cuprins

2
 Te bucuri?
-Mă bucur...
Despre bucurie nu scrii, pentru că vrei s-
o trăiești
până la capăt și fără rest, exact în clipa
când vine ea. Iei în calcul posibilitatea ca
bucuriile tale să vină când trebuie și de-
acolo de unde sunt așteptate.
Te uiți la oameni și la flori, dar mai cu
seamă la flori, căci ele n-au niciodată un
ochi otrăvit. Și știi că-n roua lor se văd
ochii tăi cu sufletul ca irisul deschis
luminii. Nu le știi pe toate pe nume, dar le
lași să te strige cu parfumul lor. Ți-e drag
și de frunze și te gândești , o clipă , că te
bucură trecerea lor prin anotimpuri.
Asculți ploaia și, prin ea, intri în muzica
lumii. Te bucură sunetul în toate formele
lui: pianul te leagănă, violoncelul te-
nvăluie, chitara te destramă și te
realcătuiește cum nici tu nu credeai că ai
putea să fii. Călătorești. Cu cei de-o
bucurie cu tine. Departe, cât să nu poți
număra pașii, aproape, la un gând
distanță. Și mult te miri că ai lăsat atâtea
3
lucruri neprivite, iar tu ai trăit fără bucuria
din ele.Dar drumul care se ia după tine
te-aduce-napoi și te lasă cu bucuriile
săpate in amintiri ca în piatră, chiar dacă
tu erai gata să spui ,, era să fie Raiul...”
Te întâlnești cu oameni și cu bucuria lor.
Ei îți vorbesc despre cărți și despre viața
care s-a mutat în ele.Te bucuri că ei au
cunoscut muțumirea care, acum ,alunecă
spre tine. Citești și tu. Apoi scrii despre
vorbele lor. Despre banale zile de joi și
despre duminici, despre inocență și
despre uimire. Deasupra ta se boltește un
cer nou de culoarea ideii și norii ning
sens curat în visele tale. Te bucuri că
devii.
Descoperi, într-o zi, că poți să faci. Din
mâinile tale ies cocori de hârtie, praline și
punți de culori, sunete de clape, vârtejuri
de game, fotografii, îmbrățișări, scrisori
de dragoste ori renunțări. Ești viu, ești
întreg, te rogi și te bucuri.
Te joci , uneori. Ascunzi cu metodă
regina, scoți în față nebunul. Sacrifici
pioni pe un câmp unde lupta în sine
contează. Mutarea finală seface negreșit
spre bucurie. Cineva trebuie sa câștige.
Și ia totul.
Împărtășești cu cei de-o vibrare cu tine
bucurii fără număr. Crezi în bucuria ta
și-n puterea ei de-a sorti dimineților câte
un amurg geamăn.Ai vrea s-alergi prin
iarbă desculț, sa desenezi un zâmbet în
aburul ferestrei și să poți striga lumii:,,te
bucuri?” ,,Mă bucur...” să-ți răspundă
ea.
 ADAM ALEXANDRU, XII D
Olimpiada Naţională de Biologie - Premiul al III-lea
Prof. Ioana Ieremie
Calificare – Lot Olimpiada Internațională (Participare)

CORDUNEANU ALEXANDRA, IX B
Olimpiada Naţională de Biologie - Menţiune 
Prof. Lorela Caradan

LEAUA IULIANA, X C
Olimpiada Naţională de Biologie - Participare
Prof. Lorela Caradan

BÂRCĂ TEODORA ALEXANDRA, X C

Olimpiada Naţională de Chimie - Menţiune specială
Prof. Ilucă Daniela

COZMA TUDOR, XI D
Olimpiada Naţională de Chimie - Premiul I
Prof. Paula Gavrilescu
Calificare – Lot Yakutia (Medalie de Aur)

FLOREA MĂDĂLINA ANDREEA, XI B

Olimpiada Naţională de Chimie - Menţiune specială
Prof. Paula Gavrilescu

4
 PIPIRIG TUDOR, XII B
Olimpiada Naţională de Chimie - Menţiune specială
Prof. Ilaş Petronela
Olimpiada Naţională de Ştiinţele Pământului - Menţiune 
Prof. Ilaş P., Miron C., Lesenciuc M. Caradan L.

POPA ANDREI EMILIAN, XII B

Olimpiada Naţională de Chimie - Participare
Prof. Ilaş Petronela

VOINEAG DIANA IOANA, VIII B

Olimpiada Naţională de Chimie - Participare
Prof. Ilaş Petronela

MÎRŢ ALEXANDRU, XI B
Olimpiada Naţională de Economie - Premiul al III-lea
Prof. Ana-Maria Fuioagă

DIACONU CRISTIANA, XII B

Olimpiada Naţională de Fizică - Menţiune şi medalie de argint
Prof. Cristinel Miron

HUDIŞTEANU MIHAELA, VII D

Olimpiada Naţională de Matematică - Medalie de bronz
Prof. Dorel Luchian
Olimpiada Națională de Fizică - Medalie de bronz
Prof. Cristinel Miron

MOCANU VLAD, VII C

Olimpiada Naţională de Fizică - Diplomă de onoare
Prof. Irina Zamfirescu

5
 SĂNDULACHE RAREȘ ȘTEFAN, VI B
Olimpiada Naţională de Fizică - Menţiune şi medalie de aur
Prof. Liliana Nicolae

VASILACHE RADU MATEI, VIII C

Olimpiada Naţională de Fizică - Menţiune şi medalie de aur
Prof. Cristinel Miron
Științe pentru Juniori – Participare
Miron Cristinel , Ilaș Petronela, Bîrliga Alina

ANTONIA LIVIU, VIII B

Olimpiada Naţională de Geografie - Premiu special
Prof. Florin Cazamir

FOŞALĂU MANUEL, XI B
Olimpiada Naţională de Geografie - Premiul al III-lea
Calificare – Balcaniada (Medalie de argint)
Prof. Mihaela Lesenciuc

PORCIŞANU ROBERT, VIII C

Olimpiada Naţională de Geografie - Premiu special
Prof. Mihaela Lesenciuc

6
 OLENIUC IULIAN, IX A
Olimpiada Naţională de Informatică - Participare
Prof. Emanuela Cerchez

7
 OLOIERI ALEXANDRU, XI A
Olimpiada Naţională de Informatică - Medalie de bronz
Prof. Emanuela Cerchez

8
 PROHOZESCU CIPRIAN, XI A
Olimpiada Naţională de Informatică - Medalie de argint
Prof. Emanuela Cerchez

TEODORESCU VLAD, X A
Olimpiada Naţională de Informatică - Menţiune şi medalie de argint
Prof. Emanuela Cerchez, Marinel Şerban

9
 CALUSCHI MARA, XII B
Olimpiada Naţională de Lectură - Menţiune 
Prof. Mihaela Vlioncu

DOREA BRIANNA, X B
Olimpiada Naţională de Lb. Engleză - Premiul al III-lea
Prof. Lorena Irimia

SAMOILĂ CRISTINA, IX E
Olimpiada Naţională de Lb. Engleză - Participare
Prof. L. Petrescu, P. Frunză

PRALEA ŞTEFANA, XII E

Olimpiada Naţională de Limba Franceză - Menţiune specială
Prof. Simina Bădărău

BÎRSĂ TEODORA, X C
Olimpiada Naţională de Limba Germană - Participare
Prof. Irina Vişan

FLOREAN ANDREI, XI C
Olimpiada Naţională de Limba Germană - Menţiune
Prof. Oana Văraru

10
 ROTARU MAGDA, XII C
Olimpiada Naţională de Limba Italiană – Menţiune
Palatul Copiilor

CATANĂ TEODORA, XII E

Olimpiada Naţională de Limba Neogreacă - Premiul I
Olimpiada Internaţională de Limba Neogreacă - Premiul I

Prof. Eva Papaefthymiou

IVAŞCU CĂTĂLINA, X A
Olimpiada Naţională de Limba Neogreacă - Premiul I
Olimpiada Internaţională de Limba Neogreacă - Premiul II
Prof. Eva Papaefthymiou

MĂRINCEAN ANA-MARIA, IX E
Olimpiada Naţională de Limba Neogreacă - Premiul I
Olimpiada Internaţională de Limba Neogreacă - Premiul III
Prof. Eva Papaefthymiou

STAMOULI MARIA, IX D
Olimpiada Naţională de Limba Neogreacă - Premiul al III-lea
Olimpiada Internaţională de Limba Neogreacă - Mențiune

Prof. Eva Papaefthymiou

COSTAN RALUCA IOANA, VIII A

Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română - Participare
Prof. Irina Nechifor

ZAHARIA MIRA, VI C

11
 Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română - Menţiune 
Prof. Mihaela Vlioncu

IVANOV FLAVIAN, IX C
Olimpiada Naţională de Limba Maternă Rusă - Premiul I
Prof. Zinaida Gromic

ZAGNAT MARIA VLADA, X C

Olimpiada Naţională de Limba Maternă Rusă - Premiul al III-lea
Prof. Zinaida Gromic

MACRINICI LIA, XII C

Olimpiada Naţională de Limba Modernă Rusă - Premiul al II-lea
Prof. Petru Istrate

12
 TĂNĂSESCU MARIA, IX C
Olimpiada Naţională de Limba rusă - Menţiune 
Prof. Petru Istrate

13
 URSĂCHIANU ILINCA, VII D
Olimpiada Naţională de Lingvistică - Participare
Prof. Mihaela Foşalău, Prof. Dorel Luchian

BUCĂTARU ANDREI, VI C
Olimpiada Naţională de Matematică - Menţiune şi medalie de argint
Prof. Cătălin Budeanu

CĂŞUNEANU ALIN-ŞTEFAN, VIII C

Olimpiada Naţională de Matematică - Medalie de bronz
Prof. Cătălin Budeanu

HUDIŞTEANU MIHAELA, VII D

Olimpiada Naţională de Matematică - Medalie de bronz
Prof. Dorel Luchian

LAZĂR SEBASTIAN, XII A

Olimpiada Naţională de Matematică - Participare
Prof. Doru Buzac

14
 MIHUŢ EMILIA, V B
Olimpiada Naţională de Matematică - Premiul III şi medalie de aur
Prof. Cătălin Budeanu

PAN TONG MARIA, IX A

Olimpiada Naţională de Religie Catolică - Menţiune 
Prof. Lăcrămioara Boroş

ACSINTE MATEI, XII A

Olimpiada Naţională de Şah - Menţiune 
Prof. Valeriu Aruştei

15
 care să împărtășim experiențele noastre
de viață.
Sun, Moon & Stars
Am ajuns în insulele Canare, în seara de
3 octombrie, după un drum epuizant de
În perioada 3-9 octombrie 2017, am
16 ore. Singura noastră dorință era să ne
participat, împreună cu alţi 15 elevi din
culcăm, dar înainte să o facem, ne-am
Iași, în proiectul Erasmus+ “Sun, Moon &
utilizat ultima fărȃmă de energie pentru a
Stars”, organizat în insula Fuerteventura
îi întȃlni pe colegii noștri spanioli, care
din arhipelagul insulelor Canare. Scopul
erau entuziasmați să ne cunoască și să
proiectului a fost acela de a ne introduce
petreacă următoarea săptămȃnă alături
în lumea astronomiei şi de a ne ajuta să
de noi. Am fost cazați în căminul de tineri
descoperim istoria și cultura din
din Tefia, o clădire aflată la marginea unui
Fuerteventura, dar și să cunoaştem
sat din mijlocul deșertului, care oferea o
persoane din celălalt colţ al Europei, cu

16
priveliște spectaculoasă asupra munților
canarieni.
Următoarele zile au fost destinate
cunoașterii insulei si a vieții locuitorilor
acesteia. Am vizitat diverse orășele, am
explorat relieful unic: munții de natură
vulcanică, dunele de
nisip și țărmurile stȃncoase și am
descoperit simbolurile insulei: morile de
vȃnt, culturile de aloe vera și caprele. Am
profitat, de asemenea, și de plajele
faimoase pentru nisipul lor fin, unde ne-
am relaxat și am înotat în apele tulburi ale
oceanului. În una dintre zile, am fost
invitați de oficialii insulei în capitala
acesteia, Puerto del Rosario, pentru a ne
cunoaște și pentru a ne felicita pentru
inițiativa proiectului.
insulei Fuerteventura este faimos pentru
observarea astronomică, fiind rar acoperit
de nori și oferind o priveliște fantastică
asupra căii lactee, acesta fiind și motivul
pentru care ne aflam acolo.
În ultima seară, a avut loc închiderea
proiectului, unde am rezumat activitățile
pe care le-am desfășurat și unde ne-am
luat rămas bun de la colegii spanioli. A
doua zi dimineață, am plecat spre
Romȃnia, triști că totul s-a terminat prea
repede.
După această experiență, am rămas cu
amitiri frumoase, cu cunoștințe
interesante, dar și cu prieteni noi. Mă
bucur că am avut oportunitatea să
particip în această aventură și aș mai
pleca oricȃnd în alt colț al Europei, pentru
a explora locuri fascinante și pentru a
cunoaște oameni deosebiți.

Am avut ocazia să cunoaștem mai bine

cultura canariană în “Seara națiunilor”.
Ne-am prezentat ţările, obiceiurile și
mȃncărurile tradiționale și ne-am apropiat
de colegii noștri spanioli.

În fiecare seară, am realizat diferite

observații astronomice interesante. Am
privit craterele lunii, inelele lui Saturn și
diverse constelații. În una dintre seri, am
fost într-o drumeție prin pustiul canarian
pentru a putea observa draconidele, o
cădere de meteoriți, care străbăteau bolta
cerească odată la cȃteva minute. Cerul

17
 Bali, Raiul meu
Oamenii se gândesc adesea la Rai, iubim și că nimic altceva nu ar trebui să

la frumusețea edenică neimaginabilă și la conteze.

fericirea și alinarea nemărginită pe care o Bineînțeles, din Raiul meu nu puteau
vor descoperi. Majoritatea oamenilor își lipsi prietenii, suflete minunate alături de
petrec întreaga viață visând la acest care orice bucurie este amplificată. Astfel,
tablou, fără să realizeze că la momentul alături de unele dintre cele mai dragi ființe
potrivit, alături de oamenii potriviți, în locul din viața mea, micul meu colț de Rai
potrivit, sufletul lor poate gusta din părea să atingă perfecțiunea. Când mă
bucuria infinită și pe Pământ. gândesc la Bali, mă gândesc la discuții
Pentru mine, Bali a fost un colț de interminabile pe malul mării, pe nisipul fin,
Rai, o proiecție a Paradisului în lumea cu razele lunii ca unică sursă de lumină;
muritoare, care mi-a făcut inima să mă gândesc la noi stând cu picioarele în
danseze în ritmul unei fericiri atât de apa caldă, uitându-ne la stelele ce păreau
intense și sincere, încât amintirile zilelor să strălucească mai tare ca niciodată,
petrecute acolo sunt deopotrivă dulci și cântând cu toată puterea sufletului
amare, care mi-au lăsat sufletul să nostru; mă gândesc la noi stând pe jos în
tânjească după un alt moment fața Templului, uitându-ne la apusul
providențial. soarelui printre florile de un violet aprins
Cel mai adânc în inimă mi s-au ale copacului de pe stâncă.
întipărit oamenii pe care i-am avut alături
pe parcursul acestei călătorii. Cea mai
frumoasă amintire pe care o păstrez în
suflet sunt zâmbetele localnicilor, care
radiau de bucurie. Cu toate că trăiau într-
o sărăcie aproape inumană, chipurile lor
erau atât de senine, iar privirile pline de
dragoste, recunoștință și împăcare, încât
reușeau să creeze în jurul lor o atmosferă
de pace deplină, care m-a făcut să îmi
schimb percepția asupra conceptului de
fericire. Prin ei, am învățat că bucuria stă
înauntrul nostru și a oamenilor pe care îi

18
 Bali a fost un colț de Rai și prin i-am dat drumul spre apă, am văzut
determinearea acesteia de a trăi. Natura
m-a surprins încă o dată prin puterea pe
care o ascunde în spatele unei frumuseți
aparent monotone.

Bali a fost și va rămâne întotdeauna o

pagină de aur în povestea vieții mele,
care îmi dă speranța că voi mai întălni o
dată Raiul pe pământ.
peisajele de vis cu care mi-a desfătat
privirea. Uitându-te în zare, puteai vedea
linia orizontului dispărând complet între Cozianu Miruna, XI C
albastrul pur al cerului si azurul cristalin al
oceanului. Spuma albă de pe vârful
valurilor părea a fi oglindirea norilor
imaculați de pe bolta cerească. Stâncile
ce înconjurau plaja erau pline de arbori
înalți, care umbreau florile de culori
intense ale arbuștilor ce păreau că se
împotrivesc căldurii apăsătoare. Soarele
era un element aproape nelipsit ale zilelor
în Bali și cu toate că impunător prin
strălucirea sa arzătoare, adevărata
frumusețe am descoperit-o într-o
dimineață devreme, când o ploaie liniștită
și măruntă a binecuvântat împrejurimile.
Picurii mici și fini ce îmi atingeau pielea
se simțeau asemenea unei eșarfe reci din
mătase. Aceste peisaje au făcut ca zilele
mele în Bali să reprezinte un prilej de a
mă conecta cu natura și de a redescoperi
frumusețea purității sale. Gingășia
acesteia mi-a fost confirmată prin privirea
unui pui de broască țestoasă m-a
impresionat prin fragilitate. Însă, odată ce

19
 răcoritoare în lac.

Finlanda

În prima mea zi în Finlanda am mers la

școala parteneră, Riihimäen Iukio, unde
am făcut cunoștință cu elevii din celelalte
țări și am luat parte la câteva activități
menite să destindă atmosfera. Am luat cu
A doua zi am început cu o lecție de
toții prânzul la școală, apoi fiecare am
finlandeză la școală, în urma căreia am
participat la câte două ore de curs pentru
învățat cum se formează cuvintele, şi a
a ne putea familiariza cu sistemul
urmat un tur al orășelului. După prânz,
finlandez de educație. Am format echipe
am plecat la Rilut, o petrecere dată la
multi-naționale pentru a pregăti câte o
finalul fiecărei săptămâni de examen din
prezentare despre tehnici de învățare și
cele cinci perioade de studiu ale unui an
predare, asemănări și deosebiri între
școlar.
sistemele educaționale din țările
noastre.Acasă am fost așteptată cu o
masă ce consta în karjalanpiirakat,un fel
de mâncare finlandeză tradițională făcută
dintr-o crustă subțire de aluat de secară
umplută cu orez. Înainte de a fi consumat,
pe pateul fierbinte se întinde unt, adesea
amestecat cu ou fiert (munavoi).

După-amiază, ne-am întâlnit cu toții la

lacul Hirvijärvi, unde am putut să ne
bucurăm de căldură într-o căbănuță, de
grătar, clătite sau să facem ture de
saună, urmate de câte o săritură
20
În cea de a treia și a patra zi am făcut
mici excursii la Helsinki şi, respectiv,
Tampere. Am vizitat diverse muzee cum
ar fi Ateneum, Kiasma, Vapriikki, dar și
monumente ca Sibelium sau turnul
La plecare, familia mea gazdă mi-a oferit
bomboane Salmikki, ciocolată finlandeză
și un fel de biscuiți din cereale pe care ei
îi mănâncă uneori drept pâine.

Pyynikk. Am avut și timp pentru a ne

plimba prin oraș, pentru a cumpăra
diverse suvenire și pentru a sta la o cafea
În ciuda vremii reci și ploioase, mi-au
cu toții. În Helsinki mi-a plăcut Esplanada
plăcut activitățile la care a trebuit să iau
cu magazine de o parte și de alta, dar și
parte, oamenii pe care i-am cunoscut și
arhitectura clădirilor, iar în Tampere,
locurile pe care le-am vizitat
Turnul Pyynikk din vârful căruia am
admirat întregul oraș. Această experiență a fost constructive,
întrucât am cunoscut adolescenți din mai
Cu o seară înainte de a pleca, ne-am
multe țări, am socializat cu ei, am legat
adunat cu toții acasă la cineva pentru a
prietenii și am încercat lucruri noi.
sărbători ultima noastră seară împreună -
am dansat, am povestit și ne-am distrat.

Teodora Palaghean, X D

21
 Schimb de experiențe
România-Polonia
Un schimb de experiență reprezintă o
oportunitate de a vizita țări străine, a
învăța ceva nou despre alte culturi și de a
cunoaște noi persoane, motiv pentru care Primăria din Poznan
am participat în schimbul de anul acesta
cu liceul Ogólnokształcące IX din Poznan.
Arhitectura conservată
Primul lucru care mi-a atras atenția
asupra orașului a fost prezența clădirilor
vechi care, în loc să fie zdrobite, au fost
renovate și integrate în perfectă
concordanță cu restul peisajului, oferind
un simț al evoluției arhitecturale prin care
trecuse orașul. Mai mult, a fost înăuntrul
uneia din aceste clădiri unde am învățat
să coacem croissante și turtă dulce
specifice regiunii, împreună cu gazdele
noastre, care au fost extraordinar de
prietenoase pe tot parcursul schimbului,
și cu care unii dintre noi încă mai ținem
legătura.

În ceea ce privește școala lor, am

vizitat-o pentru ceremonia de încheiere
fără a avea un tur propriu-zis, dar
diferențele majore pe care le-am observat
ar fi prezența dulapurilor personale pe
holuri și faptul că mărimea claselor lor era
doar cat două treimi din ce prezintă
școala noastră. În privința structurii anilor
școlari, școala primară durează 6 ani,
urmată de 3 de gimnaziu și încă 3 de
liceu.

Concluzionând, schimbul de experiențe

și îndeplinit scopul: am învățat despre
tradiții poloneze, am avut ocazia de a
vizita orașe vast diferite de cele pe care
le putem vedea în România și am
cunoscut persoane noi, unele destul de
plăcute încât încă ținem legătura cu ele.

22
 Experiența Untold diferit de muzică, respectiv techno,
trance, R&B, summer house, pop etc.

Euforie, nostalgie, emoție și reverie sunt

doar câteva cuvinte ce descriu atmosfera
inedită pe care organizatorii, împreună cu
toți participanții la eveniment, au reușit să
o creeze. Jocurile de lumini, efectele
vizuale și sonore, alături de animatorii
joviali și energici defineau atmosfera ce
putea fi resimțită chiar de la primul pas
făcut în parc, aceasta fiind cu atât mai
copleșitoare la intrarea pe arena
principală.

Cine crede că magia nu există, nu a trăit

niciodată feeria unei atmosfere pline de
energie, vitalitate și lacrimi de fericire, în
mijlocul unei mulțimi infinite de oameni.
Este un tărâm ireal, în aparență, unde
vocile tuturor vibrează la unison, și unde
dansul și distracția capătă cele mai
deosebite și frumoase forme resimțite
vreodată.

În cazul în care încă nu v-ați dat

Aici, toți oamenii erau conectați atât cu
seama, fenomenul poartă numele Untold
muzica, dar și între ei, comportându-se
Festival, nume ce intensifică misterul și
ca un întreg și formând, astfel, o imagine
tainele pe care acesta le poartă.
de nedescris în cuvinte. Dansurile ghidate
Festivalul are loc anual în Cluj, mai exact
de animatori reușeau să îi sincronizeze
în parcul central Simion Bărnuțiu, lângă
pe toți cei dornici de a se mișca pe
Opera Maghiară.
ritmurile dinamice propuse de artiști.
A treia ediție a evenimentului a adus la un Această imagine unitară transmitea
loc sute de artiști și producători de mereu oamenilor puterea de a contura o
renume internațional, ce ne-au încântat nouă lume, trezind, în fiecare, emoția și
cu atmosfera creată timp de 4 zile și 4 bucuria de a trăi.
nopți. Scena principală, amenajată pe
Diversitatea activităților ne ținea în
stadionul Cluj Arena, a găzduit artiștii de
permanență ocupați, chiar și atunci când
top, precum Axwell ^ Ingrosso, Hardwell,
nu luam parte la concerte. Oriunde
Dimtri Vegas & Like Mike, Afrojack,
priveai, găseai mereu ceva de făcut pe
Martin Garrix, Don Diablo, Ellie Goulding,
placul tău. Printre atracțiile principale se
Marshmello, Tinie Tempah, Armin van
numărau caruselul, care îți inducea
Buuren, Steve Aoki etc. Celelalte 7 scene
instant nostalgia și emoția vârstei
au fost dedicate fiecare câte unui gen

23
copilăriei, și simulatorul de skydiving, făcută, întrucât timpul petrecut acolo vă
care îți garanta o experiență de neuitat. va transpune într-o lume de neimaginat,
Îndrăgite, în mod special, de definită prin libertate și lipsa
reprezentantele genului feminin, au fost constrângerilor cotidiene, fiind, totodată, o
standurile destinate hairstyling-ului, idee de vacanță mai nonconformistă.
make-up-ului, tatuajelor temporare și
decorațiunilor cu motive specifice
festivalului. De asemenea, s-au bucurat
de un mare succes și cabinele foto, care
erau în permanență asaltate de tineri
dornici să imortalizeze momentele unice
pe care le trăiau. Nu în ultimul rând,
exista oportunitatea de a folosi niște
biciclete speciale, producând astfel curent
electric într-un mod ecologic și distractiv.

Silviu Hârţan, Alexandru Mîrţ, Teodora

Penescu,

Sabina Petroiu (poze), Delia Stoica, XII B

Bineînțeles că energia trebuia întreținută

constant, într-un fel sau altul, fapt pentru
care standurile cu mâncare și băuturi au
fost nelipsite. Varietatea acestora te
făcea să îți dorești să încerci mereu câte
ceva nou: de la sandvişuri și pizza până
la preparate, delicioase, cu specific
mexican sau chinezesc, respectiv de la
banala apă minerală până la shot-uri și
cocktail-uri alese.

În ciuda celor menționate mai sus,

experiența Untold nu poate fi descrisă în
toată complexitatea sa, fapt pentru care
cea mai bună recomandare pe care vi-o
putem oferi este să luați parte la
eveniment și să descoperiți voi înșivă
tainele pe care acesta le are de dezvăluit.
Vă promitem că nu veți regreta alegerea
24
Ne-am bucurat de București făceau auziți prin exclamații,lansând în
văzduh strigăte de uimire.

Prima vizită făcută a născut în inimile

noastre entuziasm,însă oboseala
acumulată după un drum atât de lung
cerea odihnă.Așadar,ne-am  îndreptat
spre locul care ne-a găzduit timp de două
nopți-Complexul Olimpic "Sydney
2000".Am avut ocazia de a vedea terenul
de tenis unde sportiva cu care ne
mândrim,Simona Halep,se
antrenează,dar și bazinul olimpic de
înot.De asemenea,după ce am vizitat și
Elevii clasei a IX-a E ,alături de doamna
sala de gimnastica,ne-am destins
dirigintă Balan, au trăit experiența unei
admirând un peisaj natural foarte frumos-
călătorii ce a  reprezintat pentru ei drumul
Lacul Snagov,brodat cu umbre de
inițiatic spre cei patru ani frumoși de
nuferi,care învecina locurile.Seara s-a
liceu-prima excursie împreună,anume la
terminat într-un mod la fel de plăcut
București.Ne-am îndreptat cu pași
fiindcă după ce soarele a pierit de pe
încâlciţi,ochi somnoroși,dar și cu sufletele
boltă,iar întunericul a dizolvat linia
pline de entuziasm și nerăbdare către
orizontului printr-o negreață
locul întâlnirii noastre.Răcoarea dimineţii
neomogenă,am ieșit afară să privim
autumnale ne intra în trupurile ce vibrau
stelele,cufunzându-ne în neantul
ca unul singur,de gânduri,de așteptări.Am
universului-număram lumini,
pornit astfel, într-o mare de cântece și
recunoașteam carele lumini,
bună-dispoziție,cu zâmbetele ce se
recunoașteam ca.
zăreau pe chipurile noastre abia trezite.
Dimineața ne-a găsit cu ochii aruncați
Primul obiectiv de pe lista noastră a fost
dincolo de geamurile autocarului.Intrasem
Studiourile de filmare Castel Film din
deja în București,iar simțurile ne
Izvorani.Un loc cu totul deosebit,născut în
transmiteau libertatea de a putea
anul 1992 de către Vlad
examina ceva cu adevărat nou. Incepând
Păunescu.Inaintând pe aleile proprietății,
cu arhitectura clădirilor și diversitatea
pătrundeam parcă într-un orășel cochet
magazinelor,și continuând cu oamenii și
desprins din Londra anilor de mult
denumirile atât de des auzite-deci
apuși.Decoruri impresionante ce insuflau
cunoscute-ale străzilor pe care totuși nu
autenticitate,păreau că se contopesc cu
le știam,totul era diferit.Prima oprire a fost
albastrul atât de pur și senin al cerului-
la Catedrala Mântuirii Neamului.Am stat
am realizat o călătorie spațio-temporală!
cât să închinăm un gând către cer și să
Străduța îngustă pe care pășeam se
aprindem o lumânare pentru cei care au
pierdea după privirile noastre aruncate
fost și pentru cei care încă sunt.Deși se
scurt,neterminat-un șarpe cu clopoței
afla în inima haosului cotidian,lăcașul era
care sâsâia printre căsuțe văruite
parcă ocrotit de o aureolă proprie care
pastelat,în gri și roz,cu grădini micuțe și
făcea ca zgomotul să se prefacă în
uscate,garduri pitice.Noi- clopoțeii care se
liniște-era slujbă când am ajuns.

25
Alunecând din latura spirituală pe cea
politică a orașului,am mers spre Palatul
Parlamentului.  Cu cât vizitam mai
mult,constatam că aceasta este o
adevărată bijuterie arhitecturală.Fiecare
sală prezenta o dimensiune
impresionantă și cu cât înaintam,cu atât
ni se întreceau așteptările: candelabre de
cristal făurite minuțios,perdele înalte de
16 metri cântărind sute de kilograme sau
pereți îmbrăcați cu totul în lemn fin lucrat
 "Istoria este conducătoarea lumii" spune
maxima latinească așadar,nu am putut da
uitării bogăția spirituală,dar și materială
pe care țara noastră o deține.După ce am
luat prânzul la "Caru cu bere" într-o
atmosferă foarte placută,ne-am lăsat
"purtați" de izvoarele istorice adăpostite
de Muzeul Național de Istorie a României.
Bijuterii, coroane și vase din aur erau
așezate spre privirile vizitatorilor care
puteau să admire și să călătorească în
timp prin poveștile relatate de ghid. Am
văzut astfel, piese adunate din diverse
colțuri ale patriei noastre care creionau
frumusețea care marchează originile
românești.
26
Revenirea din trecut în prezent a fost
reprezentată de o plimbare în Centrul
Vechi al orașului. Cu fiecare pas pe care
îl făceam pe străzile pavate cu piatră
cubică, simțeam că preluăm încet
caracter bucureștean- aceasta ne plăcea
și ne lăsam stăpâniți de simțiri
nemaîntâlnite până atunci. Clădirile
impunătoare ce degajau aer vechi
combinat cu pulberi contemporane erau
nedespărtite una de cealaltă și urmăreau
aleile pietruite precum străjerii. Modele
pietrificate simbolizând frunze, flori și
oameni reușeau să ne răpească privirile
care oricum se scurgeau în neștiute și
nenumărate direcții.Restaurantele și
magazinele ocupau parterele tuturor
construcțiilor,iar în aer pluteau miresme
de cafea și parfum.
Adâncirea trăsăturilor noastre de filologi
s-a realizat prin vizitarea renumitei librării
Cărturești de pe strada Lipscani.Nivele
intregi susținând cărti, albume de
muzică,iar ultimul nivel fiind destinat
degustării unui ceai-"carte, ceai,
muzică".Coloritul cărților chema parcă la
diversitate,în timp ce albul scărilor și al
pereților potolea aceasta și invita la
unitate.
Apusul a adus cu el nu doar întunericul,ci
și o surpriza, căci noi știam că megem la
Teatrul Național pentru a privi o piesă de
teatru.In schimb,am avut deosebita
plăcere de a asista la o reprezentație
care "nu este concert,nici teatru
muzical,nici improvizaţie muzicală, nici mângaiaunduirile apei cu brațe de lumină
exerciţiu de actorie".Este ActOrchestra- și caldură.
muzică împletită cu pantomimă,
interpretată de trei actori extrem de Toamna a pictat delicat Bucureștiul în
talentați.Astfel,s-au auzit melodii culorile sale calde, iar nouă, ne-a
cunoscute folosindu-se chitara, imbrăcat sufletele în amintiri frumoase ce
acordeonul,vioara,pianul,fluierul,violoncel vor dăinui peste ani și ne vor ține uniți
ul,toba.La sfârșitul actului,sala a revărsat pentru că impreună ne-am bucurat de
de aplauze și exclamații bine-meritate. București ! 

Cea de-a treia dimineață am petrecut-o la

Mănăstirea Snagov.Tăcerea surdă a
locului liniștea profund și ne-a intrat în
suflete pe nesimțite.Biserica din cărămidă
roscată era timidă precum un copil
rușinat,iar falnicul brad ce o păzea era un
părinte ale cărui ramuri de-un verde
eternal se pierdeau în azurul
văzduhului.Lacul Snagov,care imprejmuia
insula mănăstirii,se vălurea dus de bătăile
potolite ale vântului rece de toamnă.

Cu setea de cunoaștere permanentă în

noi,am plecat spre Muzeul Național de
Istorie Naturală "Grigore Antipa".Incă de
la intrare am putut observa o primă
Lărgianu Teodora, IX E
atracție-Dinoteriul fosil de la parterul
instituției.Colecții impresionante de
insecte,animale acvatice și terestre,dar și
statui de ceară intruchipând oameni din
diferite zone și perioade ale lumii.Un alt
perimetru al clădirii era destinat evoluției
omului.Se aflau și animale foarte mari
precum ursul brun, balena,morsa,ursul
polar și elefantul.De o astfel de diversitate
naturală ne-am putut bucura la muzeu și
am realizat cât de mult trebuie prețuită
fauna,dar și cât de importantă este.

Vizita noastră în București s-a terminat

cum nu se poate mai frumos-am mers cu
vaporașul pe Lacul Herăstrău.Albastrul
cerului era despărțit de cel al apei de
copacii ce înconjurau lacul-copaci cu
frunze roșii,ruginii sau presărate cu praf
de aur.Vântul se juca în părul nostru, căci
vaporașul nu era închis,iar soarele
27
 O seară la operă
27 septembrie, 2017: am ocazia să
vizionez, împreună cu clasa, opera
“Indiile Galante” compusă de Jean
Philippe Rameau în anul 1735, regizorul
versiunii urmărită de noi fiind Andrei
Șerban. Opera este formată din mai
multe povestiri de dragoste petrecute cu
elementelor mă fac să simt că, poate, ar
trebui să iau poziția nemișcată a statuilor
din decor.
Odată cu luminile se stinge și murmurul
din sală, iar emoțiile și așteptările cresc.
De la balcon, avem o perspectivă de
ansamblu asupra scenei și a orchestrei.
Pe scenă intră primii actori, cei care duc
pancarta pe care scrie numele actului.

mult timp în urmă, în diferite părți ale Urmează apoi dansatorii, după care o
lumii. soprană îmbrăcată în alb dă tonul primei
melodii. Mă surprinde la început faptul că
Înaintea spectacolului, curtea aglomerată
se cântă în franceză. Îmi place vocea
a teatrului este cuprinsă de freamăt și
artistei, pătrunzătoare și deschisă.
nerăbdare, dar imaginea impunătoare a
Costumele, culorile și mișcările
clădirii teatrului creează o atmosferă de
dansatorilor care dau formă acordurilor
calm, solemnitate și eleganță. În foaier,
sopranei se completează și formează o
totul este încremenit în trecut, totul pare
imagine complexă și dinamică. Deseori
neschimbat, iar singurul element nou și
îmi fug ochii de la un personaj sau un
mereu altul este reprezentat de vizitatori.
grup la altul, și privirea de ansamblu mă
În grupuri, spectatorii schimbă păreri
face să pierd detalii semnificative. În
despre piesă; noi, cei mici, suntem mai
scenă intră alte și alte personaje care, pe
agitați, regăsind în cadrul cultural un
rând, preiau rolul principal al poveștii
sentiment inedit și unic. Ansamblul tuturor

28
ilustrate; toate sunt speciale și unice,
creând mereu alte stări, mereu alte
gânduri, mereu un amestec al atmosferei
vibrante de vocile artiștilor. Cu timpul,
încep să nu mă mai concentrez la ce se
spune și încerc mai mult să pătrund în
sensul gesturior și al tonului vocii. Îmi
place prezența zeilor în istorisiri, cu
Mă impresionează ideile profunde
ilustrate, punerea în scenă și talentul
artiștilor. De fiecare dată reușesc să intru
în pielea personajelor, să simt trăirile lor
în vibrațiile vocilor și mișcările actorilor. În
această seară am ocazia să văd un
spectacol special, și n-am să uit niciodată
amintirile acestor momente unice în care

amestecul imposibilului magic și al m-am pierdut în trecut, în povești

obișnuitului. Înţeleg că magia emoționante din spații exotice.
spectacolului este dată de concepția
interacțiunii permanente dintre om și zei.
Îmi atrage atenția, prin originalitatea
aspectului, piesa de decor ce reprezintă
un ou format din patru felii colorate diferit:
una albastră - în care se află luna, alta
roșie în care este soarele, a treia verde
care are în interior o flore, și ultima
galbenă în interiorul căreia se află un
știulete de porumb. Fiecare felie este
simbolul unei povestiri și a țării în care se
petrece acțiunea. Pe tot parcursul operei,
orchestra influențează și însuflețește Juliana Mărgineanu, VII A
acțiunea, dând tonul atmosferei și dirijând
dansatorii.

Deși ansamblul spectacolului este atât de

bogat și reușit, unii actori, emoționați, nu
se sincronizează cu ceilalți care fac
aceleași mișcări.
29
 Bucuriile simple De mică mi-am propus să caut ceva care
să mă pasioneze, astfel, am pornit
Fotografia încrezătoare spre ce avea să fie în câțiva
ani, o parte din mine. Am dat întâmplător
"Tristețea se poate descurca și singură, peste o cameră veche de fotografiat când
dar, ca să fie ea însăși, bucuria are eram în clasa I, în timp ce căutam obiecte
neapărată nevoie să fie împărtășită cu pentru proiectul meu la școală. Pot spune
cineva" că din momentul acela, eu și aparatul foto
am format un cuplu perfect, față de care
-Mark Twain
multe persoane ar fi fost invidioase. De la
peisaje, la poze cu flori și până la portrete
cu animale sau oameni, dragostea mea
pentru fotografie nu are
limite.

Fotografia pentru mine nu

este doar un simplu
’’hobby’’, aceasta este arta
prin care îmi pot exprima
mai ușor sentimentele față
de lume. Este una din
bucuriile simple ale vieții.
De ce o consider astfel?

Deoarece nu trebuie să
mă complic când o practic,
este ceva care vine
involuntar. Când merg pe
stradă, sau pur și simplu
stau în pat, văd lumea ca
prin lentila unei camere de
fotografiat, văd detalii
neimportante care, cu un
singur click, pot deveni
protagonistele unor poze
superbe. Așa iau naștere
multe din bucuriile simple
pe care nu ai cu ce să le
compari. Din dorința de a
împărtăși cu cineva
pasiunile tale.

30
 Epopeea unei pasiunii un laborator de cofetărie și ce face el
acolo? Ei, stimați citititori, țin să vă anunț
că întâlnim chimia pretutindeni.
Stimați colegi, de mult nu mi s-a mai Caramelizare este de fapt o deshidratare
propus să scriu un articol, așa că scuzați- a zaharurilor, dospirea este de fapt un
mi posibilele stângăcii, dar să trecem la process de fermentare, prin care se
subiect. Fiecare dintre noi avem o
varietate de lucruri care ne
înfrumusețează ziua, care ne fac să
zâmbesc, poate o carte bună, un film de
calitate sau un surâs al persoanei iubite,
dar sunt sigur că mai este ceva. Tind să
cred, dar totodată sper, că existe
momente când avem și o bucurie a
gustului.

elimină gaze ce ajută la creșterea în

volum a aluaturilor. Încă ceva, înainte de
a putea consuma o ciocolată fină și cu un
gust plăcut, moleculele de unt de cacao
trebuie aranjate în diverse lanțuri pentru a
avea luciul specific și pentru a satisfice
cerințele marilor iubitori de ciocolată
veritabilă.
Momentul decisiv când intri într-o Povestea începe pe baza unei
brutărie și simți mirosul de pâine proaspăt conjuncturi, un eveniment la care am
scoasă din cuptor care va lasă gură apa, participat m-a adus lângă unul dintre cei
sau deschideți o cutie cu praline de mai mari furnizori de ciocolată belgiană
ciocolată și simțiți mireasmă dulce din România, pot spune că el a stârnit
amăruie a acestora. De vreo 5 ani mi-am intrigă acestei povești. Momentul
propus să întrețin culminant se atinge
aceste placer la 2-3 zile după când
nevinovate. Sunt mi-am cheltuit
cofetar (part-time), de ecuația pe aproape
fapt e un ciudat pentru un an pentru a
mulți, ce caută un cumpără niște
student la inginerie ustensile specific
chimică(tot part-time, domeniului
ca să nu fie ciocolateriei. De aici
discriminare între cele începe acțiunea, am
2 laturi ale mele) într-

31
învățat, m-am jucat, am experimentat, mi-
am îndulcit prietenii și familia (chiar și unii
profesori care nu au fost reticenți că un
elev de gimnaziu să îi servească cu
dulciuri producție proprie, aici doamna
professor Hendres vă poate povesti o
întâmplare destul de amuzantă). După
aceea pasiunea a tot crescut și a tot
crescut până a ajuns să fie o parte
importantă din tot ceea ce însemn eu.
Momentul în care termin de ornat un tort
care știu că va aduce o bucurie pe chipul
unei familii, sau văd modul în care lucesc
pralinele în lumină, parcă ar fi din cristal,
uit de oboseală sau de stresul cotodian,
iar locul lor este luat de o bucurie imensă.
Cred că este același sentiment pe care îl
are un medic după o operație terminată
cu bine, un avocat după ce câștiga un
process sau un IT-ist când vede că al său
cod de programare nu are erori sau bug-
uri. Țin să spun un enunț scurt legat
despre asta: nu desconsiderați meseria
32
nimănui, atât timp cât o aduce la rang de
artă și o face din tot sufletul! Văd asta
foarte des, am trăit-o și eu pe pielea mea,
din partea unor persoane de la care
aveam pretenția că au totuși o gândire
conștientă. Țineți cont de faptul că dacă
nu ar fi existat oameni interesați de
gastronomie astăzi am fi mâncat în
continuare carne crudă(și aici nu mă refer
la biftek tartar), sau am fi rămas
culegători. Căutați 3 nume care merită tot
respectful pentru tot ceea ce au făcut
pentru acest domeniu: Alain Ducasse,
Paul Bocuse și Heston Blumenthal.
Drept încheiere vreau să vin cu un
îndemn: căutați-vă fiecare bucuria cea
mai mare și transformați-o în pasiune, vă
va înfrumuseța multe zile posomorâte.
Buraga Ștefan
Bucuriile minţii în şah,
matematică, informatică...
Să faci ceea ce iubeşti înseamnă
libertate. Să iubeşti ceea ce faci înseamnă
fericire.
Am ales să fac şah cu mulţi ani în
urmă; ceea ce a fost iniţial joc a devenit
ulterior pasiune. „Pentru fiecare persoană
sportul este un prilej de îmbunătăţire a
felului său de a fi” este principiul enunţat
de Pirre de Coubertin pe care mi l-am
însuşit. Studirea şi practicarea şahului mi-
au oferit copil fiind, şi mai târziu,
adolescent, multe beneficii: posibilitatea
de a-mi dezvolta gândirea logică,
oportunitatea de a învăţa să îmi
administrez corect timpul, exersarea
capacităţii de memorare, dezvoltarea
spiritului de fair-play. Altfel spus, am
experimentat adevărul: „Şahul te formează
ca om!”
Practicarea şahului mi-a oferit ocazia
da a participa la competiţii de profil; graţie
concursurilor de anvergură trăieşti, fie şi
pentru câteva ore, în compania unor
jucători de elită, adevărate valori de la care
ai întotdeauna de învăţat. Ca sportiv de
performanţă, trăieşti bucuria victoriei şi,
deopotrivă, tristeţea înfrângerilor; în fond,
„eşecul este părintele succesului” (proverb
chinez). Am învăţat că atunci când ai
obţinut un succes, trebuie să te închizi în
birou şi să munceşti, fiindcă una dintre
cheile succesului este încrederea în tine şi
una dintre cheile încrederii în tine este
pregătirea. Suprema recompensă a
muncii nu este aceea de a-ţi permite să
câştigi, ci aceea de a-ţi pregăti devenirea.
Astfel, din fiecare partidă de şah, atent
pregătită, fie ea pierdută, fie câştigată, ai
de învăţat. Înveţi să îţi dai seama de
greşeli, să îţi gestionezi emoţiile, resursele,
să evaluezi corect poziţia de pe tablă, să îţi
respecţi adversarul şi, de asemeni, munca
–a ta şi a celor care au investit în tine.
Celebrarea succesului într-un concurs este
33
un prilej de bucurie pentru copil şi pentru
părinte, pentru profesor reprezintă fericita
împlinire, încununarea muncii şi finalizarea
unui complex proces de pregătire, dar şi
un important pas înainte.
În plus, interesul pentru şah, bucuria
jocului pe tabla cu pătrate mi-au dezvoltat
legătura cu matematica, pasiunea de a
face calcule –poate nu e deloc întâmplător
faptul că mereu am început rezolvarea
temelor cu cele de matematică; astfel am
realizat adevărul enunţat de Grigore Moisil:
„Învăţând matematică, înveţi să gândeşti”.
Continuând raţionamentul şi exploatându-
mi relaţia specială cu matematica, am
ajuns la opţiunea pentru profilul liceului –
matematică-informatică. Explicaţia este
cea formulată în cele mai potrivite cuvinte
de specialistul însuşi –Grigore Moisil :
„Informatica restabileşte nu numai unitatea
matematicilor pure şi a celor aplicate, a
tehnicii concrete şi a matematicilor
abstracte, dar şi cea a ştiinţelor naturii, ale
omului şi ale societăţii, reabilitează
conceptele de abstract şi de formal şi
împacă arta cu ştiinţa nu numai în sufletul
omului de ştiinţă, unde erau dintotdeauna
împăcate....”.
În concluzie, dacă ai un vis, oferă-ţi
bucuria de a lupta spre a-l vedea împlinit
întrucât „Noi suntem ceea ce faptele
noastre sunt”( Tudor Vianu).
Emanuel Olinici, XI B
Am sa incep foarte simplu aceasta
descriere: a fi olimpic nu te diferentiaza cu
nimic de ceilalti elevi. De fapt, te obliga sa
te mentii la un anumit standard, pe care
tocmai tu ti l-ai impus. Insa, pe langa acele
ore lungi petrecute studiind, dezamagirile
profunde de la unele examene, ori emotiile
coplesitoare traite in momentul in care
trebuie sa predai lucrarea profesorului
asistent, toate aceste dificultati vin si cu
recompense pe masura, cred eu. Nu sunt
recompense materiale, sau cel putin, nu
acestea ma imping mai departe, nu
acestea ma mentin dornic sa lucrez, sa
gresesc, si sa ma confrunt cu alti colegi.
Satisfactia morala ca am reusit sa imi
depasesc limitele, sa imi demonstrez mie
ca pot mai mult decat am sperat vreodata,
faptul ca am reusit sa fiu stapan pe
propriile-mi emotii, toate la un loc
contribuie pentru a ma face sa continui in
ceea ce fac, sa merg intotdeauna mai
departe pe acest drum.
34
Vorbind acum despre ceea ce ma face
fericit in acest domeniu al olimpiadelor, pot
sa spun ca cea mai mare satisfactie, pe
care am trait-o personal, este aceea de a
iti auzi numele in fata unei multimi vaste de
oameni exceptionali. Nu numai ca te simti
privit, apreciat, admirat, dar cumva te
obliga sa iti pastrezi concentrarea, atentia,
si nivelul de pregatire la aceleasi
standarde ca pana atunci, sau mai sus.
Mai mult de atat, in acest mic univers al
olimpicilor, elevii si profesorii se respecta
reciproc, indiferent de materia la care
participa, ori premiul obtinut. De ce e asa
oare? Poate pentru ca fiecare dintre ei stie
cat de mult efort a fost necesar pentru a
putea ajunge acolo si pentru ca un rezultat
slab poate sa te motiveze atat de mult
incat sa ii depasesti pe toti ceilalti, pentru a
iesi din umbra in care, sub bine cunoscuta
formulare, o zi proasta te poate trimite.
Pentru mine este extraordinar sa pot afla
in fiecare zi mai multe lucruri din ceea ce
ma intereseaza, iar asta poate insemna
orice de la geoformatiunile din vestul
Romaniei la structura interna a unui cristal
de blenda. Chiar daca am patruns mai
mult in domeniul chimiei, in comparatie cu
celelalte materii, consider ca fiecare are
rolul ei major in formarea mentalitatii si a
unei culturi vaste. De aceea consider ca o
zi in care nu inveti nimic, este de fapt o zi
pierduta.

Iesind din aceasta arie a olimpicilor,

consider ca am si alte forme de a ma
bucura de ceea ce ma inconjoara. Multi
dintre putinii mei prieteni cunosc faptul ca
imi place sa umblu pe potecile forestiere
din jurul Iasilor pe bicicleta. Si am precizat
’putinii mei prieteni’, deoarece obisnuiesc
sa formez relatii foarte stranse cu acestia.
Mi se pare impresionant sa pot vorbi
nestingherit cu cineva, sa descopar modul
unic in care acea persoana gandeste, si sa
putem impartasi experiente si opinii. Nu
consider ca sunt o persoana foarte
sociabila, si consider a fi unul dintre
defectele mele. Insa, intalnirea unei
persoane cu care sa pot rezona ma bucura
enorm si ma ajuta sa descopar putin cate
putin diversitatea personalitatilor celor care
ma inconjoara.

Inchei aceasta descriere sumara prin a

aminti ca olimpicii nu trebuie priviti ca niste
fiinte extra-pamantene. Suntem doar niste
elevi care dedica mai mult timp studiului
decat majoritatea colegilor din scoala. Si
tind sa cred ca asta ne aduce foarte multe
bucurii semnificative si ne obliga oarecum
sa traim evenimente care ne vor ajuta sa
ne maturizam pe plan personal.

35
Spectacolul Toamnei, la Iași pentru ochi – astfel încât toți vizitatorii se
opresc, contemplă câteva minute pentru
ca mai apoi să le fotografieze. Fiecare
În fiecare an, la Grădina Botanică aranjament este inedit prin modul în care
”Anastasie Fătu” din Iași, expoziția de impresionează, dar și prin munca din
fructe, flori și semințe încântă privirile spatele acestuia.
tuturor celor care sunt curioși să o
viziteze. Anul acesta, la deschidere a fost
invitat Essenza Quartet, care a adăugat
un plus de magie evenimentului. Atracția
principală sunt, bineînțeles, crizantemele
– simbol al grației și gingășiei, dar și
vestitori ai toamnei.

Piesa de rezistență a expoziției se

află în capătul sălii și aduce cel mai mult
a toamnă. Plin de culori calde, vioi și
parfumat, un aranjament inedit și
hipnotizant tronează mândru peste
întreaga expoziție. Trei spirale
multicolore, înconjurate de nenumărate
buchete de dumitrițe, par că poartă
esența toamnei.
Intrarea în sera expozițională
seamănă cu pășirea într-o cu totul altă
lume, una care seamănă cu însăși
Toamna, așa cum și-o imaginează copiii
– plină de culoare, îmbelșugată, dar mai
ales frumoasă. Prima dată, privirea este
atrasă spre centrul încăperii, unde
crizantemele par un covor de culoare și
parfum. Acestea se înalță cu mândrie din
vaze și își etalează multitudinea de culori,
îndemnând la parcurgerea întregii săli și
încântarea privirii cu întreaga expoziție.

Nu ar trebui ratată expoziția de

Mai apoi, de o parte și de alta, atât
cizanteme, cât și dumitrițe sunt aranjate
în moduri unice – adevărate bucurii
dovleci, ce se găsește în serele
adiacente. Aceasta va încânta cu
siguranță prin comicul culorilor și
formelor, una mai bizară decât cealaltă,
însă trezește totodată mirarea cu privire
la puterile, dar și diversitatea naturii.
Expoziția de flori, fructe și semințe merită
din plin să fie vizitată, fie doar și pentru o
amintire în culori parfumate.

36
 Jucăriile
Jucăriile…Acele obiecte mici sau mari,
pufoase sau rigide, simple sau colorate,
care ne amintesc de acea perioadă a
vieţii, când orice este posibil,când şi cele
mai neînsemnate lucruri provoacă
bucurie,când poţi să închizi ochii şi să
aştepţi ca ,atunci cand îi
deschide,dorinţele să se împlinească.Dar
sunt oare jucăriile definitorii doar pentru
frumoasa vârstă a copilăriei?Dispar
acestea în totalitate atunci când creştem
şi devenim adulţi,transformându-se într-o
amintire frumoasă ,ascunsă şi uitată
undeva,într-un colţ al minţii noastre?Nu
sunt ele un simbol al inocenţei şi al
credinţei în fantastic,pe care oamenii
încearcă sa le păstreze chiar şi la vârsta
maturităţii?
Jucăriile au reprezentat pentru mine
adevăraţii prieteni ai copilăriei.Fiind
singură la părinţi,mă retrăgeam în micul
dormitor ce îmi aparţinea şi mă
jucam.Aceea era lumea mea,universul pe
care eu îl controlam,asupra căruia aveam
putere deplină .Aveam nenumărate
jucării,pe care le păstram cu
sfinţenie,comportându-mă cu delicateţe
faţă de păpuşile firave.Îmi aduc bine
aminte cât de uimită şi contrariată eram
de fiecare dată când eram martoră
vei
comportamentelor brutale ale celorlalţi
copii de vârsta mea,care îşi aruncau
nepăsători jucăriile,rupând braţele
păpuşilor şi capetele ursuleţilor de
pluş.,,Oare nu sunt şi ele fiinţe ca noi?”
mă întrebam adeseori,suferind pentru
necazul păpuşilor,care avuseseră
ghinionul să aibă stăpâni atât de
insensibili.
Dintre toate jucăriile,cel mai mult îmi
plăcea de ,,Albinuţa”,un pluş pe care l-am
primit de la mama când am împlinit vârsta
de patru ani.Eram profund legată de acea
jucărie,pe care o protejam,îngrijind-o cu
multă atenţie.Îmi amintesc şi acum
disperarea ce m-a cuprins când,venind în
vizită la noi,verişoara mea,mai mică cu
doi ani decât mine ,a pus stăpânire pe
camera şi pe jucăriile mele frumos
aranjate.Într-un moment de neatenţie din
partea părinţilor ,a rupt braţul Albinuţei
,pe care am gasit-o mai târziu aruncată
sub pat.Copleşită de durere,plângeam cu
sughiţuri,nemângâiată nici măcar de
cuvintele mamei.A fost primul moment din
viaţă de suferinţă
adevărată,pură,determinată de
neputinţă.În urma unei ,,operaţii’’ care a
lăsat semne şi la care am fost martoră
,Albinuţa şi-a revenit ,recăpătându-şi
braţul,iar eu am răsuflat uşurată,hotărâtă
pe deplin să nu îmi mai las niciodată
jucăriile pe mâna altor copii.
37
Pe măsura ce am crescut,cărţile şi
jurnalele au luat
locul,încet,încet,jucăriilor,devenind cele
mai bune prietene,cărora le puteam
împărtăşi orice ,căci eram sigură că îmi
vor păstra confidenţele.În vacanţe,citeam
fără oprire,ignorând trecerea timpului,ce
devenise pentru mine un lucru
nesemnificativ,întrucât ştiam că lucrurile
cu adevărat importante se

petrec atemporal.Trecerea am făcut-o

treptat:de la cărţile de colorat,la cărţile de
poveşti,la volumele de aventuri,la
romanele de dragoste.Ascunsă în
cameră,citeam până noaptea târziu,pănă
ce ochii mă usturau,până ce privirea se
înceţoşa şi cuviintele deveneau
neînţelese.Atunci mă culcam şi retrăiam
noaptea toate poveştile la care fusesem
martoră prin lectură.Adolescenţa m-a
găsit citind.Căci cărţile reprezintă jucăriile
mele,iar acestea, adevăraţii prieteni. Costan Raluca, IX B
Toţi oamenii au nevoie de
jucării,căci jucăriile înseamnă inocenţă,iar
inocenţa înseamnă fericire.Viaţa fără
jucării e o viaţă fără culoare.Aştept cu
nerăbdare să găsesc jucăriile celorlalte
vârste,căci fiecare vărstă are jucăriile ei.

38
 Măcelăria lui Iov
Măcelăria lui Iov- un spectacol în care
râzi ca să nu plângi și plângi când nu mai
poți să-ți ții lacrimile în frâu. Un spectacol
ca viața – cu buni și răi, cu boală și
nebunie, cu bani și egoism, cu trădări și
iubire, cu moarte și adevăr. Un spectacol
care-ți trezește în suflet fel și fel de stări
ciudate pe care nici tu nu le poți interpreta,
care-ți pune toate simțurile la încercare și
care te învață că viața nu este un loc
numai pentru cei buni.
Pornind de la textul lui Fausto
Paravidini, Radu Afrim construiește un
tablou al modului în care este privit omul în
relațiile cu sine și cu ceilalți, într-o
societate decăzută moral, într-o societate
în care orice principiu spiritul este încălcat,
în care oamenii nu sunt decât niște obiecte
mișcătoare ale căror gânduri și emoții sunt
vulnerabile, într-o societate în care banul
îsi spune cuvântul, guvernând societatea
contemporană din toate punctele de
vedere.
39
Tema centrală a operei este
dezumanizarea omului sub efectul banului,
idee conturată și în citatul extras din
operă:,,Când banii vorbesc, oamenii n-o
mai fac”.Banul ghidează omul, ruinând
civilizația contemporană.
Relațiile dintre Iov, proprieterul
măcelăriei și o familie în curs de
dezintegrare, în care fiica suferă de o
boală incurabilă, în care fiul dezvoltă o
slăbiciune pentru bani și în care soția nu e
decât un chip îmbătrânit, presat și măcinat
de propriile suferințe și emoții înterioare,
sunt foarte slabe. Abstractizând referințele
numelui său la personajul biblic, Iov nu mai
deține nicio însușire morală pură, în
condițiile în care societatea disprețuiește și
nu oferă pic de importanță credinței.
Dumnezeu nu mai este privit ca pe un Tată
ceresc, ca pe un Creator, fiind înlocuit cu
dorința de a deține cât mai multe bunuri
materiale, de a avea un renume, de a
trăda, de a manipula,chiar și de a ucide.
Lipsa fineții și mizeria umană sunt
filtrate estetic. Bucăți de carne iau locul
chipului, iar asemănarea e inaccesibilă
dintre mormane de oase, carcase de porc,
aburi de alcool, bani. Umanitatea este
scoasă la licitație, iar jocurile puterii
determină relațiile sociale, viața de familie
sau de cuplu.
ceva incontestabil, diferit, imposibil de
trecut cu vederea și în mod cert, un
spectacol a cărei acțiuni nu te răvășește, ci
te eliberează.

Măcelăria simbolizează Balint Elena –Maria, XI E

superficialitatea omului care se raportează
la ceilalți văzându-i doar ca pe niște bucăți
de carne, asociate cu tranșarea viselor
individului într-o societate decăzută moral.
Personajul feminin, Ada, crede cu ardoare
în visul său și acesta e motivul pentru care
este privită ca fiind nebună, lucru care se
extinde și asupra societății contemporane.
Dualitatea morții și a vieții amplifică efectul
țipătului nefiresc, inuman, asociat cu
pictarea ingenioasă de delfini pe interiorul
geamului de la frigider.

La finalul spectacolului, actorii sunt

scoși din roluri, umanizați în cea mai
naturală ipostază a lor și se țin de mână,
doi câte doi. Faptul că toate lucrurile revin
la normal: fiica măcelarului, Ada, manifestă
o atitudine originară, semn al vindecării,
Iov, care își amintește de credința în
mântuire, sintetizează ideea că eșecul
omului nu reprezintă o alegere, ci
rezultatul momentului neprielnic.

Pot spune că, Măcelăria lui Iov a fost

un spectacol pe cinste și nu doar pentru că
actorii au dat naștere unor personaje
puternic conturate, ci pentru că a transmis
în cele mai naturale și simple moduri idei
pe care nu oricine le poate înțelege. A fost
un spectacol care oferă fiecăruia atât cât
poate lua, în funcție de deprinderile și
convingerile personale. A fost un spectacol
în fața căruia cuvintele și aplauzele
spectatorilor nu compensează eforturile
regizorului și ale personajelor de a da
naștere unui asemenea spectacol. A fost
40
 Pagini din suflet de artist...
Tablourile...prin tablouri peisagistul
înţelege lumea. Pictura este, pentru mine,
un refugiu al gândurilor şi sentimentelor şi
îmi arată că linia orizontului poate ajunge
de fiecare dată mai departe decât înainte.
Pentru că picturile, ca şi fiinţele
însufleţite, au în spate o poveste.
Zilelea acestea, orașul nostru vă invită în
lumea artei. Lumea în care fiecare bătaie
a inimii înseamnă creație. În care fiecare
crâmpei de viață are la origine cel mai
frumos loc de pe Pământ, sufletul. În
această lume, realitatea poate fi
41
schimbată prin cea mai puternică forță pe
care umanitatea o are la îndemână:
imaginația creatoare, care ascunde
cunoașterea, regăsirea de sine, adevărul
și o călătorie printr-un labirint de
sentimente, ce ne aduce către Frumos și
Lumină. Aici unul dintre cele mai
puternice idealuri este acela de a
înfrumuseța suflete, de a nu trece prin
viețile oamenilor fără a lăsa o amprentă
frumoasă în sufletele lor. Căci povestea
fiecăruia se reflectă în opera de artă ce
are viața celui care o creează.
Bucuria inaugurării Galeriei de Artă
,,Victoria”, spațiul expozițional ce
găzduiește vernisajul ARTIS este
împărtășită deopotrivă de artiștii plastici
ieșeni, iubitorii de Frumos și criticii de artă
care au decis să cunoască lumea văzută
cu ,,ochiul estetului” (Nicolae Manolescu).
Recent renovată, Galeria de Artă.
,,Victoria” oferă artiștilor vizuali ieșeni
șansa de a-și etala puterea de a
materializa lumea interioară în culori și
forme originale. Galeria de Artă
,,Victoria”, pe vremuri aparținând
Complexului Național Muzeal ,,Moldova”,
reprezintă acum un tezaur cultural redat
lumii plastice după mai bine de 25 de ani,
cultivând deopotrivă transcendența de la
profan la sacru și oscilația între
convențiile vieții exterioare și viața
interioară.
42
Inaugurarea Galeriei ,,Victoria” a fost
pusă în evidență printr-un eveniment mult
așteptat cu emoție deopotrivă de către
artiștii cu experiență, cât și de tinerii
artiști, anume inaugurarea Salonului de
Artă ARTIS, cu o tradiție păstrată de mai
bine de 70 de ani, în care circa 370 de
artiști își expun cu nerăbdare lucrările din
ultimii ani, o parte dintre acestea urmând
să fie premiate. Există cinci categorii de
premii, reprezentate de Premiile pentru
Tineret, Grafică, Sculptură, Pictură și
Premiul Juriului.
Marele Premiu, în acest an, a fost
desemnat artistului ieșean Dan Covătaru.
Cvartetul ,,Esența” a completat atmosfera
Sculptura sa ascunde una dintre acele
evenimentului printr-o simfonie perfect
povești care dau viață, cu adevărat,
armonică, lăsând impresia că am putea
legăturii dintre universul celest și o
percepe șoapte din culorile tablourilor și
lucrare a inimii. Opera sa, a fost sfințită la
evindențiind latura sublimă, inimitabilă a
Biserica Sfântă Ortodoxă din Ierusalim,
ființei umane. Expoziția are ca perioadă
reprezentând de o cruce, înconjurată de
de desfășurare intervalul 10-30
cei 12 Apostoli. Elemente menite să
octombrie, putând fi vizitată la Galeria de
formeze, în viziunea sa, un triunghi al
Artă ,,Victoria”, căci, în artă, sufletul
echilibrului dintre cer și pământ, ca o
capătă statutul inițial de armonie pură a
poartă spre planul spiritual pe care îl redă
Ideilor eterne. În artă, omul este capabil
prin artă ca fiind simbolul Crucii, sculptat
de a cuprinde lumea reală întreagă,
din fibrele sale sufletești și viziunea sa
ilimitatul. Căci sursa sa interioară este
despre Lume. Lucrarea oferă impresia
inima, aflată la granița dintre trup și spirit,
cuprinderii absolutului, a spațiului și
pe conturul abia vizibil, tremurat și sacru
timpului, ca și cum ar îmbrățișa
al sufletului. Și fiecare privire centrată
eternitatea necondiționată a sufletului de
asupra unei creații este o clipă de
dincolo de existența lumească, indici ce
eternitate!
explică viața ca o clepsidră în care se
afirmă destinul.

Sculptura lui Dan Covătaru sugerează că Corina Dimitriu, X A

viața în întreg cuprinsul ei ilustrează un
anotimp al sufletului, o clipă din visul
Universului, un gând din meditația spre
necunoscut, un orizont din peisajul “Scriitori
unui în școli”-întâlnire cu Varujan
suflet labirintic. Lumea morală Vosganian,
este Gellu Dorian și Gabriel Chifu
introdusă de emoții, pentru că mereu
găsim un nimb de speranță într-un deșert
al inimii, mereu vedem un răsărit interior
peste un cer întunecat al idealurilor.

43

Mi se părea că-i cunosc din cărți. Opera
lor îmi revela amintiri, întâmplări demult
trăite,fragmente de suflet și gând.
Descoperisem cu înfrigurare rădăcinile și
mormintele armenilor în „Cartea
șoaptelor” de Varujan Vosganian ,trecând
printr-o spirală descendentă departe,în
universul copilăriei sale. Gabriel Chifu mă
intrigase încă de la început prin afirmația
sa „mă fascinează să încerc să descriu
ceea ce nu înțeleg-de pildă răul “, iar prin
„Visul copilului care pășește pe zăpadă
fără să lase urme” sau distopia “Ploaia de
trei sute de zile” explorasem mintea
umană între instinctualitate primară și
înalt intelectualism. Intrasem și în
universul poeziei ca o” Cale de urmat” a
lui Gellu Dorian și împărtășisem
amestecul de ludic,ironie și cotidian.
Dar autorii îmi rămâneau tot străini.
Mai credeam că o bucurie înseamnă
întâlnirea cu un om drag sau o
descoperire neașteptată.Căutam fericirea
în pasiunile mele ,în ceea ce mă făcea să
uit de monotonia existenței. Însă,timp de
50 de minute am trăit o bucurie care mi s-
a revelat întreagă , sub toate aceste
forme.Pentru aproape o oră i-am avut
alături în cadrul programului “Scriitori în
școli” pe cei pe care îi cunoșteam fără să
îi știu cu adevărat :Varujan Vosganian ,
44
Gabriel Chifu și Gellu Dorian , nu doar în
calitate de scriitori, ci de oameni gata să
împărtășească din experiențele lor ca
niște cărți larg deschise.
Am vorbit despre literatură, despre
începuturile dragostei lor pentru frumos și
cuvinte , despre realitatea care a stat la
baza operelor și despre multe alte lucruri
minunate. Am râs la povestirea lui
Varujan Vosganian care” pornea în
căutarea timpului pierdut printre sticle și
borcane” și am admirat sinceritatea lui
Gabriel Chifu când s-a autocaracterizat”
un ins care fară scris nu are rost”.
Și ,în cele din urmă ,am rămas gândindu-
mă la ceea ce a rostit Varujan Vosganian
înainte de plecare: “ei spun că mă
cheamă Varujan,dar cine sunt eu când nu
mă cheamă nimeni?”
Georgiana Tîrnovan, XI C
FILIT 2017 la Colegiul
Național ,, Emil Racoviță”
Pentru elevii de toate vârstele toamna
semnifică un început, unul anticipat încă
de pe la jumătatea lunii august. Totuși,
dincolo de începerea anului școlar, pentru
pasionații de lectură toamnă înseamnă
FILIT, iar FILIT înseamnă întâlnire cu
literatura în forma ei cea mai crudă și mai
copleșitoare, înseamnă întâlnire cu autorii
și cărțile lor.
 La Colegiul Național „Emil
Racoviță” Festivalul Internațional de
Literatur, Interpretare și Traducere a fost
la fel de anticipat ca deschiderea anului
școlar, poate chiar mai mult. Încă de la
începutul lunii octombrie, tinerii au intrat
în librării și biblioteci, au căutat și au citit
cărțile autorilor pe care școala noastră
avea să-i găzduiască în cadrul festivalului
și citind au devenit treptat mai curioși mai
nerăbdători. Zilele au trecut, deși parcă
încetinite de povara așteptării și iată că
după forfofta și pregătirile intense am
putut spune „Bun venit, FILIT 2017!”
A cincea ediție FILIT a început cu
un moment muzical la pian, care arăsunat
în aceeași tonalitate cu emoția și
nerăbdarea elevilor și profesorilor din
sală, oferit de Mira Zaharia, elevă în clasa
a 7-a. Întâlnirea a continuat în aceeași
manieră vibrantă, iar pentru că literatura
pornește mereu de la sentiment și numai
de la sentiment, două eleve au citit
fragmente din „Un singur cer deasupra
lor” a Ruxandrei Cesereanu și din
”Calitatea luminii ” de Mircea Pricăjan.
Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare
și eseistă a început prin a ne
destăinuicâte ceva despre drumul său în
lumea literaturii. „Am început ca
poeta,însă scriam prost la 14 ani”, ne-a
mărturisit ea. Severitatea tatălui său, critic
literar, areprezentat o motivație extrem
de puternică să se descopere pe ea
însăși, să înțeleagă ce dorește cu
adevărat să spună lumii. A continuat prin
a ne povesti că abia la 20 de ani și-a
găsit cu adevărat calea, o cale dificilă și
anume cea a unei „poete într-o literatură
a bărbaților”. Referitor la poziția femeii în
literatura română, Ruxandra Cesereanu
afirmă că este optimistă, deși consideră
45
că societatea în românească încă există
o doză de misoginism. Fiind de
asemenea și profesor universitar, ne-a
dezvăluit că romanul-frescă „Un singur
cer deasupra lor” este rezultatul cererii
studenților săi, dornici să înțeleagă și să
alfe mai mult despre comunism.Ne-a
vorbit despre unul dintre personajele
romanului,Lucreția, o femeie simplă cu
patru clase, pe care îi place să o
numească „femeia ei cruciat”. Printre
momentele providențiale, pe care le
consideră, de altfel foarte importante, se
numără atât întâlnirea cu poeta
americana Alice Notley, dar și cea cu
Lucreția. Întrebată de ce a abordat tema
comunismului, scriitoarea ne-a explicat că
a fost influențată de momentele grele prin
care a trecut bunicul său, preot greco-
catolic, fiind persecutat și condamnat la
închisoare politică.
Mircea Pricăjan, scriitor,
traducător și redactor la revista „Familia”
ne-a mărturisit la rândul lui că nu a avut
acces la întâlniri asemănătoare celor
FILIT în adolescență și că obișnuia sa fie
cel care stătea în ultimul rând, care nu
îndrăznea să pună întrebări nici măcar pe
bilețele. Elevii Colegiului Național „Emil
Racoviță”, ceva mai curajoși, nu au ezitat
însă să adreseze curiozități. Întrebat
despre legătura sa cu Stephen King,
scriitorul răspunde că romanul Missery
ocupă un loc special în experiența sa de
lectură. „M-a făcut să-mi doresc să scriu”,
afirmă el. În legătură cu amprenta pe care
traducătorii o lasă asupra textelor pe care
le prelucrează, acesta afirmă că în ceea
ce îl privește, scrisul nu se suprapune cu
traducerea și că timp de zece ani nu a
scris, tocmai pentru că mintea îi era
ocupată de traduceri. Despre importanța
literaturii afirmă simplu că viața fără cărți care plasează data de 6 octombrie sub
e doar o vegetare. „Cărțile coagulează semnul lecturii și al sensibilității.
literatura din viață”, adaugă el. În aceeași
nota, poeta Ruxandra Cesereanu
aseamănă lumea cu o „uriașă burtă cu Cristina Samoilă, X E
povești”, absența literaturii fiind așadar
ceva de neconceput.

Întrebați despre inspirație, scriitorii afirmă

pe rând că aceasta este o energie
emoțională un „killer instinct”. „Scrisul
este un fel de exorcizare”, menționează
Mircea Pricăjan, în timp ce Ruxandra
Cesereană aseamănă lipsa ideilor cu un
doliu lăuntric.

În continuare, elevii au dus

dialogul cu scriitorii într-o sferă mai
familiară, adresând curiozități legate de
interesele muzicale ale invitaților, dar și
despre adolescența acestora. Atât
Ruxandra Cesereanu, cât și Mircea
Pricăjan au vorbit despre câteva dintre
trupele lor favorite, printre care se
număra Pink Floyd, Led Zeppelin, dar și
Metallica sau Alice Cooper. „Revolta-mi
ieșea din sistem prin muzică.”
mărturisește

Mircea Pricăjan, iar despre adolescență

afirmă că se confundă într-o oarecare
măsură cu literatura și muzica și că
singurele anturaje proaste pe care le-a
avut în acea perioadă sunt anumite lecturi
nepotrivite sau alese haotic.

Ruxandra Cesereanu ne-a

încântat citindu-ne ultimul său poem
Shamanlice( un nume compus din
termenul „shaman” și Alice, ce coincide
cu numele poetei americane Alice Notley,
despre care afirmă că o inspiră în mod
deosebit), încheind astfel o întâlnire cu și
despre literatură, o întânire deosebită

46
Interviu cu Mircea Pricăjan
Mircea Pricăjan s-a născut în Oradea,
Bihor, la
2 septembrie 1980. A debutat editorial în
1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui
ziar local. În 2002 a publicat romanul „În
umbra deasă a realității”. A tradus din
limba engleză peste 55 de cărți. A îngrijit
apariția mai multor reviste literare
electronice și a fondat în anul 2012
Revista de suspans. A editat două
antologii tematice de proză scurtă. Din
anul 2003 este redactor la revista de
cultură Familia. Mircea Pricăjan este
îndrăgit atât de adulți datorită romanelor
sale, cât și de adolescenți, făcând
posibilă traducerea benzilor desenate
Marvel.
47
Micii jurnaliști de la Colegiul Național
„Emil Racoviță” din Iași au avut ocazia de
a lua legătura cu scriitorul Mircea
Pricăjan, acesta acceptand să răspundă
la o serie de întrebări în cadrul unui
interviu incitant in care sentimentele
transmise au fost impregnate în inimile
elevilor:
1. Cum ați prezenta în câteva cuvinte
mesajul ultimului dvs. roman, „Calitatea
luminii"?
E-un roman despre o transformare, una
dintre multele prin care trecem în viață la
diferite vârste. Și cred că am reușit să
arăt în el că, oricât de dificil este să treci
de la o etapă la alta, oricât de
traumatizant uneori, până la urmă ești
mai câștigat dacă accepți noutatea, dacă
încerci să o înțelegi și dacă, până la
urmă, alegi să iei parte la formarea sa. În
povestea din carte este vorba despre
apariția copilului în viața unui cuplu, însă
motivul transformării poate fi oricare altul.
Mie acesta mi s-a părut mai expresiv, mai
ofertant la nivel simbolic. Plus că,
desigur, cunoșteam foarte bine și detaliile
unei astfel de situații.
2. Am regăsit în paginile romanului o
perspectivă lucidă asupra maturității:
„maturizarea înseamnă nu
independența financiară și locativă, nu
pasiunea și stabilitatea în cuplu,
maturizarea înseamnă să ai un plan de
viață". Ce reprezintă în viziunea dvs.
acest „plan de viață”?
Atunci când personajul meu trage
această concluzie, el se află într-un
moment în viață când deja are toate
aceste lucruri: independență și financiară,
și locativă, pasiune și stabilitate în cuplu.
Altminteri, acestea sunt, toate, motive
legitime pentru un plan de viață. Prin
sintagma aceasta eu înțeleg însă un soi
de trezire la conștiință. E abilitatea unei
persoane de a se poziționa în propria sa
evoluție, dar și – mai ales – în relație cu
ceea ce îl înconjoară. Un plan de viață
poate fi orice, atâta timp cât ajungi la
concluzia că acel ceva te definește, că
este un lucru căruia merită să-ți dedici
toate eforturile. Altfel spus, maturizarea
înseamnă sfârșitul derivei, înseamnă să
te descoperi pe tine însuți, să-ți apreciezi
forțele și să pășești încrezător spre viitor.
Sună cam triumfalist, dar n-am ce-i face.
Avem nevoie și de puțină emfază ca să
prindem curaj în viață.
3. Credeți în teoria prezentului, a celor
ce spun că trebuie să ne eliberăm de
trecut ca să fim fericiți?
Nicidecum! Dimpotrivă, cred că aceasta-i
garantat rețeta nefericirii. Cel puțin așa
cum înțeleg eu lucrurile. Eu cred că
trecutul trebuie asimilat, studiat și înțeles,
adică, pe cât posibil, pentru că altfel ceea
ce trăim în prezent n-are nicio noimă, e o
simplă defilare de oameni și evenimente
golite de sens. Fără a ști măcar vag de
unde venim, fără o idee despre ceea ce
am fost și am realizat noi, oamenii,
riscăm să inventăm din nou apa caldă.
Sigur că într-o zi friguroasă de iarnă
această... invenție ne-ar face peste poate
de fericiți, dar vă imaginați ridicolul
situației? Ce vreau să spun e că fericirea
trebuie și ea cultivată, că, deși există
fericire în ignoranță, nimic nu se compară
cu acel sentiment puternic, amestec de
împlinire de sine, bucurie, chiar mândrie,
al unei realizări personale, al depășirii
unei provocări.
4. Amintind că ați tradus nenumărate
texte S.F., cu ce erou din Universul
Marvel v-ați putea asemăna?
Fiului meu îi place foarte tare Spider-
Man. Are inclusiv costumullui complet și
visează să se poată lansa atârnând de-un
fir de la o clădire la alta. Dacă n-aș avea
frică de înălțime, aș răspunde și eu
Spider-Man, să-i țin companie și să-l
veghez în misiunile sale. Așa însă parcă
m-aș mulțumi și cu Thor sau Daredevil.
48
5. Ce superputere v-ar plăcea să
posedați?
Mi-ar plăcea să pot face oamenii să vadă
ridicolul și absurdul. Poate sub forma
unor norișori toxici care-i înconjoară.
Ceva care să-i facă să tușească și să
lăcrimeze. În felul ăsta cred că am scăpa
de multe nenorociri, ar fi ca un apel la
normalitate atunci când lucrurile o iau
razna.
6. Ați participat în cadrul Filit la
întâlnirea cu liceeni de la Colegiul
Național „Emil Racoviță” din Iași. Care
sunt așteptările unui scriitor de la o
întâlnire cu tinerii cititori?
Orice ieșire în public a scriitorului e
încărcată de emoții incredibile. Puțini sunt
aceia obișnuiți cu asta, probabil doar cei
care în restul timpului activează la
catedră. Nu e cazul meu. De aceea,
principala mea așteptare când mă
întâlnesc cu tinerii cititori este... să nu mă
mănânce! Glumesc, dar nu foarte tare.
Altfel spus, îmi doresc să nu mă fac de
râs în fața lor, să nu-i dezamăgesc. Îmi
dau seama, eu însumi fiind cititor (chiar
dacă nu mai atât de tânăr), că imaginea
omului din spatele cărții este puternic
idealizată. Obiectul acesta, cartea, e un
filtru care face asta. Din fericire, elevii de
la „Racoviță” mi-au alungat orice temere
din primele minute. Iar acum, dacă e să
răspund la întrebarea de mai sus, spun
că așteptările mele se măsoară după
ceea ce mi-ați oferit voi: curiozitate
sinceră și curaj de-a o exprima, plus un
strop de ocrotire a bietului meu suflet
timorat. Asta s-a văzut în privirile voastre.
:)
7. Considerați ca scriitorul este o altă
persoană în spatele cărții?
Nu. Marea provocare exact asta este, să
nu fie altul în spatele cărții. Să fie,
dimpotrivă, cât mai autentic, să nu-și
trădeze biografia și credințele, să le pună
pe pagină cu convingere și curaj. De
aceea îi este greu scriitorului când iese
apoi în lume. Cartea sa l-a descris deja în
ce are el mai intim, gândirea, iar acum
lumea poate oricând să-i ceară socoteală.
8. Cum vede scriitorul Mircea Pricăjan
ora de literatură în secolul al XXI-lea?
Îmi dau seama că ultima oră de literatură
la care am stat în bancă, în liceu, a fost în
secolul trecut! Și țin minte de atunci că nu
era cea mai plăcută experiență.
Flexibilitatea predării era pe nicăieri. Se
studia încă după vechile manuale, după o
programă ruptă complet de prezent atât
prin conținut, cât și prin mod de abordare.
Înțeleg că între timp lucrurile s-au mai
destins, că literatura e abordată mai mult
tematic, pe grupuri de vârstă, că s-a
renunțat la studiu diacronic. Asta e foarte
bine. Pentru că literatura trebuie privită ca
o artă care, prin povești, ne apropie de
marile întrebări ale momentului, ale
vârstei. Și făcând asta ne arată că nu
suntem singuri, că oamenii din cele mai
îndepărtate timpuri s-au confruntat – în
cele mai diferite moduri – cu aceleași
probleme ca noi. De aceea, în viziunea
mea ora perfectă de literatură e o oră
dedicată dezbaterilor. Pornind de la
situația dintr-un text anume, discuțiile pot
fi lăsate să decurgă liber și doar mai
târziu, după ce mesajul textului va fi fost
întors pe toate fețele, să se analizeze,
eventual, procedeele tehnice cu care
autorul și-a modelat textul. Nu știu,
personal am fost întotdeauna mai câștigat
după o discuție pasională cu prietenii, la
un suc sau la o bere, despre o carte
anume, decât după un curs sobru la care
s-au desfăcut strat după strat toate
învelișurile textelor literare.
9. În opinia dvs., cum influențează
scrierea S.F.(benzile desenate Marvel)
viziunea adolescentului?
La adolescență, imaginația forțează
limitele. Așa e normal, după ce în
copilărie aceste limite au fost ridicate
49
rând pe rând de către „cei mari”. Iar
benzile desenate (Marvel sau D.C.
Comics sau, de ce nu, HAC!BD) sunt o
tentativă de evadare. Lumile pe care
acestea le construiesc sunt tot atâtea
soluții de fugă din realitatea atât de
strâmtă pentru un adolescent. Eroii și
super-eroii acestor lumi sunt vehicule ale
imaginației, sunt receptacole în care
fiecare cititor își poate vărsa propria ființă.
Mă bucur sincer când văd tineri pasionați
de astfel de lumi, înseamnă că omenirea
e pe mâini bune, că cinismul realității n-a
distrus încă visătoria.
10. Ce îi lipsește societății în care
trăim? Ce schimbare ați aduce
literaturii contemporane?
Îi lipsește calmul, în mod evident.
Așezarea, răgazul care sedimentează.
Viteza uluitoare cu care consumăm
informații de tot felul, de la imagini
țipătoare la mesaje subliminale, riscă să
ne gripeze creierul la un moment dat. Nu
ne rămâne timp să procesăm, să
asimilăm un lucru, că vine altul să-i ia
locul. De aici și impresia de
superficialitate, de aici blamarea celor
care aleg să se retragă uneori în
singurătate, condamnarea lor ca
neadaptați. Ei bine, nu!Ritmul de viață al
unei persoane stăpâne pe sine chiar
acesta, „neadaptat”, este cel corect.Astfel
că mi-aș dori să se schimbe măcar felul
în care sunt percepuți oamenii care au
curajul să facă uneori un pas în spate, să-
și ia un timp de gândire înainte de-a
merge mai departe. Cât despre literatura
contemporană, schimbările sunt în fire ei.
Este atât de diversificată, încât nici nu se
poate cere o schimbare anume. În
momentul de față, numai cine nu vrea să
citească literatură contemporană poate
spune că nu găsește ceva pe gustul său.
Ce aș schimba, totuși, în lumea literară
de la noi ar fi orgoliile, le-aș trage puțin
deoparte și le-aș lăsa la răcit lângă foc.
Dar asta e valabil în general, nu-i așa?
50
Cel mai frumos loc din lume
e chiar aici
O lacrimă, o cafea, un zâmbet. Un nou
început. Atât de simplu şi cu atât de
puţine cuvinte poate fi explicată o carte
care, de fapt, este prea greu de definit.
Între două coperţi lucioase şi colorate, un
univers fantastic de o frumuseţe rară se
desfăşoară în ritmul misterului, la fiecare
rând sorbit cu ochii.
Ancorată în depresia provocată de
pierderea părinţilor ei, Iris, o centralistă
trecută de treizeci de ani, ajunge în
pragul sinuciderii. O întamplare
neaşteptată o salvează şi o poartă într-un
loc în care dăinuie atât fantasticul, cât şi
promisiunea unui nou început: cafeneaua
51
“Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”.
Localul, aşa cum explică şi patronul-
magician, este o destinaţie pentru cei
care se pregătesc de trecerea în etern,
dar încă nu şi-au terminat misiunea pe
pământ. Iris este singura entitate
ancorată complet în real căreia îi este
permisă accesul, întrucât viaţa devenise
pentru ea sinonimă cu tristeţea şi
disperarea. Cunoaşterea unui tânăr
fermecător, Luca, îi va deschide ochii
eroinei în legătură cu : imposibilitatea de
a lăsa trecutul la stadiul de amintire.
Întâlnirile cu Luca nu au ca rezultat
central scurta poveste de dragoste cu
gust amar, ci generarea schimbărilor
majore din viaţa lui Iris.
Simbolurile se revarsă din abundenţă,
fiecare obiect sau întalnire având
semnificaţii ce întăresc misterul şi absorb
atenţia cititorului. Masa gândurilor, a
trecutului, a iluminării, a poeţilor, masa
secretă şi, în final, cea de-a şasea, a
despărţilor alcătuiesc un parcurs al
redefinirii sinelui pentru Iris, dar totodată îi
sugerează cititorului că o schimbare,
indiferent de gradul ei, necesită o serie de
etape. Haiku-ul, dezvăluit la masa
poeţilor, este în aparenţă de o simplitate
modestă, însă esenţa sa este truda
artistului care urmează un set fix de reguli
pentru a comprima un mesaj profund;
alături de Iris, lectorul are ocazia de a
explora o formă de eliberare creatoare,
preluată din Orient. Paradoxul cafelei
întregeşte ansamblul artistic: cu toate că
are menirea de a îndepărta visarea şi de
a menţine fiinţa ancorată în concret,
aceasta devine un element ritualic al
deschiderii acelui spaţiu al spiritelor şi un
element cheie al evoluţiei personajului
principal. Personal, am fost impresionată Amaziliţei Sabina-Ioana
de imaginea ceasului vechi care ticăie
neîncetat, în ciuda faptului ca ale sale
cadrane sunt oprite la ora douăsprezece
fix. Timpul se numără printre temele
centrale ale cărţii, ilustrând blocajul
emoţional şi psihic în sfera amintirilor;
mesajul gravat în interior mi-a proiectat
ideea conform căreia puterea de a ne
schimba şi de a ne croi un drum nou
există doar în sinele nostru. Ceasul
porneşte în momentul în care eroina se
depăşeşte complet ipostaza de captivă a
trecutului şi este pregătită să înfrunte
prezentul şi să se bucure de datul
existenţial.

Dragostea este temelia oricărui univers şi

izvorul frumuseţii. De la un “câine mic ce
caută iubire mare” la un val de
sentimente pentru Luca, până la finalul
romanului, când Iris acceptă reuniunea cu
o veche pasiune din adolescenţă,
răbdătorul Olivier. Iubirea părinţilor pentru
copil este ilustrată cu o sensibilitate
deosebită: singurul regret şi ultima dorinţă
din această lume este fericirea fetei lor.
Cea mai intensă şi mai profundă legătură
dintre oameni are puterea de a da curs
unui lanţ al fantasticului şi, totodată, este
elementul care aduce salvarea lui Luca.

Bucuria de a citi se înlănţuie cu bucuria

de a trăi. Poate fiecare dintre noi are
nevoie de un mic Angel poznaş şi de
zgomotul unui balon spart pentru a ne
desprinde de amintiri, pentru a trăi clipa
de acum. “Lasă în urmă trecutul şi
prezentul va porni”.

52
Un singur cer deasupra lor
de Ruxandra Cesereanu
-recenzie-
Cărțile au o abilitate cu totul și cu totul
nemaipomenită de a te atrage în moduri
în care n-ai mai fost și poate nici n-ai să
mai fii atras vreodată. Am ajuns recent la
această concluzie, care care deși sună
teribil de mult a metaforă, trebuie luată ca
atare, în deplinătatea sensului său
denotativ. Pentru mine cele mai bune
lecturi sunt cele spontane, pe care nu le
planifici sau cărora poate nu le-ai oferit
vreo șansă inițial. O astfel de lectură a
fost „Un singur cer deasupra lor”, primul
volum de proză realistă publicat de
Ruxandra Cesereanu. Nu pot spune cu
exactitate ce m-a atras mai mult în primă
instanță: titlul inedit care invită la
interpretare sau pur și simplualegerea
ilustraţiei de copertă, un detaliu din
„Împărţirea moştenirii comuniste”, de
53
Eugeniu Barău, care mi s-a părut o
alegere fericită de la primul contact.
Deși cartea este clasificată ca fiind un
roman,construcţia narativă nu este
specifică unui roman. Aceasta este mai
degrabă colecție de povestiri, 30 la
număr, care nu se leagă narativ și care
au puține elemente comune. Povestirile
urmăresc cronologic instalarea regimului
comunist în România, evoluția sa teribilă,
efectele sumbre pe care le-a avut asupra
societății și nu în ultimul rând prăbușirea
acestuia odată cu Revoluția din 1989.
Totuși există un element de coeziune
destul de semnificativ, anume acel „cer
unic” din titlul romanului. El acționează ca
un liant și constituie firmamentul care
acoperă și parcă sigileză suferința și
cenușiul țării subjugate de acest regim
politic aspru. Mi s-a părut nu doar
interesantă, ci chiar provocatoare
structura romanului și unirea în chip
simbolic a celor relatate în cuprinsul
acestuia prin intermediul acestui detaliu,
care are, cred eu,o puternica valoare
generalizatoare.Tindem să asociem cerul
cu un tărâm mitic al binelui, stăpânit de
Dumnezeu, însă în mod paradoxal cerul
care acoperă România în perioada dintre
anii 1945 şi 1991 devine parcă un
element care adâncește răul.
Pot spune fără să exagerez, că am fost
câștigată de acest roman atipic încă de la
prima pagină. Începuturile cărților sunt de
cele mai multe ori seci, iar pentru cei
însetați de lectură pot părea niște
„formalități literare”, de această dată însă
incipitul este de tip captatio
benevolentiae. Primul capitol se
intitulează simplu „Poveste”, anticipând
perfect conținutul său cu caracter fabulos.
Acesta consemnează decizia lui
Dumnezeu a lăsa lumea în voia
Diavolului timp de o jumătate de veac,
„ținându-se deoparte de toți și de toate”,
adică taman în vremea
comunismului.Astfel, în acești 45 de ani
de teroare, între oameni şi Diavol
rămâne doar cerul, martor la toate ororile
regimului, însă incapabil să-i apere pe cei
de sub el. În aceste condiții, faptul că
Driș, protagonistul celui de-al 4-lea
capitol, se gândește la Dumnezeu ca la o
bombă pare ceva aproape firesc și just.
„..Să explodeze cumva, undeva, cândva.
Şi să-i facă praf pe toţi, diavoli şi îngeri la
un loc.”
Până aproape de jumătatea cărții
proza decurge lin, Ruxandra Cesereanu
zugrăvind portrete autentice pentru
diverse tipuri umane și revelând scene
dure, însă familiare pentru cititorii din
anumite generații. În cea de-a doua
jumătate a romanului, am sesizat totuși o
schimbare, autoarea abordând un stil mai
liric și un ton mai sobru. Gândurile și
sentimentele protagoniștilor sunt
dezvăluite gradat, într-un mod plăcut, iar
capitolele poartă adesea numele
personajelor.Între coperiţile acestei cărţi
am regăsit: oameni buni sau răi, securiști,
dar şi luptători împotriva sistemului,
cetățeni simpli sau chiar peronalităţi
precum Șoșescu și coana Leana.
Deşi fiecare dintre povestiri m-a
impresionat în felul său, Alexandru mi s-a
parut de departe cea mai emoţionantă,
mai dureroasă și șocantă. Cum altfel ar fi
putut fi un text despre închisoarea de la
Pitești? Deşi povestirea e printre primele
din volum, mi-a fost greu să scap de
imaginea parcă desprinsă din coşmaruri a
închisorii şi a ‘’ experimentului‘’ său
dezumanizant pe tot parcursul lecturii.
Am citit capitolul destul de greu, cu pauze
uneori prea lungi, în care îmi închideam
ochii, devenind parcă martoră a ororilor
din închisoare. După fiecare pasaj îmi
54
strângeam reflexiv pleoapele de frică să
nu las nimic din scenele care-mi treceau
prin minte să evadeze de sub cortina
imaginaţiei, care acoperea cele petrecute
acolo poate tot la fel de bine ca şi cerul
sub care cândva se petrecuseră.
Ceva mai amuzantă este
povestirea Șoșescu, care mi-a amintit de
filmul „King’s Speech“, chiar dacă
dictatorul nostru, nu se poate compara cu
George VI. În acest capitol, logopedul lui
Ceaușescu încearcă să-l facă pe acesta
să fie pregătit pentru viitoarele sale
discursuri în public. În aceastră povestire,
autoarea face haz de necaz, iar gustul pe
care mi l-a lăsat lectura a fost unul dulce-
amar.
Consider că, Ruxandra Ceseranu
a reuşit să obţină o frescă nu doar foarte
complexă ci şi vie, copleşitoare doar
înşiruind întâmplări din viaţa unor oameni
simpli, în forma unor poveşti. Mi se pare
incredibil modul în care scriitoarea a
surprins atât de bine o perioadă atât de
complexă şi nişte tipuri umane atât de
diverse, utilizând mijloace stilistice atât de
simple. Deşi poate majoritatea eram deja
familiari cu unele dintre aceste poveşti
reale sau nu, romanul Ruxandrei
Cesereanu reuşeşte să atingă şi să
stârnească un val de emoţie greu de
stăvilit. Sunt destul de sigură că
experienţa acestei lecturi m-a schimbat,
că nu mai sunt aceeaşi.
Cred că din când în când avem
nevoie de astfel lecturi ancorate în
realitate, cred că din când în când avem
nevoie să ne fie reamintit că deasupra
noastră, a tuturor, este şi a fost mereu un
singur cer.
Samoilă Cristina, X E
 Să nu mă părăsești
de Kazuo Ishiguro
-recenzie-
Copiilor din internatul Hailsham le
este frică de pădure. Cu mult timp în urmă,
pe când gardienii insituției obișnuiau să fie
cu mult mai stricți, în școală circula un
zvon de-a dreptul macabru: corpul unui
băiat care a încercat să evadeze din
Hailsham a fost găsit în pădure fără mâini
și picioare. Uneori, crengile întunecate,
amenințătoare ale copacilor păreau să
acopere cu o umbră sinistră întregul
internat, atât de sinistră încât în cazul în
care un elev i-a ofensat pe ceilalți, putea fi
luat cu forța din patul său în miez de
noapte, împins până la fereastră și obligat
să privească în depărtare.
Atunci când sentimentul
necunoscutului este ignorat, copiii din
Hailsham par să aibă o viață frumoasă.
Școala pune accent deosebit pe regăsirea
sinelui prin intermediul creațiilor artistice și,
mai ales, pe menținerea unui mod de viață
sănătos. Sunt frecvente controalele
medicale; juliturile, zgârieturile, vânătăile
pot constitui reale motive de îngrijorare
pentru examinatori. Fumatul este
considerat o adevărată crimă, din pricina
felului în care afectează organismul. Pe de
altă parte, în ciuda îngrijirilor de
specialitate de care beneficiază, elevii simt
tot mai mult pe zi ce trece că trăiesc o
realitate de mâna a doua. Tot ceea ce
posedă nu este altceva decât gunoi.
Materialele didactice sunt rudimentare.
Fiecare zi arată la fel.
Structurată în 3 părţi, Să nu mă
părăseşti spune prin vocea lui Kathy H.
povestea copilăriei, a adolescenţei şi a
vârstei maturităţii ei, a lui Ruth şi a lui
55
Tommy. Însă ceea ce iniţial pare povestea
idilică şi presărată cu momente frumoase
sau mai puţin frumoase ale unor copii,
devine treptat, odată cu dezvăluirea mai
multor indicii, ceva neclar ce prevesteşte o
adevărată dramă. Un prim semn de
întrebare se ridică atunci când cititorul
realizează că cei mici nu pleacă de la
internat în timpul vancaţei, nu primesc
scrisori sau telefoane de la părinți şi
nimeni nu vorbeşte despre întâmplări
petrecute în exteriorul instituției. De fapt,
atât copiii, cât și fobia lor de pădure
reflectă într-o manieră distorsionată și
totuși fundamentală propria lor soartă. Ei
nu sunt altceva decât donatori de organe,
clonați pentru a fi sparți în bucăți și oferiți
ca piese de schimb. Scopul internatului
Hailsham este acela de a-i pregăti pentru
viitorul la care au fost condamnați –
negarea oricărei speranțe și încercări de
anulare a destinului, cu scopul de a
efectua cât mai multe donații.
Confuzi, copiii plecă de la Hailsham
ştiind că viitorul este acelaşi pentru fiecare,
indiferent când li se întâmplă: să devină
donatori. Şi toţi sunt conștienți că după a
patra donare, dacă nu mai repede, viața
lor se va încheia și odată cu aceasta, și
menirea lor.
La 31 de ani, în timpul prezent al
naraţiunii, Kathy H. priveşte cu o nostalgie
evidentă către trecutul reprezentat de
Hailsham, către prietenia ei furtunoasă cu
Ruth, către detalii nenumărate ale vieţii
împreună cu alţii. Atît triunghiul amoros, cît
şi tradiţiile şcolii Hailsham sunt descrise cu
rara abilitate de a da semnificaţie
banalului. Amintirile naratoarei par a fi
evocările cuiva care se pregăteşte să
moară, deşi finalul nu susţine această
presupunere. Chiar dacă ar fi numai pentru
claritatea şi profunzimea acestor evocări,
romanul tot ar merita citit.
 Din punctul meu de vedere, în acest
roman unic și, în cele din urmă,
înspăimântător de inteligent nu este vorba
numai despre clonare sau conceptul de a fi o
clonă. Cartea ne arată de fapt de ce nu
alegem să explodăm, de ce nu ne trezim pur
și simplu într-o zi doar pentru a merge să
plângem, să oftăm de-a lungul străzii, lovind
cu piciorul bucăți din sentimentul copleșitor
care ne atenționează mereu că viața noastră
nu a fost niciodată ceea ce ar fi putut fi. Să
nu mă părăseşti este aşadar o carte a
gesturilor şi acţiunilor mărunte, care capătă
semnificaţie când sunt incluse în tabloul
complet al realităţii, o carte care salvează
detaliul, dar şi simbolul. Totodată, este o
carte complexă şi neliniştitoare despre lumea
noastră, văzută altfel.

Elias Zafiris

56
 Inocenții
Copilăria este perioada cea mai frumoasă
din viața unui om. Copilăria inseamnă
joacă, bucurii, zâmbete si inocență. La
copilul modern jocurile s-au mutat ȋntr-un
calculator. Astăzi, lumea copilului este
cea virtuală. Acum există calculatorul,
facebook-ul, mess-ul...
„Pe vremea mea jocurile erau altfel !”imi
zice mereu bica. Ce ştiu eu despre
vacantele petrecute la țară, cu genunchii
juliți şi hainele pline de praf!... Copilăria
mea este cea petrecută printre blocuri şi
in parcuri. Copilăria mea e altfel, atât de
diferită de cea a parinților şi bunicilor mei!
Cu toate acestea, indiferent cum este
traită, copilăria inseamna amintiri păstrate
cu sfințenie in minte şi in suflet.
Cartea „Inocenții” scrisă de Ioana
Pârvulescu conține amintiri din copilărie
povestite de Ana, cel mai mic membru al
57
casei de pe strada Maiakovski ( fostă
Sfântu Ioan ), din Braşov. Ana locuieşte
aici alături de părinți, de bunici şi de alte
rude ale familiei. Ea este fiica unor
intelectuali care locuiesc ȋntr-o casă
veche, ȋn vremea comunistilor. Locul
amintirilor este ȋmpărțit cu mai multe
familii: Ana cu fratele ei Matei şi cu
părintii, verişorii Dina şi Doru cu părinții,
Tanti si Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă
profesoară de geografie şi stră-unchiul,
fost învăţător, al copiilor) şi bunicii
materni ai Anei (mama-mare şi tata-mare,
fost medic). Foarte aproape de ei mai
locuieşte şi Maia, bunica paternă a Anei.
Romanul debutează cu un “Avertisment”
adresat cititorului contemporan
nefamiliarizat cu “ȋntâmplările care s-au
petrecut intr-o altă lume” ce urmează a fi
povestite ȋn carte.
Acțiunea se desfaşoără pe vremea când
“casele aveau față de om”, “cu două
ferestre, care erau ochii, iar la mijloc,
jos,o poartă boltită care era gura,
bosumflată” şi ȋncă sub ȋntruchiparea
Paradisului. Casa în care ei locuiesc are
ochi, ''doi la parter, cam înghesuiți, și trei
la etaj''.
Casa purta amprenta generației pe care o
adăpostea: „pentru batrânii care o
cumparaseră demult de tot, casa era o
țară numai de ei ştiută, plină de soiuri de
viață disparute...Pentru adulți, care erau
copiii bătrânilor, casa era un motiv de
spaimă. Acum voiau s-o schimbe, s-o
peticească”. Bradul din curtea casei era
unul dintre locurile de joacă ale copiilor
din ale carui răni iesea răşina frumos
mirositoare. „Mi-ar fi placut să-mi miroasă
sangele aşa, ca răşina. Totdeauna mi s-a
parut că pomii sunt ȋn multe privințe
superiori oamenilor” spune Ana.
Capitolele cărții sunt intitulate simbolic iar
informațiile care se transmit de la un
capitol la altul creează cursivitate
narațiunii. Romanul conturează o parte
din istoria României relatând ȋntâmplări
din copilăria Anei dar şi amintiri ale
celorlalte personaje. Din carte aflăm
despre perioadele dureroase din istoria
României ( deportări,
exproprieri,demolări, comunism ) relatate
de un copil care aude poveştile de la cei
din jurul său. Ȋn carte se face referire la
ocuparea Cehoslovaciei de către ruşi,
despre vizionarea la televizorul alb-negru
a unor seriale americane şi a primilor paşi
pe lună. Tot aici se vorbeşte despre
prizonieratul din Siberia şi despre
evadarea din lagărul Donbas a sasului
Willi Hahner. Intr-unul dintre capitole
aflăm despre hotelui Aro vechi care trona
in centrul oraşului, despre noul hotel Aro
dar şi despe hotelul Aro Sport ce fusese
proiectat de Horia Creangă, nepotul lui
Ion Creangă.
Dar nu numai despre istorie aflăm aici, ȋn
carte. Avem parte şi de lecții de chimie,
geografie sau literatură. Casa ȋn care
locuiesc copiii este locul ȋn care joaca se
ȋmpleteşte cu educația, prin explicațiile la
geografie ale strămătușii, fostă directoare
de școală, ale mamei la chimie, și ale
tatălui priceput la matematică.
Cei patru copii traiesc peripeții când în
Brașov, când în Kronstadt, când în
Brassó, când în Stalin și iar în Brașov-
diversele nume ale orașului Brașov.
Asistăm la căutările „secretelor”casei - ”
Casa ştia tot felul de secrete şi, pe
măsură ce creşteam, după multă
58
strădanie mai reuşeam să-i smulgem câte
unul”- ȋn special din sertarul închis al
scrinului, la încercările de învăţare a limbii
esperanto („toti adulții casei spuneau că
eşti de atâtea ori om câte limbi străine
ştii” iar româna, germana și maghiara
apăreau în repertoriul tuturor), la
înfiinţarea Societăţii de Îndreptat Lumea
(SIL), la culesul de clopoţei de pe
Tâmpa, la Dina cu iubirile ei trecătoare
care o vor determina pe Ana să
comenteze ironic: „Dragostea e o
calamitate pentru orice grup, mi-am dat
seama încă de pe atunci” şi asistăm la
poveştile adulţilor.
Ȋntr-unul dintre capitole facem cunoştinta
cu bătrânul anticar pe care copiii l-au
asemănat cu un personaj de roman, un
pic ciudat. Cu toate acestea ei s-au
„ȋmprietenit imediat,deplin, cum uneori, te
ȋmprieteneşti cu un om dintr-o carte” si de
aceea copiii ȋl vizitau zilnic. Ȋn
caracterizarea lui s-au folosit epitete si
comparații: „barba cu fire albe si negre
foarte crețe, iar deasupra ochilor,
sprâncenele erau ca streşinile de la casa
noastră. Din mijlocul bărbii apărea o gură
mucalită, care-şi ținea râsul prizonier ȋn
interior, iar ochii străluceau de luminițe
cum rareori am văzut.” „Singuraticul”
anticar care inventase un pix de lemn cu
pastă, inventa si jocuri, ȋi distra pe copii
cu ajutorul obiectelor de scamatorie pe
care le avea,ȋi recompensa cu bomboane
delicioase cu stafide trase ȋn ciocolată
daca ştiau să rezolve problemele de
logică dintr-o carte a lui şi se distra
ȋmpreună cu ei.
Paragraful urmator mi-a plăcut foarte mult
si cred că se potriveşte misterului ce-l
ȋnvăluie pe anticar dar şi realității ȋn care
trăim ” Eu cred că fiecare om trebuie să
aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat
frumos. Şi mai cred că fiecare carte
trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să
fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i
bine să fie dezvăluite decât oamenilor
încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un
secret sau îl află cine nu trebuie e ca şi
cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea
în înălţime în loc să creşti. Dar dacă-l spui
unui om cu suflet mare, asta te întăreşte.
Secretele cărţilor dăinuie ani de zile.
Cărţile care au un secret pot fi citite şi
după o sută de ani, şi după o mie de ani.
De obicei scriitorul le-a scris pentru că a
avut o mare durere tainică sau ca să
înveselească pe cineva trist sau ca să
uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să
câştige dragostea cuiva care nu-l băga în
seamă sau ca să pună un strop de
aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta
nu trebuie să se vadă în carte, cartea se
preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi
scriitorul se preface faţă de carte că nu-i
cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă
chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat
există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte,
şi-apoi leagă cartea de cititori”.
Casa ȋn care locuiau copiii era foarte
aproape de Tâmpa - „un nor verde de pe
cerul orașului”- care „părea ca face parte
chiar din casa”. Ȋn expedițiile lor, urcatul
pe Tâmpa „era asemănator cu urcatul pe
acoperiş”. Tâmpa este descrisă foarte
frumos ȋn capitolul „ Clopoțeii”: „cu
spinarea ei masivă, uşor ondulată, cu
cocoaşa stâncoasa la vârf, ȋnțepenită ca
un monstru preistoric ȋn mijlocul
Braşovului”. Dealul acesta, colorat de
anotimpuri ȋn diverse feluri, are o singură
grijă „să nu semene cu el însuși, ca o
femeie cochetă”.
59
Ca toate celelalte lucruri ale copiilor şi
carțile treceau de la unul la altul. Dina,
spre exemplu, povesteşte „Contele de
Monte Cristo” iar Ana mărturiseşte: „eu
evadam vitejeşte din viaţă în cărţi, dar
numai în cele scrise cu litere mari”. Ce
frumos scrie autoarea la pag.277 „Cărțile
aveau un mare avantaj față de patine: nu
erau albe şi negre si nu trebuia sa aştepți
să-ți crească piciorul ca să le citeşti”.
Mi-a plăcut şi finalul cărții şi mesajul de la
ȋnceputul ultimului capitol „Să te-
nsoțească paza bună...”.
Cred că fiecare om este o poveste, o
poveste de iubire, de respect, de fericire
sau nefericire, de realizări sau eşecuri, de
cunoaştere sau de necunoaştere, de trăiri
intense şi de amintiri inocente.
Oricum ar fi povestea omului, el trebuie
să-şi trăiască viața frumos, sub mantia
inocenței. Pentru că INOCENŢA e un
soare care-şi prelungeşte răsăritul, este
flacăra care luminează drumul vieții, este
glasul sufletului pur pe care ascultându-l,
ai impresia ca se deschide cerul instelat
ca un mister contagios, ca un vis feeric.
Te rog, cititorule, pătrunde ȋncetişor ȋn
feeria „Inocenților” şi trăieşte clipe dintr-
un trecut „scris cu cerneală simpatică”!
Celia Berari, IX E
 Fata cu fragi
"Fata cu fragi" este titlul romanului Lisei
Strømme și are rol anticipativ, întrucât
aceasta este unul dintre personajele
principale, fiind și cea care narează
povestea.
De asemenea, "Fata cu fragi" este și titlul
faimoasei compoziții a lui Hans Olaf
Heyerdahl. Acestei picturi i se atribuie o
identitate. O cheamă Johanne și este o
fată simplă, a cărei ocupație fusese să
culeagă fragi din pădurile înconjurătoare,
până în momentul intrigii. Pictorul Hans
Heyerdahl, personaj episodic, îi
realizează un portret, care va fi cunoscut
și admirat de lumea bună din Kristiania
(vechea denumire a orașului Oslo).
Lumea simplă din acest loc, din care
făcea parte și familia Johannei, are o
mentalitate rigidă cu privire la statutul
social, fără prea multe perspective, astfel
60
încât copiii sunt învățați încă de mici că
statutul de servitoare este o virtute. Până
și numele acesteia, unul comun –
Johanne - îi accentuează statutul social.
Totuși, Johanne se remarcă prin faptul că
reușește să depășească acest statut,
devenind chiar prietena lui Tullik, fata
unui amiral, la care ajunge să lucreze
drept "fată în casă". Tullik se
îndrăgostește de Edward Munch, pictor
privit drept sursă a tuturor problemelor,
denumit de mama Johannei "păcătos",
datorită artei sale. Edward, un mare artist,
recunoscut abia după zeci de ani mai
târziu, trebuie să se detașeze de tot,
inclusiv de iubirile pe care le trăiește,
pentru a fi singur cu tablourile sale,
închizându-se astfel în sine și izolându-se
de lume, adevărata lui iubire fiind pictura.
Tullik nu este capabilă să înțeleagă că nu
are acces în lumea lui sau faptul că
Munch o vede pe Milly (sora lui Tullik) în
aceasta, motiv pentru care va transforma
dragostea ei în obsesie, iar obsesia în
nebunie. Pe baza acestor întâmplări el
pictează renumitul tablou "Strigătul", după
care va pleca pentru arta sa în Germania.
Johanne este singurul personaj capabil
să înțeleagă semnificația "Strigătului",
anume țipătul lui Tullik. Ea este singura
care vede și înțelege profunzimea crizei
trăirii din tablou, regăsind aceeași
disperare în fața destinului lui Tullik,
destin care nu poate fi schimbat în ciuda
tuturor eforturilor depuse. Johanne simte
aceste sentimente profunde. La
îndemnurile lui Munch : "Nu picta ce vezi,
pictează ce simți" și ale prietenei sale,
Tullik, care declară cu tărie, prin tot ceea
ce face, "Cui îi pasă ce cred ceilalți? Fă
mereu ce simți!", ea însăși va picta un
tablou (dovedind talentul său înnăscut în
pictură) în care o va reprezenta pe Tullik.
Aceasta apare cu fața întoarsă în sens
opus soarelui și luminii, din cauza
disperării în care se cufundă treptat,
tablou în care se va regăsi și Johanne
însăși. Astfel, ea este singurul personaj
care evoluează și care reprezintă o
expresie a fericirii, libertății așa cum este
și portretizată în tabloul realizat de Hans
Olaf Heyerdahl. Mai presus de toate,
descoperă inutilitatea unor limite rigide și
până unde poate întinde granițele
curajului de a fi ea însăși.
Prin urmare, romanul accentuează
nedreptatea ce i se face Johannei,
deoarece nu este povestea maturizării ei,
ci al evoluției destinelor tragice ale lui
Tullik și a lui Munch. Totodată, datorită
condiției sale sociale, ei nu i se dă șansa
de a se exprima prin pictură și se
estompează tocmai prin faptul că se află
în vecinătatea lui Munch, deși este
capabilă de creație la fel de bine.
Rucsandra Coca, X D
În mod normal, o foaie, un simplu
penson și acurelele au un scop practic,
acela de a contribui la realizarea unui
desen alb-negru sau color. Fiecare teorie,
formulă are cel puțin o excepție, care se
abate de la regulă. Astfel, a apărut și
romanul celebrei autoare, Lisa Strømme,
“Fata cu fragi”, al cărui fir narativ ia o
întorsătură cu totul și cu totul inedită,
plasând în nucleul creației, cel mai
introvertit, dar teribil de simplu pictor, al
cărui nume este Munch. Edvard Munch.
Acest om, aparent obișnuit, reușește
imposibilul: să dea însuflețire unor
obiecte, fără de care viața lui nu ar fi avut
niciun sens, deoarece, doar prin
intermediul lor se poate sustrage lumii,
vieții cotidiene, reușind chiar să
estompeze timpul și să se cufunde în
metamorfoza necesară vieții, definită atât
de simplu, prin cuvântul ARTĂ și prin
acțiunea de A PICTA. Deseori, acest verb
se transformă în “a supravietui”, deoarece
Munch există, respiră, aude, simte și
vede prin tablourile pe care le compune.
Prin mișcări circulare, liniare, chiar
haotice ale pensulei pe pânza albă și
subțire, personajul își pictează trăirile,
sentimentele în momentul în care cele trei
elemente esențiale – pânza (experiența,
trăirile, ideile), pensonul (debutul),
acuarela (încrederea în sine) – se
contopesc, dând startul unei noi povești.
Spre deosebire de alți pictori ai secolului
al XIX- lea, precum Heyerdahl, care se
bucură de faima și respectul localnicilor,
Munch nu se poate bucura decât de o
imagine negativă în comunitatea din
Åsgårdstrand. Picturile sale nu erau deloc
apreciate, fiind considerate vulgare,
indecente. Doar din cauza faptului că
oamenii din acea perioadă nu încercau să
înțeleagă esența tablourilor lui, îl numeau
“păcătosul” sau “smintitul”. Ei refuzau să-
și acorde libertatea de a ieși din sfera
ordinarului pentru a putea oferi o șansă
picturilor lui.

61
 Astfel, romanul accentuează conflictul înrădăcinate, îi interzice până și să
între originalitatea lui Munch și privească pânzele pictate de “păcătos”
devotamentul lui față de artă și gândirea (“Munch era un rătăcitor. Putea să se
limitată a oamenilor cu privire la ceea ce ascundă, să se piardă în peisaj
definește normalitatea. Chiar dacă, asemenea unui cameleon, și de acolo să
Edvard este, deseori, criticat, ignorat, el observe totul în tăcere. Mă fascina chiar
are încredere în capodoperele sale și nu dacă nu mă puteam apropia de el. Picta.
se lasă influențat de părerile altora, Desena. Făcea ceea ce-mi doream și eu
continuând să surprindă lumea de fiecare să fac. Comunica prin forme și culori, la
data când un nou tablou se alătura fel ca mine”).
celorlalte. Își numea picturile “copii” și le
Reușește însă să-l cunoască. Pictorul o
lăsa în curte pentru a fi în armonie cu
lăsa să-i folosească instrumentele pentru
natura. Într-adevăr, se diferenția față de
a gusta din farmecul dependent al artei.
ceilalți artiști, prin stilul sobru. Era o
Remarcabil este faptul că o învață să
persoană cu multe defecte și calități, pe
picteze ceea ce vede cu sufletul, ceea ce
care le imortaliza, într-un mod unic, în
simte cu adevărat. Astfel, devine un ghid
detaliile tablourilor. Fiecare personaj
spre lumea interioară în care nimeni nu
pictat avea o poveste, transmisă prin
are curajul să coboare. Johanne este
culorile armonios nuanțate. Munch
singura care înțelege semnificațiile
spunea că, un tablou poate genera mii de
tablourilor sofisticate. Sufletul ei de artistă
sentimente, stări, de fiecare dată diferite,
oferă timp observației naturii, dar și
căci “Lumea exterioară se schimbă în
influenței acesteia asupra lui Munch.
funcție de sentimentele noastre, asta e
Reușește să-i înțeleagă ideile și tristețea
ceea ce vreau eu să exprim”.
pe care o denotă pcturile. Arta și natura
Edvard trăia într-o lume întunecată, era o sunt două elemente care se
persoană cu diverse concepții asupra omogenizează pentru ca fiecare om să se
mediului în care își desfășura activitatea.
Casa lui se afla la periferia unei păduri,
un loc retras ce constituia un mediu
liniștit, perfect pentru a picta. În ciuda
faptului că tablourile nu provocau
interesul nimănui din acea comunitate, o
fată pe nume Johanne Lien este atrasă și
interesată de picturile acestuia .Ea este
capabilă să vadă și să deslușească ceea
ce localnicii nu reușeau. Tablourile
sumbre ale lui Munch o fascinează, dar
nu-și poate manifesta interesul față de
acestea, deoarece mama ei, o femeie
autoritară și cu valori tradiționale bine

62
descopere pe sine.
În viața lui Munch, apare o fată, pe
nume Tullik. Povestea începe să fie
tulburată de nestăvilita dorință a acesteia,
care are impresia că trăiește o
mistuitoare poveste de dragoste cu
Munch. Artist fiind, Edvard își lasă
sentimentele să curgă liber, neținând cont
de consecințele nepăsării lui, în raport cu
obsesia pe care o dezvoltă Tullik, faţă de
el. Astfel, pictorul ajunge să îmbine
iubirea cu sacrificiul. El trebuie să se
detașeze de tot, inclusiv de iubirile
pasionante pe care le trăiește, pentru a fi
singur cu tablourile sale, în momentele
când pictează, închizându-se în sine și
renunțând la lume.
În aceste condiții, va lua naștere prima
variantă a celebrului tablou “Strigătul”.
Chiar dacă prioritatea lui era pictura, fără
63
prezența lui Tullik nu putea să creeze,
astfel fata devenind sursa esențială de
inspirație. În momentul în care destinul îi
desparte pentru totdeauna, Munch, prin
talentul său nemărginit, dă viață unei
picturi, care ajunge să definească
expresia unei persoane care cunoaște
teroarea lumii abuzive, limitate, a unei
societăți pline de neajunsuri. Pictând
acest tablou, Munch distruge barierele
normalității, pătrunzând într-o lume a
fricii, a singurătății și a neîncrederii.
Scoate în evidență faptul că un om poate
fi distrus psihic foarte ușor, dacă acestuia
îi sunt ignorate părerile, dorințele,
pasiunile, fiind marginalizat doar pentru
că nu îndeplinește aceleași norme ca
ceilalți, doar pentru că nu este ca toți
ceilalți, doar pentru că se manifestă
diferit. Ideea tabloului are în centru
sentimentul absolut de spaimă al unui om
care țipă și care își trădează teama
puternică și violentă prin gestul mâinilor
care cuprind capul scheletic și gălbui,
într-o manieră înspăimântătoare. Stările
psihice sunt accentuate de culorile
mediului, astfel încât, cerul roșiatic
reprezintă frica și eşecul găsirii unei
soluții de evadare, iar albastrul înseamnă
condiția tragică a omului, al cărui glas
sfâșietor se aude și este înțeles doar de
oamenii care se află în aceeași situație
zguduitoare, de o gravitate exagerată, și
din păcate nu de cei care ar putea
schimba soarta unor astfel de persoane
neînțelese, cărora li s-au impus niște
standarde. Tabloul reprezintă expresia
anxietății omului modern.

Ilinca Minea, X D
Moartea lui Siegfried
Romanul Moartea lui Siegfried, scris
de nonconformistul Octavian Soviany și
publicat la Editura „Cartea Românească”
în 2015, a obținut Premiul Liceenilor în
cadrul Festivalului Internațional de
Literatură și Traducere (FILIT) din 2016.
Arhitectura sa este una arborescentă:
avertisment, prolog și 24 de cânturi, care
fac aluzie la tragedia wagneriană,
particularitate structurală care conferă
operei amplitudine epică. Fiecare nou
cânt trezește interesul cititorilor de a
vedea ce este dincolo de context, care
este substratul moral care susține
acțiunea poveștii.
Cele 400 de pagini ale cărții îi propun
cititorului o lectură dinamică, determinată
de patru personaje masculine care
provoacă și mențin ritmul povestirii.
Captivantă, intrigantă și pe alocuri
translucidă, cartea este capabilă să
trezească emoții celor care o parcurg pe
îndelete.
Cu o surprinzătoare naturalețe și
originalitate autorul reușește să
marcheze, sub pretexte banale, situații
concrete din perioada nazismului sau
momente cruciale din Al Doilea Război
Mondial. Caracterul secundar al
romanului, cel epistolar, pare să
contribuie la stabiliea unei apropieri între
personaje și cititori.
Moartea lui Siegfried este un roman
supraîncărcat de semnificații și simboluri,
ceea ce îi asigură o consistență aparte.
Multe mesaje sunt strecurate subtil pe
parcursul acestui vortex simbolic, dar
autorul insistă asupra ideii de moarte sub
diferite forme, proiectându-i nuanțe și
profunzimi cathartice.
Stilul și limbajul operei reflectă o
latură mistică și neexplorată a autorului.
Observăm, de asemenea, termeni care
aparțin domeniului socio-istoric.
Concepția estetică a autorului este legată
de convingerea că litera ucide, în timp ce
spiritul dă viață. Limbajul este parțial
accesibil, sensurile se află printre rânduri,
niciodată în ele.
Recomand această carte celor care
au o pasiune pentru istoria spusă cu alte
cuvinte și prin intermediul altor mijloace
decât cele obiective și raționale. Cât
privește cititorul adolescent, acesta poate
descoperi în cartea lui Soviany că
moartea este o trăsătură substanțială a
vieții.
Smărăndița-Elena Vasilachi, XII E
64
65
Sărbătoarea corturilor
Prin intermediul personajului principal
povestitor, introspectiv, cartea dezvăluie
experienţa căutării identităţii, a
adâncimilor spirituale, căutându-se
răspunsuri la întrebări existenţiale.
Scrierea prezintă un grup de tineri
specializaţi în cântări bisericeşti, care în
frunte cu personajul principal, Corneliu,
încearcă să îşi găsească locul într-o lume
gri în care limitele îi presează şi viziunea
mistică despre lume le este restrânsă.
Astfel, ei îmbrăţişează cultul baptist, trec
la penticostali, apoi la adventişti, iar în
cele din urmă se convertesc la iudaism.
Dintr-o dorinţă de mai mult, aceştia
emigrează în Israel, unde gruparea
66
ajunge să se separe uşor uşor, fiecare
luând-o pe alt drum. Unii îşi întemeiază
familii, se integrează armonios în
societate, în timp ce aşa-zişii conducători,
Corneliu, Jac şi Beni nu îşi găsesc nici
aici liniştea. Cel din urmă adoptă religia
mesianică şi devine rabin, iar ceilalţi doi
se întorc în România. Deşi întorşi de
unde au plecat, vor totuşi să-şi valorifice
experienţa şi pun bazele unui cult iudeo-
creştin denumit “ Sărbătoarea corturilor”
convinşi că Dumnezeu îi va găsi în cele
din urmă.
Autenticitatea este redată mai ales de
paradoxul în care personajul principal
este implicat.Membru al securităţii,
turnător, Corneliu se opune sistemului
tocmai prin latura asta mistică care îl
ghidează. Cartea conţine o mulţime de
elemente ce conturează atât universul
societăţii româneşti din perioada
comunistă cât şi cel al vieţii spirituale
precum aspecte importante ale diferitelor
culte. De pe urma lecturii, cititorul
dobândeşte cel puţin o imagine de
ansamblu a unor lumi din care poate nu
face parte dar care îi deschid viziunea
despre viaţă, culturi, credinţă. Lectura
surprinde, dupa cum însuşi naratorul
afirmă,” două entităţi veşnice: Dumnezeu
şi comunismul”.
Structurată pe patru părţi, cartea ia
forma unui dar lăsat oamenilor în semn
de respect faţă de cei care au luat parte
la această aventură, o poveste demnă de
împărtăşit, o necesitate de a nu lăsa
experienţa lor să se fi consumat în van. În
mod cronologic, întâmplarea este relatată
din amintiri,purtând amprenta prezentului.
 Lectura îmbogăţeşte cititorul mai ales
prin suma de citate oferite pe parcurs, la
final de capitol, citate care induc lectorul
în acea meditaţie, în acel moment plăcut
de reflectare asupra cuvintelor, cum orice
carte ar trebui sa poată face. Scriere
bogată în portrete frumos conturate, cu
adevărat reuşite, presupunând un limbaj
liber, accesibil, ea permite o lectură axată
pe conţinut, pe mesaj.

Romanul vorbeşte despre “credinţă şi

erezie, despre fragilitatea credinţei,
despre prietenie.Apoi despre statutul de
minoritar, despre persecuţiile religioase şi
apoi da, despre turnătorie”, după cum
însuşi autorul afirmă. În acest fel cartea îl
nobilează pe cititor, îi conferă o temă de
meditaţie, îl supune la o experienţă
neobişnuită, deschizându-i orizonturile
prin cunoştinţele acumulate.

Daniela Simona Budur, XI C

67
Sufletul, călăuză metaforică
între ascensiune și existență
„Dacă ai în căpșorul tău scânteia
dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de
ajuns.” Scânteia dumnezeiască preexistă
venirii omului pe pământ, ea este
simbolul cunoașterii locului și timpului de
unde vine acesta, deci al obârșiei
existențiale. În practica rațională, sufletul
reprezintă contactul ontic cu divinitatea,
fiind o entitate spirituală cu apartenență la
lumea visului, iubirii, jocului și actului
nesfârșit al judecății și conștientizării.
Dacă asculți șoaptele sufletului, vei
ajunge, mai întâi, între nori, aproape de
lumina soarelui: pe razele acestuia cade
existența metaforică a omului pe Pământ
și va lua cu sine o fărâmă de lumină
pentru a o atașa aurei sale, o sferă
misterioasă care, până în acest moment,
știe de unde vine, drumul ei în viață fiind
asemenea unui fir de colb în bătaia
vântului; nu are trecut, nici viitor; nu-și
cunoaște destinul sau personalitatea, nu
are visuri, dar a ajuns pe Lume spre a
căuta împlinirea și Frumosul idealurilor
sale.
În a doua etapă a peregrinării sufletești,
vei fi în iarbă, printre firele verzi sau
uscate, simbolizând lumina și întunericul,
viața și moartea: aici vei învăța ce este
prezentul, simțind pământul mișcându-se
sub propria ta ființă și vei accede, fără să
știi, către un rost pe Lume. Scânteia de
lumină coborâtă din cer va lua formă
paradisiacă, îmbogățindu-se cu primele
zâmbete și primele lacrimi vărsate în
pofida legilor care ți-au fost date, de fapt,
împotriva înțelegerii acestora, neștiind că
fericirea este un mit, un vals stelar care
desparte omul de rațiunea și gândurile
sale.
68
Te vei ridica din iarbă, din nimicnicie și
vei privi în jur: această „privire” este
botezul maturității spirituale, în mintea ta
vor încolți particule ale Universului, în
culori paradisiace orbitoare ale binelui,
dar și în culori sumbre ale războiului, în
strălucirea visurilor și creației, dar și în
trufia dezamăgirii; vei realiza cu adevărat
că nu știi cine ești și vei dori să afli. Vei
face primii pași și atunci vei cuprinde
lumea, precum un copil, din zâmbetul
căruia se vede, pentru prima dată, că a
înțeles autenticitatea lumii în care se află.
Mai târziu, vei ruga timpul să stea în loc,
dar va fi cu neputință; vei fi nevoit să
discerni între valorile Universului, dar nu
te vei mai putea întoarce niciodată la un
alt drum al existenței tale, deoarece
scânteia dumnezeiască s-a prefăcut în
suflet și, din toate experiențele cunoscute
între cer și pământ, a dat naștere trăirilor,
noi principii călăuzitoare în viață,
îndeplinind misiunea visului, fericirii,
tristeții, iubirii care îți schimbă ceea ce nu
văzusei până atunci: destinul. Scânteia
dumnezeiască pătrunde atunci în mintea
omenească; înseamnă că ai ajuns să
deții puterea de a remodela metafora
existenței cu care ai fost înzestrat la
început și, oriunde te vei îndrepta, ea va
hotărî care este sfârșitul.
Corina Dimitriu, X A

Desculţ în iarbă sau un fel
de regăsire…
Fâş, fâş… Acelaşi sunet simplu al
ierbii pe care calci timid. Aceeaşi inimă
fragilă de copil, neînţeleasă de nimeni şi
de nimic, simte bucuria.
Uşor, tălpile tale ating iarba umedă,
mângâiată de roua dimineţii de vară. În
gând ţi se revarsă mii şi mii de imagini cu
tine îmbrăcată în fel şi fel de costume
caraghioase stând pe iarbă, visând,
trăgându-ţi seva de energie din pământul
cald.
Te privesc de sus, fantasmă a
copilăriei mele. Mă uit de ceva timp la tine
şi îmi doresc să fi rămas în continuare
aşa. Un zâmbet printre lacrimi se iveşte
69
uşor, prelingându-se pe pozele reci,
uitate cu toată bucuria de altădată în
dulap.
Timpul s-a scurs necruţător, ceva din
mine a dispărut odată cu miile de emoţii
trăite. Când îmi amintesc totuşi de mine,
de cele cincisprezece versiuni ale mele,
fericirea îmi inundă sufletul. Fiecare
roxăniţă din mine privea iarba diferit: ca
pe un om, ca pe o operă de artă,
mângâind-o, rupând-o, dormind pe ea
sau cu ea, alergând şi rostogolindu-se
până când se întorcea acasă verde ca
însuşi un fir de iarbă.
Alergând prin iarbă am descoperit că
simţi totul altfel. Un om spunea odată: “ A
trebuit să trăiesc în deşert ca să îmi dau
seama de adevărata frumuseţe a ierbii”.
La început, auzind aceste vorbe, m-am
gândit că iarba e un simbol al obişnuitului,
că dacă dispare iarba ar însemna că
dispare viaţa dintr-un loc. O vedeam
pretutindeni, mergeam pe ea în fiecare
vară când eram trimisă “pachet” la bunici
şi nu o consideram decât un stimul
pentru imaginaţia mea. Dacă o atingeam,
simţeam nevoia de a alerga prin ea, de
a-i lua toată roua pe tălpile mele fine, de
a deveni una cu firul de iarbă mic,
plăpând şi tăcut ca mine.
Acum am convingerea că iarba este o
bucurie infinită în sufletul meu. Când o
văd, îmi doresc să fiu iarăşi în satul acela
mic de munte din inima Bucovinei
împreună cu toate roxăniţele prin care m-
am exprimat an de an. Să ne ţinem de
mână şi să dansăm într-o horă pe iarba
uitată de lume şi mângâiată de noi cu
atâta puritate de copil…

Te uiţi în oglindă apoi. Mă vezi pe mine,

în toate ipostazele dulci de copil. După
jocul de afară eşti, suntem, numai
firişoare de iarbă. Mă întrebi pe mine,
fiinţa de acum de ce ai făcut toate
acestea, de ce ai mers desculţă prin
iarbă, de ce eşti acum verde de bucurie
şi înaltă ca un fir de iarbă. Mă uit la tine,
la mine şi zâmbesc. Amintirile miros a
iarbă cosită. Dar câtă bucurie poate
aduce totuşi acest joc de o simplitate
aparte?

Mă furişez tiptil lăsând pixul jos, căci

afară e toamnă şi îmi e frig pe iarba rece,
ce mă respinge încet, făcând loc frunzelor
să o încălzească, transformându-se într-
un covor multicolor de fericire…

Roxana-Maria Hulpoi, IX B

70
Harta sufletului
Valurile s-au pecetluit deasupra mea
pentru totdeauna...
Căci am intrat în valsul stelar al vieții, în
lumea apelor, departe, în timpul sacru al
începuturilor.
cândva, fiecare bătaie a inimii o iubire
efemeră, fiecare rază de lumină era
puterea unei fericiri eterne. Și totșuși
ceea ce am cuprins în brațe era o iluzie,
era un suflet transparent, din care se ivea
o lumină transcendentă a vieții mele.
Acele idealuri și trăiri nu aveam să le mai
văd vreodată.

Se spune că aceste încercări ale vieții, Astfel, lumina căpătase dimensiuni

cu origini între existență și moarte , uneori
apărute printr-un simplu joc al întâmplării,
alteori prin oscilația între convențiile vieții
exterioare și viața interioară, speculează
rezistența rațiunii în fața ideii de miracol.
Vedeam în jurul meu stele aurite,
presărate de-a lungul undelor întunecate.
Erau precum felinarele unui destin
inevitabil, consacrat dorului din inima
mea, erau precum luminile de la capătul
unui tunel al vieții. Dar sufletul meu
rămăsese parcă la malul apei, departe de
propria-mi ființă, în lumea muritorilor, la
visurile și idealurile pierdute, la
persoanele care, de-a lungul timpului, l-
au înfrumusețat cu zâmbete și i-au
schimbat traseul devenirii prin cuvinte.
halucinante printre stelele acum palide.
Era lumina sufletului, mai puternică decât
orice speranță a devenirii avută vreodată.
Iar adâncul apelor era de fapt proiecția
cerului pe timp de noapte, căci astfel am
trecut spre renașterea cosmică, spre
schimbarea propriului destin, care
înseamnă să las în urmă visuri și ființe.
Dintre stele mai strălucitoare a apărut
trecutul, o iluzie prin care cugetul meu nu
a putut cuprinde absolutul.
Un cerc de cristal m-a înconjurat, nu îmi
mai simțeam mâinile, picioarele, nu mai
era apă în jurul meu, ci raze galbene. Mă
pierdeam încet-încet, în cea de-a zecea
viață a sufletului meu...

Printre stelele aurii pâlpâia acum o

Corina Dimitriu, X A
lumină roșiatică și, în fața ochilor
sufletului meu, verzi, înlăcrimați, pentru o
clipă, alinându-mi inima îndurerată, am
zărit imaginea mării care mă înghițise,
deschizându-mi harta sufletului; ea avea
aceeași privire de gheață, aceleași unde
de cristal ce pot cuprinde întreg
Universul. Și totuși eu iubeam marea...

Am închis ochii, mi-am cuprins sufletul

în brațe și am revăzut, pe harta sa, că
fiecare stea reprezenta un vis avut

71
 Tratat despre credință! Problema este că adeseori poți avea
tendința să nu mai crezi decât în ceea ce
se percepe la suprafață și ca suprafață. Cu
De câte ori îți pui întrebarea ,,cine/ ce
alte cuvinte, ceea ce nu se vede, ceea ce
sunt eu?” și de câte ori găsești, cu
nu sare în ochi nu există. Ori a crede nu
adevărat, un răspuns? Sunt de părere că
înseamnă a vedea. A crede înseamnă a
esența omului se reduce, în final, la ceea
simţi. A crede înlătură orice dubiu, rezervă
ce crede. Bineînțeles, fiecare crede ce
şi motivaţie. Credința se identifică aşadar
vrea, după cum a trăit. Important e să ai o
cu un fel de risc, pariu, aventură, cu un act
credință și tu să fii cel care o alege.
gratuit, nemotivat, închis în el însuşi:
,,Credinţa mea nu se sprijină nici pe
raţiunea mea, nici pe mai mult ori mai puţin
certele percepţii ale simţurilor mele; ea ţine
de un simţământ lăuntric, de o siguranţă
dobândită prin dovezi lăuntrice”,
mărturisește scriitorul francez Joris Karl
Huysmans. Citind din sufletele mai multor
adolescenți, aceștia au mărturisit că ceea
ce îi face oameni este credința lor în:

72
 Dumnezeu: A crede în Dumnezeu nu însuși. Zece mii de ani de civilizație nu
înseamnă a crede într-un Dumnezeu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată
abstract, o ipoteză, ci într-un Dumnezeu împăcare sufletească”;
personal. ,,Cu ajutorul credinței în
Dumnezeu îți poți depăși condiția de om.
Toate celelalte credințe sunt limitate,
nedepline și nu te pot face să dăinuiești. A
crede doar în propriile idei și valori te
limitează la viața trecătoare- prin ele nu
poți trece de limitele acestei vieți, pe când
credința în Dumnezeu te înveșnicește,
viața ta nu se mai limitează până la
<<buza mormântului>>, ci continuă dincolo
de el.”, ,,Cred în Cel ce ne-a creat, iar
acela nu e decât Dumnezeu. Îl cunosc de
mică ca pe Tatăl meu , însă de abia acum
găsesc în El lumina vieții mele, evadarea
mea din această lume”, ,,Fiece
<<cucerire>> a civilizației a dărâmat câte o
Iubire: ,,Cred în iubire. Indiferent de
bucățică din fericirea omului, în locul
natura sa, cred că are o putere
credinței a pus formule, chiar pe
nemărginită de a face lumea un loc mai
Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formula
bun. “;
ingenioasă, iar pe urmă să-și frece mâinile
Propria persoană: ,,Cred în puterile
și să zică: <<Poftim, am cucerit și pe
proprii de a manipula succesiunea
Dumnezeu!”… Însăși muzica divină, care e
evenimentelor ce ne înconjoară. Sunt
viața, atât a
creatorul propriului meu destin. Nu mă
bazez pe superstiții și lucruri fără dovezi
concrete. Trebuie să conștientizăm
puterea noastră de a schimba ceea ce
dorim!”. Eu cred în puterea de a crea, dar
și de a distruge. Nici măcar nu este
nedrept, trist sau amar. Este
înspăimântător. Pentru că mă uit în jur și
văd că ei sunt din ce în ce mai puțini. Și
mai văd că ceilalți sunt din ce în mai multi.

Familie, prieteni: ,, Cred în sprijinul

despicat-o și a explicat-o, încât azi
sărmanul om <<civilizat>> nu mai știe
încotro s-o apuce, dezgustat și de sine
celor care mă iubesc- familie, Dumnezeu,
prieteni. Să pot să merg mai departe în
orice context pentru mine înseamnă două
lucruri: să-mi pot deschide sufletul cuiva și
să sa am un sprijin, oricât de mic- un gând
bun, un sfat… Poate că nu este bine să te
exteriorizezi oricui, nici vorbă, dar să

73
comunici cu un prieten, cu familia este o
formă de a lupta.”;
Frumos : ,,Cred în frumosul din
sufletele oamenilor, în cel din natură, în
frumosul de pretutindeni. Cred în puterea
binefăcătoare a unei îmbrățișări, a unui
zâmbet cald, a unui sfat prietenesc...cred
în iubirea de natură, de aproape, de cel
drag, de Dumnezeu.”, ,,Cred în bunătate și
dreptate. Nu pentru a judeca sau a
pedepsi, ci pentru a-mi găsi echilibrul și
liniștea interioară, cheia unei vieți
libere.” , ,,Cred în presimțire. În acel
imbold pe care îl simți în tot corpul înainte
ca ceva rău sau bun să se întâmple. E ca
o veste ce se răspândește subtil în tine, iar
mai apoi o simți ca pe o palmă peste față
care te readuce cu picioarele pe pământ.”.
Eu cred în lucrurile mici și simple la care
trebuie să ne oprim și să mai luăm seama
din goana infernală după fericire- cred într-
o vară îmbătată de miresmele verdelui
crud în apusuri amețitoare, în răsărituri
care topesc cerul și dezgheață diminețile,
într-un sărut flămând și tăcut sub clar de
lună, în picioare goale care caută drumul
spre mare, în miros de portocală și
scorțișoară, într-o bere rece pentru
muncitorul istovit, în dimineți fără alarmă,
nopți de artificii, într-o îmbrățișare pe
ploaie și într-o ploaie pe ritmuri cardiace.
Noroc: ,,Nu cred în horoscop și nici în
noroc, horoscopul mi se pare o tâmpenie
ce își are originea în epoca akkadiană.
Akkadienii au fost ultimii sumerieni antici
ce au dispărut odată cu apariția
iudaismului în Europa. Cât despre noroc,
nu am cum să spun cu certitudine de unde
și cum a apărut. Senzația de noroc o fi
apărut odată cu evoluția omului de la o
anumită primată ce se numea Lucy. Din
cauza unor factori la întâmplare, cum ar fi
iarba prea înaltă- a fost norocul maimuței
74
să trăiască într-un mediu cu iarba înaltă,
unde a fost nevoita sa devină bipedă.” ;
Bani: E trist, dar adevărat. Banii fac
parte din marile puteri ale acestei lumi, iar
eu cred în puterea lor de a ne satisface
unele nevoi și de a manipula oamenii.
Doar se știe că banii n-aduc fericirea. În
consecință, felul în care utilizăm acest
concept ne definește latura noastră
umană.
Speranță, Românie mai bună: Am auzit
odată o poveste despre o pasăre
abandonată la naștere lângă un lac-
aproape toată viața sa și-a consumat-o
plângându-se de neputința sa de a înota,
de inutilitatea existenței sale. Într-o zi, sare
de pe o stâncă în marea plină de pești și,
de frică, în timp ce cade, își deschide
aripile și începe să zboare. Cred că
pasărea care dorește să înoate, să fie ca
ceilalți pești este România de astăzi, iar
aceeași pasăre care ajunge să zboare, să-
și descopere menirea este România de
mâine.
Știință: ,,Cred cu tărie că într-o zi știința
va demonstra existența lui Dumnezeu, iar
atunci ne vom putea citi acatistele ferm
convinși că vom primi ajutorul Lui!”;
 Destin: ,,Cred că cineva a ascuns în
noi mai multe lumi, frânturi de idei și
dorințe. Singurul nostru scop este să ne
completăm, într-o imagine perfecta. Și iei
fragmente din oamenii pe care iubești îți
construiești sufletul pereche sau, chiar mai
bine spus, sufletul punct. Abia apoi înțelegi
cum stă treaba cu arta de a fi.”
Sau în nimic- astfel, riști să-ți pierzi
identitatea. E moartea spirituală. Desigur,
și cea supremă.
Oamenii cred în numeroase și diverse
lucruri. Eu mai cred și în bucuria de a
crede, de a-mi urma propriul crez de viață.
Al tău care e?
Atunci când stelele vorbesc...
Se bate miezul nopții...
Privesc stelele. Ele de ce nu vorbesc?
Cuvintele sunt miracolul sufletului, ele de
ce nu vorbesc?
„De ce nu vorbesc?”, se aude ca un
ecou al naturii, ca o șoaptă din inima
naturii care a răspuns chemării mele.
Lumina cerească este tot ce mai pot
vedea printre pleoape...
Închid ochii, iar visul mă învăluie în
zborul lucidității interioare.
Teoria pitagoreică a muzicii sferelor
spune că aceasta evidențiază latura
sublimă, inimitabilă a ființei umane; căci
odată în mijlocul lumii era Focul, care
este lăcașul lui Zeus. În jurul lui se roteau
Contrapământul și Pământul. Iar pe bolta
cerească fiecare astru produce un sunet
75
diferit: toate astrele creează o simfonie
universală perfect armonică.
Auzeam muzica sferelor din ce în ce mai
tare și simțeam cum, alunecând pe firele
mistice ale portativului celest, pătrund
într-o altă dimensiune, într-o dimensiune
a Frumosului din Lume; pătrund în lumea
mea, cu ale ei idealuri, cu ale sufletului
șoapte, mă sustrag realității către Marea
Trecere spre abisul sinelui lăuntric.
În lumea mea, sufletul este capabil de a
cuprinde lumea reală întreagă, ilimitatul.
Căci sursa mea interioară este copacul
inimii, aflat la granița dintre trup și spirit,
pe conturul abia vizibil, tremurat și sacru
al sufletului. Aici nu există început, nu
există sfârșit, sunt doar eu și infinitul...
Iar privind acest copac, sufletul meu
capătă statutul inițial de armonie pură a
Ideilor eterne. Aici vin des și revăd
momente importante din viața mea,
oameni cărora le-am deschis ușa
trunchiului, pe atunci mai fragil sau mai
rezistent, sculptat din fibre sufletești, cu
amprente ale trăirilor și timpului pe
scoarța sa.
Atunci când lacrimile se abat asupra
copacului inimii, ele prezic toamna
sufletului. Frunzele se ofilesc și cad,
amintirile ale căror imagini erau întipărite
în verdele și nervurile lor aparțin din acel
moment trecutului.
Cel de-al doilea anotimp al sufletului
este veșnica primăvară, atunci când
fiecare zâmbet ia locul soarelui, iar
lumina sa face copacul să înverzească.
Acest anotimp este uneori doar umbrit de
toamna sufletului, căci doar prin
eternitatea primăverii fericirea are puterea
de a cuprinde ființa umană. Inima își ia
condeiul să poată transcrie cuvintele
sufletului.
 Copacul inimii este cartea prezentului, a
vieții ce transcede realitatea și se
întoarce la obârșia creației.

Corina Dimitriu, X A

76
 În căutarea bucuriei
Ce este bucuria? Câți dintre noi au
găsit-o? Câți dintre noi au căutat-o cu
adevărat? Bucuria este scopul vieții. Este
singurul lucru pentru care trăim, fie că ne
aparține nouă sau celorlalți. Este unul
dintre puținele daruri, pe care dacă îl
oferim, în același timp îl și primim. De-a
lungul vieții omul este într-o continuă
căutare a bucuriei, căci aceasta nu este un
moment, nici o măsură a timpului. Ea este
zâmbetul sufletului, înfățișarea exterioară a
acestuia și totodată starea de maximă
emoție, în care simțim cum sângele ne
încălzește tot corpul, buzele nu se pot opri
din a schița un surâs, iar ochii exprimă
iubire. În ochi se poate vedea strălucirea
adusă de bucurie, se pot citi tristețea,
suferința sau împlinirea sufletească. Ochii
sunt singurii care nu pot înșela după
aparențe, singurul secret pe care noi, ca
oameni, nu-l putem păstra.
Pentru mine bucuria înseamnă
libertate, libertatea de a simți și de a
transmite. Bucuria este reprezentată de
momente: zilele de vară când, îmbujorată
77
de razele soarelui, ascult melodia
preferată la nesfârșit, dansând desculță pe
firele proaspete și vii ale ierbii, nerăbdarea
de a urca pe scenă, de a atinge clapele
pianului și, dusă de val, să dau glas uitării
a tot ceea ce mă înconjoară și măcar
pentru clipă să închid ochii și prin minte să
mi se răsfoiască un album de vise și
dorințe încă neîmplinite.
Bucuria este momentul regăsirii de
sine, e clipa când îmbrățișând persoana
dragă revăzută după multă vreme, nu mai
poți da drumul brațelor ci doar trăirilor
interioare, e clipa când le faci să
plutească, să graviteze deasupra ta, să
ridici capul spre cer și să zâmbești.
Alexandre Dumas spunea: „Bucuria e
ciudată uneori: te înăbuşă, ca durerea.”
Sentimentul de bucurie se naște din
sacrificiu și din suferință. Una fără cealaltă
nu poate exista. Căci bucuria înseamnă
iubire, jertfă, lacrimi și emoție. Este trăirea
ce te face să simți fluturi în stomac, să
prețuiești clipa cu adevărat, să îți facă
inima să bată atât de tare încât parcă ar
ieși din piept. Bucuria este reușită și
totodată cea care ne dă puterea să
renunțăm la fericirea noastră în favoarea
fericirii persoanelor pe care le îndrăgim.
Este cea care, atunci când vine un
moment de separare și de despărțire
fizică, în locul unui “Adio!” sfâșietor face să
apară “Aștept să ne revedem, ai grijă de
tine!”. Bucuria este cea fără de care nu am
putea spune “Te iubesc!”, căci este
singura care ne dă puterea să credem că
după orice rău urmează și un bine și că a
pierde poate însemna și a câștiga.
 Bucuria înseamnă viață și
înseamnă bucurie. Este un univers aparte,
pe care omul poate alege dacă să îl
exploreze sau nu, dar este un univers care
odată descoperit îl face pe acesta să
înțeleagă scopul cu care a fost creeat pe
pământ. Bucuria este curaj și dorință.
Contemplez la bucurie ca la un drum pe
care poți alerga kilometri în șir fără a te
opri, lăsată în adierea vântului, întrecând
maratonul păsărilor în văzduh, simțind
astfel ca te înalți spre infinit.
viața descoperi, este cea care îţi oferă şansa de
a fi tu jucătorul şi nu spectatorul, de a face
tu regulile şi nu a te supune lor.
Bucuria nu este o amintire, ea este
prezent și viitor. Numai înaintând omul o
va descoperi, numai sperând se va ivi în
viața lui ca un pansament pentru toate
rănile acumulate de-a lungul vieții și va fi
precum un trandafir care își ascunde spinii
și își împrăștie parfumul.

Bucuria înseamnă toate aceste lucruri.

Dar ce se întâmplă când, în căutarea
Chiriac Sophia, X E
bucuriei, omul se împotmolește în
obstacole, în suferință și dezamăgire? Ce
se întâmplă când, în loc de a oferi căldură
sufletească, inima se răcește și ia
înfățișarea unui sloi de gheață, iar lacrimile
de bucurie se transformă în lacrimi de dor
și de tristețe, când în loc de acceptare
apar regretele?

Am cunoscut prima dată bucuria pe de-

a întregul ei prin călătorie. Am avut şansa
de a îmi îndeplini visul şi de a vizita unul
dintre cele mai superbe oraşe ale lumii,
Londra. Fericirea nu a fost un sentiment de
moment ci, de fiecare dată când amintirea
ei îmi revine în minte, sentimentul de
bucurie reapare cu aceeaşi intensitate, ca
atunci când străbăteam străzile londoneze.
Faptul că imaginaţia devine realitate, că
locuri pe care până atunci numai în poze
aveam şansa să le admir, se aflau acum în
acelaşi loc cu mine, impunătoare, în
mărimea lor naturală, nu a putut să
însemne nimic mai mult decât bucurie, o
bucurie eternă. Căci bucuria înseamnă să

78
 Dacă vreți să aflați din ce
locuri vin...
„Nu am timp de răspunsuri. Abia dacă
am timp de întrebări...”
Asta mi-a răspuns Universul când l-am
întrebat din ce locuri vin. În paradoxul
vieții pământești, tot ce știu e că viitorul
îmi este prestabilit și că voi deveni ceea
ce nu știam că sunt. Dar oare Universul
platonic poate să fie el însuși slujitor,
putere de generalizare a Universului mai
mare, poate să fie el loc de refugiu pentru
cei ce visează sau iubesc?
De ce sunt pe Pământ? Trebuie să mă
dăruiesc oare realității? Nu știu care este
rostul meu exact pe Lume. Dacă
Universul mi-a spus că pune întrebări,
atunci cred că noi îi suntem datori cu
răspunsuri; însăși existența noastră este
un răspuns al creării Universului. Poate
că noi suntem asemenea unor cititori ai
semnelor Lumii, dacă nu creatori, dar
atunci de ce harul dorinței de cunoaștere
este inevitabil?
Universul cuprinde oglinda trăirilor
noastre sufletești, plasate în timp și
spațiu, indici ce explică viața ca o
clepsidră în care se afirmă destinul. În
vederea uniunii dintre viață și moarte,
timpul este vameș vieții, asociat
ireversibilului. Iar noi ne măsurăm viața în
împliniri spirituale...
Universul aduce în viața omului trei
vârste: copilăria când înțelepciunea, visul,
iubirea, experiența, toate sunt doar un
79
joc, o existență ludică; tinerețea, când
jocul se materializează în vis și iubire,
când omului îi este dat să privească,
întâia oară, realitatea empirică; iar
bătrânețea cuprinde deja jocul, visul,
experiența, iubirea și transformă simbioza
lor în înțelepciune.
Viața în întreg cuprinsul ei este un
anotimp al sufletului, o clipă din visul
Universului, un gând din meditația spre
necunoscut, un orizont din peisajul unui
suflet labirintic. Lumea morală este
introdusă de emoții, pentru că mereu
găsim un nimb de speranță într-un deșert
al inimii, mereu vedem un răsărit interior
peste un cer întunecat al idealurilor.
Se spune că, dacă am deține
cunoașterea, Universul ar fi lipsit de
experiența noastră de viață. Dar ca să
cunosc prezentul, am nevoie să știu din
ce locuri vin și, te rog acum pe tine,
Universule, dă-mi un răspuns! Până
atunci, te iubesc pe tine, suflet drag!
Corina Dimitriu, X A
 Exista și după-amiezi Am stat cu ea la
masă toată după-
care zâmbesc dimineților amiza, în fiecare
după-amiza, toată
luna. Nu mă puteam
desprinde de ea,
parcă eram vrăjită de
cântecul sirenelor. Mă
înnebunea valsul ei
dezlânat, piruetele ei
duble prin salonul de
muzică de la etajul
doi, salonul mamei.
Era așa, ca toamna,
ca primăvara, cu gust de nuci, de gutui, cu
miros de iasomie, cu flori în păr.

Eu nu aș fi mutat un deget din pat sau

din fotoliu după cele petrecute, dar ea mă
luă la dans, mă făcea să râd cu lacrimi la
glume seci, se scălâmbăia și făcea tot felul
de mutre. Jonathan se uita la mine ca la o
ființă mitică, o zâna sau o crăiasă. În ochii
lui eu o vedeam pe ea dansând și nu mă
puteam abține să nu zâmbesc nătâng și
stângaci.

Tot ea m-a
învățat să când
la chitara veche
a mamei și într-o
după-amiza m-a
scos din casă pe
ploaie ca să îmi
cumpăr rochia
verde smarald
pe care o
văzusem cu
Jonathan
săptămâna
trecut. Am vrut
să țip la ea în ușa magazinului, să îi spun
că e o frenezie, dar m-a împins înăuntru și
nu am mai avut ce face. Așa m-am trezit
seara acasă cu o rochie de care nu aveam
nevoie, în loc să fi plătit factura la apă care
era în putrefacție pe blatul din bucătărie
împreună cu frații și surorile ei.

80
 Dar ce puteam face? Cu ea mă
înțelegeam greu la capitolul ăsta. Eu
voiam să merg la bancă, ea voia să se uite
la flori, la copaci și la fluturi. Eu voiam să
cumpăr detergent, ea voia înghețată,
perne în formă de norișor și bezele. Asta
până m-am trezit fără hârtie igienică și am
țipat la ea. A plâns toată dupa-amiaza pe
hol lângă bonsaiul nostru.

De acum erau săptămâni de când

stăteam cu ea, o simțeam parte din ființa
mea, îmi umplea sufletul și mintea, mă
acoperea cu un cocon pufos, protector.
Nimeni și nimic nu mă mai afecta, aș fi
strigăt la toți că eu sunt fericită, că bucuria
e cu mine și în mine, că mă culc și mă
trezesc cu ea, că e coroană pe capul meu
și aripi pe umerii mei.

Mă uitam în oglindă și îmi spuneam:

"Da! Există, om frumos! E fericire în toate,
e căldură, e bucurie în tot ce dibuiesti cu
mâinile tale, în tot ce văd ochii tăi, în tot ce
iubește sufletul tău!". Și mă credeam.

Un singur lucru aș mai fi vrut, să îi

sărut mâinile mamei și să îi mărturisesc ce
simt, să îi spun că în final am găsit-o pe
ea. Dar peste mormântul mamei erau flori
iar zâmbetul meu nu putea trece prin
pământul rece și tern. Nu mai puteam să îi
spun mamei:"Te iubesc, suflet care m-ai
zămislit din lutul ființei tale și care te-ai
sacrificat pentru mine ca să mă faci om! Te
iubesc, femeie care nu ai cunoscut
niciodată bucuria, pentru că, datorită ție, o
cunosc eu acum!"

Cu toate astea, a venit iarna și lucrurile

s-au schimbat odată cu plecarea berzelor
din cuibul de lângă plop...

Ozana Barbu, XII A

81
 Bucuria de a ține sau de a fi ținut strâns

O clipă. O clipă e de ajuns să depășești marginea cuvintelor și să ții strâns. O mânuță rece
în prag de noiembrie în palma cu care ai strâns cireșele din vară tot pentru ea. O aripă
zburătoare de salcâm a cărui parfum ți s-a strecurat pe fereastră într-o dimineață uitată de
mai. O scrisoare pe care o ții apoi strâns la piept, când faci punte cuvintelor să treacă în
inima ta. Un apus pe care-l strângi din priviri in rama irisului colorat roșiatic, de nu mai știi
dacă ți-e sufletul sau e oglinda. Și un om pe care îl ții strâns cu toate: cu mâna, cu sufletul
si cu privirea, care ți-a pus cuvintele în sens și sensul în cuvinte, care a pus iubirea lui în
strângerea ta. Căci ce bucurie mai mare există dacă nu promisiunea că "Te țin strâns!".

Alexandra Corduneanu, X B

Fotograf:Teodor Manoiu

82
 Chestionar-BUCURIE

1. Ce te bucură cu adevărat?
• la şcoală
Mă încântă modul plăcut de desfăşurare al activităţilor pe parcursul orelor.
Prisacariu Ingrid, 5D
Mă bucură momentele frumoase petrecute cu colegii şi profesorii.
Adăscăliţei Cristiana, 9C
• în timpul liber
Când sunt alături de cei dragi şi când fac ce îmi place cel mai mult.
Gradu Georgia, 10B
Petrecerea timpului cu familia şi prietenii, muzica şi fotbalul.
Pascariu Matei, 10B
2. De unde îţi iei/vin bucuriile?
De la cei din jur, acestea fiind transmisibile, iar dacă mediul în care stai este unul plăcut,
bucuriile sunt la tot pasul, în fiecare moment la care iei parte.
Adumitresei Ioana, 9C
De obicei, bucuriile mele provin din lucruri simple: râsetul unui bebeluş, o zi însorită sau o
stare bună de spirit.
Adăsăliţei Cristiana, 9C

3. Cum şi cu cine împărtăşeşti bucuria/bucuriile?

Cu persoanele apropiate, cu prietenii dragi, printr-un zâmbet larg, cuprinzător.
Pascariu Matei, 10B
Împărtăşesc bucuria cu oricine işi doreşte asta de la mine, aşa cum îşi doresc aceştia.
Fiecare om are altă perspectivă asupra bucuriei.
Gradu Georgia, 10B
4. Faci sau ţi se fac bucurii?
Îmi place să cred că fac bucurii, care îmi stârnesc şi mie fericirea.
Prisacariu Ingrid, 5D
Mereu am încercat să bucur oamenii din jur cu un zâmbet sau cu o faptă bună, chiar dacă
nu mereu mi-a fost întoarsă intenţia.
Alupoaei Delia, 9C
5. Care se ţin minte mai uşor: mari, mici sau mijlocii?
Cele mici sunt mai neaşteptate, mai dese.
Caluschi Ana, 9B
Cele mijlocii, dar depinde de impactul pe care îl au asupra fiecăruia.
Adumitresei Ioana, 9C
6. Ce culoare au bucuriile tale?
Presupun că au toate culorile posibile, fiecare reprezentând un anumit moment.
Adăscăliţei Cristiana, 9C

83
Bucuriile mele sunt turcoaz, din punctul meu de vedere această culoare este foarte
sprintenă.
Prisacariu Ingrid, 5D
7. Propune o unitate de măsură a bucuriei.
Cantitatea de recunoştinţă în raport cu numărul de zâmbete în condiţii normale de gânduri
bune.
Pascariu Matei, 10B
Bucuria poate fi măsurată şi în zâmbete şi în bătăile inimii. Câteodată poate fi măsurată în
fluturi.
Gradu Georgia, 10B
8. Ce adaugă bucuria vieţii tale (ce aduce nou, bun, plăcut, motivational)?
Tot ceea ce am reuşit până acum şi tot ce va veni are la bază fericirea şi emoţia care
denotă, în timp, mai multă euforie.
Adumitresei Ioana, 9C
Consider că mă fac o persoană mai bună şi mai pozitivă; bucuriile mă determină să
apreciez şi să iubesc şi mai mult viaţa.
Adăscăliţei Cristiana, 9C
9. Bucuriile motivează sau alină?
Cred că alină. Bucuriile aduc un sentiment ce este resimţit ciudat de noi, ca şi o pace, o
linişte ce împânzeşte tot corpul.
Adumitresei Ioana
Bucuriile motivează înspre realizarea unor fapte care transmit sentimente unice şi obişnuit
deopotrivă.
Prisacariu Ingrid, 5D
10. Este ceva în programul tău pentru care a trebuit să renunţi la vreo bucurie?
Să renunţi la o bucurie înseamnă să prelungeşti aşteptarea, pentru a fi mai mulţumit, să ai
puterea de a te concentra asupra câştigului moral pe toate planurile.
Gradu Georgia, 10B
Nu. Dacă ceva mă face fericită merită făcut un sacrificiu, mereu putând fi găsit timp
necesar.
Adumitresei Ioana, 9C

În concluzie, Bucuria este un sentiment copleşitor, o emoţie

plăcută sufletului, ce se manifestă diferit la fiecare persoană în
parte, fiind o senzaţie familială care alină sufletul şi motivează
spre mai bine, este o explozie de culori, alungănd rănile
provocate de tristeţe.
-Zegan Diandra, 9E

84
Redacția

85