1.

Noțiuni introductive

Ce înseamnă să fii avocat? Mulți ar crede ca această meserie este una destul de ușoară ce
poate aduce numeroase beneficii materiale. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Avocatura
este o meserie stresantă, viitorul oamenilor depinzând de abilitățile sale de a le susține cauza, de
încercarea sa de a-i scăpa de orice urmă de vinovăție.
Un avocat este o persoană calificată şi abilitată, conform Legii, să pledeze şi să acţioneze
în numele clienţilor, să practice dreptul, să apară în faţa unei instanţe judecătoreşti, a organelor
de drept şi ale administrării publice sau să consulte şi să reprezinte în materie juridică clienţii.
Într-o societate bazată pe supremaţia legii, misiunea avocatului nu se limitează doar la
executarea fidelă, în condiţiile legii, a unui mandat. Avocatul trebuie să acţioneze atât în
interesul persoanelor cărora le apără drepturile şi libertăţile, cât şi în interesul justiţiei. Sarcina
acestuia nu este doar de a pleda cauza clientului său, ci de a-l consilia.

Statul acordă asistenţă juridică cetăţenilor, pentru că aceasta este prevăzută în Constituţia Republicii
Moldova (art. 26) şi în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului), ratificată de către Parlamentul Republicii Moldova la
24.07 1997. Constituţia Republicii Moldova în art. 20 stipulează că „Orice persoană are dreptul la
satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”.

În activitățile sale profesionale, un avocat se confruntă în principal cu legea și cu faptele..

Capacitatea de a lucra cu faptele predetermină succesul profesional. Una dintre sursele
importante de informație asupra faptelor concrete pentru un avocat este clientul său.

Uneori, în special din partea avocaților începători, că la urma urmei, o persoană care solicită
asistență juridică este interesată în primul rând de a-i spune avocatului cât mai mult posibil și
amănunțit despre problemele sale. Și în acest caz, sarcina avocatului este ca, după ce a ascultat
clientul, să îi ofere asistență juridică.

Una din cele mai răspândite forme ale asistenței juridice oferită de avocat, reprezintă consultarea
și acordarea de informații juridice verbal, și în scris. Din punct de vedere a psihologiei activitatea
[de consultație] poate fi definită ca un proces de comunicare între avocat și „client” în legătură
cu problema apărută cu caracter juridic. Consultația – e un proces de interacțiune între avocat și
persoana reprezentată în legătură cu problemele ultimului, cu scopul de a clarifica posibilele
soluții juridice și consecințele lor, a căilor și procedeelor de realizare a variantei alese pentru
soluția problemei respective.
Admiterea structurării unui interviu poate ajuta un avocat, în special un începător, să înțeleagă în
primul rând caracteristicile sarcinilor care trebuie rezolvate în timpul unui interviu cu un client la
fiecare dintre etapele de lucru. În plus, această tehnică ajută să reflectăm ce aspecte etice pot
apărea la fiecare dintre etape, care pot fi metodele tehnologice și psihologice ale interviului în
rezolvarea problemelor fiecăruia.

Particularitatile consultarii clientului

Capacitatea de a lucra cu diferite tipuri de clienți este o abilitate vitală pentru toți avocații. Deși
dezvoltarea unui set complet de competențe pentru gestionarea clienților durează mulți ani, toți
avocații pot face un pas pentru a-și înțelege mai bine clienții. Bineînțeles că fiecare client este
unic, însă prin recunoașterea tipurilor și categoriilor de clienți, avocații pot preveni multe dureri
de cap. Un avocat care își poate recunoaște clientul, ca fiind potrivit unui anumit tip, va fi mai
bine pregătit și va putea controla orice situație.

Avocații trebuie să se axeze pe starea în care se află persoana care solicită pentru prima dată
asistență juridică. În acest caz, ar fi de dorit să-și amintească propriile sentimente atunci când
solicită ajutor de la specialiști, cum ar fi medicii. Astfel de paralele pot ajuta un avocat să
înțeleagă că clientul se adresează la acesta ca la un specialist, fără de care clientul nu este capabil
să-și rezolve problemele apărute.

De regulă, această persoană are o idee slabă asupra, nu numai a modalităților de depășire a
problemelor, ci și a consecințelor acestora. În plus, apelează la avocați toți, atât oameni de
diferite niveluri culturale, naționalități, cât și oameni cu temperamente diferite. Însă nu toți au
capacitatea de a evidenția cu exactitate aspectele legale ale situației, nu toți pot afirma exact, în
mod independent, într-o manieră coerentă și consecventă avocatului, anume fapte ce într-adevăr
prezintă importanță pentru caz.

Prin urmare, avocatul trebuie să se gândească la modul cel mai eficient în care va efectua
interviul, cu obținerea unor beneficii atât pentru el, cât și pentru persoana care a apelat pentru
ajutor.

În realitate, avocatul tratează diferite situații, în care se confruntă cu necesitatea de a efectua un

interviu pentru a obține informații de la clientul său.

Desigur, diferența de situații nu poate decât să afecteze anumite caracteristici ale metodelor de
intervievare. Cu toate acestea, folosind ca metodă de intervievare un anumit mod de structurare a
interviului, desigur, împărțirea interviului în anumite etape, este eficientă în orice situație1.

Relația avocatului și a clientului său se bazează pe încredere. Construirea încrederii este

influențată de multe circumstanțe. Primul lucru ce necesită să fie luat în considerare este
împărțirea încrederii din punctul de vedere al psihologiei în cea conștientă și inconștientă.
Încrederea conștientă este determinată de cunoașterea interlocutorului. Încrederea inconștientă nu
depinde de cunoștințele despre o persoană, dar se datorează similitudinii interlocutorilor,
coincidenței atitudinilor lor interne, fapt fundamental în comunicarea dintre cei doi. Potrivit
psihologilor, calitatea comunicării este determinată în principal de nivelul încrederii inconștiente,
care este compus din „ajustarea” interlocutorilor unul după celălalt și congruența2.

Prin urmare, un avocat trebuie să îmbunătățească constant cultura comunicării, învățând

constant să se asculte pe sine și să-și evalueze persuasivitatea, inteligibilitatea propriilor
afirmații, adecvarea folosirii unor termeni, mai ales a termenilor speciali, a gradului de
expresivitate a discursului acestuia.

1
Л. А. Воскобитова, И. Н. Лукьянова, et al, Адвокат: навыки профессионального мастерства, Wolters Kluwer,
Москва 2006
2
În psihologie, congruența este o manifestare externă a modului în care o persoană posedă o careva armonie
interioară, sinceră și în ce măsură toate componentele comportamentului său lucrează împreună și depun eforturi
pentru un scop comun.
Ideea de încredere conștientă și inconștientă menționată anterior, ajută avocatul la începutul
interviului, unde e necesar să aleagă limbajul și stilul de comunicare cu care avocatul îi va
permite clientului să se simtă confortabil comunicând cu el.

Al doilea punct psihologic care trebuie luat în considerare în comunicare este împărțirea
informațiilor transmise de la persoană la persoană în verbal și nonverbal. Psihologii consideră că
informațiile verbale și non-verbale, care determină gradul de încredere al oamenilor unul în
celălalt, sunt aproximativ 1/6 (verbal) și 5/6 (non-verbale)3.

Astfel, avocatul trebuie să țină cont întotdeauna de importanța elementelor non-verbale ale
comunicării (postură, mișcare, expresii faciale, gesturi, timbrul vocii, intonația și tonul său ș.a.).
Acest lucru îl ajută să monitorizeze modul în care comportamentul său coincide cu cuvintele sale
și să urmărească același lucru în comportamentul clientului. În plus, acest lucru permite
avocatului să evalueze mai exact informațiile exprimate în formă verbală de către clientul său.

S-ar părea că nu are nicio diferență unde anume avocatul îi va propune clienului său să se așeze
în timpul interviului, însă cu toate acestea, psihologii remarcă faptul că dacă acesta îl așează pe
client nu vizavi de sine, masa de lucru reprezentând o barieră între ei, dar alături de masa sa de
lucru și nu prea departe de însuși persoana avpărătorului, relațiile de încredere sunt cu mult mai
reușite. Psihologii consideră că atunci când un vizitator stă în fața proprietarului biroului, atunci
se formează deodată impresia că persoana care stă în partea opusă este foarte distantă de toate
problemele sale, că va trebui să explice mult timp de ce a venit, adică se declanșează un anumit
stereotip de comportament în birourile funcționarilor. Dacă avocatul vrea să cucerească clientul
încă de la primul pas, trebuie să-l întâlnească la ușă și să-l conducă la locul destinat pentru el.

2. Particularitatile consultării minorilor

Apărătorul participă în mod obligatoriu la procesul penal dacă se stabilește că, la momentul
săvârșirii delictului, cel bănuit sau învinuit nu a pășit dincolo de perioada minoră de viață.
Minoratul din momentul săvârșirii infracțiunii este irelevant sub aspectul asistenței juridice
obligatorii. Minorii beneficiază de asistență juridică garantată de stat dacă această stare a
învinuitului sau inculpatului există în cursul procesului penal. Participarea apărătorului creează
un șir de condiții necesare excluderii cazurilor de atragere neîntemeiată a copilului la răspundere
penală sau de condamnare neargumentată a acestuia. Pe parcursul desfășurării urmăririi penale,
apărătorul apără interesele minorului, îi acordă asistență juridică prin toate mijloacele legale. În
dependență de ipoteza procesuală și de calitatea faptei celui apărat în proces, avocatul dispune de
un șir de împuterniciri a căror realizare ține de deslușirea și de protejarea drepturilor și
intereselor minorilor. Persoana care efectuează urmărire penală este obligată să creeze condiții
necesare avocatului întru realizarea adecvată a apărării minorului, în întrevederile, nemărginite în
număr și durată, dintre apărător și minor. Dacă minorul împlinește vârsta de 18 ani, el își poate
exercita drepturile procesuale și fără apărător, dar procedura în care se desfășoară procesul penal
va fi aceeași pentru el4.

3
Л. А. Воскобитова, И. Н. Лукьянова, et al, Адвокат: навыки профессионального мастерства, Wolters Kluwer,
Москва 2006
4
http://www.justice.gov.md/public/files/file/Justitia%20pentru%20minori/Manual_de_curs_justitia_juvenila_-
_Academia_de_Politie_-_2013.pdf
 Alin. (2) art. 479 Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede că, la
audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului și a pedagogului
sau a psihologului este obligatorie. Prin termenul „obligatoriu” legea procesual penală scoate în
evidență faptul că prezența acestor persoane este oportună în orice stadiu al urmăririi penale și al
judecății, deoarece bănuitul, învinuitul, inculpatul minor nu au atins majoratul (18 ani) și nu au
capacitate deplină de exercițiu, fiind imaturi din punct de vedere fizic și psihic. Referitor la
problemele actuale privind statutul psihologului și al pedagogului la examinarea cauzelor cu
infractori minori, rolul pe care îl au acești doi specialiști, acțiunile pe care aceștia le săvârșesc în
beneficiul minorilor etc., s-a constatat că pe lângă faptul că drepturile și obligațiile procesuale ale
pedagogului și psihologului sunt stabilite de legea procesual penală și că participarea acestora la
orice stadiu al procesului penal este obligatoriu, rolul acestora este important datorită faptului că
ei ajută la stabilirea contactului psihologic cu minorii, aplică cunoștințele speciale din domeniul
pedagogiei și psihologiei în determinarea temperamentului și comportamentului învinuitului
minor, participă activ împreună cu procurorul la obținerea informațiilor cu privire la condițiile și
cauzele care au dus la săvârșirea faptei ilegale de către minor5.

3. Acordarea asistenței juridice minorilor reținuți

Reținerea minorului nu poate depăși 24 de ore. Imediat după reținere, minorul trebuie să aibă
acces la o examinare și la asistență medicală independentă, inclusiv pe cont propriu. La etapa
reținerii bănuitului minor, precum și pe parcursul întregului proces de urmărire penală, persoana
responsabilă este obligată să-i asigure minorului posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare
prin toate mijloacele și metodele care nu sunt interzise de lege. În cazul reținerii minorului,
persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta
procurorului și părinților minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc. Apărarea trebuie să fie
reală și efectivă. Bănuitul minor personal, prin intermediul organului de urmărire penală, al
părinților, al rudelor sau al cunoscuților, are dreptul să-și cheme un avocat ales de el, de către
rude sau de către prieteni. Din momentul când i s-a adus la cunoștință actul procedural de
recunoaștere în calitate de bănuit (procesul verbal de reținere), să aibă asistența unui apărător
ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un
avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, precum și, în cazurile admise de lege, să
renunțe la apărător și să se apere el însuși.

Persoana reținută în calitate de bănuit de săvârșirea infracțiunii are dreptul să primească

consultație juridică calificată, în condiții confidențiale, din partea apărătorului până la începutul
primei audieri în calitate de bănuit. Numărul întrevederilor și durata lor nu sunt limitate de lege.
De aceea organul de urmărire penală este obligat să creeze condiții optime pentru desfășurarea
întrevederilor apărătorului cu bănuitul anume în condiții confidențiale.

4. Principii internaţionale ale protecţiei drepturilor copiilor victime și martori ai

infracţiunii

Principiul nediscriminării. Egalitatea în drepturi și eliminarea oricărei discriminări – postulat al

dreptului internațional contemporan – reprezintă fundamentul garantării drepturilor specifice ale
omului, în particular ale copilului, care, din cauza imaturității sale fizice și mentale, are nevoie
de ocrotire și grijă speciale [6, pag.78]. Art.2 al Convenției privind drepturile copilului, de rând

5
Ibidem
cu art.3 alin.2 și art.4 stabileşte obligațiile fundamentale ale statelor părți cu referire la drepturile
expuse în Convenție, şi anume de a „asigura și respecta” toate aceste drepturi și de a le garanta
tuturor copiilor aflați sub jurisdicția statelor fără nicio discriminare. Nediscriminarea conform
Convenției cu privire la drepturile copilului constituie un principiu general de o importanță
fundamentală. Termenul „discriminare” nu este definit de Convenție. În anul 1989, în cadrul
celei de-a 37-a Sesiuni, Comitetul pentru drepturile omului a definit discriminarea ca fiind „orice
diferență, excludere, restrângere sau preferință, care se întemeiază pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau alt
statut și care are ca scop restrângerea sau împiedicarea recunoașterii, folosirii sau exercițiului de
către toate persoanele, pe bază de egalitate, a tuturor drepturilor și libertăților”6 .
Nediscriminarea și egalitatea în fața legii constituie un singur principiu general fundamental ce
stă la baza protecției drepturilor omului [10, pag.21]6.

Principiul interesului superior al copilului. Acest principiu reprezintă nucleul central şi

diriguitor al Convenției cu privire la drepturile copilului. Art.3 al Convenției menționează: „În
toate deciziile care-i privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire
socială, de tribunale, autorități administrative sau organe legislative, interesele superioare ale
copilului trebuie să constituie o considerație primordială”. Autoritățile judiciare și administrative
trebuie să aplice principiul în toate deciziile lor. Art.3 impune statelor obligația de a examina
dacă interesul superior este garantat în toate deciziile luate cu referire la copii [8, pag.45].
Noțiunea „interes superior al copilului” se tratează în câteva articole ale Convenției, unde este
determinată obligația de a fi luate în calcul interesele superioare ale copilului, în calitate de
persoană, în situații cum ar fi: 1. ambii părinți au răspundere comună pentru creșterea și
dezvoltarea copilului „și aceștia trebuie să se conducă înainte de orice de interesul superior al
copilului” (art.18); 2. copiii lipsiți de mediul lor familial, temporar sau definitiv, sau care „în
propriul său interes nu pot fi lăsați în acest mediu”, au dreptul la protecție și la ajutor special din
partea statului (art.20); 3. în cazul audierii în fața tribunalului, „părinții sau reprezentanții legali
ai copilului trebuie să fie prezenți” dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului
superior al copilului (art.40 alin.2 lit.b). În aceeași ordine de idei, ar fi binevenită completarea
noțiunii „interesul copilului” cu cea de „previzibilitate” adică de a fi luat în considerare interesul
superior al copilului nu doar în cazul luării deciziei, dar și în planul perspectivei de evaluare
previzibilă a situației părților în cauză. Dreptul copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare.
Declarația Universală a Dreptului Omului prevede în art.3 că „Oricine are dreptul la viață,
libertate și siguranță personală”. Art.6 al Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și
politice proclamă același principiu: „Dreptul la viață este inerent persoanei umane”. Principiul
vizat este stipulat și în art.6 al Convenției cu privire la drepturile copilului. Conform acestuia,
„Statele părți recunosc că orice copil are un drept inerent la viață; 2) Statele părți vor asigura
supraviețuirea și dezvoltarea copilului”. Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare este un drept
fundamental, considerat „alfa și omega drepturilor omului, primul și ultimul drept al omului,
dreptul central din care se nasc celelalte” [2, pag. 101]. Dreptul la viață și dezvoltare este
interpretat într-un sens larg, nu se referă doar la aspectele fizice, ci și la cele de ordin calitativ,
cum ar fi dezvoltarea mentală, cognitivă, emoțională și socioculturală. Conceptul de „dezvoltare”

6
https://cnajgs.md/uploads/asset/file/ro/920/Ghidul_avocatului_care_acord%C4%83_asisten%C8%9B
%C4%83_juridic%C4%83_garantat%C4%83_de_stat_copiilor_victime_%C8%99i_martori_
%C3%AEn_procesul_penal.pdf
nu se referă doar la pregătirea copilului pentru maturitate, ci înseamnă asigurarea de condiții
optime în prezent pentru deplina exercitare a drepturilor sale [10, pag. 21]7.

Principiul consultării și respectării opiniilor copilului. Aliniindu-se prevederilor art.19 al

Declarației Universale a Drepturilor Omului și art.19 (1) al Pactului Internațional cu privire la
drepturile civile și politice, Convenția cu privire la drepturile copilului stipulează în art.12
dreptul egal pentru toți copiii la libera exprimare a opiniilor și la luarea acestora în considerare
[6, pag.94]. Dispoziția art.12 din Convenție include două alineate prin care: „1. Statele părți vor
garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei
probleme care îl privește, opiniile copilului fiind luate în considerare avându-se în vedere vârsta
sa și gradul său de maturitate; 2. În acest scop, se va da copilului, în special, posibilitatea de a fi
ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care-l privește, fie direct, fie printr-un
reprezentant sau o instituție corespunzătoare, în conformitate cu regulile de procedură din
legislația națională”. Dispoziția art.12 urmează a fi înțeleasă cât mai larg, inclusiv în cazul
examinării cauzelor în care copilul ar putea fi inițiatorul procesului (de exemplu, în calitate de
victimă în cazul relelor tratamente) [12, pag.150]. Orice copil urmează a fi considerat subiect
activ al drepturilor sale. Drepturile copilului, prevăzute în art.12, se referă la toate problemele
care privesc interesele copilului sau pot să-i afecteze viața. Art.12 alin.2 prevede faptul că
copilului îi trebuie acordată posibilitatea de a se pronunța „în orice procedură judiciară sau
administrativă care-l privește”. Acestea sunt foarte variate, printre care: audieri în cadrul tuturor
procedurilor civile, cum ar fi divorțul, custodia, procedurile de plasare în îngrijire și adopție,
schimbarea de nume, cererile judiciare legate de locul de reședință, religie, educație etc.; mai
poate fi vorba și despre hotărâri judecătorești în privința cetățeniei, imigrației, statutului de
refugiat ori de proceduri penale, inclusiv în cadrul unor tribunale internaționale. Este discutabilă
includerea aici a cazurilor în care părinții fac obiectul unei urmăriri penale și ale cărei rezultate îi
pot afecta în mod dramatic pe copii. Referirea la „procedurile administrative” extinde obiectivele
articolului, incluzând, de pildă, deciziile oficiale legate de educație, sănătate, planificare, mediu
natural, securitate socială, protecția copilului, dreptul la muncă, administrarea justiției pentru
minori [20, pag.427]. Felul în care opiniile copilului sunt exprimate diferă în funcție de opțiunile
fiecărui stat. Copilul poate fi ascultat: direct, printr-un reprezentant sau prin intermediul unui
organism corespunzător. Reprezentantul poate fi, în general, o persoană în a cărei
responsabilitate se află copilul, inclusiv părinții sau susținătorii legali, dar mai poate fi și cineva
desemnat pentru a reprezenta copilul într-o anumită problemă – atunci când procedurile se referă
la un conflict de interese între copil și părinții săi. Un organism corespunzător poate fi considerat
o persoană sau o instituție, inclusiv un ONG, care este în măsură să intervină în favoarea
copilului. În unele țări se desemnează un funcționar guvernamental pentru problemele copiilor,
la nivel național, specializat în asemenea reprezentări [20, pag.428-429; 6, pag.97-98]. Acestea
sunt forme alternative, fiecare dintre ele și toate deopotrivă fiind destinate asigurării celei mai
bune căi posibile de exprimare a copilului în mod liber și informat. Atunci când regulile
procedurale implică transmiterea opiniilor copilului prin intermediul unui reprezentant sau al
unei instituții, obligația mediatorilor este de a respecta întocmai opiniile copilului. Acest princi

7
https://cnajgs.md/uploads/asset/file/ro/920/Ghidul_avocatului_care_acord%C4%83_asisten%C8%9B
%C4%83_juridic%C4%83_garantat%C4%83_de_stat_copiilor_victime_%C8%99i_martori_
%C3%AEn_procesul_penal.pdf
piu urmează a nu fi confundat cu obligația prevăzută în art.3 – de a lua interesul superior al
copilului ca prim considerent în toate acțiunile referitoare la copii [13, pag.98].8

8
https://cnajgs.md/uploads/asset/file/ro/920/Ghidul_avocatului_care_acord%C4%83_asisten%C8%9B
%C4%83_juridic%C4%83_garantat%C4%83_de_stat_copiilor_victime_%C8%99i_martori_
%C3%AEn_procesul_penal.pdf