Producerea Transportul Si Distributia en PDF

Gillich Nicoleta Piroi Ion
PRODUCEREA,
TRANSPORTUL
ŞI DISTRIBUŢIA
ENERGIEI ELECTRICE
Editura EFTIMIE MURGU

Reşiţa, 2009
Cuprins
Cu p ri n s
Cuprins........................................................................................................ 3
Prefaţă ......................................................................................................... 5
Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ENERGETICII ŞI
SISTEMULUI ELECTROENERGETIC ............................................................. 7
1.1. Energia. Energia electrică .................................................................................. 7
1.2. Scurt istoric al evoluţiei consumului de energie ................................................ 9
1.3. Evoluţia energeticii în Banat............................................................................ 11
1.4. Energia şi mediul ambiant................................................................................ 18
1.5. Stadiul actual şi perspective ale energeticii mondiale...................................... 21
1.6. Probleme prioritare ale energeticii româneşti .................................................. 23
1.7. Sistemul electroenergetic românesc................................................................. 26
1.8. Regimul insular de funcţionare al centralelor .................................................. 37
1.9. Aspecte privind funcţionarea interconectată a sistemelor electroenergetice.... 37
Capitolul 2. NOŢIUNI DESPRE INSTALAŢIILE PENTRU PRODUCEREA,
TRANSPORTUL ŞI DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE..................... 41
2.1. Instalaţie electrică. Echipament electric........................................................... 41
2.2. Noţiuni despre instalaţiile de producere a energiei electrice............................ 43
2.3. Noţiuni despre instalaţiile de transport a energiei electrice ............................. 48
2.4. Noţiuni despre instalaţiile de distribuţie a energiei electrice ........................... 50
Capitolul 3. PRODUCEREA ENERGIEI ELECTRICE .................................. 53
3.1. Producerea energiei electrice prin metode clasice ........................................... 53
3.1.1. Centrale termoelectrice .................................................................... 53
3.1.2. Centrale nuclearoelectrice ................................................................ 58
3.1.3. Centrale geotermoelectrice ............................................................... 69
3.1.4. Centrale helioelectrice ..................................................................... 70
3.1.5. Centrale hidroelectrice ..................................................................... 76
3.2. Producerea energiei electrice prin metode neconvenţionale ............................ 89
3.2.1. Convertoare fotovoltaice ............................................................ 89
3.2.2. Convertoare ter moelectrice ....................................................... 91
3.2.3. Convertoarele termoionice ............................................................... 94
3.2.4. Convertoare electrochimice .............................................................. 94
3.2.5. Convertoare magnetohidrodinamice (MHD) ..................................... 96
Capitolul 4. TRANSPORTUL ENERGIEI ELECTRICE ................................ 99
4.1. Elemente constructive ale liniilor electrice .................................................... 101
4.1.1. Elemente constructive ale liniilor electrice aeriene ......................... 101
4.1.2. Elemente constructive ale liniilor electrice subterane ..................... 110
4.2. Parametrii electrici şi schemele electrice echivalente ale elementelor de
reţea ............................................................................................................ 114
4.2.1. Parametrii electrici şi scheme electrice echivalente ale liniilor electrice .. 116
4.2.2. Parametrii liniilor electrice subterane ............................................. 120
4.2.3. Schemele electrice echivalente ale liniilor electrice ........................ 123
4.3. Parametrii electrici şi schemele electrice echivalente ale transformatoarelor şi
autotransformatoarelor electrice ........................................................................... 124
4.3.1. Rezistenţa electrică ........................................................................ 126
3
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice
4.3.2. Reactanţa ....................................................................................... 126
4.3.3. Conductanţa ................................................................................... 127
4.3.4. Susceptanţa .................................................................................... 127
4.4. Parametrii electrici şi schema electrică a reactoarelor ................................... 129
4.5. Parametrii electrici şi schemele electrice echivalente ale consumatorilor ..... 130
4.6. Elemente de calcul electric al liniilor electrice de transport .......................... 131
4.6.1. Ecuaţiile liniilor lungi în regim sinusoidal simetric ........................ 131
4.6.2. Mărimile caracteristice ale liniilor lungi de transport ...................... 135
4.6.3. Scheme electrice echivalente pentru linii lungi de transport............ 136
4.7. Regimuri particulare ale liniilor lungi de transport........................................ 138
4.7.1. Regimul de mers în gol .................................................................. 138
4.7.2. Regimul de scurtcircuit .................................................................. 140
4.7.3. Regimul de putere naturală............................................................. 141
4.7.4. Regimul cu tensiuni egale la cele două capete ................................ 143
Capitolul 5. ELEMENTE DE CALCUL ELECTRIC AL LINIILOR
ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE ..................................................................... 146
5.1. Căderi şi pierderi de tensiune pe liniile de distribuţie.................................... 146
5.2. Calculul electric al liniilor de distribuţie radiale............................................ 147
5.2.1. Calculul căderii şi pierderii de tensiune pe linia cu un singur
consumator .............................................................................................. 148
5.2.2. Calculul căderii şi pierderii de tensiune pe linia cu mai mulţi
consumatori ............................................................................................. 151
5.2.3. Determinarea secţiunii conductoarelor liniilor electrice radiale....... 154
5.3. Calculul electric al liniilor de distribuţie buclate ........................................... 157
5.3.1. Determinarea secţiunii conductoarelor la reţele simplu buclate ....... 158
5.3.2. Calculul electric al reţelelor buclate complex ................................. 162
5.4. Scheme de conexiuni ale reţelelor electrice de transport şi distribuţie .......... 163
5.4.1. Scheme de conexiuni ale reţelelor electrice de transport ................. 163
5.4.2. Scheme de conexiuni ale reţelelor electrice de distribuţie ............... 164
5.4.3. Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie de joasă tensiune .. 168
Capitolul 6. INSTALAŢII DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA
ELECTROCUTĂRII.......................................................................................... 173
6.1. Generalităţi..................................................................................................... 173
6.2. Limite admise pentru curentul prin organism Ih, tensiunea de atingere Ua şi
tensiunea de pas Upas ............................................................................................. 174
6.3. Protecţia împotriva electrocutării prin atingere directă.................................. 176
6.4. Protecţia împotriva electrocutării prin atingere indirectă............................... 177
6.4.1. Protecţia prin conectarea (legarea) la nul ........................................ 178
6.4.2. Protecţia prin conectarea (legarea) la pământ ................................. 179
6.4.3. Alte mijloace de protecţie .............................................................. 182
6.5. Priza de pământare......................................................................................... 184
Bibliografie ............................................................................................. 186
4
Prefaţă
Pr ef aţă
Energia electrică, purtător de energie convenabil şi partener esenţial al

tehnologiilor de vârf, potenţează valoarea resursei energetice făcând-o
atractivă, curată, universală, uşor de manevrat, adaptabilă la conversie şi
reciclare. Privilegiată fiind, la punctul de alimentare, de posibilitatea
mobilizării tuturor tipurilor de resurse, energia electrică oferă la punctul de
consum o multitudine de posibilităţi de utilizare, care – în combinaţie cu
ramificarea extremă asigurată de interconexiune – garantează flexibilitate,
stabilitate, continuitate şi siguranţă în funcţionare.
Prezenta lucrare, prin structura şi conţinutul său, în concordanţă cu
curricula cursului predat studenţilor de la Facultatea de Inginerie a
Universităţii „Eftimie Murgu“ din Reşiţa, se constituie ca suport didactic
dedicat studenţilor facultăţilor tehnice, cu profil electric şi ne-electric, precum
şi specialiştilor din domenii conexe electroenergeticii, care trebuie să cunoască
principalele aspecte ale energiei electrice, referitoare la producerea,
transportul şi distribuţia acestui important purtător de energie.
Lucrarea conţine şase capitole, în fiecare dintre acestea urmărindu-se
prezentarea elementelor necesare înţelegerii rolului fiecărei categorii de
instalaţii electrice care concură la producerea, transportul şi distribuţia
energiei electrice.
În capitolul 1 sunt prezentate consideraţii generale asupra energiei
electrice şi energeticii în general, acordându-se atenţie şi evoluţiei energeticii
în Banat. Este prezentat de asemenea impactul producerii energiei electrice
asupra mediului. Problemele prioritare ale energeticii româneşti, sistemul
electroenergetic şi interconectarea acestuia cu sistemul energetic e uropean
sunt prezentate de asemenea succint, cu indicarea surselor de unde
cunoştinţele se pot completa şi actualiza.
În capitolul 2 sunt prezentate generalităţi despre instalaţii pentru
producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice.
În capitolul 3, sunt prezentate metodele de producere a energiei
electrice, clasificate după criteriul prezenţei sau absenţei formelor
intermediare de energie. Astfel, au fost considerate metode clasice acelea care
au ca formă intermediară energia mecanică. Metodele neconvenţionale cuprind
convertoarele directe a energiei primare în energie electrică.
Transportul şi distribuţia energiei electrice, constituie obiectul
următoarelor capitole – 4 şi 5, în care sunt tratate elementele constructive ale
liniilor electrice aeriene şi subterane, parametrii şi schemele echivalente ale
liniilor de transport şi distribuţie, precum şi elemente de calcul electric al
acestor linii.
În capitolul 6 sunt prezentate noţiunile minime de protecţie a
personalului împotriva electrocutării, accentuându-se limitele admise pentru
curentul prin organism şi pentru tensiunea de atingere şi de pas. În finalul
capitolului este prezentat rolul prizei de pământare în instalaţiile electrice.
Autorii s-au străduit să prezinte informaţiile într-un stil cursiv, gradual,
pentru ca acestea să fie cât mai accesibile cititorului.
5
S-a acordat o deosebită atenţie notaţiilor folosite în ecuaţii şi în figuri,
încercând să se folosească – când a fost posibil – aceleaşi notaţii de-a lungul
întregii lucrări, pentru a uşura urmărirea acestora. Unde a fost cazul s-au
prezentat unităţile de măsură ale mărimilor pentru a obişnui studenţii cu
asocierea mărimilor cu unităţile lor de măsură. Au fost realizate desene cât
mai clare, care să ajute atât înţelegerea fenomenelor care au loc, cât şi a
raţionamentelor efectuate.
Tratarea tuturor problemelor s-a făcut în stil clasic, stabilind corelaţii –
când a fost cazul – cu elemente aparţinând altor discipline.
Autorii aduc mulţumiri tuturor celor care au făcut observaţii pe
parcursul elaborării lucrării – de care s-a ţinut cont în lucrare. Mulţumim
colegilor care ne-au ajutat – într-o formă sau alta – la realizarea acestei
lucrări, şi în special domnului ing. dipl. Florin Pomoja, care a realizat
tehnoredactarea şi grafica computerizată a lucrării cu o grijă deosebită.
Mulţumim profesorilor care ne-au format, în special domnilor:
Academician Toma Dordea, prof. univ. dr. ing. Viorel Negru şi regretatului
prof. univ. dr. ing. Mircea Nemeş.
Reşiţa, noiembrie 2009

Autorii
6
Capitolul 1
Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE

ASUPRA ENERGETICII ŞI SISTEMULUI
ELECTROENERGETIC
1 .1 . E nerg ia. Ene rgia el ec tr i că
Energia – o formă fundamentală de manifestare a materiei – este

capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci când are loc
o trecere (printr-o transformare) dintr-o stare a sa – aleasă ca stare de
referinţă – într-o altă stare. Din punct de vedere fizic, energia este o funcţie
de stare a sistemului pe care-l caracterizează şi este precizată până la o
constantă arbitrară. În funcţie de alegerea acestei constante, energia unui
sistem fizic într-o anumită stare dată poate fi pozitivă, nulă sau negativă.
Trecerea unui sistem fizic dintr-o stare a sa în starea de referinţă
determină sau este determinată de anumite modificări referitoare la poziţia
relativă şi proprietăţile sistemelor fizice din exteriorul său. Aceste
modificări, denumite acţiuni externe ale trecerii sistemului fizic dintr-o stare
a sa în starea de referinţă pot fi: schimbarea poziţiei sau vitezei sistemului
fizic faţă de alte sisteme de referinţă din exteriorul său, schimbarea stării
sale termice, a stării electrice sau magnetice ale sistemelor din exterior.
Lucrul mecanic prin a cărui efectuare exclusivă s-ar putea produce
aceste acţiuni externe este numit echivalentul în lucru mecanic al acestor
acţiuni externe. Suma echivalenţilor în lucru mecanic a tuturor acţiunilor
externe determinate de (sau care determină) trecerea unui sistem fizic dintr-
o stare a sa în altă stare (de referinţă) se numeşte energia sistemului fizic în
starea dată faţă de starea de referinţă.
Lucrul mecanic nu caracterizează sistemele fizice ci doar transformă-
rile lor, deci nu este o formă de energie.
Conform teoriei relativităţii, oricărei forme de energie a unui sistem îi
corespunde o masă inertă a sistemului, dată de relaţia
E  m  c 2 [J ], (1.1)
(ecuaţia lui Albert Einstein) unde E este energia sistemului de masă inertă
m [kg], iar c≈300.000103=3108 [m/s] este viteza luminii în vid.
Masa nu este deci o formă specială de energie, ci o mărime
7
determinată de aceasta, care corespunde oricărei forme de energie – în
sensul că dacă un sistem fizic are o anumită energie are şi o masă inertă
corespunzătoare, şi reciproc.
Energia este denumită:
– după sistemul fizic căreia îi aparţine (de exemplu: energie
potenţială, energie hidraulică, energia combustibililor, energie eoliană,
energie nucleară, energie de zăcământ etc.);
– după specificul stării sistemului la care se referă (de exemplu,
energie de legătură chimică);
– după tipul unităţilor de măsură în care se exprimă (energie
mecanică, energie electrică, energie magnetică, energie electromagnetică).
Energia potenţială este acea parte din energia totală a unui sistem
fizic în a cărei expresie intervin numai mărimile care caracterizează
configuraţia geometrică a corpurilor sistemului. Energia potenţială a unui
sistem fizic depinde de poziţiile relative ale corpurilor ce compun sistemul
şi de poziţiile faţă de exterior ale acestora.
Energia internă (sau energia interioară) a unui sistem fizic este acea
parte din energia sa totală care depinde exclusiv de mărimile lui de stare
internă.
Energia cinetică este acea parte din energia totală a unui sistem fizic
care depinde exclusiv de masele inerte ale părţilor componente ale
sistemului şi de vitezele lor faţă de un sistem de referinţă inerţial, raportată
la starea în care aceste viteze ar fi nule.
Energia de legătură este energia care trebuie cedată unui sistem fizic
spre a-l descompune în elementele sale componente, separate între ele la
infinit.
Entalpia este o funcţie de stare a unui corp, diferită de căldură, care
reprezintă „conţinutul de căldură“ al corpului. Ea caracterizează starea de
dezordine a sistemului.
Energia electromagnetică este energia sistemelor fizice raportată la o
stare de referinţă care diferă de starea considerată numai prin valorile
mărimilor de stare locală a câmpului electromagnetic. Starea de referinţă
pentru energia electromagnetică este caracterizată de obicei prin valori nule
ale mărimilor de stare locală ale câmpului electromagnetic.
Energia electromagnetică a unui sistem fizic într-o anumită stare, care
diferă de starea de referinţă, este egală cu echivalentul în lucru mecanic al
acţiunilor externe efectuate pentru a aduce sistemul din starea de referinţă în
starea considerată.
Energia electromagnetică se exprimă în general în doi termeni:
– energia electrică Ee, care depinde numai de mărimi electrice;
– energia magnetică Em, care depinde numai de mărimi magnetice.
Deci energia electrică a unui sistem fizic este partea din energia
totală a acelui sistem în a cărei expresie intervin numai mărimi electrice.
8
Capitolul 1
1 .2 . S cu rt is toric al evolu ţiei

co ns u mul ui d e en erg ie
Opţiunea istorică a societăţii omeneşti pentru strategia progresului şi a

dezvoltării a fost strict delimitată de posibilităţile de satisfacere a
consumului de energie, în continuă creştere, şi în special a celui de energie
electrică. În figura 1.11 este prezentată sintetic o evoluţie în timp şi pe
categorii de consumatori a necesarului de energie pe cap de locuitor şi cota
parte a acestor consumuri sub formă de consum pentru: hrană, activităţi
comerciale, activităţi industriale şi transport.
La începuturile existenţei umane consumul de energie, aferent omului
preistoric, se înscria numai în minimul de energie necesar asigurării
temperaturii constante a corpului şi pentru deplasări, respectiv 1800 calorii
pe zi-om, echivalent a 2 kWh/zi-om.
Primul salt în consumul energetic s-a produs cu aproximativ o sută de
milenii în urmă, când a început folosirea controlată a focului destinat
preparării hranei, încălzirii şi iluminării locuinţei, consumul de energie
ajungând la 4-5 kWh/zi-om.
Cu şapte milenii înaintea erei noastre se produce al doilea salt în
consumul de energie al omenirii prin apariţia activităţii agricole organizate,
care oferă omului un plus de energie faţă de cea strict necesară, ridicându-l
la aproximativ 8 kWh/zi-om.
Începând cu secolul al XIV-lea se foloseşte din ce în ce mai mult
conversia energiei eoliene şi hidraulice în energie mecanică, procedee
cunoscute şi parţial utilizate chiar înaintea erei noastre. Consumul de
energie pe om-zi se ridică la 30 kWh/zi-om, din care se utilizează: 7
kWh/zi-om pentru prepararea hranei, 14 kWh/zi-om în activităţi comerciale,
8 kWh în scopuri industriale şi 1 kWh/zi-om destinat transportului.
Etapa societăţii industriale debutează după anul 1800, când începe
utilizarea intensă a cărbunelui şi se introduc în circuitul economic maşinile
cu aburi. Se construiesc şi pun în funcţiune motoarele cu explozie care atrag
în circuitul economic un consum din ce în ce mai mare a resurselor
petroliere.
Consecinţa acestor evoluţii conduce la creşterea consumului de
energie pe om-zi la 87 kWh/zi-om din care: 7-8 kWh/zi-om pentru hrană, 36
kWh/zi-om pentru consum casnic, 27 kWh/zi-om în scopuri industriale şi 16
kWh/zi-om pentru transport.
Conversia energiei termice şi mecanice în energie electrică începe la
sfârşitul secolului al XIX-lea; continuă şi se amplifică în ultimul secol al
mileniului doi, reprezentând un procent din ce în ce mai mare din totalul
1
Buta, A. Energetica generală şi conversia energiei – curs, Litografia IPTV, Timişoara, 1982.
9
consumului de energie al omenirii (aproximativ 20% la începutul deceniului
nouă al secolului XX). Consumul de energie se ridică la 270 kWh/zi-om.
Din acesta 11 kWh/zi-om este destinat hranei, 75 kWh/zi-om activităţii
comerciale, 112 kWh/zi-om celei industriale şi 72 kWh/zi-om transportului.
Consum
specific Omul
300 [kWh/zi-om] tehnologic
Omul
industrial
Consum
72 transport
200
Omul 68
agricultor-
meşteşugar Consum
112 industrial
Omul
agricultor 78
100 Omul
Omul primitiv
preistoric
1 Consum
68 75 comercial
2 4 8
3 4 14
2 11 Consum hrană
7 8
6 5 -
-10 -10 1400 1800 2000 Anul
7·103
Fig. 1.1 Evoluţia în timp a consumului specific de energie.
Este de remarcat că acest consum de energie pe zi-om este diferenţiat

de la ţară la ţară, fiind mai ridicat în cele avansate şi mai redus în cele mai
puţin dezvoltate. Consumuri specifice de energie între 200-300 kWh/zi-om
se întâlnesc în ţări puternic dezvoltate, precum Suedia, S.U.A. şi Canada,
ceea ce reprezintă doar 1% din populaţia globului. La nivel mondial se
înregistrează 71% din populaţie cu consum sub 24 kWh/zi-om, 22%
consumă 24-50 kWh/zi-om, iar restul de 6% au un consum de până la 200
kWh/zi-om. Media consumului de energie în Europa se cifrează la 120
kWh/zi-om.
O dominantă a consumului de energie în prezent şi în viitor o
constituie utilizarea pe scară largă a electricităţii, purtător de energie
convenabil şi care oferă în cele mai multe cazuri o eficienţă economică
generală mai ridicată decât cea obţinută prin utilizarea directă a
combustibililor fosili. La baza acestei evoluţii stă necesitatea conservării
energiei, reducerea rezervelor disponibile de petrol şi gaze, reducerea
substanţială a consumului de energie pe ansamblu, în cazul creşterii celui de
energie electrică.
În oricare domeniu de utilizare, folosirea energiei electrice în locul
combustibilului, conduce la o scădere a consumului de energie pe ansamblu,
10
Capitolul 1
potenţialul de economisire a energiei fiind mai ridicat în special acolo unde

procesele sunt energointensive.
Creşterea consumului de electricitate ca înlocuitor al combustibilului
în consumurile unor procese tehnologice este însoţită în subsidiar de
avantaje suplimentare pentru mediul ambiant. Transferarea la un număr mic
de instalaţii generatoare (nepoluante), larga dispersare a riscurilor de poluare
legată de arderea directă a combustibililor fosili, anihilează complet
obiecţiile împotriva construiri unor centrale electrice suplimentare.
Partener esenţial al tehnologiilor de vârf, unde valoarea este potenţată
printr-o proiectare complexă, care economiseşte materiale şi necesar de
energie – electricitatea – se oferă în acelaşi timp ca purtător de energie
atractiv, curat, universal, uşor de manevrat, simplificând adeseori procesele
de producţie pe care le eficientizează direct sau indirect.
Invocarea randamentului scăzut în producerea energiei electrice
reprezintă un aspect nefondat, întrucât toate procesele de transformare a
combustibilului în căldură sau lucru mecanic sunt risipitoare în diverse
grade, multe dintre ele risipind energia primară în proporţie mai mare decât
procesul generării energiei electrice. Progresele realizate şi cele ce se vor
înregistra, procedeele de conversie directă a energiei chimice în căldură sau
forţă, vor diminua sau chiar elimina pierderile de energie cunoscute şi bine
controlate în centralele electrice.
Adaptată mai bine pentru conversie şi reciclare decât combustibilii,
energia electrică oferă în numeroase cazuri posibilitatea asigurării de soluţii
eficiente şi inovatoare, în timp ce purtătorii de energie fosilă, împovăraţi de
o flacără asociată inevitabil la utilizarea lor, pot permite numai reglarea
presiunii şi temperaturii flăcării, procesul arderii realizându-se cu randament
scăzut şi însoţit de emisii de gaze arse. În procesele de încălzire industriale,
printre care se numără şi multe procese din metalurgie, randamentul flăcării
este mediocru, în timp ce energia electrică se utilizează cu randamente
aproape de unitate.
Energia electrică fiind privilegiată la punctul de alimentare de faptul
că poate mobiliza toate resursele de energie (vechi sau noi), oferă la punctul
de consum o multitudine de posibilităţi care în combinaţie cu ramificarea
externă asigurată de interconexiuni garantează: flexibilitate, stabilitate şi
siguranţa alimentării.
1 .3 . Evol uţia en erg et icii î n

Ba na t
În cele ce urmează sunt prezentate unele elemente privind evoluţia

istorică a zonelor industriale din Banatul Montan: Reşiţa, Anina şi Bocşa,
11
din punct de vedere al electroenergeticii, şi în principal a producerii de
energie electrică.
În zona Reşiţa, după preluarea uzinelor de către S.T.E.G. (1854), baza
energetică a acestora s-a asigurat de către maşinile cu abur. Aburii necesari
acţionărilor erau produşi în cazane încălzite cu cărbuni minerali sau parţial
prin recuperarea gazelor de ardere.
În 1890 la uzinele din Reşiţa funcţionau în total 107 maşini cu aburi,
cu o putere de 9.556 CP. Aburul necesar funcţionării acestora a fost asigurat
de 92 de cazane, cu o suprafaţă de 6.858 m2.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu perfecţionarea
electrotehnicii, în speţă a acţionărilor electrice, şi la Reşiţa începe să se
utilizeze energia electrică. În jurul anilor 1883-1886 s-au folosit mici
grupuri energetice locale, constituite din maşini cu aburi ce acţionau
dinamuri. Grupurile funcţionau separat, deservind numai utilaje instalate pe
o rază de acţiune limitată.
Pentru asigurarea acestei forme de energie pentru uzine, în anii 1901-
1904 s-au executat lucrări de amenajare hidraulică a bazinului râului
Bârzava, construindu-se centrala hidroelectrică din Reşiţa, denumită
„Grebla“, cea mai mare hidrocentrală la acea dată de pe teritoriul ţării.
În anii 1907-1909 s-a construit barajul de la Văliug, cu un lac de
acumulare de 1.200.000 m3, iar în anul 1916 centrala electrică de la
Breazova, în apropierea barajului Văliug. Aceste amenajări hidraulice au
avut scop dublu: de a produce energie electrică şi de a asigura transportul
lemnelor prin plutire, din pădurile din jurul Văliugului.
Pentru producerea energiei electrice s-a realizat o cădere a râului
Bârzava, între Văliug şi Reşiţa, într-un canal de deviaţie. Barajul de la
Văliug s-a construit în vederea regularizării debitului de apă şi alimentării
canalului de deviaţie.
Uzina electrică Grebla din Reşiţa a utilizat cea mai mare parte a
diferenţei de nivel (210 m), numai o mică porţiune de 38,1 m din amonte
fiind valorificată printr-un canal separat într-o uzină hidroelectrică mai mică
la Breazova, în imediata apropiere a barajului.
Centrala hidroelectrică Grebla era instalată într-o clădire de 55×25 m
şi cuprindea 3 grupuri electrogene formate din turbine Pelton gemene de
2.500 CP cu acuplare directă, elastică, după sistemul „Zodel Voith“ şi 3
alternatori trifazici de 1.800 kW, 5500 V, 20,8 Hz; 8 turbine Pelton de 170
CP cuplate cu câte un dinam excitator de 95 kW, putând acţiona şi un
alternator auxiliar de 48 kW şi o turbină Pelton de 35 CP cuplată cu un
dinam de 120 V şi 82 A pentru iluminat. Iniţial reglajul turbinelor se făcea
prin servomotoare comandate de regulatoare centrifugale; ulterior
regulatoarele au fost schimbate prin altele, acţionate cu ulei comprimat.
Hidrocentrala de la Breazova cuprindea o turbină Francis de 400 CP,
cuplată cu un alternator trifazic de 350 kW.
12
Capitolul 1
Amenajările hidraulice efectuate cu această ocazie au cuprins:

canalele Zănoage, Semenic, Prislop - Izvorul Rău şi Gozna, Canalul de Sus,
care se întinde de la Văliug până la Breazova, Castelul de Apă şi
hidrocentrala Breazova, jilipul de ocol pentru transportul lemnelor, barajele
rezervoare Klause şi Văliug, canalul principal ce se întinde de la Breazova
până la Ranchina, jilipul de ocol din Valea Sodol, canalele colectoare
Breazova, Gropos şi Crainic, canalul lateral de rezervă, castelul de apă şi
centrala hidroelectrică Grebla din Reşiţa. La construirea canalelor a fost
necesar să se execute o mulţime de tuneluri şi apeducte, impuse de
conformaţia terenului.
Din complexul de amenajări hidraulice de mai sus, cea mai importantă
construcţie a fost barajul rezervor de la Văliug, construit în anii 1907-1909
şi amplasat la 3,4 km în aval de localitatea Văliug. Barajul colecta apele de
pe un bazin de 76,9 km2. Suprafaţa apei la nivelul deversorului era de 12,6
ha, lungimea lacului de 1,95 km, cu o capacitate de acumulare de 1,2
milioane m3 de apă. El a fost construit în arc, cu o înălţime de 27 m, o
lungime de 91 m şi o grosime la bază de 18 m, iar la vârf de 3 m. La
construirea lui s-a folosit piatră brută gneis de mare rezistenţă.
Pentru a utiliza gazele de furnal, în anul 1905 s-a construit la Reşiţa o
centrală termoelectrică care cuprindea 4 maşini cu gaz, sistem Erhart-
Sehmer de 1.500 CP, cuplate cu alternatoare trifazice de câte 1.050 kW la
5.500 V, 115 A, 20,8 Hz.
Dezvoltarea reţelelor electrice a fost determinată de dezvoltarea
economico-socială a zonei geografice şi de dezvoltarea surselor de producţie
a energiei electrice.
În anul 1904 a fost dată în exploatare Centrala Hidroelectrică Grebla
lângă Reşiţa, cu puterea instalată de 4,5 MW (turbine Pelton 2×2.500 CP,
8×170 CP şi 1×35 CP) şi care reprezenta la acea dată cea mai mare centrală
hidroelectrică.
În 1905 s-a construit la Reşiţa o centrală termoelectrică cu gaze de
furnal: 4 turbine de 1.500 CP antrenând alternatoare trifazice de 1.050 kW,
115 A, 20,8 Hz.
În anul 1916 a fost construită linia electrică de înaltă tensiune CET
Anina - Uzinele Reşiţa, un traseu de 24 km cu dublu circuit şi cu tensiunea
nominală de 55 kV. Centrala electrică de la Anina, construită în anul 1897, a
fost mărită şi a atins în 1920 puterea de 7,1 MW.
Centralele hidroelectrice şi termoelectrice ale Uzinelor de Fier şi
Domeniilor Reşiţa (U.D.R.) funcţionau într-un sistem energetic local încă
din deceniul al treilea al secolului XX, alimentând cu energie consumatorii
uzinelor din Reşiţa şi ai minelor de cărbune din Anina, Secu şi Doman.
Acest sistem local funcţionând la frecvenţa de 20,8 Hz se amplifică prin
construirea de noi centrale : CTE Velox de 8 MW cu combustibil lichid şi o
centrală termoelectrică cu gaze de 4 MW.
13
Spre sfârşitul deceniului 5 şi începutul deceniului 6 apar consumatori
la frecvenţa de 50 Hz, alimentaţi de centrale noi, iniţial grupuri Diesel, apoi
de CHE Crănicel, dotate cu agregate produse la Reşiţa (2 turbine Pelton de 3
MW fiecare şi 2 turbine Francis de 1,2 MW), şi CTE Reşiţa cu o putere
instalată de 14 MW.
Se creează astfel două subsisteme locale la Reşiţa, care pentru o
elasticitate sporită în funcţionare se interconectează printr-un convertizor de
frecvenţă de 8 MW ce asigură transferul bidirecţional de putere, întregul
sistem local interconectându-se în 1956 la SEN (sistemul electroenergetic
naţional).
Alimentarea consumatorilor la două frecvenţe diferite continuă până
în anul 1962, când toţi consumatorii uzinelor din Reşiţa sunt racordaţi la
reţeaua de 50 Hz.
În perioada anilor 1950-1961 s-a materializat planul de electrificare al
României şi s-a realizat Sistemul Energetic Naţional interconectat.
La Anina, în contextul intrării în funcţiune a topitoriei de fier de la
Reşiţa (1771), dezvoltarea topitoriilor de aramă de la Oraviţa şi Sasca,
precum şi nevoilor exploatărilor miniere din aceste părţi ale Banatului de
Munte, descoperirea huilei (1790) a dus la organizarea unor exploatări de
către Direcţia Minieră Bănăţeană în acest perimetru.
Exploatarea sistematică şi evoluţia tehnicilor de extracţie susţinute de
creşterea crescândă de energie necesară diverselor acţionări s-au evidenţiat
odată cu preluarea exploatărilor de la Anina de către S.T.E.G. în 1854.
O foarte succintă comparaţie cu ceea ce se întâmpla în domeniul
industriei miniere din Imperiul Habsburgic este elocventă. Dacă la începutul
perioadei, la transportul minereurilor erau folosite preponderent forţa
oamenilor şi a animalelor, introducerea maşinii cu aburi – care a înlocuit
roata hidraulică – a avut loc masiv abia după jumătatea secolului al XIX-lea.
Numărul maşinilor cu abur din industria carboniferă transilvană şi
bănăţeană a crescut de la 6 în 1858 la 12 în 1867. În aceeaşi perioadă
(imediat după 1855) la Anina existau două maşini cu aburi, deci 33,33% din
totalul maşinilor cu aburi din întreaga industrie carboniferă transilvană şi
bănăţeană.
Investiţiile mari făcute de S.T.E.G. la minele de cărbuni de la
Steidorf-Anina le-a dus în postura celor mai avansate mine pe care le
deţinea S.T.E.G., unde la sfârşitul secolului erau în uz 13 maşini cu aburi cu
o capacitate totală de 2.200 CP. Aceste maşini erau folosite îndeosebi la
transportul minereului, scoaterea apei din mină sau aerisire, dar aproape de
loc la activitatea productivă nemijlocită.
Odată cu construirea în 1897 a centralei electrice cu aburi de la Anina,
noua formă de energie va fi introdusă treptat în toate minele din Anina,
astfel că până la 1910 folosirea energiei electrice era generalizată la aceste
mine.
14
Capitolul 1
Astfel, în 1897 s-a instalat primul grup electrogen constituit dintr-o

maşină cu aburi de 100 CP, care utiliza aburii produşi de două cazane
recuperatoare instalate la cocseria din Anina şi două dinamuri de curent
continuu de 220 V, 22 kW, grupul alimentând o instalaţie de iluminat.
În anul 1898 s-a început construirea sălii cazanelor şi sălii maşinilor
pentru centrala care se înfiinţa, iar în 1900 se montează patru cazane
Tischbein cu ardere de gaz de cocserie, fabricate la Reşiţa şi un grup
generator compus dintr-o maşină cu aburi tip Lang de 1.000 CP, cu
condensaţie, şi un alternator trifazic tip Lang de 750 kW, 5.500 V, 20,8 Hz.
Noua centrală intră în serviciu în anul 1901.
Pentru alimentarea cazanelor au fost prevăzute două injectoare şi două
pompe cu piston antrenate de motoare electrice prin angrenaje de roţi
dinţate. Excitatricea alternatorului era separată, fiind cuplată direct la o
maşină cu aburi verticală de 250 CP.
În 1903 se mai montează 4 cazane Tischbein şi două agregate de câte
1.000 CP, la fel ca cele existente, iar în 1907 bateria a fost mărită cu alte 6
cazane Tischbein, puterea maşinilor fiind majorată cu încă un grup identic
cu cele precedente.
În 1909 s-a montat şi pus în funcţiune un grup turboalternator fabricat
A.E.G., constând dintr-o turbină sistem Curtis, cuplată direct cu un
alternator trifazic de 1.780 kW, 5,5 kV, 1.428 rot/min, 20,8 Hz şi o
generatrice cuplată direct.
Producerea aburului se realiza în 4 cazane Stirling, fabricaţie
Nicholson - Budapesta. Un incendiu din octombrie 1909 aduce modificări la
cazanele Tischbein; un alt incendiu în 12 mai 1910 distruge tabloul de
distribuţie, alternatorii şi transformatoarele de la serviciile proprii.
Până în 1916 centrala electrică deservea numai exploatările miniere
din Anina şi anexele acestora. Activitatea forţată din timpul războiului a
uzinelor metalurgice şi atelierelor din Reşiţa, necesitând o cantitate de
energie electrică mai mare decât posibilităţile de producere a celor trei
centrale electrice de aici, a dus la începerea lucrărilor de construcţie (în
1915) a unei linii electrice de transport de 55 kV de la Anina la Reşiţa.
Această linie, în lungime de 24 km, era echipată cu 6 conductoare de
fier zincat, ea fiind pusă sub tensiune în septembrie 1916, transportul
energiei fiind unidirecţional de la Anina la Reşiţa. Este prima linie împreună
cu prima staţie de 55 kV, cu cea mai mare tensiune nominală din ţară la acea
vreme.
Este de menţionat faptul că exploatările din Reşiţa deservite de
centrala din Anina constituiau o reţea separată, funcţionarea în paralel a
centralei din Anina cu cele din Reşiţa nefiind considerată ca posibilă.
Staţiile de transformare pentru linia de transport au fost echipate atât la
Reşiţa, cât şi la Anina, cu câte două transformatoare de fabricaţie Ganz, de
câte 2.100 kVA, 55/5,5 kV.
15
Mărirea cercului de consumatori de energie a centralei a necesitat din
nou mărirea puterii instalate. Astfel, în 1916 şi 1918 au fost instalate câte un
cazan Stirling, iar în 1919 s-a pus în funcţiune un grup turboalternator
compus dintr-o turbină fabricaţie „Erste Brüner Maschein A.G.“, sistem
Parsons, direct cuplată cu un alternator fabricaţie Ganz de 2.400 kV, 5,5 kV,
1.428 rot./min., 20,8 Hz, cu excitatrice în cap de arbore.
În această configuraţie centrala avea să funcţioneze până în 1927,
când necesităţile de energie electrică ale societăţii Uzinele şi Domeniile
Reşiţa SA au condus la o nouă amenajare a centralei. Astfel, la acea dată
cerinţele de energie electrică erau acoperite de patru centrale principale:
– centrala Anina, putând debita o putere maximă de 7.100 kW;
– centrala cu gaz de furnal înalt din Reşiţa, cu o putere maximă de
2.400 kW;
– centrala cu aburi din Reşiţa, dotată cu un singur grup de 2.500 kW;
– centrala hidroelectrică Grebla – Reşiţa, care de abia în perioada
apelor mari putea debita aproximativ 5.000 kW, pe când în regim hidrologic
normal nu putea produce mai mult de 100-200 kW.
În acest context, noua amenajare a centralei din Anina trebuia să
satisfacă următoarele deziderate: producerea energiei electrice la un preţ cât
mai scăzut; mărirea gradului de siguranţă general al instalaţiilor electrice;
mărirea puterii instalate totale, pentru a se putea acoperi vârfurile în mod
economic; crearea condiţiilor de funcţionare în paralel a centralei cu
centralele din Reşiţa, ameliorându-le randamentul general, şi gradul de
siguranţă în cadrul sistemului energetic al U.D.R.
Toate acestea au fost încurajate şi de marile cantităţi de deşeuri de
combustibil rezultate la exploatările miniere şi silvice din zona Anina.
Elaborarea proiectelor s-a făcut sub conducerea directorului tehnic de
atunci al U.D.R., ing. Andrei Lupan, consultanţa tehnică pentru ansamblul
lucrărilor fiind prestată de firma A.E.G. Berlin.
Amenajarea trebuia să cuprindă o instalaţie de pulverizat cărbuni,
cazane noi pentru arderea de cărbuni pulverizaţi, un nou grup
turbogenerator, renovarea ansamblului de bare de 5,5 kV, şi în plus toate
accesoriile legate de noile instalaţii.
Astfel, instalaţiile generatoare de abur s-au modificat prin
reconstruirea a două cazane Stirling şi construirea altor două cazane Stirling
noi (unul construcţie Hanomag, al doilea fabricaţie Babcock), păstrându-se
în plus şi patru cazane Tischbein amenajate pentru ardere de gaz de
cocserie, celelalte cazane fiind desfiinţate. Toate cazanele cu ardere de
combustibil pulverizat au fost echipate cu aparate de măsură necesare unui
control termotehnic amănunţit: debitmetre pentru aburi, indicatoare de CO 2,
indicatoare de CO+H2, termometre, pirometre etc., asigurându-se şi
controlându-se regimul de funcţionare.
Sala maşinilor era situată între sala cazanelor şi tabloul de
16
Capitolul 1
distribuţie, fiind deservită de un pod rulant acţionat electric de 40 tf şi

un pod rulant de mână de 10 tf.
Pe lângă cele două grupuri existente A.E.G., respectiv Erste Brünner,
a fost montată o maşină livrată de Vickers Metropolitan Co. compusă dintr-
o turbină cu două corpuri, cu o putere de 10.200 CP, la 3.000 rot./min., şi un
generator sincron de 7.500 kW, 624 rot./min., 5,5 kV, 20,8 Hz, antrenat prin
roţi dinţate.
Partea electrică a centralei a fost renovată în întregime prin
remontarea celulelor, înlocuirea barelor colectoare şi aparatajului,
amenajarea camerei de comandă, toate aceste lucrări desfăşurându-se între
anii 1927-1930.
Întreaga instalaţie electrică a fost realizată şi livrată de A.E.G.
Berlin. Clădirea a fost structurată pe trei nivele, subsolul fiind ocupat de
bateriile de acumulatoare, bobinele de reactanţă ale barelor colectoare şi
canalele de cabluri.
Parterul cuprindea întrerupătoarele în ulei de 5,5 kV, împreună cu
capetele de cablu şi transformatoarele de măsură, precum şi instalaţiile
serviciilor interne (tabloul de 500 V şi transformatoarele acestora). Etajul
superior era ocupat de barele generale de 5,5 kV cu separatorii aferenţi,
barele de 500 V, camera de comandă, precum şi birourile centralei. De
asemenea, o clădire anexă adăpostea staţia de transformare de 5,5/55 kV, ce
era racordată la linia de 55 kV Reşiţa.
Barele de 5,5 kV au fost montate în sistem dublu, cu simplă secţionare
prin intermediul unor bobine de reactanţă monofazice. Generatoarele au fost
racordate direct pe bare: primele două maşini pe o secţie de bare, iar
generatorul nou pe altă secţie de bare. Barele erau protejate împotriva
supratensiunilor de aparate tip Bendmann (compuse din eclatoare cu aer şi
rezistenţe; ruperea arcului electric făcându-de însă în ulei, nu în aer).
Întrerupătoarele erau echipate cu comandă de la distanţă, care era dată din
camera de comandă, în schimb separatoarele de bare erau acţionate manual.
Protecţia contra defectelor interne la generatoare era realizată cu relee
diferenţiale, care comandau întrerupătorul general şi întrerupătorul din
circuitul de excitaţie.
Protecţia contra defectelor externe se asigura prin relee maximale,
care comandau întrerupătorul general, şi prin relee de curent, care comandau
excitaţia. Toate întrerupătoarele de linie erau echipate cu relee maximale
temporizate.
Staţia de transformare ce alimenta linia de 55 kV Reşiţa cuprindea trei
transformatoare de 55/5,5 kV, 2.500 kVA, 20,8 Hz, la care ulterior s-a mai
adăugat o unitate de 5.000 kVA.
Astfel amenajată, centrala avea să-şi mărească an de an producţia de
energie electrică, comportându-se foarte bine în exploatare. Dacă în 1928 s-
au produs 23.291.410 kWh, în 1930 energia produsă avea să se ridice la
17
36.712.800 kWh.
În zona Bocşa, în anul 1899 se încheie lucrările de construcţie a
centralei hidroelectrice Bocşa în apropierea furnalelor, iar în 1900 are loc
punerea în funcţiune a centralei hidroelectrice Bocşa. Centrala era echipată
cu două turbine Francis 2×240 CP şi două generatoare de 200 kVA, 20,8
Hz, având tensiunea de 5.500 V. Aceasta alimenta cu energie electrică
minele de la Ocna de Fier, vărăria de la Colţan, gara Bocşa Montană şi
direcţiunea locală a S.T.E.G.
În 1910 o firmă din Kikinda Mare (azi în Serbia) contractează cu cele
3 primării (Bocşa Română, Bocşa Montană şi Vasiova) amenajarea unei
centrale electrice pentru iluminatul casnic şi public, contractul fiind încheiat
pe o perioadă de 50 de ani.
Se pune în funcţiune pe 8 mai 1911 centrala electrică Bocşa, care era
dotată cu două grupuri Diesel, fiecare de 100 CP, grupuri ce antrenau două
generatoare de 75 kVA şi tensiunea de 3.000 V. Distribuţia energiei
electrice se realizează printr-o reţea trifazică de 3×220/127 V.
În anul 1920 la moara Bichiştin se montează o turbină de 80 CP, care
antrenează un generator debitând sincron cu cele două grupuri diesel ale
centralei electrice Bocşa.
Uzina electrică Bocşa cu instalaţiile aferente este trecută în
proprietatea Plasei Bocşa Montană din anul 1940. Totodată se dezafectează
grupurile Diesel, contractându-se energie electrică de la Uzinele şi
Domeniile Reşiţa SA.
Astfel, reţeaua existentă se racordează la fabrica de maşini agricole
Bocşa Română, care la rândul ei era alimentată printr-o linie electrică
aeriană de 22 kV din sistemul energetic al U.D.R., ce funcţiona la o
frecvenţă de 20,8 Hz.
Pentru a rezolva impedimentul legat de frecvenţa diferită a celor două
reţele, instalaţiile din Bocşa (care funcţionau la 50 Hz) erau alimentate
printr-un generator cu tensiunea de 3 kV, antrenat de un motor de 500 V şi
20,8 Hz. La această dată reţeaua iluminatului public număra 138 corpuri de
iluminat.
În 1948 se construieşte o linie electrică aeriană (LEA) de 35 kV între
Reşiţa şi Bocşa, precum şi o staţie de 35/6 kV în incinta fabricii de poduri
Bocşa. Tensiunea de distribuţie în oraş se trece la 3×380/220 V, iar din 1956
reţeaua şi posturile de transformare din Bocşa Montană se trec la 6 kV.
1 .4 . E nerg ia ş i me d i ul a mb ian t
De-a lungul secolelor, omul a folosit – din rezervele de energie ale

naturii – mai multe forme de energie, care îi erau accesibile în funcţie de
gradul de cunoştinţe tehnice pe care le poseda la un moment dat.
18
Capitolul 1
Dintre toate formele de energie, energia electrică are un rol de

neînlocuit în dezvoltarea industrială, din următoarele motive:
a) manevrabilitatea deosebită a energiei electrice în fazele de generare
şi utilizare, reflectată de:
 posibilitatea de a fi generată economic din orice sursă de energie
primară şi de a fi convertită – cu randamente mari – în orice formă
uzuală de energie;
 posibilitatea de a fi generată în centrale de puteri foarte mari şi
transmisă economic la distanţe de ordinul miilor de kilometri;
 faptul că utilizarea ei nu creează probleme pentru mediul ambiant;
 faptul că se poate doza precis;
 faptul că în multe aplicaţii este unica formă posibilă de energie.
b) reducerea investiţiilor specifice în centralele electrice;
c) descreşterea preţului energiei electrice, ca urmare a optimizării
alegerii purtătorilor de energie primară (căderi de apă şi combustibil
nuclear, surse regenerabile), a creşterii eficienţei generării, transportului şi
distribuţiei;
d) extinderea consumului casnic ca urmare a necesităţilor determinate
de progresul social-economic;
e) avantajele utilizării ei în anumite cicluri de producţie faţă de alte
forme de energie;
f) dezvoltarea tehnologică.
În generarea şi utilizarea energiei electrice în diferite domenii rămâne
determinant preţul acesteia. Preţul este un instrument economic ce
determină atragerea unor noi surse de energie primară, reducerea cererii de
electricitate – în special în orele de vârf – şi creşterea randamentului
receptoarelor de energie electrică, cu condiţia de a fi folosit corespunzător,
fără ingerinţe de conjunctură.
Extracţia surselor de energie primară, transformarea şi gospodărirea
acestora, precum şi a reziduurilor rezultate pun în evidenţă o strânsă
legătură între aceste produse şi mediul ambiant. Poluarea apei, aerului,
solului, poluarea fonică nu se datorează numai producţiei şi conversiei
energiei, ci şi activităţilor de fabricaţie, comerţ, transport etc. Planificarea pe
termen lung trebuie să adapteze structura surselor de energie la cerinţele
economice şi la normele de calitate a mediului. Aceste norme trebuie să fie
în concordanţă cu cerinţele reale, normele excesiv de restrictive putând
frâna dezvoltarea economico-socială.
Exploatările de cărbune, ţiţei, gaze etc. pot duce la surpări de terenuri,
deteriorări ale vegetaţiei, mutaţii în viaţa faunei. Reziduurile de la
termocentrale infestează aerul cu dioxid de sulf, încălzind atmosfera. Printre
soluţiile de ameliorare a situaţiei se pot enumera: folosirea gropilor pentru
depozitarea cenuşii de la termocentrale, ameliorarea mediului prin plantarea
19
de arbori, irigaţii, crearea de zone de agrement, reciclarea deşeurilor în loc
de stocarea acestora, incinerarea deşeurilor – soluţie ce permite obţinerea
unei energii utile.
Tratarea deşeurilor radioactive constituie o preocupare relativ nouă,
dar de o deosebită importanţă. Soluţia pentru stocarea definitivă a acestora
constă în unele ţări (Suedia) în introducerea lor în containere de cupru în
depozite subterane, în roci cristaline, la peste 500 m adâncime.
Creşterea consumului de combustibili fosili pe plan mondial a
determinat creşterea emisiei anuale de dioxid de carbon de la 100 milioane
tone de carbon în anul 1860 la circa 5.000-6.000 milioane tone de carbon pe
an în prezent! Concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă constituie o
problemă deosebit de îngrijorătoare – datorită efectului de seră, efect însoţit
de creşterea temperaturii atmosferei globului terestru. Măsurile de reducere
a poluării aerului nu mai sunt din acest motiv probleme ale unei anumite
ţări, ci constituie o problemă globală a omenirii. Explozia reactorului de la
centrala nucleară Cernobâl din 26 aprilie 1986, cu consecinţele ei pentru
întreaga planetă, a dovedit din păcate încă o dată acest lucru.
Tehnologiile destinate reducerii poluării au cunoscut în ultimii ani
progrese evidente, concomitent cu coordonarea de către organismele
internaţionale de protecţie a mediului a programelor de reducere a poluării
în majoritatea ţărilor lumii.
Sunt interesant de cunoscut unele norme de protecţie a aerului din
Japonia, înainte de iniţierea Protocolului de la Kyoto:
- pentru SO2 media zilnică a valorilor orare nu trebuie să depăşească
0,04 ppm (părţi pe milion), iar valoarea orară să nu depăşească 0,1 ppm;
- pentru CO2 media zilnică a valorilor orare nu trebuie să depăşească
10 ppm, iar media valorilor orare pentru 8 ore consecutiv să nu depăşească
20 ppm;
- pentru particule în suspensie: media zilnică a valorilor orare nu
trebuie să depăşească 0,10 mg/m3, iar valoarea orară să nu depăşească
0,20 mg/m3;
- pentru NOx media zilnică a valorilor orare trebuie să fie cuprinsă
cel mult între 0,04 şi 0,06 ppm;
- pentru oxidanţi fotochimici valorile orare nu trebuie să depăşească
0,006 ppm.
Normele din ţara noastră – chiar dacă au fost stabilite mai indulgent
– nu au fost şi încă nu sunt respectate. Pentru comparaţie se pot aminti:
- pentru SO2 media zilnică a valorilor orare nu trebuie să
depăşească 0,2 ppm;
- pentru particule în suspensie: media zilnică a valorilor orare nu
trebuie să depăşească 0,15 mg/m3.
Principalele măsuri luate în Japonia pentru reducerea poluării sunt
următoarele:
20
Capitolul 1
- pentru SOx: coşuri de fum cu înălţimi de 180-200 m, precum şi

aplicarea de procedee de desulfurare cu randamente de 90%;
- pentru NOx: modificarea condiţiilor de ardere şi utilizarea unor
sisteme de denitrificare a gazelor arse;
- pentru pulberi: filtre electrostatice de joasă şi de înaltă temperatură.
Unele reglementări în domeniu – referitoare la emisiile de gaze
poluante – au fost stabilite prin Protocolul de la Kyoto, la 11 decembrie
1997, protocol ce urmează a fi ratificat de toate ţările planetei.
Pe plan mondial se menţionează următoarele tehnologii utilizate
pentru reducerea poluării aerului:
 procedee de desulfurare în flacără cu calcar şi var stins;
 controlul parametrilor arderilor (temperatura de ardere, concentraţia
de oxigen şi configuraţia flăcării în camera de ardere) în vederea
reducerii emisiilor de NOx fără modificarea echipamentelor;
 perfecţionarea arzătoarelor;
 arderea în strat fluidizat;
 folosirea selectivă a gazelor naturale;
 utilizarea biogazului.
Referitor la biogaz trebuie menţionate următoarele:
– cea mai bună cale de exploatare a biomasei constă în producerea
biogazului, întrucât arderea directă a biomasei produce o cantitate de căldură
din care se foloseşte doar 10%;
– ca urmare a folosirii biomasei pentru producerea biogazului s-a
redus numărul bacteriilor care pot provoca apariţia unor epidemii:
– folosirea biogazului ca sursă de energie nepoluantă contribuie la
restabilirea echilibrului ecologic.
1 .5 . Sta diul a ct ual şi

p er sp ec tive ale en erg et icii mo n dial e
Conferinţa Mondială a Energiei – importantă organizaţie tehnico-

ştiinţifică internaţională neguvernamentală din domeniul energetic – are
printre sarcinile ce şi le-a propus şi pe aceea de a întocmi prognoze privind
evoluţia energeticii mondiale, pornind de la auditurile energetice ale ţărilor
lumii.
Energetica mondială se referă la acea parte a energiei planetei care
este controlată şi utilizată de om. Deşi aceasta se compune preponderent din
energia obţinută din combustibilii fosili acumulaţi de-a lungul a milioane de
ani, ea nu este echivalentă decât cu a 20.000-a2 parte din totalul energiei
primite continuu de la Soare de planeta noastră. Deci Soarele va rămâne
2
ENERG Energie, economie, recuperare, gospodărire, vol. 1, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1986.
21
marea speranţă a omenirii în ceea ce priveşte acoperirea necesarului
mereu în creştere de energie. Acesta emite în spaţiul din jurul său o
energie de 1034 J anual, din care pe Pământ ajung 51024 J anual.
Consumul de energie în diferite zone ale lumii în anul 1982 era
cuprins între 18 GJ/locuitor/an – în Africa tropicală şi Asia de sud-est şi
circa 280 GJ/locuitor/an – America de Nord (S.U.A. şi Canada). Exista o
mare diferenţiere între zonele nordice şi cele sudice, care nu poate fi
explicată doar prin sporul de 30% corespunzător nevoilor de încălzire din
emisfera nordică. Pentru a ridica nivelul consumului energetic din zonele
cele mai slab dezvoltate la doar circa 100 GJ/locuitor/an (corespunzător
Europei sudice) ar fi fost necesară o creştere a producţiei mondiale totale de
energie cu 60%!
Consumul de energie electrică la nivelul anului 1980 varia între 12
kWh/locuitor/an – în Nepal şi 18.289 kWh/locuitor/an – Norvegia. La
nivelul anului 2004 în aceleaşi ţări consumul de energie electrică era de 86
kWh/locuitor/an, respectiv de 26.657 kWh/locuitor/an3. Pentru a ridica
consumul de energie electrică din zonele mai puţin dezvoltate la nivelul
consumului din sudul Europei – de circa 7.000 kWh/locuitor/an – ar fi
trebuit dublată producţia mondială de energie electrică, şi aceasta în ipoteza
că populaţia globului ar fi rămas constantă, adică de 4,14 miliarde locuitori
(cifră valabilă pentru anul 1982).
Populaţia Terrei a crescut însă de la circa 1,6 miliarde locuitori în
1900, la 6.749.665.900 în anul 2008, luna decembrie4. Pentru a reduce
disproporţia actuală dintre consumurile de energie pe locuitor, având în
vedere şi evoluţia probabilă a populaţiei, ar fi necesară o creştere de circa
patru ori a consumului total de energie pe întreaga planetă până în anul
2020. În anumite regiuni ale globului consumul total ar trebui să crească de
10 ori! Însă nicio prognoză asupra consumului de energie efectuată în
ultimii ani nu indică o astfel de creştere5.
Prognoza cea mai plauzibilă indică o creştere a consumului de energie
în anul 2020 după cum urmează:
- în Africa tropicală consumul va atinge circa 20 GJ/locuitor/an;
- în Asia de sud consumul va atinge circa 32 GJ/locuitor/an;
- în China consumul va atinge circa 112 GJ/locuitor/an, depăşindu-se
astfel cu puţin consumul existent în 1982 în Europa de sud;
- în Africa de nord consumul va atinge circa 64 GJ/locuitor/an;
- în Orientul Mijlociu consumul va atinge circa 138 GJ/locuitor/an;
- în America Latină consumul va atinge circa 64 GJ/locuitor/an.
După cum se constată, în nici una dintre zonele subdezvoltate nu se
va atinge în anul 2020 nivelul consumului existent în anul 1982 în
3
Human Development Indicators Energy and the environment, 2007/2008 Report.
4
United Nations Statistics Division Social Indicators, Dec. 2008.
5
ENERG Energie, economie, recuperare, gospodărire, vol. 2, 3, 4, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987.
22
Capitolul 1
Europa (circa 172 GJ/locuitor/an) şi cu atât mai puţin cel al Americii de

Nord (280 GJ/locuitor/an).
În ceea ce priveşte sursele primare de energie, cărbunele şi gazele
naturale vor deţine încă o pondere însemnată, fiind însă depăşite de energia
nucleară şi de sursele noi de energie.
În ţările dezvoltate, consumul de energie pe cap de locuitor va creşte
cu circa 20%, această creştere urmând să fie asigurată în cea mai mare parte
pe seama energiei nucleare şi pe perfecţionarea tehnologiilor
neconvenţionale de producere a energiei.
1 .6 . Probl e me prio ritare ale

e ne rge tic ii ro mân eş ti
Pentru a putea înţelege priorităţile energeticii româneşti şi rolul

diverşilor purtători de energie primară, trebuie întâi să cunoaştem câteva
date referitoare la trecutul şi prezentul energeticii în ţara noastră.
În urmă cu aproximativ 35 de ani, energia electrică produsă pe bază de
hidrocarburi reprezenta circa 80% din energia electrică obţinută în
termocentrale. În anul 1985 acest raport a scăzut la 67% (47% gaze naturale,
20% petrol)6.
În viitor este important a se accentua utilizarea cărbunilor pentru
producerea de energie electrică şi termică în concordanţă cu Protocolul de la
Kyoto, valorificarea potenţialului hidroenergetic tehnic amenajabil,
construirea de centrale nuclearoelectrice, utilizarea noilor surse de energie şi,
nu în ultimul rând, îmbunătăţirea organizării şi exploatării sistemului
electroenergetic naţional, concomitent cu introducerea de tehnologii moderne
cu randament cât mai mare în toate sectoarele economice.
Centralele termoelectrice vor deţine şi în următorii ani o importanţă
majoră în sistemul energetic, având în vedere:
 cerinţa de valorificare raţională a 80-100 milioane tone de cărbune
inferior indigen;
 ponderea importantă pe care o are livrarea de căldură prin
termoficare;
 anumită independenţă în producerea energiei electrice faţă de
capriciile naturii (seceta din anii 2000 şi 2003 a demonstrat că
centralele hidroelectrice – care produc energie electrică ieftină – au
rămas parţial fără energie primară).
Dezvoltarea centralelor termoelectrice convenţionale continuă pe baza
realizărilor industriei de echipamente energetice: realizarea de metale
6
23
rezistente la presiuni şi temperaturi înalte, implementarea tehnicilor de
reglare-automatizare şi cunoaşterea stării instalaţiilor, perfecţionarea
proceselor de ardere etc.
Direcţiile tehnologizării centralelor termoelectrice sunt următoarele:
 reducerea consumului net de căldură la producerea energiei
electrice din surse termice, în condiţii de siguranţă;
 mărirea manevrabilităţii grupurilor din centralele termoelectrice;
 prelungirea duratei de viaţă a echipamentelor existente, prin
retehnologizarea şi modernizarea lor;
 îmbunătăţirea procesului de ardere;
 reducerea noxelor emise conform normelor ce au în vedere protecţia
mediului înconjurător;
 introducerea tehnicilor automate de conducere şi exploatare a
centralelor termoelectrice.
Centralele hidroelectrice vor avea de asemenea un rol însemnat în
producerea de energie electrică. Lucrările hidrotehnice în ansamblu sunt
deosebit de eficiente pentru economia naţională la nivelul sectoarelor
conexe (sisteme de irigaţii şi îmbunătăţiri funciare, navigaţie etc.).
Valorificarea energiei apelor a început încă în perioada interbelică,
dar în anul 1938 puterea instalată în centralele hidroelectrice era de numai
53 MW, însă consumatorii electrici din întreaga ţară reprezentau o putere
instalată de 501 MW.
După al doilea război mondial, pe măsură ce a crescut numărul
consumatorilor industriali cu putere instalată tot mai mare, a fost necesară
construirea de centrale electrice cu putere instalată tot mai ridicată. În acest
sens se pot aminti centrala hidroelectrică Bicaz – intrată în funcţiune în anul
1960 – cu o putere instalată de 210 MW, centrala hidroelectrică Ciunget pe
Lotru (cu o cădere de 900 m), cu o putere instalată de 510 MW, centrala
hidroelectrică Mărişelu pe Someş, cu o putere instalată de 220 MW, centrala
hidroelectrică Vidraru pe Argeş, cu o putere instalată de 220 MW, centrala
hidroelectrică Porţile de Fier I pe Dunăre, cu o putere instalată totală de
2.100 MW etc.7
În anul 1988 puterea instalată în centralele hidroelectrice era de 5.300
MW. Astfel, se valorifica circa 38,5% din potenţialul hidroenergetic tehnic
amenajabil al râurilor interne, potenţial care este estimat la 40 miliarde kWh.
În acest domeniu, sarcinile ce stau în faţa hidroenergeticienilor pentru
următorii ani ai secolului XXI se pot structura pe următoarele direcţii:
 realizarea în continuare de mari amenajări hidrotehnice, precum şi
exploatarea şi întreţinerea celor existente;
 scurtarea duratei de construcţie a hidrocentralelor la 5-6 ani, prin
promovarea unor noi tehnologii de construcţie;
7
24
Capitolul 1
 determinarea mai exactă şi controlul scurgerilor de materiale solide

pe râuri, pentru corecta dimensionare a lucrărilor hidrotehnice;
 creşterea calităţii procesului de exploatare prin conducere
dispecerizată-automatizată la nivel de bazin hidrografic şi la nivel
naţional;
 modernizarea şi repararea capitală a hidrocentralelor de pe râurile
interioare, avându-se în vedere expirarea perioadei de exploatare a
multora dintre ele (de exemplu, centralele de pe Oltul inferior).
Centralele nucleare. Introducerea energeticii nucleare în ţara noastră
a condus la o mutaţie în distribuţia producerii de energie pe diferite tipuri de
combustibili. Astfel, din cei cca 8.500 MW necesari consumatorilor din ţara
noastră, 1.400 MW sunt furnizaţi de către CNE Cernavodă. La această
centrală lucrările de construcţie au început în anul 1979. Proiectul iniţial
avea în vedere cinci grupuri de câte 706 MW(e) de tip CANDU. Din
acestea:
– primul grup funcţionează la parametrii proiectaţi din 07.11.19968 (la
02.12.1996 grupul a intrat în exploatare comercială);
– al doilea grup a fost dat în exploatare la 28.09.2007.
În prezent cele două unităţi nucleare asigură circa 18% din necesarul
de energie electrică al României. Strategia energetică a ţării noastre până în
2020 prevede finalizarea şi punerea în funcţiune a unităţilor trei şi patru –
până în anii 2014-2015.
Alegerea de către România a centralelor nucleare de tip CANDU a
fost determinată de caracteristicile economice şi de securitate nucleară
foarte bune, disponibilitatea mare în funcţionare, dar şi de politica de
independenţă energetică a ţării, susţinută de posibilităţile industriei
româneşti de a produce echipamente, combustibil nuclear şi apă grea.
Energia solară este utilizată în prezent în ţara noastră pentru
încălzirea apei şi a aerului pentru industrie, agricultură şi în domeniul
casnic. De asemenea, se experimentează diverse tipuri de celule pentru
conversia directă a acestei energii, dar randamentul lor este încă redus şi
puterea instalată este de asemenea foarte mică.
Energia eoliană prezintă interes doar pentru zonele în care vitezele
medii ale vântului sunt mai mari de 4 m/s, dar fără ca diferenţa dintre
vitezele extreme să fie prea mare. Din acest motiv, centrale eoliene se
întâlnesc în ţări aşezate la ţărmurile oceanelor, unde briza îndeplineşte
condiţiile de mai sus. În zonele unde vântul bate în rafale, energia eoliană
este foarte dificil de exploatat.
Astfel, pe Muntele Semenic înainte de anul 1989 au fost construite
două grupuri eoliene, primul grup de 300 kW ajungând chiar să funcţioneze
câţiva ani. În anul 2000 niciun grup nu a produs energie electrică, investiţia
8
PRIS (Power Reactor Information System) at 08/14/2003.
25
făcută aici nu va putea fi deci recuperată.
În prezent mai multe firme europene cu experienţă prospectează
diverse zone ale României pentru a monta centrale eoliene moderne. În
acest sens, se studiază instalarea de centrale eoliene pe ţărmul Mării Negre,
în zona Moldova Nouă etc.
Utilizarea potenţialului eolian la scară industrială este avantajoasă prin
construirea de centrale eoliene cu generatoare de 300-5.000 kW.
Energia geotermală utilizabilă în ţara noastră este estimată la circa
1.000.000 tce (tone combustibil echivalent), fiind vorba de ape termale cu
temperaturi cuprinse între 50C şi 120C, folosite în special pentru
termoficare şi furnizare de apă caldă menajeră9.
Biogazul face mai raţională utilizarea masei lemnoase şi a deşeurile
organice. În acest sens, în România este necesară constituirea unor societăţi
comerciale specializate în realizarea de instalaţii pentru producerea de
biogaz, prin tehnologia corespunzătoare. Faţă de această tehnologie
procedeul de ardere directă a masei lemnoase valorifică doar circa 10% din
conţinutul energetic al acesteia.
Ar trebui amplificate în următorii ani cercetările în domeniul obţinerii
hidrogenului în instalaţii complexe de electroliză a apei, în domeniul
obţinerii energiei electrice din energiile solară şi eoliană şi în domeniul
folosirii tehnologiilor MHD (magnetohidrodinamice).
1 .7 . Sis te mu l el ec tro en erg eti c

ro mâ nes c
Ansamblul instalaţiilor electromecanice de pe un anumit teritoriu,

organizat unitar în scopul producerii, transportului şi distribuţiei energiei
electrice este denumit sistem electroenergetic.
Teritoriul unui sistem energetic poate fi mai mult sau mai puţin întins,
putând coincide cu întreg teritoriul unei ţări, caz care se poate vorbi de
sistem energetic naţional (SEN). Sistemul energetic naţional este un vast
ansamblu tehnic, constituit în principal din centrale electrice
(termoelectrice, hidroelectrice, nuclearoelectrice etc.) şi reţele electrice care
sunt interconectate în scopul obţinerii unor condiţii de funcţionare cât mai
sigure, mai bune şi mai economice.
Interconectarea centralelor electrice permite îmbunătăţirea indicilor
economici prin reducerea puterii totale instalate a centralelor, mărirea
puterii unitare a grupurilor şi creşterea randamentului de producere a
energiei electrice.
În funcţie de rolul şi timpul de funcţionare în cadrul sistemului şi de
9
26
Capitolul 1
acoperirea puterii cerute de curba de sarcină (Fig. 1.2) se disting

următoarele tipuri de centrale electrice:
a) Centrale electrice de bază – centralele care participă la acoperirea
bazei curbei de sarcină electrică cu putere constantă, într-un interval de timp
mare. Durata anuală de utilizare este de 5.000-7.000 ore/an.
b) Centrale electrice de semibază – centralele care participă la
acoperirea curbei de sarcină electrică cu putere variabilă în cursul zilei sau
anului. Durata anuală de utilizare este de 3.000-5.000 ore/an.
c) Centrale electrice de vârf – centralele care participă la acoperirea
vârfurilor curbei de sarcină electrică cu puteri variabile de la un minim şi
până la un maxim în interval de o zi. Durata anuală de utilizare este de
1.500-3.000 ore/an. Datorită funcţionării intermitente, acestea trebuie să
aibă un timp de pornire cât mai scurt.
d) Centrale electrice de rezervă – centrale destinate să acopere
vârf de seară
Putere asigurată de centrale de vârf
vârf de dimineaţă
Putere asigurată de centrale de semibază

max
med
min
Putere asigurată de centrale de bază
6 12 18 24 [h]
Fig. 1.2 Curbă de sarcină zilnică, cu acoperirea puterii de

diferitele tipuri de centrale.
parţial sau total rezerva în sistemul energetic din care fac parte.
Deoarece la nivel industrial energia electrică nu se poate stoca, pentru
alimentarea consumatorilor este necesar să cunoaştem – în afară de puterea
cerută – şi modul de variaţie al acesteia în timp. Această informaţie este
necesară pentru a permite producătorului de energie să furnizeze energia
necesară în fiecare moment. Pentru aceasta, atât la furnizorul cât şi la
consumatorul de energie electrică se ridică curbele de sarcină, care
reprezintă modul de variaţie a puterii absorbite într-o perioadă de timp
determinată tc10.
Curbele de sarcină se pot determina pentru energie electrică activă şi
reactivă şi pentru energie termică. După mărimea duratei tc la care se referă
10
Mircea, I. Instalaţii şi echipamente electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
27
P există curbe de sarcină zilnice,
Pi săptămânale, lunare, sau anuale. Ele
pot fi ridicate experimental, reprezen-
tând grafic valorile obţinute prin citi-
PM rea aparatelor de măsură la intervale
de timp egale (10’, 20’, 30’), cu ajuto-
Pmed
rul aparatelor înregistratoare, sau se
obţin prin generalizarea curbelor ex-
perimentale, rezultând aşa-numitele
t
curbe de sarcină tip – specifice unor
ramuri sau subramuri industriale.
tP i Acestea din urmă au o importanţă de-
tPM osebită în calculele de proiectare.
Curbele de sarcină pot fi reprezentarea
tc
valorilor absolute ale puterii sau a
valorilor raportate (puterea momen-
Fig. 1.3 Indicatori ai curbelor de tană raportată la puterea maximă).
sarcină. Se pot ridica curbe de sarcină
pentru un utilaj, un atelier, o secţie, o
întreprindere, un post (staţie) de transformare sau pentru sistemul energetic
naţional.
Pentru furnizorul de energie electrică este important a se preciza locul
unde s-au făcut măsurătorile în vederea trasării curbelor de sarcină: la barele
furnizorului, la bornele consumatorului.
Forma caracteristică a unor curbe de sarcină zilnică pentru energie
electrică activă este prezentată în figurile 1.2 şi 1.3.
Se observă că sarcina are variaţii aleatoare de vârfuri de consum şi de
goluri, deci curbele de sarcină nu pot fi modelate matematic, în schimb pot
fi ridicate în timp real cu ajutorul unor sisteme de achiziţie adecvate şi al
calculatorului, inclusiv pentru prelucrarea şi apoi stocarea datelor.
În cazul sistemului energetic naţional curbele de sarcină permit
cunoaşterea puterii instalate, a puterii în funcţiune şi a celei de rezervă, pentru
planificarea corespunzătoare a reparaţiilor şi pentru o cât mai bună repartiţie a
puterii între centralele de bază şi cele de vârf (Fig. 1.4 – 1.7).
Durata relativ redusă a vârfurilor de sarcină ridică probleme din
punctul de vedere al puterii instalate, centralele de rezervă trebuind să
pornească repede şi să funcţioneze numai atunci când e necesar.
Curbele de sarcină permit calcularea unor indicatori ce caracterizează
consumatorul la care se referă din punctul de vedere al consumului de
energie electrică, constituind în acelaşi timp date importante în auditul
energetic al consumatorului respectiv.
Considerăm o curbă de sarcină ipotetică corespunzătoare doar puterii
active (Fig. 1.3). Pentru puteri reactive indicatorii se definesc în mod
28
Capitolul 1
similar. Consumatorul la care se referă această curbă are puterea instalată Pi.
Puterea maximă absorbită de consumator în timpul unui ciclu este PM.
Indicatorii curbelor de sarcină vor fi definiţi pentru energia electrică
activă. Aceştia sunt următorii:
 Energia activă absorbită în timpul ciclului tc este
tc
Ea   P(t)dt   Pi  ti  [ W  s],  ti  tc [s]. (1.2)
0 i
 Puterea medie pe durata unui ciclu e

E
Pmed  a [W]. (1.3)
tc
Între valorile caracteristice ale puterii active există relaţia
Pmed  PM  Pi . (1.4)
 Coeficientul de utilizare (sau de umplere) al curbei de sarcină este
P
k u  med 100 [%]. (1.5)
PM
 Timpul de utilizare al puterii maxime absorbite este
E
t PM  a [s] (1.6)
PM
 Timpul de utilizare al puterii instalate
E
t Pi  a [s]. (1.7)
Pi
PM iarnă
Se recomandă stabilirea raportului , dintre puterea maximă
PM vară
absorbită iarna şi cea absorbită vara. Pentru stabilirea acestui raport se pot
folosi curbele anuale de sarcină sau curbele de sarcină ale unor zile
caracteristice de iarnă, respectiv de vară.
Pentru anumite tipuri de instalaţii valorile se dau în literatura de
specialitate 11, 12.
Pentru ca la nivelul SEN puterea instalată care trebuie să funcţioneze
numai la vârf să fie cât mai redusă se adoptă sisteme de tarifare adecvate,
care să stimuleze aplatizarea curbelor de sarcină. În acest sens se pot utiliza
mai multe metode.
La nivelul consumatorilor industriali:
11
Albert, H. ş.a. Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor industriale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1979.
12
Iordănescu, I., Iacobescu, Gh. Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
29
 defalcarea orei de începere a programului între ateliere, secţii,
întreprinderi;
 defalcarea orei de prânz şi a zilelor libere;
 utilizarea celor trei schimburi;
 utilizarea receptoarelor care permit stocarea energiei electrice sub
alte forme de energie: aer comprimat (compresoare), apă (pompe),
sisteme de ventilaţie, baterii de acumulatoare, sisteme cu volant;
 programarea încercărilor care necesită putere mare în perioada de
noapte;
 utilizarea receptoarelor electrotermice în afara vârfului de sarcină şi
în zilele nelucrătoare.
La nivelul sistemului energetic naţional:
 utilizarea resurselor energetice secundare (energie electrică, gaze
combustibile, apă caldă);
 utilizarea orei oficiale de vară;
 utilizarea resurselor locale de energie neconvenţională (solară,
eoliană, geotermică, biogaz);
 interconectarea sistemelor energetice ale întreprinderilor, ţărilor,
comunităţilor economice şi folosirea – în perspectivă – a diferenţei de
fus orar între ţări (continente).
Pentru sistemul electroenergetic naţional al României, în figurile 1.4 –
1.7 sunt prezentate curbe de sarcină reale zilnică, săptămânală, lunară,
anuală, reprezentând producţia şi consumul de energie electrică. 13 În curbele
de sarcină amintite este reprezentată şi proporţia de participare la producţia de
energie electrică a centralelor cu cărbune, centralelor hidraulice, centralei
nucleare de la Cernavodă şi a centralelor cu hidrocarburi.
Se poate observa rolul de regulator de frecvenţă al centralelor
hidroelectrice. Astfel, în figura 1.5 se observă că la ora 21:31 a zilei de
03.09.2009 un grup de la centrala nucleară a fost oprit, necesarul de energie
fiind preluat rapid de centralele hidroelectrice, a căror caracteristică
funcţională permite încărcarea rapidă pentru a păstra stabilă frecvenţa
sistemului. În cazul prezentat variaţia sarcinii a fost de cca 700 MW.
Din figurile 1.4 şi 1.5 se observă ca variaţia energiei produsă de
centralele termoelectrice este mult mai lentă, motiv pentru care centralele de
acest tip nu pot fi regulatoare de frecvenţă la nivelul SEN.
Faţă de cazul alimentării distincte a fiecărui consumator sau grup de
consumatori de la o centrală sau grup de centrale, organizarea unui sistem
energetic naţional prezintă următoarele avantaje importante:
 resursele energetice de care se dispune sunt folosite în comun în
condiţii de maximă eficacitate;
13
Sursa: http://www.sistemulenergetic.com/
30
Capitolul 1
Fig. 1.4 Curba de sarcină reală pentru România, în ziua de 14.10.2009.
Fig. 1.5 Curba de sarcină reală săptămânală pentru România, 05.10-

12.10.2009.
31
Fig. 1.6 Curba de sarcină reală lunară pentru România, 07.08-07.09.2009.
Fig. 1.7 Curba de sarcină reală anuală pentru România, sept. 2008 - sept.
2009.
N.B.: În figurile 1.4 – 1.7 valorile negative pentru sold înseamnă export.
32
Capitolul 1
 rezerva necesară fiind unică este mai mică;

 utilizarea puterii instalate este maximă, datorită egalizării sarcinii
prin însumarea sarcinilor decalate în timp ale unui mare număr de
consumatori;
 posibilitatea de aplicare riguroasă şi pe scară largă a măsurilor de
standardizare sau normalizare;
 urmărirea funcţionării sistemului se poate face centralizat, prin
dispecerate; folosirea calculatoarelor în scopul luării unor decizii în
timp real.
Sistemul energetic naţional permite conectarea cu sisteme energetice
naţionale din vecinătate, fapt care asigură o amplificare a avantajelor sus
menţionate.
Dezvoltarea interconexiunilor dintre România şi ţările vecine s-a făcut
etapizat, în scopuri diferite, în funcţie de situaţia şi politica energetică a
momentului.
Prima linie electrică care a trecut graniţele ţării a fost LEA de 60 kV
Bucureşti (Grozăveşti) – Giurgiu – Ruse, destinată exportului de energie
electrică din România pentru alimentarea unui consumator zonal limitat –
preluat în insulă – din Bulgaria, linie pusă în funcţiune la 27 august 1949.
Următoarea linie, între România şi Cehoslovacia, a fost pusă în funcţiune la
27 octombrie 1963, fiind destinată exportului de energie din România pentru
plata echipamentului energetic livrat de către Cehoslovacia în scopul
construcţiei centralei de la Iernut (Luduş). Linia de 400 kV Iernut –
Lenusany a funcţionat la 220 kV până la 1 decembrie 1965, când a fost
trecută la tensiune nominală. Prin construirea staţiei de 400 kV de la
Nukovo (fosta U.R.S.S.) şi racordarea liniei la aceasta, sistemul energetic
naţional a trecut la funcţionarea interconectată practic cu toate ţările fostului
C.A.E.R. (Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc, alcătuită din fostele
ţări socialiste).
Între România şi fosta Iugoslavie s-a construit o linie de 110 kV între
Cărpiniş – Jimbolia, care alimenta din România – în insulă – un consumator
zonal limitat aflat pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Linia de 220 kV Işalniţa – Boicinovţî-Kozlodui – pusă în funcţiune la
30 martie 1967 – realiza interconectarea sistemului energetic naţional cu
sistemul energetic naţional al Bulgariei, permiţând exportul de energie
electrică de la CET Işalniţa. Ulterior, pe această linie s-a făcut şi import de
energie electrică.
Finalizarea centralei hidroelectrice de la Porţile de Fier a necesitat
realizarea liniei de 400 kV între Porţile de Fier I şi Djerdap, pentru
compensarea energiei electrice între cele două părţi ale centralei. Linia a fost
pusă în funcţiune la 13 iunie 1972, având regim de lucru variabil (import
sau export), servind şi pentru tranzitarea de energie electrică între alte
33
sisteme (de exemplu: fosta U.R.S.S. – Grecia).
La 29 septembrie 1972 s-a pus în funcţiune linia de 220 kV între Arad
şi Szeged, ea fiind însă construită pentru 400 kV. Această linie (pe lângă
rolul de linie de interconexiune cu ţările din fostul C.A.E.R.) a servit şi
pentru exportul de energie electrică din România în Austria, cu tranzit prin
Ungaria.
Liniile de 110 kV dintre fosta U.R.S.S. şi România (Stânca – Costeşti
şi Lioara – Vaslui) au asigurat în ultimii ani alimentarea unor insule ale
sistemului energetic naţional cu puteri de circa 50 MW din ţara vecină
(actualmente Republica Moldova).
Principala linie de interconexiune a sistemului energetic naţional cu
sistemele ţărilor vecine este însă LEA de 750 kV Ucraina – România (CNE
Ucraina Sud – Isaccea), pusă în funcţiune la 22 august 1986. Această linie –
prelungită până la Dabrudja (Bulgaria) – are rolul de a asigura exportul de
energie electrică din Ucraina în România şi Bulgaria, de la CNE construită
în sudul Ucrainei (în apropierea graniţei cu ţara noastră) cu participarea
celor trei ţări. Pentru realizarea unei noi interconexiuni Ucraina – România
– Bulgaria s-a mai construit linia de 400 kV Turceni – Kozlodui cu dublu
circuit, prin ea asigurându-se tranzitul de putere din Ucraina către
Bulgaria14.
Funcţionarea Sistemelor Energetice Interconectate (SEI) pentru ţările
fostului C.A.E.R. era coordonată operativ de un dispecerat amplasat la Praga.
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, energeticienii
trebuie să alinieze în continuare normele româneşti din domeniul energetic
la normele europene, astfel încât racordarea sistemului energetic al ţării
noastre cu sistemul energetic vest-european să nu constituie o problemă.
În vederea privatizării sistemului energetic al României acesta s-a
divizat în companii separate coordonate de stat prin intermediul Ministerului
Industriilor şi Resurselor (actualul Minister al Economiei şi Comerţului) şi
reglementate de Autoritatea naţională de reglementare în domeniul energiei
(fondată în 22.12.1998). Astfel, companiile din SEN sunt15:
 Transelectrica S.A. (Compania Naţională de Reţele Electrice,
acţionând ca operator de transport şi pentru interconectare cu alte sisteme
energetice).
 Termoelectrica S.A. (o companie producătoare de energie,
incluzând cele mai mari centrale termice ale României) are 20 de filiale ce
au fost organizate ca centre de cost şi profit începând cu octombrie 2001; pe
piaţa de energie electrică mai funcţionează alte 21 centrale termice
independente de Termoelectrica, 16 din ele aparţinând administraţiilor
publice locale, iar 5 au statut independent – fiind în posesia statului şi
14
15
UCTE Forecast 2003-2005.
34
Capitolul 1
administrate de Ministerul Economiei şi Comerţului.

 Hidroelectrica S.A. (o companie producătoare de energie electrică)
deţine aproape toate centralele hidroelectrice din ţară; aceasta are 10 filiale.
 Nuclearelectrica S.A. (o companie producătoare de energie electrică
ce deţine şi operează singura centrală nucleară, cea de la Cernavodă).
 Electrica S.A. (companie de distribuţie şi alimentare a deţinut
reţeaua de distribuţie la nivele de tensiune de 110 kV şi mai mici) şi a avut 8
companii subsidiare. Ca urmare a intrării ţării noastre în Uniunea
Europeana, România se aliniază la reglementările şi directivele Uniunii
Europene precum şi a pieţei interne de energie europeană. Conform
Directivei 2003/54/EC – a Parlamentului European – şi a Consiliului privind
regulile comune aplicabile pieţei interne de energie, termenul de 1 iulie
2007 a fost termenul final pentru reorganizarea societăţilor comerciale de
distribuţie şi furnizare a energiei electrice prin divizare parţială, în scopul
separării activităţii de distribuţie de cea de furnizare de energie. În ţara
noastră, a fost emisă HG nr. 675/28.06.2007 privind reorganizarea prin
divizare parţială a societăţilor comerciale de distribuţie şi furnizare a
energiei electrice privatizate şi a filialelor rămase la S.C. Electrica S.A.
În urma privatizării unora din companiile subsidiare şi a divizării
tuturor în companii de distribuţie, respectiv de furnizare a energiei
electrice, actualmente Electrica S.A. are şapte filiale (Fig. 1.8)16:
o Filiala Electrica Distribuţie Muntenia Nord;
o Filiala Electrica Furnizare Muntenia Nord;
o Filiala Electrica Distribuţie Transilvania Nord;
o Filiala Electrica Furnizare Transilvania Nord;
o Filiala Electrica Distribuţie Transilvania Sud;
o Filiala Electrica Furnizare Transilvania Sud;
o Filiala Electrica Serv.
Filialele Electrica Serv de pe întreg cuprinsul ţării sunt
organizate în opt zone, având ca obiectiv întreţinerea reţelelor de
distribuţie şi prestarea de servicii de întreţinere, pe bază de contract cu
companiile de furnizare din întreaga ţară.
 Fostele companii Electrica, privatizate, au devenit S.C. Enel
Electrica Banat, S.C. Enel Electrica Dobrogea, S.C. CEZ România SA
(cuprinzând fostele companii ale Electrica din Oltenia), S.C. E.On
Moldova – Tabelul 1.1.
 Obligaţiile şi drepturile pe care le are S.C. Electrica SA sunt
stabilite prin licenţele de distribuţie şi, respectiv, furnizare, emise de
către ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul
Energiei).
16
http://www.electrica.ro/
35
Fig. 1.8 Filialele de furnizare şi distribuţie a energiei electrice în România.
Tabelul 1.1
Muntenia
Moldova Dobrogea Muntenia Sud
Nord
Iaşi Galaţi Constanţa Bucureşti
Bacău Ploieşti Călăraşi Giurgiu
Botoşani Brăila Slobozia Ilfov
Piatra Neamţ Buzău Tulcea
Suceava Târgovişte
Vaslui Focşani
Transilvania Transilvania
Oltenia Banat
Nord Sud
Piteşti Timişoara Cluj Sibiu
Craiova Arad Oradea Braşov
Târgu Jiu Reşiţa Bistriţa Alba Iulia
DrobetaTr. Deva Baia Mare Sf. Gheorghe
Severin
Alexandria Satu Mare Miercurea
Ciuc
Râmnicu Zalău Târgu Mureş
Vâlcea
Slatina
36
Capitolul 1
1 .8 . Regi mul i nsu lar d e

f u nc ţiona re al ce n tral elor
Ca urmare a unor avarii în funcţionarea sistemului electroenergetic

naţional – cea mai gravă petrecându-se în 10 mai 1977, când SEN al
României a căzut – şi pentru asigurarea funcţionării fără riscuri a marilor
consumatori de energie electrică, s-a hotărât ca sistemul nostru energetic să
poată funcţiona şi în regim insular.
Funcţionarea în regim insular presupune asigurarea funcţionării pe
zone a sistemului energetic în caz de necesitate şi menţinerea în funcţiune a
centralelor electrice din marile zone industriale, în cazul unor avarii în
sistemul electroenergetic, urmărindu-se insularizarea marilor platforme
industriale, cum ar fi: Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Arad, Galaţi, Iaşi, Oradea,
Bucureşti, Brazi, Craiova etc.
Din punct de vedere tehnic, insularizarea marilor platforme în caz de
avarie se face automat, parametrul energetic care sesizează o posibilă avarie
fiind frecvenţa.
Funcţionarea insulară nu numai că reduce consecinţele negative în
cazul unei eventuale avarii a sistemului energetic naţional, dar le şi
preîntâmpină prin modul în care a fost aplicată în practică.
Realizarea regimului insular de funcţionare este posibilă utilizând
relee de frecvenţă pe post de „paznici“ ai frecvenţei reţelei.
Dacă la o anumită centrală unul dintre cele două relee de frecvenţă
strict necesare sesizează că frecvenţa a scăzut sub o anumită valoare
prestabilită (de exemplu, 49,5 Hz) furnizează un semnal electric care duce la
deconectarea unor consumatori mai puţin importanţi (categoria a III-a,
eventual a II-a). Dacă frecvenţa continuă să scadă, ajungând sub o a doua
valoare prestabilită, al doilea releu de frecvenţă furnizează un impuls care
conduce la desprinderea centralei electrice din sistemul naţional şi
funcţionarea ei în regim insular, cu un grup restrâns de consumatori, de
categoria zero sau I, dinainte stabiliţi.
1 .9 . As pe ct e privi nd
f u nc ţiona rea i nte rco ne cta tă a sist e melo r
e lec tro en erg eti ce
Avantajele funcţionării tuturor centralelor electrice şi a consumatorilor

în regim interconectat sunt deja cunoscute. Pornind de la aceste avantaje,
precum şi de la posibilităţile fiecărei ţări de a-şi produce energia electrică, s-
a trecut în ultimii 40-50 de ani la realizarea de interconexiuni între sistemele
37
electroenergetice naţionale ale diferitelor ţări.
Astfel, în Europa de Est funcţiona interconectarea ţărilor din fostul
C.A.E.R., după cum s-a amintit. În Europa de Vest opt ţări (Austria, Belgia,
Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au înfiinţat Uniunea
de Coordonare a Producerii şi Transportului de Electricitate – U.C.P.T.E.
Această uniune – înfiinţată în 1951 – a coordonat interconectarea
ţărilor amintite. Avantajele interconectării în U.C.P.T.E. erau următoarele:
- decalajul orelor de vârf;
- folosirea în comun a rezervei;
- utilizarea eficientă a centralelor prin încărcarea celor în funcţiune la
capacitatea maximă;
- ajutorul reciproc în caz de avarie etc.
Realitatea acestor avantaje a dus la înfiinţarea în anul 1963 a unui alt
sistem electroenergetic – NORDEL17 – cuprinzând Danemarca, Finlanda,
Islanda, Norvegia, Suedia. Acest sistem era conectat şi cu sistemul
electroenergetic al fostei U.R.S.S. prin Finlanda, iar cu ţările Europei de
Vest mai sus amintite prin Danemarca. Interconectarea cu aceste sisteme s-a
făcut în asincron prin legături în curent continuu. Criteriile de funcţionare
ale sistemului NORDEL sunt:
 ajutor din exterior la scăderea frecvenţei unui SEN sub 49 Hz;
 deconectări de sarcină – până la 50% - când frecvenţa atinge pragul de 48,7 Hz;
 izolare pe sisteme naţionale când frecvenţa atinge pragul critic de 47,5 Hz.
Experienţa pozitivă a cooperării a determinat extinderea U.C.P.T.E., la
început prin conectarea cu SEN ale Greciei, Portugaliei, Spaniei şi fostei
Iugoslavii şi mai apoi prin conectarea SEN ale Cehiei, Poloniei, Slovaciei şi
Ungariei (care deja funcţionau interconectate în sistemul electroenergetic
CENTREL).
În aprilie 1999 existau 20 de ţări europene interconectate în sistemul
electroenergetic redenumit U.C.T.E. (Union for the Co-ordination of
Transmission of Electricity – Uniunea de Coordonare a Transportului de
Electricitate), fiind interconectate şi SEN ale următoarelor ţări: Danemarca
(membru asociat), Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Slovenia
(ultimele patru rezultate după dezmembrarea Iugoslaviei), Serbia şi
Muntenegru. În prezent există 25 de state afiliate la organizaţie (Fig. 1.9).
Producţia totală de energie electrică în statele membre ale UCTE în
anul 2007 a fost de 2.591,10 TWh (Tabelul 1.2, Fig. 1.11). Consumul total18
de energie electrică în anul 2007 a fost de 2.563,96 TWh. În figura 1.10 19
este redat nivelul producţiei de energie electrică la nivelul UCTE, pe tipuri
de surse primare şi pe ţări, în anul 2008.
17
18
Sursa: UCTE.
19
http://www.entsoe.eu/resources/publications/ce/syb/
38
Capitolul 1
Tabelul 1.2
Producţia de energie electrică în statele membre UCTE, pe tipuri de surse
primare în 2007 [TWh]
Centrale termoelectrice Centrale
Hidrocentrale Alte surse
clasice nuclearoelectrice
1.402,2 759,4 294,3 135,2
Fig. 1.9 Statele cu SEN interconectate în UCTE20.
5% Termocentrale
11%
Centrale
nucleare
55% Hidrocentrale
29%
Altele
Fig. 1.10 Producţia de energie electrică în statele

membre UCTE – anul 2007 [%].
20
Sursa: UCTE (www.ucte.org/services/statistics).
39
40
Total 2008: 2.641,9 TWh
LEGENDA
169,1
305
1393,2
774,6 6,8
DK_W 15,9
Termocentrale Centrale nucleare 8,9
3,9
Hidrocentrale Altele 2,7 0,9
NL 140,8
23,5 66,4
4,2
PL
1,7 91,5 2,4 0,4
DE
141,1 356,4 0,3
31,3 0,2 0,2
7,3
25,0 49,3 4,3
BE 0,9
sarcinile operaţionale ale UCTE.
CZ
43,4 2,4 SK
LU 0,2
2,6 8,1
UA_W
1,2 2,1 15,5
8,4
9,6 53,3 21,6
HU 18,3
AT 4,8 14,0
ţări.
68,0
CH 10,0 16,8
37,6 36,9 3,5
FR 26,1
RO
SI RS
11,8 10,3 32,6
418,3 4,6 29,4
44,9
6,0 BA
8,7 0,9 3,2
IT
38,4 MK BG
14,8
25,7 248,5 5,3 HR 22,6
6,1
ES
56,3 5,0
168,6
7,4 1,2
ME
1,5 3,3 1,9
7,1 PT
28,9
GR
46,7
Fig. 1.11 Nivelul producţiei de energie electrică, pe tipuri de surse primare şi

În februarie 2003 şi SEN al României a fost interconectat cu sistemul
operatorilor de sisteme de transport de energie electrică) a preluat toate

european al UCTE. Din data de 1 iulie 2009 Entso-E (Reţeaua europeană a
Capitolul 2
C a p i t o l u l 2 . N O Ţ I U N I D E S P R E I N S TA L A Ţ I I L E
P E N T R U P R O D U C E R E A , T R A N S P O RT U L Ş I
DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE
2 .1 . Ins talaţi e ele ct rică . Ec hipame n t

e lec tri c
Instalaţia electrică – în sens general – este instalaţia care constă din ansamblul
de conductoare electrice şi elemente de circuit electric, inclusiv aparate, dispozitive
etc., uneori şi maşini electrice, şi care serveşte unor scopuri energetice (pentru
producerea, transportul, distribuirea sau utilizarea energiei electrice) sau pentru
semnalizări, comenzi, telecomunicaţii.
Instalaţia electrică defineşte, conform terminologiei actuale, un ansamblu de
echipamente electrice interconectate într-un spaţiu dat, formând un singur tot şi având
un scop funcţional bine determinat.
Echipamentul electric este un ansamblu constituit din maşini, aparate,
mecanisme sau dispozitive, inclusiv elementele de legătură sau conexiune (conductoare
electrice) care îndeplineşte o anumită funcţie într-un proces tehnologic, la o maşină, la
un vehicul, într-o instalaţie, într-o fabrică sau uzină. Echipamentul este mobil sau
imobil după cum efectuează sau nu deplasări în serviciu.
În practică, noţiunile de instalaţie electrică şi echipament electric sunt strâns
legate şi nu pot fi strict delimitate. Astfel, un dispozitiv considerat ca echipament al
unei instalaţii poate avea el însuşi o instalaţie electrică proprie şi un echipament destul
de complex.
Instalaţiile electrice, în accepţiunea cea mai largă, cuprind:
 instalaţii electrice de producere a energiei electrice;
 instalaţii electrice de transport a energiei electrice;
 instalaţii electrice de distribuţie a energiei electrice;
 instalaţii electrice de utilizare a energiei electrice.
Această divizare a instalaţiilor electrice, ce ţine seama de poziţia şi de rolul
părţilor componente faţă de energia electrică poate fi urmărită în figura 2.1, unde este
reprezentată o schemă generală de principiu care cuprinde instalaţiile de producere,
de transport, de distribuţie, de utilizare a energiei electrice şi instalaţiile auxiliare
aferente.
Energia electrică este produsă în centrala electrică CE, care se află în afara
41
oraşului sau zonei industriale, în apropierea locului unde se află sursa de energie
primară. Nivelul de tensiune la producere este scăzut (6; 10; 15,75; 20; 24 kV). Pentru
ca transportul energiei electrice să fie economic se ridică nivelul de tensiune prin
intermediul unei staţii ridicătoare SR la 110 kV, 220 kV sau 400 kV. Staţia
ridicătoare se află în imediata vecinătate a centralei electrice.
Instalaţia electrică de transport a energiei electrice se delimitează între intrarea în
staţia ridicătoare SR şi ieşirile din staţiile de transformare ST1, ST2.
Până la marginea oraşului sau zonei industriale, unde se află o staţie coborâtoare
SC, energia electrică este transportată prin linie electrică aeriană (LEA). Prin
intermediul staţiei coborâtoare nivelul tensiunii este coborât la 35 kV (nivel de tensiune
tolerat), 20 kV sau la un alt nivel corespunzător posibilităţilor de transport prin linii
electrice în cablu (LEC). De la staţia coborâtoare energia este transportată prin LEC
PT3
PA2
C1 C2
PA1
PT2 PA4
C3
PT4
ST1
PT1
C5 C4
SR SC ST2 PA5
CE
Legendă
PA3
Linii de transport
Distribuitor
Feeder
Linii de joasă tensiune
Fig. 2.1 Schema de principiu a unei instalaţii pentru producerea, transportul,

distribuţia şi utilizarea energiei electrice.
sau prin LEA (acolo unde este posibil) la staţii de transformare ST1, ST2 etc., situate în
centrele de greutate ale consumatorului de energie electrică.
Instalaţia electrică de distribuţie se delimitează între ieşirea din staţiile de
transformare ST1, ST2 şi ieşirile din posturile de transformare PT1, PT2 etc. Pentru o
bună repartizare a sarcinilor şi pentru realizarea unei instalaţii cu posibilităţi de
extindere ulterioară, între staţiile de transformare şi posturile de transformare se prevăd
staţii de conexiuni intermediare, denumite puncte de alimentare PA1, PA2 etc.
Alimentarea posturilor de transformare se face la tensiunea de distribuţie (6 kV, 10 kV,
20 kV etc.) din punctele de alimentare prin feederi.
Instalaţia electrică la consumator (de utilizare a energiei electrice) cuprinde
42
Capitolul 2
reţeaua de joasă tensiune de 0,4 kV, constituită din linii electrice şi consumatorii
electrici C1, C2 etc. Alimentarea cu energie electrică a fiecărui consumator electric de
forţă se face prin circuit separat, în funcţie de puterea simultană cerută de acesta,
costurile instalaţiei fiind suportate parţial de consumator, parţiale de furnizorul de
energie electrică.
Instalaţiile auxiliare cuprind instalaţii de menţinere a calităţii energiei electrice,
pentru protecţia personalului împotriva electrocutărilor, pentru protecţia clădirilor şi a
bunurilor, de telecomunicaţii etc.
După rolul şi poziţia ocupată faţă de procesul energetic la care concură,
instalaţiile electrice se pot clasifica în:
 instalaţii electrice de curenţi tari, care cuprind instalaţiile utilizate în procesul
de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice; instalaţiile de
iluminat şi forţă sunt instalaţii de curenţi tari;
 instalaţii electrice de curenţi slabi, care concură la realizarea proceselor
energetice: instalaţii de automatizare, măsură şi control (AMC), instalaţii de
semnalizare acustică şi optică, instalaţii fonice şi video, instalaţii de avertizare a
apariţiei incendiilor, instalaţii de paratrăsnet etc.
După nivelul tensiunii, instalaţiile se clasifică în:
 instalaţii de joasă tensiune – a căror tensiune de lucru este sub 1 kV;
 instalaţii de medie tensiune – a căror tensiune de lucru este cuprinsă între 1 kV
şi 20 kV;
 instalaţii de înaltă tensiune – a căror tensiune de lucru este cuprinsă între 35 kV
(nivel de tensiune tolerat) şi 110 kV;
 instalaţii de foarte înaltă tensiune – a căror tensiune de lucru este egală sau mai
mare de 220 kV (400 kV şi 750 kV).
După frecvenţa de lucru se deosebesc:
 instalaţii electrice de curent continuu (f=0);
 instalaţii electrice de curent alternativ (f>0), care se clasifică în:
 instalaţii de joasă frecvenţă (0<f<50 Hz);
 instalaţii de frecvenţă industrială (f=50 Hz);
 instalaţii de medie frecvenţă (100<f<10.000 Hz);
 instalaţii de înaltă frecvenţă (f>10.000 Hz).
2 .2 . No ţi uni desp re i nsta laţiil e de

p rod uc ere a en erg iei el ec tri ce
Purtătorii de energie, ca rezultat al acţiunii radiaţiei solare de-a lungul

milioanelor de ani ai, sunt: combustibilii solizi, lichizi şi gazoşi, căderile de apă,
mareele şi curenţii marini, vântul, apele termale, combustibilii nucleari. La aceştia se
adaugă şi radiaţia solară însăşi.
Sursele de energie sunt epuizabile dacă nu se mai formează sau se formează într-
43
un ritm foarte scăzut faţă de ritmul consumului (de exemplu combustibilii, apele
termale).
Sursele de energie sunt inepuizabile – numite şi regenerabile sau
neconvenţionale – dacă se regenerează continuu (sursele de apă, mareele, curenţii
marini, vântul).
Având în vedere avantajele pe care le oferă energia electrică, în ultimul timp
aceasta s-a impus din ce în ce mai mult ca formă intermediară între purtătorii primari
de energie şi consumatori.
În figura 2.2 este prezentată o structură generală a metodelor de producere a
energiei electrice.
Metodele clasice de producere a energiei electrice, care asigură în prezent circa
98% din consumul mondial de energie electrică, constă în aceea că sursele primare de
energie (combustibil, apă etc.) cedează energia unor purtători intermediari de energie
(abur, mase în mişcare etc.) care – prin intermediul generatoarelor electrice – permit
apoi obţinerea energiei electrice.
Metodele de conversie directă a energiei se caracterizează prin aceea că energia
primară este transformată direct în energie electrică fără a mai fi trecută prin fazele
amintite mai sus.
Fig. 2.2 Metode de producere a energiei electrice.
44
Capitolul 2
Producerea energiei electrice prin metode clasice are loc în centrale electrice,
centrale care – în funcţie de purtătorul de energie primară – pot fi:
 centrale termoelectrice;
 centrale hidroelectrice;
 centrale helioelectrice;
 centrale eolianoelectrice.
Producerea energiei electrice prin conversie (transformare) directă a energiei
primare are loc în convertoare, care – în funcţie de purtătorul de energie primară şi de
fenomenul sau efectul utilizat – pot fi:
 convertoare fotovoltaice (pile solare);
 convertoare termoelectrice (pile termoelectrice);
 convertoare termoionice (pile termoionice);
 convertoare electrochimice (pile electrochimice);
 convertoare magnetohidrodinamice (generatoare MHD).
În figura 2.321 sunt redate costurile la nivel mondial pentru producerea unui
kilowatt-oră (incluzând costurile parţiale: ale energiei primare, ale întreţinerii şi ale
exploatării) în funcţie de tipul de energie primară utilizat.
Combustibil Întreţinere Exploatare

5
3
2
1
0
Termocentrale Centrale Hidrocentrale Turbine cu gaz
nucleare
Fig. 2.3 Costurile medii pentru producerea unui kWh,

în cenţi SUA.
Diferitele metode de producere a energiei electrice s-au dezvoltat şi se vor
dezvolta în continuare în funcţie de tehnologiile disponibile la un moment dat, de
energia primară utilizată şi de costurile de producţie.
Tabelul 2.1 a) [mil. kW, în anul 2005]
Nr. Zona
Termică Hidro Nucleară Altele Total
crt. geografică
America de
1 831,403 158,786 114,158 24,780 1.129,127
Nord
2 America 80,156 124,996 3,025 6,691 214,868
21
Human Development Indicators 2002.
45
Centrală şi
de Sud
3 Europa 455,264 169,478 137,474 41,179 803,395
4 Eurasia 238,095 68,451 38,638 0,166 345,35
Orientul
5 115,555 7,452 0,000 0,006 123,013
Mijlociu
6 Africa 82,829 21,636 1,800 0,279 106,544
Asia şi
7 848,968 211,065 79,100 10,523 1.149,656
Oceania
TOTAL 2.652,27 761,864 374,195 83,624 3.871,953
Gradul de
utilizare al
capacităţii 49,30 43,45 80,09 50,47 51,15
de producţie
[%]
Puterea instalată în centralele electrice pentru întreaga planetă este prezentată în
tabelul 2.1 a), în care este introdus şi coeficientul de utilizare al puterii instalate –
calculat pe baza datelor cuprinse în tabelele 2.1 a) şi 2.1 b). Pentru determinarea
gradului de utilizare al puterii instalate am folosit puterea medie orară pentru fiecare
an, adică energia electrică produsă împărţită la cele 8.760 ore dintr-un an.
Tabelul 2.1 b) [mld. kWh, în anul 2005]
Nr. Zona
Termică Hidro Nucleară Altele Total
crt. geografică
America de
1 3.238,43 657,66 879,69 119,17 4.894,95
Nord
America
2 Centrală şi 253,30 613,16 16,27 26,00 908,73
de Sud
Europa de
3 1.37,72 539,57 957,27 160,11 3.494,67
Vest
Europa
Centrală şi
4 843,61 244,73 235,83 3,12 1.327,30
de Est – fără
ex-U.R.S.S.
Orientul
5 581,65 20,98 0 0,01 602,65
Mijlociu
6 Africa 430,32 88,66 12,24 1,96 533,18
Asia şi
7 4.270,23 735,27 524,27 59,34 5.589,10
Oceania
TOTAL 11.455,26 2.900,03 2.625,57 369,71 17.350,58
% 66,02 16,71 15,13 2,13 100
Tabelul 2.1 c) [mld. kWh, în anul 2006]

Nr.
Ţara Termică Hidro Nucleară Altele Total
crt.
46
Capitolul 2
1 Franţa 52,15 55,24 427,68 7,35 542,42

% 9,61 10,18 78,84 1,36 100
Din tabelele 2.1 b) şi 2.1 c) se observă că Franţa a promovat o politică

energetică complet diferită de toate ţările lumii, energia electrică obţinută pe cale
nucleară depăşind 78% din totalul producţiei de energie electrică, în timp ce media pe
plan mondial este de 15,13%.
Pentru România puterea instalată a centralelor electrice în intervalul 2001 –
incluzând şi puterea instalată a primului grup al centralei nuclearoelectrice de la
Cernavodă – până la finele anului 2005 este prezentată în tabelul 2.2 a)22.
Tabelul 2.2 a)
Anul Termică Hidro Nucleară Total
MW 15.785 6.120 705 22.610
2001
% 69,81 27,06 3,12 100
MW 14.741 6.122 705 21.568
2002
% 68,34 28,38 3,27 100
MW 13.417 6.242 705 20.364
2003
% 65,88 30,65 3,46 100
MW 13.120 6.248 705 20.073
2004
% 65,36 31,16 3,51 100
MW 13.347 6.279 705 20.331
2005
% 65,65 30,88 3,47 100
Observaţie: sursa citată nu precizează nimic despre al doilea grup al centralei
nuclearoelectrice de la Cernavodă, care a fost dat în funcţiune la 28 septembrie 2007,
având aceeaşi putere instalată ca şi primul grup.
Producţia de energie electrică pentru ţara noastră în acelaşi interval este

prezentată în tabelul 2.2 b).
Tabelul 2.2 b)
Grad de utilizare
Anul UM Termică Hidro Nucleară Total al puterii
instalate [%]
GWh 31.490 14.770 5.040 51.300
2001 25,90
% 61,38 28,79 9,82 100
GWh 31.180 15.890 5.110 52.180
2002 27,61
% 59,75 30,45 9,79 100
GWh 34.750 13.130 4.540 52.420
2003 29,28
% 66,52 25,13 8,69 100
2004 GWh 32.370 16.350 5.270 53.990 30,70
22
EIA 2007 - http://www.eia.doe.gov
47
% 59,96 30,28 9,76 100
GWh 31.620 20.010 5.280 56.910
2005 31,95
% 55,56 35,16 9,28 100
Din tabelul 2.2 b) se observă că seceta din anii 2001 şi 2003 a determinat
scăderea producţiei de energie electrică a hidrocentralelor, iar gradul de utilizare al
puterii instalate este destul de scăzut (sub 30%), în timp ce pe plan mondial gradul
mediu de utilizare al puterii instalate este de 49% (fiind de 70,42% în cazul centralelor
nuclearoelectrice). Rezultă de aici că România are o capacitate instalată nefolosită
foarte mare, deci are o mare rezervă, putând exporta energie electrică dacă preţurile de
export sunt atractive.

t ra nspo rt a e ne rgi ei ele ct ric e
Transmiterea energiei electrice de la centralele producătoare de energie electrică

spre centrele de consum se face prin intermediul liniilor electrice, care, în general, sunt
elemente componente ale sistemelor electroenergetice. Transportul energiei electrice se
face – din motive tehnice şi economice – numai la tensiuni înalte (110 şi 220 kV) şi
foarte înalte (peste 220 kV), în curent continuu sau alternativ, prin linii electrice aeriene
(LEA), linii electrice în cablu (LEC) sau linii electrice sub apă, care sunt de fapt tot
linii electrice în cablu.
Instalaţiile de transport, având în componenţă transformatoare şi
autotransformatoare – ridicătoare şi coborâtoare de tensiune – LEA şi LEC, bobine de
reactanţă etc., asigură tranzitarea unor cantităţi mari de energie electrică între centralele
electrice şi consumatori sau între noduri ale sistemului electroenergetic pe distanţe
foarte mari (sute de kilometrii), la nivel de înaltă şi foarte înaltă tensiune. În tabelul 2.3
se prezintă valorile tensiunilor normalizate pentru ţara noastră şi anumite consideraţii
privind elementele constructive şi destinaţia reţelei electrice aferente.
Tabelul 2.3
Valoarea Numărul Situaţia
Treapta Tipul
Nr. tensiunii conducto neutrului
de liniilor Destinaţia reţelei
crt. normalizat arelor faţă de
tensiune electrice
e [kV] active pământ
1 aeriene reţele de
subterane transport;
legat la
ÎT 110 3 alimentare mari
pământ
platforme
industriale
48
Capitolul 2
2 aeriene reţele de
transport;
220 alimentare mari
platforme
industriale
3 400 legat la aeriene reţea de transport
FÎT 3
4 750 pământ aeriene reţea de transport
Alegerea nivelului de tensiune este impusă de considerente tehnico-economice

vizând pierderile de energie, a căror valoare este direct proporţională cu pătratul puterii
vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers proporţională cu pătratul tensiunii, precum şi
valoarea investiţiilor, proporţionale cu pătratul tensiunii.
Instalaţiile de transport a energiei electrice trebuie să asigure respectarea unor
cerinţe tehnico-economice, dintre care amintim:
 continuitatea în alimentare cu energie electrică a consumatorilor,
 siguranţa în funcţionare,
 respectarea parametrilor calitativi ai energiei electrice furnizate,
 posibilităţi pentru dezvoltarea ulterioară,
 realizarea investiţiilor în condiţii de eficienţă economică,
 diminuarea factorilor de risc şi poluare a mediului înconjurător.
Datorită necesităţilor de a transporta cantităţi de energie din ce în ce mai mari la
distanţe mari valoarea maximă a tensiunii adoptată pentru transport a evoluat şi
evoluează ascendent. Această evoluţie influenţează şi liniile de transport existente, care
uneori trebuie reconstruite spre a putea funcţiona la tensiuni mai ridicate.
Liniile electrice noi se execută frecvent pentru a putea funcţiona în viitor la
tensiuni mai înalte fără mari dificultăţi, chiar dacă la punerea lor în funcţiune nivelul
tensiunii la care funcţionează este mai scăzut.
În România, pentru transportul energiei electrice se folosesc în prezent nivelele
de tensiune de 110 kV, 220 kV, 400 kV şi 750 kV (în sud-estul României). În lume se
utilizează şi alte nivele de tensiune: 275 kV şi 400 kV (Anglia), 330 kV (Rusia –
Cecenia), 400 kV (Vyborg / Rusia – Kumi / Finlanda), 550 kV (în Rusia şi Japonia),
735 kV (Canada), 765 kV (S.U.A.), 1.150 kV (Siberia – Ural – Volga Mijlocie).
Liniile electrice pot folosi la transportul unei cantităţi masive de energie de la un
meridian la altul, de la o paralelă la alta, la transferul de energie din sistemele cu
energie electrică excedentară la cele deficitare din acest punct de vedere. Un număr
redus de linii electrice aeriene de 500-750 kV realizează în condiţii favorabile
interconectarea sistemelor, fie pe plan naţional, fie internaţional.
Transportul energiei electrice în curent continuu nu a luat o amploare prea mare
datorită în principal complexităţii instalaţiilor de convertire a curentului, din alternativ
în continuu şi invers. Totuşi, sunt realizări şi în acest sens, din care se pot menţiona:
– în cablu: toate legăturile subacvatice importante: Franţa – Anglia (100 kV),
Suedia – Danemarca (250 kV);
– în linii electrice aeriene: Rusia – Donbas (400 kV), Siberia – Ural (750 kV),
49
S.U.A. (400 kV), Canada (450 kV), Marea Britanie (266 kV).
Transportul în cablu nu are o extindere prea mare din cauza costului ridicat al
cablurilor şi a dificultăţilor cauzate de evacuarea căldurii prin dielectric, pereţii cablului
şi pământ. Transportul în LEC se face acolo unde nu sunt posibile alte variante sau
variantele existente devin periculoase. În prezent se fabrică şi se instalează cabluri
pentru tensiuni până la 220 kV. Pentru tensiuni mai mari se execută cabluri speciale, la
comandă.
Liniile electrice pentru transportul energiei electrice trebuie să satisfacă anumite
condiţii, diferite faţă de cele cerute liniilor electrice de distribuţie, în special în ceea ce
priveşte secţiunea conductoarelor. La liniile de transport secţiunea conductoarelor este
determinată în principal de următoarele cerinţe:
 asigurarea unor pierderi prin efect Joule cât mai mici,
 menţinerea intensităţii câmpului electric la suprafaţa conductorului sub
valoarea critică (21,1 kV/cm valoare efectivă) pentru a evita producerea de
pierderi mari prin descărcări ionice (efect Corona) şi perturbarea
radiocomunicaţiilor,
 realizarea unui cost al liniei scăzut.
Pentru a satisface aceste cerinţe de cele mai multe ori conductoarele sunt realizate
în fascicule din două sau mai multe conductoare jumelate. În acest fel şi puterea
transportată este mai mare decât în cazul conductoarelor monofilare de secţiune egală
(cu 20-25% în cazul fasciculelor din două conductoare şi 30-35% în cazul fasciculelor
din trei conductoare). Această soluţie se aplică în cazul liniilor cu tensiuni de 220 kV şi
mai mari.

d ist rib uţi e a e nerg iei el ec tri ce
Instalaţiile de distribuţie, funcţionând la înaltă tensiune (mai rar), la medie şi

joasă tensiune, prezintă o configuraţie mai complexă decât instalaţiile de transport şi
asigură vehicularea unor valori mai scăzute de energie electrică între nodurile
principale ale SEN şi consumatori, pe distanţe relativ scurte (zeci de kilometri).
Instalaţia de distribuţie electrică este constituită din LEA sau LEC, elemente de
circuit electric, aparate, transformatoare electrice, bobine de reactanţă, staţii de
conexiuni intermediare (puncte de alimentare) etc., elemente care servesc la realizare
distribuţiei energiei electrice.
În sistemul energetic românesc instalaţiile de distribuţie se delimitează între
ieşirile din staţiile de transformare şi ieşirile din posturile de transformare (vezi şi Fig.
2.1 Schema de principiu a unei instalaţii pentru producerea, transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei electrice.)
Şi din punctul de vedere al divizării SEN instalaţiile de distribuţie sunt distincte
de instalaţiile de transport prin aceea că fac parte din compania Electrica S.A.(vezi 1.7.
50
Capitolul 2
Sistemul electroenergetic românesc).

Distribuţia energiei electrice se face prin LEA sau în cabluri LEC (mai ales în
marile oraşe). Distribuţia în LEC conferă un grad mai înalt de siguranţă a continuităţii
alimentării cu energie electrică. Acest mod de distribuţie este însă mai costisitor.
Distribuţia în LEA se face acolo unde este posibil, în general în mediul rural şi în
unele unităţi unde acest lucru este posibil, liniile electrice aeriene fiind mai ieftine şi
mai uşor de întreţinut.
– După felul curentului există:
 distribuţie în curent continuu, folosită în anumite sectoare din industrie,
pentru asigurarea iluminatului de rezervă, pentru asigurarea funcţionării unor
utilaje în situaţia dispariţiei tensiunii normale de alimentare, în tracţiunea
electrică etc. Se folosesc sisteme cu două conductoare, cu trei conductoare şi mai
rar cu mai multe conductoare. În cazul sistemului cu două conductoare
receptoarele se conectează între cele două conductoare, din care unul reprezintă
polul (+), celalalt polul (–) al sursei.
În distribuţia pentru tracţiunea electrică (de exemplu la tramvaie) unul din
conductoare este şina (conectată la pământ), iar celălalt este linia de contact
pozată aerian şi izolată faţă de pământ. În distribuţia cu trei conductoare, două
conductoare sunt active fiind conectate la polii (+), respectiv (–) ai sursei, iar al
treilea este conductorul neutru conectat la un punct de potenţial nul al sursei,
conectat de regulă şi la pământ.
Distribuţia în curent continuu este limitată datorită problemelor ridicate de
interconectarea sistemelor cu nivele de tensiune diferite.
 distribuţia în curent alternativ, care este cea mai frecventă, fiind mai
economică şi mai elastică datorită posibilităţii de transformare a parametrilor
energiei electrice cu ajutorul transformatoarelor. Distribuţia în curent alternativ se
realizează cel mai frecvent în sistem trifazat cu 3 sau 4 conductoare.
– După nivelul de tensiune există:
 distribuţie la joasă tensiune, care de regulă se realizează în sistemul cu
patru conductoare la tensiunea de 380/220 V, sau în sistemul cu trei conductoare
la tensiuni de 380 V, 660 V, 1.000 V;
 distribuţie la medie şi înaltă tensiune, care se face în sistem trifazat cu trei
conductoare la tensiuni de 6 kV, 10 kV, 15 kV*, 20 kV, 35 kV* şi 110 kV.
– După schema de întocmire, se deosebesc:
 distribuţie radială, când receptoarele sunt alimentate prin linii separate
care pleacă din acelaşi punct (acelaşi bare); acest sistem permite introducerea
uşoară a automatizărilor, dar prezintă un grad de siguranţă în funcţionare redus;
 distribuţie cu linii principale, când receptoarele sunt alimentate în
derivaţie de la aceeaşi linie; aceasta poate fi cu alimentare de la un capăt (-
distribuţie cu linie principală simplă), cu alimentare de la ambele capete, cu două
linii principale (- distribuţie cu linie principală dublă), sau distribuţie în inel.
Ca un caz particular al distribuţiei cu linii principale este distribuţia
51
buclată. Acest tip de distribuţie prezintă cea mai mare siguranţă în
exploatare, deoarece energia electrică poate ajunge la receptor de la mai
multe surse şi pe mai multe căi.
Liniile sunt alimentate la ambele capete, iar pe traseu două linii
învecinate sunt conectate prin legături transversale.
Sistemul este folosit în general în distribuţia urbană, cu densitate de
sarcină mare.
Distribuţia cu linii principale se aplică atât la joasă tensiune, cât şi la
medie şi înaltă tensiune.
În Capitolul 4 vor fi prezentate valorile tensiunilor standardizate pentru ţara
noastră şi unele detalii privind elementele constructive şi destinaţia liniei electrice
respective (Tabelul 4.1).
52
Capitolul 3
Capitolul 3. PRODUCEREA ENERGIEI

ELECTRICE
3 .1 . Prod uc erea e ne rgie i

e lec tri ce pri n me to de clas ice
3.1.1. Cen tral e t e r mo el ec tri c e
Centrala termoelectrică este un ansamblu de instalaţii mecanice şi

electrice, construcţii şi amenajări pentru producerea de energie electrică sau
de energie electrică şi de căldură, energia primară transformându-se în
energie electrică prin procese având ca forme intermediare energia termică
şi energia mecanică.
Centralele termoelectrice sunt cele care asigură baza curbei de sarcină
(a se vedea figurile 1.4 – 1.7)
După felul purtătorului de energie primară, centralele termoelectrice
se clasifică în:
– centrale termoelectrice cu combustibili clasici;
– centrale nuclearoelectrice;
– centrale geotermoelectrice;
– centrale helioelectrice.
Centralele termoelectrice cu co mbustibili clasici
Aceste centrale se pot clasifica după natura purtătorului intermediar de
energie astfel:
 centrale termoelectrice cu abur:
– cu turbine cu abur;
– cu maşini cu abur cu piston;
 centrale termoelectrice cu instalaţii de ardere internă:
– cu motoare cu ardere internă;
– cu turbine cu gaz;
 centrale termoelectrice cu cicluri combinate (cu abur şi cu ardere
internă).
Centralele termo electrice cu abur
În centralele de acest tip (Fig. 3.1) energia chimică a combustibililor
53
(solizi, lichizi sau gazoşi) a este transferată în urma reacţiilor chimice de
ardere exoterme unui agent purtător, care este apa j. Energia primită de apă
face ca aceasta să formeze aburi sub presiune supraîncălziţi d, care prin
destindere pun în mişcare motoare termice cu abur 2 (turbine cu abur,
motoare cu abur cu piston).
6
a d k l
1 2 5
Q2
b j

i e
Q1+Q2
h Q1 g
4 3
Fig. 3.1 Schemă de principiu a transformărilor energetice şi a circuitului

termic pentru o centrală termoelectrică cu condensaţie: 1 – cazan; 2 –
turbină (motor termic); 3 – condensator; 4 – preîncălzitor; 5 – generator
electric; 6 - transformator ridicător de tensiune; a – combustibil; b –
cenuşă şi zgură; c – gaze de ardere; d – abur viu; e – abur expandat; f,
g – apă de răcire; h – condensat; i – abur de priză pentru preîncălzire; j
– apă de alimentare; k – energie mecanică; l – energie electrică;
Q1, Q2 – debitele celor două cicluri;  – consumul intern de energie electrică.
Motoarele termice cu abur antrenează generatoarele electrice 5 şi

astfel este produsă energia electrică l. Valorile mărimilor de stare ale
aburului în centralele actuale sunt: p=125350 bari, T1=520650C.
Temperatura în turnurile de răcire este sub 30C. De regulă aceasta este
T2=15C. În funcţie de modul de expandare al aburului se deosebesc:
centrale termoelectrice de condensaţie (CTE), în care aburul se expandează
până la presiunea din condensator (inferioară presiunii atmosferice) şi care
furnizează numai energie electrică, şi centrale de termoficare (CET), în care
aburul este expandat până la presiunea de utilizare în instalaţiile de încălzire
(superioară presiunii atmosferice).
Randamentele fazelor de transformare a energiei sunt următoarele:
 t – randamentul termic al ciclului, a cărui valoare este dată de
relaţia
54
Capitolul 3
Q1 i2  i3 
t  1  , (3.1)
Q1  Q2 i1  i4 
unde i1, i2, i3, i4 sunt entalpiile agentului termic în punctele respective din
figura 3.1, iar Q1, Q2 debitele celor două cicluri; randamentul termic al
ciclului poate lua valori în intervalul (0,4800,595);
 c – randamentul cazanului (0,800,93);
 cd – randamentul conductelor de transport a agentului termic
(0,98);
 td – randamentul termodinamic al turbinei (0,750,91);
 m – randamentul mecanic al turbogeneratorului (0,8000,993);
 g – randamentul generatorului electric (0,9600,985).
Randamentul producerii energiei electrice este dat de produsul
randamentelor amintite:
e  t  c  cd  td  m  g , (3.2)
(e0,270  0,485)
Dacă considerăm şi consumul intern  de energie electrică,
randamentul asociat este dat de relaţia
1
si  , (3.3)
1 
(si=0,894  0,950)
Considerând şi randamentul transformatorului ridicător de tensiune
(tr=0,980,99), randamentul global al centralei termoelectrice este
gl  e  si   tr , (gl=0,2340,457) (3.4)
Pentru mărirea randamentului global se tinde în primul rând spre
mărirea randamentului termic. Mărirea randamentului termic se obţine prin
ridicarea presiunii şi temperaturii aburului viu, preîncălzirea recuperativă,
supraîncălzirea intermediară a aburului şi coborârea vidului în condensator.
Aceste măsuri sunt limitate de rezistenţa mecanică a materialelor folosite în
realizarea cazanului.
Este avantajoasă construirea de centrale termice de puteri mari (peste
1.000 MW) echipate cu turbogeneratoare cu puteri unitare mari (300500
MW), aceasta contribuind la mărirea randamentului global al centralei. La
noi în ţară cea mai mare putere pe grup este la Turceni 23: 330 MW pe grup,
aici fiind instalate şapte astfel de grupuri.
Complexul energetic Turceni este cea mai mare termocentrală din
România şi una din cele mai mari termocentrale din Europa, având o putere
instalată de 2.310 MW, asigurând circa 10% din consumul anual de
23
http://ro.wikipedia.org/wiki/Complexul_Energetic_Turceni
55
electricitate al României. Centrala termoelectrică Turceni a produs 7,6 TWh
în anul 2008, cu 15% mai mult faţă de anul 2007, când producţia de energie
electrică a fost de 6,7 TWh.
După anul 1990 uzinele electrice Turceni şi exploatarea carboniferă
Rovinari au fost retehnologizate, o importanţă deosebită fiind acordată
protecţiei mediului înconjurător. În acest sens, în anul 2005 Parlamentul
României a adoptat Legea nr. 257 pentru ratificarea „Acordului de
împrumut dintre România şi Banca Japoniei pentru Cooperare
Internaţională privind Proiectul de reducere a poluării la Termocentrala
Turceni”, semnat la Bucureşti la 31 martie 2005.
Pe plan mondial energia electrică produsă cu ajutorul centralelor
termoelectrice clasice reprezintă 63,75% din totalul producţiei de energie
electrică. În Europa de Vest ponderea energiei termoelectrice era doar de
47,95%, iar în Europa de Est procentajul acesteia era de 66,61, mai mare
decât pe plan mondial – Tabelul 2.1 b). În Franţa ponderea energiei electrice
obţinute în centralele termoelectrice clasice era de numai 9,17% din totalul
energiei electrice produse – Tabelul 2.1 c).
Centrala termoelectrică pe cărbune Mohave, Nevada, S.U.A24.

În anul 2007 în România puterea instalată în centrale termoelectrice
era de 13.265 MW, reprezentând 63,12% din capacitatea totală instalată a
SEN. Pe plan mondial producţia de energie electrică în termocentrale este
atât de actualitate, cât şi de viitor. Spre exemplu, Germania – care în anul
2001 îşi propunea ca până în 2025 să renunţe la centralele nuclearoelectrice
– pregătea construirea de centrale termoelectrice cu cărbune la
24
Sursa: www.wikimedia.org
56
Capitolul 3
Niederaussern (cu o putere unitară instalată de 930 MW), Lippendorf (două

grupuri cu o putere instalată unitară de 865 MW), precum şi altele25.
Pe glob se remarcă centrala termoelectrică pe cărbune Mohave, de 1.850
MW, de lângă Laughlin, Nevada (S.U.A.), prezentată în fotografie26.
Centralele termoelectrice cu turbine cu gaz
În cadrul unor astfel de centrale elementele primare sunt turbine
cu gaz cu compresoare sau cu generatoare de gaz cu pistoane libere. În
figura 3.2 se poate urmări funcţionarea unei centrale termoelectrice cu
turbină cu gaz cu compresor rotativ.
Compresorul 1 aspiră aer proaspăt a, pe care îl comprimă la 3-5 bari b
şi îl refulează în camera de ardere 3 printr-un schimbător de căldură 2, unde
acesta este preîncălzit de gazele fierbinţi f expandate de turbina 4.
Prin arderea combustibilului d se dezvoltă gaze de ardere e cu o
temperatură de circa 650C şi presiuni între 150 şi 250 bari, care prin
destindere acţionează turbina 4. Turbina acţionează atât generatorul electric
5 cât şi compresorul 1.
Pentru pornirea instalaţiei se foloseşte de regulă motorul 6. Se poate
folosi pentru pornire şi generatorul electric 5, care în acest caz este alimentat
g d
2 3
b f e
1 4 5 6
Fig. 3.2 Schema de principiu a unei centrale

termoelectrice cu turbină cu gaz, cu compresor rotativ:
1 – compresor; 2 – schimbător de căldură
(recuperator); 3 – cameră de ardere; 4 – turbină cu
gaze; 5 – generator electric; 6 – motor electric; a – aer
la presiunea atmosferică; b, c – aer comprimat; d –
combustibil; e – gaze de ardere sub presiune; f – gaze
expandate fierbinţi; g – gaze reci; h – energie electrică.
25
Platts – Global Energy / Oct. 2001.
26
Sursa: www.wikipedia.org
57
cu energie electrică şi are o construcţie specială – putând porni ca motor
asincron. În asemenea caz motorul 6 nu mai este necesar.
Centralele electrice cu turbine cu gaz au următoarele caracteristici:
pornire rapidă, consum mic de apă de răcire, randamente inferioare marilor
centrale cu abur.
Sunt folosite ca centrale de vârf şi de rezervă (funcţionează
1.5003.000 h/an). Puterea instalată a unei astfel de centrale este redusă
(2540 MW). Puterea maximă a crescut însă în ultimul timp de zeci de ori.
Astfel, Germania îşi propunea în 2001 construirea unei centrale cu gaz la
Various Mainz cu o putere unitară instalată de 380 MW, iar la Bayer-
Dormagen a unei centrale cu o putere unitară instalată de 580 MW27.
3.1.2. Ce n tral e n u c l earoel e ctri c e
În centralele nuclearoelectrice energia eliberată prin fisiune nucleară

este transformată mai întâi în căldură (energie „de grad inferior“) şi abia
apoi în energie mecanică, prin intermediul unui motor termic ce antrenează
generatorul electric, obţinându-se în final energie electrică. O centrală
electrică nucleară cuprinde în principal reactorul (cazanul nuclear),
schimbătoarele de căldură, turbogeneratoarele, instalaţiile de răcire a
condensului, instalaţiile de pompare şi de ventilaţie, mijloace speciale de
protecţie contra radiaţiilor nocive provenind de la procesele nucleare.
Principala deosebire dintre o centrală termoelectrică cu cărbune şi o
centrală electrică nucleară constă în tipul combustibilului şi al
echipamentului energetic în care acest combustibil este transformat în
căldură.
Energia nucleară se obţine pe baza reacţiilor nucleare de fisiune
(descompunere) ce au loc într-o instalaţie denumită reactor nuclear.
Reacţiile nucleare sunt transformări nucleare produse prin bombardarea
nucleului cu particule subatomice. O reacţie nucleară se scrie astfel:
X + a  Y + b, (3.5)
unde a şi X sunt particula proiectil, respectiv nucleul ţintă, iar b şi Y sunt
particula rezultată şi nucleul care ia naştere ca urmare a reacţiei.
Reacţiile nucleare pot fi: de activare, de fisiune, de fuziune. Reacţia
nucleară de activare are ca rezultat formarea de nuclee radioactive. Reacţia
nucleară de fisiune are ca rezultat formarea din nucleul bombardat a două
sau mai multe fragmente (Y1, Y2,…):
a + X  Y1 + b1 + Y2 + b2 +… (3.6)
Nucleul mai puţin stabil X cu numărul de masă A mare se
fragmentează în nuclee mai stabile cu număr de masă A mai mic. Reacţia
nucleară de fisiune este exoenergetică.
27
Platts – Global Energy / Oct. 2001.
58
Capitolul 3
Reacţia de fuziune constă în unirea a două nuclee uşoare într-un

singur nucleu mai greu. Reacţia este exoenergetică. La mase egale energia
degajată prin fuziune este de câteva ori mai mare decât energia degajată prin
fisiune. Pentru fuziunea nucleelor sunt necesare temperaturi mari (109 C),
motiv pentru care reacţia se mai numeşte şi termonucleară.
În reactoarele nucleare actuale combustibilul nuclear constă din
izotopii atomilor de uraniu, toriu şi plutoniu. Combustibilii nucleari se pot
grupa astfel:
- combustibil fisionabil natural – izotopul Uraniu-235; acest izotop se
găseşte doar într-o proporţie de 0,7% în minereul de uraniu;
- combustibil nuclear fertil, constituit din izotopul Uraniu-238 şi
izotopul Thoriu-232; acest combustibil se găseşte în proporţie destul de mare
în minereul de uraniu (de exemplu, Uraniu-238 în proporţie de 99,2%);
- combustibil fisionabil secundar (artificial), constituit din izotopul U-
233, ce se obţine din izotopul Th-232 şi izotopul Pu-239, obţinut din U-238.
Reacţia de fisiune în lanţ a combustibilului nuclear se produce prin
bombardarea cu neutroni a izotopului fisionabil. În funcţie de energia
cinetică a neutronilor, aceştia pot fi:
- termici (Tn<1 eV, energie comparabilă cu cea a agitaţiei termice
T0,025 eV);
- intermediari (Tn=1103 eV);
- rapizi (Tn>104 eV).
Încetinirea neutronilor rapizi emişi în timpul reacţiei de fisiune se face
prin ciocnirea lor de nucleele unei substanţe numită moderator.
În funcţie de combustibilul nuclear care „arde“ într-un reactor şi de
posibilităţile de regenerare ale combustibilului, pot fi reactoare
nereproducătoare şi reactoare reproducătoare. În reactorul nereproducător
„arde“ numai U-235. Preluarea căldurii de la reactorul nuclear (răcirea) se
face în general cu apă. Apa reprezintă deci elementul care preia energia
rezultată din reacţie şi o transportă sub formă de energie termică (abur) spre
turbogenerator.
Dezvoltarea energeticii nucleare se poate împărţi în două etape.
 Etapa de început – până în anul 1970. În această etapă s-au construit
CNE experimentale şi CNE prototip-industrial. Totodată, s-au
evidenţiat primele dificultăţi în construcţia şi exploatarea lor,
urmărindu-se în continuare realizarea CNE tipizate şi în serie.
 Etapa de maturitate a CNE – din 1970 până în prezent, caracterizată
prin construirea de CNE industriale, care produc energie electrică mai
ieftină decât CTE (vezi Fig. 2.3).
Evoluţia energeticii nucleare se caracterizează, de la primele CNE
până la cele actuale, prin:
- ritmul alert de creştere al puterii instalate;
59
- creşterea continuă a numărului de grupuri instalate;
- creşterea ponderii energiei electrice produse în CNE;
- creşterea continuă a numărului de ţări ce construiesc CNE.
Puterea instalată totală pe glob în CNE a crescut exponenţial: dacă în
anul 1970 puterea instalată mondială era de 24 GWe, în 1985 a ajuns la 259
GWe, atingând 362 GWe în 2000. Acestei puteri îi corespundea în acelaşi
an o producţie de 2.434 GWh. Dacă în 1954 era un singur grup (în fosta
U.R.S.S.), în anul 1985 erau în lume 374 grupuri.
În prezent, la nivel mondial sunt în funcţiune peste 440 centrale
nuclearoelectrice. Din 1970 unele centrale au fost oprite (peste 60) şi altele
dezafectate. În proces de construcţie sunt un număr de peste 30 de centrale
nucleare, cu puteri instalate din ce în ce mai mari, unele depăşind puterea
instalată de 4.700 MWe28.
Ponderea energiei electrice produse în CNE din producţia totală de
energie electrică a crescut de la 1,6% în anul 1970 la 20% în 1990, atingând
în anul 2000 o pondere de 16,65%, cu mult mai puţin decât valoarea
prognozată în anii ’70 (30-35%). La ora actuală în lume există peste 36 ţări
care exploatează centrale nuclearoelectrice în funcţiune.
Şi în ceea ce priveşte tipurile CNE se pot deosebi două etape de
dezvoltare, cu aceeaşi periodizare:
 Etapa 1954-1970, când pe glob au predominat CNE de tip GCR-
Magnox (Gas Cooled Graphite moderated Reactor – reactor moderat
cu grafit şi răcit cu gaz).
 Etapa 1970-prezent, în care pe primul loc se situează CNE de tip
LWR (Light Water Reactor – reactor răcit cu apă uşoară, combustibil
fiind uraniul îmbogăţit), centrale care în ultimii ani au ajuns la o
pondere de 85% din totalul puterii instalate a centralelor nucleare de
pe mapamond.
În prezent există două tipuri de CNE mature din punct de vedere
tehnologic şi competitive din punct de vedere economic cu CTE:
- LWR (cu subtipurile BWR şi PWR) şi
- HWR (sau PHWR - Pressurized Heavy Water moderated and cooled
Reactor - reactor moderat şi răcit cu apă grea sub presiune).
Reactorul cu apă în fierbere BWR (Boiling Water Reactor) încălzeşte
până la fierbere apa de răcire direct în reactor – Fig. 3.3 a). În reactorul cu
apă sub presiune PWR (Pressurised Water Reactor) apa este menţinută la o
asemenea presiune încât nu poate fierbe în interiorul reactorului. În afara
reactorului căldura acestui circuit primar de apă sub presiune este transferată
unui circuit de apă secundar prin intermediul unui schimbător de căldură.
Apa din circuitul secundar se află la presiune joasă şi fierbe, producând
aburul care pune apoi în mişcare turbinele – Fig. 3.3 b).
28
International Nuclear Safety Center – www.insc.anl.gov
60
Capitolul 3
Pentru viitorul apropiat alte două tipuri de reactoare au perspective de
abur
abur
combustibil combustibil generator

de abur
reactor reactor
apã apã
pompã
apã
a) b)
Fig. 3.3 Tipuri de reactoare cu apă: a) reactor cu apă în

fierbere; b) reactor cu apă sub presiune.
competitivitate: FBR (Fast Breeder Reactor – reactor reproducător rapid) –

construit încă în anul 1963 în S.U.A., cu o putere electrică de 20 MWe şi
HTGR (High Temperature Gas cooled Graphite moderated Reactor –
reactor răcit cu gaz la înaltă temperatură, moderat cu grafit).
Există şi reactoare reproducătoare: în timpul funcţionării aceste
reactoare generează material fisionabil secundar (Pu-239 şi U-233) din
materialul fertil (U-238 şi Th-232). Aceşti izotopi din materialul fertil devin
fisionabili prin bombardare cu neutroni, proces care îi schimbă în izotopi cu
totul noi. Aceste transformări pot fi urmărite în figurile 3.4 şi 3.5.
În orice reactor nuclear fiecare reacţie produce în medie 2,5 neutroni
(25 neutroni la 10 reacţii de fisiune). Unul dintre aceşti neutroni continuă
reacţia de fisiune, restul neutronilor fiind absorbiţi de materialele
nefisionabile din reactor. În reactorul reproducător unul sau mai mulţi din
excesul de 1,5 neutroni este absorbit de un nucleu fertil, care este
transmutat într-un nucleu fisionabil. Uraniul 238 este transmutat în
plutoniu 239 trecând prin faza neptuniu 239. Thoriul 232 este transmutat
în uraniu 233 trecând prin faza protactiniu 233.
Reactoarele reproducătoare nu mai pot fi răcite cu apă din cauză că
aceasta ar încetini imediat neutronii până la viteze la care ar fi absorbiţi
inutil. De aceea pentru răcirea reactoarelor rapide se folosesc săruri topite,
metal lichid (sodiu lichid) sau gaze (heliu).
Centralele nuclearoelectrice cu reactor de tip PHWR (Pressurised
Heavy Water Reactor) – de tip CANDU (Canada Deuterium Uranium) –
construite în mai multe ţări, printre care şi România (la Cernavodă) în
61
ultimii ani au următoarele avantaje:
 asigură independenţa totală faţă de exterior, în sensul că se pot
asimila toate elementele constructive necesare în ţară, inclusiv
combustibilul nuclear;
 asigură o utilizare optimă a celui mai ieftin combustibil nuclear
(uraniul natural) cu grade de ardere de 7.0009.000 MW zi/tU, faţă de
3.000 MW zi/tU la GCR-Magnox;
 asigură consum redus de uraniu şi producţie dublă de plutoniu;
 nu necesită instalaţii de îmbogăţire a uraniului natural;
 ciclul combustibilului este mai simplu;
 reîncărcarea reactorului cu combustibil este continuă, fără oprirea
reactorului.
Desigur, există şi unele dezavantaje:
Timp de înjumă- Timp de înjumă-

tăţire 23' tăţire 2,35 zile
U- U- Np- Pu-
n
238 239 239 239
  Energie
Izotop cinetică
fertil
Izotop Produse de
fisionabil fisiune
Pu-
n n
239
n
mai mult de un neutron
Fig. 3.4 Transformarea izotopului fertil U-238 în izotopul fisionabil Pu-239.

Timp de înjumă- Timp de înjumă-
tăţire 22' tăţire 27 de zile
Th- Th- Pa- U-
n
232 233 233 233
 
Izotop
fertil
Produse de
fisiune
U-
n n
233
n
mai mult de un neutron
Fig. 3.5 Transformarea izotopului fertil Th-232 în izotopul fisionabil U-233.
62
Capitolul 3
– necesită o cantitate mare de apă grea (0,8 t/MWe);

– prezintă pierderi continue de apă în timpul exploatării, ceea ce
afectează cheltuielile de exploatare şi costul energiei electrice produse;
– circuitul primar este mai complex;
– parametrii aburului viu sunt mai reduşi.
CNE care funcţionează respectând măsurile de protecţie contra
radiaţiilor produc o poluare mai redusă decât CTE, fiind de aceea considerate
mai „curate“.
Experienţa în construcţia CNE a evidenţiat faptul că tipul centralei nu
influenţează schema electrică de racord la SEN, soluţiile de racordare
nefiind diferite de cele utilizate în cazul centralelor electrice clasice de mare
putere.
Pe de altă parte, la CNE se impun condiţii speciale de securitate, care
se reflectă în modul de realizare a sistemului de alimentare a serviciilor
proprii, ce diferă în funcţie de tipul reactorului utilizat. Ca şi la o centrală
clasică, schema electrică primară îndeplineşte două funcţii:
- transferarea către SEN a energiei electrice produsă în centrală;
- alimentarea cu energie electrică a serviciilor proprii ale centralei.
În figura 3.6 se prezintă schema simplificată monofilară a unui bloc
energetic al unei CNE, evidenţiindu-se circuitele prin care se realizează
funcţiile menţionate mai sus.
Evacuarea energiei electrice produsă la 24 kV se face prin intermediul
transformatorului ridicător de bloc TB şi prin staţia de înaltă tensiune prin
care se face racordarea la SEN.
Sistemul de alimentare a serviciilor proprii se compune din
L1
400 kV
G2
L2
400 kV
TB
TSPG TSPS
circuit de evacuare a
G1 puterii
6 kV servicii proprii
întreruptor deschis în regim normal
întreruptor închis în regim normal
Fig. 3.6 Schema monofilară simplificată a unui bloc energetic într-o

CNE.
63
transformatorul pentru servicii proprii TSPG alimentat de la bornele
generatorului G1 şi transformatorul pentru servicii proprii TSPS alimentat de
la sistem şi din barele de medie şi joasă tensiune, aparatele de comutaţie etc.
La un bloc energetic CANDU, 7-10% din energia produsă este
utilizată pentru servicii proprii. Pentru alimentarea unor clase de
consumatori sunt şi surse independente atât de grup cât şi de sistem,
nefigurate în schema din figura 3.6.
În figura 3.7 este prezentată structura unei unităţi nucleare CANDU-
600 PHWR de la Cernavodă, în care se evidenţiază: clădirea reactorului, cu
anvelopa de beton 17, care protejează elementele interne expuse radiaţiilor.
Principalul element este ansamblul reactorului 6. Acesta cuprinde
subansamblul Calandria, canalele de combustibil şi mecanismele de control
a reactivităţii.
Fig. 3.7 Structura unei unităţi nucleare de tip CANDU de la CNE Cernavodă.
Vasul Calandria este un rezervor cilindric orizontal, cu un singur

perete din oţel inoxidabil, închis la fiecare capăt de o placă şi străbătut în
plan orizontal de 380 de tuburi calandria. În reţeaua de tuburi este introdus
combustibilul nuclear, constituit din uraniu natural, sub formă de pastile de
UO2, compactate şi sintetizate, amplasate într-o structură specifică,
denumită fascicul de combustibil.
Un fascicul este alcătuit din 37 elemente, fixate pe o grilă de formă
cilindrică (Fig. 3.8). Elementul combustibil – alcătuit din 30 de pastile –
este închis într-o teacă de zircalloy, care mai conţine o glazură de grafit.
Greutatea uraniului conţinut în fascicul este de 18,7 kg, iar greutatea
fasciculului cu elementele de asamblare de 23,5 kg.
În fiecare canal al Calandriei se introduc 12 fascicule, deci vasul
64
Capitolul 3
Calandria cuprinde 4.560 de fascicule, cu o greutate totală de 85.272 kg

combustibil.
Puterea termică a reactorului unui grup de la CNE Cernavodă este de
Fig. 3.8 Structura unui fascicul de combustibil nuclear.
2.180 MW, iar puterea electrică brută este de 706,5 MW. Parametrii
funcţionali ai sistemului sunt următorii: temperatura apei grele la
intrare/ieşire este de 266ºC, respectiv 310ºC, iar presiunea aceleaşi ape este
de 11,3 MPa, respectiv 9,89 Mpa, adică 109,85 atm., respectiv 97,6 atm.
Apa grea, care are rolul de moderator în vasul Calandria (circuit
primar moderator), are şi rolul de purtător de căldură (circuit primar de
transport al căldurii) spre schimbătoarele de căldură, respectiv generatorii de
abur (Fig. 3.7 şi Fig. 3.9). În generatoarele de abur apa uşoară preia energia
termică de la apa grea, generându-se aburi la o presiune de 4,5 MPa, adică
44,41 atm. şi o temperatură de 260ºC.
Aburul pătrunde în turbina 10 din figura 3.7, producând energie
mecanică, transformată apoi de generatorul electric sincron 11 în energie
electrică, la tensiunea de 24 kV, care este transformată prin intermediul
staţiei de transformare 16 la tensiunea de 400 kV, nivel de tensiune necesar
pentru transportul ei în SEN. Centrala nuclearoelectrică CANDU-600 de
la Cernavodă este echipată pe grup cu câte un generator electric sincron
cu următoarele date nominale: S=800 MVA, U=24 kV, n=1.500 rot./min.,
cos =0,9, IEx=3.562 A, UEx=465 V, PEx=2,3%.Pn.
Generatorul este construit etanş, fiind răcit cu apă în înfăşurările
statorului şi cu hidrogen în celelalte părţi, fiind autoexcitat, cu compundaj,
65
Fig. 3.9 Circuitele agentului primar moderator şi a agentului

primar de transport al căldurii.
curentul de excitaţie fiind asigurat de un sistem de excitaţie denumit

Gennerex-CPS. La pornire excitarea se asigură de la o sursă separată de c.a.
monofazată de 480 V.
Pentru protecţia mediului faţă de emisia posibilă de radiaţii, sunt
prevăzute:
 două sisteme de oprire rapidă a reactorului: SOR-1, SOR-2;
 un sistem care asigură preluarea căldurii reziduale după un eventual
accident de pierdere a sistemului de răcire;
 un sistem care controlează eliberarea de radioactivitate în
atmosferă: sistemul anvelopei (Fig. 3.10) 29.
Sistemul anvelopei are la rândul său următoarele componente:
- Anvelopa de protecţie – este de formă cilindrică, cu acoperişul sub
formă de dom din beton precomprimat, de grosime cca 1 m, acoperit
pe interior cu un strat de etanşare. Acesta are rolul de a menţine în
limitele permise eliberările de radioactivitate spre mediul înconjurător
în condiţiile unui accident şi de protecţie biologică în calea radiaţiilor.
29
Sursa: Prezentări de la Nuclearelectrica SA şi http://www.nuclearelectrica.ro/
66
Capitolul 3
Fig. 3.10 Sistemul de protecţie al anvelopei.
Presiunea din interiorul anvelopei este mai scăzută decât presiunea

atmosferică. Trecerile prin anvelopă pentru conducte sunt etanşate.
- Sistemul de ecluzare – asigură legăturile cu exteriorul, pentru
personal şi echipamente. Ecluzele pneumatice sunt prevăzute cu două
uşi – cu închidere etanşă – şi un pasaj de trecere.
- Sistemul de izolare – intervine în cazul unui accident, când – la o
creştere a presiunii în anvelopă sau a radioactivităţii peste valori
prestabilite – închide toate conductele care penetrează anvelopa,
67
realizând o izolare totală a acesteia.
- Sistemul de stropire – se declanşează la creşterea presiunii în
anvelopă peste o valoare permisă, ca urmare a unui accident de
pierdere a agentului primar sau a ruperii conductei principale de abur
în interiorul anvelopei. Apa condensează aburul, reducându-se astfel
presiunea, împiedicând evacuarea de substanţe radioactive în
atmosferă.
- Răcitorii locali de aer – continuă răcirea anvelopei după epuizarea
apei din bazinul de stropire.
Din punctul de vedere al continuităţii în alimentare, consumatorii
serviciilor proprii sunt împărţiţi în patru clase, cărora le corespund patru
sisteme de alimentare (vezi şi figura 3.6).
Sistemul de clasa a IV-a, alimentat prin TSPG (Transformator pentru
Servicii Proprii alimentat de la Generator) la generatorul G1 sau prin TSPS
(Transformator pentru Servicii Proprii alimentat de la Sistem) de la SEN
poate suporta întreruperi în alimentare de lungă durată fără implicaţii asupra
securităţii centralei. Căderea completă a surselor de clasa a IV-a conduce la
oprirea automată a reactorului.
Sistemul de clasa a III-a, alimentat de la sistemul de clasa a IV-a sau
de la generatorul diesel de rezervă poate suporta întreruperi în alimentare de
3 minute fără a fi afectată securitatea centralei sau a personalului. Acest
sistem asigură oprirea centralei în condiţii de siguranţă şi evacuează căldura
de dezintegrare chiar dacă lipseşte sistemul de alimentare de clasa a IV-a.
Dacă şi sistemul de clasa a III-a este întrerupt pentru o perioadă mai lungă,
centrala poate fi totuşi oprită în condiţii de siguranţă prin SAEA (sistemul
de alimentare cu energie electrică la avarie).
Consumatorii de clasa a II-a sunt consumatori de c.a. şi admit
întreruperi în alimentare de maximum 5 ms. Acest sistem este alimentat în
mod normal prin invertoare alimentate în c.c. de la redresoarele ce încarcă şi
bateriile de acumulatoare care aparţin sistemului de clasa I. În cazul
întreruperii sistemului de clasa a II-a alimentarea invertoarelor se face de la
bateriile de acumulatoare.
Consumatorii sistemului de clasa I sunt consumatori de c.c. şi nu
admit întreruperi în alimentare fără a afecta siguranţa în funcţionare a
centralei.
Agregatele nucleare (reactor, schimbător de căldură, uneori şi
turbogeneratoarele) trebuie închise în incinte din beton masiv, cu scopul de
a proteja mediul înconjurător împotriva radiaţiilor rezultate din fisiune.
Rapoartele de la mai multe centrale de tip CANDU în funcţiune
precizează că dozele individuale de expunere anuală a celor mai afectate
categorii de personal de exploatare din centrală sunt mult sub cele maxim
permise.
68
Capitolul 3
3.1.3. Ce n tral e g eo ter mo el ec tri c e
Purtătorul de energie primară într-o astfel de centrală este constituit din

vapori la presiuni şi temperaturi înalte (345 bari şi 140240C), extraşi prin
foraje de la adâncimi de 1501.000 m. Vaporii conţin în medie 95% abur,
restul fiind gaze sau substanţe chimice (dioxid de carbon, hidrogen sulfurat,
azot, amoniac, acid boric). Centralele geotermoelectrice pot fi construite
pentru a furniza nu numai energie electrică ci şi căldură, avându-se în vedere
şi posibilitatea extragerii din vapori a unor substanţe chimice.
2
3
4
1
abur
expandat
Fig. 3.11 Schema de principiu a unei centrale geotermoelectrice cu admisia

vaporilor subterani direct în turbină şi cu evacuare în atmosferă: 1 - instalaţii de
captare a vaporilor subterani; 2 - reductor de presiune; 3 - turbină; 4 - generator
electric.
Fig. 3.12 Schema termică de principiu a unei centrale geotermoelectrice cu

condensator: 1 – instalaţie de captare a vaporilor subterani; 2 – reductor de
presiune; 3 – turbină; 4 – generator electric; 5 – condensator de amestec; 6 –
pompă de vid; 7 – turn de răcire; 8 – pompă de circulaţie.
69
În funcţie de tehnologia transformării energetice centralele
geotermoelectrice pot fi:
- cu admisia vaporilor subterani direct în turbină şi cu evacuare
directă în atmosferă (sau captare pentru uzine chimice – Fig. 3.11);
- cu admisia vaporilor subterani direct în turbină şi cu evacuare
prin condensator (Fig. 3.12);
- cu alimentarea turbinei cu abur secundar provenit din aburi, după
eliminarea substanţelor chimice şi a gazelor.
Centrale geotermoelectrice sunt în Canada, China, Filipine, Germania,
Islanda, Italia, Japonia, Mexic, Noua Zeelandă, Rusia. Puterea unei
asemenea centrale poate atinge şi chiar depăşi 100 MW.
O asemenea geotermocentrală – având puterea totală de 144 MW,
cuprinzând grupuri de diverse puteri, cel mai mare fiind de 55 MW – este
construită în Costa Rica, la poalele vulcanului Miravalles30. Energia
geotermală este transformată în energie electrică de trei grupuri energetice.
3.1.4. Ce n tral e h el i oel ect ri ce
Centralele termoelectrice care folosesc energia radiaţiilor solare sunt

cunoscute sub numele de centrale helioelectrice sau solar-electrice.
Energia primită de la Soare, deşi este mult mai mare decât cea produsă
pe Pământ din combustibili sau pe cale hidraulică, nu poate fi îndeajuns
folosită din cauza unor dezavantaje, cum ar fi:
– nu se distribuie uniform pe suprafaţa Pământului;
– intensitatea radiaţiei solare depinde de starea atmosferei;
– variază cu altitudinea (cele mai favorabile zone sunt câmpiile cu
multe zile senine pe an – 180-200 zile);
– radiaţia solară este intermitentă (succesiunea zi-noapte);
– puterea obţinută este foarte mică – 0,10,2 kW/m2 – ceea ce
determină cheltuieli specifice mari (se are în vedere şi randamentul
convertorului fotovoltaic).
Transformarea energiei radiate de Soare în energie electrică se poate
face direct sau indirect, prin intermediul unui ciclu termic. În cazul
procedeului indirect energia radiaţiilor solare este absorbită de un colector
în care un fluid în circulaţie se încălzeşte sau se evaporă, purtând apoi
căldura la un motor termic cuplat cu un generator electric.
Principalele deosebiri dintre o centrală termoelectrică cu cărbune şi o
centrală helioelectrică constă în: sursa primară de energie, procedeul de
conversie şi instalaţia de transmitere a energiei primare purtătorului fluid în
circulaţie.
La centralele helioelectrice instalaţia de transmitere a energiei
30
World Organisation of Volcanic Observatoris – www.wovo.org
70
Capitolul 3
radiaţiilor solare către fluidul în

circulaţie are ca element principal
1
colectorul solar.
2 Dintre tipurile de colectoare
3 cunoscute prezintă interes
colectoarele cu focalizare. Cu
ajutorul acestor colectoare s-au
1 realizat cuptoare solare a căror
temperatură depăşeşte 3.000C şi
Fig. 3.13 Captator Mouchot: 1 – cilindru căldări solare ce produc vapori la
conic-oglindă; 2 – manşon de sticlă; 3 – temperaturi de 100-500C.
suprafaţă neagră.
Există mai multe tipuri de
colectoare (captatoare) solare:
 captatoare cu concentrare
3 optică;
 captatoare fără concentrare
2
optică.
1 Captatoarele cu concentrare
optică folosesc un dispozitiv optic
Fig. 3.14 Captator Francia:1 – receptor; 2 (lentile sau oglinzi) cu ajutorul
– fascicul de tuburi de sticlă; 3 – panou de cărora asigură în focar o strălucire
sticlă. de 250 de ori strălucirea directă.
Ele pot fi reglate o dată sau de mai
E 2 E
multe ori pe zi sau pot fi mobile,
2E urmărind poziţia Soarelui cu o
E
E
precizie de 5-10.
3E
Printre captatoarele cu
concentrare se numără şi
1
dispozitivul Mouchot, realizat în
urmă cu circa 100 de ani, care
Fig. 3.15 Captator cu efect de seră. permite o concentrare de 1020 de
ori (Fig. 3.13).
La captatoarele fără concentrare optică problema care trebuie
rezolvată este reducerea pierderilor prin convecţie şi radiaţie. Dacă radiaţia
solară cade sub un unghi mic (cca 710–5 str) prin convecţie şi radiaţie se
poate disipa energie sub un unghi de 2 str. Pentru reducerea pierderilor se
utilizează adesea două efecte: efectul Francia (Fig. 3.14) şi efectul de seră
(Fig. 3.15).
Francia a utilizat o structură supusă unei carbonizări lente, care duce
la realizarea unei structuri celulare fine de carbon. Orificiile dintre tuburile
de sticlă limitează pierderile de radiaţie infraroşie.
Utilizând efectul de seră în cazul a n sticle, corpul negru receptor va
71
avea o temperatură egală cu a celui care ar primi de la Soare iluminarea
E’=(n+1)E. (3.7)
S-au realizat centrale helioelectrice cu putere instalată de 1 MW,
având colectorul format dintr-o oglindă plană mobilă şi o oglindă parabolică
fixă cu ax orizontal. În statul Arizona (S.U.A.) s-a construit o centrală
helioelectrică cu oglinzi, cu o putere de 100 MW.
Strategii elaborate în diverse state ale S.U.A. prevăd construirea de
centrale helioelectrice cu puteri de la 200 până la 1.200 MW. O informaţie
recentă31 anunţă că Arizona Public Service (APS), Starwood Energy Group
Global şi Lockheed Martin vor construi una din cele mai mare centrale
electrice solare în Valea Harquahala, la cca 120 km vest de Phoenix.
Centrala – care ar urma să aibă o putere instalată de 290 MW – va fi
finalizată în anul 2013, producând energie electrică pentru 73.000 de case.
Ea va avea 3.500 de oglinzi parabolice, care vor focaliza căldura primită de
la Soare către tuburi ce conţin un fluid de transfer al căldurii. Acesta va
transforma apoi apa în aburi, care vor antrena o turbină cu abur, pe axul
căreia se află un generator electric.
Turnurile solare constituie o nouă metodă de utilizare a energiei
regenerabile primită de la soare. Ele combină două efecte (efectul de
şemineu şi efectul de seră) şi folosesc tehnologia cunoscută şi deja
verificată, referitoare la turbina de vânt.
Aerul este încălzit de razele solare într-o mare „seră“ în jurul bazei
turnului şi prin convecţie se ridică spre vârful turnului. Curentul de aer
dinspre seră către turn pune în mişcare turbine eoliene, care antrenează
generatoare electrice ce furnizează energie electrică (Fig. 3.16).
Capacitatea de a produce energie electrică, utilizând turnurile
solare, depinde de doi factori:
- suprafaţa de colectare a energiei solare (mărimea serei);
- înălţimea turnului.
O arie colectoare mai mare conduce la un volum de aer încălzit mai
mare care se ridică prin turn.
Înălţimea mai mare a turnului determină o diferenţă de presiune
mai mare şi în consecinţă o viteză mai mare a aerului.
Combinarea celor două efecte conduce la creşterea puterii instalate.
Căldura razelor solare poate fi înmagazinată în interiorul colectorului
– acoperit cu sticlă sau alt material transparent – şi folosită atunci când
radiaţia solară lipseşte (noaptea). Acest lucru are în vedere căldura specifică
mare a apei care se află în tuburi negre plasate în interiorul colectorului
solar. Tuburile sunt plasate pe sol, la o înălţime de 5-20 cm (Fig. 3.17).
Turbinele pot fi montate în inel în jurul bazei turnului, având în acest
31
http://www.eastvalleytribune.com/story/139521
72
Capitolul 3
caz ax orizontal. Se poate monta şi o singură turbină cu ax vertical în

interiorul turnului. Amortizarea turnurilor solare se estimează a fi realizată
în 2-3 ani.
Fig. 3.16 Schema de principiu a unui turn solar.
În anul 1981, în Spania a fost construit un model de turn solar, sub

conducerea inginerului german Joerg Schlaich Bergermann, în localitatea
Manzanares32 (vezi foto) – Ciudad Real, la 150 km la sud de Madrid.
Proiectul a fost finanţat de guvernul german.
Fig. 3.17 Principiul înmagazinării energiei solare în colectorul turnului solar.
32
http://www.math.purdue.edu/~lucier/The_Solar_Chimney.pdf
73
Turnul avea 194,6 m înălţime, 10 m în diametru, un colector de cca

46.000 m2 (suprafaţa colectorului avea diametrul de cca 244 m) şi o putere
maximă de 50 kW. Înălţimea colectorului era de 1,85 m. Performanţele
turnului solar erau monitorizate de 180 de senzori, din secundă în secundă.
Turnul a funcţionat atât ziua cât şi noaptea, conducând la costuri ale energiei
produse de 0,07-0,11 EURO/kWh. 33
Turnul nu a fost proiectat şi construit pentru a produce energie
electrică pentru mult timp, ci mai degrabă pentru a permite efectuarea
măsurătorilor care să optimizeze proiectarea şi realizarea unor turnuri de
putere mai mare. Nefiind protejat împotriva intemperiilor, după aproape opt
ani de funcţionare a căzut în timpul unei furtuni. În anul 1989 turnul a fost
demontat.
Pornindu-se de al acest experiment au fost făcute estimări că un turn
solar cu o putere electrică de 100 MW ar necesita o înălţime de 1.000 m, un
diametru de 110 m şi un colector cu un diametru de cca 4.300 m, iar pentru
o putere electrică de 200 MW turnul ar trebui să aibă o înălţime de 1.000 m,
un diametru de 120 m şi un colector cu un diametru de cca 7.000 m. Energia
anuală estimată este de 320 GWh, respectiv 680 GWh34.
O heliocentrală de 200 MW ar putea produce suficientă energie
electrică pentru 200.000 de locuinţe, ceea ce ar duce la evitarea producerii a
33
Sursa: www.wikipedia.org
34
www.energienaturala.wordpress.com
74
Capitolul 3
900.000 t de gaze cu efect de seră într-un singur an.

La mijlocul anului 2008 guvernul Namibiei a aprobat propunerea de
construire a unui turn solar de 400 MW, denumit „Greentower“. Se
preconizează a fi construit cu o înălţime de 1,5 km şi un diametru de 280 m,
iar la baza lui se va afla o suprafaţă de 37 km2 de seră, în care ar putea fi
cultivate legume.
Rata de conversie a energiei solare în energie electrică
Turnurile solare au o rată de conversie a energiei considerabil mai
scăzută decât alte tipuri de colectoare de energie. În schimb, aceasta este
contrabalansată de costul destul de redus al investiţiei pe metru pătrat.
De la un colector de 37 km2 se preconizează conversia a 0,5% (5
W/m din cei 1.000 W/m2 proveniţi de la Soare) din energia solară.
2
Comparativ, centralele echipate cu concentrator termic sau cu celule

fotovoltaice au o eficienţă de 20-40%.
Performanţele heliocentralelor sunt influenţate negativ de câţiva
factori: vântul, rezistenţa la aer provocată de suporţii turnului sau reflexia de
pe partea superioară a coronamentului serei. Locaţia centralei este un alt
factor ce influenţează randamentul său: se presupune că o centrală amplasată
la latitudini mari (cum ar fi Canada) ar produce 85% din energia produsă de
către o centrală identică plasată în zona ecuatorială a globului.
Este posibilă combinarea unui turn solar cu alte utilizări, pentru a-i
scădea şi mai mult costurile sau chiar pentru a creşte randamentul
conversiei: poziţionarea de colectoare solare sau celule fotovoltaice sub
suprafaţa colectorului solar.35 În acest caz centrala ar deveni de tip STE
(Solar Thermal Energy).
Conform clasificării Administraţiei de Informare în Energie a Statelor
Unite, colectoarele termice solare sunt de trei tipuri: de joasă, medie şi
înaltă temperatură. Colectoarele termice de joasă temperatură sunt de formă
plată, în general fiind utilizate pentru încălzirea apei din piscine. Cele mai
multe dintre colectoarele termice de temperatură medie sunt de asemenea
plate, dar folosite pentru prepararea apei calde de uz menajer. În schimb,
colectoarele de înaltă temperatură concentrează energia solară cu ajutorul
oglinzilor sau lentilelor şi servesc la producerea energiei electrice.
Conform dr. David Mills de la Ausra36, în octombrie 2009 existau în
lume centrale termice solare cu o putere totală de 600 MW, erau în curs de
realizare altele cu o putere de 400 MW, iar în faza de proiectare-dezvoltare
o capacitate de 14.000 MW (majoritatea folosind tehnologia CST –
Concentrating Solar Thermal), unele dintre proiecte având în vedere şi
dezvoltări agricole.
35
http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_thermal
36
www.ausra.com
75
3.1.5. Cen tral e h i d roel ec tri c e
Ansamblul de construcţii şi instalaţii în care energia hidraulică este

transformată în energie electrică este cunoscut sub numele de centrală
hidroelectrică sau hidrocentrală. La nivel mondial în anul 2000 puterea
instalată în centralele hidroelectrice era de 713 GW, reprezentând 21%
din capacitatea instalată – Tabelul 2.1 a). Energia produsă în aceste
centrale a fost de 2625,9 TWh, reprezentând 17,96% din energia electrică
produsă pe plan mondial.
În România, în anul 2000 puterea instalată în hidrocentrale era de
6.120 MW, reprezentând 27,98% din capacitatea instalată – Tabelul 2.2 a),
iar producţia de energie electrică în acestea era de 14.778 GWh,
reprezentând 28,45% din totalul energiei electrice produse în ţara noastră.
Clasificare. Tipuri de hidrocentrale şi de turbine
După modul de amplasare al centralelor faţă de sursa de apă se
disting mai multe tipuri de centrale hidroelectrice:
 centrale pe firul apei, care utilizează apa în mod continuu, având
capacitate de acumulare mică; apa care nu este utilizată deversează
peste baraj şi este pierdută;
 centrale cu acumulare care – în funcţie de capacitatea lor de
acumulare – sunt centrale: cu acumulare săptămânală, cu acumulare
sezonieră, cu acumulare anuală. În perioadele când cererea de energie
electrică este redusă apa poate fi acumulată şi utilizată atunci când
cererea de energie este mare. Controlul acumulărilor de apă aduce
avantajul păstrării constante a nivelului râului.
 centrale cu pompare-acumulare se construiesc acolo unde râurile nu
alimentează pe cale naturală lacul de acumulare. În prezent acestea
constituie singura metodă economică de a acumula mari cantităţi de
energie „electrică“.
În general, o centrală hidroelectrică cuprinde: lacul de acumulare,
conductele de transport cu vanele de admisie, turbinele hidraulice,
generatoarele electrice, staţia de transformare, instalaţiile de comandă,
instalaţiile anexe.
Lacul de acumulare poate fi realizat fie prin construirea unui baraj de
beton, fie prin construirea unui baraj din pământ şi anrocamente în calea
unui curs de apă.
Într-o centrală hidroelectrică (CHE) energia potenţială a apei din lacul
de acumulare se transformă în energie cinetică în conductele forţate (de
aducţiune). Aceasta la rândul ei este transformată în energie mecanică în
turbinele hidraulice care antrenează generatoarele electrice, obţinându-se
astfel energia electrică (Fig. 3.18).
76
Capitolul 3
Fig. 3.18 Schema de principiu a unei hidrocentrale: 1 – lacul

de acumulare; 2 – baraj; 3 – conducte forţate; 4 – centrala
hidroelectrică; 5 – turbină hidraulică.
Puterea disponibilă a unei centrale hidroelectrice depinde de căderea

netă H (diferenţa între nivelul apei din lacul de acumulare şi nivelul intrării
apei în turbină) şi de debitul Q al apei, conform relaţiei
1.000  Q  H
P  t  g , (3.8)
102
în care: Q este debitul de apă în m3/s; H – căderea netă, în m; t –
randamentul turbinei, de 0,850,92; g – randamentul generatorului electric,
de 0,950,98; P – puterea, în kW.
Alegerea turbinei hidraulice care se va utiliza într-o centrală
hidroelectrică depinde de înălţimea netă H şi de debitul Q al apei, conform
diagramei din figura 3.19.
Există mai multe tipuri de turbine hidraulice:
 turbina Kaplan, turbina Francis, turbina Pelton – turbine clasice;
 turbina bulb, turbina reversibilă (sau pompa-turbină) – turbine
mai moderne.
Turbina Kaplan (Fig. 3.20) este o turbină elicoidală cu paletele
rotorului şi statorului reglabile, modificarea poziţiei paletelor permiţând
77
menţinerea randamentului la valori ridicate pentru diferite valori ale
sarcinii. Prin modificarea poziţiei paletelor statorice 5 se modifică debitul
apei care trece prin turbină şi unghiul de atac al paletelor. Prin modificarea
unghiului de înclinare al paletelor rotorice se modifică puterea dezvoltată
de turbină. Randamentul turbinei t este aproape constant în raport cu
sarcina, având valori de 0,80,9.
Fig. 3.19 Domeniul de aplicare al tipurilor de turbine Pelton,

Francis, Kaplan.
Fig. 3.20 Turbina Kaplan: 1 – corpul turbinei; 2 – axul turbinei; 3 –

paletă rotor; 4 – butucul rotorului; 5 – paletă stator (distribuitor); 6 –
carcasă spirală;  – unghi de înclinare al paletelor rotorice.
78
Capitolul 3
Turbina Kaplan se utilizează pentru căderi de apă de până la 70 m în

unităţi de puteri mici şi până la 35 m în unităţi de puteri mari. Recordul de
putere pe unitate în ţara noastră îl deţin turbinele Kaplan de la CHE Porţile
de Fier I37, cu o putere unitară iniţială de 242.000 CP (180 MW, după
retehnologizare 205 MW) la o cădere de calcul de 27,3 m şi un debit de 840
m3/s (debitul maxim fiind de 900 m3/s). Este interesant de amintit că debitul
mediu anual al Dunării este de 8.700 m3/s.
În fotografiile ataşate sunt prezentate butucul rotorului turbinei

Kaplan, o paletă a rotorului şi rotorul generatorului sincron, unde se observă
polii rotorici.
37
www.irongates.ro
79
Turbina Francis sau turbina radială (Fig. 3.21) este utilizată pentru
căderi de apă mijlocii (25430 m) şi pentru debite normale şi mari. Paletele
statorice (distribuitorul) sunt reglabile, permiţând dirijarea apei către rotor
astfel încât să se obţină o curgere cât mai favorabilă.
Fig. 3.21 Turbina Francis: a) vedere laterală; b) secţiune axială; 1 - rotor; 2 -

paletă rotorică; 3 - paletă statorică (distribuitor); 4 - canal de aducţiune; 5 -
tub de aspiraţie; 6 - carcasă spirală.
Turbinele Francis pot fi dispuse atât orizontal cât şi vertical. Varianta

cu ax vertical s-a impus în construcţia unităţilor de mare putere. Cu turbine
Francis se pot obţine puteri de la 2-3 MW până la sute de MW, pentru turaţii
între 100 şi 1.000 rot./min.
La Vidraru, în judeţul Argeş, lacul de acumulare – ce conţine un
volum mediu de 465 milioane m3 de apă – este realizat cu ajutorul unui
baraj din beton în formă de dublu arc, cu grosimea la bază de 25 m,
grosimea sus de 6 m, înălţimea de 166 m şi lungimea coronamentului de
305 m (vezi fotografiile).
La construirea lui (anii 1962-1966) s-au folosit 480.000 m3 de beton.
Galeriile de aducţiune a apei au o lungime de 43 km. Lacul rezultat are o
circumferinţă de 56 km. Sunt utilizate 4 turbine Francis cu o putere unitară
de 55 MW. Căderea de calcul este de 166 m, iar debitul de 660 m3/s38.
Pe plan mondial, recordul de putere îl deţine centrala hidroelectrică de
la Itaipu, aflată pe graniţa dintre Brazilia şi Paraguay, în apropierea graniţei
comune cu Argentina.
Amenajarea hidroelectrică are o putere totală de 12.600 MW (puterea
unitară este de 715 MW – 18 grupuri hidrogeneratoare) şi un debit de 700
m3/s, având un randament de 93,8%.
Hidrocentrala s-a construit pe fluviul Parana între anii 1984 şi 1991.
38
www.comenius-baudelaire-fosses.ac-versailles.fr/pageLibre00010506.htm
80
Capitolul 3
Barajul Vidraru – vedere din aval.
Barajul Vidraru – vedere de sus, din amonte.
Barajul ei are o lungime de 7,76 km şi o înălţime de 196 m, lacul
81
rezultat având o suprafaţă de 1.350 km2 (170 km lungime şi 7 km lăţime) şi
un volum de 29 miliarde tone de apă (vezi fotografiile).
Barajul şi lacul de acumulare de la Itaipu.
Itaipu – organizare de şantier.

Energia produsă asigură 26% din consumul de energie electrică al
Braziliei şi 78% din cel al Paraguayului39.
39
www.solar.coppe.ufrj.br/itaipu.html
82
Capitolul 3
Itaipu – conductele de aducţiune forţată.
Turbina Pelton (Fig. 3.22) este folosită pentru căderi nete de apă
mari (H>244 m) şi debite mici. Jetul de apă este dirijat prin unul sau mai
multe ajutaje, cu sau fără deflector de jet, asupra unor cupe fixate pe rotor,
transformându-şi întreaga energie cinetică în energie mecanică.
Injectorul este prevăzut cu un ac care permite reglarea debitului de apă
şi cu un deflector de jet care acţionează în vederea supraturării la
descărcarea bruscă de sarcină a turbinei. În asemenea situaţii deflectorul
deviază jetul de apă de la cupele rotorului până acând acul injectorului a
micşorat secţiunea la o valoare corespunzătoare unei funcţionări staţionare.
Randamentul turbinei Pelton se menţine ridicat chiar şi la sarcini parţiale,
putând atinge valori mari (0,900,92).
La 30 de km în amonte de localitatea Voineasa este construită, în anul
1972, cea mai mare acumulare de apă de pe râurile interioare, pe râul Lotru.
Barajul, construit din argilă şi anrocamente (primul de acest tip din ţara
noastră) are 120 de metri înălţime, lungimea coronamentului de 350 m şi
lăţimea la bază de aproape 500. Lacul Vidra, format prin construirea
barajului are o lungime de 8 km şi o suprafaţă de 150 ha, acumulează 350
milioane de m3 de apă, luciul acesteia aflându-se la cca 1.289 m deasupra
nivelului mării.
Pentru a capta cât mai multe cursuri de apă de pe versanţii Munţilor
Părâng şi Căpăţânii, din bazinele hidrografice Lotru, Olt, Sebeş, Sadu, Jiu,
s-a realizat o schemă unicat în România, şi anume concentrarea debitelor şi
căderilor, după modelul utilizat în perioada interbelică de către prof. dr. ing.
Dorin Pavel, la amenajarea hidrografică din Masivul Semenic. S-au săpat
peste 150 km galerii în acest sens, captându-se prin baraje de mai mici
dimensiuni 83 de pâraie.
83
Fig. 3.22 Turbină Pelton: 1 – rotor; 2 – cupă; 3 – injector; 4

– acul injectorului; 5 – deflector de jet.
În Lacul Vidra se adună gravitaţional sau prin pompare, apele a patru

alte lacuri: Galbenu (la 1.300 m altitudine), Petrimanu, Jidoaia şi Lotru Aval
- Balindru. În figura 3.23 este prezentată amplasarea celor patru lacuri
amintite, precum şi a lacurilor Mălaia şi Brădişor, în aval de Lacul Vidra.
Lacul Galbenu, realizat prin construirea unui baraj de beton în dublu
arc având o înălţime de 60 m, acumulează cca 2 milioane m 3 de apă, de pe
cursurile de apă Latoriţa şi Cioara şi are 17 ha. De la acest lac apa ajunge
prin galeria gravitaţională Galbenu-Vidruţa în Lacul Vidra.
Lacul Petrimanu, amplasat pe Latoriţa în aval de Lacul Galbenu, la
1.130 m, captează încă 25 de pâraie. Cu ajutorul unei staţii de pompare
echipată cu trei electropompe de 10 MW apa este ridicată în galeria
Galbenu-Vidruţa şi ajunge gravitaţional în Lacul Vidra.
Din Lacul Lotru Aval - Balindru, amplasat pe râul Lotru, la 1.030
m altitudine, se pompează apa acumulată, cu ajutorul a două
electropompe de câte 4,5 MW, pe o înălţime de 325 m, în reţeaua de
aducţiuni secundare nord.
Din Lacul Jidoaia, amplasat la 1.180 m pe pârâul cu acelaşi nume, se
pompează apa acumulată din bazinele Lotrişoarei şi Sadului, cu ajutorul a
două electropompe de câte 20 MW, de asemenea în reţeaua de aducţiuni
secundare nord.
84
Capitolul 3
Din Lacul Vidra, printr-o galerie principală cu diametrul de 5 m, pe o

distanţă de 13,5 km, apa ajunge în castelul de echilibru. De aici, printr-o
galerie forţată cu diametrul interior de 4 m, căptuşită cu blindaj de oţel, pe o
lungime de 1,5 km, apa ajunge – cu un debit Q de 80 m3/s, pe o cădere H de
cca 800 m – în centrala Ciunget-Lotru. Aceasta este construită într-o grotă
de 130 m lungime, 18 m lăţime şi 35 m înălţime, amplasată la 140 m sub
nivelul râului Latoriţa, la aceasta ajungându-se printr-o galerie lungă de
circa 1 km.
Centrala, având o putere totală de 510 MW, este echipată cu trei
grupuri turbine Pelton – generator sincron cu ax vertical, de câte 170 MW.
Energia produsă într-un an mediu este de 1.100 GWh, de unde rezultă o
putere medie de 125,57 MW. Pentru a se produce această energie, într-o
centrală termică ar trebui arse 1.300.000 t cărbune sau 3 miliarde m 3 de gaz,
care ar polua puternic mediul.
Fig. 3.23 Schiţa amenajării hidroenergetice de pe râul Lotru.
Centrala are statutul de centrală de vârf, fiind regulator de putere,

frecvenţă, tensiune şi energie reactivă. Centrala este comandată prin
telereglaj de la Dispeceratul Naţional al României.
Energia electrică produsă este evacuată prin două linii de 220 kV,
către staţia de conexiune cu SEN, aflată la Sibiu. Din staţia proprie de
85
conexiuni mai pornesc linii de 110 kV, care preiau energia electrică produsă
în centralele electrice Mălaia şi Brădişor şi alimentează electropompele de la
baza lacurilor amintite.
În aval de centrala Ciunget-Lotru sunt construite încă două
hidrocentrale: Mălaia (la 480 m deasupra nivelului mării) şi Brădişor (la 450
m altitudine), ambele tot pe râul Lotru.
Centrala Mălaia, aflată la cca 6,5 km în aval, preia apa din galeria de
fugă a centralei Ciunget. Aceasta este echipată cu două grupuri turbină
Kaplan – generator sincron de câte 9 MW.
Centrala Brădişor este amplasată în aval de lacul cu acelaşi nume, la
cca 6 km de Mălaia. Lacul acumulează 39 milioane m3 de apă din Lotru şi
pârâul Păscoaia, întinzându-se pe 230 ha şi constituind şi sursa de apă
pentru municipiul Râmnicu-Vâlcea şi alte localităţi învecinate. Centrala este
echipată cu două grupuri turbină Francis – generator sincron, cu o putere
totală de 115 MW.
Printr-o galerie de fugă de 13,2 km, apa este evacuată din această
centrală în râul Olt.
În Elveţia, la Bieudron (vezi foto de mai jos40) s-a finalizat în anul
1998 construirea unei centrale hidroelectrice echipată cu turbine Pelton cu o
putere unitară de 423 MW, adică o putere totală de cca 1.250 MW. Aceasta
face parte din complexul Cleuson-Dixence, care asigură 20% din potenţialul
hidroenergetic înmagazinat al Elveţiei.
Camera spirală şi rotorul unei turbine de la Biedron.

Centralele hidroelectrice care folosesc turbine Kaplan, Francis, Pelton
funcţionează în SEN ca centrale de bază.
40
Sursa: www.slopeindicator.com/stories/bieudron.html
86
Capitolul 3
Turbina reversibilă (pompa-turbină) este o instalaţie hidraulică

concepută pentru centrale cu pompare-acumulare, fiind utilizată atât ca
turbină cât şi ca pompă, pentru valori ale căderii nete între 50 şi 400 m,
putându-se ajunge chiar şi la 1.000 m.
Centralele electrice având o astfel de turbină furnizează energie
electrică în orele de vârf ale curbei de sarcină, iar în afara orelor de vârf
devin consumatoare de energie electrică funcţionând ca pompe. În acest
mod, plusul de energie furnizat de centralele electrice de bază în afara orelor
de vârf este înmagazinat sub formă de energie potenţială a apei în lacul de
acumulare prin pompare.
În ţara noastră există un proiect de construire a unei centrale cu
pompare-acumulare (CHEAP) de 1.000 MW (4×250 MW) la Tarniţa-
Lăpuşteşti, echipată cu turbine reversibile. Acest proiect se încadrează în
prevederile cuprinse în Strategia de Energie din România pentru anii 2007-
2020, aprobată prin HG nr. 1069/2007.
Această centrală va duce la îmbunătăţirea regimului de funcţionare a
grupurilor mari de la Centrala Nucleară Cernavodă şi a termocentralelor de
mare putere.
Centrala hidroelectrică Tarniţa-Lăpuşteşti va produce energie electrică
şi va utiliza surplusul de energie la orele de vârf. Unitatea va funcţiona ca o
pompă pe timp de noapte, când energia este ieftină şi sistemul energetic are
surplus de energie. Centrala va fi un consumator de energie şi va asigura
peste noapte funcţionarea continuă a tipurilor de centrale sus-amintite.
Microhidrocentralele
Având în vedere că potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil al
României este utilizat doar în proporţie de cca 30%, există o preocupare a
energeticienilor şi nu numai, de a produce energie electrică curată în
microhidrocentrale.
Fig. 3.24 Secţiune prin turbina cu flux transversal: a) orizontal; b) vertical.
87
Există mai multe opinii referitoare la clasificarea acestora, după putere
instalată (Pi) debit (Q) şi cădere (H). Astfel, RETScreen International41
propune clasificarea următoare:
– microhidrocentrale, cu Pi<100 kW, Q<0,4 m3/s, H<0,3 m;
– minihidrocentrale, cu 100<Pi<1.000 kW, 0,4<Q<12,8 m3/s,
0,3<H<0,8 m;
– hidrocentrale mici, cu 1<Pi<50 MW, Q>12,8 m3/s, H>0,8 m.
Pentru amenajări hidroenergetice cu debite şi căderi mici, mai multe
firme şi-au întocmit programe de fabricaţie care cuprind hidroagregate de
mică putere, între 1 kW şi 2,5 MW. Aceste firme – printre care se află şi
S.C. U.C.M. Reşiţa SA, Ossberger GmbH+Co42 ş.a. – folosesc microturbine
de tip FO (Francis Orizontal), EOS (Elicoidală Orizontală cu circuit în S43),
MLU (Microagregate de
Largă Utilizare), cu flux
transversal (Banki, Michell
sau Ossberger), echipate cu
generatoare electrice sincrone
sau asincrone.
Turbina cu flux
transversal (Fig. 3.24) prezintă
un mare avantaj faţă de
celelalte tipuri: are randament
mare de la debite şi căderi mici
(Fig. 3.25).
Pornindu-se de la o
schemă simplă, prezentată în
figura 3.26, s-au construit –
înainte de 1989 (dar şi după,
însă într-un ritm mai redus; de
exemplu CHEMP Godeanu II,
pe râul Grădiştea, în Munţii
Orăştiei, în apropierea ruinelor
cetăţii Sarmisegetuza Regia) –
câteva sute de micro-
hidrocentrale, denumite pe
scurt CHEMP (centrale
Fig. 3.25 Curbele randamentului pentru
turbina cu flux transversal, pentru încărcare
hidroelectrice de mică
parţială sau totală a rotorului. putere). Acestea, în mare
majoritate, sunt produse şi
41
www.retscreen.net
42
www.ossberger.de
43
http://www.ucmr.ro/fo-and-eos-ref-list.pdf
88
Capitolul 3
echipate de către S.C. U.C.M. Reşiţa SA.
Fig. 3.26 Amenajarea unei microhidrocentrale.
3 .2 . Prod uc erea e ne rgie i

e lec tri ce pri n me to de n eco nve nţio nale
Metodele neconvenţionale de presupun conversia directă a energiei

primare în energie electrică, fără trecerea prin stadii intermediare, cu
ajutorul aşa numitelor convertoare directe de energie. Clasificarea
convertoarelor directe a fost prezentată în paragraful 2.2. Noţiuni despre
instalaţiile de producere a energiei electrice, iar în continuare vor fi
prezentate mai în detaliu.
3.2.1. Con vertoar e f otovol tai ce
Convertoarele fotovoltaice transformă energia solară direct în energie

electrică. Ele au apărut ca răspuns la necesitatea asigurării alimentării cu
energie electrică a sateliţilor cosmici, primul convertor fotovoltaic fiind
realizat la 25 aprilie 1954, în laboratoarele Bell din Illinois. La baza
funcţionării acestor convertoare stă efectul fotovoltaic, descoperit de
fizicianul A. E. Becquerel în anul 1839.
Acest efect constă în aceea că între două materiale semiconductoare
– dopate diferit (unul p iar al doilea n) – apare o barieră de potenţial Ei
(câmp electric de contact), care este orientată de la zona dopată n către
zona dopată p.
La pătrunderea fluxului luminos în zona joncţiunii p-n (suprafaţa de
contact) fotonii din raza luminoasă incidentă generează perechi electroni-
goluri care se deplasează fiecare în sens invers, respectiv direct faţă de
câmpul electric de contact Ei. Astfel, în zona p apare o aglomerare de sarcini
pozitive, iar în zona n o aglomerare de sarcini negative (Fig. 3.27).
89
Conectând o sarcină prin contactele exterioare ale celor două zone va
apare prin aceasta un curent electric de la contactul zonei p către cel al zonei
n. Acesta este curentul determinat de fluxul luminos incident în joncţiune.
Fig. 3.27 a) celulă fotovoltaică; b) joncţiunea p-n a unei celule fotovoltaice.
Avantajele convertoarelor fotovoltaice sunt următoarele:

 durată de funcţionare practic nelimitată fără o întreţinere specială;
 simplitate constructivă;
 greutate specifică pe unitate de putere redusă;
 energia primară (solară) este practic gratuită.
În figura 3.28 este redată caracteristica voltampermetrică a unei
celule fotovoltaice.
Dezavantajele convertoarelor electrice sunt:
 eficienţă energetică maximă este redusă (14-20%);
 cost ridicat pe unitate de putere;
 necesitatea stocării energiei electrice pentru perioadele de
inactivitate solară sau activitate solară redusă;
 degradarea celulei solare datorită radiaţiilor de anumite frecvenţe.
Celule solare realizate până în prezent au la bază siliciul, deoarece
tehnologia sa este mai avansată. Se construiesc însă şi celule solare cu Cd-S,
Ga-As, Cd-Te. Celulele din Cd-S sunt de două ori mai ieftine, mai robuste,
dar au un randament sub 6%.
În spaţiu aplicarea celulelor fotovoltaice a fost o vreme aproape
exclusivă. Spre exemplu – ca o primă aplicaţie în spaţiul cosmic – a fost pe
satelitul Sputnik (în 1957), iar în anul următor satelitul Vanguard a utilizat
energia electrică furnizată de celule cu elemente fotovoltaice. Şirul
aplicaţiilor celulelor fotovoltaice în spaţiu a continuat: astfel, satelitul
artificial Nimbus 2 (anul 1966) a fost dotat cu un convertor fotovoltaic de
450 W, de 120 kg şi 4,5 m2, la o putere incidentă de 1.370 W/m2. Sondele
90
Capitolul 3
Fig. 3.28 Caracteristica voltampermetrică a unei celule

fotovoltaice.
Mariner 6 şi 7 (1969) au fost dotate cu un convertor fotovoltaic de 850 W,

care avea 17.472 celule solare, fiecare de 6 cm2. Misiunile Apollo au dispus
de convertoare fotovoltaice de 10 kW cu patru aripi (110 m2).
Pe Pământ convertoarele fotovoltaice îşi găsesc destul de greu
aplicaţii din cauza costurilor, care sunt încă mari, mai ales la montarea
instalaţiei ce foloseşte convertoare fotovoltaice. Există totuşi câteva
aplicaţii, dintre care amintim:
 în România există câteva instalaţii de mică putere, realizate de:
I.P.A. SA (în colaborare cu alte firme din Europa) – Staţia de monitorizare a
poluării aerului de la Fundata (350 Wp), ICEMENERG – amplasament în
comuna Cenei, judeţul Arad (consum mediu zilnic de circa 1.300 Wh/zi);
 în lume există şi centrale electrice de mare putere cu celule solare,
dintre care cele mai mari sunt: Hemau (Germania), cu o putere de vârf
instalată de 4 MWp, cu o producţie anuală de 3.900 MWh (dată în
funcţiune în 29.04.2003); Rancho Seco (California), cu o putere instalată
de 3,9 MWp (construită între anii 1984 şi 2000); Serre (Italia), cu o putere
instalată de 3,3 MWp. Mai există încă peste 40 de centrale cu puteri între
400 kWp şi 1 MWp44.
3.2.2. Con vertoar e ter mo el ec tri c e
Convertoarele termoelectrice sunt instalaţii statice care transformă
44
www.pvresources.com
91
energia termică direct în energie electrică pe baza fenomenelor
termoelectrice Seebeck, Peltier şi Thomson.
Efectul Seebeck – descoperit în anul 1821 de către T. Seebeck –
constă în aceea că la capetele reci a două metale apare o diferenţă de
potenţial dacă celelalte două capete sudate sunt menţinute la o temperatură
superioară. Valoarea diferenţei de potenţial U care apare este dată de
relaţia următoare:
U   T  T1  T2 , (3.9)
unde  este coeficientul Seebeck al perechii de metale, rezultat din diferenţa
coeficienţilor Seebeck ai celor două metale; T este diferenţa între
temperatura superioară T1 şi temperatura inferioară T2.
Coeficientul Seebeck este mult mai mare la semiconductoare decât la
metale, motiv pentru care utilizarea efectului Seebeck pentru producerea
energiei electrice a fost posibilă abia după revoluţia tehnologică în domeniul
materialelor semiconductoare (începută în 1950). Utilizând acest efect s-au
realizat termocuplele, folosite pentru măsurarea temperaturilor înalte din
cuptoare industriale.
Efectul Siebeck este utilizat şi la realizarea termocuplelor pentru
măsurarea temperaturilor. Cel mai utilizat termocuplu este cel care foloseşte
o joncţiune din crom-nichel şi aluminiu-nichel, cu un domeniu de lucru
cuprins între -300C şi +1.250C.
Efectul Peltier – descoperit în anul 1834 de către J. Peltier – constă în
absorbţia sau producerea unei cantităţi de căldură Qp suplimentară faţă de
căldura produsă prin efect Joule la trecerea unui curent electric I produs de o
sursă exterioară prin joncţiunea dintre două metale sau semiconductoare,
într-un anumit timp t. Căldura suplimentară produsă sau absorbită este dată
de relaţia
Qp  P  I  t , (3.10)
unde P este coeficientul Peltier al perechii de metale sau semiconductoare,
rezultat ca diferenţă a coeficienţilor Peltier ai celor două metale sau
semiconductoare.
Explicaţia fenomenului Peltier este următoarea: în joncţiunea formată
de cele două metale sau semiconductoare apare o diferenţă de potenţial care
determină un câmp electric. Dacă sensul câmpului electric este acelaşi cu
sensul de deplasare al electronilor (sens invers curentului) electronii sunt
frânaţi, energia lor cinetică fiind cedată reţelei cristaline, care se va încălzi.
Dacă sensul câmpului electric de joncţiune este invers faţă de sensul de
deplasare al electronilor aceştia sunt acceleraţi luând energie de la reţeaua
cristalină, care se va răci. Deci la trecerea curentului printr-o joncţiune
formată din două materiale diferite o parte a joncţiunii se va încălzi, iar
cealaltă parte se va răci. Pe baza acestui efect pot fi realizate frigidere.
92
Capitolul 3
Efectul Thomson – prezis de către Thomson în anul 1856 – constă în

aceea că la trecerea unui curent electric printr-un conductor în lungul căruia
se menţine un gradient de temperatură în conductor se va degaja (sau se va
absorbi) căldură în plus faţă de cea degajată prin efect Joule, după cum
sensul curentului şi sensul gradientului de temperatură sunt opuse sau
coincid.
Pe baza acestor trei efecte – numite efecte termoelectrice – au fost
realizate convertoare termoelectrice utilizate în tehnica spaţială, între care se
pot aminti:
 Convertorul termoelectric pentru misiunea Pioneer (NASA), de 150
W, cu T1=1.064 K şi T2=700 K şi eficienţă termică de 3,57%, realizat
din 480 elemente, fiecare element furnizând un curent de 2,8 A la o
tensiune de 0,11 V.
 Convertoarele termoelectrice pentru navele spaţiale Viking (1976),
încălzite cu izotopi radioactivi (Pu 238), având o putere de la 40 W la
4,4 kW, cu T1=840 K, T2=470 K şi eficienţă termică de 6%.
 În anul 1997 a fost lansată misiunea spaţială Cassini, a cărei navă a
ajuns pe Saturn în 2004.
Fig. 3.29 Generator termoelectric cu radioizotopi de Plutoniu-238.
Aceasta din urmă foloseşte ca sursă de energie electrică un generator

termoelectric cu radioizotopi de Plutoniu-238 (RTG – Radioisotope
Thermoelectric Generator – Fig. 3.29), ce funcţionează pe baza efectului
Seebeck.
Un modul sursă de căldură primară conţine patru pastile de
combustibil nuclear, fiecare cântărind 151 g, introduse într-un înveliş de
iridiu, prevăzut cu un orificiu pentru ieşirea radiaţiei. Optsprezece asemenea
surse furnizează o putere termică totală de 4.400 W.
Convertorul termoelectric al RTG are 572 termocuple, conectate în
serie-paralel, configuraţie ce asigură o putere electrică de 300 W cu
93
încărcătura iniţială de Pu-23845.
Preţul de cost pe kWh şi greutatea pe unitatea de putere instalată fac
ca aceste convertoare să nu fie încă aplicabile pe Pământ în scopuri
energetice. În schimb convertoarele termoelectrice sunt folosite în medicină
şi în tehnica spaţială.
3.2.3. Con vertoar el e ter moi on i ce
Convertoarele termoionice sunt instalaţii care transformă direct

căldura în energie electrică pe baza fenomenelor de emisie termoelectronică
a unui emitor metalic încălzit la o temperatură ridicată T1, emisie care este
captată de către un colector metalic menţinut la o temperatură joasă T2, când
spaţiul dintre electrozi este vidat sau conţine plasmă.
Ca urmare a emisiei termoelectrice în spaţiul din imediata vecinătate a
emitorului se creează o sarcină spaţială care împiedică continuarea emisiei
termoelectronice. Din acest motiv această sarcină spaţială trebuie înlăturată
(anihilată).
Dintre numeroasele metode propuse, numai cea care utilizează ioni
pozitivi de cesiu în spaţiul dintre electrozi a dat rezultate bune. Atomii de
cesiu care bombardează emitorul pierd electroni, devenind ioni pozitivi care
neutralizează sarcina spaţială, în timp ce emisia de electroni creşte.
Electronii emişi de emitor, care ajung pe colector circulă prin impedanţa de
sarcină exterioară până ajung din nou în emitor şi astfel circuitul se închide.
Circulaţia exterioară se datorează faptului că cei doi electroni sunt din
metale diferite, numărul lui Fermi al metalului din care este realizat
colectorul fiind mai mare decât cel al emitorului.
S-au realizat convertoare termoionice de joasă presiune, de presiune
înaltă şi convertoare termoionice în regim de arc (sau igniconvertor
termoionic).
Există deja un igniconvertor termoionic de 5 kW cu următoarele
date: T1=1.673 K, suprafaţa emitorului 4820 cm2, randament 10%, putere
specifică 5 W/cm2. Emitorul s-a realizat din wolfram, iar colectorul din
nichel. Tensiunea sursei este de 24 V. Timpul de punere în funcţiune este de
10-15 minute. Căldura necesară este asigurată prin arderea combustibilului
clasic (11 l/oră). Greutatea totală a instalaţiei este de 77,7 kg.
3.2.4. Con vertoar e el ect roch i mi ce
În combinaţie cu termocentralele clasice sau cu centralele nucleare,

convertoarele termoionice contribuie la ridicarea randamentului global al
centralei.
45
R. Furlong, Earl J. Wahlquist U.S. space mision using radioisotope power station, Nuclear News
1999.
94
Capitolul 3
Convertoarele electrochimice sunt instalaţii care realizează conversia

directă şi eficientă a energiei chimice în energie electrică, prin oxidarea unui
combustibil convenţional.
Elementele componente ale unui convertor electrochimic sunt:
 electrozii (anod şi catod),
 electrolitul care separă electrozii – lăsând să treacă prin el numai
ionii de combustibil,
 membrană din polimer, care conferă ansamblului electrolit-
membrană comportamentul unui mediu poros,
 combustibilul (hidrogen, metanol, hidrazină),
 oxigen sau aer.
Fig. 3.30 Convertor electrochimic cu hidrogen.
La anod are loc oxidarea (pierderea de electroni) combustibilului, care

– în cazul folosirii hidrogenului drept combustibil – are loc după reacţia
2 H2  4 H+ + 4 e–. (3.11)
La catod are loc reducerea oxigenului molecular după reacţia
4 H+ + 4 e– + O2  2 H2O. (3.12)
Schema convertorului electrochimic cu hidrogen folosit drept
combustibil este dată în figura 3.30.
Electronii trec de la anod la catod prin circuitul exterior (rezistorul R)
iar ionii de combustibil trec de la anod la catod prin electrolit.
La presiunea de 1 bar şi temperatura de 25C tensiunea continuă
pentru aceste reacţii este de 1,229 V, ea depinzând de temperatură: cu
creşterea temperaturii creşte şi eficienţa46.
Convertoarele electrochimice au o serie de avantaje, motiv pentru care
– faţă de celelalte trei tipuri de convertoare prezentate – au cele mai mari
şanse de a fi aplicate pe scară largă în viitorul apropiat. Avantajele
46
www.greenpeacesoutheasia.org
95
convertoarelor electrochimice sunt următoarele:
 randamente superioare maşinilor termice omoloage în care arde
acelaşi tip de combustibil; la temperaturi de 298-400 K
randamentul teoretic este de 80-85% – Fig. 3.31;
 greutatea specifică pe kWh este redusă, mult sub greutatea bateriilor
uzuale;
 pot fi folosite ca elemente de stocare a energiei electrice;
 pot fi realizate în variantă regenerativă, adică combustibilul
poate fi regenerat cu aport de energie (fotochimică, radiochimică,
termică etc.).
100%
1 2
50%
200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000 [K]
Fig. 3.31 Randamentul termodinamic al pilelor de combustie -

1 şi randamentul Carnot al motoarelor termice - 2.
Pentru convertoarele electrochimice există largi perspective de

aplicaţii terestre. O dovadă o constituie electromobilul utilizând convertoare
electrochimice, realizat deja în diverse variante. În S.U.A. (la firma Pratt &
Whitney) au început în anul 1974 lucrările de construcţie a primei uzine cu
pile de combustie cu hidrogen, având o putere de 26 MW. În următorii 20
de ani vor fi operabile centrale de acest tip de peste 54 MW.
Costul energiei electrice generate în convertoarele electrochimice este
sub costul energiei electrice obţinute în centralele clasice cu combustibil
solid, fiind cuprins între 0,3 şi 3,6 cenţi/kWh47.
3.2.5. Con vertoar e magn e toh i d rod i n am i c e ( MH D)
Ideea de a obţine energie electrică pe baza metodei

magnetohidrodinamice aparţine lui Faraday, care în anul 1836 a încercat să
măsoare tensiunea electrică dintre malurile fluviului Tamisa, produsă prin
47
Idem 1.
96
Capitolul 3
mişcarea apei fluviului în câmpul magnetic terestru.

Convertorul (generatorul)
- MHD este o instalaţie în care
energia cinetică (termică) a unui gaz
ionizat (plasmă) sau lichid
B B R
v conductor aflat într-un câmp
I magnetic exterior este transformată
direct în energie electrică, cu
+ randamente ce pot depăşi 55%.
Funcţionarea generatoarelor MHD
Fig. 3.32 Schema de principiu a are la bază efectul forţei Lorentz:
generatorului MHD. F  e V  B . (3.13)
Plasma (gazul ionizat) intră cu
viteza v în câmpul magnetic de inducţie B. Sub efectul forţei Lorentz
electronii sunt deviaţi în sus şi colectaţi pe placa superioară, în timp ce ionii
pozitivi deviaţi în jos sunt colectaţi de placa inferioară. Prin sarcina
Fig. 3.33 Schema de principiu a generatorului unei centrale

MHD combinată cu termocentrală cu abur, cu ciclu închis:1 -
motor electric; 2 - compresor; 3 - schimbătoare de căldură
recuperatoare; 4 - schimbător de căldură-sursă caldă;5 -
generator MHD; 6 - turbină cu abur; 7 - condensator;8 -
pompă de circulaţie; 9 - generator sincron.
97
exterioară conectată la aceste plăci (borne) se închide curentul I (Fig. 3.32).
Lucrul mecanic necesar deplasării electronilor şi ionilor din plasmă
către cele două plăci este produs prin destinderea gazului ionizat.
Au fost realizate generatoare MHD experimentale şi de exploatare de
mai multe tipuri, individuale sau combinate cu centrale electrice clasice sau
nucleare, cu ciclu deschis sau închis.
În figura 3.33 este redată schema generatorului unei centrale MHD cu
ciclu închis, industrială, combinată cu o termocentrală cu abur. Generatorul
magneto-hidrodinamic furnizează reţelei o putere de 365 MW, iar centrala
clasică cu abur – având turbină în două trepte – furnizează 97 MW48.
În figura 3.34 este redată schema bloc a aceleaşi centrale echipată cu
un generator MHD industrial.
9
3 2000°C
6 4 7 8
1
5
2900°C
2 10 bari
15 365 MW 565°C
aer 14.106 N/m2
atmosferic
16
14 13 10 11
97 MW
12
Fig. 3.34 Schema bloc a unui generator MHD industrial: 1 - praf de

cărbune; 2 - cameră de ardere; 3 - aer de ardere (preîncălzit); 4 - ajutaj
divergent; 5 - electrozi; 6 - câmp magnetic perpendicular pe planul
desenului; 7 - recuperator (preîncălzitor de aer);8 - generator de abur;
9 - coş de fum; 10, 11 - turbină policorp; 12 - condensator;13 -
compresor de aer; 14 - generator electric trifazat; 15 - invertor; 16 -
energia electrică furnizată.
48
www.strohgaeu.de/gyko/sref3.htm
98
Capitolul 4
C a p i t o l u l 4 . T R A N S P O RT U L E N E R G I E I
ELECTRICE
Instalaţiile de transport şi distribuţie a energiei electrice se constituie

în ansamblu ca un element de legătură între instalaţiile de producere a
acesteia şi utilizatorii de energie electrică de la nivelul zonelor de consum.
În literatura de specialitate instalaţiile de transport şi distribuţie sunt
identificate prin denumirea de reţele electrice, având în componenţă:
transformatoare şi autotransformatoare, linii electrice aeriene şi subterane,
baterii de compensare a puterii reactive, bobine de reactanţă etc.
Vehicularea energiei electrice spre consumatori se face pe diferite
nivele (trepte) de tensiune şi valori ale tensiunii normalizate (standardizate),
reprezentând valoarea efectivă a tensiunii sistemului trifazat. Valorile
tensiunii normalizate sunt stabilite de standardele fiecărei ţări, fiind corelate
cu cerinţele şi diversificarea utilizatorilor. În Tabelul 4.1 se prezintă valorile
tensiunilor normalizate pentru ţara noastră şi anumite consideraţii privind
elementele constructive şi destinaţia reţelei electrice aferente.
Alegerea nivelului de tensiune este impusă de considerente tehnico-
economice vizând pierderile de energie, a căror valoare este direct
proporţională cu pătratul puterii vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers
proporţională cu pătratul tensiunii, precum şi valoarea investiţiilor,
proporţionale cu pătratul tensiunii.
Delimitarea instalaţiilor de transport de cele de distribuţie nu se poate
face prin criterii stricte, dar în general se acceptă departajarea acestora în
baza cantităţii de energie electrică vehiculată, zona ocupată (lungimea liniei)
şi nivelul de tensiune. Astfel, instalaţiile de transport asigură tranzitarea
unor cantităţi mari de energie electrică între zone importante de consum sau
noduri ale sistemului electroenergetic pe distanţe foarte mari (sute de
kilometrii), la nivel de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
Instalaţiile de distribuţie, funcţionând la medie şi joasă tensiune,
prezintă o configuraţie mai complexă şi asigură vehicularea unor valori mai
scăzute de energie electrică între nodurile principale şi consumatori, pe
distanţe relativ scurte (zeci de kilometrii).
Funcţionarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice
este legată de respectarea unor cerinţe tehnico-economice, dintre care
amintim: continuitatea în alimentare cu energie electrică a consumatorilor,
99
siguranţa în funcţionare, respectarea parametrilor calitativi ai energiei
electrice furnizate, posibilităţi pentru dezvoltarea ulterioară, realizarea
eficienţei economice a investiţiilor şi diminuarea factorilor de risc şi poluare
a mediului înconjurător.
Tabelul 4.1
Valoarea Numărul Situaţia
Treapta Tipul
Nr. tensiunii conducto neutrului Destinaţia
de liniilor
crt. normalizat arelor faţă de reţelei
tensiune electrice
e [kV] active pământ
1 subterane alimentare con-
aeriene sumatori de mică
legat la pă-
JT 0,38 3+1 putere (casnic,
mânt
iluminat, între-
prinderi mici)
2 subterane alimentare mo-
toare mari din
0,66
industria extrac-
tivă
3 subterane alimentare mo-
toare foarte mari;
6
reţea de distribu-
izolat sau ţie
4 legat la subterane reţele de distribu-
10
MT 3 pământ ţie urbană
5 printr-o subterane reţele de distribu-
(15)*
impedanţă aeriene ţie
6 subterane reţele de distribu-
aeriene ţie în oraşe mari;
20 reţele de distribu-
ţie rurale
7 aeriene reţele de distribu-
(35)* subterane ţie rurale şi în
oraşe mari
8 aeriene reţele de trans-
subterane port; reţele de
distribuţie în
110 oraşe foarte mari;
alimentare plat-
legat la
ÎT 3 forme industriale
pământ
9 aeriene reţele de trans-
port;alimentare
220 mari platforme
industriale
10 400 legat la aeriene reţea de transport
FÎT 3
11 750 pământ aeriene reţea de transport
* Nu sunt preferate şi se evită utilizarea lor la proiectarea instalaţiilor noi.
100
Capitolul 4
4 .1 . El e men te con st ru ctiv e ale

li ni ilor ele ct ric e
Prezentarea elementelor componente ale liniilor electrice se va face

diferenţiat în funcţie de tipul constructiv al acestora:
- linii electrice aeriene (LEA);
- linii electrice subterane (LES).
4.1.1. E l emen te con s tru cti ve al e l i n i i l or el e c tri c e

aeri en e
Principalele elemente constructive ale liniilor electrice aeriene sunt: stâlpii

cu coronamentele şi fundaţiile lor, izolatoarele, conductoarele active şi de gardă
(sau de protecţie), armături şi cleme, evidenţiate simplificat în figura 4.1.
În continuare se vor prezenta
succint elementele constructive ale 2
LEA, urmărind principalele
elemente funcţionale, materiale şi
variante de realizare utilizate
frecvent în practică.
1
Stâlpii liniilor electrice 3
aeriene
Rolul stâlpilor este acela de a 1
5
susţine izolatoarele şi armăturile,
4
conductoarele active şi de gardă,
asigurând păstrarea anumitor
distanţe între conductoare, între
conductoare şi sol şi faţă de diferite
obiecte existente pe traseul liniei. 6
După rolul funcţional, în
structura liniei stâlpii se pot clasifica
după cum urmează:
- stâlpi terminali, montaţi la
intrarea sau ieşirea din staţii (la Fig. 4.1 Elemente constructive LEA: 1 -
capetele liniei), preluând solicitarea conductoare active; 2 - conductorul de
dinspre linie şi sunt supuşi la eforturi gardă (de protecţie); 3 - izolatoare; 4 -
de încovoiere; stâlp; 5 - fundaţia stâlpului.
- stâlpi de întindere, ce
permit crearea unor puncte de rezistenţă mecanică în lungul liniei, limitând
dezechilibrele apărute la ruperea conductoarelor. Solicitarea în regim de
funcţionare este cea a unei forţe orizontale după aliniament (aliniament –
101
porţiunea de linie care urmează o linie dreaptă imaginară). La acest tip de
stâlp izolatoarele sunt în plan orizontal iar legătura electrică între două
panouri de întindere (porţiunea de linie cuprinsă între doi stâlpi de întindere)
se realizează prin cordoane de legătură;
- stâlpi de susţinere (normali), care sunt amplasaţi între stâlpii de
întindere la distanţe egale între ei, distanţe stabilite prin deschiderea optimă;
- stâlpi de colţ, amplasaţi în colţurile pe care le face traseul liniei,
fiind solicitaţi de rezultanta forţelor cu care sunt întinse conductoarele în
cele două panouri adiacente;
- stâlpi de traversare (de susţinere speciali), ce se utilizează la
traversarea de către linie a căilor ferate, drumurilor naţionale, râuri, zone
intens populate etc., fiind realizaţi în construcţie întărită;
- stâlpi pentru transpunerea fazelor, care asigură schimbarea
poziţiei conductoarelor active, astfel încât fiecare fază pe întreaga lungime a
liniei să ocupe toate poziţiile posibile de pe coronamentul stâlpului; astfel se
asigură o simetrie a liniei prin asigurarea unor parametrii electrici egali pe
cele trei faze.
În funcţie de materialul folosit la construcţia lor se disting următoarele
tipuri de stâlpi:
- stâlpi de lemn, mai rar folosiţi, deoarece au o durată de viaţă relativ
redusă şi rezistenţă mecanică scăzută. Se mai întâlnesc în liniile de joasă
tensiune rurale sau zone de traseu accidentat;
- stâlpi de beton armat, ce au o utilizare extinsă la liniile de joasă şi
medie tensiune, având o serie de avantaje: preţ de cost relativ redus, durată
de viaţă îndelungată, o bună rezistenţă mecanică (în special la compresiune),
nu necesită cheltuieli de întreţinere şi prezintă rezistenţă la acţiunea
agenţilor corozivi şi a factorilor de mediu; dintre dezavantajele lor se pot
aminti: greutatea mare şi fragilitatea ridicată, dificultatea transportului şi
manevrării pe terenuri accidentate sau greu accesibile, imposibilitatea
realizării unor coronamente complicate.
În cazul stâlpilor de beton armat efortul de compresiune este preluat
de beton, iar efortul de întindere îl preia armătura de oţel a acestuia. În
funcţie de tehnologia de compactare a betonului, stâlpii pot fi din beton
armat centrifugat – la care betonul se depune prin centrifugare pe armătura
metalică, beton armat vibrat – având secţiune dreptunghiulară sau inelară iar
depunerea betonului pe armătură se face prin vibrare, beton armat
precomprimat (centrifugat sau vibrat) – având armătura metalică întinsă
(înainte de turnarea betonului sau după întărire) iar apoi eliberată, ceea ce
permite creşterea elasticităţii stâlpului şi rezistenţei mecanice a acestuia.
- stâlpi metalici, care sunt realizaţi din oţel sau aliaje ale aluminiului
şi sunt utilizaţi la construcţia LEA de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
Modalitatea de realizare cel mai des folosită este cea de tip grinzi
cu zăbrele şi mai rar de tip tubulari monomontanţi sau monomontanţi din
102
Capitolul 4
oţel profilat.
În figura 4.2 se prezintă elementele componente ale unui stâlp metalic
cu zăbrele, notate astfel: 1 - montant, 2 - diagonală, 3 - furcă, 4 - consolă, 5 -
vârfar, 6 - traversă, 7 - conductor de gardă, 8 - unghi de protecţie, 9 - lanţ de
izolatoare, 10 - conductor activ, 11 - balansul conductoarelor, 12 - distanţa
dintre conductoare, 13 - centură, 14 - cadru, 15 - contravârfuri, 16 - baza
stâlpului.
Dintre avantajele pe care
le prezintă stâlpii cu zăbrele se
pot aminti: confecţionarea
modulară facilitează trans-
portul şi manipularea, existând
posibilitatea montării la locul
de plantare; greutate relativ
redusă şi rezistenţă mecanică
ridicată, realizarea unor coro-
namente complicate, aspect
arhitectonic plăcut.
Principalele dezavantaje
sunt date de acţiunea factorilor
de mediu şi de degradarea
metalului, cheltuieli supli-
mentare pentru întreţinere.
Clasificarea stâlpilor
după coronament este în func-
ţie de nivelul de tensiune al
liniei, numărul de circuite şi
modul de dispunere al aces-
Fig. 4.2 Elementele unui stâlp metalic cu
zăbrele. tora.
În cazul liniilor de joasă
tensiune izolatoarele sunt în
poziţie verticală iar conductoarele
de regulă, sunt în plan orizontal.
Conductorul de nul este comun
pentru mai multe circuite montate
pe acelaşi stâlp. Liniile de medie
tensiune au stâlpi din beton armat,
având diferite coronamente (Fig.
4.3: a), b), c) – simplu circuit, d) –
dublu circuit).
a) b) c) d) Stâlpii LEA de înaltă şi foarte
Fig. 4.3 Stâlpi din beton armat. înaltă tensiune sunt stâlpi metalici
pentru linii simplu sau dublu
103
circuit. În figura 4.4 se prezintă stâlpii pentru linii simplu circuit după cum
urmează: stâlpi la care conductoarele active sunt dispuse după vârfurile unui
triunghi (a, b, c) şi stâlpi de tip Y (pisică – d, e) sau portal (f), având
conductoarele active situate în acelaşi plan orizontal.
Stâlpii liniilor dublu circuit pot avea conductoarele active dispuse în:
 trei plane orizontale – tip hexagon – Fig. 4.5 a), brad direct – Fig.
4.5 b) şi brad invers – Fig. 4.5 c);
 în două plane orizontale – cu două conductoare sus şi patru jos sau
invers – Fig. 4.5 d), e);
 cu trei conductoare pe un plan – Fig. 4.5 f) şi în acelaşi plan
orizontal – Fig. 4.5 g).
Atât stâlpii simplu circuit cât şi cei dublu circuit pot avea unul sau
două conductoare de protecţie.
Fixarea stâlpilor în teren se face prin fundaţie, aceasta având rolul de a
Fig. 4.4 Stâlpi metalici pentru linii simplu circuit.
T1 T2 T1 T2 T1 T2
T1 T2
S1 S2 S1 S2 S1 S2
R1 R2 R1 R2 R1 R2 R1 S1 S2 R2
a) b) c) d)
S1 T1 T2 S2 R2 S2 T2 R1 S1 T1 T2 S2 R2
R1 R2 R1 S1 T1
e) f) g)
Fig. 4.5 Stâlpi metalici pentru linii dublu circuit.
104
Capitolul 4
transmite solului solicitările mecanice (momente de răsturnare şi eforturi de

smulgere) ce acţionează asupra stâlpului. Din punct de vedere funcţional
fundaţiile pot fi de greutate sau încastrate elastic în pământ.
Stâlpii de beton armat au fundaţii prefabricate de tip riglă, iar cei
metalici – în funcţie de tipul lor constructiv, structura şi configuraţia solului
– au fundaţii de tip monobloc, prefabricate, fracţionate, din traverse şi pe
piloţi.
Izolatoarele liniilor electrice aeriene
Izolatoarele, ca elemente componente ale LEA, asigură izolarea
electrică a conductoarelor active faţă de pământ şi părţile metalice ale
stâlpului şi totodată fixează conductoarele pe stâlpi.
Din punct de vedere funcţional izolatoarele trebuie să îndeplinească
atât caracteristici electrice cât şi mecanice.
Aprecierea calităţii unui izolator din punct de vedere electric se face
pe baza tensiunii de conturnare – reprezentând acea valoarea a tensiunii la
care apar descărcări electrice pe lungimea izolatorului, şi a tensiunii de
străpungere – la care descărcarea are loc prin masa izolatorului. Aceste
valori sunt mai mici în caz de ploaie sau murdărire a suprafeţei izolatorului.
Prin construcţie izolatoarele pot fi tip nestrăpungibil, la care
probabilitatea de conturnare este mai mare decât cea de străpungere sau de
tip străpungibil, când probabilitatea de străpungere este superioară ca
valoare.
Caracteristicile mecanice ale izolatoarelor se referă la capacitatea
acestora de a suporta eforturile transmise de greutatea conductoarelor, a
zăpezii şi a chiciurii depuse şi presiunea vântului, izolatoarele numindu-se
de susţinere în acest caz. Dacă pe lângă eforturile forţelor exterioare acestea
preiau şi efortul de tracţiune din conductoare sunt izolatoare de tracţiune.
Totodată se impun izolatoarelor şi alte condiţii generale, precum: să
nu fie higroscopice, să aibă stabilitate termică, greutate redusă, transport şi
montare uşoară, conservare îndelungată în timp.
La construcţia izolatoarelor se folosesc următoarele materiale:
porţelanul, steatita şi sticla tratată cu oxizi metalici sau călită.
Constructiv se disting două tipuri de izolatoare: suport şi de suspensie.
Izolatoarele suport utilizate la joasă şi medie tensiune au poziţie
verticală, fiind fixate rigid pe tije metalice, iar conductorul se fixează de
acesta printr-o legătură.
O mărime caracteristică izolatoarelor, deci şi celor suport, este linia
de fugă, exprimată în cm/kV, reprezentând suma distanţelor pe suprafeţele
rămase uscate în cazul unei ploi: BC+CD+FG+GH, şi distanţele prin aer
BD+FH+IK (Fig. 4.6), care asigură izolaţia în cazul unei conturnări sub
ploaie. Creşterea liniei de fugă prin forma constructivă a izolatorului
conduce la mărirea rezistenţei de conturnare.
105
La liniile de medie
tensiune se folosesc izolatoare
de tip delta, care au trei
mantale, fiind executate dintr-o
singură bucată până la tensiu-
nea de 20 kV – Fig. 4.7 a) şi
din două bucăţi cu două straturi
de dielectric pentru 20 – 35 kV
– Fig. 4.7 b). Aceste izolatoare
sunt de tip străpungibil şi nu
este indicată utilizarea lor în
zone cu frecvente descărcări
Fig. 4.6 Linia de fugă pentru un izolator atmosferice.
suport de 15 kV. Izolatoarele suport
nestrăpungibile prezentate în
figura 4.8 a) şi b) se pot folosi
şi în zone unde se înregistrează
un număr mare de descărcări
atmosferice.
Izolatoarele de suspen-
sie se folosesc la înaltă şi foarte
înaltă tensiune (uneori la medie
tensiune 35 kV), iar distanţa de
izolaţie impusă rezultă prin le-
Fig. 4.7 Izolatoare suport. garea mai multor elemente
simple, care formează astfel un
lanţ de izolatoare. Din punct de
vedere funcţional există două
categorii de lanţuri de izola-
toare: de susţinere – a căror
forţă este verticală şi de întin-
dere – având poziţia aproape
orizontală.
Izolatoarele de suspensie
de tip străpungibil se realizează
cu taler şi capă (Fig. 4.9),
Fig. 4.8 Izolatoarele suport nestrăpungibile: având următoarele elemente
a) cu strat gros de dielectric pentru 6 kV; b) componente: 1 - corpul izo-
pentru 35 kV.
latorului, 2 - cupă, 3 - tijă, 4 -
piesă pentru fixarea tijei, 5 -
chit pentru izolatoare. Lanţurile de izolatoare cuprind 7 – 11 talere pentru
110 kV, 14 – 21 talere pentru 220 kV, 23 – 26 talere pentru 400 kV şi 38 –
41 talere pentru 750 kV, în varianta unul sau două lanţuri în paralel.
106
Capitolul 4
Pentru izolatoarele de
suspensie nestrăpungibile există
două variante constructive: cu inimă
plină respectiv de tip tijă.
Izolatoarele de suspensie cu
inimă plină (Fig. 4.10) au în
componenţă un corp cilindric cu
două talere şi două armături de fontă
fixate la extremităţi. Masa mare de
material izolant asigură caracterul
nestrăpungibil, iar la formarea
lanţului este necesară o jumătate din
numărul celor cu capă şi tijă. Fig. 4.9 Izolator de suspensie cu capă.
Izolatoarele de suspensie de
tip tijă – Fig. 4.11 a), b) au un corp
de porţelan cu mai multe talere,
având două armături metalice la
capete, iar efortul la care sunt
supuse este de întindere. Izolaţia
unei faze se poate forma cu: o tijă la
110 kV, două tije la 220 kV şi trei
tije la 400 kV. Fig. 4.10 Izolator de suspensie cu inimă
plină.
Armături şi cleme pentru
linii electrice aeriene
Armăturile reprezintă piesele
metalice care susţin conductoarele şi
izolatoarele, asigură asamblarea şi
fixarea lor, au un rol de protecţie
împotriva supratensiunilor atmosfe-
rice, limitează vibraţia conductoa-
relor etc. Clemele sunt elemente
mecanice care asigură prinderea
conductoarelor de izolatoare sau
înnădirea conductoarelor între ele.
Armăturile şi clemele se
realizează din oţel forjat sau din
fontă maleabilă (pentru cele cu
forme mai complicate), iar pentru a) b)
protejare împotriva agenţilor Fig. 4.11 Izolator de tip tijă: a) tip
corozivi se practică o zincare la normal; b) tip pentru regiuni cu ceaţă.
cald.
După rolul funcţional, armăturile şi clemele se împart în următoarele
107
categorii:
Armăturile pentru fixarea izolatoarelor pe stâlpi pot fi suporturi
drepte sau curbe pentru izolatoare suport, cârlige de prindere pentru
izolatoare de suspensie, ochiuri de suspensie pentru lanţuri simple de
izolatoare, nuci cu ochi drept sau răsucit, juguri de susţinere pentru lanţuri
duble.
Cleme pentru fixarea conductoarelor pe izolatoare sunt: cleme de
susţinere fixe, cleme de susţinere oscilante fără declanşare, cleme de
susţinere oscilante cu declanşare şi role de alunecare a conductorului, cleme
de tracţiune şi legături din sârmă sau bridă pentru izolatoare suport. În figura
4.12 se prezintă o clemă de susţinere oscilantă fără declanşare, având
următoarele elemente componente: 1 - suportul clemei, 2 - patul clemei, 3 -
piesă de strângere, 4 - bride.
Fig. 4.12 Cleme de susţinere oscilante fără declanşare.
Clemele pentru fixarea conductoarelor de protecţie asigură

prinderea acestora de stâlpi, fiind: cleme cu două şi patru capace pentru
stâlpii de susţinere şi cleme cu rolă sau pană pentru stâlpii de colţ şi de
întindere.
Armăturile antivibratoare înlătură vibraţiile conductoarelor LEA cu
deschideri mari prin producerea unor oscilaţii ale conductoarelor decalate
faţă de cele ale forţelor exterioare (vântului), astfel încât prin suprapunere să
rezultă oscilaţii mai reduse ca amplitudine. Se folosesc amortizoare
Stockbridge, spirale antivibratoare din material plastic şi bretele
antivibratoare.
Armăturile de protecţie a izolatoarelor sunt destinate a realiza
108
Capitolul 4
protecţia împotriva descărcărilor electrice atmosferice, uniformizarea

repartiţiei tensiunii pe lanţ, preîntâmpinarea efectului Corona, fiind realizate
sub formă de coarne simple sau în cruce şi inele complete sau incomplete.
Clemele de legătură a conductoarelor asigură legătura mecanică şi
electrică – cleme cu buloane sau nituri, cleme cu crestături şi cleme prin
laminare – sau numai electrică între conductoare – cleme universale şi
cleme cu plăci de contact.
Armăturile pentru distanţarea conductoarelor fasciculare
păstrează o anumită distanţă între conductoarele unei faze şi împiedică
lovirea acestora între ele sub acţiunea factorilor externi (vânt, depuneri de
chiciură) sau a forţelor electrodinamice în caz de scurtcircuit. Se utilizează
distanţiere cu rotaţie liberă sau cu tijă rigidă.
Conductoarele liniilor electrice aeriene
Conductoarele liniilor electrice aeriene sunt: conductoare active, care
asigură vehicularea efectivă a energiei electrice, şi conductoare de protecţie
(de gardă), având rolul de a proteja linia împotriva supratensiunilor
atmosferice.
Conductoarele LEA din punct de vedere constructiv pot fi:
monofilare (funie), realizate dintr-un singur fir masiv, sau multifilare, la
care firele dispuse în straturi concentrice sunt răsucite elicoidal în sensuri
opuse sub formă de funie.
Conductoarele monofilare se pot construi din: cupru (cu secţiunea
circulară de 6-16 mm2), oţel (6-28 mm2), aluminiu şi aliaje ale acestuia (16-
25 mm2) şi mai rar din bronz.
Conductoarele multifilare se pot realiza dintr-un singur material
(aluminiu, cupru oţel, bronz) – respectiv monometalice – Fig. 4.13 a), sau
din două materiale (oţel-aluminiu) – numite bimetalice – Fig. 4.13 b) şi c).
Firele sunt dispuse în straturi concentrice, în interior fiind situate firele
2
a) b) c)
Fig. 4.13 Conductoare multifilare: a) monobloc; b)

bimetalic Ol-Al; c) bimetalic în construcţie întărită.
109
de oţel 1, care formează inima conductorului şi preiau eforturile mecanice,
iar în exterior sunt firele de aluminiu 2, ca parte conductoare pentru curentul
electric. În ţara noastră se fabrică două tipuri de conductoare funie Ol-Al:
normale, având raportul secţiunii de aluminiu faţă de cea de oţel 6:1, şi
întărite, cu raportul 4:1, pentru zone cu depuneri mari de zăpadă şi chiciură.
În cazul liniilor de înaltă şi foarte înaltă tensiune se utilizează şi
conductoare de construcţie specială, după cum urmează: conductoare
tubulare şi conductoare cu diametru mărit, folosite pentru limitarea
efectului Corona, şi conductoare antivibratoare, pentru amortizarea
reciprocă a vibraţiilor celor două părţi, oţel şi aluminiu. Pentru creşterea
capacităţii de transport a acestor linii se folosesc conductoare fasciculare
sau jumelate, formate din două sau mai multe conductoare funie normale
montate la anumite distanţe fixe între ele, mărind astfel diametrul aparent al
conductorului pe fiecare fază.
4.1.2. E l emen te con s tru cti ve al e l i n i i l or el ec tri c e

s u b teran e
Liniile electrice subterane au în componenţă ca element principal

cablul electric şi accesoriile specifice necesare montării (pozării) acestuia,
precum manşoane de legătură, de derivaţie şi cutii terminale.
Cablurile electrice
Prezentarea elementelor componente ale unui cablu electric se face
prin secţiunea transversală realizată printr-un cablu trifazat (Fig. 4.14).
Conductoarele reprezintă partea cablului prin care circulă curentul
electric de sarcină, numărul de conductoare la un cablu de forţă fiind de 1, 2,
3 sau 4, la cablurile de joasă tensiune al patrulea conductor având rol de
conductor de nul sau de întoarcere.
Conductoarele se confecţionează din cupru şi în prezent preponderent
din aluminiu, având secţiuni normalizate de 6, 10, 25, 35, 50, 70, 95, 120,
150, 185, 240, 300 şi 400 mm2, la tensiuni de 1–35 kV.
În funcţie de nivelul de tensiune, conductoarele cablurilor pot fi
unifilare (având secţiunea în formă rotundă sau de sector de cerc) pentru
tensiuni de sub 1 kV, iar în ultimul timp până la 10 kV şi multifilare (având
secţiunea de formă rotundă, sector de cerc, ovală sau tubulară).
Izolaţia constituie un element principal al cablurilor, care influenţează
major fiabilitatea acestora. În componenţa cablurilor se disting: izolaţia
conductorului, care asigură izolaţia între faze şi izolaţia de centură, cu rolul
de izolare faţă de mantaua pusă la pământ.
Materialele utilizate pentru realizarea izolaţiei sunt: hârtia impregnată
cu materiale dielectrice (ulei, răşini), iar în ultimul timp s-au introdus
clorura de vinil (PVC), polietilena (PE), cauciucul sintetic etc.
110
Capitolul 4
Materialul de umplutură se introduce în golurile din interiorul

cablului între izolaţiile conductoarelor şi izolaţia de centură, pentru a asigura
o rigiditate dielectrică acestor spaţii şi pentru creşterea rigidităţii mecanice a
cablului. În acest scop se pot utiliza: sfoară de hârtie, hârtie impregnată sau
alte materiale izolante.
Fig. 4.14 Elementele componente ale unui cablu electric

subteran: 1 – conductor; 2 – izolaţia conductorului; 3 –
izolaţie de centură; 4 – material de umplutură; 5 –
mantaua cablului; 6 – straturi de protecţie; 7 – armătură
metalică; 8 – înveliş exterior; 9 – praf de calcar; 10 –
ecrane.
Ecranul se utilizează la cablurile cu tensiune nominală peste 6 kV,

având ca scop limitarea solicitărilor electrice ale cablului, uniformizarea
câmpului electric şi prevenirea fenomenului de ionizare apărut în izolaţia
cablurilor la tensiuni peste 10 kV.
Ecranele metalice se pot realiza din cupru, aluminiu sau plumb, fiind
aplicate peste conductorul izolat sau ansamblul de conductoare izolate,
unele cabluri având şi foiţe semiconductoare (cu grosimea de 0,01-0,02
mm) amplasate peste conductoare sau izolaţia acestora.
Ecranarea permite reducerea grosimii izolaţiei fiecărui conductor şi a
izolaţiei de centură (uneori aceasta din urmă nu se mai utilizează la cablurile
ecranate), îmbunătăţirea condiţiilor de răcire a cablurilor, creşterea încărcării
cablului (cu până la 10%), reducerea defectelor de izolaţie între faze.
Mantaua este realizată din plumb sau aluminiu şi trebuie să asigure
protecţia cablului împotriva agenţilor externi: umiditate, agenţi corozivi etc.
111
şi să fie totodată maleabilă pentru a prelua solicitările mecanice din timpul
montajului. Deoarece plumbul are o rezistenţă mai redusă la tracţiune,
torsiune şi vibraţii s-au confecţionat mantale din aluminiu şi mantale de
mase plastice în combinaţie cu o manta de aluminiu sau de plumb.
Armătura metalică este formată din două straturi de bandă de oţel
înfăşurate în spirală cu pas mic sau din 1-2 straturi sârmă de oţel înfăşurate
în spirală cu pas mare şi în sens invers sau dintr-o ţesătură metalică, având
rolul de a asigura o protecţie mecanică suplimentară. La unele cabluri
armătura poate să lipsească.
Învelişul exterior are rolul de protecţie anticorozivă a armăturii peste
care este aplicat, fiind realizat din materiale sintetice sau 1-2 straturi de iută
impregnată cu bitum şi presărat cu praf de calcar.
Cablurile pentru tensiune mai mari de 35 kV prezintă anumite
probleme, legate de ionizarea puternică la nivelul izolaţiei, creşterea rapidă a
pierderilor în dielectric – care la tensiuni înalte sunt comparabile cu cele
prin efect Joule-Lenz, scăderea rigidităţii dielectrice şi creşterea solicitărilor
termice datorate încălzirii puternice. Rezolvarea acestor probleme pentru
cablurile de înaltă şi foarte înaltă tensiune a condus la realizarea acestora în
construcţii speciale, dintre care se pot aminti:
a) Cabluri cu izolaţie gazoasă, care pot fi: cabluri cu presiune
interioară de gaz, la care între mantaua metalică şi izolaţia conductoarelor se
introduce un gaz inert (azot sau hexaflorură de sulf) la presiune ridicată (60–
132 kV) şi cabluri cu presiune exterioară de gaz, rezultat prin introducerea
cablului cu izolaţie de hârtie şi manta metalică într-un tub metalic, spaţiul
liber din tub fiind umplut cu gaz sub presiune (până la 132 kV).
b) Cabluri cu circulaţie de ulei, realizate în variantă monofazată sau
trifazată, fiind folosite la tensiuni de 110 kV până la 525 kV. Cablurile
monofazate au circulaţie internă de ulei, canalul de ulei fiind realizat în
interiorul conductorului, iar cablurile trifazate au circulaţie externă de ulei,
care circulă prin spaţiile libere dintre conductoarele izolate şi manta.
c) Cabluri cu temperaturi joase, bazate pe proprietăţile unor
materiale bune conducătoare de electricitate, constând în
hiperconductibilitate, manifestată prin scăderea rezistenţei electrice la
temperaturi sub 90 K şi supraconductibilitate, respectiv anularea
rezistenţei electrice la temperaturi sub 10 K.
Astfel, există două tipuri de cabluri cu temperaturi joase: cabluri
criogenice, având conductorul realizat din aluminiu, scăderea temperaturii
realizându-se cu azot lichid şi cabluri supraconductoare, la care
materialele conductoare sunt niobiul şi plumbul, având două circuite de
răcire, unul cu heliu pentru răcirea conductoarelor la 5 K şi altul cu azot
lichid la 80 K pentru izolarea termică faţă de mediul exterior.
d) Cabluri cu conductor de sodiu, utilizând ca material conductor
sodiul, acesta având o conductivitate de trei ori mai mică decât a cuprului.
112
Capitolul 4
Această categorie de cabluri are deocamdată un caracter experimental,

datorită rezistenţei mecanice deosebit de reduse a sodiului, care ridică
probleme constructive la realizarea manşoanelor şi cutiilor terminale.
Manşoane şi cutii terminale
Manşoanele reprezintă cutii metalice care realizează înnădirea sau
derivarea cablurilor în condiţiile asigurării continuităţii cablului la nivelul
părţii conductoare şi a izolaţiei, cât şi a rezistenţei sale mecanice şi
împotriva agenţilor corozivi.
Manşoanele de legătură reprezintă în principiu o cutie de fontă sau
plumb la care prin părţile laterale se introduc cablurile sau se înnădesc, iar
în partea superioară – printr-o deschidere – se toarnă masa izolantă
bituminoasă sau răşini de turnare. La cablurile trifazate (20-35 kV) pe
fiecare fază se realizează un manşon interior separat, fixat pe manta.
Manşoanele de derivaţie se utilizează numai la cabluri de joasă
tensiune (sub 1 kV) şi prezintă în plus faţă de manşoanele de legătură o
prelungire laterală prin care intră cablul de derivaţie.
Cutiile terminale reprezintă elementul prin care capetele cablului se
racordează la barele staţiilor, linii electrice aeriene, maşini, aparate etc. Se
confecţionează din fontă sau tablă de plumb având formă cilindrică,
tronconică sau plată şi pot fi de interior cu sau fără masă izolată, sau de
exterior pentru înaltă şi foarte înaltă tensiune, având izolatoare de porţelan.
Canale şi tuneluri pentru pozare
În cazul existenţei unui număr mare de cabluri, a unor condiţii
agresive de mediu, pentru respectarea normelor de securitate în clădirile sau
zonele traversate sau facilitarea accesului pentru întreţinere şi control, se
impune realizarea unor construcţii speciale pentru pozarea cablurilor.
Canalele pot fi de tip deschis, cablurile fiind accesibile pe toată
lungimea, sau de tip închis, la care accesul este posibil numai în gurile sau
căminele de vizitare. Tunelurile de cabluri permit circulaţia în lungul lor,
cablurile fiind amplasate pe console sau poliţe.
Pentru trasee urbane se poate folosi canalizarea în tuburi, care
realizează pozarea unui mare număr de cabluri în tuburi de PVC înglobate
într-un masiv de beton, fiind prevăzute cu cămine pentru introducerea şi
tragerea cablurilor în tuburi, execuţia manşoanelor, supraveghere, efectuarea
de probe şi măsurători.
113
4 .2 . Pa ra me trii e lec tri ci şi

s ch e mele ele ct ric e e chival en te ale
e l e me nt elor de re ţea
Elementele reţelelor electrice: linii electrice, transformatoare de forţă,

bobine de reactanţă, pot fi caracterizate complet din punct de vedere electric
şi magnetic prin patru parametrii electrici: rezistenţa R, reactanţa X,
conductanţa G şi susceptanţa B.
Punerea în evidenţă a acestor parametrii se face prin cele două
experimente fizice cunoscute: proba de mers în gol şi proba de mers în
scurtcircuit, efectuate asupra fiecărui element de reţea.
La efectuarea probei de mers în scurtcircuit – Fig. 4.15 a) –
elementul de reţea are unul din capete 2 legat la pământ, iar prin par-
curgerea acestuia de către curentul I între cele două capete va apărea o
diferenţă de potenţial, respectiv se va măsura o tensiune electrică.
Uf
V
1 2 1 2
A
I I
Uf Uf
a) b)
Fig. 4.15 a) proba de mers în scurtcircuit; b) proba de mers în gol
Cunoscând faptul că în curent alternativ există o cădere de tensiune

pe un element de circuit numai când curentul electric parcurge o impedanţă
rezultă existenţa în fapt a acestui parametru electric. Impedanţa este un
parametru longitudinal cu caracter complex, formată din: rezistenţa electrică
R a materialului din care este realizat elementul de reţea şi reactanţa
inductivă X creată de prezenţa câmpului magnetic variabil care înlănţuie
elementul de reţea.
În cazul probei de mers în gol – Fig. 4.15 b) – elementul de reţea
este izolat faţă de pământ. Aplicând o tensiune alternativă Uf existenţa
curentului I măsurat prin intermediul ampermetrului, este posibilă doar prin
prezenţa unui parametru transversal de tip admitanţă Y, care reprezintă
singura cale de închidere a acestui curent (I = Y Uf).
Admitanţa Y, ca şi parametru complex, este dată de relaţia:
114
Capitolul 4
Y  G  jB. (4.1)
unde semnul (–) corespunde caracterului preponderent inductiv al
elementului, iar semnul (+) unui caracter preponderent capacitiv al acestuia.
Inductanţa G se datorează pierderilor de putere activă transversală
datorate imperfecţiunii izolaţiei şi fenomenului Corona, iar susceptanţa B
este dată de sistemul capacităţilor formate între părţile componente ale
elementelor de reţea şi între acestea şi pământ.
Prin interconectarea celor patru parametrii electrici ai elementului de
reţea (R, X, G şi B) se obţine modularea acestuia prin intermediul unei
scheme echivalente de tip octopol cu patru borne de intrare şi patru de ieşire
pentru sistemele trifazate (câte trei borne pentru cele trei faze şi o bornă
pentru nul sau pământ) sau de tip cuadripol (două borne de intrare – fază şi
nul – şi două de ieşire) în cazul sistemelor monofazate.
Schemele echivalente de tip multipol permit reproducerea mărimilor
fizice electromagnetice de stare (tensiune, curenţi etc.) existente în realitate
pe elementul de reţea.
R X R/2 X/2 R/2 X/2
G B G B
G B
2 2 2 2
a) b)
R X R X
G B G B
c) d)
Fig. 4.16 Scheme electrice echivalente.
Principial, se disting patru tipuri de scheme electrice echivalente,

prezentate în figura 4.16 în varianta monofazată după cum urmează: schema
în  – Fig. 4.16 a), schema în T – Fig. 4.16 b), schema în  direct – Fig.
4.16 c) şi schema în  invers – Fig. 4.16 d).
115
4.2.1. Pa ra me tri i el ectri ci ş i s ch e me el ectri ce

ech i val en te al e l i n i i l or el ect ri ce
Alegerea unui anumit tip de schemă electrică se face ţinând cont de

mai multe aspecte: tipul elementului de reţea, ponderea parametrilor
electrici ai elementului, nivelul de tensiune, sensul de circulaţie al puterilor,
complexitatea reţelei.
Liniile electrice aeriene pot fi considerate elemente de reţea cu
simetrie totală şi au parametrii electrici uniform distribuiţi exprimaţi pe
unitate de lungime (care în electroenergetică este kilometrul – km), iar prin
înmulţire cu lungimea liniei rezultă parametrii concentraţi echivalenţi.
Parametrii liniilor electrice aeriene
Rezistenţa LEA
Rezistenţa conductoarelor în curent continuu este dată de relaţia
cunoscută:
l
R   [], (4.2)
s
unde  este rezistivitatea materialului [mm2/m], dată de obicei la
temperatura mediului ambiant 20C şi variabilă cu temperatura, l –
lungimea conductorului [m] şi s – secţiunea conductoarelor [mm2, m2].
În curent alternativ rezistenţa este mai mare decât în curent continuu,
datorită efectului pelicular, efectului de apropiere, a histerezisului,
pierderilor prin curenţi turbionari şi materialele feromagnetice vecine şi
pierderilor induse în materiale vecine neferomagnetice. Rezistenţa
conductorului sau rezistenţa efectivă a liniei se defineşte în curent alternativ
ca raportul dintre pierderile de putere activă P şi pătratul curentului (I2)
care parcurge linia:
P
R 2 . (4.3)
I
Pentru unitatea de lungime a conductorului (1 km) se utilizează
relaţia:
10 3
Ru   [/km]. (4.4)
s
În cazul conductoarelor tip funie lungimea conductorului creşte cu 2-
4% din cauza răsucirii firelor.
Reactanţa LEA
În cazul unei linii electrice aeriene trifazate reactanţa unei faze pe
116
Capitolul 4
unitatea de lungime este dată de relaţia

X u    Lu [/km], (4.5)
unde = 2  f = 100   (f = 50 Hz), Lu – inductivitatea unitară a unei faze
[H/km].
Inductivitatea unitară se compune din inductivitatea proprie a
conductorului şi o sumă de inductivităţi mutuale datorate fazelor vecine şi
buclelor conductoare – pământ care se formează, exprimate de asemenea pe
unitatea de lungime.
În continuare se va trata inductivitatea liniilor electrice aeriene în mod
succint, fără a prezenta demonstraţiile matematice (acestea fiind cuprinse în
cursul de bazele electrotehnicii) şi în condiţiile neglijării inductivităţilor
mutuale.
Inductivităţile unitare pentru cele trei conductoare ale unei linii
electrice aeriene trifazate în urma efectuării unor calcule se pot exprima sub
forma:
 D12  D13 1   4  H 
Lu1  2 ln    10   (4.6)
 r 2   km 
 D23  D21 1   4 H 
Lu 2  2 ln    10  km  (4.7)
 r 2   
 D31  D32 1   4 H 
Lu 3  2 ln    10  km  (4.8)
 r 2   
unde:  este permeabilitatea relativă a conductorului, r - raza conductorului,
Dij - distanţele între conductoare
Dacă se consideră dispunerea simetrică a conductoarelor celor trei
faze (coronamentul stâlpului în formă de triunghi echilateral), distanţele
dintre conductoare sunt egale D12=D13=D23=D, rezultând
 D  H 
Lu1  Lu 2  Lu 3  2 ln  0,5  10 4  (4.9)
 r   km 
Practic, pentru liniile electrice trifazate având conductoarele fazelor
dispuse simetric inductivitatea unitară este identică ca expresie cu cea
cunoscută pentru o linie cu două conductoare. Dacă respectivele
conductoare nu sunt dispuse simetric pe coronamentul stâlpului,
inductivităţile unitare ale conductoarelor sunt diferite, ceea ce va determina
nesimetria tensiunilor şi curenţilor la capătul liniei de la consumator. Pentru
înlăturarea acestui efect se practică transpunerea fazelor liniei, prin
modificarea poziţiei conductoarelor pe coronamentul stâlpilor la distanţe
egale în raport cu lungimea l a liniei (Fig. 4.17).
117
Fig. 4.17 Transpunerea fazelor unei linii electrice aeriene.
În acest caz, inductivitatea unitară a fiecărui conductor se exprimă

printr-o valoare medie, rezultată ca medie aritmetică a celor trei inductanţe
din relaţiile (4.6)(4.8):
Lu  Lu 2  Lu 3  D 1  H
Lu  1  4,6 ln med   10  4   , (4.10)
3  r 2   km 
unde este distanţa medie geometrică dintre conductoare.
În relaţia (4.10) s-a ţinut seama de transformarea logaritmilor naturali
în logaritmi zecimali.
Ţinând cont de faptul că liniile electrice aeriene au conductoare din
aluminiu sau cupru, materiale care sunt nemagnetice (permeabilitatea
magnetică relativă =1), relaţiile pentru calculul inductivităţii unitare vor fi:
Lu  Lu 2  Lu3  D 1  H
Lu  1  4,6 ln med   `10 4   , (4.11)
3  r 2   km 
În cazul liniilor electrice aeriene trifazate dublu circuit, distanţa medie
geometrică pentru sistemul celor şase conductoare, notate cu 1, 2, 3 pentru
primul circuit, respectiv 4, 5, 6 pentru al doilea, este dată de relaţia
Dm  9 D14  D15  D16  D24  D25  D26  D34  D35  D36 . (4.12)
Reactanţa inductivă unitară Xu pentru o linie electrică aeriană simplu
circuit se va calcula cu relaţia
Dmed  H 
X u   Lu  0,1445 lg . (4.13)
r  km 
În cazul conductoarelor funie, datorită răsucirii firelor inductivitatea
creşte cu 1-2%, raza conductorului r fiind înlocuită în formule cu o rază
medie rm cu rol de rază geometrică echivalentă a ansamblului de
conductoare ale funiei.
Pentru conductoarele fasciculare se vor calcula şi razele echivalente
118
Capitolul 4
ale diferitelor ansambluri de conductoare, în funcţie de numărul acestora pe

faze şi distanţele între ele. Atât pentru conductoarele fasciculare, cât şi în
cazul celor de tip funie, relaţiile de calcul sunt dezvoltate pe larg în literatura
de specialitate.
În general, reactanţa unitară a liniilor electrice aeriene simplu circuit
are valori cuprinse între: Xu=(0,300,42) /km.
Conductanţa LEA
Conductanţa (perditanţa) liniilor electrice aeriene se datorează
imperfecţiunii izolaţiei de fază şi efectului Corona, cărora le corespund
pierderile de putere activă notate Piz, respectiv PC. Rezultă astfel expresia
generală a conductanţei LEA:
Piz  PC
G 2
S. (4.14)
Un
Pierderile de putere activă datorate imperfecţiunii izolaţiei apar ca
urmare a scurgerilor de curent spre pământ în punctele de fixare a
conductoarelor pe stâlp. Condiţiile meteorologice nefavorabile (ceaţă,
ploaie, depuneri de chiciură) şi gradul de murdărire al izolatoarelor
(depuneri în zone intens poluate) pot conduce la creşteri ale acestor pierderi.
Cu toate acestea, din punct de vedere al calculelor şi al exploatării,
conductanţa datorată imperfecţiunii izolaţiei poate fi neglijată ca valoare.
Efectul Corona este o descărcare autonomă incompletă în jurul
conductorului, când intensitatea câmpului electric la suprafaţa acestuia
depăşeşte valoarea critică (Ecr=21,1 kV/cm), fiind sesizat printr-o coroană
luminoasă (vizibilă noaptea) şi zgomot. Influenţa negativă a efectului
Corona se manifestă prin: pierderi de putere relativ mari, corodarea
conductoarelor, armăturilor şi clemelor şi scurtarea duratei de funcţionare,
apariţia regimului deformant la reţele cu neutrul legat la pământ, influenţe
asupra liniilor de telecomunicaţii. Singurul avantaj al fenomenului îl
constituie faptul că amortizează undele de supratensiune care apar pe linii.
În literatura de specialitate sunt indicate formule de calcul pentru
calculul tensiunii critice Ucr la care apare efectul Corona şi a pierderilor de
putere activă prin efect Corona, urmărind evitarea acestui efect încă de la
nivelul proiectării LEA.
Practic, în regimuri normale de funcţionare ale LEA, se poate
considera într-o aproximaţie acoperitoare, conductanţa acestora ca fiind
nulă (G=0).
Susceptanţa LEA
Susceptanţa capacitivă a unei faze rezultă în urma determinării
capacităţii electrice a ansamblului de capacităţi având ca armături
conductoarele fazelor, conductoarele de protecţie (dacă există) şi pământul.
119
Relaţia generală de calcul a susceptanţelor este:
 S 
Bu   C u  . (4.15)
 km 
În mod curent, pentru calculul capacităţii unitare a liniilor electrice
aeriene trifazate simplu circuit, având conductoarele liniei dispuse simetric
la distanţa D între ele (în vârfurile unui triunghi echilateral) se foloseşte
relaţia
2   0 0,0242  F 
Cu   . (4.16)
D D  km 
ln lg
r r
Dacă conductoarele nu sunt dispuse simetric se va utiliza distanţa
medie geometrică Dm, având în vedere transpunerea fazelor:
Dm  3 D12  D23  D31 . (4.17)
Astfel, capacitatea unitară Cu, respectiv susceptanţa unitară Bu a liniei
electrice aeriene se calculează cu relaţiile:
0,0242  F 
Cu  ; (4.18)
Dm  km 
lg
r
7,58  10 6  S 
Bu   km . (4.19)
lg
Dm  
r
În cazul liniilor dublu circuit, datorită transpunerii conductoarelor şi
amplasării simetrice a acestora, influenţa reciprocă a celor două circuite este
practic neglijabilă (1-2%), iar calculul se face cu aceleaşi relaţii ca şi pentru
liniile simplu circuit.
Valorile susceptanţelor capacitive pentru linii electrice aeriene cu
tensiuni de la 110 kV până la 400 kV au valori cuprinse în intervalul
(2,733,36)10-6 S/km.
4.2.2. Pa ra me tri i l i n i i l or el ectri c e s u b teran e
Parametrii liniilor electrice subterane, reprezentând parametrii

electrici ai cablurilor, sunt aceiaşi ca şi la LEA, dar au valori diferite,
influenţate în special de caracteristicile constructive specifice LES. În aceste
condiţii, la care se adaugă şi imposibilitatea stabilirii unei concepţii
constructive unitare la nivelul firmelor producătoare, calculul parametrilor
electrici ai cablurilor este foarte dificil.
De regulă, firmele constructoare prezintă ca date de catalog valorile
parametrilor unitari (pe 1 km) ai cablurilor produse, obţinute prin încercări
120
Capitolul 4
de laborator. Când nu se dispune de valorile date de firmele constructoare şi

în anumite cazuri legate de proiectare sau verificări experimentale, se pot
folosi posibilităţi generale de calcul al parametrilor cablurilor.
Rezistenţa LES
Datorită particularităţilor constructive ale cablului, evacuarea căldurii
dezvoltate în conductor prin efect Joule-Lentz este mai dificilă, iar rezistenţa
în curent continuu R0 va trebui considerată ca dependentă de temperatură ()
prin relaţia

R0  R20 1    30    20 ,
2
 (4.20)
unde: R20 este rezistenţa în curent continuu a conductorului la temperatura
de funcţionare a cablului (considerată 20C); ,  - coeficienţi de
 1 1 1 
temperatură   Cu  0,00393 ;  Al  0,00403 ;   0,45  10 6 .
 grd grd grd 
La funcţionarea cablurilor în curent alternativ, în funcţie de frecvenţă,
datorită efectului pelicular, de proximitate şi a pierderilor de putere activă în
ecrane şi armătura metalică, rezistenţa electrică a conductorului creşte faţă
de valoarea ei în curent continuu. În calcule, pentru a ţine cont de această
creştere, se utilizează relaţia empirică
Rc.a.  Rθ 1  y s  y p , (4.21)
unde: ys este un coeficient ce ţine seama de efectul pelicular („skin effect“);
yp - coeficient care ţine seama de efectul de proximitate.
Valorile coeficienţilor ys şi yp se pot calcula prin relaţii empirice date
în literatura de specialitate, fiind dependenţi de frecvenţă, dimensiunile,
forma şi numărul conductoarelor.
Practic, până la o secţiune de 300 mm2 la cupru şi 500 mm2 la
aluminiu, cu o aproximaţie satisfăcătoare se poate considera neglijabilă
creşterea rezistenţei în curent alternativ.
Reactanţa LES
Reactanţa inductivă a unei linii electrice subterane monofazate se
calculează asemănător ca şi la LEA, utilizând relaţia
 D  1   
 0
Xu   ln    , (4.22)
2  r  0 4   km 
unde D este diametrul exterior al mantalei; r - raza conductorului.
În cazul cablurilor bifazate, trifazate, armate sau nearmate, relaţiile de
calcul sunt mai complicate, fiind menţionate în literatura de specialitate şi se
recomandă utilizarea diagramelor şi tabelelor furnizate de firmele
constructoare.
121
Se pot menţiona valorile uzuale pentru reactanţele unitare ale
cablurilor trifazate pentru Un=615 kV ; Xu=0,080,10 /km şi pentru
Un=35 kV ; Xu=0,100,12 /km.
Conductanţa LES
În cazul liniilor electrice subterane, conductanţa se datorează numai
pierderilor în dielectricul
cablurilor, fiind cauzate de:
I
scurgeri de curent datorate
imperfecţiunilor izolaţiei,
Ix pierderilor de putere activă prin
ciclurile de histerezis din dielectric
 şi prin ionizarea golurilor din
izolaţie.
Pierderile din dielectric PD
se caracterizează prin tangenta
Ia Uf unghiului de pierderi tg numit şi
factor de pierderi al dielectricului.
Fig. 4. 18 Diagrama fazorială a curenţilor În dielectricii reali, unghiul
la LES. de pierderi  apare datorită
încălzirii izolaţiei şi astfel curentul

capacitiv I e defazat înaintea tensiunii fazei U f cu un unghi mai mic de ,
2
fapt ce conduce la apariţia unei componente active a curentului Ia ,
generatoare de pierderi de energie activă (Fig. 4.18).
Rezultă prin definiţie:
Ia
tg  . (4.23)
Ic
Valoarea factorului de pierderi depinde de natura dielectricului, de
construcţia cablului şi de temperatură.
Pierderile dielectrice PD se calculează cu relaţia
ΔPD  U n  2f  Cu  tg,
2
(4.24)
unde Un este tensiunea nominală [kV]; Cu - capacitatea unitară a cablului
[F/km]; f - frecvenţa [50 Hz].
Pentru cablurile cu izolaţie din hârtie până la 6 kV şi pentru cele cu
izolaţie de hârtie impregnată cu tensiuni până la 35 kV, valorile pierderilor
dielectrice sunt neglijabile, dar pentru cabluri de 110-220 kV, valoarea
acestor pierderi poate atinge valori de zeci de kW/km de linie.
Conductanţa unitară a cablului Gu se va calcula pe baza relaţiei:
122
Capitolul 4
PD  S 
Gu  . (4.25)
U n  km 
2
Susceptanţa LES
Susceptanţa capacitivă a liniilor electrice subterane se poate calcula în
mod similar cu cea a LEA (relaţia generală (4.15)), dar cu precizarea că în
cazul LES capacitatea cablului este mult mai mare decât la LEA şi va fi
luată în considerare încă de la nivelul de mediu tensiune 610 kV.
Determinarea capacităţii cablurilor LES este dependentă de tipul
cablului mono, bi sau trifazat şi de elemente constructive precum: prezenţa
sau nu a ecranului şi materialul din care este confecţionată armătura.
Pentru exemplificare, în cazul cablului trifazat cu manta de plumb se
utilizează relaţia aproximativă:
r  F 
Cu  , (4.26)
 3b 2 R 2 - b   km 
 
2 3
9ln  2 6 
 r R  b 
6
unde: R este raza la exteriorul învelişului izolant; r - raza conductorului,

inclusiv a stratului semiconductor al ecranului; b - distanţa de la axa
conductorului la axa cablului.
Valorile orientative ale capacităţii unitare a cablurilor trifazate pentru
tensiuni Un=20-30 kV şi secţiuni 120, 150, 185 mm2, Cu=0,28 F/km, iar
pentru cabluri monofazate cu Un=110 kV, Cu=0,20-0,25 F/km.
4.2.3. S ch emel e el e ctri c e ech i val en te a l e l i n i i l or

el ect r i ce
Reprezentarea liniilor electrice prin scheme electrice echivalente se

face prin utilizarea schemelor în  sau în T, prezentate în subcapitolul 4.2.
Parametrii electrici şi schemele electrice echivalente ale elementelor de
reţea, Fig. 4.16 Scheme electrice echivalente.
Ponderea diferiţilor parametrii electrici în schema echivalentă este
stabilită pe baza tensiunii nominale şi a rolului liniei electrice considerate.
În cazul liniilor de joasă tensiune se va considera ca parametru preponderent
numai rezistenţa electrică, ceilalţi parametrii neglijându-se. Pentru linii
electrice de medie tensiune sub 35 kV se va ţine cont în primul rând de
reactanţa inductivă şi apoi de rezistenţa electrică, parametrii transversali
fiind neglijaţi. În aceste condiţii, schema electrică cuadripolară se va
transforma într-o schemă de tip dipol în care sunt incluşi numai parametrii
longitudinali.
La liniile de medie tensiune având tensiuni nominale mai mari de 35
123
kV şi la liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune se iau în considerare, în
ordine: reactanţa inductivă, susceptanţa capacitivă şi apoi rezistenţa, iar
conductanţa se poate neglija în calculele uzuale.
Liniile dublu circuit în regimuri normale de funcţionare vor avea
impedanţa şi admitanţa echivalentă corespunzătoare celor două circuite cu
parametrii identici, considerate în paralel şi fără a lua în considerare
influenţele reciproce.

t ra nsfo r ma toarelor şi
a uto tra nsfo r matoarelor ele ctr ice
La nivelul reţelelor electrice, în procesul de transport şi distribuţie a

energiei electrice, transformatoarele şi auto transformatoarele sunt elemente
de reţea destinate transformării valorii tensiunii şi curentului, menţinând
neschimbată frecvenţa mărimilor alternative. Din punct de vedere
constructiv, transformatoarele pot fi: trifazate cu două sau trei înfăşurări,
care pot realiza interconectarea a două sau trei reţele electrice de tensiuni
nominale diferite şi monofazate cu două sau trei înfăşurări montate în
grupuri de trei (câte unul pe fază), utilizate în cazul unor puteri mai mari de
60 MVA pe unitate.
Autotransformatoarele se utilizează pentru transformarea tensiunii în
limite reduse, având rapoarte de transformare apropiate de unitate.
Efectuarea probelor de mers în gol şi în scurtcircuit în cazul
transformatorului demonstrează existenţa parametrilor longitudinali şi
transversali (de tip impedanţă şi admitanţă), parametrii transversali fiind de
valoare mai mare.
Aceşti parametrii se pot dispune în scheme electrice echivalente, care
pot fi: în T, ,  direct şi invers  pentru transformatoarele cu două
înfăşurări – prezentate în figura 4.19 a), b), c) şi d) – şi în  şi T pentru
transformatoare cu trei înfăşurări – conform figurii 4.20 a) şi b).
În figuri s-au notat cu indicele 1 parametrii înfăşurării primare, cu 2
cei ai înfăşurării secundare, iar cu 3 ai înfăşurării terţiare. Fără indice s-au
notat parametrii pe fază ai transformatoarelor.
În calcule practice, dacă se cunoaşte sensul de circulaţie al puterii se
preferă schema în , deoarece elementul transversal Y fiind conectat direct
la bornele transformatorului, încarcă numai reţeaua şi astfel se reduce
numărul calculelor. În cazurile în care nu se impun precizii deosebite,
elementul transversal se poate neglija, iar transformatorul se poate asimila
cu o simplă impedanţă Z.
124
Capitolul 4
Z1=R1+jX1 Z2'=R2'+jX2' Z=Z1+Z2'
Y Y
Y1=G-jB
2 2
a) b)
Z Z
Y Y
c) d)
Fig. 4.19 Schemele echivalente ale transformatoarelor cu

două înfăşurări: a) în T; b) în ; c) în  d) în  invers.
Parametrii electrici ai transformatoarelor pot fi complet determinaţi pe

baza datelor de catalog ale fiecăruia (înscrise pe tăbliţa indicatoare), după
cum urmează: puterea aparentă nominală Sn [MVA], tensiunea nominală
înaltă/joasă Unî/Unj [kV/kV], pierderile în cupru nominale pCu n [kW],
tensiunea de scurtcircuit nominală ux n [%], pierderile în fier nominale pFe n
[kW] şi curentul de mers în gol nominal Ig n [%].
Transformatoarele cu două înfăşurări au parametrii electrici
longitudinali şi transversali prezentaţi în cele ce urmează prin relaţiile de
calcul, redate fără dezvoltarea demonstraţiilor matematice, existente în
literatura de specialitate.
2 2
Z2=R2'+jX2' Z2
1 Z1=R1+jX1 1 Z1
Z3=R3'+jX3' Z3
Y Y
3 3
a) b)
Fig. 4.20 Scheme echivalente ale transformatoarelor cu trei înfăşurări:

a) în ; d) în T.
125
4.3.1 . Rezi s ten ţa el ectri că
Aceasta se determină din puterea electrică absorbită de transformator

în regim de scurtcircuit de probă, când transformatorul este alimentat cu
tensiune redusă, iar înfăşurările sunt parcurse de curentul nominal. Practic,
aceste pierderi active sunt egale cu pierderile în cupru nominale PCu n,
cunoscute ca şi mărime de catalog. Astfel:
 Sn 
PCu n  3  I n R1( 2 )  3  R,
2
 (4.27)
 3 U n 
de unde
2
Un
R  PCu n . (4.28)
Sn
În relaţiile de mai sus şi în cele ce urmează prin Un se înţelege fie Unî,
fie Unj, după cum se face calculul parametrilor transformatorului.
În calculele efective, pentru a utiliza mărimile exprimate în unităţile
de măsură înscrise în datele din catalog - PCu n [kW], Un [kV] şi Sn [kVA] -
se foloseşte relaţia
PCu n U n 2
R  []. (4.29)
1000 S n 2
4.3.2. Reactan ţa
La proba de mers în scurtcircuit a transformatorului, fluxul total al

acestuia are un pronunţat caracter de dispersie, astfel încât impedanţa
rezultată din proba de scurtcircuit Zsc este chiar reactanţa de dispersie a
înfăşurărilor ZscX1(2) (la transformatoare de puteri mari - sute de kVA, se
consideră X1(2)>>R1(2)). Deci se poate scrie:
S S
uscn  3I n X 1  3 n X 1  n X 1 , (4.30)
3U n Un
uxn

%
dar usc n 100, pe baza relaţiei (4.30) rezultând:
Un
%
usc U n S n
 X, (4.31)
100 Un
şi deci reactanţa înfăşurărilor transformatorului în funcţie de tensiunea
nominală a acestora se va calcula cu relaţia
126
Capitolul 4
%
usc U n 2
X n []. (4.32)
100 S n
4.3.3. Con d u ctan ţa
Conductanţa se determină pe baza pierderilor de putere activă ale

transformatorului, care la mersul în gol sunt practic egale cu pierderile
nominale de putere activă în miezul său feromagnetic pFe n. Rezultă:
2
U 
p Fen  3  U n f G  3 n  G  U n  G,
2 2
(4.33)
 3
de unde:
p Fen
G 2
. (4.34)
Un
Pentru a utiliza unităţile de măsură ale mărimilor date în catalog se va
folosi relaţia:
pFen 1
G  [S] (4.34)
1000 U n2
4.3.4. S u s cep tan ţa
Susceptanţa se obţine pornind de la expresia valorii admitanţei Y,

conform relaţiei
Ig
Y  G2  B2  . (4.36)
U nf
Deoarece în practică G<<B, se poate considera YB (curentul de mers
în gol Ig are caracter complet inductiv), relaţia (4.36) rezultând
Ig Ig
B  3 . (4.37)
U nf Un
Ig
Din datele de catalog se cunoaşte I g % , care este I g 
%
100, astfel
In
% %
Ig In Ig Sn
încât rezultă B  3  3 , deci:
100 U n 100 3U n 2
%
Ig
. S
Sn
B (4.38)
100 U n 2
127
Tabelul 4.2
128
Capitolul 4
Transformatoarele cu trei înfăşurări pot fi de trei tipuri, conform

tabelului 4.2, în funcţie de puterile nominale şi gradul de încărcare al
înfăşurărilor primară (1), secundară (2) şi terţiară (3). Determinarea
parametrilor acestora se face pe baza relaţiilor cuprinse în tabelul 4.2.
În tabelul 4.2 sunt notate prin: Un – tensiunea înfăşurării la care se
reduc parametrii transformatorului; Sn – puterea nominală a înfăşurării cu
puterea cea mai mare; R’2, R’3 – rezistenţele înfăşurărilor secundară
respectiv terţiară reduse la aceiaşi treaptă de tensiune.

s ch e ma el e ct rică a rea cto a relo r
În cadrul reţelelor electrice, reactoarele - reprezentate prin bobine de

reactanţă fără miez de fier - au rol de limitare a curenţilor de scurtcircuit şi
menţinerea tensiunii la barele staţiei la o valoare suficient de ridicată în
timpul scurtcircuitului. În funcţie de locul de montare, există: reactoare de
bare montate în staţii (în serie cu cupla longitudinală) şi reactoare de cablu,
legate pe plecările în cablu.
Parametrii electrici ai reactoarelor se determină pe baza datelor de
catalog ale acestora, care sunt: Un [kV], curentul nominal In [kA], reactanţa
procentuală X%, pierderile de putere activă exprimate procentual P%.
Pe baza mărimilor de catalog şi a impedanţei nominale Zn, calculată cu
relaţia:
Un
Zn  , (4.39)
3 In
se determină parametrii longitudinali ai reactorului, rezistenţa R şi reactanţa
inductivă X:
P% Z=R+jX
R Zn ;
100
(4.40)
X%
X Zn.
100
Parametrii transversali sunt neglijabili în
calcule obişnuite (G=0 şi B=0), iar schema
electrică echivalentă a reactorului va fi formată
numai din parametrii longitudinali, conform Fig. 4.21 Schema electrică
figurii 4.21. echivalentă a reactorului.
129

co ns u mator ilor
Consumatorii electrici reprezintă elementele terminale într-o reţea

electrică la nivelul cărora are loc consumul de putere activă P şi reactivă Q,
la o tensiune nominală Un. Ponderea diverselor tipuri de consumatori de
putere activă din sistemul electroenergetic este după cum urmează: motoare
asincrone 50%, motoare sincrone 8-10%, instalaţii de iluminat şi casnice 20-
22%, cuptoare electrice şi redresoare 10-11% şi pierderi în reţele 9-10%.
Funcţionarea consumatorilor în general este descrisă de: curbele de
sarcină – reprezentând dependenţa de timp a puterilor activă P şi reactivă Q
absorbite de consumatori şi caracteristicile consumatorilor, care sunt
dependenţele acestor puteri de tensiune şi de frecvenţă.
În calculele mai puţin pretenţioase se poate considera că puterile
activă P şi reactivă Q sunt proporţionale cu pătratul tensiunii de alimentare
(nu depind de frecvenţă), iar consumatorul se poate reprezenta printr-o
Un Un
S=P+jQ S=P+jQ
Z=R+jX Y=G-jB
G B
X
a) b)
Fig. 4.22 Scheme electrice echivalente pentru

consumatori
schemă serie – Fig. 4.22 a) – sau paralel – Fig. 4.22 b).
Determinarea parametrilor longitudinali Z  R  jX sau transversali
Y  G  jB ai consumatorului, corespunzători schemei serie sau paralel, se
face pe baza mărimilor caracteristice ale consumatorului: P, Q, cos şi Un,
prin utilizarea relaţiilor:
2 2
Un Un
Zn   ; (4.41)
S P2  Q2
130
Capitolul 4
P
R  Z n cos   Z n ;
P2  Q2
(4.42)
Q
X  Z n sin   Z n ,
P2  Q2
iar
P Q
G 2
şi B  2
(4.43)
Un Un
4 .6 . El e men te de cal cul

e lec tri c al lin iilor ele ct ric e de tra nspo rt
Transportul la distanţe mari al energiei electrice în curent alternativ se

face pe linii de înaltă şi foarte înaltă tensiune, numite şi linii lungi.
În regim normal de funcţionare fazele sunt încărcate identic, având
aceeaşi parametrii şi tensiunile de alimentare sunt egale în modul şi decalate

între ele cu 2 (120) , astfel încât este suficientă studierea funcţionării unei
3
singure faze. Schema monofazată aferentă acestui studiu are în componenţă
un conductor de dus, care reprezintă una din faze, iar cel de întoarcere este
un conductor fictiv, de impedanţă nulă, ce asigură în mod teoretic
întoarcerea curentului. În realitate, acesta nu există la linia trifazată şi
simetrică, deoarece curentul care vine pe o fază se întoarce pe celelalte
două.
4.6.1. E cu aţi i l e l i n ii l or l u n gi în regi m s i n u s oid al

s i me tri c
În studiul liniilor lungi de transport se vor considera parametrii

electrici uniform distribuiţi în lungul liniei, spre deosebire de reţelele cu
parametrii concentraţi. Neconsiderarea acestei repartiţii uniforme la analiza
regimurilor de funcţionare ale liniei poate genera concluzii eronate, dar în
anumite cazuri particulare şi folosind unele corecţii, se pot folosi în studiul
funcţionării liniei şi scheme echivalente cu parametrii concentraţi.
Considerând o linie electrică aeriană trifazată simetrică, analiza
regimului normal de funcţionare se va face pe o singură fază, având
parametrii uniform distribuiţi (Fig. 4.23).
Dacă se consideră o porţiune dl din lungimea l a liniei, alimentată cu
tensiune sinusoidală de fază Uf, modificarea tensiunii şi a curentului pe
porţiunea dl sunt date de relaţiile:
131
U f
  z  I  r  jx I ;
l
(4.44)
I
  y  I  g  jb I ,
l
unde z şi y sunt parametrii de serviciu (uniformi) ai liniilor pe unitatea de
lungime, exprimaţi în [/m], respectiv [S/m].
dI
I dl
I r dl x dl dl
g dl
dU f
Uf b dl Uf  dl
dl
l dl
Fig. 4. 23 Linie cu parametrii uniform distribuiţi.
Ecuaţiile (4.44) reprezintă forma I a ecuaţiilor telegrafiştilor în

regim sinusoidal, care prin derivare în raport cu dl conduc la:
 2U f I
 z ;
l 2
l
(4.45)
 I
2
I
 2 y ,
l l
sau:
 2U f
 z  y U f ;
l 2
(4.46)
2 I
 z  y  I,
l 2
ecuaţii reprezentând forma a II-a a ecuaţiei telegrafiştilor în regim sinusoidal.
Constanta de propagare  prin definiţie este dată de relaţia
  z y  r  jz g  jb   rg  xb   j xg  rb     j, (4.47)
132
Capitolul 4
unde  este componenta reală, numită constantă de atenuare, iar 

componenta imaginară, numită constantă de fază.
Utilizând constanta de propagare  , relaţiile (4.46) devin:
 2U f
  U f ;
2
l 2
(4.48)
2 I
   I.
2
l 2
Ecuaţiile (4.48) au soluţii de forma:

 l l
U f (l )  A1  e  A2  e ;
 l l
(4.49)
I (l )  B1  e  B2 e .
Pentru determinarea constantelor soluţiei A1 , A 2 , B1 , B 2 se vor aplica
condiţiile de limită (adică valorile cunoscute ale tensiunii şi curentului la
capetele liniei) şi se va ţine cont de relaţiile de legătură dintre acestea dintre
acestea (stabilite pe baza relaţiei (4.44)), respectiv
 
B1  A1 şi B 2   A 2 . (4.50)
z z
Prin definiţie, impedanţa caracteristică a liniei Zc este introdusă cu
relaţia
z z z zu Z
Zc      . (4.51)
 z y y yu Y
Astfel, relaţiile (4.50) devin
A1 A
B1  şi B 2   2 . (4.52)
Zc Zc
Determinarea constantelor se face pe baza relaţiilor (4.49), punând
condiţiile la începutul liniei ca pentru l=0, U f (l )  U f1 şi I (l )  I 1 . Rezultă
că
U f1  A1  e 0  A 2  e 0  A1  A 2 ;
(4.53)
I 1  B1  B 2 
1
 A1  A 2 ,
Zc
de unde se va obţine
U f1  I 1  Z c U f1  I 1  Z c
A1  ; A2 
. (4.54)
2 2
Cu aceste valori şi utilizând expresiile matematice cunoscute pentru
133
 l l
ch l şi sh l (funcţie de e şi e ), în urma unor calcule rezultă expresiile
tensiunii şi curentului într-un punct al liniei situat la distanţa l de la
începutul liniei, de forma
U f (l )  U f1 ch l  I 1 Z c sh l  U f1 ch z  y  l  I 1 Z c sh z  y  l ;
U f1 U f1 (4.55)
I (l )  I 1 ch l  sh l  I 1 ch z  y  l  sh z  y  l.
Zc Zc
Dacă pentru determinarea constantelor soluţiilor relaţiilor (4.49) se
utilizează condiţiile la sfârşitul liniei de lungime L, respectiv: pentru l1=L-
l=0 (l=L-l1), U f l1   U f 2 şi I l1   I 2 (valoarea tensiunii şi curentului la
consumator U 2 şi I 2 sunt cunoscute), vor rezulta ecuaţiile:
   L l1     L l1   l   l
U f 2 (l1 )  A1e  A2 e  ...  A1 e 1  A 2 e 1 ;
1   l1   l (4.56)
 A1 e  A 2 e 1 .
   L l1     L l1 
I (l1 )  B1e  B 2e  ... 
Zc  
Pentru l1=0 rezultă U f 2  A1  A 2 şi I 2 

1   
 A  A 2 ,
Zc  1 
de unde se obţine
 Uf  I2Zc  Uf  I2Zc
A1  2 ; A2  2 . (4.57)
2 2
Pe baza relaţiilor (4.57), după efectuarea unor calcule, se obţin
expresiile tensiunii şi curentului într-un punct al liniei situat la distanţa l1
faţă de sfârşitul liniei:
U f (l1 )  U f1 ch l1  I 2 Z c sh l1  U f 2 ch z  y  l1  I 2 Z c sh z  y  l1 ;
U f2 U f2 (4.58)
I (l1 )  I 2 ch l1  sh l1  I 2 ch z  y  l1  sh z  y  l1 .
Zc Zc
Dacă linia este considerată fără pierderi, respectiv r=0 şi g=0, deci
ch l  chjl  cos l ;
=0, rezultă shgl  shjl  j sin l
x
şi Z c   Zc.
b
Astfel, relaţiile (4.58) vor deveni:
U f (l )  U f1 cos l  j I 1Z c sin l  U f1 cos x  b  l  j I 1Z c sin x  b  l ;
U f1 U f1 (4.59)
I (l )  I 1 cos l  sin l  I 1 cos x  b  l  j sin x  b  l.
Zc Zc
134
Capitolul 4
În mod asemănător, relaţiile (4.59) vor deveni:

U f (l1 )  U f 2 cos l1  j I 2 Z c sin l1  U f 2 cos x  b  l1  j I 2 Z c sin x  b  l1 ;
U f2 U f2 (4.60)
I (l1 )  I 2 cos l1  j sin l1  I 2 cos x  b  l1  j sin x  b  l1 .
Zc Zc
4.6.2. Mări mi l e ca r acteri s ti ce al e l i n i i l or l u n gi d e

tran s p ort
Liniile lungi de transport a energiei electrice au următoarele mărimi

caracteristice: impedanţa caracteristică, constanta de propagare, viteza de
propagare a undei şi lungimea de undă.
Impedanţa caracteristică Zc, definită anterior cu relaţia (4.51), este:
z zu Z R  jx
Zc      Z c e j c . (4.61)
y yu Y G  jB
Defazajul dintre tensiune şi curent este c
În cazul liniilor de înaltă tensiune se poate aproxima că G0 şi R<<X
şi astfel se poate scrie că:
X j c
Zc  e . (4.62)
B
Deoarece c<0 rezultă că impedanţa caracteristică are un uşor caracter
capacitiv.
Dacă se consideră linia fără pierderi r=0 şi g=0, impedanţa
caracteristică are un caracter ohmic, fiind dată de relaţia:
X
Zc 
 Zc. (4.63)
B
Orientativ, valorile lui Zc pentru linii electrice aeriene de înaltă şi
foarte înaltă tensiune sunt cuprinse în intervalul [250400] , pentru linii
electrice subterane aceasta este de circa zece ori mai mică: Z cLEA  10 Z cLES .
Constanta de propagare  a fost definită cu relaţia (4.47):
 z y  r  jx g  jb     j,
iar constantele de atenuare  şi de fază  au expresiile determinate în urma
unor calcule matematice:

1
2
rg  xb   1
2
r 2

 x2 g 2  b2 ; 

1
2
xb  rg   1
2
r 2

 x2 g 2  b2 . 
Se poate menţiona că întotdeauna 0 şi >0 şi ambele sunt în funcţie
135
de frecvenţă. În cazul liniei fără pierderi =0 şi   xb    j xb  , practic

undele nu se amortizează, amplitudinea fiind constantă.
Viteza de propagare v este dată de relaţia
 2f 2f
v   . (4.64)
  1
2

xb  rg   r  x g  b
1 2
2
2

2 2

Din relaţia (4.64) se observă dependenţa vitezei de propagare de
frecvenţă şi de proprietăţile mediului, prin intermediul lui  şi  din
expresiile de calcul ale parametrilor electrici x şi b.
Pentru linia fără pierderi se poate scrie
 
v  
1
m / s  (4.65)
xb  LC LC
Lungimea de undă  reprezintă spaţiul parcurs de undă într-o
perioadă T, fiind dată de relaţia
 2
v
  v T    m, (4.66)
f f 
iar în cazul liniei fără pierderi de relaţia
2 1
  . (4.67)
xb f LC
Dacă lungimea de undă este comparabilă cu lungimea reală a liniei,
linia se consideră lungă din punct de vedere electric.
4.6.3. S ch eme el e ct ri ce e ch i val en te p e n tru l i n i i

l u n gi d e tran s p ort
În cazul liniilor electrice lungi având parametrii uniform distribuiţi

Z n /km  şi Y n S/km  , se pot stabili nişte mărimi de calcul sub forma unor
parametrii concentraţi, numiţi impedanţă nominală Z  Z n  L şi admitanţă
nominală Y  Y n  L (L - lungimea liniei).
Prin intermediul mărimilor nominale se poate construi schema
echivalentă nominală a liniei (în , T, , invers ), care permite
reproducerea fenomenelor ce au loc pe linia lungă reală numai în anumite
regimuri particulare de funcţionare.
Determinarea parametrilor schemei echivalente nominale Z ' şi Y ' se vor
face astfel încât fenomenele reale de pe linia lungă să se reproducă la nivelul
acestei scheme.
În continuare se va considera schema echivalentă în  din figura 4.24,
la care – pe baza teoriei cuadripolului electric – între mărimile de intrare
136
Capitolul 4
(notate cu indicele 1) şi cele de

ieşire (notate cu indicele 2) se I1 Z'2 I2
pot scrie următoarele relaţii:
 Z 'Y '  Y '
U f1  U f 2 1    I 2  Z ';
 2 2 Uf1 Y' Y' Uf2
 Z 'Y '   Z 'Y '  Y ' 2 2
I 1  I 2 1    U f2  2   .
 2   2 2
(4.68)
Dacă se consideră întreaga
lungime a liniei l=L, din relaţiile Fig. 4.24 Schema echivalentă în  a liniei
(4.58) se vor obţine tensiunea şi lungi.
curentul la începutul liniei:
U f1  U f 2 ch L  I 2 Z c sh L  U f 2 ch Z  Y  I 2 Z c sh Z  Y ;
U f2 U f2 (4.69)
I 1  I 2 ch L  sh L  I 2 ch Z  Y  sh Z  Y .
Zc Zc
Din relaţiile (4.68) şi (4.69) se observă că, în condiţiile egalităţii
coeficienţilor tensiunii şi curentului de ieşire (Uf2 şi I2), are loc similitudinea
între schema echivalentă şi linia reală, prin reproducerea dependenţei dintre
mărimile de intrare şi cele de ieşire. Astfel, se pot scrie relaţiile:
Z 'Y
1  ch Z  Y , Z '  Z c sh Z  Y ;
2
(4.70)
 Z 'Y '  Y ' 1
2    sh Z  Y .
 2  2 Zc
Z
Ţinând cont că Z c  , pe baza relaţiilor (4.70), în urma unor
Y
calcule se pot determina parametrii Z’ şi Y’ în funcţie de parametrii nominali
ai liniei reale Z şi Y, sub forma:
Z
Z' sh Z Y  K Z  Z ;
Y
 
(4.71)
2 ch Z Y  1
Y '  K Y Y ,
Z'
unde: KZ şi KY sunt coeficienţii lui Kennelly pentru impedanţă, respectiv
admitanţă, având expresiile:
KZ 
sh Z Y
,KY 

2 ch Z Y  1 .
ZY Z Y sh Z Y
Se poate aprecia că impedanţa şi admitanţa schemei echivalente
nominale (Z’ şi Y’) se exprimă în funcţie de impedanţa şi admitanţa
nominală a liniei, înmulţite cu un coeficient complex corespunzător.
137
Calculul acestor coeficienţi se poate face prin nomograme sau
dezvoltare în serie, din care se reţine un număr de termeni, în funcţie de
situaţia concretă. Pentru linii scurte (sub 300 km) coeficienţii lui Kennelly
se pot considera egali cu unitatea.
Utilizând acelaşi procedeu se pot stabili relaţiile de determinare a
parametrilor şi în schemele în T şi .
4 .7 . Regi mu ri par ti culare ale

li niilor l ungi de t ra nspo rt
Pe lângă regimul normal de funcţionare al linilor lungi de transport,

prezintă interes studiul următoarelor regimuri particulare ale acestora:
regimul de mers în gol, regimul de mers în scurtcircuit, regimul de putere
naturală şi regimul de tensiuni egale la cele două capete.
4.7.1. Regi mu l d e mers î n gol
În cazul regimului de mers în gol, rezultat în urma manevrelor sau

intervenţiilor protecţiilor prin relee, deoarece consumatorul de la sfârşitul
liniei practic lipseşte se poate considera că Z 2   şi I 2   . În aceste
condiţii, pe baza relaţiilor (4.58), ecuaţiilor liniilor lungi devin:
U f l   U f 2 ch l ;
U f2 (4.72)
I l   sh l.
Zc
Dacă se consideră linia fără pierderi, pe baza relaţiilor (5.29) pentru
începutul liniei (l=L) se poate scrie:
U f1  U f 2 cos2 L u ;
U f2 (4.73)
I1  j sin2 L u ,
Zc
unde: Lu este inductivitatea unitară a liniei [H/km]; 2Lu=Lu=Bu –
reactanţa inductivă unitară a liniei [S/km].
Pe baza relaţiilor (4.58) în figura 4.25 se reprezintă variaţia tensiunii şi
a curentului în raport cu distanţa l (măsurată de la sfârşitul liniei spre
începutul acesteia), cu evidenţierea liniilor cu lungimi de 1.500 km, având

lungimea egală cu sfertul de undă   şi a celor de 1.000 km, la care
4
1
lungimea este de din lungimea de undă a liniei.
6
138
Capitolul 4
Din analiza relaţiilor (4.73) şi a figurii 4.25 se desprind următoarele

observaţii importante pentru liniile lungi la mersul în gol:
- tensiunea în oricare punct al liniei este în fază cu tensiunea la
sfârşitul liniei (coeficientul cos 2Lu este un număr real), iar variaţia este
după o funcţie cosinus;
1 2
I1 U f (l) U f2
I(l)
I2=0
1.000
l [km] 1.500 0
 /4  /6
Fig. 4.25 Variaţia tensiunii şi a curentului în lungul

liniei la mersul în gol.

- curentul în oricare punct al liniei este defazat înaintea tensiunii cu
2
(are caracter capacitiv, mai pronunţat la începutul liniei) şi are o variaţie
sinusoidală;
- tensiunea la sfârşitul liniei este mai mare decât tensiunea la începutul
liniei – efectul Ferrantti.
Creşterea tensiunii la sfârşitul liniei pentru linii în gol se poate
evidenţia calculând căderea de tensiune Uf, definită ca diferenţa fazorială
între tensiunea de la începutul liniei şi cea de la sfârşitul acesteia, după cum
urmează:
ωC ωLC
U f  U 1  U 2  j I 2 ' x  jU f 2 j ωL  U f 2 . (4.74)
2 2
Schema echivalentă a unei linii fără pierderi considerată pentru
determinarea căderii de tensiune este prezentată în figura 4.26.
Din relaţia (4.74) rezultă că U f1  U f 2 , deci are loc o creştere de
tensiune în lungul liniei, teoretic infinită pentru linia reală. În realitate,
datorită pierderilor longitudinale (pe rezistenţă) şi transversale (prin izolaţie
şi efect Corona), creşterea de tensiune la sfârşitul liniei este limitată la circa
de 2-3 ori faţă de tensiunea de la începutul ei. Cu toate acestea, valoarea
tensiunii rămâne periculoasă pentru izolaţia liniei, astfel încât regimul de
mers în gol al liniilor lungi trebuie evitat în practică, urmărindu-se evitarea
139
deconectării bruşte a
I1 L I2=0 consumatorilor de la sfârşitul
liniei.
I'2 Pentru a limita creşterea
tensiunii la sfârşitul liniei
Uf1 C C Uf2
(datorită curentului capacitiv
2 2 mare) se foloseşte
compensarea inductivă
transversală cu bobine de
reactanţă transversale, care
Fig. 4.26 Schema echivalentă a unei linii fără încarcă linia cu sarcină
pierderi inductivă.
4.7.2. Regi mu l d e s cu rtci r cu i t
Scurtcircuitele sunt regimuri de avarie care se manifestă prin legătura

galvanică între conductoare sau între conductoare şi pământ, în urma
conturnării sau străpungerii izolaţiei.
Cauzele principale ale scurtcircuitelor sunt: supratensiuni interne şi
atmosferice, uzura izolaţiei, atingerea liniei cu obiecte exterioare şi manevre
greşite.
Un scurtcircuit trifazat conduce la Z2=0 şi Uf2=0, iar relaţiile (4.58)
devin:
U f l   U f 2 sh l  I 2 Z c sh l
U f2 (4.75)
I l   ch l  I 2 ch l
Zc
În cazul unei linii fără pierderi pentru mărimile de la începutul liniei
se poate scrie:
U f1  j I 2 Z c sin2 L u ;
(4.76)
I 1  I 2 cos2 L u .
Modificarea tensiunii şi curentului în lungul unei linii de 1.500 km
este prezentată în figura 4.27.
Pe baza relaţiilor (4.76) şi a figurii 4.27 se pot aprecia următoarele:
- curentul şi tensiunea variază sinusoidal în lungul liniei fără pierdere;
π
- curentul în oricare punct al liniei este defazat în urma tensiunii cu
2
(caracter inductiv) şi are valoare mai mare la sfârşitul liniei;
- curentul în orice punct al liniei este în fază cu curentul la sfârşitul
liniei.
140
Capitolul 4
1 2
I(l)
I2
Uf (l)
l [km]
Uf2=0
1.500 0
Fig. 4.27 Variaţia tensiunii şi a curentului în

lungul liniei la mersul în scurtcircuit.
La începutul liniei curentul scade, datorită curenţilor capacitivi

naturali ai liniei. În cazul liniilor cu lungimi până la 300 km, această variaţie
a curentului este neglijabilă, dar la linia de 1.500 km fără pierderi curentul la
începutul liniei în regim de scurtcircuit este teoretic nul. Importanţa practică
a acestei constatări este legată de buna funcţionare a protecţiilor prin relee,
care ar putea să nu acţioneze datorită valorii mici a curentului de defect.
Din punct de vedere practic, regimul de scurtcircuit ca şi cel de mers
în gol nu prezintă importanţă pentru transportul de putere activă, dar se pot
analiza efectele termice şi dinamice periculoase ale curentului de
scurtcircuit pentru elementele reţelei.
4.7.3. Regi mu l d e p u tere n atu ral ă
Acest regim prezintă importanţă în funcţionarea liniilor lungi ca

urmare a avantajelor demonstrate în cele ce urmează.
Prin definiţie, regimul de putere naturală se obţine prin conectarea la
sfârşitul liniei a unei impedanţe egale cu impedanţa caracteristică a liniei
Z2=Zc şi Uf2=I2Zc. Relaţiile (4.58) vor deveni:
 
U f l   U f 2 ch l  sh l  U f 2 e ;
γl
(4.77)
 
I l   I 2 ch l  sh l  I 2 e .
γl
În cazul unei linii fără pierderi mărimile de la începutul liniei sunt de

forma
U f1  U f 2 cos2π L u  j sin 2π L u   U f 2 e j 2 Lu ;
(4.78)
I 1  I 2 sin2π L u jsin2 L u   I 2 e j 2 Lu .
Regimul de putere naturală are următoarele caracteristici:
- impedanţa echivalentă a liniei şi consumatorului în oricare punct al
liniei este aceeaşi şi egală cu impedanţa caracteristică a liniei, rezultată pe
141
baza relaţiilor:
l
U f l  U f2 e U f2
 Z l     Z c; (4.79)
I l  I 2e
l I2
- defazajul între tensiune şi curent este aceeaşi, iar în cazul liniei fără
pierderi tensiunea şi curentul sunt în fază în oricare punct al ei. Aceasta este
o caracteristică de o importanţă deosebită pentru exploatare, deoarece liniile
funcţionând în acest regim nu necesită măsuri de reglare a tensiunii pe linie,
aceasta fiind egală la cele două extremităţi;
- puterea transmisă pe linie are un pronunţat caracter activ. Astfel,
considerând un punct al liniei:
U f * l  U f 2 l  jc
S f l   U f l   I * l   U f l   e 
Z c* Zc
(4.80)
U 2 l 
 f cos  c  j sin  c   Pf  jQf .
Zc
Deoarece c este negativ şi are o valoare mică, deci Pf>>Qf, iar în
cazul liniei fără pierderi c=0 şi Sf(l)=Pf, puterea transmisă pe linie are un
caracter pur activ.
- în cazul liniei fără pierderi, pe fiecare porţiune de linie puterile
reactive inductive şi capacitive se compensează reciproc, iar linia nu
absoarbe putere reactivă la capetele ei. Practic, se spune că linia se
autocompensează. Demonstrarea acestei afirmaţii se face pornind de la
expresiile pierderilor de putere reactivă inductivă (QL) şi capacitivă (QC),
considerate pe unitate de lungime:
Ql  I  U l  I 2 x;
Qc  I c  U f  U f 2 C  U f 2 b,
iar raportul acestora este:
2 2
QL I 2x  I   x
 2       1 Z c 2  1. (4.81)
QC U f b  U f  b Zc2
  
Puterea absorbită de un consumator în regim de putere naturală se
numeşte putere naturală, se notează cu Pn şi are, în cazul liniei fără
pierderi expresia:
U 22 U n 2
Pn   . (4.82)
Zc Zc
În exploatare, avantajele funcţionării liniei cât mai aproape de regimul
de putere naturală sunt: variaţia foarte mică a tensiunii în lungul liniei şi
faptul că linia transportă numai putere activă. Liniile în cablu nu se pot
utiliza la putere naturală datorită posibilităţilor de răcire reduse prin natura
142
Capitolul 4
constructivă a acestora, încălzirea fiind principalul factor limitator.
4.7.4. Regi mu l cu ten s i u n i egal e l a cel e d ou ă

cap ete
Importanţa practică a acestui regim provine din faptul că egalitatea –

ca valoare – a tensiunilor la cele două capete ale liniei (U1=U2) facilitează
reglajul de tensiune.
Corespunzător acestui regim, tensiunile de la capetele liniei, egale ca
valoare şi diferite ca fază, se obţin dacă linia este încărcată cu o anumită
putere reactivă, care depinde de valoarea puterii active transportate. Pe baza
unor calcule matematice se obţin expresiile puterilor reactive absorbite la
începutul liniei Q1 respectiv la sfârşitul liniei Q2, de forma:
P2 2
cos 2Lu  1  sin 2 2Lu
Pn 2
Q1  ;
Z c sin 2Lu
(4.83)
P2 2
 cos 2Lu  1  sin 2Lu
2
Pn 2
Q2  ,
Z c sin 2Lu
unde: P2 este puterea activă absorbită de consumatorul conectat la sfârşitul
liniei; Pn – puterea naturală; Zc – impedanţa caracteristică pentru linia fără
pierderi.
Din relaţiile (4.83) se observă că Q1=–Q2, respectiv regimul cu
tensiuni egale la capete se obţine dacă puterile reactive la cele două capete
ale liniei sunt egale şi orientate simetric faţă de linie. Sensul pozitiv adoptat
pentru puterile reactive la cele două capete ale liniei este conform figurii
4.28 a) pentru puterile reactive inductive, respectiv 4.28 b) pentru mersul în
gol al liniei.
Q1>0 Q2>0
1 2
a)
Q1<0 Q2>0
1 2
b)
Fig. 4.28 Sensurile puterii reactive.
143
În cele ce urmează se va prezenta succint modul în care se modifică
Q1 şi Q2 în funcţie de puterea activă transmisă pe linie P2, în condiţiile
realizării egalităţii tensiunii la capetele liniei (U1=U2).
a) La regimul de mers în gol al liniei (P2=0) relaţiile (4.83) devin:
cos 2Lu  1
Q1  ; U 2 2  Q2  0. (4.84)
Z c sin2Lu
Practic linia debitează la ambele capete putere reactivă inductivă –
Fig. 4.28 b) – sau absoarbe la începutul liniei o putere reactivă capacitivă şi
debitează la sfârşitul ei o putere reactivă inductivă. Pentru a menţine
tensiunea egală la cele două capete va trebui ca la sfârşitul liniei să se
conecteze bobine de reactanţă (compensare transversală inductivă), iar
generatoarele de la începutul liniei vor lucra subexcitate pentru a debita
putere capacitivă. Deşi tensiunile sunt egale la capete, în alte puncte au
valori diferite, atingând maximul în apropierea mijlocului liniei, fapt ce
corespunde unui efect Ferrantti pe jumătate din lungimea liniei.
b) Puterea transmisă pe linie şi absorbită de consumator P2 este
cuprinsă în intervalul 0<P2<Pn. În acest caz Q1 şi Q2 se micşorează ca
valoare dar îşi păstrează semnul. Pe măsură ce puterea activă transmisă
consumatorului creşte (scade puterea reactivă capacitivă absorbită de la
surse şi puterea reactivă inductivă necesar a fi asigurată la sfârşitul liniei) se
impune funcţionarea consumatorului la un factor de putere tot mai ridicat.
c) În regimul de putere naturală al liniei, când P2=Pn, se obţine Q1=Q2,
linia se autocompensează (consumatorul trebuie să funcţioneze cu factor de
putere egal cu unitatea).
d) Dacă P2>Pn se obţin Q2<0 şi Q1>0 (situaţie inversă faţă de regimul
a)), respectiv puterea inductivă pierdută de linie depăşeşte puterea
capacitivă a liniei şi vor avea loc căderi de tensiune de-a lungul liniei.
0
, Q 2=
P 2=0
P2 =0, Q compensare
2 >0 inductivă
P2=Pn, Q2=0
1 2
P2>Pn, Q 2<0
compensare
capacitivă
P2>P , Q =0
n 2
l/2
Fig. 4.29 Variaţia tensiunii.
144
Capitolul 4
Pentru a compensa aceste pierderi de tensiune, în vederea obţinerii egalităţii

tensiunilor la capetele liniei, trebuie să se conecteze la sfârşitul liniei baterii
de condensatoare, iar generatoarele de la începutul liniei vor lucra
supraexcitate. În acest caz tensiunea scade de la începutul spre sfârşitul
liniei, atingând un minim la mijlocul ei (efect Ferrantti pe a doua jumătate a
liniei).
Există o valoare limită a puterii active maxime P2 max până la care se
mai poate asigura Uf1=Uf2, corespunzătoare acelei valori pentru care
cantitatea de sub radical (relaţiile (4.83)) este egală cu zero. Pentru valori
mai mari (P2>P2 max. cantitatea de sub radical este negativă, iar Q1 şi Q2
devin imaginare, pierzându-şi sensul fizic.
Ca o concluzie a acestui subcapitol, variaţia tensiunii în regim cu şi
fără tensiuni egale la cele două capete ale liniei pentru linia fără pierderi se
poate reprezenta sintetic ca în figura 4.29.
145
Capitolul 5. ELEMENTE DE CALCUL

ELECTRIC AL LINIILOR ELECTRICE
DE DISTRIBUŢIE
Reţelele de distribuţie asigură vehicularea energiei electrice de la

surse sau staţii de distribuţie situate în apropierea consumatorilor până la
instalaţiile de utilizare din componenţa acestora.
Distribuţia energiei electrice se face în general la nivel de medie şi
joasă tensiune pe linii de lungime relativ redusă, dar în cazul marilor
consumatori industriali sau oraşe mari există linii de distribuţie de înaltă
tensiune (110 kV).
Calculul electric al liniilor electrice de distribuţie cuprinde:
determinarea căderilor şi pierderilor de tensiune pe linii şi dimensionarea
conductoarelor liniilor electrice. Acest calcul poate fi efectuat şi pentru
liniile de transport, dar se tratează la nivelul liniilor de distribuţie, fiind
specific acestora.
5 .1 . Că de ri şi pie rd eri de
t e nsiu ne pe li niil e de dist ri bu ţie
Linia electrică este cuprinsă între două noduri de reţea,

corespunzătoare capătului de început, respectiv de sfârşit al liniei, în fiecare
nod existând o tensiune electrică, în general de valori şi faze diferite.
Tensiunea electrică ca fazor este reprezentată prin valoarea tensiunii şi
faza acesteia, măsurată faţă de poziţia fazorului tensiunii unui alt nod de
reţea, considerat ca fazor (nod) de referinţă.
Căderea de tensiune pe o linie (sau pe orice element de reţea) –
notată cu Uf – reprezintă diferenţa fazorială dintre fazorul tensiunii de la
începutul liniei U1f şi cel al tensiunii de la sfârşitul liniei U2f:
U f  U f1  U f2 V. (5.1)
Pierderea de tensiune pe linie (sau element de reţea) – notată Uf –
este diferenţa algebrică a valorilor efective ale tensiunilor din nodurile de la
capetele liniei, fiind dată de relaţia
146
Capitolul 5
DU f  U f1  U f2 V . (5.2)
În condiţii de exploatare, funcţionarea consumatorilor la parametrii
nominali şi asigurarea unui nivel minim al pierderilor de energie electrică în
reţele se realizează prin impunerea sub anumite limite admisibile a valorii
pierderilor (căderilor) de tensiune. În tabelul 5.1 se prezintă valorile
pierderilor admisibile de tensiune impuse prin normative pentru liniile de
distribuţie şi în cablu.
Pentru determinarea căderilor şi pierderilor de tensiune în reţele de
distribuţie se va considera cunoscută circulaţia curenţilor (puterilor) prin
elementele reţelei, iar linia de distribuţie este o linie scurtă caracterizată
numai de impedanţa Z, elementele transversale de tip admitanţă Y fiind
neglijate.
Tabelul 5.1
Pierderea de tensiune
Tipul liniei admisibilă din tensiunea Observaţii
nominală [%]
Linie electrică aeriană 8 în regim normal
de înaltă tensiune 12 în regim de avarie
Linie electrică aeriană 6 iluminat locuinţe
de medie şi joasă 5 circuite de forţă
tensiune 2,5 iluminat industrial şi
reclame
Linii subterane 6 în regim normal
10 în regim de avarie
5 .2 . Ca lc ulul elec tr ic al
li niilor de dist rib u ţie ra dial e
În cazul liniilor electrice de distribuţie având configuraţie radială

simplă – Fig. 5.1 a) – sau cu ramificaţii – Fig. 5.1 b) – există un nod de
a) b)
Fig. 5.1 a) schema simplificată monofilară; b) schema echivalentă monofilară.
147
injecţie (furnizare) a energiei electrice la începutul liniei (corespunzător
sursei de alimentare) şi unul sau mai multe noduri de consum.
5.2.1. Cal cu l u l căderi i ş i p i erd eri i d e ten s i u n e p e

l i n i a cu un s i n gu r con s u mator
Circulaţia curenţilor (puterilor) se obţine fără dificultate prin aplicarea

primei teoreme a lui Kirchhoff, pornind de la ultimul consumator spre sursa
de alimentare , iar căderile şi pierderile de tensiune se determină pe baza
schemelor echivalente şi a diagramelor fazoriale ale tensiunilor şi curenţilor
din nodurile reţelei.
În cazul liniei trifazate de curent alternativ care alimentează un
consumator, considerând regimul de funcţionare normal simetric,
fenomenele sunt identice pe cele trei faze şi deci, studiul se poate face pe o
singură fază.
Se consideră cunoscute curentul absorbit de consumator I2 şi tensiunea
de fază la bornele acestuia Uf2 şi se urmăreşte determinarea tensiunii de la
capătul de alimentare (nodul 1) Uf1, căderea şi pierderea de tensiune pe linie.
Schema simplificată monofilară este reprezentată în figura 5.2 a), iar
în figura 5.2 b) se prezintă schema electrică echivalentă aferentă, în care
linia electrică de lungime l se reprezintă numai prin parametrul longitudinal
de tip impedanţă Z (Z=R+jX).
1 I l 2 I2 1 I R X 2 I2
Uf1 Uf2 Uf1 Uf2
a) b)
Fig. 5.2 a) schema simplificată monofilară; b) schema echivalentă monofilară.
Diagrama fazorială a tensiunilor, reprezentată în figura 5.3 se va

construi considerând ca origine de fază (axa reală Ox) tensiunea de fază la
consumator.
Consumatorul se presupune ca având un caracter inductiv, deci
curentul absorbit de acesta I2, egal cu curentul care circulă pe linie (I=I2), va
fi defazat în urma tensiunii Uf2 cu unghiul . Ca urmare a trecerii curentului
I de-a lungul liniei, are loc o cădere de tensiune activă pe rezistenţa liniei
(RI) în fază cu curentul I şi o cădere de tensiune reactiv-inductivă pe
reactanţa inductivă (XI) defazată cu înaintea curentului I.
148
Capitolul 5
U f1
I

=Z
Uf
U
f
jXI
j
Ia  Uf2 axa
O  
A B D E reală
I RI
Ir
Uf
Fig. 5.3 Diagrama fazorială a tensiunilor în cazul liniei cu un consumator.
Suma celor două căderi de tensiune pe fază reprezintă căderea de

tensiune între capetele liniei Uf, respectiv
U f  R I  jX I  Z  I (5.3)
Din diagrama fazorială prezentată în figura 5.3, pe baza regulii
poligonului de adunare a fazorilor, se observă că
U f 2  U f  U f 1 , (5.4)
respectiv căderea de tensiune Uf reprezintă chiar diferenţa fazorială între
tensiunea la începutul liniei şi cea la sfârşitul liniei, conform definiţiei
prezentate anterior:
U f  U f1  U f2 . (5.5)
Realizând proiecţiile geometrice ale fazorului căderii de tensiune se
obţin: componenta longitudinală a căderii de tensiune Uf (segmentul AD)
şi componenta transversală a căderii de tensiune Uf (segmentul CD).
Prin proiectarea pe axele de coordonate ale fazorilor căderilor de
tensiune activă şi reactivă şi pe baza relaţiilor geometrice între laturile
triunghiurilor care se formează, componentele căderii de tensiune se pot
exprima prin relaţiile:
U f  RI cos   XI sin ;
(5.6)
U f  XI cos   RI sin .
Exprimând curentul din linie I prin componenta activă Ia şi reactivă Ir,
prin relaţia
I  I a  jI r  I cos   jI sin ,
relaţiile (5.6) se pot scrie sub forma:
U f  RI a  XI r ;
(5.7)
U f  XI a  RI r .
Dacă se rabate fazorul tensiunii de alimentare Uf1 pe axa reală prin
149
arcul de cerc CE, rezultă valoarea efectivă a acestei tensiuni, respectiv
segmentul OE.
Diferenţa segmentelor OE şi OA (OE–OA=AE), reprezentând
diferenţa algebrică a valorilor efective ale tensiunilor de la capetele liniei
(Uf1–Uf2), este tocmai pierderea de tensiuneU definită anterior. (Se
cunoaşte faptul că valoarea efectivă a fazorului tensiunii la sfârşitul liniei
este tocmai segmentul OA, deoarece această tensiune a fost considerată ca
origine de fază şi plasată în axa reală). Rezultă:
DU f  U f1  U f2  AE. (5.8)
Unghiul de defazaj dintre cele două tensiuni Uf1 şi Uf2 se numeşte
unghi de stabilitate, notat cu  şi valoarea lui este importantă pentru
funcţionarea în paralel a reţelelor.
Pentru valori mici ale unghiului de defazaj  se poate neglija
componenta transversală a căderii de tensiune, iar componenta longitudinală
se identifică cu pierderea de tensiune:
DU f  U f . (5.9)
Dacă unghiul de defazaj are valori mari, pierderea de tensiune se va
calcula făcând diferenţa modulelor fazorilor tensiunilor de la capetele liniei
prin relaţia:
DU f  U f 1  U f 2  U f 2  U 2  U 2  U f 2 . (5.10)
Deoarece în reţelele electrice consumatorii sunt reprezentaţi prin
puterile lor active P şi reactive Q, prezintă interes exprimarea în funcţie de
acestea a relaţiilor (5.7). Astfel:
PR  QX PX  QR
U  ; U  . (5.11)
U2 U2
S-a avut în vedere că:
P Q
Ia  ; Ir  .
3Uf2 3Uf2
În regim normal de funcţionare tensiunea la bornele consumatorului se
poate considera că are valoarea efectivă egală cu tensiunea nominală
(U2=Un), iar relaţiile (5.11) vor deveni:
PR  QX PX  QR
U  ; U  . (5.12)
Un Un
Căderea de tensiune pe linie ca mărime fazorială este:
U  U  jU , (5.13)
iar tensiunea la capătul de intrare al liniei va fi:
U 1  U 2  U  U n  U  jU . (5.14)
150
Capitolul 5
Valoarea efectivă a tensiunii de la începutul liniei este

U1  U n  U 2  U 2 . (5.15)
Pierderea de tensiune pe linie, conform definiţiei, este:
DU  U 1  U 2  U 1  U n  U n  U 2  U 2 Un, (5.16)
iar unghiul  se poate calcula cu relaţia:
U
tg  . (5.17)
U n  U
În calculele practice, dacă se cunoaşte sau se impune valoarea
pierderilor de tensiune pe linie, se poate calcula valoarea efectivă a tensiunii
la începutul liniei U1 cu relaţia:
U 1  U n  DU . (5.18)
Relaţiile din acest paragraf au fost stabilite în cazul unui consumator
inductiv, iar pentru un consumator cu caracter capacitiv valorile lui Ir
respectiv Q din relaţiile anterioare se vor introduce cu semnul minus.
5.2.2. Cal cu l u l căderi i ş i p i erd eri i d e ten s i u n e p e

l i n i a cu mai mu l ţi c o n s u matori
Pentru simplificarea calculelor se va considera o linie trifazată

radială care alimentează doar doi consumatori, amplasaţi în nodurile 1
şi 2 (Fig. 5.4).
Se presupun cunoscute: lungimile tronsoanelor liniei l1 şi l2,
impedanţele aferente acestor tronsoane Z1=r1+jx1, respectiv Z2=r2+jx2 şi
curenţii absorbiţi de consumatori în noduri i1 şi i2, având defazajele 1,
respectiv 2.
R2, X2, L2
R1, X1, L1
I1, 1 1 I2, 2 2
0
U0 U1 U2
r1, x1, l1 r2, x2, l2
i1, 1 i2, 2
Fig. 5.4 Schema echivalentă a liniei cu doi consumatori.
151
Se pune problema de a determina căderile şi pierderile de tensiune pe
linie.
Dacă se aplică prima teoremă a lui Kirchhoff în nodurile liniei de la
consumator spre sursă se vor obţine curenţii de sarcină care circulă pe
tronsoanele liniei I1 şi I2, având defazajele corespunzătoare 1 şi 2.
I 2  i2;
(5.19)
I 1  i1  I 2  i1  i 2 .
Diagrama fazorială corespunzătoare figurii 5.4. se reprezintă pentru
simplificarea calculelor într-o formă aproximativă (Fig. 5.5), la care
unghiurile de defazaj ale curenţilor se măsoară faţă de fazorul tensiunii de la
sfârşitul liniei Uf2, considerat ca origine de fază (în realitate, defazajele 1
respectiv 1 sunt faţă de fazorul tensiunii Uf1).
Căderea de tensiune pe linie va fi dată de suma căderilor de tensiune
produse de curenţii de sarcină I1 şi I2 pe tronsoanele liniei, respectiv
U  U 1  U 2   j U 1  U 2   U  jU . (5.20)
U0
jX1I1
U1 1
r1I1
U2 2=
0
2 1 2
r2I2 jX2I2
i1
1
i2=I2
I1=i1+i2
Fig. 5.5 Diagrama fazorială a tensiunilor în cazul liniei cu doi consumatori.
Pe baza diagramei fazoriale, similar metodei din paragraful precedent,

componenta longitudinală, respectiv transversală a căderii de tensiune se pot
calcula cu relaţiile:
U  3  r1 cos 1  x1 sin 1 I 1  r2 cos  2  x 2 sin  2 I 2 ;
(5.21)
U  3   x1 cos 1  r1 sin 1 I 1   x 2 cos  2  r2 sin  2 I 2 .
În relaţiile (5.21) apare 3 ca urmare a faptului că se lucrează cu

152
Capitolul 5
valorile de linie ale tensiunilor U 1  3 U f 1 şi U 2  3 U f2 .

Dacă se ţine cont de curenţii absorbiţi de consumatori i1, respectiv i2 şi
de rezistenţele R1 şi R2, respectiv reactanţele X1, X2 corespunzătoare
lungimii liniei, măsurate de la începutul acesteia până la nodurile de
consum, relaţiile (6.21) vor deveni:
U  3 R1 cos1  X 1 sin 1 i1  R2 cos 2  X 2 sin  2 i2 ;
(5.22)
U  3  X 1 cos1  R1 sin 1 i1   X 2 cos 2  R2 sin  2 i2 .
Relaţiile (5.21) şi (5.22) se pot generaliza pentru cazul în care linia
alimentează n consumatori, prin expresiile:
n n
U  3  r cos
k 1
k k  x k sin k I k  3  R
k 1
k cos k  X k sin  k ik ;
n n
(5.23)
U  3  x
k 1
k cos k  rk sin k I k  3  X
k 1
k cos k  Rk sin  k ik .
Deoarece de regulă se cunosc puterile activă pk şi qk absorbite de

consumatorul k, relaţiile (6.23) se pot scrie în funcţie de aceste puteri sau în
funcţie de puterile Pk şi Qk care circulă pe tronsoanele liniei, după cum
urmează:
n n
 rk Pk  xk Qk   U  Rk pk  X k qk  ;
1 1
U 
Un k 1 n k 1
n n
(5.24)
 xk Pk  rk Qk   U   X k p k  Rk q k  .
1 1
U 
Un k 1 n k 1
Considerând linia realizată din conductoare cu aceeiaşi secţiune, din

acelaşi material şi cu o simetrie perfectă prin construcţie – numită şi linie
omogenă – căderea de tensiune U exprimată pe baza relaţiilor (6.24) este
de forma:
U  U  jU 
1
Un

ru  lk Pk  xu  lk Qk   j xu  lk Pk  ru  lk Qk  , (5.25)
unde: ru este rezistenţa unitară a tronsoanelor liniei [/km], xu – reactanţa
unitară a tronsoanelor liniei [/km] şi Un – tensiunea nominală a liniei
considerate sau tensiunea de linie (între faze) a acesteia.
Determinarea pierderilor de tensiune se poate face conform relaţiei
(5.16) din paragraful anterior, iar prin dezvoltarea în serie a cantităţii de sub
radical rezultă următoarea expresie de calcul:
1 U 2
DU  U 1  U 2  U n  U 2  U 2  U n  U  ,
2 U n  U
(5.26)
1 U 2
deci DU  U  .
2 U n  U
153
Pentru reţelele electrice radiale arborescente – Fig. 5.1 b) – căderile de
tensiune se determină însumând căderile de tensiune de pe tronsoanele
situate pe calea parcursă de curenţi, de la nodul de alimentare până la
consumatorul terminal al fiecărei ramuri, aplicând metodologia de calcul
prezentată anterior.
În finalul acestui paragraf se poate concluziona că circulaţia puterii
active şi reactive pe liniile electrice este întotdeauna însoţită de căderi şi
pierderi de tensiune pe linie, astfel încât între tensiunile din nodurile reţelei
şi circulaţia de puteri există o strânsă interdependenţă.
5.2.3. Dete r mi n are a s ecţi u n i i con d u ctoarel or

l i n i i l or el ectri ce ra d i al e
Dimensionarea reţelelor electrice de distribuţie se realizează în

principal prin determinarea secţiunii conductoarelor astfel încât să nu se
depăşească valorile admisibile pentru încălzirea conductoarelor, pierderile
de tensiune şi pierderile de energie.
În calculele practice nu se verifică toate cele trei condiţii,
dimensionarea fiind făcută pe baza unei singure condiţii, în funcţie de
tensiunea nominală a reţelei.
În cazul liniilor de joasă tensiune şi lungime redusă, datorită încărcării
relativ ridicate a acestora, dimensionarea se face pe baza încălzirii
conductoarelor (la sarcină maximă), pierderile de tensiune şi energie fiind
neglijabile ca valoare.
La reţele de medie şi la reţele de joasă tensiune suficient de întinse,
secţiunea conductoarelor se va determina pe baza pierderilor de tensiune
pentru a asigura o valoare corespunzătoare a tensiunii la bornele
consumatorilor alimentaţi.
Pentru liniile de înaltă tensiune elementul preponderent la stabilirea
secţiunii conductoarelor îl vor avea pierderile de energie, datorită
considerentelor economice privind costul energiei electrice furnizate
consumatorilor.
Determinarea secţiunii conductoarelor liniilor electrice de distribuţie
radiale se face pe baza condiţiei ca pierderea de tensiune pe liniei să fie cât
mai mică, cel mult egală cu valoarea admisibilă a pierderilor prevăzute în
norme pentru tipul respectiv de linie.
Considerând expresia pierderii de tensiune pentru o linie cu sarcini
concentrate cu caracter pur rezistiv (ohmic), rezultă:
n n n n
lk l
U f   I k rk   i k Rk   I k   i k k . (5.27)
k 1 k 1 k 1 Sk k 1 Sk
Impunerea condiţiei ca această pierdere să fie mai mică decât cea
admisibilă va conduce la determinarea secţiunilor Sk ale conductoarelor de
154
Capitolul 5
pe tronsoanele unei linii. Astfel:

n
lk
U f   I k  U f adm. . (5.28)
k 1 Sk
După cum se poate observa din tabelul 5.1, pierderile de tensiune
admisibile sunt date în procente din tensiunea nominală (de linie sau de
fază):
U f adm. U adm.
U adm.
%
  100, % ,
Unf Unf
deci
U adm.
%
U f adm.  Unf ,
100
iar condiţia de dimensionare din relaţia (5.28) va deveni:
n
lk U adm.
%
 I k  Unf . (5.29)
k 1 Sk 100
Această ecuaţie de dimensionare are n necunoscute, corespunzătoare
celor n secţiuni ale tronsoanelor liniei (Sk, k=1, n) şi se poate soluţiona
numai în condiţiile introducerii unor ipoteze simplificatoare, care pot fi
următoarele:
a) ipoteza aceleaşi secţiuni pentru toate tronsoanele liniei – respectiv S
constant;
b) ipoteza aceleiaşi densităţi de curent pentru toate tronsoanele liniei –
respectiv J constant;
c) ipoteza consumului minim de material neferos în construcţia liniei –
respectiv greutatea materialului conductor G să fie minimă (G-minim).
a) Ipoteza secţiunii constante
Conform acestei ipoteze de dimensionare, secţiunii conductoarelor
fiind constantă, se poate scrie:
S1  S 2  ...  S n  S ,
iar relaţia de dimensionare (5.28) devine:
 n
U adm.
%
S
k 1
I k lk 
100
Unf
Secţiunea conductoarelor fazelor va fi dată de relaţia:

100 n
S
U adm.
%
Unf
 I k lk , (5.30)
k 1
sau, în cazul exprimării în puteri a sarcinilor alimentate de linie:

100 n
2  k k
S Pl . (5.31)
U adm.
%
Un k 1
Această metodă se poate aplica în practică liniilor de joasă tensiune de

155
lungime redusă şi secţiuni mici, la care ponderea rezistenţei este mult mai
mare decât a reactanţei inductive.
b) Ipoteza densităţii de curent constante
I
Prin definiţie, densitatea de curent J este J  , astfel încât pe baza
S
acestei ipoteze (J – constant) se poate scrie:
I1 I I
 2  ...  n  J .
S1 S 2 Sn
Se va considera – pentru simplificare – numai componenta activă a
curentului, I ka  I k cos  k , astfel încât relaţia de dimensionare (5.29) va
deveni:
n
U adm.
%
J l k cos  k  Unf ,
k 1 100
iar densitatea de curent J rezultă conform relaţiei:
U adm.
%
Unf
J . (5.32)
100  l k cos  k
Pe baza valorii densităţii de curent calculată cu relaţia (5.32) şi

cunoscând curenţii Ik pe tronsoanele liniei, vor rezulta secţiunile
conductoarelor prin expresia:
I k cos  k
Sk  , (5.33)
J
sau, în cazul exprimării sarcinilor în puteri:
Pk
Sk  . (5.34)
3 J U n
c) Ipoteza consumului minim de material

Dimensionarea conform acestei ipoteze reprezintă matematic o
problemă de minim, cu o legătură soluţionată prin metodele cunoscute.
Exprimarea condiţiei de dimensionare G-minim se face în funcţie de
volumul materialului conductor V prin relaţia:
n
G  V    Lk S k  min . (5.35)
k 1
Cu relaţia de dimensionare (5.29) şi relaţia (5.35), utilizând

multiplicatorul Lagrange, se poate forma funcţia F:
n n
F S1 , S 2 ,..., S n ,    
lk I k
  lk S k . (5.36)
k 1 S k k 1
Dacă se derivează această funcţie în raport cu secţiunile Sk şi punând

condiţia ca funcţia I să prezinte un extrem în raport cu fiecare din secţiunile
156
Capitolul 5
 F 
necunoscute   0 , avem:
 S k 
 F l
   12 I1  l1  0
 S1 S1
 F
 l
   22 I 2  l 2  0 (5.37)
 S 2 S2
 F l
   n 2 I n  l n  0

 n
S Sn
Din sistemul (5.37) va rezulta:
I1 I2 In 
  ...   , (5.38)
S1 2
S2 2
Sn 2 

unde K este o constantă care se poate determina utilizând relaţiile

(5.31) şi (5.38), rezultând expresia:
U adm.
%
Unf
K .
100  l k I k
Calculând valoarea constantei K şi cunoscând curenţii pe fiecare
tronson al liniei, se va putea determina apoi secţiunea aferentă cu relaţia:
Ii
Si  , i  1, 2,..., n .
K
La toate ipotezele de dimensionare prezentate anterior, după
determinarea prin calcul a secţiunii conductoarelor, aceasta se
standardizează şi apoi se face verificarea (relaţia (5.25) – partea reală)
încadrării pierderilor de tensiune în limitele admise. În caz contrar, se alege
o secţiune standardizată imediat superioară ca valoare şi se reiau calculele
de verificare.
5 .3 . Cal cul ul ele ct ric al

li niilor de dist rib u ţie bu clat e
Utilizarea reţelelor electrice buclate conferă un grad sporit siguranţei

în funcţionare a consumatorilor, existând două sau mai multe căi de
alimentare a acestora cu energie electrică, în condiţii de reducere a
pierderilor de energie.
Din punct de vedere al configuraţiei, reţelele electrice inelare se
împart în două categorii: reţele electrice simplu buclate sau inelare, la
care liniile electrice componente formează o singură buclă (inel), iar
157
1 2
A
UA
3 ~ ~
5 4
a) b)
Fig. 5.6 Reţele electrice buclate: a) reţea electrică inelară (simplu buclată); b)
reţea electrică buclată complex
alimentarea se face de la o singură sursă – Fig. 5.6 a), şi reţele

electrice buclate complex – Fig. 5.6 b), având două sau mai multe
surse de alimentare, iar liniile electrice din componenţa reţelei pot
contura mai multe bucle (inele).
Dimensionarea reţelelor buclate se realizează diferenţiat pentru cele
două categorii, utilizând metode de calcul bazate pe simplificarea schemei
electrice a reţelei şi metode generale de studiu cunoscute de la disciplina
Bazele electrotehnicii.
5.3.1. Dete r mi n are a s ecţi u n i i con d u ctoarel or l a

reţel e s i mp l u b u cl ate
În acest caz se va considera simplificarea configuraţiei reţelei simplu

buclate din figura 5.6 a), prin secţionarea acesteia în nodul de alimentare A
şi transformarea reţelei într-o linie electrică simplă alimentată de la două
capete, reprezentată în figura 5.7.
Pentru cazul general al liniei alimentată la două capete şi având n
consumatori se poate nota:
IA I1 1 I2 2 I3 3 I4 4 I5 5 I6 IB
UA i1 i2 i3 i4 i5 UB
l1, z1 l2, z2 l3, z3 l4, z4 l5, z5 l6, z6
Fig. 5.7 Reţea electrică alimentată la două capete.
158
Capitolul 5
Z 1 '  z 2  z 3  ...  z n şi Z 1  z1
Z 2 '  z 3  z 4  ...  z n Z 2  z1  z 2
Z n ' zn Z n  z1  z 2  ...  z n ,
iar impedanţa totală a liniei este Z n  z1  z 2  ...  z n .

Aplicând teorema I a lui Kirchhoff pentru cele n noduri de reţea
rezultă:
I1  I A
I 2  I 1  i1  I A  i1
I 3  I 2  i 2  I 1  i1  i 2  I A  i1  i 2 (5.39)
...
n n
I n 1   I B  I A  
k 1
i k sau I A  I B  i
k 1
k.
Căderea de tensiune pe linie Uf AB este dată de relaţia:

n
U f AB  U f A  U f B  I A Z   i k  Z 'k . (5.40)
k 1
Pe baza expresiei (5.40) se pot determina curenţii injectaţi în nodurile

A şi B, respectiv IA, IB, după cum urmează:
n
Z'
k 1
k i k
U fA  U fB
IA  
Z Z
şi (5.41)
n n
Z
k 1
k ik
U fA  U fB Z
k 1
k ik
U fA  U fB
IB     .
Z Z Z Z
Ţinând cont de faptul că în cazurile practice consumatorii din nodurile
reţelei sunt exprimaţi prin puteri, sub forma: S k  pk  jqk şi că al doilea
termen din relaţiile (5.41) este nul – deoarece prin secţionarea fictivă a
nodului de alimentare tensiunile de la capetele ei sunt egale U A  U B  – vor
rezulta încărcările tronsoanelor de la capete ca fiind:
n n
 Z'
k 1
k s k Z
k 1
k  sk
SA  şi S B  . (5.42)
Z Z
Pentru linia electrică din figura 5.7, urmărind circulaţia curenţilor pe
linie se constată că o parte a consumatorilor este alimentată de la un capăt,
iar cealaltă parte de la celălalt capăt, respectiv de la sursă. Există astfel un
consumator alimentat atât de la o sursă cât şi de la cealaltă, drept pentru care
159
în nodul de racord valoarea tensiunii pe linie este minimă.
L
L'1
L'2
n-
UA PA+jQA 1 P2+jQ2 2 k Pn-1+jQn-1 n Pn+jQn UB
1
p1+jq1 p2+jq2 pk+jqk pn-1+jqn-1 pn+jqn

L1
L2
l1 l2 ln-1 ln
Ln
Fig. 5.8 Linia electrică alimentată de la două capete cu n-consumatori.
Acest nod se numeşte punct de separaţie al puterilor (notat ) şi

permite secţionarea fictivă a liniei şi separarea ei în două linii fictive
alimentate de la un singur capăt – pentru care calculul electric este cunoscut.
Dimensionarea liniei se va face în ipoteza secţiunii constante pe toate
tronsoanele liniei. Astfel încât este suficientă cunoaşterea lungimii liniei (Lk
şi L´k) pentru determinarea încărcărilor liniei la capetele SA şi SB.
În baza acestor observaţii şi a reprezentării schematice din figura 5.8 a
liniei electrice alimentată la două capete având n consumatori, calculul de
dimensionare va urmări următoarele principale etape:
I. Se calculează încărcarea tronsoanelor de la capetele liniei SA şi SB
cu relaţiile:
n n

k 1
s k  L' k s
k 1
k  Lk
SA   PA  jQA şi S B   PB  jQ B , (5.43)
L L
n
unde : L   l k  l1  l 2  ...  l k  ...  l n
k 1
L1 '  L  l1 şi L1  l1
L2 '  L  l1  l 2  L2  l1  l 2
... ...
Ln '  L  l1  l 2  ...  l n   l n Ln  l1  l 2  ...  l n 1 .
II. Se determină puterile aparente care circulă pe celelalte tronsoane
ale liniei, ţinând cont de valorile PA şi QA, respectiv PB şi QB, obţinute din
calcularea expresiilor (5.43):
160
Capitolul 5
UA A PA+jQA 1 P2+jQ2 2 Pk+jQk k k n-1 n Pn+jQn UB

Pk+1+jQk+1 Pn-1+jQn-1
p1+jq1 p2+jq2 pk+jqk pk+1+jqk+1 pn-1+jqn-1 pn+jqn

Fig. 5.9 Separarea liniei alimentate la două capete în două linii alimentate la un
singur capăt.
S 2  S A  s1  PA  p1   j QA  q1   P2  jQ2 ;

S 3  S 2  s 2  P2  p 2   j Q2  q 2   P3  jQ3 ;
(5.44)
sau, în general :
S k  S k -1  s k 1  Pk  p k   j Qk  q k .
Urmărind valorile puterilor activă şi reactivă pe tronsoane, calculate
cu relaţiile (5.45), se observă că la un moment dat apare un tronson pe care
puterile îşi schimbă semnul, deci îşi schimbă sensul de circulaţie. Nodul
care precede acest tronson este punctul de separaţie, presupus în acest caz ca
fiind nodul k şi notat .
Este posibil să se obţină puncte de separaţie diferite pentru puterea
activă P şi cea reactivă Q, rezultând două reţele fictive – una activă şi
cealaltă reactivă – alimentate de la un capăt. În cazul reţelelor radiale de
ru
joasă şi medie tensiune, deoarece  1 , separarea în două reţele radiale se
xu
face în punctul de convergenţă al puterii active P.
III. Stabilirea celor două reţele radiale fictive alimentate de la un
singur capăt şi a încărcărilor acestora în urma secţionării în nodul de
separaţie k (Fig. 5.9).
IV. Se dimensionează separat cele două reţele radiale în ipoteza
secţiunii constante (relaţia (5.31)), rezultând valori diferite ale secţiunilor SI
respectiv SII. Se va adopta pentru întreaga reţea inelară secţiunea cu valoarea
cea mai mare şi se standardizează.
V. Pentru secţiunea standardizată aleasă se face verificarea încadrării
pierderilor de tensiune în limitele admise, atât în regim normal de
funcţionare, cât şi de avarie – Tabelul 5.1. Dacă una din aceste condiţii nu
este respectată, se alege secţiunea standard imediat superioară ca valoare şi
se reface calculul de verificare.
Adoptarea secţiunii constante în construcţia reţelelor inelare este
justificată de faptul că în condiţii de avarie puterile mari care circulă pe linie
ar determina o încălzire sporită (peste limita admisibilă) a tronsoanelor de
linie cu secţiune redusă situate în porţiunile centrale ale liniei. Totodată, din
punct de vedere al montării şi întreţinerii este mai simplă varianta cu
conductoare de aceeaşi secţiune pe toate tronsoanele liniei.
161
5.3.2. Cal cu l u l el ectri c al re ţel el or b u cl ate

co mp l ex
În cazul reţelelor buclate complex, existenţa unui număr mare de

noduri şi ochiuri în schema echivalentă conduce la dificultăţi de calcul a
circulaţiei de puteri şi curenţi şi a pierderilor de tensiune. Prin aplicarea
teoremelor lui Kirchhoff se obţin un număr foarte mare de ecuaţii cu multe
necunoscute, pentru care trebuie aplicate metode cunoscute aferente
circuitelor electrice.
Calculul electric al reţelelor buclate complex se poate aborda în două
moduri, în sensul de a rezolva:
– problema de exploatare, când se cunosc parametrii reţelei
(consumatorii, tensiunile, lungimile şi secţiunile) şi se cere determinarea
curenţilor în laturi şi a pierderilor de tensiune;
– problema de proiectare, la care se dau caracteristicile consumatorilor
(curenţii absorbiţi de consumatori, poziţia acestora, tensiunile de alimentare)
şi se urmăreşte determinarea secţiunilor conductoarelor electrice care
formează laturile reţelei.
O metodă frecvent utilizată este cea de simplificare a configuraţiei
reţelei buclate complex prin metode de transfigurare a circuitelor electrice
(cunoscute în electrotehnică), precum: transformarea triunghi-stea şi invers,
aruncarea sarcinilor în noduri, înlocuirea mai multor linii care debitează
într-un nod cu o singură linie echivalentă, transfigurarea unei stele cu patru
ramuri etc.
Se pot aplica pentru rezolvarea ecuaţiilor generale ale unei reţele
buclate şi metode globale, cum ar fi: metoda curenţilor ciclici, metoda
tensiunilor în noduri etc.
Metoda curenţilor ciclici se utilizează când tensiunile punctelor de
alimentare sunt egale, presupunând curenţii pe laturi ca necunoscute. Se va
aplica teorema a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiurile independente (o=l–
n+1).
Metoda tensiunilor în noduri consideră ca necunoscute tensiunile în
noduri şi se scriu ecuaţiile lui Kirchhoff în noduri. Se exprimă curenţii din
laturi în funcţie de tensiunile din noduri şi se scrie ecuaţia a doua a lui
Kirchhoff. Determinându-se curenţii absorbiţi în noduri vor rezulta
tensiunile necunoscute.
Aceste metode s-au prezentat succint, pentru studii detaliate fiind
recomandată literatura de specialitate din domeniile Bazele electrotehnicii şi
Sisteme electroenergetice.
162
Capitolul 5
5 .4 . S ch e me d e co nexi uni al e
reţ elelo r el ec tri ce de tra nspo rt şi
d ist rib uţi e
Schema de conexiuni a unei reţele electrice este o reprezentare prin

simboluri (semne convenţionale) a configuraţiei acesteia, cu respectarea
legăturilor electrice reale între elementele componente ale reţelei (linii
electrice de transport şi distribuţie, autotransformatoare, transformatoare de
forţă, instalaţii de compensare, aparataj de comutaţie etc.).
~ ît/fît
mt/ît
Joasă tensiune
ît/fît
mt/ît
~
Foarte înaltă tensiune Înaltă tensiune Medie tensiune
(fît) (ît) (mt)
Fig. 5.10 Schema de conexiuni a reţelelor electrice.
În figura 5.10 este prezentată o schemă de conexiuni generală a

elementelor componente ale reţelelor electrice.
Alegerea schemei de conexiuni se va face pe baza următoarelor
cerinţe impuse reţelelor electrice: continuitate în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor, elasticitate în funcţionare, eficienţă economică –
atât la nivelul investiţiilor, cât şi al exploatării–posibilităţi de extindere în
viitor.
5.4.1. S ch eme d e co n exi u n i al e reţel el or el ec tri c e

d e tran s p ort
Reţelele electrice de transport a energiei electrice la înaltă şi foarte

înaltă tensiune pot avea o configuraţie de tip stea – Fig. 5.11 a) sau de tip
buclă – Fig. 5.11 b).
În cazul configuraţiei buclate a reţelei electrice, siguranţa în
funcţionare este mai mare, dar ca urmare a creşterii puterii de scurtcircuit în
noduri se va majora corespunzător şi costul aparatajului de comutaţie
primară.
163
Transportul energiei electrice în ţara noastră se realizează în prezent la
tensiuni de 110 kV, 220 kV şi 400 kV, existând tendinţa de transformare a
a) b)
Fig. 5. 11 Configuraţii ale reţelelor electrice de

transport: a) tip stea; b) tip buclă.
reţelelor de 110 kV în reţele de distribuţie şi intensificarea buclării reţelelor

de 220 şi 400 kV.
5.4.2. S ch eme d e co n exi u n i al e reţel el or el ec tri c e

d e d i s tri b u ţi e
Reţelele de distribuţie a energiei electrice realizate la joasă, medie şi

înaltă tensiune, înregistrează tendinţe de creştere a nivelului de tensiune şi
de limitare a numărului de trepte de tensiune utilizate.
Complexitatea configuraţiei reţelei electrice de distribuţie este
influenţată de mărimea şi natura consumului de energie electrică: urban,
industrial, rural. Legat de acest aspect, se vor prezenta principalele scheme
de conexiuni ale reţelelor de distribuţie, diferenţiat în funcţie de nivelul de
tensiune.
Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie de înaltă tensiune
Reţelele de distribuţie de înaltă tensiune asigură alimentarea cu
energie electrică a marilor oraşe şi a consumatorilor industriali, injecţia de
putere fiind realizată prin interconexiunea cu sistemul electroenergetic
naţional şi de la surse locale (în special centrale electrice cu termoficare).
Configuraţia acestor reţele este buclată de tip inelar, cu una sau mai
multe legături diametrale, existând tendinţa de a pătrunde cu reţeaua de
înaltă tensiune cât mai aproape de zonele de consum (racorduri adânci).
Schemele de conexiune ale acestor reţele se pot realiza constructiv cu
o singură treaptă (inel) de înaltă tensiune – Fig. 5.12 sau cu două trepte
(două inele) de înaltă tensiune – Fig. 5.13, legate între ele prin
autotransformatoare.
În cazul unei reţele de distribuţie nou construită este mai avantajoasă
schema cu o singură treaptă, ca urmare a eliminării unei transformări
intermediare a nivelului de tensiune, concretizată în reducerea pierderilor de
energie şi a valorii investiţiilor. Dacă există deja o treaptă de tensiune, în
164
Capitolul 5
Fig. 5.12 Schema de conexiuni a unei reţele cu o

singură treaptă de înaltă tensiune)
funcţie de extinderea reţelei existente şi a densităţii de sarcină, se poate

introduce o schemă cu două trepte de tensiune sau un sistem mixt (o parte a
Fig. 5.13 Schema de conexiuni a unei reţele de înaltă

tensiune cu două trepte de tensiuni de 220 kV şi 110 kV.
reţelei are două trepte de tensiune, iar cealaltă parte are o singură treaptă de
tensiune).
Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie de medie tensiune
Reţelele de distribuţie de medie tensiune asigură alimentarea cu
energie electrică a posturilor de transformare (PT) ale oraşelor sau a
consumatorilor industriali de la staţiile de distribuţie (SD) de înaltă/medie
tensiune sau centrale electrice.
În funcţie de schema de conexiuni, reţelele de distribuţie de medie
tensiune pot fi:
165
– reţele de distribuţie directă, la care posturile de transformare de
medie/joasă tensiune se racordează direct la barele sursei de alimentare cu
energie electrică prin linii de distribuţie numite şi reţea de alimentare, având
schema de conexiuni prezentată în figura 5.14 a);
– reţele de distribuţie cu puncte de alimentare, care au prevăzute
puncte de alimentare (PA) sub forma staţiilor de conexiuni, amplasate între
barele de alimentare (SD) şi de consum (PT) – Fig. 5.14 b). În acest caz
reţeaua de distribuţie este formată din două reţele cu aceeaşi tensiune,
respectiv: reţeaua feederilor (între barele sursei şi punctele de alimentare) şi
mt
ît SD mt M
3~
Reţea de alimentare jt
PT Consumatori
jt
a)
mt mt
ît SD mt jt
Feeder Distribuitori PT Consumatori
jt
Consumatori mt
b)
Fig. 5.14 Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie de medie tensiune: a)

distribuţie directă; b) distribuţie cu puncte de alimentare.
reţeaua distribuitorilor (între punctele de alimentare şi posturile de

transformare sau barele de consum).
Utilizarea reţelelor de distribuţie cu puncte de alimentare este indicată
în cazul unei densităţi de sarcină relativ mare (peste 2 MVA/km2) sau pentru
acoperirea unor suprafeţe întinse dar cu sarcini reduse. Considerentele
tehnico-economice sunt date de faptul că prin construcţia punctelor de
alimentare se reduce numărul de celule din staţiile de transformare şi de linii
care trebuie construite, dispunându-se totodată de posibilităţi de extindere
ulterioară a reţelei şi de o siguranţă în funcţionare sporită.
Schemele de conexiuni ale reţelelor de distribuţie cu puncte de
alimentare se diferenţiază după numărul punctelor de alimentare şi al
feederilor. În cazul reţelelor cu un singur punct de alimentare (PA) se poate
folosi schema radială cu un feeder – Fig. 5.15 a), care – deşi este simplă şi
ieftină – nu prezintă siguranţă în alimentarea consumatorilor, sau schema
radială cu doi feederi – Fig. 5.15 b), la care fiecare feeder este dimensionat
astfel încât să poată prelua întreaga sarcină a punctului de alimentare
(rezervă 100%), dar aceasta are dezavantajul unor curenţi de scurtcircuit
mari pe bara PA.
Evitarea creşterii curenţilor de scurtcircuit pe bara PA – în condiţiile
166
Capitolul 5
menţinerii avantajului alimentării prin mai mulţi feederi – se realizează prin

secţionarea barelor PA printr-o cuplă longitudinală prevăzută cu un
dispozitiv de anclanşare automată a rezervei (AAR).
În regim normal de funcţionare întrerupătorul cuplei este în poziţie
PA
SD
Feeder Distribuitori
a)
PA
SD
Feederi
Distribuitori
b)
Fig. 5.15 Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie cu un punct de
alimentare: a) cu un feeder; b) cu doi feederi.
normal deschisă (reprezentată haşurat în scheme); acesta se închide automat

când de pe una din secţiile de bare tensiunea a dispărut.
În figura 5.16 sunt prezentate astfel de scheme de conexiuni, având
alimentarea de la o singură sursă (SD) – Fig. 5.16 a), respectiv de la două
surse – Fig. 5.16 b).
În cazul reţelelor cu mai multe puncte de alimentare, funcţionarea
SD PA
Feederi AAR Distribuitori
a)
PA
SD1
Feederi AAR Distribuitori
SD2
b)
Fig. 5.16 Scheme de conexiuni cu alimentare: a) de la o sursă; b) de la două surse.
acestora poate fi de tip buclat sau de tip radial, având alimentarea de la una
sau de la două surse.
Legăturile dintre punctele de alimentare pot fi prevăzute cu
167
dispozitive AAR, reţeaua funcţionând radial în regim normal şi se buclează
în cursul dispariţiei tensiunii de pe una din barele punctelor de alimentare.
În figura 5.17 sunt prezentate schemele de conexiuni pentru reţele
SD SD1 SD2
AAR AAR
PA1 PA2 PA1 PA2
Distribuitori Distribuitori
a) b)
SD1 SD2 SD1 SD2 SD3
AAR AAR AAR AAR

PA1 PA2 PA1 PA2 PA3
Distribuitori Distribuitori Distribuitori

c) d)
Fig. 5.17 Scheme de conexiuni ale reţelelor de distribuţie cu două, respectiv trei
puncte de alimentare.
de distribuţie cu două PA – Fig. 5.17 a), b), c), respectiv cu trei PA –

Fig. 5.17 d).
Alegerea unui anumit tip de schemă de conexiuni pentru reţelele de
distribuţie de medie tensiune se face pe baza unor calcule tehnico-
economice, luând în considerare posibilităţile de evoluţie ale sarcinii cerute
de consumatori.
5.4.3. S ch eme d e co n exi u n i al e reţel el or d e

d i s tri b u ţi e d e joas ă ten s i u n e
Prin reţelele de distribuţie de joasă tensiune (380/220V) se asigură

alimentarea cu energie electrică a consumatorilor urbani şi rurali (iluminat
public şi consum casnic), a motoarelor de mică putere (ascensoare,
ventilatoare etc.) şi a micilor consumatori industriali (întreprinderi şi
168
Capitolul 5
ateliere). Energia electrică este furnizată de la nivelul barelor de joasă

tensiune din posturile de transformare.
Schemele de conexiuni ale acestor reţele pot fi structurate la nivelul
celor două configuraţii de bază: de tip radial, respectiv de tip buclat.
Schema de conexiuni radială a reţelei de distribuţie de joasă tensiune
(Fig. 5.18) reprezintă cea mai simplă schemă utilizată pentru alimentarea
unor consumatori în cazul cărora întreruperea în furnizarea energiei electrice
nu produce consecinţe grave, deoarece gradul de siguranţă în funcţionare al
schemei este redus.
S3 S3
PT
S1
mt
S1
S2 S3 S3
jt
S3 S3 S3
Fig. 5.18 Schema de conexiuni a unei reţele radiale de joasă

tensiune
Astfel, acest tip de schemă se utilizează în alimentarea consumatorilor

rurali, la periferiile oraşelor şi în iluminatul public.
Protecţia schemei este asigurată prin siguranţele fuzibile S 1, S2, S3,
care se aleg astfel încât curenţii lor nominali să descrească pe măsura
depărtării de sursa de alimentare. Se realizează o selectivitate a protecţiei,
respectiv deconectarea unui număr cât mai redus de consumatori în cazul
apariţiei unei avarii.
Reţeaua de distribuţie de joasă tensiune având o schemă de conexiuni
buclată prezintă avantajul alimentării consumatorilor pe mai multe căi, de la
una sau de la mai multe surse şi deci creşterea siguranţei în funcţionare.
Cele mai simple scheme de reţele buclate alimentate de la două capete
sunt prezentate în figura 5.19, acestea transformându-se în reţele inelare în
cazul alimentării de la o singură sursă.
Varianta din figura 5.19 a) este cea mai puţin fiabilă, deoarece un
defect pe linia de alimentare prin topirea siguranţelor S1 sau S2 scoate din
funcţiune întreaga schemă.
169
Această deficienţă este înlăturată divizând reţeaua prin introducerea în
mijlocul liniei a siguranţei S4, care are un curent nominal mai mic decât S1 şi
S2. În cazul unei avarii de exemplu pe tronsonul din dreapta al liniei, prima
PT1 PT2
S1 S2
mt jt S3 S3 S3 jt mt
a)
PT1 PT2
S1 S4 S2
mt jt S3 S3 S3 S3 jt mt
b)
PT1 PT2
S1 I S2
mt jt S3 S3 S3 S3 jt mt
c)
Fig. 5.19 Scheme de conexiuni buclate ale reţelelor de distribuţie de joasă

tensiune.
oară va lucra siguranţa S4 apoi S2, astfel încât tronsonul din stânga va
rămâne alimentat în varianta unei linii radiale.
Având în vedere că variantele din figura 5.19 a) şi b) impun scheme
de protecţie mai sensibile şi complexe în reţeaua de medie tensiune, în
special în oraşe mai mici se utilizează schema din figura 5.19 c), care are
prevăzut la mijlocul liniei un întrerupător I.
În regim normal de funcţionare întrerupătorul este deschis, iar linia are
cele două tronsoane alimentate radial, fapt ce conduce la simplificarea
protecţiei. În cazul apariţiei unei avarii pe un tronson, consumatorii acestuia
rămân nealimentaţi un timp foarte scurt, până se scoate (topeşte) siguranţa
de pe tronsonul respectiv şi se conectează întrerupătorul.
Diversificarea schemelor de conexiuni buclate de joasă tensiune este
dată de utilizarea diferitelor posibilităţi de alimentare în raport cu reţeaua de
medie tensiune, rezultând reţele buclate longitudinal, transversal şi complex.
În cazul reţelei de joasă tensiune buclată longitudinal – Fig. 5.20,
posturile de transformare – în număr de 4 până la 6 – sunt alimentate de la
aceeaşi linie de medie tensiune L.
Dezavantajul schemei este dat de faptul că un defect pe partea de
distribuţie de medie tensiune poate întrerupe alimentarea consumatorilor la
joasă tensiune. Înlăturarea acestei deficienţe se face prin dimensionarea
170
Capitolul 5
PA L1
mt mt
jt jt
jt jt
mt mt
mt L2
Fig. 5.20 Schema de conexiuni a reţelei de joasă

tensiune buclate longitudinal.
reţelei astfel încât sarcina unui post de transformare să fie preluată de
posturile învecinate, fapt care conduce la cheltuieli suplimentare.
Reţeaua buclată transversal (Fig. 5.21) are posturile de transformare
alimentate prin două linii de medie tensiune, existând o rezervă de
alimentare cu energie electrică a consumatorilor, atât în cazul unor avarii în
reţeaua de medie tensiune cât şi la nivelul posturilor de transformare.
Schema de conexiuni a reţelei buclată complex reprezintă o
combinaţie a schemelor reţelei buclată longitudinal şi reţelei buclată
transversal (Fig. 5.22). În acest caz, liniile de joasă tensiune ale unei zone,
PA
L L L
mt mt mt
jt jt jt jt
Fig. 5.21 Schema de conexiuni a reţelei de joasă tensiune buclată transversal.
171
PA mt mt mt
jt jt jt
jt
jt jt
mt mt mt
mt
Fig. 5.22 Schema de conexiuni a reţelei de joasă tensiune buclată complex.
însumând o sarcină totală de aproximativ 4-6 MW sunt legate între ele,

formând noduri la nivelul unor cutii (tablouri) de distribuţie.
O variantă a reţelei buclată complex este reţeaua de tip plasă, la care
liniile de joasă tensiune sunt legate în toate modurile posibile (rezultând
forma de plasă), iar alimentarea reţelei se face prin linii de medie tensiune
care pleacă de la bornele aceluiaşi punct de alimentare.
În general, reţelele buclate complex se utilizează la distribuţia publică,
dar există variante construite şi pentru întreprinderi industriale.
172
Capitolul 6
C a p i t o l u l 6 . I N S TA L A Ţ I I D E
P R O T E C Ţ I E Î M P O T R I VA
ELECTROCUTĂRII
6 .1 . Ge ne rali tăţ i
Conform STAS 8275-78 (standard anulat, dar neînlocuit), prin

electrocutare se înţelege efectul nociv datorat trecerii unui curent electric
printr-un organism viu. Acest efect depinde de următorii parametrii:
– felul curentului electric (continuu sau alternativ);
– valoarea intensităţii curentului electric (Fig. 6.1);
– durata trecerii curentului electric prin corp (Fig. 6.1);
– traseul parcurs de curent prin corp;
– starea fiziologică a accidentatului.
Efectele fiziologice produse de electrocutare sunt:
 electroşocurile, determinate de acţiunea curentului asupra sistemului
nervos şi asupra organelor interne, constând în: zguduiri, comoţii, pierderea
temporară a auzului şi a vocii, pierderea cunoştinţei, oprirea respiraţiei,
fibrilaţia, oprirea inimii, decesul;
 electro-traumatismele, constând în arsuri şi metalizări ale epidermei,
ca urmare a acţiunii arcului electric.
Electrocutarea poate interveni ca urmare a atingerii directe sau a
atingerii indirecte.
Prin atingerea directă se înţelege atingerea unui obiect conductor
dintr-o instalaţie electrică, aflat normal sub tensiune, nemijlocit sau prin
intermediul unui alt obiect conductor.
Prin atingere indirectă se înţelege atingerea unui obiect conductor al
unei instalaţii electrice, intrat accidental sub tensiune, datorită unui defect în
instalaţia electrică.
În funcţie de măsurile ce se iau pentru prevenirea electrocutărilor,
între cele două posibilităţi de atingere există diferenţe esenţiale. Dacă
împotriva atingerilor directe personalul este instruit, locurile periculoase
îngrădite sau semnalizate, împotriva atingerilor indirecte trebuie luate
măsuri speciale de protecţie, locul şi timpul apariţiei tensiunii pe carcasele
echipamentelor nefiind cunoscute.
173
[ms] t
10000
5000
b c
a
2000
1000
500
IV
III
II
200
I
100
50
20
Ih
10
5 10 20 50 100 200 500 1000 2000 5000 [mA]
Fig. 6.1 Dependenţa efectelor electrocutării de
valoarea curentului şi de timpul trecerii lui prin corp:
zona I - în mod normal nici un efect psiho-patologic
periculos; zona II - în mod normal, nici un risc de
fibrilaţie; zona III - fibrilaţie posibilă (probabilitate
sub 50%); zona IV – risc de fibrilaţie (probabilitate
peste 50%).
6 .2 . Li mi te ad mis e pe nt ru
c uren tu l pri n orga nis m I h , te nsiun ea d e
a ting ere U a şi ten siu nea de pas U p a s
Curentul prin om Ih este curentul care trece prin corpul omului supus
unei diferenţe de potenţial. Acest curent este determinat de diferenţa de
potenţial (tensiunea) la care este supus corpul uman şi de rezistenţa electrică
a corpului omenesc, Rh. Aceasta este definită de la persoană la persoană,
depinzând de starea şi gradul de curăţenie a epidermei, de umiditatea
epidermei şi a mediului în care se găseşte omul. Pentru calculele de
protecţie, rezistenţa electrică a corpului uman se normează (STAS 2612-82,
valabil şi în prezent) la valorile următoare:
• 1.000  în calculele de protecţie împotriva atingerilor directe,
• 3.000  în calculele de protecţie împotriva atingerilor indirecte.
174
Capitolul 6
Curenţii prin om maxim admişi, consideraţi nepericuloşi, pentru un

timp mai mare de 3 s, sunt:
– 10 mA în curent alternativ;
– 50 mA în curent continuu;
– 30 mA în curent alternativ, dacă în calcule se consideră Rh=0.
Pentru timpi mai mici de 3 s, curenţii consideraţi nepericuloşi sunt
indicaţi în figura 6.1, curba b, şi în tabelul 6.1, în care cu t s-a notat timpul
în care omul se află sub acţiunea curentului.
Tabelul 6.1
t
0,01 0,02 0,03 0,05 0,10 0,20 0,30 0,50 0,80 2 3
[s]
I
1.200 600 550 450 320 185 160 120 95 65 60
[mA]
Ua
Upas
0,8 m 0,8 m
Fig. 6.2 Tensiunea de atingere Ua şi tensiunea de pas Upas.
175
Tensiunea de atingere Ua este partea din tensiunea unei instalaţii de
conectare la pământ, la care este supus omul aflat la o distanţă de 0,8 m de
obiectul atins (Fig. 6.2).
Tensiunea de pas Upas este partea din tensiunea unei instalaţii de
conectare la pământ, la care este supus omul când atinge concomitent cu
picioarele două puncte de pe sol (pardoseală) aflate la distanţa de 0,8 m între
ele, în apropierea unui obiect racordat la instalaţia respectivă de conectare la
pământ.
Tensiunile de atingere şi de pas maxim admise Ua şi Upas [V] sunt
standardizate (STAS 2612-82), fiind date în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Locul de muncă
puţin periculos foarte periculos
Categoria
Amplasare
utilajelor Timpul de deconectare [s]
≤3 >3 ≤3 >3
fix şi mobil 65 40 65 40
La suprafaţă
JT portabil 65 40 24 24
În subteran toate – – 24 24
fix şi mobil 110 65 110 65

La suprafaţă
ÎT portabil 110 65 24 24
În subteran toate – – 24 24
6 .3 . Prot ec ţia î mp ot riva

e lec tro cu tării pri n a ti ngere di re ct ă
Pentru protejarea persoanelor împotriva electrocutării prin atingere

directă se pot lua următoarele măsuri:
a) măsuri organizatorice, care constă în instruire periodică a
personalului muncitor, privind normele ce trebuie respectate în exploatarea
instalaţiilor electrice;
b) măsuri tehnice, care constă în totalitatea măsurilor ce se iau pentru
protecţia personalului muncitor specializat, cât şi a altor categorii de
personal. Aceste măsuri cuprind:
176
Capitolul 6
- utilizarea tensiunilor reduse de alimentare în funcţie de pericolul de

electrocutare, conform prevederilor STAS 2612-82;
- izolarea suplimentară de protecţie;
- utilizarea mijloacelor pentru protecţia personalul (cleşti, prăjini,
cizme, mănuşi, şoşoni şi galoşi electroizolanţi, scule cu mânere
electroizolante, platforme, covoare şi preşuri electroizolante);
- îngrădirea, izolarea, introducerea în carcase metalice a elementelor
aflate sub tensiune, precum şi fixarea de plăcuţe avertizoare;
- utilizarea mijloacelor de protecţie împotriva arcului electric
(ochelari de protecţie, mănuşi din materiale greu inflamabile, măşti
de gaze etc.);
- amplasarea instalaţiilor electrice la înălţimi inaccesibile în mod
normal;
- folosirea de blocări electrice sau mecanice care să nu permită
accesul persoanelor neautorizate.
6 .4 . Prot ec ţia î mp ot riva

e lec tro cu tării pri n a ti ngere in dire ctă
Electrocutarea prin atingere indirectă poate să apară atât în reţelele cu

nulul pus la pământ, cât şi în cele cu nulul izolat, în cazul când se
deteriorează izolaţia unui conductor sau echipament aflat sub tensiune,
având drept consecinţă apariţia tensiunii pe carcasa echipamentului.
Măsurile de protecţie care se iau depind de:
 tipul reţelei de alimentare (cu nulul conectat la pământ sau cu nulul
izolat);
 tensiunea nominală de lucru;
 categoria locului de muncă din punct de vedere al electrocutării;
 tipul echipamentului electric;
 locul de amplasare a echipamentului.
Nu se prevăd măsuri de protecţie:
– la echipamente electrice a căror tensiune nominală este sub
valoarea tensiunilor de atingere şi de pas maxim admise;
– la echipamente electrice a căror tensiune nominală este de 380 V ca
şi 400 V c.c. (între conductoare) din locurile de muncă puţin
periculoase, unde nu există posibilitatea atingerii simultane a unui
echipament fix şi un obiect conductor conectat la pământ sau a
două echipamente fixe.
Măsurile de protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă
au ca scop fie deconectarea instalaţiei defecte într-un timp foarte scurt (sub
3 s), fie reducerea tensiunii de atingere la valori nepericuloase.
177
Pentru reţelele cu nulul conectat la pământ se poate aplica una din
următoarele măsuri principale:
- protecţia prin conectare (legare) la nul a carcaselor;
- separarea de protecţie (alimentarea prin transformator de separare
sau de la un grup motor generator), la care se pot asocia una sau
mai multe măsuri suplimentare:
- conectarea (legarea) la pământ de protecţie;
- izolarea suplimentară de protecţie;
- folosirea mijloacelor individuale de protecţie;
- deconectarea automată, la apariţia unui defect etc.
Pentru reţele cu nulul izolat faţă de pământ se aplică, concomitent,
următoarele măsuri:
- conectarea (legarea) la pământ de protecţie a carcaselor;
- controlul permanent al rezistenţei de izolaţie faţă de pământ;
- deconectarea rapidă a sectorului defect în cazul unei puneri duble la
pământ.
6.4.1. Pr ote cţi a p ri n con ectare a ( l egar e a) l a n u l
Instalaţia de protecţie prin conectare (legare) la nul se aplică la

reţelele cu nulul conectat la pământ, cu tensiuni nominale faţă de pământ
de până la 250 V (STAS 6616-83) şi constă în conectarea la nulul de
protecţie a tuturor părţilor metalice ale instalaţiei care pot fi puse
accidental sub tensiune.
Scopul acestei metode de protecţie este de a asigura protecţia
personalului muncitor prin deconectarea, în caz de defect, într-un timp de
cel mult 3 s. Deci în cazul unei puneri accidentale la pământ, instalaţia de
protecţie de conectare la nul trebuie să asigure un curent de scurtcircuit
destul de mare pentru a asigura deconectarea rapidă a instalaţiei.
Dacă Zf este impedanţa conductorului fazei defecte de la sursă până la
locul defectului şi ZN este impedanţa conductorului de nul, curentul de
defect Id care apare este
Uf
Id  [A]. (6.1)
Zf  Z N
Acest curent trebuie sa îndeplinească condiţiile următoare:
– I d  1,25  I r [A], (6.2)
Ir fiind curentul de reglaj al dispozitivului de protecţie;
– I d  k  I n [A], (6.3)
In fiind curentul nominal al siguranţei fuzibile montată pe conductorul activ,
iar k=3,5 sau 5, după cum siguranţa fuzibilă are curentul nominal mai mic
sau mai mare de 63 A.
178
Capitolul 6
Pe conductorul de nul de protecţie este interzis a se monta siguranţe

sau elemente care îl pot întrerupe. Întreruperea conductorului de nul de
protecţie poate avea consecinţe grave, motiv pentru care nulul de protecţie
se leagă suplimentar la pământ în apropierea sursei de alimentare şi în
toate tablourile de distribuţie (generale, principale, intermediare şi
secundare) – Fig. 6.3.
În figura 6.3 se deosebesc următoarele elemente: 1 – consumator

monofazat în carcasă metalică; 2 – consumator trifazat în carcasă metalică.
De la ultimul tablou de distribuţie, nulul de protecţie Np şi nulul de lucru N
folosesc conductoare separate.
6.4.2. Pr ote cţi a p ri n con ectare a ( l egar ea ) l a

p ămân t
Acest tip de protecţie se aplică la reţelele cu nulul izolat faţă de pământ

şi constă în racordarea la o priză de pământ a tuturor părţilor metalice ale
echipamentelor electrice care accidental pot fi puse sub tensiune.
179
Prizele de pământare se execută din oţel sau din cupru (în condiţiile
stabilite de STAS 6119-78, înlocuit cu STAS 12604/4 din 1989 şi STAS
12604/5 din 1990, însă anulate şi ele şi înlocuite cu CEI 60364 şi norma
franceză NF 15-100), având rezistenţa de dispersie Rp mai mică de 2  la
instalaţii subterane şi mai mică de 4  la alte categorii de instalaţii.
Conectarea la pământ de protecţie are scopul de a reduce tensiunea de
atingere Ua sub valorile maxim admise (Tabelul 6.2).
Schema de principiu a protecţiei prin conectarea la pământ în cazul
reţelei trifazate cu nulul izolat este indicată în figura 6.4.
R
Id
S
U
T
Tr
Ir Ir Ir Id
a) r3 r2 r1
Ih
Ip
Rp
b) R
UR IR r
r Ir
O
UT S IS rp Ip
US
T rh Ih
IT r
Fig. 6.4 Protecţia prin legarea la pământ de

protecţie: a) schema de principiu; b) schema
echivalentă când r1=r2=r3=r.
Curentul prin om este:
3 U f
Ih  [A], (6.4)
r  Rh
3  Rh  r 
Rp
180
Capitolul 6
unde r=r1=r2=r3 sunt rezistenţele de izolaţie ale fazelor faţă de pământ,

celelalte notaţii fiind cunoscute.
Curentul prin priză Ip are valoarea49
3 U f
Ip  [A]. (6.5)
2  Rp  r
Rezultă că tensiunea de atingere are valoarea
3  U f  Rp
U a  Rp  I p  [V]. (6.6)
2  Rp  r
Din această relaţie se poate deduce valoarea maxim admisă pentru Rp,
când Ua=Ua max.adm.
O situaţie periculoasă apare dacă în timp ce există un scurtcircuit între
o fază şi carcasa unui echipament mai apare un scurtcircuit între altă fază şi
carcasa unui alt echipament. În acest caz suma celor două tensiuni de
atingere este egală cu tensiunea de linie a reţelei, deci cel puţin la un
echipament este periculoasă. Situaţia poate fi evitată prin conectarea
carcaselor celor două echipamente printr-un conductor de rezistenţă mică
(poate fi şi centura de pământare). În acest fel tensiunea de atingere poate să
scadă sub valoarea maxim admisă, iar curentul de defect stabilit poate
acţiona elementele de protecţie, determinând deconectarea în mai puţin de 3
secunde.
În cazul reţelelor cu nulul conectat la pământ (Fig. 6.5) protecţia
prin conectare la pământ (priza de protecţie) nu asigură ca tensiunea de
atingere să fie sub limita admisă.
În acest caz se pot scrie relaţiile:
Uf
Id  Ip  [A]; (6.7)
R0  Rp
Rp
U ap  Rp  I p  U f [V]; (6.8)
R0  Rp
R0
U a 0  R0  I d  U f [V]. (6.9)
R0  Rp
Din relaţiile (6.8) şi (6.9) rezultă

U a 0  U ap  U f [V], (6.10)
deci cel puţin una dintre cele două tensiuni de atingere este periculoasă.
49
Comşa, D. ş.a. Proiectarea instalaţiilor electrice industriale, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
181
Semnificaţiile notaţiilor din relaţiile (6.7) şi (6.10) sunt date în
figura 6.5.
Tr
R
Id
S
T
Uf
Id
Id
I Uf
Rp Rh
Uap
Ih
Ip Ih
R0 Ua0
pământ
R0 Ip Rp
a) b)
Fig. 6.5 Protecţia prin conectarea (legarea) la pământ în reţele electrice de joasă
tensiune cu nulul conectat la pământ: a) schema de principiu; b) schema echivalentă.
Neajunsul rezultat din relaţia (6.10) se elimină dacă între priza de

pământ a nulul reţelei şi priza de pământ de protecţie se realizează o
conexiune (legătură) conductivă – figurată cu linie întreruptă în figura 6.5 b)
– mod care este echivalent cu utilizarea nulului de protecţie. Conexiunea
conductivă este echivalentă cu un scurtcircuit monofazat al sursei în cazul
apariţiei defectului, scurtcircuit limitat prin siguranţe de protecţie ale sursei,
nefigurate în figura 6.5.
6.4.3. Al te mi jl oac e d e p rotecţi e
Pe lângă măsurile principale de protecţie a personalului împotriva

tensiunii de atingere şi de pas se mai pot aplica şi măsuri suplimentare, care
nu le înlocuiesc însă pe primele.
Dintre măsurile suplimentare se amintesc:
– protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere PATA;
– protecţia automată împotriva curenţilor de defect PACD (vezi
STAS 8275-78 – standard anulat, înlocuit cu standardele SR EN 60519-1, 2,
3, 4, 6, 8, 9, 10, 11, 21, care se referă la protecţia contra electrocutării,
pentru diferite tipuri de lucrări în instalaţiile electrice50).
50
www.asro.ro.
182
Capitolul 6
Aceste metode se pot aplica atât în reţele cu nulul izolat, cât şi în

reţele cu nulul conectat la pământ.
Elementul sensibil în PATA este un releu d care sesizează tensiunea
de atingere periculoasă şi deconectează contactorul principal C al
echipamentului (Fig. 6.6). Rezistenţa R şi butonul b c se folosesc pentru
verificarea funcţionarii releului de protecţie. Pentru aplicarea acestei me-
tode este necesară o priză de pământ suplimentară ra de maximum 10 .
Cu acest sistem se poate asigura deconectarea de la reţea a echipamentului
cu defect în 0,2 s.
La sistemul PACD elementul sensibil este tot un releu d, care

sesizează dezechilibrul curenţilor trifazaţi, sau circulaţia unui curent prin
conductorul de nul de protecţie.
În figura 6.7 este reprezentat un sistem PACD ce utilizează un
transformator diferenţial de curent. La apariţia unui curent de defect,
sistemul trifazat se dezechilibrează şi în secundarul transformatorului
diferenţial TDC se stabileşte un curent care excită bobina releului d. Acesta
determină deschiderea circuitului de alimentare a bobinei contactorului c şi
echipamentul defect este astfel deconectat. Ansamblul R, bc serveşte la
verificarea protecţiei.
183
6 .5 . Priza de pămâ n tare
Conectarea carcaselor instalaţiilor electrice la pământ, indiferent de

modul de tratare a nulului, necesită o priză de pământare. Cunoscută şi sub
numele de priză de pământ, iar după Dicţionarul Explicativ al limbii române
(DEX) priză de împământare, aceasta este formată din electrozi îngropaţi în
pământ 1, conectaţi între ei printr-o platbandă 2, la care este conectat şi
conductorul de legătură 3, până la piesa de separaţie 4 – Fig. 6.8.
Utilajele 7 au carcasele (părţile metalice) conectate la conductorul

principal (centura de pământare) 5 prin intermediul conductoarelor de
ramificaţie 6.
Conductorul principal se realizează din platbandă de oţel sau din
părţile metalice ale construcţiilor. Conductoarele de ramificaţie se pot
executa din platbandă de oţel sau din cupru, mai ales la utilajele mobile.
Conexiunile între conductorul principal şi conductoarele de
ramificaţie se execută cu şuruburi asigurate împotriva deşurubării sau prin
sudură.
După modul de realizare, prizele de pământare pot fi:
– prize de pământare naturale, care folosesc elementele conductoare
ale construcţiilor existente, dacă se asigură continuitatea electrică şi
rezistenţa la coroziune (armăturile metalice ale construcţiilor din beton
armat, conducte metalice îngropate, pentru lichide neinflamabile etc.);
– prize de pământare artificiale, formate din ţevi, bare, benzi, plăci de
oţel zincat etc., îngropate în pământ special pentru realizarea conectării la
pământ.
184
Capitolul 6
După rolul lor într-o instalaţie, prizele de pământare pot fi:

– prize de pământare de exploatare, care stabilesc în mod voit o
legătură cu pământul a unor elemente care fac parte din circuitele curenţilor
de lucru dintr-o instalaţie: legarea la pământ a nulului secundarului
transformatorului de alimentare a unei reţele electrice. Rezistenţa prizei de
pământare de exploatare se notează cu R0.
– prize de pământare de protecţie, care stabilesc în mod voit legătura
cu pământul a elementelor metalice, care în mod normal nu au contact cu
circuitele curenţilor de lucru, dar care accidental ar putea fi puse sub
tensiune. Rezistenţa prizei de pământare de protecţie se notează cu Rp.
Priza de pământare de exploatare trebuie să asigure limitarea tensiunii
de atingere la 65 V.
Rezistenţa prizei de pământare de protecţie se limitează la maximum
2  – pentru instalaţiile subterane, sau la maximum 4  – pentru celelalte
instalaţii.
Piesa de separaţie se foloseşte pentru a asigura continuitatea
circuitului de pământare şi pentru verificările periodice necesare, ale valorii
rezistenţei prizei. În acest sens, piesa de separaţie se elimină, permiţând
conectarea aparatelor de măsură.
185
B i b l i ograf i e
Albert, H. Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor industriale,

vol. I şi II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Avramescu, A., Carţianu, P. Energetica mondială în perspectiva
sfârşitului de mileniu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,
1985.
Berlovici, M. ş.a. Reţele electrice. Calcul electric, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1974.
Bogoevici, N. Energia electromagnetică, Editura Politehnica, Timişoara,
1999.
Boldea, I. Conversia directă a energiei, Litografia Institutului Politehnic
„Traian Vuia“ Timişoara, 1977.
Brown, I.G. Centrale hidroelectrice de putere mare, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1970 (trad. din lb. eng.).
Buta, A. Energetica generală şi conversia energiei, curs, Lito IPTV
Timişoara, 1982.
Buta, A. Transportul şi distribuţia energiei electrice, curs, vol. I şi II, Lito
IPTV Timişoara, 1991.
Carabulea, A. Iniţiere în ingineria sistemelor. Modelarea sistemelor de
energie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1978.
Clarke, E. Analiza circuitelor electrice ale sistemelor electroenergetice,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1975.
Cristescu, D. ş.a. Centrale şi reţele electrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.
Crişan, O. Optimizări decizionale în sistemele electroenergetice, Ed. Facla,
Timişoara, 1975.
Crişan, O. Sisteme electroenergetice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
Dănescu, Al. ş.a. Utilizarea energiei solare, Editura Tehnică, Bucureşti,
1980.
Dănilă, N. Centrale nucleare-electrice, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,
1973.
Dinculescu, P., Sişak, F. Instalaţii şi echipamente electrice, Editura
Drăgan, G., ş.a. Supratensiuni interne în sistemele electroenergetice, Ed.
Tehnică Bucureşti, 1975.
Duşa, V., Gheju, P. Întocmirea şi analiza bilanţurilor electroenergetice,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004.
Fara, V., Grigorescu, R. Conversia energiei solare în energie termică,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Folescu, G. Aventura surselor de energie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981.
186
Bibliografie
Gillich, N. Contribuţii la modelarea fizică a fenomenelor tranzitorii şi

staţionare însoţite de creşteri ale tensiunii, Teză de
doctorat, UP Timişoara, 1997.
Gillich, N. Aplicaţii ale modelării fizice în electroenergetică, Ed. Eftimie
Murgu, Reşiţa, 1998.
Gillich, N. Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice, Editura
Eftimie Murgu, Reşiţa, 2001.
Goşea, I. Instalaţii şi utilizări ale energiei electrice, Editura Universitaria,
Craiova, 2001.
Guzun, B., Mucichescu, C., Chiracu, A. Automatizări în hidroenergetică,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995.
Heinrich, I. Partea electrică a centralelor şi staţiilor electrice, Lito IPTV
Timişoara, 1978.
Hütte, Manualul inginerului. Fundamente, Editura Tehnică, Bucureşti,
1995 (trad. din lb. germană, după ediţia a 29-a).
Iacobescu, G. ş.a Reţele electrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975.
Iacobescu, G. ş.a Reţele şi sisteme electrice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
Iordănaescu, I. Iacobescu, G. Alimentarea cu energie electrică a
întreprinderilor industriale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1985.
Kilyeni, Ş. Metode numerice, vol. I şi II, Ed. Orizonturi universitare,
Timişoara, 1997.
Maliţa, M., Gheorghe, A. Prezentul şi viitorul energiei solare, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1982.
Mercea, V. ş.a. Investigaţii în domeniul energiei, vol. I şi II, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1982.
Mercea, F., Mercea, R. Economia de energie şi proiectarea instalaţiilor
solare, vol. I şi II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
Mircea, I. Instalaţii şi echipamente electrice. Ghid teoretic şi practic, Ed.
Moraru, D., Popescu, C. Generatoare solare, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Moţoiu, C. Centrale termo şi hidroelectrice, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970.
Muhin, K.N. Fizica nucleară experimentală – vol. I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981.
Negru, V. Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni atmosferice, Lito IPTV
Timişoara, 1984.
Negru, V. Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni interne, Lito UT
Timişoara,1995.
Nemeş, M. Centrale şi reţele electrice, Lito IPTV Timişoara, 1976.
Nemeş, M. Sisteme electroenergetice, Lito IPTV Timişoara, 1990.
Niţu, V.I. Bazele teoretice ale energeticii, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1977.
187
Niţu, V., Pantelimon, L., Ionescu, C. Energetica generală şi conversia
energiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
Pantelimon, L. ş.a. Utilizarea energiei electrice şi instalaţii electrice.
Probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
Piroi, I. Instalaţii şi echipamente electrice, Litografia Institutului Politehnic
„Traian Vuia“ Timişoara, 1984.
Piroi, I. Maşini electrice, Editura Eftimie Murgu, Reşiţa, 2009.
Poeată, A. ş.a. Transportul şi distribuţia energiei electrice, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
Pop, A.R. Construcţii şi amenajări hidrotehnice, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1981.
Potolea, E. Calculul regimului permanent al sistemelor electrice, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1980.
Răduleţ, R. ş.a. Perspective de dezvoltare a energeticii, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1974.
Ruja, I. Tehnica reglării automate. Actualităţi în teorie şi aplicaţii, Editura
Eftimie Murgu, Reşiţa, 1998.
Sarchiz, D. Optimizări în electroenergetică, Centrul Naţional de Inovare,
Târgu Mureş, 1993.
Seaborg, G.T., Corliss, W.R. Omul şi atomul. Construirea unei lumi noi
prin tehnologia nucleară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1971.
Suciu, I. Bazele echipamentelor electrice, Editura Facla, Timişoara, 1980.
Şora, I., Golovanov, N. Electrotermie şi electrotehnologii,, vol. II –
Electrotehnologii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
Şora, I., Văzdăuţeanu, V. ş.a. Utilizări ale energiei electrice, Editura
Facla, Timişoara, 1983.
Şora, C. Bazele electrotehnicii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982.
Şurianu, F.D. Reţele şi sisteme electroenergetice industriale, Lito UT
Timişoara, 1992.
Şurianu, F.D. Utilizarea energiei electrice în industrie şi mari consumatori,
Ed. Mirton, Timişoara, 1997.
Tătucu, I., Gillich, N. Electrotehnica, Ed. Eftimie Murgu, Reşiţa, 2001.
Tuşaliu, P. Genie des hautes tensions, Ed. Universitaria, Craiova, 1998.
Velicescu, C., Oprea, L. Fiabilitatea sistemelor energetice, Ed.
Politehnica, Timişoara, 1999.
Velicescu, C. Ingineria sistemelor de producere şi distribuţie a energiei
electrice, Ed. Politehnica, Timişoara, 2000.
188
Bibliografie
***
AUPTDE Uniunea Arabă a Producătorilor, Transportatorilor şi
Distribuitorilor de Electricitate, statistici
ENERG Serie continuă de sinteze documentare, cercetări aplicative,
soluţii practice, actualităţi şi informaţii tehnice din
domeniul producerii, transportului, distribuţiei şi utilizării
diferitelor forme de energie – vol. I-VIII, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986-1990.
EIA – Electricity International Agency statistici, tabele.
Human Development Reports statistici, rapoarte.
IEA – International Energy Annual statistici, tabele.
Siemens Memoratorul inginerului electrician, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1971.
SOCER – Societatea Română pentru Eficienţă Energetică.
UCTE – Uniunea de Coordonare a Transportului Electricităţii statistici,
tabele, hărţi.
*** Lexiconul tehnic român – vol. I–XVI.
*** Norme de protecţia muncii în instalaţii electrice, (Indicativ PE 119-
90), Bucureşti, 1990.
*** Normativ privind întocmirea şi analiza bilanţurilor energetice, PE
902/1986, reeditat în 1995, ICEMENERG, Bucureşti,
1995.
*** Normativ privind alimentarea cu energie electrică a consumatorilor
industriali şi similari, (Indicativ PE 194-93), Bucureşti,
1993.
*** Normativ privind combaterea efectului de flicker în reţelele de
distribuţie, (Indicativ PE 142-93), Bucureşti, 1993.
*** Normativ privind limitarea regimului deformant, (Indicativ PE 143-
93), Bucureşti, 1993.
*** Normativ privind proiectarea şi executarea construcţiilor şi
instalaţiilor energetice din punct de vedere al prevenirii
incendiilor, (Indicativ PE 009-93), Bucureşti, 1993.
*** Regulament de furnizare şi utilizare a energiei electrice, (Indicativ
PE 932-93), Bucureşti, 1993.
*** Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu
tensiuni până la 1.000 V c.a. şi 1.500 V c.c. (Indicativ I.7-
98), Institutul de cercetări pentru echipamente şi
tehnologii în construcţii, Bucureşti, 1999.
189

Producerea Transportul Si Distributia en PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Producerea Transportul Si Distributia en PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gillich Nicoleta Piroi Ion

Editura EFTIMIE MURGU

Energia electrică, purtător de energie convenabil şi partener esenţial al

Reşiţa, noiembrie 2009

Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE

1 .1 . E nerg ia. Ene rgia el ec tr i că

Energia – o formă fundamentală de manifestare a materiei – este

1 .2 . S cu rt is toric al evolu ţiei

Opţiunea istorică a societăţii omeneşti pentru strategia progresului şi a

Fig. 1.1 Evoluţia în timp a consumului specific de energie.

Este de remarcat că acest consum de energie pe zi-om este diferenţiat

potenţialul de economisire a energiei fiind mai ridicat în special acolo unde

1 .3 . Evol uţia en erg et icii î n

În cele ce urmează sunt prezentate unele elemente privind evoluţia

Amenajările hidraulice efectuate cu această ocazie au cuprins:

Astfel, în 1897 s-a instalat primul grup electrogen constituit dintr-o

distribuţie, fiind deservită de un pod rulant acţionat electric de 40 tf şi

De-a lungul secolelor, omul a folosit – din rezervele de energie ale

Dintre toate formele de energie, energia electrică are un rol de

- pentru SOx: coşuri de fum cu înălţimi de 180-200 m, precum şi

1 .5 . Sta diul a ct ual şi

Conferinţa Mondială a Energiei – importantă organizaţie tehnico-

Europa (circa 172 GJ/locuitor/an) şi cu atât mai puţin cel al Americii de

1 .6 . Probl e me prio ritare ale

Pentru a putea înţelege priorităţile energeticii româneşti şi rolul

 determinarea mai exactă şi controlul scurgerilor de materiale solide

1 .7 . Sis te mu l el ec tro en erg eti c

Ansamblul instalaţiilor electromecanice de pe un anumit teritoriu,

acoperirea puterii cerute de curba de sarcină (Fig. 1.2) se disting

Putere asigurată de centrale de semibază

Putere asigurată de centrale de bază

Fig. 1.2 Curbă de sarcină zilnică, cu acoperirea puterii de

 Puterea medie pe durata unui ciclu e

Fig. 1.4 Curba de sarcină reală pentru România, în ziua de 14.10.2009.

Fig. 1.5 Curba de sarcină reală săptămânală pentru România, 05.10-

Fig. 1.6 Curba de sarcină reală lunară pentru România, 07.08-07.09.2009.

 rezerva necesară fiind unică este mai mică;

administrate de Ministerul Economiei şi Comerţului.

Fig. 1.8 Filialele de furnizare şi distribuţie a energiei electrice în România.

1 .8 . Regi mul i nsu lar d e

Ca urmare a unor avarii în funcţionarea sistemului electroenergetic

Avantajele funcţionării tuturor centralelor electrice şi a consumatorilor

1.402,2 759,4 294,3 135,2

Fig. 1.9 Statele cu SEN interconectate în UCTE20.

Fig. 1.10 Producţia de energie electrică în statele

Fig. 1.11 Nivelul producţiei de energie electrică, pe tipuri de surse primare şi

operatorilor de sisteme de transport de energie electrică) a preluat toate

2 .1 . Ins talaţi e ele ct rică . Ec hipame n t

Fig. 2.1 Schema de principiu a unei instalaţii pentru producerea, transportul,

2 .2 . No ţi uni desp re i nsta laţiil e de

Purtătorii de energie, ca rezultat al acţiunii radiaţiei solare de-a lungul

Fig. 2.2 Metode de producere a energiei electrice.

Combustibil Întreţinere Exploatare

Fig. 2.3 Costurile medii pentru producerea unui kWh,

Tabelul 2.1 c) [mld. kWh, în anul 2006]

1 Franţa 52,15 55,24 427,68 7,35 542,42

Din tabelele 2.1 b) şi 2.1 c) se observă că Franţa a promovat o politică

Producţia de energie electrică pentru ţara noastră în acelaşi interval este

2 .3 . No ţi uni desp re i nsta laţiil e de

Transmiterea energiei electrice de la centralele producătoare de energie electrică

Alegerea nivelului de tensiune este impusă de considerente tehnico-economice

2 .4 . No ţi uni desp re i nsta laţiil e de

Instalaţiile de distribuţie, funcţionând la înaltă tensiune (mai rar), la medie şi