Curent continuu si alternativ

Definiţie

În primul capitol am luat în considerare doar curentul continuu, termen folosit în electricitate pentru a defini deplasarea
electronilor într-o singură direcţie constantă şi/sau calitatea tensiunii de a deţine o singură polaritate. Curentul continuu
este tipul de electricitate produsă de o baterie, de exemplu.

Pe cât de folosit şi uşor de înţeles este curentul continuu, acesta nu este „tipul” de electricitate folosit în general. Unele
surse electrice, precum generatoarele electro-mecanice rotative, produc tensiuni a căror polaritate alternează,
inversându-se în acest caz polii pozitivi şi negativi între ei. Fie că vorbim de modificarea polarităţii unei tensiuni sau de
modificarea direcţiei de deplasare a electronilor înainte şi înapoi, acest gen de electricitatea poartă denumirea de curent
alternativ.

Deşi simbolul bateriei este folosit pentru a reprezenta orice sursă de curent continuu, în cazul curentului alternativ,
simbolul unei surse de energie îl reprezintă o linie sinusoidală într-un cerc, precum în figura de mai sus.

Scop

Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce ne-am bate capul şi cu acest tip de electricitate. Este adevărat că în unele
cazuri, curentul alternativ nu prezintă niciun avantaj faţă de cel continuu. În aplicaţiile în care curentul electric este
folosit doar pentru a genera energie sub formă de căldură (reşou, bec, etc.), polaritatea sau direcţia curentului este
irelevantă atâta timp cât tensiunea şi curentul existente în circuit sunt suficiente pentru a disipa puterea necesară
elementelor din circuit. Totuşi, cu ajutorul curentului alternativ se pot construi generatoare electrice, motoare electrice
şi sisteme de distribuţie a energiei electrice mult superioare din punct de vedere al eficienţei faţă de curentul continuu.

Transformatorul
Un alt domeniu de aplicare al curentului continuu se bazează pe un efect al electromagnetismului cunoscut sub
denumirea de inducţie mutuală: două sau mai multe înfăşurări plasate una în vecinătatea celeilalte, astfel încât câmpul
magnetic variabil creat de o înfăşurare induce o tensiune electrică în cealaltă. Dacă avem două înfăşurări mutual
inductive şi alimentăm una dintre ele în curent alternativ, cea de a doua înfăşurare va fi şi ea străbătută de curent
alternativ. O astfel de utilizare a înfăşurătorilor dă naştere unui dispozitiv numit transformator:

Transformatorul este utilizat în principal pentru ridicarea sau coborârea valorii tensiunii de la înfăşurarea alimentată la
cea nealimentată. Prima înfăşurare, cea care este alimentată în curent alternativ, poartă denumirea de primar; cea de a
doua înfăşurare, cea în care se induce un curent alternativ dinspre primar, poartă denumirea de secundar.

Valoarea tensiunii induse în secundar este egală cu produsul dintre valoarea tensiunii din primar şi raportul dintre
numărul de spire din secundar şi numărul de înfăşurări din primar:

Tranzistorul.

Un tranzistor bipolar cu joncţiune (BJT) este alcătuit din trei straturi de materiale semiconductoare, fie de tipul PNP, fie
de tipul NPN . Fiecare strat are un nume specific şi un contact pentru conexiunea în circuit

Diferenţa dintre tranzistorul PNP şi NPN

Diferenţa funcţională dintre tranzistorul PNP şi NPN, este modul de polarizare corectă a joncţiunii. Indiferent de starea în
care se află, direcţiile curenţilor şi polarităţile tensiunii sunt exact invers la cele două tipuri de tranzistoare.

Tranzistorii sunt regulatori de curent controlaţi în curent. Cu alte cuvinte, tranzistorii limitează valoarea curentului prin
ei cu ajutorul unui curent de control mai mic. Curentul principal, cel controlat, pleacă dinspre emitor spre colector (tipul
NPN), iar curentul mai mic, de control, pleacă dinspre emitor spre bază (tipul NPN). Pentru tranzistorul de tip PNP,
direcţia curenţilor este exact inversă. Atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor, prin urmare, săgeţile
indicate pe simbolurile elementelor semiconductoare vor indicat tot timpul împotriva direcţiei de deplasare al
electronilor.
 Observaţii

Denumirea tranzistoarelor bipolare vine de la faptul că deplasarea electronilor prin ele are loc prin două tipuri de
material semiconductor: P şi N. Cu alte cuvinte, există două tipuri de purtători de sarcină, electroni şi goluri.

După cum se poate observa, curentul de control şi curentul controlat se însumează tot timpul pe emitor, iar deplasarea
electronilor are loc tot timpul împotriva direcţiei săgeţii. Aceasta este prima şi cea mai importantă regulă a
tranzistoarelor: toţi curenţii trebuie să meargă în direcţiile corecte pentru ca dispozitivul să funcţioneze ca şi regulator
de curent. De obicei, curentul de control este denumit curent de bază, iar curentul controlat este denumit curent de
colector, deoarece sunt singurii curenţii ce trec pe la aceste terminale. Curentul pe emitor este suma curenţilor de bază
şi colector, în conformitatea cu legea lui Kirchhoff pentru curent.

Atunci când nu există niciun curent prin bază, tranzistorul se comportă precum un întrerupător deschis, iar trecerea
curentului prin colector nu este posibilă. Un curent de bază porneşte tranzistorul, acesta comportându-se precum un
întrerupător închis şi permiţând trecerea unui curent proporţional prin colector. Curentul de colector este limitat de
curentul bazei, indiferent de valoarea căderii de tensiune pe colector.

BOBINA

Principii de bază

La trecerea unui curent electric printr-un conductor se va forma tot timpul un câmp magnetic în jurul acestuia. Acest
efect poartă numele de electromagnetism. Câmpurile magnetice modifică alinierea electronilor din atomi şi pot duce la
apariţia forţelor fizice între atomii, prin spaţiul liber dintre ei, la fel ca în cazul câmpurilor electrice ce iau naştere între
particulele încărcate electric. Precum câmpurile electrice, cele magnetice pot ocupa spaţiul dintre corpuri şi pot afecta
materia la distanţă.

Inerţia electronilor

Pe când un flux electric dintre doi conductori permite acumularea electronilor liberi în cadrul acelor conductori (vezi
condensatorul), un flux magnetic permite acumularea unei anumite „inerţii” de deplasare a electronilor prin
conductorul ce produce câmpul.

Definiţie

Bobinele sunt componente special concepute, pentru a profita de fenomenul electromagnetismului, sub forma unei
înfăşurări de material conductor. Această formă suportă un câmp magnetic mai intens decât cel produs de un simplu fir.
Unele înfăşurări ale bobinelor sunt realizate în jurul unui anumit tip de material, denumit miez. Miezul unei bobine
poate fi drept, sau poate forma un drum închis (pătrat, rectangular, circular) pentru menţinerea completă a fluxului
magnetic. Toate aceste opţiuni de proiectare au efect final asupra performanţelor şi caracteristicilor bobinelor.

Simbolul bobinei

Simbolul unei bobine, precum cel al condensatorului, este simplu, reprezentând înfăşurarea conductorului. Deşi o
înfăşurare generală este simbolul oricărei bobine, cele cu miez sunt câteodată deosebite de celelalte prin adăugarea a
două linii paralele cu axa sa. Un simbol mai nou pentru bobină nu mai reprezintă înfăşurarea propriu-zisă, ci se limitează
la reprezentarea câtorva „cocoaşe” în serie:

Comportamentul şi funcţionarea bobinei în circuit

Curentul electric produce un câmp magnetic concentrat în jurul bobinei, iar acest flux magnetic reprezintă o stocare de
energie cinetică datorată deplasării electronilor prin înfăşurare. Cu cât valoarea curentului prin bobină este mai mare, cu
atât va fi mai puternic câmpul magnetic şi cu atât mai mare va fi energia stocată de bobină.

Datorită faptului că bobinele stochează energia cinetică a electronilor ce se deplasează prin înfăşurare sub forma
câmpului magnetic, comportamentul acestor dispozitive este foarte diferit de cel al rezistorilor (care pur şi simplu disipă
energia sub formă de căldură) dintr-un circuit.
Energia stocată dintr-o bobină depinde de cantitatea de curent ce o străbate. Abilitatea unei bobine de a stoca energie
în funcţie de curent se traduce printr-o tendinţă de menţinere constantă a curentului ce o străbate. Cu alte cuvinte,
bobinele tind să se opună variaţiei curentului. Atunci când valoarea curentului printr-o bobină creşte sau descreşte,
aceasta „rezistă” variaţiei producând o tensiune la bornele sale de polaritate opusă variaţiei.

Stocarea şi eliberarea energiei

Pentru a stoca energie într-o bobină, curentul prin aceasta trebuie să crească. Acest lucru înseamnă că şi câmpul
magnetic trebuie să crească în forţă, iar această variaţie a forţei câmpului produce la rândul ei o cădere tensiune
conform principiului (auto)inducţiei electromagnetice. De asemenea, pentru a ceda energia stocată într-o bobină,
curentul prin aceasta trebuie să scadă. Acest lucru înseamnă că şi câmpul magnetic trebuie să descrească în forţă, iar
această variaţie a câmpului magnetic auto-induce o cădere de tensiune de polaritate opusă.

„Legea de mişcare” a bobinei

Asemenea legii de mişcare a lui Newton („un obiect în mişcare tinde să rămână în mişcare; un obiect în repaos tinde să
rămână în repaos”) ce descrie tendinţa corpurilor de a se opune variaţiei vitezei, putem defini tendinţa unei bobine de a
se opune variaţiei curentului astfel: „Electronii ce se deplasează printr-o bobină tind să rămână în mişcare; electronii ce
se află în repaos într-o bobină tind să rămână în repaos.” Teoretic, o bobină scurt-circuitată va menţine o valoare
constantă a curentului la bornele sale fără niciun ajutor extern

Practic însă, abilitatea unei bobine de susţinere individuală a unui curent la bornele sale se poate realiza doar cu ajutorul
firelor supraconductoare, deoarece rezistenţa inerentă oricărui conductor normal este suficientă pentru disiparea rapidă
a puterii din circuit şi descreşterea curentului, atunci când nu există o sursă de putere în circuit

Încărcarea bobinei; bobina ca o sarcină

Când curentul printr-o bobină creşte, aceasta va genera o cădere de tensiune în direcţia opusă deplasării electronilor,
comportamentul fiind asemenea unei sarcini. În această situaţie, spunem că bobina se încarcă, deoarece energie stocată
sub formă de câmp magnetic creşte. Observaţi polaritate tensiuni faţă de direcţia curentului.

Descărcarea bobinei; bobina ca o sursă de putere

Atunci când curentul prin bobină descreşte, căderea de tensiune generată de aceasta este îndreptată spre direcţia de
deplasare a electronilor, comportamentul fiind asemenea unei surse de putere. În această situaţie, spunem că bobina se
descarcă, deoarece stocul de energie descreşte, fiind eliberată în circuitul extern. Observaţi polaritatea căderii de
tensiune faţă de direcţia curentului.

Inductanţa (L)

Măsura capacităţii unei bobine de stocare a energiei pentru o anumită valoare a curentului poartă numele de
inductanţă. Inductanţa măsoară şi intensitatea opoziţiei variaţiei de curent (valoarea tensiunii auto-induse pentru o
anumită rată de variaţie a curentului). Simbolul acesteia este „L”, iar unitatea de măsură este Henry, prescurtat „H”.

Observaţie

Dacă conectăm bursc o bobină nemagnetizată la o sursă de putere, bobina va rezista iniţial curgeri electronilor prin
generarea unei căderi de tensiune egală cu cea a sursei. Pe măsură ce curentul începe să crească, se va crea un câmp
magnetic din ce în ce mai puternic ce absoarbe energie de la sursă. Eventual, curentul atinge valoarea maximă şi
creşterea sa se opreşte. În acest moment, bobina nu mai absoarbe energie de la sursă, iar căderea de tensiune la
bornele sale este minimă (tinde spre zero) (curentul rămâne la valoarea sa maximă).

Pe măsura ce o bobină stochează o cantitate mai mare de energie, curentul prin aceasta creşte, iar căderea de tensiune
scade. Observaţi că acest comportament este exact opus comportamentului condensatorului, acolo unde stocarea
energiei duce la creşterea căderii de tensiune pe component! Condensatoarele stochează energia prin menţinerea unei
tensiuni statice între armăturile sale, iar bobinele stochează energie prin menţinerea unui curent prin înfăşurările lor.

1. Condensatorul - Principiul de funcţionare al condensatorului este exact invers faţă de cel al bobinei
2. Rezistorul - Element de bază într-un circuit electric, pe lângă condensator şi bobină
3. Factorii de influenţă şi formula inductanţei

Definiţia diodei

Dioda este un dispozitiv electronic ce permite trecerea curentului doar într-o singură direcţie. Cea mai folosită diodă în
circuitele electronice este cea semiconductoare, deşi există şi alte tehnologii.

Simbolul diodei

Simbolul diodelor semiconductoare este prezentat în următoarea figură; săgeţile indică deplasarea reală a electronilor
prin diodă.

Conectarea în circuit

La conectarea într-un circuit simplu, format dintr-o baterie şi o lampă, dioda fie va permite trecerea curentului spre
lampă, fie o va bloca, în funcţie de polaritatea tensiunii aplicate.
Polarizarea directă
Atunci când polaritatea bateriei este astfel încât este permisă trecerea electronilor prin diodă, spunem că dioda este
polarizată direct.

Polarizarea inversă
Invers, când trecerea electronilor este blocată datorită inversării bateriei, spunem că dioda este polarizată invers.

Putem să ne gândim la diodă ca la un întrerupător: „închisă”, când este polarizată şi „deschisă” când este polarizată
invers.

Curentul invers

Deşi o diodă polarizată invers, nu permite curentului să treacă prin ea datorită extinderii zonei de golire, în realitate
există un mic curent de scurgere ce trece prin diodă chiar şi la polarizarea inversă, iar acest curent poartă numele de
curent invers. Curentul invers poate fi însă ignorat pentru majoritatea aplicaţiilor.

Tensiunea de străpungere

Dioda nu poate suporta o tensiune de polarizare inversă infinit de mare. Dacă această tensiune devine prea mare, dioda
va fi distrusă datorită unei condiţii denumită străpungere. Această tensiune inversă maximă poartă numele de tensiune
de străpungere (inversă), notată cu V s. Tensiunea de străpungerea creşte odată cu creşterea temperaturii şi scade cu
scăderea temperaturii - exact invers faţă de tensiunea de polarizare directă.

Ecuaţia simplificată a diodei

unde,
ID = curentul diodei (A)
IS = curentul de saturaţie (aproximativ 10 -12 A)
e = constanta lui euler (2,718)
VD = tensiunea aplicată la bornele diodei (V)

Ecuaţia diodei
unde,
ID = curentul diodei (A)
IS = curentul de saturaţie (aproximativ 10 -12 A)
e = constanta lui Euler (2,718)
q = sarcina electronului (1,6 ∙10 -19 C)
VD = tensiunea aplicată la bornele diodei (V)
N = factor de idealitate sau coeficient de emisie (între 1 şi 2)
k = constanta lui Boltzmann (1,38∙10 -23)
T = temperatura joncţiunii (K)

REDRESORUL

Cea mai populară aplicaţia e diodelor este redresarea. Pe scurt, redresarea reprezintă transformarea curentului
alternativ în curent continuu. Acest lucru implică folosirea unui dispozitiv ce permite trecerea electronilor doar într-o
singură direcţie, iar dioda realizează tocmai acest lucru.

Redresorul mono-alternanţă

Cel mai simplu circuit de redresare îl reprezintă redresorul mono-alternanţă. Acesta permite trecerea doar a unei
jumătăţi a formei de undă de curent alternativ dinspre sursă înspre sarcină.

Neajunsuri
Pentru majoritatea aplicaţiilor de putere însă, redresarea mono-alternanţă nu este suficientă. Conţinutul armonic al
undei de ieşire este foarte mare şi prin urmare dificil de filtrat. Mai mult, sursa de tensiune alternativă este „văzută” de
sarcină doar odată la fiecare jumătate de perioadă, ceea ce înseamnă că mare parte din capacitatea sursei nu este
folosită
Circuite in serie si paralel