Sunteți pe pagina 1din 2

Contextualizarea

Mihai Eminescu este unul din reprezentanții importanți ai Epocii Marilor Clasici, perioadă literară care se
caracterizează printr-o puternică dezvoltare pe fondul stabilității socio-politico-economice. Acesta a scris opere
literare aparținând tuturor genurilor, fiind un adept al romantismului, însă în operele sale se găsesc și elemente
clasice și deschideri spre modernism.
La început, romantismul românesc apare în cadrul literaturii paşoptiste, fiind asociat cu idealurile naţionale,
dar prin creaţia lui Mihai Eminescu sunt recuperate marile teme şi motive literare romantice: condiţia omului de
geniu, istoria, iubirea, timpul, natura, acest poet dezvoltând caracteristicile romantismului înalt.
A fost publicat întâia oară în anul 1883 la Viena, iar mai apoi a fost reprodus în revista Convorbiri literare.
Pentru interpretarea operelor eminesciene, se au în vedere modelele cosmologie și cosmogonice.
Romantismul este un curent literar care a apărut la începutul secolului al XIX lea și reprezintă o reacţie
împotriva clasicismului care punea accentul pe raţiune. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul. Eul
romantic se sufocă în atmosfera mediocră a realităţii şi evadează în alte lumi, în trecut, subconștient, natură sau
iubire. Figura de stil preferată de romantici este antiteza. De asemenea, se observă amestecul genurilor şi speciilor
literare, precum şi un limbaj poetic expresiv, retoric, ce îmbină mai multe registre lingvistice.
Un prim argument de încadrare a poemului în romantism este reprezentat de sursele de inspiraţie
folclorice. Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, alături de care sunt prelucrate și mitul
Zburătorului, izvoare filosofice și surse mitologice. Basmul cuprinde povestea unei fete de împărat izolată într-un
castel, de care se îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și îl respinge. Acesta merge la
Demiurg, dorește să devină muritor, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se
îndrăgostise de un pământean cu care fugise în lume. Finalul, însă, este unul diferit, Luceafărul resemnându-se.
Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor literare, deoarece acest poem
filozofic pe tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente lirice, cât şi elemente epice şi dramatice.
Trăsăturile epice se regăsesc în prezentarea unui cadru de basm, în incipit fiind folosită formula inițială specifică
acestei specii „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi în structura narativă pe care se ţese
povestea alegorică. În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creaţia sa: elegia
(unde fata de împărat evocă lui Cătălin nostalgia amorului ei intangibil), meditaţia filosofică (Demiurgul defineşte
antiteza dintre efemeritatea condiţiei umane şi eternitatea condiţiei omului de geniu), idila (jocul iubirii dintre
Cătălin și Cătălina), pastelul terestru şi pastelul cosmic. Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din
folosirea dialogului şi din construcţia în patru tablouri, succesiunea de scene ale structurii, în care există un dialog
care focalizează atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi Luceafăr, în al doilea tablou, cel dintre
Cătălin şi Cătălina, în cel de al treilea dialogul dintre Demiurg şi Hyperion, iar în al patrulea tablou există schimbul
de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi apoi cel dintre Cătălina şi Luceafăr, din finalul poemului.
Un al treilea argument în favoarea demonstrării caracterului romantic al poemului este tema condiţiei
omului de geniu. Într-o poveste alegorică pe tema iubirii imposibile dintre o fată de împărat şi cea mai strălucitoare
stea, Eminescu redă condiţia omului de geniu. Prin intermediul liricii măştilor, poemul redă diferite trăsături ale
omului de geniu. Protagoniştii sunt măşti ale unor trăsături contradictorii: fata de împărat prezintă omul de geniu ca
fiinţă care aspiră la absolut, Hyperion şi Demiurgul sugerează accesul la eternitate şi transcendentul din condiţia
omului de geniu, Cătălin surprinde latenţele senzuale, iar Cătălina trăsăturile umane. Astfel omul de geniu este o
fiinţă duală, având atât atribute umane, cât şi divine. El aspiră la a-şi împlini condiţia efemeră de muritor prin
iubire, însă i se refuză de Demiurg accesul la moarte pentru că asta ar însemna moartea, dispariția universului.
Poemul apare astfel ca o alegorie a cunoaşterii propriei condiţii de către geniu. Descoperind imposibilitatea
dobândirii cunoașterii totale prin iubire, geniul se abstrage din lumea muritorilor, fiind condamnat la o eternă
singurătate.
Pe de altă parte, poemul poate fi înţeles ca o amplă dezvoltare a temei iubirii care pune alături fiinţe
incompatibile: geniul şi omul de rând. În relevarea semnificaţiilor alegorice ale poemului, iubirea are o contribuţie
hotărâtoare. Sentimentul ca atare nu numai că reprezintă punctul generator al lirismului întregului poem, dar el
propulsează întregul mecanism al operei, determină hotărâri cruciale, modifică atitudini, schimbă direcţiile
coordonatelor principale ale evoluţiei afective a eroilor.
Poemul poate fi abordat, astfel, dintr-o dublă perspectivă: din punctul de vedere al fetei de împărat este un
poem oniric, o iubire visată, un vis de iubire ce exprimă o aspiraţie a unei sublime fiinţe pământene la o dragoste
absolută, iar din punctul de vedere al Luceafărului este un poem despre condiţia geniului căruia i se refuză accesul
la un sentiment uman prin care să ajungă la cunoașterea subiectivă, respectiv totală.

1
Pe lângă tema aceasta se mai disting şi alte teme romantice precum iubirea, natura, condiţia umană, dar şi
motive literare romantice precum visul, clar-obscurul, luna, cosmogonia.
Un al patrulea argument în favoarea încadrării textului în romantism este prezenţa antitezei ca mijloc
compoziţional. Poemul este alcătuit pe două planuri, universal cosmic şi uman terestru, care sunt paralele şi
antitetice, sugerând opoziţia dintre transcendent şi contingent,?? dintre eternitatea geniului şi efemeritatea condiţiei
umane. Se regăsesc și perechile antitetice, și anume fata de împărat, Cătălina, care e muritoare, „vie”, aparține
planului terestru și a dobândit cunoașterea subiectivă prin sentimente, iubire, și Luceafărul, nemuritor, „mort”,
aparținând planului cosmic și deținând cunoașterea obiectivă, rațiunea. Luceafărul este de asemenea construit
antitetic, fiind o ființă duală, „înger și demon”.
Primul tablou Incipitul introduce în atmosfera feerică a poveştii de iubire şi prezint portretul fetei de împărat.
Aceasta are trăsături romantice, deoarece este excepţională în serie umană, având atribute divine care o fac aptă de
comunicare cu Luceafărul „Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între
stele.” Fata de împărat se îndrăgosteşte de astrul ceresc, iar acesta îi împărtăşeşte iubirea. Strofa „Îl vede azi, îl vede
mâni/astfel dorinţa-i gata/el iar privind de săptămâni/îi cade dragă fata” surprinde prin antiteză opoziţia dintre
lumea efemeră a fetei de împărat şi lumea eternă a Luceafărului, de asemenea se observă că prin iubire fiinţa
pământeană aspiră la absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Comunicarea dintre
cei doi se desfăşoară în vis deoarece, fiind fiinţe incompatibile, doar în spaţiul oniric şi prin reflectarea în oglindă se
pot întâlni. Fata îl invocă pe Luceafăr, iar acesta se întrupează întâi într-o imagine angelică a unui tânăr voievod şi
apoi într-un zeu demonic, un mort frumos cu ochii vii. Cele două ipostaze sunt plasate într-o relaţie de opoziţie şi
surprind dimensiunea paradoxală a omului de geniu. Luceafărul se metamorfizează, răspunzându-i chemărilor,
oferindu-i fetei nemurirea, iar fata refuză de fiecare dată, cerându-i acestuia să se sacrifice, să renunțe la nemurire.
Cei doi, fiind în antiteză, au parte de o iubire imposibilă.
Al doilea tablou surprinde doar planul terestru, şi anume întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina şi relație dintre
ei. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit, au parte de o iubire obișnuită. Ambii sunt oameni comuni,
asemănători, iubirea lor fiind posibilă astfel. În ciuda iubirii lor, fata este cuprinsă de dorul pentru Luceafăr. Deși
aspiră la iubirea ideală, sugerând aspirația umană spre absolut, ea știe că niciodată iubirea dintre doi oameni diferiți
nu se poate împlini. Tot în acest tablou, Cătălin îi propune Cătălinei să fugă în lume, prezentând un alt element
romantic, și anume evadarea în iubire.
Al treilea tablou prezintă călătoria Luceafărului la Demiurg. Luceafărul, pentru a primit dezlegarea
Demiurgului, trebuie să călătorească în timp și spațiu până în momentul pregenezei. Acesta dorește să își schimbe
condiția, dar nu realizează că face o cerere absurdă. Demiurgul refuză accesul lui Hyperion la moarte și îi prezintă
destine de excepție pe care i le poate oferi, cum ar fi cea de poet, savant sau conducător de oști. Cei doi sunt
nemuritori, au aceeași esență, iar moartea Luceafărului ar însemna moartea universului. La final, Demiurgul,
atotștiutor, îi spune Luceafărului că sacrificiul e inutil, această caracteristică diferențiindu-i. Un alt element romantic
este misterul genezei universului, din tabloul al treilea, când Luceafărul călătorește în timp și spațiu pentru a
comunica direct cu demiurgul. Este prezentat nașterea lumii ordonate din haos, prezenţa cosmogoniei fiind un alt
element romantic.
Al patrulea tablou prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina într-un cadru romantic, creat prin prezenţa naturii
feerice. Cuplul de îndrăgostiţi este plasat într-un cadru natural specific imaginarului poetic eminescian.
Luceafărul se întoarce și descoperă noul cuplu, hotărând, mai apoi, să renunțe definitiv la iubire. Acesta se află în
ipostaza geniului nefericit, în timp ce oamenii comuni sunt împliniți prin iubire