Monarhia Habsburgica Vol I (Rev.) Correct. 13.02.2019

monarhia
habsburgică
(1848-1918)
Carte apărută cu sprijinul
Academiei Austriece de Științe din Viena
Volumul cuprinde o selecție de texte din seria

die habsburgermonarchie 1848-1918
Editori
Adam Wandruszka, Peter Urbanitsch și Alois Brusatti
Vol. I:
Die Wirtschaftliche Entwicklung (1973)
Vol. II:
Verwaltung und Rechtswesen (1975)
Vol. V:
Die bewaffnete Macht (1987)
Monarhia
habsburgicĂ
(1848-1918)
Vol. I
Dezvoltarea economică,
administrația și sistemul juridic, forța armată
Coordonrea și îngrijirea ediției românești de

Rudolf Gräf
Traducere de
Iosif Marin Balog
Loránd Mádly
Nicolae Teșculă
Cuvânt-înainte de
Ioan-Aurel Pop
Academia Română
Centrul de Studii Transilvane
Cluj-Napoca, 2019
© All rights reserved
Academia Română, 2019,
pentru ediția în limba română
© österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, 1973-1987

pentru ediția în limba germană
Adam Wandruszka, Peter Urbanitsch, Alois Brusatti (Hrsg.)
Die Habsburgermonarchie 1848-1918
Band. I: Die Wirtschaftliche Entwicklung (1973)
Band. II: Verwaltung und Rechtswesen (1975);
Band. V: Die bewaffnete Macht (1987)
i lu straț ia Co pertei :
Harta clasificării regiunii militar-teritoriale
și a celei suplimentare în 1914
l ecto r :
Constantin Bărbulescu
R edacto r :
George State
DT P:
Cosmina Varga
Cuprins
Cuvânt-înainte • vii
Notă asupra ediției • xi
I. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Nachum Th. Gross
Locul Monarhiei Habsburgice în economia mondială • 3
Herbert Matis
Principalele coordonate ale politicii economice austriece (1848-1918) • 31
Josef Wysocki
Politica financiară austriacă • 69
II. Administrația și sistemul juridic

Robert A. Kann
Monarhia Habsburgică
și problema statului supranațional • 109
Béla Sarlós
Situația dreptului în Ungaria • 163
III. forța armată

Johann Christoph Allmayer-Beck
Forța armată în stat și societate • 203
Tibor Papp
Armata (Miliția) Teritorială Regală Ungară [Honvéd] (1868-1914) • 369
Referințe bibliografice • 431

Contributori • 463
Hărți • după 467
Cuvânt-înainte
viii I oa n-Aur el Po p
Cuvânt-înainte ix
Notă asupra ediției
Seria Die Habsburgermonarchie 1848-1918, unul dintre cele

mai ample compendii din domeniul istoriei, a fost editată în Austria
de Comisia pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare, ulterior Co-
misia pentru Istoria Monarhiei Habsburgice [Kommission für die
Geschichte der österreichisch-ungarischen Monarchie, redenumi-
tă din 2003 Kommission für die Geschichte der Habsburgermo
narchie] din cadrul Academiei de Științe a Austriei. Comisia,
înființată în anul 1959, are drept scop editarea unor lucrări în do-
meniul istoriei Imperiului Habsburgic; pe lângă seria de față, au mai
fost publicate lucrări privind istoria parlamentarismului, a orașelor
și istoria socială.
Volumele acestei serii, din care până în momentul de față au
apărut 12, au fost coordonate de istoricii Alois Brusatti (vol. I),
Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch (vol. II-VI), respectiv Helmut
Rumpler, Peter Urbanitsch, Ulrike Harmat și Anatol Schmied-
Kowarzik (vol. VII-XII), toate apărând la Editura Academiei Aus-
triece de Științe.
Volumul I, editat de Alois Brusatti și intitulat Die Habsburgermo-

narchie 1848-1918, Band I: Die wirtschaftliche Entwicklung, a fost
publicat în 1973 și conține o sinteză de istorie economică a Monar-
hiei Habsburgice, autorii studiilor fiind cei mai reputați specialiști
în domeniu la acea vreme. Pentru ediția în limba română, din acest
volum au fost selectate trei capitole, cele cu un interes sporit pentru
istoriografia română.
xii Notă asupra ediției
Astfel, studiul lui Nachum Th. Gross analizează locul Monar-

hiei Habsburgice în economia europeană și mondială în secolul al
XIX-lea și până la Primul Război Mondial. Pe baza unor date statis-
tice și a unor indicatori econometrici, autorul ilustrează modul cum
economia Imperiului s-a încadrat în procesul european de industria-
lizare, ritmurile și efectele specifice ale acestui proces.
Studiul lui Herbert Matis propune o incursiune în politicile
economice promovate în Monarhia Habsburgică, cu elementele
lor definitorii: de la mercantilismul de secol XVIII, cu trăsăturile
sale specifice spațiului austriac, trecând prin liberalismul mijlocului
de secol XIX și ajungând la politicile protecționist-intervenționiste
practicate la cumpăna dintre secole și până la Primul Război Mondi-
al. Sunt de asemenea tratate pe larg aspecte legate de mecanismele
instituționale și practicile de funcționare ale dualismului economic
austro-ungar.
Cel de-al treilea studiu, avându-l ca autor pe Josef Wysocki,
abordează politicile financiare, evoluția istorică a acestora, precum
și aspecte legate de principiile fundamentale care au stat la baza po-
liticilor bugetare ale statului.
Volumul II, editat de Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch, având

titlul Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Band II: Verwaltung und
Rechtswesen, a apărut în 1975, fiind dedicat administrației și sistemu-
lui juridic. Din acest volum au fost selectate două studii: unul sem-
nat de Robert A. Kann, despre Monarhia Habsburgică și problema
statului supranațional, iar celălalt, al lui Béla Sarlós, dedicat situației
dreptului în Ungaria.
Robert A. Kann propune o analiză teoretică și istorică a concep-
tului de stat supranațional. Este o expunere extrem de importantă,
deoarece principiile analizate au guvernat ideea de stat supranațional
și au definit evoluțiile din Monarhia Habsburgică în ultima etapă
istorică a existenței sale.
Studiul lui Béla Sarlós este o cercetare privind istoria sistemului
juridic al Ungariei între anii 1848 ;i 1918. Sunt explicate pe larg mo-
dul cum au funcționat raporturile de drept în Ungaria, fundamentele
sistemului juridic și cele mai importante forțe politice care au creat
și dirijat acest sistem.
Notă asupra ediției xiii
Cea de-a treia parte a cărții de față preia două studii din volumul
V al seriei, editat tot de Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch,
dedicat armatei și tipărit în 1987, care poartă titlul Die Habsburger-
monarchie 1848-1918, Band V: Die bewaffnete Macht.
Studiul lui Johann Cristoph Allmayer-Beck realizează o sinteză
istorică asupra rolului armatei chezaro-crăiești în menținerea coe-
ziunii interne și externe a Monarhiei în perioada 1848-1918. Este
un capitol vast, care trece în revistă cele mai relevante aspecte ale
modului de organizare a Armatei Imperiale, conceptele de doctrină
militară ș.a.
Studiul lui Tibor Papp abordează istoria Armatei Teritoria-
le Regale Ungare [Honvéd], înființată în 1868 ca parte a efortului
instituțional-politic de edificare a statului dualist austro-ungar.
Peter Urbanitsch, coeditorul și redactorul monumentalului tratat

Die Habsburger Monarhie 1848-1918, este cel care a selectat și a pre-
gătit pentru traducere textele care apar în volumul de față în limba
română.
Rudolf Gräf
I
DEZVOLTAREA
ECONOMICĂ
Editor
Alois Brusatti
Nachum Th. Gross Locul Monarhiei Habsburgice

în economia mondială
Herbert Matis Principalele coordonate ale politicii
economice austriece (1848-1918)
Josef Wysocki Politica financiară austriacă
Traducere în limba română de

Iosif Marin Balog, Loránd Mádly și Nicolae Teșculă
Locul Monarhiei Habsburgice
în economia mondială
Nachum Th. Gross
1. Introducere
În strădania noastră de a analiza statul habsburgic în cadrul evoluţiei ge-
nerale a revoluţiei industriale (europene), ne sunt de mare ajutor două mo-
duri de abordare: clasamentul situaţiei economice, respectiv dezvoltarea
statelor la începutul secolului al XIX-lea, care a şi determinat în linii mari
momentul industrializării; dar şi, în plus, diferenţierea între „revoluţiile” in-
dustriale rapide, bruşte, şi cele lente, întârziate.
Europa secolului al XIX-lea timpuriu nu avea încă pe deplin conştiinţa
creşterii, însă ideea unei comparaţii pe plan internaţional a puterii econo-
mice avea să se încetăţenească treptat. Viziuni mercantiliste evidenţiaseră
deja necesitatea unor baze economice şi de populaţie adecvate năzuinţelor
politice şi politicii de putere. La cumpăna dintre secole, cunoaşterea dez-
voltării industriei şi fabricilor în Anglia a adăugat o nouă dimensiune unor
astfel de consideraţii. Se pare că abia revoluţia industrială din Anglia a făcut
ca un număr mare de oameni de afaceri de pe continent, care până atunci
nu fuseseră confruntaţi în mod direct cu economia competitivă internaţio-
nală, să-i conştientizeze existenţa. În curând, dezvoltarea treptată a Asoci-
aţiei Vamale Germane [Zollverein] avea să impună noi moduri de gândire
4 n a ch um t h . g ro ss
şi acţiune politică atât pe plan statal, cât şi antreprenorial. Însă, în acelaşi

timp, era postnapoleoniană nu a fost doar o epocă a rivalităţii internaţiona-
le, ci şi una a colaborării internaţionale şi ar putea fi semnificativ faptul că
epoca congreselor europene a cuprins şi încheierea unor tratate internaţi-
onale pentru facilitarea navigaţiei fluviale. În mod corespunzător, statistici-
enii privaţi, iar mai târziu instituţiile statului, aveau să adauge în curând la
prezentările lor, atunci când culegeau date şi publicau materiale statistice,
şi capitole comparative.
Din păcate, acest material nu ne poate oferi o imagine definitivă. De
fapt, este îndoielnic că s-a putut ori s-ar putea realiza un studiu numeric
comparativ al nivelului economic al Europei continentale în jurul anului
1800. Marea majoritate a producătorilor încă se ocupau cu agricultura de
subzistenţă pentru nevoile proprii, iar estimarea unor astfel de recolte sau
a productivităţii agricultorilor este chiar şi în zilele noastre caracterizată de
estimarea globală a venitului naţional, o sarcină frustrantă. Performanţa eco-
nomică era în toate ţările scăzută, iar creşterea – încă relativ lentă, astfel încât
diferenţele nu erau foarte evidente. Aceasta se aplică în special stării indus-
triei continentale, care era atât de evident rămasă în urma celei britanice,
încât părea o structură relativ omogenă. La startul maratonului, toţi compe-
titorii erau mai mult sau mai puţin apropiaţi; abia ulterior aveau să devină vi-
zibile diferenţe semnificative între diversele ţări, respectiv regiuni europene.
Să începem cu complexul politicii şi al legislaţiei economice, care nu
este doar în sine parte a cadrului instituţional, ci indică de asemenea valori
şi modele sociale. În acest domeniu a fost depusă spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea o importantă şi parţial remarcabilă muncă de pionierat. Odată cu
abolirea iobăgiei şi cu măsurile de atenuare a dărilor feudale şi a desfiinţării
vămilor interne (cu excepţia celei intermediare din Ungaria), Monarhia se
situa cu câţiva ani înaintea Franţei şi cu câteva decenii înaintea evoluţiilor
corespunzătoare din Germania. La fel se plasa Austria și în domeniul în-
văţământului, unde înfiinţarea Institutelor Politehnice la Praga (Praha) şi
Viena (1806, respectiv 1815) reprezintă una dintre realizările sale cele mai
impresionante.
Din păcate, reformele nu au fost în mod consecvent perpetuate. Re-
gimul epocii postnapoleoniene avea o cu totul altă orientare. Politicile
externă şi internă ale Austriei erau contituite până în anul 1848 în speci-
al pe încercarea de a evita pretutindeni o repetare a Revoluţiei Franceze,
iar aceasta într-o perioadă în care în Franţa şi în diversele state germane
Locul Monarhiei Habsburgice în economia mondială 5
vestigiile feudalismului (şi ale „celui de al doilea feudalism”) au fost deja

îndepărtate sau aprig atacate. Caracteristicile conservatoare şi autocrate ale
regimului erau de fapt compensate într-o anume măsură de birocraţie, în
mâinile căreia se afla aplicarea reformelor şi în ale cărei sfere mai înalte se
găseau oameni relativ luminaţi.1 Dar nu poate exista aproape nicio îndoială
că, din punctul de vedere al întreprinzătorului, sistemul de dinainte de Re-
voluţia din 1848 [Vormärz] va părea dezavantajos în cazul unei comparaţii
cu cel al Prusiei contemporane sau al altor state germane.
O discrepanţă asemănătoare între eficienţa din jurul anului 1800 şi
oportunităţile de creştere pe termen lung poate fi remarcată în sectorul
industrial al Austriei. Dezvoltarea industriei moderne de fabrică a dema-
rat simultan în Austria şi în restul Europei continentale. Descrierea lui
Slokar a inovaţiilor tehnice şi organizatorice, precum şi cea a numeroaselor
întreprinderi nou-înfiinţate, în special în industriile bumbacului şi a lânii,
se aseamănă foarte mult cu tratatele similare despre Germania din timpul
blocadei continentale.2 Premisele începutului industrializării existau deja –
capital, spirit antreprenorial şi muncitori calificaţi.
Această situaţie mai degrabă favorabilă s-a datorat în mare măsură gra-
dului de dezvoltare a meşteşugurilor în Monarhie, cu precădere în centrele
renumite din vechime situate în pădurile alpine şi în zonele lanţurilor mun-
toase ale Boemiei şi Moraviei. Aceste două zone de producţie tradiţionale
prezentau însă două neajunsuri din punctul de vedere al viitoarei dezvoltări
industriale. Unul dintre acestea consta în faptul că în domeniul surselor de
energie ele depindeau exclusiv de lemn şi de apă. Al doilea dezavantaj era
relativ slaba dezvoltare a sectorului comercial.
Aşadar, se pare că, la o privire generală, la începutul secolului al XIX-
lea economia Austriei era mai puţin dezvoltată decât cea a ţărilor situate
mai spre vestul şi nord-vestul Europei, deşi această relativă rămânere în
urmă nu era foarte evidentă. Întârzierea se aplică mai ales în cazul unei
1 Vezi Alois Brusatti, Österreichische Wirtschaftspolitik vom Josephinismus zum Ständestaat
(Viena, 1965), p. 22-30.
2 Johann Slokar, Geschichte der österreichischen Industrie und ihrer Förderung unter Franz I.
(Viena, 1914), mai ales p. 64, 186, 269, 290, 328, 342. Despre Germania, de exemplu,
Rudolf Forberger, Die Manufaktur in Sachsen vom Ende des 16. Jahrhunderts (Berlin,
1958), p. 288 și urm. Rudolf Strauss, Die Lage der Chemnitzer Arbeiter in der ersten
Hälfte des 19. Jahrhunderts (Berlin, 1960), passim. De asemenea, Gustav von Guelich,
Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe und des Ackerbaus etc. (Jena, 1830),
p. 348 și urm.
comparaţii între partea vestică a Imperiului şi restul Federaţiei Germane.

Și totuși: multe diferenţe care, privite în contextul evenimentelor vremii, ar
putea părea neînsemnate primesc o importanţă majoră, dacă sunt privite în
contextul evoluţiei ulterioare. În plus, datorită modificărilor tehnice, baza
de materii prime a industriei s-a schimbat – şi implicit şi valoarea economi-
că a regiunilor şi ţărilor individuale.
În timpul celui de-al doilea sfert al secolului, observatorii locali şi străini
păreau a conştientiza într-o măsură tot mai mare faptul că, deşi făcea pro-
grese, economia Austriei rămânea treptat, ca dezvoltare, în urma altor state.
Mai ales conştientizarea mai puternică a discrepanţelor economice şi intere-
sul special pentru comparaţii între Austria şi Germania au fost stimulate cu
precădere de evoluţiile politice, îndeosebi prin Uniunea Vamală care tocmai
se crea. Propunerile făcute atât înainte, cât şi după 1848, de a include Mo-
narhia Habsburgică în Uniunea Vamală, au generat numeroase dezbateri
publice, în cadrul cărora compararea performanţelor economice cu eficien-
ţa prezumtivilor parteneri constituia, bineînţeles, o problemă centrală.
Cu unele excepţii, produsele germane de calitate superioară erau mai
bune şi mai ieftine, în timp ce Austria putea surclasa Germania în unele
ramuri din domeniul produselor brute. Motivele acestei stări de fapt se re-
găseau atât pe latura cererii, cât şi pe cea a ofertei. Salariile erau în Austria
semnificativ mai mici, rata dobânzilor de bază mai mare. La anumite pro-
duse, în Germania era deja predominantă producţia în fabrici, în timp ce în
Monarhie prevalau încă meşteşugurile. Şi chiar dacă industriile siderurgice
ale ambelor ţări erau rămase în urmă comparativ cu vestul Europei, superi-
oritatea Germaniei în domeniul cărbunelui, a canalelor navigabile şi a dez-
voltării căilor ferate făcea ca viitorul acesteia să fie cu mult mai promiţător.
În ceea ce priveşte cererea, problemele industriei austriece erau cauza-
te în parte de măsurile politice, în parte de evoluţiile istorice. Un observa-
tor contemporan a făcut o descriere foarte potrivită a Monarhiei Austriece,
considerând-o o piaţă tipică rămasă în urmă: fabricanţii austrieci produ-
ceau fie pentru cei săraci, fie pentru bogaţi; industria Germaniei, în schimb,
producea pentru numeroasa clasă de mijloc înstărită.3
3 J. C. Glaser, Die Handelspolitik Deutschlands und Österreichs etc. (Berlin, 1850), citat în
Karl Mamroth, Die Entwicklung der österreichisch-deutschen Handelsbeziehungen 1849-
1865 (Berlin, 1887).
Având în vedere calitatea datelor statistice pentru prima jumătate a se-

colului al XIX-lea, încercarea de a exprima nivelul economic prin indicatori
unici este şi mai îndoielnică decât pentru perioadele ulterioare. Cu toate
acestea, trebuie pomenită o încercare mai degrabă temerară, şi anume esti-
marea întregii producţii de mărfuri a Cisleithaniei de mai târziu – incluzând
însă şi Lombardia-Veneţia –, din anul 1841 (anul primului raport statistic
general asupra industriei Monarhiei), la 740 milioane de guldeni (monedă
convenţională) şi a produsului social brut la un miliard. Potrivit acestei esti-
mări, venitul pe cap de locuitor era în 1840 de aproape 55 guldeni, sub o tre-
ime a mediei respective din SUA, reprezentând mai puţin de un sfert al celui
britanic şi aproximativ 75% din venitul pe cap de locuitor din Germania.4
O impresie asemănătoare a unui clasament relativ al economiilor naţi-
onale europene o dau estimările şi calculele lui Mulhall, pionerul calculului
comparativ al venitului naţional, deși ne putem întreba dacă a fost informat
cu aceeaşi exactitate în privinţa diferitelor ţări.5 El estima, de exemplu, pro-
ducţia industrială a întregii Monarhii în anii 1830-1850 ca fiind doar apoxi-
mativ 60% din cea a Germaniei; în linii mari, un calcul plauzibil, având în
vedere subdezvoltarea industriei din jumătatea ungară a Imperiului. Așa
cum reiese cu claritate din comparaţiile lui Mulhall, deosebit de impresio-
nantă este participarea redusă a Monarhiei la comerţul european, care era
în mare parte rezultatul unor măsuri politice conştiente.
Într-adevăr, acea politică ce tindea spre o autarhie a Monarhiei repre-
zenta focarul în care interacţionau diversele probleme economice şi politi-
ce ale politicii interne şi externe ale Austriei de la mijlocul secolului. Chiar
dacă această politică ar fi servit accelerării creşterii economice în regiunile
vestice în perioada de tranziţie de la manufacturi şi ateliere casnice, perpe-
tuarea ei până târziu în era fabricilor a fost exemplul unui conservatorism
inadecvat, specific perioadei de dinainte de Revoluţia de la 1848. Această
evoluţie nu era însă una întâmplătoare: varianta austriacă a sistemului im-
perial preference privea nivelul de trai scăzut din provinciile estice ca fiind
unul benefic, deoarece asigura zonelor industriale din vestul şi nordul Mo-
4 Nachum Th. Gross, „An Estimate of Industrial Product in Austria in 1841”, Journal of
Economic History 28 (1968), p. 80-101; Nachum Th. Gross, „Industrialization in Austria
in the Nineteenth Century”, teză de doctorat (Berkeley, 1966), Tabelul A-13, p. 140.
5 Michael G. Mulhall, Dictionary of Statistics (ediţie nouă, Londra, 1886), p. 101 (comerţ
exterior), p. 158 (educaţie); Michael G. Mulhall, Industries and Wealth of Nations
(Londra, 1896), p. 32 (producţie industrială).
narhiei alimente şi materii prime ieftine, în vreme ce piaţa ungurească era

apreciată în principal doar conform mărimii sale numerice. Acest model
corespundea atât stăpânirii politice a ţărilor din est, cât pactului cu elemen-
tele „feudale” necesar acolo. Această împletire a unor scopuri aflate în con-
tradicţie a atins punctul culminant în interiorul ţării în anii 1848 și 1849,
când burghezia austriacă a votat, cum ar veni, pentru stabilitate politică şi
o piaţă protejată prin tarife protecţioniste, precum şi împotriva riscurilor
parlamentarismului şi comerţului liber. În relaţiile externe, această politică
a contribuit la izolarea Austriei în cadrul Federaţiei Germane (Bundul ger-
man). Toate acestea sunt arhicunoscute, dar consecinţele care au rezultat
de aici pentru evoluţia economică ulterioară nu pot fi îndeajuns subliniate.
Întregul sistem, refăcut şi chiar temporar revigorat după revoluţie, era prin
natura sa inadecvat, dacă avea ca scop industrializarea rapidă, adică moder-
nizarea.
2. Bazele şi premisele
procesului creşterii economice
Chestiunea măsurii în care burghezia austriacă era capabilă să culeagă
roadele deciziei sale fatale de a abandona revoluţia la jumătatea drumului
este doar o formă de a privi aspectele economice ale situaţiei juridice şi
politice a Monarhiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În termeni
ceva mai generali, ar fi vorba de formularea unei estimări comparative a ca-
drului instituţional în interiorul comunităţii internaţionale, aşa cum am în-
cercat să o facem mai sus pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea. Poa-
te că este permis, în acest scop, să menţionăm două generalizări înşelătoare
oarecum răspândite în concepţia istorică tradiţională. Prima este ideea că
întreprinzătorii capitalişti privaţi sunt, prin natura lor interioară, interesaţi
de un sistem al concurenţei perfecte şi al lipsei totale a intervenţiei statului.
Această eroare rezultă în parte din faptul că dorinţa de maximizare a câş-
tigului este confundată cu comportamentul întreprinderii care-şi maximi-
zează câştigul în condiţii cu totul speciale, anume cele ale unei concurenţe
absolute (de care se ocupă atât de mult teoria ştiinţei economice). Cea de
a doua interpretare greşită se referă la relaţia dintre un cadru instituţional
care corespunde aproximativ unei combinaţii între laissez-faire cu structuri
ale pieţei orientate spre concurenţă şi trecerea la creşterea economică mo-

dernă. Chiar dacă se admite că într-un astfel de cadru această tranziţie, în
special în condiţiile tehnice ale secolului al XIX-lea, a fost realizată cu mare
succes de economia privată, trebuie să ne abţinem de la a trage concluzii ge-
nerale pentru toate procesele de industrializare ale secolului al XIX-lea din
experienţa reală a anumitor ţări, de pildă Anglia, Elveţia sau Statele Unite.
Chiar şi în Anglia, perioada acelui laissez-faire şi a concurenţei a reprezen-
tat, din punct de vedere istoric, doar o anumită etapă în dezvoltarea econo-
miei capitaliste. În alte ţări europene, această etapă, care poate fi privită ca
una intermediară între intervenţionismul mercantilismului şi cel al statului
bunăstării sociale, pe de o parte, şi între două tipuri ale capitalismului mo-
nopolist, pe de altă parte, cuprindea în cele mai multe cazuri o perioadă
substanţial mai scurtă.6
Aceste consideraţii ar trebui să ne aducă aminte că politica economică
şi cadrul juridic al Monarhiei Habsburgice se deosebeau mai mult ca di
mensiune decât ca tip de cele ale altor state europene. Dar, totodată, nu
trebuie nici subestimate importanţa şi efectele acestor diferenţe. Aici, eli-
berarea ţărănimii şi chestiunea reformei agrare ar fi un exemplu extrem de
important. O analiză modernă, sistematică şi comparativă a eliminării sar-
cinilor funciare austro-ungare încă lipseşte, însă trăsăturile ei generale pot fi
destul de clar recunoscute.7 Astfel, momentul anulării tuturor îndatoririlor
şi privilegiilor feudale rămase în Monarhie în anul 1848 pare să fie situat în
mod „tipic” pe „gradientul” european dintre Franţa şi alte părţi ale Euro-
pei occidentale şi legea rusească privind eliminarea iobăgiei din anul 1861.
Momentul aplicării propriu-zise a legilor în Imperiul Habsburgic a coincis
mai mult sau mai puţin cu cel din cea mai mare parte a Germaniei, inclusiv
din acele ţări care, precum Prusia, au promulgat eliberarea de jure mult mai
devreme. În chestiunea determinantă a dobândirii întregului lot agricol ţă-
rănesc, situaţia ţăranilor din majoritatea ţărilor Monarhiei dunărene era cu
mult mai bună decât a celor din Prusia sau din Rusia, iar aceasta se poate
6 Brusatti s-a gândit probabil la acest concept atunci când şi-a intitulat lucrarea Öster-
reichische Wirtschaftspolitik vom Josephinismus zum Ständestaat [Politica economică a
Austriei de la iosefinism la statul stărilor].
7 Vezi Erich Zöllner, Geschichte Österreichs (Viena, 1961), p. 445 și urm.; Ferdinand
Tremel, Wirtschafts- und Sozialgeschichte Österreichs (Viena, 1969), p. 321 și urm.;
Carlile A. Macartney, The Habsburg Empire 1790-1918 (Londra, 1968), p. 373 și urm.,
461-467.
spune şi despre sarcinile şi convenţiile referitoare la plata despăgubirilor,

deşi, bineînţeles, nu se puteau compara cu acei ţărani latifundiari francezi
care au profitat cel mai mult de pe urma revoluţiei. În definitiv, ar trebui
să ne gândim că reforma agrară nu a rezolvat nicidecum în mod automat
problema „comasării” [Einhegung], adică a unirii terenurilor şi a împărţirii
şi exploatării optime a terenului comunal. Nici legislaţia şi nici convenţiile
de facto nu au putut soluţiona multitudinea acestor probleme, chiar și la 70
de ani după reforma agrară în Monarhie. Acelaşi lucru se poate afirma însă
şi despre Franţa, Germania şi alte ţări de pe continent.
Peste tot unde au ajuns aceste reforme impuse de lege, urmările lor,
toate, au fost din mai multe puncte de vedere favorabile dezvoltării econo-
mice. Ţărănimea se pare că a obţinut imediat o reală libertate personală şi
economică (inclusiv libertatea de mişcare), spre deosebire de situaţia ţă-
ranilor din Rusia, de exemplu. Aceasta era valabilă, evident, în majoritatea
regiunilor Monarhiei, vizând în mod clar şi libertatea ţăranului de a dispune
de pământul său, aşa cum reiese, printre altele, şi din legislaţia ulterioară,
ce urmărea să stăvilească vânzarea şi fragmentarea terenului deţinut de ţă-
rani. Stimularea unei tehnici îmbunătăţite şi a agriculturii organizate a avut
succese indiscutabile; un exemplu semnificativ îl reprezintă dezvoltarea şi
răspândirea culturii sfeclei de zahăr. Aceasta se referă în special la propri-
etarii de terenuri mari, care erau majoritari în Ungaria şi Boemia, însă pu-
teau fi întâlniţi, într-o proporție diferită, în toate celelalte provincii.8 Pe de o
parte, ei se vedeau confruntaţi cu necesitatea de a se adapta pierderii mun-
cilor prestate de iobagi și, pe de altă parte, cu noi posibilităţi de a primi
credit pe obligaţiunile lor căpătate prin despăgubirea sarcinilor funciare.
Productivitatea mai mare a muncii libere plătite, în special prin înlocuirea
parţială a muncii agricole prin capital şi inovaţii tehnice, a devenit evidentă
atât în Austro-Ungaria, cât şi în Prusia; şi o paralelă similară poate fi făcută
având în vedere orientarea lor politică între junkerii prusaci şi stăpânii un-
guri şi boemieni.
Însă acest îndemn la creştere şi transformare nu era limitat în mod ne-
cesar doar la marile posesiuni. În pofida avantajelor evidente de care se bu-
8 Jerome Blum, Noble Landowners and Agriculture in Austria 1815-1848 (Baltimore,

1948) arăta că tocmai din cauza acestor consideraţii, latifundiarii mai progresişti şi mai
bogaţi în idei au fost de acord cu eliberarea ţăranilor cu mult înaintea Revoluţiei de la
1848.
curau marii latifundiari, deoarece ei primeau informaţii şi le puteau evalua

critic, nu afirmăm că ţăranii proprietari de mici terenuri aveau o atitudine
ostilă producţiei orientată spre piaţă şi profit.9 Impedimentul determinant
aici nu a constat în mult supraestimatul conservatorism al ţăranului, ci mai
degrabă în cererea venită din partea oraşelor şi a străinătăţii pentru produ-
sele sale şi în capacitatea sa de a mobiliza mijloacele pentru a o satisface. Şi
în această privinţă putem trage concluzii asupra marii agitaţii cauzate de
problemele îndatorării ţăranilor, ce reiese atât din publicaţiile austriece ale
ultimilor ani ai secolului, cât şi din legislaţia preconizată.10 De aici putem
vedea cât de mult luptau ţăranii proprietari de terenuri pentru a depăși pe-
nuria de bani prin ipotecarea propriilor terenuri şi cât de multe probleme
sociale au rămas încă nesoluţionate.
Faptul că reforma agrară din Monarhia Habsburgică a ajuns tocmai
la acest nivel, fără a mai evolua, a corespuns raporturilor socioeconomice
dominante. Repartiţiile terenurilor, a pământului şi a veniturilor din agri-
cultură au rămas inegale sau chiar unilateral concentrate. Afluxul întreprin-
zătorilor cu capital dinspre oraşe spre domeniul agriculturii s-a menţinut
între limite relativ înguste, iar clasa arendaşilor înstăriţi sau a proprietarilor
medii, care erau atât de importanţi ca piaţă pentru produsele industriale,
a rămas și ea una redusă. Nici nu mai trebuie spus că acele puţine demer-
suri ale statului pentru a asigura înlesniri suplimentare ale creditelor erau în
principal orientate spre nevoile marilor proprietăţi; chiar dacă cooperativa
sătească de credit era „importată” din Germania şi iniţiativa privată s-a bu-
curat de răspândire în multe provincii habsburgice. Astfel, marii stăpâni au
păstrat o bază economică suficientă pentru a-şi putea afirma în continuare
imensa influenţă politică, pe care în multe cazuri au mărit-o prin participa-
rea la întreprinderi din minerit sau industrie.
Am dezbătut relativ detaliat evoluţia instituţională din sectorul agrar
nu doar pentru că aceasta a rămas extinsă şi influentă până la sfârşitul pe-
rioadei noastre (în 1910, în Austria, 53% din forţa de muncă lucra încă în
agricultură, în Ungaria 68%), dar şi pentru că agricultura, în sens mai larg,
a rămas o ramură a economiei austro-ungare cu o influenţă extraordinar de
9 Vezi, de exemplu, Scott M. Eddie, „Agricultural Production and Output per Worker in
Hungary 1870-1913”, Journal of Economic History 28 (1968), p. 216 și urm.
10 Vezi, de exemplu, Gustav Marchet, 1848-1888, Ein Rückblick auf die Entwicklung der
österreichischen Agrarverwaltung (Viena, 1889).
mare. În această privinţă, Monarhia prezenta din nou asemănări cu alte ţări
mai mari ale Europei continentale, însă aceste paralele corespund locului
lor deosebit în clasamentul european.11
Problema mobilităţii economice nu se limita, în mod evident, doar la
populaţia rurală. În mediul urban era deopotrivă determinantă chestiunea
libertăţii meşteşugurilor, iar progresele în acest domeniu erau de o impor-
tanţă esenţială pentru economia luată ca un întreg. Poate că acestea erau
cele mai tipice pentru caracterul de tranziţie şi durata relativ scurtă a siste-
mului economic „aproape laissez-faire” în monarhia dunăreană şi pentru
particularităţile acestuia. După un deceniu de la Revoluţia din 1848/1849,
Austria se afla încă sub stăpânirea neoabsolutismului care a făcut mai multe
progrese în plan economic (inclusiv în comerţul exterior) în direcţia libe-
ralismului decât orice alt sistem anterior sau ulterior; cu toate acestea, le-
gislaţia antreprenorială [Gewerbeordnung] a putut fi impusă doar la sfârşitul
acestei perioade, în decembrie 1859.12 În orice caz, Monarhia a reuşit de
data aceasta, prin instaurarea totalei libertăţi antreprenoriale [Gewerbefrei-
heit], să se situeze înaintea statelor germane.13
Tot atât de caracteristic acestei perioade a absolutismului politic şi a
liberalizării economice a fost faptul că la mijlocul anilor ’50 s-a decis relativ
rapid introducerea unei bănci de emisiuni în forma unei societăţi pe acţiuni
similare cu Crédit Mobilier (de aici şi denumirea de „bănci mobile”). Şi în
privinţa acestei înnoiri, Monarhia nu a rămas în urma vecinilor săi germani,
chiar dacă cu timpul aveau să apară diferenţe considerabile.14
În spatele acestora se afla, în mod evident, mai mult decât doar în-
cercarea de a orienta forţele burgheziei într-o direcţie nonpolitică. Acest
sistem corespundea atât tradiţiei funcţionarilor imperiali conducători, cât
şi intereselor marilor capitalişti austrieci. Ceea ce a dat acestui cerc de in-
terese nota sa specific austriacă nu era în atât de mare măsură faza târzie
11 În Germania anului 1910, 35% din populaţie lucra în agricultură.

12 Vezi Tremel, Wirtschaftsgeschichte, p. 348, 405-408. Macartney, Empire, p. 500 și urm.,
633; Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 37, 49-52.
13 Vezi David S. Landes, „Technological Change and Development in Western Europe
1750-1914”, in The Cambridge Economic History of Europe, vol. VI: The Industrial Re
volutions and After, ed. Hrothgar John Habakkuk și Michael M. Postan (Cambridge,
1965), p. 425 și urm.
14 În ce privește această chestiune, vezi în special scrierile lui Eduard März.
în care el a apărut pe scena istoriei europene, cât mai degrabă rolul pre-
eminent pe care l-a avut în cadrul său voinţa de a menţine existenţa sta-
tului multinaţional. Şi aici ne întâlnim, din nou, cu o mulţime de interese
contradictorii şi scopuri opuse care – subliniem acest lucru – au făcut ca
industrializarea în Austria să fie un proces atât de lung şi de anevoios. La
prima vedere, particularitatea creşterii economice lente din Monarhie (sau
cel puţin în jumătatea ei austriacă) pare să fi constat în insuficienta coordo-
nare a eforturilor, lipsa acordului între economia privată din ţară şi din afara
ei şi măsurile politice ale guvernului. Însă, la o analiză mai profundă, acest
conflict interior al eforturilor se dovedeşte a fi doar un simptom al opiniilor
divergente în mod principial. Reiese îndeosebi că tocmai clasele sociale,
din partea cărora ar fi fost de aşteptat să urmărească o transformare totală
a cadrului instituţional, nu au dorit şi nu au putut realiza aceasta în Austria
secolului al XIX-lea. Dacă menţinerea Monarhiei era o ambiţie fundamen-
tală a păturilor superioare ale clasei de mijloc, aceasta implica păstrarea
unui număr însemnat de instituţii precapitaliste. Forţele supranaţionale
care asigurau coeziunea Monarhiei – dinastia, funcţionarii, armata, precum
şi stările privilegiate ale nobilimii şi ale Bisericii Catolice – erau în principal
acele grupuri ale căror interese erau periclitate de capitalism în general şi de
industrializarea rapidă în special.
Burghezia austriacă nu se crampona doar din slăbiciune şi linguşire de
valori sociale şi obiceiuri de consum cvasifeudale, ci şi din cauza incom-
patibilităţii principiale dintre scopurile sale politice şi cele economice. Cu
toate acestea, unele firme încercau în acest cadru, care implica anumite
condiţii nefavorabile şi o atitudine negativă faţă de concurenţă şi individua-
lism, să îşi maximizeze profitul. Nu întâmplător, anumite forme de asociere
ale industriaşilor au apărut deja în anii ’40, iar cartelarea era în Austria mai
cuprinzătoare decât în Germania. În cadrele structurii Austro-Ungariei,
combinaţia dintre tradiţie şi interesele vremii a arătat calea spre suprimarea
concurenţei ca fiind cea mai facilă pentru maximizarea profitului, iar cea
spre tarifele vamale protecţioniste drept cel mai bun mijloc de a depăşi pe-
nuria materiei prime şi obstacolele din transport.
Regimul Casei stăpânitoare considera la rândul său „protecţionismul”
– nu doar pe plan comercial, ci cu totul în general – ca fiind o politică dezira-
bilă. Dacă s-ar reuşi ca Monarhia să se vădească patronul tuturor grupurilor
şi intereselor, să fie arbitrul care contrabalansează solicitările contradictorii
dorind binele general, acest tablou ar fi poate potrivit pentru a împiedica

dezintegrarea statului. S-a aplicat o tactică ingenioasă, care urmărea să îl
instige pe unul contra celuilalt, şi anume nu doar între diversele naţiona-
lităţi, ci şi între clasele socioeconomice; interese rurale erau făcute să fie
opuse celor urbane, marea burghezie împotriva micii burghezii, capitaliştii
împotriva proletarilor. Când duşmăniile între naţionalităţi s-au acutizat din
ce în ce mai mult, parţial ca rezultat al industrializării, regimul îşi punea
speranţele în special în clasa de mijloc inferioară şi chiar în marea masă a
salariaţilor şi lucrătorilor. Aceasta a condus la ciudatul fenomen al unei gu-
vernări „conservatoare”, ce a extins treptat dreptul de vot, evoluţie care însă
nu era limitată doar la Austria.
Astfel, unele trăsături ale evoluţiei politicii interne austriece nu erau
inedite în sine şi aveau paralele în special în Germania: de exemplu, ten-
tativele de echilibrare a sistemului taxelor vamale protecţioniste agrare şi
industriale; protejarea micilor întreprinderi faţă de abuzurile distructive, pe
de o parte, şi o atitudine permisivă, ba chiar încurajatoare faţă de cartelarea
marilor întreprinderi, pe de alta; și chiar protejarea omului de rând prin asi-
gurările sociale. Această tendinţă a apărut pentru prima dată în anii ’80, de
exemplu în amendamentele la legislaţia antreprenorială [Gewerbeordnung]
şi la diverse legi ale protecţiei muncii şi asigurării sociale (dintre care mul-
te erau inspirate din legile germane)15. Epoca acelui „aproape laissez-faire”
avea să sfârşească astfel rapid, deopotrivă în legislaţie şi în măsurile politice,
fără a fi cauzat un avânt economic puternic şi sustenabil.
În mod semnificativ, noua politică intervenţionistă a reprezentat unul
din acele puncte în care politicile Austriei şi Ungariei se deosebeau din ce
în ce mai mult. În Austria, majoritatea guvernelor din a doua jumătate a
secolului au inclus încurajarea industriei în viziunile lor politice. Dar nici
unul nu a putut urmări industrializarea rapidă ca scop naţional, mai ales
pentru că în Austria o politică naţională în sensul strict al cuvântului era
inimaginabilă. În Germania, industrializarea şi consensul naţional erau sco-
puri politice complementare. În Ungaria, sprijinirea industriei era un atri-
but esenţial al luptei pentru o mai mare autonomie politică şi economică.
În Austria habsburgică, însă, naţionalismul trebuia să devină un element
15 Despre paralelele germano-austriece, vezi şi Hans Rosenberg, „Political and Social

Consequences of the Great Depression of 1873-1896”, Economic History Review 13
(1943), p. 58-73.
al descompunerii. Cu toate acestea, în diversele ţări ale Coroanei s-a ajuns

la o creştere atât a industriei, cât şi a naţionalismului, unde ambii factori
se consolidau reciproc, în timp ce progresele industriale erau afectate de
măsuri luate fără tragere de inimă de guvernul de la Viena. „Ideea austriacă”
sau „Misiunea austriacă” propagate de aceasta au fost şi sunt o noţiune vagă
şi cu siguranţă nu erau destul de memorabile pentru a servi drept ideologie
adecvată pentru a mobiliza mijloace de creştere economică sau de a con-
vinge populaţia să suporte voluntar poverile unei industrializări rapide.
În această privinţă putem vorbi de premise specifice ale industrializării
în Austria. Mai mult, Monarhia era singurul stat în care trecerea la o creşte-
re modernă a economiei a coincis cu pierderea treptată a poziţiei de mare
putere şi cu eforturile costisitoare permanente de a stopa acest proces, sau
cel puţin de a-l disimula, ceea ce, în mod evident, a redus ritmul dezvoltării.
În final, puterea economică era insuficientă pentru a susţine politica exter-
nă; în acelaşi timp, regresele în politica externă şi internă au contribuit la
rândul lor la relativa înapoiere a economiei acestui stat.
3. Modelul creşterii Monarhiei Habsburgice

comparativ cu situația internaţională
Ce documente – şi în special ce documente numerice referitoare la eco-
nomie – avem la dispoziţie pentru a susţine observaţiile şi consideraţiile
de mai sus? La nivelul actual al cercetării pare inevitabil să ne bazăm în
principal pe date care cuprind doar unele aspecte, nu întregul, precum şi
pe informaţii indirecte sau care nu pot fi exprimate prin cifre. Deşi în Mo-
narhia Habsburgică trăia în jurul anului 1800 exact a şaptea parte a popu-
laţiei europene, ea fiind în ajunul Primului Război Mondial a treia mare
uniune politică (a doua ca suprafaţă) din Europa, aproape toate clasamen-
tele internaţionale întocmite după 1918 (şi cu siguranţă cele făcute după
1945) nu acordau atenţie existenţei sale economice în secolul al XIX-lea16.
Desigur nu se pot învinovăţi pentru aceasta autorii contemporani care, în
16 O excepţie importantă sunt pasajele comparative ale lui László Katus, „Economic
Growth in Hungary During the Age of Dualism 1867-1913. A Quantitative Analysis”,
Social-Economic Researches on the History of East-Central Europe (Studia Historica Aca-
demiae Scientiarum Hungaricae 62, Budapesta, 1970), p. 35-127. O parte a documen-
pofida lipsurilor în ce privește metodele cercetării, cel puţin au aplicat tutu-

ror ţărilor aceleaşi unităţi de măsură şi procedee. Însă toate încercările de a
compara ratele de creştere a produsului social total sau a cantităţii produse
de sectoare singulare în parte, făcute pentru fiecare ţară de propriii ei isto-
rici ai economiei, se văd confruntate, în afara altor dificultăţi, şi cu incom-
patibilitatea metodelor şi a tehnicii de evaluare.
Datele demografice sunt probabil cele mai uşor de comparat. Rata de
creştere medie anuală a populaţiei în jumătatea cisleithană a Monarhiei a
fost din 1857 până în 1910 de 0,83%, faţă de un procentaj mediu de 1,09%
în Germania între 1860 şi 1910. În jumătatea ungară, populaţia a crescut în
cele mai multe decenii de după 1850 mai rapid ca în Austria, însă în anii ’50
mai puţin rapid, iar în anii ’70 deloc.17 Pentru ambele părţi ale Monarhiei,
aceste cifre medii oferă doar informaţii incomplete; ele arată o posibilă ase-
mănare cu alte ţări din Europa de Vest – cum ar fi Austria cu Italia şi Scan-
dinavia, iar Ungaria cu Marea Britanie şi Elveţia –, care este însă oarecum
derutantă18.
Tabloul devine mai clar, dacă privim naşterile, decesele şi migraţiile.
În Austria (Cisleithania), numărul naşterilor a oscilat în decursul întregului
secol al XIX-lea în general între 37 şi 40‰. Retrospectiv, este sesizabilă
o tendinţă descrescătoare după apogeul atins între 1872-1876, însă doar
indicatorul din anii 1902-1906 a fost mai scăzut ca toate mediile pe cinci
ani precedenți. Rata naşterilor s-a situat în Austria în decursul întregului
secol peste cea a tuturor ţărilor de la vest sau din nord şi chiar peste media
Italiei.19 În plus, trebuie luat în considerare că jumătatea austriacă a Impe-
riului era o structură puţin omogenă; diferenţele între provincii în privința
telor sale sunt însă oarecum vagi şi neclare, aşa încât cu greu se pot evalua sursele unui
tabel, cum ar fi Tabelul 49 (p. 113).
17 Datele demografice folosite aici sunt calculate în general după Statistische Rückblicke
aus Österreich. Der XIV. Tagung des Internationalen statistischen Institutesüberreicht
von der k. k. statistischen Zentralkommission (Viena, 1913); pentru Ungaria, din Katus,
„Economic Growth”, p. 88 și urm.; pentru Germania, din Walther G. Hoffmann, Das
Wachstum der deutschen Wirtschaft seit der Mitte des 19. Jahrhunderts (Berlin, 1965),
passim.
18 Vezi „Tabelle der Bevölkerungswachstumsraten 1870-1913”, in Angus Addison, Eco-
nomic Growth in the West (New York-Londra, 1964), p. 29.
19 David Victor Glass și E. Grebenik, „World Population 1800-1950”, in The Cambridge
Economic History of Europe, vol. VI, p. 68 și urm.; Hoffmann, Das Wachstum, p. 173.
numărului de locuitori sunt reflexia factorilor economici şi culturali, făcând

la rândul lor ca imaginea să fie distorsionată. Probabil că în Ungaria aceste
diferenţe au fost mai puţin accentuate. În orice caz, putem observa că cifra
naşterilor se situa aici chiar la un nivel mai mare; ea a urcat considerabil
între anii ’50, când nivelul ei maxim era de 44,3‰ (în Croaţia chiar 45),
și sfârşitul anilor ’70, apoi a scăzut permanent de la începutul anilor ’80.
În anii 1906-1910, aceasta a scăzut la o valoare de 36,3‰ (39 în Croaţia).
Într-un mod asemănător a oscilat şi cifra mortalităţii în Austria, într-o
măsură care era şi mai mult peste cea din Europa vestică şi nord-vestică;
cifrele din Ungaria se ridicau din nou la un nivel şi mai înalt.20 În Cisleitha-
nia de mai târziu, cifra deceselor a depăşit-o deja în 1855, din cauza unei
cumplite epidemii de holeră, pe cea a naşterilor cu mai mult de 200.000; în
1866, numărul deceselor era pentru ultima dată mai mare decât cel al naşte-
rilor, şi anume aproape cu 60.000 (doar populaţia civilă). Rata mortalităţii
a oscilat până la 1890 în limitele a 28,6 şi 32,6‰. Începând cu 1872-1876
poate fi observată din nou o tendinţă descrescătoare, însă abia în 1897-
1901 rata mortalităţii s-a situat sub toate mediile pe cinci ani precedenţi.
Şi în Ungaria s-a observat, cel puţin după anii ’70, o tentinţă vădit descres-
cătoare şi chiar mai accentuată decât în Austria. Dar aici a ajuns la începu-
tul anilor ’70 „ultimul mare val al vechiului regim demografic, epidemia de
holeră”21, care a făcut peste 300.000 de victime, astfel încât populaţia chiar
a scăzut între 1871 şi 1875. Tabelul 1 întregeşte această imagine prin două
comparaţii ale lui Mulhall.
20 În deceniul 1897-1906, de exemplu, rata mortalităţii a atins în Austria aproximativ

24,6‰, în Ungaria aproape 27‰, în Croaţia circa 28,5‰, în timp ce în Germania a
oscilat între 18 şi 22‰.
21 Katus, „Economic Growth”, p. 41. Din Tabelul 1 devine clar că în cel de-al treilea sfert
al secolului numărul victimelor holerei era net mai mare în Austria decât în Franţa şi
Germania şi că exista o diferenţă deosebit de serioasă la izbucnirea molimei, în jurul
anului 1873.
Tabelul 1. Rata mortalităţii în diferite ţări

(1848-1905)
Ţara Victimele holerei Mortalitate infantilă

(1000) (diverse valori)
1848 1854 1866 1873 1885a 1885b 1891/95c 1901/05c
Marea Britanie 55 22 18 _ 26d 64d 143 132
Franţa 134 146 44 63 31 76 171 159
Germania 127 119 33 52 32e – 205e 190e
Rusia – – – – 38 – 276 263
Austro-Ungaria 145 218 220 436 36 112 250 215
Italia – – – – 39 111 185 168
a) Procentajul nou-născuţilor care au decedat înainte de a fi împlinit 5 ani.

b) Mortalitate (mii pe an) la vârste între 0 şi 5 ani.
c) Mortalitatea în primul an de viaţă, la 1000 naşteri.
d) Anglia.
e) Prusia.
Surse: Michael G. Mulhall, Dictionary of Statistics (ediţie nouă, Londra, 1886);
August D. Webb, Mulhalls New Dictionary of Statistics (Londra, 1911).
Aşa-numita „tranziţie demografică”, scăderea ratei mortalităţii de la o cifră

iniţial constant ridicată şi doar ulterior urmată de o scădere a naşterilor, a
condus la o creştere a populaţiei mai scăzută însă decât reiese din creşterea
naturală, şi anume din cauza emigraţiei. Din 1871 până în 1914, sporul de
emigraţie din Austria se ridica la circa 1,3 milioane, iar cel din Ungaria cam
tot la aceeaşi cifră.
În timp ce condiţiile tehnice şi cele politice au devenit în egală măsură
favorabile unor migraţii internaţionale de proporţii, creşterea economică
în Monarhie nu se producea suficient de rapid atât în raport cu creşterea
demografică a acesteia, cât şi cu cererea din economiile naţionale cu o dez-
voltare mai accentuată. Această concepţie este susţinută în plus de emigra-
rea sezonieră, pentru care materialul, în mod firesc, este foarte incomplet.
După registrele poliţiei de frontieră, numărul emigranţilor sezonieri din
Austria a crescut de la 110.600 în anul 1906 la 313.200 în 1910. Marea ma-
joritate găsea de lucru în Imperiul German, iar mulţi dintre ei se întorceau
an de an la acelaşi patron.22 O autoritate specială germană supraveghea
22 Walter F. Willcox și Imre Ferenczi, International Migrations, vol. I (New York, 1929), p.
90 și urm.; K. von Englisch, „Die österreichische Auswanderungsstatistik”, Statistische
Monatsschrift 39 (1913), p. 128-149; Leopold Caro, Auswanderung und Auswanderungs
politik in Österreich (Schriften des Vereins für Socialpolitik 131, Leipzig, 1909), cap. V.
muncitorii agricoli sezonieri din monarhia dunăreană şi din Rusia şi apăra

interesele patronilor. De altfel, statistica acesteia corespunde îndeaproape
datelor austriece.27
Dacă ratele mari ale naşterilor şi mortalităţii şi emigrarea considerabilă
ne indică faptul că economia austro-ungară a rămas în urmă până la înce-
putul secolului al XX-lea faţă de cea a vecinilor din vest şi din nord, datele
despre structura profesiilor confirmă definitiv această opinie.
Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, procentajul populaţiei active în
agricultură avea să scadă sub 60%. Aceasta înseamnă o rămânere în urmă
de mai mult de o jumătate de secol faţă de Imperiul German şi probabil de
aproximativ un secol în raport cu Franţa. În Ungaria, procentajul populaţiei
active în agricultură era şi mai mare. Tabelul 2 arată o comparaţie a acestor
date cu structura profesională din Germania în ultimii patruzeci de ani di-
naintea Primului Război Mondial.
Tabelul 2. Structura profesională în Austria, Ungaria

şi Imperiul German, 1870-1910 (%)
Austria Ungaria Imperiul German

Anul Anii
Agricultură Industrie Agricultură Industrie
* *
Agricultură Industrie*
1869 67,2 19,7 80 8,6 1861/71 50,9 27,6
1890 62,4 21,2 – – 1890/94 42,6 34,2
1900 58,2 22,2 – – 1900/04 38,0 36,8
1910 53,1 24,0 66,7 16,2 1910/13 35,1 37,9
* Industria cuprinde şi mineritul şi construcţiile.

Surse: Austria: Statistische Monatsschrift (1894-1914), p. 20-40; Ungaria: László Katus, „Economic
Growth in Hungary during the Age of Dualism 1867-1913. A Quantitative Analysis”, Social-
Economic Researches on the History of East-Central Europe (Budapesta, 1970), p. 111; Imperiul
German: Walther G. Hoffmann, Das Wachstum der deutschen Wirtschaft seit der Mitte des 19.
Jahrhunderts (Berlin, 1965), p. 35.
Chiar dacă definiţiile şi clasificările din Germania nu corespund cu cele din

Austria, diferenţele sunt totuşi sesizabile. Şi mai impresionant este ritmul
diferit în care s-au modificat structurile în aceste ţări: în perioada cuprinsă
în Tabelul 2, numărul lucrătorilor în agricultură din Germania a scăzut cu
30%, în timp ce numărul celor din industrie a crescut cu 37%. În Austria,
însă, numărul celor din agricultură a scăzut cu doar 20%, iar cel al lucrători-
lor din industrie a crescut cu numai 22%. În Ungaria, procentajul lucrători-
lor în agricultură a scăzut încă şi mai puţin decât în Austria, dar procentajul
celor din industrie se pare că aproape s-a dublat, însă pornind de la nivelul
extrem de scăzut din anul 1869. Deoarece una dintre caracteristicile de
bază ale creşterii economice moderne rezidă în modificarea rapidă a struc-
turii profesionale23, este normal că o astfel de modificare a decurs în Austria
într-un ritm mai degrabă lent.
O altă trăsătură a modificării structurale, caracteristică industrializării
şi dezvoltării moderne, este cea legată de integrarea progresivă a unei ţări
în restul lumii, un proces care în interiorul ţării are o paralelă în integrarea
crescândă a diferitelor ramuri ale economiei şi regiunilor.24 În jumătatea
de secol de dinaintea Primului Război Mondial, economia internaţională
a beneficiat de cea mai mare expansiune a ei, ba chiar într-un anume sens a
apărut doar atunci. Tabelul 3 arată că în cel de al treilea sfert al secolului al
XIX-lea Monarhia a reuşit chiar să îşi sporească aportul relativ la comerţul
internaţional. În ultimul sfert însă, atunci când comerţul internaţional s-a
dezvoltat şi s-a revigorat cel mai rapid, Monarhia abia mai ţinea pasul.25
Tabelul 3. Aportul unor ţări la comerţul european şi mondial,

1860-1908 (%)
Aport Comerțul european Aport Comerțul mondial

1860 1870 1880 1885 1895 1908
Marea Britanie 33,4 33,4 30,4 19,2 17,8 17,2
Franța 17,5 16,5 17,6 10,4 8,6 8,9
Imperiul German 16,8 15,4 15,4 10,3 11,1 12,3
Rusia 4,8 7,3 5,1 5,6 6,0 3,0
Austro-Ungaria 5,4 6,0 7,2 3,7 3,7 3,3
Italia 4,8 5,4 4,8 3,5 2,7 3,2
Surse: Carl V. Scherzer, Das wirtschaftliche Leben der Völker (Leipzig, 1885), p. 638;
Ludwig Elster, Wörterbuch der Volkswirtschaft (Jena, 31911), p. 281.
Aceste date permit însă şi recunoaşterea aporturilor absolute ale ţărilor, in-
dependent de modificările lor individuale. Iar din acest punct de vedere,
cele două imperii cu cea mai mare populaţie, Rusia şi Austro-Ungaria, erau
cel mai puţin integrate în comerţul internaţional.
23 Vezi îndeosebi scrierile lui Simon Kuznets.

24 Vezi William A. Cole și Phyllis Deane, „The Growth of National Incomes”, in The Cam-
bridge Economic History of Europe, vol. VI, p. 51 și urm.
25 Carl V. Scherzer, Das wirtschaftliche Leben der Völker (Leipzig, 1885), p. 638; Ludwig
Elster, Wörterbuch der Volkswirtschaft (Jena, 31911), p. 281.
O impresie asemănătoare ne-o dau procentajele din Tabelul 4, care au

fost calculate după diverse comparaţii internaţionale compilate de Mulhall:
am atras deja atenţia asupra muncii sale de pionierat.26
Tabelul 4. Statistici compilate de Mulhall despre

performanţa economică relativă a unor ţări, 1860-1895 (%)
Aportul la producţia Aportul la „Puterea totală

Ţara industrială „venit” a aburului“
1860 1880 1894 1870 1880 1894 1860 1880 1895
Marea Britanie 24,4 29,5 24,6 22,6 23,3 19,9 40,0 34,5 35,4
Franţa 18,2 18,9 16,7 18,5 18,7 16,8 18,8 13,9 13,4
Imperiul
17,4 16,6 19,3 16,5 17,2 18,0 13,9 23,3 20,9
German
Rusia – 8,9 10,6 13,3 12,8 14,1 3,3 7,9 7,6
Austro-Ungaria 9,8 8,0 9,2 9,5 9,3 9,9 13,1 7,1 6,5
Italia – 4,5 5,3 5,5 5,1 6,1 2,3 – 3,7
restul Europei (30,1) 13,7 14,2 14,1 13,6 15,2 8,7 (13,2) 12,5
Surse: Michael G. Mulhall, Progress of the World (Londra, 1880); Michael G. Mulhall, Balance-Sheet
of the World (Londra, 1881); Michael G. Mulhall, Dictionary of Statistics (ediție nouă, Londra,
1886). Michael G. Mulhall, Fifty Years of National Progress (Londra, 1887); Michael G. Mulhall,
Industries and Wealth of Nations (Londra, 1896). Webb, Mulhalls New Dictionary.
Conform acestor estimări, aportul Austro-Ungariei la producţia in-

dustrială, precum şi la producţia totală europeană a scăzut uşor între 1860
şi 1880 şi a crescut din nou până în 1894. Aporturile Rusiei şi Italiei au osci-
lat în mod asemănător; procentajul Germaniei din producţia industrială s-a
modificat în acelaşi fel, însă aportul ei la „venitul” total estimat a crescut pe
durata întregii perioade. În ceea ce priveşte aceste cifre, Monarhia pare să
se fi dezvoltat în acelaşi ritm ca şi vecinii ei apropiaţi. Însă atributul esenţial
al Tabelului 4 este aportul redus al Austro-Ungariei la producţia totală şi
industrială europeană; într-o perioadă în care numărul de locuitori al Mo-
narhiei era mai mare ca cel al Franţei şi reprezenta aproape 85% din cel
al Germaniei, producţia ei a fost estimată cam la jumătatea celei a acestor
două ţări. La „puterea totală a aburului” între anii 1880 şi 1895, rămânerea
în urmă faţă de Franţa este aproximativ la fel de mare, iar faţă de Germania
chiar şi mai mare.
26 Vezi Phyllis Deane, „Contemporary Estimates of National Income in the Second Half of
the Nineteenth Century”, Economic History Review 9 (1957), p. 451, şi Paul Studenski, The
Incomes of Nations, vol. I (New York, 1961), p. 140 și urm., ca estimare a operei lui Mulhall.
Chiar dacă estimări globale cum ar fi cele ale lui Mulhall trebuie luate
cum grano salis, datele mai credibile de care dispunem, cele referitoare la ra-
muri ale economiei şi la industrii individuale, întăresc totuşi consideraţiile de
mai sus. Există, cu precădere, multe indicii că Monarhia a rămas din punct de
vedere al dezvoltării tehnice în urma Europei occidentale şi a Germaniei şi că,
probabil, această rămânere în urmă s-a și accentuat la răspântia dintre secole.
Un exemplu elocvent sunt flotele comerciale prezentate în Tabelul 5.
Tabelul 5. Dezvoltarea navigaţiei în unele ţări

(1880-1894)
Mii tone registru Treceri prin Canalul Suez

Ţara 1880 1894 Procente tonaj
Aburi Vele Aburi Vele 1870/78 1894/96 1904/07
Marea Britanie 3360 9170 5970 2990 73 70 63,5
Franţa 330 1060 490 400 7 7 6,5
Imperiul German 230 1100 890 660 – 8 15,5
Rusia 105 500 240 510 1 1,5
Austro-Ungaria 80 420 130 120 4 2 3,3
Italia 100 1390 210 570 4 3 1,5
altele – – – – 12 8 8,0
Surse: Mulhall, Progress of the World. Mulhall, Industries and Wealth; Webb, Mulhalls New Dictionary.
Nu este surprinzător că tonajul Austro-Ungariei este cel mai mic din cel al
celor şase ţări comparate. Dar Monarhia depunea mari eforturi pentru a
obţine şi a asigura o poziţie în navigaţia din Marea Mediterană. Că aceasta
nu a fost cu totul în van reiese din a doua parte a Tabelului 5, care arată că
aportul Austro-Ungariei la trecerile prin Canalul Suez a scăzut mai puţin
decât cel al Italiei, deşi ambele stau prost comparativ cu Germania. Dacă
privim însă mai atent prima parte a Tabelului 5, constatăm o diferenţă des-
tul de semnificativă a progresului tehnic dintre Monarhie şi celelalte ţări. În
1880, navele cu abur britanice şi franceze reprezentau aproape o treime din
tonajul respectivelor nave cu pânze; tonajul vaselor cu pânze germane era
aproximativ de cinci ori mai mare decât cel a vaselor cu abur şi aceeaşi pro-
porţie era definitorie şi în flotele comerciale rusească şi austro-ungară, în
timp ce tonajul navelor cu abur italiene reprezenta doar o foarte mică parte
a tonajului total. Pentru anul 1894, comparaţia arată însă cu totul diferit:
tonajul vaselor cu abur britanice era deja dublul celui al velierelor, tonajul
navelor cu abur franceze era cu 125%, iar al celor germane chiar cu 135%
mai mare decât acela al vaselor cu pânze, în timp ce tonajul velierelor Italiei
şi Rusiei era dublu faţă de cel al vaselor propulsate cu abur. Austro-Ungaria
ocupă o poziţie de mijloc, dar asta nu înseamnă doar că ritmul modernizării
este mai puţin rapid decât cel al „marilor trei”, dar şi în comparaţie cu cel
al Italiei.
Tabelul 6. Dezvoltarea căilor ferate în unele ţări,

1860-1900 (1.000 km)
1900
Ţara 1860 1870 1880 1890 1900
Densitate*
Marea Britanie 16,8 25,0 28,9 32,3 35,2 925
Franţa 9,2 17,9 26,5 36,9 43,1 1100
Imperiul German 11,2 18,9 33,3 40,9 49,2 870
Rusia (europeană) 1,6 11,4 22,6 29,1 44,0 395
Austro-Ungaria 4,5 9,6 18,5 26,5 36,3 805
Italia 1,8 6,2 8,6 13,1 15,9 490
Belgia 1,7 2,9 3,9 4,6 4,6 680
*
km la milioane locuitori.
Surse: Rapoartele Parlamentului Britanic 1902, vol. 115, Cd. 1237; Mulhall, Industries and Wealth.
Cât despre căile ferate, care acum aproape că deveniseră deja mijlocul de
transport obişnuit, Tabelul 6 prezintă o listă de decalaje în scădere. Lungi-
mea reţelei de cale ferată din Monarhie s-a dublat între 1860 şi 1870; şi din
nou între 1870 şi 1880, apoi încă odată până în 1900; altfel spus: a crescut
de opt ori în patruzeci de ani. Doar reţeaua Italiei a crescut în această pe-
rioadă într-un ritm asemănător, la fel şi cea din Rusia între 1870 şi 1900
(în anii ’60 chiar şi mai rapid). Ca urmare a acestei recuperări a ţărilor mai
înapoiate, raportul densităţii reţelelor de cale ferată prezintă pentru anul
1900 diferenţe mult mai mici ca cele pentru 1850. Reţeaua de căi ferate din
Austro-Ungaria are acum – raportată la numărul de locuitori – o densitate
mai mare decât ca cea belgiană, atinge mai mult de 90% din cea germană,
aproape 90% din cea britanică şi peste 70% din densitatea reţelei franceze.
Reţeaua italiană a liniilor de cale ferată reprezenta, în raport cu numărul
populaţiei, aproximativ 60% din cea a Monarhiei, iar cea rusească mai pu-
ţin de jumătate. Totuși, la începutul secolului al XX-lea, lungimea totală a
liniilor nu mai este destul de semnificativă. În ţările mai dezvoltate o mare
parte a traseelor aveau deja linii duble, iar densitatea traficului per kilome-
tru oscila considerabil de la ţară la ţară.
Tendinţa generală a acestor diferenţe este arătată în Tabelul 7, în care

se compară în special creşterea cantităţii informaţiilor transmise telegra-
fic. Ele pot fi considerate ca reprezentative pentru transmiterea informaţiei
într-un sens mai larg şi arată că sporul acesteia în Austro-Ungaria în inter-
valul 1870-1910 era net inferior celui din Marea Britanie, Franţa, Germania
şi chiar celui din Rusia.
Tabelul 7. Dezvoltarea telecomunicaţiilor,

diverse ţări (1870-1910)
Mesaje transmise Convorbiri

Densitate*
Ţara prin telegraf (milioane) telefonice 1910
cca 1910
1870 1880 1890 1900 1910 (milioane)
Marea Britanie 9,6 30,0 66,4 89,6 86,7 199 _
Franţa 5,7 17,1 31,1 40,1 50,2 139 264
Imperiul German 8,2 16,3 27,0 46,0 58,9 84 1851
Rusia 2,7 7,3 11,0 19,7 36,8 (21) –
Austro-Ungaria 4,9 9,2 13,3 22,7 32,9 57 436
Italia 2,2 6,1 8,2 9,3 12,8 42 –
Belgia 2,0 3,4 5,3 6,7 8,6 96 112
*
Mesaje la 100 de locuitori (după Hübner).
Surse: Rapoartele Parlamentului Britanic 1902, vol. 115, Cd. 1237;
Rapoartele Parlamentului Britanic 1914, vol. 97, Cd. 7525.
Este semnificativ pentru relativ slaba integrare în economia mondială şi

pentru ritmul neuniform şi întârziat al creşterii economice moderne în
Austro-Ungaria faptul că Monarhia nu avea un articol de export cu adevă-
rat competitiv.27 Până la mijlocul anilor ’90, cerealele erau cel mai mare bun
de export, însă rareori depăşea valoric 10% din totalul exportului. Din acest
moment, exportul de cereale a început să scadă, întrucât anumite soiuri
de cereale erau şi ele importate, în Monarhie apărând în ultimul deceniu
dinaintea Primului Război Mondial un surplus la import. De fapt, acesta
n-ar trebui să fie considerat indezirabil, deoarece ne indică mai degrabă o
creştere industrială accelerată în aceşti puţini ani. Dar şi următoarea mar-
fă importantă la export începând cu ani ’90, a cărei pondere era şi ea abia
de 10% din totalul exporturilor, făcea parte din grupa materiilor prime, şi
anume lemnul. Singura marfă de export din sectorul industrial și care era
27 Vezi, în acest sens, îndeosebi Richard L. Rudolph, „The Role of Financial Institutions
in the Czech Crownlands 1880-1914”, teză de doctorat (Wisconsin, 1968), p. 30-44.
în Monarhie o parte importantă a cantităţii produse în Europa a fost sfecla

de zahăr (vezi Tabelul 8), dar şi aceasta se situa la o valoare de 8-9% din
totalul exporturilor.
Tabelul 8. Producţia de zahăr din sfeclă,

1900-1911 (1.000 tone)
Ţara 1900-1901 1910-1911

Franţa 1137 711
Imperiul German 1947 2548
Rusia 881 1890
Austro-Ungaria 1280 1490
Italia 60 170
Sursa: Rapoartele Parlamentului Britanic 1914, vol. 97, Cd. 7525.
Efectele în plan economic ale acestei mărfuri de export erau doar parţial re-
simţite de sectorul industrial. Ele se resimţeau într-o vitalizare a industriei
produselor spirtoase şi în specializarea unor firme în producerea de maşini
pentru rafinarea zahărului, care la rândul lor au devenit articole de export.
Alte efecte, nu mai puţin importante şi cuprinzătoare, ale dezvoltării indus-
triei zahărului s-au resimţit în agricultură. Însă trebuie subliniat că exportul
zahărului s-a realizat în mare măsură pe spezele consumatorului autohton,
printr-o cartelare strictă, care menţinea preţurile în ţară cu mult peste nive-
lul celor ale pieţei mondiale.
O dezbatere amănunțită a fundamentelor politicii vamale extrem de
protecţioniste, care a fost reluată la începutul anilor ’7028, ar depăşi cadrul
prezentei lucrări. În ce priveşte însă efectele acesteia, ea a afectat cu sigu-
ranţă în primul rând repartiţia veniturilor în cadrul Monarhiei. Industriile
cele mai importante, cum ar fi cele ale bumbacului şi lânii, ale fontei brute,
ale anumitor produse metalurgice şi ale zahărului – toate complet cartelate
şi influente politic – se bucurau fără îndoială de preţuri ridicate şi profituri
de monopol. Producătorii de cereale din Ungaria, de obicei mari latifundi-
ari, au beneficiat de avantaje similare, în special începând cu mijlocul anilor
’90.29 Însă în ceea ce priveşte economia naţională luată ca întreg (sau mai
degrabă: ambele economii naţionale), o estimare trebuie să rămână ipote-
28 Vezi mai sus, p. 13 și urm.

29 Scott M. Eddie, „The Terms of Trade as a Tax on Agriculture. Hungary’s Tradewith
Austria 1883-1913”, Journal of Economic History 32 (1972), p. 310 și urm.
tică şi deci deschisă. Totuşi, s-ar putea ca pe baza consideraţiilor teoretice

şi a experienţei unor alte state să fim înclinaţi a crede că relativa izolare faţă
de piaţa mondială a contribuit la ritmul destul de scăzut al creşterii indus-
triale, cel puţin în partea austriacă a Monarhiei. Şi anume din cauza faptului
că, pe de o parte, masa consumatorilor plătea preţul politicii protecţioniste
vamale, formând astfel o piaţă internă cu o creştere mai lentă, în timp ce,
pe de altă parte, firmele din industrie erau supuse unei presiuni concuren-
ţiale insuficient de puternice pentru a genera un progres tehnic mai rapid.
Este semnificativ că în industria electrică, una dintre ramurile cele mai im-
portante de creştere a întregii industrii europene la cumpăna dintre secole,
tehnica şi antreprenoriatul au fost în mare măsură importate din Germania.
Tabelul 9. Numărul torcătoriilor de bumbac în unele ţări, 1870-1913

(numărul mediu folosit; în milioane)
Țara 1870/74 1880/84 1890/94 1900/04 1910/13

Marea Britanie 35,9 41,2 44,9 46,6 54,6
Franţa 4,0 3,9 4,4 5,9 7,2
Imperiul German 4,3 4,9 6,0 8,4 10,5
Rusia — 3,7 — _ 8,6
Austro-Ungaria 1,5 1,8 — 3,2 4,7
Italia — 1,0 — — 4,4
Surse: Rapoartele Parlamentului Britanic 1909, vol. 102, Cd. 4954;

Rapoartele Parlamentului Britanic 1914, vol. 97, Cd. 7525. Diverse surse austriece.
Tabelul 10. Importul de bumbac neprelucrat în unele ţări,

1860-1913 (1.000 tone)
Țara 1860 1880 1900 1913

Marea Britanie 517 637 700 870
Franţa 115 89 160 270
Imperiul German 70 137 308 485
Rusia 46 93 262 425
Austro-Ungaria 45 64 124 210
Italia — 47 125 205
Belgia 15 23 35 140
Surse: Publicaţiile statistice ale respectivelor ţări.

Tabelele 9 şi 10 arată că industria austriacă a bumbacului a tras într-adevăr

foloase de pe urma poziţiei sale privilegiate, iar noi ştim că a reuşit, în plus,
să exporte în anumite ţări, şi anume în cele din Balcani şi Levant. Între 1880
şi 1913, numărul torcătoriilor de bumbac în Monarhie avea să crească mai
rapid decât în Marea Britanie, Franţa şi Germania, în vreme ce importurile
de bumbac neprelucrat ale Franţei, Germaniei şi Austro-Ungariei au cres-
cut în aproximativ aceeaşi măsură. Doar industriile bumbacului din Rusia şi
Italia au prezentat un ritm al creşterii mai alert, unde cea din urmă aproape
că a egalat-o cea din Austro-Ungaria. În schimb, industria grea a Monarhiei
nu a ţinut pasul cu alte ţări europene mai importante, aşa cum reiese din
Tabelele 11 şi 12.
Tabelul 11. Fier şi oţel, diverse ţări

(1880-1913)
a.
Producţie oţel Producţie oţel

Ţara (1000 tone) per capita (tone)
1891 1901 1911 1893/97 1903/07
Marea Britanie 3157 4897 6565 0,09 0,14
Franţa 744 1425 3837 0,02 0,06
Imperiul German 2563 6211 14556 0,08 0,16
Rusia 429 2212 3933 0,007 0,014
Austro-Ungaria 486 1142 2327 0,017 0,024
Belgia 244 530 2193 0,07 0,24
Suedia 172 269 471 0,04 0,07
b.
Consum fontă Consum fier

Ţara (1000 tone) per capita (tone)
1881 1891 1901 1911 1893/97 1903/07
Marea Britanie 6415 6629 7284 8498 0,18 0,19
Franţa 2110 1952 2430 4608 0,06 0,08
Imperiul German 2520 4725 7823 14886 0,11 0,18
Rusia 630 1062 2844 3603 0,01 0,02
Austro-Ungaria 520 954 1536 2150 0,03 0,03
Belgia 728 851 914 2728 0,17 0,25
Suedia 180 456 481 561 0,09 0,09
Surse: Rapoartele Parlamentului Britanic 1914, vol. 97, Cd. 7525

Webb, Mulhalls New Dictionary, p. 355.
Tabelul 12. Producţia de cocs,

1900-1913 (1.000 tone)
Ţara 1900 1913

Marea Britanie 19500 20860
Franţa 2290 3060
Imperiul German 12860 32170
Rusia 2240 4000
Austro-Ungaria 1240 2560
Italia 26 500
Belgia 2435 3650
Sursa: Weltmontanstatistik, Die Versorgung der Weltwirtschaft mit Bergwerkerzeugnissen,

ed. M. Meisner, vol. I (Stuttgart, 1925), p. 30 și urm.
Între 1891 şi 1911, producţia de oţel în Austro-Ungaria a crescut cu 370%.

În Franţa însă a crescut cu 410%, în Germania cu 470%, iar în Rusia (por-
nind de la o cifră absolută, care nu era cu mult mai mică decât cea a Aus-
tro-Ungariei) chiar cu 800%. De asemenea, vedem că și consumul de fier
per capita în Monarhie a rămas constant între 1893/1897 şi 1903/1907,
în timp ce în Franţa, Germania, Rusia şi Belgia a crescut. În cifre absolute
– exceptând ratele de creştere –, atât producţia de oţel, cât şi consumul de
fier ale Monarhiei se situau nu doar sub cele ale Marii Britanii, Franţei şi
Germaniei, ci şi sub cele ale Rusiei, în timp ce la cifrele per capita Rusia era
cea mai rămasă în urmă dintre ţările pomenite în Tabelul 11. Observăm,
prin urmare, că şi producţia de cocs a Monarhiei (1900-1913) era mai mică
decât cea a producătorilor mai mari din vestul Europei, chiar şi decât cea
a Rusiei.
Cu toate acestea, lucrul cel mai frapant din Tabelul 11 este rata de
creştere extraordinară a industriei grele germane şi accederea ei la poziţia
fruntaşă. Şi această observaţie ne conduce la consideraţiile care sunt oferite
aici, în locul unei încercări de rezumat a materialului analizat în acest seg-
ment.
Mult timp, generalizările privind istoria industrializării în secolul al
XIX-lea au fost influenţate într-o prea mare măsură de rapidele „decolări”
sau „sprinturi”, cum ne arată exemplul Germaniei. Chiar şi în cazul acestor
ţări cu o industrializare rapidă, cercetarea mai recentă înclină spre evidenţi-
erea caracterului treptat al evoluţiei economiei moderne; cu toate acestea,
percepţia generală rămâne aceeaşi. Ca urmare a acestei concepţii, în multe
lucrări dedicate istoriei Europei în secolul al XIX-lea, autorii îşi arată, pe
de o parte, surprinderea faţă de unicitatea procesului lent al creşterii din

Franţa şi îşi orientează, pe de altă parte, obiectivul cercetării spre ţări cum
ar fi Rusia, Italia sau Ungaria, pornind doar din momentul începerii indus-
trializării rapide, adică în principal de la sfârşitul secolului. Referitor la aces-
tea, după părerea mea, ar trebui subliniată importanţa şi relativ frecventa
apariţie a unui proces de industrializare lent şi de lungă durată, care nu era
nici stagnare și nici creştere bruscă. Istoria Austriei habsburgice în secolul
al XIX-lea este un excelent exemplu al acestui mod de dezvoltare şi de ace-
ea este important să fie privită în contextul întregii Europe. Asemănările
cu Franţa – eventual şi cu Rusia şi Italia – vor fi poate şi mai evidente la o
cercetare comparativă ulterioară. Această muncă de cercetare ar trebui să
includă, în plus, importanţa şi limitele ultimei accelerări a dezvoltării de
dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial. Dacă economiştii şi politi-
cienii din Monarhia Habsburgică erau în mare parte conştienţi de faptul că
Monarhia a rămas în urma dezvoltării economice din Germania, iar istorio-
grafia era în multe privinţe tentată să-i urmeze, ar putea fi foarte probabil şi
că Germania a constituit excepţia în Europa secolului al XIX-lea.
PRINCIPALELE COORDONATE
ALE POLITICII ECONOMICE AUSTRIECE
(1848-1918)
Herbert Matis
Prin politică economică înțelegem, în cele ce urmează, acțiunea prin

care statul influențează și modelează activitățile economice, cu referire la
procesul economic, structura economică și ordinea economică. Este un in-
strument al conducerii economiei și cuprinde, în această calitate, în vede-
rea susținerii economiei, toate măsurile și intervențiile diferitelor instanțe și
organisme cooperante. În sens extins, cuprinde și structura organizațională
a economiei, acțiunea concertată a diferitelor ei unități, precum și a mo-
dului și capacității acestora de funcționare. Deoarece politica economică
urmărește de multe ori scopuri diferite, uneori chiar simultan contradic-
torii, devine necesară analizarea categoriilor de scop și de mijloc, fapt care
întâmpină însă unele dificultăți. La o analiză mai atentă, foarte multe dintre
scopurile politicii economice se dovedesc a fi de fapt mijloace pentru atin-
gerea unor scopuri „mai înalte” (libertate, bunăstare etc.). Întrebarea refe-
ritoare la valorile care în ultimă instanță au determinat în mod hotărâtor
politica economică implică și întrebarea privind personalitățile, instituțiile
și grupurile sociale responsabile într-un anumit moment pentru cursul po-
liticii economice. Scopurile și interesele grupurilor și corpurilor influente
32 h e r b e rt m at i s
se regăsesc în strategia economică. Prin urmare, politica economică poate

fi privită și analizată și ca aspect al unui fenomen sociologic.1
În Austria primei jumătăți a secolului al XIX-lea, printre ideile econo-
mice dominante se regăsesc, alături de tendințe liberale, elemente ale came-
ralismului și ale statului iosefin al bunăstării. Politica economică respectivă
s-a caracterizat însă în primul rând printr-o puternică tendință autarhică și
prin distanța față de înnoirile revoluționare. Aceasta din urmă determinat
și atitudinea față de provinciile răsăritene al căror rol de furnizor de hrană
și de materii prime, respectiv de consumator al produselor manufacturate
a rămas neschimbat. Astfel s-au întâlnit interesele burgheziei austriece cu
cele ale marilor latifundiari maghiari, ceea ce a dus la o implicare redusă a
Monarhiei Habsburgice în sistemul comercial internațional.2
Cei care au conceput și transpus în practică această politică econo-
mică au fost reprezentanții înalților funcționari, atașați de idealul umanist
al statului bunăstării generale apărut și dezvoltat în perioada iosefină. Ei
erau stâlpii de bază ai statului, o caracteristică principală a absolutismului
monarhic iluminist fiind aceea că împărații înșiși– fie că vorbim despre
Iosif al II-lea, Francisc I sau Francisc Iosif – se considerau pe sine drept cel
mai înalt funcționar. Birocrația ministerială a fost educată după principii-
le manualului lui Sonnenfels, Polizey- Handlungs- und Finanzwissenschaft
[Știința poliției, a economiei și finanțelor]. Ei au asimilat însă și învățăturile
lui Adam Smith, Jean B. Say și John Stuart Mill. Ideile cameraliste se făceau
resimțite în special prin accentul exagerat acordat politicii financiare. Din-
totdeauna, ministrul de finanțe era cel ce stabilea direcțiile politicii financi-
are. Nu de puține ori judecățile fiscale dominau în defavoarea proiectelor
importante din punctul de vedere al politicilor cu importanță structurală și
conjuncturală. În alte chestiuni predominau elementele liberale, în special
acolo unde ele se îndreptau împotriva rămășițelor feudale și de organizare
pe stări, așa cum s-a întâmplat în politica agrară și industrială.3
1 Walter A. Jöhr, „Wirtschaftspolitik”, in Staatslexikon, Recht-Wirtschaft-Gesellschaft,

ed. Görres-Gesellschaft, vol. VIII (Freiburg, 61963), p. 794-814; Karl Schiller, „Wirt
schaftspolitik”, in Handbuch der Sozialwissenschaften, vol. XII (Stuttgart-Tübingen-
Göttingen, 1965), p. 210-231.
2 Vezi, în această privință, supra, cap. I: Nachum Th. Gross, „Locul Monarhiei Habsbur-
gice în economia mondială”, p. 3 și urm.
3 Alois Brusatti, Österreichische Wirtschaftspolitik vom Josephinismus zum Ständestaat
(Viena, 1965) p. 15 și urm. și 72 și urm.; Alois Mosser, „Die Auswirkungen der Indus-
triepolitik auf die Sozialstruktur der österreichisch-ungarischen Monarchie”, Beiträge
zur historischen Sozialkunde 2 (1972), p. 11-16.
Principalele coordonate ale politicii economice austriece 33
1. Politica economică
a neoabsolutismului
Aceleași tradiții au rămas determinante în politica economică și în pe-
rioada neoabsolutistă. Totuși, schimbările produse de Revoluția de la 1848
au fost atât de profunde, încât revenirea la maximele sistemului anterior
(Vormärz) nu mai putea fi luată în calcul, ba chiar multe dintre revendică-
rile revoluției au fost transpuse în practică abia în perioada neoabsolutistă.
Este adevărat că noul regim a persistat în dependența față de interesele mo-
narhice tradiționale, simțindu-se atașat în continuare de ideologia unității
dintre stat și societate; totuși, administrația de stat a urmat în mod consec-
vent drumul reformelor, asumându-și rolul de putere ordonatoare supre-
mă și de garant al „ordinii și liniștii” de care era atât de interesată burghezia
speriată de evenimentele de la 1848, folosindu-se însă pentru realizarea ei
de mijloace mai subtile decât regimul Metternich. Birocrația stăpânitoa-
re, adeptă a centralismului, care din punctul de vedere al atitudinii față de
politicile economice poate fi caracterizată ca reprezentând „iosefinismul
târziu”, a urmărit să satisfacă pretenția de mare putere a Imperiului și din
punct de vedere economic. Pragmatici, birocrații s-au folosit pentru reali-
zarea ideilor lor, în mod suveran, de toate mijloacele și instrumentele de
reglementare politică, de la protecționismul mercantilist până la laissez-
faire-ul liberal, văzându-și principalul lor adversar în instituțiile tradiționale
depășite ale statului, organizarea pe stări.4
Reluând planuri iosefine și pe baza ideilor centralismului, s-a trecut
la reorganizarea Monarhiei, creându-se în același timp condițiile-cadru
legislative și administrative pentru relansarea economică a Imperiului
multinațional pe bazele economiei private. Statul a încurajat atât activita-
tea întreprinzătorilor privați, cât și concentrarea – atât de importantă – a
fragmentatului capital rezultat din economii, prin intermediul unor noi
instituții de credit care s-au alăturat din această perioadă Băncii Naționale
și a devenit un instrument foarte influent asupra dinamicii economice.5
4 Herbert Matis, Österreichs Wirtschaft 1848-1913. Konjunkturelle Dynamik und ge-

sellschaftlicher Wandel im Zeitalter Franz Josephs I. (Berlin, 1972), p. 30 și urm.
5 Josef Redlich, Das österreichische Staats- und Reichsproblem. Geschichtliche Darstellung
der inneren Politik der habsburgischen Monarchie von 1848 bis zum Untergang des Rei-
ches I/l (Leipzig, 1920), p. 405 și urm.; Paul Müller, „Österreich seit 1848”, in Hans
Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Vie-
na, 1949), p. 3 și urm.
În măsura în care neoabsolutismul, care se prezenta drept încorpora-

rea instituțională a statului autoritar [Obrigkeitsstaat], îi ținea departe de
putere pe cetățeni, refuzându-le îndeplinirea dorințelor ce aveau legătură
aspirațiile lor constituționale, acesta s-a văzut nevoit să înlocuiască deficitul
de libertății politice cu „promovarea bunăstării exterioare”. Într-o anumită
măsură, în forma unei „revoluții de sus” în administrație, justiție, finanțe
și educație, precum și în domenii largi ale economiei, au fost puse bazele
pentru reconstrucția Monarhiei și pentru dezvoltarea ei ulterioară. Noul
regim era destul de puternic pentru a înlătura pe plan intern toate forțele
adverse, pentru realizarea, pe bazele centralismului, a unității economice și
vamale cu Ungaria și, mai mult, pentru a lega pretenția la dominația politică
în cadrul Confederației Germane de planurile de hegemonie economică
referitoare la Uniunea Vamală Germană.
Politica economică a neoabsolutismului a urmărit două obiective mari:
integrarea internă și cea externă, respectiv construcția unui spațiu econo-
mic omogen al Monarhiei ca etapă premergătoare a Uniunii Vamale cen-
tral-europene. Ambele scopuri au jucat de altfel, până la finele Monarhiei,
un rol însemnat, chiar dacă ponderea lor a variat în decursul timpului. Ast-
fel că primatul politicii externe a rămas, și nu doar pentru neoabsolutism,
decisiv în elaborarea politicii economice, chiar dacă el era foarte evident
atunci. Toate măsurile economice care serveau obiectivului îndepărtat al
„Imperiului celor 70 de milioane” propagat de Schwarzenberg și Bruck tre-
buie interpretate ca fiind varianta politicoeconomică a strategiei generale a
politicii externe. Înainte de toate, era necesară crearea, prin concentrarea
tuturor forțelor și prin construcția unui stat centralizat, a unei baze omo-
gene care să permită realizarea de reforme dintre cele mai profunde. Prin
faptul că neoabsolutismul se străduia să realizeze aceste mari obiective și să
submineze – conform maximei „enrichez-vous” – revendicările politice ale
burgheziei, acesta a devenit un promotor al progresului economic. În mod
formal, direcționarea economiei de către stat s-a limitat la chestiunile mo-
netare, impozite și comerț exterior. În practică însă, administrația de stat a
stabilit modelele și strategiile de creștere fundamentale. Aceasta întrucât,
chiar și în „epoca liberalismului”, statul a intervenit profund în economia
privată, birocrația de stat fiind stimulatorul care a impus ritmul progresului
economic, ajutând la înlăturarea vechii ordini și creând, prin eliberarea de
sarcinile feudale și prin libertatea industriei, premisele pentru dezvoltarea
industriei. Totuși, liberalismul economic al marii birocrații ministeriale se
înrădăcina încă foarte adânc în tradiția iosefinismului, urmărind în primul

rând desființarea și îngrădirea învechitelor relicte și instituții rămase de la
societatea împărțită pe stări.6
Odată cu desființarea în anul 1848 a vechilor relații agrare care durau
de sute de ani, revoluția a creat una dintre premisele sociale principale ale
industrializării. Agricultura nu a mai fost subordonată din acest moment
unei constituții speciale, ci pieței și legilor ei. Includerea ei în sistemul
economic liberal bazat pe proprietatea privată liberă era importantă, de-
oarece în nicio țară europeană industrializarea nu a avut loc fără a fi prece-
dată de reforma agrară. În acest punct absolutismul a moștenit revoluția,
rezolvând dificila problemă a răscumpărării pământurilor, și anume într-un
mod practic. Introducerea în 1859 a libertății meseriilor a pus definitiv
capăt sistemului medieval pe stări și celui al privilegiilor princiare, fiind în
același timp și moștenirea lăsată de neoabsolutism epocii constituționale
următoare. Trecerea de la principiul politicii economice de tip monopol
la libera concurență a avut importanță pe termen lung, deoarece încuraja
mobilitatea muncitorilor industriali, înlăturând multe bariere aflate în calea
metodelor de producție industriale.7
În acțiunea sa reformatoare, statul s-a confruntat cu dificultăți privind
sustenabilitatea bugetului de stat. Datoria de stat tot mai mare și situația
monetară precară reprezentau o permanentă amenințare pentru stabilita-
tea financiară și, prin urmare, pentru întreaga economie națională, ceea ce
a dus la o pondere sporită a chestiunilor de politică financiară în cadrul po-
liticii economice a guvernelor. Astfel că „ultimul mare reprezentant al unei
politici intervenționiste cu coloratură mercantilistă”8, Karl Ludwig von
Bruck, aproape că a reușit să asaneze finanțele austriece cu ajutorul mani-
pulărilor de politică monetară. Începând cu anul 1856, agio-ul argintului
6 Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 32 și urm.

7 Carl Grünberg, Die Bauernbefreiung und die Auflösung des gutsherrlich-bäuerlichen
Verhältnisses in Böhmen, Mähren und Schlesien, 2 vol. (Leipzig, 1894); Emil Garhofer,
„Hundert Jahre österreichische Gewerbepolitik”, in Hans Mayer (coord.), Hundert
Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949), p. 343; Viktor
Mataja, „Artikel Gewerbeverfassung”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.),
Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen öffentlichen
Rechtes, vol. II (Viena, 21906), p. 463-474, aici 467 și urm.
8 Reinhard Kamitz, „Die österreichische Geld- und Währungspolitik von 1848 bis
1948”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung
1848-1948 (Viena, 1949), p. 130 și urm.
se afla în regres, dispărând de facto prin planificata reluare a plăților în nu-

merar de către Banca Națională. Eforturile sale au fost zădărnicite însă de
izbucnirea războiului în anul 1859, la fel cum războiul din 1866 le-a zădăr-
nicit pe cele ale lui Plener, urmașul său în funcție. Supraevaluând unilateral
stabilitatea monetară, Plener a inițiat o politică deflaționistă care, începând
cu criza economică mondială din 1857, avea să împovăreze grav economia
națională aflată într-o permanentă situație de criză.9
Inițiativei private a întreprinzătorilor i s-a acordat un spațiu de mane-
vră destul de larg, însă statul și-a păstrat prerogativa de a stabili limitele
și direcția acestor activități. El a favorizat participarea economiei private
la formularea obiectivelor și alegerea mijloacelor și instrumentelor politi-
cii economice, fapt care și-a găsit exprimarea în înființarea și organizarea
camerelor de comerț și industrie. Mult mai importante au fost însă măsu-
rile statului în domeniul infrastructurii în sensul cel mai larg al cuvântu-
lui, prin punerea la dispoziția economiei private, ca mediator al inovațiilor
tehnice și economice, a cadrului juridic, a infrastructurii de transport și a
potențialului de forță de muncă. Extinderea prevederilor Codului Civil
Austriac (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) asupra Ungariei a avut ca
urmare o unificare a normelor de drept, cel puțin pentru o scurtă perioa-
dă de timp. Regatul Coroanei Sfântului Ștefan a fost supus impozitării, dar
s-au făcut și primii pași în direcția industrializării Ungariei, fiind favorizată
expansiunea creditului prin desființarea aviticității (interzicea înstrăinării
proprietății nobiliare în Ungaria). Introducerea Legii generale a schimbu-
lui în anul 1852 a instaurat o ordine de drept conformă spiritului vremii
în marele spațiu economic din inima Europei. Tot atunci a fost abolită și
interdicția pentru străini și evrei de a cumpăra proprietăți. Acesta a fost ul-
timul act al emancipării sociale. În 1853 a intrat în vigoare și în Ungaria
patenta urbarială, exceptat fiind doar alodiul. În anul 1858 a fost adoptată
Legea pentru protecția mărcilor și a patentelor, care a asigurat drepturile
de autor.10
9 Statistische Tabellen zur Währungsfrage der österreichisch-ungarischen Monarchie, ed. Mi-

nisterul de Finanțe chezaro-crăiesc (Viena, 21896), p. 214; Karel Kramář, Das Papier
geld in Österreich seit 1848 (Leipzig, 1886), p. 115; Alois Gratz, „Die österreichische
Finanzpolitik von 1848-1948”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer
Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949), p. 238-244.
10 László Révész, „Die Bedeutung des Neoabsolutismus für Ungarn”, Der Donauraum 14
(1969), p. 142-159.
Organizațiile profesionale de stări din industrie și comerț au devenit

și ele mediatoare ale înnoirilor tehnice și economice. Diferitele asociații
profesionale [Gewerbevereine] ale landurilor, „Asociația inginerilor aus-
trieci” și „Asociația comercianților” nu trebuie privite doar ca organizații
ce au pregătit înființarea în 1848 a Camerelor de Comerț și Industrie, ele
familiarizându-și membrii cu literatura relevantă și cu succesele străinătății
și manifestând un mare interes pentru perfecționarea lor profesională.
Organizarea camerelor de comerț și industrie a fost extinsă, prin urmare,
asupra întregii Monarhii. Din pricina numeroaselor naționalități unite în
cadrul Imperiului multinațional și a premiselor economice diferite ale lan-
durilor, existența unei instituții puternice și eficiente care să reprezinte cer-
curile economice și să echilibreze numeroasele interese particulare a fost
deosebit de importantă. Prin urmare, camerele de comerț și industrie au
devenit un important instrument de conducere a economiei și un organ de
consiliere a guvernului. Începând din 1861, ele își trimiteau, în baza votului
pe curii, deputați în Reichsrat. Camerele răspundeau unei cerințe funda-
mentale a păturii mijlocii industriale, de reprezentare reală a intereselor ei,
care urma să joace un rol mediator între politică și practică și să facă posi-
bilă coordonarea politicii de stat cu nevoile producției și ale comerțului.11
În domeniul școlar și al educației, precum și în cel al organizării vieții
științifice au fost puse noi baze. Sistemul universitar a fost reformat din
rădăcini. Apoi au fost aduși în Austria o serie de savanți de cea mai înal-
tă valoare, care aveau să exercite o influență hotărâtoare asupra dezvoltă-
rii economiei. Printre ei s-a aflat, la recomandarea specială a ministrului
Bruck, Lorenz von Stein, care a activat mulți ani la Universitatea din Vie-
na, și economiștii Alexander Peez și Gustav Höfken. Universitățile tehni-
ce dobândiseră deja în prima jumătate a secolului al XIX-lea o reputație
internațională, acționând ca centre ale învățământului tehnic în spațiul
de limbă germană. Politehnicile din Viena și Praga, precum și Faculta-
tea Montanistică de la Leoben au acordat o atenție deosebită și pregătirii
11 Franz Geissler, „Die Entstehung und der Entwicklungsgang der Handelskammern

in Österreich”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschafts
entwicklung 1848-1948 (Viena, 1949) p. 47 și urm.; Heinrich Benedikt, Die wirtschaft
liche Entwicklung in der Franz-Joseph-Zeit (Wiener historische Studien 4, Viena-Mün-
chen, 1958), p. 27 și urm.; Hermann Gerhardinger, „Aus der Vorgeschichte der
österreichischen Handels- und Gewerbekammern”, in Tiroler Wirtschaft in Vergan-
genheit und Gegenwart, vol. II (Schlernschriften 78, Innsbruck, 1951), p. 7-129.
comerciale a absolvenților lor. La nivelul învățământului mediu, acesteia

din urmă îi corespundeau și Academiile Comerciale de la Praga și Viena,
înființate din inițiativă privată în 1856, respectiv în 1858. Școlile agricole de
diferite grade din Austria Inferioară, Galiția și Boemia serveau dezvoltării
agriculturii. O serie de corporații profesionale au înființat școli silvice medii
în Moravia și Boemia.12
Liberalismul economic s-a manifestat cel mai profund în domeniul
transporturilor, prin Legea concesiunilor căilor ferate din 1854 și conce-
sionarea căilor ferate de stat. Cu siguranță însă că presiunea greutăților fi-
nanciare și situația îngrijorătoare a bugetului au reprezentat momentul ho-
tărâtor care a dus la dizolvarea treptată a rețelei de căi ferate de stat. În felul
acesta, politica în domeniul transporturilor a fost transferată unor interese
private, statul renunțând la un concept unitar și cuprinzător asupra politicii
din domeniul transporturilor, care, în condițiile marilor disproporții eco-
nomice dintre regiuni, ar fi avut mare importanță. Totuși, statul a rămas
prezent într-un fel sau altul în sistemul transporturilor, pentru că, de regulă,
și căile ferate private au fost construite cu sprijin de la stat și cu garantarea
dobânzilor, sistemul transporturilor pe căile ferate fiind astfel supus de la
început unui anumit control, precum și unei reglementări tarifare publice.13
Depășirea, în 1851, a prohibiționismului și realizarea uniunii va-
male cu Ungaria a însemnat reluarea și realizarea vechiului plan iosefin
de creare a unei uniuni vamale și a unei legislații tarifar-vamale moderat
protecționiste, ca premisă a spațiului economic comun austro-ungar, cu
excepția Dalmației și a unor mici enclave vamale incluse abia în anul 1879.
În același timp, a fost primul pas în direcția realizării marelui spațiu econo-
mic planificat de Bruck. Acestui ultim scop i-a servit și aderarea în 1850 la
Uniunea Poștală Germano-Austriacă.
12 Albert E. Schäffle, Aus meinem Leben, vol. I (Berlin, 1905), p. 70; Albin Bráf, „Artikel
Land- und forstwirtschaftliches Unterrichtswesen”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich
(coord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen
öffentlichen Rechtes, vol. III (Viena, 21909), p. 443-451.
Bericht des österreichischen Eisenbahnarchivs (Viena, 1913), p. 12; Iring Grailer, „Das
13
österreichische Verkehrswesen im Wandel eines Jahrhunderts”, in Hans Mayer (co-

ord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949),
p. 547; Viktor von Röll, Enzyklopädie des Eisenbahnwesens, vol. V (Viena-Berlin,
2
1914), p. 47; Hermann Strach (coord.), Geschichte der Eisenbahnen der österreichisch-
ungarischen Monarchie, 6 vol. (Viena-Teschen-Leipzig, 1898-1908).
Cu toate că inițiativele lui Bruck și Schwarzenberg, care au știut să ex-

ploateze antipatiile față de Prusia din statele mici și mijlocii din Germania
de Sud și eforturile acestora de a duce o politică vamală protecționistă, au
eșuat în cele din urmă, totuși măsurile luate în acest sens au fost importante
pentru dezvoltarea economică a Monarhiei Habsburgice. Acordul comer-
cial semnat în februarie 1853 între Monarhie și Uniunea Vamala Germană,
cu toate că nu corespundea întru totul dorințelor austriece, a avut pentru
început efecte integral pozitive. Clauza națiunii celei mai favorizate și ex-
tinderea comerțului germano-austriac cu ajutorul vămilor preferențiale au
reușit, cel puțin parțial, să consoleze eșecul planurilor lui Bruck de realiza-
re a unei Europe Centrale [Mitteleuropa] austriece, posibilitatea realizării
unei uniuni vamale cu o linie vamală externă comună rămânând în princi-
piu deschisă. Convenția monetară din 24 ianuarie 1857 încheiată cu Uni-
unea Vamală Germană și cu Liechtenstein a creat bazele pentru unificarea
sistemului monetar, punând pentru următoarele decenii bazele sistemului
monetar austriac. Și negocierile pregătitoare ale Codului Comercial Gene-
ral (Allgemeines Handelsgesetzbuch) permit observația că și în acest caz
dorințele de integrare au jucat un rol important. Austria, în măsura în care
aparținea Confederației Germane, a preluat în 1862, cu unele modificări
nesemnificative și fără prevederile referitoare la dreptul maritim, Codul
Comercial German (Deutsches Handelsgesetzbuch).14
Aceasta ne indică faptul că și era constituțională care a urmat neo
absolutismului nu a renunțat la planurile de realizarea a uniunii vamale.
Avantajele acordate Austriei în tratatul din februarie 1853 au dispărut abia
după 1862, când Prusia a ratificat un tratat cu Franța ce conținea o clauză
a națiunii celei mai favorizate – căruia i s-au alăturat, pe rând, majoritatea
statelor germane. Izolarea politico-comercială a Monarhiei a ieșit la iveală
pe deplin în 1865, când a încheiat cu Uniunea Vamala Germană un simplu
tratat comercial, Monarhia fiind obligată să treacă și ea la sistemul econo-
14 Franz J. Schöningh, „Karl Ludwig von Bruck und die Idee Mitteleuropa”, Histo-
risches Jahrbuch 56 (1936), p. 1-14; Alfred Gaertner, Der Kampf um den Zollverein
zwischen Österreich und Preußen von 1849-1853 (Straßburg, 1911); Carl von Hock,
„Die Verhandlungen über ein österreichisch-deutsches Zollbündnis 1849-1864”,
Österreichische Revue 1864/1865; Walther Lotz, Die Ideen der deutschen Handelspolitik
1860-1891 (Leipzig, 1892), p. 8 și urm.; Karl-Heinz Werner, „Österreichs Industrie-
und Außenhandelspolitik 1848-1948”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre öster
reichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949), p. 93; Ludwig Láng, Hun-
dert Jahre Zollpolitik (Viena, 1906), p. 115-195.
miei libere de piață de tip occidental. În felul acesta, lupta pentru „Impe-
riul celor 70 de milioane” se încheiase în spiritul soluției „Germaniei mici”,
„Königgrätz-ul economic” fiind pecetluit deja înaintea înfrângerii militare
din 1866.15
Poziția guvernului austriac în lupta sa pentru parteneri de alianță în
vederea politicii ei germane a fost fără îndoială afectată atât de situația fi-
nanciară critică, cât și de depresiunea economică ce se prelungea de la în-
ceputul crizei economice din 1857, ceea ce încuraja tradiționala atitudine
protecționistă a antreprenoriatului austriac. Aceasta se opunea tendințelor
liberale ale guvernului și cerea, într-o serie de anchete, o mai mare luare în
considerare a intereselor industriei interne împotriva concurenței străine.
Doar reacțiile iscusite ale birocrației ministeriale proliberale au putut îm-
piedica revenirea la o politică vamală protecționistă.16
2. Afirmarea liberalismului economic

După ce neoabsolutismul acționase deja în spiritul normelor liberale, eli-
berând țăranii de îndatoririle feudale, afirmând libertatea meseriilor și a
industriilor, desființând vămile interne, impunând o legislație comercială
unitară și reprivatizând căile ferate austriece, în perioada următoare libera-
lismul a câștigat întâietatea în politică și în economie. Dominația mai mult
sau mai puțin neîngrădită a liberalismului economic este însă doar un epi-
sod scurt din istoria economică a Austriei, care începe odată cu liberaliza-
rea comerțului exterior, prin semnarea tratatelor de comerț liber cu statele
vest-europene, și se încheie cu crahul bancar din 1873, care a determinat
trecerea la protecționism, aplicarea de taxe vamale protecționiste, etatiza-
rea căilor ferate și anularea libertății practicării activităților industriale și a
meseriilor.
La fel cum liberalismul politic a fost o reacție la absolutism, tot așa
liberalismul economic se prezenta drept reacție la mercantilism. Conform
concepției liberale, statul urma să se limiteze la crearea unei atmosfere
15 Helmut Böhme, Deutschlands Weg zur Großmacht. Studien zum Verhältnis von
Wirtschaft und Staat während der Reichsgründungszeit 1848-1881 (Köln-Berlin, 1966),
p. 182 și urm.; Láng, Zollpolitik, p. 194.
16 Denkschrift des Vereins der österreichischen Eisenindustriellen (Viena, 1862).
favorabile forțelor economice, garantând cetățenilor săi drepturile funda-

mentale, dar supunând societatea unui proces de selecție „naturală” care
să fie totodată garantul progresului. Conform concepției liberale „clasice”,
interesul personal era cel care determina activitatea economică a individu-
lui, iar concurența generată de aceasta duce la un ordre naturel, deoarece
interesul personal al unuia îl echilibra pe cel al celuilalt. Această armonie
prestabilită nu trebuia tulburată de intervenția statului. Idealul acestei
concepții a fost „statul paznic de noapte” al secolului al XIX-lea.
Caracteristic pentru Austria este separarea liberalismului economic de
cel politic. Într-un moment în care el încă nu se cristalizase într-un pro-
gram politic al unui partid, liberalismul economic a găsit un aliat puternic
în birocrația ministerială. Liberalismul economic și absolutismul centrali-
zat au cunoscut în prima perioadă a domniei lui Francisc Iosif o simbioză
avantajoasă pentru ambele părți. În schimb, victoria constituționalismului
a însemnat împlinirea dorințelor politice ale burgheziei odată cu extinde-
rea bazei parlamentare, iar diferite grupuri de interese politice și naționale
au câștigat influență asupra elaborării politicii economice. Impunându-și
obiectivele specifice, acestea au îngrădit desfășurarea liberă a forțelor eco-
nomice, alimentând în mod indirect intervenționismul de stat.17
În cele două decenii de după 1859 nu se poate vorbi de o politică eco-
nomică în spiritul celei din epoca lui Bruck. Statul se limita la o atitudine
de laissez-faire și se preocupa cel mult de rezolvarea problemelor actuale.
Acestea au fost, de exemplu, zguduirile suferite de sistemul economic ca
urmare a crizelor economice din 1859 și 1866 și eforturile făcute pentru
asanarea sistemului monetar dezorganizat, înlăturarea efectelor războaie-
lor din 1859 și 1866 și reglementarea politicii economice externe. Urmașul
lui Bruck în Ministerul de Finanțe, Ignaz von Plener, a adoptat o politică
monetară deflaționistă pentru a reglementa chestiunile valutare. Succesul
a fost unul de scurtă durată, dar a accentuat reculul conjunctural de după
1857-1859. A fost o gafă a unei conjuncturi politice scuzabile doar prin in-
strumentarul insuficient al teoriei economice a vremii. Dar nici actorii eco-
nomici nu au putut oferi soluții pentru rezolvarea problemelor economice
grave, cu excepția apelurilor la limitarea consumului și revenirea la sistemul
vamal protecționist. Politica de stat deflaționistă, puternic dozată, a înlătu-
17 Hans Rosenberg, Große Depression und Bismarckzeit. Wirtschaftsablauf, Gesellschaft und

Politik in Mitteleuropa (Berlin, 1968), p. 243.
rat surplusul de bani datorat războiului, agravând însă criza în majoritatea

sectoarelor, astfel încât orientarea unilaterală asupra politicii monetare a
fost însoțită de o grea recesiune, care de altfel avea să paralizeze libertatea
de acțiune a Austriei în domeniul politicii comerciale într-o fază extrem de
importantă.18
Până la urmă, guvernul a căutat credit în străinătate, iar cererile de cre-
ditare făcute în Franța și în Anglia au influențat politica comercială externă
austriacă. Se urmărea, printr-o atitudine conciliantă în chestiunile de taxe
vamale și de politică comercială, obținerea unor condiții de creditare exter-
ne mai bune. Orientarea spre piața liberă a fost condiționată de izolarea cres-
cândă a Austriei și de orientarea proprusacă a majorității statelor germane
după expirarea acordului din februarie. În 1865, Austria a semnat convenții
comerciale liberale cu Franța și Anglia, din care până în 1872 a intrat în vi-
goare doar clauza națiunii celei mai favorizate. În parte, împotriva opoziției
masive a întreprinzătorilor, care se aflau sub presiunea creșterii impozitelor
și a unei noi legi a taxelor, a fost inaugurată în acest fel epoca comercială
liberală. Conform părerii întreprinzătorilor, în efortul său de a căuta aliați
în lupta pentru preponderența în Germania, statul austriac a adoptat o po-
litică vamală și comercială care avea să dăuneze celor mai elementare nevoi
ale propriei sale industrii. Acesta a fost însă doar primul pas în direcția altor
acorduri cu statele vest-europene. Foarte important a fost acordul semnat
în 1868 cu Uniunea Vamală Germană, care dovedea victoria orientării către
comerțul liber a „Germaniei mici” și pe planul comerțului exterior.19 În 1867
au fost semnate acorduri comerciale cu Belgia și Țările de Jos, în 1868 cu
Elveția, în octombrie al aceluiași an a fost semnată convenția suplimentară
a tratatului comercial cu Anglia, în 1869 au urmat reglementări cu China,
Siam și Japonia, în 1870 cu Spania și cu diferite state sud-americane, în 1872
cu Portugalia, iar în 1873 cu Suedia și Norvegia.
18 Kamitz, Geld- und Währungspolitik, p. 138; Wilhelm Angerstein, Fünfundzwan-

zig Jahre österreichische Finanzpolitik (Leipzig-Cassel-Berlin, 1874), p. 55; Joseph
Neuwirth, Bank und Valuta in Österreich-Ungarn 1862-1873, vol. I: Bankacte und Bank
streit in Österreich-Ungarn (Leipzig, 1873), p. 52; Eduard März, Österreichische Indus-
trie- und Bankpolitik in der Zeit Franz Josephs I. Am Beispiel der k. k. priv. Österreichischen
Credit-Anstalt für Handel und Gewerbe (Viena-Frankfurt-Zürich, 1968), p. 104.
19 Láng, Zollpolitik, p. 200 și urm.; Heinrich F. Brachelli și Franz Migerka, Österreichs
commerzielle und industrielle Entwicklung in den letzten Jahrzehnten (Viena, 1873), p.
56 și urm.; Viktor F. Klun, Statistik Österreich-Ungarns (Viena, 1876), 273 și urm.;
Böhme, Deutschlands Weg, p. 267 și urm.
Monarhia a intrat în felul acesta în concurența liberă a pieței mon-

diale. Aderarea la Organizația Mondială a Poștei, iar ulterior, în 1872, la
Convenția Internațională a Telegrafiei, apoi introducerea, în 1971, a sis-
temului zecimal de măsuri și greutăți, toate au contribuit la circulația
internațională a bunurilor. În acest sens, înființarea în 1872 a „Asociației
Austro-Ungare pentru Export” urma să mărească șansele Monarhiei
într-un sistem concurențial.20
Între 1866 și 1873, monarhia dunăreană a cunoscut o extraordinară
dezvoltare economică, ce părea să contrazică argumentele adversarilor
comerțului liber. La boomul anilor întemeietori aveau să contribuie și im-
pulsuri care s-au datorat consolidării politice. Acestea au fost, în politica
externă, renunțarea la planurile de hegemonie germană și un deceniu de
pace; pe plan intern, atât de necesara reglementare a relațiilor cu Ungaria.
Pe plan extern s-a urmărit, până la 1870, o apropiere de Franța. Cel de-al
Doilea Imperiu Francez a propus Austro-Ungariei în 1867 aderarea la
Uniunea Monetară Latină, Monarhia răspunzând prin emiterea monede-
lor de aur de 4 și 8 guldeni, care corespundeau celor de 10 și 20 de franci
francezi.21
3. Dualismul economic cu Ungaria

Mult mai importante erau însă pentru economia austriacă urmările du-
alismului cu Ungaria. Legea austriacă pentru „afacerile comune tuturor
țărilor Monarhiei” (rgb1. Nr. 146) din anul 1867 și Legea ungară a dualis-
mului (Legea XII) aveau să devină legile fundamentale ale dublei Monar-
hii până la dizolvarea ei. De atunci, Austria și Ungaria erau legate în forma
unei uniuni reale având în comun monarhul, politica externă, finanțele și
apărarea. Existau, în plus, și o serie de probleme, așa-numitele „comune
negociate [paktiert dualistische]”, printre care se numărau politica vama-
lă și de comerț exterior comună, stabilirea politicii monetare, căile ferate
20 Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 193.

21 Joseph Kreibig, „Unser Währungs- und Münzwesen während der letzten fünfzig Jahre”,
Österreichisch-ungarische Revue 24 (1899), p. 44; Otto Bachmayer, „Die Geschichte
der österreichischen Währungspolitik”, Schriftenreihe der österreichischen bankwissen-
schaftlichen Gesellschaft 4/12 (1960), p. 46.
comune și asigurarea cheltuielilor necesare politicii întregului stat, care se

renegociau la fiecare zece ani. (Tratatul dualist din 1917 urma să fie înche-
iat pentru 20 de ani.) În rest, condițiile negociate garantau celor două state
o largă autonomie economică, fapt subliniat și prin inexistența unui minis-
ter al economiei și al comerțului cu o agendă comună. Faptul că tratatul
economic dintre cele două părți ale Monarhiei trebuia reînnoit periodic i-a
conferit de la bun început acordului economic al dualismului un caracter
provizoriu. Atât convenția vamală și comercială, cât și cea a cotelor, adică
partea ce revenea fiecărui stat din cheltuielile comune, puteau fi denunțate;
prin urmare, nu se greșește prea mult când se vorbește despre o „monarhie
pe termen”.
Problema acoperirii cheltuielilor comune pentru care a fost luată ca bază
de calcul capacitatea celor doi parteneri de a colecta impozite s-a lovit de
mari dificultăți, din pricina datelor statistice insuficiente, a deosebirilor mari
între cele două sisteme de impozitare și a necunoașterii venitului național
real. Pentru început, cota a fost stabilită la 70:30, Cisleithania urmând să
contribuie cu 70% și Transleithania cu 30% la bugetul comun, după scăderea
veniturilor din taxele vamale. Ulterior ele au fost modificate de mai multe
ori, iar ponderea participării Ungariei la cheltuielile comune a crescut. Un
motiv de conflicte a fost soluția găsită pentru dificila problemă a datoriilor de
stat, întrucât Ungaria refuza să contribuie la plata datoriilor făcute de Austria
înainte de 1867 („datoria de 80 de milioane”). Până la urmă, ungurii au făcut
concesii, acceptând să preia 30% din dobânzile întregii datorii de stat.22
22 Vezi și pentru aliniatul următor: Alois Brusatti, „Die wirtschaftlichen Folgen des
Ausgleichs von 1867”, Österreich in Geschichte und Literatur 11 (1967), p. 305 și urm.;
Ferdinand Tremel, „Wirtschaftliche Probleme des Ausgleichs mit Ungarn 1867”, in
Bericht über den 10. österr. Historikertag in Graz 1969 (Veröffentlichungen des Ver-
bandes Österreichischer Geschichtsvereine 18, Viena, 1970), p. 151 și urm.; Heinrich
Friedjung, „Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867”, in Historische Aufsät-
ze (Stuttgart-Berlin, 1919), p. 156; Louis Eisenmann, Le compromis austro-hongrois
de 1867. Étude sur le dualisme (Paris, 1904); Ernst Nagy, „Artikel Ungarn, Staatsre-
cht”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch.
Handbuch des gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. IV (Viena, 1909), p.
587-596; Friedrich Gaertner, „Der österreichisch-ungarische Ausgleich”, Archiv für
Sozialwissenschaften und Sozialpolitik 25 (1907); Krisztina Maria Fink, Die österreichis-
ch-ungarische Monarchie als Wirtschaftsgemeinschaft (Südosteuropa-Schriften 9, Mün-
chen, 1968), p. 30 și urm.; Berthold Sutter, „Die Ausgleichsverhandlungen zwischen
Österreich und Ungarn 1867-1918”, Südostdeutsches Archiv 11 (1968), p. 71-111.
Reglementarea relațiilor economice dintre cele două jumătăți ale Im-

periului s-a făcut pe baza așa-numitei Alianțe Vamale și Comerciale, care
se orienta după principiul reciprocității, ceea ce înseamnă că „normele in-
troduse printr-un act legislativ unilateral se aplică într-un stat dacă în celă-
lalt stat sunt aplicate aceleași norme introduse tot printr-un act legislativ
unilateral”.23 În respectarea principiului comerțului liber, pentru început
nu au apărut greutăți, deoarece ambele state îl respectau; mai mult, putem
vorbi chiar despre o armonizare a intereselor agrarienilor unguri cu cele
ale industriașilor austrieci. Aceasta s-a schimbat abia în perioada crizei din
1873, când Austria a întărit frontul adepților taxelor protecționiste. Însă
criza agrară – generată structural – de la sfârșitul anilor ’80 și din anii ’90
i-a determinat și pe agricultori să-și modifice atitudinea și a determinat în
curând o nouă comunitate de interese.
Împotriva obiecțiilor Ungariei, moneda austriacă a fost stabilită drept
monedă comună a întregului Imperiu, asigurându-se astfel o bază moneta-
ră unitară. Precizării constituționale a datoriei de stat rămase în suspensie
în tratatul asupra dualismului i-a revenit o mare importanță în stabilizarea
monedei, pentru că în felul acesta circulația bancnotelor a rămas strict li-
mitată. Impozitele și taxele indirecte existente și monopolul privind sarea
și tutunul urmau să fie schimbate doar printr-o acțiune „concertată”. Toate
celelalte dări indirecte, hotărâte mai târziu, nu urmau să cadă sub incidența
acestei hotărâri. Căile ferate și circulația navală fluvială intrau în competența
fiecăruia dintre cele două state, însă, prin legi și dispoziții formulate aproape
identic – asemănătoare prevederilor privind poșta, telegraful, transportul
maritim –, a fost asigurat un consens extins. Nici dispozițiile și reglemen-
tările privind unitățile de măsură și greutate, precum și conținutul de aur
sau argint pur al produselor respective nu au ridicat probleme. Protecția
patentelor, mărcilor și modelelor se baza pe reciprocitate. Fiecare parte a
Monarhiei era autonomă în domeniul legislației comerciale și industriale,
însă întreprinderile comerciale și industriale din cele două părți ale Mo-
narhiei erau tratate în mod egal. Odată cu trecerea timpului au apărut, ca
urmare a amendării legislației industriale prin legislația socială și a dreptu-
lui fiscal, o serie de deosebiri importante. Societățile pe acțiuni, cele în co-
23 Josef Ulbrich, „Wirtschaftliche Beziehungen zwischen Österreich und Ungarn”, in

Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch
des gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. IV (Viena, 1909), p. 987.
mandită și alte tipuri de societăți, chiar și asocierile lucrative și economice

private care aveau ca scop încurajarea câștigului și a economiei membrilor
ei [Erwerbs- und Wirtschaftsgenossenschaften] aveau posibilitatea legală de
a-și extinde activitatea pe teritoriul celuilalt stat, în condițiile existente aco-
lo. Ea a devenit importantă pentru industriașii austrieci, care au înființat
filiale în Ungaria, beneficiind în acest fel de legislația ungară privind încura-
jarea industriei și fiind în același timp protejați și împotriva unei eventuale
renunțări la acordul privind uniunea vamală.24
Normele din economia agrară, reglementările vizând comerțul cu ani-
malele și cele privind viticultura necesitau o tratare cât mai unitară, însă din
cauza influenței exercitate de puternicii agricultori și latifundiari unguri,
au apărut numeroase dificultăți. Mai simple au fost tratativele dintre cele
două delegații de negociere a dualismului referitoare la drapelul comercial
și conducerea consulatelor.25
La fel ca în politica comercială externă, și în diferitele acte legislati-
ve s-au impus concepții liberale. În 1868, așa-numitul „patent al cametei
[Wucherpatent]”26 a ușurat circulația creditelor în Austria, permițând
practic colectarea nelimitată a dobânzilor. În agricultură, Legea privind
moștenirea a introdus libertatea împărțirii moștenirii, cu excepția Landului
Tirol, fiind anulate reglementările speciale pentru moștenirile țăranilor. În
politica transporturilor, extinderea rețelei de căi ferate a rămas în mâini-
le marelui capital, doar arareori apelându-se, pentru a gestiona pericolul
fărâmițării și a proteja interesele guvernului în politica transporturilor, care
erau gândite în primul rând ținând cont de aspectele militar-strategice, la
mijloacele consacrate ale garantării dobânzilor sau scutirii de impozite.27
În acest caz, statul austriac se afla în divergență cu guvernul maghiar su-
veran, care a practicat pe teritoriul său o politică sistematică de industriali-
zare și dezvoltare a transporturilor. Ungurii se foloseau în mod conștient, în
24 Ibid., p. 987 și urm.

25 Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 152; Vezi Handelskammerbericht (1905) p. XXLX: „In-
dustria ungară elimină în Ungaria tot mai mult industria austriacă, deoarece este încu-
rajată de statul ungar, precum și de corporații autonome și întreprinderi de transport,
dar și prin atitudinea părtinitor-patriotică a publicului”.
26 Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 163.
27 Ibid., p. 186 și urm.; Ignaz Kohn, Eisenbahnjahrbuch der österr.-ungar. Monarchie, vol. II
(1869), p. 353 și urm.
folosul intereselor lor naționale, inclusiv ca o compensație pentru absența

vămilor interne, de politica tarifară. Deosebit de favorizat a fost transportul
de mărfuri spre Fiume (Rijeka), ce luau de acolo drumul maritim spre țări
terțe. Această politică tarifară a reprezentat însă o denaturare a concurenței
atât în cazul comerțului cu țări terțe, cât și în transportul de mărfuri intern,
deoarece exportul principal al Ungariei trecea prin acest port la Adriatica
spre Triest (Trst, Trieste) și spre porturile Dalmației sau Istriei, iar societatea
navală ungară „Adria”, de fapt concurenta „Lloydului austriac [Österreich-
ischer Lloyd]”, beneficia de numeroase subvenții de la stat.28
Spre deosebire de guvernul din Cisleithania, ungurii practicau în mod
conștient o politică de industrializare, acordând subvenții și firmelor străi-
ne care se așezau dincolo de Leitha, deoarece țara, slabă din punct de vede-
re financiar, era dependentă de capitalul străin și de knowhow-ul tehnologic
din străinătate. Numai până în 1873, într-o perioadă în care politica econo-
mică austriacă s-a epuizat în atitudinea de laissez-faire, guvernul maghiar
a investit în încurajarea industriei 33 de milioane de coroane, sumă care a
crescut însă în perioada următoare, îndeosebi după 1890, la 240 de mili-
oane. Succesele nu s-au lăsat așteptate: în perioada 1898-1913, industria
ungară a crescut cu 120%, rata de creștere anuală între 1901-1913 depășind
5%, față de cele aproximativ 4% în Austria. Industria ungară era avantajată
și de faptul că nu era încărcată de atâtea obligații sociale. Însă, în ultimă
instanță, statul a fost cel care a răspuns pentru rapida recuperare a Ungariei
în domeniul economic.29
28 Benedikt, Wirtschaftliche Entwicklung, p. 154 și urm.

29 Otto Sugár, Die Industrialisierung Ungarns unter Beihilfe des Staates und der Kommunen
(Leipzig, 1908); Alexander Matlekovits, „Die volkswirtschaftliche Gesetzgebung Un-
garns”, Jahrbuch für Nationalökonomie und Statistik 3/17 (1899), p. 362 și urm.; Péter
Hanák, „Ungarn in der Habsburgermonarchie”, in Friedrich Engel-Janosi și Helmut
Rumpler (coord.), Probleme der franzisko-josephinischen Zeit (Viena, 1967), p. 86.
4. Intervenționism și colectivism
Trecerea de la economia liberă de piață
la economia controlată
În Austria, ca și în Ungaria, se părea că liberalismul economic își va găsi o

justificare strălucită prin creșterea conjuncturală de după 1866. Comerțul,
industria și meseriile au cunoscut un avânt extraordinar, iar agricultu-
ra consemna în anii 1867 și 1868 două „recolte-minune”. Pe fondul unei
consolidări interne și externe a Imperiului, comerțul liber și concesionarea
generoasă de noi societăți pe acțiuni a generat un boom fondator [Gründer
boom] de o amploare și cu o implicare a unor noi pături sociale nemaicu-
noscute până în acel moment. Schimbarea conjuncturii economice după
1893 și „marea depresiune” care a urmat au provocat însă o detașare radi-
cală de valorile epocii precedente, transformându-se în criza existențială a
liberalismului din Austria. Depresiunea a zdruncinat credința naivă în ar-
monia naturală, cu atât mai mult cu cât adepții doctrinei laissez-faire nu au
găsit un răspuns mulțumitor la această provocare a economiei capitaliste.
Resimțită de-a lungul recesiunii în mod diferit în funcție de ramură, zgudu-
irea noului sistem industrial-economic a trezit nevoia de control social și de
siguranță colectivă în locul principiului concurențial individualist-liberal,
pregătind în felul acesta condițiile pentru statul intervenționist modern,
care a știut să direcționeze și să influențeze procesul de industrializare cu
ajutorul politicii sale de cheltuieli și de impozitare. Scăderea dobânzilor în
timpul marii depresiuni și aprecierea relativă de care se bucurau titlurile de
stat în comparație cu celelalte emisiuni au oferit condiții favorabile pentru
conversiunea emisiunilor de stat și au ușurat aplicarea unei politici sociale
și executarea proiectelor de căi ferate.30
Chiar și în interiorul taberei liberale au început să aibă câștig de ca-
uză partizanii intervenționismului. În 1874, guvernul din Cisleithania a
emis o nouă lege privind societățile pe acțiuni, iar în 1875 o nouă lege a
burselor de valori, care, printr-un control mai sever al statului și printr-o
impozitare mai accentuată, au produs îndepărtarea de uzanțele liberale
30 Joseph Neuwirth, Bank und Valuta in Österreich-Ungarn 1862-1873, vol. II: Die Specu-
lationskrisis von 1873 (Leipzig, 1874/1875); Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 153-213;
Max Wirth, Oesterreichs Wiedergeburt aus den Nachwehen der Krisis (Viena, 1876), p. 23
și urm.; März, Industrie- und Bankpolitik, p. 186 și urm.
de până atunci. În plus, administrația de stat a decis crearea de locuri de

muncă prin realizarea unor lucrări pregătitoare pentru căile ferate și prin
ridicarea de construcții pentru situații de urgență [Notstandbauten]. Pen-
tru construcțiile noi sau pentru refacerea celor vechi guvernul a asigurat
scutiri de impozite, străduindu-se să inițieze o nouă eră de redresare eco-
nomică. Cu toate că predomina teoria conform căreia „împotriva marilor
crize comerciale statul nu are mijloacele pentru a interveni în mod radical
și a oferi ajutor”, au avut loc totuși o serie de acțiuni de sprijin.31 Au fost
acordate o serie de beneficii fiscale și de scutiri de taxe pentru a încuraja
fuziunile societăților pe acțiuni și au fost înființate instituții de stat credi-
toare de avansuri care, la fel ca și noul program de construcții de căi ferate,
au fost finanțate dintr-un împrumut de 80 de milioane de guldeni. Deja în
vara anului 1873, guvernul s-a hotărât să intervină pentru a acoperi absența
investițiilor și a inițiativelor private prin injecții de capital. Au fost preluate
în regia statului acele căi ferate care, cu toate facilitățile fiscale și garanțiile
dobânzilor, nu au găsit concesionari. După o întrerupere de aproape cinci-
sprezece ani și sub impresia crizei economice, Austria a trecut din nou la
construcția unui sistem de căi ferate de stat, înlocuind astfel activitatea pri-
vată aproape nelimitată în domeniu. Guvernul a renunțat astfel la obiecti-
vele limitate ale măsurilor de criză, urmărind pe viitor reconstrucția plani-
ficată a rețelei de căi ferate. În felul acesta, prin controlul sistemului poștal,
al telegrafului și al căilor ferate, statul a devenit cel mai important actor în
domeniul transporturilor și comunicațiilor.32
Chiar dacă numeroase măsuri luate de administrația de stat în timpul
depresiunii pot fi considerate drept expresia unei politici anticiclice de con-
junctură și în ciuda unor premise corecte, raționamentele ce stăteau la baza
lor erau în primul rând de natură fiscală (reducerea garantării dobânzilor,
așteptările privind creșterea încasărilor din impozite). Intervenționismul
economic se limita pentru început doar la măsuri punctuale ale căror
importanță generală și contribuție la schimbarea structurilor abia dacă
puteau fi recunoscute. Treptat s-a impus însă o concepție nouă despre
obligațiile statului într-o societate pluralistă aflată într-un proces rapid de
31 Matis, Österreichs Wirtschaft, p. 311; Gustav Kolmer, Parlament und Verfassung in Öster-
reich, vol. II (Viena-Leipzig, 1902), p. 477; B. Kriser, „Artikel Eisenbahnen (technisch)”,
in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch
des gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. I (Viena, 21905), p. 720.
Kolmer, Parlament, vol. II, p. 477.
32
schimbare, acesta fiind văzut într-o măsură tot mai mare drept o „unitate
administrativă care se îngrijește de toți cetățenii săi”.33
Liberal-germanul Partid Constituțional, care deținuse majoritatea rela-
tivă în Reichsrat până în anul 1879, s-a văzut nevoit să facă anumite concesii
mișcării antiliberale. Tendințe intervenționiste se regăsesc, de exemplu, în
politica transporturilor, a celei externe și a celei financiare. Începând cu anul
1874 a fost dezbătută reforma legislaţiei antreprenoriale. În această chestiune
s-a decis în Austria lupta dintre economia liberă de piață și economia contro-
lată de stat [gebundene Wirtschaft]. Unei epoci de o mare libertate economică
i-a urmat reîntoarcerea la gândirea în categorii de breaslă, la intervenția sta-
tului în economie, încurajarea protectoare a micilor întreprinderi ca expresie
a unui protecționism promovat de ideile stărilor de mijloc. Refacerea unei
ordini creștine a lucrurilor, bazată pe echilibrul stărilor, a devenit una dintre
concepțiile dominante ale „erei Taaffe”. Păturile sociale care s-au ridicat oda-
tă cu și prin capitalism urmau să fie limitate în libertatea lor de mișcare sau
chiar combătute, ceea ce avea să se reflecte în fenomenele social-psihologice
ale anticapitalismului, antisemitismului și antiliberalismului.34
În anul 1879, când la putere au venit conservatorii feudali conduși
de Taaffe, coaliția de partid formată din reprezentanții diferitelor națiuni,
unită în așa-numitul „Inel de Fier [Eiserner Ring]”, a încercat să dea fron-
tului antiliberal o bază mai largă, prin integrarea grupurilor de interese și
de orientare agrare și mic-burgheze, care, ca urmare a reformei electorale
din 1882, aveau de acum drept de vot. Noul guvern a încercat să îmbine
dezvoltarea industriei cu încurajarea protecționistă a activității producti-
ve și comerciale, precum și cu o restaurare a rolului statului în agricultură
[agrarstaatliche Restauration]. Chiar dacă această orientare corespundea
tendințelor dominante ale timpului, totuși disonanțele rezultate din sinteza
tuturor forțelor antiliberale și anticapitaliste nu puteau fi depășite.35
Nevoia de siguranță colectivă s-a reflectat înainte de toate în prote-
jarea activităților productive de tipul breslelor și în legile ce reglementau
33 Lorenz von Stein, citat după Alois Brusatti, Wirtschafts- und Sozialgeschichte des indus-
triellen Zeitalters (Graz, 21968), p. 148.
Rosenberg, Depression, p. 242 și urm.; Richard Charmatz, Österreichs innere Geschichte
34
von 1848-1907, vol. I (Leipzig, 21911), p. 123 și urm.

35 Adam Wandruszka, „Österreichs politische Struktur. Die Entwicklung der Parteien und
politischen Verbände”, in Heinrich Benedikt (coord.), Geschichte der Republik Österreich
(Viena, 1954), p. 306 și urm.
piața agrară, care corespundeau larg răspânditei mentalități de „pensionar”,

favorizând calcifierea structurilor sociale mic-burgheze pe care guvernul
voia să le păstreze din motive electorale. La fel cum, în plan politic, în rân-
dul germanilor din Cisleithania începeau să se constituie viitoarele partide
de masă, creștin-socialii, social-democrații și național-germanii36 (celelalte
naționalități au format aceleași tipuri de tabere politice, dar cu un anume
decalaj temporal), și în sectorul economic au apărut noi asocieri colective.
Proprietatea țărănească a fost păstrată prin anularea dreptului de a o
împărți liber prin Legea comasării din 1883, Legea moștenirii proprietății
țărănești [Höferecht] din 1889 și încurajarea asocierilor în agricultură.
Starea mijlocie era încurajată prin amendarea legislaţiei antreprenoriale
[Gewerbeordnung] în 1883 și 1885; aceasta intenționa, pe de o parte, să fa-
vorizeze pătura micilor întreprinzători, avantajată politic după diminuarea
censului de vot, și, pe de altă parte, urmărea îmbunătățirea situației munci-
torilor industriali. Primii cereau, parțial prin agitații puternice, protecție în
fața concurenței și scăderii prețurilor provocată de producția industrială de
masă. Mișcarea micilor întreprinzători, care s-a organizat repede, a reușit
în 1885 să impună limitarea de către stat a libertății activităților antrepre-
noriale și comerciale [Gewerbe- und Handelsfreiheit], a liberei concurențe
și a contractului de muncă individual liber, prin restaurarea sistemului
breslelor și a obligativității prezentării certificatului de calificare, precum și
revizuirea dreptului comercial austriac. Principele Alois von Liechtenstein
a cerut în anul 1891 chiar un certificat de calificare pentru industriași – o
încercare anacronică de a întoarce roata istoriei. Deoarece forța de mun-
că auxiliară din micile întreprinderi și din comerțul intermediar nu a fost
inclusă în legislația progresistă de protecție a muncitorilor, iar această ca-
tegorie îi cauza industriei mari cheltuieli, ce ridicau semnificativ cheltuie-
lile de producție, se poate concluziona că sectorul industriei mici și al celei
meșteșugărești era privilegiat. La acestea s-a adăugat și impozitarea extrem
de puternică a marilor societăți industriale pe acțiuni, care a ajutat păturile
preindustriale și tradițional anticapitaliste să facă față concurenței și acolo
unde, în conformitate cu principiul concurenței, acest lucru nu era compa-
tibil. Cu toate că în ultimele decenii ale existenței Monarhiei a început un
proces de concentrare a întreprinderilor industriale, care a dus la reducerea
36 Albert Fuchs, Geistige Strömungen in Österreich 1867-1918 (Viena, 1949) p. 179 și urm.;
Rosenberg, Depression, p. 236.
numărului acestora și în același timp la creșterea producției și a persona-

lului angajat, legislația fiscală austriacă a conservat trăsătura de mică între-
prindere a domeniului lucrativ și a fabricilor austriece.37
Începând cu anii ’80, statul a construit un sistem exemplar al asigură-
rilor sociale și de protecție a muncii, ceea ce a făcut ca Austria să se numere
printre cele mai progresiste state din punct de vedere al politicilor sociale.
Prin Legea din 15 martie 1883 a fost amendată legislația antreprenorială
[Gewerbeordnung] în părțile ei esențiale, I-IV și VII, fiind reintrodusă obli-
gativitatea certificatului calificării (sau de capacitate) și întărită poziția
sistemului cooperației. A doua amendare, din anul 1885, a adus un com-
promis între angajatori și angajați; reglementarea raporturilor de muncă
a devenit astfel una dintre cele mai specifice atribuții ale politicii statale.
Adoptarea legislației asigurărilor de boală și de accident (1889) a înche-
iat prima etapă a legislației sociale. Consiliul pentru Industrie și Muncă,
constituit împreună cu Ministerul Comerțului, a dovedit disponibilitatea
guvernului de a pune la baza politicii sale economice echilibrul de interese
între partenerii sociali.38
Categoriile tradiționale ale păturilor de salariați preindustriali, dar și
muncitorii meșteșugari independenți care practicau munca la domiciliu
[Verlagssystem] și muncitorii agricoli și forestieri cărora le-a rămas interzisă
avansarea la statutul de muncitor industrial nu au fost, într-un mod carac-
teristic, cuprinși în noua politică socială.
Dacă în acest fel au avut loc intervenții profunde ale statului în secto-
rul transporturilor și al politicii sociale, statul a reușit să impună decizii cu
urmări structurale și politice profunde și în domeniul finanțelor. Reforma
fiscală, discutată de mai multă vreme, a fost încheiată în 1896 prin reforma
impozitelor directe, o reformă care a dus la evoluția treptată spre „statul
industrial” prin desființarea impozitelor directe (impozitul pe terenuri, clă-
diri și pe clase). Deja înainte au fost avansate numeroase proiecte pentru
38 Gustav Otruba, „Die Anfänge der Sozialgesetzgebung in Österreich 1877-1887”, Öster-
reich in Geschichte und Literatur 17 (1968), p. 372; Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 49-54;
Joseph Maria Baernreither, „Sozialreform in Österreich”, Zeitschrift für Volkswirtschaft,
Sozialpolitik und Verwaltung 2 (1892), p. 8 și urm.; Stephan Licht, „Die Arbeiterschutzge-
setzgebung Österreichs, insbesondere die Arbeitsversicherung”, Die Neue Zeit 7 (1889),
p. 308-321; Franz Migerka, Entwicklung von Industrie und Gewerbe in Österreich in den
Jahren 1848 bis 1888, ed. Kommission der Jubiläums-Gewerbe-Ausstellung (Viena,
1888), p. 389-395.
reglementarea impozitului pe profit, rente și venit, care nu doar că urmă-

reau creșterea veniturilor statului, ci, pe lângă scopurile fiscale, mizau și pe
o mai moderată repartiție a sarcinilor fiscale. Noul impozit direct pe venitul
persoanei, bazat pe veniturile în bani și care putea crește progresiv până la
5% din veniturile persoanei, a evitat anumite dezavantaje ale impozitului
progresiv. Acest impozit a fost completat de impozitul pe profit [Ertrag
steuer] care a fost și el reformat profund. Reorganizarea impozitelor directe
a fost legată de un plan financiar care a stabilit pentru un număr bun de ani
evoluția veniturilor statului.
Impozitul funciar a fost reglementat deja în anul 1869 prin uniformi-
zarea impozitelor existente până la acel moment, însă lucrările pregătitoa-
re privind revizuirea cadastrului s-au prelungit până în anul 1881. Aceste
impozite, la fel ca impozitul pe profit, au fost transformate într-un impozit
de contingentare. Reforma impozitelor indirecte s-a întins de-a lungul în-
tregului deceniu nouă, urmărindu-se stabilirea lor în funcție de producție,
și nu de consum.39
Acțiunile statului în domeniul politicii financiare au avut succes. Cei
doi miniștri de finanțe din era Taaffe, Dunajewski și Steinbach, vedeau în
reorganizarea finanțelor statului misiunea lor principală, fiind deosebit de
conservatori în politica lor bugetară. Îndeosebi Dunajewski s-a evidențiat
printr-un „fiscalism lipsit de scrupule”, Emil Steinbach, la rândul său, con-
centrându-se pe păstrarea cu orice preț a echilibrului realizat de predeceso-
rul său în bugetul de stat și folosindu-se în acest scop, în mod suveran, de
instrumentarul politicii fiscale.40 Scrupulele politicii de stabilizare conjunc-
turală rămâneau, prin urmare, în urma intereselor fiscale. Deosebit de dez-
avantajoasă pentru dezvoltarea industriei s-a dovedit a fi însă impozitarea
foarte mare a societăților pe acțiuni, care, împreună cu dările plătite Lan-
durilor și comunelor, însumau 20-40% din venitul net al acestora. Astfel a
fost limitată cea mai importantă metodă de a asigura industriei capitalul
necesar. Urmarea a fost că în anul 1900 numărul societăților industriale pe
acțiuni în rândurile întreprinderilor industriale era mai mic decât în anul
1873. Un efect deosebit de negativ l-a avut impozitarea excesivă asupra sec-
39 Gratz, Finanzpolitik, p. 260 și urm.; Joseph Schumpeter, „Eugen von Böhm-Bawerk”,

in Neue Österreichische Biographie, vol. II (Viena, 1925), p. 63-80; Ferdinand Tremel,
Wirtschafts- und Sozialgeschichte Österreichs (Viena, 1969), p. 338 și urm.
40 Alexander Spitzmüller, „Emil Steinbach”, in Neue Österreichische Biographie, vol. II
(Viena, 1925), p. 56.
toarelor orientate spre export, astfel că unele întreprinderi din zonele de

graniță (de exemplu, fabricile de zahăr din Boemia și Silezia) și-au mutat
locurile de producție în Germania, unde ponderea impozitului reprezenta
maximum 10% din venitul net. Consiliul pentru industrie a ridicat și ches-
tiunea echității impozitelor. „În condițiile actuale, societatea industrială pe
acțiuni este impozitată de două, chiar trei ori mai mult decât întreprinderile
individuale.”41
Orientarea spre o economie controlată de stat s-a manifestat și în po-
litica economică externă, prin îndepărtarea de comerțul liber internațional
și orientarea spre sistemul vamal protecționist. Introducerea tarifului va-
mal autonom în anii 1878 și 1879 a afectat doar câteva, puține grupuri de
mărfuri; în principiu, în felul acesta s-a pășit pe drumul către sistemul va-
mal protecționist. Mișcarea protecționistă a fost întărită prin schimbarea
atitudinii agrarienilor, care se aflau sub presiunea importurilor făcută de
concurența de peste ocean. Trecerea la noul tarif vamal a corespuns însă și
intereselor fiscale, argumentul îmbunătățirii veniturilor statului fiind repe-
tat în mai multe rânduri.42 De altfel, taxele vamale erau încă atât de reduse,
încât mai funcționau doar ca simple taxe financiare.
Așa-numitele Acorduri Caprivi, din anul 1891, au reprezentat o anumită
schimbare în politica de comerț exterior; ele prevedeau favorizarea agricultu-
rii și reducerea taxelor vamale pe produsele industriale între membrii Triplei
Alianțe. Pe bună dreptate Alexander von Peez le-a numit „tratate de pace între
industrie și agricultură, între Austria și Ungaria, între Austro-Ungaria și Ger-
41 Statistische Materialien über die Besteuerung und die Entwicklung der Industrie-Aktien-
gesellschaften in Österreich, zusammengestellt vom Bureau des Industrierates beim k. k.
Handelsministerium (Viena, 1904), p. 851 și urm. Ca întreprindere individuală, uzinele
Skoda plăteau în primul semestru al anului 1899 un impozit pe profit de 13.000 coroa-
ne, în al doilea semestru, în urma transformării în societate pe acțiuni, 51.985 coroane,
iar în 1900 103.971 coroane, în timp ce impozitul plătit anterior, incluzându-l pe cel pe
profit și venituri împreună cu măririle extraordinare, era de doar 9.808 coroane în anul
1897. O societate în domeniul industriei sticlei din districtul cameral Budweis (České
Budĕjovice) plătea în 1898, ca întreprindere individuală, în total 12.918 coroane, iar în
anul 1899, după transformarea într-o societate pe acțiuni, avea de plătit un impozit de
57.887 coroane. Invers, o fabrică de email, care avea stabilit un impozit pe profit ca so-
cietate pe acțiuni de 3.369 coroane, avea de plătit, în urma retransformării într-o firmă
individuală, doar 330 de coroane. Conform raportului Camerei de Comerț și Industrie
din Praga, sarcina fiscală a fabricilor de bere pe acțiuni din districtul cameral era în anul
1898 de 30%, comparativ cu 11,6% pe care îl plăteau fabricile private de bere
42 Gustav Kolmer, Parlament und Verfassung in Österreich, vol. III (Viena-Leipzig, 1905), p.
342
mania și Italia”.43 În felul acesta, Alianța Vamală Central-Europeană, propaga-

tă din nou începând cu anul 1875, și-a găsit materializarea cel puțin parțial. Cu
toate că „Alianța Vamală Central-Europeană” a fost extinsă la mijlocul anilor
’90 și asupra Italiei, Elveției și Belgiei, ideea unui bloc economic central-eu-
ropean slăbea văzând cu ochii către sfârșitul secolului. Este adevărat că, după
o serie de măsuri provizorii, acordurile au fost reînnoite, însă ridicarea nive-
lurilor tarifelor a inaugurat din nou o epocă a politicii protecționiste. Dacă
în epoca lui Bruck Monarhia încă mai putea avea inițiative, acum inițiativele
erau luate în mod evident de către Imperiul German.
În mod independent de obligațiile cuprinse în Acordurile Caprivi,
Austro-Ungaria a urmărit o direcție politico-economică și economică mult
mai importantă, și anume cea față de Europa de Est și de Sud-Est. Însă
tocmai aici strategia de comerț exterior a Monarhiei Habsburgice a eșuat
definitiv. Relațiile inițiale relativ bune cu România și Serbia s-au înrăutățit
din motive care la început au fost condiționate de atitudinea în domeniul
politicii vamale a Germaniei lui Bismarck față de Monarhie. Atunci când
Germania și-a schimbat orientarea către o politică vamală protecționistă,
închizându-și granițele față de exportul de produse agrare din Austro-
Ungaria, aplicând ulterior, în mod agresiv, și regulamentele înăsprite ale
unor măsuri veterinar-sanitare, Monarhia s-a decis, la presiunea Ungariei,
să aplice măsuri asemănătoare împotriva vecinilor ei de la răsărit. Urma-
rea a fost un înverșunat război vamal. Acordurile Caprivi au declanșat și
un reviriment al politicii comerciale externe: în 1893 a fost semnat un nou
acord comercial cu România, apoi în 1910 unul cu Serbia. În orice caz, Aus-
tria și-a pierdut pozițiile dominante pe piața din zonă în folosul Germaniei,
pierzând totodată și simpatia de care se bucurase inițial în regiune.44
43 Benedikt, Wirtschaftliche Entwicklung, p. 138; Hans Rosenberg, „The Struggle for a

German-Austrian Customs-Union 1815-1939”, The Slavonic and East European Review
14 (1939), p. 332-342; Ernst Francke, Zollpolitische Einigungsbestrebungen in Mitteleu-
ropa (Schriften des Vereins für Socialpolitik 90, Leipzig, 1900), p. 289-293.
44 Joseph Grunzel, „Die handelspolitischen Beziehungen Deutschlands und Österreich-
Ungarns”, in Beiträge zur neuesten Handelspolitik Österreichs (Schriften des Vereins für
Socialpolitik 93, Leipzig, 1901), p. 74; Ivan Z. Nestorovic, „Der Außenhandel Serbi-
ens”, in Volkswirtschaftliche und wirtschaftsgeschichtliche Abhandlungen, ed. W. Stieda
(Leipzig, 1913), p. 99; Carl Grünberg, „Die handelspolitischen Beziehungen Öster
reich-Ungarns zu Rumänien, Serbien und Bulgarien”, in Beiträge zur neuesten Handels
politik Österreichs (Schriften des Vereins für Socialpolitik 93, Leipzig, 1901), p. 105
și urm.
Ca urmare a creșterii consumului intern în cadrul zonei vamale aus-

tro-ungare, începând cu sfârșitul anilor ’90 agrarienii deveneau și ei tot mai
puțin interesați de o uniune vamală cu Germania. La fel, agricultorii din
Germania, din teamă de eventuala concurență din Ungaria, manifestată
până în acel moment doar la orz, vin și vite, s-au orientat împotriva unei
uniuni economice cu Monarhia. Chiar și industriașii au respins în 1899,
în cadrul unei adunări generale a Asociației Centrale a Industriașilor din
Austria (Central-Verband der Industriellen Österreichs), ideea unei uni-
uni vamale. Abia în perioada Primului Război Mondial avea să se forme-
ze din nou mișcarea pentru crearea unei uniuni economice între Imperiul
German și Monarhia Dualistă.45
5. Rolul grupurilor de interese

și al organizațiilor de stări
Idei și forțe politice noi au preluat moștenirea liberalismului. Politica eco-
nomică a stat frecvent în slujba unor noi concepții axiologice și modele
directoare cu privire la societate. Partide cu orientare națională și socia-
lă și-au emis în mod vehement pretenția la recunoașterea dreptului de a
participa la dezbaterea politică; în felul acesta, baza celor care susțineau
politica economică s-a lărgit considerabil. Numeroasele pretenții specia-
le și simultan divergente au complicat totodată șansele unei armonizări
a intereselor. Organizațiile economice profesionale au devenit tot mai
conștiente de puterea lor și au început să influențeze politica economi-
că împreună cu marile bănci și cu agrarienii care aveau greutate politică.
În general, se poate constata că dirijarea economiei și limitarea libertății
întreprinzătorilor vin în ultimele decenii ale Monarhiei mai puțin de la
legislația statului, fiind mai degrabă promovate de organizațiile economi-
ce și de grupurile de interese. Aceasta este „perioada formării corporațiilor
sociale și politico-economice”. Lobby-urile influente, cartelele și alte mă-
suri de asociere, institutele de credit atotputernice, camerele, sindicatele,
45 Gustav Gratz și Richard Schüller, Die äußere Wirtschaftspolitik Österreich-Ungarns.

Mitteleuropäische Pläne (Carnegie Stiftung für Internationalen Frieden: Wirtschafts-
und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Österreichische und Ungarische Serie, Viena,
1925), p. 44-103.
cooperațiile pot câștiga influență politică mai mare alături și peste parti-
dele politice.46
Astfel, de exemplu, „Centrala pentru apărarea intereselor agrare și sil-
vice la încheierea acordurilor comerciale” și-a asumat „exercitarea contro-
lului asupra tuturor deputaților agrarieni din Reichsrat”.47 Odată cu extin-
derea bazei parlamentare, micii agricultori, organizați în uniuni țărănești
regionale, au câștigat în influență. Marea proprietate funciară nobiliară și-a
pierdut poziția dominantă în politică, fapt exprimat și în cadrul „Conferinței
președinților consiliilor agrare și ai societăților agricole”, acolo unde însăși
categoria țăranilor exercita o influență hotărâtoare.48
Cele mai importante reprezentante ale intereselor economice erau
considerate Camerele de Comerț și Industrie înființate în zilele Revoluției
de la 1848. Poziția lor a fost consolidată prin lege în anul 1868, iar în 1883 a
fost configurată ca o reprezentantă reală a intereselor întreprinzătorilor pe
baza regulamentului alegerilor în Camerele de Comerț și Industrie. Înce-
pând cu anul 1876 s-au organizat aproape în mod regulat Conferințele Ca-
merelor de Comerț și Industrie; în felul acesta, treptat, s-a alcătuit grupul
care a constituit economia lucrativă [gewerbliche Wirtschaft], reprezentând
industria și comerțul în Reichsrat.
Uniunile libere din domeniul industriei, comerțului și al agricultu-
rii de partea angajatorilor și „organizațiile muncitorești a căror putere și
importanță erau în creștere”49 exercitau, din multe puncte de vedere, o
influență și mai mare. Organizația stării industriașilor fusese înființată în
1892: Uniunea Centrală a Industriașilor din Austria (Central-Verband der
Industriellen Österreichs). Ea a înlocuit numeroasele asociații mai vechi
ale diferitelor ramuri industriale. Cinci ani mai târziu, în 1906, a fost con-
topită cu nou-înființata Uniune a Industriașilor Austrieci în Asociația
Industriașilor. Negustorii dispuneau de cele mai vechi organizații profe
46 März, Industrie- und Bankpolitik, p. 370 și urm.; Gerhard Erlacher, „Die Kartelle in Öster-
reich in der Zeit zwischen 1848 und 1938”, teză de doctorat (Graz, 1970); Max von
Allmayer-Beck, Materialien zum österreichischen Kartellwesen (Viena, 1910), p. 31 și urm.
47 Robert Ehrhart, Im Dienste des alten Österreich (Viena, 1958), p. 42.
48 Peter Meihsl, „Die Landwirtschaft im Wandel der politischen und ökonomischen
Faktoren”, in Wilhelm Weber (coord.), Österreichs Wirtschaftsstruktur gestern–heute–
morgen, vol. II (Berlin, 1961), p. 551 și urm.
49 Max von Tayenthal, „Die österr. Handels- und Gewerbekammern und ihre Tätigkeit im
Interesse des Handels”, in Beiträge zur Wirtschaftskunde Österreichs (Viena, 1911) p. 87.
sionale, însă acestea nu aveau aceeași importanță ca cele din industrie. Și

Uniunea Centrală a Negustorilor Austrieci (Zentralverband der österrei-
chischen Kaufmannschaft), creată în 1908, s-a văzut nevoită să accepte
prezența a numeroase organizații, în cele mai multe cazuri foarte diferite
din punct de vedere profesional. Prin urmare, Camerele de comerț și in-
dustrie au rămas cele mai reprezentative organe ale stării negustorilor.50
Muncitorimea exercita influență prin intermediul sindicatelor, care,
de la Congresul de la Hainfeld, au devenit fără echivoc social-democrate,
precum și prin asociațiile de consum. Sindicatele social-democrate numă-
rau în 1913 415.189 de membri, în timp ce asociațiile de consum cuprin-
deau 2,5 milioane de gospodării. Unitatea internă a sindicatelor era însă
pusă sub semnul întrebării de problema naționalităților, pentru că deja în
1897 în rândul cehilor s-au manifestat tendințe de separare (aceasta s-a
produs complet abia în anul 1911). Tendințe asemănătoare s-au manifes-
tat și în rândul slavilor din sud, al italienilor și al rutenilor. Până la urmă,
reprezentanții naționalităților se mai întâlneau doar la ședințele de lucru și
în cadrul „Internaționalei”.51
Partidele politice de masă, formate în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea, își puteau încerca practic și în prealabil viziunile de politică eco-
nomică într-un cadru restrâns. Social-democrații dovedeau pe frontul con-
sumului, cu ajutorul asociațiilor lor cooperatiste, faptul că „muncitorimea
poate exista independent de economia capitalistă”.52 Începând cu anul
1883 au fost gestionate și întreprinderi lucrative, respectiv ale industriei
alimentare, în timp ce „Asociația Austriacă de Achiziții en gros” (göc) a
preluat în anul 1910 de la Asociația de Consum „Vorwärts” primul magazin
specializat în textile din Viena, ceea ce avea să reprezinte baza pentru or-
ganizarea unui depozit. Legăturile strânse cu sindicatele au permis social-
democraților împlinirea unor obiective cu care nu avuseseră succes în par-
50 Otto Gruss, „Ein Jahrhundert österreichischer Binnenhandel”, in Hans Mayer (coord.),

Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949) p. 337.
51 Hans Mommsen, Die Sozialdemokratie und die Nationalitätenfrage im habsburgischen
Vielvölkerstaat. Das Ringen um die supranationale Integration der cisleithanischen Arbeit
erbewegung 1867-1907 (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft für Geschichte
der Arbeiterbewegung in Österreich 1, Viena, 1963).
52 Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 63. – Vezi, în general, Protokoll des ersten Gewerkschafts
kongresses din 24-26.12.1893 (Viena, 1894).
lament. În pofida unor succese parțiale, înainte de 1914 influența lor asupra
politicilor economice a fost relativ redusă.53
Cea mai radicală formă de disociere de concepțiile economice ale libe-
ralismului economic a reprezentat-o, în perioada 1897-1910, „socialismul
comunal” al lui Karl Lueger. Programul de politici comunale al primarului
Vienei se apropia destul de mult de statul bunăstării prin obiective ce in-
cludeau construcția de școli sau înființarea Casei Centrale de Economii a
Municipalității Viena (Zentralsparkasse der Gemeinde Wien). A rezultat
de aici o anumită neconcordanță cu „principiul subsidiarității” al doctri-
nei sociale catolice; totuși, comuna vieneză poate fi considerată mai cu-
rând, după Alois Brusatti, o mare cooperativă [Großgenossenschaft]. Noua
administrație comunală și-a extins activitățile și asupra unor întreprinderi
lucrative, „pentru a obține mijloace în vederea administrației”, reușind ast-
fel să creeze o breșă în domeniul activităților economice private, care, din
cauza condiționării sale ideologice, a fost mai important decât, de exemplu,
reetatizarea căilor ferate din aceeași perioadă.54
În schimb, programul economic și social al celorlalte partide puter-
nic marcate ideologic și național a fost mult mai determinat de interese-
le nemijlocite ale alegătorilor lor. Odată cu răspândirea platformei parla-
mentare a crescut în mod corespunzător pericolul particularismului și al
proporționalității, al coliziunii de interese și al fărâmițării. Politica econo-
mică a devenit tot mai mult un motiv de ceartă între partide, care emiteau
pretenții la satisfacerea intereselor particulare ce se întindeau de la proble-
me de structură până la chestiuni pur personale. Deoarece, în schimb, par-
tidele nu purtau răspunderea guvernării decât în cazuri foarte rare, ele au
făcut să se dezvolte adeseori o politică de licitații.
Nu în ultimul rând, această politică a dus la eșecul uneia dintre cele
mai importante – dacă nu chiar a celei mai importante – probleme de po-
litică economică a Monarhiei: echilibrarea puternicelor diferențe de dez-
voltare economică dintre diferitele țări ale Imperiului. Am menționat deja,
53 Richard Singer, „Der erste Wiener Consumverein und seine Einrichtungen”, in Bei-
träge zur Wirtschaftskunde Österreichs (Viena, 1911), p. 366; Erwin Hasselmann,
Geschichte der deutschen Konsumgenossenschaften (Frankfurt a. M., 1971), p. 200.
54 Felix Czeike, Liberale, christlich-soziale und sozialdemokratische Kommunalpolitik 1861-
1934. Dargestellt am Beispiel der Gemeinde Wien (Österreich Archiv, Viena 1962), p.
56; Max Weiss, „Die industriellen Unternehmungen der Stadt Wien”, in Beiträge zur
Wirtschaftskunde Österreichs (Viena, 1911), p. 202-227.
în moduri diferite, că Monarhia Austro-Ungară a rămas până la sfârșitul

existenței sale o țară industrială în curs de dezvoltare, cu toate că unele aglo-
merări urbane au cunoscut concentrarea industriei, aici făcându-se legătura
cu Europa de Vest industrializată. Această structură economică regională
dezechilibrată a generat ea însăși interesele divergente ale diferitelor gru-
puri naționale și sociale, tensiuni preluate de grupurile naționaliste și puse
în slujba obiectivelor lor politice. Contradicția dintre marea burghezie care
se forma și creștea în câteva orașe și masele orășenești ușor de influențat
de agitația politică, pe de o parte, și societatea agrară patriarhală marcată
de conștiința apartenenței la o stare orientală, pe de altă parte, a fost într-o
foarte mare măsură „un fapt care s-a reflectat în formarea partidelor nefi-
resc de eterogene”.55 De asemenea, divergențele nu numai că au contribuit
la influențarea relației dintre Austria și Ungaria, dar au dus la tensiuni și
în interiorul celor două jumătăți ale Imperiului, alimentate de rădăcinile
național-etnice, de realitatea unei evoluții istorice diferite a popoarelor și
de factorii socioeconomici.
Administrația de stat austriacă a recunoscut această diferență de dez-
voltare și a încercat, după posibilități, să echilibreze diferențele, folosindu-se
în special de politica fiscală pentru a acoperi cheltuielile de infrastructură.
Cheltuielile statului pentru infrastructură au crescut din 1869 până în 1913
de la 12% la 42% din ansamblul cheltuielilor acestuia. Această creștere de
trei ori și jumătate a cheltuielilor pentru infrastructură ne permite urmă-
toarea concluzie: „Serviciile fundamentale necesare integrării, bazele coo-
perării socioeconomice, au devenit, în cadrul procesului de industrializare,
un domeniu predilect al activității statului”. Statul a știut să se folosească de
instrumentele politicii sale de cheltuieli pentru a dirija procesul de indus-
trializare într-un mod sustenabil, folosindu-se de aceasta pentru înlăturarea
diferențelor economice dintre diferitele țări ale Imperiului.56
Tocmai aceste cheltuieli de infrastructură, importante deopotrivă
pentru politica structurală și pentru cea de dezvoltare, aveau să genere-
ze și momente de tensiune, căci distribuția de sarcini și beneficii a dus în
mod natural la dezbateri în politica internă și, prin urmare, la adâncirea
contradicțiilor naționale. Acoperirea cheltuielilor comune a fost subiect
55 Mommsen, Sozialdemokratie, p. 21 și urm.

56 Josef Wysocki, „Die Staatsausgaben für Infrastruktur in Österreich 1868-1913”, teză
de doctorat (Köln, 1970), p. 202 și urm.
de dispută și la încheierea dualismului în 1867, rămânând astfel până la

semnarea ultimului acord al dualismului, în anul 1907. Întrebarea privind
care dintre cei doi parteneri ai sistemului dualist profită mai mult a afec-
tat relația dintre ei. La aceasta se adauga și faptul că problema distribuirii
„juste” a sarcinilor și cheltuielilor de infrastructură a creat tensiuni și în
cadrul jumătății cisleithane a Monarhiei. Era vorba despre contradicția
principială dintre țările „active” și cele „pasive”, dar și despre compararea
contribuțiilor la veniturile generale ale statului rezultate din impozitele și
cheltuielile statului în teritoriu. În această luptă pentru o parte cât mai mare
din resursele financiare ale statului, țările active argumentau cu principiul
echivalenței, conform căruia li se cuvenea o parte corespunzătoare din
impozitele plătite de ele, în timp ce țările pasive se raportau la principiul
randamentului și al eficienței pentru a obține o redistribuire a participării
financiare a statului în vederea echilibrării diferențelor de dezvoltare. În
ultimă instanță, trebuia optat între două variabile: promovarea de centre
de dezvoltare sau asigurarea unei dezvoltări economice unitare și puțin
diferențiate regional și înlăturarea simultană a diferenței economice dintre
est și vest. Este regretabil că aceste strategii principiale de creștere nu au
fost dezbătute pe baza unor criterii obiective și că nu au fost ierarhizate
și stabilite priorități, ele fiind sacrificate cerințelor politicii curente, pentru
care, este adevărat, necesitățile economice au folosit politicii drept argu-
ment, nu însă ca motiv.57
Pe baza cercetării politicii de cheltuieli ale statului în perioada 1868-
1913, Josef Wysocki a ajuns la concluzia că, în fond, puterea economică a
doar trei sau patru țări din Cisleithania asigurau celorlalte țări ale Cislei-
thaniei venituri care depășeau cu mult contribuția lor la activitățile econo-
mice, iar în majoritatea cazurilor depășeau și contribuția lor la colectarea
impozitului pe consum: „prin urmare, în Austria a fost practicată o politică
a dispersării resurselor, în niciun caz una a acumulării lor. Aceasta cores-
punde, nu în mică măsură, presiunii pentru reprezentarea proporțională a
naționalităților, care a dominat politica internă austriacă în perioada res
pectivă. Atât dorința guvernului de a obține un maximum de susținere po-
litică, prin cheltuieli împărțite cu larghețe, cât și tendința parlamentarilor
57 Vezi, de exemplu, Stenographische Protokolle über die Sitzungen des Hauses der Abgeord-
neten des österr. Reichsrathes, Sesiunea a IV-a, p. 2341 și urm. și 3351 și urm.; Sesiunea a
IX-a, p. 2325 și urm. și 2360.
de a obține pentru alegătorii lor o parte cât mai mare din cheltuielile statu-
lui ofereau ocazia pentru această dispersare a banilor statului”. Beneficiarii
politicii de licitații au fost, fără îndoială, țările „subdezvoltate”, în special
Galiția, Bucovina, Craina, Dalmația, dar și Tirolul împreună cu Vorarlberg,
care beneficiau de fonduri provenite din impozite într-o măsură mult mai
mare decât contribuția lor la suma impozitelor și la activitățile economi-
ce. În schimb, această politică a limitat în mod serios evoluția economică a
țărilor dezvoltate economic.58
Împotriva acestor tendințe particulare, rezultate din interesele specia-
le, de partid, naționale sau economice, a fost important ca funcționarii să se
afirme în calitate de pătură de conducere determinantă, urmărind ca prin-
cipiu suprem păstrarea statului și a tradițiilor sale în ansamblu. Conflictele
dintre naționalități și luptele de partid, urmate de eliminarea totală a parla-
mentului, au făcut ca după prăbușirea „Inelului de Fier”, care se evidențiase
printr-o remarcabilă stabilitate, birocrația să devină „atotputernică”, așa
cum remarcase un contemporan. Incapacitatea partidelor de a guverna
prin formarea coalițiilor sau a guvernelor a făcut ca în largi cercuri ale opi-
niei publice să se acorde o încredere mai mare capacității de guvernare a
funcționarilor decât celei a forțelor politice.59
Remarcabil este faptul că, de la zilele regimului birocratic din vremea
lui Bruck, acum apare pentru prima dată, cel puțin în rudimentele sale, un
program economic ce poate fi privit totodată drept o contribuție econo-
mică la rezolvarea chestiunii naționalităților. Președintele Consiliului de
Miniștri, Ernest von Koerber, căruia i s-a reproșat, „că ar fi guvernat peste
capul parlamentului și ar fi transformat Reichsratul într-o umbră”60, spera
să depășească toate diferendele interne prin prezentarea unui plan econo-
mic în fața Reichsratului. Acest plan economic prezentat Reichsratului pre-
vedea înainte de toate cheltuieli cu infrastructura în sectorul transportului.
Prin extinderea rețelei de căi ferate și proiecte pentru construcții de cana-
58 Wysocki, Staatsausgaben, p. 254. Vezi și cap. III: Wysocki, Finanzpolitik, p. XX, Tabelul
20.
59 Brusatti, „Wirtschaftspolitik”, p. 73; Rudolf Wolkan, „Der österreichische Staatsgedan-
ke und seine Wandlungen im Zeitalter Franz Josephs I.”, in Mitteilungen des Instituts für
österreichische Geschichtsforschung, vol. XI (1929), p. 836-864.
60 Alois von Czedik, Zur Geschichte der k. k. österr. Ministerien 1861-1916, vol. II (Viena-
Teschen-Leipzig, 1917), p. 37; Charmatz, Österreichs innere Geschichte, vol. II, p. 140.
le, se spera într-o legare mai strânsă a țărilor Coroanei și devierea atenției
de la problemele politicii curente, prin punerea accentului pe interesele
economice. Integrarea economică internă a spațiilor economice, cum era
prevăzut aici, a însemnat, fără îndoială, o contribuție originală la rezolva-
rea uneia dintre cele mai ardente probleme, care însă a eșuat din pricina
opoziției parlamentului și, parțial, a administrației, care avea o orientare
prea fiscală. O judecată relevantă se regăsește în memoriile lui Alexander
von Spitzmüller (în perioada respectivă funcționar de rang înalt din Mi-
nisterul de Finanțe): „Proiectele de investiții ale domnului von Koerber
au solicitat foarte puternic finanțele statului și ar fi condus, în concepția
lor inițială, la o tensionare îngrijorătoare a creditului de stat. [...] Mie mi-a
izbutit într-adevăr să reduc puternic proiectul privind canalele, astfel încât
mai ales canalul Dunăre-Oder nu a mai trecut de faza unei intense lucrări
de pregătire și de proiectare”.61
Faptul că mai ales în ultimele două decenii ale Monarhiei politica eco-
nomică și socială a fost marcată de spiritul funcționărimii a avut numeroase
efecte pozitive. Nu sunt de trecut cu vederea nici urmările negative, care
s-au evidențiat mai ales în forma unei „birocratizări” a economiei, în orien-
tarea unilaterală către o contabilitate cameralistă în politica financiară și în
„monopolul administrativ” al juriștilor, pe seama persoanelor având califi-
care economică și tehnică. Extinderea controlului statului și reglementa-
rea, precum și atotputernicia birocrației, toate au contribuit, în mod sigur,
la restrângerea inițiativei antreprenorial-inovative, prezente oricum doar
într-un mod limitat.62
61 Alexander Spitzmüller-Harmersbach, „... und hat auch Ursach, es zu lieben” (Viena-

München-Zürich, 1955), p. 49.
62 Lorenz von Stein, Gegenwart und Zukunft der Rechts- und Staatswissenschaft Deutsch
lands (Stuttgart, 1876), p. 338; Friedrich Hertz, Die Produktionsgrundlagen der
österreichischen Industrie vor und nach dem Kriege (Viena-Berlin, 61917), p. 122.
6. Economia de război
și scopurile acesteia
Deja agitațiile din Balcani din anul 1913 au adus economiei naționale
a Austriei pierderi însemnate și au împins în jos conjunctura economică
aflată în acel moment în creștere. Ratele dobânzilor au scăzut, producția și
consumul fierului au stagnat. Înainte de toate, comerțul exterior a înregis-
trat o tendință descrescătoare, urmările fiind șomajul și reducerea timpului
de muncă.63
Criza s-a acutizat odată cu izbucnirea războiului. A apărut fuga ca-
pitalului, valorile industriale au fost tot mai mult transformate în bani li-
chizi sau în articole de consum, au fost stornate comenzi, închise firme și
concediați lucrători. Din cauza lipsei comenzilor, a banilor și a creditului, în
anul 1914 au fost concediați treptat 211.677 de lucrători și închise 15.154
firme. În cele din urmă, s-au arătat și efectele încorporărilor care vizau forța
de muncă preponderent calificată, precum și implicării firmelor în industria
de armament. Măsurile guvernului s-au limitat inițial la soluții ad-hoc, s-au
emis moratorii, a fost închisă bursa, s-au creat instituții de asistență pentru
circulația creditului, au fost luate măsuri preventive pentru asigurarea de
materii prime și alimente.64
În curând s-a vădit însă că economia nu era în niciun fel pregătită pen-
tru război. În mod clar, se aștepta ca războiul să fie scurt. Când operațiunile
militare au oferit imaginea unui război total, a crescut în importanță pro-
blema aprovizionării populației și, în consecință, a crescut rolul Ungariei
în calitate de „cămară cu grâne a Monarhiei”. Obiectivele politicii econo-
mice a Monarhiei au fost prestabilite în primul rând prin reorientarea spre
economia de război, care la rândul ei era condiționată de nevoile armatei
de hrană, haine, arme, muniție, medicamente ș.a. Imediat după izbucnirea
războiului, toate întreprinderile importante pentru economia de război, în
special fabricile de armament și de muniții, au fost supuse legii marțiale,
63 Emil Brezigar, „Die wirtschaftlichen Konjunktur- und Depressionswellen in Öster

reich seit dem Jahre 1896”, Zeitschrift für Volkswirtschaft, Sozialpolitik und Verwaltung
23 (1914), p. 39.
64 Wilhelm Winkler, Die Einkommensverschiebungen in Österreich während des Weltkrieges
(Carnegie Stiftung für Internationalen Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte des
Weltkrieges, Österreichische und Ungarische Serie, Viena, 1930), p. 36.
majoritatea fiind orientate spre nevoile războiului total. Reglementarea

agriculturii a fost mult mai dificilă, reorientarea spre economia de război
reușind doar parțial. Pierderea forței de muncă în urma recrutărilor a putut
fi compensată doar cu greu, din pricina gradului redus al mecanizării agri-
culturii. În consecință, producția la hectar și producția de lapte au scăzut
adeseori cu peste 50%. Urmarea a fost că și piața forței de muncă a solicitat
o raționalizare, deoarece pierderea forței de muncă nu putea fi compensată
prin munca femeilor și a prizonierilor de război.65 Producția industrială a
fost contingentată. În baza ultimei cote stabilite la negocierile privind dua-
lismul, au fost stabilite obligațiile celor două părți ale Monarhiei, astfel în-
cât industriei austriece îi reveneau 65,5% și celei ungare 34,5% din livrările
necesare.66
Următoarea problemă foarte importantă a rezultat din dificultățile apă-
rute ca urmare a excluderii Puterilor Centrale de pe piața mondială. Pier-
derea resurselor de materie primă putea fi doar cu greu compensată prin
ocuparea de teritorii ale inamicului. Din cauza lipsei tot mai mari a resur-
selor, au devenit prioritare problemele organizatorice. Premisele juridice
fuseseră create deja în 1912 prin așa-numita Lege a obligațiilor de război
(Kriegsleistungsgesetz) (rgbl. Nr. 236). Decretul imperial din 10 oc-
tombrie 1914 (rgb1. Nr. 274) a creat condițiile cadru pentru împuter
nicirea guvernului de a lua toate măsurile în vederea aprovizionării popu
lației și a încurajării industriei. Legea împuternicirii economiei de război
(Kriegswirtschaftliche Ermächtigungsgesetz) din iulie 1917 a dat adminis
trației de stat ultimele instrumente pentru instaurarea unei dictaturi eco-
nomice orientate după principiile economiei planificate. În ultima fază a
războiului, guvernul s-a văzut nevoit să apeleze la măsuri severe de raționa
lizare, printr-o riguroasă organizare și cuprinderea tuturor rezervelor și sur-
selor ajutătoare.67
După model german au fost înființate o serie de centrale cu autoad-
ministrare pentru bunurile de primă necesitate: în 1914 o centrală pentru
alimente, furaje și bumbac, o centrală pentru lână și metale, iar în 1915
65 Richard Riedl, Die Industrie Österreichs während des Krieges (Carnegie Stiftung für In-
ternationalen Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Österrei-
chische und Ungarische Serie, Viena, 1932), p. 18 și urm.
66 Gratz și Schüller, Äußere Wirtschaftspolitik, p. 30 și urm.
67 Riedl, Industrie, p. 7 și urm.
un institut pentru asigurarea transportului cerealelor în timp de război

[Kriegsgetreideverkehrsanstalt]. La sfârșitul războiului au existat 90 de ase-
menea centrale. Aceste instituții au funcționat inițial în comun pentru am-
bele jumătăți ale Imperiului. Însă la cererea Ungariei au fost împărțite do-
meniile de competență, astfel că până la urmă existau în mod paralel câte o
centrală austriacă și una ungară. Și în acest caz s-a impus separatismul ma-
ghiar, Ungaria exploatând din plin în timpul războiului poziția ei specială
de regiune agrară excedentară, pentru a obține în viitor recunoașterea unei
autonomii statale mai mari. Cu toate că guvernul maghiar nu a refuzat să re-
cunoască necesitatea aprovizionării cu grâne a Austriei, totuși președintele
Consiliului de Miniștri ungar, contele István Tisza, s-a lăsat călăuzit în tim-
pul negocierilor cu omologul său austriac, contele Karl Stürgkh, de maxima:
„Condițiile de existență ale statului național ungar trebuie luate în consi-
derare, întrucât reprezintă condiții pentru poziția de mare putere a Monar
hiei”, situându-se în felul acesta pe o poziție asemănătoare cu aceea a con-
telui Julius Andrássy în anii ’70. În acest caz, a ieșit la suprafață concepția
Ungariei privind statul de drept, aflată în opoziție cu gândirea globală despre
întregul Imperiu a administrației de stat austriece. Înstrăinarea economică
și politică a celor două jumătăți ale Imperiului s-a accentuat în timpul răz-
boiului, până la urmă ambele părți ale Monarhiei practicând o autonomie
largă în politica lor economică. În Austria continuă până în zilele noastre
o dezbatere aprinsă asupra faptului că imediat după izbucnirea războiului,
împotriva tuturor legilor dualismului, Ungaria s-a închis față de Austria. Nu
poate fi însă negat faptul că, în conformitate cu concepțiile juridice ungare,
acest mod de a proceda al Ungariei era legitim, chiar dacă nu servea cauzei
comune.68 Condițiile extraordinare ale economiei de război au schimbat și
datele comerțului dintre cele două părți ale Monarhiei: poate fi constatată o
schimbare a tendinței generale, deoarece Austria consemnează în relația cu
Ungaria o balanță comercială negativă. Aceasta a consolidat poziția Unga-
riei ca grânar al Monarhiei, în timp ce comerțul cu bunuri industriale dintre
Transleithania și Cisleithania aproape că a stagnat complet.
Alături de centralele pentru materii prime și alimente amintite, un
rol important l-a jucat în economia de război austriacă Centrala Valutară
înființată în anul 1916; în 1917, aceasta a rămas singura instituție împu-
68 Alexander Fussek, „Die Lebensmittelsorgen der österreichischen Reichshälfte in den

ersten Weltkriegsjahren”, Österreich in Geschichte und Literatur 9 (1965), p. 119-125.
ternicită să folosească mijloace de plată străine. Mult mai grea s-a dovedit
coordonarea măsurilor luate de diferitele centrale: Comitetul pentru Eco-
nomia de Război înființat în 1916 în cadrul Ministerului de Război cheza-
ro-crăiesc nu și-a asumat această sarcină decât în mod defectuos, astfel că
abia înființarea, de către Ministerul Comerțului, a Comisariatului General
pentru Economia de Război și de Tranziție din martie 1917 (rgb1. Nr.
137) a asigurat economiei de război suprastructura instituțională.
Administrația de stat a fost sprijinită și completată printr-o serie de
asociații economice de ramură înființate prin ordin de ministru, „instituții
publice înzestrate cu atribuții coercitive, cuprinzând toate unitățile eco-
nomice care prelucrau o anumită materie primă sau produceau o anumi-
tă marfă”. Ele consiliau autoritățile și aveau de îndeplinit anumite sarcini
administrative, care puteau fi atribuite, după nevoi, prin dispoziții ale mi-
nistrului comerțului. Un comisar guvernamental de stat controla adminis-
trarea acestor instituții, care însă nu cuprindea și afacerile cu mărfuri și cu
bani. Până la sfârșitul războiului a fost extinsă autoadministrarea asociațiilor
economice.69
În Austria, finanțarea cheltuielilor de război s-a făcut doar în cea mai
mică măsură prin creșterea veniturilor statului. Nominal, impozitele direc-
te și cele indirecte au crescut, fiind de asemenea dispuse impozite speci-
ale (impozite pe profitul de război), însă, din cauza devalorizării rapide a
monedei, veniturile statului au cunoscut o puternică tendință negativă.70
Cheltuielile de război erau acoperite, prin urmare, în mod exclusiv prin îm-
prumuturi și prin tipărirea de bani. Creșterea volumului de bancnote aflate
în circulație de la 2,19 miliarde de coroane la 25 iunie 1914 la 31,48 mi-
liarde coroane la 31 octombrie 1918 și îndatorarea statului față de Banca
Națională s-au desfășurat, firesc, în mod paralel. În același timp, cele opt
credite de război au adus statului o putere de cumpărare de 35.129 milioa-
ne de coroane (9.265 coroane pe timp de pace). În ansamblu, cheltuielile
de război au fost apreciate la suma de 22,4 miliarde coroane (la puterea de
cumpărare din 1913), Austriei revenindu-i 14,4 miliarde.71
Alături de operațiunile organizatorice și financiare în vederea
îmbunătățirii aprovizionării și a acoperirii cheltuielilor au avut loc și
69 Riedl, Industrie, p. 62 și urm.

70 Winkler, Einkommensverschiebungen, p. 74-78 și 270 și urm.
71 Ibid., p. 273.
intervenții materiale care au limitat circulația liberă a bunurilor: schimba-

rea reglementărilor vamale, interdicții la import și export, reglementarea
producției și transportului de bunuri printr-o serie de intervenții prohibi-
tive, obligația de a livra anumitor clienți, cartelare și raționalizare, anula-
rea anumitor contracte, oferte obligatorii, confiscări, stabilirea de prețuri
maximale și salarii pentru întreprinzători. Împotriva celor care provocau
creșterea prețurilor, negustorilor ilegali și contrabandiștilor de mărfuri au
fost proclamate pedepse draconice, însă respectarea acestor reguli era greu
de controlat.72
Organizarea economiei de război externe a fost determinată prin apro-
pierea vamală și comercială de aliatul german. De la începutul războiului,
această idee era în permanență discutată în cadrul asociațiilor economice și
al partidelor. Cartea lui Friedrich Naumann, Mitteleuropa, apărută în 1916,
s-a bucurat de o mare popularitate, opinia publică determinând și guver-
nul să adopte aceste idei.73 Țelul final avea să fie unirea economică a am-
belor imperii (german și habsburgic). Soluții mai puțin radicale urmăreau
realizarea unei uniuni vamale cu taxe vamale preferențiale reciproce. Însă
diferendele asupra formei și conținutului uniunii economice au crescut în
decursul anului 1916. În timpul negocierilor purtate în comisii la Viena și
Budapesta, s-a dovedit că un asemenea acord nu avea cum să fie construit
pe cântărirea și luarea în considerare a concesiilor reciproce. Ulterior, în ca-
drul negocierilor începute în anul 1918 la Salzburg, s-a cristalizat ca soluție
comună cea mai simplă formulă: „Pentru toate mărfurile, scutire de taxă
vamală parțial unilaterală, parțial pentru ambele părți, taxe vamale interme-
diare identice cu diferența dintre taxele vamale externe”. Pe această bază
urma să fie încheiat tratatul definitiv asupra apropierii economice a Austro-
Ungariei de Imperiul German. Negocierile au fost încheiate la 11 octom-
brie 1918, iar câteva săptămâni mai târziu a avut loc prăbușirea totală.74
72 Franz Exner, Krieg und Kriminalität in Österreich (Carnegie Stiftung für Internationa-
len Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Österreichische Serie,
Viena, 1927), p. 45, 55 și urm.
73 Gratz și Schüller, Äußere Wirtschaftspolitik, p. 44 și urm.
74 Ibid., p. 104.
POLITICA FINANCIARĂ AUSTRIACĂ
Josef Wysocki
1. Obiectivele politicii financiare

Concepțiile privind scopurile urmărite de politica financiară a secolului
al XIX-lea se deosebesc esențial de cele ale prezentului. Însă unele dintre
acestea nu numai că au rămas neschimbate în perioada 1848-1918, dar
și-au păstrat valabilitatea și ulterior, fiind în vigoare chiar și în zilele noastre.
Altele, dimpotrivă, au suferit încă înainte de sfârșitul secolului transformări
esențiale. În orice caz, ele sunt etaloanele cu ajutorul cărora trebuie mă-
surată politica financiară, fiind astfel o parte esențială a istoriei finanțelor.
Dintre izvoarele ei multiple, trebuie menționate în mod special trei: în pri-
mul rând, componenta tradițională, formată cu precădere din idei camera-
liste; în al doilea rând, elementul liberal, care, promovat de Adam Smith în
lucrarea sa majoră The Wealth of the Nations (1776), a influențat întreaga
politică economică a secolului al XVIII-lea și, implicit, politica financiară;
în al treilea rând, zestrea de idei sociale, care, sprijinite pe numeroase fun-
damente, au pătruns treptat și în politica financiară. Această enumerare a
fundamentelor ideatice nu este nicidecum completă, deoarece ignoră une-
le curente ideologice cum sunt, de exemplu, întregul romantism politico-
economic sau marxismul. Dar ele nu pot fi ignorate doar pentru că nu au
70 j o se f w y so ck i
avut în Austria o eficacitate practică și nu au ajuns să aibă o influență nemij-

locită în formarea politicilor financiare.
Una dintre teoremele de bază ale politicii financiare este acceptată fără
rezerve de către toate curentele, fiind considerată principiul absolut: pos-
tulatul echilibrului bugetar, asta însemnând cerința de-a dreptul axiomatică
a egalității între venituri și cheltuieli. Această teoremă a primit între timp
o altă interpretare. Conceptul de deficit spending, bazat pe teoriile lui John
Maynard Keynes, nu este nicidecum în contradicție cu principiul clasic al
echilibrului bugetar1, însă îi conferă un nou conținut, deoarece permite
în mod explicit existența deficitului planificat inițial, al cheltuielilor care
depășesc veniturile, precum și acoperirea lui prin creșterea masei mone-
tare. Această formă a planificării financiare era cu totul inadmisibilă pen-
tru secolul al XIX-lea, chiar dacă fusese practicată în Austria. Ca măsură
practică, asta însemna îndatorarea statului față de banca centrală emiten-
tă, având drept consecință o creștere a masei monetare. Politica financi-
ară austriacă a secolului al XIX-lea abundă în exemple ale unor astfel de
practici, însă întotdeauna ele au fost privite atunci ca expresia unei poli-
tici financiare defectuoase și respinse din principiu, întrucât contraveneau
echilibrului bugetar planificat. Lunga serie de considerații negative asu-
pra politicii financiare a Austriei în ultimul secol al exsistenței Monarhiei
Habsburgice pornește exclusiv de la acest principiu și este fără îndoială
îndreptățită în raport cu condițiile timpului. Dacă este însă compatibilă și
cu descoperirile moderne ale științei financiare, aceasta nu se poate deci-
de în actualul stadiu al cercetării istorice; chestiunea ar necesita cercetări
ample asupra relațiilor dintre datoria de stat, dezvoltarea conjuncturii și
fluctuațiile nivelului de prețuri, care se află doar într-un stadiu incipient.
Într-o strânsă legătură cu principiul echilibrului bugetar se află proble-
ma creditului public, care trebuie abordată atât sub aspect economic, cât și
politic. Este vorba aici, pe de o parte, despre utilizarea mijloacelor și etaloa-
nelor necesare definirii sferei noțiunii, și, pe de altă parte, de subordonarea
acestor instrumente instanțelor parlamentare de control create. Cameralis-
mul privea accesarea de credite de către stat ca un mijloc pe deplin legitim
al atragerii de capital, a cărui legitimitate se justifica prin considerații gene-
rale asupra productivității cheltuielilor statului.2
1 Günther Schmölders, Finanzpolitik (Berlin-Heidelberg-New York, 31970), p. 65 și urm.

2 Karl Heinrich Hansmeyer, Der öffentliche Kredit (Frankfurt a. M., 1970), p. 45.
Politica financiară austriacă 71
După ce îndeosebi prăbușirea ancien régime-ului în Franța a scos la iveală

o supraîndatorare excesivă ca fiind cauza situației dezastruoase a finanțelor
statului, a intervenit o schimbare radicală în aprecierile referitoare la creditul
public. Îndatorarea statului a început să fie privită acum ca un lucru deosebit
de negativ, fiind respinsă mai mult sau mai puțin vădit. Deoarece, potrivit
doctrinei liberale, statul doar consuma, prin creditele sale el lipsea economia
națională de mijloace care puteau fi utilizate în mod productiv în cadrul sec-
torului privat. Economistul clasic britanic David Ricardo (1772-1823) scria
referindu-se la Jean Baptiste Say (1767-1832):
Toate genurile de împrumuturi publice au dezavantajul de a sus-

trage capital sau părți ale capitalului utilizării productive și a-l fo-
losi pentru consum, iar dacă ele se fac într-o țară al cărei guvern
nu inspiră multă încredere – atunci mai au și dezavantajul de a
stimula creșterea dobânzii de capital.3
A fost necesară o revizuire a conceptelor cu privire la activitatea statului,

pentru a pune îndatorarea într-o nouă lumină. Baza acestei schimbări a fost
creată de Carl Dietzel, care a prezentat pentru prima dată în mod sistematic
caracterul fundamental al aportului statului ca fiind o condiție a dezvoltării
economice4, el oferind astfel o nouă legitimitate îndatorării. Însă tezele sale
au rămas controversate. O lucrare ce a intervenit în această dispută se află
în strânsă legătură cu finanțele austriece: lucrarea lui Adolph Wagner des-
pre Ordinea bugetului statului austriac.5 Deși l-a contrazis în unele puncte pe
Dietzel, Wagner era totuși de acord cu el într-o anumită măsură, în sensul
că nu a susținut superioritatea principială a impozitului, ci a declarat cre-
ditul un instrument financiar viabil, dacă exista un anumit set de condiții:
Toate cheltuielile în folosul permanent al statului și al instituțiilor

sale, prin care se creează bazele unei folosiri permanente și care
aduc economii viitoarelor perioade financiare, în cazul în care
cheltuielile respective sunt acoperite în întregime din venituri-
3 David Ricardo, The Principles of Political Economy and Taxation, ed. J. M. Dent (Lon-
dra, 1962), cap. XXI, p. 199, n. 1.
4 Carl Dietzel, Das System der Staatsanleihen im Zusammenhang der Volkswirtschaft be
trachtet (Heidelberg, 1855).
5 Adolph Wagner, Die Ordnung des österreichischen Staatshaushalts (Viena, 1863).
le regulate ale unei singure perioade financiare, în plus cheltu-

ielile extraordinare, legate de o unică mare pierdere de capital,
care sunt necesare într-o anumită perioadă financiară în vederea
înlăturării piedicilor neprevăzute la exercitarea funcțiilor statu-
lui, dar care deja, ca urmare a apariției lor, nu pot fi totuși făcu-
te în alte perioade financiare – aceste două feluri de cheltuieli,
investițiile de capital propriu-zise în stat și amortizarea pierderi-
lor de capital, se pot compensa prin împrumuturi de stat.6
Un alt domeniu al controverselor principiale era constituit de scopu-

rile politicii fiscale. Mai întâi, ele îndeplineau, iar acest lucru era unanim
recunoscut, scopul fiscal de a aduce statului venituri. Sub acest aspect, im-
pozitele și-au găsit mai întâi acceptarea în literatura cameralistă. Acolo s-a
dezvoltat ceea ce se poate numi „teoria artei impozitării”, o descriere mai
mult sau mai puțin sistematică a acelor puncte de vedere de care trebuie
ținut cont pentru o formă cât se poate de eficientă a impozitelor.7 Pe funda-
mentul acesta pur pragmatic s-au clădit în cameralism o serie de reguli de
justificare a impozitelor, care au abandonat foarte rapid criteriul restrâns
al venitului și au încercat să supună impozitarea unor norme multilaterale.
Acest demers a dezvoltat și a perfecționat teoria ulterioară.
În teoria impozitării a pătruns o nouă problematică, după ce în cursul
secolului al XIX-lea conflictele sociale aveau să se amplifice din ce în ce
mai mult, după apariția în teoria economiei politice a conflictului între li-
beralism și socialism. În așa-numita „regulă de la Edinburgh”, liberalismul
a emis postulatul ca impozitul să lase neatinsă repartizarea veniturilor și a
averilor8, deoarece ea trebuie să fie un rezultat al procesului de piață, ine-
vitabil „just”. Când odată cu intensificarea progresivă a conflictelor sociale
încrederea în eficiența pieței în folosul distribuirii bogăției și a venitului a
fost supusă unui grad din în ce mai ridicat de neîncredere, a apărut nece-
sitatea ca statul să ia măsuri coercitive cu ajutorul politicii fiscale. Punctul
de plecare al acestor măsuri s-a bazat pe principiul ca cei cu venituri mici
ar trebui să contribuie mai puțin, în schimb cei bogați să fie solicitați în
6 Ibid., p. 40.
7 Vezi și Anton Tautscher, „Geschichte der deutschen Finanzwissenschaft bis zum
Ausgang des 18. Jahrhunderts”, in Wilhelm Gerloff și Fritz Neumark (coord.),
Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. I (Tübingen, 21952), p. 382 și urm.
Günther Schmölders, Allgemeine Steuerlehre (Berlin, 41965), p. 52.
8
mai mare măsură pentru acoperirea cheltuielilor de stat. Această idee își
are originile în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea9, însă și-a găsit exprima-
rea științifică abia în secolul al XIX-lea, primele impulsuri esențiale prin
Adolph Wagner. El a interpretat vechiul postulat al justiției fiscale în sens
„socio-politic” și a declarat astfel impozitul drept cel mai important in-
strument al politicii de redistribuire. Această cerință a iscat cele mai acu-
te controverse principiale ale politicii financiare a secolului al XIX-lea.10
Wagner s-a gândit, de fapt, la o „pre-debitare” a venitului din avere față
de venitul din muncă, însă avea o reținere vădită în chestiunea impozitării
progresive.
Alături de Wagner, Lorenz von Stein și Albert Schäffle sunt cercetă-
torii de vârf ai secolului al XIX-lea în domeniul financiar și, la fel ca acesta,
ei nu s-au limitat în operele lor doar la o cercetare deosebit de profundă a
Monarhiei Habsburgice, de care, asemeni lui Wagner, erau legați printr-o
vastă activitate didactică în Viena.11 În plus, Schäffle a fost activ în dome-
niul politic, fiind ministrul comerțului în cabinetul Hohenwart (1871).
În timp ce von Stein refuza cu hotărâre rolul „sociopolitic” al impozi-
tului așa cum îl concepea Wagner și considera ireversibilă situația dată de
raportul de dezvoltare a statului și societății12, Schäffle a adoptat un punct
de vedere care coincidea în mare măsură cu acela a lui Wagner. Desigur, a
considerat impozitarea ca fiind în primul rând un instrument al obținerii
de venituri: „Scopul principal al impozitării constă în asigurarea de bunuri
materiale pentru toate ramurile activității statului în folos comunitar, în
promovarea în totalitate a fiecărei sarcini a statului”.13 Totodată, nu s-a în-
doit însă de faptul că ar fi dorit să o pună și pe aceasta în slujba politicii soci-
9 Ibid.
10 Teza wagneriană a adoptat formulări din ce în ce mai elaborate în diversele ediții ale
științei sale financiare, care a luat naștere din opera maestrului său Karl Heinrich Rau.
Vezi, de exemplu, Adolph Wagner, Finanzwissenschaft (Lehr- und Handbuch der poli-
tischen Ökonomie, Leipzig, 21890), Partea a II-a, p. 307 și urm.
Lorenz von Stein (1815-1890) a fost chemat în anul 1855 la Viena, unde a activat până
11
la moarte. Adolph Wagner (1835-1917) a predat la Viena între anii 1858-1863, Albert
Schäffle (1831-1905) a venit în 1868 la Universitatea din Viena.
12 Erwin von Beckerath, „Die neuere Geschichte der deutschen Finanzwissenschaft”,
in Gerloff și Neumark (coord.), Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. II (Tübingen,
2
1955), p. 437.
13 Albert Schäffle, Die Steuern, vol. I: Allgemeiner Teil (Hand- und Lehrbuch der Staats
wissenschaften 2/2, Leipzig, 1895), p. 34.
ale: „Printre scopurile secundare ale impozitării se numără, așadar, fiecare

intervenție asupra repartizării și folosirii venitului național compatibilă cu
scopul principal”.14
2. Purtătorii:
statul, landurile și comunele
Statul, numit din punct de vedere economico-financiar „erariu”15, de
la mijlocul secolului al XIX-lea până la sfârșitul Monarhiei Habsburgi-
ce, nu a fost o structură unitară. Până la Compromisul cu Ungaria, aces-
ta reprezenta puterea centrală supremă sub o singură formă. Dar apoi
s-a produs o diviziune a puterii statale, care se reflecta și în finanțele pu-
blice. Existau în primul rând cele două jumătăți ale Imperiului, a căror
politică financiară era concepută autonom de fiecare stat – de Austria
și Ungaria – în parte. „Regatele și landurile reprezentate în Reichsrat”
și țările Coroanei ungare au acționat însă și cooperativ, și anume în cadrul
„afacerilor comune”. Acestea din urmă au constat în cheltuieli comune pen-
tru diverse scopuri: relațiile politice externe, datoria de stat comună și înde-
osebi, în calitate de domenii dominante, apărarea și marina militară.16 Dacă
însă colaborarea dintre cele două jumătăți ale Imperiului în anumite dome-
nii ale politicii de cheltuieli a fost prescrisă drept imperativ constituțional,
regulamentul cu privire la politica de venituri a rămas în mare parte deschis.
Era în vigoare doar principiul:
În afară de aceasta, următoarele afaceri, deși nu vor fi gestionate

în comun, vor fi tratate după aceleași principii care se vor stabili
periodic: 1. problemele comerciale, în special legislația vamală;
2. legislația taxelor indirecte, care se află în strânsă legătură cu
producția industrială…17
14 Ibid.
15 Totalitatea posesiunilor materiale și imateriale ale unui stat: clădiri, terenuri, rezerve
de aur etc. (N. tr.)
16 Legea din 21.12.1867, rgbl. Nr. 146, cu privire la afacerile comune ale tuturor țărilor
Monarhiei Austriece și modul lor de abordare, p. 1.
17 Ibid., §2.
Aceste norme ofereau ambelor părți, din punctul de vedere al politicii ve
niturilor, un spațiu de mișcare atât de larg, încât lăsau în principiu loc unei
autonomii extinse și impuneau, pentru a umple acest vid, unele înțelegeri
suplimentare.
În partea austriacă a Imperiului, statul deținea vaste competențe în
politica financiară. În pofida structurii federaliste, el avea în comparație cu
alte state europene, ca de exemplu Marea Britanie sau Imperiul German,
sarcini de o foarte mare amploare. Lui îi revenea, de exemplu, organiza-
rea administrației publice, îi era subordonată justiția, într-o mare măsură
siguranța publică, deținea o poziție dominantă în învățământ, în școlile
medii și înalte, având astfel pentru totalitatea serviciilor publice o pondere
mult mai mare decât puterea centrală a Imperiului German; și anume, aco-
lo toate aceste sarcini erau de datoria landurilor și a comunelor. Această
poziție dominantă a statului a implicat și faptul că deținea un control ferm
al instrumentarului de colectare a veniturilor, lăsând astfel landurilor și co-
munelor doar puțină libertate de mișcare.
Administrarea financiară a landurilor a avut de fapt o tradiție îndelun-
gată în vechile finanțe ale landurilor autonome, dar evoluția din cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea nu poate fi privită drept o continuare
bazată pe aceleași principii. Diferența esențială trebuie văzută în faptul că
în landurile neungurești stările au pierdut până la mijlocul secolului al XIX-
lea toate drepturile privitoare la impozitarea moșierilor, ele mai dispunând
doar de „fondurile țărilor și cele domesticale”. Aceste averi cu o compoziție
foarte eterogenă erau singura sursă de venituri a cărei administrare mai re-
venea stărilor.18
Noul demers decisiv pentru dezvoltarea unei economii financiare mo-
derne a fost adus de așa-numita „Constituția din Martie” (Märzverfassung)
(4 martie 1849), care le asigura landurilor dreptul la colectarea proprie a
impozitelor.19 Chiar dacă această Constituție nu a fost niciodată aplicată, ea
18 Ferdinand Schmid, „Artikel Fonds (öffentliche)”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich

öffentlichen Rechtes, vol. II (Viena, 21906), p. 130; vezi și Otto Brunner, Land und Herr-
schaft. Grundfragen der territorialen Verfassungsgeschichte Südostdeutschlands im Mittel
alter (Veröffentlichungen des österreichischen Instituts für Geschichtsforschung 1,
Viena, 31943), p. 501 și urm.
Reichsverfassung für das Kaisertum Österreich din 4.3.1849, rgbl. Nr. 150, § 35, Cifr.
19
1, 4a.
poate fi considerată deschizătoare de drumuri, și când odată cu „Diploma

din Octombrie” din 1860 ideea constituțională a câștigat din nou teren, s-a
oferit ocazia de a le da landurilor o constituție financiară ce poate fi văzută
ca un recurs la conceptul din 1849. Statutele landurilor [Landesordnungen]
emise în anul 1861 nu garantau doar independența landurilor în ceea ce
privește politica cheltuielilor, ci le asigurau competențe importante și în
politica veniturilor. Statutul de țară al Austriei Inferioare stipula:
§ 22. Dieta landului (Landtag) analizează și hotărăște asupra găsirii

mijloacelor necesare pentru satisfacerea eficientă a nevoilor landu-
lui, a averilor, fondurilor și a instituțiilor landului, în cazul în care
veniturile averii de bază sunt insuficiente. Ea are dreptul să măreas-
că în acest scop impozitele directe cu până la zece procente și să le
încaseze. Pentru creșteri mai mari aplicate unui impozit direct sau
altor taxe ale țării este necesară aprobarea imperială.20
În acest fel a fost creată o bază pe care se putea dezvolta foarte puternic
administrarea financiară a landurilor. Veniturile lor erau alcătuite de acum
înainte din încasări cu caracter mai mult sau mai puțin lucrativ, taxe (taxe
de drum, taxe școlare, cheltuieli de întreținere etc.) și din impozitele per-
cepute ca adaosuri la impozitele de stat. Cu toate acestea, repartizarea bu-
getului era și pe mai departe stabilită în mod tradițional, păstrându-se în
principal vechea repartiție pe fonduri, depășită însă de mult de către stat.21
Creșterea ponderii financiar-economice a landurilor s-a dovedit a fi de-a
dreptul spectaculoasă; definitorie pentru aceasta este evoluția cheltuielilor.
Acestea se ridicau la:
1.249.100 guldeni austrieci în anul 1870 și aveau să crească la
195.859.600 guldeni austrieci în anul 1910.22
20 Landesordnung für das Erzherzogtum unter der Enns din 26.2.1861, citat după Ernst
Mayrhofer, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst in den im Reichsrathe vertre-
tenen Königreichen und Ländern, ed. Anton Pace, vol. II (Viena, 1896), p. 271. Restul de
statute ale landurilor corespund la acest punct în întregime cu cele din Austria Inferioară.
21 Robert Meyer, „Finanzwesen”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreich
isches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol.
II (Viena, 21906), p. 98 și urm.
Precizări despre finanțele landurilor găsim, printre altele, în Statistisches Jahrbuch der
22
österreichischen Monarchie 1863 și urm. (Viena, 1864-1882) și Österreichisches Statistis-

ches Handbuch für die im Reichsrathe vertretenen Königreiche und Länder, vol. 1 (1882);
35 (1916/1917). Ambele publicații au apărut anual.
Anul 1849 a reprezentat un pas foarte important pentru dezvoltarea

administării financiare a comunelor. Până atunci, activitatea acestora era
limitată la un minimum de spațiu în care puteau să acționeze pe propria
răspundere.23 Starea de fapt a fost înlăturată de „Legea comunală provi-
zorie” (Provisorisches Gemeindegesetz) din 17 martie 1849, care se baza
pe principiul: „Temelia statului liber este comuna liberă”24. În perioada
restaurației absolutiste, Legea comunelor a fost desigur substanțial limitată
și lipsită de orice instituție democratic-autonomă25, dar acest regres a rămas
doar un episod depășit cu repeziciune de evoluția constituțională. Ea a dus
la apariția Legii din 5 martie 186226, care împreună cu ordonanțele comu-
nale ale landurilor a devenit baza unei reglementări rămase în principiu în
vigoare până la sfârșitul Monarhiei. Această lege stipula în ce privește admi-
nistrarea financiară comunală:
Art. XV. În scopul acoperirii cheltuielilor care nu au putut fi aco-

perite din veniturile de pe urma averii comunale, comuna poa-
te decide adunarea unor suplimente la impozitele directe sau la
impozitul pe consum sau asupra strângerii altor taxe și impozite.
Aceasta oferea o autonomie semnificativă asupra impozitării, chiar dacă

era supusă unor îngrădiri date de legislația landurilor (creșterile cu peste
25% necesitau de regulă acordul prezidiului landului).27 Modul în care au
evoluat finanțele comunitare pe această bază este puțin cunoscut până în
prezent, deoarece materialul statistic lipsește în mare măsură. Din datele
despre o serie de orașe alese28 se poate observa următoarea evoluție:
23 Mayrhofer, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst, vol. II, p. 428.

24 Patenta imperială din 17 martie 1849, prin care este emisă o lege comunală provizorie,
rgbl. Nr. 170, Anexa Art. 1. Vezi și Ernst C. Hellbling, Österreichische Verfassungs- und
Verwaltungsgeschichte (Viena, 1956), p. 397, și Mi Klabouch, Die Gemeindeselbstver
waltung in Österreich 1848-1918 (Österreich Archiv, Viena, 1968), p. 31 și urm.
25 Ordinele din 15.1.1852, rgbl. Nr. 17, și din 19.3.1852, rgbl. Nr. 62.
26 Legea din 5.3.1862, rgbl. Nr. 18.
27 Mayrhofer, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst, vol. II, p. 570 și urm., în
special p. 616 și urm.
28 An de an, statistica oficială prezintă anual în Anuarul statistic și în Agenda statistică
austriacă cifrele pentru un grup de orașe anume selectate, care sunt, desigur, cu anu-
mite rezerve, reprezentative pentru evoluția generală. Vezi și Klabouch, Die Gemein
deselbstverwaltung, p. 149 și urm.
Cheltuieli pe cap de locuitor:

1882 – 41,2 coroane
1910 – 97,8 coroane.
Relațiile dintre susținătorii finanțelor publice aveau să fie reglementate în

mod diferit. Soluționarea „afacerilor comune” ale celor două jumătăți ale
Imperiului a fost posibilă prin contribuțiile ambelor state și prin interme-
diul rezervării unor venituri în acest scop. Acest sistem a necesitat unele
acorduri suplimentare stabilite odată cu tratativele pentru „compromisul”
economic. Convențiile financiar-politice – alături de cele constituționale –
au fost însă puternic controversate încă din 1867, jumătatea cisleithană a
Imperiului considerându-se semnificativ dezavantajată față de cea ungară.29
Punctul central al conflictului îl formau așa-numitele „cote”, contribuțiile
ambelor state la cheltuielile comune. La acestea se va face diferența între
contribuțiile pentru „afacerile comune” și cele pentru acoperirea datoriei
de stat preluate înainte de 1867. În urma unor tratative dure, s-a căzut de
acord asupra următoarei reglementări care a fost inițial în vigoare de la 1
ianuarie 1868 la 31 decembrie 1877: „Regatele și Landurile reprezentate în
Reichsrat” aveau să suporte 70%, iar țările Coroanei ungare 30% din efortul
pentru „afacerile comune” .
În ceea ce privește datoria de stat, s-a ajuns la o reglementare excep
țională, deoarece maghiarii au refuzat inițial în mod vehement obligativi-
tatea unei contribuții, motivând că respectivele credite au fost luate fără
acordul unui parlament ungar. În cele din urmă au fost de acord cu o regle-
mentare conform căreia Austria va presta o plată în avans de 25 milioane de
guldeni austrieci, iar restul va fi împărțit în raportul de 70:30. După această
reglementare valabilă doar pentru anul 1868 a intrat în vigoare o reglemen-
tare definitivă, în urma căreia Ungaria avea să plătească o contribuție anuală
de 29.188.000 de guldeni austrieci.30 Taxele vamale colectate de Ausgleich
29 Richard Charmatz, Österreichs innere Geschichte von 1848 bis 1907 I (Leipzig, 1911), p. 79.
30 Adolf Beer, Die Finanzen Österreichs im 19. Jahrhundert (Praga, 1877). Dintre numeroa-
sele lucrări despre Ausgleich, sunt de remarcat: Alexander Spitzmüller, „Staatsfinanzielle
Vereinbarungen im österreichisch-ungarischen Ausgleich”, Zeitschrift für Volkswirt
schaft, Sozialpolitik und Verwaltung 17 (1908), p. 374 și urm.; Mayrhofer, Handbuch
für den politischen Verwaltungsdienst, vol. II, p. 183 și urm.; Berthold Sutter, „Die Aus
gleichsverhandlungen zwischen Österreich und Ungarn 1867-1918”, Südostdeutsches
Archiv 11 (1968), p. 71-111.
pe baza convenției comerciale și vamale erau considerate venituri comu-

ne. Ceea ce era criticat la această reglementare nu a fost raportul cotelor,
care de altfel a fost modificat doar cu puține procente în timpul tratativelor
– Ungaria a propus inițial un raport de 75:2531 –, ci faptul că Ungaria, în
pofida contribuției sale mai reduse la sarcinile financiare, a exercitat asupra
repartizării cheltuielilor o influență la fel de mare ca și Austria.
Totuși, înaintea tratativelor asupra primei modificări a Ausgleich-ului,
avuseseră loc discuții dure referitoare la statutul Băncii Naționale comu-
ne. În ceea ce privește cotele contribuției, după o serie de discuții de mică
amploare, totul a rămas așa cum a fost. Veniturile din taxele vamale au ră-
mas în continuare comune, dar s-au iscat controverse prelungite în ceea ce
privește returnarea impozitului.32 Această problemă apărea în cazul expor-
tului de bunuri supuse impozitului de consum în interiorul graniței vamale
comune și al căror export era legat de o restituire a acestuia. Prin cel de-al
Doilea Compromis (1887), Ungaria a putut să își sporească substanțial
partea care îi revenea din aceste sume restituite. Reglementarea raportului
economico-financiar dintre cele două jumătăți ale Imperiului a continuat
pe această bază, deși cotele s-au schimbat treptat în detrimentul Ungariei:
după ultimele înțelegeri din 1907, proporția lor era de 63,6:36,4.33
În contradicție cu aceste reglementări stricte ale relațiilor economico-
financiare între cele două jumătăți ale Imperiului, celelalte bugete publice
erau în mare măsură separate, adică relațiile ce pot fi definite cu termenul
modern de „echilibrare financiară [Finanzausgleich]” existau doar într-o
foarte mică măsură. Statul, landurile și comunele (asociațiile de comune)
erau în mare măsură autonome în politica lor de venituri. Deși impozitarea
landurilor și a comunelor se extindea în mod predilect în aceleași regiuni
ca și cea a statului, exista totuși o departajare strictă între acestea, landul
sau regiunea depinzând doar de propriile încasări din impozite, adică de
încasările suplimentelor la impozitele de stat. Marile diferențe dintre pute-
rea financiară a diverselor landuri sau comune nu erau supuse în principiu
niciunui fel de dorințe de egalizare, cel puțin nu pe același plan, adică de la
land la land sau de la comună la comună. Doar de la unitățile administrative
31 Beer, Finanzen, p. 351
32 Adolf Beer, Der Staatshaushalt Österreich-Ungarns seit 1868 (Praga, 1881), p. 49 și urm.
33 Alois Gratz, „Die österreichische Finanzpolitik von 1848-1948”, in Hans Mayer (co-
ord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949),
p. 256; Sutter, Ausgleichsverhandlungen.
superioare înspre cele subordonate existau mici demersuri în ce privește

astfel de deziderate, „echilibrarea financiară pe verticală” existând astfel cel
puțin in nuce. Statul presta anumite plăți către landuri, care erau trecute în
buget drept „subvenții și donații către fondul landurilor”. Aceste sume evi-
dent că nu erau grevate de sarcini privind destinația lor, însă aveau o foarte
mică amploare. De altfel, ele nu erau alocate doar landurilor, ci și orașului
Viena. O a doua categorie de plăți compensatorii financiare era formată de
diverse alocări precise. Astfel, orașul Viena a primit subvenții statale pen-
tru întreținerea mijloacelor sale de transport, subvenții asemănătoare, nici
ele de mare amploare, fiind direcționate și către landuri. La rândul lor, lan-
durile asigurau de asemenea comunelor ajutor financiar cu scop precis, de
exemplu pentru construirea de drumuri și apeducte sau pentru învățământ.
Demersuri pentru o nouă reglementare au fost făcute abia mai târziu.
Reforma impozitelor personale din anul 1896 a încercat pentru prima dată
ca și landurile să beneficieze în mod nemijlocit, prin intermediul unor alo-
cări financiare generale, de veniturile din impozitele de stat. Ideea de bază
a acestei noutăți era însă mai puțin strădania de a face față diferențelor de
locație a puterii fiscale și financiare, cât mai cu seamă dorința de a obține o
anume nivelare a cotei de suplimentare a impozitelor. Deoarece landurile
făceau uz în moduri foarte diferite de dreptul lor de suplimentare a impo-
zitelor directe, au rezultat diferențe regionale considerabile în ponderea
impozitării, care mai era amplificată și prin sporurile comunale.34 Aceste
diferențe au luat o asemenea amploare, încât nu mai păreau suportabile pe
viitor.
Punerea în practică a noului sistem era împărțită în trei etape și trebuia
finalizată până în anul 1909, însă acest țel nu a mai fost atins în timpul Mo-
narhiei, iar evoluția echilibrului financiar nu a depășit stadiul rudimentar.35
34 Vezi Österr. Statist. Handbuch 25 (1906), p. 386.

35 Richard Pfaundler, Der Finanzausgleich in Österreich. Ein Beitrag zur Entwicklungsge
schichte der finanziellen Beziehungen zwischen Staat, Ländern und Gemeinden in den
Jahren 1806-1927 (Viena, 1927), p. 2 și urm.
3. Bugetul de stat:
planificare și control
Formarea tehnicii bugetare moderne este indisolubil legată de dez-
voltarea politică, de evoluția sistemului parlamentar. Totuși, începuturile
sunt de găsit mult mai devreme și se bazează pe un cu totul alt principiu, și
anume: pe nevoia statului de a avea o economie financiară planificată; însă
componenta de susținere politică a marcat planificarea și controlul buge-
tului de stat într-un mod cu totul special și le-a supus unor principii care,
parțial, pot fi înțelese doar ca făcând parte din disputa politică. Limitarea
perioadei bugetare la un an este un exemplu în acest sens, deoarece ea nu
era în niciun caz imperios necesară în interesul tehnicii bugetare, ci stabi-
lirea unei perioade mai lungi de planificare ar fi fost absolut benefică. În
lupta pentru putere dintre grupurile parlamentare și guvern a devenit însă
necesar ca legislativul să-i ofere executivului un spațiu de mișcare financiar-
economic cât mai redus, pentru a-și asigura în lupta între cele două forțe un
maximum de putere politică.
Astfel, formarea bugetului a fost și în Austria puternic impulsionată de
evoluția politică. De fapt, aceasta a dat impulsul pentru apariția unei econo-
mii bugetare moderne. În acest sens, anul 1848 reprezintă o primă cezură
importantă. În locul stăpânirii monarhice nelimitate – cu excepția provin-
ciilor ungurești –, „Documentul constitutiv al Statului Imperial Austriac”
emis împreună cu Patenta Imperială din 25 aprilie 1848 asigura celor două
camere ale plănuitului Reichstag drepturi substanțiale în ceea ce privea bu-
getul de stat:
§ 47. Aprobarea anuală a completării efectivelor armatei, apro-

barea pentru colectarea taxelor și impozitelor, contractarea da-
toriilor de stat, înstrăinarea bunurilor statului, verificarea și sta-
bilirea devizului anual pentru veniturile și cheltuielile statului și a
încheierii exercițiului anual poate fi făcută doar printr-o lege…36
Deși după Patenta Imperială din 31 decembrie 1851 demersurile constitu

ționale au eșuat inițial, ele nu au rămas totuși fără un efect retroactiv asupra
proiectării bugetului de stat. În cadrul noii ordini declanșate de revoluție a
36 Politische Gesetzessammlung 76, nr. 49.

dispărut vechea Cameră Aulică (Hofkammer) ca autoritate financiară su-

perioară, în locul ei trecând Ministerul de Finanțe. Planurile bugetare au
devenit acum obiectul deciziilor parlamentare și, în consecință, au avut ne-
voie de o transformare radicală. Încă sub guvernarea deschisă spre reforme
a lui Iosif al II-lea, bugetul abandonase parțial formele vechii administrări
pe fonduri37, însă conținea totuși multe neajunsuri. Era mai ales foarte in-
complet și trata mai ales bugetul militar. După 1848, se dorea o lege cât mai
completă, fără ca acest obiectiv să fie atins din prima încercare. În calea teh-
nicii planificării s-au pus în primii ani obstacole însemnate, care erau pro-
babil cauzate îndeosebi de lipsa de experiență în estimarea necesarului. Și la
construirea și repartiția planurilor bugetare exista o oarecare nesiguranță,
înainte de a se definitiva până în anul 1853 o formă ce a rămas aproape ne-
schimbată timp de un deceniu.
O nouă etapă importantă a însemnat trecerea de la principiul net
la cel brut, care marchează tranziția de la perioada absolutistă la cea
constituțională. Această inovație intrată în vigoare în anul 1863 pleacă de
la principiul că toate cheltuielile și veniturile trebuie trecute în buget. Asta
înseamnă, de exemplu, că toate cheltuielile pentru colectarea impozitelor
care au fost scăzute din impozitele obținute vor fi trecute de acum înainte
la cheltuielile de stat. Este de maximă importanță să se țină cont de aceste
principii deosebite în cazul comparațiilor statistice financiare, întrucât un
plus de cheltuieli după anul bugetar 1864 nu trebuie neapărat să corespun-
dă unei creșteri reale a cheltuielilor, ci poate fi pur și simplu cauzat de noile
norme de calcul.
Geneza proiectului de buget în Austria a fost întotdeauna marcată de
influența dominantă a autorităților.38 Din acest punct de vedere, în cursul
evoluției constituției situația nu s-a schimbat deloc. În scurtul interludiu
constituțional între 1848 și 1851 nu a fost prea mult loc pentru schimbări;
în perioada absolutistă, care de altfel a preluat fără rezerve și a dezvoltat
noile cuceriri ale tehnicii planificării bugetare, acest procedeu corespun-
dea structurii politice a statului, iar în momentul revenirii la sistemul
constituțional nu s-a simțit nevoia să se renunțe la bugetul executiv. Aceas-
ta însemna că birocrația era prezentă și acolo unde nici nu trebuia să devină
37 Carl Freiherr von Czoernig, Das österreichische Budget für 1862, vol. II (Viena, 1862),
p. 2 și urm.
38 Alois Brusatti, Österreichische Wirtschaftspolitik vom Josephinismus zum Ständestaat
(Viena, 1965), p. 72 și urm.
activă din oficiu, adică în crearea voinței politico-financiare. Dacă un grup

reprezentând anumite interese dorea să obțină o anumită alocare din bu-
getul de stat, de exemplu pentru construcția unui drum, se adresa mai întâi
administrației de stat de resort, oficiului districtual sau guvernului landului.
În cazul în care găsea sprijin acolo, putea apoi să se adreseze autorității de
resort, în cazul construcției de drumuri, și Ministerului de Interne – pentru
a obține trecerea proiectului în necesitățile bugetare ale acestuia. Cuprin-
derea unei cheltuieli în planul unic de cheltuieli al unui minister făcea ca re-
spectiva cheltuială să devină obiectul unor discuții interministeriale, care se
porneau acum între Ministerul de Finanțe și autoritatea de resort. De regu-
lă, Ministerul de Finanțe solicita reduceri care forțau autoritatea de resort
în cauză să-și revizuiască calculul estimativ. Dacă după tratative anevoioase
se ajungea în sfârșit la o înțelegere cu autoritățiile de resort, fiecare plan în
parte se adăuga „proiectului de buget al statului”. Doar în această etapă de-
cizională relativ târzie ieșeau la iveală diferențele dintre sistemele absolutist
și constituțional. În cazul celui dintâi, așadar, decidea împăratul. El verifica
proiectul, de regulă personal, cu cea mai mare atenție și ordona de obicei
tăieri, care ocazional mergeau până în detaliu. În epoca parlamentară, în
schimb, devizul trecea prin ambele camere ale Reichsratului, înainte să in-
tre în vigoare, cu acordul împăratului, prin intermediul legii finanțelor. Se
poate spune că planificarea veniturilor era exclusiv în mâna Ministerului de
Finanțe, care nu avea numai sarcina de a estima veniturile din impozite și
taxe vamale, ci și pe cele ale diverselor instituții ale statului, aducătoare de
profit. Lui îi revenea și competența în chestiunile creditului de stat.
Planificării bugetului îi corespundea drept corelație necesară controlul
aplicării sale propriu-zise. Și instituțiile acestuia erau legate în ce privește
evoluția lor de schimbarea condițiilor politice. Începuturile creării unei
instituții centrale de control au apărut încă din secolul al XVIII-lea și au fost
perfecționate treptat în secolul al XIX-lea. Abia în anii ’60, adică la aproa-
pe două decenii după începuturile bugetului modern, controlul bugetului
a fost reorganizat. Curtea Supremă de Conturi (Oberster Rechnungshof)
și-a început activitatea la 1 ianuarie 1867. Ea era autoritatea supremă a sta-
tului pentru verificarea conturilor, avea rang de minister și era subordonată
nemijlocit împăratului. Datoria ei era – la fel ca cea a predecesoarelor sale
– redactarea unui „bilanț contabil central”, o listă ce conținea toate chel-
tuielile statului. În timp ce antecalculația statului conținea sumele plani-
ficate, bilanțul conturilor oferea sumele cheltuite și încasate în mod real
de către stat. Între datele planificate și cele reale puteau apărea diferențe
semnificative, în special în vremuri de criză. Astfel, planul bugetar prevedea
pentru anul 1866 cheltuieli totale de 531 milioane de guldeni austrieci, însă
bilanțul final de la sfârșitul anului de război a arătat cheltuieli de nu mai
puțin de 761 de milioane, deci o depășire de 230 milioane.
Așadar, bilanțurile contabile centrale se dovedesc izvoare de o mai
mare valoare financiar-istorică decât planurile bugetare.39
4. Echilibrul bugetar
și datoria de stat
După 1848, politica financiară austriacă s-a confruntat timp de exact două
decenii cu problema care este în general denumită înlăturarea „deficitului”;
prin urmare, această perioadă a fost privită ca o epocă aparte, ca „perioa-
da economiei de deficit”.40 Problemele ei pot fi privite în parte ca fiind o
moștenire a trecutului, cu rădăcini ce ajung până în perioada guvernării lui
Iosif al II-lea41, dar ele își au originea în numeroasele implicări în acțiuni de
război și cărora Monarhia Habsburgică trebuia să le facă față pe atunci. Ele
încep cu luptele anului 1849 și merg până la înfrângerea din 1866. Odată cu
debutul unei perioade de timp lipsite de pericole din exterior și în care ten-
siunile interne puteau fi ținute cel puțin într-o anume măsură sub control,
dezvoltarea economico-financiară a intrat și ea într-o fază mai avantajoasă,
care a durat până la izbucnirea Primului Război Mondial. Ulterior s-a intrat
însă într-o criză care a depășit tot ceea ce era cunoscut în secolul al XIX-lea.
Dacă abordăm „deficitul” ca fiind trăsătura economico-financiară
definitorie primelor două decenii de după revoluție, atunci, deși potrivi-
tă, această caracterizare nu este totuși exactă. Mai degrabă este nevoie de
precizări suplimentare despre motivele deficitului și despre felul acoperirii
39 În timp ce planurile bugetare cu începere din 1848 sunt tipărite și transmise continuu,
la bilanțurile bugetare centrale există mai multe întreruperi. Colecția cea mai completă,
care merge înapoi, cu piese dispersate, până la anul 1850, se află în biblioteca Ministeru-
lui de Finanțe din Viena. Odată cu constituirea în 1867 a Curții Supreme de Conturi a
început publicarea sistematică, cele mai multe colecții având astfel ca punct de pornire
anul 1868.
40 Gratz, Finanzpolitik, p. 242.
41 Vezi, pentru detalii, Beer, Finanzen.
acestuia. Literatura de specialitate este unanim de acord să trateze negativ

acest dezechilibru în bugetul de stat și să măsoare succesul sau insuccesul
politicii financiare a vremii, după cum/dacă a reușit reechilibrarea acestuia.
O diferență între cheltuieli și venituri, care este acoperită prin credite, nu
trebuie însă nicidecum să fie neapărat semnul unei politici financiare proas-
te. Etalonul pentru aprecierea ei este dat mai degrabă de poziția adoptată
față de creditul public, iar acesta este, așa cum am arătat, supus unei apreci-
eri foarte diverse în perioada analizată.
Faptul că rămânerea în urmă a veniturilor față de cheltuieli a fost văzu-
tă ca ceva eminamente negativ s-a datorat mai ales legăturilor strânse din-
tre bugetul de stat și moneda națională. Deși îndatorarea statului printr-un
deficit permanent în perioada 1816-1848 a fost criticată din cauza creșterii
poverii fiscale legată de aceasta, a fost menționat ca pozitiv faptul că s-a
reușit să se păstreze moneda neatinsă.42 După 1848 acest lucru nu a putut
fi întotdeauna evitat, iar acesta este unul din punctele de vedere pe care se
bazează critica deficitului. În timpul ministrului de finanțe Philipp Krauß,
care i-a urmat lui Carl Friedrich von Kübeck, retras în aprilie 1848, statul
s-a văzut obligat să inițieze emiterea de titluri de creanță de 4% în valoare
de 30 milioane de guldeni convenționali. Aceste hârtii erau asigurate ipo-
tecar prin salinele din Gmund, a căror valoare era estimată ca fiind aproape
triplă, anume 80 de milioane.
Cu toate acestea, nu s-a reușit punerea lor pe piața de capital internă sau
externă. Dubii asupra bonității statului zdruncinat de furtuni revoluționare
au îndemnat deținătorii de capital la prudență. Banca Națională, care a pre-
luat distribuirea obligațiunilor pe cheltuiala statului, a fost nevoită să preia
ea însăși o mare parte din creanțele salinei și, în plus, să ofere în continuare
statului alte credite, așa că datoriile acestuia de 132 milioane de guldeni
convenționali de la sfârșitul anului 1847 se ridicau un an mai târziu la 178
de milioane. Asta nu însemna altceva decât o creștere semnificativă a masei
monetare. În acord cu legile valorii monetare metalice, un astfel de pro-
cedeu putea fi inițiat doar atunci când era acoperit de creșterea rezervei
de argint a băncii. Dar acesta nu era nicidecum cazul, cu atât mai puțin cu
cât profunda neliniște a populației a condus la preschimbarea accentuată a
bancnotelor aflate în circulație în monede.
În această situație, guvernul a recurs la un sprijin problematic, impu-
nând prin circulara din 22 mai 1848 un curs obligatoriu de schimb al banc

notelor și oprind schimbarea lor în argint. Fiindcă această măsură a fost

aplicabilă doar pe plan intern, ea a cauzat în străinătate o diferență de curs
între banii de hârtie și monede, așa-numitul „agio al argintului”, care avea să
dispară doar în 1878, sub influența factorilor economici mondiali.43
Astfel, Austria poseda pentru prima dată după 1816 bancnote de stat,
a căror emitere nu mai era supusă unor restricționări ale politicii valutare;
în consecință, cantitatea acestor bani avea să sporească foarte rapid.
Aceste practici de acoperire a deficitului au fost întrerupte temporar în
anul 1854, când Banca Națională a schimbat toți banii de hârtie ai statului în
bancnote proprii. Prin aceasta, pe moment, nu s-a schimbat cu nimic situația
monetară, deoarece masa monetară a rămas constantă într-o formă nouă, dar
statul a renunțat ca pe viitor să-și mai acopere nevoile financiare prin practici
inflaționiste, rămânând deocamdată la această decizie. Prin aceasta econo-
mia de deficit legată de înmulțirea masei monetare a fost temporar oprită.
Fostul ministru de finanțe Kübeck a redactat încă din 1851, din or-
dinul împăratului, un raport remarcabil privitor la urmările finanțării prin
bani de hârtie ai statului, în care a subliniat în mod special nedorita redistri-
buire a veniturilor și averilor:
Toți creditorii de stat și particulari, toate ocupațiile de stat sau

private care depind de solde sau venituri fixe, o foarte mare parte
a angajaților, în sfârșit marea parte a cetățenilor care – fiind doar
puțin informați asupra adevăratei naturi a condițiilor existente –
confundă efectele și cauza, nefiind din acest motiv precauți: doar
aceste clase sunt condamnate să suporte pierderile și aă le aducă
celorlalte clase câștiguri dintre cele mai răsunătoare.44
Aceste constatări, care sunt în deplin acord cu știința economiei moderne,

arată că emiterea de bancnote de stat și creșterea masei monetare prin ban-
ca de emisiune au condus deja, într-un interval scurt, la apariția unor efecte
sesizabile ale inflației.
În următorii ani, guvernul a depus eforturi considerabile pentru a atin-
ge echilibrul bugetar pe o altă cale. Un mijloc deosebit de controversat pen-
43 Reinhard Kamitz, „Die österreichische Geld- und Währungspolitik von 1848 bis
1848-1948 (Viena, 1949), p. 129.
44 Citat după Beer, Finanzen, p. 216.
tru atingerea acestui scop l-a format așa-numita „vânzare” a căilor ferate de
stat. Din punct de vedere juridic, aceasta a fost însă doar o concesionare
pe termen lung. Liniile nou-construite și parțial încă nedate în folosință au
intrat de regulă pentru 90 de ani în mâna societăților private, care au plătit
pentru ele o contravaloare al cărei cuantum a devenit obiectul unor contro-
verse puternice. În timp ce unii vorbeau de vânzare sub prețul pieței, s-au
făcut auzite alte voci care spuneau că „plasamentul și vânzarea cu carac-
ter reversibil a căilor ferate a fost pentru finanțele austriece cea mai bună
afacere încheiată vreodată”.45 Oricum, din aceste dueluri de opinii trebuie
reținut că bugetul a fost descărcat simțitor odată cu înstrăinarea căilor fe-
rate, chiar dacă, pe de altă parte, era și lipsit de unele venituri. În orice caz,
aceste economii de cheltuieli nu au avut un efect imediat asupra bugetului,
deoarece doar în 1861 s-a ajuns ca în buget să nu mai fie prevăzute mijloace
pentru investiții și cheltuieli de întreținere. În analizarea acestei probleme
nu trebuie însă omis un punct de vedere care a fost preluat deseori în litera-
tura de specialitate, și anume faptul că numai privatizarea a putut deschide
drumul pentru noi construcții la scară mare, care au fost inițiate după retra-
gerea statului din domeniul căilor ferate. El însuși putea cu greu să se impli-
ce pe scară largă, întrucât situația sa financiară făcea ca accesul la credite să
fie mult mai dificil pentru stat decât pentru societățile private.
Pe lângă tipărirea de bani de către banca de emisiune, au existat, înce-
pând cu 1849, multiple împrumuturi de pe piața de capital. Începutul a fost
făcut în vara anului 1849 cu o obligațiune având o dobândă de 4,5%, dar
care a putut fi plasată doar cu un curs de emisiune de 85%, din pricina căru-
ia dobânda reală a crescut la 5,3%. În anii 1851 și 1854, administrația finan-
ciară a recurs din nou la acest instrument, bineînțeles fără a avea prea mult
succes.46 La sfârșitul lunii mai 1854, ministrul de finanțe s-a văzut nevoit
să asigure pentru nevoile militare, care au crescut foarte mult din pricina
45 Lorenz von Stein; ziarul Austria din 27 iulie 1863. Aceeași teză a fost susținută ulterior,
printre alții, de Gratz, Finanzpolizik, p. 255, și Heinrich Benedikt, Die wirtschaftliche
Entwicklung in der Franz-Joseph-Zeit (Wiener Historische Studien 4, Viena-München,
1958), p. 34. Studii detaliate ale acestei probleme găsim la Wagner, Finanzwissenschaft,
p. 598 și urm., și Hermann Strach (coord.), Geschichte der Eisenbahnen in der österreich-
ungarischen Monarchie, vol. I/1 (Viena-Cieszyn-Leipzig, 1898), p. 318 și urm., cu nu-
meroase trimiteri la surse literare, precum și la Alois von Czedik, Der Weg von und zu
den österreichischen Staatsbahnen (Cieszyn-Viena-Leipzig, 1913).
46 Denkschrift über das Papiergeldwesen der österreichisch-ungarischen Monarhie, redactat
de Ministerul de Finanțe chezaro-crăiesc(Viena, 1892), p. 3 și urm.
neutralității armate din Războiul Crimeii, 60 milioane de guldeni. Pentru

că piața internă nu promitea un rod prea îmbelșugat la operațiunile uzuale
și cea externă rămânea practic închisă, s-a hotărât o măsură radicală. A fost
emis așa-numitul „împrumut național” într-un cuantum aproape de neîn-
chipuit de 500 de milioane, ceea ce depășea semnificativ cheltuielile pre-
conizate pentru 1854, de 338 de milioane.47 Dacă nu se reușea strângerea
acestei sume enorme prin intermediul pieței de capital, atunci ea va fi strân-
să sub forma unui împrumut obligatoriu. Patenta Imperială din 26 iunie
1854 stipula emiterea de obligațiuni voluntare între 350 și 500 milioane.
La un curs de emisiune de 95%, dobânda nominală se situa la 5%. Ca motiv
al îndatorării a fost invocată întărirea monedei, asta însemnând stabiliza-
rea îndatorării Băncii Naționale. Din punct de vedere economico-bancar,
demersul a fost un succes deplin, dar în ceea ce privește finanțele statului
și-a greșit ținta. Încă înainte de a se încasa sumele subscrise au trebuit luate
avansuri de la Banca Națională pentru a acoperi cheltuielile militare.
Pentru anul 1855, propunerea de buget de 414 de milioane a impus
necesitatea unui credit de exact 165 de milioane, iar în scurt timp a deve-
nit evident că, având în vedere cheltuielile militare permanent în creștere,
nevoia reală va fi și mai mare. Nu poate fi stabilit aici dacă această situație
financiară fără perspectivă a influențat poziția Austriei referitoare la chesti-
unea orientală, dar în orice caz este sigur că a trebuit să refuze implicarea în
orice angajament costisitor.48
Următoarea intervenție a politicii financiare asupra monedei naționale
a fost impusă de războiul din 1859, în care Banca Națională a avansat
din nou statului sume importante, punând în acest scop noi bancnote în
circulație.49 În timpul războiului din 1866 s-a ivit iarăși necesitatea de a
solicita ajutorul băncii de emitere. La aceasta s-a făcut uz de un procedeu
notabil care a venit în egală măsură în întâmpinarea solicitărilor financiar-
politice și a celor psihologice ale momentului: îndatorarea suplimentară a
statului la banca centrală de emisiune era în contradicție cu cele mai solem-
ne promisiuni ale guvernului, iar sub presiunea situației nu era chiar indicat
47 Contrar planului, cheltuielile reale s-au ridicat, potrivit bilanțului central, la 505.823.000
de guldeni convenționali.
48 Beer, Finanzen, p. 254 și urm. Vezi și Bernhard Unckel, Österreich und der Krimkrieg.
Studien zur Politik der Donaumonarhie in den Jahren 1852-1856 (Historische Studien
410, Lübeck-Hamburg, 1969).
49 Beer, Finanzen, p. 277 și urm.
să se treacă pur și simplu peste astfel de făgăduieli. În loc de aceasta s-a

practicat, sub ministrul finanțelor Larish-Moennich, o altă metodă. Statul a
preluat în contul fiscului bancnotele în diviziuni de 1-5 guldeni ca bani de
hârtie ai statului. Cu aceasta, bilanțul băncii de emisiune a fost descărcat în
așa fel încât a putut acorda statului un credit în valoare de 155 milioane de
guldeni austrieci, fără să înrăutățească raportul de acoperire, relația între
rezervele de argint și banii de hârtie aflați în circulație.50
Așa s-a sfârșit o perioadă de exact douăzeci de ani în care datoria de
stat a prevalat mereu asupra monedei naționale, și anume într-un sens
puțin dorit din punct de vedere general economic. O apreciere mai favora-
bilă a avut doar ultimul act statal de creare de bani, adică operațiunile din
1866, întrucât aceste operațiuni au însemnat sfârșitul politicii de deflație,
care a încetinit revenirea după criza din 1857.51
După compromisul cu Ungaria, statul a găsit uimitor de repede calea
spre o politică financiară sănătoasă. Deficitul a dispărut și recursurile peri-
culoase la moneda națională au încetat. Motivul pentru care această schim-
bare a survenit atât de rapid a fost mai ales acela că după înfrângerea milita-
ră au urmat mulți ani de creștere economică, încheiată însă odată cu marea
criză din 1873. De fapt, între 1867 și 1914 au mai apărut de câteva ori defi-
cite, și anume în sensul că evenimente neprevăzute au creat o discrepanță
între cheltuieli și venituri, necuprinsă în planificarea bugetului, însă ele au
rămas sporadice. Prima dată au apărut din nou în 1873, atunci când decli-
nul economic a făcut ca veniturile din impozite să rămână în urma estimă-
rilor. La ocuparea Bosniei și a Herțegovinei a existat cel mai mare dezechi-
libru: 93 de milioane deficit, 18,5% din totalul cheltuielilor reale. Începând
cu 1889, deficitul avea să dispară pentru 18 ani. Desigur, asta nu a însemnat
și sfârșitul îndatorării statului, care a atins, cu suma de exact 12 miliarde de
coroane în anul 1913, un maximum absolut al întregii perioade analizate52;
investițiile statului în calea ferată și preluarea mai multor linii particulare au
jucat un rol deosebit de însemnat.
50 Joseph Kreibig, „Unser Währungs- und Münzwesen während der letzten fünfzig Jahre”,
Österreich-ungarische Revue 24 (1899), p. 185.
52 O privire generală în Ibid., p. 304. Evoluția cifrelor o oferă Statist. Jahrbuch și Österr.
Statist. Handbuch, datele fiind preluate din documentele „Staatsschuldenkommission
des Reichsrates”. Despre istoria, organizarea și funcțiile acestei instituții, vezi Mayr-
hofer, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst, vol. II, p. 31 și urm.
Caracterul specific al perioadei deficitului nu rezidă deci doar în acu-

mularea de datorii ca atare. Dacă între 1848 și 1867 această acumulare a
fost prezentată drept o caracteristică nesănătoasă a politicii financiare, în-
datorarea din perioadele următoare a fost percepută într-un mod total di-
ferit, opinându-se că abilitatea de a obține prin îndatorare finanțare pentru
susținerea căilor ferate trebuie văzută ca rezultatul unei politici financiare
de succes, ba chiar o expresie a succesului acesteia.53 De aceea, problema
echilibrului bugetar în perioada deficitului necesită o altă explicație. Ea con-
sta în faptul că nevoia de acoperit a apărut neașteptat, adică în contradicție
cu estimările bugetare ale statului, care trebuiau să fie în vigoare. Aceas-
ta era situația în anii de război. În 1854, estimarea cheltuielilor se situa la
338 de milioane de guldeni convenționali, în realitate ele ajungând la 505
milioane; în 1859 erau planificate cheltuieli de 346 de milioane, dar s-au
realizat 588 de milioane; în 1866, bugetul prevedea 542 de milioane, însă
în realitate s-au cheltuit 793 de milioane. Așadar, o caracteristică a perioa-
dei de deficit trebuie văzută în depășirea estimării cheltuielilor. Totuși nu
e singurul lucru, deoarece și în vremurile care nu erau tulburate de război
a existat de mai multe ori deficit, care se putea remarca deja în estimările
bugetului, astfel încât era nevoie deja în prealabil de credite pentru echili-
brarea bugetului.
Această fază timpurie a îndatorării statului se deosebește de perioada ul-
terioară prin scopurile de folosire a obligațiunilor. Ele au fost utilizate pentru
efectuarea cheltuielilor curente, asta însemnând că pentru acoperirea cheltu-
ielilor ordinare se foloseau venituri extraordinare.54 Diferențierea între cate-
gorii bugetare ordinare și extraordinare, a lui Ordinarium și a lui Extraordina-
rium, a fost dezvoltată55 în sistematica economică de către Adolph Wagner,
dar a fost practicată în Austria de la începuturile bugetării moderne. În toată
problematica acestei diferențieri se poate totuși reține că doar cheltuielile cu-

54 De exemplu, proiectul bugetului de stat pentru 1853 se încheia în felul următor:
„Comparație între necesar și acoperire:
Necesar ordinar 267.642.606 de guldeni convenționali
Acoperire ordinară 233.814.222 de guldeni convenționali
Diferența față de
necesarul ordinar 33.828.384 de guldeni convenționali”.
55 Prima prezentare o oferă Wagner, Ordnung des österr. Staatshaushaltes, p. 54 și urm.
Despre diversele feluri ale deficitului, vezi Karl Heinrich Rau, Lehrbuch der Finanz
wissenschaft, ed. Adolph Wagner (Leipzig, 1872), p. 233 și urm.
rente ce reapar periodic și care nu au dus la o mărire a rezervelor de capital

ale statului erau incluse în Ordinarium. Însă acolo unde nevoile financiare
necesare nu puteau fi acoperite din venituri ordinare, adică impozite, taxe
etc., care de asemenea aveau un caracter regulat, se forma un deficit în sensul
despre care vorbim aici. Însă cuprinderea acestuia în planurile bugetare nu
era ușoară, deoarece adeseori cheltuieli curente își găseau locul în Extraordi-
narium, deși, după natura lor, locul era de fapt în Ordinarium.
Între caracteristicile perioadei de deficit se numără, în fine, încă un as-
pect, care ține doar în mod indirect de politica financiară statală, și anume
sursele acordării de credit. Am putut arăta că în acest scop s-a recurs ade-
sea la operațiuni cu moneda națională. Este motivul pentru care și ele pot
fi privite drept o caracteristică a acestei etape. Respectivele împrumuturi
în monedă națională au fost alese la rândul lor doar ca o soluție absolut
necesară, când piețele monetară și de capital nu au adus destule venituri
statului; în concluzie, caracterizarea deceniilor de deficit trebuie în cele din
urmă să țină cont de poziția statului pe această piață. Ea depindea la rândul
ei, în mod esențial, de rezultatele politicii financiare, întrucât acestea erau
etalonul pentru probitatea Austriei ca datornic și pentru condițiile care i se
acordau la creditare atât în țară, cât și în străinătate. Ca urmare a încrederii
reduse a deținătorilor de capital, statul austriac trebuia să accepte plasarea
titlurilor sale în condiții foarte nefavorabile, fiind din acest motiv încărcat
cu datorii împovărătoare – este motivul pentru care nu se poate spune că
și-a îmbunătățit prea mult perspectivele unei asanări financiare. Perioada
deficitului este caracterizată de acest complex de cauze: de depășirile bu-
getului induse politic, de nevoia de credite pentru acoperirea cheltuielilor
curente și de situația provocată pe piața de capital de primele două, la care
se adăuga și utilizarea creșterii masei monetare ca instrument de finanțare.
Toate acestea interacționau mai mult sau mai puțin într-un cerc vicios, care
doar prin reunirea unor situații dintre cele mai favorabile au putut fi sur-
montate surprinzător de repede după 1867.
5. Politica de cheltuieli
Precum în toate țările unde se cunosc date corespunzătoare, și în Aus-
tria a avut loc o creștere puternică a cheltuielilor statului. Acest proces s-a
desfășurat brusc, ceea ce înseamnă că, sub influența diverselor impulsuri,
cheltuielile statului au crescut temporar brusc, pentru ca apoi să scadă din
nou, însă, în urma unui puternic flux provizoriu de cheltuieli, ele nu au
mai atins niciodată nivelul inițial, ci și-au continuat creșterea la un nivel
mai înalt.56 Această evoluție a cheltuielilor de stat a putut fi observată și în
alte țări, formând punctul de plecare pentru emiterea unor teorii despre
creșterea cheltuielilor statului57; dintre acestea, cea a lui Peackock-Wiseman,
care se ocupă de cheltuielile statului corelate cu social disturbances, agitații
interne și conflicte războinice, ocupă un loc important.58 Învățăturile do-
bândite din contextul istoriei financiare britanice au fost confirmate pe
deplin de evoluția Austriei. Și acolo s-a putut observa așa-numitul displace-
ment effect, care permitea în timpuri de criză cheltuielilor publice, în special
celor ale statului, să crească brusc peste nivelul existent până atunci.
Dar această teorie poate oferi doar un aport la explicarea expansiunii
cheltuielilor între 1848 și 1866, precum și de după 1914, însă nu oferă infor
mații pentru explicarea evoluției de la 1868 până la 1913. Aceste patru decenii
și jumătate au fost o epocă a păcii, care a fost doar nesemnificativ întreruptă
de ocuparea Bosniei și a Herțegovinei, și cu toate acestea s-a produs atunci
o creștere deosebit de semnificativă a cheltuielilor de stat, de la 325 de mi-
lioane la 1,7 miliarde de guldeni austrieci, o înmulțire de cinci ori a stării
inițiale. Este motivul pentru care Austria reprezintă un caz special remarca-
bil în istoria finanțelor, și anume: este singura țară în care cheltuielile statu-
lui au crescut într-o perioadă de pace, pe termen lung, mai mult decât venitul
național. Deși nu există calcule ale produsului social pentru această perioadă59,
56 Explicațiile lui Gratz, Finanzpolitik, p. 227, care presupun o creștere continuă, sunt de
fapt corecte din punct de vedere contabil, însă stabilirea ratelor medii de creștere pe
termen lung nu spune nimic despre mișcările reale ale cheltuielilor de stat.
57 Despre aceasta, în rezumat, Kurt Schmidt, „Zu einigen Theorien über die Ausdehnung
der öffentlichen Ausgaben”, Finanzarchiv 24 (1965).
58 Allan T. Peacock și J. Wiseman, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom
(Princeton, 1961).
59 Anton Kausel, Nandor Nemeth și Hans Seidel, „Österreichs Volkseinkommen 1913-
1963”, Monatsberichte des ösrerreichischen Instituts für Wirtschaftsforschung 14, număr
special (1962), p. 2.
comparația cu Imperiul German, unde produsul social net a crescut, raportat

la prețurile din 1913, aproximativ de trei ori60, face ca această afirmație să pară
totuși fondată. Ea este de un interes deosebit în raport cu „Legea lui Wagner”
despre extinderea relativă a activității statale61, deoarece efectele acesteia îna-
inte de Primul Război Mondial nu pot fi documentate în nicio altă țară.
Tabelul 1. Cheltuielile totale ale statului

(în milioane de guldeni austrieci)
An Cheltuieli totale An Cheltuieli totale

1848 256,3 1887 566,9
1854 531,1 1888 567,3
1859 588,2 1889 551,3
1862 394,6 1890 559,6
1863 535,0 1891 587,1
1864 544,8 1892 608,4
1865 596,6 1893 629,8
1866 793,1 1894 640,2
1868 325,0 1895 664,8
1869 300,0 1896 689,0
1870 332,3 1897 708,7
1871 345,6 1898 760,2
1872 353,0 1899 769,0
1873 398,9 1900 802,6
1874 400,2 1901 833,4
1875 391,7 1902 857,7
1876 415,9 1903 879,5
1877 415,5 1904 897,4
1878 503,5 1905 915,0
1879 554,3 1906 931,2
1880 432,1 1907 1141,9
1881 479,6 1908 1187,0
1882 507,3 1909 1441,8
1883 514,9 1910 1450,7
1884 543,0 1911 1502,0
1885 529,5 1912 1592,2
1886 521,9 1913 1730,5
Sursa: Bilanțurile contabile bugetare.
60 Walther G. Hoffmann, Das Wachstum der deutschen Wirtschaft seit der Mitte des 19.
Jahrhunderts (Berlin, 1965), p. 33.
61 Această lege a fost formulată de Adolph Wagner în mai multe locuri. Primul demers este
conținut în Wagner, Ordnung des österreichischen Staatshaushaltes, p. 2 și urm. Este ilustrată
pregnant în Adolph Wagner, „Staat (in nationalökonomischer Hinsicht)”, in J. Conrad et
al. (coord.), Handwörterbuch der Staatswissenschaften, vol. VII (Jena, 1911), p. 727-739.
Tabelul 1 prezintă evoluția cheltuielilor totale ale statului în perioada stu

diată.62 Aici trebuie avut în vedere faptul că în acest șir există mai multe rup-
turi în continuitate. Prima este în anii 1859 și 1860, fiind cauzată de pierde-
rile teritoriale; a doua o putem observa în 1863 și 1864 și își are originea în
trecerea de la principiul netului la cel al brutului; ultima, din 1867 și 1868,
se datorează noului dualism al celor două jumătăți ale Imperiului. Înain-
te de 1867 era vorba de cheltuieli din casierie, ulterior de cheltuieli buge
tare. Ultimele sunt acele cheltuieli care s-au efectuat în timpul exercițiului
respectivului plan bugetar. Cheltuielile din casierie pot cuprinde și resturi
de cheltuieli rămase din perioade bugetare anterioare. De exemplu, ele
apăreau cu regularitate la căile ferate, atunci când progresele reale ale lucră-
rilor de construcții se situau în urma așteptărilor, astfel că într-un an se efec-
tuau cheltuieli cuprinse deja cu 1 până la 2 ani în urmă în planul bugetar.
Compoziția cheltuielilor de stat s-a modificat semnificativ în perioa-
da studiată. În primele două decenii de după 1848, eforturile militare au
ocupat un loc dominant, dar au scăzut tot mai mult ca importanță în urmă-
torii ani:
Tabelul 2. Cheltuieli militare
Suma Proporția în
Anul
(milioane guldeni austrieci) cheltuielile statului (%)
1848 66,15 25,4
1849 151,20 48,3
1854 183,75 51,8
1859 139,65 40,4
1866 256,00 47,4
1870 80,20 24,1
1910 227,50 15,7
Sursa: Bilanțurile contabile bugetare centrale (Viena, 1848 și urm.)
În locul acestora, alte categorii de cheltuieli au ajuns în prim-plan. Printre

ele, un rol dominant îl au cheltuielile pentru calea ferată:
62 Până în 1868, bilanțurile contabile bugetare centrale sunt incomplete.

Tabelul 3. Cheltuielile cu căile ferate
Suma Proporția în
Anul
(milioane guldeni austrieci) cheltuielile statului (%)
1868 0,21 0,06
1870 11,87 3,57
1880 24,43 5,65
1890 58,73 10,50
1900 122,93 15,32
1910 388,21 26,76
Sursa: Bilanțurile contabile bugetare centrale.
Creșterea extraordinară a cheltuielilor pentru construcția de căi ferate e

strâns legată de revenirea de la căile ferate private la cele de stat, care a fost
inițiată în anul 1873 și a adus până în 1910 marea parte a rețelei de linii îna-
poi în mâna statului. De aceea este vorba de cheltuieli foarte speciale, legate
de activitatea antreprenorială a statului. Dacă mai adăugăm și cheltuielile
similare pentru poștă, telegraf și telefon, care erau în 1910 de 175 de mili-
oane de coroane sau 87,8 de milioane de guldeni austrieci, ceea ce înseam-
nă 6,1% din cheltuielile totale ale statului, atunci reiese că 33% din totalul
cheltuielilor statului au fost cheltuite într-un mod care vădește limpede o
tendință de socializare în Austria imperială. Ca purtători ai extinderii chel-
tuielilor apar cu precădere activități strâns legate de dezvoltarea economică
și de progresul tehnic.
În plus, cheltuielile pentru sarcinile tradiționale ale statului nu au ră-
mas constante, ci chiar au crescut semnificativ, însă ponderea lor în totalul
cheltuielilor a rămas aproximativ neschimbată. Astfel, în 1900, la fel ca și în
1870, administrația generală necesita 1,2% din totalul bugetului de cheltu-
ieli, iar alte zone – cum ar fi siguranța publică sau administrarea justiției –
și-au modificat puțin proporția, rămânând însă cu fluctuațiile lor semnifica-
tiv în urma noilor categorii dinamice de cheltuieli. O analiză a cheltuielilor
statului în diverse momente ne oferă următoarea imagine:
Tabelul 4. Modificarea structurii cheltuielilor statului austriac

(în procente din totalul cheltuielilor de stat)
Domeniul 1870 1910

Curtea Imperială 1,1 0,4
Administrația* 1,2 0,9
Siguranța publică 1,3 1,7
Justiție 3,6 2,9
Învățământ și știință 1,2 3,2
Drumuri 1,5 1,0
Căi ferate 3,6 26,8
Poștă și telegraf 3,5 6,1
Porturi și navigație 0,7 1,1
Hidroconstrucții –
și îmbunătățiri 0,7 1,2
Armată 24,1 15,7
Datorii de stat 29,6 18,8
Altele 27,9 20,2
Total 100,0 100,0
*
fără ministere
După această privire generală asupra evoluției și a structurii cheltuielilor de

stat, se impune o concluzie: în cadrul întregii istorii financiare europene și
nord-americane, Austria reprezintă un caz aparte, din pricina expansiunii
evidente a cheltuielilor de stat în raport cu venitul național. Rolul cel mai
important al respectivei creșteri revine cheltuielilor statului pentru trans-
port și telecomunicații. Această structură poate fi privită drept o altă ca-
racteristică a politicii de cheltuieli a Austriei. În comparația internațională
apar o serie de probleme condiționate de diferența în ceea ce privește
forma statală sau a procedeului statistico-metodologic. În ciuda acestor
probleme, pot fi trase totuși, cu o oarecare precizie, anumite concluzii. De
exemplu, Germania oferea din 1872 până în 1913 o cu totul altă imagine:
din totalul cheltuielilor publice, deci nu doar din cheltuielile de stat, o mare
parte sunt alocate pentru învățământ. Ele aveau să crească de la 161 de mi-
lioane de mărci în anul 1872 la 1,3 miliarde în 1913, în timp ce cheltuielile
pentru transporturi au crescut de la 131 la doar 838 de milioane.63 Deși nu
63 Otto Weitzel, „Die Entwicklung der Staatsausgaben in Deutschland. Eine Analyse der
öffentlichen Aktivität in ihrer Abhängigkeit vom wirtschaftlichen Wachstum”, teză de
doctorat (Nürnberg, 1967), Tabelele 18 și 19.
există cifre comparabile pentru Austria, se poate estima totuși, după statis-
ticile oficiale, că în anul 1909 suma alocată pentru educația publică a fost
de maximum 468,6 de milioane de coroane64, în timp ce cheltuielile pentru
căile ferate se ridicau în același an la 782 de milioane. Dacă mai adăugăm
la construcția de drumuri exact 25 de milioane, la poștă și telegrafie 175
de milioane, atunci rezultă că doar cheltuielile statului pentru transport și
telecomunicații au reprezentat mai mult decât dublul alocării totale pen-
tru educația publică. Impresia că supraponderea sumei alocate transpor-
tului constituie o particularitate a Austriei este întărită și prin comparația
cu alte țări europene.65 O altă caracteristică este lipsa totală a cheltuielilor
sociale ale statului – fie ele alocate unor anumite categorii de persoane, fie
instituțiilor de asistență socială, de îngrijire a bolnavilor etc.; acestea erau
fără excepții atribuții ale landurilor și comunelor.
6. Veniturile
Între veniturile statului se pot distinge: 1) impozite, taxe vamale și ve-
nituri din monopoluri financiare; 2) redevențe; 3) venituri din activități
profesionale. Această clasificare se bazează pe raportarea diferitelor grupe
de venit la principiul de serviciu și contraserviciu al economiei de piață.66
În cazul impozitelor și al taxelor vamale, serviciul specific furnizării lipsește
în totalitate; la monopoluri există, dar venitul din monopol nu este altceva
decât o formă specială a impozitului pe consum.67 Taxele, dimpotrivă, se
leagă de un contraserviciu direct, însă delimitarea lor atât față de impozite,
cât și față de veniturile din activități profesionale este dificil de precizat. Ele
reprezintă de fapt încasări de pe urma unor acțiuni de schimb, caracteris-
tice economiei de piață. În practică și, implicit, într-o exemplificare de caz
istorică, aplicării acestei clasificări i se opun obstacole însemnate.
64 Österreichisches Statistisches Handbuch 30 (1911), p. 401 și 405.

65 Date referitoare la Franța se găsesc în Wilhelm Gerloff și Franz Meisel (coord.),
Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. III (Tübingen, 1929), p. 112; despre Anglia, vezi
Peacock și Wiseman, Growth of Public Expenditure, p. 82.
66 Schmölders, Finanzpolitik, p. 60 și urm.
67 După cum observă deja Wagner, Finanzwissenschaft, p. 294.
Tabelul 5. Veniturile totale ale statului

An Venituri totale An Venituri totale
1848 160,0 1887 528,7

1854 366,1 1888 513,7
1859 503,8 1889 562,4
1862 500,9 1890 581,8
1863 502,6 1891 600,7
1864 514,7 1892 617,7
1865 510,2 1893 659,2
1866 501,3 1894 660,3
1868 325,3 1895 698,4
1869 323,2 1896 707,8
1870 355,6 1897 741,1
1871 356,3 1898 763,2
1872 367,2 1899 799,1
1873 398,9 1900 827,1
1874 400,3 1901 843,4
1875 391,8 1902 863,8
1876 381,4 1903 878,9
1877 388,1 1904 898,9
1878 410,6 1905 941,0
1879 394,8 1906 1004,3
1880 422,2 1907 1126,5
1881 442,3 1908 1194,2
1882 486,1 1909 1397,4
1883 489,0 1910 1447,7
1884 510,4 1911 1541,4
1885 524,6 1912 1586,7
1886 524,7 1913 1743,0
Se consideră un semn distinctiv al economiei financiare moderne, așa cum

s-a dezvoltat ea în secolul al XIX-lea, importanța crescândă a impozitelor
și vămilor ca instrument al politicii privind veniturile.68 Această constatare
ignoră însă faptul că până la începutul Primului Război Mondial încasările
de pe urma activității productive au crescut semnificativ în importanță. În
anul 1847, impozitele au adus 89% din veniturile statului, iar 65 de ani mai

târziu, în 1912, veniturile din activități productive, de exact 1,17 miliarde

de coroane, reprezentau nu mai puțin de 40% din totalul veniturilor buge-
tare, dintre care veniturile de la căile ferate, poștă și telegraf reprezentau,
cu 1,08 miliarde, cea mai mare parte. De aceea este total nepotrivit să de-
finim perioada studiată ca fiind „în totalitate o perioadă tipică a economiei
fiscale”.69 Ea este mai degrabă caracterizată prin aceea că impozitele și alte
venituri similare au pierdut din nou o mare parte din poziția lor în mod clar
dominantă pe care o ocupau inițial. Schimbarea decisivă în această evoluție
e cauzată de noua naționalizare a căilor ferate. Desigur, o parte semnifica-
tivă a respectivelor venituri au fost din nou solicitate de aceleași ramuri,
însă asta nu schimbă cu nimic constatarea că lor le revenea o importanță
din ce în ce mai mare în cadrul bugetului de stat. De fapt, nu doar încasările
căilor ferate au luat o asemenea amploare, ci și încasările poștei au crescut
substanțial:
Tabelul 6. Încasările căilor ferate și ale poștei

Anul Poștă și telegrafie Căi ferate

1850 8,61 2,52
1870 12,90 0,00
1890 30,29 57,38
1910 89,47 405,25
Această structură a veniturilor este expresia clară a transformării care a

avut loc pe parcursul perioadei analizate. Începuturile lor se mai aflau încă
sub influențele tradițiilor cameralismului, care au fost depășite treptat de
forțele liberalismului. Ele au fost la rândul lor supuse curentelor noi, care
însemnau o orientare spre economia de stat, o tendință păstrată neîntre-
rupt până la sfârșitul Monarhiei.
Impozitele, taxele vamale, veniturile din monopol și taxele au avut sco-
pul fiscal primar de a acoperi nevoia de finanțe a statului. Mai mult, ele se
aflau în slujba diverselor scopuri nefiscale; în special taxele vamale au fost
mereu un instrument de politică economică, dar și impozitele au îndeplinit
asemenea funcții. De cele mai puține schimbări a avut parte scopul mo-
69 Ibid.
nopolurilor, care a rămas întotdeauna unul pur fiscal. Dacă în prezent li se

cere și cheltuielilor să îndeplinească funcții de control politico-economice,
aceste sarcini le reveneau în perioada cercetată îndeosebi politicii de veni-
turi.70 În plus, trebuie menționat că în Austria politica economică însemna
în general, în cea mai mare măsură, politica financiară.71
Tabelul 7. Structura sistemului de impozite

(în procente din totalul încasărilor din impozite)
1847 1868 1883 1898 1913

Impozite directe 35,57 35,14 31,52 27,64 28,15
Impozite indirecte 16,66 22,08 16,11 15,86 16,84
Taxe de timbru, alte taxe 5,26 14,70 20,41 17,25 16,52
Venituri din monopol 28,14 20,51 16,98 25,37 26,06
Taxe vamale 14,37 7,57 14,98 13,88 12,43
Sursa: Alois Gratz, „Die österreichische Finanzpolitik von 1848-1948”, in Hans Mayer (coord.),
Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949), p. 229.
Așa-numitele „impozite directe” cuprindeau mai multe impozite perso-

nale și reale ale căror formă și structură s-a schimbat adesea. În 1848, ele
cuprindeau impozitele pe teren, clădiri și venit. Toate aveau deja o lungă
tradiție și și-au căpătat forma esențială înainte de 1820.72 Impozitele pe te-
ren, clădiri – ultimele fiind subîmpărțite în categoriile impozitelor pe chi-
rii, pentru clădirile închiriate din mediul urban, și ale impozitelor pe case,
pentru imobilele locuite de proprietarul însuși – reprezentau impozit pur
pe venit, asta însemnând că impozitul pentru obiectele respective nu era
fixat după venitul real generat de acestea, ci după cel plauzibil. O formă
asemănătoare o avea impozitul pe meserii, iar ele se referea nu la venitul
real, ci la capacitatea de a genera venit stabilită conform caracteristicilor
generale ale întreprinderilor sau atelierelor. Patenta impozitelor pe mese-
70 În acestă privință, o excepție este desigur, printre altele, construcția de către stat a căii
ferate, inițiată după criza din 1873, și care trebuie înțeleasă ca măsură a politicii de
conjunctură și totodată de structură.
71 Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 76 și urm.
72 Vezi P. Chlupp, Systematisches Handbuch der directen Steuern, vol. II (Leipzig, 51887),
p. 177 și urm. Mayrhofer, Handbuch für den polit. Verwaltungsdienst, vol. III (Viena,
1881), p. 939 și urm. Mai ales lucrarea de referință a lui Gustav Freiberger, Handbuch
der österreichischen directen Steuern (Viena, 1887; Viena, 21899); pentru evoluția istori-
că, prima ediție prezintă un interes deosebit.
rii din 31 decembrie 1812, care până la reforma din 1896 a format teme-
iul lor legal esențial, a împărțit impozabilii în următoarele clase: 1) clasa
fabricanților, în special aceia care aveau competențe de fabrică provincială,
2) clasa comercianților, 3) arte și meserii, 4) servicii.73
La „impozitele directe” s-a adăugat în 1849 și un „impozit pe venit”.
Acesta era colectat ca un așa-numit impozit pe clasă și includea pe lângă
veniturile de pe urma meseriei, care erau deja preimpozitate prin impozitul
pe meserie, și veniturile din activități independente și din capitalul deținut.
Datorită formei sale, tariful încărca însă veniturile mai mari într-o măsu-
ră mai mică decât pe cele mici, fapt care o punea în conflict cu principiile
egalității impozitării dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Marea reformă a impozitelor directe, începută în 1896 și care nu a
mai fost pe deplin aplicată până la sfârșitul Monarhiei, a adus o schimbare
esențială în impozitarea veniturilor. Tariful a fost acum în așa fel modificat
încât a intervenit o impozitare progresivă a veniturilor, care ajungea însă
doar până la cuantumul maxim de 5%. Cu toate acestea, Austria nu a putut
renunța, precum Prusia, la impozitele pe terenuri, clădiri și meserii, pentru
a le lăsa pe acestea, așa cum se porcedase cu puțin timp înainte acolo, pe
seama comunelor. Structura economică a țării, unde agricultura ca sursă
de venit avea un rol mult mai mare decât în Germania, nu permitea această
tranziție, deoarece partea mare de produse în natură a veniturilor agrico-
le punea mari dificultăți în stabilirea impozitelor. Abia în timpul Primului
Război Mondial impozitul pe venit avea să fie transformat în impozitul
principal, iar cuantumurile acestuia avau să fie mărite până la 38,5%.74 Este
îndoielnic dacă noua formă de impozitare a veniturilor în reforma din 1896
poate fi într-adevăr privită ca o modificare în sensul scopului sociopolitic al
impozitului, căci ea a fost obținută prin reduceri importante a impozitelor
pe meserii (25%), terenuri (15%) și clădiri (12,5%).75 Cu toate acestea, im-
pozitul pe venit a fost din punct de vedere fiscal un succes deplin, întrucât
încasările i-au crescut de la 35 de milioane de coroane în anul 1898 la 101
milioane în 1913.
73 Mayrhofer, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst, vol. III (Viena, 1881), p. 968
și urm.
75 Paul Szende, „Der Staatshaushalt und das Finanzsystem Österreichs und Ungarns”,
in Wilhelm Gerloff și Franz Meisel (coord.), Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. III
(Tübingen, 1929), p. 201.
„Impozitele indirecte” cuprindeau, în acord cu terminologia uzua-

lă în Austria, în afară de impozitul pe consum și taxele de timbru, taxe de
drumuri și alte taxe. În anul 1848, colectarea impozitelor pe consum se
baza pe Patenta Imperială de la 1 noiembrie 1829, care a impus în locul
diversității regionale o ordine unitară. La impozitare se făcea diferența din-
tre orașe și sate. De impozitul pe consum erau afectate vinul, mustul, berea,
alcoolul distilat și carnea. Aceste produse trebuiau impozitate la importul
lor dincolo de o anumită linie de graniță, o tehnică ce avea să dispară înce-
tul cu încetul, după ce a fost introdusă treptat colectarea de la producători.
O reformă care a adus mai ales schimbări în tehnica de impozitare a fost
implementată în 1888: ea a și dus parțial la creșteri semnificative ale înca-
sărilor. Politica taxelor a fost supusă printr-o lege din 1850 unor noi reguli.
Toată circulația actelor de importanță juridică a suferit astfel o împovărare
ce avea să mai crească în viitor, această tendință rămânând neîntreruptă
până la Primul Război Mondial.
Monopolurile financiare – sarea, tutunul și loteria – nu au suferit
schimbări importante în organizarea lor. Încasările lor au crescut în cifre
absolute, dar și-au pierdut treptat importanța în totalul veniturilor din im-
pozite, urmând ca aceasta să crească din nou la sfârșitul anilor ’90.
Este caracteristic pentru politica de încasări în perioada analizată că nu
au fost făcute mari înnoiri, cu excepția introducerii după 1896, în forma sa
modernă, a taxei pe venituri. Sistemul de impozite a păstrat în întregul său,
în mare, structura pe care o avea deja în 1848 și care de regulă se întindea în
trecut dincolo de această perioadă. De aceea, creșterea încasărilor era lega-
tă mai ales de creșterea impozitelor. Încă în perioada deficitului s-a recurs
la această metodă pentru a redresa bugetul de stat, unde, firește, încasările
crescânde erau sacrificate în fața cheltuielilor crescânde, dar și ulterior au
existat întotdeauna creșteri ale poverii impozitelor.
Încă de atunci exista opinia că astfel economia Austriei este supusă
unei presiuni speciale, care îi împiedică însă capacitatea de dezvoltare:
Impozitele directe sunt stabilite în Austria după rate de impo-

zitare a căror mărime pare deseori incredibilă pentru străini. Și
dările indirecte, taxele etc. au fost aduse între timp la un nivel
la care, în pofida puterii de consum în general nesemnificativă
a populației austriece, încasările din dările indirecte sunt de trei
ori mai mari decât cele din impozitele directe extrem de mari.
Dacă însă comparăm operațiunile din domeniul legislației im-

pozitelor din Austria cu reformele și creșterile de impozite din
alte țări, în special din Germania, nu trebuie omis faptul că nicio
parte din creșterile atât de monstruoase ale impozitelor din ulti-
mii 10 ani nu a fost folosită în scopul diminuării altor impozite
împovărătoare.76
Deși în comparația internațională a nivelului impozitării există mari pro-

bleme legate de metodologie, putem totuși admite că această sentință este
corectă și că Austria avea de suportat impozite care se situau peste nivelul
normal european.
Politica vamală se afla în strânsă legătură cu cea economică, iar obiecti-
vele ei fiscale au fost adeseori subordonate acesteia. În sistemul tradițional
al vămilor prohibitive, anul 1848 nu a adus schimbări esențiale. Modificarea
sa, în spiritul comerțului liber, pentru care baronul von Bruck a oferit multe
impulsuri esențiale, cu scopul de a realiza apropierea statului habsburgic de
Uniunea Vamală77, s-a făcut printr-o serie de măsuri singulare, între care
mai importante au fost acordurile comerciale cu Uniunea Vamală78, cu An-
glia și cu Franța.79 Efectul lor financiar-economic a fost o reducere sesizabi-
lă a încasărilor vamale, ce reiese clar din Tabelul 7 pentru anul de referință
1868. Această „victorie parțială a liberalismului economic”80 nu a fost însă
una de durată. Mișcarea pentru taxele vamale protecționiste, care a început
să se prefigureze în anii ’70 și s-a realizat și în Austria odată cu tariful vamal
din anul 187881, a fost de o importanță majoră pentru evoluția încasărilor
și a făcut ca încasările vamale să crească de la 15,95 de milioane de florini
austrieci în anul 1868 la 95,5 de milioane în anul 1913.
Subiectul unor dispute permanente între țările reprezentate în Reichs-
rat a fost problema repartizării sarcinilor și beneficiilor ce reveneau fiecăre-
ia dintre țările Coroanei. A răspunde forțat acestei întrebări ar fi imposibil,
76 Max Menger, „Der österreichische Staatsvoranschlag für 1889”, Finanzarchiv 6 (1889).

77 Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 36 și urm.
78 William O. Henderson, The Zollverein (Londra 1959), p. 286 și urm.
79 Karl-Heinz Werner, „Österreichs Industrie- und Außenhandelspolitik 1848-1948”, in
Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948
(Viena, 1949), p. 336.
80 Brusatti, Wirtschaftspolitik, p. 35.
81 Benedikt, Wirtschaftliche Entwicklung, p. 104 și urm.
deoarece identificarea tuturor cheltuielilor și veniturilor pentru fiecare re-
giune în parte s-ar lovi de obstacole insurmontabile. Statistica oficială oferă
de fapt o repartizare a aportului la impozit după țări, dar nu poate da în acest
mod un răspuns complet la chestiunea efectelor reale ale sustragerii. Între
cel care susține impozitul și contribuabil nu trebuie nici de cum să existe o
identitate, căci, de pildă, dacă o întreprindere reușește să-și transfere impo-
zitele prin creșteri de prețuri asupra consumatorului, întreprinderea apare
în statistică drept plătitor al impozitului, adevărata diminuare a venitului
efectuându-se însă în altă parte. O privire generală asupra repartiției în te-
ritoriu a cuantumului diverselor impozite nu poate reflecta această stare de
fapt, însă la o evaluare a acestora, aspectul nu poate fi lipsit de interes.
Tabelul 8. Repartizarea teritorială a impozitelor
(în procente din suma totală)
1870 1895
Landul Proporția Proporția

Impozite Impozite Monopol Impozite Impozite Monopol
din totalul din totalul
directe consul tutun directe consum tutun
populației populației
Austria Inferioară 26,6 28,9 26,6 9,7 31,1 18,8 26,9 11,5
Austria Superioară 4,6 3,5 4,4 3,6 4,5 2,5 3,7 3,2
Salzburg 0,8 0,9 1,1 0,7 0,9 0,6 1,2 0,7
Stiria 5,0 4,6 5,5 5,6 5,4 2,6 5,3 5,3
Carintia 1,5 0,8 1,6 1,7 1,5 0,7 1,4 1,5
Krain 1,7 1,2 1,6 2,3 1,4 0,5 1,4 2,0
Küstenland 3,0 2,3 4,2 2,8 3,1 2,1 3,5 2,9
Tirol și Vorarlberg 1,9 1,4 4,2 4,3 2,9 1,0 3,4 3,9
Boemia 29,5 28,9 24,8 25,2 25,8 33,9 26,7 24,4
Moravia 11,2 12,0 9,5 9,8 10,3 17,0 8,3 9,4
Silezia 2,2 3,7 2,5 2,5 2,2 4,8 3,1 2,6
Galiția 10,8 10,8 12,4 26,9 9,3 14,0 13,0 27,9
Bucovina 1,1 1,0 0,7 2,5 1,2 1,3 1,4 2,8
Dalmația 0,7 – 0,9 2,2 0,7 0,2 0,7 2,2
Sursa: Statistisches Jahrbuch für das Jahr 1870 (Viena, 1871);

Österreichisches Statistisches Handbuch für die im Reichsrathe vertretenen Königreiche und Länder 14 (1895).
II
administrația
și sistemul juridic
Editori
Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch
Robert A. Kann Monarhia Habsburgică

și problema statului supranațional
Béla Sarlós Situaţia dreptului în Ungaria

Loránd Mádly
MONARHIA HABSBURGICĂ
ȘI PROBLEMA
STATULUI SUPRANAȚIONAL
Robert A. Kann
1. Concepte de bază
Sensul unei clarificări a conceptelor în domeniul științelor sociale este
determinat de posibilitățile sale practice de aplicare. Conceptul de supra
național este lipsit de sens dacă nu poate fi pus în legătură cu naționalul.
Iar aceasta înseamnă că el nu poate primi un sens înainte ca imaginarea
naționalului să-și fi făcut apariția în lume. Acest lucru ne readuce, pe de o
parte, la o chestiune adesea luată în discuție, cea dacă naționalismului îi revi-
ne un caracter real doar din momentul în care a fost înțeles de cercuri largi și
etichetat, cum s-ar putea spune, ca atare. În orice caz, această condiție a fost
îndeplinită în mod complet în spațiul cultural al Europei Centrale cel târziu
în ultima treime a secolului al XVIII-lea. Există, pe de altă parte, concepția,
la fel de ușor de argumentat, că un fenomen social nu este dependent de
recunoașterea sa terminologică de către contemporani. Dacă împărtășim
această concepție, devine posibilă recunoașterea caracterului real al concep-
telor naționale atât în lumea medievală, cât și în cea antică.1
1 Frederick Hertz, Nationality in History and Politics (New York, 1950), p. 15-26.
110 ro b e rt k a n n
În mod fundamental, ambele concepții sunt la fel de îndreptățite. Este

o problemă filosofică faptul că, plecând de la un concept realist, se ajunge
ușor la hotărârea că înfățișarea concretă a chestiunilor naționale a apărut
mult înainte de recunoașterea lor conștientă și, în orice caz, mult înain-
te de clasificarea lor semantică. O astfel de opinie poate fi în mod firesc
negată cu aceeași îndreptățire, pe baza unei concepții pur terminologice.
În fine, este de asemenea posibil să se evite o divergență filosofică funda-
mentală prin determinarea temporală a efectivității naționalului sau, sim-
plu, prin posibilitatea, mai avantajoasă sau mai defavorabilă, a clarificării, a
demonstrabilității formelor lui de manifestare.
Determinarea conceptului de supranațional este însă indispensabilă
în domeniul purei logici a limbii. Conceptul de național poate fi legat, în
perechi conceptuale, de „anațional” și de „supranațional”. În primul caz,
național-anațional, este în mod logic vorba de o relație de contradicție, deci
de concepte între care unul este negarea celuilalt. Nenațional și anațional
sunt identice.
Situația este complet diferită în cazul perechii de noțiuni național-
supranațional. Aici este vorba de o antiteză pur factuală, care se referă la
un anume domeniu al conținutului. Același lucru este valabil și pentru
substantivare, în ce privește des folositul cuvânt „naționalism” și foarte rar
folositul „supranaționalism”, precum și pentru raportul dintre național-
multinațional și național-internațional. Strict în cazul de față, nu este ne-
voie de o motivare mai temeinică a faptului că în înțelesul temei noastre
percepem prin supranațional (luat ca adjectiv și substantiv) o concepție
care a transgresat naționalismul și a ajuns pe un plan superior, la un fel de
sinteză nouă a reprezentărilor naționale. În sensul dialecticii hegeliene,
anaționalul neagă naționalul, supranaționalul însă îl include și îl ridică într-o
sferă mai înaltă. Trebuie însă menționat că o astfel de reprezentare funda-
mentală nu corespunde în mod absolut și necesar percepției larg răspândite
a conceptului de „supranațional”. Aici se imaginează, în mod repetat, un
naționalism dus la extrem, sau, cum se spune adeseori, un naționalism in-
tegral.2 Aceasta este semnificația aproximativă a noțiunii diametral opuse
celei pe care o avem în vedere în cercetarea noastră, focalizată asupra sta-
tului supranațional.
2 Carlton J. Hayes, The Evolution of Modern Nationalism (New York, 1931), p. 164-231.
Monarhia Habsburgică și problema statului supranațional 111
Prezența unor înțelesuri multiple ale unei expresii abstracte nu este

deloc rară, însă acest lucru se poate spune și despre relația antitetică a celor
două sensuri principale ale aceluiași cuvânt. Nu există nimic întâmplător
nici în filologie și nici în logică, și de aceea este de cercetat cum se explică
această antiteză și cât de îndreptățită este ea. Aici trebuie să plasăm cen-
trul de greutate pe adverbul „supra”. Înțelesul său principal în această le-
gătură obiectivă este de „dincolo de”, adică „mai mult”, deci mai mult ca
național: altfel spus, deosebit de național. În același sens ne putem referi,
fără îndoială, și la opusul său, anume cel al domeniului statalului, care nu
neagă naționalul în sensul anaționalului, ci îl conciliază pe un plan superior
cu domeniul atribuțiilor statale. Aceasta ar fi, prin urmare, latura iluminist-
umanistă a conceptului, o ordine de stat deasupra contradicțiilor naționale,
de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
O astfel de interpretare nu epuizează complet tabloul noțiunii. „Mai
mult” nu înseamnă dincolo de național, ci doar mai mult din ceea ce tre-
ce în locul său, și anume mai mult din ordinea de stat. Aceasta înseamnă
deci și mai multe intervenții în sfera statală. Noi îmbrățișăm conceptul ilu-
minist-umanist de supranațional, care corespunde în aceeași măsură inte-
reselor statale și naționale, deopotrivă în sens politic și etnic, însă trebuie
să recunoaștem totodată că ordinea de stat supranațională include un ele-
ment într-adevăr problematic, și anume posibila supraevaluare, adică exce-
sul funcțiilor statale în ordinea socială. Acest „exces” constituie puntea din-
tre o reprezentare supranațională a naționalismului dus la extrem, integral,
și cea a conceptului supranațional al comunității statale.
Dacă noi repudiem la fel de mult statul integral, adică totali-
tar, și naționalismul integral, trebuie să înțelegem conceptul statului
supranațional în interiorul unui spațiu de manevră care poate fi îngrădit
semnificativ. Este vorba despre statul care se mișcă în interiorul a două
sfere. Prima este cea care conciliază divergențele pretențiilor naționale. O
astfel de conciliere trebuie să protejeze acele pretenții naționale care nu le
afectează pe cele ale celorlalte grupuri naționale. Astfel de revendicări sunt
formulate cu bună credință și unite în cadrul unei ordini noi, care nu neagă
naționalismul, ci îl dizolvă în domeniul valorilor umaniste. Aceasta este una
dintre sfere. Cealaltă plasează însă în locul acelor pretenții naționale care
nu pot fi recunoscute autoritatea statului umanist. Statul supranațional de-
vine prin aceasta, într-o anumită măsură în mod inevitabil, unul autoritar,
iar acest lucru poate fi încă admis în înțelesul democrației, atâta vreme cât
granițele dintre drepturile colective și cele individuale sunt respectate. În
condițiile deosebite ale negării tuturor pretențiilor grupurilor și ale înlo-
cuirii acestora printr-o filosofie octroiată a statului, un astfel de stat poa-
te deveni unul polițienesc sau chiar totalitar, lucru care nu este conciliabil
cu reprezentările democratice. Ultimul caz survine atunci când populația
statului este constrânsă să se subordoneze unei singure idei de stat, care
se află într-o contradicție vădită cu ideea pluralismului democratic. Toa-
te aceste elemente sunt de investigat în relația lor cu conceptul de stat
supranațional. Referitor la demersul acestei cercetări, trebuie menționat că
suntem interesați de un edificiu statal în direcția umanistă, al cărui carac-
ter supranațional îl putem recunoaște doar dacă este pluralist și nu are o
orientare polițienească sau chiar totalitară. Aici apar însă alte chestiuni. În
timp ce comunitatea anațională a supranaționalului este complet străină,
iar sfera internațională ajunge în legătură cu aceasta doar prin raporturi di-
plomatice, multinaționalul rămâne foarte strâns legat de ea. Și aici apare
întrebarea dacă existența ei nu este tocmai condiția conceptului de ordine
supranațională. În politica internă a statului național omogen, chestiunea
națională nu există deloc, iar în politica externă aceasta poate servi, în mod
firesc, drept fundament sau pretext al dorinței de extindere a teritoriului
statului. Oricum ar fi, aici nu există, în orice caz, un spațiu de manevră pen-
tru problematica ordinii de stat supranaționale care să se bazeze pe rezol-
varea chestiunii unui consens conciliator asupra pretențiilor multitudinii
naționale.3 Acest consens trebuie să se dezvolte însă pe un plan superior
celui al conflictelor naționale. Cazuri de state multinaționale care să fi re-
zolvat complet chestiunea națională pe un plan mai adânc, inter-național,
abia dacă există.4 Încercările parțial reușite ale unei concilieri a diferitelor
pretenții naționale în cadrul aceluiași conglomerat statal intră totuși în sfe-
ra conceptuală a statului supranațional. Este problema cu care ne vom ocu-
pa în cele ce urmează.
3 Karl W. Deutsch, Nationalism and Social Communications (Cambridge, Mass., 21966),

p. 187-193.
4 Termenul „internațional”, așa cum e folosit aici, este complet diferit de conceptul uzu-
al de „internațional”. El nu semnifică aici relațiile dintre state sau națiuni, ci relațiile
dintre grupuri naționale sau naționalități, deci a părților națiunilor din cadrul statelor
multinaționale. Hans Kohn, The Idea of Nationalism (New York, 1944), p. 27-115, pas-
sim. Eugen Lemberg, Nationalismus, vol. I (Rheinbek bei Hamburg, 1964), p. 35-86.
2. Chestiunea statului supranațional

în funcțiile sale
S-a constatat deja faptul că terminologia conceptelor conexe naționalis
mului provine din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, însă fenomenul
ca atare poate fi urmărit, fără îndoială, până în Antichitate. În privința stăpâ-
nirii habsburgice, imaginarea naționalului devine evidentă în legătura Co-
roanelor Boemiei și Ungariei-Croației cu suveranitatea teritorială, în anii
1526 și 1527, a provinciilor ereditare germano-austriece. Aproape simultan
își face apariția și conceptul complementar al ordinii supranaționale.
În ceea ce privește domeniul de aplicabilitate a ordinii supranaționale,
aceasta se evidențiază în trei sfere principale: în cea politică, în cea econo-
mico-socială și în cea culturală. În cea politică este vorba, așa cum am amin-
tit, despre sinteza și concilierea între diferitele pretenții naționale, pe de o
parte, și, pe de altă parte, despre interesul statului de a se opune oricărei
autonomii a corpurilor sociale luate individual, sau cel puțin de a o limita.
În sfera economică ne aflăm în fața unei contradicții similare între
pretențiile naționale și cele supranaționale. Aici chiar pretenția statului de a
topi revendicările speciale ale domeniilor naționale în cadrul ordinii sociale
generale este mult mai evidentă și mai convingătoare în interesul general
decât în sfera politicului.
În chestiunile culturale, situația este mult mai problematică. Nu pu-
tem descoperi niciun fel de valori culturale care să nu fi crescut sau să nu
se fi dezvoltat pe un teren național. Nu poate fi negat faptul că sinteza
ideilor culturale provenind din spații geografice foarte diferite a acționat
și acționează aici în sens stimulator. Fenomenul unei culturi complet
supranaționale a limine este perceput de simțul comun ca artificial și de-
cadent. Culturi naționale, octroiate, care sunt comparabile cu intervenția
unui stat autoritar, supranațional în domeniul politicului, nu există deloc.
Simplele încercări de sinteză conduc însă iarăși spre un răspuns afirmativ
dat culturilor naționale. Aici avem de-a face cu un concept încă rudimentar
al supranaționalului.
Înainte de a aborda analiza elementelor statului supranațional, în mă-
sura în care se regăsesc în structura Monarhiei Habsburgice, se recomandă
circumscrierea noțiunii ideale, în măsura în care se poate referi la țările Co-
roanei habsburgice. Aceste ultime limitări în spațiu și timp sunt necesare,
întrucât nu există, în mod evident, un concept al statului supranațional va-

labil pentru toate timpurile și popoarele.
În cele din urmă, soluția rezolvării problemei naționale austriece

nu a constat în necesitatea construcției unui imperiu, organizat
federal, al mai multor popoare, deși transformarea în timp a Mo-
narhiei într-un astfel de stat federal poate – dar numai poate – ar fi
contribuit la împiedicarea disoluției Monarhiei. Structurarea fede-
rală reprezintă, asemeni fiecărui act constituțional, doar un mijloc
pentru atingerea scopului. Ideea – conștientizată, desigur, numai
parțial – care ar fi trebuit să conducă statul multinațional a fost
însă ceva cu totul diferit, și anume ideea unificării supranaționale.
Această idee a unificării supranaționale înseamnă o adunare a di-
feritelor forțe naționale, pe cât posibil pe baza structurării etno-
culturale a acestora, însă sub o idee politică ce intersectează
granițele grupurilor populare și depășește ideea națională însăși.
Acest concept nu conține nicidecum ceva mistic. Asta înseam-
nă pur și simplu că o entitate politică complexă precum Austria,
care a fost constituită din elemente naționale numeroase și dife-
rite, ar fi putut aduce dovada faptului că structurarea politică a
umanității poate avea loc pe fundamentul principiilor mai înalte
decât cele ale ideilor naționale, cu dogma lor deterministă a sub-
ordonării sub un singur principiu. […] o organizare a popoarelor
după alte puncte de vedere decât interesele strict naționale pre-
supune ca în primul rând cauzele tensiunilor naționale să fie înde-
părtate pe un plan al naționalului situat mai jos […]. Dacă struc-
turarea supranațională a unui spațiu multinațional este posibilă,
acest lucru poate fi decis numai în urma unei evoluții viitoare ce
dă naștere mai întâi premiselor în raport cu care Austria a eșuat.5
Aparent, această etichetare a statului multinațional este incompletă într-un

punct important, iar asta deoarece în conținutul ei nu se spune nimic despre
esența statului supranațional care ține laolaltă această ordine. Această idee
de stat nu este însă, făcând abstracție de poziția sa formală față de entitățile
naționale, în niciun caz determinabilă în mod obiectiv; în asta constă una
5 Robert A. Kann, Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und
Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im
Jahre 1918, vol. II (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft Ost 6, Graz-Köln,
1964), p. 298-301. Vezi și Karl Renner, Österreichs Erneuerung (Viena, 1916), p. 43-48.
dintre principalele dificultăți ale problemei noastre. Unii îl vor privi în

mod libertarian, progresist în tradiția liberalismului burghez al secolului al
XIX-lea. Pentru alții statul va apărea ca fiind preponderent religios-creștin
– în cazul Austriei catolice. Alții îl vor vedea devenind realitate în înțelesul
socialismului marxist. Între aceste trei, dar și alte posibilități de conținut ale
ordinii de stat, o sinteză în egală măsură în practică și în teorie abia dacă va fi
posibilă. Desigur, aici se pune o altă întrebare: în practica statală pot fi oare
privite ca supranaționale doar acele idei care, indiferent cât de diferit pot fi
oare formulate, au crescut toate din solul unei Biserici universale, din cel al
umanismului iluminist al secolului al XVIII-lea sau din constituționalismul
reprezentativ al secolului al XIX-lea? În ceea ce privește Biserica, poziția ei
în această chestiune a fost, cel puțin la nivel conștient, una apolitică. Evoluția
ideilor seculare a decurs însă altfel. Fără îndoială, la baza gândirii politice a
absolutismului luminat se afla o reprezentare diferită a supranaționalului
decât cea a liberalismului burghez al secolului al XIX-lea. La fel de neîn-
doielnic, chiar mai evident, comunismul a dezvoltat în unele țări o ordine
statală supranațională întru totul efectivă, care se deosebește fundamental
de toate sistemele supranaționale precedente. În orice caz, este rezonabil să
atragem aici atenția asupra concepțiilor istorice fundamentale comune ale
iluminismului burghez ca leagăn atât al marxismului, cât și al liberalismului.
Cu o și mai mare dreptate vor trebui clarificate diferențele fundamentale
dintre ele.
Scopul orientativ al cercetării noastre poate fi la fel de puțin sistemul
statal monolitic autoritar și ideea totalitară a statului monopartid. Este
însă de cercetat dacă ordinea de stat austriacă s-a dezvoltat în direcția unei
societăți pluralist-democratice și dacă această evoluție a corespuns unei idei
de stat supranațional general recunoscute, pe baze democratice. Pe parcurs
va trebui să ne reamintim că și gândirea de stat pluralistă, și ordinea plura-
listă de stat s-au dezvoltat din cea unitară. Pentru a face inteligibile aceste
probleme și a le putea evidenția deplina manifestare în secolul al XIX-lea,
este necesar să schițăm clar și succint evoluția instituțiilor supranaționale
din 1526 și până la Revoluția din 1848. Doar așa putem lămuri și putem
face inteligibilă în mod corespunzător situația de pornire a epocii francisc-
iosefine pe a cărei cercetare se bazează prezentul studiu.
3. Posibilitățile de dezvoltare
a statului supranațional în Monarhia Habsburgică
3.1. De la 1526 și până la urcarea pe tron a Mariei Terezia

Drumul țărilor habsburgice către ordinea de stat supranațională nu a
ajuns niciodată la țintă. Acest lucru era imposibil deja din punct de vedere
pur teoretic, fiindcă nu a existat niciodată un concept general recunoscut al
statului supranațional în cadrul Monarhiei. Dar, făcând cu totul abstracție
de lipsa acestei premise teoretice fundamentale, însăși greutățile numeroase
și adeseori schimbătoare au împiedicat apropierea de această reprezentare
fundamentală. Referirea la sistemul statal integral este importantă în acest
caz, întrucât în domeniile individuale s-au dezvoltat cu siguranță valori
convergente semnificative, iar unele puncte intermediare din drumul spre
ordinea de stat supranațională au fost într-adevăr atinse. În această privință
trebuie lămurit faptul că nu a fost nicidecum vorba despre un proces strict
continuu. În primul rând, ceea ce a fost obținut odată nu a fost nicidecum
păstrat în mod necesar pentru întreaga evoluție istorică viitoare a Impe-
riului Habsburgic până în anul 1918. Multe s-au pierdut, altele însă au fost
câștigate. Istoria dezvoltării parțiale a sistemului de stat habsburgic către
o ordine statală supranațională nu a avut în niciun caz natura unei evoluții
liniare. Acest lucru era și imposibil din cauza diferențelor evidente pe plan
geografic, etnic și cultural. În evoluția conceptului, această istorie s-a apro-
piat în secolul al XVI-lea, sub domnia lui Ferdinand I și a fiului mai în vârstă
al acestuia, Maximilian al II-lea, mai mult de concepția de bază decât ulte-
rior, începând cu domnia lui Rudolf al II-lea de la sfârșitul secolului al XVI-
lea și până la cea a lui Carol al VI-lea de la începutul secolului al XVIII-lea.
Punerea în practică a ideii a făcut apoi, până la moartea lui Leopold al
II-lea, unele progrese, în parte esențiale. Apoi, până la Compromisul din
anul 1867, s-a instalat o stagnare, căreia i-a urmat în ultima jumătate de se-
col a Monarhiei, în linii mari, un recul cu consecințe grave. Urmările aces-
tuia au fost însă iarăși parțial neutralizate de două circumstanțe: progresele
în realizarea ideilor ordinii de stat supranaționale în unele domenii singula-
re și, ceea ce este mai important, un progres remarcabil în conștientizarea
conceptului însuși. Aceasta nu însemna nicidecum recunoașterea generală
a ideii de stat supranațional.
Într-o anumită măsură, unificarea provinciilor ereditare austriece cu

Coroanele Boemiei și Ungariei, în anul 1526, și a Croației, în anul 1527, a
avut în fapt o mare însemnătate. Chiar dacă în Ungaria, până în secolul al
XVII-lea, o stăpânire habsburgică durabilă a existat doar în anumite părți ale
regatului, aceasta și-a păstrat totuși în mare parte, într-un fel de uniune per-
sonală, precum în țările Coroanei Boemiei, statalitatea și tradiția istorică a
regatului unificat cu provinciile ereditare. Rămâne de văzut în ce măsură au
jucat aici un anume rol necesitatea politică și înțelepciunea de om de stat a
regentului Ferdinand I. Însă se poate presupune, cu siguranță, o combinație
a ambilor factori, desigur în cadrul unui amestec greu de deslușit.6
Dacă vorbim despre o uniune personală ca o verigă de legătură a mare-
lui conglomerat de teritorii aflat în constituire, atunci aceasta este valabilă
numai de jure. În fapt, a existat un fel de uniune reală, care a funcționat cu
atât mai eficient, adică cu atât mai lipsit de fricțiuni, cu cât a rezultat într-un
mod cât se poate de flexibil din necesitatea de a încheia compromisuri între
pretențiile diferitelor teritorii [dominioane]. Poziția regentului în Unga-
ria, în Boemia, în provinciile ereditare, mai târziu în calitate de purtător
al coroanei Sfântului Imperiu Roman, a izvorât în mod larg din asemenea
necesități. Acest lucru este valabil mai ales pentru politica externă, îndeo-
sebi în chestiunea războaielor turcești. Aici politica împăratului era în mod
sigur determinată în mare parte de măsura în care acesta putea coordona
interesele teritoriilor mai mult sau mai puțin afectate de pericolul turcesc.
Fundamentul și premisa decisivă a unei concilieri interne a intereselor a
fost însă faptul că suveranul ca persoană, fără prejudiciu la adresa poziției
sale de purtător al mai multor coroane, putea duce o singură politică exter-
nă. În cele din urmă, asta înseamnă și formularea unei politici militare și
economice fundamental convergente, dar cu siguranță nu în toate detaliile
ei. Autoritățile create astfel, Consiliul Secret din 1527, Consiliul Aulic de
Război din 1556, și extinderea constantă a sferei de interes a autorităților
publice sunt doar mijloace modeste și deseori neajutorate pentru atingerea
scopului. Hotărâtor este faptul că autoritatea de guvernare a stăpânitorului
premodern era atât de extinsă în chestiunile politicii externe, ale puterii mi-
litare de comandă, ale perceperii și administrării regalienelor și domeniilor
Coroanei în toate țările de sub stăpânirea sa a limine, încât nici nu era ne-
6 Hermann I. Bidermann, Geschichte der österreichischen Gesamtstaatsidee 1526-1804,

vol. I (Innsbruck, 1867), p. 1-24.
voie de un acord formal între toate entitățile istorico-politice stăpânite de

acesta pentru a se realiza o uniune politică.7 Pe scurt, se poate vorbi despre
o asociație [federație] de state, multinațională în sens istorico-politic, chiar
dacă nu și în sens etnic. Aceasta lua în considerare, în linii mari, tradiții isto-
rice în sensul individualității Coroanelor și Principatelor reunite de acum
sub sceptrul habsburgic.
Existența puterii extraordinare a regentului în stăpânirea habsburgică
a Boemiei și Ungariei, confirmată prin acordurile de succesiune jagellonie-
ne și prin votul stărilor, nu a reprezentat, firește, o ordine de stat unitară. Ea
a conferit însă suveranului un fel de poziție supranațională, desigur pe baza
cutumelor istorice ale vremii, în sensul puterii de stat autoritare și nu în cel
al ideii de stat umanist, supranațional.
Și totuși, posibilitățile unor începuturi ale ei nu pot fi infirmate com-
plet. Aceasta a constat parțial în apărarea Europei creștine împotriva avan-
sului islamului, parțial în ideea consolidării puterii Casei de Austria în Eu-
ropa Centrală și de Est în fața mai vechii linii spaniole din Spania, Italia,
Țările de Jos și din imperiile coloniale transatlantice, mai bogate și mai
doritoare de noi cuceriri. Fundamentele economice ale constituirii state-
lor, ale adevăratelor asociații de țări, sunt în mod obișnuit supraapreciate
în însemnătatea lor, când se ia în considerare faptul că în domeniul vămilor
și taxelor – ba chiar și în cel al întregului flux de comerț în Europa de Vest
și Centrală – nu au existat deloc acele instituții care ar fi putut fi folosite ca
model al acestei consolidări. Apropierile au rezultat aici în timp, din rațiuni
practice. În niciun caz ele nu erau sau nu puteau fi planificate în prima ju-
mătate a secolului al XVI-lea.
Adaptarea economică nu a susținut, în fapt, în mod semnificativ, ordi-
nea suprastatală în vremea mercantilismului târziu, însă nici nu a dăunat.8 O
mai mare pagubă i-a făcut, deopotrivă în sensul politic și ideologic al Refor-
mei, acțiunea dezintegratoare a luptelor din interiorul ordinii de stări în țările
habsburgice și dincolo de acestea. Fără îndoială, Ferdinand I a încercat cu
aceeași convingere, însă cu o înțelepciune de stat mult mai mare decât fratele
său mai vârstnic Carol al V-lea, să tempereze, cu un anume succes, diviziunile
7 Franz von Krones, Handbuch der Geschichte Österreichs von der ältesten bis zur neuesten
Zeit, vol. III (Berlin, 1881), p. 386-389.
8 Ferdinand Tremel, Wirtschafts- und Sozialgeschichte Österreichs (Viena, 1969), p. 112-
280, passim.
politice adânci, bazate pe fundamente religioase, după principiul fortiter in

re, suaviter (sau poate numai relativ suaviter) in modo. În mod firesc, el nu s-a
atins de principiul conformismului religios necondiționat, care mai târziu a
cauzat atâta nenorocire. Nu a trecut însă nici de limita tolerării.9
Guvernului fiului acestuia, Maximilian al II-lea, a acționat diferit, în-
trucât, pentru prima oară, s-a pus în aplicare la scară largă ideea federației
de state pluraliste în chestiunile religioase. Protestantismul luteran din
țările alpine, utraquismul în cele boemiene, calvinismul în Ungaria au tras
foloase în mod egal, dat fiind că în toate cele trei cazuri confesiunea religi-
oasă era în mare măsură determinată și național. Însemnătatea acestui fapt
al neutralității religioase a politicii lui Maximilian al II-lea10 abia dacă este
diminuată prin durata scurtă a stăpânirii sale. Trebuie avut în vedere că o
liberalizare similară, în sens religios, a survenit din nou după trei secole,
deci într-un moment în care aceasta a avut o însemnătate politică mult mai
mică din cauza descreșterii puterii ecleziastice.
Ideea supranațională care a fost întărită probabil cel mai mult prin aceas-
tă atitudine a fost slăbită, pe de altă parte, prin instituția stărilor. Nicio altă
instituție politică nu a contribuit în așa măsură la divizarea ordinii sociale.
Faptul că privilegiile stărilor au făcut cu neputință orice fel de reformă soci-
ală sub un sistem absolutist a fost recunoscut doar în epoca absolutismului
luminat. Sistemul stărilor nu a însemnat numai conflictul dintre Coroană și
marea nobilime, între stăpânirea ecleziastică și cea laică, între orașe și autori-
tatea regală, ci și, în mod unitar, în așa-numita oprimare pluralistă a țăranilor
aserviți. Această ordine socială a atras și chestiunea religioasă în lupta din-
tre interesele diferite ale stăpânilor și interesul general, reprezentat cel puțin
într-o măsură foarte modestă de către Coroană.11
9 Karl Brandi, Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reformation und Gegenreformation

(München, 1960), p. 278-291; Franz B. von Bucholtz, Geschichte der Regierung Ferdi-
nand des Ersten, vol. VIII (Viena, 1838), p. 123-227; Robert A. Kann, Die Restauration
als Phänomen in der Geschichte (Graz, 1974), p. 242-245.
10 Viktor Bibl, Zur Frage der religiösen Haltung Kaiser Maximilians II. (Viena, 1917);
Kann, Restauration, p. 246-249.
11 Kann, Restauration, p. 249-272; Brandi, Deutsche Geschichte in der Reformation, p. 342-
346, 453-469. Hans Sturmberger, Georg Erasmus Tschernembl. Religion, Libertät und
Widerstand (Forschungen zur Geschichte Oberösterreichs 3, Graz-Köln, 1953), p.
167-204, 402-409; Hans Sturmberger, Aufstand in Böhmen (München-Viena, 1959),
p. 19-24, 35-46; Hans Sturmberger, Kaiser Ferdinand II. und das Problem des Absolu-
tismus (München, 1957), p. 24-31; Vezi Heinrich Marczali, Ungarische Verfassungs
geschichte (Tübingen, 1910), p. 56-67.
Puterea stărilor și-a atins în provinciile ereditare punctul culminant

odată cu începutul războaielor turcești, care coincide cu începutul stăpâ-
nirii lui Ferdinand I în Boemia și Ungaria. Necesitatea unei susțineri din
partea stărilor în fața pericolului turcesc, amenințarea unității de credință
și teama față de răscoalele țărănești au adus acestor stări o poziție de por-
nire favorabilă față de regent. Acest lucru și-a găsit o expresie mult mai
evidentă sub urmașii lui Ferdinand I, care au avut în general personalități
dominatoare mai slabe decât împăratul, capabil și cu o viziune de ansam-
blu. Succesul gradual al Contrareformei în jumătatea de secol de la moar-
tea lui Ferdinand I și până la începutul guvernării lui Ferdinand al II-lea,
precum și exemplul premonitoriu al distrugerii libertăților boemiene în
anul 1620 au slăbit, pe de altă parte, această putere în mod hotărâtor. În
orice caz, doar persistența pericolului turcesc a mai menținut-o în cursul
secolului al XVII-lea. Aici a mai jucat un rol și faptul că toate campaniile
împotriva Înaltei Porți au avut, după eliberarea Vienei în anul 1863, în mare
parte un caracter ofensiv și s-au autoalimentat în mod extensiv. Din acest
motiv și din rațiunea unei reorganizări militare puternic îmbunătățite, ar-
matele imperiale nu mai erau, precum trupele care au luptat împotriva lui
Soliman Magnificul în secolul al XVI-lea, dependente în aceeași măsură de
susținerea stărilor.
În cea mai mare parte a acestei perioade, adică până la ultimii ani de
stăpânire ai lui Rudolf al II-lea, în țările Coroanei Boemiei, mai ales în Boe-
mia însăși, puterea incontestabilă a stărilor a fost și mai mare decât în pro-
vinciile ereditare; apoi s-a canalizat într-adevăr pe căi revoluționare, fiind
desființată după bătălia de la Muntele Alb. „Ordinea de țară reînnoită” din
anul 1627 a restabilit însă ordinea stărilor, chiar dacă într-o măsură limi-
tată. După ce aceasta a fost iarăși lărgită în mod gradual în țările Boemiei,
iar în țările ereditare s-a redus de asemenea gradual, încă de la începutul
secolului al XVIII-lea, aceste ordine ale stărilor s-au deosebit puțin ca am-
plitudine una de cealaltă.
În dezvoltarea sa, chiar dacă în mod sigur nu perfectă, statul stărilor
a fost reprezentat de Ungaria de după moartea lui Matia Corvin în 1490
și până la Dietele de la Sopron (Ödenburg) din 1681 și de la Bratislava
(Preßburg, Pozsony) din 1687. Prima Dietă amintită a limitat libertatea re-
ligioasă a protestanților, a doua a introdus demnitatea regală ereditară pen-
tru dinastia de Habsburg. Fundamentele ordinii statului stărilor, cum sunt
învestirea regelui de către națiune12, participarea nobilimii și a proprietății

funciare libere la drepturile Coroanei, au supraviețuit domniei stărilor până
la sfârșitul stăpânirii habsburgice.
Dacă trecem în revistă ordinea de stat de la începutul Contrareformei
și până la urcarea pe tron a Mariei Terezia, rezultă – ca trăsătură principală
– restabilirea unității de credință, îndeosebi, desigur, sub presiune politică.
Întărirea poziției regentului obținută prin aceasta – și nu numai prin aceas-
ta – a dus, în mod firesc, pe de altă parte, la o slăbire a rolului stărilor, care
au avut, în mod cert, o anume însemnătate sub stăpânirea lui Carol al VI-lea
în ce privește necesitatea aportului stărilor la stabilirea unei ordini succe
sorale comune în toate țările habsburgice. Puterea stărilor în țările eredi-
tare și boemiene nu a atins-o totuși, nici pe departe, pe ceea din timpul lui
Rudolf al II-lea și Matia I.
Situația este mai greu de apreciat în Ungaria. Revolta nobiliară,
revoluția socială a țăranilor condusă de nobilime și lupta pentru libertatea
religioasă a protestanților reprezintă astfel rădăcinile separatismului un-
gar și ale puterii stărilor în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al
XVIII-lea. La acestea se adaugă faptul că acest conflict s-a derulat în cadrul
războaielor turcești, care s-au transformat treptat din războaie de eliberare
în războaie de cucerire. Așa arată situația în țările ereditare și boemiene;
în secolul al XVII-lea, separatismul de aici, susținut de sistemul stărilor,
a stat o jumătate de secol de partea progresului social și politic. Pacea de
la Satu Mare (Szatmár, Szatmár-Németi, Sathmar) din anul 1711 a fost o
victorie pentru centralismul habsburgic, chiar dacă nu una deplină. În ori-
ce caz, Ungaria, spre deosebire de Boemia, nu a fost uniformizată nici pe
baza dreptului constituțional și nici pe cel al religiei. Poziția sa în cadrul
federației statale, în care se situa nu doar printr-o simplă alianță, a fost dusă
la îndeplinire de Coroană. Aici nu este vorba de inserția sau întărirea în sine
a unei idei de stat supranațional, ci de simpla sa presupunere, și anume de
recunoașterea unei federații statale comune.13
De asemenea, în timpul acestei perioade de intoleranță de la finele se-
colului al XVI-lea și până la mijlocul celui de-al XVIII-lea se poate vorbi
12 Conform Tripartitului lui Werbőczi, aceasta semnifica națiunea cu drepturi politice.

13 Krones, Handbuch der Geschichte Österreichs, vol. III, p. 452-475, 660-684; vol. IV
(Berlin, 1881), p. 55-108.
despre începuturile unei gândiri supranaționale. Este irelevant dacă Diplo-

ma lui Leopold I din 1690 și 1691, care le asigura sârbilor din Voivodina o
anume autonomie, poate fi amintită aici. Atâta vreme cât era vorba despre
o formă mixtă timpurie dintre o autonomie teritorială și o autonomie cul-
turală bazată pe principiul personalității, se poate vorbi despre începuturile
rudimentare ale gândirii de stat supranaționale. Mult mai evident poate pă-
rea multora sentimentul occidental de comunitate, care s-a arătat cu ocazia
celui de-al doilea asediu al Vienei în anul 1683. Acesta va putea fi regăsit
mult mai mult în situația politică externă, îndeosebi în neutralitatea Franței
și în intervenția Poloniei de partea împăratului decât în însăși țările habs-
burgice.14 Totuși, ex ventu față de pericolul turcesc înaintând către Viena,
se poate recunoaște existența acțiunii cordiale, și anume susținute de Bi-
serică, asupra recunoașterii necesității unei solidarități a federației țărilor
habsburgice sub semnul unei idei supranațional-creștine. Probabil îi revine
acestui sentiment de solidaritate greu de apreciat la valoarea sa o însemnă-
tate și mai mare decât emiterea Sancțiunii Pragmatice referitoare la ordinea
succesorală comună în țările habsburgice, care a fost înaintată între 1713 și
1723 stărilor spre luare la cunoștință și aprobare. Iarăși este vorba doar de
o premisă, în orice caz de una esențială pentru formarea unei ordini de stat
supranaționale.
Succesiunea comună la tron a țărilor sub sceptrul habsburgic reprezin-
tă în mod sigur un soi de document constituțional al Marii Puteri austriece
aflate în ascensiune, a cărui însemnătate depășește cu mult interesele dinas-
tice. Toate actele de stat ulterioare ale Imperiului, de la proclamarea Impe-
riului Austriac din anul 1804, la compromisul austro-ungar din 1867 și până
la anexarea Bosniei din 1908, își găsesc originile în Sancțiunea Pragmatică.
Dacă nu ar fi existat acest fundament, atunci o discuție asupra problematicii
unui imperiu supranațional în epoca modernă după sfârșitul luptelor pen-
tru credință și a războaielor turcești ale lui Leopold I, care încă însuflețiseră
sentimentul de comunitate creștină, nu ar avea deloc sens. Prin ordinea suc-
cesorală comună a fost astfel creată baza formală pentru întrebarea privind
conținutul material al unei ordini de stat supranaționale în epoca modernă
târzie. Această punere a problemei, mult mai greoaie, pe care o urmărim
14 Thomas M. Barker, Double Eagle and Crescent (Albany, 1970), p. 372-377; Reinhold
Lorenz, Türkenjahr 1683 (Viena-Leipzig 1933), p. 123-178; vezi și Heinrich von Srbik,
Wien und Versailles 1692-1697 (München, 1944), p. 5-25.
aici în desfășuraea sa, nu a putut fi elucidată și nicidecum rezolvată doar

prin măsuri de drept public, chiar dacă erau atât de însemnate.
Pentru a rezuma: dacă avem în vedere evoluțiile de la finele stăpânirii
lui Rudolf al II-lea și până la cea a lui Carol al VI-lea, atunci avansul spre
centralizare este evident. Asta se referă și la Contrareforma care s-a răspân-
dit și în afara Ungariei și a avut în mare măsură succes înlăuntrul acesteia,
ca și la unitatea de credință. Este valabil totodată pentru succesiunea co-
mună la tron și pentru deconstrucția graduală a puterii stărilor. Înseam-
nă oare aceasta și o dezvoltare a ordinii de stat supranaționale? Dacă se
face abstracție de caracteristicile sentimentului de comunitate creștină din
vremea războaielor turcești și de autonomia națională din Ungaria, strâns
îngrădită sub Diploma Leopoldină, trebuie dat un răspuns negativ acestei
întrebări. Uniformizarea pe plan religios, ordinea comună de succesiune
la tron, abordări ale reformelor economice dincolo de conceptul de stări,
care în sine pot fi într-adevăr apreciate pozitiv sub steagul mercantilismului
din vremea lui Carol al VI-lea, nu au nimic de-a face, chiar și într-o măsu-
ră modestă, cu concilierea adversităților pe baza autodeterminării politice
a individului. Din contră, în acest caz presiunea a generat contrapresiune,
chiar dacă aceasta din urmă nu a devenit vizibilă în mod necesar pe același
plan. Acțiunea Contrareformei a fost resimțită până la destrămarea Impe-
riului. Rezistența împotriva acesteia s-a deplasat în durata lungă din dome-
niul religiosului în cel cultural-lingvistic. Desigur, foarte însemnata ordine
comună de succesiune la tron a fost distrusă, făcând abstracție de inter-
mezzo-ul din 1848 și 1849 din Ungaria, doar prin destrămarea din 1918.
Aceasta înseamnă totodată că în viața politică revendicările în sensul unei
statalități proprii au fost împinse de la concepția feudal-medievală a subor-
donării față de Coroanele sfințite către mult mai esențialele chestiuni ale
independenței politice.
3.2. De la stăpânirea Mariei Terezia până la moartea lui Iosif al II-lea

Cu totul altfel se pune problema iluminismului austriac de la finele luptei
austriece pentru succesiune și până în primii ani ai stăpânirii lui Francisc
I. Este ușor de căutat aici un progres esențial în direcția concepției de stat
supranațional în dezvoltarea centralismului în administrație și justiție. O
astfel de concepție, exprimată în mod repetat, se bazează însă în parte pe
concluzii greșite. Esența reformei administrative a Mariei Terezia nu con-

stă deloc în uniformizarea corpului administrativ, ci cu precădere în ceva
mult mai valoros, și anume în extinderea și în primul rând umanizarea sco-
pului statului, puse în practică în mare parte printr-o birocrație nou-școlită,
iar în multe cazuri nou-creată. Edificarea Cancelariei Aulice boemo-aus-
triece, în a cărei arie de competență intra în cele din urmă și administrarea
teritoriilor polono-rutene nou-dobândite, împărțirea administrației finan-
ciare între autoritățile centrale, coordonarea funcțiilor politice, financiare,
economice și judiciare în administrația țărilor Coroanei, toate corespund
pe deplin conceptului unei centralizări cuprinzătoare în sensul funcțiilor
largi ale statului-cadru, care trec dincolo de interesele de stări.15
Pentru noi are însemnătate îndeosebi faptul că problematica centrali-
zării privită prin prisma dreptului administrativ și judiciar are puțin de-a face
cu chestiunea gândirii de stat supranaționale în sine. Motivul centralizării
poate fi condiționat național sau supranațional. În ambele cazuri, o punere
radicală în practică poate conduce la o contrapresiune mult mai mare. În
orice caz, ar fi greșit să echivalăm centralizarea și gândirea supranațională.
Singura reformă administrativă cuprinzătoare, legată de subiectul nostru, a
instituțiilor existente sub guvernarea Mariei Terezia este reducerea rolului
stărilor. Întrucât împărăteasa însăși, pentru a evita fricțiunile de prisos, a
lăsat intacte cadrele instituției, această reformă a fost percepută de contem-
porani ca mult mai puțin cuprinzătoare decât a fost în realitate.
Cu atât mai mult a avut de-a face cu extinderea, evidentă din toate
părțile, a scopului de stat prin eliminarea dreptului stărilor de a aproba
impozitele în cazul „contribuției” și „conscripției” pentru realizarea con-
tingentelor de trupe în țările Coroanei și emiterea patentei privind robo-
ta pentru ușurarea sarcinilor țăranilor aserviți. Această rațiune de stat s-a
bazat însă, în mod firesc, pe întărirea potențialului de putere al statului.
Aceasta se referă fără echivoc la reforma armatei, perceperea impozitelor,
dar și în mare măsură la introducerea controlului de stat asupra chestiuni-
lor bisericești, asupra politicii economice, a ridicării poziției clasei țăranilor
aserviți și chiar asupra celor mai noi instituții ale învățământului elemen-
tar (trivial) și mediu. Dacă vorbim aici de o extindere a rațiunii de stat în
înțelesul unei umanizări, atunci ea se referă mai puțin la scopul în sine de-
cât la mijloacele nou-introduse pentru atingerea lui. Acest lucru a devenit
15 Alfred von Arneth, Geschichte Maria Theresias, vol. X (Viena, 1879), p. 102-158.
cel mai puțin vizibil în cazul armatei, cu toate că și aici desființarea privile-
giilor stărilor și finanțarea integral statală a corpurilor de trupe au condus
într-o anume măsură la o îmbunătățire a situației soldaților. Și creșterea
nivelului pregătirii ofițerilor a contribuit la atingerea acestui scop.16 Re-
formele fiscale erau orientate cu siguranță în primul rând asupra obținerii
de venituri mai mari, un scop care, de altfel, a fost atins doar într-un mod
incomplet. Încercarea de a-l atinge ar fi putut fi întreprinsă în moduri foar-
te diferite, așa cum se întâmplase sub regenții de dinainte, și anume prin
creșterea contribuției stărilor, care în mod tradițional fusese întotdeauna
transferată asupra țăranilor. Maria Terezia a încercat să obțină același rezul-
tat, însă pe o altă cale, și anume printr-o stabilire relativ egală a impozitului
funciar, asta însemnând înainte de toate și desființarea privilegiilor fiscale
ale stărilor nobiliare clericale și laice.17 Pe de altă parte, introducerea con-
trolului de stat asupra administrării averilor bisericești și asupra jurisdicției
disciplinare ecleziastice, precum și reglementarea mai strictă a începerii
noviciatului în mănăstiri nu au avut în mod nemijlocit nimic de-a face cu
scopurile umaniste ale statului. Acest lucru este valabil și pentru alte refor-
me pe tărâm ecleziastic, inclusiv dizolvarea ordinului iezuit, atât de greu
obținută din partea împărătesei. Atât din punctul de vedere al scopului, cât
și din cel al mijloacelor, aici a fost vorba în mod exclusiv despre o întărire și
o extindere a autorității statului. Faptul că ceva mai târziu a putut surveni
și reforma învățământului superior poate fi redus mai mult la ideea întăririi
militare a autorității guvernului decât la o extindere a scopului statului în
înțelesul său umanist. Și cu atât mai puțin, desigur, în cel liberal.18
În privința dimensiunii economice, dezvoltarea graduală de la mercan-
tilism către populaționism, în legătură cu ideile fiziocrate, este fără îndoială
o cotitură către o apreciere mai înaltă a omului muncitor, înțeles nu doar
ca o unealtă a unei producții agricole îmbelșugate, ci ca un membru mai
bine educat, mai bine școlit al comunității, care, prin întărirea puterii eco-
nomice a statului, își îmbunătățește și propriul trai, prin păstrarea, în plus,
a demnității sale umane în fața claselor privilegiate. În acest sens, reforma
16 Ibid., vol. IV (Viena, 1865), p. 86-108, și IX (Viena, 1879), p. 486-543.

17 Ibid., p. 62-70, și IX, p. 424-444; Alfons Huber și Alfons Dopsch, Österreichische Reichs
geschichte (Viena-Praga-Leipzig, 21901), p. 243-246.
18 Josef Wodka, Kirche in Österreich (Viena, 1959), p. 287-316; Eduard Winter, Der
Josefinismus und seine Geschichte. Beiträge zur Geistesgeschichte Österreichs 1740-1848
(Brünn, 1943), p. 16-126.
învățământului – largă, originală, însă puternic limitată în scopurile sale în-

depărtate – a fost strâns legată de politica economică. Acesteia îi corespund
și noile reglementări în domeniul relațiilor de aservire, cu toate că emite-
rea legislației asupra robotei, între anii 1766 și 1775, inclusiv îngrădirea
legislației patrimoniale, au fost mult mai puternic condiționate de partici-
parea umană a împărătesei la îmbunătățirea situației clasei țărănești decât
în cazul măsurilor economice referitoare la industrie și comerț. Acest lucru
este de asemenea valabil atât pentru țările ereditare, cât și pentru țările bo-
emiene și ungare.
Pe de altă parte, în cadrul reformelor judiciare, conceptul de umanita-
te a înregistrat o scădere puternică față de utilitarismul expeditiv. Dacă se
face abstracție de îngrădirea jurisdicției patrimoniale și, parțial, de limitarea
jurisdicției instanțelor penale în cazul infracțiunilor capitale, precum și de
foarte incompleta separație dintre justiție și administrație, atunci la baza re-
formelor dreptului penal, mai ales în domeniul dreptului material și formal,
nu se pot regăsi niciun fel de considerații umaniste. Desființarea torturii
– excepția cea mai evidentă – a fost, cum se știe, considerată inadecvată de
împărăteasă și aprobată doar cu sila. Importantele reforme ale dreptului
penal și civil, de la Iosif al II-lea și până la Francisc I, nu și-au găsit un fun-
dament în foarte slabele reforme juridice ale Mariei Terezia. Concepției
reformelor juridice ale Mariei Terezia îi lipsește încă, în mod esențial, ideea
egalității.19
Programul unei protecții îmbunătățite, chiar dacă nici pe departe sa-
tisfăcătoare, a celor slabi din punct de vedere economic, printr-o împărțire
mai echitabilă a sarcinilor, o mai bună educație – desigur, între limite îngust
jalonate –, precum și concepția unei clase de funcționari care să acționeze
în interesul individului epuizează sfera ideilor Mariei Terezia asupra statu-
lui supranațional în înțelesul extinderii scopului statului.
Regimul iosefin care a urmat arată clar că centralismul exagerat nu nu-
mai că nu este avantajos pentru concilierea națională, ci îi este chiar defavo-
rabil. Această circumstanță a fost mai mult decât compensată, însă numai
prin introducerea ideii de egalitate în justiție și parțial în administrația țărilor
habsburgice. Ca scopuri îndepărtate putem identifica în acest concept po-
19 Henry E. Strakosch, State Absolutism and the Rule of Law (Sydney, 1967), p. 50-122;
Robert A. Kann, Kanzel und Katheder. Studien zur österreichischen Geistesgeschichte vom
Spätbarock zur Frühromantik (Viena, 1962), p. 138, 183-191.
sibilitatea concilierii pașnice a problemelor statului multinațional, dar și

pericolele unei soluții într-un sens supranațional totalitar, în contradicție
cu pluralismul de inspirație umanistă. Tendințele de germanizare lingvisti-
că în Ungaria, referitoare la capacitatea de a ocupa posturi publice, și con-
topirea cancelariilor aulice ilire și transilvane cu cea ungară trebuie privite
fără echivoc ca emanații opresive ale programului de centralizare. Rămâne
o problemă deschisă dacă la baza acestora a stat doar încercarea de cen-
tralizare, nu și o tendință național-germană, nepercepută pe de-a-ntregul
conștient de împăratul însuși. Este însă fără îndoială că acest program al
scopului dorit de către Iosif al II-lea s-a transformat în opusul său și a ac-
celerat decăderea centralismului ungar, croat, românesc (valah), și în mod
mijlocit și pe cea a centralismului german. Prin aceasta, iosefinismul con-
firmă în modul cel mai impresionant că centralismul în sine, dincolo de
sfera sa pur administrativă, are puțin de-a face din punct de vedere ideal
cu o ordine de stat supranațională, dar și că centralismul radical, mai ales
atunci când este octroiat de către putere, joacă în interesul naționalismului
integral.
Însă acest lucru nu este valabil în niciun caz pentru ideile de egalitate din
programul reformist iosefin, care a susținut puternic ideea supranațională.
Aceasta apare înainte de toate în trei domenii: în cel religios, atâta vreme
cât trece peste Biserica Catolică, în cel social și în cel juridic. Aici trebuie
să ne gândim mai ales la Patenta de Toleranță din anul 1781, la legislația
aproximativ contemporană referitoare la poziția evreilor și la reformele li-
turghiei. Patenta de toleranță se apropie de recunoașterea egalității tutu-
ror confesiunilor creștine, legislația privitoare la evrei reprezintă cel puțin
un pas în direcția recunoașterii egalității tuturor religiilor monoteiste. În
înțelesul observației noastre, nu punerea pe o poziție de egalitate a biseri-
cilor și nici chiar nerealizata îndreptățire egală a comunităților religioase,
ci cea a apartenenților acestora reprezintă punctul culminant al reformei
care a fost dusă la îndeplinire într-o mare măsură. Catolici de confesiune
romană, grecească sau unită, evanghelici și greco-ortodocși, toți au fost, de
la iosefinism încoace, puși în linii mari pe picior de egalitate.20
20 Fritz Valjavec, Der Josephinismus (Viena, 1945), p. 34-121; Wodka, Kirche in Österreich,
p. 298-305; Paul von Mitrofanov, Josef II. Seine politische und kulturelle Tätigkeit, vol.
II (Viena, 1920), p. 711-727; Ferdinand Maass, Der Josephinismus, Quellen zu seiner
Geschichte in Österreich 1760-1790, vol. II: Entfaltung und Krise des Josephinismus 1770-
Patenta referitoare la supuși, desființarea iobăgiei în țările ereditare și

boemiene, dar și în Galiția, și legislația asemănătoare în Ungaria – neafecta-
tă de conversiunea, greu realizabilă în practică, a sarcinilor personale în sar-
cini financiare – sunt cel mai convingător manifest al unei egalități dorite
de guvern, a posibilităților date individului în domeniul social. I s-ar putea
reproșa că o astfel de concepție asupra egalității are de-a face doar în mod
mijlocit cu ideea statului supranațional. Această opinie nu este împărtășită
aici. Egalitatea națională fără un substrat social al egalei îndreptățiri este
un simplu travesti, ce reduce concilierea supranațională la o formulă goală.
În cele din urmă, evoluția dreptului sub Iosif al II-lea, care a fost
inițiată de o birocrație nouă, cu pregătire universitară și puțin afectată de
privilegii de stare și prejudecăți, are în cadrele subiectului nostru o foarte
mare însemnătate, care nu este pusă la îndoială nici prin faptul că planifica-
ta reformă completă a dreptului civil sub Iosif a rămas o realizare parțială și
a fost dusă la îndeplinire mai mult de douăzeci de ani după moartea sa, prin
magistralul Cod Civil din anul 1811. Reformele dreptului penal au avut, pe
de altă parte, puține în comun cu Codul Penal din anul 1803. Caracterul
militar respingător al Codului Penal iosefin, care prevedea utilizarea – am
putea chiar spune consumarea – infractorului în înțelesul societății, nu a
fost atins nici măcar de adierea ideii de prevenție specială. Și totuși, până
și la baza Codului Penal, ca și la baza Codului Civil, elaborat de spirite lu-
minate precum Martini sau Zeiller, se află aceeași concepție fundamentală:
egalitatea absolută în fața legii, și anume în primul rând pe baza filosofiei
iluministe, fundamentate pe dreptul natural, nicidecum pe cea a finalității
economice.21
Chestiunea punerii în practică, ba chiar și a aplicabilității reformelor
iosefine are mult mai puțin de-a face, împreună cu influența sa masivă, cu
dezvoltarea ideilor supranaționale decât ne-ar plăcea să credem. Ele au
pășit în istorie prin împărat, iar opoziția față de politica plină de contradicții
a împăratului, care a intrat în conflict cu politica sa consecventă, a reușit să
întârzie, dar nu și să împiedice realizarea acestor idei.
1790 (Fontes rerum Austriacarum II/72, Viena, 1953), p. 46-62; vol. III: Das Werk des
Hofrats Heinke 1768-1790 (Fontes rerum Austriacarum II/73, Viena, 1956), passim.
21 Strakosch, Rule of Law, p. 152-163.
3.3. De la Leopold al II-lea și până la Revoluția din 1848

Următorul guvern, cel al lui Leopold al II-lea, nu a ajuns, așa cum și-ar
fi dorit noul împărat, să continue reformele; mai mult, a fost întâi constrâns
să le întrerupă, dar fără a le ataca sau chiar a le condamna. Tragedia succe-
sorului nemijlocit al lui Iosif al II-lea e că acesta a fost obligat, pe planul po-
liticii interne, să facă de mai multe ori ceea ce își va fi dorit să facă următoa-
rea stăpânire, cea a lui Francisc I. Adevărata filosofie de stat a acestuia din
urmă și a sistemului Metternich a devenit de fapt evidentă doar după 1814,
deoarece până atunci politica internă fusese determinată în mod larg de cea
externă. Acest lucru este valabil atât pentru revigorarea naționalismului ger-
man în Austria sub Phillip Stadion, cât și pentru orientarea care i-a urmat,
profranceză în mod formal, în primii ani ai lui Metternich în calitate de mi-
nistru de externe. Privitor la formarea sistemului Metternich de după Con-
gresul de la Viena, pentru subiectul nostru prezintă importanță concepțiile
centralismului descentralizat și cele ale declinării ferme a naționalismului
german ori italian ca fiind liberale, periculoase la adresa statului și potențial
revoluționare. Acest fapt este valabil și pentru poziționarea regimului față
de naționalismul maghiar și polonez, în timp ce cel cehesc a fost tolerat
în sens larg, și anume în timpul mandatului lui Kolowrat ca ministru de
interne. Același lucru se referă, în domeniile pur culturale, și la atitudinea
relativ binevoitoare a autorităților față de naționalismul rutean, cel polonez
și sloven-croat în comparație cu cel maghiar.
Din toate acestea rezultă că în fața naționalismului liberal german care
nu ținea cont de frontierele statului, a celui italian care năzuia mult mai
nemijlocit către unificare și a celui slav care se afla la cotitura între țelurile
culturale și cele politice, regimul lui Metternich a păstrat o neutralitate re-
lativ cuprinzătoare. Acest lucru nu era probabil întru totul în asentimentul
lui Metternich, care, pe baza originii și până la un anumit grad, nu era el
însuși pe deplin liber de tendințe naționaliste. El însă credea sincer că putea
să stăpânească aceste probleme prin susținerea unui centralism descentra-
lizat, ce era pregătit să recunoască o autonomie provincială deloc nesemni-
ficativă. Aceasta nu era, rebus sic stantibus, gândită greșit, însă Metternich
era incapabil să accepte schimbările potențiale și pe cele devenite deja în
mod parțial actuale. Planul său privitor la o autonomie a țărilor Coroanei
sau a provinciilor nu lua în considerare, într-un mod inteligibil, primele
semnale perceptibile ale dezvoltării unui naționalism etnic. Acesta nu co-
respundea însă în mod cuprinzător nici măcar simptomelor, aflate într-un

avans puternic, ale unui naționalism tradițional-istoric, așa cum apărea de
exemplu în țările Coroanei boemiene. În acest punct, colegul și adversa-
rul lui Metternich, contele Kolowrat, vedea lucrurile mai clar. Principala
greșeală a lui Metternich a constat probabil în convingerea că un patrio-
tism de stat, având o natură pur pasivă, ar putea înlocui un sentiment real
al colectivității. Așa ceva putea reieși doar din acțiunea concomitentă a
funcțiilor guvernamentale, chiar dacă numai într-un cadru modest al unei
autonomii naționale și nu doar teritoriale.
Dat fiind că Metternich trebuia să fructifice rezultanta forțelor în
mare parte anaționale – chiar dacă ele nu erau sau încă nu deveniseră
supranaționale – ale Bisericii, ale nobilimii aulice și ale birocrației, politica
internă a regimului era astfel mult mai puțin determinată de concepțiile
unui centralism de orientare germană decât iosefinismul sau politica
Mariei Terezia. Se poate astfel spune că absolutismul polițienesc, cu con-
trolul său destul de uniform în domeniile religios, cultural și social, nega
mult mai puțin decât ignora concepțiile de egalitate. Excepția lăudabilă,
care iarăși întărește aici regula, este continuarea și desăvârșirea reforme-
lor juridice iosefine, cărora nu le-a mai urmat nicio altă inițiativă în epo-
ca restaurației. Concluzionând, epoca restaurației și Vormärz-ul nu au
susținut în niciun fel ideea statului supranațional, însă nici nu i-au opus o
rezistență considerabilă. Aceasta a hibernat oarecum în vidul lipsit de aer al
statului polițienesc.22
3.4. De la Revoluția din 1848 până la disoluția Monarhiei

Statul lui Metternich reprezenta, în afara unui domeniu cultural jalo-
nat foarte strâns, concepția statului anațional, adică negarea fundamen-
tală a naționalismului ca mișcare politică legitimă. Sistemul administrativ
metternichian a fost încă determinat în mare măsură de concepția iosefină,
în sensul că limba germană a instituțiilor publice, de circulație și a arma-
22 Arthur G. Haas, Metternich, Reorganization and Nationality 1813-1818 (Veröffent-

lichungen des Instituts für europäische Geschichte Mainz 28, Wiesbaden, 1963), p.
1-16; Heinrich von Srbik, Metternich. Der Staatsmann und der Mensch, vol. III (Mün-
chen, 1954), p. 117-152; Hugo Hantsch, Die Geschichte Österreichs, vol. II (Graz-
Viena, 1950), p. 301-309; Kann, Kanzel und Katheder, p. 285-293.
tei, precum și edificarea unei birocrații fundamental germane, chiar dacă

nu în mod exclusiv, în birourile centrale, erau determinate de rațiuni pur
utilitariste. Faptul că acest utilitarism ar fi putut deveni o armă puternică
într-un conflict național previzibil într-un orizont mai apropiat ori mai în-
depărtat a fost recunoscut de germanii beati possidentes și de celelalte gru-
puri naționale doar mult mai târziu. În decursul revoluției, în dietele de la
Viena și Kremsier, dar și, înainte de toate, la Frankfurt și în cadrul dispute-
lor naționale de la Praga, germanii au arătat cu precădere că înțelegeau să
se folosească rapid și în mod hotărât de mijlocul de control al aparatului de
stat, chiar dacă, pe termen lung, o făceau într-un mod mai puțin înțelept.
Presiunea, chiar și numai cea potențială, generează contrapresiune.
De aceea nu este deloc simplu de stabilit, în fiecare caz în parte, unde s-a
situat inițiativa în lupta națională care a traversat în timpul revoluției în-
tregul Imperiu. În schimb este mult mai ușor de recunoscut ce anume s-a
făcut, practic și teoretic, nu numai pentru a se pune capăt acestui conflict,
ci și pentru a-l rezolva. Prima alternativă include o scală care mergea de
la măsuri polițienești în toate capitalele landurilor austriece, trecând prin
intervenția trupelor, mai ales în Viena, și până la război civil deschis în
Ungaria. În linii mari, asta însemna apărarea structurii statului anațional
aflat sub amenințarea violenței sau chiar folosirea acesteia, acolo unde po-
sibilitatea de a o face în mod relativ pașnic nu mai exista după prăbușirea
sistemului Metternich. Epoca necesității de a apăra statul anațional a cu-
prins apoi întreaga perioadă neoabsolutistă. Această orientare politică,
anațională, are puține în comun cu ideea statului supranațional.
Problematic este însă și raportul dintre strădaniile în direcția conci-
lierii naționale și din jurul dezvoltării unei idei a statului supranațional.
Aici este necesară o diferențiere în raport cu o politică de conciliere între
naționalități și programe care dorea să dea dreptate grupurilor naționale,
dar care, dincolo de acestea, se declara adepta unei ordini ce se fundamenta
pe alte considerente, și anume pe cele ale unei reordonări naționale pe baza
unei revoluții sociale cuprinzătoare. În primul caz este vorba de strădaniile
orientate spre rezolvarea chestiunii naționale în înțeles mai îngust, adică
lingvistico-cultural. În cel de-al doilea caz, asemenea eforturi au fost pri-
vite doar ca niște contribuții la edificarea unui sistem social care înțelegea
chestiunea națională doar ca pe o problemă parțială simplă, chiar dacă im-
portantă, a unei entități statale juste din punct de vedere social, aflată dea-
supra națiunilor și naționalităților. Diferența dintre aceste două concepții

ar trebui să fie clară din punct de vedere teoretic, însă acest lucru nu e întot-
deauna valabil în practică, fiindcă aici scopurile instituțiilor nou-create se
întretaie frecvent. În orice caz, nu se greșește când se consideră concilierea
între națiuni ca fiind o premisă, desigur nu singura, a unei ordini statale
supranaționale. Aici mai intervin și alte valori, care se orientează spre drep-
turile omului referitoare la individ.23
Dacă analizăm mișcările naționale ale Revoluției din 1848 și privim în-
cercările de a le clarifica problemele pe o cale pașnică, ne regăsim în ambele
direcții: în cea a concilierii dintre naționalități și în cea a ideii ordinii de stat
supranaționale. „Încercările” înseamnă aici că eforturile ambelor părți au
reușit doar parțial și că nici conform uneia, nici celeilalte nu s-a stabilit un
model de succes.
În acest sens, am putea privi activitatea Congresului de la Praga al sla-
vilor, din mai și iunie 1848, nu doar ca pe o sumă de programe naționale
revendicative aduse la un numitor etnic comun, ci suntem îndreptățiți să
vedem aici și un concept al concilierii naționale: între grupurile naționale
slave, pe de o parte, și, pe de alta, între acestea și germani sau statul au-
toritar habsburgic. Proiectul de constituție de la Kremsier (Kroměříž) nu
reprezintă, de altfel, doar un experiment de perspectivă pentru ajungerea la
un compromis național, ci un fel de program supranațional clădit tocmai
pe premisa unei concilieri naționale. Acesta a survenit însă din colabora-
rea mai multor partide diferențiate ideologic și național, nefiind de aceea
subordonat în niciun caz, în mod necondiționat, unui singur concept de
stat. Constituția imperială germană, discutată în cursul anului revoluției,
dar adoptată numai în martie 1849 de Parlamentul de la Frankfurt, inclusiv
referința la chestiunea austriacă, a conținut și un program pur național și s-a
limitat în paragraful 188, referitor la „gințile nevorbitoare de germană”, la
dispoziții de protecție legală a minorităților.24
Pretențiile acestor „ginți” se află, desigur, în centrul revendicărilor
Congresului slav din mai și iunie 1848. Aici încă se intersectează concepții
politice romantice ale unei națiuni panslave și programe etnice și naționale
23 Vezi supra, p. 112, n. 4.

24 Josef Redlich, Das österreichische Staats- und Reichsproblem. Geschichtliche Darstellung
der inneren Politik der habsburgischen Monarchie von 1848 bis zum Untergang des
Reiches, vol. I/l (Leipzig, 1920), p. 141-164; I/2, p. 33-41; Kann, Nationalitäten
problem, vol. I, p. 72-87, 368-372.
care trec cu mult dincolo de Monarhia Habsburgică. Atâta vreme cât poli-
tica Congresului se referea la Austria, mai precis în adresa către împărat de
la începutul lunii iunie 1848, se poate vorbi nu despre un plan elaborat, ci
mai degrabă despre un program federativ care se sprijinea pe fundamente-
le individualităților istorico-politice. Doar acolo unde acestea nu existau a
fost proiectat, în mod subsidiar, modelul unei autonomii teritoriale etnice,
cum era în cazul rutenilor și slovenilor, care nu-și puteau susține pretențiile
îndreptățite cu tradiții istorico-politice. În ansamblu, programul poate fi
privit ca un program impresionant al unei concilieri naționale, având în
unele puncte un caracter original.25
Mult mai bogat în idei și gândit mai logic a fost marele proiect de
constituție al Parlamentului de la Kremsier, la baza căruia au stat lucrările
pregătitoare ale Senatului Imperial din Viena. Soluția elaborată ca un com-
promis între centralizatorii liberali, mai cu seamă germani, și federaliștii
slavi, cu precădere conservatori – în ce privește preconizatul fundament al
districtelor naționale –, în vederea păstrării granițelor țărilor Coroanei nu
reprezintă doar în mod formal un compromis între un centralism imperfect
și un federalism de asemenea imperfect. În cadrul acestui semifederalism se
afla un alt compromis, cel dintre revendicările etnice la nivelul districtelor și
cele tradițional-istorice la nivelul țărilor Coroanei. Mult mai important de-
cât aceste realizări a fost faptul că structura constituțională de la Kremsier
a extins în mod semnificativ scopurile statului în înțelesul libertății indivi-
duale și în cel al năzuințelor umaniste.26
Drepturile fundamentale au proclamat, și anume pentru prima oară pe
o cale democratică, principiul fundamental al egalității cetățenești. În para-
lel cu desființarea privilegiilor de stare a nobilimii a avut loc mai întâi elimi-
narea privilegiilor Bisericii Catolice, practic biserica de stat de necontestat
25 Alfred von Fischel, Materialien zur Sprachenfrage in Österreich (Brünn, 1902), p. 1-5;
Alfred von Fischel, Der Panslawismus bis zum Weltkrieg (Stuttgart, 1919), p. 249-318;
Redlich, Staats- und Reichsproblem, vol. I/l, p. 173-188; Kann, Nationalitätenproblem,
vol. II, p. 15-20, 308 și urm.
26 Redlich, Staats- und Reichsproblem, vol. I/1, p. 221-323; Kann, Nationalitätenproblem,
vol. II, p. 29-45, 312-316; Anton Springer (coord.), Protokolle des Verfassungsausschusses
im österreichischen Reichstage 1848-1849 (Leipzig, 1885); Alfred von Fischel, Die Pro-
tokolle des Verfassungsausschusses über die Grundrechte (Viena, 1912), ultimele două lu-
crări passim. Vezi și Peter Burian, Die Nationalitäten in Cisleithanien und das Wahlrecht
der Märzrevolution 1848/49. Zur Problematik des Parlamentarismus im alten Österreich
(Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft Ost 2, Graz-Köln, 1962), p. 175-215.
până în acel moment. Proiectul de constituție de la Kremsier a conținut, în

plus, un catalog al drepturilor și libertăților individuale referitoare la Ha-
beas Corpus, libertatea circulației, dreptul de petiționare, de asociere, de
adunare, desființarea cenzurării scrisorilor etc. Pe cât de însemnate sunt
aceste dispoziții, pe atât de puțin au de-a face în sinea lor și în mod nemij-
locit cu extinderea scopului statului, în înțelesul anterior enunțat. Acesta
se bazează, în proiectul de constituție de la Kremsier, în mod nemijlocit
pe fundamentul egalității, care trebuia să fie asigurat prin drepturile funda-
mentale și printr-un drept electoral relativ liberal. Este adevărat că maxima
de o importanță cardinală, „întreaga suveranitate vine de la popor”, care era
plănuită ca prim articol al constituției, a căzut victimă obiecției guvernului.
Nu mai puțin, ea este conținută implicit, în proiectul de constituție de la
Kremsier, în vetoul doar suspensiv al Coroanei împotriva legiferării Sena-
tului Imperial. Eliminarea acestei dispoziții fundamentale din Constituția
din martie a lui Stadion este în această privință mult mai importantă decât
celelalte diluări ale drepturilor fundamentale din acest document.27 Stabi-
lirea drepturilor naționale în paragraful 21 al proiectului privitor la dreptu-
rile fundamentale, care au fost preluate apoi, într-o formă ușor modificată,
în legislația constituțională a Austriei din 1867 (Articolul 19 al Constituției
din 21 decembrie 1867 privind drepturile generale ale cetățenilor, rgbl.
Nr. 142), se bazează de asemenea pe presupunerea egalității în fața legii
și pe posibila introducere, anunțată în proiectul de constituție, a hotărâri-
lor de arbitraj pentru țări, prin care, în țările neunitare din punct de vede-
re național, ar fi de decis în „chestiunile care privesc doar relațiile dintre
națiuni” (paragraful 113).28
Aici se poate însă merge mai departe. Principiul egalității de la Kremsier
și recunoașterea ideii suveranității populare, care au fost realizate doar în
constituțiile primei republici austriece și în cea a Cehoslovaciei, sunt de înțeles
nu numai în ce privește referința la viitor, ci și la trecut. Astfel, deja decizia
Senatului Imperial de la Viena privind sistarea relațiilor rurale de aservire și
eliberarea de sarcini a posesiunii țărănești de la finele lunii august 1848 își
27 Redlich, Staats- und Reichsproblem, vol. I/l, p. 383-459; vol. I/2, p. 108-172;
Hanns Schlitter, Versäumte Gelegenheiten. Die oktroyierte Verfassung vom 4. März 1849
(Viena-Leipzig-Zürich, 1920), passim; Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 63-69,
320 și urm.
28 Ibid., vol. II, p. 136-139, 149-155, 336, 339 și urm.; vol. I, p. 190-193, 418.
avea în mod expres originea în premisa egalității cetățenești.29 Acest lucru era
stabilit fără echivoc în proiectul de constituție de la Kremsier, putând fi ex
trapolat în mod implicit din Constituția Pillersdorf din 1848. În paragraful 26
al Constituției Stadion el era din nou menționat în mod expres, fiind totuși
revocat de politica neoabsolutistă a sistării constituției. Astfel a fost exilat timp
de un deceniu din cotidianul politic, însă în niciun caz și din gândirea de stat a
Austriei postrevoluționare. Această noțiune de egalitate, circumscrisă mai pre-
cis drept pretenție la o apreciere juridică egală a activității sociale în sensul său
cel mai larg, este ceea ce conferă un sens ideii de stat supranațional. Un catalog
al drepturilor individuale nu poate satisface niciodată singur acest principiu,
fiindcă nu se preocupă de chestiunea existenței noțiunilor sociale colective, o
lipsă gravă, chiar decisivă, care afectează pe planul întregului stat, de la 1867 și
până la 1918, legislația austriacă privind naționalitățile. În cele ce urmează va fi
de cercetat în ce măsură se poate vorbi aici de concepte supranaționale de stat,
care sunt construite pe fundamentul concilierii naționale.
Mult mai dificilă este aprecierea așa-numitei Constituții Stadion, a
constituției octroiate din martie 1849. În mod sigur, ea a reprezentat, în
calitate de constituție a întregului Imperiu, un model logic strict al centra-
lismului iluminist iosefinist. Actul constituțional ținea într-o oarecare mă-
sură calea de mijloc între conceptul statului anațional și supranațional, dar
conținea fără îndoială și elemente ale concilierii naționale. Totuși, există
motive serioase de a o aronda noțiunii de stat anațional, mai ales în privința
apariției respectivei constituții pe calea ordonanței. Reglementarea se află
într-o opoziție atât de puternică față de conceptul concilierii naționale între
popoare și unificarea acestora sub principiile supranaționale pe baza libe-
rei decizii, încât trebuie să vorbim despre o soluție impusă sub protecția
poliției și care poate rămâne în afara observației noastre. Faptul că o ast-
fel de reglementare impusă nu corespundea dorinței înseși a creatorului
constituției, contele Franz Stadion, este în mod sigur adevărat, însă nu
schimbă cu nimic rezultatul, în sensul că strădaniile sale au trebuit să elibe-
reze calea în fața concepțiilor de putere absolutistă ale lui Schwarzenberg.30
Planurile de politică externă ale lui Schwarzenberg pentru un primat
central-european al Monarhiei-cadru habsburgice în Bund-ul german și în
29 Friedrich Prinz, Hans Kudlich (1823–1917). Versuch einer historisch-politischen Biogra-

phie (München, 1962), p. 91-107.
30 Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 63-69, 320 și urm.
mod mijlocit chiar în Italia au devenit iluzorii odată cu moartea sa în anul

1852. Nu se știe dacă ulterior o personalitate puternică ar fi putut da viață,
chiar dacă pe termen scurt, acestor planuri, însă trebuie pus sub semnul
îndoielii, fiindcă sistemul politicii interne, care constituia premisa acestora,
își primise lovitura de grație deja prin înfrângerea de la Solferino din anul
1859. Urmarea a fost transformarea, plină de întorsături și întârziată prin
numeroase reculuri, în direcția unui stat constituțional, în cele din urmă în
limitele posibilului și în condițiile vremii.
Putem interpreta diploma din octombrie 1860 ca pe o încercare de a
păstra cât se poate de mult esența statului polițienesc de dinainte și de după
Revoluție, însă totodată de a oferi imaginea unui stat constituțional și de a nu
închide complet ușa în fața reformelor progresiste și profunde. Aceasta nu are
nimic de-a face cu soluționarea problemei naționale sau cu conceptul de stat
supranațional. Probabil că la baza planului de a ancora o constituție în dietele
stărilor se afla o concepție interesantă a statului federal, conform căreia sta-
tele membre nu trebuiau să fie constituite pe un fundament etnic, nici măcar
pe cel al unităților politico-istorice, ci pe considerente administrative. La ni-
velul „statului superior”, legislativului imperial îi revenea, pe baza atribuțiilor
puternic limitate și deja potrivit constituirii sale – ori prin numirea nemijlo-
cită de către împărat, ori prin selecția de către împărat pe baza propunerilor
ternare ale dietelor –, doar o însemnătate scăzută.31 Decisivă este și rămâne
funcția împăratului, astfel încât se poate vorbi într-un anume sens despre un
compromis între absolutism, un legislativ constituțional puternic îngrădit și
un federalism administrativ.
Prin diploma din 1860 și prin patenta din februarie 1861 care îi adu-
cea modificări, revendicările ungare au fost recunoscute doar pe întinderea
unei provincii de ordin mai înalt și au rămas astfel nerezolvate. Patenta,
care introducea centralismul german, desigur nu pe cel național-german,
de inspirație iosefină, pentru toate țările, cu excepția celor aparținând Co-
roanei ungare, a introdus un sistem bicameral al legislativului, iar drepturile
acestuia au fost extinse apreciabil, deși nu cuprinzător. Totuși, și aproape
în mod paradoxal, comparativ cu diploma din octombrie, patenta, care era
din punct de vedere pur politic relativ progresist, a reprezentat, din per-
spectiva posibilităților unei concilieri supranaționale, un recul. Aceasta din
31 Ibid., vol. II, p. 107-114, 123-132; Hans Kelsen, Österreichisches Staatsrecht (Tübingen,
1923), p. 10-22.
urmă ar fi permis, sub premisa unei liberalizări progresive, posibilitatea

concilierilor naționale regionale cel puțin la nivelul țărilor Coroanei. Aici
ar fi fost de imaginat un compromis cu instituțiile cercurilor naționale de la
Kremsier. Patenta din februarie a netezit însă drumul împărțirii Imperiului
în două, pe planul dreptului de stat și pe cel național.
Chestiunea concilierii naționale în cazurile individuale se află în afara
ariei acestei investigații. Același lucru este de fapt valabil și pentru chestiu-
nea federalismului față de centralism, ce reprezintă o simplificare a proble-
mei noastre. Concepția uzuală a federalismului modern prevede o separare a
funcțiilor statului până în punctul în care competențele aferente unei unități
istorice, regionale sau naționale sunt tratate de aceasta, iar cele care sunt co-
mune tuturor unităților politice, respectiv statelor membre, sunt tratate de
un guvern federal. Ele cuprind chestiunile de politică externă, apărarea țării,
problemele monetare, fiscale și vamale, precum și legislația fiscală federală.
Compromisul austro-ungar din 1867, în care chestiunile comune au fost
trasate relativ strâns, dar în niciun caz dincolo de limitele precedentelor, se
deosebește în această privință în mod fundamental de majoritatea modelelor
cunoscute de stat federal, cu toate că, dintr-un alt punct de vedere, trebuie
privit ca un corpus sui generis. Până și des invocata întretăiere a granițelor de
stat și etnice, care de asemenea au făcut imposibilă o soluționare a problemei
naționale în cadrele Monarhiei Habsburgice, este valabilă – spre a oferi doar
un exemplu și pentru sistemul cantonal elvețian – în cazul a șase cantoane.32
Prin prisma dreptului constituțional, este unică circumstanța că rezolvarea
chestiunilor comune a fost, la cererea ungară, transferată nu „suprastatului”,
supraordonat fără echivoc celor două state membre, ci unui aparat admi-
nistrativ co-ordonat de fapt acestora într-un mod artificial, precum și unor
instituții de legislatură de tip trunchi (ministerele comune și delegațiile).
Firește că instituțiile amintite nu capătă astfel caracterul unor organe
supranaționale, nici măcar pe cel al unor organe inter-naționale. Legislația
Ausgleich-ului, în înțeles restrâns, nu joacă, prin urmare, în cadrul acestei cer-
cetări concentrate pe ideea statului supranațional, un rol însemnat, cu toate
că îi revine o semnificație dintre cele mai mari în privința dreptului de stat,
în cea economică și, ceea ce este și mai important, în cea a politicii externe.33
32 Cantoanele Berna, Graubünden, Freiburg, Neuenburg, Waadt, Wallis.

33 Vezi supra, p. 112, n. 4, și Georg Jellinek, Allgemeine Staatslehre (Berlin, 21905), p. 138
și urm.; Louis Eisenmann, Le compromis Austro-Hongrois (Paris, 1904), p. 645-680;
Kann, Nationalitätenproblem, vol. I, p. 30-39, 348-356; Edmund Bernatzik (coord.),
În cele din urmă, Ausgleich-ul a fost premisa alianței germano-austriece din

1879, care a eliminat pentru aproape o jumătate de secol pericolul rusesc al
unui panslavism imperialist. Populația jumătății de vest a Monarhiei a avut
astfel parte, o perioadă îndelungată, de o evoluție pașnică pe un fundament al
statului de drept. Și în Ungaria acest lucru nu a fost actual în aceeași măsură,
deși a fost valabil doar în mod potențial. Acestei constatări i se poate opune
faptul că poziționarea la unison a Puterilor Centrale în Primul Război Mon-
dial, care a condus la prăbușirea Monarhiei, poate fi înțeleasă și ca o urmare
a Ausgleich-ului. Însă ar fi o idee complet fatalistă să deducem din situația de
pornire a anului 1867 necesitatea politicii interne și externe a Germaniei de
după Bismarck și politica balcanică a Austro-Ungariei și a inamicilor ei.
Pentru a concluziona: chiar dacă Austria, pe temeiul diplomei octro
iate din octombrie 1860, s-ar fi putut transforma într-un stat federal adevă-
rat, cu un parlament federal regular, ea nu ar fi corespuns în niciun fel, pe
baza deja amintitelor funcții federale tradiționale, noțiunii unei gândiri de
stat supranațional. Acest lucru necesită mai mult decât o împărțire, între-
prinsă din motive utilitariste, a funcțiilor statului. Statul supranațional nu
are nevoie de scopuri orientative ideale pe care statele membre – indife-
rent dacă din pricina unor concepții naționale, geografice ori istorice, sau
al unor combinații ale acestora – nu le-ar putea satisface. Scopul statului în
sfera mai înaltă, supranațională, trebuie să treacă dincolo de simpla opor-
tunitate de drept constituțional. Nici Austria cisleithană și nici Ungaria
transleithană nu puteau, în calitate de corpuri statale pentru ele însele, să
îndeplinească această cerință. Un suprastat care ar fi putut face aceasta a
fost recunoscut de teoria austriacă a dreptului statului, însă a fost negat de
cea ungară. Decisivă a fost însă circumstanța că practica de stat a urmat tot
mai mult – și în cele din urmă în mod complet – concepția ungară. Acest lu-
cru este valabil deja pentru epoca experimentelor constituționale din 1860-
1867 și cu atât mai mult pentru perioada 1867-1918. Istoria politică internă
a Austro-Ungariei se reflectă în evoluția interpretării Ausgleich-ului.34
Die österreichischen Verfassungsgesetze mit Erläuterungen (Viena, 21911), expuneri, p.

451-452, 879-892; Ivan Žolger, Der staatsrechtliche Ausgleich zwischen Österreich und
Ungarn (Leipzig, 1910), p. 1-42.
34 Rezumat în Kann, Nationalitätenproblem, vol. I, p. 30-39; referitor la respectivele teorii
de dreptul statului, ibid., p. 347-356. Vezi și istoria Ausgleich-ului în Josef A. Tzöbl,
„Vorgeschichte des österreichisch-ungarischen Ausgleichs 1713-1867”, in Peter
Berger (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867. Vorgeschichte und
4. Programe de reformă
și teorii ale gândirii de stat supranaționale
4.1. Programe de reformă

Dacă i-am trece în revistă pe toți teoreticienii statului care au luat atitudi-
ne față de problema reconstruirii Monarhiei Habsburgice, diferența dintre
reprezentanții concilierii naționale în sine și cei ai ideii de stat supranațional
ar fi ușor de observat. Atâta vreme cât proiectele utopice pot fi excluse de
ambele părți ca fiind practic neînsemnate, am putea numi, de exemplu, în
prima grupă – și vorbind numai de o selecție restrânsă a celor mai însemnați
– oameni ca Ostrožinski, Palacký, Fischhof și Popovici, în cea de-a doua pe
Konstantin Frantz, Eötvös, Renner, Bauer și Seipel. Această împărțire nu
conține în sine nicio apreciere a valorii, fiindcă strădaniile în jurul conci-
lierii sunt un prim pas indispensabil pentru reforme ulterioare, și de aceea
atât de meritorii, dacă nu chiar, în unele condiții, mai valoroase în practică
decât munca ideatică a teoreticienilor statului supranațional. Însă ideilor
acelora, oricât de mult le-am putea apăra, le revine poate o însemnătate ce
conferă o anume direcție, dar care nu apare nici în concepțiile obișnuite ale
federalismului pe baze teritoriale și nici într-un centralism modificat prin
instituțiile autoadministrării locale. În prima grupă, care era în linii mari
de orientare conservatoare, este evidentă circumstanța că aici negermanii
predominau și că german-liberalul Adolf Fischhof (1816-1893) a încercat
să salveze centralismul prin concesii privitoare la o legislație vizând limba
și la instanțe arbitrale naționale.35 Aici interesul este la fel de clar ca și în
cazul majorității negermanilor, ale căror eforturi trebuiau să fie orientate
înainte de toate către susținerea pretențiilor de autonomie ale grupului lor
național, un scop ce părea că putea fi atins cel mai ușor într-un cadrul fede-
ral, fie pe baza individualităților istorico-politice, fie, mai târziu, preponde-
rent pe temei etnic.
Wirkungen (Viena-München, 1967), p. 9-32. Vezi și Robert A. Kann, „The Aus-

tro-Hungarian Compromise of 1867 in Retrospect. Causes and Effect”, in L’udovit
Holotík (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich 1867 (Bratislava, 1971), p. 24-
44, unde sunt enunțate și urmările Ausgleich-ului în politica externă.
35 În orice caz, acest lucru a fost valabil pentru faza târzie a consultărilor de la Kremsier și
pentru Palacký. Vezi Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 29-45, 140-155, 312-316,
336-340.
În ceea ce îi privește pe federaliști, luați într-un sens mai restrâns, asta

însemnând pe cei ale căror planuri urmau să fie puse în aplicare în cadrul Im-
periului Habsburgic, prioritate avea în mod natural concepția tradițională
privitoare la individualitățile politico-istorice. Asemenea concepții s-au
arătat deja în 1848, în cadrul eforturilor din jurul creării unei constituții
a Imperiului, ca fiind depășite politic și inaplicabile practic. Totuși, prin
aceasta, însemnătatea individualităților politico-istorice ca scop al progra-
melor național-politice nu a dispărut nicidecum acolo unde și atunci când
unitatea istorică, luată individual, părea mai întinsă decât cea etnică. În
acest punct, tipică este evoluția marelui conducător al cehilor Franz Palacký
(1798-1876), probabil unul dintre federaliștii austrieci cei mai cunoscători
și mai capabili din punct de vedere politic. Scopurile lor trebuie distinse de
cele ale Confederației danubiene, gândită în afara condițiilor istorice, așa
cum a fost ea plănuită de Lajos Kossuth în timpul exilului. În perioada sa de
un an (toamna 1848-iarna târzie 1849), Palacký a promovat un sistem po-
litico-istoric puternic simplificat, apoi unul etnico-istoric combinat, pentru
ca în cele din urmă să-și dea acordul pentru soluția de compromis a cen-
tralismului și principiul cercurilor naționale. La bătrânețe, el s-a reîntors,
preponderent sub impresia cursului dualist, la programul politico-istoric,
fiindcă spera că va putea corecta astfel dezavantajarea propriei sale națiuni
prin Ausgleich-ul austro-ungar din 1867. Acest lucru a fost corect din punct
de vedere politic, însă cu siguranță nu a fost gândit supranațional. În prac-
tică, această nouă – sau, mai corect, veche – orientare din 1871 a avut
parte de o revigorare în cadrul programului federativ parțial al guvernului
Hohenwart, care dorea să recunoască țările Coroanei boemiene ca unitate
de drept statal. Însă, chiar înainte de realizarea acestor planuri, Hohenwart
a trebuit să renunțe în fața obiecției maghiare.36
La Kremsier, pionierii naționalismului etnic au fost aceia a căror
poziționare politică a fost mai puțin ambivalentă decât cea a lui Palacký,
mai ales în cazul liberalului german Ludwig von Löhner (1812-1852) și
al slovenului Matthias Kaucic (Kavčič) (1802-1863). Originea lor, poziția
de reprezentant al unei minorități naționale în cadrul unei unități politi-
co-istorice în cazul lui Löhner, reprezentant al unei națiuni fără o tradiție
36 Referitor la proiectul Hohenwart, vezi ibid., vol. I, p. 174-185, 412-416; Hugo Hantsch,
Die Nationalitätenfrage im alten Österreich (Wiener historische Studien 1, Viena, 1953),
p. 36-49, 57 și urm..
politică în cazul lui Kaucic, i-a menit rolului pe care l-au jucat.37 Sugestiile
lui Löhner au fost probabil luate parțial în considerare la crearea cercurilor
naționale. Influența planurilor lui Kaucic, elaborate exact, însă deloc lip-
site de contradicții, asupra circumscrierii factorului etnic în proiectul de
constituție, nu s-a putut demonstra.
Două programe ale federalismului etnic, elaborate într-adevăr com-
plet și care se referă la întregul Imperiu, și cărora, în ciuda deficiențelor care
sunt de înțeles, trebuie să li se recunoască consecvența, sunt cele ale croatu-
lui Og Ostrožinski (1817-1890) și românului din Ungaria Aurel Popovici
(1863-1917). Ostrožinski, care avea multă înțelegere pentru răul discrimi-
nării naționale și puțină pentru cel al discriminării sociale, a schițat un stat
federal alcătuit din șapte state membre delimitate pe baze etnice. Desigur,
această structură nu ar fi putut conveni pretențiilor celor unsprezece grupe
naționale. Însă nu aici, în această circumstanță oricum corijabilă, se poa-
te întrevedea principala slăbiciune a planului. Ea constă mai întâi în fap-
tul că alcătuirea și funcțiile legislativului gândit a fi bicameral, a cărui casă
inferioară ar fi fost formată doar din delegații dietelor, erau trasate foarte
strâns. Crearea unui congres național pe lângă Senatul Imperial și a unui
cabinet federal situat, în mod evident, peste naționalități erau în orice caz
preconizate. Limba germană ar fi fost limba de comunicare între instituțiile
centrale, comunicarea între statele membre și autoritățile federale ar fi avut
loc în schimb în limbile naționale. Problema minorităților naționale în sens
restrâns, adică a enclavelor naționale în cadrul statelor membre nu ar fi pu-
tut fi rezolvată, așa cum susținea Ostrožinski, prin instituțiile autonomiei
teritoriale. Dat fiind că în această privință îi lipsea orice fel de experiență
practică, acest lucru nu i se poate reproșa.
Aceeași deficiență este valabilă și pentru mult mai pretențiosul pro-
iect al lui Popovici, în niciun caz mai elaborat intelectual decât cel al lui
Ostrožinski, și care a fost prezentat în anul 1905 în cartea Statele Unite ale
Austriei Mari. Ostrožinski și-a scris programul în 1848 și l-a revăzut în 1861.
Progresul ideatic al lui Popovici față de Ostrožinski este minor, dacă luăm
în considerare că între publicarea celor două proiecte s-a aflat aproape o
jumătate de secol bogat în experiență politică. În multe puncte, planul lui
Popovici a fost într-adevăr mai slab decât cel al lui Ostrožinski. În schimb,
împărțirea în state federale (15 state față de cele 7 ale lui Ostrožinski) era
37 Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 20 și urm., 33-41, 310, 313 și urm.

mai detaliată. În ce privește deficiențele principiului autonomiei teritoriale,

Popovici și-a făcut la fel de puține griji ca și antecesorul său, cu toate că, de
exemplu, în operele timpurii ale lui Renner (1905), ele apăruseră deja. Este
adevărat că principiile democratice legislative ale lui Popovici recunoșteau
într-o măsură aproximativă legile fundamentale de stat austriece din de-
cembrie 1867; în schimb, stabilirea fără compromisuri a limbii germane în
funcțiile publice și în comunicațiile guvernului imperial înseamnă un pas
înapoi față de programul lui Ostrožinski, care era mult mai moderat în acest
punct. Un organ executiv suprem, care ar fi fost format din reprezentanții
naționalităților sub prezidiul cancelarului imperial, ar fi fost practic cu greu
utilizabil.38 Însă și lui Popovici îi putem recunoaște eforturile sincere. Dacă
lucrurile ar fi fost la fel de simple pe cât și-au imaginat acest român și acest
croat, atunci ar fi de neînțeles de ce Monarhia Habsburgică nu mai există
astăzi. Necesitatea de a deosebi net planificarea utopică de situațiile exis-
tente în stat nu a fost conștientizată pe deplin de cei doi federaliști teritori-
ali. Acest lucru este în primul rând valabil pentru influența politicii externe
asupra chestiunii naționale și pentru problema soluțiilor privind rezolvarea
acesteia.
Foarte simplist a fost privit și programul naționalităților de la Brno
(Brünn), al social-democrației austriece din 1899, care de asemenea era com-
plet ancorat în fundamentul autonomiei teritoriale. De chestiunea ungară a
naționalităților congresul partidului nu s-a ocupat deloc, din motive tactice. În
orice caz, accentul a fost pus mai mult pe transformarea Austriei ca atare într-
un stat federal al naționalităților și pe revendicarea ca acesta să fie organizat și
administrat în toate aspecteșle sale în mod democratic. Oricum, semnificația
programului de la Brno a constat mult mai puțin în propuneri concrete de re-
zolvare decât în răspunsul afirmativ dat Imperiului. În ce privește în însemnăta-
tea sa, această schimbare foarte esențială a poziției socialiste a fost îmbrățișată
de guvernele austriece doar atunci când era deja prea târziu.39
Reproșul că unii planificatori federaliști au apucat-o pe calea mai simplă,
având în vedere înainte de toate scopul și doar în plan secund sau deloc mij-
38 Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 22-26, 201-209, 310 și urm., 358 și urm.;
Hantsch, Nationalitätenfrage, p. 81 și urm., 90 și urm.
39 Hans Mommsen, Die Sozialdemokratie und die Nationalitätenfrage im habsburgischen
Vielvölkerstaat, vol. I: Das Ringen um die supranationale Integration der cisleithanischen
Arbeiterbewegung 1867-1907 (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft für Ge
schichte der Arbeiterbewegung in Österreich 1, Viena, 1963), p. 314-338.
loacele pentru atingerea acestuia, nu i se poate face succesorului la tron, arhi-

ducele Franz Ferdinand (1863-1914). Orice s-ar putea obiecta standardelor
sale, în multe aspecte ultraconservatoare, el a privit întrebarea dacă reformele
pot fi într-adevăr puse în practică ca pe principala problemă, fiind conștient
și de însemnătatea factorului internațional, oarecum variabil. Din aceste mo-
tive, nu s-a putut concentra asupra anumitor programe, așa cum au fost ele
elaborate pe bucăți de către oamenii săi de încredere, colonelul Brosch, conții
Ottokar Czernin și Heinrich Clam-Martinic, profesorii Lammasch și Turba
și alții. Este clar că arhiducele intenționa să revizuiască acordul austro-ungar
în beneficiul puterii Coroanei, nevrând nicidecum să îl desființeze, și că do-
rea să asigure naționalităților nemaghiare o reprezentare mai justă numeric în
parlamentul ungar. Îngrijorarea sa față de o posibilă rezistență revoluționară
a Ungariei, care ar fi putut duce la o intervenție rusească, nu l-ar fi lăsat cu
siguranță să meargă mai departe decât până la revizuirea Ausgleich-ului. Așa
cum reiese din documentele aflate în fondul său arhivistic, este foarte pro-
babil că el s-ar fi ferit de o eliminare a sistemului dualist. Faptul că planurile
relativ modeste de reformă ale succesorului la tron ar fi avut sorți de succes
trebuie pus sub semnul întrebării, din cauza simplei circumstanțe că în prim-
planul gândirii arhiducelui nu s-a aflat federalismul în sine, ci statul unitar
descentralizat, în care centrul de greutate al puterii trebuia să se afle într-o
poziție semnificativ întărită a Coroanei. Nu se poate presupune că asemenea
scopuri ar fi putut fi atinse în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, chiar
dacă Războiul Mondial nu ar fi izbucnit.40
În timpul războiului, mult discutatul proiect al Europei Centrale [Mittel
europa] elaborat de Friedrich Naumann nu a trecut cu mult dincolo de gra
nițele Monarhiei, ci i-a hărăzit acesteia un rol cu totul secundar. Tendința
planului se află dincolo de conceptul de stat austriac, însă se poate constata o
înrudire cu planurile de Mare Putere regională ale lui Schwarzenberg și Karl
Ludwig von Bruck. Planurile lui Naumann abia dacă erau mai puțin impe
riale decât cele ale antecesorilor, însă i se pot recunoaște scopuri democratice
gândite onest, dar greu de pus în practică în cadrul concepției sale.
40 Georg Franz, Erzherzog Franz Ferdinand und die Pläne zur Reform der Habsburger
monarchie (Brünn, 1942), p. 40-98; Rudolf Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand von
Österreich-Este. Pläne und Wirken am Schicksalsweg der Donaumonarchie (Graz-Köln,
1953), p. 215-247; Leopold von Chlumecky, Erzherzog Franz Ferdinands Wirken und
Wollen (Berlin, 1929), p. 163-241; Theodor von Sosnosky, Erzherzog Franz Ferdinand
(München, 1929), p. 53-105; Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 191-200, 353-358.
O curiozitate de la finele războiului a fost programul schițat de strălu-

citul maghiar Oskar Jászi, reprezentant al stângii, preconizând o pentarhie
a celor cinci individualități politico-istorice: germani, maghiari, cehi, po-
lonezi și croați. Planuri asemănătoare fuseseră elaborate și mai demult de
conservatori, și anume în timpul Revoluției din 1848 și 1849 de către Franz
von Sommaruga, iar mai târziu de președintele Consiliului de Miniștri din
anii 1865-1867, contele Richard Belcredi. Așa cum credea Jászi – desigur
pentru o perioadă scurtă –, cele cinci grupuri naționale dominante cul-
tural ar fi putut probabil să ducă singure la îndeplinire o soluție federală
realizabilă practic. În orice caz, această idee absurdă arată că noțiunile de
individualități politico-istorice, federațiile etnice, autonomia teritorială și
personală nu pot fi în mod complet și fără nicio dificultate integrate în ca-
tegoriile obișnuite ale dreptei sau stângii politice. Înainte de toate, acestea
reprezintă diferite grade ale intensității gândirii naționale.41
În final, atragem atenția asupra Manifestului Popoarelor al împăratu-
lui Carol din 16 octombrie 1918. Conform acestuia, partea vestică a Mo-
narhiei, cea a regatelor și țărilor reprezentate în Senatul Imperial, urma să
fie transformată, pe baze etnice, într-un stat federal. Obiecția că manifestul
ar fi venit prea târziu trece peste principalul său punct slab: în primul rând
clauza, obținută de partea ungară de la împărat, conform căreia noua ordo-
nare a Austriei pe plan constituțional nu trebuia în niciun caz să atingă inte-
gritatea țărilor Coroanei ungare.42 Această concesie enormă nu a împiedi-
cat denunțarea pactului dualist de către partea ungară; conform concepției
ungare dominante asupra dreptului de stat și politic, ea nu ar fi putut-o face
niciodată. Ceea ce a mai rămas a fost o încercare extrem de periculoasă din
punct de vedere al politicii externe, care conținea totuși numai o soluție
parțială. Că aceasta ar fi putut deveni efectivă înainte de prăbușirea iminen-
tă a fost o iluzie, care în niciun caz nu se poate întemeia pe considerente
pur intelectuale, ci se poate înțelege realmente prin dorința sinceră de pace
a ultimului împărat. Dilema tragică a Monarhiei Habsburgice se arată aici
într-un mod deosebit de impresionant. Singura soluție logică și consecven-
tă a problemei naționale, și anume transformarea Imperiului-cadru într-o
41 Ibid., vol. I, p. 82 și urm., 145 și urm., 372; vol. II, p. 134 și urm., 335; Oskar Jászi, Der
Zusammenbruch des Dualismus (Viena, 1918), p. 32-55.
42 Helmut Rumpler, Das Völkermanifest Kaiser Karls vom 16. Oktober 1918 (Österreich
Archiv, Viena, 1966), passim.
ordine federal-statală pe bază etnică, fără luarea în considerare a granițelor

dintre Austria și Ungaria, ar fi trebuit să conducă, în egală măsură pe timp
de pace și în război, la separarea Imperiului. Diferența a constat doar în
faptul că ceea ce pe timp de pace ar fi fost urmarea detonării Ausgleich-ului
a devenit inevitabil pe timp de război, dar deja din alte motive, mai ales din
cauza evoluțiilor revoluționare din Europa și, în cele din urmă, prin imi
nenta prăbușire militară.
4.2. Teorii ale gândirii de stat supranaționale

Dintre cei cinci teoreticieni ai ideii supranaționale analizați aici, care pot
fi considerați de referință, doar unul, și anume Eötvös, a trebuit să se pre-
ocupe în mod nemijlocit de problema egalei îndreptățiri a națiunii sale, și
doar ca politician, ca unul care a întrevăzut că însuși cursul guvernamental al
neoabsolutismului nu este hărăzit pentru eternitate. Însă, în mai mult decât
într-o singură privință, Eötvös ocupă un loc aparte în gândirea Imperiului
Habsburgic. Ceilalți patru sunt de limbă germană, unul dintre ei, Konstan-
tin Frantz, provenea din Imperiul German și totodată, cel puțin conform
propriei sale confesiuni, a fost cel mai convins reprezentant al conceptului
de stat supranațional, iar nu al ideii de state legate partinic în cadrul unei
entități multinaționale. Pe de altă parte, raporturile austriece nu s-au aflat
deloc în centrul observațiilor sale politice. Ceilalți trei, germani conform
limbii lor materne, erau mai mult legați din punctul de vedere al viziunii
despre lume, care, în orice caz, era una supranațională. Doi reprezentanți ai
acestei triade, Bauer și Seipel, nici nu au intenționat de fapt, într-un sens re-
strâns, să aducă o contribuție nemijlocită la restructurarea Monarhiei într-
o ordine supranațională. Ei au dorit mai mult să arate direcția în care ar fi
trebuit să se îndrepte astfel de strădanii. Prin urmare, rămân ca promotori
ai planului unei ordini supranaționale maghiarul Eötvös și austro-germanul
Renner. Selecția prezentată anterior ar permite doar creșterea numărului,
dar nu și importanța reprezentanților ei. Concepția statală supranațională
cu adevărat însemnată a fost rară atât în vechea Austrie, cât și în celelalte
țări.
Filosofia politică a lui Frantz își poate însuși pretenția de a fi găsit o
diferențiere clară între principiul naționalităților și principiul cultural
ca idee fondatoare a statului. Primul își găsește, pe treptele inferioare ale
structurii politice, o recunoaștere întru totul limitată; principiul cultural ba-

zat pe o acțiune civilizatoare generală ar trebui să devină ideea călăuzitoare
a fiecărei reuniuni supranaționale. Mai departe, trebuie observat că Frantz
refuză ideile supranaționale ale Bisericii și socialismului, fiindcă, în primul
caz, se orientează prea mult către spiritualul pur și, în al doilea caz, în mod
exclusiv spre cele materiale. În locul amândurora, el își plasează propriul
concept al „realismului ideal”, determinat de valori spirituale care nu repre-
zintă un sistem închis, ci trebuie să medieze între diferitele viziuni despre
lume. Asta arată ca o concepție ideală a unei idei suprastatale umaniste.
În practica statală, așa cum o concepe Frantz, această idee acționează, în
mod firesc, altfel. Planul lui Frantz include o federație de state – de pe coas-
ta Flandrei și până la granițele estice ale Poloniei, din Scandinavia până în
Balcani. În această uriașă federație, Germania este văzută ca țara centrală,
iar cultura germană ca preeminentă. Mai ales pătrunderea lumii și valorilor
slave trebuie să aducă popoarelor reunite o salvare orientată pangerman și
în mod esențial antiliberală. Însemnătatea Austriei în acest sistem curios re-
zidă în caracterul său multinațional, care îi condiționează capacitatea de a fi
o ordine statală funcțională. Astfel, Monarhia Habsburgică este în mod ine-
vitabil, din cauza slăbiciunii sale politice, integrată în sistemul federal. Până
aici, deși neclar, conceptul nu este încă rău. Problema apare însă imediat,
atunci când Frantz solicită pentru această lăudată ordine multinațională
permeabilitate față de cultura germană. Pentru el, „marca de est” este din
punct de vedere cultural un bastion de apărare contra panslavismului.43
Văzută din această perspectivă realistă, contribuția lui Frantz la ideea de
stat supranațional este minoră. Trebuie însă admis că totuși contrapunerea
pur teoretică a principiului naționalităților, împreună cu cel cultural și cu
supranaționalismul ancorat conceptual de un realism idealist aparent lipsit
de valori, reprezintă o contribuție esențială la știința conceptuală a proble-
mei gândirii de stat supranaționale.
Dacă însă conceptul de stat supranațional al lui Frantz nu pornește
de la Austria, cel al lui Eötvös este determinat exclusiv prin raporturile
din cadrul Monarhiei Habsburgice, așa cum le-a văzut. El a urmărit, cum
43 Konstantin Frantz, Die Naturlehre des Staates als Grundlehre aller Staatswissenschaft
(Leipzig-Heidelberg, 1870), p. 429 și urm.; Eugen Stamm, Ein berühmter Unberühmter.
Studien über Konstantin Frantz und den Föderalismus (Konstanz, 1948), p. 276. Aceas-
tă lucrare ne oferă o introducere în principalele idei ale lui Konstantin Frantz. Vezi și
Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 83-89, 323 și urm.
se știe, planul unui Imperiu Habsburgic unitar, descentralizat pe treptele

inferioare ale administrației. Este o chestiune terminologică dacă un ast-
fel de stat – cu reducerea afacerilor comune la politica externă, apărarea
Imperiului și finanțele imperiale, cu granițele istorice în cadrul țărilor
Coroanei și cele etnice pe planul comunităților locale, al districtelor po-
litice și al comitatelor – poate fi considerat unul federal. În orie caz, este
bătătoare la ochi asemănarea cu proiectul de constituție de la Kremsier.
Dacă acolo structurarea națională pe planul districtelor și cea centraliza-
tă pe cel al țărilor și statului-cadru se baza pe un compromis între federa-
lism și centralism, acum avem de-a face cu un model omogen al gândirii
suprastatale.44 În aceasta constă atât tăria, cât slăbiciunea acestui proiect.
Faptul că estimarea lucrurilor care păreau posibile în domeniul vieții poli-
tice a codeterminat conceptul lui Eötvös este, desigur, clar. Însă nu aceasta
este menirea cercetării, de a trata planuri ale reformei Imperiului în sine,
ci de a expune elementul supranațional din cadrul unor asemenea planuri.
Însemnătatea lor în învățătura lui Eötvös este complet echivocă. Tradiția
istorică exercită, conform concepției sale, o influență supranațională, atâta
vreme cât naționalismul, prin pretenția sa la privilegii presupuse, dar nejus-
tificate, nu o distorsionează, transformând-o în opusul ei. Pe de altă parte,
naționalismul este recunoscut, atâta vreme cât se poate referi la condițiile
istorice, adică la unitățile politico-istorice ale Imperiului. Parțial, această
singularizare a drepturilor istorice este explicată în epoca neoabsolutismu-
lui prin intervenția sa în favoarea propriului stat-națiune ungar, care însă nu
contravine nicidecum ideii fundamentale a teoriilor sale.45 Mai puțin con-
secventă este recunoașterea comunității etnice sau, așa cum a formulat-o
Eötvös, a celei de gintă și de limbă, în cadrul autonomiei comunale. Aici se
poate întrevedea doar aparent, întrucât îi lipsește consecvența, o concesie
făcută realității atunci când Eötvös a privit naționalismul etnic în sine ca
ireconciliabil cu granițele istorice ale statului imperial, dar și cu principiul
44 Mai ales Joseph von Eötvös, Über die Gleichberechtigung der Nationalitäten in Öster
reich (Pesta, 1850); Joseph von Eötvös, Die Garantien der Macht und Einheit Österreichs
(Leipzig, 1859). Vezi și Johann Weber, Eötvös und die ungarische Nationalitätenfrage
(Südosteuropäische Arbeiten 64, München, 1966); Gerald Stourzh, „Die politischen
Ideen Josef v. Eötvös’ und das österreichische Staatsproblem”, Der Donauraum 11
(1966), p. 204-220; Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 101-107, 327 și urm. Vezi
și ibid., vol. I, p. 127-131, 396 și urm.
45 Eötvös, Gleichberechtigung der Nationalitäten, p. 44 și urm., 124-133; Eötvös, Garantien
der Macht, p. 67-92.
egalității dezvoltat de la Iluminismul târziu încoace.46 Această excludere

contrară sistemului, este lesne explicabilă prin experiențele revoluționare
de la 1848 și, în plus, prin cel de-al Doilea Imperiu Francez și susținerea de
către acesta a iredentismului în afara granițelor statului.
Mai interesantă este poziționarea Coroanei în conceptul lui Eötvös.
Ea este parțial condiționată istoric, însă, în calitate de inițiat în domeniul
istoriei, autorul înțelege contradicțiile pretențiilor Coroanelor în Ungaria,
Polonia, Boemia, Croația etc. Aceasta înseamnă că statul supranațional
poate recunoaște naționalismul istoric tradițional pe un plan mai înalt de-
cât cel etnic, însă în niciun caz ca pe o îndeplinire a principiului unității, ce
se bazează pe recunoașterea Coroanei imperiale austriece, care stă deasu-
pra realității istorice și căreia îi revine un primat prin prisma concepțiilor is-
torice fundamentale, dar care nu se bazează în niciun caz pe fundamentele
istorice firave ale actului de stat din 1804. Ordinea de stat supranațională a
lui Eötvös este una ierarhică din punctul de vedere al dreptului natural, fi-
ind de asemenea susținută de tradiția istorică. Istoria reprezintă, așa-zicând,
pilonul care susține cupola concepției fundamentale abstracte a Coroanei
supranaționale.
Concepția supranațională renneriană, așa cum s-a dezvoltat înainte de
destrămarea din 1918, împărtășește cu cele ale lui Frantz și Eötvös ideea că
principiul naționalităților nu este creator de stat – mai precis, nu ar trebui
să fie creator de stat –, fiindcă pretențiile naționale ale naționalităților se
intersectează. De aici sistemul complicat din punct de vedere structural al
lui Renner, bazat pe unități tip state membre, construite conform diferite-
lor funcții și diferitelor trasări ale frontierelor. În cadrul lor, introducerea
de instituții ale autonomiei personale era menită să protejeze atât membrii
grupurilor naționale dispersate, cât mai ales naționalitățile mai slabe nume-
ric, lipsindu-i pe membrii acestora de caracterul lor minoritar și recunos-
cându-i ca cetățeni întru totul egal îndreptățiți pe planul Imperiului și pe
cel al țărilor și comunelor.
Elementele acestei împărțiri politice, pe cât de strălucite, pe atât de greu
realizabile, au fost expuse în mod repetat.47 Cercetarea noastră se orientea-
46 Eötvös, Gleichberechtigung der Nationalitäten, p. 15-71.

47 Karl Renner, Das Selbststimmungsrecht der Nationen (Viena, 1918); Karl Renner, Öster-
reichs Erneuerung; Jacques Hannak, Karl Renner und seine Zeit (Viena, 1965), p. 83-117;
Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 160-172, 342-348; Kann, „Renners Beitrag zur
Lösung nationaler Konflikte im Lichte nationaler Probleme der Gegenwart”, Sitzungs-
ză doar spre întrebarea cărui concept supranațional îi poate fi atribuit acest

sistem. În niciun caz pur și simplu socialismului democratic. Chiar dacă
modelul rennerian nu se află deloc în contradicție cu programul politic al
social-democrației, el nu poate fi privit în niciun caz ca parte a acestuia, care
se referea la cumpăna dintre cele două secole la programul naționalităților
de la Brno, fiind construit încă pe bazele autonomiei teritoriale. În ches-
tiunile educației și în special în chestiunile culturale unde erau puternic
defavorizați, Renner îi vedea pe muncitori, mai ales pe cei itineranți, ca
rezidenți ai națiunii. Și atribuirea problemelor economice agendelor statu-
lui-cadru în locul revendicărilor economice ale naționalităților, determina-
te în mod multiplu de prejudecăți naționale mic-burgheze, era fără îndoială
în interesul clasei muncitoare. Dar astfel de reforme, care se aflau în orice
caz în interesul întregului stat, ar fi putut fi reprezentate și în cadrele unui
reformism iluminist-burghez.
Miezul concepțiilor suprastatale renneriene indică o cu totul altă
direcție. Aceasta înseamnă că ideea unei ordini de stat construite conform
unui punct de vedere unitar este complet depășită. Statul – și nu numai sta-
tul multinațional austriac – trebuie să corespundă numeroaselor scopuri:
juridice, politice, economice, sociale și național-culturale. Toate acestea
necesită diferențieri în constituirea structurii statale, inclusiv în delimitările
teritoriale diverse pe baza misiunilor diferite ale ordinii de stat. Gândirea
supranațională a lui Renner nu a vizat doar mai multe obiective de stat,
ceea ce era valabil și pentru alte sisteme. Concepția sa se identifică aproa-
pe în totalitate cu pluralismul, fără a-i nega astfel statului-cadru mijloacele
executive necesare ale puterii. În niciun caz nu se poate vorbi aici de ideea
unui stat unitar supranațional atotstăpânitor.48
S-ar putea pune întrebarea dacă planurile lui Renner ar putea fi susținute
în acest punct la fel de mult dinspre dreapta, dar și, cum a fost în cazul său,
de stânga moderată. Eu cred că o astfel de posibilitate trebuie negată. Con-
ceptele lui Renner pot fi adoptate de orientările liberale nesocialiste. Însă un
program construit pe pluralism, la care se adaugă egala luare în considerare
a diferitelor valori, nu este conciliabil cu conservatorismul. Gândirea statală
berichte der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, phil.-hist. Klasse 279/4 (Viena,
1973), p. 1-9. Vezi și Mommsen, Die Sozialdemokratie und die Nationalitätenfrage, vol. I,
p. 181-209.
48 Renner, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen, p. 26-36; Renner, Österreichs Erneu-
erung, p. 38-47; Hannak, Renner und seine Zeit, p. 83-102.
supranațională a lui Renner are în mod sigur o largă anvergură, deopotrivă

factual și ideal, neputându-i-se nega un anumit profil politic
Concepția lui Bauer, creionată mult mai precis, este de aceea mai pu-
ternic profilată. Pentru el, rezolvarea problemei naționale în Monarhie, în
care a crezut până la revenirea sa din prizonieratul rusesc în anul 1917, în-
semna premisa realizării socialismului. Căci, în concepția lui Bauer, prin
îndeplinirea acestei revendicări, puterea de atracție a naționalismului bur-
ghez ar putea fi învinsă, iar lupta de clasă, în care comunitățile naționale
reprezintă membrele ordinii suprastatale individuale, își poate începe
marșul triumfător. Această viziune nu corespunde nicidecum, așa cum
ar putea părea la prima vedere, concepțiilor uzuale ale liniilor directoare
marxiste. În primul rând, principiul naționalităților ca factor de putere în
societate, independent de aprecierea sa ca principiu de facto creator și or-
donator al statului multinațional, este accentuat mult mai puternic decât
la ceilalți gânditori amintiți anterior. Acesta este văzut, în orice caz, nu ca
un scop final, ci ca o treaptă preliminară necesară și un fundament al or-
dinii socialiste supranaționale, care trebuie să apară după depășirea luptei
de clasă. Conform acestora, ordinea supranațională a lui Bauer este legată
strâns, în mod partinic, de socialism. Pentru Bauer, naționalismul nu este
pur și simplu o treaptă pe scara ce urcă spre cer a socialismului, care își
pierde identitatea în decursul procesului dialectic. Naționalismul este forța
care creează legătura comunităților culturale naționale ca fundament in-
dispensabil și indestructibil al societății supranaționale, socialiste. Faptul
că statul multinațional i-ar fi asemănător în multe aspecte ale principiului
ordonator corespunde aproximativ ideii lui Hebbel privitoare la Austria,
a „lumii mici care se adeverește în cadrul celei mari”. Este clar, a priori, că
ordinile naționale dispun de o valoare proprie și se dezvoltă mai departe ca
o premisă a restructurării sociale. Aceasta înseamnă recunoașterea princi-
piului naționalităților, nu însă și a naționalismului burghez, ca pe un factor
legitim al puterii, neavând totuși nimic de-a face cu concepțiile uzuale ale
concilierii naționale în sens burghez. Mai mult, principiul naționalităților
este și rămâne fundamentul indispensabil al unei noi ordini sociale care tre-
buia creat pe cale revoluționară în statul multinațional. Acest principiu nu
reprezintă noua ordine. Ideea de stat supranațional, socialist al lui Bauer
concepe astfel recunoașterea naționalismului ca element creator de stat al
unui stat multinațional în mare măsură centralizat. Caracterul revoluționar
al acestui proces neagă, până aproape de disoluția sa, nu existența statului

în sine, ci doar structura sa socială. Totuși, pe plan teoretic, acest concept
de stat nu ar putea fi niciodată adus la un numitor comun cu cel burghez și
nici, în cele din urmă, cu cel rennerian.49
Ordinea supranațională a lui Seipel se află, în ce privește natura îm-
părtășirii de către el a ideii comunității creștine supranaționale, mai aproa-
pe de legătura partinică a lui Bauer decât de concepțiile reprezentanților
ideii supranaționale de stat. Astfel, cu cât sunt mai strânse antagonismele
politice dintre cei doi, cu atât mai mult se apropie dânșii de orientarea strict
politică a gândirii lor. Desigur, aici trebuie menționat că recunoașterea Bise-
ricii ca un principiu ordonator al statului nu se poate pune la același nivel
cu o orientare partinică de fatură catolică, ci se află cu o treaptă deasupra ei.
Într-un anume sens, programul de partid al social-democrației și conceptul
unei societăți socialiste se află pe planuri diferite. O înrudire fundamen-
tală între metoda lui Bauer și cea a lui Seipel constă în faptul că gândirea
amândurora este în mod apăsat orientată către scopuri finale, iar planurile
de reforme sociale, luate individual, au pentru ei un interes scăzut. În ceea
ce privește scopurile intermediare ale organizării statului multinațional ca
o treaptă preliminară către scopul ideologic final, Bauer este în mod ne-
îndoielnic mai credincios. Viziunile lui Seipel sunt determinate mult mai
mult prin critica lor negativă. El neagă principiul național, conform mai
multor modele, ca fiind contradictoriu și pretențios, dând prioritate ideilor
federaliste pe un fundament istorico-tradițional. Însă concluzionează tot-
odată, într-un mod foarte reușit, că organizarea Imperiului multinațional
este imposibilă pe acest fundament, întrucât naționalitățile nu s-ar putea
niciodată pune de acord asupra unui moment care să fie recunoscut drept
unul de referință pentru trasarea istorică a frontierelor. Prin aceasta, el atra-
ge atenția asupra unuia dintre punctele slabe ale învățăturilor lui Eötvös. Pe
cât de mult critică Seipel lipsa de tradiție a ideii de stat a lui Renner, pe atât
de mult vede în principiul autonomiei personale, care ar fi de integrat, în
întregul său, în statul unitar centralizat, singura posibilitate de soluționare.
Interesant este, în acest caz, că speră într-o posibilă extindere a acestei au-
49 Otto Bauer, Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie (Viena, 21924), passim și
mai ales p. 94-108, 146-156; Otto Bauer, Die österreichische Revolution (Viena, 1923),
p. 109-115; Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 172-182, 348-351; Otto Leichter,
Otto Bauer (Viena, 1970), p. 57-101.
tonomii dincolo de granițele imperiale. În orice caz, sistemul Seipel suferă

de o lipsă de claritate, îndeosebi în chestiunea relațiilor dintre Austria și
Imperiul German. Multe lucruri indică faptul că Seipel a văzut în alianța
Puterilor Centrale din vremea Primului Război Mondial fundamentul
posibilelor evoluții către o revigorare a Sfântului Imperiu Roman pe baze
creștine. Mult mai sigur este însă că vedea ideea unificării etnice a națiunilor
care sunt separate prin granițe politice ca fiind, din multe puncte de vede-
re, nu doar puțin practică, ci chiar de nedorit. Teoretic, aici converge cu
Konstantin Frantz, dar practic merge mai departe, căci elementul imperi-
alist pangerman care stă ascuns în antinaționalismul lui Frantz nu există
la Seipel, în pofida ambivalenței sale în legătură cu chestiunea germană.50
Pentru Frantz, ceea ce nu este deja unit etnic va fi unit prin legătura cu ger-
manitatea și cultura acesteia. Pentru Seipel, unificarea constă în loialitatea
față de stat și față de purtătorii Coroanei sale apostolice. Principiul național
poate exista numai în raportul individului cu comunitatea, niciodată în
legătura politică a comunității înseși. Concesii acordate naționalismului
pe treptele cele mai de jos ale administrației sunt însă posibile. Principiul
supranațional însuși, creator de stat, este, la fel ca la Eötvös, recunoașterea
ordinii, care se sprijină totodată în egală măsură pe tradiție și pe idee. Ra-
portul dintre acești doi factori se află, desigur, în proporții diferite la Eötvös
și Seipel. Pentru Eötvös, tradiția istorică este primul lucru care trebuie
reprezentat prin recunoașterea metajuridică a Coroanei. Pentru Seipel,
subordonarea față de Coroană stă în centrul gândirii sale, fiindcă aici ide-
ea loialității prescrise de dreptul natural câștigă materialitate prin credința
creștină. Imperiul, Coroana și individul, supus ordinii autorității primelor
două, sunt, pentru Seipel, elementele ordinii de stat supranaționale. Într-o
republică, aceasta nu s-ar fi putut forma niciodată și și-ar fi pierdut și sensul.
50 Ignaz Seipel, Nation und Staat (Viena, 1916), passim și mai ales p. 134-142; Ignaz
Seipel, Der Kampf um die österreichische Verfassung (Viena, 1930), p. 15-25, 42-
49; Alfred Diamant, Catholics and the First Republic (Princeton, 1960), p. 106-116;
Klemens von Klemperer, Ignaz Seipel. Christian Statesman in a Time of Crisis (Prince-
ton, 1972), p. 54-67; Paul R. Sweet, „Seipel’s View on the Anschluß in 1928”, Journal
of Modern History 19 (1947), p. 320-323; Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 218-
224, 363 și urm.
5. Problema politicii guvernamentale

în relațiile dintre națiuni
și a celei supranaționale sub sistemul dualist
Destul cu teoria politică; și acum, o ultimă privire asupra practicii stata-
le austro-ungare, atât cât se poate documenta prin intermediul legislației.
Una dintre tradițiile puternic înrădăcinate în istoriografia austriacă vede
aici deosebiri fundamentale între legislația austriacă și cea ungară privitoare
la naționalități, și anume că cea austriacă a fost în mare măsură obiectivă și
a acordat drepturi depline naționalităților negermane, pe când cea ungară
a fost dominată în totalitate de naționalismul integral maghiar. Asemenea
concepții, care se deosebesc în majoritatea cazurilor doar prin stridența cu
care își promovează ipotezele, se găsesc din abundență în literatura de spe-
cialitate. Atâta vreme cât ideile și concepțiile se referă la însăși jurisprudența
curților constituționale austriece și ungare, în acestea se regăsește fără în-
doială un miez de adevăr. Practica de stat ungară era probabil deosebit de
unilaterală și de dominată de prejudecățile naționale maghiare, fiind astfel
criticată în Austria; însă, pe de altă parte, practica austriacă, ce a fost prin
prisma îndreptățirii față de naționalități mult peste cea ungară, nu era nici
de departe atât de bună cum s-a crezut în mediile germano-austriece de
la vest de Leitha. Fundamentul jurisprudenței și practicii administrative
este aici toleranța centralismului birocratic german în raport cu pretențiile
naționalităților slave și romanice la egală îndreptățire (drept contraexem-
ple putem aduce politica administrativă austriacă față de sloveni în Stiria
de Sud, iar până aproape de izbucnirea războiului și în Craina/Carniola,
precum și excesele pangermanismului în Boemia), însă nu recunoașterea
ca atare a egalei îndreptățiri.
Superioritatea care-i este recunoscută practicii administrative și juris
prudenței austriece față de cea ungară nu constă nicidecum în legislația
fundamentală, așa cum este acceptat mult prea necondiționat de cerceta
rea istorică austriacă. Articolul 19 al constituției, privind drepturile gene-
rale ale cetățenilor statului pentru regatele și țările reprezentate în Senatul
Imperial din 21 decembrie 1867, ce recurge aproape literal la paragraful
21 al proiectului comisiei constituționale de la Kremsier, este văzut drept
Magna Charta a dreptului austriac al naționalităților. În fapt, este doar o
parva charta. La Kremsier era vorba de determinarea analogă a unei părți a
legislației cuprinzătoare și bine cumpănite pentru protecția naționalităților.

În legea fundamentală a statului [constituția], ea se află singură într-un
câmp deschis. Aceasta neagă recunoașterea personalității juridice a grupuri-
lor naționale, iar protecția drepturilor naționale ale individului este lăsată în
grija unei proceduri judiciare îndelungate și costisitoare. Probabil că există o
jurisprudență bogată care încearcă să interpreteze acest articol într-un mod
perspicace. Însă ar trebui cercetat în amănunt în ce măsură această străda-
nie sinceră a fost încoronată de un succes practic. În mare parte, dispozițiile
specifice de protecție referitoare la chestiunile culturale în sensul lor larg,
care trebuiau să se sprijine pe Articolul 19, nu au fost adoptate de parlament
inclusiv din cauza stării de fapt, iar din pricina obstrucției permanente înce-
pând din anii ’90, ele nu au putut fi emise nici de către legislativ.51 O omisiu-
ne mare și în mod sigur deloc neintenționată se află cu precădere în sarcina
ministerelor german-liberale ale anilor ’70.52
Legea ungară a naționalităților, care poate fi pusă în legătură cu numele
marelui Eötvös, este, în chestiunea nerecunoașterii personalității juridice
a naționalităților, și mai lipsită de echivoc decât Articolul 19 austriac, însă
totodată mult mai concretă în privința școlilor și instituțiilor bisericești ale
grupurilor naționale. Dacă jurisprudența ungară și practica administrativă
ar fi fost tot atât de juste pe cât au fost de inechitabile, atunci pretențiile
naționale ale individului s-ar fi putut concretiza mult mai lesne, pe baza
Legii naționalităților din 1868, decât în Austria. Însă, în realitate, situația a
fost tocmai invers. Eșecul complet al autorităților juridice și administrative
ungare în această direcție a fost în primul rând decisiv pentru mai prostul
tratament aplicat naționalităților.
Cu totul alta este situația în domeniul legislației înseși. Se poate oare
spune că însuși caracterul supranațional al legislației austriece și unga-
re privitoare la naționalități a fost construit cu lipsuri? Aici împărtășim
concepția conform căreia o astfel de punere a problemei este cu totul falsă.
51 Bernatzik, Verfassungsgesetze, p. 397, 879-1016; Gerald Stourzh, „Die Gleichberechti-

gung der Nationalitäten und die österreichische Dezemberverfassung von 1867. Zur
Entstehung und Bedeutung des Artikel 19 des Staatsgrundgesetzes über die allgemei-
nen Rechte der Staatsbürger”, in Peter Berger (coord.), Der österreichisch-ungarische
Ausgleich von 1867. Vorgeschichte und Wirkungen (Viena-München, 1967), p. 186-218.
52 Vezi supra, n. 51, și Rudolf Schlesinger, Federalism in Central and Eastern Europe (Lon-
dra, 1945), p. 184-192.
Nici legislația austriacă, nici cea ungară referitoare la naționalități nu pot fi

privite ca supranaționale, fiindcă premisa cea mai elementară a concilierii
naționale, pe care ar fi trebuit să fie construită ordinea supranațională, nu
a existat nici într-un caz, nici în celălalt. Se poate spune că după 1867 Aus-
tria a fost, pe baza caracterului său, un stat anațional, în care erau integrate
anumite dispoziții naționale de protecție. Caracterul anațional le asigura
în continuare germanilor, grupul național care și anterior a fost cel domi-
nant, o poziție privilegiată. În statul anațional însă, a limine, nici grupurile
naționale individuale, nici o combinație a unor astfel de grupuri nu puteau
avansa în poziția care era încă apărată de germani, dar care nu mai putea fi
extinsă. În schimb, Ungaria poate fi privită ca un stat pseudonațional. În
pofida compoziției sale multinaționale, ea a fost guvernată de maghiari ca
un stat național. Este de la sine înțeles că și aici se putea vorbi la fel de puțin
ca în Austria despre o ordine supranațională de stat. Însă, și în asta constă
diferența, nu se poate vorbi nici despre un stat anațional. Germanii austrieci
și-au afirmat parțial poziția tradițională în cadrul unui vid politic, maghiarii
însă și-au extins-o pe a lor încontinuu. Sfera „liberă de națiuni”, în Austria
aristocrația, birocrația, o parte a intelectualilor, dar și – în contradicție pu-
ternică cu mica burghezie – în cadrul muncitorimii organizate, nu a exis-
tat niciodată în Ungaria. Poate că legislația ungară a naționalităților din
1868, împreună cu extensivele sale posibilități de protecție a drepturilor
naționale ale individului, chiar dacă nu și a organizațiilor naționale, nu a
fost cu nimic mai rea decât cea austriacă. Din contră, ea a trecut, spre deo-
sebire de cea austriacă, dincolo de chestiunile pur fundamentale. Dacă fa-
cem abstracție de recunoașterea insuficientă a personalității juridice a gru-
purilor naționale, nu lipsurile din legislație, ci din factorii sociali au fost cei
care le-ar fi putut controla, aici și acolo deopotrivă, eficiența. Desigur, acest
eșec al justiției și administrației și al forțelor sociale care le-au prelucrat a
fost mult mai cras în Ungaria decât în Austria.53
Dacă se face abstracție de Ausgleich-ul ungaro-croat din 1868, care
poate fi atribuit domeniului autonomiei teritoriale și care nu prevedea de-
loc niciun fel de măsuri de protecție pentru sârbii din Croația, atunci trata-
53 C. A. Macartney, „Das ungarische Nationalitätengesetz von 1868”, in Peter Berger

(coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867. Vorgeschichte und Wirkungen
(Viena-München, 1967), p. 219-230; Oscar Jászi, The Dissolution of the Habsburg Mo-
narchy (Chicago, 1929), p. 220-239.
mentul naționalităților din Ungaria de după 1868 s-a înrăutățit în practică

și nu s-a schimbat pe plan legislativ. Introducerea în 1907 a dreptului de vot
general în Austria a limitat poziția favorizată a germanilor, însă nu a frânt-o.
În Austria se aduc adesea în discuție schimbările remarcabile în do-
meniul legislației țării, care sunt interpretate de mulți drept o mișcare în
direcția unui concept de stat supranațional. Aici este vorba, înainte de toa-
te, de două reforme: așa-numitul Ausgleich moravian din 1906 și noua ordi-
ne a provinciei Bucovina din 1910. Un Ausgleich ruteno-polon, care fusese
decis deja în anul 1914, nu a mai intrat în vigoare, cum se știe, din cauza iz-
bucnirii războiului. Ausgleich-ul moravian, care a constat în mai multe legi,
nu a schimbat nimic esențial în structura curiilor dietale ale orașelor, came-
relor de comerț și așezărilor rurale, care își aveau rădăcinile în conceptele
medievale, dacă facem abstracție de crearea unei curii alese pe baza drep-
tului general de vot și care cuprindea mai puțin de o șeptime din numărul
deputaților. Într-adevăr, nouă a fost însă legea electorală conform căreia
dreptul de vot pentru alegerea reprezentanților curiali cehi sau germani
avea loc pe baza înregistrării în registre naționale. O majorizare a germani-
lor sau a cehilor, care contravenea raportului numeric al celor două grupuri
naționale, a fost împiedicată prin introducerea acestei dispoziții parțiale a
autonomiei personale.54 Pe fundamente similare s-a bazat și introducerea
curiilor naționale în Dieta Bucovinei, țara de coroană a Austriei cea mai
puțin unitară din punct de vedere național. Și aici, alături de drepturile
naționale ale românilor, rutenilor, germanilor (și în cadrul curiei germane
a evreilor), au fost păstrate vechile privilegii de stare. Pe aceleași premise
s-ar fi bazat și introducerea unui Ausgleich național între polonezi și ruteni
în Galiția.55
54 Bernatzik, Verfassungsgesetze, p. 1006-1012; Karl Gottfried Hugelmann, „Das Natio-

nalitätenrecht nach der Verfassung von 1867. Der Kampf um ihre Geltung, Auslegung
und Fortbildung”, in Karl Gottfried Hugelmann (coord.), Das Nationalitätenrecht des
alten Österreich (Viena, 1934), p. 226-237; Theodor Veiter, „Die Sudetenländer”, in
Karl Gottfried Hugelmann (coord.), Das Nationalitätenrecht des alten Österreich, p.
390-396; Horst Glassl, Der Mährische Ausgleich (Veröffentlichungen des Sudeten
deutschen Archivs in München, München, 1967), passim; Kann, Nationalitätenpro-
blem, vol. I, p. 199 și urm., 420 și urm.
55 Bernatzik, Verfassungsgesetze, p. 938-972; Richard Wenedikter, „Die Karpathenlän-
der”, in Karl Gottfried Hugelmann (coord.), Das Nationalitätenrecht des alten Öster
reich, p. 724-738, 715-720; Kann, Nationalitätenproblem, vol. I , p. 332-335, 470 și urm.
Aceste reforme nu au avut cu siguranță efecte extraordinare. Ele

aparțin foarte hotărât domeniului concilierii naționale și nu gândirii de
stat supranaționale, iar asta nu înseamnă nicidecum o critică dezavuantă.
Faptul că aceste garanții ale drepturilor naționale ar fi putut fi atinse numai
printr-un compromis cu concepțiile de stare medievale și numai în zone
restrânse ale Austriei nu trebuie privit ca un reproș. Fără îndoială că acestea
au fost susținute de buna intenție a autorităților. Multe pledează într-ade-
văr în favoarea reformei de detaliu, unde inițial reforma de ansamblu părea
imposibilă. Ceea ce este mai bun nu este în mod necesar inamicul binelui.
Totuși, concepția în sine că instituții precum cele ale Ausgleich-ului
moravian și cele ale noii constituții a provinciei Bucovina ar fi trebuit sau
ar fi putut fi extinse asupra jumătății vestice sau asupra întregului Impe-
riu nu este una bună. Chiar dacă elementul de stare, complet anacronic,
al dietelor pe curii ar fi putut fi eliminat, mai ales împărțirea pe grupe de
alegători printr-un sistem național de înregistrare rămânea problematică
în sine. Ideea că alegătorul, nu numai în domeniul cultural național, așa
cum prevedea Renner, ci la nivelul întregului stat, alegea în calitate de ceh,
român sau german și nu în cea de conservator, socialist sau liberal, este
antiteza exactă a gândirii de stat supranațional în sens pluralist. Dintre re-
formele individuale amintite, niciun drum nu conduce într-acolo. Numai
prioritatea intereselor supranaționale în fața celor naționale în domeniul
vieții publice și în special în cea a partidelor politice ar fi putut aduce reali-
tatea mai aproape de concept, însă nu și de materializarea unei concepții de
stat supranațional. În această privință, practica statală a vechiului Imperiu a
trebuit să eșueze într-o măsură mult mai evidentă decât teoria. În orice caz,
ar trebui constatat în mod insistent că, atâta vreme cât Monarhia Habsbur-
gică a stat în picioare, și alte corpuri statale, în circumstanțe mult mai puțin
dificile, au eșuat acolo unde ea a greșit.
6. Statul supranațional în imaginea istorică

a trecutului și prezentului
Majoritatea covârșitoare a cetățenilor unui stat cu anumită viabilita-
te se preocupă puțin de argumentările care încearcă să-i dovedească drep-
tul la existență. Semnul prevestitor al necrologului unui corp politic este
privit, pe bună dreptate, ca un simptom al decadenței politice.
Această constatare este pe deplin, valabilă, în cele din urmă, și pen-
tru vechea Austrie. Acolo s-a vorbit în mod sigur mai mult despre caracte-
rul absurd al Imperiului decât în alte state. Acest lucru nu a însemnat nici
pe departe că îndreptățirea existenței sale a fost în sine repudiată. În mod
esențial, lupta naționalităților de dinainte de 1914, chiar și în formele sale
radicale, cu excepția celei pangermane, sârbești și, parțial, celor italienești și
rutene, s-a preocupat îndeosebi de reformele Imperiului și nu de scopurile
și metodele care trebuiau să conducă la disoluția lui.
Imperiul Habsburgic a fost văzut drept un corp politic ce a recunos-
cut în sens larg îndreptățirea problemei naționalităților până la un anumit
grad, și anume în jumătatea de vest a Imperiului. Nu a fost nevoie de daruri
profetice pentru a prevedea că o evoluție similară era mai devreme ori mai
târziu scadentă și în Ungaria, dacă izbucnirea Primului Război Mondial nu
ar fi intervenit între timp. Recunoașterea semnificației problemei naționale
nu conține, în mod firesc, crearea unui Ausgleich național în măsură a satis
face pe deplin toate părțile, de care Monarhia era foarte departe în anul
1914. Cu atât mai puțin cu cât vechea Austrie putea fi numită un corp po-
litic național; dimpotrivă, se considera că este unul supranațional.56 Toate
acestea apar astăzi ca nemaifiind problematice.
Marea controversă privind îndreptățirea la existență și conducerea sta-
tală a Monarhiei a început după destrămarea din anul 1918. Nu este aici lo-
cul unei abordări mai detaliate a acestei teme atât de des tratate. Doar atâta
trebuie observat: cea mai vehementă critică, ba chiar condamnarea vechii
Austrii a venit, după ce agitația vremurilor revoluției și a inflației de după
1918 trecuseră deja, în mare parte dinspre stânga radicală de orientare to-
talitară, din partea celor de dreapta întru totul radicali, dar și deseori din
partea naționalismului chiar moderat din statele succesoare. Poziționarea
56 Kann, Nationalitätenproblem, vol. II, p. 298 și urm.

lor față de vechea Monarhie era în principal dictată de anumite interese po-
litice. În consecință, ele nu pot fi nicidecum refuzate complet. Însă, pe baza
acestor interese politice evidente, se poate fără îndoială concluziona că o
critică provenită dintr-o asemenea perspectivă nu poate pronunța ultimul
cuvânt în aprecierea Monarhiei. Pe scurt, asemenea concepții au compro-
mis mult mai puțin imaginea istorică a Monarhiei Habsburgice decât se
consideră în mod normal. „Se observă intenția, iar asta poate deveni” – dar
nu neapărat – „deranjat”.
Însă pentru a alipi citatului lui Goethe din Tasso unul al lui Schiller
din Wallenstein, „sârguința prietenilor este cea care mă clatină, nu ura
dușmanilor”. În citat, la „sârguința prietenilor” putem adăuga acestui citat
și „naivitatea”, care aici nu se referă la prăbușirea Monarhiei înseși, ci doar
la aprecierea ei în perspectivă istorică. Dar dacă se concepe Articolul 19 al
constituției, privitor la drepturile generale ale cetățenilor statului, Ausgle-
ich-ul moravian, curiile naționale din Dieta Bucovinei, garnisite cu unele
ordonanțe privind limbile în Boemia, ca fiind etapele către o ordine socială
ideală, care s-ar fi putut materializa dacă răutatea dușmănoasă și întâmpla-
rea cea oarbă nu ar fi adus prăbușirea Monarhiei, atunci prin aceasta s-a de-
format complet imaginea istorică a Monarhiei, chiar dacă în cele mai multe
cazuri s-a făcut cu bune intenții. În mare măsură, asta se referă la conceptul
complet absurd al „națiunii austriece în cadrul unui stat multinațional”. Cu
astfel de absurdități se frizează contradicția, care în sine nu ar fi o nenoro-
cire. Cu afirmații de acest tip se provoacă căderea în derizoriu nu numai a
propriei persoane, ci și a unui fenomen istoric însemnat și în felul său vene-
rabil, cum a fost vechiul Imperiu. Chiar dacă buna intenție, atâta timp cât
este vorba despre ideile de restaurație ce au supraviețuit, este în afara ches-
tiunii, dintr-un punct de vedere pur intelectual această schimbare a sensu-
lui, care-i determinată de percepții sentimentale, este mult mai păguboasă
decât una motivată de interese politice ușor de întrevăzut.
Argumentul că vechii Austrii i-a izbutit măcar în parte concilierea
națională și că dincolo de aceasta s-a aflat pe cea mai bună cale către sco-
pul unei ordini supranaționale abia dacă ar avea nevoie, pe baza aprecierii
obiective a parcursului istoric, de vreo contraargumentare. Însă întrebarea
dacă alte entități statale au mers mai bine de la 1918 încoace are nevoie
de o reflecție. Aici, în mod firesc, deseori, și nu doar după 1918, este adus
în discuție exemplul Elveției. Nu întru totul pe bună dreptate. Căci dacă
Elveția pare să se apropie mai mult de imaginea unei entități statale demo-
cratice supranaționale decât orice altceva în istoria mai nouă, la fel este și
premisa unei tradiții democratice care a durat șapte secole, ca și a pluralis-
mului constituirii pe cel mai îngust spațiu a douăzeci și două de cantoane
într-un mod atât de singular, încât aici trebuie să discutăm despre un caz
sui generis. Dat fiind că premisele sunt altele decât în cazul entităților pu-
blice, nu se pot trage nici aceleași concluzii. Mult mai importantă este o
a doua circumstanță, și anume întrebarea dacă un concept dominant de
stat supranațional se poate cumva împăca cu existența unei entități statale
democratice.
Privitor la statele democratice în înțelesul lor occidental, concilierea
națională nu a reușit nici în Cehoslovacia perioadei interbelice, nici în Bel-
gia, Canada ori Israel, pentru a numi doar câteva exemple. Asupra moti-
velor deosebite din fiecare caz în parte nu putem și nu trebuie să insistăm
aici, fiindcă punerea problemei noastre este orientată asupra chestiunii
totalității statului supranațional. În orice caz, în niciuna dintre aceste țări,
conceptul de stat supranațional nu a fost în poziția de a trece peste conflic-
tele dintre grupurile naționale. Este cu certitudine adevărat, deși nu schim-
bă nimic faptul însuși că acolo, dar și în Monarhia Habsburgică, motivele
de politică externă au fost relevante, chiar în mod preponderent, în multe
cazuri. Abordarea noastră este bazată pe fapte, nu pe scuze sau justificări.
Ca opuse acestora, am putea arunca o privire asupra câtorva exemple
din [fostul] Bloc Comunist. Nici Iugoslavia și nici România nu au obținut o
conciliere națională completă; amândouă, și în special România, s-au apro-
piat – în orice caz mai mult decât regatele iugoslav și român ale perioadei
interbelice – de această conciliere. De asemenea, amândouă s-au apropiat
mai mult de conceptul ordinilor de stat supranaționale decât statele demo-
cratice în sens occidental.
Într-un sens pur social, acest lucru nu își găsește rațiunea – sau cel puțin
rațiunea principală – în noua ordonare comunistă a societății. Aceasta nu tre-
buie, așa cum arată iarăși anumite exemple ale epocii postbelice, să se afle
întotdeauna în contradicție cu tristul fenomen al oprimării naționale. În mod
sigur, realizarea faptului că problema națională nu poate fi rezolvată în mod
independent de necesitatea reformelor economice profunde este valabilă as-
tăzi ca un lucru de la sine înțeles. Completa neînțelegere a acestui set de idei,
existentă în taberele burgheze ale vechii Austrii, a fost clarificată de evoluția
socială înregistrată de atunci. Însă deja Cehoslovacia perioadei interbelice

a fost, până la un anumit grad, un stat al bunăstării sociale în înțelesul său
modern. Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru Belgia, Canada și mai
ales pentru Israelul de astăzi, organizat în mod cooperatist. Cu alte cuvinte,
schimbările economice au fost probabil suficient de adânci pentru a nu îm-
piedica o nouă ordonare națională în direcția statului supranațional.
Ceea ce le-a lipsit statelor democratice, și anume într-un mod deosebit
de evident, a fost ceva cu totul diferit. Statele comuniste au [avut] o idee de
stat unitară, care se află deasupra revendicărilor naționale și care coordo-
nează concomitent pretențiile naționale, subordonându-le pe o treaptă mai
înaltă entității statale. Acest lucru, sub semnul comunismului, este foarte
profund pe planul politicii interne în România și Iugoslavia, nefiind însă
complet izbutit pe planul politicii externe. În raporturile internaționale,
îndreptățita revendicare a păstrării suveranității nelimitate din punctul de
vedere al dreptului internațional împiedică realizarea uniformizării com-
plete pe baza solidarității ideologice supranaționale.
Completa subordonare a revendicărilor naționale ordinii comuniste
supranaționale este foarte reușită doar în [fosta] Uniune Sovietică. Acolo,
programele naționale culturale ale statelor membre sunt cu adevărat coor-
donate în întregime și totodată subordonate complet și simultan statului
supranațional, care e[ra] într-adevăr real. Atât constituția, cât și practica
statală a Uniunii Sovietice reprezintă, în felul lor, singurul exemplu reușit
al unei ordini statale supranaționale. Limitarea în felul lor nu poate fi însă
accentuată suficient de puternic. De aceea soluția sovietică a fost posibilă,
fiindcă statul monopartid comunist cunoaște doar o singură idee asupra
statului: cea de inspirație marxist-leninistă.
În lumea necomunistă, atât cât este ea constituită în mod democratic,
o asemenea subordonare în structura statelor multinaționale nu a fost posi-
bilă, din simplul motiv că aceste state sunt prin definiție organizate în mod
pluralist și doresc să rămână ca atare. În anumite condiții, ele pot să ajute la
o conciliere națională, însă niciodată la statul supranațional, care este definit
printr-un singur concept asupra statului. Dacă ar fi altfel, o democrație plu-
ralistă în sens occidental și-ar pierde sensul. Să sperăm că îl va putea păstra!
Cum arată situația din jurul Monarhiei Habsburgice în ultima fază a
istoriei sale de după 1848, dacă o confruntăm cu ideea de stat supranațional
de inspirație totalitară? Vechea Austrie, care după Ausgleich-ul din 1867
a întors definitiv spatele absolutismului statului polițienesc, nu a fost, în

mod sigur, nici în jumătatea vestică a Imperiului, un stat democratic. Cu
atât mai puțin a fost unul totalitar, și nu a fost nici măcar un stat autori-
tar sever. Concilierea națională a reușit numai în parte, din motive aflate
predominant în legătură cu situația din 1867, care cereau o soluție înă-
untrul granițelor istorice și nu etnice din cadrul Monarhiei. Putem atrage
atenția asupra unor explicații mai profunde care au împiedicat concilierea
națională. Unele dintre acestea au fost indicate succint în acest capitol, fi-
ind însă tratate detaliat în alte materiale.57 Oricum ar fi apreciate aceste mo-
tive, concilierea națională nu a fost imposibilă în Monarhia Habsburgică
din punct de vedere al gândirii sau al imaginației politice. Imposibilă de
gândit și de imaginat a fost, în schimb, după 1867, subordonarea sub sin-
gura concepție supranațională de stat, așa cum există ea în statele totalitare.
Însuși statul polițienesc anterior a solicitat doar subordonarea pasivă, nu
însă și pe cea activă, cum se întâmplă în cadrul statului totalitar. Această
imposibilitate conceptuală a subordonării față de o idee de stat înțeleasă
drept concept de natură totalitară este împărtășită de Monarhia Habsbur-
gică cu state democratice mult mai complet structurate. Faptul că ideea de
stat unitar supranațional nu poate exista în domeniul democrației a fost
ultima revelație care a trebuit să le rămână refuzată marilor gânditori de
stat austrieci și care a trebuit, de asemenea, să rămână nerealizată în cadrele
experienței sale istorice. De la Palacky și Eötvös până la Fischhof și Renner,
cu toții au căutat un fel de Graal care, așa cum a trebuit să devină clar doar
unei generații viitoare, poate exista numai pe tărâmul unei lumi rigide, ce
refuză toleranța față de alte concepții. În acest sens, și anume în cel al cău-
tării conceptului de stat atotcuprinzător, Monarhia într-adevăr s-a prăbușit
din cauza unei contradicții interne, dar nu în sensul marxist al propriei
structuri socioeconomice real existente, însă deficitare. Mai mult, decisiv
a fost că unei societăți pluraliste i-a fost imposibil să-și poată subordona
existența viitoare unui concept de stat unic și general obligatoriu. Această
incapacitate însă este spre cinstea vechiului Imperiu.
57 Jászi, Dissolution, p. 269-375; Bauer, Die österreichische Revolution, p. 1-70. Vezi, între
altele, mai ales Robert A. Kann, Werden und Zerfall des Habsburgerreiches (Graz-Viena,
1962), p. 149-205.
SITUAȚIA DREPTULUI ÎN UNGARIA
Béla Sarlós
1. Moștenirea feudală
Nici în epoca tratată și nici mai devreme Ungaria nu a avut o constituție
scrisă. Edificarea administrației de stat și a ierarhiei funcționarilor sunt
cuprinse în diferite legi și ordonanțe modificate frecvent. Deja din acest
motiv, sistemul juridic al Ungariei între anii 1848 și 1918 este greu de
cuprins. Înțelegerea acestui sistem de drept este îngreunată de alte două
circumstanțe: în primul rând, între diferitele părți ale teritoriului statal se
pot constata diferențe semnificative, iar în al doilea rând sistemul juridic
s-a dezvoltat deosebit de încet; schimbări semnificative nu au avut loc doar
între anii 1848-1867, ci și între anii ’80 și turnura dintre cele două secole.
Pentru a face materialul mai inteligibil, vom oferi în primul rând o perspec-
tivă istorică și o preistorie a normelor de drept luate individual.
Situația dreptului în Ungaria dinainte de legile care au fost create prin
ultima dietă de stări și sancționate la 11 aprilie 1848 o putem rezuma în linii
mari după cum urmează:
Sancțiunea Pragmatică din 1723 (Legile I și II/1723)1 extindea drep-
tul de moștenire a liniei feminine a Casei de Habsburg asupra Ungariei și
1 Pentru toate articolele de legi citate în acest studiu, vezi ediția „milenară” a marii colecții
Desző Márkus (coord.), Corpus Juris Hungarici (Budapesta, 1896 și urm.). Complemen-
164 Béla Sarlós
prevedea ca Ungaria și celelalte țări și provincii ale monarhului să fie stăpâ-

nite în comun și indivizibil; apoi, ca regele Ungariei să fie neapărat același
cu monarhul țărilor Coroanei. Aceste legi au asigurat totodată caracterul
de sine stătător al legislativului și executivului în Ungaria. Legile IV, XIII și
XIV/1741, III, X și XIV/1790, III/1827 și IV/1827 au reconfirmat carac-
terul de sine stătător al țării, au declarat că dreptul de a legifera aparține în
mod comun și unitar dietei și regelui încoronat, că aprobarea impozitelor și
a recruților intră în mod exclusiv în competența dietei și că aceasta trebuie
convocată în fiecare al treilea an.
Dieta de stări avea două camere: Tabla Stărilor, ai cărei membri erau
aleși de adunările plenare ale comitatelor, fiind prevăzuți cu indicații obli-
gatorii, și Tabla Magnaților, ai cărei membri erau recrutați, pe baza drep-
turilor dobândite prin naștere, din rândurile marii nobilimi, apoi dintre
purtătorii celor mai înalte demnități statale și bisericești. Cele mai impor-
tante organe ale administrației locale erau comitatele, la ale căror adunări
plenare orice nobil, fără luarea în considerare a situației averii sale, avea
drept de vot. Cu excepția comitelui suprem, funcționarii comitatensi erau
aleși de adunarea plenară. Curțile de primă instanță erau atașate comitate-
lor și orașelor, componența lor constând din funcționari aleși și judecători,
aceștia fiind aleși de adunarea plenară. Curtea de primă instanță pentru io-
bagi era în general instanța patrimonială [domenială]. Ca a doua instanță
funcționa curia, ai cărei membri erau numiți de rege. Curia era compusă
din trei părți: Tabla Regală, Tabla Septemvirală și Curtea Cambială Supe-
rioară.
Țara nu dispunea de un cod civil și nici de unul penal. Dreptul civil și
penal și procedurile erau reglementate parțial pe baza unor legi vechi de
sute de ani, dar în mare parte prin dreptul consuetudinar. Necesităților
tar literaturii citate în notele următoare, mai pot fi amintite: István Egyed, Vármegyei
önkormányzat (Budapesta, 1929); Géza Ferdinandy, Magyarország közjoga (Budapesta,
1902); Iván Meznerics și Lajos Torday, A magyar közigazgatás szervei 1867-1937 (Bu-
dapesta, 1937); Desző Márkus (coord.), Magyar Jogi Lexikon, 6 vol. (Budapesta, 1898
și urm.), precum și contribuțiile relevante [pentru tema de față] din volumele colective
Andor Csizmadia (coord.), Jogtörténeti tanulmányok, 2 vol. (Budapesta, 1968); Andor
Csizmadia și Kálmán Kovács (coord.), Die Entwicklung des Zivilrechts in Mitteleuropa
(Budapesta, 1970); Andor Csizmadia (coord.), Die Freiheitsrechte und die Staatstheorien
im Zeitalter des Dualismus (Studia Juridica Auctoritate Universitatis Pécs Publicata 48,
Budapesta, 1966).
Situația dreptului în Ungaria 165
vremii îi corespundea doar legea din 1840 privind cambiile și insolvența,

apoi legile referitoare la comercianți, la raporturile juridice dintre fabrici,
la societățile comerciale deschise, societățile pe acțiuni și la procedura
insolvenței (Legile XV-XXII/1840).
Existau, de asemenea, mari diferențe juridice între nobili și iobagi. Așa-
numitele diete reformiste au îmbunătățit oarecum situația iobagilor, dar,
în afară de impozite, așa-numitele „obligații domeniale” (robota, zeciuiala,
alte dări în bani și în natură) au îngreunat în continuare soarta țărănimii
dependente, în timp ce nobilimea se bucura de scutire completă de impo-
zite. Din perspectiva dreptului penal, situația nobilimii și a iobăgimii era,
de asemenea, foarte diferită. Nobilul avea dreptul de a se apăra în stare de
libertate, iobagul era însă arestat încă de la începutul procesului; nobilul
putea face apel în cadrul fiecărui proces penal, dar acest drept de apel le era
acordat iobagilor doar în mod excepțional. Pedeapsa cu bătaia le era aplica-
tă iobagilor adesea și cu o mare severitate.
În pofida legilor care asigurau caracterul de sine stătător al țării, acesta
nu exista în realitate. Cele mai înalte organe guvernamentale ungare (Can-
celaria Aulică Regală Ungară, Consiliul Locumtenențial Regal Ungar și Ca-
mera Aulică Regală Ungară) erau practic subordonate organelor centrale
imperiale. Caracterul de sine stătător al țării trebuia de aceea declarat și
garantat atât de des și prin legi întotdeauna noi, fiindcă legile mai vechi,
care trebuiau să asigure acest caracter, au fost încălcate foarte des. Țării
îi lipsea și caracterul de sine stătător pe plan militar: în Legea VIII/1715
era recunoscută, dinspre partea ungară, armata unitară chezaro-crăiască. În
această armată unitară existau și regimente ungare, însă ele se aflau, aidoma
celorlalte formațiuni ale armatei, în subordinea comandamentului central
al Consiliului Aulic de Război. Nici dieta și nici organele guvernamentale
ungare nu aveau vreun drept în determinarea folosirii, conducerii și organi-
zării armatei. La fel ca domeniul războiului, afacerile externe (aici fiind in-
cluse comerțul exterior și vămile) constituiau și ele un drept suveran regal,
exercitat de Cancelaria Aulică și de cea a Casei Imperiale, având prerogati-
ve imperiale absolute. Pentru a înțelege legile din 1848, trebuie să precizăm
că, înainte de anul 1848, nu au existat de jure niciun fel de organe legislative
sau guvernamentale comune ungare și austriece.
În domeniul legislativului, regele și dieta acționau în mod formal ca
parteneri cu drepturi egale. Această egală îndreptățire partenerială era însă
166 Béla Sarlós
pe planul politicii de putere doar o egalitate de fațadă. Dieta ungară era

până în anul 1848 subordonată puterii absolute a dinastiei, la fel cum erau
autoritățile guvernamentale ungare organelor guvernamentale imperiale.
Opoziția nobiliară liberală a recunoscut chiar înainte de 1848: cu cât
i-ar izbuti să limiteze puterea absolută a regelui, cu atât mai mult ar putea crea
condițiile necesare nu numai reorganizării burgheze, ci și independenței și
statutului de sine stătător al țării. De aceea, la dieta din anii 1843 și 1844, în
cadrul dezbaterii privind proiectele de legi penale, nu s-a discutat în princi-
pal despre acestea, ci despre sistemul de guvernare parlamentară, responsa-
bilitatea ministerială și dreptul electoral. În ce privește proiectele legislative
penale (extinderea și aplicarea dreptului penal asupra acțiunilor ilegale ale
guvernului, limitarea strânsă a dreptului regal de grațiere, introducerea ge-
nerală a procesului cu jurați și implicarea largă a țărănimii în cadrul aceste-
ia), nobilimea din opoziție a încercat, chiar dacă nu a avut succes, să între-
prindă pe căi ocolite pașii decisivi către reorganizarea burgheză a structurii
de stat.2 Piesa centrală a punctului de vedere al opoziției era convingerea că
întreaga putere îi revine națiunii și de aceea dreptul de a alege trebuie extins
asupra tuturor celor care au un venit anual minimum de 100 de florini; prin
aceasta, și o parte a țărănimii ar fi primit dreptul de a vota. Conservatorii
însă cereau împărțirea puterii între rege și guvern, pe de o parte, și națiune,
pe de altă parte. Dreptul de a alege trebuia să le revină doar acelora care
plăteau cele mai mari impozite. Nu era astfel vorba despre o extindere a
dreptului de a alege asupra păturilor largi ale populației.
Disputa fundamentală a avut loc în anii 1843 și 1844, 1848 și 1867 în
jurul chestiunii împărțirii puterii: dacă poziția dominantă de putere trebuie
să-i revină regelui (respectiv guvernului) sau națiunii (respectiv dietei sau
parlamentului). Extinderea dreptului electoral se afla în legătură cu această
chestiune. O echilibrare completă a domeniilor puterii nu era însă posibilă;
problema centrală a ponderii principale a puterii a influențat între 1848 și
1918 fiecare domeniu mai important al sistemului ungar de drept.
2 Despre Dieta din 1843/1844, vezi Béla Sarlós, Deák és Vukovics. Két igazsá-gügymi-
niszter (Értekezések a történeti tudo-mányok körebői, Uj sorozat 54, Budapesta,
1970), p. 37-49.
2. Perioada dintre anii 1848 și 1867
2.1. Legile anului 1848

În Legea III/18483 a fost prevăzută crearea unui Consiliu de Miniștri (Mi-
nisteriu) responsabil, de sine stătător, iar prin Legea IV a fost trasată aria de
competență a dietei (parlamentului). Aceste articole de legi au constituit
fundamentul funcționării noilor organe burgheze ale statului și le-au stabi-
lit competențele. Însă din punct de vedere formal, nu s-a schimbat nimic:
regele și dieta (parlamentul) au rămas factorii constitutivi ai legislativului.
Regele nu putea fi forțat să sancționeze legile, însă, prin deplasarea centre-
lor de greutate în interiorul cadrului rămas neschimbat, situația s-a modi-
ficat totuși considerabil. Dacă anterior dieta putea fi întrunită de rege doar
o dată la trei ani, conform articolelor de lege din anul 1848, ea trebuia să
se întrunească anual la Pesta. Camera Reprezentanților putea fi din nou
aleasă în fiecare al treilea an; parlamentul trebuia să stabilească bugetul și
să aprobe încheierea exercițiului bugetar. Regele avea dreptul de a proroga
sesiunea anuală a parlamentului și chiar de a-l dizolva înainte de al treilea
an și de a decreta noi alegeri. În cazul dizolvării, noul parlament trebuia
să se constituie într-un interval de trei luni. Cea mai importantă dispoziție
era aceea că regele nu putea proroga sesiunea anuală și nu putea dizolva
parlamentul atâta timp cât acesta nu a luat o decizie în fond privind bugetul
înaintat prin Consiliul de Miniștri și încheierea exercițiului bugetar.
În principiu, regele putea refuza promulgarea oricărei legi, în practică
era însă dependent de parlament, deoarece parlamentul nu aproba bugetul
în cazul unui refuz al promulgării. Astfel se pierdea însă capacitatea de lu-
cru a guvernului, responsabil înaintea parlamentului. Un parlament care se
împotrivește voinței regale nu putea fi nici prorogat și nici dizolvat, întrucât
acesta putea să amâne după bunul plac luarea unei decizii privind bugetul
și încheierea exercițiului bugetar în cazul unei escaladări a situației politice.
Dacă regele voia să rămână fidel constituției, era obligat să promulge legile
emise de parlament, fiindcă, în caz contrar, guvernul, responsabil în fața
acestuia, nu putea guverna în lipsa bugetului și trebuia să-și dea demisia.
3 O traducere în limba germană a unor extrase din cele 31 de legi ale anului 1848 se găsește
în Edmund Bernatzik (coord.), Die österreichischen Verfassungsgesetze mit Erläuterungen
(Viena, 1911), p. 78-100.
168 Béla Sarlós
Regele putea să numească doar un singur guvern nou care să se bucure de

încrederea majorității Camerei Reprezentanților. Legea nu stabilea doar în
general responsabilitatea ministerială, ci declara și responsabilitatea pena-
lă a membrilor cabinetului în fața parlamentului. Conform legii, regele nu
avea nicio posibilitate de a suprima responsabilitatea penală. El nu putea
anula pedepsirea miniștrilor condamnați de către parlament nici măcar
prin grațiere individuală, ci doar în cazul unei amnistii generale. În această
chestiune exista o legătură strânsă între Legile III și IV/1848.
Dispoziția fundamentală a Legii III/1848 stabilea că regele poate
exercita puterea executivă în mod exclusiv prin intermediul Consiliului de
Miniștri independent și că fiecare dintre acțiunile sale este validă dacă unul
dintre miniștrii aflați la Pesta îi contrasemnează ordonanțele, ordinele sau
deciziile. În cazul în care această contrasemnare – sau orice altă ordonanță
sau acțiune a ministrului – ar leza independența țării, constituția, libertatea
personală sau intangibilitatea proprietății, atunci Camera Reprezentanților
îl poate pune sub acuzare printr-o majoritate simplă pe ministrul respectiv;
mai mult, instanța, aleasă de Tabla Superioară și formată din doispreze-
ce membri, îl putea apoi condamna pe ministru. Deoarece regele nu putea
să dizolve ori să proroge parlamentul după bunul său plac, nici acesta și
nici guvernul nu puteau face nimic împotriva voinței sale. În consecință,
legislația anului 1848 a creat în Ungaria un sistem parlamentar ce cores-
pundea pe deplin principiilor burgheze și democratice și care a desființat
puterea absolută a regelui din trecut.
Stabilirea competențelor Consiliului de Miniștri a corespuns, de ase-
menea, principiilor clasice burghezo-democratice. Delimitarea competen
țelor avea o însemnătate și pentru consacrarea guvernului de sine stătător al
țării. Ca regulă de bază servea următoarea prevedere: „În toate acele ches-
tiuni care până acum au aparținut sau ar fi trebui să aparțină competenței
Cancelariei Aulice Regale Ungare, Locumtenenței Regale și Camerei Auli-
ce Regale, inclusiv cele montanistice, și în general în toate chestiunile civile,
bisericești, erariale, militare și care țin în general de apărare, Majestatea Sa
va exercita de acum înainte puterea executivă exclusiv și doar prin Consiliul
de Miniștri ungar”. Această definiție se referă și la starea de fapt anterioa-
ră, conform căreia organele centrale guvernamentale imperiale au retras
anumite chestiuni din competența organelor guvernamentale ungare; în
chestiunile apărării țării, care anterior nu au ținut de competența organelor
guvernamentale ungare, legea sublinia chiar de două ori competența Con-

siliului de Miniștri. De aceea crearea unui guvern responsabil a avut drept
consecință și obținerea independenței țării.
Reglementarea afacerilor externe nu era foarte clară. Paragraful mai
sus citat, al 6-lea din Legea III/1848, nu cuprindea și afacerile externe; în
paragraful 13 se amintea: „Unul dintre miniștri se va afla întotdeauna în
jurul persoanei Majestății Sale și își va exercita influența asupra tuturor
raporturilor care se referă în mod comun la patrie și la provinciile eredi-
tare, având în cadrul acestora responsabilitatea de a reprezenta țara”. Res
pectiva prevedere poate fi privită doar ca o soluție tranzitorie, fiindcă în
mod indubitabil se afla în legătură cu Sancțiunea Pragmatică. Însă tocmai
față de Casa stăpânitoare comună, legislația ungară nu a putut concilia în
mod unilateral administrarea absolută a afacerilor externe de dinainte cu
sistemul parlamentar. În acel moment, provinciile ereditare nu aveau încă
o constituție burgheză. Această soluție tranzitorie putea fi privită ca satis-
făcătoare de jure, din punctul de vedere al independenței ungare, întrucât
ministrul a latere era responsabil în fața parlamentului ungar și, prin greu-
tatea acestei responsabilități, reprezenta țara și nu doar guvernul. Paragra-
ful 13 al legii se afla în legătură cu paragraful 8, conform căruia implicarea
armatei ungare în afara granițelor țării era decisă de rege, însă era necesară
contrasemnarea de către ministrul a latere (dar nu și a unui ministru de
la Pesta). Această prevedere nu a abrogat numai dreptul suveran absolut
al regelui asupra purtării războiului, avut înainte, ci a sporit semnificativ și
influența ministrului a latere (și, indirect, influența parlamentului ungar)
asupra politicii externe.
Legea V/1848 a sistat dreptul comitatelor de a trimite deputați. Alege-
rea deputaților pentru Tabla Inferioară trebuia efectuată pe baza reprezen-
tării populare. Legea a păstrat dreptul de a alege al nobililor, precum și al
acelora care aveau drepturi de cetățean al unui oraș, extinzându-se asupra
tuturor bărbaților de cel puțin douăzeci de ani care în orașe erau proprie-
tari ai unei case în valoare de 300 de florini, iar în sate proprietari ai unui
teren de un sfert de lot urbarial, dar și asupra fabricanților, comercianților,
meseriașilor care lucrau cu cel puțin un ucenic, iar în afară de aceștia asupra
tuturor persoanelor care aveau un venit anual de minimum 100 de florini.
Medicii, avocații, inginerii, profesorii, învățătorii, clericii, clericii asistenți,
notarii comunali și membrii Academiei de Științe au primit dreptul de a
170 Béla Sarlós
alege fără luarea în considerare a veniturilor. În schimb, persoanele aflate

sub tutela paternă, sub curatelă sau autoritatea nobiliară, apoi cei care au
fost condamnați din cauza unei fapte grave, erau excluși dintre alegători.
Dreptul electoral pasiv îl dețineau toți aceia care aveau dreptul de a alege,
dacă au depășit vârsta de 24 de ani și stăpâneau limba maghiară, limba uni-
că a legislației. Censul stabilit prin lege nu era foarte mare și, cu toate că ma-
joritatea țăranilor, din cauza proprietății restrânse de pământ (sub sfertul
unui lot urbarial), și muncitorimea erau priviți ca aflându-se sub autoritatea
unui stăpân, fiind de aceea excluși dintre alegători, legea poate fi totuși pri-
vită ca un pas pozitiv, iar din perspectiva raporturilor din acea vreme putea
fi considerată democratică.4
Pentru a asigura unitatea teritorială a statului, Legea VII/1848 a stabi-
lit unirea Ungariei și Transilvaniei. Legea stabilea doar principiile uniunii și
conținea prevederi detaliate doar în ce privește completarea parlamentului
prin deputați transilvăneni, apoi însărcina guvernul să facă toate demersu-
rile pentru punerea în aplicare a uniunii și îl obliga să înainteze următoarei
întruniri parlamentare un proiect detaliat de lege privitor la uniune.
Legile VIII-XIV/1848 se referă la transformările sociale: ele au anu-
lat privilegiile nobiliare și au pus bazele eliberării iobagilor. Legea VIII a
desființat scutirea de impozite a nobilimii. Legea IX a desființat serviciile în
folosul stăpânilor prestate de supuși, precum și instanțele patrimoniale. Le-
gea XIII a sistat decima ecleziastică. Legea XII a stabilit bazele pretențiilor
de despăgubire ale stăpânilor funciari; ca fundament servea nu valoarea do-
meniului nobiliar, ci folosul efectiv pe care îl trăgea stăpânul. Despăgubirea
avea loc prin emiterea de obligațiuni de stat cu dobândă, iar detaliile ur-
mau să fie reglementate de următoarea sesiune parlamentară. Desființarea
sarcinilor urbariale nu a însemnat eliberarea economică a întregii țărănimi,
deoarece eliberarea nu se extindea asupra tuturor beneficiilor feudale (de
exemplu, zeciuiala vinului, dreptul de cârciumărit și morărit, precum și alte
„drepturi regaliene mici”), iar țăranii denumiți coloni „contractuali” și io-
bagi, aparținând în general celei mai sărace pături a țărănimii, nu au fost
cuprinși în reglementare, ei având în posesie doar un lot „alodial” sau „curi-
al”, pe baza unui contract civil încheiat cu stăpânul de moșie.
Legile anului 1848 nu au adus țărănimii niciun fel de egală îndreptățire
pe planul dreptului penal. În continuare, nenobilii puteau fi arestați la înce-
4 Andor Csizmadia, A magyar választási rendszer 1848-1849-ben (Budapesta, 1963).

putul procesului, iar dreptul lor de apel rămânea la fel de limitat ca înainte
de 1848. Câteva comitate, precum Pesta, Timișul sau Vas, au petiționat
fără succes la ministrul de justiție Ferenc Deák pentru abolirea pedepsei cu
bătaia. Deák nu era pregătit s-o abolească, în parte fiindcă o lege nu putea fi
modificată printr-o ordonanță de ministru, însă în principal datorită faptu-
lui că abolirea pedepselor corporale nu ar fi fost adecvată în situația agitată
a țării. Până la finele lui 1848, curțile de primă instanță au pronunțat destul
de des pedeapsa cu bătaia împotriva țăranilor. Aceste sentințe nu numai că
au fost reconfirmate de instanțele superioare, ci uneori au fost chiar înăspri-
te. Din punctul de vedere al legislației penale, țăranii au fost dezavantajați
până la finalul anului 1848.
Legea XV/1848 a desființat aviticitatea care limita capacitatea de
circulație a bunurilor nobiliare și a obligat Consiliul de Miniștri să înainte-
ze, pe baza acestui principiu, proiectul unui Cod civil.
Chestiunile comitatelor au fost reglementate doar provizoriu prin
Legea XVI/1848. Ca principiu fundamental a fost decretată coordona-
rea administrației comitatense în înțelesul extinderii „libertății generale”,
iar Consiliul de Miniștri a fost însărcinat să înainteze următoarei sesiuni
parlamentare, în sensul democratizării comitatelor, un proiect de lege pe
baza reprezentării populare, iar până atunci să fie valabil la adunările lărgite,
care trebuiau convocate urgent, doar dreptul de vot personal al nobililor.
Legea mai stabilea și ca reprezentanții comunali să dispună de un drept
de vot la aceste adunări plenare. Nu au fost stabilite însă nici numărul și
nici modalitatea de alegere a respectivilor reprezentanți comunali. Aceste
reprezentanțe plenare aveau de rezolvat o singură chestiune: alegerea unei
comisii permanente, în a cărei componență să fie luate în considerare toate
clasele sociale. Comisia astfel aleasă urma să exercite toate acele drepturi
care anterior se aflau în aria de competență a adunărilor comitatense. Ea se
afla în legătură cu Consiliul de Miniștri și dispunea de funcționarii comi-
tatului. Conform Legii XVII/1848, această comisie nu putea organiza noi
alegeri generale de funcționari. Comitele suprem putea ocupa doar în mod
provizoriu posturile vacante de funcționari, în înțelegere cu comisia.
Prevederile mult mai detaliate erau conținute în Legile XXIII-XXVII/
1848 referitoare la orașe și la așa-numitele „districte libere”. Și în aceste
domenii, toți cei care avuseseră anterior dreptul de a vota îl puteau păstra.
Dar toți cei care îndeplineau condițiile stabilite ale censului primeau și aici
dreptul de a alege. În orașe, acest cens era mai mare decât acela care fuse-
172 Béla Sarlós
se stabilit în Legea V referitoare la alegerile parlamentare. Altfel decât în

comitate, în orașe și în districtele libere trebuiau organizate noi alegeri de
consilieri comunali și alegeri generale de funcționari, iar ele trebuiau să aibă
peste tot un caracter secret. Legea extindea jurisdicția orașelor și asupra
nobililor care locuiau între granițele orașului respectiv.
O însemnătate deosebită a avut Legea presei XVIII/1848, care a
desființat cenzura, a introdus libertatea generală a presei, însă condiționa
apariția foilor politice cu depunerea unei cauțiuni importante de 10.000,
respectiv 5.000 de florini. Legea definea exact delictele de presă; ea deve-
nea astfel prima reglementare penală modernă cu caracter burghez din Un-
garia. Prevederile penale erau exacte și severe, iar caracterul lor corespunde
concepțiilor din 1843 prin faptul că stabileau numai pedepsele maximale.
Legea presei reglementa, sub amenințarea unor pedepse grele, protecția
persoanei regelui, a membrilor Casei regale, a ordinii succesiunii la tron,
a unității statale și legăturile cu celelalte țări ale monarhului, așa cum erau
stabilite în Sancțiunea Pragmatică. Paragraful 6 limita însă aceste legături în
mod expres la Casa stăpânitoare comună, la uniunea personală. Prin urma-
re, legea avea o însemnătate deosebită pe planul dreptului constituțional,
întrucât sublinia în mod repetat independența țării. Din punctul de vedere
al dreptului constituțional, este de asemenea semnificativ că în cazul delic-
telor de presă se introducea procedura cu jurați, iar Consiliul de Miniștri,
pe baza proiectului din anul 1843, era însărcinat să reglementeze pe calea
unor ordonanțe această procedură.
Pe baza acestei însărcinări, ministrul de justiție Ferenc Deák a emis
deja la 29 aprilie 1848 ordonanța privind instanța cu jurați pentru delicte
de presă, care – corespunzător proiectului din 1843 și codului procedural
penal francez din 1791 – recunoștea în afara instanței cu jurați ce pronunța
sentințe și instanțe cu jurați pentru punerea sub acuzare (grand jurys).
Ordonanța a dus la o descentralizare largă; în fiecare comitat și în fiecare
oraș mai mare trebuiau înființate curțile cu jurați, care trebuiau să acționeze
conform principiilor caracterului public, nemijlocit și oral al procedurii.
Fiecare dintre cei implicați în procedură, inclusiv judecătorul și procuro-
rul, trebuiau să fie aleși.5 Această ordonanță a lui Deák a fost primul cod
5 Pentru detalii, vezi Béla Sarlós, Az 1848-1849-es forradalom és szabadságharc büntetőjo-

ga (Budapesta, 1959), p. 31-49.
de procedură penală al Ungariei și totodată cel mai modern al epocii sale.

Ministerul de Justiție avea o grijă deosebită față de independența curților
cu jurați și nu exercita niciun fel de influență asupra componenței acestora.
În urma evenimentelor militare care au survenit, curțile cu jurați abia și-au
putut desfășura activitatea, pronunțând în total doar două achitări, ambele
la Bratislava și în cazuri cu implicare politică. În rezumat, se poate spune că
legile din aprilie 1848 conțineau prevederi detaliate doar cu referire la Con-
siliul de Miniștri și parlamentul ungar, la dreptul electoral, libertatea presei
și procedurile legate de presă. Celelalte legi formulau numai principii fun-
damentale, a căror elaborare individuală ar fi căzut în sarcina următoarei
adunări parlamentare. Însă la asta nu s-a mai ajuns. Spiritul democratic al
creării dreptului în anul 1848 este însă documentat prin acele decizii ale
Casei Reprezentanților, prin care legile din aprilie trebuiau să fie dezvoltate
în continuare. Parlamentul a intenționat încă din anul 1848 continuarea
elaborării legilor referitoare la desființarea iobăgiei în conformitate cu in-
teresele supușilor, apoi codificarea infracțiunilor politice în legi moderne și
realizarea egalității în drepturi prin edificarea unui nou aparat judecătoresc
bazat pe introducerea curților cu jurați.
2.2. Normele de drept ale anului 1849

Normele de drept create în anul 1849 se aflau parțial în legătură cu deci-
ziile parlamentului din anul 1848. Legea „marțială” din 13 februarie 1849
se baza pe conceptul înaintat Camerei Reprezentanților la 31 iulie 1848
de ministrul de justiție Ferenc Deák. Dieta de la Debrecen/Debrețin i-a
adus acestui concept doar acele modificări care au devenit necesare din ca-
uza războiului. Conform principiilor clasice ale dreptului penal burghez,
legea reglementa extrem de acurat și ușor inteligibil principalele forme ale
trădării de țară și ale spionajului; partea procedurală se baza pe principiile
caracterului public, oral, nemijlocit, nepărtinitor al procesului, precum și
pe apărarea din oficiu. Această normă de drept avea doar parțial un caracter
statal, fiindcă în cazul stabilirii vinovăției instanța putea pronunța pedeapsa
capitală, împotriva căreia nu era permis recursul, însă era posibilă proroga-
rea sau întreruperea judecății în vederea aducerii de noi dovezi. Dacă deci-
zia instanței compuse din cinci membri (care erau în parte militari, în parte
civili) nu era unanimă, cazul trebuia transferat unei instanțe obișnuite; dacă
174 Béla Sarlós
gravitatea cazului nu necesita o condamnare la moarte, era de asemenea

posibilă transferarea acestuia pe calea unei proceduri judiciare obișnuite.6
Așa-numitele instanțe de război au pronunțat în total 122 sentințe capitale.
La 3 mai 1849, dieta a declarat caracterul retroactiv al legii penale militare.
Ordonanța nr. 395/prezidial din 20 iunie 1849 a stabilit înființarea unei
singure instanțe centrale de război în locul instanțelor militare anterioa-
re. Fundamentele principiale pentru formularea acuzației erau conținute
în Ordonanța lui Vukovics nr. 1242 din 11 mai 1849, care a exclus de sub
procedura penală fiecare stare de fapt determinată de lașitate, prevăzând că
formularea unei acuzații era potrivită doar atunci când acțiunea învinuitu-
lui s-ar fi bazat pe o acțiune faptică împotriva patriei sau pe instigare.7
Cea mai importantă normă juridică din 1849 a fost în mod firesc
declarația de independență din 14 aprilie 1849, care detrona și exila Casa
de Habsburg și proclama independența țării. Referitor la forma statului,
declarația de independență a reprezentat doar o soluție provizorie, deoa-
rece alegerea lui Kossuth ca guvernator-președinte nu a însemnat încă pro-
clamarea republicii. Din punctul de vedere al dreptului public, înțelegerea
făcută între guvernatorul-președinte și noul guvern la 2 mai poate fi privită
drept o completare a declarației de independență. Acest acord a fost dez-
bătut și aprobat chiar în aceeași zi de către Camera Reprezentanților. Con-
form acestuia, determinarea politicii naționale și orice numire aparținea
competenței guvernatorului-președinte, însă toate ordonanțele sale erau
valabile doar având contrasemnătura ministerială. În urma detronării, ro-
lul ministrului a latere era preluat de ministrul de externe. Declarația de
independență nu i-a acordat lui Kossuth drepturi dictatoriale, ci a trans-
format în linii mari țara într-o republică burgheză. Acest lucru reieșea și
din declarația guvernamentală a guvernului Szemere, în care a fost stabilit
faptul că politica guvernului are o orientare republicană.
Grațierea nu intra în competența guvernatorului-președinte, ci era
exercitată de o instanță de grațiere aflată sub prezidiul ministrului justiției.
Ea și-a ținut singura ședință pe 23 iulie 1849 la Szeged/Segedin și a adus
hotărâri de fond în șase cazuri. Între membrii acestei instanțe de grațiere îl
găsim și pe unul dintre cei mai de seamă poeți ai țării, Mihály Vörösmarty,
precum și pe un scriitor cunoscut, Miklós Jósika. Ministrul de justiție
6 Ibid., p. 227-263.
7 Ibid.
Vukovics a condus doar ședințele în calitate de președinte, însă nu și-a dat

votul în niciunul dintre cazuri.
Pentru transformarea sistemului juridic, Ordonanța nr. 86/prezidial
din 29 mai 1849 a guvernatorului-președinte, contrasemnată de ministrul
de justiție, a avut un rol însemnat. Prin aceasta a fost dizolvată Curia, a că-
rei structură fusese până atunci una feudală, și s-au înființat în locul ei noi
instanțe supreme, care erau alcătuite din două părți: Curtea Țării și Cur-
tea Septemvirală. Motivația acestei ordonanțe este importantă din două
puncte de vedere: ea constata că noile instanțe superioare aveau doar un
caracter provizoriu, asta însemnând că urmau să funcționeze doar până la
introducerea unei noi proceduri penale, bazate pe curțile cu jurați; în con-
tinuare, acestea stabileau cele mai înalte obligații morale ale judecătorilor:
fidelitate de neclintit față de legi, păstrarea încrederii națiunii și hotărârea
fermă în cazul evenimentelor tumultuoase. Ministrul de justiție Vukovics
a înaintat la 21 iunie 1849 președinților de instanțe indicații prin care in-
terzicea pedepsele corporale aplicate până atunci, desființa deosebirile de
stare referitoare la exercitarea dreptului la apel și introducea caracterul pe
deplin public al dezbaterilor judecătorești. Prin aceste prevederi radicale,
ministrul Vukovics a pus în sfârșit în practică egala îndreptățire a țărănimii
în fața legii.
Noua Curte a Țării a funcționat la Pesta între 23 și 30 iunie 1849 și
a pronunțat sentințe în 21 de cazuri. În fiecare caz luat individual, această
instanță s-a distanțat de pedepsele corporale aplicate de curțile de primă
instanță, apoi într-unul dintre cazuri a decis ca tânărul Istók Szőke să pri-
mească în timpul detenției învățătură morală continuă în locul pedepselor
corporale.8 Aceasta a fost, pentru vremurile de atunci, o sentință exemplar
de progresistă.
Prevederile radicale făcute Vukovics în favoarea țărănimii se aflau în
legătură cu proiectul de lege pregătit de Ministerul Justiției, conform căru-
ia și iobagii curiali urmau să fie eliberați de sarcinile feudale pe calea unei
despăgubiri statale concomitente. Această legătură documentează faptul că
egala îndreptățire în fața legii a țărănimii putea fi realizată doar atunci când
hotărârea guvernamentală privind dezvoltarea în continuare a eliberării
economice a iobagilor ar fi devenit realitate măcar parțial. Această legătură
amintită se va evidenția și în sistemul de drept de după 1867.
8 Ibid., p. 266.
176 Béla Sarlós
Printre creațiile de drept ale anului 1849 mai trebuie amintite două
legi: cea privind minoritățile naționale, care dorea să asigure dezvoltarea
popoarelor nemaghiare ce trăiau în interiorul țării, și legea care stabilea
egala îndreptățire a evreilor. Ambele legi au fost emise în timpul sesiunii
dietei de la Szegedin, însă nu au mai ajuns să aibă vreo însemnătate practică
din pricina înfrângerii în războiul de independență, survenită peste puțină
vreme.
2.3. Neoabsolutismul și Provizoratul

După sfârșitul războiului de independență, în țara care își pierduse
existența statală situația juridică a fost reglementată prin patente emise prin
prerogativa absolută imperială. O parte a acestor patente stabileau preve-
derile de punere în practică devenite necesare în urma desființării relațiilor
urbariale și a aviticității, în timp ce intrau în vigoare celelalte norme de
drept austriece: Codul penal și de procedură penală austriac, Codul civil
austriac, Procedura civilă și de presă, Cartea funciară austriacă, pentru a le
aminti numai pe cele mai importante. Punerea în vigoare a survenit prin
patente separate în Ungaria, Croația și Transilvania. Tot prin patente im-
periale, administrația și jurisdicția au fost separate, a fost edificat un aparat
de sine stătător format din judecători și procurori, a fost introdus un sistem
fiscal nou și modern, iar administrația finanțelor a fost reorganizată.
Simultan cu emiterea diplomei din octombrie 1860 și cu restabili-
rea Cancelariei Aulice Regale Ungare și a Locumtenenței Regale Ungare,
stăpânitorul a ordonat și întrunirea așa-numitei conferințe a juzilor curi-
ali și reinstituirea curților superioare ungare existente înainte de 1848.
Conferința juzilor curiali avea menirea de a aduce în acord normele de
drept austriece intrate în vigoare până atunci (cu excepția normelor drep-
tului public și administrației de stat) cu legile ungare în vigoare înainte de
1848, cu cele care, în parte, au fost emise în 1848, precum și cu dreptul
consuetudinar ungar. Conferința, alcătuită în mare parte din membri cu o
orientare conservatoare, și-a încheiat această misiune la începutul anului
1861 și și-a compilat deciziile în așa-numitele „norme de drept provizorii”.
Această compilație a fost acceptată de monarh, fiind considerată utilizabilă
de către Dieta ungară din 1861 ca îndreptar provizoriu, fiind în mod firesc
acceptate și de către Curie. Aceste „norme provizorii de drept” create cu
șase ani înaintea compromisului politic au însemnat un compromis separat

în ce privește justiția și au înlesnit foarte mult situația guvernelor ungare
de după 1867. Ele aveau însă aplicabilitate doar în Ungaria, în timp ce în
Transilvania și Croația normele de drept austriece au rămas în continuare
în vigoare. Astfel, după 1861 au apărut mari diferențieri în legislație. Între
cuprinzătoarele „norme provizorii de drept”, cele mai importante erau ur-
mătoarele:
În domeniul dreptului penal, valabilitatea legilor și a practicii anteri-
oare anului 1848 a fost restabilită, cu singura mențiune că diferența dintre
nobili și nenobili a fost eliminată. Pentru nenobili a rămas în continuare în
vigoare, în cazul delictelor minore, pedeapsa corporală, ceea ce era foarte
dezavantajos pentru țărănime, întrucât aceste fapte constau cel mai adesea
în așa-numitele delicte urmărite de poliția sătească. Reglementarea extin-
dea dreptul de a face apel și asupra nenobililor, introducând în procesul
penal, în mod general, așa-numita procedură sumară, adică verbală. Deta-
liile și cele mai importante momente ale acestei proceduri verbale nu erau
stabilite însă cu exactitate. Conferința juzilor Curiei a respins cererea lui
Ferenc Deák legată de punerea în aplicare a proiectului de Cod penal din
1843. Conform acestui proiect, nu s-ar fi putut recurge la aplicarea pedep-
sei corporale nici în cazul delictelor minore, iar curțile cu jurați aleși ar fi
devenit curți penale cu prerogative generale. Dimpotrivă, reglementarea
– cuprinzând unele mici modificări – a restabilit curțile existente înainte
de 1848 și a desființat astfel separarea administrației de justiție, făcută în
timpul neoabsolutismului. Reglementarea a scos din vigoare codurile penal
și civil austriece, păstrând însă în vigoare din Codul civil părțile referitoare
la patenta urbarială și la cartea funciară. În schimb, au fost făcute modificări
semnificative și simplificări ale procedurii civile de dinainte de 1848; una
dintre cele mai importante ordonanțe era cea conform căreia, la majorita-
tea proceselor, urma să fie aplicată procedura mai rapidă corespunzătoare
legii cambiale. Normele juridice austriece care reglementau succesiunile au
fost scoase în afara legii, iar dreptul succesoral a fost reglementat detaliat,
păstrând principiul precedentului. Reglementarea a modificat substanțial
și legea austriacă a minelor, punând în prim-plan interesele proprietarilor
funciari. Dat fiind că înalta protecție a intereselor proprietarilor funciari s-a
impus în cea mai mare parte a „normelor provizorii de drept”, o mare parte
a prevederilor a rămas în vigoare și după încheierea pactului dualist.
178 Béla Sarlós
3. Perioada dualismului
3.1. Pactul dualist din 1867

În Legea XII/1867, care stabilea de partea ungară prevederile pactului
dualist în formă juridică9, nu au fost ridicate în mod formal niciun fel de
obiecții împotriva dezvoltării de către legislația ungară a unui sistem de
drept conform propriilor considerații. Excepție făceau numai afacerile co-
mune și cele de interes comun (desemnate ca dualiste, cvasidualiste sau în
formă de pact). Esența politică a compromisului dualist și-a găsit expresia
nu numai în această lege, ci și în alte norme de drept prin care legile din
1848 au fost modificate. Ar trebui să subliniem aici două dintre aceste nor-
me de drept: Legea X/1867 și Punctația confidențială nr. 64 M.E./1867,
aprobate în ședința Consiliului de Miniștri din 17 martie 1867, ținută sub
prezidiul regelui.
Prin Legea X/1867, care a modificat oarecum Legea IV/1848, s-a
stabilit ca regele să poată proroga sau suspenda sesiunea parlamentului și
înainte ca acesta să fi luat o decizie de fond privind bugetul și încheierea
exercițiului bugetar, iar în cazul în care va face uz de acest drept, va trebui
să convoace parlamentul chiar în același an. Această întrunire trebuie să
aibă loc astfel încât dezbaterea bugetului și discutarea încheierii exercițiului
bugetar să se poată desfășura până la finele anului. Cu ajutorul modificării
legii, formulată foarte iscusit, a fost din nou reconstituită puterea sporită a
parlamentului față de rege. Prin dizolvarea sau prorogarea parlamentului,
monarhul era în situația de a putea suprima responsabilitatea guvernului
față de acesta. Francisc Iosif I a insistat în mod hotărât asupra unei aseme-
nea modificări. A și avut toate motivele să facă acest lucru, fiindcă Ferenc
Deák însuși a fost cel care, la 12 decembrie 1848, a subliniat în Camera
Reprezentanților că parlamentul nu putea fi dizolvat de rege atâta timp cât
nu a fost luată o decizie cu privire la buget.
Cu Legea X/1867 se afla în legătură Punctația nr. 64 M. E./1867 a
Consiliului de Miniștri, prin care a fost introdus așa-numitul drept de pro-
9 Pentru traducerea în limba germană a Legii XII, vezi Bernatzik, Die österreichischen Ver-
fassungsgesetze, p. 329-350. Vezi și Anton Radvánszky, „Das ungarische Ausgleichsge-
setz vom Jahre 1867”, in Peter Berger (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich
von 1867. Vorgeschichte und Wirkungen (Viena-München, 1967), p. 90-112.
mulgare prealabilă a regelui; guvernul putea înainta parlamentului doar

acele proiecte de legi sau alte propuneri importante pe care regele le-a ac-
ceptat înainte și le-a prevăzut cu o clauză de aprobare. Hotărârea Consiliu-
lui de Miniștri de mai târziu, nr. 3889/1897, a repetat această prevedere.10
Ambele decizii enumerau acele chestiuni în care activitățile guvernului ne-
cesitau o aprobare regală. Acest drept de aprobare al regelui a fost stabilit
pentru o arie foarte largă; de exemplu, fiecare numire, fiecare inițiativă a
statului în ce privește construcțiile, fiecare contract de arendare mai sem-
nificativ și remunerarea funcționarilor și angajaților de stat cu sume care
depășeau 1.000, respectiv 2.000 de florini necesitau o aprobare regală. În
anul 1848, regele nu a avut un astfel de drept de intervenție în chestiunile
guvernamentale și administrative, dar mai ales nu dispunea de un drept de
promulgare prealabilă. În relația reciprocă a regelui cu guvernul, puterea
regelui a devenit astfel preponderentă după 1867. Acest lucru corespundea
paragrafului 11 al Legii XII/1867, ce recunoștea explicit drepturile milita-
re de suveranitate ale regelui. Prin aceasta se poate explica faptul că Legea
XII/1867 a lăsat neclarificat dreptul de contrasemnare al miniștrilor co-
muni și a făcut ca responsabilitatea lor penală să devină doar o iluzie.
În raportul reciproc al organelor supreme ale statului a survenit ast-
fel o schimbare decisivă în comparație cu situația din anul 1848: guvernul
depindea mult mai mult de rege decât de parlament; dreptul parlamentu-
lui și al membrilor săi la inițiativa legislativă a ajuns, din cauza dreptului de
presancționare al regelui, în fundal. Sistemul de guvernământ a rămas totuși
unul parlamentar: afacerile statului puteau fi rezolvate doar de un guvern care
dispunea de încrederea parlamentului și avea acolo susținerea majorității,
căci în privința stabilirii bugetului și aprobării recruților competența aces-
tuia a fost păstrată. Privitor la însemnătatea sa obiectivă, această arie de
competență a devenit chiar mai mare decât în anul 1848, deoarece, cu toate
că parlamentul nu se putea ocupa de costurile afacerilor externe comune și de
cele ale armatei comune (asta era menirea delegațiilor), partea proporțională
a respectivelor costuri comune au fost inserate în bugetul Ungariei. Astfel
Camera Reprezentanților putea, prin intermediul votului său de neîncredere
sau prin rezistența față de modificarea sistemului de apărare, să influențeze
nu numai afacerile vitale ale Ungariei, ci și pe cele ale întregii Monarhii.
10 Ambele ordonanțe sunt tipărite în Emma Iványi (coord.), Magyar minisztertanácsi

jegyzőkönyvek az első világháboru korából 1914-1918 (Budapesta, 1960), p. 531-541.
180 Béla Sarlós
Această influență putea fi exercitată chiar și la colectarea taxelor comune, în-

trucât ea cădea în Ungaria în mod exclusiv în competența organelor adminis-
trative ungare. Așa cum este dezvoltat ceva mai jos, pe fundamentul legilor
administrative, impozitele care nu erau aprobate de parlament nu trebuiau
colectate și nu trebuiau făcute nici recrutări, dacă această operațiune nu fu-
sese aprobată de către acesta. Dat fiind că, în plus, conform paragrafului 8 al
Legii XII/1867, ministrul de externe comun trebuia să obțină, pentru a putea
rezolva afacerile externe, acordul ambelor ministere, adică și al ministerului
ungar, parlamentul ungar neavând doar în cazul dezbaterilor privind buge-
tul, ci oarecum continuu posibilitatea de a-și exercita influența asupra aface-
rilor externe comune. Înainte de 1848, nici dieta și nici guvernul nu aveau
o astfel de influență amplă și fundamentată legal asupra afacerilor externe.
Tocmai acest construct al legii compromisului dualist furnizează explicația și
înțelegerea pentru recunoașterea și extinderea drepturilor absolute ale rege-
lui survenite în alte domenii.
Dreptul de sancționare prealabilă și extinderea drepturilor de numire
și de aprobare ale regelui au căpătat în Ungaria o însemnătate practică foar-
te mare. Spre deosebire de Austria, în Ungaria lipseau principalele coduri
de legi, iar edificarea aparatului de stat modern a avut loc doar după 1867.
În viața statală și de drept nu a existat aproape nicio chestiune mai însem-
nată care să nu fi necesitat elaborarea unui proiect de lege ce trebuia îna-
intat regelui spre promulgare prealabilă. Astfel, dacă drepturile regelui au
crescut atât față de parlament, cât și față de guvern, putea fi edificat numai
un aparat de stat care, în privința principiilor sale organizatorice și a materi-
alului de drept utilizabil, s-ar fi aflat în concordanță cu drepturile regale ab-
solute. Organismul de stat al Ungariei de după 1867 a trebuit astfel, în mod
necesar, să se deosebească de fundamentele principiale ale legislației din
1848. Privitor la codificare, această abatere necesară a adus primele guver-
ne ungare într-o situație dificilă, căci ele au trebuit să se străduiască să facă
abaterea amintită cât mai greu de recunoscut, căci în caz contrar ar fi mărit
rezistența politică formată contra pactului dualist. Dificultățile codificării
au mai fost provocate și de faptul că Ferenc Deák și majoritatea partidului
său nu erau de acord cu toate chestiunile prevederilor legilor care urmau să
fie elaborate. În câteva chestiuni principiale ale construcției de stat, Ferenc
Deák era adeptul unor vederi mai liberale decât majoritatea formațiunii
sale politice. De aceea, construcția aparatului de stat ungar și a sistemului
de drept s-a urnit greoi, accelerându-se într-o anumită măsură doar după
fuziunea partidului lui Deák cu formațiunea de centru-stânga, precum și
în urma consolidării dualismului după moartea lui Deák. Implementarea
drepturilor cetățenești a fost îngreunată și prin aceea că, pe de o parte, pro-
blema minorităților naționale a rămas nerezolvată, iar rămășițele feudale,
pe de altă parte, au fost desființate doar treptat, în decursul mai multor de-
cenii și în detrimentul țărănimii. Apărarea intereselor marilor proprietari
funciari a rămas o tendință constantă a legislației ungare până la sfârșitul
dualismului și poate fi evidențiată în aproape toate ramurile sistemului ju-
ridic. Stările din domeniul juridic au fost puternic influențate și prin aceea
că – în contradicție cu dreptul public austriac – dreptul public al Ungariei
nu cunoștea posibilitatea unei guvernări prin intermediul ordonanțelor de
urgență. Altfel decât în Austria, în Ungaria nu a putut fi realizată în mod
corespunzător și serios extinderea dreptului de a alege, întrucât acesta ar
fi periclitat de la început interesele marilor proprietari funciari și totodată
menținerea dualismului.
După obținerea unui acord politic privind compromisul dualist (dar
încă înainte de încheierea formală a pactului), guvernul Andrássy a primit,
pe baza solicitării sale, împuternicirea de a modifica ordonanța din 29 apri-
lie 1848 privind curțile cu jurați pentru delictele de presă și de a readuce
la viață administrația comitatensă prin întrunirea „comisiilor permanente”
alcătuite în anul 1861. Această împuternicire a însemnat o abatere însem-
nată de la principiul legilor anului 1848. S-a încercat acoperirea intenției de
a se îndepărta tot mai mult de principiul alegerii în construcția aparatului
de stat. Însemnătatea acestei împuterniciri obținute de guvern a fost recu-
noscută aproape exclusiv de reprezentanții minorităților naționale, întrucât
această împuternicire leza cel mai mult interesele naționalităților. Cu toate
că deputații din partea naționalităților i s-au opus, guvernul a obținut împu-
ternicirea fără prea mari greutăți.
Pe baza acesteia, ministrul de justiție a emis la 17 mai 1867 Ordonanța
nr. 307/prezidial11, care introducea în domeniul procedurii în fața curților
cu jurați pentru delicte de presă o centralizare puternică, deoarece se dis-
punea ca ele să poată fi alcătuite doar la Pesta/Pest, Debrețin/Debrecen,
Eperjes, Güns (Kőszeg) și Tyrnau (Trnava, Nagyszombat), adică doar la
11 Magyarországi Rendeletek Tára 1867, p. 89-115.

182 Béla Sarlós
sediile Tablelor Districtuale, în timp ce în anul 1848 trebuiau să funcționeze

la fiecare sediu municipal. Această centralizare a fost foarte dezavantajoasă
pentru naționalități, fiindcă jurnaliștii minorităților naționale urmau să fie
trași la răspundere pentru articolele de presă scrise departe de domiciliul
lor, în orașe cu o majoritate maghiară, mai ales la Pesta. Ordonanța desființa
totodată și curțile cu jurați pentru formularea acuzării, derogându-se astfel
de la o importantă garanție procesuală a ordonanței lui Deák din 29 aprilie
1848. Ordonanța a adus totodată o îndepărtare și mai puternică de princi-
piul alegerii aflat la baza normei de drept a anului 1848, prin prevederea că
fiecare organ ce juca un rol în procedura curților cu jurați trebuia să fie nu-
mit. Ordonanța a redus numărul de voturi necesar pronunțării vinovăției și
a desființat și apărarea din oficiu. Astfel, începând din anul 1867, procuro-
rul, judecătorul de instrucție, instanța de acuzare și jurații nu mai erau aleși,
ci numiți în parte de ministrul de justiție, în parte de municipiile orășenești,
dar puteau fi și delegați prin intermediul Tablelor, care la rândul lor cuprin-
deau membri numiți. Aceste prevederi au prevestit deja numirea generală
a judecătorilor, întreprinsă în 1869, fiind totodată o dovadă a construcției
planificate a administrației de stat.
În anul 1867, reorganizarea municipiilor a fost cuplată cu limitarea
principiului electiv. În comitate nu au trebuit întreprinse noi alegeri, ci
au fost numiți acei membri ai comisiilor permanente care fuseseră aleși
încă din 1861. Deviind de la legile din 1848, comisiile astfel reorganizate
au întreprins, pe baza numirii comiților supremi, noi alegeri generale de
funcționari. În anul 1848, comiții supremi nu aveau un astfel de drept de
numire, însă acum acest drept se extindea și asupra membrilor tribunale-
lor comitatense. Noile legi administrative, emise peste trei ani, erau bazate
deja pe principiul competențelor extinse ale comiților supremi.
În mod diferit față de situația comitatelor, în orașe și în așa-numitele
districte libere trebuiau organizate alegeri pentru consilierii comunali, a că-
ror pregătire ținea de asemenea de competența consiliilor comunale create
în 1861. Pentru Transilvania, guvernul și comisarul regal al Transilvaniei au
emis ordonanțe deosebite, conform cărora în Transilvania nu trebuiau orga-
nizate, în toate orașele, noi alegeri de funcționari, iar ca derogare de la legile
din 1848 erau interzise alegerile secrete. În plus, acolo au rămas în vigoare
în continuare prevederile legale și judiciare austriece, emise înainte de 1867,
astfel încât în același an nu au fost constituite curți cu jurați pentru delictele
de presă, ci au rămas valabile, în mod tranzitoriu, reglementările austriece pri-
vind presa. Doar în anul 1871 a fost constituit, la Neumarkt an der Mieresch/
Marosvásárhely/Târgu Mureș o instanță cu jurați pentru judecarea delictelor
de presă.
Referitor la relațiile municipiilor cu guvernul și la aria de competență a
municipiilor, guvernul a emis la 10 aprilie 1867 o ordonanță cu un conținut
principial, care a confirmat în general dreptul la autoadministrare al mu-
nicipiilor, menționând însă că interesele naționale trebuie apărate de gu-
vern, iar cele locale de municipii. Guvernul va respecta drepturile autono-
me, însă se așteaptă ca municipiile că contribuie și ele la întărirea puterii și
prestigiului guvernului. Mai departe, ordonanța conținea indicații principi-
ale referitoare la răspunderea municipiilor, precum și referitor la punctele
de vedere esențiale la alegerea judecătorilor și funcționarilor. Principiile
ordonanței sunau foarte frumos, însă nu asigurau niciun fel de prevedere
categorică în ce privește punerea în aplicare. La rândul lor, noile legi admi-
nistrative emise în 1870 și 1871 au recunoscut doar formal aceste principii,
în timp ce ele nu au mai fost luate în considerare în adoptarea prevederilor
practice.
După ce aceste prime ordonanțe guvernamentale, apoi noul sistem
fiscal și construcția administrației financiare (corespunzând în punctele
esențiale cu cele emise în timpul neoabsolutismului) au fost implementate,
s-a trecut la elaborarea precizărilor privind organizarea și procedura. Drep-
tul material a fost emis doar mai târziu ori nu a fost emis deloc. Astfel a
apărut o situație foarte ciudată: după crearea noii organizări a instanțelor
și procuraturilor în anul 1871, lipseau codurile de legi pe baza cărora
instanțele să-și poată pronunța sentințele. Coduri de legi de drept privat
nu au fost create deloc, cu toate că legislația din 1848 a menționat ca fi-
ind obligatorie codificarea acestora. Codul penal a intrat în vigoare doar
la 1 septembrie 1880. Acest cod ar fi făcut necesară și elaborarea unui Cod
de procedură penală, acesta din urmă intrând în vigoare doar la 1 ianuarie
1900. În 1868, prin Legea LIV/1868, a apărut un nou Cod de procedură
civilă, dar în ciuda pasajelor sale progresiste, el stabilea unele forme de pro-
ces extrem de anevoioase, introducând un sistem rigid de administrare a
probelor și cunoscând diferite forme de jurământ. Codul a fost amendat de
mai multe ori până la finele secolului. Un nou Cod de procedură civilă, care
să corespundă din toate punctele de vedere pretențiilor societății burgheze,
a fost finalizat doar în 1911, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1915.
184 Béla Sarlós
În problemele administrației, situația era de asemenea foarte confuză.

Legile create între anii 1870 și 1872 referitoare la administrația comitaten-
să și la administrația orașelor și comunelor erau susținute atât de spiritul
autonomiei, cât și de conceptul centralizării. Intenția guvernului era să li-
miteze autonomia și să extindă centralizarea. În anul 1876 au fost create co-
mitetele administrative ce trebuiau să coordoneze administrația prin inter-
mediul unor funcționari numiți în cadrele tendințelor centralizatoare, dar
care au complicat foarte mult administrația și procedurile administrative.
Unitatea și legalitatea administrației au fost periclitate prin aceea că în tim-
pul întregii perioade a dualismului nu a fost creată nicio lege pentru proce-
dura contenciosului administrativ, ceea ce extindea practic competențele
discreționare ale organelor administrative.
Situația era și din această pricină confuză, fiindcă în Transilvania, în
Croația și parțial la Fiume erau în vigoare și alte norme de drept decât în
Ungaria propriu-zisă. Croația făcea uz în mod larg de autonomia sa juri-
dică, acordată prin Legea XXX/1868. Sistemul său de drept era mult mai
apropiat de cel austriac decât de cel ungar, ceea ce a îngreunat transparența
și interpretarea normelor de drept. S-a întâmplat frecvent, până la finele
secolului, ca un caz penal din Transilvania, pe baza codului de legi maghiar,
să fie tranșat în prima și în a doua instanță conform Codului de procedu-
ră penală austriac, iar în a treia instanță pe baza dreptului consuetudinar
maghiar. Situația era inversă în cazul proceselor civile, care în Transilvania
erau judecate conform Codului civil austriac (abgb), procesul desfășurân
du-se însă pe bazele Codului maghiar de procedură civilă. Într-o aseme-
nea situație complicată, edificarea unei curți constituționale ar fi apărut
ca iminent necesară, însă propunerea lui Deák din anul 1869 referitoare
la această chestiune a fost refuzată de Camera Reprezentanților.12 Justiția
constituțională a fost astfel introdusă doar în anul 1896. Competența ma-
terială era însă mai mult decât îngustă, astfel încât Curtea Constituțională
abia își putea exercita funcțiile de control.
Complexitatea relațiilor de drept din Ungaria fac necesară împărțirea
materiei dreptului în trei grupe: dreptul constituțional (parlamentul și gu-
vernul), organizarea instanțelor și realizările pe planul codificării; legile
administrative. Fiecare grupă va fi prezentată separat în cele ce urmează.13
12 Vezi infra, p. 188.

13 Vezi, în general, Béla Sarlós, „A kiegyezés magyarországi jogpolitikája”, Századok, 102
(1968).
3.2. Dezvoltarea ulterioară a dreptului constituțional

Perioada unei legislaturi a fost extinsă prin Legea I/1886 de la trei la
cinci ani. Și deputații urmau să fie aleși pe cinci ani. După legea pactului
ungaro-croat, Legea XXX/1868, dieta croată a ales patruzeci de deputați în
Camera Reprezentanților și trei membri în Casa Magnaților. După modifi-
carea în repetate rânduri a numărului și întinderii circumscripțiilor electo-
rale, Camera Reprezentanților a avut în final 453 de membri, 413 deputați
fiind aleși în cele 413 circumscripții electorale din Ungaria, iar 40 prin dieta
croată.
Legea VII/1885 a adus o modificare esențială în componența Casei
Magnaților. Toți acei membri ereditari a căror impozit funciar nu ajungea
la 3.000 de florini își pierdeau calitatea de membru în Casa Magnaților; în
plus, această calitate înceta și pentru comiții superiori și episcopii de mir,
cu excepția a doi dintre ei. În afară de înaltele fețe ale Bisericii Catolice și
Greco-Ortodoxe, șefii religioși și laici ai Bisericilor Evanghelică, Reformată
și Unitariană primeau de asemenea un număr corespunzător de mandate.
Pe baza rangului de serviciu, președintele și vicepreședintele Curiei Rega-
le, președintele Tablei Regale din Budapesta, iar după 1896 președintele și
vicepreședintele Tribunalului de Contencios Administrativ erau, de ase-
menea, membri ai Casei Magnaților. Pe baza unei solicitări a Consiliului de
Miniștri, regele putea recunoaște persoane merituoase ca membri ai Casei
Magnaților, ei primind această calitate pe viață. Numărul acestora nu avea
însă voie să treacă de cincizeci. Acei magnați care pe baza nou-introdusului
cens de avere și-au pierdut calitatea de membru numeau dintre ei, în 1885,
cincizeci de reprezentați delegați în Casa Magnaților. La stingerea manda-
tului, aceștia nu mai puteau fi înlocuiți prin noi mandatari.
Pentru a se asigura independența Casei Reprezentanților, au fost cre-
ate legi ce reglementau incompatibilitatea deputaților. Prima dintre aces-
te legi, Legea I/1875, s-a dovedit ineficientă, fiind înăsprită prin Legea
XXIV/1901. Ca motive de incompatibilitate au fost numite patru grupe:
dependență, interes, intervenție și motive penale. Cu excepția miniștrilor,
a câte unui secretar de stat și a șefilor unor instituții centrale, următoare-
le persoane nu puteau deveni deputați: funcționarii de stat dependenți
de desemnarea regală sau numirea de către guvern; furnizorii guvernului;
persoane care aveau relații de arendă sau de afaceri cu guvernul; angajații
în funcții de conducere la instituțiile financiare; persoane care au fost con-
186 Béla Sarlós
damnate din cauza unui delict grav și persoane care au intervenit în intere-
sul material al terților la guvern. Dreptul la pronunțarea incompatibilității
era exercitat prin comitete ale Casei Reprezentanților.
Legea electorală din anul 1874, Legea XXXIII/1874, nu a adus nicio
schimbare în componența socială a Casei Reprezentanților. Această normă
de drept diferă în mod esențial de legea electorală a anului 1848 prin aceea
că stabilea în general censul de avere conform noilor legi fiscale și stabilea
faptul că persoanele cu restanțe la plata impozitului nu puteau să voteze.
Această prevedere a fost în vigoare până la finele secolului, fiind desființată
doar prin Legea XV/1899. Ca urmare a raporturilor diferite de proprietate,
au rămas în vigoare și diferențele dintre censul de avere din Ungaria și cel
din Transilvania. În comparație cu norma juridică din 1848, dreptul elec-
toral din 1874 a însemnat un pas înapoi, căci, din cauza restanțelor la plata
impozitelor, numărul de alegători a scăzut, astfel încât, în pofida sporirii
numerice a populației, numărul de alegători a ajuns în anul 1918 sub cel din
1870. Legile electorale mai târzii, Legea XIV/1913 și Legea XVII/1918,
ar fi crescut numărul alegătorilor a căror selecție era dependentă de dife-
rite criterii, ca de exemplu censul fiscal sau pregătirea școlară, și ar fi intro-
dus deja parțial alegerile secrete, însă erau foarte departe de recunoașterea
dreptului la vot general și secret. Cele două legi electorale nu au căpătat
însă nicio însemnătate practică, fiindcă pe baza lor nu au mai fost ținute
alegeri în Ungaria.
Până la sfârșitul dualismului, aria de competență a guvernului nu
s-a schimbat, însă în urma pactului ungaro-croat, numărul miniștrilor
a crescut: ministrul (fără portofoliu) pentru Croația făcea și el parte din
guvern. În plus, dezvoltarea economică a determinat înființarea în 1889
a unor ministere de sine stătătoare pentru agricultură și comerț. În afară
de prim-ministru, guvernul avea acum nouă membri: ministrul de inter-
ne, cel al finanțelor, cel al comerțului, cel al agriculturii, cel al cultelor și
învățământului, cel al justiției, cel al apărării naționale, ministrul a latere și
cel pentru Croația.
Obligația guvernului de a respecta bugetul era controlată, începând cu
1870, de către nou-creata Curte de Conturi (Legea XVIII/1870). Organi-
zarea și funcționarea acesteia au fost modificate ulterior, în anii 1880 și 1897.
Din 1914 s-a numit Curtea Supremă de Conturi a Statului. Președintele
acestei instituții era numit de rege sub contrasemnătura prim-ministrului.
Parlamentul trebuia, în acest sens, să înainteze o propunere cuprinzând trei
candidați. Curtea Supremă de Conturi a Statului avea dreptul să verifice

actele și modul de administrare a fondurilor la toate ministerele și organele
statului care puteau face viramente, fiind obligat să întocmească la fiecare
patru luni de an un raport privind rezultatele controalelor sale, iar apoi să
aducă la cunoștința prim-ministrului încheierea exercițiului bugetar al anu-
lui precedent și situația averilor țării. Aceste rapoarte erau apoi înaintate de
către prim-ministru parlamentului, astfel încât nu exista niciun fel de relație
nemijlocită între Curtea Supremă de Conturi a Statului și parlament.
3.3. Organizarea instanțelor și realizările pe planul codificării

Legea IV/1869 privind exercitarea puterii judecătorești poate fi privită ca
pilonul principal al întregului sistem ungar de drept. Această lege consacra
o întreagă serie de principii burgheze progresiste, și anume independența
și inamovibilitatea judecătorilor, stipulând că judecătorii trebuie să proce-
deze conform legilor și obiceiurilor cu forță de lege, că vor trebui să apre-
cieze ordonanțele conform legalității acestora, că judecătorii nu au voie să
îi denege nimănui dreptul la justiție și că nimeni nu poate fi sustras din fața
judecătorului competent. O prevedere la fel de progresistă a acestei legi
era separarea de administrație a exercitării justiției și verificarea calificării
juridice a judecătorilor. În schimb, prevederea fundamentală a legii con-
semna faptul că toți judecătorii – deci și membrii curților de primă instanță
– trebuiau numiți de rege sub contrasemnătura ministrului de justiție, ceea
ce însemna un regres față de situația anterioară. Un alt regres consta în pre-
vederea conform căreia judecătorii nu puteau adera în calitate de membri
la niciun fel de reuniune politică, indiferent de forma sa de organizare, și
nu puteau lua parte nici măcar indirect la activitățile acestora. Astfel, ju-
decătorii alcătuiau o castă complet izolată în cadrul vieții statale și sociale.
Sensul acestor prevederi era întărirea puterii guvernului. Din această cauză,
tranșarea conflictelor de competență îi revenea „în mod tranzitoriu” mi-
nisterului. Această perioadă de trecere a durat până în 1907, deci până la
instituirea curții pentru soluționarea competenței.
Opoziția nu a intervenit împotriva separării justiției de administrație,
ci contra principiului numirii, fiindcă se temea că o astfel de întărire a pu-
terii guvernamentale ar putea periclita libertatea de acțiune a opoziției.
Pentru a contracara acest pericol, opoziția a atras în mod expres atenția
188 Béla Sarlós
asupra caracterului contrar legii a hotărârii care a fost pronunțată împo-

triva deputatului de opoziție László Böszörményi, redactorul foii Magyar
Újság, în cadrul procedurii din 1868, în fața curții cu jurați pentru delictele
de presă. Condamnarea a survenit din cauza publicării unei scrisori pe care
Kossuth a adresat-o alegătorilor din Vác/Waitzen. Opoziția a subliniat că
judecătorul, procurorii și jurații, dacă ar fi fost aleși – și nu numiți –, nu ar fi
pronunțat o astfel de hotărâre greșită și contrară legii. Și Ferenc Deák dorea
să modifice rigida metodă de numire a judecătorilor: el a cerut înființarea
unei instanțe de stat sau constituționale. Această instanță, conform opiniei
sale, trebuia să facă ministerului de justiție propuneri privind judecătorii, să
pronunțe hotărâri în cazul infracțiunilor de natură politică și să preia în aria
sa de competență și alte chestiuni importante. Solicitarea lui Deák a fost
însă mult prea liberală pentru majoritatea partidului său, astfel încât acesta
a ezitat să voteze propunerea, făcând posibilă refuzarea de către opoziție,
pe temeiul insuficientei susțineri, a solicitării lui Deak.
Conform solicitării lui Deák, jumătate dintre membrii Curții de Stat
ar fi fost aleși de parlament, cealaltă jumătate urmând a fi numită de rege.
Adoptarea acestei solicitări ar fi avut o însemnătate foarte mare, fiindcă, în
acest fel, abuzurile împotriva legii făcute în ultimii ani în cadrul proceselor
cu caracter politic ar fi fost limitate, și deja în primii ani ai dualismului ar fi
luat naștere o jurisdicție constituțională care ulterior nu a mai fost realizată
deloc.
Două legi, Legea VIII și Legea IX/1871, reglementau responsabi
litatea judecătorilor în chestiunile penale și disciplinare, precum și muta-
rea și pensionarea lor. Aceste măsuri au urmărit creșterea independenței
formale a judecătorilor. În ciuda acestor legi, guvernul avea posibilitatea
de a influența hotărârile în procesele penale cu o relevanță politică, fiind-
că avea posibilitatea de a trece judecătorii „în afara rândului”, adică într-o
categorie de remunerație superioară. În plus, legislația privind organizarea
jurisdicției de primă instanță transfera procesele penale politice în mod ex-
clusiv în competența Curților de la Budapesta și Târgu Mureș, la care Mi-
nisterul de Justiție putea asigura selecția personalului care îi corespundea
scopurilor.
Influența guvernului asupra mersului justiției a fost sporită foarte mult
și prin Legea XXXIII/1871 referitoare la procurori. Această lege separa
procuratura de organizarea administrației; faptul era astfel justificat în mod
deplin. Noul aparat al procuraturii depindea însă în mod complet și nemij-

locit de Ministerul de Justiție, dispozițiile ministerului erau obligatorii, iar
ministerul putea oricând să retragă unui avocat însărcinarea de procuror.
Pe de altă parte, legea stabilea cu exactitate aria de competență a avocaților
în procesele penale, ceea ce compensa până la un punct lipsa unui Cod de
procedură penală.
După legile privind organizarea curților de primă instanță, Legile XXXI
și XXXII/1871, jurisdicția la primul nivel urma să fie exercitată prin jude-
cătoriile cercuale regale și prin Curțile regale. Pronunțarea hotărârilor în a
doua instanță ținea de competența Tablelor din Budapesta și Târgu Mureș,
iar în ultimă instanță decidea Curia Regală. Procuraturile au fost instituite
pe lângă curțile regale, procuraturile superioare pe lângă cele două Table,
iar Procuratura de Coroană pe lângă Curie; pe lângă instanțele districtuale
nu existau procuraturi. În vremea organizării acestora, curțile de judecată
nu aveau niciun fel de competențe pe planul apelului; în aprecierea mijloa-
celor juridice s-a evidențiat o tendință de centralizare foarte puternică, ce
a încetat doar în anul 1890, cu ocazia descentralizării jurisdicției Tablelor
Regale. Conform prevederilor legii, funcția de avocat al Coroanei (procu-
ror) trebuia ocupată doar odată cu introducerea procedurii verbale penale
și civile, până atunci Procuratura Superioară din Pesta exercitând funcțiile
Avocatului Coroanei. Această situație a persistat până la finele secolului.
Ca regulă fundamentală a separării competențelor în jurisdicția de pri-
mă instanță funcționa dispoziția ca în toate cazurile în care anterior erau
competenți, judecătorii independenți să activeze acum în judecătoriile
cercuale; unde înainte existaseră instanțe colegiale, vor funcționa curțile de
judecată regale. În cazul proceselor civile, această regulă de bază a fost com-
pletată deseori cu referire la ordonanța din 1868 privind procedura civilă,
însă în domeniul dreptului penal, din cauza lipsei unui Cod penal, aceasta
nu se putea stabili cu exactitate. Simultan cu constituirea noii organizări a ju-
decătorilor și procurorilor, legislația a introdus o singură schimbare în drep-
tul penal, oricum complet confuz: prin Legea LII/1871 a fost desființată
pedeapsa corporală și a fost interzisă pedepsirea cu cătușele. În respectiva
Lege LII/1871, care de această dată avea aplicabilitate și în Transilvania,
au fost reglementate toate acele chestiuni care anterior fuseseră prevăzute
de patentele urbariale. Această lege asigura țăranilor posesia completă, din
punct de vedere al dreptului civil, asupra fostelor pământuri urbariale și a
190 Béla Sarlós
desființat toate tipurile de diferențe dintre proprietatea țăranilor și a nobi-

lilor. Nu a fost o simplă coincidență că pedeapsa corporală, aplicată până
atunci țăranilor în anumite cazuri, a fost desființată tocmai în acest timp.
Schimbările parțiale în organizarea instanțelor și în dreptul procedu-
ral survenite până la finele secolului pot fi înțelese, la rândul lor, numai în
legătură cu chestiunea țărănească. Astfel, pentru stabilirea în mod legal a
sumei de despăgubire a decimei vinului și în scopul apărării drepturilor
marilor proprietari funciari, au fost create în 1868, prin Legea XXIX/1868
și prin Legea XV/1870, așa-numitele instanțe regale mixte, care constau
din membri numiți. După desființarea în 1868 a Tablelor Districtuale, ele
puteau să judece în primă instanță în procedura curților cu jurați pentru
delictele de presă importante din punct de vedere politic. Aceste instanțe
au fost desființate doar atunci când a fost implementată noua organizare a
instanțelor, care se baza în mod exclusiv pe judecători numiți. Pentru a pro-
teja în primul rând interesele marilor proprietari funciari, legea de procedu-
ră civilă din 1868 transpunea pe calea procedurii scrise toate acele cazuri în
care părțile erau proprietari funciari, cu excepția celor costisitoare.
În schimb, Legea LVI/1868 referitoare la exproprierea imobilelor din
Budapesta plasa procesele ținând de sumele despăgubirilor în competența
unor curți separate cu jurați. Acestea erau formate din proprietari de case
aleși de consiliul orășenesc și judecau, prin eliminarea completă a procedu-
rii scrise, pe baza unei proceduri verbale, al caracterului nemijlocit al proce-
sului și aprecierii libere a dovezilor. Alcătuirea și procedura curții de jurați
ce consta din 12 membri corespundea aproape în totalitate dispozițiilor
proiectului din 1843; procedura era atât de avansată, modernă și ușor de
înțeles, încât nici astăzi nu s-ar putea elabora una mai bună. Această pro-
cedură înaintea curții cu jurați se limita însă exclusiv la zona capitalei, din
moment ce acolo nu existau posesiuni țărănești, iar proprietarii imobilelor
din capitală aparțineau în primul rând marilor proprietari funciari și păturii
superioare a burgheziei orășenești. În alte părți ale țării, unde exproprierea
afecta atât proprietatea latifundiarilor, cât și pe cea a țăranilor, o procedu-
ră în fața curții cu jurați nu-și mai avea locul, curțile de judecată fiind cele
care stabileau suma despăgubirii. Judecata era cel mai adesea condusă de
un singur judecător delegat, iar caracterul scris a ajuns să fie pe larg folosit
în cadrul procedurii (Legea LV/1868).
În provincie, alcătuirea curților cu jurați nu intra din acest motiv în
discuție în cazul proceselor civile, fiindcă ar fi fost inevitabil ca în juriu să
fie luați și țărani, țărănimea fiind astfel implicată în exercitarea autorității

judecătorești; iar acest lucru se dorea evitat pe cât posibil. Pe lângă pro-
blema naționalităților, exista un motiv în plus pentru care, mai mult de trei
decenii, nici în procesele penale, cu excepția proceselor de presă, nu au fost
introduse instanțele cu jurați, iar parlamentul a emis legea privind procedu-
ra penală, Legea XXXIII/1896, aproape simultan cu Legea XXV/1896 pri-
vitoare la lichidarea posesiunilor administratorilor domeniali. Acestea au
fost ultimele rămășițe feudale care mai apăsau țărănimea. O aplicare mai in-
tensă a principiului oralității și a caracterului nemijlocit, precum și introdu-
cerea formelor procesuale moderne atât în domeniul proceselor civile, cât
și penale a fost făcută doar în preajma pragului dintre secole, când lichida-
rea prin lege a rămășițelor feudale legate de proprietatea funciară survenise
deja. Pentru a împiedica activarea politică a țărănimii și a naționalităților,
au fost depuse strădanii din partea legislației în vederea înființării lor doar
în orașele majoritar maghiare, precum și în direcția împiedicării implicării
țăranilor în jurii și obținerea judecării chestiunilor penale cu caracter poli-
tic în mod exclusiv la sediile Tablelor.
Cauzele politice descrise explică în primul rând de ce sistemul ungar
de drept a căpătat formă doar încet și cu greutate. Cele mai importante și
mai caracteristice părți ale acestui sistem juridic au fost următoarele codifi-
cări: Legea comerțului (XXXVII/1875), Legea cambiilor (XXVII/1876),
Codul penal (V/1878), Legea procedurii penale (XXXIII/1896), Legea
privind curțile cu jurați (XXXIII/1897), Legea căsătoriilor (XXXI/1894),
Legea privind introducerea registrelor de stare civilă (XXXIII/1894), Le-
gile pentru desăvârșirea egalei îndreptățiri a confesiunilor (XXXII/1894,
XLII/1895 și XLIII/1895). Această enumerare evidențiază o stagnare de
20 de ani în procesul de creare a dreptului. Aceasta a fost epoca lui Kálmán
Tisza, cu tendințele sale politice.
Mai departe, enumerarea de mai sus documentează și faptul că în anii
de după încheierea Compromisului dualist, centrul de greutate al creării
normelor de drept a fost transferat asupra legilor cu caracter economic. În-
tre acestea, legea comerțului a avut o însemnătate deosebită. Această lege,
care arată influența puternică a legii comerțului din Germania Imperială,
a unificat și modernizat dreptul comercial al Ungariei în spiritul unui libe-
ralism economic pronunțat. Din punct de vedere politic, această lege este
deosebit de importantă, întrucât a desființat orice fel de aprobare regală
sau din partea autorităților guvernamentale, necesară până atunci pentru
192 Béla Sarlós
întemeierea instituțiilor comerciale sau stabilimentelor de credit. Legea

comerțului a reglementat situația juridică a societăților de comerț și a
comercianților cu precădere în interesul dezvoltării capitalismului, precum
și raporturile de muncă ale angajaților din comerț, apoi modalitățile afa-
cerilor de comerț – în general și deopotrivă în detaliile acestora – într-un
mod atât de satisfăcător încât aproape nu a mai trebuit modificată în timpul
dualismului. Crearea unei instanțe comerciale moderne și stabilirea regu-
lilor fundamentale ale contabilității în comerț au avut o mare însemnătate.
Legea susținea în mare măsură importul de capital prin aceea că simplifica
foarte mult activitatea societăților străine de acțiuni sau ale filialelor lor din
Ungaria și nu le-a condiționat de niciun fel de aprobare. Legea comerțului
a înlocuit în mai multe privințe lipsa unui Cod civil. În legătură cu Legea
comerțului, Legea cambiilor a așternut în scris, într-un mod ireproșabil și
foarte clar, regulile dreptului cambial modern, iar ambele codificări aveau
un nivel foarte înalt.
Pe cât de progresistă și liberală era Legea comerțului, pe atât de înapoiat
și de feudal era caracterul celei privind servitorii (slugile), Legea XIII/1876,
care se extindea asupra tuturor lucrătorilor rurali. Singura trăsătură „poziti-
vă” a acestei legi a fost reglementarea întregii chestiuni a servitorilor într-un
mod transparent din punctul de vedere al codificării. Legea îi supunea juri-
dic și economic pe toți lucrătorii agricoli și pe servitori puterii stăpânului, le
retrăgea dreptul la grevă și la organizare și făcea până și părăsirea locului de
muncă dependentă de permisiunea stăpânului. Servitorii puteau fi obligați
să lucreze chiar și la presiunea autorităților. Legea încredința stăpânului,
membrilor familiei acestuia sau administratorului domenial până și dreptul
la aplicarea de pedepse. Chiar și Codul penal a acceptat mai târziu aceas-
tă reglementare. Legea reprezenta un mare dezavantaj pentru servitori și
din cauza faptului că diferendele apărute pe baza raporturilor de muncă ale
acestora erau scoase de sub competența instanțelor regale și plasate în cea a
autorităților administrative ale comitatelor, respectiv ale orașelor. Aceasta
însemna o puternică forțare a principiilor protecției drepturilor cetățenești,
prin care o parte însemnată a populației – la răspântia dintre secole, pes-
te un milion de lucrători agricoli, zilieri și servitori – au fost supuși puterii
discreționare a administrației, bazată pe membrii micii nobilimi (gentry),
precum și a juzilor cercuali ce aparțineau aproape în exclusivitate aceleiași
gentry. Pentru ca, în diferendele de muncă dintre stăpâni și servitori, apre-
cierea liberă a administrației să nu fie constrânsă prin niciun fel de regulă
procedurală, nu a fost emisă în perioada dualismului nicio lege privind pro-

cedura. Legea privind servitorii nu a fost de fapt altceva decât o compilație
modernă a statutelor și a dreptului consuetudinar de dinainte de 1848; ea
poate fi privită, principial și practic, deopotrivă ca o moștenire puternică și
eficientă a feudalismului. Modificările mai târzii ale acestei legi nu au lărgit în
niciun fel drepturile lucrătorilor agricoli și ale servitorilor – din contră, aces-
te drepturi au fost limitate prin pedepsele înăsprite pentru greva agricolă.
Abia după elaborarea legii privind servitorii a fost emis, în 1878,
Codul penal. Această lege comporta o mare însemnătate, fiindcă asigura
o mare parte a drepturilor cetățenești, siguranța circuitului economic, li-
mitând în mod clar, într-un înțeles liberal, infracțiunile politice și punând
pentru prima oară sub pedeapsă penală încălcarea prevederilor pactului
dualist (în 1867 nu a fost prevăzută sancționarea penală a încălcării pre-
vederilor înțelegerii austro-ungare). Legea, concepută de Karl Csemegi
(Codex Csemegi), urmărea principiile școlii clasic-dogmatice a drep-
tului penal; judeca un delict în primul rând ca pe un fenomen juridic, în
timp ce judecarea personalității făptașului pe planul dreptului penal că-
păta o însemnătate secundară. Sistemul penal al legii era destul de rigid;
pe baza gravității, împărțea delictele în trei categorii: infracțiuni, delicte și
abateri (contravenții). Legea se sprijinea pe cele mai importante rezultate
ale științei dreptului penal și pe legislația vremii; structura ei și definirea
noțiunilor sunt exacte, clare și fără echivoc. Fără îndoială, legea avea un
nivel înalt și era unul dintre cele mai eminente coduri penale ale vremii sa-
le.14 Împotriva sistemului penal rigid au fost ridicate obiecții din mai multe
părți; nu întotdeauna la modul just, dat fiind că această lege reprezenta pri-
mul Cod penal al Ungariei. Astfel, unul dintre scopurile sale principale era
tocmai strădania de a canaliza practica judecătorească, anterior nedeter-
minată și având în bună parte o orientare feudală, într-o direcție modernă
și unitară, de a exclude abuzul judecătoresc și de a desființa discriminările
feudale existente în practică. La raporturile care existau în Ungaria, adop-
tarea unui sistem penal rigid era una dintre premisele atingerii acestor sco-
puri. Din acest motiv, rolul politic al legii a fost unul important. Acesta era
caracterizat de două trăsături politice: pe de o parte, arăta loialitate sinceră
față de dinastie, asigura membrilor familiei regale o protecție cuprinzătoare
din partea dreptului penal, apăra într-un mod foarte larg prevederile com-
14 László Fayer, A magyar büntetőjog (Budapesta, 1895).

194 Béla Sarlós
promisului austro-ungar și solicita din partea cetățenilor Ungariei loialitate

cetățenească și față de Austria; pe de altă parte, reglementa delictele politi-
ce într-un spirit cu adevărat liberal, acorda muncitorimii industriale dreptul
la grevă și îi permitea să se organizeze politic. În plus, legea limita foarte
puternic starea de fapt a infracțiunilor politice și le pedepsea cu o pedeapsă
favorizantă: cu închisoarea de stat drept custodia honesta. Și nu din cauza le-
gii, ci din cauza practicii judecătorești interpretarea extensivă a dispozițiilor
legii, de altfel ușor de înțeles și fără echivoc, a fost folosită în primul rând
pentru condamnarea exponenților mișcărilor naționale.
Abia intrarea în vigoare a Codului penal a avut efecte asupra dezvol-
tării procedurii penale. După legea penală au fost reglementate, printr-o
ordonanță a ministrului de justiție, doar procedura în fața instanțelor dis-
trictuale, precum și, printr-o ordonanță a ministrului de interne, proce-
dura în cazul abaterilor (contravențiilor). Ministrul de justiție a încercat
să reglementeze procedura prin preluarea unei modalități de procedură
concepută de Csemegi, așa-numita „Carte Galbenă”. Dat fiind că minis-
trul nu avea nicio posibilitate legală pentru emiterea acestei reglementări
pe calea unei ordonanțe, s-a folosit de forma ordonanței prin circulară.
Astfel a fost creată o situație paradoxală: în cazul faptelor penale grave,
procedura nu era atât de temeinic stabilită, așa cum era cazul celor mino-
re. Ordonanța ministrului de interne reglementa procedura în mod precis
în cazul contravențiilor și al apelurilor, în timp ce, în procedura apelurilor
instanțelor districtuale și a curților de judecată către instanța superioară,
procesele au rămas complet nereglementate. Situația a devenit aproape
grotescă, deoarece „Cartea Galbenă” a lui Csemegi a ajuns obligatorie pen-
tru procuraturi, însă nu și pentru curțile de judecată; acestea nici măcar
nu se orientau după ea. În soluționarea cazurilor penale s-a creat astfel o
situație haotică, principiul acuzării și caracterul verbal fiind puse în aplicare
doar în mod limitat, iar această situație a persistat până la finele secolului.
Cauza acestei situații juridice confuze a fost concepția politică a lui Kálmán
Tisza. Problema naționalităților a fost acceptată ca o realitate, însă a existat
opoziție față de sistemul curților cu jurați și s-au făcut încercări timide de a
impune în parlament noul drept procedural. Doar către sfârșitul secolului,
prin burghezia întărită din pricina noului val al liberalismului, au fost emise,
în cadrul politicii reformiste a lui Dezső Szilágyi, Codul de procedură pena-
lă și Legea privind curțile cu jurați.
Codul de procedură penală, realizat într-un final și intrat în vigoare la 1

ianuarie 190015, a fost – asemeni Codului penal – o colecție de legi de nivel
înalt. Legea reglementa întreaga procedură penală, făcea în mod consecvent
aplicabil principiul acuzării și se baza pe principiile caracterului nemijlocit,
verbal și public, pe aprecierea liberă a dovezilor și pe asigurarea apărării din
oficiu. Piesa centrală a procedurii era judecata principală (în fond); legea
introducea în mod general sistemul dublei instanțe de apel: apelul înaintat
împotriva hotărârii la prima instanță, care se extindea asupra verificării stării
de fapt, și apelul în anulare, care se limita la starea de drept. Spre deosebire
de curțile cu jurați, se aplica în mod exclusiv apelul în anulare. Spre deose-
bire de concepția lui Deák, curțile cu jurați nu au devenit instanțe cu o arie
generală de competență; ele puteau judeca doar dacă procurorul formula
o acuzație pentru care legea prevedea o pedeapsă privativă de libertate de
peste cinci ani. În plus, acestor curți li se permitea judecarea proceselor de
presă. Cele mai frecvente infracțiuni politice, precum instigarea la infracțiuni
contra proprietății și la ură națională, care nu au fost comise pe calea pre-
sei, nu intrau în competența curților cu jurați. Legea privind curțile cu jurați
era liberală, însă totodată și antidemocratică. În activitatea juraților, princi-
piile burgheze de drept erau aplicabile fără rezerve, dar pentru a acționa ca
jurat trebuia îndeplinită condiția unui cens înalt, și, ceea ce era și mai impor-
tant, președintele Curții de judecată și șeful administrației locale îi alegeau
în principal pe acei jurați care ulterior erau trecuți pe lista anuală. De ace-
ea, jurații se puteau trage în mod liniștit la sorți, fiindcă pe liste erau numai
oameni considerați corespunzători din punctul de vedere al politicii față de
naționalități și clase. Legea nu a mai creat curți cu jurați pentru formularea
acuzării. Această funcție a fost îndeplinită atât în procedura înaintea curților
cu jurați, cât și în procedura juridică normală de către senatul acuzării, care
era format din judecători numiți. Era o abatere semnificativă de la reglemen-
tarea anului 1848. Spre deosebire de situația de atunci, acum era posibil ca
procesul-verbal întocmit în cercetarea preliminară să fie folosit ca probă de-
plin valabilă atât în procedura curților cu jurați, cât și în procedura obișnuită.
Prin aceasta, legislația procedurii penale și legea privind curțile cu jurați au
extins dreptul la libertățile cetățenești, dar au luat în considerare, într-o mare
măsură, și rațiunea de stat.
15 László Fayer, A magyar bünvádi perrendtartás (Budapesta, 1905).

196 Béla Sarlós
Reforma procedurii civile a fost de asemenea impulsionată de minis-

trul de justiție Dezső Szilágyi. Legea XVIII/1893 extindea în mod larg pro-
cedura verbală și introducea în întreaga procedură civilă aprecierea liberă a
probelor. Legea unitară a procedurii civile, care urma să se extindă asupra
tuturor detaliilor procedurii și să corespundă din toate punctele de vedere
principiilor burgheze de drept, fiind de un foarte înalt nivel, a fost introdusă
prin Legea I/1911, intrând însă în vigoare doar în timpul Primului Război
Mondial, la 1 ianuarie 1915.
Legea privind căsătoriile și cele care urmau să reglementeze registrele
de stare civilă și egala îndreptățire confesională au apărut ca un rezultat al
luptei culturale și au fost toate redactate într-un spirit liberal.16 Atât înche-
ierea căsătoriei, cât și divorțul și întocmirea matricolelor au fost scoase din
competența bisericilor. Căsătoria civilă a fost de asemenea introdusă. Pro-
cesele de divorț puteau fi judecate în mod exclusiv doar înaintea Curților
de judecată. La încheierea și desfacerea căsătoriei, diferențele de confesiu-
ne nu au fost luate în considerare. În fine, și egala îndreptățire a evreilor a
fost recunoscută fără rezerve.
3.4. Legile administrative

Legile XLII/1870, XVIII/1871, VI/1876, XXI/1886, XXII/1886 și
XXVI/1896 reglementau administrația locală. Din punct de vedere poli-
tic, aceste legi aveau o importanță deosebită: pe de o parte, fiindcă trans-
formau vechea orientare feudală a administrației comitatelor și orașelor
într-o organizare susținută de burghezia dotată cu capital și de gentry; pe
de altă parte, din cauza faptului că acestea, raportate la spiritul legislației
din anul 1848, prezentau numeroase abateri în sens conservator. Înainte
de 1848, nobilimea dispunea în mod exclusiv de dreptul de vot în cadrul
adunărilor plenare ale comitatelor, fără ca membrii ei să fie limitați în vre-
un fel în exercitarea acestui drept prin situația lor de avere. Dreptul de vot
al intelighenției nenobile, al așa-numitor „honorațiori”, era valabil doar în
câteva comitate. Pe baza legilor emise după încheierea pactului dualist,
comitetul municipal a înlocuit, în orașele cu drept municipal, mai vechile
16 Moritz Csáky, Der Kulturkampf in Ungarn. Die kirchenpolitische Gesetzgebung der Jahre
1894/1895 (Studien zur Geschichte der österreichisch-ungarischen Monarchie 6,
Graz-Köln, 1967).
adunări plenare. Jumătatea membrilor acestora era formată din așa-numiții

viriliști, adică plătitorii celor mai mari impozite, în timp ce cealaltă jumătate
era aleasă. Dreptul de vot personal, de stare, care nu depindea de situația
de avere a nobililor, a fost astfel desființat. Poziția decisivă revenea în comi-
tetele municipale viriliștilor, adică, în cazul comitatelor, marilor proprietari
funciari, iar în orașe cetățenilor înstăriți. În 1843, Deák luptase crâncen îm-
potriva așa-numitului „virilism” reprezentat de conservatori, deci împotri-
va favorizării celor care plăteau cele mai mari impozite, iar în 1848 nu găsim
în legi nicio mențiune referitoare la viriliști. Menținerea dualismului și în-
deosebi oprimarea naționalităților putea fi realizată însă în practică cel mai
ușor prin intermediul „virilismului”, dat fiind că, de regulă, cei mai înstăriți
proprietari funciari în comitate erau maghiari.
Dreptul local de vot era în comitate și în orașe identic cu dreptul mu-
nicipal, în timp ce în orașele mai mici și în comune el cuprindea un cerc
mai extins de persoane. Dreptul local de vot avea însă o importanță mai
redusă, deoarece – fără niciun fel de alegeri – jumătate din comitetele mu-
nicipale, respectiv din consiliile comunale erau formate din plătitorii ce-
lor mai mari impozite. Acest principiu a avut o acțiune paralizantă nu doar
asupra activității naționalităților, ci și asupra întregii țărănimi, indiferent de
naționalitatea acesteia.
„Virilismul” era premisa acelui mecanism prin intermediul căruia legi-
le confereau municipiilor, orașelor mai mici și chiar comunelor o anumită
autonomie. Majoritatea funcționarilor nu erau numiți de guvern, ci prin in-
termediul comitetelor municipale, iar în orașele mai mici și în comune prin
intermediul consilierilor comunali. Funcționarul suprem al municipiului
era vicecomitele, el fiind ales. Comitele suprem, care era numit, reprezenta
autoritatea guvernului și avea cuvântul decisiv în cadrul alegerilor. Comita-
tele, orașele și comunele își stabileau singure bugetul și aveau dreptul de a
emite statute locale, însă drepturile de supraveghere și de control ale guver-
nului ajungeau să fie puse în practică tot mai mult și pe acest teren.
Principiul fundamental al organizării administrației consta în faptul că
municipiile trebuiau să exercite administrația de stat în mod mijlocit, iar
drepturile lor autonome în mod direct. Această deosebire principială între
chestiunile de stat și cele locale nu a fost însă practicată, fiindcă dreptu-
rile de supraveghere ale guvernului se întindeau în mod egal atât asupra
chestiunilor locale, cât și asupra celor de stat. Peste acestea, comitele su-
prem avea și dreptul de a prelua în mod personal, în cazurile extraordinare,
198 Béla Sarlós
conducerea întregii administrații sau de a o exercita în mod nemijlocit prin

intermediul funcționarilor aleși, excluzându-l pe vicecomite. Normele de
drept cunoșteau o singură excepție, având însă importanță politică, refe-
ritoare la drepturile de coordonare și de control ale comitelui suprem și
guvernului: administrația locală nu era obligată să colecteze impozitele
sau să facă recrutările care nu au fost aprobate de parlament, iar în această
privință nici guvernul și nici comitele suprem nu puteau da indicații obliga-
torii funcționarilor din administrație. Această prevedere a fost socotită ca
un fel de garanție constituțională pentru cazul în care toate drepturile par-
lamentului stabilite în 1867 ar fi ajuns pe punctul de a fi lezate în favoarea
drepturilor absolute ale regelui, respectiv dacă s-ar fi încercat o modificare
a pactului dualist în detrimentul Ungariei.
Deja odată cu începutul epocii Tisza a devenit vizibilă în cadrul gu-
vernului tendința de a îngusta autonomia administrativă și de a mări nu-
mărul funcționarilor numiți din administrație. Poliția locală a comitatelor
și a capitalei a fost exclusă din aria competenței autonome, administrația
financiară (cu excepția colectării impozitelor) fiind de asemenea centra-
lizată. Organele administrative competente pentru industrie și comerț au
fost numite și controlate în mod nemijlocit de guvern. Pentru a coordona
organele administrative alese și numite, în 1876 au fost înființate „comitete
administrative” în care funcționarii numiți erau majoritari, astfel încât aria
autonomiei a fost îngustată și mai puternic. Legea XXXIII/1891 stabilea
în principiu „etatizarea” administrației, însă această lege nu a căpătat nicio
importanță practică, iar în timpul guvernării de coaliție principiul etatizării
a fost din nou abandonat de către legislație. Punerea în practică a etatizării
în administrația comitatensă nu a avut pentru respectivele guverne nicio
importanță decisivă, din cauza faptului că influența guvernului, exercitată
prin intermediul „comitetelor administrative”, era deja oricum garantată.
Prin Legea XXVI/1896 a fost creată o Curte de contencios administra-
tiv căreia trebuia să-i aparțină decizia în toate chestiunile legate de procesele
administrative. Membrii acestei instanțe au fost numiți de rege la propune-
rea guvernului, președintele și vicepreședintele ei devenind membri ai Ca-
sei Magnaților. Curtea de contencios administrativ nu a putut însă nici pe
departe să-și îndeplinească rolul de protectoare a justiției constituționale.
Aria ei de competență cuprindea doar chestiunile enumerate în mod com-
plet de către lege. În această enumerare însă abia dacă figurau abuzurile
care puteau fi făcute de diferitele organe ale administrației în detrimentul

cetățenilor statului. La Curtea de contencios administrativ se putea inter-
veni doar în cazul acelor încălcări ale drepturilor cetățenești care constau în
emiterea abuzivă a documentelor de către autoritățile locale. Competența
instanței de contencios administrativ nu se extindea deloc asupra elimină-
rii abuzurilor contra libertății de asociere și de întrunire. Acest fapt era le-
gat de acela că amintitele drepturi erau reglementate nu prin legi, ci doar
prin ordonanțe ale ministrului de interne. Majoritatea conținutului acestor
ordonanțe prevedea că asociațiile își puteau începe activitatea doar atunci
când statutele lor au fost aprobate de ministrul de interne. Întrunirile pu-
teau fi de asemenea ținute doar după anunțarea prealabilă la poliție și după
obținerea aprobării polițienești. Naționalitățile aveau voie să constituie
doar asociații care urmăreau scopuri literare și culturale.
Legea LX/1907, elaborată în timpul guvernării de coaliție, a extins
procedura înaintea Curții administrative cu așa-numita acțiune în garanție,
valabilă pentru municipii. Ea trebuia să facă posibil ca municipiile să poată
ataca orice dispoziție a guvernului care le afecta competențele autonome.
Acest drept al acțiunii în garanție nu a căpătat însă nicio însemnătate prac-
tică, deoarece comitele suprem avea posibilitatea de a împiedica înaintarea
unei astfel de acțiuni.
În anii de dinaintea Primul Război Mondial, creațiile de drept au fost
caracterizate de o tendință de consolidare a autorității guvernamentale.
Despre o extindere a drepturilor cetățenești nu putea fi deloc vorba; mai
mult, nici chiar menținerea acestora în forma de până atunci nu era asigu-
rată. Prim-ministrul, contele István Tisza, a înaintat în iunie 1914 un pro-
iect de lege privind numirea generalizată a funcționarilor din administrație.
Acest proiect nu a devenit lege, însă legislația a prelungit durata exercitării
funcției de către funcționarii administrativi și mandatele deputaților până
la finele războiului, fără a se mai organiza noi alegeri. Amendamentul le-
gii procedurale penale, Legea XIII/1914, a limitat în mod semnificativ
competențele juraților în cadrul proceselor penale, iar noua lege a pre-
sei, Legea XIV/1914, limita dreptul de distribuție al produselor de presă.
Legea XXXIV/1913 introducea, în scopul protejării regalității, sancțiuni
penale împotriva mișcărilor republicane. Mult mai importantă decât nor-
mele de drept amintite a fost însă, în mod firesc, Legea LXIII/1912, care
asigura în caz de război drepturi depline extraordinare pentru guvern în
200 Béla Sarlós
domeniul administrației și justiției, precum și în domeniul dreptului pu-

blic. În comparație cu aceste norme de drept, amendamentul la Codul
penal, prin Legea XXXVI/1908, însemna doar un progres minor; acesta
făcea posibilă suspendarea executării pedepselor privative de libertate cu
o durată de sub o lună și suspendarea încasării amenzilor bănești în cadrul
unui termen de suspendare de trei ani. Aceste înlesniri nu se refereau însă și
la pedepsele cu închisoarea aplicate delictelor politice. Alături de amenda-
mentul la Codul penal, legea referitoare la instanțele pentru minori, Legea
VII/1913, se număra printre cele mai progresiste norme de drept, care, în
afară de dispozițiile prevăzute prin modificarea Codului penal referitoare
la educația sub tutelă, ce nu însemna muncă corecțională, prevedea în fa-
voarea minorilor o procedură penală mult mai blândă decât normele gene-
rale. Toate celelalte progrese în acest sens au fost însă nimicite prin izbuc-
nirea Primului Război Mondial și prin intrarea în vigoare a puterii depline
excepționale a guvernului.
În această privire de ansamblu nu ne-a fost cu putință, în mod firesc, să
insistăm asupra detaliilor dezvoltării dreptului timp de șapte decenii. Stră-
dania noastră a fost de a face inteligibile raporturile de drept din Ungaria
între 1848 și 1918, fundamentele sistemului juridic și cele mai importante
forțe politice care dirijau crearea dreptului. În încheiere trebuie să sublini-
em că, în ciuda aparentelor contradicții și complexități, sistemul juridic al
Ungariei a fost construit în epoca tratată într-un mod planificat și pe baza
unei cunoașteri temeinice. Înapoierile, lipsurile și trăsăturile feudale au
apărut doar acolo unde era vorba de apărarea intereselor marii proprietăți
funciare și de menținerea oprimării naționalităților. Aceste interese politice
au avut importanță până la destrămarea Monarhiei. Însă în alte domenii ra-
porturile de drept din Ungaria corespundeau în general concepției juridice
de pe continent și soluțiilor surprinse în marile codificări, iar în raport cu
situațiile juridice anterioare ele oglindesc un progres însemnat.
III
forța armată
Editori
Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch
Johann Christoph
Allmayer-Beck Forța armată în stat și societate
Tibor Papp Armata (Miliţia) Teritorială Ungară
[Honvéd] (1868-1914)

Loránd Mádly și Nicolae Teșculă
Forța armată
în stat și societate
Johann Christoph Allmayer-Beck
1. „WJR” – Armata cea victorioasă

În ultimele zile ale lui octombrie 1849 a capitulat cetatea Komárno (Ko
márom, Komorn), apărată de ultimele rămășițe din armata revoluționară
ungară. Astfel s-a terminat un război ce a durat aproape un an și jumătate,
care a dus Imperiul Habsburgic, în câteva momente, până aproape de des-
trămare și care a pus Armata Imperială în fața unor misiuni grele și diversi-
ficate. Prin lupte grele și sângeroase, acesteia i-a reușit să reprime revoltele
din Viena și Boemia, să îi forțeze pe piemontezi, după două campanii mili-
tare, să încheie pace, iar în cele din urmă, chiar dacă prin intermediul ma-
sivului ajutorul militar rusesc, să reușească să păstreze Ungaria, care dorea
să părăsească structura unitară a Imperiului.1 Într-o măsură mai mare și mai
1 Pentru istoria luptelor din 1848 și 1849, vezi mai ales lucrările oficiale ale Statului-Major:
Der Feldzug der österreichischen Armee in Italien im Jahre 1848 bzw. 1849, 2 vol. (Viena,
1852), și Der Winterfeldzug 1848-1849 in Ungarn. Unter dem Oberkommando des Feld-
marschalls Fürsten zu Windisch-Graetz (Viena, 1851). Vezi de asemenea catalogul bi-
bliotecii Arhivei Militare Chezaro-Crăiești, 2 vol. (Viena, 1896), p. 392 și urm., și bi-
bliografia din registrul general al Streffleurs Militärischer Zeitschrift 1808-1908 (Viena,
1908), p. 301 și urm. Una dintre cele mai recente lucrări pe această temă este Rudolf
Kiszling, Die Revolution im Kaisertum Österreich 1848-1849, 2 vol. (Viena, 1948).
204 Johann Christoph Allmayer-Beck
directă decât în războaiele de coaliție anterioare de la cumpăna dintre seco-

le, armata a fost astfel confruntată cu ideile revoluționare și a trebuit să-și fo-
losească armele mai mult împotriva inamicilor interni decât a celor externi.
Aceasta a fost una dintre cele mai fundamentale și mai durabile
experiențe din cadrul acestui război. O alta consta în realizarea faptului
că însăși coeziunea Monarhiei a putut fi menținută numai cu implicarea
armatei. Ea, Armata Imperială, s-a dovedit – în ciuda confruntărilor din
propriile ei rânduri – ca fiind în cele din urmă cel mai puternic argument
împotriva curentelor liberale și naționale. Acest lucru i-a fost recunoscut
armatei de către cel mai înalt oficiu, de pildă în ordinul către armată din 23
august 18492, dar și din partea armatei a fost subliniat în mod neobosit: „În
toate vremurile, faima și perspectiva mereu dătătoare de viață ale soldatu-
lui să fie: când Monarhia s-a cutremurat în fundamentele ei și amenința să
se destrame, ea a primit fidelitatea armatei”. Așa scria atunci contele Karl
Bigot de St. Quentin într-o mică broșură pe care a dedicat-o în 1850 „ar-
matei noastre”.3 Contele prelua un rol pe care astăzi l-am numi de „lider
de opinie”, și anume atât prin personalitatea sa, cât și prin cauza pe care o
reprezenta.4
Deja înainte de Revoluția din 1848, el publicase, în calitatea sa de
atunci, cea de maistru de cavalerie, o cărticică ce a atras atenția și care a
fost mult citită și ulterior, intitulată De la un soldat german, în care a dat glas
pentru prima oară neacceptării niciunui fel de curent revoluționar, lesne de
înțeles pe baza originii sale sociale, apoi viziunilor lui la fel de conservatoa-
2 Ordinul de încorporare din 23.08.1849: „Soldați! Împăratul vostru vă mulțumește în

numele Patriei; voi veți rămâne mereu aceiași, mândria și podoaba Austriei, reazemul
de neclintit al Tronului și al ordinii sociale”, Oesterreichischer Soldatenfreund, nr. 112
din 18.09.1849, p. 521.
3 [Karl Bigot de St. Quentin,] Unserer Armee, vom Verfasser des „deutschen Soldaten”
(Viena, 1850), p. 21. Vezi și „Rezension des Buches”, Oesterreichischer Soldatenfreund
(Viena, 1850), p. 408 și urm.
4 În anul 1865, un autor anonim scria în Österreichische militärische Zeitschrift (ömz)
(anul VI, vol. l, p. 139 și urm., despre cavaleria chezaro-crăiască): „Din nicio bibliotecă
a ofițerului de cavalerie, ca și a oricărui ofițer în general, nu ar trebui să lipsească lucră-
rile lui St. Quentin Deutscher Soldat și Unserer Armee, precum și Wallenstein’s Lager de
Schiller! Cuvintele celor trei volume sunt aur adevărat, curat și demn; nu degeaba sunt
numite Bibliile soldaților – pe acestea fiecare ofițer trebuie să le aibă pe etajeră, în capul
său, în inima sa”. Scrierile lui St. Quentin au fost editate de mai multe ori. Chiar și în
1911/1912, Hugo Kerchnawe a pregătit o nouă ediție!
Forța armată în stat și societate 205
re, precum și, în cele din urmă, convingerii sale privind rolul dominant al
armatei ca sprijin al Tronului și Altarului.5
Și feldmareșalul principe Windisch-Grätz, care în anul 1848 a reprimat
sângeros revoluțiile la Praga și Viena, iar de atunci a operat cu armata sa în
Ungaria, fără a obține însă o victorie decisivă, avea exact aceleași viziuni ca
și St. Quentin. Atunci când feldmareșalului i s-a retras comanda în aprilie
1849, împăratul invocând datoriile sale în calitate de regent, principele i-a
replicat sec: dacă el, feldmareșalul, nu ar fi intervenit, monarhul nu ar mai
fi putut exercita niciun fel de îndatoriri de acest fel.6 Mult mai clar, desigur,
a exprimat aceasta Bigot de St. Quentin când, privind retrospectiv eveni-
mentele din anul 1848, explica: „Trupele spumegau de mânie, dar unui
mare domn i se ridica scufia pe cap. În orașul de reședință al Monarhiei a
fost semnată împărțirea măreței Austrii. Dacă noi nu am fi recucerit Italia, și
nu prin Radetzky, ci la Viena, aceasta s-ar fi pierdut: doar prin înalta trădare
a înalților trădători Ungaria a rămas Coroanei imperiale”.7
„Dacă noi nu am fi cucerit Italia...!” Acest „măreț «Noi»”, cum l-a nu-
mit St. Quentin într-un alt loc8, pe care mulți ofițeri l-au gravat pe lamele să-
biilor9, a devenit o veritabilă parolă, în care era documentată nu numai soli-
daritatea internă a corpului ofițeresc, ci și hotărârea acestuia de a se opune
cu arma în mână oricărei alte încercări de a scutura unitatea Imperiului.
Aici apărea într-un mod simbolic faptul că această parolă se compunea din
inițialele numelor acelor bărbați care în recentele lupte au apărut în primul
rând ca părinți ai victoriei: W(indisch-Grätz), J(elačić), R(adetzky).
Fără îndoială, în clasamentul popularității acestor trei paladii ale Im-
periului, Radetzky se afla de departe pe primul loc. Nu numai că arta sa de
a conduce oștile o depășea pe cea a celorlalți, dar siguranța în conducere
și în atitudinea față de oameni i-au adus numele de părinte al soldaților.
5 Despre Bigot de St. Quentin vezi cuprinzătoarea teză de doctorat (nepublicată) a lui
Richard Werner Apfelauer, „Die Grafen Bigot de St. Quentin und ihre Tätigkeit in
der österreichischen Armee” (Viena, 1977). Vezi și Klaus Koch, Generaladjutant Graf
Crenneville. Politik und Militär zwischen Krimkrieg und Königgrätz (Militärgeschicht
liche Dissertationen österreichischer Universitäten 3, Viena, 1984), p. 130 și urm.
6 Paul Müller, Feldmarschall Fürst Windischgrätz. Revolution und Gegenrevolution in
Österreich (Viena-Leipzig, 1934), p. 237.
7 [Bigot de St. Quentin,] Unserer Armee, p. 69.
8 Ibid., p. 20.
9 Heinrich Friedjung, Österreich von 1848 bis 1860, 2 vol. (Stuttgart-Berlin, 21908), aici
vol. I, p. 236.
De asemenea, el a mai fost favorizat de o circumstanță: prin intervenția

Sardiniei-Piemontului în ridicarea revoluționară a Lombardo-Veneției,
cel puțin privit de afară, Radetzky a fost ferit de odiul de a-și fi folosit ar-
mele exclusiv pentru reprimarea unei mișcări interne pentru libertate. Prin
apariția, ca inamic, a unei puteri străine, au existat într-o măsură mult mai
mare precondițiile obișnuite ale unui război conform regulamentului, iar
fronturile păreau în acest fel trasate clar.
Ele erau așa cu siguranță, dacă se compară starea armatei sale, a „arma-
tei italiene”, cu cea a trupelor din interiorul Monarhiei. Aici fronturile erau,
cel puțin în condițiile atitudinii inițiale – chiar fluctuante – a Curții, mult
mai puțin certe. Unde oare se aflau acestea, de exemplu, când trupele impe-
riale, sub comanda supremă a feldmareșalului principe Windisch-Grätz, au
înfrânt o răscoală în Praga, iar la Viena izbucnind din nou nemulțumirile,
ele au înaintat din nou spre capitala Imperiului și au împresurat-o? Curtea
doar părăsise Viena, dar în acest oraș se întrunea Senatul Imperial, con-
vocat printr-un manifest imperial, și, chiar dacă participau numai resturile
sale radicale de stânga, el funcționa în permanență și lua decizii în sensul
apărării în sine a instituției și a orașului. În felul acesta se aflau în opoziție
două instituții, dintre care una reprezenta voința autoritară, iar cealaltă
cel puțin sugera voința constituțională a aceluiași stăpânitor. Principelui
Windisch-Grätz, firește, i-a devenit limpede în curând că în această situație
relativ schizofrenică expresia preaînaltei voințe se înclina mai ales în direcția
sa, iar el înțelegea, în acele circumstanțe, să treacă peste eventualele disensi-
uni care ar putea apărea prin aceea că pur și simplu ignora resturile încă în
funcție ale reprezentanței populare și recunoștea în interiorul orașului îm-
presurat, ca organ executiv, doar Consiliul Orășenesc. Însă de acest lucru
nu era legată nicio indicare exactă a vreunui scop. În ochii soldaților mai
existau desigur destui indivizi îndoielnici, deosebit de suspecți, ca de exem-
plu gărzile naționale. Însă și acestea au fost înființate cu aprobare imperială.
Doar atunci când ele nu s-au raliat capitulării negociate între reprezentanța
orașului și conducerea armatei s-a ajuns la catastrofa deja cunoscută, și anu-
me la asediul Vienei din 31 octombrie 1848 și la delimitarea clară pe care a
provocat-o: pe de o parte, „armata loială împăratului”, de cealaltă, „rebelii”,
iar această ultimă noțiune a fost identificată în sens larg cu burghezia libe-
rală, fapt prin care deja fusese luată o decizie deosebit de funestă și despre
ale cărei efecte vom mai vorbi.
Deocamdată, toate aceste conflicte au avut un caracter episodic și de

rang secund în comparație cu gravitatea și însemnătatea luptelor din Unga-
ria, unde s-a ajuns la campanii militare în toată regula, care au fost decise în
cele din urmă doar în vara anului 1849 prin noua intervenție a unei puteri
străine, și anume a Rusiei, în favoarea unității Imperiului.
Pe cât de mult acest conflict cu mișcarea maghiară de independență
s-a apropiat spre final de imaginea unui război între două părți clar deli-
mitate una de cealaltă, pe atât de grea a fost, la început, distincția prieten-
dușman. Iar asta fiindcă aici, în Ungaria și la granița militară, armata nu
lupta împotriva unui inamic extern și nici împotriva unor revoluționari
civili, ci regimentele uneia și aceleiași armate au luptat inițial unul contra
celuilalt – o parte sub stindardul unui împărat supranațional, cealaltă sub
însemnele unui rege național, unde împăratul și regele erau una și aceeași
persoană. Cine putea decide unde se afla legalitatea? Se afla ea de partea
banului Croației, care în calitatea sa de feldmareșal-locotenent s-a ridicat
contra Regatului Ungariei, ori se afla de partea maghiarilor care s-au ridicat
împotriva Imperiului Austriei, sau, în fine, de partea austriecilor care făceau
cauză comună cu croații și grănicerii revoltați împotriva Ungariei?
Sfaturile bune erau aici valoroase și de multe ori și-au încrucișat săbiile
soldați care nu s-au certat nici din motive politice, nici naționale, ci simpla
coincidență, împărțirea serviciilor, deseori chiar un ordin direct de la un
superior sau chiar de la conducerea supremă a uneia sau alteia dintre părți
i-au plasat în tabere diferite.10 Prăpastia care s-a căscat aici prin dinamica
evenimentelor ar fi putut fi mult mai tragică decât cea deschisă prin eveni-
mentele de la Viena.
Pentru cine lupta deci soldatul? Desigur, de când lumea, pentru „Tron
și Altar”. Însă de la luptele de eliberare încoace, deviza a fost extinsă – nu
neapărat din plăcere, ci din obligație – la formula „pentru Dumnezeu, Îm-
părat și Patrie!” Dintre acestea, doar „Dumnezeu” era o mărime fixă. Împă-
ratul a fost, pentru mulți soldați, doar „regele”, iar „Patria”, mai ales pentru
10 Vezi Anton Freiherr von Mollinary, Sechsundvierzig Jahre im österreich-ungarischen

Heere 1833-1879, 2 vol. (Zürich, 1905), aici vol. I, p. 124 și 157. Pentru această pro-
blematică, vezi și István Deák, The Lawful Revolution. Louis Kossuth and the Hunga-
rians 1848-1849 (New York, 1979), precum și Ferdo Hauptmann, Jelačić’s Kriegszug
nach Ungarn 1848, 2 vol. (Zur Kunde Südosteuropas II/5, Graz, 1975), și Ferdo
Hauptmann, Gedanken über Staat und Revolution. Das Tagebuch des Grafen Ferdinand
Egger aus dem Jahre 1848 (Zur Kunde Südosteuropas II/6, Graz, 1976).
luptătorii din Ungaria și Transilvania, era mai degrabă ceva îndoielnic. Un

ofițer imperial de naționalitate maghiară capturat de honvezii maghiari și
acuzat de trădare de țară din cauza faptului că a luptat de partea imperialilor
dădea, în numele multor ofițeri chezaro-crăiești, răspunsul că patria sa era
armata însăși.
Pentru armata lui Radetzky, această problemă – cel puțin la suprafață
– nu a existat. Armata sau cel puțin conducătorii săi mai înalți știau foarte
precis despre ce este vorba. În Amintirile unui veteran austriac11, noțiunea de
„patrie” apare întotdeauna ca ceva pentru care trebuia luptat. Nu mai puțin,
acest lucru a fost semnificativ înlesnit de afirmația lui Grillparzer despre
armata lui Radetzky: „În tabăra ta se află Austria”.
Nu trebuie să ne lăsăm însă impresionați de asta și să presupunem că
această armată, „armata italiană”, devenită mai târziu atât de vestită și sigură
pe sine, ar fi fost încă de la început modelul unei trupe închegate, bine organi-
zate și astfel deosebit de eficace, una care să fi fost, în baza pregătirii sale de-a
lungul anilor în apropierea teatrelor de luptă, un instrument militar de putere
în mâinile conducătorilor săi, care ar fi putut avea o încredere absolută în ea.
În primul rând, acest lucru a fost adevărat doar într-un mod condiționat. Ar-
mata nu constituia, la izbucnirea războiului, în niciun caz o structură elitară.
La aceasta se adăuga faptul că Viena abia a luat în considerare situația foarte
specială în care a ajuns, fără voia ei, armata lui Radetzky, în condițiile unui
conflict izbucnit cu acele curente naționale din Italia. 39% din infanteria de
care dispunea Radetzky la începutul războiului și 33% din totalul „armatei
italiene” erau italieni.12 Așa că ne putem închipui prin ce chinuri sufletești
trebuie să fi trecut acești soldați în situația în care au ajuns de a interveni
contra mișcării italiene de unificare națională. Desigur, și soldații maghiari
ai armatei erau, pe măsura creșterii amplorii campaniilor din Ungaria, la fel
de îngrijorați. Până și grănicerii, considerați de altfel ca absolut loiali împăra-
tului și de încredere, trebuiau să se întrebe la izbucnirea revoluției dacă în ce
privește evoluțiile din țara lor de origine nu s-ar afla mai degrabă acolo la locul
lor, iar nu pe frontul din Italia, care le era relativ indiferent.13
11 Carl von Schönhals, Erinnerungen eines österreichischen Veteranen aus dem italienischen
Krieg der Jahre 1848 und 1849 (Stuttgart-Tübingen, 1852). Feldmareșal-locotenentul
(fml) Schönhals a fost primul adjutant general al feldmareșalului Radetzky.
12 Alan Sked, The Survival of the Habsburg Empire. Radetzky, the Imperial Army and the
Class War 1848 (Londra-New York, 1979), p. 49.
De aceea, în mod cert a fost meritul lui Radetzky, căci prin stilul său de
conducere fermă, conștient de scopuri și imperturbabil, a reușit într-o situație
militară neobișnuit de dificilă, ba chiar aproape lipsită de perspective, să-și
păstreze armata și în cele din urmă să o conducă spre succes. Abia astfel a creat
o trupă eliberată de reziduuri, disciplinată, obișnuită cu războiul și conștientă
de victorie, care, prin apărarea cu succes a structurii teritoriale a Monarhiei și
prin menținerea ordinii de drept de până atunci în Italia, a garantat totodată
și păstrarea pretenției de stăpânire austriacă în Germania.14
O armată care a trecut prin acest proces de purificare putea în orice
caz să fie considerată într-adevăr „tabăra Austriei”, fiind totodată și „o lume
sănătoasă” în cadrul dezordinii evenimentelor revoluționare în care a alu-
necat restul Monarhiei Habsburgice. Acest lucru a fost recunoscut deja
de feldmareșal-locotenentul baron Kempen von Fichtenstamm, ministrul
poliției de mai târziu, când a notat, în august 1848, în jurnalul său că „solda-
tul din Italia poate rămâne în picioare numai necombătând radicalismul”.15
Nu întâmplător, numeroși voluntari din cele mai înalte straturi sociale s-au
deplasat acolo16; între aceștia se afla și arhiducele Albrecht, având puțin pes-
te 30 de ani, cel mai în vârstă fiu al arhiducelui Carl, învingătorul de la As-
pern. În calitate de comandant general în Viena, tânărul prinț s-a confruntat
în timpul zilelor de martie ale anului 1848 în mod nemijlocit cu revoluția.
Pentru a nu se implica și mai adânc în războiul civil, în calitate de membru al
Casei stăpânitoare, el s-a retras, după primele agitații, renunțând temporar
la serviciul său. După izbucnirea războiului din Italia, s-a grăbit să se alăture
imediat armatei lui Radetzky, în cadrul căreia a preluat în scurt timp co-
manda unei divizii. Și asemenea lui, mai multe dintre rudele Casei imperiale
s-au regăsit în rândurile cartierului general al lui Radetzky. Între aceștia se
afla și arhiducele Franz, care nu avea 18 ani împliniți, cel care va deveni mai
târziu împăratul Francisc Iosif.17 Precum în cazul unchiului său Albrecht,
14 Vezi Ferdinand Bilger, „«Großdeutsche» Politik im Lager Radetzkys”, in Historische

Blätter, ed. Lothar Gross, Partea a IV-a (Viena, 1931), p. 3 și urm.
15 Josef Karl Mayr (coord.), Das Tagebuch des Polizeiministers Kempen von 1848-1859
(Viena-Leipzig 1931), p. 102. Vezi și Antonio Schmidt-Brentano, Die Armee in Öster-
reich. Militär, Staat und Gesellschaft 1848-1867 (Wehrwissenschaftliche Forschungen/
Abteilung Militärgeschichtliche Studien 20, Boppard-Rhein, 1975), p. 335.
16 Vezi Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. I, p. 122.
17 Din câte se cunoaște, plecarea lui Francisc Iosif în tabăra lui Radetzky a constituit
motivul imediat pentru demisia ministrului de război, feldmareșal-locotenentul Peter
Zanini. Vezi Jakob Baxa și Peter Zanini, „Österreichs erster konstitutioneller Kriegsmi-
armata italiană a exercitat și asupra sa o influență imensă, care a fost amplifi-

cată prin contraimaginea revoluției pe care o dobândiseră amândoi anterior
la Viena: acolo era vorba de mulțimea nestăvilită care s-a ridicat împotriva
drepturilor și ordinii convenționale, iar aici forța militară superioară a unei
trupe conduse ferm și în mod determinat, care asculta în tăcere de ordine și
a anticipat într-un mod impresionant, în precizia cooperării tuturor părților
sale, formula „Viribus unitis” de mai târziu.18
Acest „Viribus unitis” urma să capete însemnătate după înfrângerea
revoluției, într-un înțeles puțin diferit și nu doar cu referire la armata ita-
liană, ci la întregul forțelor militare ale Imperiului. Fostele lupte urmau să
devină o dovadă impresionantă pentru ceea ce spiritul de trupă, curajul și
disciplina tuturor celor „bine intenționați” puteau să realizeze împotriva
tendințelor „distructive” ale spiritului vremii. Spiritul armatei, vechiul spirit
soldățesc austriac, al cărui sâmbure era raportul necondiționat de fidelitate
față de Casa imperială, s-a arătat în mod evident la înălțimea tuturor provo-
cărilor. Chiar dacă chemarea pentru libertăți politice și naționale a răsunat
prin jumătate din Europa, Bigot de St. Quentin constata, în contra acesteia,
existența deja amintitului sentiment de solidaritate al tuturor „iubitorilor
onoarei, a armatelor fidele față de datorie și jurământ, de la ocean și până
la Urali”.19 Iar el nu era singurul cu această viziune. În coloanele ziarului
Oesterreichischer Soldatenfreund, care apărea din iulie 1848, la secțiunea
„revistei pentru interese militare”20, se regăsesc și în anii de după revoluție
numeroase indicii în acest sens.
Atitudinea armatei era în mod corespunzător la fel de sceptică față de ins
tituțiile constituționale din interiorul țării, chiar și acolo unde acestea deschi-
deau noi drumuri nu cu armele, ci prin intermediul ordonanțelor imperiale.21
nister”, Unsere Heimat 38 (1967), p. 147-156. Privitor la Zanini, vezi și Walter Wagner,
Geschichte des k. k. Kriegsministeriums, vol. I: 1848-1866 (Studien zur Geschichte der
österreichisch-ungarischen Monarchie 5, Graz-Viena-Köln, 1966), p. 238.
18 Vezi Eduard Heller, Kaiser Franz Joseph I., ein Charakterbild (Viena, 1934), p. 22.
19 [Bigot de St. Quentin,] Unserer Armee, vol. XVI, mai ales p. 49.
20 Ziarul și-a început apariția din 1 iulie 1848. Editor și redactor a fost Jaromir Hirtenfeld,
apoi el împreună cu dr. Hermann Meynert. Inițial moderat-liberală, revista a urmat în
scurt timp o direcție strict conservatoare. Articolele apăreau, aproape toate, fără senă-
tură. Din 1855, denumirea a fost schimbată în Militärische Zeitung, din 1857 Militär-
Zeitung, din 1869 și până în 1873 purtând temporar denumirea Neue Militär-Zeitung.
21 Vezi scrisoarea amenințătoare a lui Radetzky către contele Latour, reprodusă în
Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 28.
Prim-ministrul de război numit, feldmareșal-locotenentul Peter Zanini, se

simțea în noua sa funcție suprasolicitat, iar succesorul său, generalul de ar-
tilerie conte Latour, care își va găsi peste câteva luni, în octombrie 1848,
sfârșitul atât de tragic, abia avea, conform impresiilor anturajului său, o
imagine coerentă asupra poziției unui ministru constituțional.22 În orice
caz, probabil acest lucru se întâmpla doar „conform datoriei”, cu scopul de
a recunoaște noile instituții în rândurile armatei.23 Până și Radetzky s-a ex-
primat destul de pozitiv în privința atitudinii lui Zanini față de constituția
din aprilie 1848.24 În curând însă lucrurile au luat o întorsătură negativă,
care în mod sigur a părut să confirme îndoielile deja existente în rândurile
predominant conservatoare ale armatei față de noile forțe politice. Atunci
când la 25 iulie 1848 deputatul dr. Engelbert Max Selinger a solicitat ca
în cadrul Senatului Imperial să fie exprimată recunoștința reprezentanței
populare față de „faptele eroice, meritele și sacrificiile” trupelor conduse de
Radetzky, în sensul că „armata austriacă din Italia și Tirol a obținut merite
pentru cinstirea Patriei”, această solicitare a fost respinsă de reprezentanții
de stânga ai Casei. Stânga era îngrijorată tocmai de faptul că „guvernul
ar putea, încurajat de superioritatea armelor imperiale arătată în Italia, să
pășească pe un drum reacționar, iar cercurile de la Curte care se opun tutu-
ror înnoirilor ar putea folosi armata ca pe un instrument lipsit de voință în
mâinile lor, de pildă împotriva răsculaților italieni, dar și împotriva mișcării
de eliberare în țările germane-boemiene...”25, ceea ce s-a și întâmplat nu
mult mai târziu.
Legătura dintre armată și tânăra reprezentanță populară era astfel
ruptă chiar înainte de a fi putut fi înnodată cu adevărat. Radetzky a reac
ționat foarte tăios la această decizie a Reichsratului26, iar armata a refuzat,
în mod corespunzător, asistența în momentul în care s-a încercat dinspre
Viena câștigarea ei de partea noului curs: trupele lui Radetzky au protestat
23 Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 292.
24 Sked, Survival, p. 158.
25 Friedrich Walter (coord.), Die österreichische Zentralverwaltung, Partea a III-a: Von der
Märzrevolution 1848 bis zur Dezemberverfassung 1867, vol. I: Die Geschichte der Mi-
nisterien Kolowrat, Ficquelmont, Pillersdorf, Wessenberg-Doblhoff und Schwarzenberg
(Veröffentlichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 49, Viena,
1964), p. 206 și urm.
26 Vezi Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 293.
în cor în momentul în care, în februarie 1849, s-a decis în cadrul Adunării

(Reichstag) obținerea unei aprobări imperiale ca armata „să poată alege
deputați în Reichstag”27. Mai mult, dizolvarea Adunării de la Kremsier, sur-
venită puține luni mai târziu, a fost salutată cu bucurie cel puțin de ofițerii
de rang mai înalt.28
Este de înțeles că în aceste circumstanțe a existat din partea armatei o
reacție foarte sensibilă față de ideile unei înarmări populare, indiferent dacă
avea loc sub denumirea de gardă cetățenească sau națională. Radetzky, care
în anul 1828 mai credea că sistemul armatelor permanente va cădea de la
sine în favoarea armatelor teritoriale, pregătite în mod corespunzător, și-a
revizuit complet opiniile doar câțiva ani mai târziu, sub influența Revoluției
din iulie din Franța.29 Și feldmareșalul conte Windisch-Grätz, care împre-
ună cu trupele sale, în timpul luptelor pentru Viena din octombrie 1848, a
avut ocazia să facă observații legate de funcționalitatea gărzilor naționale,
va lua tot timpul atitudine, la fel ca și cercul din jurul ziarului Soldatenfreund,
împotriva menținerii gărzilor naționale și pentru o armată permanentă.30
Dincolo de acestea, armata victorioasă a deschis un front și într-o
altă direcție, împotriva vechiului ei inamic, respectiv concurent, și anume
birocrația. Opoziția dintre acestea două se poate urmări înapoi în timp,
până în perioada Mariei Terezia. Ele au existat și în timpul sistemului lui
Metternich, un sistem despre care Radetzky afirma în mod clar că „dacă se
dorește să fie numit despotism, atunci a fost unul civil, nu militar”.31 Bătrâ-
nul feldmareșal a mai avut, în calitatea sa de guvernator civil și militar al pro-
vinciilor italiene recucerite, unele diferende de soluționat cu administrația
civilă imperială în chestiunea politicii de pacificare ce trebuia urmată32, un
27 Walter, Zentralverwaltung III/l, p. 207. Adresa respectivă a armatei „italiene” către îm-
părat este tipărită în Oesterreichischer Soldatenfreund 2/21 (1849). Pentru cât de im-
portantă a fost, în condițiile acestui refuz, supărarea pentru necordarea recunoașterii
din iulie 1848, vezi p. 69, 77, 93 și 121. Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich,
p. 297.
29 Bilger, „Großdeutsche” Politik, p. 11 și urm.
30 Vezi Oesterreichischer Soldatenfreund 2/10 și 11 (1849): „Auflösung der stehenden
Heere”; Oesterreichischer Soldatenfreund 4/2 (1851): „Ueber Heerwesen”; Oesterreich
ischer Soldatenfreund 6/48 și 49 (1853): „Die stehenden Heere”. În plus, [Bigot de St.
Quentin,] Unserer Armee, p. 52 și urm. Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich,
p. 299 și urm.
31 Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv Viena, (ka) km Präs (mk), 6598/1848.
32 Vezi Sked, Survival, p. 153 și urm.
fapt care cu siguranță nu l-a îmbunat în această chestiune. Pe scurt, ei se

simțeau strâmtorați. Mai devreme „nu stăpânea niciun fel de administrație
civilă asupra orașului, soldatul comanda soldatului”, constata St. Quentin
privind înapoi cu melancolie.33 Acum însă, după victoria obținută, armata
funcționarilor – „dintre toate armatele permanente, stând culcat sau șezând,
în mod sigur cea mai scumpă” – părea – conform unui ofițer anonim din
anul 1851 – să se strecoare foarte puternic în față. Oare s-a amestecat ma-
rea birocrație atunci când general-locotenentul Haynau a fost răsturnat, în
iulie 1850, din poziția sa de comandant al Armatei a III-a din Ungaria? Nu
ținuse oare una dintre figurile cele mai importante ale noii administrații,
Alexander Bach, cu puțin timp în urmă discursuri pe baricade? Și acum
acești funcționari să aibă dreptul de a purta firetul auriu la sabie? Armata li
s-a opus34 și le-a explicat tuturor celor care erau dispuși să asculte: „Nicio
constituție și niciun Reichstag, nici teoriile guvernării și nici operațiunile
diplomatice nu vor reuși să potolească furtuna izbucnită de curând, doar
mâna puternică a unui stăpânitor, cu ajutorul tuturor celor mai buni, tutu-
ror bărbaților de onoare, tuturor cetățenilor bine intenționați – iar înaintea
tuturor acestora pășește o armată fidelă datoriilor sale”.35
2. „... de aceea nu-l uitați pe împărat!”

Atunci când secretarul legației Saxoniei, contele Vitzthum, care mai târ-
ziu a trecut în slujba Imperiului, a amintit, în cadrul unei discuții purtate în
iunie 1850 cu arhiducesa Sofia, mama împăratului Francisc Iosif, meritele
armatei chezaro-crăiești în păstrarea integrității Monarhiei, arhiducesa l-a
33 [Bigot de St. Quentin,] Unserer Armee, p. 26 și urm.

34 Oesterreichischer Soldatenfreund 4/35 (1851): „Ueber die Distinkzionszeichen der
Zivilbeamten und deren Aequipariren mit den Militär-Chargen”. Moriz Edler von
Angeli, Wien nach 1848 (Viena-Leipzig, 1905), p. 89 și urm. Privitor la uniformele
funcționarilor din perioada stăpânirii lui Francisc Iosif, vezi Georg Kugler și Herbert
Haupt, Uniform und Mode am Kaiserhof. Katalog einer vom Amt der Burgenländischen
Landesregierung veranstalteten Ausstellung 1983, p. 68 și urm.; Karl Megner, Beamte.
Wirtschafts- und sozial-geschichtliche Aspekte des k. k. Beamtentums (Studien zur Ge
schichte der österreichisch-ungarischen Monarchie 21, Viena, 1985), mai ales p. 238-
245 și urm.
întrerupt cu următoarele cuvinte „Dacă aveți atâta gratitudine față de bravii

noștri soldați, atunci de aceea nu-l uitați pe împărat!”.36
Aserțiunea era foarte caracteristică, și chiar dacă formularea sa a fost
ajutată poate de mândria mamei, ea arată totuși că la Curte a existat su-
ficientă prudență în plasarea necondiționată sub protecția și prin aceasta
în umbra armatei. Mai mult, odată cu împăratul Francisc Iosif, pe scena
istoriei a pășit o personalitate care, ca niciunul dintre predecesorii săi – iar
acest lucru a fost valabil timp de 68 de ani –, va exercita de acum încolo o
influență deosebită asupra armatei, chiar dacă într-un mod oarecum diferit
față de cel în care a fost privit acest lucru, de exemplu, în preziua Primului
Război Mondial.37
Rolul de model pe care împăratul Francisc Iosif, în faza târzie a guver-
nării sale, îl transmitea către public, dar mai ales armatei, a fost fără îndoială
unul al unei personalități având preponderent o orientare militară, al unui
ofițer de cavalerie. La aceasta a contribuit și faptul că împăratul, până la
sfârșitul vieții sale, a apărut în public purtând aproape în exclusivitate unifor-
mă și că înțelegea să poarte aceste obiecte vestimentare în niciun caz ca pe un
fel de costum, ci cu acea naturalețe de la sine înțeleasă ce îi semnala fiecăruia
că are în față o personalitate care se simte și în interiorul său ca un soldat.
Acest lucru corespundea într-adevăr realității și nu era valabil doar din
timpul petrecut de tânărul Francisc Iosif la Statul-Major al lui Radetzky.
Mai mult, mama lui, atunci când și-a predat fiul în grija feldmareșalului,
i-a scris, la 22 aprilie 1848, că Francisc Iosif era „încă din copilărie un îm-
pătimit al stării soldățești”.38 A știut, desigur, să se și folosească de această
înclinație. Nu trecea nicio zi de naștere, nicio sărbătoare de Crăciun, în care
băiatul să nu fi primit cadou soldați de jucărie, arme în miniatură, uniforme
pentru copii (toate acestea, firește, perfect fidele originalului și conforme
regulamentelor).39 Chiar dacă astăzi s-a afirmat în repetate rânduri că dăru-
irea unor jucării de război este menită a-l face pe destinatar agresiv și milita-
36 Carl Friedrich Graf Vitzthum von Eckstädt, Berlin und Wien in den Jahren 1845-1852
(Stuttgart, 21886), p. 281.
Emil Woinovich von Belobreska, „Kaiser Franz Joseph I. als Soldat und Oberster
37
Kriegsherr”, Die Wehrmacht der Monarchie (număr dublu 10/11 al Moderne Illustrierte
Zeitung, vol. XIV, 15.05.-01.06. 1914), p. 1 și urm.
38 Egon Caesar Conte Corti, Vom Kind zum Kaiser. Kindheit und erste Jugend Kaiser Franz
Josephs I. und seiner Geschwister (Graz-Viena-Salzburg, 1950), p. 276.
39 Ibid., p. 48.
rist, tânărul Francisc Iosif este un exemplu care neagă această presupunere.
Mai mult, el avea, în ciuda preferinței sale evidente pentru militărie, la fel
ca toți habsburgii cu ambiții militare de dinaintea sa, de exemplu Iosif al
II-lea sau arhiducele Carl, în străfundul inimii sale un caracter fără înclinații
războinice.
Treptat, de la joacă s-a trecut la chestiuni serioase. Un specialist emi-
nent și o personalitate atât de deschisă și cu vederi largi precum maiorul
de atunci și general-locotenentul de mai târziu Franz von Hauslab, care
activase deja ca educator al arhiducelui Albrecht, mult mai în vârstă, a con-
dus pregătirea militară a tânărului arhiduce Francisc Iosif de la vârsta de 13
ani.40 Este întru totul posibil ca această pregătire minuțioasă să fi contribuit
și ea la păstrarea unui interes evident al împăratului Francisc, pe parcursul
întregii sale vieți, pentru detaliile militar-regulamentare.41 Tehnica mili-
tară pură nu a captat interesul lui Francisc Iosif mai mult decât o cereau
obligațiile. Ar fi însă cel puțin îndoielnic dacă am dori să-l numim pe împă-
rat, în pofida cunoștințelor sale de detaliu, amintite anterior, un specialist în
domeniul tehnicii militare. Desigur, aici trebuie luat în considerare faptul
că atitudinea față de acest domeniu nu putea să fi fost întotdeauna aceeași.
Atunci când tânărul împărat a urcat pe tron, încă se trăgea, la fel ca-n
urmă cu câteva secole, din puști cu încărcare frontală și din tunuri care, pre-
cum în timpurile împăratului Maximilian I, nu dispuneau de amortizarea
reculului. Atunci când Francisc Iosif a murit, peste tot pe fronturile Pri-
mului Război Mondial răpăiau mitralierele, existau tunuri uriașe, a căror
lovitură depășea cu mult tot ce existase înainte, elicea de propulsie a făcut
din vapoarele cu vele obiecte de muzeu, ofițerul de ordonanță călare a făcut
loc telefonului și patrula de recunoaștere călare avionului, iar camioanele
începuseră să elimine căruțele trase de cai.
Pentru a putea ține pasul în acest context, ar fi fost nevoie de un studiu
de specialitate permanent. Despre acest lucru nu se știe însă nimic. Mai
mult, nu putem greși în presupunerea că împăratul a avut o atitudine mai
40 Vezi ibid., p. 203. Walter Haas, „Erziehung und Bildung Kaiser Franz Josephs”, teză de
doctorat (Viena, 1948), p. 103 și urm. Privitor la Hauslab, vezi NDB, vol. VIII, p. 122
și urm.
41 Viktor Graf Dankl, „Der Oberste Kriegsherr”, in Eduard Ritter von Steinitz (coord.),
Erinnerungen an Franz Joseph I. Kaiser von Österreich, apostolischer König von Ungarn
(Berlin, 1931), p. 329-337. Vezi și Joseph Redlich, Kaiser Franz Joseph von Österreich,
eine Biographie (Berlin, 1928), p. 35.
degrabă pasivă față de această dezvoltare rapidă, îndeosebi din a doua ju-
mătate a vieții sale, când dispăruse tot ce învățase și folosise în practică. În
mod cert, el a solicitat lămuriri, îndeosebi despre tot felul de noutăți42, care
i-au fost prezentate ocazional, ca de pildă avionul. Desigur, a folosit și au-
tomobilul, dar nu s-a auzit niciodată despre eventualul său interes personal
pentru vreo armă, cum a fost în cazul lui Napoleon al III-lea pentru arti-
lerie, și sunt cunoscute obiecțiile sale personale față de introducerea unei
puști cu încărcare prin spate.43 Aproape cu singuranță, la începutul domniei
sale, și probabil și mai târziu, împăratul nu a fost niciodată conștient de
corelațiile reale dintre revoluția industrială și o armată modernă.44 Este cu-
noscut și interesul său scăzut pentru problematica marinei militare. Acest
domeniu a fost lăsat, la relativ scurtă vreme de la începutul domniei sale, în
grija fratelui său, arhiducele Ferdinand Max45, el nemaiimplicându-se ulte-
rior în această problemă. Cu toate că se arăta, cum am mai amintit, aproape
întotdeauna în uniformă, nu există nicio singură imagine care să-l arate în
cea a unui amiral. Presupunerile că această repulsie sau cel puțin lipsă de in-
teres față de marina militară s-ar putea datora unor experiențe personale în
timpul călătoriilor pe mare nu sunt o motivație suficientă. Mai degrabă se
pare că Francisc Iosif, o personalitate întru totul rațională și neromantică,
nu a întrevăzut un prea mare potențial din partea marinei în apărarea Im-
periului.46 El nu a căutat niciodată viitorul Monarhiei pe mări, supremația
maritimă și stăpânirea colonială fiind pentru el noțiuni lipsite de substanță.
Fericirea Monarhiei și a popoarelor sale o vedea doar într-o armată puter-
42 Vezi informațiile furnizate de feldmareșalul Alexander Freiherr von Krobatin, „Aus

meinen Erinnerungen an den Kaiser”, in Steinitz (coord.), Erinnerungen an Franz
Joseph, vol. I, p. 320.
43 Vezi Wilhelm Ritter Gründorf von Zebegény, Memoiren eines österreichischen General-
stäblers 1832-1866 (Stuttgart, 31913), p. 300 și urm.
Acest lucru a fost indicat deja de Gunther E. Rothenberg, The Army of Francis Joseph
44
(West Lafayette/Indiana 1976), p. 38. Vezi și Joachim Niemeyer, Das österreichische

Militärwesen im Umbruch. Untersuchungen zum Kriegsbild zwischen 1830 und 1866
(Studien zur Militärgeschichte, Militärwissenschaft und Konfliktforschung 23, Osna-
brück 1979), p. 13 și urm.
45 Vezi Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 123. Privitor la Ferdinand Max, vezi
Ferdinand Anders și Klaus Eggert, Maximilian von Mexiko. Erzherzog und Kaiser
(Viena, 1982).
46 Dovada, desigur nedorită, pentru cât de puține contacte au existat între Francisc Iosif
și flotă este furnizată în cartea redactată de Karl Harbauer din însărcinarea Asociației
Flotei Austriece: Der Kaiser und die Kriegsmarine (Viena, 1910).
nică, așa cum a și declarat-o la aproape șapte săptămâni după urcarea pe

tron, într-un înscris din 20 ianuarie 1849.47
Acest lucru nu înseamnă, desigur, că Francisc Iosif ar fi înțeles să se folo-
sească de armata sa cum a făcut, de exemplu, tânărul rege Friedrich al II-lea,
la vremea sa, cu armata prusacă moștenită de la tatăl său.48 Despre așa ceva
nu putea fi vorba, și anume – făcând abstracție de toate celelalte – tocmai din
cauza atitudinii personale a împăratului. Noi am vorbit deja de natura sa ne-
războinică și cu ea se potrivește și faptul că îi lipsea în cele din urmă încrede-
rea de sine militară, respectiv faptul că aceasta i-a dispărut destul de timpuriu.
Cu siguranță, ca tânăr arhiduce, el s-a repezit în Italia, la armata lui
Radetzky, cu o fervoare înfocată de vâltoarea luptei, sau cel puțin a încercat
acest lucru. La botezul său prin foc la Santa Lucia și, un an mai târziu, pe po-
dul de la Győr (Raab), el s-a dovedit un soldat curajos și neînfricat. Dar deși
a ieșit în evidență, în anii următori, drept „comandant suprem al armatei”,
iar mai târziu ca „cel mai înalt comandant de oști”, se pare totuși că i-a lipsit
năzuința către poziția unui conducător de oști, a unui lider militar.49 El voia
să controleze, dar nu să conducă în sens militar50, iar asta doar pentru că dân-
sul – așa cum considera în mod izbutit Srbik – „nu a fost niciodată un om al
inițiativelor puternice”.51 Devine astfel tot mai îndoielnic faptul că împăratul
însuși, cel puțin în tinerețe, și-a arogat calități de comandant militar.
Deja întreaga sa educație ca tânăr arhiduce nu a fost orientată în acest
sens, în condițiile în care rămâne un semn de întrebare dacă și calitatea
de conducător de oști poate fi cumva educată. În campania din Ungaria,
cu toate că preluase în aprilie 1849 comanda supremă, el abia dacă s-a
evidențiat din punctul de vedere al conducerii militare. Cu atât mai mult
a fost cazul în 1859, când, după luptele inițale, a plecat spre Italia fără să
preia aici cu adevărat conducerea strategică.52 Totuși, înfrângerea armatei
47 Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 33.

48 Acest lucru nu este infirmat nici prin faptul că împăratul Francisc Iosif considera posibilă o
intervenție a Austriei în Războiul Crimeii. Constatarea lui Rothenberg privitoare la aceasta:
„Francis Joseph had indeed become bellicose” [Francis Iosif a început într-adevăr să aibă o
atitudine războinică] pare să fie însă o formulare exagerată (Rothenberg, Army, p. 51).
49 Tot așa Heller, Franz Joseph, vol. I, p. 65.
50 Vezi Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 100.
51 Heinrich Ritter von Srbik, Aus Österreichs Vergangenheit. Von Prinz Eugen zu Franz
Joseph (Salzburg, 1949), p. 227.
52 Vezi Eduard Ritter von Steinitz (coord.), „Solferino”, in Erinnerungen an Franz Joseph
I., p. 59-69; vezi și Heller, Franz Joseph I., p. 62 și urm.
sale l-a deprimat în mod firesc. „Eu m-am îmbogățit cu multe experiențe și
am cunoscut sentimentul unui general învins”, recunoștea în fața soției sale
după bătălia de la Solferino.53 Deși adăuga că nu este conștient de vreo vină
și de vreo greșeală în comandă, i-a rămas sentimentul că nu are o mână no-
rocoasă în chestiunile conducerii militare, fapt care a devenit determinant
de acum încolo. Astfel, în 1866, el a și lăsat în totalitate comanda pe scenele
de război în grija conducătorilor militari numiți acolo. Atunci a fost pusă
întrebarea dacă împăratul nu ar trebui să plece totuși în cartierul general al
Armatei de nord, la Olomouc (Olmütz); dar acest lucru nu s-a întâmplat
în cele din urmă. În orice caz, împăratul a mai avut aici, nu se știe dacă din
propriul său imbold sau împins înainte din altă parte – acest lucru nu se
poate afla în mod clar –, o anumită influență asupra operațiunilor Arma-
tei de nord, în modul deja cunoscut.54 În criza din anul 1870, arhiducele
Albrecht fusese prevăzut în calitate de comandant suprem al armatei.55 Și în
1914, monarhul încărunțit, căruia vârsta înaintată nu îi mai permitea niciun
fel de vizită pe front, chiar se plângea că nu este informat suficient despre
operațiunile militare plănuite sau care se aflau deja în desfășurare. Nu în
ultimul rând, acesta a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe suc-
cesorul său, împăratul Carol, să preia el însuși din nou, în 1917, comanda
supremă a armatei.
Chiar pornind de la caracterul său, împăratul Francisc Iosif nu a fost un
„împărat al soldaților”, și nici, așa cum a fost, de exemplu, împăratul Iosif al II-
lea, „primul soldat” al armatei sale. El nu s-a simțit niciodată, în ciuda unifor-
mei purtate, ca aparținând armatei, un membru al comunității soldățești. Nu
el purta uniforma unui ofițer, ci ofițerii săi o purtau pe a lui, „haina împăratu-
lui”, cum se spunea cu plăcere. Francisc Iosif nu a fost un părinte al soldaților,
ci a rămas mereu pentru soldații săi monarhul și conducătorul militar suprem.
În această calitate, în timpul domniei sale de aproape șapte decenii, a ținut
în mod îndărătnic și de neînduplecat la un singur punct, și anume la apăra-
53 Egon Caesar Conte Corti, Mensch und Herrscher. Wege und Schicksale Kaiser Franz
Josephs I. zwischen Thronbesteigung und Berliner Kongreß (Graz-Viena-Altötting, 1952),
p. 235.
54 Vezi Johann Christoph Allmayer-Beck, „Der Feldzug der österreichischen Nord-
Armee nach Königgrätz”, in Entscheidung 1866. Der Krieg zwischen Österreich und
Preußen, ed. Wolfgang von Groote și Ursula von Gersdorff (Stuttgart, 1966), p. 105-
141 și 337-342, îndeosebi p. 135 și urm.
55 Wagner, Kriegsministerium, vol. II, p. 99.
rea prerogativelor sale în ce privește dreptul de dispoziție asupra armatei. În

această privință, cele trăite în anul 1848, experiențele acumulate în tabăra lui
Radetzky și cunoașterea importanței armatei mai ales ca un factor de putere
în politica internă au acționat în mod neatenuat. Cel puțin la începutul stă-
pânirii sale, Francisc Iosif era ferm hotărât să facă din armată ceea ce a expri-
mat atunci unul dintre cei mai apropiați sfetnici ai săi, baronul von Kübeck, și
anume una dintre „cele trei pârghii ale puterii monarhice”.56 În consecință, a
dispus ca trupele să nu depună jurământul pe constituție, respectiv împăratul
le-a dezlegat mai întâi de jurământul deja depus, ci să depună jurământul de
fidelitate față de el ca nou monarh, pentru a împiedica trupele, în urma for-
mulei de jurământ valabile atunci, să fi jurat și pe constituție.57 Această stare
de lucruri nu s-a putut însă menține pe o perioadă nelimitată58, iar Ministerul
de Război a ordonat la 20 noiembrie 1850 ca în viitor adaosul la formula de
jurământ, cuprinsă în ordonanța din 25 aprilie 1848 referitoare la constituție,
să fie lăsată deoparte de acum încolo.59
Pentru modul în care împăratul privea armata drept unul dintre stâl-
pii care susțineau ordinea monarhică pe care el însuși o reprezenta, deja în
anii ’60, deci după Magenta și Solferino, o expresie caracteristică a devenit
construcția Muzeului Armatei Chezaro-Crăiești, o clădire somptuoasă, ri-
dicată de Theophil Hansen în centrul Arsenalului. Literalmente, pe umerii
a 52 de figuri ale conducătorilor de oști din istoria Austriei se sprijină stâlpii
unei „Săli a faimei”, a cărei intrare este iarăși străjuită de marmura lucioasă
a statuilor conducătorilor militari din anii 1848 și 1849. Așezarea unei sta-
tui de mărimi colosale a împăratului Francisc Iosif în chiar Sala faimei, în
mijlocul paladiilor acesteia, în calitate de conducător suprem al armatei, nu
a mai avut loc în cele din urmă.
56 Heinrich Ritter von Srbik, Metternich, 2 vol. (München 1925), aici vol. II, p. 370. Vezi
și Heinrich Ritter von Srbik (coord.), Deutsche Einheit. Idee und Wirklichkeit vom Heili-
gen Reich bis Königgrätz, 4 vol. (München, 1935-1942; Nachdruck Darmstadt, 1963),
aici vol. II, p. 129.
57 Biletul de mână din 10.12.1848, KA.KM. Präs. (MK), 6237/1848.
58 KA. KM. Präs (MK), 5728/1849. Referitor la reacția tăioasă a împăratului privind de-
mersul prin autoritatea proprie a Curții Militare Supreme în chestiunea jurământului,
vezi Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 38.
59 Mayr (coord.), Tagebuch Kempen, p. 194. Vezi aici și luările de poziție în Oester
reichischer Soldatenfreund 2/15-65 (Viena, 1849); 3/143 (Viena, 1850): „Niciun ju-
rământ mai departe pe Constituție!”, și 3/147: „Jurământul pe steag, jurământul pe
Constituție ”. Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 295.
3. Marea pârghie a puterii monarhice

Direcția în care urma să se dezvolte armata chezaro-crăiască, „armata cea
mai aptă de luptă a timpului prezent”, cum o numea cu admirație contele
Vitzthum60, după victoria repurtată asupra revoluției, în calitatea ei de una
dintre „marile pârghii ale puterii monarhice”, părea destul de clară la prima
vedere pentru un observator superficial.
Nu numai că tânărul împărat nu a avut ambiții războinice, iar Monar-
hia era, din punctul de vedere al politicii externe, întru totul orientată sta-
tic și saturată în mod corespunzător, dar nu părea neîndreptățită nici pre-
supunerea că Monarhia nu avea la granițele sale – dacă se făcea abstracție
de recent învinsa Sardinie-Piemont – niciun inamic cu viziuni antagonice.
Din contră, cu ajutorul Prusiei și Rusiei, tovarășii de arme din războaiele de
eliberare și partenerii contractuali în Sfânta Alianță încheiată în urma aces-
tora, s-a reușit – parțial prin strânsă cooperare, de pildă cu rușii în Ungaria,
parțial în acțiuni concertate, cum au fost cele desfășurate împreună cu Prusia
în Dresda, Palatinat sau Baden – să se înfrângă revoluția. Astfel s-a conturat,
într-o anume măsură dinspre teorie, principala misiune a armatei chezaro-
crăiești : tocmai întărirea ordinii restabilite mai ales în interiorul Imperiului
și punerea în practică pe mai departe a principiului conservator.
Acest lucru a determinat și exprimarea unui punc de vedere al arma-
tei, întâi prin broșura Confesiunile unui soldat, apărută anonim dar scrisă de
maiorul Emerich von Babarczy, care a provocat o senzație extraordinară
prin tezele sale anticonstituționale și autoritare.61 Vitzthum considera că
respectiva poziție trebuia să aibă în cadrul armatei „votul a mii de voci”.62
„Și totuși?”, adăuga el, cu un multiplu subînțeles. Se pare însă că împăratul
nu era foarte bucuros de această lucrare provenind din anturajul său cel
60 Vitzthum, Berlin und Wien, p. 301. Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p.

295, 298 și 302.
Maiorul von Babarczy era în acel moment adjutantul împăratului și aparținea în această
61
calitate cancelariei militare centrale. Privitor la biografia sa, vezi memoriile lui Andreas
Thürheims, Memoiren, Licht- und Schattenbilder aus dem Soldatenleben und der Ge-
sellschaft. Tagebuch-Fragmente und Rückblicke eines ehemaligen Militärs (Praga-Teplitz,
1876), p. 67 și urm; Über Babarczys Schriftvgl. Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. I,
p. 441 și urm.; Vitzthum, Berlin und Wien, p. 288, 293; Schmidt-Brentano, Armee in
Österreich, p. 287.
62 Vitzthum, Berlin und Wien, p. 288.
mai restrâns, fiindcă ea, cum afirma el însuși, a apărut într-un moment ne
prielnic.63 Se pare că s-a mai adăugat și faptul că în mod principial nu agrea
astfel de propuneri nesolicitate din rândurile ofițerilor săi. Din punctul de
vedere al conținutului, în mod sigur opiniile sale nu erau cu mult diferite de
cele cuprinse în lucrare. Acest lucru s-a evidențiat într-un mod foarte clar
prin practica ce începea să se încetățenească acum.
În provinciile revenite la vechea ordine, aproape peste tot administrația
civilă a fost preluată, alături de afacerile militare, de înalți ofițeri. La Milano,
Radetzky își exercita funcția de guvernator general în regatul Lombardo-
Venețian; în exterior era absolut conciliant, însă în interior se străduia să
izgonească nobilimea italienească renitentă prin măsuri socio-politice spe-
cifice.64 Dar nu cu foarte mare succes. În Ungaria, temutul general-locote-
nent baron Haynau se afla în fruntea unui „organ administrativ provizoriu”,
iar după schimbarea lui i-a succedat, în iulie 1850, nu mai puțin militaristul
arhiduce Albrecht, în calitate de guvernator civil și militar. Aceeași funcție
era exercitată în Transilvania de feldmareșal-locotenentul baron von Wohl-
gemuth, în timp ce în Croația puterea era deținută de general-locotenentul
Jelačić, în calitate de ban și general comandant. În nou-creatul „Voievodat
al Serbiei și Banatulului Timișan”, general-maiorul von Mayerhofer a fost
numit guvernator. În plus, pe trei sferturi din întinderea Monarhiei o lungă
perioadă a domnit starea de asediu.65 La Viena, aceasta a fost ridicată cel
mai devreme, concomitent cu Praga sau cetățile boemiene Hradec Králové
(Königgrätz), Josefov (Josephstadt) și Terezín (Theresienstadt) – dar tot
aici au fost luate și cele mai cuprinzătoare măsuri pentru viitor.
Niciodată trupele imperiale nu vor mai trebui să ajungă într-o stituație
asemănătoare cu cea din zilele lui martie 1848 sau din luna octombrie a
aceluiași an, când arsenalul a fost asediat, iar orașul a trebuit să fie evacu-
at temporar. Acum s-a trecut la construirea unui imens complex de cazăr
mi, care, la marginea orașului interior, încă apărat de valuri de pământ și
63 Mayr (coord.), Tagebuch Kempen, p. 188, 192.

64 Vezi Sked, Survival; de asemenea, Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 335 și urm.
65 Pentru orașul Trieste, din rațiuni de politică comercială, starea de asediu a fost ridicată
deja în septembrie 1849. La Viena, Praga și cetățile boemiene, această măsură a surve-
nit la 01.09.1853, pentru Ungaria, Banat, Galiția și provinciile italiene la 01.05.1854, iar
pentru Transilvania abia la 15.12.1854. Vezi Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. I, p.
250; vol. II, p. 205. Vezi și Angeli, Wien nach 1848, p. 3 și urm.; de asemenea, Schmidt-
Brentano, Armee in Österreich, p. 251 și urm.
șanțuri, făceau posibilă formarea unor mase de trupe mai mari, și anume
înlăuntrul zidurilor orașului, pe un loc protejat, la cazarma Francisc Iosif,
aflată lângă poarta numită Stubentor. Păstrarea întăriturilor orașului, iar
asta nu ca o apărare față de exterior, ci ca un inel de împresurare înspre
interior, a devenit imposibilă pe o perioadă lungă din pricina strădaniilor
legate de extinderea orașului.66
În schimb, în afară, dincolo de Belvedere, pe o înălțime care domina
orașul și de la care nu doar că se puteau controla liniile principale de comu
nicație, ci, în caz de necesitate, se putea trage cu artileria până la Stephans-
platz și chiar dincolo de această piață, a fost ridicată o cazarmă defensivă
de mari dimensiuni, având depozite de arme, ateliere de toate felurile, tur-
nătorii de tunuri și de muniție, asemenea unei fortărețe de tip Zwing Uri,
numită Arsenalul Chezaro-Crăiesc.67
Planuri pentru edificarea unui loc înarmat în afara orașului au existat,
desigur, cu mult înainte de anul 1848, dar acum ele au căpătat un accent
foarte special și actual. Cu construcțiile sale imense în formă de bloc, având
caracterul unei fortărețe, și cu zidurile ei respingătoare, prevăzute cu orificii
de tragere, noua construcție devenea astfel un simbol pentru poziția arma-
tei în mijlocul societății postrevoluționare, căci așa cum această construcție
stătea izolată în împrejurimile sale, tot așa era poziționată și armata, întoar-
să victorioasă cu fața către ceilalți cetățeni ai statului, iar asta din mai multe
motive.
În primul rând exista pur și simplu starea militară de asediu prin
care cetățenii erau închiși într-un fel de carantină și care nu era menită
să promoveze comunicarea dintre civili și armată.68 La aceasta se adău-
gau antagonisme separatoare de ordin fundamental. Dacă armata, după
66 Vezi Walter Wagner, „Die Stellungnahme der Militärbehörden zur Wiener Stadterwei
terung in den Jahren 1848-1857”, Jahrbuch des Vereines für Geschichte der Stadt Wien
17/18 (1961/62), p. 216-285. Cazarma Rossauer, ca o contrapondere la cazarma
Francisc Iosif, a fost construită mai târziu, după demolarea zidurilor orașului, în partea
opusă a orașului, tot în stilul unei cazărmi de apărare.
J. F., „Das Museum im k.k. Artillerie-Arsenal zu Wien”, Österreichische militärische Zeit-
67
schrift (ömz), vol. IV (Viena, 1863), p. 345 și urm.; Alice Strobl, Das k.k. Waffenmuse-
um im Arsenal (Schriften des Heeresge schichtlichen Museums in Wien 1, Graz-Viena,
1961), p. 13 și urm.; Johann Christoph Allmayer-Beck, Das Heeresgeschichtliche Muse-
um in Wien. Führer durch das Museum, vol. I (Salzburg, 1981). Pentru o viziune ameri-
cană asupra Arsenalului, vezi Rothenberg, Army, p. 45.
68 Angeli, Wien nach 1848, p. 50 și urm. Mai departe, Gründorf von Zebegény, Memoiren,
p. 43.
luptele din anul 1848, a devenit în ochii cercurilor liberal-libertariene in-

strumentul reacțiunii, nici armata nu a uitat ponderea tineretului acade-
mic în cadrul acest conflict. Mânia deosebită a armatei era orientată către
„tineretul arogant cu pălării calabreze și pana înfocată”, către „eroii aulei”
ca agitatori și sforari ai răscoalei.69 Deja înainte de revoluție exista o anu-
mită neîncredere față de studenți. Acum, după victoria asupra revoluției,
Windisch-Grätz considera că „noțiunea libertății de educație constituționale
nu se poate interpreta atât de larg încât să fie promovate prelegerile univer-
sitare revoluționare care strică tineretul”; mai mult, el considera demnă de
luat în considerare – poate cu excepția facultății de medicină – mutarea
Universității din Viena „departe de tot de orașul de reședință sau îndepăr-
tarea ei completă”.70 Întru totul în acest sens, feldmareșal-locotenentul
Kempen era și el de părere, în anul 1851, că universitățile trebuie să se
afle în interiorul fortificațiilor. Însuși împăratul Francisc Iosif înclina spre
viziunea principelui Windisch-Grätz, chiar dacă îi era clar că nu va putea
îndepărta din oraș facultatea de medicină. În orice caz, el credea că aula
universității ocupată de armată va trebui să rămână în continuare o cazar-
mă.71 În definitiv, o separare clară dintre civili și trupe rămânea avantajoasă
atâta vreme cât, prin intermediul ei, se putea proteja și supraveghea „mora-
litatea” celor din urmă.
Această separare a existat cu adevărat, așa cum putem deduce dintr-o
scurtă schiță a lui Eduard Hanslick: „Îmi amintesc de un bal din perioa-
da carnavalului 1849 [...] unde aproximativ o jumătate dintre dansatori
erau ofițeri. Nu a fost schimbat niciun cuvânt între noi, civilii, și ofițeri,
niciunul dintre noi nu a dorit să danseze în cvadrilă vizavi de un ofițer sau
să fie vecinul acestuia la cină”.72 Aceste tensiuni s-au atenuat mai târziu, însă
antagonismul dintre puterea militară și burghezia liberală nu a mai dispărut
niciodată cu totul. În acele săptămâni, luni și ani de după revoluție, princi-
piul puterii nelimitate de comandă și al supunerii orbești, provenind din
sfera soldățească a fost transferat mult prea mult asupra vieții cetățenești și
asupra administrației; armata, în calitatea sa de instrument al neoabsolutis-
mului, a ieșit prea mult în evidență pentru ca acele cercuri care și-au înscris

70 Walter (coord.), Zentralverwaltung, vol. III/1, p. 254.
71 Mayr (coord.), Tagebuch Kempen, p. 222.
72 Eduard Hanslick, Aus meinem Leben, vol. I (Berlin, 1894), p. 149.
sloganurile liberale pe steag să se fi putut împăca cu asta. Mai mult, prin

evenimentele ulterioare, armata a fost înfierată ca servitoarea întunecată a
unei contrarevoluții clericale.73
În orice caz, foarte curând a devenit clar că după înfrângerea revoluției
în interior, armatei, în calitatea ei de „pârghie a puterii monarhice”, trebu-
iau să îi revină și alte meniri, cu care înainte nu fusese prevăzută, și anume
cele pe plan extern. Au apărut adversari despre care inițial se considera că
aparțin frontului militar conservator unitar „de la ocean și până în Urali”, și
anume Prusia și Rusia.
În ceea ce privește Prusia, evoluțiile puteau fi prevăzute, mai ales că au
fost anunțate nu în ultimul rând în domeniul militar, desigur, dacă se poate
spune așa: ele au survenit în mod deghizat prin evenimentele revoluționare
din Germania și ca atare nu prea au fost luate în serios. Adunarea Națională
de la Frankfurt a discutat perspectivele unei forțe armate germane unitare
și în mod semnificativ întărite, pe lângă crearea unei marine militare pan-
germane.74
Ultimul aspect putea să nu fie luat în considerare de Viena, întrucât
Marea Nordului, cel târziu după renunțarea la Țările de Jos, și-a pierdut
orice fel de relevanță pentru habsburgi, iar o marină militară la Adriatică se
putea constitui, dată fiind starea lucrurilor, doar sub conducere habsburgi-
că. În plus, în acel moment existau griji cu totul diferite în cadrul Marinei
Imperiale. Care era însă situația legată de o armată comună?
La Frankfurt, pentru cercurile moderate era întru totul clar că nici nu
putea fi vorba, de exemplu, de punerea în comun a armatelor austriacă și
prusacă. În orice caz, se puteau gândi la cuprinderea armatelor diferitelor
state federale germane într-un singur cadru politic. Însă a apărut imediat
chestiunea comandei supreme, deci a puterii centrale.
Aceasta a fost mereu una dintre cele mai dificile probleme din cadrul
Constituției federale privind armata în Confederația Germană. În mod ca-
racteristic, în circumstanțele date, nu s-a ajuns niciodată la alegerea unui
conducător militar federal comun. Mai mult, deja în timpul crizei din anul
73 În opera sa istorică Oesterreich von Világos bis zur Gegenwart, 3 vol. (Leipzig-Viena,
1872/1873), publicistul liberal Walter Rogge împarte perioada dintre 1848 și 1859 în
doar două secțiuni mai mari: reacțiunea militară și contrarevoluția clericală.
74 Privitor la Constituția Militară Imperială din anul 1849, vezi Handbuch zur deutschen
Militärgeschichte 1648-1939, ed. Departamentul de cercetare privind istoria militară,
vol. IV/2 (München, 1976), p. 256 și urm.
1840, în fața pericolului apărut brusc al unui război cu Franța, a trebuit să

se ajungă la o înțelegere privind împărțirea comandei supreme. La Viena,
chiar dacă pentru o perioadă scurtă, s-a luat în considerare acordarea co-
mandei supreme a unei armate austriece care să fie plasată la Rin fostului
„salvator al Germaniei”, și anume arhiducelui Carol, care avea atunci peste
șaptezeci de ani; acesta însă a refuzat și a trebuit să se recurgă la acordarea
comandei supreme a contingentelor Confederației Nord-Germane Prusi-
ei. Un precedent care a avut consecințe serioase.
Acum însă problema se arăta din nou și într-o măsură mult mai seri-
oasă, deoarece era vorba nu de o soluție temporară, ci de durată. Se spera
găsirea ei prin ideea ca începând de atunci comanda supremă a întregii Ar-
mate Imperiale să fie exercitată de regentul arhiduce Johann. Acesta era
asistat de general-maiorul prusac Eduard von Peucker în calitate de minis-
tru imperial de război. Astfel, din partea Austriei a existat disponibilitatea,
în mijlocul dificultăților revoluționare, de a arăta o atitudine binevoitoare.
Când însă generalul von Peucker a încercat să-i confere în afară acestei pu-
teri centrale doar o spoială de realitate, arhiducele Johann l-a dezavuat pe
ministrul său de război pe baza unui protest austriac, iar visul legat de o
putere militară centrală pangermană s-a spulberat.75
Prusia, care nu reușise la Frankfurt să impună funcția de „comandant
militar imperial suprem”, nu a renunțat totuși la încercările sale de a câștiga
astfel teren pe plan militar, în interiorul Confederației Germane, și anu-
me prin încheierea de convenții militare cu celelalte state nord-germane76,
cu scopul de a putea coordona contingentele acestor state cu propria sa
armată.
Acest lucru, cum era și firesc, se îndrepta către o modificare a statuquo
ului militar, și astfel al celui politic în Germania, opunându-se, prin urmare,
în mod diametral, dorinței principelui Schwarzenberg, prim-ministrul lui
Francisc Iosif, în legătură cu viitorul rol al Austriei în Germania.
Criza din Kurhessen din anul 1850 a oferit ocazia pentru evitarea unei
translații a puterii în Germania prin faptul că Austria, în calitatea ei de pute-
re executivă a Confederației Germane, a intervenit contra Prusiei în această
chestiune foarte nevralgică, deoarece o intervenție austriacă în Kurhessen
amenința liniile de legătură strategice ale Prusiei cu provinciile sale vest-
75 Vezi ibid., p. 258.

76 Vezi ibid., vol. IV/1 (München, 1975), p. 18 și urm.
germane. Semnalul pentru un conflict militar care să rezolve antagonismele

acumulate până atunci părea dat.
Imperiul Habsburgic nu a ezitat să își afirme cât se poate de ferm
poziția în această chestiune: comasarea unui corp de observație în Vorarl-
berg și Tirolul de Vest, însărcinarea arhiducelui Albrecht ca guvernator al
cetății imperiale Mainz, discuții militare purtate cu Bavaria și Saxonia, în
cele din urmă o puternică masare de trupe în Boemia și numirea bătrânu-
lui feldmareșal Radetzky drept comandant suprem – de care acesta nu era
deloc bucuros77 – au fost semnele vizibile ale acestei amenințări care, cum
se știe, nu a trebuit să fie pusă în practică78, fiindcă Prusia a înțeles de data
aceasta să dea ascultare manifestării militare a Austriei.
Și în anii următori, până în 1859, Austria a înțeles să folosească de mai
multe ori acest comportament militar amenințător, ca de exemplu în fața
Turciei în cazul crizei din Muntenegru din anul 1853, iar apoi mai ales îm-
potriva Rusiei în timpul Războiului Crimeii.79 În toate cele trei cazuri, acest
comportament impunător a avut întâi succes, urmând să eșueze în 1859
împotriva Sardiniei-Piemontului.
Totuși, implicarea armatei ca factor de presiune în politica externă va
trebui observată și cu un ochi critic. În primul rând, în ceea ce privește efec-
77 Dovezi pentru atitudinile lui Radetzky se regăsesc la Schmidt-Brentano, Armee in

78 Vezi Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. II, p. 106 și urm. Vezi și Erich Günter Blau,
Die Wiener Militärkonferenzen im Oktober 1850 (Münchener Historische Abhandlun-
gen II/2, München, 1933); Geza Kövess von Kövesshaza, „Der Aufmarsch in Böhmen
gegen Preußen 1849 und 1850. Der Plan des k. k. FZM Freiherrn v. Hess hierzu und
andere Pläne 1850”, lucrare de examen la Institutul austriac pentru cercetare istori-
că (Viena, 1936). Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 177; Rothenberg,
Army, p. 48. Privitor la contextul politic general, vezi Heinrich Lutz, Zwischen Habsburg
und Preußen. Das Ringen um die Vormacht in Deutschland 1815-1866 (Die Deutschen
und ihre Nation 2, Berlin, 1985).
79 Vezi în această privință Raimund Gerba, „Zur Geschichte der Ereignisse in Bosnien und
Montenegro 1853”, Mitteilungen des k.k. Kriegsarchivs 1 (1887), p. 81-159; Alphons Graf
Wimpffen, „Geschichte des serbisch-banater Armee-Corps von Juni 1853-März 1857”
(manuscris litografiat, Timișoara, 1858); Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. II, p. 226
și urm.; Friedjung, Der Krimkrieg und die österreichische Politik (Stuttgart-Berlin, 21911);
Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 186 și urm. Vezi și Winfried Baumgart (co-
ord.), Akten zur Geschichte des Krimkrieges, Seria I: Österreichische Akten, 3 vol. (Mün-
chen-Viena, 1979-1980); Paul W. Schroeder, Austria, Great Britain and the Crimean War.
The Destruction of the European Concert (Ithaca-Londra, 1972).
tul pe termen lung al acestor acțiuni, nici Prusia, nici Rusia nu au fost de-
turnate de la țelurile lor. Mai mult, Rusia, care s-a simțit trădată de Austria
în timpul Războiului Crimeii, a reînceput în 1877 marșul către Dardanele,
fără ca Austria să fi mișcat un deget de această dată, în timp ce Prusia înce-
puse mult mai devreme – însă acum tot mai lipsit de compromisuri și, cum
se știe, cu succes – să-și întindă mâna către supremație în Germania: chiar
în ce privește la războiul cu Franța-Piemont, care urma să izbucnească în
1859, trebuie pusă întrebarea dacă aici nu cumva s-a încercat să se apere
ceva care, privit pe termen lung, nu era de menținut nici prin prisma politi-
cii externe, nici a celei interne. Acest lucru s-a conturat deja în anii ’50, când
diferite teritorii italiene, ai căror șefi de stat își datorau stabilitatea stăpânirii
lor în mare parte baionetelor trupelor de ocupație austriece, au fost părăsite
de trupele imperiale tocmai la cererea acelorași suverani amintiți.80 În anul
1859 a trebuit acceptată pierderea Lombardiei. Inevitabilul în toate aceste
procese s-a arătat însă pe deplin în anul 1866. Victoria Armatei austriece de
Sud, repurtată la Custozza în războiul împotriva Piemontului, a fost lipsită
de sens, întrucât aici s-a luptat pentru ceva ce fusese demult pecetluit din
punct de vedere politic.
În această evoluție se poate întrevedea în mod clar tragismul Armatei
Imperiale ca instrument al politicii externe.
În cazul intervenției contra Prusiei din anul 1850 se mai putea acorda
armatei rolul de instrument subsidiar al unei politici externe dinamice, con-
cepută de principele Schwarzenberg. După anul 1851, forțele armate au de-
venit însă tot mai mult un instrument al unei politici externe pur defensive,
dar totodată și absolut statice, care urmărea un singur scop, acela de a afir-
ma poziția Austriei ca Mare Putere într-o lume a statelor europene aflate
într-un proces de schimbare radicală. Armata devenea astfel un „pompier”
al unei diplomații care nu mai reușea să stăpânească lucrurile prin alte mij-
loace în vâltoarea schimbărilor survenite. Apelul la arme nu era ca atare în
niciun caz un mijloc pentru continuarea calculată a comunicării politice, în
sensul ideilor lui Clausewitz, ci a devenit un risc – apreciat greșit în cele mai
multe cazuri – în care o politică ajunsă imobilă credea că își va găsi salvarea.
Nu pe nedrept, militarii aveau tot mai adesea bănuiala că trebuie să
scoată castanele din foc pentru diplomați, iar asta nu rareori în circumstanțe
80 Trupe de ocupație de găseau în Marele Ducat al Toscanei, în ducatele Parma și Modena,

precum și în Statul Papal. Vezi Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 207 și urm.
deosebit de nefavorabile.81 Acest fapt a fost însă luat la cunoștință cu o

naturalețe aproape stoică, dacă nu chiar cu o anumită mândrie, întrucât în
cele din urmă sentimentul percepției de sine al armatei se baza după 1848
pe conștientizarea faptului că aceasta s-a afirmat nu numai față de inamicii
externi și interni, ci, nu în ultimul rând, față de o diplomație neputincioasă.
Dacă privim aria funcțiilor Armatei Imperiale în anii ’50, reiese o ast-
fel de funcție atât în interior cât și în exterior, în timp ce între aceste două
pârghii ale puterii monarhice se poate constata o anumită interdependență.
Astfel, deja în anul 1850, la calcularea forțelor ce trebuiau eventual impli-
cate împotriva Prusiei, situația politică internă s-a evidențiat imperativ82,
urmând să însoțească și planificările din viitor. Nu în ultimul rând, această
poziționare pe două fronturi își va găsi sfârșitul și în cadrul unei reforme a
forțelor armate.
4. „Reformă” sau „redresare”?

Asupra faptului că în pofida succeselor sale din 1848 armata avea ne-
voie de o reformă nu plana de fapt nicio îndoială. Deja la câteva săptămâni
după urcarea sa pe tron, în biletul de mână din 20 ianuarie 1849, în care
declara armata drept unul dintre stâlpii cei mai importanți ai regimului său,
împăratul Francisc Iosif adăuga că va acorda integrității armatei atenția sa
în mod prioritar și că ar trebui să înceapă totodată îndepărtarea lipsurilor
existente.83 A mai rămas doar întrebarea în ce direcție să se îndrepte re-
formele. Din mijlocul trupelor soseau propuneri care – pe lângă dorințele
81 De exemplu, articolul „Die Diplomaten-Feder und das Schwert”, Militärische Zeitschrift

(22.05.1855). Feldmareșal-locotenentul conte Coronini îi scria la 24.01.1855 arhidu-
celui Albrecht: „Situația mondială rămâne în continuare învăluită în întunericul ei mis-
terios; noi nu ne lăsăm induși în eroare, iar primăvara ne va găsi, sperăm, întru totul
pregătiți; până atunci vom ști și cum stau lucrurile, dacă armata austriacă va trebui să
rezolve situația în care protocoalele sunt insuficiente”. La începutul lui ianuarie 1859,
Coronini îi scria de asemenea arhiducelui: „Diplomația europeană a vremurilor noastre
nu va putea totuși să se laude cu succesele ei; când bălăcăreala va fi completă, noi soldații
vom fi chemați să o clarificăm”. (Ambele scrisori se găsesc în lăsământul arhiducelui
Albrecht aflat în Hadtörténelmi Levéltár [Arhiva militară], Budapesta.)
82 Vezi Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. II, p. 108; Schmidt-Brentano, Armee in
de îmbunătățire a posibilităților de avansare și de limitare a drepturilor de

titular84 – se îndreptau mai ales către o extindere generoasă a forțelor mili-
tare. Între altele, au fost făcute planuri de creștere a numărului existent de
58 de regimente de infanterie la 100, ba chiar la 148.85 Însă acest lucru nu
era deloc un obiect de dezbatere la nivelurile mai înalte, fiindcă prin deja
amintitele mobilizări și comasări cheltuielile militare au fost oricum dras-
tic epuizate. În consecință, centrul de greutate al reformelor se afla în mod
indubitabil în centralizare, simplificare și în economiile costurilor, conco-
mitent cu creșterea efectivității militare.
Puși în fața întrebării privind pârghia prin care armata urma să pri-
mească cel mai mare aport în urma reformelor, cu alte cuvinte: căruia din-
tre domeniile ei de funcționare i-a fost acordată cea mai mare atenție, am
fi tentați să răspundem fără ezitare, la o privire sumară, că era vorba despre
creșterea efectivității armatei împotriva inamicilor externi. De exemplu,
spre deosebire de Prusia, unde experiențele luptelor de stradă împotriva
revoluționarilor au fost studiate foarte atent86, acest lucru nu este constata-
bil în Austria. Războiul-răscoală nu a lăsat niciun fel de urme în numeroa-
sele reglementări emise în anii ’50.87
Dacă în domeniul reformelor organizatorice a existat o reacție la ha-
osul militar al anilor revoluției, atunci ea s-a reflectat mai degrabă în crea-
rea unui „Comandament Auprem al Armatei” supus direct monarhului88,
care avea menirea de a asigura dreptul nemijlocit de dispoziție și în primul
rând de control asupra armatei. Amintirea onorabilului, dar incredibil de
84 Oesterreichischer Soldatenfreund 1/1-2 și 2-6 (1848); 2/112-521 (1849).

85 Ibid. 3/85 (1850): „Ideen zur Reorganisation der Armee”; ibid. 4/3 (1851): „Ueber
Heerwesen”.
86 Vezi, de exemplu, „Ansichten über das Verfahren zur Unterdrückung von Strassen
aufständen”, Archiv für die Offiziere des Königlich Preußischen Artillerie- und Ingenieur
Corps 13/25 (1849), p. 1 și urm.; [Leithold,] Die Strassenkämpfe mit Barrikaden (1588
bis 1849 hauptsächlich d. J. 1848), ein geschichtlicher Rückblick nebst Betrachtungen
über die Verhältnisse des Angriffs und der Verteidigung dabei (Berlin, 1849); Graf von
Lüttichau, Erinnerungen aus den Straßenkämpfen, die das Füsilier-Bataillon 8. Inf.-Regi-
ment am 18. März in Berlin zu bestehen hatte (Berlin, 1848).
87 Vezi Walter Wagner, Von Austerlitz bis Königgrätz. Österreichische Kampftaktik im Spie-
gel der Reglements 1805-1864 (Studien zur Militärgeschichte, Militärwissenschaft und
Konfliktforschung 17, Osnabrück, 1978), p. 107 și urm.
88 Pentru aceasta, în mod fundamental, Wagner, Kriegsministerium, vol. I. Vezi și Schmidt-
Brentano, Armee in Österreich, p. 7 și urm.
greoiului „Consiliu Aulic de Război” din perioada dinainte de revoluție,

în conjuncție cu experiențele anilor 1848 și 1849, a întărit convingerea că
o armată trebuie în primul rând comandată și nu administrată. Desigur,
prin această nouă fondare s-a generat și efectul secundar, deloc nedorit, că
Ministerul constituțional al Războiului, preocupat mai cu seamă de „ad-
ministrare”, a fost tot mai puternic limitat în activitatea sa, ceea ce a con-
dus în cele din urmă la dizolvarea sa.89 Rămâne deocamdată o controversă
dacă pentru cel care a inițiat aceasta, și anume adjutantul general al îm-
păratului, feldmareșal-locotenentul conte Grünne, a fost importantă doar
asigurarea comandei superioare nelimitate a împăratului. Cercetările mai
noi consideră că, în plus, contele „se străduia să obțină și pentru sine cea
mai înaltă putere personală în cadrul armatei, dând în exterior impresia
că acționa doar ca un organ al stăpânului său imperial”.90 În orice caz, i-a
izbutit mai întâi să-l înhame pe șeful Statului-Major al Cartierului General,
general-locotenentul baron von Hess, la căruța demersurilor sale, iar apoi
să-l îndepărteze complet, fapt care s-a reflectat și în rivalitatea cunoscută
dintre Statul-Major al Cartierului General și corpul adjutanților91, ceea ce
nu a avut, desigur, un efect favorabil asupra „conducerii” armatei. Asemeni
simplei delimitări dintre domeniile „conducere” și „administrare”, și acest
lucru provoca anumite greutăți nu numai la vârf, ci și la oficiile imediat sub-
ordonate celui central superior, care abia acum trebuiau create. Aceasta
fiindcă între „aspectele medievale” ale armatei chezaro-crăiești se număra
și faptul că înainte de 1848, în afară de cele douăsprezece comandamente
generale ale țărilor Coroanei, cărora le erau subordonate diviziile și brigăzi-
le, nu existau, în vreme de pace, alte comandamente deasupra unei divizii.
Doar armata „italiană”, care din pricina raporturilor existente în provinciile
Italiei Superioare se găsea într-o stare mai avansată de pregătire pentru lup-
tă, beneficiase deja înainte de 1848, alături de comandamentul armatei sub
Radetzky, și de o împărțire în corpuri de armată.
89 Wagner, Kriegsministerium I, p. 79 și urm.

90 Ibid., p. 33. De asemnea, privitor la persoana lui Grünne, Schmidt-Brentano, Armee in
Österreich, p. 12 și urm.; Marianne Gräfin Szapáry, „Carl Graf Grünne – Generaladju-
tant des Kaisers Franz Joseph 1848-1859”, teză de doctorat (Viena, 1935).
91 Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 120 și urm. Vezi și Oskar Wolf-Schneider von Arno,
„Der österreichisch-ungarische Generalstab. Studie über dessen Errichtung, Organisation
und Entwicklung” (manuscris, Kriegsarchiv Wien, Nachlaß B 197/Nr. 6), p. 384 și urm.
Acest lucru urma să se schimbe, întrucât modelul de organizare a ar-

matei italiene și, prin aceasta, cel napoleonian au fost extinse asupra între-
gii armate chezaro-crăiești, prin crearea de comandamente de armată și de
corp de armată permanente.92 Ceea ce a și reușit, chiar dacă nu s-a petrecut
fără dificultăți și, în mod corespunzător, fără noi și noi schimbări în struc-
tura armatei.
Nu mai puțină activitate s-a înregistrat și la reorganizarea trupei. Aici
aproape că trebuie să ne reamintim de elanul reformelor lui Lacy din timpul
împăratului Iosif al II-lea, dar și, în cele din urmă, de lipsa lor de succes. Fiind-
că orice înnoiri ar fi avut loc, fie desființarea cavaleriei ușoare ca armă, con-
topirea pionierilor cu minerii în două regimente de geniu și dizolvarea bata-
lioanelor de czaikiști, reorganizarea cuprinzătoare a artileriei93, desființarea
graniței militare transilvănene94 și a instituției armatei teritoriale95, toate
acestea nu au contribuit la o întărire efectivă a armatei; nici creșterea numă-
rului de regimente de infanterie de linie de la 58 la 62, întrucât ea a avut loc
prin simpla transformare a celor patru regimente transilvănene de graniță
în regimente de linie. În definitiv, toate acestea nu au fost altceva decât o
simplă rocadă pe vechea linie fundamentală rămasă aceeași.
Această impresie se amplifică și mai puternic, dacă ne gândim că nu
putem vorbi nici de o „înarmare” în sens tehnic. Cu toate că atât infanteria,
cât și trupa de vânători au primit un nou model de pușcă96, aceasta era, ca
92 Vezi în această privință Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 35 și urm.;
Niemeyer, Militärwesen im Umbruch, p. 46 și urm.
Vezi capitolele corespunzătoare la Alphons Freiherr von Wrede, Geschichte der k. und
93
k. Wehrmacht. Die Regimenter, Corps, Branchen und Anstalten von 1618 bis zum Ende
des 19. Jahrhunderts, 5 vol. (Viena, 1898-1905); vezi și Schmidt-Brentano, Armee in
Österreich, p. 47 și urm.
94 Ilse Gürtler, „Die Auflösung der siebenbürgischen Militärgrenze”, dizertație (Viena,
1947). Vezi și Grenzregimentern wurden die Linieninfanterieregimenter 5, 6, 46 și 50.
95 Wrede, Geschichte der Wehrmacht, vol. V, p. 159. Pentru dizolvarea armatelor teritoriale
au fost invocate mai ales motive financiare (ka, mksm 6987 ex 1851), însă nu este întru
totul exclus ca în spatele acestor decizii să se fi aflat și considerente politice. Oricum, ori-
ginea armatei teritoriale ca o formă de înarmare populară era în principiu revoluționară.
Oarecum ca o confirmare poate figura faptul că în anul 1949 organizarea armatei teritori-
ale austriece a servit ca model pentru înființarea batalioanelor ungare de honvezi (Fried-
jung, Österreich 1848-1860, vol. I, p. 211). Iar pentru furnizarea pe mai departe a acestui
model nu a existat într-adevăr niciun motiv la nivelul conducerii armatei.
96 Vezi Erich Gabriel, Von der Luntenmuskete zum Sturmgewehr. Katalog zur Sonderschau
der Entwicklung der Hand- und Faustfeuerwaffen im österreichischen Heer, Heeresgeschich
tliches Museum (Viena, 1967), p. 20 și urm.
și înainte, una cu încărcare frontală, căci pe atunci nu exista încă prea mare
încredere în armele de tipul puștii prusace cu percutor, desigur cunoscută
și în Austria. La fel, cavaleriștii au fost dotați cu pistoale îmbunătățite.97 Însă
și acestea erau cu încărcare frontală și cu un singur foc, într-un moment
în care în străinătate existau deja revolvere cu mai multe focuri. Artileria
și-a păstrat modelele care proveneau încă din schema de bază a secolului al
XVIII-lea.98 Arma rachetelor, înființată după războaiele napoleoniene, nu a
fost dezvoltată mai departe, fiind considerată inferioară artileriei.99 Aceasta
a mai rămas câțiva ani într-o fază de vegetare, după care a fost desființată.
Se preferau lucrurile care se impuseseră deja și, în mod corespunzător, erau
considerate perfecte. Pentru experimente tehnice, atunci ca și mai târziu,
din cauza costurilor implicate, deja nu prea era interes. Submarinul lui
Bauer100 și bombele din balon pe care locotenentul Franz von Uchatius a
dispus să fie aruncate în anul 1849 peste Veneția asediată de Radetzky101
păreau mai degrabă curiozități decât anticiparea unor viitoare evoluții.
Nici sistemul de recrutare nu a fost schimbat.102 Aceasta înseamnă că
a fost păstrată armata conscripțională de până atunci, cu un serviciu militar
de opt ani. Tendința arătată, și anume implementarea unei reforme pur or-
ganizatorice și într-o anumită măsură „cosmetice” a forțelor armate, alături
de păstrarea vechii organizări și a structurilor care se bazau pe ea și-au găsit
expresia cea mai elocventă prin noile uniforme introduse în acești ani, nu
în ultimul rând din dorința de a evidenția și pe acest plan un nou început.
Dacă facem abstracție de schimbările minore survenite la cavaleria ușoară,
deci la ulani și husari, schimbarea cea mai semnificativă consta în aceea că
97 Ibid., p. 67.
98 Vezi Anton Dolleczek, Geschichte der österreichischen Artillerie (Viena, 1887), p. 292 și
urm., mai ales de la p. 321.
99 Vezi Walter Nemetz, „Die Kriegsraketen im österreichischen Heer”, Mitteilungen des
Österreichischen Staatsarchivs 10 (1957), p. 257-274; Erich Gabriel, „Die österreich
ische Raketenwaffe im 19. Jahrhundert”, Waffenrevue 8 (1973), p. 1229 și urm.;
Niemeyer, Militärwesen im Umbruch, p. 121 și urm.
100 Vezi Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848-1867, Anexa a III-a: Das
Ministerium Buol-Schauenstein, vol. 1: „14. April 1852-13. März 1853”, ed. Waltraud
Heindl (Viena, 1975), p. 134.
101 Vezi Katalog zur Sonderausstellung „Fliegen 90/71”, Katalog einer Sonderausstellung
des Heeresgeschichtlichen Museums, Partea a II-a (Viena, 1971), aici Partea I, ed.
Erich Gabriel, Kat.-Nr. 31. Aici se găsesc și indicații privind literatura de specialitate.
102 Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 65 și urm.
la cavaleria grea (curasieri, dragoni), apoi la infanterie și artilerie, precum

și la celelalte arme ale oștii a fost introdusă, în locul tunicii de uniformă de
tip biedermeier, o uniformă mult mai adaptată modei civile, cu o tunică în
două rânduri având poala lungă, care – într-un mod destul de interesant –
fusese purtată deja înainte de gărzile naționale. „Cu mijloace simple, prin
compoziția artistică a culorilor și croiala plăcută, fără adaosurile pompoase
sau de comedie, a fost obținut un efect cum nu se poate gândi unul mai fru-
mos”, rapsodiza baronul Carl von Torresani103, autor al faimoaselor Povești
cavalerești negru-galbene și al altor numeroase nuvele care descriau armata
anilor ’50 și ’60. Însă ce era în mod fundamental nou?
Dacă facem abstracție de însemnele gradelor ofițerilor și subofițerilor,
introduse tot cu această ocazie și care sunt valabile și astăzi, atunci doar
croiala uniformelor a fost nouă. Culoarea de bază a stofei pentru diferitele
arme a rămas în principiu neschimbată, ca de pildă și culoarea albă, istorică,
dar într-adevăr nepractică, a infanteriei. Nici diversitatea, greu de cuprins, a
culorii reverelor regimentelor nu a fost atinsă. Astfel a fost încă o dată subli-
niată, într-un mod impresionant, esența schimbărilor exterioare ale armatei
în anii ’50: structurile vechi au fost îmbrăcate într-o formă nouă.
Prin aceasta a devenit evident scopul, dar totodată și problematica
acestei opere reformatoare. Pe planul structurilor, mai ales ale „condu-
cerii interne”, așa cum s-ar numi astăzi, nici nu se doreau schimbări, ci,
din contră, restabilirea tradiționalului, deoarece tocmai în devierea de la
tradiție se credea că se găsesc rădăcinile răului, căci în această direcție au
fost observate numeroase manifestări anormale. Oare nu a fost colportat în
armată, și chiar cu o anumită satisfacție, cuvântul format din inițialele celor
trei „generali neobedienți”, adică Radetzky, Windisch-Grätz și Jelačić, acei
generali care, prin inițiativa lor independentă din 1848, au tras după ei Im-
periul, deja slăbit și fluctuant în deciziile sale, salvându-l astfel? Nu au fost
oare generalii Windisch-Grätz și Haynau, atunci când au fost îndepărtați
din posturile lor, în 1849, respectiv 1850, cei care au plecat doar împotriva
voinței lor, iar în spatele lor s-a conturat vizibil, chiar dacă doar schematic și
103 Citat din Johann Heinrich Blumenthal, „Vom Wiener Kongreß zum Ersten Weltkrieg”
in Unser Heer. 300 Jahre österreichisches Soldatentum (Viena-München-Zürich, 1963),
p. 215-268, aici p. 243. Privitor la reforma uniformei, vezi Oscar Teuber și Rudolf von
Ottenfeld, Die Österreichische Armee von 1700 bis 1867 (Viena, 1895-1904). Vezi și Die
k. k. österreichische Armee nach der neuesten Adjustierung. Gezeichnet und lithographiert
von A. Straßgschwandtner. Komplett in 75 Darstellungen (Viena, 1854).
pentru o clipă, figura lui Wallenstein?104 Doar asta pare deja să pledeze mai
puțin pentru o reformă decât pentru o „redresare” energică a armatei. Dar
s-a mai adăugat o circumstanță, care a fost poate decisivă.
Împăratul Francisc Iosif a dispus ca în casa scărilor Muzeului Armatei
Chezaro-Crăiești, cu ocazia inaugurării acestuia în cadrul Arsenalului în
anul 1863, să fie amplasată o placă comemorativă: „Fidelei sale armate”,
prin care dorea să-și exprime înainte de toate gratitudinea pentru atitudi-
nea armatei din anii 1848 și 1849. Dar el trebuie să fi știut de ce a așteptat un
deceniu și jumătate cu amplasarea acestei inscripții, căci, chiar dacă nu pu-
tem avea vreo îndoială în legătură cu sinceritatea textului, acesta era totuși
oarecum eufemistic în privința anului 1848. Nu numai că atunci 21 de bata-
lioane de infanterie și 10 regimente de husari au trecut de partea guvernului
național-ungar105, dar în Italia numărul părților de trupă de naționalitate
italiană care și-au întors spatele a fost atât de mare, încât poetul Zedlitz
s-a considerat motivat să dedice „regimentelor italiene rămase fidele” ver-
suri foarte speciale în semn de recunoștință.106 Revolta batalioanelor ger-
mane de grenadieri la 6 octombrie 1848 în Viena a fost, prin comparație,
redusă ca amploare.107 Din toate acestea trebuiau trase concluziile, fiindcă
– așa cum un ofițer înalt și foarte important scria către adjutantul general
al împăratului, feldmareșal-locotenentul conte Grünne – ordinea, acor-
dul, disciplina și ascultarea trebuiau restabilite în propria casă înainte de
a se putea acționa în afară.108 Acest lucru a avut loc fără întârziere. Făcând
abstracție de reorganizarea flotei, una dintre cele mai urgente necesități a
104 Privitor la Windisch-Grätz, vezi Müller, Windischgrätz, p. 235 și urm.; Friedjung, Öster-
reich 1848-1860, vol. I, p. 92. Privitor la Haynau, vezi Rogge, Österreich, vol. I, p. 218,
și Oesterreichischer Soldatenfreund 3/85 (Viena, 1850). Vezi și Heller, Franz Joseph I.,
p. 49; Friedrich Walter, „Von Windischgrätz über Weiden zu Haynau. Wiener Regie-
rung und Armee-Oberkommando in Ungarn 1849/50”, in Friedrich Walter și Harold
Steinacker (coord.), Die Nationalitätenfrage im alten Ungarn und die Südostpolitik
Wiens (Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission 3, München,
1959), p. 68-161, aici p. 130.
105 Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. I, p. 210.
106 Freiherr von Zedlitz, Soldaten-Büchlein (Viena, 1849), p. 64 și urm.; Karl E. von Prybi-
la, Geschichte der Kriege der k.u.k. Wehrmacht von 1848-1898 (Graz, 1899), p. 5, esti-
mează numărul soldaților de naționalitate italiană trecuți de partea adversă la peste
10.000 an; cele mai afectate au fost Regimentele de infanterie nr. 16, 23, 26, 44 și Bata-
lionul de vânători nr. 8.
107 Kiszling, Revolution, vol. I, p. 239 și urm.
fost reîncorporarea foștilor honvezi în armata chezaro-crăiască.109 Pe de o

parte, prin înrolarea acestora în regimentele imperiale, se dorea aducerea
lor sub un control efectiv. Pe de alta, tocmai prin această circumstanță, ei
puteau reprezenta pentru respectivul corp de armată un anumit factor de
nesiguranță, care îl îngrijora în mod ocazional și pe ministrul de poliție, ba-
ronul Kempen von Fichtenstamm.110
În fața acestei situații, o însemnătate sporită a revenit alegerii ofițerilor
pentru funcțiile importante. În această chestiune, împăratul avea concepții
foarte clar conturate. Pe marginea unui memoriu tratând reorganizarea
armatei, împăratul nota, privitor la atitudinea fluctuantă a unor ofițeri de
naționalitate maghiară și italiană în timpul revoluției, că în viitor, „deoarece
calitatea unei armate nu constă atât de mult în ofițerii educați, cât în cei
fideli și cu un caracter cavaleresc”, posturile mai înalte să fie ocupate în mod
corespunzător.111
Într-adevăr, soldații de acest tip au influențat în mai multe rânduri ima-
ginea armatei în anii de după 1849. Dacă reforma armatei întreprinsă de
arhiducele Carl s-a bazat încă, într-un mod destul de uniform, pe cei doi
stâlpi numiți „caracter și educație”, acum a avut loc o deplasare a centrelor
de greutate. Direcția în care a avut loc această deplasare se poate deduce
din faptul că Revista militară austriacă, fondată la vremea sa de arhiduce-
le Carl ca un organ militar-științific și care a fost preluată în 1848, un an
plin de evenimente, de doi redactori noi și „o asociație de ofițeri”, fiind
redactată mai departe sub deviza „liberal, adevărat și edificator”, a trebu-
it să-și înceteze apariția odată cu finele anului 1849.112 Desigur, în cadrul
armatei au mai activat și de acum încolo mulți ofițeri foarte educați, cu
gusturi rafinate, și aici trebuie să ne gândim doar la colonelul de atunci, vi-
109 Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. I, p. 253; Angeli, Wien nach 1848, p. 59 și urm.;
Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 374. Privitor la urmărirea foștilor ofițeri de
honvezi prin instanțele marțiale, vezi Friedjung, Österreich 1848-1860, vol. I, p. 218 și
urm.; Kiszling, Revolution, vol. II, p. 292 și urm.; Schmidt-Brentano, Armee in Österreich,
p. 362 și urm.
110 Vezi de exemplu însemnările din jurnalul lui Kempen privitoare la honvezii înrolați
pe 8.9.1852 și 29.9.1852 în Regimentul de infanterie nr. 19; Mayr (coord.), Tagebuch
Kempen, p. 260, 262.
111 Corti, Mensch und Herrscher, p. 27.
112 Redactorii revistei din anii 1848-1849 erau comandantul de atunci al gărzii naționale
din Viena, colonelul Anton Pannasch (1789-1855), și Friedrich Heller von Hellwald
(1798-1864).
itorul feldmareșal-locotenent Anton von Mollinary.113 Nici ziarul Soldaten-

freund nu ezita să atragă atenția asupra valorii unei pregătiri cuprinzătoare
a ofițerimii. Într-adevăr, în anul 1852, în urma reorganizării învățământului
militar, a fost împlinit în sfârșit – prin înființarea „școlii militare” – chiar și
vechiul vis al arhiducelui Carl privitor la o înaltă academie militară cu ca-
racter științific.114 Însă acest lucru nu a însemnat foarte mult. „Deficitul
de teorie” existent dintotdeauna în cadrul Armatei Imperiale în domeniul
conducerii operative nu se putea compensa atât de repede și a mai produs
efecte încă multă vreme.115 Iar acest lucru nu a fost perceput ca o deficiență
deosebită, fiindcă ofițerul cu pregătire științifică, așa cum împăratul
Francisc Iosif a exprimat-o deja, nu a fost nicidecum tipul ideal al epocii
sale. Nici în acest caz idealul nu corespundea, decât poate ca excepție, cu
realitatea. Așa consideră, de exemplu, și Mollinary în memoriile sale: „Gân-
durile ofițerilor nu erau, decât cu foarte puține excepții, dedicate meseri-
ei lor, ci chestiunilor neserioase de toate felurile, cel mai adesea diverselor
distracții. Însă acei puțini care în năzuința loc spre o cunoaștere militară
mai înaltă întreprindeau studii private aveau parte, în loc de susținere, doar
de sarcasm, fiind denumiți «cărturari»”116. Un locotenent de optsprezece
ani din regimentul Deutschmeister ilustrează prin cuvinte cutremurătoare
„serviciul deosebit de monoton” pe care a trebuit să-l îndeplinească la re-
gimentul său în anii 1854 și 1855 în timpul cantonamentelor din Ungaria.
„Viața în timpul unui astfel de cantonament este cu adevărat îngrozitoare”,
considera el, „fiindcă nu se poate găsi nici măcar un calendar sau o tablă
de șah; cu timpul trebuia să survină uzura psihică”.117 Nu era nicio minune
dacă aveau loc abuzuri din partea ofițerilor mai vârstnici față de cei tineri.
„Perioada cea mai înfloritoare a existenței mele de tânăr ofițer a fost una de-
osebit de spinoasă”, scria el într-un alt loc; „dacă în cazurile mai îndoielnice
mă adresam camarazilor mai tineri, atunci aceștia mă trimiteau la cei mai în
113 Vezi și deja amintitele memorii ale lui Mollinary, Sechsundvierzig Jahre.
114 Vezi Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 31 și urm.; Wolf-Schneider, Geschichte des
Generalstabes, p. 390 și urm. Cei care au frecventat Școala de război sunt enumerați în
Die k. und k. Kriegsschule 1852-1902, ed. Conducerea Academiei de Război chezaro-
crăiești (Viena, 1903).
115
Vezi Manfried Rauchensteiner, „Zum «operativen Denken» in Österreich 1884-
1914”, ömz (1974), mai ales caietul 4, p. 285, și caietul 5, p. 379.
116
Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. II, p. 5.
117
Rudolf Baron Potier des Echelles, Mein Leben, vol. I: 1836-1860 (manuscris netipărit
din 1885, aflat actualmente în Biblioteca Theresianum din Viena), p. 195.
vârstă, iar dacă îi întrebam pe aceștia, mă refuzau, amintind că ar trebui să

cunosc deja acele lucruri. Dacă făceam o greșeală, chiar fără voia mea, atunci
eram citat imediat la raport și avertizat disciplinar”.118 Și așteptările legate
de pregătirea generală față de cadeți, deci de ofițerii în devenire repartizați
la regimente, erau, firește, reduse. Trebuie citit doar ce spune unul dintre
ei, cavalerul Heinrich von Födransperg, despre acest lucru.119 Importante
păreau doar lucrurile care se refereau la serviciul zilnic, practic. Iar din acest
punct de vedere trebuie amintită și critica față de Academia Militară Tere-
ziană, care se făcea auzită în mod repetat în acești ani, și anume că la această
școală se învăța prea multă teorie și se transmiteau prea puține cunoștințe
„referitoare la practică”.120 În mod caracteristic, se spera remedierea acestui
lucru printr-o „militarizare” mai pronunțată a activității școlare.
Direcțiunea superioară a Academiei, care exista din vremurile Mariei
Terezia, a fost desființată începând din 13 decembrie 1849, iar Academia a
fost subordonată nou-înființatului minister de război. Pe lângă introduce-
rea noii uniforme, a tunicii militare gri închis, adică „gri maur”, cu gulerul
roșu deschis, toți elevii au primit arme de foc, iar exercițiile cu acestea au
fost extinse și la cele mai mici clase. În public, deci la parade și serbări mi-
litare, Academia nu își mai făcea apariția ca o școală, ci în formația unui
batalion.121 Metodele spartane prin care se străduia atingerea scopului
educației au fost ilustrate într-un mod foarte viu de nimeni altul decât Carl
Torresani, pe atunci cadet, în superba sa carte De la botezul prin apă la bo-
tezul prin foc.122
Deja se poate observa în ce direcție trebuiau să se îndrepte lucruri-
le, și anume către pregătirea unor practicieni pentru care regulamentul și
118
Ibid., p. 193, vezi și p. 213, 254.
119 Heinrich Ritter von Födransperg, Vierzig Jahre in der österreichischen Armee. Erinne-
rungen eines österreichischen Offiziers von seinem Eintritte in die Armee bis zur Gegenwart
1854-1894, 2 vol. (Dresda, f.a. [1894]), aici vol. I, p. 58.
120 La fel, de exemplu, și Angeli, Wien nach 1848, p. 98, și Karl Went von Römer, Ein Sol-
datenleben. Erinnerungen eines österreichisch-ungarischen Kriegsmannes (Viena-Leipzig
1904), p. 9.
121 Theodor Ignaz Leitner von Leitnertreu, Ausführliche Geschichte der Wiener Neustädter
Militär-Akademie (Sibiu, 1852), p. 385; Johann Svoboda, Die Theresianische Militär-
Akademie zu Wiener Neustadt und ihre Zöglinge von der Gründung der Anstalt bis auf
unsere Tage, 3 vol. (Viena, 1894-1897).
122 Carl Freiherr von Torresani, Von der Wasser- bis zur Feuertaufe, Werde- und Lehrjahre
eines österreichischen Offiziers, 2 vol. (Dresda-Leipzig, 1900).
desfășurarea corespunzătoare și regulamentară a serviciului militar să fie o

evanghelie, toate celelalte, chiar dacă nu erau lucruri rele, având cel puțin o
însemnătate secundară.
Un reprezentant marcant al acestei direcții poate fi considerat Ludwig
von Benedek, care în acești ani de după revoluție a urcat de la comandant
de regiment la comandant de corp de armată, apoi la rangul de general-
locotenent și în cele din urmă la cel de șef al Statului-Major al Cartierului
General.123
Ca absolvent al Academiei Militare Tereziene, ofițerul născut la So-
pron (Ödenburg) și provenind dintr-o familie maghiară din mica nobilime
(gentry), a parcurs acea carieră dată atunci în raniță, pe baza pregătirii pri-
mite și cu puțin noroc, fiecărui absolvent din Wiener Neustadt, odată cu
retragerea din serviciul militar. Aceasta înseamnă că, după serviciul regu-
lamentar în trupă, la infanterie, Benedek a fost repartizat în anul 1833 Sta-
tului-Major al Cartierului General, fiind preluat de către acesta doi ani mai
târziu. Astfel a devenit vizibilă o importantă trăsătură de caracter, și anume
că acest ofițer care și-a parcurs începând de atunci mare parte a carierei în
posturi ale Statului-Major nu a reușit să obțină niciodată o relaționare sau
o înțelegere reală pentru condițiile de muncă ale acestui organ de comandă
al unei armate moderne. Glaise-Horstenau l-a numit cândva, pe bună drep-
tate, un „inamic al oricărei activități a Statului-Major la masa verde și unul
absolut al oricărei cărturării soldățești”.124
Cu atât mai bine se simțea însă Benedek pe câmpul de luptă, în calitate
de comandant de trupe. Nu a fost de mirare că în funcția sa îndelung exer-
citată de adjutant al comandamentului general în Galiția, la izbucnirea răs-
coalei poloneze din Cracovia și în Galiția de Vest în anul 1846, nu a trebuit
să sufere mult la masa de lucru. Imediat și-a strâns toate forțele disponibile,
i-a atacat pe răsculați la Gdów și i-a învins în mod decisiv. Acest mod de
a duce un război a fost întru totul pe gustul lui: acțiunea rapidă și directă,
fără o pregătire sau planificare mai îndelungată, cum s-ar spune direct din
șaua calului, fără prea multe finețuri operative. Exact după această rețetă el
123 Cea mai recentă lucrare mai cuprinzătoare despre Benedek este biografia, puțin ne-
critică, a lui Oskar Regele, Feldzeugmeister Benedek. Der Weg nach Königgrätz (Viena-
München, 1960). Vezi și Koch, Generaladjutant Graf Crenneville, p. 134 și urm.
124 Edmund Glaise von Horstenau, Franz Josephs Weggefährte. Das Leben des Generalstab-
schefs Grafen Beck (Zürich-Leipzig-Viena, 1930), p. 71.
a obținut în anul 1848, la lupta de la Curtatone, Crucea de cavaler, iar în

anul 1859, în calitate de comandant al Corpului VIII de armată, purtând
și porecla „leul de la San Martino”, a obținut în lupta de la Solferino Cru-
cea de comandant al Ordinului militar „Maria Terezia”. Și tot așa, la 3 iulie
1866, va încerca prin implicarea fără compromisuri a persoanei sale să se
afirme împotriva unui inamic cu un mod de operare superior.
Față de acest militar, cu un curaj temerar, cu cel mai corect sentiment
al datoriei și cu o concepție minuțioasă asupra onoarei, formula deja destul
de uzată a unui „cavaler fără teamă și fără cusur” a devenit aproape realitate.
Însă se putea constata în cazul lui o anumită îngustime a personalității. Cu
mare bucurie se complăcea, în scrisorile sale, în atitudinea unui soldat-filo-
sof simplu, smerit și supus lui Dumnezeu, însă era mai degrabă un caracter,
deși cu o inimă caldă, având totuși o natură de militar dur, cu o înclinație
evidentă spre teatralitate, posedând și unele dintre trăsăturile personajului
„Kropatsch, adevăratul cavalerist”, magistral reprezentat de Torreani. Doar
arareori Benedek catadicsea să-și ridice privirea dincolo de domeniul strict
militar. Motivele politice ale Revoluției de la 1848 îi erau străine, părându-i
complet neinteresante. În mod absolut detesta politica – o trăsătură foarte
caracteristică, asupra căreia vom reveni. Îi era cu totul străin să-și facă idei
legate de o nouă ordonare a Monarhiei sau de o reorganizare a statului. Li-
nia sa era clară: „Dacă acum aș fi în fruntea armatei, aș dori să arăt cum pot fi
suprimate despotismul și lipsa de onoare”.125 Restabilirea ordinii – desigur
cu referire foarte apropiată la cea din curtea cazărmii – era cel mai extrem
lucru pe care un om precum Benedek putea să și-l solicite sieși în materie
de cumpănire politică. Benedek și-a sintetizat mai târziu, conform viziunii
sale, credoul militar: „cel mai bun plan de operațiuni, cel mai talentat stat-
major, cea mai sublimă artilerie” ar fi puțin de folos dacă, „într-o armată,
serviciul militar nu ar fi corect efectuat”.126
Asemenea ofițeri duri, abia afectați de paloarea unor gânduri teoretice
de orice fel, însă „bine intenționați”, erau foarte apreciați în acele vremuri.
De aceea, nu este de mirare că un martor poate ceva prea subiectiv, și anu-
125 Benedeks Nachgelassene Papiere, ed. și biografie de Heinrich Friedjung (Dresda, 31904),
p. 83.
126 Eduard Heller, „Benedek und Benedek-Legenden”, Militärwissenschaftliche Mitteilun-
gen 68 (1937), p. 330.
me deja frecvent citatul cavaler Moriz von Angeli, denumește această peri-
oadă „era cruzilor locotenenți”.127
Expresia „cruzi” trebuie luată literal în acest context, fiindcă acolo unde
lipseau mijloacele pentru o conducere modernă a oamenilor, în înțelesul de
astăzi, mai rămânea doar vechiul mijloc al bâtei. În felul acesta nu se arăta
prea multă finețe la capitolul pedepselor128 în vederea susținerii pregătirii,
întrucât scopul suprem al instrucției era considerat menținerea „disciplinei
de fier”. Prin aceasta se căuta, înainte de toate, asigurarea respectării formei
externe; în mod corespunzător, formalismul a ajuns la unele expresii biza-
re. Simptomatic este în această privință ordinul feldmareșalului Gyulai, cel
care a preluat în anul 1857 comanda „armatei italiene” în locul lui Radetzky,
unde se stipula că „la paradă, fiecare ofițer și soldat care participă trebuie să
aibă o mustață neagră; era indiferent dacă indivizii aveau una blondă sau
nu aveau deloc; la cei din urmă buza superioară trebuia colorată cu negru.
Soldații trupei își aranjau reciproc această podoabă cu ajutorul cremei de
pantofi”.129 Cel care își amintea de regimentele lui Radetzky, afectate de
vijelia furtunii dar totuși încercate în luptă, putea avea îndoieli dacă aseme-
nea metode de disciplinare puteau să treacă probele unei situații serioase.
Într-un singur punct armata se simțea profund decepționată. Ea, care
se considera, cum am subliniat deja în repetate rânduri, ca primul sprijin al
127 Angeli, Wien nach 1848, p. 176 și urm.

128 Ibid., p. 178, 183 și urm. K. G. M. [Generalmajor Erwin Kressner], Aus oesterreich-
ischer Kadetten- und Leutnantszeit. Jugenderinnerungen eines alten deutschen Offiziers, vol.
I (Berlin, 1902), p. 64. Gründorf von Zebegény, Memoiren, p. 51; Födransperg, Vierzig
Jahre, p. 227 și urm. Bătaia cu bâta a fost sistată temporar în 1848 de Ministerul de
Război, fiind ulterior reintrodusă. Comandantul de companie putea să ordone până la
25 de lovituri, comandantul de batation până la 40 și comandantul de regiment până
la 50 de astfel de lovituri în mod disciplinar, iar Curtea marțială până la 100 sau de 10
ori fuga printre 300 de soldați! Dreptul la pedeapsă disciplinară a fost în 1855 redus la
20, 30 și 40 de lovituri, fiind eliminată fuga prin stradă, iar în 1868 a fost eliminată și
pedeapsa bătăii. Vezi ömz, vol. VII (1866), vol. 4: „Zur Geschichte der körperlichen
Züchtigung”. Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 425 și urm. Stefan
Malfèr, „Die Abschaffung der Prügelstrafe in Österreich 1848-1867 (1872). Ein Bei-
trag zur österreichischen Strafrechtsgeschichte”, in Bericht über den 16. Österreichischen
Historikertag, Krems 1984 (Viena, 1985), p. 347-354; Stefan Malfèr, „Die Abschaffung
der Prügelstrafe in Österreich unter besonderer Berücksichtigung der Militärgrenze”,
Zeitschrift der Savigny-Stiftung für Rechtsgeschichte, Germanistische Abteilung 102
(1985), p. 206-238.
129 Födransperg, Vierzig Jahre, vol. I, p. 107. Vezi și Angeli, Wien nach 1848, p. 190.
Tronului, se vedea atacată brusc în conștiința ei de sine de trupa specială

desprinsă din propriile ei rânduri, și anume de nou-înființată jandarmerie.130
Era în afara oricărei îndoieli că această nouă trupă – în a cărei uniformă se
putea vedea cu claritate influența tovarășilor de arme ruși din anul 1849131
– a prestat servicii foarte utile în restabilirea ordinii.132 Însă, nu mai puțin,
armata a trebuit să constate că era supravegheată prin intermediul acesteia,
lucru dovedit nu numai de rapoartele soldaților care au servit atunci, ci și
de notițele corespunzătoare din jurnalul personal al inspectorului general
al jandarmeriei, feldmareșal-locotenentul Kempen. Rapoartele sale privind
„starea de spirit” a trupei și cele referitoare la înalți ofițeri au determinat
reacții iritate din partea generalilor, dar și a celorlalți ofițeri înalți, motiv
pentru care contele Grünne îl asigura pe inspectorul general că „acum ar-
mata are o atitudine dușmănoasă față de jandarmerie”.133
Împăratul însă considera o astfel de supraveghere ca binevenită. Încă
în noiembrie 1857, el s-a arătat neliniștit de atitudinea politică a armatei
și i-a dat lui Kempen însărcinarea de a cerceta instituțiile de învățământ
militar cu privire la atitudinile personalului didactic. Împăratul a arătat o
neîncredere deosebită, în acest context, față de general-maiorul Joseph
Bamberg, care, cu câteva luni mai înainte, fusese încă adjutantul general
al lui Kempen .134 Acest lucru arată doar în ce măsură armata, salvatoarea
Tronului, fusese adusă tocmai de acesta „sub controlul” său.
130 Jandarmeria cuprindea inițial 16, apoi chiar 19 regimente. Vezi Franz Neubauer, Die
Gendarmerie in Österreich 1849-1924 (Viena-Graz, 1925); Teuber-Ottenfeld, Öster
reichische Armee, p. 640 și urm; Wrede, Geschichte der Wehrmacht, vol. V, p. 609 și urm.;
Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 230 și urm.
Jandarmii purtau, după model rusesc, coifuri cu ascuțiș și pantaloni din stofă „verde
131
rusească”. Tunica verde-închis a fost preluată, se pare, de la jandarmeria lombardo-

venețiană, care existase și până atunci. Vezi Teuber-Ottenfeld, Österreichische Armee,
p. 641. Se pare că și pantalonii de campanie pentru generali au fost introduși tot prin
influența rusească, fiind croiți din stofă „rusească gri” cu lampasuri roșii.
132 Vezi Oesterreichischer Soldatenfreund 45 (1854), p. 358; vezi și Mayr (coord.), Tagebuch
Kempen, p. 24.
133 Ibid., p. 209.
134 Ibid., p. 452.
5. Mizeria strălucitoare
Luând în considerare aceste condiții ilustrate mai sus, este evident că nici
în „noua eră” nu a fost vorba despre o alianță dintre Coroană și ofițerii ei.
Însă ceva analog se pare că începuse să se contureze între cei din urmă și
aristocrație. Deja în timpul trecutelor campanii din 1848 și 1849 existase
o consonanță între viziunile soldățești și cele aristocratice. Iar acest lucru
s-a petrecut din cauza faptului că în combaterea curentelor revoluționare
a fost vorba atât de poziții militare, cât și sociale. Personificările acestei
consonanțe se puteau regăsi în acea vreme la toate rangurile, ca de exemplu
în figura feldmareșalului Windisch-Grätz, care comanda trupele din Unga-
ria, sau în persoana principelui Friedrich Schwarzenberg, faimosul „merce-
nar” și „bătrân războinic” care s-a înrolat ca pușcaș voluntar în compania
de pușcași Wilten. Ambii, Windisch-Grätz și Schwarzenberg, nu au luptat
numai ca soldați împotriva unui inamic militar, ci, desigur, și în calitatea lor
de reprezentanți ai nobilimii feudale ultraconservatoare împotriva forțelor
liberal-libertariene. Și armata însăși se simțea atrasă mai degrabă de această
latură decât de burghezie. „Cu cât starea soldățească este mai puțin asemă-
nătoare tuturor claselor burgheze”, scria unul dintre membrii ei, „cu atât
mai mult are ceva din ființa cavalerească pe care o urmează și care consti-
tuie, prin aceeași meserie, o corporație separată de toate celelalte stări”.135
Această conștiință de sine ca stare, care se dorea realizată prin intermediul
separării sociale, se pare că a mai primit un imbold prin a cărei izolare ar-
mata se vedea expusă în provinciile negermane sau în teritoriile din Italia
ocupate de ea.
Astfel relatează, de pildă, turingianul Erwin Kressner, care servea în ar-
mata austriacă, cu privire la atitudinea populației din Veneția, de exemplu
în anii 1855 și 1856: „Trecea pe lângă noi rece, impasibilă, dacă nu chiar cu
ură afișată demonstrativ, la întrebările politicoase dădea un răspuns forțat
sau nu dădea deloc, și cu fiecare ocazie ne dădea de înțeles că suntem opre-
sorii lor, lanțurile unității lor naționale îndelung sperate”.136 Până și foarte
tânărul caporal Heinrich von Födransperg, care se afla cu o parte din tru-
pa sa, Batalionul nr. 9 de vânători, aproximativ în aceeași perioadă în Statul
Papal, mai precis la Bologna, scria întru totul în același sens: „Noi vedeam
135 Oesterreichischer Soldatenfreund 2/151 din 18.12.1849 (Viena, 1849), p. 705.

136 K. G. M. [Kressner], Aus oesterreichischer Kadetten- und Leutnantszeit, vol. I, p. 107.
totuși în ochii acelor bărbați, cu toate că ei erau întotdeauna politicoși și

chiar complezenți, ura față de noi, austriecii”.137 De aceste stări din Bologna
el își va reaminti în mod viu peste câțiva ani, când a fost mutat cu trupa sa
la Buda (Ofen). „Chiar și aici, noi, militari și germani, eram dușmanii țării.
O comunicare amiabilă cu civilii era complet exclusă, iar noi puteam conta
numai pe noi înșine.”138
În mod corespunzător, coeziunea în interiorul corpului ofițeresc a de-
venit mai strânsă, iar membrii acestuia se bucurau de poziția lor prioritară
de care aveau parte în calitate de reprezentanți ai statului în aceste avan-
posturi expuse, o poziție care nu mai revenea pur și simplu soldaților din
interiorul Monarhiei de la jumătatea anilor ’50 încolo. Mândria de a purta
arme, spiritul de trupă și conștientizarea faptului că „ei puteau conta numai
pe ai lor”, deci aproximativ același spirit de armată pe care îl preamărea ar-
hiducele Albrecht în 1869, într-o mică lucrare139, ca fiind elementul esențial
al solidarității din cadrul unei armate, toate acestea au făurit „între străini”
o atmosferă140 ce amintea întrucâtva de tabăra lui Wallerstein141, în timp ce
„armatei italiene”, pe baza statutului ei special în cadrul întregului forțelor
armate, îi revenea un statut elitar.142
137 Födransperg, Vierzig Jahre, vol. I, p. 99. Privitor la trupele chezaro-crăiești din Statul
Papal, trimisul austriac la Roma constata: „Nu atât Austria este detestată, cât austri-
ecii”. Citatul în Friedrich Engel-Janosi, Österreich und der Vatikan 1846-1918, 2 vol.
(Graz-Viena-Köln, 1958, 1960), aici vol. I, p. 70.
138 Födransperg, Vierzig Jahre, p. 169.
139 [Erzherzog Albrecht von Österreich,] Gedanken über den Militärischen Geist (Viena,
1869).
Atunci când Erwin Kressner a sosit pentru prima oară cu trupa sa la Veneția, scria că i-a
140
devenit repede clar „că noi acum, în ciuda vulturului bicefal afișat pe clădirile statului, a
barierelor negru-galbene de la trecerile de cale ferată și a uniformelor austriece purtate
de funcționarii de cale ferată și poștă, precum și de militari, ne aflam într-o țară complet
străină” (K. G. M. [Kressner], Aus oesterreichischer Kadetten- und Leutnantszeit, vol. I, p.
107).
141 Vezi Moriz Edler von Angeli, Altes Eisen. Intimes aus Kriegs- und Friedensjahren (Stutt-
gart, 1900), p. 97 și urm.; Gründorf von Zebegény, Memoiren, p. 77.
142 Angeli, Wien nach 1848, p. 172. Rămâne de observat că în numeroasele memorii ale
ofițerilor austrieci care activau în Italia această experiență a lăsat, se pare, foarte puține
urme. Doar când s-a sfârșit stăpânirea austriacă în Italia de Nord, s-a putut observa
o reflectare pozitivă. Vezi, de exemplu, însemnările de jurnal, din 09.07.1866, ale ge-
neral-maiorului Karl Moering, in Adam Wandruszka, Schicksalsjahr 1866 (Graz-Köln-
Viena, 1966), p. 261, apoi Hauptmann Gustav Plaichinger, „Träumereien eines älteren
Officiers über den Geist im österreichischen Officierscorps von Einst und Jetzt”, Organ
9 (Viena, 1874), p. 67 și urm.
Acest lucru făcea ca multe să fie trecute cu vederea. Tânărul locote-

nent care purta „haina împăratului” putea avea conștiința că el nu se deo-
sebea cu nimic, în ce privește trăsăturile exterioare, de unul dintre membrii
Casei princiare care servea în același regiment și căruia i se adresa cu for-
mula „tu”, uzuală în cadrul armatei.143 Încă din 1890 se puteau citi, într-un
manual pentru ofițeri, propozițiile semnificative: „Prin gradul său de ofițer,
respectivul a câștigat o poziție în societate și devine un membru deplin
al acesteia, ștergându-se în cazul lui toate diferențele anterioare datorate
nașterii, fiindcă un ofițer se bucură de drepturile personale ale unui nobil.
Împreună cu el servesc și în calitate de camarazi fiii celor mai mândre fami-
lii ale țării, sau chiar prinți ai Casei imperiale căreia el i-a jurat fidelitate”.144
„Firetul auriu de la sabie nivelează” era o formulă didactică citată cu plăce-
re.145 Asupra adevăratului sens al acestei formule vom mai reveni, dar acum
trebuie reținut că, dincolo de cercul mai restrâns al ofițerilor, în domeniul
social acest lucru avea valabilitate doar în mod limitat: dintre cele 84 de
familii ale aristocrației militare – fără a mai vorbi de ofițerii burghezi –, pu-
tem evidenția în perioada dintre 1804 și 1918 doar 17 căsătorii încheiate cu
membri ai vechilor case nobiliare, dintre care șapte în Germania Imperia-
lă, patru cu familii maghiare și una cu un membru al nobilimii austriece.146
O adevărată contopire a stării ofițerești cu cea nobiliară, exact ca în cazul
funcționarilor, nu a izbutit, chiar dacă ofițerii considerau că „poartă în ei
înșiși nobilitatea” (ei fiind dintotdeauna egali nobililor).147 Tânărul conte
care putea fi cel mai bun camarad atât în curtea cazărmii, cât și în popo-
ta ofițerilor trăia totuși în afara domeniului militar într-o altă lume. După
143 Privitor la apariția obiceiului tutuirii în armată, vezi K. G. M. [Kressner], Aus oesterrei-
chischer Kadetten- und Leutnantszeit, vol. II, p. 91; Alfons Danzer, Gustav Bancalari și
Franz Rieger, Unter den Fahnen. Die Völker Österreich-Ungarns in Waffen (Praga-Viena-
Leipzig, 1889), p. 89 și urm. Probabil că rădăcina acestui obicei rezidă în solidaritate,
fiindcă elevii diferitelor școli și academii militare, mai ales cei din Wiener Neustadt,
rămâneau între ei și dincolo de perioada petrecută în școală. Vezi Angeli, Wien nach
1848, p. 113. Ar mai trebui cercetat modul în care există paralele cu un comportament
similar al nobilimii.
144 A. von Hannenheim, „Aus dem Buch vom Offizier”, ömz 31/1 (1890), p. 231.
145 Danzer et al., Unter den Fahnen, p. 85.
146 Nikolaus von Preradovich, Die Führungsschichten in Österreich und Preußen (1804-
1918) (Veröffentlichungen des Instituts für Europäische Geschichte Mainz 11,
Wiesbaden, 1955), p. 184.
147 Oesterreichischer Soldatenfreund 2/151 (Viena, 1849), p. 706.
1848, vechea nobilime nu mai era stăpână prin lege, dar rămânea totuși
încă stăpână în virtutea posesiunii – un fapt care o aducea deseori în relații
mai apropiate cu marea burghezie înstărită sau cu marea finanță decât cu
membrii ei „de aceeași stare”, dar cu mai puțină avere. Ofițerul însă era stă-
pân doar conform atitudinii sale intelectuale și în măsura în care gradul îi
oferea prerogative de comandă. Stăpân în virtutea posesiunii sale era doar
în cele mai rare cazuri. Prin aceasta, el ajungea într-o dihotomie fatală, căci
în viața de toate zilele nu era întotdeauna suficient, din păcate, să se simtă
doar stăpân, ci trebuia să se și afișeze ca atare, ba chiar statul le cerea acest
lucru ofițerilor săi. Iar modul în care un locotenent cu 24, respectiv, mai târ-
ziu, 33 de florini trebuia să facă acest lucru rămânea în sarcina inventivității
sale.148 De pildă, locotenentul baron Potier, des amintit aici, în perioada
în care regimentul său se afla la Pesta în garnizoană, depășea slăbiciunile
bugetului său într-un mod relativ simplu, chiar dacă era unul spartan: „Trei
zile pline nu am mâncat altceva decât, ca gustare, un pahar de bere, două
cornuri cu sare și o bucățică de cașcaval, «prânzul», respectiv «supeul»
le-am servit pe malul Dunării, plimbându-mă la «soare», respectiv la
«lună». În plus, am făcut zilnic, înainte și după amiază, exerciții intense...”149
Acesta nu era, cum știm, nicidecum un caz izolat, iar în acest fel a fost
cu siguranță măcinat mult idealism în acești ani în morile existenței de
militar. A fost oare o minune că – pe măsură ce trecea vremea –, în ciuda
realităților apăsătoare, în ciuda izolării față de burghezie și ideile ei politice
și în ciuda accentuării unei atitudini aristocratico-domnești, ici și colo s-au
arătat și în armată efectele epocii liberale?
Dacă am dori să căutăm o armă care putea fi mai „deschisă” ideilor
liberale, aceasta s-ar afla cu siguranță printre cele cu un caracter tehnic și al
cărei corp ofițeresc s-ar fi apropiat dintotdeauna cel mai mult de cerințele
148 Dat fiind că până în anul 1858 nu au existat suplimente pentru marșuri și aplicații, iar
ofițerul era dependent în timpul acestor marșuri și aplicații de hanuri, unde și cel mai
simplu prânz costa cel puțin 48 de coroane monedă convențională (75 de coroane mo-
nedă austriacă), el ajungea în timpul acestor misiuni, prin cuantumul soldei pe timp de
pace, în valoare de 33 de florini (după deduceri rămânând cu doar 18-22 de florini), să
acumuleze în mod inevitabil datorii. Potier des Echelles, Mein Leben, vol. I, p. 217. Vezi
și ilustrările edificatoare la Angeli, Wien nach 1848, p. 128, 140 și urm.; pentru remarci
ulterioare, vezi Födransperg, Vierzig Jahre, vol. II, p. 69. O prezentare cuprinzătoare a
sistemului de taxe și aprovizionare din acele vremuri la Schmidt-Brentano, Armee in
Österreich, p. 400 și urm.
149 Potier des Echelles, Mein Leben, vol. I, p. 219.
principiului burghez-iluminist al performanței, al tipologiei de ofițer „eru-

dit”. Ofițerii acestor arme au constituit într-adevăr, până la destrămarea
Monarhiei, o anumită elită care a adus artileriei și pionierilor austrieci o
recunoaștere internațională, putând vădi realizări în mai multe domenii ale
științei „civile”. De aceea, reprezentanții acestor arme nu au avut deloc o
viață ușoară. În condițiile sistemului comandantului titular, care determina
stratificări sociale diferite ale ofițerilor regimentelor de cavalerie, și în cazul
armelor tehnice, respectiva contradicție, care era de fapt foarte profesiona-
lă, a început însă încet să se extindă și asupra domeniului social.
Aceasta și-a găsit cea mai evidentă expresie în persoana colonelului de
la trupele de geniu, feldmareșalul de mai târziu Karl Moering150, autorul mult
discutatei lucrări Sibyllinischen Bücher aus Österreich. În el, în lumea ideilor
sale, influențată de cele ale Iluminismului, Revoluției Franceze, filosofiei isto-
riei a lui Hegel, dar și de noii hegelieni, și care se afla sub puternica impresie
a triumfului științelor naturii, se prezenta un ofițer cu o conștiință de sine
absolut burgheză, un bărbat care deducea spiritul de trupă al ofițerilor de ge-
niu din originea lor comună burgheză și din strădania în vederea pregătirii
științifice și care dorea să aplaneze contradicția dintre ofițerii armelor tehnice
și cei al celorlalte tipuri de arme (mai ales a cavaleriei), să umple golul din-
tre burghezie și aristocrație. Astfel, alături de colonelul Mayern151, tot de la
trupele de geniu, el s-a aflat printre puținii ofițeri pe care Austria i-a trimis în
1848 ca deputați în Adunarea Națională de la Frankfurt.
În orice caz, modurile de gândire liberală erau sesizabile și în afara trupe-
lor tehnice. Anton von Mollinary, menționat adesea aici, provenind desigur
din trupa pionierilor, afirmă că în 1848 și ofițerii mai tineri ai Statului-Major
150 Privitor la Moering, vezi Adam Wandruszka, „Karl Moering, ein deutscher Soldat und
Politiker aus dem alten Österreich”, miög 53 (1939), p. 79-185; Adam Wandruszka,
„Karl Moerings Tagebücher”, in Bausteine zur Geschichte Österreichs. Heinrich Benedikt
zum 80. Geburtstag (Archiv für österreichische Geschichte 125, Viena, 1966), p. 219-
229; Adam Wandruszka, „Ein österreichischer General im Jahre 1866”, in Schicksals
jahr 1866, anexe. Vezi și Koch, Generaladjutant Graf Crenneville, p. 141 și urm.
151 Despre colonelul Franz von Mayern, vezi Constant von Wurzbach, Biographisches Le-
xikon des Kaiserthumes Oesterreich, vol. XVII (Viena, 1867), p. 185. Pentru Frankfurt,
vezi Hermann Ibler, „Die Wahlen zur Frankfurter Nationalversammlung in Österreich
1848 (mit besonderer Berücksichtigung der Steiermark)”, miög 48 (1934), p. 103-
112; Hans Schenk, „Die Abgeordneten aus Böhmen, Mähren und Schlesien in der
Paulskirchenversammlung”, in Heinrich Kuhn (coord.), Einigkeit und Recht und Frei-
heit. Deutschland, Hessen und die Sudetendeutschen (München, 1981), p. 9-31.
ar fi fost, la fel ca el, mult mai deschiși față de aceste idei.152 În cele din urmă,
tovarăși de idei în aceste chestiuni s-au regăsit și în cadrul marinei, care a
avut mereu o gândire ceva mai liberă, iar în anii de după 1848 se străduia,
sub conducerea comandantului suprem de marină, arhiducele Ferdinand
Max, având el însuși o gândire pe deplin liberală, să obțină o independență
crescândă față de armata de uscat. Heinrich von Littrow, Bernhard von
Wüllerstorf-Urbair sau în cele din urmă Wilhelm von Tegetthoff ar putea fi
amintiți și ei în acest context. Tocmai la tânărul Tegethoff poate fi în mod
clar constatat un asemenea mers al ideilor.
Când în 1848 se trăgeau în Italia primele focuri, von Tegethoff sosea
la bordul corvetei „Adria”, ca tânăr ofițer de marină, înaintea coastei greco-
albaneze. Reacția sa față de evenimentele de pe uscat a fost fundamental di-
ferită de cea a numeroșilor ofițeri ai armatei. Pentru el, acele probleme apă-
rute în timpul evenimentelor de la Viena sau din Lombardia nu au existat.
Gândurile și dorințele lui dominante în acea vreme erau dorul de țări înde-
părtate și o dezamăgire față de „mizerabila noastră marină”153, sentimente
care începeau să se arate atunci și alături de care se manifestau semnele nu
foarte puternice, dar totuși observabile ale unei conștiințe de sine german-
naționale, condiționate poate și de originea sa. Pentru von Tegethoff,
revoluția anului 1848 nu părea un eveniment care a cutremurat temeliile
Monarhiei Habsburgice, ci mai degrabă un conflict al naționalităților, în ca-
drul căruia trebuia luată o atitudine ce părea să-i aducă, tocmai din prisma
înclinației sale naționale, unele lucruri favorabile.
Ideea liberală prezentă în rândurile armatei era, desigur, una mode-
rată, chiar dacă la comandanții mai înalți se poate regăsi un spectru mai
larg al gândirii liberale. Aici poate fi menționat generalul von Benedek, deja
amintit, cel care, în ciuda viziunilor sale în mod fundamental ultraconser-
vatoare, dădea uneori glas unui anume liberalism, ceea ce a condus la faptul
că burghezia liberală – nu în ultimul rând din cauza apartenenței sale la
mediile burgheze – îl considera ca pe unul de-al ei. Această neînțelegere va
declanșa ulterior, pentru general, consecințe foarte tragice.
Ca liberali moderați pot fi considerați și generalii John, Gablenz
și Mollinary, în timp ce generali precum Moering sau chiar baronul von
152 Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. I, p. 111.

153 Peter Handel-Mazzetti și Hans Hugo Sokol, Wilhelm von Tegetthoff. Ein großer Öster
reicher (Linz, 1952), p. 47.
Kuhn pot fi considerați ca reprezentând o orientare mai tăioasă. Cu cel

din urmă154, un om „plin de acreală și de dorința înnăscută de opoziție”,
un „cap înflăcărat, căruia, prin felul său furtunos, nu i-a fost dată capacita-
tea judecății obiective”, trăsături cărora li se alătura un mare interes pentru
știință și o dorință sinceră de educație, ale cărui noțiuni privind istoria și
prezentul erau departe de orice fel de metafizică, fiind determinate doar de
legile naturii și de momentul maselor, ne vom mai întâlni, întrucât va avea
o funcție importantă.
Astfel, în tabloul Armatei Imperiale se regăseau, la finele anilor ’50, anu-
mite contradicții rămase încă în spatele unei fațade în mod aparent netede.
În orice caz, jurnalistul german și luptătorul pe baricade Julius Fröbel, întors
tocmai atunci în Austria din emigrația sa în America, va considera că poate
distinge între două facțiuni militare în interiorul Monarhiei: absolutiștii mi-
litari, care inițial se aflau într-o legătură strânsă cu feudalii și ultramontanii,
și, de cealaltă parte, o facțiune militară liberală, ba chiar constituțională.155
Asocierile pe care le folosește aici Fröbel trebuie, desigur, privite cu o anu-
mită atenție. El credea că atât pe Benedek, cât și arhiducele Albrecht fac
parte din partida militară liberală. Acest lucru era, firește, o exagerare, însă
dovedește în cazul arhiducelui că prințul nu putea fi înfierat pur și simplu ca
oponent rigid al spiritului timpului, ca un exponent al reacțiunii, așa cum a
făcut la vremea sa Heinrich von Srbik în studiul său bogat în idei.156 Moti-
vul pentru care Fröbel considera că-l poate număra pe arhiduce în rândurile
„progresiștilor” vremii a fost, se pare, influențat de atitudinea pe care a luat-o
Albrecht în timpul Războiului Crimeii, atunci când s-a implicat pentru apli-
carea unei politici de forță față de Rusia, considerând-o ca cea mai corespun-
zătoare intereselor austriece.157 Arhiducele Albrecht nu mai era deloc orbit
154 În cel privește pe Kuhn, vezi Rudolf Kiszling, „Feldzeugmeister Franz Freiherr Kuhn
von Kuhnenfeld (1817-1896)”, in Große Österreicher. Neue Österreichische Biographie
ab 1815, vol. XIII (Zürich-Viena, 1959), p. 55-63; Wagner, Kriegsministerium, vol. II:
1866-1888 (Viena-Köln-Graz, 1971), p. 268 și urm.; înainte de toate, Heinrich Ritter
von Srbik, „Reichskriegsminister Freiherr von Kuhn 1868-1874”, in Aus Österreichs
Vergangenheit (Salzburg, 1949), p. 141-220.
155 Julius Fröbel, Ein Lebenslauf, 2 vol. (Stuttgart, 1891), aici vol. II, p. 337.
156 Heinrich Ritter von Srbik, „Erzherzog Albrecht, Benedek und der altösterreichische
Soldatengeist”, in Aus Österreichs Vergangenheit (Salzburg, 1949), p. 107-140.
157 Vezi memoriul acestuia către feldmareșalul Hess din 14.05.1854: Friedjung, Der
Krimkrieg, p. 38. O atitudine antirusească se pare că a avut și adjutantul feldmareșalului
de imaginea unui front militar unitar „de la ocean și până în Urali”, ceea ce,
în schimb, în cazul ofițerilor, cel puțin în rândurile generalilor, pur și simplu
era fals. Privitor la confruntarea cu Prusia din anul 1850, abia dacă există
vreo exprimare a opiniei, dacă facem abstracție de deja amintita indignare a
lui Radetzky, când a trebuit să-și reconfirme faima de mare conducători de
oști câștigată în Italia și pe câmpurile de bătălie din Boemia. Putem însă pre-
supune că marea masă a ofițerilor era de acord cu procedura urmată de Aus-
tria. În acest caz, în mod excepțional, argumentele conservatoare chiar se
potriveau cu cele naționale. În cele din urmă, era vorba de păstrarea unității
Confederației Germane și de menținerea poziției Austriei ca putere prezidi-
ală a acesteia.158
Cu totul altfel stăteau lucrurile în privința Rusiei. În anii de dinain-
te, Radetzky a emis avertismente cu privire la pericolul pe care-l constituia
Rusia.159 Acum însă, în momentul izbucnirii Războiului Crimeii, poate sub
impresia ajutorului militar acordat în 1849, atât în cazul lui Radetzky160, cât
și în cel al vârstnicului feldmareșal principe Windisch-Grätz161, ele au făcut
loc unei atitudini proruse. La începutul lui 1854, feldmareșal-locotenentul
Kempen îl informa pe împărat că „ofițerii mai înalți nu își pot întoarce spa-
tele vechiului tovarăș de alianță, chiar dacă acesta este vinovat”, Kempen
incluzându-se și pe sine în această categorie.162
Invazia rusească în principatele dunărene, cu toate că a fost percepu-
tă în aceste cercuri ca un eveniment fatal, a dat naștere totuși înclinației
de a le oferi rușilor poduri aurite după ce au fost împinși afară de acolo.
Ceea ce general-locotenentul Hess exprima în memoriile sale înaintea unui
cerc mai restrâns se putea citi după câteva luni în Oesterreichischer Solda-
tenfreund în formularea următoare: „dacă noi soldații am avea voie să ne
exprimăm o dorință, aceea ar fi ca puterea Austriei, din momentul în care
își va vedea interesele protejate, să sprijine cu tărie și cu succes retragerea
Hess, general-maiorul Ladislaus Nagy von Alsó-Szopor, așa cum indică memoriul
său din vara anului 1853, tipărit în Mitteilungen des k. k. Kriegs-Archivs, vol. III (Viena,
1878), p. 127 și urm.
Vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 179.
158
159 Oskar Regele, Feldmarschall Radetzky. Leben, Leistung, Erbe (Viena, 1957), p. 387.
160 Oskar Regele, p. 382 și urm.; Friedjung, Österreich von 1848 bis 1860, vol. II, p. 231.
161 Müller, Windischgrätz, p. 272 și urm.
strategică a vechiului și fidelului prieten, ca un prim pas al unei păci onorabile

și din punct de vedere politic”.163
În rândurile militarilor conservatori plana deci, în ce privește aprecie-
rea Războiului Crimeii, tot mai mult pe măsura desfășurării sale, temerea
din ce în ce mai mare că o slăbire a Rusiei – făcându-se complet abstracție
de rivalitatea celor două imperii în Balcani – ar însemna o slăbire a princi-
piului conservator, deci a aceluiași principiu pentru apărarea căruia armata
chezaro-crăiască s-a implicat în mod repetat în anii trecuți.164 „Dacă se con-
tinuă așa, vom deveni iarăși în doi ani o monarhie constituțională” – ar fi
afirmat feldmareșal-locotenentul conte Schlick în 1854, atunci când era
supărat pe politica externă a Austriei.165 Și nici nu se afla atât de departe de
adevăr, chiar dacă estimarea sa privind perioada de timp a fost puțin greșită.
6. Sfârșitul perioadei neoabsolutiste

Nu a fost nevoie de doi, ci de cinci ani până când neoabsolutismul a primit
o primă și grea lovitură. Fulgerele furtunii care se apropia puteau fi desigur
sesizate mai devreme în domeniul militar. Mobilizările, tot mai frecven-
te după criza de la Olmütz, dar și reorganizările neîntrerupte din cadrul
armatei, toate acestea au suprasolicitat atât de mult posibilitățile financi-
are ale statului, încât armata, cel mai puternic pilon al neoabsolutismului,
amenința să perturbe serios, prin propria sa greutate, echilibrul din interi-
orul acestui sistem. „Dumnezeu să ocrotească armata austriacă, eu, minis-
terul de finanțe, nu mai pot face acest lucru”, ar fi oftat cândva, disperat,
ministrul Bruck.166 Și la fel de puternice erau confruntările dintre soldați și
funcționari la negocierile anuale privind bugetul. În fine, epuizarea financi-
ară de la finele Războiului Crimeii a făcut necesar un act violent. Bugetul
militar a fost redus, în anul 1856, de la 156,3 milioane, cât s-a propus, la 120
milioane de florini monedă convențională.167 Au urmat alte economisiri, iar
163 Friedjung, Österreich von 1848 bis 1860, vol. II, p. 235; Oesterreichischer Soldatenfreund
7/50 (1854): „Wie steht es an der Donau?”, p. 398. Subliniere în original.
164 Vezi observațiile lui Radetzky de la finele anului 1856, tipărite în Mitteilungen des k.k.
Kriegsarchivs, vol. III, p. 140.
166 Richard Charmatz, Minister Freiherr von Bruck, der Vorkämpfer Mitteleuropas. Sein Le-
bensgang und seine Denkschriften (Leipzig, 1916), p. 111.
167 Schmidt-Brentano, Armee in Osterreich, p. 125 și urm.
asta într-un timp în care cel mai acerb și mai periculos inamic al Austriei, și
anume mișcarea națională din Italia, și-a câștigat un puternic protector în
persoana lui Napoleon al III-lea, învingătorul din Războiul Crimeii. Însă
acesta nu a fost nici pe departe singurul moment îngrijorător. Și Anglia avea
o atitudine binevoitoare față de strădaniile de unificare ale italienilor, în
timp ce din partea Rusiei, profund dezamăgită de atitudinea Austriei din
timpul Războiului Crimeii, aproape că se putea aștepta la ce e mai rău. Și
în timp ce situația din Ungaria rămânea în continuare tensionată, cea din
Lombardia-Veneția părea să se îndrepte chiar în direcția unei noi revoluții.
Izbucnirea acesteia putea avea consecințe de neimaginat pentru întreaga
Monarhie. Nu este astfel de mirare că la Viena nu se vor mai vedea curând
alte căi de ieșire din această fundătură decât o nouă chemare la arme.168
În timp ce militarii avertizau în mod consecvent în legătură cu o înarma-
re oportună, diplomații credeau că mai pot aștepta cu această chestiune,
deoarece poziția Prusiei, și prin aceasta a Confederației Germane, era încă
neclară. Doar în puține cazuri un război a mai fost pregătit atât de prost
din punct de vedere politic precum campania din Italia din 1859, pe care,
în cele din urmă, Austria a început-o – asemănător cu 1914 – într-un mod
precipitat, cu un ultimatum. Politica fatalistă a riscului militar, descrisă mai
sus, nici că se putea arăta într-un mod mai cras. Deși o analiză la rece a
situației ar fi trebuit să evidențieze ca nedorită o implicare a Prusiei de par-
tea Austriei, se spera cu tărie într-o campanie pe Rin, cu ajutorul Prusiei,
în războiul cu Franța, fapt ce a condus la o disipare inutilă a comasării tru-
pelor.169 Toate acestea nu ar fi trebuit, desigur, să însemne ca Armata a II-a
chezaro-crăiască să se fi aflat, în mod necesar, și încă de la începutul campa-
niei, în fața unei probleme de nerezolvat. Mai mult, se pare că în fraza lipsită
de respect pe care ar fi scris-o contele Grünne comandantului Armatei a
II-a, general-locotenentul contele Gyulai, s-ar fi regăsit totuși un sâmbure
de adevăr: „Ceea ce măgarul bătrân Radetzky a reușit la optzeci de ani îți
va izbuti și ție”.170
Însă tocmai acest lucru nu i-a izbutit lui Gyulai, și anume să acționeze
într-un mod independent, rapid și pe deasupra și corect într-o situație mai
169 Vezi Johann Christoph Allmayer-Beck, „Politik und Kriegführung am Vorabend des
Feldzuges von 1859”, Einzelprobleme politischer und militärischer Führung (Vorträge
zur Militärgeschichte 1, Herford, 1981), p. 53-67.
170 Redlich, Franz Joseph, p. 240.
degrabă confuză. Mai mult, lui îi lipseau toate calitățile necesare unui con-
ducător de oști, între care și încrederea de sine, atât de necesară.171 Brusc
și în mod exemplar, școlirea în domeniul gândirii operative, atât de negli-
jată până acum, a ieșit la iveală172, iar asta într-un mod destul de general.
Între altele, lipsea pur și simplu cunoașterea tehnicilor mișcărilor de tru-
pe. „Rațiunea umană sănătoasă, gândirea ascuțită și o experiență de luptă
câștigată oricum nu la o scară mare nu erau suficiente asistenților de atunci
ai comandei pentru a putea înlocui carențele unei școliri teoretice temeini-
ce” – concluziona ceva mai târziu un specialist pe deplin competent, și anu-
me general-maiorul von Steinitz.173 Deja generalul Helmuth von Moltke,
șeful Cartierului General al Armatei Prusace, aprecia conducerea austriacă
ca fiind cu totul jalnică.174
Din păcate, acestea nu au fost singurele lipsuri. Acum s-au arătat
consecințele păcatelor din perioada „reformelor”. Organizarea s-a dovedit
a fi greoaie și nici pregătirea trupelor nu a adus ceea ce s-a așteptat de la ele.
Mai mult, trupele au fost bulversate de tactica de atac a infanteriei franceze,
care submina pur și simplu focurile date la mare distanță din puștile Lorenz
austriece, superioare tehnologic.175 În cele din urmă, artileria franceză s-a
dovedit superioară celei imperiale prin tunurile ghintuite La Hitte. Însă în
opinia publică s-a resimțit imediat că aceste lipsuri în dotare și armament
nu puteau fi decisive, deoarece trupele – iar aici concordau total părerile
unor observatori străini precum Helmuth von Moltke și Friedrich Engels176
– au luptat cu cel mai mare curaj și sacrificiu de sine.
Cu atât mai mult s-a pus întrebarea cum s-a putut ajunge de fapt în
această situație? Ici și colo se credea că motivele vor fi identificate într-o
171 Vezi J[osef] Paić [1859], „Politische Vorgeschichte und Kriegsbeginn”, Militär-
wissenschaftliche und technische Mitteilungen 60 (1929), p. 466-475, aici p. 470.
172 Rauchensteiner, Operatives Denken, p. 379 și urm.
173 Eduard Ritter von Steinitz, „Magenta und Solferino”, Militärwissenschaftliche und tech-
nische Mitteilungen 60 (1929), p. 476-488, aici p. 477.
174 Helmuth Graf Moltke, Gespräche, ed. Eberhard Kessel (Hamburg, 1940/1941), p.
28. Pentru criticile aduse de Moltke operațiunilor din 1859, vezi și Eberhard Kessel,
Moltke (Stuttgart, 1957), p. 277 și urm.
175 Vezi Gründorf von Zebegény, Memoiren, p. 113 și urm.
176 Moltke: Kessel, Moltke, p. 280; Engels: Heinz Helmert, Militärsystem und Streitkräfte
im Deutschen Bund am Vorabend des Preussisch-Österreichischen Krieges von 1866 (Mi-
litärhistorische Studien 7, Berlin-Potsdam, 1964), p. 168.
administrație deficitară a armatei, ba chiar coruptă. Într-adevăr, o mare par-

te a trupelor au plecat în bătălie lipsite de dotări. În orice caz, directorul
general pentru chestiuni economice, care a fost scurtă vreme și adjunctul
comandantului superior al armatei, feldmareșal-locotenentul baron von
Eynatten, a fost pus în arest preventiv, unde s-a sinucis în noaptea de 7 spre
8 martie 1860. Ministrul de finanțe, baronul von Bruck, o personalitate in-
tegră, dar pusă totuși în legătură cu această chestiune, a fost destituit de
către împărat în mod abrupt, peste o lună și jumătate, motiv pentru care și
acesta și-a luat viața. În cele din urmă, a fost intentat un proces împotriva
lui Franz Richter, directorul general al Instituției de Credit pentru Comerț
și Industrie, care a activat și în calitate de consilier la Comandamentul Su-
prem al Armatei și care, pe lângă funcția de consilier, era și furnizor al arma-
tei. Acest proces s-a încheiat, din cauza lipsei probelor, doar cu o pedeapsă
minoră aplicată acuzatului, însă a aruncat o lumină întru totul îndoielnică
asupra metodelor de achiziție ale erariului.177 Însemnătatea politică a pro-
cesului a constat, desigur, în aceea că încercarea de a căuta motivele înfrân-
gerii în deficiențele logistice și de a le pune pe seama cercurilor economice
preponderent liberale eșuase. Mai mult, a reușit să se impună opinia, re-
prezentată de oponenții cursului urmat până acum, că motivul ar rezida în
lipsurile personale ale sectorul militar însuși. Armata „a fost aproape întot-
deauna condusă deficitar, fiindcă prea multe persoane incapabile au reușit
să ajungă în poziții mai înalte” – opina până și ziarul oficial austriac Gazeta
militară.178
Nimeni nu îndrăznea să se gândească la faptul că printre aceștia se
putea regăsi și comandantul suprem, deoarece el era, în definitiv, împăra
tul însuși. Exista mai degrabă tendința de a-i acuza de incompetență pe
asisenții săi militari. Prin urmare, la oficiile înalte și la cel mai înalt oficiu
nu s-a așteptat nicio influență, ci au fost luate măsuri drastice. Cei doi ge
neral-locotenenți Grünne și Gyulai au fost pensionați în calitate de „țapi
177 Privitor la afacerea Eynatten și procesul lui Richter, vezi Heinrich Benedikt, Die
wirtschaftliche Entwicklung in der Franz-Joseph-Zeit (Wiener Historische Studien 4,
Viena-München, 1958), p. 50 și urm., dar și Egbert Apfelknab, Waffenrock und Schnür-
schuh. Die Montursbeschaffung der österreichischen Armee im 18. und 19. Jahrhundert
(Militärgeschichtliche Dissertationen österreichischer Universitäten 4, Viena, 1984),
p. 49 și urm.
178 Militär-Zeitung, nr. 86 din 27.10.1860: „Was uns noth thut”.
ispășitori”, iar împreună cu ei încă peste o sută de generali.179 Însuși primul

asistent al împăratului din ultima campanie militară, general-locotenentul
Hess, a fost totuși, chiar dacă nu în circumstanțele cele mai onorabile, înde-
părtat din funcția sa de maistru al Cartierului General.
Măsurile de personal nu au fost, desigur, suficiente pentru a atenua cri-
ticile. Încercarea de a le reduce la tăcere prin frânarea pe cât posibil a orică-
rui fel de discuții vizând decurgerea campaniei militare a rămas de aseme-
nea zadarnică. Semnificativă a fost circumstanța că versiunea Cartierului
General privitor la campania militară180 a apărut doar în anii 1872-1876,
deci la mult timp după ce descrierea oficială a Războiului din 1866 fuse-
se deja publicată. Iar șeful adjunct al Cartierului General, feldmareșal-
locotenentul cavaler Wilhelm Ramming von Riedkirchen, a avut unele ne-
plăceri, întrucât o „contribuție la ilustrarea bătăliei de la Solferino” redacta-
tă de dânsul a fost, chipurile împotriva voinței sale, „tipărită ca manuscris”
apărut public și a cauzat senzație.181
Critica din „subterana” armatei a continuat și a devenit mult mai adân
că. În numeroase broșuri anonime publicate în străinătate – din cauza dispo
zițiilor privind cenzura pentru ofițeri – au fost ilustrate tot felul de idei.182
179 Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. II, p. 78, dă la terminarea activității de după războiul
din 1859 cifra de 5 general-locotenenți, 60 feldmareșal-locotenenți și 70 general-maiori.
180 Friedrich von Fischer și Johann Nosinich, Der Krieg in Italien 1859, 3 vol. (Viena,
1872-1876).
181 Vezi Heinrich Friedjung, Der Kampf um die Vorherrschaft in Deutschland 1859 bis 1866,
2 vol. (Stuttgart, 1897/1898), aici vol. I, p. 23. Și feldmareșalul pensionar Franz baron
(mai târziu conte) Marenzi a criticat, sub pseudonimul F. B. M., neajunsurile din apro-
vizionarea armatei în lucrările Worte im Fluge. Über Armee-Verpflegung (Laibach, 1860,
ediție nouă 1861), Die Mängel und Hilfen zu den Worten im Fluge über Armee-Verpfle-
gung (Laibach, 1861) și, în cele din urmă, Fragmente und Beiträge zu den Worten im
Fluge über Armee-Verpflegung (Laibach, 1861); în contra acestora, Ministerul de Răz-
boi și-a exprimat dezacordul (vezi KA, Nachlaß A/6, Nr. 37, 49-52). Vezi și Schmidt-
Brentano, Armee in Österreich, p. 252. Și după mai mulți ani, publicațiile lui Eduard
R. Bartels von Bartberg, locotenent-colonel al Cartierului General, au cauzat destulă
senzație. Vezi Peter Broucek, „Der «Fall Bartels». Zur nichtamtlichen österreichis-
chen Militärhistoriographie über den Feldzug von 1859”, mösta 32 (1979), p. 198-
215. Vezi și Peter Broucek, „Militärhistoriographisches Nachbeben des Feldzugsjahres
1859”, mösta 31 (1978), p. 283-297.
182 De exemplu: Militärische Aphorismen aus Oesterreich. Von einem österreichischen Solda-
ten (Leipzig, 1860), Ein Blick in das Innere der Oesterreichischen Armee. Von einem k.
k. oesterreichischen Offizier (Leipzig, 1861), Denkschrift eines oesterreichischen Soldaten
(Leipzig, 1861), A. D. A., Warum unterlag Oesterreich? Ein Mahnruf bei erneut drohen-
der Gefahr (München, 1861); – împotrivă: Viktor von Guggenthal, Beleuchtung der
Gazeta militară le rezuma, chiar dacă nu cu cea mai mare și recomandabilă

atenție, în felul următor: „Fără a o lua înaintea cuiva, am putea să ne rezumăm
pe scurt concepțiile și să exprimăm patru dorințe: mai multă cunoaștere ad-
ministrativă și mai puțină paradă, un mod de a face avansări care să ridice
mai degrabă meritele militare și să excludă tot ceea ce nu este soldățesc și, în
fine, o organizare care să permită o transmitere cât mai rapidă a ordinelor.
Coroana unei armate rămâne însă întotdeauna alegerea conducătorului de
oști și spiritul pe care acesta îl insuflă”.183
Și tocmai cel din urmă părea să lipsească: „o anumită supărare mârâie
prin tot organismul armatei”184, raporta ziarul, considerând că poate oferi
și motivele, adică formalismul mărunt, pedanteria serviciului militar con-
ceput de „epoca cruzilor colonei” și, în plus, modurile de avansare atât de
nefavorabile. Urmările nu au întârziat să apară. Între 1 ianuarie și 1 iunie
1860 nu mai puțin de 800 de ofițeri au demisionat din cauza posibilităților
precare de avansare!185
În ceea ce privește însă alegerea conducătorului militar, în această ches-
tiune critica a sărit de la cea pur militară la cea socială și politică. Deși ni-
meni nu îndrăznea să atace cel mai înalt vârf, totuși s-a pătruns suficient de
adânc în critică. Nu se aflau oare printre incapabilii comandanții superiori
cu precădere cei mai mulți membrii marii aristocrații?186 Oare nu s-a afirmat,
chiar și de partea franceză: „Ce ne sont pas des généraux, ce sont des grand
seigneur, habillés en uniforms?”187 Și cui își datorează acești nobili ascensi-
unea? Sistemului titularului! Mai avea oare un astfel de sistem un drept la
existență? Discuția privitoare la acest aspect a început, în orice caz, acum.188
Nu a existat însă nicio disponibilitate de a discuta despre păstrarea
pedantismului serviciului militar. Chiar cu ajutorul acesteia se intenționa
Broschüre „Warum unterlag Oesterreich von A. d. A.” nebst Erörterung von einigen Ursa-
chen des Verlustes der Schlacht bei Solferino (Viena, 1861).
183 Militär-Zeitung, nr. 19 din 07.03.1860: „Vier Wünsche”, p. 146.
184 Ibid., nr. 86 din 27.10.1860: „Was uns noth thut”.
185 Sechzig Jahre Wehrmacht 1848-1908 (Viena, 1908), p. 102.
186 Vezi Militärische Aphorismen aus Oesterreich, p. 23 și urm.
187 Bruno von Frankl-Hochwart, Briefwechsel zwischen Anastasius Grün und L. A. Frankl
(Berlin, 1897), p. 205.
188 Vezi Militär-Zeitung, nr. 52 din 29.06.1861: „Die Inhaberrechte”; vezi și discuția foarte
caracteristică purtată de editorul ziarului Österreichische Militärische Zeitschrift, Stref
fleur, cu un autor anonim în anul 1861. Österreichische Militärische Zeitschrift II/1
(1861), p. 286 și urm; II/2, p. 356 și urm; II/3, p. 49 și urm.
trecerea trupei peste criza morală în care ajunsese nu doar din cauza înfrân-
gerii, care, în plus, a fost prezentată de către liberali armatei drept o soartă
meritată. În mod corespunzător, autorul anonim al Memoriilor unui soldat
austriac, apărute în străinătate, ilustra exclusiv armata, „această mașinărie
de tragere lipsită de gânduri, folosită până acum, în vederea suprimării ori-
cărei rezistențe, drept o unealtă puternică dar lipsită de voință a guvernării
absolute, o împotrivire ce era expresia năzuinței la libertate care cuprinsese
domeniul reformelor, ceea ce însă nu se dorea la nivelurile de decizie ale
armatei”.189 Aceasta era tocmai chestiunea care nu era dorită la aceste nive-
luri de decizie ale armatei. Ea avea să rămână un instrument al principiului
monarhic, ferită de influența ideilor politice, ideal de atins poate cel mai
bine prin păstrarea formalismului, adică exact a „caracterului de paradă”
denunțat de Gazeta militară. Această tendință s-a evidențiat, desigur nu în
mod intenționat, ci mai degrabă involuntar, prin schimbările survenite în
uniformă.190
Firește, înainte de toate se căuta, pe baza experiențelor ultimei campa-
nii militare, o modernizare a uniformei și eliminarea elementelor depășite.
În privința pasului într-adevăr revoluționar, așa cum propunea locotenent-
colonelul de atunci al Statului-Major al Marelui Cartier General, baronul
Franz von John191, și anume introducerea în locul tunicii militare albe, a
unei uniforme gri care să aibă totodată și o funcție de camuflare, nu s-a pu-
tut lua o decizie. Până și schimbarea gulerelor țepene ale tunicilor militare,
care erau atît de neplăcute pe căldură, cu gulere moi, pliabile, s-a lovit ici
și colo de împotriviri, fiindcă noul guler a fost perceput ca fiind prea „ci-
vil” sau „burghez”.192 A fost semnificativ faptul că tunicile militare au ieșit
complet din uz în serviciul de luptă. De acum încolo, soldatul, atât în marș
cât și în luptă, indiferent de anotimp și în care teatru de operațiuni se afla,
urma să poarte mantoul său gri-deschis, indiferent dacă era iarnă sau îl pur-
189 Citat din Militär-Zeitung, nr. 32 din 20.04.1861, p. 249.

190 Privitor la uniformă, dotare și înarmare, vezi Teuber-Ottenfeld, Österreichische Armee,
p. 490 și urm. Un scurt cuprins în Erich Gabriel, „Das Kriegsjahr 1866 in waffentech
nischer Sicht”, și Günter Dirrheimer, „Die Uniformierung und Ausrüstung der
kämpfenden Heere”, ambele in Gedenkschrift 1866 (Viena, 1966), p. 22-33; respectiv
p. 34-55.
191 Werner Hahlweg, „Eine Denkschrift des Feldzeugmeisters Franz Freiherr von John
aus dem Jahre 1859 über Adjustierung und Ausrüstung des Infanteristen”, Zeitschrift
für Heeres- und Uniformkunde, 1934, p. 85 și urm.
192 „Stehende Rockkrägen”, Militär-Zeitung, nr. 9 din 01.02.1860.
ta peste o cămașă simplă, iar tunica militară era legată de raniță. Și chipiul
militar a primit, pentru protecție, un strat învelitor din pânză cerată. Acest
lucru aproape dădea impresia că armata nu avea voie „să se murdărească” în
luptă, pentru ca apoi să poată apărea într-un mod corespunzător de fercheș
la paradă. Acest lucru părea de departe cel mai important, fiindcă, așa cum
afirma un comandant de regiment: „Noi avem război doar câteva luni, în
schimb pacea durează ani întregi, de aceea noi trebuie să exersăm în mod
ordonat, nu în mod delăsător”.193 Din acest motiv a fost ceva mai mult de-
cât o simplă coincidență că în calitate de succesor al generalului Hess în
funcția de maistru al Cartierului General a fost numit cavalerul Ludwig von
Benedek, care avansase între timp la rangul de general-locotenent.
Nu se poate spune însă că von Benedek ar fi râvnit la acest post. Din
contră, el dorea de fapt – așa cum i-a transmis soției sale încă la începutul
campaniei militare – chiar să solicite pensionarea. Însă acest lucru era acum
complet exclus. El era singurul care a salvat onoarea armelor armatei austri-
ece pe teatrul italian de operațiuni. Asemenea oameni, în care armata vedea
întruparea a tot ceea ce constituia faima militară a Austriei, asemenea bărbați
nu puteau fi nicidecum lăsați să plece acum, cu atât mai puțin cu cât acest
general de succes aparținea pe deplin mediului burghez și, prin aceasta, părea
inatacabil în fața tuturor asalturilor venite din partea liberalismului burghez
triumfător în contra armatei chipurile „feudale”. În plus, ceea ce von Benedek
considera atunci ca fiind corect avea valabilitate în mod nelimitat atât pentru
prieteni, cât și pentru dușmani. Nu este deci nicio surpriză că el a devenit pen-
tru o scurtă perioadă, pe lângă șef al Statului-Major, și locumtenent și general
comandant în Ungaria, iar apoi comandant al Armatei a II-a la Verona. Foar-
te rar a mai existat un acord general asupra faptului că el era omul potrivit la
locul potrivit.
Serviciul militar sever și, după cum se spera, favorabil spiritului de dis-
ciplină a constituit, desigur, numai baza pe care trebuia să se desfășoare
regenerarea armatei. Decisiv a fost considerat faptul că aceasta a rămas în
continuare orientată înspre Casa stăpânitoare, iar asta se întâmpla înainte
de toate într-o vreme în care, în urma evoluțiilor politice, o reîntoarcere la
măsuri constituționale – chiar dacă ele aveau o amplitudine modestă – nu
193 Allgeine Militär-Zeitung, nr. 40 din 1861, citat după Elmar Wienhöfer, Das Militärwesen
des Deutschen Bundes und das Ringen zwischen Österreich und Preußen um die Vorherr-
schaft in Deutschland 1815-1866 (Studien zur Militärgeschichte, Militärwissenschaft
und Konfliktforschung 1, Osnabrück, 1973), p. 102.
mai era de evitat. Aici von Benedek s-a arătat întru totul la înălțimea misiu-
nii sale. Într-o ordonanță lansată foarte abil, el a luat o atitudine integral po-
zitivă față de nou-emisa patentă din anul 1861, ceea ce i-a adus și susținerea
înflăcărată din partea ofițerilor cu orientări liberale, ca de pildă Kuhn. În
amintita ordonanță, von Benedek atrăgea din nou atenția trupelor pe care
le comanda, în acel moment Armata a II-a din Italia, asupra acelui raport
de supunere directă și nemijlocită față de Coroană, care nu avea nevoie de
interpunerea unor instituții constituționale.194 Tot oarecum asemănător i
se adresase cu câteva luni în urmă și arhiducele Albrecht noului adjutant
general al împăratului, mai precis i s-a adresat direct acestuia.195 „Nu cumva
să se atingă vechile forme fără ca acest lucru să fie în mod urgent necesar”
– era tonul de bază al înscrisului său. În mod sigur, pentru poziția conser-
vatoare a lui Albrecht, esențiale au fost în primul rând experiențele sale do-
bândite în 1848, dar, dincolo de acestea, el dispunea și de o viziune foarte
clară pentru situația din acel moment a Monarhiei și evoluția ei în viitor. El
a recunoscut – sau cel puțin a simțit în mod instinctiv – că cedarea în fața
atât de des invocatului „spirit al vremii”, de pildă în sensul revendicărilor
liberal-german-naționale, putea să aibă o singură consecință, și anume ac-
celerarea și mai puternică a ascensiunii spiritului național în cadrul celorlal-
te popoare ale Monarhiei. Și tocmai aici vedea Albrecht răul cel real. Deja
în timpul campaniei din 1859 avuseseră loc numeroase dezertări pe motive
naționale196, un fapt care trebuie să-l fi neliniștit profund pe arhiduce, fiind-
că acesta era, așa cum evidenția Heinrich von Srbik, un „patriot al Austriei
Mari”. Atașamentul absolut față de caracterul supranațional al Monarhiei
era, conform arhiducelui, unul dintre stâlpii pe care se baza concepția sa
politico-statală, iar menținerea principiului legitimității și autorității era ce-
lălalt.197 Acestea nu au fost însă puternic zguduite. În interiorul armatei s-a
194 Ordonanța este publicată în Militär-Zeitung, nr. 30 din 13.04.1861: „Feldzeugmeis

ter von Benedek über die Neugestaltung Oesterreichs”. Vezi și Andreas Kienast,
„Feldzeugmeister Benedek und das Februarpatent”, miög 6 (1901), p. 691 și urm.
195 Srbik, Erzherzog Albrecht, Benedek und der altösterreichische Soldatengeist, p. 107 și urm.
196 Rothenberg, Army, p. 54 și urm.
197 Privitor la arhiducele Albrecht, vezi Josef Jakob Holzer, „Erzherzog Albrecht 1867-
1895. Politisch-militärische Konzeptionen und Tätigkeit als Generalinspektor des
Heeres”, teză de doctorat (Viena, 1974); August Werkmann, „Erzherzog Albrecht und
Benedek”, teză de doctorat (Viena, 1946); Rudolf Kiszling, „Feldmarschall Erzher-
zog Albrecht (1817-1895)”, in Große Österreicher. Neue Österreichische Biographie ab
1815 XIV (Zürich-Viena, 1960), p. 74-85; Ludwig Jedlicka, „Feldmarschall Erzherzog
reușit din nou bararea atacului. Spiritul trupei a rămas în linii mari intact.
În exterior, armata a trebuit să evacueze unele bastioane încă de pe acum.
Deja mai demult, atenția împăratului a fost atrasă de impresia nefavo-
rabilă provocată în rândul publicului de faptul că armata, cel puțin în sfera
sa militar-administrativă, nu fusese până atunci supusă niciunui fel de con-
trol printr-o altă autoritate, ca să nu mai amintim Reichsratul.198 Iar publi-
cul mai larg, în absența unui ministru de război responsabil, și-ar manifesta
rareori disponibilitatea de a-și exprima nemulțumirile direct contra persoa-
nei împăratului. Împăratul, al cărui prestigiu militar tocmai fusese puternic
afectat, se putea cu greu sustrage acestor argumente; prin urmare, încă în
ziua în care și-a emis cunoscuta Diplomă din octombrie, l-a numit ca minis-
tru de război pe feldmareșal-locotenentul conte Degenfeld, o personalitate
cuprinsă de o ușoară aură liberală și care practica, poate tocmai de aceea, o
opoziție tacită.199
Ceea ce s-a dorit să se inițieze în acest fel a devenit cu totul clar în cer-
curile armatei: „Noul nume are”, anunța Gazeta militară, „semnificația că
această putere va trebui să dea în Reichsrat, conform solicitărilor, explicații
și răspunsuri la interpelări, informații și socoteală. Ea [armata] ajunge ast-
fel într-un fel de dependență, care trebuie că va deveni deseori o piedică a
liberei ei voințe [...] poziția Ministerului de Război va deveni prin aceas-
ta mai neplăcută și neliberă”. Și privitor la bugetul militar, oricum atât de
controversat, se prevestea: „În vremuri de pace va domina, ca peste tot în
statele constituționale, parcimonia. Pacifiștii din Reichsrat vor dori, la fel ca
pretutindeni, să facă economii pe spinarea marelui buget al armatei și vor
Albrecht (1817-1895)”, in Hugo Hantsch (coord.), Gestalter der Geschicke Österreichs

(Studien der Wiener Katholischen Akademie 2, Innsbruck-Viena, 1962), p. 389-395;
Brigitte Hamann, „Erzherzog Albrecht – die graue Eminenz des Habsburgerreiches.
Hinweise auf einen unterschätzten Politiker”, in Isabella Ackerl, Walter Hummelber-
ger și Hans Mommsen (coord.), Politik und Gesellschaft im alten und neuen Österreich,
Festschrift für Rudolf Neck zum 60. Geburtstag, vol. I (Viena, 1981), p. 62-77. Atragem
atenția și asupra biografiei arhiducelui redactată în perioada interbelică de Eduard
Heller, însă neterminată și nepublicată (manuscris păstrat la Arhiva de război, B/679),
important în măsura în care, la redactare, s-au folosit materiale pierdute între timp, fie
și parțial, ca urmare a războiului.
198 Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 25; Wagner, Kriegsministerium, vol. I, p. 143.
199 Privitor la persoana lui Degenfeld, vezi Wagner, Kriegsministerium , vol. I, p. 174 și urm;
Karl Netrval, „Feldzeugmeister August Graf Degenfeld-Schonburg (1798-1876). Offi-
zier und Staatsmann”, teză de doctorat (Viena, 1971).
lua pe timp de pace prea puține măsuri în vederea războiului, poate chiar
vor privi armata ca pe o povară”.200
Într-adevăr, așa s-a și întâmplat, iar „cvartetul de coarde” al deputaților
liberali și al viitorului ministru dr. Carl Giskra – așa cum cu plăcere se de-
numea comisia financiară a noului Reichsrat – a fost, în funcție de punctul
de vedere al observatorului de mai târziu, ridicat în slăvi sau surghiunit în
adâncurile iadului.201
Oricare ar fi fost luarea de poziție față de aceasta, necesitatea de a scă-
dea costurile provocate de armată nu a fost recunoscută ca urgentă doar de
către deputații liberali ai Reichsratului, pe baza viziunii lor politice. Însuși
ministrul imperial de finanțe era de aceeași părere. El atrăsese deja atenția
înainte de Războiul din 1859 că „ruina financiară este cea mai mare înfrân-
gere care poate fi provocată de un dușman”202, și nici în cercurile militare
nu se putea face abstracție de faptul că poziția Austriei ca mare putere nu
se baza doar pe forța militară, ci cel puțin în aceeași măsură și pe posibili-
tățile ei financiare, ba chiar că premisa de existență a celei dintâi este
condiționată de cea din urmă.203 Aceasta însemna că în urma tensiunilor
militare din ultimii ani armata nu mai putea fi lăsată să aibă aceeași amploa-
re, ci trebuia pusă în practică o sensibilă reducere a ei.
În consecință, reducerile de efectiv au devenit inevitabile. Dacă în
1859 efectivul de pace al infanteriei încă număra 175.460 de soldați, acesta
a scăzut până în anul 1860 la 125.000 de oameni. Dacă întreaga armată avea
în 1861 un efectiv de 280.061 soldați și 48.916 de cai, în anul următor au
mai rămas doar 254.613 de soldați și 42.554 de cai. Prin înființarea a patru
batalioane de infanterie s-a reușit oarecum, în anul următor, surmontarea
acestor lipsuri, dar efectivul din anul 1859 nu a mai fost atins.204 Econo-
misirile au impus și o demontare a structurii armatei, construită cu atâta
efort după 1849. Ideea pretențioasă ca structura armatei pe timp de pace să
corespundă practic cu cea pe timp de război s-a dovedit iluzorie.
200 Militär-Zeitung, nr. 93 din 21.11.1860: „Das neue Diplom”. Vezi și Schmidt-Brentano,
Armee in Österreich, p. 148 și urm.
201 O apreciere pozitivă a politicii lui Giskra găsim la Adolf Beer, Die Finanzen Österreichs
im 19. Jahrhundert (Praga, 1877), p. 318. Regele s-a exprimat însă negativ: Feldzeug
meister Benedek, p. 342 și urm.
202 Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 140.
204 Sechzig Jahre Wehrmacht, p. 100.
Aproape toate comandamentele de armată, cu excepția celei a Arma-

tei a II-a de la Verona, au fost dizolvate. Deoarece întinderea teritorială
aproximativă a unui corp de armată și jumătate a fost pierdută în favoarea
Lombardiei205, s-a renunțat la împărțirea de până atunci în 12 corpuri de ar-
mată și trei guvernorate militare (Timișoara [Temesvár], Zagreb [Zágráb,
Agram] și Dalmația) în favoarea unei împărțiri în 10 generalate, sub co-
manda cărora se aflau, pe timp de pace, 40 de brigăzi de infanterie. Însă
pentru a ajunge la numărul dorit de 40 de brigăzi, trebuia mărit numărul
regimentelor de infanterie. Armata cuprindea acum 80 de regimente de
infanterie de linie, alături de 14 regimente de infanterie de graniță, 32 de
batalioane de vânători de câmp și opt de vânători imperiali.
Schimbările au trezit îndoieli rezultate din presiunea stării de lucruri,
dar au fost poate înlesnite și de faptul că în ciuda unei polarizări crescânde
dintre Austria și Prusia, în mod evident nu se lua în calcul un război ce ar
putea avea loc în curând între aceste două state. În cercurile militare prusa-
ce au existat forțe puternice care se străduiau să pună în aplicare pretențiile
de lider ale Prusiei în Germania mai degrabă prin intermediul unei alianțe
cu Austria decât printr-un război. Însă, la fel ca înainte, mișcarea națională
din Italia constituia obiectul neîncrederii și al grijilor atât ale politicienilor,
cât și ale cercurilor militare imperiale.
În mod evident, nici aici nu putea fi vorba despre o revanșă, chiar dacă
ofițeri superiori, ba chiar și împăratul însuși, cultivau unele concepții mai
degrabă nebuloase în această privință.206 Realitatea se prezenta însă într-
o formă mai dură. Caracteristic, Austria lăsase în anul 1860, atunci când
Sardinia-Piemontul era puternic angajat în pătrunderea sa pe teritoriul Sta-
tului Papal, nefolosită această șansă a unei intervenții.207 Înființarea a cinci
batalioane de „bersaglieri” austrieci, recrutate în 1859 și 1860 pentru spri-
jinirea Papei208 și care s-au dovedit nu foarte eficiente, a fost cam tot ceea
ce s-a putut folosi. Recrutările pentru un corp austriac de voluntari care să
fie pus la dispoziția fratelui împăratului, arhiducele Maximilian, în lupta sa
pentru tronul imperial mexican a fost în schimb, dacă dorim să o privim
205 Referitor la organizarea și completarea armatei de după 1859, vezi ibid., p. 104 și urm.
Vezi și Wrede, Geschichte der Wehrmacht, vol. I, p. 53 și urm., 635; vol. III, p. 34 și urm.,
50, 58, 67 și urm., 77; vol. IV, p. 88 și urm.
Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p. 227.
206
207 Engel-Janosi, Österreich und der Vatikan, vol. I, p. 101 și urm.

208 Friedrich Nobile von Richter, Geschichte der österreichisch-slawischen und deutschen
Freiwilligen und ihre Kämpfe im Kirchenstaat im Jahre 1860 (Mainz, 1861).
așa, ultima expresie a unei solidarități monarhice, documentată anterior cu

mijloace mult mai masive.209
Izolarea politică a Imperiului Habsburgic în Europa a avansat între
timp atât de puternic, încât se credea că Austria își mai putea arăta prezența
în Germania doar printr-o demonstrație militară, de data aceasta însă de
partea Prusiei. Cu toate că Monarhia a intervenit în 1864 în conflictul
pentru ducatele din Schleswig-Holstein prin trimiterea Corpului al VI-lea
de Armată și a unui escadron al marinei militare, nu s-a putut atinge aproa-
pe nimic în privința scopului politic urmărit. Din punct de vedere pur mili-
tar, această expediție și-a avut părțile bune, cel puțin prin faptul că trupele
participante, dar și întreaga armată, și-au recâștigat cel puțin în parte în-
crederea de sine. Pentru conducerea superioară a armatei s-a evidențiat și
un alt aspect, aparent pozitiv, în măsura în care această campanie părea să
arate că cel puțin din punctul de vedere al instrucției s-au tras învățămintele
corecte din campania anului 1859.
În urma războiului pierdut au existat strădanii numeroase în direcția
unei instrucții moderne a trupelor. În cazul cavaleriei au fost înregistrate
fără îndoială, și progrese reale. Aici importanța a revenit – dincolo de regu-
lamentele emise – în primul rând personalității baronului von Edelsheim,
care a inițiat noile direcții. Acesta a tras concluzia corectă din experiența
anului 1859, și anume că particularitatea peisajului Italiei Superioare so-
licită o capacitate deosebită de adaptare din partea calului și călărețului la
specificul terenului, deci ceea ce în echitație se numește călăria de campa-
nie. Ca brigadier superior, von Edelsheim a încercat în cazul celor trei re-
gimente voluntare de cavalerie care au fost formate în 1859, respectiv în
1860, dar înainte de toate la elevii săi favoriți, așa-numiții „ulani Trani”, să
209 Convenția între Austria și Mexic din 19 octombrie 1864 privind recrutarea unui corp
de voluntari pentru serviciul militar mexican în statele Austriei și privitor la tratamentul
aplicat voluntarilor recrutați; ömz VI/2 (1865), p. 129 și urm. Vezi Andreas Cornaro,
„Österreich und das mexikanische Freikorps”, mösta 14 (1961), p. 64-79; Gerlinde
Stichler, „Der Anteil Österreichs an der Unternehmung Erzherzog Maximilians in
Mexiko. Das österreichische Freiwilligen-korps”, teză de doctorat (Viena, 1963); Felix
Gamillscheg, Kaiseradler über Mexiko (Graz-Köln-Viena, 1964); Felix Gamillscheg,
„8000 Österreicher mit Maximilian in Mexiko”, Zeitschrift für Lateinamerika 11 (1976),
p. 40-53; Edmund Daniek, Sie zogen nach Mexiko. Ein Denkmal für die österreichischen
Freiwilligen unter Kaiser Maximilian 1864-1867 (Historische Bildungsreihe 1, Viena-
München-Zürich, 1964); Erwin A. Schmidl, „Die Aufzeichnungen Julius Fleißigs
über seine Teilnahme am mexikanischen Abenteuer Kaiser Maximilians 1864-1867”,
mösta 37 (1984), p. 247-289.
pună în aplicare noul sistem de călărie. Noua procedură, intitulată „Trani-

Schneid”, a fost introdusă în scurt timp la întreaga armată din Italia, de-
venind o noțiune pentru abordarea fără menajamente a celor mai mari și
mai grele obstacole, precum și pentru folosirea chiar și a ultimelor rezerve
oferite de cal și călăreț.210 Spiritul ofensiv pe care von Edelsheim a înțeles
să-l inoculeze cavaleriei austriece în puținii ani până în 1866 a adus în cele
din urmă și rezultatele scontate; nu în ultimul rând în atacul, devenit aproa-
pe legendar, al ulanilor Trani, aflați sub conducerea colonelului von Ro-
dakowski, în bătălia de la Custoza, exact în aceeași zi, însă la șapte ani după
bătălia de la Solferino.211
În timpul campaniei din Italia infanteria a trebuit să fie martoră la modul
în care, în atacul lor, francezii pur și simplu au zădărnicit focul puștilor aus-
triece, în felul lor superioare celor franceze. Ca învățătură pentru viitor s-a
tras concluzia că – chiar dacă va fi vreodată de înfruntat un foc al unor arme
superioare de partea inamică – trebuie să procedeze în mod asemănător.
Campania contra Danemarcei părea să confirme acest lucru. Pierde-
rile pe care austriecii le-au înregistrat, de exemplu în bătălia de la Oever-
see din 6 februarie 1864, au fost destul de mari și ar fi trebuit să dea de
gândit. În schimb, succesul tactic repurtat a permis trecerea peste acest
aspect, întrucât cercetările efectuate imediat după sfârșitul campaniei au
dus la concluzia satisfăcătoare că un număr mare dintre răniții în această
luptă prezentau ori împungeri cu baioneta, ori răni ale loviturilor cu patul
armei.212 S-a ajuns, așadar, în mod indubitabil, la o luptă corp la corp, deci
trupa într-adevăr „a subminat” focul inamic, așa cum a sunat ordinul. Într-o
altă luptă, și anume la Veile, în Iutlanda, această „tactică a împingerii”, de-
dusă din campania anului 1859, a avut din nou succes. Lucrul a fost cu atât
mai îmbucurător cu cât prusacii, care se puteau mândri cu fapte de arme
la fel de curajoase, și-au făcut simțită prezența doar la asedierea tranșeelor
Düppler. Însă și aici părea ca și cum aceștia nu ar fi putut ajunge la nivelul
elanului austriecilor în atac. Nici atât de des menționata pușcă cu cui per-
210 Vezi și ilustrația din nuvela lui Torresani, „Kropatsch, der echte Kavallerist”; vezi și
Sechzig, Jahre Wehrmacht, p. 115.
211 Cajetan Pizzighelli, Geschichte des k. u. k. Ulanenregiments, nr. 13, 1860-1910 (Zloczów,
1910), p. 295 și urm.
212 Vezi „Ist es in dem Gefecht bei Oeversee wirklich zum Handgemenge gekommen?”,
ömz VI/2 (Viena, 1865), p.107 și urm.; mai departe, „Das Gefecht bei Veile” din 8 mai
1849 și din 8 martie 1864; ibid., mai ales p. 343.
cutor nu a reușit să le acorde o forță de impact mult mai mare decât cea a
baionetelor austriece. Rețeta pentru viitor putea astfel să cuprindă un atac
furtunos cu baioneta într-o linie închisă a masei de divizie, prin divizie fiind
înțelese aici întotdeauna două companii.
Acest lucru părea întru totul logic și era totuși în mod fundamental
greșit, așa cum un observator atât de critic al campaniei, și anume Helmuth
von Moltke, a recunoscut în mod corect. „Nu se poate”, afirma el, „trasa
ofensivei o misiune mai rea decât trecerea peste un spațiu întins și liber”213;
tocmai în fața acestei provocări a fost pusă în mod repetat infanteria austri-
acă atunci când, doi ani mai târziu, a trebuit să înfrunte într-un atac focul
puștilor prusace cu cui percutor.
7. Königgrätz/Sadova și semnătura epocii

Nu ar fi o idee lipsită de șarm, chiar dacă ar fi una lipsită de sens, să în-
cercăm să ne imaginăm ce curs ar fi luat istoria europeană dacă la Sadova
s-ar fi repurtat o victorie austriacă și nu una prusacă. Fără nicio îndoială,
această bătălie, care conform numărului participanților a fost dintre cele
mai mari ale secolului al XIX-lea, a fost una dintre puținele bătălii într-ade-
văr decisive, cu consecințe greu imaginabile atât pentru Monarhie, cât și
pentru întreaga Europă. Încă o dată, politica externă imperială – împinsă
fără speranțe într-o defensivă – nu a mai văzut altă posibilitate de ieșire de-
cât lăsarea în mâinile armatei a destinului Imperiului. Cel puțin în ceea ce
privește principalul loc al confruntării din Boemia, armata era ca lovită cu
o măciucă, fiind practic și literalmente lipsită de tot ceea ce, începând din
1849, s-a realizat cu atâta zel, cu costuri imense și cu mare un efort birocra-
tic. Acum a sunat ceasul adevărului, pe al cărui drum, în urma loviturii pri-
mite cu șapte ani mai înainte, nu s-a ajuns, în ciuda unor strădanii într-ade-
văr sincere. Acum devenise clar: dotarea, instrucția, structurarea armatei și
tehnica de comandă au fost mai mult decât puse la îndoială de faptele reale
ale războiului care trecuse. Despre asta nu mai rămăsese nimic de discutat
în cadrul armatei. S-a încercat, prin urmare, cât de repede s-a putut, des-
prinderea din respectivele consecințe.
213 Kessel, Moltke, p. 282.

În urma pierderilor aproape inimaginabile provocate de dotarea su-

perioară a infanteriei prusace, care – chiar dacă pe nedrept – a fost con-
siderată decisivă în hotărârea sorții războiului214, introducerea unei puști
cu încărcare prin spate, împotriva căreia existaseră anterior împotriviri atât
de puternice, a devenit acum o simplă problemă tehnico-logistică.215 O co-
misie „a puștilor cu încărcare prin spate” a analizat acum toate sistemele
de arme de acest fel din punctul de vedere al oportunității adoptării lor de
către armată și era deja înclinată să recomande introducerea „sistemului
Remington” american, care s-a impus atât de mult în Războiul american
de Secesiune ce tocmai se încheiase. Totodată, în ultimul minut, un con-
structor autohton, și anume tânărului armurier Josef Werndl, originar din
Stiria, Austria Superioară, a izbutit să învingă concurența.216 În anul 1867,
el a primit o comandă pentru livrarea primelor 100.000 de bucăți de „puști
Werndl”, care au devenit atât de vestite ulterior. Aici însă nu doar modul
adecvat de construcție sau prețul scăzut a fost cel care sprijinit ascensiunea
acestei arme. Mai degrabă Werndl a identificat mai repede decât militarii
ceea ce va conta în viitor, respectiv ce vremuri au sosit și în domeniul arma-
tei, și anume că sunase ceasul producției de masă prin industrializare.
Aceasta a început în Europa, iar în Austria cu mare ezitare, în timp ce
în Statele Unite ale Americii funcționa deja din plin. Mințile deschise din
Armata Chezaro-Crăiască au observat deja de mai demult, cu mare interes,
această evoluție. Astfel, colonelul Moering studiase încă din anii ’40 organi-
zarea armatei în diferite state. El și feldmareșal-locotenentul von Mollinary,
dar și, cum se știe, Tegethoff au urmărit îndeaproape Războiul Civil ame-
rican.217 Însă din toate acestea nu puteau fi trase consecințe practice, nu în
214 Deja la 17.07.1866, general-maiorul Karl Moering nota în jurnalul său: „Vina o vor
purta numai puștile cu percutor și ghinionul nostru!” Vezi Wandruszka, Schicksalsjahr
1866, p. 270. Întru totul în acest sens argumentează Regele, Feldzeugmeister Benedek,
p. 372 și urm. Privitor la adevăratele motive, vezi Allmayer-Beck, Der Feldzug der öster
reichischen Nord-Armee, p. 105-141.
215 Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 147.
216 Privitor la Josef Werndl și fabrica sa, vezi Hans Doppler, 75 Jahre Steyr-Werke. Festschrift
hrg. von der Steyr-Daimler-Puch-AG (1939); Hans Seper, „100 Jahre Steyr-Daimler-
Puch-AG. Der Werdegang eines österreichischen Industrie-Unternehmens”, Blätter
für Technikgeschichte 26 (1964), p. 1-86; Jaroslav Lugs, Handfeuerwaffen, 2 vol. (Ber-
lin/Est, 1962), aici vol. I, p. 596.
217 Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. II, p. 96; Mollinary, „Über die Anwendung drehba-
rer Eisenthürme der Ericson’schen schwimmenden Batterie als gedeckte Geschützstän-
ultimul rând din pricina lipsei banilor. Este motivul pentru care erau mult
mai capabili întreprinzătorii privați.
În iulie 1863, Josef Werndl s-a întors dintr-o călătorie în Statele Uni-
te. Aceasta fusese deja a doua sa călătorie. Cu zece ani în urmă, el fusese
„dincolo”, iar atunci a lucrat ca lăcătuș în faimoasa fabrică de arme a lui
Remington din Ilion, precum și la Samuel Colt. S-a întors acasă cu consta-
tarea că producția de arme nu va mai putea rămâne pe viitor un meșteșug,
așa cum îl practica tatăl său, ci va trebui să devină un proces de producție
industrială. Din acest motiv, el va prelua firma tatălui său, o va moderniza
și, împreună cu maistrul industrial Karl Holub, va începe construcția unei
arme cu încărcare prin spate, al cărei prim proiect utilizabil îl va prezenta
în 1863, în orice caz cu trei ani înaintea războiului cu Prusia. Însă în acel
moment nu exista cerere pentru așa ceva. În timpul celei de-a doua călă-
torii, Werndl a avut ocazia să studieze, în mijlocul Războiului Civil ame-
rican, „măreția fabricării cu mașini din America”. Doar în acel an, Colt a
livrat 136.579 revolvere. La Remington au fost produse zeci de mii de puști
Springfield.218 Iar asta cu cea mai precisă execuție. Însă ceea ce era posibil
dincolo de ocean trebuie să fie posibil și aici, și anume „construcția prin
schimb”, preluată din America și forțată atât de mult de către Werndl, adi-
că realizarea de piese în masă, la cea mai mare precizie, și care se puteau
schimba oricând între ele. În cele din urmă, nu numai toate țările Europei,
inclusiv Germania, pentru care Werndl a preluat în 1873 un contract pen-
tru o jumătate de milion de puști Mauser, ci și Persia, Chile și China au
devenit în următorii ani comanditari ai firmei din Steyr.219
Și următorul imbold, cel mai însemnat pentru dezvoltarea în continu-
are a armelor manuale austriece de foc, a venit tot din America. În 1876,
inginerul superior al Căilor ferate de stat austriece, Ferdinand Mannlicher,
de bei Befestigungen am Lande” ömz III/2 (1862), p. 251 și urm. Vezi, mai departe, Freg.
Kpt. Österreicher, „Die amerikanischen Seegefechte im März 1862”, ömz III/2 (1862), p
104, 179 și urm.; Karl Moering, „Vorschläge zur Verwendung von schussfesten eisernen
Gehäusen in der Fortification”, ömz III/2 (1862), p. 173 și urm.
218 Vezi și Lugs, Handfeuerwaffen, vol. I, p. 525 și urm.
219 Vezi Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Bd. Oberösterreich und
Salzburg (Viena, 1889), p. 309; vezi și Herbert Matis, „Karl Bachinger, Österreichs
industrielle Entwicklung”, in Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch (coord.), Die
Habsburgermonarchie 1848-1918, vol. I: Die wirtschaftliche Entwicklung (Viena, 1973),
p. 105-232, aici p.181; Hans Strachowsky, „Die Waffenindustrie in Österreich”, in Die
Groß-Industrie Österreichs , vol. III (Viena, 1898), p. 135-144.
a primit din partea constructorului american Lee, în timpul șederii sale în

calitate de reprezentant al Căilor ferate nordice în Philadelphia, ideea pen-
tru o pușcă cu repetiție, pe care acesta o va dezvolta în anii ’80 și cu care,
în urma unor modificări mai mici și repetate, soldații Austro-Ungariei vor
pleca la război în 1914.220
Ceea ce a însemnat Werndl pentru înarmarea infanteriei părea să în-
semne pentru artilerie, cel puțin momentan, Franz Uchatius.221 El a devenit
cunoscut, așa cum am amintit anterior, în anul 1849, prin construirea de
bombe aeriene aruncate din baloane, dar s-a ocupat și de dezvoltarea fo-
tografiei, apărută tot atunci, și deja în 1854 a înregistrat un brevet pentru
producția de oțel turnat. Din păcate, o răspândire mai însemnată a acestu-
ia nu a avut loc, fiindcă simultan Henri Bessemer și-a prezentat publicului
procedeul de obținere a oțelului turnat, care era în mod semnificativ mai
ieftin. Acum însă Uchatius devenise, începând cu 1861, comandant al fabri-
cii de tunuri din Viena, iar din 1871, cu grad de locotenent, comandant su-
perior al întregului arsenal al artileriei, poziție din care a încercat încă o dată
să preia conducerea turnătoriei de tunuri. Încurajat de un model rusesc,
el a dezvoltat un aliaj de bronz în care a reușit să reunească, într-un mod
necunoscut până atunci, tăria oțelului cu finețea cuprului, noul aliaj fiind
denumit de el „bronzul de oțel”. În orice caz, a reușit astfel să aducă Austriei
o independență față de străinătate, chiar dacă una temporară. Materialul de
tunuri din „bronzul lui Uchatius”, care a ajuns în uzul Armatei Imperiale
începând cu 1875, și-a dovedit calitatea extraordinar de înaltă nu în ultimul
rând prin faptul că a rămas în folosință în mai multe rânduri până în vremea
Primului Război Mondial. Desigur, Uchatius trebuie să fi avut îndoieli dacă
bronzul său se va putea impune pe termen lung în fața oțelului de creuzet
turnat, aflat într-un proces de continuă îmbunătățire, ceea ce, din câte se
pare, ar fi constituit și motivul suicidului său.222
220 Privitor la Ferdinand Mannlicher, vezi Egon Neumann, „Ferdinand Ritter von Mannli-
cher”, Schuß und Waffe 8 (1914/1915), p. 98 și urm.; Lugs, Handfeuerwaffen , vol. I, p.
579.
221 Privitor la Franz von Uchatius, vezi, între altele, Alfred von Lenz, Lebensbild des Ge-
nerals Uchatius, des Erfinders der Stahlbronzegeschütze (Viena, 1904); Erich Kurzel-
Runtscheiner, „Franz Freiherr von Uchatius”, Blätter für Technikgeschichte 4 (1938), p.
40-65; Katalog einer Sonderausstellung „Fliegen 90/71”, vol. I, p. 82 și urm.
222 Daniel Freiherr von Salis-Soglio prezintă într-un mod reușit în memoriile sale (Mein
Leben und was ich davon erzählen will, kann und darf, 2 vol. [Stuttgart-Leipzig, 1908],
aici vol. II, p. 69 și urm.) motivul suicidului lui von Uchatius ca fiind îndoielile acestuia
Într-adevăr, în cele din urmă și în Austria s-a revenit la oțel ca material

de fabricare a tunurilor. Uchatius nu a mai ajuns să trăiască acest moment și
nici ascensiunea armurierilor vechii Austrii, care la cumpăna dintre secole
urmau să fabrice piesele de artilerie grea și foarte grea și care vor căpăta o
faimă legendară în istoria acestei arme. În orice caz, începuturile au avut
loc încă în timpul vieții lui, atunci când contele Waldstein a fondat la Plzeň
(Pilsen) o mică fabrică de mașini, a cărei funcționare a fost perturbată în
mod semnificativ de războiul din 1866. În acea fabrică lucrau 33 de oameni
atunci când proprietarul l-a numit la conducere, în același an, pe inginerul
cavaler Emil von Škoda. Deja după trei ani, firma a trecut în proprietatea di-
rectorului, care i-a schimbat denumirea în firma „E. Škoda, Pilsen”.223 Soar-
ta acestei firme a devenit apoi cunoscută în toată lumea. În plus, în ambele
jumătăți ale Imperiului, cum se spunea deja acum, s-a dezvoltat începând
cu anii ’70 o industrie de armament, chiar dacă de proporții oarecum mo-
deste.224
Industrializarea războiului a fost totodată și factorul care a influențat
indirect schimbarea uniformei armatei chezaro-crăiești. Efectul devasta-
tor al armelor de foc portabile moderne, care s-a putut constata în 1866,
a generat tot mai mult necesitatea de a-i sustrage pe cât posibil pe soldați
de sub observarea de către inamic. Acum, în sfârșit, a apărut ideea adap-
tării uniformei necesităților unei lupte, devenintă mai importantă decât
necesitățile de paradă. Din nou, feldmareșal-locotenentul von John, care a
fost în timpul războiului întâi șef al Statului-Major al Armatei de Sud, acum
șef al Statului-Major și totodată însărcinat cu conducerea Ministerului de
dacă tunul său de 28 cm pentru apărarea coastei ar putea face față presiunii gazelor
muniției moderne. Tunul, despre care Salis-Soglio scrie că s-ar afla expus în fața clădi-
rii arsenalului, a fost din păcate topit după al Doilea Război Mondial. Foto la Kurzel-
Runtscheiner, „Uchatius”.
223 Vezi Alfons Halkowich, „Die Eisenwerke Österreich-Ungarns”, Mitteilungen über Ge-
genstände des Artillerie- und Geniewesens, 42 (1911), p. 1147 și urm. Privitor la Emil
Škoda, vezi Karl Skoda, „Emil Ritter von Skoda”, in Neue Österreichische Biographie
1815-1918, vol. IV (Viena-Zürich-Leipzig, 1927), p. 164-167; Gustav Otruba, „Emil
Ritter von Škoda”, in Karl Bosl (coord.), Lebensbilder zur Geschichte der böhmischen
Länder , vol. I (München, 1974), p. 197-234.
Vezi Iván T. Berend și György Ránki, „Ungarns wirtschaftliche Entwicklung”, in Adam
224

Wandruszka și Peter Urbanitsch (coor.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918 , vol. I:
Die wirtschaftliche Entwicklung (Viena, 1973), p. 462-527, aici 503, 508; Halkowich,
Eisenwerke, p. 1144 și urm.
Război225, a luat din nou cuvântul, la fel ca în 1859, cu propuneri radicale,

dar fără a avea un succes deplin. În orice caz, tunica albă istorică, de se-
cole trăsătură distinctivă îndeosebi a infanteriei imperiale, a dispărut cu
desăvârșire, împreună cu mantourile albe ale dragonilor, ulanilor și curasi-
erilor. Infanteria a primit acum, poate și sub influența modelului prusac, o
tunică militară albastră, iar mai târziu un bluzon de aceeași culoare.
În schimb, cavaleria considera că va putea evita această evoluție. În
Austria s-a recunoscut ceea ce în Prusia, cel puțin pentru un Moltke226, de-
venise demult clar, și anume că distincția dintre cavaleria ușoară și cea grea
este un anacronism. În mod corespunzător, curasierii au fost șterși de pe lis-
tele regimentelor, ceea ce a însemnat că ei au fost pur și simplu redenumiți
dragoni, de care acum abia dacă se deosebeau. Acest lucru nu voia încă să
însemne că s-ar fi recunoscut faptul că însăși cavaleria își va pierde tot mai
mult menirea de cavalerie de luptă. Acest rol a devenit evident, într-un mod
impresionant, tocmai la Custoza și Sadova.
Cavaleriei i-a căzut greu să își ia rămas bun de la aceste tradiții pline
de faimă, deoarece în locurile înalte și chiar în cel mai înalt oficiu încă se
socotea că atacurile unor mase imense de cavalerie erau privite cu mare
plăcere.227 Încă la începutul secolului al XX-lea, pictori ecveștri renumiți ca
Ludwig Koch sau Adalbert Kossak ilustrau călăreții imperiali în imagini de
luptă istorizante sau vizionare.228 „Spiritul de călăreț” proeminent nu punea
niciun accent pe ideea de a se ascunde de inamic pe câmpul de luptă. Nu
este deci de mirare că din partea cavaleriei s-a intervenit, în cadrul reformei
uniformelor de după 1866, în sensul menținerii în continuare a uniforme-
lor colorate de cavalerie până în 1914, considerându-se că trebuie împiedi-
cată orice adaptare la uniformele de câmp, lipsite de orice fel de decorații,
ale celorlalte arme.
225 Despre John, vezi Heinrich Ritter von Srbik, „Erinnerungen des Generals Freiherrn
von John 1866 und 1870”, in Aus Österreichs Vergangenheit (Salzburg, 1949), p. 43-
105.
226 Kessel, Moltke, p. 286.
227 Vezi Rothenberg, Army, p. 84; în plus, Rudolf Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand von
Österreich-Este. Leben, Pläne und Wirken am Schicksalsweg der Donaumonarchie (Graz-
Köln, 1953), p. 263 și urm.
228 Vezi pictura în ulei realizată de Ludwig Koch în anul 1908: „Colonelul Rodakowski în
bătălia de la Custoza la 24 iunie 1866” (HGM Inv. BI 18 559), și Wojciech (Adalbert)
Kossak: „Cum va ataca armata”, pictată în anul 1888.
Modelul învingătorilor se pare că a contribuit și la faptul că după lupta

de la Sadova organizarea armatei a revenit iarăși, de această dată definitiv,
la cea în divizii.229 Și a mai existat un punct important în care se dorea cât
mai grabnic imitarea Prusiei, căci acolo s-a recunoscut unul dintre motivele
principale ale victoriei: introducerea serviciului militar generalizat.
Fără îndoială că o utilizare completă a puterii de apărare a Imperiului,
sub deviza „Un popor la arme”, conținea ceva fascinant pentru organizato-
rii militari. În acest sens, feldmareșalul von John solicita la 26 decembrie
1866, în cadrul unei preasupuse cereri către împărat, introducerea servi-
ciului militar generalizat, iar peste două zile împăratul își dădea acordul
printr-o ordonanță care aducea unele modificări Legii pentru completarea
armatei din anul 1858, care urmăreau principiul serviciului militar genera-
lizat.230 Aici s-a evidențiat deja o situație modificată. Noul premier al Unga-
riei și ministrul apărării acesteia, contele Julius (Gyula) Andrássy, a obținut
retragerea acestei ordonanțe pentru Ungaria, întrucât dorea ca o astfel de
reglementare să aibă loc doar pe cale constituțională.231 Andrássy însuși era
un mare promotor al principiului serviciului militar generalizat232, numai
că îi trecea cu vederea aspectele importante pe planul politicii interne, care,
pentru el, se aflau în cea mai mare măsură în domeniul național, asupra
căruia vom mai reveni.
De altfel, această problemă ridica și chestiuni economice și sociale
deloc nesemnificative. De exemplu, era oare statul capabil din punct de
vedere financiar să solicite îndeplinirea acestei datorii din partea tuturor
cetățenilor săi apți pentru serviciul militar? Sau această reglementare tre-
buia – așa cum stăteau lucrurile la început – să ducă în mod necesar la îm-
povărarea suplimentară a acelor straturi sociale care oricum purtaseră și
până atunci cele mai mari sarcini economice? Oare fusese deja evaluat ceea
ce doar mai târziu, în 1887, scria baronul Karl von Vogelsang, un cunos-
cutul reformator social catolic, în ziarul conservator Vaterland: „Legătura
intrinsecă a serviciului militar generalizat cu dreptul de vot universal și cu
democrația socială poate fi negată doar de acela care trăiește în concepția
229 Domeniile de dislocare ale celor 36 de divizii nou-formate se regăsesc în Sechzig Jahre
Wehrmacht, după p. 180.
230 Publicată în Wiener Zeitung (31.12.1866).
232 Eduard von Wertheimer, Graf Julius Andrássy, sein Leben und seine Zeit, 3 vol. (Stutt-
gart, 1910), aici vol. I, p. 353.
greșită că lumea nu este guvernată prin idei, ci prin baionete”?233 Oare le era
tuturor clar, în cele din urmă, că prin introducerea unui astfel de sistem de
apărare în Imperiul Habsburgic, preponderent conservator, se introduce
de fapt o formă de armată a Revoluției Franceze, una care în Franța a fost
încă de la începuturi legată de drepturi democratice și cetățenești foarte
bine definite?
Într-adevăr, anumite idei au existat în această direcție. Astfel, de exem-
plu, cavalerul dr. Hermann von Orges, consilier guvernamental, a ținut o
prelegere în cadrul unei adunări a cazinoului militar vienez, în care atrăgea
atenția în mod expres asupra legăturii dintre serviciul militar generalizat și
dreptul universal de vot, care, desigur, nu a fost nicidecum introdus: „Dacă
se dorește democratizarea statului”, exclama el, „atunci națiunea trebuie să
se militarizeze”.234 Această exprimare era caracteristică pentru evoluțiile din
Austria, fiindcă în timp ce în Franța, la finele secolului al XVIII-lea, Carnot,
„organizatorul victoriei”, a solicitat Adunării Naționale introducerea serviciu-
lui militar generalizat, considerând că drepturile politice egale trebuie să aibă
ca efect și obligații egale, în Austria s-a pășit invers pe acest drum: obligațiile
înmulțite trebuiau oricum să fie urmate de drepturi mai numeroase.
Dr. Orges, în prelegerea sa, a atras atenția și asupra unui alt factor, foar-
te definitoriu pentru vremea sa: „Înainte de toate, serviciul militar generali-
zat este o solicitare de ordin economic”.235 Exact din considerente de ordin
economic, feldmareșalul baron Franz von Kuhn s-a pronunțat împotriva
introducerii unui astfel de serviciu militar.236 Și, în cele din urmă, tot din
considerente economice, deputatul Karl Rechbauer a făcut încă un pas îna-
inte în dezbaterea din Parlament asupra bugetului din data de 5 mai 1868,
solicitând ca armata permanentă de până atunci să fie desființată, în locul
ei fiind de introdus o armată populară, „precum în învecinata Elveție, așa
cum există în America sau cum a fost creată în chiar țările noastre, în Tirol
și Vorarlberg”.237 El chiar a primit sprijin din partea militară. Nimeni altul
233 Wiard von Klopp, Die sozialen Lehren des Freiherrn Karl von Vogelsang, dargestellt von
W.v.K. (Viena-Leipzig, 21938), p. 331.
„Die volkswirtschaftliche Bedeutung der Allgemeinen Wehrpflicht”, ömz IX/4 (1868),
234
p. 314.
235 Ibid., p. 297.
236 Wagner, Kriegsministerium, vol. II, p. 45
237 Gustav Kolmer, Parlament und Verfassung in Österreich, 8 vol. (Viena-Leipzig, 1902-
1914), aici vol. I, p. 336.
decât general-locotenentul cavaler von Hauslab a fost cel care a propus,

la rândul său, sistemul elvețian al milițiilor, sistem care, cel puțin atunci,
mai ales în ce privește reorganizarea dualistă a Monarhiei începută în 1867,
a fost refuzat ca neaplicabil.238 Tot dintr-un alt punct de vedere observa
deputatul german-liberal din Reichsrat Eduard Sturm legea privind in-
troducerea serviciului militar generalizat: „Se creează o obligație militară
insuportabilă, generală, un stâlp al dinastiei, un bici al popoarelor. Nu va
fi creată o armată populară, ci una formată din soldați; legea privind apăra-
rea este un concordat militar!”239 Aici erau din nou aduse în discuție toate
emoțiile adunate de la 1848 încoace, cel puțin în tabăra liberală, în care
se poate evidenția într-adevăr amprenta epocii în această chestiune, fapt
recunoscut în anul 1875 de locotenent-colonelul chezaro-crăiesc Gustav
Ratzenhofer, devenit mai târziu cunoscut ca sociolog și scriitor militar:
„Oferirea mijloacelor celor mai extreme pentru apărarea statului este o
necesitate inevitabilă, o lege pentru fiecare om de stat și o obligație recu-
noscută pentru fiecare patriot. Extinderea mijloacelor moderne de apărare
nu rezidă astfel într-o voință liberă a guvernelor [...], ci în caracterul cultu-
rii noastre, care urgentează în fiecare direcție creșterea puterii statului și
cooptează în mod rațional toate domeniile vieții populare la îndeplinirea
misiunilor sale”.240
Nu-i putem nega acestei definiții o anumită clarviziune. Însă în mo-
mentul în care se recunoaște că și creșterea puterii statului este o trăsătură
esențială a epocii moderne, nu se deducea oare din aceasta, în mod obliga-
toriu, și transformarea forțelor armate dintr-o „pârghie a puterii monarhi-
ce” într-un instrument al imperialismului aflat în ascensiune?
Pentru marile puteri cu o politică externă dinamică se poate ca această
teză să fi avut valabilitate, însă întocmai în privința poziției de mare putere
a Austro-Ungariei existau îndoieli, mai ales după lupta de la Sadova. A fost
deja vorba despre caracterul pronunțat nerăzboinic al împăratului Francisc
Iosif și despre politica externă în principiu pur defensivă a Imperiului său.
238 Ludwig Ritter von Przibram, Erinnerungen eines alten Oesterreichers, 2 vol. (Stuttgart-
Leipzig, 1910-1912), aici vol. I, p. 218. Vezi și Heinrich Leander Wetzer, „Ueber Mili-
zen”, Organ 2 (1871), p. 202 și urm.
239 Richard Charmatz, Österreichs innere Geschichte von 1848-1907, 2 vol. (Aus Natur und
Geisteswelt 242/243, Leipzig, 21911/1912), aici vol. I, p. 95.
Gustav Ratzenhofer, „Die Frage der Reduction der continentalen Heere”, ömz XVI/4
240
(1875), p. 133.
Sadova doar a accentuat aceste tendințe. La o recucerire a poziției domi-

nante în Germania, poate prin intermediul unei combinații prevăzătoare și
conștiente de efect a mijloacelor politice și militare, așa cum a încercat la
vremea ei Maria Terezia în privința Sileziei, se pare că împăratul Francisc
Iosif nu s-a gândit niciodată. La fel, și șansa ca printr-o intervenție activă în
conflictul germao-francez din 1870-1871 să „se ia revanșa pentru Sadova”,
deci pentru Königgrätz, a fost lăsată să treacă nefolosită.241 Situația com-
plicată a politicii externe, curentele centrifugale care își făceau deja simțită
prezența în interiorul Monarhiei și, în cele din urmă, rapidele victorii pru-
saco-germane au făcut ca înarmările înfăptuite ezitant, în scopul menținerii
unei neutralități înarmate, din care se spera obținerea în mod ocazional a
câte unui succes, să apară în curând ca lipsite de sens.242 La baza acestor
măsuri nu se afla o voință determinată. Mai mult, din partea împăratului a
fost consemnată o expresie deosebit de caracteristică, rostită imediat îna-
inte de izbucnirea războiului germano-francez din 1870, care și-a păstrat
valabilitatea probabil și pentru restul stăpânirii sale. Față de generalul fran-
cez Lebrun, care negocia cu arhiducele Albrecht chestiunea unei eventuale
operațiuni comune a armatelor franceză și austro-ungară contra Prusiei,
împăratul s-a pronunțat aprobator în ce privește detaliile militare, însă a
adăugat: „Dar trebuie să vă spun că eu, înainte de toate, doresc pacea; dacă
duc un război, trebuie să fiu constrâns să fac asta”.243
Aceasta nu a fost o frază de finețe diplomatică, ci a corespuns convingerii
care se întărea treptat, și anume că în fața unei slăbiciuni crescânde a imperiu-
lui său, o „impunere” imperială nu ar mai putea fi deloc oportună; mai mult,
că implicarea armatei în afară ar putea reprezenta literalmente doar o ultimă
soluție, în orice caz pentru a apăra și a menține ceea ce a mai rămas, fiind clar
că ceea ce s-a pierdut odată nu va mai putea fi recucerit. Pornind de la aceas-
tă convingere, în 1870 Francisc Iosif s-a opus la fel de puternic ministrului
său de război, baronul von Kuhn, care încerca să determine o intervenție de
partea Franței, așa cum a făcut, decenii mai târziu, contra planurilor de răz-
boi preventiv ale șefului său de Cartier General, Conrad von Hötzendorf. În
consecință, nu au mai fost întreprinsă niciun fel de inițiativă „imperialistă”,
241 Heinrich Lutz, Österreich-Ungarn und die Gründung des Deutschen Reiches. Europäische
Entscheidungen 1867-1871 (Frankfurt-Berlin-Viena, 1979), p. 196 și urm.
242 Vezi, pentru detalii, Rothenberg, Army, p. 87.
243 Lutz, Gründung, p. 152.
cel puțin dacă nu dorim să considerăm că ocuparea Bosniei-Herțegovina în

1878 ar fi avut un asemenea caracter.244
Desigur, asta nu a exclus încercările din partea Vienei de a asigura și în
continuare o prezență, cu ajutorul armatei, în cadrele politicii de interese
internaționale, încercându-se cel puțin marcarea poziției de mare putere a
Austriei în concertul Marilor Puteri. Astfel, dorința de a-i deschide indus-
triei de apărare austriece o piață în străinătate a condus la întreprinderea
unei misiuni militare în Persia, în 1878, pentru ca acolo să se poată adu-
ce un aport, alături de reprezentanții celorlalte Mari Puteri, la reorganiza-
rea armatei persane.245 În anii 1897 și 1898, un escadron chezaro-crăiesc
și un batalion al Regimentului de infanterie nr. 87 au intervenit, în cadrul
unei misiuni internaționale, pe Insula Creta; în fine, o misiune a ofițerilor
a luat parte la reorganizarea jandarmeriei turcești din Macedonia în peri-
oada 1903-1909.246 În mod caracteristic, în haosul Răscoalei boxerilor din
China, Austro-Ungaria a intervenit numai cu vapoare de război și cu un
detașament de marină în scopul protejării reprezentanțelor sale diplomati-
ce, iar nu cu trupe ale armatei, cum au procedat alte state, fapt care i-a dis-
plăcut foarte mult succesorului la tron, arhiducele Francisc Ferdinand, care
avea un caracter temperamental.247 Însă așa stăteau lucrurile, armata nu mai
putea servi țelurilor imperialiste, ci juca doar rolul unui simbol de statut.
244 Vezi Rothenberg, Army, p. 91 și urm.

245 Vezi Helmut Slaby, „Via Tarnopol und Tiflis nach Teheran. Oesterreichkorps für Per-
sien”, Die Presse din 04-05.11.1978, p. 19; Helmut Slaby, Bindenschild und Sonnenlöwe.
Die Geschichte der österreichisch-iranischen Beziehungen bis zur Gegenwart (Graz, 1982);
Burhan Husnewis-Haugani, „Die österreichischen Militärmissionen in Persien 1852
bis 1881”, teză de doctorat (Viena, 1978).
246 Privitor la aceste misiuni, vezi Die k. u. k. Streitkräfte auf und vor Kreta 1897/1898, im
Auftrag des Reichs-Kriegs-Ministeriums (Viena, 1901); Gustav Hubka, Die österreichisch-
ungarische Offiziersmission in Makedonien 1903-1909 (Viena, 1910). Pentru fundalul
politic, vezi Berthold Sutter, „Die Großmächte und die Erhaltung des europäischen
Friedens zu Beginn der Kreta-Krise von 1897”, Südostforschungen 21 (1962), p. 214-
369; Fikret Adanir, Die makedonische Frage. Ihre Entstehung und Entwicklung bis 1908
(Frankfurter historische Abhandlungen 20, Wiesbaden, 1979).
247 Foarte caracteristică este exprimarea arhiducelui Francisc Ferdinand din 25 august
1900: „Este de asemenea un scandal faptul că noi nu am trimis trupe în China, unde
au trupe state neînsemnate precum Belgia sau Portugalia”, in Johann Christoph
Allmayer-Beck, Ministerpräsident Baron Beck, ein Staatsmann des alten Österreich
(Viena, 1956), p. 101. Günter Schusta, „Österreich-Ungarn und der Boxeraufstand”,
teză de doctorat (Viena, 1967); Fritz Klein, „Weltpolitische Ambitionen Österreich-
Ungarns vor 1914”, Jahrbuch für Geschichte 29 (1984), p. 263-289.
8. Lupta pentru o nouă orientare

Odată cu chestiunea serviciului militar generalizat, a fost normal ca în
afara problemelor sociale și economice să se fi pus ceva în mișcare și în
interiorul armatei. În iulie 1868, o editură vieneză publica o broșură des-
pre reorganizarea instituțiilor de învățământ militar, fiindcă – așa cum se
menționa în cuvântul-înainte – o astfel de reformă era „o consecință ine-
vitabilă a serviciului militar generalizat”.248 Această broșură conținea și re-
marcabila frază de la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt că,
de exemplu, în viitor „vor fi pregătiți întâi oameni și apoi soldați”, dar și că
„sistemul de învățământ militar se cuvine adus mai mult în interacțiune cu
ceilalți cetățeni ai statului”, cadru în care trebuia concepută o mai puternică
susținere a tuturor „chestiunilor privind umanioarele”249.
Deja aceste afirmații arată în mod clar că efectele înfrângerii de la Sa-
dova erau în ultimă instanță mult mai adânci decât domeniile pur factu-
ale ale instrucției, înarmării și organizării. Mai mult, aici au fost aduse în
discuție imaginea tradițională a soldatului și atitudinea lui intelectuală de
până acum. Era vorba despre o confruntare dintre forțele intelectuale în ca-
drul armatei austriece, existente încă dinainte de bătălia de la Sadova, care
avea ca scop preluarea conducerii acesteia.
Cel care a chemat la luptă a fost, pe de o parte, redactorul amintitei
broșuri privind reorganizarea instituțiilor învățământului militar, nimeni
altul decât feldmareșalul baron Franz von Kuhn, care era, cum am amintit,
unul dintre liderii facțiunii liberale din armată și care devenise vestit în tim-
pul ultimului război prin apărarea cu succes a Tirolului de Sud, ocupând
din 1868 portofoliul ministrului imperial de război. De cealaltă parte se afla
nu mai puțin importantul învingător de la Custoza din campania anului
1866, și anume arhiducele Albrecht, care după sfârșitul campaniei a ocupat
inițial funcția de comandant, iar apoi de comandant suprem al armatei, fi-
ind din martie 1869 inspector general al armatei.
Ideea pentru care lupta Albrecht era – la prima vedere – direcția ve-
che, alimentată prin tradiție, de orientare dinastică și statică, direcție con-
siderată în cadrul armatei, pe baza celor mai recente experiențe istorice, ca
fiind în primul rând un instrument al conservatorismului guvernamental
248 Ueber Reorganisierung der Militär-Bildungs-Anstalten (Viena, 1868).

în vederea menținerii ordinii de până acum, atât pe plan extern cât și pe

cel intern.250 Aici – cel puțin așa părea – nu s-a mai făcut nimic dincolo de
perspectivele „de la ocean până în Urali” ale lui St. Quentin, restrânse la
granițele de stat ale Monarhiei Habsburgice.
Este de înțeles că astfel de idei se loveau de refuzul grupului din jurul
lui von Kuhn, care asocia ideile iosefinismului iluminist cu cele german-
naționale și centraliste. Mai mult, scopul lor era izbăvirea armatei și a flotei
de izolarea în care ajunseseră în perioada neoabsolutistă și punerea forțelor
militare habsburgice, într-o măsură mult mai mare decât până atunci, în le-
gătură cu idealurile și crezul în progres ale burgheziei. Dacă orientarea con-
servatoare avea o coloratură esențialmente catolică, cealaltă direcție era,
prin prisma viziunii despre lume, liber-cugetătoare și liberală într-un mod
pronunțat. Acest lucru și nu în ultimul rând diferențele foarte accentuate
dintre personalitățile „liderilor de partid” au marcat caracterul disputelor
ce răsăreau acum.251
Cum se întâmplase atât de frecvent, disputa dintre aripa conservatoare
și cea liberală s-a aprins de la întrebarea cine era de fapt responsabil pentru
înfrângerea suferită. Din zelul cu care a fost purtată, putem recunoaște forța
resentimentelor acumulate ici și colo până în acel moment și ne putem da
seama de gradul frustrării suportate până atunci. În acest sens cunoscutul
general-maior Karl Moering, comandant de brigadă în victorioasa Armată
de Sud, nota la 21 iulie 1866 în jurnalul său: „Sistemul nostru al pașalâcurilor
și satrapiilor din armată, unde fiecare mare domn nu recunoaște pe nimeni
deasupra lui în afară de împărat, a cărui milă inepuizabilă față de «stâlpii
tronului» relaxează ascultarea și disciplina deja în vremurile de pace și cre-
ează situații excepționale de durată, acest sistem se implantează atât de pu-
ternic în ceilalți vice- și sub-pași, încât următorul ordin, chiar dacă este unul
dintre cele mai bune, provoacă tot haosul, fiindcă nimeni nu mai ascultă.
Așa au stat lucrurile în 24 iulie 1859 și așa a fost și în 3 iulie 1866”.252
Ceea ce încredințează aici generalul plin de amărăciune jurnalului său,
poate puțin într-o formă postulată, nu era în esența sa nimic altceva de-
250 Srbik, Erzherzog Albrecht, Benedek und der altösterreichische Soldatengeist, p. 107 și urm.
Vezi și [Erzherzog Albrecht,] Über den Armeegeist (Viena, 1869).
251 Privitor la situația de conflict dintre arhiducele Albrecht și Kuhn, vezi Srbik,
Reichskriegsminister Freiherr von Kuhn, p. 141 și urm., apoi Wagner, Kriegsministerium,
vol. II, p. 37 și urm.
252 Wandruszka, Schicksalsjahr 1866, p. 273.
cât ceea ce înțelesese cu zece zile în urmă, să raporteze cititorilor săi res
pectabilul ziar Augsburger Allgemeine Zeitung: „Aici se șoptește sau se spune
cu voce tare că generalii din înalta aristocrație au suportat doar mârâind și
împotriva voinței lor ordinele venite de la comandantul suprem burghez
al armatei”.253 Astfel se aduceau în discuție, într-un mod evident, zvonurile
care se răspândeau atunci peste tot, conform cărora comandanții corpuri-
lor Armatei Chezaro-Crăiești de Nord, care aparțineau în parte Casei Im-
periale sau înaltei nobilimi, și-au condus trupele în timpul campaniei tot
după capul lor și că, în unele cazuri, ar fi acționat și împotriva ordinelor
comandantului suprem al armatei, general-locotenentul von Benedek. As-
tăzi este însă destul de clar ce urmărea această propagandă șoptită, difuză și
totodată atât de precis țintită: la fel ca în 1859, și acum au fost afirmate mai
vechile obiecțiile liberale împotriva rolului pe care înalta nobilime îl juca
dintotdeauna în cadrul armatei, acum cu diferența că, sub impresia înfrân-
gerii suferite, ele erau sporite și de o afectare a onoarei burgheze lezate, din
momentul în care simbolul burghez, Ludwig von Benedek, comandantul
de oști învins, a fost constrâns la rolul ciudat, iar pentru dânsul deosebit de
tragic, al unui martir.254
Am arătat deja cum acest general, în pofida originii și concepțiilor
sale, a fost întotdeauna revendicat de tabăra burgheză. Cariera, până în acel
moment strălucită, a fost totodată și o confirmare a faptului că aceste stra-
turi sociale dețineau capacitatea de a urca cele mai înalte ranguri militare.
Prin urmare, von Benedek a fost idealizat într-un sens liberal, fiind ridicat
la statutul unui simbol al competenței și superiorității burgheze.255 Cu atât
mai înfiorător urma să fie șocul primirii veștii înfrângerii de pe câmpurile
de bătălie din Boemia, înfrângere care – așa cum se argumenta – își putea
avea cauzele doar în arbitrariul și refuzul de a îndeplini ordinul din partea
253 Citat după Heller, Franz Joseph I., p. 247.

254 Heller, Franz Joseph I., p. 247, 325 și 405 și urm. a demonstrat caracterul de nedovedit
al reproșurilor făcute comandanților de corp de armată, după ce această propagandă a
ajuns să se reflecte și în literatură. Astfel, înainte de toate, este vorba de cartea, dovedită
ulterior ca fiind un fals, Wilhelm Alter, Feldzeugmeister Benedek und der Feldzug der k.k.
Nordarmee 1866 (Viena, 1912), îndeosebi p. 149. Peste mai multe decenii, Carl Graf
Lónyay a preluat în scrierea sa Ich will Rechenschaft ablegen! Die unbewußte Selbstbio-
graphie des Generals Benedek (Leipzig-Viena, 1937) aceste argumente într-o formă mai
puțin factuală. Chiar și un om ca Heinrich Friedjung a ales să nu dea înapoi în fața
acestui gen de zvonuri: Kampf um die Vorherrschaft, vol. I, p. 347 și urm.
255 Heller, Franz Joseph I., p. 249.
comandanților de corp de armată și de brigadă care aparțineau preponde-

rent înaltei nobilimi. Eșecul lui von Benedek a fost deci transferat de pe
plan militar pe plan social.
La Curte lucrurile erau în orice caz privite altfel. Nu exista nicio în-
doială în ce privește eșecul personal al lui von Benedek, iar asta pe bună
dreptate.256 Însă aici, dar mai ales în anturajul arhiducelui Albrecht, a existat
bunăvoință față de învinsul comandant de oști, în ciuda tuturor aspectelor.
În mod sigur, și după Sadova a existat deplina conștientizare a faptului că
„acest om loial și curajos, care s-a sacrificat până la cel mai înspăimântător
sacrificiu de sine, aparținea, în toate părțile sale bune și slăbiciunile sale,
întru totul tipului de soldat vechi austriac, privit de Albrecht, de-a lungul
vieții sale, ca un ideal”.257 Se pare că, făcând abstracție de sentimentul grati-
tudinii pentru generalul merituos care a servit atâția ani, au existat și rațiuni
politice pentru protejarea, pe cât se putea, a lui von Benedek.
În această strădanie au apărut însă brusc piedici din cauza evident ne
așteptatei „declarații de război” a lui von Benedek prin intermediul opoziției
burghez-liberale. Unui om precum arhiducele Albrecht, care nutrea con-
vingerea că însăși coeziunea Monarhiei multinaționale în fața anunțatului
naționalism-liberal și, prin aceasta, democratic putea fi păstrată doar prin
orientarea clară a instituțiilor, nu în ultimul rând a armatei, exclusiv în
direcția Casei Imperiale, unui astfel de om i-ar fi fost imposibil să îngăduie
ca opoziția, care începea acum să se arate pretutindeni, să se servească de
figura înaltului ofițer ca de un simbol pentru a porni eventual, folosindu-se
de acest văl, un asediu asupra pozițiilor conservatoare din armată.
Numai din perspectiva acestei dihotomii se pot înțelege aparentele
contradicții în tratamentul aplicat lui Benedek: de exemplu, ancheta de
la Wiener Neustadt, pe de o parte, și sistarea procedurii juridice de către
împărat, pe de alta, sau articolul din ziarul Wiener Zeitung258 în legătură cu
256 Privitor la ancheta preliminară împotriva lui Benedek, vezi Regele, Benedek, p. 483 și
urm., dar mai ales Werkmann, Erzherzog Albrecht und Benedek, p. 117 și urm.
257 Srbik, Erzherzog Albrecht, Benedek und der altösterreichische Soldatengeist, p. 127.
258 Wiener Zeitung, nr. 298 din 08.12.1866, p. 721. Privitor la discuția despre cercetarea
de către tribunalele militare și textul complet al articolului, vezi și Friedrich Engel-
Janosi, introducerea la Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848-1867, Par-
tea a VI-a: Das Ministerium Belcredi, vol. 2 (8 aprilie 1866-6 februarie 1867), ed. Horst
Brettner-Messler (Viena, 1973), p. XXXI.
sistarea acestei proceduri și care l-a jignit atât de mult pe general, articol
urmat de alte dovezi atât de demonstrative din partea lui Albrecht.
Toate acestea însă nu au reușit să îmbuneze furtuna care s-a îndreptat
inițial doar împotriva comandanților de corp de armată, membri ai nobi-
limii, dar care, la modul general, a avut ca țintă drepturile privilegiate ale
aristocrației în armată. Aici se aflau în primul rând ultimele resturi existente
ale drepturilor istorice de titular, care au fost considerate – pe drept ori
pe nedrept – vinovate de tot ceea ce părea să fie putred în structura ar-
matei. Înainte de toate, suspiciunea față de abuzurile comise prin interme-
diul dreptului de avansare pe care titularii le aveau dintotdeauna era foarte
mare.
Prin aceasta, una dintre direcțiile de atac ale liberalilor era eliberată:
ceea ce a început prin acuzațiile aduse comandanților din înalta aristocrație
s-a sfârșit prin revendicări legate de desființarea drepturilor de titular. În
plus, se întețesc atacurile paralele împotriva acelei instituții acuzate de un
abuz al puterii la fel de mare, dar și de incapacitate, adică împotriva Statu-
lui-Major.
Într-o epocă în care în cercurile liberale idealurile educației și
intelectualității burgheze erau în mod conștient contrapuse vechilor pre-
rogative nobiliare doar simpla imaginare a faptului că în ultimele războaie
împotriva Prusiei „conducerea militară bazată pe strigătul «Ura!» a fost
un fiasco în fața celei a intelectualității”259 trebuie să fi apărut pur și simplu
insuportabilă.
Asupra faptului că, în fond, unul dintre motivele principale ale înfrân-
gerii nu trebuia căutat în lipsa curajului sau a pregătirii de luptă a trupei, ci
în subaprecierea fundalului intelectual al conducătorilor războiului și în su-
praaprecierea formei exterioare, exista un acord total și din toate părțile la
nivelul cercurilor responsabile.260 Divergențe au existat doar în chestiunea
soluțiilor prin care aceste neajunsuri să fie îndepărtate.
În mod fundamental era clar că trebuia inițiat un proces de învățare.
De partea conservatoare se credea că acesta poate fi atins cel mai bine prin
readucerea aminte, în rândurile ofițerilor, a ideilor unui clasic al artei răz-
boiului, și anume ale arhiducelui Carol.261 Aducerea aminte – asta însemna

260 Wagner, Kriegsministerium, vol. II, p. 56.
261 Rauchensteiner, Operatives Denken, p. 474.
aici că arhiducele Albrecht și fratele său Wilhelm au încercat lucrul acesta

în anii de dinainte de 1866 pe calea resuscitatei publicații Österreichische
Militärische Zeitschrift, dar care însă, în mod evident, nici atunci nu înre
gistrase succesul așteptat.262 Nici noua încercare nu a avut mai mult succes,
fiindcă transpunerea afirmațiilor ținând de istoria militară în cunoașterea
legată de practică presupune de la bun început un corp ofițeresc școlit pe
plan teoretic, și tocmai despre asta nu putea fi vorba, așa cum stăteau lucru-
rile înainte, după 1866.
Aripa „liberală” din jurul feldmareșal-locotenentului von Kuhn știa
deja mai bine unde se aflau problemele. În vara anului 1867 au fost fondate
la Viena și în alte orașe ale Monarhiei „Asociații de științe militare”, cu sco-
pul declarat „de a contracara pesimismul care se răspândește în armată și de
a întări încrederea de sine prin grija acordată elementului moral și științific”.
În iarna 1869-1870, feldmareșal-locotenentul von Kuhn a preluat el însuși
prezidiul acestor asociații, iar la scurt timp a apărut și primul număr al unei
reviste de specialitate, Organul asociațiilor de științe militare, în care șeful de
atunci al Statului-Major, general-maiorul Josef Gallina, a publicat o serie de
lucrări fundamentale, care aveau ca temă tocmai ceea ce a lipsit atât de mult
armatei și corpului ei de conducere, și anume tehnica conducerii. Gallina
a scris „în primul rând pentru cei mulți care aveau de executat un ordin, iar
nu pentru cei puțini care aveau de luat o decizie strategică”. Desigur, nu
trebuia contat pe o îmbunătățire imediată a situației existente, dar un efect
pe termen lung este greu de trecut cu vederea.263 Așteptarea cu răbdare a
acestui efect nu era acceptată cu mare plăcere de liberali, căci părea lipsită
de sens atragerea de talente de pe o bază largă și care, din pricina siste-
mului existent ce împiedica performanța, să nu ajungă la locurile meritate.
Ca reprezentant al lor s-a dovedit a fi în timpul celei mai recente campa-
nii, într-un mod chiar evident, însuși Statul-Major. Aversiunea împotriva
acestei „corporații care face hărți”264 era foarte răspândită. Deja după câ-
teva zile de la bătălia de la Sadova, căpitanul chezaro-crăiesc Alfred von
Vivenot, care de altfel se număra printre prietenii lui von Benedek, afirma
într-o discuție cu baronul Ludwig von Biegeleben „că Statul nostru Major
nu prea este bun de nimic și este inferior celui prusac în materie de pregă
262 Ibid., p. 380. Vezi și Niemeyer, Militärwesen im Umbruch, p. 29 și urm.
263 Rauchensteiner, Operatives Denken, p. 476 și urm.
264 Citat după ibid., p. 473.
tire militară”.265 Moering nota la 17 iulie 1866 în jurnalul său: „mânia împo-
triva Marelui Stat-Major chezaro-crăiesc este una generală”266. În orice caz,
aceasta era o generalizare destul de dură, fiindcă Statul-Major al Armatei de
Sud s-a arătat la înălțimea misiunii sale; renunțarea la părți însemnate ale
acestei armate la Dunăre și ulterior transportarea înapoi a două corpuri de
armată pe frontul de pe Isonzo au fost realizări ale căror efecte erau vizibile.
În toamna anului 1866, noul șef al Statului-Major, feldmareșal-locotenentul
baron von John, a motivat o cerere privind reorganizarea Statului-Major
cu următoarele cuvinte: „Eșecurile Armatei de Nord au oferit o anumită
îndreptățire mereu reiteratelor plângeri privind utilitatea practică scăzută a
ofițerilor Statului-Major”.267 Însă acesta a fost doar începutul disputei care
în curând va cuprinde elementele fundamentale.
Revista militară Vedette, care a apărut pentru prima oară în toamna
anului 1869, a debutat cu atacuri vehemente împotriva Statului-Major.268
Ea considera că ar trebui recunoscut faptul că „intelectualitatea armatei nu
se regăsește în rândurile Statului-Major, ci în afara acestuia”269; în legătură
cu generalul von John se spunea nici mai mult nici mai puțin că în timpul
mandatului său de ministru de război din toamna lui 1866 și până la fine-
le lui 1867, „sub pavăza legalității, ar fi deschis porțile unui protecționism
în armată, chiar dacă nu neapărat în cadrul Statului-Major, așa cum nu a
existat în nicio epocă și care a lăsat să se dorească reîntoarcerea sistemu-
lui titularilor”.270 Dacă însă comandanților mai înalți li s-ar fi reproșat că își
ocupau posturile doar pe baza privilegiilor sociale pe care le aveau, atunci
asistenților acestora, membri ai Statului-Major, li se reproșa că doar absol-
virea școlii militare ar fi fost un privilegiu. Și în această privință a răsunat –
încă o dată – chemarea: „Drum deschis celor iscusiți!” În această campanie
dusă împotriva Statului-Major al armatei, aspectul social a ieșit în mod clar
la iveală, și anume repetat acuzata dezavantajare a ofițerilor de trupă față
de „casta privilegiată” a membrilor Statului-Major. Ar fi, desigur, cu atât
265 Rüdiger Freiherr von Biegeleben, Ludwig Freiherr von Biegeleben. Ein Vorkämpfer des
großdeutschen Gedankens (Viena, 1930), p. 303.
267 Allmayer-Beck, Der Feldzug der österreichischen Nord-Armee, p. 108.
268 Vedette 1, p. 8; 2, p. 36; 3, p. 70 și urm.
269 Ibid. 1, p. 15.
270 Ibid. 1, p. 10.
mai fals dacă am încerca să explicăm atacurile contra elitei conducătoare de

până atunci doar din perspectiva unui complex de invidie al celor care nu
ajunseseră încă în funcții. Chiar dacă astfel de sentimente au avut un anu-
me rol, totuși de cealaltă parte se afla imaginea-simbol solidă înspre care
se tindea și care s-a format din experiențele celui mai recent război, având
aportul idealului de educație burghez-liberală. Atunci când, în anul 1868,
Franz Kuhn și-a trimis predecesorul, pe generalul von John, în exil la Graz,
în calitate de general comandant, iar el însuși a devenit ministru imperial
de război, realizarea idealurilor sale părea să fie aproape. Printr-o coordo-
nare centrală a întregului sistem de avansări în armată, prin care se dorea
ca influențele de ordin privat să fie eliminare, dar și printr-un sistem rafi-
nat de examene, pe de o parte, și prin eliminarea pe cât posibil a carierelor
speciale, pe de alta, el spera să poată deschide o cale principiului liberal al
performanței. Niciun talent nu avea voie să fie lipsit de șanse prin orice tip
de numerus clausus, fiecăruia trebuia să-i fie acordată șansa „ascensiunii pe
cea mai înaltă treaptă posibilă a umanității și extinderea pe aceasta”.271 Un
scop fără îndoială înalt, admirabil, și nu se poate ca cel care citește să nu fie
cuprins de sensul profund al solicitării, cu un ton aproape profetic a lui von
Kuhn că ar trebui „chiar și acolo unde se urmărește educația de domeniu și
de specialitate în științele naționale, economice și sociale, cel puțin să există
strădanie ca la baza acestei educații de specialitate să fie așezată acea pregă-
tire umanitară generală, pentru ca în final să se poată conta, într-o anumită
măsură, pe un succes în linii mari”. Perfect în acord cu aceste idei, Acade-
mia de Geniu și de Artilerie urma să fie dizolvată, iar școala Statului-Major
de până atunci urma să fie transformată „într-o școală superioară pentru
întreaga armată”.272
Ideea unei școli superioare pentru armată, organizată după un model
civil aflându-se pe cât posibil sub conducerea unui comitet științific central
care să funcționeze ca un „areopag intelectual” al forțelor armate, a fost o
concepție susținută mai ales de Moering în rândurile cercului din jurul mi-
nistrului de război. Cu ajutorul acestei instituții spera să îmbunătățească
„meseria plătită a războinicului” și să o ridice într-o anumită măsură de pe
treapta de „meserie a războiului” pe aceea de „artă a războiului”. Moering
271 Ueber Reorganisation der Militär-Bildungs-Anstalten, p. 5.

272 Ibid., p. 5, 18.
considera ca model o organizare foarte parlamentară a acesteia, nu în ul-

timul rând pentru ca în acest fel să-i forțeze totodată „și pe cei renitenți
în direcția națională și politică” să participe la „crearea idealului comun
al educației”.273 Această încredere în forța de convingere a argumentelor
raționale, care astăzi ar putea părea unor naivă, nu a avut în cele din urmă
succesul scontat.
Însă von Kuhn nu s-a abătut de la punerea în aplicare a planurilor sale,
aflându-se desigur și într-o luptă continuă și tot mai exasperată cu arhidu-
cele Albrecht și cu partida acestuia.274 După ce von John a efectuat o muncă
premergătoare, prima decizie a fost luată în anul 1868: drepturile de titu-
lar au fost desființate fără niciun fel de resturi.275 Acest lucru a izbutit fără
greutăți deosebite, deoarece nimeni n-a ridicat mâna să le apere. Modul de
avansare, aflat în uz din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea încoace, care tot-
odată îi favoriza pe cei privilegiați social, întrucât era bine ancorat în siste-
mul titularilor, și-a pierdut dreptul la existență, fiindcă în epoca ulterioară,
cea armelor cu tragere rapidă, acest sistem al valorilor sociale privilegiate a
devenit neinteresant. Oare va reuși și desființarea tuturor celorlalte privile-
gii – cu excepția privilegiului performanței?
Von Kuhn spera asta și a pregătit în acest sens, în 1871, a doua lovitu-
ră: Statul-Major, în calitatea sa de instituție de comandă, a fost desființat, în
locul acestuia fiind introduse gradele de serviciu ale ofițerilor de Stat-Ma-
jor, care puteau fi obținute de oricine trecea cu succes de examenele pre-
văzute pentru fiecare ofițer de trupă. Absolvirea școlii de război nu mai era
astfel obligatorie pentru o carieră în Statul-Major; mai mult, această carieră
– cel puțin în teorie – era deschisă tuturor ofițerilor care dovedeau talent.276
Aici a apărut, desigur, o rezistență deloc minoră, care nu s-a lăsat bul-
versată de argumentele sale.277 Desființarea corpului Statului-Major a fost
una dintre reformele lui von Kuhn care nu a putut fi menținută mult. Foarte
curând, după retragerea sa în toamna anului 1874, care însemna pentru el
și ocuparea postului de general-comandant la Graz, de unde von John s-a
273 Mai multe detalii despre acest proiect: Wagner, Kriegsministerium, vol. II, p. 78 și urm.
274 Vezi Srbik, Reichskriegsminister Freiherr von Kuhn, p. 174 și urm.
275 Verordnungsblatt (VBl) 92 și 107, 1868.
276 VBl für das k.k. Heer 41, 1871.
277 Principien-Fehler in unserer Beförderungs-Vorschrift (Viena, 1872). Vezi și Wagner,
Kriegsministerium , vol. II, p. 94 și urm.
reîntors în 1875 la Viena în calitate de șef al Statului-Major, a apărut un

nou regulament privind avansările și noi „dispoziții organice pentru Sta-
tul-Major”278, prin care acesta nu numai că a fost restabilit drept corp, ci i
s-a acordat și o influență foarte extinsă asupra tuturor domeniilor mersu-
lui serviciului militar în locurile centrale, în locurile de comandă mai înal-
te și în domeniul învățământului. Din această luptă care a durat aproape
un deceniu, Statul-Major nu a ieșit slăbit, ci, dimpotrivă, a devenit chiar
mai puternic. Și astfel s-a arătat încă o dată legătura intrinsecă cu campa-
nia împotriva comandanților superiori, amintită anterior. Acest lucru se
întâmpla fiindcă în cadrul acestui conflict, care decurgea pe două paliere
diferite, nu era vorba – așa cum părea poate, la început, în mod fals, tuturor
participanților – despre introducerea principiului performanței în sistemul
de avansare pe baza unor rațiuni ideologice, ci despre schimbarea păturii
militare conducătoare de până atunci cu una nouă, schimbare forțată pur și
simplu de noile realități.
Până acum, în cadrul armatei a predominat de fapt tipul de comandant
provenind încă din epoca târzie a Mariei Terezia și a lui Iosif al II-lea, care
avea chiar pregătire de specialitate, experiență de luptă, însă era un coman-
dant care, lăsat mai mult sau mai puțin singur, comanda oarecum direct din
șaua calului. Adeseori acești comandanți le-au conferit, prin intermediul
funcțiilor lor de titulari ai regimentelor, și propriilor trupe caracterul unei
independențe, dar și al unei anume însingurări. Însă tehnica dezvoltată
printr-un salt remarcabil de la mijlocul secolului al XIX-lea – este vorba
nu doar de tehnica imediată a războiului, ci și de puternica extindere a ba-
zelor de operațiuni ce era legată de aceasta – și în cele din urmă necesita-
tea, rezultată tot de aici, a unei comande militare peste distanțe mari, toate
acestea i-au condamnat la dispariție pe comandanții militari de stil vechi.
Campania militară din Boemia, din anul 1866, a dovedit din plin acest lu-
cru. În locul „singuraticului comandant de oști”, dar și în locul constituției
regimentelor autonome, trebuia să vină acum un aparat de comandă unitar,
iar odată cu acesta și o nouă pătură de comandanți, care însă nu putea fi
găsită, așa cum poate la început au crezut idealiștii, prin intermediul unui
sistem rafinat de calificare, fiindcă, din păcate, este foarte cunoscut tuturor
cât de repede se uzează aceste norme ideale în cadrul serviciului militar co-
278 VB1 für das k.k. Heer, 168, 1875.

tidian. Nu a mai rămas altceva decât atragerea unei noi elite de comandanți
prin intermediul unei școliri intensive, astfel încât „schimbarea de gardă” să
arate după cum urmează: în locul avansării privilegiate a cercurilor sociale
înalte, tot mai mulți specialiști școliți au ajuns pe această cale în poziții-
cheie, și anume membri ai Statului-Major, respectiv ai statelor de speciali-
tate ale armelor tehnice de mai târziu. Nu principiul egalității, ci principiul
selecției s-a impus în cele din urmă.
Totuși, acest proces de schimbare a lăsat urme evidente în stratifica-
rea socială a corpului de comandanți ai armatei. Încă din 1863, 60% dintre
toți ofițerii Statului-Major erau nobili, cu toate că deja atunci „nobilimea
militară” avea de departe o poziție preponderentă. În 1867 numai 37% din-
tre membrii Statului-Major mai erau nobili. În 1913, în preziua izbucnirii
Primului Război Mondial, 88,5% din toți ofițerii Statului-Major aveau o
origine burgheză. Doar 58 dintre cei 503 membri ai acestui corp de coman-
dă mai aparțineau nobilimii.279 În rândurile generalilor, această modificare
structurală nu era mai puțin semnificativă. Încă din 1859, ponderea bur-
ghezilor era de numai 10%, în 1878 aceasta a urcat la 52%, pentru a cădea
din nou, în 1897, la 27% și ajunge apoi, în 1918, la 75%.280
În mod caracteristic, spre finele secolului al XIX-lea, cele mai mari pro-
centaje ale nobilimii se regăsesc în rândurile generalilor, la cavalerie și în do-
meniul creșterii cailor. Doar pe locul al patrulea se află Statul-Major. Artileria
ocupa locul 10, infanteria poziția 11, urmată imediat de corpul polițienesc
de gardă. Doar infanteria din Bosnia-Herțegovina ocupa un loc inferior, cla-
samentul încheindu-se cu trupa de antrenament și cea sanitară.281
279 Vezi Preradovich, Führungsschichten, p. 176; [Karl] Kandelsdorfer, „Der Adel im k. u. k.

Officierscorps”, ömz XXXVIII/1 (1897), p. 249.
280 Preradovich, Führungsschichten, p. 44; vezi și Schmidt-Brentano, Armee in Österreich, p.
450 și urm.
281 Kandelsdorfer, Adel im k. u. k. Officierscorps.
9. Disputele cu burghezia liberală

și dezintegrarea forțelor militare
Dacă după tot ce s-a spus aici am dori să aruncăm o privire înapoi asupra
idealurilor urmărite în timpul scurtului mandat al lui von Kuhn ca ministru
de război, perioadă ce poate fi caracterizată însă ca pur și simplu era liberală
pentru armată, atunci ne dăm seama că unul dintre cele mai importante ide-
aluri a constat în dezideratul aducerii în consonanță a structurii și înțelegerii
de sine a armatei cu spiritul epocii liberale. O astfel de străduință a fost în
mod necesar însoțită de încercarea de a acoperi în sfârșit breșa dintre armată
și burghezie, ale cărei origini ajungeau înapoi în timp până la perioada ante-
rioară Revoluției de la 1848, precum și de a transforma armata epocii feudal-
autoritare a neoabsolutismului într-o armată „burgheză”.
Am atras deja atenția asupra restratificării sociale din interiorul corpu-
lui ofițerilor activi începută în anii ’70 și ’80. Odată cu Legea privind apăra
rea din 5 decembrie 1868282 a fost făcut un pas care ar fi putut propulsa
„îmburghezirea” armatei într-o măsură foarte mare, și anume prin crearea
instituției voluntarilor pe o perioadă de un an și pe cea a ofițerilor de rezervă.
Ideea instituției ofițerilor de rezervă nu a fost cu totul nouă în Austria.
Într-un anumit sens, deja ofițerii armatei teritoriale de dinainte de 1809, în
măsura în care au fost preluați din starea de civili, au fost ofițeri de rezervă.
Și la mobilizarea din anul 1959, doar ofițerii activi au fost insuficienți. Re-
gimentele au trebuit să-i transfere atunci pe mulți dintre ofițerii lor către
batalioanele de voluntari nou-create și au preluat în locul acestora ofițeri
din civilie, care oricum nu au reușit deloc să provoace entuziasmul trupei
active. Baronul Rudolf Potier des Echelles, el însuși ofițer activ, scria despre
aceasta în memoriile sale: „Elevi de liceu din Școala a șasea, fiii răsfățați
ai proprietarilor bogați de hanuri, croitori și alți meseriași sau fabricanți
pașnici care au avut orice fel de relație de afaceri cu titularii regimentelor,
toți au fost transferați acolo în calitate de ofițeri și au jucat un rol pe cât de
hilar, pe atât de mizerabil”. „S-au mai alăturat ca ofițeri pe durata războiu-
lui”, raporta Potier des Echelles mai departe, „funcționari, studenți, tehni-
cieni, jurnaliști. Aceștia, datorită cunoștințelor, seriozității lor bărbătești și
simțului datoriei, au făcut achiziții întru totul lăudabile și au «scăpat» în
282 rgbl (1868), LXVI; fragm., nr. 151.

curând de lucrurile specific militare; dar tinerii amintiți mai devreme (fi-
ind aproape băieți), care au fost trimiși de unii titulari ai regimentelor, erau
pentru aceștia o adevărată pacoste și grijă”.283
Pe baza acestei diferențieri foarte clare, se poate recunoaște că deja
pe atunci începea să răsară, ici și colo, o înțelegere firavă asupra imensului
rezervor de potențial intelectual care zăcea nefolosit pentru scopurile ar-
matei, cel târziu de la 1848-1849 încoace, nu în ultimul rând datorită înstră-
inării apărute între armată și intelectualitatea burgheză, respectiv tineretul
academic.
Războiul din 1866 a oferit ocazia manifestării necesității fatale de a
surmonta lipsa de ofițeri apărută în urma mobilizării, prin emiterea în for-
mă simplificată a unor patente de locotenent către civili. Concomitent însă,
prin intermediul „victoriei învățătorului prusac de școală elementară”, deci
prin intermediul triumfului aparent al unei mai bune pregătiri școlare, s-a
confirmat din nou că o armată modernă nu poate face abstracție pe termen
lung de potențialul intelectual oferit de populație, cu atât mai puțin cu cât
exista intenția de a forma o armată populară modernă, de a trece la o armată
bazată pe serviciul militar generalizat.284
Acest fapt l-a făcut chiar pe un om ca arhiducele Albrecht, care din pri-
cina poziției sale conservatoare ar fi trebuit să aibă o atitudine mai degrabă
neîncrezătoare față de intelectualitatea burgheză, să devină un promotor al
introducerii instituției ofițerilor de rezervă. În Ordinul imperial emis la 28
decembrie 1866, la punctul șapte se putea citi: „Autohtonii” având o pre-
gătire corespunzătoare, „care s-au înrolat voluntar în armată, sunt obligați
ca pe timp de pace să servească un an sub steag, după care vor putea urma
din nou meseria vieții lor și vor fi eliberați, în timpul serviciului lor viitor de
linie, de toate manevrele armate”.285 După expirarea acestui an, cei care vor
trece cu succes de examenul stabilit pentru ofițerii de rezervă vor fi luați în
mod deosebit în considerare la numirea ca ofițeri de rezervă.
Aici s-a conturat deja, în linii mari, ceea ce a izbutit apoi prin interme-
diul așa-numitei Constituții din decembrie 1867 și a ajuns să aibă putere
283 Potier des Echelles, Mein Leben, p. 272 și urm.

284 „Das Institut der Einjährig-Freiwilligen in Oesterreich, Deutschland, Frankreich, Itali-
en, Russland”, Organ 21 (1880), p. 23 și urm.
285 Tipărit în Wiener Zeitung din 31.12.1866, p. 1028. Legea apărării din 11.04.1889 a făcut
obligatorie depunerea examenului de ofițer de rezervă la finele anului de serviciu mili-
tar; în caz contrar, mai trebuia servit încă un an.
de lege în sens extins prin paragraful 21 al Legii privind apărarea din anul
1868, și anume încercarea de a acorda păturilor burgheze care aveau atunci
un rol de lider în viața socială și politică un loc corespunzător și în cadrul
armatei, precum și de a oferi un stimulent tineretului studios în alegerea
unei cariere de ofițer de rezervă. În acest sens trebuie interpretată, proba-
bil, și propoziția Ordinului imperial către armată ce însoțea la 5 decembrie
1868 noua Lege a apărării: „Având loc și un progres al științei și întărită
prin alăturarea unor elemente noi, aceasta [deci armata] va trebui să insufle
respect inamicului, să protejeze Imperiul și Tronul”.286
După cum se știe, au existat două lucruri pe care putea conta burghezia în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea și pe care își baza întotdeauna pretenția
de forță conducătoare în societate, și anume proprietatea și educația. Tocmai
spre acești doi factori era orientată și înființarea instituției voluntarilor pentru
un an, fundamentală pentru cariera de ofițer de rezervă: „Scopul instituției
voluntarilor pentru un an în monarhia chezaro-crăiască este”, scria un ofițer
în 1872, „aceea de a oferi tinerilor intelectuali apți de serviciul militar ocazia
ca, pe baza pregătirii lor științifice mai înalte și a capacității lor de înțelegere
intelectuală mai ușoară, să învețe într-un an ceea ce pentru marea majoritate
necesită trei ani”.287
Prin aceasta era luat în considerare, fără echivoc, rangul pregătirii. Iar
în ceea ce privește privilegiul proprietății, și acesta a fost luat în considera-
re: acel an de serviciu voluntar era de prestat, de regulă, pe costuri proprii,
pentru care trebuiau plătiți 174 de florini, iar pentru cavalerie chiar 426.
Numai prin prezentarea de documente care să fundamenteze o avanta-
jare sau alte circumstanțe deosebite se putea aproba prestarea anului de
voluntariat și de către cei lipsiți de mijloace, pe spezele statului. Numirea
ca ofițer de rezervă era legată și de dovedirea existenței mijloacelor pentru
asigurarea unui standard de viață corespunzător și a anumitor mijloace de
subzistență.288
În general, prima încercare adevărată a fost trecută în mod satisfăcător
de către noii ofițeri de rezervă în timpul luptelor de ocupație din Bosnia, în
286 Citat după Eugen von Frauenholz, Das Heerwesen des XIX. Jahrhunderts (Entwick-
lungsgeschichte des Deutschen Heerwesens 5, München, 1941), p. 482.
287 Anton Triulzi, Der einjährig Freiwillige und k. k. Reserve-Officier in der österreichisch-
ungarischen Monarchie (Viena, 1872).
288 Anton Kainz, „70 Jahre Reserveoffiziere in Österreich”, Militärwissenschaftliche Mittei-
lungen 68 (1937), p. 353.
anul 1878.289 Reproșurile pe care, de exemplu, tânărul căpitan al Statului-

Major Conrad von Hötzendorf le-a adus noilor ofițeri de rezervă chiar în
timpul campaniei de ocupație nu puteau fi trecute cu vederea290, și tocmai
prin acestea este posibil să se fi arătat o primă reacție, încă inconștientă, a
corpului ofițerilor activi, împotriva procesului „îmburghezirii”. Într-adevăr,
prin înființarea instituției ofițerilor de rezervă, corpul ofițerilor de profesie
a fost pus într-o situație cu totul nouă. El a primit acum o suplimentare
despre care nu se știa dacă va fi capabil să o „absoarbă”, adică să o integreze
în rândurile sale în decursul următorilor ani și decenii. Deja simplul nu-
măr al aspiranților la poziția de ofițer, pregătiți în acest fel, era relativ mare
și creștea repede. În jurul lui 1878, creșterea anuală a numărului acestora
era de aproape 500. După ultima situație oficială a efectivului, publicată în
anul 1911, doar în armata chezaro-crăiască existau deja 13.000 de ofițeri în
rezervă și 11.100 de aspiranți la poziția de ofițer în rezervă. În 1913-1914
s-au mai înrolat încă 7.134 de voluntari pentru o perioadă de un an, din care
la aproximativ 54%, adică la 3.700, li s-a recunoscut capacitatea de a putea
deveni ofițeri în rezervă, iar până la finele lui septembrie 1914 s-au mai în-
rolat încă 14.000 de voluntari pe perioadă de un an.291 În total, față de cei
36.000 de ofițeri activi care au mers la război sub vulturul bicefal în august
1914 mai existau aproape 54.000 de ofițeri de rezervă ai armatei, armatei
landurilor și ale Landsturm-urilor. Prin intermediul armatei moderne, de
masă, au fost astfel luate măsuri și în domeniul ofițerilor de carieră, a căror
poziție dominantă de până atunci a suferit o limitare, cel puțin pe timp de
război, limitare ce a continuat și după aceea. Deja această situație și reacția
determinată de ea, dar și circumstanța că – în ciuda sau tocmai din cau-
za marginalizării nobilimii – corpul de ofițeri mai cultiva idealul domnesc,
împrumutat încă de la lumea nobilimii, ideal care, din motive materiale, se
realiza destul de rar, toate aceste aspecte nu au venit să înlesnească alianța
armatei cu burghezia.
289 Vezi ibid., p. 355. Tot așa suna și verdictul general-locotenentului Anton Freiherr von
Mollinary în memoriile sale: Sechsundvierzig Jahre, vol. II, p. 318.
290 Feldmarschall Conrad, Mein Anfang. Kriegserinnerungen aus der Jugendzeit 1878-1882
(Berlin, 1925), p. 23.
291 Kainz, Reserveoffiziere, p. 356 și urm.; Rothenberg, Army, p. 108, 127, 151 dă următoa-
rele cifre pentru dezvoltarea corpului ofițerilor de rezervă: 1885: 5.840; 1892: 12.171;
1901: 12.265; 1906: 12.652.
De pe partea cealaltă, cea a burgheziei, trecerea peste acest pod nu

părea deloc să fie mai simplă. De ce oare burghezia, care pe parcursul de-
ceniilor a avut o atitudine sceptică față de armată și pentru care acțiunile
acesteia au însemnat, în ultimii zece-cincisprezece ani, trecerea printr-o
tensiune financiară nedorită, și-a descoperit brusc înclinația pentru milită-
rie în acești „ani de întemeiere”? Încercarea făcută cu mari așteptări a fost
urmată de o deziluzie. Chiar dacă cifrele, ilustrate mai devreme, ale celor
care s-au înscris pentru o carieră de ofițer de rezervă ar putea părea consis-
tente la o primă vedere, foarte curând s-a evidențiat că doar o fracțiune din
intelectualitatea prezentă cu adevărat a făcut uz de acest drept, și asta nici
măcar atât de mult dintr-un entuziasm militar, cât mai degrabă – așa cum
în mod corect s-a presupus în cercurile militare – din rațiuni economice.292
Ceea ce pe cale oficială a fost doar sugerat în mod suav a fost exprimat peste
ani, într-un mod clar, de către deja amintitul politician cu înclinații sociale
baron Carl von Vogelsang, și anume că avantajarea voluntarilor pentru ter-
menul de un an ar corespunde mai degrabă perfecționării dominanței bur-
gheze decât ideii unui serviciu militar generalizat. Burghezul „educat”, în-
stărit, a transferat cea mai mare parte a poverii serviciului său, fără prestații
în schimb, asupra celor săraci și needucați și a primit în schimb avantajul de
a putea deveni ofițer în rezervă.293
Ar fi fost oricât de îmbucurător dacă ar fi fost așa. În decembrie 1870,
locotenent-colonelul și feldmareșal-locotenentul de mai târziu Heinrich
Leander Wetzer scria rândurile pline de amărăciune: „Armata, în forma ei
actuală, ar fi o armată populară, dacă serviciul militar generalizat ar fi o re-
alitate și dacă ocolirea acestei legi nu ar fi promovată, mai ales din partea
292 Friedrich Freiherr Müller von Mühlwerth-Gärtner, „Ueber die bessere Verwerthung
der allgemeinen Wehrpflicht”, Organ 9 (1874), p. 24: „În mod deosebit, nu se poate
nega faptul că partea intelectuală și înstărită a populației apte de serviciu militar nu este
reprezentată aproape deloc în armată, ivindu-se aproximativ în numărul său complet
în rândurile armatei ca voluntari pe termen de un an”. Prezumția lui A. Schmidt-Bren-
tanos (Armee in Österreich, p. 446) că burghezia a păstrat distanța față de obținerea gra-
dului de ofițer în rezervă din rațiuni naționaliste abia dacă poate corespunde realității.
Au existat suficiente regimente chezaro-crăiești în care „naționaliștii” s-ar fi putut simți
întru totul „acasă”, ca de exemplu regimentele de ulani pentru polonezi etc. Armata
teritorială chezaro-crăiesc nu avea de departe aceeași însemnătate „națională” ca, de
exemplu, honvezii regali ungari.
293 Klopp (coord.), Die sozialen Lehren von Vogelsang, p. 331.
stărilor proprietare, prin aplicarea unui adevărat sistem”.294 Iar un maior de

ulani adăuga peste câțiva ani o completare: „Aristocrația dreptului înnăs-
cut, a proprietății și a intelectualității nu sunt aproape deloc reprezentate
astăzi în generația mai tânără a armatei”.295
Doar așa ar putea fi de înțeles că poziția inițială privilegiată a burgheziei
înalte în privința anului de voluntariat nu putea fi menținută o perioadă înde-
lungată. Prestarea pe costurile statului a devenit tot mai obișnuită. De la 23%
în anul 1869, ponderea acestei practici a urcat în anul 1881 la 50%, fiind mai
târziu, odată cu Legea privind apărarea din 12 iulie 1912, fixată „ca regulă”.296
Și noțiunea unei pregătiri științifice mai înalte a căpătat o interpretare tot mai
extensivă. Dacă la început era stabilită absolvirea unui liceu superior sau a unei
școli reale superioare, mai târziu dreptul de a fi voluntar pentru un an a fost ex-
tins și asupra absolvenților școlilor comerciale de trei ani.297 Se poate observa
că marea burghezie nu dorea să-și afirme poziția care i-a fost rezervată de la
început, sau, mai precis, nu dorea această poziție. Dacă armata de dinainte de
1848 privea cu neîncredere întreaga intelectualitate liberală, aceasta îi privea
acum pe ofițerii „pregătiți în școlile de cadeți” cu o desconsiderare evidentă.
În ochii marii burghezii austriece, armata a devenit ultimul mijloc al ajutorului
acordat la corecția fiilor ajunși pe căi greșite298, care, desigur, nu trebuiau să
fie chiar atât de debili în caracterul lor, așa cum a ilustrat aceasta Schnitzler
în nuvela sa magistrală Locotenentul Gustl. Dar într-o lume în care contau mai
ales valorile materiale și cifrele financiare și în care totul era măsurat cu „etaloa-
ne burgheze”, cele mai sublime valori ale unei atitudini spirituale „ofițerești”
aveau puține șanse de succes.
Pe lângă burghezia proprietară, nici grupul meseriilor academice și li-
berale, adică tocmai cei care au fost evidențiați atât de pozitiv în memoriile
lui Potier des Echelles, mai ales studențimea german-națională, nu au găsit
294 Wetzer, Ueber Milizen, p. 257. Privitor la persoană: Oskar Regele, Leander von Wetzer
(Veröffentlichungen des Verbandes österreichischer Geschichtsvereine 10, Biographi-
en österreichischer Historiker V, Viena, 1956).
295 Müller von Mühlwerth-Gärtner, Allgemeine Wehrpflicht, p. 28.
296 Kainz, Reserveoffiziere, p. 353.
297 Franz Gall, „Hundert Jahre Einjährig-Freiwillige in Österreich”, Truppendienst 1968, p. 516.
Pe lângă examenul de bacalaureat, și examenul de inteligență în cadrul comandamentelor
de divizii ale trupelor era fundamental pentru statutul de voluntar pe termen de un an.
298 Vezi Rudolf Sieghart, Die letzten Jahrzehnte einer Großmacht. Menschen, Völker, Proble-
me des Habsburger-Reichs (Berlin, 1932), p. 282.
întotdeauna acea punte către corpul ofițerilor austrieci care, la rândul lor,
aveau o orientare în general panaustriacă.299 În această chestiune ne putem
reaminti ciocnirile grele și repetate dintre militari și studenți petrecute la
Graz din pricina manifestațiilor împotriva ordonanțelor lui Badeni privi-
toare la limbile oficiale300, care au degenerat apoi în atacuri directe asupra
corpului de ofițeri.301 Tensiunile mereu crescânde au dus, cum se știe, la
degradarea a 33 de ofițeri de rezervă și a trei ofițeri inactivi ai armatei teri-
toriale, fapt care pur și simplu a turnat gaz pe foc. Cât de departe au putut
duce aceste tensiuni putem întrevedea din faptul că studențimea din Graz a
pregătit un apel „prin care toți ofițerii de rezervă cu idei german-naționale,
mai ales studenții la toate universitățile Austriei, să fie somați să renunțe
la rangul de ofițer”. La aceasta însă nu s-a mai ajuns. Cât de serios au fost
însă judecate aceste fenomene de către armată a arătat circumstanța că doar
unul dintre acești ofițeri degradați a fost repus în 1904, la cererea sa, în mod
excepțional, în vechiul său rang, în timp ce toate celelalte solicitări similare
nu au mai primit niciun fel de aprobare până la sfârșitul Monarhiei.302
Astfel, înfrângerea de la Sadova și introducerea, ca urmare a acesteia, a
serviciului militar generalizat au reprezentat transformări profunde care au
schimbat în mod esențial structura forțelor armate, așa cum a remarcat un
cunoscător profund al chestiunii, Glaise-Horstenau, în cuvinte potrivite:
„Tunetele tunurilor de la Sadova au devenit cântecul de groapă al armatei
profesioniste austriece vechi, de inspirație germană. În locul acesteia a pășit
armata populară a Austro-Ungariei”.303
299 Vezi Carl Freiherr von Bardolff, Soldat im alten Österreich. Erinnerungen aus meinem
Leben (Jena, 1938), p. 39.
300 Berthold Sutter, Die Badenischen Sprachenverordnungen von 1897. Ihre Genesis und ihre
Auswirkungen vornehmlich auf die innerösterreichischen Alpenländer, 2 vol. (Veröffent-
lichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 46, 47, Graz-Köln,
1960/65), aici vol. II, p. 191 și urm.
301 „Pro memoria” al feldmareșalului Succovaty din 14.01.1897: „Acum, după ce studenții
celor două universități, sub ochii rectorilor lor, au acționat în mod public, printr-o sfi-
dare fără precedent și cu multă obrăznicie împotriva mea și a întregului corp de ofițeri
din Graz, este inevitabilă o compensare eclatantă și imediată, altfel onoarea mea și a
corpului de ofițeri este zguduită în mod iremediabil, eu sunt profund înjosit în poziția
mea oficială, iar studenții din Graz ar apărea în fața întregii lumi ca o autoritate căreia
toți ceilalți trebuie să i se subordoneze” (citat în ibid., p. 218).
302 Ibid., p. 334 și urm, 340.
303 Edmund Glaise von Horstenau, „Altösterreichs Heer in der deutschen Geschichte”, in
Karl Linnebach (coord.), Deutsche Heeresgeschichte (Hamburg, 1935), p. 114-145, aici
p. 145. Vezi Edmund Glaise von Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 135.
Ceea ce Glaise înțelegea prin noțiunea de „armată populară a Austro-

Ungariei” nu se referea nicidecum doar la faptul că de acum încolo elementul
multinațional ar fi câștigat mai mult în însemnătate în cadrul Armatei Im-
periale, întrucât acesta urma să-și manifeste efectele în timp. O altă latură a
acestui fenomen, întâi de toate, a fost cea care s-a arătat în mod imperios.
După cum am mai amintit, cu ocazia primelor încercări legate de in-
troducerea serviciului militar generalizat, contele Andrássy a dat de înțeles
în mod clar că acesta va putea fi introdus, cel puțin în Ungaria, doar pe cale
constituțională. La puțină vreme însă, el a mai făcut un pas: în martie 1867
i-a pus în vedere fără echivoc noului șef al cancelariei militare a împăratului,
colonelul Friedrich von Beck-Rzikovsky, care și el era un adept al serviciu-
lui militar generalizat, că, dacă se dorește ca acest deziderat să fie atins pe
o cale legală, ar exista doar două căi, și anume ori împărțirea armatei, ori
înființarea unei noi armate statale ungare – o nouă armată de honvezi304 –
alături de armata comună existentă. Ceea ce se cerea aici și a provocat în
prima fază stupoare atât în cercurile dinastice, cât și în cele ale conducerii
militare nu era nici mai mult, nici mai puțin decât dorința unei dezintegrări
a puterii militare a Imperiului Habsburgic.
Pentru cineva care a observat pe o perioadă mai îndelungată geneza
istorică a așa-numitului pact dualist de la 1867, în cadrul căruia tendința
către o armată ungară proprie trebuia să-și găsească fundamentele de drept
constituțional, această dorință nu părea, desigur, surprinzătoare. În cele din
urmă, pactul dualist nu a fost numai o încercare de împărțire a puterii în-
tre păturile conducătoare politic în cadrul celor două jumătăți acum create
ale Imperiului, ci, dincolo de aceasta, un acord în care se dorea asocierea a
două concepții complet contradictorii privind ideea de stat.
Pe de o parte se afla dorința Ungariei, veche de secole, nu numai de
independență, ci și a unei egale îndreptățiri depline cu Austria, prin aceas-
ta înțelegându-se pur și simplu toate titlurile de posesiune austriece care
nu aparțineau Coroanei Sfântului Ștefan. Însă din partea maghiarilor a fost
trecută aici cu vederea, respectiv nu a fost luată în considerare în mod pe
deplin conștient o circumstanță, și anume faptul că ceea ce ei denumeau
304 Denumirea de Honvéd a fost preluată din perioada de dinainte de 1848 ca o denumire
pe care poetul Karl von Kisfaludy a găsit-o și a folosit-o atunci pentru trupele național-
ungare. Cuvântul este compus din „hon” (patrie) și „véd” (apără) și desemnează, deci,
pe un apărător al patriei, un soldat al armatei țării. În Croația, care ținea de armata un
gară, honvezii erau numiți „domobranzen”.
„Austria” și cu care doreau să obțină egala îndreptățire nu era pur și sim-

plu Austria, ci o sumă a diferitelor țări care erau numite, în mod potrivit,
„regatele și țările reprezentate în Senatul Imperial”, iar nu „Austria”. Acest
din urmă termen era mai degrabă legat, începând cu anul 1804, de ti-
tlul Imperiului și reprezenta în adevăratul sens al cuvântului un imperiu
supranațional care nu cunoștea în interiorul granițelor sale o altă stăpânire
cu același rang, ci cuprindea mai degrabă toate celelalte țări ale Coroanei,
orientate mai mult sau mai puțin după puncte de vedere naționale. În fața
acestei poziționări a Austriei, ideea împărțirii între doi actori egali, așa cum
își imaginau maghiarii acest lucru, nu putea fi pusă în aplicare, fiindcă nu
exista egalitatea în rang a partenerilor, care ar fi fost necesară pentru acest
lucru. În plus, ținea tocmai de esența unei idei imperiale ca teritoriul pe
care îl cuprinde acest Imperiu să fie indivizibil, ceea ce desigur nu excludea
o segmentare federativă a părților subordonate. Însă tocmai asta nu dorea
Ungaria, poziționând ideea de regat al Ungariei la un nivel de egalitate în
drepturi cu Imperiul Austriei.305 O astfel de orientare trebuia, mai devreme
sau mai târziu, să ducă la apariția unor greutăți, iar acest lucru s-a întîm-
plat în 1867. Din câte se știe, nici nu s-a reușit elaborarea textului acordului
într-un text autentic, ci doar în două formulări care nu erau convergente.306
Și tocmai ceea ce a fost păstrat, în forma unei ficțiuni, de către Coroană în
cadrul acestei soluții îndoielnice, dar în fapt a fost sacrificat, era ideea unui
„Imperiu” în sensul unui construct supranațional, situat deasupra țărilor
Coroanei. Deși premierul responsabil de încheierea pactului dualist, con-
tele Beust, a purtat la început titlul puțin pompos de „cancelar imperial”, iar
noțiunea de „imperiu” a mai figurat o vreme în titlurile miniștrilor comuni
de finanțe și de război, nu a mai existat însă niciun fel de guvern comun în
305 Acest element este expus foarte elocvent de contele Julius Andrássy Jr. în opera sa
Ungarns Ausgleich mit Österreich vom Jahre 1867 (Leipzig, 1897), p. 173: „Ungaria nu
s-a contopit cu Austria într-un stat cuprinzător cu un rang mai înalt, nu a devenit o
parte dintr-un imperiu având o existență și drepturi de sine stătătoare [...] o Austro-
Ungarie ca stat independent nu există. Alianța Austriei cu Ungaria este solidă, ea asi-
gură comunitatea deplină și unitatea apărării, însă nu a organizat un stat mai înalt.
Monarhia nu dispune de funcțiile unei vieți de stat”. În aceeași direcție se îndreptă și
afirmațiile contelui Theodor Zichy, „Österreich und Ungarn”, Deutsche Rundschau 137
(1908), p. 77, 208. Vezi și Friedrich Tezner, „Das österreichisch-ungarische Staatsrecht
des Grafen Theodor Zichy”, Deutsche Rundschau 138 (1909), p. 109 și urm.
306 Cel mai bine se pot consulta aceste texte la Ivan Žolger, Der staatsrechtliche Ausgleich
zwischen Österreich und Ungarn (Leipzig, 1911); de asemenea, Edmund Bernatzik (co-
ord.), Die österreichischen Verfassungsgesetze mit Erläuterungen (Viena, 21911).
forma sa obișnuită, iar plănuitul „Senat Imperial comun” sau „Parlamentul

Imperial” s-a redus la formula așa-numitelor „delegații”. Ceea ce maghiarii
credeau despre ideea imperială reiese în mod clar din declarația pe care a
dat-o contele Albert Apponyi în parlamentul ungar în anul 1886. Cu puțin
timp înainte, arhiducele Albrecht a rostit la cazinoul ofițerilor un toast cu
ocazia inspectării Corpului de armată nr. XV din Sarajevo, în care a dat
glas ideii unității armatei ca cel mai înalt țel.307 Apponyi constata, în fața
Camerei Reprezentanților din Ungaria, foarte iritată din cauza acelor cu-
vinte rostite, că „ideea imperială este complet străină dreptului ungar de
stat, iar încercarea de a construi o patrie de operetă pentru o armată se află
în totală contradicție cu tradițiile constituționale ungare”.308 Peste trei ani
a fost introdus în titlul armatei chezaro-crăiești [imperiale și regale] acel
de rău augur „și”309, iar peste încă doi ani Ungaria a refuzat trecerea unor
unități ale trupelor din Bosnia-Herțegovina aflate în drum spre Viena, fi-
indcă – așa cum s-a exprimat – traversarea teritoriului statului ungar de
către trupe „străine” ar fi contrară constituției.310 Aceste trupe provenind
de pe teritoriile încă „comune” și administrate de un „ministru imperial”
au fost nevoite să călătorească pe mare, indiferent dacă au fost sau nu de
acord cu asta, pentru a ajunge la marea paradă organizată la Viena de ziua
de naștere a împăratului. Aceste evoluții au fost însă anticipate cu mult îna-
inte, căci discordanța amintită mai devreme a devenit vizibilă deja în cadrul
discuțiilor privind doleanțele ungare referitoare la „chestiunile războiului”
pricinuite de încheierea pactului dualist. În timp ce din partea „regatelor și
țărilor reprezentate în Senatul Imperial” „chestiunile militare, inclusiv ma-
rina militară”, cu alte cuvinte armata și flota, erau văzute ca „o chestiune
comună” și tratate ca atare – încă pe deplin în înțelesul vechii idei imperiale
– ca un întreg omogen311, textul legii ungare amintea doar de o „apărare co-
307 Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 268. Textul toastului este tipărit în
Schulthess’ Europäischer Geschichtskalender 1886, p. 228 și urm.
308 Ibid., p. 229.
309 Din data de 17.10.1889, Ministerul Imperial de Război, armata comună și marina mi-
litară, apoi corpul de jandarmerie din Bosnia-Herțegovina au introdus denumirea de
„k.u.k”, adică „chezaro-crăiesc”. Drept „k.k.” adică „chezaro-crăiască”, se vor denumi
pe mai departe Ministerul Apărării, Armata Teritorială și Jandarmeria din Cisleithania,
în timp ce Ministerul Apărării ungar („de honvezi“) și Jandarmeria din Tranaleithania
vor fi numite „k.u.”, adică „regale ungare”.
310 Vezi Schulthess’ Europäischer Geschichtskalender 1890, p. 204.
311 Legea din 21.12.1867 referitoare la chestiunile comune tuturor țărilor Monarhiei Aus-
triece și modul soluționării acestora, rgbl., nr. 146 (§ 1b).
mună”, un mijloc al acesteia fiind o armată ungară ca „parte componentă a

întregii armate”.312 Această armată ungară era gândită doar ca o componen-
tă a armatei întregii Monarhii, compusă, conform originii și genezei, din
cel puțin două părți, care și din punctul de vedere al finanțării și implicării
contingente urmau să fie tratate separat.313 Și aici, dihotomia dintre vechea
concepție a Imperiului suprastatal și aspirațiile naționale în domeniul ar-
matei nu putea fi ilustrată mai clar.
În această chestiune, maghiarii au fost în poziția de a putea face refe-
rire la o tradiție îndelungată. Astfel, deja în cadrul discuțiilor preliminare
vizând „pactul dualist”, Kálmán Tisza a declarat că, „conform Pragmaticei
Sancțiuni, nu este necesară o armată comună, ci o apărare comună”.314 Într-
adevăr, revendicările ungare legate de o armată proprie, națională, formu-
late în 1867 nu sunt noi. Mai mult, ele se regăsesc deja în epoca Mariei
Terezia. În Constituția ungară din aprilie 1848, aceste doleanțe istorice
legate de armată au revenit în mod parțial. Serviciul militar de război în
afara granițelor ungare trebuia să fie aprobat de un guvern responsabil în
fața parlamentului ungar. Soldații recrutați din Ungaria erau desemnați ca
„armata ungară”, ce reprezenta o parte din armata Monarhiei, o denumire
care de altfel se regăsește în forma „exercitus hungaricus” în chiar primul
articol de lege din anul 1802. Dincolo de cele menționate, această armată
ungară nu a rămas nicidecum o ficțiune a dreptului de stat. În luptele anilor
1848-1849, din garda națională, formată în Ungaria și inițial sancționată de
autoritățile centrale imperiale, s-a dezvoltat armata de honvezi a Ungariei
revoluționare, care, în apogeul activității ei, la începutul campaniei de vară a
anului 1849, cuprindea 164 de batalioane, 158 de escadrile și 450 de tunuri
de câmp în 56 de baterii, numărând un efectiv total de 162.000 de soldați.315
Acestea fuseseră deja imbolduri foarte puternice primite în trecut de ideea
312 Legea XII 1867, §9, §11.

313 Vezi și comentariul lui Zolger, Ausgleich, p. 121 și urm.
314 Ibid., p. 111, n. 1; ibid., p. 74.
315 Datele privind efectivul sunt preluate din Aladár Urbán, „The Hungarian Army of
1848-49”, in Béla Király și Gunther E. Rothenberg (coord.), War and Society in East
Central Europe, vol. I (Brooklyn College Studies on Society in Change 10, New York,
1979), p. 109. Efective puțin diferite menționează Josef Borus în articolul său „Aufbau
und Zusammensetzung der ungarischen Honvédarmee”, Wissenschaftliche Zeitschrift
der Universität Rostock. Gesellschafts- und Sprachwissenschaftliche Reihe 23 (1974), p.
517 și urm. Alte cifre dă Kiszling, Revolution, vol. II, p. 330. Vezi, în sfârșit, articolul lui
Mjr. Guilleaume în Alten’s Handbuch für Heer und Flotte, vol. IV (Berlin-Viena, 1913).
unei armate ungare, și de aceea era de înțeles că acum, în momentul în care

Coroana era pregătită să încheie un compromis cu națiunea, această idee
a trăit un nou reviriment. Aceste tradiții ale unei armate naționale ungare
și-au găsit un ecou viu mai ales în rândurile vechilor ofițeri de honvezi,
ca și între numeroasele Asociații ale apărătorilor patriei (sau de honvezi)
[Honvéd-egyletek] trezite la o nouă viață. În mod caracteristic, prezidiul fi-
lialei din Pesta a acestui tip de asociație a fost ocupat pentru o vreme de
György Klapka, generalul încununat de succes al armatei de honvezi din
1848-1849, care a reapărut în 1866 drept comandant al unei legiuni ungare
luptând de partea Prusiei, fiind în cele din urmă amnistiat de Austria în anul
1867. Pentru a nu oferi prea multe motive pentru radicalismului acestor
cercuri, contele Andrássy era decis să ofere de la bun început anumite con-
cesii. În urma unor tratative lungi și în parte foarte grele, acesta, pe de o par-
te, și colonelul von Beck-Rzikovsky, pe de altă parte, au reușit să depășească
nu numai puternica opoziție a arhiducelui Albrecht și aproape a întregului
corp al generalilor activi, ci să învingă și opoziția vechilor „honvezi”; mai
mult, au reușit să-l câștige și pe împărat pentru această soluție.316
Astfel, prin des citata Lege din 5 decembrie 1868 privind apărarea,
nu s-a introdus doar serviciul militar generalizat, ci s-a dispus și înființarea
unei armate teritoriale a Ungariei, adică a jumătății cisleithane a Imperiului
care îi corespundea. În locul armatei de până atunci au apărut două arma-
te naționale, care în jurământul depus de soldați nu jurau în exclusivitate,
ca până atunci, fidelitate doar „împăratului Austriei, regelui Boemiei etc.
și regelui apostolic al Ungariei”, ci și „legilor sancționate ale patriei”. Aici
se contopeau într-o singură formă postulate naționale, într-un mod foarte
subtil, cu vechi revendicări și doleanțe liberale. Și este posibil ca nu în ulti-
mul rând din pricina acestui lucru ministrul de război von Kuhn, care inițial
nu era foarte entuziasmat de ideea serviciului militar generalizat, să fi deve-
nit în cele din urmă un adept al acestuia; în orice caz, el a salutat „coloratura
națională” a armatei teritoriale.317
316 Privitor la cele de dinainte, vezi mai ales Wertheimer, Andrássy, vol. I, p. 328 și urm.;
Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefahrte, p. 144 și urm., apoi Wagner, Kriegsmi-
nisterium, vol. II, p. 18 și urm.; Gunther E. Rothenberg, „The Military Compromi-
se of 1868 and Hungary”; János Décsy, „Gyula Andrássy and the Founding of the
Honvédség”, ambele in Béla K. Király (coord.), The Crucial Decade. East Central Euro-
pean Society and National Defense 1859-1870 (War and Society in East Central Europe
14, New York, 1984), p. 519-532, respectiv 540-550.
317 Srbik, Reichskriegsminister Freiherr von Kuhn, p. 184.
Edificarea armatei de honvezi a decurs relativ repede. Prin efectele ei,

aceasta nu a rămas, desigur, doar o chestiune internă a Ungariei, fiindcă, așa
cum era de așteptat, armata ungară se bucura de întregul atașament al înfo-
catei națiuni, care nu numai că era gata de sacrificii pentru edificarea aces-
tei părți a armatei, dar nici nu se ascundea să-și manifeste față de Coroană
și Cisleithania doleanțele legate de formarea pe mai departe a armatei de
honvezi, legându-le de concesii pe care era pregătită să le acorde în alte
domenii și pentru care se ofereau numeroase posibilități. Cea care suporta
aici greul a fost armata comună, devenită astfel, deloc arareori, mai puțin
importantă pentru Ungaria. De exemplu, înființarea Regimentelor de hon-
vezi nr. 29-32 și a întregii artilerii de honvezi s-a bazat pe asemenea concesii
făcute în anul 1912. Este însă fără îndoială că prin aceste măsuri Armata
Regală Ungară a fost gândită la început – așa cum îi indică numele – ca o
armată de linia a doua, dacă facem abstracție de trupele tehnice ale anului
1914, care atunci încă lipseau, dar cu care s-ar fi putut măsura.
Pentru a se putea ajunge la egalitate cu Ungaria, cum s-ar spune, din
obligația de a atinge o paritate și astfel ca o consecință directă a pactului
dualist din 1867, a fost formată în Cisleithania contraponderea la armata
de honvezi, și anume Armata Teritorială Chezaro-Crăiască. Acesta a fost,
desigur, un pas problematic, fiindcă în timp ce în Ungaria, cu excepția dis-
trictului croat de honvezi, se putea da cel puțin impresia că honvezii lor
erau o trupă națională, o astfel de coloratură nu era, firește, nici de depar-
te posibilă în cazul Armatei Teritoriale Chezaro-Crăiești . Pericolul ca
naționalitățile Cisleithaniei, de exemplu cehii sau polonezii, invocând ne-
cesitatea unei parități veritabile, să fi cerut pentru ei contingente naționale
corespunzătoare, bântuia asemenei unui coșmar oficiile responsabile de
apărarea centrală a Monarhiei. Într-adevăr, în august 1868, deputații slavi,
atât în dietele din Boemia, cât și din Moravia, au dat „declarații” în care so-
licitau și pentru aceste țări o poziție similară din punctul de vedere al drep-
tului public cu cea recunoscută pentru Ungaria prin intermediul pactului
dualist.318 Puțin mai târziu, recruții din Boemia care au fost încorporați pe
baza noii obligații a serviciului militar generalizat au refuzat să depună ju-
rământul.319 În 1888 a fost făcută în Senatul Imperial prima interpelare în
chestiunea unui fenomen care de acum încolo se va repeta frecvent și care
318 Schulthess’ europäischer Geschichtskalender 1868, p. 264 și urm.

319 Rothenberg, Army, p. 85.
va conduce la dispute neîntrerupte. Este vorba de faptul că rezerviștii boe-

mieni, în cadrul adunării de control care avea loc prin rotație, s-au anunțat
la apel cu răspunsul „zde” în cehă în loc de „hier” [aici/prezent] în germa-
nă și au fost pedepsiți.320 Chiar și după doisprezece ani, până și împăratul
Francisc Iosif a spus despre un deputat ceh că acesta ar fi capabil „să pro-
clame legislația stărilor dacă poporul nu i se alătură în această chestiune”.321
Ceea ce era de înțeles, întrucât chestiunea despre care era vorba aici, în
cazul celorlalte fricțiuni aparent inocente, a fost în cele din urmă pusă
în lumina adecvată de ministrul apărării, general-locotenentul conte
Welserheimb, în cadrul ședinței consiliului de miniștri din 20 februarie
1897, în care s-au luat în discuție ordonanțele lui Badeni privind limbile
oficiale. El considera că toate acestea se află în legătură doar cu „aspirațiile
declarate în mod deschis ale cehilor, care urmează exemplul dat lor de ma-
ghiari și doresc să atingă aceleași scopuri”.322 Și unde ar putea duce acest
lucru a fost amintit de general în fața Reichsratului încă din 1891: „Noi
am putea primi atunci o jumătate de duzină sau chiar mai multe armate
naționalizate, gata să mărșăluiască una împotriva celeilalte, dar niciuna gata
să asigure și să apere interesele comune ale Monarhiei, ale acestei Monarhii
care este singura ce garantează existența tuturor popoarelor ei”.323 De aici
a rezultat și lupta constantă pe care a dus-o Welserheimb în timpul celor
25 de ani ai mandatului său pentru limba de comandă germană în cadrul
armatei. Deja din aceste motive, armata teritorială a „regatelor și țărilor
reprezentate în Senatul Imperial” nu a reușit niciodată să devină, asemeni
corespondentei din Ungaria, un astfel de simbol național. În această ordi-
ne de idei, este semnificativă, de exemplu, circumstanța că la Pesta, deja
în 1872, Academia Militară Ludovika s-a ocupat din nou de pregătirea
ofițerilor pentru armata de honvezi, în timp ce în Cisleithania a existat doar
o școală de cadeți ai armatei teritoriale, și doar în anul 1912 s-a trecut la
fondarea Academiei vieneze „Francisc Iosif” pentru pregătirea ofițerilor ar-
matei teritoriale. Poate că este și mai impresionant faptul că Armata Teri-
torială Regală Ungară afișa steaguri la infanterie, în timp ce lucrul acesta nu
320 „Stenographische Protokolle über die Sitzungen des Hauses der Abgeordneten des
österreichischen Reichsrates”, Sesiunea X, ședința 201 din 15.03.1888, p. 7324.
321 Kolmer, Parlament und Verfassung, vol. VI (Viena, 1910), p. 489.
322 Sutter, Badenische Sprachenverordnungen , vol. I, p. 148.
323 „Sten. Prot. Abgeordnetenhaus”, Sesiunea XI, ședința 65 din 10.11.1891, p. 3005.
se întâmpla la infanteria Armatei Teritoriale Chezaro-Crăiești , cu toate că

statutul din 1870 privind organizarea ei prevedea asta.324 Făcând abstracție
de o astfel de dezavantajare, totuși Armata Teritorială Chezaro-Crăiască a
cunoscut și ea o ascensiune foarte însemnată, meritul său remarcabil fiind
punerea la dispoziția apărării țării a unor excelente trupe de munte.
În timp ce în ambele jumătăți ale Imperiului, chiar dacă cu tempe-
ramente diferite, s-a lucrat la edificarea armatelor naționale ale țărilor, la
„marginile” acestuia, adică la granița sud-estică a Monarhiei, o instituție
militară veche de secole, și anume Granița Militară Chezaro-Crăiască, se
confrunta cu dizolvarea ei.
Grănicerii, care și-au impus calitățile în secolele al XVI-lea și al
XVII-lea în luptele de apărare împotriva turcilor, au luptat apoi, în secolul
al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, pe toate scenele de luptă
europene, ca parte integrantă a Armatei Imperiale, căreia i-au și conferit în
anumite domenii nota lor întru totul specială. Rolul pe care aceste trupe
l-au jucat în anii de război 1848 și 1849 nu a fost uitat de maghiari și la fel
de puțin – numai cu o interpretare inversă – de Curtea Imperială a parti-
dei militare conservatoare. Nu era astfel nicio minune că după încheierea
acordului din 1867, dar mai ales după încheierea acordului subsecvent
dintre Ungaria și croați, s-a trezit dorința, cultivată îndelung deopotrivă
de partea ungară cât și de cea croată, de a elimina granița și, împreună cu
aceasta, potențialul de putere militară autonomă ce rezida acolo – un fapt
care, desigur, s-a lovit imediat de rezistența cercurilor din jurul arhiducelui
Albrecht.325
În această privință este posibil ca din punct de vedere faptic revendi-
cările ungare să fi fost pe deplin fondate. Situația politico-militară pe baza
căreia a fost întărită și extinsă continuu granița militară cu multe secole îna-
inte se schimbase complet. De partea liberală a armatei, exponenți precum
feldmareșal-locotenentul conte von Mollinary era întru totul pregătit să
324 Alfred Mell, Die Fahnen des österreichischen Soldaten im Wandel der Zeiten (Österreich-
Reihe 174/176, Viena, 1962), p. 51. Doar în Primul Război Mondial, ca recunoaștere
a comportamentului plin de curaj al armatei teritoriale chezaro-crăiești, s-a ordonat
introducerea steagurilor, care au fost confecționate, dar nu s-a mai ajuns la împărțirea
lor către trupe.
325 Vezi Wertheimer, Andrássy, vol. I, p. 393; Rothenberg, Army, p. 87, apoi Rothenberg,
„The Struggle over the Dissolution of the Croatian Military Border, 1850-1871”, Slavic
Review 23 (1964), p. 63-78. Rothenberg, Die österreichische Militärgrenze in Kroatien
1522 bis 1881 (Viena-München, 1970), mai ales cap. XVIII și XIX.
admită că desființarea graniței militare era justificată.326 Mai mult, și de o

parte, și de cealaltă, de cea negru-galbenă și de cea națională, concluziile ce
reieșeau din amintirea anului 1848 au înfierbântat spiritele, iar acest lucru
nu a fost valabil doar pentru Viena și Budapesta. În cele din urmă, maghia-
rii au învins în această luptă împotriva „ghimpelui germanizării”, real sau
presupus, înfipt în carnea națiunii și au reușit obținerea „provincializării”
regiunilor de graniță, care s-a încheiat până în anul 1873, respectiv 1881.327
Astfel s-a disipat și o ultimă adiere a vechiului romantism soldățesc.
Cu toate că oamenii de la graniță, care se numeau Maroičić, Grivićić,
Boroević, Sarkotić sau altfel, au avut și ulterior un cuvânt greu de spus, ca-
racterul de sine stătător al grănicerilor s-a pierdut. Din vechile formațiuni
ale grănicerilor au fost constituite, între altele, Regimentele de infanterie
„Warasdin” nr. 16, „Peterwardein” nr. 70, „Otočan” nr. 79, Regimentul de
husari „al iazigilor și cumanilor” nr. 13 niște regimente de linie fără un rang
social mai deosebit.
Dacă însă croații au fost atât de bucuroși de dizolvarea graniței pe cât
doreau să creadă maghiarii este o întrebare la care e greu de răspuns. Unul
dintre marii lideri naționali ai croaților, episcopul Strossmayer din Djako-
vo, declara în 1878 ofițerilor din trupele puse la dispoziție pentru ocuparea
Bosniei că el îi considera ca fiind eliberatori, iar general-locotenentul von
Beck-Rzikovsky a remarcat încă din perioada călătoriei sale din 1890 ca ge-
neral și în timpul manevrelor slavone din anul 1892, salutarea demonstra-
tivă a armatei de către croați, care – așa cum pe bună dreptate considera
Glaise-Horstenau – „arăta spiritul încă viu al grănicerilor”.328
326 Mollinary, Sechsundvierzig Jahre, vol. II, p. 208.

327 Literatura de specialitate, deosebit de bogată, despre granița militară se regăsește, până
în anul 1973, în formă sintetizată la Kurt Wessely, „Georg Zivkovic, Bibliographie zur
Geschichte der k. k. Militärgrenze”, in Die k. k. Militärgrenze. Beiträge zu ihrer Geschich-
te (Schriften des Heeresgeschichtlichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts
6, Viena, 1973), p. 291-324. Gerhart Ernst (coord.), Die österreichische Militärgrenze.
Geschichte und Auswirkungen (Schriftenreihe des Regensburger Osteuropainstituts
8, Regensburg, 1982). Privitor la desființarea acesteia, vezi în mod special Margarete
Maschauer, „Die Auflösung der k. k. Militärgrenze. Unter besonderer Berücksich-
tigung der Stellungnahme Cisleithaniens und des Reichskriegsministeriums”, teză
de doctorat (Viena, 1944); Josef Wolf, „Die Banater Militärgrenze, ihre Auflösung
und Einverleibung in das Königreich Ungarn”, teză de doctorat (Innsbruck, 1947);
Rothenberg, The Struggle over the Dissolution.
328 Conrad, Mein Anfang, p. 8; Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 357 și urm.
10. Multinațional sau supranațional?

Concepțiile diferite privind statul îmbrățișate la Viena și Budapesta nu
au dus ele singure la desprinderea de armatele naționale, și anume a celor
două armate de tip teritorial din uniunea forțelor militare existentă până
atunci, ci s-a rămas în continuare, fără niciun fel de urmări serioase, la arma-
ta comună, adică Armata Chezaro-Crăiască. Conform concepției ungare
ce nega cu totul ideea unui „imperiu” comun, armata integrală habsburgică
putea fi pe viitor numai una multinațională, respectiv o armată care, fiind
însărcinată cu apărarea comună, s-ar fi compus din diferitele contingente
naționale ale Monarhiei, sau, așa cum la Budapesta și parțial la Praga loia-
litatea față de „dreptul istoric de stat” era importantă, consta doar din tru-
pele „naționale” ale diferitelor regate sau țări componente. În ce-i privește,
maghiarii au obținut aceasta prin edificarea trupelor de honvezi. Măsura
în care Armata Teritorială Chezaro-Crăiască putea fi transformată în astfel
de contingente „naționale” nu era grija lor. Se pare însă că „armata comu-
nă” rămasă și-a pierdut în ochii lor, în mare măsură, justificarea existenței.
Aceasta nu rămăsese, din punctul lor de vedere, decât o Armată Imperială
fără un imperiu.
Nu i se poate nega însă acestui punct de vedere o anume doză de rea-
lism. Într-adevăr, Armata Chezaro-Crăiască, după pactul dualist din 1867,
rămânea în exterior un bastion de apărare al întregului stat, care, cel puțin
în viziunea ungară, nu mai exista. Mai exista doar Dubla Monarhie, divizată
în două jumătăți de imperiu prin intermediul dualismului. În mod cores-
punzător, armata se prezenta în interior, cum s-ar spune – cel puțin în mod
provizoriu –, ca un rest indivizibil al unei moșteniri comune de demult.
Pentru a contracara aceste tendințe, s-a încercat acum, în mod deo-
sebit, sublinierea vechii moșteniri a armatei. Nu întâmplător, din ultima
treime a secolului al XIX-lea, în cadrul armatei a fost susținută îngrijirea
tradiției. Din anii ’70 s-a început peste tot, cu mult zel, redactarea istori-
ilor regimentelor, arhiva militară a inițiat realizarea unui imens proiect
de publicații privind Războaiele Austriei, iar în 1891 Muzeul Armatei
Chezaro-Crăiești a fost redeschis ca un punct evident de cristalizare a
tradiției armatei habsburgice.329 Golul care se deschidea în înțelesul aces-
329 Privitor la Muzeul Armatei Chezaro-Crăiești, vezi Allmayer-Beck, Das Heeresgeschicht-

liche Museum in Wien. Führer durch das Museum, vol. I, Pentru istoriografie, vezi Allma-
yer-Beck, „Die Militärgeschichtsschreibung in Österreich von ihren Anfängen bis zum
tei concepții de „Armată Imperială fără un imperiu” trebuia acoperit astfel

prin utilizarea extraordinarei tradiții istorice a Armatei Imperiale, într-o
anumită măsură prin folosirea greutății istorice. Cu cât mai mult ideea de
stat ajungea să se clatine în percepția sa exterioară, cu atât mai mult „Gloria
Austriei” devenea pentru forțele armate un elixir dătător de viață, prescris
regulamentar, unul care a și determinat anumite efecte. Situația de sciziune
a armatei, vizibilă din exterior, nu a fost desigur înlăturată prin aceasta.
Simptomatică pentru această relație deosebit de interesantă a armatei
cu cele două jumătăți ale Imperiului a fost poziția, din punctul de vedere al
dreptului constituțional, a ministrului comun de război. Nici Reichsratul
de la Viena, nici Parlamentul de la Budapesta nu mai erau competente în
privința lui, dat fiind că aceste două reprezentanțe nu dețineau prerogative-
le de a emite legi valabile pentru statul comun austro-ungar. Deși ministrul
ar fi trebuit să fie responsabil în fața „delegațiilor” celor două parlamente,
această responsabilitate nu putea căpăta o valabilitate juridică, deoarece o
lege de punere în aplicare a respectivei proceduri nu a fost adoptată nicio-
dată.330 Astfel a devenit posibil, de exemplu, ca ministrul de război având
un mandat între anii 1911 și 1912, generalul de infanterie von Auffenberg,
de altfel primul care nu mai purta titlul de ministru „imperial” de război,
să poată achiziționa, împotriva rezistenței guvernului ungar, doar pe baza
„responsabilității sale personale”, douăsprezece baterii de mortiere de 30,5
cm, deci să dispună de un contract de înarmare în valoare de aproximativ
30 de milioane de coroane.331 Situația nu a fost diferită nici atunci când, în
1906, Ungaria a refuzat să pună la dispoziție mijloacele bănești pentru con-
struirea a trei nave de luptă din așa-numita clasă „Radetzky”, iar succesorul
la tron, arhiducele Francisc Ferdinand, fără a se fi arătat deloc afectat, a
ordonat comandantului marinei, amiralul conte Montecuccoli, să dispună
totuși începerea construirii navelor.332 Acestea au fost evenimente desigur
foarte interesante, dar care – chiar dacă pledează pentru simțul de răspun-
Jahre 1918”, in Militärgeschichte in Deutschland und Österreich vom 18. Jahrhundert bis
in die Gegenwart (Vorträge zur Militärgeschichte 6, eHerford-Bonn, 1985), p. 70-86.
Referitor la tradiția Armatei Chezaro-crăiești , vezi Paul Woinovits von Jardol, „Die
Tradition der Wehrmacht”, Die Wehrmacht der Monarchie (număr dublu 10/11 al Mo-
derne Illustrierte Zeitung XIV, din 15.05.1914-01.06.1914), p. 3 și urm.
330 Vezi Peter Pernthaler, Der Rechtsstaat und sein Heer (Viena, 1964), p. 18 și urm.
331 Vezi Moritz Freiherr von Auffenberg-Komarów, Aus Österreichs Höhe und Niedergang
(München, 1921), p. 178.
332 Ibid., p. 231.
dere al ministrului și al succesorului la tron și este posibil să fi avut și o

motivație faptică – nu aveau nimic în comun cu fundamentele unei monar-
hii constituționale. Prin acestea a devenit evidentă o anume contradicție
deosebită în privința forțelor armate comune.
Pe de o parte, în ambele părți ale Imperiului încă exista dorința unei
apărări comune, așa cum era stipulată în Sancțiunile Pragmatice. Aici se
mai putea constata, cel puțin din prisma misiunii, o slabă licărire a ideii im-
periale, iar în condițiile raporturilor moderne, această misiune de apărare
se putea realiza numai prin intermediul unei armate unitare. Pe de altă par-
te, integrarea acestei forțe militare în cadrele existente ale dreptului public
provoca deja greutăți deloc minore, fiindcă nu mai exista un astfel de drept
pentru întregul stat-cadru. Armata comună trebuia scoasă de sub puterea
executivă a celor două părți ale Monarhiei, ceea ce ducea din nou la situația
în care aceasta rămânea, cum s-ar spune, atârnată în aer, respectiv își găsea
un reper doar la cel mai înalt vârf, adică în persoana stăpânitorului comun,
al „comandantului suprem al oștilor”. Însă nici acest lucru nu se întâmpla
pe deplin. Privitor la „comanda militară supremă”, imperios necesară unei
apărări comune, deci în chestiunea conducerii, comandei și organizării in-
terne a armatei, a existat un acord legislativ în ambele jumătăți ale Imperiu-
lui, concretizat în legislația din anul 1867, care stipula că acesta e un drept
absolut rezervat Coroanei.333 În vastul domeniu al „administrației milita-
re”, respectivul acord însă nu mai exista. Iar acesta era întocmai punctul în
care Ungaria se implica și în cadrul armatei comune cu postulatul ei pentru
„naționalizarea” armatei.
Pentru Ungaria nu a fost posibil să transfere în acordul din 1867 pre-
vederile paragrafului 6 al Constituției din aprilie 1848, conform căruia „în
toate chestiunile [...] militare, precum și, în general, în toate chestiunile
apărării țării, Majestatea Sa va exercita de acum încolo puterea executivă
exclusiv prin intermediul Ministerului ungar”. În paragraful 12 al Legii XII
au fost însă stipulate drepturile colaterale de dispoziție în cazul completării
„armatei ungare”, ce vizau aprobarea contingentelor de recruți, stabilirea
condițiilor de învoire și a duratei serviciului militar, dar și aprovizionarea
armatei; în paragrafului 13 s-a prevăzut, cu referire la Ungaria, stabilirea
333 Vezi Legea austriacă din 21.12.1867, § 5, alineat 2, și Legea ungară nr. XII din 1867, §
11. Vezi și Friedrich Tezner, Ausgleichsrecht und Ausgleichspolitik (Viena, 1907), p. 36
și urm.
sau reformarea sistemului de apărare. Și pentru Cisleithania erau valabile

dispoziții similare, însă acolo armata supranațională comună se afla atât de
puternic în prim-plan, încât „pasajul de lege era interpretat, pe baza drep-
tului cutumiar, astfel încât Coroana rămânea independentă de contribuția,
de altfel solicitată, a miniștrilor, la fel ca în vremurile de până atunci”.334
Dacă ar fi să rezumăm situația, rezultă și în cazul armatei comune o diviziu-
ne în două domenii diferite, firește că nu delimitate în mod clar, dintre care
într-unul Coroana putea să exercite singură puterea executivă, pe când în
celălalt acest lucru era legat de instituțiile constituționale prin care Ungaria
își percepea drepturile proprii într-un mod mai acut decât jumătatea cislei-
thană a Imperiului. Iar din această natură complicată a construcției, dublată
de dorința dinamică a maghiarilor la „egala îndreptățire”, a răsărit o luptă
politică internă epuizantă, care a durat mai multe decenii și a fost deosebit
de păguboasă pentru Dubla Monarhie, și în care rațiunile faptice au fost tot
mai mult marginalizate.
Nu putem ilustra aici în detaliu modul în care, din resentimentele
nedepășite din vremurile anului 1848, din incidente nefericite și din ati-
tudinea inabilă a unor indivizi335, a rezultat în timp o atmosferă ce a deter-
minat forțele radicale din Ungaria să nu ridice numai pretenții legate de
edificarea în continuare a armatei de honvezi, ci să încerce și în domeniul
forței de apărare comune să mute, în folosul exercitării propriei influențe,
granițele dintre comanda militară supremă și administrația militară. Calea
către obținerea unor astfel de „concesii” trecea în parte prin obstrucția par-
lamentară, iar tot parțial s-a încercat realizarea acestor doleanțe prin ma-
nifestarea unei flexibilități într-un alt domeniu, respectiv în cel economic.
Această criză a atins un prim apogeu atunci când ministrul comun de
război, baronul Krieghammer, a solicitat la finele anului 1902 o mărire a
contingentului anual de recruți pentru armata Chezaro-Crăiască, precum și
câte o parte proporțională pentru fiecare dintre cele două armate ale țărilor.
Contingentul care a fost valabil până în acel moment, stabilit în cadrul legii
din anul 1889 privind apărarea și care prevedea 126.013 de recruți, din-
tre care 103.100 pentru Armata Chezaro-Crăiască, nu mai permitea, pe
fundalul creșterii sporului demografic al populației, o folosire adecvată a
334 Pernthaler, Rechtsstaat und Heer, p. 16 și urm.

335 Vezi Julius Miskolczy, Ungarn in der Habsburger-Monarchie (Wiener Historische Stu-
dien 5, Viena, 1959), p. 162 și urm.
puterii de apărare, ceea ce urma să ducă în timp la pierderi grele în numă-

rul rezerviștilor instruiți.336 Maghiarii s-au folosit acum de dreptul conferit
lor prin pactul dualist și au condiționat aprobarea plănuitului contingent
majorat de realizarea unor doleanțe naționale în domeniul militar. Pentru
a crește presiunea, partea ungară a trecut în anii 1902, 1903 și 1905 inclu-
siv la refuzul aprobării contingentelor normale anuale de recruți. Urmarea
acestei lupte a fost o scădere aproape catastrofală a efectivelor pe timp de
pace, ceea ce a constrâns conducerea armatei să adopte măsuri ajutătoare
dintre cele mai neobișnuite.337
Încercările Coroanei de a-și reclama drepturile, ca de exemplu unele
spectaculoase, precum Ordinul către armată de la Chlopy din 16 septem-
brie 1903, sau pe cale extraparlamentară, prin implicarea feldmareșal-
locotenentului baron Géza Fejérvary, în calitatea sa de prim-ministru, pen-
tru a frânge opoziția aripii radicale, au condus la fel de puțin la un succes du-
rabil ca și eforturile ministrului de război, contele von Pitreich338, și cele ale
lui von Schönaich, care a încercat să țină sub control aspirațiile ungare prin
intermediul unor concesii bine dozate. Doleanțele părții ungare reveneau,
ieșind la iveală de exemplu în așa-numitul „Program al celor nouă” din anul
1903, redactat de nouă deputați ai Partidului Liberal, în care se solicitau:
însemne naționale pentru trupele ungare, limba maghiară în procesele tri-
bunalelor militare, influența ministrului ungar al apărării [Honvédminiszter]
asupra concesiilor privind durata serviciului militar, repartizarea ofițerilor
maghiari către trupele ungare, susținerea limbii maghiare la trupă și în școli,
înființarea de formațiuni de rezervă croate și slovene, serviciu militar cu o
durată de doi ani și reglementarea unor chestiuni legate de obligațiile servi-
ciului militar și a limbii de comandă și de serviciu prin intermediul regelui.339
336 Oskar Regele, Feldmarschall Conrad. Auftrag und Erfüllung. 1906-1918 (Viena-Mün-
chen, 1955), p. 181, 184.
337 Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand, p. 156.
338 Heinrich Freiherr von Pitreich, Meine Beziehungen zu den Armeeforderungen Ungarns
verbunden mit der Betrachtung dermaliger internationaler Situation (Viena, 1911); apoi
Theodor Hertzka, Österreichisch-ungarische Streitfragen (Viena, 1912). Vezi și Gustav
Turba, „Armee-Einheit und ungarisches Staatsrecht”, Österreichische Rundschau 2
(1905), p. 389 și urm.
339 Textul programului la Bernatzik, Verfassungsgesetze, p. 704 și urm., precum și la Bert-
hold Sutter, „Die Ausgleichsverhandlungen zwischen Österreich und Ungarn 1867-
1918”, in Theodor Mayer (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867.
Această tactică s-a lovit însă, după cumpăna dintre secole, de rezis-
tența crescândă a succesorului la tron, Francisc Ferdinand, ambițios, inte-
resat de chestiuni militare și așteptând nerăbdător viitoarea sa misiune.340
El se pare că a interiorizat ceea ce, cu mulți ani înainte, unchiul său de bu-
nic, arhiducele Albrecht, i-a scris vărului său Rudolf, moștenitorul Coroa-
nei, decedat între timp: „Dacă armata se divide, spiritul ei se devalorizează,
deci dinastia este pierdută și Austria nu mai există”.341 În consecință, nu
vedea în doleanțele ungare nimic altceva decât aspirații „care sunt calcu-
late să urmărească doar scopul de a sustrage total armata de sub puterea
stăpânitorului”.342 Într-un mod la fel de vehement a procedat moștenitorul
la tron împotriva tuturor celor care, în ochii săi, arătau o prea mare
îngăduință față de cererile maghiarilor. De exemplu, ministrul de război,
generalul de infanterie conte von Schönaich, a trebuit să plătească asta cu
schimbarea din funcție.343 Și prim-ministrul chezaro-crăiesc al anilor 1906-
1908, fostul său om de încredere, baronul von Beck-Rzikovsky, a fost acu-
zat de arhiduce că „ar vrea să-i strice armata”.344
Am fi tentați, la o primă vedere, să neglijăm, cu o scurtă ridicare neîn
țelegătoare din umeri, această ceartă din jurul unor aspecte aparent exte-
rioare. Fiindcă de ce nu ar putea fi o forță militară multinațională, având
contingente naționale unitare cel puțin de mărimea unui regiment, cu
uniformele și însemnele lor specifice, să fie capabilă să îndeplinească mi-
siunea care i s-a încredințat, și anume apărarea comună a „comunității de
securitate” care încă mai era Monarhia în acel moment? Fără nicio îndoială,
corpurile de armtă naționale unitare, comandate de către ofițeri indigeni în
limbile țărilor respective, ar fi înlesnit în mod semnificativ atât instrucția,
cât și comanda. În acest sens au existat și voci din cercurile ofițerilor.345 Iar
Seine Grundlagen und Auswirkungen (Buchreihe der Südostdeutschen Historischen

Kommission 20, München, 1968), p. 71-111, aici p. 110 și urm.
340 Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand, p. 74, 132, 143.
341 Oskar Freiherr von Mitis, Das Leben des Kronprinzen Rudolf (Leipzig, 1928), p. 353.
342 Arhiducele Francisc Ferdinand către contele Rüdiger de Biegeleben (06.01.1909), Ar-
hiva Biegeleben, Sigmundslust, Tirol.
343 Vezi și prezentările rezumative la Martha Sitte, „Alexander von Brosch, der Flügel
adjutant und Vorstand der Militärkanzlei des Thronfolgers Franz Ferdinand” (Viena,
1961), p. 57 și urm. (teză de doctorat nepublicată).
344 Leopold von Chlumecky, Erzherzog Franz Ferdinands Wirken und Wollen (Berlin,
1929), p. 253.
345 Vezi D. N., „Über die Truppensprachen unserer Armee”, ömz III/2 (1862), p. 367.
asta nu s-a întâmplat fără motiv. Datele aproximative sunt cunoscute: după
introducerea serviciului militar generalizat, la 100 de recruți ai Armatei
Chezaro-Crăiești reveneau 25 de germani, 23 de maghiari, 13 cehi, 8 polo-
nezi și ruteni (ucrainieni), 9 sârbi și croați, 7 români și 4 slovaci, 2 sloveni și
un italian346, care au depus fiecare jurământul față de comandantul suprem
al armatei în zece limbi diferite. Multitudinii de limbi i se adăugau și dife-
ritele obiceiuri naționale de viață, precum și trei confesiuni și religii recu-
noscute și luate în mod corespunzător în considerare de administrația mi-
litară: alături de soldații catolici și cei evanghelici, foarte numeroși mai ales
în Ungaria, o parte a trupelor din Bosnia și Herțegovina practicau islamul.
Nivelul de pregătire al recruților era foarte diferit de la o țară a Coroa-
nei la alta. În timp ce, în 1910, în Austria Inferioară, inclusiv Viena, doar 3%
din populație erau anlfabeți, această cifră ajungea în Galiția, în rândurile
rutenilor, la 61%, iar la croații și sârbii din Istria și Dalmația chiar la 64%.
În timp ce, pe baza gradului lor ridicat de inteligență, cehii puteau fi ușor
instruiți în folosirea aparatelor tehnice, de pildă la trupele de pionieri, în ca-
zul tirolezilor sau bosniacilor instrucția trebuia să înceapă de la tragerea cu
pușca, iar maghiarii trebuiau învățați să călărească.347 Bancurile din armată
spuneau despre galițieni, adică despre țăranii polonezi sau vecinii lor ruteni
chiar mai simpli, că ar avea întâi nevoie de trei ani pentru a deveni oameni,
apoi de încă cinci pentru a deveni soldați, putând deveni, în orice caz, unii
dintre cei mai buni din lume. În privința unor asemenea raporturi, cei trei
ani de serviciu militar puteau părea o perioadă foarte scurtă, dat fiind că
pe durata lor soldații simpli trebuiau instruiți în mai multe domenii decât
în celelalte armate unitare din punct de vedere național și omogene din
punct de vedere cultural, la care perioada serviciului militar, având o du-
rată identică, putea fi folosită exclusiv pentru instrucția pur militară. Privit
exclusiv din punct de vedere profesional, acest factor pleda pentru o trans-
formare a armatei chezaro-crăiești de până atunci într-o forță de apărare
multinațională.
Totuși nu s-a reușit să se ajungă la așa ceva, și anume din cauza teme-
rilor concrete că structura națională a Monarhiei nu mai corespundea ideii
de stat reprezentată îndeosebi de Viena; într-un mod foarte evident, între
aceste două noțiuni a apărut o breșă în continuă creștere.
346 Rothenberg, Army, p. 128.

347 Vezi [Menrad Laaber von Rosenfeld,] Psychologisches und Physiologisches aus der öster-
reichischen Armee (Leipzig-Cassel-Berlin, 1874).
Spre a o contracara, adică pentru a asigura preeminența ideii de stat în

fața tensiunilor din interiorul structurii statului, pentru adepții „ideii impe-
riale” și totodată ai concepției dinastice privind statul, armata se prezenta
ca un mijloc decisiv. În această chestiune, misiunea „de politică externă” nu
se afla deloc în centrul atenției. Asupra lipsei acesteia am mai atras atenția,
și, ceea ce este relevant, un om de talia arhiducelui Francisc Ferdinand con-
sidera că un război extern este mai degrabă improbabil.348 Din contră, mi-
siunea armatei era una „de politică internă”, pe care arhiducele Albrecht a
definit-o în anul 1866, într-o scrisoare către nepotul său, prințul moștenitor
Rudolf, în sensul că armata, alături de dinastie, ar fi „ultima verigă a coezi-
unii Monarhiei în scindare”.349 Din această teorie, a cărei corectitudine te-
oretică nu constituie aici obiectul discuției, au rezultat modalități multiple
de acțiune pentru armată.
În primul rând, nu se putea trece cu vederea faptul că armata – simi-
lar situației din 1848-1849 – ar fi putut fi chemată, în calitate de „agrafă a
Imperiului”, să contribuie la menținerea coeziunii acestuia în caz de peri-
col, inclusiv prin forța brahială. Iar acest lucru putea să se întâmple cu atât
mai mult cu cât, după 1867, armata comună rămăsese una dintre puținele
instituții care ar fi putut să își folosească pentru apărarea unității Monarhiei,
întreaga greutate în ambele jumătăți ale Imperiului. Ideea acestei misiuni
nici nu era, mai ales din cauza atitudinii din nou rigide a Ungariei de la
sfârșitul secolului, foarte departe de a fi actuală. Totuși, un consilier biro-
crat al arhiducelui Francisc Ferdinand i-a vorbit acestuia, care obișnuia să
se joace cu astfel de idei încă din 1897, despre imposibilitatea de a putea
recuceri Ungaria.350 Totuși, în 1905, șeful Statului-Major, general-loco-
tenentul Beck-Rzikowsky, a dispus ca biroul său de operațiuni să prelu-
creze în detaliu „cazul de război U(ngaria)”.351 Și succesorul său, Conrad
348 Theodor von Sosnosky, Franz Ferdinand der Erzherzog-Thronfolger. Ein Lebensbild
(München-Berlin, 1929), p. 106. Vezi și afirmațiile succesorului la tron, din 1910,
în legătură cu Conrad von Hötzendorf: „Nu vom mai avea războaie externe!” Franz
Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit 1906-1918, 5 vol. text și 2 vol. anexe
(Viena-Berlin-Leipzig-München, 1921-1925), aici vol. II, p. 39.
349 Mitis, Kronprinz Rudol, p. 353.
350 Vezi Allmayer-Beck, Ministerpräsident Beck, p. 165.
351 Kurt Peball, „Gunther E. Rothenberg, Der Fall «U»”, in Aus drei Jahrhunderten. Bei-
träge zur österreichischen Heeres- und Kriegsgeschichte von 1645 bis 1938 (Schriften des
Heeresgeschichtlichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts 4, Viena, 1969),
p. 85-126. Vezi și Rothenberg, Army, p. 134.
von Hötzendorf, s-a mai ocupat, în 1907, cu acest lucru.352 Apoi, în curând
au devenit prioritare alte considerente. Un alt aspect a rămas totuși valabil.
Deja la începutul anilor ’60, unii și alții au atras atenția asupra „misiu-
nii cultural-istorice a Armatei Chezaro-crăiești” în calitate de creuzet al di-
feritelor națiuni.353 Încă din momentul trecerii la generalizarea obligativității
serviciului militar, acestei misiuni, și anume celei de școală a formării unui
sentiment panaustriac privind cultura și statul, i-a revenit în mod natural o
însemnătate sporită; o semnificație asupra căreia exista consens nu numai în
rândurile militarilor, ci și al politicienilor, care erau de altfel foarte divergenți
în ideile lor, precum Rudolf Sieghart și Friedrich Funder.354
Calitățile pe care trebuia, în virtutea misiunii sale, să le aibă „ultima
verigă a coeziunii Monarhiei în scindare”, cel puțin în ochii arhiducelui
Francisc Fredinand, care a câștigat o mai mare influență militară după
moartea arhiducelui Albrecht în anul 1895 și suicidul prințului moștenitor
în anul 1889, au fost caracterizate de cel care a fost timp mai mulți ani șeful
cancelariei sale militare, colonelul de mai târziu Alexander Brosch von
Aarenau, cu următoarele cuvinte: „O armată de încredere, devotată doar
împăratului, indiferentă din punct de vedere național, aceasta îi părea să fie
condiția de viață a Imperiului, condiția de existență a Monarhiei”.355
Francisc Ferdinand însuși a explicat acest lucru mai detaliat: „Dacă ci-
neva călătorește, așa cum fac eu, prin întreaga Monarhie, ajunge să cunoas-
că cele mai variate trupe și întotdeauna va trage concluzia că unitatea cea
curată este o necesitate esențială a solidarității Monarhiei; de la Bregenz
până la Cernăuți și de la Reichenberg și până la Budva, fiecare aparținător
al armatei trebuie să se simtă pretutindeni ca acasă – și doar un singur spirit
are voie să domine –, iar însemnele identice trebuie să arate și în afară acest
lucru și să nu existe niciun separatism!”356
352 Vezi Allmayer-Beck, Ministerpräsident Beck, p. 169.

353 V[alentin] Streffleur, „Die besondere culturhistorische Aufgabe der k. k. österreichi
schen Armee”, ömz I/1 (1860), p. 54 și urm.
354 Friedrich Funder, Vom Gestern ins Heute. Aus dem Kaiserreich in die Republik (Viena,
1952), p. 371, și Sieghart, Die letzten Jahrzehnte einer Großmacht, p. 278.
355 Chlumecky, Franz Ferdinand, p. 359.
356 Ibid., p. 346.
Ceea ce arhiducele a prezentat aici drept concept, fiind, de altfel,

deja de mult pus în practică în acel moment, nu era desigur o armată
multinațională, ci una supranațională.
Diferența dintre aceste două modele este mult mai mare decât am fi
înclinați să credem la prima vedere, și nu constă, de exemplu, în creșterea
cantității, ci într-un salt calitativ. În timp ce în cazul armatelor multinaționale
are loc o compilație dintre diferitele contingente naționale, în care acestea,
cel puțin de la finele secolului al XVIII-lea încoace – chiar dacă nu întot-
deauna în practică, deși în mod fundamental –, s-au înțeles ca forțe armate
susținute de voința națională a statelor, considerându-se supuse ideii de
stat național și în uniunea lor supranațională, acest lucru nu mai era valabil
în cazul armatelor supranaționale. În cazul lor, „națiunea” ca atare nu există
deloc sau este prezentă doar în forma „naționalității”. Acest lucru presupu-
ne că atât structura statală, cât și ideile fundamentale ale statului corespund
acestui model, deci sunt de asemenea supranaționale. În cazul Monarhiei
Habsburgice, acest lucru, așa cum am mai arătat, corespundea doar în parte
realității: ideea de stat dinastic și, prin aceasta, supranațional risca să fie în-
vinsă de o structură de stat ce căpăta tot mai mult trăsături multinaționale.
Ceea ce însemna – întrucât se încerca acoperirea acestei breșe tocmai cu
ajutorul armatei – că trebuiau luate măsuri pentru atenuarea pe cât posibil
a efectelor structurii de stat multinaționale asupra armatei supranaționale,
dacă nu chiar pentru stăvilirea lor completă.
Prin intermediul deja amintitei școliri „patriotice” a recruților, în
înțelesul conceptului de stat panaustriac-dinastic se puteau atinge unele
obiective, dar nu toate.357 Nu exista nicio îndoială că prin pregătirea mili-
tară a recruților care proveneau în mod preponderent din regiunile rurale
atât nivelul lor de educație, cât și cel de percepție puteau fi ridicate în mod
semnificativ. În acest sens, serviciul militar funcționa, fără îndoială, ca o
„școală”, dar mai puțin ca una a „națiunii” decât a naționalităților. Căci nu
era de presupus ca prin intermediul instrucției sentimentul de apartenență
națională al soldaților, luați ca indivizi, să se piardă. Acest lucru se întâm-
pla cu atât mai puțin cu cât durata serviciului militar, „scurtată” acum în
357 Privitor la aprecierile foarte pozitive ale armatei în calitatea ei de școală a ideii pan
austriece la Friedrich Funder, Vom Gestern ins Heute, p. 371, îndoielile formulate de
Robert A. Kann, Werden und Zerfall des Habsburgerreiches (Graz-Viena-Köln, 1962), p.
230, nu pot fi totuși risipite în totalitate.
comparație cu vremurile trecute la o perioadă de trei ani, nu mai era sufici-

entă pentru a estompa diferențele încă puternice, în caracterul național al
diverselor grupuri etnice. Mai mult, experiența arăta că odată cu nivelul de
educație creștea și cel al conștiinței naționale.
Aceasta însemna, din nou, că numai instrucția nu era suficientă pentru
ca o trupă, în cazul eventual al unei intervenții contra apartenenților pro-
priei naționalități, să fie imunizată față de orice fel de provocări și pentru a
putea-o face „de încredere”. Într-o anumită măsură, siguranța exista doar
în cazul în care, de exemplu, se puteau trimite infanteriști bosnieci împo-
triva studenților german-naționali care manifestau violent, maghiari con-
tra demonstranților cehi sau germani contra naționaliștilor sârbi. Aceasta
înseamnă că trupa trebuia făcută să devină indiferentă față de diferendele
naționale, iar acest lucru putea fi atins numai dacă ea era desprinsă, pe cât
posibil, de baza ei națională. Pentru asta erau necesare măsuri cuprinză-
toare. În primul rând, masa regimentelor de infanterie de linie chezaro-
crăiești, batalioanele de vânători de câmp și mari părți ale regimentelor de
cavalerie staționau în afara zonelor lor de recrutare, iar trupele din Bosnia-
Herțegovina, împreună cu masa batalioanelor lor, se aflau la Trieste,
Graz, Viena, Budapesta și Bruck pe Leitha. În acest scop, majoritatea re-
gimentelor de infanterie de linie chezaro-crăiești își detașau, întotdeauna
prin rotație, unul dintre batalioanele lor în Bosnia sau în Dalmația de Sud,
pe lângă brigăzile de munte staționate acolo, fapt care le conferea acestor
brigăzi caracterul unor corpuri de armată „combinate”. Însă chiar dacă se
făcea abstracție de „țările imperiale” Bosnia și Herțegovina, schimbarea
garnizoanelor efectuată în aceste decenii de către părțile de trupe ale Ar-
matei Chezaro-Crăiești era surprinzătoare.358 Un apărător vehement al
acestei „amestecări” a părților de trupe a fost arhiducele succesor Francisc
Ferdinand, care îndeosebi în ultimii ani de dinainte de Primul Război Mon-
dial se lovea de rezistența șefului Statului-Major. Desigur, nu este nevoie de
prea multă fantezie pentru a ne putea imagina ce însemna asta pentru siste-
mul de completare a efectivului, pentru instrucția din cadrul regimentului
și, în cele din urmă, în cazul unei eventuale mobilizări.359
358 Vezi Wrede, Geschichte der Wehrmacht und die dort bei den einzelnen Regimentern an-
geführten Garnisonsorte.
359 Astfel, arhiducele Francisc Ferdinand solicita cu ocazia crizei anexării, pentru situația
unui război împotriva Serbiei, utilizarea de trupe nemaghiare, ceea ce a provocat
Toate acestea nu erau însă suficiente. „Întrepătrunderea” zonelor de

așezare a diferitelor naționalități din cadrul Monarhiei Habsburgice a fă-
cut ca formarea regimentelor „etnic pure”, adică a unor corpuri de armată
în care o naționalitate să formeze cel puțin 90% din efectivul total, să fie
aproape o excepție. Dintre cele 102 de regimente de infanterie ale armatei
comune, existau de exemplu doar câte șapte regimente germane și maghia-
re, precum și trei cehești, două poloneze și trei sârbo-croate care corespun-
deau acestui criteriu. „Omogene etnic” maghiare erau în cele din urmă și
zece dintre cele în total șaisprezece regimente de husari. Acest lucru era
valabil, în linii mari, și în cazul trupelor din Bosnia-Herțegovina (patru
regimente de infanterie și un batalion de vânători de câmp). În celelalte
cazuri, într-un corp de trupă erau reprezentate de regulă două, uneori trei
sau chiar cinci naționalități, cu procentaje mai mari sau mai scăzute. Comu-
nicarea devenea, prin urmare, o problemă și s-a încercat soluționarea ei pe
mai multe niveluri.360
Aici a existat deja amintita limbă de comandă, în care erau rostite
comenzile regulamentare, aproximativ 80 la număr. Apoi urma limba de
serviciu, în care trebuia să decurgă comunicarea cu locurile supra- și sub-
ordonate. Aici trebuia să domine, în înțelesul rostirii ordine clare și a unei
comunicării de serviciu lipsite de piedici, un acord larg, în care unitatea era
socotită o parte a armatei. În consecință, limba de comandă și cea de servi-
ciu era germana în cazul Armatei Chezaro-Crăiești și a Armatei Teritoriale
Chezaro-Crăiești; la honvezi era maghiara, cu excepția districtului croat al
honvezilor, în care croata îndeplinea funcția celor două limbi.
Pentru comunicarea personală cu trupa era valabilă limba regimentu-
lui, iar aceasta era cea vorbită de cel puțin 20% din trupă. La honvezi, care se
înțelegeau teoretic ca o armată națională, această limbă de comunicare era
maghiara, respectiv croata la honvezii croați, deși în regimentele de hon-
vezi existau, desigur, și alte naționalități. Situația era mult mai complicată
la Armata Chezaro-Crăiască și la Armata Teritorială Chezaro-Crăiască. În
cadrul Armatei Chezaro-Crăiești existau doar 142 de corpuri de trupă cu o
singură limbă de regiment. Dintre acestea, în 12 regimente de infanterie,
greutăți destul de mari în mobilizare (Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit,
vol. I, p. 122; vezi și vol. II, p. 39).
360 Vezi Tabelul 1 în Maximilian Ehnl, Die österreichisch-ungarische Landmacht nach Aufbau,
Gliederung, Friedensgarnison, Einteilung und nationaler Zusammensetzung im Sommer
1914 (Suplimentul 9 la „Österreich-Ungarns letzter Krieg”, Viena, 1934).
trei regimente de cavalerie, 12 regimente de artilerie de câmp și de munte

se vorbea germana. În cele 163 de corpuri de trupe ale armatei existau două,
în 24 trei și la unele regimente chiar patru sau cinci limbi ale regimentului.
În cadrul Armatei Teritoriale Chezaro-Crăiești, 19 corpuri de trupă aveau
o singură limbă, 44 erau bilingve, iar una avea trei limbi.361 Pentru a putea
„struni” această problemă, armata austro-ungară a conceput un întreg sis-
tem de măsuri. Deja în anul 1862 s-a propus ca manualele de serviciu să fie
traduse în diferitele limbi ale Monarhiei.362 Acest lucru era greu de înțeles
în sensul său larg, deoarece cuvântul scris putea avea doar o însemnătate
redusă dacă luăm în considerare gradul de educație al trupei. În orice caz,
au fost dezvoltate diferite „îndreptare”, de exemplu un ghid intitulat „Slo-
vena pentru folosirea în serviciul Regimentului de dragoni chezaro-crăiesc
Nicolae I, împărat al Rusiei, nr. 5” (regiment având 51% sloveni), sau un
ghid lingvistic al medicinei militare, care conținea întrebările importante
într-o consultație medicală formulate în șapte limbi diferite, dar și multe
altele. În caz de război au fost pregătite cărți poștale militare în mai multe
limbi și au fost distribuite „batiste de instrucție” care, în forma unei batiste
supradimensionate, ilustrau în folosul soldatului simplu detaliile esențiale
ale serviciului său ori îi prezentau și în imagini armele. Firește că prin inter-
mediul acestor mijloace ajutătoare ale comenzii, nu se putea rezolva totul.
Liantul decisiv dintre comandanți și comandați rămânea în continuare co-
municarea personală, nemijlocită, dintre ofițeri și trupele lor. Acest lucru
presupunea anumite cerințe care nici nu apăreau în această formă în cadrul
armatelor naționale ori multinaționale. Ofițerului chezaro-crăiesc i se cerea
să învețe, în trei ani, limba regimentului sau limbile corpului său de trupă.363
Dacă era într-adevăr capabil de aceasta, ca de pildă în cazul unui regiment
având trei limbi de comunicare, rămânea o chestiune deschisă, mai ales
atunci când limba maternă a ofițerului nu era identică cu niciuna dintre
limbile regimentului. Față de acest lucru, mai ales în ceea ce privește gradul
de perfecțiune ce se putea atinge, putem avea pe bună dreptate unele îndo-
ieli. Chiar dacă acest lucru i-ar fi izbutit într-adevăr ofițerului, iar el ajungea,
de exemplu, să comunice cu 84% dintre oamenii săi nu numai în chestiuni
361 Ibid., p. 14. Vezi și Rothenberg, Army, p. 128, care indică alte numere pentru anul 1901.
362 D. N., Truppensprachen unserer Armee, p. 367.
363 Vezi articolul „Der Offizier soll die Sprache seiner Mannschaft kennen, denn nur das
Wort gibt dem Gedanken Leben und Form”, ömz IX/1 (1868), p. 65.
privind serviciul, ci de la om la om, pe cine oare îi mai interesau cei 16%

rămași, care puteau să fie compuși, eventual, din cinci alte naționalități,
între ei fiind, de pildă, țigani sau bulgari (căci și dintre aceștia se găseau
în armată)? Cine discuta despre nevoile și doleanțele lor cu acești oameni
care se aflau izolați de conaționalii lor într-un mediu total străin? Aici rămâ-
neau pur și simplu lacune, chiar dacă trebuie recunoscut că ofițerii chezaro-
crăiești, nu în ultimul rând datorită comunicării neîntrerupte cu „materialul
uman” foarte diferit, erau în ceea ce privește tratamentul ceva mai flexibili
decât camarazii lor din armatele omogene din punct de vedere național.
Cu această constatare încă nu s-a spus nimic despre măsura în care
corpul de ofițeri chezaro-crăiești corespundea, pe de o parte, cerințelor
conducerii statului față de ofițerii armatei supranaționale, dar și despre mă-
sura în care, pe de altă parte, tocmai acești ofițeri își îndeplineau în mod co-
respunzător rolul primit în mod independent, pe baza caracterului special
al acesteia, de însăși armata supranațională.
11. Ofițerii împăratului

La prima vedere, schimbările determinate de evenimentele de la Sadova,
respectiv introducerea serviciului militar generalizat în rândurile corpului
ofițerilor chezaro-crăiești, nu au fost foarte semnificative. Cu toate acestea,
după 1866, imigrația dinspre Germania, destul de puternică până atunci,
a încetat definitiv, dacă facem abstracție de câteva excepții. Și ponderea
ofițerilor de alte naționalități decât cea germană în rândurile corpului de
ofițeri a crescut în timp.364 Ofițerii germanofoni aveau totuși o pondere de
aproape 80% în corpul activ365, așa încât pericolul unei sciziuni din cauza
divergențelor crescânde dintre naționalități era destul de redus. Mai degra-
bă putea fi compromisă omogenitatea corpului de ofițeri, din pricina carie-
relor diferite ale membrilor ei.
364 Conform lui Wilhelm Winkler, Der Anteil der nichtdeutschen Volksstämme an der öster-
reichisch-ungarischen Wehrmacht (Viena, 1919), p. 2, între anii 1907 și 1912 ponderea
cehilor în rândurile ofițerimii active a crescut cu 6 procente, cea a polonezilor, ucrai-
nienilor, croaților și sârbilor a crescut cu 18 procente, iar cea a românilor cu 22 de
procente.
365 Vezi Rothenberg, Army, p. 127, 151.
Aici, pe de o parte, exista masa largă a foștilor ofițeri proveniți din școlile
de cadeți, numiți și „păstăile de fasole”, care nu erau ofițeri întotdeauna foar-
te educați, însă erau deosebit de conștienți de obligațiile lor, foarte folositori
serviciului de trupă, nu neapărat extrem de profilați, dar totuși ofițeri lipsiți
de pretenții aproape într-un mod spartan, a căror soartă era să se descurce în
cotidianul gri al unui serviciu de subalterni relativ lipsit de perspective. Lor
le era, cel puțin teoretic, deschisă posibilitatea ascensiunii către cele mai în-
alte ranguri ale ierarhiei militare, iar unuia sau altuia i-a și izbutit acest lucru.
Feldmareșalul de mai târziu Boroević a fost unul dintre aceștia. Însă șansele
unei asemenea ascensiuni se aflau în general la 6:1.366
Pe lângă cei veniți din școlile de cadeți, care făceau cam trei cincimi
din sporul anual al efectivului de ofițeri, au mai existat încă două grupe,
mult mai puțin numeroase. În primul rând, un anumit număr al volunta-
rilor de un an, care treceau anual în efectivul activ, apoi erau absolvenții
academiilor militare.367 Mai ales ofițerii proveniți din academiile militare
din Wiener Neustadt ori Mödling reprezentau, fără îndoială, elita inte-
lectuală a armatei, întrucât, prin intermediul pregătirii lor, se situau la un
nivel cu totul diferit de cei proveniți din școlile de cadeți. Deja din acest
motiv nu era nicio minune că au existat promoții de absolvenți la Wiener
Neustadt care își trimiteau „50% din efectivul lor” în școala de război,
pe de altă parte existând iarăși „promoții de absolvenți ai școlii de război
(mai ales în anii ’80), care numărau peste 80% foști absolvenți din Wiener
Neustadt”. În mod corespunzător, din rândurile acestora – nu întotdeau-
na spre bucuria celorlalți camarazi ai lor – au fost ocupate cele mai multe
poziții-cheie ale armatei.368 Cu toate că această stratificare ar putea foarte
366 Pentru anul 1875 s-a calculat că din 5,4 elevi ai școlilor de cadeți, unul singur avea șansa
să devină ofițer de stat-major sau chiar general („Die Zukunft der Cadeten-Schüler”,
ömz XVI/1 [1875], p. 199). În perioada dintre 1807 și 1885 raportul dintre posturile
de generali, ofițeri de stat-major, căpitani și subofițeri era de 1:7:18,4:41. Pentru anul
1905, raporturile erau de 1:7:21:50, „Über Beförderung und Avancementsverhältnisse
der Offiziere im k.u.k. Heere”, ömz XLVII/2 [1906], p. 1553.
În jurul anului 1906, necesarul de spor la locotenenți era esimat la 1000, dintre aceștia
367
600 proveneau din școlile de cadeți, 200 dintre voluntarii de un an și 200 din Academia
Militară, „Über Beförderung und Avancementsverhältnisse der Offiziere 1551”.
368 Julius Lustig-Prean, Zur Geschichte der Neustädter 1752-1918. Vortrag gehalten im
Verein „Alt-Neustadt”, als Manuskript gedruckt o. D. [cca 1926]. Privitor la ponderea
absolvenților Academiei Militare de la Neustadt în ocuparea posturilor comandamen-
tului superior al armatei în Primul Război Mondial, vezi Verzeichnis des Vereines „Alt-
Neustadt” (1963), p. 4.
lesne permite concluzii despre antagonisme sociale din interiorul corpului

de ofițeri, așa cum s-au putut constata și în deceniul dintre 1848 și 1859
între diferitele arme, acum nu mai era nimic de observat. Mai mult, o cama-
raderie într-adevăr originală lega aceste grupuri unul de celălalt, fapt pentru
care reprezentativă era „tutuirea în cadrul armatei”.
Motivele pentru acest comportament aproape contrar regulamentelor
erau de regăsit în izolarea socială existentă în continuare la care au fost
forțați ofițerii activi încă din timpul neoabsolutismului și care a fost carac-
terizată, în 1906, de către un autor anonim, dar din câte se pare oficial, după
cum urmează: „Este sigur faptul că legăturile corpului de ofițeri cu cercu-
rile mai bune ale civililor devin tot mai slabe: lipsesc relațiile de înrudire și
legăturile sociale; și greutățile lingvistice multiple și relațiile politice s-ar
putea să acționeze ca piedici”.369 Această observație era într-adevăr corectă.
În mod sigur însă, aversiunea burgheziei – îndeosebi cea a marii burghezii
– față de ofițeri s-a diminuat încet spre sfârșitul secolului, dat fiind mai ales
faptul că în această perioadă de creștere a tensiunilor sociale ofițerii ar fi
trebuit să apară burgheziei aproape ca un garant al ordinii stabilite. Totuși,
căsătoriile ofițerilor în aceste familii nu erau în niciun caz văzute în interio-
rul lor drept cazuri deosebit de norocoase. În aceste cercuri mai existau, așa
cum existaseră și înainte, îndoieli puternice privind faptul că tinerii „fii ai
lui Marte” aveau în fața lor într-adevăr o „carieră” de natura celei imaginate
de marea burghezie. Aici era necesară – dacă nu cumva putea fi și dovedi-
tă – o proveniență ilustră în trecut, cel puțin existența unor proprietăți și a
educației, drept condiție indispensabilă unei ascensiuni sociale.
Privitor la educație, au existat dintotdeauna, cum ne putem aminti, unele
obiecții, chiar dacă nu se putea nega faptul că din rândurile corpului de ofițeri
a provenit, mai ales la cumpăna dintre secole, o întreagă pleiadă de oameni de
știință remarcabili. Iar în privința bazei financiare înguste a meseriei de ofițer
nu puteau exista niciun fel de îndoieli. Din perioada anilor ’50 și ’60, unele
lucruri s-au îmbunătățit. Epoca „strălucitoarei mizerii”, a celei mai amarnice
nevoi, putea fi considerată depășită. În orice caz însă, cu o retribuție de 50 de
florini, 10 florini supliment pentru subzistență, 36 de florini și 33 de creițari
pentru cazare și echivalentul a opt florini pentru un servitor, deci cu un salariu
lunar total de 104 florini și 33 de creițari370, un locotenent al garnizoanei din
369 „Über Beförderung und Avancementsverhältnisse der Offiziere 1555”.

Viena putea doar să se descurce cumva, fără a răbda foamea, însă cu condiția
de a renunța la toate cheltuielile de prisos. Însă care ofițer tânăr făcea asta,
mai ales în urma unei perioade de pregătire, pe durata căreia a acumulat, într-
o izolare aproape mănăstirească, cunoștințele meseriei sale militare, dar nu și
experiență de viață. În cazul unul tânăr locotenent care pășea în viață plin de
dorința de aventură, toți puteau fi fericiți dacă el nu se afunda în cel mai scurt
timp în datorii. Chiar dacă era un maestru într-ale calculelor, era cu totul ex-
clus să poată face ceva economii pentru situații accidentale neprevăzute sau
să ia măsuri financiare pentru întemeierea unei familii. Din partea erariului
nu se punea, desigur, prea mare preț pe ofițerii căsătoriți, mai ales în rangu-
rile mai mici. Numărul ofițerilor căsătoriți ai Statului-Major având ranguri
sub cel de locotenent-colonel era limitat la jumătate, iar în cazul ofițerilor de
trupă la un sfert din efectiv. Dacă totuși un ofițer se decidea „să renunțe la li-
bertatea și independența sa de aur și să facă alături de o mireasă drăguță pasul
fatal către altar”, atunci era sfătuit, cu multă bunăvoință, ca „totuși să se că-
sătorească [într-o familie] dacă nu bogată, atunci cel puțin înstărită”, fiindcă
„nici nu se poate imagina o situație mai penibilă decât cea a unui ofițer lipsit
de avere, binecuvântat cu o familie, împovărat de datorii, care duce o luptă
disperată, lipsită de perspective împotriva unei fatalități abominabile și de ne-
înduplecat, iar în plus trebuie să apară cu un curaj vesel și o dedicare completă
cerințelor serviciului în fața trupei sale, pentru a o comanda și instrui cu bu-
curie și prezență de spirit, în timp ce la el acasă se cuibărește mizeria, iar soția
și cu copiii înfometați privesc cu îngrijorare ce vor aduce următoarele ore”.371
Asemenea ilustrări sumbre, cuprinse într-o carte gândită ca reclamă
pentru armată, fac ca cele afirmate într-o carte oficială, că serviciul militar
este a doua cea mai bine retribuită ocupație a serviciului de stat372, să apară
într-o lumină cu totul neconvingătoare. Iar asta cu atât mai mult cu cât în-
datorarea corpului ofițeresc era o chestiune unanim cunoscută. „Îndatorat
ca un ofițer de Stat-Major” era o expresie des folosită și se putea dezbate
asupra chestiunii dacă îndatorarea locotenenților sau locotenent-colonei-
lor nu era în general și mai ridicată. În orice caz, procentajul ofițerilor care
trebuiau să demisioneze din cauza datoriilor era relativ ridicat.373
371 Vezi ibid., p. 112.

373 Salvator R. [Rudolf Hetz], Die Verschuldung unseres Offizierskorps. Ihre Ursachen und
Konsequenzen (Viena, 1910).
Pentru nobilime circumstanțele tocmai ilustrate nu constituiau în

niciun caz un îndemn pentru a alege meseria de ofițer drept carieră priori-
tară, așa cum era cazul, de exemplu, în Prusia. Cel mult un descendent al
unei case mai mari, născut mai târziu și încă necăsătorit, servea câțiva ani
într-unul dintre regimentele de cavalerie considerate mai elegante, pentru
a putea savura aerul unei vieți relativ lipsite de griji, însă mult mai rar din
dorința de a face „carieră”. Asupra ponderii în scădere a nobilimii în corpul
ofițerilor de stat-major am atras deja atenția, ca și asupra căsătoriei relativ
rare a ofițerilor în familiile marii aristocrații.
Deja aceste circumstanțe menționate au determinat corpul de ofițeri,
indiferent de structurarea sa diferențiată, să devină în întregime o parte a
așa-numitei „a doua societăți”, deci o stare proprie, delimitată în mod evi-
dent, din punct de vedere social, în sus și ale cărei delimitări în jos erau
mai degrabă fluide, recrutându-și membrii în mod corespunzător din mica
aristocrație, din familiile de ofițeri și de funcționari și în parte și din rându-
rile micii burghezii.
Staționarea în garnizoană, în locuri care se schimbau rapid374, în așezări
de cele mai multe ori mici și îndepărtate, care în condițiile de atunci se pu-
teau alege doar cu greutate, având în unele cazuri și sentimentul îndreptățit
de a fi privit, ca de exemplu în Bosnia și Herțegovina, doar ca un fel de trupe
de ocupație, au contribuit mereu la o anumită izolare socială a acestei stări,
care a avut numeroase urmări. Fie acest lucru era exprimat în exterior, în
anumite forme sociale „erariale”375 sau prin intermediul limbajului de ar-
mată întru totul caracteristic, fie era exprimat în interior, într-o poziție inte-
lectuală foarte specifică, pe care corpul de ofițeri ai Imperiului Habsburgic
a adoptat-o la finele anilor ’70 și în anii ’80 și care a fost păstrată practic
până la sfârșitul Monarhiei.376
374 Födransperg, Vierzig Jahre, vol. II, indică pentru perioada dintre 1866 și 1894 ur-
mătoarele garnizoane: Neutra (Nyitra, Nitra), Schönbrunn (Jedlová), Langenlois,
Viena, Salzburg, Toblach (Dobbiaco), Cortina, Linz, Freistadt (Fryštát, Frysztat),
Bilek (Bílek), Ondřejow (Ondřejov), Neuhaus (Jindřichův Hradec) și Praga. Erwin
Kressner amintește în memoriile sale (K. G. M., Aus oesterreichischer Kadetten- und
Leutnantszeit, vol. II, p. 174) că s-a aflat în decursul a 13 ani în 13 garnizoane. Vezi și
listele garnizoanelor regimentelor la Wrede, Geschichte der Wehrmacht.
375 Vezi mai ales Födransperg, Vierzig Jahre.
376 Robert A. Kann, „The Social Prestige of the Officer Corps in the Habsburg Empire
from the Eighteenth Century to 1918”, in Béla K. Király și Gunther E. Rothenberg
Trăsătura caracteristică pentru toate acestea a fost conștiința de stare,

foarte puternic prezentă, ce refuza în mod strict o contopire a armatei cu
burghezia, așa cum solicita orientarea liberală la începutul anilor ’70377, însă
militarii se considerau în continuare obligați față de idealul formelor spe-
cifice nobilimii, din care acum nu mai trebuiau neapărat să facă parte, sau
nici nu doreau acest lucru, dar cu care se socoteau întru totul egali. Sub slo-
ganul „Cetățeni egali – șepci egale”, chiar și ofițerul de infanterie sau cel de
coloană „erarial” se considera la același nivel cu cei mai însemnați membri
ai Statului-Major sau cu ofițerul de husari cel mai lipsit de griji.
Aceasta însemna, nici mai mult, nici mai puțin, că și camaraderia și onoa-
rea de stare din interiorul corpului de ofițeri erau indivizibile și astfel obligatorii
pentru toți membrii. Cel mai în vârstă feldmareșal, asemeni arhiducelui îmbră-
cat în haina militară, trebuiau să se supună la fel de mult acestor forme și viziuni
ca și cel mai tânăr locotenent. Aceasta era o realitate cu siguranță fascinantă,
mai ales pentru cineva care nu putea să verifice efectele ei practice la Viena,
Praga sau Budapesta, ci trebuia să să bucure de teoria înălțătoare a acestui enunț
în dezolarea unei garnizoane din Bosnia, Galiția sau Ungaria răsăriteană. Aici
rezida, desigur, și un moment cu un efect deosebit de educativ. Pur și simplu în
faptul că un oarecare locotenent din Topola ori Brody, din Cernăuți sau Novi
Sad (Neusatz, Újvidék) era determinat de camaraderia care ajungea, cum se
spunea, până la împărat să nu lezeze în niciun fel forma „decorului” rezida –
chiar dacă acest lucru se adeverea doar într-unul din zece cazuri – o forță for-
matoare surprinzătoare. Pe de altă parte, era vorba de o nivelare, chiar dacă una
de un fel mai aparte. Contrar modului în care avea loc în alte părți, ea nu acționa
aici în jos, ci în sus. Nu împăratul cobora către ofițerii săi, încolonându-se oare-
cum în rândurile acestora, ci corpul ofițerilor purta haina lui, „haina împăratu-
lui”, și urca astfel la nivelul celui mai înalt comandant de oști.
Acest lucru sună, raportat la celelalte, destul de simplu, și a beneficiat
și de acordul însuflețit al ofițerilor, fiindcă abia dacă există o stare socială
care să fie atât de dependentă de prestigiul social ca cea a ofițerilor. Totuși,
respectiva nivelare în sus reprezenta un proces într-adevăr dificil. Iar asta
fiindcă nu încape nicio îndoială că este mai ușor să se coboare cu marea
masă la un nivel mai adânc, pentru a putea obține egalitatea dorită, decât
(coord.), War and Society in East Central Europe, vol. I (Brooklyn College Studies on
Society in Change 10, New York, 1979), p. 113-137.
377 Vezi Hannenheim, „Aus dem Buch vom Offizier”, ömz XXXI/2 (1890), p. 36.
să se ajungă cu un cerc mai mare de persoane la o limită stabilită, aflată mai

sus. Într-adevăr, această ascensiune era legată, pentru ofițerul luat indivi-
dual, de greutăți destul de semnificative. Ele începeau deja cu așa-numita
„cauțiune”378, adică acel capital a cărui existență trebuia dovedită de mirea-
sa unui ofițer lipsit de mijloace de subzistență, sumă care urma să asigure vi-
itorului cuplu o viață „corespunzătoare stării”, continuau apoi cu mii de alte
obligații de reprezentare pe care trebuia să le respecte până și un ofițer tânăr
și se sfârșeau în cele din urmă cu o întreagă serie de cerințe pe care ei tre-
buiau să le îndeplinească spre a-și păstra „reputația” în interiorul societății,
care nu erau întotdeauna ușoare, ci adeseori deosebit de grele, fiindcă sta-
tul făcea – așa cum am mai amintit – foarte puțin, în sens material, pentru
înlesnirea unei vieți „domnești” pentru ofițerii săi. El delimita doar cadrele
externe; conținutul intern trebuia să fie furnizat de ofițerul însuși, iar acest
lucru putea duce la tensiuni serioase, ceea ce s-a și întâmplat. Totuși, acest
corp de ofițeri a făcut, chiar și asupra obervatorilor neimplicați din străi-
nătate, o impresie mai degrabă de armonie, de viață ușoară și nonșalantă,
chiar dacă nu în mod uniform.379 Pentru aceasta, procesul de nivelare a
fost din nou mult prea puțin riguros. De o „dezindividualizare” generală a
ofițerilor, despre care s-a vorbit ocazional380, nu poate fi însă vorba. Totuși,
dacă cineva leza onoarea de stare, împreună cu formele ei exterioare, acest
lucru putea avea consecințe serioase. Din acest motiv au avut loc și unele
tragedii; inutile, cum ar putea părea unui observator din vremurile noas-
tre. Dacă însă cineva se supunea cerințelor fundamentale, nu era dispus să
renunțe la unele elemente proprii, pasiuni sau hobby-uri; și chiar dacă în
multe cazuri nu a putut conta pe o susținere, el avea parte de o anumită
înțelegere, mai ales în cazurile în care nu era vorba de femei, jocuri de noroc
sau alcool. Chiar și aici a existat disponibilitatea de a închide un ochi, dacă
nu apărea pericolul unui „scandal”. Rezultatul acestei generozități a fost o
veritabilă pleiadă de persoane originale, care în ce privește diversitatea și
378 Privitor la cuantumul cauțiunilor, vezi C. von Zepelin (coord.), Die Heere und Flotten
der Gegenwart, vol. IV: Österreich-Ungarn (Berlin, 1898), p. 182.
379 Aici ar fi de menționat, între altele, povestirile lui Roda-Roda sau cel puțin primele
opere ale lui Rudolf von Eichthal. Nu trebuie uitată nici cartea englezoaicei Dorothea
Gerard, The Austrian Officer at Work and Play (Londra, 1913).
380 Vezi, de exemplu, Hubert Mader, Duellwesen und altösterreichisches Offiziersethos (Stu-
dien zur Militärgeschichte, Militärwissenschaft und Konfliktforschung 31, Osnabrück,
1983), p. 16.
expresia lor abia dacă ar fi putut exista într-o altă armată a acelor vremuri.
Torresani, Roda-Roda, Eichthal și mulți alții au descris asta în romanele,
nuvelele și memoriile lor; Fritz Schönpflug, Karl Josef și Eduard Thöny le-
au ilustrat în nenumărate caricaturi. Aici au existat multe trăsături ciudate,
fercheșe, dar cu siguranță și multe înguste, de cele mai multe ori chiar acolo
unde structura sufletească nu mai reușea să țină pasul cu însemnele rangu-
lui de pe revere, acolo unde caracterul nu mai corespundea caracterizării
stabilite dinainte și unde individul nu era în măsură a controla tensiunea
dintre formă și conținut. În orice caz, au existat și lupi singuratici de mare
anvergură sau atoateștiutori care, dincolo de meseria lor reală, reușeau să
facă lucruri surprinzătoare, ofițeri cu cele mai deosebite ambiții științifice
sau înclinații artistice, cu toții foarte originali și tratați, așadar, ca atare.381
Aceasta era, deci, o mulțime foarte pestriță, care se considera totuși
o mare comunitate. În seria de articole apărute timp de un an sau doi în
Revista militară austriacă începând cu 1890, intitulate „Din cartea despre
ofițer” și redactate de locotenentul von Hannenheim, această conștiință de
sine a ofițerului chezaro-crăiesc este prezentată puțin patetic, dar într-un
mod foarte expresiv. „Tânărul bărbat a pășit într-o comunitate nobi-
lă atunci când a fost socotit demn de firetul auriu de la sabie”, considera
Hannenheim, și continuă într-un alt loc: „Dacă pe lumea aceasta nu ar bate
nicio inimă pe care să n-o considere a sa, începând din acest moment el
are o familie”.382 În fapt, această conștiință a apartenenței la „marea familie
soldățească” a împiedicat sentimentul însingurării care putea să apară ici și
colo din pricina izolării sociale și spațiale. Mai mult, acest simțământ a făcut
ca ofițerii să se simtă pe deplin, în înțelesul celor cerute de arhiducele Fran-
cisc Ferdinand, pretutindeni „acasă” pe întinderea vastei Monarhii, deoa-
rece în cazul multora dintre cei născuți drept „copii de raniță” în vreuna din
381 Leo baron Geyr von Schweppenburg, general de blindate în al Doilea Război Mondial,
observa în broșura sa Gebrochenes Schwert (Berlin, 21952), p. 24: „Poate că nu mai exista
niciun alt corp european de ofițeri din care să fi reieșit tot atâția artiști, poeți, învățați
și scriitori”. O istorie literară și artistică a Armatei Imperiale încă urmează să fie scri-
să, chiar dacă ici și colo au existat deja încercări în acest sens. Vezi, de exemplu, Hans
Heinrich Blumenthal, „Das geistige Antlitz des kaiserlichen Heeres”, in Handbuch der
bewaffneten Macht für Heer und Volk (Viena, 1937); Herbert von Patera, Unter Öster-
reichs Fahnen (Graz-Viena-Köln, 1960), p. 271 și urm. Vezi și Schein und Wirklichkeit.
Katalog einer Sonderausstellung des Heeresgeschichtlichen Museums (Viena, 1976).
382 Hannenheim, Aus dem Buch vom Offizier, p. 230.
garnizoanele oarecare ale tatălui, în locul unei noțiuni burgheze de patrie a

apărut un real „sentiment al Imperiului”. Prin aceasta, prestigiul social refu-
zat lor de societate, dar și precaritatea mijloacelor materiale sau pe alocuri
plictiseala raporturilor de serviciu au fost compensate prin conștiința mân-
driei de a putea purta firetul auriu la sabia cu inițialele împăratului. Senti-
mentul de viață al ofițerilor a fost descris de cineva ca Roda-Roda, într-un
mod foarte pregnant, din perspectiva unui locotenent foarte tânăr:
Această viață își întorcea spatele câștigului material, chiar i se îm-

potrivea. Serviciul fără remunerație – o prestație lipsită de sens
în ochii burghezilor – insufla mândrie celor mai buni dintre noi.
Noi serveam «până la moarte» un simbol: Împăratul. Pe noi,
domnii cei curajoși, împăratul nu ne putea, desigur, plăti după
valoarea noastră, fiindcă sângele este incomensurabil de valoros.
Noi ne ofeream gratuit, împăratul ne hrănea doar ca pe oaspeții
săi – pe noi, care nu avem voie să facem alte munci –, ne hrănea
fiindcă avea planuri mari, pentru care avea nevoie de noi. Aceas-
tă neremunerare îi conferea dedicării noastre aparența unui vo-
luntariat. Noi priveam în jos (și totuși cu o urmă de invidie) la
burghezul care muncea din greu pentru bani. Munca lui ne părea
ca una de joasă speță. Noi nu aveam nevoie de drumul ocolitor
prin bani pentru a ajunge la plăceri; nouă împăratul ne dădea
atâtea lucruri care ne făcea fericiți și domni: culori de decor, cai,
servitori, o armă, dreptul de a ne apăra onoarea cu arma.383
Ceea ce reiese din aceste afirmații este clar: ofițerii s-au retras din fața
greutăților sociale, naționale și politico-statale care se anunțau într-un ideal
împrumutat din lumea concepțiilor nobiliare despre cavalerii stăpânitori
și onoarea soldățească, într-o anume măsură într-o redută intelectuală, al
cărui nucleu era Casa stăpânitoare.
Lucrul acesta pare, la o primă privire, un dezinteres față de politică, fiind
mereu arătat cu o anumită mândrie în cercurile ofițerești. În ochii ofițerilor,
politica era socotită o afacere necurată și nu era de așteptat din partea lor să
se ocupe cu ea și nici să înțeleagă ceva din ea, toate acestea fiind considerate
aproape ca niște îndatoriri de onoare. Aici s-a adăugat cu siguranță și mai
vechiul scepticism al ofițerilor față de instituțiile parlamentare, alimentat
383 Roda-Rodas Roman (München, 1925), p. 267.

în mod repetat de evenimentele tumultoase din Casa Reprezentanților din

Viena, dar și din dieta din Boemia de dinainte de cumpăna dintre secole.
Este astfel de înțeles că și corpul ofițerilor căuta acel fundament ideal și
moral de care avea mai multă nevoie în exercitarea meseriei sale decât toți
ceilalți, tocmai în locul care îi interzicea în modul cel mai consecvent orice
fel de amestec în politică, și anume la Coroană.
Trebuie reținut, desigur, și faptul că binecunoscuta atitudine de ve-
nerare, aproape lipsită de limite, a ofițerilor, mai ales față de persoana îm-
păratului, dar și, în plus, atașamentul față de dinastie, nu sunt inteligibile
în niciun caz doar ca o evadare din prezent și astfel ca o efuziune a unui
conservatorism sentimental și condiționat de tradiții. Mai mult, această ati-
tudine a avut la bază o orientare politică ce nu era întotdeauna reflectată
foarte clar, deși nu mai puțin decisă, și care ar putea fi cel mai bine denumită
patriotism imperial.
Într-o măsură mai mare decât în cazul altor meserii, noțiunea de impe-
riu era pentru ofițeri, tocmai în urma exercitării profesiei lor, o noțiune rea-
lă, iar acel „sentiment imperial” deja amintit era o componentă obligatorie
a concepției lor despre viață, context în care nu trebuie trecut cu vederea
faptul că atât patriotismul imperial, cât și sentimentul imperial nu erau, mai
ales în cazul ofițerilor activi din armata comună, întru totul libere de ele-
mentele naționale. Componența preponderent germană a acestui corp de
ofițeri a determinat în mod necesar ca Imperiul să fie văzut mai ales „prin
ochii germanilor”, adică în înțelesul unui centralism de orientare germa-
nă.384 Tocmai de aceea, ofițerii nu puteau trece cu vederea faptul că rea-
litatea unui astfel de imperiu, care în interior nu mai exista faptic, mai era
palpabilă pentru ei doar prin intermediul armatei înseși și al dinastiei. De
aici a rezultat, aproape în mod necesar, că atitudinea „apolitică” a ofițerilor
imperiali a fost în realitate o confesiune politică decisă pentru dinastie și
pentru concepția asupra Imperiului reprezentată de ea.
Din partea Casei imperiale, acest fapt era foarte bine cunoscut, mai
ales că după căderea lui von Kuhn din poziția de ministru imperial de răz-
boi, în 1874, aripa conservatoare din jurul arhiducelui Albrecht a avut din
nou câștig de cauză. Arhiducele a solicitat mereu, cum ne putem aminti,
o orientare exclusivă a corpului de ofițeri în direcția dinastiei. Acest lucru
384 Robert A. Kann, „The Dynasty and the Imperial Idea”, Austrian History Yearbook III/1
(1967), p. 11-31.
părea să aibă acum o însemnătate chiar mai mare, căci dacă von Kuhn a
încercat în primul rând să realizeze o deschidere a armatei față de liberalism
și a reușit să ajungă chiar la un anumit progres în „îmburghezirea” corpu-
lui de ofițeri, această problemă nu se mai afla atât de mult în prim-plan ca
un alt fenomen apărut mai mult ca o consecință a liberalismului, și anume
naționalismul.
S-a sperat, dacă era cât de cât posibil, în controlarea acestuia prin inter-
mediul conceptului de armată supranațională, înțeleasă ca un instrument
mut al comandantului suprem de oști, ca „un mare factor tăcut” și în ches-
tiunile politice, care avea să revină în fundal imediat ce și-a îndeplinit mi-
siunea. Această armată apolitică, negru-galbenă, având obligații numai față
de împărat și servind patria doar prin intermediul lui, așa cum s-a solicitat,
dar și sprijinită în mod repetat, întâi de arhiducele Albrecht, apoi și de arhi-
ducele succesor Francisc Ferdinand385, această armată avea nevoie de tipul
unui comandant foarte special, și anume de ofițerul „apolitic” dar nu mai
puțin pătruns de patriotismul imperial.
A fost luată în considerare, în mod corespunzător, și conștiința de sine
a ofițerilor, adică cea de a fi, într-un mod aproape intenționat, o „putere”
curată a Coroanei, îndeosebi în locurile înalte și preaînalte. Fie aceasta se
datora faptului că ofițerii, până la cei mai tineri locotenenți, apăreau la balu-
rile anuale ale Curții și se puteau astfel simți, literalmente, ca oaspeții împă-
ratului; fie li se făceau concesii în fața conștiinței lor de stare, chiar și acolo
unde prevederile legale se pronunțau fără echivoc împotriva acestora, ca de
pildă în chestiunea duelurilor.386
Deci încrederea pe care atât dinastia, cât și comandamentul armatei
o aveau în loialitatea și pregătirea de misiune a corpului activ de ofițeri
era pe deplin justificată.387 Desigur, mai rămâne întrebarea în ce măsură
385 Chlumecky, Franz Ferdinand, p. 346.

386 Vezi Hannenheim, „Aus dem Buch vom Offizier”, ömz XXXII/2 (1891), p. 53 și
urm. În anul 1900, cazurile locotenentului Anton Marquis Tacoli și al contelui Josef
Ledóchowski, căpitan de stat-major, au provocat mare senzație. Vezi Sigismund Frei-
herr von Bischofshausen-Neuenrode, Der Fall Tacoli-Ledóchowski, ed. Katholischen
Actions-Comité (Viena, f.a.); vezi și Funder, Vom Gestern ins Heute, p. 262. Privitor la
„ritualul” duelului, vezi Mader, Duellwesen, p. 23.
387 Deja în 1914, fostul ministru de război, acum inspector al armatei, generalul de in-
fanterie Moritz von Auffenberg, afirma într-un studiu că în fața moralului trupei, de
care se îndoia, „doar un corp de ofițeri omogen, animat de un spirit unitar, neapărat
corpul de ofițeri a corespuns într-adevăr acestor cerințe pe care armata

supranațională le stabilea pentru dânșii în virtutea structurii ei.
Regulamentul de serviciu pentru Armata Chezaro-Crăiască, emis
în anul 1873, punea un accent deosebit pe grija arătată de superiori sol-
datului „simplu”388, însă tocmai scrierile maiorului Menrad Laaber von
Rosenfeld389, publicate în anii ’70, lasă să se întrevadă că, la început,
comandanții trupelor nu aveau întotdeauna o atitudine foarte deschisă în
fața „materialului uman”, care era în mod natural foarte diferit în cadrul
„armatei multinaționale”. În 1893, locotenentul Friedrich Lax de la Regi-
mentul de infanterie nr. 58 a scris un articol despre „misiunile sociale ale
ofițerului”390 din care reieșea, de asemenea, că în viziunea sa, camarazii săi,
în acest caz locotenenții inferiori și locotenenții superiori, dar și căpitanii
mai în vârstă și maiorii serviciului de trupă, deja deveniți apatici de la servi-
ciul zilnic, nu erau încă pe deplin conștienți de noua misiune a „conducerii
oamenilor”. Aceștia se simțeau, la fel ca înainte, în primul rând comandanți
ai trupei subordonate în luptă și, în mod corespunzător, instructori pen-
tru luptă, și mai puțin conducători ai soldaților încredințați lor pe timp de
pace. În acest domeniu și mai ales în cazul trupelor călare, se pare că ade-
seori calul era așezat înaintea omului, fiindcă cel dintâi se număra printre
simbolurile de stare și astfel se putea câștiga prestigiu internațional.391 Fă-
când abstracție de asta, se putea savura – în măsura în care circumstanțele
o permiteau – „perioada sălbatică și frumoasă ca locotenent”.392 Cazul lo-
cotenentului Hofrichter, care a încercat să-și asigure prin mijloace ilegale
admiterea la pregătirea pentru Statul-Major, a provocat o senzație atât de
mare nu în ultimul rând din cauza faptului că orice fel de ambiție carie-
ristă nu le stătea bine în mod fundamental ofițerilor chezaro-crăiești. Din
de încredere, educat în mod corespunzător și suficient din punct de vedere numeric și

mulțumit oferă singura garanție că și în momentele critice va prevala acea fidelitate față
de datorie și disciplină”; citat din Josef Ullreich, „Moritz von Auffenberg-Komarów,
Leben und Wirken 1911-1918”, teză de doctorat (Viena, 1961), p. 124.
388 Dienstreglement für das k. k. Heer (Viena, 1873), p. 41.
389 [M. Laaber von Rosenfeld,] Beiträge zu einer psychologischen Entwicklungsgeschichte der
österreichischen Armee (Leipzig, 1873); [M. Laaber von Rosenfeld,] Psychologisches und
Physiologisches.
390 Friedrich Lax, „Die soziale Aufgabe des Offiziers”, ömz XXXIV/2 (1893), p. 235 și urm.
391 Vezi Offiziere-Kavallerie. Ausstellungskatalog des Heeresgeschichtlichen Museums Wien
(Viena, 1972).
392 Carl Freiherr von Torresani, Aus der schönen wilden Lieutnantszeit (Leipzig, 1889).
contră! „Noi vă rugăm să ne cruțați nervii și sufletul”, scria un autor, de-

sigur, anonim, la cumpăna dintre secole, apoi continua: „pentru a asigura
seninătatea și dragostea de viață, pentru a permite independența conferită
de regulament și, în final, pentru reducerea tuturor acelor cerințe teoretice
care, în fața fricii de război, doresc să facă din ofițer și bărbat un cărturar”.393
Firește că nu este deloc simplu să se ia, din punct de vedere istorio-
grafic, urma marii mase a ofițerilor obișnuiți ai Armatei Chezaro-Crăiești,
atât de importanți pentru funcționarea serviciului militar, însă anonimi în
privința personalității și însemnătății lor individuale. Spre deosebire de ca-
marazii lor „însemnați”, adică de cei care au reușit într-un fel sau altul să
facă o „carieră”, cei dintâi nu au luat cuvântul aproape niciodată. Singura
posibilitate de a arunca lumină asupra acestor persoane acolo unde ele nu
apăreau în calitate de corp închis al ofițerilor, ci erau dizolvați în mii de
indivizi, este oferită de fapt doar de mărturia poeților și literaților acelei
vremi, întrucât domeniul cotidianului și trivialului este mult prea mărunt
pentru a putea fi măsurat cu reperele istoriografiei. În nuvelele, romanele
și dramele unor Arthur Schnitzler, Felix Saiten sau Joseph Roth răsare în
tr-adevăr, în toată claritatea ei, această lume a „oamenilor tineri prietenoși,
amabili și chiar veseli, care provin mai ales din familii cu o viață strâmtorată
și care au evadat înspre uniformă pentru a încerca să-și ia tot ce este mai
plăcut din serviciul militar” (așa cum, într-un mod foarte potrivit, Stefan
Zweig a caracterizat-o în retrospectiva sa asupra Lumii de ieri). Nu însă în
sensul în care ei ar putea fi considerați pur și simplu camarazii în uniformă
ai unui „Anatol”, a acelei figuri de dandy a lui Schnitzler. Aici se află mai
degrabă, așa cum Schnitzler însuși s-a exprimat cândva, „înrudirea tragică
dintre tip și contratip”. Toți aceștia au fost însă copii ai vremurilor lor, care
este posibil să fi bănuit într-adevăr, în mod vag, ceea ce urma să vină și care
– cum va arăta viitorul – erau pregătiți, chiar fără ezitare, să înfrunte această
provocare până la sacrificiul de sine. Însă fatalitatea spre care se îndreptau
ei, la fel cum o făcea întreg Imperiul pe care îl serveau, fatalitatea pe care
trebuia să o înfrunte fiecare la rândul său, le depășea probabil puterile.394
393 Vezi Schwarz-Gelbe Armee – Soziale Fragen! (Dresden-Leipzig, 1899), p. 52, 16 și mai
ales p. 36 și urm.
394 Vezi și argumentările autorului, Johann Christoph Allmayer-Beck, „Anatols Offiziere”,
in Anatols Jahre, Beispiele aus der Zeit vor der Jahrhundertwende. Katalog der 71. Sonder
ausstellung des Historischen Museums der Stadt Wien (1981), p. 62 și urm.
12. Armata în câmpul tensiunilor

naționale și sociale
Dacă nu este o chestiune simplă să-l surprindem, ca apariție tipică, pe
ofițerul chezaro-crăiesc, ce aparținea oricum unui corp relativ omogen, în
toate fațetele manifestării sale, acest lucru este însă mult mai greu de fă-
cut în cazul soldatului simplu al armatei supranaționale. Ce gândea și ce
simțea acesta în timpul serviciului său militar activ? Care era atitudinea sa
față de armată? Cum își vedea superiorii? Toate acestea sunt întrebări la
care nu există un răspuns simplu. Totuși, o întreagă serie de ofițeri cărora
nu le putem nega faptul că și-au cunoscut bine trupele le-au ridicat, privind
retrospectiv, un monument de laudă. La fel de indubitabil este și faptul că
astfel a fost acoperit un cerc relativ restrâns. Masa celor care efectuau ser-
viciul militar a rămas în continuare în întuneric, întrucât acești oameni abia
dacă aveau înclinația sau capacitatea de a lua pana în mână, și cu atât mai
puțin au devenit obiectul unei cercetări jurnalistice. În mod corespunzător,
ei au fost receptați de marele public doar în integralitatea lor, ca „armată”,
și chiar și în acest fel doar în anumite ocazii. De pildă, atunci când garda,
cu steagul fluturând și în muzica fanfarelor, se posta în fața Hofburgului
imperial, sau când garnizoana își prezenta „parada de primăvară” în piața
Schmelz, sau participa la procesiunea de Corpus Christi, la slujbele militare
sau cortegii, sau, în fine, când ieșea la exercițiile anuale, la „manevrele de
toamnă”. Însă toate celelalte, tot ceea ce se derula în spatele zidurilor cazăr-
milor, au rămas în mare măsură ascunse publicului, care nu arăta un interes
deosebit în acest sens, deși toate acestea se derulau în mijlocul său. Cu atât
mai mult armata era invizibilă publicului atunci când aceste evenimente
se derulau în forturile închise aflate în munții înalți, la granița tiroleză sau
chiar în garnizoanele din sudul Imperiului, pe cordonul împotriva Serbiei
și Muntenegrului sau în blocurile din Bosnia și Herțegovina. Față de aces-
te avanposturi părăsite de Dumnezeu, până și stațiunile de cavalerie din
Galiția răsăriteană, cu apropiatele domenii ale stăpânilor feudali polonezi
și cu activitatea intensă a unor faktorke evrei, păreau învăluite de atmosfera
marii lumi. Aici, în sud, unde se putea ajunge doar după marșuri dificile
lungi de câteva zile, într-o țară neprimitoare atât din cauza naturii, cât și a
populației, pe lângă „serviciul ceasurilor veșnic puse la fel”, trebuia asigura-
tă și granița. Conflictele dintre posturile cordonului cu bandele de tâlhari
care apăreau regulat sau cu cei ce traversau ilegal granița erau de aseme-
nea parte a serviciului, la fel și munca grea, prin intermediul căreia trupa
își construia deseori singură drumurile, străzile, uneori chiar și locuințele
necesare. Au existat părți de trupă care, acolo jos, și-au câștigat renumele de
„brigăzi ale pietrișului”. Iar cutumele aspre și obiceiurile făceau și ele parte
din bunul ton.
Probabil și din motivul evitării solicitării în exces a populației rura-
le din alte zone cu încartiruirile, trupele trebuiau să-și schimbe locurile
de staționare cu o frecvență aproape de neimaginat în vremurile noastre.
Însă întocmai acest lucru, precum și izolarea omului simplu de mediul său
obișnuit de acasă, determinată de sistemul armatei supranaționale, pe lân-
gă deficiențele în tratamentul oamenilor care au apărut cu siguranță ici și
colo, au contribuit la prezența unei cote neobișnuit de mari, în comparație
cu celelalte țări, a sinuciderilor în rândul Armatei Chezaro-Crăiești la în-
ceputul secolului.395 Dreptul penal disciplinar este posibil să fi fost mai
puțin vinovat. Acesta mai cunoștea, la fel ca înainte, pedeapsa „legării” –
în cazul arestului sever, timp de mai multe ore, într-o poziție încovoiată
și cu ajutorul unor vergele de fier – și postirea, timp de mai multe zile, cu
apă și pâine.396 Totuși, tratamentul aplicat soldatului simplu de către su-
periorii săi nu era, în general, unul rău, cel puțin nu unul mai rău decât în
celelalte armate ale vremii. Dacă partidele naționalităților făceau continuu
interpelări în privința abuzurilor la adresa soldaților sau evidențiau alte
nereguli locale, acestea se întâmplau mai puțin din cauza unei probleme
generale de natură umanitară, ci mai mult din dorința de a aduce dovezi că
soldații de naționalitatea lor ar fi mai mult sau mai puțin dezavantajați, un
reproș pe care ministrul imperial de război, generalul de cavalerie baron
Kriegshammer, l-a negat atunci când a apărat armata, la finele anului 1897,
în fața atacurilor german-naționale venite în urma tulburărilor de la Graz.397
Poziția liberalilor germani a fost într-un fel ambivalentă. Pe de o parte, ei
acuzau încontinuu poverile pe care funcționarea armatei le punea pe ume-
395 Elfriede Jandesek, „Die Stellung des Abgeordnetenhauses der im Reichsrat vertretenen
Königreiche und Länder zu Fragen des Militärs 1867-1914”, teză de doctorat (Viena,
1964), p. 131. Conform acesteia, în anul 1901, în Anglia la 1000 de bărbați surveneau
în rândul soldaților 20 de sinucideri, în Belgia 24, în Franța 33, în Italia 40, în Germania
63, iar în Austria 131 (!).
396 În această privință vezi Danzer et al., Unter den Fahnen, p. 269 și urm.
397 Sutter, Badenische Sprachenverordnungen, vol. II, p. 213.
rii statului, dar, pe de altă parte, se arătau nemulțumiți de proasta dotare și

de alimentația soldaților.398
Nu încape nicio îndoială că în acest domeniu, tocmai din cauza parci-
moniei necesare, nu toate lucrurile mergeau foarte bine. Soldele erau pre-
care. Soldatul primea, în jurul anului 1874, 6 creițari pe zi, soldatul fruntaș
10, iar caporalul 15. Un plutonier primea 17 florini pentru o lună. Din aces-
te solde se scădeau banii pentru spălătorie și tutun, precum și o contribuție
pentru procurarea de ustensile pentru curățenia locurilor de cazare, astfel
încât ceea ce rămânea era suficient doar pentru unul sau câteva pahare de
bere. Iar aceste solde nu au devenit nici în timp mai mari.399
La popotă era prevăzută în 1874 o singură masă, care consta aproxi-
mativ dintr-o măsură (300 ml.) de supă, în care era tăiată pâinea, o treime
de funt (200 de gr.) de carne de vită și 6-8 loți (100-150 gr.) de legume cu
foarte puțină grăsime. În plus, mai exista o rație de pâine care trebuia să fie
suficientă pentru restul zilei.400
Nici acestea nu s-au schimbat în mod semnificativ până la începutul
secolului, dacă facem abstracție de faptul că supa cu rântaș sau cafeaua erau
consumate dimineața, iar pentru masa de seară erau disponibile, săptămâ-
nal, 20 de fileri ca supliment la banii de popotă, apoi două conserve de le-
gume de câte 100 de grame.401 „Cum să fie suficientă”, întreba un ofițer
înțelegător, „această singură masă pentru un om care are 21-22 de ani și
se află în dezvoltare, unui stomac obișnuit deja de acasă să mănânce dacă
nu de 4-5 ori pe zi, cum sunt cei din Austria Superioară, Salzburg, Stiria, în
mod sigur de 3 ori pe zi? Alimentația precară, schimbarea bruscă a alimen-
telor consumate, în combinație cu solicitarea peste măsură a oamenilor
tineri în prima perioadă a instrucției, provoacă rata întru totul incredibilă
a deficitului cu care se confruntă contingentele anuale de recruți după o
perioadă de 4-5 luni de serviciu militar”.402
Cu toate că trupa avea în cazarmă cantine sau, așa cum se numeau atunci,
vânzători comisionari [Marketender/markotányos] la dispoziție, ne putem
398 Vezi, de exemplu, Jandesek, Abgeordnetenhaus und Militär, p. 64.

399 [Laaber,] Psychologisches und Physiologisches, p. 34 și 37; Jan Beránek, Rakouský milita-
rismus a boj proti nemů v Čechách (Praga, 1955), p. 58 și urm.
400 [Laaber,] Psychologisches und Physiologisches, p. 33.
401 După Karl Glückmann, Das Heerwesen der österreichisch-ungarischen Monarchie (Viena,
12
1911), p. 187, punctul 380.
[Laaber,] Psychologisches und Physiologisches, p. 33.
402
întreba ce s-ar fi putut cumpăra și acolo, căci sistemul concesionării acestor

localuri de către erariu îi determina adeseori pe concesionarii cantinelor să
încaseze mijloacele pentru plata relativ ridicată a concesiilor și prin alte prac-
tici decât cele ale unui comerciant. Chiar și dacă aici lucrurile nu mergeau
cu siguranță precum în cantinele muncitorilor din fabricile de cărămizi din
Wienerberg, pe care dr. Victor Adler le-a supus, în anii ’80, unui studiu deve-
nit faimos, el ar fi avut ici și colo multe lucruri interesante de adus la lumină în
cazul în care ar fi avut acces în cantinele cazărmilor.403
În general, în acești ani de la finele secolului a apărut tot mai des
comparația dintre soldatul simplu și lucrătorul industrial. Nu degeaba s-a
vorbit despre locuințele muncitorilor și cazărmile de închiriat, ce răsăreau
precum ciupercile după ploaie. Totuși, această comparație este incomple-
tă, fiindcă spectrul cazărmilor era unul mult mai larg decât cel al locuințelor
construite în această perioadă de avânt.
Aici existau, întâi, cazărmile trupelor provenind din vremurile de de-
mult, deseori din secolele trecute. Construite inițial pentru alte scopuri, ca
de pildă cazarma vechii curți de lemne sau a grajdului poștei din Viena, ale
căror numele indicau deja utilizarea anterioară404, sau fiind parțial și mă-
năstiri la care s-a renunțat și au fost adaptate ulterior pentru erariu, toate
aceste spații de cazare erau modele ale unei parcimonii de stat, cu trăsături
aproape spartane, și corespundeau într-o mai mică măsură cerințelor igie-
nei moderne. „Faptul că bucătăriile sunt întunecoase și se află lângă toalete
este o greșeală cunoscută a cazărmilor noastre, precum și faptul că tocmai
aici, în noile construcții, nu se află locuri pentru spălare, iar soldatul trebuie
încă să se spele în gamela sa (!) dacă nu găsește un loc la găleata comu-
nă, la a cărei achiziție a contribuit cu donarea câtorva creițari din solda sa
precară” – spunea cineva care trebuia să cunoască aceste lucruri, și anume
maiorul Laaber.405
403 Privitor la fenomenele negative din aceste sedii ale cazărmilor, vezi ibid., p. 39 și urm.
404 Vezi Wien am Anfang des XX. Jahrhunderts (Viena, 1906), vol. II, p. 294 și urm. Vezi și
Felix Czeike, „Die Wiener Kasernen seit dem 18. Jahrhundert”, in Stadt und militäris-
che Anlagen (Veröffentlichungen der Akademie für Raumforschung und Landespla-
nung/Forschungs- u. Sitzungsberichte 114, Hanovra, 1977), p. 251 și urm., tipărit și în
Wiener Geschichtsblätter 35 (1980), p. 161-190.
405 [Laaber,] Psychologisches und Physiologisches, p. 31. Chiar și Danzer et al., Unter den
Fahnen, afirmă: „Cazarma nu este o casă a comodității și a sensibilităților idilice”, p.
273. Pentru ilustrarea funcționării cazărmilor, vezi ibid., p. 272 și urm.
Introducerea serviciului militar generalizat și deci înmulțirea nume-

rică a armatei au făcut să crească puternic necesarul de cazărmi. În 1874
încă nu existau locuri în cazarmă pentru întregul efectiv al armatei. În
cazărmile erariale se aflau doar 132.000 de soldați și 15.000 de cai. În ca-
zărmile localităților se aflau 53.000 de soldați și 7.600 de cai. În camerele
„de închiriat”, contractate de la persoane private, locuiau încă 11.500 de
soldați și 5.300 de cai; în fine, încă 22.500 de soldați și 16.700 de cai se aflau
încartiruiți la cetățeni.406 Numărul celor din urmă arată că în mod special
cavaleria ducea foarte adesea lipsă de cazărmi adecvate, astfel încât era ne-
voită să campeze – mai ales în Galiția, dar uneori și în Ungaria – pe toată
întinderea țării; câte un escadron era încartiruit în satele mici, la țărani. Nu
se considera o problemă ca locuitorii, fericiți cu o astfel de încartiruire, să
găzduiască un ulan ori husar în dormitorul lor matrimonial. Probabil cei
afectați, adică țăranii și soldații, nici nu au văzut în asta ceva atât de ieșit din
comun. Trebuie să ne amintim că la acea vreme, îndeosebi în orașele mai
mari cu un proletariat industrial în formare, se afla în ascensiune fenome-
nul celor care doar închiriau un pat, care erau oameni lipsiți de mijloace și
cazare proprie, și își puteau permite doar un loc de dormit. Aici, în cazul
militarilor, respectivul își primea cel puțin hrana regulată și, în plus, servi-
ciul militar într-o astfel de cazare sătească nu era tocmai epuizant. Iarna,
când zăpada era mare, sau în perioada cu noroi, nu prea era mare lucru de
făcut în afara întreținerii cailor, a orei de instrucție ținută în vreun șopron
și a serviciului de gardă.
Pentru a ameliora, din toate punctele de vedere, aceste stări de lucruri
nefavorabile, a început o fază intensă de construire, ale cărei rezultate au
fost diferite totuși, într-un mod foarte semnificativ, de cazărmile uzuale de
până atunci. În timp ce cazarma de la Roßau din Viena, construită în a doua
parte a anilor ’60, a fost un bloc închis, cu mai multe curți, cu camerele
adânci pentru adăpostirea trupelor, ca niște cazemate, accesibile doar prin
coridoare închise și cu grajduri în parterul tracturilor interioare, întru totul
în stilul vechilor cazărmi de apărare, respingătoare, care trebuiau inclusiv
să inspire teamă locuitorilor407, construcțiile edificate acum arătau o față cu
totul diferită. Acum, în sfârșit, s-a impus constatarea că centrul de greutate
406 Ludwig Janski, Studie über die Bequartierungs-Reform des k. k. Heeres (Viena, 1874), p. 28.
407 Johannes Ramharter, „Bemerkungen zum Wiener Kasernenbau im Historismus”, ARX
8, ed. Südtiroler Burgeninstitut et al. (1986), p. 119-122.
al atenției trebuie să cadă nu atât pe posibilitățile de apărare ale unei ca-

zărmi, cât pe sănătatea soldaților cazați acolo.
Imboldul în această direcție a venit din Anglia, unde în timpul Războ-
iului Crimeii s-a făcut constatarea surprinzătoare că la trupele cazate doar
în barăci provizorii mortalitatea era semnificativ mai scăzută decât în cazul
celor care se aflau în marile cazărmi. Prin urmare, în Anglia s-a trecut încă
din 1861, la aplicarea așa-numitului sistem de pavilioane în construirea ca-
zărmilor, prin care se construiau clădiri având maximum două etaje, bine
aerisite din ambele părți, pentru adăpostirea a 100 de soldați. Rezultatul a
fost uimitor. Mortalitatea a scăzut de la 17,5‰ la 8,45‰.
În Austria, situația de până atunci a fost incomparabil mai precară,
chiar dacă, în decursul timpului, s-a putut constata o anumită îmbunătățire.
Dacă între 1848 și 1855 din 1000 de soldați mureau 28, iar în anul 1867
„doar” 12,85, această mortalitate a crescut din nou, în 1870 la 15‰.408
Cel care a recunoscut primul această corelație dintre construirea ca-
zărmilor și grija acordată sănătății a fost cavalerul Franz von Gruber409,
care, în primul rând în calitatea sa de ofițer al Statului-Major de Geniu, mai
târziu ca arhitect civil, a contribuit în mod semnificativ la îmbunătățirea
construirii cazărmilor austriece. În anul 1871, după ce au fost emise noile
repere privind necesarul de spațiu pentru cazărmi, el a primit din partea
Ministerului Imperial de Război însărcinarea de a proiecta o nouă cazarmă
pentru Cracovia. Aceasta a fost prima construită pe sistemul pavilioanelor,
desigur tot ca o construcție cu patru etaje. Prima cazarmă vieneză constru-
ită după acest tipic a fost apoi cazarma de pe Rennweg, care a constituit,
la rândul ei, începutul fenomenului „tranzacției cazărmilor” desfășurat din
plin la cumpăna dintre secole, în decursul căruia erariul a renunțat la ca-
zărmile aflate în spațiul interior al Vienei, vânzându-le și construind altele
noi la marginea de atunci a orașului.410 Trupele au primit astfel, alături de
posibilități mai bune pentru exerciții, și condiții de locuit întru totul mo-
derne pentru vremurile de atunci, care din multe puncte de vedere erau
superioare „culturii de locuire” a „cazărmilor în chirie” civile.
408 Franz Gruber, „Die Anforderungen der Militär-Gesundheitspflege an den Casernbau”,

Organ 7 (1873), p. 171 și urm.
409 Privitor la Franz von Gruber, vezi articolul corespunzător din öbl II (Viena, 1959),
p. 80.
410 Vezi Wien am Anfang des XX. Jahrhunderts, vol. II, p. 296 și urm.
Aspectul exterior al acestor cazărmi a fost determinat în mod semni-

ficativ, nu numai la Viena, ci și în întreaga Monarhie, prin legea din 1895
privind încartiruirea, dar mai ales prin „indicațiile privind cazărmile nou-
construite”, bazate pe aceeași lege și emise în anul 1906, care au contribuit
la faptul că în cadrul construcțiilor cu destinație de cazarmă construite în
ultimele decenii ale monarhiei dunărene a apărut un fel de „stil imperial
chezaro-crăiesc”, pe baza căruia construcțiile de tip cazarmă care și-au
schimbat între timp destinația mai pot fi recunoscute ca atare.
Această „tranzacție a cazărmilor” de la Viena nu s-a bucurat însă peste
tot de o acceptare unanimă. Mai mult, Francisc Ferdinand, arhiducele suc-
cesor la tron, care, într-o măsură chiar mai mare decât Albrecht, unchiul
său de bunic, văzând apropiindu-se revoluția socială și dorind să o poată
înfrunta înarmat în mod corespunzător411, îi scria la 9 februarie 1909 co-
lonelului Brosch von Aarenau: „Eu sunt îngrijorat că interiorul orașului,
respectiv Hofburgul și împrejurimile vor fi descoperite complet de trupe și
că atunci când va fi nevoie în mod rapid și brusc de un număr mai mare de
trupe, aici nu vor mai fi altele decât cele externe (Prater, Breitensee etc.),
care vor ajunge prea târziu. – Ministrului de război actual aceste lucruri
îi sunt complet indiferente; [...] dar nu și mie în privința viitorului, iar de
aceea trebuie să avem suficiente trupe în imediata apropiere a centrului și
a Hofburgului”.412 Evenimentul de care se temea în acest caz arhiducele fu-
sese ilustrat cu doi ani înainte de căpitanul de stat-major Hugo Kerchnawe
într-o carte utopică, unde descria într-un mod foarte detaliat reprimarea
unor agitații serioase din imediata apropiere a Hofburgului de către trupe
ale garnizoanei vieneze.413
Totuși, după prăbușirea regimului neoabsolutist, nu s-a ajuns, așa cum
existaseră temeri și fuseseră făcute unele pregătiri, la o implicare, să-i spu-
nem operativă, a armatei în interiorul Imperiului. Singurele excepții au fost
două răscoale din sud-estul Imperiului, care însă nu erau îndreptate împo-
triva unității acestuia sau împotriva dinastiei ce reprezenta încorporarea
lor, ci contra sistemului armatei. Imediat după introducerea obligativități
generalizate de a presta serviciul militar, în zonele în care locuitorii au ră-
411 Sosnosky, Franz Ferdinand, p. 106.

412 Chlumecký, Franz Ferdinand, p. 324 și urm.
413 [Hugo Kerchnawe,] Unser letzter Kampf. Das Vermächtnis eines alten kaiserlichen Solda-
ten (Viena-Leipzig, 1907).
mas până în acel moment neatinși de serviciul militar și au putut duce în

mod corespunzător un stil de viață liber, și anume în Dalmația sudică și în
Krivošije, s-a ajuns la o rezistență militară împotriva încorporării în servi-
ciul militar care a trebuit să fie reprimată cu ajutorul armelor.414 Și peste
zece ani, când Monarhia a ocupat, prin intermediul unei campanii în toată
regula, provinciile Bosnia și Herțegovina, care îi fuseseră acordate de către
Congresul de la Berlin, și a emis în 1881 o lege provizorie de apărare pen-
tru aceste zone, a izbucnit și aici o răscoală.415 Însă toate acestea nu au avut
nimic în comun cu tensiunile naționale și sociale prezente apoi spre finele
secolului și în care armata a fost implicată împotriva propriei sale voințe. A
devenit tot mai necesar ca trupele să fie implicate în „atenuarea”, adică în
reprimarea demonstrațiilor, a „adunărilor populare” și agitaților, așa cum
au fost ele ilustrate de Kerchnawe. În mod corespunzător, deja în „Regu-
lamentul de serviciu pentru Armata Chezaro-Crăiască din 9 august 1873”,
un capitol aparte se referea la „menținerea ordinii și a siguranței”, ce regle-
menta decurgerea misiunilor de „asistență”.416
În linii mari, trupele „supranaționale” s-au arătat la nivelul unor ase-
menea misiuni triste, chiar dacă demonstranții au încercat pe alocuri să-și
introducă propriile lozinci german-naționale în rândurile acestora, așacum
s-a întâmplat la Graz în 1897, unde studenții naționaliști germani au pregă-
tit ovații pentru soldații Regimentului de infanterie carintian nr. 7, luând o
atitudine deosebit de dușmănoasă față de membrii Regimentului de infan-
terie nr. 2 din Bosnia-Herțegovina.417 Ceea ce aici nu a dus, desigur, la suc-
ces a putut determina în alt loc un anume efect. De exemplu, Regimentul
414 Vezi Josef Rausch, „Der Aufstand im Raum Kotor im Jahre 1869”, Österreichische Os-
thefte 25 (1983), p. 95-126, 223-249; Anna Katzwrda, „Der Aufstand in Süd-Dalmati-
en 1869/70 und seine kulturellen, innen- und außenpolitischen Hintergründe”, teză
de doctorat (Viena, 1937).
415 Vezi Der Aufstand in der Hercegovina, Süd-Bosnien und Süd-Dalmatien 1881-1882. Nach
authentischen Quellen dargestellt in der Abtheilung für Kriegsgeschichte des k. k. Kriegs-Ar-
chivs (Viena, 1883); Hamdija Kapidžić, Der Aufstand in der Hercegovina im Jahre 1882
(extrase) (Zur Kunde Südosteuropas I/2, Graz, 1972). În fine, Josef Rausch, „Vor 113
und vor 100 Jahren. Aufstände im Süden Österreich-Ungarns (II)”, Truppendienst 21
(1982), p. 564-570.
416 Privitor la condițiile legale ale acestor „asistențe”, vezi Richard G. Plaschka, Horst
Haselsteiner și Arnold Suppan, Innere Front. Militärassistenz, Widerstand und Umsturz
in der Donaumonarchie 1918, 2 vol. (Veröffentlichungen des Österreichischen Ost-
und Südosteuropa-Instituts 8, Viena, 1974), aici vol. II, p. 17 și urm.
417 Sutter, Badenische Sprachenverordnungen, vol. II, p. 200, 202, 208.
de infanterie nr. 28 din Praga a trebuit să fie mutat în 1893 la Linz, întrucât,
în urma diferitelor excese, nu a mai putut fi păstrat pe mai departe în orașul
său de reședință.418 În anul 1905, batalionul al II-lea al acestui regiment a
refuzat, în urma intervenției sale la demonstrațiile din České Budějovice
(Budweis, Budějovice) legate de dreptul de vot, să primească o împrospă-
tare din partea magistratului orașului: „Soldații praghezi nu acceptă nimic
din partea germanilor din Budweis”.419 În martie 1909 au trebuit să fie din
nou luate măsuri pentru ca trupa de augmentare a Regimentului de infante-
rie nr. 14 (Olmütz) să se poată întoarce în liniște în Bosnia și să nu se ajun-
gă la manifestații.420 În fine, la transporturile de trupe din timpul Războiului
Balcanic din 1912-1913 s-a ajuns la revolte în partea austro-ungară, la Re-
gimentele de infanterie nr. 18 și 36, precum și la Regimentul de dragoni nr.
8421, acestea fiind regimente care numărau peste 50% soldați cehi.422
Ar fi însă greșit să credem că propaganda națională a venit în mod
exclusiv din afară, prin intermediul agitatorilor, în rândurile trupelor. Mai
mult, adeseori aceștia se regăseau chiar în rândurile trupelor, și anume
în persoana ofițerilor de rezervă, deoarece prin intermediul deja aminti-
tei abstinențe a marii burghezii, preponderent germane, în cadrul acestei
instituții, naționalitățile ajunseseră oricum la o evidențiere mai puternică.423
Tocmai pentru acești ofițeri de rezervă proveniți deseori din raporturi foar-

419 Richard G. Plaschka, „Zur Vorgeschichte des Übergangs von Einheiten des Infanterie-
regiments Nr. 28 an der russischen Front 1915”, in Österreich und Europa. Festgabe für
Hugo Hantsch, ed. Institut für österreichische Geschichtsforschung und der Wiener
Katholischen Akademie (Graz-Viena-Köln, 1965), p. 455-464, aici p. 458.
420 Auffenberg-Komarów, Österreichs Höhe und Niedergang, p. 124.
421 Vezi Österreich-Ungarns letzter Krieg 1914-1918, 7 vol. de text, 7 vol. de anexe, 10 caiete
suplimentare, index (Viena, 1930-1938), aici vol. I/l, p. 41.
422 În ceea ce privește componența națională a armatei și diferitele ei corpuri de armată,
vezi Anton Leo Hickmann, Die Nationalitäten-Verhältnisse im Mannschaftsstande der k.
u. k. gemeinsamen Armee (Viena, 1903). Ehnl, Die österreichisch-ungarische Landmacht.
423 În anul 1910, germanii reprezentau 78,7% dintre ofițerii activi și 60,2% dintre cei în
rezervă; dintre maghiari, 9,3% erau ofițeri activi și 23,7% ofițeri de rezervă. Relativ ri-
dicată era ponderea ofițerilor de rezervă evrei. Cu toate că elementul evreiesc avea o
pondere de 5% din populația totală, ponderea lor în rândurile ofițerilor de rezervă era
de 16,4% (conform Norman Stone, „Army and Society in the Habsburg Monarchy
1900-1914”, Past and Present 33 [1966], p. 95-111, aici p. 99). Vezi și Moritz Frühling,
Biographisches Handbuch der in der k. u. k. österr.-ung. Armee und Kriegsmarine aktiv ge-
dienten Offiziere, Ärzte, Truppen-Rechnungsführer und sonstigen Militärbeanten jüdischen
Stammes (Viena, 1911).
te mărunte era greu, chiar dacă ei s-au străduit în acest sens, să se sustragă
siajului național, fiindcă distanța lor față de trupă era nu rareori una mult
mai mică decât în cazul camarazilor lor activi. Unul dintre acești ofițeri
de rezervă, și anume nimeni altul decât dr. Otto Bauer, glumea pe bună
dreptate după Primul Război Mondial că în cazul unui corp al ofițerilor de
rezervă atât de puțin elevat din punct de vedere social s-a presupus o atitu-
dine atât de ofițerească, atât de domnească, încât ofițerii nu au mai putut
îndeplini din punct de vedere social aceste pretenții.424
Față de cele amintite, „pericolul socialist” în cadrul armatei nu poate fi
considerat atât de însemnat până în timpul Primului Război Mondial. Doar
aripa „radicalilor” socialiști a predicat o propagandă într-adevăr subversivă
împotriva armatei.425 Rezultatele acestei propagande au fost surprinse ici și
colo de posturile de comandă ale armatei426, fără însă – și pe bună dreptate
– să fi fost prea puternic dramatizate.427 Acest lucru însă nu vrea să spună
că nu ar fi existat în armată soldați cu o orientare social-democrată. Servi-
ciul militar reprezenta un loc unic de manifestare pentru cele mai diverse
idei politice. Astfel, de exemplu, dr. Karl Renner, cancelarul statului de mai
târziu și președintele federal al republicii, a ajuns în timpul serviciului său
militar în contact, chiar dacă nu pentru prima oară, cu ideile socialiste. De-
sigur, când Karl Renner afirmă că „serviciul militar este solicitarea exclusi-
vă și primă a cetățeanului statului pentru binele comun și trebuie, în cazul
tuturor celor care pot să gândească, să trezească gândirea politică”428, acest
lucru a fost întru totul corect în ceea ce-l privește, însă care dintre miile și
miile de recruți de atunci putea să gândească în înțelesul lui Karl Renner?
Acest lucru se întâmpla cu atât mai rar cu cât un „ajutor de sus”, și anume
prin intermediul ofițerilor de rezervă cu orientări social-democrate, nu pă-
rea să vină prea des. Dacă într-adevăr o astfel de influență a avut loc, atunci
ea abia dacă a decurs într-un sens radical, deoarece – așa cum Karl Renner
424 Otto Bauer, Die Offiziere und die Republik (Viena, 1921), p. 5 și urm.
425 Vezi manifestul programatic al „radicalilor” din anul 1881, in Klaus Berchtold (co-
ord.), Österreichische Parteiprogramme 1868-1966 (Viena, 1967), p. 126 și urm.
426 De exemplu, la Födransperg, Vierzig Jahre, vol. II, p. 65, și Stone, Army and Society, p. 102.
427 Vezi Emil Dangelmaier, „Abwehr gegen für den Geist des Heeres schädliche Ideen”,
ömz XL/1 (1899), p. 37. Von Hötzendorf acuza totuși cu amărăciune că mașinațiunile
socialiste, antimilitariste, chiar și cele anarhiste „nu au fost combătute energic din par-
tea unora”, Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. I, p. 333.
428 Karl Renner, An der Wende zweier Zeiten. Lebenserinnerungen (Viena, 1946), p. 196.
a dat de înțeles – serviciul militar era perceput ca o obligație necesară față

de Imperiu, al cărui caracter supranațional încă era susținut, nu în ultimul
rând de social-democrați, în virtutea atitudinilor lor politice. Acest lucru a
rezultat, mai cu seamă în rândurile păturilor inferioare ale populației, într-o
atitudine privind apărarea militară, care vedea aspectele pozitive ale ser-
viciului militar ca rezidând într-o mai mică măsură într-o eventuală acti-
vitate războinică și mai mult în exersarea unor virtuți considerate atunci
idealuri bărbătești, ca simțul ordinii, disciplina, ascultarea și neînfricarea.
Prin urmare, se poate să se fi potrivit ceea ce a afirmat în memoriile sale un
observator ingenios și deloc lipsit de spirit critic al vechii Austrii, și anume
Rudolf Sieghart: „Muncitorul din orașele mari, care și-a făcut cei trei ani de
serviciu militar la Regimentele Hoch- und Deutschmeister, la Heß sau la
Regimentul de infanterie nr. 84, privea înapoi, în cele mai multe cazuri, fără
resentimente și nu fără o plăcere secretă, la «perioada sa activă» și, oricât
de bun social-democrat ar fi fost, îl desconsidera totuși pe tovarășul său de
clasă care nu a făcut serviciul militar”.429
Motivul acestui fenomen, care la prima vedere ar putea părea puțin
ciudat, consta în primul rând în aceea că situația materială a soldatului, în
ciuda tuturor greutăților serviciului militar, era indiscutabil mai bună decât
cea a lucrătorului industrial, apoi și din cauza faptului că, totuși, categoria
militarilor indica, comparativ cu muncitorul, dar și cu țăranul, un prestigiu
social mai înalt. Oricine a avut posibilitatea și-a făcut o fotografie în unifor-
mă, într-o poziție mai mult sau mai puțin mândră, ca amintire a periodei
sale de serviciu militar. Despre un antimilitarism al maselor, așa cum dr.
Julius Deutsch credea că poate constata retrospectiv430, nu s-ar putea vorbi
chiar atât de simplu.
Trebuie însă menționat că social-democrații au acordat dintotdeauna,
ca partid, un anume loc chestiunii apărării în programele și declarațiile lor
principiale. Așa-numitul Program Hartung din 1868 conținea un pasaj pri-
vind desființarea tuturor armatelor permanente și introducerea unei înar-
mări generale a populației431, deci o idee ce corespundea întru totul reven-
dicărilor liberale radicale. După ce, în cadrul Programului de la Eisenach
al social-democraților germani din 1869, se solicita o „armată populară” în
429 Sieghart, Die letzten Jahrzehnte einer Großmacht, p. 278.

430 Julius Deutsch, Wehrmacht und Sozialdemokratie (Berlin, f.a.), p. 5.
431 Vezi Berchtold, Parteiprogramme, p. 112.
locul armatei permanente, această expresie se va regăsi și în cele mai multe

dintre programele tovarășilor lor din Austria.432
Social-democrații austrieci se deosebesc în mod fundamental de par-
tidele burghez-naționale nu doar prin tezele pe care le reprezentau, ci și
prin faptul că ei dispuneau de un concept privind politica de apărare. Căci,
așa cum am menționat deja, în vremurile de atunci niciun partid burghez
nu aplica vreo politică a apărării în sensul adevărat al cuvântului. În fond,
ei acceptau întru totul forțele armate ca pe o „putere a Coroanei”, în care
nu aveau a se amesteca atâta vreme cât poverile financiare provocate de
acest instrument imperial nu deveneau severe. Dacă odată, așa cum a fost
în urma crizei Badeni, interesele militare intrau într-adevăr în vâltoarea
obstrucției parlamentare, asta însemna o obstrucție împotriva armatei în
sine. Mai mult, cifrele bugetului433 arătau în mod evident că majoritatea,
cel puțin în Cisleithania, nu aveau în niciun caz o atitudine potrivnică dez-
voltării forțelor armate, dat fiind că în special flota a primit o susținere mai
degrabă generoasă din partea delegațiilor.434 Desigur, mijloacele financiare
ale Austro-Ungariei investite în forțele armate nu numai că se aflau în mod
semnificativ în urma dezvoltării generale a bugetului consolidat, ci – ceea
ce era și mai grav – se aflau mult sub nivelul cheltuielilor din alte state euro-
pene, chiar mult mai mici.435
Această atitudine în mod curios indecisă, s-ar putea spune chiar lipsită
de chef și dezinteresată față de scopurile fundamentale din domeniul poli-
ticii militare, a condus în mod corespunzător și la reacții foarte diferențiate.
Pe de o parte, ea a determinat, mai ales în domeniul Statului-Major, un sen-
timent al exasperării față de reprezentanța populară, acuzată de lipsa orică-
rei înțelegeri pentru interesele statului-cadru. Prin intermediul unor scrieri
anonime, această lipsă de interes a parlamentului în chestiunile apărării a
fost denunțată436, iar șeful Statului-Major din anii 1911-1912, generalul de
432 Tot așa și în 1874 (ibid., p. 116); programul din Neudörfler din 1882 (ibid., p. 130);
programul vienez din 1901 (ibid., p. 148).
Vezi structura la Jandesek, Abgeordnetenhaus und Militär, p. 213 și urm.
433
434 Leo Reiter, „Die Entwicklung der k. u. k. Flotte und die Delegationen des Reichsrates”,
teză de doctorat (Viena, 1949).
435 Regele, Feldmarschall Conrad, p. 160 și urm., vezi și p. 151 și urm.
436 Privitor la aceasta, vezi cartea publicată anonim de căpitanul de atunci al Statului-Ma-
jor, Hugo Kerchnawe, Die Vorgeschichte von 1866 und 19??. Von einem alten kaiserlichen
Soldaten (Viena-Leipzig, 1909), mai ales p. 27 și urm. și p. 55.
infanterie Blasius Schemua, considera într-un memoriu că soldații vor fi în

curând singurii care nu-și vor fi făcut o afacere din propria lor meserie.437
Pe de altă parte însă, și organul central al social-democraților austri-
eci, ziarul muncitoresc Arbeiter-Zeitung, avea dreptate atunci când scria, în
1901, despre contingentul de recruți al anului respectiv: „Singurul partid de
opoziție este grupul social-democrat; discursul din rândurile sale a fost sin-
gura critică apăsată a militarismului care a putut fi sesizată în această dezba-
tere. În rest, există dorințe, plângeri, idei, solicitări, însă nicio opoziție”.438
Astfel de încercări cu un caracter fundamental au avut loc atunci și
din partea burghezilor, chiar dacă acestea nu au fost exprimate ca atare în
rândurile deputaților. La finele anilor ’80, mai precis în 1889, a apărut la
Dresda faimosul roman al austriecei Bertha von Suttner, Depuneți armele!
Doi ani mai târziu a survenit, asemeni celorlalte organizații existente deja în
străinătate, fondarea mișcării pacifiste austriece.439 În 1896, Alfred Nobel a
pus bazele faimosului său premiu pentru pace, iar în 1899 s-a desfășurat la
Haga prima Conferință de pace.
Nimic din toate acestea nu a venit de la sine. Deși amintirile războa-
ielor care avuseseră loc mai recent, în 1866 sau 1870-1871, au fost într-o
măsură mai mică cele care au provocat această dragoste de pace izbucnită
brusc, decât teama față de tehnica militară ce se dezvolta acum în salturi
și față de posibilitățile care s-ar fi putut ivi în viitor în ce privește purta-
rea războiului. Măsura în care acest sentiment a fost împărtășit de păturile
largi ale populației este arătată de faptul că romanul Depuneți armele! a fost
publicat până în anul 1907 în nu mai puțin de 38 de ediții. Însă reacția ară-
tată în spațiul public al monarhiei dunărene a fost una relativ scăzută în
intensitate. Cercurile burgeze și în cele din urmă Parlamentul din Viena au
remarcat doar marginal aceste strădanii.440 Motivul l-ar fi putut constitui și
faptul că pacifismul și antimilitarismul burghez, așa cum au fost prezentate
de reprezentanții mișcării pacifiste, erau dictate în mare măsură de emoții
437 Vezi, în această privință, Stone, Army and Society, p. 108. Referitor la Schemua, vezi
Josef Mann, „fml Blasius Schemua. Chef des Generalstabes am Vorabend des
Weltkrieges 1911-1912”, teză de doctorat (Viena, 1978).
438 Arbeiter-Zeitung din 13.03.1901, p. 1.
439 Vezi, de exemplu, teza de doctorat – scrisă poate puțin emoțional, dar care conține
și unele materiale folositoare – a lui Josef Bauer, Die österreichische Friedensbewegung
(Viena, 1949).
440 Vezi Jandesek, Abgeordnetenhaus und Militär.
și făceau apel la sentimente, fără însă a putea dovedi în mod rațional cum ar
putea fi eliminate izvoarele războaielor care vor urma, și anume coliziunile
de interese economice, sociale și naționale.
De acest lucru s-au simțit în stare, desigur, socialiștii. Concepția lor
era că „doar crearea unei ordini sociale de tip socialist, care să elimine ex-
ploatarea omului de către om, pregătește sfârșitul militarismului și poate
să aducă pacea între popoare”.441 Ideea era girată într-o măsură mai mică
de sentimentul umanitar sau de teama față de viitoarele catastrofe și mai
degrabă de programul ideologic și conceptul revoluționar. Iar acest lucru a
fost exprimat, cu întreaga claritate care era de așteptat, de nimeni altul de-
cât Victor Adler, la reuniunea de partid din anul 1903 a social-democraților
austrieci. El afirma: „Eu reprezint punctul de vedere că există o opoziție
între concepția proletară privind militarismul și dușmănia burgheză față de
militărie și militantismul pacifist, că noi nu milităm pentru o dezarmare în
acest sens a militantismului pacifist, ci pentru o înarmare a populației în
sens proletar, și că fiecare pas care se apropie de asta este pentru noi, în sen-
sul nostru revoluționar, un succes”.442 Ne putem imagina că atât din partea
dinastiei, cât și din cea a armatei, această versiune a ideii „unui popor sub
arme” nu era neapărat apreciată. Mai degrabă a existat o înclinație față de
părerea ministrului chezaro-crăiesc al apărării, contele Welserheimb, care
în 1897, în fața evoluțiilor mai mult sau mai puțin marcate de crize din inte-
riorul Imperiului, a considerat că va veni fără îndoială momentul în care nu
se va putea merge mai departe în acest fel, iar acele decizii pentru care vor
trebui luate măsuri și din partea armatei vor deveni inevitabile.443
441 Ludwig Brügel, Geschichte der österreichischen Sozialdemokratie, 5 vol. (Viena, 1922-
1925), aici vol. IV, p. 179.
442 Victor Adlers Aufsätze, Reden und Briefe, vol. IX/4: Im Krieg und Frieden (Viena, 1929), p.
12. Citat după Deutsch, Wehrmacht und Sozialdemokratie, p. 7 și urm.
443 Vezi Sutter, Badenische Sprachenverordnungen, vol. I, p. 148. Referitor la pregătirile
Corpului VIII de armată privind o intervenție de asistență cauzată de demonstrațiile
din Boemia legate de dreptul de vot care au avut loc în perioadele următoare și s-au
intensificat mai ales după cumpăna dintre secole, vezi Beránek, Rakouský militarismus,
p. 81 și urm.
13. Fin de siècle sub semnul

schimbului de generații
Din câte știm, prognozele sumbre privind o intervenție a armatei în inte-
riorul Imperiului, cel puțin la amploarea pe care feldmareșal-locotenentul
conte Welserheimb a prevăzut-o, nu s-au adeverit, chiar dacă certurile din-
tre naționalități s-au ascuțit în mod evident la începutul secolului. Acestei
situații îi era contrapus, încă de la începutul anilor ’80, un avânt economic
foarte evident al Monarhiei. În exterior, de asemenea, un observator super-
ficial abia dacă ar fi putut să descopere vreun semn al unei crize. Interesele
Marilor Puteri europene au fost orientate mai ales către teritoriile extrae-
uropene; epoca imperialismului, care i-a conferit continentului maximum
de putere pe plan mondial, se apropia de apogeul său. Austro-Ungaria
abia dacă a luat parte la acesta; păstrarea inviolabilă a posesiunilor de până
atunci și menținerea statuquoului păreau, după zguduirile anilor ’60, să
aibă prioritate în ce privește durata lungă. Tot acestui scop îi servea și seria
de acorduri care aveau menirea de a îndeplini respectiva nevoie.
Începând cu 1879 a existat o alianță solidă cu Imperiul German aflat în
plină ascensiune. Încercarea de a obține, prin intermediul Triplei Alianțe,
împreună cu Rusia, o revigorare a vechii comunități conservatoare de
valori, sub semnul solidarității monarhice, nu a izbutit însă într-un mod
convingător. În schimb, în 1883 a fost încheiată o convenție militară cu
România, prin care, pentru început, s-a reușit asigurarea flancului estic al
Monarhiei. În cele din urmă, s-a reușit atragerea inamicului din deceniilor
anterioare, adică a Regatului Italiei deja unificat și în căutare de aliați, în ca-
drul alianței defensive cu Germania, reușindu-se astfel extinderea alianței
celor doi în forma Triplei Alianțe. Tensiuni deschise au mai rămas doar cu
Serbia, mâniată pe ocuparea Bosniei și Herțegovinei. Însă aceasta nu repre-
zenta în niciun fel o amenințare reală la adresa Monarhiei.
Cine observa sub aceste aspecte exterioare forța militară a Monarhiei
Habsburgice putea să ajungă la impresia că, în pofida fricțiunilor existente
în interior, armata, după o perioadă de furtună și avânt [Sturm und Drang],
ca un efect ulterior al evenimentelor de la Sadova, avea să beneficieze de
asigurarea unei perioade a continuității și a dezvoltării liniștite, în timp ce
continuitatea părea asigurată, nu în ultimul rând, printr-una aflată la nivelul
conducerii superioare a armatei.
La fel ca înainte, feldmareșalul arhiduce Albrecht, acum desigur mult

mai în vârstă, își exercita influența decisivă în calitate de inspector general
al armatei; alături de el se afla, începând cu 1881, generalul conte Friedrich
von Beck-Rzikovsky, având în acel moment șaizeci și unu de ani, un om
care nu doar colabora de mult timp și cu multă încredere cu arhiducele,
ci fusese anterior, mai mulți ani, șeful cancelariei militare a împăratului și,
prin urmare, se număra printre sfetnicii militari cei mai apropiați ai acestu-
ia. Și în această privință situația părea deci consolidată.
Pentru cei ce reușeau să se uite mai atent, nu putea exista nicio îndoială
că tocmai în aceste ultime decenii ale secolului care se sfârșea s-au conturat
schimbări adânci, care își anunțau prezența numai ocazional, prin anumite
semnale, asemeni bubuiturilor abia perceptibile ce trădează mișcările tec-
tonice de sub suprafața pământului, fără ca prin aceasta să se poată sesiza
vreo mișcare în exterior.
O astfel de schimbare se pregătea fără îndoială în peisajul politic care
cu puțin timp înainte încă arăta atât de satisfăcător. Printre vecinii Monar-
hiei nu prea exista momentan, nici din partea Italiei, nici din cea a Serbiei,
vreun motiv de teamă. Comparativ cu Imperiul Habsburgic, ambele state
erau mult mai slabe ca putere. Desigur, situația putea să se degradeze foar-
te repede în cazul în care unul dintre aceștia s-ar fi aliat cu o altă putere.
Experiența războiului pe două fronturi din 1866 persista încă viu în amin-
tiri. Atât arhiducele Albrecht, cât și von Beck-Rzikovsky erau de acord că
este menirea diplomației să împiedice revenirea unei astfel de situații.444
Pentru situația de urgență, Statul-Major se gândea și la un război preventiv.
Însă adeziunea Italiei la alianța celor doi a adus o anume ușurare. Desigur,
ea nu era una de durată, fiindcă aspirațiile cercurilor naționale ale Regatu-
lui Italiei față de teritoriile „neeliberate” din cadrul Monarhiei, precum și
interesul crescând al Italiei față de evoluțiile din Balcani, l-au determinat
pe general-locotenentul von Beck-Rzikovsky să observe, chiar și în ultimul
său memoriu din 1905, că un război împotriva vecinului sud-vestic „s-ar
fi apropiat în mod sesizabil”445, în pofida relațiilor aparent apropiate. Dar
până atunci urma să mai treacă ceva timp.
444 Rauchensteiner, Operatives Denken 1975/48.

445 Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 396. Privitor la planurile de marș îm-
potriva Italiei, vezi Hans Jürgen Pantenius, Der Angriffsgedanke gegen Italien bei Conrad
von Hötzendorf, 2 vol. (Dissertationen zur neueren Geschichte 15/1 și 2, Köln-Viena,
1984), aici vol. I, p. 116, 175 și urm.
În schimb, privirile șefului Statului-Major erau deja de acum ațintite

cu grijă către Balcani. Conform concepției sale, destrămarea Imperiului
Otoman urma să survină în viitorul apropiat, iar atunci, cu ocazia împărțirii
posesiunilor europene ale Turciei, urma să se ajungă în mod inevitabil la
o confruntare cu Rusia, întrucât o înaintare și mai puternică a Imperiului
Țarist către Balcani aducea atingere intereselor vitale ale Monarhiei. Acest
lucru s-a evidențiat deja în a doua jumătate a anilor ’80, când în acest spațiu
s-a ajuns, din pricina Bulgariei, la o evoluție marcată de criză. Tensiunile
s-au atenuat către finele anilor ’90, și anume fără ca împărțirea Balcanilor
în sfere de influență, preconizată de către von Beck-Rzikovsky, să fi fost
adusă în discuție vreodată de partea austriacă446, dar și fără ca detensiona-
rea survenită să fi însemnat o soluționare de durată a problemei existente.
Mai mult, și cu privire la Rusia chestiunea Balcanilor s-a evidențiat ca fiind
o zonă periculoasă de presiune, ce ridica întrebări legate de modul în care
ar putea fi soluționată pe cale militară.
O licărire a ideii că Rusia trebuie măsurată cu alte etaloane militare de-
cât cele valabile pentru celelalte state europene a apărut atât la arhiduce, cât
și la von Beck-Rzikovsky deja pe la mijlocul anilor ’60447; în mod corespun-
zător, planurile de marș din acea vreme făceau o impresie mai degrabă de
neajutorare. Dacă nu se dorea lăsarea în mâna sorții fără nicio împotrivire,
atunci sosise timpul pentru a acționa, și anume conform acelor concepte
strategice în general susținute în epocă, deci și în Austro-Ungaria. Printre
acestea se număra și convingerea că un stat cultural și industrial, mai ales
unul care dispunea de o armată bazată pe serviciul militar generalizat, abia
dacă ar fi în stare să poarte un război de durată.448 Acest lucru părea să în-
semne că un război, indiferent dacă era vorba de unul de agresiune ori de
apărare, ar trebui purtat în mod ofensiv și că asemeni campaniilor din anii
1858, 1866 și 1870-1871, dar și celor care vor veni, războaiele urmau să fie
decise de luptele principale limitate în timp și în spațiu, de felul celor „ce-
lebrate” anual cu ocazia marilor manevre, respectându-se reguli mai mult
446 Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefährte, p. 383 și urm.; în plus, Berthold Sutter,
„Um Österreich-Ungarns Großmachtstellung am Balkan. Sicherung des allgemeinen
europäischen Friedens durch Teilung der Balkanhalbinsel zwischen Rußland und
Österreich-Ungarn. Eine militärische Denkschrift anläßlich der Kaiserentrevue 1897”,
in Walter Höflechner, Helmut J. Mezler-Andelberg și Othmar Pickl (coord.), Domus
Austriae. Festgabe für Hermann Wiesflecker zum 70. Geburtstag (Graz, 1984), p. 391-406.
447 Glaise-Horstenau, Franz Josephs Weggefahrte, p. 191.
448 Ibid.
sau mai puțin fixe. Marșul marilor corpuri de armată către bătălie urma să
aibă loc în mod separat, din motive logistice, întocmai după principiul lui
Moltke „mărșăluire separată, luptă în comun”.
S-ar putea purta o dispută privind întrebarea dacă studierea, cel puțin
parțială, a războiului civil american, de exemplu, nu ar fi facilitat pătrunde-
rea unor idei mai noi. În mod evident, încă domina tendința de a obține
„experiența de război” pe calea „procedurii copierii”, fără a se analiza feno-
menul războiului modern care se afla la bază. Însă, ca întotdeauna, calami-
tatea de a trebui să se intervină contra unei Rusii care nu se putea măsura
cu etaloanele europene se va reflecta în curând în planurile elaborate pe
această bază. Se spera ca într-un prim asalt executat în cooperare cu aliatul
german printr-o mișcare în clește dinspre Prusia Orientală și Galiția să se
poată elibera Polonia rusească și să se poată cuceri fortărețele rusești de pe
Vistula. Desigur, dacă până atunci nu ar fi reușit înfrângerea nimicitoare a
armatelor rusești, atunci armata s-ar fi regăsit – cu Varșovia spre vest, dar
frontul spre est – aproximativ în acea situație în care s-a regăsit și Napoleon
în anul 1812.449 La un nou marș către Moscova nu se mai gândea însă ni-
meni în mod serios, deoarece devenise clar că odată cu durata tot mai lungă
a războiului superioritatea numerică ar fi trebuit să fie de partea rusească.
Și tocmai în superioritatea numerică – nu în cea de pe câmpul de luptă, ci
în cea absolută – întrevedea și von Beck-Rzikovsky elementul decisiv pen-
tru soarta unui război.450 Prin aceasta, caracterul unui război contra Rusiei
se reducea pentru Austro-Ungaria la o luptă de apărare dusă în mod ofen-
siv, aflată sub presiunea timpului și având un rezultat foarte incert. Singura
șansă ar fi putut consta în obținerea prin intermediul unei pregătiri pentru
luptă mai avansate pe timp de pace a unui avantaj față de mobilizarea ru-
sească de la începutul războiului, pentru a putea, cel puțin în mod tranzito-
riu, să se poată interveni cu forțe superioare.
Acestui scop îi servea, între altele, și reforma armatei din anii 1882-
1883, prin care s-a încercat din nou obținerea unei posibile suprapuneri a
structurii de luptă cu cea de pe timp de pace, adică prin introducerea prin-
cipiului teritorial.451 În conjuncție cu mărirea numărului regimentelor de
449 Ibid., p. 313. Vezi și Rauchensteiner, Operatives Denken 1975/49. Privitor la chestiunea
strategică, Pantenius, Angriffsgedanke, p. 105 și urm.
450 Rauchensteiner, Operatives Denken 1975/48.
451 Rothenberg, Army, p. 110 și urm. Vezi și Franz Hlavac, „Die Armeeorganisation der
Jahre 1881-1883 in der Donaumonarchie”, teză de doctorat (Viena, 1973), parțial ti-
părită în mösta 27 (1974), p. 238-275.
infanterie la 102 s-a trecut și la formarea, din cele șapte comandamente ge-
nerale și opt comandamente militare existente până atunci, având întinderi
inegale, a 15 zone ale corpurilor de armată și unui comandament militar în
Dalmația. La începutul noului secol, acestor autorități de comandă le erau
subordonate, pe timp de pace, 31 de divizii de infanterie și cinci de cava-
lerie, la care se mai adăugau opt divizii de trupe de infanterie de la Armata
Teritorială Chezaro-Crăiască și încă șapte districte regale ungare de hon-
vezi, cuprinzând 14 brigăzi de infanterie și patru de cavalerie, care ar fi fost
echivalente cu șapte divizii de infanterie și două de cavalerie.
Însă nici acest efectiv nu părea suficient în ce privește problematica
existentă, astfel încât von Beck-Rzikovsky a solicitat într-un memoriu de
la începutul anului 1894, doar pentru armata comună, un efectiv de 45 de
divizii de trupe de infanterie și 10 de cavalerie, pe când cele două armate ale
țărilor ar fi trebuit să constea din 15 divizii de infanterie și două de cavale-
rie, la care s-ar mai fi adăugat, pe timp de război, încă o armată de rezervă
constituită din 30 de divizii ale Landsturm-ului.452
Toate acestea erau însă visuri a căror realizare nu era de așteptat, deoa-
rece forțele armate, respectiv doleanțele formulate de acestea au nimerit, în
anii ’90, așa cum am mai amintit, între focurile disputelor politice interne,
ajungând să stagneze din această cauză.
La toate acestea s-a mai adăugat încă un moment care a îmbogățit „ca-
zul de război R(usia)” cu încă o problemă. Fără ajutor din partea aliatului
german, un război contra Rusiei ar fi fost lipsit de orice șansă. Tocmai acest
ajutor german a devenit, chiar dacă era stabilit pe hârtie, tot mai proble-
matic odată cu trecerea timpului, cel puțin din pricina faptului că Austro-
Ungaria nu putea conta pe el la amploarea imaginată inițial de Viena. Iar
cât de puternică era dependența de el – în cazul în care acest lucru era deja
cunoscut – a fost dovedit de criza de la sfârșitul anilor ’80.453 Atunci a fost
formulată pentru prima dată la Viena, ca reacție la progresul foarte rapid al
înarmării rusești, ideea unui atac preventiv, cu scopul de a disciplina Impe-
riul Țarist care încerca să se impună din ce în ce mai amenințător. Aceasta
era o idee foarte aventuroasă, care devine inteligibilă numai prin faptul că
dinspre cercurile militare ale aliatului german soseau exprimări de încura-
jare sau unele formulate cel puțin în această direcție. Însă ele nu reflectau

453 Referitor la cele ce urmează, vezi ibid., p. 296 și urm., apoi Rothenberg, Army, p. 114 și urm.
concepția oficială. Mai mult, cancelarul imperial Bismarck nu a ezitat să

atragă atenția Vienei, în mod insistent și în locurile avizate, că o astfel de
procedură agresivă nu este acoperită în niciun fel de prevederile acordului
de alianță dintre cele două puteri. Și nu doar atât. Peste puțină vreme urma
să se afle, pe cale diplomatică, faptul că atenția principală a Germaniei nu
mai era îndreptată, cum se întâmplase până atunci, asupra Rusiei, ci asu-
pra Franței, astfel încât confirmarea pe tărâm militar nu s-a lăsat îndelung
așteptată. Așa cum se știe, contele Schlieffen, șeful Statului-Major prusaco-
german din anul 1891, a revizuit în mod fundamental planurile germane de
marș de până atunci. În cazul unui război al Germaniei pe două fronturi,
împotriva Franței și Rusiei, a cărui începere era considerată drept sigură,
armata germană de câmp urma să mărșăluiască în masă către vest. Până în
momentul în care pe acel front situația urma să se decidă, Austro-Ungari-
ei i-ar fi revenit faimosul și de atunci intens discutatul „rol Winkelried”, și
anume acela de a acoperi flancul estic al Germaniei.
Din câte se pare, dacă analizăm mai de aproape situația operativă a
Austro-Ungariei, nu prea rămânea nicio altă soluție. Pregătirile de marș și
progresele Rusiei în domeniul înarmării au făcut ca succesul unui atac în
clește în Polonia să se devină tot mai problematic. Așa încât, și de partea
austriacă această cotitură a Germaniei către vest a fost privită cu înțelegere,
deși, retrospectiv, decizia germană nu putea fi neapărat considerată ca iz-
vorând dintr-o cumpănire înțeleaptă.454 Faptul că la Viena nici nu a apă-
rut ideea de a se discuta cu aliatul liniile fundamentale ale conducerii unui
eventual război de coaliție, ci decizia Berlinului a fost acceptată aproape ca
una de la sine înțeleasă, sau a trebuit să fie acceptată, indică în mod evident
unde se afla încă de atunci centrul de greutate al acestei alianțe. În mod co-
respunzător, și în anii care au urmat, înțelegerile dintre șefii de Stat-Major
ale celor două părți au avut loc într-o manieră deși întotdeauna prietenoa-
să, totuși mai degrabă lipsită de obligații pentru partea germană.455
454 Lothar Höbelt, „Schlieffen, Beck, Potiorek und das Ende der gemeinsamen deutsch-
österreichisch-ungarischen Aufmarschpläne im Osten”, Militärgeschichtliche Mitteilun-
gen 36 (1984), p. 7-30. Vezi și studiul lui Ludwig Beck, „West- oder Ostoffensive 1914?
Eine nachträgliche strategische Betrachtung”, in Studien, ed. Hans Speidel (Stuttgart,
1955), p. 139-189.
455 În această privință vezi Gerhard Seyfert, „Die militärischen Beziehungen und Verein
barungen zwischen dem deutschen und dem österreichischen Generalstab vor und
bei Beginn des Weltkrieges”, teză de doctorat (Leipzig, 1934); Gerhard Ritter, „Die
Zusammenarbeit der Generalstäbe Deutschlands und Österreich-Ungarns vor dem
Poziția strategică a monarhiei dunărene, care devenea tot mai complica-

tă în acest fel, nu era însă singura problemă cu care a trebuit să se confrunte
conducerea militară. Către finele secolului a început din plin și manifestarea
așa-numitei a doua revoluții tehnice în domeniul forțelor armate. Astfel, la
începutul anilor ’90 au avut loc în Austria primii pași ai aviației militare, care
urma să ducă, relativ repede, la rezultate remarcabile.456 În 1897, căpitanul
Scheimpflug a dezvoltat, pe baza forografiei aeriene, metoda aerofotogra-
metriei. Tehnica telegrafului și cea a telefonului de campanie au cunoscut
îmbunătățiri esențiale. În 1898 a avut loc prima luare în folosință a camioa-
nelor militare în cadrul armatei, fapt care a însemnat începutul motorizării
acesteia. În același an a fost livrată și mortiera M 98 de 24 cm, care a deschis
în Austro-Ungaria seria acelor piese de artilerie grele și foarte grele cu tragere
în unghi înalt, care își vor găsi apogeul tehnic în acea mortieră legendară M
11 de 30,5 cm, care nu doar din cauza motorizării atât de ingenios gândite
de Ferdinand Porsche a devenit una dintre cele mai renumite piese de artile-
rie grea din Primul Război Mondial. Și dotarea soldatului simplu a început,
desigur, să se schimbe. Acest lucru a fost anunțat la începutul anilor ’90 de
schimbările de uniformă care au avut loc atunci.457 Nu punctele de vedere
ale esteticii militare au fost determinante, ci introducerea, amintită deja, a
unei puști cu repetiție cu mai multe focuri, după sistemul Mannlicher, și,
Ersten Weltkrieg”, in Wilhelm Berges și Carl Hinrichs (coord.), Zur Geschichte und
Problematik der Demokratie. Festgabe für Hans Herzfeld (Berlin, 1958), p. 523-549;
Rudolf Kiszling, „Bündniskrieg und Koalitionskriegführung am Beispiel der
Mittelmächte im Ersten Weltkrieg”, Wehrwissenschaftliche Rundschau 10 (1960), p.
633 și urm.; Gordon Craig, Krieg, Politik und Diplomatie (Viena-Hamburg, 1968), p.
67; Norman Stone, „Moltke-Conrad: Relations between the Austro-Hungarian and
German General Staffs 1909-1914”, The Historical Journal 9 (1966), p. 201-228; Peter
Broucek, „Zu den militärischen Beziehungen im Zweibund 1879-1914. Ein Bericht
über den Stand der Forschung”, in Bericht über den 15. Österreichischen Historikertag in
Salzburg, 15-18 September 1981 (Veröffentlichungen des Verbandes österreichischer
Geschichtsvereine 23, Viena, 1984), p. 81-87.
456 Vezi Katalog einer Sonderausstellung „Fliegen 90/71”. Vezi și Ernst Peter, Die k. u. k.
Luftschiffer- und Fliegertruppe Österreich-Ungarns 1794-1919 (Stuttgart, 1981); Rein-
hard Keimel, Österreichs Luftfahrzeuge. Geschichte der Luftfahrt von den Anfängen bis
1918 (Graz, 1981); Erwin Steinböck, Bewaffnung und Ausrüstung der österreichisch-un-
garischen Flugzeuge (Graz, 1983); Peter Schupita, Die k. u. k. Seeflieger. Chronik und
Dokumentation der österreichisch-ungarischen Marineluftwaffe 1911-1918 (Koblenz,
1983).
457 Das k. u. k. Heer 1895, comentariu de Günter Dirrheimer (Schriften des Heeresgeschicht-
lichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts 10, Viena, 1983).
de aceea, necesității de a dota soldatul cu o cantitate mai mare de muniție,

care, la rândul ei, a atras după sine schimbări în echipamentul soldatului.
Toate acestea făceau însă o impresie confuză și ridicau întrebarea
despre concepția dominantă asupra războiului – chiar dacă von Beck-
Rzikovsky însuși nu o împărtășea –, dacă totuși armatele de masă, bazate pe
serviciul militar generalizat, nu ar putea fi mai degrabă înlocuite cu arma-
te profesiste mai mici, dar mai performante din punct de vedere calitativ.
Astfel, cu puțin timp înainte de cumpăna dintre secole, fostul director al
Arhivei de Război, feldmareșal-locotenentul conte Adolf von Sacken, s-a
pronunțat prin intermediul mai multor scrieri anonime împotriva unui răz-
boi între armate de milioane, așa cum acesta a devenit previzibil din cauza
introducerii serviciului militar generalizat.458 Pe bună dreptate, el a între-
văzut în acest tip de război premisele războaielor dintre popoare, având o
întindere și o intensitate greu de prevăzut, care urmau să ducă la un război
disperat al maselor, la un război à l’outrance. Această părere exprimată de
von Sacken cu ani în urmă suna ca un răspuns anticipat la declarația făcută
de dr. Victor Adler în 1903: „Noi considerăm că poporul este afectat de mi-
litarism, de acești bastarzi ai adevăratei existențe cavalerești a soldatului, în
timp ce armata – cu excepția ofițerilor –, deopotrivă din perspectiva formei
și din cea a ființei, este formată din «purtători de armă»”.459
Generalul nu a observat că încercarea de a contracara o escaladare a
războiului prin intermediul limitărilor decise în mod voluntar ar fi trebuit
să fie lipsită de succes în acest stadiu, fiindcă înclinația spre extreme, către
soluțiile ultimative – conform lui Clausewitz – reprezintă o caracteristică
a războiului.460 Din acest motiv s-au adeverit nu numai speranțele căpita-
458 Sacken a publicat anonim, cu inițialele „A. S.”, lucrarea Der Krieg mit den Millionen
heeren. Eine militärisch-politische Studie (Basel, 1894); „Das Ende der Millionenheere.
Ein Mahnruf zur Jahrhundertwende”, ömz XXXVIII/4 (1897), p. 193 și urm.; „Der
Zukunftskrieg und die Staatswehr. Eine militärpolitische Studie”, ömz XXXVIII/3, p. 1
și urm. Vezi și „Abrüstung?! Allgemeine Wehrpflicht oder Werbung?”, ömz XXXVI/4
(1895), p. 119 și urm., polemica sa cu colonelul W. Porth; de asemenea, „Eine Lanze
für die allgemeine Wehrpflicht”, ömz XXXIX/2 (1898), p. 1 și urm.
459 [Sacken,] Der Krieg mit den Millionenheeren, p. 7.
460 Deja în 1875, prin intermediul unui foarte cunoscut articol („Die Frage der Reduc-
tion der continentalen Heere”, ömz XVI/4) al locotenentului de atunci Gustav
Ratzenhofer, se constata: „Armata este o consecință a cauzelor politice” (p. 132);
„Oferirea mijloacelor celor mai extreme pentru apărarea statului este o necesitate
inevitabilă, o lege pentru oricare om de stat și o datorie recunoscută pentru orice pa-
triot. Extinderea mijloacelor moderne de apărare nu este supusă astfel voinței libere a
nului de atunci al Statului-Major, feldmareșal-locotenentul și șeful de mai

târziu al cavaleriei din Primul Război Mondial Otto Berndt, că armatele de
masă, umflate poate în mod insesizabil dincolo de orice măsură, cu timpul
se vor „sufoca în propria grăsime” din nou.461
Despre așa ceva nu putea fi, din păcate, vorba. Mai mult, tocmai ide-
ile contrare vor avea în curând câștig de cauză. Astfel, Franz Conrad von
Hötzendorf, avansat în 1903 la rangul de feldmareșal-locotenent și trans-
ferat la Innsbruck în calitate de comandant de divizie, s-a pronunțat foarte
hotărât împotriva unei reduceri a efectivelor armatei.462 Trei ani mai târziu,
un tânăr căpitan al Statului-Major a finalizat un studiu prin care solicita un
efectiv al armatei între 68 și 72 de divizii pentru Austro-Ungaria.463 Nu în-
cape nicio îndoială că avansul armatelor de masă era de neoprit. Întrebarea
care a devenit tot mai acută era: cine să le conducă?
La 18 februarie 1895, feldmareșalul arhiduce Albrecht murea, la vâr-
sta de 82 de ani, în vila sa din Arco, situată la nord de Lacul Garda. Oda-
tă cu el nu s-a stins numai un apărător neînfricat al concepției dinastice
privind armata și al spiritului soldățesc austriac vechi, ci și ultimul dintre
supraviețuitorii marilor conducători militari ai Austriei din anul 1866.
Cel mai tânăr dintre aceștia, viceamiralul Tegethoff, murise deja în 1871,
iar peste zece ani s-a stins la Graz, locul pensionării sale, și general-loco-
tenentul von Benedek. Acum și arhiducele-feldmareșal se afla pe catafalc,
el fiind ultimul reprezentant al unei categorii de comandanți aparținând
oarecum epocii lui Radetzky și care, din acest motiv, se considera obligat
față de această mare personalitate a unui comandant de oști, ba chiar și față
de moștenirea intelectuală a arhiducelui Carol, învingătorul de la Aspern.
Din acest punct de vedere, îl putem considera pe arhiducele Albrecht ca pe
ultimul dintre conducătorii de oști „suverani” ai vechii Austrii. El însuși a
pus un mare preț pe menținerea în exterior a acestei imagini a rolului său,
de exemplu atunci când, după moartea general-locotenentului von John,
guvernelor [...], ci caracterului culturii noastre, care se străduiește să potențeze puterea

statului în fiecare direcție și atrage, în mod rațional, toate domeniile vieții poporului
către îndeplinirea misiunilor sale” (p. 133).
Otto Berndt, Die Zahl im Kriege (Viena, 1897), p. 128.
461
462 Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. I, p. 278.

463 W. [= Hugo Kerchnawe], Gedanken über den zeitgemäßen Ausbau unserer Wehrmacht
(Viena-Leipzig, 1907).
șeful său de Stat-Major în campania din 1866, i-a preluat lăsământul de în-
scrisuri. Totuși, el a ajuns tot mai mult în contradicție, chiar dacă nu într-
una deschisă, cu acea evoluție care s-a anunțat imediat după campania din
1866, cu ocazia disensiunilor privind restructurarea Statului-Major. Modul
în care a avansat între timp a devenit evident atunci când a fost vorba des-
pre lichidarea moștenirii militare lăsată de arhiduce.
Exercitarea conducerii supreme a forțelor armate a fost preluată din
nou personal de împărat. Prerogativele extinse au fost însă transferate că-
tre „șeful Statului-Major al întregii forțe armate”. Asta nu era, conform ce-
lor amintite deja despre personalitatea general-locotenentului baron von
Beck-Rzikowsky, nimic ieșit din comun, dar totuși schimbarea nu putea
să treacă neobservată. Întrucât von Beck-Rzikovsky ajungea astfel, pe de
o parte, mult mai aproape de comanda supremă spre deosebire de șefii de
Stat-Major de până atunci, devenind responsabil, pe de altă parte, de pre-
gătirile de luptă atât din punct de vedere tehnic, cât și operativ, dar și de in-
struirea comandanților superiori, Statul-Major obținea, în integralitatea sa,
o augmentare a însemnătății sale prin faptul că acum – în mod corespunză-
tor manierei în care era acum purtat războiul – marile decizii și pregătirea
lor erau transferate, într-o anume măsură, de pe movila conducătorului de
oști în birourile Statului-Major. În timp ce ofițerii îmbrăcați în verdele ca
sticla, deci cei ai Statului-Major, au trebuit în urmă cu două decenii să-și
facă griji pentru viața lor, acum ei au devenit în mod indiscutabil categoria
conducătoare a armatei, chiar dacă nu erau întotdeauna foarte îndrăgiți.
Mai rămâne întrebarea în ce măsură Statul-Major era într-adevăr capa-
bil să-și îndeplinească funcția care îi revenea acum, respectiv în ce măsură
înțelegea să corespundă imaginii despre război care i-a adus avansarea în
această poziție.
De la activitatea lui Gallinas încoace au fost făcute, firește, progrese
evidente și indiscutabile pe tărâmul tehnicii de comandă, pe cel așa-zicând
al meseriei de comandă. Von Beck-Rzikovsky însuși a acționat foarte meri-
toriu pentru pregătirea în această direcție a Statului-Major. Dar nici în cazul
său nu se pot întâlni viziuni foarte îndrăznețe. Șeful Statului-Major, având
acum o vârstă înaintată, a exercitat el însuși o influență tot mai scăzută asu-
pra prelucrării cazurilor individuale de „război”, lăsând aceasta tot mai mult
în seama șefului cancelariei sale de operațiuni.464 Un plan al apărării Impe-

riului care să fi pus în legătură toate posibilitățile unei implicări militare a

Monarhiei nu a putut fi elaborat sub comana lui von Beck-Rzikovsky, deși
interdependența posibilelor situații de război s-a impus tot mai mult prin
intermediul sistemelor de alianțe care deveneau din ce în ce mai strânse.
Asemenea lucruri și progresul nesatisfăcător al extinderii armatei tre-
buiau să provoace critici. Deja mult mai devreme, adică în 1884, prințul
moștenitor Rudolf i-a spus unuia dintre confidenții săi că unchiul său de
bunic, arhiducele Albrecht, care mai trăia atunci, „ar fi bătrân fizic, dar și
mai bătrân psihic”, și că von Beck-Rzikovsky ar fi „obosit, epuizat și deloc
la nivelul misiunii sale”.465 Această sentință, având poate atunci o motivație
întru totul personală, a primit în anii următori tot mai multe păreri aproba-
toare. Dacă prin moartea arhiducelui Albrecht s-a inițiat ceva ce semăna cu
o schimbare a generațiilor, criticii considerau că a sosit timpul pentru a în-
cheia aceasta prin plecarea lui von Beck-Rzikovsky. Cel care a fost deosebit
de angajat în această direcție se considera el însuși un reprezentant al noii
generații: arhiducele Francisc Ferdinand.
14. Noile vremuri

în umbra războiului care se apropie
Era însă arhiducele Francisc Ferdinand într-adevăr omul viitorului, cum
își dorea foarte mult să pară și cum era considerat de mulți? Cel puțin în
ceea ce privește domeniul militar, acest lucru poate fi mai degrabă exclus
în legătură cu persoana succesorului la tron, care nu era un soldat „înnăs-
cut”, adică unul pasionat466, iar interesele sale militare de mai târziu aveau
mai degrabă un caracter politico-militar decât unul profesional-militar. Și
în această chestiune, mai ales prin prisma concepției sale dinastice privind
armata, Francisc Ferdinand venea strâns în urma unchiului său de bunic
465 Ibid., p. 332.

466 În acest sens, foarte informativă este corespondența cu arhiducele Albrecht; vezi Gerd
Holler, Franz Ferdinand von Österreich-Este (Viena-Heidelberg, 1982), p. 30 și urm.
Argumentele aduse de Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand, p. 317, pentru „talentele
peste medie ale arhiducelui” au însă o coloratură foarte subiectivă și au fost contraar-
gumentate mai târziu, în mod repetat, mai ales de Conrad von Hötzendorf. Sintagma
„peste medie” poate fi valabilă numai dacă se referă la nivelul mediu de pregătire mili-
tară al celorlalți arhiduci.
decedat curând, arhiducele Albrecht, care în mod sigur l-a și influențat în

această direcție. Dacă în această privință arhiducele era fără îndoială con-
servator, în domeniul profesional acest lucru a oferit și mai puțin imaginea
unui revoluționar. Până la cumpăna dintre secole, el a absolvit cariera mili-
tară cu repeziciunea specifică a unui prinț imperial, care i-a adus numeroase
beneficii dintre cele mai diverse, însă din cauza timpului scurt a putut în cel
mai bun caz doar să se familiarizeze cu formele exterioare ale acestei me-
serii. Dincolo de aceasta, el ar fi trebuit să studieze individual. Dar aici au
existat opreliști; spre dosebire de unchiul său imperial, Francisc Ferdinand
era cu totul altceva decât un muncitor așezat la birou. Interesele, obligațiile
și pasiunile sale multiple l-au împiedicat să se dedice cu adevărat studiului.
El observa totul într-un mod foarte clar, înregistra multe detalii, însă doar
când îi erau prezentate; el nu căuta. În schimb, prefera să ia întotdeauna
atitudine, deseori foarte rapid, impulsiv, uneori și cu doza cuvenită de păr-
tinire. Confruntarea cu o problemă într-un mod critic-creativ, deci a învăța
cu adevărat, nu i se potrivea deloc. Acest lucru nu era de aceea foarte ieșit
din comun; cu toate că avea menirea de a-i vădi siguranța de sine, a fost
mai degrabă un act de confesiune atunci când arhiducele i-a explicat unui
adjutant de-al său la preluarea postului că el, arhiducele, nu va dori să pri-
mească lecții de la acesta, ci va dori să fie sfătuit.467 În mod corespunzător,
și orizontul militar al succesorului la tron a rămas întru totul între cadrele
convenționale. Interesul său principal era dedicat, alături de marină, cavale-
riei, el aparținând de această armă pe baza pregătirii sale ca ofițer de cavale-
rie și fiind până la moartea sa un reprezentant al viziunilor depășite privind
misiunile cavaleriei într-un viitor război. Atacurile masive de cavalerie erau
un spectacol la care se uita cu plăcere, așa cum era, de altfel, un adept al bă-
tăliilor teatrale din cadrul manevrelor obișnuite.468 Apare îndoielnică pre-
supunerea că el ar fi cunoscut scrierile de teorie militară ale vremurilor sale,
dar și chestiunea că ar fi dispus de capacități operative reale. Cu siguranță
îi lipsea acel feu sacré al adevăratului conducător militar. De aici și dorința
constantă de a avea în jurul său, chiar și în domeniul militar, „sfetnici” care
să-i indice problemele existente, să-i prezinte, dacă era posibil, imediat și
posibilitățile de rezolvare și să acționeze în mod independent în direcția
467 Rainer Egger, „Die Militärkanzlei des Erzherzog-Thronfolgers Franz Ferdinand und
ihr Archiv im Kriegsarchiv Wien”, mösta 28 (1975), p. 141-163, aici p. 146.
468 Holler, Franz Ferdinand, p. 159, 173, 179.
care îi părea lui corectă, adesea doar din punct de vedere sentimental, fără
ca el să știe cum se poate atinge respectivul scop. Fără a primi acest sprijin,
succesorul tronului era mai degrabă neajutorat când trebuia să se descurce
singur. Limitările condiționate de rangul său, o bucurie nu foarte mare în
a întreține contacte și un temperament mai degrabă neechilibrat au creat
în jurul său obstacole ce păreau mai degrabă niște lanțuri greu de suportat
pentru succesorul la tron, care era oarecum nerăbdător la perspectiva pre-
luării oficiului său de stăpânitor.
Din perspectiva acestei constelații este de înțeles fenomenul „cance-
lariei militare”, învăluită în acea vreme de atâta mister, un oficiu care părea
pentru unii un „atelier” al viitoarei reforme a Imperiului, iar pentru alții un
centru al intrigilor și obstrucționismului. În orice caz, a fost vorba de un
oficiu care părea să exercite în ultimul deceniu înainte de război o influență
enormă nu doar pe tărâm militar, fiind uneori considerat, tocmai din acest
motiv, de mulți dintre membrii săi un fel de „cancelarie a Imperiului”.469
Activitatea cancelariei militare în perioada cuprinsă între 1906 și 1914
se poate împărți în două faze net diferite una de cealaltă, și anume într-una
„conspirativă” și una „birocratic-legală”, care au culminat ambele, în 1913,
cu numirea succesorului la tron ca „inspector general al întregii forțe ar-
mate”, prin care arhiducele a primit, pentru prima oară, un loc fix în cadrul
ierarhiei militare. Cezura dintre aceste două faze a apărut în anul 1911, iar
momentul decisiv a fost schimbarea persoanei „șefului cancelariei milita-
re”. Această schimbare nu a fost făcută la dorința arhiducelui, ci la rugămin-
tea și propunerea șefilor care-și părăseau postul, doar acest lucru fiind deja
un indiciu că arhiducele succesor al tronului era, în ce privește activitatea
cancelariei militare și influența care decurgea din aceasta, mai puțin impor-
tant decât respectivul șef.
Ceea ce devine și mai evident dacă urmărim retrospectiv istoria aces-
tei cancelarii până la rădăcinile sale, deci până în martie 1898. Atunci suc-
cesorul tronului, după absolvirea pregătirii sale militare provizorii, a fost
pus „la dispoziția celei mai înalte comande militare” prin intermediul unei
ordonanțe imperiale. Lui urma să-i fie oferită astfel ocazia de a prelua, în
cadrul aplicațiilor armate, comanda corpurilor mai mari de armată și de a
putea obține o imagine clară a funcționării forțelor armate de pe apă și de
pe uscat. În vederea acestui scop a fost pusă la dispoziția sa o mică cancela-
469 Egger, Militärkanzlei Franz Ferdinand, p. 157.

rie militară, formată dintr-un adjutant și un ofițer de ordonanță. În acest fel,

succesorul tronului era strict legat de persoana împăratului, iar domeniul
activității sale urma să se limiteze în mod expres la cel al comandei supreme
imperiale. Administrația militară nu era inclusă.
Toate acestea au funcționat inițial conform așteptărilor, întrucât
arhiducele, interesat mai ales de evoluțiile politicii interne și sfătuit de
funcționari ai administrației civile, părea să nu manifeste un interes deo-
sebit pentru cancelaria sa militară. Acest lucru urma să se schimbe însă în
mod brusc în 1906, atunci când Alexander Brosch von Aarenau, maior al
Statului-Major, care până atunci îndeplinea funcții în cadrul Ministerului
imperial de război, a preluat postul adjutantului de pe lângă arhiducele suc-
cesor al tronului.470
Acest ofițer deosebit de inteligent, foarte calificat din punct de vedere
profesional și deloc lipsit de ambiții, dispunea de un simț politic extraor-
dinar și de o foarte bună cunoaștere a oamenilor. Plin de loialitate față de
noul său șef, harnic precum o albină și plin de tact în cel mai înalt grad,
Brosch a devenit în scurt timp indispensabil arhiducelui. Și chiar mai mult
decât atât. Calitățile sale i-au permis să acționeze față de arhiducele mai
degrabă lipsit de constanță ca un motor permanent și un imbold, fără ca
arhiducele să se fi simțit vreodată copleșit. Von Aarenau lucra, lega con-
tacte, lua „inițiative”, intermedia audiențe, intervenea și – se poate spune
cu conștiința împăcată – făcea intrigi pentru șeful său, fără însă a abuza de
toate acestea ca scut. În decursul câtorva ani, el a obținut recunoașterea le-
gală a „cancelariei militare”, mărirea personalului ei și, înainte de toate, ex-
tinderea aproape nelimitată a ariei ei de influență; pentru a o ilustra succint,
în cuvintele lui Josef Redlich, extinderea acesteia a luat forma unui „oficiu
nou, desigur total necunoscut în constituție”.471 Prin aceasta, Von Aarenau
a trezit în primul rând conștiința șefului său că dispunea de un instrument
care – fără a fi nevoit să se expună personal sau să se străduiască în mod
deosebit – îi oferea posibilitatea de a interveni în evenimentele politice ale
statului mult dincolo de terenul marcat până în acel moment cu atâta grijă
de către împărat. Nu în mod întîmplător s-a vorbit în anii următori, tot mai
des, despre „guvernul auxiliar” de la Belvedere.
470 În ce privește persoana lui Brosch, vezi Sitte, Alexander von Brosch.
471 Egger, Militärkanzlei Franz Ferdinand, p. 147.
Marile acțiuni care au fost întreprinse de acest oficiu sub regia și apor-
tul neobosit al lui Von Aarenau au fost răsturnarea guvernului chezaro-cră-
iesc al baronului von Beck-Rzikovsky în anul 1908, demisia forțată a mi-
nistrului de război, baronul von Schönaich, apoi numirea generalului von
Auffenberg pe acest post (care a avut însă loc împotriva intențiilor inițiale
ale succesorului la tron) și, în cele din urmă, numirea lui Conrad von Höt-
zendorf ca șef al Statului-Major. Fără să conștientizeze cu toții acest lucru,
întrucât avea loc sub acoperirea completă a succesorului la tron, întâm-
plându-se astfel în numele împăratului de mâine, în acest caz – după o pe-
rioadă îndelungată – se făcea politică, la scară mare, de pe un post militar
fără niciun fel de atribuții în acest sens. Ceea ce era, în fapt, un prim semn
al noilor vremuri.
Unul dintre cei mai importanți protagoniști era socotit atunci, la fel
ca și astăzi, Conrad von Hötzendorf.472 Mic și aproape filiform de statură,
acest general făcea o impresie diferită celor aflați în jurul său. Fiind în cercu-
rile mai restrânse un om deschis și deloc lipsit de simpatie ori șarm, reușea
să își fascineze colaboratorii, iar mai târziu Statul-Major, prin claritatea și
logica imperturbabilă a gândurilor sale. Cu cei aflați la distanță menținea
contacte slabe, era scump la vorbă, abrupt și tăios, mergând deseori până
la granițele impoliteții. Alături de o conștiință înaltă a datoriei se afla și o
ambiție deloc măruntă. Din punct de vedere profesional, von Hötzendorf
era înconjurat de faima de a fi un corifeu al tacticii. Manualul său de „Tacti-
că de C. v. H.” avea în cadrul armatei aproape rangul unei Biblii.
Atenția arhiducelui a fost captată de von Hötzendorf încă din vremea în
care acesta era colonelul unui regiment de infanterie. În anul 1901, în cadrul
manevrelor Corpului III de armată, acesta i-a făcut, în calitate de comandant
de brigadă, o impresie pozitivă succesorului la tron, iar apoi au existat tot
mai des contacte între ei473, până când Francisc Ferdinand – după ce în 1906
472 Referitor la persoana lui Franz Conrad von Hötzendorf, vezi mai întâi scrierile sale auto-
biografice: Mein Anfang. Kriegserinnerungen aus der Jugendzeit 1878-1882 (Berlin, 1925);
Aus meiner Dienstzeit 1906-1918, 5 vol. text și 2 vol. anexe (Viena ș.a., 1921-1925);
Private Aufzeichnungen, ed. Kurt Peball (Viena-München, 1977); pentru opinii critice,
vezi Solomon Wank, „Some Reflections on Conrad von Hötzendorf and his Memoirs
based on Old and New Sources”, Austrian History Yearbook 1 (1965), p. 75-78; apoi
Gina Conrad von Hötzendorf, Mein Leben mit Conrad von Hötzendorf. Sein geistiges
Vermächtnis (Leipzig, 1935); August Urbanski von Ostrymiecz, Conrad von Hötzendorf.
Soldat und Mensch (Graz-Leipzig-Viena, 1938); Regele, Feldmarschall Conrad; mai re-
cent, Pantenius, Der Angriffsgedanke, care conține și o bibliografie cuprinzătoare.
473 Kiszling, Erzherzog Franz Ferdinand, p. 89.
general-locotenentul von Beck-Rzikowsky a fost forțat prin mijloace blânde

să demisioneze – a reușit să impună, în contra altor propuneri, numirea lui
von Hötzendorf ca șef al Statului-Major de pe lângă împărat.474 Care a fost
însă calitatea care l-a impresionat atât de mult pe arhiduce pentru a pleda
în favoarea lui von Hötzendorf? Întrebarea pare îndreptățită, din moment
ce aici se contrapuneau nu numai două caractere atât de diferite, ci și două
personalități cu drumuri și viziuni despre lume paralele.
Dacă arhiducele, ca un om profund religios, era convins de acțiunea
unei ordini dumnezeiești ce trebuia doar ajutată puțin, din când în când, de
oamenii care erau uneltele ei, atunci imaginea despre lume cu o puternică
orientare pozitivistă a lui von Hötzendorf, care era mai degrabă indiferent
în chestiunile religioase, era una mult mai sumbră. Asemeni arhiducelui,
un autodidact în numeroase domenii ale culturii generale și din această ca-
uză deloc lipsit de unilateralitate, el era puternic impresionat de concepția
lui Darwin privind „lupta pentru existență”. Totuși, von Hötzendorf nu a
fost deloc un om al puterii, cea care era mai degrabă reflecția personalității
succesorului la tron în unele dintre trăsăturile sale. Mai mult, un observa-
tor critic precum Josef Redlich remarca privitor la von Hötzendorf: „Lui
îi lipsește tot ce este «demonic», el este în esența sa un om tehnic. În po-
litică, vede numai forțele ce se pot măsura și cântări, corpurile de armată,
tunurile, fortificațiile ș.a.m.d. Opinia publică, ideea de popor, toate proble-
mele imateriale ale politicii îi sunt necunoscute”.475 Această interpretare
puternic materialistă este însă aparent diametral opusă față de aprecierea
personalității lui von Hötzendorf de către feldmareșal-locotenentul dr.
Bardolff, care l-a numit cândva un romantic german liberal.476 Și totuși, în
aceste două aprecieri ar trebui să se afle cheia către ființa lui von Hötzen-
dorf. În persoana sa s-au intersectat cu adevărat o adâncă înclinație către
liniștea naturii și un anume „noroc”, conceput întru totul în sens burghez,
cu o convingere tot mai mare de a fi condamnat să se confrunte cu o soartă
având puteri superioare, care decurge cu o precizie mecanică și în aceeași
măsură din necesitățile naturii. La o astfel de concepție nu se poate pretin-
de și o capacitate de adaptare deosebită, dat fiind că la von Hötzendorf, în
474 Holler, Franz Ferdinand, p. 167.
475 Josef Redlich, Das politische Tagebuch Josef Redlichs, 2 vol., rev. de Fritz Fellner
(Veröffentlichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 39/40,
Graz-Köln, 1953/1954), aici vol. I, p. 271.
476 Bardolff, Soldat im alten Österreich, p. 150.
spatele crustei dure afișate în exterior, se ascundea un caracter sensibil și

care era ușor de afectat. Acest lucru trebuia să ducă la fricțiuni în raporturile
sale cu arhiducele. „Eu sunt o natură mult prea mândră și independentă ca
să mă supun izbucnirilor de mânie și temperamentului unui despot”, scria
von Hötzendorf în 1913 despre sine însuși477, făcând aprecieri și în privința
avansării succesorului la tron în funcția de comandant suprem al armatei în
caz de război: „dacă s-ar ajunge la un război, atunci aș avea toate perspecti-
vele unui martiriu”.478
Însă până acolo nu s-a ajuns și la început se părea că viziunile celor doi
bărbați se potriveau și în chestiunile pur profesionale. Cum se știe, idei-
le celor doi s-au suprapus atunci când au solicitat organizarea de manevre
libere, aflase astfel mai aproape de realitate.479 Și în celelalte chestiuni au
existat puncte de convergență, dar în mod interesant în sens conservator.
Foarte activ și bogat în idei, von Hötzendorf îi era desigur mult superior ar-
hiducelui în pregătirea sa operațională. Făcând abstracție de asta, amândoi
au fost totuși adepții ideii general răspândite la acea vreme și reprezentată
deja de antecesorii în oficiu ai lui von Hötzendorf a ofensivei obligatorii, în
timp ce, desigur, von Hötzendorf nu a luat în mod suficient în considerare
posibilitățile cu privire la efectele deja vizibile ale revoluției tehnicii. Ori-
cum, după încercări anterioare, a fost introdusă în armată, în 1907, prima
mitralieră care se putea folosi pe câmpul de luptă. În mod interesant, și în
cazul lui von Hötzendorf se poate observa luarea în considerare cu totul in-
suficientă a experiențelor făcute între timp în Războiul Ruso-Japonez, deși
Monarhia a fost prezentă pe scena de operațiuni prin intermediul observa-
torilor, care au și raportat în mod corespunzător. Greșeala în instrucție ce a
rezultat de aici va fi vizibilă în mod fatal în 1914.480
Dacă parcurgem toate acestea, atunci von Hötzendorf apare în mod fun-
damental la fel de puțin un om al viitorului ca și succesorul la tron. Acest lucru se
referă și la concepțiile de politică militară pe care le reprezenta. Dacă Gerhard
Ritter îl acuza pe von Hötzendorf de „imperialism” și îl plasa în același rând
477 Gina Conrad von Hötzendorf, Mein Leben, p. 70.

478 Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. III, p. 471.
479 Vezi Regele, Feldmarschall Conrad, p. 195 și urm.; Rothenberg, Army, p. 149; Holler,
Franz Ferdinand, p. 180.
480 Peter Broucek, „Taktische Erkenntnisse aus dem russisch-japanischen Krieg und de-
ren Beachtung in Österreich-Ungarn”, mösta 30 (1977), p. 191-220.
cu „militariștii” francezi și germani, precum și cu „navaliștii” englezi481, atunci

îi făcea o mare nedreptate. Mai mult, în această privință, Heinz Angermeier
a constatat pe bună dreptate că – deși această expresie ar trebui să fie folosită
în cazul lui von Hötzendorf – în această chestiune este de presupus o notă
austriacă specifică. Nu expansiunea, ci legitima apărare ar fi de văzut aici ca
motiv determinant, „gândită ca un ultim mijloc magic pentru soluționarea
unei situații devenite fără speranță, iar nu bazată pe forța de viață a statului,
ci tocmai pe slăbiciunea acestuia”.482 Dacă în anii activității sale ca șef al Sta-
tului-Major al forțelor armate ale Imperiului Habsburgic von Hötzendorf a
indicat o direcție cu totul nouă, atunci el nu a făcut-o în înțelesul unui impe-
rialism progresiv, ci sub semnul unui intervenționism conservator. În fapt, el
nu mai vedea nicăieri alte puncte pozitive de abordare pentru coeziunea Im-
periului Habsburgic, ci numai focare ale disoluției sale. În armată, el întreve-
dea, cel puțin pentru perioada următoare, singura legătură a solidității Mo-
narhiei, deci un instrument care trebuia folosit în mod adecvat. Cu această
apreciere se plasa în acord deplin cu opinia succesorului la tron și tocmai aici
se poate să se fi aflat motivul pentru care acesta s-a implicat atât de mult în
numirea lui von Hötzendorf.
Desigur, în chestiunea legată de locul unde se află dușmanul, părerile
erau din nou divergente. În timp ce Francisc Ferdinand – cum am amintit
deja – îl căuta mai ales în interior, nu în ultimul rând în Ungaria, pentru von
Hötzendorf nu exista nicio îndoială că se afla eminamente în exterior. Încă
din timpul serviciului său de comandant de brigadă la Trieste el a ajuns la
concluzia, irefutabilă pentru dânsul, că „ar fi o utopie să contăm pe Italia ca
partener de alianță și, mai mult, că ar trebui să fim pregătiți să fim părăsiți de
Italia, cel mai probabil însă și atacați, cel mai curând atunci când regatului i
se va ivi cea mai favorabilă ocazie”.483
Modul în care se imagina acest lucru a fost ilustrat într-un mod foar-
te convingător de Hugo Kerchnawe, căpitanul Statului-Major, în cartea sa
apărută anonim în anul 1906 și intitulată Ultima noastră luptă, unde a de-
481 Gerhard Ritter, Staatskunst und Kriegshandwerk. Das Problem des „Militarismus” in
Deutschland, 4 vol. (München, 1954-1968), aici vol. II, p. 135 și urm.
482 Heinz Angermeier, „Der österreichische Imperialismus des Generalfeldmarschalls (!)
Conrad von Hötzendorf”, in Dieter Albrecht, Andreas Kraus și Kurt Reindel (coord.),
Festschrift für Max Spindler (München, 1969), p. 777-792, aici p. 789.
483 Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. I, p. 29.
scris în mod utopic un război pe care-l plasa deja în anul 1908 (!).484 Von
Hötzendorf s-a exprimat foarte pozitiv față de această carte485, iar asta este
de înțeles, căci în ea a fost ilustrat tocmai ceea ce el anticipa: lupta disperată
a armatei și flotei „împotriva dușmanilor dimprejur”.
Ca prim inamic, în acest sens, a fost presupusă Italia, care însă trimite
la luptă împotriva Monarhiei, într-un mod iscusit, mai întâi Muntenegru și
Serbia, declanșează o revoluție în Ungaria și apoi atacă. Rusia și Bulgaria se
alătură inamicilor. În cele din urmă intervine Germania și pune capăt războ-
iului, care aduce cu sine destrămarea Monarhiei. Cartea, care nici astăzi nu
și-a pierdut puterea de sugestie, a creat o mare senzație, și nu doar în cercu-
rile militare. Sentimentele față de Regatul Italiei nu erau nici ele foarte calde
în Casa stăpânitoare sau în rândurile populației. În cadrul armatei au revenit
amintirile anilor 1848-1849, 1859 și 1866, ceea ce a contribuit fără îndoială
la o aparență mult mai întunecată a situației decât era în realitate.486
Modul în care von Hötzendorf vedea apropiindu-se situația ilustrată de
Kerchnawe este evidențiat și de faptul că, în timpul tratativelor privind
reînnoirea acordului economic cu Ungaria, la scurtă vreme după apariția
cărții lui Kerchnawe, el insista asupra unei atitudini lipsite de compromis
din partea guvernului austriac și pleda chiar pentru întreruperea tratative-
lor, desființarea pactului dualist existent până în acel moment și, dacă era
posibil, chiar sistarea constituției în Ungaria487, fiindcă – așa cum îl asigura
mai târziu pe împărat – „nu se cuvine ca noi să avem de-a face simultan cu
doi inamici, U(ngaria) și I(talia), și să fim sufocați de aceștia”.488
Reprezentarea strânsorii sufocante a unui inel ce devenea, pare-se, tot
mai strâns în jurul Monarhiei, format din puteri inamice superioare, care,
în plus, se aflau cu precădere în legătură cu forțele centrifuge din interio-
rul Monarhiei, formând astfel un „coșmar al coalițiilor” de un tip aparte,
era totodată și coșmarul șefului Statului-Major. Ruperea acestui inel, atâta
vreme cât era posibil, îi părea prioritatea momentului. Inclusiv din această
perspectivă, războiul, mai precis războiul preventiv, devenea pentru von
Hötzendorf nu numai un mijloc al politicii, așa cum a fost definit de
484 [Kerchnawe,] Unser letzter Kampf. Vezi și recenzia publicată în Danzer’s Armee-Zeitung
din 15.11.1906, p. l și urm.
485 Regele, Feldmarschall Conrad, p. 539.
486 Vezi Fritz Fellner, Der Dreibund. Europäische Diplomatie vor dem Ersten Weltkrieg
(Österreich-Archiv, Viena, 1960), p. 76 și urm.
487 Allmayer-Beck, Beck, p. 169.
488 Ibid., p. 180.
Clausewitz, ci însăși politica.489 El a luptat neobosit pentru această idee, de

exemplu în 1907 împotriva Italiei, în 1909 contra Serbiei, cu ocazia crizei
anexării, în anul 1911 în timpul războiului din Tripoli, apoi din nou împo-
triva Italiei, iar din 1913 iarăși contra Serbiei.490
Cum se știe, s-a ajuns la disensiuni serioase cu ministrul de externe,
contele Aehrenthal. Dar acestea nu erau singurele lucruri care îl îngrijo-
rau profund pe șeful Statului-Major. Căci prin faptul că ideile ofensivei au
fost transferate din domeniul operativ în cel strategic a rezultat întrebarea
dacă forțele vor fi suficiente pentru aceasta. În orice caz, el nu dispunea de
optimismul cu care privea războiul în 1909, cu ocazia crizei anexării, Josef
Redlich, de pildă, un exponent dornic de război al unei burghezii în fond
nemilitare. „Niciodată”, considera Redlich atunci, „nu se poate întâmpla
mai bine decât acum: armata este eliberată, cu ajutorul lui von Hötzendorf
și al lui Schönaich, de elementele incapabile [referire la general-locotenen-
tul von Beck-Rzikovsky], noi am cheltuit acum 200 de milioane și ne-am
înarmat în felul acesta armata în cel mai bun mod posibil”.491
Și întocmai acest lucru nu corespundea adevărului. Deși von
Hötzendorf, încă de la numirea sa în postul de șef al Statului-Major, a lup-
tat neobosit pentru o dotare cât mai generoasă a armatei492, el a ajuns în
cele din urmă într-un conflict cu ministrul de război, general-locotenentul
baron von Schönaich, care din rațiuni de politică internă și externă a urmat
mai degrabă linia ministrului de externe, mult mai puțin radical îndeosebi
în chestiunea Italiei. În orice caz, se lucra cu sârguință la întăriturile de pe
uscat, construite nu în ultimul rând împotriva Italiei.493 Artileria a benefici-
489 În ce privește chestiunea războiului preventiv la von Hötzendorf, vezi Regele, Feld-
marschall Conrad, p. 113 și urm. (foarte apologetic); cu totul diferit se pronunță însă
Rothenberg, Army, p. 145; Pantenius, Angriffsgedanke, p. 288 și urm.
490 În această privință vezi Ritter, Staatskunst und Kriegshandwerk, vol. II, p. 282 și urm.
491 Redlich, Das politische Tagebuch, vol. I, p. 7.
492 Referitor la strădaniile lui von Hötzendorf în direcția extinderii armatei există o rela-
tare detaliată în volumul său de memorii Aus meiner Dienstzeit. Vezi, legat de acestea,
și rezumatul lui Urbanski, Conrad, p. 115 și urm.; Rudolf Kiszling, „Die Entwicklung
der österreichisch-ungarischen Wehrmacht seit der Annexionskrise 1908”, Berliner
Monatshefte 12 (1934), p. 735 și urm.; Alfred von Wittich, „Die Rüstungen Österrei-
ch-Ungarns von 1866 bis 1914”, Berliner Monatshefte 10 (1932), p. 116-136. În plus,
Regele, Feldmarschall Conrad, p. 145 și urm.; Rothenberg, Army, p. 149.
493 Vezi Eduard Ritter von Steinitz și Theodor Brosch von Aarenau, Die Reichsbefestigung
Österreich-Ungarns zur Zeit Conrads von Hötzendorf (Suplimentul 10 la „Österreich-
Ungarns letzter Krieg”, Viena, 1937); Pantenius, Angriffsgedanke, p. 410 și urm.
at de o sporire însemnată, iar modernizarea ei a fost cel puțin începută.494

Și în privința elementelor exterioare, armata s-a adaptat noilor vremuri.
În anii 1906-1907 a avut loc introducerea noii uniforme de campanie gri
„precum știuca”, ce avea, în orice caz, mai multe asemănări cu uniformele
bleu horizon de mai târziu ale armatei franceze decât cu cele feldgrau, pe
model german, care vor fi introduse ulterior. Cavaleria, desigur, a putut, din
rațiunile amintite anterior – sprijinită de înalții ei protectori –, să se apere
în fața stofei gri precum știuca și totodată în fața unei uniforme unitare,
intenționate astfel, a tuturor tipurilor de trupă.495 În 1909, arhiducele suc-
cesor la tron s-a gândit chiar să solicite reintroducerea vechilor uniforme
albe în locul tunicii de infanterie albastru-închis.496
Pentru sporirea preconizată a forțelor aeriene și pentru introducerea
unei puști automate lipseau însă, ca de obicei, banii. Nu întâmplător, tine-
rii ofițeri iritați au atras atenția asupra istoriei premergătoare războiului din
1866 și au comparat situația de atunci cu cea din prezent, care părea în ochii
lor și ai șefului Statului-Major din nou o perioadă premergătoare unui război,
al cărui an nu era încă stabilit, dar a cărui apropiere era considerată sigură.497
În mod corespunzător, marile corpuri de armată au fost și ele spori-
te. Comandamentul militar din Dalmația a fost extins în forma Corpului
al XVI-lea de armată, numărul diviziilor active ale armatei comune a fost
mărit la 33, cel al cavaleriei la opt divizii. La acestea se mai adăugau opt
divizii ale trupelor de infanterie ale Armatei Teritoriale Chezaro-Crăiești,
precum și două divizii de trupe ale honvezilor. În plus, în cazul unei mobi-
lizări, urma ca din cele șase districte de honvezi existente să se mai formeze
încă o divizie de infanterie, pentru care trupele erau deja la dispoziție.
Însă toate acestea păreau insuficiente în raport cu pericolului care se
apropia. După cum ne putem aminti, în această chestiune a intervenit suc-
cesorul la tron, respectiv cancelaria sa militară, prin aceea că au provocat
demisia ministrului de război von Schönaich, care se opunea dorințelor lui
von Hötzendorf, și aducerea pe postul ministrului de război a unui om ales
494 Regele, Feldmarschall Conrad, p. 209 și urm.; Rothenberg, Army, p. 149.

495 Regele, Feldmarschall Conrad, p. 204 și urm.; Rothenberg, Army, p. 150.
496 Holler, Franz Ferdinand, p. 178.
497 În mod caracteristic, nu existau numai de partea austriacă viziuni ale viitorului referi-
toare la un război ce se apropia, precum cartea Unser letzter Kampf. La Roma a apărut,
în iunie 1909, broșura 1912, care prognoza pentru acel an un război între Italia și Mo-
narhia Dunăreană (vezi Holler, Franz Ferdinand, p. 180 și urm.).
de ei, respectiv generalul de infanterie Moritz von Auffenberg.498 În sarci-

na lui a căzut punerea în aplicare a atât de mult și îndelungat disputatei
legi privind apărarea, care trebuia să ia în considerare cele mai stringente
nevoi militare existente. Acest lucru era, firește, cu neputință fără îndepli-
nirea mai vechilor doleanțe naționale ale maghiarilor, și anume trecerea de
la un serviciu militar cu durata de trei ani la unul de doi ani, introducerea
limbii maghiare în procedura tribunalelor militare și sporirea efectivului de
honvezi cu patru regimente de infanterie, precum și introducerea artileri-
ei de honvezi. Atunci când, în 1912, contele István Tisza a înfrânt literal-
mente prin forță brahială opoziția din Camera ungară a Reprezentanților,
s-a ajuns cel puțin la îndeplinirea acestui scop. Pentru Statul-Major părea
să fi sosit momentul reveniri la proiectul unei armate de rezervă, inițiat
deja cu un deceniu și jumătate înainte de general-locotenentul von Beck-
Rzikovsky.499 Acum, după ce prin Legea apărării din 1912 se aflau la
dispoziție un număr suficient de recruți, von Hötzendorf a propus minis-
trului de război crearea acestei armate de rezervă, a cărei constituire putea
să se încheie în 1924, aducând un spor al forțelor de 14 divizii de trupe de
rezervă, 14 brigăzi de rezerviști și 16 brigăzi de rezerviști ai armatei teritori-
ale, cu un efectiv total de 450.000 de soldați.
Acest proiect a eșuat din cauza imposibilității de a obține mijloacele
bugetare în acest scop, dar cel mai dureros lucru a fost că ceea ce i-a fost
refuzat armatei a fost pus, din câte se pare, la dispoziția flotei. În această
privință, von Hötzendorf nu și-a făcut desigur nicio iluzie încă de la înce-
putul exercitării funcției sale: „În privința popularității de care se bucura
marina militară, în privința susținerii pe care o primea prin intermediul
Asociației flotei, în privința grijii cu care succesorul la tron veghea asupra ei
și a intereselor pe care marea industrie (de oțel și fier) o avea în dezvoltarea
sa au fost mult mai puține împotriviri față de doleanțele bugetare ale mari-
nei decât față de cele ale forțelor armate de uscat”.500 Șeful Statului-Major
putea numai să regrete acest lucru, fiindcă, în comparație cu viziunile suc-
cesorului la tron, el întrevedea în marină doar un domeniu parțial, mai de-
grabă subordonat conceptului integral de apărare a Imperiului, căreia i-ar
498 Vezi, în această privință, cele două teze nepublicate: Walther Hetzer, Franz von Schönaich,
Reichskriegsminister von 1906-1911 (Viena, 1968) și Ullreich, Auffenberg-Komarów.
499 Vezi solicitarea respectivă a lui Conrad von Hötzendorf din 24.12.1913, tipărită în
Conrad, Aus meiner Dienstzeit, vol. III, p. 537 și urm.
500 Ibid., vol. I, p. 358.
fi putut reveni în caz de război, din pricina posibilităților strategice restrân-

se pe mare, doar un rol secundar501, căci orice decizie, în condiția poziției
central-europene a monarhiei dunărene, cum s-a întâmplat și până atunci,
putea să aibă loc doar pe uscat. Cu puțin înaintea izbucnirii Primului Răz-
boi Mondial, șeful Statului-Major îi reproșa ministrului de război cheza-
ro-crăiesc, nu fără o anumită amărăciune, că înființarea armatei de rezervă
solicitată de acesta nu ar costa mai mult decât achiziționarea unui escadron
format din trei nave mari de război. El considera că ar trebui să fie clar ori-
cui că „o armată de 22 de divizii și 14 brigăzi de munte contează mult mai
mult în apărarea completă într-o luptă pentru soarta Austro-Ungariei decât
o divizie de nave grele”.502 Însă pentru astfel de considerații era deja prea
târziu. Navele de război se aflau în construcție, iar două dintre ele fuseseră
preluate în folosință.
Totuși sau tocmai din cauza faptului că raportul de forțe dintre Mo-
narhie și prezumtivii săi inamici îi părea să se prezinte tot mai nefavora-
bil, von Hötzendorf a întrevăzut în implicarea Italiei în Africa de Nord în
timpul Războiului de la Tripoli din 1911 ultima ocazie cu șanse de reușită
pentru a-l ataca pe partenerul de alianță. De aceea, el a ilustrat într-un me-
moriu din luna noiembrie a aceluiași an, pe un ton implorator, urmările
unai inacțiuni.503 Imediat, în decembrie, ministrul de război, generalul von
Auffenberg, a sprijinit, tot printr-un memoriu către împărat, programul de
politică militară predat lui cu puțin timp în urmă de către von Hötzendorf,
menționând că el însuși, în calitate de ministru de război „consideră că ade-
ziunea la o alianță cu Italia este păguboasă pentru interesele militare ale
Monarhiei”.504
Se pare că bătrânului împărat i s-a revelat brusc și cu o claritate
înfricoșătoare cât de puternic reușeau deja să se afirme în domeniul poli-
ticii externe militarii aflați în cercul de influență de la Belvedere. Împăratul
însuși l-a autorizat în 1909 pe șeful Statului-Major „să comunice cu mi-
nistrul Meu de externe direct, verbal și scris, pentru scopuri informative”.
Începând din martie 1911, șeful Statului-Major a participat și la ședințele
501 Ibid., vol. I, p. 360.

502 Ibid., vol. III, p. 540.
503 Memoriul lui von Hötzendorf din 15.11.1911, tipărit în Conrad von Hötzendorf, Aus
meiner Dienstzeit, vol. II, p. 436 și urm.
504 Ullreich, Auffenberg-Komarow, p. 74.
comune ale Consiliului de Miniștri.505 Lui i-a izbutit, deci, să se elibereze

din cercul restrâns al poziției sale ca organ de asistență al ministrului de
război, chiar dacă, în mod oficial, continua să aibă aceeași poziție. Acum
însă trebuia să-i fi devenit clar împăratului că „marele tăcut” de până acum
și-a spus în mod răspicat cuvântul, și anume într-un domeniu pe care Fran-
cisc Iosif l-a considerat dintotdeauna ca fiind al lui și numai al lui, adică în
cel al politicii externe. Astfel se explică și profunda agitație care-l încerca
atunci când l-a abordat pe șeful Statului-Major în urma unei astfel de pre-
zentări: „Aceste atacuri necontenite, mai ales reproșurile din cauza Italiei și
Balcanilor, care se repetă iarăși și iarăși, acestea sunt îndreptate contra Mea;
politica o fac Eu, aceasta este politica Mea!”506
Este chiar posibil ca vârstnicul stăpânitor să fi suspectat că asemenea
lucruri se petreceau pe baza unui semnal de la Belvedere, dat de cancelaria
militară a succesorului la tron. Dar asta în mod sigur nu a fost cazul. Dacă
unchiul și nepotul, dacă Schönbrunn și Belvedere erau de acord într-un lu-
cru, atunci era vorba de menținerea păcii. Oricum, împăratul a reacționat
dur și l-a demis pe generalul von Hötzendorf din funcție la două săptămâni
zile după dramatica audiență, în ciuda părerilor contrare ale arhiducelui
Francisc Ferdinand.507 Un an mai târziu, împăratul l-a îndepărtat și pe von
Auffenberg din portofoliul de ministru de război. Era oare posibil ca prin
aceasta să se fi oprit mersul lucrurilor? Se putea contracara oare fatalitatea
cea amenințătoare prin trimiterea Casandrei în deșert? Nu era aceasta mai
degrabă o expresie a tensiunilor care se răspândeau în Europei an de an, lună
de lună, aducând atmosfera literalmente aproape de incandescență? Cât de
puțin a schimbat toate acestea plecarea lui von Hötzendorf o dovedește
relatarea unuia dintre succesorii săi, generalul Blasius Schemua, care îl asi-
gura pe împărat: „Noi ne aflăm deja în mijlocul războiului, ne lipsește încă
actul decisiv de încheiere”, pentru a continua într-un alt loc: „Următorul
război va fi, în adevăratul sens al cuvântului, un război popular, armatele se
vor bate până la nimicirea lor”.508 Oare își mai amintea cineva de cuvinte-
le feldmareșal-locotenentului von Sacken, rostite cu 16 ani în urmă? Dacă
da, atunci nu mai rămăsese timp de gândire. Evoluțiile din Balcani dove-

506 Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. II, p. 282.
507 Holler, Franz Ferdinand, p. 167 și urm.
deau tot mai evident că aici lucrurile scăpau din ce în ce mai mult de sub
influența Austro-Ungariei. Mai era oare de evitat apelul la arme, dacă nu se
dorea, în acest spațiu, renunțarea la poziția de mare putere?
Cel care cel puțin pentru o vreme credea asta, și anume contele
Aehrenthal, murise între timp. Succesorul său, contele Berchtold, nu era pe
tărâmul politicii externe acel „bărbat puternic” pe care l-ar fi dorit atât de
mulți. Acesta a fost, de aceea, căutat în domeniul militar. Și tot succesorul la
tron a fost cel care a reușit să obțină încă o dată numirea lui von Hötzendorf
în funcția de șef al Statului-Major, urmându-i generalului Schemua, consi-
derat mai degrabă insipid, dar și ca pe o despăgubire pentru trimiterea în
deșert a generalului von Auffenberg.509
A fost totuși aceasta o victorie a partidei războinice? În Italia, revenirea
lui von Hötzendorf pe vechiul său post a fost un șoc, deși von Hötzendorf,
după Războaiele Balcanice, s-a arătat față de Italia, în ultimii doi ani de pace
– chiar dacă doar forțat de împrejurări –, mult mai cooperant.510 De fapt, în
acest moment nu se luase la Viena nicio decizie legată de vreun război. Din
acest motiv acolo nu domina o partidă în mod vădit pacifistă. Chiar și Fran-
cisc Iosif însuși, care fără îndoială nu își dorea nimic mai mult decât păs-
trarea păcii, nu refuza în mod fundamental războiul, în ciuda experiențelor
avute până atunci. Mai mult, împăratul se număra printre fataliștii pentru
care o confruntare militară reprezenta acel mijloc ultim prin care se putea
îndrăzni, în caz de urgență, ieșirea dintr-o fundătură politică, indiferent de
șansele unui succes. În această privință, războiul a îmbrăcat alura unui des-
tin implacabil, din fața căruia nu se putea coti, și a cărui hotărâre era, dim-
potrivă, de așteptat. Împotriva acestora se plasau intervenționiștii raliați în
jurul lui Conrad von Hötzendorf, ce refuzau din start ca lipsită de perspec-
tive, o astfel de decizie. Ei credeau, din contră, că vor putea evita marele răz-
boi cu mijloacele unui război preventiv, aparent limitat, determinând totuși
o soluție politică. Până acum eșuaseră în fața răspunsului necondiționat ne-
gativ al împăratului. Însă după focurile trase la Sarajevo, cărora le-a căzut
victimă arhiducele Francisc Ferdinand, fără îndoială cel mai solid stâlp al
partidei fataliștilor, a survenit o apropiere inevitabilă a celor două punc-
509 Urbanski, Conrad, p. 130.

510 Horst Brettner-Messler, „Die militärischen Absprachen zwischen den Generalstä-
ben Österreich-Ungarns und Italiens vom Dezember 1912 bis Juni 1914”, mösta 23
(1970), p. 225-249.
te de vedere. Ambele părți au ajuns tot mai mult la un acord în privința

faptului că, dacă nu se va face acum „ordine și curățenie” cu Serbia, acest
lucru ar echivala atât în interior, cât și în exterior cu o abdicare a Austro-
Ungariei din poziția ei de mare putere, o viziune căreia i s-a alăturat, în-
tărind-o, și partenerul de alianță federal german. Sprijinindu-se pe asta și
orbiți de credința că asigurarea spatelui de către Germania ar fi suficientă
în limitarea conflictului doar asupra Serbiei, von Hötzendorf l-a asaltat pe
împărat, sfătuindu-l ca de data aceasta să nu facă, în nicio împrejurare, un
pas înapoi. Iar fatalistul Francisc Iosif nu a mai fost în măsură să-i contra-
pună nimic altceva decât exprimarea reținută de către tradiție: „Dacă deja
Monarhia trebuie să se prăbușească, atunci măcar să se prăbușească cu
decență”.511
511 Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, vol. IV, p. 162.
ARMATA (MILIȚIA) TERITORIALĂ
regală UNGARĂ [HONVÉD]
(1868-1914)
Tibor Papp
1. Articolul de lege din anul 1868 asupra Armatei

și a Miliției Teritoriale Regale Ungare
Crearea unei organizații militare a Ungariei după 1867 s-a aflat în pri-
ma linie a afacerilor comune, ca o garanție importantă pentru fortificarea
sistemului politic al Monarhiei Dualiste, pentru menținerea și creșterea
prestigiului său internațional, construit în procesul extinderii statului du-
alist și al reformelor militare devenite indispensabile. Existau doi factori
determinanți pentru modul cum trebuia soluționată problema militară:
evoluția războiului în secolul al XIX-lea și particularitatea situației politice
interne a Imperiului. O sarcină esențială a conducerii armatei a fost moder-
nizarea armamentului în scopul creșterii puterii de foc și a mobilității tru-
pelor. Dezvoltarea tehnico-industrială a secolului al XIX-lea a creat puști
de infanterie cu bătaie mai lungă și piese de artilerie cu foc mai rapid, iar
creșterea eficienței și productivității a făcut posibilă eliberarea unor mase
mai mari de oameni pentru scopuri militare; dezvoltarea transportului în
masă a creat, de asemenea, condițiile pentru sporirea mobilității armatelor.
370 T i b o r P a pp
Pentru a putea răspunde acestor cerințe, conducerea armatei avea sarci-

na de a face schimbările necesare. Înainte de toate, trebuia să se renunțe
la vechiul sistem de recrutare și întregire a armatei, bazat pe conscripție
și tragere la sorți, și să se treacă la introducerea serviciului militar genera-
lizat (obligatoriu). Partea activă a serviciului militar trebuia să fie redusă
la doi-trei ani; de asemenea, a devenit necesar un sistem de educație care
să permită însușirea cunoștințelor moderne de specialitate și educarea în
sensul independenței și inițiativei individuale. Cea din urmă era necesară
datorită noilor tactici de luptă, care au fost rezultatul utilizării unor arme
mai eficiente.1
Elementele de bază ale organizării interne a Imperiului au fost stabilite
prin Legea Dualismului din 1867, care a configurat structura și sistemul
său politic. Problema cu care se confrunta Imperiul Habsburgic la mijlocul
secolului al XIX-lea a fost următoarea: cum se va putea garanta o reașezare
burgheză, luându-se în considerare condițiile unei diversități și relativa
înapoiere și slăbiciune a forțelor burgheze? Revoluția de la 1848 a dat un
prim impuls acestui proces, prin eliminarea inechităților și crearea egalității
juridice civile, lăsând însă în continuare deschisă chestiunea unui sistem
statal burghez modern, în care să fie garantată și dezvoltarea multilaterală
a tuturor națiunilor. Căutarea unei soluții, canalizată prin căi ocolitoare ce
au rezultat din diferențele serioase privind soluția anului 1867, a însoțit ca
un fir roșu evenimentele primelor două decenii de după 1848. Dualismul
care a asigurat dominația austriacă și maghiară a claselor sociale și econo-
mice conducătoare a dat naștere unui sistem sociopolitic cu două centre
care nu mai putea fi observat nicăieri în Europa, un sistem în care se îmbina
constituționalismul burghez cu forța absolută a conducătorului, ameste-
când autonomia limitată a mai multor naționalități cu lipsa de drepturi a
celorlalte.
Această soluție a fost definită în politica internă prin faptul că a fost
regizată de sus și a fost creată doar printr-un acord între monarh și eli-
ta conducătoare maghiară și că de la acest acord au fost excluși nu doar
reprezentanții naționalităților, ci chiar și clasele dominante austriece. În
1 Carl von Clausewitz, Vom Kriege. Hinterlassenes Werk des Generals. Vollständige Aus-
gabe im Urtext mit historisch-kritischer Würdigung von Werner Hahlweg (Bonn, 1952);
Adolf von Horsetzky, Vorträge über Strategie (Viena, 1892); John F. C. Fullner, Die
entartete Kunst Krieg zu führen 1789-1961 (Köln, 1964); Friedrich Engels, Ausgewählte
militärische Schriften (Berlin, 1958).
Armata (Miliția) Teritorială Regală Ungară [Honvéd] 371
esență, a luat ființă un sistem de guvernare constituțional cu un caracter

centralist, însă limitat mai ales la aspectele de politică internă ale celor două
părți ale Imperiului, ale teritoriilor germano-slave de dincoace de Leitha
(„Cisleithania”) și ale Ungariei. Chiar dacă relativ limitată, puterea împă-
ratului a rămas neatinsă în anumite privințe (afacerile externe, chestiunile
militare și finanțele, care trebuiau să le susțină pe ambele), precum și în
cazurile în care tratarea lor nu a fost în mod expres lăsată la dispoziția unor
structuri de tip parlamentar. Astfel, în persoana stăpânitorului rezida prac-
tic un al treilea centru politic, deoarece el avea prerogativele, ancorate în
legi, de a decide cu privire la cele mai importante chestiuni ale statului.2
Conservarea Imperiului corespundea și intereselor marilor puteri eu-
ropene. O continuare a slăbirii și fărâmițării Monarhiei Habsburgice, elimi-
nată deja din Italia și Germania și căpătând astfel un rang secundar, nu era
de dorit nici pentru Franța și Anglia, nici pentru Prusia. Deși aceste state au
remarcat cu satisfacție reducerea influenței politice a Monarhiei, ele luau în
considerare rolul ei în menținerea echilibrului de puteri în Europa Centrală
și de Est. Anglia și Franța vedeau în Monarhia Habsburgică o putere aflată
în calea expansiunii rusești; Prusia, ale cărei raporturi cu Franța s-au răcit în
vremea Imperiului, după Königgrätz (Hradec Králové), dorea să o câștige ca
aliat împotriva Franței, care îi făcea și ea oferte de alianță Monarhiei. Guver-
nele europene nu simpatizau în general forțele centrifuge; prin urmare, ele se
opuneau și ideilor de independență ale maghiarilor. Situația internațională
era, așadar, favorabilă transformării Imperiului, prin care unitatea să fie
menținută și întărită, iar puterea păstrată. Toate acestea exercitau o influență
care nu putea fi trecută cu vederea asupra conținutului și formei noului sis-
tem de stat. Toate acestea au consolidat poziția dinastiei și au acționat ca o
frână asupra năzuințelor maghiare de independență.3
2 Ervin Liptai și Sándor Tóth, Magyarország hadtörténete, vol. II (Budapesta, 1985),

cap. I: „Az abszolutizmus korától az első világháboru befejezéséig 1849-1918”; Kovács
Endre și László Katus (coord.), Magyarország története 1848-1890 (Magyarország tör-
ténete VI/l-2, Budapesta, 1979), aici vol. II, cap. 1: „A dualizmus rendszerének kiala-
kulása és megszilárdulása 1867-1875” (cu surse detaliate și bibliografie).
3 Ibid., vol. II, cap. 5: „Az osztrák-magyar Monarchia külpolitikája a kiegyezés után” (cu
surse detaliate şi bibliografie); Heinrich Lutz, Österreich-Ungarn und die Gründung des
Deutschen Reiches. Europäische Entscheidungen 1867-1871 (Frankfurt-Berlin-Viena,
1979); Vilmos Heiszler, Azosztrák katonai vezetés és az osztrák-magyar Monarchia kül-
politikája 1867-1882 között (Budapesta, 1984).
Pe acest fundal, problema complicată a reformei afacerilor de război

și a creării unei armate aștepta o soluție cât mai repede cu putință. Încă
din timpul discuțiilor cu privire la dualism s-a ajuns la o înțelegere privind
fundamentele organizării forței armate. Negociatorii maghiari au trebuit să
ia notă că fără consimțământul la unitatea și conducerea dinastică a armatei
(a părții celei mai importante a forței armate) nu va exista niciun acord.
Renunțarea la aceste principii ar fi amenințat existența Imperiului. Acest lu-
cru se reflecta în Articolul 9 al Legii Dualismului, în care războiul se număra
între afacerile comune, și în Articolul 11, care stipula ca armata să fie unită,
precum și în prevederile ce atribuiau șefului statului dreptul de dispoziție
în chestiunea conducerii, comenzii și organizării interne (dreptul suveran)
și în cele care specificau constituirea unei forțe armate maghiare doar ca „o
parte integrantă a armatei comune”. Pe de altă parte, șeful statului trebuia
să fie conștient, la rândul său, că opinia publică maghiară, în amintirea eve-
nimentelor din 1848-1849, credea necesară crearea unei armate maghiare
independente, iar pentru ea niciun acord nu era acceptabil, întrucât nu lua
în considerare sentimentul național. Prin urmare, s-a stipulat în text expre-
sia „armată maghiară” și chiar s-a ajuns la numirea unui ministru maghiar
de honvezi, specificat în Articolul de lege III din anul 1848. Șeful statului a
insistat însă ca Andrássy, în afară de funcția de președinte al Consiliului de
Miniștri, să o dețină și pe cea de ministru al honvezilor.
Formularea ambiguă a acestei părți a Legii Dualismului care se referea
la armată va cauza mai târziu numeroase dificultăți. Unele cercuri au in-
vocat doar dispozițiile privind unitatea armatei, însă grupările politice ma-
ghiare care cereau independența au solicitat organizarea unor forțe armate
maghiare de sine stătătoare. La diverse niveluri au avut loc discuții lungi
și obositoare, care uneori au dus la certuri aprinse, până când au fost luate
decizii în chestiunile de detaliu, iar articolele de lege emise individual de
parlament au putut fi înaintate spre sancționare șefului statului.4
Primii pași în direcția schimbării legilor apărării aflate în vigoare
din anul 1858 se pot observa deja la finele lui 1866. Ministrul de război,
feldmareșal-locotenentul baron Franz von John, i-a prezentat în decem-
brie șefului statului, ca rezultat al discuțiilor anterioare ale militarilor cu
4 Béla Lederer (coord.), Gróf Andrássy Gyula beszédei, vol. I (Budapesta, 1891); Manó
Kónyi (coord.), Deák Ferencz beszédei, vol. IV-VI (Budapesta, 21903); Gyula Mérei, A
magyar polgári pártok programjai 1867-1918 (Budapesta, 1971).
autoritățile centrale civile, un proiect în care erau propuse noi măsuri pen-
tru completarea forțelor armate: serviciul militar generalizat, primirea ex-
cedentului și organizarea lui în regimente suplimentare, în scopul utilizării
după nevoi, doisprezece ani de serviciu militar (trei ani serviciu de linie,
apoi trei ani activi și șase ani în rezervă), serviciul de voluntariat de un an
și introducerea instruirii ofițerilor de rezervă. Punctele amintite erau nece-
sare pentru creșterea rapidă a efectivului și puterii forțelor armate de care
avea nevoie Imperiul, ajuns într-o situație de criză. Este ușor de înțeles că
Francisc Iosif I a semnat acest proiect de lege a apărării fără o consultare
parlamentară prealabilă, la 28 decembrie 1866, și că proiectul a și fost pus în
practică pe întreg teritoriul Imperiului cu excepția graniței militare.5 Acest
demers al șefului statului a provocat indignare în rândul opiniei publice
maghiare, ea considerând impunerea acestei legi ca fiind contrară spiritului
negocierilor cu privire la dualism, ajunse deja într-un stadiu avansat. Deák
și Andrássy au protestat virulent, ceea ce nici nu i-a fost adus la cunoștință
monarhului. În februarie 1867, când negocierile legate de dualism fuseseră
deja încheiate, împăratul a retras, doar pentru Ungaria, ordonanța de orga-
nizare a forței armate din 28 decembrie 1866, iar apoi, la 10 noiembrie, și
pentru Cisleithania.
Ca urmare a posibilității diferite de interpretare a capitolului militar
al Legii Dualismului, au rezultat două viziuni contrare asupra chestiunii
formei în care să se recruteze forțele armate în Imperiul nou-organizat și a
măsurii în care dualismul să fie suficient în soluționarea problemelor mili-
tare comune. Chestiunile de detaliu referitoare la forțele armate, cum ar fi
puterea și organizarea acestora, au fost lăsate în sarcina unei comisii forma-
te din generali austrieci, întrunite în decembrie 1867, și care cuprindea 13,
mai târziu 15 membri.6 Punctele de vedere ale membrilor s-au oglindit în
concluziile cercurilor militare conducătoare, care considerau că trebuie re-
fuzate soluțiile ce făceau posibilă „pătrunderea statalității ungare în cadrul
forțelor armate”.7 Această judecată aparținea colonelului conte Friedrich
Beck, șeful Cancelariei Militare Imperiale, care în nota lui din 28 noiembrie
1867 a discutat și a expus soluționarea chestiunii militare maghiare:
5 Armee-Verordnungsblatt, frag. 46, 1866.

6 Kriegsarchiv [KA], Viena; Militärkanzlei Seiner Majestät [mksm] 82-5/1 (1867), 70/52
(1868).
7 Lederer (coord.), Andrássy Gyula beszédei, vol. I, p. 327.
Dacă aceeași [armată] va fi atrasă curând în viața partinică, chiar

în intrigile partidelor, și nu se va putea eschiva multă vreme de la
exprimarea unor păreri și manifestări politice, ea va înceta astfel
să mai fie un sprijin pentru Tron, Dreptate și Ordine, se va cobo-
rî la rangul unui instrument pentru scopuri partinice, atrăgând,
printr-o moralitate atât de zdruncinată, pericole inimaginabile
asupra Imperiului.
Această descriere nu este exagerată și nu vine dintr-o
imaginație exaltată, ci se inspiră din soarta armatei maghiare din
anii 1848 și 1849, ceea ce ar trebui să servească drept avertis-
ment pentru revigorarea oricăror instituții similare [...] Ce mi-
nister ar putea însă garanta că majoritatea moderată existentă în
prezent în parlamentul ungar își va păstra dominația și că deja
la următoarele alegeri nu va aduce o majoritate extremei stângi,
făcând astfel nesustenabil actualul guvern; prin ce mijloace se va
putea acesta opune celor mai extreme revendicări?8
Ideea unei forțe armate ungare independente a fost refuzată și de Partidul

Constituțional, care încorpora mișcarea liberală germano-austriacă și pro-
mova, din rațiuni economice, ideea unei armate cu un efectiv redus și cos-
turi scăzute. Acest partid reunea majoritatea membrilor guvernului austri-
ac. Punctul de vedere al Curții, în frunte cu Monarhul, este deja cunoscut:
o armată unită sub o conducere centrală. Viziunea împăratului a ajuns în
cursul tratativelor să se deosebească în două privințe de situația obiectivă
creată treptat, de opinia ofițerimii și de cea a liberalilor. Aceasta nu a arătat
în chestiunea maghiară inflexibilitatea cercurilor militare conducătoare și
a pus accent, mai mult decât Partidul Constituțional, pe puterea forțelor
militare. Aceste diferențe au purtat în sine germenii conflictului serios de
mai târziu.
Spre deosebire de opiniile austriece, în Ungaria a existat un acord
aproape unanim cu privire la asigurarea unei mai mari independențe mi-
litare a țării. Cu excepția opoziției de extremă stângă și de centru stânga,
cercurile politice conducătoare maghiare s-au străduit în acest sens. Ase-
menea aspirații naționale puteau privi înapoi la anumite tradiții. Începând
cu toamna anului 1860, mai ales în adunările plenare ale comitatelor, s-a
solicitat în mod deschis îndepărtarea armatei austriece și crearea unei ar-
mate maghiare independente. În adresa sa din aprilie 1861, Deák cerea și
8 ka, mksm 82-3/20 (1868).

el o mai mare independență. „În pofida legilor noastre clare”, scria Deák,
„a intrat în vigoare un sistem de recrutare străin, fără acordul parlamen-
tului, a crescut ilegal efectivul armatei, numeroși fii ai patriei noastre nu
sunt recrutați în regimente maghiare, ci în regimente ale provinciilor și în
timp ce regimentele maghiare sunt forțate să-și facă serviciul militar în afara
patriei, țara și cetățenii ei sunt ocupați de militari străini”.9 În cadrul unor
proiecte concrete, autorii au făcut sugestii cu privire la puterea și organiza-
rea viitoarei armate maghiare, dar și asupra duratei serviciului militar și a
instrucției.10 După o analiză a situației politice externe a țării, ei au trasat și
concluziile strategice. Prezentarea conținea mai multe elemente moderne.
S-a considerat necesară introducerea serviciului militar general, educația
militară în afara forțelor armate, în special în școli, înființarea de poligoa-
ne de tir cu scopul creșterii eficienței tragerii și necesitatea organizării de
concursuri de tir. Alături de infanterie și cavalerie, ei accentuau importanța
creării unei artilerii proprii și militau pentru înființarea unui corp de ofițeri
maghiari și pentru limba maghiară ca limbă de comandă. Aceste aspecte
s-au bucurat de o mare popularitate în țară, iar unele comitate au sprijinit
eforturile menționate.11
În timp ce în privința chestiunii fundamentale, și anume cea a dobân-
dirii unei independențe militare mai pronunțate, deși exista un acord în
Ungaria, totuși în detaliile de implementare a existat un dezacord semnifi-
cativ între diferitele grupuri politice. În timp ce opoziția de extremă stângă,
mai ales numeroasele asociații Honvéd care se înmulțeau ca ciupercile, a
insistat până la extrem asupra revendicării sale privind independența mi-
litară deplină a armatei ungare, care să corespundă în toate punctele or-
ganizării armatei austriece, cercurile politice conducătoare, în frunte cu
Andrássy, erau gata să accepte și concesii reciproce în interesul ideii dualis-
te de consolidare a Imperiului. Aceștia și-au stabilit drept scop încheierea
unei înțelegeri care, în ciuda limitărilor impuse de situație, să garanteze și
împlinirea doleanțelor naționale ungare. Pe baza acestor concepții, cercu-
rile conducătoare maghiare au început să elaboreze propunerile după o în-
tâlnire care a avut loc între ministrul von John și Andrássy, precum și după
9 Citat după Imre Ivánka, A magyar hadsereg (Pesta, 1861), p. 5 și urm.

10 Ibid.; Albert B. Leutsch, A magyar honvédhad (Sárospatak, 1861).
11 Magyar Országos Levéltár [OL], Budapesta, Miniszterelnökség 60/213 (1868). Ibid. 60/
193 (1868).
schimburile de idei dintre colonelul Beck și Andrássy, la care a participat și

viceprim-ministrul austriac și ministrul apărării Taaffe. Prima propunere
maghiară a fost prezentată la Viena în ianuarie 1868.12 Ea a reflectat faptul
că, în urma contactelor personale, punctele de vedere s-au apropiat până
la un anumit grad. Generalul Grivicić, care a jucat rolul de mediator între
von John și Andrássy, a considerat corectă ideea lui Andrássy de a propune
o reformă militară moderată cu o coloratură națională. Colonelul Beck a
socotit o exagerare acuzația adusă lui Andrássy că ar produce dezmembra-
rea armatei. El a fost de acord cu organizarea unei armate naționale ma-
ghiare, dar a adus în discuție, în același timp, ideea unei organizări paritare
a miliției teritoriale în Cisleithania și a sugerat să se verifice planurile lui
von John. Ministrul de război von John, care a continuat să-și susțină ideea
originară, întrucât din diferite motive a intrat în conflict cu Curtea, a de-
misionat la începutul lunii ianuarie 1868. Funcția sa a fost preluată din 18
ianuarie 1868 de feldmareșal-locotenentul baron Franz von Kuhn.
Apropierea dintre opinii și consultările ministeriale au accelerat cur-
sul evenimentelor. Comisia generalilor, după o dezbatere aprigă, a respins
cu majoritate de voturi ca maghiara să fie limbă de comandă și ca trupele
de honvezi să fie completate cu recruți, dorind să atribuie doar un rol se-
cundar ministerelor de apărare a țării care urmau să fie înființate în ambele
jumătăți ale Imperiului. Și Partidul Constituțional s-a exprimat, subliniind
în mod repetat opinia cu privire la reducerea efectivelor armatei. Aceste
luări de poziție au semnalat dificultăți previzibile și au generat așteptări le-
gate de discuțiile aprinse dintre liderii austrieci și maghiari în legătură cu
soluționarea chestiunilor de detaliu.
Discuțiile cu privire la faza decisivă a proiectului legii forțelor armate au
avut loc între 18 și 29 aprilie 1868 la Buda (Ofen), fiind prezidate de monarh.13
12 ka, mksm Separat-Faszikel 29/a (1868).

13 Ibid. La conferința privind legea forțelor armate, aflată sub preaînaltul prezidiu, au par-
ticipant:
a) permanenți
Francisc Iosif I – împărat al Austrei şi rege apostolic al Ungariei;
Beust, Friedrich Ferdinand – cancelar imperial şi ministru de externe chezaro-crăiesc;
Andrássy, Julius conte – prim-ministru maghiar şi ministru pentru apărarea țării;
Becke, Franz Karl Freiherr – ministru de finanțe chezaro-crăiesc;
Kuhn, Franz Freiherr – ministru de război chezaro-crăiesc;
Festetics, Georg conte – ministrul maghiar al Curții Majestății Sale;
Beck, Friedrich conte – colonel, şef al cancelariei militare, secretar.
Pe masă se aflau mai multe proiecte de legi: o lege a apărării de la Mi-

nisterul Imperial de Război, un statut al miliției teritoriale și a armatei de
rezervă, care conțineau pozițiile de mai sus, precum și contraproiectele
contelui Andrássy privitoare la completarea forțelor armate și a Miliției
Teritoriale ungare, care reflectau revendicările naționale maghiare. Chiar
de la început a devenit evident că nu se va putea gândi formularea textului
final până când nu se vor face concesii reciproce. Împăratul a solicitat insis-
tent în discursul său de deschidere păstrarea secretului discuțiilor, pentru
ca știrile să nu provoace tulburări inutile la Viena, în primul rând în Senatul
Imperial.14 Nu în ultimul rând, din acest motiv a și fost selectată Buda ca
loc de desfășurare a conferinței, căci distanța față de Viena îi asigura un
caracter „strict confidențial”.
Așa cum era previzibil, discuția cea mai virulentă a fost cea privitoare la
puterea, statutul și limba de comandă a Miliției Teritoriale Regale Maghia-
re. Din considerente financiare, dar și militare, Francisc Iosif s-a exprimat,
împotriva independenței armatei ungare de honvezi.15 În același sens s-au
exprimat și ceilalți participanți. Taaffe se temea de o slăbire a puterii centra-
le, întrucât Galiția și Boemia vor putea formula cereri similare.16 Prim-mi-
nistrul Auersperg a criticat prezența unei opoziții puternice și și-a exprimat
nemulțumirea față de realitățile politice maghiare. El a spus deschis că nu
este voie să se dea pe mâna maghiarilor un astfel de mijloc precum armata,
cu care aceștia ar putea în cele din urmă să-și realizeze intențiile politice.17
Și împotriva limbii de comandă maghiare s-au ridicat mai multe voci.
Monarhul a considerat că folosirea limbii germane este necesară și pen-
tru Honvéd, deoarece o mare parte a soldaților transferați de la armata
comună înțeleg numai comanda în germană, iar naționalitățile ar resimți
b) supleanți
Auersperg, Carl principe – prim-ministru austriac;
Taaffe, Eduard conte – prim-ministru adjunct austriac şi ministru pentru apărarea
țării şi a siguranței publice;
Reitz, Ludwig Ritter von – colonel, expert militar;
Horst, Julius Freiherr – locotenent colonel, expert militar.
14 József Zachar, „Az Osztrák-Magyar Monarchia 1868-as védtörvényének néhányoszt-
rákvonatkozása”, Hadtörténelmi Közlemények 2 (1977), p. 163-177.
15 „Konferenzen unter Allerhöchstem Vorsitz über das Wehrgesetz”, ka, mksm separat-
Faszikel 29/a (1868), vol. I: Konferenz 18. 1868; vol. II: Konferenz 19. April 1868.
16 Ibid., vol. II, Konferenz 19. April 1868.
17 Ibid., vol. VI, Konferenz 26. April 1868.
folosirea limbii maghiare ca pe un afront față de limbile lor proprii. În ca-

zul nemulțumirii lor, ar fi nevoie doar de o scânteie care „să ațâțe flacăra
rebeliunii”.18 Cancelarul imperial Beust se temea că cehii și polonezi vor
cere utilizarea limbii lor în miliția teritorială. Ministrul comun de război
von Kuhn a făcut maghiarilor o concesie prin propunerea unei soluții de
compromis, adică introducerea folosirii a două limbi: o limbă de comandă
și una de serviciu. Prima să rămână germana, iar ultima să se stabilească în
funcție de componența etnică a trupelor.19
Prin înșiruirea argumentelor sale și sublinierea loialității sale față
de Curtea Imperială, Andrássy a avut datoria să risipească neîncrederea
participanților la conferință și să obțină concesii maximale pentru cauza
Armatei Regale Ungare de honvezi. El a dovedit necesitatea unei astfel de
instituții militare prin exemplul Prusiei. Miliția teritorială prusacă a jucat un
rol important, astfel încât armata prusacă, deși slabă în anul 1806, a putut
învinge Austria în 1866.20 Pentru a risipi neîncrederea, el a ales ca exemplu
insurecția nobiliară maghiară, care și-a exercitat activitatea întotdeauna în
interesul Imperiului. A subliniat, de asemenea, mândria națională maghia-
ră, care impune utilizarea numelui de „maghiar” și în cazul unei instituții
precum armata Honvéd. Nimeni nu ar vrea să ia parte, în mod anonim,
la luptele ce vor avea loc în viitor.21 În plus, a subliniat și legătura dintre
crearea Honvédului maghiar și întărirea, respectiv dizolvarea statului, care
a luat naștere prin pactul dualist. A arătat că sprijinirea politicii sale în Un-
garia va depinde de anvergura rezultatelor conferinței care vor lua în con-
siderare pozițiile ungare. Introducerea limbii germane ar pune sub semnul
întrebării aprobarea Legii apărării de către parlamentul ungar.22
Șeful statului a luat act de punctul de vedere a lui Andrássy, având în
vedere greutatea argumentelor sale și atitudinea sa pozitivă față de Monar-
hie. El a trebuit să admită că guvernul maghiar va pune țara în slujba noului
stat doar dacă va conferi eforturilor sale un colorit național. Cu toate aces-
18 Ibid., vol. VII: Konferenz 28. April 1868.

19 Ibid.
20 Ibid., vol. I: Konferenz 18. April 1868.
21 Ibid., vol. II: Konferenz 19. April 1868.
22 Ibid., vol. VII: Konferenz 28. April 1868; János Décsy, „Gyula Andrássy and the Found-
ing of the Honvédség”, in Béla K. Király (coord.), The Crucial Decade. East Central
European Society and National Defense 1859-1870 (War and Society in East Central
Europe 14, New York, 1984), p. 540-550.
tea, Andrássy și ai lui au trebuit să ia la cunoștință că în puținii ani de după

1848-1849 nu a existat niciun politician la Viena care să fie de acord, în fața
puterniciei opoziții parlamentare din Ungaria, cu formarea unei armate
maghiare independente și cu drepturi depline. Soluționarea problemei era
posibilă în situația politică prezentă numai pe calea compromisului.
Participanții la conferință au ajuns în final la un acord în legătură cu
legea apărării, a statutului miliției teritoriale și a armatei de rezervă. Monar-
hul și împreună cu el partidul Curții au acceptat crearea armatei de honvezi
formată din 82 de batalioane de infanterie (dintre care patru croate) și a 32
de escadroane de cavalerie (dintre care patru croate), cu limba de coman-
dă maghiară (la unitățile croate era croata). Aceasta era concesia șefului
statului. Andrássy și ai lui au convenit, în schimb, ca în ce privește chestiu-
nile militare comanda asupra Armatei Regale Ungare de honvezi, care fără
artilerie și pionieri ținea de cea de-a doua linie a Armatei Imperiale, să fie
exercitată de un comandant suprem numit de rege. Hotărârile conferinței
din Pesta s-au bucurat de asentimentul cercurilor aulice vieneze și a guver-
nului ungar. Acestea erau cele două baze solide pe care se putea sprijini
împăratul pe viitor. Printre adversari s-au numărat în primul rând Partidul
Constituțional liberal germano-austriac, ce reprezenta o forță considerabi-
lă în guvern, și Senatul Imperial, dar și, în al doilea rând, opoziția parlamen-
tară ungară aflată în minoritate. Aceasta a dus la o situație stranie, întrucât
opozanții de până acum, maghiarii, au ajuns să-i ofere asistență lui Francisc
Iosif contra guvernului cisleithan.
În Ungaria, adoptarea proiectelor de lege a fost relativ ușoară. Consi-
liul de Miniștri a aprobat-o numai cu o singură schimbare – preluarea
foștilor ofițeri de honvezi din 1848-1849 în noul corp de ofițeri – începând
deja din 12 iunie 1868.23 În parlament, Andrássy a respins, în amplul său dis-
curs din 3 august 1868, revendicările referitoare la crearea unei armate ma-
ghiare independente, precum și toate cererile care nu erau în concordanță
cu rezultatele conferinței din Buda. Prin aceasta, el nu s-a arătat mulțumit
cu contraargumentele viziunii opoziției, ci a dat chiar o expresie sinceră
disprețului său față de opoziție și parlamentarism. El a explicat că vede
în opiniile contrare doar o spoială democratică, un joc constituțional, și
de aceea nu ia în serios propunerile opoziției.24 Față de alte luări de cu-
23 Magyar Országos Levéltár, minisztertanácsi jegyzőkönyvek, nr. 25/1868.

24 Lederer (coord.), Andrássy Gyula beszédei, vol. I, p. 348 și urm.
vânt ale opoziției, Ferenc Deák, la rândul său, a luat atitudine și a încer-
cat, susținându-l pe Andrássy, să argumenteze din punct de vedere istoric
inconsistența revendicării legate de o armată maghiară de sine stătătoare.25
Votul a adus în cele din urmă partidului guvernamental o victorie clară. La
4 august 1868, 235 din cei 401 parlamentari maghiari au votat pentru și
numai 43 împotriva proiectului de lege. Dintre parlamentarii rămași, 120
au fost absenți și trei s-au abținut. În cursul celei de-a doua lecturi a pro-
iectului de lege au mai fost făcute doar unele mici modificări, ele având o
importanță redusă.26
La Viena, Legea apărării a fost discutată la începutul sesiunii Senatului
Imperial, care a început la 17 octombrie 1868. Într-o primă fază, s-a ocupat
de ea comisia de apărare a Casei Reprezentanților. Mulți dintre membrii
acesteia au fost împotriva proiectului de lege guvernamental. Ei militau
în continuare pentru o armată având o putere mai mică și insistau asupra
discutării posibilităților organizării unei forțe armate în forma unei miliții.
Opoziția lor încăpățânată genera temeri legate de o eventuală iritare a gu-
vernului și de izbucnirea unei crize politice interne. Agitația cancelarului
imperial și a ministrului de externe comun Beust, precum și a prim-minis-
trului Taaffe, numit după demisia lui Auersperg și a colonelului Beck, a fost
necesară pentru ghidarea opiniilor votanților într-o direcție favorabilă. Că-
tre sfârșitul lui octombrie, colonelul Beck putea să-i expună împăratului, la
Gödöllő și Buda, că aprobarea principiului serviciului militar obligatoriu, a
efectivului forței armate și a efectivului de recruți pare garantată și că propu-
nerile de modificare nu ar avea un caracter principial.27 Majoritatea comisi-
ei de apărare chiar a aprobat proiectul la începutul lui noiembrie, fără mo-
dificări, acesta ajungând în cele din urmă în fața Camerei Reprezentanților.
Din cauza majorității parlamentare a Partidului Constituțional, și aici a
apărut o dezbatere amplă, dar majoritatea deputaților s-au pronunțat pen-
tru proiectul de lege. La votul din 15 noiembrie, proiectul a fost aprobat
cu 118 voturi contra 39, iar la finele lui noiembrie Camera Magnaților a
Senatului Imperial s-a alăturat și ea acestui vot.
25 Ibid., p. 353.
26 Magyar Országos Levéltár. Miniszterelnökség, 1396 (1868); Gunther E. Rothenberg,
„The Military Compromise of 1868 and Hungary”, in Király (coord.), The Crucial De-
cade, p. 519-532.
27 ka, mksm 82-3/15 (1868).
Prin sancționarea din 5 decembrie 1868, Legea apărării Dublei Mo-

narhii a intrat în vigoare; în Cisleithania i s-a acordat numărul 151/1868,
în Ungaria – Articolul XL/1868. O lege specială (Articolul XLI/ 1868)
a fost concepută pentru Honvéd în Ungaria și pentru miliția teritorială a
Cisleithaniei (Articolul XLIII/1868), precum și pentru armata de rezervă
în ambele părți ale Imperiului. Într-un ordin către armată, emis cu ocazia
sancționării, Francisc Iosif a anunțat și introducerea recrutării generale,
evidențiind în mod special organizarea Corpului Regal Maghiar Honvéd:
„Alături de armată vine și un element nou, miliția teritorială, ca un element
complementar al forței armate comune. Acesta slujește aceluiași scop ca și
armata, provine din aceleași elemente, în parte chiar din armata însăși”.28
Sarcina sa a fost precizată în Articolul 8 al Legii XL/1868 după cum urmea-
ză: „Honvédul este chemat în război la sprijinirea armatei și la apărarea in-
ternă, iar în perioadele de pace și la asigurarea ordinii și siguranței interne”.
2. Formarea organelor de conducere

centrale și regionale ale Miliției Teritoriale
Regale Ungare și începuturile organizării trupelor
2.1. Ministerul Regal Maghiar al Honvédului

Edificarea Ministerului a început din 1867, când monarhul l-a numit
pe Andrássy ministrul maghiar al Honvédului. Ministerul a fost adăpostit
temporar într-o locuință cu nouă camere din cetatea Buda29 și avea la în-
ceput doar două secții, dintre care una se ocupa de recrutare, completarea
efectivului și lăsarea la vatră; cealaltă se ocupa de organizare, încartiru-
ire, aprovizionare, spitale, instituții militare, chemarea în armată, ținerea
evidenței și chestiunile fundațiilor și ale personalului. În plus, ministerul s-a
ocupat și de pregătirea legii apărării și organizarea armatei de honvezi. Pre-
rogativele lui nu s-au întins nici ulterior asupra tuturor domeniilor militare,
dat fiind că problemele de război țineau de atribuțiile comune. Și drepturile
28 Magyar Országos Levéltár. Miniszterelnökség, p. 1443 (1868); şi în ka, mksm 82-3

(1868).
29 Ibid. 78 (1867).
de dispoziție ale ministerului asupra Honvédului s-au limitat, atât pe timp

de pace, cât și în război, doar la administrația militară. În ce privește alte
aspecte militare, trupele de honvezi erau pe timp de pace subordonate co-
mandantului superior militar al țării, iar pe timp de război unui comandant
numit de rege. Ministerul maghiar al Honvédului era obligat să raporteze
periodic Ministerului de Război comun despre starea, armamentul și în-
cartiruirile Honvédului, precum și despre instrucția militară și disciplină.
Ofițerii Honvédului erau numiți de monarh.
Din cele de mai sus se poate deduce rolul nesemnificativ al Ministeru-
lui Honvédului în afacerile de război. Armata era instituția în care se arăta
în modul cel mai clar păstrarea puterii absolute a monarhului în conduce-
rea ei: el numea ministrul de război comun, armata se găsea din punctul de
vedere al direcției și comandei sub conducerea sa, voința sa se manifesta
prin cancelaria militară și, personal, prin ședințele consiliului ministerial
comun, iar în alte locuri prin generali (comandantul armatei, comandantul
Honvédului) care proveneau din familia sa ori din mediul cel mai apro-
piat. Astfel, Ministerul comun de Război, comparativ cu celelalte ministe-
re comune, nu era autonom; Ministerul maghiar al Honvédului avea însă
competențe și mai reduse decât acesta.
În anul 1869, când au început activitățile propriu-zise de organizare,
ministerul era structurat în șase secții și trei grupe. În afară de acestea, mai
funcționau secția prezidială, secția serviciului contabil și cea a serviciului
auxiliar. Personalul ministerului număra 82 de persoane față de 42 de per-
soane în anul 1867.30 Personalul nou-formatul Minister Regal Ungar al
Honvédului era alcătuit pe de o parte din foștii funcționari ai Consiliului
locumtenenței, iar pe de alta din foști ofițeri imperiali și din personalități
aflate la conducerea comitatelor. Funcția de consilier ministerial era ocupa-
tă de fostul comite suprem al comitatului Arad. Unul dintre cei doi consi-
lieri de secție numiți a servit în Armata Chezaro-Crăiască, celălalt a fost un
funcționar din conducerea Consiliului locumtenenței, acum desființat.31
Ministerul, care s-a extins continuu în cursul dezvoltării forțelor armate de
honvezi, dispunea deja în anul 1890 de șase grupe și 28 de secții de speci-
30 Ibid. 79 (1867); 120/1501 (1868).

31 Ibid. 780 (1867); 120/1574 (1867); 120/1573 (1868); Zoltán Szász, „The Found-
ing of the Honvédség and the Hungarian Ministry of Defense, 1867-1870”, in Király
(coord.), The Crucial Decade, p. 533-539.
alitate.32 Prima reședință – cea cu nouă camere – s-a dovedit curând prea
mică, iar o parte a secțiilor au trebuit să fie repartizate în case private. În anul
1881, situația sediilor s-a mai ameliorat, când a fost preluată clădirea nouă
a Ministerului din Cetate. Însă nici această clădire nu s-a dovedit o soluție
completă, fiindcă deja la scurt timp după inaugurare s-a dovedit prea neîn-
căpătoare. Abia din 1890, după o nouă extindere, s-a oferit fiecărei secții un
spațiu definitiv, până în anul 1945. Între 1867 și 1914, următoarele persoa-
ne au ocupat funcția de ministru regal maghiar al Honvédului33:
Contele Gyula Andrássy 19.02.1867-14.11.1871

și prim-ministru
Contele Menyhért Lónyay 14.11.1871-05.12.1872
și prim -ministru
József Szlávy 05.12.1872-15.12.1872
și prim-ministru
Béla Szende 15.12.1872-18.08.1882
Contele Gedeon Ráday jr. 04.10.1882-26.12.1883
Baronul Béla Orczy 02.01.1884-28.10.1884
și ministru a latere
pe lângă Curtea Imperială
Baronul Géza Fejérváry 28.10.1884-27.06.1903
Dezső Kolossváry 27.06.1903-03.11.1903
Sándor Nyiri 03.11.1903-18.06.1905
Ferenc Bihar 18.06.1905-06.03.1906
Béla Pap 06.03.1906-08.04.1906
Sándor Wekerle 08.04.1906-14.04.1906
și prim-ministru
Lajos Jekelfalussy 14.04.1906-17.01.1910
Baronul Samu Hazai 17.01.1910-19.02.1917
32 Hedvig Spáczay, „A honvédelmi minisztérium szervezete és hatásköre 1867-1918”,

Levéltári Szemle, 2/1970, p. 273-309.
33 Ibid., p. 306; Partea a II-a în Levéltári Szemle, 2-3/ 1975, p. 607 și urm.
2.2. Comandamentul Militar Superior

al Armatei Teritoriale Regale Ungare
După ratificarea Legii apărării țării, încă din decembrie 1868 s-a
înființat și Comandamentul superior al Honvédului. În fruntea sa se afla ar-
hiducele Iosif, cel mai tânăr fiu al vârstnicului Palatin, care a ocupat funcția
de comandant superior până la moartea sa, pe 19 iunie 1905. Acestui organ
de conducere al Honvédului îi reveneau responsabilitățile legate de coor-
donarea și controlul afacerilor militare; el conducea și controla instrucția
și se îngrijea de aspectele disciplinar-penale ale trupelor. În chestiunile de
personal ale ofițerilor, comandantul suprem avea și prerogativa de a face ce-
reri. Statul-Major al Comandamentului Superior era format, în momentul
înființării, din doi ofițeri de personal și alți trei ofițeri. Toți aceștia serviseră
anterior în armatele chezaro-crăiești. Curând, precum în cazul ministerului,
numărul personalului a început să crească. În anul 1871 a fost introdus un
nou post de adjutant și unul de auditor; în 1873 a fost creată funcția de vice-
comandant superior. Situația din anul 1907, când domeniul de activitate și
organizare al comandamentului superior a fost din nou reglementat, arată
clar ritmul de creștere susținut. Starea personalului din această perioadă
cuprindea deja 31 de persoane: 24 de ofițeri, un subofițer și șase angajați
civili. Organizarea era următoarea:
– Comandamentul: trei generali (comandantul, vicecomandantul supe-

rior și un general repartizat);
– secția militară: zece ofițeri (al căror șef este șeful Statului-Major) și
un general-colonel (ale cărui sarcini erau conducerea unificată a ad
ministrării materialului, întocmirea evidenței și conducerea adminis-
trativă); prin urmare, acesteia îi era subordonat și directorul de cance-
larie al Comandamentului Suprem;
– unitatea de justiție: trei auditori (un general-colonel, un locotenent
colonel-maior, un căpitan); referentul era pe picior de egalitate cu
șeful Statului-Major;
– administrația cancelariei: opt ofițeri, un subofițer, șase angajați civili.34
34 „Szervi Határozvány a magyar királyi honvéd Főparancsnokság számára”, Rendeleti

Közlöny 6/1907.
După moartea arhiducelui general de cavalerie Iosif, vicecomandantul su-

perior, generalul de cavalerie baron Wilhelm von Klobučar, a fost numit în
vederea îndeplinirii atribuțiilor de comandant temporar, urmând ca apoi,
din 25 octombrie 1907, să devină comandant suprem deplin. El a rămas în
această funcție până la pensionarea sa. Numirea succesorului său, generalul
de cavalerie Franz Rohr, a fost aprobată de rege la 4 mai 1913.
2.3. Comandamentele teritoriale ale Honvédului

Teritoriul Ungariei a fost împărțit, în scopul descentralizării condu-
cerii, în șase circumscripții de honvezi. Denumirea acestora, stabilită prin
Articolul XLI/1868, era „districte de război”, iar ele purtau cel mai ade-
sea numele orașului în care activa comandamentul respectiv. Schimbării
de denumire i-a urmat în 1871 creșterea numărului acestora la șapte (ceea
ce a rămas valabil până în 1912), districtele Honvéd fiind: I Pesta (Pest),
II Segedin (Szeged), III Cașovia (Kassa, Košice), IV Bratislava (Pozsony,
Prešporok, Pressburg), V Buda (Buda), VI Cluj (Kolozsvár, Klausenburg),
VII Zagreb (Zágráb, Agram). În 1869 au fost numiți primii comandanți
și statele-majore ale comandamentelor. Tot atunci, în cadrul fiecărui co-
mandament, efectivul număra un comandant, un ofițer al statului-major de
cavalerie, un ofițer superior de ordonanță, un auditor și trei (în districtul
Pesta erau patru) intendenți militari. În calitatea lor de organe subordona-
te Comandamentului Superior de honvezi, ele aveau atribuții de control
asupra trupelor și erau îndreptățite să exercite atribuții disciplinar-penale.
Ca schimbări esențiale în cadrul comandamentelor teritoriale pot fi
privite introducerea postului de șef de stat-major, precum și a funcției vice
adjutantului și altor ofițeri repartizați, apoi înființarea unei secții militare
și economice și a Curții militare. Noua Lege a honvezilor din anul 1912
(Articolul XXXI) a comasat districtele I și V de până atunci într-un dis-
trict unitar al Budapestei, a redus numărul districtelor la șase și le-a redus
arealul, astfel încât să corespundă cu cel al corpurilor de armată comune
staționate în Ungaria.35
35 Alfred Jurnitschek, Die Wehrmacht der österreichisch-ungarischen Monarchie im Jahre

1873. Die Landesverteidigung in den Ländern der ungarischen Krone, vol. I: Die königlich-
ungarische Landwehr (Viena, 1873), p. 675-690; István Berkó (coord.), A magyar ki-
rályi honvédség története. 1868-1918 (Budapesta, 1928); Dislokation und Einteilung des
2.4. Structura corpului ofițerilor și începuturile organizării trupelor

Simultan cu numirea comandanților de district a fost numită și marea
parte a comandanților celor 82 de batalioane de infanterie de honvezi ce
urmau să fie formate. Membrii acestui corp de ofițeri erau foști ofițeri ai
Honvédului, ofițeri pensionați, dar apți de serviciu ai armatei chezaro-
crăiești, precum și ofițeri activi ai armatei trecuți în trupele de honvezi. Ei
au constituit primele cadre de conducere ale Miliției Teritoriale Regale
Ungare. În selectarea lor s-au ținut cont de două puncte de vedere: cel de
specialitate și cel politic. Importanța ultimului îl surclasa pe primul. Din-
tre ofițerii de honvezi ai 1848-1849, puteau conta pe o angajare doar cei
care au dat dovadă de „o poziție politică decentă”, adică au acceptat sis-
temul de stat dualist, și, sprijinind guvernul ungar, au fost dispuși să par-
ticipe la dezvoltarea și creșterea puterii de apărare a noului stat.36 Pentru
selectarea acestor elemente a fost pus la punct un sistem de recomandări.
În același timp, prim-ministrul Andrássy a dat un bun exemplu, susținând
mai mulți ofițeri pentru angajare și încurajându-și cunoștințele să facă la
fel.37 Cei recomandați proveneau în cele mai multe cazuri din cercurile
politice înalte, motiv pentru care deseori adepții gentry-ului de opoziție
au fost marginalizați. Referitor la împărțirea după origine, dominau
două categorii: clasa proprietarilor maghiari de pământ și cei din pătura
funcționarilor propulsați de partidul de guvernământ în poziții influen-
te. Această compoziție a corpului de ofițeri ai Miliției Teritoriale Regale
Ungare corespundea spiritului dualismului, menținerii în continuare a pu-
terii proprietarilor funciari și atașamentul față de Casa de Habsburg.
După ce organele centrale și comandamentele și-au început activita-
tea și majoritatea corpului de ofițeri necesari se afla la dispoziție, a început
activitatea de organizare a trupelor. Andrássy, în calitatea sa de ministru al
Honvédului și în baza legii apărării, a stabilit data încorporării recruților pe 1
octombrie 1869 și a luat măsuri în ce privește crearea și pregătirea corpului
de subofițeri necesar instruirii recruților. În acest scop a ordonat înființarea
unui departament superior de educație la Pesta, iar apoi a câte unui de-
partament de educație în fiecare district. Întrucât orice fel de încorporare
k. u. k. Heeres, der k. u. k. Kriegsmarine, der k. k. Landwehr und der königlich-ungarischen

Landwehr (Viena, 1914).
36 Magyar Országos Levéltár, Miniszterelnökség 46 (1869).
37 Lederer (coord.), Andrássy Gyula beszédei, vol. II, p. 194 și urm.
înainte de data de 1 octombrie ar fi fost ilegală, efectivul departamentului

de educație a trebuit să fie asigurat prin intermediul anunțurilor în presă. Pe
de o parte, agitația cercurilor politice maghiare care aveau o poziție ostilă
față de dualism a provocat greutăți, iar pe de altă parte naționalitățile, sub
influență externă, manifestau rezistență. Faptul că acțiunile împotriva aces-
tor anunțuri nu au rămas fără efecte este dovedit de exemplul districtului
de honvezi din Bratislava, unde nu a existat aproape niciun solicitant din
grupele de vârstă mature. A trebuit să se ceară un permis special pentru
a-i primi pe cei cu vârsta de 17 ani.38 În Transilvania, influența cercurilor
politice românești era deosebit de puternică, așa că o parte a tinerimii cu
obligații militare a fugit peste graniță.39 În ciuda tuturor acestor greutăți,
activitatea departamentelor de educație a început la timp și cu efectivele
prevăzute, iar la sfârșitul lui octombrie existau deja aproximativ 1000 de
subofițeri la dispoziție care puteau trece la instruirea recruților. Cu ocazia
încorporărilor, amânate în mod excepțional pentru 1 noiembrie, au fost
luate în considerare cinci grupe de vârstă, și anume cei între 20 și 24 de ani.
Efectivul acestora s-a ridicat la 43.876 de recruți, cu aproximativ 5000 mai
puțin decât fusese planificat, din pricina scutirilor de serviciu militar surve-
nite sub diverse titluri.40 Cu acest efectiv au luat naștere trupele de honvezi.
La finele anului 1869, ele numărau, împreună cu rezerviștii, peste 580 de
ofițeri și 70.000 de soldați.
3. Sistemul de recrutare
și de suplimentare în Ungaria
Conform Legii apărării, serviciului militar începea la data de 1 ianuarie
a anului în care recrutul încheia al douăzecilea an al vieții și dura până la
36 de ani. Din 1890, limita de vârstă a fost urcată la 21 de ani. În perioa-
da dintre 20 (sau 21) de ani și până la 36 ani, toți cetățenii maghiari erau
obligați la un serviciu militar de doisprezece ani. Timpul serviciului militar
se împărțea în serviciul activ și serviciul ca rezervist. Până în 1890, serviciul
38 Hadtörténelmi Levéltár [hl], Budapesta, Honvédelmi Minisztérium [hm], 1170 (1869).

39 Magyar Országos Levéltár, Budapesta, Miniszterelnökség 297/388 (1868); hl, hm 1003
(1868); hl, hm (1870).
40 hl, Honvéd Főparancsnokság, 189 (1870).
activ era de 12 luni, mai apoi de 21 de luni, ridicându-se în 1894 la 24 de

luni. Îndeplinirea sa era posibilă și cu întreruperi. Restul timpului era ser-
viciul de rezervist. Diferența dintre cele două categorii era dată de timpul
ocupat cu serviciul propriu-zis. Cei care și-au făcut serviciul activ puteau fi,
până în 1883, timp de patru ani, iar mai apoi timp de încă doi ani, chemați
sub arme în orice moment al anului. Rezerviștii trebuiau să participe la fi-
ecare doi ani, în toamnă, la așa-numitele manevre mari, dacă era solicitată
concentrarea lor. Acest sistem se baza pe principiul modern al unei peri-
oade scurte de serviciu activ, care era principiul de bază al marilor armate
regulare.
Deși încorporarea era obligatorie, au fost aprobate, de asemenea, scu-
tiri sau reduceri. Acestea erau: singurul fiu sau ginerele unui tată văduv
sau în incapacitate de muncă, unicul nepot al bunicilor aflați în incapaci-
tate, dacă era persoana care îi întreținea, sau fratele recrutabil de al cărui
ajutor temporar se bucurau frații minori orfani; toți aceștia beneficiau de
o scutire temporară, care dura atâta timp cât exista motivul pentru acest
tratament preferențial. În cazul încetării acestuia, pentru scutit erau apli-
cabile obligațiile militare corespunzătoare vârstei sale.41 Bacalaureații și
studenții din universități și colegii puteau să-și scurteze serviciul activ la un
an, dacă erau recrutați în timpul studiului. Cei mai avuți aveau dreptul, dacă
în timpul serviciului își procurau singuri îmbrăcămintea, echipamentele și
alimentele, de a-și alege anul și locul serviciului militar. Această categorie
includea și medicii calificați, medicii veterinari și farmaciștii care nu parti-
cipaseră la pregătirea ca recruți, dar care de la început au lucrat într-un do-
meniu profesional corespunzător meseriei lor. Situația lor constituia așa-
numita instituție a anului voluntar, al cărui scop era să-i asigure armatei, în
caz de război, ofițeri de rezervă, medici ș.a.m.d. Mai întâi, voluntarii de un
an au fost încorporați doar în armata comună. Honvédul a început instrui-
rea lor începând cu 1883.42
Candidații la preoție ai diverselor confesiuni erau supuși unor
dispoziții speciale. Deși erau examinați împreună cu ceilalți, serviciul lor
era suspendat până la hirotonire. După hirotonire, ei intrau, din 1889 auto-
mat, în calitate de capelani voluntari, apoi, după prezentarea lor voluntară
la încorporare, ca preoți militari ai Honvédului, fiind nevoiți să participe
41 Legea militară din 5 decembrie 1868; Reichsgesetzblatt, nr. 151/1868.

42 hl 1098 (1883).
în cadrul armatei doar în caz de război. În esență, ei au fost exceptați de la

serviciul militar.
În final, mai exista o grupă de scutiți, ai cărei membri nu absolveau
instrucția ca recruți la un anumit moment, ci într-unul ales de ei. În această
grupă intrau absolvenții de pedagogie și învățătorii școlilor primare, pre-
cum și proprietarii de bunuri agricole moștenite, dacă trăiau pe proprie-
tatea lor, o administrau ei înșiși, iar veniturile moșiei asigurau traiul unei
familii de cinci membri.
Celor enumerați până acum li se acorda o reducere de timp pentru
îndeplinirea serviciului militar sau o amânare. Mai exista însă o categorie
de cetățeni care se bucurau de o scutire totală. Aici intrau cei care acti-
vau în administrația statului sau a comitatului, în învățământ și în diverse
instituții de stat, a căror muncă era declarată esențială. Ei alcătuiau grupul
funcționarilor de stat care lucrau pentru forțele armate, funcționarii dife-
ritelor autorități de stat, cei necesari pentru continuarea neîntreruptă a
activității de învățământ în diverse școli și administratorii proprietăților
familiei domnitoare. Chiar și exemplul maghiar arată că introducerea ser-
viciului militar general nu era menit nici de departe să-i recruteze și să-i
instruiască pe toți bărbații apți de război. În locul vechiului sistem al răs-
cumpărării și al înlocuitorilor a apărut necesitatea unei scutiri totale sau
parțiale de serviciul militar, mult mai corespunzătoare nevoilor economice,
ceea ce însă a adus cu sine foarte des apelul la protecție.
În afară de împărțirea, deja amintită, a celor cu obligații militare în
activi, rezerviști și voluntari de un an, a existat și categoria așa-numiților
rezerviști de înlocuire. Ei au fost menționați încă în 1868 în Articolul de
lege XLI/1868, însă până în 1890 doar armata comună dispunea de această
categorie. În această grupă ajungeau toți cei care, din diverse motive, au
putut avea parte doar de o perioadă de educație scurtată sau au fost supra-
numerari. Din 1890 au devenit rezerviști de înlocuire ai Honvédului ur-
mătoarele categorii: seminariștii și candidații la preoție, candidații pentru
un post pedagogic și învățătorii, titularii unor bunuri agricole moștenite,
cei scutiți din rațiuni familiale, cei mai puțin apți, cei supranumerari care
nu au fost selectați, precum și rezerviștii de înlocuire transferați din armata
comună. Cu rezerviștii ar fi trebuit să se completeze efectivele de război,
iar rezerviștii de înlocuire trebuiau să acopere pierderile de război. Pentru
îmbunătățirea cunoștințelor militare, rezerviștii de înlocuire trebuiau să
participe pe perioada păcii la exerciții militare. Ponderea lor anuală a fost

stabilită la o zecime din contingentul recruților.43
Creșterea semnificativă a efectivului celor obligați la îndeplinirea ser-
viciului militar a determinat în mod necesar și crearea unui nou sistem de
completare a efectivului, care a trebuit să se adapteze noilor condiții ale
serviciului militar și ale demobilizării și lăsării la vatră a soldaților în vârstă,
aceasta întâmplându-se numai rar, după o durată a serviciului militar de
șase ani sau chiar mai mult. Vechea formă a suplimentării era caracterizată
prin aceea că era concentrată pe trupă, ceea ce însemna, printre altele, că
în cele mai multe cazuri soldații trebuiau să servească în unități aflate la
depărtare de casă. În condițiile schimbate, urmarea unei asemenea practici
devenea imposibilă. Din cauza unei rețele de drumuri și căi ferate slab dez-
voltate, transportarea recruților și a celor lăsați la vatră ar fi fost dificilă în
acest număr crescut și în intervale scurte de timp. Ca o soluție convenabilă
s-a ajuns, în locul transportării efectivelor, la regruparea unităților în locu-
rile din care provenea masa soldaților. Așa s-a format principiul regional al
suplimentării armatei. Prin introducerea acestuia, recrutarea, completarea
și înlocuirea efectivelor trupelor se făcea mai repede, deoarece rutele de
călătorie și durata acestora deveneau mai scurte.
Conform principiului regional, au fost create organe de suplimen-
tare locale. Teritoriul Ungariei a fost împărțit în 83 de districte de bata-
lioane, care la început erau structurate ca districte de companie. Însă din
1871 batalioanele deveneau singurele responsabile de chestiunile legate
de suplimentare, după ce le-a fost asigurat cadrul de personal pentru in-
troducerea a câte unui post de ofițer de evidență. Acestora, mai târziu, în
vremea înființării regimentelor, apoi a brigăzilor, le-au fost date în sarcină
și chestiunile legate de completarea efectivului trupelor, până când, în cele
din urmă, au fost înființate comandamentele de suplimentare, cunoscute și
astăzi, care au fost inițial cadre de substituție ale regimentelor, devenind de
sine stătătoare din anul 1912.44
Datorită numeroaselor naționalități din Ungaria, Honvédul a avut
și el coloritul multietnic atât de specific întregii monarhii. Populația ce-
lor 78 de zone ale completării batalioanelor (fără Croația-Slavonia) avea
43 Az 1890.évi V. törvénycikk, A honvédségről.

44 Az 1868.évi XLI. törvénycikk, A honvédségről. Vedtörvények és azok végrehajtására vonat-
kozó utasítás (Pesta, 1885).
maghiara ca limbă maternă numai în 23. În celelalte locuiau împreună

maghiari și alte naționalități sau erau numai vorbitori ai celorlalte limbi.
În consecință, compoziția majorității batalioanelor era amestecată din per-
spectiva naționalității.45 Ar fi fost astfel justificată introducerea, în funcție
de necesități, a unor limbi ale batalioanelor, similar limbii regimentului
din armata comună, pentru a facilita înțelegerea dintre soldații de diferi-
te naționalități. Cu toate acestea, cercurile conducătoare nu au considerat
important acest lucru. Limba maghiară a rămas până la sfârșit limba oficială
utilizată în timpul și în afara serviciului militar. Doar unitatea croată a ră-
mas o excepție, ea având limba maternă ca limbă de comandă și de serviciu.
Luarea în evidență a celor care aveau obligații militare, ținerea eviden
ței privind statutul lor și administrarea celorlalte chestiuni legate de servi-
ciul militar solicita nu numai de la organele Honvédului, ci și de la organele
civile regionale asigurarea unei organizări corespunzătoare. Între sarcinile
lor se număra și depistarea și notificarea tinerilor recrutabili, precum și cre-
area condițiilor pentru o recrutare militară netulburată. Aceasta din urmă
reprezenta grija principală a activității administrative legate de serviciul mi-
litar, care presupunea cea mai atentă pregătire și desfășurare. Realizarea ei
a fost reglementată până la cele mai mici detalii, astfel încât a ajuns aproape
la rangul unei ceremonii. Perioada inspecțiilor a fost prima dată stabilită
pentru fiecare an între 15 ianuarie și 15 martie, iar din 1882 se desfășura
între 1 martie și 30 aprilie. Până în 1889, înaintea comisiei de recrutare se
prezentau patru grupe de vârstă (20, 21, 22 și 23 de ani), apoi doar trei (21,
22 și 23 de ani). Din aceste grupe de vârstă era recrutat și necesarul pentru
nevoile marinei militare comune, fiind acoperită în anul 1889 cota de 41%
ce revenea Ungariei (103.100 soldați) din necesarul de recruți ai Armatei
Chezaro-Crăiești și din cel al Armatei Teritoriale Regale Ungare. Aceasta
din urmă a primit până în 1890 numai ce rămânea în plus, iar începând cu
1890 12.500 de oameni, cu o creștere treptată începând din 1912 până la
25.000 de oameni, în timp ce contingentul de recruți pentru armată a fost
majorat la aproape 160.000 de recruți.46
Pentru distribuția recruților a fost proiectat un sistem al recrutării pe
clase și prin tragere la sorți. Distribuirea recruților dintr-un district de re-
45 Vezi dovada asupra realităților populației Miliției Teritoriale Ungare – a districtelor

militare – în anul 1868. ka, mksm Separat-Faszikel 29/a.
46 ka, mksm 82-1/1-2 (1884); 82-2/2 (1887); 82-1/2, 3 (1890); 82-2/8 (1911).
crutare se realiza printr-un sistem denominat după literele alfabetului. În

clasa A intrau toți cei care au încălcat prevederile legii pentru apărarea țării.
În clasa B au fost incluși cei care au lipsit nemotivat la recrutările anterioare,
apoi așa-numiții reveniți; în clasa C figura grupa de vârstă anterioară; în fine,
în grupele D, E și F, grupele de vârstă mai tinere, aveau obligații militare.
Cei care aparțineau acestor grupe au fost chemați deja la recrutare, o mare
parte a lor fiind considerați necorespunzători pe motive de subdezvoltare
fizică. Din cauza inaptitudinii lor, statul nu putea să aibă la următoarea gru-
pă de vârstă efectivul necesar. După împărțirea pe clase, se efectua tragerea
la sorți, care decidea dacă recruții ajung în armata comună sau în trupele
de Honvéd. Această operațiune preceda inspecția de recrutare, și anume
cu o perioadă corespunzătoare finalizării listelor, însă respectiva perioadă
nu avea voie să depășească 48 de ore. Din punctul de vedere al reducerii
costurilor, nu era obligatorie prezența personală, fiind permisă reprezenta-
rea. Sub conducerea funcționarilor cercuali și în prezența reprezentanților
comunității se decidea public tragerea la sorți a literelor de la care să încea-
pă tragerea numerelor în lista alfabetică a numelor. Seria numerelor deter-
mina ordinea apariției în fața comisiei de recrutare și decidea locul unde va
fi încorporat recrutul. Acest număr rămânea semnificativ până la sfârșitul
intervalului de vârstă aferent prestării serviciului militar obligatoriu. Aces-
ta a jucat un rol decisiv și în stabilirea ordinii eșaloanelor intermediare de
recrutare.
Comisia de recrutare cerceta fiecare recrut cu privire la sănătatea fizică
și mentală și lua o decizie în legătură cu aptitudinea sau inaptitudinea tem-
porară sau definitivă a persoanei apărute în fața ei. Cea mai mică înălțime
acceptată a fost cea conform regulamentului la armata comună – 1,554 m,
iar la forțele de Honvéd ungare doar 1,530 m. Încolonarea festivă era mo-
mentul de încheiere a recrutării. Aici apăreau doar cei care s-au dovedit apți
pentru serviciul militar. Încorporarea în Armata Chezaro-Crăiască sau în
Honvéd însemna începutul real al vieții de soldat, ce reieșea și din faptul că
soldatul nu se putea căsători sau călători în străinătate fără permisiune. Cei
care încălcau aceste dispoziții și aceia care îi ajutau puteau fi condamnați la
arest sau la o amendă bănească de până la 1000 de florini.47
Efectivul Miliției Teritoriale Regale Ungare se compunea în primul
rând din rezerviștii inspectați. Pentru încă doi ani au mai fost preluați în
47 Védtörvények És azok végrehajtására vonatkozó utasítás.

evidențe și acei cetățeni maghiari care fuseseră încorporați în armata comu-

nă, unde își îndepliniseră deja cei zece ani de serviciu militar – trei ani activi
și șapte ani de rezervă. În cele din urmă, efectivul armatei de honvezi a fost
înmulțit și cu aceia care, dincolo de totalul de 12 ani de serviciu militar – trei
ani de serviciu activ și șapte ani rezervă, apoi încă doi ani la honvezi (Miliția
Teritorială) –, își continuau serviciul militar. Ținerea evidenței serviciului
militar și încadrarea în trupe a fost o misiune complicată. Pentru fiecare
unitate trebuiau să se creeze două tabele de organizație: unul cu indicarea
efectivului de pace și altul cu cea a efectivului de război. Dat fiind că s-a im-
pus principiul serviciului militar de scurtă durată și al instrucției de masă, a
fost necesară crearea unei organizații care să se preteze atât la instrucție, cât
și la completarea efectivului de război. Așa s-a dezvoltat așa-numitul sistem
de cadre, adică organizarea trupelor care la un efectiv de război normal să
cuprindă și un efectiv permanent minimal.
4. Tipuri de arme
Deși opoziția parlamentară din Ungaria solicita în continuare în mod
vehement înființarea și dezvoltarea unei miliții teritoriale locale, până în
1912 a fost permisă organizarea în cadrul Honvédului doar a două arme:
infanteria și cavaleria. Pe timp de pace existau doar cadrele și conducerea
trupelor. Efectivul lor era atât de mic, încât atribuțiile lor se limitau doar
la instrucția recruților, asigurarea serviciilor de pază în garnizoană și grija
pentru proviziile de război. La fiecare dintre cele 82 de batalioane de in-
fanterie formate în anul 1869, alături de Statul-Major a fost înființată doar
câte o singură companie „permanentă”. Efectivul acestora cuprindea în to-
tal 103 oameni, numărul soldaților honvezi ajungând la o medie anuală de
68 de bărbați. În funcție de companie, exista doar un pluton funcțional,
care, cu 25-26 de oameni, a format totdeauna lotul de cadre pentru câte o
companie. Aceste cadre ar fi trebuit să-i includă în unități organizatorice pe
rezerviștii încorporați în cazul unei eventuale mobilizări.
Acest efectiv fără îndoială mic al companiei permanente de infanterie
s-a diminuat imediat după abundența de recruți de la început. În anul 1872,
comandantul Miliției Teritoriale a stabilit numărul soldaților de la 21 la 26.
Rațiunile economice au jucat un rol aici: s-a dorit astfel să se compense-
ze cheltuielile suplimentare care au rezultat după creșterea numărului de

subofițeri.48 Curând s-a observat că în unele locuri această situație a efecti-
velor nici nu era suficientă pentru serviciul de pază. Prin urmare, începând
cu 1 martie 1874, ministrul honvezilor a crescut numărul la 30 de oameni.
Dacă era necesar, se putea depăși și această limită.49 Similar infanteriei au
fost organizate și escadroanele de cavalerie. Efectivul cadrelor acestora era
în 1869 de 40 de oameni și 35 de cai, în 1874 scăzând la 35 de oameni și 20
de cai, iar în 1889 crescând din nou la 42 de oameni și 24 de cai.
Numărul efectivelor active ale Miliției Teritoriale Regale Ungare nu a
crescut niciodată – cu excepția primului an – peste 4500 de oameni la in-
fanterie și 2000 oameni la cavalerie. Pe perioada păcii, toate batalioanele și
escadroanele de cavalerie ale Honvédului numărau doar cu ceva mai mulți
soldați decât un regiment pe timp de război. Numărul acestora a crescut
doar după încorporarea recruților, precum și în timpul instrucției lor, dar
niciodată peste cifra de 10.000. Honvédul nu era astfel, în efectivul său de
pace, o forță armată de luat în considerare în mod serios. Situația nu se
schimbă cu nimic prin faptul că efectivul a sporit treptat după 1890 și a
ajuns înainte de izbucnirea Primului Război Mondial la 30.000 de oameni,
depășind chiar cu puțin această cifră.
Efectivul de război, numărând la început 85.000, în 1895 pes-
te 183.000, iar în 1905 mai mult de 200.000, arăta deja o altă imagine.50
Această masă de oameni a fost inițial organizată, în cazul infanteriei, în ba-
talioane independente, iar la cavalerie în escadroane. O companie de infan-
terie cuprindea aproape 250 de oameni. Aceasta corespundea viziunii de
atunci cu privire la conducerea trupelor, conform căreia într-o companie
trebuiau cuprinși atâția soldați câți putea un comandant urmări cu ochiul
liber în formația de luptă ceva mai lejeră din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Această situație a fost decisivă și pentru eliminarea rezervei, care
în luptă era văzută ca importantă din punctul de vedere al formării centru-
lui de greutate și al compensării pierderilor înregistrate. Din trei până la
patru companii se alcătuia de regulă un batalion. Această formă de orga-
nizare se adapta pretențiilor acelei epoci legate de modul în care se ducea
48 hl 2248 (1872).
49 hl 289 (1873).
50 hl, hm függelék, hadkészültségi jelentés, facs. nr. 33, 1420, 1895; ibid., facs. nr. 36,
7000/32 (1905).
lupta, care a fost împărțită în trei momente principale: inițierea bătăliei,

desfășurarea ei și forțarea unei decizii. În toate cele trei cazuri se considera
necesară și implicarea altor forțe. Acestui principiu îi corespundea structu-
ra tripartită. Pentru efectuarea luptei propriu-zise erau necesari mai mulți
soldați decât în celelalte două faze, iar pentru asigurarea acestui lucru a fost
dezvoltată o împărțire în patru. Această formă de organizare a trupelor s-a
dovedit adecvată și sub aspectul conducerii. Conducerea unui batalion cu
aproximativ 1.000 de oameni nu se putea realiza nici prin cooperarea din-
tre comandanții de companii și nici de o singură persoană, adică coman-
dantul de batalion.
Batalioanele de sine stătătoare ale infanteriei de honvezi cu un efectiv
de pace au funcționat până în anul 1886. Batalioanele cu un efectiv de răz-
boi erau formate deja în anul 1871 din 20 de brigăzi. În funcție de distric-
tele de suplimentare, au fost alcătuite trei brigăzi. O excepție erau districtul
Buda, unde erau constituite patru, și Zagrebul, care avea o singură brigadă.
Această formație se constituia doar în timpul manevrelor de toamnă. Și
acest lucru a fost schimbat în 1874: s-a trecut la jumătăți de brigăzi formate
din trei până la patru batalioane.51
În 1886 au fost formate jumătăți de brigăzi cu efectiv de pace: au luat
astfel naștere 28 de jumătăți de brigadă cu câte patru batalioane.52 Organi-
zarea în jumătăți de brigadă nu a fost durabilă. Schimbarea s-a produs în
1890, odată cu intrarea în vigoare a noii legi a apărării, iar mai târziu au fost
înființate brigăzile și diviziile de honvezi cuprinzând mai multe regimen-
te. Această împărțire pe timp de pace a infanteriei de honvezi nu s-a mai
schimbat până în 1914, doar efectivul a crescut. În primăvara anului 1914,
efectivul infanteriei Miliției Teritoriale Regale Ungare pe timp de pace a
fost organizat în 32 de regimente (97 de batalioane), din care au fost for-
mate două divizii și 16 brigăzi.53
În cazul cavaleriei, organizarea pe timp de pace putea să avanseze mai
repede, întrucât acolo condițiile funcționării ei erau de la început mai favo-
rabile. Pe de o parte, escadroanele erau întotdeauna pline, pe de altă parte
cei repartizați aici au servit un timp mai lung și fără întrerupere comparativ
51 hl 557 (1874).
52 hl 401 (1886).
53 A magyar királyi Honvédség békehadrendje 1914, 1 aprilie, extras (Budapesta, 1914).
cu infanteriștii.54 După instrucția lor, aceștia au rămas la honvezi pentru a

dresa cai. Efectivul unui escadron era în anul 1869 de 38 de oameni, cres-
când până în 1889 la 48. Efectivul pentru starea de război a arătat însă o
tendință inversă: a scăzut în aceeași perioadă de la 174 la 171. Comasa-
rea escadroanelor cu efectiv de pace în divizii avusese loc deja în 1871.55
În 1874 au fost create și la cavalerie regimentele. Într-un mod diferit față
de infanterie, la cavalerie s-a dezvoltat o împărțire duală: două escadroa-
ne formau o divizie, două divizii un regiment. În acest fel au fost alcătuite
zece regimente de cavalerie cu câte patru escadroane. Și pionierii au fost
repartizați în cadrul cavaleriei. Ei alcătuiau inițial cel de-al patrulea pluton
din cel de-al patrulea escadron al fiecărui regiment, iar din 1881 s-a ordonat
crearea de plutoane de pionieri subordonate direct regimentului. Efectivul
unui pluton de pionieri a fost stabilit la 26 de oameni: un ofițer, 24 de pio-
nieri călare, o ordonanță. Din 1880, în locul „regimentului de cavalerie” a
intrat în vigoare termenul de „regiment de husari”.56 În anul următor a fost
creată o organizare echivalentă cu comandamentul de district, și anume
„inspectoratul cavaleriei de honvezi”. În același timp, regimentele de husari
au fost grupate în două brigăzi de cavalerie. Una își avea sediul la Arad,
iar cealaltă la Budapesta. Legea apărării din anul 1890 a adus și aici schim-
bări importante: numărul escadroanelor regimentelor de husari a crescut
de la patru la șase, la fiecare regiment a fost format un escadron ca echipă
de rezervă, a fost stabilit contingentul anual de recruți pentru fiecare esca-
dron de husari (34 de oameni), iar în locul celor două brigăzi de cavalerie
de până atunci au fost organizate trei. Această structură a rămas, cu puține
modificări, valabilă până în anul 1912, când legea reînnoită a apărării a per-
mis o dezvoltare mai rapidă. Numărul regimentelor de husari a rămas însă
același, și anume zece.
Chestiunea artileriei de honvezi, discutată deja de decenii, a început
să progreseze la începutul secolului. Ascuțirea disputelor europene și ac-
celerarea ritmului de înarmare au determinat și Monarhia să-și dezvolte
forțele armate. Pentru a atinge acest țel, cel mai simplu era întărirea lini-
ei a doua: Miliția Teritorială Austriacă și Honvédul. Deja în anul 1903 a
fost luată la cel mai înalt nivel decizia de a începe cu dezvoltarea artileriei
54 hl 1130 (1871).
55 Ibid.
56 Ibid. 872 (1880).
și atribuirea disponibilului de bani necesari acesteia.57 Spre deosebire de

cealaltă jumătate a Imperiului, în Ungaria a fost vorba, în primii ani, doar
de cumpărarea și depozitarea echipamentelor de artilerie.58 Situația penu-
riei efectivelor nu a permis crearea de noi trupe. Prin noua lege a apărării a
fost rezolvată însă și problema recruților. Conform planului inițial, artileria
de honvezi ar fi trebuit să se dezvolte între 1913 și 1916. Pericolul crescut
de război, înainte de toate Războaiele Balcanice, a impus însă un ritm mai
rapid. Deja la 1 martie 1913, două regimente de artilerie, fiecare cu câte
cinci baterii (Budapesta și Lugoj [Lugos]) și opt divizii independente de
artilerie de câmp, fiecare cu două baterii, au putut mărșălui către locurile
lor de serviciu. În primăvara lui 1914 au fost organizate opt regimente de
artilerie de câmp și două secțiuni de artilerie călare, cu un total de 34 de
baterii, care fuseseră prevăzute inițial pentru 1916. Artileria de honvezi a
dispus de tunuri cu tragere rapidă de 8 cm, model 5, care erau utilizate și de
armată. Comandamentele de district aferente și-au exercitat supravegherea
asupra celei de-a treia arme independente. Pentru controlul acesteia a fost
înființat, în cadrul ministerul Honvéd, funcția „inspectorului de artilerie”.
Primul corp de ofițeri a fost oferit honvezilor de armata comună; din efec-
tivul acesteia au fost transferați la honvezi 14 ofițeri de stat-major, 31 de
căpitani, 24 de locotenenți-majori și 26 de locotenenți. Din efectivele de
rezerviști s-au adăugat 295 de ofițeri, respectiv candidați la funcția de ofițer.
Echipa de experți subofițeri și de efective au fost adăugați tot din unitățile
de artilerie chezaro-crăiești staționate în Ungaria. Intendenții și medicii au
fost adăugați de la Miliția Teritorială Regală Ungară. Mai târziu, ea însăși a
avut grijă de noua generație de ofițeri de artilerie. A fost începută instrucția
de conversie a ofițerilor de infanterie, inițiindu-se și instruirea ofițerilor de
artilerie la Academia Ludovika. Acolo a luat ființă, în toamna lui 1912, o
clasă de artilerie cu 40 de locuri.59
După cum am amintit deja, trupele Miliției Teritoriale înființate în
Croația-Salvonia după anul 1867 – numite în croată Domobrani – au avut
un caracter național. Formațiunile staționate aici – în anul 1914 patru re-
gimente de infanterie, un regiment de husari și o secție de artilerie – aveau
57 ka, mksm 4-2/1 (1911).

58 Magyar Katonai Közlöny, 1908, p. 185 și urm.
59 Ferenc Felszeghy și László Reé, A magyar tüzérség története (Budapesta, 1938); Vilmos
Tower, Szent Borbála a tüzérség védőszentje (Budapesta, 1914).
limba de comandă și serviciu croata, ofițeri locali și culori naționale pe

steagurile trupelor. Conform principiului regional al suplimentării arma-
tei, recruții țării corespunzători Miliției Teritoriale erau repartizați la aceste
trupe.
Acest mod de tratament în chestiunile militare, diferit de cel aplicat
celorlalte națiuni din Ungaria, își avea rădăcinile în așa-numitul „Mic Dua-
lism” dintre Ungaria și Croația. Articolul de lege XXX/1868 asigura pentru
Croația – în conformitate cu tradiția istorică – un anumit grad de auto-
nomie în afacerile interne, în chestiunile de învățământ, culte și justiție.
Efectele legii se reflectau și în problemele militare, cu toate că afacerile de
război, sistemul de apărare, obligația serviciului militar, suplimentarea, dis-
locarea etc. erau în domeniul legislației comune a statului. În timpul Primu-
lui Război Mondial, trupele Miliției Teritoriale Croate au luptat eroic și cu
succes pe diferite câmpuri de bătălie ale Monarhiei.60
5. Armele și îmbrăcămintea
Armamentul honvezilor consta până în 1913 exclusiv din arme de in-
fanterie. Era vorba în principal de arme cu încărcare prin spate și carabine,
iar mai târziu, din 1908, mitralierele au jucat un rol mai important. În 1868
a fost introdusă și la infanterie arma cu încărcare prin spate Werndl de 11
mm, model 67, cu baionetă lungă, folosită și în armata comună, iar la cava-
lerie s-au introdus carabinele Werndl. Aceste arme rămân în uz, cu puține
modificări, până în 1888, când s-a trecut, concomitent cu armata comună,
la o pușcă de tip nou, și anume pușca cu repetiție Mannlicher de 8 mm, cu
cartușul îmbrăcat în oțel; prin modernizarea sa succesivă, și Honvédul intra
în posesia celor mai moderne arme.
Arma Mannlicher model 1888 și apoi modelul modernizat 1895 au
contribuit în mod semnificativ la schimbarea procedurii de luptă. Faptul
că bătaia puștii a crescut de la 1000 de metri la 2500 de metri, iar rapidi-
tatea focului a crescut și ea, a necesitat dispersarea formațiunii de luptă.
Închiderea mișcării în formația coloanei se putea face în siguranță doar în
60 Vasilije Krestić, Hrvatsko-ugarska nagodba 1868. godine (Belgrad, 1969); József Bajza,
A horvát kérdés. Válogatott tanulmányok (Budapesta, 1941); László Katus, „A horvát
kérdés a kapitalizmus korában”, dizertație nepublicată (Budapesta, 1962).
zonele din afara bătăii armelor. Coloana de atac și careul de batalion și-au
pierdut însemnătatea ca formații de luptă și au făcut loc ordinului de luptă
structurat, care oferea o protecție mai mare față de focul noii arme în raport
cu vechile formații. O însemnătate crescândă în apărare a revenit cazmalei
de infanterie apărute în dotare după 1872, care le permitea soldaților să-și
sape un adăpost individual și să-și facă un parapet din pământ. Praful de
pușcă fără fum a jucat un rol nu numai în creșterea vitezei tragerii, ci și în
îmbunătățirea ochirii și preciziei tragerii. Până atunci, fumul îl deranja pe
trăgător la ochire și observare; această problemă nu se mai punea acum.
Pe de altă parte, activitatea de observare devenea dificilă, pentru că nicio
țintă nu se mai putea recunoaște în lipsa fumului. Infanteria se putea apă-
ra acum în mod eficient numai împotriva cavaleriei, care se putea vedea
bine din pozițiile celei dintâi. Cavaleria, în schimb, putea acum să ajungă
doar cu greu în apropierea infanteriei, din cauza creșterii efectului focului,
pierzându-și rolul decisiv pe care l-a avut anterior în luptă. Menirea aceste-
ia, de a forța o turnură decisivă a luptei a fost preluată de infanteria sprijini-
tă de cavalerie și artilerie. Activitatea cavaleriei s-a limitat acum în primul
rând la instrucție, cercetare și serviciile de legătură, la diferite misiuni de
asigurare și mai limitate de luptă. O sarcină importantă a artileriei a devenit
asigurarea succesului unui atac al infanteriei, prin provocarea, încă de la
începutul luptei, de pierderi sensibile adversarului. Nevoia de cooperare
strânsă cu propria infanterie a făcut să crească importanța serviciului de
monitorizare, a legăturii și a unei informări exacte.61
Noua armă a avut efecte și în alte domenii. În instrucție s-a pus un
mare accent pe tragere, utilizarea terenului și serviciile de explorare, patru-
lare și transmitere a informațiilor. Prin faptul că lupta cu armele devenea
decisivă, aprovizionarea cu muniție ajungea o operațiune de prim rang. Și
folosirea unor culori ale uniformelor adaptate mai bine terenului a început
să aibă însemnătate, precum și folosirea lunetelor, care jucau acum un rol
important.
61 Géza Szégner, „A fegyver, a lőszakma fejlődése az 1866. évi hadjárat óta és befolyása a
harcászatra”, Ludovika Akadémia Közlönye, 1902, p. 737-760; Rudolf Stöger-Steiner,
Über die taktische Verwendung und Führung von Infanterie-Maschinengewehrabteilungen
im Gefechte (Viena, 1913); Der Einfluss des rauchschwachen Pulvers auf die Thätigkeit,
Verwendung und Führung der Feldartillerie im Gefecht, deren Ausbildung und Organisati-
on (Berlin, 1890).
Între armele de infanterie introduse și la Miliția Teritorială Regală Un-

gară, mitraliera a marcat o etapă importantă. Aceasta a jucat un rol deosebit
mai ales în creșterea puterii de foc. Trupele de honvezi au dispus și înainte
de mitraliere. În primăvara lui 1872, cu permisiunea monarhului, s-a înce-
put folosirea tunului franțuzesc cu tragere în serie [Mitrailleuse], care poate
fi privit ca precursorul mitralierei.62 La sediul fiecărei brigăzi a fost formată
o baterie de Mitrailleuse cu două tunuri.63 Activitatea lor nu a fost de lungă
durată, căci la 1 ianuarie 1875 le-a fost decisă dizolvarea. Mitraliera a apă-
rut pentru prima dată în Monarhie în anul 1907 și a fost introdusă în anul
următor, 1908, și la trupele Honvéd64, fiind vorba de modelul german M
1907 Schwarzlose. Pentru utilizarea ei s-au format detașamente de mitrali-
ori. Fiecare regiment de infanterie trebuia să aibă un astfel de detașament,
iar husarii în total două. Dintre acestea, în 1908 au fost formate șapte la
infanterie și unul la husari. Efectivul se ridica la infanterie la trei ofițeri și
12 oameni, la cavalerie la trei ofițeri și 35 de oameni pe timp de pace, care
a crescut în vreme de război la un ofițer și 35 de oameni la infanterie și la
trei ofițeri și 75 de oameni la husari. Detașamentele au fost utilizate pentru
a sprijini cu foc atât infanteria, cât și cavaleria.
Armele Werndl și la început cele Mannlicher au fost realizate de fir-
ma austriacă Steyr-Werke. În Ungaria, acestea au fost în cel mai bun caz
montate, anume la fabrica din Budapesta, înființată cu capital austriac,
Fegyvergyár Társulat [Societatea fabricii de arme]. Din 1895, producția
de arme și carabine a fost preluată de o firmă din Ungaria, Magyar Fegy-
ver- és Gépgyár Rt. [Fabrica ungară de arme și mașini S.A.], înființată în
1888. Muniția a fost încă de la început produsă în Ungaria. Honvédul a
fost aprovizionat inițial cu muniție de luptă, de manevră și de instrucție
de către fabrica de cartușe a lui Georg Róth din Bratislava, iar din 1892
de Csepeli Lőszergyár [Fabrica de muniție Csepel]. În producția de tunuri
s-au specializat uzinele boemiene Škoda, care au participat în mod deose-
bit la dezvoltarea artileriei Monarhiei. Acestea au dezvoltat, de exemplu, în
momentul creșterii importanței artileriei de câmp la începutul secolului,
pe baza unor experimente intensive, unsprezece tipuri de tun, dintre care a
fost selectat și introdus la honvezi modelul de 8 cm Tip M 5.65
62 Magyar Országos Levéltár, Miniszterelnökség, 1298/1507 (1870).

63 Berkó, Honvédség története, p. 100-103.
64 ka, mksm 4-3/5 (1908).
65 Ludovika Akadémia Közlönye 1900/VI-VII, p. 648-665.
La planificarea uniformei honvezilor a apărut ideea reluării tradiției de

la 1848-1849 – o tunică maro strânsă cu șireturi roșii și o pălărie rotundă
rigidă. Din cauza respingerii ferme din partea cercurilor politice și milita-
re conducătoare ale Cisleithaniei, această inițiativă nu a putut fi pusă în
practică. S-a dorit doar o soluție care să ateste unitatea forțelor armate ale
Monarhiei. „Dispoziția privind îmbrăcămintea și echipamentul” Armatei
Teritoriale Regale Ungare, emisă în 1869, corespunde acestor cerințe. În
conformitate cu ea, îmbrăcămintea infanteriei era după cum urmează:
– tunică albastru-închis (Atilla) cu panglici de lână de culoare vișinie;

– jachetă albastru-închis cu guler roșu-roib și nasturi metalici;
– pantaloni roșu-roib, pe părțile laterale având tiv cu șnur plat de culoare
vișinie, ornament frontal cu șnur de lână de culoare vișinie;
– veston albastru-gri cu nasturi metalici;
– beretă roșu-roib și șapcă (chivară) de postav cu stema țării pe scut gal-
ben;
– bocanci cu șireturi.
Îmbrăcămintea ofițerilor corespundea celei a trupei, dar avea un or-

nament cu șnururi aurii, la veston cu tiv roșu-roib pe margini și pe guler și
centură aurie din bumbac, cu două fireturi aurii agățate în jos.
De-a lungul timpului au fost făcute mai multe modificări: bereta roșie
și chivara au fost înlocuite cu culoarea albastru închis; au fost introduse în
mod unitar o jachetă albastru deschis, pantaloni și cizme; pentru a-i putea
deosebi de restul trupei, voluntarii de un an au primit însemne galbene din
mătase pe braț.
Îmbrăcămintea cavaleriei era compusă din:
– un dolman albastru-închis cu un șnur de culoare vișinie;

– un veston cafeniu-maro cu guler având margini roșu-roib,
– o jachetă albastru-închis cu șnururi;
– pantaloni roșu-roib cu șnururi de culoare vișinie;
– căciulă roșu-roib cu chivară;
– cizme.
Și îmbrăcămintea ofițerilor de cavalerie era în acord cu efectivele, dar avea

un cordon ornamentat auriu, veston cu ornamente roșu-roib și guler, cen-
tură neagră cu ornamente metalice galbene.
De asemenea, și aici au apărut modificări: gulerul tare de pe veston a
fost desființat, au fost introduse semnele distinctive pe braț pentru volun-
tarii de un an; ofițerii și trupele purtau chivară după regimente în diferite
culori.
Achiziționarea de îmbrăcăminte pentru Miliția Teritorială Regală Un-
gară a făcut guvernului multe griji în primii ani. Numai o singură întreprin-
dere, care era întemeiată cu capital austriac, Harapat-Mandl vállalkozási
testület [Corporația antreprenorială Harapat-Mandl], producea pânză.
Capacitatea ei nu era suficientă pentru a satisface nevoile honvezilor. Natu-
ra lucrativă a comenzilor de stat a permis însă mai târziu extinderea fabricii
și construirea unei fabrici noi la Bratislava, care în curând a ajuns la capa-
citatea de a produce pânză pentru 40.000 de oameni anual. La sfârșitul lui
1872, armata de honvezi dispunea deja de o rezervă de uniforme pentru
150.000 de infanteriști și 9.000 de cavaleriști. Această cantitate răspundea
nevoilor de război de atunci.66
Uniformele concepute în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-
lea s-au schimbat semnificativ doar în primul deceniu al secolului urmă-
tor. Experiența războiului ruso-japonez a oferit un impuls decisiv pentru
punerea în aplicare a reformelor de mult necesare. În întreaga Europă,
tendințele către noi materiale și culori adaptate bine terenului, mai ales
după desființarea decorațiilor de pe uniformele de luptă, au devenit genera-
lizate. Dintre culori, alegerea a căzut pe kaki (Japonia), gri-verde (Germa-
nia), verde-gălbui (Italia), gri-știucă (Monarhia Austro-Ungară). Anglia a
trecut mai devreme la kaki. Dintre noile stofe, pânza țesută cu fir dublu a
avut succes și din ea au fost realizate uniformele de vară.
În Monarhie, noile uniforme au intrat în uz în 1908. În toate unitățile
armatei, culoarea gri-știucă a devenit predominantă. Au dispărut nasturii
lucioși, curelele proeminente, iar armele, în special săbiile, nu mai erau lu-
cioase. Trecerea completă la noua uniformă a fost prevăzută să aibă loc în
zece ani. La honvezi, trecerea a început în 1909, după ce fusese autorizată
66 Berkó, Honvédség története; Sándor Szurmay, A honvédség fejlődésének története 1868-

1898 (Budapesta, 1898); „A magyar királyi Honvédség uj öltözeti és felszerelési sza-
bályzata”, Magyar Katonai Közlöny, 1911, p. 504-508.
cu un an înainte.67 Soldații de la nou-înființata artilerie de honvezi au primit

noua uniformă la care deosebirea față de armata comună consta doar în
cocarda beretei, decorațiile trupelor și șnururile de decor.68
Întrucât uniforma Miliției Teritoriale Regale Ungare conținea doar în
mod nesemnificativ motive maghiare, era necesar un simbol care să sub-
linieze și în exterior caracterul național și care să facă unificarea armatei
acceptabilă și pentru opoziție. Acest rol a fost acordat drapelului trupelor.
Batalioanele de honvezi au primit odată cu înființarea lor și drapelele trupe-
lor: materialul acestora a constat din mătase de culoare albă, ornamentată
pe margini cu triunghiuri roșu-alb-verde. (Steagul unităților croate aveau
decorații roșu-alb-albastru.) Pe o parte se afla stema Ungariei, pe cealaltă
parte erau brodate inițialele numelui regelui. Lancea drapelului, lucioasă și
de culoare roșu-roib, se termina cu un vârf având ca ornament stema ungară.
Sărbătorile de sfințire a drapelului decurgeau cu multă pompă și so-
lemnitate. Oficiul de mamă (patroană) a steagului a fost exercitat de obicei
de către doamne distinse.69 Până și unii membri ai casei domnitoare au pre-
luat patronajul unor steaguri. La Batalionul de honvezi I Pesta patroană a
drapelului era regina Elisabeta, la Batalionul 74 Sopron era fiica ei, Maria
Valeria. Costurile festivităților erau acoperite din donații. Sumele eventual
rămase erau donate fundației batalionului, fiind ulterior atribuite ca recom-
pense subofițerilor care și-au îndeplinit în mod exemplar atribuțiile.70 În
cepând cu 1890, după ce s-a trecut la organizarea pe regimente, a mai rămas
la trupe doar un singur drapel pentru fiecare regiment, restul fiind folosite
la decorarea capelei Academiei Ludovika.
6. Principiile de bază ale instrucției

Principiile de bază ale instrucției în Miliția Teritorială Regală Ungară au
fost stabilite de nivelul artei militare și de obiectivele politice în slujba că-
rora ele trebuiau puse. Asupra artei de a duce războiului în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, noile arme de foc și dispozitive tehnice de război,
67 ka, mksm 6-1/1-2 (1908).

68 ka, mksm 4-2/1-3 (1912).
69 hl 962 (1870).
70 hl hm 25264 (1872); 20/549 (1873); 20/8137 (1873); 26220 (1879).
precum și, strâns legat de ele, flexibilitatea – sau, spere a utiliza o expresie a
epocii, modul dispersat – de luptă cu sabia au exercitat o influență decisivă.
Noile cerințe au avut succes în sistemul de învățământ din Ungaria doar
într-un mod foarte limitat.
6.1. Instrucția recruților

Durata instrucției recruților a fost diferită la fiecare dintre cele două
arme. La infanterie, între 1869 și în 1882, ea dura doar opt săptămâni, de la
începutul lui octombrie până la finele lui noiembrie. Cei care, din varii mo-
tive, nu au fost încorporați în toamnă, erau instruiți în anul următor timp de
opt săptămâni, începând cu 1 mai. După expirarea termenului de două luni,
rămâneau doar subofițerii-aspiranți și aceia care erau necesari menținerii
activității. Ceilalți primeau un lung concediu și erau încorporați doar dacă
era necesar, mai ales pentru noile manevre din toamnă.
Dacă vom compara cerințele unei instrucții la nivelul epocii cu tim-
pul avut la dispoziție pentru aceasta, devine evidentă rămânerea în urmă
a Honvédului. Comandantul Miliției Teritoriale Regale Ungare a definit
direcțiile principale ale instrucției după cum urmează: „În afara virtuților
de soldat ce constau în disciplina strictă de fier, care sunt fundamentul
funcționării fiecărei comunități, utilizarea excelentei puști și adaptarea la
teren constituie principalele ramuri ale instrucției militare [...] De aceea, în
instrucție, principala preocupare trebuie să fie cunoașterea armei de foc și
tragerea la țintă, apoi instrucția echipei în misiuni deschise, așa încât trupe-
le să învețe să se apropie de inamic în formație de luptă relaxată, dar totuși
ordonată ”.71 Pornind de la manualul de instrucție al arhiducelui Iosif, co-
lonelul Ernő Hollán, comandantul de mai târziu al celui de-al cincilea dis-
trict de honvezi, susținea ideea că nici „curajul neînfrânat” și nici „instinc-
tele naturii sălbatice” nu mai erau suficiente, iar „victoria se alătură științei
cu care geniul militar pășește împreună. Arma cu tragere rapidă dublează
forța infanteriei [...] și îi cere soldatului sânge rece, cunoașterea terenului
și inventivitate. La noua organizare a luptei este imperios necesar să ne
obișnuim cu gândirea independentă și cu inițiativa individuală, iar soldatul
Honvédului, pentru care o tufă mai mică și pușca sa nu reprezintă totodată
și propria-i cetate, abia dacă poate fi folosit în timpul luptei”.72
71 hl 208, 905 (1870).

72 Ibid. 315 (1870).
Pentru o instrucție corespunzătoare cerințelor citate nu erau suficien-

te opt săptămâni. Instrucția nu putea să-și propună alt scop decât să ofere
recrutului cunoștințele de bază necesare – estimarea distanței, cunoașterea
terenului, tragerea și patrularea.73 În timpul scurt avut la dispoziție, până
și acest lucru era dificil de realizat. Recruții învățau doar unele elemente
din experiența de soldat și făceau cunoștință cu cele mai importante sar-
cini ale lor. Ei însă nu ajungeau în situația de a aplica, exersa și consolida
cunoștințele. Pentru activitățile individuale, cum este cunoașterea utiliză-
rii armelor, era nevoie de multă practică pentru desfășurarea lor automa-
tă. Majoritatea celor instruiți uitau deja cele mai multe cunoștințe până la
manevrele din toamnă. În manevrele din primii ani s-a continuat de fapt
numai instrucția începută. Au fost exersate momentele luptei răsfirate și în-
chise ale plutonului, companiei și batalionului.74 Superiorii care inspectau
erau mulțumiți în general de mișcările închise și de marșuri. Cu toate aces-
tea, multă vreme au ridicat obiecții cu privire la aplicarea ordinii de luptă
distanțate, utilizarea câmpului de luptă și rezultatele practice ale trageri-
lor.75 Instrucția de luptă a trupelor și caracterul unitar al mișcării, al focului,
și al utilizării terenului au avut o importanță crescândă. Războiul franco-
prusac, în care ambele părți au folosit pentru prima dată puștile ghintuite
cu încărcare prin spate, a arătat că linia dispersată de trăgători și pasul aler-
gător erau singurele formațiuni de luptă care ofereau protecție în fața ploii
de gloanțe. Trupele au trebuit să ia în considerare situații aflate în continuă
schimbare. În curând a devenit evidentă necesitatea prelungirii timpului de
instrucție de bază chiar și la honvezi. În scopul unei instruiri cu succes a tre-
buit să fie eliminată contradicția dintre cerințele sporite, durata serviciului
militar și efectivul scăzut pe timp de pace.
Au fost făcute eforturi și pentru a elimina neajunsurile prin reducerea
scutirilor și prin convocarea într-un număr cât mai mare posibil a contin-
gentelor anului următor și ale celor restante. În anul 1881, ministerul de
honvezi a emis un ordin conform căruia toți tinerii obligați la serviciu mi-
litar trebuiau să fie convocați în octombrie la instrucția de recruți. Scopul
instrucției: practica ordinii de luptă împrăștiate.76
73 Ibid. 736 (1873).

74 Ibid. 300 (1870).
75 Ibid. 1363 (1870); 2142, 2355 (1877).
76 Ibid. 1426 (1881).
În 1882 a mai fost făcut un pas înainte. Instrucția infanteriei a fost

așezată pe noi baze și a fost introdus sistemul batalioanelor de instrucție.
Începând de atunci, instrucția s-a realizat la infanterie în două etape. Pri-
ma era, în octombrie și noiembrie, instrucția de recruți de opt săptămâni.
Ulterior, majoritatea soldaților au fost lăsați la vatră și reveneau pentru a
continua pregătirea ca recruți, la începutul lunii aprilie a anului următor. A
doua etapă dura până la mijlocul lunii iunie. Din acel moment, recruții erau
rechemați o dată pe an în toamnă; rechemarea din primăvară nu se mai
făcea. Fiecare district de honvezi asigura două sau trei batalioane în care
erau concentrați toți recruții din batalioanele districtului. Aceste batalioa-
ne de instrucție activau având o putere variabilă. Ele trebuiau să aibă, după
planul inițial, mai puțin de 600 de oameni. În realitate, au existat și unele cu
doar 250 până la 350 oameni; majoritatea aveau totuși peste 500.77 Potrivit
efectivului lor, au fost împărțite în două până la patru companii, ceea ce
încă nu era ceva ideal. Efectivele de recruți au fost în cele mai multe cazuri
de doar 100 sau chiar 50 de oameni, atingând maximumul de 200. În aceste
condiții, desfășurarea manevrelor companiilor și batalioanelor una împo-
triva celeilalte nu se putea realiza în niciun caz în perioada de instrucție.78
Formarea batalioanelor de instrucție era un pas înainte în cadrul instrucției,
deoarece oferea posibilitatea exercițiilor în formația companiei.79 Pentru a
asigura uniformitatea, instrucția avea loc în batalioanele școală pe baza unei
tematici centrale specifice: exerciții de formație, bătălie, marș și exerciții de
tragere, serviciu de câmp (asigurarea odihnei și mișcării, depozitare, servi-
cii de explorare) și regulamente de serviciu.80
Efectul benefic al batalioanelor de școală pentru instrucție s-a resimțit
curând. Comandantul suprem al honvezilor a constatat în 1884 că aici
infanteriștii honvezi instruiți „au arătat în desfășurarea temeinică și regu-
lată a luptei o îndemânare atât de satisfăcătoare, încât în această direcție se
poate constata un progres decisiv”. Și în raportul de inspecție pe anul 1888
s-a evidențiat îmbunătățirea instrucției de luptă.81
77 Ibid. 380 (1890).

78 Ibid. 1890 (1883).
79 Ibid. 1108 (1882).
80 Ibid. 359 (1882); 1923 (1883).
81 Ibid. 1601 (1888).
Rezultatele obținute erau totuși în urma cerințelor contemporane.

Nici batalioanele școală nu au permis ca toți comandanții de batalion să
facă manevre, cu atât mai puțin a fost posibilă implicarea și coordonarea
unor unități mai mari de trupe. Punctele slabe ale sistemului de instrucție
reformat au fost chiar mai evidente prin introducerea jumătăților de bri-
găzi pe timp de pace. Comandanții jumătăților de brigadă nu au exercitat
nicio influență asupra instrucției. Mai multe jumătăți de brigadă formau un
batalion de instrucție al cărui organ superior nu era una dintre jumătățile
de brigadă, ci comandamentul de brigadă. Prin urmare, comandanții care
s-au ocupat în mod nemijlocit de trupe nu și-au putut exercita influența
asupra subordonaților, nu au avut timp pentru a cunoaște oamenii pe care
ar fi trebuit să îi conducă pe câmpul de luptă într-un eventual război. Nici
subordonații nu au putut să-și cunoască comandanții și nu au putut să se
orienteze în timpul instrucției în funcție de cerințele acestora. Răspun-
derea comandantului de batalion sau de jumătate de brigadă a fost redus.
Primii au beneficiat într-o majoritate covârșitoare – iar cei din urmă fără
excepție – de soldați care au fost instruiți de alții. Aceștia nu au putut fi trași
la răspundere pentru orice eventuale deficiențe. Efectivul scăzut și perioada
încă scurtă a timpului petrecut ca recrut au făcut imposibil ca trupele să se
unească, iar corpurile de ofițeri și subofițeri să se apropie de trupe. Aceste
deficiențe nu au putut fi remediate în vechile cadre. Pentru aceasta a fost
necesară modificarea câtorva puncte ale Legii apărării din 1868, în primul
rând a paragrafelor cu privire la efectivul de recruți și perioada de instrucție.
Acest lucru a avut loc în 1889, 1890 și 1912, când Legea apărării și Legea
Honvédului au fost ambele modificate. Perioada serviciului activ a fost sta-
bilită la doi ani întregi și a fost stabilit numărul efectivului anual de recruți,
asigurându-se o instrucție continuă și temeinică a acestora. În anul 1890,
batalioanele școală au fost desființate, iar instrucția a devenit de acum îna-
inte o responsabilitate a trupelor.
De la început, instrucția recruților cavaleriei a avut loc într-un mod
diferit de cea a infanteriei. După opt săptămâni de instrucție de bază, în
octombrie-noiembrie urma instrucția de specialitate: până în 1877, din de-
cembrie până la finele lui martie, apoi până la sfârșitul lui aprilie. În acest
timp se exersau numeroase sarcini legate în parte de serviciul la cavalerie-
călărie, servicii de patrulă, de securitate, exerciții de tragere; până în anul
1875 se făcea și dresura cailor. După 1875, antrenamentul cailor intra în
sarcina unor unități speciale, iar escadroanele erau preocupate numai de

instrucția recruților.82 O parte a recruților erau disponibilizați la finele lui
martie sau în aprilie. Ei erau înlocuiți de cei care, din diferite motive, nu
au fost încorporați în toamnă. Numărul celor disponibilizați depindea de
succesori. Dacă schimbul necesar nu venea, cei disponibilizabili în toamnă
puteau fi reținuți până în luna octombrie a anului următor. La cavalerie,
efectivul de pace organizat se afla la dispoziție pe tot parcursul anului. Acest
lucru a permis o instrucție continuă, în cursul căreia cunoștințele militare
nu doar că erau receptate, ci și cele învățate puteau fi și exersate și consoli-
date. Acestei situații i se datorează faptul că încă din primii ani capacitatea
de luptă a cavaleriei de honvezi s-a aflat la un nivel corespunzător. Arhidu-
cele Iosif își exprima deja în 1870 recunoștința deplină față de rezultatele
obținute: „Soldații stăteau siguri pe cai și efectuau mișcările cu exactitate,
atât patrularea, cât și asaltul [...] În general, cavaleria de honvezi se poate
numi – în ce privește capacitatea de luptă pe care a arătat-o această armă – o
instituție complet viabilă”.83 Husarii au câștigat mai apoi aprecierea repeta-
tă a superiorilor lor. Cu ocazia unui tur de inspecție, rezultatele instrucției
la cavaleria de honvezi au fost remarcate de însuși regele Francisc Iosif:
„Trebuie să îmi exprim totala satisfacție față regimentele de cavalerie de
honvezi concentrate la Cegléd, care [...] față de trecut au prezentat un pro-
gres evident și cu adevărat demn de recunoaștere”.84
Sistemul de instrucție a recruților la Armata Teritorială Regală Ungară
conținea trăsături contemporane. S-a pus un mare accent pe instrucția de
câmp a companiilor și batalioanelor de infanterie, precum și a escadroane-
lor. În paralel cu aceasta, cunoașterea și folosirea în luptă a armelor de foc
au ajuns tot mai mult în prim-plan. Exersarea mișcărilor în fața inamicului,
într-o ordine închisă, a fost înlocuită treptat cu formațiile de luptă deschi-
se, dispersate. Coloana a fost folosită în principal la marșuri și la manevre.
Noile principii s-au impus însă numai într-un cadru restrâns. În interiorul
lor, viziunile conservatoare rămase din timpurile anterioare au jucat un rol
important; conform acestora, partea formală a instrucției și duritatea care
ajungea deseori până la inumanitate au avut o însemnătate mult mai mare
82 E-6a, Gyakorlati szabályzat a Magyar Királyi Honvéd lovasság számára, Partea I (Buda-
pesta, 1914).
83 hl 300 (1870).
84 Ibid. 1754 (1880).
decât era necesar în acele vremuri. Efortul pentru o disciplină oarbă în lo-
cul unei acțiuni conștiente a rămas în fond neschimbat. Ca mijloc pentru
dezvoltarea atitudinii necesare acesteia a fost folosită în exces învățarea
mișcării, a poziției, a apelului, a ținerii armelor, a căror exersare lua foarte
mult timp. Un soldat se considera bine instruit dacă reușea să efectueze fără
greșeli „poziția de drepți”, „paradele de marș”, „arma la umăr” și „arma la pi-
cior”. Greșelile în aceste mișcări aduceau cu sine adeseori pedepse care de
multe ori au fost însoțite de umilirea celui „vinovat”. În consecință, teama
de pedeapsă a devenit un resort important în strădania de a fi un soldat bun,
iar acest lucru a fost susținut nu în ultimul rând prin aceea că însuși corpul
de ofițeri avea un comportament distant față de trupe, se separa de ele, iar
subofițerii dispuneau, prin urmare, de o putere aproape nelimitată.85
6.2. Formarea subofițerilor

O trăsătură caracteristică a armatei recrutate conform noilor principii
de organizare a fost numărul mare al efectivului de subofițeri-aspiranți și
subofițeri. În 1869, într-o companie de infanterie de honvezi, la fiecare zece
honvezi se găsea câte un caporal, la câte 15 un caporal major și la câte 45
un subofițer. Situația a persistat, cu puține modificări, până la finele seco-
lului.86 Acest număr mare se datora structurării companiei în plutoane și
ordinii structurate de luptă, în care și grupurile individuale puteau primi o
misiune deosebită pentru a o îndeplini în mod independent. Este de la sine
înțeles că formarea de subofițeri și subcomandanți într-un număr adecvat
și la un nivel corespunzător a reprezentat o sarcină importantă a conducerii
militare.
Înainte de toate, a fost necesar să se asigure selectarea corespunzătoare
a cadrelor. Principala sursă a fost dată de acei oameni care în timpul pregă-
tirii ca recruți s-au arătat apți de a învăța în continuare și de a îndeplini înda-
toririle unui subcomandant și care erau pregătiți pentru a servi mai departe.
85 Franz Conrad von Hötzendorf, Die Gefechts-Ausbildung der Infanterie (Viena, 1913);
Kozmutza Hauptmann, „Der neue technische Unterricht für die Infanterie und Kaval-
lerie”, număr special din Streffleurs Militärische Zeitschrift (Viena, 1911); E-5, Gyakor-
lati szabályzat a magyar királyi honvéd gyalogság számára (Budapesta, 1914).
86 Berkó, Honvédség története, Anexa IX: „A honvéd gyalogszázad hadiállománya”, p. 435
și urm.
Acești soldați erau reținuți după instrucția recruților și pregătiți prin cursuri
adecvate. La infanterie, așa-numita școală de subofițeri a batalionului dura
de la 1 decembrie până la sfârșitul lui februarie. Pentru cei care au absol-
vit respectiva școală, aceasta însemna, după 1872, sarcini suplimentare. Ei
au fost concentrați până în 1877 pentru alte două luni, apoi până în 1886
pentru încă o lună și jumătate, calculate de la 1 martie, în detașamentele
de pregătire ale brigăzilor. Scopul principal al acestor detașamente de pre-
gătire era „să completeze instruirea elevilor școlilor de subofițeri, astfel în-
cât tot ce au învățat teoretic în școlile de iarnă să le fie arătat și explicat în
practică”.87 Acest lucru a fost făcut pentru a elimina interpretările diferite
ale regulamentelor în ceea ce privește instrucția la honvezi. Din 1887 s-a
renunțat la detașamentele de pregătire a subofițerilor, iar durata școlilor
de subofițeri ale batalioanelor a fost extinsă, astfel încât noii subofițeri să
poată fi chemați la batalioanele de instrucție ce urmau să fie formate la
începutul lui aprilie. Astfel s-a creat o armonie temporală între instrucția
recruților și cea a subofițerilor. Și la cavalerie, școlile au fost organizate în
diferite localități. Încă din 1873, subofițerii de cavalerie au fost instruiți în
funcție de escadroane, în anul următor deja în funcție de regiune, iar un an
mai târziu, în 1875, în funcție de regimente. Școala dura cinci luni începând
cu 1 decembrie.
În afară de cele amintite la instrucția recruților, în școala de subofițeri
se predau și scrisul, cititul și calculatul. Nivelul scăzut de educație al celor
recrutați a făcut să fie nevoie de astea. Chiar și în 1890, doar 81% dintre
elevii de vârstă școlară urmau școli urbane și rurale primare, iar uneori le
părăseau înainte de vreme.88 Și printre cei care erau eligibili ca subofițeri,
unii stăpâneau greu scrisul și cititul, având deci dificultăți în a învăța
cunoștințele militare din regulamente.
Armata nu conta pe corpul subofițerilor doar în timpul serviciului mi-
litar. Chiar și după trecerea lor în rezervă se dorea luarea în considerare
a serviciilor acestora în diferite posturi și instituții guvernamentale. Deja
din 1870 au fost luate măsuri pentru a determina acele posturi pentru care
subofițerii rezerviști puteau fi avuți în vedere. Biroul prezidial al prim-mi-
nistrului prevedea pentru ei funcțiile de paznici, agenți, curieri și portari.89
87 hl 431 (1871).
88 hl hm 148 (1890).
89 Magyar Országos Levéltár, Miniszterelnökség 1298/1507 (1870).
Guvernul a atins prin această măsură un dublu țel. Pe de o parte, a făcut

profesia de subofițer mai atractivă, deoarece asigura un loc de muncă nu
numai în timpul serviciului militar, ci și după aceea. Pe de altă parte, postu-
rile auxiliare ale instituțiilor statului puteau fi ocupate de persoane discipli-
nate, ce respectau întocmai indicațiile și erau loiale puterii de stat. Nivelul
mai ridicat de educație al subofițerilor nu era important doar din punct de
vedere militar, ci și din punct de vedere civil. Cei mai educați puteau să
îndeplinească nu doar funcțiile menționate, ci și funcții mai înalte, ca de
exemplu scrib.90
Rezultatul acțiunilor guvernului s-a arătat curând. Lipsa subofițerilor
de la început s-a transformat rapid în abundența acestora. În 1875, registrul
de efective al batalioanelor luate individual nu acoperea încă necesarul de
mobilizare.91 În anul 1878 se putea constata deja o abundență semnificati-
vă. Numărul subofițerilor care depășeau necesarul de mobilizare era la in-
fanteria de honvezi de 5663, la cavalerie de 652.92 Acest număr va crește în
1889 pentru infanterie la 9271, iar la cavalerie la 2549.93
6.3. Formarea ofițerilor

Cooptarea, educația și înlocuirea efectivelor necesare de ofițeri activi și
rezerviști constituia una dintre cele mai însemnate și totodată cele mai grele
îndatoriri ale Armatei Teritoriale Regale Ungare. Forțele armate organiza-
te pe baza principiilor moderne – până și cele de linia a doua, ca Honvédul
– impuneau necesitatea unui corp de ofițeri numeros și bine instruit. Dife-
ritele schimbări organizatorice necesitau permanent ofițeri suplimentari,
care trebuiau mereu să și corespundă noilor pretenții.
După prima formare a corpului de ofițeri a trebuit să se aibă în vedere
perfecționarea cunoștințelor de specialitate ale celor numiți și reducerea
deficitului considerabil al efectivului de activi și rezerviști. În acest scop,
deja din iarna anilor 1869 și 1870 a fost constituită pentru infanterie, în
90 hl hm 12938 (1882). Pentru „Certificaiști”, vezi și Karl Megner, Beamte. Wirtschafts-

und sozialgeschichtliche Aspekte des k.k. Beamtentums (Studien zur Geschichte der öster-
reichisch-ungarischen Monarchie 21, Viena, 1985), p. 223-244.
91 hl 1823 (1875).
92 Ibid. 1272 (1878).
93 Ibid. 1403 (1889).
fiecare district, o școală pentru formarea ofițerilor cu o durată de șase și

apoi șapte săptămâni, precum și o școală de ofițeri cu o durată de trei luni.
În școala pentru formarea ofițerilor erau pregătiți recruți calificați, care pe
baza educației lor generale și înclinațiilor se dovedeau potriviți pentru a
servi ca ofițeri. În școala de ofițeri ajungeau ofițerii deja pregătiți. Cu toate
acestea, nu s-a reușit atingerea efectivelor prescrise. În 1871, din 406 ofițeri
doar 357 au luat parte la instruirea din școală.94
În instituțiile de formare a ofițerilor au fost pregătiți la început una,
apoi din 1871-1872 șase, iar pentru fiecare companie permanentă câte
două persoane. Școala începea pe 1 decembrie și dura până în 15 aprilie.
În cele din urmă, cei care le frecventau ajungeau până la finele lunii mai în
detașamentele de pregătire ale brigăzilor pentru instrucția subofițerilor. Li
se testau cunoștințele, iar în cazul promovării examenului puteau fi numiți
ofițeri în rezervă. Cei care doreau să treacă în serviciul activ trebuiau să ab-
solve un serviciu de probă și să dea un al doilea examen. Pentru cavalerie
s-a înființat o școală similară în Székesfehérvár, care în curând a fost mutată
la Kecskemét.
Măsurile menționate nu au atenuat totuși deficitul însemnat de ofițeri.
Pesti Napló [Jurnalul pestan] scria la 30 iulie 1872, reproșând lipsa de inte-
res pentru cariera de ofițer: „Organizarea honvezilor resimte adesea efec-
tele triste ale lipsei de interes. Trebuie să aruncăm o privire asupra stării
corpului de ofițeri pentru a ne convinge de adevărul acestei informații. În
comparație cu efectivul actual al Honvédului, lipsesc aproximativ 2500-
2700 de ofițeri față de cât prevăd regulamentele, iar imensa muncă de sacri-
ficiu desfășurată de corpul de ofițeri existent nu este în măsură să înlocuias-
că acest deficit uriaș”. În articol se și afirmă care grup social este responsa-
bil: „Dacă există undeva, atunci tocmai în Ungaria există suficient material
din care s-ar putea forma corpul ofițeresc al armatei de honvezi; există o
întreagă clasă socială care ar putea servi ca element permanent de recrutare
al armatei noastre de honvezi. Ne gândim la proprietarii noștri de pământ
nobili mici și mijlocii; gentry-ul maghiar ar putea ușor să devină ceea ce a
devenit nobilimea prusacă: unul dintre cei mai importanți factori ai arma-
tei, o clasă a cărei chemare este să slujească patriei în domeniul militar. Dar
94 László Bachó (coord.), A magyar királyi honvéd Ludovika Akadémia története (Buda-
pesta, 1930), p. 341 și urm.; A magyar királyi Ludovika Akadémia (Budapesta, 1900);
Ignác Vághó, Adalékok a magyar királyi Ludovika Akadémia történetéhez (Budapesta,
1899).
această clasă socială care în Ungaria este în mod proporțional mai nume-
roasă decât în oricare stat al continentului nu a sprijinit până acum cauza
honvezilor, așa cum s-ar fi așteptat dată fiind importanța acestui scop”.95
Articolul nu a reușit să trezească pătura de gentry. Membrii săi au continuat
să aleagă o carieră diferită de cea militară, considerată destul de greoaie, cu
multe greutăți și cu o formare continuă. Guvernul a fost nevoit să facă efor-
turi repetate în vederea asigurării nivelul de ofițeri necesar; și în anul 1883,
deficitul era încă atât de mare, încât se puteau asigura ofițeri pentru numai
80.000 din cei 146.000 de bărbați ai efectivului de război.96
Modul prin care s-a format la început corpul de ofițeri și s-au pregă-
tit cadrele tinere a conținut unele trăsături democratice. Posturile de co-
mandă au fost într-adevăr rezervate cercurilor conducătoare și oamenilor
lor, însă posturile de serviciu subalterne pentru ofițerii activi și de rezervă
puteau fi ocupate și de persoane din familii de muncitori, țărani sau mici
funcționari.97 Aceștia trăiau în condiții financiare destul de precare, iar
membrii ei așteptau de la cariera de ofițer o îmbunătățire a situației lor.98
Sistemul democratic din primii ani a fost ulterior limitat tot mai puternic.
În aceasta – în afara consolidării Monarhiei Dualiste – un rol important îl
jucau instituționalizarea pregătirii ca ofițer și înființarea unei instituții de
învățământ militar care a fost în cele din urmă realizată cu mari strădanii.
Dezvoltarea deficitară a instruirii ofițerilor în Ungaria nu s-a datorat
doar factorilor interni. A fost vorba, în plus, și de cercurile conducătoare
austriece, ai căror membri priveau cu antipatie strădaniile de independență
ale Ungariei în pregătirea ofițerilor. Alături de ele, pe lângă cunoscutele
motive politice, au existat și cele financiare. Donațiile oferite pentru pregă-
tirea ofițerilor în Ungaria au figurat până atunci în bugetul armatei comune
și susțineau instruirea ofițerilor de acolo. În cazul înființării unei astfel de
instituții în Ungaria, sumele respective trebuiau alocate acesteia. Chestiu-
nea instruirii ofițerilor, care era pe ordinea de zi încă din anul 1790, nu mai
putea fi amânată mult. După ce cabinetul Andrássy a reușit să ajungă la un
acord cu Viena și în aceste chestiuni, în anul 1872 și-a început activitatea la
Pesta Academia Ludovika, ea funcționând apoi până în 1945.
95 Pesti Napló, din 30 iulie 1872.

96 Bachó, Ludovika Akadémia története, p. 392.
97 hl 1567 (1870).
98 Ibid. 1192 (1873).
Noua instituție a îndeplinit la început misiunea școlilor înființate în

districte, însă cu o perioadă mai lungă a instruirii. În mod corespunzător, au
existat cursuri pentru pregătirea, formarea și instruirea continuă a ofițerilor.
În cadrul cursului de pregătire studiau acei soldați care și-au efectuat stagiul
activ, s-au oferit voluntari pentru pregătirea ca ofițeri și absolviseră patru
clase ale școlii medii sau chiar mai puțin de atât. Scopul cursului era acela
de a pregăti participanții pentru admiterea la cursul de instruire al ofițerilor.
Cursul de instruire al ofițerilor dura un an. Efectivul cursului era planificat
pentru 100 de persoane, dar se situa adeseori în jurul cifrei de 80. Cursanții
cu diplomă au fost ridicați întâi la gradul de ofițer cadet, fiind avansați după
o lună locotenenți. Cursanții proveneau în general din grupele mari de vâr-
stă, având deja peste douăzeci de ani. De regulă, aici ajungeau cei care și-au
întrerupt studiul școlar și care nu au reușit să-și câștige o existență cores-
punzătoare în viața civilă. În anul școlar 1879-1880, doar 23 din cei 141 de
cursanți aveau bacalaureatul și doar patru dețineau o diplomă universitară.
Șapte persoane aveau terminată doar școala elementară și 107 și-au între-
rupt școala medie în diferite clase.99 Corpul ofițerilor subalterni pregătiți în
cursurile de instrucție era deja îmbătrânit și nu mai corespundea solicitării
fizice crescute pe care o implica serviciul în trupă. Locotenenții-majori de
35 de ani și căpitanii de 40 de ani nu erau o raritate. Un alt dezavantaj al
acestui sistem de instruire al ofițerilor era că producea numai ofițeri activi,
iar deficitul de ofițeri de rezervă nu a fost redus, cu toate că la rezerviști exis-
tau mult mai puțini ofițeri decât la activi. Ministerul honvezilor a fost nevo-
it să constate că „deficitul corpului de ofițeri trecuți în rezervă la Honvédul
maghiar este atât de substanțial, încât o completare a sa la nivelul specificat
nu sperăm că se va întâmpla în mai mulți ani”.100 Deficitul avea două motive
principale: mulți au renunțat la gradul de ofițer pentru a scăpa de manevre-
le de toamnă care le perturbau viața civilă, însă, pe de altă parte, mai mulți
treceau în serviciul activ.
În 1883 a avut loc o importantă modificare a sistemului de formare și
instruire al ofițerilor la Academia Ludovika. Cursul de instruire al ofițerilor
de până acum a fost împărțit în două părți – un curs pentru ofițerii activi și
unul pentru cei în rezervă. Pornind de la pretențiile sporite solicitate de la
ofițerii activi, a fost organizată pregătirea propriu-zisă a cadeților, a cărei
99 Ibid. 1437 (1880).

100 Ibid. 1093 (1877).
durată a fost stabilită la patru ani. Puteau frecventa cursul doar cei între
paisprezece și șaisprezece ani care au absolvit patru clase ale școlii medii
sau dispuneau de o pregătire școlară corespunzătoare și care beneficiaseră
anterior și de o „educație morală și spirituală corespunzătoare”.101 Pentru
prima clasă a acestui curs au fost admiși 60 de tineri. Dintre aceștia, pentru
30 costurile de educație au fost acoperite de dobânzile fundațiilor, 20 au
venit pe spezele lor (parțial sau total), iar 10 au fost finanțați de stat. În
funcție de aceste categorii diferea și durata serviciului: cei ale căror studii
fuseseră finanțate de fundații și guvern aveau obligația de presta zece ani
de serviciu activ, șapte ani cei care au plătit jumătate și patru ani cei care au
plătit toate costurile.
Începând cu această reformă, Academia Ludovika s-a transformat într-o
instituție de învățământ între ale cărei ziduri studiau nu doar cei obligați
la serviciul militar, ci și ceilalți tineri. Această reformă semnifica de fapt că
porțile carierei de ofițer erau închise pentru copiii din popor cu venituri
mai modeste. Majoritatea covârșitoare a locurilor instituționale reveneau
fiilor unor funcționari de stat cu funcții de conducere, ai proprietarilor de
pământ și ai ofițerilor. Dintre cele 60 de persoane admise în anul 1890
la Academia Ludovika, 26 proveneau din familiile ale unor funcționari
de stat în funcții de conducere, șapte ale proprietarilor de pământ și
șapte ale ofițerilor. Restul revenea în aceeași proporție categoriei liber
profesioniștilor (avocați, farmaciști), respectiv diverselor profesii (pastori
reformați, arendași, deputați parlamentari). Existau doar trei studenți ai
căror întreținători proveneau din grupele sociale inferioare: educatoare,
țăran, șef de tipografie.102 În raportul ei din ultimul an de studiu dinainte
de reformă, conducerea Academiei Ludovika urgenta măsurile cu privire
la schimbările tocmai descrise, care favorizau elementele mai bine plasa-
te social. Se critica faptul că mulți dintre studenții cursului de instruire al
ofițerilor „nu doar din cauza lipsei de educație socială și formare prealabilă,
ci și a capacităților mentale, din cauza condiției fizice, adeseori chiar și din
cauza trăsăturilor de caracter, nu dețin caracteristicile ce reprezintă pentru
un ofițer în devenire o necesitate imperioasă”.103 Formularea neclară pri-
vind lipsurile „educației sociale” în prima parte a raportului redă doar în
101 Pál Bíró, A m. kir. Honvédelmi Minisztérium működése az 1877–1890 években , vol. II
(Budapesta, 1891), p. 56 și urm.
102 hl 76 (1890).
103 Ibid. 1344 (1882).
mod ascuns intențiile comandamentului Academiei Ludovika, însă ulterior

esențialul doleanței devine clar: „Comandanții trupelor trebuie obligați să
propună persoane care dispun de mai puțin de patru clase ale școlii medii
sau au absolvit doar școala elementară și în general au învățat o meserie nu-
mai atunci când și-au dovedit în durata lungă a serviciului talentul excelent
și educația socială, posedând și trăsăturile de caracter care se pot aștepta
de la un ofițer”. Cei „instruiți deficitar subminează demnitatea instituției
și, de asemenea, elementele mai înalt calificate, întrucât cei din urmă sunt
consternați de ideea că și asemenea oameni pot deveni ofițeri”. Această
idee a fost susținută de ministrul Honvédului, contele Gedeon Ráday. El
și-a exprimat în februarie 1883, într-o ședință a comisiei la care a luat parte
și monarhul, dificultățile în instruirea ofițerilor, motivând aceasta, printre
altele, și prin faptul că studențimea Academiei Ludovika era alcătuită nu
doar din comercianți, meșteșugari, ci chiar și din tineri țărani care aveau
absolvită doar școala elementară.104
Articolul de lege XXXIV/1883 privind reorganizarea Academiei Lu-
dovika a eliminat din cursul de instruire al ofițerilor activi în special ele-
mentele amintite mai sus. Pentru locurile instituționale, donatorul urma
să-i desemneze pe beneficiarii care proveneau de regulă din familia sa sau
din cercul desemnat de acesta. De exemplu, Contele Tasziló Festetich a
pus condiția ca fundația sa să aibă ca beneficiari doar fii de magnați, nobili
sau ofițeri. Și pe cheltuiala fundației din Debrecen a lui Mihály Szilágyi pu-
teau studia doar tineri nobili. Existau doar puțini oameni ca baronul József
Rudits, care să fi pus accent pe tinerii săraci provenind din familii simple și
care vorbeau bine maghiara, dar și el îi favoriza, în mod firesc, pe apartenenții
familiei sale.105 Administrația comitatelor și a comunităților a sugerat ca de
fundație să beneficieze doar studenți din propriul cerc, asigurându-i astfel
și administrației de stat un loc în corpul ofițeresc al Honvédului. Au mai
rămas în total zece locuri gratuite pentru cei mai săraci, dar acestea au fost
date, în cea mai mare parte, oamenilor din cercurile conducătoare. Când în
1890 numai nouă din cele zece locuri gratuite erau ocupate, distribuția ele-
vilor conform provenienței era următoarea: un pastor reformat, un fermier,
un director de instituție corecțională, un inspector școlar, un judecător de
județ [ce avea autoritatea de a-i judeca și pe nobili], un director de finanțe
104 Bachó, Ludovika Akadémia története, p. 392.

105 hl hm 12393 (1867).
pensionar, un tipograf-șef și doi ofițeri. Majoritatea veneau astfel dinspre

funcționarii de stat care, chiar dacă erau săraci, nu se aflau totuși la nivelul
micilor fermieri sau al muncitorilor.
Reforma din anul 1883 a fost astfel un pas înainte pentru eliminarea,
într-o anumită măsură, a elementului democratic în educația ofițerilor ac-
tivi, dar și pentru dezvoltarea unui corp activ al ofițerilor de honvezi for-
mat din nobili și din descendenți ai funcționarilor superiori. Începând cu
acest moment, și ofițerii inferiori, făcând abstracție de posturile pentru
comandanții superiori, proveneau într-o proporție tot mai mare din clasele
conducătoare, respectivele poziții fiindu-le asigurate și prin îmbătrânirea
excesivă a efectivului existent al comandanților. Pentru copiii intelectua-
lilor și ai micilor funcționari, ai meșteșugarilor și comercianților, precum
și, într-o proporție mai redusă, ai muncitorilor și țăranilor, mai rămânea
deschis doar drumul spre statutul de ofițeri de rezervă. Soldații honvezi
educați puteau să participe numai la un curs pentru instruirea ofițerilor de
rezervă, ei fiind îndepărtați în 1890 de la Academia Ludovika, deoarece in-
struirea ofițerilor de rezervă a fost transferată către districtele de honvezi.
După 1883, cursul de ofițeri a fost înlocuit de unul pentru ofițerii su-
periori, fiind cel de-al treilea curs la Academia Ludovika. Aici ajungeau
locotenenții și locotenenții-majori care își dovedeau capacitatea în cadrul
trupelor și erau calificați să obțină o pregătire militară mai înaltă. Marea
majoritate a cursanților aveau deja absolvită o școală militară – Academia
Ludovika sau o școală de cadeți din armata comună – și educația lor civilă
preliminară era superioară școlii elementare.106
Eforturile guvernului maghiar pentru extinderea corpului de ofițeri au
fost încununate de succes. Înainte de reformă, deficitul de ofițeri pentru
efectivul de război era de mai mult de 1000.107 Acesta a scăzut în 1884, după
reformă, la 616, iar pentru prima dată în istoria armatei de honvezi cadre-
le lipsă au putut fi suplimentate prin avansarea voluntarilor care au trecut
de examenul de ofițer la infanterie, apoi cu cadeți și cursanți ai cursurilor
de pregătire a ofițerilor. Începând cu 1887 a încetat și la cavalerie lipsa de
ofițeri. Din 1890, la ambele arme se înregistra deja un surplus.108 La aceas-
tă schimbare nu a jucat un rol doar reforma instruirii ofițerilor din Unga-
106 hl 1156 (1890).

107 Ibid., 1273 (1878).
108 hl hm 1389 (1890).
ria, ci și susținerea din partea Armatei Iimperiale comune. În 1883 au fost

detașați la honvezi 612 ofițeri de rezervă, 22 de cadeți de rezervă și 1558 de
subofițeri și soldați, iar asta încă înainte de expirarea perioadei de serviciu
militar de zece ani. Cei din urmă aveau să servească în armata comună ca
voluntari de un an, însă nu primeau gradul de ofițer. Cu toate acestea, toți
aceștia au ajuns la honvezi pe posturi de ofițeri.
Înainte de cumpăna dintre secole a fost realizată o nouă reformă a in-
struirii ofițerilor de honvezi: Articolul de lege XXIII/1897 privind instituțiile
militare de educație și învățământ separa instruirea ofițerilor de instruirea
preliminară. La Academia Ludovika a fost conceput în 1898 un sistem de
educație care dura trei ani, urmând ca efectivul fiecărui an de studiu să fie
majorat la 100 de persoane, cu condiția înscrierii unor tineri care au împli-
nit 18 ani și au terminat școala medie sau școala superioară reală de honvezi.
Aceștia erau numiți „elevi-ofițeri”, iar mai apoi „titrați”. Absolvenții erau
numiți locotenenți de infanterie sau de husari, o mare parte a lor ajungând să
lucreze în trupele de honvezi, iar câțiva în armata comună chezaro-crăiască.
Din 91 de elevi care au terminat studiul în 1907, 73 au ajuns la honvezi și 19 la
armata chezaro-crăiască. În anul școlar 1912-1913 a fost organizată și o clasă
de ofițeri de artilerie cu 40 de persoane.
Orașul Sopron (Ödenburg) a găzduit Școala Superioară Reală de Hon-
vezi dedicată instrucției preliminare a ofițerilor. În școala deschisă în 1898,
instrucția a debutat cu 50 de tineri cu vârste între 14 și 16 ani, care au ales să
îmbrățișeze cariera militară și au solicitat să fie pregătiți pentru admiterea la
Academia Ludovika. În același an, 1898, și-au început activitatea două școli
de cadeți cu patru ani de studiu la Oradea (Nagyvárad, Großwardein) și
Pécs (Fünfkirchen). În ambele localități au fost stabilite 100 de locuri pen-
tru fiecare an școlar. Aceste instituții de învățământ formau ofițeri aspiranți
(cadeți). Dintre aceștia puteau ajunge husari cei care mai absolveau un curs
special.109 Odată cu schimbarea formei de instrucție a ofițerilor, nivelul de
cunoștințe al celor activi a crescut, însă cel al rezerviștilor a rămas la nive-
lul scăzut de mai demult. Motivul esențial a fost acela că printre rezerviștii
nu a fost reprezentat tineretul care a studiat la universități, în special la
universitățile tehnice. Simultan cu formarea armatei de honvezi au fost
făcuți pași și către pregătirea studenților din universități ca ofițeri. S-a tre-
cut la înființarea de catedre de învățământ militar în cadrul universităților.
109 Berkó, Honvédség története, p. 158 și urm.

Prima a fost creată în anul universitar 1869-1870 la Pesta. În anul 1871,

deja toate universitățile și academiile de drept din Ungaria aveau o catedră
de învățământ militar. Pe baza principiului amintit mai sus, și anume că și
sistemul școlar trebuia să fie implicat în dobândirea de cunoștințe militare,
aceste departamente ar fi trebuit să ajute la formarea ofițerilor de rezer-
vă. Ele trebuiau să pregătească studenții care se înscriau voluntari, alături
de studiul lor de specialitate, pentru examenul de cadeți. Numărul celor
înscriși a lăsat la început de dorit, nu însă și examenele. La Pesta, în primul
an, au dat examenul doar 13 dintre cei 83 de înscriși, în al treilea an doar
opt din 49.110 La școlile din provincie situația era mult mai rea. La Acade-
mia de Drept din Bratislava s-au înscris în total doi studenți, din care a ră-
mas doar unul și nici acela nu a dat examenul. La Academiile de Drept din
Oradea și Košice nu a dat nimeni examenul. În anul universitar 1871-1872
au fost numiți în total 18 cadeți din toate universitățile și institutele supe-
rioare ale țării. Aceste rezultate slabe au costat resortul de honvezi 11.600
florini, cheltuiți pentru menținerea acestor catedre. Este motivul pentru
care această formă a pregătirii ofițerilor nu a fost păstrată multă vreme. Prin
Ordinul Ministerului de Honvezi din 12 septembrie 1873, aceste catedre
militare au fost desființate: „Având în vedere rezultatele examenelor din
universitățile de științe și din academiile de drept și care nu pot fi puse în
relație cu costurile implicate de cursurile de științe militare, am suspendat
temporar aceste prelegeri de știință militară introduse la universitățile de
științe și academiile de drept”.111 Sistarea provizorie s-a dovedit finală. Ma-
rea majoritate a absolvenților se eschivau de serviciul militar prin scutire
sau printr-o instrucție scurtă ca rezervist de substituție.
6.4. Încartiruirea
Creșterea efectivului care a venit ca o consecință a introducerii ser-
viciului militar general a adus mari dificultăți pentru cei care se ocupau cu
cazarea soldaților. Obiectivele militare existente nu mai erau suficiente
pentru adăpostirea trupelor armatei comune și ale honvezilor staționate pe
teritoriul Ungariei. Cazărmile mai mari erau folosite de primele, însă nici
pentru armata comună locurile de cazare nu erau suficiente. Pentru Armata

111 hl 1438 (1873).
Teritorială Regală Ungară rămânea doar restul de clădiri mai mici, în care
putea fi găzduită doar o companie. Cazarea honvezilor a arătat la început o
imagine pestriță. Pe lângă clădirile de stat au fost folosite clădirile mai mari
puse la dispoziție de orașe și comune; mai ales pentru birouri și depozite
erau utilizate case particulare, dar soldați erau încartiruiți chiar și la familii
individuale. Pentru a diminua aceste dificultăți, încă de la începutul anilor
’70 au fost ridicate tabere de corturi. S-au făcut eforturi ca fiecare district de
honvezi să dispună de o astfel de tabără, unde în momentul manevrelor se
puteau concentra mai multe mii de soldați. În anul 1879 existau deja patru
tabere la Târgu Mureș (Marosvásárhely, Neumarkt), Košice (Kassa, Kas-
chau), Lugoj (Lugos) și Pécs, în care la un moment dat puteau fi încartiruiți
aproximativ 18.000 de oameni și 1700 de cai. Casele din lemn care-i adă-
posteau erau folosite doar în lunile calde, căci în sezonul rece se dovedeau
neadecvate.
În anul 1879 au fost emise două legi importante: Articolul de lege
XXXVI/1879 privind încartiruirile și Articolul de lege XXXVII privind
construcția cazărmilor. Acestea două, ale căror dispoziții erau valabile
pentru întreaga Monarhie, abordau în detaliu problemele legate de caza-
rea permanentă și temporară, comună și individuală a militarilor, stabileau
condițiile privind caracterul adecvat al obiectivelor, necesitățile celor ce
urmau să fie cazați, remunerațiile și organele obligate să asigure locurile de
cazare. Utilizarea cazărmilor aflate în proprietatea statului intra în aria de
competență a Ministerului honvezilor, iar toate celelalte aspecte ale încarti-
ruirilor – aflate în proprietatea orașelor, comunelor sau a privaților – au fost
transferate administrațiilor locale. Începând din acel moment, organele mi-
litare puteau ajunge doar prin intermediul acestora la locuri de încartiruire
definitive ori provizorii.
Reglementarea prin lege a aspectelor legate de încartiruire a avut și în
Ungaria efecte benefice asupra construirii de cazărmi. Numărul proiectelor
de extindere sau construire a cazărmilor a crescut, ritmul realizării lor din
bugetul apărării și din resursele financiare ale orașelor și comunelor s-a ac-
celerat, chiar dacă doar la o scară modestă. Problema îmbunătățirii cazării
soldaților a stat aproape neîntrerupt pe ordinea de zi a ședințelor organelor
administrative. Cazarea unităților individuale era în interesul lor, deoare-
ce închirierea cazărmilor le oferea un venit garantat, iar satisfacerea nevoii
de alimente și a celorlalte necesități a intensificat circulația mărfurilor; nu
în ultimul rând, viața acelui loc devenea mai colorată, mai activă. La finele
anului 1888, infanteria de honvezi era cazată în 34 de obiective erariale și

58 închiriate, iar cavaleria în opt obiective erariale și 12 închiriate.112 Ală-
turi de înmulțirea spațiilor de cazare s-au făcut eforturi pentru a găzdui mai
multe subdiviziuni în obiective individuale, în special după tranziția spre
jumătăți de brigadă, iar apoi spre organizarea regimentelor, fiindcă aceste
schimbări în organizare presupuneau masarea batalioanelor. Eforturile au
fost încununate de succes, dovadă că în 1898 s-au putut caza împreună în
patru localități câte trei batalioane și în 18 localități câte două batalioane.113
În afară de cazărmi au fost construite și institute școlare, spitale, depozite
și poligoane de exerciții. Sarcinile crescute au determinat asigurarea nevo-
ilor de personal la nivel de conducere. Pentru a rezolva nevoia de personal
de specialitate, în 1910 lucrările de construcție au fost coordonate de 16
persoane (doi maiori, nouă căpitani și cinci locotenenți-majori) – împărțiți
între ministerul honvezilor și comandamentele de district. Acest efectiv
a crescut în anul 1914 la 24 de persoane (trei maiori, 13 căpitani și opt
locotenenți-majori).114
Însemnătatea organelor însărcinate cu proiectele militare de cons
trucții a crescut continuu după 1910. Acest lucru se datorează progresului
tehnologiei de construcție și – făcând abstracție de unele perioade scurte
– înmulțirii numărului celor aflați sub arme. Aceștia au contribuit în do-
meniul lor special – conectați la organizarea Armatei Regale Ungare de
Honvezi și legați prin numeroase fire de viața economică a țării – în mod
semnificativ la asigurarea unei educații militare corespunzătoare timpului.
Odată cu dezvoltarea cazării comune permanente s-au creat și condiții
noi pentru instruirea militară. Faptul că 18 până la 24 de oameni care își pe-
treceau aproape fiecare minut al zilei împreună erau adunați laolaltă într-un
dormitor făcea posibilă monitorizarea permanentă a comportamentului și a
judecății soldaților și promova adaptarea lor la normele morale oficiale. Pen-
tru a obține rezultate în acest sens, ofițerii și subofițerii au avut la dispoziție o
gamă largă de resurse: de la persuadarea făcută cu răbdare și până la restricția
drastică a libertății personale și arestul. Educația prin persuadare nu a ajuns
niciodată o metodă răspândită la honvezi. Ordinea strictă și caracterul închis
al vieții în cazarmă au favorizat strădania comandanților către uniformita-
112 hl hm (anexă), hadkészültségi jelentés facs. nr. 32, 1403 (1889).

113 Szurmay, A honvédség fejlődésének története, p. 124 și urm.
te, dar îi forța totodată pe soldați să renunțe la propria lor personalitate, să

execute mecanic, fără să judece, ordinele. Soldatul petrecea timpul rămas li-
ber după instrucție în camera de 4,5 m2 care îi reveneau regulamentar, însă
nici acest timp nu trecea fără deranj. El trebuia să-și curețe în mod constant
echipamentul și îmbrăcămintea, făcea curat în spațiul său ori ajuta la dife-
rite activități în cazarmă. Și perioada dedicată mesei o petrecea de cele mai
multe ori stând la coadă la cazan, cu spălatul gamelei și pregătirea pentru noi
activități. Viața soldatului avea loc în două lumi. Una dintre acestea era cea
de acasă, la care se gândea cu dor, în orele lui de liniște, seara sub pătură,
iar cealaltă era lumea din cazarma înconjurată de ziduri înalte, pe care o ura,
fiindcă îi provoca de obicei numai chin.115 Discrepanța dintre cele două de-
venea tot mai adâncă, în măsura în care eforturile de a-l ține cât mai departe
de lumea de afară deveneau mai puternice. Mișcarea socialistă și cea antimi-
litaristă devenită în paralel tot mai puternică în Ungaria ultimului deceniu
al secolului al XIX-lea nu au rămas fără efecte nici în rândurile soldaților.
Recruții încorporați și membrii unităților de asistență care au fost comandați
împotriva demonstranților au adus cu ei noile idei. Nu era deloc rar ca în ca-
zărmi să fie găsite manifeste socialiste. Ca mijloc de contracarare, condițiile
din cazarmă au devenit și mai stricte și închise, aici dezvoltându-se o ideolo-
gie specifică de cazarmă, care, pentru a influența soldații în sensul aspirațiilor
politice conservatoare, a așezat în centrul atenției fidelitatea față de patria
simbolizată prin rege și supunerea necondiționată față de superiori. Cazăr-
mile au devenit creuzetele în care s-a încercat sudarea într-o masă incoloră și
unitară a maselor nemulțumite din cauza antagonismelor naționale și sociale,
pentru ca în felul acesta fundamentele societății să rămână neatinse. Nu este
o coincidență faptul că mai multe cântece soldățești deplâng caracterul sterp
al vieții de cazarmă și amărăciunea tinerilor care trăiau acolo, fiind cântate cu
mult drag: „Cazarmă, cazarmă, nu ești casa lui Dumnezeu, iubiții atâtor fete
frumoase, blonde și brunete, se veștejesc printre zidurile tale...”116
115 Alfons Danzer, Gustav Bancalari și Franz Rieger, Unter den Fahnen. Die Völker Öster-
reich-Ungarns in Waffen (Praga-Viena-Leipzig, 1889); Sámuel Mezei, „A miskolci 15.
huszárezred 5. századának ténykedése 1909-1910-ben és az 1914. évi mozgosítás”, me-
moriu, hl 2718, Budapesta, 1973).
116 Din maghiară: „Kaszárnya, kaszárnya, nem az isten háza./ Sok csinos szőke, barna lány-
nak hervad benne a babája...”
7. Sănătatea și justiția, preoțimea militară
7.1. Sănătatea
Concomitent cu înființarea Armatei Teritoriale Regale Ungare a înce-
put și dezvoltarea îngrijirii medicale. La conducerea acesteia a fost numit
din 1869 un medic de stat-major a cărui funcție a fost preluată din 1883
de un departament special al ministerului. În primii ani au fost numite 22
de persoane, care au ocupat nu numai posturile organelor centrale, ci și pe
cele ale celor 10 batalioane. În 1870 existau medici la toate batalioanele,
ceea ce a permis descentralizarea muncii medicale și a făcut posibilă înde-
plinirea atribuțiilor medicale legate de recrutare. Printre medici s-au aflat la
început puțini ofițeri de carieră; aceștia erau majoritar civili care efectuau
activitățile medicale în cadrul armatei ca ocupație secundară. Numărul per-
sonalului angajat a crescut însă curând, după ce remunerarea și raporturile
lor de muncă au fost reglementate. În 1877 activau 65 de medici militari
la honvezi, iar la finele secolului erau deja 156.117 Ei trebuiau să posede
cunoștințe speciale pentru a-și practica meseria. Cu intervențiile chirurgi-
cale în campanie se familiarizau într-un curs militar de șase luni la Viena, iar
cunoștințele privind funcționarea unui spital militar și cele administrative
și le însușeau în trei luni de practică într-un spital al armatei comune. Înce-
pând cu anul 1884, facultățile de medicină din Budapesta și mai apoi de la
Cluj s-au implicat în pregătirea continuă a medicilor militari. Aici se învăța,
într-un curs de trei luni, serviciul sanitar de campanie și cartografia. După
absolvirea acestui curs, cei mai buni dintre studenți puteau să participe la
cursuri pentru operații.
Personalul auxiliar necesar serviciului de sănătate – infirmierii și așa-
numiții asistenți curanți – au fost formați la școlile de trupe, de unde ajun-
geau în spitalele armatei chezaro-crăiești comune pentru a dobândi acolo
practica necesară. În anii ’90 a început și instruirea subofițerilor sanitari,
atât la infanterie, cât și la husari. Eforturile amintite au făcut posibilă for-
marea unor patrule de infirmieri (un subofițer sanitar, patru infirmieri), cu
117 „Szervi határozványok a magyar királyi honvéd orvosi tisztikar számára”, Rendeleti Köz-
löny 4/1896; 34/1913; H-14, Szabályzat a magyar királyi honvéd egészségügyi szolgálat-
ra, Părțile I-II (Budapesta, 1900, 1903).
care au fost dotate începând cu anul 1914 toate companiile de infanterie și

bateriile de artilerie.
În primele două decenii încă nu fuseseră create instituții sanitare ale
honvezilor. Bolnavii erau tratați în spitalele civile sau ale armatei. Încă nu
fuseseră înființat farmaciile militare, iar nevoile de medicamente erau aco-
perite prin instituțiile de sănătate menționate mai sus. Câteva instituții au
apărut abia la începutul anilor ’90. Case de sănătate au fost ridicate la Ne-
utra (Nyitra, Nitra) în 1891, Sissek (Sziszek, Sisak) în 1893, Félegyháza și
Körmend în 1894, spitale pentru trupe la Debrețin (Debrecen) în 1895,
Szegedin, Munkács (Mukačevo, Mukačiv) și Târgu Mureș (Marosvásár-
hely) în 1896. În 1898 a fost deschis la Budapesta un spital de garnizoană
cu 204 paturi, având și o farmacie proprie, și care era un indicator al pro-
gresului calitativ.
7.2. Justiția
Legea penală militară s-a bazat în Ungaria pe același principii ca și în ar-
mata chezaro-crăiască, întrucât Codul penal militar austriac, adoptat la 15
ianuarie 1855, a rămas în vigoare, cu unele modificări, și după dualism. Fie-
care capitol al Codului penal enumera și stabilea în detaliu contravențiile și
infracțiunile, iar făptuitorii erau trași la răspundere penală.118 La acestea se
mai adăuga și acea parte a regulamentului serviciului militar care le trans-
fera superiorilor atribuții penale atunci când unii dintre subordonați comi-
teau contravenții sau infracțiuni.
La Honvéd – altfel decât la armata comună – au fost organizate curți
militare în numai două instanțe. Deja în anul 1868 a fost creată ca primă
instanță judecătoria de district (comandantul de district funcționa ca șef al
judecătoriei, cu încă doi auditori și asesori). În 1870 a luat ființă tribunalul
honvezilor în capitală, care îndeplinea funcția de curte de a doua instanță și
controla de asemenea mersul justiției militare și închisorile judecătoriilor
de district (cuprinzând un președinte general, auditor general, doi audi-
tori locotenenți-majori, auditorul de stat-major, ofițerii în subordine). În
Ungaria era prevăzută doar în caz de război înființarea unei curți de a treia
instanță sub denumirea de „Curtea Supremă a Honvezilor”.
118 Kálmán Pap, A katonai büntető és fegyelmi fenyitőjog kézikönyve (Budapesta, 1888).
La prima organizare a Ministerului Honvezilor a fost creat un post

pentru un maior auditor având funcția de conducere a justiției militare.
Câțiva ani mai târziu, în 1876, această atribuție a fost preluată de „un depar-
tament de justiție”, iar în anii de dinaintea Primului Război Mondial de „un
grup de justiție”. Conducerea dispunea, începând cu 1875, de un auditor
general, iar din 1910, reprezentând funcția de auditor general, un ofițer de
rangul unui feldmareșal-locotenent.
Efectivul instanțelor era compus din persoane cu formație juridică
având examenul de avocat sau judecător susținut, la care Armata Chezaro-
Crăiască a contribuit la început prin transferarea de auditori. Mai târziu,
Honvédul s-a ocupat de aceasta prin angajarea de practicanți la comanda-
mentele de district, iar din 1898 prin organizarea de cursuri speciale sub
conducerea și supravegherea Curții Supreme de Justiție. Toate acestea au
condus la creșterea numerică a corpului ofițerilor auditori, care la început
abia depășea 10 persoane, în 1894 ajungea la 38, iar în 1898 la 50.
Instanțele districtuale nu dispuneau în primul deceniu de instituții
corecționale proprii, sau dispuneau de ele doar într-o formă limitată.
Condamnații își executau pedepsele mai ales în închisorile civile. Începând
cu anii ’80 au funcționat închisori ale districtelor aflate inițial sub suprave-
gherea unui subofițer, iar din 1903 sub cea a unui ofițer. Între zidurile lor își
executau pedeapsa dată de sentințele instanțelor anual 400-500 sau chiar
mai mulți soldați.119
7.3. Preoțimea militară

În Ungaria, educația soldaților în spirit religios a fost o sarcină prescrisă le-
gal.120 Simultan cu crearea Armatei Teritoriale Regale Ungare au trebuit să se
depună eforturi și în sensul acestei cerințe. S-a decretat ca preoții din teritoriu
aparținând diferitelor confesiuni să aibă competențe în catehizarea soldaților
activi. Această practică nu s-a schimbat nici prin decizia asupra confesorilor
spirituali ai honvezilor din 1874, nici prin modificările din anul 1898 con-
form cărora aceștia au fost împărțiți în două grupe: activă și de rezervă.121
119 hl hm 1663 (1884); 1273 (1885); 1320 (1886); 2478 (1887); 1730 (1888); 1403
(1889); 1389 (1890); 1376 (1891).
120 GAl LIII/1868, § 21.
121 Rendeleti Közlöny 23/1874.
La trupe și la organele militare teritoriale nu au ajuns niciodată capelani

angajați ai honvezilor. Înainte de Primul Război Mondial se găseau în stare
activă patru clerici romano-catolici, doi preoți de honvezi și doi profesori de
religie care activau la instituțiile școlare și în spitalul de garnizoană din Buda-
pesta.122 Activitățile acestora erau extinse nu doar asupra predării religiei și a
consilierii spirituale. Înregistrarea în matricole, chestiunile legate de botez,
căsătorie, înmormântări și cele legate de schimbarea confesiunii au rămas în
aria de competență a parohiilor existente. Numirea ca preot de honvezi nu a
determinat numai aria de competență, ci servea și ca o justificare pentru cla-
sarea într-o categorie superioară de remunerație. În mod diferit de practica
armatei comune, preoții de honvezi rămâneau în sânul diocezei lor de ori-
gine, iar prin aceasta în subordinea episcopului diecezan în ceea ce privește
chestiunile bisericești și activitatea de catehizare. În chestiunile juridice lega-
te de raporturile de muncă, ei erau supuși autorităților Honvédului.
Capelanii rezerviști au primit încă înainte de cei activi, adică începând
din 1876, un loc în organizația honvezilor. Numărul lor a crescut, uneori
mai repede decât era necesar, dar în final a rămas constant, până la izbucni-
rea Primului Război Mondial, la 20.123 De-a lungul deceniilor, clericii se re-
crutau din diferite surse. La început, cei care-și terminau serviciul în armata
comună și cei nou-consacrați și hirotoniți ajungeau automat în efectivul
de rezervă al honvezilor. Din cauză că efectivul astfel rezultat depășea de
multe ori necesitățile de război, din 1889 s-a trecut la voluntariat. Din acest
moment erau luați în efectiv doar cei care solicitau asta. Corespunzător
compoziției confesionale a trupelor, între aceștia se găseau și reprezentanți
ai altor religii decât cea romano-catolică: greco-catolici, greco-ortodocși,
evanghelici, reformați și de rit mozaic. Pentru implicarea lor la mobilizare,
la fel ca în armata comună, au fost repartizate fiecărei divizii infanterie și
cavalerie de honvezi câte doi capelani. Locul serviciului lor era desemnat
deja pe timp de pace, procedură în care au fost luate în considerare mai ales
raporturile de confesiune și naționalitate ale trupelor, dar și ca parohiile să
nu ajungă în momentul mobilizării fără preot.
După mobilizare, preoții nu intrau sub competențele autorităților
teritoriale bisericești. Conducerea clericilor catolici era preluată la fie-
care comandament de armată de câte un superior de campanie, iar la cei

123 Ibid.
aparținând celorlalte confesiuni de preotul de campanie având cel mai înalt

rang și aceeași confesiune. Întrucât diviziile de honvezi se asociau cu arma-
ta comună și ajungeau astfel în subordinea ei, normele generale se referau
și la capelanii din trupele Honvéd. Un capelan de la honvezi își exercita
funcția de preot și în cadrul Armatei Chezaro-Crăiești staționate acolo, și
invers, un preot al Armatei Chezaro-Crăiască activa și la trupele de honvezi
dacă nu apăreau incompatibilități lingvistice. Capelanii repartizați la spita-
lele de honvezi la divizii erau clasificați la gradul de căpitan și remunerați
în consecință.
8. Armata de Rezervă Regală Ungară

Introducerea serviciului militar general a însemnat – după cum am
văzut – că nu toți bărbații încorporabili prestau serviciul militar. Mulți au
scăpat de înrolare din numeroase motive, adesea de natură juridică. Im
plicarea lor în apărare a fost reglementată prin paragraful 5 al Legii apărării
din anul 1869 privind armata de rezervă, precum și prin Articolul de lege
XLII/1868, care expuneau în detaliu dispozițiile legale. Legiuitorul a por-
nit de la ideea că – dacă țara ar ajunge într-un conflict militar – se vor orga-
niza diferite trupe de rezervă cu scopul de a veni în ajutor la activitățile de
război și pentru a presta muncă și alte servicii necesare efortului de război.
Trupele se adunau pe bază de voluntariat și erau compuse din aceia care nu
erau nici în armata comună și nici în cea de honvezi. Ofițerii și locțiitorii
lor erau aleși pentru vremuri de război. Oamenii din Armata de Rezervă
nu aveau uniformă, iar deosebirea de populația civilă se făcea doar printr-o
banderolă tricoloră pe care o purtau la braț.
În curând s-a dovedit lipsa de eficiență a acestui sistem. Adunarea
trupelor a întâmpinat mari dificultăți din pricina incertitudinilor legate de
anunțarea voluntară. Cea mai mare problemă a fost însă faptul că propu-
nerea legată de Armata de Rezervă a fost respinsă în partea de vest a Im-
periului. Acest du-te-vino a acționat ca o frână și în aplicarea legislației în
Ungaria. La o soluție definitivă s-a ajuns doar în 1886, când noul Articol de
lege XX/1886 a eliminat voluntariatul și a impus obligativitatea serviciului
în armata de rezervă pentru toți bărbații de la 19 până la 42 ani, indiferent
dacă au fost sau nu soldați. Ofițerii aflați la pensie sau în afara serviciului pu-
teau fi chemați la serviciu până la vârsta de 60 de ani. Obligația serviciului

militar începea din data de 6 ianuarie a anului în care un cetățean împlinea
19 ani și se termina la sfârșitul anului în care împlinea 42 de ani. Din punc-
tul de vedere al implicării, cei din Armata de Rezervă erau împărțiți în două
grupe: (I) de la 19 până la 37 de ani; (II) de la 38 la 42 de ani. În prima gru-
pă se aflau cei care au avut deja parte de instrucție militară. Sarcina lor era
de a înlocui pierderile de război ale armatei comune și ale honvezilor atunci
când numărul rezerviștilor de schimb nu mai era suficient. În acest scop,
membrii Armatei de Rezervă erau împărțiți în batalioane de infanterie și es-
cadroane independente de husari. Membrii celeilalte grupe, care cuprindea
cele mai în vârstă cinci contingente anuale și pe aceia care au fost eliberați
de serviciul de campanie sub orice fel de titlu, au fost adunați pentru a efec-
tua lucrări de întărire, de reparație a străzilor și alte lucrări necesare pentru
război, în grupuri de lucrători ai Armatei de Rezervă.
Ambele părți ale Monarhiei Austro-Ungare au fost împărțite în distric-
te ale Armatei de Rezervă care erau identice cu raioanele de suplimentare
ale batalioanelor. După dispoziția Ministerului Honvezilor din anul 1887,
fiecare cerc de rezervă al honvezilor trebuia să constituie un batalion de
infanterie al Armatei de Rezervă clasa I, o companie de înlocuire și un ba-
talion de infanterie al Armatei de Rezervă clasa a II-a fără companie de în-
locuire. Numerotarea batalioanelor din clasa I era de la 1 până la 92, a celor
de clasa a II-a de la 93 până la 184. Începând din 1889, batalioanele au fost
concentrate în jumătăți de brigăzi ai Armatei de Rezervă, iar din 1890 în
regimente. Cavaleria de honvezi forma un escadron independent de husari
al Armatei de Rezervă. Nevoia de cai a acestuia era asigurată de restul de cai
ai regimentelor de husari și de caii mobilizați și cumpărați. Pentru depozita-
rea uniformelor introduse între timp au fost înființate depozite ale Armatei
de Rezervă la batalioanele de infanterie și regimentele de husari.
Problemele Armatei Maghiare de Rezervă au fost coordonate la ni-
vel înalt de un departament constituit în acest scop în cadrul Ministeru-
lui Honvéd. Autoritățile subordonate acestuia au fost departamentele de
district ale Armatei de Rezervă (din 1891) și comandamentele Armatei de
Rezervă care activau la comandamentele de divizie (de brigadă) și ale ba-
talioanelor. Din 1 martie 1913 au fost formate 32 de comandamente de
regiment ale Armatei de Rezervă, care au preluat sarcinile comandamen-
telor de batalioane. În afară de autoritățile și comandamentele militare, de
chestiunile Armatei de Rezervă se ocupau și organele administrative civile:

autoritățile politice, birourile judecătorilor cercuali și administrațiile co-
munale. Ministrul respectiv al honvezilor se preocupa personal de ches-
tiunile Armatei de Rezervă. Ele se preocupa de luarea măsurilor necesare
referitoare la organizarea, înarmarea, dotarea Armatei de Rezervă, transmi-
tea ordinul monarhului cu privire la mobilizare și ordona demobilizarea.
Organele districtelor, ale diviziilor (brigăzilor) doar publicau regulamentul
ministerial de a căror punere în aplicare erau responsabili comandanții de
batalion, iar mai apoi cei de regiment. Aceștia conduceau cărțile de efectiv
și realizau sarcinile militare și economice.
Ofițerii Armatei de Rezervă erau numiți la propunerea Ministerului
Honvéd de către monarh. Între ei se găseau și ofițeri pensionari potriviți
pentru serviciu, dar și cei în afara serviciului, precum și voluntari, persoane
civile potrivite pentru serviciul de ofițer. Efectivul subofițerilor era compus
din cei retrași din armată sau de la honvezi. În caz de nevoie, soldații erau
însărcinați fără plată să ocupe posturile de subofițeri.
Obligația efectuării faptice a serviciului militar în Armata de Rezervă
începea propriu-zis prin apelul ministrului. După publicarea acestuia, toate
persoanele vizate trebuiau să se pregătească pentru încorporare. Asta în-
semna că nimeni nu putea să părăsească teritoriul districtului fără acordul
autorităților; dacă cineva primea apelul într-un alt departament, era obligat
să se raporteze pentru înscriere în registru la autoritatea locală, iar cine avea
reședința în străinătate trebuia să se întoarcă numaidecât acasă. Apelul nu
însemna încă obligația de încorporare. Ea era dispusă separat. Obligația
aceasta se putea referi doar la un contingent sau la altul, doar la o parte a
țării sau la toată țara. Efectivul de război al Armatei de Rezervă a Ungariei
număra în 1914 între 140.000 și 150.000 de oameni. Mulți dintre aceștia
au participat în cadrul batalioanelor de marș ale celor 32 de regimente ale
infanteriei sau în companiile de marș ale celor 10 regimente de husari pe
câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial.
Referințe bibliografice
i. dezvoltarea economică
(p. 1-106)
Addison, Angus, Economic Growth in the West (New York-Londra, 1964).

Allmayer-Beck, Max von, Materialien zum österreichischen Kartellwesen (Viena, 1910).
Angerstein, Wilhelm, Fünfundzwanzig Jahre österreichische Finanzpolitik (Leipzig-
Cassel-Berlin, 1874).
Baernreither, Joseph Maria, „Sozialreform in Österreich”, Zeitschrift für Volkswirtschaft,
Sozialpolitik und Verwaltung 2 (1892).
Bachmayer, Otto, „Die Geschichte der österreichischen Währungspolitik”, Schriften
reihe der österreichischen bankwissen-schaftlichen Gesellschaft 4/12 (1960).
Beckerath, Erwin von, „Die neuere Geschichte der deutschen Finanzwissenschaft”, in
Wilhelm Gerloff și Franz Neumark (coord.), Handbuch der Finanzwissenschaft, vol.
II (Tübingen, 21955).
Beer, Adolf, Die Finanzen Österreichs im 19. Jahrhundert (Praga, 1877).
Beer, Adolf, Der Staatshaushalt Österreich-Ungarns seit 1868 (Praga, 1881).
Benedikt, Heinrich, Die wirtschaftliche Entwicklung in der Franz-Joseph-Zeit (Wiener
Historische Studien 4, Viena-München, 1958).
Bericht des österreichischen Eisenbahnarchivs (Viena, 1913).
Blum, Jerome, Noble Landowners and Agriculture in Austria 1815-1848 (Baltimore,
1948).
Böhme, Helmut, Deutschlands Weg zur Großmacht. Studien zum Verhältnis von Wirtschaft
und Staat während der Reichsgründungszeit 1848-1881 (Köln-Berlin, 1966).
Brachelli, Heinrich F. și Franz Migerka, Österreichs commerzielle und industrielle
Entwicklung in den letzten Jahrzehnten (Viena, 1873).
Bráf, Albin, „Artikel Land- und forstwirtschaftliches Unterrichtswesen”, in Ernst
Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des
gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. III (Viena, 21909).
Brezigar, Emil, „Die wirtschaftlichen Konjunktur- und Depressionswellen in Öster
reich seit dem Jahre 1896”, Zeitschrift für Volkswirtschaft, Sozialpolitik und Verwal-
tung 23 (1914).
Brunner, Otto, Land und Herrschaft. Grundfragen der territorialen Verfassungsgeschichte
Südostdeutschlands im Mittelalter (Veröffentlichungen des österreichischen Insti-
tuts für Geschichtsforschung 1, Viena, 31943).
432 Referințe bibliografice
Brusatti, Alois, „Die wirtschaftlichen Folgen des Ausgleichs von 1867”, Österreich in
Geschichte und Literatur 11 (1967).
Brusatti, Alois, Österreichische Wirtschaftspolitik vom Josephinismus zum Ständestaat
(Viena, 1965).
Brusatti, Alois, Wirtschafts- und Sozialgeschichte des industriellen Zeitalters (Graz, 21968).
Caro, Leopold, Auswanderung und Auswanderungspolitik in Österreich (Schriften des
Vereins für Socialpolitik 131, Leipzig, 1909).
Charmatz, Richard, Österreichs innere Geschichte von 1848-1907, vol. I (Leipzig, 21911).
Chlupp, P., Systematisches Handbuch der directen Steuern, vol. II (Leipzig, 51887).
Cole, William A. și Phyllis Deane, „The Growth of National Incomes”, in The Cam-
bridge Economic History of Europe, vol. VI: The Industrial Revolutions and After, ed.
Hrothgar John Habakkuk și Michael M. Postan (Cambridge, 1965).
Czeike, Felix, Liberale, christlich-soziale und sozialdemokratische Kommunalpolitik 1861-
1934. Dargestellt am Beispiel der Gemeinde Wien (Österreich Archiv, Viena, 1962).
Czedik, Alois von, Der Weg von und zu den österreichischen Staatsbahnen (Cieszyn-
Viena-Leipzig, 1913).
Czedik, Alois von, Zur Geschichte der k. k. österr. Ministerien 1861-1916, vol. II (Viena-
Teschen-Leipzig, 1917).
Czoernig, Carl Freiherr von, Das österreichische Budget für 1862, vol. II (Viena, 1862).
Deane, Phyllis, „Contemporary Estimates of National Income in the Second Half of
the Nineteenth Century”, Economic History Review 9 (1957).
Denkschrift des Vereins der österreichischen Eisenindustriellen (Viena, 1862).
Denkschrift über das Papiergeldwesen der österreichisch-ungarischen Monarhie, redactat de
Ministerul de Finanțe chezaro-crăiesc (Viena, 1892).
Dietzel, Carl, Das System der Staatsanleihen im Zusammenhang der Volkswirtschaft be-
trachtet (Heidelberg, 1855).
Eddie, Scott M., „Agricultural Production and Output per Worker in Hungary 1870-
1913”, Journal of Economic History 28 (1968).
Eddie, Scott M., „The Terms of Trade as a Tax on Agriculture. Hungary’s Tradewith
Austria 1883-1913”, Journal of Economic History 32 (1972).
Ehrhart, Robert, Im Dienste des alten Österreich (Viena, 1958).
Eisenmann, Louis, Le compromis austro-hongrois de 1867. Étude sur le dualisme (Paris,
1904).
Elster, Ludwig, Wörterbuch der Volkswirtschaft ( Jena, 31911).
Englisch, K. von, „Die österreichische Auswanderungsstatistik”, Statistische Mo-
natsschrift 39 (1913).
Erlacher, Gerhard, „Die Kartelle in Österreich in der Zeit zwischen 1848 und 1938”,
teză de doctorat (Graz, 1970).
Exner, Franz, Krieg und Kriminalität in Österreich (Carnegie Stiftung für Internationa-
len Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Österreichische
Serie, Viena, 1927).
Fink, Krisztina Maria, Die österreichisch-ungarische Monarchie als Wirtschaftsgemein-
schaft (Südosteuropa-Schriften 9, München, 1968).
Referințe bibliografice 433
Forberger, Rudolf, Die Manufaktur in Sachsen vom Ende des 16. Jahrhunderts (Berlin,
1958).
Francke, Ernst, Zollpolitische Einigungsbestrebungen in Mitteleuropa (Schriften des Ver
eins für Socialpolitik 90, Leipzig, 1900).
Freiberger, Gustav, Handbuch der österreichischen directen Steuern (Viena, 1887; Viena,
2
1899).
Friedjung, Heinrich, „Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867”, in Histori
sche Aufsätze (Stuttgart-Berlin, 1919).
Fuchs, Albert, Geistige Strömungen in Österreich 1867-1918 (Viena, 1949).
Fussek, Alexander, „Die Lebensmittelsorgen der österreichischen Reichshälfte in den
ersten Weltkriegsjahren”, Österreich in Geschichte und Literatur 9 (1965).
Gaertner, Alfred, Der Kampf um den Zollverein zwischen Österreich und Preußen von
1849-1853 (Straßburg, 1911).
Gaertner, Friedrich, „Der österreichisch-ungarische Ausgleich”, Archiv für Sozial
wissenschaften und Sozialpolitik 25 (1907).
Garhofer, Emil, „Hundert Jahre österreichische Gewerbepolitik”, in Hans Mayer
(coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena,
1949).
Geissler, Franz, „Die Entstehung und der Entwicklungsgang der Handelskammern
in Österreich”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaf-
tsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949).
Gerhardinger, Hermann, „Aus der Vorgeschichte der österreichischen Handels- und
Gewerbekammern”, in Tiroler Wirtschaft in Vergangenheit und Gegenwart, vol. II
(Schlernschriften 78, Innsbruck, 1951).
Gerloff, Wilhelm și Franz Meisel (coord.), Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. III
(Tübingen, 1929).
Glaser, J. C., Die Handelspolitik Deutschlands und Österreichs etc. (Berlin, 1850).
Glass, David Victor și E. Grebenik, „World Population 1800-1950”, in The Cambridge
Economic History of Europe, vol. VI : The Industrial Revolutions and After, ed.
Hrothgar John Habakkuk și Michael M. Postan (Cambridge, 1965).
Grailer, Iring, „Das österreichische Verkehrswesen im Wandel eines Jahrhunderts”, in
Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-
1948 (Viena, 1949).
Gratz, Alois, „Die österreichische Finanzpolitik von 1848-1948”, in Hans Mayer (co-
ord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949).
Gratz, Gustav și Richard Schüller, Die äußere Wirtschaftspolitik Österreich-Ungarns.
Mitteleuropäische Pläne (Carnegie Stiftung für Internationalen Frieden: Wirt-
schafts- und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Österreichische und Ungarische
Serie, Viena, 1925).
Gross, Nachum Th., „An Estimate of Industrial Product in Austria in 1841”, Journal of
Economic History 28 (1968).
Gross, Nachum Th., „Industrialization in Austria in the Nineteenth Century”, teză de
doctorat (Berkeley, 1966).
Grünberg, Carl, Die Bauernbefreiung und die Auflösung des gutsherrlich-bäuerlichen

Verhältnisses in Böhmen, Mähren und Schlesien, 2 vol. (Leipzig, 1894).
Grünberg, Carl, „Die handelspolitischen Beziehungen Österreich-Ungarns zu Ru
mänien, Serbien und Bulgarien”, in Beiträge zur neuesten Handelspolitik Österreichs
(Schriften des Vereins für Socialpolitik 93, Leipzig, 1901).
Grunzel, Joseph, „Die handelspolitischen Beziehungen Deutschlands und Österreich-
Ungarns”, in Beiträge zur neuesten Handelspolitik Österreichs (Schriften des Vereins
für Socialpolitik 93, Leipzig, 1901).
Gruss, Otto, „Ein Jahrhundert österreichischer Binnenhandel”, in Hans Mayer (coord.),
Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949).
Guelich, Gustav von, Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe und des Acker-
baus etc. ( Jena, 1830).
Hanák, Péter, „Ungarn in der Habsburgermonarchie”, in Friedrich Engel-Janosi și
Helmut Rumpler (coord.), Probleme der franzisko-josephinischen Zeit (Viena, 1967).
Hansmeyer, Karl Heinrich, Der öffentliche Kredit (Frankfurt a. M., 1970).
Hasselmann, Erwin, Geschichte der deutschen Konsumgenossenschaften (Frankfurt a. M.,
1971).
Hellbling, Ernst C., Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte (Viena, 1956).
Henderson, William O., The Zollverein (Londra, 1959).
Hertz, Friedrich, Die Produktionsgrundlagen der österreichischen Industrie vor und nach
dem Kriege (Viena-Berlin, 61917).
Hock, Carl von, „Die Verhandlungen über ein österreichisch-deutsches Zollbündnis
1849-1864”, Österreichische Revue 1864/1865
Hoffmann, Walther G., Das Wachstum der deutschen Wirtschaft seit der Mitte des 19.
Jahrhunderts (Berlin, 1965).
Jöhr, Walter A., „Wirtschaftspolitik”, in Staatslexikon, Recht-Wirtschaft-Gesellschaft, ed.
Görres-Gesellschaft, vol. VIII (Freiburg, 61963).
Joseph Kreibig, „Unser Währungs- und Münzwesen während der letzten fünfzig Jahre”,
Österreichisch-ungarische Revue 24 (1899).
Kamitz, Reinhard, „Die österreichische Geld- und Währungspolitik von 1848 bis
1848-1948 (Viena, 1949).
Katus, László, „Economic Growth in Hungary During the Age of Dualism 1867-1913.
A Quantitative Analysis”, Social-Economic Researches on the History of East-Central
Europe (Studia Historica Academiae Scientiarum Hungaricae 62, Budapesta,
1970).
Kausel, Anton, Nandor Nemeth și Hans Seidel, „Österreichs Volkseinkommen 1913-
1963”, Monatsberichte des ösrerreichischen Instituts für Wirtschaftsforschung 14, nu-
măr special (1962).
Klabouch, Mi, Die Gemeindeselbstverwaltung in Österreich 1848-1918 (Österreich
Archiv, Viena, 1968).
Klun, Viktor F., Statistik Österreich-Ungarns (Viena, 1876).
Kohn, Ignaz, Eisenbahnjahrbuch der österr.-ungar. Monarchie, vol. II (1869).
Kolmer, Gustav, Parlament und Verfassung in Österreich, vol. II (Viena-Leipzig, 1902);

III (Viena-Leipzig, 1905).
Kramář, Karel, Das Papiergeld in Österreich seit 1848 (Leipzig, 1886).
Kreibig, Joseph, „Unser Währungs- und Münzwesen während der letzten fünfzig
Jahre”, Österreich-ungarische Revue 24 (1899).
Kriser, B., „Artikel Eisenbahnen (technisch)”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (co-
ord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen
öffentlichen Rechtes, vol. I (Viena, 21905).
Landes, David S., „Technological Change and Development in Western Europe 1750-
1914”, in The Cambridge Economic History of Europe, vol. VI: The Industrial Revoluti-
ons and After, ed. Hrothgar John Habakkuk și Michael M. Postan (Cambridge, 1965).
Láng, Ludwig, Hundert Jahre Zollpolitik (Viena, 1906).
Licht, Stephan, „Die Arbeiterschutzgesetzgebung Österreichs, insbesondere die
Arbeitsversicherung”, Die Neue Zeit 7 (1889).
Lotz, Walther, Die Ideen der deutschen Handelspolitik 1860-1891 (Leipzig, 1892).
Macartney, Carlile A., The Habsburg Empire 1790-1918 (Londra, 1968).
Marchet, Gustav, 1848-1888. Ein Rückblick auf die Entwicklung der österreichischen
Agrarverwaltung (Viena, 1889).
März, Eduard, Österreichische Industrie- und Bankpolitik in der Zeit Franz Josephs I. Am
Beispiel der k. k. priv. Österreichischen Credit-Anstalt für Handel und Gewerbe (Viena-
Frankfurt-Zürich, 1968).
Mamroth, Karl, Die Entwicklung der österreichisch-deutschen Handelsbeziehungen 1849-
1865 (Berlin, 1887).
Mataja, Viktor, „Artikel Gewerbeverfassung”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich
öffentlichen Rechtes, vol. II (Viena, 21906).
Matis, Herbert, Österreichs Wirtschaft 1848-1913. Konjunkturelle Dynamik und
gesellschaftlicher Wandel im Zeitalter Franz Josephs I. (Berlin, 1972).
Matlekovits, Alexander, „Die volkswirtschaftliche Gesetzgebung Ungarns”, Jahrbuch
für Nationalökonomie und Statistik 3/17 (1899).
Mayrhofer, Ernst, Handbuch für den politischen Verwaltungsdienst in den im Reichsrathe
vertretenen Königreichen und Ländern, ed. Anton Pace, vol. II (Viena, 1896).
Meihsl, Peter, „Die Landwirtschaft im Wandel der politischen und ökonomischen
Faktoren”, in Wilhelm Weber (coord.), Österreichs Wirtschaftsstruktur gestern–
heute–morgen, vol. II (Berlin, 1961).
Menger, Max, „Der österreichische Staatsvoranschlag für 1889”, Finanzarchiv 6 (1889).
Meyer, Robert, „Finanzwesen”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Öster
reichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen öffentlichen
Rechtes, vol. II (Viena, 21906).
Migerka, Franz, Entwicklung von Industrie und Gewerbe in Österreich in den Jahren 1848
bis 1888, ed. Kommission der Jubiläums-Gewerbe-Ausstellung (Viena, 1888).
Mommsen, Hans, Die Sozialdemokratie und die Nationalitätenfrage im habsburgischen
Vielvölkerstaat. Das Ringen um die supranationale Integration der cisleithanischen
Arbeiterbewegung 1867-1907 (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft für

Geschichte der Arbeiterbewegung in Österreich 1, Viena, 1963).
Mosser, Alois, „Die Auswirkungen der Industriepolitik auf die Sozialstruktur der öster-
reichisch-ungarischen Monarchie”, Beiträge zur historischen Sozialkunde 2 (1972).
Mulhall, Michael G., Dictionary of Statistics (ediţie nouă, Londra, 1886).
Mulhall, Michael G., Industries and Wealth of Nations (Londra, 1896).
Müller, Paul, „Österreich seit 1848”, in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreich
ischer Wirtschaftsentwicklung 1848-1948 (Viena, 1949).
Nagy, Ernst, „Artikel Ungarn, Staatsrecht”, in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (co-
ord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten österreichischen
öffentlichen Rechtes, vol. IV (Viena, 1909).
Nestorovic, Ivan Z., „Der Außenhandel Serbiens”, Volkswirtschaftliche und wirtschafts
geschichtliche Abhandlungen, ed. W. Stieda (Leipzig, 1913).
Neuwirth, Joseph, Bank und Valuta in Österreich-Ungarn 1862-1873, vol. I: Bankacte
und Bankstreit in Österreich-Ungarn (Leipzig, 1873).
Neuwirth, Joseph, Bank und Valuta in Österreich-Ungarn 1862-1873, vol. II: Die
Speculationskrisis von 1873 (Leipzig, 1874/1875).
Österreichisches Statistisches Handbuch für die im Reichsrathe vertretenen Königreiche und
Länder 1 (1882); 35 (1916/1917); 30 (1911).
Otruba, Gustav, „Die Anfänge der Sozialgesetzgebung in Österreich 1877-1887”,
Österreich in Geschichte und Literatur 17 (1968).
Peacock, Allan T. și J. Wiseman, The Growth of Public Expenditure in the United King-
dom (Princeton, 1961).
Pfaundler, Richard, Der Finanzausgleich in Österreich. Ein Beitrag zur Entwicklungs
geschichte der finanziellen Beziehungen zwischen Staat, Ländern und Gemeinden in
den Jahren 1806-1927 (Viena, 1927).
Rau, Karl Heinrich, Lehrbuch der Finanzwissenschaft, ed. Adolph Wagner (Leipzig, 61872).
Redlich, Josef, Das österreichische Staats- und Reichsproblem. Geschichtliche Darstellung
Reiches I/l (Leipzig, 1920).
Reinhard Kamitz, „Die österreichische Geld- und Währungspolitik von 1848 bis 1948”,
in Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-
1948 (Viena, 1949).
Révész, László, „Die Bedeutung des Neoabsolutismus für Ungarn”, Der Donauraum 14
(1969).
Ricardo, David, The Principles of Political Economy and Taxation, ed. J. M. Dent (Lon-
dra, 1962).
Riedl, Richard, Die Industrie Österreichs während des Krieges (Carnegie Stiftung für In-
ternationalen Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte des Weltkrieges, Öster-
reichische und Ungarische Serie, Viena, 1932).
Röll, Viktor von, Enzyklopädie des Eisenbahnwesens, vol. V (Viena-Berlin, 21914).
Rosenberg, Hans, „Political and Social Consequences of the Great Depression of

1873-1896”, Economic History Review 13 (1943).
Rosenberg, Hans, „The Struggle for a German-Austrian Customs-Union 1815-1939”,
The Slavonic and East European Review 14 (1939).
Rosenberg, Hans, Große Depression und Bismarckzeit. Wirtschaftsablauf, Gesellschaft
und Politik in Mitteleuropa (Berlin, 1968).
Rudolph, Richard L., „The Role of Financial Institutions in the Czech Crownlands
1880-1914”, teză de doctorat (Wisconsin, 1968).
Schäffle, Albert E., Aus meinem Leben, vol. I (Berlin, 1905).
Schäffle, Albert, Die Steuern, vol. I: Allgemeiner Teil (Hand- und Lehrbuch der
Staatswissenschaften 2/2, Leipzig, 1895).
Scherzer, Carl V., Das wirtschaftliche Leben der Völker (Leipzig, 1885).
Schiller, Karl, „Wirtschaftspolitik”, in Handbuch der Sozialwissenschaften, vol. XII
(Stuttgart-Tübingen-Göttingen, 1965).
Schmid, Ferdinand, „Artikel Fonds (öffentliche)”, in Ernst Mischler și Josef
Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch. Handbuch des gesamten
österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. II (Viena, 21906).
Schmidt, Kurt, „Zu einigen Theorien über die Ausdehnung der öffentlichen Ausga-
ben”, Finanzarchiv 24 (1965).
Schmölders, Günther, Allgemeine Steuerlehre (Berlin, 41965).
Schmölders, Günther, Finanzpolitik (Berlin-Heidelberg-New York, 31970).
Schöningh, Franz J., „Karl Ludwig von Bruck und die Idee Mitteleuropa”, Historisches
Jahrbuch 56 (1936).
Schumpeter, Joseph, „Eugen von Böhm-Bawerk”, in Neue Österreichische Biographie,
vol. II (Viena, 1925).
Singer, Richard, „Der erste Wiener Consumverein und seine Einrichtungen”, in
Beiträge zur Wirtschaftskunde Österreichs (Viena, 1911).
Slokar, Johann, Geschichte der österreichischen Industrie und ihrer Förderung unter
Franz I. (Viena, 1914).
Spitzmüller, Alexander, „Emil Steinbach”, in Neue Österreichische Biographie, vol. II
(Viena, 1925).
Spitzmüller, Alexander, „Staatsfinanzielle Vereinbarungen im österreichisch-ungarischen
Ausgleich”, Zeitschrift für Volkswirtschaft, Sozialpolitik und Verwaltung 17 (1908).
Spitzmüller-Harmersbach, Alexander, „... und hat auch Ursach, es zu lieben” (Viena-
München-Zürich, 1955).
Statistische Materialien über die Besteuerung und die Entwicklung der Industrie- Aktienge-
sellschaften in Österreich, zusammengestellt vom Bureau des Industrierates beim k. k.
Handelsministerium (Viena, 1904).
Statistische Rückblicke aus Österreich. Der XIV. Tagung des Internationalen statistischen
Institutesüberreicht von der k. k. statistischen Zentralkommission (Viena, 1913).
Statistische Tabellen zur Währungsfrage der österreichisch-ungarischen Monarchie, ed. Mi-
nisterul de Finanțe chezaro-crăiesc (Viena, 21896).
Statistisches Jahrbuch der österreichischen Monarchie (Viena, 1864-1882).

Stein, Lorenz von, Gegenwart und Zukunft der Rechts- und Staatswissenschaft Deutsch
lands (Stuttgart, 1876).
Stenographische Protokolle über die Sitzungen des Hauses der Abgeordneten des österr.
Reichsrathes, sesiunea a IV-a.
Strach, Hermann (coord.), Geschichte der Eisenbahnen der österreichisch-ungarischen
Monarchie, 6 vol. (Viena-Teschen-Leipzig, 1898-1908).
Strach, Hermann (coord.), Geschichte der Eisenbahnen in der österreich-ungarischen
Monarchie I/1 (Viena-Cieszyn-Leipzig, 1898).
Strauss, Rudolf, Die Lage der Chemnitzer Arbeiter in der ersten Hälfte des 19. Jahrhun-
derts, vol. I (Berlin, 1960).
Studenski, Paul, The Incomes of Nations, vol. I (New York, 1961).
Sugár, Otto, Die Industrialisierung Ungarns unter Beihilfe des Staates und der Kommunen
(Leipzig, 1908)
Sutter, Berthold, „Die Ausgleichsverhandlungen zwischen Österreich und Ungarn
1867-1918”, Südostdeutsches Archiv 11 (1968).
Szende, Paul, „Der Staatshaushalt und das Finanzsystem Österreichs und Ungarns”, in
Wilhelm Gerloff și Franz Meisel (coord.), Handbuch der Finanzwissenschaft, vol. III
(Tübingen, 1929).
Tautscher, Anton, „Geschichte der deutschen Finanzwissenschaft bis zum Ausgang
des 18. Jahrhunderts”, in Wilhelm Gerloff și Fritz Neumark (coord.), Handbuch
der Finanzwissenschaft, vol. I (Tübingen, 21952).
Tayenthal, Max von, „Die österr. Handels- und Gewerbekammern und ihre Tätig
keit im Interesse des Handels”, in Beiträge zur Wirtschaftskunde Österreichs (Viena,
1911).
Tremel, Ferdinand, „Wirtschaftliche Probleme des Ausgleichs mit Ungarn 1867”, in
Bericht über den 10. österr. Historikertag in Graz 1969 (Veröffentlichungen des
Verbandes Österreichischer Geschichtsvereine 18, Viena, 1970).
Tremel, Ferdinand, Wirtschafts- und Sozialgeschichte Österreichs (Viena, 1969).
Ulbrich, Josef, „Wirtschaftliche Beziehungen zwischen Österreich und Ungarn”,
in Ernst Mischler și Josef Ulbrich (coord.), Österreichisches Staatswörterbuch.
Handbuch des gesamten österreichischen öffentlichen Rechtes, vol. IV (Viena, 1909).
Unckel, Bernhard, Österreich und der Krimkrieg. Studien zur Politik der Donaumonarhie
in den Jahren 1852-1856 (Historische Studien 410, Lübeck-Hamburg, 1969).
Wagner, Adolph, „Staat (in nationalökonomischer Hinsicht)”, in J. Conrad et al.
(coord.), Handwörterbuch der Staatswissenschaften, vol. VII ( Jena, 1911).
Wagner, Adolph, Die Ordnung des österreichischen Staatshaushalts (Viena, 1863).
Wagner, Adolph, Finanzwissenschaft (Lehr- und Handbuch der politischen Ökonomie,
Leipzig, 21890).
Wandruszka, Adam, „Österreichs politische Struktur. Die Entwicklung der Parteien
und politischen Verbände”, in Heinrich Benedikt (coord.), Geschichte der Republik
Österreich (Viena, 1954).
Weiss, Max, „Die industriellen Unternehmungen der Stadt Wien”, in Beiträge zur
Wirtschaftskunde Österreichs (Viena, 1911).
Weitzel, Otto, „Die Entwicklung der Staatsausgaben in Deutschland. Eine Analyse der
öffentlichen Aktivität in ihrer Abhängigkeit vom wirtschaftlichen Wachstum”, teză
de doctorat (Nürnberg, 1967).
Werner, Karl-Heinz, „Österreichs Industrie- und Außenhandelspolitik 1848-1948”, in
Hans Mayer (coord.), Hundert Jahre österreichischer Wirtschaftsentwicklung 1848-
1948 (Viena, 1949).
Willcox, Walter F. și Imre Ferenczi, International Migrations, vol. I (New York, 1929).
Weltmontanstatistik, Die Versorgung der Weltwirtschaft mit Bergwerkerzeugnissen, ed. M.
Meisner, vol. I (Stuttgart, 1925).
Winkler, Wilhelm, Die Einkommensverschiebungen in Österreich während des Weltkrieges
(Carnegie Stiftung für Internationalen Frieden: Wirtschafts- und Sozialgeschichte
des Weltkrieges, Österreichische und Ungarische Serie, Viena, 1930).
Wirth, Max, Oesterreichs Wiedergeburt aus den Nachwehen der Krisis (Viena, 1876).
Wolkan, Rudolf, „Der österreichische Staatsgedanke und seine Wandlungen im Zeit
alter Franz Josephs I.”, Mitteilungen des Instituts für österreichische Geschichtsfor-
schung, vol. XI (1929).
Wysocki, Josef, „Die Staatsausgaben für Infrastruktur in Österreich 1868-1913”, teză
de doctorat (Köln, 1970).
Zöllner, Erich, Geschichte Österreichs (Viena, 1961).
ii. administrația și sistemul juridic

(p. 107-201)
Arneth, Alfred von, Geschichte Maria Theresias, vol. X (Viena, 1879).

Barker, Thomas M., Double Eagle and Crescent (Albany, 1970).
Bauer, Otto, Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie (Viena, 21924).
Bauer, Otto, Die österreichische Revolution (Viena, 1923).
Bernatzik, Edmund (coord.), Die österreichischen Verfassungsgesetze mit Erläuterungen
(Viena, 21911).
Bibl, Viktor, Zur Frage der religiösen Haltung Kaiser Maximilians II. (Viena, 1917).
Bidermann, Hermann I., Geschichte der österreichischen Gesamtstaatsidee 1526-1804,
vol. I (Innsbruck, 1867).
Brandi, Karl, Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reformation und Gegenreformation
(München, 1960).
Bucholtz, Franz B. von, Geschichte der Regierung Ferdinand des Ersten, vol. VIII (Viena,
1838).
Burian, Peter, Die Nationalitäten in Cisleithanien und das Wahlrecht der Märzrevolution
1848/49. Zur Problematik des Parlamentarismus im alten Österreich (Veröffentlich
ungen der Arbeitsgemeinschaft Ost 2, Graz-Köln, 1962).
Chlumecky, Leopold von, Erzherzog Franz Ferdinands Wirken und Wollen (Berlin, 1929).
Csáky, Moritz, Der Kulturkampf in Ungarn. Die kirchenpolitische Gesetzgebung der Jahre
1894/1895 (Studien zur Geschichte der österreichisch-ungarischen Monarchie 6)
(Graz-Köln, 1967).
Csizmadia, Andor (coord.), Die Freiheitsrechte und die Staatstheorien im Zeitalter des
Dualismus (Studia Juridica Auctoritate Universitatis Pécs Publicata 48, Budapesta,
1966).
Csizmadia, Andor (coord.), Jogtörténeti tanulmányok, 2 vol. (Budapesta, 1968).
Csizmadia, Andor și Kálmán Kovács (coord.), Die Entwicklung des Zivilrechts in Mittel
europa (Budapesta, 1970).
Csizmadia, Andor, A magyar választási rendszer 1848-1849-ben (Budapesta, 1963).
Deutsch, Karl W., Nationalism and Social Communications (Cambridge, Mass., 21966).
Diamant, Alfred, Catholics and the First Republic (Princeton, 1960).
Egyed, István, Vármegyei önkormányzat (Budapesta, 1929).
Eisenmann, Louis, Le compromis Austro-Hongrois (Paris, 1904).
Eötvös, Joseph von, Die Garantien der Macht und Einheit Österreichs (Leipzig, 1859).
Eötvös, Joseph von, Über die Gleichberechtigung der Nationalitäten in Österreich (Pesta,
1850).
Fayer, László, A magyar büntetőjog (Budapesta, 1895).
Fayer, László, A magyar bünvádi perrendtartás (Budapesta, 1905).
Ferdinandy, Géza, Magyarország közjoga (Budapesta, 1902).
Fischel, Alfred von, Der Panslawismus bis zum Weltkrieg (Stuttgart, 1919).
Fischel, Alfred von, Die Protokolle des Verfassungsausschusses über die Grundrechte
(Viena, 1912).
Fischel, Alfred von, Materialien zur Sprachenfrage in Österreich (Brünn, 1902).
Frantz, Konstantin, Die Naturlehre des Staates als Grundlehre aller Staatswissenschaft
(Leipzig-Heidelberg, 1870).
Franz, Georg, Erzherzog Franz Ferdinand und die Pläne zur Reform der Habsburgermo-
narchie (Brünn, 1942).
Glassl, Horst, Der Mährische Ausgleich (Veröffentlichungen des Sudetendeutschen
Archivs in München, München, 1967).
Haas, Arthur G., Metternich, Reorganization and Nationality 1813-1818 (Veröffentlich
ungen des Instituts für europäische Geschichte Mainz 28, Wiesbaden, 1963).
Hannak, Jacques, Karl Renner und seine Zeit (Viena, 1965).
Hantsch, Hugo, Die Geschichte Österreichs, vol. II (Graz-Viena, 1950).
Hantsch, Hugo, Die Nationalitätenfrage im alten Österreich (Wiener historische Studien
1, Viena, 1953).
Hayes, Carlton J., The Evolution of Modern Nationalism (New York, 1931).
Hertz, Frederick, Nationality in History and Politics (New York, 1950).
Huber, Alfons și Alfons Dopsch, Österreichische Reichsgeschichte (Viena-Praga-Leipzig,
2
1901).
Hugelmann, Karl Gottfried, „Das Nationalitätenrecht nach der Verfassung von 1867.
Der Kampf um ihre Geltung, Auslegung und Fortbildung”, in Karl Gottfried
Hugelmann (coord.), Das Nationalitätenrecht des alten Österreich (Viena, 1934).
Iványi, Emma (coord.), Magyar minisztertanácsi jegyzőkönyvek az első világháboru
korából 1914-1918 (Budapesta, 1960).
Jászi, Oscar, The Dissolution of the Habsburg Monarchy (Chicago, 1929).
Jászi, Oskar, Der Zusammenbruch des Dualismus (Viena, 1918).
Jellinek, Georg, Allgemeine Staatslehre (Berlin, 21905).
Kann, Robert A., Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und Idee
ngehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre
1918, 2 vol. (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft Ost 6, Graz-Köln, 1964).
Kann, Robert A., Die Restauration als Phänomen in der Geschichte (Graz, 1974).
Kann, Robert A., Kanzel und Katheder. Studien zur österreichischen Geistesgeschichte vom
Spätbarock zur Frühromantik (Viena, 1962).
Kann, „Renners Beitrag zur Lösung nationaler Konflikte im Lichte nationaler Pro-
bleme der Gegenwart”, Sitzungsberichte der Österreichischen Akademie der Wissen
schaften, phil.-hist. Klasse 279/4 (Viena, 1973).
Kann, Robert A., „The Austro-Hungarian Compromise of 1867 in Retrospect. Cau-
ses and Effect”, in L’udovit Holotík (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich
1867 (Bratislava, 1971).
Kann, Robert A., Werden und Zerfall des Habsburgerreiches (Graz-Viena, 1962).
Kelsen, Hans, Österreichisches Staatsrecht (Tübingen, 1923).
Kiszling, Rudolf, Erzherzog Franz Ferdinand von Österreich-Este. Pläne und Wirken am
Schicksalsweg der Donaumonarchie (Graz-Köln, 1953).
Klemperer, Klemens von, Ignaz Seipel. Christian Statesman in a Time of Crisis (Prince-
ton, 1972).
Kohn, Hans, The Idea of Nationalism (New York, 1944).
Krones, Franz von, Handbuch der Geschichte Österreichs von der ältesten bis zur neuesten
Zeit, vol. III (Berlin, 1881).
Leichter, Otto, Otto Bauer (Viena, 1970).
Lemberg, Eugen, Nationalismus, vol. I (Rheinbek bei Hamburg, 1964).
Lorenz, Reinhold, Türkenjahr 1683 (Viena-Leipzig 1933).
Maass, Ferdinand, Der Josephinismus, Quellen zu seiner Geschichte in Österreich 1760-
1790, vol. II: Entfaltung und Krise des Josephinismus 1770-1790 (Fontes rerum Aus-
triacarum II/72, Viena, 1953); vol. III: Das Werk des Hofrats Heinke 1768-1790
(Fontes rerum Austriacarum II/73, Viena, 1956).
Macartney, C. A., „Das ungarische Nationalitätengesetz von 1868”, in Peter Berger
(coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867. Vorgeschichte und
Wirkungen (Viena-München, 1967).
Magyarországi Rendeletek Tára 1867.
Marczali, Heinrich, Ungarische Verfassungsgeschichte (Tübingen, 1910).
Márkus, Desző (coord.), Corpus Juris Hungarici (Budapesta, 1896 și urm.).

Márkus, Desző (coord.), Magyar Jogi Lexikon, 6 vol. (Budapesta, 1898 și urm.).
Meznerics, Iván și Lajos Torday, A magyar közigazgatás szervei 1867-1937 (Budapesta,
1937).
Mitrofanov, Paul von, Josef II. Seine politische und kulturelle Tätigkeit, vol. II (Viena, 1920).
Mommsen, Hans, Die Sozialdemokratie und die Nationalitätenfrage im habsburgischen
Vielvölkerstaat, vol. I: Das Ringen um die supranationale Integration der cisleithani
schen Arbeiterbewegung 1867-1907 (Veröffentlichungen der Arbeitsgemeinschaft
für Geschichte der Arbeiterbewegung in Österreich 1, Viena, 1963).
Prinz, Friedrich, Hans Kudlich (1823-1917). Versuch einer historisch-politischen Biogra-
phie (München, 1962).
Radvánszky, Anton, „Das ungarische Ausgleichsgesetz vom Jahre 1867”, in Peter
Redlich, Josef, Das österreichische Staats- und Reichsproblem. Geschichtliche Darstellung
Reiches I/l; I/2 (Leipzig, 1920).
Renner, Karl, Das Selbststimmungsrecht der Nationen (Viena, 1918).
Renner, Karl, Österreichs Erneuerung (Viena, 1916).
Rumpler, Helmut, Das Völkermanifest Kaiser Karls vom 16. Oktober 1918 (Österreich
Archiv, Viena, 1966).
Sarlós, Béla, „A kiegyezés magyarországi jogpolitikája”, Századok 102 (1968).
Sarlós, Béla, Az 1848-1849-es forradalom és szabadságharc büntetőjoga (Budapesta, 1959).
Sarlós, Béla, Deák és Vukovics. Két igazsá-gügyminiszter (Értekezések a történeti tudo-
mányok körebői 54, Budapesta, 1970).
Schlesinger, Rudolf, Federalism in Central and Eastern Europe (Londra, 1945).
Schlitter, Hanns, Versäumte Gelegenheiten. Die oktroyierte Verfassung vom 4. März 1849
(Viena-Leipzig-Zürich, 1920).
Seipel, Ignaz, Der Kampf um die österreichische Verfassung (Viena, 1930).
Seipel, Ignaz, Nation und Staat (Viena, 1916).
Sosnosky, Theodor von, Erzherzog Franz Ferdinand (München, 1929).
Springer, Anton (coord.), Protokolle des Verfassungsausschusses im österreichischen
Reichstage 1848-1849 (Leipzig, 1885).
Srbik, Heinrich von, Metternich. Der Staatsmann und der Mensch, vol. III (München,
1954).
Srbik, Heinrich von, Wien und Versailles 1692-1697 (München, 1944).
Stamm, Eugen, Ein berühmter Unberühmter. Studien über Konstantin Frantz und den
Föderalismus (Konstanz, 1948).
Stourzh, Gerald, „Die Gleichberechtigung der Nationalitäten und die österreichische
Dezemberverfassung von 1867. Zur Entstehung und Bedeutung des Artikel 19
des Staatsgrundgesetzes über die allgemeinen Rechte der Staatsbürger”, in Peter

Stourzh, Gerald, „Die politischen Ideen Josef v. Eötvös’ und das österreichische
Staatsproblem”, Der Donauraum 11 (1966).
Strakosch, Henry E., State Absolutism and the Rule of Law (Sydney, 1967).
Sturmberger, Hans, Aufstand in Böhmen (München-Viena, 1959).
Sturmberger, Hans, Georg Erasmus Tschernembl. Religion, Libertät und Widerstand
(Forschungen zur Geschichte Oberösterreichs 3, Graz-Köln, 1953).
Sturmberger, Hans, Kaiser Ferdinand II. und das Problem des Absolutismus (München,
1957).
Sweet, Paul R., „Seipel’s view on the Anschluß in 1928”, Journal of Modern History 19
(1947).
Tremel, Ferdinand, Wirtschafts- und Sozialgeschichte Österreichs (Viena, 1969).
Tzöbl, Josef A., „Vorgeschichte des österreichisch-ungarischen Ausgleichs 1713-1867”,
in Peter Berger (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867. Vorge
schichte und Wirkungen (Viena-München, 1967).
Valjavec, Fritz, Der Josephinismus (Viena, 1945).
Veiter, Theodor, „Die Sudetenländer”, in Karl Gottfried Hugelmann (coord.), Das Na-
tionalitätenrecht des alten Österreich (Viena, 1934).
Weber, Johann, Eötvös und die ungarische Nationalitätenfrage (Südosteuropäische
Arbeiten 64, München, 1966).
Wenedikter, Richard, „Die Karpathenländer”, in Karl Gottfried Hugelmann (coord.),
Das Nationalitätenrecht des alten Österreich (Viena, 1934).
Winter, Eduard, Der Josefinismus und seine Geschichte. Beiträge zur Geistesgeschichte
Österreichs 1740-1848 (Brünn, 1943).
Wodka, Josef, Kirche in Österreich (Viena, 1959).
Žolger, Ivan, Der staatsrechtliche Ausgleich zwischen Österreich und Ungarn (Leipzig,
1910).
iii. forța armată

(p. 201-429)
A. D. A., Warum unterlag Oesterreich? Ein Mahnruf bei erneut drohender Gefahr (Mün-
chen, 1861).
Ackerl, Isabella, Walter Hummelberger și Hans Mommsen (coord.), Politik und
Gesellschaft im alten und neuen Österreich. Festschrift für Rudolf Neck zum 60. Ge-
burtstag, vol. I (Viena, 1981).
Adanir, Fikret, Die makedonische Frage. Ihre Entstehung und Entwicklung bis 1908
(Frankfurter historische Abhandlungen 20, Wiesbaden, 1979).
Allmayer-Beck, Johann Christoph, „Anatols Offiziere”, in Anatols Jahre, Beispiele aus

der Zeit vor der Jahrhundertwende. Katalog der 71. Sonderausstellung des Historischen
Museums der Stadt Wien (Viena 1981).
Allmayer-Beck, Johann Christoph, Das Heeresgeschichtliche Museum in Wien. Führer
durch das Museum, vol. I (Salzburg, 1981)
Allmayer-Beck, Johann Christoph, „Der Feldzug der österreichischen Nord-Armee
nach Königgrätz”, in Entscheidung 1866. Der Krieg zwischen Österreich und Preußen,
ed. Wolfgang von Groote și Ursula von Gersdorff (Stuttgart, 1966).
Allmayer-Beck, Johann Christoph, „Die Militärgeschichtsschreibung in Österreich
von ihren Anfängen bis zum Jahre 1918”, in Militärgeschichte in Deutschland und
Österreich vom 18. Jahrhundert bis in die Gegenwart (Vorträge zur Militärgeschichte
6, Herford-Bonn, 1985).
Allmayer-Beck, Johann Christoph, Ministerpräsident Baron Beck, ein Staatsmann des
alten Österreich (Viena, 1956).
Allmayer-Beck, Johann Christoph, „Politik und Kriegführung am Vorabend des
Feldzuges von 1859”, Einzelprobleme politischer und militärischer Führung (Vor-
träge zur Militärgeschichte 1, Herford, 1981).
Alter, Wilhelm, Feldzeugmeister Benedek und der Feldzug der k.k. Nordarmee 1866
(Viena, 1912).
Anders, Ferdinand și Klaus Eggert, Maximilian von Mexiko. Erzherzog und Kaiser
(Viena, 1982).
Andrássy, Julius, Ungarns Ausgleich mit Österreich vom Jahre 1867 (Leipzig, 1897).
Angeli, Moriz Edler von, Altes Eisen. Intimes aus Kriegs- und Friedensjahren (Stuttgart,
1900).
Angeli, Moriz Edler von, Wien nach 1848 (Viena-Leipzig, 1905).
Angermeier, Heinz, „Der österreichische Imperialismus des Generalfeldmarschalls
(!) Conrad von Hötzendorf”, in Dieter Albrecht, Andreas Kraus și Kurt Reindel
(coord.), Festschrift für Max Spindler (München, 1969).
Ansichten über das Verfahren zur Unterdrückung von Strassenaufständen, Archiv für
die Offiziere des Königlich Preußischen Artillerie- und Ingenieur Corps 13/25 (1849).
Apfelknab Egbert, Waffenrock und Schnürschuh. Die Montursbeschaffung der österreich
ischen Armee im 18. und 19. Jahrhundert (Militärgeschichtliche Dissertationen
österreichischer Universitäten 4, Viena, 1984).
Arno, Oskar Wolf-Schneider von, „Der österreichisch-ungarische Generalstab. Studie
über dessen Errichtung, Organisation und Entwicklung”, manuscris, Kriegsarchiv
Wien, Nachlaß B 197/Nr. 6.
Auffenberg-Komarów, Moritz Freiherr von, Aus Österreichs Höhe und Niedergang
(München, 1921).
Az 1868.évi XLI. törvénycikk, A honvédségről. Vedtörvények és azok végrehajtására vonat-
kozó utasítás (Pesta, 1885).
Bachó, László (coord.), A magyar királyi honvéd Ludovika Akadémia története (Buda-
pesta, 1930).
Bajza, József, A horvát kérdés. Válogatott tanulmányok (Budapesta, 1941).

Bardolff, Carl Freiherr von, Soldat im alten Österreich. Erinnerungen aus meinem Leben
(Jena, 1938).
Bauer, Josef, Die österreichische Friedensbewegung (Viena, 1949).
Bauer, Otto, Die Offiziere und die Republik (Viena, 1921).
Baumgart, Winfried (coord.), Akten zur Geschichte des Krimkrieges, Seria I: Öster-
reichische Akten, 3 vol. (München-Viena, 1979-1980).
Baxa, Jakob și Peter Zanini, „Österreichs erster konstitutioneller Kriegsminister”,
Unsere Heimat 38 (1967).
Beck, Ludwig, „West- oder Ostoffensive 1914? Eine nachträgliche strategische Betrach-
tung”, in Studien, ed. Hans Speidel (Stuttgart, 1955).
Beer, Adolf, Die Finanzen Österreichs im 19. Jahrhundert (Praga, 1877).
Belobreska, Emil Woinovich von, „Kaiser Franz Joseph I. als Soldat und Oberster
Kriegsherr”, Die Wehrmacht der Monarchie (număr dublu 10/11 al Moderne Illus-
trierte Zeitung, vol. XIV, 15.05.-01.06. 1914).
Benedeks Nachgelassene Papiere, ed. și bibliografie de Heinrich Friedjung (Dresda,
3
1904).
Beránek, Jan, Rakouský militarismus a boj proti nemů v Čechách (Praga, 1955).
Berchtold, Klaus (coord.), Österreichische Parteiprogramme 1868-1966 (Viena, 1967).
Berend, Iván T. și György Ránki, „Ungarns wirtschaftliche Entwicklung”, in Adam
Wandruszka și Peter Urbanitsch (coord.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918,
vol. I: Die wirtschaftliche Entwicklung (Viena, 1973).
Berkó, István (coord.), A magyar királyi honvédség története. 1868-1918 (Budapesta, 1928).
Bernatzik, Edmund (coord.), Die österreichischen Verfassungsgesetze mit Erläuterungen
(Viena, 21911).
Berndt, Otto, Die Zahl im Kriege (Viena, 1897).
Berthold Sutter, „Um Österreich-Ungarns Großmachtstellung am Balkan. Sicherung
des allgemeinen europäischen Friedens durch Teilung der Balkanhalbinsel zwi
schen Rußland und Österreich-Ungarn. Eine militärische Denkschrift anläßlich
der Kaiserentrevue 1897”, in Walter Höflechner, Helmut J. Mezler-Andelberg și
Othmar Pickl (coord.), Domus Austriae. Festgabe für Hermann Wiesflecker zum 70.
Geburtstag (Graz, 1984).
Biegeleben, Rüdiger Freiherr von, Ludwig Freiherr von Biegeleben. Ein Vorkämpfer des
großdeutschen Gedankens (Viena, 1930).
[Bigot de St. Quentin, Karl,] Unserer Armee, vom Verfasser des „deutschen Soldaten”
(Viena, 1850).
[Bigot de St. Quentin, Karl,] „Rezension des Buches”, Oesterreichischer Soldatenfreund,
3/92 (Viena, 1850).
Bilger, Ferdinand, „«Großdeutsche» Politik im Lager Radetzkys”, in Historische
Blätter, ed. Lothar Gross, Partea a IV-a (Viena, 1931).
Bíró, Pál, A m. kir. Honvédelmi Minisztérium működése az 1877–1890 években , vol. II
(Budapesta, 1891).
Bischofshausen-Neuenrode, Sigismund Freiherr von, Der Fall Tacoli-Ledóchowski, ed. a

Katholischen Actions-Comité (Viena, f.a.).
Blau, Erich Günter, Die Wiener Militärkonferenzen im Oktober 1850 (Münchener His-
torische Abhandlungen II/2, München, 1933)
Blumenthal, Hans Heinrich, „Das geistige Antlitz des kaiserlichen Heeres”, in Hand-
buch der bewaffneten Macht für Heer und Volk (Viena, 1937).
Blumenthal, Johann Heinrich, „Vom Wiener Kongreß zum Ersten Weltkrieg” in Unser
Heer. 300 Jahre österreichisches Soldatentum (Viena-München-Zürich, 1963).
Borus, Josef, „Aufbau und Zusammensetzung der ungarischen Honvédarmee”,
Wissenschaftliche Zeitschrift der Universität Rostock. Gesellschafts- und Sprach
wissenschaftliche Reihe 23 (1974).
Brettner-Messler, Horst, „Die militärischen Absprachen zwischen den Generalstäben
Österreich-Ungarns und Italiens vom Dezember 1912 bis Juni 1914”, mösta 23 (1970).
Broucek, Peter, „Der «Fall Bartels». Zur nichtamtlichen österreichischen Militärhis-
toriographie über den Feldzug von 1859”, mösta 32 (1979).
Broucek, Peter, „Militärhistoriographisches Nachbeben des Feldzugsjahres 1859”,
mösta 31 (1978).
Broucek, Peter, „Taktische Erkenntnisse aus dem russisch-japanischen Krieg und de-
ren Beachtung in Österreich-Ungarn”, mösta 30 (1977).
Broucek, Peter, „Zu den militärischen Beziehungen im Zweibund 1879-1914. Ein Be-
richt über den Stand der Forschung”, in Bericht über den 15. Österreichischen His-
torikertag in Salzburg, 15-18 September 1981 (Veröffentlichungen des Verbandes
österreichischer Geschichtsvereine 23, Viena, 1984).
Brügel, Ludwig, Geschichte der österreichischen Sozialdemokratie, 5 vol. (Viena, 1922-
1925).
Charmatz, Richard, Minister Freiherr von Bruck, der Vorkämpfer Mitteleuropas. Sein Le-
bensgang und seine Denkschriften (Leipzig, 1916).
Charmatz, Richard, Österreichs innere Geschichte von 1848-1907, 2 vol. (Aus Natur und
Geisteswelt 242/243, Leipzig, 21911/1912).
Chlumecky, Leopold von, Erzherzog Franz Ferdinands Wirken und Wollen (Berlin, 1929).
Clausewitz, Carl von, Vom Kriege. Hinterlassenes Werk des Generals (Vollständige
Ausgabe im Urtext mit historisch-kritischer Würdigung von Werner Hahlweg,
Bonn, 1952).
Conrad, Feldmarschall, Mein Anfang. Kriegserinnerungen aus der Jugendzeit 1878-1882
(Berlin, 1925).
Cornaro, Andreas, „Österreich und das mexikanische Freikorps”, mösta 14 (1961).
Corti, Egon Caesar Conte, Mensch und Herrscher. Wege und Schicksale Kaiser Franz
Josephs I. zwischen Thronbesteigung und Berliner Kongreß (Graz-Viena-Altötting,
1952).
Corti, Egon Caesar, Vom Kind zum Kaiser. Kindheit und erste Jugend Kaiser Franz Josephs
I. und seiner Geschwister (Graz-Viena-Salzburg, 1950).
Craig, Gordon, Krieg, Politik und Diplomatie (Viena-Hamburg, 1968).
Czeike, Felix, „Die Wiener Kasernen seit dem 18. Jahrhundert”, in Stadt und mili
tärische Anlagen (Veröffentlichungen der Akademie für Raumforschung und
Landesplanung/Forschungs- u. Sitzungsberichte 114, Hanovra, 1977).
D. N., „Über die Truppensprachen unserer Armee”, Österreichische militärische
Zeitschrift III/2 (1862).
Dangelmaier, Emil, „Abwehr gegen für den Geist des Heeres schädliche Ideen”,
Österreichische militärische Zeitschrift XL/1 (1899).
Daniek, Edmund, Sie zogen nach Mexiko. Ein Denkmal für die österreichischen Freiwilli-
gen unter Kaiser Maximilian 1864-1867 (Historische Bildungsreihe 1, Viena-Mün-
chen-Zürich, 1964).
Dankl, Viktor Graf, „Der Oberste Kriegsherr”, in Eduard Ritter von Steinitz (coord.),
Erinnerungen an Franz Joseph I. Kaiser von Österreich, apostolischer König von Ungarn
(Berlin, 1931)
Danzer, Alfons, Gustav Bancalari și Franz Rieger, Unter den Fahnen. Die Völker Öster
reich-Ungarns in Waffen (Praga-Viena-Leipzig, 1889).
„Das Institut der Einjährig-Freiwilligen in Oesterreich, Deutschland, Frankreich, Itali-
en, Russland”, Organ 21 (1880).
Das k. u. k. Heer 1895, comentariu de Günter Dirrheimer (Schriften des Heeresge
schichtlichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts 10, Viena, 1983).
Deák, István, The Lawful Revolution. Louis Kossuth and the Hungarians 1848-1849
(New York, 1979).
Décsy, János, „Gyula Andrássy and the Founding of the Honvédség”, in Béla K. Király
(coord.), The Crucial Decade. East Central European Society and National Defense
1859-1870 (War and Society in East Central Europe 14, New York, 1984).
Denkschrift eines oesterreichischen Soldaten (Leipzig, 1861).
Der Aufstand in der Hercegovina, Süd-Bosnien und Süd-Dalmatien 1881-1882. Nach
authentischen Quellen dargestellt in der Abtheilung für Kriegsgeschichte des k. k. Kriegs-
archivs (Viena, 1883).
Der Einfluss des rauchschwachen Pulvers auf die Thätigkeit, Verwendung und Führung der
Feldartillerie im Gefecht, deren Ausbildung und Organisation (Berlin, 1890).
Der Feldzug der österreichischen Armee in Italien im Jahre 1848 bzw. 1849, 2 vol. (Viena,
1852)
„Der Offizier soll die Sprache seiner Mannschaft kennen, denn nur das Wort gibt dem
Gedanken Leben und Form”, Österreichische militärische Zeitschrift IX/1 (1868).
Der Winterfeldzug 1848-1849 in Ungarn. Unter dem Oberkommando des Feldmarschalls
Fürsten zu Windisch-Graetz (Viena, 1851).
Deutsch, Julius, Wehrmacht und Sozialdemokratie (Berlin, f.a.).
Die k. k. österreichische Armee nach der neuesten Adjustierung. Gezeichnet und lithogra
phiert von A. Straßgschwandtner. Komplett in 75 Darstellungen (Viena, 1854).
Die k. u. k. Streitkräfte auf und vor Kreta 1897/1898, im Auftrag des Reichskriegs-
ministeriums (Viena, 1901).
Die k. und k. Kriegsschule 1852-1902, ed. Academiei de Război chezaro-crăiești (Viena,
1903).
Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild. Bd. Oberösterreich und Salzburg
(Viena, 1889).
Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848-1867. Anexa a III-a: Das Minis-
terium Buol-Schauenstein, vol. 1/14: „April 1852-13. März 1853”, ed. Waltraud
Heindl (Viena, 1975).
Dienstreglement für das k. k. Heer (Viena, 1873).
Dirrheimer, Günter, „Die Uniformierung und Ausrüstung der kämpfenden Heere”, in
Gedenkschrift 1866 (Viena, 1966).
Dislokation und Einteilung desk. u. k. Heeres, der k. u. k. Kriegsmarine, der k. k. Landwehr
und der königlich-ungarischen Landwehr (Viena, 1914).
Dolleczek, Anton, Geschichte der österreichischen Artillerie (Viena, 1887).
Doppler, Hans, 75 Jahre Steyr-Werke. Festschrift hrg. von der Steyr-Daimler-Puch-AG (1939).
Echelles, Rudolf Baron Potier des, Mein Leben, vol. I: 1836-1860 (manuscris netipărit
din 1885, aflat actualmente în Biblioteca Theresianum din Viena).
Eckstädt, Carl Friedrich Graf Vitzthum von, Berlin und Wien in den Jahren 1845-1852
(Stuttgart, 21886).
Egger, Rainer, „Die Militärkanzlei des Erzherzog-Thronfolgers Franz Ferdinand und
ihr Archiv im Kriegsarchiv Wien”, mösta 28 (1975).
Ehnl, Maximilian, Die österreichisch-ungarische Landmacht nach Aufbau, Gliederung,
Friedensgarnison, Einteilung und nationaler Zusammensetzung im Sommer 1914 (Su-
plimentul 9 la „Österreich-Ungarns letzter Krieg”, Viena, 1934).
Ein Blick in das Innere der Oesterreichischen Armee. Von einem k. k. oesterreichischen Offi-
zier (Leipzig, 1861).
Endre, Kovács și László Katus (coord.), Magyarország története 1848-1890 (Magyaror-
szág története VI/l-2, Budapesta, 1979).
Engel-Janosi, Friedrich, „Einführung”, in Die Protokolle des österreichischen Ministerrates
1848-1867, Partea a VI-a: Das Ministerium Belcredi, vol. 2 (8 aprilie 1866-6 februa-
rie 1867), ed. Horst Brettner-Messler (Viena, 1973).
Engel-Janosi, Friedrich, Österreich und der Vatikan 1846-1918, 2 vol. (Graz-Viena-
Köln, 1958, 1960).
Engels, Friedrich, Ausgewählte militärische Schriften (Berlin, 1958).
Ernst, Gerhart (coord.), Die österreichische Militärgrenze. Geschichte und Auswirkungen
(Schriftenreihe des Regensburger Osteuropainstituts 8, Regensburg, 1982).
[Erzherzog Albrecht,] Über den Armeegeist (Viena, 1869).
F. B. M. [Franz Baron Marenzi], Die Mängel und Hilfen zu den Worten im Fluge über
Armee-Verpflegung (Laibach, 1861).
F. B. M. [Franz Baron Marenzi], Fragmente und Beiträge zu den Worten im Fluge über
Armee-Verpflegung (Laibach, 1861).
F. B. M. [Franz Baron Marenzi], Worte im Fluge. Über Armee-Verpflegung (Laibach,
1860, ediție nouă 1861).
Fellner, Fritz, Der Dreibund. Europäische Diplomatie vor dem Ersten Weltkrieg
(Österreich-Archiv, Viena, 1960).
Felszeghy, Ferenc și László Reé, A magyar tüzérség története (Budapesta, 1938).

Fischer, Friedrich von și Johann Nosinich, Der Krieg in Italien 1859, 3 vol. (Viena,
1872-1876).
Födransperg, Heinrich Ritter von, Vierzig Jahre in der österreichischen Armee. Erinne-
rungen eines österreichischen Offiziers von seinem Eintritte in die Armee bis zur Ge-
genwart 1854-1894, 2 vol. (Dresda, f.a. [1894]).
Frankl-Hochwart, Bruno von, Briefwechsel zwischen Anastasius Grün und L. A. Frankl
(Berlin, 1897).
Franz Hlavac, „Die Armeeorganisation der Jahre 1881-1883 in der Donaumonarchie”,
Frauenholz, Eugen von, Das Heerwesen des XIX. Jahrhunderts (Entwicklungsgeschichte
des Deutschen Heerwesens 5, München, 1941).
Friedjung, Heinrich, Der Krimkrieg und die österreichische Politik (Stuttgart-Berlin,
2
1911).
Friedjung, Heinrich, Der Kampf um die Vorherrschaft in Deutschland 1859 bis 1866,
2 vol. (Stuttgart, 1897/1898).
Friedjung, Heinrich, Österreich von 1848 bis 1860, 2 vol. (Stuttgart-Berlin, 21908).
Fröbel, Julius, Ein Lebenslauf, 2 vol. (Stuttgart, 1891).
Frühling, Moritz, Biographisches Handbuch der in der k. u. k. österr.-ung. Armee und
Kriegsmarine aktiv gedienten Offiziere, Ärzte, Truppen-Rechnungsführer und sonsti-
gen Militärbeanten jüdischen Stammes (Viena, 1911).
Fullner, John F. C., Die entartete Kunst Krieg zu führen 1789-1961 (Köln, 1964).
Funder, Friedrich, Vom Gestern ins Heute. Aus dem Kaiserreich in die Republik (Viena,
1952).
Gabriel, Erich, „Das Kriegsjahr 1866 in waffentechnischer Sicht”, in Gedenkschrift
1866 (Viena, 1966).
Gabriel, Erich, „Die österreichische Raketenwaffe im 19. Jahrhundert”, Waffenrevue
8 (1973).
Gabriel, Erich, Von der Luntenmuskete zum Sturmgewehr. Katalog zur Sonderschau der
Entwicklung der Hand- und Faustfeuerwaffen im österreichischen Heer, Heeresge
schichtliches Museum (Viena, 1967).
Gall, Franz, „Hundert Jahre Einjährig-Freiwillige in Österreich”, Truppendienst 1968.
Gamillscheg, Felix, „8000 Österreicher mit Maximilian in Mexiko”, Zeitschrift für
Lateinamerika 11 (1976).
Gamillscheg, Felix, Kaiseradler über Mexiko (Graz-Köln-Viena, 1964).
Gerard, Dorothea, The Austrian Officer at Work and Play (Londra, 1913).
Gerba, Raimund, „Zur Geschichte der Ereignisse in Bosnien und Montenegro 1853”,
Mitteilungen des k.k. Kriegsarchivs 1 (1887).
Glückmann, Karl, Das Heerwesen der österreichisch-ungarischen Monarchie (Viena, 121911).
Grenzregimentern wurden die Linieninfanterieregimenter, nr. 5, 6, 46 și 50.
Gruber, Franz, „Die Anforderungen der Militär-Gesundheitspflege an den Casernbau”,
Organ 7 (1873).
Guggenthal, Viktor von, Beleuchtung der Broschüre „Warum unterlag Oesterreich von
A. d. A.” nebst Erörterung von einigen Ursachen des Verlustes der Schlacht bei Solferino
(Viena, 1861).
Guilleaume, Mjr., Alten’s Handbuch für Heer und Flotte, vol. IV (Berlin-Viena, 1913).
Gürtler, Ilse, „Die Auflösung der siebenbürgischen Militärgrenze”, dizertație (Viena, 1947).
Gyakorlati szabályzat a magyar királyi honvéd gyalogság számára (Budapesta, 1914).
Haas, Walter, „Erziehung und Bildung Kaiser Franz Josephs”, teză de doctorat (Viena,
1948).
Hahlweg, Werner, „Eine Denkschrift des Feldzeugmeisters Franz Freiherr von
John aus dem Jahre 1859 über Adjustierung und Ausrüstung des Infanteristen”,
Zeitschrift für Heeres- und Uniformkunde, 1934.
Halkowich, Alfons, „Die Eisenwerke Österreich-Ungarns”, Mitteilungen über Gegen-
stände des Artillerie- und Geniewesens 42 (1911).
Hamann, Brigitte, „Erzherzog Albrecht – die graue Eminenz des Habsburgerreiches.
Hinweise auf einen unterschätzten Politiker”, in Isabella Ackerl, Walter Hum-
melberger și Hans Mommsen (coord.), Politik und Gesellschaft im alten und neuen
Österreich. Festschrift für Rudolf Neck zum 60. Geburtstag, vol. I (Viena, 1981).
Handbuch zur deutschen Militärgeschichte 1648-1939, ed. Departamentul de cercetare
privind istoria militră, IV/2 (München, 1976).
Handel-Mazzetti, Peter și Hans Hugo Sokol, Wilhelm von Tegetthoff. Ein großer Öster-
reicher (Linz, 1952).
Hanslick, Eduard, Aus meinem Leben, vol. I (Berlin, 1894).
Harbauer, Karl, Der Kaiser und die Kriegsmarine (Viena, 1910).
Hauptmann, Ferdo, Gedanken über Staat und Revolution. Das Tagebuch des Grafen
Ferdinand Egger aus dem Jahre 1848 (Graz, 1976).
Hauptmann, Ferdo, Jelačić’s Kriegszug nach Ungarn 1848, 2 vol. (Graz, 1975).
Heinrich Benedikt, Die wirtschaftliche Entwicklung in der Franz-Joseph-Zeit (Wiener
Historische Studien 4, Viena-München, 1958),
Heiszler, Vilmos, Azosztrák katonai vezetés és az osztrák-magyar Monarchia külpolitiká-
ja 1867-1882 között (Budapesta, 1984).
Heller, Eduard, „Benedek und Benedek-Legenden”, Militärwissenschaftliche Mitteilun-
gen 68 (1937).
Heller, Eduard, Kaiser Franz Joseph I., ein Charakterbild (Viena, 1934).
Helmert, Heinz, Militärsystem und Streitkräfte im Deutschen Bund am Vorabend des
Preussisch-Österreichischen Krieges von 1866 (Militärhistorische Studien 7, Berlin-
Potsdam, 1964).
Hertzka, Theodor, Österreichisch-ungarische Streitfragen (Viena, 1912).
Hetzer, Walther, Franz von Schönaich, Reichskriegsminister von 1906-1911 (Viena, 1968).
Hickmann, Anton Leo, Die Nationalitäten-Verhältnisse im Mannschaftsstande der k. u. k.
gemeinsamen Armee (Viena, 1903).
Höbelt, Lothar, „Schlieffen, Beck, Potiorek und das Ende der gemeinsamen deutsch-
österreichisch-ungarischen Aufmarschpläne im Osten”, Militärgeschichtliche Mittei-
lungen 36 (1984).
Holler, Gerd, Franz Ferdinand von Österreich-Este (Viena-Heidelberg, 1982).

Holzer, Josef Jakob, „Erzherzog Albrecht 1867-1895. Politisch-militärische Konzeptio-
nen und Tätigkeit als Generalinspektor des Heeres”, teză de doctorat (Viena, 1974).
Horsetzky, Adolf von, Vorträge über Strategie (Viena, 1892).
Horstenau, Edmund Glaise von, „Altösterreichs Heer in der deutschen Geschichte”, in
Karl Linnebach (coord.), Deutsche Heeresgeschichte (Hamburg, 1935).
Horstenau, Edmund Glaise von, Franz Josephs Weggefährte. Das Leben des Generalstabs
chefs Grafen Beck (Zürich-Leipzig-Viena, 1930).
Hötzendorf, Conrad von, Aus meiner Dienstzeit 1906-1918, 5 vol. text și 2 vol. anexe
(Viena-Berlin-Leipzig-München, 1921-1925).
Hötzendorf, Franz Conrad von, Die Gefechts-Ausbildung der Infanterie (Viena, 1913).
Hötzendorf, Franz Conrad von, Mein Anfang. Kriegserinnerungen aus der Jugendzeit
1878-1882 (Berlin, 1925).
Hötzendorf, Franz Conrad von, Private Aufzeichnungen, ed. Kurt Peball (Viena-Mün-
chen, 1977).
Hötzendorf, Gina Conrad von, Mein Leben mit Conrad von Hötzendorf. Sein geistiges
Vermächtnis (Leipzig, 1935).
Hubka, Gustav, Die österreichisch-ungarische Offiziersmission in Makedonien 1903-1909
(Viena, 1910).
Husnewis-Haugani, Burhan, „Die österreichischen Militärmissionen in Persien 1852
bis 1881”, teză de doctorat (Viena, 1978).
Ibler, Hermann, „Die Wahlen zur Frankfurter Nationalversammlung in Österreich
1848 (mit besonderer Berücksichtigung der Steiermark)”, miög 48 (1934).
Ivánka, Imre, A magyar hadsereg (Pesta, 1861).
J. F., „Das Museum im k.k. Artillerie-Arsenal zu Wien”, Österreichische militärische
Zeitschrift IV (Viena, 1863).
Jandesek, Elfriede, „Die Stellung des Abgeordnetenhauses der im Reichsrat vertre
tenen Königreiche und Länder zu Fragen des Militärs 1867-1914”, teză de doctorat
(Viena, 1964).
Janski, Ludwig, Studie über die Bequartierungs-Reform des k. k. Heeres (Viena, 1874).
Jardol, Paul Woinovits von, „Die Tradition der Wehrmacht”, Die Wehrmacht der Mo-
narchie (număr dublu 10/11 al Moderne Illustrierte Zeitung XIV, 15.05.1914-
01.06.1914).
Jedlicka, Ludwig, „Feldmarschall Erzherzog Albrecht (1817-1895)”, in Hugo Hantsch
(coord.), Gestalter der Geschicke Österreichs (Studien der Wiener Katholischen
Akademie 2, Innsbruck-Viena, 1962).
Josef Rausch, „Vor 113 und vor 100 Jahren. Aufstände im Süden Österreich-Ungarns
(II)”, Truppendienst 21 (1982).
Jurnitschek, Alfred, Die Wehrmacht der österreichisch-ungarischen Monarchie im
Jahre 1873. Die Landesverteidigung in den Ländern der ungarischen Krone, vol. I: Die
königlich-ungarische Landwehr (Viena, 1873).
K. G. M. [Generalmajor Erwin Kressner,] Aus oesterreichischer Kadetten- und Leut-
nantszeit. Jugenderinnerungen eines alten deutschen Offiziers, vol. I (Berlin, 1902).
Kainz, Anton, „70 Jahre Reserveoffiziere in Österreich”, Militärwissenschaftliche Mittei-

lungen 68 (1937).
Kandelsdorfer, [Karl,] „Der Adel im k. u. k. Officierscorps”, Österreichische militärische
Zeitschrift XXXVIII/1 (Viena, 1897).
Kann, Robert A., „The Dynasty and the Imperial Idea”, Austrian History Yearbook III/1
(1967).
Kann, Robert A., „The Social Prestige of the Officer Corps in the Habsburg Empire
from the Eighteenth Century to 1918”, in Béla K. Király și Gunther E. Rothenberg
(coord.), War and Society in East Central Europe, vol. I (Brooklyn College Studies
on Society in Change 10, New York, 1979).
Kann, Robert A., Werden und Zerfall des Habsburgerreiches (Graz-Viena-Köln, 1962).
Kapidžić, Hamdija, Der Aufstand in der Hercegovina im Jahre 1882 (extrase) (Zur Kun-
de Südosteuropas I/2, Graz, 1972).
Katalog zur Sonderausstellung „Fliegen 90/71”, Katalog einer Sonderausstellung des
Heeresgeschichtlichen Museums, Partea a II-a (Viena, 1971).
Katus, László, „A horvát kérdés a kapitalizmus korában”, dizertație nepublicată (Buda-
pesta, 1962).
Katzwrda, Anna, „Der Aufstand in Süd-Dalmatien 1869/70 und seine kulturellen,
innen- und außenpolitischen Hintergründe”, teză de doctorat (Viena, 1937).
Keimel, Reinhard, Österreichs Luftfahrzeuge. Geschichte der Luftfahrt von den Anfängen
bis 1918 (Graz, 1981).
Kerchnawe, Hugo [W.], Unser letzter Kampf. Das Vermächtnis eines alten kaiserlichen
Soldaten (Viena-Leipzig, 1907).
Kerchnawe, Hugo [W.], Gedanken über den zeitgemäßen Ausbau unserer Wehrmacht
(Viena-Leipzig, 1907).
Kerchnawe, Hugo, Die Vorgeschichte von 1866 und 19??. Von einem alten kaiserlichen
Soldaten (Viena-Leipzig, 1909).
Kessel, Eberhard, Moltke (Stuttgart, 1957).
Kienast, Andreas, „Feldzeugmeister Benedek und das Februarpatent”, miög 6 (1901).
Király, Béla K. (coord.), The Crucial Decade. East Central European Society and National
Defense 1859-1870 (War and Society in East Central Europe 14, New York, 1984).
Kiszling, Rudolf, „Bündniskrieg und Koalitionskriegführung am Beispiel der
Mittelmächte im Ersten Weltkrieg”, Wehrwissenschaftliche Rundschau 10 (1960).
Kiszling, Rudolf, „Die Entwicklung der österreichisch-ungarischen Wehrmacht seit
der Annexionskrise 1908”, Berliner Monatshefte 12 (1934).
Kiszling, Rudolf, Die Revolution im Kaisertum Österreich 1848-1849, 2 vol. (Viena,
1948).
Kiszling, Rudolf, Erzherzog Franz Ferdinand von Österreich-Este. Leben, Pläne und Wir-
ken am Schicksalsweg der Donaumonarchie (Graz-Köln, 1953).
Kiszling, Rudolf, „Feldmarschall Erzherzog Albrecht (1817-1895)”, in Große Öster
reicher. Neue Österreichische Biographie ab 1815, vol. XIV (Zürich-Viena, 1960).
Kiszling, Rudolf, „Feldzeugmeister Franz Freiherr Kuhn von Kuhnenfeld (1817-

1896)”, in Große Österreicher. Neue Österreichische Biographie ab 1815, vol. XIII
(Zürich-Viena, 1959).
Klein, Fritz, „Weltpolitische Ambitionen Österreich-Ungarns vor 1914”, Jahrbuch für
Geschichte 29 (1984).
Klopp, Wiard von, Die sozialen Lehren des Freiherrn Karl von Vogelsang, dargestellt von
W.v.K. (Viena-Leipzig, 21938).
Koch, Klaus, Generaladjutant Graf Crenneville. Politik und Militär zwischen Krimkrieg
und Königgrätz (Militärgeschichtliche Dissertationen österreichischer Univer-
sitäten 3, Viena, 1984).
Kolmer, Gustav, Parlament und Verfassung in Österreich, 8 vol. (Viena-Leipzig, 1902-1914).
Kónyi, Manó (coord.), Deák Ferencz beszédei, vol. IV-VI (Budapesta, 21903).
Kövesshaza, Geza Kövess von, Der Aufmarsch in Böhmen gegen Preußen 1849 und 1850.
Der Plan des k. k. FZM Freiherrn v. Hess hierzu und andere Pläne 1850 (Viena, 1936)
Kozmutza, Hauptmann, „Der neue technische Unterricht für die Infanterie und Kaval-
lerie”, număr special din Streffleurs Militärische Zeitschrift (Viena, 1911).
Krestić, Vasilije, Hrvatsko-ugarska nagodba 1868. godine (Belgrad, 1969).
Krobatin, Alexander Freiherr von, „Aus meinen Erinnerungen an den Kaiser”, in
Eduard Ritter von Steinitz (coord.), Erinnerungen an Franz Joseph I. Kaiser von
Österreich, apostolischer König von Ungarn (Berlin, 1931).
Kugler, Georg și Herbert Haupt, Uniform und Mode am Kaiserhof. Katalog einer vom
Amt der Burgenländischen Landesregierung veranstalteten Ausstellung 1883.
Kuhn, Heinrich (coord.), Einigkeit und Recht und Freiheit. Deutschland, Hessen und die
Sudetendeutschen (München, 1981).
Kurzel-Runtscheiner, Erich, „Franz Freiherr von Uchatius”, Blätter für Technikgeschich-
te 4 (1938).
Lax, Friedrich, „Die soziale Aufgabe des Offiziers”, Österreichische militärische Zeitschrift
XXXIV/2 (1893).
Lederer, Béla (coord.), Gróf Andrássy Gyula beszédei, vol. I (Budapesta, 1891).
[Leithold,] Die Strassenkämpfe mit Barrikaden (1588 bis 1849 hauptsächlich d. J. 1848),
ein geschichtlicher Rückblick nebst Betrachtungen über die Verhältnisse des Angriffs und
der Verteidigung dabei (Berlin, 1849).
Leitnertreu, Theodor Ignaz Leitner von, Ausführliche Geschichte der Wiener Neustädter
Militär-Akademie (Sibiu, 1852).
Lenz, Alfred von, Lebensbild des Generals Uchatius, des Erfinders der Stahlbronzege
schütze (Viena, 1904).
Leutsch, Albert B., A magyar honvédhad (Sárospatak, 1861).
Liptai, Ervin și Sándor Tóth, Magyarország hadtörténete (Budapesta, 1985).
Lónyay, Carl Graf, Ich will Rechenschaft ablegen! Die unbewußte Selbstbiographie des
Generals Benedek (Leipzig-Viena, 1937).
Lugs, Jaroslav, Handfeuerwaffen, 2 vol. (Berlin/Est, 1962).
Lustig-Prean, Julius, Zur Geschichte der Neustädter 1752-1918. Vortrag gehalten im Ver
ein „Alt-Neustadt”, als Manuskript gedruckt o. D. [cca 1926]
Lüttichau, Graf von, Erinnerungen aus den Straßenkämpfen, die das Füsilier-Bataillon 8.
Inf.-Regiment am 18. März in Berlin zu bestehen hatte (Berlin, 1848).
Lutz, Heinrich, Österreich-Ungarn und die Gründung des Deutschen Reiches. Europäische
Entscheidungen 1867-1871 (Frankfurt-Berlin-Viena, 1979).
Lutz, Heinrich, Zwischen Habsburg und Preußen. Das Ringen um die Vormacht in
Deutschland 1815-1866 (Die Deutschen und ihre Nation 2, Berlin, 1985).
Mader, Hubert, Duellwesen und altösterreichisches Offiziersethos (Studien zur Militär-
geschichte, Militärwissenschaft und Konfliktforschung 31, Osnabrück, 1983).
Magyar királyi Honvédség békehadrendje 1914, 1 aprilie, extras (Budapesta, 1914).
Magyar királyi Ludovika Akadémia (Budapesta, 1900).
Malfèr, Stefan, „Die Abschaffung der Prügelstrafe in Österreich 1848-1867 (1872).
Ein Beitrag zur österreichischen Strafrechtsgeschichte”, in Bericht über den 16.
Österreichischen Historikertag, Krems 1984 (Viena, 1985).
Malfèr, Stefan, „Die Abschaffung der Prügelstrafe in Österreich unter besonderer
Berücksichtigung der Militärgrenze”, Zeitschrift der Savigny-Stiftung für Rechts
geschichte, Germanistische Abteilung 102 (1985).
Mann, Josef, „fml Blasius Schemua. Chef des Generalstabes am Vorabend des
Weltkrieges 1911-1912”, teză de doctorat (Viena, 1978).
Maschauer, Margarete, „Die Auflösung der k. k. Militärgrenze. Unter besonderer
Berücksichtigung der Stellungnahme Cisleithaniens und des Reichskriegsminis-
teriums”, teză de doctorat (Viena, 1944).
Matis, Herbert, „Karl Bachinger, Österreichs industrielle Entwicklung”, in Adam Wan-
druszka și Peter Urbanitsch (coord.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918, vol. I:
Die wirtschaftliche Entwicklung (Viena, 1973) [supra, p. 31-68].
Mayer, Theodor (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867. Seine
Grundlagen und Auswirkungen (München, 1968).
Mayr, Josef Karl (coord.), Das Tagebuch des Polizeiministers Kempen von 1848-1859
(Viena-Leipzig 1931).
Megner, Karl, Beamte. Wirtschafts- und sozial-geschichtliche Aspekte des k. k. Beamten-
tums (Studien zur Geschichte der österreichisch-ungarischen Monarchie 21, Vie-
na, 1985).
Mell, Alfred, Die Fahnen des österreichischen Soldaten im Wandel der Zeiten (Österreich-
Reihe 174/176, Viena, 1962).
Mérei, Gyula, A magyar polgári pártok programjai 1867-1918 (Budapesta, 1971).
Mezei, Sámuel, „A miskolci 15. huszárezred 5. századának ténykedése 1909-1910-ben
és az 1914. évi mozgosítás”, memoriu, hl 2718 (Budapesta, 1973).
Militärische Aphorismen aus Oesterreich. Von einem österreichischen Soldaten (Leipzig,
1860).
Militärkanzlei Seiner Majestät [mksm] 82-5/1 (1867), 70/52 (1868).
Miskolczy, Julius, Ungarn in der Habsburger-Monarchie (Wiener Historische Studien

5, Viena, 1959).
Mitis, Oskar Freiherr von, Das Leben des Kronprinzen Rudolf (Leipzig, 1928).
Moering, Karl, „Vorschläge zur Verwendung von schussfesten eisernen Gehäusen in
der Fortification”, Österreichische militärische Zeitschrift III/2 (1862).
Mollinary, Anton Freiherr von, Sechsundvierzig Jahre im österreich-ungarischen Heere
1833-1879, 2 vol. (Zürich, 1905)
Mollinary, Anton Freiherr von, „Über die Anwendung drehbarer Eisenthürme
der Ericson’schen schwimmenden Batterie als gedeckte Geschützstände bei
Befestigungen am Lande”, Österreichische militärische Zeitschrift III/2 (1862).
Moltke, Helmuth Graf, Gespräche, ed. Eberhard Kessel (Hamburg, 1940/1941).
Müller, Paul, Feldmarschall Fürst Windischgrätz. Revolution und Gegenrevolution in
Österreich (Viena-Leipzig, 1934).
Nemetz, Walter, „Die Kriegsraketen im österreichischen Heer”, Mitteilungen des Öster-
reichischen Staatsarchivs 10 (1957).
Netrval, Karl, „Feldzeugmeister August Graf Degenfeld-Schonburg (1798-1876).
Offizier und Staatsmann”, teză de doctorat (Viena, 1971).
Neubauer, Franz, Die Gendarmerie in Österreich 1849-1924 (Viena-Graz, 1925).
Neumann, Egon, „Ferdinand Ritter von Mannlicher”, Schuß und Waffe 8 (1914/1915).
Niemeyer, Joachim, Das österreichische Militärwesen im Umbruch. Untersuchungen
zum Kriegsbild zwischen 1830 und 1866 (Studien zur Militärgeschichte, Militär-
wissenschaft und Konfliktforschung 23, Osnabrück, 1979).
Oesterreich von Világos bis zur Gegenwart, 3 vol. (Leipzig-Viena, 1872/1873).
Offiziere-Kavallerie. Ausstellungskatalog des Heeresgeschichtlichen Museums Wien (Viena,
1972).
Österreicher, Freg. Kpt., „Die amerikanischen Seegefechte im März 1862”, Öster
reichische militärische Zeitschrift III/2 (1862).
Österreich-Ungarns letzter Krieg 1914-1918, 7 vol. de text, 7 vol. de anexe, 10 caiete
suplimentare, index (Viena, 1930-1938).
Otruba, Gustav, „Emil Ritter von Škoda”, in Karl Bosl (coord.), Lebensbilder zur
Geschichte der böhmischen Länder, vol. I (München, 1974).
Ottenfeld, Oscar Teuber, Rudolf von, Die Österreichische Armee von 1700 bis 1867
(Viena, 1895-1904).
Paić, J[osef] [1859], „Politische Vorgeschichte und Kriegsbeginn”, Militärwissenschaft
liche und technische Mitteilungen 60 (1929).
Pantenius, Hans Jürgen, Der Angriffsgedanke gegen Italien bei Conrad von Hötzendorf, 2
vol. (Dissertationen zur neueren Geschichte 15/1 și 2, Köln-Viena, 1984).
Pap, Kálmán, A katonai büntető és fegyelmi fenyitőjog kézikönyve (Budapesta, 1888).
Patera, Herbert von, Unter Österreichs Fahnen (Graz-Viena-Köln, 1960).
Peball, Kurt, „Gunther E. Rothenberg, Der Fall «U»”, in Aus drei Jahrhunderten. Bei-
träge zur österreichischen Heeres- und Kriegsgeschichte von 1645 bis 1938 (Schriften
des Heeresgeschichtlichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts 4, Viena,

1969).
Pernthaler, Peter, Der Rechtsstaat und sein Heer (Viena, 1964).
Peter, Ernst, Die k. u. k. Luftschiffer- und Fliegertruppe Österreich-Ungarns 1794-1919
(Stuttgart, 1981).
Pitreich, Heinrich Freiherr von, Meine Beziehungen zu den Armeeforderungen Ungarns
verbunden mit der Betrachtung dermaliger internationaler Situation (Viena, 1911).
Pizzighelli, Cajetan, Geschichte des k. u. k. Ulanenregiments Nr. 13, 1860-1910 (Zloczów,
1910).
Plaichinger, Hauptmann Gustav, „Träumereien eines älteren Officiers über den Geist
im österreichischen Officierscorps von Einst und Jetzt”, Organ 9 (Viena, 1874).
Plaschka, Richard G., „Zur Vorgeschichte des Übergangs von Einheiten des Infanterie-
regiments Nr. 28 an der russischen Front 1915”, in Österreich und Europa, Festgabe
für Hugo Hantsch, ed. Institut für österreichische Geschichtsforschung und der Wi-
ener Katholischen Akademie (Graz-Viena-Köln, 1965).
Plaschka, Richard G., Horst Haselsteiner și Arnold Suppan, Innere Front. Militärassis-
tenz, Widerstand und Umsturz in der Donaumonarchie 1918, 2 vol. (Veröffentlichun-
gen des Österreichischen Ost- und Südosteuropa-Instituts 8, Viena, 1974).
Preradovich, Nikolaus von, Die Führungsschichten in Österreich und Preußen (1804-
1918) (Veröffentlichungen des Instituts für Europäische Geschichte Mainz 11,
Wiesbaden, 1955).
Principien-Fehler in unserer Beförderungs-Vorschrift (Viena, 1872).
Prybila, Karl E. Von, Geschichte der Kriege der k.u.k. Wehrmacht von 1848-1898 (Graz,
1899).
Przibram, Ludwig Ritter von, Erinnerungen eines alten Oesterreichers, 2 vol. (Stuttgart-
Leipzig, 1910-1912).
Ramharter, Johannes, „Bemerkungen zum Wiener Kasernenbau im Historismus”,
ARX 8, ed. Südtiroler Burgeninstitut et al. (1986).
Ratzenhofer, Gustav, „Die Frage der Reduction der continentalen Heere”, Österreichische
militärische Zeitschrift XVI (1875).
Rauchensteiner, Manfried, „Zum «operativen Denken» in Österreich 1884-1914”,
Österreichische militärische Zeitschrift XV (1974).
Rausch, Josef, „Der Aufstand im Raum Kotor im Jahre 1869”, Österreichische Osthefte
25 (1983).
Redlich, Josef, Das politische Tagebuch Josef Redlichs, 2 vol., rev. de Fritz Fellner
(Veröffentlichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 39/40,
Graz-Köln, 1953/1954).
Redlich, Joseph, Kaiser Franz Joseph von Österreich, eine Biographie (Berlin, 1928).
Regele, Oskar, Feldmarschall Radetzky. Leben, Leistung, Erbe (Viena, 1957).
Regele, Oskar, Feldmarschall Conrad. Auftrag und Erfüllung (1906-1918) (Viena-Mün-
chen, 1955).
Regele, Oskar, Feldzeugmeister Benedek. Der Weg nach Königgrätz (Viena-München,
1960).
Regele, Oskar, Leander von Wetzer (Veröffentlichungen des Verbandes österreich-

ischer Geschichtsvereine 10, Biographien österreichischer Historiker V, Viena,
1956).
Reiter, Leo, „Die Entwicklung der k. u. k. Flotte und die Delegationen des Reichsrates”,
Renner, Karl, An der Wende zweier Zeiten. Lebenserinnerungen (Viena, 1946).
Richter, Friedrich Nobile von, Geschichte der österreichisch-slawischen und deutschen
Freiwilligen und ihre Kämpfe im Kirchenstaat im Jahre 1860 (Mainz, 1861).
Ritter, Gerhard, „Die Zusammenarbeit der Generalstäbe Deutschlands und Öster
reich-Ungarns vor dem Ersten Weltkrieg”, in Wilhelm Berges și Carl Hinrichs
(coord.), Zur Geschichte und Problematik der Demokratie. Festgabe für Hans Herzfeld
(Berlin, 1958).
Ritter, Gerhard, Staatskunst und Kriegshandwerk. Das Problem des „Militarismus” in
Deutschland, 4 vol. (München, 1954-1968).
Römer, Karl Went von, Ein Soldatenleben. Erinnerungen eines österreichisch-ungarischen
Kriegsmannes (Viena-Leipzig 1904).
[Rosenfeld, Menard Laaber von,] Beiträge zu einer psychologischen Entwicklungs-
geschichte der österreichischen Armee (Leipzig, 1873).
[Rosenfeld, Menrad Laaber von,] Psychologisches und Physiologisches aus der öster
reichischen Armee (Leipzig-Cassel-Berlin, 1874).
Rothenberg, Gunther E., Die österreichische Militärgrenze in Kroatien 1522 bis 1881
(Viena-München, 1970).
Rothenberg, Gunther E., The Army of Francis Joseph (West Lafayette/Indiana 1976).
Rothenberg, Gunther E., „The Military Compromise of 1868 and Hungary”, in Béla
K. Király (coord.), The Crucial Decade. East Central European Society and National
Defense 1859-1870 (War and Society in East Central Europe 14, New York, 1984).
Sacken, Adolf [A. S], „Abrüstung?! Allgemeine Wehrpflicht oder Werbung?”,
Österreichische militärische Zeitschrift XXXVI/4 (1895).
Sacken, Adolf [A. S], „Das Ende der Millionenheere. Ein Mahnruf zur Jahrhun-
dertwende”, Österreichische militärische Zeitschrift XXXVIII/4 (1897).
Sacken, Adolf [A. S], Der Krieg mit den Millionenheeren. Eine militärisch-politische Studie
(Basel, 1894).
Sacken, Adolf [A. S], „Der Zukunftskrieg und die Staatswehr. Eine militärpolitische
Studie”, Österreichische militärische Zeitschrift XXXVIII/3 (1879).
Sacken, Adolf [A. S], „Eine Lanze für die allgemeine Wehrpflicht”, Österreichische
militärische Zeitschrift XXXIX/2 (1898).
Salvator R. [Hetz Rudolf], Die Verschuldung unseres Offizierskorps. Ihre Ursachen und
Konsequenzen (Viena, 1910).
Schein und Wirklichkeit, Katalog einer Sonderausstellung des Heeresgeschichtlichen Muse-
ums (Viena, 1976).
Schenk, Hans, „Die Abgeordneten aus Böhmen, Mähren und Schlesien in der Paulskir-
chenversammlung”, in Heinrich Kuhn (coord.), Einigkeit und Recht und Freiheit.
Deutschland, Hessen und die Sudetendeutschen (München, 1981).
Schmidl, Erwin A., „Die Aufzeichnungen Julius Fleißigs über seine Teilnahme am me-
xikanischen Abenteuer Kaiser Maximilians 1864-1867”, mösta 37 (1984).
Schmidt-Brentano, Antonio, Die Armee in Österreich. Militär, Staat und Gesellschaft
1848-1867 (Boppard-Rhein, 1975).
Schönhals, Carl von, Erinnerungen eines österreichischen Veteranen aus dem italienischen
Krieg der Jahre 1848 und 1849 (Stuttgart-Tübingen, 1852).
Schroeder, Paul W., Austria, Great Britain and the Crimean War. The destruction of the
European Concert (Ithaca-Londra, 1972).
Schupita, Peter, Die k. u. k. Seeflieger. Chronik und Dokumentation der österreichisch-
ungarischen Marineluftwaffe 1911-1918 (Koblenz, 1983).
Schusta, Günter, „Österreich-Ungarn und der Boxeraufstand”, teză de doctorat (Viena,
1967).
Schwarz-Gelbe Armee – Soziale Fragen! (Dresda-Leipzig, 1899).
Schweppenburg, Leo Freiherr Geyr von, Gebrochenes Schwert (Berlin, 21952).
Sechzig Jahre Wehrmacht 1848-1908 (Viena, 1908).
Seper, Hans, „100 Jahre Steyr-Daimler-Puch-AG. Der Werdegang eines österreichi
schen Industrie-Unternehmens”, Blätter für Technikgeschichte 26 (1964).
Seyfert, Gerhard, „Die militärischen Beziehungen und Vereinbarungen zwischen
dem deutschen und dem österreichischen Generalstab vor und bei Beginn des
Weltkrieges”, teză de doctorat (Leipzig, 1934).
Sieghart, Rudolf, Die letzten Jahrzehnte einer Großmacht. Menschen, Völker, Probleme des
Habsburger-Reichs (Berlin, 1932).
Sitte, Martha, „Alexander von Brosch, der Flügeladjutant und Vorstand der Mi-
litärkanzlei des Thronfolgers Franz Ferdinand”, teză de doctorat nepublicată (Vie-
na, 1961).
Sked, Alan, The Survival of the Habsburg Empire. Radetzky, the Imperial Army and the
Class War 1848 (Londra-New York, 1979).
Skoda, Karl, „Emil Ritter von Skoda”, in Neue Österreichische Biographie 1815-1918,
vol. IV (Viena-Zürich-Leipzig, 1927).
Slaby, Helmut, Bindenschild und Sonnenlöwe. Die Geschichte der österreichisch-iranischen
Beziehungen bis zur Gegenwart (Graz, 1982).
Slaby, Helmut, „Via Tarnopol und Tiflis nach Teheran. Oesterreichkorps für Persien”,
Die Presse (04-05.11.1978).
Sosnosky, Theodor von, Franz Ferdinand der Erzherzog-Thronfolger. Ein Lebensbild
(München-Berlin, 1929).
Spáczay, Hedvig, „A honvédelmi minisztérium szervezete és hatásköre 1867-1918”,
Levéltári Szemle, 1970/2.
Srbik, Heinrich Ritter von, Aus Österreichs Vergangenheit. Von Prinz Eugen zu Franz
Joseph (Salzburg, 1949).
Srbik, Heinrich Ritter von, „Erinnerungen des Generals Freiherrn von John 1866 und
1870”, in Aus Österreichs Vergangenheit (Salzburg, 1949).
Srbik, Heinrich Ritter von, „Erzherzog Albrecht, Benedek und der altösterreichische
Soldatengeist”, in Aus Österreichs Vergangenheit (Salzburg, 1949).
Srbik, Heinrich Ritter von, Metternich, 2 vol. (München 1925).

Srbik, Heinrich Ritter von, „Reichskriegsminister Freiherr von Kuhn 1868-1874”, in
Aus Österreichs Vergangenheit (Salzburg, 1949).
Srbik, Heinrich Ritter von (coord.), Deutsche Einheit. Idee und Wirklichkeit vom Heiligen
Reich bis Königgrätz, 4 vol. (München, 1935-1942; Nachdruck Darmstadt, 1963).
Steinböck, Erwin, Bewaffnung und Ausrüstung der österreichisch-ungarischen Flugzeuge
(Graz, 1983).
Steinitz, Eduard Ritter von și Theodor Brosch von Aarenau, Die Reichsbefestigung
Österreich-Ungarns zur Zeit Conrads von Hötzendorf (Supliment 10 la „Österreich-
Ungarns letzter Krieg”, Viena, 1937).
Steinitz, Eduard Ritter von (coord.), Erinnerungen an Franz Joseph I. Kaiser von Öster-
reich, apostolischer König von Ungarn (Berlin, 1931)
Steinitz, Eduard Ritter von, „Magenta und Solferino”, Militärwissenschaftliche und tech-
nische Mitteilungen 60 (1929).
Stichler, Gerlinde, „Der Anteil Österreichs an der Unternehmung Erzherzog Maxi
milians in Mexiko. Das österreichische Freiwilligenkorps”, teză de doctorat
(Viena, 1963).
Stöger-Steiner, Rudolf, Über die taktische Verwendung und Führung von Infanterie-
Maschinengewehrabteilungen im Gefechte (Viena, 1913).
Stone, Norman, „Army and Society in the Habsburg Monarchy 1900-1914”, Past and
Present 33 (1966).
Stone, Norman, „Moltke-Conrad. Relations between the Austro-Hungarian and Ger-
man General Staffs 1909-1914”, The Historical Journal 9 (1966).
Strachowsky, Hans, „Die Waffenindustrie in Österreich”, in Die Groß-Industrie Öster
reichs, vol. III (Viena, 1898).
Streffleur, V[alentin], „Die besondere culturhistorische Aufgabe der k. k. österreich
ischen Armee”, Österreichische militärische Zeitschrift I/1 (1860).
Streffleurs Militärischer Zeitschrift 1808-1908 (Viena, 1908).
Strobl, Alice, Das k.k. Waffenmuseum im Arsenal (Schriften des Heeresge schichtlichen
Museums in Wien 1, Graz-Viena, 1961).
Sutter, Berthold, „Die Ausgleichsverhandlungen zwischen Österreich und Ungarn
1867-1918”, in Theodor Mayer (coord.), Der österreichisch-ungarische Ausgleich von
1867. Seine Grundlagen und Auswirkungen (Buchreihe der Südostdeutschen Histo-
rischen Kommission 20, München, 1968).
Sutter, Berthold, Die Badenischen Sprachenverordnungen von 1897. Ihre Genesis und
ihre Auswirkungen vornehmlich auf die innerösterreichischen Alpenländer, 2 vol.
(Veröffentlichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 46 și 47,
Graz-Köln, 1960/65).
Sutter, Berthold, „Die Großmächte und die Erhaltung des europäischen Friedens zu
Beginn der Kreta-Krise von 1897”, Südostforschungen 21 (1962).
Svoboda, Johann, Die Theresianische Militär-Akademie zu Wiener Neustadt und ihre
Zöglinge von der Gründung der Anstalt bis auf unsere Tage, 3 vol. (Viena, 1894-
1897).
Szabályzat a magyar királyi honvéd egészségügyi szolgálatra, Părțile I-II (Budapesta,

1900, 1903).
Szapáry, Marianne Gräfin, „Carl Graf Grünne – Generaladjutant des Kaisers Franz
Joseph 1848-1859”, teză de doctorat (Viena, 1935).
Szász, Zoltán, „The Founding of the Honvédség and the Hungarian Ministry of De
fense, 1867-1870”, Béla K. Király (coord.), The Crucial Decade. East Central Eu-
ropean Society and National Defense 1859-1870 (War and Society in East Central
Europe 14, New York, 1984).
Szégner, Géza, „A fegyver, a lőszakma fejlődése az 1866. évi hadjárat óta és befolyása a
harcászatra”, Ludovika Akadémia Közlönye (1902).
„Szervi Határozvány a magyar királyi honvéd Főparancsnokság számára”, Rendeleti
Közlöny 6 (1907).
Szurmay, Sándor, A honvédség fejlődésének története 1868-1898 (Budapesta, 1898).
Tezner, Friedrich, „Das österreichisch-ungarische Staatsrecht des Grafen Theodor
Zichy”, Deutsche Rundschau 138 (1909).
Tezner, Friedrich, Ausgleichsrecht und Ausgleichspolitik (Viena, 1907).
Thürheims, Andreas, Memoiren, Licht- und Schattenbilder aus dem Soldatenleben und der
Gesellschaft. Tagebuch-Fragmente und Rückblicke eines ehemaligen Militärs (Praga-
Teplitz, 1876).
Torresani, Carl Freiherr von, Aus der schönen wilden Lieutnantszeit (Leipzig, 1889).
Torresani, Carl Freiherr von, Von der Wasser- bis zur Feuertaufe, Werde- und Lehrjahre
eines österreichischen Offiziers, 2 vol. (Dresda-Leipzig, 1900).
Tower, Vilmos, Szent Borbála a tüzérség védőszentje (Budapesta, 1914).
Triulzi, Anton, Der einjährig Freiwillige und k. k. Reserve-Officier in der österreichisch-
ungarischen Monarchie (Viena, 1872).
Turba, Gustav, „Armee-Einheit und ungarisches Staatsrecht”, Österreichische Rundschau
2 (1905).
„Über Beförderung und Avancementsverhältnisse der Offiziere im k.u.k. Heere”,
Österreichische militärische Zeitschrift XLVII/2 (1906).
Ullreich, Josef, „Moritz von Auffenberg-Komarów, Leben und Wirken 1911-1918”,
Urbán, Aladár, „The Hungarian Army of 1848-49”, in Béla Király și Gunther E.
Rothenberg (coord.), War and Society in East Central Europe, vol. I (Brooklyn Col-
lege Studies on Society in Change 10, New York, 1979).
Urbanski von Ostrymiecz, August, Conrad von Hötzendorf. Soldat und Mensch (Graz-
Leipzig-Viena, 1938).
Vághó Ignác, Adalékok a magyar királyi Ludovika Akadémia történetéhez (Budapesta,
1899).
Victor Adlers Aufsätze, Reden und Briefe, vol. IX/4: Im Krieg und Frieden (Viena, 1929).
Wagner, Walter, „Die Stellungnahme der Militärbehörden zur Wiener Stadterweite-
rung in den Jahren 1848-1857”, Jahrbuch des Vereines für Geschichte der Stadt Wien
17/18 (1961/62).
Wagner, Walter, Geschichte des k. k. Kriegsministeriums, vol. I: 1848-1866 (Studien zur

Geschichte der österreichisch-ungarischen Monarchie 5, Graz-Viena-Köln, 1966).
Wagner, Walter, Von Austerlitz bis Königgrätz. Österreichische Kampftaktik im Spiegel
der Reglements 1805-1864 (Studien zur Militärgeschichte, Militärwissenschaft und
Konfliktforschung 17, Osnabrück, 1978).
Walter, Friedrich și Steinacker, Harold (coord.), Die Nationalitätenfrage im alten Un-
garn und die Südostpolitik Wiens (Buchreihe der Südostdeutschen Historischen
Kommission 3, München, 1959).
Walter, Friedrich (coord.), Die österreichische Zentralverwaltung, Partea a III-a: Von der
Märzrevolution 1848 bis zur Dezemberverfassung 1867, vol. I: Die Geschichte der Mi-
nisterien Kolowrat, Ficquelmont, Pillersdorf, Wessenberg-Doblhoff und Schwarzenberg
(Veröffentlichungen der Kommission für Neuere Geschichte Österreichs 49, Vie-
na, 1964).
Walter, Friedrich, „Von Windischgrätz über Weiden zu Haynau. Wiener Regierung
und Armee-Oberkommando in Ungarn 1849/50”, in Friedrich Walter și Harold
Steinacker (coord.), Die Nationalitätenfrage im alten Ungarn und die Südostpolitik Wiens
(Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission 3, München, 1959).
Wandruszka, Adam, „Ein österreichischer General im Jahre 1866”, in Schicksalsjahr
1866 (Graz-Köln-Viena, 1966), anexe.
Wandruszka, Adam, „Karl Moering, ein deutscher Soldat und Politiker aus dem alten
Österreich”, miög 53 (1939).
Wandruszka, Adam, „Karl Moerings Tagebücher”, in Bausteine zur Geschichte Öster
reichs. Heinrich Benedikt zum 80. Geburtstag (Archiv für österreichische Geschichte
125, Viena, 1966).
Wandruszka, Adam, Schicksalsjahr 1866 (Graz-Köln-Viena, 1966).
Wank, Solomon, „Some Reflections on Conrad von Hötzendorf and his Memoirs
based on Old and New Sources”, Austrian History Yearbook 1 (1965).
Werkmann, August, „Erzherzog Albrecht und Benedek”, teză de doctorat (Viena, 1946).
Werner Apfelauer, Richard, „Die Grafen Bigot de St. Quentin und ihre Tätigkeit in der
österreichischen Armee” (Viena, 1977).
Wertheimer, Eduard von, Graf Julius Andrássy, sein Leben und seine Zeit, 3 vol. (Stutt-
gart, 1910).
Wessely, Kurt, „Georg Zivkovic, Bibliographie zur Geschichte der k. k. Militärgrenze”,
in Die k. k. Militärgrenze. Beiträge zu ihrer Geschichte (Schriften des Heeresgeschi-
chtlichen Museums/Militärwissenschaftlichen Instituts 6, Viena, 1973).
Wetzer, Heinrich Leander, „Ueber Milizen”, Organ 2 (1871).
Wien am Anfang des XX. Jahrhunderts (Viena, 1906).
Wienhöfer, Elmar, Das Militärwesen des Deutschen Bundes und das Ringen zwischen
Österreich und Preußen um die Vorherrschaft in Deutschland 1815-1866 (Studien zur
Militärgeschichte, Militärwissenschaft und Konfliktforschung 1, Osnabrück, 1973).
Wimpffen, Alphons Graf, „Geschichte des serbisch-banater Armee-Corps von Juni
1853-März 1857”, manuscris litografiat (Timișoara, 1858).
Winkler, Wilhelm, Der Anteil der nichtdeutschen Volksstämme an der österreichisch-unga-

rischen Wehrmacht (Viena, 1919).
Wittich, Alfred von, „Die Rüstungen Österreich-Ungarns von 1866 bis 1914”, Berliner
Monatshefte 10 (1932).
Woinovich, Emil von Belobreska, „Kaiser Franz Joseph I. als Soldat und Oberster
Kriegsherr”, Die Wehrmacht der Monarchie (număr dublu 10/11 al Moderne Illustri-
erte Zeitung, vol. XIV, 15.05.-01.06. 1914).
Wolf, Josef, „Die Banater Militärgrenze, ihre Auflösung und Einverleibung in das König-
reich Ungarn”, teză de doctorat (Innsbruck, 1947).
Wrede, Alphons Freiherr von, Geschichte der k. und k. Wehrmacht. Die Regimenter,
Corps, Branchen und Anstalten von 1618 bis zum Ende des 19. Jahrhunderts, 5 vol.
(Viena, 1898-1905).
Wurzbach, Constant von, Biographisches Lexikon des Kaiserthumes Oesterreich, vol.
XVII (Viena, 1867).
Zachar, József, „Az Osztrák-Magyar Monarchia 1868-as védtörvényének néhányoszt-
rákvonatkozása”, Hadtörténelmi Közlemények 2 (1977).
Zebegény, Wilhelm Ritter Gründorf von, Memoiren eines österreichischen General-
stäblers 1832-1866 (Stuttgart, 31913).
Zedlitz, Freiherr von, Soldaten-Büchlein (Viena, 1849).
Zepelin, C. von (coord.), Die Heere und Flotten der Gegenwart, vol. IV: Österreich-
Ungarn (Berlin, 1898).
Zichy, Theodor, „Österreich und Ungarn”, Deutsche Rundschau 137 (1908).
Žolger, Ivan, Der staatsrechtliche Ausgleich zwischen Österreich und Ungarn (Leipzig,
1911).
Contributori
J oh a n n Ch ristoph A l lma ye r- B e ck (1918-2017)

A provenit dintr-o familie nobiliară austriacă și a deținut titlul de conte. După
absolvirea Liceului Catolic din Kalksburg în anul 1936, s-a dedicat carierei mi-
litare, iar din 1937 a urmat cursurile Academiei Militare Tereziene din Wiener
Neustadt. După 1945 a studiat istoria, geografia și istoria artei la Universitățile
din Innsbruck și Viena, obținând titlul de doctor în 1949. Din 1950 a lucrat
la Arhivele de Război din Viena (Kriegsarchiv), devenind în 1956 director-
adjunct al acestei instituții. În 1961 a devenit șef al Departamentului de Științe
Militare din cadrul Ministerului Federal al Apărării. În perioada 1965-1983 a
ocupat funcția de director al Muzeului de Istorie Militară din Viena. În anii ’70
ai secolului trecut a reînviat Comisia Austriacă pentru Istorie Militară, pe care a
condus-o în calitate de președinte până în 1998.
A l o is B rusa tti ( 1 9 1 9 - 2 0 0 8 )
S-a născut la Baden, aproape de Viena, a absolvit bacalaureatul în 1937, însă
Anschluß-ul și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial i-au întârziat stu-
diile: a rămas șapte ani sub arme, a fost rănit în război și a fost luat prizonier.
Începând cu 1946, a studiat la Viena istoria, istoria artei, economia și filosofia, a
obținut doctoratul în filosofie în 1950 și a devenit în 1955 cercetător în dome-
niul economiei, iar apoi, după un deceniu, profesor universitar, având mandate
de prorector și rector al Universității Economice din Viena (Wirtschaftsuniver-
sität Wien) pe care a reformat-o profund. A întreprins cercetări în domeniul
istoriei economice și sociale a Imperiului Habsburgic, al politicilor economice
și sociale, al evoluției întreprinderilor și altor aspecte ale epocii industrializării,
publicând 20 de cărți și numeroase studii de specialitate. Este considerat părin-
tele istoriei analizei istorice a întreprinderii.
Na c h u m T h . Gross (1 9 2 6 - 2 0 1 8 )
A fost profesor de istorie economică la Universitatea Ebraică din Ierusalim și
specialist în istoria economică a Imperiului Habsburgic. Lucrarea sa de referință
este The Industrial Revolution in the Habsburg Monarchy, 1750-1914 (London,
1972).
R ob ert A . K a n n (1 9 0 6 - 1 9 8 1 )
Provenit dintr-o familie cu afaceri în domeniul industriei textile din Viena, a
studiat dreptul la universitatea din orașul natal, unde în 1930 și-a obținut docto-
ratul. Din cauza Anschluß-ului, în 1938 s-a stabilit în Statele Unite ale Americii.
Aici a urmat, începând cu anul 1941, cursuri în domeniul istoriei la Institutul
pentru Studii Avansate din Princeton, New Jersey, pe care le-a continuat la Uni-
versitatea Columbia din New York, finalizându-le în 1946. Din 1947 a predat
istoria la Universitatea Rutgers din New Jersey. Cercetările sale au abordat is-
toria Monarhiei Habsburgice și caracterul ei multinațional. A fost ales membru
corespondent al Academiei de Științe a Austriei. A fost onorat cu titlul de doc-
tor honoris causa al Universității din Salzburg (1972) și a fost visiting professor
al Universității din Viena (1974/75).
Herb ert Ma tis ( n . 1 9 4 1 )

Specialist în istorie economică, în prezent profesor emerit la Universitatea
Economică din Viena (Wirtschaftsuniversität Wien). A absolvit cursurile Uni-
versității din Viena în 1965, specializându-se în istoria economică și socială.
Ulterior a obținut abilitarea la Școala Superioară de Comerț Internațional din
Viena. Între 1972 și 2009 a fost profesor titular la Universitatea Economică din
Viena. Între anii 1988 și 1995 a fost membru corespondent al Academiei Aus-
triece de Științe, iar din 1995 este membru titular. Preocupările sale în dome-
niul istoriei economice s-au concretizat în peste 18 volume și numeroase studii
și articole. De asemenea, a fost directorul Institutului de Istorie Economică și
Socială.
T ib or P a pp ( ? ? ? ? )
Colonel în rezervă, istoric militar, fost director al Arhivelor Militare Ungare
(Hadtörténeti Levéltár), fost delegat ungar pe lângă Arhivele de Război din
Viena (Kriegsarchiv), figură importantă a cercetării istoriei militare ungare
timp de mai multe decenii. A fost expert în aspectele militare ale perioadei
dualismului; în ultima parte a activității sale s-a dedicat culegerii, editării și
cercetării surselor referitoare la prizonierii de război din timpul și de după cel
de-al Doilea Război Mondial.
B él a S a rl ós (1 9 1 3 - 1 9 9 0 )
Jurist și istoric al dreptului, a studiat științele juridice la Pécs, devenind avocat
la Budapesta în 1938, doctor în drept în anul 1957 și în științele statului și drep-
tului în 1971. După cel de-al Doilea Război Mondial, a îndeplinit mai multe
funcții, mai ales în calitate de jurist, apoi ca judecător și procuror, inclusiv la
Procuratura Supremă. Între anii 1963 și 1976 a fost cercetător la Institutul de
Istorie al Academiei Ungare de Științe, calitate în care a publicat numeroase stu-
dii de istoria dreptului, abordând aspecte ale dreptului penal din anii Revoluției
de la 1848-1949, apoi evoluția dreptului din perioada Republicii Sfaturilor și
chestiuni ale administrației publice din perioada dualismului.
P et er U r ba n itsch (n. 1 9 4 1 )
După absolvirea studiilor liceale în orașul natal, Viena, a studiat istoria, limba și
literatura engleză la Universitatea vieneză, obținând o diplomă de doctor cu o
lucrare despre Marea Britanie și tratatele de la Locarno. Din 1968 a devinit mem-
bru al Comisiei pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare, ulterior Comisia pen-
tru Istoria Monarhiei Habsburgice din cadrul Academiei de Științe a Austriei.
Este coeditorul și redactorul monumentalului tratat Die Habsburger Monarchie
1848-1918.
A d am W a n d ruszk a ( 1 9 1 4 - 1 9 9 7 )
S-a născut la Lemberg, provincia Galiția (azi L’viv – Ucraina). Cursurile gene-
rale și liceale le-a urmat la Viena, după care la Universitatea vieneză a studiat
istoria, germanistica și istoria artei. În 1936 a obținut titlul de doctor în istorie.
După un scurt interludiu ca asistent la Institutul Istoric German de la Roma,
a fost înrolat în armata germană și a luptat pe frontul de vest și în Afrikakorps.
Luat prizonier de americani în 1943, a fost internat într-un lagăr din statul
Kansas. După război a lucrat ca ziarist și corespondent de presă la mai multe
publicații, printre care și la Die Presse. În 1955 și-a obținut abilitarea în istorie
modernă, devenind profesor la Universitatea din Viena. Din 1959 a predat atât
istoria Evului Mediu, cât și pe cea a epocii moderne la Universitatea din Köln.
Cercetările întreprinse în domeniul istoriei monarhiei dunărene și a dinastiei
Casei de Habsburg au făcut să fie ales membru al Academiei de Științe a Aus-
triei (1970), al Comisiei de Istorie din cadrul Academiei de Științe a Bavariei,
precum și într-o serie de comisii istorice din Italia.
J osef W ysock i ( 1 9 3 7 - 1 9 9 6 )
S-a născut în anul 1937 în Leienkaul, Germania. Între 1956 și 1961 a studiat is-
torie și romanistică la Universitatea din Mainz. A urmat apoi, în intervalul 1962-
1966, științele economice la aceeași universitate. Și-a început cariera științifică
în domeniul istoriei politicilor financiare la Universitatea din Köln, unde și-a
obținut abilitarea. Pentru o scurtă perioadă a ocupat postul de profesor de isto-
rie economică, socială și agrară la Universitatea din Hohenheim. Din anul 1974
s-a transferat la Universitatea din Salzburg, unde și-a continuat preocupările în
domeniu, făcând și cercetări de istorie financiar-bancară. A publicat numeroase
cărți, studii și articole pe această temă.

Monarhia Habsburgica Vol I (Rev.) Correct. 13.02.2019

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Monarhia Habsburgica Vol I (Rev.) Correct. 13.02.2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

monarhia

Volumul cuprinde o selecție de texte din seria

Coordonrea și îngrijirea ediției românești de

© österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien, 1973-1987

II. Administrația și sistemul juridic

III. forța armată

Referințe bibliografice • 431

Seria Die Habsburgermonarchie 1848-1918, unul dintre cele

Volumul I, editat de Alois Brusatti și intitulat Die Habsburgermo-

Astfel, studiul lui Nachum Th. Gross analizează locul Monar-

Volumul II, editat de Adam Wandruszka și Peter Urbanitsch, având

Peter Urbanitsch, coeditorul și redactorul monumentalului tratat

Nachum Th. Gross Locul Monarhiei Habsburgice

Traducere în limba română de

Nachum Th. Gross

şi acţiune politică atât pe plan statal, cât şi antreprenorial. Însă, în acelaşi

vestigiile feudalismului (şi ale „celui de al doilea feudalism”) au fost deja

comparaţii între partea vestică a Imperiului şi restul Federaţiei Germane.

Având în vedere calitatea datelor statistice pentru prima jumătate a se-

narhiei alimente şi materii prime ieftine, în vreme ce piaţa ungurească era

ale pieţei orientate spre concurenţă şi trecerea la creşterea economică mo-

spune şi despre sarcinile şi convenţiile referitoare la plata despăgubirilor,

8 Jerome Blum, Noble Landowners and Agriculture in Austria 1815-1848 (Baltimore,

curau marii latifundiari, deoarece ei primeau informaţii şi le puteau evalua

11 În Germania anului 1910, 35% din populaţie lucra în agricultură.

dorind binele general, acest tablou ar fi poate potrivit pentru a împiedica

15 Despre paralelele germano-austriece, vezi şi Hans Rosenberg, „Political and Social

al descompunerii. Cu toate acestea, în diversele ţări ale Coroanei s-a ajuns

3. Modelul creşterii Monarhiei Habsburgice

pofida lipsurilor în ce privește metodele cercetării, cel puţin au aplicat tutu-

numărului de locuitori sunt reflexia factorilor economici şi culturali, făcând

20 În deceniul 1897-1906, de exemplu, rata mortalităţii a atins în Austria aproximativ

Tabelul 1. Rata mortalităţii în diferite ţări

Ţara Victimele holerei Mortalitate infantilă

a) Procentajul nou-născuţilor care au decedat înainte de a fi împlinit 5 ani.

Aşa-numita „tranziţie demografică”, scăderea ratei mortalităţii de la o cifră

muncitorii agricoli sezonieri din monarhia dunăreană şi din Rusia şi apăra

Tabelul 2. Structura profesională în Austria, Ungaria

Austria Ungaria Imperiul German

* Industria cuprinde şi mineritul şi construcţiile.

Chiar dacă definiţiile şi clasificările din Germania nu corespund cu cele din

Tabelul 3. Aportul unor ţări la comerţul european şi mondial,

Aport Comerțul european Aport Comerțul mondial

23 Vezi îndeosebi scrierile lui Simon Kuznets.

O impresie asemănătoare ne-o dau procentajele din Tabelul 4, care au

Tabelul 4. Statistici compilate de Mulhall despre

Aportul la producţia Aportul la „Puterea totală

Conform acestor estimări, aportul Austro-Ungariei la producţia in-

Tabelul 5. Dezvoltarea navigaţiei în unele ţări

Mii tone registru Treceri prin Canalul Suez

Tabelul 6. Dezvoltarea căilor ferate în unele ţări,

Tendinţa generală a acestor diferenţe este arătată în Tabelul 7, în care

Tabelul 7. Dezvoltarea telecomunicaţiilor,

Mesaje transmise Convorbiri

Este semnificativ pentru relativ slaba integrare în economia mondială şi

în Monarhie o parte importantă a cantităţii produse în Europa a fost sfecla

Tabelul 8. Producţia de zahăr din sfeclă,

Ţara 1900-1901 1910-1911

28 Vezi mai sus, p. 13 și urm.

tică şi deci deschisă. Totuşi, s-ar putea ca pe baza consideraţiilor teoretice

Tabelul 9. Numărul torcătoriilor de bumbac în unele ţări, 1870-1913

Țara 1870/74 1880/84 1890/94 1900/04 1910/13

Surse: Rapoartele Parlamentului Britanic 1909, vol. 102, Cd. 4954;

Tabelul 10. Importul de bumbac neprelucrat în unele ţări,

63 Emil Brezigar, „Die wirtschaftlichen Konjunktur- und Depressionswellen in Öster