Universitatea Academiei de Științe a Moldovei

(Universitatea de Stat ”Dimitrie Cantemir”)

Institutul de Ecologie și Geografie
Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală
Asociația de Geografie și Etnologie din Moldova

Dorin Lozovanu
(coordonator)

Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu

Этнические общины и диаспоры во времени и пространстве
Ethnic Communities and Diaspora in time and space

Chișinău 2019
CZU:323.15(478)+323.113(082)=00
C 63
Aprobată la Ședința Senatului Universității Academiei de Științe a Moldovei, Proces Verbal Nr. 3/4.2 din
22.12.2017
Recomandată pentru publicare de către Consiliul Științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie
Naturală, Proces Verbal Nr. 9 din 26.09.2017
Recomandată pentru publicare de către Consiliul Științific al Institutului de Ecologie și Geografie, Proces
Verbal Nr. 9 din 14.12.2018
Approved by the Senate of the University of the Academy of Sciences of Moldova, Proces-verbal No.
3/4.2 from 22.12.2017
Recommended for publication by the Scientific Council of the National Museum of Ethnography and
Natural History, Proces-verbal No. 9 from 26.09.2017
Recommended for publication by the Scientific Council of the Institute of Ecology and
Geography, Proces-verbal No. 9 of 14.12.2018
Издание одобрено на заседании Сената Университета Академии наук Молдовы, протокол № 3/4.2
от 22.12.2017
Издание рекомендовано к публикации Ученым советом Национального музея этнографии и
природы, протокол № 9 от 26.09.2017
Издание рекомендовано к публикации Ученым советом Института экологии и географии протокол
№ 9 от 14.12.2018

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Comunităţi Etnice şi Diaspora în timp şi spaţiu = Этнические общины и диаспоры во
времени и пространстве = Ethnic Communities and Diaspora in time and space / Univ.
Acad. de Ştiinţe a Moldovei (Univ. de Stat "Dimitrie Cantemir"), Inst. de Ecologie şi
Geografie, Muzeul Naţ. de Etnografie şi Istorie Naturală [et al.] ; coord.: Dorin Lozovanu ;
com. şt.: Constantin Matei [et al.] ; com. org.: Adelina Revenco [et al.] ; cartografi: Călin
Pantea [et al.]. – Chişinău : S. n., 2019 (Tipogr. "Biotehdesign"). – 220 p. : fig., fot., tab.
Tit. paral.: lb. rom., engl., rusă. – Texte : lb. rom., engl., fr., alte lb. străine. – Apare cu
sprijinul financiar al Agenţiei Elveţiene pentru Dezvoltare şi Coop. – 50 ex.

ISBN 978-9975-108-89-8.
Materialele publicate reflectă poziția autorilor, aceștia fiind responsabili pentru conținutul articolelor.
The published materials reflect the position of the authors, who are responsible for the content of the
articles.
Опубликованные материалы отражают позицию авторов, которые несут ответственность
за содержание статей.
 Coordonator
Președinte al Comitetului Științific
Dr. Dorin Lozovanu

Comitetul Științific / Научный комитет / Scientific Comitee

Prof. dr. hab. Constantin Matei, Institutul de Ecologie și Geografie al AȘM, ASEM
Acad. Maria Duca, rector Universitatea Academiei de Științe a Moldovei
Petru Vicol, director general al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală
Conf. dr. Rodica Ciobanu, decan Facultatea Științe Socioumanistice, UnAȘM
Dr. Varvara Buzilă, secretar științific Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală
Dr. Petru Bunduc, secretar științific Institutul de Ecologie și Geografie al AȘM
Prof. dr. Vasile Simileanu, director executiv Asociația de Geopolitică ”Ion Conea”, România
Conf. dr. Efim Chilari, prorector Universitatea Academiei de Științe a Moldovei
Conf. Dr. Tapas Pal, Department of Geography, Raiganj University, India
Dr. Elena Șișcanu, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală
Dr. Ivan Duminica, Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM
Conf. Dr. Ala Mândâcanu, președinte Asociația Moldovenilor din Quebec, Canada
Dr. hab. Constantin Ungureanu, Institutul de Istorie al AȘM
Dr. Irina Șihova, Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM
Dr. Natalia Grădinaru, Șef secție Probleme Generale ale Etnologiei, IPC, AȘM
Prof. dr. Natalia Kalashnikova, Șef secție Etnologie, Muzeul Etnografic al Rusiei
Prof. dr. Ionel Muntele, Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, România
Conf. dr. Valentin Constantinov, Institutul de Istorie al AȘM
Dr. Josef Oriško, director Centrul Est-European de Educație și Cultură, Cehia
Prof. Dr. Izabel Castanha Gil, Adamantina University Center, Brazilia
Dr. Dorina Onica, Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM, MNEIN
Dr. Diana Cucoș, Institutul de Cercetări Juridice si Politice al AȘM
Victor Hugo Silva Souza, Adamantina University Center, Brazilia

Comitetul organizatoric / Оргкомитет / Organizational Comittee

Adelina Revenco, Universitatea Academiei de Științe a Moldovei
Valentina Onofriescu, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală
Cristina Botnari, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală
Tatiana Nogailîc, Associazione AssoMoldave, Italia
Tatiana Iuriev, Casa Germană "Hoffnung" din Republica Moldova
Dumitru Gurău, Asociația Moldo-Elenă ”Orfeu”, Grecia
Dr. Vadim Cujba, Facultatea Geografie, Universitatea de Stat Tiraspol
Mihai Dohot, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală

Cartografi / Картографы / Cartographers

Călin Pantea, Colegiul Tehnic Transilvania, Oradea, România

Igor Roșca, Institutul de Ecologie și Geografie al AȘM
Lucian Reniță, Ísafjörður, Islanda
Eugeniu Cepoi, SRL Royal Map
 CUPRINS

LOZOVANU Dorin. Conferința Internațională ”Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu” – abordare
complexă a realităților etnice a populației din Republica Moldova și a comunităților din diasporă………………7
LOZOVANU Dorin. Distribution of the Ethnic communities in the Republic of Moldova reflected in the
cartography……………………………………………………………………………………………………………………10
LOZOVANU Dorin. Diaspora legată de Republica Moldova privită în timp și spațiu. Hărți…………………….25
AJDER Teodor. Revista „Mămăliga de Varșovia”, Polonia……………………………………………………47
ANTOCI Arina. Globalizarea între odă și respingere………………………………………………………………….49
ARAPU Valentin. Dimensiunile prigoanei armenilor în Țara Moldovei (sec. XVI)………………………………..50
BANCOVA Emilia / БАНКОВA Эмилия. «Лехуса» в системе родильной обрядности болгар Молдовы...52
BUIMESTRU Carolina. Fenomenul multiculturalismului abordat în contextul globalizării……………………..53
BUNDUC Petru. Migrația internațională a populației din județul Botoșani (România) în Regatul Unit al Marii
Britanii și al Irlandei de Nord………………………………………………………………………………………………54
BUNDUC Petru, BUNDUC Tatiana, ȘOITU Daniel. Considerații privind evoluția structurii etnice a populației
din Republica Moldova (2004-2014)………………………………………………………………………………………56
CARA Nadejda / КАРА Надежда. Предметный мир в песенном фольклоре болгар Молдовы и Украины..57
CERVENCOV Nicolai/ ЧЕРВЕНКОВ Николай. Бессарабские Болгары в Бразилии: состояние изучения58
CIOBANU Rodica, ROȘCA Mariana. Modelul comunităților de migranții în educarea activismului social al
cetățenilor……………………………………………………………………………………………………………………..60
COCULESCU Amalia, POSTEA Maria, GRIGORE Elena, ARDELIANU Dan Vasile. Diplomaţia în apărarea
şi promovarea intereselor comunităţilor istorice - politici şi acţiuni ce susţin filonul etnic, cultural şi religios.62
COCÂRȚĂ Petru: Păstrarea memoriei neamului – imperativ al timpului. Studiu de caz: victimele regimului
comunist în anii 1940-1953 din comuna Cărpineni, r-nul Hîncesti din Republica Moldova……………………...63
COJUHARI Ecaterina / КОЖУХАРЬ Екатерина. Культ предков в «святвечерней» трапезе украинцев
Республики Молдова (предварительные замечания)………………………………………………………………...66
COJUHARI Victor / КОЖУХАРЬ Виктор. Материалы для изготовления традиционной одежды
украинцев Молдовы…………………………………………………………………………………………………………68
CONSTANTINOV Valentin: Identitate etnică şi identitate naţională în Basarabia……………………………….70
CORSUN Ludmila / КОРСУН Людмила. Мы и Они: о молдавских объединениях мигрантов в России…..71
COVALOV Alexandr / КОВАЛОВ Александр. Обычай «Черкуване» у болгар Республики Молдова……..73
CUCOS Diana. Why Diaspora Matters………………………………………………………………………….74
CUJBĂ Vadim. Considerații cu privire la situația lingvistică din instituțiile de învățământ din raioanele de est
ale Republicii Moldova………………………………………………………………………………………………………75
CRISTEI Tamara: Premise ale formării personalității integre la copiilor migranților moldoveni în condițiile
unui spațiu cultural divers…………………………………………………………………………………………………..77
CRIVENCO Andrei, FOMENCO Vladimir / КРИВЕНКО Андрей, ФОМЕНКО Владимир. Этнический
состав населения Приднестровья……………………………………………………………………………………….79
CRIVENCO Andrei, VINOGRADOVA Tatiana / КРИВЕНКО Андрей, ВИНОГРАДОВА Татьяна.
Этнический туризм: перспективы развития в Приднестровье………………………………………………….82
CVILINCOVA Elizaveta / КВИЛИНКОВА Елизавета. Географические познания гагаузов в связи с
традиционной картиной мира, представлениями о святой земле и традицией православного
паломничества………………………………………………………………………………………………………………84
DIMITROV Plamen, CUCOȘ Diana. Diaspora and National Identity in a Post-Geographical World………….86
DOHOT Mihai: Reprezentări ale diveristății etnice în colecția de imagini fotografice a Muzeului Național de
Etnografie și Istorie Naturală………………………………………………………………………………………………88
DUDNICENCO Nicolae. Brutăritul în orașele din Rzeczpospolita în sec. XVI-XVII………………………………89
DUMINICA Ivan / ДУМИНИКА Иван. Болгарский род Увалиевых в Бессарабии…………………………….90
DUQUESNEY Laura-Jane: La communauté moldave de Paris: portraits croisés………………………………….92
DUȘCEAC Dorin. 1917 – 2017: Un secol de emigrație basarabeană la Paris……………………………………..94
FURDUI Gheorghe: Trecut, prezent si viitor al concursului ‘’Mostenire’’ - proiect de succes al Asociatiei
Alianta pentru sprijinirea Basarabiei’’ cu sediul la Paris……………………………………………………………...96
GALUSCENCO Oleg / ГАЛУЩЕНКО Олег. Болгары Молдавской АССР: численность и
территориальное размещение…………………………………………………………………………………………...98
GARUSOVA Olga / ГАРУСОВА Ольга. Пути эмиграции. К вопросу формирования русской диаспоры в
межвоенной Румынии (Старое Королевство)……………………………………………………………………...100

4
GHERASIM Cristina. Încadrarea alogenilor în rândul nobilimii Basarabene în secolul al XIX-lea – politici, procese
și atitudini……………………………………………………………………………………………………………………….101
HERZEN Andrey, NESTEROVA Tamara / ГЕРЦЕН Андрей, НЕСТЕРОВА Тамара. Миграционные
факторы в архитектуре памятников Рашковского природного и историко-культурного комплекса…103
HERZEN Andrey, PASKARY Evgeniy / ГЕРЦЕН Андрей, ПАСКАРЬ Евгений. Географические и
этноисторические сведения «Сказания вкратце о молдавскых господарех отколе начася Молдовскаа
земля»………………………………………………………………………………………………………………………..105
GODONOAGĂ Silvia. Calitatea populației prin prisma potențialului capitalului uman………………………..108
GRAMA Dumitru. Legitățile constituirii și a dezvoltării minorităților naționale și a grupurilor naționale
(etnice)………………………………………………………………………………………………………………………..110
GRĂDINARU Natalia. Этические и эстетические идеалы народной медицины пруто-днестровского
населения…………………………………………………………………………………………………………………….112
IDRISOVA Aina / ИДРИСОВА Айна. Права человека через призму этнических и национальных
меньшинств – ключ в развитии современной молодёжи…………………………………………………………114
IURCENCO Natalia / ЮРЧЕНКО Наталия. Из Европы в Россию. Становление архитектурной династии
Бернардацци как пример культурной эмиграции начала XIX столетия……………………………………….116
IURIEV TATIANA / ЮРЬЕВ Татьяна. Сквозь два столетия: Общественная организация Немецкий Дом
«Hoffnung»…………………………………………………………………………………………………………………..117
IVANOVA Nina / ИВАНОВА Нина. Символическое пространство Республики Молдова как фактор
консолидации общества………………………………………………………………………………………………….120
KALASHNIKOVA Natalia / КАЛАШНИКОВА Наталья. «Болгары Молдовы, Украины и России. Опыт
жизни в диаспоре»………………………………………………………………………………………………………...121
KANTSEROVA Iraida / КАНЦЕРОВА Ираида, ANISIMOVA Elena / АНИСИМОВА Елена
Ульяновская область – поликультурный регион России…………………………………………………………122
KONDOV Vasil / КОНДОВ Васил. Личные имена учащихся г. Твардица, района Тараклия (по данным
школьных журналов за 2014-2015 учебный год)…………………………………………………………………….126
KUSHNIR Vyacheslav. Ethno-cultural attribution and chronology problems of the Kodyma region woven
products………………………………………………………………………………………………………………………128
LAPPAROVA Irina / ЛАППАРОВА Ирина. Адаптация граждан из некоторых стран бывших СССР
(Армении, Таджикистана и Узбекистана) в Якутии……………………………………………………………...130
MACOVEI Tamara. Repere etnologice în universul culturii populare……………………………………………...132
MALCEV Vasilii. Гагаузская диаспора в Греции……………………………………………………………………133
MARINOV Vladislav / МАРИНОВ Владислав. О происхождении гагаузов………………………………..…135
MASLOV Iurie / МАСЛОВ Юрий. Феномен Нижнедунайского трансграничного региона в исторической
и геополитической перспективе………………………………………………………………………………………..138
MATEI Constantin. Unele aspecte a formării diasporei române (moldoveni) în spaţiul ex-sovietic (studiu
istorico-demografic)………………………………………………………………………………………………………..140
MELNIC Mihail, LISNIC Angela. Referințe statistice privind componenţa etnică a breslelor din Chişinău în
prima jumătate a secolului al XIX-lea……………………………………………………………………………………142
MIRON Marina / МИРОН Марина. Локальный этнографический музей как инструмент для сохранения и
туристического использования специфики болгарского сообщества в Республике Молдова…………….143
MOȚIU Cristian. Diaspora din Republica Moldova - parteneră, pentru dezvolterea României. Dispora și
fenomenul migrației și provocările de securitate în regiunea de nord, nord-vest și vest a mării Negre………..146
MUHIN Andrei / МУХИН Андрей. Локальный краеведческий атлас как форма представления научно-
популярных сведений о коренных малочисленных народах (применительно к Ленинградской области
Российской Федерации)…………………………………………………………………………………………………..148
MUNTELE Ionel. Fluxuri și refluxuri etnolingvistice – o perspectivă diacronică………………………………..150
NACU Andrei. Provincia Sibiului (cele „șapte scaune”) – nucleul națiunii săsești din Transilvania (secolele
XIII-XIX)……………………………………………………………………………………………………………………..153
NASTAS Rodica. Impactul activității Comitetului Colonial Evreiesc în procesul de emigrarea a evreilor din
Imperiul Rus la sf. sec XIX – înc. sec XX………………………………………………………………………………..155
NICOGLO Diana / НИКОГЛО Диана. Отражение этнографических реалий в художественной
литературе гагаузов……………………………………………………………………………………………………..156
NOGAILÎC Tatiana: Moldovenii in Italia. Globalizarea, efectele Migratiei și asocierea Diasporală…………………158
OPREA Ecaterina. Tătarii din Ţara Moldovei în secolele XIV – XVI……………………………………………….161
ORIŠKO Josef. Ethno-social conflict – paradigma or dogma?..........................................................................162
PAL Tapas. Tribal Ethnicity vs Diaspora: The result of Mind……………………………………………………….163

5
PINTEAC Zinaida. Școala românească din regiunea Odesa în secolul XXI………………………………………164
PÎSLARU Lilia. Migraţia şi traficul de organe, ţesuturi şi celule umane………………………………………….166
POSTEA Maria. Comunitatea evreiască din Tecuci – o istorie veche de peste trei secole…………………….167
PRISAC Lidia. Armenii în România Mare: refugiul din Imperiul Rus și Imperiul Otoman……………………..168
PROCOP Svetlana / ПРОКОП Светлана. К вопросу о цыганской идентичности…………………………….170
ROITMAN Alexandr. Evreii basarabeni la mijlocul secolului al XIX-lea: între tradiție și reformare…………171
ROȘCA Alla. Political Participation by the Moldovan Diaspora…………………………………………………...172
ROȘCA Mariana. Teme majore ale dialogului online al migranților……………………………………………….174
SAKOVICI Vasilii / САКОВИЧ Василий. О сохранности белорусами Молдовы народных традиций в
связи с процессом адаптации и аккультурации…………………………………………………………………….176
SĂGEATĂ Radu. Fluxuri şi refluxuri etnice. Minorităţi dispărute versus neominorităţi. Cazul României…...177
SEMIONOV Victor / СЕМЁНОВ Виктор. Этнодисперсная группа коми-зырян в г.Кунгуре Пермской
губернии в конце XIX века (по Переписи 1897 г.)……………………………………………………………………179
SIMILEANU Vasile. Rolul diasporei în securitatea naţională a Republicii Moldova……………………………181
SHARAPOV Valerii / ШАРАПОВ Валерий. История и современность молдавской диаспоры в
Республике Коми…………………………………………………………………………………………………………..183
SHAPOVAL Victor / ШАПОВАЛ Виктор. Демографические источники: оценка достоверности данных о
диаспорах на примере ромов……………………………………………………………………………………………185
SHIHOVA Irina / ШИХОВА Ирина. Еврейское население Бессарабии в составе Российской Империи:
законодательная база, демография, занятия……………………………………………………………………….187
SOLKOTOVIC Diana: Jaloane istorice în formarea componenței polietnice a populației din Serbia…………189
SOROCEANU Evdochia / СОРОЧЯНУ Евдокия. Хлеб в похоронно-поминальной обрядности гагаузов: к
вопросу о молдавских заимствованиях………………………………………………………………………………..191
SPÎNU Stela. Promovarea dialogului intercultural în localitățile etnic mixte din Republica Moldova………...193
SPRINCEAN Serghei: Importanța dialogului interetnic pentru fortificarea securității umane…………………194
STOROJCO Tatiana / СТОРОЖКО Татьяна. Кросс-культурное интервью: опыт вхождения в поле…...197
STROOT Margareta. Comunitatea moldavă din Elveția……………………………………………………………...197
STURZA Lilia, BOGDĂNAȘ Victoria. Asociația Comunității Moldovenilor din Calgary, Alberta Canada…198
SOUZA Victor Hugo Silva, RODRIGUES Alecsander da Silva, VAZNIAC Marcos, GIL Izabel Castanha
Bessarabian diaspora in Brazil…………………………………………………………………………………………...200
ȘIȘCANU Elena. Migrație, minorități și identități locale în sudul Moldovei. Studiu de caz – cehii din Huluboaia,
Cahul…………………………………………………………………………………………………………...204
TOMULEŢ Valentin. Viziuni controversate despre activitatea comercială a negustorilor evrei din Basarabia în
prima jumătate a secolului al XIX-lea……………………………………………………………………………………..207
UNGUREANU Constantin. Populaţia din teritoriul actualei Regiuni Cernăuţi în anul 1930…………………..208
ZAICOVSCHI Tatiana / ЗАЙКОВСКАЯ Татьяна. Время в мировосприятии русских и молдаван
(исследование на основе свободного ассоциативного эксперимента)…………………………………………210

Lista autorilor și participanților la conferința Comunități etnice și diaspora în timp și spațiu

List of authors and participants at the conference Ethnic Communities and Diaspora in time and space
Список авторов и участников конференции этнические общины и диаспоры во времени и
пространстве…………………………………………………………………………………………………...213

6
LOZOVANU Dorin
CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ ”COMUNITĂȚI ETNICE ȘI DIASPORA ÎN TIMP ȘI
SPAȚIU” – ABORDARE COMPLEXĂ A REALITĂȚILOR ETNICE A POPULAȚIEI DIN
REPUBLICA MOLDOVA ȘI A COMUNITĂȚILOR DIN DIASPORĂ.
Cercetarea comunităților etnice și a diasporei oricărei națiuni este indispensabilă pentru cunoașterea
istoriei, geografiei și etnografiei fiecărui stat și regiuni. De o importanță majoră este cunoașterea obiectivă
a realităților actuale ale acestor comunități pentru dezvoltarea unor relații armonioase și promovarea
politicilor naționale.
Organizarea unei conferințe internaționale pe tematica comunităților etnice și a diasporei a fost realizată la
propria inițiativă sub egida Universității Academiei de Științe a Moldovei, Institutului de Ecologie și
Geografie, Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, Asociației de Geografie și Etnologie din
Moldova, Asociației AssoMoldave din Italia și Asociației de Geopolitică ”Ion Conea” din România.
Conferința s-a desfășurat pe 29 și 30 iunie 2017 în cadrul Universității Academiei de Științe a Moldovei
(Universitatea de Stat Dimitrie Cantemir) și a Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, fiind
organizată pe secțiuni tematice: Comunitățile etnice și diaspora istorică și Comunitățile din diasporă și
migrația actuală. În cadrul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a fost realizată și expoziția
consacrată acestui subiect, care a inclus peste 150 de hărți detaliate care reprezintă răspândirea și
procesele demografice ale comunităților etnice din teritoriile Republicii Moldova, Basarabiei interbelice,
precum și răspândirea diasporei legată de Republica Moldova. Toate aceste materiale fiind realizate în
baza unor cercetări minuțioase, documentării din sursele oficiale și cele științifice, dar și a cercetărilor de
teren proprii. Autorii hărților sunt Dorin Lozovanu și cartografii Călin Pantea, Igor Roșca, Eugeniu Cepoi
și Lucian Reniță. Expoziția a inclus și o serie de fotografii, documente, materiale etnografice și istorice
care reflectă diversele aspecte ale comunităților etnice din Republica Moldova și a comunităților din
diasporă. Au contribuit la realizarea expoziției Casa Germană Hoffnung, Muzeul Patrimoniului Evreiesc
din Moldova, comunitățile ucraineană, azeră, poloneză precum și asociațiile diasporei din Italia, Franța,
Elveția, Canada, Rusia, Kazahstan, Danemarca. Expoziția a fost vernisată pe 29 iunie 2017 și a fost
deschisă publicului pe parcursul a patru luni, fiind vizitată de peste zece mii de persoane.
Pentru prima dată a fost realizat un astfel de program complex care a unit toate aspectele legate de
populația Republicii Moldova: a diversității etnice existente în trecut și prezent în cadrul acestui teritoriu
și a diversității comunităților originare sau legate istoric de Moldova și răspândite în foarte multe țări ale
lumii în trecut și prezent. Importanța acestei conferințe și a expoziții este și în faptul că a oferit un dialog
activ și de durată între oamenii de științe, reprezentații comunităților etnice din Moldova, reprezentanții
asociațiilor din diasporă și publicul larg, interesat destul de mult de cunoașterea acestor aspecte.
Succesul conferinței a fost demonstrat prin participarea a 130 de persoane din 17 state: Moldova,
România, Ucraina, Rusia, Franța, Italia, Cehia, Elveția, Polonia, Danemarca, Islanda, Grecia, Serbia,
Canada, Brazilia, India și SUA. Participanții au fost reprezentanți ai universităților, institutelor de
cercetare, muzee, asociații obștești, comunități etnice și comunități ale diasporei.
Acest proiect a fost realizat grație sprijinului acordat în cadrul programului guvernamental de granturi
tematice Diaspora Engagement Hub, subprogramul Proiecte Inovatoare ale Diasporei, implementat de
Biroul Relații cu Diaspora din cadrul Cancelariei de Stat a Republicii Moldova în colaborare cu
Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), misiunea în Moldova, finanțat de Agenția Elvețiană
pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC).

Expoziția Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu, 29.06 – 10.09.2017, MNEIN, Chișinău

7
 Deschiderea expoziției și conferinței internaționale Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu,
29.06.2017, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, Chișinău, Republica Moldova
Josef Orisko (director EEECC, Cehia), Dorin Lozovanu (coordonator, MNEIN), Vasile Simileanu
(președinte Asociația de Geopolitică ”Ion Conea”, România), Petru Vicol (director general MNEIN),
Zdenek Krejci (ambasadorul Republicii Cehe în Moldova), Sergius Ciocanu (Ministerul Culturii al RM)

Dr. Dorin Lozovanu, organizator și coordonator al expoziției și conferinței internaționale Comunități

Etnice și Diaspora în timp și spațiu, 29.06 – 10.09.2017, Muzeul Național de Etnografie și Istorie
Naturală, Chișinău, Republica Moldova

8
 Desfășurarea conferinței Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu, 30.06.2017, Universitatea
Academiei de Științe a Moldovei (Universitatea de Stat Dimitrie Cantemir)
Dorin Lozovanu (MNEIN, USDC), Rodica Ciobanu (decan, USDC), Antonio Polosa (șeful misiunii OIM
în Republica Moldova), Asser Mortensen (consul onorific al Republicii Moldova în Danemarca), Ala
Mândâcanu (președinte Asociația Moldovenilor din Quebec, Canada)

Participanți la conferinței Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu, 30.06.2017, Universitatea

Academiei de Științe a Moldovei (Universitatea de Stat Dimitrie Cantemir)
Laura-Jane Duquesney (Universitatea Paris IV Sorbonne, Franța), Tatiana Iuriev (președinte Casa
Germană "Hoffnung" din Republica Moldova), Natalia Kalașnikova (șef secție Etnologie, Muzeul
Etnografic al Rusiei), Dorin Lozovanu (coordonator, MNEIN, IEG, USDC), Vasili Malcev (director al
Muzeului de istorie și studiere a ținutului Vulcănești), Emilia Bancova (Institutul Patrimoniului Cultural)

9
LOZOVANU Dorin

DISTRIBUTION OF THE ETHNIC COMMUNITIES IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA

REFLECTED IN THE CARTOGRAPHY

Although with a small territory of 33844 sq. km (from which 4163 sq. km are under control of so-called
“Dniester Moldavian Republic”), Republic of Moldova has quite high ethnic diversity.
It is result of the last centuries of colonization and population migration, mainly during the Russian
Empire and Soviet time. Practically the country is split between the main territory controlled by the
official authorities and self-proclaimed Dniester Moldavian Republic in the Eastern side of Moldova. The
ethnic structure of population still keep the configuration from the Soviet time, but many quantitative and
qualitative changes occurred. Ideological separation of the same nation between Romanians and
Moldovans are still not exceeded, official census regards the Moldovan as titular nation of the country.
General characterization of the settlements according to ethnic structure shows the specific regional and
urban-rural character of particular ethnic groups. To the geographical division in northern, central,
southern and eastern parts of the Republic of Moldova corresponds also the ethnic concentration of main
nation and minorities, as can be seen by the administrative units and at the level of localities.
For Moldova basic territorial – administrative units are rayons (raion). Several changes in administrative
structure and limits of territorial units of the country occurred during the Soviet time and independence
period. At the date of independence, in 1991, Republic of Moldova has as administrative units 40 rayons
and 4 municipalities. Between 1990 and 2005 limits and number of rayons was changed frequently. A
territorial reform which was supposed to organize bigger territorial units as county (judeţ) was
implemented in 1999 – 2002, after that returning to rayon system.
Territorial structure and limits become more complex after the self-proclamation of “Dniester Moldavian
Republic” in the eastern part of the country in 1990. As result of confrontation period between central
government and separatist movement from eastern rayons during 1990-1993, de facto border was created
without taking in consideration the previous limits of the rayons. Camenca and Dubăsari rayons were
divided, changes took place also in the territories near Slobozia and Bender.
Another important territorial change inside Moldova was creation in 1994 of autonomous territorial unit
Gagauz Yeri, as the result of the ethnic emancipation of gagauzians. It was a compromise between the
central government and gagauzian movements for independence. This administrative unit includes
territories of Comrat, Ciadir-Lunga, Basarabeasca, Taraclia and Vulcaneşti rayons, without a territorial
continuity, based on the referendum organized in every locality with ethnic Gagauzians. Today it is a
special territorial-administrative unit of Moldova, which include 3 rayons (dolay): Comrat, Ciadir-Lunga
and Vulcaneşti.
In present Republic of Moldova has as territorial-administrative units 32 rayons, 2 municipalities and one
autonomous unit.
Settlements characterization according the ethnic structure
According to the census of 2004 in the territory properly controlled by the Republic of Moldova there are
57 urban localities and 1464 rural localities.
Ethnic character of rural localities is different, depending on the region. By the ethnic majority we can
distinguish the following categories of localities:
1. Moldovans / Romanians forming absolute majority in 1132 rural localities, majority of them in
central, north-eastern, south-western and south-eastern rayons.
2. Moldovans and Ukrainians in 154 localities, majority of them in northern rayons of Moldova
3. Moldovans and Bulgarians in 21 localities of southern rayons.
4. Moldovans and Gagauzians in 13 localities of southern rayons.
5. Moldovans and Russians in 8 villages, mainly in south.
6. Moldovans, Ukrainians and Gagauzians in two villages (Chioselia Rusă, Gagauz Yeri and
Nicolaevca, Cahul).
7. Moldovans, Ukrainians and Russians in 3 localities.
8. Moldovans, Bulgarians and Gagauzians only in Orehovca, rayon Taraclia.
9. Ukrainians in 73 localities, absolute majority in the north-western rayons.
10. Ukrainians and Russians in 3 localities.
11. Ukrainians and Gagauzians in 3 localities in south.
12. Ukrainians, Bulgarians and Moldovans in Picus, Anenii Noi rayon.
13. Russians in 9 villages, dispersed.

10
14. Bulgarians in 10 villages in the south, mainly Taraclia rayon.
15. Bulgarians and Gagauzians in 6 villages in the south.
16. Gagauzians in 22 villages, absolute majority of them in Gagauz Yeri.
17. Gypsies in two localities: Vulcăneşti of Nisporeni rayon and Ursari of Călăraşi rayon.
18. Mix between Polish, Moldovans and Ukrainians in the village of Stîrcea, Glodeni rayon.

“Dnester Moldavian Republic” is considered formally as separate territorial unit inside Republic of
Moldova, which status should be determined. This territory includes as administrative units 5 rayons and 2
municipalities.
Total number of localities under administration of this “republic” are 157, from which 12 urban and 145
rural.
Ethnic structure of rural localities looks as following:
1. Moldovans/ Romanians in 40 localities,
2. Moldovans and Ukrainians in 42 localities,
3. Ukrainians in 19 localities, only in Rîbniţa and Camenca rayons,
4. Russians in one locality,
5. Mix between Ukrainian, Moldavians and Russians in 40 localities,
6. Bulgarians with Russians and Ukrainians in the Parcani village, Slobozia rayon,
7. Poles with Ukrainians in the village Slobozia Raşcov, Camenca rayon.
All urban localities have mix ethnic structure, with higher percentage of Russians in Tiraspol, Bender and
Dnestrovsc, of Ukrainians in Rîbniţa and Pervomaisc and Moldovans in Dubăsari, Camenca and
Grigoriopol.
Regional characterization according to ethnic structure
The ethnic structure of the population of Moldova after 1990 maintains the territorial distribution of ethnic
groups which was characteristic from the second half of 20th century.
According to the ethnical variety we can distinguish four major regions, which have a geographical,
historical and economical significance: Northern, Central, Southern and Eastern (Transnistria).
1. Northern Moldova is characterized by Moldavian / Romanian ethnical majority which is over 80% in
North-eastern part (rayons of Soroca, Floresti, Şoldăneşti, Rezina) and less 80 % in North-western part
(rayons of Briceni, Ocniţa, Edineţ, Rîşcani, Glodeni). Here we can meet the compact areas of Ukrainian
population, more numerous in the rayons of Ocniţa (30,8 %), Briceni, Edineţ, Glodeni, Rîşcani (between
20 and 25 %). Bălţi, the main city of Northern Moldova have relative majority of Moldavians (52,3 %),
but high percentage of Ukrainians (23,9 %) and Russians (19,2 %) as well. Other representative ethic
minorities in this part of Moldova are the Gypsy communities from towns Otaci and Soroca and small
Polish community in the village of Stîrcea, Glodeni rayon.
2. Central Moldova was always the core of ethnic Romanians. Here from the beginning of medieval
Moldavian state and until now, the percentage of Moldovans remains very high, generally over 90%. In
this region we can observe also the higher percentage of population that have declared themselves as
Romanians according to the results of 2004 census (7,1 % for Orhei rayon). Other ethnic groups, such as
Ukrainians, Russians and Gypsies, make small communities surrounded by Moldovans. The main city in
the region is Chişinău, the capital of the Republic of Moldova, where the ethnic structure is more complex
and the predominance of Moldovans is not as evident as in rural areas. Moldavians have growth with more
than 15 % from 1989 to 2004 census, constituting now days 68, 4 % of Chişinău population, to which can
be added also the 4,4 % of whom declared as Romanians. Anyway, the persistence of Russian-speaking
comunity is still quite evident as well in Chişinău and some other smaller towns. Some small villages with
Ukrainians settled here from the north of Basarabia in 19th century. There are also Gypsy villages, which
whom majority are linguistically and culturally assimilated by Moldovans. Exceptions are villages of
Vulcăneşti and Ursari where Gypsy identity and language are well preserved.
3. Southern Moldova has the most complicated ethnic structure from long time ago. This region was
traditionaly in the way of migrations, also the natural conditions of stepe make the population not very
stabile during the history. This region was quite affected by political-administrative changes of teritory, as
from the time of Turkish Empire, to the anexation by Ukraine of bigger part of South Moldova after
1940/1945, which makes big disturbance for the political, economic and ethno-cultural development of
the region. The remaining part of the teritory under Republic of Moldova in this region has suffered also
the biggest teritorial-administrative changes after 1990, among other parts of the country. The
organization of curent administrative structure have an ethnic criteria as well, due the fact of establishment
of an authonomous teritorial unit for Gagausians – Gagauz Yeri, and also we can consider somehow as

11
ethnical unit the rayon of Taraclia, with majority of Bulgarian population. For the South Moldova we can
identify 3 diffrent regions, according to the ethnical predominance:
- Western part, along the Prut River (rayons Leova, Cantemir, Cahul) with the absolute ethnic majority
of Moldavians (arr. 80%). The main town here is Cahul, ethnicaly mixte, but with high predominance of
Moldavians;
- Central part of Southern Moldova, named Bugeac, with the interference between the Gagauz Yeri
autonomous regions, which was constituted after the referendum on each locality and have not the
continuous territory, where the Gagauzians have absolute majority of 82, 6 % and the rayon of Taraclia,
where the Bulgarian population forms majority of 66 %. Somehow ethnically mix, but with the
predominance of Moldavians (69, 9%) is the rayon of Basarabeasca. Main urban center is Comrat, the
capital of Gagauz Yeri region.
- South-East Moldova, which include today rayons of Căuşeni and Ştefan Vodă, where Moldavians
forming over 90 % of population.
4. Eastern region of Moldova, today controlled by the authorities of so-called “Dniester Moldavian
Republic”, have specific situation also in ethnical structure. For the total population of this territory we
can mention the relative balance between 3 ethnic groups: Moldavians, Ukrainians and Russians.
Moldavians predominate in all the rayons, forming over 60 % in Grigoriopol and Dubasari rayons, and
lightly over 45 % in the Camenca, Rîbniţa and Slobozia rayons, but they are less than 30 % in urban
centers of Tiraspol, Bender and Rîbniţa.
Ukrainians are present in all the rayons and towns, but more numerous in Camenca and Rîbniţa (arr.
40%), also in urban localities.
Russians represent mainly urban population of Tiraspol, Bender and surrounding area. Many of them was
coming after 1945, some are from older communities.
Ethnical processes in this region are totally different from another part of Moldova; the main used
language here is Russian, although officially the Dnester Moldavian Republic has 3 state languages:
Moldavian, Russian and Ukrainian. It is important to mention that Moldavian language in this region has
not accepted the Latin alphabet, like in the rest of Moldova, but still use the Cyrillic one.
Small ethnic communities in this region are also Bulgarians (in the Parcani village near Bender), Jews,
Gagauzians, German, Polish and Belarusians.
The substantial difference in ethnical structure we can identify also between rural and urban population.
The percentage of Moldavians, Gagauzians and Bulgarians is much higher in rural areas in opposite with
Russians, Ukrainians, Jews and other minorities which are mostly concentrated in urban areas.

Hora Satului – traditional dance in village Văleni, Cahul rayon, first half of 20 century
(from the MNEIN archive, National Museum of Ethnography and Natural History, Moldova)

12
 Walking in Caragaș village, rayon Slobozia, Transnistria region, first half of 20 century
(from the MNEIN archive, National Museum of Ethnography and Natural History, Moldova)

Traditional costumes of Podoima, Camenca rayon Gagauzian traditional costume

(from the MNEIN archive, National Museum of Ethnography and Natural History, Moldova)

13
 Bessarabian Bolgarian traditional costume (middle of 20 century)
(from the MNEIN archive, National Museum of Ethnography and Natural History, Moldova)

The Czechs from Huluboaia village celebrating Posvicenie, 1963

Personal archive of Dr. Elena Șișcanu (see the paper Migrație, minorități și identități locale în sudul
Moldovei. Studiu de caz – cehii din Huluboaia, Cahul)

14
Comunitatea germană din Republica Moldova la Festivalul Etniilor, 2017, Casa Germană "Hoffnung" din
Republica Moldova (președinte Tatiana Iuriev)

Elevi ucraineni la Liceul Teoreic Petru Movilă, Chișinău (foto Ecaterina Cojuhari, 2016)

15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
LOZOVANU Dorin

DIASPORA LEGATĂ DE REPUBLICA MOLDOVA PRIVITĂ ÎN TIMP ȘI SPAȚIU. HĂRȚI.

Formarea diasporei moldovenești este rezultatul unor procese îndelungate legate de stabilirea frontierelor
și migrația populației în diferite perioade.
Migrația este un proces continuu, dar putem distinge diferite perioade, atât după intensitatea migrației,
geografia regiunilor, cât și predominanța emigrării sau a imigrării.
În perioada de până în secolul al XIX-lea, migrația populației a fost determinată de circumstanțe istorice
și economice, emigrarea s-a desfășurat preponderant în regiunile vecine, dar au existat fluxuri de migrație
și spre regiuni mai îndepărtate. Interesant este că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, teritoriul,
inclus în Imperiul Rus, a fost un pol de atracție pentru imigranții din diferite regiuni ale Europei și
Imperiului Rus. De exemplu, între 1810 și 1830 populația s-a dublat, în special din cauza imigranților.
În acea perioadă, peste 25 de mii de germani au emigrat în Basarabia (din Bavaria, Würtemberg, Polonia,
Austria), peste 60 000 de bulgari și găgăuzi (din Peninsula Balcanică), la care au s-au adăugat câteva mii
de reprezentanți ai altor grupuri etnice (greci, sârbi, albanezi, polonezi, cehi, elvețieni etc.).
Peste 40 de mii de evrei din Polonia și Austria-Ungaria au emigrat și ei, devenind majoritatea populației
în multe orașe din regiune.
Emigrarea din Basarabia / estul Moldovei a devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului XIX.
Motivele au fost demografice și socio-economice. Primul exod al moldovenilor a avut loc în anii 60 ai
secolului al XIX-lea, mii de țărani au emigrat din centrul și nordul Basarabiei în regiunea de nord-vest a
Caucazului, unde au fondat mai multe așezări noi (Moldovanskoe, Mekerstuk, Moldovanovka,
Șabanovskoe, Thamaha, Moldovka).
Un alt val de emigrare s-a produs la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, asociat cu criza
economică, în special în agricultură. Câteva mii de moldoveni au migrat în diferite regiuni ale Imperiului
Rus: Crimeea, Caucaz, Asia Centrală, Siberia de Sud și Orientul Îndepărtat. Cea mai îndepărtată
destinație a migranților moldoveni a fost Primorskii Krai, unde au fondat mai multe așezări
(Moldavanovka, Zîmbreni, Logănești, Kișiniovka, Dunai, Volceaneț, Bessarabovka, Zvenigorodka,
Timofeevka). La fel au fost înființate unele localități în Kîrgîzstan (Moldavanovka), Kazahstan și
regiunea Omsk.
În perioada interbelică, când Basarabia a făcut parte din România, au apărut noi zone de emigrare, precum
SUA sau Brazilia, dar numărul emigranților a fost mai mic. Migrația în interiorul frontierelor de stat sau
către regiunile vecine a avut loc întotdeauna și, desigur, a fost determinată de factori politici și socio-
economici.
Un alt aspect al migrației din Moldova a fost deportarea diferitelor grupuri de populație în timpul
regimului lui Stalin. Odată cu venirea administrației sovietice și înființarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești în 1941, 1949 și 1951, peste 70 de mii de moldoveni au fost deportați în regiunile din
Siberia și Kazahstan, majoritatea revenind în regiunile lor native după 1956, dar alții pierzându-și viața
sau rămânând în alte regiuni ale URSS.
În perioada sovietică, Moldova a avut cea mai mare densitate a populației dintre toate republicile
sovietice (132 locuitori / km2 în 1989). Aceasta a dus la emigrarea temporară sau permanentă a forței de
muncă spre alte regiuni ale URSS
Numărul moldovenilor din Federația Rusă a crescut de la 62.000 în 1959 la 173.000 în 1989. Regiunile cu
cel mai mare număr de migranți din Moldova în perioada sovietică au fost Moscova, Tiumen, Komi,
Leningrad, Rostov, Krasnodar, Volgograd, Sverdlovsk, Primorsk și Iakutia.
Emigrația din Moldova a fost activă și în alte republici sovietice, în special în Kazahstan, Ucraina,
Letonia, Uzbekistan și Belarus. Unii dintre acești emigranți s-au stabilit în noile regiuni pentru totdeauna.
Factorii care au dus la emigrarea în cadrul URSS au fost de ordin economic (locuri de muncă și salarii
mai mari în regiunile nordice), administrativ (distribuirea locurilor de muncă), educațional (învățământ
superior în marile orașe), serviciul militar, căsătoriile mixte. În același timp, a existat o migrație inversă
din alte regiuni în Moldova, din cauza acelorași factori, plus avantajul unui climat mai blând. În perioada
1945 - 1989 emigrarea în Moldova a fost stabilă, dar fără excese speciale. Consecințele proceselor de
migrație din interiorul URSS au fost schimbarea și diversificarea structurii etnice și religioase a populației

25
și creșterea populației în regiunile cu dezvoltare economică intensă, în principal datorită exploatării
resurselor naturale. Au existat atât migrații sezoniere de muncă, cât și migrație pe termen lung. Datorită
prevalenței populației rurale tradiționale în Moldova, atașamentul față de patrie a fost puternic, în urma
căruia procentul revenire la baștină după zeci de ani de muncă în alte republici a fost ridicat. Dată fiind
sistemul socialist închis, era complicat de emigrat spre alte state în perioada sovietică, plecările având un
caracter individual.
Cele mai mari schimbări în procesele de migrație au avut loc după prăbușirea URSS și proclamarea
Republicii Moldova ca stat independent în 1991.
Colapsul economic care a urmat celui politic a dus la numeroase probleme sociale, în special la pierderea
multor locuri de muncă în industrie și agricultură, precum și la salarii insuficiente pentru asigurarea
mijloacelor de trai.
Conflictul intern generat de mișcările separatiste din Transnistria și Găgăuzia a dus la subminarea
economiei și la apariția unei noi categorii de migranți în Moldova în 1991-1993: refugiați, atât domestici
cât și străini, cu un număr de peste 50 de mii de locuitori, în principal din Bender, Tiraspol, Dubăsari,
Grigoriopol și Slobozia.
Din 1989, a existat un schimb spontan de populație în cadrul URSS, mulți etnici moldoveni s-au întors
din alte republici sovietice, iar unele dintre minoritățile etnice din Moldova au migrat în alte state cu
legături culturale, lingvistice și etnice.
Cea mai mare emigrație etnică a fost în rândul evreilor: peste 50 de mii au imigrat în Israel între 1989 și
1998. Au fost urmați de peste 40 de mii de ruși și mai mult de 25 de mii de ucraineni care au emigrat în
Rusia și Ucraina.
Dacă între 1989-1991 raportul dintre emigrație și imigrație a fost aproape același, atunci în 1992 a devenit
negativ, iar în 1994 numărul emigranților s-a dublat deja în comparație cu imigranții, iar caracterul etnic
al emigrării nu mai era relevant. Din acest moment, migrația motivată de problemele socio-economice
începe să iasă clar în evidență. Putem spune că acest proces continuă până în prezent, intensitatea a variat
pe diferite perioade între 1994 și 2019.
Alegerea direcțiilor pentru emigrarea forței de muncă depinde de mai mulți factori:
- Primul este un factor economic și financiar care vă permite obținerea unor venituri suficiente pentru a
sprijini familia și existența ofertelor de muncă. În acest context, predomină regiunile cu salarii mari din
Federația Rusă, cum ar fi Moscova, Sankt Petersburg, OA Hantî-Mansi, OA Iamalo-Neneț, Tiumen și
Republica Saha (Iakutia). Apoi, s-au adăugat din ce în ce mai multe țări din Europa, SUA, Canada,
Australia, Coreea de Sud, Emiratele Unite, Qatar și Turcia.
- Un alt factor este legat de disponibilitatea pieței forței de muncă și de accesibilitatea de călătorie spre
anumite țari. Multă vreme, regimul existent de vize, cu majoritatea absolută a țărilor lumii, a fost
principalul obstacol în calea migrației. Accesul fără viză în Federația Rusă, Ucraina, Belarus și Kazahstan
a dirijat o parte a migrației de muncă spre aceste țări. Infrastructura de transport era direcționată spre
Rusia și fostele republici sovietice, iar prețurile scăzute călătorie erau de asemenea un motiv de gravitare
spre regiunile ex-sovietice.
- Factorul cultural și lingvistic se manifestă de asemenea în selectarea regiunilor prioritare pentru
imigranți. Moldovenii sunt de obicei bilingvi, cunosc limbile romance (română) și slave (rusă). Migrația
către Rusia și alte republici sovietice este facilitată de importanța limbii ruse ca mijloc de comunicare,
precum și de cunoașterea culturii și mentalității. Limba rusă joacă, de asemenea, un rol în selecția țărilor
cu limbi slave, cum ar fi Republica Cehă, dar și Israel, unde muncitorii sunt adesea printre comunitățile
evreiești originare din URSS. Pe de altă parte, limba română oferă acces mai ușor la spațiul etnolingvistic
din Italia, Spania, Portugalia și Franța. Aceste direcții au fost inițial prioritare pentru emigranții
moldoveni. Turcia joacă un rol important pentru găgăuzi, care au emigrat în masă pentru a lucra la
Istanbul și în alte orașe, integrându-se ușor în mediul lingvistic turc. Proximitatea geografică și legăturile
culturale și religioase au motivat și migrația spre Grecia.
Căile de migrație erau diferite și depindeau de situația politică și economică a momentului. Putem
distinge următoarele modalități de stabilire a migranților moldoveni în diferite țări:
- Emigrarea în baza contractelor de muncă. La început a inclus un număr mic de persoane, dar apoi în
unele țări această modalitate devenit mai răspândită, precum Israel, Polonia și Emiratele Arabe Unite.

26
Acum sunt disponibile și alte țări, inclusiv Marea Britanie, Irlanda, Germania, Canada, dar în primul rând
în baza cetățeniei UE. Mulți moldoveni au cetățenia României, Bulgariei sau Portugaliei.
- Plecare pe baza vizelor pe termen scurt către UE, SUA, Israel, în special în perioada până la abolirea
regimului de viză Schengen pentru cetățenii moldoveni în 2014. Vizele au fost emise pe motive turistice,
culturale sau sportive, adesea cu o taxă mare pentru obținerea acestora prin agenții. După expirarea vizei,
majoritatea au rămas cu statut ilegal în țara în care au ajuns pentru lucru. Trebuie menționat că în țările în
care nu este necesară viză, precum Rusia sau Turcia, majoritatea migranților moldoveni au depășit și ei
șederea legală, fiind cu statut ilegal.
- Plecare în baza programelor de lucru și călătorie special concepute pentru plecarea sezonieră a tinerilor
studenți din Moldova în SUA, unde unii dintre ei au rămas pentru muncă sau emigrare definitivă.
- Plecare organizată ilegal și trecerea ilegală a frontierei, în special în anii 1994-2004, în așa state ca
Grecia, Italia, Ungaria, Austria, Germania, Republica Cehă, Polonia, Israel. A existat o rețea organizată
care încasa bani pentru transport pe aceste rute, de multe ori fiind pusă viața în pericol.
- Plecare pe baza documentelor false de identitate, în special eliberate de Lituania, Letonia, România și
Bulgaria. Destinațiile au fost deseori Marea Britanie, Irlanda, Italia, Franța sau Spania.
- Plecare în baza actelor legale după obținerea cetățeniei României, Bulgariei, recent a Portugaliei sau a
altor țări europene. A început în 1996, apoi după o perioadă de stagnare, a continuat după 2010. Avantajul
este dreptul de a lucra liber în țările UE și este de asemenea mai ușor să obții drepturi în alte state ale
lumii.
- Emigrarea finală pentru obținerea statutului de rezident permanent, în special, în Canada (Quebec),
Israel (pentru evrei), Germania (pentru germani), Federația Rusă (în cadrul programului pentru
întoarcerea compatrioților), Statele Unite (prin cartea verde) și reuniunea familiei.
Adaptarea migranților moldoveni la ofertele specifice de locuri de muncă din toate țările și regiunile a dus
la profilarea lucrătorilor moldoveni în diverse sectoare de muncă, precum putem observa și specificul pe
structura de gen, vârstă sau nivel instruire. Astfel, în Rusia există mai mulți bărbați implicați în
construcții, transport și comerț, femeile sunt de asemenea prezente în această din urmă categorie.
Portugalia avea un profil similar. Din numărul total de migranți în străinătate, peste 30% sunt angajați în
construcții. În Italia, dimpotrivă, femeile domină absolut, deoarece erau multe oferte de lucru în domeniul
casnic, pentru îngrijirea bătrânilor,copiilor și bolnavilor.
Ca urmare a diferitor factori, astăzi geografia diasporei moldovenești este foarte largă. Este important să
precizăm existența mai multor categorii de populație care putem considera ca aparținând unei diaspore
legate de Republica Moldova:
- Populația autohtonă moldovenească / românească care trăiește compact și ca urmare a granițelor
stabilite pe nedrept face parte astăzi din Ucraina: regiunile Cernăuți și Odessa. Sunt cetățeni ai Ucrainei și
pot fi considerați ca o diaspora etnică moldovenească, conectați printr-o istorie comună, geografie, limbă
și identitate. Cei mai mulți s-au declarat ca identitate etnică moldoveni, ceilalți, în special în regiunea
Cernăuți, s-au declarat români.
- Apropiați de prima categorie sunt și moldovenii care au migrat cu mult timp în urmă, în secolele 18-19
și au format așezări compacte în Ucraina (regiunile Nikolaev, Kirovograd, Donețk, Harkov), Federația
Rusă (Krasnodar, Primorie, Omsk și alte regiuni), Kazahstan , Kîrghîzstan, mulți s-au asimilat, dar încă
păstrează elemente identitare, culturale și lingvistice moldovenești.
- Originari din Basarabia / Moldova de diverse etnii care consideră Moldova ca fiind patria lor, dar care
ulterior s-au stabilit în secolul XX în diferite alte regiuni ale URSS sau în alte țări, precum România,
Brazilia (1925-1927), mai rar în țările europene sau SUA. Majoritatea nu au cetățenia moldovenească.
Aceștia deseori aparțin altor grupuri etnice cum ar fi bulgari, găgăuzi, evrei, germani, ucraineni, ruși,
țigani etc.
- Populația originară din Moldova ca urmare a ultimelor migrații după independența Republicii Moldova.
Aceasta devine cea mai mare categorie și continuă să crească. Spre deosebire de migrația din secolele 18-
19, migranții actuali nu formează așezări noi, ci trăiesc dispersat, în principal în mediul urban, din diferite
țări. Inițial, mulți au plecat cu intenția de lucru temporar, dar treptat mulți au rămas acolo, unii au primit
cetățenia acestor țări, dar majoritatea au cetățenia moldovenească și sunt atașați de diaspora
moldovenească. O nouă diaspora există și în Federația Rusă, geografia devenind mult mai extinsă. Deci
diaspora moldovenească este numeroasă în Italia (în special în Padova, Roma, Milano, Torino, Veneția,

27
Verona, Parma și alte orașe și regiuni din nordul Italiei), Portugalia (în special în jurul Lisabonei, Porto,
Faro), Spania (Cantabria, Catalunia, Valencia, Madrid), Franța (Paris și regiunile înconjurătoare), Grecia,
Cipru, Republica Cehă, Germania, Irlanda, Turcia. În ultimii ani, diaspora moldovenească din Marea
Britanie (în special Londra), Belgia, Danemarca, Suedia și Norvegia a devenit mai numeroasă. În afara
Europei, diaspora moldovenească este reprezentată pe scară largă în Israel, Canada (Quebec și Ontario),
SUA, într-o măsură mai mică în Emiratele Arabe Unite, Qatar, Liban, Australia și alte țări.
De mai mulți ani, Moldova este printre primele zece țări ale lumii care depind de diasporă din punct de
vedere financiar și economic, potrivit diferitelor estimări, de la o treime până la jumătate a populației sunt
permanent sau temporar la lucru în străinătate. Diaspora joacă, de asemenea, un rol în relațiile Moldovei
cu alte țări și este implicată activ în procesele politice și sociale din țară. În majoritatea țărilor, există
comunități și organizații din diaspora moldovenească care încearcă să-și păstreze limba, tradițiile și
cultura maternă.
O distribuție mai detaliată și evoluția numărului diasporei moldovenești la nivel mondial, european,
precum și pe regiuni ale Federației Ruse, Italiei, Portugaliei, Spaniei, Germaniei, Austriei, Elveției,
Ciprului, Danemarcii, Kazahstanului și Canadei sunt prezentate în hărțile ce urmează.

Moldavstroi BAM - Contribuția moldovenilor la dezvoltarea Siberiei

Sărbătoarea Roada în satul Cim, înființat de moldoveni în anii 1970, raionul Udora, Republica Komi

28
 Comunitatea moldovenilor la Moscova, Federația Rusă (Foto: Centrul Pravozașitnik, Moscova, 2016)

Dacii din Kazahstan – Societatea Culturală Română din Karaganda ”Dacia”, președinte Nicolae Plușkis

29
Moldovencele la Roma – Associazione AssoMoldave, Italia, președinte Tatiana Nogailîc

Comunitatea moldovenilor în Danemarca, Copenhaga, 2013

30
Asociația Moldovenilor din Quebec, Canada, președinte Ala Mândâcanu

Diaspora moldovenească din Calgary, Canada

31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
AJDER Teodor
REVISTA „MĂMĂLIGA DE VARȘOVIA”, POLONIA
Lansarea
Mămăliga de Varșovia (MdV) a fost lansată online în noiembrie, 2014 de către un grup editorial format
din Teodor Ajder (MD), Olga Corochii (MD, RO), Claudia Ciobanu (RO) și Mihai Tarța (RO).
Activitate principală
MdV produce texte analitice, cronici de carte, film, expoziții de artă, interviuri și eseuri, în care se discută
condiția migranților și prin care se încearcă sporirea vizibilității migranților. Textele sunt axate în special
pe economie, politică, literatură și artele vizuale. Limba nodală a revistei este româna, în care sunt
publicate aproximativ două treimi din texte. Restul spațiului este acoperit de texte în limba engleză și,
respectiv, polonă. Uneori traducem în limba română texte din presa polonă scrisă. De cele mai multe ori,
textele originale pe care le scrie MdV în polonă sau engleză sunt traduse și în românește.
Publicarea unor almanahuri anuare cu texte publicate deja în internet, precum și texte special scrise pentru
ediția tipărită. Până în prezent MdV a tipărit trei ediții trilingve
#1, an 2015 - 264 pagini, tiraj - 300 bucăți;
#2, an 2016 - 320 pagini, tiraj - 150 bucăți;
#3, an 2017 - 80 pagini, tiraj - 50 de bucăți.
Scopuri
MdV se străduie să încurajeze și să stimuleze creșterea conștiinței politice printre migranți și implicarea
civică, dar și politică, a acestora, cu prisosință a vorbitorilor și cititori de limbă română. Dealtfel, textele
publicate în MdV nu se reduc doar la situația migranților cetățeni ai MD sau RO în Polonia. Încheierea
unor parteneriate transnaționale între colectivele de migranți vorbitori de română, cu surse massmedia din
MD, și RO - textele publicate de MdV au fost preluate de publicații din MD, RO și PL - ea.md, obieg.pl,
digi24 - dar și colaborări cu editorii migranți de alte etnii, care produc conținut original publicistic. MdV
mai încearcă să sensibilizeze discursul public din RO și MD față de condiția migranților și polemizează
cu discursurile xenofobe și rasiste, care, spre regretul nostru sunt preluate de unii lideri de opinie din RO,
MD sau PL. MdV deschide un spațiu de dialog între migranții vorbitori de limba română și nu doar,
precum și un loc unde se pot accesa frânturi din cultura contemporană din spațiile istorico-geografice ale
RO, MD și PL. MdV prezintă sporadic, prin mijlocul unor interviuri, cetățeni ai MD ajunși în PL. Dar
acest lucru se întâmplă destul de rar, în mare parte din lipsă de timp și resurse.
Arta contemporană
Dealtfel, fiecare dintre cele trei numere ale revistei sunt nu doar periodice tipărite dar concomitent și
obiecte de artă - sunt cărți artistice, concepute și proiectate ca obiecte de artă. Toate cele trei numere au
fost lansate în galerii importante de artă contemporană din Varșovia. #1 a fost lansat în atelierul Smolna
32, (curoatoare Katy Bentall), #2 în Galeria Studio, din Palatul Culturii și Ştiinței din Varșovia,
(Directoare Dorota Jarecka), iar #3 a fost lansat în cadrul expoziției de artă angajată civic - „Czyń lub
giń” - (română: „Acționează sau mori”, deschisă până în 1 iulie 2017, în galeria lokal_30, Varșovia,
(curatoare Zuzanna Derlacz și Agnieszka Rayzacher). Au avut loc și la Chișinău două lansări, în cadrul
cenaclului Republica, la Biblioteca Națională.
Activități adiționale ale MdV
Pe lângă activitățile de cercetare și publicistică Mămăliga de Varșovia organizează dezbateri publice.
„Sfânta Austeritate”; ”Vrem o doamnă președintă!”; „Mass-media produsă de migranți în Polonia” sunt
doar câteva exemple. Dezbaterile au și ele loc în trei limbi. Clubul de carte pentru copii „Țara de basm”,
de care se ocupă în mare parte Teodor Ajder, e un eveniment bilunar. Până în prezent au avut loc 14
întâlniri. Patru dintre aceste întâlniri au fost sponsorizate de către Institutul Cultural Român și au avut loc
în sediul Ambasadei României în Polonia. Fiecare întâlnire a clubului începe cu lectura unei cărți pentru
copii în limba română, eventual în două limbi - română și polonă. După care are loc un atelier de creație
în baza lecturii, care cuprinde activități diverse de la ilustrarea poveștilor prin desen, până la
confecționarea unor păpuși pentru un teatru ambulant al umbrelor. Printre cărțile pe care le-am citit se
numără și o seamă de autori originari din MD - „Șaptepuduri” de Aurelia Zavtoni, „Guguță și prietenii
săi” de Spiridon Vangheli, „Balada celor cinci motănași” de Ion Druță, „Toporul cu coadă de păun” de
Grigore Vieru. A avut loc și o întâlnire a clubului în care s-a citit „Miorița”. Animatorii clubului adesea
traduc în limba română cărți pe care le consideră interesante și importante dar care nu au fost încă traduse
în română, în așa fel, au fost citite - „Lotta pleacă de acasă” de Astrind Lindgren sau „Viața secretă a
piticilor cu jobenuriuriașe” de Woiciech Widłak, dar și invers, traducem și din românește în engleză
(Carțile cu Apolodor, de Gellu Naum.)

47
Mihai Tarța e inițiatorul clubului - Fotbal public - care organizează săptămânal meciuri la care participă
atât fotbaliști amatori imigranți cât și localnici. Deși Mihai Tarța a revenit în Țară, clubul de fotbal își
continuă viața, iar meciurile se desfășoară săptămânal.
Participanții MdV
Autorii MdV sunt stabiliți în mai multe țări ale UE - Germania, Franța, GB, Grecia, Italia sau Rusia.
Oferim paginile noaste și unor publiciști/ cercetători stabiliți în MD sau RO.
La cele trei lansări din Varșovia și una în Cracovia ale revistei au fost prezenți de fiecare dată în jur de o
sută de persoane. La o lansare în orașul Wroclaw au fost circa 15 persoane. La clubul de carte și la fotbal
se prezintă câte 10-15 persoane. Revista are circa 550 de abonați în rețelele sociale, dar aceștia nu sunt
neapărat vorbitori de română stabiliți în Polonia. În mod normal textele sunt accesate de către 2-300 de
persoane. Dacă subiectele textelor sunt legate de persoane mai mult sau mui puțin faimoase, accesările se
ridică la câteva mii (maxim 4500 de accesări unice). Cetățenii MD care vin la întâlnirile noastre sunt de
obicei vorbitori de limbă română.
Rețele sociale
În spațiul online, migranți cu cetățenie MD în PL, se întrețin prin prizma a două grupuri pe Facebook -
„Români în Polonia”, care are circa 1200 de membri și „Comunitatea cetățenilor Republicii Moldova în
Polonia”, care are circa 120 de membri. Membrii ambelor grupuri sunt atât cetățeni MD, cât și cetățeni
RO și aceștia nu mai stau neapărat în PL.
Cetățeni MD activi în Polonia
La secția de votare deschisă la Ambasada Moldovei în Polonia, în cadrul recentelor alegeri prezidențiale
din 2016, s-au prezentat să voteze puțin peste 300 de persoane. Câteva zeci de persoane nu au putut vota,
deoarece nu au venit cu pașaportul internațional.
Cetățeni ai Republicii Moldova stabiliți în Polonia
Conform datelor publicate pe pagina Ministerului Polon al Familiei, Muncii și Politicilor Sociale numărul
cetățenilor străini care cer permis de muncă în Polonia este în continuă crește, iar cetățenii MD ocupă
locul trei în topul străinilor care vin să muncească în PL (după Ucraina și Belarus). Aproximativ o treime
dintre petiționari sunt femei. Majoritatea sunt înregistrați ca angajați ai companiilor poloneze. În ultimii
doi ani a crescut numărul cererilor parvenite de la angajatori străini cu birouri în PL (aproximativ 15% din
cereri) precum și numărul persoanelor implicate în activități de export/import fără sediu prealabil în PL
(1% din cereri)

Tabel 1. Cereri de permis de muncă depuse de cetățeni Moldoveni în Polonia (2011-2016).

An 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Nr. cereri depuse 1063 636 726 1108 1586 2861

Cetățenii MD beneficiază de posibilitatea de a munci pe termen scurt, fără necesitatea unui permis de
muncă, ci doar în baza unei înștiințări din parte companiei depuse la Departamentul muncii. În așa fel, pe
lângă cifrele de mai sus, se mai vorbește despre circa 20,650 de persoane care au muncit în Polonia pentru
perioade mai scurte de jumătate de an, în 2016. Aceste date s-ar putea să nu reprezinte exact numărul
cetățenilor MD rezidenți în PL. Mulți dintre aceștia ar putea călători în alte state UE, odată ce își anunță
oficial dorința de a munci în Polonia.
Conform numărului de cereri pentru permis de muncă depuse în 2015, cei mai mulți cetățeni ai MD, din
câte se pare, locuiesc în voievodatul Mazowieckie, în care se află Varșovia (755), în Wielkopolskie -
Poznan (293), Malopolskie, Cracovia (212), Lubelskie, Lublin (33); Pomorskie - Gdansk, Slupsk (29).
Comunitate
Membrii colectivului MdV, sunt cu desăvârșire o comunitate, dar și ei se întâlnesc destul de rar, în mare
parte în cadrul evenimentelor pe care le organizează pentru public. Funcționăm destul de rizomatic.
Comunicăm prin rețelele sociale, odăi de taifas, conferințe online organizate prin prizma unor platforme
ca Skype sau Facebook. Vă îndemnăm să vizitați pagina noastră web -
mamaligadevarsovia.wordpress.com sau pagina de facebook - https://www.facebook.com/mdevarsovia,
#4 al almanahului „Mămăliga de Varșovia”

48
ANTOCI Arina
GLOBALIZAREA ÎNTRE ODĂ ȘI RESPINGERE

Globalizarea culturii europene este un proces care s-a petrecut în timpuri istorice și a avut drept promotori
persoane fizice, iar uneori impunerea unui anumit mod de viață.
Occidentul s-a remarcat prin superioritatea ideilor, valorilor și a religiei sale, dar el anume prin tehnologie
a cucerit lumea. În timp ce avea loc extinderea europeană, unele civilizații, precum cele andine și
mezoamericane au fost eliminate, civilizațiile islamică, indiană și africană au fost subordonate, iar cea
chineză a fost supusă unei puternice influențe culturale occidentale, doar civilizațiile japoneză, etiopiană
și rusă au fost subordonate unor autorități imperiale extrem de centralizate, totuși au fost capabile să
reziste și să mențină o independență relativă. Dacă vorbim despre consecințele asupra sistemului
economic mondial, atunci globalizarea include câteva aspecte, precum: creșterea capitalului și a
mobilității lui, creșterea corporațiilor și multiplicarea lor, apariția unei noi diviziuni internaționale a
muncii în servicii și industrie, administrație în centrele mondiale, ulterior extinderea piețelor și a
investițiilor străine, apariția unor afaceri transnaționale și extinderea transnațională a piețelor de consum.
Prezența unei pieți de desfacere asigură prosperitatea producătorilor și continuarea activității. În prezent
sunt dezvoltate transporturile și telecomunicațiile și nu contează distanța dintre locurile de producție și
sediile centrale ale acestora, astfel pot fi ușor evitate rupturile ce apar în lanțurile de producție, iar
asocierea firmelor producătoare de bunuri cu firmele furnizoare de servicii înalt specializate constituie un
element de viabilitate a celor producătoare. Pe lângă procesul de producere mai este promovată și
susținută cercetarea în domeniu, automatizarea proceselor de producție, de fapt sediile marilor firme se
concentrează în cele mai principale locuri la nivel planetar, de unde ele supraveghează toată piața
mondială și ușor anticipează eventualele evoluții pe perioade lungi, medii sau scurte.
Cele mai accentuate consecințe ale acestui proces sunt: transnaționalizarea tehnologiei, centralizarea
structurii financiare, creșterea importanței unor oligopoli, apariția unor organizații supranaționale ce au
diminuat rolul statelor, altele ar mai fi: globalizarea solidarității sindicale, aceasta rezultă din globalizarea
inegalităților sociale. Provocarea cu care se confruntă toate soietățile, în această epocă a globalizării,
integrării și tehnologiei este de a crea sisteme de guvernare eficiente, care ar promova și susține
dezvoltarea umană.
Globalizarea ne afectează pe toţi în mod direct. În acest context, importantă şi utilă ar fi o evaluare
chibzuită a oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune globalizarea, distanţându-ne de tendinţele
actuale de demonizare sau, dimpotrivă, de preamărire a consecinţelor acestui fenomen. Obiectiv vorbind,
globalizarea nu poate fi făcută vinovată pentru toate relele cu care se confruntă astăzi omenirea, oricâtă
nevoie am avea de un ţap ispăşitor. Există în mod clar şi anumite efecte benefice care au survenit şi
datorită expansiunii acestui fenomen. Dacă a reuşit ceva, globalizarea a obligat ţările să-şi îmbunătăţească
eficienţa sau, cel puţin, să reducă rolul guvernării în economie. Însă, a dus în acelaşi timp la creşterea
interdependenţelor şi a crescut pericolul de propagare a problemelor interne ale anumitor ţări, zone.
Globalizarea oferă un grad de libertate individuală pe care statul nu îl poate asigura. Concurenţa liberă la
scară globală a eliberat talente antreprenoriale şi creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice. Cu
certitudine, globalizarea limitează spaţiul de acţiune al politicilor şi al economiilor naţionale, însă oferă
avantajul unei soluţionări mai rapide a acelor probleme care nu pot, prin însăşi natura şi complexitatea
lor, să fie soluţionate decât la nivel global: repartizarea resurselor, accesul la tehnologie şi informaţie,
probleme ecologice, combaterea extremismelor contemporane de orice natură. Acuzată şi de tendinţa de
omogenizare şi de standardizare a culturilor, globalizarea poate oferi şi în acest domeniu anumite
beneficii. În mod paradoxal, se manifestă un interes tot mai crescut pentru culturile pierdute, pentru
limbile ignorate, pentru tradiţii pe cale de dispariţie şi pentru recuperarea şi răspândirea acestora prin
mijloace neexistente înainte.
Impactul pe care îl poate avea globalizarea asupra ţărilor în curs de dezvoltare, în principal asupra
locuitorilor din R. Moldova, poate ajunge a fi unul devastator. Este foarte adevărat faptul că globalizarea
poate fi benefică prin efectele produse de suprimarea barierelor, de integrarea economiilor naţionale,
având potenţial de a îmbunătăţi situaţia economică a locuitorilor Terrei, însă pentru a face acest lucru
posibil este necesar un alt mod de gestionare a lucrurilor. În acelaşi timp, consecinţele negative, riscurile
presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat. În ultimii 20 de ani, globalizarea a avut pentru
Moldova şi consecinţe nefaste: sărăcie, scăderi demografice, migraţie. În primul rând trebuie luate în
seamă riscurile economice. Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare și dacă este
posibil ca în viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se
numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Multe dintre

49
problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei confruntări militare la
scară mondiala sunt, în ceea ce privește scopul, de importanță mondială. În ciuda creșterii accentuate a
interdependenței economice și culturale, sistemul mondial este caracterizat prin inegalități și divizat într-
un ”mosaic” de state, ale căror preocupări pot fi comune însă și divergente. Nu există o dovadă clară a
unui consens politic, în viitorul apropiat, care va depăși interesele conflictuale ale statelor. Un guvern
mondial poate apărea în cele din urmă însă aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. În
multe sensuri lumea devine mai unită, iar unele surse de conflicte între națiuni tind să dispară. Totuși,
diferențele mari între societățile puternic dezvoltate și cele sărace se pot constitui cu ușurintă în sursele
unor conflicte internaționale. Astfel, încă nu există nici o ”agentie” mondială care să poată controla
eficient aceste tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperității și păcii în lume.
Fenomenul globalizării este însoţit mai mult decât oricare altul de o „filosofie a învingătorilor” şi
păşim într-o lume în care există prea puţină milă pentru învinşi.

ARAPU Valentin
DIMENSIUNILE PRIGOANEI ARMENILOR ÎN ȚARA MOLDOVEI (SEC. XVI)

Comunitatea armenilor din Țara Moldovei este atestată documentar chiar la originile principatului,
armenii fiind prezenți în cele mai importante orașe: Cetatea Albă, Suceava, Siret, Iași, Botoșani Roman,
Galaţi, Vaslui, Hotin. Românii în general au fost toleranți față de armeni, care erau o „naționalitate
pacifică și industrioasă”(B. P. Hașdeu). Armenii „nu au avut niciodată atitudini provocatoare și au
manifestat întotdeauna recunoștință față de țara ospitalieră care ia primit” (Simion Tavitian).
În secolul XVI comunitatea armenilor din Țara Moldovei traversa o perioadă de înflorire, numărul fiind
atât de mare „încât unele orașe, Vaslui bunăoară, se păreau a fi curat armenești”, armenii stăteau în
fruntea tuturor tranzacțiilor comerciale în ambele țări române de dincolo de Carpați. Numele de armeni
ajunsese sinonim cu „prăvăliași” sau „negustori”, în popor circula proverbul „Armeanul plătește gloaba”.
Călătorii străini se mirau de starea materială prosperă a comunității armene. Giulio Mancinelli, aflându-se
la Iași (1585-1586) „a mers la biserica armenilor, care, în toate acele ţări, sunt cu mult mai bogaţi şi mai
înlesniţi decât toţi ceilalţi, mulţumită negoţului pe care îl fac cu mirodenii …”, fiind invidiați în acest sens
de negustorii greci. Bogățiile armenilor stârneau invidie și un interes constant din partea haiducilor,
reflectat în folclor: Vom coborî noi la țară / Ș-om îmblăti la secară / Până-n mândra primăvară, / Și-om
ieși la codru iar, / La marginea șesului, / La capătul codrului, / În calea armeanului…
Pe parcursul secolului XVI armenii din Moldova au „îndurat și multă supărare, nu de la poporul român
însuși, dar poate de la câțiva dintre domnitorii lui”(Dimitrie Dan). Ștefan Rareș al VII-lea (1551-1552) la
16 august 1551, în ziua de duminică când armenii serbau Adormirea Maicii Domnului, dorind „să facă un
act de pravoslavie și să-și asigure un bun renume”, a poruncit ca toți supușii din țară „trebuie să se
întoarcă la credința ortodoxă”, astfel „cei eterodocși erau persecutați ca eretici”. Armenii, fiind percepuți
ca eretici, urmau a fi convertiți la ortodoxie. Pe unii armeni ia botezat de buna voie, „cu giuruințe și cu
daruri”, pe alții cu sila „i-a botezat”. Refuzul armenilor l-a determinat pe Ștefan Rareș să poruncească
dărâmarea sau închiderea bisericilor armenești din principalele orașe ale țării. „Vodă porunci să se aducă
tunurile și să se dărâme bisericile armenești” (Minas Tocatți). Printre măsurile represive care au urmat se
enumeră: confiscarea sfintelor vase sau veșminte; arderea cărților bisericești; prinderea episcopului
armean cu reședință în Suceava, „împreună cu preoții”. Persecuțiile față de armeni s-au manifestat prin
execuții, mutilări, schingiuiri, printre bisericile devastate și parțial dărâmate se enumeră cele din Hotin,
Siret, Iași, Vaslui, Botoșani, și Roman, preoții de aici fiind întemnițați. În același timp Ștefan Rareș nu a
atentat la clopotele și icoanele din bisericile armene, toate fiind duse în alte biserici.
Explicațiile politicii represive față de armeni sunt multiple: „spiritului secolului de atunci, pus în mișcare
de reformă”; caracterul „crunt al lui Ștefan”; intenția lui Ștefan Rareș „să stoarcă bani de la armenii
bogați”(Dan Dimitrie); Ștefan Rareș tindea să șteargă „numele cel rău al fratelui său” Ilie al II-lea Rareș
care trecuse la mahomedanism (A.D. Xenopol); invocarea unui „păcat mai vechi, conform căruia armenii
ar fi agenți ai Imperiului Otoman” (Virgil Pâslariuc).
Ținem să evidențiem complexitatea factorilor care, au alimentat într-un fel, măsurile represive aplicate
față de armeni de către domnul Țării Moldovei Ștefan Rareș al VII-lea.
Dimensiunea politică. Era cunoscut faptul că armenii, prin reprezentații săi de vârf se implicau în
treburile politice, în special în perioadele de interregnum. Emergența în viața politică a principatului
atrăgea după sine și riscuri majore nu numai pentru armenii implicați direct, dar și pentru întreaga lor
comunitate: l-au susținut pe Despot Vodă la domnie, dar la revenirea lui Duca Vodă, au trecut de partea
serdarului Mihail Hâncu, opunându-se de a plăti birurile impuse. Armenii, participând activ la aceste

50
evenimente, drept consecință au fost persecutați, o parte dintre ei fiind nevoiți să se refugieze în
Transilvania. În 1595 armeanul David Serebcovici (Dawid Serebkowicz), în fața tribunalului din
Lemberg, i-a înaintat lui Aron Vodă „diferite chitanțe” (100.000 aspri; 668 zloți; 3.257 taleri și 8.000
taleri), accentuând că „armenii din Lwow au jucat un mare rol în urcarea și coborârea gospodarilor
moldavi pe tron și au ajutat mult bănește pe gospodarii care simțeau totdeauna multă nevoie de bani”.
Dimensiunea lingvistică. Coloniile armeneşti din Ţara Moldovei se bucurau de o viaţă diferită de „bazele
sociale” existente în principat. Multiplele privilegii de ordin politic, economic, social și cultural de care se
bucurau armenii în Țara Moldovei „îi făceau refractari la asimilare”. În întregul spațiu românesc armenii
„au continuat să prezerveze limba (scrisă într-un alfabet propriu și unic) și cultura, constituindu-se
oarecum într-o comunitate închisă până la începutul secolului XIX”( E. Antonian, M.-S. Cazazian). În
Polonia armenii întrebuinţau limba tătărască. Armenii din Moldova de Jos, venise din Constantinopol şi
întrebuinţau limba turcească, iar armenii din Țara de Sus veniseră direct din patria lor şi întrebuinţau
limba armeană. Graiurile străine în care comunicau armenii veniți în țară – tătărăsc, turc, armenesc -
alimentau fobiile existente în cadrul anumitor comunități pământene, a unor grupuri de interese politice.
Dimensiunea vestimentară. În societatea de atunci ieșea în evidență vestimentația orientală a armenilor,
astfel atacurile contra portului oriental au constituit o parte componentă a persecutării armenilor. Minas
Tocatți relevă că femeile armence au fost scoase cu sila din case, duse la Divan și botezate, pe urmă le-au
scos „legătura din cap”, fiind dezbrăcate „până la cămașă” și îmbrăcate „ca Vlahii”. La fel s-a procedat cu
călugării și preoții armeni care au fost îmbrăcați ca mirenii.
Dimensiunea imagologică. Comunitatea armenilor și-a format la nivelul imaginarului imaginea de sine și
identitatea proprie. Edificarea imaginii proprii era realizată în dialog, dar și în contradicție cu ceilalți.
Fiecare comunitate etnică în parte își alimenta „identitatea cu elemente valorizate pozitiv”, iar „aspectele
negative ale acelorași valori erau atribuite celorlalți”. Imaginea iniţială a armenilor reprezenta de fapt
imaginea Străinului. Paradigma percepţiei Străinului se manifestă prin renunţarea la componenta etnică a
străinului, dar, totodată delimitarea dintre „al Nostru” şi „Străin” este realizată după criteriul religios –
creştini ortodocși vizavi de ne-ortodocși. În acest sens sunt relevante judecățile privitoare „la celălalt” sau
„străin”, provocând diverse reflexe: „de preferință sau de respingere, mânii, fobii sau filii”. Apariția
mâniilor și fobiilor era explicată „prin viața posomorâtă și ascunsă a acestui popor”(B.P. Hașdeu).
Reprezentările colective asupra „celuilalt” devin clișee „și sunt chiar mai tenace și mai persistente decât
cunoașterea realității”. Stereotipurile create față de străini sunt legate de „tradiții și de propria poziție în
societate”. Imaginea Străinului sau a Celuilalt, în cazul armenilor, purtători ai unei culturi proprii,
marcate de deprinderi și tradiții, de o mentalitate diferită de cea a băștinașilor, de fenomene
socioeconomice străine, aduse din „ţinuturi îndepărtate”, nu poate fi pe deplin pozitivă, la fel nici pe
deplin negativă, imaginea Străinului are o conotaţie ambivalentă(O.A. Dovgopolova).
Dimensiunea conspiraționistă. O parte componentă a prigoanei armenilor era arderea cărților bisericești,
măsuri similare fiind aplicate în mai multe țări europene pe fundalul persecuțiilor de ordin religios. Primii
armeni, refugiaţi din Ani, erau reprezentanţi ai elitelor, aducând cu ei în Țara Moldovei „tot ce poporul
armean avea mai select fie ca moravuri, fie ca obiceiuri şi datini” şi „formând un nucleu ales”( H. Dj.
Siruni). Armenii săraci și țăranii „au rămas lipiți de glebă” pe când cei „cu dare de mână au plecat din țara
lor pentru ași salva viața, credința strămoșească și averea”. Mesrob Maștoț a inventat alfabetul pentru a
traduce Biblia în limba armeană. În anul 1512, cu stăruințele lui Hakob Meghapart, la Veneția a fost
tipărită prima carte în limba armeană. Armenii, la fel ca și evreii, erau percepuți ca purtători ai unor
informații și cunoștințe ascunse, oculte, tăinuite în cărțile lor, fapt care în mare parte explică atacurile și
distrugerile premeditate ale cărților, păstrate în bisericile armenești din principat.
Dimensiunea confesională. În anul 301 regele Tiridates al III-lea s-a convertit la creștinism, fiind botezat
de către Grigore Luminătorul, astfel Armenia a devenit prima țară în care creștinismul a fost proclamat
„ca religie de Stat”.(H. Zohrabian). Identitatea confesională a armenilor era trăită „prin asumarea
comuniunii cu primul popor care a fost creştinat și în mod oficial”(I. Veress). Totodată grecii i-au taxat pe
armeni „de eretici și au umplut cărțile lor de calomnii”, multe dintre care au pătruns în țările române,
inclusiv „că armenii nu sunt creștini, că botezul lor nu e nici drept nici curat, că ei sunt păgâni” (V.
Mestugean).

51
BANCOVA Emilia / БАНКОВА Эмилия
«ЛЕХУСА» В СИСТЕМЕ РОДИЛЬНОЙ ОБРЯДНОСТИ БОЛГАР МОЛДОВЫ

Одной из самых консервативных форм народной культуры у болгар Молдовы, как впрочем, и у
других народов и этносов, населяющих весь балканский ареал, являются обычаи и обряды,
связанные с рождением ребенка. В этом цикле обрядов и традиций достаточно полно
сохраняются архаические представления болгар о мире, в котором человек был частью
окружающей природы и космоса, испытывал их влияние на свою судьбу и здоровье и пытался
разными средствами воздействовать на эти внешние таинственные и не всегда доброжелательные
силы, чтобы оградить себя и своих близких от их вредоносного влияния. В то же время эти
обычаи и обряды осуществляют переход женщины и новорожденного из одного социального
состояния в другое. Особенно богаты обрядами первые 40дней после родов, т.к они считались
опасными для здоровья матери и младенца – в это время они были наиболее беззащитными перед
лицом различных непонятных, темных сил.
В течение 40 дней после родов женщина называлась «лахуса», «лахуца» Кортен,
Твардица),«леуса», «лиуса» (Тараклия, Валя-Пержей), что в переводе с греческого означает
«лежащая в постели».
Роженица в этот период считается «нечистой», поэтому она соблюдает ряд запретов: ест из
отдельной посуды и отдельно от всех, не замешивает хлеб, не ходит на колодец за водой, не
готовит для всех еду, не ходит босиком, не входит к животным и др. Одевается она в темную и
старенькую одежду, если выходит на улицу, то только до захода солнца и т.д. Из дома, где есть
новорожденный, не выносится огонь, соль и железо. В своей книге «Болгарские колонии в
России» известный этнограф Н.С. Державин пишет:«После родов в течение 40 дней родильница
(лехуса) ходит обязательно в чулках, на голове носит красную нитку с чесноком и золотой
монеткой (алтънче), она не имеет права бывать где-либо в гостях, и только на сороковой день,
после молитвы, она отправляется с бабкой и свекровью к своей родной матери, где ей устраивают
угощение.»
С болезнетворными силами связана вера в существование «лихусниц», «леуси», «нави»,
«навяци» - злых существ, цель которых причинить вред, вызвать болезнь и даже смерть роженицы
и новорожденного в первые 40 дней после его рождения, т.е. в то время, когда мать и дитя
наиболее уязвимы.«Леуси» представлялись нашим болгарам как зловредные демоны-женщины
в белых одеждах, это духи рожениц, умерших в сорокадневный период после родов и поэтому
оставшихся беззащитными. Считали, что они находятся между миром живых и миром мертвых и,
не имея возможности окончательно уйти из этого мира, вредят живым «лехусам» и их
новорожденным детям. Для защиты от них в продолжение сорока дней в комнате с матерью и
новорожденным находилась или бабка-повитуха, или свекровь, т.е их не оставляли одних. Возле
них круглосуточно горит огонь в очаге или свеча, около них ставят апотропейные предметы,
такие как железо, чеснок, соль, веник, нитка синих бус и др. Красной ниткой повязывают ручку
ребенку, прикрепляют к платочку и шапочке новорожденного разные обереги.
«Нави» - это зловредные демоничные существа, которые являлись душами некрещеных
младенцев. Они появляются в образе маленьких птиц, кружащих ночами над печной трубой
дома, где есть новорожденный до 40 дней. Им приписывают бессонницу и плач детей,
лихорадку, слабость и головокружение, потерю молока у матери. «Нави» могут довести
роженицу до потери сознания, про такую женщину говорят - «навясала», т.е подверглась
влиянию этих зловредных существ. Сорокадневный период заканчивался обрядом омовения
роженицы с добавлением «святой» воды, после чего она отправлялась вместе со свекровью или
повитухой в церковь «да си чете» - для очищения по каноническому обряду. У румын. Период
40 дней после рождения ребенка в народе назывался - кендэлие. По отношению к женщине
употребляли термин - лехузэ. Согласно верованиям, в этот период женщина и ребенок должны
быть тщательно оберегаемы от всего дурного. В качестве апотропеев использовали
металлические предметы.
Обычаи и обряды, связанные с рождение ребенка, относятся к одним из самых архаических и
устойчивых форм народной культуры у болгар Молдовы. Отметим, что многие обряды этого
цикла здесь, в диаспоре, сохранились в более полном виде, чем в метрополии и в большинстве
случаев исполняются неукоснительно, особенно в селах.

52
BUIMESTRU Carolina
FENOMENUL MULTICULTURALISMULUI ABORDAT ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

În lumina evenimentelor istorice a ultimilor secole se poate observa că are loc un proces ireversibil al
globalizării. La prima vedere globalizarea apare doar ca o schimbare economică un triumf al tehnologiilor
şi invențiilor, însă aici survine şi modificarea procesului de dezvoltare a societăților rămase în urmă sau
chiar înapoiate, ștergerea hotarelor culturale prin accesul şi dialogul indivizilor din diferite colțuri ale
lumii direct şi fără limite. Lumea încetează să fie unilateral dominată de anumite culturi precum cea
americană sau europeană şi de ce nu, cea sovietică. Are loc un dialog, iar în unele cazuri o schimbare de
roluri în domeniul culturii. După unii cercetători,globalizarea e o amplă simplificare de hărți şi
paradigme, iar după alții presupune libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a creierelor iar tot
acest proces este creatorul fenomenului de multiculturalism şi a dialogului cultural în cheia care o
cunoaștem astăzi.
Andrei Marga atrage atenția asupra faptului că o parte din umanitate a intrat într-o societate globală,
iar alta e pe cale de globalizare şi fondează acest proces în argumente precum: internaționalizarea
standardelor de performantă în cercetarea științifică, standarde devenite unice pentru comunitatea
științifică mondială; științele, îndeosebi cele experimentale şi cele formalizabile, reprezintă de mult
timp întreprinderea comună a unor cercetători aflați la distanță mare, legați prin interogații similare,
instrucție apropiată, metode de abordare împărtăşite, posibilităţi de publicare accesibile în funcţie de
performanţe, criterii de profesionalism generalizate ,,Internaţionalizarea, înţeleasă ca dependenţă a
rezultatelor cercetării şi validării lor de travaliul unor oameni aparţinând mai multor naţiuni, a atins
plafonul şi s-a transformat în globalizare”.
Dacă e să analizăm societatea ca un organism ce se dezvoltă atât tehnologic, economic cât şi
ideologico-cultural atunci societatea europeană din care facem parte şi noi, după autorul V.S. Stepin
are la bază raţionalismul care presupune cunoaşterea fără implicarea umană şi descrierea faptelor aşa
cum sunt, exact. Încă, din antichitatea avem aşa gânditori care vin să cunoască lumea prin calcule
matematice, iar ceea ce nu poate fi calculat matematic era evitat ceva ieşit din limitele
raţionalismului. Acest raţionalism în evul mediu a luat o nouă amploare căpătând dimensiunea sacrală
a creştinismului. Dar o adevărată redimensionare a raţionalismului are loc în societatea actuală mai
numită tehnogenă (техногенной) unde începe cu amploare să se infiltreze cultura Orientală în ce
Occidentală care denaturează raţionalismul.
Ştergerea imaginii clasice despre raţionalism a dus la apariţia a numeroase fenomene ale sec. XXI
printre care şi multiculturalismul, care, la rândul său, reprezintă apariţia şi creşterea rapidă în lumea
Occidentală a enclave de culturi străine. Dacă anterior ele în timp se asimilau, acceptau valorile
culturale ale ţării gazdă, astăzi situaţia e alta. În Anglia, Germania, Franţa şi alte ţări,alături de cultura
vestică convieţuiesc comunităţi stabile, ai căror exponenţi au altă viziune asupra lumii, imaginaţie
despre morală şi etichetă complet diferită. Şi în corespundere cu legea toleranţei ele trebuie
respectate. Păstrându-şi intact modul de gândire, aceste comunităţi se implica foarte activ în
economia, tehnica şi ştiinţa ţări gazdă, aducând cu sine cultura gândirii care contravine acerb
raţionalismului european. Şi datorită acestui fenomen societatea a devenit multipolară, cu mai multe
ordini culturale.
Din punct de vedere politic „multiculturalismul” vine în tandem cu noţiunea de toleranţă care, la
rândul său, a trezit un val de emancipare a culturilor minoritare, uneori acestea creând numeroase
conflicte culturale în defavoarea culturilor majoritare şi, în acelaşi timp, chiar a statului. Acest mesaj
de emancipare este primit cu răceală de către exponenţii culturilor gazdă cu tradiţii de secole. Şi sunt
îndreptăţiţi s-o facă, luând în consideraţie pericolul prezentat de către infiltrarea unor culturi evident
mai înapoiate însă foarte uşor câştigătoare în teritoriu faţă de culturile gazdă din cauza noutăţii, pe
fondalul dezamăgirii şi disperării de tradiţii care nu mai satisfac necesităţile populaţiei.
Sigur, acest curent de emancipare în contextul globalizării a dus la acest sincretism cultural exces iv,
dar nu a condus şi la unificare prin asocierea comunului, ci, cât de straniu nu pare, anume la
accentuarea diferenţierii valorilor orientale şi occidentale. Ceea nu se poate de omis este devierea
dintre viaţa privată şi alte dimensiuni personale ale individului în dimensiuni publice. Autorul
Demeter M. Attila susţine în publicaţia sa, că una din consecinţele multiculturalismului ar fi anume
această redimensionare enunţată mai sus, iar „politica recunoaşterii” citez „are loc nu între convingeri,
ci între identităţi” ceea ce presupune ca lupta vine între lucruri ce nu mai pot fi modificate, ele doar
există în comparaţie cu primele. Iar contestaţia identităţii este punerea la îndoială a existenţei
purtătorilor, ceea ce poate fi înţeles caun atac la umanitatea sa. Iar această eliberare prin

53
transformarea în public impune statul la crearea legilor şisancţiunilor pentru reglementare,fiind tot în
detrimentul libertăţii.
Limbajul globalizării este dictat în mare măsură de către migraţia capitalului până nu demult, când
accentele s-au transferat pe cultură şi identitate. Anume acest transfer de accente a stres neutralitatea
noţiunilor de multiculturalism şi dialog cultural punându-le pe prim plan în discursul internaţional
ştiinţific. În acest context sunt discutate noţiunea de cosmopolitism prin care se subînţelege cetăţenia
universală, teoria lui Habermas despre post naționalităţi şi teoria lui Fucuiama despre
universalizarea liberalismului. Cu toate acestea, paradoxal, dar se intensifică discursul iden titar.
Paradoxul enunţat mai sus este pe îndelete prezentat de Bo Strot în articolul său Multiculturalismul şi
societatea. Autorul subliniază redimensionarea sensului noţiunii de hotar care anterior se delimitau de
către popoarele istorice, conduse de aspectele socialului acum însă se delimitează prin categorii etnice,
întărite de religii. În acest context are loc o intoxicare a societăţii cu probleme de nemulţumire
identitară şi acutizarea problemelor teritoriale existente anterior.
Analizând cele spuse mai sus, observăm că lumea se confruntă cu un despotism social acut, sau, după
cum enunţa Victor Şcerbin, doctor în ştiinţe sociale din Ucraina, lumea actuală se confruntă cu
„cotitură culturală”, susţinând apoi că lumea actuală socială poate fi înţeleasă doar prin cercetarea mai
intensivă a culturii. Iar dialogul cultural poate să se desfăşoare doar în urma înţelegerii specificului
comunităţii. Analizând cele spuse de acest autor, înţelegi ca lumea chiar şi cu aceste schimbări majore
nu poate înlătura în totalmente ceea ce a construit atâta timp, precum istoria, tradiţiile, obiceiurile şi
religiile. Comunităţile divin tot mai dependente una de alta, şi simt necesitatea tot mai majoră să se
sincronizeze în toate domeniile sociale ceea ce negreşit duce la dialog şi interferenţe. Da, anume acest
specific dăruieşte complexitate dialogului cultural, uneori facilitând procesul, alteori creând bariere
incontestabile. O soluţie a problemelor enunţate mai sus sigur se ascunde în istorie şi în analiza
problemelor sociale, anume împăcarea cu trecutul, reconstituirea trecutului istoric şi instaurarea
dreptăţii sociale prin dialog şi conciliere ar putea dărui lumii o nouă şansă în era globalizării.
În concluzie vin să subliniez că globalizare a dat naştere multiculturalismului care îl cunoaştem în
prezent. Însă, în fiecare regiune a lumii în dependenţă de istoria fiecării ţări se manifestă diferit, având
particularităţile sale specifice, ca de exemplu în spaţiul sovietic este cauza conflictelor în societatea a
fost tensiuni între grupuri etnice uneori chiar soldându-se cu conflicte armate, un alt exemplu este
confruntarea civilizației islamice cu cea europeana unde lucrurile sunt de o altă natură. Cu toate acestea
există și modele fericite de dezvoltare a societății multiculturale precum cel canadian unde statul a
conștientizat multiculturalismul şi l-a acceptat la nivel oficial, devenind un avantaj şi chiar cheia spre o
stabilitate a societății, sigur acest lucru fiind posibil doar datorită acelor programe de stat ce au ca
metoda de încadrare în societate a imigranților, și integrarea socială a tuturor cu ajutorul dialogului
cultural.

BUNDUC Petru
MIGRAȚIA INTERNAȚIONALĂ A POPULAȚIEI DIN JUDEȚUL BOTOȘANI (ROMÂNIA) ÎN
REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI AL IRLANDEI DE NORD

Oficialitățile din Regatul Unit al Marii Britaniiși al Irlandei de Nordprezintă pentru anul 2013 un număr
de 150000 de români înregistrați legal, iar în Irlanda numărul lor ajunge la 30000 de persoane care
lucrează cu contract de muncă (cifră îndoielnică pentru noi). Aceasta a fost o destinație definitivă până la
nivelul anului 2003, după acest an fluxurile s-au evidențiat mai concret, devenind treptat temporare, de tip
circulatoriu, evidențiindu-se anii 2004, 2007, 2008 (fig. 1). Astăzi, această țară asimilează emigranți
botoșăneni din numeroase state care încă resimtefectele crizei mondiale din 2007, diferite probleme
socio-economice (Italia, Spania, Grecia).

54
 Sursa datelor: anchetă de teren (2011-2014)

Fig. 1. Regatul Unit al Marii Britaniiși al Irlandei de Nord- dinamica emigranților botoșăneni

Regatul Unit al Marii Britaniiocupă o pondere de preferință de 2,2% înanaliza noastră (chestionar aplicat
în perioada 2011-2014), ocupând locul patru ca destinație după Italia cu 60%, Spania 18%, Grecia 3,8%;
printre principalele comunități emigrate se remarcă cele din municipiul Botoşani, orașul Bucecea și
comunele Corni, Mihai Eminescu, Dersca.
În mod asemănător ca și în cazul celorlalte state studiate, polul principal de atracție îl reprezintă capitala.
Londra deține 59% din orientarea emigranților județului Botoșani (fig. 2), cu o predominanță a
persoanelor din proximitatea municipiilor Botoșani, Dorohoi, unde bărbații lucrează cu preponderență în
construcții și restaurante. Domeniul agricol se bazează în general pe culesul și îngrijirea plantelor
legumicole din sere, acestea fiind poziționate la zonele periferice sau în mediul rural; iar femeile se ocupă
de serviciul menajului sau mai actual în cel sanitar.
O chestiune mai recent apărută este ridicarea la 1 ianuarie 2014 în Regatul Unit al Marii Britaniia
restricțiilor pe piața muncii asupra românilor și bulgarilor, aspect care nu a avut un efect direct de atracție
asupra emigranților noștri. Chiar dacă o parte din mass-media și din oficialitățile britanice se așteptau la
un curent puternic de români la începutul anului 2014, prognozele le-au fost infirmate, numărul
imigranților fiind foarte redus comparativ cu așteptările pentru luna ianuarie(în anul 2013 se intensifică o
creștere de 42%, față de anul 2012 când existau 102.000 de imigranți români).

Sursa datelor: anchetă de teren (2011-2014)

Fig. 2. Regatul Unit al Marii Britaniiși al Irlandei de Nord– destinațiile principale a emigranților
botoșăneni

Celelalte destinații ale emigranților originari din județul Botoșani sunt net inferioare ca pondere: capitala
Irlandei de Nord, Belfast (13%) destinație destul de importantă pentru persoanele emigrate din municipiul
Botoșani care activează în domeniul industriei grele și cel al construcțiilor navale (doi ingineri botoșăneni
plecați din anul 1993 lucrează și astăzi la renumita companie navală Harland& Wolff). Metropola
Manchester deține 10% din cei chestionați, aparține elitelor botoșănene (studii superioare) care muncesc
în domeniul informaticii și a serviciilor (mai nou și sanitar), sunt emigranți preponderent din municipiul
Botoșani. Orașul Birmingham ocupă o pondere de 6%, activitățile importante ale botoșănenilor aparțin

55
domeniului serviciilor (educație, sănătate) și construcțiilor, aceștia provin majoritatea din mediul urban
(Botoșani, Dorohoi, Darabani). Restul fluxurilor spre orașele Dundee (6%), Glasgow (4%) Canterbury
(2%) sunt destinații foarte recente (după anul 2009) care aparțin emigranților din comunitățile de la
periferia municipiului Botoșani (comunele Mihai Eminescu, Curtești, Stăuceni, Răchiți).
Informații interesante ne sunt oferite de structura emigranților botoșăneni pe grupe de vârste și sexe, care
se prezintă sub un aspect deformat, cu o rată ridicată a părții masculine pentru vârstele medii ale
piramidei și o prezență a părții feminine mai pronunțată în partea superioară a piramidei. Baza piramidei
se evidențiază la grupa de vârstă 15 – 19 ani cu o predominanță a sexului masculin, elevi și absolvenți ale
cursurilor liceale care sunt aduși de părinți, în mod deosebit cei de 18 și 19 ani; generațiile de 20 – 24 și
25 – 29 de ani este cel mai evident dezvoltat, aparține persoanele active în domeniul construcțiilor și al
agriculturii. Următoarele grupe de vârstă 30 – 34 și 35 – 39 de ani, ocupă ponderi mai reduse comparativ
cu cele amintite deja, dar foarte importante deoarece aparțin aproape în totalitate „migrației creierelor”
persoane cu o anumită pregătire profesională (elitele) care dețin ocupații cu precădere în domeniul
serviciilor (sănătate, finanțe, educație). Se remarcă și grupa de vârstă între 45 - 49 de ani care este în
totalitate feminizată, personal activ în domeniul menajului și îngrijirii bătrânilor.
În concluzie, trebuie să remarcăm faptul că Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord este
singura țară dintre cele analizate, care captează fluxuri de emigranți aproape în totalitate din mediul
urban; imigranții botoșăneni dețin un anumit statut și o anumită pregătire educațională și profesională,
„migrația creierelor” realizându-se prin prisma surselor și materialelor financiare obținute.

BUNDUC Petru, BUNDUC Tatiana, ȘOITU Daniel

CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA STRUCTURII ETNICE A POPULAȚIEI
DIN REPUBLICA MOLDOVA (2004-2014)

Structura etnică a populației joacă un rol important în analiza oricărui studiu uman geografic. Republica
Moldova din punct de vedere etnic rămâne un stat multinațional (75,1% moldoveni), potrivit rezultatelor
preliminarii ale recensământului populației și al locuințelor din 2014 (fig.1). O caracteristică de ansamblu
pentru recensământul din anul 2014, privind minoritățile etnice, o reprezintă fluctuații destul de
semnificative față de ultimul recensământ din anul 2004.
Fluctuațiile structurii etnice față de recensământul din 2004, pot fi ilustrate în trei tablouri diferite:
a) grupuri etnice cu scăderi semnificative formate de ucraineni (4,63%) și ruși (5,29%)
b) grupuri etnice cu abateri pozitive, comunitatea etnică de români (5%);
c) grupuri etnice cu abaderi aproape nesemnnificative de doar 1%, reprezentată de găgăuzi și bulgari.
Interesant este faptul că starea grupului minoritar de romi/țigani prezintă o stagnare pe ansamblu, cu o
scădere aproape nesemnificativă de doar 0,02% față de anul 2004; situație paradoxală considerăm noi,
având în vedere faptul că ei promovează și provin dintr-o structură demografică tradiţională, caracterizată
de o natalitate ridicată (și chiar dacă luăm în calcul și ponderile destul de importante din cadrul migrației
internaționale, tot nu putem explica această cifră), de aceea considerăm că romii/țiganii au practicat din
nou acea „camuflare” statistică utilizată frecvent și în România.

Sursa datelor: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova

Figura. 1. Fluctuațiile structurilor etnice (2004-2014)

56
Dorim să precizăm faptul că pentru autori, recensământul populației și al locuințelor 2014 din Republica
Moldova, prezintă neclarități și unele rezultate destul de îndoielnice, mai ales în ceea ce privește evoluția
structurile socio-demografice (2014). Având în vedere faptul că, doar 50% din populația municipiului
Chișinău a fost recenzată este o chestiune destul de sensibilă și oferă multe semne de întrebare. Oare ce
grad de credibilitate să avem asupra modificărilor structurilor demografice, când vor fi prezentate oficial
pentru capitala Chișinău. Oare cum se prezintă situația la nivel teritorial, dacă starea socio-demografică
capitalei va fi prezentată fără a o jumătate din populație. Dorim să ne limităm doar la acest exemplu al
capitalei, fără să mai adăugăm și situația sutelor de mii de moldoveni care dețin cetățenia românească …..
În concluzie, datelor oficiale ale recensământului populației și al locuințelor din 2014, nu prezintă din
start o credibilitate foarte ridicată multor cercetători, procesul de recenzare fiind realizat cu foarte multe
stângăcii….să nu uităm titlul unui articol dintr-un ziar renumit din Republica Moldova intitulat „Pentru
organizarea recensământului au fost cheltuite 89 de milioane de lei moldoveneşti, echivalentul a 5
milioane 235 mii de euro.…….oare a meritat?”

CARA Nadejda / КАРА Надежда

ПРЕДМЕТНЫЙ МИР В ПЕСЕННОМ ФОЛЬКЛОРЕ БОЛГАР МОЛДОВЫ И УКРАИНЫ

Песенный фольклор болгар Молдовы и Украины отображает мир, в который человек погружен и с
которым он активно взаимодействует – мир природы, а также мир бытовой и социальный, в
различных его проявлениях.
Тексты песенного фольклора дают богатый материал для выявления и описания мира создателей и
носителей этого фольклора, через его этнокультурологические и лингвокультурологические
особенности. В своих предшествующих работах мы касались природного мира (растительный,
мир, животный мир) в исследуемом песенном фольклоре, а также отражения особенностей самого
человека и, наконец, его вхождения в социум на уровне семейно-родственных отношений.
Разнообразным оказывается и предметный мир, окружающий человека и участвующий в его
деятельности. Предметный мир связывает человека с другими людьми и природой. Через эти
связи он актуализирован в текстах песен и наделен особыми свойствами, чаще положительными
по отношению к человеку.
В отображаемом предметном мире выявляется граница между тем, что имеет отношение к жизни
женщины, и миром, связанным с жизнью мужчины.
Мир женщины – это мир дома и домашнего устройства, мир ее трудовой деятельности.
Мир дома – это домашние предметыразного назначения.
1) Предметы, создающие удобство и уют:
везба, везок (везба, бродерия, плетене, вышивка, вязанье), възглавница (подушка), дюшеци
(перины), завивка (покрывало), одър (постель), пелени (пелены), люлка (колыбель, качели), чевре
(бродирана по краища кърпа) (полотенце с вышивкой по краям), пешкир (обычное полотенце),
огледало (зеркало), черга (домотканая дорожка),
2) Предметы, используемые в домашнем хозяйстве:
грънци, гърне (глиняный кувшин), лъжици (ложки), лъжичник, чаша, чинии (тарелки), менци
(медные ведра), месал (домотканое полотенце), нощви (корыто для замеса хлеба), цедилка, тесто,
тиган (сковорода), торба, ченгел (двойна кука за окачване) (двойной крючок для подвешивания
предметов), метла.
Мир трудовой деятельности женщины передан через названия женских орудий труда,
которые связаны:
1) с ткачеством и шитьем: вретено, прежда, кросно, хурка (прялка), совалка (челнок),
игла;
2) с домашней работой: кобилица(коромысло), огрибка (желязна лопата за тесто),
решето, сито, бухалка, черясло (дебело желязо, с което се чука жито, сол и проч.).
3) для полевой работы упоминается только один инструмент: мотика.
Мир мужчины в предметном выражении гораздо скуднее женского. Думаем, это связано с
тем, что деятельность мужчины, наоборот, представлена в песнях в очень широком перечне видов
трудовой и профессиональной деятельности (высокая степень социализации, в отличие от
женщины).
Упоминается только несколько мужских орудий труда: бъчви (бочки), брадва (топор), лопата, лък
(лъкче), рало, синджир (цепь).

57
Мир мужчины представлен предметами, сопутствующими ему в момент веселья, отдыха.
Музыкальные инструменты: гайда, кавал(род свирели), кларнет, свирка(дудочка, свирель),
тамбура, цигулкаскрипка).
Предметы для удовольствия: алтън, армаган (подарък, изпратен отдалеч), бъклица(баклажка),
лула(курительная трубка).
Из перечисленных предметов выделяется группа частотных из относящихся как к женской
деятельности, так и мужской: възглавница (9), чаша (14), хурка (14), сито (11), кавал (38),
свирка (11), алтън (23), (подарък, изпратен отдалеч) (11), бъклица (6).
Контекстуальный анализ показывает, что каждый из предметов имеет не только в прямое
значение. Особенно ярко это проявляется в отношении часто упоминаемых предметов.
Например, възглавница (подушка) – предмет с особой символикой. Это символ уважения
(невестки к свекрови или к матери возлюбленного, которую она сажает на подушку),
символизирует и особую заботу о страдающем душевно человеке (его кладут на шелковые
подушки); подушка может быть символом болезни или даже смерти (подушка из песка или
камней).
Чаша в разных контекстах также имеет разную символическую нагруженность.Чаще всего это
чаша с вином. Это может быть чаша для уважаемого гостя, может быть чаша, которой мать
утешает сына, содержимое серебряной чаши всегда добрый напиток. Чаша может быть и мерой
зла, может быть средством убить врага (чаша вина для турка).
Анализ семантики и контекстуальных особенностей значения показывает, что предметы,
окружающие человека в его повседневной жизни,в песнях получают дополнительное
символическое значение. Каждый предмет является участником событий жизни человека,
выстраиваемых отношений с другими– любовных, дружеских, враждебных. Присутствие
определенного предметапомогает проявлению качеств персонажа песни, осуществляет его связи с
миром. Предмет в песнях получает постоянную символическую нагруженность.

CERVENCOV Nicolai / ЧЕРВЕНКОВ Николай

БЕССАРАБСКИЕ БОЛГАРЫ В БРАЗИЛИИ: СОСТОЯНИЕ ИЗУЧЕНИЯ

На очередном этапе заселения Бразилии в 1926 г. в эту страну переселились и бессарабские

болгары и гагаузы. Со школьных лет я знал об этом событии, так как некоторое время, в рамках
исторического кружка, мы собирали материал о переселенцах из нашего села. С тех пор у меня
сохранился интерес к судьбе этих наших соплеменников. По различным обстоятельствам в
последние годы я соприкасался с историей их судеб, занимался сбором литературы о них. А
недавно удалось осуществить поездку в Бразилию, где я продолжил эту работу. Здесь была
предпринята попытка обобщения и представления собранных материалов.
Первые упоминания о бессараских переселенцах появились в периодических изданиях Бессарабии
еще в ходе переселения. В этих публикациях обращалось внимание прежде всего на причины
переселения, сообщалось о тяжелых испытаниях на новом месте, о первых результатах устройства
переселенцев. В это же время появилось несколько материалов об этом и в болгарской периодике.
Интересно, что в одном из них называлось количества переселенцев-болгар из Бессарабии – 10
тысяч человек. Однако все это сообщалось без ссылки на источник информации, без каких-либо
сопровождающих разъяснений. До сегодняшнего дня другой цифры мы не находим, все
ссылаются на эту. Правда, исследователь Ж. Косиков, как и его брат Мигель Косиков, в личной
беседе утверждали, что это число значительно занижено, хотя Ж. Косиков ссылается на него в
своей книге. И в самой Бразилии до войны в ряде газет встречаются материалы о переселенцах. В
основном говорится о бунте болгар в 1926 году, из-за чего они были поселены в емиграционном
пансионате на острове Иля дос Порнос и где за несколько месяцев умерли 151 человек, из
которых 140 детей.
Важным источником для исследования истории переселения болгар Бессарабии в Бразилию
являются и письма переселенцев к их родственикам из Бессарабии (например, мне передали
коллекцию писем трех семейств). Такие имелись только до Второй мировой войны. Позже связи
возобновились только во время хрущевской оттепели и продолжались до конца 70-х годов. В
наших селах была традиция эти письма собирать. В них в те годы многого не скажешь, но многое
можно вывести и из сказанного. Но, к сожалению, таких писем осталось мало. По понятным
причинам в годы возобновления идеологического натиска большая часть из них была уничтожена
самими собственниками. На эти же годы выпадает и возобновление гостевых поездок

58
переселенцев из Бразилии в наши края. В местной печати имеются немногочисленные сообщения
о них, но больше материалов об этом можно узнать из воспоминаний.
В самой Бразилии у переселенцев и их потомков в эти годы начинает проявляться интерес к
своему минувшему. Как результат, появляются художестевенные проезведения, в которых
наследники переселенцев описывают жизнь своих соотечественников. Прежде всего, это
двухтомный роман Стефана Кынчева „Странная идея одного парня. История родной земли“
(1960–1969). К сожалению, не осуществилась идея его издания на болгарском языке.
В Молдове и в Украине к проблеме бессарабских болгар в Бразилии интерес возобновился после
получения этими государствами независимости. Все чаще в прессе в Одесской области и в
Молдове публикуются материалы, связанные с прибыванием здесь гостей из Бразилии. В
молдавской газете „Време“, например, появилась специальная рублика о бразильских
бессарабцах, включая материалы о болгарах и гагаузах. Подобное имеется и в одесской газете
„Болгарское обозрение“.
Одновременно тема переселения болгар в Бразилию становится объектом внимания научных
исследователей. В работе „Болгары Молдовы и Украины: прошлое и настоящее“ (И. Грек и Н.
Червенков, 1993) приводится впервые краткий обобщающий материал о болгарах в Бразилии, где
особенно уделяется внимание вопросу о причинах переселения. Молдавский исследователь
Светлана Сувейка в своей монографии дает глубокий анализ румынского миграционного
законодательства, что позволяет полнее понять сам ход переселения.
Важно, что к рассматриваемой теме активно подключились исследователи отдельных населенных
пунктов. Интересен сюжет в книге И. Грека об истории села Гюльмян (Яровое, Одесская область)
(Кишинев, 2006), где выявляются более 20 переселенческих семейств, всего 110 человек. Очень
активен краевед Степан Булгар, побывавший в Бразилии для сбора материала и опубликовавший
статьи на эту тему. Специальная глава „Переселение в Бразилии“ имеется в книге „Тараклии –
200 лет“ (Н. Червенков, И. Думиника, Кишинев, 2013). Сюжеты о переселенцах появляются и в
других краеведческих работах. К болгарскому варианту книги Ж. Косикова „Имиграцията в
Бразилия. Бесарабските българи и гагаузи“ Н. Червенков написал предисловие, а рецензию на
книгу опубликовал И. Думиника.
Начинает появляться литература о бессарабских переселенцах и в Болгарии. Матвей Вылев в
своем романе „Ферма в Сертон“ отражает времена, когда бессарабцы переселяются в Бразилию.
Много статей опубликовал болгарский дипломат Румен Стоянов. Этнограф Елена Водинчар
представила в своей статье воспоминания о переселенцах. Тема стала актуальной в национальных
медиа страны – публикации в газетах, передачи на телевидении и т.д.
Однако в последние годы самыми продуктивными исследователями темы являются бразильские
авторы, которые издают и монографические труды. Это, прежде всего, монографии упомянутого
Жоржа Косикова, который последовательно, в трех томах (один из которых переведен на
болгарский язык), освещает различные стороны истории бессарабских болгар и гагаузов в
Бразилии. В основном, они обобщают собранные им и другими исследователями жизнеописания.
К 90-летию переселения в Бразилию Ж. Косиков издал и работу о трагических событиях в
период устройства переселенцев в стране. Иследовательница Нейда Прески описывает историю
семьи Волковых, которая переселилась из села Чумлекиой (Ровное, Одесская область). Издан и
филологический труд – португальско-болгарский словарь, автором которого является Салви
Греков. Особенность этого словаря – написание болгарских слов латиницей. Он является
ценнейшим источником для изучения болгарского языка в Бразилии. Известная бразильская
исследовательница истории имиграции в Бразилию проф. Соня Мария Дефрейтос записала ряд
интервью с бессарабскими переселенцами. Эти записи хранятся в музее иммиграции в Сао Пауло.
Мне удалось познакомиться также и с некоторыми другими рукописями, которые раскрывают ряд
аспектов из жизни переселенцев и их наследников. По словам бразильских коллег, в последние
годы вышло много трудов о потомках болгар, которые внесли значительный вклад в развитие
культуры, науки, народного хозяйства в Бразилии.
Как видно, проблема бесарабских болгар в Бразилии только начинает становиться предметом
внимания исследователей. Поэтому в дальнейшем, с одной стороны, необходимо стимулировать
бразильских коллег к дальнейшему изучению темы, учитывая, что бразильские архивохранилища
содержат богатые и ценные источники. С другой – нам, молдавским, украинским и румынским
исследователям, предстоит изучить довоенную бессарабскую, одесскую и румынскую периодику,
извлечь богатые материалы по переселению из румынских и молдавских архивов, собрать

59
письменные и устные воспоминания. Тем самым можно с богатым багажом подойти к 100-летию
(2017 г.) переселения бессарабских болгар в Бразилию.

CIOBANU Rodica, ROȘCA Mariana

MODELUL COMUNITĂȚILOR DE MIGRANȚII ÎN EDUCAREA
ACTIVISMULUI SOCIAL AL CETĂȚENILOR

Societatea din care facem parte este una distinctă datorită unor schimbări, transformări majore atât la
nivel național, regional, precum și global. În condițiile în care, pe de o parte schimbarea sistemului social,
tranzițiile, crizele sociale, politice, economice, conflictele etc. pun problema supraviețuirii umane și a
legitimității sistemelor democratice contemporane, iar pe de altă parte influențele globalizării și
tehnologiilor impun redefinirea relațiilor tradiționale dintre om și mediul lui social, a apartenenței social-
statale a individului datorită intensificării mobilității umane, considerăm necesară revenirea asupra
problematicii statutului omului cetățean, a implicării acestuia în viața publică. Și aceasta fiindcă în
concepţia contemporană a edificării statului de drept, se consideră că omul, este valoarea supremă și
ocupă locul central în stat. În această direcție politologul american R. Ketcham consideră că principalul
indicator al maturității oricărei democraţii, este nivelul de dezvoltare a dialogului social şi de manifestarea
participării cetăţeneşti. Încă Aristotel, care tratează relația dintre cetățean și stat afirmă în Politica că
„caracteristica adevăratului cetățean este, căel ia parte la puterile publice”, și că devine astfel atât suveran
al puterii politice cât și deținătorul accesului la cea mai înaltă decizie a acesteia. (Aristotel. Politica.
Editura Antet, Bucuresti, 1999.).Spre deosebire de antichitate, în prezent, una dintre principalele
probleme ale democraţiilor este înstrăinarea cetăţenilor de procesele politice, de procesul conducerii
societăţii. Realitățile Republicii Moldova nu sunt excepție. În special, această stare de lucruri devine din
ce în ce mai pronunțată, atunci când în ultimile decenii Republica Moldova a fost marcată de fenomenul
migrației (fie în Est, fie în Vest), iar implicarea și participarea socială, responsabilitatea civică,
conștientizarea și asumarea devin tot mai problematice.
Cunoscut este faptul că, fenomenul migrației este un proces extrem de pronunțat pentru Republica
Moldova, iar dacă ne gândim la experiențele istorice ale altor state este unul aferent fazelor de tranziție
ale acestora, care s-au manifestat sub diverse forme. În același timp, ca urmare a modificărilor sistemului
legislativ european care permite libera circulație a persoanelor (Directiva 38/2004 /EC a Parlamentului
european şi a Consiliului din 29 apr.2004), s-a intensificat/accentuat mișcarea migratorie internațională
din Republica Moldova. Din păcate, ţara noastră reprezintă un puternic centru de plecare, fiind furnizoare
de emigranți începând cu anii 90, tendinţă aflată în creștere exponențială pe parcursul ultimilor ani, cu
mici fluctuaţii datorate politicilor restrictive de emigrare ale țărilor de destinație. Respectiv, în asemenea
condiţii o semnificaţie deosebită capătă participarea civică şi implicarea cetăţenilor în procesul decizional
național, și nu numai.
Autorul francez, J.W. Lapierre în lucrarea Viața Fără stat? încearcă să identifice condițiile universale de
existență ale unei societăți umane. Astfel, el trece în revistă cinci condiții, fără de care societatea umană
nu poate exista (lipsa populației; lipsa teritoriului; lipsa posibilității de satisfacere a necesităților materiale
și spirituale; lipsa comunicării și legăturilor dintre oameni, și lipsa unor reguli și interese comune,
colective). Esențial, este faptul că autorul francez consideră că societatea nu poate fi concepută cu
adevarat în absența statului, cel din urmă fiind instituția centrală a vieți umane, a unei vieți cu caracter
istoric în care omul nu și-a pierdut nici resursele imaginative și nici capacitatea specifică de a inova.
Înțelegerea omului fiind posibilă doar în cadrul unui sistem social statal. Și atunci, care este modul în care
definim existența socială a migrantului? Care este apartența social statală a acestuia și care este rolul
social activ și decizional?
În prezent, în condițiile globalizării și a aprofundării proceselor migratorii, datorită dezvoltării și
extinderii tehnologiilor se produc schimbări semnificative a mediului de viață a omului, precum și
semnificației tradiționale a cetățeanului, mai ales în situația în care cetățeanul unei țări se află la distanțe
de mii de kilometri de țara de origine.În aceste condiții, analiza, înţelegerea şi explicarea noilor realităţi
devine destul de dificilă dintr-o unică perspectivă. În general, tacit a fost acceptată ideea inexistenţei
soluţiilor unice, în sens că pentru orice problemă de natură ştiinţifică şi socială este nevoie de o viziune
complexă pentru a putea gândi strategic, pentru a găsi soluţii imediate problemelor cu care se confruntă
omul şi societatea contemporană. Dat fiind această situaţie, din ce în ce mai mult şi-au demonstrat
importanţa perspectiva multi-, inter- şi transdisciplinară. Studiul comunităților de migranți a fost temă de
interes pentru mai mulţi cercetător, dar adesea vom vedea că acestea sunt unilaterale. J. Tomlison afirmă
că viața socială contemporană este caracterizată de o rețea din ce în ce mai amplă și mai densă de

60
interconexiuni și interdependențe (conexitate complexă). În acest context, scoatem în evidență rolului pe
care îl are migrantul în promovarea intereselor naţionale, a imaginii şi culturii țării de origine (în cazul
nostru a RM), dar și în calitate de model/exemplu de implicare și participare socială, activism social. Și
aceasta fiindcă, în ultimii ani a fost sesizată o creştere permanentă a gradului de implicare activă a
comunităților de migranți (diasporei) în promovarea parcursului democratic și al vectorului european al
țării. Această implicare este posibilă datorită oportunităţilor oferite de tehnologiile contemporane, în
special de Internet. Moldovenii din străinătate utilizează Internetul ca sferă publică transnațională, acesta
fiind un spațiu al comunicării, dezbaterilor, împărtăşirii experienţelor personale, al opiniilor, ideilor, dar şi
a presupoziţiilor, ipoteze referitoare la istorie, cultură, democrație și identitate. În consecinţă vedem că
Internetului a devenit pentru migranți un instrument de mobilizare și organizare a diverselor acțiuni,
printre care: colectarea de fonduri în susținerea familiilor și copiilor din familii vulnerabile din țară;
punerea în discuţie a proiectelor de legi și a noilor politici elaborate; participarea activă şi implicarea în
dezbaterile politice; elaborarea propunerilor pentru instituţiile statului; influența asupra deciziilor
Guvernului Republicii Moldova. Prin postările online membrii comunităților de migranți formulează
explicaţii asupra situaţiei din regiune, pune în discuţie probleme legate de crizele naționale și regionale,
promovează valorile culturii naţionale și edifică comunități culturale în mediile în care sunt. Astfel,
Internetul este nu doar o sursă de informare, el este parte a vieţii sociale a persoanei, un spațiu emotiv și
creativ, este o oportunitate de păstrare a identităţii naţionale şi a apartenenţei socio-culturale, este o șansă
de participare sociale și de activism civic. Astfel, în aceste condiţii, migrantul este cetăţeanul activ care
face parte dintr-o comunitate, fie ea şi virtuală, dar care are capacitatea de a influența, de a decide, de a
crea noi forme de cetățenie, de comunități și de politici, de implicare socială.
Urmărind cu atenţie comunicarea dintre moldoveni în spaţiul online asupra dimensiunii social-politice
sugerează profilarea unor noi formulări asupra conceptului de cetățenie și cel de suveranitate, dar şi
modul în care aceștia apreciază naţiunea ca o comunitate. Astfel, comunitatea de migranți, ar putea fi
concepută, ca o cetățenie offshore sau o extindere a națiunii care, la fel ca alte fenomene offshore – cum
ar fi paradisurile financiare ce servesc anumitor scopuri și au anumite caracteristici specifice în
dependență de poziția lor și amplasarea geografică. Această perspectivă prezintă o dinamică diferită de
ideea de ședere temporară în străinătate sau reunirea în granițele unei națiuni. Și acest lucru atrage atenția
asupra re-cartografierii peisajului politic în interiorul națiunii și între națiuni. Această analiză sugerează
de asemenea, că ar trebui reconsiderată relația suveranitate/stat - subiect/cetățean. În privința suveranității,
cercetători precum Agamben (1988), Hansen și Stepputat (2005), Mbembe (2003) au subliniat aspectul de
dominare, făcând referire la participarea/implicarea diasporei în politica din țara lor de baștină. Acest
aspect arată că „cetățenii” nu sunt pur și simplu receptori ai puterii de stat, dar sunt consumatori activi și
producătorii. Acest angajament voluntar în relația cu statul sugerează o categorie diferită de cetățeni, care
ar putea fi numită „Cetățeni emoționali”. Acest tip de cetățeni, sunt persoanele plecate, stabilite,
legalizate într-o țară, dar care mențin o strânsă legătură emoțională cu baștina și se implică activ în
politica de acasă.
Cercetătorii din spaţiul American, interesaţi de fenomenul (i)migrației, cum ar fi Appadurai, Basch, Ong
și Vertovec, explorează implicațiile mișcării/mobilității populației în domeniul social și politic
transnațional (Appadurai 1996; Basch et al 1994.; Ong 1998; Vertovec 1999). Clifford pune accentul pe
diasporă și aduce în prim-plan aspectele ce țin de identitate, comunitate și alianțe politice care nu sunt
neapărat legate de locul de reședință sau de cetățenia legală, prezentând multiplele lumi sociale în care
oamenii locuiesc concomitent (Clifford 1994). Astfel, transnationalismul și Internetul reprezintă mijloace
de depășire a limitelor/barierelor spațiale.
Democraţia presupune un sistem de guvernare cu şi pentru oameni. De ce atunci la nivel național ne
ciocnim cu lipsa de interes a cetățeanului față de viața publică, față de cursul țării, etc.? Ar fi oare posibil
să avem un cetățean, care și-ar realiza cu succes rolul său social activ? Cetăţenia activă poate fi definită ca
asumarea de către cetăţeni a oportunităţilor de a deveni activi şi implicaţi din punct de vedere democratic
în definirea şi abordarea problemelor comunităţilor lor şi în îmbunătăţirea calităţii vieţii. Din această
perspectivă, cetăţenia activă este mai mult decât caritate, participare la alegeri sau acțiuni de voluntariat.
Cetăţenia activă este principala trăsătură a cetăţeanului în condiţiile unui stat de drept, care îl implică
activ în procesul de soluţionare a problemelor societăţii şi ale statului.
Considerăm că pentru realizarea cu succes a rolului lor social, cetăţenii au nevoie atât de cunoştinţe şi
abilităţi, experienţă de participare activă în viaţa social-politică cât şi de modele comportamentale umane
social active. În calitate de model de activism social ar putea servi modelul comunităților de migranți.
Totodată este necesar ca în baza acestui model de revenit la cultivarea persoanei în spiritul valorilor
democrației participative. În acest sens, în ultima perioadă, tot mai mult se vorbeşte şi se promovează

61
ideea cetăţeniei active ca fiind indispensabilă unei societăţi democratice. De aceea, considerăm necesară
revenirea și revizuirea sistemului educațional și la valorile care sunt promovate, fiindcă de educație
depinde: - evoluţia omenirii; - rezolvarea problemelor omenirii; - libertatea solicitată de individ şi
societate; -personalitatea; - identitatea, - civismul, atitudinea critică etc. Prin exemplificare și educație
urmărindu-se formarea unui cetățean ce este o persoană rațională, critică, adaptabilă, deschisă spre
noutate, activă și participantă în mod direct la procesul de luare a deciziilor, interesată de viața în
comună/colectiv, capabilă să coopereze.
Or, oare să fi înțeles mai mult decât noi Platon, care în Republica considera că tinerilor trebuie dată o
bună educație, pentru că acesta trebuie să devină cetăţean în cetatea ideală. Sau că timpurile ar fi atât de
diferite, pentru ca opinia lui Aristotel, care considera că sarcina de căpetenie a cetăţii este educaţia
cetăţenilor, și că cetățenia nu se definește prin apartenenţa unui om la cetate, unde participă la viaţa
economică şi socială, ci prin modul în care se implică în problemele corpului politic, în „participarea la
justiţie şi putere”, nu ar mai fi actuală? Căci pentru Stagiritdreptatea însăşi e un lucru politic şi ea nu
există în afara cetăţii. Omul îşi cultivă virtuţile şi îşi probează forţa sa morală, substanţa spiritului civic,
dar aceasta nu înseamnă că cetăţeanul îşi subordonează comandamentele morale intereselor cetăţii.
Astfel, reiterăm necesitatea revenirii la modul în care percepem cetățenia, în special în condițiile în care
RM s-a orientat spre vectorul european și depune eforturi în direcția respectivă. În condițiile în care va
reuși, este important de menționat, că pentru început, se vor modifica, schimba termenii cu care vom
opera. O data cu aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeana termenul de migrație va fi înlocuit
cu termenul de mobilitate, conform tratatelor UE privind drepturile si libertățile cetățenilor. Libera
circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European
(1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. La data de 5 mai 1949 a fost creat
Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia. Aderarea celor trei noi membrii, Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin
referendum. În perioada 12 - 13 decembrie 2002, la Summit-ul de la Copenhaga se lansează din partea
UE invitația de aderare către Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Cehă, Polonia,
Ungaria, Estonia şi Republica Slovacia.În consecință, cetățenii Republicii Moldova, ar putea deveni
cetățeni ai Uniunii Europene și vor beneficia de aceleași drepturi si obligații. Dar problema noastră
majoră se referă la modul în care vom pute beneficia de oportunități și da dovadă de activism,
responsabilitate și asumare.

COCULESCU Amalia, POSTEA Maria, GRIGORE Elena, ARDELIANU Dan Vasile

DIPLOMAŢIA ÎN APĂRAREA ŞI PROMOVAREA INTERESELOR COMUNITĂŢILOR ISTORICE
- POLITICI ŞI ACŢIUNI CE SUSŢIN FILONUL ETNIC, CULTURAL ŞI RELIGIOS

Conceptul de liberă circulaţie, de exemplu, reprezintă una dintre valorile fundamentale ce stau la baza
succesului integrării europene. În baza acestui concept avem o datorie şi o obligaţie morală faţă de
comunităţile istorice, deoarece acestea au nevoie de sprijin permanent în tot ceea ce reprezintă şi implică
existenţa şi manifestarea filonului etnic, cultural şi religios. Toate acțiunile trebuie să vizeze susţinerea şi
colaborarea în ceea ce priveşte procesul de conservare a limbii, a tradiţiilor, a culturii, a cultului din care
provin membrii acestei comunităţi etc. De asemenea, statele şi comunitatea în sine trebuie încurajate să
respecte, să protejeze şi să promoveze drepturile garantate prin legislația în vigoare a celor care formează
acea minoritate, care, de obicei, nu are o populaţie unitară şi omogenă, fiind în mare parte formată din
grupuri cu diferite dimensiuni sau din colectivităţi fragmentate.
Din aceste considerente corelația cu actul diplomatic este utilă întregului proces de susținere a
comunităților istorice. Diplomația de-a lungul timpului a cunoscut o serie de transformări, în special după
perioada Războiului Rece, când noile forme de ameninţare, riscuri şi vulnerabilităţi au impus redefinirea
tuturor strategiilor şi politicilor externe, deoarece actul diplomatic prin activitatea sa chiar dacă apelează
la dialog, negociere etc. are rolul de a influenţa deciziile şi comportamentul atât al guvernelor cât şi al
oamenilor. Actul diplomatic, în sine, implică o multitudine de cunoştinţe şi metode prin care statele îşi
susţin politica externă, participând activ la promovarea şi susţinerea propriilor interese şi oferă suport în
rezolvarea diferitelor conflicte ce pot apăra în cadrul sistemului relaţional cu alte state. Astfel, diplomaţia
a devenit un instrument util în promovarea intereselor şi valorilor unei naţiuni.
De exemplu, comunităţile istorice în timpul discuţiilor ce vizează identificarea atât a intereselor cât şi a
conflictelor dintre părţile implicate pot apela la principalele funcţii ale diplomaţiei, la tehnicile de
negociere diplomatice și pot solicita și implicarea cabinetului ministrului de externe. De asemenea, în

62
administrarea relaţiilor curente comunitățile se pot baza pe stabilirea, reînnoirea şi adaptarea
regulamentelor şi a procedurilor la cele internaţionale.
Diaspora contribuie permanent la prestigiul societăţii din care provine, deoarece reprezintă o punte între
societăţii, participă responsabil la procesul de conservare a memoriei emigraţiei, promovează patrimoniul
şi valorile ţinutului natal, asigură un schimb de bună practică între locul natal şi locul de reşedinţă, susţine
comunitatea locală prin transparenţă, cooperarea descentralizată şi transfrontalieră, participă la procesul
de dezvoltare sustenabilă cu capital economic, capital uman și intelectual, dar şi cu experienţă, expertiză,
valori sociale şi politice etc.
Sistemul relaţional dezvoltat în cadrul unei comunităţii de elementele noii viziuni asupra existenței
comunităților istorice şi elementele practicii propriu-zise ar trebui să vizeze pe lângă proiectele de
finanţare indiferent de direcţie (educative, informatice, cultură etc.), susţinerea cooperării dintre mass-
media (scrisă sau vizuală) şi instituţiile guvernamentale, reuniuni şi tabere etc. şi cele patru direcţii majore
de parteneriat cu: instituţiile guvernamentale (informare asupra domeniilor fiscale, agricole,
antreprenoriat, resurse umane etc., dar şi cursuri de limbă, mobilităţi, ghiduri de reîntoarcere etc.);
societatea civilă (spaţii virtuale de comunicare comune, combaterea violenţelor domestice, înființarea de
asociaţii şi dezvoltarea de comunităţi noi etc.); mediul de afaceri; mediul academic (centre de informare,
extinderea reţelei de experţi în migraţie, apariţia de centre şi spaţii culturale etc.).
Din aceste considere politicile şi acţiunile întreprinse în vederea susţinerii identităţii culturale, a filonului
lingvistic, cultural şi spiritual, trebuie fundamentate pe baza prevederilor constituţionale şi legislaţia în
vigoare, trebuie să respecte principiile de suveranitate şi buna vecinătate, nediscriminare şi reciprocitate
şi, în general, drepturile omului şi libertăţile fundamentale prin implicarea directă a instituţiilor publice şi
a celor care coordonează activitatea guvernamentală. Acest proces complex trebuie susţinut permanent
deoarece, în prezent, se poate constata că interacţiunile sociale de tip ierarhic sau cele de tip asistenţial
sunt înlocuite cu cele de tip de funcţionare în reţea, în urma implicării organizaţiilor, asociaţiilor şi
membrilor comunităţilor în activitatea instituţiilor guvernamentale, ca parteneri în definirea politicilor
publice, bazându-se pe principiile ce stau la baza modelului participativ.

COCÂRȚĂ Petru
PĂSTRAREA MEMORIEI NEAMULUI – IMPERATIV AL TIMPULUI.
STUDIU DE CAZ: VICTIMELE REGIMULUI COMUNIST ÎN ANII 1940-1953 DIN
COMUNA CĂRPINENI, R-NUL HÎNCESTI DIN REPUBLICA MOLDOVA

Introducere
Istoria neamului nostru românesc are rădăcini adânci în straturile milenare ale civilizației actuale. De
aceea o importanță majoră are perpetuarea optimală a memoriei privind etapele dezvoltării și/sau căderii
în spațiu și timp a vivacității, forței genetice, social-spirituale și culturale a neamului la toate nivelele:
internaționale, naționale, regionale și locale.
În prezent în condiții de: migrație intensivă a populației, globalizare a proceselor social-economice,
dezvoltare nelimitată a tehnologiilor și informațiilor, dezvoltarea memoriei fiecărui popor, fiecărei etnii
și/sau neam este o necesitate stringentă pentru menținerea diversității națiunilor și popoarelor mari și
mici.
În acest context este important să trecem în evidență unele probleme legate de memoria privind
represiunile regimului comunist al URSS din anii 1940-1953, care au avut loc în comuna Cărpineni,
raionul Hîncești, Republica Moldova.
În rezultatul obținerii independenței statale a Republicii Moldova a devenit posibilă desecretizarea și deci
studierea materialelor privind atrocitățile regimului comunist pe teritoriile popoarelor celui mai represiv,
închis și mare stat, care era URSS. Este stabilit, că deși o parte însemnată de materiale lipsește din mai
multe cauze: nimicire, transferare și alte circumstanțe, majoritatea datelor factologice totuși pot fi obținute
cu condiția unor eforturi complexe și conjugate prin studierea la toate nivelele posibile a diferitor surse
factologice, sondaje sociale, comparații și deducții științific argumentate. La elucidarea evenimentelor
nefaste și fatale un aport extraordinar se aduce de specialiștii în istorie, de scriitori, de persoanele în viață
supuse represiunilor.
În acest context, pe parcursul anilor de independență au fost și continue să fie publicate un șir de
materiale în domeniul vizat, cele mai cunoscute fiind următoarele serii și cărți aparte:
1. Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Elena Postică (coord. și red.șt.)
în 4 volume; Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Elena Postică
(coord. și red.șt.); , Chișinău, Ed. Știința, 1999-2005, vol. I-IV;

63
 2. Localitățile Republicii Moldova în 15 volume (publicate 14 volume); Localitățile Republicii
Moldova. 1999-2016, vol. I- XIV;
3. Arhivele memoriei. Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului
totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vol. 1-2 din 2016;
4. Revistele: Promemoria, Destin Românesc și altele;
5. Cărpineni, un sat în valea Lăpușnei. Autori: Victor Mocanu, Dinu Poștarencu. Din 2014;
6. Cărți aparte ale persoanelor supuse represiunilor - Dumitru Crihan, Margareta Cemârtan-Spânu,
Boris Vasiliev și mulți alții.
Pentru păstrarea memoriei adevărate și obiective o mare importanță se atribuie datelor veridice. Or este
știut, că informațiile istorice în acest context sunt diferite, cauzele fiind politice, sociale, culturale și
altele.
În această lucrare se elucidează un studiu de caz cu privire la necesitatea de corectare și concretizare a
unor date publicate în Cartea Memoriei [1], care servește ca sursă principală pentru studiere și utilizare în
alte materiale și publicații, un exemplu fiind cartea”Cărpineni, un sat în valea Lăpușnei” - autori Victor
Mocanu și Dinu Poștarencu [2].
Studiul se referă la datele comunei Cărpineni, r-nul Hâncești – locul de baștină al autorului lucrării, fost și
el deportat cu familia la vârsta de 2 ani.
Rezultate și abordări
Cărpineni este satul de reședință al comunei cu același nume din raionul Hîncești, Republica Moldova.
Comuna Cărpineni are o populație de peste 10 mii de locuitori și este cea mai mare localitate rurală din
raionul Hîncești.
După obținerea independenței în Republica Moldova au început activitățile cu privire la recuperarea și
valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească. Odată cu apariția publicațiilor despre acele evenimente au loc și ridicarea
monumentelor în memoria victimelor crimelor și deportărilor staliniste, care au luat amploarea în toată
Republica Moldova după anul 2010.
În acest context subsemnatul [Anexa 1], care a fost și el deportat cu părinții în Siberia, a participat la
reevaluarea listei victimelor regimului totalitar-comunist în anii 1940-1953 pentru comuna Cărpineni, în
administrarea căreia întră și satul Horjești.
La prima etapă s-a efectuat studierea și analiza materialelor publicate în țară și anume sursele indicate [1-
3], care a permis crearea unei imagini generale, dar cu siguranță incomplete, privind suferințele și
pagubele la care au fost supuse forțat persoanele și populația întreagă din comuna Cărpineni.
La a doua etapă au fost solicitate informațiile la nivel local - de la Primărie sau de la specialiștii satului,
de asemenea au fost efectuate unele sondaje și discuții cu unele persoane – fost deportate sau rudele
acestora din com. Cărpineni.
În rezultatul analizei tuturor materialelor acumulate, s-a constatat următoarele:
1. Conform datelor publicate în Cartea Memoriei - volumul II [1], în anii de tristă pomină, 1940-1953, la
Cărpineni și Topor (care în trecut era un sat mic în partea sud-estică a s. Cărpineni) în rezultatul
evenimentelor nefaste - atrocități și crime ale regimului comunist, au fost înstrăinați de baștină, 218
persoane (137 - din s.Cărpineni și 81 din s.Topor) – familii întregi, membrii familiilor, celibatari, copii
aparte etc. Majoritatea din cei condamnați au fost deportați în Kazahstan și Siberia, o parte trimiși în
GULAG-uri și închisori, unii – la moarte. În acele clipe grele – majoritatea fiind efectuate noaptea,
oamenii nu au putut pune rezistență contra militarilor, dar cu toate acestea unii fugeau pe la rude sau
evadau cu totul din sat [1,3].
2. Primăria com.Cărpineni nu dispune de date integrale în domeniul vizat, însă deține informații
actualizate cu privire la cetățenii în viață, care au fost supuși represiunilor în perioada anilor 1940-
1953.
3. Populația din com. Cărpineni, în majoritatea sa, cunoaște informații despre deportările și alte
evenimente negative, care au avut loc în comună și în țară, însă cunoștințele sunt foarte superficiale și
răzlețe, în special, în rândul tineretului.
4. Materialele publicate nu sunt complete, iar unele date sunt incorecte și eronate.
Cercetările noastre pentru elaborarea Listei victimelor regimului totalitar-comunist în anii 1940-1953
pentru comuna Cărpineni au continuat cu efectuarea analizelor comparative a tuturor informațiilor
obținute. În rezultatul analizelor comparative se propun următoarele modificări și completări pentru
Cartea memoriei în cazul, în care va fi reeditată:
A. Modificări necesare la textul com. Cărpineni – pag. 403-406:
1). Pag. 403, sub nr.2 e scris ȘTIRBET Luca …. Corect este: ȘTIRBEȚ Luca D. și mai departe după text;

64
2). Pag. 404, la familia lui COJUHARI Foma Gh. cu membrii familiei înscriși sub nr. 51-56, de adăugat
un membru al familiei, anume: COJUHARI Ion – fiul (n….). Persoana tot a fost deportată Anul nașterii
trebuie consultat în arhivele respective.
3). Pag. 405, la nr. 84 și 85 – la persoanele respective anii de naștere de corectat respectiv în 1937 și
1938.
4). Pag. 405, sub nr.101 e scris LEANCĂ Anastasia – fiica (n.1946) – Corect este LEANCĂ Anastasie –
fiul (n.1946).
5). Pag. 405, sub nr. 114-118 persoane cu numele de familie TARASOV. Conform informației locale este
necesar de mai introdus persoane cu nume asemănător și anume:
TARASOV Alexandra — (…)
TARASOV Ana — fiica (…)
TARASOV Feoctista — fiica (…)
(Este necesară confirmarea informației locale din datele de arhivă.)
6). Pag. 406, sub nr. 128-132 sunt prezentate 5 persoane prin numele de familie VÂRLAN. De facto nu a
existat așa familie în listele deportaților din com. Cărpineni. În legătură cu aceea că subsemnatul este din
familia în cauză (Boxa 1.) informația corectă este după cum urmează:
BÂRDAN Ion P. (n. 1913)
BÂRDAN – COCÂRȚĂ Elena S. — soţia (n. 1920)
BÂRDAN Nichita I. – fiul (n. 1938)
COCÂRȚĂ Maria (Mărița) N. — fiica (n. 1940)
COCÂRȚĂ Maria (Mărioara) N. — fiica (n. 1942)
COCÂRȚĂ Petru N. —fiul (n. 1947)
BÂRDAN Alexei I.— fiul (n. 1949)
Mai departe după text. De asemenea e necesar de găsit locul respectiv în text conform ordinii alfabetice.
7). Pag. 432-433 s. Topor, com. Cărpineni. În pag. 432 sub nr.101 e scris BOSTAN Efrosinia – fiica
(n.1940) – Corect este BOSTAN Efim – fiul (n.1940).
B. Completări necesare la textul com. Cărpineni. După cum să știe, la unele familii în perioada de
viață în locurile de deportare s-au născut noi membri ai familiilor, care și ei au suportat presiunile
și vitregiile regimului stabilit. De aceea considerăm necesar includerea acestor persoane în Cartea
memoriei. În cazul com. Cărpineni, conform informației directe din familiile respective, este
necesar includerea Cartea memoriei a persoanelor următoare:
1). COCÂRȚĂ Mihail – fiul (n. 1952), născut în familia COCÂRȚĂ Iosif și Varvara în Siberia.
2). FRIJA Eudochia – fiica (n. 1953), născută în familia FRIJA Ion (Ivan) și Vera în Siberia.
3). LEANCĂ Teodor – fiul (n. 1952), născut în familia LEANCĂ Iosif și Parascovia în Siberia.
Concluzii
1. Au fost studiate și analizate materialele publicate și informațiile obținute la nivel local privind
persoanele, care au suportat represiunile regimului totalitar-comunist în perioada anilor 1940-1953.
2. Întocmirea Listelor persoanelor supuse represiunilor în anii 1940-1953 pentru satele Cărpineni,
Topor și Horjești (existente la acea vreme) și publicarea lor în Cartea Memoriei a fost și este o
necesitate vitală pentru păstrarea memoriei neamului. Informația dată servește ca sursă
informațională pentru alte publicații și relatări în mass-media.
3. Rezultatele cercetărilor și analizelor au fost depistate unele neajunsuri privind corectitudinea,
precum și unele omiteri referitor la datele personale existente în perioada respectivă de timp.
4. Au fost propuse modificările și corectările respective care vor îmbunătăți calitatea datelor personale
în perspectiva reactualizării materialelor pentru ediția următoare a seriei de volume ”Cartea
memoriei”.
5. Calvarul prin care au trecut acești oameni este greu de redat, de aceea continuă și vor continua să
apară noi fapte și istorii, care vor completa imaginile faptelor cumplite din acele timpuri.
Anexa 1:
Deportarea: scurt istoric. În data de 6 iulie 1949, familia mixtă Bârdan – Cocârță, formată la începutul anului 1948
după o lungă perioadă de război și foame din a 2 căsătorie a lui Bârdan Ion (Ioan la botez) Pavâl și Cocârță Elena
(Ecaterina la botez) Selivestru. La momentul căsătoriei situația persoanelor menționate era următoare: Bârdan Ion,
care avea familie numeroasă, perduse soția Elena și 5 copii din 6 – a rămas cu un băiat, Nichita de 10 ani; Cocârță
Elena, care a pierdut soțul și 2 din 5 copii – a rămas cu 2 fete, Mărița (7 ani și 3 luni) și Mărioara (5 ani și
jumătate) și un băiat, Petru (1 an). După formarea noii familii s-au unit 2 gospodării inițiate și închegate de oameni
gospodari, ce a servit un pretext ghinionist pentru deportare, cu toate că Bârdan Ion în martie 1949 prin sfaturi ale
consătenilor a donat pentru formarea Colhozului toată gospodăria sa. În aprilie 1949 în această familie s-a născut
un băiat pe nume Alexei, eveniment care însă tot nu a stopat deportarea forțată și nelegitimă a familiei nou formate

65
a lui Bârdan Ion și Elena (fosta Cocârță) în data de 6 iulie 1949. Pentru detalii a vedea materialul – ”Niciodată nu
ni s-a oferit deschis și cu dragă inimă ceea la ce aveam dreptul…” Anatol Petrencu în dialog cu Petru Cocârță, în
Revista de istorie și cultură,la pag. 6- 17..

COJUHARI Ecaterina / КОЖУХАРЬ Екатерина

КУЛЬТ ПРЕДКОВ В «СВЯТВЕЧЕРНЕЙ» ТРАПЕЗЕ УКРАИНЦЕВ РЕСПУБЛИКИ
МОЛДОВА (ПРЕДВАРИТЕЛЬНЫЕ ЗАМЕЧАНИЯ)

Проблематика «культа предков» в научной литературе представлена теоретико-

методологическими и описательными работами многих исследователей: Л. Виноградовой, Н.
Велецкой, А. Коломийчука, Н. Громовой, К. Кутельмаха, М. Горбаль, У. Мовной и др. Что
касается поминальных мотивов святвечерней трапезы украинцев Республики Молдова, то до
настоящего времени они практически не попадали в поле зрения ученых, поэтому неоспоримо
требуют исследовательского внимания. Анализ проявления «культа предков» в святвечерней
трапезе украинского населения края обогатит общеукраинскую традицию выявленными
регионально-специфическими элементами, позволит посмотреть на аутентичные материалы
сквозь призму изучения традиционной культуры в диаспоре, в зоне восточноромано-
восточнославянского пограничья, активных молдавско-украинских этнокультурных связей.
Поминовение умерших родственников, предков рода, является неотъемлемой частью духовной
культуры украинцев. По мнению исследователей, поминальные обряды являются поздней,
трансформированной формой архаического культа предков, первоначально относящегося
исключительно к первопредкам. Ритуальные поминальные действия как в Республике Молдова,
так и в Украине, связаны со временем, когда, по народным представлениям, активизировались
потусторонние силы, а именно: на Страстной Четверг, на Зеленые праздники, Спаса и т. д., а также
на Святой Вечер (Сочельник).
Трапеза Святого вечера накануне Рождества – 6 января (в большинстве украинских сел
Республики Молдова) либо 24 декабря (например, с. Тырново Единецкого р-на) – происходит в
тот период рождественско-новогодних праздников (от Рождества Христова до Крещения), в
котором четко прослеживаются следы солярного культа, восходящего к такому астрономическому
явлению, как зимнее солнцестояние. Наши предки верили, что в этот «кризисный», «критический»
период «мироздания», установив контакт с представителями «того» мира, при помощи магических
ритуальных действий можно не просто повлиять, но и во многом предопределить положительный
результат хозяйственной деятельности. Т. о. в разнообразных ритуалах и обрядах, с помощью
которых устанавливалась трансцидентальная связь с предками, воплощались, в том числе, и
мотивы доисторического культа плодородия.
Как свидетельствуют собранные нами полевые материалы, во время «святвечерней» трапезы
украинцы Республики Молдова совершали множество символических и магических действий и
ритуалов, во многих из которых ярко проявляются поминальные мотивы. Это и торжественное
внесение рождественского снопа – символа рода, сена, и зажигание свечи, и раздача ритуального
хлеба, и употребление традиционной рождественской кутьи, а также всевозможные запреты и т. д.
Местное украинское население свято верило в то, что на Святой вечер души умерших предков
посещают родной дом: «внош’і мают душі прийти» (зап. от Косован О. В., 1936 г. р. в с. Тецканы
Бричанского р-на в декабре 2013 г.). Подобные верования были распространены не только среди
восточных, но и среди западных славян. Подготовка к празднику начиналась заранее и включала
множество необходимых действий и церемониалов. Под иконами – вобраза́ми / віко́нами в углу
ставили сноп – сніп. Во многих регионах Украины его называют Діду́х. По воспоминаниям Сырбу
Н. Ф., 1930 г. р, из с. Мусаит Тараклийского р-на, ритуальный сноп оставляли после жатвы, его не
обмолачивали и берегли до Святого вечера: «На Різдво́ вно́сять у ха́ту і кла́дуть так на по́коть,
на причі́лок». Сноп символизировал дух предков, рода и обладал ярко выраженной поминальной
семантикой. Жительница с. Лучешты Кагульского р-на Н. С. Пелех рассказала об обычае
вставлять ложки в сноп – сколько членов семьи, столько ложек в снопе. Эту традицию она
унаследовала от своих родителей, уроженцев Ивано-Франковщины. Подобные действия, а также
ритуал «кормления» Дідуха, использование сена (его клали в красный угол – на по́коть, у́глик, на
стол под скатерть, а также выстилали пол – долі́вку) зафиксирован многими исследователями в
различных регионах Украины. Размещение в красном углу снопа-Дідуха, кутьи и узвара является
свидетельством того, что святвечерняя трапеза воспринималась как ритуальная жертва духам
предков.

66
Опрошенные нами респонденты подчеркивали, что трапеза начиналась с молитвы. Непременно
зажигали свечу, живой огонь которой воспринимался как оберег от нечисти и злых духов, а с
другой стороны, как указатель душам умерших дороги к их бывшему земному дому. Во всех
обследованных селах, кроме с. Булаешты Оргеевского р-на, бытовало поверье, что в трапезе
непременно должны участвовать все домочадцы, поскольку верили, что тот, кто отсутствовал,
обрекал свою душу на вечные скитания (зап. от Н. С. Пелех, 1946 г. р., в с. Лучешты Кагульского
р-на в июле 2016 г.), что в полной мере перекликается с общеукраинской традицией. Плохой
приметой считалось, когда в дом заходил кто-то чужой, особенно женщина. В с. Булаешты,
напротив, мужчины в этот вечер были желанными гостями, поскольку местные жители верили,
что мужчины приносят в дом и хозяйство благополучие: «Жінки́ ние хо́дя на С’вaти́ей ве́чір, леш
ч’олові́ки до́лжні ходи́тие <…> до кумі́ў, до бра́ттіў <…> Бо ка́жут, як ч’олові́к при́йде на
Сьвати́й ве́ч’ір, тие й до́бре, ну, ў хозя́йтві…: коро́ва бу́де бичка́ роди́ти, віўца́ бара́нч’иека…»
(зап. от В. М. Романчук (урожденной Кошелик), 1942 г. р., и А. А. Романчука, 1975 г. р., в июне
2017 г.). Подобная, заметим, весьма редкая традиция была зафиксирована у украинцев-бойков, у
которых также было принято на протяжении ночи ходить «брат до брата, а сусід до сусіда
вечеряти».
Трапеза проходила либо в полном молчании, либо в обстановке тихой беседы. На Святой вечер
местные украинцы традиционно готовили 12 (в тяжелые годы 5–7) обрядовых постных блюд.
Главное и обязательное святвечернее блюдо – кутья – кутя́, пшени́еца / варе́на пшени́ца / пшини́чка
/ ко́лево. Пшеничные зерна, из которых готовится кутья, символизируют жизнь, богатство,
плодородие и в представлениях славян соединяют весь род – живых и умерших.
Культ умерших предков заключался еще и в том, что для них на столе или подоконнике оставляли
яства, ложки и напитки. О. В. Косован из с. Тецканы Бричанского р-на сообщила, что пищу и
напитки со стола не убирали: «… їду́ всу лиша́ли на столі́. Напоўня́ли два стака́ни – (w)оде́н сз
вино́м, дру́гий с горі́ўкою… самого́н… і леша́ют для мерці́ў…» (зап. в апреле 2017 г.). В некоторых
селах ритуальной пищей кормили скотину: «… я іду́ с ціє́ю хлє́бніцою чи то́ю ва́зою, с тим усі́м,
шо я напикла́, варе́ники звари́ла чи там які́сь бу́лочки, – пови́нно ї́сти все, шо ти́ їж. Ти закусюєш
– дає́ш соба́ці. Ти закусюєш – кида́єш кото́ві. Ти заку́сюєш – кида́єш куря́м, заку́сюєш ти – кида́єш
гуся́м. Ти заку́сюєш – кида́єш індюка́м. Вони́ найду́т ра́но, якшо́ вони́ ве́чором ни з’ї́ли. Це твоє́
благослове́ння, шоб тубі́ все вело́сь у дворі́. … це пови́нно роби́тись ка́ждий Святи́й ве́чір» (зап. от
Н. С. Пелех, 1946 г. р., в с. Лучешты Кагульського р-на в июле 2016 г.).
Некоторые ритуалы были направлены на задабривание сил природы. Так, О. П. Выходец, 1924 г.
р., из с. Мусаит Тараклийского р-на поведала о приглашении на Святу вечерю Мороза: «Моро́з,
Моро́з, іди́ до на́с на вече́рю! Ни зморо́зь нам ни баштанця́, ни пшини́чки, ни вся́кой нужди́чки»
(зап. в мае 2002 г.).
Важная роль в поминальных мотивах принадлежала ритуальному хлебу, в первую очередь колачу́,
кречуну́, коржа́м з ма́ком. По мнению Д. Зеленина, ритуальные блюда восточнославянского
рождественского праздника убеждают в том, что в минувшую эпоху они представляли собой
поминки и были посвящены культу предков.
В этот вечер происходил ритуальный обмен дарами – носи́ли вече́рю: на платок клали калач,
небольшую тарелочку с кутьей и шли к родственникам с этой «вечерей». Их принимали, угощали
и в ответ давали свою «вечерю». Дети и взрослые ходили со звіздо́й и колядува́ли. В благодарность
как «божьих гостей» их одаривали колядо́ю – колача́ми, кала́чиками / бу́бликами / воба́ренками,
цуко́рками / конфе́тами, я́блуками
Т. о., зафиксированные нами действия и ритуалы, совершаемые местным украинским населением
в связи с подготовкой и проведением святвечерней трапезы (раздавание обрядового хлеба,
задабривание-кормление сил природы и духов, одаривание колядующих и т. д.), являются
отголосками реликтовых форм проявления акта жертвоприношения либо способов передачи
умершим родственникам специально приготовленной для них ритуальной пищи. В этих
действиях наблюдаем тесное переплетение ритуально-обрядовых комплексов семейного
(жизненного) и календарного циклов.

67
COJUHARI Victor/ КОЖУХАРЬ Виктор
МАТЕРИАЛЫ ДЛЯ ИЗГОТОВЛЕНИЯ ТРАДИЦИОННОЙ ОДЕЖДЫ
УКРАИНЦЕВ МОЛДОВЫ

В конце XIX – начале XX в. для изготовления крестьянской одежды использовались материалы

как домашнего, так и фабричного производства.
Сырьем для материалов традиционной одежды украинцев Молдовы вплоть до ХХ в. служили
растительные волокна, шерсть и шкуры животных (с мехом или без него), в незначительном
количестве – стебли и кора растений. В этот период решающую роль в выборе сырья играли
естественная среда и связанный с ней характер производственной деятельности. Сырьем
животного происхождения была шерсть, в основном овечья. Из растительных волокон и шерсти
получали пряжу, из которой либо сразу ткали, реже вязали, плели отдельные элементы одежды,
либо вначале изготавливали ткань, а из нее затем шили одежду. Специально обработанную овчину
использовали для зимней одежды, а кожу – для обуви.
Из стеблей и коры деревьев плели летнюю обувь и мужские головные уборы.
Особое распространение для изготовления материалов одежды получила текстильная техника –
ткачество. Развитие ткачества происходило параллельно с производственной деятельностью
народа, обуславливалось социально-экономическими факторами, бытовыми, хозяйственными
потребностями и наличием прядильного сырья.
В конце XIX – начале XX в. удельный вес тканей для одежды, получаемых в домашних условиях
был значительным. Ткани изготавливали из однородной и неоднородной нити различной
толщины, плотности и фактуры, цвета и рисунка. Они сохраняли естественный цвет сырья либо
окрашивались, процесс их изготовления был чрезвычайно разнообразным. От способа тканья
зависели характер ткани, ее плотность и рисунок.
Уже в самом сырье, из которого изготавливались ткани, заложены разные возможности,
используемые сельскими мастерами. От качества волокна, первичной его обработки, способов
скручивания в процессе прядения, выбора ткацких переплетений и от конечной обработки готовой
ткани зависит ее толщина, плотность, фактура. Из высококачественного льняного, конопляного
или шерстяного волокна, старательно обработанного, получали ткани с гладкой блестящей
фактурой. Тончайшая пряжа использовалась в XIX в. для кисейных полотен праздничных
головных уборов, для рукавов парадных женских сорочек. Льняное и конопляное полотно, в
зависимости от назначения (для мужских и женских сорочек, поясной одежды, платков),
изготавливались из разных сортов пряжи, что отражалось в его названиях. Особенно ценилось
тонкое льняное полотно, которое использовалось зажиточным населением (полотно было в
основном привозным, поэтому – дорогим) преимущественно для женских сорочек. Из
качественного конопляного волокна – посконі вырабатывалось тонкое посконне полотно, из
матьоркі – полотняного волокна худшего качества – получали матерчату ткань. Очес – вычески
из льняной и конопляной куделі – шел на изготовление грубой ткани.
Из шерстяной пряжи в домашних условиях изготавливали сукно для женской и мужской верхней
одежды, ткань для поясной женской одежды, зимних мужских штанов, а так же пояса.
С конца XIX в. в народном ткачестве украинцев Молдовы начинает применяться привозное
хлопчатобумажное волокно. Наряду с этим активнее входят в крестьянский обиход покупные
шелковые нити, гарус, которыми украшалась нарядная женская поясная одежда. Соединение
шерсти, волокна, конопли, хлопка позволяло намного расширить ассортимент тканей, которые не
только отвечали привычным утилитарным и экономическим требованиям, но и создавали новые
структуры. Использование фабричных тканей в соединении с пряжей домашнего изготовления
сделало домотканные материалы более тонкими, эластичными, разнообразными стали
колористические решения.
В Молдове, как и в соседней Украине, в домашнем производстве наиболее простую и
распространенную ткань изготовляли на ткацких станках с двумя подножками, дающими
перпендикулярное переплетение основы и утка. Это так называемое простое переплетение
типично для льняного или конопляного полотна. В зависимости от назначения, ткачи создавали
полотно более тонкое, или более грубое, мягкое или жесткое, редкое или густое.
Кроме простого известны были и различные виды многоремизного ткачества, переборного
плетения, дающего художественные орнаментированные ткани, которые выполнялись
различными ткацкими техниками.

68
Кроме многоцветного узорного ткачества, старинной техникой нанесения узора на ткани была
набойка. Это старинный способ нанесения узора масляной краской, при котором рисунок
вырезался на досках и отпечатывался на ткани.
Помимо тканей для изготовления одежды в крестьянском хозяйстве широко использовались мех и
кожа. На зимнюю одежду чаще шли шкура и мех овец. Вычинка и дубление шкур достигли в
Молдове к началу ХХ в. значительного развития. Из воловьей, конской, козьей, свиной кожи
изготавливали обувь – лапти (постоли), сапоги (чоботи), черевики. Летом носилиобувь из лыка,
соломы, стеблей конопли и камыша (очерета). Сырье для них заготавливалось в каждом
хозяйстве. В целом разнообразные сырье и материалы, полученные в домашнем производстве,
преобладали в народном костюме украинцев Молдовы вплоть до 40-х гг. ХХ в.
Основные потребности широких слоев население в материалах для одежды удовлетворялись
местной продукцией сельских и городских ремесленников. Одновременно население Молдовы, в
том числе и украинцы, издавна использовали так же ткани, которые завозили из стран Востока,
Западной Европы, Крыма. Импортные ткани играли второстепенную роль, выступая
преимущественно предметами роскоши, доступными, главным образом, привилегированным
слоям общества.
В народной одежде использовались недорогие привозные ткани в незначительном количестве.
Малодоступность таких тканей для крестьянского населения обуславливала продуманность
выбора, бережное отношение, использование их в качестве украшения или для праздничной
одежды.
С конца ХІХ в. происходят значительные изменения в народном костюме. В село усиливается
приток фабричного сырья, тканей, готовых изделий. Фабричное производство тканей быстро
возрастает, они становятся дешевле и доступнее сельскому потребителю, вытесняя из обихода
материалы домашнего изготовления. В село все активнее проникают фабричные ткани – ситец,
сатин, коленкор, кашемир, поплин, дешевые сорта парчи, штофа, плиса, а также пояса, ленты,
платки.
Определенное равновесие в использовании фабричных и домотканых тканей среди украинцев
Молдовы, как и вообще в крае, наблюдается вплоть до конца 40-х – начала 50-х гг. ХХ в. Первая
мировая война, гражданская, затем и Вторая мировая с их последствиями – все эти бурные
события сыграли весьма негативную роль в развитии крестьянского хозяйства и, следовательно, в
это время большинство крестьян Молдовы, в том числе и украинцы, использовали для пошива в
основном домотканую ткань. В межвоенный период в этом отношении отличались районы
левобережного Приднестровья – МАССР, где, как и во всем СССР, применение фабричных тканей
было широко распространено.
Фабричные ткани, хотя и сохраняли какое-то время традиции народного ткачества, довольно
существенно отличались от самодельных – как структурно-качественными особенностями –
сырьем, способами переплетения нитей, фактурой, так и художественным оформлением –
техникой нанесения и характером рисунка, колоритом и т.д. Покупая фабричные ткани и соединяя
их в одежде с самодельными, народ учитывал свойства новых материалов, приспосабливая их к
своим потребностям и эстетическим представлениям. Использование фабричных тканей
способствовало ускоренному развитию различных форм народной одежды, появлению новых,
продолжающих лучшие традиции народного кроя.
С 1950-х гг. производство тканей в домашних условиях практически прекращается, поскольку
ткани фабричного производства становятся доступными практически всем, а кроме того, они и
были более качественны и разнообразны, как по текстуре, составу, так и по расцветке и узору.
Общие тенденции в развитии современного костюма украинцев и молдаван обусловливаются
существовавшими ранее этнокультурными взаимосвязями и ускоренным распространением
общеевропейской одежды. Это не в последнюю относится и к материалу для изготовления
одежды. И ничего удивительного в этом нет. Если мы сравним одежду, скажем, папуасов, эвенков
и молдаван, то различия будут разительными. А для двух народов, которые веками жили в
практически одинаковых природно-климатических и социально-экономических условиях,
существующее сходство естественно.
А имеющиеся этнодифференцирующие признаки проявляются в орнаментах украшений одежды,
крое, использовании одежды в различных ритуальных и обрядовых действах и т.д.

69
CONSTANTINOV Valentin
IDENTITATE ETNICĂ ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ ÎN BASARABIA

Formarea popoarelor europene a stat la baza formării statelor europene. Statele din perioada medievală
însă nu întrunesc întru la nivel de conştiinţă elementele necesare pentru a desemna „o naţiune”. Fără
îndoială că a existat o conştiinţă medievală care ţinea de conştiinţa apartenenţei la acelaşi etnie. În
perioada medievală, atunci când încă nu există conştiinţa naţională, sau mai exact aceasta se află în proces
de constituire, nu conştiinţa etnică este mai degrabă o constatare a identităţii decât enunţarea unui
program politic bine argumentat din punct de vedere ideologic. De asemenea, în perioada medievală
există o solidaritate mai degrabă de clan decât una a reprezentanţilor unei etnii. Şi totuşi, aşa cum istoria
deseori este ştiinţa excepţiilor o să constatăm şi aici câteva. Conştiinţa medievală stă de multe ori la
originea unor proiecte politice ale suveranilor unor ţări care tind să unească sub spectrul său reprezentanţii
aceleiaşi etnii, chiar dacă ei trăiesc în ţări diferite. Se impune aşadar stabilirea în linii mari a câtorva
componente necesare pentru desemnarea procesului de conştiinţă etnică, dar şi legătura acesteia cu statul
medieval şi apoi modern.
Secolul al XVII-lea este secolul marilor realizări culturale. Atunci sunt scoase de sub tipar cărţile
importante ale culturii româneşti, unele tipărite la Iaşi în „limba românească”. În aceleaşi timpuri
cronicarul Grigore Ureche scria despre descendenţa românilor din coloniştii romani. Cel care va teoretiza
problema unităţii medievale româneşti va fi un alt cronicar moldovean Miron Costin. Ambii cronicari
menţionaţi mai sus au fost şcoliţi la colegiile iezuite din Polonia, la distanţă de câteva decenii evident.
Miron Costin în cea mai importantă lucrare a sa: De neamul moldovenilor scria: „Biruit-au gândul să mă
apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sîntu lăcuitorii ţărîi
noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un
neam şi o dată discălecaţi sîntu...”. Este momentul decisiv în stabilirea originii tuturor românilor. Totuşi,
susţinător al unităţii medievale româneşti, cronicarul şi primul istoric moldovean este însă un adversar al
unirii politice a ţărilor în care trăiesc românii într-un singur stat. De-a lungul perioadei fanariote, când pe
lângă declinul general al Moldovei şi Ţării Româneşti, anexării Transilvaniei de către Imperiul
Habsburgic, se va adăuga şi declinul din domeniul cultural. Anume în această perioadă se generalizează,
mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, termenul de „limbă moldovenească”, în sensul de
utilizare a limbii române în Ţara Moldovei. Începutul secolului al XIX-lea prinde Ţara Moldovei în
această situaţie. În perioada când Basarabia a fost anexată la Imperiul Rus, în Ţara Moldovei se utilizează
la scară largă termenul de „limbă moldovenească”, deşi în continuare era utilizată denumirea de „limba
română”. Această denumire a limbii o vor menţine vorbitorii de limbă română în Basarabia pentru
întreaga perioadă a secolului al XIX-lea. Un alt element de profunde transformări a ocolit Basarabia de-a
lungul secolului al XIX-lea. Este vorba de trecerea scrisului la alfabetul latin. După o perioadă de tranziţie
care va dura începând cu anii 30 ai secolului al XIX-lea în principatele române se va trece odată cu
înfiinţarea Societăţii Literare din anul 1867, transformată mai apoi în Academia Română, la alfabetul
latin. Basarabia va continua să utilizeze alfabetul chirilic pentru textele scrise în limba română, iar acest
proces va fi vegheat îndeaproape de autorităţile ţariste din regiune.
Procesul de formare a naţiunilor în spaţiul european, după cum era şi firesc, n-a ocolit nici spaţiul
românesc.
De partea cealaltă „jandarmul Europei” a vegheat aşa cum arată evenimentele ca în Basarabia să nu se
formeze o mişcare cu caracter naţional. Aşa ceea ce a fost posibil în Transilvania odată cu formarea
confesiunii greco-catolice, deschiderea de şcoli şi editarea numeroaselor materiale didactice şi ştiinţifice
în limba română, nu a fost posibil în Basarabia. Limba băştinaşilor a fost scoasă din administraţie, nivelul
şcolarizării era la un nivel foarte scăzut, iar în cadrul limbii române vorbite aici în scurt timp au intrat în
uz numeroase cuvinte de provenienţă rusă. Întrebuinţarea de mai departe a denumirii limbii ca
„moldovenească” a fost întărită oficial, utilizarea sintagmei de „limbă română” a fost descurajată.
Oficialităţile ruse au înţeles foarte repede că utilizarea termenului de „limbă română” ar fi făcut trimitere
la identitatea românească a băştinaşilor de aici, care într-o bună zi ar dori unirea. De aceea, acţiunile lor
preventive erau cu un pas doi înaintea unor eventuale manifestări cu caracter naţional în Basarabia.
Problema formării conştiinţei naţionale s-a lovit de o altă problemă – lipsa şcolilor şi a instituţiilor
culturale care ar fi creat condiţii pentru crearea unei asemenea conştiinţe. Progresele considerabile în
restul Moldovei au fost realizate după anul 1821. Pe teritoriul Basarabiei în anul 1812, nu se aflau cele
mai importante târguri din Moldova istorică. Acestea rămâneau în dreapta Prutului. Chiar şi aşa, aproape
întreaga viaţă culturală a regiunii era concentrată în capitala principatului – oraşul Iaşi.

70
Astfel, în momentul evenimentelor din anii 1917-1918, majoritatea băştinaşilor din Basarabia considerau
că sunt „moldoveni” şi că vorbesc „limba moldovenească”. De altfel, aceeaşi situaţie era şi în perioada
anilor 1988-1991, în momentul izbucnirii unei nooi mişcări naţionale. Dar şi într-un caz şi în altul,
afirmarea apartenenţei la grupul „moldovenilor” şi a utilizării „limbii moldoveneşti” nu poate fi
considerată ca o formă a conştiinţei naţionale. Populaţia din Basarabia n-a participat la procesul formării
naţiunii române, dar de asemenea este adevărat că procesul formării naţiunii române în Basarabia a fost
întrerupt în anul 1812, iar cei 22 de ani n-au fost suficienţi pentru definitivarea procesului de formare a
conştiinţei naţionale în Basarabia. În plus, în anul 1944, din Basarabia au plecat în România cei mai mulţi
intelectuali basarabeni, formaţi în perioada interbelică de teama represiunilor sovietice, după modelul din
anul 1940. Deportările din anul 1949 vor lovi din nou elita socială a basarabenilor, astfel încât va fi
nevoie de multă vreme pentru a o reface.
Prin urmare, populaţia românească din Basarabia în secolul al XIX-lea nu a participat la formarea naţiunii
române. Principalele evenimente care reprezintă baza unei conştiinţe naţionale: Revoluţiile din anii 1821
şi 1848, Unirea din anul 1859, Războiul de Independenţă din anul 1877 s-au desfăşurat (cu o mică
excepţie a teritoriilor care au revenit la principatul Moldovei după anul 1856, dar care au fost în acea
componenţă doar până în anul 1878) fără participarea ei. La nivelul societăţii de aici acum în Republica
Moldova nu există o conştiinţă naţională. Dilema falsă lansată la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90
prin contrapunerea termenilor de „român” şi „moldovean” a produs o şi mai mare încurcătură atâta timp
cât ambele conţineau cel puţin o parte din adevăr, erau, altfel spus, complementare şi nu excludeau
cealaltă realitate, ori românească – în calitate de reprezentant al comunităţii vorbitoare de limbă română,
ori moldovenească – în calitate de locuitor al unui teritoriu unde cândva a existat statul moldovenesc
medieval. După toate probabilităţile, procesele globalizatoare care se produc în Europa, nu vor împiedica
procesul de constituire a conştiinţei naţionale pe teritoriul Republicii Moldova. Şi doar timpul poate să
arate: va fi formată o conştiinţă naţională românească prin care se va urmări unirea Republicii Moldova
cu România, sau în Republica Moldova se va constitui o altă conştiinţă naţională care ar avea la bază
cetăţenia Republicii Moldova.

CORSUN Ludmila / КОРСУН Людмила

МЫ И ОНИ: О МОЛДАВСКИХ ОБЪЕДИНЕНИЯХ МИГРАНТОВ В РОССИИ

Всемирная история в значительной степени является историей миграций, поскольку именно под
их влиянием формировались регионы и страны, складывалась социальная структура,
экономическая, политическая и культурная жизнь. Миграция населения, с одной стороны, - это
составная часть общественных отношений, складывающихся между людьми, с другой - это
индикатор проблем во всех сферах жизни людей. Будучи неотъемлемым атрибутом общества,
миграция населения претерпевает качественные изменения на каждом этапе его развития. Как и
любые социальные феномены, миграционные процессы отличаются достаточной сложностью и
неоднозначностью. Миграция как целостное социально-культурное явление несёт в себе как
деструктивные, так и конструктивные черты. С одной стороны, необходимо признать её
полезность, а с другой, миграцию причисляют к одной из самых острых и трудноразрешимых
проблем современности. Процесс массовых миграций, став катализатором межэтнического и
межкультурного взаимодействия, породил, в свою очередь, ряд социокультурных и национально -
культурных противоречий, определяющих характер взаимодействия переселенцев с различными
институтами общества и его отдельными элементами: с органами власти, гражданским обществом
и на уровне семьи.
За минувшее десятилетие Россия превратилась в крупнейший центр миграции. Более десяти
миллионов иностранцев находятся в настоящее время на её территории. Из них более пяти
миллионов проживают тут легально, а около четырёх с половиной миллионов живут без
соответствующего разрешения. Многие мигранты имеют низкую профессиональную
квалификацию, плохо владеют русским языком, не имеют необходимых социально -трудовых
навыков.
Между тем российская экономика уже не в состоянии развиваться без использования труда
граждан других стран. Но если частных предпринимателей мигранты привлекают своей
готовностью работать за невысокую заработную плату, то в масштабе всего государства
привлечение иностранных работников имеет стратегический смысл только в случае их успешной
ассимиляции, постепенного приобщения к российской культуре и российским традициям. Если

71
этого не происходит, то в конечном итоге неизбежен социокультурный кризис - как это
наблюдается в целом ряде европейских стран.
В 2014 году для предоставления интересов и ассимиляции молдавских мигрантов в Российское
общество, выходцами из Республики Молдова была основана Автономная некоммерческая
организация Центр содействия защите прав трудовых мигрантов и переселенцев
«ПРАВОЗАЩИТНИК», АНО «ПРАВОЗАЩИТНИК» имеет представительства в шести регионах
России и филиал в Молдове.
Основной деятельностью организации является защита прав и интересов молдавских мигрантов в
Российской Федерации. В АНО «ПРАВОЗАЩИТНИК» работают опытные юристы и адвокаты.
Мы предоставляем мигрантам подробную юридическую информацию о возможностях легального
пребывания и трудоустройства на территории Российской Федерации, оказываем помощь при
составлении заявлений, жалоб и других документов, имеющих юридическое значение, помогаем в
разрешении трудовых конфликтов с работодателями. АНО «ПРАВОЗАЩИТНИК» организует
проведение семинаров и «круглых столов» по широкому спектру вопросов, связанных с
проблемами трудовой миграции, организуем культурно просветительные мероприятия с целью
адаптации мигрантов. Оказываем помощь в разрешении конфликтных ситуаций с
правоохранительными и миграционными учреждениями, а в случае необходимости помогаем
составлять исковое заявление, и отстаиваем интересы мигрантов в судебном порядке. Основной
целью деятельности нашей организации является содействие в адаптации мигрантов и
переселенцев к новым условиям жизни, а также привлечение широких кругов общественности к
проблемам миграции и к правам мигрантам на территории РФ.
Организация была основана, выходцами из Республики Молдовы поэтому многие проекты и
связаны с мигрантами из Молдовы. В 2016 году АНО «ПРАВОЗАЩИТНИК» получила грант в
соответствии с распоряжением Президента РФ В. В. Путина от 5.04.2016 № 68 по проекту
«Социальная адаптация и интеграция мигрантов из Молдовы». В ходе реализации данного проекта
гражданам Молдовы были предоставлены бесплатные юридические и информационные
консультации; проводились бесплатные курсы по русскому языку и истории России, а также
оказана бесплатная первичная медицинская и психологическая помощь.
На сегодняшний день при поддержке Международной организации по миграции и Бюро по
вопросам диаспоры мы реализуем проект для молдавских женщин находящихся в Российской
Федерации имеющий цель обучение и информирование женщин о своих правах и свобод.
Мотивацией для объединения представителей молдавского народа и создание таких организаций
как «Правозащитник» стали общие интересы и потребности, связанные с сохранением родного
языка и национальных традиций, популяризацией молдавской культуры среди своих сограждан в
стране пребывания, а также - стремление подержать свою этническую самобытность и защитить
гражданские права. Налаживания связей с исторической Родиной - Республикой Молдова является
один из приоритетов общественных структур молдавской диаспоры из Российской Федерации.
Нужно заметить что в России по официальным данным находится в общей сложности граждан
Молдовы около 487921 человек. Поэтому общественные организации, объединяющие
представителей молдавской диаспоры, зарегистрированы практически по всей территории
Российской Федерации. Правовой основой для создания этих организаций является российское
законодательство которое гарантирует право на национально - культурное развитие и
регламентирует порядок создания общественных объединений граждан. В частности, в России эти
процессы регламентируются федеральным законами «Об общественных организациях» и
«Национально культурных автономиях». Деятельность этих организаций направлена на
содействие сохранению молдавской языковой, культурной и этнической идентичности,
популяризацию достижений молдавской культуры, формирование привлекательного духовного
облика молдавского народа, продвижению позитивного имиджа Молдовы и поддержки её
социально - экономических интересов за рубежом.
Благодаря подвижнической деятельности этнокультурных молдавских организаций в Российской
Федерации отмечаются такие национальные праздники Молдовы - День Республики и Limba
Noastră, становятся известными исторические даты и события, проводится дни молдавской
культуры, создаются центры молдавского языка и культуры.
Наши организации не располагают собственной социально-экономической базой. В этом смысле
целенаправленная государственная поддержка и помощь со стороны Республики Молдова
молдавским этнокультурным объединениям за рубежом приобретает особое значение. Молдова
как и любое другое государство имеющею диаспору за рубежом должна содействовать диаспоре,

72
различными формами и методами в сохранение своей этнокультурной и языковой самобытности
где бы они ни проживали, помочь наладить связи и взаимодействие с Родиной.

COVALOV Alecsandr / КОВАЛОВ Александр

ОБЫЧАЙ «ЧЕРКУВАНЕ» У БОЛГАР РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА

«Черкуване» – это один из древнейших, дохристианских по происхождению болгарских

обычаев, в которых очень ярко проявляется самобытность традиционной народной культуры.
Сохранился он и в некоторых селах бессарабских болгар.
В Болгарии общесельский курбан (жертвоприношение) под названием Господова черква
(или Черкуване за Господа) известен на территории Восточной Фракии. Устраивается в
понедельник (реже в субботу) перед праздником Петковден (14.Х.), после уборки урожая.
Совершается на церковном дворе, на оброчище или на перекрестке по махалам (кварталам,
улицам). Иногда проводится и два раза в год (второй раз – весной, в период между Пасхой и
Юрьевым днем), как в Пловдивском регионе. В болгарской мифологии оброк (оброчище) – это и
культовый объект, и праздник в честь святого. В нем ясно прослеживается древний культ
природных сил, смешанный с элементами культа мифического хозяина (межи, источника и т. п.) и
покойных предков.
Известный болгарский этнограф Димитр Маринов объяснял, что такое оброк, следующим
образом. У каждой части сельской земли (поля, сады, виноградники) есть хозяин: невидимый дух,
змей или орел,который ее охраняет. Ему приносятся жертвы. Христианство замещает его
церковным святым. И место, и празднество называется оброк (от глагола обричам, то есть
приносить жертву). Оброка без курбана не бывает, в жертву приносится теленок, ягненок, вол.
Участвуют в ритуале только мужчины, причем окровавленный нож кладут на камень или на крест.
Трапеза устраивается у креста и всегда под деревьями. Освящает ее поп.
Преемственность подобной традиции коллективного принесения жертвыу болгар
Республики Молдова прослеживается при сопоставлении ее с обрядностью сел метрополии
(Болгарии), из которых происходило переселение. В городе Твырдица (Болгария) в
Софиинден(понедельник через неделю после Пасхи) готовят общесельский курбан под названием
Господюва черква. Данный обряд проводится в определенном месте (черковище) за пределами
городка, у известного камня с надписью на каком-то непонятном языке. Курбан кадит священник.
В «дочернем» же селении – г. ТвардицаТараклийского района – в этот день, который вРеспублике
Молдова всем известен как день поминовения усопших (молд. Paștele blajinilor),утром люди
отправляются на кладбище, где священник служит панихиду, затем все садятся у могил близких,
устраивают трапезу, поминают усопших, раздают угощения в память о них.
Тем не менее и здесь,хотя и на две недели позже,также в понедельник, совершались
похожие на черкуване в «материнском» селе обрядовые действия. Обычай Черкуване за Господяв
городе Твардица Республики Молдова связывается с понедельникомперед церковным праздником
Преполовение, который приходится на среду, 25-й день после Пасхи. Некоторые пожилые
твардичане рассказывали, что их предки, обосновавшись в Бессарабии, дали обещание
праздновать этот день «во имя Господа» в знак благодарности за то, что помог им спастись и
заселиться в хорошем месте. В этот день все жители собиралось у специально установленного на
перекрестке за пределами села креста, где священник освящал весь курбан, после чего начиналась
общая трапеза.
Этот обычай является, на наш взгляд, не только показателем сохранения этнической (как
общеболгарской, так и сельской, локальной) идентичности, но и своего рода символическим
проявлением процесса формирования диаспоральной идентичности; своеобразной попыткой
освящения нового локуса; отражением неразрывной связи не только с исторической родиной, но и
с Бессарабией.
В г. Твырдица (Болгария) черкуване исполняется не только в Софинден, как было сказано
выше, но и на праздник Свети Дух (следующий день после праздника Троица), только уже в
другом месте. Каждый дает по овце или барашку, курбан варят в больших котлах, называемых
«ператници». К обеду люди собираются на общую трапезу, причем каждый несет с собой хлеб,
напитки, миску… Курбан, который готовят «за здоровье и урожай», освящается священником.
Судя по всему, этот обычай был перенесен и в «дочернее» село Твардица. Курбан здесь готовят
точно таким же способом, как и в описанном выше Черкуване за Господя, с той лишь разницей,

73
что делают это в другом месте. Готовят его в тот же день, что и в «материнском» городе, однако
этот день, который в православном календаре означен как Св. Дух, в Твардице называют Трохи́ца.
Интерес представляет и сопоставление другой пары населенных пунктов. В с. Кортен
(Сливенская область, Болгария) черкуване совершалось обычно при засухе, продолжительных
дождях или других бедствиях, чтобы вымолить у Бога их прекращение. Чаще всего это
происходило на праздники Вознесение или Святой Дух. Собрав деньги, селяне покупали ягнят и в
больших казанах варили из молодой баранины курбан. После прочтения священником молитвы
начиналось угощение, в котором принимали участие все жители махалы.
В «дочернем» с. Кортен (Тараклийский район, Республика Молдова) считается, что Троица
(50-й день после Пасхи, воскресенье) продолжается три дня (вероятно, под влиянием семантики
самого названия), и празднуется на 2-й день, понедельник (церковный праздник «Святой Дух»). В
каждой махале люди собираются на общий курбан, который, возможно, обязан своим
происхождением подобному празднеству в «материнском» селе.
Следует отметить, что обычай «Черкуване за Господ» зафиксирован и в с. Городнее
Болградского района Одесской области Украины. Авторы статьи о нем приводят анализ
различных моделей его интерпретации, утверждая, что он не перестает терять во времени свое
значение как носителя идентичности исследуемой локальной группы, а этническая общность,
придерживаясь этой традиции, демонстрирует свою идентичность различных уровней – семейную,
родовую, сельскую, локальную.
Что же касается самого термина черкуване, то включение элементов христианской терминологии в
названия общесельских курбанов (господьова черква, кокаланска черква, божие име) характерно
для всей территории Болгарии. Это вполне естественно в случаях, когда речь идет о народном
православии.

CUCOȘ Diana
WHY DIASPORA MATTERS

Over time, the idea of diaspora has proliferated to an extraordinary extent. The term is now frequently
used in a generic sense to define communities of migrants living or settled permanently in foreign
countries, conscious of their origins and identity, and maintaining various degree of contact with the
mother country. Its meaning has been stretched to accommodate the various intellectual, cultural and
political agendas. In this global age, diaspora represents more than simply migration – it is a concept
which helps to explain the world created by migration.
The large scale of contemporary international migration made some commentators to proclaim an Age of
Diaspora. These days, along with the more established diaspora countries such as India, Israel, Ireland
and China, we frequently hear about the Nigerian diaspora and the Australian diaspora. The last few years
have been marked by an explosion of diaspora events, such as conferences, conventions and symposia,
followed by scholarly publications, reports and strategies. Remarkable examples of the type of events are
the Global Diaspora Forum in Washington, DC, which in 2011 and 2012 attracted more than 500
delegates representing 75 countries; the European Union Diaspora Conference in Brussels; the first
Diaspora Conferences in Vietnam, Uganda and Indonesia; the establishment of a Global Diaspora
Council in Portugal; the African first ever Diaspora Conference in South Africa, attended by 65 past and
present African leaders.
Over the past 25 years, diasporas have become important players in the international political arena, for
example the Jewish, Greek, and Armenian-American associations that represent the strongest lobbies in
Washington, DC. Some countries, such as Israel and Armenia, consider their diasporas as strategically
essential political assets. Others, such as India and the Philippines, and other migrant-sending countries,
have been recognizing the large contributions their diasporas make through remittances.
In a globalized world, many countries began to look seriously at how to engage their diaspora
communities. They came to the realization that “diaspora capital” should be “researched, cultivated,
solicited and stewarded”. More than 100 countries develop diaspora strategies and policies, Ireland being
the “thought leader” and part of the Big Four alongside Israel, India and China, the last two countries
having special divisions and departments dealing with diaspora affairs. These countries are by no means
alone in this move. The African Union recognizes the African diaspora as its sixth region.
Diasporas play a crucial role in supporting sustainable development by transferring resources, knowledge,
and ideas back to their mother countries, thus boosting local entrepreneurship and integrating their
countries of origin into the global economy. A growing body of evidence suggests that now it is about

74
“connecting to” and “collaborating with”, and this is where close relationships with key diasporas
members is extremely useful and indispensable.
Technology and communications have not only rapidly transformed the massive diaspora sector, but have
also influenced ways of looking at emigration. These days, people can keep in close contact with their
mother countries, while being totally committed to their host countries. There is a growing movement
between countries with people coming and going as never before. Now geography does not dictate
identity. The countries who most suffered from emigration are now in a position to benefit the most.
Incontestably, there is a growing interest in diasporas around the world, as they make brain drain to
become brain gain and brain exchange. The establishment of new networks of commerce and culture, and
tapping into enormous financial and political resources only prove that governments around the world try
to reach out their diasporas and that this “cooperation” is more than just economic remittances as there are
also social remittances in the form of ideas, values and practices.
There is a growing realization that diasporas influence and shape what people think of home countries.
National images are not manufactured but earned. David Parker reveals a model of interaction that he
names the “diasporic habitus”, explained as “the embodied subjectivities poised between the legacies of
the past, the imperatives of the present, and the possibilities of the future”. This habitus shapes ways of
“being Chinese”, for example.
Overall, diasporas connect societies and create transnational communities of mutual development benefit
to the host and origin countries; states can engage and empower diasporas for development purposes
through communication, outreach and partnership policies; diaspora resources can influence family,
community and national development efforts in host and origin countries.

CUJBĂ Vadim
CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA SITUAȚIA LINGVISTICĂ DIN INSTITUȚIILE DE
ÎNVĂȚĂMÂNT DIN RAIOANELE DE EST ALE REPUBLICII MOLDOVA

Problema folosirii limbilor pe teritoriul Raioanelor de Est ale Republicii Moldova rămâne una discutabilă,
pe fundalul căreia s-a constitut această formațiune ,,pseudostatală”, și care în prezent este încercată de
dorința de formare a unei națiuni civice transnistrene. Nu în zadar, încă la 8 septembrie 1992, a fost
adoptată ,,Legea cu privire la funcționarea limbilor”, lege care trezește multe nedumeriri, și în același
timp vine în contradicție nu numai cu legea supremă a regiunii, dar și cu realitățile actuale. Astfel, în
art.26, cu privire la ,,Limba de utilizare în educație și instruire” se stipulează asupra faptului că: în
conformitatea cu interesele naționale ale etniilor care locuiesc compact, autoritățile centrale vor asigura
crearea și funcționarea instituțiilor de învățământ primar și secundar cu instruire în limbile
moldovenească, rusă și ucraineană. În instituțiile de învățământ primar sau secundar vor fi create grupe,
clase sau torente și alte forme de organizare a studiilor pentru copii, elevi și studenți în limba lor maternă.
Сonform datelor oficiale din Raioanele de Est ale Republicii Moldova, în anul de învățământ 2015/2016,
structura etnică a elevilor din instituțiile preuniversitare prezintă diferențe sensibile pe medii de trai.
Astfel, dacă în mediul urban, cota elevilor de etnie rusă este semnificativ mai mare în raport cu celelalte 2
grupuri etnice principale – ucrainenii și moldovenii, atunci în instituțiile de învățământ mediu general din
mediul rural, rata moldovenilor este net superioară altor grupuri etnice (fig.1,2).

Fig.1 Structura etnică a elevilor din instituțiile Fig.2 Structura etnică a elevilor din instituțiile
preuniversitare ale mediului urban, anul de preuniversitare ale mediului rural, anul de

75
 învățământ 2015/2016 învățământ2015/2016

Datele prezentate, cu privire la distribuția etnică a elevilor din cadrul instituțiilor de învățământ pe medii
de trai, nu indică nici pe departe o situație similară după limba de instruire. În acest caz, avem decalaje
semnificative, inclusiv pe medii de reședință – urban/rural. Conform datelor din fig.3,4, se observă că în
limba rusă este instruit în medie 87,8% din contingentului de elevi din instituțiile de învățământ mediu
general din regiune, dintre care 93,7% numărul elevilor din mediul urban și 69,0 % din mediul rural.

Fig.3 Repartiția numărului de elevi din instituțiile Fig.4 Repartiția numărului de elevi din instituțiile
preuniversitare din mediul urban după limba de preuniversitare din mediul rural după limba de
instruire, anul 2015 instruire, anul 2015

Totodată, pentru localitățile din estul Republicii Moldova, este specific că, în instituțiile preuniversitare
din mediul rural, limba ucraineană este exclusă ca limbă principală în procesul de instruire (fig.4). Acest
fapt, distorsionează realitatea, având în vedere că ponderea etnicilor ucraineni în regiune este importantă,
iar în unele raioane chiar semnificativă – mun.Tiraspol (31,2%), raionul Camenca (39,1%) și raionul
Râbnița (44,1%).

Fig.5 Repartiția numărului de elevi din instituțiile Fig.6 Repartiția numărului de elevi din instituțiile
preuniversitare din mediul urban după a doua preuniversitare din mediul rural după a doua limbă
limbă de instruire, anul 2015 de instruire, anul 2015

Repartiția numărului de elevi din instituțiile preuniversitare după a doua limbă de instruire indică
prevalența limbii moldovenești atât în mediul urban, cât și rural (fig.5,6). Acest fapt este argumentat nu
de importanța acordată studierii limbii moldovenești, dar trecerii pe loc secundar ca limbă maternă, după
cea rusă, ca limba principală de comunicare, situație similară și în cazul limbii ucrainene.
În conformitate cu datele analizate, putem menționa că, limba rusă este instrumentul principal utilizat în
procesul de instruire și educație al populației, indiferent de unitatea administrativă sau arealul de
concentrare al altor etnii conlocuitoare. De asemenea, reprezentanții altor etnii care dețin cote mici în
structura națională a contingentului de elevi, aparent neimportante ca bulgarii și găgăuzii, înclină
semnificativ balanța pentru limba rusă, care rămâne prioritară în sistemului educațional din regiune.

76
CRISTEI Tamara
PREMISE ALE FORMĂRII PERSONALITĂȚII INTEGRE LA COPIILOR MIGRANȚILOR
MOLDOVENI ÎN CONDIȚIILE UNUI SPAȚIU CULTURAL DIVERS

Noile circumstanțe de conviețuire umană care, pe de o parte, presupun, ca necesitate a progresului, o

anumită mobilitate a specialiștilor, a tinerilor studioși, a brațelor calificate de muncă, iar, pe de altă parte,
din cauza condițiilor nefaste de trai a populației din RM drept consecință a unei guvernări politice
anemice, a produs un flux puternic al unui complicat proces de migrație-imigrație, ceea ce a determinat
fenomenul creșterii numărului migratorilor din Republica Moldova, atât spre țările din vest și spre cele de
peste ocean, cât și spre cele din est. Acest fapt a cauzat și extinderea considerabilă a spațiului imigrator,
care acum întrunește varii contexte socio-culturale pe toate continentele, cu anumite zone de o mai mare
concentrare a migranților moldoveni în unele țări europene (Italia, Grecia, Germania, Franța, Spania,
Portugalia, Anglia) și în Rusia. În consecință, băștinașii țării noastre au fost puși în situația, în primul
rând, cu eforturi extraordinar de mari, de a se integra social în mici grupuri de muncă și a rezista dinpunct
de vedere moral în noile condiții. Dar „omul este o fiinţă complexă care depăşeşte dimensiunea socială a
vieţii” și s-a impus necesitatea migranților moldoveni de a-și etala, în noile comunități, propria valoare
umană prin cea a identității sale morale, culturale și spirituale.
Mai mult, într-o primă fază, generația migratoare a moldovenilor, deținând un fond considerabil de valori
etice și de frumoase tradiții cultural-spirituale, conviețuind cu băștinașii din țările de adopție (acestea
având la bază modelul societății deschise), sau/și cu imigranții reprezentanți ai altor culturi, au simțit atât
nevoia moral-afectivă, cât și libertatea de a-și demonsta, într-un alt context cultural majoritar și influent,
sau într-un contect cultural divers, valențele etice democratice și cele estetice ale propriei lor culturi. Or,
anume factorul alterității a favorizat dinamica funcțională inter- și multiculturală, în care au fost antrenate
și componentele culturii și spiritualității românești deținute de românii moldoveni din spațiul pruto-
nistrean. Acest factor a devenit foarte benefic pentru confirmarea integrității morale a valorii general-
umane a migranților moldoveni, ceea ce a facilitat nu numai acceptarea valențelor culturale ale acestora și
confluența lor cu cele deja existente. De facto, s-a creat un context care a relevat și demonstrat adevărul
că anume valorile culturale devin constantele metalimbajului interetnic ce asigură aevea crearea unității
unei societăți moderne prin diversitatea idențităților, dar care se cer structurate într-o ansamblare moral-
spirituală general valabilă pentru existența benefică și liberă a comunităților sociale. Dovadă
incontestabilă sunt numeroasele comunități culturale create de moldoveni în zonele de trai mai compact al
acestora în diferite țări, despărțirea de matca spirituală acutizând nevoia de a se afirma ca identitate
valoroasă într-un divers context de alte valori. Astfel, diaspora spiritual-românească a basarabenilor s-a
consolidat, în fond, prin activitatea de voluntariat al acestor organizații numeroase din Italia, Franța,
Germania, Spania, Portugalia ș.a. Spre regret, contribuția țării de origine, a conducerii RM a fost doar în
vorbe cu diverse ocazii, în special pentru presă, iar reglementarea problemelor migranților a fost doar în
anumite documente și materiale analitice disparate, care au fost elaborate de anumiți specialiști entuziaști
și puse destul de anevoios în aplicație, doar prin concursul unor organizații din afara țării. Activitatea
consacrată a liderilor acestor comunități și organizații culturale, adevărați promotori ai culturii
moldovenilor peste hotarele țării și, deci, a promovării imaginii țării, realizată din conștiința asumată a
apartenenței moldovenilor la o valoroasă cultură și spiritualitate ce s-a plăsmuit timp de peste două
milenii, se cere de apreciat. În acest plan, au lucrat în special, reprezentanții intelectualității care au atras
și muncitorii de rând. Între timp, se derulau evenimente dramatice în republică, se desfășurau destine
umane, treptat se producea încadrarea/ acomodarea migranților moldoveni în comunitățile de adopție, o
bună parte dintre ei rămânând să muncească la negru și deci neavând nici o posibilitate să se afirme ca
entitate umană valorică. Acest aspect rămâne până astăzi unul din cele mai umilitoare și ignorate de către
autorități, dar cu repercusiuni dramatico-tragice pentru numeroase familii care s-au destrămat, pentru
membrii familiilor, mai ales copii și bătrâni, rămași în voia sorții. Pentru aceștea, 44,8% din copii în 2014
după datele Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, diriguitorii statului n-au insistat să elaboreze
politici speciale pentru ameliorarea, cel puțin, a problemei, deși erau datori să o facă prin obligația lor față
de cetățenii care i-au ales să le reprezinte interesele și față de viitorul acestei țări. Între timp, unii dintre
migranți au reușit, timp de câțiva ani, să-și stabilizeze cât de cât viața, s-au adaptat la noile condiții și a
apărut necesitatea integrării familiilor. În felul acesta, a demarat a doua fază a migrației, caracterizată și
prin exodul copiilor de vârstă preșcolară, școlară și studenți, aceștea fiind expatriați deja cu acte în regulă,
pentru a fi împreună cu părinții (cu un părinte) și/sau a li se asigura o viață mai bună și studii de calitate.
În felul acesta, RM mai este încă sub incidența calificării de țară cu un mai mare flux de migrație a
populației băștinașe, în deosebi a tinerilor, faptul fiind confirmat și de datele Barometrului opiniei

77
publice, elaborat de IPP și publicat la 27 aprilie, 2017. Cauza definitorie, identificată de către 80 % dintre
respondenții sondajului din martie-aprilie 2017 (eșantion – 1003 respondenți cu vârsta de la 18 ani și mai
mult, din 80 de localități, straturi urbane și rurale, în afara zonei Transnistrene) este faptul că în RM nu
există propriu-zis o stabilitate sau o speranță în atingerea, în timpul apropiat, a unei stabilități de trai și că
direcția generală de evoluție a țării e greșită. Ideea că și în următorii ani se va păstra dinamica migrației
specialiștilor tineri și a elevilor din țară este susținută și de faptul că numărul respondenților „deloc
mulțumiți” și ”nu prea mulțumiți” de ceea ce face conducerea țării în domeniile vitale de viață este de 83-
91 % cu manja de eroare ±3%, dintre aceștea, numărul tinerilor fiind cel mai mare. Deși procentul
cetățenilor nemulțumiți de situația din domeniile învățământului și a culturii este mai mică, însă ponderea
acestora depășește procentul celor mulțumiți: cultură – 67 % la 32 %, iar învățământul – 59% la 38 %.
Acest indicator nu este întru totul real, deoarece atenția populației de la adevărata situație în cultură și
învățământ este sustrasă de problemele grave din economie, nivelul de trai, ordinea în țară și corupția,
asistența medicală, domenii care stau la baza existenței umane. Un alt factor de estompare a mahifestării
unei atitudini angajante a populației față de învățământ este vechea concepție de a pune întreaga problemă
pe responsabilitatea învățătorilor și a profesorilor, care, în pofida vicisitudinilor și spre exemplul
specialiștilor din alte domenii, se străduiesc să facă față responsabilităților profesionale. Relevant pentru
studiul problemei este răspunsul că, dintre lucrurile care cel mai mult îngrijorează populația (sărăcia, 40%
- în primul rând, prețurile, 17% - în primul rând), șomajul, 11% - în primul rând), viitorul copiilor îi
îngrijorează - în primul rând, doar pe 10% din respondenți. Așadar, populația republicii este interesată
actualmente mai mult de nevoile curente de viață (după cum atestă și turnul nevoilor lui A. Maslow). Or,
învățământul de calitate necesită investiții reale azi pentru viitor, iar ceea ce ține de viitor, în mentalitatea
unei populații sărace, nu constituie o necesitate prioritară. De unde și semnificația unui alt indicator:
sondajul relevă că 21 % dintre respondenți nu dispun de bani nici pentru strictul necesar, iar 43 % - doar
pentru strictul necesar, în total – 64 %, iar cei care, cel puțin, au mijloace pentru a investi acum în ceva,
alcătuiesc doar 2 % și e puțin probabil că toți aceștea ar investi în educație. De unde și pasivitatea sau
chiar dezinteresul unei majoritare părți din populație față de problemele și schimbările calitative
preconizate în politicile educaționale din Republica Moldova. Dovadă este și procentul destul de mic
(doar 5 %) a respondenților care consideră îmbunătățirea situației în învățământ, știință și cultură ca una
prioritară astăzi. Tabloul e mai mult decât concludent. În parte, ultima problemă, cea de prim interes
pentru studiul de față, este lăsată pe seama rezolvării pe parcurs a necesităților de viață, de unde și,
propriu-zis, cea mai slabă investiție din partea statului nostru, pe când, s-a demonstrat de practicile
statelor cu o dinamică progresivă a stării de lucruri, că aceasta s-a obținut și datorită investițiilor
suficiente în educație. Statul nostru ar trebui să elaboreze o politică întemeiată în acest plan și să
subvenționeze programe și proiecte moderne pentru educația de calitate atât a copiilor aflați în țară, cât și
a celor aflați în diasporă, cu atât mai mult că numărul de copii ai migranților moldoveni în acest spațiu
este în creștere și datorită celor născuți în țările de adopție și cărora părinții ar dori să le dea o educație în
baza valorilor naționale a țării de origine pentru a le păstra identitatea și integritatea spirituală.
În felul acesta, am crește și am forma un tezaur uman și profesional capabil, într-un timp apropiat, să
contribuie la soluționarea problemelor stringente ale realității deplorabile în care se află țara, indicate și
de respondenții recentului Barometru al opiniei publice. Problema s-ar rezolva triplanic: 1- creșterea
reciprocă a nivelului profesional competitiv al tinerilor din țară prin colaborarea cu cei din diasporă și
viceversa; 2- motivarea reală a unei bune părți a tinerilor de a se întoarce acasă pentru a se realiza cu
succes după definitivarea studiilor și formarea lor ca specialiști de înaltă calificare, conform standardor
europene/ mondiale și 3 - asigurarea unei colaborări funcționale și eficiente, îmbinând stiluri ale diferitelr
tipuri de școli științifice și practice pe terenul fertil al necesităților țării și ale populației ei.
În aceast scop, propunem câteva recomandări considerate și premise ale formării unei tinere personalități
integre în condițiile coexistenței unei diversități de valori etice și cultural-estetice în spațiul diasporei.
Acestea ar putea constitui și repere metodologice orientative pentru realizarea cu succes a complicatului
proces educațional individual și pe care noi le structurăm în două tipuri: a) orientate spre fundamentarea
bazei umane a tinerei personalității moderne și b) orientate spre pregătirea profesională a tinerilor în
funcție de motivarea intereselor prioritare.
Presupusul program complex s-ar putea desfășura în așa-numitele centre educațional-interculturale,
întemeiate prin efortul benevolente al migranților și băștinașilor, reprezentanți ai altor culturi, și al
subvențiilor provenite din țările de origine și din diverse proiecte susținute de UE, deoarece este bine ca
elevii/copiii să învețe a-și etala firesc și nestingherit valorile identității lor în spațiul cultural divers, în
care locuiesc. Aceste centre ar constitui micromodele de interacțiune și colaborare ce i-ar pregăti pe copii
pentru realitatea vieții. În cadrul lor ar putea să-și desfășoare activitatea microcentre/ateliere ce ar avea,

78
fiecare, programul său dezvoltativ-formativ, structurat propedeutic pe module și pe nivele, spre exemplu:
„Limba noastră cea română”, „Țara mea, Moldova-mamă”, „Cultura ce ne reprezintă”, „Noi în corola de
minuni a lumii”. Titlurile incitante și conținutiste punctează un demers instructiv logico-afectiv, care
pornește de la cultivarea/învățarea limbii prin situații interactive și jocuri simulative, trecând la aplicarea
deprinderilor de vorbire corectă prin descoperirea/prezentarea frumoaselor zone geografice și a bogățiilor
Moldovei ca țară de origine, condiție motivațională puternică, apoi la reprezentarea ineditelor aspecte ale
culturii prin confecționarea unor produse naționale în cadrul unor ateliere tehnologice și prin realizarea
unor spectacole de divers format, care ar contribui realmente la punerea bazelor identității și integrității
personalității umane la copiii moldovenilor din diasporă. Și, în sfârșit, fiecare realizare performantă să fie
prezentată în corelație și/sau în cadrul altor activități similare prezentate de copiii ce reprezintă alte
culturi, astfel aceștea învățând și demonstrând realmente că valorile culturale strălucesc mai evident
manifestate corolar, iar identitatea nu separă, ci este un factor al atragerii valorilor diverse spre unitatea
existențială armonioasă. Evident că pentru realizarea acestui proiect se cer elaborate documentel reglatorii
și suporturile didactice de către specialiști-experți și formate cadre didactice, ăn parte și dintre părinții
migranți, oferindu-li-se astfel un loc de muncă bine motivat.
Acest concept ar putea fi și o orientare, pentru unii elevi, de a-și alege profesii și specializări
legate de necesitățile țării de origine, asigurându-și astfel o integrare firească și de succes în arealul socio-
economic și cultural al țării la revenirea lor, or, ar putea să-i motiveze puternic pe cei rămași în țările
adoptive să colaboreze în echipe profesionale cu cei din Moldova, păstrând astfel legătura organică cu
baștina și contribuind evident la prosperarea ei, dovadă iminentă a integrității umane ce-o pot deține.

CRIVENCO Andrei, FOMENCO Vladimir / КРИВЕНКО Андрей, ФОМЕНКО Владимир

ЭТНИЧЕСКИЙ СОСТАВ НАСЕЛЕНИЯ ПРИДНЕСТРОВЬЯ

Согласно закону «Об административно-территориальном устройстве Республики Молдова»,

восточные территории страны находятся в составе образования «Административно-
территориальные единицы левобережья Днестра» (Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga
Nistrului). Де-факто эта территория администрируется властями непризнанной Приднестровской
Молдавской Республики, ведущими самостоятельный учет населения, данные которого не могут
быть использованы НБС Республики Молдова. В состав Приднестровья входят районы
Левобережья, а также населенные пункты на правом берегу Днестра (Бендеры, Кицканы, Гиска и
др.).
Этнический состав населения Приднестровья отличается пестротой, которая во многом
обусловлена взаимовлиянием различных факторов: исторических, политических, социально-
экономических и др. Среди них:
- экономико-географическое положение - порубежное положение на стыке славянской и
романской культур (цивилизаций);
- исторические – длительное (с конца XVIII по 1917 г.) развитие региона в составе
Российской империи; вхождение в Молдавской АССР - составной части Украины (с 1924 г. по
1940 г.), развитие в составе МССР (с 1940 г. по 1991 г.);
- экономические - строительство в 50-80-е гг. XX в. крупных экономических объектов
общесоюзного значения, которое способствовало иммиграции специалистов (представителей
этносов республик бывшего СССР, в основном из России, Украины, Белоруссии);
- политические – национальная политика Республики Молдова конца 80-х - начала 90-х гг.,
обусловившая приток русскоязычных иммигрантов, распад СССР, создание ПМР, военные
действия начала 90-х годов, политическая и социально-экономическая нестабильность региона,
желание значительной части населения региона (немцев, евреев, русских, украинцев)
воссоединиться с исторической родиной;
- особенности естественного движения, характерные для различных этнических групп
населения;
- учетно-организационные (выбор гражданства и этнической принадлежности в
гетероэтнических семьях в зависимости от складывающихся межэтнических отношений, а также
исходя из прагматических целей);
- иммиграционная политика государств, образовавшихся на территории бывшего СССР.
В результате вышеперечисленных факторов во второй половине XX в. сформировалась
современная этническая структура в которой преобладают этносы славянской (украинцы, русские,
а также болгары и в меньшей степени белорусы, поляки) и романской (молдаване) групп. Из

79
представителей других этнических групп следует выделить гагаузов (тюркская группа), немцев,
евреев и армян (относящихся к индоевропейским народам). Другие этносы на протяжении
последних столетий не играли и не играют существенной роли в этногенезе Приднестровья.
Материалы переписей населения - 1989 г. (последняя перепись СССР), а также 2004 и 2015 гг.,
проведенные властями Приднестровья (независимо от Республики Молдова) дают возможность
оценить динамику изменения структуры этнического состава региона.
Для региона характерна относительная демоэтническая стабильность - за межпереписные периоды
соотношение между основными этносами существенно не изменилось (см. табл. 1).

Табл. 1 Динамика этнического состава населения Приднестровья*

Год Всего В том числе
русские молдава украинц болгары гагау белор нем евреи приднес другие
не ы зы усы цы тровцы
1989, % 100 30,5 33,5 28,3 2,2 0,7 0,8 0,7 1,9 - 1,4
тыс. 678,3 207,2 227,2 192,1 14,6 4,7 5,4 4,5 12,9 9,8
чел.
2004, % 100 30,4 31,9 28,8 2,5 0,7 0,7 0,4 0,2 - 4,4
тыс. 555,3 168,7 177,4 160,1 13,9 4,1 3,8 2,1 1,3 24,1
чел.
2015, % 100 33,79 33,16 26,66 2,74 1,22 0,58 0,31 0,15 0,24 1,2
тыс. 408,6 138,1 135,5 108,9 11,2 5,0 2,4 1,3 0,6 1,0 5,2
чел.
* По данным переписей населения 1989, 2004 и 2015 гг.

Последняя советская перепись населения 1989 г. зафиксировала примерно равное соотношение

между тремя основными приднестровскими этносами: молдаване – 33,5%, русские – 30,5% и
украинцы – 28,3%. Перепись 2004 г. (проведенная приднестровскими властями) показала, что при
общей для этих народов абсолютной убыли численности населения за межпереписной период,
доля молдаван сократилась на 1,6%, доля русских почти осталась неизменной (-0,1%), а доля
украинцев даже возросла (+0,5%).
По всей видимости, определенную роль сыграл миграционный «обмен» между двумя частями
некогда единой Молдавии, когда русскоязычное население перемещалось на левый берег, а
молдавоязычное (например, преподаватели и студенты Тираспольского пединститута) – на правый
берег.
Межпереписной период 2004-2015 гг. привел к небольшому увеличению доли русского (+3,3%) и
молдавского населения (+1,3%) при некотором сокращении украинцев (-2,1%). В результате, доля
русских впервые за многие десятилетия превысила значения остальных этносов в регионе. Хотя,
впрочем, разница между численностью молдавского и русского населения составляет всего 0,6%
или около 2,5 тыс. человек.
Общая доля представителей трех основных национальных групп устойчиво высока и имеет
тенденцию к некоторому увеличению с 92,3% в 1989 г. до 93,6% в 2015 г., что позволяет
сохранять триединую этническую конструкцию.
На динамику процентного соотношения между тремя основными этническими группами в этот
период оказывали влияние в первую очередь:
1. Возрастной состав (доля лиц старших возрастных когорт) этнических групп.
Перепись населения 2004 г. показала особенности национального состава населения в
разных возрастных группах. Среди детей до 10 лет первое место занимали русские, в возрастных
группах от 10 до 20 лет - молдаване, доля которых в группах от 20 до 35 лет сравнивалась с
русскими, а в группах от 35 до 55 лет молдаване опять занимали первое место. А вот в группах
старших возрастных групп старше 55 лет первое место занимали украинцы. Предварительные
данные переписи 2015 г. подтверждают это важное наблюдение – медианный возраст украинцев –
45,9 превышает аналогичный показатель у молдаван 43,1 и у русских 36,8.
2. Миграционная подвижность (более высокий уровень сельской трудовой и
образовательной миграции) Необходимо учитывать, что молдаване, преобладающие среди
сельского населения региона (почти половина всех сельских жителей), оказались в несколько
большей степени, чем представители других этносов, подвержены выталкивающим факторам

80
миграции, что вынуждает становиться трудовыми мигрантами за пределами Приднестровья.
Кроме того, сложности при получении образования на родном языке приводят к миграции из
молдавских сел учащейся молодежи.
Болгары еще в 70-е годы стали четвертым в регионе по численности населения, потеснив евреев,
доля которых по причине миграции неуклонно снижалась. Относительно небольшая доля болгар в
структуре населения региона существенно увеличилась с 2,2% в 1989 г. до 2,7% в 2015 г. при
сокращении абсолютной численности (с 14,6 до 11,2 тыс. за этот период) . Болгарское население
сконцентрировано с селе Парканы (около половины всех приднестровских болгар) и в
соседствующих с селом городах Бендерах и Тирасполе.
Гагаузы – единственный в Приднестровье этнос, абсолютная численность представителей
которого увеличилась в период с 1989 до 2015 гг. с 4,7 до 5,0 тыс. Соответственно выросла и их
доля в структуре населения – почти в 2 раза с 0,7% до 1,22%. Для русскоговорящих гагаузов
Приднестровье представляется привлекательным для работы и получения образования и как
площадка для дальнейшей миграции в Россию. Миграционный характер прироста гагаузского
населения объясняет региональный феномен преобладания «молодых» возрастных групп
(медианный возраст – 31,8 лет в 2015 г.) и их высокой урбанизации (в Молдове гагаузы -
преимущественно сельское население). Почти 84% приднестровских гагаузов проживают в
городах (основная часть в Тирасполе и Бендерах).
В начале XX в. на территории Приднестровья немцы, поляки и особенно евреи, составляли
значимую часть этнической структуры населения. Евреи проживали по всей территории региона,
преобладая среди жителей городов и местечек. Немцы концентрировались на территории
земледельческих колоний (ныне Григориопольский и Слободзейский районы Приднестровья), а
поляки в приднестровском Подолье (ныне Каменский и Рыбницкий районы Приднестровья).
События первой половины XX в., и особенно война 1941-1945 гг., привели к значительному
сокращению представителей этих этнических групп. К 1989 г. евреи и немцы по численности
населения занимали 5 и 7 места в регионе, но уже к началу 90-х гг. процесс возвращения на
историческую родину значительно сократил численность диаспор. К 2015 г. немцы сохранили 7
место среди приднестровских этносов с численность около 1,3 тыс., поляки – девятый по
численности среди народов (1 тыс.), евреи замыкают десятку этносов (0,6 тыс.).
Довольно значимая группа приднестровских этнических групп имеет свои корни в миграционных
процессах Советского Союза, поощрявшего внутреннюю трудовую миграцию. Тогда специалисты
в разных областях, преимущественно в промышленности привлекались при строительстве новых
предприятий. Осевшие в советское время трудовые мигранты и их потомки – основная часть
приднестровских белорусов, армян, татар, азербайджанцев и др. Белорусы среди них - наиболее
многочисленная группа – 2,4 тыс. или 0,6% в 2015 г. (6 место). Численность других не превышает
700 чел. в каждой. Доля этих народов, как и их абсолютная численность, имеют тенденцию к
сокращению.
Особенностью переписи 2015 г. является регистрация небольшой группы жителей региона
(несколько более 1 тыс. чел.) этнически идентифицирующих себя как «приднестровцы». Доля
таковых составляет 0,24%.
Существуют определенные территориальные различия в распределении этносов в регионе.
В городах, играющих ведущую роль в межрегиональном экономическом, политическом и
культурном развитии, этнический состав населения характеризуется значительным разнообразием,
среди которых преобладают русские. В 2015 г. их доля составила 40,39% (табл. 2). В сельских
поселениях доля русских значительно ниже – 20,56%.
Сельская местность в этническом отношении более однородна. Здесь проживают
преимущественно молдаване и украинцы. На юге ПМР в сельской местности сравнительно высок
удельный вес русских, а в отдельных селах (например, в селе Парканы Слободзеского района)
болгар. В Каменском районе имеется село со значительным польским населением (Слобода-
Рашково).
Табл. 2 Этнический состав населения городских и сельских поселений*
Городские поселения Сельские поселения
Этносы % Этносы %
Русские 40,39 Молдаване 48,08
Украинцы 27,87 Украинцы 24,22
Молдаване 25,73 Русские 20,56
Другие этносы 6,01 Другие этносы 7,14

81
 Всего 100 Всего 100
*По предварительным данным переписи 2015 г.
В Тирасполе и Бендерах наибольшую долю имеют русские (42 и 44% соответственно). Более
половины населения Дубоссарского и Григориопольского районов составляют молдаване (50 и
65% соответственно). В Рыбницком и Каменском районах более 40% населения составляют
украинцы (45 и 42% соответственно). Здесь же и значительна доля молдаван (30 и 48%
соответственно). Более высокая доля молдаван (42%) наблюдается в Слободзейском районе.
Сложившаяся этническая структура населения ПМР и тенденции ее изменения позволяют
предполагать, что в перспективе она сохранят территориальные различия, хотя контрасты будут
несколько сглажены. Это связано с происходящими изменениями в национальном самосознании и
увеличением доли лиц, не определившихся с национальностью.

CRIVENCO Andrei, VINOGRADOVA Tatiana

КРИВЕНКО Андрей, ВИНОГРАДОВА Татьяна
ЭТНИЧЕСКИЙ ТУРИЗМ: ПЕРСПЕКТИВЫ РАЗВИТИЯ В ПРИДНЕСТРОВЬЕ

Этнический туризм – динамичное направление современной туристской индустрии, имеющее

потенциал развития в Приднестровье. Как правило, этнический туризм тесно сочетается с
остальными видами туризма и присутствует в качестве отдельных элементов в интегральных
турпродуктах. В этой связи, важно определить различия между близкими разновидностями
туризма, где присутствует этническая составляющая.
Чаще всего в качестве синонимов этнического туризма используют термины этно-культурный и
этнографический туризм. Считается, что этнографический туризм знакомит широкий круг
туристов с культурой и бытом определенного народа, его костюмами, языком, фольклором,
традициями, обычаями, этническим творчеством. А этнокультурный туризм – «совокупность
различных форм туристской активности, обусловленных стремлением к познанию многообразия
феноменов этнокультурной среды» [Бутузов, 2013]. В настоящее время «этнический» и
«этнокультурный» туризм используются как синонимы. А этнический туризм можно
рассматривать как подвид этнокультурного туризма, нацеленный на изучение отдельно взятого
этнического бытия [Федорова, 2014].
В качестве близких к этническому туризму используют [Святоха, 2014] понятия «культурный
туризм» («cultural heritage tourism», «heritage tourism» или «diaspora tourism»). Частью этнического
туризма можно считать ностальгический туризм, генеалогический туризм (nostalgic tourism,
genealogy tourism, ancestral tourism). Эти специфические виды туризма подразумевает либо
посещение мест своего рождения, либо мест, где жили предки. Одним из направлений
этнографического туризма, предполагающего изучение культур исчезнувших этнических
общностей, считают антропологический туризм (anthropological tourism).
По нашему мнению этнический туризм является понятием достаточно широким, а его деление или
причисление к одному из перечисленных видов является условным. Между тем, опыт организации
различных туристических продуктов, где присутствует интерес к этнической составляющей,
представляется очень перспективным для Приднестровья.
Этнический состав Приднестровья со второй половины XX в. сохраняет свою свою
триединую структуру, в которой молдаване, русские и украинцы занимают примерно равные доли.
Среди других народов выделяются приднестровские болгары, которые с 70-х гг. прошлого века
занимают 4-е место по численности. Важную роль в этнической истории края в прошлом занимали
поляки, немцы и евреи. Большое этническое разнообразие народов в прошлом и в настоящее
время потенциально дает широкие возможности для развития этнического туризма. Этому также
способствует наличие объектов туристического назначения, которые можно отнести к
этнографическим:
 сельские поселения с традиционными жилищами, в которых сохранены элементы
этнокультурной специфики: интерьер, убранство, набор традиционных предметов быта. К таким
можно отнести многие украинские и молдавские села региона;
 объекты народного промысла и быта, соответствующие традиционному хозяйственному
типу. В селах региона в рамках проекта «Женщина и ремесло» (внедряется Агентством
Регионального Развития Приднестровья) получает развитие изготовление кукол, плетение из
природных материалов, ковроткачество, гончарное дело и роспись по керамике;

82
 музеи с экспозициями этнографической, национально-культурной и историко-
краеведческой направленностью. Наиболее известным является историко-краеведческий музей г.
Бендеры - старейших музей региона, основанный еще в 1914 году бароном Стуартом А.Ф.
председателем губернской земской управы;
 места проведения народных праздников и гуляний с участием фольклорных коллективов,
использованием традиционной одежды. Например, проводимый в городах региона ежегодный
международный фестиваль искусств «Мэрцишор»;
 культовые сооружения, отражающие конфессиональную принадлежность представителей
того или иного этноса, отличающиеся набором традиционных приемов в архитектуре,
орнаментации. Например, сохранившаяся часть здания синагоги в с. Рашково;
 некрополи, кладбища. Например, старинные кладбища (с могилами XVIII в.) в с. Рашково:
еврейское, католическое и православное;
 археологические объекты, имеющие этническую специфику. К таковым можно отнести
памятники скифской культуры южной части Приднестровья (у с. Глинное Слободзейского района
и др.).
В Приднестровье сфера туризма находится в зачаточном состоянии, вопросы ее дальнейшего
развития являются актуальными с точки зрения повышения эффективности экономики региона и
привлечения инвестиций. Туристические организации в Приднестровье уже ведут работу по
расширению спектра предлагаемых туристических продуктов, опирающихся на использование
местных историко-культурных, природных и других видов рекреационных ресурсов.
Примером такой организации может служить туристическое агентство «TRANSNISTRIATOUR»,
предлагающее этнические экскурсионные туры. Сайт этой организации содержит описание
«Еврейского тура», концепция которого опирается на ознакомление с историей холокоста в
Приднестровье. В рамках «Немецкого тура» предлагается пройтись по следам поселений
немецких колонистов в Григориопольском районе. Экскурсионный тур «Мой новый Стокгольм»
посвящен знакомству с историей пребывания шведского короля Карла XII в г. Бендеры и с.
Варница в начале XVIII в.
Опыт продвижения этнических экскурсионных туров дает возможность расширения спектра
предлагаемых туристических продуктов. Среди перспективных направлений можно указать:
Русский (старообрядческий) экскурсионный тур.Основой может стать интерес к
историистарообрядческих поселений в регионе, некогда игравших значимую роль в
хозяйственном освоении края и его религиозной жизни. Тур может опираться на экскурсионные
объекты вблизи Тирасполя: в селе Терновка (место пребывания в XIX в. ковалевцев -
старообрядцев часовенного согласия), в селе Бычок, где сохранились остатки старообрядческого
кладбища и кельи монахов в известковых склонах на берегу Днестра. В самом Тирасполе
расположена старейшая из сохранившихся городских церквей - Старообрядческая церковь во имя
Покрова Пресвятыя Богородицы, построенная около 1800 г.
Молдавский экскурсионный тур.Приднестровье со значительным молдавским сельским
населением (почти половина всех селян региона - молдаване) представляет большие возможности
для развития этого направления. Первоначально экскурсионный тур может опираться на объекты
вблизи Тирасполя, что уменьшает логистические расходы. Таковыми могут быть объекты
молдавского села Суклея: Дмитриевская церковь, заложенная на средства суклейчан еще в 1866 г.
и выполненная в молдавском архитектурном стиле с крестообразной планировкой; историко-
краеведческий музея села Суклея; памятная плита народному артисту Молдавской ССР
Константину Константинову, уроженцу села Суклея. В с. Суклея и в г. Тирасполе в распоряжении
туристов находятся рестораны молдавской национальной кухни, распространенной в регионе.
Украинский экскурсионный тур.Украинцы Приднестровья, в течение многих поколений
проживающие в регионе сосредоточены в северной, подольской части Приднестровья.
Культурные общества украинцев и украинские села, сохраняющие традиции в своих жилищах,
народных промыслах и обрядах, дают основу для создания новых экскурсионных объектов.
География экскурсионных маршрутов может затрагивать г. Рыбница, где находится общество
украинской культуры «Подiлля», первая в Молдове и в Приднестровье украинская школа им. Леси
Украинки и действующие художественные коллективы «Барвинок» и «Днестрянка», а также с.
Зозуляны, где гости смогут ознакомиться с особенностями украинского жилища и украинской
кухней.
Болгарский экскурсионный тур.Концепция этого тура опирается на наличие познавательного
интереса у жителей Приднестровья и иностранных гостей к традициям и обычаям

83
приднестровских болгар, а также памятникам села Парканы. В программу тура может входить
посещение сельского Свято-Михайловского храма, осмотр памятника национальному герою
Болгарии, революционеру — Василу Левскому и знакомство с экспонатами историко-
краеведческого музей, созданного жительницей села Валентиной Обручковой в пустовавшем
родительском доме, в котором представлены уникальные экспонаты болгарской культуры и быта.
Польский экскурсионный турпредлагает желающим познакомиться с историей и культурой
малочисленных, но хорошо организованных польской и католической общин Приднестровья.
Исторически сложилось, что поляки в Приднестровье проживали на севере края. Поэтому местом
проведения могут стать г. Рыбница и села Рашково и Слобода-Рашков. В программу туру могут
войти: знакомство в представителями региональной польской общины «Ясна Гура» и посещение
польского дома «Володыёвский» в с. Рашково. В этом же селе можно увидеть старинное польское
кладбище и католический костел Святого Каэтана, заложенный еще в 1786 г. В г. Рыбница можно
посетить костел Святого Иосифа, который был построен в 90-е гг. XX в. на территории бывшего
католического кладбища, где похоронены многие жертвы террора 30-х гг. Одна из самых ценных
реликвий рыбницкого костёла – приалтарные мощи св. Климента из Херсонеса.
Для развития этнического туризма имеет значение не только нынешний национальный состав, но
пребывание народов на территории в прошлом. Так, перспективным может стать венгерский
экскурсионный тур, концепция которого опирается на знакомство с историей самого восточного
венгерского поселения Тоборчок (ныне Чобручи, Слободзейский район)
Венгерские источники указывают на существование здесь поселения с преобладающим
венгерским населением в XVI-XVII вв. Наряду с венгерским, перспективным может быть
армянский экскурсионный тур. Его проведение можно привязать к г. Григориополю, в котором
в конце XVIII - начале XIX века существовала большая армянская община и с. Рашково, где
расположен костел Святого Каэтана, заложенный армянскими католиками из Львова в 1786 г.
В качестве элемента антропологического туризма возможна подготовка «скифского
экскурсионного тура», который может опираться на интерес к археологическим памятникам
скифской культуры в Слободзейском районе Приднестровья.
Этнический туризм в Приднестровье является потенциально важным направлением развития
туризма. Это обусловлено наличием в данном районе многочисленных рекреационных ресурсов,
связанных с материальной и духовной культурой различных мирно сосуществующих этносов, их
историей, самобытностью и религией.
В условиях глубокого социально-экономического кризиса в сельской местности Приднестровья
развитие этнического туризма может помочь в более равномерном освоении территорий.
Успешная организация этнического туризма даёт возможность решить такие социально-
экономические проблемы, как организация рабочих мест, повышение уровня жизни населения,
развитие промышленной инфраструктуры, сохранение культурного наследия и улучшение среды
обитания национальных общин.
При формировании новых продуктов этнической направленности необходимо учитывать такие
составляющие туристских программ, как участие в народных, религиозных праздниках и
ритуалах, приобретение товаров народных промыслов и ремёсел, знакомство с национальной
кухней, дегустация спиртных напитков.

CVILINCOVA Elizaveta / КВИЛИНКОВА Елизавета

ГЕОГРАФИЧЕСКИЕ ПОЗНАНИЯ ГАГАУЗОВ В СВЯЗИ С ТРАДИЦИОННОЙ
КАРТИНОЙ МИРА, ПРЕДСТАВЛЕНИЯМИ О СВЯТОЙ ЗЕМЛЕ И ТРАДИЦИЕЙ
ПРАВОСЛАВНОГО ПАЛОМНИЧЕСТВА

Паломничество в Святую Землю (христианский Восток) – важная часть православной культуры и

традиционного мировоззрения гагаузов. Это явление пронизывало все сферы жизнедеятельности
народа и было частью их религиозной и этнокультурной идентичности. Традиция,
представляющая собой один из самых древних видов поклонничества у христиан, сохранялась у
гагаузов в неизменном виде в течение многих веков, вплоть до начала ХХ в. В основе мотивов
совершения такого паломничества лежат религиозные представления о необходимости трудов
ради Господа, что рассматривалось как жертва, приносимая Богу ради получения просимого или в
благодарность за что-либо. Оно считалось самым великим из всех видов паломничества и потому
воспринималось как духовный подвиг (см.: Квилинкова Е., «Хаджылык у гагаузов как
религиозный и этнокультурный феномен: от прошлого к настоящему», Кишинев-Москва, 2017).

84
Бытование данной традиции вписывается в общий контекст общебалканской картины массовой
народной вероисповедной практики проживающих там христианских народов. В этом контексте
интерес представляют географические познания гагаузов в связи с традиционной картиной мира,
представлениями о Святой Земле и традицией хаджылык.
Исследователи XIX – первой половины ХХ вв. отмечали, что географические представления
гагаузов бедны, что, впрочем, было характерно и для представителей других, соседних этносов.
Важным, с точки зрения изучения данной темы, является то, что традиционные представления о
мире, познания о географическом расположении известных им стран непосредственно
связываются со Святой Землей, с традицией паломничества хаджылык. То есть расположение тех
или иных стран напрямую увязывалось с местоположением Иерусалима, который, согласно
народной космологии, является центром вселенной: «Из соседних местностей они (гагаузы – Е. К.)
знают лучше всего Афон (Айнороc), куда многие ездят и ходят пешком на богомолье. <…> Про
Афон рассказывают, что туда Бог запретил пускать женский пол, и даже курицу принести нельзя.
Один человек сел на пароход и поехал на Афон, но взял с собою в мешке курицу. Началась буря, и
пароход стало сильно качать. Тогда капитал заявил пассажирам: “У кого-нибудь из вас в мешке
есть что-нибудь женского пола. Выбросьте, а то мы все погибнем”. Пришлось тому человеку
выбросить свою курицу в море, и буря тотчас же утихла. Далее знают гагаузы Иерусалим, куда
тоже ездят их паломники. Думают, что город этот находится в самом центре земли, а так как земля
вращается вокруг центра, то если в Иерусалиме лечь спать головой на восток, то утром
проснешься головой на запад. Известны гагаузам, кроме того, еще и Крым, Старый и Новый
Кавказ, Сибирь и Египет. Про Крым могут только рассказать, что там есть горы и что прежде
жили татары, а теперь болгары. Старый и Новый Кавказ находятся по дороге из Бессарабии в
Иерусалим. Старый ближе, а Новый дальше. Это жаркая страна, в которой живут одноглазые
людоеды (“тепягёз”). Сибирь – остров, окруженный со всех сторон морем, который находится где-
то очень далеко, дальше Иерусалима. Про Египет (“Мысыр”) знают, что он расположен где-то за
Иерусалимом. Там живет много евреев. Земли у них очень много, но все неудобные: голый
камень. <…> Кроме этих стран, гагаузы с. Бешалма верят еще в существование какой-то
сказочной счастливой страны» [Мошков, 1901, № 4, с. 59-60; 2004, с. 260-261].
Кроме того, Иерусалим, в традиционных представлениях гагаузов, не только центр вселенной, но
и главный духовный центр – центр христианского мира, где Всевышний будет вершить Страшный
суд. Согласно народно-религиозным воззрениям, «окончательное распределение душ
человеческих между раем и адом наступит только после Страшного Суда (“Сон шараатта”)»,
который последует через 105 лет, так как Иисус Христос определил стоять миру ровно 2000 лет. К
тому времени все люди помрут. Бог соберет их души в Иерусалиме и будет судить. Суд будет
производиться при помощи весов. <…> Тогда же Христос определил срок для нового Страшного
Суда. Но все-таки когда-нибудь придет конец света, все души помрут…» [Мошков].
Собранные нами в начале XXI вв. полевые материалы свидетельствуют о том, что представления о
Иерусалиме и Афоне у значительной части старшего поколения гагаузов из других населенных
пунктов, не получивших образования, во многом остаются такими же путаными. Более того, в
связи с тем, что данная традиция в советский богоборческий период была прервана, то многие
респонденты не только молодого, но и преклонного возраста вообще не могли ответить на вопрос,
что такое Аджылык (Иерусалим) и Ай Нороз (Афон). У некоторых из них Иерусалим
ассоциировался лишь со страной, где живут евреи, но не с бытовавшей у гагаузов традицией
паломничества, не с понятием аджылык. Высказанное нами уточнение о том, что аджылык – это
Иерусалим, не помогло прояснению для респондентов картины, а лишь породило новые вопросы и
ответы типа: «Разве аджылык это Иерусалим?» «Я знала, но забыла»; «Иерусалим – это у евреев,
не так ли? Это там, где родился Иисус Христос. Вот недавно оттуда, из Иерусалима, приехала
одна женщина; они там стояли в очереди (видимо, при посещении храмов – Е. К.), ходили по тем
местам, где Иисус Христос родился».
В связи с данной информацией мы опять задали этому же респонденту наводящий вопрос:
«Считается ли, что эта женщина совершила аджылык?» Однако даже это не помогло ему
определиться в том, где же находится аджылык: «Разве это аджылык? И я не знаю, так как это
было давно» [ПМА, г. Чадыр-Лунга, С.В.С.].
Респонденты уточняли, что от старших они что-то слышали об этом: «Совершил аджылык – это
побывал там, где распяли Иисуса. А что такое аджылык? Разве аджылык это Иерусалим?» [ПМА,
с. Гайдары, Н.]; «Хаджы – это те, кто ходил в монастыри. Сейчас тех людей нет. Куда ходили в

85
паломничество – не знаю, я туда не ходила. Туда многие ходили пешком, на телегах» [ПМА, г.
Комрат, Б.И.И.]; «Хаджылык был, но мы этого не застали» [ПМА, с. Бешгиоз, С.Л.А.].
Представления другого респондента преклонного возраста были еще более туманными:
«Аджылык, Афон, Ай Нороз. Что это? Не слышала об этом». После некоторых раздумий
респондент продолжил рассуждения о том, что это, видимо, какой-то очень далеко находящийся
населенный пункт, куда в прошлом ездили некоторые гагаузы с целью совершения купли-продажи
чего-либо: «Аджылык – это, возможно, село. Бабушки говорили, что дедушки в те времена
отправлялись в хаджылык, но что это такое? Ходили туда для того, чтобы что-то купить или
продать. [Хаджылык –] это что-то вроде села. Как мы [сейчас] говорим [село] Джолтай, Кириет.
Хаджылык – это то же самое. [Раньше] говорили: Дедушка ходил в Хаджылык и купил то се,
товар, шапку, платье, обувь… Об этом мне доводилось слышать» [ПМА, с. Бешгиоз, С.Е.В.].
Отдельные грамотные представители старшего поколения гагаузов, обычно длительное время
служившие при церкви, имеют довольно четкое представление о данной традиции и связанном с
ней месте паломничества. Об этом они знают в основном из рассказов отцов и дедов, а также из
сведений, которые частично были почерпнуты ими из Библии и народных песен.
В заключении отметим, что Хаджылык для гагаузов – это не только «дом Господа», место Его
крестной смерти, центр христианской веры с г. Иерусалимом, но и центр всей Вселенной с раем на
земле. Значимость этой традиции в культуре гагаузов не сводится лишь к религиозной
компоненте. Как в прошлом, так и в настоящем она является важной составляющей их
социального капитала, поскольку оказывает влияние не только на религиозные, но и на
народные традиции, на менталитет гагаузов. Для современной местной политической и бизнес
элиты совершение паломничества в Иерусалим и на Афон – это маркер гагаузскости и
приверженности традициям предков. Данная традиция, прерванная с началом Первой мировой
войны и утраченная в советский период, в настоящее время постепенно возрождается.

DIMITROV Plamen, CUCOȘ Diana

DIASPORA AND NATIONAL IDENTITY IN A POST-GEOGRAPHICAL WORLD

According to World Bank statistics, as of 2017, more than 258 million people, or 3.4 percent of the world
population, live outside their countries of birth. The absolute number of international migrants rose from
173 million in 2000 to more than 247 million in 2013, however, the percentage has remained constant at
just above 3% for the last fifteen years.
The top migrant destination country is the United States, followed by Saudi Arabia, Germany, the
Russian Federation, the United Arab Emirates, the United Kingdom, France, Canada, Spain, and
Australia. The top six immigration countries, measured by the relative to population, are outside the high-
income OECD countries: Qatar (91%), United Arab Emirates (88%), Kuwait (72%), Jordan (56%), and
Bahrain (54%).
Today, the availability of fast, safe, and cheap modern transportation has made it easier for people to
forsake their country of origin and move to another country for various reasons. Contemporary
international migration is generated by military conflicts, ethnic and religious violence, consequences of
climate change, etc. Still, the major cause of migration is the desire of the people to get a job, earn more
money, and live in wealthy and peaceful countries.
Migration is not a new phenomenon in the history of mankind. In the past, however, migration was a
mass phenomenon in which tribes and ethnic groups moved to a new place as an entity and ceased all
contact with the places they previously inhabited. The big change in recent decades is that migration has
become an individual act. Millions of people have moved as a personal life choice, not by the decision of
presidents, governments, or tribal leaders. Most of them have left part of their families, relatives and
friends in their home countries. This does not mean that their connection with those relatives and friends
comes to an end. Contemporary technology facilitates, connects and re-engages people from all parts of
the world.
The impact of communications technology has led social scientists to develop a theory about the
“shortening” of the distance between the countries that are very far from each other on the map. Rather
than being an objective concept, distance, according to Bauman (1998), is “a social product; its length
varies depending on the speed and the price with which it may be overcome”.
In recent decades, one of the main results of mass migration has been the emergence and strengthening of
ethnic diasporas. In the past, nations had emerged as territorial entities confined to the borders of a single
state. Many nations had compatriots outside the state’s borders, but these usually lived in neighboring

86
countries. Now the situation is different – because of the ethnic diasporas many nations are no longer
territorial entities. They have a nucleus in one country but with many members living abroad. We can call
this phenomenon geographic dispersion of the nations. In history, the Jewish people were such a
dispersed nation, but their case is unique and not connected with the contemporary communications
revolution.
It is very important to note that most migrants maintain their national identities even while permanently
living in a new country. One of the reasons for that is the change in socialization. In the past, the main
mediums of socialization were, on one level, immediate and extended families as well as fellow-citizens
of the town or village. On a second level, socialization depended on the state through its classical
instruments – mass education and compulsory military service for men. But in the era of globalization,
the mechanisms for the formation and maintenance of national identity have changed. Today, the media,
Internet, books, and the phone calls are very important for socialization. All these new means of
socialization are not connected with territory at all - they are post-geographical means of socialization.
Migrants can maintain their original national identity in part also because of the fact that most of them
move to liberal democratic countries that do not require newcomers to change their religion, language, or
sense of cultural belonging. The process of national homogenization in Western Europe and North
America finished by the middle of the 20th century. In the end of the last century, we faced the opposite
tendency – otherness was not a vice, it was even an advantage. It was, and in many Western countries still
is, the era of the multiculturalism – a policy that encourages people to be different in terms of ethnicity,
religion and social preferences. Assimilation, the policy that prevailed throughout the nation building
processes in all European countries in the 19th and first half of the 20th century has been replaced with the
integration of minorities. Metaphorically, the melting pot type of nation has been replaced by the salad
bowl nation.
In the 21st century, we faced one more new phenomenon – people with multiple national identities. Some
migrants adopt the culture of their new state while also maintaining their original identity. Usually those
people are bilingual.
There are three main prerequisites for further territorial overlapping of nations in the 21 st century: the
revolution in communication technologies, higher individual mobility, and the emergence of a global
labor market for highly skilled specialists because of the total domination of the English language in the
professional communication.
Smaller countries tend to have higher rates of skilled emigration. According to the World Bank’s data,
close to 93 percent of highly skilled persons born in Latin American country Guyana lived outside that
country, followed by Haiti (75.1%), Trinidad and Tobago (68.2%) and Barbados (66.2%).
The formation of bigger and stronger diasporas in the 21st century has important economic impacts on the
sending countries. Emigrants maintain not only emotional but also economic ties with their countries of
origin, sending money to their families and relatives.
In 2017, worldwide remittance flows are estimated to have exceeded $613 billion. Of that amount,
developing countries are estimated to receive about $441 billion, nearly three times the amount of official
development assistance. The true size of remittances, including unrecorded flows through formal and
informal channels, is believed to be significantly larger.
In 2017, the top recipient countries of recorded remittances were India, China, the Philippines, Mexico,
and Nigeria. As a share of GDP, however, smaller countries such as Tajikistan (28%), Kyrgyzstan (37%),
Nepal (27%), Tonga (20%), and Moldova (21%) were the largest recipients.
In addition to remittances, there are other ways emigrants can impact the economy of their countries of
origin. Some return home, benefiting the national economy with their improved skills. Other emigrants
invest part of the money earned abroad in the economy of their origin countries. In general, today
emigration is not a one way street – many emigrants return back and go abroad again many times.
Finally, we should mention the political impact of the mass migration and the formation of diasporas.
Today, people from diasporas want more than emotional and economic ties with their countries of origin.
They want to participate in political process as well. Many countries of the world allow dual citizenship.
This is important because, in order to work legally, settle and reside there, immigrants would usually
obtain the citizenship of the destination country. But some countries, for example some of the former
Soviet republics, do not permit dual citizenship, thereby restricting the diaspora from participation in the
political process of the country of origin. This is the case of migrants that lost their initial nationality and
acquired the nationality of the destination country.
Most countries in the world allow their citizens living abroad to vote in national elections (from abroad).
This is an important political issue for countries like Turkey, Bulgaria, Romania and Moldova that have

87
large politically active diasporas. One of the most intensive political debates today is about the right of
emigrants to vote in the elections of their countries of origin.
Much more restricted is the right of emigrants to be elected to the parliaments of their countries of origin.
This will likely be an important issue of political contention in the future, as emigrants do not only want
to vote in but also run the office in their home countries. There are some examples from Baltic countries,
Bulgaria, Georgia, and Armenia, where emigrants have become prime ministers or even presidents.
In conclusion, communications revolution creates nations that are geographically dispersed. This new
reality has serious social, economic and political impact on migrants’ countries of origin.

DOHOT Mihai
REPREZENTĂRI ALE DIVERISTĂȚII ETNICE ÎN COLECȚIA DE IMAGINI FOTOGRAFICE
A MUZEULUI NAȚIONAL DE ETNOGRAFIE ȘI ISTORIE NATURALĂ

Continuând tradiţia primilor gestionari de colecţii din cadrul Muzeului Zemstvei Guberniale, Franz şi
Albina Ostermann, cea mai veche instituţie de profil, numită acum Muzeul Național de Etnografie și
Istorie Naturală (numită în continuare MNEIN), a păstrat şi a colectat pe tot parcursul secolului XX
imagini fotografice pe care le-a inclus în patrimoniul său, implicit al ţării. Astfel, pe lângă negativele pe
sticlă executate de aceştia, conform specificului muzeal, în depozitele instituţiei s-au adunat fotografii ale
multor dintre maeştrii artei vizuale începând cu cea de-a doua jumătate a sec. XIX. Nu lipsesc fotografii
din atelierele lui Kondraţkii, Sumovskii, Taşker şi alţi fotografi locali cât şi albume sau fotografii inedite
ale autorilor din Imperiul Rus.
O bună parte din aceste imagini, executate cu o măiestrie deosebită, au fost colectate sau achiziţionate de
la locuitorii capitalei dar şi de la cei din spaţiul pruto-nistrean. În afară de imaginile ce țin de specificul
muzeal, colecţia dispune fotografii portretistice sau de grup ale familiilor de înalţi demnitari sau boieri
locali sau din alte gubernii ale Imperiului Rus.
S-au păstrat unele albume ale vechilor ateliere fotografice având pe lângă funcţia de raportare a lucrului
executat pe parcursul anului către conducerea de stat şi cea de etalare măiestriei fotografice. Albumele cu
copertă din piele erau poleite cu aur şi încrustate cu diferite pietre scumpe iar fotografiile ce trădau moda
timpului ne prezentă până acum chipuri de oameni ai căror nume de cele mai multe ori nu le regăsim în
nici un registru. Cartoanele erau frumos ornamentate cu elemente geometrice şi cu decor cu motive
florale, zoomorfe sau antropomorfe.
În afară de fotografii pe hârtie MNEIN dispune de o colecţie de negative fotografice, care există încă de la
întemeierea muzeului. Aceasta ocupă un loc foarte important în cadrul fondului muzeal atât ca număr cât
şi ca valoare patrimonială. Deşi puţin cunoscută în afara pereţilor instituţiei, baza de date a imaginilor
păstrate în depozitele muzeului este foarte mare şi variată atât ca tematică, ca funcţionalitate şi utilitate
academică.
În afară de aceasta în muzeu se mai găsesc pelicule cu negative fotografice care provin de la cercetătorii
secţiilor ştiinţifice care au lucrat în muzeu începând cu anii `50 şi care în circumstanţe mai puţin
cunoscute au fost lăsate în depozite aparte, împreună cu documentaţia ştiinţifică personală.
MNEIN are un număr însemnat de pozitive color de calitate foarte bună care au fost achiziţionate de la
fotografi profesionişti care au utilizat aparate foto performante ale timpului respectiv. În cea mai mare
parte aceste imagini redau frumuseţea faunei peisagistice a ţării dar sunt şi exponate din categoria
materialelor etnografice cum ar fi diferite covoare, prosoape şi vestimentaţie tradiţională.
Conform specificului muzeal colecţiile de imagini ale MNEIN se axează în cea mai mare măsură pe
domeniul etnografic şi cel al ştiinţelor naturii. Printre primii care s-au interesat de ecosistemul natural din
Basarabia au fost lucrătorii şi practic fondatorii muzeului - Franz şi Albina Ostermann. Pe lângă
documentarea pe plăcile de sticlă a realităţilor vieţii cotidiene din ţară, aceştia au realizat o mulţime de
imagini direct legate de îndeletnicirile de bază ale acestora în sfera ştiinţelor naturii.
În total, colecţia fotografică a muzeului însumează imagini realizate de mai bine de 20 de fotografi care
au lucrat pentru această instituţie, şi-au vândut lucrările către muzeu sau care le-au făcut donaţii. Printre
aceştia putem să-i menţionăm pe Ion Chibzii, Siniţkii, Ananieva, Şlamovici, Iaţcovici, Gasparean care au
executat fotografii ale naturii. Maeştrii Nicolae Răileanu, Mihai Potârniche şi Ala Subotkina au îmbogăţit
substanţial colecţia de negative a Muzeului cu imagini etnogafice. Geologul şi geograful Suslov, membrul
Academiei de Ştiinţe din RSSM s-a specializat pe fotografia conform profilului său ştiiinţific. Botanistul
V. Verina, din Academia de Ştiinţe a RSSM, a fotografiat rezervaţiile naturale din Moldova. V. Tincu şi
S. Boboc au executat fotografii de profil arhitectural-etnografic.

88
O parte din fotografii care lucrau pentru muzeu au donat dar şivândut negative fotografice. Astfel, de la
S. Boboc au fost cumpărate imagini pe tematică muzicală iar de la I. Zemşman pe tematică istorică.
În ce privește imaginile fotografice ce țin de etniile din spațiul pruto-nistrean acestea la fel se răgăsesc în
întreaga colecție fotografică atât în format pe hârtie cât și pe negative pe sticlă și pe peliculă. În perioada
sovietică mai multe albume din perioada țaristă au fost refotografiate și se regăsesc în colecția de
negative. Interesul pentru populația din Basarabia a fost unul destul de mare atât în ultima pătrime a sec.
XIX cât și la începutul sec. XX.
Imaginile reprezintă o bogată varietate etnică în Basarabia: avem în vedere etniile romă, bulgară,
evreiească, găgăuză, rusă, ucraineană, precum și cazaci necrasovțî. În acelați timp sunt câteva imagini cu
strămutările în Rusia, dar acestea sunt în număr mult mai redus. Fotografiile reprezintă portrete de bărbați
și femei, copii, tineri și bătrâni. Sunt și imagini de familie și de grup (coruri, ansambluri folclorice și
tarafuri), în cadrul diferitelor manifestații culturale (dansuri și hore), și obiceiuri tradiționale (nunți),
activități și momente din viață. Într-un format fotografic mai extins sunt prezentate satele acestor
comunități etnice, mahalale și străzi, precum și tipuri de case aparte.
Colecția de negative a MNEIN păstrează la fel și copiile fotografice a diferitor documente istorice de o
importanță deosebită ce țin de răpândirea etniilor în Basarabia. La fel, găsim diferite hărți și grafice.
Dacă o parte din fotografiile de epocă basarabene au fost tirajate prin rețelele de sociolizare fiind scanate
și expuse publicului cea mai mare parte nu au mai fost publicate niciodată și prezintă o valoare sporită
datorită unicității lor.
Pentru Expoziția „Comunități Etnice și Diaspora în timp și spațiu” au fost selectate în jur de 150 de
imagini fotografice care reprezintă doar o mică parte din totalul de fotografii ce prezintă etniile în spațiul
basarabean. Aceste imagini au fost găsite conform cuvintelor cheie utilizate și menționate mai sus
respectiv: „bulgar”, „evreu”, „găgăuz”, „rus”, „ucrainean”, „colonist”, „migrant”. Desigur, dacă am
introduce spre căutare termeni specifici de căutare în limbile acestor etnii rezultatele ar fi cu mult mai
extinse.
Colecția de fotografii ce prezintă comuntățile etnice din Basarabia în cadrul Muzeului Național de
Etnografie și Istorie Naturală, datorită specificului său este unică în lume. Aceasta necesită o atenție
deosebită din partea specialiștilor în domeniu și un sprijin substanțial în ce privește conservarea,
digitalizarea și promovarea acestui patrimoniu valoros în societatea contemporană.

DUDNICENCO Nicolae
BRUTĂRITUL ÎN ORAȘELE DIN RZECZPOSPOLITA ÎN SEC. XVI-XVII

O îndeletnicire legată de prelucrarea cerealelor era brutăritul, ce se practica și în oraşele din

Rzeczpospolita care, în secolele XVI-XVII, cuprindea spaţiul actual al statelor – Polonia, Lituania,
Belarus şi Ucraina. Printre cei care au examinat brutărităritul, pe teritoriul Rzeczpospolitei, sunt: M.
Bogucka, E. Kowecka, A. Șvidko, R. Jiugjda, A. Smirnov și A. Baliulis. Aceștia au abordat tangențial
problema în cauză și doar pe o regiune aparte. Cercetând această problemă, nu am depistat o lucrare
aparte consacrată brutăritului pe întreg teritoriul Rzeczpospolitei. De aceea ne-am propus să elucidăm
câteva aspecte ale acestui subiect cu referire la sec. XVI-XVII în oraşele din spațiul Rzeczpospolitei.
Dezvoltarea acestei ramuri în spațiul respectiv era datorată cererii de produse alimentare, dar și prezenței
de materie primă (făină din grâu și secară). Pâinea și produsele de panificație reprezentau produse de bază
în alimentația zilnică a populației. Adițional orașele erau asigurate cu cereale de producție proprie, care
se măcinau preponderent la morile situate pe teritoriile acestora sau în preajma lor.
Cererea de pâine în orașele Poloniei a condiționat dezvoltarea vertiginoasă a acestui meșteșug.
Cercetătoarea M. Bogucka a depistat că în orașul Gdańsk, în sec. XVI-XVII, au fost înregistrate peste
patruzeci de brutării. Aceeași autoare, într-un alt studiu afirma că „În Gdansk, în sec. XVI, pe lângă cele
câteva varietăți de pâine (pâinea albă, pâinea de culoare închisă cu adaos de tărâțe, pâinea olandeză de
calitate inferioară) se produceau și așa produse de panificație ca: prăjituri, chifle și turte dulci, biscuiți,
sub formă de rulouri (după rețeta olandeză)”. Medievalista mai opinia că „Imigranții veniți în Gdań sk din
Țările de Jos (Olanda) au adus cu ei unele inovații în domeniul brutăritului”. Tot dumneaei se referă în
aspect comparativ la un alt oraș și anume: „în Cracovia în 1653 erau 23 brutării. În inventarul orașului
Włodowice din 23 iulie 1665 sunt incluși: „cei 12 brutari ce au dreptul de a coace pâine și alte produse
din cereale”. O altă cercetătoare poloneză E. Kowecka, a constatat: „Pâine albă, prăjiturise coceaula
reședințeledin Varșovia și Bialystok ale marelui funcționar Jan Klemens Branicki (1689-1771) al
Poloniei”.

89
Medievistul ucrainean A. Șvidko analizând meșteșugurile practicate în orașele de pe teritoriul Ucrainei
din sec. XVI-XVII a conchis că: „În sec. XVI brutăritul exista în orașe ca un meșteșug aparte ce se
supunea regulilor breslei”. Istoricul a prezentat informații prețioase referitoare la orașul Luțk și anume:
„În orașul respectiv, în sec. XVII, fiecare al șaselea meșteșugar se ocupa cu brutăritul. În brutării activau
36 de brutari care coceau pâine, 24 de brutari care coceau biscuiți, 4 brutari – clătite (blinele), 10 brutari –
prăjituri cu brânză (сырники) etc., în total 84 de brutari”. Inginerul polonez Boplan, în urma călătoriei
prin Ucraina în 1640 descrie Kievul în următorul mod: „Locuitorii Kievulu sunt îndestulați bine cu pâine
proaspătă, care (...) se coace în 8 brutării ale orașului”. Tot cu referire la acest oraș, istoricul Andrei
Cellarii din Amsterdam, în descrierea acestuia din anul 1659, relata: „Din cauza năvălirii cazacilor în
orașul Kiev în 1651, (...) au avut de suferit 60 de clădiri dintre care 2 brutării”.
În Belarus activitatea brutarilor orașelor era controlată de Radă, în special diversitatea pânii coapte, care
după calitate era de 4 tipuri și anume din: „grâu, grâu cu tărâțe, ovăs, ovăs cu tărâțe”, după cum este
stipulat în actul din 6 septembrie 1584 emis de Rada Moghiliovului ”. La 21 noiembrie 1594 se acordă lui
Adam Hreptovici, starostele voievodatului Novogrudok, privilegiul orășenilor din orășelul Lipsc ce
aparținea acestuia: „eliberarea de toate dările în bani ce au legătură cu activitatea brutăritului”. Prin acest
act se arată modalitățile de stimulare a doritorilor de a se muta într-un oraș nou fondat prin acordarea
anumitor privilegii, precum și importanța activității brutarilor în dezvoltarea orașului. Prin actul din 4 mai
1632 regele Sigismund al III-lea (1587-1632) întărește „drepturile breslei brutarilor (...) din orașul Brest
obținute prin dreptul de Magdeburg în fața reprezentanților a trei bresle: Semion Anhimovici – starostele
breslei brutarilor, Kgabriel Iarovschii – starostele breselei lăcătușilor și Petru Filipovici – starostele
breslei cizmarilor”.
Brutarii orașelor de pe teritoril Lituaniei, de regulă, erau uniți și ei în bresle, care aveau statutul său și toți
membrii trebuiau să-și organizeze activitatea în corespundere cu prevederile acestuia. De exemplu,
statutul breslei brutarilor orașului Vilnius din 28 mai 1664 constă din 15 puncte, primul dintre care
stipulează: „Brutarii în fiecare an trebuie să-și aleagă starostele în ziua Sf. Nicolai, care după ce depune
jurământul în Ratușă, intră în drepturile și obligațiunile sale. Caznaua breslei și privilegiile sale se află
sub controlul starostelui, dar se află în limitele jurisdicției orășenești”. În plângerea judecătorească din 15
martie 1665 este menționat că: „Starostele breslei brutarilor din Vilensc (...) a spus că brutarul Andrei
Tomașevici a fost exlus din breaslă din cauza că a copt pâine pe care a vândut-o mai ieftin decât 6 groși”.
Conform estimărilor cercetătorilor R. Jiugjda și A. Smirnov în sec. XVI-XVII în orașul Vilnius
funcționau cca 30 de brutării, în orașul Kaunas – cca 24, iar în orașul Lida – cca 11. Istoricul A.Baliulis
referindu-se la infrastructura orașului Merkine din sec. XVI-XVII menționează „În oraș existau 9 brutării
care asigurau locuitorii cu pâine, alte produse de patiserie”.
Astfel, pe teritoriile orașelor din Rzeczpospolita existau bresle a brutarilor, a căror activitate era în
concordanță cu anumite înlesniri, dar și reguli pe care trebuiau să le respecte. Numărul mare de brutării
aflate pe teritoriile orașelor analizate, demonstrează cererea de produse de panificație, precum și o
asigurare suficientă cu materie primă (făină). Pe lângă varietățile de pâine ce constituia produsul de bază
alimentar, brutarii produceau și alte produse de panificație destinate alimentației populației locale. Prin
activitatea lor brutarii contribuiau la dezvoltarea economică a orașelor în care își desfășurau activitatea.

DUMINICA Ivan / ДУМИНИКА Иван

БОЛГАРСКИЙ РОД УВАЛИЕВЫХ В БЕССАРАБИИ

На протяжении XIX в. Бессарабия являлась территорией, где находили пристанище болгарские

переселенцы. Среди них были и представители зажиточного класса. Здесь, часть из них развивали
свою экономическую деятельность и впоследствии становились крупными торговцами,
землевладельцами и дворянами. Одним из таких примеров является род Увалиевых, который
оставил свой след в истории этого края.
Первым представителем этого рода в Бессарабии был Стефан (Степан) Дмитриевич Увалиев.
Родился в 1821 г. в болгарском городе Колофер. В 1854 г. переселяется в Константинополь, где
занимается торговлей. Вместе с супругой Анной Феодоровой в семье воспитывал двух сыновей:
Феодор (род. 1853) и Владимир и четырех дочерей: Елена (род. 1860), Анна (род. 10 января 1867 г.)
и Терезия (род. 17 января 1874 г.). Стефан Увалиев скончался «по старости» 23 сентября 1904 г.
Спустя два дня, 25 сентября, его похоронили в ограде церкви «Св. Георгия» с. Казанешты.
Дочь Стефана – Елена 1 октября 1879 г. вышла замуж за Павла Петровича Мелели, помещика села
Пражила Сорокского уезда.

90
Федор Увалиев был женат на Ирине Стефановой (род. 1859). Супруга, по вероисповеданию была
католичкой. У них было семь детей: Дмитрий (род. 18 октября 1892 г.), Степан (род. 2
августа1894 г.), Мария (1887-12 февраля 1900, скончалась от скарлатины), Александр (1 октября
1905 г.), Ольга (род. 1896 г.), Анна (род. 29 ноября 1898 г.), Мария (род. 7 февраля 1903 г.).
После того, как в конце 1917 г. царские военные формирования из Румынского фронта
возвращались хаотично домой, в Бессарабии творилась анархия. Многие усадьбы зажиточных
дворян подвергались грабежу. В результате одного из таких грабежей в усадьбе Увалиевых,от
испытанного шока, получил сердечный приступ Феодор Увалиев, от которого в январе 1918 г.
скончался.
О старшем сыне Федора, Дмитрии узнаем, что после службы в Болгарии, пожелал вернуться
вместе с семьей в Бессарабию. Здесь, 31 октября 1914 г. он принял присягу на русское
подданство. Тогда же Дмитрий обратился с ходатайством в Бессарабское Дворянское
Депутатское Собрание с просьбой о приеме его вместе с семьей в категорию Бессарабских
дворян. В 1915 г. его прошение было удовлетворено. Его имя значится среди беженцев из
Бессарабии в Румынию. Попал в категорию «неблагожелательных лиц» и в 1951 г. был
депортирован в Бэрэганскую степь. Умер 5 сентября 1953 г. в с. Езерул, Кэлэрашского жудеца
Румынии.
Степан погиб в 19 лет, попав 7 июня 1913 г. автомобильную аварию недалеко от села
Пересечина. В память о своем сыне Феодор пожертвовал 35 тыс. рублей в пользу открывавшейся
тогда Гимназии для мальчиков в г. Оргеев.
Старшая дочь Феодора Увалиева, Ольга, была замужем за генерала Ромулуса Войнеску,
начальника жандармерии Бессарабии.
25 августа 1917 г. средняя дочь Анна, вышла замуж за помещика Евгения Тимофеевича Дьяченко
из Одессы. Однако после смерти мужа она вышла второй раз замуж некоего Левицкого, после
развода с ним в марте 1934 г., стала женой адвоката Константина Рошка, который в 1933-1937 гг.
был префектом Оргеевского уезда, а в 1941-1944 гг. – примарем города Оргеев.
Младшая дочь Мария в 1935 г. венчалась за Николаем Николаевичем Доничем, братом
известного бессарабского антрополога Александра Николаевича Донича.
Согласно сведениям за декабрь 1941-январь 1942 гг. в Казанештах проживали Дмитрий и
Александр Увалиевы.
Еще в царский период, за заслуги перед русским троном Увалиевы обратили на себя внимание
императора. Так, 23 августа 1897 г. Николай II даровал Федору Увалиеву титул – личный
дворянин (без права передачи титула по наследству), а 4 сентября 1914 г. указом императора,он
же получил право пользоваться привилегиями потомственного дворянина т.е. теперь и его
наследники по наследству получали дворянский титул. Участвовал в боях на фронтах Первой
мировой войны. В 1942 г. был повышен в офицерском звании – лейтенант запаса пехотных войск.
Скорее всего, Стефан Увалиев, прибыл в Бессарабию в первой половине 60-х гг. XIX в.В 1862 г.
еще в качестве турецкоподанного, Степан арендовал в Казанештах 2913 десятин земли. Из
архивных источников известно, что 30 октября 1864 г. он за 50 тыс. рублей купил вотчину
Казанешты Оргеевского уезда у ее владелицы Елены Абаза. С того же года он стал купцом 2-й
гильдии, что позволило ему занимался торговлей вина, хлеба, шерсти. Доход от продаж этих
товаров составлял 150 тыс. рублей в год. В Казанештах Увалиевы построили большую
двухэтажную усадьбу. Согласно воспоминаниям Григория Комарова, этот «…дворец с башнями,
с огромными зеркальными окнами, окруженный большим фруктовым садом» производил
впечатления на гостей. По мнению современника, если бы этот дворец располагался бы в
Кишиневе, он бы считался одним из красивейших зданий в городе.
Согласно данным за 1894 г. С. Увалиев владел 2 247 десятинами земли, удобной для земледелия,
сенокоса и пастбища. Из имущества имелось 19 помещений, из которых 8 каменных покрытых
гонтом, 8 – каменных покрытых камышом и 3 – деревянных. Постепенно состояние Увалиевых
увеличилось. Документы 1914 г. свидетельствуют, что сын Стефана, Федор владел вотчинами
Вадул-Лека (в размере 2 852 десятин) и Казанешты (1 671 десятин). В 1922 г. в результате
аграрной реформы в Бессарабии, румынское правительство конфисковало у Увалиевых 829 га
земли для того, чтобы наделить ею малоземельных крестьян села. В 1929 г. Ф. Увалиев значился
как владелец пахотной земли в размере 700 га и виноградника – 135 га. Современники, которым в
этот период посетить усадьбу Увалиевых высоко оценивали качество белого вина, который
изготавливался из французских лоз, которые выращивались здесь.
В результате установлении Советской власти в Бессарабии в июле 1940 г., вотчина Увалиевых в
Казанештах была объявлена государственным имуществом. Осенью того же года, во дворе
имения были образованы Машинно-тракторная станция и совхоз села Кодрул Ноу.
91
Увалиевы имели две мельницы на реке Реут. Одну из них «вальцовую мельницу в пять этажей»,
которая славилась на весь уезд описывает Г. Комаров. Крестьянам приходилось ждать порой
несколько дней, чтобы попасть в очередь на помол. При отступлении советских войск в 1941 г.,
одна из них, трехэтажная, а также двухэтажный склад были заминированы и взорваны. Сумма
ущерба составила в первом случае – 5 млн. лей, а во втором –1 млн. лей.
В декабре 1941- январь 1942 гг. в Казанештах Дмитрий Увалиев владел 22 га пахотной земли
(оценивалась в 220 тыс. леев), а его брат Александр – 78 га (780 тыс. леев). Также Дмитрий имел в
собственности 15 га. виноградника (оценивался в 500 тыс. леев.). Оба брата владели и по 1-й
телеге, по 1-й водяной мельницы.
Представители рода Увалиевых проявили себя и в общественно-культурной жизни Бессарабии.
Особенно они уделяли внимание образованию. Известно, что Стефан Увалиев был членом
правления «Кишиневского общества распространения грамотности среди болгар» (образовано в
1871 г.). Феодор Увалиев входил в состав Оргеевского Уездного Земского Собрания (впервые
был избран в 1906 г.). Здесь он стал попечителем народных училищ, а также - членом
сельскохозяйственного совета при Оргеевской управе. Вошел также в состав «Комиссии по
осушительным, освободительным и оросительным предприятиям». В период 1907-1912 гг. он был
членом Попечительного комитета Казанештской гимназии.
Увалиевы были тесно связаны с митрополией, т.е. с Болгарией. Так известно, что Стефан Увалиев
выделил 3 тыс. болгарских левов для обеспечения родного города Колофер с чистой питьевой
водой. Он же в своем завещании предписал выделить 20 тыс. рублей на учреждения фонда
«Увалиевых». Половина суммы должна была отпускаться учебному калоферскому заведению, а
другая часть – выделялась учащимся из малообеспеченных семей того же города. Еще живя в
Османской столице, Стефан активно участвовал в церковном движении болгар, так 27 апреля
1858 г. стал членом попечительного совета болгарской церкви «Св. Стефана» в Константинополе.
Когда молодое болгарское государство, в 1883 г., нуждалась в деньгах (5 млн. французских
франков) С. Увалиев собрал между бессарабскими болгарами 3 млн. золотых рублей (7 800 000
французских франков) и лично дал их взаймы болгарскому князю Александру Баттенбергу.
Меценатскую деятельность отца продолжил и Федор Увалиев, так по просьбе Калоферского
культурно-образовательного землячества в Софии он выделил на нужды города – 300 левов.
Такая же сумма была выделена Болгарскому литературному обществу в г. Брэила (на основе
которого в Софии после 1878 г. будет создана Болгарская академия наук). 27 января 1908 г. его
избрали почетным членом этого землячества. Федор принимал активное участие в освобождении
Болгарии от османского владычества. В качестве добровольца болгарского ополчения участвовал
в русско-турецкой войне 1877-1878 гг. Был затем адъютантом первого болгарского князя Ал.
Баттенберга.

DUQUESNEY Laura-Jane
«LA COMMUNAUTÉ MOLDAVE DE PARIS: PORTRAITS CROISÉS»

Française, je suis arrivée à Paris il y a maintenant sept ans pour entamer un cursus en Etudes slaves
(spécialité : russe) à l’université Paris IV Sorbonne. Depuis, j’ai fait la connaissance de plusieurs
membres de la communauté moldave de Paris et d’Île-de-France, à l’université et en dehors. Je vous
propose donc de vous donner un aperçu de la situation socio-démographique et socio-professionnelle des
Moldaves « français », qu’ils soient étudiants, travailleurs saisonniers ou bien travailleurs permanents.
Les étudiants
Je fréquente le milieu universitaire français depuis 2010 : j’ai d’abord été inscrite en licence de russe
(2010-2013), puis en master de civilisation russe (2013-2015), avant d’entamer une thèse sur la Moldavie
et d’enseigner l’histoire de la Russie et la traduction (à partir de 2015). En outre, j’ai aussi assisté à des
cours de langue roumaine et d’histoire de la Roumanie à l’Institut national des langues et civilisation
orientales (INALCO) (2016-2017). Cela m’a permis de rencontrer plusieurs jeunes femmes moldaves. A
la Sorbonne, en licence de russe, on compte environ deux étudiantes moldaves par année d’études sur 25
à 30 étudiants.
Leur niveau en langues est très variable. Ainsi, j’ai rencontré une Moldave née dans une famille
roumanophone de Chisinau qui ne parlait correctement ni le russe ni le français. Ses problèmes
linguistiques l’ont gênée dans ses études et elle a fini par quitter l’université sans diplôme français. Mais
l’une de ses camarades de classes était née dans une famille russophone et ne rencontrait donc pas les
mêmes difficultés. Une autre étudiante, en revanche, parlait parfaitement français, mais ne maîtrisait pas
parfaitement le roumain écrit et ne parlait pas russe, car elle avait quitté la Moldavie avec sa famille à
l’âge de sept ans. Il faut savoir que les Moldaves ne sont pas les seuls étrangers à rencontrer des

92
problèmes de langue en France, puisque certains Asiatiques s’inscrivent en effet à l’université sans parler
français.
De façon générale, ces personnes, tout comme la plupart des non-francophones que j’ai rencontrés
pendant mes études et mes années d’enseignement, n’ont guère de projet professionnel bien arrêté et sont
souvent handicapées par leur maîtrise insuffisante du français. Mais de toute manière, leur objectif n’est
pas nécessairement d’obtenir un diplôme. Leur inscription dans un cursus de russe se fait parfois pour
obtenir un permis de séjour qui leur permet de s’installer légalement en France. Ces étudiants en profitent
alors pour travailler à temps partiel.
Les saisonniers
J’ai également rencontré des Moldaves dans le domaine de la restauration. En juillet et en août 2013, j’ai
en effet travaillé dans un restaurant des Champs-Elysées qui embauchait de nombreux citoyens moldaves
comme serveurs pendant la période estivale. Il s’agissait de personnes jeunes qui passaient par une agence
de recrutement qui servait d’intermédiaire entre les personnes vivant en Moldavie, mais désirant travailler
en France et les entreprises françaises ayant besoin ponctuellement, de mai à septembre environ, de
salariés supplémentaires. Certains Moldaves reviennent plusieurs années de suite, en repassant par une
agence ou en prenant directement contact avec un employeur qu’ils connaissent déjà. Cela leur évite de
rémunérer un intermédiaire susceptible de leur facturer leurs services plusieurs centaines d’euros. Il faut
souligner que certains de ces travailleurs saisonniers sont très diplômés : j’ai ainsi rencontré un dentiste
qui avait fait ses études à Chișinău et à Iași, mais qui a travaillé plusieurs étés comme serveur dans des
restaurants chics de Paris.
Les travailleurs permanents
D’autres Moldaves travaillent de façon permanente en région parisienne. Il peut s’agir de personnes plus
âgées, qui ont entre 35 et 50 ans et qui sont arrivées en France avec leurs enfants. J’ai rencontré deux
familles dans ce cas. La première famille s’était installée au Portugal au début des années 2000. En
Moldavie, le père de famille était économiste et sa femme chef-comptable, mais ils ont travaillé pendant
plus de dix ans au Portugal, exerçant des métiers bien en-dessous de leur niveau de formation puis, ayant
obtenu des passeports portugais, ils sont venus en France il y a trois ans lorsque la situation sociale s’est
dégradée au Portugal. Ils parlent couramment roumain et russe et maîtrisent également le portugais, mais
connaissent très mal le français. La deuxième famille que j’ai rencontrée se compose d’un père de famille
qui était chanteur en Moldavie, mais qui est désormais conducteur de métro tandis que sa femme, titulaire
d’un doctorat en philosophie et elle aussi chanteuse, est désormais femme au foyer. Ce couple entretient
des relations avec d’autres membres de la communauté moldave d’Île-de-France dans la mesure où ils se
produisent lors de soirées privées organisées par des Moldaves aisés et qui rassemblent plusieurs dizaines
de personnes.
En dehors de ces soirées dont l’on peut penser qu’elles ne sont fréquentées que par une petite minorité des
Moldaves de Paris, les Moldaves se réunissent à l’occasion de l’office qui est célébré tous les dimanches
dans la cathédrale Saint-Alexandre-Nevski (Paris VIIIe) (patriarcat de Constantinople) et dans l’église
Saint-Séraphin-de-Sarov à Montgeron (département de l’Essonne) (patriarcat de Moscou). Dans cette
dernière église, l’office est d’ailleurs bilingue puisqu’il est à fois en russe et en roumain.
La porosité des catégories
Si les catégories que j’ai énumérées ci-dessus sont utiles pour se faire une idée de ce qu’est la vie d’un
Moldave à Paris, il faut également de souligner leurs limites. Ainsi, le passage d’une catégorie à l’autre
est loin d’être rare. Aussi bien les études que le travail saisonnier peuvent être le prélude à une installation
définitive en France, avec à la clé un Contrat à Durée Indéterminée (CDI) dans un domaine souvent peu
valorisé et qui ne correspond en rien au niveau de formation initial. Ainsi, j’ai rencontré une jeune femme
diplômée en droit en Moldavie et qui a d’abord travaillé en France comme saisonnière, puis s’est inscrite
à l’université tout en continuant à travailler dans la restauration, avant d’abandonner ses études pour
travailler à plein temps dans le même domaine. Je pense que c’est un parcours classique.
Dans le même temps, l’on peut s’interroger sur le devenir ce que l’on pourrait qualifier de « deuxième
génération » d’immigrés. Malgré l’absence de recul sur le sujet, il est permis d’espérer que leur statut
social soit plus élevé que celui de leurs parents. Arrivés en Europe occidentale très jeunes, ils ont une
excellente maîtrise du français ce qui leur permet d’envisager les études les plus prestigieuses. Ainsi, les
enfants du couple de chanteurs moldaves mentionné ci-dessus ont intégré des classes préparatoires aux
grandes écoles, qui constituent en France la voie de l’excellence.

93
DUȘCEAC Dorin
1917 – 2017: UN SECOL DE EMIGRAȚIE BASARABEANĂ LA PARIS

Începând cu perioada modernă a istoriei europene, capitala Franței a fost o destinație de predilecție pentru
emigranții (mai ales cei din rândurile intelectualilor) originari din spațial românesc. În prima jumătate a
sec. al XIX-lea, mai multe grupuri de studenți și tineri intelectuali din Principatele Române își făceau
studiile la Paris, urmând să revină în 1848, la București și la Iași, și să se plaseze în fruntea unei ample
mișcări de contestație socială și de emancipare națională, cunoscută sub denumirea de “Revoluția de la
1848”. Datorită aportului pe care generația pașoptiștilor a adus-o în educația, cultura și viața democratică
a societății, principatele românești și-au conștientizat apartenența la spațiul civilizațional European și
occidental. Fluxurile migraționale au continuat și după 1848, cu o intensitate variabilă, în corespundere cu
evoluțiile politice și sociale care au însoțit perioada de trecere între secole.
În această contribuție, vom expune câteva aspecte legate de fenomenul emigrării comunităților de
persoane originare din spațiul pruto-nistrean, având ca destinație Franța (cu predilecție, regiunea
pariziană). Vom scoate în evidență o serie de caracteristici ale acestui fenomen, punând în discuție factorii
care au favorizat emigrarea și exemplificând activismul acestor comunități în țara de destinație.
Anii 1917-1918 este o perioadă de mari transformări în întreaga Europă, în contextul Primului Război
Mondial și al schimbărilor social-politice majore care au intervenit în interiorul unor țări beligerante.
Revoluția din Rusia din februarie 1917 a deschis calea către democratizarea societății, inclusiv în
regiunile periferice ale imperiului. În lunile care au urmat, în gubernia Basarabiei s-au consolidat
mișcările sociale de contestare a autoritarismului, au fost înființate organe de guvernare și de expresie
democratică, s-au manifestat plenar mai multe corpuri reprezentative ale societății basarabene. Efortul de
afirmare națională și de eliberare a basarabenilor de sub stăpânirea Imperiului Rus (aflat în plin proces de
descompunere) a fost susținut și din exterior, mai mulți fruntași ai Sfatului Țării având în acea perioadă
contacte cu intelectuali și diplomați europeni. O consecință importantă a acestui efort diplomatic a fost
faptul, că Unirea Basarabiei cu România, realizată în anul 1918, a primit din prima clipă susținerea
plenară a Franței. Diplomații Unirii s-au sprijinit în primul rând pe susținerea necondiționată a Franței,
pentru a obține în primii ani de după război recunoașterea internațională a actului Unirii din 27 Martie
1918. Un rol important în acest proces a fost jucat de către intelectualii basarabeni stabiliți la Paris, care
au desfășurat o serie de ample activități de lobby în timpul Conferinței de Pace de la Paris, activități care
au culminat cu semnarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care Unirea Basarabiei cu
România era în mod oficial recunoscută de către marile puteri semnatare, în baza dreptului popoarelor la
autodeterminare.
Puterea bolșevică instaurată la Moscova în octombrie 1917, în contradicție cu propriile sale angajamente,
nu a acceptat să recunoască desprinderea Basarabiei din corpul imperial, și alipirea provinciei la
România. Bătălia diplomatică a statului sovietic împotriva recunoașterii Unirii de la 1918 a continuat și
după semnarea Tratatului de la Paris din 1920, bazându-se inclusiv pe utilizarea în această luptă a unei
părți a comunităților de basarabeni emigrați. Astfel, pe parcursul celui de-al treilea deceniu al sec. XX,
guvernul sovietic a favorizat crearea unor „Asociații ale Emigranților Basarabeni” în mai multe țări
europene (Franța, Belgia, Austria, Cehoslovacia, s.a.). Una din cele mai mari și mai importante Asociații
de acest fel a fost creată la Paris. Misiunea principală a acestei structuri a fost să-și asume o serie de
activități de propagandă, orientate împotriva recunoașterii Unirii de la 1918. Asociația Emigranților
Basarabeni de la Paris a fost înființată la începutul anului 1925, la câteva luni după răscoala de la Tatar-
Bunar (septembrie 1924) și după crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești
(RASSM), parte a Ucrainei Sovietice, în octombrie 1924. Formată în mare parte din tineri (studenți,
muncitori, etc.) de etnie evreiască, originari din Chișinău și din târgurile Basarabiei, AEB s-a manifestat
în mod deosebit de activ mai ales în primii ani de existență. Avându-l în calitate de mentor și
„coordonator” informal pe Christian Rakovsky, un personaj deosebit de activ pe plan internațional în
„Chestiunea Basarabiei” (în 1925 Rakovsky era ambasador al URSS la Paris), Asociația era sprijinită de
către Ambasada URSS în organizarea întrunirilor periodice, mitingurilor, manifestațiilor culturale, etc.
AEB colabora în mod constant cu alte organizații sovietice (sau patronate de către guvernul sovietic) din
capitala franceză: Uniunea de repatriere în URSS, Ziarul „România Muncitoare” (publicație a Partidului
Comunist Român), Comitetul francez pentru apărarea victimelor terorii albe în Balcani, etc. O serie de
personalități ale vieții publice franceze (fruntași socialiști și comuniști, scriitori, jurnaliști, etc.) erau
prezenți la activitățile publice ale Asociației: Henri Barbusse, Gabriel Peri, Romain Rolland, s.a. A doua
jumătate a anilor 1920 a fost perioada cea mai activă a AEB. La începutul deceniului următor, după mai

94
multe demersuri oficiale formulate de către guvernul României la adresa guvernului francez, AEB este în
mod oficial desființată. La baza acestor demersuri se află seria de acțiuni militare ostile îndreptate
împotriva României de către guvernul URSS. Conform unui raport întocmit de către jurnalistul francez
Geo London, în incidentele de frontieră de pe Nistru de la începutul anului 1931 și-au pierdut viața peste
350 de cetățeni sovietici – în marea lor majoritate țărani din satele din stânga Nistrului, care doreau să se
refugieze în România și care au fost mitraliați de către grănicerii sovietici (aceste incidente fiind
cunoscute în presa epocii sub numele de „masacrele de pe Nistru”). În primele luni ale anului 1931,
membrii AEB au formulat mai multe mesaje publice agresive la adresa guvernului de la București. Ca
urmare a solicitării autorităților române, mai multe zeci de membri ai Asociației au fost expulzați din
Franța în vara aceluiași an. În scurt timp, AEB își înceta existența oficială. Asociația a fost revigorată
pentru o scurtă perioadă după cel de-al Doilea Război Mondial. În acea perioadă, fosta Basarabie fiind
anexată la URSS, misiunea principală a noii Asociații nu mai era concentrată pe ideea propagandei
antiromânești, ci mai degrabă pe desfășurarea unor activități de menținere a legăturilor cu Basarabia,
manifestații culturale, etc.
În același timp cu Asociația Emigranților Basarabeni, ostilă Unirii de la 1918, la Paris își desfășura
activitatea în perioada interbelică și o asociație formată din intelectuali basarabeni care au fost favorabili
Unirii. Denumită „Cercul Basarabean”, această asociație îi avea invitați la activitățile sale publice pe
mării intelectuali și politicieni români ai epocii: Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, s.a.
Cercul Basarabean menținea legături strânse cu o serie de politicieni și intelectuali francezi, apropiați de
cercurile guvernamentale anti-sovietice, și favorabile unei strânse alianțe a Franței cu România.
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial marchează apariția și creșterea unui nou val de emigranți
originari din statele Europei de Est devenite comuniste, care se instalează în Occident și formează
comunități de intelectuali și disidenți anti-comuniști. Printre aceștia, emigranții originari din Basarabia se
încadrează cel mai des în structurile emigrației originare din România. Lupta împotriva regimului
comunist din România este condusă de foști lideri și activiști ai partidelor politice istorice ne-comuniste
(PNȚCD, PNL, etc.), care înființează mai multe structuri asociative. În Paris este înființată la finele anilor
1950 Asociația „La Maison Roumaine”, care devine o confluență a prezenței marilor intelectuali și
disidenți anticomuniști români din perioada postbelică: printre membrii asociației se număra personalități
remarcabile, cum sunt Eugene Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, s.a. Asociația „La Maison
Roumaine” există și în prezent, fiind condusă de către dl Prof. Alexandru Herlea, fost Ministru al
Integrării Europene în guvernul României (mai mulți basarabeni sunt membri ai asociației).
În contextul rezistenței anti-comuniste, mai multe personalități basarabene se stabilesc cu traiul la Paris,
unde își desfășoară activitatea. Unul din cei mai cunoscuți disidenți basarabeni este Nicolae Lupan (1921
– 2017), care a fost primul redactor-șef al Televiziunii Chișinău (1958 – 1970). În 1974, împreună cu
soția și cei trei copii, Nicolae Lupan este expulzat de la Chișinău, "pentru naționalism românesc și
propagare a culturii occidentale la radio și televiziune". În exil, N. Lupan se stabilește la Bruxelles și apoi
la Paris. Este fondator și animator al Asociației Mondiale „Pro Basarabia și Bucovina”, cu sediul la
Bruxelles și Paris (1975-2008), asociație cu filiale în 24 de țări, care numără în jur de 100.000 de membri.
Timp de 12 ani, Nicolae Lupan difuzează emisiuni săptămanale de zece minute la Radio Europa Liberă,
prin care aduce la cunoștința opiniei publice situația Basarabiei incorporată în URSS. În același timp, N.
Lupan colaborează cu revista „Între Prut și Nistru” și la ziarul „Cuvântul Românesc” din Hamilton,
Canada, timp de aproape 20 de ani.
Un alt luptător anti-comunist de origine basarabeană, scriitorul Paul Goma (n. 1935), supra-numit și
Soljenițân-ul României, se stabilește la Paris fiind expulzat în 1977 de guvernul României comuniste. Cu
câteva luni mai devreme, în martie 1977, Paul Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental
Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în
România.
Un alt val de emigrare originară din spațiul pruto-nistrean a debutat în perioada anilor 1990, și are ca
destinație în principal țări ale Europei Occidentale (inclusiv Franța). Fiind vorba de o emigrație
preponderent economică, acest nou val se caracterizează prin vârsta relativ tânără a migranților, și prin
nivelul ridicat de calificare profesională. În prezent, comunitatea originarilor din Republica Moldova
număra în jur de 40-60 de mii de persoane (date estimative, în absența unor date oficiale – orice statistici
pe criterii etnice sau religioase sunt interzise prin lege în Franța). Aproximativ jumătate din migranții
basarabeni din Franța sunt stabiliți în regiunea pariziană, unde activează în jur de 10 Asociații (inclusiv 3
biserici cu preoți parohi originari din Republica Moldova). În majoritatea cazurilor, asociațiile
basarabenilor din Paris colaborează strâns cu asociațiile migranților originari din România, acest lucru

95
fiind pus în evidență prin manifestații cultural-educative și evenimente publice comune. La finele anului
2015, Asociația pentru Integrarea Migranților (AIM) din Paris a realizat un Studiu calitativ și cantitativ a
comunității migranților basarabeni din regiunea pariziană, cu scopul de a identifica axele acțiunilor
necesare pentru susținerea acestei comunități. În baza rezultatelor Studiului, Asociația AIM a instituit
implementarea unei oferte integrate și gratuite de servicii în sprijinul diasporei din regiunea pariziană, și
din întreaga Franță. În prezent, oferta include 4 servicii, puse la dsipoziție în mod gratuit pentru membrii
comunității: asistență juridică, orientare și consiliere pentru tineri, cursuri de limbă franceză pentru adulți,
și orientare pentru angajarea în câmpul muncii. Prin aceste activități, AIM contribuie în mod esențial la o
mai bună integrare a migranților originari din Republica Moldova și România în societatea franceză.

FURDUI Gheorghe
TRECUT, PREZENT SI VIITOR AL CONCURSULUI ‘’MOȘTENIRE’’ - PROIECT DE SUCCES
AL ASOCIATIEI ALIANTA PENTRU SPRIJINIREA BASARABIEI’’ CU SEDIUL LA PARIS

Asociația pe care am onoarea și plăcerea să o reprezint la ora actuala pe buna dreptate se considera cea
mai veche asociatie a romanilor basarabeni stabiliti cu traiul si activitatea in Franta. Ea se numeste
‘’Alliance pour l’aide a la Bessarabie’’( Alianta pentru sprijinirea Basarabiei) si a fost fondata in anul
1996 la Paris, de catre ilustrul scriitor, publicist si istoricul nostru basarabean domnul Eugen HOLBAN.
Initial membrii asociatiei erau un grup de romani si romani- basarabeni de virsta a treea plecati in exil din
cauza regimului comunist din Romania si din Basarabia care sau stabilit cu traiul la Paris si erau mereu cu
sufletul si cu gindul la ceea ce ar putea face pentru cei de acasa, pentru a le face viata cu adevarat
frumoasa.
Fiind constienti de faptul ca tineretul reprezinta acel segment al societatii basarabene spre care se
indreapta privirile tuturor, au lansat pentru tinara generatie de la Chisinau proectul de suflet al asociatiei
Concursul ‘’Mostenire’’. Prima editie sa sa desfasurat in anul 1993, atunci când Eugen Holban s-a întors
de la Chisinau . Astfel comunitatea romanilor si a basarabenilor din Franta a adresat conationalilor lor
din exil apelul de a se asocia si de a sprijini asemenea acțiune.In acest scop sa propus organizarea le
Chisinau incepind cu anul 1993 a unui concurs la care sa poata participa elevii si absolventii de licee,
astfel inbogatindu-si cunostintele la istorie, limba si literatura romane.
Concursul se desfasura pe doua sectiuni: A. Istoria Romanilor, B. Istoria literaturii române.
Premiile oferite :
Premiul I ( pentru fiecare din cele doua sectiuni) o calatorie de 10 zile la Paris.
Premiul II carti ( franceze si române) si cite 200 de dolari .
Premiul III, carti (franceze si române) si cite 150 dolari.
La fel erau premiati cite 5 mentiuni de la fiecare sectiune a cite 50 dolari.
De obicei la toate editiile startul se dadea in cadrul unui moment festiv, de catre membrii asociatiei la
Paris, iar organizarea concursului si fixarea tematicii anuale era pusa in grija Uniunii Scriitorilor de la
Chisinau si a publicatiei ‘’Literatura su arta’’. De mentionat ca la primele editii ca partener al proectului
era Ministerul Educatiei de la Chisinau, lucru salutabil la acea etapa. Dea lungul editiilor sau produs mai
multe schimbari si mici modificari a regulamentului, esenta si scopul raminind acelasi.
Eu impreuna cu familia mea, de la prima editie am fost alaturi permanent pe perioada ttuturor editiilor,
iar incepind cu anul 2007 cind am plecat cu serviciul si traiul la Paris, am devenit din primele zile aflate
la Paris consilierul presedintelui asociatiei. La scurt timp in citiva ani am preluat functiile de presedinte
executiv al asociatiei, domnul Eugen Holban fiind ales ca presedinte de onoara al asociatiei din motive
lesne de inteles. Acum doi ani la virsta de 95 de ani, domnul Eugen Holban a plecat in lumea celor drepti
si asociatia am preluat-o totalmente avind si un co-presedinte francez si roman,, avocatul Valere Ciujas .
Actualmente asociatia numara 18 membri, cu un staf de conducere de 7 oameni si un grup organizaroric
la Chisinau din trei persoane in frunte cu avocatul Alexandru Bostan.
Initial participau la concurs circa 200 de elevi, apoi a mai scazut din intensitatea participantilor, iar la
ultimile editii cu parere de rau se atesta o scadere esentiala. Actualmente lucram la ideea de ai da
concursului un statut international si anume de a largi aria concursului in Romania si Ucraina de a invita
prin intermediul autoritatilor din România si din Ucraina și elevi, liceeni din județele limitrofe Republicii
Moldova, din Bucovina și Cetatea Albă.
Familia moștenitorilor concursului este destul de numeroasa daca luam in calcul ca anual sunt premiati
cite 12-15 persoane. Anul acesta concursul a implinit frumoasa virsta de 24 de ani. Mai jos o sa ma refer
mai detaliat la editia a 24 care avut loc anul acesta in incinta liceului ‘’Stefan Holban ‘’din satul
Carpineni raionul Hincerti . Asa dar, la sfârșitul lunii aprilie, Liceul Teoretic ,, Ștefan Holban” a fost

96
gazda desfășurarii celei de-a XXIV-a ediție a concursului ,, Moștenire. Gratie unor eforturi conjugate am
reusit sa invitam drept oaspete de onoare, pe d-na Maria Grapini, europarlamentar, ex-ministru al IMM-
urilor din România, care a oferit cu căldură sfaturi mărețe din propria experiență, dar și premii
considerabile participanților. Prin urmare,câștigătorii locurilor I și II au primit premiul de 100 și respectiv
50 de euro. În plus, celorlalți elevi li s-au oferit diplome de participare La deschiderea oficiala a acestei
editii sa mentionat: ,,Obiectivul concursului a fost și rămâne sensibilizarea și instruirea tinerilor,
orientarea lor spre adevărul istoric, prin documente și cunoaștere, printr-o pregătire temeinică...’’ a
menționat d-na Tamara Cristei, doctor în științe, profesor la Academia de Științe a Moldovei, președintele
comisiei de jurizare ( de la primele ediții până acum) la secțiunea ,, Istoria Literaturii Române.”
Doamna Maria Grapini a felicitat participanții concursului și a menționat: ,, În viziunea mea, principalele
calități pentru un învingător sunt: să dețină cunoștințe, să aibă calități pentru ceea ce face, să-i placă ceea
ce face, să fie optimist-realist, să fie bun organizator și să știe să comunice. Ca să reușești în tot ceea ce îți
propui trebuie să fii perseverent, să ai răbdare, disponibilitate la efort, să știi să renunți la alte lucruri, dar
este extrem de motivant când ai rezultate.” De aceste calități au dat dovadă și elevii-participanți la
concurs.
În cadrul evenimentului ne-au onorat cu prezența: d-nul Ion Negrei, ex-viceprim-ministru al Republicii
Moldova, vicepreședinte al Asociației Istoricilor din Moldova, președintele comisiei de jurizare la
secțiunea ,, Istoria românilor”, d-na Galina Radu, profesor la ASEM, d-na Alexandra Can, ex-ministru al
industriei și comerțului, d-nul Ștefan Mocănaș, istoric, originar din satul Carpineni, d-nul Titus Știrbu,
poet, secretar al Uniunii scriitorilor din tara, care a oferit liceului seturi de cărți. La un moment dat d-na
Tamara Cristei a menționat că ,, Moștenire’’ este un concurs de maturitate intelectuală care oferă elevilor
șansa și spațiul competitiv de formare a unei personalități spirituale integre, în baza continuității valorilor
fundamentale ale neamului românesc.’’ Așadar, acest concurs este o piatră la temelia personalității
fiecărui elev.
D-nul Ion Negrei, actualul vice-președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova spunea că
,,Perenitatea acestui concurs este extrem de importantă, este vorba de o continuitate cu semnificaţii
majore…Menţinerea limbii române, a tradițiilor, a culturii române, după 50 de ani de dominație străină,
constituie o probă indiscutabilă a forței de caracter, a atașamentului românilor din Moldova față de
tezaurul valorilor românești’’.
În continuare pentru a cunoaste eccoul pe care la avut si il au aceste concursuri anuale in constiinta
tinerilor basarabeni- voi reda citeva extrase din primele lucrari elaborate precum si din unele scrisori de
multumire din partea participantilor :
Vreau sa va propun atentiei dvs doua spicuiri din lucrarile tinerilor cace au participat la primele editii ca
sa intelegeti setea lor de a cunoaste adevarul istoric de a se arunca in iuresul activitatilor de ordin
cultural, economic dar si politic de a schimba spre bine lucrurile din Republica Moldova.
Din scrisoarea elevii Mariana Mocreac, participanta la editia a doua a concursului Mostenire:
‘’Imi place mult istoria si ma stradui pe cat e posibil s-o studiez cat mai aprofunda. Cred ca pentru a
cunoaste viitorul, trebue mai intii de toate sa ne stim trecutul, sa stim cine suntem, de unde venim si unde
vrem sa ajungem. Sunt convinsa ca numai un popor invatat , luminat de intelepciunea secolelor poate sa
fie cu adevatrat liber si independent. Iubesc mult sa citesc carti despre istorie, de aceea mi-a trezit mare
interes concursul Mostenire si am hotarit sa-mi incerc puterile, caci prntru mine nu e cel mai important sa
cistigi, ci sa participi, Recunosc ca a fost o munca grea, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am reusit s-o
duc la bun sfirsit . Am aflat amanunte noi despre marea Unire, despre cei care au infaptuit-o, despre
importanta ei istorica. Va multumest mult pentru ca ati organizat acest concurs, care a deschis cale spre
noi ginduri, noi idealuri, noi infaptuiri’’.
Din lucrarea ‘’Renașterea nationala a romanilor basarabeni la etapa actuala’’, elaborata de Octavian
Speianu, la concursul din anul 1993-1994, - răsplatita cu premiul I, excursia la Paris- desprindem partea
finală: ‘’… Acum dupa trecerea in revista a celor mai importante realizari si a citorva din acele obstacole,
care tin calea societatii noastre spre un viitor mai luminos, este cazul sa facem un mic pronostic legat de
acele perspective pe care le avem noi toti.
Trebue s-o spunem , din capul locului ca eliberarea nationala in Republica Moldova , nu a luat sfirsit, ci a
trecut in cea de-a doua sa etapa, al carui scop suprem este reunificarea Basarabiei cu Tara. Aceasta
perioada se deosebeste calitativ de cea precedenta si este orientata pe un termen mai lung, durata de timp
in care se va reveni la traditiile nationale, iar spiritul romanesc se va inradacina pe acest plai mioritic ce a
fost pustiit de vantul deznationalizarii . Astfel, mai devreme sau mai tirziu, idealul unitatii nationale a
tuturor romanilor se va implini ‘’.

97
Fiecare generatie lasa in cartea istoriei neamului un anumit ideal implinit. Renasterea nationala si
reintegrarea neamului, sunt acele scopuri marete, care stau in fata generatiei de astazi. Urmeza ca
urmasii s-o spuna – daca am fost sau nu demni de stramosii nostri.’’
In cadrul sectiunii ‘’istoria literaturii romane’’, Doina Rosca, rasplatita cu premiul I , a prezentat tema ‘’
Obiceiuri agrare in traditia popular’’. Redam din concluzii:’’ Margaritatele folclorice faurite in negura
timpurilor au prins radacini adinci in pamintul noctru. Ele trebue valorificate, pastrate si popularizate in
masele largi ale populatiei. Aceasta sarcina este realizata de generatiile scriitorilor, cugetatorilor si
artistilor . Sufletul neamului nostru este deschis pentru toti acei care doresc sa se alimenteze cu panica
crescuta, arata , semanata, recoltata, macinata, cantata, descintata, bocita, stropita cu sudoarea fruntii
stramosilor nostri . Cunoasterea traditiilor populare si a obiceiurilor stramosesti ne permite noua
generatiei de maine, viitorul acestul neam, sa fim cu adevarat romani, sa iubim si sa protejam pamintul
asa cum au facut-o ei, bunii nostri stramosi’’.
Rasfoind revistele din arhiva asociatiei si citind aceste spicuri, vazind cit de dornici sunt de a cunoaste si
a vedea neamul nostru stramosesc alaturi si in rind cu alte neamuri din marea familie europeana, ma
indeamna si ma obliga sa fiu mereu cu gindul, dar si cu fapta alaturi de tinata generatie de la Chisinau,
fiind ferm convins ca doar ei mergind pe calea renasterii nationale si culturale vor infaptui idealuil
national de vedea tara intregita. Tineretul constitue atat speranta de viitor, cat si elementul care va putea
actiona cu vigoarea ce-l caracterizeaza.
Iata de ce, Comunitatea Românilor Basarabeni din Franța, în special asociația noastră încearcă să
investească încredere, speranță, nădejde, dar și să acționeze în favoarea tinerii generații basarabene. Să
milităm si sa cerem fara ragaz si oboseala dreptul poporului nostru si deci si al Basarabiei, la o viata
liberă, demna si croita de legile poporului. Daca asa vom face, Dumnezeu sa ne ajute si sa ne
răsplăteasca, iar de nu sa ne traga la raspunderea pentru ca am trecut prin viata poporului nostru cu
mâinele goale!

GALUSCENCO Oleg / ГАЛУЩЕНКО Олег

БОЛГАРЫ МОЛДАВСКОЙ АССР:
ЧИСЛЕННОСТЬ И ТЕРРИТОРИАЛЬНОЕ РАЗМЕЩЕНИЕ

На протяжении всего времени Гражданской войны в реальной политике советской власти

национальный вопрос занимал подчиненное положение. После ее завершения проблема
межэтнических отношений приобрела для победивших коммунистов серьезное практическое
значение.
Началось проведение политики коренизации. В Украине перешли к активным действиям по
украинизации. В начале 1925 г. здесь насчитывалось 5 национальных районов и 168 сельсоветов.
В их числе: 98 немецких, 31 болгарский, 26 польских, 5 еврейских, 1 молдавский и др. Следует
отметить, что при создании национальных административно-территориальных единиц
национальные меньшинства с середины 20-х годов пользовались в Украине значительными
привилегиями. По решению СНК УССР от 29 августа 1924 г. для создания национального
сельского совета требовалось наличие 500 жителей (для обычного сельсовета – 1 тыс.), а для
образования национального района – 10 тыс. жителей (для украинского – не менее 25 тыс.).
Не стала исключением и созданная в ее составе в октябре 1924 г. Молдавская АССР. 7 апреля 1926
г. за подписью секретаря обкома партии И.И. Бадеева во все районные партийные комитеты был
разослан следующий циркуляр: «В виду того, что в районах нет ясного понимания вопроса о том,
какие национальности являются нацменьшинствами и как соответствующим образом вести работу
среди них, обком разъясняет, что основными национальностями республики являются молдаване,
украинцы и русские, а нацменьшинствами: евреи, немцы, болгары, поляки и чехи».
По данным первой Всесоюзной переписи населения 1926 г. в Молдавской АССР проживали
представители 45 этносов. Свою национальность люди определяли сами на основе своего
национального самосознания. Динамика численности и этнического состава населения
представлена в таблице:

98
 Национальный состав населения Молдавской АССР по материалам Всесоюзных переписей населения
1926 и 1939 годов в сравнении с румынскими данными 1941 г.
1926 г. 1939 г. 1941 г. 1939 г. к 1926 г. 1941 г. к 1926 г.
абс. % абс. % абс. % абс. % абс. %
Всего
населения 572.339 100 599.156 100 477.885 100 +26.817 104,69 -94.454 83,5
Молдаване 172.419 30,13 170.982 28,54 156.724* 32,80 -1.437 99,17 -15.695 90,9

Украинцы 277.515 48,49 303.825 50,71 267.711 56,02 +26.310 109,48 -9.804 96,5
Русские 48.868 8,54 61.278 10,23 28.889 6,05 +12.410 125,39 -19.979 59,1
Евреи 48.564 8,48 37.035 6,18 3.672 0,77 -11.529 76,26 -44.892 7,6
Немцы 10.739 1,88 11.947 1,99 11.503 2,41 +1.208 111,25 +764 107,1
Болгары 6.026 1,05 7.355 1,23 7.142 1,49 +1.329 122,05 +1.116 118,5
Поляки 4.853 0,85 3.390 0,57 1.296 0,27 -1.463 69,85 -3.557 26,7
Цыгане 918 0,16 ** ** ** ** ** ** ** **
Белорусы 365 0,06 964 0,16 ** ** +599 264,11 ** **
Чехи и 322 0,06 275 0,05 ** ** -47 85,40 ** **
словаки***

Армяне 287 0,05 317 0,05 ** ** + 30 110,45 ** **

Румыны 137 0,02 ** ** ** ** ** ** ** **
Татары 104 0,02 333 0,05 ** ** +229 320,19 ** **
Другие 1.222 0,21 1.455 0,24 950 0,2 +233 119,07 -94.454 83,5
* Молдаване и румыны **Нет данных.
*** В 1926 г. в МАССР проживало 314 чехов и 8 словаков, в 1939 г. дается общая цифра.
С 1926 г. по 1939 г. численность этнических болгар в автономной республике увеличилась с 6 026
человек (1,05 % в составе населения) до 7 355 человек (1,23 %). Для сравнения укажем, что по
румынским данным 1941 г. их насчитывалось 7 142 человека или 1,49 %. Таким образом, за 1926 –
1939 г. численность этнических болгар возросла на 1 329 человек или на 22 %.
Практически все болгары проживали в одном селе Парканы, Тираспольского района. В 1926 г. из 6
356 его жителей 5 766 человек (90,7 %) были этническими болгарами. Всего в Тираспольском
районе насчитывалось 5 862 болгар (9,1 % в составе населения), в Балтском – 32, в
Слободзейском – 25, Григориопольском – 21, Дубоссарском – 16, Рыбницком – 15, Каменском – 4
человека и т. д.
Из 6 026 болгар зафиксированных переписью 1926 г., мужчин и женщин было поровну: по 3 013
человек. Болгары в Молдавской АССР были преимущественно сельскими жителями. В городах в
1926 г. их насчитывалось только 105 человек или 1,7 % к общей численности этнических болгар. К
1939 г. численность болгар–горожан достигла 306 человек или 4,2 %. Из них 129 человек (42,2 %)
назвали болгарский своим родным языком. Иным было положение в сельской местности, где 99,4
% жителей (7 004 человека) обозначили родным язык своей национальности. Таким образом, 7 133
человека (97 %) считали болгарский родным языком, а 222 человека назвали родными языки
других национальностей.
В селе Парканы из 1.167 хозяйств, к зажиточным относились 92, к середняцким – 293, к
бедняцким – 632 хозяйства. В одном из докладов Молдавского обкома КП(б)У подчеркивалось:
«В селе сильно развито садоводство, дающее на рынок лучшие сорта яблок и т.д. Отдельные
хозяйства продают различных фруктов по несколько тысяч пудов. В общем, население находится
в более благоприятных экономических условиях, чем евреи и другие нацменьшинства».
Переселившиеся более века назад болгары этого села в значительной мере утратили болгарские
обычаи и язык. «Болгарский язык применяется преимущественно в семье, так как окружающие
села - украинские, молдавские и русские способствуют в сильной степени изменению и
вытеснению его», - отмечалось в докладе.
Трудно выразить уровень культурного развития в количественных показателях. Поэтому приведем
данные переписи 1926 г. по проценту грамотных в порядке убывания: немцы – 68,2%, евреи –
61,6%, русские – 44,3%, украинцы – 36,6%, болгары – 36,3%, молдаване – 25,8%, другие – 53,5%.
Уровень грамотности в автономной республике по материалам Всесоюзной переписи населения
1939 г. был достигнут такой: немцы – 96,9 %, евреи – 88,5 %, поляки – 85,3 %, украинцы – 82,8 %,
русские – 81,8 %, болгары – 81,5 %, молдаване – 74,8 %. На одну тысячу человек населения имели

99
высшее образование: евреи – 15,0; русские – 7,3; болгары – 3,0; украинцы – 2,9; немцы – 1,8;
молдаване – 1,7.
Необоснованным репрессиям в то время подверглись не только конкретные личности. 17 декабря
1937 г. Политбюро ЦК ВКП(б) приняло постановление «О национальных школах». В нем
говорилось: «Признать вредным существование особых национальных школ (финские, эстонские,
латышские, немецкие, английские, греческие и др.) на территории соответствующих республик.
Предложить наркомпросам национальных республик реорганизовать указанные школы в
советские школы обычного типа».
В МАССР предполагалось преобразовать 23 школы, в том числе 17 немецких, 4 болгарских и по
одной польской и чешской. 19 из них реорганизовывались в русские школы, а 4 – в украинские.
Перевод был осуществлен в начале 1938/39 учебного года и на 1 января 1939 г. в Молдавии
работало 289 украинских школ, 144 молдавских, 52 русских и 11 еврейских.
В соответствии с постановлением ЦК ВКП(б) об обязательном изучении русского языка в
национальных школах, этот предмет был введен в программу молдавских, украинских и еврейских
школ с 1 сентября 1938 г. Русский язык преподавался со второго класса в начальных и с третьего
класса в семилетних и средних школах.

GARUSOVA OLGA / ГАРУСОВА Ольга

ПУТИ ЭМИГРАЦИИ. К ВОПРОСУ ФОРМИРОВАНИЯ РУССКОЙ ДИАСПОРЫ В
МЕЖВОЕННОЙ РУМЫНИИ (СТАРОЕ КОРОЛЕВСТВО)

Драматичным последствием развала Российской империи, Октябрьской революции,

Гражданской войны стал исход в страны Юго-Восточной и Центральной Европы сотен тысяч
беженцев, происходивший в разных направлениях. Путь в Румынию пролегал в южном
направлении преимущественно по двум маршрутам – через Днестр и из Одессы и Крыма через
Константинополь. Русская диаспора формировалась по мере прибытия в страну различных групп
бывших российских подданных.
По окончании Первой мировой войны, после демобилизации русских армий в некоторых городах
Старого Королевства остались воевавшие на Румынском фронте солдаты и офицеры,
военнопленные, а также служащие российских организаций (дипломатической и военной миссий,
Красного Креста), которые по политическим и личным мотивам не вернулись на родину. Вскоре
после революции в Бухарест стали прибывать дворяне и чиновники, представители
аристократических семейств.
В 1919 г., вследствие запрещения беженцам въезда в Румынию, приток русских почти
прекратился. Однако часть военных, переправлявшихся в белые армии через румынскую
территорию, а также сотни добровольцев и кадетов, которым удалось перейти зимой 1920 г.
Днестр, оказались в Старом Королевстве.
После подписания союзными державами Парижского протокола от 28 октября 1920 г. отношение
румынской администрации к «беженскому вопросу» несколько изменилось. Первую крупную
партию русских беженцев, «после неоднократных просьб французского правительства», Румыния
приняла в декабре 1920 г., когда из Константинополя в Констанцу прибыло 1650 (по другим
сведениям 1800) эвакуированных из Крыма солдат и офицеров армии ген. П. Н. Врангеля и
гражданских лиц. Они были размещены в лагере для интернированных Текиргиол, а затем
расселены в различные места Старого Королевства.
С отступлением добровольческих армий, красным террором в Одессе, голодом, поразившим
Россию в 1921–1922 гг. рос поток беженцев из-за Днестра, нелегально переходивших границу.
Жители различных российских губерний, представители разных сословий и национальностей
стремились проникнуть в Румынию, оседая и в городах Старого Королевства.
Создание русской диаспоры выражалось в определенных формах общественной и культурной
жизни. О динамике этого процесса говорит такой факт. В 1920 г., ввиду малочисленности живших
в Бухаресте русских, при российской посольской церкви Св. Николая было невозможно
организовать приход или комитет, «который ведал бы церковными делами в качестве
самостоятельного юридического лица». К 1922 г. эта проблема была решена. В том же году
выходит первая в Старом Королевстве русскоязычная газета «Бухарестские новости», затем –
«Наша речь». Определился изменившийся статус русской дипломатической миссии в Бухаресте,
выступавшей в качестве представителя и защитника правовых и материальных интересов
беженцев. Открываются частные русские пансионы, врачебные кабинеты, кафе.

100
Наибольшее число русских беженцев, осевших на относительно длительный срок в Старом
Королевстве, пришлось на начало 20-х гг. Многие из них, в особенности представители
творческой интеллигенции, надеявшиеся на скорое падение власти большевиков, стремились
остаться в соседней с Советской Россией стране. Но утрата этих надежд, жесткая позиция
румынского правительства, направленная на вытеснение русских эмигрантов за пределы
государства, тяжелые условия жизни вынуждали к перемене мест. Румыния стала для
большинства беженцев первым пристанищем на пути в другие страны Европы. Одновременно
наблюдался обратный, гораздо меньший приток русских эмигрантов из других балканских
государств.
Установить точное количество оставшихся и выехавших трудно, поскольку румынские власти и
русские организации не вели регистрацию беженцев, кроме тех, которые находились в лагерях
для интернированных. В начале 20-х гг. в Старом Королевстве их могло быть более 10 тысяч
человек, причем подавляющее большинство проживало в Бухаресте. Контроль над эмигрантами
повысился с утверждением «беженских сертификатов» – нансеновских паспортов. Однако
вводились они постепенно, многие русские продолжали жить по особым удостоверениям
личности («bilet de libere petrecеre»), зачастую просроченным.
К концу 20-х гг. можно говорить о завершении процесса формирования русской диаспоры в
Старом Королевстве. Как и в других странах, в ней были представлены все социальные группы;
численно преобладали бывшие военные, а наиболее видное и привилегированное положение
занимали бывшие царские высокопоставленные чиновники. Согласно некоторым (заниженным, на
наш взгляд) данным, в конце десятилетия «по русским паспортам» проживало около 2500
человек. Помимо Бухареста, русские колонии образовались в Констанце, Яссах, Галаце,
Плоештах, Тимишоаре. В дальнейшем «румынская» русская диаспора пополнялась за счет
соотечественников, приезжавших из разных стран русского рассеяния, а также из Бессарабии.
Кроме того, появилась новая категория эмигрантов – советские беженцы, прибывавшие из СССР
в период коллективизации.
Сравнительно с другими европейскими странами в Старом Королевстве, как и в Румынии в
целом, эмигрантов проживало немного. Особенности формирования и численность русской
диаспоры зависели от многих факторов: беженских маршрутов, политики румынских властей по
отношению к эмигрантам, экономических и социальных условий жизни, возможностей правовой и
культурной адаптации, а также общих миграционных процессов на Балканах.

GHERASIM Cristina
ÎNCADRAREA ALOGENILOR ÎN RÂNDUL NOBILIMII BASARABENE ÎN SECOLUL AL XIX –
POLITICI, PROCESE ȘI ATITUDINI.

După anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Imperiul Rus, o direcție a politicii administrației țariste a fost
schimbarea componenței etnice a populației, inclusiv al nobilimii. Asupra politicii imperiale promovată faţă de
noile teritorii şi popoare de la periferii s-a oprit cărturarul şi diplomatul Alexandru Sturdza, fiul primului
guvernator al Basarabiei. „Ne pare rău – menţiona Alexandru Sturdza, – că în zilele noastre Rusia a ajuns la
momentul critic... a centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi
scopul principal ce preocupă puterea”. În aceeaşi lucrare, autorul atrăgea atenţia asupra amplitudinii măsurilor
de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţară sa de baştină: „Ruşii din interiorul
Imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia”. Faptul că
procesul descris de Alexandru Sturdza a fost pus în aplicare şi la nivelul nobilimii este dovedit de multitudinea
de dosare prezente şi depozitate în Fondul Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia al Arhivei Naţionale a
Republicii Moldova, care se referă la reprezentanţii funcţionarilor ruşi, ai şleahtei poloneze şi ai altor alogeni
care au prezentat documente doveditoare de confirmare a nobleţei: Petraşevski, Borşevski, Brodescu,
Soltovski, Celinski, Berezovski, Afanasi, Cerneşevski, Prohniţki, Mihnevici, Eitner, von Metlercamf etc.
Analiza dosarelor de arhivă prezentate de reprezentanți ai diferitor etnii la Comisia de cercetare a nobleței din
Basarabia ne permite să constatăm că titlul nobiliar era recunoscut destul de repede. Astfel, reprezentanții
şleahtei poloneze care doreau să fie introduși în Cartea Genealogică a nemaurilor nobile din Basarabia,
trebuiau să prezinte, doar, unele certificate care adevereau că Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Podolia deja
recunoscuse apartenenţa lor nobiliară. Spre exemplu, Vasile Prohniţki (51 ani), locuitor al ţinutului Bender, a
înaintat Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia o cerere prin care roagă ca el, soţia sa Ermina (30 ani) şi
feciorii (Iacob (19 ani), Ioan (18 ani) şi Tudor (8 ani)), să fie confirmaţi în rang nobiliar, fiind incluşi în Cartea
Genealogică a neamurilor nobile din Basarabia. Drept argument principal pentru confirmarea nobleţei acesta a

101
prezentat traducerea raportului Adunării Deputaţilor Nobilimii din Podolia cu privire la confirmarea nobleţei
sale şi a fratelui său, Anton Prohniţki. Conform raportului Adunării Deputaţilor Nobilimii din Podolia, emis la
11 decembrie 1802, lui Anton şi Vasile, fiii lui Petru Prohniţki, le-a fost confirmat titlul nobiliar, ei fiind incluşi
în Partea I a Cărţii Genealogice a neamurilor nobile din gubernia Podolia. În baza acestor documente
reprezentanţilor familiei Prohniţki le-a fost recunoscut titlul nobiliar, fiind incluşi în rândurile nobilimii
basarabene.
În procesul de confirmare a nobleţei, în special a alogenilor, o importanţă deosebită avea prezentarea
formularului de serviciu, a diferitelor diplome şi decoraţii etc., acestea servind ca dovadă a serviciului şi
credinţei manifestate faţă de Ţar şi de Imperiul Rus. Anume din acest considerent la dosarele de arhivă
prezentate de către alogeni, chiar în primii ani de după anexare, sunt anexate formularele de serviciu, în care se
conţin informaţii despre vârstă, proprietăţile, statutul familial şi, cel mai important, despre cariera în
administraţia civilă sau militară. Astfel, Bogdan Eitner prezinta pentru confirmarea nobleţei formularul de
serviciu, patentele precum că deţine rangurile militar – sublocotenent şi civil – funcţionar de clasa a VIII-a,
precum şi decretul despre decorarea lui cu ordinul Sfântul Stanislav de gradul IV. Aceeaşi situaţie atestăm şi în
cazul lui Teodor Mihnevici, care pentru confirmarea nobleţei prezintă formularul său de serviciu, diploma
despre meritele lui deosebite faţă de statul rus timp de 15 ani, diploma care confirmă că este decorat cu ordinul
Sfântul Stanislav de gradul 4. Iar lui Teodor von Metlercamf, originar din oraşul Hamburg, trecut în serviciul
Rusiei, i s-a confirmat nobleţea în Basarabia pentru că a participat la campaniile militare împotriva lui
Napoleon Bonaparte şi la războiul ruso-turc din 1828-1829. Pentru meritele deosebite faţă de administraţia
imperială rusă, a fost decorat cu ordinul Sfânta Ana de gradul III (7 octombrie 1829) şi cu ordinul Sfântul
Vladimir de gradul IV (4 iunie 1830).
În rezultatul acestei politici, pe parcursul secolului al XIX-lea în componenţa etnică a nobilimii se produce o
schimbare. Dacă, în 1818 aproape întreaga nobilime, cel puţin 139 de nobili, ceea ce constituia 95,9% din
numărul de nobili existenţi la acel moment, prezentau acte de confirmare a nobleţei din Moldova, atunci în anul
1912, deși în aparență numărul rămâne același – 137 de persoane aceasta constituia doar 29,3% din numărul total
de nobili existenți.
Totodată, trebuie să constatăm că atitudinea pe care o manifestă nobilimea din Basarabia faţă de Ceilalţi, care
erau încadraţi în rândul nobilimii din Basarabia era una critică. Boierul/nobilul A.Nakko în lucrarea sa
dedicată situaţiei economice, politice, sociale etc. a Basarabiei după anexare, descrie procesul înnobilării
alogenilor, făcând referinţă la şleahta poloneză. Acesta constată cu dispreț că „frecvent, reprezentanţii şleahtei
poloneze care veniseră aici cu doar câteva ruble în buzunar, deţineau funcţii în poliţie sau, arendând proprietăţi
funciare, deveneau mari proprietari funciari. Aşa, se întâmplă că, de cele mai dese ori cei care erau cu adevărat
nobili, din lipsa de resurse financiare, nu puteau căpăta documentele şi dovezile care ar confirma apartenenţa
lor nobiliară, iar cei care aveau bani, deşi nu erau de provenienţă nobili, obţineau acest titlu”. Despre aceasta
stare a nobilimii existentă în general în Imperiul Rus (ura faţă de conaţionali săi de altă obârşie) relatează şi
D.C. Moruzi: „Când nu puteai întâlni zece supuşi de-ai ţarului la un loc şi întrebând pe unul despre ceilalţi
nouă, să nu-ţi răspund cu dispreţ: moscali, poliac, niemeţ, ciuhna, hohol, maldavan, armeanin, jâd, tătar,
başkir!”. În general, D.C. Moruzi judecând prin intermediul personajului Mavrocosta, din opera ce-i aparţine,
susţine că poporul rus şi „miroase” altfel... căci „cum se va desprimăvăra, fuga la Ciripcăul nostru, să ne
spălăm plămânii de miresmele ruseşti”. Şi în continuare „Nu mă voi duce să trăiesc la Petersburg... asta ar fi o
jertfă peste puterile mele!... peste Nistru, cred că şi florile şi iarba câmpului, tot altfel trebuie să miroase”.
Atitudinea negativă faţă de ruşi şi reprezentanţii administraţiei ţariste este redată şi de Olga Nakko în scrierile
sale. Referindu-se la primii ani după anexare, autoarea menţionează că „în acele vremuri elementul rus era cu
totul străin pentru Basarabia. Societatea de atunci neglija funcţionarii ruşi, evita orice legătură, relaţie şi
cunoştinţă cu aceştia şi în general nu utiliza deloc limba rusă. Pe lângă atitudinea negativă faţă de ruşi, o parte
din reprezentanţii nobilimii critică şi politica imperială de extindere a Moscovei: „Şi-au mers-au ţarii de la
Moscova, tot înainte prin veacuri, peste neamuri şi peste limbi, prin valuri de sânge şi de lacrimi spre mărire,
aceasta le-a fost menirea şi raţiunea lor: mărirea necontenită a Imperiului”.
Astfel, constatăm că în rezultatul politicii de încadrare a alogenilor în rândurile nobilimii basarabene
promovată pe parcursul secolului al XIX-lea de administrația țaristă s-a schimbat componența etnică a
acesteia, creându-se un conflict de interese (politice, economice, sociale) între nobilii autohtoni și cei alogeni.

102
HERZEN Andrey, NESTEROVA Tamara / ГЕРЦЕН Андрей, НЕСТЕРОВА Тамара
МИГРАЦИОННЫЕ ФАКТОРЫ В АРХИТЕКТУРЕ ПАМЯТНИКОВ РАШКОВСКОГО
ПРИРОДНОГО И ИСТОРИКО-КУЛЬТУРНОГО КОМПЛЕКСА
Историко-географический ландшафт Среднего Днестра включает многочисленные памятники
природного и культурного наследия: геологические, палеонтологические, гидрологические,
ландшафтные памятники и заповедники, археологические стоянки, селища и городища, курганы,
памятники архитектуры и искусства.В результате историко-географическая эволюция региона,
отражающей совокупность сложных природных и антропогенных процессов, в его центральной
части сформировался уникальныйРашковский природный и историко-культурный комплекс,
характеризуется чрезвычайно высокой концентрацией памятников природного и культурного
наследия сёл-близнецов Рашкова и Вадул-Рашкова, расположенных на противоположных берегах
Днестра, и соседних с ними населённых пунктов – Катериновки, Соколы и Нижних Климауц
(Климэуций-де-Жос).
Важнейшими компонентами данного комплекса выступают топонимия и памятники
архитектурного наследия, являющиеся наиболее яркими культурологическими индикаторами,
одновременно обладающими особымисвойствами. По аналогии с закономерностями эволюции
природных ландшафтов компоненты ландшафтов историко-географических характеризуются
типичностью, либо уникальностью своих признаков, формирую тем самым собственные
подсистемы. Историко-географический ландшафт Среднего Днестра включает как типичные для
своего региона топонимические и архитектурные подсистемы, так и уникальные, явно
выдающиеся своими особенностями среди других функционально схожих географических
объектов.
Типичные признаки подсистем ландшафта, характеризующиеся схожими генетическими и
морфологическими свойствами, являются важнейшей составляющей самого ландшафта,
необходимой основой для его формирования и определения. Вместе с тем данные признаки не
столь ярки и примечательны в силу своей ординарности, поэтому не столь интересны
исследователям, в том числе во многом по причине отсутствия сложности понимания и
интерпретации условий их возникновения.
Уникальные компоненты ландшафта всегда гораздо более привлекательны для исследователей и
зачастую обывателей, выступая яркими достопримечательностями, обладаю повышенным
туристическим потенциалом. Их отличает явная непохожесть на функциональные аналоги внутри
ландшафта и вовне. Большая часть таких объектов в первую очередь попадает во внимание
исследователей, а в силу давней освоенности ландшафтов и длительности их использования и
изучения основных уникальных сооружений взгляд учёных уже коснулся. В то же время не всегда
и не сразу им удаётся распознать уникальность явления или объекта, например, по причине
длительности его развития и сопутствующим естественным адаптационным процессам,
нивелирующим в определённой мере его уникальность.
Топонимическая подсистема центральной части историко-географического ландшафта Среднего
Днестра представлена совокупностью сохранившихся географическим названиям, а также
существовавших в прошлом, выявляемых по старинным географическим картам и другим
историческим источникам. К числу типичных топонимов Рашковского комплекса можно отнести,
например, названия геоморфологических объектов: пещера Холодная, гора Киевка, гора Червонная
(Красна,Красная), урочищ: Бугорня и Глубокая Долина, гидронимы Валядынка (Золотая),
Багарнянка (Бугорнянка) ойконимы: Климэуций-де-Жос (Климауцы, Климовцы) и Екатериновка,
топонимы внутри населённых пунктов Центр, Подол, Покровка, Бисерика-Веке, Пештере и даже
относительно редко встречающееся Млины (Млыны). Все эти топонимы обозначают уникальные
географические объекты, однако носят типичные генетические и морфологические признаки.
Сформировались они в ясных этнолингвистических обстоятельствах, могут более или менее часто
встречаться, свойственны соседним частям региона.
Совсем другое дело – уникальные топонимы, находящиеся в неразрывной взаимосвязи с
типичными, однако нехарактерные ни для данного, ни для соседних ландшафтов, возникшие при
неясных этнологических, лингвистических и в целом историко-географических обстоятельствах.
Такими географическими названиями в данном случае выступают и сам древнейший и
крупнейший гидроним всего региона Северо-Западного Причерноморья – Тирас (Днестр), и
собственно давший название всему природному и историко-культурному комплексу – Рашков
(Рашково, Вадорашков, Вад-Рашков, Вадул-Рашков), и такие топонимы как Каравул (Калаур),

103
скала Кукуманя, Паньская Крыница, Изворул Кэрэушилор, гидроним Кушмирка (Кушнирка,
Кушнырка).
К таким топонимам обычно относятся наиболее древние, с неясной этимологией, перенесённые из
весьма отдалённых мест в ходе миграций населения. Также географические названия данной
категории могут иметь относительно ясную этимологию, но при этом сформированы при,
очевидно, уникальных обстоятельствах, а потому практически не находят аналогов.
Говоря о Рашковском комплексе, обратим внимание на главный топоним ландшафта, давший
название объекту современного исследования – Рашков. Уникальность этого географического
названия заключается в том, что несмотря на свою типично славянскую форму, происхождение
данного топонима не характерно для данного и окружающего ландшафтов, этимологически
объяснимо исключительно из ареалов южнославянского расселения, причём географически
конкретного и достаточно узкого, а значит, служит ярким примером перенесённого топонима.
Этимологически Рашков Днестровский непосредственно связан с регионом, в котором
сформировался первичный топоним данного круга – Южная Сербия, где протекает река Рашка –
левый проток Ибара (бассейн Западной Моравы, сливаясь с Южной Моравой, образующей
Великую Мораву, впадающую в Дунай). В бассейне Рашки в раннем средневековье
сформировался историко-географический ландшафт, ставший ядром южнославянских
раннесредневековых государственных образований, одноимённой исторической области и
государства Рашка (Стара Рашка), ставшего основной средневекового государства сербов.
Зафиксировано возникновение и эволюция самого гидронима, восходящего к названию античного
города Рас (серб. Стари-Рас) и области вокруг него: Рас>Раска>Рашка. Возникновение в
средневековый период Рашкова Днестровского, его фиксация сразу в завершённой и не меняемой
форме, а также географически линейное распространение данного топонима вверх по течению
Днестра и Польшу свидетельствует о том, что топоним является перенесённым в результате
древних этнических миграций и уникальным для исследуемой топонимической подсистемы.
Архитектурная подсистематак же, как и топонимическая представлена типичными и
уникальными элементами – зданиями, являющимися неотъемлемой частью историко-
географического ландшафта. Большая часть (жилые дома, хозяйственные и административные
сооружения), конечно, являются типичными для данной местности или региона. Однако сложная
историко-географическая эволюция ландшафта, насыщенная и разнообразная этническая история
отразились и на архитектуре исторических зданий.
Церковь Архангела Михаила в селе Вадул-Рашков на правом берегу Днестра – одна из самых
малоизученных и необычных культовых зданий Молдавии, план которой свидетельствует о ее
радикальной перестройке. История основания и строительства церкви неизвестна, заменена
устной местной традицией, утверждавшей что церковь, была построена в 1787 г., а во время
ремонта 1914 г. церковь уже имела современный вид. Западная часть церкви с трапезной и
колокольней является обычной для церкви, построенной по типовым проектам в Бессарабии в XIX
в. Восточная часть отличается особой массивностью, похожая на оборонительное сооружение,
если бы не характерный, на первый взгляд, вид обычной трехапсидной, триконховой молдавской
церкви. При более внимательном рассмотрении можно отметить, что план представляет собой
редкую разновидность трехапсидной церкви, в котором отсутствуют восточные углы при
сопряжении восточной с продольными стенами. План имеет форму трилистника или листа клевера
– сопряжение трёх полукружий апсид, находящихся внутри обтекаемого овала наружной стены, в
абрисе которой не прочитывается организация внутреннего пространства, и от которой секущей
плоскостью отрезана западную часть.
В интерпретации формы плана возможны два варианта: 1) как трехапсидная или триконховая
церковь, и 2) как вписанный в ротонду усеченный тетраконх, функционально близкий к
баптистерию. Данный тип зданий неизвестный пока на территории Республики Молдова и всей
исторической Молдавии, был распространен начиная от поздней античности, когда использовался
в качестве усыпальницы/мавзолея, а начиная с принятием христианства – и баптистерия, ставшим
распространённым с VI в. как на Кавказе, так и на территории Византии и Западной Европы,
широко строившийся и в странах восточной Европы примерно до XIV в.
Более привычной является назначение этого здания в качестве церкви, хотя план здания очень
редкий. Можно было бы предположить, что в селе Вадул-Рашков была построена церковь
местными строителями, если не особенности плана и наличие конструктивных деталей,
свидетельствующих об участии инородных мастеров. Одной из самых необычных архитектурных
форм является подковообразный план алтарной апсиды, известный по римской архитектуре

104
начиная с I в.н.э., перешедший в христианскую архитектуру на Кавказе с VI в., известный до Х в.
и в некоторых культовых сооружениях Западной Европы.
Другая редкая форма плана, отсутствующая в молдавской архитектуре – полукруглая в плане
ниша, находящаяся в северной стене алтарной апсиды церкви в Вадул-Рашкове, но широко
известная в римской архитектуре жилых, культовых и общественных зданий, где использовалась
для облегчения массивности стен и устройства парадных интерьеров, с указанием почетных мест.
Форма перешла в мемориальную архитектуру, затем в христианскую, где использовалась в
качестве редуцированных апсид боковых нефов базиликальных или крестово-купольных церквей,
в том числе болгарских и сербских, вплоть до XIV в. Также чужеродными формами для
молдавской архитектуры являются боковые апсиды церкви в Вадул-Рашкове, представляющие
собой секторы круга, прием также известный в античной архитектуре и завершающий период
использования XI в. Эти элементы плана имеют ту особенность, что перекрыты не конхами
(четвертью сферического свода), а цилиндрическими сводами. Форма настолько простая
настолько и редко используемая, но встречающаяся в древних церквях, без точной даты
строительства.
В поселке Рашков, расположенном на левом берегу Днестра, находятся две католические церкви,
форма плана которых свидетельствует об участии западноевропейских строителей. Наиболее
древней является церковь так называемая «Руксандры», характерная для польской архитектуры
костелов XIII–XV вв._
В одноименных поселениях на берегу Днестра, нашло отражение как миграция разноэтничной
популяции, так и профессиональных знаний, изучение которых открывает неизвестные страницы
истории народа и страны.

HERZEN Andrey, PASKARY Evgeniy / ГЕРЦЕН Андрей, ПАСКАРЬ Евгений

ГЕОГРАФИЧЕСКИЕ И ЭТНОИСТОРИЧЕСКИЕ СВЕДЕНИЯ «СКАЗАНИЯ ВКРАТЦЕ О
МОЛДАВСКЫХ ГОСПОДАРЕХ ОТКОЛЕ НАЧАСЯ МОЛДОВСКАА ЗЕМЛЯ»
Историко-географические условия и процессы начального периода формирования молдавского
этноса остаются одной из главных научных проблем молдавской историографии. По теме вопроса
не одно столетие ведутся научные дискуссии, сформировалось несколько крупных школ,
основные – советская, румынская, венгерская, защищающие зачастую взаимоисключающие
положения. Собственно молдавская историческая наука пока не выработала унифицированного
представления по данной проблеме, а комплексные историко-географические исследования
региона сами находятся в начальной стадии становления. Вместе с тем очевидно, что именно
такие исследования и могут пролить свет на целый спектр весьма сложных вопросов этногенеза
молдаван.
Отправной точкой таких исследований всё-таки служит анализ письменных источников по
истории предков молдаван, важные сведения о которых сохранились в документе «О похвале
святой Богородице Кирилла Философа», Повести временных лет, книгах Иоанна Киннама, Энея
Сильвия Пикколомини, Яна Длугоша, Лаоника Халкондила и других средневековых источниках.
Особое место в этом ряду занимает «Сказание вкратце о молдавскых господарех отколе начася
Молдовскаа земля» (далее – «Сказание»), сохранившееся в нескольких списках Воскресенской
летописи [Руская летопись 1793].
Изучением этого ценнейшего исторического источника в разное время занимались И. Богдан,
В.В. Иванов, Н.М. Карамзин, В.Д. Королюк, А. Ксенопол, А.В. Майоров, Д. Ончул, П.Ф. Параска,
Р. Рёсслер, Н.Д. Руссев, В.Н. Топоров, Б.П. Хашдеу, И.-Х. фон Энгель, А.И. Яцимирский и другие.
Однако, предыдущие исследователи не смогли в полной мере выявить колоссальный пласт
бесценной информации, содержащийся в нём, как в силу отсутствия соответствующих
возможностей на определённой стадии научно-технического прогресса, так и в силу отсутствия
постановки соответствующих научных задач. Современные технологии позволяют по-новому
проанализировать большие объёмы разнообразной, в том числе историко-географической
информации.
Детальный анализ географических и этноисторических сведений о волохах, содержащихся в
«Сказании», позволяет достаточно подробно реконструировать основные вехи историко-
географического развития предков молдавского этноса на самых ранних этапах этногенетического
процесса. Для представления результатов данного анализа прежде следует воспроизвести сам

105
текст начальной части «Сказания», который к слову и без уточняющих положений представляет
собой чрезвычайно интересный и важный исторический документ:
В лето 6867. От града Виницеи приидоша два
брата: Роман да Влахата, во християнстей
вере сущи избегоша от гонения еретик на
христиан и придоша в место, нарицаемое
Старый Рим, и создаша себе град по имени
своему, Роман, изживше лета, они и род их,
доколе отлучися Формос папа от православия
в латинство. И по отлучении веры христовы,
создаша себе латина новый град и прозваша
его Новый Рим, и зваша к себе в латинство
романовцов в Новый Рим. Романовци же не
восхотеша, начаша велию брань с ними чинити
и не отлучишася от веры христовы.
От того времени быша во брани до державы
Владислава, короля угорского. А Владислав
краль бе братень сын Саве, архиепископу
серьпъскому, и крещенъ бысть от него и
дръжаще веру христову во сръдце тайно, а
языком и кральвьскимъ украшением бяше
латынинъ.
И в лето Владислава коралевства воздвижеся
на Угры брань // от татар, от князя Неймета
с своих кочевищь, с реки Прута и с рекы
Молдавы. И преидоша чрез высокие горы и
поперег земли Угорскиа Ерделя, и приидоша на
реку Морешь и ста ту.
И слышавше же угорьский краль Владислав
нахождение татарское и послаша вскоре в
Рим к кесарю и папе, дабы пришли к нему на
помощь, к старым римляном, к романовцем
послаша же. Новые же римляне и старые
римляне совокупишася и приидоша во Угры.
Владиславу королю на помощь. Новые же
римляне послаша грамоту ко Владиславу,
королю угорсьскому, тайно: «Великому кралю
Владиславу, Златый Затокъ, рекше угорьскому.
Имеют с нами брань о вере старые римляне, не
хотяше с нами в новый римский законъ и
живяше в греческой вере во Старом Риме. А
нынеча они все приидоша с нами к тебе на
помощь, едины жжёны и дети малые
оставиша во Старом Риме: и мы есмя с тобою
один закон, приятелем своим есмя заодин и
неприятели своим есмя заодин неприятели. А
их бы еси послал напреди всех людей против
татар, чтобы они побиты были, или от
таковых их бог свободит, и ты бы их оставил
у себя во своей земли, только бы они не
возвратилися во Старый Рим, и мы жены их и
дети поемлем к себе. И немногу времени
минувшу, и быша битва велика Владиславу
королю угорскому с татары, с Нейметом
князем на реке на Тисе, и поидоша старые
римляне наперёд всех и опосле многие люди
угрове и римляне один латыньский закон, и
побиша татар преже старые римляне и
потом угрове и рамановове и немного падоша
старых римлян. Краль же Владислав угорьский
вельми радовашася о таковом пособии божии,
а старых римлян велми жалуа и милуя за их
106
храбрость, и показаша им грамоту новых
римлян, что о них писали и о их жёнах и
позваша их собе служити, дабы не пошли в
Старой Рим, да не погибли от новых римлян. И
смотрячи королева писаниа и не имяше веры и
просиша у короля, дабы он ослободил послати
обызрети Старый Рим, есть ли жёны их и
дети или нет? И поидоша посланни и
возвратишася воскоре и сказаша им: «Град
наш Старый Рим разорён бысть и жёны и
дети наши поимали новые римляне во своей
латыньской закон». Они же биша челом
Владиславу королю, дабы их не уклонил в
латыньской закон и позволил бы им держати
христианской закон греческий и дал бы им на
прожиток землю. Владислав же король прия их
с великымъ хотением и даде им землю в
Маромаруше, межи реками Морешем и Тисею,
нарицаемое место Крижи и ту вселишася и
собрашася римляне и живяше ту и пояше за
себя жены угоркы от латинского закону во
свою веру християнскую даждь и до ныне.
И в них бе человек разуменъ и мужественъ
именемъ Драгожь и поиде себе со дружиною
на ловъ зверинъ и наидоша следомъ за туромъ
чрез горы высокие и прейдоша высокия
планины, сии рече горы и преидоша за туром
на место долние и краснейшие и наехаша тура
у рекы на берегу под вербою и его убиша и
насытишася от лова своего. И прииде имъ от
бога во средце мысль, дабых разсмотрили себе
на жительство место и вселилися ту и
съвокупишася единомышленно и восхотеша все
пребыти ту и возвратишася воспять и
поведаша своим всем о красоте земли и о реках
и о криницахъ, дабы вселися ту, и ихъ дружина
мысли их похвалиша и восхотеша пойти тамо,
где они быша и место зглядаша занеже бе
место пусто и во край татарьских кочевищь, и
биша челом Владиславу, королю угорьскому,
дабы их отпустилъ пойти. Владислав же
король отпусти их с великою милостью. И
пойдоша они от Марамуриша со всею
дружиною и з жёнами и з детьми через горы
высокие, ово лес просека, ово камение
пробирая, и прейдоша горы божиею помощию
и прийдоша на место где Драгошь тура уби, и
возлюбиша и вселишася в ту и выбра из своей
дружины себе мужа разумна именем Драгоша
и назваша его себе господарем и воеводою. И
оттоле начашася божиимъ произволением
Молдавская земля. И Драгош воевода насади
пръвое место на реке на Молдаве и потом
насадиша место Бани и иные места по рекам и
по криницам и учиниша себе печать
воеводскую во всю землю турью голову, и
господствовал на воеводстве лета два.
Указание года 6867 от Сотворения Мира – 1359 от Рождества Христова с самого начала приводило
исследователей в некоторое замешательство, заставляя с одной стороны объяснять условность его
указания, а с другой стороны стараться интерпретировать описанные далее события, максимально
приближая их к середине XIV в., зачастую вопреки логике изложения и хронологической
последовательности. Причиной тому стало само первое издание «Сказания», в котором текст с датой
вынесен во второе предложение как начало изложения, хотя очевидно, что он относится
непосредственно к самому названию.
События, описанные в первых строках «Сказания» чётко локализованы в северо-западной части
современной Италии – областях Венеция и Фурлания (совр. ит. Фриули): братья Роман и Влахата –
предводители племён (влахов), переселяющихся из-за гонений на христиан. В формулировке «От
града Виницеи» весьма правильно видеть не только упоминание самой Венеции, но и расположенный
к востоку важный экономический и религиозный центр раннего Средневековья Градо. Исход влахов
в Центральную Европу и Балканы начинается после завоевания лангобардами северо-восточной
части современной Италии в 568 г. [Паскарь 2014].
Отдалённость от переписчика событий и географических реалий местности, а также прозрачная
этимология первого топонима, заменили семантико-стилистическую форму перечисления объектов
на их согласование. Вместе с тем прямыми подтверждениями справедливости историко-
географических свидетельств самых первых строк «Сказания», переводящими тезисы о переселении
влахов из категории гипотезы в обоснованную теорию, выступают ряд прямых и косвенных
доказательств: фиксируемая специалистами особая лексическая и грамматическая близость
фриульского языка (furlan, lenghe furlane) с восточно-романскими (молдавским, румынским) [Bartoli
1925; Iliescu 2015; Нарумов, Сухачёв 2001], его распространение до недавнего времени в ряде
регионов Румынии [Нарумов, Сухачёв 2001]; значение слова венетик (venetic) в молдавском
(румынском) языке – «чужак, пришелец»; многочисленные следы топонимического переноса как по
всему маршруту древних миграций, так и в их крайних точках: Удине (фриул. Udin, слов. Videm,
Vidan, лат. Utinum, Vedinum – провинция и столица автономной области Фриули-Венеция-Джулия) и
Видин (область и её центр в северо-западной Болгарии), Соча (река на границе Словении и Италии) и
Сучава (река и город на Буковине), Солкан (пригород Гориции на реке Соче) и Солка (пригород
Сучавы), Брдo (населённые пункты в Словении, Хорватии, Боснии и Герцеговине, Сербии) и гора
Берда (Буковина), Камполонго (ит. Campolongo – нас. пункт в Альпах, область Венеция), Кьямплунк
(фриул. Cjamplunc, ит. Campolongo al Torre и фриул. Cjamplunc Tapoian, ит. Campolongo Tapogliano –
коммуны в провинции Удине) и Кымпулунг (молд. Cîmpulung, рум. Câmpulung-Moldovenesc –
коммуна и историческая область в горах Западной Молдавии), а также Кымпулунг (Кымпулунг-
Мусчел, рум. Câmpulung-Muscel – один из древнейших городов Румынии, первая столица Валахии).
Следующий пассаж «Сказания» говорит о новой родине переселяющихся племён, «загадочном»
именуя её «Старым Римом». Решение данной историко-географической загадки выявляется из
топонимической антитезы с Римом Новым (греч. Νέα Ῥώμη) – Константинополем, в который
Константин Великий перенёс столицу Римской империи в 330 г. из Сердики (Сардакии). Сама
Сердика (современная столица Болгарии София), а также обширные области вокруг неё (в Верхней
Мёзии, Средиземноморской Дакии, Прибрежной Дакии и в ряде других провинций) в сознании
многих поколений оставались землями Старого Рима, где согласно «Сказанию» одно из влашских
племён основало собственный город по имени главы своего княжеского рода – Роман,
существующий и сейчас (в 70-ти километрах к северо-востоку от Софии).
Сообщение о Формозе дает четкую хронологическая подсказку о том, когда земли Старого Рима и
город Роман ещё населяли предки молдаван – влахи – в то время, когда Формоз был папой римским,
т. е. с 891 по 896 гг. Он не случайно упомянут в «Сказании», – ещё до того, как стать папой, в 866 г.
Формоз прибыл в Болгарию, где вёл активную миссионерскую деятельность, убедив князя Бориса
признавать только латинское духовенство и римский порядок богослужения. В результате греческие
священнослужители были изгнаны из страны Борисом, который просил папу Николая назначить
Формоза архиепископом Болгарии.
Следующая строка «Сказания» повествует о захвате Нового Рима (Константинополя) крестоносцами
в начале XIII в. и разгоревшемся конфликте между ними и валахами на Балканах, в т. ч. в Болгарии,
Македонии и Фессаллии.
Остальные абзацы приведённых частей «Сказания» также посвящены преимущественно XIII в.,
подробное изложение событий которого подчёркивает существенную хронологическую близость к
автору летописи в отличие от предыдущих, характеризующихся столь лапидарной, но

107
информативной архаичностью. В следующем фрагменте речь идёт о первом архиепископе сербском
Савве и святом Владиславе Сербском, короле Сербии, правившем с 1234 по 1243 гг. Затем
зафиксировано нашествие в 1241 г. монголо-татар на Молдавию и бегство герцога Неймета (с чьим
именем без сомнения связан западно-молдавский город и замок Нямц, Нямец) из страны на запад, в
Паннонию, где он станет основателем знаменитого венгерского рода Неметуйвари. Дальнейшие
события, детально и ясно описанные в «Сказании», также относятся к периоду монголо-татарского
нашествия 1241–42 гг. Единственной загадкой этой части, требующих специальных изысканий,
остается история о венгерках-латинянках – «новых женах» влахов.
В заключительной части «Сказание» повествует о переселении из Марамуреша в Восточно-
Карпатские земли предков молдаван, избрании первого молдавского господаря и воеводы Драгоша,
основании им первых поселений – Первое место (город) на Молдаве (совр. селение Молид) и место
Баня (ныне село Бая). Фабула этого повествования хорошо известна по многим источникам (славяно-
молдавским летописям). Примечательно, что «Сказание» так же, как и другие источники фиксирует
гидроним Молдава до заселения влахами (волохами) Молдавии, а основание Молдавского
государства относит к последней четверти XIII в. (более раннему периоду, чем обычно считали
советские и румынские историки), но не позднее 1290 г. – последнего в правлении Владислава IV.
Этапы расселения волохов по Балканско-Карпатскому региону в VI–XIV вв. представлены по
результатам комплексных историко-географических исследований, в том числе по данным сведений
«Сказания» представлены на специальной карте, разработанной авторами (рис.1).

Фрагмент карты Расселение вольсков и влахов в Центральной Европе [Герцен, Паскарь 2013]

GODONOAGĂ Silvia
CALITATEA POPULAȚIEI PRIN PRISMA POTENȚIALULUI CAPITALULUI UMAN

Schimbările politice, economice, dar și sociale din ultima perioadă, au dus la necesitatea studiilor tot mai
aprofundate asupra principalului actor al evoluției și schimbărilor din societate – omul. Astfel, apar diferite
studii asupra omului în parte, dar și populației ca noțiune complexă. Unul dintre subiectele, de care este
interesată știința în ultima perioadă este calitatea populației, dezvoltarea omului și a capitalului uman. Deși,
acest subiect este abordat diferit, și în unele cazuri este generatorul unor dispute în mediul academic, totuși
merită a fi studiat, pentru a putea cunoaște posibilitățile societății de a evolua spre binele lor și a
următoarelor generații. Pe lângă faptul că ultima perioadă au fost elaborate mai multe studii în această
direcție, încă nu s-a ajuns la un consens despre ce ar include calitatea populației, sau dacă aceasta poate avea
sinonime, ca de exemplu capitalul uman sau potențialul uman.
Unii autori, ca de exemplu N.M. Rimașevskaia, consideră că metodologia evaluării caracteristicilor calitative
ale populației se bazează pe trei componente fundamentale:sănătatea fizică, psihologică și socială, abilitățile

108
profesional-educaționale ale oamenilor, care formează potențialul lor intelectual,valorile culturale și morale,
activitatea socio-culturală a oamenilor. Utilizînd această metodologie, autorul vorbește în continuare despre
calitatea potențialului uman. De aici, se pare că Rimașevkaia utilizează termenii "calitatea populației″ și
"potențialul uman″ ca fiind sinonime. Pe de altă parte, O.I. Ivanov neagă acest lucru, și menționează că,
categoriile de "calitate a populației″ și "potențialul uman″, sunt foarte apropiate ca sens, dar totuși trebuie
diferențiate. În cadrul noțiunii de "potențial uman″, se includ numai o parte din proprietățile importante ale
populației. Aceasta înseamnă că, conceptul de "calitate a populației″ are un conținut mai larg decât conceptul
de "potențial uman″. Astfel, calitatea populației este definită de către M.Medcov, în dicționarul demografic
enciclopedic ca fiind ,,…un concept complicat și complex, care cuprinde un șir de caracteristici ale
populației aflate în vârsta aptă de muncă, ca: nivelul de educație, structura profesională, structura socială,
migrația, starea sănătății etc. Fiecare etapă de dezvoltare a forțelor și relațiilor de producție corespunde cu un
anumit nivel calitativ al populației″. Pe când termenul de capital uman este definit de către T.N.Zaslavskaia
ca ,,…nivelul de pregătire și capacitățile societății pentru un proces de autodezvoltare activ, unui răspuns
rapid și adecvat la cerințele mediului înconjurător, și a unei concurențe de succes cu o altă societate ″. Aceste
două noțiuni expuse mai sus sunt destul de generale, dar care oricum ne vorbesc clar despre unele diferențe
dintre aceste două noțiuni. Totuși, este important de menționat faptul că conceptele date sunt în
interconexiune. Astfel, apreciind nivelul calitativ al populației unei regiuni sau stat, se poate de vorbit clar și
despre nivelul și potențialul capitalului uman, ambele fiind indinspensabile devoltării societății și economiei
statului sau regiunii date.
Capitalul uman este definit de S.C.Bean ca ,,...totalitatea abilităților și cunoștințelor unui individ, care îi
permite acestuia să creeze valori economice″. Capitalul uman este după părerea acestuia cheia spre
construirea unei economii de succes. Una dintre definițiile calității populaţiei, dată de C. Mosk este
,,...mediu cuprins de potenţialul populaţiei de a fi capabili şi a avea capacitatea de a face un lucru. Cei doi
indicatori fiind înteleşi atât sub aspect fizic, cât şi mintal. M.A. Julina menționează că calitatea populației
este o resursă, o garanție a unei evoluții stabile, baza securității naționale a unui stat. De aici reese, că atât
capitalul uman, cât și calitatea populației sunt factorii care participă la dezvoltarea unui stat sau societății
acestuia. Diferența este însă, că capitalul uman participă nemijlocit la dezvoltarea economică, pe cînd
calitatea populației și la cea economică, dar și socială, demografică etc. Este evident că termenul de calitate a
populației este mult mai larg, în comparație cu cel de capital uman, cuprinzînd aspecte demografice, sociale,
dar și economice.
Structura capitalului uman, după părerea T.N. Zaslavskaia, cuprinde patru componente interdependente, dar
totodată desinestătătoare: social-demografică, social-economică, socio-cultural. O.I. Ivanov menționează că
potențialul uman este un tip de integritate social-biologică, care cuprinde următoarele componente de bază și
relațiile dintre acestea: componenta demografică, de sănătate, educație, de muncă, de cultură, socială,
spirituală și morală. După părerea lui V.I. Butov, structura calității populației cuprinde un set de caracteristici
calitative ale populaţiei, ca: sănătate, educaţie, cultură. În afară de mişcarea socială şi sănătate, la
caracteristicile de calitate se atribuie şi un şir de indicatori ai mişcării naturale a populaţiei, ca natalitate,
mortalitate, morbiditate şi chiar structura etnică a populaţiei. De aici, se observă unele tangențe, dar și
diferențe dintre cele două concepte, totuși interconectate în multe cazuri. Calitatea populației, fiind un termen
mult mai larg, cuprinde capitalul uman, dar și potențialul capitalului uman în sine, dar pe de altă parte,
potențialul capitalului uman condiționează nivelul calitativ al populației unui stat sau regiune.
Una dintre cele mai importante bogății ale fiecărui stat reprezintă capitalul său uman, dar și calitatea
acestuia. De aceea ultima perioadă problema nivelului calitativ al populației este abordată atât la nivel
național în diferite state, cât și la nivel internațional. Unele organizații internaționale ca Organizația
Națiunilor Unite, în cadrul programului său de dezvoltare a propus termenul de Indicatorul Dezvoltării
Potențialului Uman (IDPU). La calculul acestui indicator se iau în calcul patru indicatori demografici:
speranța de viață la naștere, gradul de urbanizare, durata medie de studiu, venitul fiecărui locuitor (PIB/loc).
Acest indicator este unul realționat cu cel de calitate a populației și vorbește despre anumite aspecte
calitative luate împreună în cadrul indicatorului generalizat. Forumul economic mondial (World Economic
Forum) realizează rapoarte anuale ale capitalului uman. Ultimul raport publicat este pentru anul 2016 (The
Human Capital Report 2016), unde autorii și-au pus ca scop să combine informația publică a statisticilor
internaționale, date calitative, dar și o multitudine de date cantitative pentru a da o imagine corectă și clară
asupra situației actuale și a celei de viitor. În cadrul acestui raport capitalul uman al unei națiuni este definit
ca ,,..cunoștințele și abilitățile indivizilor, care le permite acestora să creeze valori economice”, acestea fiind
o determinantă importantă pentru succesul statului. Pentru a evalua nivelul capitalului uman, autorii
utilizează Indexul Capitalului Uman, care cuprinde nivelul de educație, abilitățile și posibilitatea de angajare
a oamenilor categorizați în 5 grupe de vârstă, începând cu 15 pînă la 65 ani. Scopul este de a evalua

109
rezultatele trecutului și investițiile prezentului în capitalul uman, și oferă o perspectivă a viitorului. Acest
index permite de a elabora un clasament al statelor, care permite compararea acestora în cadrul unei regiuni.
Indexul Capitalului Uman arată anumite lipse în cadrul sistemelor de învățămînt și a corelării acestora cu
necesitățile pieții muncii. În timp ce sistemele actuale de învățământ încearcă să dezvolte abilitățile cognitive
și noncognitive, care se referă la capacitățile individuale de colaborare, inovative, de autodirijare și rezolvare
a problemelor sunt foarte importante. Est evident că acest index este important pentru a cunoaște nivelul
calitativ al capitalului uman sau altfel spus calitatea indivizilor angajați în sistemul economic, și care
reprezintă potențialul succes economic, demografic, dar și social al statului. Totuși, acest index cuprinde
doar unele aspect calitative ale populației, cel din urmă concept fiind mult mai larg, dar care la fel reprezinta
unul dintre factorii ce condiționează dezvoltarea unui stat sau regiune.

Componentele capitalului uman și calității populației în comparație

Capitalul uman Calitatea populației

 Nivel de educație (cunoștințe, abilități)
 Nivel de pregătire
 Capacitățile societății de a crea valori
economice
 Posibilitatea de angajare
 Starea sănătății populației
 Nivelul de educație
 Nivelul de calificare
al forţei de muncă
 Nivelul cultural
 Indicatori ai mişcării
naturale a populaţiei

GRAMA Dumitru
LEGITĂȚILE CONSTITUIRII ȘI A DEZVOLTĂRII MINORITĂȚILOR NAȚIONALE
ȘI A GRUPURILOR NAȚIONALE (ETNICE)
Mulți lideri politici, demnitari de stat, jurnaliști și o parte considerabilă a cercetătorilor științifici, fără a
pătrunde în esența social-economică, politico-juridică și național-culturală a procesului istoric al formării și
dezvoltării comunităților de alolingvi din țările lumii, inclusiv a celor existente în Republica Moldova, le
caracterizează în ultimele decenii pe toate laolaltă doar în calitate de minorități naționale.
La o analiză științifică profundă avem posibilitatea să observăm că nu toate comunitățile de alolingvi din
țările lumii sunt identice. Minoritățile naționale și grupurile naționale (etnice) se deosebesc fundamental
unele de altele atât prin procesul istorico-juridic de constituire, cât și prin cel al legitimității obiective a
scopurilor urmărite.
Minoritățile naționale au fost constituite în baza etniilor (sau ale unor părți din ele), anexate de statele
expansioniste împreună cu teritoriile lor istorico-etnice. După anexare majoritatea popoarelor subjugate au
fost lipsite de statalitatea lor națională, de posibilitatea aplicării limbilor materne în organele administrative
și judiciare, în școli și în instituții de cultură. Prin forță, în arealul lor istorico-etnic s-a introdus un regim de
guvernare străin, o legislație străină, o limbă străină, cultură străină, iar uneori și o religie străină. Paralel,
populația autohtonă era supusă represiunilor social-economice, politice și culturale, fiind adeseori chiar
izgonită de pe pământurile natale mai fertile, repartizate ulterior de către guvernanții statului expansionist
coloniștilor aduși din metropolă sau din alte zone geografice. Drept consecință, este stânjenită dezvoltarea
etniei autohtone prin deznaționalizarea membrilor ei. Ca rezultat, cota membrilor etniei autohtone în cadrul
populației teritoriului său istorico-etnic se reducea treptat tot mai mult. Cu timpul ponderea etniei autohtone
devine mai mică de 50 %, transformându-se, prin urmare, din națiune (etnie) în minoritate națională.
Un exemplu de transformare a unei comunități etnice în teritoriul ei istoric din națiune în minoritate
națională îl reprezintă tătarii din arealul râurilor Kama și Volga meridională, care în anii 1438-1552 au trăit
în statul lor național Hanatul Kazan. După cotropirea acestuia de către Marele Principat al Moscovei (Rusia)
în 1552 statalitatea națională a tătarilor a fost lichidată. Teritoriul Hanatului a fost transformat într-o unitate
administrativ-teritorială a Rusiei cu instituții de stat, administrative și judecătorești rusești. Prin forță li s-a
impus o limbă străină, o legislație străină, o cultura străină, o religie străină. Însă prin lupta permanentă
pentru păstrarea și dezvoltarea limbii materne și a culturii naționale tătarii au reușit să-și salveze etnia
proprie de la asimilarea totală și de la dispariția din rândurile popoarelor lumii. Această luptă le-a dat
posibilitate în 1920, în condițiile favorabile create în Rusia după lichidarea autocrației țariste, să-și constituie
din nou statul lor național – RASS Tătară. Este necesar de menționat că statul național al tătarilor a fost
reconstituit nu în spațiul geografic al unui popor străin, ci în teritoriul istorico-etnic unde în trecut a existat
statul membrilor națiunii tătarilor – Hanatul Kazan. Deși tătarii din Povolgia au reușit să-și realizeze în viață

110
idealul sacru de renaștere a statalității naționale, totuși perioada de subjugare colonială de către țarismul rus
s-a răsfrânt negativ asupra dezvoltării demografice a etniei tătarilor. Potrivit datelor statistice ale
recensământului unional din 1989, în cadrul populației RASS Tătare, din cei 3.641.742 de locuitori, tătarii
erau în număr de 1.765.404, ceea ce constituia doar 48,48% din populația republicii. Prin urmare, ei
deveniseră o minoritate națională în teritoriul lor istorico-etnic.
Examinarea proceselor istorico-juridice de renaștere (reînființare) a statalității naționale a popoarelor
subjugate în trecut de către regimul absolutist al autocrației țariste arată că toate republicile, regiunile
autonome, districtele naționale au fost create în teritoriile istorico-etnice ale comunităților respective.
Atât în aspect teoretic, cât și practic prezintă un viu interes științific caracterizarea minorităților naționale
făcută de către specialiștii din Republica Federativă Germană. Deși în Germania la sfârșitul secolului al XX-
lea împreună cu nemții conviețuiau peste 7 milioane de alolingvi, totuși de statutul de minorități naționale
beneficiau doar trei comunități etnice: frizii, sorbii și danezii, care constituiau în ansamblu 200 mii de
oameni. Johem Wellt, împuternicitul guvernului RFG pentru problemele nemților repatriați și pentru
minoritățile naționale, elucida unele criterii generale în baza cărora comunitățile etnice puteau fi considerate
minorități naționale: 1. Membrii lor trebuie să fie cetățeni germani; 2. Ei trebuie să se deosebească de
majoritatea populației prin limbă, cultură, tradiții istorice, demonstrând că sunt originari și că doresc să-și
păstreze originalitatea; 3. Germania din timpuri străvechi este patria lor, unde ei trăiesc pe pământurile lor
strămoșești.
Într-adevăr, frizii reprezintă populația autohtonă a Friziei Orientale care a fost încorporată în cadrul Prusiei
în 1744, iar în secolul al XIX-lea în componența Germaniei. Sorbii sunt băștinași în regiunea Lausitz,
încorporată în cadrul Germaniei încă în secolul al X-lea. Danezii de asemenea reprezintă populația indigenă
din partea de nord a landului Schleswig-Holsteim, alipit la Prusia în 1864, iar în 1871 încorporat în cadrul
Germaniei.
Grupul național (etnic) reprezintă comunitatea de membri ai unei etnii, care se desprinde de masivul de bază
al constituirii istorice al acesteia și din considerente politice, economice, culturale și confesionale emigrează
din arealul istorico-geografic natal și se stabilește cu traiul în teritoriul etnico-istoric al altui popor.
Plecând din patria lor istorică, migranții conștientizau că vor trăi în țările de adopție în cadrul unui stat străin,
dar nu al lor, național, cu un alt regim de guvernare, cu o altă limbă, cultură, legislație, tradiții etc. Țara de
adopție nu-i cotropea împreună cu teritoriul lor istorico-etnic pentru a-i subjuga și exploata. Ea îi invita, dar
nu-i impunea cu forța pe migranți să se așeze cu traiul în teritoriul ei. Le promitea anumite facilități
economice, uneori – culturale, dar în niciun caz nu le promitea migranților constituirea unor formațiuni
politico-statale proprii. Prin urmare, migranții când plecau din patria lor istorică, erau conștienți de faptul,
sau ar fi trebuit, cel puțin, să fie conștienți că în țara de adopție nu vor dispune de statalitate națională și vor
trebui să se conformeze obligatoriu orânduirii statale și regimului politic al autohtonilor și să fie cetățeni
loiali.
Pe parcursul dezvoltării politico-statale multiseculare nici Principatul Moldova până la 1812, nici RASS
Moldovenească, nici RSS Moldovenească, nici Republica Moldova n-a cotropit etnii sau segmente de etnii
împreună cu teritoriile lor istorico-etnice care să fie subjugate, exploatate și transformate în minorități
naționale. Prin urmare, în republica noastră în aspect științific nu există minorități naționale.
Comunitățile de alolingvi din Republica Moldova sunt grupuri naționale (etnice), deoarece s-au constituit în
baza migranților și a urmașilor acestora așezați cu traiul în teritoriul istorico-etnic al Moldovei pe parcursul
deceniilor și al secolelor, strămutându-se din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Polonia, Germania etc. Legea Uniunii
Sovietice din 26 aprilie 1990 despre dezvoltarea liberă a cetățenilor URSS, care locuiau în afara hotarelor
formațiunilor național-statale proprii sau care nu le aveau pe teritoriul URSS, prin textul preambulului și al
dispozițiilor din art. 2-8, 10, 14, 17 îi caracteriza pe membrii acestor comunități etnice doar ca grupuri
naționale. Nici într-un articol al legii membrii comunităților etnice, care locuiau în afara teritoriilor
formațiunilor național-statale proprii, nu erau prezentați nici ca etnii distincte, nici ca popoare puțin
numeroase, nici ca minorități naționale, ci numai ca grupuri naționale.
Reieșind din experiența politico-juridică a Bulgariei, Germaniei și a altor state și având în vedere normele
Legii URSS din 26 aprilie 1990, rușii, ucrainenii, bielorușii, bulgarii, polonezii, nemții, găgăuzii, evreii și
membrii altor comunități etnice, care locuiau în RSS Moldovenească și continuă să trăiască în Republica
Moldova au fost și sunt membri ai unor grupuri naționale (etnice).
În calitate de membri ai grupurilor naționale (etnice), rușii, ucrainenii, bielorușii, bulgarii, găgăuzii,
polonezii, nemții, în conformitate cu normele dreptului internațional, cu practica internă a statelor
democratice, cu stipulațiile art. 10, 13, 16, 31, 32, 35, 38, 39, 41, 42, 46, 47, 52, 53 din Constituția Republicii
Moldova, cu dispozițiile art. 1-32 din Legea RSS Moldovenești „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite
pe teritoriul RSS Moldovenești”, adoptată la 31 august 1989, dispun de dreptul la dezvoltarea liberă, ceea ce

111
le permite păstrarea și dezvoltarea limbilor materne, utilizarea acestora în instruirea copiilor, la editarea
literaturii științifice și artistice, manualelor, ziarelor, revistelor, la realizarea și difuzarea emisiunilor
televizate și radiofonice, în păstrarea și dezvoltarea culturilor proprii, în oficierea cultului religios preferat.
Prin urmare, există condițiile politico-juridice care asigură securitatea dezvoltării de mai departe a
necesităților național-culturale ale tuturor comunităților de alolingvi, a membrilor grupurilor naționale
(etnice) din republică.

GRĂDINARU Natalia / ГРЭДИНАРУ Наталья

ЭТИЧЕСКИЕ И ЭСТЕТИЧЕСКИЕ ИДЕАЛЫ НАРОДНОЙ МЕДИЦИНЫ
ПРУТО-ДНЕСТРОВСКОГО НАСЕЛЕНИЯ

В народной медицинской практике и в медицинском народном знании содержатся множество

этических и эстетических категорий. Так как в академических исследованиях этот аспект мало
изучен, в данной статье мы попытаемся восполнить этот пробел и представить важность проблемы в
формировании миропознания и передачи опыта народных медицинских знаний, а также в изучении
духовности и традиционных норм поведения в молдавском обществе.
При исследовании данной темы автор использовал результаты полевых материалов и данные,
опубликованные в бессарабской периодической печати, а также историографические сведения
некоторых из местных ученых (Граур А, Лукьянец О., Бузилэ В.).
Эстетические идеалы/принципы народной медицины можно проследить в образе здорового человека,
в структуре терапевтического ритуала и в медицинских фольклорных жанрах. Изучив образ
здорового человека или тексты заклинаний, мы получили ценные сведения об эстетическом видении
здоровья в традиционной ментальности, благодаря которым возможно освоение человеком
действительности с позиции народной эстетики.
С самых ранних времен народные целители определяли состояние человека, в первую очередь,
обследуя его внешность, его слова и общее состояние, и только потом приступали к другим методам
диагностики.
Данная форма диагностики представляет собой народную философскую идею о том, что красота
находится в тесной взаимозависимости со здоровьем, и выдвигает, так сказать, эстетический принцип
понимания здорового состояния.
В результате анализа фольклорных данных, вырисовываются несколько портретов здорового
человека. Одним из них является преимущественно эстетический и стремится изобразить его
следующим образом: «здоровый человек толстый и красный» или «здоровый человек красивый».
Другие исследователи считали, что «…быть здоровым – для крестьянина означает, прежде всего,
быть пригодным к труду». Данный вывод считается чрезвычайно продуктивным для нашего
исследования, поскольку здоровье, структурно соединенное с трудом, автоматически закрепляет ряд
социальных, моральных, этических, культурных и экономических свойств. Для народа идея
здорового человека означала человека работящего и одновременно расторопного: ловкого, умелого и
сметливого, толкового, с деятельностью, которая не навредит другому. Вывод, заключается в том,
что здоровым считался человек, лишенный физических и психических недостатков, а идеал здоровья
был воплощен в некоторых молдавских фольклорных персонажах, таких как Фэт-Фрумос для
мужчин и Иляна-Косынзяна для женщин.
Другие эстетические категории народной медицины можно выявить в текстах заговоров, которые
имеют строгую структуру и достаточно поэтическую форму, а также в структуре самого ритуального
терапевтического акта (гармоничное сочетание природной силы, особых телодвижений и
гипнотизирующего голоса), различных форм терапии – музыке, имеющей целебные свойства, танцу
Кэлушарий и.т.д.
Танец Кэлушар является священным ритуалом, целью которого было отвратить зло и болезни, тем не
менее он был очень ритмичным и энергичными. Быстрые движения сопровождались мощными и
таинственными криками, с целью пробудить к жизни больного. В данном случае эстетический
продукт порождает психическую энергию, которая уравновешивает и исцеляет, но следует отметить,
что практически всегда он взаимосвязан с этическим компонентом (только «чистые» могли стать
кэлушарами), формируя культурный синкретизм.
Этические категории доминируют в основном в тех областях народной медицины, которые отвечают
за поведенческие нормы. В данном контексте ценным представляются формы поведения целителя и
больного, отношение общества к этим представителям знахарского ритуала, требования,

112
выдвигаемые целителю по отношении к больному и наоборот, нормы поведения в ритуальных
церемониях и т. д.
Само целительство как система, транслировавшая знания об окружающем мире и культуру лечения,
появилась в результате диалектического этнического мировоззрения и понималась как мудрость
мышления, культурная среда правильного взаимоотношения между людьми.
Целитель как основатель лечения, наблюдатель за телом и душой человека, безусловно являлся
одним из людей, повлиявших на основание национальной культуры, этику и эстетику. Основа
целительского знания базировалась на безусловной помощи страждущим и благодеянии.
Народные целители пользовались почетом и уважением в обществе, но иногда из-за воображаемых
связей лекарей с демоническими существами, люди старались избегать конфликта с ними; даже если
их деятельность не увенчивалась успехом, сообщество не ставило им это в вину, а воспринимало
ситуацию посредством философского детерминизма.
Требования, предъявлявшийся к тем, кто мог стать лекарем, были следующими: это должна была
быть старая или вдовая женщина (чтобы была чистой), не имеющая маленьких детей, незамужняя
девушка или юноша (телесная чистота является лечебной). Из всех категорий знахарей повитухе
принадлежало самое почетное место, ввиду важности ее роли в сообществе.
Обладая рациональным сознанием, они признавали воздух, воду, землю и солнце основными
жизненными истоками, поэтому трепетно относились к растительному и животному миру, принося
жертву каждый раз, когда пользовались природными ресурсами. В основном, все увиденное и
услышанное целители запоминали и использовали в дальнейшей практике. Они считали, что
искусство целительства – это дар Всевышнего, его тайна.
Об этических нормах молдаван можно узнать также из защитных мер используемых народной
медициной и отношении людей к самому процессу болезни.
Из всех древних верований относительно причин болезней наиболее распространенной у всего
человечества является вера в сглаз как комплексное воздействие на все тело человека, поэтому,
наверное, сохранились до сих пор множественные формы предохранительной магии. Воспринимаясь
как суеверья, по сути, они представляют собой ни что иное как этические поведенческие нормы,
применение которых предотвращало заболевание.
В основном, представления об источнике заболевания формировались в соответствии с
пространственной моделью создания мира, характерной для мифологического сознания, в котором
все чуждое обретает негативность и способно вызывать зло, а то, что является знакомым, приносит
добро и нормальный ход событий.
Отношение общества к болезни и больному находилось в различной динамике. В то время как
христианская религия призывала к смирению перед лицом страданий, народ противился
болезненным состояниям, стараясь отдалиться от них всеми возможными способами.
Благодаря евангельским заповедям, согласно которым человек должен любить ближнего, а также
этнопсихологическим особенностям местного населения, люди всегда заботились о тех, кто страдает.
Случаи отказа в помощи, таким, практически неизвестны.
Недоброжелательное отношение в основном было к психическим больным, которые могли доставить
лишние хлопоты. Близкие стыдились, но не чуждались их. Порой чужие люди насмехались над ними,
но в то же время их вовлекали в социальные отношения и оказывали им честь, давая поману. К
другим больным сообщество проявляло более доброжелательное отношение, доказательством чему
служат многочисленные паломничества к святым местам и множество народных способов лечения.
Особое отношение было к старым больным или к страдающим неизлечимой болезнью людям.
Существовал даже обычай «прощенья», суть которого была в отпущении грехов больному
(родственники, друзья, знакомые дежурили у больного, прося прощения друг у друга). Было принято
удовлетворять все желания «уходящего», даже тогда, когда он решал не продолжать лечение,
отказывался от еды в целях избежать мучений. Следует заметить, что целитель не мог ни в коем
случае сам, без участия пациента, решить эту проблему.
Начиная от интерпретации телесных проявлений и до способа организации терапевтического
процесса в неформальном пространстве, все аспекты и явления, связанные с болезнью,
смоделированы системой ценностей, норм, культурно-социальных стандартов и испытывают ее
влияние. Традиционное понятие болезни не укладывалось в строгие рамки медицинских
определений, а понималось как «несоблюдение взаимопонимания со средой», внедрение чуждых,
враждебных сил в естественный ход вещей, «осквернение души», грех как следствие упадка
человека. Таким образом, болезнь влекла за собой изоляцию больного (в случае заразных болезней,

113
порой и при психологических заболеваниях) или, наоборот, побуждала сообщество относиться к
больному с повышенным вниманием и заботой.
Народные врачеватели без медицинских познаний зачастую были предусмотрительными и опытными
в лечении заболеваний, обладали особой энергией, были способны почувствовать невидимую связь
между телом и душой; они лечили болезни не симптоматически, а находя причину их возникновения
(духовную причину) в утрате связи с божественным, со вселенной.
Формы народного лечения развивались по строгому алгоритму, который включал такие категории,
как пространство, время, того, кто практиковал лечение, и иногда адресата. Вместе с тем, они
являлись следами целой жизненной вселенной, выявляя структуры мышления, отношения и
поведения, которые в условиях современности представлены как неотъемлемые элементы
культурного наследия, требующие скорейшей защиты.
Исследование, задуманное в таком разрезе, обладает довольно высокой степенью актуальности,
поскольку принципы народного медицинского знания внедряются в мышление и менталитет
сообщества, при этом выявляются постоянные и переменные культурные ценности, которые оказали
сильное и устойчивое формирующее влияние на общество и индивидуума, будучи моральным
ориентиром и подходящим примером для современников.

IDRISOVA AINA / ИДРИСОВА Айна

ПРАВА ЧЕЛОВЕКА ЧЕРЕЗ ПРИЗМУ ЭТНИЧЕСКИХ И НАЦИОНАЛЬНЫХ МЕНЬШИНСТВ –
КЛЮЧ В РАЗВИТИИ СОВРЕМЕННОЙ МОЛОДЁЖИ

Каждый человек, живущий на Земле, при рождении приобретает целый спектр ценностей и
становится частью общественной структуры самых различных ячеек социума. И с момента его
появления на свет, его будут идентифицировать в первую очередь как человека – человека, которому
отныне и навсегда принадлежат его неотъемлемые и неоспоримые права. На сегодняшний день тема
защиты и соблюдения неприкосновенности прав человека – одна из самых часто поднимаемых в
обществе. После принятия Всеобщей Декларации Прав Человека в 1948 году Генеральной
Ассамблеей ООН, понимание предназначения и ценности человека досконально поменялось, и в XXI
веке мы уже не представляем себе систему, в которой «по всем правилам» не найдётся механизма,
способного урегулировать конфликт в области нарушения прав человека. Но мы с вами прекрасно
знаем и чувствуем, что абсолютно не существуем в этом идеальном мире. А значит до этой
безупречной системы нам с вами ещё созидать и созидать.
Одна из самых болезненных областей, в которой до сих пор развивается дискриминация,
стереотипизация, нарушение – это права меньшинств. Говоря о Молдове, хочется подчеркнуть, что
эта область стала развиваться совсем недавно. Нет, не то, чтобы население Молдовы отказывается
принимать и соблюдать права народов, этносов и мало представленных групп – нет. Да, мы с
большим удовольствием пьём гагаузское вино, танцуем под ромские мелодии, принимаем гостей из
зарубежных стран. Но в то же самое время, где-то за партами в школах сидят ученики 6-7 классов,
которые понятия не имеют, где находится Гагаузия, воспринимая гагаузский народ в роли
кочевников и «предателей»; где-то в центральном парке никто не реагирует на возгласы девушки, на
которую только что поднял руку мужчина, просто потому что цвет её кожи напоминает
«цыганскую»; а через дорогу от этого парка, в офисе на втором этаже, молодому амбициозному
специалисту родом из болгарского села отказывают в рабочем месте из-за незнания государственного
языка. Молдова – многонациональная семья, но, к сожалению, нашему народу и государственному
строю нужно поменять свой взгляд на роль представителей меньшинств в социуме, а иначе «плакали
наши 25% культурного разнообразия».
В данной работе мы предлагаем рассмотреть некоторые аспекты и трудности, с которыми
встречаются непосредственно молодые поколения представителей этнических и национальных
меньшинств. Из-за нестабильного социального и экономического положения, именно молодёжь
встречается с нарушением прав меньшинств, зачастую даже не подозревая о том, что их права
нарушаются. Работа представлена 2 частями:

1. «Алфавит осведомлённости» среди молодёжи в области прав человека через призму прав
меньшинств – базовые понятия, которые должны знать представители меньшинств;
2. Перечень проблем, с которыми встречаются молодые представители этнических и
национальных меньшинств.
I. «Алфавит осведомлённости» в терминологии защиты прав меньшинств

114
Меньшинства. В июне 2016 года Республику Молдова посетила Спецдокладчица ООН по вопросам
меньшинств, после чего обнародовала свой доклад по положению прав меньшинств в РМ. В своём
докладе Спецдокладчица отметила, «что несколько лиц, с которыми она беседовала в ходе своей
поездки, считают термин «меньшинство» «уничижительным» и «дискриминационным». Она
подчеркивает, что правового определения термина «меньшинство», согласованного на
международном уровне, не существует и что в отсутствие официального определения факт
существования группы меньшинств может быть установлен на основании объективных и
субъективных критериев, выработанных независимыми экспертами Организации Объединенных
Наций на основе международных стандар-тов6. К числу объективных критериев относятся общие
характеристики данной группы, такие как этническая принадлежность, национальное
происхождение, культура, язык или религия.» Меньшинства – это существующие раздельные группы
по этнической, национальной, религиозной и языковой идентификации.
Особые права меньшинств. Среди массового населения распространённо возмущение о том, «почему
кому-то должны быть обеспечены особенные права, специальные». Особые права не являются
привилегиями, но дают меньшинствам гарантии сохранения их идентичности, традиций и
особенностей. В таком случае меньшинства получают гарантированную защиту на сохранение
собственного языка, положительных результатах деятельности организаций меньшинств, а также
возможность полноценного участия в экономической и политической жизни государства
меньшинства. Особые подходы к таким меньшинствам или их отдельным представителям оправданы,
если осуществляется в рамках обеспечения равенства и благополучия сообщества в целом. Такая
форма обращения (которая называется также "позитивной дискриминацией") может существовать в
течение длительного периода, позволяя меньшинствам пользоваться правами членов сообщества на
равных основаниях с большинством.
Механизмы защиты. В первую очередь, в международном праве существует такой механизм, как
Рабочая группа – это площадка для диалога между представителями меньшинств, учёными и
государственными структурами. Во-вторых, для контроля за выполнением государствами принятых
обязательств были созданы специальные комитеты. Государства берут на себя обязательства
предоставлять в соответствующие комитеты периодические доклады о мерах, предпринятых ими для
обеспечения прав меньшинств в соответствии с существующими международными стандартами. Но
мало кто знает, что параллельно с основным отчётом, гражданское общество (а именно сообщества)
также имеет право подать свой собранный отчёт, который будет рассматриваться как доказательство
действия и словам государственных властей.
II. Перечень проблем, с которыми сталкиваются молодые люди, будучи представителями того
или иного меньшинства
Низкий уровень осведомлённости в области прав человека и прав меньшинств среди молодёжи.
Совсем недавно Республика Молдова представила свой отчёт по деятельности за 4 года в Комитете
по ликвидации расовой дискриминации. В ходе сессии наряду с официальным государственным
отчётом была представлен и Альтернативный отчёт, написанный представителями гражданского
общества. Во время кампании по распространению информации о возможно принять участие в
создании отчёта, мы убедились, что совсем небольшая часть населения, и в частности молодёжи,
знакома с механизмами защиты своих прав, как человеческих, так и через призму меньшинств. К
сожалению, ни в школах, ни в вузах (кроме юриспруденции) на образование молодёжи в области
прав человека не ставится акцент. Представители меньшинств даже не знают о существовании такого
специально-созданного органа, как Совета по предупреждению и ликвидации дискриминации и
обеспечении равенства.
Редуцированный доступ детей и молодежи, принадлежащих меньшинствам, доступ к образованию
на родном языке и к качественному обучению на государственном языке. Эту проблему можно
рассматривать с двух сторон – с первой, в последнее время остаётся все мало и мало количество
учебных заведений, где сохраняются самобытные культура, история и так далее. Точно также если
смотреть с другой стороны. Процесс обучению государственному языку у представителей
меньшинство также хромает, потому что обучение на русском или родном, что вызывает отсутствие
рабочего потенциала на будущее.
Неблагоприятные условия для образования и трудоустройства представителей рома. Наиболее
уязвимой этнической группой в нашем государстве является рома. Большую проблему представляет
низкий уровень образованности среди молодёжи рома, в виду неблагоприятных условий проживания,
а также по некоторым традиционным аспектам – например, девушки ромской национальности могут
быть выданы замуж в раннем возрасте, что по понятным причинам чаще всего ставит точку в их

115
образовании. На сегодняшний день существуют специальные программы по интеграции рома в
общественную жизнь, например, в разных районах Молдовы работают общественные Медиаторы,
обеспечивающие связь между ромским населением и местными органами, в том числе ставя акцент
на образование.
Безучастность в процессе принятия решений на локальном и национальном уровнях. Голос молодых
представителей этнических и национальных меньшинств должен быть принят во внимание
представителями власти местного и национального уровня. Стоит отметить, что это проблема
существует не только у молодёжи меньшинств, но и в целом в общественной жизни, к сожалению, не
совсем получается сделать твой голос громче, чем голос давно засевших в креслах государственного
управления. В этом случае идеальным вариантом было бы создание платформы представителей
молодёжи, которая будет принимать участие в заседаниях и голосовании органов власти.
Современная молодёжь – очень разносторонняя и быстро развивающая часть общества, которой
принадлежит будущее, и именно развитие и сознательность молодёжи повлияет на то, какие будет
это будущее – благоухающим или «оставляющим надежды на следующие поколения». Создание
личности, ответственной и защищающей свои непрекословные права – это ключ к этому скорому
лучшему будущему, которое наступает уже сегодня.

IURCENCO Natalia / ЮРЧЕНКО Наталия

ИЗ ЕВРОПЫ В РОССИЮ. СТАНОВЛЕНИЕ АРХИТЕКТУРНОЙ ДИНАСТИИ БЕРНАРДАЦЦИ
КАК ПРИМЕР КУЛЬТУРНОЙ ЭМИГРАЦИИ НАЧАЛА XIX СТОЛЕТИЯ.

Российская культура изобилует именами иностранных представителей. Немало их и в истории

русской архитектуры. В поисках лучшей доли и приложения своих профессиональных способностей
зарубежные мастера приезжали в Россию, кто на время, а кто навсегда. Зачастую, пустив здесь корни,
они обретали в ее лице вторую родину.
Красноречивым подтверждением тому служит судьба многих выходцев из Швейцарии, о которых
можно было бы сказать, что они образовали здесь по сути тессинскую диаспору, если бы пребывание
каждого из них в России не расходилось во времени, растянувшись от начала XVIII до начала XX
столетий.
Именно в этот период Российское государство укрепило свое могущество на международной арене.
Небывалый размах приобрело и строительство. Это и создание новой столицы Петербурга,
образование новых городов и перепланировка старых. Объем работ был таков, что мог предоставить
шансы для воплощения творческих замыслов не одному десятку амбициозных мастеров, в том числе
из-за рубежа, где, напротив, строительные возможности, особенно в XVIII – начале XIX веков были
скудны и не сравнимы с российскими.
Это, в частности, можно было бы сказать и о Тессинском кантоне, что в южной Швейцарии,
населенной в основном итальянцами, откуда вышли сделавшие карьеру именно в России такие
архитекторы, как Доменико Трезини, один из первых зодчих Санкт-Петербурга, заложивший основы
европейской школы в русской архитектуре. Тессинцами были Джованни Марио Фонтана,
работавший в петровское время в Москве и Петербурге; архитекторы Л. и А. Руска; отец знаменитого
русского зодчего Росси; известный впоследствии московский архитектор Доменико Жилярди и др.
Из местечка Памбио, близ Лугано Тессинского кантона (или Тичино), вышла и семья архитекторов
Бернардацци. Материальное состояние отца четырех будущих архитекторов Карло-Франческо
Бернардацци, мастера-строителя, доподлинно неизвестно. Но можно предположить, что оно было
достаточно скромным, как и большинства тессинских архитекторов того времени, обучение которых
ограничивалось домашним воспитанием. Судя по всему, строительство было родовым занятием
Бернардацци, где навыки в этой области передавались от отцов и дедов. Основы же будущей
специальности постигались исключительно на практике, в результате отъезда на заработки в чужие
страны. Тем любопытнее проследить преображение «каменных дел мастеров» Бернардацци из
Швейцарии в профессиональных архитекторов в России.
Из четырех братьев Бернардацци специальное образование удалось получить только Джузеппе-
Марко Бернардацци (1788-1840) – отцу нашего соотечественника Александра Бернардацци. Он
окончил Академию изящных искусств Брера в Милане, где обучался «по архитектурному классу».
Возможно, наличие диплома предопределило и его гораздо более успешное продвижение по
служебной лестнице в России (получил в итоге чин титулярного советника), куда он в 1819 г. уехал
вместе с братьями Антонио (годы жизни не установлены) и Джованни-Баттиста (1782-1842) вслед за
старшим братом Винченцо (1771-1837) на строительство Исаакиевского собора.

116
Карьера братьев Бернардацци была неординарным, но в то же время не исключительным случаем в
российской художественной жизни того времени и обуславливалась не только их творческим
потенциалом, но и острой потребностью в квалифицированных архитектурных кадрах.
Проработав на строительстве Исаакиевского собора до 1821 г. в основном в качестве мастеров
укладки фундамента, братья заслужили репутацию грамотных принципиальных строителей, что не
помешало им, несмотря на конфликт с молодым А.Монферраном – автором проекта (из-за которого
им пришлось уволиться), заключить уже в августе 1822 года контракт с Медицинским департаментом
Министерства внутренних дел на строительство казенных зданий для Кавказских Минеральных Вод.
Именно деятельность двух из четырех братьев Джузеппе и Джованни Бернардацци на Кавказских
Минеральных Водах стала той вершиной их творческой биографии, которая и обозначила их
превращение пусть и из успешных, но ремесленников-строителей в своеобразных профессиональных
зодчих.
В течение 1822-1840 гг. им удалось выполнить около двухсот проектных и строительных работ на
Кавказских Минеральных Водах. О таком количестве работ на своей родине, в Швейцарии, братьям
можно было только мечтать. Им принадлежат проекты генеральных планов наиболее значимых
городов-курортов Пятигорска, Железноводска и Кисловодска, а также первых капитальных строений
в этих городах (в их числе знаменитые Казенная ресторация, Николаевские ванны, офицерский дом,
католический костел, их собственный дом, беседка «Эолова арфа» и грот Дианы), которые
сохранились и по сей день, и являются памятниками архитектуры федерального значения.
Братья Джузеппе и Джованни Бернардацци более двадцати лет успешно служили России. Свой
жизненный путь они закончили в Пятигорске, где и захоронены.
Став родоначальниками Кавказских Минеральных Вод, они по праву могут считаться одними из
выдающихся русских архитекторов начала XIX столетия, достойно передавших творческую эстафету
следующему поколению Бернардацци в лице самого известного бессарабского зодчего Александра
Иосифовича Бернардацци (1831-1907).

IURIEV TATIANA / ЮРЬЕВ Татьяна

СКВОЗЬ ДВА СТОЛЕТИЯ: ОБЩЕСТВЕННАЯ ОРГАНИЗАЦИЯ
НЕМЕЦКИЙ ДОМ «HOFFNUNG»

Есть такая шутка: «Русский силился сделать из нас немцев, немка хотела переделать нас в
русских». Речь идет о времени Петра I и Екатерины II, когда императрица в 1762-1763 годах издала
манифесты, которыми призвала иностранцев переходить в российское подданство и заселить
пустующие земли, пообещав помощь в обустройстве выборного места проживания и освобождение
от податей и других налогов.
Это политика заселения, была организована систематично, заселяя Россию начиная с берегов
Волги, губернии Саратов и постепенно распространилось по всей территории России. После 1800
года эту программу продолжает и доводит до конца царь Александр I. По окончанию войны с
Наполеоном, а точнее с 1814 года началось переселение немцев на территории Бесарабии в
качестве «Мастеров агрокультуры». Им гарантировалась свобода вероисповедания,
предоставлялось высокое жалование и различные льготы. Большинство из этих людей вдохновляла
вера в великое будущее их новой родины. Рассматривая деятельность немецких колонистов, можно
смело утверждать, что переселение немцев по приказу Екатерины II и Александра I оправдала себя.
На территории Бессарабии создаются немецкие колонии, жители которых модернизировали методы
обработки земли, синтезировали передовые западные достижения, упорядочили
сельскохозяйственные отношения, развили садоводство, виноградарство, виноделие,
животноводство и т.д.
В организации жизни, огромнейшую роль сыграла церковь. Национальное сознание и культуру
смогли сохранить через церковь и школу, которые были организованны и поддержаны самими
колонистами. Они внесли весомый вклад в социальную, экономическую и духовную сферу жизни
данной территории.
Через усердную и рациональную работу они поднялись очень быстро, но развязанная Германией
Первая мировая война резко и отрицательно сказалось на отношении к немцам. Они были
поставлены в исключительный режим несправедливости и суровости со стороны русского царизма.
Высочайшим повелением был создан комитет по борьбе с немецкими заселениями. Совет
министерств издает обязательное постановление (Кишинев, 17 декабря 1914 года), где строго
запрещается преподавание, писание, чтение, общение и любые другие действия, связанные с

117
немецким языком. Потомкам переселенцам устанавливалось добровольно отчуждать имущество.
Покатилось волна немецких погромов. Был подготовлен проект по депортации немцев за Урал, и
только революция помешала этому.
С 1917 года немцы переселенцы вновь приобретают свободу развитий во всех направлениях:
религия, культура и политика.
Но Вторая мировая война спровоцировала новую трагедию немцев в СССР, которая повторилась с
тяжелыми последствиями. В силу сложившихся исторических обстоятельств немцы, проживающие
на территории СССР, долгие годы были лишены возможности общаться на родном языке,
соблюдать свои обычаи и отмечать праздники.
Жизнь не стоит на месте. Взамен одной политической и идеологической системе приходит другая.
Перестройка и гласность времени М. С. Горбачева и развал СССР открыл возможности по новому
увидеть историю. Мы получили уникальную возможность допуска к архивам, выезд за границу,
что способствует перестройке нашего мышления и нового осмысления исторического прошлого.
В крови немецкого народа – уважение к своим предкам, традициям, языку, и к религии. Не смотря
на многовековую жизнь не в Германии, они сохранили свое самосознание и культуру. Именно на
эти качества немецкого народа и опирается Немецкий Дом «Hoffnung» Республики Молдова, начав
свою деятельность в 1990 году. Писатель Бурак утверждал, что без вклада немецкой культуры
трудно представить себе мировую культуру вообще. А великий русский учёный Д.С. Лихачев
утверждал, что культура играет в жизни большую роль, чем его конституция.
Совместные усилия и заинтересованность людей, привели к тому, что Немецкий Дом «Hoffnung»,
стал местом, где вновь слышится немецкая речь, где отмечаются государственные и религиозные
праздники, где люди могут поговорить о своих судьбах (многие из них побывали в ссылках только за
то, что были немцами), дети имеют возможность изучать немецкие традиции и культуру.
Основная цель организации – возрождение культурного наследия немцев проживающих на
территории Молдовы и Приднестровья, развитие и сохранение языка, традиций и обычаев. И эти
цели осуществляются через усердную работу нашего Дома.
Наши двери всегда открыт для тех, кто уважает и любит культуру и историю немцев – самобытного
народа, впитавшего как культуру Германии, так и культуру Молдавии. Изучение родного языка
способствует сохранению национально-культурной идентичности личности. Язык является
хранителем культурных ценностей. Полноценная этническая самоидентификация невозможна без
знания родного языка и национальной культуры.
Немецкий Дом «Hoffnung» РМ, организует свою работу по самым различным направлениям,
учитывая возрастные особенности, вкусы, желания и способности всех возрастов: от дошкольников
до пенсионеров. Работы по изучению немецкого языка проводятся через систему языковых
курсов, клубов, кружков и воскресной школы. Занятия проводят квалифицированные
преподаватели.
Воскресная школа, где дети дошкольного и школьного возраста занимаются в кружках по
интересам: немецкий язык, театр, хор, танцы, рукоделие и рисование. Во время летних каникул вот
уже в течение 15 лет организуется лингвистический лагерь для детей, интересующихся немецким
языком и культурой. В нем работает компетентный, уже сложившийся коллектив, который
старается как можно дальше отойти от традиционных школьных форм обучения.
Большая работа проводится с молодёжью. Юноши и девушки с удовольствием общаются между
собой в молодежном клубе, проводят свои мероприятия, работают вожатыми в лингвистических
лагерях, участвую в фестивалях, форумах, семинарах, проектах, в различных молодёжных
мероприятиях, объединяющих немецкую молодёжь и достойно представляя нашу Организацию, как
внутри страны, так и за рубежом. Ольга Юрьев, Ольга Морару, Леон Буган и др. неоднократно
участвовали в школьных и городских олимпиадах по немецкому языку, на конференциях,
проведённых на немецком языке «Способность, труд, талант» и в конкурсах организованных
Посольством Германии в Молдове, где получали первые места, ценные подарки и поездки в
Германии. Молодые люди активно участвуют в жизни Центра: в проведении праздников,
литературных и музыкальных вечеров, фестивалей, поют в хоре.
Мы регулярно организовываем и проводим различные праздники, как Рождество, Карнавал, Пасха,
День Матери, День ребёнка, День скорби и др. Также организовывается литературные и
музыкальные вечера. К этим праздникам готовятся все члены организации: и маленькие, и взрослые.
Обязательно пишется сценарий, проводятся репетиции, отрабатываются все детали. Мы ставим
театрализованные постановки на религиозные темы, воспитывая детей и молодёжь, прививая им

118
немецкие традиции. Наши коллективы выступают на праздниках внутри организации, в городских и
республиканских праздниках, а также за рубежом.
Считаем, что одним из основных направлений в работе Центра является популяризация немецкой
литературы и искусства, расширение познаний в этой сфере. Поэтому, большое внимание уделяем
работе над литературными вечерами, посвящённые великим представителям немецкой нации,
прославившим свой народ. Каждый год на немецком языке проводятся литературные вечера,
включающие биографический материал, а также постановочные отрывки из произведений классиков.
Эти литературные композиции всегда музыкально и художественно оформлены. За прошедшие годы,
были проведены литературные вечера, посвященные творчеству: И.И.фон Гёте, Г.Э.Лессингу,
Ф.Шиллеру, Б.Брехту, Ф.Дюрренматту, Т.Манну, и др. Музыкальные вечера, посвящённые:
В.А.Моцарту И.С.Баху, Л.Бетховену, И.Гайдну, Ф. Мендельсону, и др. Отрадно, что молодёжь
охотно участвует в этой работе.
Особое место в музыкальном творчестве всегда занимала народная песня, которая в трудное время
помогала колонистам-переселенцам обрести уверенность в своем будущем. Хор для взрослых,
который действует на протяжении всех лет, в основном поёт немецкие народные песни. Участники
хора с удовольствием разучивают и поют немецкие народные песни. Они не раз выезжали с
концертами в Германию, Словакию, Италию, Румынию и в Украину, где радовали слушателей своим
репертуаром.
Петер Россегер ещё в позапрошлом веке утверждал: «Кто вернёт немецкому народу народную
песню, исчезающую, тот вернёт ему душу его».
Не остались без внимания и пожилые люди. В Организации существует женский клуб, женщины
которого прекрасно шьют и вышивают, делятся секретами немецкой кухни, которые достались им от
родителей. Создают работы, которыми украшают выставки ко Дню Города, Этнофестивали,
тематические выставки и др. Старшему поколения ежегодно предоставлена возможность лечения и
отдыха в различных курортах Молдовы (Кагул, Ваду-луй-Водэ, Калараш). Многие пожилые люди
немецкой национальности со всей Молдовы и Приднестровья, которые сильно пострадали в годы
Сталинских репрессий, смогли впервые в жизни отдохнуть на курорте.
В организации имеется большая библиотека, насчитывающая более 4-х тысяч книг немецких
авторов. Здесь художественная литература немецких классиков, учебная, техническая, научная,
детская, книги по искусству, музыке, литература о российских и бессарабских немцах. Особенно
красочна литература для самых маленьких.
Занятия в творческих коллективах сближают участников, помогают им в изучении немецкого
языка, знакомят с национальной культурой немцев.
Нами организовываются встречи с носителями языка, чтобы наши слушатели могли применить
свои языковые знания на практике. Все знания, полученные в ходе занятий, в интегрированном
виде применяются в ходе организации традиционных праздников и встреч.
Нас радует то, что есть возможность посетить службы в Римско-Католической Церкви. Нам
посчастливилось до декабря 2013 года, на протяжении 17,5 лет, каждое воскресенье послушать
замечательные проповеди пастора Клауса Книффки на немецком языке. Он приехал в Молдову на
служение немецкому народу и всех кто принял и желал принять католическую веру.
На уровни государства изучается немецкий язык в школах, институтах, открыты немецкие классы в
лицеях, нас бы радовал тот факт, чтобы был открыт также немецкий садик, куда бы смогли ходить
наши дети и внуки.
Благодаря бескорыстной помощи представителей Германии в Молдове и наших друзей в Германии,
мы достигли прекрасных результатов нашей совместной работы. За хорошую деятельность нашей
Организации, за пропаганду немецкого образа жизни, сохранения традиций и обычаев немецкого
народа и другие заслуги в 2002 году наш бывший председатель организации Э.К. Пилларино была
удостоена высокой наградой президента Германии – ордена «Немецкий Крест».
20 января 2017 года, мы праздновали 100-летний Юбилей нашего старейшего члена организации,
госпожи Аллы Шептыкиной (Гольц).
Хочется отметить помощь и внимание со стороны Германии. Особую благодарность Министерству
Внутренних Дел Германии, Фонду Отто Бенеке, Посольству Германии в Молдове, Красному Кресту
Германии, Обществу «Бессарабских Немцев», вице-президенту Ассоциации женщин земли Баден –
Вюртемберг из города-побратима - Мангейма госпоже Луитгард Шмидт, Ассоциации «Искра
надежды» и частным лицам. Также Организации «Австрия для Молдовы» и «Альянс для Детей» из
Австрии, которые на протяжении нашей деятельности поддерживает материально не только лиц
немецкой национальности, но и жителей Молдовы.

119
Наша основная цель осталась без изменения. Это – сохранение и развитие этнокультурной
самобытности (российских) бессарабских немцев на территории Молдовы и Приднестровья.
Мы рады всем, кто интересуется нашей работой, кто хочет изучать немецкий язык – язык великих
деятелей культуры, искусства и науки; всем, кого интересует история и культура немцев. Наши
двери открыты для всех!

IVANOVA Nina / ИВАНОВА Нина

СИМВОЛИЧЕСКОЕ ПРОСТРАНСТВО РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА КАК ФАКТОР
КОНСОЛИДАЦИИ ОБЩЕСТВА

Настоящее время – это время мировых культурных и миграционных процессов, когда происходит
смещение привычных физических границ и особое значение приобретают границы социальные,
символические, которые помогают индивидам и группам сохранить идентичность. В результате
масштабной трудовой миграции населения из Республики Молдова образовалась достаточно
многочисленная молдавская диаспора, нуждающаяся в дополнительных ресурсах поддержания
идентичности, помимо объективных признаков (например, территории). Роль такого ресурса играет
общее этнокультурное пространство, наполненное общеразделяемыми символами. В контексте
глобализации, и как следствие, «этнического пробуждения», символы приобретают значение
«оплота» этнической и культурной идентичности. Таким образом, символы являются актуальной и
важной темой исследования, причем в особенной мере в обществах, столкнувшихся с явлением
социальных трансформаций и культурного многообразия. По этой причине, особую роль символы, и
связанные с ними мифы, играют в национальной идеологии, что получило освещение в специальной
литературе.
История символов начинается еще с античности. Сам термин появился в Древней Греции (symbolon –
знак, опознавательная примета, акт узнавания) и изначально обозначал какой-либо предмет,
разделенный на части двумя людьми для возможности узнать друг друга спустя время. Таким
образом, символ – это не сам предмет, а условный объект, при помощи которого человек обозначает
что-либо, устанавливает связь между объектами.
Каждая научная область рассматривает это явление по-своему. В целом символ представляет собой
воплощение смысла предмета. Символизация является уникальным человеческим явлением, с
помощью которого устанавливается связь между сознанием и бессознательным. Символ многозначен
и эмоционально насыщен, поскольку отсылает к значимым моментам прошлого. Символы групп (в
частности этнических), в отличие от символов общечеловеческих, апеллируют к истории группы, к
пространству, на котором происходили ее формирование и важнейшие события этнической истории,
и выполняют функцию идентификации с группой. Таким образом, символы становятся важной
составной частью межгрупповых отношений.
Одна из важнейших особенностей символов для социальных групп - это их разделяемость членами
коллектива. Для достижения эффекта воздействия, понимания, пробуждения эмоций символ должен
соответствовать символическому в сознании каждого индивида. Это качество особенно важно для
больших коллективов, к которым относятся нации, этносы, государства.
Этнические символы выполняют функцию инкультурации подрастающего поколения, обеспечивают
психологический комфорт членов этноса и их идентификацию, а в случае построения
государственности они являются базой для создания государственной символики. Этнические
символы играют роль маркеров для обозначения этнических границ и общего культурного поля.
В современной Республике Молдова, столкнувшейся с одной стороны, с масштабной трудовой
миграцией, а с другой - с проблемой размытости идеологического конструкта, тема исследования
символического поля и образа страны оказывается достаточно актуальной и перспективной.
Мы провели эмпирическое исследование среди разных этнических групп молодежи страны с целью
выявить символы, которые играют на нашем пространстве объединяющую роль. Авторская анкета
включала вопросы, касающиеся представлений о стране, ее символах, символических личностях,
событиях, праздниках и т.д.
Приведенная ниже таблица демонстрирует данные по выделенным категориям значимых для
респондентов символов в зависимости от этнической принадлежности респондента.

120
 Символы Молдаване Украинцы Русские Гагаузы Болгары

Государственные 49% 60% 43% 81% 80%

Культурные 29% 8% 9,5% 6% 2,2%
Исторические 6% 7% 9,5% 2,5% 2,2%
Религиозные 5,7% 3% 1%
Природные 4,7% 4,7%
Сельское хозяйство 1,9% 1% 1%
Виноделие 8,5% 11% 20% 7,5% 9%
Политические 0,9% 1%
Региональные 6,3% 6,7%
Качества населения 3% 3,2%

В целом исследование показало, что символический капитал страны еще не до конца

отрефлексирован элитой и населением. Единственными значимыми символами для всех этнических
групп, принявших участие в исследовании, оказались символы государственные (в основном – это
государственный флаг), что могло бы быть существенным плюсом при условии существования в
стране гражданской нации. Низкую значимость имеют культурные, исторические, религиозные
символы.
При перечислении символических событий в ответах доминировала современность, т.е. последние
четверть века. Это говорит о тенденции молодежи воспринимать Молдову как молодое государство,
история которого начинается с провозглашения независимости.
Среди символических личностей 90% респондентов упомянули Стефана Великого. Однако, его образ
не коррелирует с символическими событиями, фигура господаря получается вырванной из
собственного контекста, а образ - лишенным конкретного наполнения. В целом «пантеон»
символических личностей оказался не сформированным, что говорит о тенденции среди молодежи
воспринимать историю страны несколько обезличенной.
Таким образом, внутренний образ страны и наполнение его символами проходит в настоящее время
процесс становления. Молдова воспринимается как молодая страна, символическое выражение
которой на данном этапе находит себя в государственном флаге.

KALASHNIKOVA Natalia / КАЛАШНИКОВА Наталья

«БОЛГАРЫ МОЛДОВЫ, УКРАИНЫ И РОССИИ. ОПЫТ ЖИЗНИ В ДИАСПОРЕ»

(об этнографических исследованиях 2015-2017 гг. в рамках гранта РГНФ №15-01-00376/15)

Во второй половине XVIII – первой трети XIX вв. шел интенсивный процесс переселения болгар,
спасавшихся от османского ига, в малонаселенные степные пространства Причерноморья и Южной
Бессарабии. Болгары-переселенцы относились к той категории национальных групп в Российской
империи, которые в силу исторических причин были оторваны от основной массы своего этноса и
проживали в инонациональной среде более двух столетий. Поселения групп болгар были характерны
и в XX-XXI вв. для юга Молдавии и южных и юго-западных районов Украины.
Вопросы истории переселения, экономического статуса колонистов России неоднократно освещались
в монографиях и многочисленных публикациях, однако изучению материальной культуры болгар-
переселенцев пока еще не уделялось достаточного внимания. Отчасти это происходило потому, что
крайне мало были изучены музейные коллекции, публикация которых позволит ввести в научный
оборот неизвестный ранее круг памятников, характеризующих материальную и духовную культуру
болгар-переселенцев XIX-XX вв.
Актуальность проекта «Болгары Молдовы, Украины и России. Опыт жизни в диаспоре» состоит в
том, что было предложено объединить усилия учёных-этнографов и музейных сотрудников России,
Молдавии и Украины для освещения проблем этнического самосознания,особенностей
жизнедеятельности, характеристики основных занятий, жилища, одежды, системы питания,
динамики численности и расселения болгар-переселенцев. Предполагается также уделить внимание
вопросам формирования социального состава, своеобразным чертам соционормативной культуры,
обрядам и обычаям, народному творчеству этого этноса.Учитывая, что традиционные формы

121
этнической культуры болгар, во многом являвшиеся продолжением былых балканских традиций, к
началу ХХ1 в. сохранились в незначительном количестве и в сильно измененном виде, становится
очевидной роль артефактов, имеющихся в сельских и краеведческих музеях Молдовы, Украины и
этнографических музеях Петербурга (РЭМ и МАЭ РАН). Таким образом, с одной стороны, назрела
насущная необходимость, а с другой стороны – благодаря грантовой поддержке, появилась
возможность коллективного изучения истории, культуры и этносоциальных процессов в среде
болгарского населения Пруто-Днестровского междуречья и Буджакской степи силами учёных
разных стран.
Подобное исследование, проводящееся в рамках проекта 2015-2017 гг., предусматривает несколько
этапов:
1. Проведение ряда комплексных этнографических экспедиций, направленных на изучение
материальной и духовной культуры, а также современных этносоциальных процессов
среди болгар Молдовы и Украины;
2. Изучение коллекций по болгарам-переселенцам, хранящимся в фондах сельских и
краеведческих музеев Молдовы и Украины, а также в этнографических музеях России.
Имеющийся потенциал специалистов позволит объединить усилия исследователей из Молдовы,
Украины, Республики Болгария и России (достигнута договоренность с 18 этнографами-
болгаристами). Такое междисциплинарное исследование будет способствовать академическому
комплексному освещению проблемы, изучению культурного наследия болгарского населения
Молдовы и Украины, создаст дополнительный стимул в деле поддержки болгарского этнического
сообщества, проживающего в иноэтническом окружении.
Результатом работы по проекту «Болгары Молдовы, Украины и России. Опыт жизни в диаспоре»
должно стать издание монографии «Болгары», опубликованной вслед за книгами «Молдаване» и
«Гагаузы» в рамках серии «Народы и культуры».

KANTSEROVA Iraida / КАНЦЕРОВА Ираида

ANISIMOVA Elena / АНИСИМОВА Елена

УЛЬЯНОВСКАЯ ОБЛАСТЬ – ПОЛИКУЛЬТУРНЫЙ РЕГИОН РОССИИ

Ульяновская область расположена на территории Среднего Поволжья России. Не смотря на

сравнительно не большую площадь 37,2 тысячи км² и численность населения 1 246 618 чел. (на 2018
г.) регион отличается высокой полиэтничностью.
По данным Всероссийской переписи населения в Ульяновской области проживают представители
112 национальностей и 15 религиозных конфессий. Преобладающими по численности народами
являются русские (73,6%), татары (12,2%), чуваши (7,7%) и мордва (3,2%).

Рис.1 Национальный состав Ульяновской области. Составлено по данным Всероссийской переписи

населения 2010 г.
На фоне абсолютного преобладания русскоязычного населения, его размещение отличается
неравномерностью. Основной ареал его концентрации приурочен к западным и северо-западным
районам области. В Вешкаймском, Карсунском, Инзенском, Сурском районах русское
население составляет более 80%, а в Базарносызганском – 88,6%. В то время как в ряде восточных,
северных и южных районов Ульяновской области русское население составляет меньшинство – от

122
2,6% в Старокулаткинском до 31,1% в Новомалыклинском районах. В Старокулаткинском районе
преобладающий этнос - татары (93,2%), в Цильнинском - чуваши (54,7%). Мордва представлена
повсеместно, но ее численность не доминирует.
К народам, численность которых на территории Ульяновской области менее 1% относятся: украинцы
(0,86%), азербайджанцы (0,38%), армяне (0,37%), цыгане (0,27%), белорусы (0,22%), немцы (0,15%),
узбеки (0,12%), таджики (0,11%), молдаване (0,07%), башкиры (0,07%), марийцы (0,05%), евреи,
казахи и грузины (по 0,04%), удмурты, лезгины, чеченцы и езиды (по 0,03%), вьетнамцы и осетины
(по 0,02%).
Ежегодно благодаря миграции из стран СНГ наблюдается положительная динамика роста
малочисленных народов, расширяется география их расселения по территории Ульяновской области.
Если раньше большинство их проживало в административном центре и крупных городах
(Димитровград, Инза), то в настоящее время активно заселяются сельские территории, особенно
Чердаклинский и Ульяновский районы.

Рис. 2 Национальный состав малочисленных народов Ульяновской области, чел. Составлено по

данным Всероссийской переписи населения 2010 г.
В Ульяновской области функционирует различные общественные национальные организации и
автономии, рассмотрим некоторые из них более подробно.
Ульяновская региональная общественная организация сохранения и развития культуры «Русский
дом» занимается сохранением русской культуры, языка, обычаев и традиций, ведет активную
просветительскую деятельность, организует регионально значимые мероприятия: конкурс
исполнителей русской песни «Поющая Россия», «Дети – голос Симбирска», благотворительные
акции по сохранению православной культуры, научные конференции. Председателем является
Кулябина Тамара Ивановна.

Рис. 3 Девушка в русском костюме. Фото Рис. 4 Конкурс «Дети – голос Симбирска».
авторов. Фото 2018 г.
123
Общественная организация «Ульяновская областная татарская национально-культурная автономия»
была создана в 1997 году. Мероприятия, проводимые автономией, помогают успешно решать
вопросы сохранения национально-культурной самобытности татарского народа. Народный татарский
праздник Сабантуй, связанный с окончанием весенних полевых работ, межнациональный конкурс
«Восточная красавица» являются тому подтверждением. Председатель Исполкома - Сафин Рамис
Фарукович

Рис. 5 Татарское село Новые Тимерсяны Рис. 6 Центр татарской культуры

Цильнинского района. Фото авторов. г. Ульяновск. Фото авторов.

Ульяновская областная чувашская национально-культурная автономия создана в 1999 году. Целями

данной организации являются: формирование интереса к духовной культуре чувашского народа,
уважение к его историческому прошлому, воспитание чувства гордости за чувашский народ,
развитие этнотолерантности; расширение творческих контактов и способностей. Ежегодно
автономией проводятся мероприятия, которые способствуют сохранению традиций чувашского
народа: праздник Акатуй (окончание весенних полевых работ), фестиваль-конкурс чувашской песни
«Чаваш шапчаке» (чувашский соловей), на котором собираются лучшие исполнители и ансамбли
Ульяновской области. Председателем автономии является Мустаев Олег Николаевич.

Рис. 7 Традиционный костюм чувашей Ульяновской области. Образцы вышивки. Фото авторов.

Ульяновская областная мордовская национально-культурная автономия функционирует с 2000 года.

Данной организацией проводятся фестивали мордовского фольклора «Масторовань морот» («Песни
Матери-Земли») и «Эрзянь мордо пенгеде пингес», национальные мордовские праздники: День
эрзянско-мокшанского языка «Келесь народонтъ ойме», праздник семьи «Вейсэ кеме семия»
(«Вместе дружная семья»), «Роштовань кудо» («Рождественский дом»), «Тундонь ильтямонь чи»

124
(«Проводы весны, праздник берёзы»). Действуют 17 взрослых и 13 детских мордовских фольклорных
коллективов. Председатель Софонов Владимир Анатольевич

Рис. 8 Мордовская девушка в традиционном костюме. Фото Рис. 9 Мордовские

авторов. языческие идолы
с. Кивать Кузоватовский
район. Фото авторов.
В 1999 году была образована Ульяновская региональная немецкая национально-культурная
автономия, бессменным председателем которой является Ирина Александровна Самойлова. С
момента создания немецкого центра главным направлением его работы стали пропаганда и
возрождение культуры, традиций, обрядов и истории российских немцев. Также, одним из важных
направлений деятельности данной организации является поддержка пожилых людей, бывших
трудоармейцев. В течение последних лет они получают бесплатное лечение в санаториях области.
При автономии функционируют хоровые и языковые кружки, созданы курсы по изучению немецкого
языка.

Рис. 10 Евангелическо-лютеранская церковь Святой Марии г.Ульяновск.

Фото авторов.
Ульяновская региональная еврейская национально-культурная автономия основана в 1990 году.
Целями созданного общества являются: возрождение еврейской культуры, изучение национальных
языков, традиций и обычаев. Членами автономии отмечаются традиционные религиозные праздники
Суккот, Йом-Кипур, Хануку, Песах и Шавуот, проводятся литературно-музыкальные вечера. На базе
общества организованы кружки по изучению иврита и истории еврейского народа. Председатель
автономии Дабакаров Игорь Амнерович.

125
 Рис. 11 Дабакаров И.А. молитву «Шахарит». Рис. 12 Вход перед Суккой в еврейской общине
Фото авторов. г. Ульяновска. Фото авторов.
Таким образом, Ульяновскую область, где на протяжении веков сосуществовали народы различных
языковых групп, религий и традиций, активно взаимодействующих друг с другом можно считать
уникальным поликультурным пространством. Главное богатство Ульяновской области – это ее
многонациональный народ, каждый из которых обладает уникальными, неповторимыми
особенностями материальной и духовной культуры.

KONDOV Vasil / КОНДОВ Васил

ЛИЧНЫЕ ИМЕНА УЧАЩИХСЯ Г. ТВАРДИЦА, РАЙОНА ТАРАКЛИЯ
(по данным школьных журналов за 2014-2015 учебный год)

Основатели Твардицы в Бессарабии переселились в этот край в 1829 г. Първоначално они провели
определенное время в сатуновском карантине, а вслед за этим, так как дело было осенью, их
направили в Чадыр Лунгу перезимовать. И уже в 1830 г. эти переселенцы на свободной земле
недалеко от Чадыр Лунги начали обустраиваться, назвав свое новое селение именем, откуда родом
была основная их часть – Твардица, Сливенского края Болгарии.
Исследователи, занимающиеся историей этого поселения, твердят, что известны все имена первых
переселенцев, например: Ив. Шарков, Вл. Минчев, Йово Кара, Ив. Бритков, Ст. Калинков, Злати
Караиванов, Господин Попов, Дм. Дерменжи, Коста Казак, Зл. Шошев, Тодор Забун, Коста Боров,
И. Шавриев, С. Писов, И. Барбов, Д. Пашов, однако до сих пор эти списки почему-то не
опубликованы ни в одном из исследований о Твардице. Вероятно, речь идет о так называемых
Ревизских сказках, сoставленных во время переписи населения в Бессарабской губернии, начиная с
1835.
Из-за отсутствия этих важных документов и для нашего небольшого исследования, посвященного ЛИ
/личным именам/ жителей этого населенного пункта в наше время, необходимых нам для сравнения,
приходится прибегнуть к другим источникам, которые в определенной степени сохраняют часть
старых ЛИ переселенцев и их потомков – к топонимам.
Итак, в развитии болгарской антропонимической системы, на наш взгляд, можно отметить несколько
самых важных периодов:
1. Дохристианский или народный период.
ЛИ, связанные с этим периодом в Твардице у исследуемых учащихся практически отсутствуют, не
сохранились. Но их еще можно обнаружить в топонимах, например: Ба̀лчова д̀ол – по ЛИ Ба̀лчо <
Ба̀лʼо /с депалатализацией мягкого б/ < Бʼа̀лʼо /восточно-болгарская форма от Белʼо/; Бойоф
Тодоровата воденица – по ЛИ Бо̀йо < пожелательное имя ʼчтобы боялись его, чтобы был сильным в
боюʼ; На̀йденово лозе – по ЛИ На̀йден ʼнайденныйʼ в связи с обычаем подкидывать новорожденного
ребенка, о котором боятся выживет ли, так как перед этим в данной семье дети умирали, и чтобы тот,
кто „найдет” его, придал ему свое здоровье и жизнь, изменил его судьбу; Вл̀адова гер̀ан, Вл̀адохте
гер̀ани – по ЛИ Владо < Владим̀ир < Владим̀ер ʼвеликий владетельʼ; Вл̀айкоф Ив̀анова геран – по ЛИ
Вл̀айко < Вл̀адко < Вл̀адо и т.д.; До̀брюва гер̀ан – по ЛИ До̀бри < от прил. добъ̀р ʼдобрыйʼ или сокр. от
Добром̀ир, Добросл̀ав; Драгановата воденица – по ЛИ Драг̀ан < Др̀ага от прил. др̀ага ʼдорогаяʼ;
Сл̀авох Ко̀люва гер̀ан – и по ЛИ Слав < сокр. от Радосл̀ав, Добросл̀ав, Владисл̀ав или другого
подобного имени; Ст̀айковата воден̀ица – по ЛИ Ст̀айко < Ст̀айо пожелательное имя: чтобы

126
остался /живым/, чтобы стоял; Ст̀анʼовата воден̀ица – по ЛИ Ст̀анʼо пожелательное имя, по
значению одинаковое со Ст̀айо и Ст̀ойо; Ся̀ровата воден̀ица – по ЛИ Ся̀ро < диал. сяр ʼсерыйʼ;
Ша̀ркох Симʼо̀нова герʼан – по ЛИ Ша̀рко < ш̀арен ʼкрасивыйʼ.
От ЛИ образованы и некоторые фамилии /ФИ/ и РПр – родовые прозвища, например: РПр Га̀нчеви –
от ЛИ Га̀нчо < Ган < сокр. от Драг̀ан и т.д.; РПр Драгн̀ашеви – от ЛИ Др̀агне < прил. драг; РПр
Жѐлкови < ЛИ Жѐлко < ЛИ Жѐлʼо < ЛИ Жел̀ез, Жел̀яз – защитные имена от сущ. жел̀язо – ʼчтобы был
здоровым как железоʼ; ФИ Зл̀атеви < ЛИ Зл̀ати /болгарская северо-восточная форма от Зл̀атʼо/ <
Злат < прил. злат ʼзолотойʼ.
Все эти личные имена утрачены болгарами Твардицы в связи с тем, что они не были характерны для
руской антропонимической системы и не фигурировали в соответствующих списках русских церквей
на территории Бессарабии, куда переселились болгары, а следовательно и были под запретом,
который действовал не только в царской России, но и во времена СССР, т.е. официально они не
могли быть использованы.
ЛИ Борис, Борислав, Вадим, Владимир, Владислав, Ростислав, Станислав у учащихся, по нашему
мнению, являются не унаследованными от переселенцев болгарскими ЛИ, а более поздними
заимствованными русскими ЛИ. Другой въпрос, что ЛИ Борис является праболгарским или
первоболгарским именем, а ЛИ Борислав переосмыслено от первоначального Берислав.
2. Христианский период. Чаще всего это пожелательные имена в честь
христианских святых. Например, имя Иван происходит от древнеиудейского Иоанн и в переводе
означает «помилованный Богом». Это имя двух самых важных героев Нового Завета – Иоанна
Крестителя и апостола Иоанна.
Среди учащихся Твардицы это самые распространенные имена, см. таблицу: МЛИ: имя Иван носят
29 учащихся, Георгий – 28, Александр – 27, Петр – 21, Дмитрий – 17, Николай – 14, за которыми
следуют Илья, Константин, Степан, Владимир. Но среди этих имен есть и имена с не совсем ясным
происхождением – Вадим /от древнерус. вадити, т.е. «учить, привлекать», либо от сокращенного
варианта имени Владимир. Преподобный архимандрит Вадим Персидский вел активную
миссионерскую деятельность, почитался как святой еще при жизни и был казнен по приказанию
персидского царя Шапура II. День памяти – 22 апреля./, Виталий /Имя имеет латинское
происхождение, появилось от личного прозвища Vitalis, которое дословно переводится как
«относящийся к жизни», «жизненный». Данному слову также приписываются значения «дающий
жизнь», «животворящий» и «жизнеспособный», т.е. «живой, (долго) живущий»/, которые пришли в
Твардицу, вероятно, благодаря прежде всего моде на русские имена.
Фамилий, возникших на основе христианских имен, в Твардице не так много, например, Петров – от
ЛИ Петър.
Что касается ЖЛИ христианского периода, то самыми распространенными среди учащихся г.
Твардица являются: Мария – 32, Анна – 22, Татьяна – 22, Ирина – 16. Однако имена Диана и Полина,
также достаточно широко распространенные среди учащихся Твардицы, являются именами
дохристианского периода. Надо отметить, что эти имена, а также имя Татьяна, разумеется, не
являются традиционными для жителей Твардицы. Таким образом, среди ЖЛИ гораздо меньше
традиционных христианских имен, нежели среди МЛИ. И, наверное, это не случайно.
3. Исламский или османский период. Не располагая основными источниками о
ЛИ переселенцев, основавших Твардицу, нельзя, конечно, категорично утверждать что-либо о них,
но, что касается современного их состояния, то надо отметить, что из исламских ЛИ этого периода,
пожалуй, ничего не дошло до нашего времени. Вопреки вековому турецкому господству над
болгарским народом, вероятно из-за религиозного различия турецкие личные имена, фактически, не
восприняты православными болгарами, какими являются и потомки болгар переселенцев в
Бессарабии, в том числе и в Твардице. Исламские имена встречаются только у болгар-помаков,
принявших ислам. Надо, однако, все-таки отметить, что небольшое количество таких имен,
созданных на основе турецких слов, но по моделям, характерным для болгарского языка, имели
определенное распространение и среди болгар-переселенцев в Бессарабии: Демир / от тур. demir
ʼжелезо, железныйʼ/, Курти /от тур. kurt ʼволкʼ/, Султана /от тур. Sultan /, Севда / от тур.-араб. sevda
ʼлюбовʼ/ и др. Возможно такие ЛИ были распространены и среди твардичан.
Что касается МЛИ Карим / Имеет два варианта перевода. По первой версии означает «милосердный»,
«с широкой душой», «честный», а по другой переводится как «уважаемый», «почитаемый»,
«дорогой»/, то имя это распространено, в частности, у татар и башкир и не является именем, которое
досталось жителям Твардицы в наследство от пятивекового османского периода в истории
болгарского народа. То же самое касается и ЖЛИ Карина / Существует мнение, что оно образовано

127
от арабского имени Карима, означающее «щедрая»/, носителем которого является одна из школьниц
Твардицы. Кстати, это имя встречается и у жителей других болгарских населенных пунктов района,
например, в г. Тараклия.
Другое дело фамилии потомков переселенцев из Твардицы. Да, большинство из них вoзникли на
основе турецких слов: Арабадж̀и – от тур. arabaci ʼтот, кто изготовляет или управляет повозкойʼ,
А̀риков – от тур. arik ʼслабый, старыйʼ, Боядж̀иев – от тур. boyaci ʼкрасильщикʼ, Доломанж̀и – от тур.
dolamanci ʼтот, кто делает доламы – вид длинной верхней одеждыʼ, Дюлг̀еров – от тур.-перс. dülger
ʼплотник, строительʼ, Жел̀япов – от тур.-араб. сelep ʼторговец животнымиʼ, Камбу̀ров – от тур.
kambur ʼгорбатыйʼ, Пармакл̀и – от тур. parmakli ʼс оградой, с решетками на окнахʼ, Сандыкчи – от
тур.-араб. sandɩkci ʼтот, кто делает и продает сундукиʼ, Чоба̀нов – от тур. çoban ʼпастухʼ, Чол̀аков – от
тур. çolak ʼс отрезанной рукой или пальцамиʼ, Шерем̀етьев – от тур. şеremet ʼбезнравственный,
бесстыдныйʼ, Язадж̀и – от тур. yazici ʼписарьʼ.
Фамилий болгар, образованных прежде всего под турецким влиянием действительно довольно много.
Автор „Български именник” Й. Заимов предлагает варианты переведенных на болгарский язык
фамилий, образованных на турецкой и других основах.
4. Современный период /с момента переселения в Бессарабию/. После переселения
в Бессарабию антропонимическая система болгар переселенцев попадает под влияние, в основном,
русской антропонимической системы. За 2х-вековой период времени из официального употребления
у болгар Бессарабии и т.д. в пределах Русской империи и СССР исчезают практически все ЛИ
дохристианского периода, начинают появляться ЛИ, характерные для русской антропонимической
системы. ЛИ болгар, характерные для христианского периода, сохраняются благодаря тому, что они
присущи и для христиан России. Однако, такие болгарские МЛИ и ЖЛИ этого периода, как Атанас,
Йордан, Стефан, Тодор, Стефана, Тодора официально руссифицируются – Афанасий, Юрий,
Степан, Федор, Степанида и Стефанида или Татьяна, Федора. Болгарские варианты этих ЛИ в
определенной степени все еще живут только в устной речи болгарского населения, включительно и в
г. Твардица.
Приложение: МЛИ и ЖЛИ учащихся г. Твардица 2014-2015 учебного года, 1-12 клас
МЛИ учщихся г. Твардица, ЖЛИ учащихся г. Твардица,
2014-2015 учебный год, 1-12 класс 2014-2015 учебный год, 1-12 класс
Иван – 29, Георгий – 28, Александр – 27 Мария – 32, Мария-Магдалена – 1, Анна – 22
Петр – 21, Дмитрий – 17, Николай – 14 Татьяна – 22, Ирина – 16, Диана – 12
Вадим – 10, Илия – 9, Константин – 9 Полина – 12, Дарья – 11, Анастасия – 10
Степан – 9, Виталий – 8, Владимир – 8 Майя – 10, Марианна – 10, Прасковия – 9
Захарий – 7, Сергей – 7, Алексей – 6 Алина – 8, Галина – 8, Софья – 8, Надежда – 7,
Владислав – 6, Евгений – 6, Олег – 6 Елена – 6, Наталия – 6, Людмила – 5, Марина – 5,
Денис – 5, Фьодор – 5, Юрий – 5, Андрей – 4 Юлия – 5, Валерия – 4, Ольга – 4, Евгения – 3
Павел – 4, Василий – 3, Кристиан – 3 Кристина – 3, Нина – 3, Александра – 2
Виктор – 2, Егор – 2, Игнат – 2 Алла – 2, Альона – 2, Валентина – 2, Виктория – 2,
Максим – 2, Михаил – 2, Никита – 2 Влада – 2, Дана – 2, Домна – 2, Екатерина – 2,
Роман – 2, Ростислав – 2, Семьон – 2 Лариса – 2, Олеся – 2, Раиса – 2, Росина – 2,
Станислав –2, Антон – 1, Афанасий – 1 Светлана – 2, Степанида – 2, Стефанида – 2,
Бироя – 1, Борис – 1, Борислав – 1 Таисия – 2, Яна – 2, Альбина – 1 , Владислава – 1,
Валентин – 1, Вячеслав – 1, Давид – 1 Глория – 1 , Екатерина – 1 , Елизавета –1,
Данил – 1, Игорь – 1 , Карим – 1 Жанна – 1 , Зинаида – 1, Инна – 1, Иоанна – 1,
Савелий – 1, Стас – 1, Филипп – 1 Карина – 1, Леонора – 1 , Лидия – 1, Лина – 1,
Юлиан – 1, Яков – 1 Лия – 1 , Любов – 1, Оксана – 1, Олеся – 1,
Юлиана – 1

KUSHNIR Vyacheslav
ETHNO-CULTURAL ATTRIBUTION AND CHRONOLOGY PROBLEMS OF
THE KODYMA REGION WOVEN PRODUCTS

Woven products in the Kodyma region, the border area with Moldova, are the most representative
ethnographic patrimony. They do not reflect only the aesthetic preferences of their makers. The intertwining
of Ukrainian and Moldovan traditions shows the high intensity intercultural communication.

128
However, the theme of home-weaving of the border zone population has not been the subject of a
comprehensive study, although some comments, observations, preliminary generalizations appeared on the
pages of local history and research works, and has highlighted a number of issues. They particularly relate to
cultural attribution and chronology.
Until the mid-twentieth century, in the area there were Ukrainian and Moldovan settlements (the village of
Petrivka), mixed Ukrainian-Moldovan settlements (Grabove, Shershentzi, Oleksiivka, Zahnitkiv, Labushna,
Timkove and others) whose inhabitants made and use dwoven products in everyday life. However, the
question whether they had differences or reflected the specificity of Moldovan and Ukrainian ornamentation
is not clear. Therefore, it would be logical and correct to raise the issue of their cultural attribution.
It is the range of product names that we will choose from the possible approaches and methods. As early as
the 20th century, the ethnographic collection sent to St. Petersburg from the south-east of the Vinnytsia
region consisted of a naframa listed as a headdress and a men`s belt, brîu. In the Kodyma region some
woven products are still called par(l)atary, kadreli, nafranyzia along with Ukrainian pilka, riadno, rushnyk
etc.
At least three lexical units, paratary, kadreli, nafranyzia, are of Moldovan origin. They are used in
Transdnistrian villages and not only in those of Ukrainian - Moldovan, but also in Ukrainian ones. However,
understanding the difference between some of them, for example between paratary and kadreli in our time
has disappeared, although some respondents of the older age grouppoint to the differences in ornamentation
and the nature of raw materials: paratary were produced from wool thread (warp and weft), and kadreli were
woven from hemp thread. The patterns of a paratary are almost similar to those of a carpet, and the patterns
of a kadreli were made of a set of multicolored stripes or squares. The names of these products clearly
indicate that Ukrainians borrowed them from Moldovans. In their original form, at the time of borrowing,
most likely with the relocation to the left Bank of the Dniester river, the paratary were sure to have different
ornaments, but as time went on, with the development of communication capabilities, increasing information
resources, the transformation of woven products was influenced by at least three traditions: those of
Moldovans, Ukrainians from Podillia, and local needlewomen of the Kodyma region.
At least in the first half of the 20th century these information flows, from Moldova, Podillia and the local
component, established the specificity of the Kodyma region`s woven goods as a product of interaction of
different traditions, one of which, a Moldovan, was embedded in the names of some products.
By far the lexical unit "nafranyzia" is Moldovan. Both by its name and its functional purpose, nafranyzia
also represents a Moldovan tradition that has not undergone significant transformational modifications in the
environment of Ukraine.
Another identifying characteristic can be the ornamentation of products. The dominant component in carpet
compositions are vegetative patterns and the archaic motif of "The World tree", "The flowerpot". It is present
on products of Ukrainians and Moldovans, and it isn`t a marker of one of the two above-mentioned
traditions. It cannot be a convincing argument in the attribution of cultural products. A lot of products with
"The World tree" are labeled with the names of needlewomen, Moldovan and Ukrainian by birth. The
differences should be sought in the peculiarities of the ornamental systems of Ukrainians and Moldovans.
We can say that a process of mutual acculturation on the Ukrainian-Moldovan borderline ended much earlier
and in the ornamentation of the products of the late 19th – early 20th centuries we record only its effects.
Equally topical is the question of chronology of woven products. Since the late 19th century it has been noted
that certain dynamics can be observed in the structure of ornaments, in their semantic content.
In the second half of 19th – early 20th centuries there was a gradual transition from the dominant
geometrically-ordered vegetative motifs ("The World tree", "The flowerpot") to the realistic motifs of
roses, which by the mid-twentieth century had been established for good as the dominant component, the
basis of composition. However, the structure of compositions did not experience a major transformation. In
the middle part it had one or several motifs, and both the upper and the bottom edges of the product were
decorated with strips in the form of "an endless pattern". However, it is noteworthy that in the late 19 th –
early 20th centuries the edge was made of broken lines and geometrically-ordered patterns of "The World
tree" in the center of the composition, although in the first half of the 20 th century geometrical lines in the
form of zigzag and triangles were replaced with roses. The ornament motif of the edge (e.g. a rose) did not
differ from the motif of the middle of the composition.
Dyes indirectly indicated the time of manufacture of woven products. In the late 19 th – early 20th centuries
the utilization of dyes of natural origin was still quite widespread. Chemical paints were uncommon in rural
areas at that time.

129
LAPPAROVA Irina/ ЛАППАРОВА Ирина
АДАПТАЦИЯ ГРАЖДАН ИЗ НЕКОТОРЫХ СТРАН БЫВШИХ СССР
(АРМЕНИИ, ТАДЖИКИСТАНА И УЗБЕКИСТАНА) В ЯКУТИИ

В статье приведены результаты изучения миграции граждан, из стран Средней Азии и Кавказа в
Якутию. На основе особенностей адаптации таджиков, узбеков и армян выявлены социальные
проблемы, порождаемые миграционными процессами в республике Саха (Якутия).
Интерес к миграционной ситуации в азиатской части России вызван тем, что Якутия традиционно
рассматривается как «кладовая» природных ископаемых и ресурсов. Населенность огромных
пространств республики крайне неравномерна, инфраструктура неразвита. С начала 1990-х годов
здесь происходило снижение количества населения, «разрушение демографического и трудового
потенциала, потеря групп населения, имеющего профессионально-квалификационные навыки,
адекватные отраслевой структуре экономики, адаптированной к местным природным условиям».
Деградация трудовых ресурсов сопровождается параллельными процессами притока легальной и
нелегальной рабочей силы.
Численность населения РС (Я) на 1 декабря 2016 г. года составила 962835 человек, в столице
республики проживают 303836 чел., 2/3 населения (658,9 тыс. чел.) - жители остальных населенных
пунктов. Республика является одним из немногих регионов России, где продолжает сохраняться
естественный прирост.
Эпоха перестройки ознаменовалась появлением мигрантов, чей состав, интересы и потребности
перемещений имеют существенные отличия от миграции в советское время. До настоящего времени
основная сфера законной деятельности мигрантов - торговля, транспорт, общественное питание и
строительство. В основном эти сферы занимают выходцы из стран Средней Азии и Кавказа.
По данным переписи 2010 г., в Якутии количество таджиков составляло 2696, узбеков – 3332 и армян
– 3691. С конца 2015 г. наблюдается тренд к увеличению количества мигрантов, прибывающих в
Якутию по различным причинам, главные из которых - деловые цели и трудовая деятельность.
К середине 1990-х годов в средствах массовой информации зазвучали опасения по поводу
многочисленности мигрантов и занимание ими рабочих мест. Между тем, несмотря на
акцентирование темы «ползучей экспансии», местные жители показывают достаточно лояльное
отношение к «гостям», обосновывая «наплыв» приезжих не агрессивными захватническими
причинами, а сложным социально-экономическим положением как в России, так и в странах, бывших
СССР.
Мнения и оценки, полученные в результате исследования, были сгруппированы по нескольким
пунктам.
Общественное мнение. В основном представления о мигрантах создаются на основе товарно-
денежного рыночного общения и материалов СМИ. Представления в коллективном сознании
формируется на основе этих двух параметров. Масс-медиа зачастую формирует представление о
странах Кавказа и Средней Азии как экономически неблагополучных государствах. На бытовом
уровне вызывает недовольство поведение гастарбайтеров, которые часто демонстрируют нежелание
соблюдать традиции местного населения.
Межличностные повседневные коммуникации.
Приезжие с Кавказа и Средней Азии обосновались в столице республики в дачных пригородах и
окраинных районах с частными застройками, отстраивая отдельные, вполне современные дома в духе
«новых русских». Мигранты в роли соседей по дому, улице и т.п. не вызывают неприязни, так как не
склонны к шумным застольям, «разборкам» при посторонних, не отказывают в помощи местным
жителям при возникновении жилищно-хозяйственных проблем.
Особенности делового поведения.
Четко просматривается прагматизм граждан из стран Армении, Таджикистана и Узбекистана, умение
использовать ситуацию, выжать из нее максимальную выгоду при минимизации расходов любым
путем - лесть, почтительность, непонимание, недоговоренность и т.д. Респондентами отмечено
уважение мигрантов к людям в форменной одежде и индивидам, которые представляют интерес в
данный конкретный момент.
Рынок труда и трудовые отношения.
В Якутии рынок труда неофициально поделен между мигрантами. Армяне, в основном трудятся в
строительной отрасли, узбеки – в торговле, таджики на транспорте. Большинство гастарбайтеров
заняты на предприятиях земляков, занимающихся легальной деятельностью. Часть мигрантов

130
работает «вахтовым методом», привозя товар и получая нефиксируемый доход. Трудовые договоры
не заключаются, регулирование отношений происходит в сфере неправовых практик.
Общественно-политическая сфера.
В общественной жизни армянская и таджикская диаспоры ведут активную работу, меньше узбекская
диаспора. Граждане Армении, Таджикистана и Узбекистана иногда представлены в органах
исполнительной и законодательной власти республики. Однако интересы приезжих с Кавказа и
Средней Азии в регионе вербализируются в основном представителями бизнеса и государственных
органов.
Криминогенная ситуация.
В течение изученного периода сотрудниками полиции достаточно часто фиксировались
систематические проявления криминала в среде мигрантов из Армении, Таджикистана и
Узбекистана. Приезжие совершают кражи, обвиняются в изнасилованиях, не выплачивают налоги.
Опасность в миграционном пространстве представляют также социально-медицинские угрозы
(общая высокая заболеваемость и соответственно распространение болезней и СПИДа),
порождаемые относительным безразличием мигрантов к проблемам быта и организации
досуговорекреационной сферы.
В результате можно выделить некоторые черты адаптации гастарбайтеров в Якутии:
- в основном маятниковый характер миграции;
- превалирование в половозрастной структуре иммиграционных потоков мужчин молодого и
среднего возрастов;
- преобладание контингента работников, не имеющих специальной квалификации и высокой
профессиональной подготовки;
- группирование по признаку землячества, семейственности либо корпорации
(принадлежность к фирме);
- наличие иерархии внутри отдельных групп, возглавляемых владеющим русским языком
неформальным лидером, нередко старшим по возрасту, который поддерживает контакты с
административными и правоохранительными органами;
- доминирование групповой солидарности над личными, индивидуальными интересами
членов общности;
- сохранение в быту «привычного» образа жизни;
- установка на краткосрочное пребывание в Якутии («вахтовый метод»), вызывающая
относительное безразличие к проблемам быта и организации досугово-рекреационной сферы;
- четкая ориентация на максимизацию прибыли при определенном ограничении риска за счет
дистанцирования от местного сообщества и поддержания оптимального уровня доверия внутри
групп.
Из вышесказанного можно сделать вывод о том, что процессы «вхождения» граждан Армении,
Таджикистана и Узбекистана в якутский социум протекают латентно и имеют немало «белых пятен».
Во-первых, несмотря на административное упорядочение миграционных потоков, реальное
количество и состав мигрантов остаются неясными. Во-вторых, отсутствует информация о степени
проникновения мигрантов в различные сферы и сегменты социального пространства республики и их
социально-экономических интересах. В-третьих, является спорной эквивалентность замещения
рабочих мест гастарбайтерами при высоком уровне безработицы в республике. Все это обусловило
необходимость определения рисков, порождаемых мигрантами в республике.
На основании вышеизложенного можно сделать некоторые выводы:
Процессы «вхождения» граждан из стран бывшего СССР в якутский социум имеют латентный и
низкорегулируемый характер. Основной формой адаптации является формирование относительно
устойчивых, но сменяющихся по составу структур. Имеет место преобладание групповых миграций и
расселение по земляческому признаку. Решение совместных экономических задач, происхождение из
одних мест, тесное межличностное взаимодействие и существенное отличие от местных жителей
порождают высокий уровень внутригрупповой сплоченности среди мигрантов. Позиция
дистанцирования сопряжена с четкой экономической ориентацией - получением максимальной
прибыли. Адаптационные механизмы имеют устойчивый во времени, традиционный характер.

131
MACOVEI Tamara
REPERE ETNOLOGICE ÎN UNIVERSUL CULTURII POPULARE

Pentu a cunoaște și caracteriza un popor e destul să știi munca și creație sa începând de la materia primă,
unelte, grai, joc, muzică și tot rostul vieții lui. Valoarea muncii ca mijloc de caracterizare a unui popor nu
este altceva decât înțelesul unui concept mai înalt, acel al culturii.Ori, cultura este suma muncii de creare a
unui popor, începând de la tehnica materială până la cele mai fine produse intelectuoale.
Civilizația și Cultura sunt ceva organic, legate de întreaga luptă de adaptare a omului cu locul în care trăește.
Însă dacă civilizația se poate împrumuta și de alții, cultura nu se poate imprumuta.
În concepția etnologică, cultura unui popor este proprie și unică în ce privește unversul moral. Iar aceasta
înseamnă mereu o luptă între trecut și viitor alegând în acest proces evolutiv tot ce este esențial pentru ași
afirma viața sa și viitorul.
Însă dacă acest proces evolutiv este cumva zdruncinat prin amestecuri cu elemente străine, întreaga
dezvoltare culturală și întreaga ființă a unui popor se află în pericol. Deaceea una din sarcinile noastre,
inclusiv a omului de știință, e să vegheze la toate bunurile culturale ale poporului din care face parte. Să facă
inventarul traiului nostru, descriind în mod științific tot ce e caracteristic și original în făptura noastră etnică.
Iar cine pornește pe alt drum, cunoscând mai întâi limba și literature altui popor, lăsând de o parte
tradițiile și obiceiurile care i-au dus faima în lume, și a întrat în hora dictată de firi străine , acela va devein
altceva, va înțelege mai bine altceva de cât produsele neamului său.
Cine vrea să producă ceva original în direcția culturii poporului va trebui să înceapă alfabetul culturii
propriului său popor, să înceapă cu intuiția vieții reale, să cunoasă deplin limba spirituală a satului. Pentru
că satul se clădește din propriile tradiții, obiceiuri și ritualuri specific fiecărui loc în parte.
Astăzi bântue gândul, că veșnicia satului nostru s-a dus de izbeliște, a fost luat de apa sâmbetelor în ultemele
decenii, și dus a fost. În locul ei a rămas un prezent acru, măcinat de grija clipei, pribejit de sărăcia din noi, -
dar mai ales - întunecat de pierderea speranței. Iar satul, nesecat izvor de spiritualitate, a fost nu numai trădat,
ci și distrus de fiii pe care i-a cresut și protejat. Pentru că ei copii de altă data și-au schimbat opincile, cu
încălțările de oraș și au năvălit în vechele vetre pentru al stoarce de ultima lui bogăție SPIRITUALITATEA.
Iar dacă un regim la secătuit de putere materială, libertatea i-a strivit sub nepăsare perenitatea născătoare de
valori. De aceea, înfometat, sărăcit și parăsit material și moral, de cei în putere satul nostru s-a predate. A
lăsat de o parte tradițiile și obiceiurile care i-au dus faima în lume și a întrat în hora dictată de firi străine
simțirii lui.
Prosperitatea pământurilor lui au ajuns la mâna celor care credeau că agricultura, se poate face cu un pumn
de bonuri și l-au lăsat să se descurce de unul singur. Îngropat de datorii, umilit de nevoia de a lucra ca în
evul mediu, revășit de vremea capricioasă și indoleanța guvernanților, sautul a trait poate cea mai tristă
istorie din existența lui- falimentul pământului, și a tradițiilor legate de munca ogorului. Apoi tot mai multe
obiceiuri au fost strivite de progresele noii societăți de consum. Așa se face că azi în satele noastre, nu se mai
coase, nu se mai țese modelele tradiționale. Pentru că nici rombul, nici cercul, nici zigzagul nu-și mai găsesc
pe pânzele noastre de bumbac și in cu distinație europeană.
Dacă munca și unealta este criteriul etnografic după care judecăm temelia vieții unui popor, atunci
gândirea, și creația e singura cale pentru înălțarea unei societăți omeneșt, ea este însușirea fundamentală a
omului.
Iar gândirea în graiul țăranului de astăzi, rămas la sat, mai are capacitatea de a aruncă ceia ce e
mediocritate, îmbogățindu-se încontinu cu imagini și întorsături fericite create de geniul rustic.
Nu degeaba se zice că: ,,veșnicia s-a născut la sat” O asemănare noă, un proverb, o zicătoare cu haz cucerește
îndată inima tuturor și e repetată din gură -n gură îmbogățind sufletul.Ernest Bernea a descoperit în
convorbirile cu sătenii ,, luminați “forme de judecată originale, consacrate categoriilor abstracte de timp, de
spațiu și de cauzalitate, acele care jalonează comportamentul, de lungă ori de scurtă durată, al unei întregi
colectivități tradiționale, temeinic maturizate prin experență de viață întărite prin creație.
Exemplu: fraza citată ,,Când joacă măgarii împreună se strică vremea bună”, este o observație privitoare la
vreme, hârjoana măgarilor ar semnala schimbarea timpului. În cazul în care se schimbă protagoniștii jocului,
nu măgarii ci oamenii, fraza capătă un alt înțeles, ea ascunde o metaforă, drept urmare nu mai vizează
schimbarea vremii, ci o mutație caracterologică. ,, Nu e orfan cel fără tată și fără mamaă, ci cel fără
învățătură,,. Se are în vedere atât învățătura dobândită pe căile oralității, acea care pune la dispoziție semnele
văzute și auzite din spațiul socio-uman, precum și acea însușire prin scriere –lectură. ,, Cuvântul e ca vântul,
nu se ajunge nic cu armăsarul, nici cu ogarul,, O vorbă bună stinge focul mai curând decât o butie de apă,,
Cuvântul mângâios la întristare e ca doctorul la zăcare,, La o mână de învățătură se cere un car de putere

132
bună,, .. Ori taci, ori zi ceva mai bun ca tăcere”.Majoritatea proverbelor, zicatorilor, care și astăzi se mai
crează, sunt forme de reglementare a modului de trai și repere pentru un comortament decent.
Predomină aspectul analitic întrucât schemele gândirii se formează prin exercițiul îndelung al vieții de zi cu
zi. Existența nu curge la întâmplare, haotic, indiferent de bogățiea și de tensiunea evenimentelor, ci după
forme constituite și predictabile, care dau sens, orizont și ritmică întregii cunoașteri. Un popor adună energie
nouă ori de câte ori se alimentează din izvorul inspirațiilor sale originale, a căuta acest izvor și al ține curat
de amestecuri cu elemente eterogene și neasimilabile este datoria celor care îndrumează destinele unui popor,
fie în Academii, universități, muzee și alte instituții științifice, fie chear a propriei vieți practice

MALCEV Vasilii / МАЛЧЕВ Василий

ДИАСПОРА ГАГАУЗОВ В ГРЕЦИИ
Будучи одним из немногих представителей хасыл-гагаузов или так называемых греческих гагаузов
тему своего доклада я решил посвятить гагаузам Греции, как одной из крупнейших по
численности диаспор гагаузов за пределами Гагаузии. Ещё во времена СССР нам приходилось
слышать, что кроме нашей исторической родины Болгарии гагаузы так же проживают и в Греции. И
если благодаря нахожению Болгарии в соцлагере гагаузам из Советского Союза во время
туристических поездок в эту страну удавались встречи с местными гагаузами, то по отношению к
Греции таких возможностей не было. Так как, с одной стороны был «железный занавес» СССР, а с
другой – националистическая политика тогдашней Греции, выражавшаяся девизом «Греция –для
греков». Явный прорыв в вопросе о греческих гагаузах произошёл в конце 90-х гг. ХХ в. Когда, в
1996 г., гагаузы проживающие в г.Орестиада, который является негласной столицей гагаузов Греции,
впервые установили связь с гагаузами Молдовы. Во многом благодаря уже существовавшему тогда
Обществу греков Молдовы. Ими было написано несколько писем в Комрат и Департамент
национальных отношений Молдовы (сегодня Бюро межэтнических отношений РМ), а затем были
присланы и приглашения посетить Грецию.
Организацией поездки с нашей стороны занимался бессменный руководитель Ассоциации гагаузов
Молдовы «Кардашлык», ныне покойный К.Д.Сырф, а с греческой- тогдашний председатель общества
«Гагаузос» Йанис Пападопулос, который являлся тогда вице-мэром г. Орестиада, а так же глава
администрации города Ангелос Папаионос. И вот, в октябре 1996 г. делегация гагаузов с ансамблем
«Кадынджа» отправились в далёкий путь. В Греции их приняли тепло и дружелюбно. Наши гагаузы
были потрясены увиденным богатством национальных костюмов и фольклора гагаузов Греции. Так
же поразила их любовь к народным танцам, что в среде бессарабских гагаузов во многом уже
утеряно. По вере своей все греческие гагаузы являются христианами, абсолютное большинство
исповедует православие. В то время как в среде гагаузов Молдовы уже порядка 80 лет есть
представители разных течений протестантизма, которых с каждым годом становится всё больше и
больше. Таким образом, спустя столетия жизни в разлуке восстановилась оборванная связь времён.
Если говорить о языке гагаузов Греции, то он наиболее близок к говорам вулканештского диалекта
языка гагаузов Молдовы и Украины. Носители этого диалекта проживают в г. Вулканешты, с. Етулия
Вулканештского р-на и с.Гаваноаса Кагульского р-на Молдовы и в сёлах Виноградовка (быв.Курчу) и
Котловина (быв.Балбока) Одесской обл. Украины. Из сёл говорящих на смешанных говорах наиболее
близок к вулканештскому диалекту говор жителей с. Александровка (быв.Сатылык-Хаджи) Одесской
обл. Украины. Конечно, десятилетия проживания в греческой среде наложили свой отпечаток на
произношение. Сложность состоит ещё в том,что в греческом языке отсутствуют типичные для
гагаузского языка звуки «ч», «ш» и «дж». Например, слово «чобан» (“пастух”) греки произносят как
«цопан». Но при разговоре с гагаузами Греции особой разницы с нашим гагаузским языком почти нет
никакой. Поколение 50-летних и лиц более старшего возраста говорят на гагаузском даже лучше, чем
их ровесники в Гагаузии. Помимо этого, в речи гагаузов Греции можно часто слышать слова,
которые в наших словарях отмечались как устаревшие. В силу этого факта думаем, что есть смысл
пересмотреть наше отношение к таким словам. Так как, если слово активно используется в речи, то
устаревшим оно не может быть никак. К сожалению, говоры гагаузов Болгарии и по сей день мало
изучены и сопоставить их с говорами греческих гагаузов возможно только благодаря
этнографическим и музыкальным видеороликам в интернете и редкими возможностями личных бесед
с ними. В начале 2000-х гг. автору этой статьи удалось прожить неделю на прародине, в г. Каварна,
Варненского округа Болгарии, выходцами которого являются переселенцы основавшие г.

133
Вулканешты. Данью исторической памяти этого является то, что и в наши дни один из кварталов
Вулканешт носит официальное название Каварна. При беседах с местными старожилами удалось
выяснить, что ещё в 30-е гг. 20 в. во многих домах этого квартала можно было слышать греческую
речь. Таким образом, во время пребывания в Варненском округе мне удалось удостовериться в том,
что носителей вулканештского диалекта кроме Каварны можно было услышать так же в Балчике и
квартале Виница (быв. Кестрич) г. Варна. На наш взгляд, в годы создания литературного гагаузского
языка основной ошибкой при выборе основного диалекта стало то, что упор был сделан не на закон
сингармонизма и красоту звучания языка, а на большее количество говорящих на том или ином
диалекте. Таким образом, то что именно комратско-чадырлунский диалект стал основой для
литературного гагаузского языка является всего лишь волей случая и не более того. Помимо этого,
из-за слабо продуманной, как в 50-е гг. так и в 80-е гг. 20 в., грамматики литературного языка число
говорящих на гагаузском языке уменьшается в наши дни с катастрофической скоростью. Автору
статьи не раз приходилось встречаться с таким парадоксальным явлением, когда юные гагаузы
игнорируют родной язык. Аргументируя это тем, что им не нравится его какое-то деревенское и
грубое звучание. И особенно коробит тот факт, что доморощенные горе-гагаузоведы и литераторы
стараются изо всех сил уничтожить язык хасыл-гагаузов. По сути, в наши дни над вулканештским
диалектом висит домоклов меч официального Комрата. Дело дошло даже до того, что местным
поэтам и писателям запрещают писать произведения на их родном диалекте. Кроме того, наносится
непоправимый урон фольклорным текстам, записанным у носителей вулканештского диалекта,
которые намеренно переделываются под комратский диалект. Но так или иначе, сопоставляя речь
гагаузов Греции и Болгарии с записанными ещё в 60-е гг. и 80-е гг. 20 в. в чистом, оригинальном виде
лексикой текстов народных песен бессарабских гагаузов, невооружённым глазом видно, что у всех
гагаузов в своё время был единый язык. За прошедшие годы в Гагаузии уже прошли четыре
Всемирных конгресса гагаузов, но, по сути, все резолюции конгрессов так и остаются только на
бумаге. В сфере как культурных, так и научных связей наблюдается сплошное затишье. Контакты с
гагаузами разных стран поддерживаются чисто благодаря стараниям патриотически настроенных
энтузиастов.
Что касается традиционной одежды, то между греческими и бессарабскими гагаузами наблюдаются
существенные различия. Даже традиционные постолы (“чарыклар”) имеют совсем другой крой. В
этнологическом музее г. Александруполиса (Αλεξανδρούπολη) представлены мужские и женские
костюмы гагаузов. Эти костюмы, по мнению сотрудников музея, характерны для жителей Фракии.
Большая коллекция гагаузских народных костюмов собрана в историко-этнографическом музее
г. Неа Орестиада. Костюмы этнографических танцевальных коллективов из каждого гагаузского села
имеют свои особенности: цвет ткани, узоры, вышивка, кружева, покрой и т.д. Богатство и яркость
женских костюмов греческих гагаузов отличается от женских костюмов гагаузов Бессарабии, где
преобладают сдержанные тона. В мужском костюме греческих гагаузов привлекают внимание
широкие пояса яркой расцветки и ножи в ножнах, которые мужчины носили за поясом. Во всей своей
красе впервые нам удалось увидеть эти костюмы во время приезда в ноябре 2009 г. в Гагаузию
танцоров и певцов фольклорно-культурного общества «Красохори». По названию одноименного
гагаузского села, которое сами гагаузы называют Шараплар. Именно благодаря приезду этого
коллектива нам удалось познакомиться с замечательным человеком и настоящим гагаузом-патриотом
Христосом Козаридисом, к сожалению, рано ушедшим из жизни, но успевшим написать книгу о
гагаузах Греции «Εμείς οι Γκαγκαβούζηδες» («Мы гагаузы»), изданную в 2009 г. Всем посетителям их
концертов Христос вручал заранее переведённые на русский язык некоторые страницы его книги.
благодаря чему мы впервые получили информацию о гагаузах Греции. Ниже мы приводим сведения
из его книги.
В Греции гагаузы проживают в трех регионах:
1. Самая большая группа гагаузских сел расположена на севере Греции (в номе Эврос), в селах вокруг
г. Орестиады и г. Дидимотика
2. Вторая группа гагаузов обосновалась в греческой Македонии.
3. Третья группа проживает в греческой Македонии.
Первая группа
В 1870-78 гг. после взятия Адрианополя, в ходе русско-турецкой войны, гагаузы поддерживающие
греческую церковь, обосновываются к востоку от реки Марица и к северу от реки Эргинис в
провинции Хавса, Бабаески и Кыркларели (Восточная Фракия). Считается, что около 6 тыс. гагаузов

134
были перемещены в ходе этого периода. Около 1 тыс. поселились в сёлах провинции Ямбол
Болгарии. Таким образом, образовался географический треугольник между Варной, Ямболом и
Хафсой, в котором и проживало гагаузское население. В восточной Фракии (европейская часть
современной Турции) гагаузы жили до 1923 года в 26 сёлах.
В ходе Второй греко-турецкой войны 1919-1922 гг. победу одержала Турция. И в 1923 г. в Лозанне
между Грецией и Турцией было подписано соглашение, по которому Афины и Анкара обязались
произвести обмен христианским и мусульманским населением своих стран. Следуя этому договору 1
млн. христиан (в основном это были греки, но среди них были и гагаузы) покинули Турцию и
поселились на новых землях в Греции, а 500 тыс. мусульман покинули Грецию и поселились в
Турции. Главной целью такого обмена была гомогенизация национального состава государств,
образовавшихся на территории бывшей Османской империи, и предотвращение
развития сепаратизма со стороны потенциальных этнорелигиозных меньшинств.
Гагаузы, выселенные из восточной Фракии, поселились в городах Орестиада и Дидимотика и вблизи
лежащих сёлах (северная часть нома Эврос).
Сёла вблизи г. Орестиада
Аммовуно (Αμμόβουνο), Арзос (Αρζος), Ипсос (Υψος), Валтос (Βάλτος), Дилофос (Δίλοφος),
Фурио (Θούριο), Кавили (Καβύλη) Канадас (Καναδάς), Керамос (Κέραμος), Клисо (Κλεισώ), Криос
(Κριός), Кипринос (Κυπρίνος), Лепти (Λεπτή), Инои (Οινόη), Орменио (Ορμένιο), Пали (Πάλη), Плати
(Πλάτη), Пиргос (Πύργος) , Сагини (Σαγήνη), Саккос (Σάκκος), Спилео (Σπήλαιο),Филакио (Φυλάκιο),
Аморио (Αμοριο)
Сёла вблизи г. Дидимотика
Асвестадес (Ασβεστάδες), Евгенико (Ευγενικό), Кости (Κωστή), Пулия (Πουλιά), Савра (Σαύρα).
Вторая группа
Вторая группа гагаузов обосновалась в греческой Македонии, они основали новые села Хрисохорафа
и Неа Каллисти. Жители этих сел, в основном, переселенцы из Турции, из с. Кара Халил, что в
окрестностях г. Кыркларели (Лозенград).
Сёла: Калохори, Лангадас, Периволаки (район г. Салоники), Зихни, Неа Зихни, Газорос, Агиос
Христофорос, Мандили, Месорахи, Димира, Толос, Метала и Дафнуди, Старое Серре (ном Серре);
Асомати, Состис, Неа Калисти (ном Родопи); Харитомени.
В начале XX в. только в Серре проживало 3 700 гагаузов. Из них Харитомени и Дафнуда были
гагаузско-болгарскими сёлами, а Зихни, Газорос и Толос гагаузско-греческими.
Сёла Неа Зихни, Старое Серре, Месорахи и Метала полностью гагаузские.
Третья группа
Третья группа проживает в греческой Македонии, в селе Неа Зихни, но здешние гагаузы, в отличие
от первых двух групп, являются коренными жителями этой местности.

MARINOV Vladislav/ МАРИНОВ Владислав

О ПРОИСХОЖДЕНИИ ГАГАУЗОВ
Славянское расселение было последней, самой мощной, волной великого переселения народов. Посе-
ления славян и антов (восточных славян) представляли собой к началу VI в. как бы огромный лагерь,
раскинувшийся вдоль всего северного пограничья Византии. Славянские дружины приходили сюда
из разных концов обширной земли, то с берегов Лабы и Одры, то с Карпатских гор, то из
приднепровских лесов.
Итогом славянских походов на Византию было поселение в задунайских землях огромного
количестваславян, положивших в дальнейшем начало Болгарскому царству, Сербскому княжеству и
другим славянским государствам Балканского полуострова.
Одним из наиболее грозных нашествий эпохи «великого переселения народов» было появление в
конце IV-го Века гуннов из евразийских степей. Гунны, перекочевавшие из Средней Азии,
возглавили мощный союз племен, которому передали свое наименование. Часть из них на короткое
время обосновалось в Днестровско-Прутском междуречье.
В результате страшного удара гуннов, поселения черняховской культурыв IV-ом, начале V-го ВВ.
были в большинстве здесь уничтожены. Упоминания об этих племенах исчезают из письменных
источников. Создателями черняховской культурыв Днестровско-Карпатских землях были различные
племена: фракийцы, сарматы, поздние скифы, венеды, готы, бастарны и др. на территории
современного Комрата находилось одно из крупных поселений черняховской культуры в котором

135
располагались доменные печи, руда поставлялась с Балкан. Сведения приведены в Истории
Молдавии по материалам археологических раскопок АН МССР. Появление гуннов на европейском
континенте положило начало тюркского господства над другими родоплеменными союзами.
Этнонима «тюрк» еще нет поэтому многие ученные считают их как предками тюрков. По материалам
Л. Н. Гумилева этноним «тюрк» появляется в IV-ом – V-ом ВВ., по китайским летописям в V-ом –
VI-ом ВВ.. В разных источниках народ гунны упоминается по разному: Хунну, Сюнну. Исторические
сведения показывают, что этот народ покорил степную часть Европы вплоть до Франции.
Степь с глубокой древности стала обиталищем кочевников. Складываясь в монгольских,
среднеазиатских и алтайских степях, различные этнические и племенные объединения волнами
набегали на северный берег черного моря.
Периоды происхождения гагаузов условно можно разделить на Добалканский, Балканский и
Буджакский.
Балканский период который начинается с середины VII-го Века и продолжается включительно по
середину XVII-го Векa. Его можно поделить на Доосманский и Балкано-Османский. С середины VII-
го Века начинается Доосманский период который продолжается по XIII-й Век включительно и далее
с XIV-го по XVII-й ВВ протекает Балкано-Османский.
С середины VII-го века, с приходом на Балканы /через Буджак/ тюрко-язычных огузских племен -
волжских булгар, некоторыми ученными называемыми протоболгарами, ознаменуется образование
тюркско-болгарского государства которое приходится на 681г. и входит в историю, как - первое
Болгарское царство во главе с ханом Аспарухом.
В 679 г. с Востока из Причерноморских, Прикаспийских степей и Приазовья одна из орд булгар под
предводительством хана Аспаруха приходит на нынешнюю территорию Южной Бессарабии, то есть
вБуджак, где останавливается и живет втечение ряда десятков лет. Затем орды Аспаруховых булгар
уходят за Дунай на территорию нынешней Болгарии и основывают там тюркско-
болгарскоегосударство, известное в истории, как первое Болгарское царство. Здесь тюрки-болгары
взаимодействовали с местными славянскими племенами, в результате чего образовалась народность -
болгары, чье государство существует и поныне.
В IX веке значительная часть земель Южной Бессарабии вдольнижнего течения Дуная попадает под
власть Первого Болгарского царства. К этому времени здесь проживало южно-славянское и другое
население, пришедшее сюда из-за Дуная еще раньше, вVIII веке. Оно расселилось по беретам
придунайских озер около нынешних сел Этулия, Чишмикиойв глубине степей по берегам речек.
В конце IX в. тюркские племена печенегов окончательно вытесняют венгров из южнорусских степей
в Панонию и появляются в Северном Причерноморье и Нижнем Подунавье. С этого времени
передвижение печенежских племен на территории региона становится постоянным, поскольку они
совершали частые походы на Венгрию и Византию.
В первой половине XI в. в степях Северного Причерноморья появляется другой тюрко-язычный
народ - торки (узы). Этот многочисленный и враждебный печенегам народ вынудил их сначала
переселиться в Днестровско-Карпатские, и Карпато-Дунайские земли, а затем, переправиться через
Дунай, и уйти в пределы Византийской империи.
Господство торков в южнорусских степях оказалось непродолжительным, В 1055 г. там появились племена
половцев (кыпчаков, куманов), которые с этого времени и до монгольского нашествия становятся крупнейшей
военной силой в южнорусских степях, а затем и на Нижнем Подунавье. Торки, теснимые половцами,
устремились в Днестровско-Карпатские земли и далее, за Дунай, во владения византийского императора.
Еще раз заметим, что переселение происходило через Буджак, т.е. часть из переселявшихся
естественно осела на его территории не ассимилировавшись с многочисленными славянскими
племенами проживавшими на Балканах.
По XI-й Век на Балканах происходит их ассимиляция с южными славянами.
С ХI-го по ХIII-й Век на Балканах происходитПриход тюрко-язычных племён из южнорусских
степей (огузы/узы/-60 тыс.; половцы/ куманы/-40 тыс., печенеги/кыпчаки/ -80 тыс.) в этот период
происходит переход этих племен к оседлости, и принятие христианства.
XII-й Век 1187гг . - Болгарское государство под властью Византии.
XII-й Век 1187 г. - Второе Болгарское царство.
Перемещение печенегов, торков, половцев и других кочевых племен привели к образованию в
Днестровско-Карпатских землях своеобразного конгломерата тюркоязычных народов, во главе
которого периодически стояли то печенеги, то торки, то берендеи, а с середины ХII в. половцы.

136
В конце ХIII в. происходит образование в Болгарии нескольких феодальных княжеств (князья-
куманского происхождения).
Проблема происхождения гагаузов во многом еще не решена. Наиболее вероятной считается теория,
согласно которой гагаузы - это тюркоязычный народ, исповедующий православную религию. Один
из последователей этой теории советский ученый, социолог и тюрколог М. Н. Губогло считает, что
гагаузы берут начало от северной группы кочевых тюрок-печенегов, тюрок-огузов, берендеев,
половцев, кочевавших в Северном Причерноморье, в том числе и на территории их современного
расселения, в IХ-ХIII вв. задолго до появления здесь турок-османов. В процессе миграции в период
раннего средневековья, особенно усиливавшегося в результате монголо-татарского нашествия, пред-
ки гагаузов волна за волной откочевали в причерноморские равнинные районы Балкан, в так
называемую Добруджу, где в ХIII-ХV вв. создали свою государственность («Узиейа-лет»),
разрушенную османскими завоевателями. Печальная история одного из княжеств «Вистер». На
сегодня считается потомки выжившие носят фамилию встречающуюся у гагаузов Вистерли.
В XIII в. печенегов, узов, половцев сменили другие пришельцы - монголотатары. Своих
предшественников они частью истребили, частью включили в свои орды. Лишь небольшое число
половцев (куманы) позже перешло от кочевого скотоводства к земледелию и приняло христианство.
Источники, отражавшие границы Золотой Орды начала XIV в., указывают на то, что они, оттеснив
уже в 20-е годы Болгарское царство, доходили до Дуная и включали Белгород у устья Днестра и
Вичину у устья Дуная.
ХIV-й век начинается Балкано-Османский период. 1396г. - Второе Болгарское царство завоёвано Ос-
манской империей. В этот период происходит возвышение Добруджанского княжества /"Огуз-ской
державы"/. По мнению некоторых исследователей всё население этого княжества состояло из
предков гагаузов.
Исторические сведения о кочевых тюрках на Балканах прерываются. Куда исчезли остается загадкой.
ХV-й Век*В 1420 г. Александру чел Бун присоединил Буковину и всё Междуречье с выходом к морю,
то есть и Буджак, к Молдавскому княжеству.
ХVI-й Век - с 1538 г. до 1812 г. Буджак с поселившимися здесь буджакскими татарами входил в
состав Османской Империи. Буджакская орда состояла из шести Улусов – родоплеменных союзов.
Середина ХVII Века - "Страна узов" на берегу Дуная / Узи-Еялет/ состоявшая из 8 санджаков (облас-
тей), в том числе, Бендерская, Аккерманская и особая область узов «Узи-санджак» /по сведениям Э.
Челеби/.
Именно с территории "Узи-санджак" и будет происходить переселение гагаузов. Этнонима "гагауз"
ещё не существует.
В начале XVIII века буджакская орда состояла из 6-ти крупных родоплеменных объединений,
кочевья которых совпадали с административно-территориальными округами:
1) Эть-Шан (или Едисон) - располагался к западу от днестровского лимана, в районе рек Алкалия,
Хаджидер, Сарата, озера Сасык и нижнего течения Чаги,
2) Ораногул - находившихся в долинах Когыльника, Чаги и Саки,
3) Джембулал-огуз — между озерами Китая и Котлабуга,
4) Орун-бет-оглу - между озерами Ялпуги нижним течением Прута,
5) Киргизские улусы, располагавшиеся в Бендерском санджаке (турецком военном округе),
6) Едичикульские ногаи.
Конец ХVIII-го Века рассматривается, как начало Буджакского периода. Начало переселения в
Южную Бессарабию / Б у д жак/ после русско-турецких войн 1768-74 гг. и 1787-91 гг. - 2 тыс.чел.
существуют сведения, что миграционные процессы происходили и ранее.
ХIХ-й Век в ходе Русско-турецкой войны 1806-1812гг. и присоединение Буджака к Российской
Империи. Происходит первое массовое переселение (1806-1808 гг. - уход Белогородских или
буджакских татар из Бессарабии в степи Таврии и Турцию).
После 1818 г. всё Междуречье Днестра и Прута стало называться Бессарабией.
Самое массовое переселение гагаузов и болгар в Бессарабию происходит после русско-турецкой
войны 1828-29 гг. /в 1828-34 гг. создано 26 новых сёл/ ; ещё раз - после русско-турецкой (Крымской)
войны 1853-56 гг.
С 1879г. Болгария - княжество /вассал Турции/.
ХХ-й Век с 1908г.Болгария - независимое царство.
Буджак

137
По-татарски значит угол. И дано Бессарабии название Буджак, потому что по мнению татар
пространство этого края, занимаемое им от Черного моря по Дунаю и Днестру имеет угловой вид.
Так называемая Буджакская степь имела протяженность 200 верст в длину и около 150 верст в
ширину.

MASLOV Iurie / МАСЛОВ Юрий

ФЕНОМЕН НИЖНЕДУНАЙСКОГО ТРАНСГРАНИЧНОГО РЕГИОНА В ИСТОРИЧЕСКОЙ
И ГЕОПОЛИТИЧЕСКОЙ ПЕРСПЕКТИВЕ

Современная цивилизационная динамика характеризуется наличием глобальных тенденций,

охвативших практически все сферы функционирования мирового сообщества. Уже на рубеже
столетий структурирование социального пространства определяют два, на первый взгляд
взаимоисключающих, процесса – глобализация и регионализация. Одновременно с вовлеченностью
государств в планетарную систему финансово-экономических, общественно-политических и
культурных связей на основе новейших коммуникационных и информационных технологий идет
активное формирование трансграничных зон, выработка их внутреннего механизма взаимодействия и
самоорганизации.
Расширение членства ЕС в начале XXI века привело не только к трансформации геополитической
карты мира, но и потребовало устранения возникшей внутренней фрагментации и выравнивания
существующих экономико-географических дисбалансов. Одним из первых шагов в этом направлении
стала запущенная в июне 2009 году Стратегия Европейского Союза для региона Балтийского моря
(СЕСБР), ставшая локомотивом в решении общих проблем в районе Балтики. Ее продолжение –
Дунайская стратегия (СЕСДР) предусматривала новые возможности для преодоления
экономического кризиса в Дунайском макрорегионе, повышения его конкурентоспособности,
внедрения эффективного экологического менеджмента, модернизации инфраструктуры и
реконструкции коммуникационных сообщений, повышения безопасности и управления рисками. К
подготовке ее базового инструментария были привлечены 14 стран, имеющих выход к Дунаю – 9
членов ЕС (Австрия, Болгария, Чешская Республика, Германия, Венгрия, Румыния, Словакия,
Словения и Хорватия), 3 потенциальных кандидата на вступление в ЕС (Сербия, Черногория, Босния
и Герцеговина), 2 страны-партнера (Украина и Молдова).
Несмотря на общность принципов и методик, достаточно сложной задачей по сей день остается
полноценная инеграция стран-участников Дунайской стратегии, что обусловлено их исторической
гетерогенностью, дисперсностью уровней развития и различным статусом в рамках данного
объединения. Так, отличия в условиях имплементации документа, а также финансовая
дискриминация не позволяют Украине и Молдове полноценно использовать его возможности, что
держит их в аутсайдерах по большинству приоритетов. В то же время, географическое расположение
и потенциал этих стран имеют стратегическое значение в рассматриваемом геополитическом
пространстве, поэтому их изоляция может оказаться своеобразным вызовом успеху Дунайской
межгосударственной кооперации.
В контексте сказанного отдельное внимание следует уделить субрегиону Нижнее Подунавье,
имеющему ряд преимуществ по сравнению с другими географическими локусами, представленными
в СЕСДР. Именно этим территориям отводится ключевая роль в реализации планов ЕС по
объединению транспортного коридора «Северное море – Рейн – Майн – Дунай» с Чёрным и
Азовским морями и получению контроля над транспортировкой ресурсов из Прикаспийского региона
и Азии. На сегодняшний день румынской стороной разрабатывается ряд инфраструктурных проектов
на Дунае, успешное воплощение которых позволит соединить речные порты Румынии с «восточными
черноморскими воротами ЕС» – Констанцей. При этом Дунайско-Днестровское междуречье по сей
день остается в транспортной изоляции в связи с незавершенностью проектов по строительству
украинско-румынских паромных переправ «Орловка – Исакча», «Измаил – Тулча» и других
трансграничных пунктов пропуска, а также железнодорожных и автомобильных путей, в частности,
по маршруту Одесса – Рени – Бухарест. Эта ситуация является уникальной учитывая близость границ
Украины и Румынии, а также наличие общей водной артерии между ними.
Анализируя Нижнее Подунавье как важную составляющую часть европейского континента, нельзя не
отметить его богатый природно-ресурсный потенциал и, на ряду с этим, не обозначить уровень
защиты его базовых ландшафтных систем. В свете растущего мирового продовольственного кризиса
новые возможности обретает сельскохозяйственный комплекс края и его специализация –
климатические условия и плодородность земель позволяют выращивать различные зерновые и

138
плодово-ягодные культуры, активно развивать такие отрасли как овощеводство и виноделие.
Учитывая политику энергетической независимости ЕС, широкие перспективы может иметь
дальнейшее развитие в регионе альтернативных источников (солнечной и ветровой) энергетики. В
контексте сказанного, стоит упомянуть и об открытии месторождения нефти и газа на шельфе вокруг
острова Змеиный.
Настоящим природным феноменом признана дельта Дуная – водно-болотные угодья, практически
нетронутые техническим прогрессом и процессом урбанизации, находятся под особым охранным
режимом. В 1999 году Международный координационный комитет программы ЮНЕСКО «Человек и
биосфера» принял решение о признании устьевых территорий Дуная единым международным
билатеральным румынско-украинским биосферным заповедником, большая часть (82%) которого
была занесена в Список мирового наследия. Кроме того, дельта Дуная вошла в перечень 200 наиболее
ценных и подвергающихся угрозе уничтожения экозон мира, согласно рейтингу Всемирного фонда
дикой природы WWF.
Совершенствует картину приоритетов Нижнего Подунавья его рекреационная зона и туристическая
привлекательность. Богатое разнообразие флоры и фауны, наличие интереснейших объектов
исторического и культурного наследия (Аккерманская крепость, крепость Измаил), археологических,
геологических и геоморфологических памятников (скифские курганы, террасы в Колкотовой балке,
виды Валенского, Этулийского, Чишмикиойского оврагов), уникальных топографических точек (знак
«0 км» Дуная, пункты геодезической дуги Струве) делают регион конкурентоспособным на
внутреннем туристическом рынке. Предполагается, что отремонтированная трасса Спасское –
Вилково будет стимулировать разработку и внедрение в Украине экологических маршрутов
(GreenWays) в секторе туризма.
В дополнение к сказанному следует подчеркнуть, что именно эти придунайские территории
отличаются наибольшей полиэтничностью и, одновременно с тем, имеют исключительный опыт в
создании и поддержании особого этнопсихологического климата, за что неоднократно
провозглашались «лабораторией толерантности». Именно здесь проживают самые большие в мире
исторические диаспоры болгар и молдаван, в среде которых региональная идентичность превалирует
над национальной («мы – бессарабские болгары»). К примеру, за городом Болградом давно
закрепился статус «болгарской столицы» Украины.
Кроме этого, «анклавно-кустовой» способ расселения представителей различных этнических групп
продуцирует сверхчувствительное пространство межкультурной коммуникации и представляет
интерес для изучения доминантных участков коллективной памяти, а также способов их
межпоколенной передачи. В условиях тотального пограничья алгоритм поддержания этнической
идентичности и сегодня обязательно включает специфический набор мифологических конструктов,
манипуляция которыми осуществляется на уровне оценивания – актуализируются те события,
которые в новой ситуации могут «давать дивиденды» для реализации стратегии последующего
развития.
Еще одной региональной особенностью является множественность диглосных границ, уникальность
которых состоит в их толерантном сосуществовании. Опираясь на классификацию С.В.Коч в
языковой практике населения можно выделить «материнский» или «внутренний» язык (он же может
быть «этническим»); «внешний» язык, обслуживающий различные сферы коммуникации «вне
семьи»; «официальный» (государственный); «сакральный» (церковный); «престижные» мировые
языки (в советское время – русский, сегодня – английский, французский, немецкий, итальянский).
Таким образом, современный житель Нижнего Подунавья владеет как минимум тремя языками: те,
кто получил образование до 1940 года – этническим, румынским и русским; те, кто учился в 90-е гг. –
этническим, русским и иностранным.
Одновременно со спектром положительных характеристик в регионе существует узел неразрешенных
проблем и противоречий. Значительных финансовых вложений требует возобновление полноценной
работы и функционального назначения портов Измаил, Рени, Усть-Дунайск, портпунктов Килия и
Вилково, играющих в прошлом ключевую роль в судоходстве по Дунаю. Расширению
международных транзитных и экспортно-импортных грузопотоков может способствовать только
стационарный мост через Дунай. Возможность продления ветки велосипедного маршрута EvroVelo 6
из Констанцы и Тулчи (Румыния) до южных районов Одесской области и закрепление его в
международных классификаторах станет ориентиром для обустройства, как велосипедной
инфраструктуры, так и объектов придорожного сервиса.
Несмотря на успешную реализацию ряда крупных проектов в экологической нише, в украинской
части Придунавья открытым остается вопрос централизованного водоснабжения и создания

139
вакуумной канализации, радикальных мер требует отвод и очищение бытовых сточных вод. В
результате нарушения естественного гидрологического режима и сокращения водообмена с Дунаем
под угрозой высыхания находятся семь крупных озер в Одесской области. Указанные недостатки не
только создают дискомфорт местным жителям и вызывают чрезмерную природно-техногенную
нагрузку, но и негативно влияют на туристический кластер.
Не достигнуто взаимоприемлемого компромисса между Украиной и Румынией по вопросу единого
механизма управления водными экосистемами в дельте Дуная. По мнению экспертов, проведение
гидротехнических и мелиоративных работ не только приведет к искусственному перераспределению
стока воды в дельте, но и повлечет за собой негативные экологические последствия – сокращение
численности водоплавающих птиц, снижение возможности естественного воспроизводства многих
видов рыб, уменьшение пригодных для рыболовства мест.
Гармоничному сотрудничеству мешает и соперничество между странами, борьба за лидерство и
обретение конкурентных преимуществ. Вопрос согласования национальных интересов периодически
обостряют отношения между Украиной, Румынией и Молдовой, а отсутствие ощущения равного
партнерства и соучастия ставят под сомнение достижение одной из стратегических целей политики
ЕС – выравнивания в развитии передовых и депрессивных регионов Дунайского бассейна.

MATEI Constantin
UNELE ASPECTE A FORMĂRII DIASPOREI ROMÂNE (MOLDOVENI) ÎN SPAŢIUL
EX-SOVIETIC (STUDIU ISTORICO-DEMOGRAFIC)

Populaţia ca un element de bază a mediului ambiant are o istorie destul de îndelungată şi bogată a evoluţiei
numerice şi a amplasării spaţiale. Primele lucrări în care se reflectă modalităţile evoluţiei populaţiei apar
abea la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Însă o amploare largă capătă aceste studii pe parcursul secolului al
XX şi XXI-lea, când apar mai multe direcţii de cercetare în domeniul geografiei populaţiei.Printre tezele
înaintate discuţiei pot fi nominalizate:
1. Studiile despre formarea diasporei populaţiei pot fi numite ca una dintre direcţiile noi a geografiei
populaţiei, etnografiei și sociologiei. Despre aceasta ne dovedeşte şi faptul că în literatura de specialitate
problemele diasporei sînt cunoscute de la sfârşitul secolului al XX-lea pînă la începutul secolului al XXI-lea
(neluând în consideraţie Biblia). Argumentarea acestei teze este faptul că în literatura geografică sau
sociologică din spaţiul ex-sovietic această noţiune nu se întâlneşte. Ca exemplu în ediţia „Демографический
словарь” 1983 acest termen lipseşte. Apare numai în ediţiile de mai târziu din anii 2013-2014. Acelaşi lucru
este şi în studiile geografice şi sociologie din Republica Moldova, deoarece primele studii ştiinţifice apar
odată cu publicarea studiilor doctorului în geografie D. Lozovanu. Însă lipsesc studii metodologice,
generalizări teoretice, ca rezultat multe probleme despre formarea unei diaspore se tratează diferit, iar uneori
ironat.
2. Formarea diasporei populaţiei române (moldoveni) în spaţiul ex-sovietic are rădăcini adănci în
secolele trecute. Este cunoscut faptul că valorificarea intensă a interfluviului Prut-Nistru se începe după
secolele XI-XII, când se intensifică strămutarea a mai multor familii (niamuri) de la vest spre est şi se
formează mai multe localităţi în văile rîurilor Prut, Răut şi Nistru. Ceva mai tîrziu (secolul XIV-XV) se
începe valorificarea şi apariţia primelor localităţi ale populaţiei românești în spaţiul din stânga Nistrului,
ajungând la est până la Bug, astfel apare hotarul de est al arealului de răspândire a latinităţii.
3. Ca prima etapă semnificativă a formării diasporei române în spaţiul estic se începe odată cu
anexarea Basarabiei de către Rusia Ţaristă în 1812. Perioada când zeci şi sute de familii s-au strămutat pe
pământurile libere din Sudul Rusiei, Caucazului de nord şi până la Răsăritul Îndepărtat. Cum se arată în
lucrările lui Dorin Lozovanu şi Vasile Şoimaru unele din acele localităţi se mai păstrează şi până în vremea
de faţă.
4. Cea mai tragică pagină în formarea diasporei populaţiei române în spaţiul ex-sovietic începe odată
cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice în anul 1940. Numai pe parcurs de
un an (iunie 1940-iunie 1941) din acest spaţiu geografic au fost deportaţi, exilaţi peste 300 mii de persoane
spre nordul European al Rusiei, Ural şi Siberia. Şi mai mare amploare a căpătat acest proces după ocuparea
acestui teritoriu de armata sovietică începând cu anul 1944. Deportările şi exilările au fost organizate în
câteva valuri:
- anul 1946-1947, când au fost arestaţi şi exilaţi intelectualitatea, proprietarii înstăriţi, activiştii locali şi
de partide. Persecutările au fost prelungite şi în anii următori. Documentele istorice dovedesc, că în anii

140
1944-1948 (deportaţi, arestaţi, mânaţi la munca silnică) au fost strămutaţi în nordul şi estul ex-URSS circa
250 mii persoane;
- al doilea val masiv a fost în anul 1949 când numai în câteva zile au fost deportate silnic peste 40 mii
persoane (unele surse ne prezintă 75 mii persoane) nevinovate cu scopul de a grăbi procesul de colectivizare,
care decurgea destul de anevoios;
- un val mai mic a fost organizat în anii 1952-1953, când au fost deportaţi activiştii cultelor religioase
în număr de 2,8-3,0 mii persoane, în scopul închiderii şi distrugerii bisericilor şi mănăstirilor.
În total în acestă perioadă scurtă postbelică de ocupaţie au fost arestaţi, exilaţi în limite 300-350 mii
persoane numai din spaţiul Republicii Moldova: în scopul distrugerii populaţiei române din spaţiul ocupat.
5. Dacă strămutările în primul deceniu de ocupaţie au fost forţate, apoi începând cu anii 1950-1960
strămutările populaţiei capătă o altă faţetă. Ele capătă o semnificaţie paşnică sub presiunea şi influenţa
idiologiei comuniste (comsomoliste, de partid, munca remunerată şi alte forme). Au început aceste strămutări
cu construcţia canalului Volga-Don, s-a prelungit cu desțelinirea pământurilor din Kazahstan şi Siberia de
sud, apoi magistrala Baikal- Amur si multe altele. Este greu de arătat actual totalurile acestor strămutări dar
analiza selectivă a acestui proces pentru perioada anilor 1960 şi 1990 ne dovedeşte o evoluţie destul de mare.
Din datele selective ale anilor 1960-1990 se poate de concluzionat că migraţia populaţiei Republicii Moldova
era stabilă cu populaţia tuturor foste republici unionale. Însă intensitatea este diferită. Cele mai intense
fluxuri ale migraţiei din Republica Moldova au fost înregistrate spre Rusia (30-40%), Ucraina (26-37%),
Kazahstan (până la 28 % în anul 1960, şi numai 1,3-1,7% în anul 1990). Ponderea plecaţilor în celelalte foste
republici a fost destul de mică (până la 1%). Este mare ponderea plecaţilor fără a arăta locul de destinaţie şi
ocupa o pondere de 10-29%. Probabil aceştea sânt mobilizaţi în armată şi alte categorii de migraţii fără a
arăta locul de destinaţie (militari şi alte servicii).
Semnificativ a crescut numărul celor plecaţi din Republica Moldova în Rusia (peste 200%), Ucraina (până la
157%), Azerbadjan, Belorusia şi alte republici.
6. În migraţia populaţiei Republicii Moldova participau în măsura corespunzătoare toate grupele
etnice.
Însă bineînţeles că cum după număr aşa şi după pondere ocupă românii care deţin 52-55% din numărul
migraţiilor. Însă este necesar de menţionat că ponderea lor în fluxurile migratoare sânt mult mai modeste ca
în structura etnică a ţării. Este destul de mare numărul care sosesc şi care care pleacă a populaţiei din grupa
etnică a ruşilor şi ucrainenilor, care formează 17-20% din fluxurile migrative. Celelalte grupe etnice
constituie proporţii nesemnificative (mai mici ca în structura etnică a statului).
În rezultatul tuturor acestor deportări şi strămutări diaspora populaţiei române în spaţiul ex-sovietic a devenit
destul de numeroasă în toate fostele republici unionale.
Informaţia statistică de la recensămintele anilor 1959 şi 1989 ne dovedeşte despre o creştere semnificativă a
numărului de români în toate republicile unionale. Dacă proporţia românilor în structura etnică a populaţiei
în total pe URSS a crescut cu 51,4% apoi în cadrul populaţiei RSSM a crescut cu 48,2% acesta înseamnă că
numărul românilor în spaţiile altor republici a crescut mai intens (cu 3,2 puncte procentuale) decât în cadrul
republicii. Aceasta este rezultatul migraţiei intense a populaţiei române în această perioadă.
Pe republicile unionale creşterea a fost diferită:
- numeric populaţia română a crescut foarte mult în RSS Ucraina – cu 82,8 mii, în RSFSR – cu 110,4 mii,
RSS caucaziene – 14,8 mii, RSS Uzbecă şi RSS Belorusă cu 4,2-4,3 mii ş. a. m. d.
- proporţia populaţiei române în totalul populaţiei în RSSM s-a micşorat cu 1,8 %, în RSS Ucraina cu 1,2%,
nesemnificativ s-a micşorat în republicile Armeană şi Gruzină pe când în celelalte republici a crescut, spre
exemplu în RSFS Rusă cu 2,4%, Cazahă cu 0,3%
- după numărul românilor care locuiau în alte republici (în 1989) locul principal revine Ucrainei – 324,5 mii
şi Rusiei 172,7 mii. Pe când în celelalte republici numărul este mai modest: Kazahă – 33,1 mii, Uzbecă – 5,6
mii, Belorusia – 5,0 mii, Letonia – 3,2 mii etc. Cel mai mic număr este înregistrat în Armenia – 525
persoane.
Creşterea numărului românilor în diferite republici diferă foarte mult. Astfel în Lituania a crescut de 19 ori,
în Belarus şi Letonia de 6 ori, în Estonia de 5 ori, în Uzbekistan, Turkmenistan, Armenia de 3-4 ori.
Bineînţeles că am prezentat numai unele segmente modeste ale formării diasporei române, dar pentru viitor
este necesar şi de studii concrete pentru evidenţierea particularităţilor în diferite spaţii geografice,
economice, etnice și istorice.

141
MELNIC Mihail, LISNIC Angela
REFERINȚE STATISTICE PRIVIND COMPONENŢA ETNICĂ A BRESLELOR DIN CHIŞINĂU ÎN
PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul rus a dus la ruperea ţinutului din cadrul unui sistem
social-economic și încorporarea lui forţată în cadrul altui sistem, iar evoluţia breslelor basarabene, în general,
şi a celor din Chişinău, în particular, a fost influențată de numeroşi factori, atât de ordin economic, cât şi de
ordin politic și cultural. După anexare, în fond sistemul de breaslă a fost păstrat. În Basarabia locuitorii
oraşelor erau împărţiţi în societăţi meşteşugăreşti, după principiul social şi naţional. Politica colonială rusă
promova şi încuraja colonizarea Basarabiei cu diferite populaţii alogene – armeni, greci, evrei, bulgari,
găgăuzi, dar şi cu populație din guberniile ruse interioare, care mai apoi vor completa rândurile
meşteşugarilor basarabeni.
Cercetătorii constată că după 1812 se observă o tendinţă de reînregistrare a breslelor existente, dar şi
de înființare a unor bresle noi. Astfel, în 1813, în oraşul Chişinău au fost deschise următoarele şase bresle
meşteşugăreşti: a croitorilor, lemnarilor, tâmplarilor, pietrarilor, geamgiilor, pielarilor. O altă cale de formare
a breslelor noi era separarea pe ramuri din breslele meşteşugăreşti mixte. Totuși, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, în Chişinău numărul breslelor funcționale nu era stabil.
Confirmarea oficială a breslelor meşteşugăreşti în oraşul Chişinău a avut loc la prima şedinţă a
Dumei orăşeneşti din 2 august 1817, care a audiat dispoziţia Departamentului I al Guvernului regional
privind crearea breslelor meşteşugăreşti şi confirmarea listei breslelor, care ulterior au fost aprobate şi de
rezidentul plenipotenţiar. La această dată, în Chişinău au fost înregistrate nouă bresle meşteşugăreşti:
1) breasla croitorilor şi postăvarilor (staroste– Esciko Nurimovici, ajutori – Constantin Stepanov;
Gavrilo Işanov, Şlioma Berekovici şi Fişeli Berekovici);
2) breasla blănarilor, cojocarilor şi căciularilor (staroste– Toma Abramovici, ajutori – Gavrilo
Onofriev, Ion Cojucarev şi Simon Halimovici);
3) breasla ciubotarilor (staroste– Stoian Kirilov, ajutori – Ilia Sergheev, Semion Vtornâi şi Haim
Moşkovici);
4) breasla fierarilor şi lăcătuşilor (staroste– Grigorii Ekoba, ajutori – Constantin Ivanov, Mihailo
Ivanov);
5) breasla pielarilor (staroste – Vasilii Filipov, ajutori – Diordii Pustica, Lupil Hamurar);
6) breasla aurarilor şi argintarilor (staroste– Moşka Şmuliovici, ajutori – Moşka Velikovici şi Anton
Panaiti);
7) breasla pietrarilor şi tencuitorilor (staroste Stepan Holoviţki, ajutori – Nicolai Pomirov şi Haim
Şulimovici);
8) breasla sticlarilor, tâmplarilor şi dulgherilor (staroste – Zeilik Iankelevici, ajutori – Leiba
Veliovici, Lipa Codrişanu, Vasilii Bou);
9) breasla bucătarilor (staroste Iacov Voinovici, ajutori – Fotii Mihail şi Zaharii Haimovici).
Organizarea breslelor şi a desfăşurării alegerii conducerii acestora a fost pusă în seama
poliţmaistrului.
Cât privește componența etnică a acestor bresle studiile efectuate ne permit să constatăm că
Regulamentul organizării administrative a Regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 a confirmat organizarea
breslelor în oraşele din Basarabia, care urmau să activeze în baza legislaţiei ruse.
Statisticile cu privire la componența naţională a locuitorilor oraşului Chişinău din 1817, acumulate în
timpul recensământului populaţiei efectuat în acest an cu ocazia depunerii jurământului de către locuitorii
Basarabiei faţă de împăratul rus, sunt reflectate în cercetările lui Dinu Poştarencu. Dintr-un act emis la 17
august 1817 aflăm că în oraşul Chişinău au fost înregistrate 2345 de familii, dintre care moldovenii
constituiau 677 familii, grecii – 33, ruşii– 138, sârbii – 128, germanii – 4, polonezii – 6, ucrainenii – 11,
romii – 12, evreii – 671, armenii – 162 şi bulgarii – 503. Plus 23 de nefamilişti, a căror etnie nu este indicată.
Din numărul total de familii, moldovenii şi evreii deţineau cele mai mari proporţii – 29 %, după care urmau
bulgarii, cu 21,4 %. Aşadar, la 1818, populaţia Chişinăului întrunea exponenţi ai mai multor naţionalităţi, cei
mai numeroşi fiind moldovenii, evreii şi bulgarii. Respectiv, reieșind din aceste date statistice, expuse de
cercetătorul Mihail Muntean, la 1818, în Chişinău existau 15 bresle, cu 551 de meşteşugari:

Denumirea breslei Numărul meșteșugarilor

Cojocari-blănari 73
Fierari-lăcătuși 21
Pietrari-tencuitori 29

142
 Meșteri care utilizau croiul nemțesc și evreesc 43
Meșteri care utilizau croiul moldovenesc 26
Pescari 20
Tâmplari 43
Tăbăcari 17
Cizmari care utilizau croiul moldovenesc 73
Cizmari care utilizau croiul nemțesc 26
Argintari din Asia 25
Argintari 21
Sticlari-lemnari 34
Pitari 25
Căciulari și calpaccii 25
Total 551
În afară de aceste bresle, mai existau şi breasla croitorilor evrei, cea a pielarilor-râmari (17 oameni), a
tencuitorilor (6), a argintarilor evrei (13). Este posibil că acestea uneau meşteşugarii străini ce locuiau în
oraş.
Cel mai mare centru meşteşugăresc din întreaga provincie era Chişinăul, unde în anul 1828 activau jumătate
din toți meşteşugarii Basarabiei. De la 1818 şi până în 1861 numărul meşteşugarilor în Chişinău s-a mărit de
30 de ori: de la 140 la 4180. Mărirea numărului meşteşugarilor se poate urmări după următorul tabel,
reprodus dintr-un studiu al lui Iachim Grosul și Ilia Budac:
Oraşul / Anii 1828 1835 1844 1852 1861
Chişinău 693 825 3487 3734 4180
După cum observăm, numărul meşteşugarilor se măreşte brusc în anii 40-50 ai secolului XIX. După A.
Zaşciuk, componența confesională și etnică a populaţiei oraşului Chişinău la 1860 era următoarea: ortodocși
constituiau 66,135 de locuitori, sau mai mult de 80 % din populația ținutului, iar din punct de vedere etnic
moldovenii constituiau 50 % din locuitorii orașului Chişinău, evreii – 20 %, ruşii – 10 %, grecii – 6 %;
bulgarii – 5 %, ţiganii – 5 %, armenii – 2 %, polonezii – mai puţin de 1 %, nemţi, francezi şi alţii – 1 %.
Datele statistice ce reflectă mărirea numărului meșteșugarilor în oraşul Chişinău ne demonstrează că la 1
noiembrie 1860 membrii breslelor constituiau 1/24 din populaţia urbei (87,477 orăşeni). Care este procentul
meşteşugarilor de diferite etnii din breslele din Chişinău la această perioadă nu se ştie, însă se cunosc
principalele meșteșuguri și meserii practicate de diferite etnii.
Ruşii erau încadraţi mai mult în slujba militară şi civilă. Negustori erau mai mulţi de 2000. Velicoruşii–
rascolnici era birjari și se ocupau şi de unele meşteşuguri ca cea de pietrar, sobar, boiangiu, tencuitor. Grecii
alcătuiau micii negustori. Armenii erau frizeri (bărbieri) în tot Chişinăul. Bulgarii se îndeletniceau cu
grădinăritul, negustoria, vânzarea vinului. Nemţii erau învăţători, livădari, o parte croitori şi cizmari. Țiganii,
de obicei, se ocupau cu muzica şi cu fierăritul. Evreii, ca peste tot, în Chişinău erau meşteşugari şi negustori,
printre ei regăsindu-se peste 10 medici şi farmacişti.
Din recensământul efectuat în ianuarie 1860 se constată că la Chişinău existau 22 de categorii sociale, dintre
care oamenii de breaslă alcătuiau 3.671 persoane, inclusiv 1851 bărbaţi şi 1820 femei. În breslele din
Chişinău la 100 de bărbaţi reveneau 99 de femei. Tot A. Zaşciuc consemnează că meşteşugarii alcătuiau
4,16 % din numărul populaţiei din Chişinău.
Analiza cantitativă a dinamicii numerice a meşteşugarilor din breslele chișinăuiene din prima jumătate a
secolului XIX ne permite să concluzionăm că în anii 40-50 ai secolului al XIX-lea oraşului regional Chişinău
i-a revenit un loc important în dezvoltarea breslelor din Basarabia. Anume aici era concentrat cel mai mare
număr de meşteşugari în care au activat elemente neomogene etnic. Breslele din Chişinău în prima jumătate
a secolului XIX înglobau în mod evident elemente alogene din rândurile evreilor, ruşilor, grecilor, bulgarilor,
ţiganilor, armenilor, polonezilor, nemţilor, francezilor şi a altor etnii.

MIRON Marina / МИРОН Марина

ЛОКАЛЬНЫЙ ЭТНОГРАФИЧЕСКИЙ МУЗЕЙ КАК ИНСТРУМЕНТ ДЛЯ СОХРАНЕНИЯ И
ТУРИСТИЧЕСКОГО ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СПЕЦИФИКИ БОЛГАРСКОГО СООБЩЕСТВА
В РЕСПУБЛИКЕ МОЛДОВА

На фоне современного процесса глобализации в многонациональных государствах важен процесс

межкультурного диалога и в то же время сохранение и продвижение культурного разнообразия
страны. Одной из наиболее распространенных форм организации процесса сохранения и

143
продвижения культурного и исторического наследия является музей. Хотя музей как культурный
феномен существует уже несколько веков, определение понятия музей впервые было
сформулировано в 1974 году в Уставе Международного Консилиума Музеев (ICOM) (ст. 3),
принятом IX Ассамблеей Генерального ИК в Копенгагене. В XXI веке возникает жизненная
необходимость сохранения не только материального культурного наследия, но и его нематериальной
части. Поэтому в 2007 году определение несколько изменено и теперь музей определяется как
«некоммерческое учреждение на постоянной основе, действующее на благо общества и его
прогресса, открытое для публики, которое приобретает, сохраняет, исследует, пропагандирует и
экспонирует – в целях обучения, образования и развлечения – материальные и нематериальные
свидетельства человека и окружающей среды».
Процесс создания музеев в Молдове достаточно молодой, сегодня практически каждый населенный
пункт в нашей стране задался проблемой сохранения и передачи новому поколению местного
культурного наследия в процессе воспитания и продвижения туристического образа данного
населенного пункта.
На сегодняшний момент в большинстве наших музеев объекты извлекаются из их реального
контекста существования, происходит процесс деконтекстуализации, в каждой экспозиции создается
искусственная среда, чаще всего не свойственная большинству предметов, однако отвечающая тем
или иным потребностям тематики отдельной экспозиции или целого музея. Не хотелось бы давать
оценку этому процессу, а только следует отметить, что очень важно сохранить и контекстные
памятники, в том случае, когда это возможно. К примеру, в этнографических музеях Болгарии,
Румынии и др. странах наблюдается тенденция по возможности не извлекать экспонаты из их
контекстной среды. В этом случае в этнографический музей превращается отдельный традиционный
дом, традиционное хозяйство или целое село/ часть села, приобретает статус музея под открытым
небом.
В международной практике существуют самые разнообразные формы музеефикации памятников и
культурного наследия, когда же говорим о сохранении этнической специфики, то наиболее
приемлемыми, на наш взгляд являются следующие формы:
– создание музеев традиционного уклада вне традиционного дома: частные коллекции, музейные
коллекции, расположенные в приспособленных помещениях как Дом культуры, библиотека, зал
ресторана, агропансиона и т.п.;
– накопление коллекций народного творчества (материального и нематериального) и создание
этнографического, краеведческого или исторического музея в отдельных традиционных домах;
– создание села – музея, в котором законсервирована история традиционного дома и села.
В музееведении сформулированы два подхода к музеефикации – памятник как музей и памятник под
музей. В нашем случае, при первом подходе традиционный дом как памятник народной архитектуры
становится центральным экспонатом и основообразующим элементом музея. Во втором случае – дом
используется под музей (здесь музей может быть посвящен различной тематике: тому, кто в нем жил
– к примеру, Дом Олимпия Панова в г. Тараклии, истории села, истории определенного события –
истории депортации жителей села, истории традиций и т.д.)
В советское время традиционный дом воспринимался как пережиток прошлого. Модернизация села,
строительство типовых домов - вели к обезличиванию сел, утрате собственного образа, особенно
легко это происходило на юге страны. Однако сила традиций искоренялась нелегко, в частности у
болгар – типовые, казалось бы, дома строили из традиционного для Буджакской степи материала –
саманного кирпича, при строительстве организовывали меджие, при переходе в новый дом –
проводили обряд тронясване… Поэтому вполне логично, что если столь сильно сохранилась
привязанность к традиционному дому, или, по крайней мере, к традициям, связанным с домом, перед
современными музеографами можно поставить непростые, но значимые задачи по созданию
болгарских къща - музеев:
1) изучение и показ традиционного дома как архитектурный и исторический памятник;
2) интегрирование традиционного дома в местный традиционный урбанистический контекст, пусть
и модернизированный;
3) изучение, консервация, по возможности реставрация и охрана традиционного дома как
памятника;
4) популяризация традиционного дома, использование его как музей с экспонатами, путем
проведения экспозиционной и экскурсионной работы.
В 2014-2015 гг. в контексте одного транснационального проекта команда Ассоциации по Развитию
Туризма в Молдове сотрудничала с музеями юга Молдовы над созданием мобильных стендов для

144
тематических экспозиций. Нами были разработаны опросники, позволившие систематизировать
общую информацию о музее, оценить реальное состояние коллекции, определить в общих чертах
нужды и проблемы музея. В числе 14 музеев южного региона, для которых были разработаны и
произведены стенды, оказались практически все действующие музеи из болгарских сел и городов:
Музей культурного наследия г. Тараклия, историко – краеведческие музеи г. Твардица и с.
Виноградовка, историко – этнографические музеи сел Кортен, и Кайраклия (Тараклийский район) и
Стояновка (Кантемирский район). В процессе работы с материалами музеев мы обратили внимание
на тот факт, что в большинстве из болгарских музеев хранятся по-настоящему интересные и
уникальные экспонаты, отражающие специфику и историю села. Подарена большая часть экспонатов
музеев жителями этих сел. Кроме того, все эти музеи возглавляются настоящими энтузиастами
своего дела, которые в разное время собрали коллекции, составили тематические экспозиции,
подготовили тексты экскурсий. Однако есть несколько аспектов, которые не позволяют в полной
мере раскрыть и использовать потенциал музейных коллекций: нечетко выраженная этнографическая
специфика, слабо представленная имматериальная коллекция, больше акцент на энтузиазм, чем на
профессиональную подготовку гидов.
Все выше обозначенные музеи основаны в разное время, у них неодинаковое количество экспонатов,
разные статусы, однако они близки в одном - в основном преобладает так называемая историко-
краеведческая тематика. Этнографическая тематика, отражающая этническую специфику музея,
указывающая на то, что здесь проживают болгары, сохранившие свой быт, материальную культуру,
обычаи и традиции выражена не очень четко. Да, безусловно, в каждом из этих музеев есть
тематический стенд или целая секция, в которой представлены предметы быта и традиционного
интерьера, орудия труда и инструменты свойственных болгарам занятий, выставлены образцы
народного болгарского костюма. На начальном этапе становления музеев это очень важно – наличие
такого компонента, однако, как уже было отмечено выше, все это предметы, извлеченные из
свойственного им контекста, не передают в полной мере специфику болгарского быта, семьи и
культуры. Практически нет отделов, отражающих имматериальную часть специфической болгарской
культуры. В каждом музее представлена коллекция фотографий и на некоторых из них запечатлены
отдельные обычаи, традиции, составляющие сокровищницу нематериальной культуры. Необычайно
важным дополнением к коллекции нематериального плана станут такие элементы, как:
 видео ролики из повседневной жизни,
 видео, аудио записи обычаев и обрядов,
 создание песенных коллекций данного села, устного народного творчества,
 литературные, документальные описания,
 воспоминания пожилых людей/долгожителей села.
Исходя из реального состояния дел с локальными музеями в Молдове в целом, и в частности в
болгарской диаспоре на территории страны, мы попытались составить собственную классификацию
типов местных этнографических музеев, основываясь на принципе доступности и функциональности
музеев.
Таблица 1. Типология музеев в болгарских селах Республики Молдова.

Название Частный музей Музей Музей, расположенный в

села/города при приспособленном помещении
школе
Тараклия в отдельном здании, но не в
традиционном доме
Твардица при Доме культуры
Кортен в отдельном здании, но не в
традиционном доме
Кайраклия в отдельном здании, но не в
традиционном доме
Виноградовка при Доме культуры
Стояновка в традиционном
доме
Источник: таблица разработана автором статьи

145
Музей, расположенный в частном доме – может стать настоящим произведением музейного дела при
условии, что расположен в старом традиционном доме, в котором сохранилось убранство, элементы
быта, правильно расставлены акценты и ведется постоянная работа по информированию об этом
музее.
Музей при школе – является важным элементом в учебном и воспитательном процессе школы, однако
доступ к коллекции музея ограничен, время работы музея прописано не четко, не всегда доступен
туристам для посещения. Обычно отвечает за работу музея кто-либо из учителей школы.
Музей расположенный в приспособленном помещении – более доступен, но график работы музея
привязан к программе к примеру, работников Дома культуры, не всегда в штатах последнего есть
сотрудник, подготовленный для проведения экскурсии и встречи с туристами, посетителями.
Этнографический дом – музей одна из наиболее приемлемых форм организации музеев с этнической
спецификой, однако, хоть в Тараклии, Кортене и Кайраклии музеи расположены в отдельных
зданиях, тем не менее эти строения не являются традиционными болгарскими домами, которые
могли бы стать основой экспозиции и задать тон тематике музея.
Этнографическое село – музей высшая форма организации музеев с этнической спецификой. В
экономическом смысле это наиболее конкурентоспособная форма организации подобной структуры
для работы с посетителями и туристами, для предоставления целого спектра туристических услуг в
музее.

MOȚIU Cristian
DIASPORA DIN REPUBLICA MOLDOVA - PARTENERĂ, PENTRU DEZVOLTAREA ROMÂNIEI:
DIASPORA ȘI FENOMENUL MIGRAȚIEI ȘI PROVOCĂRILE DE SECURITATE ÎN REGIUNEA DE
NORD ȘI VEST A MĂRII NEGRE.

I. Diaspora din Republica Moldova - parteneră, pentru dezvoltarea României

Trăim într-o societate globală, în care mobilitatea crescută redefinește modul de relaționare dintre stat și
diaspora. Prin parteneriat putem valorifica disponibilitatea, experiența și expertiza, precum și resursele
oferite de românii din străinătate, cu beneficii de ambele părți. Libera circulație reprezintă o valoare
fundamentală și o componentă esențială a proiectului european. În bună parte, mobilitatea în interiorul
Uniunii Europene dă măsura succesului integrării europene. Înțelegem și respectăm dreptul fiecăruia de a
decide unde dorește să trăiască și de a-și realiza propriul proiect de viață. Este binevenită contribuția tuturor
la dezvoltarea României, fie că aleg să revină acasă, fie că doresc să sprijine Țara de la distanță. Participarea
este dorită și așteptată. Românii, oriunde s-ar afla, sunt parte integrantă din corpul social al țării, statul având
datoria morală de a sprijini comunitățile istorice de români sau minoritățile care țin de filonul etnic și cultural
românesc, cu deosebire pe cele aflate în vecinătatea Țării. Politicile și acțiunile statului se fundamentează pe
prevederile constituționale și legislația privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, cu respectarea
principiilor respectului pentru suveranitate, al bunei vecinătăți, pacta sunt servanda, al respectării drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, al nediscriminării și reciprocității. România este a tuturor celor care își
asumă identitatea românească, indiferent de locul unde trăiesc.
Rezultă următoarele direcții de acțiune: 1. Să implicăm Diaspora în planurile de dezvoltare a României; 2.
Diaspora prioritate Guvernamentală; 3. Să cunoaștem nevoile și interesele românilor din străinătate; 4. Să
eleborăm Politici Publice, Programe și Proiecte Guvernamentale care să țină cont de impactul asupra
românilor din afara țării.
Diaspora, partener pentru dezvolterea României
Implicarea și implementarea proiectelor asumate are ca rezultantă: români conectați, români informați,
români implicați!
A. Diaspora Română
Diaspora română este un termen care cuprinde întreaga populație a românilor din afara României. De obicei,
termenul nu îi numără pe acei români autohtoni care locuiesc în statele vecine De asemenea, numărul
diasporei pune la socoteală și cetățenii de origine română născuți în țări respective. Numărul tuturor
românilor din străinătate este estimat la aproximativ 4-12 milioane de oameni, în funcție de înțelesul
termenului „român”. Diaspora română în Uniunea Europeană: Austria, Bulgaria, Cehia, Franța, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia, Spania, Suedia. Diaspora română în alte
locuri/țări: Argentina, Australia, Brazilia, Canada, Israel, Japonia, Kazahstan, Noua Zeelandă, Rusia, Serbia
(Voivodina), Statele Unite, Turcia, Venezuela, Ucraina. Etnici români (daco-români, aromâni, megleno-
români, istro-români): România, Republica Moldova, Albania, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia.
B. Diaspora Moldovenească

146
În 1991 Republica Moldova devine stat independent și suveran. Cetățenii ei se bucură de libertatea de
expresie, libertatea de a călători și a cunoaște lumea. Însă un număr mare de moldoveni și-au părăsit patria în
căutarea unui destin mai fericit. Această masă de cetățeni, împrăștiați în întreaga lume, formează diaspora
moldovenească. De-a lungul istoriei, mulți moldoveni au fost nevoiți să intre în diaspora, benevol sau de
nevoie, din motive politice, economice sau sociale, spirituale sau religioase. În ultimii ani diaspora
moldovenească s-a largit vizibil, pe lista celor plecati intrînd moldoveni din diferite categorii sociale.
Migrarea masiva a moldovenilor (nu există o statistică exactă care ar reflecta numărul celor care au părăsit
țara, vehiculîndu-se frecvent cifra de un million de oameni) a făcut ca astăzi diaspora moldovenească să
crească substanțial, atît în vest cît și în est. Aflați departe de meleagurile natale, moldovenii resimt nevoia
creării unor organizații menite să apropie şi să unească diaspora moldovenească, să consolideze potenţialul
său spiritual şi economic, să contribuie la integrarea eficientă a membrilor săi în societate. În prezent
Bulgaria, Canada, Elveţia, Estonia, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Israel, Italia, Kazahstan, Kîrgîzstan,
Letonia, Lituania, Marea Britanie, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Rusia, Spania,
SUA, Suedia, Turcia, Ucraina şi Ungaria.diaspora moldovenească numără circa 64 de asociații în 31 de țări
ale lumii: Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia,
Provocări de securitate în regiunea de nord, nord-vest și vest a mării negre
A. Starea de securitate a bazinului Mării Negre
Literatura de specialitate centrată pe analiza geostrategică a regiunii relevă că principalele ameninţări şi
provocări din zona Mării Negre sunt: • instabilitatea internă în numeroase state şi regiuni constituite după
destrămarea Uniunii Sovietice; conflictul din Ucraina; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-
separatiste, precum și creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al
tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de
prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor
etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al
tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de
prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor
etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al
tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de
prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor
etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al
tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de
prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor
etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al
tinerilor; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste, precum și creşterea numărului de
prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • exportul de instabilitate, prin
promovarea fundamentalismului islamic şi al intereselor statelor islamice către sud-estul Europei şi prin
existenţa unor grupuri etnice compacte în aceste zone (turcii în sud-estul Bulgariei, turco-tătarii în Peninsula
Crimeea, găgăuzii în Republica Moldova); • interesele şi acţiunile reţelelor de crimă organizată și furnizarea
de armament şi facilitarea traficului ilegal cu acesta, fapt ce menține un climat de instabilitate și insecuritate;
• asigurarea surselor de finanţare pentru grupările teroriste; • competiţia economică declanşată de exploatarea
şi transportul petrolului din Marea Caspică; • poluarea tot mai accentuată a bazinului Mării Negre; •
expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate transnaţionale (criminalitate economico-
financiară, trafic transfrontalier de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, armament şi
muniţii); • proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de
distrugere în masă, a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale.
B. Amenințări
1. Creșterea importanței geo-strategice și economice a Regiunii Marii Negre pe Axele EST-VEST și NORD-
SUD precum și existența graniței dintre NATO și Federația Rusă, dar și a zonei tampon/cenușii care includ:
Republica Moldova, Ucraina și Belarus; 2. Existența unei separații și delimitări datorate graniței dintre
Uniunea Europeană și Țările Non-U.E.; 3. Contextul internațional actual, existența unor poziții, diferende și
embargouri economice între SUA, NATO, Uniunea Europeană, pe de o parte și Federația Rusă, pe de altă
parte; 4. Conflictele și crizele din Siria, Turcia, Golful Persic și declanșarea migrației lumii islamice către
Europa, pe rutele din Peninsula Balcanică; 5. Existența fenomenului migrației musulmanilor în țările din
Uniunea Europeană, îndeosebi către partea Occidentală, dar și cu implicații în domeniul securității,
stabilității și economico-social asupra unor țări din Estul Europei dar și a unor țări care nu sunt membre ale
Uniunii Europene; 6. Militarizarea excesivă a bazinului Marii Negre; 7. Existenţa unor ameninţări
asimetrice, îndeosebi teroriste, în Regiunea Mării Negre și dezvoltarea Conceptului de Război Hibrid și

147
posibilitatea declanșării acestui tip de conflict major de către unele state potentate din Europa și nu numai; 8.
Conflictele interstatale și crizele interetnice din Regiunea Caucazilor; 9. Existența conflictului major din
Ucraina, țară vecină cu Republica Moldova și situată d. p. v. geografic în partea de Nord și Nord-Vest
aRegiunii Mării Negre; 10. Problema Transnistriană și cea legată de Regiunea Găgăuză din Republica
Moldova; 11. Intensificarea fenomenului infracțional trans-regional și transfrontalier; 12. Creșterea ofertelor
de energie, de toate tipurile precum și a posibilităților de livrare a acestora a unor state din Asia Centrală; 13.
Probleme cu care se confruntă statele din partea de Nord și Nord-Vest aRegiunii Mării Negre: Creşterea
fenomenului de criminalitate economică şi contrabandă; Scăderea natalităţii, probleme legate de demografie
sau migraţia populaţiei; Creşterea ratei şomajului; Economia subterană; Valoarea şi gradul scăzut al
pregătirii profesionale şi specializare a forţei de muncă, neasigurarea resurselor financiare şi materiale, în
domeniu; Modul de stabilire a Bugetului de Stat, repartiţia fondurilor pe sectoare şi priorităţi; 14. Stadiul de
dezvoltare scăzut, îndeosebi economico-social, al statelor din zona analizată: România, Ucraina, Republica
Moldova, Bulgaria cu repercusiuni asupra nivelului de trai a populației întregului areal analizat, generat de:
impactul social al migrației, traficul de ființe umane, exploatarea umilitoare a forței de muncă, sclavia
umană, inegalitatea retribuirii, inegalitatea sexelor și exploatarea sexuală, exodul forței de muncă, îndeosebi
a tinerilor, dezmembrarea familiilor, programe educaționale slab subvenționate și ineficiente, slaba calificare
profesională, racolarea și exodul de specialiști și creiere; 15. Rezolvarea/nerezolvarea problemelor legate de
dependenţa energetică a țărilor din regiunea/zona analizată;
Concluzie: "Puterea naţiunilor creste și scade, după cum crește și scade populaţia lor", Simion Mehedinţi

MUHIN Andrei / МУХИН Андрей

ЛОКАЛЬНЫЙ КРАЕВЕДЧЕСКИЙ АТЛАС КАК ФОРМА ПРЕДСТАВЛЕНИЯ
НАУЧНО-ПОПУЛЯРНЫХ СВЕДЕНИЙ О КОРЕННЫХ МАЛОЧИСЛЕННЫХ НАРОДАХ
(ПРИМЕНИТЕЛЬНО К ЛЕНИНГРАДСКОЙ ОБЛАСТИ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ)

Современная Ленинградская область - административно-территориальная единица

первого порядка (субъект федерации) в составе России, – представляет собой интересный
этногеографический регион. Помимо наиболее распространённых в России народов, здесь в
настоящее время проживают представители ряда коренных малочисленных этносов – води, ижоры,
финнов-ингерманландцев, вепсов, а также более крупных – карелов.
К настоящему времени территория Ленинградской области отличается очень высокой степенью
изученности в области географии, истории, демографии, этнографии и религиоведения,
культурологии и т.п. Результаты научных исследований в этих сферах находят отражение, в том
числе, в виде картографических источников информации – географических карт, комплексных и
тематических атласов, геоинформационных систем.
Очевидно, что географическая карта представляет собой наиболее совершенный способ передачи
пространственной информации. Общие принципы «языка» картографии (картографической
семиотики) носят универсальный характер, известны и интуитивно понятны для пользователей вне
зависимости от национальности, уровня образования или профессиональной подготовки. В
настоящее время картографические произведения играют крайне важную роль в научной и
хозяйственной области деятельности общества, а также имеют исключительную значимость для
человека в его бытовой, практической сфере. Широкие возможности типографского производства, а
также стремительное развитие с начала XXI века геоинформационных систем и общедоступных
картографических сервисов практически решили проблему дефицита географических карт.
Вышесказанное позволяет утверждать об оправданности и эффективности применения
картографических изображений в целях представления научно-популярной информации о коренных
малочисленных народах Ленинградской области для широких слоёв населения.
В существующих краеведческих и учебных атласах Ленинградской области, ориентированных на
обычного, непрофессионального пользователя, картографическое отображение малых народов
представлено в минимальном объёме. Очевидно, что посредством карт мелкого масштаба не
представляется возможным в удовлетворительной степени подробно и наглядно отобразить
пространственные особенности расселения малочисленных этносов.
В настоящее время применительно к территории данного субъекта федерации реализуется ряд
тематических картографических проектов, наиболее примечательные из которых «Этнографический
атлас Ленинградской области» (2015) и «Этноконфессиональный иллюстрированный атлас
Ленинградской области: материалы и исследования» (2012-2014, проект). В основу данных работ
легли многолетние научные исследования профессиональных коллективов, а сами атласы

148
представляют собой объёмные многостраничные издания с разнообразным набором
картографической, текстовой и иллюстративной информации. Нельзя обойти и существующие
современные монографии, сборники статей, научно-популярные книжные издания, посвящённые
конкретным малочисленным народам Ленинградской области, при этом следует отметить, что
текстовой компонент их содержания значительно превосходит картографический.
На наш взгляд, одним из оптимальных вариантов представления научно-популярных сведений о
коренных малочисленных народах будут выступать локальные краеведческие атласы, т.е. атласы,
отображающие территорию не всей Ленинградской области, а её отдельных пространственных
частей, имеющих отношение к конкретному этносу.
Термин «локальный атлас» был введён в широкое научное употребление д.п.н. Сергеем
Васильевичем Васильевым (1949-2012) – профессором кафедры методики обучения географии и
краеведению Российского государственного педагогического университета им. А.И. Герцена (г.
Санкт-Петербург). К локальным атласам С.В. Васильев относил картографические издания,
состоящие из набора общегеографических и тематических карт, разработанных на пространства
административно-территориальных единиц второго и меньших порядков. Применительно к России, к
АТЕ 2-го порядка относятся городские и сельские административные (муниципальные) районы
(округи) в составе субъектов РФ, к АТЕ 3-го порядка – городские и сельские поселения (в составе
муниципальных районов), внутригородские муниципальные образования (в составе городов
федерального значения).
При непосредственном участии С.В. Васильева был официально издан первый в России учебный
краеведческий атлас районного уровня – «Атлас Демянского района Новгородской области» (1997).
В 1997-2004 гг. С.В. Васильев выступил главным редактором, консультантом атласов ряда городских
районов Санкт-Петербурга. В настоящее время идея С.В. Васильева о создании комплексного
локального краеведческого атласа на пространство АТЕ 3-го порядка реализуется на примере
внутригородского муниципального округа «Литейный» Центрального района г. СПб. Отметим также,
что локальные атласы возможны к созданию и на пространства, не подпадающие под официальное
административно-территориальное деление страны – например, на исторические районы,
заповедники, заказники и памятники природы, отдельные архитектурные и историко-культурные
комплексы, и пр.
Опыт С.В. Васильева по созданию районных краеведческих атласов получил распространение во
многих регионах России. В настоящее время в России подобные издания выпускаются в республиках
Саха (Якутия) и Татарстане, Оренбургской и Московской областях, Пермском крае и др. Активная
научная деятельность в области локального атласного картографирования осуществляется в
Республике Молдова.
Отличительной особенностью локальных атласов является преобладание в их содержании
картографических произведений крупного и среднего масштабов. Поскольку малые коренные народы
населяют относительно небольшие по размерам территории, именно крупномасштабные
геоизображения позволяют наиболее детально отобразить пространственную специфику и
особенности расселения данных этносов. Крупномасштабные карты и планы отличаются: крайне
высокой степенью информативности; максимально приближенным к реальности геометрическим,
цветовым и условно-знаковым отображением действительности; разнообразными возможностями в
сопоставлении с реальным обликом местности, аэрофотоснимком, другими тематическими картами
атласа; значительным картометрическим потенциалом. Их использование позволяет даже рядовому
пользователю, без привлечения объёмной дополнительной текстовой информации, сформировать
верные пространственные представления об отображаемой территории, выявить множество
взаимосвязей в географической среде, в том числе, и применительно к малым коренным народам. Как
отмечал выдающийся географ Н.Н. Баранский, «крупномасштабная карта даёт то, чего не могут дать
десятки книг». Использование в научно-популярных атласах карт и планов крупного масштаба
оправдано с тех позиций, что именно последние среди всех картографических произведений
наиболее знакомы, предельно понятны и наиболее востребованы в быту для обычного человека.
При выборе пространственного охвата и программы содержания научно-популярного локального
атласа следует исходить из особенностей расселения конкретного этноса, которому будет посвящено
издание. В России большинство локальных атласов издаются на территорию отдельных
муниципальных районов и имеют комплексный характер, т.е. с примерно равной степенью
подробности отражают природные условия, историю освоения, население, социально-экономическую
и культурную действительность территории.

149
Поскольку основные социальные институты, культурные центры, а также расселение большинства
современных представителей ижор и води сосредоточены в границах одного Кингисеппского района,
в этом случае представляется оправданным сохранение традиционной структуры и
пространственного охвата локального картографического издания (т.е. создание комплексного
«Атласа Кингисеппского района»), но с усилением этнографической компоненты в его содержании
(например, выделение дополнительного тематического раздела). К разработке также теоретически
возможны, хотя с экономической позиции значительно менее целесообразны, и отдельные атласы
Вистинского (применительно к ижоре) и Усть-Лужского (применительно к ижоре и води) сельских
поселений (в составе Кингисеппского района Ленинградской области).
С другой стороны, применительно к вепсам, проживающим и имеющим культурные центры в
различных административных районах и даже субъектах федерации (Ленинградской и Вологодской
областях, республике Карелия), разработка традиционных комплексных районных атласов
представляется менее целесообразной. Здесь кажется более оправданным картографическое
отображение общего, целостного пространства расселения вышеуказанного этноса, не имеющее
чёткой привязки к административному и муниципальному устройству страны. В этом случае издание
будет носить тематический характер, т.е. представлять собой локальный этнографический атлас
(посвящённый вепсам как народу), где содержательный акцент будет смещён на конкретный этнос, а
не на комплексную характеристику отдельной административно-территориальной единицы. При
этом картографическая, текстовая и иллюстративная информация об иных, общих аспектах
географической действительности на этих территориях будет интегрирована в содержание атласа в
качестве сопровождающих материалов, направленных на выявление различных взаимосвязей
современного малочисленного этноса с окружающей его пространственной действительностью.
Следует отметить, что в любом случае возможны к реализации оба подхода к созданию научно-
популярного локального атласа, посвящённого малому коренному народу. Однако при этом, именно
комплексные районные атласы имеют больший экономический потенциал и многофункциональный
характер, т.к ориентированы на более широкий круг и более значимое количество пользователей.
В отличие от национальных или региональных картографических изданий, научно-популярные
краеведческие локальные атласы меньших административно-территориальных единиц могут быть
разработаны относительно небольшим числом лиц. Как правило, представители малых коренных
народов и лица, занимающиеся сохранением и популяризацией уникальной материальной и духовной
культуры, языка, уклада жизни, формируют на местах основательные краеведческие коллективы. К
работе над картографическим изданием могут быть привлечены представители местной
администрации, старожилы поселений, музейные работники и краеведы, библиотекари, собиратели
устного и письменного народного творчества, участники художественных коллективов, педагоги,
учащиеся школ и пр.
Особенное значение имеют местные краеведческие и этнографические музеи, культурно-
просветительские центры. В их фондах собраны уникальные вещественные, литературные,
изобразительные и картографические материалы о своём этносе, а тематические разделы временных
и постоянных экспозиций, как правило, согласуются с традиционной структурой краеведческих
картографических изданий. Очевидно, что научно-популярный локальный атлас, по сути
являющийся «краеведческим музеем на бумаге», – будет выступать полезным источником
информации, представительским подарком, оригинальным сувениром, востребованным и
интересным как представителям коренных малочисленные народов, так и туристам и всем
заинтересованным лицам.
В перспективе разработка серии научно-популярных краеведческих атласов, посвящённых
отдельным малочисленным коренным народам Ленинградской области, предполагается в рамках
проекта петербургских специалистов «Локальные атласы».

MUNTELE Ionel
FLUXURI ȘI REFLUXURI ETNOLINGVISTICE – O PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ

Studiul geografic al particularităților etnolingvistice ale populației umane constituie una din cele mai
sensibile teme de cercetare, date fiind implicațiile sale politice, culturale ș.a. Preferința pentru abordarea unui
mod combinat de analiză a etniilor și limbilor vorbite de acestea este impusă de necesitatea simplificării
abordării, având ca punct de sprijin importanța comunității de limbă pentru fundamentarea identității
etnice/naționale (Ungureanu, Muntele, p.133, 2006). Materialul prezent propune o analiză succintă a
dinamicii structurii etnolingvistice a populației la nivel global, într-o perspectivă diacronică, cu scopul de a

150
surprinde o serie de mecanisme care sunt de multă vreme cunoscute în evoluția proceselor etnogenetice
(divergență, convergență, substituție, colonizare etc.), așa cum au fost prezentate, printre alții de cunoscutul
istoric C.Renfrew (1999) și care sunt responsabile de formare celor două mari tipuri de arii geografice
evidențiate încă din 1992 de Johanna Nichols: ariile de expansiune (de propagare) și ariile reziduale.
Clasificarea etnolingvistică reținută este concordantă cu cea propusă de M.Ruhlen (2007), autor care consideră
că de la apariția lui Homo sapiens sapiens s-au manifestat șapte trepte de separație lingvistică din care s-au
desprins actualele (macro)familii etno-lingvistice, fiecare având astfel o poziționare specifică atât în profil
cronologic cât și spațial. Cele corespunzătoare ultimelor niveluri de separație sunt și cele mai dinamice, spre
deosebire de cele mai vechi care, aparent paradoxal, sunt și cele mai stabile, adesea în condiții de izolare.
Analiza noastră reține 14 (macro)familii, unele izolate etno-lingvistice fiind integrate conform opiniilor celor
mai plauzibile (de ex.burișii cu caucazienii și mediteraneeni etc.). Perioada de analiză reținută este suprapusă
ultimelor trei milenii, interval în care procesele menționate mai sus s-au manifestat din plin, pe fondul
dispariției treptate a unor populații obscure, de mici dimensiuni adesea. Reconstituirea efectivelor populației a
avut ca punct de plecare lucrări consacrate ale unor autori precum J.N.Biraben (1979), C.Haub (1995),
C.McEvedy și R.Jones (1979) etc. Coroborate cu atestările istorice ale unor mișcări de populație, aceste
reconstituiri care au fost defalcate până la nivelul statelor actuale, au permis aprecierea ponderii și a evoluției
celor 14 grupuri de populație, fiind surprinse astfel o serie de evoluții extrem de particulare (figura 1).
Manifestându-se ca adevărate fluxuri și refluxuri, strâns legate de marile procese istorice specifice (de la
afirmarea și declinul sistemului sclavagist la paradoxurile postmodernității), aceste evoluții lasă loc unor
tendințe pe termen mediu care sunt de natură să modifice semnificativ peisajul etno-lingvistic cu care ne-am
obișnuit în ultimele două secole. Din acest motiv, tendințele actuale au fost extinse până la orizontul anilor
2070, utilizând proiecțiile ultimului raport World Population Prospect (2015).
O primă observație care merită atenția este aceea a evoluției indicelui de eterogenitate calculat prin
raportarea mediei ponderii fiecărei variabile la ponderea maximă deținută de una dintre acestea (care în tot
acest timp a fost familia indo-europeană). La începutul perioadei, acest indice era relativ ridicat (0,18),
exprimând o eterogenitate mai mare, spre finele Antichității scade la numai 0,12, pentru a reveni în Evul
Mediu (aproximativ în jurul anului 1200) la 0,15, strâns legat de (re)afirmarea unor grupuri de populație (în
primul rând altaicii și austronezienii). Ulterior însă, avansul cultural și civilizațional al popoarelor europene a
generat o scădere drastică a gradului de eterogenitate, până la 0,08 între 1900-1920, atunci când indo-
europenii constituiau aproape ½ din populația mondială (48,6%). Ultimul secol este marcat de o creștere a
eterogenității, pentru anul 2010, valoarea indicelui ajungând la 0,11 iar în perspectivă medie (anul 2070), se
va ajunge la 0,13. Această evoluție este rezultatul unor tendințe divergente între marile grupuri de populație
reținute pentru analiză. O tipologie a acestor tendințe lasă să se întrevadă 4 mari categorii:
a) (Macro)familii etno-lingvistice expansive, marcate de o tendință recentă de restrângere. Se încadrează
aici în primul rând indo-europenii și sino-tibetanii care, cumulat, cuprindeau 2/3 din populația mondială la
finele Antichității și aproape ¾ în jurul anului 1900 pentru ca în 2010 să se restrângă la numai 3/5 iar în
perspectivă să coboare sub ½. Un comportament similar l-au avut și alte două grupuri, secundare, uralicii și
coreeano-japonezii. Toate aceste populații, în general se remarcă printr-un nivel de dezvoltare economică,
socială și culturală mai avansat, fiind marcate profund de o tranziție demografică precoce (adesea stimulată
politic).

151
 Figura 1: Dinamica structurii etno-lingvistice a populației Globului în ultimele trei milenii. (Reconstituire
după sursele menționate în bibliografie).

b) (Macro) familii recesive, cu o tendință recentă de (re)expansiune precum cea afro-asiatică în

primul rând, care la începutul perioadei grupa 15% din populația mondială pentru a coborî sub 4% în secolul
al XIX-lea, în prezent depășind 7% iar în perspectivă tinzând să depășească 10%. O situație similară
caracterizează și populațiile amerindiene sau altaice, acestea din urmă având o fluctuație mai puternică, în
special în Evul Mediu. Sunt, în general, populații care au suportat în diverse perioade puternice presiuni,
fiind asimilate sau lăsându-se asimilate ca urmare a expansiunii teritoriale (altaicii). În cazul particular al
afro-asiaticilor s-a manifestat o puternică asimilare în interiorul grupului, cu o tendință de simplificare a
peisajului etnic (mai ales prin arabizare).
c) (Macro) familii marginale, stagnante dar cu o tendință recentă de expansiune, recurentă
exploziei demografice, care le-a adus în prim plan. Se încadrează aici în primul rând austronezienii și congo-
saharienii, populații a căror expansiune teritorială este relativ recentă (colonizarea sud-estului Asiei și
Oceaniei, expansiunea populațiilor bantu în Africa Central-Estică, la finele Antichității și în Evul Mediu) și
care în perioada post-colonială au cunoscut o creștere puternică. Această evoluție s-a produs, cel puțin în
trecut, și prin asimilarea altor grupuri marginale, multe devenite relicte sau chiar dispărute. În perspectivă,
congo-saharienii vor deveni al doilea macro-grup de populații după cel indo-european, de la 11.6% în anul
2010, pentru anul 2070 putând fi avansată o pondere de 21.6%.
d) (Macro) familii marginale, în restrângere continuă, cu fluctuații episodice. Se încadrează aici atât
familii etnolingvistice mai solid constituite, cu o amprentă spațială mult mai bine delimitată (elamo-
dravidienii sau austricii) cât și familii recesive, relicte, dispersate, adesea în condiții de izolare (montană sau
insulară), precum mediteraneano-caucazienii, indo-pacificii și khoi-san. Supuse masiv unor presiuni
asimilaționste, aceste populații au înregistrat o tendință de restrângere sau cel mult de stagnare, singurele
care au șanse de supraviețuire în perspectiva mai îndelungată fiind cele din primele două familii menționate.
Refluxul lor a fost de fapt rezultatul expansiunii altor populații cu care se află încă de la începutul perioadei
în simbioză (dravidienii cu arienii sau austricii, mai ales populațiile mon-khmer, cu austronezienii sau sino-
tibetanii de ex.).
Modificări la fel de importante însă, au fost înregistrate în interiorul acestor (macro) familii. De un interes
aparte pot fi modificările înregistrate în interiorul familiei indo-europene, diferențele între indo-europenii
orientali (în sens geografic și nu lingvistic) și cei occidentali fiind semnificative, ca și cele dintre ramurile
mai timpuriu consolidate (în sud-estul Europei și Asia Mică), respectiv cele boreale, afirmate mai ales în
Evul Mediu (fig.2). Au existat două momente de maximă eterogenitate în cadrul familiei: inițial, urmare a
dispersiei înregistrate în Epoca Bronzului și spre 1920, urmare a expansiunii globale. Tendința actuală este
de diminuare a eterogenității, cele trei ramuri mai dinamice (indo-ariană, iraniană și italică) deținând deja
mai mult de ¾ din totalul efectivelor.
Tendințele de evoluție a celor 11 ramuri ale familiei indo-europene separă trei categorii: recesive, al căror
declin este vechi, până la extincție în cazul anatolienilor și toharienilor sau prin pierderea semnificativității în
cazul greco-armenilor, traco-ilirilor, balticilor și celticilor; expansive, cu tendințe recente de declin, aici

152
grupându-se germanicii și slavii, al căror apogeu s-a situat spre 1900, respectiv, 1940 moment din care și-au
înjumătățit ponderea; (re)dinamizate - indo-arienii, iranienii și italicii (în varianta modernă a romanicilor,
evident)- care au cunoscut fluctuații succesive, cu perioade de declin și de expansiune, strâns legate de
importanța structurilor politice create de unele popoare și care în ultimul secol au cunoscut o creștere
semnificativă a ponderii, tendință care are șanse să se mențină în viitorul apropiat.

Figura 2: Dinamica structurii etno-lingvistice a în interiorul familiei indo-europene, în ultimele trei milenii.
(Reconstituire după sursele menționate în bibliografie).

Acest studiu demonstrează ciclicitatea unor procese etnogenetice și impredictibilitatea unor evoluții specifice
care țin în mare parte de rolul politic, social-economic și cultural al unor comunități dar și, în perioada
contemporană, de vitalitatea demografică.

NACU Andrei
PROVINCIA SIBIULUI (CELE „ȘAPTE SCAUNE”) – NUCLEUL NAȚIUNII SĂSEȘTI
DIN TRANSILVANIA (SECOLELE XIII-XIX)

1. Geografia fostului teritoriu al Provinciei Sibiului

Din punct de vedere teritorial, cele „Șapte Scaune” din sudul Transilvaniei, desființate în 1876, au cuprins o
mare parte din suprafața actualelor județe Sibiu și Brașov și două zone limitrofe principale, în jurul
municipiilor Sebeș și Orăștie din județele Alba și Hunedoara și a municipiului Sighișoara din județul Mureș.
Relieful acestei regiuni este alcătuit din subunități ale Carpaților Meridionali și ale Depresiunii Transilvaniei
și este, în general, unul accidentat. Limita sudică este marcată de cursul Oltului, Munții Făgăraș și, la vest de
defileul Oltului, Munții Lotrului, Cindrel și Șureanu. La extremitatea de vest, la nord de Munții Șureanu, se
află depresiunea intramontană și dealurile piemontane ale Culoarului Orăștie. În cadrul Depresiunii
Transilvaniei, între treapta montană a Carpaților și treapta de dealuri a Podișului Târnavelor, se află o zonă
de tranziție formată din Depresiunea Sibiu, Depresiunea Făgăraș și Subcarpații Homoroadelor. Regiunea
dintre cursurile râurilor Olt și Mureș este dominată de subdiviziunile Podișului Târnavelor: Podișul
Hârtibaciului în partea central-estică, Dealurile Dumbrăvenilor și Blajului la limita nordică și Podișul
Secașelor la limita nord-vestică.
Cel mai înalt punct îl constituie vârful Scara (2306 m) din Munții Făgăraș, iar cea mai joasă altitudine, sub
200 m, se găsește în lunca Mureșului, la vest de Orăștie. Relieful prezintă, în linii mari, o declivitate de la
sud și sud-est spre nord-vest. Carpații Meridionali prezintă altitudini de peste 2000 m. Podișul Târnavelor
ajunge la peste 700 m în partea de est, însă coboară la altitudini maxime de cca. 600 m în zona Podișului
Secașelor.
Apele curgătoare se grupează în bazinul hidrografic al Mureșului și bazinul hidrografic al Oltului. În cadrul
bazinului Mureșului se evidențiază ca afluenți principali Târnava Mare, Vișa, Secașul Mic, Sebeș și Cugir. În
bazinul Oltului se remarcă afluenții Homorodul Mare, Hârtibaciu și Cibin.

153
Lacurile naturale principale sunt cele glaciare sau crio-nivale din zona montană înaltă (Avrig, Iezerul Mare
etc.) și lacurile – foste meandre – care s-au format de-a lungul cursului Oltului. Zona adiacentă Oltului, dar și
cea din jurul Sibiului au fost parțial acoperite de mlaștini până în secolul al XVIII-lea.
2. Provincia Sibiului în Evul Mediu și Epoca Modernă
Sașii au fost colonizați în Voievodatul Transilvaniei de regalitatea maghiară în secolele XII-XIV, din
considerente de ordin militar și economic. Deși denumirea de sași (Sachsen, saxoni) a fost adoptată de
populația colonizată, aceștia proveneau în special din Renania și sudul Țărilor de Jos (Flandra, Valonia,
Luxemburg). În 1224, regele Andrei al II-lea al Ungariei a conferit privilegii sașilor din teritoriul situat între
Orăștie și Drăușeni prin diploma intitulată Andreanum (Goldener Freibrief în germană). Documentul i-a unit
din punct de vedere juridic pe sași într-o unitate administrativă, inițial comitat, cu sediul la Sibiu (Provincia
Sibiului). În 1349 este atestată împărțirea regiunii în scaunul principal Sibiu și scaunele secundare Orăștie,
Sebeș, Miercurea, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea. Scaunele Mediaș și Șeica Mare (Cele Două Scaune,
Provincia Mediașului) s-au format mai târziu și au obținut un statut similar cu scaunele din Provincia
Sibiului doar la începutul secolului al XV-lea.
În 1486, regele Matei Corvin a extins privilegiile sașilor către toate unitățile administrative constituite de
aceștia. Atunci s-a format Universitatea Săsească (Nationsuniversität), grupând scaunele din Provincia
Sibiului (cele „Șapte Scaune”), cele Două Scaune și districtele Brașov și Bistrița. Totuși, zone importante
colonizate de sași au rămas în afara Universității și populația de aici a fost în mare măsură asimilată.
Asimilarea fost mai accelerată în cazul orașelor izolate de blocul etnic săsesc din sudul și nord-estul
Transilvaniei, precum Cluj, Turda și localitățile miniere din Munții Apuseni (Rimetea, Baia de Arieș etc.).
Mai bine s-au menținut comunitățile rurale din jurul Reghinului sau din regiunea dintre Târnave care au
aderat la luteranism în secolul al XVI-lea, odată cu sașii din teritoriile înglobate în Universitate.
De-a lungul secolelor XV-XVI, autoritatea Sibiului s-a extins asupra unor domenii din comitatul Alba. Din
teritoriile domeniului cetății Tălmaciu, transferate Provinciei Sibiului în 1453, s-a format ulterior scaunul
filial Tălmaciu. În 1472, fostul Ducat al Amlașului, feudă a domnilor Țării Românești până în 1462, este
cedat sașilor și va forma scaunul filial Săliște (fără satul Amnaș, locuit de sași, care va fi integrat direct
scaunului Sibiu). Ambele scaune filiale erau populate majoritar de români. Alte așezări săsești, dar și câteva
românești au fost subordonate Sibiului în 1424, 1477, 1552 și 1575. Aceste sate au constituit domeniul celor
„Șapte Juzi” sau au fost arondate ca posesiuni ale orașului Sibiu. După sfârșitul secolului al XVI-lea,
delimitarea scaunelor din Provincia Sibiului s-a stabilizat.
Dintre localitățile Provinciei Sibiului, trei au obținut statutul de orașe libere regești în secolul al XIV-lea:
Sibiu, Sebeș și Sighișoara. Mult mai târziu, în 1860, li s-a alăturat și Orăștie. Printre cele mai însemnate
târguri se numărau Miercurea Sibiului, Cincu, Rupea (toate reședințe scăunale), Cisnădie, Agnita și Saschiz.
După dezintegrarea Regatului Ungariei, în urma înfrângerii de la Mohács (1526), Transilvania a fost
contestată între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Principatul Transilvaniei, format în 1570, a rămas
vasal al Imperiului Otoman, cu mici întreruperi, până la finalul secolului al XVII-lea. După victoria austro-
germano-polonă în bătălia de la Viena (1683), armatele habsburgice au preluat inițiativa și au reocupat
treptat Ungaria centrală și Transilvania (1684-1693). Prin tratatul de la Karlowitz, încheiat în 1699, Poarta
Otomană recunoștea în mod oficial trecerea Principatului Transilvaniei sub stăpânire habsburgică.
În 1692, orașul Sibiu devine capitală a Transilvaniei și reședință a Guberniului și a guvernatorului, statut pe
care îl va pierde în 1791 în favoarea Clujului. Cele Șapte Scaune și-au păstrat autonomia în urma anexării
Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, deși au existat numeroase tentative de uniformizare, venite atât
dinspre Curtea de la Viena, cât și dinspre nobilimea maghiară transilvăneană. Universitatea Săsească a rămas
forul reprezentativ și cea mai înaltă instanță administrativ-judiciară a sașilor transilvăneni, membrii acestui
organism fiind însă subordonați împăratului prin intermediul Guberniului Transilvaniei. Scaunele erau
conduse de juzi regali și juzi scăunali. Comitele sașilor, numit acum de împărat, îndeplinea și funcția de
președinte al Universității, jude regal al orașului Sibiu și primar al Provinciei Sibiului (până la desființarea
acestei din urmă funcții în 1796). Conducerea orașelor libere regale săsești era asigurată de Magistratul
municipal, alcătuit, de obicei, din 12 senatori. În fruntea Magistratului se afla primarul, ales pe o perioadă de
un an, cu posibilitate de realegere. Pentru întocmirea actelor oficiale funcționa o cancelarie orășenească,
aflată sub conducerea unui notar ales pe viață. Centumviratul reprezenta un organism consultativ și de
control în care erau reprezentați membrii claselor orășenești de mijloc. Participa la redactarea statutelor
orașelor, alături de Magistrat, și la alegerea funcționarilor superiori din localitate. În jurul organelor de
conducere ale orașelor Sibiu, Sighișoara și Sebeș se consolidau unitățile scăunale, astfel încât celelalte
localități nu aveau un rol în administrarea scaunului de care aparțineau. În scaunele care aveau ca reședință
târguri (Orăștie, Miercurea, Nocrich, Cincu și Rupea), organul suprem de conducere (Officiolatul) era
alcătuit din juzii regali și scăunali și un număr de reprezentanți ai tuturor localităților din jurisdicție.

154
În perioada habsburgică sunt realizate o serie de conscripții și recensăminte care permit evaluarea
componenței etnice a celor Șapte Scaune. Pe lângă sași și români – cele mai numeroase comunități – mai
exista și o mică populație maghiară. Scaunul Sibiu, cu tot cu scaunele filiale și domeniile subordonate, avea
o ușoară majoritate românească, de 54% în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Scaunele estice, Orăștie,
Sebeș și Miercurea au avut cel mai mult de suferit datorită raidurilor otomane din secolul al XV-lea și
populația săsească de aici a devenit minoritară în raport cu cea românească. Singurul sat curat săsesc era
Cisnădioara, localitate din Domeniul celor „Șapte Juzi” trecută sub autoritatea Sibiului în 1477. Toate
celelalte așezări aveau o populație mixtă sau erau exclusiv românești. Majoritatea satelor limitrofe Sibiului și
cele din partea de nord a regiunii aveau majorității săsești, în timp ce satele submontane erau dominate
categoric de români. Comunități maghiare se găseau în scaunul Rupea, în satele Jimbor, Hălmeag și Cobor
sau în satul Săcădate din scaunul Sibiu. Populația urbană era, în cele mai multe cazuri, formată aproape
exclusiv din sași până la începutul secolului al XVIII-lea. Deși aceștia vor continua să aibă o ascendență față
de celelalte etnii, ponderea românilor și maghiarilor va crește treptat, astfel încât chiar și reședințe scăunale
precum Orăștie sau Sebeș vor ajunge să aibă o majoritate românească în secolele XVIII-XIX.
Scaunele săsești vor fi pentru scurtă vreme înlocuite cu diviziuni administrative de dimensiuni mai întinse,
între 1784-1790 și 1849-1861. Criza profundă prin care trecea Austria, mai ales după înfrângerea din
războiul cu Prusia în 1866, a determinat Curtea de la Viena să accepte compromisul (Ausgleichul) cu clasele
conducătoare maghiare (1867). Pentru sași decizia a determinat pierderea autonomiei politico-instituționale
și includerea administrativă în Regatul Ungariei. În 1876, cele Șapte Scaune sunt împărțite între nou-
înființatele comitate Hunedoara, Sibiu, Târnava Mare și Târnava Mică.

NASTAS Rodica
IMPACTUL ACTIVITĂȚII COMITETULUI COLONIAL EVREIESC ÎN PROCESUL DE
EMIGRAREA A EVREILOR DIN IMPERIUL RUS LA SF. SEC XIX – ÎNC. SEC XX

Activizarea proceselor emigraționiste din Imperiul Rus, a populației evreiești s-a început cu anii '80 ai
secolului XIX. În câteva decenii procese de emigrare în masă au afectat mai multe gubernii din partea Sud-
Est a Imperiului Rus. Valurile emigraționiste au fost cauzate de pogromuri și un șir de restricții și legi
antisemite. Odată cu venirea pe tron al imperatorului Alexandru al III-lea în 1881, situația evreilor din
Imperiul Rus a devenit și mai dificilă, deoarece au fost implementate mai multe prevederi cu caracter
antievreiesc: 1882, «legile de mai»; 1886-1889, limitarea accesului evreilor la anumite profesii și reducerea
suprafeței limitei de așezare evreiască; 1891, peste 10.000 de evrei au fost expulzați din Moscova; 1893-
1895 și 1908-1911 au avut loc expulzări masive din regiunile aflate în afara zonei limitei de așezare;
începând cu 1903, s-au desfășurat o serie de pogromuri în Chișinău (1903 și 1905), Odessa (1905), Bialystok
(1906) etc. Scopul guvernului rus era de a reduce populația evreiască rapid și drastic. Aceste tensiuni sociale
au avut drept urmare emigrarea evreimii ruse către occident.
În 1891, la Londra, de către cunoscutul filantrop baronul Moris de Ghirș a fost creat Comitetul Colonial
Evreiesc, care avea drept scop susținerea emigranților evrei din Imperiul Rus și a altor țări din Europa de
Est. În 1893 la Petersburg, a fost deschis primul sediu al organizației. Baronul Moris de Ghirș conștientiza
că în autocraticul Imperiul Rus, în care politica antisemită era dirijată la nivel de stat, populația evreiască nu
are șanse la emancipare. În contextul proceselor emigraționiste din Rusia țaristă, el ajunge la ideea că
comunitatea evreiască rusă, trebuie ajutată să emigreze și să se încadreze în noua societate a țărilor care îi vor
primi, prin încadrarea evreilor în activitățile sociale și economice. În acest context a apărut «Proiectul
Argentinian», care presupunea crearea în Argentina a coloniilor agrare evreiești. Promovarea ideilor
«Proiectului Argentinian», a dus la emigrarea către Argentina a zeci de mii de evrei. Reglementarea
procesului emigrațional a evreilor din Imperiul Rus, a fost dirijat de baronul Gorațiu Ghițsburg, care a avut o
activitate productivă în conducerea organizației.
Autoritățile țariste nu s-au împotrivit emigrării populației evreiești, și erau dispuși spre colaborare, dorind să
reduca considerabil numărul populației evreiești din stat, considerându-i un element nedorit în societate.
Comitetul Colonial Evreiesc planifica în timp de 25 de ani să ajute să emigreze 3,5 milioane de evrei.
Potențialii emigranți erau scutiți de recrutarea în armată, actele necesare emigrării erau perfectate fără taxă,
emigranții evrei beneficiau de reduceri considerabile la procurarea biletelor de călătorie pentru transport.
Colaboratorii Comitetul Colonial Evreiesc, identificau familiile doritoare să emigraze și le ofereau consiliere
în procedura de emigrare. Comitetul ajuta pe evrei să emigreze, nu numai în Argentina, dar și în alte țări care
nu se împotriveau să-i primească prin legislație.
Impactul activității Comitetului Colonial Evreiesc a fost considerabil, deoarece au fost înființate zeci de
colonii agricole evreiești în deosebi în Argentina și Canada. Colaboratorii comitetului duceau o activă

155
campanie de informare destinată emigranților, prin emiterea revistei «Emigrantul evreu», a broșurilor și
dicționarelor despre legislația și condițiile de viață în SUA, Canada, Argentina, Australia, Africa de Sud etc.
Însă, proiectul de creare a coloniilor agricole evreiești nu sa finalizat cu mare succes. Majoritatea evreilor
ajunși în țările de destinație, nu mergeau spre localitățile rurale pentru a se ocupa cu agricultura, ci se stabilea
în orașele mari unde se ocupau cu meșteșugurile și comerțul. Către 1896, după congresul colaboratorilor
Comitetului Colonial Evreiesc, sa hotărât ca atribuțiile organizației nu se vor restrânge doar la ajutorul
acordat emigranților. Comitetul va contribui și la dezvoltarea agriculturii și meșteșugurilor în teritoriile
Europei de Est, unde erau stabilite mari comunități evreiești, în deosebi în Imperiul Rus, Austria (regiunea
Galiția) și România. Până în 1914 Comitetului Colonial Evreiesc, a finanțat și a creat 40 de școli agricole pe
teritoriul Imperiului Rus, contribuind astfel la perfecționarea metodelor agricole, introducerea noilor culturi
și crearea cooperativelor agricole.

NICOGLO Diana / НИКОГЛО Диана

ОТРАЖЕНИЕ ЭТНОГРАФИЧЕСКИХ РЕАЛИЙ В ХУДОЖЕСТВЕННОЙ
ЛИТЕРАТУРЕ ГАГАУЗОВ

Обозначенная тема до сих пор освещалась в научных публикациях фрагментарно. Впервые

этнографический характер произведений гагаузских писателей обратил внимание П. Чеботарь в
литературоведческом очерке «Гагаузская художественная литература (50-60 гг. XX в.) (1993 г.).
Спустя 10 лет к ней обратился российский ученый гагаузского происхождения М. Н. Губогло в своих
монографиях «Русский язык в этнополитической истории гагаузов» (2004 г.) и «Именем языка» (2006
г.). В 2005 г. в ежегодном издании Института межэтнических исследований появилась статья Д.
Никогло и Л. Чимпоеш «Элементы этнической идентификации в гагаузской поэзии», в 2007 г. статья
Д. Никогло «Этнопоэтические мотивы в творчестве С. Курогло». Однако отдельного исследования по
данной теме не проводилось. В 2013 выходит в свет автобиографическая работа М. Губогло
«Сполохи прошлого – блики будущего», в которой представлен анализ творчества Д. Карачебана и С.
Курогло. Автор данной книги уделяет внимание, в том числе и этнографическим элементам,
содержащимся в поэзии гагаузских писателей.
В этой связи нами применяется известный в этнопсихологии культурологический подход к изучению
и объяснению этнического своеобразия психической деятельности, основным методом которого
является анализ продуктов деятельности этноса – песен, обрядов, сказок, мифов, фразеологизмов и т.
п. Однако, на наш взгляд, этот перечень можно продолжить и включить в эту категорию и
произведения национальной литературы. Объясняется это тем, что именно национальная литература
поднимает проблемы истории, этногенеза народа, исторической памяти, обращается к элементам
духовной и материальной культуры, к этническим символам-маркерам, гармонично вплетая их в
канву своих сюжетов. В данном случае на первый план выдвигается не эстетическая, не
художественная, а этномобилизующая роль национальной литературы.
В процессе возрождения национальных культур и пробуждении национального самосознания
огромная роль принадлежит творческой интеллигенции – ученым, художникам, писателям,
журналистам, искусствоведам – этническим мобилизаторам, которые «в доперестроечное время
действовали на эмоции и чувства, постепенно стали политизироваться и политизировать вопросы
исторической памяти, катализировать своими произведениями политическую активность своих
сограждан». М. Н. Губогло, уделяя большое внимание вопросу значимости гагаузской
художественной литературы и ее влиянию на возрождение национального самосознания народа и
анализируя особенности данного процесса, отмечает, что «специфика гагаузской младописьменной
литературы состояла в том, что возгорание, привнесенное в историческое самосознание народа, у
писателей произошло раньше, чем у читателей». Вследствие исключения гагаузского языка из
школьной программы, национальная гагаузская литература оставалась доступной лишь для узкого
круга читателей. Иными словами, гагаузский читатель не был подготовлен к восприятию тех идей и
ценностей, которые предоставляла национальная гагаузская литература. Тем не менее, гагаузская
интеллектуальная элита знакомилась с произведениями гагаузских писателей. Гагаузская
художественная литература, по словам М. Губогло, «учила быть гагаузом» и пробуждала в
носителях культуры стремление узнать историю своего народа, понять, в чем состоит ценность его
традиций.
Цель нашего исследования состоит в том, чтобы на основе произведенной выборки стихотворений
поэтов гагаузского происхождения, проследить, каким образом отражаются этнографические реалии
в поэтическом творчестве. Следует подчеркнуть, что нами рассматриваются исключительно

156
элементы духовной культуры гагаузов. В связи с этим провели систематизацию тем и подразделили
их на несколько групп: отражение календарных обычаев и обрядов, отражение семейных обычаев и
обрядов, отражение фольклорных сюжетов в поэтическом творчестве.
Наше исследование показало, что наиболее часто в поэтическом творчестве гагаузов встречается
упоминание календарных обычаев и обрядов, прежде всего, зимнего цикла.
Особое внимание уделяется Рождеству и Новому году. На наш взгляд, это обусловлено тем, что
данные являются инициальными и обладают «магией первого дня». Зимой подводятся итоги
прошедшего года, подсчитывается урожай и моделируется благополучное будущее на весь
предстоящий год.
Этому посвящены два стихотворения Д. Карачебана «Хей-Хей для 1975 года» и «Хей-Хей для 1976
года». В них в поэтической форме представлен своего рода отчет о трудовой деятельности жителей
с. Бешалма. Поэт прославляет труд своих односельчан и описывает достигнутое благополучие и
изобилие. К этой же теме обращаются и начинающие молодые поэты (Е. Ганева «Готовясь к
рождеству», «Хей, хей!»). Кроме того, следует еще учитывать и зрелищно-игровую сторону зимнего
календаря, которая, являясь эмоционально привлекательной, надолго сохраняется в памяти носителей
культуры. Реже писатели обращаются к весенним праздникам, например, к таким как День святого
Георгия (Хедерлез), День Святого Дмитрия (Касым), Троица, Пасха.
Следует сразу подчеркнуть, что Хедерлез в прошлом отмечался в гагаузских селах более тщательно,
с соблюдением всех необходимых обрядов (ритуальное доение овец, ритуальное заклание ягненка и
т.п.). В настоящее время произошла редукция данного праздника, и большинство ритуалов
утратилось. На сегодняшний день осталось лишь название праздника в его языческом облике
(Хедерлез). Однако День св. Георгия (Хедерлез), который выпадает на 6 мая по новому стилю, равно
как и День св. Дмитрия (Касым) стали выходными днями и обрели статус национальных гагаузских
праздников.
Как правило, большее внимание сосредоточено на празднике Хедерлез. Содержание стихотворений,
посвященных ему, свидетельствует о том, что авторы хорошо осведомлены о том, что эти две даты
отражают архаичные традиции гагаузов относительно деления года на два сезона – Хедерлез,
символизирующий выгон скота на пастбища и Касым, символизирующий окончание пастушеского
сезона и возвращение овец их хозяевам (Е. Ганева «Хедерлез», В. Кириогло «Хедерлез»).
Любопытно, что в стихотворении В. Кириогло содержится информация о языческо-христианском
синкретизме, присущем празднику Хедерлез.
На втором месте по частотности находятся семейные обычаи и обряды. Как правило, популярной
темой для гагаузских поэтов является свадебная обрядность (Д. Карачебан, В. Филиоглу, Т. Занет).
Д. Карачебан рисует печальную картину, главной героиней которой является девушка, которую
выдают замуж за не любимого. В этом стихотворении описывается не столько свадьба, сколько
явление соционормативной культуры, обусловленное патриархальной психологией. Т. Занет
представляет в двух своих стихотворениях такие предсвадебные обычаи и обряды как сватовство и
сговор, детально описывая их основные этапы. При этом автор подробно говорит о составе
приданого, а также подчеркивает прагматизм сватов, которые стараются разумно сэкономить
средства, выделенные на свадьбу. Характерной особенностью является также обращение к наиболее
зрелищным моментам свадьбы, в частности к танцам. Шуточное описание зажигательных гагаузских
танцев сочетается с описанием поведения веселых и чуть подвыпивших гостей. Так, в одном из своих
стихотворений (Кадынжа) В. Филиоглу по-доброму подсмеивается над посаженным отцом, над
пухленькой нанашкой.
Н. Бабоглу красочно рисует портрет и характер ашчийки – женщины-поварихи, которую специально
приглашали для того, чтобы еда была приготовлена должным образом. Также, как и В. Филиоглу, Н.
Бабоглу подсмеивается над поварихой, которая, по мнению поэта, возомнила себя главной персоной
на свадьбе.
Некоторые стихотворения посвящены теме рождения и воспитания ребенка (Д. Кара Чобан) и
похоронной обрядности (С. Куроглу).
Традиционное, давно утраченное воскресное народное гуляние гагаузов под названием хору (аналог
молдавского жок), представлено в стихотворении С. Курогло. Однако в нем речь идет не столько об
этом явлении соионормативной культуры, сколько о быстротечности жизни. Автор говорит о том,
что хору наводит его на грустные воспоминания о тяжелой жизни, которая выпала на долю гагаузов.
Поэт призывает стрика-музыканта играть веселые мелодии, чтобы под них танцевали девушки и
парни и радовали всех.

157
Встречается в гагаузской поэзии и использование фольклорных реалий. Довольно часто писатели
обращаются с героем гагаузской песни «Оглан», ставшей визитной карточкой гагаузов. Напомним,
что Оглан имя нарицательное, обозначающее молодого парня. В песне этот юноша является
пастушком. По сути народная песня представляет собой пастораль, повествующую о пастухе, в
которого влюблена молодая девушка. Н. Бабоглу, заимствовал из народной песни образ Оглана,
сочинил свою поэму-легенду «Легенда Оглана». Героем ее является юноша Оглан и его
возлюбленная, невеста красавица Лянка. Основной смысл поэмы – воспевание чистой и преданной
любви, свободы. К свободе у героя особое отношение, т.к. ради нее он готов преодолевать все
препятствия. В 11-13 частях поэмы описывается свадьба Лянки и (реки) Туна ( р.Дунай) на дне
Черного моря. Поясним, что в гагаузском фольклоре есть баллада, в которой гагазуская девушка
Лянка (в других вариантах - Тудорка) бросается в Дунай, чтобы только не стать наложницей и
рабыней османов. Н. Бабогло довольно органично вплел этот сюжет в свою авторскую легенду и
представил свадьбу Лянки и Оглана на дне Черного моря. При этом он вносит в описание основных
персонажей свадьбы и ряда элементов: садычи, команда садычей (колтуклар), девери, несущие
чотру и приглашающие гостей, тамады.
С. Курогло также, как и Н. Бабоглу, используя образ Оглана, пишет поэму «Земные голоса», в
которой он воздвиг памятник историческому прошлому. Особенностью этого произведения является
то, что Оглан представляет не пастуха, а земледельца. По мнению М. Губогло, в данном случае
наблюдается смена парадигмы. На наш взгляд, вполне правомерно предположить, что С. Курогло как
историк пытался показать, что земледелие стало ведущей отраслью в традиционном хозяйстве
гагаузов, а также то, что идентичность земледельца доминирует над идентичностью скотовода.
Таким образом, в гагаузской поэзии отражаются те элементы духовной культуры, которые связаны с
новыми этапами жизни индивида и сезонными циклами народного календаря (Рождество, Новый год,
Хедерлез). Большую роль в предпочтении описания этнографических реалий из сферы обрядовой
практики играет зрелищный и игровой характер таких праздников как Рождество, Новый год.
Описание свадебных обычаев и обрядов представлено в основном в шуточной форме. Из
фольклорных образов чаще всего используется образ молодого пастушка по имени Оглан. Все это
свидетельствует о том, что для писателей гагаузского происхождения одним из основных
источником являются народные традиции и фольклор. Как правило, эта черта свойственна
младописьменным народам, в том числе и к гагаузам, которые до 1957 г. не имели письменности и,
следовательно, литературного языка и художественной литературы.

NOGAILÎC Tatiana
MOLDOVENII IN ITALIA. GLOBALIZAREA, EFECTELE MIGRATIEI
ȘI ASOCIEREA DIASPORALĂ

Acest studiu se naşte din nevoia de a înţelege mai bine ruta migrării femeilor moldovence spre Italia, precum şi rolul şi
caracteristicile asociaţiilor formate de aceste femei. Am ales să ne concentrăm asupra rolului femeii moldovence,
şi în special al celui care se referă în mare parte la comunitatea noastră, îngrijitoare, menajere şi baby-sitter.
Interesul iniţial a fost determinat de experienţa mea ca îngrijitoare, personajul indispensabil pentru
bunăstarea italiană. M-am întrebat mereu de ce un astfel de fenomen a fost neglijat pentru o lungă perioadă
de timp de mass-media, forţe politice, de studiile ştiinţifice, de strategiile instituţiilor, de forţele sociale, de
ONG-urile internaţionale, de asociaţii şi chiar de Guvernul ţării mele natale. Este cu atât mai absurd, cu cât
considerăm că sistemul de asistenţă socială a „bunăstării auto-asigurate” se sprijină puternic pe munca
îngrijitoarelor: în cazul în care acestea „dispar” brusc, un astfel de sistem ar intra într-o criză greu de
rezolvat.
În Italia, de peste zece ani, starea socială cunoaşte probleme serioase din mai multe motive: reduceri la
bugetul sănătăţii, declinul ratei natalităţii, creşterea speranţei de viaţă, creşterea numărului de persoane în
vârstă, numărul limitat de angajati stabili şi, prin urmare, reducerea contribuţiilor persoanelor angajate la
fondul de pensii şi de asigurări sociale, şomajul, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, etc. Din acest motiv
am decis să descriu rolul important al femeii moldovence în lumea bunăstării italiene, în special în ceea ce
priveşte munca de îngrijire medicală şi asistenţă, care implică responsabilitate, dragoste, sacrificii, umanitate
şi mai ales capacitatea ca aceste femei să se adapteze la un nou loc de muncă, uitând ceea ce au fost înainte
de plecarea lor.
Nu pot scrie despre acest subiect fără a descrie mici episoade din viaţa mea aducând exemple din şcoală şi
din cultruă în perioada sovietică, care, prăbuşindu-se, a împins spre migraţia în masă, precum un „tsunami
lent”, un sfert din populaţia de cea mai bună calitate.

158
În ţările noastre după prăbuşirea structurilor socio-economice comuniste, baza asistenţei şi socializării a
lipsit, a fost o adevărată dramă socială, mai ales pentru generaţiile care, pe parcursul anilor, s-au mutat în
oraş. Statul, pentru unii dintre noi, a însemnat totul: securitate, moralitate, religie, sănătate, economie şi
orientare. După prăbuşirea Statului, corupţia s-a răspândit în aparatele publice, împreună cu clientelismul şi
nepotismul. În acest punct, unii dintre birocraţi au început să organizeze călătoriile migranţilor, prin
perceperea unei plăţi pentru viză între 2500 şi 4500 $.
Problemele care au urmat după prăbuşirea Statului moldovenesc au împins femeile să aleagă să emigreze în
ţările occidentale pentru a îngriji familii, pentru că a fost singura soluţie de supravieţuire posibilă, forţate
fiind de nevoile personale şi ale familiei. În aceeaşi perioadă, soţii noştri plecau în Rusia în căutare de locuri
de muncă. Mulţi nu au fost plătiţi, alţii s-au întors acasă cu handicap şi fără acoperire de sănătate, alţii şi-au
refăcut viaţa în străinătate.
Un milion de moldoveni sunt în străinătate, în Italia mai mult de 150.000, în încercarea de a-şi menţine
cultura nativă şi legăturile cu concetăţenii lor. Departe de satele şi comunităţile de origine, în emigrant apare
nevoia stringentă de prietenie, dar mai presus de toate de înţelegere, care este o modalitate de a împărtăşi
sentimente comune şi reciproce, pe care le găsesc în căldura umană oferită de comunităţile diasporei.
În primul capitol sunt descrise condiţiile de plecare pentru emigranţii moldoveni, puternic marcaţi de
condiţiile istorice, sociale şi culturale, care nu îi ajută absolut deloc în confruntarea civilizaţiei occidentale,
dar se referă chiar şi la forme de asociaţionism, care, de asemenea, au un rol puternic în integrarea lor în
societatea italiană. Este prezentat, de asemenea, subiectul violenţei împotriva femeilor, care în unele cazuri a
fost un motiv în plus pentru ca acestea să abandoneze tot ceea ce au şi, fără a cunoaşte obiectivul final, să-şi
rişte practic viaţa, aruncându-se în necunoscut, fără a cunoaşte legile ţării de destinaţie şi munca pe care şi-ar
fi putut-o găsi.
Acest exod în ţările mai dezvoltate în căutarea bunăstării are efecte devastatoare asupra familiilor, iar femeile
moldovence, ca mame, tranzacţionale, au o mare responsabilitate faţă de familia lăsat în urmă: golul lăsat de
absenţa acestora în sufletul copiilor, divorţul din partea soţilor şi condamnarea acerbă din partea societăţii
civile, a bisericii şi a comunităţii de provenienţă. De asemenea, este descris modul în care această jertfă a lor
este adesea în van, datorită incapacităţii de a reuni familia atunci când acesta este sfâşiată de emigrarea
soţilor şi partenerilor lor, care în schimb migrează spre fostele ţări sovietice, sacrificând integritatea familiei
deja compromisă prin starea de sănătate a părinţilor şi a copiilor lor abandonaţi. Moldovencele emigrante
plătesc un cost personal foarte ridicat fără rezultate apreciabile pentru tânăra Republică Moldova, care este
considerată încă cea mai săracă ţară din Europa.
În capitolul doi m-am axat pe efectele şi costurile emigrării moldovenilor în Italia. Într-o lume globalizată,
în cazul popoarele călătoresc în căutare de locuri de muncă, experienţa migratorie implică întotdeauna o
schimbare şi o criză existenţială. Multe emigrante moldovence trăiesc un sentiment de rătăcire deoarece se
simt marginalizate atât în patria mamă cât şi în lumea nouă, departe de cultura lor natală şi încă străine de
cultura nouă. Departe de siguranţa pereţilor propriei case, de afecţiunea familiei, cad în solitudine, în
dezorientare, în confuzie şi melancolie.
Singure, fără a-şi cunoaşte drepturile, cu progra, de lucru non stop, fără a cunoaşte serviciile de sănătate şi
sociale, marginalizate de seocietatea italiană şi îndepărtate, de nevoie, de cea moldovenească, femeile
moldovence emigrante dezvoltă tot felul de probleme grave de factură psihico-fizică, ca de exemplu
“Sindromul Italian”. În ţările noastre se cunoaşte ca boala femeilor care au lucrat ani de zile în Italia, deseori
la negru, aşteptând mulţi ani documentele din cauza birocraţiei italiene, fără a avea contact cu teritoriul, cu
cei dragi şi cu patria mamă, fără un loc unde să se întâlnească cu compatrioţii lor, şi evident efectuând o
muncă foarte grea, aşa cum se descrie în cadrul acestui studiu.
În al treilea capitol am încercat să prezint situaţia femeii moldovence pe piaţa muncii în Italia. Trebuie spus
că aproape nici o femeie ajunsă în Italia din Europa de est nu a fost casnică înainte: de cele mai multe ori are
bune calificări profesionale în asistenţa socială, este absolventă, uneori este chiar licenţiată în medicină sau
inginerie.
Odată ajunse în Italia, au fost catapultate în aşa-numita bunăstare ascunsă. Chiar şi după legea Bossi-Fini şi
amnistiile care au urmat, multe dintre ele se află încă situaţii de „clandestinitate” şi „ilegalitate" în relaţiile de
muncă. Printre altele, activitatea de îngrijitoare în sine poate fi descrisă ca „servilă” pentru că există doar o zi
şi jumătate de libertate pe săptămână, iar multe lucrează la negru, cu consecinţe evidente pentru pensia lor
viitoare. Multe dintre ele sunt discriminate în mediul de muncă, suportă violenţa psihică şi sexuală, şi
înfruntă greutatea unei legături cu persoana asistată şi familia sa, care include inevitabil implicarea afectivă
şi emoţională. În cele din urmă, sunt sever limitate în relaţiile lor sociale, atât cu ţara natală cât şi cu
concetăţenii lor.

159
O mână de ajutor o pot oferi în primul rând asociaţiile moldoveneşti, pe care am încercat să le analizez în
capitolul al patrulea, în special în ceea ce priveşte capacitatea lor de a fi un factor de agregare a comunităţii
diasporei şi, în acelaşi timp, un canal de comunicare cu societatea gazdă. Printr-un chestionar trimis liderului
lor vom investiga dacă astfel de asociaţii sunt organizate bine, dacă cunosc şi colaborează cu teritoriul, dacă
au acces la finanţări şi dacă dezvoltă proiecte care ajută la integrare. Un „trai bun”departe de casă sau o
„viaţă bună” înseamnă a trăi cu un sentiment puternic al comunităţii, în înfrăţire şi mai ales completându-se:
împărtăşind, fără a fi în competiţie, trăind în armonie între persoane şi ca parte a naturii care ne înconjoară.
Varianta 2:
Un cetăţean moldovean din patru constituie diaspora moldovenească de peste hotare, acum în Italia suntem
peste 150.000 de persoane. Nu se ştie nimic despre noi, cu excepţia puţinelor date statistice teritoriale şi
naţionale. Mijloacele de informare în masă nu ne dau nici o atenție, iar instituțiile îşi amintesc de noi atunci
când există o amnistie sau formalităţi de îndeplinit, sau pentru a participa la finanțarea publică privind
imigrația cu proiectele lor. Am ales să fac această lucrare pentru a lăsa o dovadă a existenţei noastre, pentru
că în țara mea nu se documentează nimic asupra emigrării noastre, suntem invizibili și suspendaţi aici între
două lumi, cea de plecare și cea de sosire, care nu este a noastră, între două culturi, în timp ce pentru cei
dragi din Moldova, am devenit mașini de bani, pentru țara noastră, suntem banii trimişi care susțin PIB-ul,
iar în Italia acoperim problema creată de Stat în sectorul welfare. Nu avem voce şi chip, suntem singuri şi
invizibili într-o lume tehnologizată, materialistă şi individualistă.
Identitatea națională fragilă a moldovenilor în Italia, slăbește comunitatea, iar în vârtejul globalizării
pronumele „noi” devine chiar mai slab. Globalizarea, referitor la relaţiile interetnice, constituie un impuls
puternic pentru depăşirea valorilor naţionale tradiţionale, şi anume identitatea naţională. Amestecarea forţată
a culturilor presupune că atât emigranţii cât şi popoarele care îi primesc trebuie să ia la cunoştinţă că aceste
concepte sunt acum deformate şi au un sens schimbat. Astăzi, un moldovean integrat se poate considera
cetăţean italian şi în acelaşi timp rămâne cetăţean moldovean cultivând astfel două culturi, cu alte cuvinte
având o identitate biculturală.
Religia în sine este o cauză de separare, pentru că se identifică, în funcţie de apartenenţele naţionale, cu
biserici separate şi competitive între ele, care exercită influenţe politice negative, fie în favoarea unirii cu
Rusia sau România, fie susţin separarea, ca în teritoriile populate de găgăuzii sau Trasnistria. Chiar şi
sărbătorirea evenimentelor religioase diferă în funcţie de formă şi dată, contribuind la divizarea ţării. Toţi
aceşti factori împart comunitatea moldovenească în mai multe grupuri antagoniste, slăbind sentimentul de
apartenenţă şi împiedicând utilizarea corectă a pronumelui „noi” , cum este cazul italienilor, pentru a indica
propria comunitate.
Mai mult de două treimi din migranții moldoveni din Italia sunt femei. Acest lucru explică de ce în Moldova
se vorbeşte despre Sindromul Italian și Orfanii Sociali, așa cum s-a descris în capitolul II, unde am dezvăluit
exodul moldovenilor în Italia, efectele, dificultățile, starea lor de sănătate și ocuparea forței de muncă în
sectorul de îngrijire. Omul care-şi părăseşte patria şi emigrează este forţat să-şi redefinească propriile
elemente de identitate. Acest proces poate avea consecinţe perturbatoare şi integrarea personală poate fi
dificilă. Istoria omenirii este o istorie a migraţiei, iar homo sapiens poate fi considerat un homo migrans
deoarece a supravieţuit datorită capacităţii sale de deplasare şi adaptare. Cu toate acestea, greutăţile
întâmpinate de emigrant în timpul unui impact cu noile modele culturale pot solicita din partea lui un efort
atât de mare, denumit stress de aculturaţie, care poate duce la o înrăutăţire a stării de sănătate, fizică şi
mentală, a individului.
Moldovenii s-au stabilit în diferite domenii de activitate, dar nişa specializării etnice rămâne aceea a
sectorului de îngrijire, căruia i-am dedicat capitolul III, deoarece numărul femeilor migrante este mai mare
decât cel al bărbaţilor. Dar nicio condiție contractuală nu va putea reglementa vreodată forța de muncă care
alăptează, deoarece valoarea dragostei pentru un pacient vârstnic sau pentru un copil nu poate avea un preţ.
Femeile din Moldova oferă iubire, compasiune și toată atenția lor persoanelor pe care le îngrijesc, muncesc
cu conștiinciozitate și demnitate, dar efectele şi costurile emigrării feminine în masă din Moldova spre Italia
sunt devastatoare. Aceste dificultăți, combinate cu caracteristicile „segregante”ale activităţii desfășurate,
îngreunează accesul moldovenilor la instrumente care ar putea îmbunătăți situația lor, cum ar fi înființarea de
asociații, utilizarea informațiilor, politicile de sprijin disponibile și chiar persoanele de contact cu
compatrioții.
De aceea, am considerat că este foarte important să descriu în cel de-al patrulea capitol, prezenţa, rolul,
caracteristicile şi funcţionarea asociaţiilor care au fost fondate în Italia de către concetăţenii mei. De
asemenea, cele mai valoroase iniţiative aparţin în special femeilor care au găsit un partener sau un soţ italian,
care le oferă consultanţă şi le ajută în iniţiativele lor de a se reuni în asociaţii. Acestor asociaţii liderii le
dedică timp şi bani conştientizând marile sacrificii care sunt necesare pentru integrarea în societatea italiană,

160
pe care ei înşişi au trăit-o. Aceste persoane se angajează, de asemenea, în activităţi în favoarea țării de
origine.
Rezultatele arată că liderii sunt nepregătiţi, asociaţiile nu sunt înregistrate şi nu au acces la fonduri.
Funcţionează pe baza ajutorului reciproc, făcând parte din aşa-numitul asociaţionism etnic. Dar pentru a
lupta pentru drepturile moldovenilor asociaţiile trebuie să crească, să formeze o reţea, să cunoască teritoriul
şi să aibă persoane care ştiu să scrie proiectele, să caute licitaţiile şi să ştie să interpreteze, să dezvolte
conceptul bunului comun, de voluntariat şi solidaritate. Prin urmare, studiul evidenţiază nevoile de formare şi
posibilităţile de creştere ale acestor organizaţii importante, care pot juca rolul fundamental de punte de
legătură între culturi, implicând şi responsabilizând direct migranţii în conformitate cu principiul
subsidiarității. Devotamentul pentru celălalt, dăruirea, caritatea dintre indivizi dezvăluie cum prezenţa
societăţii în fiecare individ se manifestă adesea în mod concret prin dezvăluirea sentimentului de ataşament
la membrii individuali ai grupului.

OPREA Ecaterina
TĂTARII DIN ŢARA MOLDOVEI ÎN SECOLELE XIV – XVI

Evenimentul care a marcat lumea în secolul XIII a fost invazia tătaro-mongolilor. Iar în spaţiul românesc
aceasta a avut loc în anii 1241 – 1242. Ţara Moldovei a fost întemeiată doar în condiţiile alungării tătarilor
peste Nistru, care s-a finisat în anii 70 – 80 ai secolului XIV.
Totuşi documentele emise de cancelaria Ţării Moldovei menţionează comunitatea etnică de tătari. Tătarii din
actele cancelariei (atât de danie, cât şi de întărire a proprietăţilor) au statutul juridic de robi. După cum
subliniază cercetătorul Viorel Achim, tătarii robi au rezultat în urma confruntării din secolul XIV dintre
români şi tătari şi înfrângerea ultimilor. Adică tătarii care vor popula Ţara Moldovei şi vor deveni
proprietatea boierilor şi a domnitorilor sunt prinşii de război şi urmaşii acestora. Însă, au existat păreri în
istoriografie că robii tătari menţionaţi în acte sunt de fapt urmaşii cumanilor, care existau în regiune mult
înainte de invazia tătarilor.
Gr. Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei însemnează diferite conflicte cu tătarii, însă noi stăruim asupra
comunităţii etnice de tătari care era deja de ceva timp locuitoare a Ţării Moldovei. „Scrie letopiseţul nostru
că în anii 6947 (1438) noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărască, de au prădatu şi au arsu pănă la
Botăşani şi au arsu şi târgul Botăşanii. Aşijderea la anul după această pradă, la leatul 6948 (1439),
dichemvrii 12 zile, iarăşi au intrat tătarii (subl.ns – E. O.) în Ţara de Jos, de au prădat şi au arsu Vasluiul şi
Bârladul”.
În ţările române statutul juridic de robi aparţinea doar la două comunităţi etnice – ţiganii şi tătarii. Deseori se
făcea o confuzie dintre aceştia. În istoriografia românească mult timp se susţinea că venirea ţiganilor în
teritoriile româneşti este legată de cea a tătarilor. Nicolae Iorga consideră că ţiganii au venit aici odată cu
invazia tătarilor din 1241.
Tătarii din Ţara Moldovei trăiau după dreptul robilor şi al tătarilor, fapt demonstrat de un act din 1470, prin
care domnitorul Ştefan cel Mare îl eliberează din robie pe tătarul Oană, care fugise în Polonia, şi pe copiii
acestuia, îngăduindu-i să revină în ţară şi să trăiască după legea românească, scutit de toate obligaţiile pe
care le avea conform dreptului robilor şi al tătarilor. Din acest act aflăm că exista legea românească, după
care trăiau românii, şi că exista dreptul robilor şi al tătarilor, ce cuprindea mai multe obligaţii ale robilor,
comparativ mai mari faţă de obligaţiile ţăranilor români.
Mai mulţi cercetători au afirmat că înrobirea ţiganilor este legată şi de înrobirea tătarilor, pentru că deseori
nu se făcea o distincţie clară între ţigani şi tătari, din cauza aspectului lor fizic asemănător. Herman Corner
precizează în Cronica sa, că ţiganii erau bruni ca şi tătarii şi se numeau între ei Secani, însă populaţiile între
care ei apăreau îi numeau tătari.
Referitor la confuzia dintre tătari şi ţigani, Al. I. Gonţa afirmă că mongolii robi, cunoscuţi ca tătari în
documente, amestecându-se în veacul al XV-lea cu cetele de ţigani robi, îşi pierd treptat numele de tătari,
fiind înlocuit cu acela de ţigani robi. Raţionamentul este că, având aceeaşi soartă de rob, ca şi ţiganii, poporul
le-a spus tuturor celor din categoria robilor: ţigani, nume care devenise încă din veacul al XIV-lea şi al XV-
lea sinonim cu rob.
În baza a două documente din Ţara Moldovei ce reprezintă donaţii de tătari: unul din 1428 ce menţionează
tătarii Palmeş Toader, Filimon, Filip, Boroş, Ivan Lucaci şi altul din 1435: Mamai cu copiii, Cârlig cu copiii,
Filip, Oanciul, cercetătorul Ablay Mehmet constată că majoritatea lor au nume româneşti, ceea ce înseamnă
că sunt veniţi de mai mult în Moldova, de câteva generaţii.
S. Bacalov în Moştenirea tătaro-mongolă a oraşului Chişinău // Buletin ştiinţific al tinerilor istorici, Serie
nouă II (VII), Chişinău, 2013 subliniază că robii tătari erau de două categorii, cei ce aparţineau particularilor

161
şi cei aflaţi în proprietatea domnului, cu predominarea ultimilor. Soarta robilor „tătari de la Neamţ” a fost
determinată într-o oarecare măsură de războaiele moldo-turco-tătare din cea de-a doua jumătate a veacului al
XV-lea (unii au scăpat de robie cu ajutorul conaţionalilor lor, iar alţii au fost asimilaţi).
Primul document din Ţara Moldovei în care apar tătarii, concedaţi ca şi robi este datat cu anul 1402, în care
Alexandru cel Bun (1400 – 1432) dăruieşte mănăstirii Moldoviţa patru sălaşe de tătari în Baia şi se
subliniază ca „nimeni să nu împovăreze pe aceşti tătari cu vreo slujbă domnească”. Aceşti tătari aveau
imunitate în privinţa obligaţiilor către domnie, fiind dependenţi doar de mănăstire.
Tătarii locuiau compact în curţi, bordeie, sălaşe. Obiceiul de a face danii de tătari a fost continuat de
moştenitorii lui Alexandru cel Bun.
În 1433 voievodul Ştefan (1433 – 1435, 1436 – 1447) dăruieşte panului Danco, fiul panului Giurgiu de la
Frătăuţi, satul Mianăuţi cu patru curţi de tătari. Şefii curţilor tătăreşti sunt numiţi, însă s-au păstrat doar două
nume: Matei şi Ivaşco.
În 1436 un document menţionează un sat tătăresc şi tătari domneşti. Ilie voievod dăruieşte Mănăstirii Neamţ
un sat tătăresc la gura Neamţului, Temişeşti cu zece bordeie de tătari: Mamai cu copiii săi, Albaş cu copiii,
Filipp, Oanciul cu copiii lor, femeia lui Cârlig cu fiul său, sălaşul lui Şandru, Stan, Zorea, sălaşul lui Ciurilă,
sălaşul lui Ştefan, fiul lui Stan, Petraş „când se va afla că dintre tătarii noştri se vor fi amestecat între tătarii
mănăstirii, în aceste răzmeriţe, iar noi avem să-i luăm iarăşi înapoi.
S. Bacalov consideră că în contextul suzeranităţii otomane şi, sub presiunea Hanatului din Crimeea, cea mai
mare parte a robilor tătari, la cumpăna secolelor XV – XVI, a fost identificată cu ţiganii. Dispariţia robilor
tătari din documentele interne nu semnifică dispariţia lor din Ţara Moldovei ca grup etnic. Într-adevăr, la un
moment dat, în perioada identificată de cercetătorul menţionat, tătarii dispar din actele de danie şi întărire ale
cancelariei domneşti. În documente rămân menţiuni referitoare doar la ţiganii robi, supuşi operaţiunilor de
vindere, cumpărare, donaţie ş.a.
În sprijinul acestei teorii, autorul aduce menţiunile din prima jumătate a secolului XVI ale lui Georg
Reicherstorffer care însemna că „tătarii care locuiesc în Moldova au cinci sute de gospodării, ei sunt
deopotrivă legaţi pe credinţa lor de voievod şi siliţi a porni în expediţii războinice cu trupele lor instruite
chiar şi împotriva tătarilor din afară.
În concluzie menţionăm că tătarii din Ţara Moldovei în secolele XIV – XVI erau o comunitate etnică destul
de numeroasă, având o importanţă economică pentru domnitori, boieri şi mănăstiri, fiind adesea menţionaţi
în acte de danie, întărire. Ei trăiau după dreptul robilor şi al tătarilor. Tătarii erau adesea confundaţi cu
ţiganii, din cauza statutului juridic asemănător. Confuzia s-a mărit într-atât că în perioada secolelor XV –
XVI tătarii dispar din documente şi ca robi rămân menţionaţi doar ţiganii. Acest lucru însă nu înseamnă că
tătarii dispar ca şi comunitate etnică, ei continuă să vieţuiască în aceleaşi condiţii ca şi ţiganii, însă nu mai
putem urmări situaţia lor din cauza lipsei surselor.

ORIŠKO Josef
ETHNO-SOCIAL CONFLICT – PARADIGMA OR DOGMA?

Post-conflict areas of the European East show similarities, which is a crucial moment for “de-ethnization” of
conflicts, and, at the same time, comparison of those areas is one of most effective methods for it. I think that
searching for parallels between particular conflicts is the same reasonable as searching for similar peaceful
solutions of them. Vice versa, variability of ethnic/ethnosocial conflicts is the same unimportant as
variability of ethnicities themselves. Conflict is not a consequence of ethnicity, but its cause, just asthe roots
of malaria are not linked to ethnicity, but to the virus itself. So-called ethnic conflict results usually in total
destruction of both rival communities. Equally, appearance of malaria is almost never linked to the ethnic
picture of the affected area.
My long-lasting fieldwork is focused on evidence of unimportance of ethnicity in people’s daily life. Let’s
have a look on some examples:
1. Since 2011 I have been conducting Peacebuilding Anthropology Courses in Europe and Africa, with
the aim to train personnel for deployment to peace missions and organizations operating in post-
conflict areas. The very same concept of this event was applied in Moldova, Ukraine, Senegal and
Burundi. These are my observations:
 In all cases participants conducted the same-oriented discussions;
 In all cases participants did care about their troubled countries;
 In all cases participants denounced any form of violence;
 In all cases attendance were multiethnic.

162
This example, though a bit banal, says that post-conflict communities meet the same problems, which
produces the same social reactions. Therefore, I do not think that a slightly infantile statement of most of
mainstream media: “It is more cruel in Africa, because it is Africa” is apt. A conflict, be it of ethnic or any
other character, is a destructive social process and therefore excludes any kind of ethnographic typology (f. e.
“afro-conflicts or euro-conflicts).
2. In the immediate post-war period in Kosovo (2000–2002) I have experienced many social events
organized by local Serb or Albanian communities. Beside the members of international community
and the locals, it was quite common to meet “the other (rival) locals”; Albanians in case of Serb
party and vice versa. It was quite common to observe Serbs patting Albanians and vice versa,
singing Balkan songs, drinking rakija.
Unravel we this to the very end, we will find rather absurd, but true scenarios of ethnic identities swap:
Serb: “Wow, you are not a Serb but you still sit here with us and drink with us?”
Albanian: “I would rather go then.”
or
Albanian: “Wow, you are not a Serb, but an Albanian?”
Is the crux of Kosovo strife linked to ethnicity or it is just a “Balkan ethnic caprice” with the entire history
from Sultan Murad and Duke Lazar reshaped into post-modern run of misunderstandings and injustice,
unbroken circle which no one succeeded to cut so far?
3. There are mixed villages, Serb-Albanian, Serb-Gorani and Gorani-Albanian in Kosovo. The lower
ends of these villages are mostly of Albanian character, in the upper ends live Serbs or Gorani. The
explanation for this is dual: The first and more popular says that the medieval settlement was
conducted upon property measure – the wealthy ones, mostly privileged Muslim Albanians settled in
fertile lowlands, whereas the less wealthy ones,mostly non-Albanians remained in the poor
highlands. The second, less known but same-based explanation says the contrary – the wealthy non-
Albanians remained Serbs or Gorani as they paid themselves off, whereas the less wealthy converted
to Islam and later assimilated with Albanians.
Is it, in the end, adequate to speak of Serbs and Albanians? Is the ethnicity strong argument enough to divide
Balkan or other communities into “our people and “the other people”? Is it possible that in many cases, in
recent Kosovo battle fought Serbs Serbs and Albanians Albanians? Is the Kosovo fatal strife not less than
postmodern Balkan mantra for intelectuals?
The ethnicity is too troubled phenomena to worth our attention. Is it ignored it will never turn into “might
weapon in poor hands”, just like human body weight or height. Let’s cut this unbroken circle.

PAL Tapas
TRIBAL ETHNICITY VS DIASPORA: THE RESULT OF MIND

Ethnicity is the mind of any group or community or a tribal clan. Ethnicity bears the histo-geographical
identity and the traditional practices of the time. Ethnicity identifying the time oriented culture, believe,
customs and the psychological uniqueness. It is related with the demand of civilization and the adaptation of
community in respect of thinking, aspiration and the continuing norms and identified culture. Most of the
people said that globalization and modernization are the basic causes of the changes of the ethnicity. To
some extent, it is true that the invasion of globalization, modernization, westernization, pop-culture, hip-hop
culture have generated the diaspora in the concept of ethnicity. The characteristics of historical and
traditional ethnicity have remoduled and altered the traditional culture of the tribe and the non-tribal society
which has become the matter of questions in respect of the ethnicity. On the basis of my personal research on
tribal studies in different pockets of India, it has been observed that ethnicity of tribal society has become
degraded. Their ethnicity has become the matter of diaspora. My personal research and study on Dukpa tribe
of Lepchakha village of Buxa, Garo tribe of Ranksapara village, Khasi tribe of Mawlaylon village, Jarowa
tribe of Baratak Island, Birhor tribe of Jharkhand, Razi tribe of Pithoragarh, Lodha tribe of Purulia, Santhal
tribe of Pakistan village and Bolpur area etc. have given me experience of diaspora of the tribal ethnicity.
Diaspora is the dispersion of the thought, culture, theme and event. Here the dispersion can be identical or
may not.
Actually, the mind of the tribe and their aspiration are the key causes of Diaspora. When your mind wants to
accept the other’s ethnicity or culture or traditions; on that time the cultural acculturations is started.
Adaptation of other’s culture is based on the mind of tribe. Different cultural pockets are present in different

163
tribal society; and the mind of the tribes are accepting the outer culture or the culture of periphery. Thus,
modern culture has influxed within their day to day life and the process of diaspora has started. So, the
ethnicity has disappeared to some extent. The never blame to globalization and modernization for the
diaspora. The actual cause is the changing thinking and the adaptation of the modern feasible life (is the
result of technology and science).
Again, the modernity is important to improve the neo-life. But mind should be set up in the conservation of
ethnic traditional life. The indigenous culture, traditions, inherent values all are important in ethnicity. When
human’s mind wants to accept and adopt the new culture then the original ethnicity of the same group can be
changed. The diaspora of ethnicity is depended lots of factors like : the push-pull factor, geo-politics,
economic demand, aspiration of lifestyle, migration, govt. policy etc.
But my opinion is on mind. Though the diaspora in ethnicity has developed among tribal group but diaspora
of mind from original culture and territory will never destroy. For example, Dukpa tribe is residing at
Lepchakha village of Buxa, West Bengal, India but their original root is from Tibet through Bhutan. People
of this village still have little bit of connections from their home land and this connection, emotion,
attraction, respects all are connected with their mind. A psychological inherent never destroy in ethnicity and
this is the root of diaspora. Analysis of Mental Diaspora is more important than the physical diaspora.
Diaspora is a sense which is not related with physical boundary. It’s a matter of mind. Ethnicity has been
changed due to the digital revolution but the basis cause is defined in the demand of aspiration. The demand
of ethnicity is to save the identity of the race or community. Due to globalization and digitalization it is
going to diminishing. But people have educated and they know the importance of the identity of the race. So,
we have to apply the conservation method in ethnicity. Geographical barrier is not the barrier. Now due to
revolution of digital era and internet we are GLOBAL PEOPLE. Everything is generated from human brain
and mind. Mind should be followed global man or global women but the ethnicity must be maintained in
your culture. Diaspora is not making dispersion; rather I think that it makes connections. For example;
geographically; people can disperse or distribute in different parts of planet, but mentally, psychologically or
ethnically the kinship is present among all relatives. Just you think that when one Bangali/ people is affected
by other community.

PINTEAC Zinaida
ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DIN REGIUNEA ODESA ÎN SECOLUL XXI

Basarabia istorică este ”Mărul discordiei” între diferite state și popoare pe parcursul a mai multe secole. Până
în secolul XX populația băștinașă și-a păstrat limba maternă deoarece era folosită la țară ca limbă a poporului
ce muncea pământul și strângea roadele câmpului.
Instaurarea regimului bolșevic în regiune a impus populația băștinașă să învețe limba rusă pentru ași găsi un
rost în viață. Comportamentul înjositor alnoilor stăpâni față de băștinași face ca părinții să caute modalități
favorabile pentru copiii lor, pentru ca ei să se integreze în societate și să poată să se angajeze la un servici
profitabil. Starea de lucruri era susținută de stat prin mărirea numărului de ore de limbă rusă în școlile
naționale și salarii mai mari cu 15 % a profesorilor ce predau limba rusă. În anii 90 ai secolului XX se începe
o psihoză în masă a populație băștinașe, susținută de secțiile de învățământ , de trecere a școlilor naționale la
limba de predare rusă. Prima clasă rusă în satul Staroselie (Frumușica Veche) se deschide în 1993 cu
susținerea secției raionale de învățământ Sarata. În acel timp școala avea oficial limba de predare română.
După 10 ani de studiere în clasele rusești o mare parte din acești copii au urmat studiile în Republica
Moldova. Paradoxul este că elevii, care au studiat în clasele românești, au prelungit studiile în instituțiile
superioare de învățământ din Ucraina. De luat în vedere că în 1993, când s-au deschis primele clase rusești în
raionul Sarata, eram în Republica independentă Ucraina.
Mai departe se începe a doua etapă de deznaționalizare a populației băștinașe prin întroducerea limbii de
predare ucraineană. A existat o perioadă în școală, când aveam clase românești, rusești, și ucrainești. Cu
timpul clasele rusești nu mai sunt susținute de stat și la moment în raionul Sarata avem trei școli mixte, unde
învățământul este în limba ucraineană și limba moldovenească și o școală cu predare în limba
moldovenească. La limba moldovenească de predare s-a trecut în anul 1998. Până la iscălirea protocolului de
bună vecinătate cu România din 1997 toate școlile naționale oficial studiau limba română. După 1997 este
întrodusă în paranteză limba moldovenească, după care categoric se cere din partea Ministerului
învățământului numirea limbii ”moldovenească”. Prin trecereașcolilor la studierea în limba moldovenească
se începe scoaterea din școli a manualelor din România și Moldova și editarea la Odesa a manualelor de

164
limbă moldovenească. Începând cu anii 2000 școlile noastre se transformă în ”rezervație moldovenească”
unicat în lume, unde neavând nici o instituție de învățămând, care să pregătească învățători de limbă
moldovenească, aici se predă insistent limba moldovenească. Dacă cineva vede problema la nivel de regiune,
unde o singură persoană hotărăște soarta limbii noastre, eu văd problema cu mult mai profund, Kievul este
cel care decide în ce limbă să învățăm și cine să ne facă manualele. Oare nu este absurd, când manualul de
matematică ori de biologie, fiind tradus din ucraineană în limba română, pentru școlile noastre vine cu
numirea de manual de biologie ”pentru școlile cu predare în limba moldovenească”.
O situație catastrofală s-a format prin anii 2000, când profesorilor nu li s-au recunoscut documentele de
studii din Moldova și România și au fost impuși să-și nostrifice diplomele. Situația aceasta ieșită din comun,
când învățătorul este înjosit la maximum prin salarizare minimală, a dat ecel imbold populației băștinașe de
nu ași mai da copiii în clasele moldovenești ci să-i scrie în clasele cu predare în limba ucraineană. Nu e cazul
de învinovățit părinții. Ei vor ca copiii să se integreze în societatea din care fac parte. Dacă învățătorul cu
studii superioare nu poate să-și facă drepatate și este plătit la minimum, având diploma de studii superioare,
atunci ce poate face un țăran de rând? Ne-au luat cineva apărarea? Nimeni. Au lucrat cu salariu minimum
mai mulți ani la rând până n-au plătit nostrficarea la Kiev și au îmbogățit statul ucrainean. După această
metodă de recunoaștere a diplomelor nu prea avem doritori de a face studiile în Moldova. Câte unu mai
merge la studii în România, deoarece are șanse de a primi document de standart european și de a merge la
lucru în Europa.
În prezent cota elevilor claselor ucrainești din școlile noastre mixte este mai mare decât a celor din clasele
moldovenești. Pricina am descris-o mai sus. Nu avem susținerea nici morală nici materială din partea
Moldovei. România mai vine din când în când cu câte o donație de carte ori câte unu-două calculatoare.
Pentru a obține aceste donații trebuie de stat cu mâna întinsă la porțile bogatului. Starea de umilință continuă
ne face să pierdem speranța la un viitor mai bun pentru copiii din satele românești din regiunea Odesa. În
prezent școli cu predare în limba maternă mai sunt câteva în regiune: Furatovca din raionul Sarata, Borisovca
raionul Tatarbunar, Plavni din raionul Reni, Prioziornoie din raionul Chilia, Novopocrovca din raionul
Izmail. Până anul trecut în Camâșovca din raionul Izmail nu era nici o clasă cu predare în limba ucraineană,
dar în prezent școala este mixtă, au primele clase ucrainești. La fel mult timp a luptat cu ucrainizarea școala
din Oziornoie din acelaș raion, în prezent la fel este școală mixtă.
Avem în regiune școli moldovenești, unde paralel sunt clase în care predarea se face în trei limbi:
moldovenească, rusă, ucraineană. Așa este școala din Satu Nou raionul Reni. În școala din satul
Dolinscoieraionul Reni acum vin câte o clasă și din școală mixtă devine școală rusă. Toate aceste mutații se
întâmplă în prezent în Ucraina modernă cu prieteni moldoveni și români megieși.
În continuare statul ucrainean continuă să ne divizeze în moldoveni și români și în felul acesta în regiunea
Odesa se predă în școli limba moldovenească, în regiunea Cernăuți și Transcarpatia limba de studiu este
română. Moldovenii din Cernăuți au o soartă mai fericită. Măcarcă s-au identificat moldoveni, ei studiază
limba română și au acces la o mai mare diversitate de manuale școlare. Cel mai interesant este că nu avem
dreptul să folosim în școală manuale din Moldova. De România nici nu se discută. Folosim manuale
”produse” la Odesa de doi autori poligloți.
S-au făcut mai multe adresări din partea asociațiilor românești din zonă în ce privește unificarea programelor
de studiu a tuturor românilor, moldovenilor din Ucraina, dar nu suntem auziți și nici nu se dorește acest lucru
de către organele de stat. Mai mult decât atât, elevii din clasele moldovenești întotdeauna primesc manualele
cu mult mai târziu decât cei din clasele ucrainești. În anul de învățământ 2015-2016 manualele au fost aduse
în școală tocmai primăvara. Cine din părinți ar putea rezista așa presiune asupra copiilor săi? Majoritatea
renunță să lupte, chiar dacă în clasele ucrainești copiilor le vine mai greu să învețe, ei au o careva garanție:
vor avea manuale, vor avea cărți de citit la bibliotecă, vor merge la studii în țară. Nu apăr pe nimeni,
constatez faptele. Jurnaliștii din România și din Moldova au făcut o modă de a veni în Ucraina și a face
reportaje cu starea deplorabilă a școlilor noastre, dar când am spus că cu mâna goală să nu mai vină, mi-au
reproșat că ei sunt jurnaliști. Dacă sunt jurnaliști și nu știu cât de dureros este pentru noi să ne jeluim pe
soarta noastră vitregă, atunci să ne lase în pace.
Când Ucrainei i-a trebuit să-și rezolve problema cu bucata de drum pentru a ajunge mai repede la Odesa a
făcut lucru acesta repede. Cred că dacă Moldova ar dori să ne dea o mână de ajutor și să ne salveze de la
perzanie ar putea face acest lucru la fel de repede. Acelaș lucru putem spune și despre România. De multe
ori suntem puși în situația când delegațiile din România ori Moldova mai mult își doresc să nu vorbim decât
să ne împărtășim durerea și îngrijorarea. Mi-i în grijă că de atâta loialitate în curând o să pierdem cel mai
sfânt dar al nostru-limba maternă.

165
PÎSLARU Lilia
MIGRAŢIA ŞI TRAFICUL DE ORGANE, ŢESUTURI ŞI CELULE UMANE.

În prezent mişcările populaţiei au căpătat o amploare fără precedent. În ultimele decenii, fluxurile migratorii
spre ţările industrializate, au avut la bază o diversitate de cauze şi factori. Fenomenul migraţionist a căpătat o
amploare mai mare începînd cu perioada modernă, fiind favorizat de revoluţia tehnico-ştiinţifică,
posibilităţile mari ale mijloacelor de transport, de circulaţia informaţiilor, de tensiunile sociale şi situaţiile
economice precare. [3, p. 38].
Migrarea conduce la multiple probleme legate de plasarea şi mişcarea forţei de muncă, lezarea drepturilor
umane ale cetăţenilor noştri aflaţi peste hotare, pătrunderea ilegală în ţară a străinilor, tranzitarea ilegală a
teritoriului Republicii Moldova, traficul ilegal de fiinţe umane, transplantul de organe şi ţesuturi umane,
creşterea numărului de copii abandonaţi, distrugerea familiilor, depopularea satelor moldoveneşti,
înrăutăţirea situaţiei criminogene.
La începutul anilor’90 ai secolului trecut, Republica Moldova a devenit stat independent, însă tranziţia de la
economia centralizată la cea de piaţă, de la totalitarism la democraţie a fost însoţită de serioase probleme
politice, economice, sociale. După declararea independenţei Republicii Moldova, în anul 1991, circa 800.000
de mii de persoane, adică o treime din populaţia activă a ţării, au emigrat pentru a scăpa de o situaţie
economică obscură. În consecinţă, traficanţii se folosesc de această emigrare masivă, legală şi ilegală,
estimările oficiale vorbind despre 60.000 de victime ale traficului de persoane, la o populaţie totala de 3,6
milioane de locuitori. Prin urmare Republica Moldova se află printre primele locuri în Europa în ce priveşte
numărul de persoane traficate, ca raportare la numărul total al populaţiei, în consecinţă această problemă
reprezintă una din cele mai stringente şi mai actuale. Moldovenii sunt acum bine informaţi în ceea ce
priveşte riscurile plecării în străinătate, dar sunt gata de orice pentru a scăpa de situaţia grea din ţara lor astfel
continuînd să cadă în capcanele traficanţilor. [1].
În acest context, e de menţionat faptul că ministrul italian de Interne, Roberto Maroni, a anunţat, într-o
reuniune a UNICEF Italia, că în Peninsulă are loc un trafic înfloritor de organe. Cotidianul italian „Il
Giornale“ titra cu litere de-o şchioapă că în acest comerţ ilicit sunt implicaţi, în afară de adulţi dezumanizaţi
de sărăcie, copii proveniţi de la orfelinatele din Republica Moldova. CENSIS, un institut italian de cercetare
socio-economică, menţionează că între Republica Moldova şi Turcia acţionează o organizaţie criminală,
specializată în astfel de „tranzacţii“, din care fac parte şi medici. Potrivit aceluiaşi CENSI, peste 70.000 de
copii cresc singuri, în aceste instituţii răsfirate pe tot teritoriul Republicii Moldova. Cei care ajung în clinicile
din Turcia provin din internate „de la ţară“, fiind vânduţi traficanţilor pe câteva sute de euro, mai arată
publicaţia italiană. [5].
Vânzarea şi traficul de organe greu de puse în evidenţă în nenumărate situaţii datorită vigilenţei traficanţilor,
care în majoritatea cazurilor fac parte din reţele tentaculare internaţionale bine organizate şi structurate, sunt
strâns legate şi de traficul de persoane (cca 2 milioane, din care jumătate copii abuzaţi sexual), o activitate
criminală în care victimele sunt delocalizate şi transferate în cadrul unui flux migrator, dintr-o regiune săracă
către una bogată în aceeaşi tara sau într-o alta ţară, cu un profit uriaş pentru cei care îl practică. Exista
nenumărate cazuri în care traficanţii au înscenat moartea ″clienţilor″ lor pentru prelevarea organelor vitale ai
acestora şi vânzarea lor traficanţilor, prin filiere internaţionale, care conduc către lumea celor înstăriţi din
America de Nord, Europa Occidentala şi Orientul Mijlociu. În ultimul timp, nu rare sunt cazurile, în care
traficul de persoane se regăseşte în traficul de organe şi ţesuturi de origine umană. [11].
Traficul de organe, ţesuturi şi celule umane e un fenomen ce a luat amploare după anii 1990, în urma
proceselor migraţioniste. În vederea prevenirii traficului de organe, ţesuturi şi celule umane, pe plan
internaţional şi la nivel naţional, au fost luate măsuri în vederea reglementării mai stricte a procedurii
transplantului de organe.
Transplantul de organe este guvernat la moment de un şir de acte, inclusiv: acte internaţionale şi regionale,
legislaţii naţionale, ghiduri clinice.
Conform art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor şi demnităţii fiinţei umane
de aplicaţiile biologiei şi medicinei privitor la transplantul de organe şi ţesuturi umane, e necesar de a
proteja demnitatea şi identitatea fiecărei persoane implicate şi să garantăm, fără discriminări, respectul pentru
integritatea fiecăruia, precum şi alte drepturi, şi libertăţi fundamentale în ceea ce priveşte transplantul de
organe şi ţesuturi de origine umană” [2, art. 2]. În acest context, organizaţiile internaţionale cum ar fi
Consiliul Europei, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Asociaţia Medicală Mondială au elaborat ghiduri ce
stabilesc principii ce trebuie urmate în toate etapele procedurilor de transplant.

166
În temeiul principiilor legale şi etice recunoscute la nivel internaţional şi cu luarea în consideraţie a aspecte
specifice de ordin cultural, religios şi politic, majoritatea statelor au adoptat legi speciale pentru donarea de
organe şi transplant.
Până în anul 2010, exista la nivel European o legislaţie mult mai restrictivă în domeniul ţesuturilor şi
celulelor decât legislaţia pentru organe, reprezentată de Directivele europene în domeniul ţesuturilor şi
celulelor umane. În anul 2010 a apărut Directiva 2010/53/EC a Parlamentului European şi a Consiliului
pentru stabilirea standardelor de calitate şi siguranţă a organelor umane destinate transplantului, care a trebuit
să fie transpusă de către toate Statele Membre ale UE în legislaţiile naţionale până în luna august 2012. [7]
În Republica Moldova, în corespundere cu Directiva nr. 2004/23/EU din 31 martie 2004 privind stabilirea
standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea şi
distribuirea ţesuturilor şi celulelor umane şi cu Directiva nr. 2010/53/EU din 7 iulie 2010 privind standardele
de calitate şi siguranţă referitoare la organele umane destinate transplantului, în temeiul art.36 din Constituţia
Republicii Moldova, a fost adoptată Legea nr. 42 din 06.03.2008 „Privind transplantul de organe, ţesuturi şi
celule umane”, în scopul prevenirii comercializării părţilor corpului uman. [9].
Legislaţia penală a RM incriminează următoarele fapte social periculoase în acest domeniu: traficul de
organe, ţesuturi şi celule umane (art. 158), traficul de fiinţe umane (art.165) şi traficul de copii (art.206). [4].
Fenomenul migraţiei, care în prezent a căpătat o amploare fără precedent, este însoţit de numeroase acte şi
fapte criminale.
Traficul de organe, ţesuturi şi celule umane e un fenomen ce a luat amploare după anii 1990, în urma
proceselor migraţioniste. În vederea prevenirii traficului de organe, ţesuturi şi celule umane, pe plan
internaţional şi la nivel naţional, au fost luate măsuri în vederea reglementării mai stricte a procedurii
transplantului de organe, acesta fiind guvernat la moment de un şir de acte, inclusiv: acte internaţionale şi
regionale, legislaţii naţionale, ghiduri clinice. Actul internaţional de bază îl constituie Protocolul adiţional la
Convenţia pentru protecţia drepturilor şi demnităţii fiinţei umane de aplicaţiile biologiei şi medicinii privitor
la transplantul de organe şi ţesuturi umane. Prezintă importanţă în domeniu Directivele Parlamentului
European şi a Consiliului nr. 23/2004/CE, nr. 17/2006/CE , nr. 86/2006/CE. Legislaţia naţională e
reprezentată în special de Legea nr. 42 din 06.03.2008 „Privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule
umane” şi art. 158 CP al RM „Traficul de organe, ţesuturi şi celule umane”.

POSTEA Maria
COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN TECUCI – O ISTORIE VECHE DE PESTE TREI SECOLE

După cum confirmă documentele vremii, în Tecuci evreii s-au stabilit ceva mai târziu decât în unele oraşe
apropiate cum ar fi Huşi, Bârlad, Vaslui, aproape de sfârşitul sec. XVIII. Cei mai mulţi dintre aceştia, pe
timpul lui Mihail Sturza au venit aici din Rusia şi Galiţia. Imediat ce au sosit pe aceste meleaguri ei au
înviorat considerabil comerţul antrenând în această activitate şi negustorii autohtoni.
Mult mai târziu, uliţe întregi au fost ocupate de evrei, mai ales în zona centrală a oraşului, strada ,Ştefan cel
Mare,, unde evreii şi-au construit case ,, tip vagon” în care camerele dinspre stadă erau întotdeauna destinate
spaţiilor comerciale, prăvălii cum li se spunea.
Datele vremii consemnează că prin anul 1779 aici locuiau familiile Isaac, Lupul, Avram Leibu, Iancu Isac
ş. a. De fapt, într-un recensământ al anului sus menţionat, în Tecuci locuiau 75 de evrei.
Centrul comercial evreiesc sau mai exact , Strada Mare, a fost locul unor firme foarte diverse cum ar fi ,,La
Tarul”, ,,Bucureşteanul”, ,,La Samy Joseph”, ,,Restaurantul Leibu Herscovici”, cofetăriile Carol, frizeria
,,Figaro” precum şi studioul; foto ,,Modern” al lui Pascal Feureinstein.
De obicei, pe Strada Mare, se faceau promenade şi frecvent pe aici trecea somptuos fanfara, fie că era vorba
de o sărbătoare sau de o înmormântare , moment în care toţi negustorii evrei ieşeau afară din magazine
pentru a da un ultim onor, fie că era vorba de o înmormântare evreiască sau creştină.
Existau foarte multe pravălii evreieşti care controlau toată viaţa economică, în Tecuci, cum ar fi Iosif
Fainare, negustor de cherestea , mare filantrop al orasului, fratii Davidescu, care deţineau două fierării,
magazinul de mobile al lui Rudich, tinichigii Ivanovici, Dulferg, Ghelberg şi ca o curiozitate, o femeie
tinichigiu, Aurica Rapoport, al cărui fiu, Puiu Rapoport, avea să ajungă preşedintele clubului F.C. Argeş
Piteşti şi apoi în Israel preşedinte de mari cluburi din prima divizie israeliană.
Demn de remarcat este faptul că în perioada interbelică , preşedintele industriaşilor tecuceni a fost MAX
SEGAL, care în perioada anilor 1929- 1930 a fost şi preşedinte al comunităţii evreieşti tecucene, a deschis şi
prima fabrică de pielărie , apoi o fabrică de ulei precum şi o moară. De altfel, peste ani a obţinut o

167
recunoaştere a implicării sale în viaţa economică, a deţinut mai mulţi ani funcţia de vicepreşedinte a
industriaşilor de România.
Foarte aproape de Strada Mare, se aflau şi cele trei sinagogi- a tinichigiilor, a negustorilor şi a meseriaşilor
denumite aşa după aportul ce şi l-au adus breslele respective la ridicarea lăcaşurilor respective de cult.
La 13 martie 1843 se creează Comunitatea Evreilor. La 25 iulie 1870 evreii din Tecuci au ridicat Sinagoga
Croitorilor şi a luat fiinţă Societatea Păzitorului Sionului. La 25 noiembrie 1884 începe să funcţioneze
Şcoala Mixtă a etnicilor evrei. La 10 iunie 1908 se inaugurează Baia Evreiască. La 4 martie 1908 , pe stada
Cherestelei , azi strada Bran, se deschide Templul Meseriaşilor. La 22 ianuarie 1926 se dă în folosinţă noul
local al Şcolii Evreieşti, care avea o grădiniţă, şcoală primară şi elementară, sediul comunităţii, iar în curte
fabrica de azimă şi abatorul de păsări.
Între 21-23 iunie 1941, populaţia evreiască din întreg judeţul, este adusă forţat la Tecuci şi în baza unei
ordonanţe a prefecturii, se stabileşte ca populaţia evreiască din această localitate să domicilieze numai în ,,
Cartierul Evreiesc,, şi să fie supravegheată în mod permanent de agenţii de poliţie.
Foarte interesant este faptul că la 10 iulie 1943, într-un recensământ efectuat, se constată faptul că populaţia
oraşului număra 23150 locuitori, din care 2613 evrei.
La 12 aprilie 1952 a fost dată în folosinţă Staţia de Radioficare a oraşului, care dispunea pe atunci de 400
difuzoare instalate în case şi pe străzi, atât în oraş cât şi în Cartierul Bălcescu , inclusiv Satul Nou. Redactor
şi prezentator era Aizic Ticu iar operator Nusu Aizic.
Bazele primului cimitir evreiesc au fost puse în anul 1780 ,în strada Boteanu, în spatele fostului restaurant
Moldova, azi Strada Galaţi.
La 15 decembrie 1839, Casa Obştei donează obştei evreilor un loc pentru cimitir ,,în partea de apus a
târgului, pe strada Vânători, lângă fosta fabrică de spirt tecuceană. Ultima persoană înmormântată aici a
fost Haim Leib Wissman în anul 1870 la 9 iulie .
După 1890 se stabileşte Cimitirul evreiesc pe strada Liniştii- cimitirul actual, unde îşi dorm somnul de veci
peste 1300 evrei. Printre cei ce îţi dorm aici somnul de veci se numără cărturarii talmudişti Nissen D.
Ocsenberg, decedat la 1936, rabinul Solomon Rabinovici, părinte al obştii evreilor tecuceni, căruia enoriaşii
i-au ridicat o aşa zisă Casă a Rabinului. Tot aici odihneşte şi renumitul Zola Solomonovici cel care a
pregătit marea majoritate a tinerilor pentru onoranta şi însemnata Baimitzva.
Găsim aici şi evrei din primul război mondial, soldatul Simion Lazarovici, din regimentul 24 Infanterie
Tecuci, căzut pe câmpul de luptă la 17 aprilie 1917, pe Simion Sapira, mort pe altarul patriei,Aron
Weistein,, ucis în progromul de la Iaşi din 1941 sau Arolică Finkeltain de numai 11 ani, strivit în ziua de 25
august 1944, ziua eliberării Tecuciului, de una din maşinile armatei sovietice.
Actualul cimitir din strada Liniştii ocupă o suprafaţă de 18270 mp. şi a fost renovat în anul 2001 c cu
sprijinul Comitetului tecucean din Israel; s-au reparat în totalitate gardurile, s-a confecţionat o nouă şi
impunătoare intrare cu porţi metalice şi s-au demarcat şi emblemat parcelele cu indicatoare- tăbliţe, ce
indică grupa şi rândul pentru o identificare cât mai rapidă a mormintelor. De asemeni, s-au restaurat mai
multe morminte iar asistaţii ce nu aveau morminte au avut parte de intevenţia Federaţiei pentru construirea
lor, astfel că nu există niciun mormânt fără monument. Din comitetul sus menţionat au făcut parte: Nelu
Berman, Mendel Hesrcovici, Gelu Lucaci. Pe 1 septembrie 2004 comunitatea tecuceană a fost vizitată de dl
dr. Tzvi Feine, atunci director pentru programul Joint România. Vizitând atât cimitirul cât şi comunitatea ,la
final a scris în registrul istoric al comunităţii –,,Realizări mari pentru o comunitate mică,,.Cu toate eforturile
conducerii comunităţii noastre de a înregimenta noi membri care să îndeplinească condiţiile cerute, după
cum arată datele din urma Situaţiei Demografice expediată la FCER la 21 ianuarie 2008, există un numar de
41 persoane .
În ultimii ani, cu sprijinul majoritar al Federaţiei, dar şi cu al unor inimoşi sponsori, conducerea comunităţii
a reuşit unele acţiuni deosebit de importante cum ar fi:
- Renovarea interioară şi exterioară a unicei sinagogi aflată în funcţiune
- Reparaţii la acoperiş la toate proprietăţile care aparţin comunităţii evreieşti din Tecuci
- Refacerea instalatiei de încălzire , instalaţia de apă, grup sanitar modern
- Amenajarea unei camere de oaspeţi.

PRISAC Lidia
ARMENII ÎN ROMÂNIA MARE: REFUGIUL DIN IMPERIUL RUS ȘI IMPERIUL OTOMAN

De la un an la altul secolul XXI marchează o serie de evenimente emblematice care împlinesc o 100 de ani
de la desfășurare. Așa se face că de curând asistăm la un șir de evenimente de comemorare a centenarului
declanșării „Marelui Război” sau Primului Război Mondial, care a schimbat harta Europei, a României și a

168
lumii întregi. În lumea globalizării și a integrării continentale, „Marele Război” este comemorat sub semnul
suferințelor și jertfelor militarilor de rând (secerați în proporție de 10 milioane), al imperativului evitării
repetării unor astfel de catastrofe ale istoriei umanității. „Marele Război” pentru România, care a intrat în
vâltoarea conflagrației în 1916, a însemnat în primul rând reîntregirea patrimoniului teritorial național,
deziderat care a consolidat unitatea de voință națională, ceea ce în final a făcut posibilă Marea Unire de la
1918.
Dar, înainte de toate, în contextul comemorării declanșării „Marelui Război” nu putem trece cu vederea
împlinirea centenarului de la catastrofa umanitară din 1915 – genocidul declanșat împotriva armenilor, menit
să rășluiească populația creștină de pe întinsul teritoriului otoman. Acest etnocid în proporție de 1,5 milioane
de vieți omenești, deși într-un context cu totul diferit dar nu lipsit de siprevestea ceea ce aveau să pătimească
ulterior evreii. Însă nu aceste două direcții ne-au inte milarități resat în mod deosebit atunci când am
conceput acest demers. Ceea ce propunem acum ar putea părea mai puțin spectaculos, dar totuși o
continuitate a istoriei armenilor care au reușit să evadeze în urma masacrelor otomane de exterminare sau
filosofic exprimându-ne: o istorie a triumfului vieții asupra morții.
Luând calea exilului, o parte din armenii care au reușit să se salveze au traversat Marea Neagră, o altă parte
înaintând pe uscat, prin Armenia transcaucaziană și Nordul Mării Negre au găsit adăpost în România. Astfel,
mii de refugiați armeni au intrat pe teritoriul României, care în circumstanțele istorice ale anului 1918 își
extinsese substanțial frontierele. Reintegrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în cadrul României
după Primul Război Mondial i-a dublat teritoriul și numărul populației, România, devenind astfel, după
Polonia a doua țară în Europa Centrală și de Est. Această unificare conform principiilor wilsoniene ale
autodeterminării a celor trei provincii, evident, a însemnat și încorporarea unor importante grupuri
minoritare, numărul cărora a sporit de la 8% din populaţia Vechiului Regat la aproape 30% din populaţia noii
Românii.
Perioada interbelică a României a cunoscut cel mai mare număr de armeni (în special de confesiune
armeano-gregoriană), deși aceștia erau minoritari printre minoritari. Făurirea statului unitar român a făcut să
îi adune și pe armenii din cele trei provincii istorice românești aflate anterior în cadrul Imperiilor Rus și
Austro-Ungar. Potrivit datelor oficiale, aceștia constituiau 15 544 de persoane pe întreaga Românie.
În urma evenimentelor dramatice din 1895, 1915 și 1922, acestora li s-au alăturat peste 20 000 de
supraviețuitori armeni, care intrând prin sud-estul României, și anume prin portul Constanța, s-au așezat
preponderent la Bucureşti (cca. 12 000), Constanţa (cca. 3 000), dar şi la Galaţi, Brăila, Tulcea, Piteşti,
Craiova, Focşani, Ploieşti, Bacău, Roman şi Iaşi.
Alți peste 10 000 de refugiați armeni au intrat în România prin filiera frontierei sovieto-române, și anume
prin linia Nistrului, care reprezenta unul din cele mai întinse hotare ale României cu URSS, nerecunoscut
oficial niciodată de către Moscova. În contextul lipsei relațiilor diplomatice cu aceasta, emigrația din URSS a
fost cea mai mare provocare cu care s-a confruntat statul unitar național român în perioada interbelică,
problema refugiaților de peste Nistru dobândind profunde dimensiuni politice (dacă facem abstracție de
faptul că unii emigranți, în special ruși, erau atrași frecvent în acțiuni subversive ce aveau drept scop
subminarea autorității de stat și obținerea de informații în România, reieșind din considerentul că vestea
unirii Basarabiei cu România, în cercurile emigrației ruse era acceptată cu ostilitate) completând, astfel, lista
numeroaselor subiecte în fruntea căreia întâietate deținea „problema Basarabiei”.
Trecerea armenilor peste Nistru avea loc în contextul emigrației albe generate atât de destrămarea Imperiului
Rus, cât și de conturarea treptată și „extinderea” teritorială a Uniunii Sovietice. inclusiv prin „eșuarea” fostei
Republici Armene de la 1918 și ocuparea acestea de către Armata Roșie. Printre cei veniți prin filiera
Nistrului trebuie să menționăm și grupul oarecum restrâns de foşti miniştri şi deputaţi daşnakişti refugiați
după 29 noiembrie 1920, când în Armenia se instaurase regimul sovietic.
Apatrizi cu drepturi limitate, „înnobilați” cu statut de emigranți politici sau „albi”, așa cum o demonstrează
documentele de arhivă, pentru o parte din armenii refugiați România a devenit a doua patrie în care aceștia
au căutat să-și găsească rostul în plan politic, economic și social.
Deși, despre cei 20 000 de refugiați armeni veniți în România prin portul Constanța se cunoaște și se
pomenește constant în documentele de arhivă și literatura de specialitate, despre ceilalți peste 10 000 de
armeni veniți în spațiul românesc prin filiera Nistrului din păcate nu se cunoaște nimic. Totodată, trebuie să
semnalăm că subiectul emigrației armene în România interbelică din Imperiul Otoman și Imperiul Rus,
ulterior URSS nu a constituit obiectul unor cercetări fundamentale în istoriografie, chestiunea refugiaților
armeni fiind practic eclipsată de atenția cercetătorilor. Din păcate, astăzi, subiectul emigrației armene (mai
ales a celei care a avut loc prin filiera Nistrului) cu câteva categorii de refugiați pe palierul emigrației este
practic necunoscută în România sau Republica Moldova și cu atât mai mult în afara acestora.

169
Prin umrare, ceea ce propunem prin această relatare este prezentarea istoriei refugierii elementului armean în
România interbelică atât din Imperiul Otoman, cât și din Imperiul Rus (ulterior URSS) prin prisma
documentelor inedite păstrate în Arhiva Națională a Republica Moldova, Arhivele Naționale ale Românie și
Arhiva Arhiepiscopiei Armene din România.

PROCOP Svetlana / ПРОКОП Светлана

К ВОПРОСУ О ЦЫГАНСКОЙ ИДЕНТИЧНОСТИ

Известно, что цыгане на территории Молдавского государства присутствуют давно (более шести
сотен лет). С тех пор цыганским сообществом достигнуто немало с точки зрения социальных прав и
гражданства, особенно после обретения Республикой Молдова независимости (1991), когда были
утверждены и введены некоторые демократические нормы социального проживания и социальной
интеграции цыганского населения. Однако по-прежнему существуют трудности, связанные с
социализацией цыган, угрозой ассимиляции цыганского общества, дискриминационной социальной
политикой, проводимой гласно и негласно в отдельных регионах, социальной стигматизацией
представителей цыганского населения. В частности, стереотипы и устойчивые негативные
социальные представления о цыганах препятствуют эффективной интеграции их в молдавское
общество как полноправных граждан.
Республика Молдова, не являясь членом ЕС, тем не менее, старается придерживаться так называемой
Европейской системы национальных стратегий по интеграции цыган в современное молдавское
общество. Эта система базируется на четырех основных принципах – доступ к образованию, работе,
здравоохранению и программам по обеспечению жильем.
Помимо решения этих важных социальных проблем существует необходимость преодоления
существующих между этносами и этническими группами РМ, в частности цыганского этноса,
взаимного недоверия. Представители цыганской общины признают, что зачастую представления об
этой этнической группе слагаются из предрассудков и стереотипов, которые порождаются
определенными противоречиями. С одной стороны, в общественном сознании бытует романтическое
представление о цыганах, которое строится на основе цыганской танцевальной, песенной и
художественной культуры, фольклора, с другой стороны, непосредственное общение с цыганами в
житейской обстановке рождает негативное восприятие.
В последнее время на различных форумах, конференциях и в публикациях все чаще и чаще говорят о
мероприятиях, призванных улучшить ситуацию, связанную с образованием в цыганских
сообществах, не отдавая себе отчет о том, что подобные мероприятия должны предваряться
исследованием проблемы цыганской идентичности.
Как быть в создавшейся ситуации исследователю, который, зная особую «закрытость» цыганской
группы, должен получить определенные сведения и сформировать истинное представление об этом
этносе?
Каждый, кто в какой-то степени связан с «цыганской проблемой» не должен забывать, что
вышеупомянутое соотношение «культура и цыганское сообщество» состоит из двух равнозначных
элементов, которые одинаково важны.
Прежде чем познакомиться с историей и культурой цыган, необходимо достаточно четко
представлять себе, что значит быть «ромом»? Всегда ли мы отдаем себе отчет, что те, которые
именуют себя ромами, а окружающие за глаза называют их цыганами, как любой народ, являются
отдельным сообществом, которое, имея свод представлений о себе и окружающем мире, обладают
своим особым менталитетом.
Сегодня уже не является секретом, что зафиксировать определенные черты любой социальной
группы является задачей не из легких, если не сказать почти невозможной, когда речь идет о
цыганах. И дело тут совсем не в нашей неосведомленности или уровне знаний. Известно, что войти в
доверие к представителю цыганского сообщества очень сложно, исключение составляют, пожалуй,
те медиаторы или активисты, кто родом из мифической страны, под названием «Цыгания». Наивно
полагать, что воссоздать или сконструировать из множества характеристик, присущих цыганскому
народу, его культурную идентичность, проще простого. Однако не стоит игнорировать тот факт, что
реакцией на давление, которое исторически было оказано на цыганскую культуру со стороны
социального и культурного большинства, оказалось, в результате, сопротивление цыганского народа,
выраженное в особой «культурной идентичности», основанной на этноцентризме. В этом – одна из
разгадок менталитета цыган.

170
Надежда Деметр, известный российский цыганолог, на вопрос корреспондента об обладании цыган
неким гипнозом, помогающим им манипулировать окружающими людьми, ответила, что никакого
гипноза нет. Просто цыгане, много веков назад покинувшие Индию, на протяжении долгого времени,
странствуя, вынуждены были подстраиваться под обычаи и нравы тех стран, через которые
вынуждены были проходить и периодически останавливаться, пока не попали под запрет законов о
бродяжничестве, принятых в разное время в разных странах. Самим цыганам это знание о других,
которых они воспринимали как чужих, помогло лучше понять и себя, как народ, сохранить свое
обычное право, свою индивидуальность и этническую идентичность. Другими словами, накопленный
веками опыт «вживания» в другую реальность помог цыганскому народу развить на генетическом
уровне так называемое шестое чувство или интуицию настолько, что это позволило многим
представителям этого сообщества обладать сверхъестественными способностями «вѝдения»
прошлого и будущего. Разумеется, не все так однозначно, в каждом отдельном случае играет
большую роль и индивидуальная идентичность конкретного человека. Известно, что идентичность не
является чем-то неизменным и закрытым, состоящим из ряда культурных признаков, которые
передаются и приобретаются равномерно в пределах данной группы.
В настоящее, да, впрочем, и в прошлые времена немногие ассимилированные цыгане находят в себе
смелость признаться: да, я цыган, по матери или по отцу, неважно. Однако чаще всего многие боятся
себе признаться и допустить, что кто-то из их предков принадлежал к этой этнической категории.
Считается, что осознают свою идентичность, в основном, те, кто обычно достигает чего-то в жизни,
потому что эти люди должны соответствовать «высокой миссии» по сохранению этнической
идентичности. Очень важно, чтобы, так или иначе, цыгане, и не только они, начали размышлять о
том, кто они и что значит быть цыганом. Думать необходимо также о том, как видят цыган другие, не
являющиеся цыганами.
Не секрет, что социальный статус цыганского этноса, статус изгоев и маргиналов, на самом деле
сами цыгане никогда не принимали на свой счет. Однако осознавая, что этот статус окружающие им
навязывают, цыгане всегда терпеливо относятся к этому. Как бы то ни было, способ бытия цыган в
истории не изменить, его необходимо признать как данность и осознавать его исключительность.
Более того, цыганская культура служит примером особого мировоззрения, способом быть отличной
от других. Цыганская культура основана на самосознании быть и ощущать себя цыганом, а не
другим, чужим, гаджé.
В этой ситуации приоритетными в борьбе с дискриминационными проявлениями и ложными
представлениями общества о цыганах являются меры, призванные поощрять его внимание и
повышать интерес к цыганской культуре с одной стороны, и, с другой, интерес самих цыган к своей
культуре уже с малых лет, будь то цыганские сказки, прочитанные на ночь детям, или литературное
произведение, изучаемое в школе, в котором описывается цыганская культура, история, традиции и
быт цыган.
Благодаря проводимым исследованиям, в результате которых должна быть написана история
местных цыган, описаны этапы культурного развития, изданы соответствующие учебники и
хрестоматии, у цыганского сообщества появится возможность узнать свое прошлое, они смогут
правильно интерпретировать свое настоящее и строить будущее. И все это, не теряя из виду общей
культуры или культурной самобытности своей социальной группы.

ROITMAN Alexandr
EVREII BASARABENI LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA:
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI REFORMARE

Istoria evreilor, sau mai bine zis anumite aspecte ale acesteia, devine periodic populară în virtutea unor
evenimente și interese politice, rațiuni sociale, aspecte umanitar-culturale. În ultima perioadă, fără a face o
investigație specială, am observat că în mass-media națională, dar și în cea internațională tot mai des apar
trimiteri la diverse aspecte ale istoriei sau pseudo-istoriei a evreilor din diferite perioade și spații. M-aș referi
la o serie de exemple relevante, dar voi face abstracție de anumite interpretări ale unor istorici și/sau
persoane publice, care s-au adresat în anumite circumstanțe subiectului în cauză în scopuri definite
beletristice, fie propagandistice, deseori fără a consulta mai multe surse de încredere, fără a justifica unele
erori comise.
Interesul societății dar și a mediului academic, deși acest raport probabil ar trebui să fie invers, după cum am
scris și mai sus, intervine și este condiționat de anumite ocazii informaționale. Prezentul demers, vine să

171
resusciteze eforturile comunității academice din Republica Moldova, în vederea unei studieri sistematice și
profesioniste a istoriei evreilor în diferite segmente ale istoriei naționale.
Pentru ca scopul enunțat, să fie realizabil vom relansa în atenția distinsului public și for academic, unele
extrase din memoriul evreului erudit Markus Gurovici, care la mijlocul secolului al XIX-lea a efectuat un tur
prin orașele regiunii Basarabia și a descris viața cotidiană și mentalitatea populației evreiești la acea etapă
istorică. Memoriul integral urmând să apară într-o publicație separată întru diversificarea surselor istorice
existente, pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a istoriei comunității evreiești din Basarabia pe
parcursul secolului al XIX-lea, dar și a unei percepții mai clare asupra evoluției acesteia în modernitatea
timpurie și până în zilele noastre.
Inspecţia efectuată de către M. Gurovici ne oferă un spectru larg de informaţii privind viaţa spirituală și
cotidiană a evreilor din Basarabia, abordând specificul evreilor basarabeni, asupra cărora autorul
documentului insistă, rezidă din particularităţile implementării legislaţiei evreieşti în regiune, a conjuncturii
politico-economice, a celei social-economice, şi a mediului cultural existent. Asimilarea populației evreiești,
inclusiv prin creștinare și mariaje mixte, a decurs destul de anevoios comparativ cu celelalte regiuni ale
Imperiului Rus, unde le era permis traiul permanent.
Din perspectiva macro-istorică, comunitatea evreiască din Basarabia pe parcursul secolului al XIX-lea s-a
dezvoltat în limitele proceselor imperiale, însă cu mențiunea că gradul asimilării acesteia a fost mai redus
datorită amplasării periferice, specificului politicilor promovate de către autoritățile țariste în regiune și
executării acestora de către funcționarii locali. Din perspectivă micro-istorică, aceasta reprezintă un caz
aparte, aspectele ce confirmă aserțiunea în cauză fiind abordate în memoriul ce prezintă subiectul articolului
de față.

ROȘCA Alla
POLITICAL PARTICIPATION BY THE MOLDOVAN DIASPORA

Legalizing the voting rights of citizen living abroad is largely interpreted as a step towards achieving the
universality of democratic voting rights. In the Republic of Moldova, given the high level of emigration,
including the citizen living abroad is one way of maintaining ties with the “transnational nation” and
expanding the sphere of legitimate sovereignty. Despite some conceptual overlap, the terms migrant,
diaspora, trans-national community, and citizen living abroad is widely discussed in academic literature as
all having a nuanced distinct definition. Although for the analysis of the political participation of the citizen
living abroad this is not so vital, because under the Constitution of Moldova, all citizens, including those
living abroad, have the same right to take part in elections for national representative bodies.
From a theoretical perspective, there are different arguments for legalizing the voting rights of citizen that do
not reside in their country of origin. The major argument is that it replaces the classic concept of territorial
citizenship of residing individuals with the concept of ethnic citizenship. (Rainer Munz and Rainer Ohlinger,
eds., Diasporas and Ethnic Migrants: Germany, Israel and Post-Soviet Successor States in Comparative
Perspective. London: Frank Case, 2004.) Usually the states with substantial diaspora, the numerous emigrant
communities would include all members of ethnic community, no matter where they live in the concept of
their ethnos. That’s it, this way of perceiving citizenship is replacing the demos by ethnos is particularly
spread among the small states and states with small populations. Therefore, they make the effort to increase
the size of population by including emigrants in the census. Moldova, as one of the relatively young, post-
Soviet states where the concept of statehood is not so strong, is trying to strengthen the statehood by means
of diaspora. (Kasapovic, Marjana. Voting Rights, Electoral Systems, and Political Representations of
Diaspora in Croatia. East European Politics and Societies and Cultures. Vol.26, N.4, November 2012. 777-
791.) Granting political rights to citizen abroad and enlarging the framework can become an indicator of
democratic citizenship and improved democratic performance.
Among the factors that determine the policy makers to support the country’s ties with its emigrants is, first of
all, the direct casual link between the importance of migrants’ contribution to a home country’s wealth. In
the Republic of Moldova, according to World Bank, the remittances constitute between 23-35 percent of the
share in the country’s GDP, and Moldova ranks the third country in the region of Europe and Central Asia
regarding remittances’ weight in GDP and their per capita value. The Republic of Moldova, as one of the
poorest countries in Europe and one that is highly dependent of the emigrants’ economic input, is reluctant to
engage in diasporic policies. The decision makers, the power parties in Moldova have direct interest in
maintaining/increasing the flow of remittances to the country.
As the Constitution of the Republic of Moldova and the Legislative Code provide the right for the citizens of
Moldova living abroad to vote, the analysis of how many Diaspora members are fulfilling this right should

172
start with the percent of expressed votes. In this respect it’s necessary to determine the number of Moldovans
living abroad. The concrete data is complicated to establish, but the in general is agreed among local scholars,
international institutions and results of statistical analysis that about one million people are living abroad. The
data of the Central Electoral Commission of the Republic of Moldova (CEC) document the number of
Moldovan citizens, which casted their vote abroad: in 2001 – 3806; in 2005 – 10038; in 2016, second round
of presidential elections – 138720, representing the highest number of citizens living abroad that ever
participated in the elections. This constituted around 13 percent of members of Moldovan diaspora. However,
considering the increasing number of people migrating from Moldova every day, this percent might even be
smaller.
The recent presidential election campaign, though organized in the short period of time, has seen an
unprecedented mobilization effort among diaspora members, especially of those living in the EU and SUA.
The on-line platform “Adoptă un vot” (Adopt a vote), was created to facilitate traveling to voting stations
(carpools) and the opportunity for hosting co-nationals. The initiative, though encouraging participation in the
voting process and managing to help members of the diaspora reduce the literal cost of voting, was a complete
innovation and an expression of high mobilization among the Moldovan citizen living abroad. Some
irregularities in organizing the voting process (shortage of ballots, crowded polling stations and ineffective
work of the CEC in preparing the voting lists, and so on...) determined the diaspora members to initiate a
judiciary process against the CEC to demand invalidation of the results of the elections, as their rights to vote
were violated. About 4000 complains were filed from the diaspora members from different EU countries
(France, Irland, UK, Italy, Germany), as well as from Canada and the Russian Federation.
The members of the moldovan communities, living abroad, for the first time acted as a organized civic
community of citizens of Moldova. This can be marked as a moment of realization of a collective interest of
all Moldovans, regardless of their social, ethnical, or political preferences. The great mobilization effort
depicted also the impact and the influence of the Diaspora Associations of Moldovans, as well as a role of
Internet social platforms, as a tool of mobilization.
As a follow-up to the post electoral analysis, it is necessary to also analyze some concrete steps that
governmental institutions should take to ensure the right to vote for the members of diaspora:
 A first step towards ensuring the proper calculation of the needed pooling stations abroad, it’s imperative
to know the number of Moldovan citizen abroad. The common effort of the Office of Relations with
Diaspora from Moldova and Ministry of Foreign Affairs and European Integration of monitoring the
Moldovan members of diaspora and the Diaspora communities and of the CEC to compose the relevant
electoral lists of diaspora members;
 The Minister of Foreign Affairs and European Integration of Moldova should make a timely effort to
ensure that the competent authorities of the country of residence are capable of identifying the facilities
for the polling stations, if necessary more locations, in addition to those at the Embassies and Consulates;
 All the governmental institutions should provide early information about the electoral campaign, the
voting stations abroad and the requirements for the voting procedures for the diaspora members;
 Include in the on-line registration form the following additional options: a) available to volunteer for the
polling stations; b) capable to provide facilities for the polling stations;
 To implement sustainable mechanisms for selection, recruitment and training of Moldovan citizens
abroad, who wish to contribute voluntarily to the activity of electoral polling stations;
 All governmental institutions should find the solution for the diversification of the voting procedure of
members of Moldovan diaspora, including regular mail, proxy voting or electronic voting on-line;
 Revise the amendment to the Electoral Code, specifically the chapter regarding the maximum number of
ballots admitted for a polling station abroad, since the experience from the last voting showed that the
number 3000 is insufficient;
 Introduce the modifications to the Electoral Code, as the members of diaspora to have the right to
financially contribute to the electoral fundraising campaigns.
The issue of voting abroad remains important for the next electoral cycles, especially for the next
parliamentary elections in 2018. It is imperative that governmental structures increase their coordinated effort
between the Moldovan society and Diaspora and enhance the possibilities of Moldovan citizen to actively
participate in social and political life of home country.

173
ROȘCA Mariana
TEME MAJORE ALE DIALOGULUI ONLINE AL MIGRANȚILOR

Mobilitatea populaţiei este un fenomen ce a caracterizat societatea din cele mai vechi timpuri până în
prezent. Aşadar ea are un profund caracter istoric, manifestându-se în mod diferenţiat în spaţiu şi timp în
funcţie de factorii şi condiţiile concrete, specifice de la o etapă la alta şi dintr-un loc în altul.
În aceste condiţii nu putem spune că migraţia este un fenomen absolut nou şi nestudiat. Ceea ce trebuie să
accentuăm însă este faptul că după răsturnarea sistemelor totalitare, în ţările aflate în proces de tranziţie, cum
ar fi şi cazul Republicii Moldova, acest fenomen s-a intensificat. Un lucru nu mai puţin important este modul
în care acest fenomen marchează societatea în întregime şi individul în particular. Adevărat este faptul că la
o analiză a publicaţiilor, a lucrărilor ce au ca obiect migraţia vom vedea că acestea indică cele mai diverse
aspecte ale fenomenului dat. Totodată domeniile care sunt interesate de studiul migtraţiei sunt cele mai
diverse: politică, drept, sociologie, demografie, economie, etc.
Migrația din Republica Moldova a capatat un caracter de masă după declararea independenţei țării, cauzată
în principal de condiţiile economice nefaste din ţară, dar şi datorită diverselor conflicte din zonă. Numărul
mare de doritori de a pleca peste hotare şi politicile restrictive a țarilor de destinație au alimentat imigrarea
ilegală. Caracterul clandestin și ilegal al migranților s-a transformat treptat într-un proces legalizat datorită
faptului că mulți cetățeni și-au obţinut în timp un statut legal în țările de destinație și beneficiind de politicile
de reintregire a familiei și-au adus copiii, soții, unii chiar și părinții. Cu atât mai mult, situația a devenit una
facilitară datorită liberalizării regimului de vize, care determină schimbări majore în perceperea, înțelegerea
și implicarea moigrantului în viața socială, politică și economică a țării de origine.
În același timp nu trebuie să neglijăm un fapt: legalizarea statutului le-a permis cetăţenilor RM să
împărtăşescă valorile statelor în care sau stabilit: valori culturale, politice, etc. îmbogăţindu-şi propriul
arsenal cultural, împărtăşindu-l cu cei de acolo. Un alt aspect ţine şi de posibilitatea migranţilor de a reveni
periodic în ţară, ceea ce determină influenţe la nivel naţional. Adică este vorba despre schimbul de valori şi
despre un dialog cu caracter intercultural, sau multicultural, marcat de civilizaţia contemporană. Astfel,
modificări esenţiale, impuse de realităţile existente, avem atât la nivel de instituţii sociale, cât şi la nivel de
societate în întregime.
De pe altă parte, sunt și schimbările ce au loc la nivel global, care se regasesc și la nivel național. Printre
acestea se numără apariția şi dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaționale și comunicaționale și
a spațiului virtual sau online. Astfel, a apărut o sursă alternativă de informare, comunicare, dialogare,
confruntare, dar şi participare socială. Aceasta a oferit posibilitatea migranților de a participa mai activ la
viața socială, datorită unor schimbări la nivel de rol social. Astfel, de la rolul de consumator de informații,
individul a obținut rolul de actor implicat activ în viața publică, prin intermediul tehnologiilor contemporane.
În special, putem să indicăm o trecere de la rolul de simplu cititor al informației valabile la cel de creator și
generator de informații și valori în spațiul virtual, aceștia pot contribui nu doar la elaborarea și transmiterea
informației, dar și la schimburi informaționale, creare de conținut informațional si influențare a opiniei. De
asemenea, asistăm la un început al implicării active a utilizatorilor de tehnologii informaționale și
comunicaționale în dezbateri asupra celor mai diverse probleme sociale, politice, economice etc. ale
societății contemporane.
Astfel, pe de o parte, tehnologiile informaționale, odată cu apariția spațiilor online, oferă noi posibilități de
interacțiune a persoanelor, iar pe de altă parte au oferit noi domenii de cercetare, dat fiind faptul că a creat o
nouă dimensiune, un nou spațiu (virtual) de prezență a persoanelor din diferite colțuri ale lumii, implicate în
dialog și comunicare. Acest spațiu de întâlnire și dialog, în condițiile societății globale, în care fenomenul
dominant este cel al migrației, prezintă un interes major și prioritar datorită datelor oferite și potențialului de
a genera noi cunoștințe în acest domeniu, dar și contribuției acesteia la crearea unei societăți bazată pe
cunoaștere (opinie împărtășită de dr. hab. A. Pascaru în Societatea bazată pe cunoaștere: realități și
perspective ).
Parham A.A. (Diaspora, community and communication: Internet use în transnational Haiti’, Global
Networks)cercetând utilizarea Internetului de către diasporă, scoate în evidență importanța
dialogului/comunicării în spațiul cibernetic pentru educarea civică, dat fiind efortul depus de participanți
pentru a accepta diferite opinii. Același autor, afirmă că importanța unor astfel de spații, unde libertatea
relativă de exprimare și toleranța pentru diferite puncte de vedere, crește atunci când contextul social-politic
nu oferă astfel de posibilități.
Indubitabil este faptul ca o dată cu apariția spaţiilor online se observă o participare mai activă a persoanelor.
Acestea sunt cei care creează spaţiile virtuale (ex. grupuri de interes, grupuri de migranţi etc. – comunități

174
discursive), informează şi fac schimb de informații, precum şi utilizează spațiul virtual pentru a dezbate
diverse probleme sociale, politice, culturale etc.
În această ordine de idei, devine necesar de a sublinia că moldovenii plecați peste hotare asemănător altor
comunități de migranți au urmat trendul global şi au acceptat această provocare a tehnologiilor
informaționale. Motivația a fost în primul rând cauzată de costul redus sau chiar zero pentru comunicare, dar
și oportunitatea de a comunica și de a fi aproape cu cei ramași acasă. Tehnologiile informaționale și
comunicaționale au contribuit în cazul migranților la crearea, dar şi dezvoltarea diferitor comunități
discursive online. Acestea au contribuit la apariția noilor comunități virtuale activ implicate în monitorizarea
și analiza evenimentelor, politicilor și programelor din societatea de origine, dar şi de păstrare a legăturii
permanente cu baștina. Această implicare este posibilă datorită oportunităților oferite de tehnologiile
contemporane, în special de spațiul virtual şi anume Internetul. Astfel, moldovenii din străinătate utilizează
Internetul drept sferă publică transnațională, acesta fiind un spațiu de comunicare, informare, dezbateri,
împărtășiri de experiențe personale, al opiniilor, ideilor, dar şi a presupozițiilor, ipoteze referitoare la situația
politică, prejudecăți privind migrația şi migranţii, istorie, cultură și identitate. În consecință, tot mai des
sesizăm și faptul că tehnologiile informaționale și comunicaționale au devenit pentru migranţii moldoveni
mai mult decât spațiu în care se realizează dialogul, dar şi un instrument de mobilizare și organizare a
diverselor acțiuni. Printre acestea se număra acțiunile de colectare a fondurilor pentru ajutorarea familiilor și
copiilor din familii vulnerabile din societatea de origine; punerea în discuție a proiectelor de lege și a noilor
politici; participarea activă și implicarea în dezbateri politice; elaborarea propunerilor pentru instituțiile
statului; elabora deciziilor Guvernului Republicii Moldova ș.a.
De asemenea, prin intermediul dialogului online, membrii diasporei se expun asupra situației din societatea
de origine și din regiune, pun în discuție probleme legate de crizele naționale și regionale, promovează
valorile culturii naționale și edifică comunități culturale în mediile în care sunt. Astfel, tehnologiile
informaționale și de comunicare, așa cum menționează și Arasaratnam Lily A. (Intercultural spaces and
communication within: An explication, Australian Journal of Communication) au creat un spațiu virtual care
reprezintă nu doar o simplă sursă clasică de informare, dar a devenit parte a vieții sociale a persoanei, un
spațiu afectiv și creativ.
Un exemplu, notoriu și fără precedent în acest sens este mobilizarea diasporei în cadrul alegerilor
prezidențiale din 13 noiembrie 2016 (turul II). Această mobilizare inspirată de valorile democratice din
societățile de adopție reprezintă un fenomen în sine care poate fi subiectul unei cercetări aparte. Însă necesar
este de a sublinia că dialogul de acasă și situația de la origine este prezentă permanent în conștiința
migrantilor. „Trezirea” acestora și încercarea de a transforma societatea de origine, considerăm că reprezintă,
în primul rând rezultatul transformării lor interne care au trăit-o în societatea sau societățile de adopție. De
menționat este și faptul că acest dialog are loc online, respectiv se creează o comunitate discursivă cu un
potențial enorm de schimbare. Astfel, spațiul virtual, reprezintă o oportunitate de mobilizare dar si de
păstrare a identității naționale, precum și a apartenenței socio-culturale.
În această direcție, A.Margalit și J.Raz în articolul National Self-Determination, sunt orientați să recunoscă
un adevăr, cel după care lumea noastră este în mare măsură organizată în jurul grupurilor de culturi existente.
Aceste grupuri de culturi sunt numite de W.Kymlicka (Liberalism-Community. And Culture) culturi
societale. Aceasta înseamnă „că statutul de membru al acestor grupuri are o importanță sporită pentru
bunăstarea individuală, pentru că afectează foarte mult oportunitățile acestuia, iar capacitatea de a iniția și
menține relațiile sunt marcate de cultura acestuia” (Margalit Avishai and Joseph Raz National Self-
Determination. Astfel, apartenența la o cultură anumită are un rol esențial în definirea identității personale.
Apartenența culturală are un „statut social înalt”, pentru că aceasta afectează modul în care ceilalți percep o
persoană, dar și dialogul acesteia, și care, la rândul său, definește identitatea de sine a unei persoane și
identitatea națională. Aceasta idee este extrem de utilă în încercarea de a defini „ideea primară de
identificare” a unei persoane, deoarece se bazează pe apartenența persoanei și nu pe realizările acesteia.
Acest aspect important însă este parțial relevant în cazul migraților, care sunt expuși și aparțin simultan
diverselor culturi.
Migranţii online nu reprezentată doar un individ – adică un migrat - izolat care-și câștigă existența într-o
societate de adopție. Acesta reprezintă mult mai mult – și anume este cetățeanul activ care face parte dintr-o
comunitate (în cadrul unei rețele de socializare), fie ea și virtuală, cu caracteristici specifice, care vorbesc
aceiași limbă și care are capacitatea de a influența, de a decide, de a crea noi forme de cetățenie, de
comunități și de politici. Astfel, studiul fenomenului migrației în contextul spațiului cibernetic dezvăluie
modul în care migrația transnațională, împreună cu noile tehnologii de comunicare, transformă participarea
social-politică a persoanei. Participare în care, migranții ar putea reprezenta un prim-plan de inovație politică
și schimbare socială.

175
Astfel, dialogul migraților online reprezintă interes științific, prioritar datorită faptului că acesta nu are un
spațiu „geografic” anume și în același timp reprezintă o uniune de reprezentanți ai mai multor spații
geografice. Altfel spus un tot și în același timp nimic, un imaginar sau un spațiu hibrid, creat de către
migranți și menținut de aceștia. Suplimentar, dialogul are loc spontan și necenzurat, astfel reprezintă o sursa
autentică, veridică, interesantă și abundentă de date. Abundența de date însă reprezintă și o provocare pentru
cercetători, deoarece este un spațiu enorm care nu poate fi studiat în modul tradițional, prin metodologii
tradiționale obișnuit până acum. Soluția este oferită la fel de sistemul tehnologiilor informaționale și
comunicaționale. Acesta are capacitatea de a facilita activitatea de analiză a cercetătorilor și oferă
posibilitatea unor analize complexe în ceia ce privește elucidarea dialogului migraților online.

SAKOVICI Vasilii / САКОВИЧ Василий

О СОХРАННОСТИ БЕЛОРУСАМИ МОЛДОВЫ НАРОДНЫХ ТРАДИЦИЙ В СВЯЗИ
С ПРОЦЕССОМ АДАПТАЦИИ И АККУЛЬТУРАЦИИ.

На период создания советскими республиками самостоятельных государств, белорусов в Молдове

насчитывалось около 20 тыс. чел. Начало формирования белорусской диаспоры относится к
послевоенному периоду и связано с политикой СССР направленной на укрепление кадрового состава
народного хозяйства Молдавии. В советский период БССР фактически была поставщиком
специалистов с высшим образованием в МССР (в 50-е гг. между республиками действовала
договоренность о взаимопомощи в подготовке специалистов с высшим и средним специальным
образованием, а также работников массовых профессий). Немалая их часть осталась жить в этом
краю и приняла активное участие в формировании и развитии молдавской экономики, сельского
хозяйства и науки. Ежегодно приток кадров из Белоруссии нарастал.
То обстоятельство, что основу этой миграции составляла белорусская техническая интеллигенция,
оказало влияние на содержание процесса их адаптации в местную среду. В советский период
белорусы чувствовали себя «своими» в полиэтничной Молдавии благодаря: возможности
профессиональной реализации; отсутствию языкового барьера (в госсфере и в быту употреблялся
русский язык); ощущению этнокультурной близости (в том числе благодаря конфессиональной
общности с проживающими в Молдавии этносами – христиане).
Как показало проведенное нами исследование (Сакович В. А. Белорусы в этнокультурном
пространстве Молдовы, Кишинев, 2011), белорусы Молдовы очень быстро адаптировались к местной
молдавской среде, воспринимая местные традиции и обычаи. Процесс этнической идентичности у
них в определенной степени затронул их религиозную идентичность. Так, некоторые респонденты
подчеркивали усиление значимости религиозного момента при праздновании ими больших
христианских праздников. Особую религиозную значимость приобрели и религиозные обряды:
освящение пасхи и яиц на Пасху и т.д. Кроме того, в зависимости от конфессиональной
принадлежности (православные или католики) они отмечали праздники по-старому или по-новому
стилю. Если в семье были представители обеих конфессий, то нередко праздники (Пасху и др.),
отмечали в соответствии с католическим и православным календарем, например, Рождество – 25
декабря и 7 января. Это лишний раз подчеркивает традиционно сложившуюся у белорусов
религиозную толерантность.
Интересен факт усиления контактов членов Тираспольской общины со священником, служившим в
одном из сел близ г. Григориополь, который по происхождению был белорусом и родом был из
Беларуси. Со слов респондента, он поддерживал связь со своими земляками, бывал в общине и даже
провел там молебен, маслособорование. Они с сожалением отмечали, что примерно пять лет тому
назад он с семьей вернулся на Родину (уехал в Гомельскую область).
Одним из самых значимых национальных праздников, непременно отмечавшихся в общине, было 9
мая – День Победы. Из собственных народных праздников традиционно с блинами отмечают
Масленицу с блинами.
Для представителей общины значимость многих отмечавшихся ими праздников заключалась
главным образом в возможности увидеться друг с другом и поговорить о своей Родине, услышать
звучание родного языка.
Судя по высказываниям, белорусы больший акцент делали на той области народной культуры,
которая связана с традиционными ценностями, с семьей. Респонденты подчеркивали, что именно те
традиционные ценности и жизненные установки, в которых их воспитали, они стремились передать
своим детям, например: уважение к родителям, любовь к труду, самостоятельность, ответственность,

176
толерантность и др. Один из опрошенных подчеркнул тот факт, что в их семье сохраняется традиция
передачи мужского имени от деда к внуку.
Тот факт, что нам не удалось зафиксировать каких-либо характерных для белорусов Молдовы
народных обычаев и обрядов, свидетельствует о слабой сохранности ими элементов традиционной
обрядности. И это вполне понятно, учитывая тот факт, что они представляли собой научную и
техническую интеллигенцию, воспитанную в советское время в духе атеизма, и являющуюся в
подавляющем большинстве жителями городов. По этой причине более значимые для них были
национальные и гражданские праздники – День Победы, День Независимости, Международный
женский день и др.
Большая сохранность этнического компонента у белорусов Молдовы наблюдается в области
национальной кухни. Характерной ее чертой является преобладание блюд из картофеля (бульбы).
Несмотря на то, что ряд блюд из картофеля был широко представлен в системе питания соседних
этносов, тем не менее, любое блюдо из картофеля ассоциировалось у них с белорусской кухней. Ее
неотъемлемой частью считались грибы и различные грибные соусы.
Практически все опрошенные заявили о том, что данный продукт составляет значительную часть их
повседневного рациона. По выражению респондентов, у белорусов «картошка преобладает по
количеству съеденного». Так, на первом месте по частоте упоминания стоят драники, а также
картошка / картошка с грибами, колдуны (картофель с мясом) и др.
Хорошая сохранность у белорусов Молдовы национальной кухни дает основание рассматривать
пищу как один из наиболее устойчивых и значимых элементов современной белорусской народной
культуры, выступающий в качестве одного из компонентов этнической идентичности.
В резко изменившихся условиях – с начала обретения Республикой Молдова своей независимости
белорусы стали ощущать себя «чужими»: не владение государственным (молдавским) языком стало
главным препятствием для профессиональной реализации; накалились межнациональные отношения.
Этим объясняется сокращение белорусской диаспоры в Молдове почти вдвое.

SĂGEATĂ Radu
FLUXURI ŞI REFLUXURI ETNICE. MINORITĂŢI DISPĂRUTE
VERSUS NEOMINORITĂŢI. CAZUL ROMÂNIEI

Structura etnică a oricărui teritoriu este consecinţa unor îndelungate evoluţii istorice ce poartă amprenta
schimbărilor politico-ideologice care s-au succedat şi care l-au afectat pe parcursul timpului. Acestea au
facilitat fluxuri migratorii fie direct, prin colonizări sau deportări organizate, fie indirect, prin stimularea
stabilirii selective a anumitor grupuri de populaţie.
Din această perspectivă, prin analogie cu sistemele maritime, etnograful şi sociologul Ion Chelcea (1902-
1991) a lansat teoria fluxurilor şi refluxurilor etnice, referindu-se la acele sosiri sau plecări de populaţii
consecinţă a unor decizii politice, care au afectat de-a lungul timpului compoziţia etnică a unui teritoriu,
reflectându-se până astăzi în patrimoniul său cultural. Acestea prezintă o importanţă deosebită pentru
înţelegerea particularităţilor identitare ale teritoriului respectiv, ce stau la baza identităţii regionale europene
din zilele noastre.
Schimburile interculturale au facilitat procesul de asimilare: a populaţiei venite (alohtone) când elementul
etnic autohton a fost predominant, sau a celei autohtone, când populaţia sosită s-a impus prin număr sau, cel
mai adesea, prin organizarea socio-politică. În acest sens, medicul, demograful şi statisticianul Sabin
Manuilă (1894-1964), a adus pentru prima dată în discuţie raporturile demografice rural-urban ca factor
determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este
determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene. Analizând
structura etnică pe medii de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge la o a doua concluzie fundamentală: „dacă o
etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este repartizată în întregime în
oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei
evreieşti din Moldova sau a celei ruseşti din Basarabia, Transnistria sau din nordul Bucovinei.
În situaţia în care au existat politici de dezvoltare separată a diferitelor comunităţi etnice şi de segregare
socială a acestora, cu limitarea până la suprimare a contactelor, s-au format enclave etnice, care în multe
situaţii s-au perpetuat până în zilele noastre, stând la baza unor tensiuni şi conflicte contemporane (în fostul
spaţiu iugoslav, în Caucaz sau estul Ucrainei etc.) sau state multietnice, mai ales pe continentele african şi
asiatic, fragile din punct de vedere al raportului dintre forţele centripete (cele care contribuie la coeziunea
statului în jurul autorităţii centrale) şi cele centrifuge (care tind fie spre fragmentarea politică prin

177
autodeterminarea comunităţilor etnice din care este format statul, fie spre „eşuarea” statelor ca urmare a unor
conflicte interne permanente).
În multe alte situaţii, abrogarea politicilor care au contribuit la formarea enclavelor etnice, la care se adaugă
unele circumstanţe politice (războaie, deportări de populaţii, persecuţii etnice) sau economice (decalajele
economice dintre teritoriile de obârşie şi cele de rezidenţă) au condus la resorbirea şi la dispariţia acestora
prin migrări de reîntoarcere către ţările de origine. Vorbim astfel de minorităţi dispărute. Este cazul
germanilor, comunitate etnică reprezentativă până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial pentru
sudul şi nordul Transilvaniei (saşi), respectiv pentru Banat (şvabi bănăţeni) şi pentru zona judeţelor Satu
Mare (şvabi sătmăreni) şi Maramureş (ţipseri).
Transilvania, a reprezentat din acest punct de vedere un teritoriu de convieţuire multietnică, consecinţă a
unor circumstanţe istorice specifice ce au dus la fragmentarea blocului etnic românesc, mai ales la periferiile
acestuia, prin colonizări masive de populaţii alohtone (germani în sud şi în nord, respectiv maghiari în est),
loiale autorităţilor politice maghiare din secolele XII-XIV, cu scopul apărării frontierelor statului ungar. La
polul opus, integrarea Transilvaniei în statul unitar România la 1 decembrie 1918, dar mai ales cel de-al
Doilea Război Mondial (1939-1945) a marcat începutul unor mişcări etnice în sens invers (refluxuri etnice),
care au afectat mai ales populaţia de etnie germană, intensificate în anii postbelici cu sprijinul autorităţilor
politice comuniste, dar mai ales după 1990, pe fondul liberalizării fluxurilor migratorii şi a discrepanţelor
economice dintre ţările de limbă germană şi România.
Evreii se înscriu, în aceeaşi categorie, exodul lor fiind legat de persecuţiile din cel de-al Doilea Război
Mondial, urmate de formarea statului Israel (1948) şi de politica de „vindere” a comunităţilor germană şi
evreiască practicată de regimul comunist condus de Nicolae Ceauşescu.

Tabel: Dinamica minorităţilor „dispărute” din România pe parcursul ultimului secol: germană şi evreiască.
Anul de Germani Evrei
recensământ Număr Abs. Număr Abs. Observaţii
(pers.) (%) (pers.) (%)

1930 745 421 1 4,1 728 115 1 4,03

1948 343 913 2,2 410 000 3 2,58 Migraţii consecinţă a celui de-al
Doilea Război Mondial
1956 384 708 2,2 146 274 0,83 Creştere pe seama sporului natural şi a
politicilor anti-emigraţie
1966 382 595 2,0 100 000 3 0,52
1977 359 109 1,66 24 667 0,11 „Vânzarea” etnicilor germani de către
1992 111 301 0,49 9 107 0,04 statul român (1967-1989);
Emigrări masive pe fondul eliminării
constrângerilor legislative
(1990-2002)
2002 59 764 2 0,27 6 179 0,028 Migraţii din raţiuni economice şi pentru
2011 36 042 0,19 3 271 0,016 reunificarea familiilor
1
Inclusiv Basarabia, Bucovina şi Cadrilater, teritorii pierdute în 1940. 2Dintre care 14 200 saşi şi 29 950 şvabi.3
Estimări. Sursa: Recensămintele populaţiei din 1930, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 şi 2011. Date calculate.

De cealaltă parte, intensificarea fluxurilor globalizate ca urmare a prăbuşirii barierelor ideologice după 1989,
a condus la formarea unor comunităţi etnice noi (neominorităţi), venite de la mii de kilometri depărtare.
Văzută pe de o parte ca o punte de legătură cu Europa Occidentală, iar pe de altă parte ca o nouă piaţă de
desfacere pentru produsele asiatice (în special pentru cele provenite din China şi Turcia), România a devenit
destinaţie de imigraţie şi tranzit pentru fluxurile de populaţii ce provin de pe continentele asiatic şi african.
Imigraţia arabă are profunde rădăcini în perioada comunistă, când prin politica de „internaţionalizare a
stângii” a fost dusă o amplă campanile de atragere în instituţiile de învăţământ superior din România a unor
studenţi străini, îndeosebi arabi, provenind din spaţii intrate în acea perioadă pe orbita socialistă sau care
îmbrăţişau această orientare (Palestina, Siria, Irak, Algeria, Libia, Sudan etc.). La acestea s-au adăugat unele
fluxuri de refugiaţi (chilieni de orientare marxistă prigoniţi de dictatura lui Augusto Pinochet după căderea
regimului lui Salvador Allende la începutul anilor 1970, kurzi, membri ai PKK ce au găsit în România teren
fertil de luptă pentru afirmarea identităţii naţionale pe suport marxist, refugiaţi din Somalia, Coreea de Nord

178
şi, mai recent, din Irak, Afganistan şi Siria. După 1990, centrul de greutate al activităţii acestora s-a deplasat
către activităţile comerciale, dezvoltând mici activităţi antreprenoriale localizate de regulă în proximitatea
complexelor studenţeşti, care au suferit ulterior un proces de comasare în complexe comerciale de cartier.
Conform datelor recensământului din 2011 în România sunt 4 911 arabi (proveniţi în special din Siria, Irak,
Liban, Iordania şi Libia), la care se adaugă 610 iranieni (deşi după alte surse, numărul acţionarilor şi
administratorilor iranieni în România este de 2 213 pers.). Aceştia sunt ocupaţi mai ales în activităţi
comeciale şi de turism (management hotelier), industrie alimentară şi prelucrare a lemnului, activând în
special în Bucureşti şi zona sa periurbană.
Comunitatea chineză din România s-a înfiripat în anii 1990 pe fondul politicii de deschidere economică
promovată de Deng Xiaoping după 1985. Statisticile oficiale furnizate de recensământul din 20 octombrie
2011 indică 2 017 chinezi în România, însă numărul lor este cu mult mai mare, deoarece mulţi locuiesc fără
forme legale. Astfel, potrivit Oficiului Român pentru Imigrări, în România ar trăi de patru ori mai mulţi
chinezi, respectiv 8 253 persoane.
Ca şi în cazul arabilor şi iranienilor, chinezii din România se caracterizează printr-o mare concentrare
teritorială: 85% din totalul acestora sunt în Capitală şi în judeţul Ilfov, ocupând un areal compact din sectorul
II (în cartierele Colentina şi Fundeni), continuat în oraşul Voluntari şi în comunele Dobroeşti, Pantelimon şi
Ştefăneştii de Jos, fiind ocupaţi în activităţile comerciale şi de servicii conexe acestora (îndeosebi în
alimentaţie publică, manipulare mărfuri etc.), aferente complexelor comerciale Dragonul Roşu, Europa şi
Niro. La acestea se adaugă investiţii în domeniul telecomunicaţiilor mobile şi industriei bicicletelor.
Impactul neominorităţilor etnice asupra fizionomiei urbane a devenit evident. Dragonul chinezesc, verdele
islamic, portocaliul indian sau cedrul libanez sunt doar câteva dintre elementele de simbolistică intrate în
peisajul marilor oraşe prin intermediul acestora, după cum cuvinte precum tavernă, pub, pizza, paprika,
shaorma, croissant, hot dog sau hamburger au intrat deja în lexicul limbii române. Vălul islamic sau elemente
ale vestimentaţiei tradiţionale chinezeşti sau indiene sunt prezenţe care nu mai surprind în peisajul citadin din
România. Acestora li se adaugă elemente arhitecturale tradiţionale ale diverselor culturi, cu un profund
impact vizual la nivelul spaţiului construit, ce aduc o importantă contribuţie la conturarea, şi în marile oraşe
din România, a acelui „peisaj cosmopolit” specific marilor metropole europene.

SEMIONOV Victor / СЕМЁНОВ Виктор

ЭТНОДИСПЕРСНАЯ ГРУППА КОМИ-ЗЫРЯН ВГ.КУНГУРЕ ПЕРМСКОЙ ГУБЕРНИИ
В КОНЦЕ XIX ВЕКА (ПО ПЕРЕПИСИ 1897 Г.)

Исследователи отмечают, что в результате правительственной этнополитики и усилившихся

миграций в течение второй половины XIX в. максимально усложнилась этническая структура
городского населения Пермской губернии. В тоже время в Пермской губернии складываются
постоянные ареалы расселения различных народов, их границы приобретают стабильность, а
этническая структура губернии отражает соотношение народов, исторически её населявших (Чагин
2002:28). Наравне с русскими в городах по-прежнему проживали представители почти всех
исторически сложившихся народов Прикамья. Вместе с тем, в этническом составе городов
выделились три основные составляющие: преобладающее русское население, исторические
(коми-пермяки, коми- зыряне, татары, башкиры) и пришлые (поляки, евреи, немцы, украинцы,
белорусы) народы (Козлова 2011:73).
Наиболее полные и точные сведения об этническом составе населения г.Кунгура содержатся в
«Первой всероссийской переписи…» 1897 г., согласно которой в Пермской губернии насчитывалось
4474 коми-зырян (3 290 муж. и 1 184 жен.), что составляло 0,15 % от общей численности населения
губернии.
Коми-зыряне в уездах Пермской губернии по Переписи 1897 г.
Всего в Пермской губернии Верхотуровский уезд Чердынский уезд Кунгурский уезд
4474 1466 1121 745

Всего в различных городах Пермской губернии проживал 741 коми-зырянин (356 муж. и 385 жен.): в
г. Перми насчитывалось 47 чел. (16 муж. и 31 жен.), в г. Верхотурье – трое мужчин, г. Алопаевске –
шестеро мужчин, в г. Екатеринбурге – 20 чел. (9 муж. и 11 жен.), г. Ирбите – 39 (19 муж. и 10 жен.), в
г. Камышлове – 2 (1 муж. и 1 жен.), в г. Красноуфимске – 29 (14 муж. и 15 жен.), в г. Кунгуре – 476
(216 муж. и 260 жен.), в г. Осе – 20 (6 муж. и 14 жен.), в г. Соликамске – 18 (1 муж. и 17 жен.), в г.
Чердыни – 60 (49 муж. и 11 жен.), г. Шадринске – 31 чел. (16 муж. и 15 жен.). В целом городское

179
коми-зырянское население составляло 16,5 % от численности всех зырян, находившихся на
территории губернии, в то время как в Вологодской губернии зыряне, проживающие в городах
составляли 3,5 % от общей своей численности, в Архангельской – 3,3 % (Вишнякова 2010:49).
Так же, как и во всех городах Прикамья в Кунгуре преобладало русское население - до 93%. Финно-
угорские народы (коми-пермяки, коми-зыряне, удмурты и марийцы) составляли не более 4%
городского населения. Вместе с тем, по сравнению с другими народами в г. Кунгуре более заметна
была доля коми-зырян 3,3% (Перепись 1897).

Этнический состав населения г. Кунгур в 1897 г.

русские Коми- татары евреи поляки башкиры украинцы немцы
зыряне
13404 476 203 85 40 25 20 7

Исследователи отмечают, что к середине XIX в. в г.Кунгуре сложились чёткие взаимосвязи между
этнической и конфессиональной принадлежностью, а также между этнической принадлежностью
и социальным положением (Козлова 2011:127). Примечательно, что в Переписи 1897 г. все коми-
зыряне были причислены к русскоязычным православным христианам.

Конфессиональная принадлежность финно-угорских народов, населяющих г. Кунгур по

Переписи 1897 г.
православные Нехристиане
448 чел. Нет

Среди всех коми-зырян, живущих в г.Кунгуре грамотными на русском языке было 16%. У коми-
зырян грамотность мужчин превышала женскую в 4 раза. В целом, в г.Кунгуре общий уровень
грамотности среди коми-зырян был такой же низкий, как у татар и башкир. Вероятно, это
обусловлено тем, эти этнические группы были представлены в основном крестьянами.
Примечательно, что среди коми-зырян не было ни одного человека с высшим образованием.

Грамотность среди представителей финно-угорских народов, проживавших в г. Кунгур в

конце XIX в. (по полу)
Все Мужчины Женщины
87 чел. 65 чел. 23 чел.

Грамотность народов, проживавших в г. Кунгур в 1897 г. (в % к численности этнических групп)

Народы Грамотные на русском Грамотные на родном
языке языке
Русские 41,4%
Украинцы 45% нет
Поляки 50% 10%
Немцы 28% нет
Евреи 55% 5,8%
Зыряне 16, 3% Нет
Башкиры Нет 4%

В г.Кунгуре доля коми- зырян, которые служили в общественных и государственных

учреждениях, была незначительной - 1,2%.
Распределение коми-зырян, живущих в г. Кунгур, по роду занятий в 1897 г.
общественная, государственная служба 3 чел.
Духовенство 3 чел.
Прислуга 64 чел.
сельское хозяйство 4 чел.
промыслы 29 чел.
обрабатывающая промышленность 71 чел.
химическая промышленность 3 чел.
обработка пищевых продуктов 3 чел.

180
 изготовление одежды 18 чел.
строительство, ремонт 9 чел.
Транспорт 1 чел.
Торговля 5 чел.

В занятиях различными промыслами доля коми-зырян составляла 11,6 %. В Кунгуре отмечен

высокий процент коми-зырян занятых в промышленности – 42,5%. Значительная часть коми-зырян
работала прислугой – 25,7%. Торговлей занималось всего 9,6% коми-зырян. В сельском хозяйстве
было занято 13,2% коми-зырян, живущих в Кунгуре.
Основные виды деятельности коми-зырян в г.Кунгур в 1897 г. (%)
Непроизводительные 5,9
Промышленность 42,5
Прислуга 25,7
Торговля 9,6
сельское хозяйство 13,2
Материалы переписи 1897 г. позволяют также рассмотреть и вопрос, касающийся семейного
состояния коми-зырянского населения Пермской губернии. Статистики, как правило, выделяют три
его вида: никогда не состоящие в браке, вдовые и разведенные. Зыряне, никогда не состоявшие в
браке, составляли 49 % от общей своей численности по Пермской губернии и насчитывали 2198
чел. (1607 муж. и 591 жен.), в браке находилось 46 % зырянского населения: 2094 чел. (1634 муж. и
460 жен.), вдовые составляли 4 %: 178 чел. (47 муж. и 131 жен.), в разводе числилась одна коми-
зырянка, также двое мужчин и одна женщина не указали своего семейного положения. Таким
образом, около половины зырянского населения губернии составляли холостые и девицы (в эту
категорию включались также лица еще не достигшие брачного возраста), чуть менее половины
составляли лица, находящиеся в браке. (Вишняков 2011:50)
Вовлеченность в сложную этническую структуру городских жителей Пермской губернии, стирание
этнической замкнутости, тесные контакты с иноязычным населением определенным образом
повлияли как на демографическое, так и на хозяйственное и культурное развитие этнодисперсной
группы коми-зырян, живущих в г.Кунгуре в конце XIX в.

SIMILEANU Vasile
ROLUL DIASPOREI IN SECURITATEA NATIONALA A REPUBLICII MOLDOVA

Diaspora a reprezentat întotdeauna o provocare pentru guvernanţi şi pentru mediul politic. În prezent, mai
mult ca oricând, provocările determinate de rolul Diasporei în securitatea unui stat a crescut în importanţă!
În această lume complexă, dominată de extinderea organizaţiilor supranaţionale şi de complexul proces de
globalizarea, în care statele naţionale şi frontierele de stat scad în intensitate şi abordări, rolul Diasporei
devine tot mai intens.
După „remodelarea” spaţiului european, şi nu numai, popoarelor li s-au deschis noi perspective determinate
de libertatea de expresie, libertatea de a călători şi de a cunoaşte lumea, cât şi dreptul firesc de a-şi construi
un nou destin, mai fericit decât în statele de origine. Înainte de demantelarea URSS, mulţi locuitori din
Europa de Est au fost nevoiţi să părăsească ţara de origine, devenind membri ai Diasporei, benevol sau de
nevoie, din motive politice, economice sau sociale, spirituale sau religioase. După 1989, Diaspora s-a extins
– atât în est cât şi în vest - şi a primit în rândurile sale moldoveni din diferite categorii sociale, emigranţi în
căutarea unui loc de muncă sau a unor condiţii mai bune de trai, astfel că în prezent Diaspora
moldovenească este organizată în 64 de ONG-uri dispersate în 31 de state: Austria, Azerbaidjan, Belarus,
Belgia, Bulgaria, Canada, Elveţia, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Israel, Italia, Kazahstan,
Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Marea Britanie, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România,
Rusia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ucraina şi Ungaria.
ONG-urile specifice Diasporei au drept scop buna organizarea structurală a acesteia, în scopul acordării
sprijinului pentru integrarea în noul stat, realizarea coeziunii dintre membrii comunităţii, acordarea de ajutor
reciproc, iniţierea diverselor activităţi de interes, susţinerea legăturilor spirituale cu Republica Moldova,
reprezentarea cetăţenilor moldoveni cu autorităţile guvernamentale, non-guvernamentale şi cele locale din
statele de rezidenţă de sau din Republica Moldova.
Diaspora Republicii Moldova trebuie să conştientizeze rolul pe care poate să îl reprezinte în următoarele
domenii de interes: dezvoltarea socio-economică a ţării; elaborarea unei platforme naţionale cu impact în

181
cercetarea şi dezvoltarea ştiinţifică; analiza impactului migraţiei asupra dezvoltării Parteneriatului pentru
Mobilitate UE-Moldova; diseminarea rezultatelor unor conferinţe pe tema cercetare-inovare; elaborarea de
strategii guvernamentale viabile care să stopeze percepţiile negative şi barierele est-vest, în relaţiile cu UE,
dar şi cu Rusia; implementarea unor politici regionale cu Ucraina, Polonia, România şi Rusia, care să ofere
stabilitatea şi securitatea cetăţenilor moldoveni din Diaspora; identificarea instrumentelor şi strategiilor
specifice care pot fi implementate pentru a valorifica resursele Diasporei; eliminarea clişeelor şi deficitului
de imagine a Diasporei moldovene; promovarea continuităţii şi eliminarea discontinuităţii în atitudinea unor
intelectuali faţă de viaţa politică, de cultura şi religia Republicii Moldova, în scopul generării de construcţii
viabile care să afirme statul în poltica regională şi europeană; promovarea intereselor naţionale ale Republicii
Moldova; creearea unor nuclee puternice ale Diasporei în statele reprezentative ale UE, cum sunt Franţa,
Germania, Marea Britanie, Polonia şi România, în scopul promovării intereselor naţionale şi a atragerii
investiţiilor şi capitalului European; generarea de proiecte europene de impact pentru realizarea obiectivelor
economice, culturale şi strategice ale Republicii Moldova; generarea de strategii pentru multiplicarea
locurilor de muncă, în scopul micşorării deficitului populaţiei active; strategii de promovare a
„europenizării” Republicii Moldova, în scopul creşterii credibilităţii externe.
Potenţialul Diasporei în reconstrucţia Republicii Moldova
În noul context geostrategic şi geopolitic euratlantic şi eurasiatic, Republica Moldova poate juca un rol
important pe falia est-vest, astfel: specializarea şi instruirea forţei de muncă în unele state europene şi Rusia;
repatrierea forţei de muncă şi generarea de societăţi comerciale cu capital mixt; relansarea credibilităţii
politice şi a actului de guvernare, prin lansarea unor platforme strategice, la nivelul societăţii civile, de largă
consultare şi larg acces, prin promovarea democraţiei participative; repatrierea persoanelor cu studii
superioare şi încadrarea lor în instituţii de învăţământ şi structuri administrative şi guvernamentale; folosirea
fluxului migraţionist pentru atragerea de investiţii majore; implicarea Diasporei în promovarea valorilor
naţionale, în scopul consolidării identităţii, culturii şi educaţiei; elaborarea şi implementarea politicilor
incluzive; acordarea de asistenţă în desfăşurarea proceselor electorale pentru cetăţenii cu drept de vot din
Diasporă.
Rolul Statului în relaţiile cu Diaspora
Republica Moldova are obligativitatea constituţională de a sprijini şi a se consulta cu cetăţenii proprii din
Diaspora, în ceea ce priveşte: îmbunătăţirea politicilor şi strategiilor care au ca efect relansarea performanţei
statului şi instituţiilor de drept; promovarea intereselor şi drepturilor cetăţenilor din Diaspora; acordarea de
asistenţă privind educaţia, accesul la cultură şi religie, stimularea repatrierii; implicarea Diasporei în
modernizarea şi dezvoltarea economică a Republicii Moldova; consolidarea influenţei Republicii Moldova în
străinătate, în scopul promovării imaginii şi intereselor Republicii Moldova; constituirea de grupuri de lucru
pentru atragerea civică şi politică a Diasporei.(participarea în aceste grupuri de lucru se impune a fi deschisă
şi transparentă, fără a reprezenta interesele unor grupuri minoritare, extremiste sau care aduc prejudicii
statului de drept); promovarea politicilor publice; crearea de centre culturale, prin implicarea organismelor
guvernamentale specifice; implicarea Diasporei în organizarea de evenimente şi implementarea de proiecte;
conştientizarea Diasporei privind rolul important de promovare a intereselor naţionale; vizite ale persoanelor
publice în Diaspora; implementarea de proiecte culturale
Proiecte
a. Interne:
- organizarea de evenimente cu membrii Diaspora
- atragerea Diasporei la viaţa socială, economică, culturală şi educaţională internă
- atragerea investiţiilor economice şi industriale
- folosirea membrilor Diasporei în reformarea statului
- implementarea unui proiecte gen RePatriot în Republica Moldova, în scopul atragerii antrepenorilor,
investitorilor şi liderilor către ţara de origine
- acordarea de informaţii, consiliere, mentorat şi traininguri cetăţenilor din Diaspora.
b. Externe:
- invitarea persoanelor de impact din Republica Moldova la evenimentele organizate de Diaspora
- implicarea guvernanţilor în atragerea Diasporei în viaţa social-politică şi culturală a Republicii
Moldova
- atragerea investiţiilor şi derularea proiectelor economice, industriale şi comerciale prin intermediul
membrilor Diasporei
- generarea de proiecte atractive de business-ul moldovean pentru atragerea investiţiilor din Diaspora
- deschiderea dialogului între Republica Moldova şi ţara de rezidenţă

182
- înfiinţarea unor grupuri de excelenţă Republica Moldova – ţara de rezidenţă, în scopul exploatării
potenţialului Diasporei.
Strategiile elaborate de Republica Moldova trebuie să acorde o atenţie deosebită tendinţelor manifestate în
spaţiul de contact est-vest, în scopul contracarării manipulărilor şi dezinformărilor externe. În acest sens este
necesar ca Republica Moldova să contracareze, în relaţiile cu Diaspora, următoarele aspecte: interferenţa
politică agresivă determinată de către interesele şi factorii geoeconomici, etnopsihologici, informaţionali şi
financiari; manifestările societăţilor transnaţionale, şi ale unor noi structuri economice suprastatale; tendinţa
de diminuare a rolului statului care poate duce la apariţia „paranoii suveranităţii”, afectând pe termen lung
relaţiile Republicii Moldova în plan internaţional; provocarea reconsiderării frontierelor naţionale; reducerea
componentelor geostrategice determinată de interesele geoeconomice ale unor corporaţii; expatrierea
resurselor şi a forţei de muncă, determinată de aderarea la unele organizaţii transnaţionale; autoizolarea
determinată de necunoaşterea deplină a unor procese globale cât şi ignorarea tendinţelor geoeconomice
transnaţionale; discursul antieuropean şi antirusesc
Pentru a elabora strategii de success împreună cu Diaspora, cu un efort unitar, Republica Moldova
trebuie să promoveze în plan intern şi extern strategii privind: politici de protejare ale mediului ambiant:
transformarea regiunilor sau părţilor din regiuni grav afectate de declinul industrial (FEDER, FSE); politici
sociale: combaterea şomajului pe termen lung si facilitarea încadrării profesionale a tinerilor si a persoanelor
susceptibile de a fi excluse de pe piaţa muncii (FSE); politici educaţionale; politici de sănătate publică;
politici de protejare a consumatorilor; politici regionale: promovarea dezvoltării rurale şi accelerarea
adaptării structurilor agricole (FEOGA); politici comerciale: suprimarea barierelor comerciale, vamale si
economice; politici infrastructurale: FEDER, FSE, FEOGA;
Concluzii
În acest context, cu ajutorul Diasporei şi a partenerilor externi, Republica Moldova va trebui să:
- finalizeze reforma agrară, care mai reprezintă o bariera în calea dezvoltării industriale;
- modernizeze instituţiile statului, care în contextul schimbărilor determinate de regulile economiei de
piaţă şi ale sistemelor democratice;
- pună un accent deosebit pe cererea externă fata de produsele manufacturiere autohtone, care să fie
promovate de către Diaspora, în statele de rezidenţă;
- promoveze produsele agricole ecologice ale Republicii Moldova, în timp ce cererea consumatorului
intern este ridicată faţă de produsele de import;
- contracareze tensiunile inflaţioniste şi să echilibreze balanţa de plăţi, în scopul creării atractivităţii pentru
investiţiile din Diaspora;
- să dezvolte sectorul industrial, care este dependent, în mare parte de furnizarea materiilor prime şi a
resurselor energetice;
- să relaxeze politica monetară, care stopează mediul investiţional.
Un rol important al Diasporei este reprezentat de promovarea unei imagini favorabile a Republicii
Moldova în plan extern, prin efortul de instituţionalizare a acesteia, ca potenţial în consolidarea raporturilor
bilaterale în diferite domenii de interes strategic, economic, cultural, religios şi geopolitic.

SHARAPOV Valerii/ ШАРАПОВ Валерий

ИСТОРИЯ И СОВРЕМЕННОСТЬ МОЛДАВСКОЙ ДИАСПОРЫ В РЕСПУБЛИКЕ КОМИ*

На встрече Президента Молдовы с представителями молдавской диаспоры в России, состоявшейся в

Санкт-Петербурге в июле 2017 г., присутствовали региональные руководители национально-
культурных объединений из 17 российских регионов, в том числе и делегаты от молдавских
землячеств из Республики Коми.
Начало этноистории локального сообщества молдаван в Республике Коми связано с трагическими
страницами истории Молдовы – сталинскими «этническими» депортациями начала 40-х гг. XX в.: в
одном из документов за октябрь 1941 года указывает, что из «Молдавской ССР в лагеря Коми АССР
было выслано 352 человека». Эти ссыльнопоселенцы из Молдавии прибыли вместе с «главами
семей», переведёнными из лагерей военнопленных в Устьвымлаг [ГАРФ. Ф. 9479. Оп. 1. Д. 87. Л. 70].
В апреле 1946 г. в Коми АССР из Горьковского лагеря МВД для военнопленных №117 прибыло на
спецпоселения ещё 100 бывших военнопленных по национальности молдаване [Архива МВД РК.
Ф.31.Оп. 21. Д.8. Л. 70-78]. Семьи спецпереселенцев из Молдовы были направлены в различные
населённые пункты (трудовые лагеря) Летского, Прилузского, Сысольского, Усть-Вымского,
Сыктывдинского, Железнодорожного, Усть-Куломского, Сторожевского и Усинского районов Коми
АССР. Примечательно, что к началу 50 гг. в ряде посёлков и деревень Прилузского, Сысольского,

183
Сыктывдинского, Усинского и Усть-Куломского райнов семьи спецпереселенцев из Молдовы по
численности, в ряду с другими национальностями, уступали лишь коми и русским.
Однако, современный «молдавский этнопроект» в Республике Коми, безусловно, связан с
историческими событиями конца 60 гг. XX в., когда «Колхозстрой» Молдовской ССР направил
лесозаготовителей в тайгу Удорского райна Коми АССР для преодоления дефицита лесоматериалов
на Днестре и Пруте. Осваивать коми тайгу молдавские лесозаготовители начали почти одновременно
с болгарскими, с той лишь разницей, что никаких межгосударственных соглашений, чтобы заняться
здесь лесозаготовками, им подписывать не требовалось. Молдавия в то время была союзной
республикой, и её жители имели право работать в любом уголке огромного Советского Союза.
Первые стационарные постройки молдавских лесозаготовителей, работавших на речке Чим (притоке
реки Лоптюга) на Удоре, появились в 1969 г., а уже в 1970 году п.Чим был зарегистрирован
официально. В посёлке была построена железнодорожная станция на магистрали, проходившей через
Урдому до Вендинги. С 1976 г. на территории Чимского поселкового Совета были расположены:
Молдавский леспромхоз объединения «Колхозстрой» (занимается заготовкой, вывозкой и
реализацией древесины, благоустройством), ОРС Молдавского ЛПХ, передвижная строительная
механизированная колонна №14 (ПСМК-14), средняя школа, детский сад, дом культуры, библиотека,
фельдшерско-акушерский пункт, сберкасса и отделение связи. С этого времени п.Чим местные
жители стали называть «Удорской Молдавией», а в районной газете более 20 лет регулярно
появлялись очерки о молдавских передовиках производства – Куку, Сырбу и других. К концу 1980-х
население п.Чим превышало 1000 человек и было уже интернациональным (коми, русские, белорусы,
узбеки, азербайджанцы, дагестанцы), хотя большинство населения по-прежнему составляли
молдаване.
В начале 1990-х гг., после появления на карте постсоветского пространства новой страны Молдова,
начинается «великий исход» молдавских лесозаготовителей из Республики Коми. «Удорские»
молдаване понимали, что у них могут возникнуть проблемы с получением гражданства после
многолетнего пребывания за пределами исторической Родины, которая обрела независимость.
Интересно, что позже некоторые молдавские семьи вновь вернулись на Удору, к чему располагало
трудное экономическое положение в Молдове.
На 1 января 2010 года в п.Чим Удорского района РК проживало всего 653 человека. Официально
зарегистрированная в ходе Переписей численность молдаван, постоянно проживающих в РК,
сократилась за последние два десятилетия более чем в 2 раза: 1989 г. – 5 156 чел.; 2002 г. – 3 447 чел.;
2010 г. – 2 318 чел.. Тем не менее, сегодня молдавские семьи по-прежнему составляют значительную
часть населения в многонациональных населённых пунктах различных районов Республики Коми: в
Удорском районе (посёлки Чим, Вожский и Усогорск), в Усть-Куломском районе (п. Кебаньёль), в
Сысольском районе (с.Визиндор), в Коткеросском районе (с.Коткерос); в Прилузском районе
(с.Лойма и посёлки Вухтым и Кыддзвидз), в Троицко-Печорском районе (п.Троицко-Печорск). Так
же, как и в 50 гг. XX в., молдавские семьи в этих посёлках и сёлах, сегодня уступают по численности
только коми и русским.
Интересно, что тенденция образования национально-культурных объединений, землячеств и
творческих центров Молдовы на территории Республики Коми получает развитие лишь в начале
2000-х гг., что, вероятно, связано с естественным стремлением локального этнического сообщества
(сокращающегося по численности и всё более подверженного влиянию этнодисперсных процессов)
сохранить утрачиваемую культурную, языковую и национальную идентичность.
В п.Чим этнокультурное молдавское движение началось по инициативе Марии Георгиевны Спик и
Евгении Ивановны Бекарук. В 2004 г. они решили воссоздать обряд молдавской свадьбы, что
потребовало изучения аутентичного свадебного песенного и музыкального фольклора, а так же
традиционных технологий изготовления национального костюма (разноцветной узорной вышивки на
обрядовых мужских и женских рубахах и полотенцах). После удачного представления инсценировки
молдавской свадьбы в п.Чим при Доме культуры был создан фольклорный ансамбль «Поамэ»
(«Виноград»), все участники которого не только молдаване, но и близкие родственники. Сегодня этот
коллектив насчитывает около 30 человек в возрасте от 5 до 60 лет и с успехом выступает на
республиканских и всероссийских фольклорных фестивалях, где представляет не только молдавскую
диаспору Удорского района, но и Республику Коми.
В 2011 на "Удорской Молдове" впервые прошел районный праздник "Роада" ("Праздник урожая"),
который традиционно отмечается в Молдове в первое воскресенье сентября. В празднике приняли
участие фольклорные коллективы из 6 районов Республики Коми. Приуроченная к празднику

184
сельскохозяйственная выставка-ярмарка в настоящее время стала уже традиционной в Удорском
районе и ежегодно собирает участников со всей Республики Коми.
В марте 2017 г. молдавской диаспорой в п.Усогорск Удорского района был проведён праздник весны
"Мэрцишор", в ходе которого, по-традиции, принято дарить друг другу маленькие бутоньерки в виде
цветочков из ниточек белого и красного цветов. Украшения носят на одежде весь месяц, а 31 марта
снимают и развешивают на цветущих фруктовых деревьях.
Отметим, что в начале 2000-х гг. в Республике Коми было создано 2 национально-культурных
объединения молдаван: Молдавское общество «Молдова» и Эжвинское творческое объединение
молдаван «Сератэ» («Вечеринка»).
Представляется, что «молдавский этнопроект» в Республике Коми имеет определённое будущее. Для
молодёжи из молдавских семей, живущих сегодня в РК, характерна не утрата национального
самосознания, а скорее «мультиидентичность» или «дрейф этничности». Как показывают результаты
недавних этносоциологических исследований, невозможность чёткой этнической
самоидентификации среди молодого поколения (в частности, детей из смешанных семей молдаван и
коми) отнюдь не является показателем низкого уровня этнической идентичности: «Я не могу точно
сказать, кто я по национальности, мама у меня – коми, папа – молдаван, я родилась и выросла в
посёлке, где все говорят на русском языке, хотя очень много всякого народу совсем не русского. В
жизни мне иногда приходилось менять свою национальность, я считаю, что это абсолютно
нормально и ничего плохого в этом нет. Благодаря своим родителям я знаю, кроме русского, и коми,
и молдавский, могу общаться и это здорово!» [Миронова 2012].
* РЕСПУБЛИКА КОМИ расположена на северо-восточной окраине Восточно-Европейской равнины,
западнее Уральского горного хребта. На юге граничит с Пермской областью, Коми-Пермяцким
автономным округом, на востоке – с Ханты-Мансийским автономным округом и Свердловской
областью, на северо-востоке – с Ямало-Ненецким автономным округом, на севере и северо-западе – с
Ненецким автономным округом, на западе – с Архангельской областью, на юго-западе – с Кировской
областью. По данным Переписи 2010 года в РК проживает 901 189 человек, в том числе: коми –
202348 чел. (22,45 %); русские – 555963 чел. (61,69 %); молдаване – 2318 человек (0,26 %).

SHAPOVAL Victor / ШАПОВАЛ Виктор

ДЕМОГРАФИЧЕСКИЕ ИСТОЧНИКИ: ОЦЕНКА ДОСТОВЕРНОСТИ ДАННЫХ
О ДИАСПОРАХ НА ПРИМЕРЕ РОМОВ

Исторический источник возникает всегда в определенном конктексте, вне которого его позднейшая
интерпретация может оказаться не вполне однозначной. Если говорить о демографических данных,
всегда возникает вопрос их оценки в актуальном контексте в момент возникновения и в
последующие периоды. Данные о ромском населении различных регионов и даже континентов в этом
отношении дают нам поучительный пример. Нередко речь идет о десятикратном разбросе между
официальными данными и самооценкой этнической группы. Например, «в настоящее время на
территории страны (Молдова) проживают более 102 тысяч цыган, а не 11 тысяч, как сообщалось в
ходе последней официальной переписи населения 2004 года» [Цыгане провели свою собственную
перепись. 13.05.2014. – http://www.vedomosti.md/news]. При этом само наличие такого разброса
дискредитирует обе цифры в глазах объективного исследователя.
Однако и в данных официальных переписей при попытке интерпретации выявляются нередко
достаточно заметные сложности. На одну из них обращал внимание Н.В. Бессонов: «Столкнувшись
же с репрессиями, цыгане стремились обезопасить себя и часто записывались под другими
национальностями. Не приходится удивляться, что Всесоюзная перепись 1926 года зафиксировала
всего 61 тыс. цыган. А по данным “дефектной” переписи 1937 года их оказалось всего 2211»
[Бессонов Н.В. Цыгане в России: принудительное оседание (статья о репрессивной политике
советского государства по отношению к цыганам // Россия и её регионы в ХХ веке: территория –
расселение – миграции/ Науч. сб. Под ред. О. Глезер и П. Поляна. – Москва: ОГИ, 2005. – С. 631; со
ссылкой на: Жиромская В.Б.; Киселев И.Н.; Поляков Ю.А. Полвека под грифом «секретно».
Всесоюзная перепись населения 1937 года. – М.: Наука, 1996. – С. 86]. В данном случае 30-кратное
уменьшение численности народности объясняется страхом перед возможными репрессиями. Не в
коем случае не оспаривая вывод цитируемого автора, приведем пример воздействия других причин
на результаты переписи: в 2002 году в Москве в качестве переписчиков были привлечены студенты-
историки под нашим руководством. Один из пунктов неформальной инструкции, данной им
заботливой муниципальной администрацией, гласил: если в квартире присутствуют мигранты, то вы

185
их игнорируете и переписываете только желающих. Скольких реально присутствующих не замечено
в других переписях, можно только догадываться.
Так, проф. А.В. Черных отмечает: «Перепись населения г. Перми 1890 г. не зафиксировала в городе
ни одного цыгана» [Черных А.В. Этническая история цыган. – http://gypsy-life.net/history35.htm;
Чагин Г.Н., Черных А.В. Народы Прикамья: Очерки этнокультурного развития в ХIХ - ХХ вв. –
Пермь, 2002. – С.36]. Трудно представить, чтобы такой важный в транспортном и торговом
отношении город оказался вообще вне сферы интересов ромов, но факты (факты ли?) таковы.
Таким образом, имея данные о том, что ромское население, судя по переписям последних
десятилетий заметно вырастает на фоне общего крайне сдержанного прироста или даже сокращения,
не следует упускать из вида и проблему полноты фиксации, в разное время достигавшейся в разной
степени. Так, в Литве с 1968 года по 2001 численность ромов в долевом выражении выросла с 0,04%
до 0,07% от общей численности населения [Цыгане в Литве. – http://876.ru-wiki.ru]. Проведенная в
2002 году всероссийская перепись населения показала, почти 20-процентное увеличение ромов
[Российская перепись в этническом измерении. – http://www.zlev.ru/39_36.htm]. При интерпретации
таких данных исследователь не может игнорировать и того факта, что в разные десятилетия
представитель диаспоры, как правило двуязычные и интегрированные в жизнь локального
сообщества, могут быть более или менее склонны к декларированию своей этнической идентичности.
Верифицировать такие данные приходится в каждом конкретном случае при опоре на
альтернативные источники.
Можно углядеть некоторое противоречие между общераспространенным знанием о ромах, и тем, что
этот народ по итогам Всероссийской переписи населения 2002 года (цыган – 183 тыс., а также
отдельно: цыган среднеазиатских – 0,5 тыс.) оказывается примерно между такими меньше
известными народами, как лакцы (156 тыс.) и карачаевцы (192 тыс.), о которых в действительности
слышал не каждый россиянин.
При проведении переписи населения в 2002 г. ромское население фиксировалось в соответствии со
следующими внутренними подразделениями двух уровней: «Цыгане (дом, ром, рома, сэрвы,
фараоны)» и «Цыгане среднеазиатские (гурбат, джуги, люли, мугат, мультони, тавоктарош)»
[Алфавитные перечни национальностей и языков (2002) // Демоскоп. Weekly. Электронная версия
бюллетеня Население и общество. – http://www.demoscope.ru/weekly]. Почему-то остались за
скобками «крымские цыгане» и мн. др., зато были учтены загадочные «фараоны». Данное название
позиционировалось как экзоэтноним группы цыган в Башкирии. При проведении всероссийской
переписи населения 2002 года оно было представлено в числе других конкретизаций этнонима цыгане.
Неполнота списков не позволяет понять, были ли, например, под именем ром учтены (ле) рром
(множественное число от о рром, т. е. кэлдэрари и другие близкие этнограммы ромов) и проч. В
случае же с «дом» закрадывается подозрение, что речь может идти о родственном цыганам этносе в
Индии или Израиле (домари). Во всяком случае подобная расчлененность объекта затрудняет
суммирование, не говоря уже о том, что она лишь очень условно соотносится с реально
существующей внутренней структурой этноса (также нуждающейся в дополнительном изучении).
Уточнение классификации приводит к представлению о различных этногруппах (географических –
молдавские,московские и т.п.), а также и к сложной картине внутреннего диалектного и долее еще
более дробного членения, разделяемой и самими цыганами. На этой основе возник и новый термин
цыганскиенароды – как ключевой в рамках той из двух крайних позиций, которая абсолютизирует
внутреннюю культурную раздробленность. Этот термин служит для обозначения самых крупных
внутренних подразделений внутри цыганства, возникших в соответствии с территориями
формирования: «Кроме принадлежности к цыганству в целом, каждый цыган относит себя к тому или
иному цыганскому народу. На территории современной России живут: русска рома, сэрвы, влахи,
крымы, кэлдэрари, ловары, а также отдельные семьи или немногочисленные сообщества других
цыганских народов, основная часть которых проживает за пределами Федерации» [Торопов В.Г.,
Калинин В.И. Феномен обычного права цыган России. – Иваново, 2006. – С. 13]. Однако и на более
низком уровне каждая из этногрупп разбивается на роды, по разному называемые в различных
диалектах, что приводит к еще более сложной итоговой картине. Учет всех этих уровней
самоидентификации, конечно, пока остается за пределами возможностей официальной демографии.
Все вышеприведенные соображения не только показывают, насколько велики сложности при
интерпретации разновременных демографических данных, касающихся диаспор, но и заставляют нас
с особым нетерпением ожидать полного опубликования результатов всероссийской переписи
населения 2016 г.

186
SHIHOVA Irina / ШИХОВА Ирина
ЕВРЕЙСКОЕ НАСЕЛЕНИЕ БЕССАРАБИИ В СОСТАВЕ РОССИЙСКОЙ ИМПЕРИИ:
ЗАКОНОДАТЕЛЬНАЯ БАЗА, ДЕМОГРАФИЯ, ЗАНЯТИЯ

В 1812 г. по результатам Бухарестского мира Бессарабия не только перешла под юрисдикцию

Российской Империи, но и была включена в состав Черты постоянной еврейской оседлости – тех
юго-западных регионов Империи, где евреям (точнее, иудеям) разрешалось постоянно проживать,
причём все аспекты существования регламентировались Сводом законов о евреях.
В 1817 г. российское правительство провело в Бессарабии ревизию населения. По данным этой
переписи всего в крае проживало 282 063 чел, в т.ч. евреев – 19 013 чел., то есть около 7%.
Сохранились также отчеты местных чиновников, согласно которым в Бессарабии насчитывалось до 5
тысяч еврейских семей.
На протяжении всего XIX века еврейское население края непрерывно росло, как в абсолютных
цифрах, так и в процентном отношении. По данным 8-ой ревизии населения в 30-е годы XIX в.
количество евреев в Бессарабии составляло уже 42,3 тыс. человек. Численность евреев росла в том
числе и благодаря новым переселенцам. Хотя законом от 1828 г. миграция евреев из Царства
Польского была запрещена, но в Бессарабию продолжали стекаться евреи из Украины и Белоруссии.
Во второй четверти XIX столетия этому способствовало и то, что в Бессарабии не проводились
наборы рекрутов. Это, конечно, было вызвано не «заботой» о местных евреях, а стремлением
государства как-то компенсировать низкую численность населения в этом крае.
К концу XIX века, как свидетельствуют данные переписи 1897 г., евреи составляли уже 11,8%
населения. В 1909 году «Еврейская энциклопедия Брокгауза и Ефрона» в статье «Бессарабия»
сообщала о 228 тысячах евреев. Особенно заметен был рост на примере городского населения, среди
которого евреи составляли огромную цифру - 37%. Еврейские общины составляли половину и более
жителей Кишинёва, Бельц, Оргеева, Хотина, Сорок.
В Кишинёве к концу XIX века (по данным всё той же Первой Всероссийской переписи населения
1897 года) проживало около 50 тыс. евреев. Больше в Российской Империи – только в Варшаве,
Одессе, Лодзи и Вильне (Вильнюсе). Но это – в абсолютных цифрах, а в процентном отношении
Кишинёв – самый «еврейский» город в этой пятёрке: в остальных – не более трети населения, а в
Кишинёве – почти половина (46,9%)!
Бессарабское еврейство – лучшая иллюстрация несправедливости стойких антисемитских
стереотипов образца «все евреи богатые». Анализ распределения занятий евреев Бессарабской
губернии по результатам всё той же переписи 1897 года показывает, что только около 30%
еврейского населения губернии (половина мужчин и всего 10% женщин) самостоятельно
зарабатывают себе на жизнь.
Спецификой региона по сравнению с землями Западного края, отторгнутыми от Польши, можно
считать более высокую связь еврейского населения с сельскохозяйственными занятиями, и это было
неудивительно для аграрного региона. Частично это отражалось и на действиях властей. Как
известно, в своей политике по еврейскому вопросу власти нередко прибегали к самым
противоречивым мерам. Сами основы законодательства о Черте во многом были обусловлены
стремлением избавить коренное население аграрной страны – Российской империи – от конкуренции
со стороны иноверцев-евреев. Регулярно происходившие изгнания евреев из сельских мест были для
них тяжелым ударом, лишали средств к существованию. Но в то же время ставившаяся неоднократно
задача приближения евреев к традиционному для России образу жизни предполагала в том числе и
приобщение их к распространенным видам производительного труда. Этим объяснялась политика
Николая I, предусмотревшего «Положением» 1835 г. возможность для евреев арендовать или
получать в пользование на иных условиях казенные земли для занятия сельскохозяйственным
трудом. Наверное, были в этом решении мотивы и экономические, и ассимиляторские. Не
отказываясь в целом от первоначального курса на изоляцию евреев, царь определил конкретные
районы в Черте оседлости, где создание еврейских земледельческих поселений разрешалось. Речь
шла о районах с плодородными черноземными почвами, с благоприятными природными условиями,
но с недостатком населения. Бессарабия в число таких регионов вошла. В результате в промежутке
между серединой 1830-х и серединой 1860-х годов, когда в Российской империи поощрялось
существование еврейских земледельческих колоний, в Бессарабии их было 17. В отличие от ряда
других регионов евреям не выделялись здесь казенные земли, и колонии создавались на частных
владениях. Жители этих поселений занимались выращиванием зерна, кукурузы, подсолнечника, сои –
тех культур, которым благоприятствовал местный климат. Он был, конечно, одинаков для всех

187
жителей региона, без различия их национальности и вероисповедания. Но определённые особенности
именно «еврейского» земледелия в Бессарабии обнаружить можно. Обрабатывая бескрайние
виноградники и поля подсолнечника, жители еврейских поселений производили кошерное вино и
масло – продукты, востребованные в стране, где проживало около половины всех евреев мира. Но
если такая специфика вытекала необходимо из приверженности большинства евреев своему
традиционному образу жизни, то в другой сельскохозяйственной специализации нашли отражение
лишь экономические интересы. Еврейские поселенцы научились эффективным приёмам
выращивания табака и вскоре стали составлять до 90% из числа всех занятых в табаководстве
жителей края. Появилась определённая специализация в деятельности еврейских поселений.
Некоторые из них, например, преуспели в виноградарстве, что позволяло также заниматься и
традиционным для данных мест виноделием, производя в то же время кошерное вино для
собственных еврейских нужд.
Пример еврейских сельскохозяйственных поселений в Бессарабии показывал, что распространённое
в том числе и в России мнение о непригодности инородцев-евреев к производительному труду не
имело под собой ничего, кроме антисемитских стереотипов. Экономическая эффективность
созданных на новом месте хозяйств была несомненной. Тем не менее, впоследствии царская власть
отказалась от этого эксперимента. Вначале, уже в период реформ, Александр II наложил запрет на
аренду евреями новых сельскохозяйственных земель, а затем Александр III печально известными
«Правилами» 1882 г. решил запретить евреям продлевать аренду после окончания срока. Так
государство своими руками уничтожало не только эффективные сельскохозяйственные структуры, но
и лишало евреев Бессарабии практически единственного занятия, которое в данной местности могло
давать стабильный доход и вывести из нужды.
Однако ещё в середине 1870-х, вопреки урезанию прав для евреев на владение и даже аренду земли, в
колониях существовало более тысячи еврейских хозяйств, где проживало более 10 тысяч душ. К
концу XIX века более трети от всех зарабатывающих евреев, или 10% всего еврейского населения –
преимущественно мужчин – так или иначе задействованы в сельском хозяйстве (поменьше: всего
около 6,5% работающих мужчин, или чуть больше 1,5% еврейского населения в сумме – в
земледелии и животноводстве, рыболовстве, лесоводстве и пчеловодстве; побольше – 10 и 20%
соответственно от общего количества зарабатывающих мужчин-евреев – в переработке и продаже
сельскохозяйственной продукции). При этом надо иметь в виду, что, как и в остальной черте
оседлости, в городах, городках и местечках евреи составляли 37,4% от общего многонационального
населения, а в сельской местности (преимущественно в сельскохозяйственных колониях) – всего
7,2%.
Поэтому евреи Бессарабии, как и их соплеменники в других районах Черты, продолжали оставаться
жителями местечек, где проживала основная их часть. Сохранились и сведения об их занятиях.
Самым распространённым способом заработка являлись портняжное ремесло и подённый труд,
причем портные почти всегда были семейными людьми, с большим числом иждивенцев, а подённым
наемным трудом больше занимались одинокие.
При этом как в местечках, так и в городах самый распространённый способ заработка для
семейных людей – портняжное ремесло: более 9 тыс. человек (13,64% экономически активного
населения1, почти 13% экономически независимых мужчин и более 17% экономически независимых
женщин),– и на них при этом приходится около 20 тыс. членов семей – иждивенцев! Подённым
трудом и в прислуге зарабатывает даже чуть больше: более 4% евреев, 14% зарабатывающих, но
здесь, очевидно, больше одиноких, поскольку эти 9,5 тыс. работающих кормят всего 11 тыс. членов
семей…
Почти треть еврейского населения Бессарабии кормилась от ремесленничества, мелкой торговли, в
том числе вразнос, извоза и т.д.; 62 человека (в том числе даже 5 женщин!) работали на рудниках и в
копях. А вот представителей «чистых» профессий, так сказать, интеллигенции и «белых
воротничков» еврейской общины: от небогатых раввинов и меламедов до врачей, учителей и
адвокатов, тем более – крупных купцов, торговцев предметами роскоши – от силы 1-2 процента от
всего еврейского населения, не говоря о населении губернии в целом.
Наконец, пресловутым «спаиванием русского народа» (то есть винокурением, пиво- и
мёдоварением, питейной торговлей, содержанием питейных заведений) занималось аж до полутора

188
тысячи человек (и в это число вошли также и содержащие не только трактиры, но и гостиницы,
меблированные комнаты и клубы).
В конце XIX и особенно начале ХХ вв. в еврейские демографические тенденции добавляются
новые факторы: начинается довольно активный процесс оттока еврейского населения из Бессарабии.
В значительной мере это явилось своеобразной реакцией на усиление кризисных тенденций и
погромы в крае. Кишинёв – один из крупнейших сионистских центров Российской империи. Только в
период 1905-1910 гг. и только в Палестину из Российской империи выехало более 120 тысяч человек,
и значительную часть из них составляли бессарабские евреи. В тот же период в США выехало почти
700 тысяч человек, и снова значительное число из них – бессарабцы. И едва ли не ещё большее
количество выехало в страны Латинской Америки: в первую очередь в Бразилию, Аргентину,
Венесуэлу. И сегодня потомки – третье-четвёртое поколение – той волны эмиграции составляет
заметное число современного населения Израиля и Нового Света.

SOLKOTOVIĆ Diana
JALOANE ISTORICE ÎN FORMAREA COMPONENȚEI POLIETNICE
A POPULAȚIEI DIN SERBIA

Cele mai vechi urme descoperite pe teritoriul Serbiei datează din era glacială, 40.000 î.e.n. la sfârșitul acestei
perioade, datorită schimbărilor esențiale de climă, a fost posibilă dezvoltarea unei dintre cele mai complexe
culturi preistorice: Lepenski Vir. Încălzirea globală a dus la apariția mai multor culturi de-a lungul Dunării
cum ar fi: Starčevo, de lângă Pančevo, Vinča, de lângă Belgrad.
Un afluent din răsărit al râului se numește și în zi de astăzi Crni Timok (citit Țârni Timoc sau, în traducere,
Timocul Negru). Referitor la aceasta, există un izvor istoric de încredere cu o vechime de peste 2000 de ani :
însemnările scriitorului roman Plinius cel Bătrân despre traci, cel mai vechi popor cunoscut din partea estică
a Balcanilor. În anul 29 î.e.n. când tracii sunt, în sfârșit, învinși de către romani, cele mai cunoscute triburi
ale acestora de la Dunărea de Jos erau tribalii, mezii și timasii. Elese găseau pe teritoriul cuprins între
actualul Vidin și Timocul de Jos, numit pe atunci Timahos. Cuceritorii au romanizat limba băștinașilor,
denumirea râului transformându-se în Timacus. După acest hidronim au denumit și două fortărețe strategice
din zonă: Timacum maius care, după istoricul sârb Nikola Vulić, era situat pe locul actualului oraș Svrlig și
Timacum minus, pe locul satului Ravna (de pe râul Timocul Alb). Pe lângă armata regulată, exercitus
romanorum, romanii au avut și trupe formate din non-cetățeni ai Romei, auxilarii. În regiunea de la sudul
Dunării de pe teritoriile actualei Serbii de Răsărit, aceste trupe suplimentare au fost formate din nativii
acestor plaiuri și au fost cunoscute sub numele de Timacenses pseudocomitatenses / Timacenses auxilarii,
armata auxiliară din Timoc. Romanii au adoptat paleohidronimul și l-au transformat în toponim la nivelul
întregii regiuni.
În secolul al V lea, hunii conduși de Attila își extind cuceririle și creează un stat puternic. Sunt urmați de
hoardele gepizilor și goților estici, apoi începând cu secolul al VI lea de cele ale slavilor, și avarilor. Mărturii
documentare atestă creșterea puterii slavilor la sfârșitul secolului, urmată de așezarea lor definitivă în Serbia
Centrală. Astfel, în 584 sunt indicați la sud de Sava. Năvălirile barbare au distrus localitățile romane așa că o
perioadă de timp nu există date privind aceste teritorii.
Conform lucrării împăratului bizantin Constantin VII Porfirogenet „De administrando imperio” din secolul al
X lea, sârbii și croații au migrat în Peninsula Balcanică din teritoriile actualei Germanii ( partea de Est),
Poloniei și Cehiei pe timpul împăratului Iraklija (610-641), după ofensiva de la Țarigrad din 626. Cel mai
posibil este ca împăratul să fi cerut croaților să-i alunge pe avari din Dalmația, promițându-le în schimb
teritoriile ocupate de aceștia, iar sârbii au intrat în alianța triburilor sub conducerea cneazului Dervan și au
populat teritoriile dintre actualele locații Scadar-Ras-Valievo-Šabac la est și râurile Țetina, Pliva și Vrbaš la
vest. Migrația sârbilor în aceste teritorii s-a încheiat în 641. Împăratul susține că migrația a fost rezultatul
împărțirii tronului Serbiei Albe sau Nebotezate (Boika) între doi frați, dintre care cel mic, Dervan, a trebuit
să plece cu poporul său spre sud.
Jumătate de secol mai târziu, în Peninsula Balcanică migrează poporul turcesc al protobulgarilor care ocupă
teritoriile Traciei aflate la est de cele ocupate de sârbi.
La sfârșitul secolului al VIII lea se presupune că a existat un primul cneaz sârb a fost Višeslav, al cărui nepot
va fi considerat întemeietorul primului stat sârbesc din Evul Mediu la jumătatea secolului al XIX-lea. Au
urmat ani numeroși în care luptele cu bulgarii au alternat cu cele cu bizantinii și cu câte o scurtă perioadă de
pace.
În secolul al IX-lea, timocenii sunt amintiți de două ori în letopisețul austriac Vitae Karoli Magni scris de
Einhard. Se relatează că în 818, în orașul Heristal, înaintea lui Ludovic cel Pios, fiul lui Carol cel Mare, s-au

189
prezentat Legati Abodritarium ac Bornae, ducis Guduscanorum et Timocianorum (delegații cnezatului
Braničevo și Borna și cneazul kučevenilor și timocenilor) pentru a cere protecție și a încheia o alianță
împotriva bulgarilor. Apoi în 819, Ljudevit Posanski, ducele Panoniei, în Marea Răscoală împotriva
stăpânirii france a reușit să atragă și poporul timocean (populus Timocianorum). Este foarte interesant că în
letopiseț se menționează timocenii pentru prima oară ca un popor și nu ca un trib, indicând stabilitatea și
statornicia acestor oameni.
În jurul anului 800, după destrămarea statului avar, bulgarii doresc extinderea spre câmpia Panonică, dar
francii care se extinseseră deja în acele locuri, nu le-au permis, începând astfel un nou șir de lupte. Bulgarii
se aliază cu poporul timocenilor, (conduși de Borno, „dux Guduscanorum et Timocianorum”), care apar sub
acest nume la cronicarul curții austriece Ainhard în 818. Dar Borno, urmat de o parte din poporul său îi cere
ocrotire regelui francilor, Ludovic, acesta dându-i pământurile din vestul actualei Bosnii, astfel că în 821,
Borno devine „dux Dalmatiae atque Liburnae”.
Teritoriile actualei Serbii de Răsărit și odată cu ele și locuitorii, au rămas, după plecarea lui Borno, expuse
atacurilor bulgarilor. A urmat o perioadă de întuneric, de stăpânire bulgară, cu războaie și perioade de pace
între bulgari și bizantini, care erau de fapt perioade de refacere înaintea unei noi bătălii. În perioada 976-
1018, Bulgaria e distrusă și pustiită, iar Vasile al II lea ordonă ca populația de pe aceste teritorii să fie
strămutată pe malurile Traciei și în Asia. După moartea acestuia, pecenegii trec Dunărea și după un război
continu de șase ani cuceresc zona dintre Dunăre și Carpați. În 1073, Bodin, cucerind partea de la sud de Nis,
se proclamă țar, luând numele de Petar II și cheamă populația Văii Timocului și a Văii Dunării la revoltă.
Pecenegii se retrag, dar pacea nu durează mult, din nord începe invazia cumanilor, care doar trec peste
teritoriile Serbiei de Răsărit în drumul spre Tracia.
În 1166, Štefan Nemanja se ridică împotriva bizantinilor, iar în 1168 eliberează statele sârbești, nepotul
acestuia, Uroš, alipește la est teritoriul de până la Niš, pe care l-a cucerit de la bulgari. Fiul cel mare, pe
numele tot de Štefan, se urcă pe tron în 1217 și va forma primul regat autonom al Serbiei, Principatul
Serbiei, primind în același timp numele de Primul încoronat. În 1219, fratele cel mic al lui Štefan, Nemanja,
ridică episcopia sârbească la grad de arhiepiscopie, punând bazele actualei biserici ortodoxe sârbești.
Urcarea pe tron a lui Uroš în 1253, nu a însemnat numai extinderea teritorială a țării, ci și dezvoltarea
economică a acesteia: cneazul aduce sași din Transilvania și reîncepe exploatarea minelor deschise de traci și
abandonate de la retragerea romană, dezvoltă comerțul, ridică orașe pe temeliile vechilor fortărețe și castre.
În acea perioadă apar și primii bani sârbești.
Nepotul lui Uroš, Milutin va extinde statul spre sud ocupând nordul actualei Albanii și cea mai mare parte
a Macedoniei, iar apoi, pentru o perioadă scurtă, spre nord va ocupa actualele județe ale Serbiei, Negotin și
Branicevo.
Serbia, ca regat, atinge puterea maximă în 1346 când Stefan Dušan se autoproclamă împărat al sârbilor,
bulgarilor și grecilor, conform istoriei oficiale a Serbiei sau împărat al sârbilor și romeilor, conform unor
istorici sârbi. În componența noului imperiu intră și o parte a Timocului (părțile estice din Ključ și Krajna
nu). Saša Gergininić, conform documentelor din această perioadă face analiza vremii.
În 1389, în urma luptei de la Câmpia Mierlei, Kosovo, turci ies învingători, iar Serbia cade total sub
stăpânire otomană în 1495 odată cu căderea cetății de la Smederevo.
În perioada 1459-1804, Serbia a fost parte a Imperiului otoman, cu excepția perioadei 1718-1739 când
Imperiul habsburgic a ocupat cea mai mare parte a teritoriului Serbiei Centrale. În anii 80 ai secolului al
XVIII lea, Rusia a planificat războiul împotriva Imperiului Otoman în urma distrugerii căruia dorea formarea
a două state: unul la nord de Dunăre, Dacia, alcătuit din Basarabia, Moldova și Valahia și altul la sud, pe
teritoriul fostului Imperiu bizantin, în planuri nefiind inclus nici un stat slav, acestea fiind considerate
moarte. În 1783 propune Austriei o alianță atunci când declară război turcilor, dar aceasta amână luarea
hotărârii întrucât nu-i convenea supremația ortodoxiei și a influenței rusești pe teritoriu atât de vast. Așa că
începe propaganda reînvierii conștiinței naționale pe teritoriile Serbiei Centrale și Bosniei, unde populația
începe să se răscoale. Odată cu Revolta Sârbă din 1804, Serbia a început lupta de independență care a durat
câteva decenii.
Până în 1815 au avut loc:
- Prima Răscoală Sârbească condusă de Karađorđe Petrovici, care a durat între 1804 și 1813;
- Revolta lui Hagea Prodanov, în 1814;
- A Doua Răscoală Sârbească în 1815, condusă de Miloš Obrenovići, care a reușit, cu ajutorul Rusiei,
să obțină mai multe libertăți.
Renașterea statului sârbesc este considerată adoptarea Constituției de Sretenie din 1835, care a fost însă
foarte curând abolită pentru că țara era vasală a imperiului și nu stat autonom. Teritoriul statului sârbesc se

190
rezuma la acea dată la Pașalâcul de la Belgrad. Pe al cărui teritoriu locuiau la începutul secolului al XIX lea
circa 400.000 de sârbi, turci, romi, români și evrei. Turcii erau preponderenți în orașe, restul în sectorul rural.
În 1878, ultimele trupe otomane părăsesc Serbia care devine de facto autonomă la Congresul de la Berlin
unde primește recunoașterea internațională.
Între 1812-1918, statul este cunoscut sub denumirea de Regatul Serbiei. După 1918, Serbia, ca singurul stat
autonom, are inițiativa întemeierii Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, care în 1929, devine Regatul
Iugoslavilor, condus de regele Aleksandar Karađorđević. În timpul celui de-al doilea război mondial, regatul
este ocupat de Puterile Centrale.
În 1945, după încheierea războiului, statul devine Republica Democrată Federativă a Iugoslaviei, sub
conducerea regimului comunist în frunte cu Josip Broz-Tito, la scurt timp schimbându-și denumirea în
Republica Populară Federativă Iugoslavia, iar în 1963 în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
La fel ca în toată Europa socialistă, din 1989 au început schimbări radicale în RSFI.
Din 2006, statul poartă numele de Republica Serbia și e condusă d președinte și de Parlament.

SOROCEANU Evdochia / СОРОЧЯНУ Евдокия

ХЛЕБ В ПОХОРОННО-ПОМИНАЛЬНОЙ ОБРЯДНОСТИ ГАГАУЗОВ: К ВОПРОСУ О
МОЛДАВСКИХ ЗАИМСТВОВАНИЯХ

Хлеб, зерно и мука входят в состав похоронно-поминальных обрядов многих народов. В различных
актах, с разными функциями, с множеством символических значений хлеб присутствует и в
гагаузском погребальном обряде. Гагаузская похоронно-погребальная обрядность представляет собой
систему, которая наиболее близка к болгарской. И это не случайно. Обрядовая близость этих народов
объясняется единой православной верой, их длительной совместной жизнью на Балканах, одинаковой
судьбой переселенцев. Оказавшись в Буджаке в соседстве с молдаванами, украинцами, русскими и
другими этносами, гагаузы заимствуют у них ряд обычаев и обрядов. Больше всего заимствований
молдавских, и они прочно закрепились в гагаузской обрядовой системе. Характерной особенностью
этих заимствований является то, что они тесно переплетаются с гагаузскими обрядами, многие из
них воспринимаются гагаузами как свои. И только сравнительно-сопоставительное изучение
погребальной обрядности гагаузов, болгар и молдаван, а также названия некоторых ритуальных
хлебов указывают на наличие в гагаузской обрядовой системе молдавских заимствований.
Когда человек умирал, молдаване открывали окна и двери, «чтобы вышла душа», на двери
навешивался лоскут холста, который «служил крыльями, на которых вылетала душа». Молдаване
верили также, что душа покойника могла улететь с дымом свечи, которая горела в руках умершего.
По представлению гагаузов, душа умершего выходит вместе с горячим паром обрядовой лепешки
(can pitası – букв. ‘хлеб для души’), которую выпекают сразу после смерти человека. Но наряду с
этими представлениями существует поверье, что душа, вылетев из тела, прилетает отдохнуть на
белый холст (полотенце), который вывешивается на дверях или на столбе дома. Гагаузы Болгарии (с.
Българево) вывешивали полотенце (холст) на окно комнаты, где находилось тело усопшего, «чтобы
душа умершего, облетев вокруг дома, вернулась обратно». Верили, что душа в течение 40 дней
возвращалась в вечернее время, садилась на это полотенце (джян пешкири, джян бези) и там
ночевала. Вероятнее всего, что данный обряд заимствован гагаузами у молдаван, т.к. в подавляющем
большинстве болгарских сел холст не вывешивается, о наступлении смерти сообщают звоном
церковного колокола или обрядовым плачем и только на 9-ый день на калитку вешают кусок черной
ткани.
Первым обрядовым хлебом является лепешка can pitası, еепекут сразу после наступления смерти, –
«чтобы душе было легче выйти». Чаще выпекаются три пресные лепешки, которые поливаются
вином и распределяются между всеми, кто в это время находится в доме покойника. «Хлебом для
души» угощали человека, вошедшего в помещение, где происходило омовение тела умершего, – «так
в последний раз исполняли за покойника долг гостеприимства», что означало продолжение
установившихся традиций жизни после смерти одного из членов семьи, так называемое причащение
«плодотворящей смерти». Кусочек этого хлеба клали в гроб покойнику или в рукав одежды, знак
того, что доли умершего в доме уже нет. Так, в первом погребальном хлебе can pitası отражены
значения «душа», «жизнь», «доля».
Этот вид хлеба известен и гагаузам, живущим в Болгарии – джан питасъ, а также болгарам пътнина
– букв. ‘дорожная’) В с. Българево лепешку кладут сверху на покойника, все домашние, отрывая от
нее куски, топят их в вине, разбавленном с водой, и едят. В этом же селе в полночь пекут вторую
такую лепешку, разламывают на куски и вместе с брынзой едят ее горячей, а в четыре утра всем

191
подают кофе. В с. Горичане такую лепешку вместе с маслинами, брынзой и кофе раздают женщинам,
которые ночью бдят около покойника и следят, чтобы кошка не вошла в комнату и не перескочила
через тело (чтобы покойник не превратился в вампира).
Во многих гагаузских селах Молдовы, кроме лепешек can pitası, в день смерти выпекаются хлебы,
имеющие треугольную форму (схематичное изображение человека) – kapiti, которые раздавались на
кладбище. Kapitiявляются символической жертвой, проявлением акта перераспределения доли между
живыми и умершим.Их количество колеблется от трех до двенадцати: в Этулии и Дезгинжа
выпекаются по три kapiti, в Конгазе – пять-двенадцать, в Баурчах – девять, в Бешалме – семь. По
традиции их вешают на поминальное дерево (dal). Появление kapiti в форме креста (с. Этулия) и
передача их священнику (с. Дезгинжа) следует считать более поздним явлением. Этот вид хлеба
заимствован гагаузами в бессарабский период у молдаван. Об этом говорит само название хлеба и его
отсутствие в Болгарии. Там он зафиксирован только в одном добруджанском селе Гребенци, где на
похороны выпекали обрядовый хлеб круглой формы с названием кап. С большой долей вероятности
можно утверждать, что болгары заимствовали этот вид хлеба у своих соседей румын. Так как обычно
выпекалось несколько таких хлебов, их название употреблялось в форме множественного числа–
kapete. В гагаузском варианте термин звучит в фонетически измененной форме – kapiti. Обрядовое
значение хлебов kapiti совпадает с семантикой и функцией хлебов can pitası, это был жертвенный
хлеб, который в антропоморфной форме обозначал покойника, чья доля перераспределялась на
кладбище между ним и живыми.
У молдаван гагаузы Комратского и Чадыр-Лунгского районов заимствовали языческий обычай
наряжать символическое древо жизни (pom). О нем упоминает в своих работах еще в начале ХХ в.
русский исследователь гагаузских обычаев и обрядов В. А. Мошков. В изголовье покойника гагаузы
помещают маленькое фруктовое деревце (dal – букв. ‘ветка’) – яблоня, груша или слива, вырытое с
корнем, на которое вешаются обрядовые хлебы merdiven kolacı(букв. ‘лесенка’) и kapiti, бублики
(kovrik), пряники в виде кольца (pitiçka), конфеты, яблоки, нитки изюма, полотенца, носовые платки и
полный комплект новой одежды покойного. Деревце (ветка) сопровождает траурную процессию на
кладбище, после похорон его сажают на могилу рядом с крестом. Лакомства и хлебные изделия
считаются дарами усопшему, их снимают и раздают присутствующим (перераспределение доли
умершего), а одежду покойного отдают донашивать бедным сиротам. Считается, что все, что
отдается живым, идет только во благо душе покойного. Если не принимать во внимание молдавские
локальные варианты (вешают «hulubaşi» («голуби» из теста), трясут по пути на кладбище, бросают в
реку или источник, оставляют в саду того, кто отдает его за поману, а его плоды собирает тот, кто
получил эту поману), то обряд во многом совпадает с обычаем «древа жизни» у молдаван.
Особо надо сказать о хлебе merdiven kolacı– обрядовый хлеб, испеченный в виде лесенки. Гагаузы
верят в загробный мир и считают, что душа по лестнице поднимается в небеса. По пути в загробный
мир душе покойного придется преодолевать высокие горы, им в этом должен помочь хлеб merdiven
kolacı. Под влиянием молдавской обрядности представления гагаузов о загробном мире
расширяются: душа должна пройти и водные преграды, 9 мостов, 9 таможен, на которых раздавали 9
обрядовых калачей.
Необходимо отметить, что болгары Молдовы также наряжают поминальное деревце (клонче – букв.
‘веточка’) и устанавливают его у изголовья рядом с крестом. В Болгарии деревце чаще наряжают у
гроба молодых – оруглица, но по своей семантике и функциональной предназначенности оно
соотносится со свадебным деревцем. Обычаи «смерть-свадьба» известны многим народам.
Присутствуют они и у гагаузов. В случае смерти парня или девушки в гагаузских селах пекли
свадебный калач «каниска», который несли впереди похоронной процессии и на кладбище, ломая на
куски, раздавали всем участникам похорон, подобно свадебному «калачу ворника» в молдавской
похоронной обрядности. Совершая обрядовые действия со свадебным хлебом, символично
разыгрывается свадьба как необходимый этап земной жизни. Верили, что без исполнения полного
жизненного цикла нельзя будет продолжить жизнь в загробном мире.
Особое место в похоронном обряде гагаузов занимают так называемые «дорожные калачи» (yol
kolacı), олицетворяющие жизненный путь покойного. Они вместе со свечкой заворачиваются в
полотенце (кусок белого холста) и раздаются по дороге на кладбище, символизируя постепенное
отделение умершего от мира живых. Болгары и гагаузы Болгарии по дороге на кладбище на
перекрестках оставляют мелкие деньги, редко хлеб-просфору и всегда небольшие камни, которые до
40-го дня поливают водой при каждом посещении кладбища. Гагаузы Молдовы вместо камней перед
выносом покойника со двора, на перекрестках, около мостов, у входа на кладбище выстилают белые
холсты (yol bezi – букв. ‘дорожный холст’/köprü bezi – букв. ‘мостовой холст’/ölümnükbez – букв.

192
‘похоронный холст’), кладут на них калачи (yol kolacı) и мелкие монеты, на землю выливают кружку
водыипроносятнад ними гроб. Аналогичные действия совершаются молдаванами в обряде
«podurile», который не характерен для Болгарии, он редко встречается у бессарабских болгар, но
широко распространен у гагаузов. Справедливым является утверждение С. С. Курогло, что
представление о переходе душ в загробный мир по мосту, перекинутому через реку, у гагаузов
закрепилось в Бессарабии под влиянием соседей молдаван.
Молдавским заимствованием является и обряд пронесения над могилой милостыни в виде птицы или
барашка, а также ведра вина, кувшина с водой, поминального калача, завернутого в полотенце и
других предметов домашнего обихода.
На наш взгляд, значительное сходство в верованиях, обычаях и обрядах у гагаузов и молдаван,
связанных с погребением, употребление на похоронах одних и тех же обрядовых хлебов,
заимствование гагаузами молдавских терминов объясняется двухвековым совместным проживанием
на юге страны, тесными культурными контактами и единой религией.

SPÎNU Stela
PROMOVAREA DIALOGULUI INTERCULTURAL ÎN LOCALITĂȚILE
ETNIC MIXTE DIN REPUBLICA MOLDOVA

Pe parcursul ultimelor decenii, Republica Moldova a trecut prin mai multe evenimente politice, unele
benefice pentru viitorul ei, altele știrbindu-i din identitatea sa culturală. Schimbări radicale în societate au
avut loc începând cu 1989, când, după afirmaţiile lui N. Dabija, ”mişcarea de renaştere naţională a adus la
trezirea conştiinţei naţionale, la desfăşurarea activităţilor culturale în societate”. Ulterior, la 27 august 1991,
Republica Moldova se declară ţară independentă, eveniment istoric precedat de un mare număr de mitinguri,
marşuri de protest, greve, revendicările protestatarilor vizând recunoaşterea oficială a identităţii lingvistice
române, revenirea la alfabetul latin, decretarea limbii române în calitate de limbă de stat.
Au urmat mai multe evenimente de importanță majoră pentru viitorul european al țării, și anume: admiterea
Republicii Moldova în Consiliul Europei (1995), intrarea în vigoare a Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu
UE (1998), oferirea statutului de membru cu drepturi depline al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (2001),
aderarea la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud Est (2001), includerea Republicii Moldova în
Parteneriatul estic, semnarea a zeci de tratate și convenții interguvernamentale. Totuși, aceste evenimente nu
au salvat țara de o eventuală criză politică, economică și socială de durată, care a influențat structura etnică a
statului. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, la 31 martie 2017, populația Republicii Moldova
era de 2 998 235 persoane, dintre care băştinaşi declaraţi moldoveni/ români, constituie 71,49%, ucraineni –
11,23%, ruşi – 9,39%, găgăuzi – 3,85%, bulgari – 2,02%, țigani - 0.32%, alte etnii – 1,69%.
Peste timp, pe teritoriul Republicii Moldova s-au păstrat mai multe localități rurale etnic mixte. Prezintă
interes modalitatea de soluționare a problemelor de comunicare dintre băștinași.
Un model de dialog intercultural eficient l-am semnalat în satul Ivancea (rl Orhei). Pentru prima dată,
localitatea a fost menționată documentar în anul 1501. Primii oameni s-au stabilit aici cu traiul circa 3500 de
ani î. Hr. Aceștia au fondat 3 sate. Ele au ars, fiind părăsite. Următoarele două sate au existat unul între 1000-
800 î. Hr., iar altul între anii 900-600 î. Hr. Acestea au avut aceeași soartă, au ars. În jurul a. 500 î.Hr. pe
aceste locuri au poposit mai multe grupuri de oameni, care au fondat șapte sate. Dezvoltarea lor a fost stopată
de către triburule germanice ale bastarnilor. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman pe aceste locuri
s-au stabilit cu traiul 4 grupuri de oameni. Ei formau patru sate diferite. Dezvoltarea lor a fost întreruptă de
năvălirea hunilor. Mai târziu aici au fost ridicate sate între anii 700-1300 e.n. și nouă cătune între anii 1300-
1700 e.n. Toate aceste localități medievale au fost arse și părăsite. Locuitorii acestora rămași în viață după
năvălirea războinicilor de câmpie, probabil au fondat o așezare care s-a aflat pe vatra satului actual. Analele
istoriei pomenesc adesea de Ivancea și de locuitorii acestui sat. Începând cu 1940, populația băștinașă
părăsește aceste locuri, aici rămânând doar 1396 de locuitori, în temei – ucraineni (3, p. 517).
În prezent, numărul total al populației este de 2 138 de locuitori, dintre care 1 079 (50.47%) se declară
moldoveni (50.47%), 932 (43.59%) – ucraineni, 94 (4.4%) – ruși, 11 (0.51%) – găgăuzi, 2 (0.09%) evrei.
Pentru o convieţuire paşnică şi coeziunea socială în localitate a fost creat un mediu favorabil activității
multiculturale. În acest context, comunicarea interculturală a devenit liantul care a reunit grupurile minoritare
în jurul unor valori comune.
În cadrul proiectului Limba şi folclorul românesc în procesul de consolidare a statului Republica Moldova a
fost efectuată o deplasare în această localitate pentru a ne familiariza cu tradițiile și obiceiurile practicate,
limba vorbită și valorile păstrate și promovate. Ceea ce a fost evident în această localitate este persistența
toleranţei interetnice, în special în rândul tinerilor. De facto, nu sunt bariere în comunicarea interculturală

193
dintre etniile ce conviețuiesc, provocate de stereotipuri, prejudecăţi, discriminare, etnocentrism și xenofobie.
Băștinașii își cunosc și promovează propriile valori culturale, conștientizând tangențele și divergențele
culturilor cu care se intră în contact. Formarea competenţelor interculturale (cognitive, afective şi
comportamentale) este obiectivul general al educației, promovat de școala din localitate. Criteriile de succes
în realizarea educaţiei interculturale pot deveni:
– asigurarea unui echilibru între diferitele finalităţi majore ale educaţiei (scopuri culturale, profesionale
de calificare, sociale, de dezvoltare personală);
– asigurarea de oportunităţi pentru comunicare şi pentru cooperare, chiar între grupuri diferenţiate;
– asigurarea de şanse egale de educaţie (participarea la interacţiunile în grupuri, abordarea procesului
formal de educaţie pe fundamentele inteligenţelor multiple etc.);
– reflectarea diverselor realităţi specifice societăţilor multiculturale prin toate tipurile de curriculum;
– prezentarea informaţiilor din cât mai multe perspective, pentru a stimula conştiinţa diversităţii şi a
unităţii prin diversitate (1, p. 94).
Sistemul de valori reprezintă fundamentul unei culturii tradiţionale. Acestea sunt promovate prin diverse
evenimente. O importanță deosebită pentru viața culturală a localității a avut organizarea Festivalului
„Cucuteni International Art Camp 2015” și "Cucuteni 2016", unde meșteri din diferite țări și-au etalat
propriile creații. Acest eveniment a implicat persoane active în domeniul culturii, contribuind la promovarea
dialogului intercultural, a unei societăți creative și reflexive.
Biserica din localitate este un monument istoric de valoare, crezându-se a fi proiectată de arhitectorul
academician A. Sciusev. În prezent, ea servește drept liant dintre populația titulară și minoritățile ce
conviețuiesc în localitate. Credința în valori creștine comune și în perenitatea moralei a contribuit la fondarea
unui dialog interreligios sincer într-o societate etnic mixtă.
Totuși, în epoca globalizării, percepţia societăţii asupra valorilor tradiţionale se schimbă treptat, iar spiritul
specific modern devine antitradiţional. În acest context, valorile pierd din importanţă şi dominanţă, fiind
ignorate sau date uitării. Criza societăţii moderne, care poate fi definită ca un semnal al schimbării sociale,
un simptom al faptului că un anumit model de gândire şi acţiune şi-a epuizat potenţialul de dezvoltare, dând
naştere unui alt model, devine tot mai profundă (2, p. 60). Semne ale unei profunde crize spirituale am
semnalat şi în localitatea Ivancea. Drept argument ar servi starea conacului boieresc, construit în prima
jumătate a sec. XIX de armeanul Carabet Balioz. Deși are statut de filială a Muzeului Național de Etnografie
și Istorie Naturală, astăzi este într-o stare deplorabilă.
Este evident că criza de valori vitale, politice, estetice, morale şi religioase a fost provocată de procesul de
globalizare, care a modificat percepţia omului asupra valorilor tradiţionale. Deși globalizarea a provocat
schimbări în modul de a gândi şi acţiona, în felul de a percepe şi conştientiza valorile în sine, ei îi datorăm
posibilitatea de a ne familiariza cu noi modele culturale și de a promova un dialog intercultural eficient.

SPRINCEAN Serghei
IMPORTANȚA DIALOGULUI INTERETNIC PENTRU FORTIFICAREA SECURITĂȚII UMANE

Noua concepție a securității ce aparține Școlii de la Copenhaga și principalilor reprezentanți ai ei – B. Buzan,

O. Waever şi J. de Wilde, adepți ai lărgirii sferei de definire a fenomenului securității, a constat, mai cu
seamă, în evidențierea a cinci sectoare noi specifice acestui fenomen, și anume: militar, politic, economic,
societal și de mediu, care sunt principalele domenii ce determină securitatea colectivităților umane, inclusiv
etno-lingvistice. Viziunea dată a făcut posibilă identificarea și clasificarea mai exactă a amenințărilor și
vulnerabilităților, a permis cercetarea mai minuțioasă a naturii și specificului acestora. Reieșind din această
concepție ce se referă la separarea fenomenului securității pe sectoare distincte, se presupune că securitatea
militară operează cu amenințările armate și vizează vulnerabilitățile interne ale statului în domeniul defensiv.
Securitatea politică ține de stabilitatea sistemelor politice, a regimurilor de guvernământ și se referă la
amenințări de securitate ce provin din specificul doctrinar-ideologic dominant în societate, precum și la
vulnerabilități instituționale și funcționale ale comunității și statului. Securitatea economică, în viziunea
reprezentanților Școlii de la Copenhaga, ține de amenințări și riscuri pentru bunăstarea populației, dar și de
vulnerabilități economice ale societății precum răspândirea fenomenului sărăciei, a subdezvoltării, a lipsei
sau insuficienței de resurse naturale, energetice sau financiare. Pe când securitatea mediului, strict legată de
domeniul precedent, cel economic, vizează amenințări pentru societate ce provin din natură, din starea
ecologică a ei, totodată, operând și cu vulnerabilități interne și limite logistice și de mentalitate care
împiedică societatea și generațiile viitoare să beneficieze de un mediu înconjurător sustenabil și calitativ.
Însă sectorul securității societale, așa după cum a fost conceput de B. Buzan, s-a dovedit a fi cel mai aproape
de concepția securității umane, însemnând stabilitate comunitară, dezvoltare a tradițiilor de cultură și

194
civilizație, a institutelor democratice și de familie, vizând riscuri provenite din insuficiența determinării
identitare ori din conflicte interetnice sau religioase, referindu-se și la un șir de vulnerabilități interne
similare, la amenințări externe cu scopul de a contrapune diverse grupuri sociale. Cu toate diferențele dintre
sectoarele sus-menționate ale securității, în concepția Școlii de la Copenhaga, acestea se află într-o
permanentă interdependență organică și funcțională, determinând, astfel, o mai mare eficiență și coordonare
a eforturilor de stabilizare și securizare.
Securității umane i-au fost atribuite, șapte sectoare specifice: securitatea economică, alimentară, a sănătății,
de mediu, personală, comunitară și politică. Identificarea acestor sectoare, fără îndoială, au fost inspirate din
abordarea constructivistă a securității în sens extins, conținând cinci sectoare de bază, promovată de
reprezentanții Școlii de la Copenhaga. În așa fel, fiecărei dintre cele șapte componente ale securității umane
fiindu-le specifice anumite amenințări. Astfel, securității economice îi corespund șomajul, sărăcia
persistentă; celei alimentare – foamea ca provocare securitară; securității sănătății – lipsa accesului la
asistența medicală, malnutriția, pandemiile, alimentele cu efect nociv; securității de mediu – degradarea
ecologică și poluarea, epuizarea resurselor naturale, dezastrele naturale; securității personale îi corespund
asemenea provocări precum: violența fizică, terorismul, crima, violența domestică și munca copiilor;
securității comunitare – tensiunile și conflictele interetnice, religioase și identitare, iar securității politice –
amenințările ce se referă la abuzurile comise în domeniul drepturilor omului, represiunile politice. Este de
remarcat faptul că aceste amenințări din categorii diferite sunt interconectate și interdependente, fiindu-le
specific efectul domino ca mod de manifestare, în sensul că o provocare poate genera alta. Totodată, se
evidențiază faptul că toate amenințările aduse în discuție au ca specific comun capacitatea de a se extinde
rapid în plan regional, constituind amenințări importante pentru securitatea internațională.
La studiul tematicii date și-au adus contribuția numeroși savanți și cercetători, printre care se remarcă
danezul B. Møller, fostul secretar general al Asociației de cercetări asupra păcii internaționale (IPRA) și
director de programe din 1985 în cadrul Institutului de studiu al păcii din Copenhaga (COPRI), ce se impune
în calitate de analist fin al proceselor de transformare ale paradigmei de securitate la începutul ultimului
deceniu al sec. XX, specificând, din perspectivă neorealistă, că securitatea internațională nu poate fi asigurată
decât în comun, dar ținând cont de interesele și aspirațiile individului și colectivității umane, inclusiv prin
intensificarea dialogului social și interetnic. Către începutul sec. XXI, B. Møller cercetează îndeaproape,
utilizând tehnica studiilor de caz, corelația dintre securitatea umană, securitatea societală și națională în
cadrul unui șir de situații și regiuni conflictuale de pe glob pe motive interetnice, din perspectivă proprie,
având o poziție disonantă și de alternativă față de metodologia specifică Școlii de la Copenhaga în domeniul
studiilor de securitate. Astfel, acest cercetător se oprește în mod special asupra problematicii asigurării
securității umane în numeroasele conflicte interetnice și interconfesionale din regiunea Balcanilor. La fel,
este interesat de studiul conflictului confesional și interetnic dintre Israel și Palestina din perspectiva
neorealistă a paradigmei securității umane, remarcând că aceasta, din punctul său de vedere, este o
componentă de bază a securității globale și internaționale și trebuie tratată ca atare.
Deoarece problematica conflictelor regionale şi locale cu caracter militar, social, politic, etnic, religios şi
confesional a devenit una stringentă pe plan mondial, mai cu seamă pe parcursul ultimului secol, fiind
catalogată ca una dintre problemele globale inter-societale cele mai grave, capabilă să amenințe la etapa de
faţă nu doar bunăstarea şi armonia societății umane la scară mondială, dar chiar şi existența speciei umane pe
Terra prin pericolul pe care-l generează prin perspectiva degradării iremediabile a valorilor, principiilor de
viaţă, a moralei sociale, a practicilor de bună vecinătate şi coabitare a comunităților etnice, în unele cazuri
acest gen de conflict local sau regional fiind escaladat, prin violență perpetuată în timp, până la o exterminare
reciprocă dintre grupările, comunitățile, formațiunile sau instituțiile antagoniste ireconciliabile. Şi conflictul
din regiunile din estul Republicii Moldova la fel se încadrează în categoria diferendelor locale interetnice,
având şi origini geopolitice adânci.
Problematica importanței dialogului interetnic pentru stabilitatea și securitatea socială a fost studiată și în
Republica Moldova. Astfel, ccercetătoarea E. Balan identifică un element de bază – concordia interetnică
drept premisă pentru funcţionarea armonioasă a sistemelor de valori morale în mediul politic, în baza
exemplului Republicii Moldova în perspectiva aderării ţării la Uniunea Europeană. În contextul analizei
conflictelor sociale din Republica Moldova în perspectiva asigurării securității umane, A. Pascaru
menționează că echilibrul identitar în societatea autohtonă poate fi menținut printr-o instituire a stabilității
sociopolitice referitor la identitatea societății ca totalitate a identităților etnice, confesionale comunitare ale
membrilor săi. Se impune, în consecință, mențiunea că concilierea socială și interetnică, inclusiv în cazul
Republicii Moldova, poate deveni o garanție a securității umane cu condiția impunerii acestei concilieri în
rezultatul contribuției și aportului unor instituții de o importanță fundamentală pentru societate care ar
conferi sustenabilitate și vigoare proceselor securitare. Subiecte precum demnitatea umană, responsabilitatea

195
sau umanizarea în contextul soluționării conflictelor locale au fost analizate de V. Leancă din perspectiva
instituirii securității globale. S-a menționat că pacea și stabilitatea civică poate fi ușor perturbată de conflicte
etnice și religioase, caracterizate printr-o violență deosebită. Chiar și în asemenea cazuri, procesul de
pacificare trebuie să ia în considerație securitatea personală și respectul pentru drepturile omului, pentru a
atinge un mai mare impact și stabilitate pe termen mediu și lung. Un interes sporit l-a manifestat cercetătorul
Gh. Mereuță pentru subiectul globalizării surselor de amenințare la adresa securității naționale și europene,
menționând că „totuși majoritatea amenințărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe
fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de
muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa
securității naționale”. Pe lângă amenințările de natură socială și interetnică, au fost amintite și cele
economice, ecologice și politice, cu referință directă la conceptul de securitate umană. Prin urmare,
multiplele tipuri și surse de amenințare la adresa securității determină și implicarea a unui număr tot mai
mare a specialiștilor din diverse sfere de activitate umană, nu doar militari sau ofițeri de securitate, pentru a
reuși contracararea acestora în condiții optime. În spațiul românesc se remarcă profesorul D. Dungaciu care
completează studiile de securitate cu aportul său deosebit la analiza specificului asigurării securității
naționale în epoca postmodernă, caracterizată prin eclectism și combinarea unor elemente complexe și uneori
incompatibile, subliniind importanța deosebită a națiunii ca formă de organizare a vieții în comun în acest
proces. Autorul consideră că siguranța și securitatea comună a Europei poate fi amplificată prin ocrotirea
multiplicității identităților naționale, precum și prin susținerea identității comunitare și etnice a cetățeanului,
iar democrația și drepturile omului, precum și secularizarea statului și a societății, constituie esența
sistemului de asigurare a supremației culturii și civilizației europene pe parcursul ultimelor secole.
Securitatea umană, prin urmare, devine și un simbol civilizațional prin care se dorește o apropiere și nu o
dezbinare dintre culturi, moduri de viață, religii etc.
În vederea transpunerii elaborărilor teoretice în planul aplicativ, în anul 2015, sub egida Președintelui
Republicii Moldova, a Consiliului Suprem de Securitate, a fost elaborat un proiect al noii Strategii a
securității naționale a Republicii Moldova, care a și fost discutat și prezentat în fața comunității științifice, a
societății civile și opiniei publice autohtone la începutul anului 2016. Potrivit acestui proiect, principalele
valori fundamentale ale Republicii Moldova sunt „centrate pe respectarea strictă a demnității umane,
egalității în drepturi și libertăți, dreptul de a exprima identitatea culturală și etnică și aplicarea fără echivoc a
supremației legii”. În consecință, în proiectul dat o semnificație deosebită este acordată unor asemenea
aspecte de securitate umană, precum riscurile în asigurarea populației cu produse alimentare, pericolul
diminuării stării de sănătate a populației, riscurile ecologice cu efect nociv asupra persoanei umane,
necesitatea combaterii traficului de ființe umane, reintegrarea lucrătorilor migranţi, dar și necesitatea
amplificării dialogului interetnic. În linii generale, acest proiect al noii Strategii a securității naționale a
Republicii Moldova a fost apreciat de către comunitatea științifică și societatea civilă ca fiind unul mult mai
complex decât Strategia securității naționale a Republicii Moldova aprobată în anul 2011.
Promovarea dezideratelor de asigurare a securității sociale, personale și umane, tendință susținută de
importante mișcări neguvernamentale, dar şi forţe geopolitice din afara Republicii Moldova, provenind, în
special, din spațiul civilizațional european, a tins permanent, chiar exagerat uneori, către un idealism
armonios cu privire la relațiile interumane, interetnice, drepturile universale ale omului, ajunse în Republica
Moldova, într-o stare precară din cauza nivelului de viaţă general scăzut, din cauza delăsării sau chiar a
persecuţiilor autorităţilor autohtone din diverse perioade istorice, mai mult sau mai puţin îndepărtate,
întreprinzând aceste acţiuni în mod dezinteresat, fără să se mizeze pe acumularea unui capital politic sau
compensarea, în vreun fel, a eforturilor depuse pentru a promova idealul siguranţei şi prosperităţii sociale şi
individuale, ceea ce se înscrie firesc în tendinţa mondială de respectare şi promovare a principiilor
binefacerii, echităţii şi carităţii, de rând cu alte obiective precum justiţia, coevoluţionismul sau integritatea
sistemică, aduse în prim-planul, inclusiv, al vieţii sociopolitice a celor mai avansate societăţi de pe
mapamond, prin implementarea idealul global, care, cu puţin efort comun, bunăvoinţă şi deschidere
spirituală, poate fi promovat cu succes şi în societatea autohtonă, ce se află, fără echivoc, pe calea
modernizării profundă. Totuşi obiectivul suprem de supravieţuire omenirii, fără a neglija aspectele
diversităţii culturale, etnice, religioase etc. împreuna cu supravieţuirea întregii biosfere, în toată diversitatea
ei, rămâne a fi un obiectiv de realizat, dincolo de orice fel de apartenenţe, atât pentru comunitatea civilă și
etnică: oameni de știință, opinie publică, businessmani etc. care au tendinţa să intervină printr-un dialog
constructiv în spaţiul public pentru a-şi promova părerile personale şi de a-şi urmări interesele private, cât şi
pentru societatea politică: politicieni şi funcţionari ce au datoria să urmărească interesul public.

196
STOROJCO Tatiana / СТОРОЖКО Татьяна
КРОСС-КУЛЬТУРНОЕ ИНТЕРВЬЮ: ОПЫТ ВХОЖДЕНИЯ В ПОЛЕ

Построение социальной идентичности разных общин (этнических, религиозных и т. д.) часто

сопровождается эмансипацией индивидуальной и коллективной памяти. Изучение прошлого с точки
зрения отдельных лиц и групп позволяет нам видеть разнообразие и двусмысленность исторических
интерпретаци и истин. В свою очередь изучение опыта этнических групп, у которых нет длительной
письменной традиции, требует особого подхода. Ярким примером могут быть ромы, чья память о
событиях прошлого передается в основном в усной форме.
Проведение интервью в исследованиях закрытых этнических групп сопряжено с рядом
методологических сложностей. В настоящей статье предложен анализ наиболее сложных аспектов
вхождения в поле и процесса записи интервью в ромской общине: поиск респондентов, способ
проведения такого интервью, стадии интервьюирования.
В данном контексте важно рассмотреть концепцт интервью как социально-культурного пограничья.
Особенно интересно изучить различные аспекты взаимодействия между исследователем и
информантом (этнический, гендерный, языковой) и его влияние на качество и содержание
создаваемых источников. Также стоит проанализировать процедуру интервьюирования с учетом
проявлений диспозиции “мы – другие”.
С позиции украинской науки важно изучение методики проведени полевых исследований
различных школах и подходах, поскольку, в Украине преимущественно доминируют
этнологический и фольклористический подходы; а на Западе в основном задействованы
социологи, историки, лингвисты. Поэтому для будущей работы по сбору свидетельств в
ромской среде важно создавать междисциплинарные рабочие группы и привлекать
представителей общины к процессу записи воспоминаний.

STROOT Margareta
COMUNITATEA MOLDAVĂ DIN ELVEȚIA

Acu’ 10 ani, numărul concetățenilor noștri stabiliți în Confederația Elvețiană era foarte aproximativ. Se
vorbea pe atunci de trei mii de persoane care se divizau, în linii mari, în două categorii: cei legali – angajați
în organizații internaționale, multinaționale ori în sectorul privat și cei ilegali – de cele mai multe ori lucrând
ca personal domestic. Astăzi numărul lor este și mai greu de definit. Dacă unii cetațeni ai RM au migrat de
ani de zile sub acoperirea pașaportului român, alții au reușit să obțină un pașaport portughez, spaniol ori
italian, după ani de zile de ședere în aceste țări. Când țările respective au traversat diverse crize economice,
unii dintre ei și-au făcut valiza și au plecat mai departe, ajungând și în Elveția, unde sunt contabilizați mai
degrabă ca cetățeni ai țărilor respective. Nemaivorbind de faptul că deținerea pașaportului nu ne obligă să ne
înregistrăm la Consulatul țării noastre în țara de ședere. Toate acestea luate împreună complică contabilizarea
cetățenilor noștri și ne face să vorbim de un număr foarte aproximativ.
La începutul anului 2007, ca și astăzi, între cele câteva mii de persoane există o mare diferență de situație
economică și preocupări cotidiene. Însă viața face că toți ne ciocnim de ignoranța occidentalilor în ceea ce
privește Republica Moldova. Se știe prea puțin despre țara noastră: cultura ei, situația economică și, în unele
cazuri, chiar și cea geografică. În puținele cazuri în care se vorbește despre Republica Moldova sunt tratate
subiecte legate de migrația forței de muncă (ieftine) ori situația economică dificilă.
Astfel, scopul creării unei comunități a fost definit înaintea creării asociației și anume cel de a promova
imaginea Republicii Moldova în Elveția. Inițiativa lansării primei reuniuni „de recunoaștere” a venit și din
partea lucrătorilor Misiunii Republicii Moldova pe lângă ONU la Geneva, care ne-au pus la dispoziție lista
lor de contacte, ceea ce ne-a permis să avem participanți din mai multe cantoane elvețiene.
Fiind corespondentă acreditată la ONU, am fost în contact și am colaborat cu Misiunea țării și cu
reprezentanții ei. Am fost informată și despre această inițiativă pe care am salutat-o și încurajat-o. Astfel, la
prima reuniune s-au prezentat circa treizeici de cetățeni ai RM. La această prima ședință au început
divergențele cu privire la limba de comunicare (unii nu înțelegeau deloc româna) precum și felul în care o
parte a participanților (tot cei care nu înțelegeau decât o limbă) își propuneau să creeze o asociație ori
comunitate. Un grup de participanți veniți din cantoanele germanofone și care se cunoșteau bine au insistat
să „numim” imediat un președinte (pe cineva dintre ei) și să terminăm cu „birocratia alegerilor”. Bineînțeles

197
această propunere a fost respinsă și s-a propus să respectăm legea elvețiană de creare a unei asociații: statut,
adunare generală, candidați, voturi, proces verbal...
Tot atunci s-a fixat și ziua celei de-a doua întâlniri care urma să devină și prima adunare generală cu alegeri.
Aceasta a avut loc la 3 martie 2007. Participanții au discutat un proiect de statut, care apoi a fost adoptat,
articol după articol, prin vot deschis.
După cum cerea statutul, a fost ales un comitet, sarcina căruia consta în a organiza prima adunare generală
ordinară la care sa fie ales un președinte. În noiembrie 2007, în incinta Clubului Presei din Geneva a avut loc
adunarea generală ordinară, care a ales și un nou comitet dar și primul președinte al Comunității moldave din
Elveția, în persoana subsemnatei.
De zece ani Comunitatea moldavă din Elveția respectă cu strictețe statutul adoptat prin vot, care respectă la
rândul său articolul 60 al Codului Civil al țării gazdă.
Într-un deceniu de existență, membrii Asociației au promovat diverse idei și proiecte atât în țara gazdă cât și
în țara de origine. Primul gest de solidaritate la care ne-a fost dat să participăm a fost acțiunea de ajutorare a
victimelor inundațiilor din 2008 în Moldova. Unii membri ai asociației au mers personal în satele inundate,
au găsit persoanele cele mai vulnerabile și le-au acordat ajutor material și sustinere morală.
Au urmat acțiuni de promovare a imaginii țării noastre în țara gazdă, dar cel mai mult ne-am concentrat pe
susținerea de proiecte în țara de origine. Pagina comunității, accesibilă la
adresa :https://comunitateamd.wordpress.comoferă mai multă informație în acest sens. Pentru a marca cei 10
ani de existență am pregatit un rezumat al activităților, propus mai jos:
Aniversare: 10 ani cu 10 idei/realizări.
Comunitatea moldavă din Elveția, în forma unei Asociații, funcționează în baza statutului votat în ziua de 3
martie 2007 de Adunarea Generală a fondatorilor. Scopul CME: – Promovarea imaginii Moldovei în țara
gazdă;– Susținerea de proiecte în țara de origine.
Conferințe: Octavian Bivol „Situația copiilor în RM”, Evelyne Odermatt „Studiu migratoriu – cazul RM”,
„La Moldavie ? C’est où?”, prezentată de elvețianul Neyssan Falahio, activitățile organizației „Terre des
Hommes” în Moldova cu dna Dorina Ardeleanu.
Expoziții: în incinta Ambasadei RM la Geneva expoziția „Ochiul lumii” de Manuel Perez, la Palatul
Națiunilor „Tara mea” de fotografi naționali.
Colaborări cu Biserica Protestanta din Geneva pentru proiecte ale EPER (organismul de ajutor umanitar al
Bisericii Protestante) în țara noastră. Susținerea concursului „Gutuia de aur”, destinat elevilor și liceenilor
francofoni din Moldova.
Terenuri de joc în satele Moldovei: Cureșnița-Noua din raionul Soroca, Cărbuna din raionul Ialoveni,
Mascăuți din raionul Criuleni, Varnița din raionul Anenii Noi, Tomai din raionul Călăraşi și ultimul în satul
Baxani din raionul Soroca.
Ateliere: în fiecare an „Vine primavara” – creații de primavară și mărțișoare la început de primăvară.
Creații culinare „O pizza pentru mama mea” – atelier culinar pentru copii.
Dezbateri: pe tema migrației din țară, chestiunea unirii, aderarea la Uniunea Europeană, viața asociativă.
Concerte: în colaborare cu Reprezentanța Republicii Moldova la ONU, serate de primavară cu Constantin
Moscovici și Maria Mocanu la Palatul Națiunilor.
Orfelinat: abonamente la publicațiile naționale pentru copiii din orfelinate.
Colete: copiii de aici pentru copiii de acolo. Colete de jucării, richizite școlare, cărți pentru grădinițe, școli,
centre de recreație, biblioteci.

STURZA Lilia, BOGDĂNAȘ Victoria

ASOCIAȚIA COMUNITĂȚII MOLDOVENILOR DIN CALGARY, ALBERTA CANADA

Dăm start acestui comunicat cu o descriere mică a provinciei Alberta unde și-au găsit un locușor de trai o
mână bună de Moldoveni. Alberta e situată între Saskatchewan și British Columbia, în partea vestică a
Canadei, dispunând de o fâșie a lanțului munților Stâncoși, lacuri si rezervoare de apă, râuri, păduri și câmpii
întinse unde sunt instalate mori de vânt. Calgary este al treilea oraș mare din Canada cu o populație de 1,4
milioane locuitori care este în continuă creștere, din 2005 până în 2015 populația acestuia a crescut cu 32%.
Diversitatea culturală a orașului este in continuă creștere.

În Calgary sunt aproximativ 400 de Moldoveni (date neoficiale) veniți, fie direct din Republica Moldova, ori
din alte provinciile ale Canadei (Quebec, Ontario etc.). În anul 2014 a fost fondată Asociația Comunității
Moldovenilor din Calgary. Asociația este condusă de un bord de directori: Ruslan Cebotari, Lilia Sturza,
Marina Ciobanu, Vlad Iurașco și fondatoarea asociației Victoria Bogdănaș. Evenimentele organizate de

198
Asociație sunt întru totul legate de tradițiile moldovenești, care sunt atât de mult prețuite și care se
modernizează și adaptează la noile condiții. Pentru continuitatea obiceiurilor în rândul Moldovenilor din
Calgary și împrejurimi, în ultimii ani Asociația a organizat următoarele evenimente:
- „Revelionul” - noaptea răscrucei dintre ani, devine o tradiție pentru moldovenii din Calgary.
Revelionul a fost organizat în 2016 și 2017 și este deja inclus in agenda evenimentelor anului curent.
Aici sunt incluse obiceiurile de Crăciun: colinzile cu clopoței; și cele de sfântul Vasile: urătura,
capra. Bucatele tradiționale și vinul moldovenesc sunt indispensabile pe masa de sărbătoare.
- Întruniri la iarbă verde în parc unde am sarbatorit „Ziua Limbii” în 2015 și „Sărbătorile Pascale” in
2016. Programul a inclus cântece, concursuri de bucate, competiții pentru maturi si copii și diverse
activități. În 2017, urmând același format vom organiza un eveniment de sărbătoare cu ocazia „Zilei
Internaționale a Republicii Moldova”.
- „Sarbătoarea Vinului”- a fost organizat cu succes în luna Septembrie 2016 cu muzică live, degustare
de vinuri moldovenești, tradiționalele sarmale și plăcințele. Organizarea celei de-a doua ediții a
sărbătorii în 2017 este în proces.
- „Festivalul Filmului European din Calgary” - Asociația a participat la acest festival în 2014, 2015,
2016. In cadrul festivalului publicul canadian a avut posibilitatea de a viziona filme artistice produse
in Republica Moldova precum: „La Limita de Jos al Cerului”, „Ce Lume Minunată”, „Raisa”,
„Culorile”, „Colecția de Arome”. În 2017 va fi prezentat filmul „Afacerea Est” în regia lui Igor
Cobileanski.
- Concert Gandul Mâței – a fost organizat in Noiembrie 2016
- „8 Martie 2017” – Asociația a organizat o întrunire a doamnelor la un restaurant cu scop de
socializare și relaxare.
- Seminare – în 2017, Asociația a inițiat organizarea seminarelor gratuite în limba română pe diverse
tematici precum: „Medicina în Canada”, „Homeopatia – tratament pentru corp, minte și suflet.”
- Ansamblul Folcloric de Dans – in 2017 a fost fondata o trupa de dansuri populare. Debutul de dans
va avea loc pe 7 August 2017 în inima orașului Calgary de Heritage Day. Coreograf-voluntar, cu
experință în dansuri populare, este Olesea Vasiliev. Dansul, sub muzica „Hora din Moldova” de
Nelly Ciobanu, se va face cunoscut și la alte evenimente: Ziua Vinului, Gala Filmului European și în
cadrul deverselor festivaluri.
La moment Asociația este în proces de cunoaștere a unor reguli și normative pentru participarea la alte
evenimente majore din Calgary. Un important eveniment este Calgary Stampede, petrecut de mai mult de
150 de ani aici, care începe cu o paradă a tuturor culturilor participante. Sperăm pentru viitor să fim parte din
lanțul paradei să fluturăm tricolorul, și să arătăm lumii de aici cine sunt și de unde vin Moldovenii.
Deoarece comunitatea de moldoveni din Calgary, care e în creștere nu doar datorită apariției de noi veniți,
dar și datorită copiilor care în curând ne vor reprezenta ei țara și rădăcinile de unde ne tragem, și ca să putem
arăta și transmite lor darul cunoașterii tradițiilor și, în general, a țării noastre, s-a format, în octombrie 2016,
un grup de inițiativă: „Mămici cu Pici”. Din comitetul organizatoric fac parte nouă membri care dedică timp
și efort în organizarea evenimentelor pentru copiii din comunitate. Marina Ciobanu – coordonator și inițiator
al grupului, Victoria Prepeliță, Elena Straicu, Cristina Nacu, Inga Leahu, Ludmila Grama, Victoria Bâtcă,
Inesa Ursu și Lilia Sturza au organizat primele două evenimente: Crăciunul pentru Copii 2016, și recent,
Ziua Copiilor 2017 unde s-au adunat peste o sută de copii fericiți și parinți încântați dornici de alte
evenimente dedicate copiilor.

Prin evenimentele de aici, Asociația, dar și grupul de inițiativă „Mămici cu Pici”, nu încearcă doar sa
păstreze tradițiile moldovenești dar și să acorde ajutorul celor de acasă prin diverse acte de caritate. În cadrul
comunității s-au organizat câteva acte de caritate, unde s-au adunat bunuri materiale si bănești și s-au trimis
in Moldova. Prin asta se urmărește păstrarea conexiunii cu cei de acasă oferind exemple de compasiune și
empatie.
Asociația Comunității Moldovenilor din Calgary este o voce în țara de adopție. Tradițiile si cultura
moldoveneasca este incorporată, continuată, poate chiar redescoperită în cea Canadiană, deoarece e
țara multiculturilor și orice noi veniți, cât de puțini în număr nu ar fi, au multe opțiuni de a prezenta
și arăta tradiția de unde se trag, de a transmite valori generației noi, de a îmbunătăți starea de suflet
și alevia dorul de ceea ce s-a lăsat la baștină.

199
SOUZA Victor Hugo Silva, RODRIGUES Alecsander da Silva,
VAZNIAC Marcos, GIL Izabel Castanha

BESSARABIAN DIASPORA IN BRAZIL

Introduction
“World, vast world, my heart is more vast” In a phrase the poet Carlos Drumond de Andrade synthesizes
what is happening in the soul of many people who migrate. Driven by need, they leave their family, friends
and a part of their history to recreate it elsewhere, sometimes as uncertain as their doubt before deciding.
And America has become the destination of countless Europeans and Asians, especially from the second half
of the nineteenth century. Conflicts of various natures, scarcity, inclement weather and the hope of a new
future were the driving force behind the displacements.
The prosperity provided by the coffee crossed seas and oceans, entered sovereign territories, disregarded
religious, ethnic and cultural particularities and leveraged several diasporas that converged to the west of the
southern tropic. Among these groups are the Bessarabians and Gagaúzos, in the first half of the twentieth
century, who saw in Brazil a land of opportunities. Forged by historical processes marked by intense
explorations, the Brazilian reality awaited them with great social inequalities and little administrative
organization for immigration policies. Their urgencies were mixed with the Brazilian needs and, despite the
difficulties, they joined the local society of her receiving influences and there imparting some of their
identity. Architectural traits, cuisine, a few words incorporated into the language, street names, tombstones in
graves, are some of the marks ofthese ethnic groups in the municipality of Lucélia, one of the receiving
places of families with exotic customs for the local and regional reality.
The Brazilian political-economic conjuncture, the insensitivity of the local and regional leaderships and
some characteristics peculiar to the culture of this group of immigrants did not contribute for the colony to
organize and to be strengthened, provoking another diaspora, now silent and irreversible. The first
generations born in Brazilian soil migrated to the city of Lucélia, to others of its surroundings and to more
distant localities, that were industrialized. The bessarabian and gagaúza saga was pulverized.
Some books and even few academic papers have the sensitivity and the social role of recording an
unexplored story. Although brief, this work has the pretention to begin the systematization of the
documentary, testimonial and pictorial records of the Balisa colony, inhabited by about 1200 persons
originated from Bessarabia in the middle decades of the twentieth century.
It also highlights the contribution of some descendants in literary records. Based on them, the first part
makes a rescue of the displacement of these people from their place of origin to the city of Lucélia. The
second part is dedicated to register some particularities of his experience in the colony and, in a nutshell,
describes the contribution of some descendants. Finally, the text concludes with some personal perceptions
of the authors.
The bonds that are established between the Phd Dorin Lozovanu and this group of Brazilians interested in a
common theme will unfold in works interesting from the academic point of view and relevant from the
historical-cultural point of view.
In 1918, after the Romania Mare conquered the territory of Bessarabia, with the support of France, the
people of different ethnic groups, mainly Bulgarians, Gagauzians and Russians that inhabited the region,
went through a difficult and violent phase. The Romanian administration started to impose their culture,
language and customs. There were revolts in several villages of the region when the Bulgarian Bessarabians,
historically linked to that territory, did not accept the imposition of the new habits by the new administration.
The new policy pursued persecuted priests of the unofficial religions, impeded the religious exercise, closed
ethnic schools, sometime even tortured and killed people considered subversive.
The taxes were extremely high in the period known as Sartre of war peace, for it was necessary for the state
to reorganize its economy and recompose the means of production before the impending clash. These high
rates hindered access to land, so the misery was evident if it intensified, since the Bessarabians were
accustomed to agriculture, even to self-consumption.

200
There was a feeling throughout Europe that a new war would break out at any moment, and the scars of the
First War were still alive enough in the memory and sometimes in the bodies of the Bessarabians who had
fought in the trenches in the name of their Tsar.
Meanwhile, in South America, a phenomenon of unprecedented proportions occurred in the largest Latin
American country: the expansion of coffee-growing and the encouragement of immigration. Due to the end
of slavery in 1888, the Brazilian government had invested significant amounts in transoceanic shipping
companies to recruit free and white laborers in Europe, since it also sought to whiten the Brazilian
population, the majority of whom were blacks or mixed.
European immigration had become a highly profitable business and the various shipping companies spread
their representatives across the continent in search of whites who could serve as laborers in Brazilian coffee
plantations. The passages and costs of the first years in Brazil were subsidized by the government.
In the face of the violent conjuncture in Europe, including Bessarabia, about ten thousand Bulgarians,
Russians and Gagauzians who inhabited the region of Bessarabia decided to quot “Fazer à America” quot, as
the phrase used by the emigrants of the period to the new continent. Most of the voyages began from
southern Bessarabia. The families, in greater numbers, left the settlements of Taraclia and Corten, among
other localities. The carts with the migrants and a small part of their belongings that had as their first
destination the Romanian capital, Bucharest. There, the families were examined, and there, too, the
necessary documents were exported so that they could emigrate. Then they continued their journey to the
capital of the present Czech Republic, Prague, where, finally, they boarded trains that would take them to
their last destination in Europe, the port city of Bremem, Germany, or, the Italian ports of Genova and
Trieste. In overcrowded ships they crossed the Atlantic Ocean for thirty to forty days, heading for an
uncertain future in unfamiliar lands.
Lucélia: an unknown place presented by a countryman
After this long and difficult journey the Bessarabian immigrants contributed in the city of Santos, along with
immigrants of the most diverse ethnic groups. They were all taken to an inn, where they waited for a few
days, until the foreman of some farm chose them to work in the coffee plantations located in the western
portion of the State of São Paulo, southern Paraná, western Santa Catarina State, and northwest of the State
of Rio Grande do Sul. Prudentópolis, in the State of Paraná, and Lucélia, in the State of São Paulo, are
recognized as poles of this immigration in Brazilian territory. In this state, representatives of these ethnic
groups were also established in the cities of Campinas and Araraquara.
This study is more often devoted to the records of Bessarabian immigrants who settled in the municipality of
Lucélia, particularly at a pole known as Colônia Balisa. This locality is located in the extreme west of São
Paulo, about six hundred kilometers from the capital. About six hundred immigrants settled there. The
colony Balisa came to possess three hundred houses.
Around 1930, Mr. Luis Ferraz de Mesquita decided to sell and sell the lands of his farm, which at the time
belonged to the city of Martinópolis / SP. The farmer’s proposal was to facilitate the sale of land to these
families by slicing their land in small sites sold to be paid in affordable plots. Their gain was to buy large
areas of tropical rainforest land at a low price and fractionate them in lots of about five our ten bushel for
sale to immigrant families or settlers from other localities of the country.
The person responsible for obtaining buyers for these lands was a foreman of Russian origin, named Daflov.
The Russian saw in the mission of which he was responsible, the possibility of re-creating, in tropical soil,
something similar to his homeland. Daflov then proceeded to frequent the port of Santos- SP, the Hostel of
the Immigrants, also in that city, and to travel through the cities where the railways of the Paulista Company
and Sorocabana Company were traveling in search of compatriots. The foreman was introduced to the newly
arrived Bessarabians to Brazil, offering the opportunity to leave the condition of settlers to become
landowners. The ease of acquiring land and the work of a fellow countryman contributed to the formation of
an exotic colony for the regional culture, with immigrants from Eastern Europe, most of them from
Bessarabia.
In this colony the immigrants rebuilt their lives. There they raised pigs and chickens, worked in agriculture
and in the production of grains, such as corn, beans, and soybeans. The use of the Russian or Gagauz
languages was common. The furniture of the house used to be made by the men of the family, many of
whom were skilled carpenters. Since many of these immigrants participated in or lost loved ones during the
First World War, it was common for these to gather, and during the gatherings they recalled these

201
experiences by using broomsticks and other household implements or agricultural tools to represent battles,
bravery, or loss of family and friends.
After the political emancipation of the municipality of Lucélia, in 1944, the geographic and cultural isolation
of the rural community became one of the main obstacles to the survival of the Balisa colony. Rivalries
between Protestant and Orthodox immigrants did not stimulate associativism among the members of the
group. The cultural differences between them and the Brazilians also built barriers. The small investment
capital they had and the absence of specific public policies for the insertion of minorities also constituted a
situation unfavorable to the success of the immigrant saga. As a consequence, many young people already
born in the colony migrated to the city of Lucélia, to other surrounding ones and, mainly, to the larger cities,
that were industrialized.

House of the Tarnovetsky immigrant family in the Balisa colony, in Lucélia / SP, 1930

Source: Personal collection of Helena Tarnovetsky, daughter of Bessarabian immigrants.

After the political emancipation of the municipality of Lucélia, Sao Paolo, in 1944, the geographic and
cultural isolation of the rural community became one of the main obstacles to the survival of the Balisa
colony. Rivalries between Protestant and Orthodox immigrants did not stimulate associativism among the
members of the group. The cultural differences between them and the Brazilians also built barriers. The
small investment capital they had and the absence of specific public policies for the insertion of minorities
also constituted a situation unfavorable to the success of the immigrant saga. As a consequence, many young
people already born in the colony migrated to the city of Lucélia, to other surrounding localities and, mainly,
to the larger cities, that were industrialized, like Sao Paolo.

From left to right: Stepan Povliuk and his rearing sheep nacolônia Balisa, Lucélia / SP. Decade of 1940.
Descendants of Bessarabians holding weapons for hunting. Decade of 1970.

Source: Collection of the Family of Bessarabian origin, Ploviuk.

202
Colonization left marks in Brazilian culture and literature. Currently there are several works by authors of
Bessarabian origin, who use the harsh reality of their ancestors as background for several novels and
historiographical works, as can be seen in the survey presented below.
Some descendants and their contributions to the historical records of the saga bessarabiana and gagaúza
Caco Ciocler: wrote the novel Zeide: the crossing of a Jew between nations and generations (Editora
Planeta). The author is the grandson of immigrants from Bessarabia. He is an actor on television Globo
channel, the largest broadcaster in the country, and narrates, in fiction form, the immigration that begins in
the port of Hamburg, Germany, and culminates with the new life in Brazil.
Henrique Goldman: natural film director from São Paulo (SP) based in London, England. He is the director
of the film Jean Charles, and has recently released the film The Name of Death, based on the true story of
rent killer Júlio Santana, who confessed to murdering 492 people. The filmmaker’s family is from Sokyryany
from northern Bessarabia (today in Ukraine), where they lived until the mid-1920s, and emigrated to Rio de
Janeiro.
Jorge Cocicov: born in Mogi das Cruzes (SP). Son of Bulgarian immigrants from Bessarabia. He was a
magistrate and a university professor. Retired, he dedicated his life to writing three great books focusing on
the theme of Immigration of Bessarabian Bulgarians and Gagauzians to Brazil and Uruguay. In all three
volumes, the author accurately reports the family tree of hundreds of families from Bessarabia, as well as a
history of each family, its roots and the dozens of colonies founded by Bulgarians in the middle of the state
of São Paulo. He currently resides in the city of Ubatuba, on the coast of São Paulo.
Marcos Antonio Vazniac: journalist and professor of History. His parents immigrated to Brazil in 1926,
from Bessarabian cities such as Caracui and Rujnitsa. He has published two novels: The Condor flight, on
the military dictatorship in South America, and, in partnership with Dr. Jorge Cocicov, launched the e-book
Vassil, the Bulgarian immigrant, where he narrates the immigration of a Bessarabian family to Brazil,
mixing historical and fictional facts. It is a native of Lucélia (SP), more precisely in the Balisa colony,
founded by Slavic immigrants from Bessarabia.
Samuel Wainer: He immigrated to Brazil at the age of two, along with his parents, Russian Jews from
Bessarabia, who settled in the city of São Paulo. He was a journalist and entrepreneur, founder, editor-in-
chief and director of the newspaper Última Hora. He was the only Brazilian journalist to cover the
Nuremberg Trial in Germany. He left a memoir titled My Razão de Viver, posthumously edited by his
daughter, the plastic artist Débora ("Pinky") Wainer. He died in the city of São Paulo, on 2 of September ,
1980.
Sava Ganchev: toasted his family with the autobiography The History of my life with the subtitle Sava
Ganchev: the man of God. The present work has not been published, and is typed in a single volume
preserved by the author's family.
Stefan Michailovith Kintchev: wrote Lands of Bessarabia (Danubiana), strange idea of a young Chronic of
the Earth Christmas. Published between 1960 and 1969, in Curitiba (PR), by Editora Litero-Técnica, in four
issues, comprising two volumes, he relates in a fascinating way his participation in World War I, his political
disappointments with the consequences of his term, the oppressive Romanian presence in Bessarabia, and the
preparations for the great voyage by the sea.
Last considerations
Migrating is an act of bravery for those who feel integrated in the environment. One of the human
characteristics, courage can remain in a state of latency in stable times. The instinct for survival and the duty
of protection of the offspring have the power to wake it up and, once alert, can promote daring unthought by
the individual who practices it. The escape into the unknown is always a risk, whose hope makes believe in
positive results, after all, why we exist, but for happiness? The number of immigrants, their cultural
characteristics and the economic-environmental and socio-political conditions of the destination area play a
decisive role in the success of an ethnic group in order to establish and territorialize themselves in foreign
lands. The historical fact is not lost in time and its marks, with bigger or with less expression, begin to
constitute the history of the place.Lucélia has indelible marks of the reception of immigrants of various
ethnicities and this work joins others, with the purpose of raising, systematizing and divulging at least a part
of this cultural wealth. The challenge is just beginning.

203
ȘIȘCANU Elena
MIGRAȚIE, MINORITĂȚI ȘI IDENTITĂȚI LOCALE ÎN SUDUL MOLDOVEI.
STUDIU DE CAZ – CEHII DIN HULUBOAIA, CAHUL

Migrația este un fenomen tot atât de vechi cum e și omenirea. Inițial a fost migrația triburilor, popoarelor,
apoi comunităților, familii și, în sfârșit a persoanelor. Pe parcursul timpului motivele, cauzele migrației s-
au multiplicat, devenind mai complexe. Migrația contemporană, în comparație cu perioadele anterioare, are
tendința de a „culege crema” din anumite sectoare ale forței de muncă, dintre cele mai educate și cu
calificare superioară, sărăcind economia internă. Numai între 1985 și 1995, conform datelor PNUD, India,
China, Coreea de Sud, și Filipine au pierdut 195.000 lucrători cu pregătire științifică în favoarea Statelor
Unite. Totodată, ca și in secolul XIX, principalul beneficiu economic al migrației contemporane îl
constituie curentul invers, de transfer de bani din partea muncitorilor către țara lor de origine.
După părerea unor specialiști occidentali, cel mai evident impact al migrației este cel demografic, afectând
dimensiunea și compoziția populației atât din țara de origine, cât și din țara-gazdă. In cazul statelor
dezvoltate ale epocii moderne, astfel de schimbări au implicații extinse – diferite de cele din epocile
anterioare – pentru nivelul și furnizarea de servicii sociale, locuințe și educație, ca și pentru funcționarea
economiei în sine. Imigranții, după ei, îi presează pe săracii autohtoni și pe muncitorii din partea de jos a
pieței locurilor de muncă, împovărează sistemele bunăstării deja distruse și, în general, provoacă secătuirea
finanțelor publice. Privitor la migrațiune, opiniile sunt destul de divergente de la condamnare, dezaprobare
până la proslăvire și încurajare.
Ceea ce ne interesează pe noi astăzi este când, de unde și cum au migrat reprezentanții diasporei cehe, cum
au ajuns să se stabilească în sudul Moldovei.
Istoria apariției primilor etnici cehi se pierde în noianul nebulos al vremurilor trecute, în șirul zbuciumat al
evenimentelor. Drumul parcurs de cehi, până a ajunge în sudul Basarabiei, ar putea fi comparat cu dansul
tradițional, nupțial al cehilor numit Kotek [1] . „Este un dans de încheiere a nunții, condus de o femeie
bătrână”. Misiunea ei e de a aduce mireasa în casa mirelui într-un mod mai special, rătăcind prin sat,
încurcând drumurile și potecile, ceea ce ar fi însemnat dezorientarea miresei, pentru ca aceasta să nu să se
mai întoarcă la casa părintească.
Aidoma acestui dans Kotek, au rătăcit cehii plecați din Moravia, până au ajuns în sudul Basarabiei, unde
au întemeiat localitatea numită de ei Novograd astăzi satul Huluboaia. Denumirea dată localității de către
cehi n-o găsim în izvoarele scrise. Nu figurează nici în Dicționarul geografic al Basarabiei, autor Zamfir
Arbore, apărut la București în 1904 [2]. Totodată trebuie sa spunem că atât Nicolai I (țarul Rusiei), cât și
Alexandru I, permiteau coloniștilor să întemeieze așezări aparte cu autoconducere. De aceste înlesniri s-au
bucurat și etnicii cehi, având dreptul să dea și denumire localității. La fel trebuie de remarcat că în cazul în
care coloniștii încălcau disciplina administrativ-penală, comunitatea pierdea independența și trecea automat
sub controlul direct al șefului de district sau a celui regional. Probabil din aceste considerente în localitățile
populate de cehi nu au loc infracțiuni penale. Aceste reguli explică și apariția localității cu numele
Novograd. În general cehii migrau organizat, având în frunte un Staroste, șef al comunității. Și până în ziua
de azi ei păstrează acest sistem de organizare. Staroste al comunității cehilor din Huluboaia este Plugari
Iosif.
Din povestirile mai multor cehi, locuitori ai s. Huluboaia, cum ar fi Irinevici Iosif, Irinevici Maria, Irinevici
Veaceslav, Plugari Iosif (starostele comunității cehilor), Malearciuk Maria Iosif [3], care se bazează pe
inscripțiile făcute de primul învățător ceh din sat, pan Gorak – „Hronica satului Hovograd”, reiese că
strămoșii cehilor din sudul Basarabiei au părăsit ținuturile natale la sfârșitul sec. al XVIII-lea, plecând din
satele Trişebeva, Pecina și Isambrek din Moravia. Au rătăcit prin Prusia, apoi în Polonia. La mijlocul
secolului XIX, o parte din cehii din Zelov (Polonia) au sosit în sudul Ucrainei, altă parte s-a stabilit în
Crimeea.
Explicând cauzele ce au precedat stabilirea coloniștilor cehi în teritoriile rusești la mijlocul secolului XIX,
președintele societății cehilor „Vltava” din Crimeea, Stanislav Kaplan menționa: „După ocuparea Crimeii
de către Rusia (1783), o mare parte din populația autohtonă - tătari și populația de altă religie decât cea
creștină, temându-se de represiuni… au emigrat în Turcia… Pământurile au rămas pustii, nepopulate. La
fel au rămas pustii gospodării întregi cu animale cu tot, cu construcții. În fața guvernului rus s-a ridicat
problema populării acestor teritorii și atunci ei i-au invitat pe nemți și cehi să vină aici să se
stabilească” [4]. Promisiunile erau destul de avantajoase: pământ gratis, ajutoare pentru întemeierea
gospodăriilor, etc.

204
Sosiți pe pământurile rusești, cehii au constatat cât de ireale erau promisiunile guvernatorilor ruși. În
Crimeea, toate terenurile fertile erau deja ocupate de nemți, care veniseră mai înainte, în baza aceluiași
decret-invitație.
Condițiile grele de viață, foametea, bolile și lipsurile au măcinat foarte multă populație. Ajutor nu aveau de
unde să aștepte, acasă nu puteau să se întoarcă, trebuia să găsească o soluție. Soluția a venit întâmplător. În
una din tavernele din Melitopol, reprezentanții comunității l-au cunoscut pe fiul unui colonel rus în rezervă –
Stefan Romanenco, care, după spusele cehilor, pierduse mulți bani, jucând la cărți și avea nevoie urgent de
bani. Aceasta l-ar fi făcut să încheie un contract de vânzare a 2000 de deseatine de pământ (1 desetină=1.09
ha ), termenul de achitare fiind de 10 ani [5].
Conform altor relatări, ale lui Iosif Karasek [6], care face trimitere la „Hronica satului Novograd”, scrisă de
învățătorul Gorak, precizează că țăranii cehi au luat credite pe o perioadă de 30 de ani de la Banca Agricolă
din Herson, pentru a achita costul terenului procurat.
Așadar, terenul se afla în sudul Basarabiei, la nord de satul Tatar-Baurci, fiind așezat între dealuri, iar de-a
lungul lui curgea râulețul Salcea (denumirea actuală). O parte din teren era acoperit de pădurea de stejari
seculari, iar alta, mai aproape de râu, era un teren salin (sărătură), mai puțin arabil. Aici s-au stabilit etnicii
cehi la mijlocul secolului XIX. După unele mărturii la 1859, 1861 [7], după alte date la 1880 [8].
Dacă analizăm aceste informații din punct de vedere istoric, ținând cont de evenimentele ce s-au derulat în
acele timpuri, am putea afirma cu certitudine că cehii au venit în Basarabia fie până la 1859 sau după 1878,
dar mai curând înainte de 1859, această opinie este susținută de Irinevici Iosif al lui Petru, locuitor al satului.
El prezintă în calitate de dovadă o tăbliță de metal care fusese pe peretele morii din sat, construită de cehi, și
care datează cu anul 1858 [9]. Pentru că după 1856, după încheierea războiului Crimeii și semnarea tratatului
de pace de la Paris, sudul Basarabiei cu cele trei ținuturi – Cahul, Ismail și Bolgrad – au fost retrocedate Țârii
Moldovei. Astfel, cehii nu puteau negocia cu autoritățile rusești pentru a se stabili în sudul Basarabiei care
trecuse sub administrația Moldovei și s-a aflat în componența ei până la 1878.
Astfel, după toate probabilitățile, atunci când au trecut sub jurisdicția Moldovei, cehii au încetat să achite
creditul luat de la Banca Agricolă din Herson. Însă după reocuparea sudului Basarabiei de către trupele
rusești, Banca Agricolă a inițiat litigiul de achitare a datoriilor. Din informația relatată de V. Irinevici aflăm
că procesul judiciar s-a desfășurat la Lvov. Țăranii au fost impuși să achite datoriile sau să retrocedeze
terenul. Datoriile au fost achitate de două familii cehe – Maşek și Samik [10]. Astfel cehii au devenit
proprietari ai terenului. Ei au defrișat terenul, au construit case și au creat comuna Novograd, astăzi
Huluboaia, raionul Cahul. De la această comunitate a pornit diaspora cehă în Moldova. Cehii au imigrat din
Moravia cu tot cu familii, bunici, copii, nepoți. Era o comunitate închisă condusă de un staroste ales. În
general toate comunitățile cehe erau de tip închis, atât în Rusia cat și în alte state destinatare. Aici la
Novograd ei au respectat obiceiurile și tradițiile aduse din țara de origine, creând o identitate locală.
Identitatea locală este un fenomen divers și se manifestă ca realități multiple. Putem observa că există
identități locale privite din perspectiva sociologică, care identifică unele caracteristici locale structurate
specific pentru anumite grupuri sociale asociate cu o anumită regiune, sau o identitate locală de natură
etnografică, corelată cu obiceiuri, meșteșuguri, produse artistice și lingvistice considerate descriptive pentru
o zonă particulară. Identitatea local este, înainte de toate, expresia conștiinței apartenenței la o comunitate
culturală. Ea nu este o entitate omogenă, ci o multitudine de diferențe, ele însele prinse într-un proces de
transformare, deopotrivă în timp și spațiu.
În ceea ce privește identitatea locală, creată și perpetuată de cehii sosiți în sudul Basarabiei la mijlocul
secolului al XIX-lea, ea s-a păstrat până astăzi prin tradițiile și obiceiurile comunitare, parțial lingvistice,
pentru că cehii mai vorbesc limba lor.
Unul din cele mai reprezentative obiceiuri păstrate de către cehi, și care a marcat și consolidat această
comunitate – Huluboaia, este sărbătoarea Posvițeni.
Este un obicei legat de cultul agrar, ce păstrează urme cu încărcături magice, de altă dată. Este vorba de o
sărbătoare, rădăcinile căreia coboară în trecutul precreștin. Elementul central al sărbătorii, „Sacrificarea
cocoșului”, își are originea în credințele și ritualurile agrare, prin practicarea cărora omul vechi căuta să
stabilească o relație favorabilă între el și puterile sacre.
Posviţeni se serba toamna, după strângerea roadei de pe câmpuri. În anii puterii sovietice, după cum
menționează V. S. Zelenciuc, „sacrificarea cocoșului”, element principal al sărbătorii, se producea la 7-8
noiembrie, adică în cadrul sărbătorii revoluției din octombrie [11]. Astfel, Posviţeni s-a înstrăinat de
rădăcinile creștine, păstrând elemente ceremonial-artistice, distractive. În 2007 cehii au organizat această
sărbătoarea la 4 noiembrie.
Tradițional, în ajunul ei, tinerii merg prin sat, fură un cocoș dintr-o gospodărie unde este o fată de măritat, iar
a doua zi cocoșul împodobit cu panglici colorate, este adus în fața comunității pentru a fi „judecat”. Între

205
timp, mai-marii satului, în cazul dat, ai comunității cehe, înscriu într-un registru toate necazurile, întâmplările
ce s-au produs în sat pe parcursul anului, ele sunt puse pe seama cocoșului care urmează să fie sacrificat.
Cocoșul împodobit este dus cu mare pompă și alai, însoțit de muzicanți, la marginea satului, unde un
membru al comunității, care a participat la întocmirea verdictului, urcat pe un butoi, solemn, cu voce tare, dă
citire „evenimentelor”, cazurilor ce au avut loc in familiile consătenilor. El declară sentința.
Similitudini ale acestui obicei de a striga, a anunța anumite cazuri produse în sat, le regăsim și la români, în
„strigatul peste sat”, obicei străvechi, pe care Romulus Vulcănescu îl consideră o „instanță judecătorească”
[12].. Cehii din satul Huluboaia, la „judecata cocoșului”, dau citire faptelor bune și rele ce s-au produs timp
de un an în familiile consătenilor. Pentru faptele rele este învinuit cocoșul.
Ca și în trecut, astăzi cocoșul cu pricina este îngropat în pământ până la gât, fiind legat de un ciot sau par.
Tinerii, băieți și fete, bărbați și femei cu ochii legați încearcă să-l lovească pe cocoș cu îmblăciul, ca să-l
execute. Sub sunetele fanfarei, oamenii se veselesc, dansează, glumesc și se întrec cine va nimeri cocoșul.
Cel ce omoară cocoșul, este obligat să pună o vadră de vin consătenilor.
După execuție, cocoșul este fiert și din el trebuie să servească toată lumea, semn că va fi sănătos și va avea
noroc în timpul ce urmează. Oasele se îngroapă în pământ, pentru a avea o roadă bogată în anul care vine
[13]. Îngroparea resturilor din cocoșul sacrificat reprezintă un element al ritualului legat de cultul agrar, de
moartea și renașterea vegetației, ofrandă spiritului fertilității. Este o continuitate a „manifestărilor religioase
timpurii. Variabile în raport cu specificul geo climateric și geobotanic local” [14, p.194]. La această
sărbătoare participă toți locuitorii: români, bulgari, ruși, ucraineni.
Ritualul „sacrificării cocoșului” n-a trecut la etniile conlocuitoare, n-a fost preluat de populația autohtonă, el
a rămas caracteristic numai comunității cehe, deși au migrat din Patrie la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
astăzi îl regăsim nealterat la cehii din Republica Moldova exprimând o apartenență „genetică unei anumite
civilizații și mentalități, ilustrând astfel un anume orizont de viață materială și spirituală” [14, p. 5]. În cazul
dat, a cehilor în general. Acest obicei demonstrează, pe de o parte durabilitatea memoriei colective, dar și
privațiunea omului de magie, de simbolurile epocilor trecute.
Este de menționat și faptul că obiceiul, în evoluția sa, și-a pierdut valențele rituale accentuându-se valențele
ceremoniale, artistice, distractive. Așa sau altfel, acest obicei – „sacrificarea cocoșului” – reprezintă o
continuitate a cultului agrar precreștin. Datorită acestui obicei, păstrat și practicat anual chiar și în timpurile
terorii comuniste, s-a consolidat comunitatea cehă încât și astăzi locuitorii satului Huluboaia spun că satul
este ceh, deși cehii în sat sunt destul de puțini, constituind 22% din locuitorii satului, conform
recensământului din 2014.
La sfârșitul secolului al XIX-lea cea mai numeroasă diasporă în Rusia țaristă era diaspora cehă. La acel
moment în Basarabia locuiau 13,3 % din totalul cehilor emigrați în Rusia, este un număr impunător pentru
acele vremuri, dacă considerăm că în regiunile Volânsk și Podolie locuiau compact 23,2 % din totalul
emigranților cehi, ori aceste regiuni se considerau cele mai populate de cehi. Restul erau mai împrăștiați.
Astăzi, conform ultimului recensământ din 2014 numărul cehilor în RM este de 230 de persoane. Din ei, în
Huluboaia locuiesc 99 de cehi, populația totală fiind de 440 de locuitori. Locuitorii din Huluboaia formează
nucleul diasporii cehe și au o relație strânsă cu țara de origine prin intermediul Ambasadei Republicii Cehe
din Chișinău. Datorită acestei relații au reușit să restabilească costumul tradițional, au deschis cursuri de
limbă cehă, au mai multe oportunități și posibilități de a merge la rudele rămase în țară.
Bibliografie:
1. Informator IRINEVICI Maria, a.n. 1930, s. Huluboaia; MALEARCHIN Maria Iosifovna, a.n. 1954.
2. ARBORE Zamfir. – Dicţionar geografic al Basarabiei. Colecţia Testament. Bucureşti 2002. – P. 106
3. Mărturiile locuitorilor s. Huluboaia PLUGARI Iosif Anton (67 de ani), LAUDA Ivan (70 de ani), IRINEVICI Iosif (80 de
ani), IRINEVICI Maria (78 de ani), IRINEVICI Veaceslav (78 de ani)
4. Din informaţiile dnei MALEARCHIN Maria Iosif , sursa primară – KARASEK Iosef.
5. Informator IRINEVICI Veceslav.
6. Din informaţia. dnei MALEARCHIN Maria Iosif.
7. Informator IRINEVICI Iosif, IRINEVICI Veceslav.
8. ГРАЦИАНСКАЯ Н. Н., ЗЕЛЕНЧУК В. С.. – Этнографические особенности чешского населения села Голубое
Молдавской ССР. // Известия Академии наук Молдавской ССР. Серия общественных наук. Nr. 2, 1973. – C. 66.
9. Informator IRINEVICI Veaceslav.
10. ГРАЦИАНСКАЯ Н. Н., ЗЕЛЕНЧУКВ.С. –Этнографические особенности чешского населения села Голубое
Молдавской ССР. //Известия Академии наук Молдавской ССР. Серия общественных наук. Nr. 2, 1973. – C. 72
11. GHINOIU Ion. – Vârstele timpului. Bucureşti. 1988. – P. 140
12. Informator MALEARCIUC Maria Iosif, s. Huluboaia, raionul Cahul.
13. KERNBACH VICTOR. – Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti. 1995. – P. 133
14. ГРАЦИАНСКАЯ Н. Н. – Чехи и словаки // Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной Европы. Летне-
осенние праздники. Москва 1978. – C. 5; 194

206
TOMULEŢ Valentin
VIZIUNI CONTROVERSATE DESPRE ACTIVITATEA COMERCIALĂ A NEGUSTORILOR
EVREI DIN BASARABIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Despre evreii din Basarabia s-a scris şi se mai scrie încă destul de mult. Conform statutului din 1804, evreii
erau împărţiţi în patru categorii sociale: negustori, meşteşugari, agricultori şi starea mic-burgheză (мещчане),
stratificare ce s-a păstrat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. În aceste patru categorii sociale un loc aparte
le revine negustorilor ce deţineau un rol important în comerţul Basarabiei. Locul deosebit pe care l-au ocupat
negustorii evrei în comerţul interior este reflectat atât în izvoarele de arhivă, cât şi în numeroase relatări ale
contemporanilor. Spre exemplu, ofiţerul Cartierului General al armatei ruse A.Rozeilon-Soşalski, descriind
localitatea Căuşeni în anii 1821-1826, scria că comerţul de aici este efectuat de regulă de evrei, care cumpără
din localităţile bogate ale plasei Căuşeni grâu şi porumb şi îl transportă în cantităţi mari pentru a-l comercializa
în porturile Ismail şi Reni.
După anexarea Basarabiei la Rusia, numărul evreilor creşte de pe seama imigrării lor din guberniile interne
ruse, Polonia, Galiţia Austriacă, Ţările Române etc. Romancierul social, memorialistul, publicistulşi
folcloristulDumitru C. Moruzi, cunoscut destul de bine cu situaţia din Basarabia, scria în această privinţă:
„…toate oraşele, orăşelele şi târguşoarele cele mai însemnate din Basarabia şi Ucraina, dar mai cu seamă
Polonia, par ticsite de şepci de catifea acoperind o tichiuţă neagră, din care apar sistematic doi perciuni, şi
halaturi negre reţinute de câte un brâu de aceiaşi culoare, ….iar urechile nu aud decât sunetele armonioase al
jargonului, întrerupte din când în când de vreo energică înjurătură muscălească”.
Evreii, alături de greci şi armeni deţineau un rol important în comerţul intern al Basarabiei. Preponderenţa
evreilor în comerţul Basarabiei este atestată şi de Iakov Saburov, care scria în 1826 că „comerţul interior…
nu este vast, deoarece se efectuează cu produse de primă necesitate şi se află aproape integral în mâinile
evreilor şi ale grecilor”.
Pe parcursul anilor evreii şi-au căpătat o reputaţie proastă nu numai în faţa poporului simplu pe care îl
prejudicia în timpul comercializării mărfurilor, dar şi în faţa diferitor instituţii regionale. Evrei cauzau mari
prejudicii nu numai negustorilor moldoveni în număr mic, dar şi populaţiei săteşti şi orăşeneşti, de la care
procurau diferite mărfuri şi produse alimentare. Generalul rus Kozacikovski scria în această privinţă în martie
1819 în raportul „Descriere succintă a Basarabiei” că „…toate sferele comerţului au fost acaparate de greci
şi evrei care i-au oprimat pe moldovenii molatici şi ursuzi în speculaţii şi au devenit unicii negustori”. Despre
atitudinea evreilor faţă de comerţ putem judeca după acelaşi raport al generalului Kozacikovski, care,
expunându-şi părerile asupra asigurării armatei ruse cu pâine, atenţiona organele centrale că „…trebuie
neapărat să fie evitate orice relaţii cu evreii care sunt avizi, lacomi şi foarte mult prigonesc poporul amăgindu-
l la cântar…şi, pe cât e posibil, şi cele cu arendaşii greci şi armeni, mari meşteri de a transforma 500 de lei în
100 de mii în zece ani”.
Deţinând monopolul comerţului, jefuind ţărănimea şi aducând-o la sărăcie, iar moşierilor cultivându-le
dispreţul faţă de comerţ, negustorii alogeni, îndeosebi evreii, distanţau aceste două stări sociale, în loc să le
apropie, şi, prin aceasta, anihilau formarea unei stări mijlocii a burgheziei comerciale naţionale în Basarabia.
Moşierul Al.Solomon din plasa Brânzeni, judeţul Iaşi, scria în această privinţă în 1864 că „mijlocitori între
producători şi consumatori sunt în exclusivitate evreii, al căror ajutor este dăunător şi pentru stările nobile, iar
pentru stările inferioare este cu totul fatal şi periculos, din considerentul că această clasă de mijlocitori foloseşte
orice procedee pentru a-şi asigura câştig propriu şi găseşte mijloace ca în decurs de un an să-şi tripleze capitalul
pe seama locuitorilor. Din această cauză ultimii permanent se află în datorii faţă de evrei, care se declară
ocrotitori ai ţăranilor. Este de ajuns ca bietul ţăran să împrumute bani doar o singură dată de la evreu, ca acest
„binefăcător” să-i ia în formă de procente ultimul grăunte de pâine …şi deseori se întâmplă că ţăranul, dându-i
„binefăcătorului” său toată recolta, munca a şase sau opt persoane, cu mare greu este în stare să achite
procentele, iar împrumutul rămâne ca datorie pentru anii viitori, în baza aceloraşi condiţii”.
Aceeaşi constatare o fac şi moşierii D. Koţovski din satul Bârnova (jud. Soroca), Brazovski din Rediu Mare şi
arendaşii ocinilor din Unţeşti şi Rădeni (judeţul Iaşi) L.Vartuli şi Spiridon Gore.
Despre această stare de lucruri, dar pentru Principatele Române, relatează un tânăr boier moldovean la 1836
francezului Sait-Marc Girardin: „În Principate nu există o stare de mijloc. În Valahia, ea nu există deocamdată;
dar se poate naşte. În Moldova, este şi mai rău: mă tem că nici măcar nu este loc pentru ea. Locul a fost luat de
evrei, şi vedeţi că se tot înmulţesc. Cu evreii de la noi, nu este cu putinţă să avem o clasă de mijloc. Asemenea
unei astfel de clase, ei ştiu să câştige bani şi să facă negoţ, însă felul în care o fac şi ocara ce li se trage de aici îi

207
vor împiedica să devină o a treia stare. Ţineţi seama, apoi, că ei nu se amestecă în neamul nostru şi că stau tot
timpul la o parte. Pe lângă toate acestea, nu dau voie clasei mijlocii să se formeze: căci pe ţăran îl duc la
sărăcie, împingându-l la viciu, iar pe boier îl învaţă să dispreţuiască industria şi comerţul: însă cum nefericita
lor activitate face, ca să zic aşa, un gol în mijlocul societăţii, mărind distanţa dinte ţăran şi moşier, în loc s-a
micşoreze, aşa cum ar face o burghezie ce se ocupă cu industria şi comerţul”.
Ţarismul a încercat în repetate rânduri să pună capăt abuzurilor din partea evreilor. La 7 februarie 1836
Judecătoria judeţeană Hotin examinează raportul ispravnicului de Hotin prin care acesta insista de a traduce în
viaţă dispoziţia imperială din 13 aprilie 1835 prin care evreilor li se interzicea de a da pe datorie creştinilor băuturi
spirtoase şi de a încasa de la ei aceste datorii. Măsură care nu s-a soldat de succes.
Negustorii evrei deţineau monopolul celor mai importante ramuri comerciale: comerţul cu cereale, băuturi
alcoolice, sare etc. Iu.Ianson, care a studiat comerţul cu pâinea în regiunea Odesa în anii ’60 ai sec. al XIX-lea,
scria că „...toţi negustorii de pâine în Basarabia sunt evrei şi aceasta nu se manifestă nicăieri atât de vădit ca în
Basarabia”. Acelaşi autor menţiona că atitudinea de dispreţ a moldovenilor faţă de evrei nu-i împiedica pe
ultimii „…să-i ţină strâns în mâinile lor şi să-i exploateze pe locuitorii moldoveni, nepăsători şi molatici, chiar
şi pe moşierii-boieri şi arendaşi”.
Există şi explicaţii în aceste trăsături specifice evreilor. Dumitru C. Moruzi, care era cunoscut cu situaţia şi
viaţa evreilor din Basarabia scrie în această privinţă: „Se spune că ovreul nu se pricepe în ale gospodăriei,
neplăcându-i munca câmpului, dar când de 19 veacuri nu ţi-a fost îngăduit a stăpâni nici măcar un parmac de
pământ, e greu să dovedeşti însuşirile tale de agronom iscusit. Mai sunt învinuiţi (cum constatam supra – V.T.)
că ar fi cămătari, că meseriaşul sau negustorul ovreu înşeală lumea cu mărfuri falsificate sau lucrări proaste. Or
fi astfel de oameni printre ei. Adevărul e însă că ovreul va cheltui mâine abia jumătate din câştigul lui de
alaltăieri, pe când noi am şi cheltuit de ieri ceea ce avem de gând să câştigăm poimâine: e netăgăduit dar că el
este prevăzător, econom şi aplecat spre tovărăşie.
În pofida concurenţei vădite pe care au exercitat-o comunităţile alogene, în special evreii, asupra
elementului burghez indigen, contribuţia lor la dezvoltarea raporturilor economice dintre Basarabia,
ţările europene şi guberniile ruse a fost semnificativă. Şi deşi calităţile de comercianţi le-au fost
ignorate, iar defectele exagerate, prin activismul lor economic, capitalurile comerciale de care
dispuneau, comunităţile alogene ale evreilor stabilite în Basarabia s-au dovedit a fi un factor cert de
progres al economiei locale, de maturizare a burgheziei în această regiune, ceea ce a dus la
accelerarea „occidentalizării” şi la progresul general de modernizare şi europenizare a societăţii
basarabene.

UNGUREANU Constantin
POPULAŢIA DIN TERITORIUL ACTUALEI REGIUNI CERNĂUŢI, ÎN ANUL 1930

În anul 1918, Bucovina și Basarabia, vechi teritorii din Țara Moldovei, s-au unit cu România. În decursul a
144 de ani de stăpânire austriacă, respectiv 106 ani de stăpânire rusească, în aceste provincii s-a produs o
modificare însemnată a structurii etnice și confesionale a populației, iar extremitatea de nord a Bucovinei și
Basarabiei era populată compact de ucraineni.
În perioada interbelică, autorităţile române au acţionat în direcţia integrării noilor provincii în cadrul statului
unitar România. Totodată, minorităţile etnice s-au bucurat de drepturi şi libertăţi democratice, asigurându-li-
se presă şi învăţământ în limba maternă, reprezentare în organele publice locale şi în Parlamentul României,
posibilitatea de a se organiza şi activa în cadrul diferitor societăţi etno-culturale.
O importantă acţiune de integrare a Bucovinei şi Basarabiei a fost aplicarea reformei agrare. În Bucovina
ţăranii au primit loturi de până la 4 ha, iar în Basarabia – între 6 şi 8 ha. Oficial, reforma agrară a fost
declarată încheiată în Basarabia în 1924, iar în Bucovina în 1926. Împroprietărirea sătenilor a fost însoţită şi
de tentative de colonizare a regiunilor de lângă graniţă. În anii ’20 ai sec. al XX-lea, în zona dintre Prut şi
Nistru a Bucovinei au fost înfiinţate coloniile româneşti Arboreni, Buci, Nistoreni şi I. G. Duca.
În perioada interbelică, în România a fost realizat un singur recensământ – la 29 decembrie 1930. Acesta a
fost efectuat după criterii ştiinţifice şi prelucrat cu metode moderne, fiind înregistrată naţionalitatea (neamul),
limba maternă şi confesiunea locuitorilor, ceea ce a permis o evaluare mai corectă a repartiţiei persoanelor
recenzate pe naţionalităţi. Recensământul din 1930 oferă informaţii statistice despre situaţia etnică,
lingvistică şi confesională pentru toate localităţile urbane şi rurale. Aceasta ne permite să apreciem foarte
exact situaţia etnică şi lingvistică în teritoriul actualei Regiuni Cernăuţi, care cuprindea atunci în întregime
judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, 27 sate din nordul judeţului Rădăuţi, din nordul Bucovinei.

208
După calculele noastre, în teritoriul nordului Bucovinei (încorporat în 1940 în Regiunea Cernăuţi) locuiau, în
1930, 515.185 persoane, inclusiv 148.688 (28,9%) români, 223.233 (43,3%) ucraineni şi 11.171 (2,2%)
huţuli, 68.630 (13,3%) evrei, 30.238 (5,9%) germani, 24.357 (4,7%) poloni, 5.289 ruşi şi 3.579 de alte etnii.
Românii locuiau mai compact în partea de sud a acestui teritoriu şi constituiau 68,6% în plasa Cosminului
din judeţul Cernăuţi, 66,4% în 14 sate din plasa Siret a judeţului Rădăuţi şi 63,2% în plasa Flondoreni din
judeţul Storojineţ. O minoritate românească mai importantă era în plasa Prutului (29%) din judeţul Cernăuţi
şi plasa Ceremuşului (18,7%) din judeţul Storojineţ. Celelalte plase din nordul şi vestul Bucovinei erau
locuite compact de ucraineni. Oraşele Cernăuţi şi Storojineţ erau populate în principal de români, evrei,
germani, ucraineni şi poloni, dar nici o naţionalitate nu avea o majoritate absolută
Un interes deosebit prezintă şi repartizarea populaţiei după limba maternă. Astfel, din 515.185 locuitori din
teritoriul nordului Bucovinei în anul 1930, numai 126.882 (24,6%) considerau româna drept limbă maternă
faţă de 148.688 (28,9%) de persoane, care se identificau ca români sau cu 21.806 mai puţini. În acelaşi timp,
257.407 (50%) considerau ucraineana drept limbă maternă faţă de numai 234.404 de persoane, care se
identificau ucraineni sau huţuli, respectiv cu 23.003 mai mulţi. Aceste diferenţe se explică prin faptul, că în
1930 peste 20 de mii de români din localităţile cu populaţie mixtă comunicau mai degrabă în limba
ucraineană.
Diferenţe mari se consemnează şi la numărul etnicilor germani, respectiv a vorbitorilor de limbă germană. În
1930 erau în nordul Bucovinei numai 30.238 (5,9%) etnici germani, dar 43.412 (8,4%) persoane considerau
germana ca limbă maternă sau cu 13.174 mai mulţi. Totodată, au fost înregistraţi în acest teritoriu 68.630
(13,3%) de evrei, dar numai 55.566 (10,8%) considerau idiş ca limbă maternă sau cu 13.064 mai puţini.
Diferenţa se explică, evident, prin numărul mare de evrei, mai ales din oraşul Cernăuţi, care continuau să
converseze în limba germană.
După ocuparea Basarabiei în vara anului 1940, întregul judeţ Hotin a fost inclus la RSS Ucraineană, în
componenţa Regiunii Cernăuţi. În toamna anului 1940, însă, s-a realizat demarcarea hotarului cu RSS
Moldovenească, iar partea de sud-est a judeţului, populată în majoritate de români, a fost inclusă în
componenţa noii republici unionale. Cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin a rămas în componenţa
Regiunii Cernăuţi, şi anume: plasa Hotin în întregime, 44 de sate din plasa Lipcani, 32 din plasa Secureni şi
două sate din plasa Briceni.
În 1930, în nordul judeţului Hotin locuiau 260.182 persoane, inclusiv 148.609 (57,2%) ucraineni, 50.391
(19,4%) români, 41.646 (16%) ruşi, 18.211 (7%) evrei, 710 poloni şi 615 persoane de alte etnii. În nordul
Basarabiei, ca şi în nordul Bucovinei, s-au consemnat careva diferenţe privind structura etnică a populaţiei
după neam şi limba maternă. Din 260.182 de locuitori, 47.293 (18,2%) considerau româna în calitate de
limbă maternă, 159.732 (61,4%) – ucraineana, 34.161 (13,1%) rusa, 18.180 (7%) – idiş, 449 – polona, iar
367 de persoane – alte limbi.
Numărul etnicilor români era cu peste 3 mii mai mare decât a celor care considerau româna limbă maternă.
Cele mai mari diferenţe însă s-au consemnat la etnicii ucraineni şi ruşi, respectiv vorbitorii de ucraineană şi
rusă. În nordul judeţului Hotin erau cu peste 11 mii mai mulţi locuitori, care considerau ucraineana ca limbă
materna, faţă de numărul ucrainenilor după neam. Totodată, numărul etnicilor ruşi depăşea cu aproape 7.500
pe cei care considerau rusa şi limbă maternă. Probabil că, majoritatea persoanelor înregistrate la
recensământul din 1930 drept ruşi, erau ucraineni rusificaţi.
În 1940, în componenţa Regiunii Cernăuţi a fost inclus şi Ţinutul Herţa. Potrivit recensământului din 1930,
în teritoriul respectiv existau un oraş (Herţa) şi 29 de sate şi cătune, care erau populate de 30.275 de
locuitori, dintre care, după neam, 28.108 (92,8%) erau români, 1931 (6,4%) evrei, doar 15 ucraineni şi 221
de alte etnii. Din totalul locuitorilor acestei zone, 26.654 (88%) au declarat româna drept limbă maternă,
1.886 – ucraineana, 1.664 – idiş şi 71 – alte limbi.
În toate localităţile din teritoriul actual al Regiunii Cernăuţi, populaţia era, în 1930, de 805.642 persoane,
inclusiv 515.185 în nordul Bucovinei, 260.182 în nordul Basarabiei şi 30.275 în zona Herţa. În nordul
Bucovinei ucrainenii constituiau 45,5% (inclusiv 2,2% huţuli), românii – 28,9%, evreii – 13,3%, germanii –
5,9% şi polonezii – 4,7%. În localităţile din nordul judeţului Hotin, 57,2% din locuitori erau ucraineni,
urmaţi de români (19,4%), ruşi (16%) şi evrei (7%). În satele din Ţinutul Herţa ponderea românilor era de
92,8%, iar evreii constituiau 6,5%.
În anul 1930, în localităţile din actuala Regiune Cernăuţi trăiau 805.642 persoane, dintre care, după ,,neam”,
383.028 (47,5%) erau ucraineni, 227.187 (28,2%) români, 88.772 (11%) evrei, 46.946 (5,8%) ruşi, 30.439
(3,8%) germani, 25.088 (3,1%) polonezi şi 4.182 de alte etnii. Totodată, 419.025 (52%) considerau
ucraineana, 200.829 (24,9%) – româna, 75.410 (9,4%) – idiş, 43.582 (5,4%) – germana, 41.566 (5,1%) –
rusa, 23.027 (2,9%) – poloneza şi 2.203 – alte limbi drept ,,limbă maternă”.

209
Românii constituiau 28,2% din totalul populaţiei şi erau concentraţi în sudul judeţului Cernăuţi (68,6% în
plasa Cosminului, 29% în plasa Prutului şi 27% în municipiul Cernăuţi); sudul judeţului Storojineţ (63,2% în
plasa Flondoreni, 18,7% în plasa Ceremuşului şi 39% în oraşul Storojineţ); nordul plasei Siret din judeţul
Rădăuţi (66,4% în 14 sate); în partea de sud a plaselor Hotin şi Lipcani din judeţul Hotin (satele din actualul
raion Noua-Suliţă) şi în plasa Herţa din judeţul Dorohoi.
Aproape toate satele româneşti erau concentrate în teritoriul actualelor raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă şi
Storojineţ din sudul Regiunii Cernăuţi. În multe localităţi din nordul Bucovinei şi Basarabiei un număr mare
de locuitori s-au declarat români, dar totodată considerau ucraineana drept limbă maternă. Astfel de situaţii
au fost consemnate într-un şir de sate cu populaţie mixtă, mai ales în nordul Bucovinei. Cele mai multe din
aceste sate erau aşezate într-o zonă compactă din partea de nord a actualului raion Storojineţ sau la sud de
oraşul Cernăuţi, adică la hotarul etnografic a teritoriului, populat compact de ucraineni (în nord) şi români (în
sud).
După calculele noastre, conform împărţirii administrative actuale, românii formau majoritatea în raioanele
Herţa (91,3%), Hliboca (73,7%), Noua Suliţă (66%), Storojineţ (60,1%). În restul teritoriului, marea
majoritate a locuitorilor erau ucraineni. Ponderea ruşilor era mai mare în actualele raioane Hotin (30,9%),
Chelmenţi (14,3%), Secureni (7,1%) şi Noua Suliţă (4,7%), toate din nordul Basarabiei. Cei mai mulţi
germani locuiau în Cernăuţi (13%) şi în localităţile din actualele raioane Storojineţ (8,6%) şi Hliboca (6,6%).
Polonezii erau concentraţi în Cernăuţi (8,4%) şi în teritoriul actualelor raioane Storojineţ (6%), Vijniţa (4%),
Hliboca (2,6%). Evreii locuiau dispersat pe întreg teritoriul, constituind o pondere mai mare în actualele
raioane Vijniţa (12,2%), Hotin (8,8%), Secureni (7,9%), Storojineţ şi Putila (câte 7,5%).
După criteriul ,,limba maternă” românii constituiau 92,5% în actualul raion Herţa, 64,4% – în Hliboca,
63,4% – în Noua Suliţă şi 45,5% – în Storojineţ. În aceste patru raioane, ponderea locuitorilor care
considerau ucraineana ca limbă maternă, era în Herţa de 1,3%, Hliboca (22%), Noua Suliţă (24,3%) şi
Storojineţ (30,6%).

ZAICOVSCHI Tatiana / ЗАЙКОВСКАЯ Татьяна

ВРЕМЯ В МИРОВОСПРИЯТИИ РУССКИХ И МОЛДАВАН
(ИССЛЕДОВАНИЕ НА ОСНОВЕ СВОБОДНОГО АССОЦИАТИВНОГО ЭКСПЕРИМЕНТА)

Пространство и время, рассматриваемые в составе картины мира, в которой отражается

мировосприятие того или иного этноса, той или иной эпохи, и зафиксированные в языке, являются ее
важнейшими компонентами.
Учитывая чрезвычайную сложность и многоаспектность темы, связанной с раскрытием особенностей
категории времени и привлекая диахронический план лишь попутно, в синхроническом выберем
только один из аспектов – выявление некоторых этнопсихологических особенностей категории
времени в этноязыковом сознании носителей русского и румынского языков.
Помимо двух традиционно принятых способов представления языка – язык-совокупность и язык-
система, с относительно недавнего времени завоевал признание еще один, основанный на средствах
ассоциативно-вербальной сети. Эта сеть, являясь по сути онтологической, фиксирует
«психологически релевантные связи и отношения, которые не находят отражения в системной и
текстовой ипостасях языка» (Добровольский, Караулов, 1993).
В рамках междисциплинарного исследования нами был проведен свободный ассоциативный
эксперимент с регистрацией первичных реакций на основе ряда слов-стимулов, характеризующих
категорию времени (миг, секунда, минута, час, утро, день, вечер, ночь, сутки, неделя, месяц, год, век,
время, прошлое, настоящее, будущее, до, после) и их коррелятов в румынском языке. Выбор слов был
произведен из основных семантических групп категории времени, среди которых в связи с
поставленной задачей выделяются три разряда: универсальные эталонные слова измерения
различных отрезков времени – с целью выявления структурных особенностей семантики времени
внутри рассматриваемой категории; лексемы, обозначающие части суток – для определения
социокультурной составляющей; языковые единицы, которые указывают на соотношение временнóго
потока и Я-концепции. Реакции на слова-стимулы второго разряда наиболее эксплицитно отражают
информацию, интересующую нас в этнолингвистическом плане.
В качестве участников эксперимента выступали носители румынского и русского языков,
проживающие в Молдове, представители различного рода занятий, разных половозрастных групп, то
есть те лица, которые составляют понятие среднестатистического носителя языка, исключая детский
и ранний подростковый возраст, так как в задачу данного исследования не входило рассмотрение

210
формирования национально-культурной специфики этноязыкового сознания. Всего в эксперименте
участвовало 200 человек (100:100).
По вполне понятным причинам в данном случае не могут быть детально проанализированы реакции
на все слова-стимулы. Поэтому осветим только некоторые из них, представляя ассоциации в связи с
каждой парой коррелятов.
Миг: сейчас – 10%, время – 9%, скорость – 7%, а также множество одиночных (ничего, вечность,
всего лишь, какой-то, и всё кончено, резко, быстро, пролетел, единый, волшебный, прекрасный,
счастливый, удачи, молния, первый и др.).
Clipă: nimic – 9%, aşteptare – 8%, fericire – 6% и одиночные(ceva trecător, eternitate, repede, fericire
durează o clipă, nesimţire, suferinţă, dragoste, inspiraţie, amintire, bucurie, adorată, uluitoare,развернутая
ассоциация-размышление, объясняющая все другие – ceva care poate fi cât frumos, atât şi urât, и т. д.).
Сразу же надо отметить некое особое положение слов миг/clipăв данной группе. Это слово –
показатель повышенной эмоциональной напряженности, что хорошо видно из представленных
реакций. У русских это прежде всего положительные эмоции, у молдаван эти реакции связаны как со
знаком плюс, так и со знаком минус. И те и другие отмечают, с одной стороны, быстротечность мига,
а с другой, – его связь с вечностью и бесконечностью. Наиболее частотные реакции, сейчас и nimic,
подчеркивают различные стороны данного понятия: первые – преобладающую соотнесенность его с
настоящим моментом (возможно, влияние слов песни из известного кинофильма «Земля Санникова»
– «Есть только миг между прошлым и будущим»), вторые – сверхкраткость.
Час: время – 10%, день – 7%, а также множество реакций, свидетельствующих об идеоматизации,
обретении дополнительных коннотаций – потехе (Делу – время, потехе – час), пик (час пик), тихий
(тихий час), скорость (восходит к км/час) и др.
Oră: aşteptare– 14%, несколько реакций, которые можно объединить в одну группу – o oră de amor, o
oră de iubire, iubire, а также множество асссоциатов, содержащих ту или иную качественно-
оценочную характеристику: de fericire, de odihnă, de răgaz, distractivă, nelinişte, de îndoieli, de răsplată,
de pedeapsăи др. В большинстве случаев это определенные конструкции: ora de ce? (час – чего?);
также как и час у русских, лексема oră оказывается довольно идиоматизированной.
В ряде ассоциаций проглядывает важность относительности восприятия русским человеком этого
временнóго промежутка: целый, короткий, очень мало и т. п., в то время как у молдаван важнее
оказывается оценочный момент и понятие ожидания.
Неделя: трудовая, загруженная, много, длинная, воскресенье, 7 дней, круг, цепь и т. п. Часть
ассоциаций перекликается с теми, которые зафиксированы у молдаван (см. ниже): неделя связана с
трудом, работой, рутиной и завершается выходным днем – воскресеньем. Другая часть отмечает
состав недели как временнóго промежутка и ее цикличность.
Săptămână: lucru forţat, creaţie, de lucru, încordare, muncă и дажеrobotizareи mecanizare. Таким
образом, на первый план выступает понятие «работа», то есть в сознании молдаван данное слово-
стимул вызывает образ трудовой недели. Ряд реакций был связан с религиозными представлениями:
Săptămână mare.
Отметим, что в целом при рассмотрении таких промежутков времени, как неделя – месяц – год,
ассоциации обеих групп показывают, что эти временные отрезки в их ментальности очень тесно
сопряжены с этнокультурной и социальной составляющей.
Вечер: луна – 12%, «Еще не вечер» – 9%, конец дня – 7%, поздний – 6%. Наблюдается стремление
определить место этого времени суток (миг, когда солнце садится; солнце заходит, конец дня),
выделить сопутствующие реалии (луна, звезды, тени, сумерки, тьма) и его субъективные и
объективные характеристики (короткий, мягкий, желанный, тайна, блаженство, усталость). Здесь
также не обошлось без конкретики социально-бытовой жизни: отдых, семья, садик, гости, бар,
свидание, целовался, встреча и др.
Seară: Отмечается относительно большой разброс реакций. Как и у русских, тоже затрагивается
связь с заходом солнца (asfinţitul soarelui, amurg), наблюдаются попытки определить природные
особенности вечера (nourată, întunericи др.).Разброс же ассоциаций получается за счет того, что в
основном выдвигаются реакции, содержащие определенные эмоционально-оценочные оттенки
(tristeţe, nostalgie, veselie, romanticăи т. п.), а потом уже подчеркивается значение вечера как времени
отдыха после дня, то есть оказываются задействованными социально-бытовые характеристики вечера
как конца трудового дня (odihnă, oboseală, relaxarea sufletească, distracţii).
Носители как русского, так и румынского языков, с одной стороны в определенной степени ощущая,
что время представляет собой абстрактную сущность, с другой, старались все же во многих случаях
максимально приблизить его к миру конкретному, овеществить или одухотворить его,

211
персонифицировать. На лексическом уровне это выражается в наличии множества застывших
(согласно определению А. Веселовского) метафор, которые практически уже не воспринимаются
носителями языка как таковые. Например, о времени в русском языке можно сказать, что оно не ждет
или терпит; время можно проводить, убивать, как живое существо, и терять, как вещь; его можно
уделять и отнимать; в качестве активного деятеля время может идти, бежать, лететь, течь и т. п.
(русск.). Аналогичные примеры есть и в румынском языке: a perde timpul, a repara timpul perdut,a
omorî timpul, a-i răpi cuiva timpul и мн. др.

212
 LISTA AUTORILOR ȘI PARTICIPANȚILOR LA CONFERINȚA COMUNITĂȚI ETNICE ȘI DIASPORA
ÎN TIMP ȘI SPAȚIU
LIST OF AUTHORS AND PARTICIPANTS AT THE CONFERENCE ETHNIC COMMUNITIES AND
DIASPORA IN TIME AND SPACE
СПИСОК АВТОРОВ И УЧАСТНИКОВ КОНФЕРЕНЦИИ ЭТНИЧЕСКИЕ ОБЩИНЫ И ДИАСПОРЫ
ВО ВРЕМЕНИ И ПРОСТРАНСТВЕ

Nume, Prenume Funcția, titlul Instituția, organizația E-mail

Name, Surname Function, title Institution, organization
Фамилия, Имя Должность, Институт, организация
степень
AJDER TEODOR Doctor Revista „Mămăliga de mdevarsovia@gmail.com
Varșovia”, Polonia
ALAHVERDIEV MUHARIB Член правления Координационный совет ocma@moldova.cc
AЛЛАХВЕРДИЕВ МУХАРИБ этнокультурных
организаций при БМО РМ
ANISIMOVA ELENA Доцент, к.и.н. Ульяновский geogr73@mail.ru
АНИСИМОВА ЕЛЕНА Conferențiar, dr. государственный
педагогический
университет имени И.Н.
Ульянова, Россия
ANTOCI ARINA Doctor, Universitatea Academiei de arinaantoci@mail.ru
Conferențiar Stiinte a Moldovei
ARDELIANU DAN VASILE Membru SASS-EOSS
ARAPU VALENTIN Lector universitar Universitatea de Stat din valarapu@gmail.com
Moldova, Facultatea de
Istorie și Filosofie
BANCOVA EMILIA Cercetător științific Группа этнологии болгар, emilia_bankova@mail.ru
БАНКОВA ЭМИЛИЯ Академия Наук Молдовы
IPC, AȘM
BOGDĂNAȘ VICTORIA Membru Asociația Comunității moldovacalgary@gmail.com
Moldovenilor din Calgary,
Canada

BOTNARI CRISTINA Muzeograf Muzeul Național de botnaricristina27@yahoo.com

Etnografie și Istorie Naturală

BUIMESTRU CAROLINA Masterand Universitatea Academiei de carolinabuimestru@gmail.com

Știinte a Moldovei
BUNDUC PETRU Doctor, cercetător Institutul de Ecologie și patryk_85@yahoo.com
științific superior Geografie AȘM
Secretar științific
BUNDUC TATIANA Doctor, cercetător Institutul de Ecologie și tatiana.i.popusoi@gmail.com
științific Geografie AȘM
BUZILĂ VARVARA Doctor, Muzeul Național de buzila.varvara@gmail.com
Conferențiar Etnografie și Istorie Naturală
Secretar Științific
CAUNENCO IRINA Doctor Институт культурного caunencoi@mail.ru
КАУНЕНКО ИРИНА Cercetător științific наследия Академии Наук
coordonator Молдовы
CARA NADEJDA Doctor Институт культурного knadejda50@yandex.ru
КАРА НАДЕЖДА Cercetător științific наследия АНМ
coordonator
CEPOI EUGENIU Director SRL Royal Map eugeniu@royalmap.md

CERVENCOV NICOLAI Doctor habilitat Societatea Științifică a cervencov@mail.ru

ЧЕРВЕНКОВ НИКОЛАЙ Profesor Bulgariștilor din Republica
Președinte Moldova

213
CIOBANU RODICA Doctor, Universitatea Academiei de rod_rosca@yahoo.com
Conferențiar, Stiinte a Moldovei
Decan
CHILARI EFIM Doctor, Universitatea Academiei de efchil51@yandex.ru
Conferențiar Stiinte a Moldovei
Prorector

CHIREACOVA TATIANA Cercetӑtor științific Centrul de cercetӑri ştiinţifice tanya_t87@mail.ru

al Gӑgӑuziei M.V.
Marunevici
CIUBOTARU VERONICA Presedinte Asociația de promoție socială veronica-72@libero.it
italo-moldavă Arcobaleno,
Italia
CRISTEI TAMARA Doctor, Lector UnAȘM, Facultatea Științe tcristei2009@gmail.com
universitar Socioumanistice
COCULESCU AMALIA doctorandă Universitatea București
COCÂRȚĂ PETRU Doctor, cercetător Institutul de Ecologie şi pcocirta@hotmail.com
științific Geografie al AŞM
coordonator
COJUHARI VICTOR Doctor, Институт культурного vcojuhari60@gmail. com
КОЖУХАРЬ ВИКТОР Conferențiar наследия Академии наук
cercetător științific Молдовы
coordonator
COJUHARI ECATERINA Doctor, Институт культурного kcojuhari@gmail. com
КОЖУХАРЬ ЕКАТЕРИНА Conferențiar наследия Академии наук
cercetător științific Молдовы
superior
CONDOV VASIL Doctor Тараклийский гос. kondov55@abv.bg
КОНДОВ ВАСИЛ Conferențiar университет им. Григория
Цамблака
CONSTANTINOV VALENTIN Doctor habilitat, Institutul de Istorie al AŞM walentkonstant@yahoo.fr
Conferențiar,
Cercetător științific
coordonator
COVALOV ALECSANDR Доктор, научный Институт культурного covalov@mail.ru
КОВАЛОВ АЛЕКСАНДР сотрудник наследия Академии наук kavalov@mail.ru
Молдовы
CORSUN LUDMILA Исполнительный «Центр содействия защите pravomig@bk.ru
КОРСУН ЛЮДМИЛА директор прав мигрантов и
переселенцев
«Правозащитник»
Москва, Россия
CRISTEI TAMARA Doctor, Universitatea Academiei de tcristei2009@gmail.com
Conferențiar Științe a Moldovei

CRIVENCO ANDREI Доктор, Доцент Приднестровский crivenco@inbox.ru

КРИВЕНКО АНДРЕЙ государственный
университет им. Т.Г.
Шевченко, г. Тирасполь

CUCOS DIANA Doctor, Institutul de Cercetări dicucos@yahoo.com

Cercetător științific Juridice si Politice al AȘM
coordonator
CUJBĂ VADIM Doctor, Lector, Universitatea de Stat Tiraspol vadim.cujba@yahoo.com
Prodecan
CVILINCOVA ELIZAVETA Doctor habilitat, Институт культурного cvilincova@mail.ru
КВИЛИНКОВА ЕЛИЗАВЕТА Conferențiar наследия АНМ
DAMIAN VICTOR Doctor, Cercetător Институт культурного viktormd-ru@mail.ru
ДАМЬЯН ВИКТОР științific superior наследия АНМ
DIMITROV PLAMEN PhD, Board Bulgarian Geopolitical plamen127@mail.bg
Member Society

214
DUCA MARIA Academician, Universitatea Academiei de mduca2000@yahoo.com
Profesor Științe a Moldovei
DOHOT MIHAI Doctorand Universitatea Valahia, mihai.dohot@muzeu.md
Muzeograf Târgoviște, România /
MNEIN
DUBNA MAXIM Студент Одесский Национальный maks.dubna98@gmail.com
ДУБНА МАКСИМ Университет имени
И.И.Мечникова, Украина
DUMINICA IVAN Доктор, Институт культурного duminicaivan@yandex.ru
ДУМИНИКА ИВАН научный наследия, АНМ
сотрудник Institutul Patrimoniului
Doctor, Cercet. Șt. Cultural, AȘM
DUDNICENCO NICOLAE Doctor, Muzeul Național de nicudud@yahoo.com
Cercetător științific Etnografie și Istorie Naturală

DUQUESNEY LAURA-JANE Doctorand Université Paris IV laura_duquesney@hotmail.com

Sorbonne, France
DUSCEAC DORIN Doctor, Cercetător Comisariatul pentru Energie dorindusciac@yahoo.com
Atomică și Energiile
Alternative, Franța
FOMENCO VLADIMIR Доктор, Приднестровский fomenkovol@mail.ru
ФОМЕНКО ВЛАДИМИР Доцент, государственный
Декан университет им. Т.Г.
Шевченко, г. Тирасполь

FURDUI GHEORGHE Președinte Asociatia “Alliance pour ghfurdui@live.fr

asociație l’aide à la Bassarabie”,
France

IURCENCO NATALIA Научный Институт культурного natjur13@mail.ru

ЮРЧЕНКО НАТАЛИЯ сотрудник наследия АН Молдовы
IURCU MARIANA Muzeograf, Ghid Muzeul de Istorie si mmaarriiaannaa2002@yahoo.com
Etnografie, or. Calarasi
IURIEV TATIANA Președinte Casa Germană «Hoffnung», hoffnung_90@mail.ru
ЮРЬЕВ ТАТЬЯНА Republica Moldova
IDRISOVA AINA Masterand Universitatea Academiei de iavg_1994_aina@mail.ru
ИДРИСОВА АЙНА Științe a Moldovei
IVANOVA NINA Doctor, Cercetător Institutul Patrimoniului ivanova_nina@mail.ru
ИВАНОВА НИНА științific Cultural al AȘM

GALUSCENCO OLEG Doctor, Cercetător Institutul Patrimoniului galuscenco@mail.ru

ГАЛУЩЕНКО ОЛЕГ științific superior Cultural al AȘM
GARUSOVA OLGA Научный Институт культурного garusovaolga@mail.ru
ГАРУСОВА ОЛЬГА сотрудник наследия АНМ
GHERASIM CRISTINA Doctorand, Institutul de Istorie al AȘM gherasimcristina14@gmail.com
Cercetător științific
GIL, IZABEL CASTANHA Doctor, Profesor Adamantina University 57izabel@gmail.com
Center, State Center for
Technological Education
Paula Souza (CPS)
Adamantina / SP, Brazilia
HERȚEN ANDREI Научный Институт географии andrulea@mail.ru
ГЕРЦЕН АНДРЕЙ сотрудник Российской академии наук
GRIGORE ELENA Doctorandă Universitatea București,
România
GODONOAGĂ SILVIA Doctorand ASEM godonoagasilvia@gmail.com
GORE MARCELA Student Universitatea Academiei de goremarcela@mail.ru
Științe a Moldovei
GRAMA DUMITRU Doctor, Institutul de Cercetări victorbalmus@gmail.com
Conferențiar, Juridice și Politice al AȘM
Cercetător științific
coordonator

215
GRĂDINARU NATALIA Doctor, Institutul Patrimoniului gradinarunatalia23@gmail.com
Șef Secție Cultural al AȘM

GURĂU DUMITRU Cercetător științific Asociația Moldo-Elenă guraudumitru@yahoo.com

Membru Orfeu, Grecia
KALASHNIOVA NATALIA Доктор, Российский ethnonataly@mail.ru
КАЛАШНИКОВА НАТАЛЬЯ Профессор этнографический музей,
Санкт-Петербург, Россия

KANTSEROVA IRAIDA Старший Ульяновский iraida23@mail.ru

КАНЦЕРОВА ИРАИДА преподаватель государственный
педагогический
университет имени И.Н.
Ульянова, Россия
KUSHNIR VYACHESLAV Doctor, Profesor Odessa National University v_kushnir@ukr.net
Decan I.I. Mechnikov, Ucraina
LAPPAROVA IRINA Доктор, Доцент НОУ ВО ВСИЭМ, Якутск, LapparovaIF@mail.ru
ЛАППАРОВА ИРИНА Заведующая Республика Саха, Россия
кафедрой
LISNIC ANGELA Doctor, Universitatea Pedagogică de alisnic2009@gmail.com
Conferențiar Stat „Ion Creangă”, Chișinău

LOZOVANU DORIN Doctor MNEIN, IEG AȘM, UnAȘM dorinlozovanu@yahoo.com

Conferențiar Asociația de Geografie și
Cercetător științific Etnologie din Moldova
coordonator Universitatea Tartu, Estonia

MACOVEI TAMARA Doctor, Cercetător Muzeul Național de tamara_macovei @yahoo.com

științific superior Etnografie și Istorie Naturală
MALCEV VASILII Директор, Историко-краеведческий gagauz2000@yahoo.com
Научный музей г. Вулканешты
сотрудник

MARINOV VLADISLAV Director Muzeul regional de istorie şi komrat.muzei@yandex.ru

МАРИНОВ ВЛАДИСЛАВ studiere a ținutului natal din
Comrat, UTA Găgăuzia
MASLOV IURII Доктор Одесский национальный petrushka.brend@gmail.com
МАСЛОВ ЮРИЙ Профессор экономический
университет

MATEI CONSTANTIN Doctor habilitat, Academia de Studii conmatei@yahoo.com

Profesor, Economice a Moldovei
Cercetător științific Institutul de Ecologie și
coordonator Geografie al AȘM
MÂNDÂCANU ALA Doctor Asociaţia „Comunitatea cm.quebec@yahoo.com
Președinte Moldovenilor din Québec”,
Canada
MELNIC MIHAIL Doctorand Universitatea Pedagogică de melnic777.mm.mm@gmail.com
Stat „Ion Creangă”, Chișinău
MIRON MARINA Manager proiecte Asociația de Dezvoltare a marinamiron.72@mail.ru
МИРОН МАРИНА Turismului în Moldova

MORTENSEN ASSER Consul Onorific Consulatul Onorific al asser@intercollege.info

Moldovei în Danemarca,
Director Alborg. InterCollege DK

MOȚIU CRISTIAN Lector Asociația de Geopolitică ”Ion cristianmotiu53@gmail.com

Conea”, România
MUHIN ANDREI Координатор Интернет-проект info@local-atlas.ru
МУХИН АНДРЕЙ «Локальные атласы», Санкт
Петербуг, Россия

MUNTELE IONEL Doctor, Profesor Universitatea ”Alexandru imuntele@yahoo.fr

universitar Ioan Cuza” Iași, România

216
NACU ANDREI Doctorand, Universitatea Sibiu, România andreinacu1@yahoo.com
Cercetător
NASTAS RODICA Doctorandă, Institutul Patrimoniului bolgarirodica@yandex.ru
Cercetător științific Cultural, AŞM
NESTEROVA TAMARA Doctor, Institutul Patrimoniului neste2003@list.ru
НЕСТЕРОВА ТАМАРА Conferențiar Cultural, AŞM
NICOGLO DIANA Doctor, Cercetător Institutul Patrimoniului nikoglo2004@mail.ru
НИКОГЛО ДИАНА științific superior Cultural, AŞM
NOGAILÎC TATIANA Mediator Asociația AssoMoldave, assomoldave@gmail.com
Intercultural Roma, Italia
ONICA DORINA Doctor, Cercetător Institutul Patrimoniului dorinaonica@yahoo.com
științific Cultural al AŞM / MNEIN
OPREA ECATERINA Cercetător ştiinţific Institutul Patrimoniului ecaterinaoprea92@gmail.com
stagiar Cultural, AŞM

ORIŠKO JOSEF Doctor, Centrul Est-European de info@eeecc.org

Conferențiar Educație și Cultură din Cehia
Director Universitatea Carol din Praga

PAL TAPAS Doctor, Department of Geography, geo.tapaspal@gmail.com

Conferențiar / Raiganj University, India
Ass. Professor
PANTEA CĂLIN Profesor colegiu Colegiul Tehnic Transilvania, colinspancev@yahoo.com
Cartograf Oradea, România

PASCARI EVGHENII Director executiv Asociația Istorico-Geografică istgeo@mail.ru

ПАСКАРЬ ЕВГЕНИЙ din Moldova
Молдавское историко-
географическое общество
PINTEAC ZINAIDA Profesor liceu Școala Medie, s. Starosillea zinaidapinteac@gmail.com
(Frumușica Veche), raionul
Sarata, reg. Odesa, Ucraina

PRISAC LIDIA Doctor, Cercetător Institutul Patrimoniului lidiaprisac@mail.ru

științific superior Cultural, AȘM
PÎSLARU LILIA Doctorand Institutul de Cercetări lilyaanton@yahoo.com
Juridice și Politice al AȘM

POSTEA MARIA Doctorandă Universitatea Bucuresti mariapostea@yahoo.com

PROCOP SVETLANA Doctor, director Institutul Patrimoniului svetlanaprocop@mail.ru
ПРОКОП СВЕТЛАНА centru Cultura al AȘM
REABȚEV IVAN Cercetător științific Institutul Patrimoniului dimur.89@mail.ru
stagiar Cultura al AȘM
RENIȚĂ LUCIAN Cercetător Ísafjörður, Islanda renitsa@yahoo.com
REVENCO ADELINA Șef Secție Studii Universitatea Academiei de revencoadelina@yahoo.com
Științe a Moldovei
ROITMAN ALEXANDR Cercetător Universitatea de Stat din roitman.alexandr@gmail.com
științific, doctorand Moldova, MAEIE al RM
ROMANCIUC ALEXEI Научный Институт культурного dierevo@mail.ru
РОМАНЧУК АЛЕКСЕЙ сотрудник наследия АН Молдовы
ROȘCA MARIANA Doctorandă Universitatea Academiei de roshcam@yahoo.com
Științe a Moldovei

ROȘCA ALLA Doctor habilitat, Edgewater Research, SUA alla_rosca@yahoo.com

Associate USA
Researcher
ROȘCA IGOR Cercetător științific Institutul de Ecologie și roscaigor@gmail.com
stagiar Geografie al AȘM
ROȘCA TATIANA Doctorand ULIM tatianarosca37@gmail.com
САКОВИЧ ВАСИЛИЙ Doctor habilitat, Institutul de Relații 113vs@mail.ru
SACOVICI VASILII Profesor Internaționale a Moldovei

217
SĂGEATĂ RADU Doctor, Institutul de Geografie, radu_sageata@yahoo.com
Cercetător ştiinţific Academia Română, Bucureşti
Conferențiar
SEMIONOV VICTOR Доктор, Сыктывкарский semenov_45@bk.ru
СЕМЁНОВ ВИКТОР Профессор государственный
университет имени
Питирима Сорокина,
Республика Коми, Россия

SIMILEANU VASILE Doctor, Profesor Asociatia de Geopolitică „Ion simileanuvasile@gmail.com

Director Executiv Conea”- Revista Geopolitica,
București, România

SKELLY SHANON MA Peace Corp, SUA scskelly@gmail.com

SOLTAN MARIA Director Liceul Teoretic Puhoi mbumbu@mail.ru

SOUZA, VICTOR HUGO SILVA MA University Center of profvictor97@gmail.com

Adamantina (UniFAI), Brasil

SPÂNU STELA Doctor, Universitatea Academiei de stela.spinu@mail.ru

Conferențiar Științe a Moldovei
Șef catedră
STOROJCO TATIANA Аспирантка Институт украинской aza017@gmail.com
СТОРОЖКО ТАТЬЯНА археографии и
источниковедения им. М.С.
Грушевского НАН
Украины

STROOT MARGARETA Președinte Comunitatea Moldovenilor margareta.stroot@bluewin.ch

din Elveția
SHAPOVAL VICTOR Doctor, Московский городской liloro1@yandex.ru
ШАПОВАЛ ВИКТОР Conferențiar педагогический
университет, Россия
SHARAPOV VALERII Доктор, старший Институт языка, sharapov@online.ru
ШАРАПОВ ВАЛЕРИЙ научный литературы и истории
сотрудник Коми научного центра,
Республика Коми, Россия
SPRINCEAN SERGHEI Doctor habilitat, Institutul de Cercetări sprinceans@yahoo.com
Conferențiar, Juridice și Politice al AȘM
Cercetător științific
coordonator
SOROCEANU EVDOCHIA Доктор, научный Институт культурного sevdokia@mail.ru
СОРОЧЯНУ ЕВДОКИЯ сотрудник наследия АНМ

SOLKOTOVIC DIANA Doctorand Universitatea din Craiova, solkotovicdiana@yahoo.com

Profesoară liceu România
Liceul Kladovo, Serbia
STURZA LILIA Membru Asociația Comunității moldovacalgary@gmail.com
Moldovenilor din Calgary,
Canada

ȘIHOVA IRINA Doctor, cercetător Institutul Patrimoniului jewish.heritage.md@gmail.com

ШИХОВА ИРИНА științific superior Cultural al AȘM
Director Muzeul Patrimoniului
Evreiesc, Chișinău
ȘIȘCANU ELENA Doctor, Muzeul Național de siscanue@yahoo.com
Conferențiar, Etnografie și Istorie Naturală
Cercetător științific
coordonator
ȘOITU DANIEL Doctorand Universitatea „Alexandru soitudnl@yahoo.co.uk
Ioan Cuza” Iași Facultatea de
Geografie și Geologie

218
TOMULEŢ VALENTIN Doctor habilitat, Universitatea de Stat a tomuletvalentin @yahoo.ro
Profesor Moldovei
universitar
UNGUREANU CONSTANTIN Doctor habilitat, Institutul de Istorie al AȘM ungureanucos@yahoo.com
Cercetător științific
coordonator
VAZNIAC MARCOS ANTONIO Profesor, jurnalist Lucélia, Sao Paolo, Brazilia marcosrusso17@hotmail.com
VICOL PETRU Director general Muzeul Național de director@muzeu.md
Etnografie și Istorie Naturală
VINOGRADOVA TATIANA Studentă ПГУ, г. Тирасполь
ВИНОГРАДОВА ТАТЬЯНА
ZAICOVSCHI TATIANA Doctor, Institutul Patrimoniului tanzai57@mail.ru
ЗАЙКОВСКАЯ ТАТЬЯНА Conferențiar Cultural al AȘM
Cercetător științific
coordonator

219