RENUNȚĂM AȘA UȘOR LA CAI ?

Istoria omenirii este strâns legata de existenta calului – cel mai important mijloc de locomoţie,
factor esenţial al realizării comunicaţiilor intre popoare, al lucrului pământului, al ducerii războaielor.
Fără îndoială, una din cele mai importante componente a drumului spre progres şi civilizaţie, o
descoperire a omului, fără de care Terra ar fi arătat altfel acum.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul creşterii ecvinelor se numeşte Ecvicultură sau Hipologie – Hipo
= cal ; logos=vorbire sau Hipocultură sau Hipotehnie = tehnica creşterii cailor de-a lungul timpului,
hipologia a trecut prin diferite etape de evoluţie ; de la pasiune la îndeletnicire, de la artă la ştiinţă.
Spre deosebire de celelalte specii de animale domestice (bovinele, ovinele, suinele, păsările) care
furnizează omului produse alimentare (carne, lapte, ouă) şi materii prime pentru confecţii (lână, piei,
păr), calul mai are încă o importanţă mare, prin faptul că participă, pe scară largă, la desfăşurarea
procesului de producţie din agricultură sau alte sectoare de activitate, fiind o forţă de muncă
complementară, în unele situaţii devenind de neînlocuit. El este folosit la transporturi pe distante scurte
şi deplasarea in terenuri greu accesibile, precum şi la lucrările solului, acolo unde relieful şi condiţiile
de muncă nu permit accesul utilajelor mecanizate.
Principala formă de muncă este, astăzi, munca de tracţiune folosită în agricultură şi transporturi.
În gospodăriile ţărăneşti, precum şi în fermele de mari dimensiuni, calul devine mult mai rentabil decât
tractorul şi camionul, el fiind folosit la muncile uşoare, transporturi de furaje, deplasări în teren cu
samare sau docarul, etc.
Calul a fost domesticit şi folosit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul patriei noastre, prezenţa s-a
fiind atestată documentar în scrierile antice privitoare la poporul geto-dac care ocupa teritoriile situate
în arcul Carpato-Danubiano-Pontic şi chiar în afara acestui sportiv. Calul românesc era binecunoscut în
Europa în secolele XV, XVI, XVII, ţările române aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman
(Moldova, Ţara Românească) plătind o parte din tribut în cai, binecunoscut şi apreciat fiind Calul
Moldovenesc, iar în secolele XVIII şi XIX, se exportau în jur de 14000 – 15000 capete de cai în
Europa Apuseană, unde au contribuit la formarea multor herghelii (Mezohegyes – Ungaria, Marien
Werden – Germania, Friederiksberg – Danemarca, Viena-Austria ş.a.).
Calitatea calului românesc a fost atestată documentar de unii autori ai vremii, care susţin că la
formarea rasei Pur Sânge Englez a participat un cal a cărui origine este românească (V.
Moldovenească) şi anume Byeirley Turc.
Profiturile mari realizate de pe urma exporturilor de cai, a provocat, în sec. al XIX-lea,
vânzarea celor mai valoroase exemplare cabaline din tara noastră) iar ca urmare a exporturilor făcute la
voia întâmplării, efectivele şi calitatea materialului biologic rămas în tară s-au diminuat, conducând la
degenerarea calului românesc, punând în dificultate statul român în a-şi asigura necesarul de cai pentru
armată, ba chiar să recurgă la importuri.
Iată și o statistică îngrijorătoare

Efective cabaline în România (cap)

1938 1979 1989 2001 2017
1.580.000 571.000 717.000 850.000 511.595

La nivelul Uniunii Europene , la nivelul anului 2007 erau 3,7 milioane capete de cabaline,
România situându-se pe primul loc, iar la nivel mondial 58,5 milioane capete. Este interesant de
remarcat faptul că cele mai numeroase efective de cabaline le dețin SUA și Canada, 9,5 milioane
capete, în condițiile în care aceste țări au o agricultură industrializată și mecanizată. E drept, tendința ,
în țările bogate este de a crește cai de rasă, pentru sport sau agrement și mai puțin pentru muncă.

România se poate mândri cu câteva rase de cai de mare valoare, iar perspectiva dezvoltării
sectorului de creștere a cabalinelor este un bună, dacă ținem cont că există o piață internațională care
este într-o continuă dezvoltare, mai ales pentru caii de agrement și cei de sport. Însă, nici rasele
perfecționate pentru muncă sau tracțiune nu au fost uitate.
Iată câteva rase ce merită toată atenția noastră:

RASA SEMIGREUL ROMÂNESC

În jurul anului 1959, la Stațiunea de Cercetări Zootehnice de la Slobozia s-au făcut primele
încercări de încrucișare a rasei Trăpașul românesc cu rasa Ardeneză. Ideea creării acestei rase a pornit
de la faptul că efectivele de tip semigreu importate nu se adaptau condițiilor pedoclimatice din țara
noastră. Apoi, la Bonțida și Rușețu s-au efectuat încrucișări mai complexe, unde au fost utilizate gene
din rasele trăpaș românesc, Lipițană, Furioso North-Star și iepe din populațiile locale din zona
Bărăganului. Astfel a început să se contureze o noua rasă de cai, Semigreul Românesc, omologată în
1985.
De aceea, rasa Semigreu Românesc este o rasă relativ tânără, care a fost creată pentru a ajuta
agricultorii și pentru a face transporturi grele. În medie, caii din rasa Semigreu Românesc ajung la o
talie de 158 de cm și o greutate de 600 de kg. Ei pot tracta o greutate de 3-4 ori mai mare decât
greutatea lor vie, pe distanțe lungi, la pas.
Animal extrem de puternic, Semigreul Românesc are greabănul scurt şi şters, însă îmbrăcat în
musculatură. Membrele sale sunt puternice, cu articulaţii largi. Capul este bine proporționat față de
restul corpului, cu profilul drept sau ușor convex, fruntea largă, urechile potrivit de lungi. Coama și
coada sunt foarte bogate, ondulate. Spinarea este lungă, largă, puternică, șalele sunt scurte, duble.
Crupa este dreptunghiulară, dublă. Pieptul este larg, musculos, toracele adânc.De la strămoșul său din
rasa ardeneză, Semigreul Românesc a moștenit roba deresă, piersicie sau murgă.
În ciuda aspectului musculos, Semigreul Românesc este un cal armonios construit, viguros, cu o
mare mobilitate, docil şi muncitor. E un cal vioi.
Semigreul Românesc de la Herghelia Beclean este un cal de tracţiune intermediară. A fost format
prin încrucişarea armăsarilor din rasele Ardenez, Lipiţan şi Furioso-North Star cu iepe locale, fiind un
cal adaptat condiţiilor din Podişul Transilvaniei.

Semigreul Românesc de la Herghelia Rușețu a fost creat prin lungi cercetări, începând cu anul
1964, prin încrucişarea metisului Semigreu, Trăpaşul Românesc, Ardenez şi rasa locală Ialomiţeană.
Cercetările au continuat până în anul 1988 când rasa a fost brevetată cu brevetul nr. 97962/
29.04.1988.
Există astăzi două varietăți de semigreu românesc, două tipuri morfologice distincte, în funcție de
rasele parentale care au participat la formarea metișilor :
-Tipul mare , care este provenit din încrucișarea rasei Ardeneze cu Trăpașul Românesc, precum și cu
Furioso North-Star, cântărește 580 kg.,cu o talie de 158 cm., cu un format corporal dreptunghiular,
specific cailor de tracțiune.
-Tipul mic, provenit din Ardenez, Lipițan și cai locali, cu talia de 150 cm.,greutatea de 520 kg.
Există preocupări în vederea formării Calului de Bucovina, prin încrucișarea Semigreului
românesc, cu rasele Huțul și Ardeneză.

RASA NONIUS

Rasa  Nonius alături de rasele Gidran și Furioso North Star sunt rase  create în secolul al IX
lea pentru nevoile cavaleriei, în perioada de maximă dezvoltare, modernizare.  Astfel acestă
populație este purtătoarea însușirilor exceptionale ale calului militar/ utilitar exprimate prin
caractere bine fixate: conformație, capacitate energetică, fitness, caractere foarte bine adaptate
condițiilor de mediu din România, cu un domeniu de confort extins. Valorii utilitare a acestei rase i
se însumează incomensurabile valori culturale și istorice. Începând cu anul 1967 creșterea cailor
din rasa Nonius se face la herghelia Izvin. Este, poate, cel mai răspândit cal pe teritoriul României,
pentru tracțiune și muncă, însă, după 1989, datorită dispariției serviciilor de montă gratuită realizate
de depozitele de armăsari de montă, această rasă a suferit deprecieri ale caracteristicilor fenotipice.

CALUL DE SPORT ROMÂNESC

Calul de sport românesc este o rasă creată în urma unui întemeiat efort național de a produce
un cal destinat sportului ecvestru care cuprinde discipline ca sărituri peste obstacole, dresaj,
proba completă de călărie, dar care să poată fi în același timp și un cal de șa (cal de călărie
utilitar), adaptat condițiilor de mediu și cerințelor călăreților din România.
Această rasă are diferite arii de utilizare pentru poliția călare, paradă, patrulare, educație
ecvestră, hobby, agrement, etc

RASA LIPIȚAN
Numele rasei este întotdeauna asociat cu dresajul de înaltă clasă al școlii spaniole de călărie de la
Viena. Leagănul de formare al rasei a fost herghelia Lipica din munții Karst, foarte aproape de triest,
pe teritoriul de astăzi al Sloveniei. Rasa Lipițan este o rasă culturală care îndeplinește un rol strategic
în sistemul hergheliilor de stat. În ardealajunge la începutul secolului al XIX-lea, pe domeniul familiei
Bruckenthal de la Sâmbăta de Jos, unde exista deja un centru de creștere a cabalinelor pentru producția
de cai pentru serviciul poștei din Transilvania.Adevărata herghelie de stat se înființează în aceiași
localitate abia în anul 1874, când se primește material genetic de la herghelia din Mezohegyes.
Abia după anul 1920, când Transilvania deja făcea parte din România Mere, când se consemnează o
evoluție ascendentă , în privința ameliorării rasei, iar ca urmare a izolării reproductive, practicate de-a
lungul deceniilor, populația de cai de rasă Lipițană reprezintă astăzi concepția și măiestria hipologiei
românești.
Calul Lipițan a reprezentat, în Transilvania secolului XX, înainte și după marea unire, un element de
identificare a treptei sociale. Astfel, cai din această rasă aveau preoții din satele românești, care
înhămau lipițanii la șaretă.
În ansamblul populațiilor de cai de rasă Lipițană menținute în herghelii de tradiție ale Europei,
Lipițanul românesc de la Herghelia Sâmbăta de Jos ocupă un loc distinct, recunoscut practic ca fiind
un ”pol” genetic. Parametri genetici ai efectivului de cabaline definesc Herghelia Sâmbăta de Jos ca o
extraordinară sursă de variabilitate genetică, consecință a unui foarte bun management al
consangvinizării.
Rasa Lipițan din cadrul sistemului Romsilva mai este crescută și la Herghelia Beclean unde este
practicată selecția împotriva culorii vinete, întrucât pe piața calului de rasă Lipițană există o cerere
constantă pentru exemplarele de culoare neagră.

RASA HUȚUL

Atestată pe pământ românesc în urmă cu mai bine de patru secole, rasa Huțul este renumită pentru
longevitatea și rezistența la efort a efectivelor, dar și pentru docilitate. Rasa Huțul a apărut în zona de
Nord a României, fiind răspândită și în Slovacia, Polonia sau Ucraina.
Efectivele din această rasă se evidențiază prin robustețe, perfecta sa adaptare la condițiile mediului
de munte, simțul său proverbial de orientare și siguranța inegalabilă a mersului pe teren accidentat.
Caii din rasa Huțul sunt recomandați pentru copiii care vor să învețe echitație, datorită
temperamentului vioi, cuminte, docil și muncitor.
Este un cal de talie mică, înălțimea la grebăn este de 139-151 cm. Culorile specifice ale acestei rase
sunt murg, roib, negru, șoriciu. Morfologia şi formatul sunt tip dreptunghi, gâtul şi spatele fiind
musculoase.
 În România, această rasă de cabaline este cel mai bine reprezentată de efectivele din herghelia
Lucina, din Bucovina de Nord, aflată în patrimoniul Romsilva. Herghelia Lucina este situată în
Obcinele Bucovinei, la o altitudine cuprinsă între 1.200-1.590 metri, la o distanță de 45 kilometri nord-
vest de municipiul Câmpulung Moldovenesc.

Dr.Liviu MUNTEANU

Bibliografie :

LUNGULESCU, GH., TĂPĂLAGĂ, I. – 1999 – Creşterea cabalinelor, Ed. Mirton

Timişoara;
MĂRGINEAN,GH.EMIL,2012-Tratat de Hipologie, Ed.Academiei Române București;

Webografie:
www.hergheliidestat.ro
https://www.stiriagricole.ro/rase-de-cai-calul-semigreu-romanesc-
https://www.pinterest.de/pin
ttps://www.stiriagricole.ro/rase-de-cai-calul-hutul-un-supravietuito