6.

PROPAGAREA UNDELOR IONOSFERICE

6.1. Prezentarea ionosferei. Structura ionosferei reale

Prin ionosferă se înţelege acel domeniu ionizat al atmosferei care se află

la înălţimi mai mari de 60 km faţă de suprafaţa Pământului.
Fenomenul de ionizare constă în eliberarea unuia sau (mai rar) a mai
multor electroni din pătura exterioară a atomului. Ca urmare, echilibrul
electric se strică şi atomul capătă una sau mai multe sarcini elementare,
devenind ioni pozitivi.
Extragerea unui electron din pătura exterioară a atomului se face prin
consum energetic, efectuându-se un lucru mecanic, numit lucru mecanic de
ionizare (W) sau lucru mecanic de ieşire.
Metodele de ionizare cunoscute sunt fotoionizarea şi ionizarea prin şoc.
Fotoionizarea se produce când cuanta de energie a radiaţiei care
acţionează asupra gazului h γ > W, iar ionizarea prin şoc se face prin ciocnirea
electronului cu o particulă, care posedă o cantitate suficientă de energie
cinetică.
La suprafaţa Pământului sosesc numai acele raze ultraviolete a căror
lungime de undă depăşeşte 2900 Å. Razele ultraviolete, mai scurte, sunt în
întregime absorbite în straturile superioare ale atmosferei. Puterea lor este
consumată pentru ionizare, pentru disociere şi pentru formarea stratului de
ozon. De asemenea, ionizarea atmosferei poate fi produsă numai de acele
particule, cu masa egală cu masa electronului, a căror viteză depăşeşte 2100
km/s.
Principala sursă de ionizare este soarele.
Alte surse de ionizare sunt: stelele, meteoriţii, razele cosmice şi praful
cosmic.
Atmosfera reală nu este omogenă din punct de vedere al compoziţiei sale,
temperatura atmosferei nu este constantă, iar ionizarea atmosferei nu se
datorează numai unei radiaţii ultraviolete monocromatice, ci şi unor radiaţii
dintr-o gamă largă de frecvenţe şi a unor fluxuri de particule elementare.
Informaţiile obţinute cu staţiile ionosferice de sondaj vertical indică
prezenţa a patru straturi ionizate distincte. Aceste straturi au primit denumirea
de stratul D, E ,F1 şi F2, în ordinea înălţimilor la care se găsesc.
Ziua se disting patru domenii: D (60-90 Km); E (100-140Km), F1 (180-
240), F2 (230-400 Km). Noaptea straturile D şi F1 dispar, iar concentraţia
electronică a straturilor E şi F2 se micşorează într-o oarecare măsură. Stratul
F1 apare numai în lunile de vară, la amiază.
Straturile D, E şi F1 sunt straturi foarte stabile, adică variaţia concentraţiei
electronice şi a înălţimii la care apare maximul de ionizare, se repetă de la o zi
la alta. În stratul F2 apar foarte des perturbaţii ionosferice.
6.2. Propagarea undelor ionosferice
88
 6.2.1. Propagarea undelor foarte lungi şi lungi
Se numesc unde foarte lungi (UFL), undele care au lungimea de undă mai
mare de 104 m, adică frecvenţa mai mică de 30 KHz.
Se numesc unde lungi (UL), undele care au lungimea de undă cuprinsă în
gama 103 ÷ 10 m, adică frecvenţa în gama 30 ÷ 300 KHz.
Undele din aceste game se propagă sub forme de unde spaţiale, ca urmare
a reflexiilor succesive care au loc între suprafaţa Pământului şi limita
inferioară a stratului D în timpul zilei şi a stratului E noaptea. UFL şi UL se
propagă într-un ghid de undă sferică, un perete al acestuia fiind format din
suprafaţa Pământului, iar celălalt, din limita inferioară a ionosferei. Ca şi în
ghidurile de undă metalice, undele reflectate de ionosferă şi suprafaţa
Pământului interferează şi formează câmpul electromagnetic al undelor
dirijate de ghidul de undă dat.
Formele de propagare ionosferică a undelor lungi şi foarte lungi pot fi
studiate prin rezolvarea problemei propagării undelor într-un ghid de undă
sferic la care, suprafaţa interioară se comportă ca un conductor, iar cea
superioară, ca un semiconductor. Problema poate fi rezolvată prin acceptarea
a două ipoteze simplificatoare, şi anume: suprafeţele ghidului sunt perfect
conductoare şi fluxul de putere a undelor poate fi considerat independent de
altitudine la o distanţă destul de suficient de mare de antenă.
Dacă se notează cu PΣ puterea radiată de o antenă nedirectă, situată în
punctul A (fig.6.1) atunci în punctul B modulul vectorului densitate flux de
putere, este dat de relaţia
P D W
S = ∑ , 2  (6.1)
A m 
unde: D este coeficientul de directivitate al antenei;
A este aria suprafeţei pe care se distribuie puterea undelor şi
reprezintă aria laterală a conului de rotaţie, cu axa OA şi generatoarea OC,
cuprinsă între sferele cu razele a şi a + h.

Fig. 6. 1 Determinarea fluxului de putere

89
 Deoarece h << a, aria suprafeţei A poate fi determinată prin înmulţirea
lungimii circumferinţei de rază medie DC cu înălţimea h, măsurată de-a
h
lungul generatoarei BC = :
2
 h
A ≈ 2π DC h = 2 a +  h sin θ [m2]. (6.2)
 2
Din (6.1) şi (6.2) rezultă:
P∑ D W
S= ,  2 , (6.3)
 h  m 
2π a +  h sin θ
 2
Pe de altă parte
P D W
S = ∑ 2 F 2 ,  2 , (6.4)
4 πr m 
unde r este distanţa la care se propagă undele, iar F este factorul de
atenuare a intensităţii câmpului electric.
Din (6.3) şi (6.4) rezultă:
2r
F= (6.5)
 h
2 a +  h sin θ
 2
173 P∑ D  mV 
Înlocuind în Eef= F,  ,
r  m 
rezultă:
245 P∑ D  mV 
Eef= F,   , (6.6)
 h  m 
 a +  h sin θ
 2
unde PΣ este exprimat în KW, iar a şi h în km.
Dacă se ţine cont de acţiunea absorbantă a atmosferei şi ionosferei, relaţia
(6) devine
α⋅r
245 P∑ D −  mV 
Eef= e 20 ,  (6.7)
 h  m 
 a +  h sin θ
 2
unde α este constanta de absorbţie exprimată în dB/km, iar r este
lungimea medie drumului parcurs de unde este dată de relaţia
r≈112 θ [Km],
unde θ se exprimă în grade.
Reflectându-se în straturile stabile E şi D, UL şi UFL sunt caracterizate
prin constanţa condiţiilor de propagare. Aceasta se manifestă prin aceea că,
propagarea acestor unde nu este însoţită de variaţii bruşte şi mari ale
90
intensităţii câmpului electric de recepţie, nu apar întreruperi neaşteptate ale
comunicaţiilor radio etc.
Pentru calculul intensităţii câmpului electric se utilizează şi formula lui
Austin, stabilită pe baza generalizării rezultatelor obişnuite prin măsurării.
0 , 0014
300 P∑ D θ − λ0 ,6 r  mV 
E ef = e  m  (6.8)
r sin θ
unde: PΣ este exprimat în KW, iar r şi λ în Km. În cazurile în care se
cunoaşte înălţimea efectivă a antenei, calculele se fac cu relaţia:
0, 0014
120πh ef I ef θ − λ0,6 r  mV 
E ef = e  m  , (6.9)
rλ sin θ
în care hef şi λ de la numitor sunt exprimate în m, Ief în A, iar λ de la
exponent şi r sunt exprimate în Km.
Relaţiile (6.8) şi (6.9) permit determinarea intensităţii câmpului electric la
propagarea undelor deasupra mării în timpul zilei, dar pot fi şi folosite şi în
cazurile propagării undelor deasupra uscatului, începând însă de la distanţele
de 2000-3000 Km.
În toate cazurile, relaţiile pot fi folosite până la distanţe ce nu depăşesc
16000÷18000 Km.

6.2.2. Propagarea undelor medii

Se numesc unde medii (UM) undele având lungimea de undă cuprinsă
între 100÷1000 m, iar frecvenţa în gama 300 KHz şi 3 MHz.
Refexia undelor medii se produce la nivelul statului E, unde concentraţia
electronilor este mai mare.
Undele medii, pe timpul propagării ionosferice, trec de două ori prin
stratul D ziua şi reflectate de stratul E (fig.6.2). În ambele straturi are loc
absorbţia undelor radio. Absorbţia undelor medii în straturile D şi E în timpul
zilei, este mult mai mare în stratul E în timpul nopţii. Absorbţia în timpul zilei
creşte pe măsura micşorării lungimii de undă.

Fig. 6.2 Propagarea undelor medii

91
 Altă particularitate a UM este apariţia fedingului. Dacă punctul de
recepţie (B) se află în zona de acţiune a undei de suprafaţă , iar noaptea şi a
undei ionosferice 2, atunci în acest punct are loc interferenţa celor două unde.
Variind concentraţia electronică a stratului E, se modifică înălţimea la care are
loc reflexia undelor şi viteza de propagare a fazei undei, ceea ce duce la un
defazaj între cele două unde care interferează. Modificându-se concentraţia
electronică a stratului E, se modifică şi constanta de absorbţie, ceea ce duce la
modificarea amplitudinii câmpului rezultant.

Fig.6.3. Fedingul în gama undelor medii

Dacă variaţiile concentraţiei electronice sunt neaşteptate, necunoscute

dinainte, atunci variaţia intensităţii câmpului electric în punctul de recepţie, se
numeşte feding.
Durata medie a fedingului în această gamă este de ordinul secundelor şi a
zecilor de secunde. Când staţia de recepţie este în afara zonei de acţiune a
undelor de suprafaţă, fedingul poate să apară în urma interferenţei a două
unde ionosferice (fig.6.3 b). Fedingul este un fenomen nedorit, care perturbă
condiţiile normale de recepţie.
Efectele fedingului pot fi micşorate sau înlăturate prin metode pasive şi
active.
Variaţiile diurne ale intensităţii câmpului electric în punctul de recepţie
sunt foarte importante în gama undelor medii. Noaptea, câmpul din punctul de
recepţie este rezultatul interferenţei dintre unda de suprafaţă şi cea
ionosferică.
Calculul intensităţii câmpului electric al undelor medii se poate face cu
ajutorul formulei empirice
P D − 4 −0 , 26 r  µV 
E ef = 10233 ∑ e − 8,94⋅10 λ ,  , (6.10)
r m
unde PΣ se exprimă în KW, iar r şi λ în Km.
Relaţia (6.10) poate fi utilizată pentru determinarea intensităţii medii a
câmpului electric în timpul nopţii. Se observă că Eef scade cu scăderea lui λ.
Pentru determinarea intensităţii câmpului electric s-au întocmit şi o serie
de grafice şi nomograme.
92
 6.2.3. Propagarea undelor scurte
Se numesc unde scurte (US) undele a căror lungime de undă este cuprinsă
intre 10m şi 100m, ceea ce corespunde unei game de frecvenţă de la 3 la 30
MHz. Ca şi undele lungi şi medii, undele scurte se propagă atât ca unde de
suprafaţă, cât şi ca unde ionosferice.
Din cauza absorbţiei ridicate a undelor scurte de către sol, undele de
suprafaţă se propagă, în cazul puterilor obişnuite ale emiţătoarelor, la distanţe
care nu depăşesc câteva zeci de Km.
În cazul propagării ca unde ionosferice, US pot fi folosite pentru
radiocomunicaţii la distanţe oricât de mari. Aceasta se datorează faptului că,
propagându-se prin ionosferă, undele scurte suferă o absorbţie relativ mică,
care se micşorează pe măsura creşterii frecvenţei.
În condiţii normale de propagare ionosferică a US, fiecare dintre straturile
ionosferei îndeplineşte o funcţie bine determinată. Straturile D şi E sunt
straturi absorbante, iar F2 este stratul reflectant (fig. 6.4).

Fig. 6.4 Propagarea undelor US

Absorbţia US în cazul reflexiei în F2 este mult mai mică decât absorbţia

pe care o suferă US în cazul trecerii prin straturile D şi E pe drumul dus şi
întors. Gradul de absorbţie al US este caracterizat de factorul de atenuare
 R 
Γ = exp − ∫ α(l)dl , (6.11)
 
 0 
unde: α(l)- constanta de atenuare;
R –lungimea porţiunii de traiectorie de-a lungul căreia are loc absorbţia.
Dacă se ţine cont că în cazul US densitatea curenţilor de deplasare este
mult mai mare decât a curenţilor de conducţie şi de faptul că permitivitatea
mediului ionizat

93
 Nν  1 
εir≈1 şi ω2>>γ2, rezultă L≈1,35⋅10-7 ;  , (6.12)
f 2 m 
unde: ν reprezintă numărul de ciocniri pe secundă între electronii liberi şi
moleculele neutre;
ω – pulsaţia oscilaţiilor;
N – concentraţia electronică.
Relaţia (6.12) arată că constanta de atenuare variază invers proporţional
cu pătratul frecvenţei, precum şi faptul că pentru o valoare dată a frecvenţei,
gradul de absorbţie este determinat de produsul dintre concentraţia electronică
şi numărul de ciocniri.
Pentru stratul E, Nν=10-7, iar pentru F2, Nν=10.
În consecinţă, constanta de atenuare a undelor scurte în stratul E este de
aproximativ 100 ori mai mare decât în stratul F2. În general se poate neglija
absorbţia undelor în stratul F2 în comparaţie cu cea din stratul E.
În condiţii reale de propagare a US acestea sunt absorbite nu numai în
zona concentraţiei electronice maxime a stratului E, unde este valabilă relaţia
(6.12), ci şi în celelalte domenii ale ionosferei. În aceste domenii numărul de
ciocniri este comparabil cu pulsaţia, deci în relaţiile de calcul γ nu mai poate
fi neglijat în raport cu ω, iar constanta de atenuare are altă dependenţă faţă de
frecvenţa undelor.
La realizarea unei linii de radiocomunicaţie pe unde scurte, trebuie să fie
îndeplinite simultan două condiţii:
– frecvenţa undelor trebuie să fie mai mică decât valoarea maximă
determinată pentru lungimea liniei de radiocomunicaţie dată şi
pentru lungimea liniei de radiocomunicaţie dată şi pentru gradul de
ionizare a stratului reflectat la momentul dat;
– absorbţia undelor nu trebuie să fie exclusiv de mare.
Prima din aceste condiţii arată că, o anumită linie de radiocomunicaţie, în
anotimpul şi ora propusă, se pot folosi undele a căror frecvenţă nu depăşeşte o
anumită valoare maximă. Această condiţie limitează partea superioară a
gamei de frecvenţă folosite.
Cealaltă condiţie limitează partea inferioară a gamei, deoarece, cu cât este
mai mică frecvenţa folosită, cu cât este mai mare absorbţia. Prima condiţie
este foarte critică.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, undele nu se vor mai reflecta de
stratul F2 şi, independent de puterea emiţătorului, nu vor ajunge în punctul de
recepţie. A doua condiţie nu este critică. Se poate lucra cu putere mai mare şi
cu antene mai directive.
Distanţa la care poate să ajungă undele printr-o reflexie depinde de
frecvenţa undelor şi de unghiul de înălţare sub care pleacă undele de la
suprafaţa Pământului (fig.6.5). Undele cu frecvenţă mai mare se reflectă la
înălţime mai mare deci şi distanţa la care ajung o să fie mai mare. Undele care
94
pleacă sub un unghi de înălţare mai mic se propagă la o distanţă mai mare.
Dacă se aleg în mod corespunzător frecvenţa undelor şi unghiul de înălţare,
atunci se poate realiza lungimea liniei de radiocomunicaţie dorită.

Fig. 6.5 Distanţa la care se propagă undele printr-o reflexie

Totul, însă, depinde de concentraţia electronică a stratului F2 la momentul

considerat. Undele din gama de la 10 la 100 m folosite pentru
radiocomunicaţii la distanţe mari, se împart în trei subgame, şi anume:
- undele de zi (10 ≤ λ ≤ 25 m);
- undele de noapte (35 ≤ λ ≤ 100 m);
- undele intermediare (25 ≤ λ ≤ 100 m).

O astfel de împărţire este însă convenţională, iar limitele dintre aceste

subgame depind foarte mult de anotimp, de faza perioadei activităţii solare,
precum şi de poziţia geografică a liniei de radiocomunicaţie.
În figura 6.6 se prezintă posibilităţile de propagare a modelelor din aceste
subgame.

Fig. 6.6 Traiectoriile posibile ale undelor scurte

95
 Undele de zi ziua, undele de noapte noaptea şi undele intermediare şi ziua
şi noaptea au traiectoria notată cu 1. Undele de zi noaptea pot avea traiectoria
2, adică aceste unde s-ar putea să fie reflectate datorită concentraţiei
electronice insuficient de mare.
Undele de noapte ziua pot urma traiectoria 3.
În ceea ce priveşte propagarea undelor US, aceasta nu are condiţii
constante, aşa cum are cea a undelor lungi şi medii.
Aceasta se explică prin faptul că stratul F2 nu are o structură constantă ca
şi straturile D, E. şi F. Caracterul variabil al structurii stratului F2 influenţează
în mod deosebit propagarea undelor scurte.
Variaţia structurii ionosferei de la o zi la alta, de la o oră la alta, precum şi
faptul că stratul F2 este supus influenţei perturbaţiilor ionosferice, duc la
apariţia unor variaţii mari ale nivelului semnalului.

Fig. 6.7 Fedingul de interferenţă

La recepţionarea semnalelor în gama undelor scurte, fedingul se manifestă

printr-o variaţie dezordonată, aleatoare a nivelului semnalului. Amplitudinea
câmpului electric variază în limite largi. Perioada fedingului (intervalul de
timp între două minime sau maxime succesive) variază de la câteva zeci de
secunde, până la zecimi de secundă. În cazul US fedingul este rezultatul
interferenţei mai multor unde ajunse în punctul de recepţie în urma reflexiei
din ionosferă. Se deosebesc două tipuri de feding:
– prin interferenţă (fig. 6.7);
– prin polarizare.
În fig 6.7 este reprezentat cazul în care în punctul B sosesc două unde pe
drumuri diferite. În cele trei domenii în care au loc reflexiile, concentraţia
electronică variază aleator şi în mod diferit, ceea ce duce la modificarea
înălţimilor la care au loc reflexiile (deci modificarea traiectoriilor), a vitezei
de propagare şi a constantei de atenuare. Datorită acestora variază faza şi
amplitudinea câmpurilor care interferează, deci variază şi amplitudinea
câmpului rezultat.
În figura 6.7 b s-a considerat că fedingul apare datorită interferenţei în
punctul B a undei obişnuite (ordinare) cu cea obişnuită (extraordinare) de la o
altă rază.

96
 Un asemenea tip de feding este mai pronunţat, deoarece cele două unde se
propagă cu viteze diferite şi sunt absorbite în ionosferă în mod diferit.
Unda obişnuită şi cea neobişnuită apar datorită comportării ionosferei ca
un mediu anizotrop.
În fig.6.7 c s-a ţinut cont de faptul că, neomogenităţile locale din ionosferă
duc la reflexii parţial difuze, în locul reflexiei pure a undelor. După trecerea
prin ionosferă unda apare ca un fascicul de unde care conţine o mulţime de
unde (raze) elementare.
În acest mod în punctul de recepţie B, ajung mai multe unde elementare,
care fac parte din diferite fascicule.
Pe lângă fedingul de interferenţă apare şi fenomenul de feding de
polarizare, datorită schimbării polarizării undelor la trecerea prin ionosferă.
Acţiunea celor două tipuri de fedinguri duce la un feding total (fig. 6.8).

Fig.6.8 Fedingul general (total)

Propagarea US se caracterizează printr-o particularitate nemaiîntâlnită la

alt tip de unde şi anume, prezenţa aşa numitei zone de tăcere, prin care se
inţelege o zonă inelară, care înconjoară emiţătorul şi în care recepţia
semnalului este imposibilă (fig.6.9).

Fig. 6.9 Zona de tăcere

97
 Existenţa zonei de tăcere la propagarea US este condiţionată de faptul că
undele de suprafaţă, suferind o absorbţie puternică, nu ating limitele
exterioare ale zonei de trecere. Pe de altă parte, undele ionosferice ajung
numai în puncte situate în afara limitelor zonei de tăcere datorită unghiului de
înălţime mare.
Absorbţia relativ redusă, suferită de undele radio în cazul propagării lor la
distanţe mari, face posibilă înconjurarea globului pământesc de către acestea.
În condiţii favorabile se observă cazuri de propagare multiplă a undelor în
jurul Pământului ceea ce duce la fenomenul de ecou.
Ecranul se poate datora atât undei directe (1 în fig.6.10) cât şi undei
inverse (2 în fig. 6.10). Atât ecoul direct, cât şi cel invers poate fi multiplu.

Fig. 6.10 Ecoul în gama undelor scurte

Ţinând seama de faptul că pentru propagarea undelor în jurul Pământului

la ecuator sunt necesare 0,13 s, rezultă că diferenţa de timp între sosirea
semnalelor care înconjoară de un număr diferit de ori globul Pământesc, va fi
un multiplu de 0,13 secunde.
Această întârziere relativ mare a semnalelor ecou este sesizată de urechea
omenească. Pentru ca să apară ecoul este necesar ca ionosfera să se găsească
în acelaşi regim de ionizare pe toată traiectoria undelor. Această condiţie
poate fi îndeplinită numai în zona de semiiluminare a Pământului, care
reprezintă o fâşie relativ îngustă şi care se mută pe suprafaţa Pământului odată
cu rotirea acestuia.

6.2.4.Propagarea undelor metrice (unde ultrascurte)

Sunt undele cu lungimea de undă cuprinsă între 1 m şi 10 m, iar frecvenţa
între 30 MHz şi 300 MHz.
În anii în care activitatea solară este maximă undele metrice pot fi utilizate
pentru legături radio la distanţe foarte mari. Undele metrice se pot propaga la
distanţă mare şi datorită fenomenului de dispersie în ionosferă.
Se remarcă faptul că undele metrice sunt singurele care se propagă atât ca
unde ionosferice, troposferice, cât şi ca unde de suprafaţă.
98
 De asemenea, pot trece prin ionosferă, deci pot fi utilizate pentru legături
cosmice.

6.2.5. Propagarea undelor foarte scurte (microunde)

Sub numele de unde foarte scurte se înţeleg undele: decimetrice,
centimetrice şi milimetrice. Pentru:
- undele decimetrice:-10-1 < λ < 1 m, (300 MHz < f < GHz);
- undele centimetrice- 10-2 < λ < 10-1 .m, (3 GHz < f < GHz);
- undele milimetrice 10-3<λ<10-2m, (30 GHz < f < 300 GHz).
Undele decimetrice şi centrimetrice nu se reflectă în ionosferă, deci nu pot
fi folosite ca unde ionosferice. Undele din aceste game se propagă la distanţe
mici ca unde de suprafaţă şi la distanţe mari ca unde troposferice. Aceste unde
trec uşor prin ionosferă şi pot fi utilizate la realizarea legăturilor cosmice.
Undele milimetrice nu sunt influenţate de ionosferă.

99