IZV

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte lirica de nuntă. Pe lângă OA

REL
o introducere în lumea relaţiilor din satul tradiţional şi o
prezentare a însuşirilor mirilor, referatul cuprinde un corpus de

E
texte folclorice care vor fi analizate pentru ilustrarea noţiunilor
teoretice.

De ce am ales acest subiect? Consider că nunta reprezintă

unul dintre momentele decisive din viaţa fiecărui individ. Una
DO
RUL
dintre cele şapte Taine ale Bisericii, renaştere în pereche, operă
a destinului, mărturie a nemuririi sufletului- nunta.

Momentele desfăşurării nunţii reprezintă o sinteză între

tradiţional şi elemente mai recente. Sunt de părere că această UI
fuziune între vechi şi nou, înnoirea permanentă dintre trecut şi
prezent influenţează actul de creaţie populară .Pot spune că
unul dintre motivele care m-a determinat să aleg această temă Lirica
este propria informare. Ca să poţi înţelege nunta din zilele
noastre, trebuie să cunoşti aspectele esenţiale ale nunţilor de nunţii
acum câteva secole: ce s-a schimbat, ce a căpătat o nouă
semnificaţie, care este originea lui X şi cum s-a diversificat
Adelina
înţelesul. Referatul îşi propune analiza cântecelor de nuntă, însă
Elena Iosif,
aceasta nu ar fi posibilă fără o mică incursiune în interiorul Anul II, Seria
satului tradiţional. I, Grupa 5

Aşadar, despre familia tradiţională, „familia-matcă", putem

spune că era clădită pe dreptul egal la moştenire al tuturor urmaşilor şi pe obligaţia celui mai tânăr de a rămâne
în casa părinţilor după căsătorie. Acesta urma să moştenească întreaga gospodărie bătrânească şi îndatorirea de
a îngriji părinţii la vârsta senectuţii. Putem afirma că, în urmă cu multe decenii, şezătorile şi sărbătorile de peste
an constituiau nu numai un cadru social şi socializant, ci unul ceremonial în care tinerii erau iniţiaţi, testaţi şi
modelaţi nu atât de cei apropiaţi, cât de propriul grup de vârstă şi de cei din treapta imediat anterioară. Treptat,
rosturile acestea au fost substituite de funcţia distractivă corespondentă atât a procesului de desacralizare
generală a valorilor culturii populare, cât şi declinului şezătorii ca ceremonial.

Scopul căsătoriei la români, după cum rezultă din unele versuri şi oraţii, era împărtăşirea binelui şi a răului, a
bucuriei şi a supărării de-a lungul vieţii, precum şi naşterea de urmaşi legitimi pentru a duce „sămânţa"
neamului mai departe şi pentru ajutorul părinţilor la bătrâneţe. Datina generală este ca o copilă să nu se mărite
dacă nu dovedeşte că este fată mare. Aceasta înseamnă că fata îşi leapădă portul1 şi însoţită de mamă, o soră
mai mare sau altă femeie înrudită cu ea, merge la loc sau la bere 2. Feciorii sau feciorii holtei sunt pregătiţi de
însurătoare când au ieşit la joc sau au dat în însurătoare. Mare accent este pus asupra hărniciei şi îndeletnicirilor
fetelor care vor să se mărite; ele nu puteau face familia de ruşine din cauza nepriceperii, aşa că erau măritate
după ce rudele aveau convingerea că ştiu să lucreze.

Mai de mult, fetele se măritau de la 20 de ani, iar feciorii se însurau de la 30 de ani. Despre diferenţa de vârstă,
se căuta ca mirele să nu fie mai mare decât mireasa decât cu unu-cinci ani. O fată care vrea să se mărite trebuie
să fie onestă, statornică, sârguincioasă, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă şi, mai presus de toate,
sănătoasă. Fetele leneşe, care nu se preocupă de ţesut, cusut şi de gătit sunt luate în râs. Feciorul şi părinţii lui
caută ca fata să fie de neam bun, viţă bună, din oameni de omenie. Însuşirile care se pretind de la mireasă, se cer
şi de la mire, cu diferenţa că nu se pune atâta preţ pe frumuseţea feciorului. Mirele trebuie să fie voinic,
statornic, sănătos şi om de vază în sat.

Zilele cele mai bune şi norocoase pentru a porni în peţit, de logodit şi de cununat sunt, după credinţa românilor,
joia şi duminica. La încheierea unei căsătorii între un fecior şi o fată, se cere întotdeauna învoirea şi consimţirea
părinţilor din amândouă părţile.

ORAŢIUNE DE NUNTĂ

1
Copilele şi copilandrele umblă altfel îmbrăcate şi îmbrobodite faţă de fetele mari până la 15-16 ani, când ies la joc.
2
În Transilvania, "Ospăţul feciorilor"
Marele şi puternicul Dumnezeu Pe Adam cu Sara,

Din început a făcut cerul şi pământul Pe Isac cu Reveca,

Şi a-nfrumuseţat cerul şi pământul Şi pe Iacob cu Rachila:

Cu soarele şi cu luna Şi Iacob a blagoslovit pe cei doisprezece

patriarhi
Şi cu stelele, ce luminează ziua şi noaptea.
Pentru ca blagoslovenia părinţilor
Mai pe urmă a luat Dumnezeu din pământ
Întemeiază casele feciorilor.
Şi a zidit pe strămoşul nostru Adam.
Şi iarăşi se roagă dumneavoastră
L-a adormit cu somn firesc
Ca să-i iertaţi
Şi luând o coastă dintr-însul
Şi să-i blagosloviţi
A zidit pe strămoaşa noastră Eva.
Precum a blagoslovit Dumnezeu apa
Iar dacă s-a pomenit Adam din
În Cana Galileii de s-a făcut vin;
somn, a zis:
Care bucurie să fie
Iată os din oasele mele
În casa coconilor acestora,
Şi trup din trupul meu,
Care a avut-o fericita Elena,
Drept aceea zise Evei că va lăsa omul
Când a aflat cinstita cruce
Pe tatăl său şi pe mama sa
Şi să le dăruiască Dumnezeu
Şi voi fi amândoi un trup.
Roua cerului de sus
Şi din acel cuvânt rămas-a şi se trase
Şi din grăsimea pământului de jos
Din neam în neam până ajunse vreme
Lor de grîu, de vin şi de untdelemn;
Şi de la vârsta acestor doi tineri,
Şi să ne învrednicească Dumnezeu
Care şi-au plecat genunghele la pământ
A vedea şi a vă bucura de fii şi de
Şi se roagă dumneavoastă, cinstiţi
fete;
socrii,
Iar dumneavoastră să rămâneţi
Ca să-i iertaţi şi să-i blagosloviţii
Cu Dragostea lui Dumnezeu, amin.
Precum a blagoslovit Dumnezeu

Oraţiile de nuntă sunt creaţii în versuri,de dimensiune mare, răspândite în toate momentele
cheie, sporind caracterul dramatic al acestora şi atmosfera solemnă. Ele sunt adresate mirilor de
către colăcari. Această oraţiune de nuntă se deschide cu evocarea Sfintei Treimi, cu momentul în
care a fost creat pământul şi omul a luat viaţă. Cerul şi pământul, soarele şi luna, bărbatul şi
femeia- incluşi în tabloul cosmic. Este realizată o analogie între viaţa umană în prima ei ipostază
şi renaşterea tinerilor prin căsătorie. Proaspăta soţie renunţă la uniunea cu familia din care făcea
parte şi i se dedică soţului pentru ca amândoi să fie unul. Scopul căsătoriei în lumea tradiţională
românească este şi el evidenţiat în versurile „Şi văzând Dumnezeu că nu este bine/ Să fie omul
singur....". Astfel, destinele celor doi nu se unesc doar pentru a perpetua un neam, nici pentru a-şi
asigura sprijinul la bătrâneţe prin copii, ci pentru a împărţi bucuriile şi tristeţile, pentru a alina
singurătatea. Interesant este că Adam îi spune Evei că omul va lăsa părinţii şi va porni o nouă
familie. Versurile „Drept aceea zise Evei că va lăsa omul/ Pe tatăl său şi pe mama sa/ Şi voi fi
amândoi un trup." sunt preluate din Evanghelia după Marcu. Vorbele îi aparţin lui Iisus Hristos
însă, nu lui Adam. O întreagă discuţie poate porni doar de la acel omul. Se referă Adam la prima
femeie sau la cel dintâi până la ultimul bărbat? Ce semnificaţie are omul? Este cunoscut faptul că
femeia era cea care îşi părăsea familia. Desigur, prima femeie a fost privilegiată, căci nu avea
părinţi trupeşti. În accepţia populară, doar bărbatului i se atribuie statutul de om. Întrebarea
rămâne deschisă. Poate fi vorba despre o idee a celui care a rostit oraţia (multe conţineau şi
improvizaţii) sau de o preluare din Noul Testament.

În prim-plan sunt acum tinerii care cer iertarea şi binecuvântarea părinţilor. Învoirea şi
consimţirea părinţilor este de neapărată trebuinţă la încheierea căsătoriei. Părinţii fiind mai
maturi şi mai înţelepţi, nu vor să îi lase pe copii să facă un pas spre nefericire, aşa că părerea lor
cu privire la căsătoria tinerilor cântăreşte foarte mult. Un alt motiv pentru care se cere
binecuvântarea părinţilor este pentru a respecta ordinea la măritat/ însurat. Fetele cele mici şi
feciorii nu trebuie să se căsătorească înaintea celor mai învârstă. Există cazuri pentru care se face
excepţie, când fata/feciorul are vreun defect fizic sau spiritual şi părinţii nu vor să îi strice
norocul.

Evocarea personajelor biblice pune în lumină rolul pe care-l joacă divinitatea în satul tradiţional.
Adam, Sara, Iacob, Rebeca, Elena, toţi reprezintă modele de credinţă şi de comportament
creştinesc. Se face trimitere la un alt episod biblic, nunta din Cana Galileii ce simbolizează
binecuvântarea căsătoriei de către Iisus, speranţa către lumină şi prosperitate, recomandarea ca
iubirea dintre bărbat şi femeie să fie asemeni iubirii dintre Iisus şi Biserică.
Concluzia îi are ca destinatari pe părinţii tinerilor, cei care i-au crescut în dragoste de Dumnezeu
sunt sfătuiţi să rămână pe acelaşi drum al credinţei.
ORAŢIUNI ŢINUTE LA NUNŢILE ŢĂRĂNEŞTI
— Bună dimineața, cinstiți
socri-mari!
— Mulțumesc
dumneavoastră, băieți
militari,
Dar ce îmblați,
Ce cătuați?
— Ce umblăm,
La nimeni n-avem
Seama să dăm,
II
Tînărul nostru împarat
De dimineaţă s-a sculat faţa
albă şi-a spălat
Chica neagra-a pieptanat,
Cu straie noi s-a-mbracat,
Murgul său a înşelat
Cu trîmbiţe a cîntat,
Mare oaste-a adunat:
Două sute de grăniceri,
O sută feciori de boieri
Din cei mai mari,
nepoţi de ghinărari;
Şi, pe la răsărit de soare,
A plecat la vînătoare
Multe mări am trecut,
Multe țări am bătut
Şi oraşe şi sat
Depărtate
Am colindat
Şi nimeni seama nu ne-a luat.
Cine sunteți dumneavoastră?
Şi-a vînat ţara de sus,
Despre apus,
Pînă juganii ne-au stătut
Şi potcoavele au pierdut.
Atunci ne lăsarăm mai jos,
P-un deal frumos,
Şi alergarăm
De vînarăm munţii cu brazii
Şi cu fagi,
Cerul cu stelele,
Cîmpii cu florile,
Dealul cu potgorile,
Vîlcelele cu viorelele
Cu fetele.
Dar fiindcă ne-ntrebați,
Să ne lăsaţi cu încetul, cu
încetul
Să ne dăm cuvântul cu
adevărul,
Că de multe ce sunt şi alese,
Nu le vom putea spune alese
III
Când dete soarele-n deseară,
Ieşirăm la drumul cel mare
Şi deterăm d-o urmă de fiară
Stătu toata oastea-n mirare,
Unii ziseră ca e urmă de
zînă,
Să fie-mparatului cunună.
Şi se găsiră alţi vînători,
Mai cunoscători
Şi ziseră că-i urmă de
caprioară,
Să fie-mpăratului soţioară.
Această oraţie începe cu un dialog, sporind caracterul dramatic. Nunta este înfăţisată ca un
conflict între două familii. Solii mirelui vin la socrii şi spun povestea unei vânători prin care un
tânăr împărat îşi găseşte mireasa. Această alegorie este încărcată cu simboluri. Feciorul pleacă la
vânătoare, adică în căutarea soţiei, dimineaţa devreme şi este însoţit de cei mai de vază tineri.
Trecerea dintr-un teritoriu în altul sugerează schimbarea stării sociale a tânărului. Planul mitic al
pădurii este conturat în versurile „De vînarăm munţii cu brazii/ Şi cu fagi,/ Cerul cu stelele,/
Cîmpii cu florile,/ Dealul cu potgorile,/ Vîlcelele cu viorelele/ Cu fetele". Tinerii sunt indecişi cu
privire la identitatea fiarei, aşa că se întrec în ipoteze. Descifrarea este făcută ne naş şi astfel se
trece din planul fabulos în cel ceremonial.

CÂNTECUL DE DESPĂRŢIRE.

Frunza verde mărăcină,
Ia-ţi, mireasă, ziua bună
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la strat de busuioc,
De la feciorii de joc,
De la strat de floricele
Şi neamuri şi vericele,
De la frunza cea de brad,
De la puiul cel lăsat.
Plânge, mireasă, cu jele,
Că nu-i mai purta petele,
Nici în degete inele
Şi nici în urechi cercei,
Nici nu-i şedea cu flăcăi.
Cununiţa ta cea verde,
Cum te scoate dintre fete
Şi te dă între neveste.
Şi cununa cea de flori
Te scoate dintre feciori
Şi te pune-ntre nurori.
Cântaţi, fete, horile
Până sunteţi la părinţi,
Cântaţi, fete, horile
Şi vă purtaţi florile.
După ce ve-ţi mărita,
Horile nu-ţi mai juca,
Florile nu-ţi mai purta.
A cânta nu-ţi cuteza
În casă, de soacra-ta,
În tindă, de socru-tău
Şi-afar', de bărbatu' tău
Cântecul de despărţire subliniază sentimentul dureros provocat de despărţire şi teama faţă de orizontul deschis
de căsătorie. Acest cântec este interpretat după iertăciune de către druşte şi restul femeilor, când i se dă jos
peteala miresei. Astfel, mireasa se pregăteşte să intre în rândul nevestelor şi se leapădă de tot ce a însemnat
viaţa ei de dinainte de nuntă. Tonalitatea este gravă şi tristă. Cântecul de despărţire contribuie la refacerea
echilibrului întrerup în sistemul relaţiilor de rudenie, la nivelul grupului de vârstă şi al comunităţii. Noul rol
social al miresei presupune absenţa libertăţii, precum şi răutatea străinilor, răceala soacrei şi a celor din neamul
mirelui .

În concluzie, poezia nunţii prezintă schimbarea statutului social, trecerea de la un sistem de relaţii de familie
la altul. Poezia de nuntă şi-a pierdut astăzi funcţia magică şi a evoluat spre spectacol, însoţind obiceiurile legate
de nuntă. Cântecul însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale, marcând evenimentele legate de viaţa de familie,
cât şi pe cele ale vieţii individuale- naştere, căsătorie, moarte. Ceremonialul de nuntă, ca rit-spectacol, generază
un bogat repertoriu de creaţie lirică şi epică, precum şi de dansuri.

BIBLIOGRAFIE:

1. Marian, Simeon Florea (1995), Nunta la Români (1890), Nascerea la Români (1892), Inmormântarea
la Români (1892), republicate în Trilogia vieţii, Bucureşti, Cultura Naţională, p. 15-149
2. Mihăiescu, C., M.Socol, I.Ivan, I. Băncescu, M. Ilie, E. Ştiucă, A. Petculescu & D. Petculescu
(2000) Roşcani, un sat pentru mileniul III, Deva, Ed. Emia, p. 163-166
3. Sevastos, D.O. Elena (1990), Literatură Populară, vol. I, Bucureşti, editura Minerva, p. 375-376