Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Julia Quinn Logodnica Ducelui PDF
Julia Quinn Logodnica Ducelui PDF
|
| /* /
B
imoBNicm
* DUCEHJI ‘
w w w .m lron.ro
MAGAZIN VIRTUAL
LEI: 24,00
Capitolul 1
— Aşa este.
— Eu voi fi foarte ocupată, cel puţin pînă în
noiembrie, a izbucnit Amelia, dorindu-şi ca el să ştie
că nu-şi petrecea zilele lîngă fereastră, cu lucrul de
mînă în poală, aşteptîndu-1 să sosească.
— Adevărat? a spus el.
Ea şi-a îndreptat umerii.
-D a .
Ochii lui, de o nuanţă anume de albastru, s-au
îngustat puţin. De amuzament, nu de furie, ceea ce era
chiar mai rău. îşi rîdea de ea. Amelia nu înţelegea de
ce-i luase atît de mult să-si
* dea seama de asta. în toti*
aceşti ani în care crezuse că el o ignora... Oh,
Dumnezeule m are!
— Lady Amelia, a spus el înclinîndu-se puţin. îmi
acorzi onoarea unui dans?
Elizabeth şi Grace s-au întors zîmbind spre ea.
Mai jucase această scenă în faţa lor, nu o dată. Ştiau cu
toţii cum aveau să decurgă lucrurile. în special Amelia.
— Nu, i-a răspuns fără să se fi gîndit prea mult.
El a clipit.
-N u ?
— Nu, mulţumesc. I-a zîmbit, pentru că nu voia să
fie considerată nepoliticoasă.
El părea uluit.
— Nu doreşti să dansezi?
— Nu. în seara aceasta nu. Amelia le-a aruncat o
privire pe furiş lui Elizabeth şi lui Grace. Păreau de-a
dreptul înspăimîntate.
LOGODNICA DUCELUI 15
Şi s-a îndepărtat.
S-a îndepărtat.
îi venea să fugă, mai degrabă. Ceea ce a şi făcut,
de îndată ce a ajuns după colţ, departe de ochii
celorlalţi.
Amsterdamul.
Nu ştia că ea ura momentele cînd mama ei spunea
că era de o inteligenţă acceptabilă.
Nu ştia că ei avea să-i lipsească pînă la disperare
Elizabeth, după ce aceasta urma să se căsătorescă cu
contele de Rothsey care locuia la celălat capăt al ţării,
la patru zile depărtare.
Şi nu ştia că, dacă i-ar fi pus o simplă întrebare,
dacă i-ar fi cerut cu adevărat opinia în legătură cu
altceva decît vremea de afară, părerea ei despre el s-
ar fi schimbat radical.
Dar asta ar fi însem nat ca el să ţină cu adevărat la
opinia ei, ceea ce nu era adevărat, mai mult ca sigur.
De fapt, lipsa lui de interes în privinţa judecăţii ei era
singurul lucru important pe care îl ştia despre el.
Sau poate...
S-a uitat mai atentă pe după draperia roşie din
catifea pe care o folosea drept paravan. Ştia foarte bine
că el era perfect conştient de prezenţa ei.
I-a privit chipul.
A privit felul în care se uita la Grace.
Felul în care îi zîmbea lui Grace.
Felul în care... Dumnezeule mare, ridea? Nu-1 mai
auzise niciodată rîzînd.
Era şocată, uluită. Se părea că nu ştiuse ceva
foarte important legat de logodnicul ei.
Era îndrăgostit de Grace Eversleigh.
Oh, minunat!
26 JULIA QUINN
Oare de ce?
— Aş putea dansa acum cu tine? i-a şoptit el.
Ea îl privea cu ochi mari. Ce avea de gînd?
— Nu este o întrebare chiar atît de dificilă, i-a spus
el zîmbind, strîngînd-o uşurel de mînă şi dîndu-se mai
aproape. Da... sau nu.
Ea şi-a ţinut răsuflarea.
— Da... a spus el şi şi-a lipit palma deschisă de
spatele ei. Şi-a apropiat buzele de urechea ei, fără să o
atingă, dar suficient de aproape ca să-i simtă respiraţia
fierbinte, ca un sărut. Da este mai mereu cel mai
potrivit răspuns.
Uşor... au început să danseze.
— Şi întotdeauna atunci cînd eşti cu mine.
Dorea să o seducă. îşi dădea seama de asta, dar
nu ştia dacă să fie încîntată sau nedumerită. Nu-şi
dădea seama de ce - el nu păruse niciodată să fi avut
vreo înclinaţie spre ea. 0 făcea deliberat, însă. îşi
folosea toate armele din arsenal - sau cel puţin toate
armele care îi erau permise într-o grădină publică.
Şi îi reuşea. Era convinsă de scopurile lui
machiavelice - doar nu devenise irezistibilă peste
noapte - dar totuşi pielea i se înfiorase şi ori de cîte ori
respira (nu suficient de des, oricum) trupul ei părea să
fie mai uşor, să plutească. Poate că nu ştia prea multe
despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei dar un lucru îl
ştia sigur...
îşi rîdea de ea.
LOGODNICA DUCELUI 37
El era impresionat.
— Chiar aşa?
— Eu le-am ascuns, mai bine zis. Mi le-a aruncat
înainte ca trăsura să se oprească.
Thomas a zîmbit. După o tăcere stînjenitoare de
cîteva clipe, a spus:
— Tot nu mi-ai spus de ce eşti trează la o oră atît
de tîrzie. Ar fi trebuit să te odihneşti.
*
— De ce crezi asta?
— Ce-ar trebui să cred?
I-a aruncat o privire jignită.
—Aseară cred că ţi-am dovedit contrarul.
Ea nu a spus nimic, dar era concentrată, tensio
nată. Aproape că a auzit-o numărînd pînă la zece
înainte să-i răspundă:
— Sînt doar o datorie de care trebuie să te achiţi.
— Adevărat, a încuviinţat el. Dar poate fi una
plăcută.
Expresia i se schimba rapid. El nu avea nici cea
mai mică idee la ce se gîndea; cel care spune că poate
citi gîndurile unei femei este fie prost, fie un mare min
cinos. Dar îi făcea plăcere să o urmărească, să o vadă
cum încerca să găsească cea mai bună metodă de a-1
aborda.
— Te gîndeşti vreodată la mine? l-a întrebat într-
un final.
Era o întrebare tipic femeiască. A sim ţit că le ia
apărarea tuturor bărbaţilor din lume cînd i-a răspuns,
prompt:
— Mă gîndesc la tine chiar în clipa aceasta.
—Ştii ce vreau să spun.
S-a gîndit să o mintă. Era cel mai indicat lucru. Dar
descoperise de curînd că făptura cu care urma să se
căsătorească era mult mai inteligentă decît lăsase să
pară. Platitudinile nu ar fi funcţionat în cazul ei. Aşa că
i-a spus adevărul:
-N u .
70 JULIA QUINN
— Foarte mult.
Ar fi vrut să-l întrebe de ce. Dar nu a făcut asta,
pentru că răspunsul lui i-ar fi topit şi ultima fărîmă de
hotărîre. Dar ar fi vrut să... Dumnezeule, nici nu mai
ştia ce-ar fi vrut. Ceva. Orice. Orice i-ar fi putut aminti
că încă mai avea creier.
— Numeşte-1 noroc, dacă vrei, i-a şoptit el. Dar
vreau să te sărut, iar gîndul îmi face plăcere. I-a dus
mîna la buze. Ţie nu?
Ea a dat din cap. Ar fi vrut, dar nu putea să-l
mintă.
Ochii lui păreau să se fi întunecat.
— Mă bucur că sîntem de acord, a murmurat. I-a
atins bărbia, ridicîndu-i faţa spre el. Gura lui a găsit-o
pe a ei, mai întîi cu blîndeţe, apoi punînd stăpînire pe
răsuflarea ei, pe voinţa ei, pe gîndurile ei...
Era cu totul diferit.
Oricare i-ar fi fost intenţiile, sărutul acesta nu
semăna deloc cu cel de dinainte.
Iar ea nu i s-a putut opune.
complet nepregătit.
— îţi sugerez să i te adresezi cu mai mult respect
domnişoarei Eversleigh, i-a spus Audley.
Thomas a împietrit. Cine naiba se credea?
94 JULIA QUINN
— Te rog să mă scuzi.
Audley a plecat uşor capul într-o parte şi a părut
să-şi treacă limba peste dinţi înainte de a răspunde:
— Nu eşti obişnuit să vorbeşti ca un bărbat
* * *
— Nu e Wyndham acolo?
Amelia a clipit. Şi-a dus mîna la frunte, să se apere
de soare (pentru că boneta nu părea să-i fie de vreun
folos în dimineaţa aceea) şi s-a uitat peste drum.
— El pare să fie, nu?
Milly, sora ei mai mică, care o însoţise la plimbare
prin Stamford, s-a aplecat puţin, să vadă mai bine.
— Cred că el este. Ce încîntată va fi mama!
Amelia a privit speriată peste umăr. Mama, care
intrase într-un magazin, o bătuse toată dimineaţa la
cap, ca o ciocănitoare. „Cioc, cioc, cioc, Amelia, să faci
asta. Cioc, cioc, cioc, Amelia, să nu faci asta, Pune-ţi
boneta pe cap, să nu faci pistrui. Aşează-te elegant,
altfel ducele nu se va căsători niciodată cu tine."
Cioc, cioc, cioc, cioc, cioc.
Amelia nu înţelegea care era legătura între
postura ei la masă, acasă, la micul dejun, cu indecizia
logodnicului ei, care nu fixa o dată pentru nunta lor. De
altfel, nu fusese niciodată capabilă să înţeleagă cum de
mama lor ştia imediat care din cele cinci fiice ale sale
mîncase provizia de marţipan sau dăduse drum
cîinilor înăuntru, din greşeală. Sau (şi aici fusese vina
ei, trebuia să recunoască) răsturnase oala de noapte.
Pe rochia preferată a mamei sale.
LOGODNICA DUCELUI 121
— Ce ai de gînd să faci?
— Taci! a şoptit Amelia, furioasă. Nu avea prea
mult timp la dispoziţie. Mama trebuia să iasă din
magazin din clipă-n clipă şi atunci...
Dumnezeule, nici nu voia să-şi imagineze scena.
Chiar în clipa aceea, bărbatul de pe celălalt
trotuar s-a întors şi s-a uitat la ea. A clipit des, de parcă
încerca să-şi amintească cine era. S-a împiedicat, s-a
îndreptat, apoi s-a împiedicat din nou şi într-un final
s-a sprijinit de un zid, căscînd şi frecîndu-se la ochi.
— Milly, a spus Amelia încet. Nu-1 părăsea din ochi
pe Wyndham - acum era convinsă că el era. Ştii să
minţi?
Ochii fetei au strălucit.
— Fără să clipesc.
— Spune-i mamei că m-am întîlnit cu Grace
Eversleigh.
— Cu prietena lui Elizabeth?
— Este şi prietena mea.
— Da, dar este mai mult a lui Elizabeth...
— Nu contează a cui prietenă este, i-a retezat-o
Amelia. Spune-i doar că m-am întîlnit cu Grace şi că ea
m-a invitat la Belgrave Castle.
Milly a clipit de cîteva ori. Semăna cu o bufniţă, şi-
a spus Amelia.
După care Milly i-a răspuns:
— La ora aceasta? Atît de dimineaţă?
— Milly!
— Vreau doar ca povestea să fie credibilă.
LOGODNICA DUCELUI 123
Ea a oftat.
— Chiar eşti beat.
El s-a uitat lung la ea, iar în secunda în care ea a
dat să deschidă gura şi să-i spună că trebuiau să
găsească imediat trăsura, a vorbit:
— E posibil să fiu puţin beat. Şi-a dres glasul. încă.
— Wyndham, a spus ea, sînt sigură că...
— Thomas.
— Thomas. A strîns din dinţi. Sînt sigură că îţi
aminteşti cum ai ajuns aici.
A urmat din nou o lungă tăcere, urmată de:
— Cu un cal.
Minunat! Exact ce le lipsea!
— Şi cu o trăsură! a adăugat el, rîzînd de propria-
i glumă.
Ei nu-i venea să creadă. Cine era acest bărbat?
— Unde este trăsura? s-a răstit la el.
— Pe aici, pe undeva, i-a răspuns făcînd un semn
vag în spate.
Amelia s-a întors pe călcîie. „Pe aici" era un
term en foarte vag. Poate după colţ, poate pe strada
următoare. Sau, dată fiind starea lui, orice stradă din
Lincolnshire.
— Ai putea fi mai exact? l-a întrebat. A aşteptat
puţin, apoi a adăugat: poţi să mă conduci într-acolo?
El s-a aplecat spre ea, vesel nevoie mare.
— Aş putea...
— Trebuie.
— Parcă ai fi bunica.
128 JULIA QUINN
—Aşa se pare.
A tras adînc aer în piept şi l-a ajutat să străbată
piaţeta, spre trăsura care aştepta.
—Crezi, i-a şoptit la ureche, că ai putea face în aşa
fel încît să nu-şi dea seama că eşti băut?
El i-a zîmbit superior, lucru destul de nepotrivit
pentru cineva care avea nevoie de susţinere ca să stea
în picioare.
— Jack vizitiul! a strigat, autoritar.
Amelia era impresionată, împotriva voinţei sale.
— Jack vizitiul? a repetat. Pe toţi îi chema Jack?
— I-am rebotezat pe toţi Jack, i-a spus Thomas Mă
gîndeam chiar să fac acelaşi lucru şi cu slujnicile de la
spălătorie.
Abia s-a abţinut să nu-I pună mîna pe frunte, să
verifice dacă nu cumva avea febră.
Vizitiul, care trăgea un pui de somn, a sărit ca ars:
— La Belgrave, a spus Wyndham sigur pe el,
întinzîndu-I Ameliei braţul să o ajute să urce. Nu arăta
deloc ca unul care să fi băut trei sticle de gin, dar cu
siguranţă nu i-ar fi prins rău deloc dacă s-ar fi putut
sprijini de ea.
— Nu ai de ales, Amelia, i-a spus pe un ton cald,
zîmbindu-i şăgalnic. Pentru o clipă, vocea lui a sunat
la fel: mereu stăpîn pe situaţie, mereu cu un uşor
avantaj în orice conversaţie.
I-a luat mîna într-a lui iar ea a sim ţit... doar
pentru o clipă...
130 JULIA QUINN
-N u .
Ea a dat încetişor din cap.
—Aşa credeam şi eu.
— Doar în situaţii excepţionale. Istorice.
L-a privit cu atenţie cîteva clipe, permiţîndu-şi
luxul de a-1 studia în voie, fără să trebuiască să se
gîndească la ce-ar fi crezut el. Arăta obosit. Epuizat, ba
chiar mai mult decît atît. Părea... pîrjolit pe dinăuntru.
— Nu dorm, i-a spus el fără să deschidă ochii.
— Discutabil.
— întotdeauna eşti atît de sarcastică?
Ea nu i-a răspuns pe loc.
-D a .
El a deschis un singur ochi.
—Adevărat?
-N u .
— Doar cîteodată?
A zîmbit.
— Cîteodată. Sau chiar mai des, cînd sînt cu
surorile mele.
— Bine. A închis din nou ochii. Nu suport femeile
lipsite de simţul umorului.
Ea s-a gîndit cîtva timp la cuvintele lui. într-un
final, l-a întrebat:
— Crezi că simţul umorului şi sarcasmul sînt unul
şi acelaşi lucru?
El nu i-a dat nici un răspuns, făcînd-o să regrete
întrebarea. N-ar fi trebuit să-i pună o astfel de
problemă complicată unui bărbat care duhnea a alcool.
132 JULIA QUINN
— Ea simţea la fel?
— Nu ştiu, i-a răspuns Thomas şi şi-a dat seama
abia atunci cît de ciudat era: nu-şi pusese niciodată
această întrebare. Nu a ripostat niciodată, dacă asta ai
vrut să ştii. O revedea pe mama lui cu ochii minţii -
chipul mereu obosit şi trist, ochii palizi care ascundeau
o perpetuă epuizare. Pur şi simplu... a acceptat. îi
asculta insultele, nu riposta, se îndepărta doar. Nu, nu,
s-a corectat el. Nu se întîmpla aşa. Nu pleca niciodată.
Aştepta întotdeauna ca el să plece. Nu s-ar fi gîndit
niciodată să părăsească o încăpere înaintea lui. Nu ar
fi îndrăznit să o facă.
— Ce anume îi plăcea? a întrebat cu blîndeţe
Amelia.
— îi plăcea grădina, şi-a amintit Thomas. Iar cînd
ploua privea lung pe fereastră. Nu avea prea multe
prietene. De fapt...
Era pe punctul de a spune că nu-şi amintea să o fi
văzut vreodată zîmbind, dar o amintire i-a revenit în
minte. Avea şapte, poate opt ani. îi culesese un
bucheţel de flori. Tatăl lui fusese furios. Florile făceau
parte din grădina elaborat concepută şi nu trebuiau
culese. Dar mama lui zîmbise. Chiar acolo, de faţă cu
tatăl lui. Chipul i se luminase şi îi zîmbise.
Ce ciudat! Nu se gîndise deloc la asta, în toţi aceşti
ani.
— Zîmbea foarte rar, a spus încet. Aproape deloc.
Murise atunci cînd el avea douăzeci de ani, cu o
săptăm înă înaintea soţului ei. Fuseseră răpuşi de
146 JULIA QUINN
— Nu este adevărat.
Gladdish s-a aplecat spre ea:
— în toate.
— Nu uita că eşti însurat, i-a retezat-o Thomas.
— Eşti căsătorit? a spus Amelia. Încîntător! va
trebui să veniţi în vizită la Belgrave, după ce ne
căsătorim . Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Nu se
gîndise niciodată pînă atnci la viaţa ei de femeie
m ăritată ca la o certitudine. Nici acum nu-i venea să
creadă cum de avusese atîta îndrăzneală să o spună.
— Cu mare plăcere, i-a răspuns Gladdish,
privindu-1 ciudat pe Thomas. Amelia s-a gîndit că,
probabil, nu fuseseră niciodată invitaţi acolo.
— Un Baddish, Harry, a mîrîit Thomas. Acum.
— E beat, ştii, i-a spus Gladdish Ameliei.
— Nu mai este, i-a răspuns ea. Dar a fost. Destul
de beat. S-a întors radioasă spre Thomas: îmi place
prietenul tău.
— Harry, dacă în următoarele treizeci de secunde
nu văd un Baddish aici, pe tejghea, ju r că rad locul
acesta de pe faţa pămîntului.
— Ce abuz de putere! a clătinat din cap Gladdish.
Sper să ai o bună influenţă asupra lui, lady Amelia.
— Mă voi strădui, i-a spus Amelia, pe un ton supus.
— Este tot ce putem face pentru el, a spus
Gladdish, ducîndu-şi mîna la inimă.
— Parcă ai fi vicarul nostru, i-a spus Amelia.
—Adevărat? Ce compliment! Tot încerc să vorbesc
ca unul. îl enervează rău pe Wyndham şi de aceea mă
străduiesc atît.
154 JULIA QUINN
— Te vizitez eu la Belgrave?
— Vii mereu în vizită.
— Şi te văd cam zece minute, poate cincisprezece,
dacă eşti într-o dispoziţie generoasă.
O privea mirat.
— Erai mult mai amabilă cu mine cînd credeai că
sînt beat.
— Chiar erai beat.
— Nu mai contează. A aplecat capul şi şi-a apăsat
tîmplele.
— Te doare capul? l-a întrebat ea.
A ridicat privirea spre ea.
— Faci aşa — şi i-a imitat gestul - ori de cîte ori te
necăjeşte durerea de cap.
— Mă necăjesc destule, i-a răspuns scurt. Ea a
părut atît de jignită încît s-a grăbit să adauge: nu mă
refeream la tine.
Amelia a întredeschis buzele dar nu a spus nimic.
Nici el nu a scos nici un cuvînt şi a mai trecut un
minut pînă cînd ea a spus, alegîndu-şi cuvintele cu
grijă:
— Cred că ar trebui să pornim. Spre Belgrave, a
adăugat ea, cînd privirea lui a întîlnit-o pe a ei. Sînt
sigură că te-ai gîndit la acelaşi lucru cu mine: că am
putea să ne plimbăm cu trăsura, pur şi simplu, o oră
sau două, apoi să mă conduci acasă.
Era adevărat. Asta însemna să se aleagă praful de
reputaţia ei, în cazul în care erau descoperiţi, dar
aceasta era acum ultima dintre problemele lui.
LOGODNICA DUCELUI 161
mai bine: părul era totuşi ceva mai închis decît al lui
Thomas. Şi avea o vînătaie pe obraz. Ce interesant!
— Scuze, s-a grăbit să spună. Era însă curioasă, aşa
că s-a apropiat de uşă. El nu-şi mai putea continua
drumul fără să dea dovadă de impoliteţe.
—îmi pare rău că te dezamăgesc, i-a spus bărbatul
zîmbindu-i larg. Flirta cu ea. Ameliei i-a făcut plăcere,
chiar şi fără voia ei. S-a întrebat dacă el ştia cine era.
Probabil că nu. Cine ar fi îndrăznit să flirteze cu
logodnica ducelui de Wyndham în propria-i casă?
— A fost greşeala mea. Eram acolo, în spate. A
făcut un semn spre locul unde stătuse. Semănai cu
ducele, cînd ai trecut.
într-adevăr, cei doi păşeau la fel. Ce ciudat!
Amelia nu ştiuse că-1 putea recunoaşte pe Thomas
după m ers pînă în clipa în care îl văzuse pe celălalt
bărbat.
El a făcut o plecăciune.
— Căpitan Jack Audley. La dispoziţia ta, doamnă.
Ea a făcut o reverenţă.
— Lady Amelia Willoughby.
— Logodnica lui Wyndham.
— îl cunoşti? Bineînţeles că-1 cunoşti. Doar te afli
în casa lui. Şi-a am intit de discuţia de la han. Oh, tu
trebuie să fii partenerul lui de antrenament.
Căpitanul Audley a făcut un pas în faţă.
— Ţi-a pomenit de mine?
— Nu mi-a spus prea multe, a recunoscut ea,
încercînd să nu fixeze cu privirea vînătaia de pe
180 JULIA QUINN
Ea a încuviinţat.
— Uite-o! A scos la iveală un teanc de hîrtii, apoi a
ridicat privirea spre el. Trebuie să merg să-i transcriu
scrisorile bunicii tale.
— Nu şi le scrie singură? a întrebat-o el, surprins.
— Ea aşa crede. Numai că are un scris îngrozitor.
Nimeni nu l-ar putea descifra. Chiar şi mie îmi este
foarte greu. Cam jumătate din ce scriu improvizez.
El a zîmbit. Grace era o fată atît de bună! S-a
întrebat cum de nu se căsătorise. Oare bărbaţii erau
intimidaţi de poziţia ei la Belgrave? Probabil. Era şi
vina lui, mai mult ca sigur. Fusese atît de disperat să o
ţină acolo, ca însoţitoare a bunicii, că nu-i stabilise o
dotă cît de mică. Aşa că ea nu avusese cum să-şi
găsească un soţ şi să-şi părăsească postul.
— Trebuie să-mi cer scuze, Grace, i-a spus
apropiindu-se de ea.
— Pentru mai devreme? Nu fii prostuţ. Eşti într-o
situaţie îngrozitoare şi nimeni nu te-ar putea
învinovăţi pentru...
— Pentru multe lucruri, a spus el, nelăsînd-o să
continue. Ar fi trebuit să-i ofere şansa să-şi găsească
un soţ. Să fi plecat înainte ca Audley să-şi facă apariţia.
— Te rog, i-a spus ea zîmbind trist. Nu văd vreun
motiv pentru care să trebuiască să-ţi ceri scuze, dar ţi
le accept, dacă asta vrei.
—îţi mulţumesc, a spus el. Ar fi trebuit să se simtă
mai bine, dar nu era aşa. După care a adăugat: peste
două zile plecăm spre Liverpool.
218 JULIA QUINN
A şoptit:
— Ştiu.
— Alteţă?
Thomas a ridicat privirea din registrele de pe
birou, întrebîndu-se cît timp i se vor mai adresa cu acel
titlu. Valetul stătea în prag, aşteptînd ca el să dea un
semn că-1 auzise.
— A sosit lordul Crowland, domnule, a spus
Penrith. Este însoţit de lady Amelia.
— La ora aceasta? A clipit şi s-a uitat spre ceasul
care lipsea de pe poliţa şemineului, în mod
inexplicabil.
— Este nouă şi jum ătate, domnule, l-a inform at
Penrith. Iar ceasul este la reparat.
Thomas şi-a dus mîna la tîmple. Resimţea efectele
sticlei de coniac de cu o noapte în urmă.
— Sînt în salonul roz, domnule.
Acolo unde se purtase atît de grosolan cu Grace,
cu doar cîteva ore mai devreme. Drăguţ!
A aşteptat să plece Penrith, după care a închis
ochii, chinuit. Dumnezeule mare, o sărutase pe Grace!
O luase în braţe pe biata fată şi o sărutase. Ce naiba
fusese în capul lui? Şi totuşi... nu regreta deloc. în clipa
aceea păruse o idee bună. Dacă tot nu o mai putea avea
pe Amelia...
Amelia.
Numele ei l-a readus cu picioarele pe pămînt.
Amelia era acolo. Nu putea să o lase să aştepte.
LOGODNICA DUCELUI 223
Dumnezeule m are!
Amelia se uita cu ochi mari cînd la Thomas, cînd
la Audley, apoi din nou la Thomas şi...
Toată lumea se uita acum la ea. De ce oare? 0
spusese oare cu glas tare?
— Călătoria în Irlanda... spunea tatăl ei.
— Este pentru a-i stabili legitimitatea, i-a răspuns
Thomas. Vom fi destul de mulţi. Merge pînă şi bunica
cu noi.
Amelia se uita la el oripilată. Nu era el însuşi. Nu
putea fi adevărat. Se înţîmplase ceva. Ceva rău.
A închis ochii. Strîns.
Vă rog, să-m i spună cineva că nu este adevărat.
A auzit în schimb vocea implacabilă a tatălui ei:
— Vă însoţim.
A deschis imediat ochii.
— Tată?
— Nu te amesteca, Amelia, a spus el. Nici măcar nu
a privit-o cînd i-a vorbit.
— Dar...
— Vă asigur, a intervenit Thomas, care nu se uita
nici el la ea, că ne vom lămuri cît vom putea de repede
şi vă vom anunţa imediat.
LOGODNICA DUCELUI 229
—încetează!
— Vorbesc serios, a insistat el. I-am spus lui
Audley că intenţionam să cumpăr o proprietate acolo,
să o abandonez.
De data aceasta ea a izbucnit în rîs.
— Nu ar trebui să vorbim aşa despre ea.
— Nu înţeleg de ce toată lumea crede că sub
aparenţa severă a bătrînelor doamne se ascunde o
inimă de aur.
Amelia îl privea amuzată.
— A mea nu este aşa.
— Nu, nu este, i-a răspuns ea, încercînd să nu mai
zîmbească.
S-au privit unul pe celălalt şi au izbucnit în rîs.
— Este îngrozitoare, a spus Thomas.
— Nu mă place, a spus şi Amelia.
— Nu place pe nimeni.
— Cred că pe Grace o place, totuşi..
— Nu. Doar o desconsideră mai puţin decît pe toţi
ceilalţi. Nici măcar pe Audley nu-1 place, chiar dacă se
luptă atît de mult să-l ajute să obţină titlul.
— Nu-1 place pe domnul Audley?
— Iar el o detestă.
Ea a clătinat din cap şi a privit din nou asfinţitul.
— Ce încurcătură!
Thomas s-a ridicat iar ea s-a uitat în sus. Silueta
lui îi ocupa tot cîmpul vizual
— Am fi putut fi prieteni, s-a auzit spunîndu-i.
—Am fi putut?
254 JULIA QUINN
— Nu va avea de ales.
Tatăl ei s-a întors la masă, cu farfuria plină cu vîrf.
—Cînd vei fi ducesă, i-a spus, primul lucru pe care
ar trebui să-l faci ar fi să o dai afară din casă.
Cînd va f i ducesă. Amelia a înghiţit în sec,
stînjenită. Cît de îngrozitor i se părea! Propriul ei tată
se bucura. Nu-i păsa cu care dintre cei doi se mărita,
atîta vreme cît devenea soţie de duce.
5-a uitat spre Thomas. Acesta era ocupat cu
mîncarea. Nu şi-a luat privirea de la el. A aşteptat, şi
iar a aşteptat... pînă cînd, într-un final, el şi-a dat seama
că era privit şi a ridicat capul. A ridicat din umeri, gest
pe care ea nu a ştiut cum să-l interpreteze.
Dar se simţea şi mai rău, acum.
Domnul Audley a fost următorul care a coborît la
masă, urmat de Grace, zece minute mai tîrziu. Părea să
fi alergat pînă acolo, era roşie în obraji şi respira greu.
— Nu-ţi place m încarea? a întrebat-o Grace pe
Amelia, uitîndu-se la farfuria ei aproape neatinsă şi
aşezîndu-se pe locul lăsat liber de bătrînă.
— Nu mi-e foame, i-a răspuns Amelia. Stomacul îi
forfotea. Era o mare diferenţă între foame şi poftă de
mîncare, o înţelegea abia acum.
Grace a privit-o întrebător, după care a început să
mănînce. Nu a apucat să ia mai mult de trei înghiţituri
că soţia hangiului şi-a făcut apariţia în prag. Părea
destul de agitată.
— Alteţă, a spus, frîngîndu-şi mîinile. Este deja în
trăsură.
266 JULIA QUINN
Amelia...
Chipul ei i-a apărut în minte, nechemat şi totuşi
binevenit. Era mult mai mult decît anticipase el. Nu o
iubea - nu avea cum să o iubească, nu acum. Dar
cumva... îi lipsea. Lucru ridicol de altfel, pentru că ea
era în trăsură, la numai cîţiva metri de el. Şi o văzuse
la prînz. Şi luaseră şi micul dejun împreună.
Nu avea motive să-i fie dor de ea.
Şi totuşi acesta era adevărul.
îi lipsea rîsul ei, felul în care părea să se distreze
la cinele formale. îi lipsea căldura ochilor ei, felul în
care arătau ei în lumina dimineţii.
Dacă ar fi putut să-i vadă în fiecare dimineaţă!
Acest lucru nu era posibil.
Şi totuşi îi lipsea.
S-a uitat peste umăr, spre trăsură, parcă surprins
să vadă că arăta exact aşa cum era de aşteptat, fără ca
flăcări roşii să iasă pe geamuri.
Pentru că bunica fusese în mare formă în după-
amiaza aceea. Ei bine, iată un lucru de care nu-i va fi
dor atunci cînd nu va mai fi duce. Bătrîna ducesă de
Wyndham fusese mai mult decît o povară pe umerii
lui, fusese o adevărată Medusa, al cărei unic scop în
viaţă părea să fie să-i amărască lui zilele.
Bunica nu era însă singura povară de care era
bucuros să scape. Ci şi de nesfîrşita hîrţogărie. Asta nu-
i va lipsi, cu siguranţă. Şi lipsa libertăţii. Toată lumea
credea că el făcea doar ce vroia, că avea suficienţi bani
şi putere să deţină controlul. El era însă legat de
Belgrave. Sau fusese, de fapt.
276 JULIA QUINN
— La ce?
Ea a ridicat din umeri.
— Nu ştiu.
A dat să-i spună ceva, să o mustre pentru că era
atît de nesăbuită. Dar chiar atunci ea i-a zîmbit.
LOGODNICA DUCELUI 289
De ce?
Cuvintele îi stătuseră pe vîrful limbii, dar nu le
rostise. Cumva, ştiuse că nu trebuia să facă asta. Nu
vroia să audă răspunsul, oricare ar fi fost el. Nu acum,
cînd o privea atît de intens. Şi de trist.
— Nu este nimeni prin preajmă, a spus ea.
Era adevărat. Toată lumea dormea.
Poate dacă venea spre ea, dacă o săruta...
L-ar fi sărutat şi ea.
El a clătinat din cap.
— Mereu e cîte cineva.
Se înşela, însă. Era noapte. Dormeau cu toţii. Erau
singuri iar ea vroia... vroia...
— Sărută-mă.
Ochii lui au strălucit şi pentru o clipă a părut să
sufere.
— Nu face asta, Amelia.
— Te rog. I-a zîmbit. îmi eşti dator.
— Eu... A părut surprins la început, apoi amuzat:
îţi sînt dator?
— Pentru cei douăzeci de ani de logodnă. îmi
datorezi un sărut.
El i-a zîmbit.
— Pentru douăzeci de ani de logodnă aş zice că-ţi
datorez mai multe săruturi.
Ea şi-a umezit buzele. I se uscaseră din cauză că
respira rapid.
— Unul este de ajuns.
— Nu, i-a spus el. Nu poate fi. Niciodată.
LOGODNICA DUCELUI 295
—Amelia, du-te.
Probabil că i-a simţit disperarea din voce, pentru
că s-a întors şi a plecat, lăsîndu-1 singur pe pajişte,
blestemîndu-se în gînd. Ce neghiob!
Un neghiob nobil, poate. Unul onest. Dar neghiob.
— Tot timpul.
— Şi cum rezişti?
S-a gîndit cîteva clipe la asta.
— Aşa a fost de la început.
Jack a închis ochii şi şi-a frecat fruntea. Ca şi cum
ar fi încercat, şi-a spus Thomas, să alunge o amintire.
— Ziua de azi va fi îngrozitoare, a spus Jack.
Thomas a dat uşor din cap. Era o descriere
apropiată de adevăr.
— Un adevărat circ.
— Exact.
Au rămas acolo, fără să facă nimic. Au ridicat
privirile exact în aceeaşi clipă. Ochii li s-au întîlnit,
după care Thomas a întors capul şi s-a uitat pe geam.
Afară.
— Mergem? l-a întrebat Jack.
— înainte ca ceilalţi...
— Chiar acum.
Thomas şi-a lăsat paharul pe jum ătate plin şi s-a
ridicat. S-a uitat spre Jack şi, pentru prima oară, a
sim ţit legătura de sînge dintre ei.
— Arată-mi drumul.
îi părea ciudat, dar în clipa în care au urcat în şa
şi au pornit în galop, Thomas a sim ţit un imens
sentim ent de uşurare.
Nu vroia neapărat să renunţe la Wyndham.
Pentru că era...
El. Wyndham. Era el. Asta era el.
304 JULIA QUINN
în scrum.
— Dumnezeule din ceruri, a şoptit Thomas. Ce-ai
făcut?
ea se purta aşa?
— Nu este cazul să-ţi ceri scuze, i-a spus el, epuizat
de toate întîmplările din ultima vreme.
Ea a deschis gura să-i spună ceva dar a închis-o la
loc. Probabil intenţionase să-şi ceară scuze pentru că-
şi ceruse scuze. El a mai luat o înghiţitură din pahar.
Ea nu a înţeles nici de această dată aluzia.
— Ce ai de gînd să faci?
— în după-amiaza aceasta? a murmurat el, ştiind
prea bine că nu asta vroise ea să spună.
LOGODNICA DUCELUI 327
— Oh. Ce ironie!
— Nu-i aşa?
Ea nu a mai ştiut ce să spună, după asta. Nici el,
din cîte se părea. I-a zîmbit stînjenită:
— Ei bine... A făcut semn spre scrisoare. Voi avea
grijă de ea.
— îţi mulţumesc.
— Atunci... la revedere.
— La revedere.
S-a întors să plece, dar s-a oprit.
— Să înţeleg că nu mai vii deloc la Cloverhill?
— Nu. N-aş fi o compamie prea plăcută.
Ea a dat din cap şi a zîmbit trist. Venise timpul să
plece, ştia asta prea bine. Ar fi făcut-o, ar fi pornit spre
casă, sau cel puţin era hotărîtă să pornească, dar...
— Totul este acolo, a spus el.
— Poftim? - --
— în scrisoare, i-a explicat el. Tot ce i-ar putea fi
lui Jack de ajutor.
— Bineînţeles. Sînt sigură Că ai fost foarte
minuţios.
— Minuţios în toate, a murmurat el.
— Noul tău motto? Şi-a ţinut răsuflarea, încîntată
că găsise un nou prilej de conversaţie. Nu vroia să-şi ia
rămas-bun. Dacă pleca însemna că totul se sfîrşise, nu-
i aşa?
El i-a zîmbit politicos şi a plecat capul.
— Voi aştepta cu nerăbdare cadoul tău.
— înseam nă că ne vom revedea? La naiba! La
LOGODNICA DUCELUI 339
— Eu...
— Nu ar fi trebuit să spun asta, a izbucnit ea.
Trebuia neapărat să-l împiedice să spună ceva. Ştia ce-
i va răspunde: că el nu o iubea. Şi nu ar fi putut suporta
asta.
— Amelia, eu...
— Nu! a strigat ea. Nu spune nimic. Nu ai face decît
să înrăutăţeşti lucrurile. îmi pare rău. Te-am pus într-
o postură foarte neplăcută şi...
— Opreşte-te. I-a pus mîinile pe umeri, ferm şi
totodată cald, făcînd-o să-şi dorească să-şi reazem e
capul pe pieptul lui.
Dar nu a făcut-o.
—Amelia, a repetat el. Părea să-şi caute cuvintele.
Ceea ce nu putea fi un semn bun. Dacă o iubea... dacă
vroia ca ea să ştie acest lucru... nu ar fi ştiut ce trebuia
să spună? * -
— A fost o zi complet neobişnuită, a spus el. Şi...
şi-a dres glasul. S-au întîm plat multe şi nu m -ar
surprinde deloc dacă ai crede că...'
— Crezi că am ajuns la concluzia aceasta abia azi?
— Eu nu...
Nu mai suporta atîta condescendenţă.
— Nu te-ai întrebat niciodată de ce m-am
împotrivit atît măritişului cu Audley?
— N-ai spus prea multe, de fapt.
— Pentru că eram uluită! Ca lovită de trăsnet! Cum
crezi că te-ai fi sim ţit tu dacă tatăl tău ţi-ar fi cerut
brusc să te căsătoreşti cu o persoană pe care nu ai
LOGODNICA DUCELUI 341
— Te insult?
— Sînt o floare fragilă care nu poate suporta mici
greutăţi în viaţă?
— Nu vor fi deloc mici.
— Grace, însă, ar putea.
El nu i-a răspuns.
— Ea ce-a spus? l-a întrebat printre dinţi.
— Poftim?
Ea a ridicat puţin tonul.
— Grace ce ţi-a răspuns?
El se uita mirat, de parcă atunci o vedea pentru
prima oară.
— Ai cerut-o în căsătorie, a spus ea. Care a fost
răspunsul ei?
— M-a refuzat, a spus el într-un final.
— Ai sărutat-o?
— Amelia... - •
— Ai sărutat-o?
— Ce mai contează?
—Ai sărutat-o?
— Da! a răbufnit el. Pentru numele lui Dumnezeu,
da! Am sărutat-o dar nu a însem nat nimic. Nimic! Am
încercat, te rog să mă crezi că am încercat să simt ceva.
Dar nu a fost nici pe departe aşa.
A luat-o în braţe iar buzele lui s-au lipit de ale ei
atît de repede şi de apăsat încît nici nu a avut timp să
respire. După care nimic nu a mai contat. Mîinile lui
erau pe trupul ei, o lipeau de el. îi simţea bărbăţia
întărită, dorea să-l atingă.
LOGODNICA DUCELUI 345
îl dorea pe el.
S-a agăţat de hainele lui, dorindu-şi să-i simtă
fierbinţeala pielii pe pielea ei. Buzele lui erau pe gîtul
ei, mîna lui era deja sub fusta ei, urcînd tot mai sus pe
picior.
Ea gîfîia încetişor de dorinţă. Degetul lui mare era
acum pe pulpele ei, apăsînd carnea moale, jucîndu-se.
S-a agăţat de umerii lui, ca să nu-şi piardă echilibrul,
oftîndu-i numele, rugîndu-se de el să-i ofere mai mult.
Iar mîna lui a ajuns şi mai sus, între picioare,
aproape, atît de aproape de...
A atins-o.
Ea s-a încordat iar el a tras-o instinctiv spre el,
încercînd să o liniştească fără să contenească să o
atingă.
— Thomas, a gemut ea şi, înainte să-şi dea seama
ce se întîmpla, el a întins-o pe jos, în iarbă. Şi o săruta
şi o atingea, iar ea nu avea nici cea mai mică idee de ce
ar fi trebuit să facă. Ştia doar că-şi dorea asta. îşi dorea
ce făcea el. Şi chiar mai mult.
Degetele lui continuau să o exploreze. Unul a
alunecat înăuntrul ei, în cea mai păcătoasă mîngîiere
dintre toate. S-a arcuit sub trupul lui, şocată de
plăcerea pe care i-o oferea. Alunecase atît de uşor în
ea! Oare trupul ei aşteptase asta? Se pregătise pentru
acest moment, cînd el se va aşeza între coapsele ei şi o
va atinge acolo?
Respira mai rapid, mai greu, îl dorea şi mai
aproape. Sîngele îi năvălea prin tot trupul şi nu putea
346 JULIA QUINN
El a îngheţat pe loc.
*
Si ea la fel.
A ridicat capul şi s-a uitat la ea de parcă atunci o
vedea pentru prima oară în viaţă. Se întîmpla exact
lucrul de care se temuse cel mai tare.
Era cuprins de regrete.
— Dumnezeule, a şoptit el. Oh, Dumnezeule!
Ce făcu se?
Era o întrebare al naibii de stupidă pe care şi-o
punea în cel mai nepotrivit moment. Exact cînd stătea
deasupra Ameliei, în iarbă, pe un cîmp. Pe un cîmp. îi
răpise virginitatea Ameliei fără să se gîndească cîtuşi
de puţin la confortul ei. Avea rochia ridicată pînă în
talie, frunze în păr şi - Doamne, Dumnezeule! - nici
măcar nu apucase să-şi dea ghetele jos din picioare.
— îmi pare atît de rău! i-a şoptit.
Ea a clătinat din cap, dar din expresia ei nu şi-a
dat seama ce gîndea.
Trebuia să se însoare acum cu ea. Nu mai încăpea
îndoială. 0 distrusese în cel mai josnic mod cu putinţă,
îi şoptise oare numele? în tot răstimpul în care făcuse
dragoste cu ea îi rostise numele m ăcar o dată? Mai
ţinuse cont si de altceva în afară de dorinţele lui
năvalnice?
— îmi pare rău, a repetat el, dar cuvintele nu
puteau fi de ajuns. A dat să se retragă, ca să o poată
ajuta, să o poată alina.
— Nu! a strigat ea, ţinîndu-1 strîns de umeri. Te
rog. Nu pleca.
348 JULIA QUINN
prezent?
— Eu da, a spus Amelia, remarcabil de stăpînă pe
ea. Sînt chiar convinsă.
— Milly, a spus doamna Crowland. Du-te şi caută-
1.
Milly rămăsese cu gura căscată.
— Nu pot să plec chiar acum!
Lady Crowland a oftat dramatic.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Şi s-a întors spre
Elizabeth.
— Oh, nu, a spus imediat Elizabeth. Nu vreau să
ratez nimic.
— Voi două, a spus lady Crowland, arătînd spre
mezine. Duceţi-vă după tatăl vostru.. Şi să nu vă aud
comentînd! Şi-a dus mîna la cap. Simt că mă ameninţă
o migrenă. Cum fetele nu se mişcau suficient de
repede, a adăugat: nu aveţi ce vedea aici! Wyndham...
— Cavendish, a corectat-o Milly.
Lady Crowland a dat ochii peste cap.
— Cine a mai auzit aşa ceva? Un văr demult
pierdut, culmea! Cu o agilitate remarcabilă, s-a întors
spre cele două fete mai mici care se îmbulzeau pe uşă:
repede!
LOGODNICA DUCELUI 355
El a zîmbit.
— Mărturisesc că am cumpărat-o pentru că este
în formă de inimă.
Ea s-a întors spre ceilalţi:
— Nu este cel mai rom antic cadou din cîte aţi
văzut vreodată?
Se holbau cu toţii la ea de parcă s-ar fi temut că-
şi pierduse minţile.
— 0 hartă, a spus într-un final lady Crowland.
Foarte interesant, nu-i aşa?
Elizabeth şi-a dres glasul.
— Pot să văd inelul?
Amelia a întins mîna, lăsîndu-şi surorile să scoată
sunete de admiraţie la vederea diamantului. în tot
acest răstimp, ea l-a privit pe noul ei - vechi - logodnic.
— Acum ar fi momentul să fac un comentariu
inteligent despre cum ai găsit tu harta spre inima mea?
a întrebat-o el.
— 0 poţi spune fără să mă faci să plîng?
El s-a gîndit puţin.
— Nu cred.
— Atunci spune-o, oricum.
El a făcut întocmai.
Iar ea a plîns.
— într-adevăr, este o căsătorie din dragoste, a
declarat Milly.
Au încuviinţat cu totii. Pentru că aşa era.
Epilog
Castelul Windsor
Iulie 1823
—Am terminat?
Regele se plictisise. Lui George IV nu-i plăcuseră
niciodată întrevederile cu Lordul şambelan. Montrose
nu-şi alegea niciodată un mom ent prielnic, în tot
deauna părea să-l întoarcă din drum de la masă.
— Mai este încă' ceva, m aiestate. Ducele de
Montrose, care era Lord şambelan de doi ani deja, a
răsfoit cu zgomot nişte hîrtii, apoi a ridicat privirea.
Contele de Crowland a murit.
George a clipit.
— Mare păcat.
—Avea cinci fiice.
— Nici un fiu?
— Nici unul. Din lipsă de m oştenitori, titlul vă
revine, Maiestate.
— S-a întîmplat de curînd?
— Pe la începutul acestei luni.
LOGODNICA DUCELUI 363
SFÎRŞIT