Ilie Dumitru Dreptul Si Economia Turismului Acad Repag PDF

Dreptul şi economia turismului | 1
colecţia monografii
ILIE DUMITRU
DREPTUL ŞI ECONOMIA TURISMULUI

2 | Ilie Dumitru
Prezenta lucrare a fost elaborată având în vedere stadiul legislației la data de

01.09.2018.
ILIE DUMITRU
DREPTUL
ȘI ECONOMIA TURISMULUI
– analiză pluridisciplinară naţională
și internaţională –
4 | Ilie Dumitru
Editat de Universul Juridic SRL.

Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) şi este considerată editură cu prestigiu recunoscut.
Copyright © 2018, Universul Juridic SRL.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Universul Juridic SRL.
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.
! Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila Editurii şi semnătura Autorului,
aplicate pe interiorul ultimei coperte.
Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă !

Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe. Întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi încălcate într-o
măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin
forţa şi sub sancţiunea legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi:
? conform art. 140 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege, a
operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
? conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a
mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă,
inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea
autorităţilor competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror
deţinător este în baza contractelor de editare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Redacţie:
tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
Distribuţie:
tel.: 021.314.93.15 Portal: Librăria UJmag:
fax: 021.314.93.16 tel.: 0725.683.560 tel.: 0733.673.555; 021.312.22.21
e-mail: distributie@universuljuridic.ro e-mail: portal@universuljuridic.ro e-mail: comenzi@ujmag.ro
editurauniversuljuridic.ro universuljuridic.ro ujmag.ro
Editura Universul Juridic Universul Juridic Ujmag.ro

„Inteligenţa, spiritul şi înţelepciunea cetăţii rezidă în legi.”

Cicero
6 | Ilie Dumitru
Introducere
Dreptul nu este altceva decât un ansamblu de norme care reglementează viaţa

societăţii. Evoluţia şi transformările omenirii au dus, în decursul istoriei, la modificarea
normelor juridice, la apariţia unor concepte noi, la perimarea altora ş.a.m.d.
Prezenţa omului în societate, acţiunile şi interacţiunile lui cu mediul social, aptitudinea
lui de a influenţa şi transforma socialul au fost dintotdeauna causa prima a dreptului.
Cu alte cuvinte, evoluţia dreptului este strâns legată de evoluţia omenirii.
Din această perspectivă, trebuie să observăm că şi ştiinţele juridice, constituite ca
ramură a ştiinţelor umaniste al cărei obiect de studiu este sistemul de drept, au avut,
prin chiar această legătură indisolubilă cu obiectul lor de analiză, o evoluţie influenţată
în foarte mare măsură de dezvoltarea societăţii, de progresul omenirii, de stadiul
general de cunoaştere, de noi descoperiri şi evoluţii tehnologice şi, nu în ultimul rând,
de apariţia celor mai recente domenii de activitate socială.
În acest fel, şi datorită acestei legături indestructibile dintre drept şi societate,
odată cu apariţia acestor noi zone de preocupare pentru om şi de desfăşurare a unei
părţi importante din activitatea cotidiană, s-au conturat şi noi ramuri şi subramuri ale
ştiinţelor juridice.
Spre a da doar câteva exemple, putem spune că, odată cu definitivarea procesului
de constituire a statelor naţionale unitare şi independente în secolul al XIX-lea, şi
stabilirea unor principii de relaţionare între acestea, la nivelul ştiinţelor juridice s-au
format, doar puţin mai târziu, ramura Dreptului internaţional public şi, respectiv, aceea
a Dreptului diplomatic şi consular.
La fel, chiar dacă încă din perioada Imperiului roman existau situaţii în care munca
se presta în baza unui raport contractual, dezvoltarea ulterioară a societăţii şi trecerea
la alte forme de organizare statală au generat o grijă mai mare pentru reglementarea
relaţiilor de muncă. Deşi iniţial acestea erau absorbite în raporturile civile de pro-
prietate, cu timpul s-a conturat distinct şi acest nou domeniu de reglementare. Neîn-
târziat, şi ştiinţa dreptului l-a inclus în sfera obiectului său de analiză, mai ales după
formarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, astfel că, în prezent, nu există facultate
de ştiinţe juridice în care să nu se studieze Dreptul muncii.
Încă un exemplu elocvent este Dreptul mediului. Această subramură a ştiinţelor
juridice a apărut atunci când societatea a ajuns la un nivel de dezvoltare care i-a permis
să îşi îndrepte atenţia şi eforturile spre protecţia mediului înconjurător şi când,
conştientizând riscurile majore la care se supune, a înţeles că este necesar ca întreaga
omenire să adopte o serie de norme juridice care să ducă la refacerea mediului
înconjurător şi la stoparea deteriorării lui.
Aşa cum s-a întâmplat în toate cazurile mai sus amintite, şi turismul este în prezent
o zonă de activitate socială care a ajuns, pe plan mondial, la valori economice uriaşe.
Importanţa turismului, ca segment al economiilor naţionale, este colosală pentru multe
dintre statele lumii. În prezent, sunt în lume ţări a căror economie este dependentă de
turism.
În acest context, şi având în vedere şi relaţia dintre drept şi societate explicată mai sus,
era firesc ca şi turismul să ajungă la un moment dat în zona de studiu a ştiinţelor juridice.
8 | Ilie Dumitru
Desigur că reglementările juridice din domeniul turismului nu sunt de dată chiar

recentă. Ele şi-au făcut simţită prezenţa în lume la puţin timp după ce omul a început să
călătorească exclusiv în scop de plăcere, de relaxare, de odihnă.
Gruparea acestor reglementări noi într-o zonă de studiu ştiinţific şi formarea unei
noi ramuri a ştiinţelor juridice reprezintă un demers aflat încă la început de drum la
nivel internaţional, dar cu perspective certe de realizare, şi chiar cu certitudini în
statele în care atenţia şi sprijinul statului pentru dezvoltarea turismului au fost mai
pronunţate. Un pas mai mare în acest sens a fost făcut în unele state mai dezvoltate, dar
nu neapărat în cele în care importanţa turismului în economie este majoră. Spre
exemplu, Franţa şi Belgia sunt două dintre ţările în care mediul universitar şi ştiinţific a
conştientizat nivelul de dezvoltare la care a ajuns turismul, precum şi importanţa lui în
economia modernă globală, astfel că, în prezent, au deja inclus în planul de învăţământ
al multor universităţi şi studiul Dreptului turismului.1 În egală măsură, şi puterea
legislativă din aceste ţări a înţeles importanţa turismului în economia modernă şi a
grupat legislaţia de bază aplicabilă în acest domeniu într-un singur act normativ: Codul
turismului2.
Chiar dacă la nivel declarativ şi România recunoaşte turismului o contribuţie
semnificativă la dezvoltarea sa economică, este mai puţin vizibil un efort al statului
român de susţinere a acestui sector de activitate. În cvasitotalitatea cazurilor, afacerile
de succes din turismul românesc s-au născut doar în sectorul privat, iar uneori
dezvoltarea lor s-a produs în ciuda unei legislaţii deloc favorabile, deloc simple, deloc
stabile.
Din păcate, nici zona ştiinţifică şi universitară nu a oferit până în prezent un sprijin
semnificativ pentru dezvoltarea unui drept român al turismului, care ar fi putut
contribui şi el la dezvoltarea sectorului turistic, răspunzând multora dintre problemele
juridice cu care se confruntă această industrie.3
Dacă Dreptul transporturilor se studiază în facultăţile de profil de multe decenii,
oferind economiei specialişti în domeniul legislaţiei transporturilor, care, suntem
Spre exemplu, în cadrul Universităţii Paris I Panthéon Sorbonne nu doar că există un program
1
de studii masterale de Drept al turismului dar, mai mult decât atât, există în cadrul acestei universităţi
un departament dedicat turismului, care funcţionează sub denumirea de Institut de Recherche et
d'Études Supérieures du Tourisme – IREST (Institutul de Cercetări şi Studii superioare de Turism). A se
vedea http://www.pantheonsor bonne.fr/ufr/irest/ (accesat la 01.04.2018). Acest institut a fost
înfiinţat încă din anul 1961, iniţial sub denumirea de Centre d’études supérieures du tourisme (Centru
pentru studii superioare în turism), dar s-a adaptat permanent la economia turismului, aflată într-o
constantă evoluţie. Din 1977, CEST a fost autorizat să elibereze diplome universitare de licenţă în
turism, iar din 1979 de master în turism. Ulterior, IREST, în faţa creşterii problemelor juridice, a creat
un program de Master în Dreptul turismului şi, având în vedere internaţionalizarea în creştere a
acestei industrii, a fost creat mai recent un Master în dezvoltarea turismului internaţional.
2 Franţa are un Cod al turismului structurat în 4 cărţi şi 443 de articole, iar în Belgia este în vigoare
din 2010 Codul valon al turismului, care are 619 articole şi 30 de anexe. Chiar şi în Madagascar exista în
vigoare o lege din 1995 privind Codul turismului (a se vedea http://www.droit-afrique.com/images/
textes/Madagascar/Mada%20-%20Code%20tourisme.pdf – accesată la 01.08.2018).
3 Salutăm apariţia în 2008 a cărţii cu titlul „Legislaţie în turism - Introducere în dreptul
turismului”, autor Emilia Lucia Cătană.

siguri, prin munca lor au contribuit la dezvoltarea acestui sector de activitate ce are
acum o contribuţie de aproximativ 7% din PIB, astăzi, în anul 2018, din informaţiile
noastre, nu există în România nicio facultate de ştiinţe juridice în care să se studieze
Dreptul turismului. Nici măcar în facultăţile de turism care funcţionează în cadrul
multor instituţii de învăţământ superior economic din România nu există, ca materie de
studiu de sine stătătoare, Dreptul turismului, deşi, credem noi, un astfel de demers ar fi
absolut necesar, măcar din perspectiva scopului pe care şi l-au propus aceste facultăţi,
respectiv pregătirea unor specialişti în turism1.
Pe de altă parte, turismul este un domeniu de activitate în plină dezvoltare, cu o
creştere constantă de la an la an.
Contribuţia directă a serviciilor de turism şi călătorie la PIB-ul2 global urmează să
crească cu 4,0% pe an în perioada 2017-2027, până la o valoare de 3.537,1 miliarde
USD (3,5% din PIB-ul total). Totodată, contribuţia totală a serviciilor de turism şi
călătorie la PIB-ul global este de aşteptat să crească în procente anuale de 3,9%, până la
11.512,9 miliarde USD (11,4% PIB) în 2027, arată un raport detaliat al World Travel &
Tourism Council (WTTC)3.
Încercăm prin prezenta noastră lucrare să structurăm o atare disciplină de
studiu în domeniul ştiinţelor juridice, şi să oferim în acest fel un instrument de lucru
pentru toţi cei care studiază şi/sau lucrează în domeniul turismului.
Nu ascundem speranţa pe care o avem ca, prin acest demers al nostru, să fim un
sprijin şi în procesul de pregătire a studenţilor facultăţilor de turism din instituţiile
universitare cu profil economic. Din acest motiv, în principal, am introdus în lucrarea
de faţă şi un subcapitol care conţine elemente de teorie generală a dreptului, care va fi,
mai ales pentru studenţii şi profesioniştii nejurişti, un sprijin necesar pentru o mai
bună înţelegere a restului lucrării.
Deopotrivă, lucrarea de faţă, deşi are o abordare ştiinţifică şi o rigoare de nivel
universitar, poate fi utilă tuturor (economişti, jurişti, fiscalişti, contabili, profesionişti
de diverse categorii din domeniul turismului, oameni de afaceri etc.), inclusiv turiştilor
care vor să cunoască mai bine reglementările din acest domeniu, cum ar fi drepturile
turiştilor, obligaţiile agenţilor economici din turism, instituţiile şi autorităţile care au
competenţă în acest sector de activitate, precum şi toate celelalte informaţii care au fost
incluse în cuprinsul lucrării noastre, şi care prezintă un interes activ pentru toţi cei care
se intersectează în zona serviciilor de turism, atât în calitate de furnizori, cât şi în
calitate de beneficiari ai acestor servicii.
1 Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai are în planul de învăţământ un
curs de „Drept comercial şi legislaţie în turism”. A se vedea M. Of., Partea I, Nr. 880 bis/13.XII.2011.
2 Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile
economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.
3 A se vedea adresa web https://www.wttc.org/-/media/files/reports/economic-impact-
research/regi ons-2017/world2017.pdf (accesată la 01.08.2018).

10 | Ilie Dumitru
Capitolul I
Turismul – domeniu special de activitate economică
Secţiunea I. Noţiune şi forme de manifestare
A. Scurt istoric al activităţilor turistice
Turismul, în înţelesul cel mai larg al acestui termen, reprezintă o călătorie realizată
în scopul recreării, odihnei sau pentru afaceri.
În sensul său originar, „turismul” desemna o călătorie întreprinsă de un „turist”,
acest din urmă termen fiind anterior din punct de vedere temporar primului.
Etimologic, la originea cuvintelor „turism”/”turist” se află englezescul „tour”, care
desemna acea călătorie iniţiatică făcută de tânărul aristocrat englez al secolului al
XVIII-lea, cu scopul de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. „The Tour” sau „The Grand Tour”1 era
o călătorie făcută de regulă în Europa continentală, pe parcursul căreia tinerii englezi
de familie bună, de obicei nobili şi aristocraţi, acumulau cunoştinţe culturale, dar nu
numai, din ţările tranzitate, urmărind perfecţionarea şi creşterea nivelului lor de
educaţie.
Odată întors din acest „tour”, tânărul respectiv („tourist”-ul2) era recunoscut de
ceilalţi membri ai societăţii aristocratice britanice ca „Gentleman”.
În secolul al XIX-lea, mai ales după publicarea operei lui Stendhal „Memoriile unui
turist” (1838), noţiunea de „turist” avea să se disipeze şi în societatea franceză şi să fie
folosită şi de/pentru călătorii francezi.
Societatea modernă a folosit frecvent aceşti doi termeni („turist” şi „turism”), astfel
că, în prezent, ei au o utilizare internaţională, fără ca sensurile să difere semnificativ de
la o ţară la alta.
1 Imagini ale textului ediţiei princeps a lucrării lui Richard Lassels, The Voyage of Italy, Paris,
1670, unde apare pentru prima dată termenul „the tour”, pot fi analizate în cartea autorilor Radu
Cocean, Ovidiu Ioan Moisescu şi Valentin Toader, Economie şi planificare strategică în turism,
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, p. 12.
2 Prima utilizare a termenului se pare că datează din jurul anului 1800, în lucrarea lui Samuel
Pegge Anecdotes of the English Language, unde se menţionează că „A traveler is nowadays called a
Tour-ist”. Referinţa se găseşte şi în Rodica Minciu, Economia turismului, ed. a III-a revăzută şi adăugită,
Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p. 12, unde autoarea preia citatul din R. Lanquar, LÈconomie du tourisme,
ed. a II-a, coll. Que sais-je?, PUF, Paris, 1992, p. 3, unde se face trimitere la „Pegge, Anecdotes of the
English Language, London, 1800”. Conform Wikipedia însă, prima ediţie a lucrării lui Pegge a fost
editată de John Nichols, la Londra, în 1803. Ed. a 2-a a fost editată tot de John Nichols, Londra, 1814,
iar a 3-a ediţie, la scară mărită şi corectată, a fost editată de Henry Christmas, la Londra, în 1844. O
imagine a unui fragment de text din ediţia din 1814, unde apare cuvântul „tour-ist”, poate fi studiată în
lucrarea autorilor Radu Cocean, Ovidiu Ioan Moisescu şi Valentin Toader, menţionată la nota de subsol
precedentă.
12 | Ilie Dumitru
În principiu, termenul „turism” este utilizat cu două înţelesuri:

- mai întâi, el desemnează un ansamblu de activităţi prin care individul îşi petrece
timpul liber vizitând oameni şi locuri din altă localitate sau ţară, din diferite motive:
îmbogăţirea cunoştinţelor generale, distracţie de diverse feluri, sport, odihnă,
tratament etc.;
- în al doilea rând, noţiunea de turism desemnează şi totalitatea ramurilor
industriale în care se produc bunurile şi serviciile de care beneficiază turiştii pe
parcursul călătoriei lor sau la locul de destinaţie.
Din punct de vedere istoric, însă, turismul exista cu mult timp înainte ca el să
primească această denumire.
Călătoriile sau pelerinajele sunt prezente în istoria omenirii încă din cele mai vechi
timpuri. Războaiele şi comerţul erau cele mai importante cauze ale fenomenului,
determinând oamenii să iasă din arealul de locuire al grupului din care făceau parte şi
să intre în contact cu alte grupuri sociale.
Forme incipiente de turism s-au practicat încă din cele mai vechi timpuri, fiind
cunoscute călătoriile grecilor vechii Elade cu ocazia Jocurilor Olimpice1 şi a altor
întreceri sportive (Jocurile Pytice din Delphi, Jocurile Istmice din Corint şi Jocurile din
Nemeea), pelerinajele la locurile de cult Dodona şi Delphi, unde ascultau prezicerile lui
Apollo, respectiv Zeus.
Deplasările patricienilor romani în scopuri de odihnă şi de îngrijire a sănătăţii în
staţiunile termale din Imperiul Roman (Vichy şi Aix-les-Bains în Franţa, Aachen în
Germania, Baden bei Zürich în Elveţia, Herculane2 şi Geoagiu-Băi3 în România etc.4)
sunt şi ele călătorii ce pot fi puse sub umbrela destul de largă a turismului. Excelenta
reţea de drumuri construită de Roma antică a reprezentat, de altfel, un factor deosebit
de important pentru creşterea semnificativă a călătoriilor, în diferite scopuri: militare,
comerciale, turistice etc. Pe aceste drumuri circulau, încă din perioada împăratului
1 La origine, aceste întreceri atletice aveau loc întotdeauna în Olimpia, oraş situat în partea de
vest a Peloponezului, unde mergeau competitorii din toate cetăţile greceşti. Întrecerile s-au desfăşurat
fără întrerupere din 776 î.Hr. şi până în anul 393 d.Hr. şi au fost reluate în 1896, la Atena (Grecia).
2 Băile Herculane (Herculaneum) reprezintă una dintre cele mai vechi staţiuni balneare ale lumii,
fiind folosita de daci încă dinainte de cucerirea romană. Este atestată documentar în anul 153 d.Hr.
într-o tabulă votivă din băi, însă la acel moment era deja în plină perioadă de înflorire. Staţiunea de pe
Valea Cernei a constituit un important punct de atracţie pentru aristocraţia Romei antice. La fel s-a
întâmplat şi mai târziu, în perioada de dominaţie a Imperiului Habsburgic şi, respectiv, Austro-Ungar,
când a fost vizitată de mari personalităţi, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I şi
împărăteasa Carolina, împăratul Franz Joseph şi împărăteasa Elisabeta (Sissi). Împăratul Franz Joseph
considera că Băile Herculane sunt „cea mai frumoasă staţiune de pe continent”, iar împărăteasa Sissi
scria la jumătatea secolului al XIX-lea, într-un jurnal intim, că Băile Herculane sunt o prezenţă distinctă
şi încântătoare.
3 Geoagiu-Băi din judeţul Hunedoara, este actuala denumire a vechii aşezări denumite de romani
Germisara. Acolo au construit, pe lângă terme (Thermae Germisara sau Germisara cum thermis) şi un
castru în care a fost cantonată unitatea militară Numerus Singulariorum Britannicianorum, precum şi
subunităţi ale Legiunii a XIII-a Gemina.
4 A se vedea V. Glăvan, Geografia turismului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005,
p. 15.
Augustus (64-16 î.Hr.), alături de poştalioanele imperiale care aveau un orar regulat, şi
vehicule în care călătorii puteau să doarmă, acestea reprezentând primul concept de
„vagon de dormit”. Facilitarea călătoriilor în Imperiul Roman s-a datorat susţinerii
acestor demersuri şi de către alţi împăraţi: Nero l-a însărcinat în anul 61 d.Hr. pe
guvernatorul Traciei să construiască hanuri; la fel a procedat şi Hadrian în 136 d.Hr. în
teritoriile de pe coasta Mării Roşii.1
Câteva secole mai târziu, pelerinajele de la Mecca, Ierusalim, Roma sau Santiago de
Compostella au antrenat şi ele mase mai mari sau mai mici de călători.
Treptat, după Evul Mediu şi intrarea în epoca industrializării, odată cu dezvoltarea
societăţii în ansamblu dar, mai ales, a schimburilor comerciale, a crescut exponenţial şi
traficul de călători şi, odată cu el, industria hotelieră.
Intrarea în secolul al XIX-lea a însemnat şi construcţia celor mai importante
drumuri peste trecătorile Alpilor, punându-se astfel în legătură, pe trasee mult mai
scurte, mari capitale şi oraşe europene, sau deschizându-se accesul publicului larg în
anumite zone care până atunci erau foarte greu accesibile. Astfel, din ordinul lui
Napoleon s-a construit drumul peste trecătoarea Simplon (2005 m. altitudine) între
1801-1805, care i-a permis să transporte artileria din Valea Rhonului spre Italia.
Drumul peste trecătoarea San Bernardino a fost îmbunătăţit între 1821 şi 1823,
finanţat parţial de regatul Sardiniei, dornic să îmbunătăţească schimburile comerciale
pe traseul care lega Genova şi întreg Piemontul de cantonul elveţian Graubünden
(Grisons/Grigioni) singurul în care limba romanşă, limba de origine romanică, este
limbă oficială2.
Dacă britanicilor li se recunoaşte, în genere, calitatea de a fi cel mai călător popor,
probabil că nu este întâmplător faptul că prima agenţie de turism a apărut în Anglia, în
preajma jumătăţii de secol XIX.
Thomas Cook (un preot baptist din Melbourne, comitatul Derbyshire, Anglia) a pus
bazele primei agenţii de turism din lume în 1841, agenţie care şi-a început activitatea
pe 5 iulie acelaşi an, cu o călătorie de o zi cu trenul de la Leicester la Loughborough
(aproximativ 12 mile). Călătoria a costat 1 şiling şi a fost un real succes, la ea
participând aproximativ 500 de persoane3.
Evoluţia tehnică ulterioară a impulsionat şi mai mult dezvoltarea turismului, mai
ales prin stimularea călătoriilor transcontinentale. Totodată, au început să îşi facă
apariţia şi primele unităţi de cazare amplasate în imediata vecinătate a staţiilor de cale
ferată, apoi şi hoteluri de lux în marile oraşe, în staţiunile balneo-climaterice etc.4
1 A se vedea C. Cristureanu, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 3-4, unde autoarea face o complexă şi lăudabilă analiză a formelor de călătorie în
Imperiul Roman.
2 Pentru dezvoltări asupra extinderii mijloacelor de transport rutiere, navale şi fluviale în Europa
şi America, a se vedea C. Cristureanu, op. cit., p. 9-11.

3 Mai multe informaţii legate de istoricul companiei Thomas Cook se găsesc pe site-ul acesteia, la
adresa web https://www.thomascook.com/thomas-cook-history/ (accesat la 01.08.2018).

4 A se vedea pentru dezvoltări, C. Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Ed.
Abeona, Bucureşti, 1992, p. 18.

14 | Ilie Dumitru
Adevărata explozie a dezvoltării turismului s-a produs atunci când automobilul şi

avionul au devenit accesibile maselor, ca mijloace de transport de pasageri. La această
situaţie s-a ajuns mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, turismul devine un fenomen de masă,
chiar dacă în unele zone geografice este mai pronunţat acest caracter decât în altele.
Spre exemplu, în Europa postbelică, ţările din vestul continentului (capitaliste) au
cunoscut o mai accentuată dezvoltare a sectorului turistic, spre deosebire de cele din
est (blocul comunist), ale căror economii aveau un caracter planificat şi nu erau reglate
de raportul cerere-ofertă.
Turismul actual şi, mai ales, turismul internaţional se caracterizează printr-o ten-
dinţă de creştere constantă, care este rezultatul confluenţei mai multor factori:
economici, demografici, politici, sociali.
Progresul tehnic, în special cel din domeniul transporturilor, care permite par-
curgerea unor distanţe din ce în ce mai lungi, în timpi din ce în ce mai scurţi şi în con-
diţii din ce în ce mai confortabile, se adaugă celor de mai sus, ca un factor favorizator şi
determinant în dezvoltarea turismului.
Turismul este, în prezent, un sector esenţial al economiilor naţionale ale multor
state,
mai ales dacă avem în vedere şi sectoarele de activitate conexe turismului sau asociate
acestuia, precum: industria ospitalităţii (hoteluri şi restaurante), transporturile, asigu-
rări medicale şi de călătorie, servicii medicale şi de tratament, industria alimentară,
industria jocurilor de noroc etc.
B. Definiţii ale turismului
Concomitent cu manifestarea din ce în ce mai clară a turismului ca fenomen social,

s-a încercat definirea lui şi delimitarea de alte activităţi economice conexe.
Încercările de explicare a înţelesului celor două noţiuni de lucru, „turism” şi
„turist”, au fost puse de la început şi, în bună măsură au rămas până astăzi, sub semnul
unei neclarităţi generate, în principal, de subiectivismul termenilor cu care se operează
în acest domeniu (de exemplu: odihnă, recreere, plăcere etc.).
În orice caz, turismul este în prezent o activitate esenţială pentru viaţa naţiunilor
în ansamblu, datorită efectelor sale directe pe sectoarele sociale, culturale,
educaţionale şi economice ale fiecărui stat, atât în plan intern, cât şi internaţional.
Dezvoltarea turismului este legată de dezvoltarea economică şi socială a oricărei
naţiuni şi poate fi posibilă numai dacă omul are acces la odihnă creativă, la vacanţe, la
relaxare, şi dacă i se recunoaşte libertatea de a călători în timpul său liber.
Pe terenul dreptului, abordarea ştiinţifică a turismului a fost lentă şi, totodată,
complexă, deoarece, după cum remarca eminentul profesor francez Pierre Py1, ea nu
poate fi decât una multidisciplinară.
1 Pierre Py este profesor la Facultatea de drept şi ştiinţe economice a Universităţii din Montpelier
şi unul dintre deschizătorii de drumuri în cercetarea ştiinţifică a acestei noi ramuri de drept, Dreptul
turismului.
1. Definiţii doctrinare
Sfârşitul de secol XIX consemnează ceea ce se admite a fi prima definiţie doctrinară
a turismului. Ea aparţine elveţianului Eduard Guyer-Freuler, care spunea că turismul
este: „Un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a
sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului de receptivitate faţă de
frumuseţile naturii (…) rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării
mijloacelor de transport”1.
Alt elveţian, profesorul Walter Hunziker2, a elaborat în 1940 o definiţie a
turismului, care a fost acceptată apoi pe plan mondial: „Turismul este ansamblul de
relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului
lor, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o
activitate lucrativă oarecare”.
Similar acestei viziuni elveţiene pot fi amintite şi definiţiile francezului A. Sessa,
după care „turismul este un ansamblu de relaţii şi fenomene rezultate din călătoria şi
sejurul nonrezidenţilor, atât timp cât acesta sejurul, n.a. I.D. nu se derulează într-o
reşedinţă ce devine permanentă”, sau a specialistului S. Medlik, după care „turiştii sunt
persoane care se află în afara reşedinţei lor permanente, a locului de muncă, într-un loc
temporar cu intenţia clară de a se întoarce după o absenţă de câteva zile, săptămâni sau
câteva luni”.3
Definiţiile mai recente ale turismului reflectă în bună măsură complexitatea
fenomenului. În acest sens, Dicţionarul Enciclopedic Român4 propune următoarea
definiţie a turismului: „Activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând din
parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de transport, a unor distanţe, pentru vizitarea
regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale, economice, istorice, etc.”.
În Micul dicţionar enciclopedic5 se preferă definirea turismului astfel: „O latură a
sectorului terţiar al economiei, unde activitatea prestată are ca scop organizarea şi
desfăşurarea călătoriilor de agrement, recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite
congrese şi reuniuni; include toate activităţile necesare satisfacerii nevoilor de consum şi
servicii ale turiştilor.”
1 E.G. Freuler, Contribuţii la o statistică a turismului, 1896, tradus în franceză şi publicat sub titlul
Contribution a une statistique du tourisme, CHET, Aix-en-Provence, 1963, citat de R. Minciu, op. cit.,
p. 12.
2 W. Hunziker (1899-1974) a fost profesor de turism la Universitatea din St. Gallen, Elveţia, apoi
director al Federaţiei Elveţiene de Turism. A contribuit la dezvoltarea ştiinţei şi teoriei generale a

turismului. În 1942 W. Hunziker a scris, împreună cu Kurt Krapf, profesor la Universitatea din Berna,
Elveţia, lucrarea intitulată Grundriss der allgemeinen Fremdenverkehrslehre (Bazele teoriei generale a
turismului), lucrare ce a constituit multe decenii mai apoi o referinţă pentru cercetătorii în turism.
3 A se vedea I. Cosmescu, Turismul, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, apud V. Glăvan, op. cit., p. 21.
4 „Dicţionarul enciclopedic român” este o enciclopedie românească, apărută la Ed. Politică între
anii 1962-1966, elaborată sub egida Academiei Republicii Populare Române (respectiv a Academiei
Republicii Socialiste România).
5 Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 996.
16 | Ilie Dumitru
Dicţionarul explicativ al limbii române (2009)1 consemnează că turismul este

„Totalitatea relaţiilor şi fenomenelor care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în
afara locului lor de reşedinţă (ca petrecerea vacanţei sau concediului de odihnă,
participarea la diferite manifestări etc.)”.
Lucrări similare apărute la nivel internaţional consemnează definiţii asemănă-
toare, respectiv: „Termenul de turism desemnează călătoriile de agrement, ansamblul de
măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea acestui tip de călătorii,
precum şi industria care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor”.2
Din toate definiţiile de mai sus putem trage concluzia că în înţelesul conceptului
de „turism” se regăsesc două componente:
(i) pe de o parte regăsim un ansamblu de activităţi, şi anume cele prin care
oamenii îşi petrec timpul liber călătorind pentru a vizita oameni şi locuri, monumente
şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale, pentru distracţie, odihnă sau
tratament etc.,
(ii) iar, pe de altă parte, turismul include şi întreaga industrie turistică, înţeleasă ca
sumă de activităţi economice prin care sunt prestate serviciile solicitate de turişti pe
parcursul călătoriei turistice şi/sau la locul de destinaţie.
În conformitate cu definiţia adoptată de ONU în Recomandări internaţionale pentru
Statistici în Turism (2008), turismul „este un fenomen social, cultural şi economic legat
de circulaţia oamenilor în locuri depărtate de locul lor obişnuit de reşedinţă, din motive
personale, de afaceri sau profesionale”.3
O altă definiţie, mai recentă, a Organizaţiei Mondiale a Turismului, arată că
turismul „cuprinde activităţile persoanelor care călătoresc şi rămân în locuri din afara
mediului lor obişnuit de viaţă nu mai mult de un an de zile consecutive, pentru petrecerea
timpului liber, în scopuri de afaceri şi în alte scopuri care nu au legătură cu exercitarea
unei activităţi remunerate din interiorul locului vizitat".
În paralel cu încercările de definire a noţiunii de „turism” ca şi ramură de activitate
economică nou apărută în societatea modernă, au existat şi clarificări conceptuale ale
noţiunii de „turist”.
Profesorul englez F.W. Ogylvie4 includea în categoria turiştilor acele persoane care
se află în locuri îndepărtate de propria locuinţă pentru nu mai mult de un an şi care
cheltuiesc bani în locurile respective, fără să îi câştige acolo.
1 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii
române (ed. a 2-a revăzută şi adăugită), Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009.
2 Académie internationale du tourisme, Dictionnaire touristique international, a 3-a ediţie
revăzută şi corectată, versiunea în limba franceză, Monte Carlo, 1969, p. 169. Lucrarea a fost publicată
şi în engleză sub titlul „International travel dictionary”.
3 ***, Compilation of UNWTO Declarations 1980 – 2016, Madrid, 2016, p. 419.
4 Sir Frederick Wolff Ogilvie (7 februarie 1893 – 10 iunie 1949) a fost, printre altele,
Director-General al BBC, profesor la Management School of Economics din cadrul Edinburgh

University. El este unul dintre primii economişti britanici care au recunoscut importanţa turismului. A
scris pe acest subiect în cartea sa The Tourist Movement (1933), subliniind modul în care investiţiile în
turism ar putea determina o creştere mai rapidă a acestui domeniu.
Literatura de specialitate consemnează ca primă încercare de apropiere a părerilor

specialiştilor în legătură cu definirea turistului recomandarea făcută în anul 1937 de
Comitetului de statisticieni experţi ai Ligii Naţiunilor, urmare căreia s-a acceptat
următoarea definiţie a turistului internaţional: „orice persoană care se deplasează
pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară, diferită de cea în care se află
domiciliul său stabil”1.
Conform acestei definiţii, pot fi consideraţi turişti: persoanele care efectuează o
călătorie de plăcere (de agrement) sau pentru orice alte motive (familiale, de sănătate
etc.); persoanele care călătoresc cu scopul de a participa la conferinţe, reuniuni şi
misiuni diverse (ştiinţifice, administrative, diplomatice, religioase, sportive etc.);
persoanele în călătorii de afaceri.
Nu au fost consideraţi turişti:
a) persoanele care sosesc într-o funcţie sau pentru a exercita o activitate profe-
sională;
b) persoanele care vin să se stabilească cu reşedinţa definitivă într-o ţară;
c) studenţii şi elevii care locuiesc temporar în străinătate;
d) persoanele care circulă provizoriu în zonele de frontieră (excursioniştii şi
„micul trafic”), precum şi persoanele care domiciliază permanent într-o ţară, dar
lucrează într-o altă ţară (navetiştii);
e) călătorii în tranzit care nu se opresc în ţară, chiar dacă durata traversării
depăşeşte 24 de ore.
La Conferinţa ONU despre Turism şi Călătorie Internaţională desfăşurată la Roma
în anul 1963 s-a făcut o distincţie între turişti şi excursionişti:
Turiştii – au fost definiţi ca fiind vizitatorii temporari care stau mai mult de 24 de
ore în ţara vizitată şi ale căror motive de călătorie pot fi grupate în: loisir (odihnă,
recreere, sport, sănătate, religie, studii), afaceri, familie, misiuni şi reuniuni;
Excursioniştii – au fost definiţi ca vizitatori temporari care călătoresc pentru
propria plăcere şi stau mai puţin de 24 de ore în ţara vizitată.
Aceste definiţii, fiind stabilite în cadrul unor organisme şi manifestări interna-
ţionale, au avut în vedere exclusiv turistul internaţional, astfel că ele ignoră circulaţia
turiştilor interni, respectiv a călătoriilor făcute de cetăţeni în propria lor ţară.
Însă, pornind de la acestea, literatura economică română a definit, prin similitu-
dine, şi turistul intern ca fiind „acea persoană care vizitează un loc, altul decât acela
unde îşi are domiciliul obişnuit, în interiorul ţării sale de reşedinţă, pentru orice alt motiv
decât acela de a exercita o activitate remunerată, efectuând un sejur de cel puţin 24 de
ore”.2
Pentru conceptul de „turism intern sau naţional” se formulase deja o definiţie
similară. Se arăta că acesta reprezintă „activitatea desfăşurată de orice persoană –
conform definiţiei adoptate de Uniunea Naţională a Organismelor Oficiale de Turism –
care vizitează un loc, altul decât acela unde are domiciliul său obişnuit, în interiorul ţării
1 Criteriul „24 de ore”, care împarte vizitatorii în turişti şi excursionişti, a fost înlocuit în 1967 cu
criteriul „cazării peste noapte”. A se vedea, V. Glăvan, op. cit., p. 24.

2 A se vedea R. Minciu, op. cit., p. 16-17.
18 | Ilie Dumitru
sale de reşedinţă, pentru orice fel de motiv, altul decât acela de a exercita o activitate
remunerată şi efectuând aici un sejur de cel puţin o noapte (sau 24 de ore)”1.
2. Definiţii legale
Legislaţia românească oferă o definiţie legală a turismului. Ea se găseşte la art. 2
alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de
turism în România2, care defineşte turismul astfel:
„turismul – ramură a economiei naţionale, cu funcţii complexe, ce reuneşte un
ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara
mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv principal este
altul decât exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului vizitat”.
Dreptul Uniunii Europene conţine numeroase acte normative aplicabile în
domeniul turismului, însă cele mai multe dintre ele nu explică înţelesul noţiunii de
„turism”, ci doar operează ca atare cu acest concept, mulţumindu-se a-i preciza înţe-
lesul prin diverse exprimări din preambulul unor directive sau regulamente ori din
comunicări ale organismelor UE pe tematici din sfera turismului.
Spre exemplu, în Comunicarea CE din 17.03.2011 „O nouă politică UE în turism –
Către un parteneriat mai puternic pentru un turism european” se menţionează că:
„Turismul este un sector transversal, care implică o mare diversitate de servicii şi
profesii, legate de multe alte activităţi economice.”
Sunt totuşi şi acte normative ale UE în cuprinsul cărora a fost dată o definiţie a
termenului.
Este cazul, spre exemplu, al Regulamentului 692/2011 privind statisticile euro-
pene referitoare la turism3, în care se prevede că turismul reprezintă „activitatea
vizitatorilor care efectuează o călătorie către o destinaţie principală în afara mediului
uzual, pentru mai puţin de un an, în orice scop principal, inclusiv afaceri, divertisment sau
alte scopuri personale, altul decât pentru a fi angajat de o entitate rezidentă în locul
vizitat”.
Definiţii ale noţiunilor de turism şi turist de regăsesc inclusiv în documente
juridice internaţionale, cum sunt, spre exemplu, convenţiile multilaterale, şi nu doar
în rapoarte, studii sau recomandări elaborate de Organizaţia Mondială a Turismului
sau în colaborare cu aceasta.
Convenţia asupra facilităţilor vamale în favoarea turismului, încheiată la New York,
la 4 iunie 1954, nu conţine o definiţie a turismului, dar este relevantă cea oferită pentru
noţiunea de „turist”. Acesta este „orice persoană care, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie, intră pe teritoriul unui Stat contractant, altul decât cel în care această
1 N.N. Constantinescu (coord.), Dicţionar de economie politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974,
p. 782.
2 O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, publicată
în M. Of. nr. 309 din 26 august 1998, modificată ulterior prin mai multe acte normative.
3 Regulamentul 692/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 6 iulie 2011 privind
statisticile europene referitoare la turism şi de abrogare a Directivei 95/57/CE a Consiliului, publicat

în Jurnalul Oficial nr. L 192 din 22 iulie 2011.
persoană îşi are domiciliul permanent, şi rămâne în acest Stat cel puţin 24 de ore şi cel
mult 6 luni, în cursul aceleiaşi perioade de 12 luni, dacă respectiva călătorie se datoreşte
unui motiv legitim, altul decât imigrarea, cum este: turism, călătorii de plăcere, sport,
motive de sănătate, motive familiale, studii, pelerinaje religioase sau călătorii de afaceri”.
În general, în cadrul organizaţiilor internaţionale, turismul este din ce în ce mai
ferm considerat un sector economic promiţător, care ar putea deveni un element
structural de reducere a sărăciei şi de realizare a dezvoltării durabile, în plus faţă de
funcţia care i-a fost acordată mai demult, de factor de stimulare a competitivităţii în
comerţul internaţional, de creare a bogăţiei şi de dezvoltare regională.
În Recomandări internaţionale pentru statistică în turism – 20081 se dau urmă-
toarele definiţii:
Călătorul este o persoană care se deplasează între diferite locaţii geografice
pentru un scop şi o durată oarecare.
Călătoria reprezintă activitatea întreprinsă de călător.
Călătoria internă este deplasarea făcută de rezidentul unui stat pe teritoriul
acelui stat.
Călătoria de intrare este călătoria făcută într-o ţară de un nerezident al acelei
ţări, în timp ce călătoria în străinătate este cea făcută de rezidentul unui stat în alt stat.
Persoanele care efectuează o călătorie, internă, de intrare sau în străinătate, sunt
numite călători interni, de intrare, respectiv în străinătate.
Călătoria înseamnă deplasarea unei persoane din momentul în care părăseşte
locul de reşedinţă şi până în momentul în care revine în acel loc; aceasta înseamnă, prin
urmare, că presupune o deplasare tur-retur.
Un vizitator este un călător care face o excursie într-o destinaţie principală în
afara mediului lui obişnuit, pentru mai puţin de un an şi pentru un motiv principal (de
afaceri, de agrement sau în alte scopuri personale) care nu este legat de angajarea lui
de o entitate rezidentă în ţara sau locul vizitate.
Un călător intern, de intrare sau extern (în străinătate)2, care face o excursie
turistică se numeşte vizitator intern, de intrare, respectiv extern.
Mai mult decât atât, călătoriile interne, de intrare şi în străinătate pe care le fac
vizitatorii sunt numite turism intern, turism receptor sau turism emiţător.
Prin urmare, turismul este o specie a călătoriilor, iar vizitatorii sunt o specie a
călătorilor.
Un vizitator (intern, de intrare sau în străinătate) este clasificat drept un turist în
cazul în care călătoria lui include o şedere peste noapte. În caz contrar, va fi calificat
drept excursionist.
1 Documentul Recomandări internaţionale pentru statistică în turism – 2008 a fost elaborat de
Departamentul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Economice şi Sociale – Divizia de Statistică, publicat de
United Nations Publication în 2010.
2 În argoul folosit în România de agenţiile de turism şi de profesioniştii din turism se uzitează
termenii preluaţi direct din limba engleză şi se vorbeşte de turism/turist intern, turism/turist de
incoming şi turism/turist de outgoing.
20 | Ilie Dumitru
C. Forme ale turismului
Unul din factorii favorizanţi pentru dezvoltarea şi diversificarea turismului a fost

acordarea concediilor de odihnă plătite, fapt care s-a petrecut în perioada interbelică în
multe ţări europene, inclusiv în România.1 Aceasta a permis o continuă evoluţie sub
aspectul adăugării permanente de noi modalităţi de exprimare a acestui fenomen
social.
Să mai reţinem că în societatea contemporană, datorită publicităţii şi mediilor de
socializare online şi nu numai, plecarea în vacanţă a devenit o veritabilă exigenţă
socială, un reper al bunăstării familiale sau de grup.
Chiar la nivelul companiilor (mai ales al celor multinaţionale) se practică forme de
turism care le poziţionează în categoria celor cu performanţe în activitate (spre
exemplu, şedinţe de instruire/training-uri organizate în afara locului de muncă al
salariaţilor, excursii de „team building”2 etc.).
Cu cât vacanţa unei familii sau team-building-ul unei companii s-au desfăşurat
într-un loc mai exotic, mai neobişnuit sau a inclus activităţi deosebite, extravagante, cu
atât familia sau compania respectivă sunt poziţionate de societate mai spre vârful
piramidei.
Fără a avea ca deziderat expunerea exhaustiva a formelor în care se practică în
prezent turismul (mai ales că domeniul este într-o permanentă evoluţie) vom face o
prezentare a celor mai importante dintre acestea.
1. Turismul urban
Acest tip de turism a început să se dezvolte mai ales din a doua jumătate a
secolului al XX-lea, pe fondul unei evoluţii culturale în cadrul căreia se descoperă sau se
redescoperă patrimoniul urban.
În prezent, turismul urban ocupă un loc important în economia generală a
turismului, iar multe oraşe obţin venituri semnificative din valorificarea turistică a
monumentelor emblematice.
La Paris, spre exemplu, vizitarea a numai cinci din monumentele sale (Turnul
Eiffel, muzeul Luvru, catedrala Notre Dame, Arcul de triumf şi basilica Sacre-Cœur)
înseamnă enorm pentru veniturile şi dezvoltarea oraşului.
„Micul Paris”, Bucureştiul, deşi aflat în prezent la mare distanţă de „marele” Paris,
primeşte în fiecare an aproximativ 2,4 milioane de turişti, atât români cât şi străini,
veniţi fie pentru business, fie pentru vacanţă, iar acest număr reprezintă o treime din
totalul vizitatorilor pe care îi primeşte România.3
1 În prezent, potrivit art. 144 alin. (1) C. mun. „Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este
garantat tuturor salariaţilor.”, iar potrivit art. 145 alin. (1) „Durata minimă a concediului de odihnă
anual este de 20 de zile lucrătoare.” Pentru anumite categorii de lucrători există norme speciale care
prevăd o durată minimă a concediului de odihnă mai mare de 20 de zile.
2 Formarea echipei (en.).
3 A se vedea Ziarul financiar, ediţia online, articolul „Bucureştiul atrage unu din trei turişti veniţi în
România, dar este surclasat de Budapesta şi Praga”, la adresa web http://www.zf.ro/zf-24/Bucureştiul-

atrage-unu-din-trei-turisti-veniti-in-romania-dar-este-surclasat-de-budapesta-si-praga-13185463 (acce-
sată la 01.08.2018).
2. Turismul rural
Această formă de turism se dezvoltă şi ea mai ales după sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial şi începutul reconstrucţiei industriale a Europei, fenomen care a dus şi
la apariţia marilor aglomerări urbane. Pe acest fond s-a născut nevoia oamenilor ajunşi
să lucreze şi să locuiască în marile oraşe industriale de a reveni în mijlocul naturii, fiind
ulterior preocupaţi din ce în ce mai mult şi de protejarea mediului natural, a biodi-
versităţii.
Turismul „verde” reprezintă o opţiune din ce în ce mai căutată, atât la nivel
naţional1, cât şi internaţional2, mai ales că mediul rural (mai) păstrează (încă)
nealterate elementele tradiţionale etnografice, spirituale şi de viaţă socio-economică.
Acestea se află în contrapondere cu spaţiul urban, unde stresul, aglomeraţia, zgomotul
diurn şi nocturn, poluarea, consumă enorm de mult din resursele fizice şi intelectuale
ale omului.
3. Turismul litoral
Petrecerea concediului într-o staţiune aflată pe malul mării este alegerea unei
bune părţi a turiştilor din întreaga lume. Creşterea demografică rapidă postbelică a
impulsionat dezvoltarea multor staţiuni litorale şi construcţia de spaţii de cazare noi.
Este şi cazul României, unde au fost construite şi date în folosinţă în anii `70 ai
secolului XX noile staţiuni de la Marea Neagră (Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Saturn,
Venus), concomitent cu dezvoltarea şi modernizarea celor mai vechi (Mamaia, Eforie,
Techirghiol), inclusiv a satelor de pescari (Costineşti, 2 Mai).
Astăzi, la nivel internaţional, aceste destinaţii „3S” (sea, sand and sun3) rămân de
un real interes pentru turişti, mai ales că acelea care au o poziţie privilegiată,
determinată de poziţionarea geografică, de cvasipermanenţa sezonului turistic, de
vecinătatea unei lagune cu apă de un verde-albastru cristalin sau de plajele cu nisip fin
acoperite de umbra palmierilor, au deturnat sensul amintit mai sus al celor „3S”, făcând
să se vorbească uneori de „sea, sex and sun”.
4. Turismul montan
Deşi a început prin a fi un turism „elitist”, rezervat doar celor care îşi permiteau
„luxul” de a-şi cumpăra echipamentul necesar ascensiunilor montane sau practicării
sporturilor hibernale (în principal, ski), în ultimele decenii asistăm la o „vulgarizare” a
turismului montan, favorizată şi de dezvoltarea infrastructurii, de construirea de şosele
de mare altitudine care au facilitat accesul în zone montane înalte şi, implicit, au permis
şi dezvoltarea facilităţilor de cazare şi de recreere.
1 Pentru o analiză complexă a turismului rural, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, a se
vedea P. Nistoreanu, M. Ghereş (coordonatori), Turism rural - tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
2 În Franţa, turismul în mediul rural ocupă aproximativ 85% din teritoriul naţional, 50% din
capacitatea naţională de cazare şi 21% din consumul turistic total.

3 Mare, nisip şi soare (en.).
22 | Ilie Dumitru
Ţările care au relief montan şi climă adecvată au investit sume importante în

dezvoltarea staţiunilor montane şi a domeniilor schiabile, iar în prezent culeg rezulta-
tele acestor investiţii1.
Regiunea montană a Alpilor rămâne principala destinaţie montană a lumii.
Altitudinea mare face ca aceştia să beneficieze de numeroşi gheţari pe care se poate
schia aproape tot timpul anului.
Şi în România turismul montan ocupă un loc important, chiar dacă (şi) din cauza
schimbărilor climatice şi încălzirii globale sezonul de ski este din ce în ce mai scurt.
Acest neajuns este compensat, pe de o parte, de investiţiile din ultimii ani în
infrastructură (construcţia de instalaţii de transport pe cablu spre zone de altitudine
mai mare, construcţia de instalaţii de fabricare a zăpezii artificiale etc.), dar, pe de altă
parte, şi de diversitatea activităţilor pe care le permite zona montană: speologie,
alpinism, cicloturism, turism ecvestru etc.
5. Turismul balnear şi balneo-climateric

Oraşele şi staţiunile balneare folosesc apa ca atracţie ludică sau ca mijloc de
îmbunătăţire a stării de sănătate, devenind uneori adevărate staţiuni de litoral, situate
însă în interiorul continentului: Amnéville în Franţa, Baden-Baden în Germania,
Karlovy-Vary în Cehia, Bad Gastein în Austria sau Abano Terme în Italia.
România are şi ea renumite staţiuni balneare: Băile Herculane, Băile Felix,
Călimăneşti-Căciulata etc.
Chiar dacă de cele mai multe ori turiştii din aceste staţiuni sunt persoane mai mult
sau mai puţin bolnave, care vin pentru un tratament medical (băi, tratamente cu nămol,
cure terapeutice în saline etc.), totuşi ele rămân interesante şi pentru turiştii activi2,
tineri, doritori de agrement sau wellness în astfel de staţiuni balneo-climaterice care le
oferă şi diverse posibilităţi de distracţie.
Turismul balnear european ocupă cea mai mare pondere din turismul mondial de
acest fel. În prezent, numărul total al turiştilor care urmează cure balneare este de circa
10 milioane, distribuiţi în doar câteva ţări:
- Germania: 6 milioane, dintre care 250.000 de străini;
- Italia: 1,8 milioane, dintre care 380.000 de străini;
- Franţa: 500.000, foarte puţini dintre ei fiind străini;
- Spania: circa 200.000.
Alte câteva ţări depun eforturi importante pentru a dezvolta acest tip de turism:
Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia3.
1 În prezent, Franţa are 219 staţiuni de ski, dintre care 47 de importanţă internaţională, conform
lui J.-M. Breton, Droit et politique du tourisme, Ed. Dalloz, Paris, 2016, p. 42.
2 Avem în vedere tipul de turist „sportiv” care vrea să-şi întreţină zilnic corpul, să facă
antrenamente fizice, body building etc.

3 Statisticile sunt preluate din Master Plan-ul pentru Dezvoltarea Turismului Balnear - Faza 2,
noiembrie 2009, în formă integrală la adresa web: http://turism.gov.ro/wp-content/uploads/2013/

05/Masterplan-turism-balnear.pdf (accesată la 01.08.2018).
6. Turismul itinerant
Dacă la origine turismul modern a fost într-o foarte mare măsură un turism care a
presupus cazarea într-o singură localitate/staţiune/hotel, în ultimele decenii s-a
dezvoltat, din ce în ce mai accentuat, turismul itinerant care rivalizează cu cel „sedentar”.
Agenţiile de turism turoperatoare organizează călătorii turistice sub forma
circuitelor internaţionale (spre exemplu: „Capitale europene” sau „Fiordurile nordice”
sau „Insule în Mediterana”) sau a celor tematice (spre exemplu: „Arhitectura barocă”
sau „Pictura flamandă”) încurajând astfel dezvoltarea acestei forme de turism.
7. Turismul de croazieră
Croazierele suscită şi ele un interes în continuă creştere pentru turişti, având în
vedere complexitatea de informaţii şi multitudinea locaţiilor vizitate într-o astfel de
vacanţă. Chiar dacă deplasarea se face în principal pe cale maritimă, sunt posibile
intercalări ale altor tipuri de mijloace de transport (rutier, fluvial, aerian, feroviar) cu
care se întrerupe monotonia deplasării cu imensele vase de croazieră, adevărate oraşe
plutitoare. Totodată, se oferă turiştilor, cu ocazia opririlor în porturi, excursii la alte
obiective turistice din zona de acostare sau chiar transbordări într-o altă zonă de
navigaţie maritimă.
8. Turism de sănătate şi wellness

Chiar dacă am vorbit mai sus despre turismul balnear, arătând ca acesta implică şi
turiştii care se deplasează în staţiunile balneare din motive medicale, totuşi turismul
medical are o manifestare mult mai amplă şi se află într-o continuă dezvoltare. Implică,
printre altele, cure de recuperare medicală şi tratamente pentru diverse afecţiuni, cure
profilactice primare şi secundare, turismul de SPA, cure de înfrumuseţare şi de
meditaţie etc.
Turismul de wellness este un concept mai nou, dar din ce în ce mai des întâlnit,
fiind totuşi distinct de turismul medical.
Fără a intra în detalii1, precizăm că linia de demarcaţie între cele două categorii
este dată de natura şi scopul tratamentului medical sau paramedical.
Turistul medical este cel care călătoreşte într-un loc diferit de domiciliul său spre a
se trata pentru o boală, pentru o suferinţă sau pentru a beneficia de un tratament
cosmetic, aflându-se în căutarea unor costuri mai mici de îngrijire, a unei calităţi mai
ridicate a îngrijirii medicale sau a unei îngrijiri medicale diferite de cea de care ar fi
beneficiat în locul său obişnuit de reşedinţă.
Turistul de wellness călătoreşte şi el într-un loc diferit de cel de domiciliu, însă
urmăreşte în mod proactiv activităţile care menţin sau refac starea de sănătate şi
bunăstare, fiind însă şi în căutarea unor terapii şi experienţe originare, exclusiviste,
autentice2.
1 Pentru dezvoltări a se vedea M.R. Gabor, F.D. Oltean, Produse inovative în turismul naţional şi
internaţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 59-66.
2 Această clarificare a conţinutului celor două concepte se regăseşte şi în materialul sinteză al
organizaţiei internaţionale Global Spa Summit intitulat Wellness Tourism and Medical Tourism: Where
24 | Ilie Dumitru
9. Turismul de lux
Chiar dacă pentru unii turişti turismul de lux este şi cel în care se bucură de o
călătorie fără stres sau de o cazare cu o vedere mirifică, totuşi sub această denumire se
ascunde un concept turistic ce presupune costuri foarte mari, determinate fie de
accesul la cele mai scumpe hoteluri din lume (atât cele clasice – The Ritz din Paris,
Pierre din New York –, cât şi cele „fashion” – Pallazzo Versace pe Coasta de Aur în
Australia, Bvlgari Resort în Bali – Indonezia, Armani Hotels&Resort în Dubai etc.), fie de
cele mai scumpe şi extravagante modalităţi şi spaţii de recreere: degustarea celor mai
rare vinuri, folosirea celor mai luxoase/scumpe mijloace de transport (avion privat,
limuzină şi valet în locul de destinaţie etc.).
10. Turismul în parcuri tematice

Este o categorie relativ nouă de turism, apărută (în forma sa modernă) în SUA, dar
extinsă apoi în întreaga lume.
De la deschiderea primului Disneyland în 1950 în Statele Unite ale Americii au
trecut aproape 70 de ani, timp în care această industrie şi, în acelaşi timp, formă de
turism, s-a extins mai cu seama în Europa (Franţa, Germania, Danemarca, Marea
Britanie, Belgia, Olanda) şi, în ultima perioadă, şi în Asia.
Parcurile tematice sunt construite pe diverse tipologii şi se adresează unui anume
gen de public (fie prin vârstă, fie prin tipare psihologice şi comportamentale, fie prin
pasiuni, temeri etc.).
Întâlnim atât parcuri de distracţii de tip aventură (Europa Park – Germania), dar şi
parcuri de animaţie (Asterix Park – Franţa sau Universal Studios – SUA), parcuri de
distracţii acvatice (Adaland – Turcia) sau parcuri de tip zoo (Wild Safari – SUA).
11. Turismul alterat sau deviant

Această ultimă categorie înglobează toate formele de turism care presupun
manifestarea unor comportamente pe care îndeobşte societatea le califică drept
„deviante” şi/sau care implică o alterare a scopului şi spiritului turismului, care, în
forma sa clasică, nu presupune nicidecum fapte sau acţiuni aflate la limita delincvenţei
sau a infracţionalităţii ori care chiar trec dincolo de ea.
Cu toate acestea, în ultimii ani s-au conturat şi astfel de forme de turism, dintre
care enumerăm:
a. Turismul sexual
Este una dintre formele cele mai semnificative de turism deviant şi care tinde să se
manifeste la nivel mondial, începând cu ţări în care fenomenul este mai mult sau mai
puţin controlabil (cum este cazul Thailandei) şi terminând cu cele cu populaţie
defavorizată economic sau cu statut social delicat (avem în vedere ţări din Africa
„neagră”, Caraibe, Asia etc.).
Do Spas Fit?, care poate fi găsit şi la adresa web http://www.globalwellnesssummit.com/images/

stories/pdf/spas_wellness_medical_tourism_report_final.pdf (accesată la 01.08.2018).
Atât Organizaţia Mondială a Turismului, cât şi UE sunt angajate în combaterea

turismului sexual, mai ales a celui are implică adolescenţi şi chiar copii1.
b. Turismul sumbru (sau „dark tourism”)

Turismul sumbru2 presupune, în principiu, vizitarea unor locuri (câmpuri de luptă,
castele, închisori, lagăre) în care s-au petrecut evenimente sumbre, bătălii celebre,
ucideri în masă, morţi ciudate sau inexplicabile etc.
c. Turismul sărăciei (sau „poverty tourism”)

Turismul „de mahala”, cum mai este el denumit, constă în vizitarea zonelor sărace,
a cartierelor insalubre din ţări precum India, Brazilia, Kenya, fiind un turism cu o
pondere în continuă creştere, în ciuda controverselor pe care le-a născut, în mod firesc
de altfel.
După cum s-a arătat3, caracterul controversat al acestui gen de turism a fost
determinat de lipsa oricărui caracter social şi/sau moral al vizitelor pe care turiştii le
fac în aceste zone mizere, experimentând pentru o scurtă perioadă de timp „sărăcia”,
după care revin în mediul lor obişnuit de viaţă. Cei care susţin totuşi acest turism atipic
contraargumenteză prin faptul că, totuşi, în aceste locuri, turismul creează locuri de
muncă şi o oarecare bunăstare generată de obţinerea de venituri din producţia şi
vânzarea de suveniruri, din activitatea de ghid local etc.
d. Turismul social
În literatura economică românească, turismul social a fost definit ca un „turism de
masă, agreat de persoanele cu posibilităţi financiare relativ limitate”4, accesat, aşadar,
de cei care optează pentru variante ieftine de cazare şi de transport. Turismul social
este, totodată, şi o formă de protecţie socială, permiţând accesul la servicii turistice şi
persoanelor din categorii defavorizate ale populaţiei, inclusiv prin acordarea de
reduceri şi subvenţii.
În limbajul comun însă, inclusiv în cel jurnalistic, s-a observat o utilizare greşită a
noţiunii de „turism social”, fiind înglobate în această denumire fenomene care nu au
nimic de-a face cu turismul. Mai precis, a fost calificat ca „turism social” şi deplasarea
persoanelor care părăsesc locurile lor de reşedinţă spre a căuta (eventual în alte ţări)
condiţii economice mai bune, oportunităţi de angajare sau în care să beneficieze de un
regim de protecţie socială mai bun decât în ţara de origine. Astfel de „călătorii” nu sunt
călătorii turistice, şi cu atât mai puţin din categoria turismului social.
1 A se vedea, spre exemplu, Comunicarea CE (COM/96/547) privind combaterea turismului sexual

care implică minori, la adresa web http://aei.pitt.edu/3920/1/3920.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 Am optat pentru această traducere având în vedere, pe de o parte, că termenul este deja folosit
în literatura română de specialitate (a se vedea M.R. Gabor, F.D. Oltean, op. cit.) şi că, pe de altă parte,
în limba engleză sunt folosiţi o multitudine de termeni pentru a exprima acelaşi concept (grief
tourism, morbid tourism, thanatourism etc.)
3 M.R. Gabor, F.D. Oltean, op. cit., p. 105-107
4 R. Pîrvu, Turism internaţional. Aspecte economice şi sociale, Ed. Universitaria, Craiova, 2015, p. 24.
26 | Ilie Dumitru
De altfel, la nivelul UE, în ciuda dreptului fundamental la liberă circulaţie şi la

şedere de care se bucură toţi cetăţenii UE1, comportamente şi atitudini ale celor care se
deplasează în alt stat membru pentru a beneficia de sistemul de protecţie socială din
acel stat, mai performant sau mai avantajos decât cel din ţara de origine, au fost
denunţate şi sancţionate prin jurisprudenţa CJUE.
Cu titlu de exemplu menţionăm un caz în care au fost implicaţi doi cetăţeni români
stabiliţi în Germania, cărora autorităţile germane le refuzaseră acordarea unor anumite
ajutoare sociale. CJUE a confirmat soluţia autorităţilor germane, arătând2, printre altele,
că „potrivit directivei Directiva 2004/38/CE, denumită şi Directiva „cetăţean al Uniunii”,
n.a. I.D., statul membru gazdă nu este obligat să acorde o prestaţie de asistenţă socială
în timpul primelor trei luni de şedere. Atunci când durata şederii este mai mare de trei
luni, dar mai mică de cinci ani (…), directiva condiţionează dreptul de şedere, printre
altele, de faptul că persoanele inactive din punct de vedere economic trebuie să dispună
de resurse proprii suficiente.”
Directiva urmăreşte astfel să împiedice cetăţenii Uniunii care sunt inactivi din
punct de vedere economic să utilizeze sistemul de protecţie socială al statului membru
gazdă pentru a-şi finanţa mijloacele de existenţă. Prin urmare, un stat membru trebuie
să aibă posibilitatea de a refuza acordarea de prestaţii sociale unor cetăţeni ai Uniunii
inactivi din punct de vedere economic care îşi exercită libertatea de circulaţie numai în
scopul de a obţine beneficiul ajutorului social al unui alt stat membru deşi nu dispun de
suficiente resurse pentru a pretinde să beneficieze de un drept de şedere; în această
privinţă, fiecare caz individual trebuie examinat fără a lua în considerare prestaţiile
sociale solicitate. În aceste condiţii, Curtea a decis că Directiva „cetăţean al Uniunii” şi
Regulamentul privind coordonarea sistemelor de securitate socială „nu se opun unei
reglementări naţionale care exclude resortisanţii altor state membre de la beneficiul
anumitor „prestaţii speciale în numerar de tip necontributiv”, deşi ele sunt garantate
resortisanţilor naţionali care se află în aceeaşi situaţie, în măsura în care aceşti
resortisanţi ai altor state membre nu beneficiază de un drept de şedere în temeiul
directivei în statul membru gazdă”.
Revenind la turism, într-adevăr încadrarea „vânătorilor” de ajutoare sociale în
categoria „turiştilor sociali” este fundamental eronată şi generatoare de confuzie şi de
imagine publică total nefavorabilă atât pentru cei care, cu adevărat, practică turismul
social, cât şi pentru toţi profesioniştii care prestează acest gen de servicii turistice.
1 A se vedea Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004
privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a
Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE.
2 A se vedea Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 11 noiembrie 2014 (cerere de decizie
preliminară formulată de Sozialgericht Leipzig - Germania) - Elisabeta Dano, Florin Dano/Jobcenter

Leipzig (Cauza C-333/13) şi Comunicatul de presă nr. 146/14 din 11 noiembrie 2014, publicat şi la
adresa web http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2014-11/cp140146ro.pdf
(accesat la 01.08.2018).
12. Alte forme de turism

Pe lângă formele de turism deja expuse mai sus, mai pot fi identificate şi altele, însă
dat fiind caracterul deosebit de flexibil al turismului şi permisivitatea lui la inovaţie,
astfel de noi forme de practicare a turismului pot fi identificate în permanenţă.
Mai amintim însă următoarele:
- Turismul de afaceri – defineşte călătoriile organizate de companii sau alte persoane
juridice pentru angajaţi sau reprezentanţi ai lor, în scop profesional/comercial, pentru
participare la diverse reuniuni, simpozioane, întâlniri de afaceri, negocieri etc.
- Turismul cognitiv (de cunoaştere) – presupune evadarea turistului din zona
socio-culturală uzuală şi deplasarea în alt spaţiu, altă cultură, alte valori, alt mod de
viaţă. Din această categorie putem da ca exemplu turismul lingvistic, înţelegând prin
aceasta o călătorie care să ofere posibilitatea învăţării sau aprofundării unei limbi
străine cu ocazia cunoaşterii unei populaţii noi, a unui nou areal de viaţă, a obiceiurilor
locuitorilor etc.
- Turismul de memorie – este o altă formă de turism, care se poate manifesta, spre
exemplu, prin călătorii făcute în scopul descoperirii strămoşilor sau stabilirii arborelui
genealogic al unei persoane.
D. Criterii de clasificare a activităţilor turistice
Având în vedere complexitatea fenomenului turistic, multitudinea de factori

implicaţi în activitatea turistică şi multiplele abordări pe care acesta le suportă,
clasificările activităţilor turistice se pot face după criterii dintre cele mai diverse.
Practic, multitudinea de criterii de clasificare este elementul care determină şi
multitudinea categoriilor sau tipurilor de turism.
Cele mai importante clasificări, care se regăsesc de altfel şi în lucrările ştiinţifice1
care analizează domeniul turismului din perspectivă economică, sunt următoarele:
1. După motivele călătoriei turistice:
• recreere şi odihnă;
• vizitarea rudelor şi prietenilor;
• afaceri şi interese profesionale;
• tratament medical sau cosmetic;
• pelerinaje sau evenimente religioase;
• alte motive.
2. După sezonalitate:
• turism estival;
• turism hibernal;
• turism permanent.
3. După gradul de mobilitate a turistului:
• turismul de sejur (cu o durată variată a şederii);
• turismul itinerant;
• turismul de tranzit.
1 A se vedea, spre exemplu, R. Pîrvu, op. cit., p. 18-29; M.M. Coroş, Managementul cererii şi ofertei
turistice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 28-44.

28 | Ilie Dumitru
4. După caracteristicile sociale şi economice:

• turismul particular (privat);
• turismul social;
• turismul de masă.
5. După modul de angajare al prestaţiilor turistice:
• turismul organizat (prin agenţii de turism);
• turismul neorganizat (pe cont propriu);
• turismul mixt.
6. După vârsta participanţilor:
• turismul pentru preşcolari;
• turismul pentru elevi;
• turismul pentru tineret (18-31 ani);
• turismul pentru adulţi (31-60 ani);
• turismul pentru seniori (+60 de ani).
Aceste categorii de activitate turistică nu trebuie privite în mod izolat şi
independent, întrucât de cele mai multe ori ele se suprapun datorită unor caracteristici
comune, astfel că aceeaşi activitate turistică se poate regăsi în mai multe categorii, în
funcţie de criteriul de selecţie pe care îl folosim.
Pe de altă parte, există în teoriile economice şi clasificări ale turiştilor, care au în
vedere exclusiv caracteristici socio-profesionale şi comportamentale ale individului
interesat de o călătorie turistică sau aflat într-o asemenea călătorie, astfel:
1. După gradul de mobilitate:
• turistul sedentar – are motivaţii primare (plajă, soare, relaxare), este interesat
în principiu de structuri de cazare de 2-4 stele şi apreciază confortul şi serviciile, mai
ales din perspectiva raportului preţ/calitate. O variaţiune a acestui tip de turist este
turistul sedentar-nomad, care combină sedentarismul cu unele excursii sau activităţi de
descoperire, având şi un nivel al veniturilor mai ridicat.
• turistul itinerant – de regulă are venituri peste medie şi un nivel de pregătire
ridicat, care îi permit să călătorească des, să viziteze, dacă e posibil, toate obiectivele
turistice care sunt trecute în ghidurile tipărite.
• turistul nomad – este şi el un turist activ, dar care doreşte un contact cât mai
apropiat cu natura, cu populaţiile locale, preferă uneori cazarea în casele localnicilor.
2. După personalitatea turistului:1

• exploratorul – este exclusivist şi independent, flexibil, în căutare permanentă de
ceva nou, are totuşi un scop difuz, aproape deloc controlabil, evită aglomerările, iar
atunci când se află totuşi într-un grup este tăcut şi nu divulgă destinaţiile în care va
merge sau atracţiile turistice de care e interesat.
• aventurierul – este inovativ şi curios cultural, spontan şi întreprinzător,
călătoreşte în grup, atât cu prieteni, cât şi cu necunoscuţi, nu e interesat de călătoriile
A se vedea M. Jackson, G. White, M.G. White, Developing a Tourist Personalilty Typolgy, CAUTHE
1
National Research Conference, 2001, p. 181, apud D.C. Coita, A. Nedelea, Comportarea turiştilor şi
naţionalitatea – criterii de clasificare a turiştilor şi de segmentare a pieţei turistice, în revista
Management & Marketing, Bucureşti, 2006, p. 87-98.
organizate şi nici de programele prestabilite, ci caută sau născoceşte activităţi

interesante, evitând plictiseala; este un explorator dornic să ajungă în diverse destinaţii
şi locuri, prietenos şi sociabil.
• ghidatul – este solitar, călătoreşte cu partenerul de viaţă sau cu un prieten
apropiat ori grup restrâns de prieteni, preferă ca totul să fie aranjat de dinainte, nefiind
deloc un descurcăreţ sau un tip spontan, iar în plus este decepţionat de orice problemă
apărută, de eventuale neînţelegeri sau cheltuieli suplimentare; are destinaţiile sale
preferate, pe care le vizitează de mai multe ori, vrea să se detaşeze de problemele
cotidiene, de viaţa de zi cu zi, adoră luxul şi se simte confortabil într-un cadru familiar.
• grupatul – este tipul standard de turist de grup, vorbăreţ, amator de compania
altor oameni cunoscuţi sau necunoscuţi, coeziv, menţinător şi uneori şi formator al
grupului; participă la toate activităţile dacă e posibil, caută aglomerările şi acţiunea.
Schema de mai jos1 reflectă într-o măsură destul de cuprinzătoare categoriile de
turişti şi motivaţiile lor de călătorie:
1 Sursa primară este Organizaţia Mondială a Turismului, dar schema este preluată în mai multe
lucrări, inclusiv în V. Glăvan, Geografia turismului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.
25, R. Minciu, Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p. 21.
30 | Ilie Dumitru
Secţiunea II. Importanţa turismului în economia naţională şi mondială
A. Turismul, fenomen economic şi socio-cultural complex
Turismul are în prezent o importanţă majoră în economia globală. Chiar şi cei mai
reticenţi economişti, care aveau reţineri inclusiv în a recunoaşte turismului caracterul
de ramură distinctă a economiei, cu o existenţă de sine stătătoare, au fost nevoiţi să
cedeze în faţa datelor statistice şi a realităţilor economice din lumea actuală.
Industria turismului reprezintă, aşadar, un segment important (iar sub unele
aspecte, chiar deosebit de important) al economiei mondiale, în general, dar şi al celei
naţionale, în particular.
Aceasta şi datorită faptului că turismul contribuie la atragerea de investiţii, la
crearea de locuri de muncă, are efect de antrenare şi de stimulare a producţiei în alte
ramuri ale economiei, în creşterea exporturilor şi a produsului intern brut etc.
Turismul este considerat1 în teoria economică „o activitate economică deosebit de
complexă şi eterogenă, deoarece conţinutul prestaţiei turistice încorporează, pe lângă
serviciile specifice, şi unele corespunzătoare altor domenii economice, conferindu-i
turismului caracterul unei ramuri de interferenţă şi sinteză, de unde şi amploarea şi
complexitatea legăturilor dintre turism şi alte componente ale economiei”.
Sunt avute în vedere, spre exemplu, transporturile, construcţiile, industria
alimentară, comunicaţiile, cultura, industria constructoare de maşini, serviciile
medicale, industria jocurilor de noroc şi multe altele, care îşi aduc aportul, independent
sau concertat, la formarea ofertelor turistice şi la satisfacerea cerinţelor diverse ale
turiştilor.
Această diversitate a domeniilor de activitate care intră în componenţa serviciilor
turistice a făcut să i se recunoască turismului statutul de ramură economică de
interferenţă şi sinteză.
În plus, după cum s-a mai arătat2, se constată o diversitate a formelor de legături
(uneori foarte puternice) dintre turism şi toate aceste ramuri ale economiei, cu care el
intră în contact sau din care se alimentează, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, atât
direct, cât şi indirect, atât permanent, cât şi periodic.
Este incontestabil în prezent că turismul reprezintă un factor stimulator al
economiei globale, având şi un rol important în dezvoltarea economică şi modernizarea
unei ţări.
În ciuda efectelor pozitive pe care turismul le are asupra economiei, sunt totuşi şi
voci (pe care, pentru rigoare ştiinţifică, trebuie să le menţionăm) care spun3 că
turismul, mai ales cel internaţional, produce efecte sociale şi culturale dăunătoare
într-o mai mare măsură decât alte forme de dezvoltare economică, deoarece prin
V. Glăvan, Geografia turismului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 29.
1
R. Minciu, Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p. 22.

2
3 A se vedea, spre exemplu, P. Py, Le tourisme. Un phénomène économique, La documentation
française, Paris, 1996, p. 108.

intermediul lui are loc o exploatare a resurselor turistice din ţările de destinaţie de
către ţările emiţătoare, mai bogate, iar această relaţie a fost denumită „neocolonialism
spaţial”.
În ciuda tuturor reproşurilor care i se fac, turismul are o importanţă incontestabilă
în dezvoltarea economică a statelor lumii, iar pentru unele dintre ele este chiar unica
resursă care are un astfel de efect.
Efectele benefice ale turismului se produc nu numai în economie, ci şi în domenii şi
relaţii sociale şi culturale:
1. Pentru multe ţări ale lumii turismul reprezintă un important element pentru
export.
Practic, conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Turismului1, pentru 83%
dintre ţările lumii turismul este pe unul dintre primele 5 locuri în structura
exporturilor.
2. Turismul este, după stat, al doilea cel mai mare angajator la nivel mondial.
Unul din zece salariaţi îşi desfăşoară activitatea în turism sau în sectoare conexe.
3. Creşterea semnificativă a transporturilor de persoane la nivel internaţional şi
naţional este în directă legătură cu turismul, mai ales când vorbim de călătoriile cu
avionul.
4. Pentru dezvoltarea turismului şi diversificarea activităţilor turistice este
necesară o infrastructură adecvată, astfel că în acest fel turismul este un factor de
stimulare a îmbunătăţirii sistemului de drumuri şi comunicaţii dintr-o ţară, a
facilităţilor portuare şi aeroportuare, a alimentării cu apă, energie electrică, precum şi a
extinderii reţelei de canalizare.
5. Turismul are capacitatea de a combate sărăcia dintr-o ţară sau regiune, pe de o
parte oferind locuri de muncă pentru localnici şi, pe de altă parte, prin creşterea cererii
pentru produse şi servicii locale.
În ceea ce priveşte România şi importanţa turismului pentru ţara noastră,
academicianul Nicolae N. Constantinescu afirma2, încă de acum mai bine de 20 de ani,
că „… structura pe ramuri a economiei naţionale de care avem nevoie este
industrie-agricultură-turism, competitive”.
Zece ani mai târziu, un alt mare economist, de această dată american, reputatul
profesor Philip Kotler3, a recomandat4 ţării noastre trei căi de dezvoltare economică, şi
1 Vom folosi în cele ce urmează acronimul OMT pentru Organizaţia Mondială a Turismului.
2 N.N. Constantinescu, Reformă şi redresare economică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
3 Philip Kotler este profesor de marketing internaţional la Kellogg School of Management din
cadrul Universităţii Northwestern (SUA) şi este considerat a fi „părintele marketingului mondial”

datorită cărţii sale publicate în 1967, „Marketing Management” (Marketingul Managementului – en.),
care a devenit ulterior un manual de marketing folosit în multe şcoli de business din întreaga lume. A
fost prezent şi la Bucureşti, în 2005 şi, apoi, în 2012, când a primit din partea Universităţii din
Bucureşti înaltul titlu academic de Doctor Honoris Causa.
4 Philip Kotler a vorbit comunităţii de afaceri din România, într-o serie de conferinţe susţinute la
Palatul Parlamentului în perioada 17-18 mai 2005. Recomandările sale pot fi preluate şi din
înregistrarea lui Marian Voicu, Interviu cu Philip Kotler, în emisiunea Vorbe despre fapte, exclusivitate
32 | Ilie Dumitru
anume: creşterea exporturilor, sporirea investiţiilor în anumite domenii şi „atragerea a

cât mai mulţi turişti”, precizând, totodată, că turismul are potenţialul de a fi un
domeniu reprezentativ pentru România.
B. Turismul în economia mondială
Analizele statistice internaţionale şi regionale sunt făcute în principal de OMT, dar

şi de alte organizaţii (cum ar fi, spre exemplu, World Travel & Tourism Council –
WTTC) sau organisme, inclusiv din cadrul UE.
1. Turismul la nivel global

Cel mai recent raport al WTTC1 (2018), relevă rezultate cu adevărat spectaculoase
ale segmentului turistic, confirmându-se astfel importanţa deosebită şi creşterea
continuă a contribuţiei pe care o are la Produsul Intern Brut mondial.
Raportul economic prezentat în martie 2018 a avut în vedere rezultatele
economice din 185 de ţări şi 25 de regiuni ale lumii, oferind o perspectivă unică asupra
potenţialului de creştere pe termen lung al acestui sector de activitate, precum şi
asupra permanentei sale contribuţii la dezvoltarea economiei şi la dezvoltarea socială a
întregii lumi.
În 2017, creşterea de 4,6% a sectorului de turism şi călătorii a fost pentru al
şaptelea an consecutiv mai mare decât cea a economiei mondiale (2,3%).
Contribuţia directă2 a turismului la PIB-ul global a fost de 2.570,1 miliarde USD
(3,2% din PIB total) în 2017 şi se preconizează că va creşte cu 4,0% în 2018, după care
va creşte cu 3,8% pe an, în perioada 2018-2028, urmând să ajungă la 3.890 miliarde
USD (3,6% din PIB total) în 2028.
TVR1, din 2 iunie 2005, accesibilă la adresa web http://www.marianvoicu.ro/tv/interviu-cu-philip-

kotler (accesată la 01.08.2018).
1 WTTC prezintă anual un raport, întocmit împreună cu partenerul său de cercetare, Oxford
Economics. Raportul din martie 2018 poate fi citit la adresa https://www.wttc.org/-/media/files/

reports/economic-impact-research/regions-2018/world2018.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 Contribuţia directă a turismului la PIB reflectă cheltuielile interne pentru turism şi călătorii
(cheltuielile totale într-o anumită ţară în domeniul turismului şi călătoriilor făcute de către rezidenţi şi
nerezidenţi în scopuri de afaceri şi de agrement), precum şi cheltuielile guvernamentale „individuale”,
adică acele cheltuieli făcute de către guvern în domeniul serviciilor turistice şi călătoriilor, legate
direct de vizitatori, cum ar fi cele culturale (de exemplu, muzee) sau de agrement (de exemplu,
parcurile naţionale).
Sursa: WTTC
Contribuţia totală1 a turismului la PIB a fost de 8.272,3 miliarde USD (10,4% din
PIB) în 2017 şi se preconizează că va creşte în continuare cu până la 12.450,1 miliarde
USD (11,7% PIB) în 2028.
Sursa: WTTC
În 2017, sectorul de turism şi călătorii a susţinut direct un număr de 118.454.000

de locuri de muncă (3,8% din totalul locurilor de muncă). Previziunile sunt de creştere
1 Contribuţia totală a turismului şi a călătoriilor include atât efectele directe, cât şi pe cele
indirecte şi induse asupra economiei.

34 | Ilie Dumitru
şi cu privire la acest element statistic, estimându-se atingerea unui procent de 4,2% din
totalul ocupării forţei de muncă în 2028.
Numărul total de salariaţi care lucrează în sectorul turistic şi industriile adiacente
se ridică la 9,9% din total, iar această valoare confirmă că 1 din 10 locuri de muncă din
economia globală este în sectorul turistic.
Sursa: WTTC
Tot Raportul WTTC pe anul 2018 mai consemnează că o cincime din totalul
locurilor de muncă create la nivel global în ultimul deceniu a fost în sectorul de turism
şi călătorii.
Creşterea sectorului turistic în anul 2017 a fost determinată, în special, de
exporturile de turişti/vizitatori, cu o creştere de 4,3%, şi de turismul de recreere pe
plan intern (naţional), care a crescut cu 4,9%.
Pe măsură ce creşterea economică globală continuă să se accelereze în 2018,
perspectivele pentru sectorul Travel & Tourism rămân încurajatoare. Cu toate acestea,
luând în calcul şi unele politici monetare mai stricte în ţări precum SUA, Marea Britanie,
zona euro şi China, comparativ cu anul trecut, precum şi preţurile la petrol, care în
prezent sunt în creştere, este posibil ca ratele de creştere economică să scadă puţin.
Totuşi, se aşteaptă ca sectorul turismului şi al călătoriilor să crească cu 4,0% în 2018.
În Europa, după ce acest sector al economiei s-a bucurat de un puternic ritm de
creştere în anul 2017, când a crescut cu 4,8%, este de aşteptat o încetinire a acestui
ritm de creştere, la o valoare de 2,8% în 2018. În principal, această încetinire a ritmului
de creştere va fi cauzată de diminuarea numărului de vizitatori din alte ţări în Europa,
dar şi de aprecierea monedei euro, care va transforma Europa într-o destinaţie mai
scumpă pentru turiştii din afara zonei euro.1
Pe regiuni, Asia şi zona Pacificului au înregistrat creşteri cu 9% la sosirile internaţionale,

1
urmate de Africa (+8%) şi cele două Americi (+3%). Cea mai vizitată regiune a lumii (Europa) a
înregistrat rezultate mixte, per total însemnând o creştere de 2%, în timp ce pentru Orientul Mijlociu
se înregistrează o scădere clară de 4%.
Problemele de siguranţă şi securitate care îi vizează pe turişti au fost în centrul

atenţiei în ultimul timp şi probabil că vor continua să reprezinte bariere în dezvoltarea
turismului şi să provoace dificultăţi şi în anii următori.
Cu toate acestea, potrivit raportului WTTC, sectorul turistic este pregătit să se
confrunte cu dificultăţi macroeconomice şi alte provocări şi în 2018, aşteptându-se să
se menţină o rată de creştere economică globală, chiar dacă este estimată o uşoară
scădere a acesteia.
În valori nominale se aşteaptă ca sectorul de turism şi călătorii să aibă o
contribuţie directă la PIB, care să crească în medie cu 3,8% pe an în următorii zece ani.
Până în 2028, segmentul economic „Travel&Tourism” este aşteptat să susţină un
număr total de aproape 414 milioane de locuri de muncă în întreaga lume, ceea ce
echivalează cu unul din nouă locuri de muncă din lume. Este de aşteptat ca sectorul să
contribuie în medie cu 9 milioane de noi locuri de muncă pe an până în 2028 (de la mai
puţin de 7 milioane pe an între 2011 şi 2017), reprezentând aproximativ un sfert din
totalul de noi locuri de muncă generate la nivel global. În condiţiile unor reglementări
corecte şi al unui sprijin guvernamental, aproape 100 de milioane de noi locuri de
muncă ar putea fi create în deceniul următor.
În acelaşi timp, PIB-ul total pentru turism şi călătorii este prognozat să reprezinte
11,7% din PIB-ul mondial, iar exporturile globale de vizitatori ar trebui să reprezinte
6,9% din totalul exporturilor globale în 2028.
Aceste date cuprinse în Raportul WTTC publicat în 2018 sunt în concordanţă cu
analizele OMT. Reamintim aici că OMT este o agenţie specializată a ONU, cu atribuţii în
promovarea turismului responsabil, durabil şi universal.
În studiul OMT Repere în turism – ediţia 20171 se constată, printre altele, că un
număr tot mai mare de destinaţii din întreaga lume au investit şi s-au deschis şi spre
turism, care a funcţionat ca un factor esenţial al creşterii socio-economice, prin crearea
de locuri de muncă şi de noi întreprinderi, prin obţinerea de venituri din export şi prin
dezvoltarea infrastructurii.
Pe parcursul ultimelor şase decenii, turismul a cunoscut o continuă expansiune şi
diversificare, devenind unul dintre sectoarele economice cu cea mai mare şi cea mai
rapidă creştere din lume. Au apărut multe destinaţii noi, adăugându-se celor preferate
în mod tradiţional din Europa şi America de Nord.
Turismul a realizat o creştere practic permanentă, în ciuda unor şocuri ocazionale,
demonstrând puterea şi capacitatea de adaptare a sectorului.
Pentru a oferi o imagine de ansamblu a acestor şase decenii de creştere economică
în domeniul turismului, trebuie să amintim ca sosirile turiştilor internaţionali au
evoluat astfel:
- 25 de milioane la nivel global în 1950,
- 278 de milioane în 1980,
- 674 de milioane în 2000 şi
- 1.235 de milioane în 2016.
1 Studiul are în vedere rezultatele economice înregistrare în anul anterior şi poate fi găsit la
adresa web https://www.e-unwto.org/doi/pdf/10.18111/9789284419029 (accesată la 01.08.2018).

36 | Ilie Dumitru
De asemenea, încasările din turismul internaţional au crescut de la 2 miliarde

dolari SUA în 1950 la 104 miliarde în 1980, 495 miliarde în 2000 şi 1220 miliarde în
2016.
Turismul internaţional reprezenta în 2016 7% din exporturile mondiale de bunuri
şi servicii, crescând de la 6% în urmă cu numai un an (2015). Practic, în perioada 2012-
2017 turismul a crescut mai repede decât comerţul global mondial.
Ca o categorie de export la nivel mondial, turismul ocupă locul al treilea după
combustibili şi substanţe chimice, clasându-se înaintea produselor alimentare şi
automobilelor. În multe ţări în curs de dezvoltare, turismul se clasează pe primul loc
între sectoarele de export.
Din perspectiva topului mondial al statelor cu o contribuţie semnificativă în
economia turismului internaţional, Franţa1, Statele Unite2, Spania şi China3 au
continuat să se situeze pe primele locuri în clasamentul internaţional al sosirilor în
2016.
După rezultatele veniturilor din turism, Statele Unite continuă să se situeze pe
primul loc în topul clasamentului internaţional, cu 206 miliarde de dolari câştigaţi în
2016, pe locul doi este Spania, cu 60 miliarde de dolari venituri din turism la
aproximativ acelaşi număr de sosiri internaţionale4, urmate de Thailanda, care a urcat
în 2016 pe locul 3, şi de China, care este a patra. Franţa ocupă locul cinci în acest
clasament, cu venituri de 42 miliarde de dolari. Italia a urcat un loc pe poziţia 6 în
încasări (40 miliarde USD) şi este încă pe locul 5 în clasamentul sosirilor (52 milioane).
Liderul mondial în clasamentul sosirilor internaţionale de turişti, Franţa, a înţeles
de multă vreme rolul major al turismului în economia mondială şi a anticipat corect
evoluţia sa fulminantă din ultima jumătate de secol, astfel că poziţia pe care o ocupă în
prezent în acest clasament nu este deloc o întâmplare.
Declarând turismul un sector de importanţă majoră pentru economia naţională
încă din primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, Franţa a acordat o
atenţie deosebită acestui domeniu, adoptând politici naţionale publice de stimulare
continuă5.
În prezent, numai segmentul de cazări şi restaurante din tot ceea ce înseamnă
turism aduce Franţei o contribuţie la PIB de 2,5%, iar totalul sumelor cheltuite în
turism pe teritoriul francez, atât de rezidenţi cât şi de nerezidenţi, se ridică la 7,4% din
PIB.
În 2013 Franţa a avut 83,6 milioane de sosiri internaţionale şi 83,8 milioane în
2014, 84,5 milioane în 2015 şi 82,5 milioane în 2016, devansând SUA, ocupanta locului
2, care a înregistrat numai 74,8 milioane de sosiri internaţionale în 2016.
83 de milioane de sosiri turistice internaţionale.

1
76 de milioane de sosiri turistice internaţionale.

2
3 59 de milioane de sosiri turistice internaţionale.
4 Şi Spania a înregistrat în 2016 tot 76 de milioane de sosiri internaţionale, echivalentă practic cu
SUA, din acest punct de vedere.

5 Spre exemplu, Adunarea naţională a Franţei a votat în 2015 o lege prin care au fost create pe
teritoriul francez „zone turistice internaţionale” în care s-a permis comercianţilor să lucreze şi
duminica, iar în timpul săptămânii până la miezul nopţii. Anterior, legea şi acordurile colective de
muncă interziceau acest lucru.
Din păcate, România, deşi are resurse naturale importante şi în sectorul turistic, nu
a ştiut să le valorifice, iar politicile publice şi strategiile economice nu au luat în
considerare potenţialul uriaş al sectorului turistic.
2. Turismul în economia Uniunii Europene

La nivelul UE, rezultatele statistice în domeniul turismului sunt făcute în baza
Directivei 95/57/CE privind culegerea datelor statistice în domeniul turismului1.
Conform acestei directive, statele membre au obligaţia de a furniza regulat date
statistice în domeniul turismului.
În acest context trebuie precizat că turismul este înţeles ca activitate a vizitatorilor
care efectuează o călătorie către o destinaţie aflată în afara mediului lor obişnuit,
pentru mai puţin de un an şi din orice motiv, inclusiv afaceri, agrement sau alte motive
personale, excluzându-se însă angajarea (încadrarea în muncă) în locul vizitat.
Statisticile oficiale europene de până acum se limitează la o durată minimă de şedere
de o noapte, însă începând cu anul de referinţă 2014, ele cuprind şi vizitele în
străinătate de mai puţin de o zi.
În 2014, una din zece întreprinderi din sectoarele nefinanciare ale economiei
europene aparţinea sectorului turistic. În aceste 2,3 milioane de întreprinderi erau
angajate aproximativ 12,3 milioane de persoane. Angajaţii întreprinderilor din
sectoarele cu activităţi legate de turism au reprezentat 9,1% din persoanele angajate în
totalitatea sectoarelor nefinanciare ale economiei şi 21,5% din persoanele angajate în
sectorul serviciilor. Procentele sectoarelor turistice în cifra de afaceri totală şi în
valoarea adăugată la costul factorilor au fost relativ mai reduse, sectoarele turistice
reprezentând 3,7% din cifra de afaceri şi 5,6% din valoarea adăugată a sectoarelor
nefinanciare ale economiei.2
Rezidenţii din UE-28 (mai mari de 15 ani) au efectuat în 2015 aproximativ 1,2
miliarde de călătorii turistice în interes personal sau de afaceri. Din acest număr total
de călătorii efectuate, un procent de 58,2% l-au reprezentat călătoriile scurte, de una
până la trei nopţi, în timp ce trei sferturi din total l-au reprezentat călătoriile către
destinaţii interne, rezultând numai un sfert din total ca fiind făcute în străinătate.
În 2015 România a fost, din nou, ţara de origine a celui mai mic număr de turişti,
fiind pe ultimul loc în clasamentul celor 28 de state UE, imediat înaintea sa situându-se
Bulgaria, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania.
Se pare că această opţiune a turiştilor de a practica turismul pe plan intern sau
internaţional este influenţată nu doar de mărimea statului membru, ci şi de situarea sa
geografică. La rezidenţii ţărilor mai mici şi rezidenţii ţărilor situate în partea de nord a
Europei s-a înregistrat o tendinţă mai accentuată de a călători în străinătate.
1Directiva 95/57/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind culegerea datelor statistice în
domeniul turismului a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 291 din 06 decembrie 1995.
2 Informaţiile sunt preluate din datele statistice publicate de Eurostat. Eurostat este departa-
mentul CE responsabil de publicarea unor statistici comparabile pentru tot teritoriul UE.
38 | Ilie Dumitru
Pe parcursul anului 2015 un procent de 60% din populaţia UE-28 în vârstă de

peste 15 ani a efectuat cel puţin o călătorie turistică în interes personal. Din nou, se pot
observa diferenţe mari între statele membre, de la 88,2% în Finlanda (prima clasată) la
26% în România (ultima clasată).
C. Rezultate economice naţionale
În România, turismul a avut în 2013 o contribuţie în economie de 33,1 miliarde lei

(9,9 miliarde de dolari), reprezentând 5,1% din PIB, adică jumătate din ponderea la
nivel mondial, care a fost în 2015, aşa cum am menţionat şi mai sus, de 9,8%.
Oferta de cazare a României este de 7028 de unităţi de cazare, cu o capacitate
totală de 326.000 de paturi, cu mult sub necesarul unei dezvoltări turistice
proporţionale cu potenţialul natural al României1.
Dacă luăm în calcul şi pentru România creşterea estimată la nivel global în
următoarea perioadă, ar trebui să ne aşteptăm ca şi în România industria de turism şi
călătorii să devină un important contribuitor la creşterea economică, atât de la nivel
local, cât şi naţional.
Datele Eurostat pentru 2016 arată că în prezent România are o balanţă de plăţi
negativă pentru sectorul turistic, cu un total al încasărilor din turism de 1568 milioane
de euro (reprezentând o contribuţie la PIB-ul intern de 0,9%), faţă de un total al
cheltuielilor de 1930 milioane de euro, rezultând un deficit de 362 milioane de euro.
Potrivit studiului WTTC Travel&Tourism – Economic Impact 2017 dedicat
României2, contribuţia totală3 a turismului şi călătoriilor la PIB a fost în 2016 de
39,3 miliarde RON (9,7 miliarde USD), respectiv 5,2% din PIB, şi se preconizează că va
creşte cu 4,7% în 2017. Pentru perioada 2017-2027 se estimează o creştere cu 2,7%
anual (în medie) până la 53,7 miliarde RON, care va reprezenta o pondere de 5,8% din
PIB în 2027.
Bulgaria, spre exemplu, are un număr total de 328.000 de paturi, la o populaţie şi un teritoriu
1
sub jumătate din cele ale României.

2 Forma integrală a studiului poate fi consultată la adresa web https://www.wttc.org/-/media/
files/reports/economic%20impact%20research/countries%202017/romania2017.pdf (accesată la
01.08.2018).
3 Contribuţia totală a turismului şi călătoriilor are în vedere un impact mai larg asupra economiei
şi include, pe lângă cheltuielile directe şi pe cele indirecte şi induse. Cheltuielile indirecte au în vedere
contribuţia la PIB şi la ocuparea forţei de muncă aduse de: a) investiţiile în turism, cum ar fi
achiziţionarea de aeronave noi şi construirea de noi hoteluri; b) cheltuielile guvernamentale
„colective”, care sprijină turismul în moduri diferite - de exemplu, cheltuieli de marketing şi
promovare a turismului, administrare, servicii de securitate, servicii de securitate şi de salubritate în
zona staţiunilor etc.; c) achiziţiile de bunuri şi servicii, de pe piaţa internă, de către sectoarele care se
ocupă în mod direct cu turişti – incluzând, de exemplu, achiziţiile de servicii alimentare şi de curăţenie
de către hoteluri, achiziţia de combustibili şi alimente de către companiile aeriene, servicii IT de către
agenţiile de turism etc. Cheltuielile induse au în vedere contribuţia la PIB şi ocuparea forţei de muncă
pe care o aduc cheltuielile făcute de cei care sunt angajaţi în mod direct sau indirect în sectorul de
turism şi călătorii.
Contribuţia directă1 a turismului şi călătoriilor la PIB a fost în 2016 de 10,1

miliarde de lei (2,5 miliarde USD), adică 1,3% din PIB-ul intern total, şi se preconizează
că va creşte cu 6,9% în 2017, iar în următorii 10 ani va creşte cu 2,9% pe an, până la
14,3 miliarde de lei anual (3,5 miliarde USD), reprezentând 1,6% din PIB-ul intern total
în 2027.
Sursa: WTTC2.
În ceea ce priveşte contribuţia totală a turismului la ocuparea forţei de muncă,

inclusiv locurile de muncă susţinute în mod indirect de către industrie, în 2016 aceasta
a fost de 6,2% din totalul locurilor de muncă (513.500 locuri de muncă). În perspectiva
anului 2025 se aşteaptă să atingă un procent de 6,9% din total.
În mod direct, turismul şi călătoriile au contribuit în 2016 cu 197.500 locuri de
muncă (2.4% din total), iar previziunile arată o creştere cu 2,7% în 2017 şi apoi cu
0,8% pe an, până la 219.000 locuri de muncă (2,6% din totalul ocupării forţei de
muncă) în 2027.
1 Contribuţia directă a turismului şi călătoriilor în PIB reflectă cheltuielile „interne” în acest
sector, respectiv cheltuielile totale făcute de către rezidenţi şi nerezidenţi în scopuri de afaceri şi de
agrement, precum şi cheltuielile guvernamentale individuale, adică cele legate de vizitatori, cum ar fi,
de exemplu, cele culturale (muzee) sau de agrement (parcuri naţionale).
2 Contribuţia totala a turismului şi călătoriilor la PIB (valorile sunt în miliarde de lei).
40 | Ilie Dumitru
Secţiunea III. Economia principalelor activităţi componente

ale industriei turismului
Piaţa de servicii turistice face parte integrantă din categoria mai largă a pieţei
serviciilor care, la rândul ei, este parte componentă a pieţei, în sensul cel mai larg.
Principala caracteristică a pieţei turistice o reprezintă complexitatea acesteia, care
este determinată de complexitatea produsului turistic, alcătuit din bunuri şi servicii,
din elemente tangibile şi intangibile1.
Aşadar, din punct de vedere al conţinutului, un produs turistic reuneşte o serie,
mai mare sau mai mică, de componente dintre cele mai diverse, furnizate de mai mulţi
prestatori sau producători, rezultând un pachet de servicii şi produse cu un mare grad
de eterogenitate.
De aceea, şi ramura mare a industriei turistice are drept părţi componente ramuri
de activitate, cu o economie specifică, cu particularităţi inerente, dar care concură la
această rezultantă globală, de o importanţă deosebită în economia mondială, care este
turismul.
Aşa fiind, considerarea turismului ca fiind „o succesiune de servicii – transport,
cazare, agrement, tratament, schimb valutar etc. –, din domenii bine conturate, mult
diferite între ele, destinate satisfacerii fie a unor necesităţi obişnuite, cotidiene (cazare,
masă), fie a unora specific turistice (agrement, schimb valutar)”2, pare a fi una pe deplin
justificată.
Punerea împreună a componentelor, amestecul lor şi împachetarea produsului
turistic final, care se vrea a fi vândut consumatorului, nu se află la îndemâna oricui, fie
că privim lucrurile la nivel individual, dintr-o perspectivă micro, fie că recurgem la o
perspectivă macro-economică.
Cele două mari categorii de componente – produse sau patrimoniu, pe de o parte,
şi servicii, pe de altă parte – au nevoie de procese de armonizare, de liant care să poată
să le facă a fi percepute de către turişti ca un tot unitar, atractiv. Este recunoscut şi
subliniat de mai multe decenii în literatura economică faptul că existenţa unui
patrimoniu turistic valoros nu înseamnă automat turism dezvoltat, şi că resurse de
excepţie rămân în afara circuitului economic în absenţa serviciilor care să le pună în
valoare, să le facă accesibile. Însă nu este mai puţin adevărat că ţări cu potenţial turistic
relativ modest au ajuns la un grad ridicat de dezvoltare turistică graţie investiţiilor
făcute în domeniul serviciilor3.
Pentru detalii, a se vedea R. Minciu, Economia turismului. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită., Ed.
1
Uranus, Bucureşti, 2004, p. 134. Dintre elementele tangibile care participă la formarea produsului
turistic sunt enumerate: hotelul, restaurantul, mijlocul de transport, pârtiile, ambarcaţiunile,
mâncărurile, băuturile etc. Elemente intangibile sunt considerate cele referitoare la ambianţă,
atmosferă, distracţie, metode de servire, serviciile de rezervare etc.
2 R. Pîrvu, op. cit., p. 83.
3 Pentru această observaţie, a se vedea F. Bran, D. Marin, T. Simon, Economia turismului şi mediul
înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 67.

A. Hotelurile
Industria ospitalităţii, cum mai este denumită activitatea din domeniul hotelier,
este considerată de mulţi autori de analize şi studii economice drept componenta cea
mai importantă a activităţii turistice.
Din punct de vedere istoric, noţiunea de hotel1 apare în Franţa în secolul al
XVII-lea şi desemna un loc în care se putea înnopta, beneficiind de un oarecare confort,
chiar dacă sunt autori2 care reţin că cele mai vechi date economice hoteliere datează
din ziua de 24 decembrie a anului zero, când oraşul Bethleem era overbooked3.
În secolul al XVIII-lea, marile oraşe europene încep să îşi construiască dezvoltarea
economică pornind chiar de la construirea unor clădiri din ce în ce mai mari, mai
cuprinzătoare, cu un confort din ce în ce mai ridicat, care să asigure cazarea călătorilor.
Este cazul, mai ales, al marilor centre comerciale ale epocii: Paris, Londra, Amsterdam.
Sfârşitul de secol XIX a însemnat legarea oraşelor prin linii de cale ferată. Aceasta a
dus la o noua etapă în dezvoltarea industriei hoteliere, care a fost nevoită să se
orienteze spre potenţialul imens de clientelă pe care îl reprezenta gara, astfel că au fost
construite în acea perioadă multe hoteluri de jur împrejurul gărilor.
Acelaşi fenomen s-a manifestat după al Doilea Război Mondial, odată cu
dezvoltarea aviaţiei civile şi comerciale, care a dus la construirea multor hoteluri în
jurul aeroporturilor.
De asemenea, dezvoltarea reţelei de drumuri şi autostrăzi în Europa, precum şi a
accesului din ce în ce mai facil al cetăţenilor din clasa medie la a avea un automobil,
respectiv a posibilităţii acestora de a se deplasa şi de a pleca în concedii, mai ales după
anii 1960, au dus la apariţia unor „lanţuri hoteliere” care, la început au răspuns la
nevoia turistului de a găsi un hotel la finalul fiecărei etape (zile) a călătoriei sale
turistice automobilistice. Ulterior, aceste lanţuri hoteliere au început să atragă în
reţeaua lor şi hoteluri independente, apărând astfel franciza hotelieră, care s-a extins
atât de mult încât a permis marilor lanţuri hoteliere internaţionale să cuprindă atât de
multe hoteluri încât, multe dintre ele, oferă hoteluri din toate clasele (de la o stea la
cinci stele/lux) de cazare şi pe toate continentele.
Astăzi, industria hotelieră este cea care asigură nu doar serviciile necesare
călătorilor pentru satisfacerea nevoilor primare (hrană şi odihnă), ci şi pentru
satisfacerea unor nevoi specifice, precum recreere, distracţie, meditaţie, servicii
comerciale, de informare, cultural-artistice etc.
Între dezvoltarea industriei hoteliere şi dezvoltarea turismului există o legătură
indisolubilă, acestea aflându-se într-o relaţie de interdependenţă. Dezvoltarea
turismului este influenţată de industria hotelieră prin capacitatea acesteia din urmă de
a valorifica potenţialul turistic al zonei, introducând-o în circuitul turistic naţional şi
internaţional. Astfel, zone mai puţin atractive turistic pot ajunge să fie suprasolicitate
1Hôtel, în limba franceză.

2 J.-C. Robinet, C. Adam, Management hôtelier. Théorie et pratique, Editura de Boeck, Bruxelles,
2003, p. 23.
3 Suprarezervat (en.).
42 | Ilie Dumitru
datorită calităţii superioare a serviciilor hoteliere, a dotărilor hotelurilor etc. După cum,
în egală măsură, zone cu potenţial turistic uriaş pot rămâne sau pot ajunge neatractive
din cauza condiţiilor precare de cazare.
Una din problemele cu care se confruntă o parte din hoteluri este caracterul sezonier
al turismului în zona respectivă. Specificul atracţiei/atracţiilor turistice din acea zonă duc
la o nepermanentă solicitare de către turişti a spaţiilor de cazare. Fie că este vorba de
sezonul de schi, de perioada estivală sau de anumite sărbători religioase, problema
sezonabilităţii1 este prezentă de multe ori în turism şi se manifestă printr-o supraso-
licitare a serviciilor de cazare în perioadele de vârf şi o lipsă de solicitări sau o diminuare
semnificativă a acestora, în extrasezon.
Dat fiind caracterul serviciilor hoteliere, care nu permit stocarea lor, trebuie găsite
soluţii pentru ca hotelul să se menţină atractiv şi în perioadele de extrasezon şi să nu
mai rămână dependent de condiţiile naturale sau de evenimentele şi manifestările
publice (culturale, religioase sau cu alt caracter).
B. Restaurantele
Satisfacerea nevoilor de hrană ale turiştilor este un alt obiectiv pe care şi-l asumă
turismul.
Sigur că acest obiectiv nu este un apanaj al industriei turistice, căci alimentaţia
publică este o componentă a economiei globale, prin care se satisfac nevoile de hrană ale
întregii populaţii.
Modalităţile, formele, procesele prin care economia răspunde acestei nevoi a
populaţiei sunt dintre cele mai diverse şi în continuă transformare, adaptate în funcţie
de modul de viaţă al oamenilor, de preferinţele lor culinare, de condiţiile de viaţă şi de
muncă, de structura demografică, de specificul activităţilor productive în care lucrează,
de mentalităţile oamenilor, obiceiuri etc.
Turismul reuşeşte de multe ori să depăşească astfel de bariere, aducând elemente
de noutate în alimentaţie, propunând oamenilor alimente, mâncăruri şi băuturi din alte
zone geografice decât cele cu care sunt obişnuiţi. În acest fel, turismul contribuie şi la o
creştere a schimburilor comerciale la nivel internaţional.
Din multitudinea de forme şi contexte în care se manifestă industria alimentaţiei
publice (cantine şcolare şi studenţeşti, din întreprinderi, spitale, unităţi militare etc.),
restaurantele sunt cele care interesează în mod direct sectorul turistic.
Procesul de satisfacere a nevoii de hrană a turistului poate fi împărţit în mai multe
segmente sau activităţi, care pot coexista în aceeaşi unitate de alimentaţie publică, sau
pot constitui procese (activităţi) independente.
1 Sezonabilitatea serviciilor turistice este definită ca fiind o trăsătură ce se manifestă printr-o
cerere inconstantă, care diferă foarte mult de la un moment la altul al anului, al săptămânii sau chiar al
zilei. Perioadele de vârf diferă de la o regiune la alta, de la o ţară la alta. De asemenea, unele destinaţii
turistice pot avea mai multe perioade de vârf (zona montană este căutată de turişti atât iarna cât şi
vara), iar altele numai una singură (zona litorală, în ţara noastră, este vizitată în perioada estivală).
Pentru mai multe explicaţii privind efectele sezonabilităţii, a se vedea R. Cocean, O.I. Moisescu,
V. Toader, op. cit., p. 42.
- În ordine cronologică, prima parte componentă a acestei ramuri a economiei,

care mai este denumită de unii autori „restauraţie”, este activitatea de aprovizionare,
prin care restaurantul îşi asigură materiile prime necesare preparării hranei. Uneori
sau cu privire la unele materii prime mai intervine şi activitatea de stocare sau
depozitare. Specificul restaurantului şi/sau preferinţele culinare ale clienţilor influen-
ţează costurile acestor procese prin: locul de unde se cumpără produsele, durata
necesară pentru livrare, volumul producţiei, costul transportului, numărul furnizorilor
etc. Toate aceste elemente influenţează preţul şi, în consecinţă, ele pot constitui cheia
profitabilităţii şi rentabilităţii unui restaurant. De aceea, studiul pieţelor de aprovi-
zionare (împreună cu studiul concurenţei şi profilului clientelei) sunt printre primele
demersuri care trebuie făcute în cadrul managementului hotelier1.
- Urmează activitatea de producţie. Aceasta presupune procese şi manopere
(fierbere, prăjire, coacere, uscare, solubilizare etc.) de transformare a unor materii
prime (produse de origine animală şi vegetală) în produse alimentare care sunt oferite
spre consum clienţilor restaurantului, turişti şi nu numai. În mod evident, sunt şi
produse alimentare care sunt oferite turiştilor fără a fi trecut prin această etapă:
fructele, spre exemplu, sau, în cazul pensiunilor agroturistice bio, laptele de la animale,
legumele proaspete.
- Activitatea de comercializare urmează, în mod firesc, celei de producţie şi constă
în vânzarea către consumatori a produselor alimentare şi băuturilor, implicând, aşadar,
transferul dreptului de proprietate asupra acestora, în schimbul unui preţ. Uneori, în
cazul restaurantelor cu servicii de autoservire sau „take away” ori „la pachet”,
fast-food-uri sau cu livrare la domiciliu, această activitate încheie procesul economic
specific activităţii acestei categorii de restaurante. Pentru altele, însă, poate chiar
pentru cele mai multe, acesteia i se adaugă şi activitatea de servire a clienţilor cu
produsele alimentare comandate. Implică din partea restaurantului un întreg complex
de activităţi, în scopul creării condiţiilor necesare pentru consumul imediat al
preparatelor culinare, băuturilor, fructelor, produselor de cofetărie şi patiserie: spaţii
adecvat mobilate şi dotate, atmosferă relaxantă, ambianţă plăcută, amabilitatea şi
disponibilitatea personalului de deservire etc., toate concurând la satisfacerea în cea
mai mare măsură a cerinţelor clienţilor.
C. Transportatorii de persoane
Deplasarea este una dintre componentele intrinseci turismului. Însăşi definiţia

turismului include referiri la deplasarea turistului din locul său obişnuit de rezidenţă,
către alte zone, în diverse scopuri. Aşadar, transportul, în general, dar mai ales
transportul persoanelor, este o componentă esenţială a prestaţiei turistice, indiferent
dacă intră ca parte componentă în structura produsului turistic vândut turistului sau
dacă turistul îşi asigură transportul cu mijloace proprii sau cumpără astfel de servicii,
1 Pentru dezvoltări asupra acestor elemente şi pentru alte studii necesare în managementul
hotelier, a se vedea J.-C. Robinet, C. Adam, op. cit., p. 70-78.

44 | Ilie Dumitru
în mod individual, direct de la un transportator. Dacă transporturile reprezintă o

ramură a economiei, a cărei existenţă este independentă de turism, turismul nu poate
exista fără transporturi.
În orice caz, transportul turiştilor este necesar cel puţin de la locul de reşedinţă la
cel de petrecere a vacanţei şi retur, la care se poate adăuga transportul de la locul de
petrecere a vacanţei către obiectivele turistice din zona respectivă. În cazul turismului
itinerant (circuite, croaziere), transportul turiştilor se realizează pe toată durata
călătoriei.
Serviciile de transport implicate în turism sunt cele care privesc turiştii, bagajele
acestora şi, eventual, unele produse destinate consumului acestora (gustări, băuturi)
sau altele necesare pentru susţinerea activităţilor programate a se desfăşura pe
parcursul respectivului program turistic (veste de salvare gonflabile, pelerine de ploaie,
aparate de recepţie cu cască de ascultat explicaţiile ghidului la obiectivele turistice
vizitate etc.).
Utilizarea uneia sau alteia din formele de transport, ori chiar a mai multor forme
combinate, este o rezultantă a mai mulţi factori, care ţin de specificul călătoriei, de
distanţe, costuri, psihologia şi vârsta turiştilor etc.
Dintre toate formele de transport implicate în sectorul turistic, transporturile
aeriene tind să capete supremaţia peste tot în lume. Mai ales în ultimul deceniu,
liberalizarea transporturilor aeriene a permis atingerea unui ritm de creştere
considerabil1.
În Europa se menţine transportul rutier în fruntea preferinţelor, însă trendul este
defavorabil acestei forme de transport.
Transporturile feroviare urmează în clasamentul formelor de transport utilizate în
turism, însă această formă pierde din ce în ce mai mult teren, mai ales în favoarea
transporturilor aeriene. Transporturile navale nu ating pragul de 10% din întregul volum
al activităţii de transport în turism.
Preferinţa turiştilor pentru transporturile aeriene rezultă din viteza mare de
deplasare a aeronavelor şi, în consecinţă, din timpul scurt petrecut pentru deplasarea
din localitatea de reşedinţă în localitatea de petrecere a vacanţei.
Durata oricărei vacanţe poate fi împărţită în două componente: durata
transportului şi durata sejurului. Turiştii sunt interesaţi, de regulă, de maximizarea
duratei sejurului, iar pentru atingerea acestui scop soluţia constă în scurtarea duratei
transportului. Excepţie fac circuitele turistice, în care transportul este o componentă
permanentă, intercalată între serviciile pur turistice pe toată durata vacanţei. Chiar şi
în aceste situaţii turiştii îşi doresc o durată cât mai scurtă a transportului, pentru a le
rămâne cât mai mult timp la dispoziţie pentru vizitarea oraşelor şi a obiectivelor
turistice incluse în program. Cum schimbarea formei de transport nu este de cele mai
multe ori posibilă, intervine performanţa mijlocului de transport ales şi gradul de
confort al acestuia2.
Pentru detalii, vezi infra Capitolul IV, Secţiunea a II-a, lit. D.

1
Gradul de confort al mijlocului de transport nu poate influenţa durata transportului, însă poate
2
influenţa felul în care resimt turiştii timpul mai lung sau mai scurt în care au stat în acel mijloc de
Importanţa economică a transporturilor pentru sectorul turistic se reflectă inclusiv

în preţurile produselor turistice care includ servicii de transport. În funcţie de distanţe,
de categoria de clasificare a unităţii de cazare, de alte servicii asigurate pe durata
sejurului, costul cu serviciile de transport poate reprezenta un procent între 25% şi
50% (uneori şi peste) din preţul total al pachetului turistic. De aceea, pentru a
minimiza acest cost, multe agenţii de turism turoperatoare au investit în flote proprii
de mijloace de transport. De regulă este vorba de mijloace de transport rutier
(autocare, microbuze), însă marii turoperatori internaţionali deţin chiar şi aeronave cu
care transportă turiştii proprii şi/sau ai agenţiilor de turism partenere1 ori vase de
croazieră, în cazul marilor companii internaţionale care operează astfel de „oraşe
plutitoare”.
D. Alte activităţi
Produsele turistice sunt în general de o complexitate mare, numărul elementelor

care intră în reţeta unui produs turistic de succes fiind destul de consistent.
Rareori un produs turistic se limitează la cele trei componente de bază: transport,
hrană şi cazare. De cele mai multe ori acestora li se adaugă şi alte ingrediente care
întregesc imaginea de produs unitar, independent, diferit de părţile sale componente,
ale pachetului de servicii turistice.
Printre aceste elemente se numără servicii precum cele de agrement/divertisment,
servicii de ghidaj, servicii/produse culturale, suveniruri etc.
Dată fiind funcţia principală pe care trebuie să o îndeplinească turismul, activităţile
de agrement şi divertisment ocupă un rol important în acest puzzle. Acestea contribuie,
prin mijloace proprii, precum evenimente, spectacole, echipamente şi instalaţii de
recreere etc., la crearea unei stări de bună dispoziţie pentru turişti, de satisfacţie şi
împlinire, care să le lase o amintire plăcută despre acea vacanţă sau despre acea
destinaţie turistică.
Din perspectiva turistului, serviciile de agrement şi divertisment trebuie să îi
asigure atât o relaxare fizică, recreere, odihnă (uneori una activă, prin participare la
plimbări, activităţi sportive şi altele), cât şi o reconfortare psihică, care să îi inducă o
stare de bine, să îl amuze, să îl binedispună.
În literatura economică română, „agrementul turistic” a fost definit ca fiind
„ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi formelor oferite de unităţi,
staţiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau unei grupări sociale o
stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să
lase o impresie şi o amintire favorabile”.2
transport. Gradul de oboseală pe care îl generează transportul poate induce o insatisfacţie a turiştilor
faţă de programul turistic sau agenţia de turism organizatoare.
1 Thomas Cook, TUI, Pullman, Jet2 Holidays etc.
2 G. Stănciulescu, N. Lupu, G. Ţigu, Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în turism, Ed. All
Educational, Bucureşti, 1998, p. 6.

46 | Ilie Dumitru
Pentru organizatorul de călătorii turistice, mijloacele de recreere şi agrement de

care beneficiază o unitate de cazare sau o staţiune turistică reprezintă un element
important de diferenţiere între acestea, care le face pe unele să fie mai atractive şi mai
competitive decât altele. De asemenea, potenţialul de agrement al turiştilor îl ajută pe
turoperator să individualizeze mai bine oferta turistică, şi constituie pentru acesta şi un
argument de marketing în vânzarea produselor turistice.
În mod just s-a observat1 că activităţile de agrement şi divertisment au un aport
consistent la prelungirea sezonului turistic şi la atenuarea sezonabilităţii acestei
activităţi, întrucât turiştilor li se oferă numeroase şi variate posibilităţi de petrecere a
timpului liber.
Având în vedere preferinţele turiştilor, animaţia poate îmbrăca mai multe faţete:
recreativă, educativă, ştiinţifică, religioasă, comercială, recreativă etc.2.
Oraşele şi autorităţile publice locale şi regionale care au înţeles să includă şi
turismul în programele lor de dezvoltare, au investit şi construit inclusiv spaţii de
agrement, care constituie un pol de atracţie pentru turiştii dornici să practice diverse
tipuri de activităţi sau pur şi simplu să se deconecteze de la problemele vieţii cotidiene.
Un astfel de exemplu este Valencia, care a investit aproape un miliard de euro
într-un proiect de urbanism ce a constat în transformarea albiei secate a unui râu din
marginea oraşului într-un parc tematic, denumit Oraşul Artelor şi Ştiinţei, (Ciudad de
las Artes y las Ciencias). Complexul este format din 7 construcţii şi a fost declarat în
2007 una dintre cele 12 comori ale Spaniei.
Principala atracţie pentru majoritatea turiştilor o reprezintă Oceanograful
(L'Oceanogràfic). Pe lângă acesta, complexul mai include alte 6 construcţii: Hemisfericul
(L'Hemisfèric), Muzeul de Ştiinţă, Umbrarul (L'Umbracle), Palatul Artelor, Podul Assut de
L’Or şi Agora3.
R. Minciu, op. cit., p. 282.

1
C. Draica, Turismul internaţional. Practici de elaborare şi distribuţie a produsului turistic, Editura

2
All Beck, Bucureşti, 2003, p. 82.

3 Conform Wikipedia, caracteristicile clădirilor componente, în ordinea inaugurării lor, sunt
următoarele: a) L'Hemisfèric este în formă de ochi şi adăposteşte o sală de cinematograf IMAX,

planetariu şi Laser. Are o suprafaţă de 13000 m³; b) Muzeul de Ştiinţă Prinţul Felipe are formă de
schelet de dinozaur este un muzeu de ştiinţe interactiv. Este împărţit pe trei niveluri şi are în jur de
40.000 m³; c) L'Umbracle este o alee pe care sunt sădite specii vegetale originare din zonă.
Adăposteşte în interior Aleea Sculpturilor – o galerie de artă în aer liber, cu sculpturi ale autorilor
contemporani (Miquel Navarro, Francesc Abad, Yōko Ono şi alţii); c) L'Oceanogràfic este un acvariu
oceanografic, cel mai mare din Europa, cu 110.000 m³ şi 42 de milioane de litri de apă. Acoperişul este
în formă de nufăr şi este opera arhitectului valencian Adrián Peláez Coronado; d) Palatul Artelor
Regina Sofia cuprinde patru săli mari: Sala Principală, Aula Magistrală, Amfiteatru şi Teatru de
Cameră. Este dedicat muzicii şi artelor scenice; e) Podul l'Assut de l'Or - pilonul acestui pod are 125
metri şi este punctul cel mai înalt al oraşului; f) Agora este o piaţă publică acoperită, destinată
concertelor şi evenimentelor sportive. Aici se ţine Marele Premiu al Comunităţii Valenciene la Tenis.
Proiectul mai cuprindea şi construirea a 3 zgârie-nori, Turnurile Alicante, Valencia şi Castellon, dar
acestea sunt stopate şi sunt slabe şanse pentru a fi începute.
Capitolul II
Politici publice şi contribuţia turismului la dezvoltare
Secţiunea I. Turismul durabil şi dezvoltarea economică
Confruntaţi cu perspectiva unui impact negativ al turismului de masă prost

gestionat, specialiştii din domeniul turismului au luat în analiză, la nivel internaţional,
ideea dezvoltării unui turism adaptat imperativelor de protecţie a mediului şi de
dezvoltare durabilă.
Conceptele de „dezvoltare durabilă” şi „durabilitate” au apărut în anii `70-`80 ai
secolului trecut, când schimbările majore ale mediului au devenit din ce în ce mai
evidente. Schimbările climatice, accelerarea eroziunii solurilor, multiplicarea formelor
de poluare dar şi unele acţiuni umane, precum defrişările forestiere, au făcut populaţia
să conştientizeze din ce în ce mai clar riscurile degradării accelerate a mediului şi să se
implice în dezbateri şi acţiuni de protecţie a acestuia. Pe de altă parte, organizaţiile
mondiale specializate au propus modificări structurale în stilul de viaţă al populaţiei,
născându-se astfel acest concept de „dezvoltare durabilă”1.
A. Conferinţa de la Rio şi Agenda 21
Creşterea acestor preocupări pentru problemele de dezvoltare durabilă a

determinat2 organizarea de către ONU, între 3 şi 14 iunie 1992, a primei conferinţe
dedicate mediului şi dezvoltării, la Rio de Janeiro, denumită „Summit-ului Pământului”
(„Rio Earth”).
Cu această ocazie au fost adoptate mai multe convenţii, referitoare la conservarea
speciilor (diversitatea biologică), stoparea defrişărilor masive, reducerea emisiilor de
1 Discuţiile instituţionale asupra problematicii au început în 1972, la Conferinţa privind Mediul
Ambiant care a avut loc la Stockholm, unde s-a pus pentru prima dată în mod serios problema
degradării mediului prin acţiunea omului, situaţie care pune în pericol chiar viitorul omenirii. În 1983,
după o rezoluţie adoptată de Adunarea Generală a ONU, şi-a început activitatea Comisia Mondială
pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) sub conducerea lui Gro Harlem Brundtland (politiciană
norvegiană, fostă prim-ministru al Norvegiei şi director general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).
În 1986 apare aşa-numitul Raport Brundtland, care are titlul Viitorul nostru comun, şi care defineşte
dezvoltarea durabilă astfel: „Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor”.
2 Inclusiv Raportul Brundtland prevedea că este nevoie de organizarea unei conferinţe interna-
ţionale asupra dezvoltării durabile, admiţând totodată că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar
că strategiile trebuie schimbate astfel încât să ţină cont de resursele planetei şi de limitele ecologice pe
care le are mediul înconjurător.
48 | Ilie Dumitru
gaze poluante (metan şi dioxid de carbon), stabilindu-se şi un plan de susţinere a

dezvoltării durabile, denumit „Agenda 21”.
Declaraţia cu privire la mediu şi dezvoltare (Declaraţia de la Rio) este însă
poate cel mai important document, cu valoare juridică internaţională, adoptat în cadrul
acestei conferinţe la care au participat aproximativ 170 de state (dintre care 121
reprezentate la nivel de preşedinţi).
Ea conţine un set de 27 de principii de dezvoltare durabilă pentru secolul XXI:
1. Oamenii se află în centrul strădaniilor noastre pentru o dezvoltare susţinută. Ei
au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura.
2. În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional,
Statele au dreptul suveran de a exploata propriile resurse în baza propriilor politici de
protecţie a mediului şi a dezvoltării şi responsabilitatea să se asigure că activităţile din
propria jurisdicţie sau aflate sub propriul control nu provoacă pagube mediului
ambiant din alte State sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
3. Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să respecte în mod echitabil
necesităţile de dezvoltare şi mediu ale generaţiilor prezente şi ale celor viitoare.
4. Pentru a putea obţine o dezvoltare susţinută, protecţia mediului va constitui o
parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu poate fi considerată separată de
acesta.
5. Toate statele şi toţi oamenii vor coopera în misiunea esenţială de a eradica
sărăcia, ca o cerinţă indispensabilă pentru o dezvoltare susţinută, pentru a scădea
disparităţile din standardele de viaţă şi pentru a veni mai bine în întâmpinarea
necesităţilor majorităţii oamenilor din lume.
6. Situaţia specială şi necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare, în special cele cel
mai puţin dezvoltate şi cele cu cel mai vulnerabil mediu, vor primi o prioritate specială.
Acţiunile internaţionale în domeniul mediului şi dezvoltării vor trebui, de asemenea, să
corespundă intereselor şi necesităţilor tuturor ţărilor.
7. Statele vor coopera în spiritul parteneriatului global pentru a conserva, proteja
şi restabili sănătatea şi integritatea ecosistemului Pământului. În ceea ce priveşte
diferitele contribuţii la degradarea mediului global, Statele au obligaţii atât comune cât
şi diferite. Ţările dezvoltate recunosc responsabilitatea pe care o au în urmărirea
internaţională a unei dezvoltări susţinute, în concordanţă cu presiunile pe care
societăţile lor o aplică mediului global şi cu resursele tehnologice şi financiare de care
dispun.
8. Pentru a obţine o dezvoltare susţinută şi o calitate mai ridicată a vieţii oame-
nilor, Statele ar trebui să reducă şi să elimine tiparele nesusţinute de producţie şi
consum şi să promoveze politici demografice potrivite.
9. Statele vor trebui să coopereze pentru a întări capacitatea de construcţie internă
pentru o dezvoltare susţinută în vederea îmbunătăţirii înţelegerii ştiinţifice prin
schimburi de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice, şi prin intensificarea dezvoltării,
adaptării, difuzării şi transferului de tehnologii, incluzând tehnologiile noi şi
inovatoare.
10. Problemele de mediu sunt cel mai bine tratate prin participarea tuturor
cetăţenilor interesaţi, la un nivel relevant. La nivel naţional, fiecărui individ i se va
asigura accesul la informaţiile deţinute de autorităţile publice, ce privesc mediul,
inclusiv la informaţii despre materiale şi activităţi periculoase din comunitatea lui,
precum şi participarea la procesul de luare a deciziilor. Statele vor facilita şi încuraja
conştiinţa şi participarea publică făcând informaţiile disponibile peste tot. Se va stabili
accesul efectiv la procedurile juridice şi administrative, inclusiv de reparare şi
remediere.
11. Statele vor aproba o legislaţie de mediu eficace. Standardele de mediu, obiecti-
vele şi priorităţile conducerii vor trebui să reflecte contextul de mediu şi dezvoltare
asupra cărora acestea sunt aplicate. Standardele aplicate de unele ţări ar putea fi
nepotrivite şi nejustificate din punct de vedere al costurilor economice şi sociale pentru
alte ţări şi, mai ales, pentru ţările în curs de dezvoltare.
12. Statele vor trebui să coopereze pentru a promova un sistem economic deschis
şi permisiv care să ducă la o creştere economică şi o dezvoltare susţinute în toate ţările,
pentru a se adresa mai bine problemelor de degradare a mediului. Politica mediului în
ceea ce priveşte comerţul nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi
nejustificată sau o restricţie deghizată asupra comerţului internaţional. Trebuie evitate
acţiunile unilaterale pentru a face faţă unor provocări de mediu din afara jurisdicţiei
ţării. Măsurile de mediu aplicabile problemelor transfrontaliere sau globale de gen
trebuie, pe cât posibil, să se bazeze pe un consens internaţional.
13. Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi com-
pensarea victimelor poluării şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea, Statele
trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine şi determinare pentru a elabora legi
internaţionale suplimentare referitoare la răspunderea şi compensarea efectelor
nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului prin activităţi aflate în propria
jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei naţionale.
14. Statele trebuie să coopereze efectiv pentru a descuraja şi preveni mutarea şi
transferul către alte State a oricăror activităţi şi substanţe care pot cauza degradări de
mediu severe sau care pot fi dăunătoare sănătăţii oamenilor.
15. Pentru a proteja mediul, Statele vor folosi o abordare precaută, în funcţie de
capacităţile lor. În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau
ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a
amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii
producerii degradării mediului.
16. Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea
costurilor pentru protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în
considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul
poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi
investiţiile internaţionale.
17. Evaluarea impactului asupra mediului, ca instrument naţional, va fi folosit
pentru activităţi propuse care sunt predispuse a avea un impact advers important
asupra mediului şi sunt subiect al unei decizii a unei autorităţi naţionale competente.
50 | Ilie Dumitru
18. Statele trebuie să notifice imediat alte State cu privire la orice dezastre
naturale sau alte cazuri de urgenţe pentru care există probabilitatea de a produce
efecte păgubitoare bruşte mediului din alte State. Comunitatea internaţională trebuie
sa facă toate eforturile pentru a ajuta Statele afectate de astfel de situaţii.
19. Statele trebuie să furnizeze din timp Statelor potenţial afectate notificări
preliminare şi relevante privind activităţile care pot avea un impact transfrontalier
nefavorabil asupra mediului şi se vor consulta cu acestea de la început şi cu bună
credinţă
20. Femeile au un rol vital în administrarea mediului şi a dezvoltării. Participarea
lor deplină este de aceea esenţială pentru a obţine o dezvoltare susţinută.
21. Creativitatea, idealurile şi curajul tineretului lumii vor trebui mobilizate pentru
a crea un parteneriat global în vederea obţinerii unei dezvoltări susţinute şi pentru a
asigura un viitor mai bun pentru toţi.
22. Indigenii şi comunităţile lor precum şi alte comunităţi locale au un rol vital în
administrarea mediului şi a dezvoltării datorită cunoştinţelor şi a practicilor tradi-
ţionale ale acestora. Statele trebuie să recunoască şi să susţină identitatea, cultura şi
interesele lor, şi să dea posibilitatea participării lor efective la un proces susţinut de
dezvoltare.
23. Mediul şi resursele naturale ale oamenilor aflaţi sub opresiune, dominaţie sau
ocupaţie vor fi protejate.
24. Starea de război este inerent distrugătoare pentru dezvoltarea susţinută. De
aceea, statele trebuie să respecte legile internaţionale care protejează mediul ambiant
în momentul unui conflict armat şi să coopereze pentru a le putea dezvolta ulterior,
dacă este necesar.
25. Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt interdependente şi indivizibile.
26. Statele vor rezolva toate disputele de mediu în mod paşnic şi prin metode
potrivite în concordanţă cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
27. Statele şi popoarele vor coopera în bună credinţă şi în spiritul parteneriatului
pentru împlinirea principiilor incluse în această Declaraţie şi pentru dezvoltarea
ulterioară a legilor internaţionale în privinţa dezvoltării susţinute.
Întrucât turismul era încă de atunci un sector economic în plină expansiune la
nivel global, acesta a fost inclus în mod firesc pe agenda summitului din 1992 din
Brazilia şi, în general, a preocupărilor din ce în ce mai accentuate în domeniul
dezvoltării durabile, devenind una din aplicaţiile sectoriale ale principiilor asumate nu
doar prin Declaraţia de principii, ci şi prin Agenda 211, un alt document deosebit de
important al acelei reuniuni.
Precizăm aici că în Capitolul 7 din Agenda 21, dedicat promovării dezvoltării
durabile a aşezărilor umane, programele turistice sensibile din punct de vedere
cultural sunt văzute ca o strategie pentru dezvoltarea durabilă a aşezărilor urbane şi
Agenda 21 reprezintă un program care analizează premisele şi posibilităţile de punere în

1
aplicare a principiilor Declaraţiei de la Rio, referindu-se în cadrul celor 4 secţiuni la: dimensiunile
sociale şi economice; conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării; întărirea rolului
organismelor internaţionale şi, respectiv, la mijloacele de execuţie.
rurale şi ca o modalitate de descentralizare a dezvoltării urbane şi de reducere a

discrepanţelor dintre regiuni. Rolul important al ecoturismului, ca instrument de
susţinere a creşterii economice prin respectarea regulilor de protecţie a mediului, este
o temă recurentă în cadrul Agendei 21, în special cu referire la protecţia pădurilor
(punctul 11.20-11.21), ecosistemele montane (punctul 13.6), îmbunătăţirea producţiei
şi sistemelor agricole (punctul 14.25), conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor
marine vii.
B. Conferinţa de la Johannesburg
Odată asumate aceste principii de dezvoltare, s-a trecut de la teorie la practică şi,
10 ani mai târziu, între 26 august – 4 septembrie 2002, a fost organizat la
Johannesburg, în Africa de Sud, tot sub egida ONU, Summitul mondial de Dezvoltare
Durabilă, care a avut ca principal obiectiv continuarea şi amplificarea eforturilor de
implementare la nivel internaţional a documentelor adoptate la Rio.
OMT, agenţie specializata a ONU în domeniul turismului, a avut o contribuţie
importantă la abordarea teoretică a ideii de dezvoltare durabilă în industria turismului,
prezentând prin experţii săi la Johannesburg în 2002 o viziune proprie asupra dezvoltării
durabile a turismului.1
La pct. 43 al documentului final al Conferinţei de la Johannesburg, care face
parte din Capitolul IV intitulat „Dezvoltarea economică şi socială bazată pe protejarea şi
gestionarea resurselor naturale”, se vorbeşte despre promovarea dezvoltării
turismului durabil, inclusiv eco-turismului, avându-se în vedere mai multe măsuri,
programe sau documente internaţionale: spiritul Anului Internaţional al Ecoturismului
2002, Anul Naţiunilor Unite pentru patrimoniul cultural în 2002, World Eco-turism
Summit-ul 2002 şi Declaraţia Quebec, precum şi Codul global de etică pentru turism2
(adoptat de către OMT), în scopul creşterii beneficiilor din resurse turistice pentru
populaţia din comunităţile-gazdă, de a menţine integritatea culturală şi de mediu ale
comunităţilor gazdă, precum şi de consolidare a protecţiei zonelor sensibile din punct
de vedere ecologic şi al patrimoniului natural.
Promovarea dezvoltării turismului durabil pentru a contribui la întărirea
comunităţilor rurale şi locale ar include acţiuni la toate nivelurile pentru:
a) Creşterea cooperării internaţionale, a investiţiilor străine directe şi parteneriate
la toate nivelurile, atât în sectorul privat, cât şi în cel public;
b) Dezvoltarea de programe, inclusiv programe de educaţie şi instruire, care să
încurajeze oamenii să practice eco-turism, să permită indigenilor şi comunităţilor
1 De altfel, pentru discutarea problemelor de dezvoltare durabilă a turismului a fost organizată tot
în 2002 şi tot în Africa de Sud, la Cape Town, o conferinţă, ca eveniment secundar care a precedat
Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg. Declaraţia de la Cape Town poate fi
găsită la adresa web: http://respon sibletourismpartnership.org/cape-town-declaration-on-responsible-
tourism/ (accesată la 01.08.2018).
2 Ne vom referi pe larg la acest Cod de etică în capitolele următoare.
52 | Ilie Dumitru
locale să dezvolte şi să beneficieze de pe urma eco-turismului, precum şi să sporească

cooperarea în dezvoltarea turismului şi conservarea patrimoniului, îmbunătăţind
protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale şi a patrimoniului cultural;
c) Oferirea de asistenţă tehnică ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cu economie
în tranziţie pentru a sprijini dezvoltarea afacerilor în turism, pentru a îmbunătăţi
turismul intern şi pentru a stimula dezvoltarea antreprenorială;
d) Asistarea comunităţilor gazdă în gestionarea vizitelor la atracţii turistice în
beneficiul lor maxim, asigurând în acelaşi timp cel mai mic impact negativ posibil
pentru tradiţiile, cultura şi mediul înconjurător, cu sprijinul OMT şi al altor organizaţii
relevante;
e) Promovarea diversificării activităţilor economice, inclusiv prin facilitarea
accesului la informaţii comerciale şi de piaţă, precum şi a participării întreprinderilor
locale, în special a celor mici şi mijlocii.
C. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) şi Programul ONU pentru

mediu
După acest moment, OMT, luând-şi şi mai în serios1 rolul şi sarcinile care i-au fost
stabilite, a elaborat în 2005, în cooperare cu Programul ONU pentru mediu, un
document intitulat „Crearea unui turism mai durabil - Un ghid pentru factorii de
decizie politică”2.
Acest material este deosebit de amplu şi complex, bazat pe premisa că turismul
durabil nu este o formă discretă sau specială a turismului ci, dimpotrivă, toate formele
de turism ar trebui să se străduiască să reprezinte un turism mai durabil.
În continuare, se subliniază că practic toţi actorii implicaţi în turism ar trebui să
fie interesaţi de dezvoltarea unui turism durabil:
- agenţiile de turism şi celelalte companii prestatoare de servicii turistice ar
trebui să fie preocupate nu doar de profitabilitatea pe termen lung ci, în acelaşi timp, şi
de imaginea lor corporativă, relaţia cu angajaţii lor, precum şi impactul pe care îl au
asupra mediului, inclusiv a celui imediat, din jurul lor;
- comunităţile locale caută creşterea prosperităţii, dar fără a fi exploatate sau fără
să le fie deteriorată calitatea vieţii;
- ecologiştii sunt îngrijoraţi de efectele nocive ale turismului, dar în acelaşi timp
conştientizează că acesta este şi o sursă valoroasă de venit, care poate fi folosită pentru
conservarea mediului;
- în fine, turiştii caută o experienţă de înaltă calitate în medii sigure şi atractive,
dar sunt din ce în ce mai conştienţi de impactul călătorie lor.
1 Conceptul de „durabilitate” instituţionalizat în 1992 la Rio de Janeiro fusese deja asumat şi de
industria turismului în 1995, cu ocazia Conferinţei mondiale a turismului durabil, de la Lanzarote,

Insulele Canare.
2 Ghidul poate fi citit integral, în limba engleză, la adresa web http://www.unep.fr/shared/publi
cations/pdf/dtix0592xpa-tourismpolicyen.pdf (accesată la 01.08.2018).

Se reţine, totodată, că dezvoltarea durabilă este responsabilitatea tuturor celor

implicaţi în turism.
Chiar dacă cele mai multe dintre efectele negative ale turismului sunt rezultatul
acţiunilor întreprinse de către companiile din sectorul privat şi de către turişti, este
absolut necesar ca guvernele să îşi asume un rol de lider dacă se doreşte cu adevărat un
progres în realizarea unui turism durabil. Această preluare a conducerii de către stat
este necesară din mai multe motive:
- mai întâi, din cauză că industria turismului este foarte fragmentată şi este greu de
crezut că acţiuni individuale ale unor întreprinderi mici şi mijlocii vor face o diferenţă
pozitivă; în plus, oricum este necesară o coordonare a acţiunilor.
- apoi, durabilitatea şi dezvoltarea durabilă sunt în relaţie cu domeniul public şi cu
resursele publice, respectiv aer, apă, patrimoniu cultural etc., iar multe dintre aceste
resurse sunt oricum gestionate de către guverne.
- guvernele deţin multe din instrumentele care pot fi utilizate pentru a genera
efecte semnificative, cum ar fi puterea de a adopta acte normative, de a oferi stimulente
economice etc.
De pe aceste baze, OMT şi Programul ONU pentru mediu clarifică noţiunea de
dezvoltare durabilă în sectorul turistic arătând că liniile directoare de dezvoltare a
turismului durabil şi practicile de management sunt aplicabile tuturor formelor de
turism, în toate tipurile de destinaţii, inclusiv turismului de masă şi diferitelor
segmente de turism de nişă.
Principiile de durabilitate se referă la aspectele de mediu, economice şi
socio-culturale ale dezvoltării turismului, şi trebuie să se stabilească echilibrul adecvat
între aceste trei dimensiuni pentru a garanta viabilitatea pe termen lung a dezvoltării
turismului.
Astfel, pentru a avea o dezvoltare durabilă, turismul ar trebui sa aibă următoarele
obiective:
1. să utilizeze în mod optim resursele de mediu, care constituie un element cheie în
dezvoltarea sa, menţinând procesele ecologice esenţiale şi sprijinind conservarea
resurselor naturale şi a biodiversităţii.
2. să respecte autenticitatea socio-culturală a comunităţilor gazdă, să le conserve
construcţiile, patrimoniul cultural şi valorile lor tradiţionale, şi să contribuie la
toleranţă şi înţelegere inter-culturală.
3. să asigure operaţiuni economice viabile, pe termen lung, oferind beneficii
socio-economice pentru toate părţile interesate, distribuite în mod echitabil, inclusiv
locuri de muncă stabile şi servicii sociale pentru comunităţile gazdă, contribuind la
reducerea sărăciei.
D. Contribuţia turismului la dezvoltare
Dezvoltarea turismului durabil necesită participarea în cunoştinţă de cauză a

tuturor părţilor interesate, precum şi o conducere politică puternică pentru a asigura o
participare largă şi construirea consensului asupra aspectelor divergente.
54 | Ilie Dumitru
Realizarea unui turism durabil este un proces continuu care implică o monito-
rizare constantă a impactului şi introducerea ori de câte ori este necesar a unor măsuri
de prevenire a unor efecte negative şi/sau de corectare.
Turismul care să se înscrie în parametrii unei dezvoltări durabile poate să îmbrace
două forme:
- prima formă implică declanşarea într-o regiune în dificultate a unei dinamici
economice pornind de la produsele turistice (turismul ca instrument declanşator, după
cum a fost denumită în doctrină);
- cea de-a doua constă în alăturarea activităţilor turistice la eforturile de dezvoltare
deja făcute în domenii precum agricultura, educaţia, punerea în valoare a culturii locale
etc. (turismul ca aport suplimentar la o dinamică de dezvoltare deja existentă)1.
Pentru a sublinia încă o dată importanţa turismului în cadrul eforturilor globale de
dezvoltare durabilă, ONU, prin rezoluţia adoptată la 4 decembrie 2015, a proclamat
anul 2017 ca „An Internaţional de Turism Durabil pentru Dezvoltare”.
Este importantă în acest context şi declaraţia Secretarului General al OMT, Taleb
Rifai, care, după adoptarea rezoluţiei în Adunarea generală a ONU, a declarat că aceasta
„este o oportunitate unică de a extinde contribuţia sectorului turismului la cei trei
piloni ai durabilităţii (economic, social şi de mediu)”2.
E. Turismul durabil în România
România şi-a asumat încă de la început conceptul de „dezvoltare durabilă”, fiind

unul din statele reprezentate le nivel de Preşedinte la Conferinţa de la Rio de Janeiro în
1992 şi care ulterior au şi ratificat Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice,
adoptată cu acea ocazie.3
După aderarea la UE, proiectele de dezvoltare a României au avut în vedere într-un
mod şi mai accentuat principiile şi recomandările dezvoltării durabile.
În 2008 a fost adoptată4 Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a
României – Orizonturi 2013-2020-20305, în care se stabilea ca Obiectiv naţional
pentru 2013 „Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse şi valorificarea
1 A se vedea J. Raboteur, La Caraibe, une zone de développment touristique durable, în J.-M. Breton
(coord.), Tourisme durable et patrimoines. Une dialectique environnementale?, Col. „Iles et pazs
d’Outre-mer”, vol. 8, Editions Karthala, Paris, France, 2011 p. 363.
2 A se vedea Comunicatul de presă al OMT nr. 15094 din 7 decembrie 2015, la adresa web
http://media.unwto.org/press-release/2015-12-07/united-nations-declares-2017-international-year
-sustainable-tourism-develop (accesată la 01.08.2018).
3 Prin Legea nr. 24 din 6 mai 1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, publicată în M. Of. nr. 119 din 12 mai
1994.
4 Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013-2020-2030.

5 Documentul poate fi consultat la adresa web http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/
uploads/2012/06/2012-06-12_dezvoltare_durabila_snddfinalromana2008.pdf (accesată la 01.08.2018).

maximală a acestora prin promovarea unui model de consum şi producţie care să

permită o creştere economică sustenabilă pe termen lung şi apropierea treptată de
nivelul mediu de performanţă al ţărilor UE”.
Se constata la acel moment că, din această perspectivă, sectorul serviciilor este cel
mai eficient sector al economiei, având o productivitate totală a resurselor consumate
substanţial mai mare decât în construcţii sau în industrie. Şi cu toate că serviciile, prin
structura şi calitatea lor, nu au performanţele economice ale unei economii moderne,
totuşi ele au o valoare adăugată care depăşeşte consumul de resurse.
Turismului, mai precis agroturismului, i se stabilea un rol în dezvoltarea serviciilor
în mediul rural prin atragerea unei părţi din populaţia ocupată în agricultură.
Pentru încurajarea turismului şi îmbunătăţirea mediului de afaceri se recunoştea,
încă de atunci, necesitatea realizării unei reţele naţionale moderne de transporturi.
Capitolul dedicat dezvoltării durabile şi promovării turismului prevedea „valo-
rificarea sustenabilă a patrimoniului cultural şi a resurselor naturale cu potenţial
turistic precum şi îmbunătăţirea calităţii infrastructurii turistice de cazare şi
agrement în vederea creşterii atractivităţii regiunilor, dezvoltării economiilor locale
(comerţ, construcţii, transporturi, alimentaţie publică, industria mică şi artizanat) şi
creării de noi locuri de muncă.”
De asemenea, se avea în vedere „crearea, dezvoltarea şi modernizarea infrastruc-
turilor specifice pentru valorificarea sustenabilă a resurselor naturale şi pentru creşte-
rea calităţii serviciilor turistice prin: amenajarea obiectivelor turistice naturale cu
potenţial turistic (canioane, defileuri, peşteri, lacuri glaciare, Delta Dunării şi alte zone
umede etc.) în condiţiile monitorizării permanente a presiunii asupra mediului în
conformitate cu planurile de management pentru ariile naturale protejate, inclusiv
siturile Natura 2000; valorificarea potenţialului turismului montan, inclusiv amena-
jarea căilor de acces, a platformelor de campare şi a refugiilor alpine, marcarea
traseelor turistice, instalarea de posturi Salvamont; dezvoltarea turismului balnear;
crearea, modernizarea şi extinderea structurilor de cazare şi de agrement precum şi ale
utilităţilor aferente.”
La nivelul anului 2015 se prevedea implementarea a 400 de proiecte în domeniul
infrastructurii de turism, sprijinirea directă sau indirectă a 350 firme în domeniul
turismului, desfăşurarea a cel puţin 10 campanii de promovare a brandului turistic la
nivel naţional şi internaţional şi înfiinţarea a 10 centre naţionale de informare şi
promovare turistică, având ca rezultat, printre altele, crearea unui număr de 1.000 de
noi locuri de muncă.
Din păcate, această strategie de dezvoltare asumată de Guvernul României
dovedeşte lipsa de viziune a guvernanţilor şi lipsa de anvergură economică şi strategică
a acestora.
Astfel, deşi chiar în titlu se afirmă că scopul urmărit constă în stabilirea unor
obiective de dezvoltare până în 2030, la capitolul dedicat dezvoltării durabile a
turismului se menţiona că „Strategiile şi programele existente privind dezvoltarea
regiunilor nu conţin proiecţii dincolo de actualul exerciţiu bugetar UE 2007-2013, cu
excepţia unor ţinte specifice programate la nivelul anului 2015.”
56 | Ilie Dumitru
Aşa cum este şi firesc, şi de altfel în concordanţă cu obiectivele privind descentra-

lizarea, au fost adoptate şi la nivel local şi regional astfel de strategii de dezvoltare
durabilă, unele la nivelul întregii economii, altele dedicate sectorului turistic sau explo-
atării resurselor naturale specifice turismului.
Spre exemplu, Consiliul Judeţean Tulcea a adoptat un Plan strategic pentru dezvol-
tarea turismului durabil în Delta Dunării.1
În cuprinsul acestuia se afirmă că dezvoltarea activităţilor de turism pe raza Deltei
Dunării trebuie să respecte principiile durabilităţii turismului, printre care:
- minimizarea impactului activităţilor turistice asupra mediului natural, în vederea
obţinerii durabilităţii ecologice;
- minimizarea impactului negativ al activităţilor turistice necontrolate asupra
comunităţilor locale şi membrilor acestora, în vederea obţinerii durabilităţii sociale;
- minimizarea impactului negativ al activităţii turistice asupra culturii, tradiţiilor,
obiceiurilor comunităţilor locale, în vederea obţinerii durabilităţii culturale;
- maximizarea beneficiilor economice, aduse prin dezvoltarea turismului, în ve-
derea obţinerii durabilităţii economice a comunităţilor.
Secţiunea II. Bunăstare prin turism
A. Piaţa muncii
Piaţa muncii joacă şi ea un rol important în industria turismului, ca de altfel în

orice alt sector al economiei naţionale. Efectele sunt determinate nu numai de valorile
cantitative ale acestui factor economic, ci şi de cele calitative.
Turismul este un consumator de forţă de muncă. Oriunde este prezentă o industrie
turistică puternică, şansele existenţei unui şomaj real scad semnificativ. Însă, pe de altă
parte, turismul are nevoie de o forţă de muncă instruită, calificată.
Educaţia şi pregătirea profesională a angajaţilor sunt un activ extrem de important
în cadrul serviciilor de turism. Întrucât cea mai mare parte a angajaţilor din turism
interacţionează direct cu turiştii, gradul de satisfacţie al acestora ajunge să fie influen-
ţat, în bună măsură, şi de comportamentul lucrătorilor din turism cu care au intrat în
contact, de amabilitatea lor, de buna dispoziţie, de pregătirea lor profesională etc.
Aşadar, chiar şi educaţia primară are o pondere importantă în nivelul de calitate al
forţei de muncă din turism. Lipsa unei educaţii primare şi, apoi, profesionale poate avea
un impact negativ asupra calităţii serviciilor şi nivelului de mulţumire pe care îl au
turiştii. Statutul de angajat în sectorul turistic reclamă, pentru un procent important
din totalul locurilor de muncă, un nivel de calificare ridicat şi cunoaşterea cel puţin a
Documentul a fost iniţiat în cadrul proiectului „Dezvoltarea potenţialului pentru un turism

1
durabil într-o zonă umedă natura 2000: Studiu de caz Delta Dunării” - ROE/041/06 şi finalizat în mai
2009. Poate fi consultat la adresa web http://www.ddbra.ro/media/Plan%20strategic%20turism%
20DD_Mai%202009.pdf (accesată la 01.08.2018).
unei limbi străine de circulaţie internaţională. Pe de altă parte, pentru celelalte locuri
de muncă este angajat personal necalificat şi slab pregătit (cameriste, îngrijitoare,
bagajist, portar etc.), motiv pentru care se consideră1 că turismul este un debuşeu
pentru forţa de muncă din această categorie.
Dat fiind caracterul sezonier al turismului în multe regiuni, întreprinderile din
turism, mai ales unităţile hoteliere şi restaurantele, sunt nevoite să angajeze personal
pe o perioadă determinată de timp, de obicei 3-4 luni, cât durează sezonul turistic.
Această situaţie poate influenţa negativ calitatea serviciilor turistice. Pe de o parte,
angajatul sezonier nu este la fel de motivat ca şi un angajat permanent (neavând
asumat scopul menţinerii locului de muncă şi având, de regulă, un salariu mai mic decât
un salariat permanent), iar pe de altă parte nici exigenţa angajatorului faţă de un
angajat sezonier nu este la fel de mare precum aceea faţă de salariatul cu contract pe
perioadă nedeterminată de timp.
Statisticile care se fac de către organizaţiile internaţionale confirmă şi ele
importanţa sectorului turistic pentru piaţa muncii. În 2016, spre exemplu, sectorul de
turism şi călătorii a asigurat în mod direct 108.741.000 de locuri de muncă (3,6% din
totalul locurilor de muncă) şi se estimează că va creşte cu 2,2% pe an până în 2027,
când va ajunge la o valoare de 138.086.000 de locuri de muncă, reprezentând 4,0% din
totalul ocupării forţei de muncă.
Mai jos, graficul evoluţiei locurilor de muncă (în număr total de angajaţi şi în
procente din total) implicate direct în industria turismului şi a călătoriilor:
Sursa: WTTC
De asemenea, contribuţia totală a turismului la ocuparea forţei de muncă, atât

directă, cât şi indirectă şi indusă, are valori mult mai mari.
Această contribuţie a reprezentat 9,6% din totalul locurilor de muncă în 2016,
adică un total care depăşeşte 292 de milioane de locuri de muncă, şi este de aşteptat să
1 J. Gadrey, L'économie des services, Ed. La Découverte, Paris, 1996, p. 15.

58 | Ilie Dumitru
ajungă la aproape 382 de milioane de locuri de muncă în 2027, reprezentând 11,1%

din total.
Sursa: WTTC
Potrivit rezultatelor unui studiu făcut de Forumul Economic Mondial1 în anul

2017, în industria turismului din România lucrau circa 190.000 de oameni, adică 2,2%
din totalul populaţiei active, aceasta fiind una dintre cele mai mici ponderi din lume.
Acelaşi studiu face şi o evaluare globală a performanţelor fiecărui stat, precum şi
pe segmente de activitate cu relevanţă în domeniul turismului.
În ceea ce priveşte calitatea forţei de muncă ocupate în sectorul turistic, România
se clasează pe locul 81 în lume.
Sursa: WEF.
1 Raportul integral poate fi citit şi studiat la adresa web http://www3.weforum.org/docs/WEF_
TTCR_2017_web_0401.pdf (accesată la 01.08.2018).

B. Valoarea adăugată
Turismul este un fenomen social, cultural şi economic extrem de complex, care

presupune deplasarea persoanelor dintr-un loc în altul în alte scopuri decât angajarea
în muncă şi care interacţionează cu multe alte ramuri ale economiei. Această relaţie a
turismului cu celelalte activităţi economice şi cu economia în ansamblul ei a dus la
apariţia nevoii de măsurare a contribuţiei sale economice, în mod deosebit în zonele
sau locurile de interes turistic, inclusiv pentru evaluarea interdependenţei sale cu alte
activităţi economice şi sociale.
Având în vedere multitudinea elementelor şi factorilor care pot fi luaţi în
considerare în scopul efectuării acestor evaluări, precum şi rezultatele diverse care se
pot obţine din agregarea datelor culese, pentru a face posibilă o comparabilitatea la
nivel internaţional, OMT, în strânsă colaborare cu Divizia de Statistică a ONU, cu
Organizaţia Internaţională a Muncii şi cu alţi membri ai Grupului Inter-Agenţie de
Coordonare pentru Statistica Turismului1, au elaborat şi finalizat un proiect de
Recomandări privind statisticile din domeniul turismului. Acesta a fost revizuit şi
aprobat de Grupul de Experţi al ONU în iunie 2007 şi a fost adoptat de Comisia de
statistică la cea de-a treizeci şi noua ei sesiune, care a avut loc la New York între 26 şi
29 februarie 2008.
Recomandările Internaţionale asupra Statisticilor Turismului (IRTS 2008)2 stau la
baza statisticilor pe care statele le realizează în domeniul turismului.
Dificultatea realizării acestor statistici şi a comparabilităţii internaţionale rezultă
din situaţia particulară în care se găseşte turistul, care este un consumator temporar, el
călătorind spre locul vizitat, în afara mediului obişnuit, într-o perioadă de timp mai
mică de un an şi pentru alt motiv decât acela de a fi angajat în locul vizitat.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, IRTS 2008 sugerează utilizarea Contului Satelit
de Turism (CST), care reprezintă un ansamblu de tehnici utilizate şi autorizate de OMT,
care pot să autentifice cât mai exact posibil ponderea pe care o are turismul în Produsul
Intern Brut. Cu ajutorul CST sunt analizate toate aspectele cererii de bunuri şi servicii
care pot fi asociate turismului, se stabileşte interfaţa reală cu oferta acestor bunuri şi
servicii în cadrul economiei de referinţă şi se descrie cum această ofertă interacţio-
nează cu alte activităţi economice.
Valoarea adăugată pe care o aduce industria turismului în economie şi măsurarea
aportului său la dezvoltare pot fi apreciate pornind de la cheltuielile turiştilor, nivelul
consumului acestora şi, apoi, nivelul investiţiilor făcute în turism. Or, Contul satelit
pentru turism (CST)3 este cel care ne permite să apreciem evoluţia şi structura cheltu-
ielilor făcute de turişti, comensurând astfel valoarea turismului într-un mod care
permite să fie comparat cu alte activităţi economice.
1 Din acest grup mai fac parte, printre alţii, OECD, Eurostat şi Organizaţia Mondială a Comerţului.
2 International Recommendations for Tourism Statistics (IRTS) – (en.).
3 Contul Satelit de Turism (CST) este elaborat şi publicat anual de Institutul Naţional pentru
Statistică (INS), prezentând datele înregistrate cu 2 ani în urmă.

60 | Ilie Dumitru
Potrivit datelor publicate de INS în ultimul raport privitor la Contul satelit pentru
turism, rezultă faptul că în anul 2015 turiştii au cheltuit în România 37,4 miliarde de lei,
din care 31 miliarde de lei au fost efectuate de turiştii rezidenţi şi numai 6,1 miliarde de
lei de către turiştii nerezidenţi1.
Cele mai mari cheltuieli ale turiştilor rezidenţi s-au înregistrat pe segmentul
serviciilor de servire a mâncării şi băuturilor (8,3 miliarde de lei), urmat de cel al
serviciilor de transport (aproape 7 miliarde de lei) şi de cazare (6,8 miliarde de lei).
Cele mai multe sume cheltuite de turiştii nerezidenţi în România, în anul 2015,
s-au făcut pentru plata serviciilor de cazare (2,8 miliarde de lei din totalul de 6,1
miliarde) şi pentru serviciile pentru servirea mâncării şi băuturilor (1,5 miliarde
de lei).
Distribuţia cheltuielilor turistice pe tipuri de turişti şi produse, în 2015, a fost
următoarea:
Sursa: INS
Ponderea valorii adăugate brută a industriilor turismului a fost de 33,4

miliarde de lei, din care cea mai mare pondere a revenit segmentului „transport rutier
de pasageri”, cu 14 miliarde de lei, urmat de cel de „servicii pentru servirea mâncării şi
băuturilor”, cu aproape 6 miliarde de lei.
Ca şi contribuţie procentuală, ponderea valorii adăugate brute din industria
turismului în total valoare adăugată în România a fost în 2015 de 2,1%.
Valoarea adăugată brută directă din turism în anul 2015 a fost de 16,2 miliarde
de lei, iar contribuţiile cele mai importante le-au adus serviciile de cazare (cu o cotă de
28,6%) şi serviciile de servire a mâncării şi băuturilor (cu un procent de 20,1%).
1 Diferenţa de 0,3 miliarde de lei reprezintă alte componente ale consumului turistic.
Produsul intern brut direct din turism1 în anul 2015 a depăşit cu puţin nivelul
de 17 miliarde de lei, ceea ce a reprezentat un procent de 2,399% din Produsul
Intern Brut al României, în creştere faţă de anii anteriori:
Sursa: INS
C. Investiţiile
Calculele economice făcute de specialişti au demonstrat că investiţiile în turism au

factorul de multiplicare egal cu 20, care este printre cel mai ridicat din economie.
Aceasta înseamnă că un singur leu investit în turism generează după 5 ani alţi 20
pentru economie, ceea ce face extrem de profitabilă o astfel de investiţie.
În ciuda acestui nivel de profitabilitate pe care l-ar avea investiţiile în turismul din
România, din păcate, volumul acestor investiţii a fost şi rămâne încă unul destul de
modest.
Un studiu relativ recent2 făcut asupra investiţiilor în turism a relevat o perspectivă
de dezvoltare deloc încurajatoare.
1 Produsul intern brut direct din turism se obţine prin adăugarea la valoarea adăugată brută
directă din turism a taxelor, mai puţin subvenţii pe produse în ţară şi importurile.
2 Avem în vedere raportul publicat de Banca Comercială Română la finele anului 2011 asupra
investiţiilor în turismul din România.

62 | Ilie Dumitru
Investiţiile străine directe în România au o valoare de aproximativ 10 euro pe cap

de locuitor. Comparativ, Croaţia, care este cea mai performantă ţară din regiune, are
investiţii străine de aproape 140 de euro per cap de locuitor, urmată de Bulgaria cu
aproape 70 de euro pe cap de locuitor, Cehia cu 50 de euro per capita, Ungaria cu puţin
sub 50 de euro.
În valori totale, România a atras investiţii străine directe în turism de numai 186
milioane euro în perioada 2005-2009. Tot comparativ, este mai mult decât relevant
volumul investiţiilor străine atrase de Bulgaria în aceeaşi perioadă: 450 de milioane de
euro.
Nevoia de investiţii în România este o problemă acută. Ea este resimţită nu numai
în mod direct de industria turismului, dar şi în mod indirect, prin lipsa unor investiţii în
sectoare cu care turismul se află într-o legătură indisolubilă şi de ale căror performanţe
este influenţat. Un astfel de sector îl reprezintă infrastructura de transporturi a
României, în special cea rutieră, dar nu numai. O bună infrastructură rutieră ar face ca
oferta turistică să acopere cât mai multe destinaţii turistice din România, care să fie
accesibile în condiţii cât mai bune.
Lipsa autostrăzilor şi calitatea precară a drumurilor naţionale din România,
precum şi degradarea din ce în ce mai accentuată a multor linii de cale ferată sunt în
prezent un obstacol major în calea dezvoltării turismului. Acest neajuns este resimţit
nu numai de turiştii români care pleacă în vacanţe în străinătate, ci mai cu seamă de
turiştii străini care aleg să îşi petreacă timpul liber vizitând România. Efectele negative
pe care această infrastructură slab dezvoltată şi prost întreţinută le are asupra
dezvoltării turismului se resimt inclusiv în balanţa comercială a sectorului turistic.
Potrivit datelor Eurostat, turiştii străini petrec cele mai scurte perioade în
România, iar turismul românesc este pe penultimul loc în UE, după banii cheltuiţi de
turiştii străini.
Deşi, potrivit statisticilor, turiştii străini care vin în România sunt dispuşi să
cheltuiască, în medie, de 12 ori mai mult decât turiştii români care călătoresc în
străinătate, România este ţara care înregistrează un venit agregat negativ în balanţa
turismului, în ciuda potenţialului său turistic natural (peisaje, biodiversitate, istorie
etc.). Cu alte cuvinte, suma cheltuită de români în străinătate este mai mare decât suma
cheltuită de turiştii străini în România.
Secţiunea III. Politici publice în turism
Conceptul de „politică” sau „politici” a fost înţeles şi interpretat în multe feluri. La

origine, „politica” derivă din cuvântul grecesc „polis”, care denumea un oraş-stat al
Greciei antice.
O altă definire a conceptului de „politică” se poate construi spunând că politica
constă în stabilirea modului în care suntem guvernaţi. Sau, mai sugestiv spus, repre-
zintă ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă. Cu alte cuvinte, noţiunea de
„politică” ar rezuma toate acţiunile generale şi rezultatele guvernului. Sigur că,
deoarece guvernele au o componenţă extrem de complexă şi produc multe rezultate pe

multe planuri, o astfel de definiţie poate fi considerată foarte sumară, însă suficientă
pentru scopul expunerii noastre şi pentru buna înţelegere a celor ce sunt prezentate.
Politica publică în turism poate fi definită ca un set de reglementări, reguli,
directive, precum şi obiective şi strategii de dezvoltare/promovare care oferă un cadru
în care deciziile colective şi individuale influenţează în mod direct turismul, începând
de la dezvoltarea lui pe termen lung şi până la activităţile zilnice într-o destinaţie
turistică.
A. Politica Uniunii Europene
Europa este pe primul loc în topul destinaţiilor turistice din întreaga lume, cu o
cotă de piaţă de 50% în 2016. Industria turistică generează (direct şi indirect) 10,2%
din PIB-ul total al UE-28, cifră care se preconizează că va creşte până la 11,2% din PIB
până în 2027.
În UE, sectorul călătoriilor şi turismului susţine aproape 26,5 milioane de locuri de
muncă, iar exporturile de vizitatori generează 375,1 miliarde de euro. Rolul turismului
devine din ce în ce mai important atunci când avem în vedere că, prin natura sa, acesta
este un sector cu muncă intensivă construit în primul rând de IMM-uri şi are un grad
ridicat de ocupare a forţei de muncă în rândul femeilor şi al tinerilor.
În momentele în care rata şomajului a crescut dramatic, statisticile arată că
sectorul călătoriilor şi turismului rămâne unul dintre cei mai importanţi creatori de
locuri de muncă, atât în Europa, cât şi în întreaga lume.
În consecinţă, turismul este un domeniu de importanţă deosebită pentru
dezvoltarea multor regiuni şi chiar state ale Europei.
UE (sau Comunităţile Economice Europene, până la crearea Uniunii) a menţionat
turismul în documentele sale primare abia în 1992, în Tratatul de la Maastricht, în care
au fost prevăzute măsuri de sprijin pentru turism.1
Tratatul de la Lisabona2 include în mod ferm turismul printre domeniile de interes
şi de acţiune ale Uniunii.
Chiar Titlul I – Categorii şi domenii de competenţe ale Uniunii – menţionează la art.
2E că Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, în domenii printre care se numără şi turismul.3
În plus, introduce în textul iniţial al Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene, devenit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, un capitol nou
dedicat turismului:
1 A se vedea art. 3 lit. t) coroborat cu art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, potrivit
cărora pentru realizarea scopurilor asumate, acţiunea Comunităţii include, printre altele şi „măsuri în
domeniile energiei, protecţiei civile şi turismului.”
2 Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial nr. C 306/1 din 17.12.2007.

3 A se vedea art. 2E lit.f) din Tratatul de la Lisabona.
64 | Ilie Dumitru
„Titlul XXI - TURISMUL

Articolul 176 B
(1) Uniunea completează acţiunea statelor membre în sectorul turismului, în
special prin promovarea competitivităţii întreprinderilor Uniunii în acest sector.
În acest scop, acţiunea Uniunii urmăreşte:
(a) să încurajeze crearea unui mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor în acest
sector;
(b) să promoveze cooperarea între statele membre, în special prin schimbul de
bune practici.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, stabilesc măsurile speciale destinate să completeze acţiunile
întreprinse în statele membre, în vederea realizării obiectivelor prevăzute la prezentul
articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.”
Ulterior acestui moment, turismul a rămas neinclus printre obiectivele tematice în
cadrul regulamentelor privind fondurile structurale şi de investiţii europene,
afirmându-se că turismul este mai degrabă un mijloc sau un sector decât un obiectiv.
Totuşi, Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) a fost şi rămâne, inclusiv
pentru turism, un mijloc de susţinere a competitivităţii, durabilităţii şi calităţii la nivel
regional şi local.
Acest fond poate cofinanţa investiţii în turismul durabil în cadrul mai multor
obiective tematice precum: antreprenoriat, creşterea şi competitivitatea IMM-urilor,
cercetare şi inovare, dezvoltarea patrimoniului cultural şi natural, eficienţa energetică
şi utilizarea surselor de energie regenerabilă, ocuparea forţei de muncă şi mobilitatea
acesteia.
În Comunicarea Comisiei COM (2010) 352 final1 se regăsesc o serie de perspective
de dezvoltare a turismului şi liniile de susţinere a acestui sector de activitate,
declarându-se disponibilitatea pentru favorizarea prosperităţii turismului în Europa, în
schimbul contribuţiei acestuia la rezolvarea problemelor de natură socială, de coeziune
teritorială şi de protecţie şi valorificare a patrimoniului natural şi cultural.
I se recunoaşte turismului şi contribuţia indirectă la consolidarea sentimentului
legat de cetăţenia europeană prin favorizarea contactelor şi schimburilor între cetăţeni.
Pentru a sprijini un astfel de efect, Comisia îşi propune să elimine, pe cât posibil şi
într-o măsură cât mai mare, obstacolele de care cetăţenii europeni se lovesc în
momentul în care aleg să beneficieze de servicii de turism în afara statului lor.
Această Comunicare este o consecinţă a conferinţei la nivel înalt privind turismul
european, care a avut loc la Madrid la 14 aprilie 2010. Cu ocazia acestei reuniuni
ministeriale neoficiale s-a exprimat hotărârea pentru angajarea Uniunii şi a tuturor
statelor membre în favoarea unui sector turistic competitiv, durabil, modern şi
responsabil pe plan social. Miniştrii UE au adoptat cu acel prilej Declaraţia de la Madrid,
1 Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Social şi Economic
European şi Comitetul Regiunilor, COM(2010) 352 final, cu titlul „Europa, destinaţia turistică favorită
la nivel mondial – un nou cadru politic pentru turismul european”.
care stabileşte o serie de recomandări legate de punerea în practică a unei politici

europene a turismului consolidat, insistă asupra necesităţii de a creşte competitivitatea
durabilă a acestui sector şi recunoaşte valoarea adăugată a acţiunii UE în favoarea
turismului, care se alătură în mod util acţiunii statelor membre, realizându-se astfel o
abordare integrată a turismului.
Pentru atingerea acestor obiective, au fost prevăzute patru axe de acţiune pentru
sprijinirea turismului, pe care Comisia intenţionează să le pună în practică în tandem
cu statele membre şi cu principalii actori din industria turismului:
1. stimularea competitivităţii sectorului turistic din Europa;
2. promovarea dezvoltării unui turism durabil, responsabil şi de calitate;
3. consolidarea imaginii şi vizibilităţii Europei în calitate de ansamblu de destinaţii
durabile şi de calitate;
4. valorificarea la maximum a politicilor şi instrumentelor financiare ale UE pentru
dezvoltarea turismului.
În plan practic, Comisia va lucra în sensul celor de mai sus printr-o serie de acţiuni
concrete:
- Pentru promovarea unei diversificări a ofertei turistice, Uniunea Europeană va
contribui la diversificarea ofertei prin încurajarea fluxurilor din interiorul Uniunii prin
punerea în valoare a totalităţii patrimoniului în întreaga lui diversitate, patrimoniul
cultural (inclusiv itinerariile culturale), creaţia culturală contemporană, siturile
naturale protejate, turismul de relaxare şi de sănătate (inclusiv turismul termal),
turismul de educaţie, turismul enologic şi gastronomic, cel istoric, sportiv sau religios,
agroturismul, turismul rural sau turismul de punere în valoare a patrimoniului maritim
şi cultural subacvatic, precum şi patrimoniului industrial sau a cadrului economic al
unei regiuni.
- Pentru dezvoltarea inovării în industria turistică, Comisia şi-a propus lansarea
unei platforme denumită „TIC şi turism”, care va facilita adaptarea sectorului turistic la
evoluţiile pieţei noilor tehnologii ale informaţiei şi pentru a îmbunătăţi compe-
titivitatea lor.
- Pentru îmbunătăţirea competenţelor profesionale se vor face eforturi pentru
promovarea posibilităţilor diferitelor programe ale UE, cum ar fi Leonardo sau
Programul-cadru pentru inovare şi competitivitate (PIC), care este constituit din
subprograme precum „Erasmus pentru tinerii întreprinzători” şi „E-calificări pentru
inovare”, de a sprijini turismul pe acest palier.
- Pentru încurajarea prelungirii sezonului turistic se va avea în vedere facilitarea
unui mecanism de schimburi voluntare între statele membre, care să permită mai ales
grupurilor cheie, cum ar fi tinerii, persoanele în vârstă, persoanele cu mobilitate redusă
şi familiile cu venituri mici, să călătorească mai ales în afara sezonului de vârf. Se
preconizează inclusiv elaborarea unui mecanism voluntar de schimburi de informaţii
online în vederea unei mai bune coordonări a vacanţelor şcolare între statele membre.
- Promovarea dezvoltării unui turism durabil, responsabil şi de calitate se va face
prin elaborarea unui sistem de indicatori pentru gestionarea durabilă a destinaţiilor. Pe
baza acestui sistem, Comisia va crea o marcă („Calitate Turism”) pentru promovarea
66 | Ilie Dumitru
destinaţiilor turistice şi pentru a spori securitatea şi încrederea consumatorului în

produsul turistic şi a recompensa demersurile profesioniştilor din turism care respectă
aceste cerinţe de dezvoltare turistică.
Comisia a publicat şi o orientare tematică privind investiţiile în turism1, în care,
reafirmând importanţa turismului pentru UE2, stabileşte o serie de condiţii pe care
astfel de investiţii trebuie să le îndeplinească, spre a putea fi susţinute prin proiecte
derulate cu fonduri UE, şi anume:
- să se încadreze în unul/una sau mai multe obiective tematice şi priorităţi de
investiţii;
- să corespundă cu analiza SWOT a Programelor Operaţionale naţionale, regionale
sau transnaţionale relevante;
- să urmărească o valorificare superioară a capitalului cultural şi turistic;
- să stimuleze inovarea şi diversificarea produselor şi serviciilor, inclusiv
specializarea lor pentru pieţe de nişă, cum ar fi turismul de sănătate, turismul cultural
şi ecologic, turismul gastronomic, turismul sportiv etc. şi, de asemenea, abordarea unor
grupuri ţintă specifice cum ar fi persoanele în vârstă.
Acest comandament al încurajării diversificării turismului îl regăsim şi în Comu-
nicarea Comisiei3 privind Strategia europeană pentru stimularea creşterii economice şi
crearea de locuri de muncă în turismul maritim şi costier, document care menţionează
că această diversificare este necesară pentru a depăşi dependenţa de valoarea
adăugată scăzută, munca temporară şi asigurarea activităţii economice şi a locurilor de
muncă în afara sezonului turistic.
B. Politica altor state
În general, politicile statelor în domeniul turismului pornesc de la un set de

obiective care sunt, în mare măsură, comune. Caracterul internaţional al fenomenului
turistic a determinat asumarea de către fiecare stat a unor obiective elaborate şi
agreate la nivel mondial, de regulă prin organizaţiile internaţionale preocupate de
fenomenul turistic.
Vom regăsi în politicile din turism ale statelor obiective privitoare la:
- Dezvoltare economică, preocupare pentru bunăstarea ţării, oferirea de locuri de
muncă la nivel regional/local;
- Asigurarea viabilităţii şi competitivităţii destinaţiilor turistice şi a întreprin-
derilor din sectorul turistic;
- Maximizarea contribuţiei turismului la prosperitatea ţării/regiunii gazdă;
1 Pentru detalii a se vedea documentul complet la adresa web http://ec.europa.eu/regional_
policy/sources/docgener/informat/2014/guidance_tourism.pdf (accesată la 01.08.2018).

2 Printre altele, se subliniază că în unele ţări membre, precum Grecia, Spania, Portugalia, Italia,
Austria, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, Suedia, Estonia, contribuţia totală a turismului la PIB este de peste
10%, iar acest procent este depăşit în unele regiuni ale UE.
3 Comunicarea Comisiei COM (2014) 86 final, către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul
Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, din 20 februarie 2014.

- Consolidarea numărului şi calităţii locurilor de muncă locale create şi susţinute

de turism;
- Echitate socială şi asigurarea unor oferte turistice şi pentru cetăţenii cu resurse
financiare modeste;
- Asigurarea unei experienţe turistice satisfăcătoare pentru vizitatori;
- Încurajarea şi sprijinirea comunităţilor locale în planificarea şi luarea deciziilor
cu privire la gestionarea şi dezvoltarea viitoare a turismului în zona lor;
- Menţinerea şi consolidarea calităţii vieţii în comunităţile locale, evitând orice
formă de degradare sau exploatare socială;
- Respectarea şi consolidarea patrimoniului istoric, cultural autentic, tradiţiilor şi
caracterului distinctiv al comunităţilor gazdă;
- Menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii peisajelor, atât urbane cât şi rurale, pentru a
evita degradarea fizică şi vizuală a mediului;
- Susţinerea conservării zonelor naturale, a habitatelor şi a faunei sălbatice şi
reducerea la minimum a pagubelor produse acestora;
- Minimizarea utilizării resurselor limitate şi neregenerabile în dezvoltarea şi
funcţionarea facilităţilor şi serviciilor turistice;
- Reducerea poluării aerului, apei şi a solului, precum şi a generării deşeurilor de
către întreprinderile şi vizitatorii din domeniul turismului;
- Protecţia mediului şi a sistemelor sociale/culturale.
Ceea ce diferenţiază în mod real politicile naţionale ale statelor în domeniul
turismului sunt măsurile pe care fiecare le adoptă, în funcţie de specificităţi, pentru a
atinge obiectivele generoase pe care şi le propun, cum sunt şi cele de mai sus.
Aceste măsuri ţin cont de diverse elemente, care ţin nu numai de sectorul turistic,
ci au în vedere şi particularităţi care se referă, spre exemplu, la organizarea
administrativ-teritorială a ţării, la structura guvernului, la relaţia dintre autorităţile
publice şi cele locale, la resursele financiare, la modul de distribuţie a acestor resurse şi
la multe altele.
Turcia, spre exemplu, a început să fie inclusă pe harta destinaţiilor turistice la
nivel internaţional începând cu anii ’80 ai secolului trecut. A urmat un trend ascendent
pentru Turcia, care a ajuns în prezent să fie statul cu cea mai mare densitate de hoteluri
de 5 stele (în zona Antalya).
Legea privind încurajarea turismului1 din 1982 a anunţat o nouă epocă liberală şi a
încercat să depăşească unele dintre obstacolele şi problemele existente, precum lipsa
de coordonare între organizaţiile din domeniul turismului. Un sistem elaborat de
stimulente, care a fost utilizat ca instrument principal de către Ministerul Culturii şi
Turismului (MCT) şi Banca pentru Turism, a oferit resurse financiare suficiente pentru
dezvoltarea turismului, cel puţin până la sfârşitul anilor ‘80. Ca rezultat, numărul
unităţilor licenţiate MCT, care era de 596 în 1982 (cu aproximativ 62.000 de paturi), a
crescut în 2007 la 2514, respectiv 532.262 de paturi, la care se adaugă un număr de
încă 395.000 de paturi în unităţi de cazare autorizate de municipalităţi. De fapt,
1 Legea nr. 2634 din 1982, publicată în Gazeta Oficiala a Republicii turce nr. 17635 din 16 martie
1982.
68 | Ilie Dumitru
guvernele au jucat un rol activ în modelarea şi dirijarea dezvoltării turismului prin

utilizarea instrumentelor generoase şi extinse de natură fiscală şi monetară.
S-a realizat ceea ce s-a intenţionat pe termen scurt prin creşterea capacităţii fizice
a industriei turismului, creşterea cererii de servicii turistice şi a încasărilor.1
În Turcia, guvernul central este singurul organism care decide cu privire la
domeniul de aplicare al planificării şi elaborării de politici nu numai pentru turism, ci şi
pentru toate domeniile economiei şi administraţiei. În acest proces de planificare,
organele locale au fost folosite ca o extensie a partidului de guvernământ pentru a
facilita implementarea priorităţilor guvernelor centrale sau au fost forţate să urmeze
deciziile guvernului central prin diverse presiuni economice şi politice.
Abordarea unei planificări regionale, care necesită descentralizarea, respectiv
diminuarea autorităţii guvernului central faţă de autorităţile regionale şi locale, pare a
fi o strategie alternativă. Cu toate acestea, autorităţilor locale nu li s-a permis să îşi
dezvolte politicile independente, fără controlul strict al guvernului central. În acest
context, au fost totuşi iniţiate unele proiecte de succes, cum a fost şi în cazul staţiunii
Belek2. Unele dintre aceste proiecte păreau de succes pentru o anumită perioadă, dar
dorinţa de a obţine profituri mari într-un termen scurt a depăşit alte obiective stabilite
prin politicile publice. Un alt eşec a fost experimentat în Cappadocia, o destinaţie
turistică populară în Anatolia Centrală. Turcia, în colaborare cu organismele
internaţionale, a încercat să pună în aplicare un program de protecţie a mediului la
destinaţie, dar acest program pare să fi eşuat, cel mai probabil din cauza lipsei de
organizare la nivel regional pentru gestionarea şi controlul programului3.
Sunt şi specialiştii turci care, la acel moment, au analizat fenomenul turistic din
această ţară şi, deşi au remarcat dezvoltarea sectorului şi investiţiile uriaşe în
infrastructură, au observat, totuşi, şi nerespectarea principiilor dezvoltării durabile a
turismului. Se arată, astfel, că Turcia a înregistrat în anii ’90 o creştere rapidă a
turismului în ceea ce priveşte volumul, valoarea şi suprastructura fizică, dar în mare
parte într-o manieră complicată, care a creat probleme socio-economice şi de mediu ce
pot fi catalogate ca fiind o „dezvoltare turistică nesustenabilă”. La nivel guvernamental,
nu exista planificare sau pregătire integrată pentru creşterea rapidă a turismului:
cercetarea a fost minimă, iar lipsa experienţei şi a personalului tehnic cu experienţă în
turism a condus la o nerespectare a evoluţiilor cu costuri reduse şi a consecinţelor
acestora4.
Pentru o prezentare detaliată a politicilor publice în turism şi a evoluţiei turismului în Turcia, a

1
se vedea F. Çetinel, M. Yolal, Public policy and sustainable tourism in Turkey, în revista „Tourismos: an
international multidisciplinary journal of tourism”, Vol. 4, nr. 3/2009, p. 35-50.
2 Belek este o staţiune turistică din provincia Antalya, Turcia, pe malul Mării Mediterane. Este
cunoscută pentru plajele sale, băile termale şi terenurile de golf, găzduind deseori evenimente
sportive. În apropierea sa se află oraşul grec antic Perga, amfiteatrul roman din Aspendos şi Parcul
naţional Köprülü Kanyon.
3 Pentru această problematică, a se vedea C. Tosun, C.L. Jenkins, Regional planning approaches to
tourism development: the case of Turkey, în revista „Tourism Management”, Vol. 17, Nr.7/1996,
Elsevier Ltd., Marea Britanie, p. 519-531.
4 Pentru această opinie, a se vedea C.P. Cooper şi I. Ozdil, From mass to ‘responsible’ tourism: the
Turkish experience, în revista „Tourism Management”, Vol. 13, Nr. 4/1992, p. 377-386.
Corecţiile au venit însă imediat din partea guvernului turc, iar în planul de
dezvoltare pe cinci ani 2001-2005 a fost declarat colapsul politicii de stimulare a
creşterii numărului de locuri de cazare cu orice preţ. Acest plan sublinia în plus
impactul negativ al structurii oligopoliste a operatorilor de turism străini ca rezultat al
integrării lor pe orizontală şi verticală. Prin urmare, accentul, începând cu planul pe
perioada 2001-2005, a fost pus pe activităţile de marketing, transport aerian şi pe
îmbunătăţirea calităţii serviciilor turistice în întreaga industrie.
Proiecte şi aşteptări similare au fost menţionate, de asemenea, în planul de
dezvoltare pe cinci ani aferent perioadei 2007-2013. În acesta s-a menţionat că un plan
general va fi pregătit pentru a menţine dezvoltarea sănătoasă pe termen lung a
industriei turismului în Turcia. În consecinţă, a fost pregătită Strategia de Turism a
Turciei 2023, un plan de strategie de 16 ani, care a intrat în vigoare din 2007, şi care
prezintă o foaie de parcurs pentru procesele manageriale şi practice din industria
turismului1.
Dacă analizăm şi situaţia Franţei, vom constata că şi această ţară are programe şi
planuri de dezvoltare a turismului pe termen mediu şi lung2.
În plus, o măsură recentă luată de prim-ministrul francez în cursul anului 2017,
care dovedeşte preocuparea la cel mai înalt nivel în administraţia publică franceză
pentru sectorul turismului, constă în constituirea unui Consiliu Interministerial al
Turismului.
Cu 83 milioane de turişti internaţionali care au fost primiţi în 2016, Franţa este
destinaţia turistică principală din lume. Pentru a consolida această poziţie şi pentru a
atinge obiectivul de a primi 100 de milioane de turişti internaţionali până în 2020,
Primul-ministru a constituit un Consiliu Interministerial pentru Turism compus din
miniştrii implicaţi, reprezentanţi aleşi şi profesionişti din acest sector.
Prima întrunire a acestui Consiliu a avut loc la 26 iulie 2017, când a fost prezidat
de chiar prim-ministrul Edouard Philippe. Consiliul este compus din nu mai puţin de 17
miniştri, dovadă că turismul afectează toate sectoarele de activitate. În fruntea listei s-a
aflat ministrul de Interne al Franţei, fiind astfel mai mult decât elocventă importanţa pe
care statul francez o acordă siguranţei în turism (şi poate inclusiv pentru acest motiv
Franţa atrage cel mai mare număr de turişti din întreaga lume). Consiliul include, de
asemenea, şase reprezentanţi aleşi din centrele de turism naţionale şi regionale.
Consiliul este întregit de prezenţa altor 22 de persoane, care reprezintă activităţi
turistice3.
1 A se vedea M. Yolal, History of Tourism Development in Turkey, în I. Egresi (editor),

AlternativeTourism inTurkey - Role, Potential Development and Sustainability, Springer International
Publishing, Cham, Elveţia, 2016, p. 23-33.
2 Credem că nici nu ar fi putut fi altfel, dat fiind că discutăm de statul numărul 1 în turismul
internaţional.
3 Este vorba de persoane deosebit de importante în industria turismului, care deţin funcţii de
vârf în companii relevante pentru sectorul turistic: Directorul general al Air France – KLM, Directorul
general al Plazza Athénée, Directorul general al Atout France şi alţii.
70 | Ilie Dumitru
Chiar de la prima sa întrunire (26 iulie 2017), Consiliul Interministerial al

Turismului, în frunte cu prim-ministrul Guvernului Franţei, a stabilit imediat o serie de
obiective, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.
Pe termen scurt, obiectivul constă în creşterea numărului de turişti care vizitează
Franţa, de la 89 de milioane, estimaţi a sosi în 2017, la 100 de milioane, până în 2020 şi,
de asemenea, în prelungirea duratei medii de şedere a acestora în ţară. Atingerea
acestui obiectiv ar conduce la o creştere a veniturilor din turism, îndeplinindu-se şi un
alt obiectiv important: un total de 50 miliarde de euro în 2020, de la 40 miliarde în
prezent. Pe termen lung, acest dublu obiectiv ar crea 300.000 de locuri de muncă
suplimentare în toată Franţa, atât în Franţa continentală, cât şi în străinătate.
Întrucât atractivitatea Franţei se bazează pe bogăţia ofertei sale în toate domeniile
(patrimoniul cultural, tangibil şi intangibil, vitalitatea creaţiei artistice, industriile
culturale şi creative, limba, arta de a trăi etc.), Guvernul s-a angajat să sporească
această atractivitate hotărând şi sprijinind acţiuni concrete în şase domenii
prioritare:
- calitatea serviciilor de primire şi asigurarea locaţiilor, aceştia fiind consideraţi
factori esenţiali ai satisfacţiei şi loialităţii turiştilor;
- structurarea ofertei turistice astfel încât să se atragă un număr tot mai mare de
turişti internaţionali;
- sprijinirea de către stat a investiţiilor, considerată parte fundamentală a
strategiei guvernului;
- formarea şi ocuparea forţei de muncă, domenii-cheie ale calităţii furnizării de
servicii turistice;
- sprijinirea digitalizării şi a schimbului de informaţii;
- accesul la vacanţe pentru un număr cât mai mare de persoane.
Şi tot de la prima întrunire a Consiliul Interministerial al Turismului, prim-mi-
nistrul francez a prezentat şi „foaia de parcurs” a Guvernului pentru turism şi primele
măsuri concrete din acest domeniu, care să sporească atractivitatea Franţei şi să ducă
la atingerea obiectivelor stabilite:
- limită maximă de 48 de ore pentru eliberarea de vize în 10 noi ţări până în iunie
2018;
- reducerea timpilor de aşteptare la frontierele aeroporturilor: 30 de minute
pentru cetăţenii europeni şi 45 de minute pentru alţii, începând cu 1 ianuarie 2018;
- instituirea unui plan de întreţinere a autostrăzilor între aeroporturile din jurul
Parisului şi din Paris;
- pregătirea unui plan de investiţii în staţiunile de pe litoral şi de munte, pentru a
menţine calitatea serviciilor oferite şi a patrimoniului imobiliar actual;
- creşterea numărului de contracte de ucenicie în sectorul turistic, în consultare cu
profesioniştii;
- semnarea unui angajament privind dezvoltarea forţei de muncă şi a competen-
ţelor în 2018 pentru a satisface nevoile sectorului;
- mobilizarea experienţei publice în beneficiul unităţilor teritoriale, pentru a
sprijini proiectele turistice ale autorităţilor locale;
- eficientizarea operaţiunilor de restituire a taxelor, în special în aeroporturi,

pentru a limita cozile;
- lansarea platformei „DATAtourisme” în toamna anului 2017, pentru colectarea,
standardizarea şi difuzarea datelor şi informaţiilor publice produse de actorii
turismului din teritoriu;
- instituirea unei convenţii cadru interministeriale, pentru susţinerea şi promo-
varea sectorului turismului cultural în Franţa în ultimul trimestru al anului 2017;
- organizarea celei de-a doua întâlniri naţionale a turismului de peste mări la 25
septembrie 2017, pentru înfiinţarea unui Consiliu de Turism în străinătate.
Este mai mult decât elocvent modul de acţiune extrem de precis, măsurile concrete
şi pragmatice luate de acest for de decizie din turismul francez.1
Politicile publice ale unui stat în domeniul turismului, dar nu numai în acest
domeniu, nu trebuie înţelese, concepute, elaborate ca deziderate generice, vagi, înde-
părtate. Ci trebuie să identifice problemele şi să indice măsuri practice pentru
rezolvarea lor, stabilind inclusiv termene de aplicare şi de rezolvare a deficienţelor.
Nu ar fi lipsit de justificare ca modelul de lucru al Consiliului Interministerial al
Turismului din Franţa să fie preluat şi de guvernele altor state2.
C. Politici şi strategii naţionale
În România, dezvoltarea şi modernizarea turismului au fost împiedicate de lipsa

unor politici generale, pe termen lung, şi a unei viziuni de ansamblu asupra acestui
domeniu.
Chiar dacă uneori au fost elaborate unele documente programatice, ele au rămas
fără aplicare practică.
După cum chiar Guvernul României recunoaşte3, din această cauză nu au putut fi
valorificate resursele naturale, culturale, geografice, de mediu, de patrimoniu şi
etnografice.
Dezorganizarea acestui sector al economiei naţionale a început încă din 1990, când
România a renunţat la a mai avea în structura Guvernului un minister al turismului.
1 Pentru o expunere detaliată a politicilor publice ale statului francez în domeniul turismului, a se
vedea V. Poudray, La territorialisation des politiques publiques du tourisme, au service d’un projet de
territoire en Ardèche méridionale, teză de dizertaţie master, Universitatea Joseph-Fourier (Grenoble),
Franţa, 2015.
2 Ne exprimăm speranţa că şi Guvernul României se va apleca, cu atenţie, asupra industriei
turismului pentru a fi în măsură să elaboreze politici publice şi planuri de acţiune la fel de concrete,
care să înlăture în cel mai scurt timp neajunsurile care opresc turismul românesc de la dezvoltarea pe
care o merită. Este timpul, poate încă nu e prea târziu, ca şi conducătorii României să decidă cu
exactitate care este locul turismului în cadrul politicilor publice, şi să angreneze toate ministerele
pentru atingerea obiectivelor pe care le stabilesc cu privire la dezvoltarea sectorului turistic, inclusiv
prin alocarea resurselor financiare necesare.
3 A se vedea în acest sens, chiar pe site-ul Guvernului României, pagina web http://gov.ro/ro/
obiective/strategii-politici-programe/turism-imm-i-mediul-de-afaceri&page=1 (accesată la 01.08.2018)

72 | Ilie Dumitru
Ulterior, a existat o permanentă indecizie în „a fi” şi „a nu fi” un minister al turismului în

compunerea Guvernului1. Această instabilitate şi nesiguranţă în existenţa Ministerului
turismului poate fi una dintre cauzele lipsei unei politici naţionale unitare, coerente şi
de lungă durată în privinţa dezvoltării sectorului turistic.
Pentru o mai mare claritate, subliniem că o industrie turistică naţională puternică şi
performantă nu este dependentă de existenţa unui minister al turismului în structura
Guvernului. Nu aceasta face diferenţa între statele care performează în turism şi cele care
eşuează. Sunt state ale lumii cu un turism foarte dezvoltat şi bine organizat, care nu au un
minister al turismului, ci numai o instituţie centrală sau un departament în subordinea
unui minister, care însă coordonează întreg sectorul economic al turismului.
Nici chiar Franţa, liderul mondial în turism din perspectiva numărului de sosiri
internaţionale, nu are şi nu a avut cea mai mare parte a timpului un ministru al
1 Imediat după decembrie 1989, primul ministru al turismului în Guvernul condus de Petre
Roman a fost Mihai Lupoi. Numit iniţial ca ministru interimar prin H.G. nr. 6/1990, în 14 ianuarie este
confirmat ca ministru al turismului, însă la nici o lună mai târziu este destituit prin Decretul nr. 99 din
7 februarie 1990. Începând cu 28 iunie 1990 şi până în 16 octombrie 1991, România a fost condusă de
al doilea Guvern Petre Roman, care deja avea o structură în care ministerul turismului nu mai exista, ci
fusese unificat cu ministerul comerţului. În acel Guvern, funcţia de Ministru al comerţului şi turismului
a fost deţinută de Constantin Fota, iar în cadrul acestui minister Petre Baron deţinea funcţia de
secretar de stat, şeful Departamentului turismului. Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie
1991 - 19 noiembrie 1992) a menţinut turismul alături de comerţ, în cadrul unui minister unic.
Guvernul Nicolae Văcăroiu (19 noiembrie 1992 - 11 decembrie 1996) a reintrodus în structura
Guvernului un minister dedicat exclusiv turismului, iar acest portofoliu a fost ocupat de Dan
Matei-Agathon. Guvernul Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 - 17 aprilie 1998) l-a avut în
componenţa sa, ca ministru al turismului, pe Akos Birtalan. Guvernul Radu Vasile (17 aprilie 1998 - 22
decembrie 1999) a avut iniţial un minister al turismului, condus de Sorin Frunzăverde, însă conform
Hotărârii nr. 47 din 16 decembrie 1998 a Parlamentului României, ministerul este desfiinţat. Nici
guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000) nu a mai avut un minister al
turismului în structura sa. Reapare însă în guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 - 28
decembrie 2004), cu Dan Matei-Agathon din nou în postura de ministru al turismului între 28
decembrie 2000 - 19 iunie 2003. Prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu (29 decembrie 2004 - 22
decembrie 2008) iniţial încorporează în guvernul său turismul în „Ministerul transporturilor,
construcţiilor şi turismului”, însă după restructurarea din martie 2007 turismul se regăseşte în cadrul
„Ministerului pentru întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, turism şi profesii liberale”. În Guvernul Emil
Boc (1), între 22 decembrie 2008 şi 23 decembrie 2009, a existat din nou un Minister al Turismului,
însă în cel de-al doilea Guvern Boc (până în 9 februarie 2012), turismul este cuprins în Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Turismului. Guvernele Răzvan Ungureanu (9 februarie 2012 - 7 mai 2012) şi
Victor Ponta (1) menţin aceeaşi structură ca şi ultimul Guvern Boc, însă, după decembrie 2012, în
guvernele Ponta 2 şi 3 turismul este în coordonarea ministrului-delegat pentru întreprinderi mici şi
mijlocii, mediu de afaceri şi turism. În Guvernul Ponta 4 (17 decembrie 2014 - 4 noiembrie 2015)
turismul nu se mai regăseşte în titulatura niciunui minister. Nici Guvernul Cioloş (17 noiembrie
2015 - 4 ianuarie 2017) nu a inclus turismul în structura vreunuia din ministerele sale, acest domeniu
rămânând în zona de atribuţii a Ministerului economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri, în
subordinea căruia se află şi Autoritatea Naţională pentru Turism. Începând cu Guvernul Grindeanu (4
ianuarie 2017 - 29 iunie 2017) şi continuând cu guvernele Mihai Tudose (29 iunie 2017 - 16 ianuarie
2018) şi Viorica Dăncilă (de la 29 ianuarie 2018 şi până în prezent), Ministerul Turismului a revenit în
structura Guvernului.
turismului. De regulă, industria turistică din această ţară este condusă de un secretar
de stat sau de un ministru-delegat pentru turism.1
Esenţială credem că este stabilirea clară a autorităţii publice cu atribuţii de con-
ducere şi apoi menţinerea unei structuri organizaţionale pentru o perioadă cât mai
lungă de timp.
Turismul interesează, nu doar marginal, ci şi în esenţă, toate ministerele, având un
impact asupra (aproape) tuturor sectoarelor de intervenţie publică, cum ar fi: agri-
cultură, sport, cultură, educaţie, sănătate, economie, comunicare, transport, ocuparea
forţei de muncă etc.
Politica publică în turism se află în centrul ansamblului problematicilor care
compun viaţa socială a întregii comunităţi, respectiv a întregii populaţii a unei ţări. De
aceea este greu şi, până la urmă, incorect şi ineficient, ca turismul să fie privit ca un
sector unic, independent, al economiei unui stat.
În mod incontestabil, o politică publică transversală este mai mult decât necesară
pentru dezvoltarea unei puternice industrii turistice. Este poate chiar unica soluţie care
ar reuşi să rezolve problemele atât de complexe şi care provin din foarte multe domenii
de activitate, care nu au legătură intrinsecă, directă, cu turismul.
În prezent, Politicile publice ale României în domeniul turismului se pot
desprinde din Master Planul pentru turismul naţional al României 2007-2026.
1 De regulă, turismul este marginal pentru toate administraţiile implicate. Într-adevăr, Franţa,
prima destinaţie turistică din lume, a avut doar o singură dată în istorie un minister dedicat turis-
mului. De cele mai multe ori, turismul a fost ataşat unui minister care avea, în principal, alte preocu-
pări şi zone de acţiune:
- Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor;
- Biroul Primului Ministru;
- Ministerul Echipamentelor şi Locuinţei;
- Ministerul Planificării Teritoriului;
- Ministerul timpului liber;
- Ministerul Culturii şi Mediului;
- Ministerul Tineretului, Sportului şi Recreerii;
- Ministerul Calităţii Vieţii;
- Ministerul Industriei şi Dezvoltării Teritoriului;
- Ministerul Artizanatului, Comerţului şi Turismului;
- Ministerul Industriei, Posturilor şi Telecomunicaţiilor şi Turismului;
- Ministerul Comerţului Exterior şi Turismului;
- Ministerul Transporturilor şi Turismului;
- Ministerul de echipamente, locuinţe, transport şi turism;
- Ministerul Transporturilor, Locuinţei, Turismului şi Mării;
- Ministerul Economiei Finanţelor şi Ocupării Forţei de Muncă;
- Ministerul Economiei, Recuperării Productive şi Digitale;
- Ministerul Afacerilor Externe şi Dezvoltării Internaţionale;
- Ministerul Artizanatului, Comerţului şi Turismului;
- Ministerul Afacerilor Externe şi Dezvoltării Internaţionale.
Şi cu toate acestea, performanţa la care a ajuns turismul în Franţa este incontestabilă. Aceasta ne
duce la concluzia ca nu neapărat organizarea şi structura guvernului sunt cheia succesului, ci deter-
minarea, pregătirea profesională şi munca funcţionarilor implicaţi în acest domeniu de activitate.
74 | Ilie Dumitru
Acest document a fost elaborat de OMT, ca urmare a unei solicitări a Guvernului

României.1
După ce sunt identificate punctele forte şi punctele slabe ale României ca
destinaţie turistică, Master Planul propune un set de obiective care trebuie atinse
pentru transformarea României într-o destinaţie turistică de calitate pe baza
patrimoniului său natural şi cultural şi pentru realizarea unei dezvoltări durabile a
sectorului turistic, într-un ritm de dezvoltare care să îl depăşească pe cel al altor
destinaţii turistice din Europa. Dintre aceste obiective, amintim:
- Asigurarea recunoaşterii turismului ca factor cheie în cadrul economiei şi ca un
generator de noi locuri de muncă;
- Consolidarea rolului ANT2 ca o organizaţie naţională de turism eficientă, care să
asigure respectarea standardelor de calitate a produselor şi serviciilor, informarea
vizitatorilor şi să sprijine toate ramurile industriei turistice;
- Asigurarea mecanismelor de sprijin coordonat pentru organizaţiile regionale şi
locale pentru dezvoltarea turismului zonal.
- Crearea unei reţele de centre de informare turistică în principalele zone turistice;
- Dezvoltarea unui sistem performant de clasificare şi evaluare ale produselor şi
ale serviciilor turistice pentru a asigura un standard de calitate a acestora, pentru
satisfacerea nevoilor şi aşteptărilor turiştilor;
- Aprobarea unor modalităţi de subvenţii, care să faciliteze investiţiile în turism;
- Dezvoltarea sistemului de educaţie profesională pentru sectorul turistic şi în
special segmentul hotelier;
- Dezvoltarea staţiunilor balneare, având în vedere că un număr din ce în ce mai
mare de turişti sunt interesaţi de o gama largă de tratamente, centre şi servicii
medical-balneare.
- Dezvoltarea zonelor montane în sensul oferirii unor atracţii turistice pe parcursul
întregului an;
- Sprijinirea dezvoltării zonelor rurale, a rezervaţiilor naturale şi a ecoturismului în
Delta Dunării;
- În fine, un obiectiv important este şi consolidarea cadrului legal pentru
turism, care trebuie să asigure o bună aplicabilitate şi să elimine birocraţia;
Tot în acest Master Plan de dezvoltare a turismului naţional al României se
prevede un rol al Guvernului în turism, constând, în principal, în formularea de politici
pe termen mediu şi lung în turism, organizarea şi programarea dezvoltării acestui
segment economic şi reglementarea activităţilor turistice prin elaborarea legislaţiei
corespunzătoare.
În ciuda acestei sarcini principale, esenţială pentru atingerea obiectivelor propuse
şi asumate de Guvernul României prin însăşi hotărârea de aprobare a Memoran-
dumului referitor la acest Master Plan, elaborarea unei legislaţii performante în turism,
În şedinţa Guvernului României din 18 septembrie 2007 a fost aprobat memorandumul privind
1
Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026 şi Planul de acţiune al acestuia,
documente elaborate în colaborare cu OMT şi asociaţii profesionale şi patronale din turism.
2 Autoritatea Naţională pentru Turism.
clare şi adaptate practicilor internaţionale curente din domeniu, rămâne încă un

deziderat, după cum vom vedea în capitolele următoare. După cum, de altfel, tot acest
Master Plan elaborat de OMT în urmă cu 10 ani continuă să rămână şi după atâţia ani o
declaraţie de intenţii încă nepusă în practică. Iar acest fapt duce la irosirea resurselor
turistice pe care le are România şi la lipsirea bugetului naţional de un important aport
(inclusiv valutar) pe care sectorul turistic i l-ar putea aduce.
ANT menţiona chiar pe pagina sa web că „implementează strategia naţională de
dezvoltare turistică, strategia de dezvoltare a produselor şi destinaţiilor turistice,
strategia de privatizare şi postprivatizare în domeniul turismului”. Însă niciuna din
aceste strategii nu există încă. Iar, între timp, ANT a şi dispărut, locul ei fiind luat de un
Minister al Turismului.
În 2015 Institutul Naţional de cercetare-dezvoltare în turism a elaborat pentru
ANT o strategie naţională de dezvoltare1, însă aceasta are aplicabilitate limitată,
referindu-se exclusiv la ecoturism, înţelegând prin aceasta turismul în ariile naturale
protejate şi în zonele adiacente acestora.
Anul 2017 a însemnat adoptarea de către Guvernul României a unei hotărâri2
privind aprobarea Programului pentru dezvoltarea investiţiilor în turism – Masterplanul
investiţiilor în turism – şi a criteriilor de eligibilitate a proiectelor de investiţii în turism.
Potrivit acestui act normativ, Master planul investiţiilor în turism ar viza realizarea
unor activităţi de bază, menţionate limitativ, iar pentru fiecare dintre ele sunt precizate şi
lucrările sau investiţiile care vor fi eligibile pentru acordare de finanţare. Aceste activităţi
sunt următoarele:
a) dezvoltarea turismului de sănătate;
Pentru atingerea acestui scop, se are în vedere finanţarea următoarelor investiţii:
- amenajare/reabilitare/realizare parc balnear, traseu de cură,
- construcţie/reabilitare centru balnear,
- construcţie/reabilitare bază kinetoterapie,
- construcţie/reabilitare instalaţie de punere în valoare a mofetelor,
- construcţie/reabilitare aquaparc/parc acvatic,
- construcţie/reabilitare baie tradiţională,
- amenajare în scop turistic a lacurilor naturale cu proprietăţi terapeutice,
- creare/reabilitare facilităţi de utilizare a izvoarelor minerale,
- amenajare plajă.
b) dezvoltarea domeniului schiabil;
În scopul îndeplinirii activităţilor majore circumscrise acestui domeniu, se pro-
pune finanţarea următoarelor investiţii:
- amenajare/reabilitare domeniu schiabil: pârtie de schi, pârtie de schi fond,
instalaţie de transport pe cablu, instalaţie de iluminat nocturn, instalaţie de zăpadă
1 Această strategie poate fi consultată la adresa web http://turism.gov.ro/web/wp-content/
uploads/2017/02/Strategia-na%C5%A3ional%C4%83-de-dezvoltare-a-ecoturismului-%C3%AEn-Ro
m%C3%A2nia-context-viziune-%C5%9Fi-obiective-2017-2026.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 H.G. nr. 558/2017 privind aprobarea Programului pentru dezvoltarea investiţiilor în turism -
Masterplanul investiţiilor în turism - şi a criteriilor de eligibilitate a proiectelor de investiţii în turism,

publicată în M. Of. nr. 653 din 8 august 2017.
76 | Ilie Dumitru
artificială, utilaj de bătut zăpada, clădire administrativă, parcare şi utilităţi aferente

proiectului, pârtie/pistă săniuş;
- infrastructură pentru alte activităţi recreaţionale, bandă transport, trambulină,
amenajare/reabilitare patinoar, parcuri tematice de iarnă.
c) dezvoltarea infrastructurii turistice de agrement;
Pentru dezvoltarea acestei infrastructuri se vor finanţa următoarele investiţii:
- amenajare/reabilitare parcuri tematice,
- construcţie/ amenajare/reabilitare aquaparc,
- instalaţie sanie/tobogan/carusel pentru petrecerea timpului liber alternativă de
vară,
- infrastructură pentru alte activităţi recreaţionale,
- bandă transport,
- realizare/amenajare centru/zonă de agrement,
- amenajare în scop turistic a lacurilor pentru agrement,
- construire/amenajare/reabilitare patinoar,
- construcţie/amenajare/reabilitare zonă de picnic/campare, camping, sat de
vacanţă.
d) dezvoltarea echilibrată şi integrată a zonei turistice din Delta Dunării şi a
staţiunilor de pe litoralul Mării Negre;
În aceste zone vor fi finanţate lucrări de:
- construcţie/amenajare/reabilitare post de prim ajutor/foişor salvamar,
- construcţie/amenajare/reabilitare port de agrement/marină turistică/miniport
turistic,
- construcţie/reconstruire/amenajare/reabilitare cheu de acostare/ponton
acostare, zonă de campare şi pentru pescuit în Delta Dunării, infrastructură uşoară de
vizitare şi observare în zonele protejate, extindere/reabilitare Delfinariu.
e) dezvoltarea infrastructurii turistice de-a lungul Dunării;
Pentru această infrastructură turistică vor fi finanţate investiţii ce cuprind:
- proiecte de agrement cu specific nautic (construcţie/amenajare/reabilitare port
de agrement/marină turistică/miniport turistic),
- realizare/amenajare centru/zonă de agrement,
- amenajare în scop turistic a lacurilor/plajelor de agrement.
f) dezvoltarea infrastructurii turistice din zona montană înaltă.
Vor fi eligibile pentru finanţare următoarele lucrări în zona montană:
- construcţie sau refacere refugiu montan/centru/bază/punct salvamont,
- amenajare/reabilitare infrastructură de acces.
Tot în 2017, Guvernul României a constituit un Comitet interministerial pentru
turism1. Iniţiativa este lăudabilă, mai ales că un model de succes cu un astfel de mod de
lucru l-a oferit Franţa, după cum am prezentat în secţiunea precedentă.
1 A se vedea H.G. nr. 99/2017 privind constituirea Comitetului interministerial pentru turism,
publicată în M. Of. nr. 179 din 13 martie 2017.

Regretabil este că modul de lucru, atribuţiile şi componenţa acestui Comitet nu vor

permite adoptarea unor măsuri care să şi aibă efecte benefice pentru industria turistică
a acestei ţări.
Prima şi principala problemă o constituie faptul că acest comitet are un rol
„consultativ”. Aşa fiind, deciziile luate în cadrul său nu sunt obligatorii.
Comitetul ar urma să elaboreze un raport anual „care conţine o analiză cu privire
la stadiul atingerii obiectivelor din Programul de guvernare 2017-2020 în domeniul
turismului”.
Componenţa comitetului este stabilită astfel: „reprezentanţi ai ministerelor pre-
văzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre1, la nivel de secretar
de stat, un reprezentant al Institutului Naţional de Statistică, un reprezentant al
Consiliului Concurenţei, precum şi un reprezentant al Institutului Naţional de
Cercetare-Dezvoltare în Turism.”2
Iar în ceea ce priveşte eficienţa şi eficacitatea acestui Comitet, avem serioase
rezerve, justificate de „direcţiile strategice de acţiune” care îi sunt puse în sarcină:
- formulează propuneri …
- identifică modalităţi …
- analizează şi evaluează periodic etc.
1 Componenţa Comitetului interministerial pentru turism:

1. Ministerul Turismului
2. Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene
3. Ministerul Mediului
4. Ministerul Afacerilor Interne
5. Ministerul Afacerilor Externe
6. Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat
7. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
8. Ministerul Economiei
9. Ministerul Educaţiei Naţionale
10. Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale
11. Ministerul Sănătăţii
12. Ministerul Cercetării şi Inovării
13. Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale
14. Ministerul Transporturilor
15. Ministerul Apelor şi Pădurilor
16. Ministerul Tineretului şi Sportului
17. Institutul Naţional de Statistică
18. Consiliul Concurenţei
19. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Turism
2 Observăm diferenţe uriaşe între acest Comitet interministerial pentru turism şi omologul său
din Franţa unde, în compunerea comitetului intră nu mai puţin de 22 de persoane care reprezintă
(aproape majoritatea) companii care au activitate în industria turistică. Iar dacă în România Comitetul
se compune din secretari de stat din câteva ministere, în Consiliul interministerial francez sunt
prezenţi toţi miniştrii, în frunte cu premierul Franţei, care conduce lucrările!
78 | Ilie Dumitru
Capitolul III
Dreptul turismului – o nouă ramură de drept
Secţiunea I. Introducere în dreptul turismului
A. Definiţia dreptului turismului
În procesul de definire a dreptului turismului şi de delimitare a lui de alte ramuri

de drept o problemă importantă a fost aceea a stabilirii criteriilor (materiale şi
formale) în raport de care să se poată identifica şi să se poată defini.
Însăşi noţiunea de turism, după cum am văzut, are un înţeles relativ, ca şi întreg
fenomenul turistic de altfel, fiind practic imposibilă explicarea înţelesului acestor
noţiuni exclusiv prin elemente obiective.
S-a încercat definirea turismului prin raportare la subiectul său, respectiv la turist,
însă nici această noţiune nu se bucură de o definiţie obiectivă, ci se raportează la mobil
şi la scop, iar acestea pot fi dintre cele mai diverse.
Spre exemplu, Christophe Lachièze consideră că „dreptul turismului se poate defini
ca fiind ansamblul de reguli speciale aplicabile operatorilor din turism în relaţia lor cu
clienţii proprii”1.
Autorul observă el însuşi că pentru a înţelege ce este dreptul turismului după
definiţia propusă de el trebuie să stabilim care sunt operatorii de turism, şi propune, în
acest scop, raportarea la conturile aferente turismului folosite în statisticile mondiale
pentru a determina contribuţia turismului la economie.
A fost criticată această definiţie cu argumentul că foloseşte o abordare
consumeristă2.
Patrick Courtin şi Muriel Deneau, deşi sunt autorii unei cărţi intitulate Dreptul şi
dreptul turismului3, evită să dea o definiţie a dreptului turismului şi se mulţumesc să
constate că există norme juridice „particulare pentru sectorul turistic”.
André Lafforgue şi Rémy Raffi, în cartea lor de Drept economic al turismului4
consideră că nu există un drept al turismului în sensul unui ansamblu de norme
aplicabile activităţii turistice, dar există un drept specific al turismului şi un drept
„partajat” cu alte sectoare de activitate; opinia lor se bazează pe afirmaţia că turismul
nu se ghidează după un pachet omogen de norme specifice, ci unele dintre cele care îi
sunt aplicabile sunt împărţite cu alte ramuri de drept, în timp ce altele aparţin
într-adevăr numai turismului sau unor segmente ale sale.
1 C. Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 3.

2 A se vedea J.-M. Breton, Droit et politique du tourisme, Ed. Dalloz, Paris, 2016, p. 92.
3 P. Courtin, M. Deneau, Droit et droit du tourisme, Rosny-sous-Bois, Ed. Bréal, 2002, p. 3.
4 A. Lafforgue, R. Raffi, Droit économique du tourisme, Ed. Jacques Lanore, 2002, p. 6.
80 | Ilie Dumitru
Pierre Py defineşte turismul ca fiind „un ansamblu de instituţii şi norme de drept

cărora fenomenul turistic le-a determinat naşterea sau le-a inspirat conţinutul”1. Cu alte
cuvinte, explică acesta, dreptul turismului este un ansamblu de instituţii şi de reguli
juridice pentru care mobilul turistic este determinant, fie pentru că este vorba despre
dezvoltarea activităţii turistice, fie pentru că aceste reguli au ca scop protejarea
consumatorului sau a profesiei turistice, fie pentru că ele au ca finalitate concilierea
turismului cu ordinea publică.
Jean-Marie Breton oferă o definiţie a dreptului turismului arătând că acesta este
dreptul aferent controlului şi managementului activităţilor, precum şi intervenţiilor în
domeniul turismului, cât şi cel aplicabil organizaţiilor profesionale şi comercializării
produselor turistice, conform normelor publice şi relaţiilor private.
Această din urmă definiţie este mai complexă decât celelalte, fiind formulată
dintr-o perspectivă transversală şi pluridisciplinară.
În ceea ce ne priveşte, definim dreptul turismului ca fiind un ansamblu de norme
de drept public şi de drept privat care reglementează activitatea turistică a agenţiilor de
turism şi a celorlalţi operatori care prestează servicii turistice, precum şi raporturile
juridice dintre aceştia, pe de o parte, şi autorităţile publice cu atribuţii în turism, turişti
sau alte persoane implicate în turism, pe de altă parte.
B. Contextul apariţiei dreptului turismului
Dezvoltarea constantă a turismului la nivel mondial a produs efecte nu doar în

plan economic şi social, ci şi în domeniul dreptului. De altfel, aşa era şi normal să se
întâmple. Pentru că, după cum bine se ştie, dreptul este indisolubil legat de viaţa cetăţii.
Or, turismul produce efecte pe atât de multe planuri încât nu putea să mai rămână
în afara zonei de interes a autorităţilor statale, în special a celor cu atribuţii de
legiferare, şi nici ignorat de ştiinţa dreptului.
Dezvoltarea acestei ramuri economice s-a produs, nu doar în România, ci în
întreaga lume, fără un sprijin din partea statului ori a autorităţilor publice centrale sau
locale. Continua evoluţie a turismului a fost cea care a determinat organismele statale
să aibă o reacţie şi să înceapă reglementarea acestui nou domeniu de activitate.
În prezent, turismul are un aport major la viaţa întregii societăţi, întrucât el
produce nu doar efectele economice la care ne-am referit pe larg în capitolele
precedente, ci are un rol multiplu şi generează efecte pe mai multe planuri. Astfel,
trebuie avute în vedere funcţia socială a turismului, dimensiunea lui culturală,
contribuţia lui la dezvoltare, impactul asupra mediului, specificitatea raporturilor
juridice dezvoltate pe parcursul timpului în domeniul turistic şi altele.
Din punct de vedere social, turismul pune în contact persoane sau populaţii care
aparţin unor naţiuni diferite, unor culturi diferite, unor religii diferite, unor limbi
diferite, unor categorii sociale diferite etc. Or, acest lucru nu are cum să rămână, din
punct de vedere sociologic, fără efecte.
1 P. Py, Droit du tourisme, ed. a 5-a, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 7.

Schimburile culturale care se realizează în urma acestor contacte facilitate de

turism, partajarea cu alţii a unor experienţe de viaţă, a unor valori culturale proprii
diferite de valorile culturale ale societăţii de apartenenţă a celorlalţi indivizi cu care se
intră în contact, toate acestea constituie un important efect pe care turismul îl produce
în patrimoniul cultural şi în domenii conexe.
Armonizarea turismului cu problematica protecţiei mediului şi stabilirea unor
reguli de conlucrare între ele, inclusiv prin dezvoltarea conceptului de „dezvoltare
durabilă”, a adus turismul şi mai mult în atenţia societăţii şi a factorilor de decizie din
stat.
În acest context, dreptului turismului i s-a recunoscut în statele vest-europene, la
început timid, dar din ce în ce mai apăsat în ultima vreme şi din ce în ce în mai multe
ţări, statutul de nouă ramură de drept.
Pentru sistemul de drept român cartea de faţă are caracter de pionierat. Şi chiar
dacă în România importanţa turismului în economia naţională nu este atât de mare ca
în alte state, ne-am angajat în acest proiect având convingerea că, odată ce dreptul
obiectiv al turismului are deja o zonă de exprimare şi o existenţă de sine stătătoare şi în
ţara noastră (chiar dacă totuşi la un nivel incipient, incomplet şi necorelat), era şi de
datoria ştiinţei dreptului să contribuie la dezvoltarea ei şi la cea a întregului sector
turistic.
De altfel, după cum vom vedea şi în cele ce urmează, dreptul turismului, atât în
sens obiectiv, cât şi ca ştiinţă, este un factor de dezvoltare, de evoluţie a economiei
turismului şi de augmentare a aportului acesteia la dezvoltarea economică în general şi
la bunăstarea socio-culturală a ţării.
Importanţa relaţiei dintre turism şi drept a fost subliniată la un deceniu după
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. André Siegfried afirma în 1955: „Vorbind
despre epoca turismului, mă refer în special la turismul organizat, acel turism de serie
care a devenit unul dintre cele mai tipice aspecte ale secolului nostru. El este un fiu al
vitezei şi al democraţiei, care se integrează îndeaproape în evoluţia industrială, căreia
el i-a urmat exact etapele: distingem într-adevăr o perioadă artizanală, o perioadă
mecanică şi, în cele din urmă, perioada administrativă în care este pe deplin angajat
astăzi.”1
Această perioadă administrativă la care se referea sociologul, istoricul şi geograful
francez a fost tradusă2 prin intervenţia din ce în ce mai accentuată a autorităţilor
publice şi prin proliferarea regulilor juridice referitoare la turism.
De la momentul la care, pe plan mondial, autorităţile administrative şi legislative
au început să fie preocupate de reglementarea domeniului, şi până când s-a scris prima
carte de drept al turismului, adică de la naşterea dreptului turismului ca drept obiectiv,
şi până la apariţia unei ramuri de studiu ştiinţific, au trecut aproape opt decenii.
Primele prevederi legale sau acte administrative de reglementare sunt contem-
porane cu momentul în care turismul se sedimentează şi se afirmă ca un domeniu
1 A. Siegfried, Aspects du XXe siècle, Librairie Hachette, Paris, 1955, p. 107.

2 A se vedea P. Py, Droit du tourisme, ed. a 5-a, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 2.
82 | Ilie Dumitru
distinct de activitate economică şi socială. Acest moment este situat temporar undeva
după finele primului război mondial.
Boom-ul economic al Europei Occidentale din anii `70-`80 ai secolului al XX-lea a
fost contextul în care inclusiv turismul a cunoscut o creştere abruptă. Acesta este, de
altfel, şi momentul în care turismul intră şi în atenţia ştiinţei dreptului şi a teoreti-
cienilor şi cercetătorilor.
Şi unde altundeva putea fi pusă piatra de temelie a dreptului turismului decât în
ţara care încă şi în prezent ocupă locul 1 pe plan mondial în topul atracţiilor turistice,
Franţa ?
Profesorul Pierre Py1 este cel care publică pentru prima dată o carte intitulată
Drept al turismului în 1989, punând astfel bazele acestei noi ramuri a ştiinţei dreptului,
căreia îi identifica două funcţii: mai întâi aceea de a reprezenta o protecţie împotriva
abuzurilor în turism şi, apoi, de a fi un motor al dezvoltării turismului.2
De altfel, şi în doctrina românească dreptului i s-a recunoscut3, alături de alte
ştiinţe, statutul de susţinător al turismului, cu o contribuţie specifică şi consistentă la
dezvoltarea acestui sector al economiei, pe baza şi a analizei tuturor fenomenelor,
relaţiilor şi schimburilor care au loc în turism.
Făcând parte din marea familie a ştiinţelor sociale, dreptul contribuie la studierea
laturii practice a activităţii turistice, aplecându-se asupra unor aspecte precum
libertatea de mişcare şi de stabilire în contextul prevederilor legislaţiei UE, libertatea
de prestare a serviciilor, inclusiv a celor turistice, în aceeaşi viziune, libertatea de
mişcare a turiştilor în contextul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
autorizarea, supravegherea şi controlul activităţilor turistice, protecţia şi securitatea
turiştilor etc., lăsând celorlalte discipline sociale (sociologie, psihologie, istorie) sarcina
studierii turismului din perspectiva propriului obiect de cercetare.
Dreptul nu interferează în niciun fel nici cu disciplinele economice, cărora le revine
rolul de a studia turismul atât la nivel aplicativ, prin specializările economice de
management şi marketing turistic, cât şi la nivel macro şi micro-economic analizând
contribuţia lui la dezvoltarea economică globală sau naţională, balanţa comercială şi
balanţa de plăţi etc.
Sigur că, fiind încă la început, stabilirea unei linii de demarcaţie clare între dreptul
turismului şi celelalte ramuri de drept este dificil de făcut.
Greutatea identificării graniţelor dreptului turismului a fost generată în primul rând
de caracterul încă inexact al conceptului de turism4. Însă această doză de incertitudine a
fost cauzată de turism nu numai în drept, ci şi în toate celelalte ştiinţe care au făcut din
turism un obiect de analiză şi/sau de reglementare (economia, sociologia, statistica şi,
mai ales, geografia).
1 Pierre Py, conferenţiar la Facultatea de drept şi ştiinţe economice din Montpellier, a publicat
volumul Droit du tourisme (Dreptul turismului) în 1989 la editura Dalloz, volum care a fost reeditat în
1991, 1993, 1996, 2002, constituind pentru multă vreme autoritatea incontestabilă şi referinţa în
domeniul dreptului turismului.
2 A se vedea P. Py, Droit du tourisme, prima ediţie, Ed. Dalloz, Paris, 1989, p. 3.
3 V. Glăvan, Geografia turismului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 31-32.
4 A se vedea supra Cap. I.
La aceasta se mai adaugă şi faptul că în afară de relaţiile sociale care se află

exclusiv în sfera obiectului său de studiu, dreptul turismului „împrumută” din alte
ramuri de drept diferite elemente, instituţii, reguli, concepte, pe care le reorientează
spre zona sa de analiză, le „recalifică” spre a-i fi utile în arealul de reglementare şi de
acţiune pe care şi l-a asumat.
Dezvoltarea dreptului turismului în toate statele în care acest sector al economiei
are o pondere mare este o realitate incontestabilă. Practic, în toate ţările în care
turismul are o contribuţie importantă la nivelul general de bunăstare a populaţiei,
dreptul turismului are şi el o consistenţă ridicată şi o arie de acoperire extinsă.
Rolul statului în dezvoltarea dreptului turismului este major, iar acest rol se
manifestă nu doar prin încheierea unor acorduri guvernamentale de colaborare
turistică sau prin participarea la diverse organizaţii internaţionale din domeniul
turismului, ci mai ales prin elaborarea şi apoi adoptarea unor acte normative care să
reglementeze domeniul turismului în mod unitar şi într-o formă care să stimuleze
dezvoltarea economică prin turism.
O legislaţie de calitate în domeniul turismului este un element fără de care nu se
poate vorbi de performanţă în turism.
Aceasta face ca şi pentru România, în măsura în care turismul nu rămâne doar pe
hârtie un sector strategic al economiei naţionale, dezvoltarea dreptului turismului să
fie mai mult decât necesară.
Mai adăugăm la aceasta şi faptul că evoluţia cantitativă, dar mai ales calitativă a
sectorului turistic este indisolubil legată de existenţa unui personal bine pregătit, care
să deservească în mod profesionist, competent şi calificat această industrie.
Or, pregătirea aceasta trebuie să aibă şi o componentă juridică, de care se face
responsabil dreptul turismului (şi, în general, ştiinţa dreptului), dator şi în acest fel
societăţii cu propria sa evoluţie şi cu o prezenţă, influenţă şi efecte din ce în ce mai
vizibile în industria turismului.
C. Geneza şi evoluţia dreptului turismului
Dreptul turismului este un drept tânăr peste tot în lume, însă dezvoltarea sa a
început totuşi în ţările mai avansate economic încă dinainte de Primul Război Mondial.
În Franţa, spre exemplu, apariţia unui drept modern al turismului este legată de
crearea în 1910 a Oficiului Naţional al Turismului, instituţie căreia statul îi stabilea trei
obiective principale şi prin care reuşea să pună Franţa într-o poziţie privilegiată în
concurenţa din domeniul turismului:
- Centralizarea şi punerea la dispoziţia publicului a tuturor informaţiilor legate de
turismul de orice fel;
- Căutarea unor mijloace proprii de dezvoltare a turismului;
- Influenţarea şi, la nevoie, luarea tuturor măsurilor necesare pentru îmbunătă-
ţirea condiţiilor de transport, de circulaţie şi de şedere.1
1 P. Py, op. cit., p. 4.

84 | Ilie Dumitru
Dezvoltarea dreptului turismului a fost întreruptă de cele două războaie mondiale,

dar, după finele celui de-al Doilea, ea s-a reluat, încurajată şi de noile tendinţe şi noile
drepturi recunoscute cetăţenilor.
De fapt, dezvoltarea galopantă a turismului a început, indubitabil, după cel de-al
Doilea Război Mondial. În mod firesc, încă de atunci au apărut şi primele forme de
colaborare interstatală, reuniuni între organizaţii neguvernamentale din domeniul
turismului etc.
Şi toată această dezvoltare a acestei ramuri economice s-a produs, mai peste tot în
lume, fără o susţinere din partea statului. În fapt, evoluţia de nestăvilit a turismului a
fost cea care a împins organismele statale, autorităţile publice centrale şi locale la o
reacţie, respectiv la reglementarea acestui nou domeniu de activitate.
Dreptul la timp liber şi dreptul la odihnă sunt recunoscute prin chiar Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului.1 Aceasta ar fi trebuit să constituie un argument
pentru recunoaşterea importanţei turismului şi a activităţilor de odihnă şi relaxare şi,
în egală măsură, pentru asigurarea unei reglementări atente, care să stimuleze
dezvoltarea activităţilor turistice.
Totuşi, un rol important în acest conglomerat de factori l-a avut recunoaşterea
dreptului la un concediu de odihnă plătit2. Acest pas a fost uriaş pentru evoluţia
dreptului turismului şi a turismului în ansamblul său.
Crearea Organizaţiei Mondiale a Turismului şi înrolarea ei în Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare a constituit un nou stimulent pentru dezvoltarea dreptului
turismului. De altfel, unele din documentele adoptate cu ocazia adunărilor generale ale
OMT constituie izvoare ale acestei ramuri de drept. În plus, toate aceste întâlniri, forme
de lucru şi schimburi de experienţă între persoane, instituţii şi organizaţii naţionale au
reprezentat şi ele un stimulent pentru evoluţia dreptului turismului.
Elaborarea unor pachete legislative care să reglementeze activitatea turistică a
devenit o necesitate pentru toate ţările, mai ales în deceniile ce au urmat încheierii
celui de-al Doilea Război Mondial.
În funcţie de importanţa turismului în economia naţională şi în funcţie de viziunea
fiecărui stat şi de capacitatea liderilor săi de anticipare a creşterii neîntrerupte a
turismului şi a contribuţiei lui la dezvoltare, unele ţări un reuşit performanţa de a
construi un drept al turismului amplu, care să premeargă turismului ca activitate
economică, stimulând dezvoltarea sa.
Alte state s-au mulţumit doar să elaboreze legislaţie specifică turismului doar
pentru a nu lasă nereglementat acest domeniu al economiei.
Dificultatea şi întârzierea apariţiei unui drept al turismului, în condiţiile în care
realitatea economică aşeza de multă vreme turismul pe unul din locurile fruntaşe în
1 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Traducerea în limba română a art. 24 are următoarea
redactare: Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de
muncă şi la concedii periodice plătite.
2 Art. 3 alin. (1) din Convenţia privind concediile anuale plătite nr. 132/1970, adoptată la Geneva,
la 24 iunie 1970, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

rândul domeniilor care aveau nevoie de o reglementare proprie, a fost pusă pe seama
faptului că turismul a fost întotdeauna perceput ca şi ceva lipsit de gravitate şi de
importanţă, asimilat cu sărbătorile, cu lipsa de la locul de muncă sau chiar cu nemunca
şi lenea. De altfel, în argou se mai foloseşte termenul de „turist” pentru a desemna o
persoană care nu are locuinţă/loc de muncă.1
Treptat, sectorului turismului a început să i se acorde o atenţie din ce în ce mai
mare datorită impactului său asupra multor altor sectoare (transporturi, cultură,
agricultură, industrie, administraţie locală, afaceri externe, educaţie etc.).
Pe măsură ce turismul a intrat în atenţia societăţii, a început să apară şi legislaţia în
acest domeniu, până când s-a ajuns la momentul în care, cele mai avansate ţări în
domeniul turismului au considerat necesară elaborarea unui cod de turism, care să
uşureze cunoaşterea regulilor aplicabile domeniului de către profesioniştii din acest
sector, dar şi de către turişti2.
Şi aici trebuie să dăm din nou exemplul Franţei, care a fost şi este în avangarda
naşterii şi dezvoltării dreptului turismului.
Prin Legea nr. 591 din 2003 Guvernul francez a fost abilitat de Parlament să
modifice legi existente sau să adopte altele noi, iar Guvernul nu a avut nicio ezitare în a
adopta Codul turismului, printr-o ordonanţă din decembrie 2004, ratificată la rândul ei
prin Legea nr. 437 din 2006.
Astfel, Franţa a devenit primul stat care a adoptat un Cod al turismului.
Şi deşi au existat şi unele critici la adresa acestuia3, comunitatea turistică din
Franţa, precum şi mediul universitar juridic au primit cu deschidere apariţia acestui
cod.
1 Pentru o opinie similară a se vedea L. Jégouzo, La loi de modernisation des services touristiques,
un an après, avancée ou complexification des procédures?, în La Gazette du Palais, august 2010.

2 Asupra efectelor benefice ale codificării legislaţiei aplicabile într-un anumit domeniu de
activitate socio-economică a se vedea o altă lucrare a noastră, prin care am analizat şi introdus şi în
doctrina românească şi sistemul de drept român o altă ramură de drept deja născută în sistemele de
drept ale ţărilor dezvoltate, respectiv Dreptul penal social. Cartea la care ne referim este: P. Buneci, I.
Dumitru, Drept penal social. Analiza infracţiunilor din dreptul muncii şi securităţii sociale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016.
3 În principal, două sunt criticile care se aduc Codului francez al turismului: mai întâi i se
reproşează că selecţia textelor integrate în Cod nu s-a făcut după criterii suficient de exacte, rezultând
un cod care conţine şi norme care se află în relaţie cu fenomenul turistic, dar care totuşi nu aparţin
dreptului turismului şi nu îşi aveau locul în acest Cod (spre exemplu, dispoziţiile referitoare la
colectivităţile teritoriale şi asocierile acestora puteau să fie incluse în Codul general al colectivităţilor
teritoriale; prevederile referitoare la protecţia litoralului sau cele privind construcţiile în zona
montană îşi aveau locul mai degrabă în Codul mediului înconjurător; normele legate de tichetele de
vacanţă puteau fi mai bine incluse în Codul muncii etc.). Cea de-a doua critică se referă la faptul că din
cele 4 cărţi ale Codului, una este formată aproape în exclusivitate din prevederi pe care Codul
turismului le reproduce în calitate de cod „secundar”. Este vorba de Cartea a patra, referitoare la
„finanţarea accesului la vacanţe şi fiscalitatea în turism”. Pentru astfel de critici a se vedea C. Lachièze,
Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 8-9; G. Barrey, L’émergence d’un véritable droit du
tourisme à travers la codification, Revista „Actualité juridique - Droit administratif” (AJDA), nr. 7/2007,
p. 339.
86 | Ilie Dumitru
Codul francez al turismului este structurat în 4 cărţi: Cartea I – Organizarea

generală a turismului, Cartea a II-a – Activităţile şi profesiile în turism, Cartea a III-a –
Amenajări şi facilităţi turistice şi Cartea a IV-a – Finanţarea accesului la vacanţe şi
fiscalitate în turism.
Franţa a rămas pentru câţiva ani singura ţară din lume care avea un cod al
turismului.
În 2010 a fost adoptat şi în Belgia un Cod valon1 al turismului2, ale cărui prevederi
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016.
Structura acestuia este oarecum similară celui francez: după partea introductivă,
Cartea I se referă la organizarea turismului, Cartea a II-a la Atracţiile turistice, Cartea a
III-a la Unităţi de cazare turistică, Cartea a IV-a la Trasee turistice marcate, harţi şi
ghiduri turistice, Cartea a V-a la Subvenţii pentru promovarea turismului.
Codificarea legislaţiei este forma superioară de sistematizare a actelor normative
dintr-un anumit domeniu şi constă în procesul de prelucrare, sistematizare şi unificare3
a tuturor (sau aproape tuturor) actelor normative dintr-o ramură de drept, în scopul
alcătuirii unui singur act normativ cu putere de lege, numit cod. Apariţia unui cod
necesită, înainte de orice, profesionalism, previziune, răspundere din partea puterii
legiuitoare.
Dacă Franţa şi Belgia au ajuns deja la stadiul de codificare a legislaţiei din
domeniul turismului, România se află încă într-un interminabil proces de elaborare a
unei legislaţii coerente şi unitare care să guverneze acest domeniu de activitate
economică.
Nevoia unei legislaţii de calitate în domeniul turismului este cu atât mai mare cu
cât observăm că turismul, ca activitate economică şi socială, are un impact major în
domenii precum piaţa muncii, dezvoltarea economică regională, naţională şi interna-
ţională, construcţiile, schimburile culturale, comerţul mondial şi altele.
Aceste efecte pe care turismul le produce în alte domenii de activitate se manifestă
nu doar pe plan naţional, ci şi transnaţional, internaţional.
Cu referire la aceasta situaţie, profesorul Pierre Py, de la Universitatea din
Montpellier, Franţa, scria în 2004: „În ciuda acestui fapt, instituţiile europene nu au
adoptat până în prezent nicio politică sau strategie economică în domeniul turismului”.
Reamintim că Belgia este un stat federal care se compune din 3 regiuni: Regiunea valonă,
1
Regiunea flamandă şi Regiunea autonomă Bruxelles. Fiecare regiune dispune de propriul guvern şi
parlament. Federalismul belgian are la bază conceptul egalităţii legilor, însemnând că legislaţia
entităţilor federate (decrete şi ordonanţe) are aceeaşi forţă juridică precum legile federale. Cu alte
cuvinte, nicio lege federală belgiană nu are întâietate asupra legilor adoptate de entităţile (regiunile)
federate în ceea ce priveşte competenţele lor stabilite prin constituţie.
2 Codul valon al turismului a fost adoptat prin Hotărârea Guvernului Valoniei din 1 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Belgian din 17.05.2010. Ulterior a suferit unele modificări prin Hotărârile din
23 septembrie 2010 şi 15 mai 2014 şi prin Decretele din 03 decembrie 2015 şi 17 decembrie 2015.
3 Constituţia României consacră conceptele de sistematizare, unificare şi coordonare a legislaţiei
referindu-se la atribuţiile Consiliul Legislativ, care este un organ consultativ al Parlamentului

României.
Cu toate acestea, aşa cum am arătat şi mai sus, în ultimii ani, în ţările europene
dezvoltate (Franţa, Anglia, Belgia) a fost acordată o mai mare atenţie turismului de
către organismele statale de pe toate palierele.
La nivel legislativ, au apărut „coduri ale turismului”, ca legi generale în domeniul
turismului, care reglementează toate activităţile turistice, stabilesc atribuţiile şi compe-
tenţele autorităţilor implicate, prevăd modalităţile de obţinere a recunoaşterilor,
clasificărilor şi categoriilor turistice etc.
La nivel educaţional, s-a conturat un Drept al turismului, ca materie de sine
stătătoare, inclusă în planul de învăţământ al multor universităţi.
La nivel financiar-fiscal, mai ales la nivelul autorităţilor publice locale, s-a
recunoscut că turismul are o contribuţie importantă la bunăstarea unei anumite zone
sau localităţi şi s-au adoptat forme de susţinere, inclusiv taxe mai reduse sau alte
stimulente fiscale.
D. Scopul şi domeniul de reglementare
Dreptului turismului i se recunoaşte o triplă funcţionalitate:

- de a promova şi dezvolta turismul;
- de a reglementa organizarea şi gestionarea activităţilor turistice;
- de a reglementa elaborarea şi comercializarea de produse turistice.
În privinţa promovării şi dezvoltării turismului, autorităţile publice sunt (sau, cel
puţin, ar trebui să fie) primele interesate să contribuie la acest demers întrucât, pe de o
parte, turismul este sursă de bunăstare, de bogăţie, iar pe de altă parte el răspunde şi
unei nevoi sociale.
Vocaţia economică a turismului primeşte, la acest nivel şi prin această abordare,
întreaga sa semnificaţie, neîncetând încă de la origine să se afirme şi să se consolideze.
Acest intervenţionism a trebuit în mod oficial să se bazeze pe un set de instituţii şi
norme care fie sunt specifice, fie sunt legate de sectoare similare de activitate sau
conexe, ale căror efecte au un impact asupra turismului, care la rândul lui are şi el un
efect asupra conţinutului lor.
Dreptul turismului mai are ca scop şi păstrarea ordinii publice, adică de a fi un
obstacol în calea „dezordinii” şi a problemelor pe care le pot cauza activităţile turistice.
Acestea sunt legate, în special, de deplasarea populaţiei şi de concentrarea ei sezonieră
în anumite locuri sau de relaţia cu localnicii şi utilizarea infrastructurii ori altele
similare. Activităţile sportive şi recreative pot afecta sentimentul de siguranţă, fie prin
pericolele particulare pe care le implică practicarea lor, fie prin caracterul lor
accidental. Ele pot fi, deopotrivă, şi sursă de grave deteriorări, dacă nu chiar degradări
ireversibile ale mediului înconjurător şi biodiversităţii, mai ales în zone sau spaţii
sensibile.
Protecţia, sănătatea şi securitatea turiştilor sunt şi ele probleme care preocupă
dreptul turismului. Chiar dacă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe situaţii,
competenţa în acest domeniu aparţine autorităţilor centrale sau locale (prin serviciile
medicale de urgenţă/salvare, jandarmerie, poliţie sau poliţie locală), sunt şi situaţii în
88 | Ilie Dumitru
care acestea îşi împart atribuţiile şi cu alte autorităţi sau persoane, desemnate prin
norme de drept al turismului (spre exemplu, echipele Salvamont).
Dreptul turismului îşi mai propune, sub un al treilea aspect, să protejeze consu-
matorul de servicii turistice. Turistul este, de fapt, un consumator special, vulnerabil,
care de multe ori este în situaţia de a nu putea să îşi dea seama de calitatea
„produselor” cumpărate decât atunci când are efectiv acces la acestea, aflându-se la mii
sau zeci de mii de kilometri de locul de unde le-a cumpărat sau de vânzătorul care i le-a
vândut. Astfel de situaţii au devenit şi mai grave ca urmare a creşterii exponenţiale a
comerţului electronic, care nu oferă consumatorului de produse turistice niciun contact
fizic cu vânzătorul sau operatorul. Riscurile de înşelăciune, de insatisfacţie, de
neînţelegeri multiple, şi chiar de producere a unor prejudicii grave, sunt destul de
ridicate. A fost, aşadar, necesară intervenţia dreptului turismului, pentru a regla şi
aceste probleme şi a minimiza astfel de riscuri prin reguli clare, stabilite prin norme de
drept, care se adaugă celor ce aparţin dreptului concurenţei sau dreptului consumului1.
Chiar actele normative privitoare la funcţionarea agenţiilor de turism, care prevăd
anumite condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a li se putea acorda licenţa de
funcţionare, au în vedere protecţia turistului prin demersul de înlăturare sau
minimizare a riscului de intrare în insolvenţă al agenţiei de turism.
Consumatorul care cumpără produse turistice s-a aflat inclusiv în atenţia
legiuitorului european, care a adoptat încă din 1990 o directivă privind comercializarea
de pachete de servicii turistice (înlocuită de o alta în 2015)2, iar pentru protecţia
„consumatorului” de produse turistice au fost reglementate un set de drepturi pe care
acesta le are.
Deopotrivă, reglementarea organizării şi funcţionării diverselor profesii specifice
turismului (ghid, agent de turism, manager de turism, recepţioner etc.) se află şi ea în
zona de preocupare a dreptului turismului.
În ceea ce priveşte stabilirea domeniului de reglementare al dreptului turismului şi
subiecţilor cărora li se adresează, s-a propus în literatura de specialitate3 utilizarea unei
metode simple de identificare a acestor elemente, şi anume utilizarea Contului Satelit de
Turism (CST)4, cu ajutorul căruia se analizează în detaliu toate aspectele cererii de bunuri
şi servicii care pot fi asociate turismului, se stabileşte interfaţa reală cu oferta acestor
1 În virtutea acestor reglementări care protejează consumatorul (consumator este orice
persoană fizică cumpărător de produse, inclusiv turistice, cu excepţia situaţiilor reglementate prin legi
speciale), acesta are dreptul să primească de la comerciant o serie de informaţii precontractuale, are
un drept de răzgândire în cazul contractelor încheiate la distanţă etc. Pentru dezvoltări, a se vedea
M. de Wolf, Éléments de droit économique au-delà du droit commercial, Ed. Anthemis, 2016, p. 69-71.
2 Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015
privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate, de modificare a

Regulamentului (CE) 2006/2004 şi a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European şi ale
Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L326/11.12.2015.
3 A se vedea C. Lachièze, op. cit., p. 3.
4 Contul Satelit de Turism (CST) este disponibil la adresa web http://www.insse.ro/cms/
sites/default/files/field/publicatii/contul_satelit_de_turism_2015.pdf (accesată la 01.08.2018).

bunuri şi servicii, în cadrul economiei de referinţă, şi se descrie cum această ofertă

interacţionează cu alte activităţi economice.
Potrivit acestui document agreat la nivel internaţional, lista categoriilor de pro-
duse de consum şi a activităţilor caracteristice turismului (industriile turismului) sunt
următoarele:
1. Produse:
- Servicii de cazare ale vizitatorilor
- Servicii de servire a mâncării şi băuturii
- Servicii de transport feroviar de pasageri
- Servicii de transport rutier de pasageri
- Servicii de transport pasageri pe apă
- Servicii de transport aerian de pasageri
- Servicii de închiriere echipamente de transport
- Agenţii de călătorie şi alte servicii de rezervare
- Servicii culturale
- Servicii de sport şi recreere
- Bunuri specifice turismului unei ţări
- Servicii specifice turismului unei ţări
2. Activităţi:
- Cazarea vizitatorilor
- Activitatea de servire a mâncării şi băuturii
- Transport feroviar de pasageri
- Transport rutier de pasageri
- Transport pasageri pe apă
- Transport aerian de pasageri
- Închiriere echipamente de transport
- Activităţi ale agenţiilor de călătorie şi alte servicii de rezervare
- Activităţi culturale
- Activităţi sportive şi de recreere
- Comerţul cu amănuntul de bunuri specifice turismului unei ţări
- Alte activităţi specifice turismului unei ţări.
E. Izvoarele dreptului turismului
Ca şi alte ramuri de drept, şi dreptul turismului are izvoare care se situează în mai
multe zone de competenţă, de activitate, şi chiar de areal geografic.
1. Sursele naţionale (interne) de drept

În primul rând, dreptul turismului are ca sursă legislaţia naţională.
Fie că vorbim de actele normative adoptate de puterea legislativă, fie că vorbim de
acte administrative cu valoare normativă adoptate de autorităţile publice centrale sau
90 | Ilie Dumitru
locale, fie că avem în vedere acte administrative unilaterale sau reglementări ale orga-
nismelor profesionale naţionale, originea acestora se situează la nivelul teritoriului
naţional.
a. Prevederi constituţionale
Constituţia României este actul normativ fundamental, iar în conţinutul acestuia se
regăsesc norme juridice care au incidenţă şi în dreptul turismului, ocrotind drepturi a
căror exercitare poate îmbrăca forma turismului sau fără de care nu s-ar putea practica
turismul.
Art. 41 alin. (2) prevede că „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială.
Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al
tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de
odihnă plătit s.a. I.D., prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea
profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.”
De asemenea, potrivit art. 47 „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai
decent s.a. I.D..
Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări
sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de
asistenţă socială, potrivit legii.”
b. Legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă

Din această categorie de izvoare ale dreptului turismului enumerăm:
- O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în
România1
- O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii
turistice2
- O.G. nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi
asistenţa medicală balneară şi de recuperare3
1 O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România a fost
publicată în M. Of. nr. 309 din 26 august 1998 şi ulterior modificată prin mai multe acte normative:
Legea nr. 755 din 27 decembrie 2001; O.G. nr. 5 din 16 ianuarie 2003; Legea nr. 229 din 23 mai 2003;
O.U.G. nr. 19 din 22 februarie 2006; O.U.G. nr. 123 din 1 octombrie 2008; Legea nr. 254 din 30 iunie
2009; O.U.G. nr. 25 din 24 martie 2010; O.U.G. nr. 121 din 22 decembrie 2011; Legea nr. 282 din 31
octombrie 2013; O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2014; Legea nr. 93 din 23 aprilie 2015; O.G. nr. 15 din
23 august 2017.
2 O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice a fost
publicată în M. Of. nr. 431 din 31 august 1999 şi republicată cu modificări ultima dată în M. Of. nr. 448
din 16 iunie 2008, ulterior din nou modificată prin O.G. nr. 26 din 30 august 2017 şi Legea nr. 277 din
28 decembrie 2017.
3 O.G. nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi asistenţa medicală
balneară şi de recuperare, publicată în M. Of. nr. 426 din 2 septembrie 2000, apoi modificată şi
completată prin Legea nr. 343 din 31 mai 2002 şi Legea nr. 415 din 16 noiembrie 2006.
- O.U.G. nr. 7/2001 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea pro-
cesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism1
- O.U.G. nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a
societăţilor comerciale din turism2
- Legea nr. 526/2003 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare a
turismului montan „Superschi în Carpaţi”3
- O.U.G. nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Mării Negre şi controlul activităţilor
desfăşurate pe plajă4
- O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă5
- O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie
asociate6
- Etc.
c. Hotărâri ale guvernului şi alte acte normative ale administraţiei centrale sau
locale
Cele mai multe izvoare ale dreptului turismului sunt din această categorie:
- H.G. nr. 1.267/2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi
brevetelor de turism7
- H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism8
1 O.U.G. nr. 7/2001 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de
privatizare a societăţilor comerciale din turism, publicată în M. Of. nr. 31 din 17 ianuarie 2001,
modificată şi completată prin Legea nr. 276 din 4 iunie 2001.
2 O.U.G. nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor
comerciale din turism, publicată în M. Of. nr. 175 din 6 aprilie 2001, modificată şi completată prin
modificările şi completările aduse de către Legea nr. 80 din 26 februarie 2002.
3 Legea nr. 526/2003 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare a turismului montan
"Superschi în Carpaţi" a fost publicată în M. Of. nr. 901 din 16 decembrie 2003 şi modificată şi
completată prin alte acte normative: Legea nr. 422 din 25 octombrie 2004; H.G. nr. 1.911 din 10
noiembrie 2004; H.G. nr. 2.352 din 14 decembrie 2004; H.G. nr. 253 din 31 martie 2005; Legea nr. 418
din 16 noiembrie 2006; Rectificarea nr. 418 din 16 noiembrie 2006; O.G. nr. 3 din 30 ianuarie 2008;
Legea nr. 271 din 7 iulie 2009; H.G. nr. 686 din 4 septembrie 2013.
4 O.U.G. nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Mării Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe
plajă, a fost publicată în M. Of. nr. 220 din 10 martie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 274
din 4 iulie 2006, apoi din nou modificată printr-o serie de acte normative: O.U.G. nr. 43 din 6 mai 2009;
Legea nr. 63 din 31 martie 2010; O.U.G. nr. 35 din 14 aprilie 2010; Legea nr. 186 din 14 octombrie
2010; O.U.G. nr. 103 din 14 noiembrie 2013; O.U.G. nr. 58 din 22 septembrie 2014; Legea nr. 64 din
31 martie 2015.
5 O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, a fost publicată în M. Of. nr. 110 din
24 februarie 2009 şi modificată prin modificările aduse de către O.U.G. nr. 58 din 26 iunie 2010; Legea
nr. 94 din 1 iulie 2014; O.G. nr. 8 din 31 iulie 2014; Legea nr. 173 din 29 iunie 2015.
6 O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate,
precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 728 din 23 august 2018.
7 H.G. nr. 1.267/2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de
turism, a fost publicată în M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010, apoi modificată şi completată prin
H.G. nr. 535 din 18 mai 2011; H.G. nr. 121 din 27 martie 2013.
8 H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism, publicată în M. Of. nr. 140
din 21 martie 2001, apoi modificată prin H.G. nr. 1.185 din 27 noiembrie 2001; H.G. nr. 631 din 29 mai
2003.
92 | Ilie Dumitru
- H.G. nr. 1.016/2011 privind acordarea statutului de staţiune balneară şi

balneoclimatică pentru unele localităţi şi areale care dispun de factori naturali de cură1
- H.G. nr. 335/2002 privind unele măsuri de implementare în România a
programului „Steagul Albastru – Blue Flag”2
- Hotărârea Guvernului nr. 20/2012 privind aprobarea Programului multianual
de marketing şi promovare turistică şi a Programului multianual de dezvoltare a
destinaţiilor, formelor şi produselor turistice3
- H.G. nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a documentaţiilor de
urbanism privind zone şi staţiuni turistice şi a documentaţiilor tehnice privind
construcţii din domeniul turismului4
- H.G. nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor
montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi5
- H.G. nr. 1.154/2004 privind aprobarea Normelor tehnice unitare pentru
realizarea documentaţiilor complexe de atestare a funcţionării staţiunilor balneare,
climatice şi balneoclimatice şi de organizare a întregii activităţi de utilizare a factorilor
naturali6
- H.G. nr. 1.016/2011 privind acordarea statutului de staţiune balneară şi
balneoclimatică pentru unele localităţi şi areale care dispun de factori naturali de cură7
- H.G. nr. 120/2010 privind aprobarea Listei cuprinzând programele şi proiectele
de investiţii în turism şi a surselor de finanţare a documentaţiilor tehnice şi a lucrărilor
de execuţie a programelor şi obiectivelor de investiţii în turism8
1 H.G. nr. 1.016/2011 privind acordarea statutului de staţiune balneară şi balneoclimatică pentru
unele localităţi şi areale care dispun de factori naturali de cură, publicată în M. Of. nr. 743 din 24
octombrie 2011, apoi prin H.G. nr. 367 din 12 iunie 2013 şi H.G. nr. 1.072 din 11 decembrie 2013.
2 H.G. nr. 335/2002 privind unele măsuri de implementare în România a programului „Steagul
Albastru - Blue Flag”, publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002.
3 H.G. nr. 20/2012 privind aprobarea Programului multianual de marketing şi promovare
turistică şi a Programului multianual de dezvoltare a destinaţiilor, formelor şi produselor turistice,

publicată în M. Of. nr. 43 din 18 ianuarie 2012.
4 H.G. nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a documentaţiilor de urbanism
privind zone şi staţiuni turistice şi a documentaţiilor tehnice privind construcţii din domeniul
turismului, publicată în M. Of. nr. 22 din 30 ianuarie 1996.
5 H.G. nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi
organizarea activităţii de salvare în munţi, publicată în M. Of. nr. 91 din 13 februarie 2003.
6 H.G. nr. 1.154/2004 privind aprobarea Normelor tehnice unitare pentru realizarea
documentaţiilor complexe de atestare a funcţionării staţiunilor balneare, climatice şi balneoclimatice

şi de organizare a întregii activităţi de utilizare a factorilor naturali, publicată în M. Of. nr. 752 din 18
august 2004.
7 H.G. nr. 1.016/2011 privind acordarea statutului de staţiune balneară şi balneoclimatică pentru
unele localităţi şi areale care dispun de factori naturali de cură, publicată în M. Of. nr. 743 din 24
octombrie 2011, modificată şi completată de H.G. nr. 367 din 12 iunie 2013 şi H.G. nr. 1.072 din 11
decembrie 2013.
8 H.G. nr. 120/2010 privind aprobarea Listei cuprinzând programele şi proiectele de investiţii în
turism şi a surselor de finanţare a documentaţiilor tehnice şi a lucrărilor de execuţie a programelor şi

obiectivelor de investiţii în turism, publicată în M. Of. nr. 126 din 24 februarie 2010, suferind
- H.G. nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a

staţiunilor turistice1
- Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a
structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a
licenţelor şi brevetelor de turism2
- Ordinul Ministrului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în
cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism3
- Ordinul Ministrului Turismului nr. 990/2009 pentru modificarea unor acte
normative din domeniul turismului în vederea implementării O.U.G. nr. 49/2009
privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza
servicii în România4
- Ordinul Ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr. 1.204/2010 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind autorizarea plajelor în scop turistic5
- Ordinul Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 292/2003
pentru aprobarea Normelor metodologice privind desfăşurarea activităţii de agrement
nautic6
- Ordinul Ministrului turismului nr. 491/2001 pentru aprobarea Normelor privind
omologarea, amenajarea, întreţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de schi
pentru agrement7
modificări şi completări prin H.G. nr. 189 din 9 martie 2010; H.G. nr. 320 din 23 martie 2011; H.G.
nr. 591 din 8 iunie 2011; H.G. nr. 1.220 din 14 decembrie 2011.
1 H.G. nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice,
publicată în M. Of. nr. 613 din 20 august 2008, modificată şi completată ulterior prin H.G. nr. 848 din
22 iulie 2009; H.G. nr. 1.204 din 7 octombrie 2009; H.G. nr. 1.205 din 7 octombrie 2009; H.G. nr. 511
din 2 iunie 2010; H.G. nr. 1.181 din 30 noiembrie 2011; H.G. nr. 1.161 din 27 noiembrie 2012.
2 Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire

turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, a fost
publicat în M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013, apoi modificat prin Ordinul nr. 221 din 7 iulie 2015.
3 Ordinul Ministrului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în cazul
insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism, a fost publicat în M. Of. nr. 433 din 2 august 2001 şi
modificat ulterior prin Ordinul nr. 562 din 1 aprilie 2014.
4 Ordinul Ministrului Turismului nr. 990/2009 pentru modificarea unor acte normative din
domeniul turismului în vederea implementării O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a
prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, publicat în M. Of. nr. 910 din 24
decembrie 2009.
5Ordinul Ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr. 1.204/2010 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind autorizarea plajelor în scop turistic, publicat în M. Of. nr. 236 din 14
aprilie 2010.
6 Ordinul Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 292/2003 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind desfăşurarea activităţii de agrement nautic, publicat în M. Of. nr. 664
din 19 septembrie 2003, modificat prin Ordinul nr. 990 din 14 decembrie 2009.
7 Ordinul Ministrului turismului nr. 491/2001 pentru aprobarea Normelor privind omologarea,
amenajarea, întreţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de schi pentru agrement, publicat în

M. Of. nr. 736 din 19 noiembrie 2001, modificat prin Ordinul nr. 990 din 14 decembrie 2009.
94 | Ilie Dumitru

pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selec-
ţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism1
- Ordinul Ministrul economiei, comerţului şi turismului nr. 1.387/2015 pentru
aprobarea contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice2
- Etc.
d. Acorduri, convenţii, declaraţii ale organizaţiilor profesionale

Din această categorie exemplificăm prin Codul de etică adoptat de Asociaţia
Naţională a Agenţiilor de Turism din România (ANAT), care este organizaţia patronală
care reuneşte cea mai mare parte a agenţiilor de turism, atât tour-operatoare, cât şi
detailiste.
2. Sursele europene
Dreptul comunitar european şi, mai apoi, dreptul UE reprezintă o altă sursă a
dreptului turismului, chiar dacă turismul a suscitat interesul instituţiilor şi organis-
melor UE doar foarte târziu şi nici până în prezent nu există o politică comună în
domeniul turismului, aşa cum, spre exemplu, există o politică agricolă comună.
Cu toate acestea, anumite prevederi ale tratatelor constitutive şi ale actelor nor-
mative secundare au fost un stimulent pentru dezvoltarea turismului şi reprezintă
izvor de drept şi pentru dreptul turismului.
Clauzele Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene (Roma, 1957),
modificat prin Actul unic european (1986) şi prin Tratatul privind Uniunea Europeană
(Maastricht, 1992), privitoare la libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor în UE sunt astfel de surse pentru dreptul turismului.
Tratatul de la Lisabona (2007), care a modificat Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene, devenit Tratatul
privind funcţionarea UE (TFUE), a fost primul tratat care a prevăzut turismul printre
responsabilităţile politice ale instituţiilor UE3.
Pe lângă aceste surse primare ale dreptului UE, mai reprezintă izvoare de drept
pentru dreptul turismului şi legislaţia secundară a UE, respectiv rezoluţii, recomandări,
decizii şi regulamente ale Parlamentului şi/sau Consiliului.
Normelor metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi

utilizarea ghizilor de turism, publicat în M. Of. nr. 534 din 15 iunie 2004, modificat prin Ordinul
nr. 990 din 14 decembrie 2009.
2 Ordinul Ministrul economiei, comerţului şi turismului nr. 1.387/2015 pentru aprobarea con-
tractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice, publicat în M. Of. nr. 122 din 17 februarie
2016.
3 A se vedea art. 6 TFUE.
a. Rezoluţii ale Parlamentului şi ale Consiliului

 Rezoluţia nr. 1-816/83 a Parlamentului din 16 decembrie 1983 privind o
politică comună în turism1
 Rezoluţia nr. 31986Y1231(02) a Consiliului din 22 decembrie 1986 privind o
mai bună repartiţie sezonieră şi geografică a turismului2;
 Rezoluţia nr. A2-209/87 a Parlamentului din 22 februarie 1988 privind
sprijinirea, promovarea şi finanţarea turismului în Comunitatea Europeană3
 Rezoluţia nr. A3-120/90 a Parlamentului din 13 iulie 1990 privind măsurile
care trebuie luate pentru protecţia mediului faţă de potenţialele prejudicii cauzate de
turismul de masă în cadrul Anului european al turismului4
 Rezoluţia nr. A3-244/90 a Parlamentului din 13 decembrie 1990 privind Anul
european al turismului5
 Rezoluţia nr. A3-155/91 a Parlamentului din 11 iunie 1991 privind politica
comună în turism6
 Rezoluţia nr. 92/421/CEE a Parlamentului din 14 februarie 1992 privind un
plan de acţiune comunitar în sprijinul turismului7
 Rezoluţia nr. 2179/98/CEE a Parlamentului din 17 noiembrie 1992 cu privire la
un program comunitar de politică şi acţiune în materie de mediu şi dezvoltare
durabilă8
 Rezoluţia nr. A4-0016/96 a Parlamentului din 13 februarie 1996 privind Cartea
Verde a Comisiei asupra rolului Uniunii în domeniul turismului9
 Rezoluţia nr. A4-0306/97 a Parlamentului privind Comunicarea Comisiei
referitoare la combaterea turismului sexual care îi implică pe copii şi exploatarea
acestora10
 Rezoluţia Consiliului nr. 2002/C 135/01 din 21 mai 2002 privind viitorul
turismului european11
 Rezoluţia nr. 2006/2129(INI) a Parlamentului din 29 noiembrie 2007 privind
noua politică a UE în domeniul turismului: consolidarea parteneriatului pentru turism
în Europa12
1 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 10 din 16 ianuarie 1984, p. 281.

2 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 340 din 31 decembrie 1986, p. 2.
3 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 49 din 22 februarie 1988.
4 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 231 din 17 septembrie 1990, p. 234.
5 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 19 din 28 ianuarie 1991, p. 238.
6 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 183 din 15 iulie 1991, p. 74.
7 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 67 din 16 martie 1992.
8 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 337 din 21 decembrie 1992.
9 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 65 din 4 martie 1996.
10 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 358 din 24 noiembrie 1997.
11 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 135 din 6 iunie 2002.
12 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 297E din 20 noiembrie 2008.
96 | Ilie Dumitru
b. Decizii ale Parlamentului şi ale Consiliului

 Decizia nr. 86/664/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de stabilire a
procedurii de consultare şi cooperare în domeniul turismului1
 Decizia nr. 92/421/CEE a Consiliului din 13 iulie 1992 asupra unui Plan de
acţiune comunitar pentru sprijinirea turismului2
 Decizia nr. 97/7/CE a Parlamentului din 13 decembrie 1992 asupra unei poziţii
comune propuse de Consiliu cu privire la adoptarea unei directive a Parlamentului
European şi a Consiliului pentru protecţia consumatorilor la încheierea contractelor la
distanţă3
 Decizia nr. 2003/287/CE a Comisiei din 14 aprilie 2003 de stabilire a criteriilor
ecologice de acordare a etichetei ecologice comunitare pentru servicii de cazare pentru
turişti4
 Etc.
c. Directive ale Consiliului şi ale Parlamentului

 Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 de abrogare a
restricţiilor de deplasare şi stabilire în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii statelor
membre şi familiile acestora5
 Directiva 82/470/CEE a Consiliului din 29 iunie 1982 privind unele măsuri de
sprijinire a exercitării efective a libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a
serviciilor pentru activităţile desfăşurate de independenţi în unele domenii conexe
transporturilor şi agenţiilor de voiaj şi în domeniul depozitării6
 Directiva 90/314 a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii
pentru călătorii, vacanţe şi circuite7
 Directiva 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie
1994 privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte ale
contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor
imobile8
 Directiva 95/57/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind culegerea
datelor statistice în domeniul turismului9
 Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie
2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în
special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul
electronic)10
1 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 384 din 31 decembrie 1986.

2 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 231 din 13 august 1992.
3 Publicată în Jurnalul Oficial nr. C 17 din 22 ianuarie 1996.
4 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 102 din 24 aprilie 2003.
5 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 257 din 19 octombrie 1968.
6 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 213 din 21 iulie 1982.
7 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 158 din 23 iunie 1990.
8 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 280 din 29 octombrie 1994.
10 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 178 din 17 iulie 2000.
 Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului
(CEE) 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE,
73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE1
 Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12
decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne2
 Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14
ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte
referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la
contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum
şi la contractele de revânzare şi de schimb3
 Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie
2011 privind aplicarea drepturilor pacienţilor în cadrul asistenţei medicale trans-
frontaliere4
 Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octom-
brie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a
Consiliului şi a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de
abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului5
 Directiva 2015/2302 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25
noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie
asociate, de modificare a Regulamentului (CE) 2006/2004 şi a Directivei 2011/83/UE
ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE a
Consiliului6
 Etc.
d. Regulamente ale Parlamentului şi ale Consiliului

Din această categorie de acte normative europene amintim:
 Regulamentul 295/91 al Consiliului din 4 februarie 1991 privind stabilirea
regulilor comune pentru un sistem de compensaţii în caz de refuz la îmbarcare în cazul
transporturilor aeriene regulate7
 Regulamentul 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai
2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) 2027/97 privind răspunderea
operatorilor de transport aerian în caz de accidente8

2 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 376, din 27 decembrie 2006.
3 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 33 din 3 februarie 2009.
5 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 304 din 22 noiembrie 2011.
7 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 36 din 8 februarie 1991.
8 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 140 din 30 mai 2002.
98 | Ilie Dumitru
 Regulamentul (CE) 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11

februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de
asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întâr-
zierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) 295/911
 Regulamentul 1370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23
octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi
de abrogare a Regulamentelor (CEE) 1191/69 şi 1107/70 ale Consiliului2
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I)3
aprilie 2009 privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe
mare4
februarie 2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul
şi de modificare a Regulamentului (CE) 2006/20045
 Regulamentul (UE) 692/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 6
iulie 2011 privind statisticile europene referitoare la turism şi de abrogare a Directivei
95/57/CE a Consiliului6
 Etc.
e. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

În ciuda divergenţelor doctrinare asupra recunoaşterii caracterului jurisprudenţei
CJUE de izvor de drept în sistemele naţionale de drept, credem că un astfel de caracter
există, având în vedere caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate de instanţa
europeană şi posibilitatea oricui de a le invoca şi în alte cauze decât cea în care sau în
legătură cu care o astfel de hotărâre a fost pronunţată.
Pe calea recursului preliminar (prejudiciar), judecătorul naţional sesizează Curtea
pentru interpretarea dreptului UE într-o speţă dată, iar hotărârea dată de CJUE are
caracter obligatoriu.
Sunt, aşadar, importante hotărârile CJUE pentru cunoaşterea modului în care tre-
buie interpretate norme ale dreptului european din domeniul turismului sau cu
incidenţă în industria turismului, iar CJUE a pronunţat un număr foarte mare de astfel
de decizii în cauze dintre cele mai diverse, dar care afectează şi norme de drept al
turismului, cum ar fi:
 taxa pe valoarea adăugată aplicabilă unor operaţiuni ale agenţiilor de turism7,

2 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 315 din 3 decembrie 2007.
3 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 177 din 4 iulie 2008.
4 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 131 din 28 mai 2009.
6 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 192 din 22 iulie 2011.
7 Cauza C‑300/12, Finanzamt Düsseldorf‑Mitte c. Ibero Tours GmbH.
 practici comerciale înşelătoare ale agenţiilor de turism1,

 înţelegeri care afectează concurenţa pe piaţa de servicii turistice2,
 compensaţii în caz de întârziere a zborului în transportul aerian de pasageri3
 etc.
3. Sursele internaţionale
Dată fiind dimensiunea internaţională a turismului, normele de drept internaţional
reprezintă şi ele un important izvor pentru dreptul turismului.
În această categorie sunt încadrate nu doar tratatele şi acordurile internaţionale, ci
şi convenţiile bilaterale sau multilaterale referitoare la sau având legătură cu turismul.
Chiar dacă puţine astfel de surse privesc în mod direct turismul, regăsim în conţi-
nutul lor prevederi care creează premisele practicării turismului sau care sunt apli-
cabile fie activităţii operatorilor din turism, fie turiştilor.
Chiar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului4 prevede la art. 24 că „Orice
persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de
muncă şi la concedii periodice plătite”.
Deopotrivă pot fi avute în vedere şi cele care se referă la protejarea resurselor care
contribuie la desfăşurarea activităţilor turistice, cum ar fi patrimoniul cultural naţional
şi internaţional, patrimoniul natural, patrimoniul etnografic, patrimoniul lingvistic etc.
Din această categorie de surse ale dreptului turismului amintim:
 Convenţia asupra facilităţilor vamale în favoarea turismului, încheiată la New
York, la 4 iunie 1954
 Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian
internaţional, încheiată la Montréal, la 28 mai 1999
 Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptată
la Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO), întrunită la Paris, la 16 noiembrie 1972
 Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la
Conferinţa generală a UNESCO, întrunită la Paris, la 17 octombrie 2003
 Convenţia asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale,
adoptată la Conferinţa Generală a UNESCO, întrunită la Paris, între 3 şi 21 octombrie
2005
 Convenţia privind contractul de transport rutier internaţional de călători şi
bagaje (CVR), semnată la Geneva, la 1 martie 1973
1 Cauza C‑435/11, CHS Tour Services GmbH c. Team4 Travel GmbH.

2 Cauza C‑226/11, Expedia Inc. c. Autorité de la concurrence.
3 Cauzele conexate C‑581/10 şi C‑629/10: Nelson ş.a. c. Deutsche Lufthansa AG (C‑581/10) şi TUI
Travel plc, British Airways plc, easyJet Airline Company Ltd, International Air Transport Association
împotriva Civil Aviation Authority (C‑629/10).
4 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia nr. 217 A (III).

100 | Ilie Dumitru
 Convenţia privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor, sem-

nată la Atena în 1974, completată prin Protocoale ulterioare
 Declaraţiile de la Manila din 1980 privind turismul mondial şi cele din 1997,
privind impactul social al turismului, adoptate de Organizaţia Mondială a Turismului
(OMT).
 Declaraţia privind drepturile turistului şi Codul turistic, adoptate la Sofia, în
1985, sub egida OMT
 Rezoluţia celei de-a XI-a Adunări Generale a OMT de la Cairo, privind
prevenirea turismului sexual, din 22 octombrie 1995
 Codul global de etică în turism, adoptat de OMT la Santiago de Chile, la 1
octombrie 1999
 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federative a Braziliei
privind cooperarea în domeniul turismului, din 25 iulie 20001
 Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind
colaborarea în domeniul turismului, semnat la Bratislava, la 3 septembrie 19992
 Etc.
F. Caracteristicile dreptului turismului
Dreptul turismului prezintă o serie de caracteristici care sunt proprii oricărei

ramuri de drept de sorginte economică: este un drept tânăr, eterogen, dar care are şi
un grad ridicat de specificitate.
Această specificitate a lui, deşi poate justifica ideea că dreptul turismului este o
disciplină juridică particulară şi o ramură distinctă de drept, nu trebuie înţeleasă ca
oferind acestei ramuri de drept şi o autonomie deplină. Se consideră că o ramură de
drept are un caracter autonom atunci când are capacitatea de a-şi construi propriile
reguli, care îşi este suficientă sieşi însăşi. Or, dreptul turismului nu îşi este suficient sie
însuşi; el face apel, de multe ori şi sub diverse aspecte, la reguli care îi sunt exterioare şi
care aparţin unor instituţii de drept public şi de drept privat3. De aici rezultă şi
caracterul său de drept „transversal”, pe care îl vom explica mai jos.
1. Drept nou
Chiar dacă tinereţea dreptului turismului ar putea fi pusă la îndoială, motivat de
împrejurarea că din cele mai vechi timpuri oamenii au călătorit şi în alte scopuri decât
găsirea unui loc de muncă ori pentru hrană, iar hanurile erau prezente pe marginea
drumurilor comerciale ale antichităţii4, este cert că prezenţa unor reglementări
1Publicat în M. Of. nr. 254 din 17 mai 2001.

2Aprobat prin H.G. nr. 172 din 13 martie 2000, publicată în M. Of. nr. 120 din 20 martie 2000.
3 A se vedea C. Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 16.
4 În Imperiul Roman, reţeaua de drumuri cuprindea în jurul anului 300 d.Hr. aproximativ 90.000
km de drumuri majore şi 200.000 km de drumuri mai mici. Acestea erau folosite nu doar de trupe şi
de comercianţi, ci şi de cetăţenii bogaţi ai Romei, care mergeau la relaxare în staţiunile de pe litoral
specifice turismului în sistemele de drept ale statelor naţionale are o vechime de numai
un secol. În plus, formarea turismului ca un sector de sine stătător al economiei, cu
reglementări juridice specifice, a început după cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai
ales, după recunoaşterea la nivel internaţional a dreptului salariaţilor la un concediu
anual plătit.
Se poate considera că în ultimii cincizeci de ani s-a înregistrat un parcurs notabil
pentru dreptul turismului, ca nouă ramură de drept (concomitent şi cu altele
asemenea, cum ar fi, de exemplu, dreptul mediului), reuşind să îşi impună puţin câte
puţin caracterul său specific, extinzându-se şi structurându-se în căutarea eficienţei, a
unei recunoaşteri şi a unei autonomii în rândul disciplinelor juridice mai vechi.
Având în vedere timpul relativ scurt de când s-a început construirea acestei noi
ramuri de drept, sigur că procesul nu este unul terminat. Mai sunt încă numeroase
zone, elemente, aspecte ale industriei turistice care au nevoie de intervenţie legislativă,
pentru clarificarea, simplificarea sau completarea normelor juridice aplicabile. De
asemenea, nu este fixată încă definitiv structura autorităţilor publice cu atribuţii în
domeniul turismului, competenţele fiecăreia şi relaţiile dintre ele; actele normative
privitoare la aceste aspecte se modifică încă relativ des, în căutarea celei mai bune
soluţii. Codificarea legislaţiei turismului este şi ea într-un stadiu incipient, iar această
legislaţie specifică este încă prea puţin accesibilă.
2. Drept transversal
Dreptul turismului nu poate fi decât un drept care, prin esenţa şi prin natura sa,
are un caracter transversal, atât în plan material, cât şi formal.
Mai întâi pentru că îşi asumă un obiect care el însuşi are un caracter multiplu,
divers şi în continuă transformare şi care implică un număr apreciabil de activităţi
umane, atât individuale cât şi colective, din sectoare diferite ale vieţii politice,
economice, sociale, culturale, sportive etc.
Dificultatea (evocată în cele ce preced) de a stabili exact întinderea şi, implicit,
limitele fenomenului turistic şi delimitarea lui de alte sectoare de activitate
socio-economică, precum şi de a determina câmpul şi limitele activităţii turistice, are
repercusiuni directe asupra sferei dreptului turismului.
Cu privire la nivelul intervenţiei puterilor publice, dreptul turismului nu poate
rămâne decât sub o abordare pluralistă şi transsectorială, implicând diverse domenii
ale acţiunii publice şi politicii guvernamentale.
Transversalitatea formală priveşte statutul dreptului turismului de integrator,
„federalist”, al unui drept multiform, care se situează la intersecţia a diferite discipline
juridice din care şi provine, de altfel, şi cărora le transcende1.
sau la izvoare termale. Pe marginea acestei reţele de drumuri, erau şi locuri care găzduiau călătorii
(diversorium şi caupo) sau care le ofereau doar mâncare şi băutură preţ de un scurt popas (bibuleum).
Chiar şi în textele biblice, în Evanghelia după Luca, în Pilda samariteanului milostiv, găsim că
samariteanul a văzut un om jefuit pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, i-a îngrijit rănile şi „punându-l
pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi (pandocheion) şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând
doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”.
1 A se vedea pentru această caracteristică a dreptului turismului, J.-M. Breton, op. cit., p. 111.
102 | Ilie Dumitru
Dreptul turismului împrumută atât elemente din dreptul public, cât şi din cel
privat, cărora li se alătură ambivalenţa sa esenţială, care rămâne totuşi un element
distinct. Totodată, el reuneşte norme care rezultă din ordinea juridică naţională,
regională (comunitară) şi internaţională care, departe de a fi exclusă, constituie un
mecanism complex şi complet de măsurare a globalizării şi mondializării actuale a
fenomenului turistic.
Eterogenitatea dreptului turismului rezultă şi din aptitudinea şi vocaţia acestei
ramuri a dreptului de a observa şi reglementa multiple domenii de activitate umană
din segmentul recreerii şi distracţiei, inclusiv pe cele precum: urbanismul şi
amenajarea teritoriului, libertăţile publice şi drepturile fundamentale, patrimoniul
cultural, mediul înconjurător, comerţul şi agricultura, zona montană şi cea maritimă şi
costieră, transporturile, domeniul hotelier şi multe altele.
Această complexitate a dreptului turismului are două cauze: pe de o parte se
datorează transversalităţii sale şi caracterului său transdisciplinar, iar, pe de altă parte,
se datorează şi diversităţii destinatarilor săi, care sunt economişti, jurişti, politicieni,
funcţionari, sociologi, geografi, manageri etc.
În ceea ce priveşte ramurile de drept la care dreptul turismului face apel, le
amintim pe următoarele:
 Dreptul civil;
 Dreptul administrativ;
 Dreptul penal;
 Dreptul procesual (civil şi penal);
 Dreptul muncii;
 Etc.
3. Drept cu specificitate accentuată

Specificitatea dreptului turismului şi particularitatea sa nu poate fi pusă la
îndoială, nici din perspectiva obiectului său, nici a conţinutului.
Sub aspect economic, specificitatea pieţei turistice determină acelaşi caracter şi
normelor de reglementare a ei, care vor acţiona în mod trilateral, respectiv atât în
privinţa cererii, cât şi a ofertei şi a preţului.
Cererea turistică este una relativ concentrată, atât în timp, cât şi în spaţiu, ceea ce
naşte multe probleme, dintre care unele de natură economică. Obţinerea unei mai bune
repartiţii a consumului turistic este în mod evident o dorinţă legitimă. Problema
distribuirii cât mai echilibrate a cererii de vacanţe este o problemă încă de actualitate,
deşi unele măsuri pentru rezolvarea ei au fost adoptate, inclusiv în România1.
Acţiunea publică de modelare şi dispersare a cererii de produse turistice relevă o
serie de dificultăţi cauzate de faptul că este influenţată de o multitudine de factori:
economici, sociali, politici, demografici, psihologici etc.
Acţiunea asupra ofertei este şi ea una deloc uşoară, datorită caracterului ei, după
cum am văzut, eterogen, şi a producătorilor extrem de diverşi. Pe de altă parte, în acest
1 Ne vom referi în capitolele următoare în detaliu la tichetele de vacanţă şi rolul lor.

domeniu, şi oferta are un caracter rigid, dat de specificul produsului turistic, care nu
poate fi stocat şi, de multe ori nu, se bucură nici de o minimă elasticitate din cauza
costurilor fixe.
În ceea ce priveşte preţul produselor turistice, se apreciază că nu are decât o
influenţă regulatorie limitată asupra pieţei1.
Secţiunea II. Dreptul turismului în sistemul de drept român
A. Introducere în drept
Dreptul, ca ştiinţă, nu se limitează doar la studiul normei juridice, a jurisprudenţei,

a contractelor ş.a.m.d., ci are o arie de analiză mult mai amplă, studiind întreg contextul
social şi cultural în care se nasc, se aplică şi dispar normele juridice, coroborându-se cu
alte ştiinţele sociale.
Aşadar, ştiinţa dreptului se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe sociale, cele
mai apropiate fiind filosofia, logica, istoria şi economia, mai ales economia politică.
Ştiinţa dreptului studiază mecanismele şi regulile de formare şi dezvoltare a
statului şi a întregului sistem de drept, analizează instituţiile politice şi juridice, precum
şi legăturile cu celelalte componente ale sistemului social.
1. Conceptul dreptului
Încă de la primele forme de organizare socială, oamenii au fost nevoiţi să stabilească
relaţii unii cu alţii. În cadrul acestor relaţii, indivizii nu pot avea orice comportament faţă de
celălalt. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi necesităţile social-economice au impus ca
relaţiile dintre oameni să urmeze anumite reguli obligatorii de conduită.
Se poate spune că dreptul a luat naştere ca o entitate conturată, personalizată,
odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat, când apare, alături de normele
juridice cutumiare, şi dreptul scris, de multe ori sub forma unor adevărate monumente
legislative precum: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu din
India, Legile lui Moise (Decalogul) la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII
table, la romani.
La început, aceste reguli juridice au luat naştere şi s-au dezvoltat din categorii ale
moralei şi din norme etice. În operele lui Platon şi Aristotel, conceptul de drept este
dezvoltat în sensul de justiţie, echitate, îndatorire de a trăi onest şi de a da, de a
recunoaşte fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Şi romanii aveau o percepţie similară şi o exprimau astfel: „trăieşte onest, nu
vătăma pe nimeni şi dă fiecăruia ceea ce i se cuvine” (honeste vivere, neminem laedere,
suum quique tribuere).
1 A se vedea P. Py, Droit du tourisme, ed. a 5-a, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 10.
104 | Ilie Dumitru
Tot pentru romani, într-o altă formulare, dreptul era „arta binelui şi a echităţii” (Jus
est ars boni et aequi). Ei credeau în veşnicia dreptului, afirmând că „acolo unde este
societate, există şi drept” (Ubi societas ibi jus).
În ciuda acestui rol important pe care îl au regulile morale în procesul de naştere a
normelor de drept, cele două domenii nu se confundă. Separarea lor este cu atât mai
clară cu cât avem în vedere o civilizaţie mai înaintată, o societate mai evoluată.1
Mai târziu, Revoluţia franceză şi marii gânditori care s-au afirmat în mijlocul ei au
generat teorii juridice noi, care au pus bazele organizării sociale şi a sistemelor juridice
moderne.
Lui Montesquieu îi aparţine principiul separaţiei puterilor în stat, iar lui J.J.
Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit con-
sidera că oamenii nu trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate
şi justiţie.
Istoria dreptului este legată, în cele din urmă, de istoria poporului. Precum viaţa
popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel, dreptul, ramură a acestei vieţi,
se schimbă şi el odată cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparţine şi se
adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui.2
Definiţia dreptului continuă să reprezinte şi astăzi subiect de preocupare pentru
doctrină. Gândirea juridică actuală evidenţiază trei mari tendinţe în definiţia dreptului:
definiţia stipulativă, bazată pe clasificarea elementelor de conţinut ale dreptului,
definiţia jurisprudenţială, conform căreia dreptul este ceea ce soluţionează judecătorii
în procesul de aplicare a legii, şi definiţia autoritaristă, care susţine că dreptul este
interpretarea oficială pe care o dau realităţii sociale autorităţile statului.3
Cel mai adesea, noţiunea de drept este explicată prin aceea că reprezintă tota-
litatea regulilor de conduită stabilite şi sancţionate de stat şi care, în caz de nerespec-
tare, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
O definiţie completă şi sugestivă, în opinia noastră, a fost oferită de literatura
juridică4 în următoarea formulare:
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate,
1 A se vedea în acest sens şi M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational,
Bucureşti, 1998, p. 7, unde se arată că „obiceiurile şi legile în care se concretizează normele dreptului se
inspiră necontenit din concepţiile morale ale societăţii, şi se fasonează prin modul lor de îndrumare şi de
aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia morală dominantă într-un anumit
moment şi într-un anumit mediu social. S-a putut zice că morala şi dreptul sunt ca două sfere concentrice
din care cea de a doua e conţinută în cea dintâi: ambele se întind sau se restrâng în chip paralel
păstrându-şi totdeauna distanţa ce le separă. Linia aceasta de demarcaţie nu e întotdeauna uşor de
stabilit…”.
2 G.F. Puchta, Cursus der Institutionem, Leipzig, 1875, vol. I, p. 26.
3 S. Cristea, Tendinţe actuale în definiţia dreptului, în Analele Universităţii Bucureşti – Drept,
2006, partea a III-a, la adresa web: http://www.drept.unibuc.ro/Simona-CRISTEA-Lector-universitar-

doctor-Tendinte-actuale-in-definitia-dreptului-s106-a265-ro.htm (accesat la 01.08.2018).
4 N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 77.
într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, a apărării drepturilor omului

şi a statornicirii spiritului de dreptate.
Totodată, mai trebuie reţinut că dreptul nu este un dat imuabil ci, dimpotrivă, este
într-o stare de continuă mişcare, în ritmul vieţii reale, din care, aşa cum am spus şi mai
sus, de altfel şi emană1.
2. Izvoarele dreptului
Pentru a deveni obligatorie atât pentru fiecare individ cât şi pentru întreaga
colectivitate, voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme care vor îmbrăca o
anumită formă, denumită izvor de drept. De aceea, în literatura juridică se pune semnul
egal între noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului.
Mai simplu spus, izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care
dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează2.
O primă distincţie care trebuie făcută atunci când analizăm izvoarele dreptului
este aceea între izvoarele materiale şi izvoarele formale.
Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară,
de o stare de fapt care naşte nevoia de legiferare. Aşadar, din această perspectivă
materialistă, prin izvor de drept înţelegem viaţa socială, economică, culturală şi de
orice altă natură, care determină naşterea unor reguli de drept.
Această categorie de izvoare de drept interesează în mod special sociologia,
filosofia şi celelalte ştiinţe umaniste3.
Din punct de vedere juridic însă, analiza izvoarelor dreptului are în vedere, în
principal, izvoarele formale sau formele de exprimare a normelor de drept.
Izvoarele formale ale dreptului surprind o multitudine de aspecte şi modalităţi
prin care conţinutul normei de drept devine normă de conduită şi se impune ca model
de urmat în relaţiile sociale.
Sensul juridic al noţiunii de „izvor formal al dreptului” surprinde o multitudine de
aspecte şi modalităţi prin care conţinutul dreptului este reprezentat în regula de
conduită prescrisă şi exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică.4
1 M.B. Cantacuzino, op. cit., arăta că „Dreptul nu se naşte gata făcut, el se face încetul cu
încetul şi necontenit. Elaborarea lui e perpetuă şi corespunde cu nevoile din fiecare moment.”
2 C. Voicu, Teoria Generală a Dreptului, curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 145.
3 Pentru o dezvoltare a înţelesului noţiunii de „izvor de drept” în sens material, a se vedea
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, 2000, p. 16: „Starea de lucruri exterioară care
este, după semnificaţia sa obiectivă, un act de lege sau de fărădelege, este în toate cazurile, fiind ceva
existent în timp şi spaţiu şi prin urmare perceptibil senzorial, o parte din natură şi ca atare
determinată cauzal şi legal. Însă acest fapt în sine, ca element al sistemului numit natură, nu este
obiectul unei cunoaşteri juridice specifice şi în consecinţă nu aparţine deloc domeniului juridic. Ceea
ce face din respectiva stare de lucruri un act de lege sau de fărădelege nu este faptul că el există, nu
este existenţa sa naturală, adică determinată cauzal şi legal, ancorată în sistemul naturii, ci sensul
obiectiv legat de acest act, înţelesul pe care îl are. Starea de lucruri respectivă îşi obţine sensul specific
juridic, semnificaţia sa de drept printr-o normă al cărei conţinut se referă la acea stare de lucruri, o
normă care îi conferă înţelesul de drept, astfel încât actul poate fi interpretat după această normă.”
4 I. Flămînzeanu, Doctrina ca izvor de drept, în Studii de drept românesc, an 22 (55), nr. 1,
ianuarie - martie 2010, Bucureşti, p. 23-30.

106 | Ilie Dumitru
Izvoarele de drept diferă de la un sistem juridic la altul, însă majoritatea sistemelor

de drept cunosc o pluralitate de izvoare.
Acestea pot fi clasificate după diferite criterii:
A. După modul de transmitere deosebim:
- izvoarele scrise (cum sunt normele juridice scrise, de toate felurile);
- izvoarele nescrise (cum ar fi obiceiul sau cutuma).
B. După caracterul izvorului de drept:
- izvoare oficiale (actele administrative cu caracter normativ etc.);
- izvoare neoficiale (obiceiul, doctrina).
C. După modul de impunere:
- izvoare directe (actele normative);
- izvoare indirecte (cutuma sau normele elaborate de organizaţiile nestatale).
D. După modul de creare a normei:
- izvoare creatoare (legea şi cutuma, deoarece creează noi reguli juridice);
- izvoare interpretative (practica judiciară şi doctrina, care aplică şi interpretează
legile existente).
Sintetic, putem spune că izvoarele formale ale dreptului sunt următoarele:
a. Obiceiul juridic sau cutuma

Acesta este cel mai vechi izvor de drept. Reprezintă o formă de exprimare a unor
reguli care au luat naştere dintr-o practică uniformă, repetabilă şi de o lungă durată de
timp. Regulile astfel formate sunt respectate în virtutea acestor deprinderi îndelungate,
fără a fi impuse prin constrângere.1
Legiuitorul poate consacra printr-o normă legală obiceiul sau poate face trimitere
la acesta. În orice caz, este exclus să se recunoască cutumei calitatea de izvor de drept
atunci când ar fi contrară ordinii publice şi moravurilor sau atunci când ar abroga o
lege în vigoare.
b. Practica judiciară
Practica judecătorească sau jurisprudenţa, cum mai este ea denumită, se compune
din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de orice
grad.
Din această perspectivă, hotărârile judecătoreşti sunt nimic mai mult decât
rezultatul interpretării şi aplicării de către judecător a legii, la cazul dedus judecăţii,
1 În sistemul de drept anglo-saxon, dreptul cutumiar este un important izvor al dreptului. De
asemenea, în dreptul internaţional public, obiceiul juridic este izvor principal de drept alături de
tratat, reprezentând exprimarea tacită a consimţământului statelor cu privire la cunoaşterea unor
reguli determinate ca norme de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele. În România, poziţia
dreptului obişnuielnic (cutumiar) s-a păstrat puternică până la începutul veacului al XIX-lea, alcătuind
obiceiul pământului sau legea românească: JUS VALAHICUM sau IUS VALACHORUM. Primele legi
româneşti ale lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Codurile lui Calimach şi Caragea lăsau
loc de manifestare forţei obiceiului şi făceau referire expresă la dreptul cutumiar. Prin apariţia Codului
civil de la 1864 s-a restrâns aplicarea dreptului cutumiar la câteva domenii expres menţionate în Cod.
astfel că jurisprudenţa nu poate fi considerată izvor de drept1. În sistemul de drept

românesc, ca regulă generală, judecătorul unui dosar nu este legat de hotărârea pro-
nunţată de un alt judecător într-o cauză similară2.
Totuşi, în practică se observă deseori o convergenţă a soluţiilor instanţelor de
judecată spre o aceeaşi rezolvare juridică în speţe similare. Aceasta cu atât mai mult cu
cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are un rol important în fixarea jurisprudenţei şi în
unificarea soluţiilor juridice date de instanţele inferioare, având competenţa inclusiv de
a le impune acestora o anumită interpretare a legii.3
Doar în acest fel, respectiv prin invocarea ca precedente juridice a soluţiilor
constante şi unitare ale instanţelor de judecată, practica judecătorească poate fi
considerată un izvor indirect de drept, în sistemul de drept românesc.4
c. Doctrina
În noţiunea de doctrină sunt cuprinse toate analizele, investigaţiile, interpretările
pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic. Ea formează ştiinţa juridică al
cărei rol teoretic este deosebit de important, pe cel puţin trei paliere: (i) explicarea şi
interpretarea ştiinţifică a normelor juridice, (ii) sprijin teoretic în actul de legiferare, în
procesul de creare a dreptului şi (iii) în activitatea practică de aplicare a dreptului.
O problemă importantă cu care ne confruntăm este aceea de a stabili dacă doctrina
reprezintă un izvor de drept. Doctrina se constituie prin lucrările autorilor care explică
şi comentează regulile juridice, expun teoriile despre drept, precum şi despre aplicarea
practică a principiilor şi normelor de drept şi exprimă părerile lor cu privire la pro-
blemele sau neclarităţile juridice. Doctrina a jucat un mare rol în dreptul roman, în care
1 Fermitatea acestei alegaţii doctrinare a mai scăzut în ultima perioadă, mai ales pe fondul
influenţelor din ce în ce mai accentuate venite dinspre sistemul de drept anglo-saxon, inclusiv prin
mecanismul deciziilor pronunţate de CJUE.
2 O excepţie de la această regulă o reprezintă recursul în interesul legii, prevăzut atât în materie
civilă (art. 514 şi urm. C. pr. civ.), cât şi în materie penală (art. 471 C. pr. pen.).
3 Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele
judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu
sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de
conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti. - art. 514 noul C. pr. civ.
4 În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa continuă să fie un important izvor de drept.
Common law (dreptul comun) se compune din hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice, astfel că
judecătorul nu este doar un interpret al legii, ci un creator de lege. În Principiile filozofiei dreptului,
marele gânditor german Friedrich Hegel afirma despre commom law următoarele: Ce monstruoasă
încurcătură domneşte acolo, atât în exerciţiul justiţiei, cât şi în dreptul însuşi, ne spun cunoscătorii
acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucât legea aceasta nescrisă este cuprinsă în deciziile
curţilor de justiţie şi ale judecătorilor, judecătorii sunt continuu chemaţi să legifereze, prin aceea că ei
sunt deopotrivă ţinuţi să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decât să pronunţe
legea nescrisă, dar totodată şi liberi să nu se refere la această autoritate, întrucât ei înşişi au în ei legea
nescrisă, şi pe acest temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu
în acord cu această lege.
108 | Ilie Dumitru
opiniile unor mari jurişti ca Paul, Papinian, Ulpian, Gaius, Modestinus, Justinian erau
considerate ca având forţa legii1.
Aceste păreri communis opinio doctorum aveau un adevărat rol creator, de izvor de
drept.
În dreptul actual român, doctrina nu este considerată izvor de drept, însă acest
lucru nu ştirbeşte cu nimic rolul major pe care ea îl are în procesul legislativ şi în
procesul practicii juridice, astfel că, pe drept cuvânt, unii autori2 vorbesc de rolul
indirect (mediat) al doctrinei de sursă de drept.
d. Contractul normativ
Este o categorie aparte de contract, care nu priveşte nemijlocit drepturile şi
obligaţiile unor subiecte de drept determinate, ci are în vedere reglementări cu ca-
racter general. Spre exemplu, în dreptul constituţional, contracte normative sunt
considerate tratatele încheiate între statele ce urmează să compună o federaţie,
întrucât reglementează organizarea şi funcţionarea structurii federative a statelor
respective.
În dreptul muncii şi securităţii sociale, contractul colectiv de muncă este consi-
derat un contract normativ întrucât în conţinutul său se prevăd condiţiile generale ale
organizării procesului muncii, iar pe baza lor se încheie contractele individuale de
muncă.
e. Actul normativ
Actul normativ sau legea (lato sensu) este cel mai important izvor de drept în
momentul actual de evoluţie a societăţii. Există mai multe categorii de acte normative:
legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, regulamente, ordine ale miniştrilor,
decizii ale organelor administraţiei publice etc.
În sistemul modern, democratic, al separaţiei puterilor în stat, legea (stricto sensu)
este actul normativ emis de puterea legislativă şi ocupă locul central în sistemul actelor
normative. Primus inter pares este legea constituţională. Toate celelalte legi trebuie să
respecte prevederile legii fundamentale. În mod similar, şi celelalte categorii de acte
normative, emise de diverse organe ale puterii executive conform atribuţiilor lor
constituţionale, trebuie să se subordoneze legilor.
3. Sistemul dreptului
Reglarea tuturor raporturilor care apar în societate, între membrii ei şi între
aceştia şi colectivitate, în ansamblu, implică o diversitate de norme juridice, de diverse
tipare: de drept constituţional (care vizează organizarea statală şi conducerea politică a
societăţii), de drept administrativ (care se referă la procesul aplicării legilor), de drept
1 V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală, vol. I, Casa editorială
„Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000, p. 48–51.
2 A. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. „Fundaţia România de Mâine", Bucureşti, 2000,
p. 30-40.
civil (care reglementează mai ales relaţiile patrimoniale dintre părţile aflate pe poziţii
de egalitate juridică), de dreptul familiei (care tratează domeniul relaţiilor din cadrul
acesteia) şi altele. Specificitatea fiecărei categorii de norme juridice nu exclude însă
existenţa unor trăsături comune, care le fac să se constituie în elemente componente
ale unui sistem, şi anume în sistemul de drept.
Aceste caracteristici unificatoare ale diverselor ramuri şi norme de drept sunt:
- Existenţa tuturor actelor normative se datorează unei voinţe unice, obiectivată
prin acţiunea puterii legiuitoare;
- Normele de drept au un scop unic, care constă, în principiu, în îndeplinirea
intereselor generale ale societăţii;
- Normele de drept, fiind generale şi impersonale prin natura lor, nu se aplică
diferenţiat şi singular, doar într-un singur caz şi într-un singur moment, ci în mod
repetat, continuu şi în privinţa oricărei persoane, constituind şi din această perspectivă
un sistem determinat de drept;
- Normele juridice au un mod unitar de realizare, fiindu-le asigurată respectarea
prin intervenţia, la nevoie, a forţei publice, situaţie de care nu beneficiază celelalte
tipuri de norme sociale (politice, morale, religioase etc.).
Normele de drept se grupează, după anumite principii, care vizează în principal
scopul urmărit, valoarea socială pe care o protejează, subiecţii cărora li se adresează
etc., în mai multe ramuri de drept şi instituţii juridice.
Ramura de drept este definită de doctrina juridică drept un ansamblu distinct de
norme juridice, care se află într-o relaţie organică şi care reglementează relaţiile sociale
având acelaşi specific şi folosind aceeaşi metodă de reglementare. În cadrul fiecărei
ramuri de drept există mai multe instituţii juridice legate prin obiectul lor, metodă de
reglementare şi principii comune.
Instituţia juridică cuprinde normele de drept care reglementează o anumită grupă
unitară de raporturi juridice.
Teoriile dreptului împart dreptul în două mari grupe: dreptul public şi dreptul
privat. Fiecare grupă se compune din mai multe ramuri de drept.
În categoria dreptului public intră următoarele ramuri ale dreptului: drept consti-
tuţional, drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept procesual penal etc.
În categoria dreptului privat intră: dreptul civil, dreptul internaţional privat,
dreptul familiei etc.
Această împărţire a dreptului în drept public şi drept privat îşi are sorgintea în
dreptul roman, conform căruia dreptul public are în atenţie interesele statului, iar cel
privat urmăreşte chestiunile particulare ale indivizilor1.
Complexitatea relaţiilor sociale face necesară o grupare a normelor juridice şi o
separaţie a unor ramuri de drept de altele. Pe de altă parte, există unele raporturi
juridice atât de complexe încât nu este posibilă sau este extrem de dificilă aşezarea lor
într-o ramură a dreptului. Astfel de raporturi complexe împrumută metode de
1 Ulpian (170-228 d.Chr.) a făcut prima structurare a normelor unui sistem de drept: se distingea
în cadrul dreptului roman între jus publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat), în sensul
că cel dintâi are în vedere interesele statului, iar cel de-al doilea interesele indivizilor.
110 | Ilie Dumitru
reglementare de la mai multe ramuri de drept, iar dreptul turismului se înscrie şi el în

această categorie.
B. Norma juridică
1. Noţiune şi trăsături
Norma juridică este un model de comportament, un etalon înfăţişat de legiuitor
tuturor membrilor societăţii. În conţinutul ei se regăsesc pretenţiile şi exigenţele socie-
tăţii faţă de conduita membrilor săi.
Şi mai concis, norma juridică este, aşa cum foarte sugestiv s-a arătat în doc-
trină1, „celula de bază a dreptului”, este sistemul juridic elementar.
Ea a fost definită2 ca o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este
acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală,
în caz de nevoie prin constrângere.
În afara regulilor de conduită, normele juridice mai pot conţine şi alte elemente,
cum ar fi: definiţii, principii de drept, explicarea unor termeni juridici, descrierea
capacităţii juridice etc.
Ca o primă trăsătură a normei juridice, trebuie remarcat caracterul său general
şi impersonal.
În lipsa acestuia, ea nu ar putea constitui un etalon de comportament şi nu ar
putea fi opozabilă în mod egal şi continuu fiecărui individ.
Aşadar, regula conţinută în norma juridică are în vedere conduita obligatorie, fără
a individualiza sau nominaliza persoanele care trebuie să i se supună. Aceasta nu
trebuie înţeles în sensul că orice normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul
ţării sau asupra întregii populaţii. Dimpotrivă, deseori există în cuprinsul normei
elemente care circumstanţiază sfera ei de aplicare. Spre exemplu, există norme juridice
care sunt aplicabile exclusiv în domeniul naval, sau numai în localităţile de frontieră, ori
care privesc numai anumite categorii de subiecţi de drept (elevi, studenţi, pensionari
etc.).
În al doilea rând, norma juridică are un caracter obligatoriu, prevederile ei fiind
impuse individului printr-o varietate de modalităţi. Libertăţile individuale nu se con-
fundă cu liberul arbitru, nu includ şi libertatea de a respecta sau nu norma de drept.3
Aceasta se va aplica din momentul intrării ei în vigoare, continuu şi necondiţionat, până
la ieşirea ei din vigoare.
Norma juridică are şi un caracter tipic întrucât oferă un model, un tip de conduită.
Subordonarea faţă de acest tipar prevăzut de norma de drept este poate calea cea mai
importantă de realizare a socializării individului.
1N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 148.
2N. Popa, op. cit., p. 157.
3 Marele gânditor grec Sofocle formula deosebit de sugestiv aceasta idee: „Niciodată nu vor fi
respectate legile într-un stat unde nu există frica de pedeapsă.”

În fine, norma juridică se mai caracterizează prin aceea că implică un raport

intersubiectiv, nefiind doar o prescripţie general-abstractă. Ea imaginează omul în
raport cu semenii săi şi stabileşte conduita acestuia având în vedere un schimb just
între persoane aflate permanent în relaţie.
2. Structura normei
Analiza structurii normei juridice trebuie făcută dintr-o dublă perspectivă: atât
una internă, care ne va releva structura sa logico-juridică, cât şi una externă, care va
dezvălui structura tehnico-juridică.
a. Structura logică a normei de drept

Analiza internă a normei pleacă de la premisa că ea nu trebuia să conţină vreun
dezacord, vreo inadvertenţă logică, întrucât doar astfel ar putea să răspundă cerinţelor
bunei organizări a relaţiilor sociale.
Din acest punct de vedere, elementele normei juridice sunt următoarele:
 Ipoteza – este acea parte a normei care arată condiţiile, împrejurările sau
situaţiile de fapt în care vor intra în acţiune dispoziţia sau sancţiunea. În ipoteza normei
poate fi, spre exemplu, stabilită o anumită calitate a subiectului (funcţionar public,
şofer, ghid etc.), poate fi arătată o anumită stare de fapt (noaptea, pe drumul public,
într-un mijloc de transport în comun etc.) sau alte asemenea circumstanţe.
 Dispoziţia – conţine conduita pe care sunt obligaţi să o aibă participanţii la
raporturile sociale, în situaţia descrisă în ipoteză. Ea cuprinde imperativul, coman-
damentul normei sau elementul său raţional.1 Cu alte cuvinte, ne indică drepturile
subiective şi obligaţiile corelative ale persoanelor cărora norma le este aplicabilă. Ea
poate conţine fie obligarea la o anumită acţiune (spre exemplu, obţinerea licenţei de
transport prealabil începerii activităţii societăţii), fie obligaţia de abţinere de la
săvârşirea unei fapte (ex.: obligaţia de a nu conduce autocarul peste timpul maxim
permis de lege), fie poate conţine anumite permisiuni (ex.: în anumite circumstanţe,
turiştii vor putea fi mutaţi în altă unitate de cazare).
 Sancţiunea – indică consecinţele pe care le va suporta destinatarul normei în
situaţia în care nu respectă dispoziţia acesteia (ex. amenzi, obligarea la dezdăunări,
restituirea preţului etc.). Ea are rolul de a descuraja comportarea particulară nelegală.2
1 N. Popa, op. cit., p. 158.

2 Eugeniu Speranţia, în Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 377 observa, pe
drept cuvânt, că „atunci când doar frica de pedeapsă constituie temeiul aplicării legilor, se poate
distinge în viaţa societăţilor un fel de flux şi reflux. Astfel:
- Când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
- Când creşte frica, creşte respectul legii;
- Când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
- Când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
- Când scade frica, scade respectul legii;
- Când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei etc., etc.”
112 | Ilie Dumitru
Sancţiunile diferă atât ca natură (patrimoniale, personale, reparatorii etc.), cât şi ca

gravitate (penale, administrative, financiare, civile etc.).
b. Structura tehnico-legislativă a normei de drept

Norma juridică se regăseşte în conţinutul unui act normativ, care, la rândul său,
este structurat pe capitole, secţiuni, articole, alineate. De regulă, norma juridică este
inclusă în conţinutul unui articol. De multe ori însă, nu vom găsi expres toate cele trei
părţi structurale descrise mai sus. Unele articole cuprind doar unele elemente, iar
celelalte vor fi deduse pe cale de interpretare logică.
3. Clasificarea normelor de drept

Există mai multe criterii de clasificare a normelor de drept. Le redăm succint în
cele ce urmează:
a. După obiectul lor şi ramura de drept căreia îi aparţin:

 norme de drept public (drept constituţional, drept penal, drept financiar, drept
administrativ etc.);
 norme de drept privat (drept civil, drept comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii etc.).
b. După sfera de aplicare:

 norme generale – reprezintă dreptul comun pentru o întreagă arie de regle-
mentare, având cea mai largă sferă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură
de drept;
 norme speciale – ele derogă de la dreptul comun şi sunt aplicabile unei sfere
restrânse de relaţii;
 norme de excepţie – completează atât normele generale, cât şi pe cele speciale şi
derogă de la acestea.
c. După modul de reglementare a conduitei:

Distingem mai multe categorii de norme, dintre care cele mai importante sunt
următoarele:
 norme onerative – sunt normele care impun subiecţilor o anumită conduită de la
care aceştia nu se pot abate;
 norme prohibitive – acelea care interzic o anumită conduită;
 norme permisive – care acordă posibilitatea unui larg comportament subiecţilor
de drept.
4. Acţiunea normei juridice

Analiza acţiunii normei juridice se face pe trei coordonate, care, în fapt, sunt exact
palierele pe care aceasta îşi produce efectele, respectiv timpul, spaţiul şi persoana.
Ca regulă generală, norma de drept acţionează pe timp nedeterminat, într-un

anumit teritoriu şi asupra unor subiecţi care participă la circuitul juridic în cadrul
acestui spaţiu.
a. Acţiunea în timp
Orice normă juridică, oricât de bine ar fi fost ea redactată, după un timp este
depăşită de realităţile sociale şi trebuie înlocuită. Ritmul din ce în ce mai alert al
transformărilor din societatea modernă a dus la scurtarea vieţii legilor.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a legii, sunt trei momente care interesează în
mod deosebit: momentul intrării în vigoare, durata acţiunii ei şi momentul ieşirii din
vigoare.
Intrarea în vigoare a normei juridice se întâmplă, de regulă, la data aducerii ei la
cunoştinţă publică (trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial1), exceptând
situaţia în care este prevăzută o altă dată în chiar cuprinsul legii, oricum ulterioară
publicării ei.
Din momentul intrării în vigoare a normei de drept, nimeni nu mai poate invoca
necunoaşterea ei, funcţionând în această materie o prezumţie absolută a cunoaşterii
legii.2
Odată intrată în vigoare, norma de drept este activă. Ea nu îşi produce efecte decât
pentru viitor, neavând caracter retroactiv3. Cu alte cuvinte, rămân în afara sferei sale de
acţiune raporturile juridice născute înainte de intrarea ei în vigoare.
De la această regulă există excepţii:
 legea penală mai favorabilă;
 legea contravenţională mai favorabilă;
 norma juridică cu caracter interpretativ, care va face corp comun cu normele
juridice preexistente, pe care le interpretează;
 normele care au prevăzut expres în conţinutul lor o formă de retroactivitate.
Ieşirea din vigoare a normei juridice este momentul la care legea încetează să îşi
mai producă efecte, iar acest lucru se poate produce prin trei modalităţi:
 Ajungerea la termen – poate fi atât o dată calendaristică, cât şi un moment
determinat, prevăzut de însăşi norma de drept respectivă, la care se produce ieşirea sa
din vigoare;
 Desuetudinea – reprezintă situaţia în care, deşi formal o normă este încă în
vigoare, ea nu se mai aplică din cauza anacronismului sau a diferenţei majore dintre
conţinutul său şi realităţile economico-sociale de la un anumit moment dat4;
1 Art. 78 din Constituţia României prevede că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României
şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.”
2 În dreptul roman existau două adagii care exprimau foarte exact această idee: Nemo censetur
ignorare legem. (Nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaşte legea) şi Ignorantia juris nocet
(Necunoaşterea dreptului vatămă).
3 Fundamentul juridic al principiului neretroactivităţii legii se regăseşte în prevederile art. 15
alin. (2) din Constituţia României, care are următorul conţinut: „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
4 În dreptul roman, ieşirea din vigoare a legilor prin desuetudine era exprimată astfel: Ubi cessat
ratio legis, ibi cessat lex.

114 | Ilie Dumitru
 Abrogarea – reprezintă încetarea acţiunii normei de drept din cauza intrării în

vigoare a unei alte norme (actus contrarius). Abrogarea poate fi atât expresă (atunci
când în norma nouă se prevede fie expres, fie generic ieşirea din vigoare a unei anumite
norme preexistente sau, generic, a altor norme cu conţinut contrar), cât şi tacită (când
în norma nouă nu se face nicio menţiune despre ieşirea din vigoare a altor norme, însă
aceasta se întâmplă implicit, căci este evident că legiuitorul a dorit să scoată din vigoare
vechea reglementare de vreme ce a adoptat una nouă).
b. Acţiunea în spaţiu
Norma juridică se aplică într-un anumit teritoriu. Potrivit principiului supremaţiei
puterii de stat, legea română se aplică pe tot teritoriul naţional. Acesta se compune din
întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat, precum şi navele sub pavilion românesc ori
aeronavele înmatriculate în România.1
De la principiul aplicării depline a legii române pe tot teritoriul naţional există o
singură excepţie: imunitatea diplomatică. Potrivit acesteia, legea română nu se aplică
faptelor comise în clădirile ambasadelor, ori în legătură cu valiza diplomatică şi
bunurile ce aparţin persoanelor ce se bucură de imunitate diplomatică.
c. Acţiunea asupra persoanelor

Norma juridică română se aplică tuturor cetăţenilor săi, precum şi cetăţenilor
străini şi apatrizilor aflaţi pe teritoriul naţional, fără deosebire de naţionalitate, sex,
credinţă religioasă etc. Se menţine şi cu privire la acest aspect excepţia privind
persoanele ce se bucură de imunitate diplomatică pe perioada când sunt în misiune
diplomatică pe teritoriul altui stat.
5. Interpretarea normei juridice

Interpretarea normelor de drept este o etapă importantă, absolut necesară, a
procesului de realizare a dreptului. Necesitatea ei rezultă din împrejurarea că organul
de aplicare (judecător, autoritate administrativă etc.) este dator să verifice compa-
tibilitatea conţinutului acesteia cu situaţia de fapt pe care o are de analizat (speţa care
i-a fost dedusă). Interpretul este obligat să constate sensul normei de drept, să verifice
cu ce înţeles utilizează cuvintele legiuitorul, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat
concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menţinut în limitele unei
reglementări-cadru etc.2.
1 Noţiunea teritoriului naţional se regăseşte în prevederile art. 8 alin. (2) şi (3) noul C. pen., în
următoarea redactare: „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi
apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracţiune săvârşită pe
teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă
sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.”
2 A se vedea şi H. Dernburg, Pandekten, I, 1902, p. 72, la care face referire şi Nicolae Popa, op. cit.,
p. 268.
a. Felurile interpretării normelor de drept

În teoria dreptului se face o clasificare a diferitelor forme de interpretare, în
principal în funcţie de forţa juridică a acestei interpretări, astfel:
 Interpretarea oficială – este obligatorie şi este realizată de organele cu atribuţii
în procesul elaborării şi aplicării actelor normative. Chiar organul care a emis un act
normativ poate emite şi norme de interpretare a lui (această interpretare se mai
numeşte şi interpretare autentică), în virtutea principiului: cine poate mai mult, poate
şi mai puţin (a majori ad minus). Atunci când interpretarea normei se face chiar în
procesul aplicării ei de către instanţele judecătoreşti, aceasta poartă numele de
interpretare cazuală.
 Interpretarea neoficială – este cea făcută în operele ştiinţifice, în doctrina juri-
dică, în pledoaria avocatului, având doar un caracter facultativ.
b. Metode de interpretare a normelor juridice

Stabilirea sensului exact al normei, determinarea câmpului său de aplicabilitate, a
circumstanţelor şi efectelor pe care le produce, toate acestea se realizează prin
utilizarea de către organul de aplicare a unor metode ştiinţifice.
În general, sunt recunoscute următoarele metode: gramaticală, istorică, siste-
matică şi logică1.
 Metoda gramaticală – după această metodă, interpretarea se realizează prin
stabilirea sensului normei de drept, folosind analiza gramaticală, sintactică şi morfo-
logică a textului de lege, cu luarea în considerare a cazului, numărului, poziţiei părţilor
unei propoziţii, precum şi a semnificaţiei semnelor de punctuaţie.
 Metoda sistematică – această metodă are în vedere înţelegerea normei prin
raportarea ei la întreg actul normativ din care face parte sau chiar la întregul sistem de
drept, inclusiv la sistemul principiilor fundamentale ale dreptului.
 Metoda istorică – prin intermediul ei se determină înţelesul normei raportând-o
la întreg contextul în care a fost elaborată, la toate împrejurările social-juridice, la
cauzele care au dus la apariţia ei, la analiza expunerii de motive, a dispoziţiilor cuprinse
în preambulul actului normativ în care este cuprinsă norma supusă interpretării, în
documentele vremii etc.
 Metoda logică – interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului textului de
lege prin folosirea unor procedee ale logicii formale, precum: raţionamentele inductive,
raţionamentele deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie etc.
Interpretul normei va folosi în acest demers diverse argumente logice, cum ar fi:
 Argumentul per a contrario – are în vedere ipoteza în care atunci când se
analizează două noţiuni contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, numai una poate
fi adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nu există.
 Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin) – care
înseamnă că atunci când legea îngăduie cuiva să facă un act juridic de o mai mare
1 Fr.C. Savigny considera că de fapt nu există metode diferite de interpretare, ci diferite activităţi,
elemente ale interpretării, care trebuie aplicate împreună în procesul de interpretare. A se vedea Fr.C
Savigny, Sistem des heutigen Romischen Rechts, apud N. Popa, op cit., p. 275.
116 | Ilie Dumitru
importanţă, trebuie acceptat că legea îngăduie aceluia să facă şi acte juridice de o mai
mică importanţă decât cel expres menţionat de lege.
 Argumentul a fortiori – se referă la faptul că raţiunea aplicării unei norme
juridice este şi mai puternică într-o altă situaţie decât cea descrisă în conţinutul său.
 Argumentul a pari – duce la concluzia că pentru situaţii identice trebuie să se
pronunţe soluţii identice.1
C. Raportul juridic
1. Noţiune şi trăsături
Raportul juridic se poate defini în sens larg ca fiind relaţia socială reglementată de
o normă de drept.2
Norma juridică este cea care îl caracterizează, care îl separă de toate celelalte
relaţii sociale şi îi oferă o forţă suplimentară: protecţia statală, asigurată în caz de
nevoie chiar prin constrângere.
Ca orice relaţie socială, şi raportul juridic presupune un contact între subiecte, o
interrelaţionare între acestea, ale cărei limite sunt date de dreptul subiectiv şi obligaţia
corelativă ale fiecăruia din subiecţii raportului juridic.
Prin urmare, ţinând cont de toate aceste condiţionări, putem spune că raportul
juridic poate fi definit ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă de drept,
stabilită între participanţi determinaţi, şi care este susceptibilă de a fi apărată pe calea
coerciţiunii statale.
Trăsăturile raportului juridic civil:
a. Raportul juridic civil este un raport social.

Prin această trăsătură se înţelege că raportul juridic este o relaţie care se stabileşte
între oameni, fie priviţi individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în colective, ca
persoane juridice.
b. Raportul juridic civil are caracter voliţional.

Caracterul voliţional al raportului juridic implică trăsătura acestuia de a reuni
două voinţe: prima este voinţa statală, în baza căreia iau naştere normele juridice, iar
cea de-a doua este voinţa subiecţilor de drept de a stabili o relaţie juridică.
c. Raportul juridic este un raport valoric.

Aceasta deoarece în raporturile juridice se concretizează principalele valori ale
societăţii.
1Ubi eadem ratio, ibi eadem jus (lat.)

2 A se vedea I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1983, p. 358; M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Ed. Oscar Print, 1998,
p. 78; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 294.
2. Structura raportului juridic

Raportul juridic are trei elemente constitutive: părţile (subiecţii), conţinutul şi
obiectul.
a. Părţile
Părţi (sau subiecţi) ale raportului juridic nu pot fi decât oamenii, fie individual
(persoane fizice), fie grupaţi în forme organizate (persoane juridice). Raportul juridic
apare astfel ca o legătură ce ţine alături, pe toată durata desfăşurării sale,
subiecţii-participanţi la raporturi sociale specifice, ce-şi satisfac interese (nevoi)
legitime pe această cale şi care beneficiază de protecţia oficial-statală în valorificarea
acestor interese.1
Aşadar, prin subiect de drept sau subiect al raportului juridic se înţelege
participantul la raporturile juridice, titularul de drepturi şi obligaţii, adică persoanele
fizice sau persoanele juridice între care se realizează raportul juridic.
Pentru a face o scurtă analiză a acestui prim element structural al raportului
juridic este necesar să ne oprim şi asupra problemei capacităţii subiecţilor de drept.
Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a subiectului de drept de
a avea drepturi şi obligaţii corelative.
Fiecare ramură a dreptului analizează problema capacităţii juridice a persoanelor
din perspectivă proprie, prin raportare şi la legislaţia aplicabilă în acel domeniu.2
Se vorbeşte, aşadar, de capacitatea electorală a persoanei, de capacitatea de a intra
într-un raport juridic de muncă, de capacitatea de a răspunde penal, de capacitatea de a
intra într-un raport juridic de căsătorie etc. Pentru fiecare, condiţiile legii pentru
recunoaşterea existenţei unei atare capacităţi juridice sunt diferite.
În dreptul civil se distinge între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu
a persoanelor.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a subiectului de
drept civil de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile corelative.
Ea se dobândeşte odată cu naşterea persoanei fizice sau odată cu înregistrarea
persoanei juridice3 şi încetează odată cu moartea acesteia, în ipoteza persoanei fizice,
sau, în cazul persoanei juridice, ca urmare a reorganizării (divizării, fuziunii, absorbţiei)
ori, după caz, ca urmare a dizolvării şi lichidării acesteia.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea subiectului de drept civil de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii civile.
1 N. Popa, op. cit., p. 298.

2 În Teoria generală a dreptului se vorbeşte şi de o capacitate juridică generală, în afară de
capacităţile juridice specifice fiecărei ramuri de drept. Aceasta este definită ca fiind „aptitudinea de a
participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fără ca
legea să condiţioneze această participare de îndeplinirea unor calităţi”. Alături de aceasta, există şi o
capacitate juridică specială, adică posibilitatea subiecţilor de drept de a intra în anumite raporturi
juridice numai dacă îndeplinesc anumite condiţii. – a se vedea N. Popa, op. cit., p. 301.
3 Se recunoaşte o capacitate de folosinţă anticipată, numai în privinţa dobândirii unor drepturi,
copilului conceput dar nenăscut, cu condiţia de a se naşte viu – a se vedea în acest sens art. 36 noul
C. civ.
118 | Ilie Dumitru
Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţiu deplină (adică pot încheia

singure orice act juridic, desigur respectând şi celelalte prescripţii legale) începând cu
vârsta de 18 ani. Între 14 şi 18 ani li se recunoaşte persoanelor fizice o capacitate de
exerciţiu restrânsă (adică pot încheia acte juridice civile cu încuviinţarea prealabilă a
reprezentantului legal – părinte sau tutore).
Persoanele fizice care nu au capacitate de exerciţiu, nici măcar restrânsă, nu pot
încheia acte juridice; ele pot însă intra în raporturi juridice, dar numai prin acte juridice
încheiate în numele lor de către reprezentanţii lor legali.
Persoanelor juridice li se recunoaşte ab initio capacitatea de exerciţiu, însă cu
respectarea principiului specializării capacităţii de folosinţă. Aceasta înseamnă că ele
nu pot exercita decât acele drepturi subiective şi, respectiv, nu-şi pot asuma decât acele
obligaţii care sunt în acord cu scopul determinat (adică cu obiectul de activitate, în
cazul societăţilor, cu scopul şi obiectivele, în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor, cu
atribuţiile legale stabilite prin legea de organizare şi funcţionare, în cazul autorităţilor,
instituţiilor şi organelor statului).1
b. Conţinutul
Raportul juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor
corelative pe care le au părţile. Subiecţii unui raport juridic se comportă conform
poziţiei specifice a fiecăruia, respectiv de titular al unui drept sau al unei obligaţii.
Dreptul subiectiv este facultatea recunoscută de lege unei persoane de a avea o
anumită conduită, respectiv de a pretinde o anumită conduită din partea titularului
obligaţiei corelative şi, în fine, de a solicita apărarea dreptului său prin forţa de
constrângere a statului.
Obligaţia juridică reprezintă măsura dreptului subiectiv şi incumbă subiectului
ţinut să îndestuleze dreptul subiectiv. Este de neconceput existenţa unui drept
subiectiv fără o obligaţie corelativă.
Ea este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în
a da, a face sau a nu face ceva.
În teoria dreptului se fac, în funcţie de ramura de drept, diverse clasificări, atât ale
drepturilor, cât şi ale obligaţiilor juridice.
Din perspectiva Dreptului turismului, care se află la intersecţia marelui domeniu al
dreptului privat cu dreptul public, este importantă o clasificare din această perspectivă,
care să ajute la mai buna înţelegere a noţiunilor şi prevederilor legale particulare din
domeniul turismului.
1 Spre exemplu, o societate poate încheia ca revânzător un contract de comercializare a pache-
telor de servicii turistice numai dacă are în obiectul său de activitate codul CAEN 7911 - Activităţi ale
agenţiilor turistice; la fel, nu poate crea un pachet de servicii turistice şi vinde către turist decât dacă
are în obiectul de activitate codul CAEN 7912 - Activităţi ale tur-operatorilor (CAEN este acronimul de
la Clasificarea activităţilor din economia naţională).
Clasificarea drepturilor civile:

1. După gradul lor de opozabilitate, distingem între:
- drepturi absolute – acele drepturi subiective civile pe care titularul său le poate
exercita singur, fără intervenţia altor persoane. Drepturile personale nepatrimoniale şi
drepturile reale sunt exemplele clasice de drepturi absolute.
- drepturi relative – acele drepturi în baza cărora titularul poate pretinde subiec-
tului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza. Drepturile
relative sunt, practic, nelimitate ca număr (orice drept de creanţă este un drept relativ;
el se realizează numai dacă şi atunci când cealaltă parte a raportului juridic îşi înde-
plineşte obligaţia corelativă, respectiv plata creanţei).
2. În funcţie de natura conţinutului lor, avem:
- drepturi patrimoniale – acele drepturi subiective civile care au valoare econo-
mică, sunt evaluabile în bani. Drepturile reale (dreptul de proprietate, de uz, uzufruct,
habitaţie, superficie, gaj, ipotecă etc.) şi drepturile de creanţă (acestea sunt nelimitate
ca număr şi pot consta, după caz, într-o acţiune – a da sau a face ceva – sau într-o
inacţiune – a nu face ceva –) sunt drepturi patrimoniale.
- drepturi personal-nepatrimoniale – au un conţinut care nu poate fi exprimat
pecuniar, căci sunt intim legate de personalitatea umană (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate corporală şi sănătate, dreptul la onoare etc. – pentru persoana fizică, sau
dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la firmă, dreptul la marcă etc. – pentru
persoana juridică).
3. În funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile subiective se împart în:
- principale – acele drepturi care au existenţă de sine stătătoare, nedepinzând de
vreun alt drept.
- accesorii – acele drepturi a căror soartă juridică depinde de existenţa unui drept
principal.1
4. După gradul de certitudine conferit titularilor, distingem între:
- pure şi simple – acele drepturi a căror existenţă şi exercitare nu depind de vreo
împrejurare viitoare, putând fi exercitate imediat ce obligaţiile corelative sunt exigibile;
- afectate de modalităţi2 - acele drepturi a căror existenţă sau exercitare depind de
o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
1 Spre exemplu, dreptul turoperatorului de a pretinde de la revânzător plata sejurului vândut
către turist reprezintă dreptul de creanţă principal, în timp ce dreptul aceluiaşi creditor de a solicita şi
plata penalităţilor de întârziere constituie un drept de creanţă accesoriu.
2 Modalităţile care pot afecta drepturile subiective civile sunt: termenul, condiţia şi sarcina.
Termenul – este definit ca un eveniment viitor şi sigur (cert) de a cărui realizare depinde naşterea sau
stingerea unui raport juridic civil (spre exemplu, o clauză precum „Chiriaşul va plăti chiria începând cu
data de 01.01.2025” este o obligaţie afectată de termen); Condiţia – reprezintă un eveniment viitor,
incert şi nesigur, de a cărui realizare depinde naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
civil (spre exemplu, o clauză de genul „Dacă avionul are o întârziere mai mare de 4 ore, compania
aeriană este obligată să asigure pasagerilor hrană şi apă” este o obligaţie afectată de condiţie); Sarcina
– este şi ea o modalitate ce poate afecta un drept subiectiv civil şi constă într-o obligaţie impusă
titularului (eventualului titular) al unui drept subiectiv civil (spre exemplu, o clauză prin care se
permite cuiva să folosească gratuit un imobil, cu sarcina de a îngriji florile). A se vedea pe larg despre
120 | Ilie Dumitru
Clasificarea obligaţiilor civile1

1. După obiectul obligaţiilor:
- obligaţia de a da – constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau de a
constitui un drept real asupra unui bun în folosul creditorului;
- obligaţia de a face – implică îndatorirea debitorului de a presta anumite acţiuni,
de a efectua anumite servicii sau de a săvârşi anumite fapte;
- obligaţia de a nu face – presupune obligaţia debitorului de a se abţine de la
săvârşirea unor fapte sau acte juridice.
2. Tot în funcţie de obiectul obligaţiilor, privit însă dintr-o altă perspectivă, se mai
distinge între:
- obligaţii de rezultat – sunt obligaţiile civile în care debitorul se obligă să obţină un
anumit rezultat (ex.: obligaţia transportatorului de a duce turiştii la destinaţie);
- obligaţii de mijloace (mai sunt numite obligaţii de diligenţă sau de prudenţă) –
sunt acele obligaţii în care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa şi să acorde
toată atenţia sa pentru a ajunge la o anumită finalitate, fără a se obliga şi la obţinerea
unui anume rezultat (ex.: obligaţia medicului de a depune toată priceperea şi atenţia sa
pentru a salva viaţa unui pacient).
3. În raport de izvorul obligaţiilor:
- obligaţii ce izvorăsc din acte juridice (ex. obligaţia de a asigura turiştilor servicii
de masă all inclusive, conform clauzelor contractului);
- obligaţii ce izvorăsc din fapte juridice (ex. obligaţia turistului de a plăti contra-
valoarea geamului pe care l-a spart la un hotel).
c. Obiectul
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile pe care părţile rapor-
tului juridic le întreprind sau de care sunt ţinute să le îndeplinească, în funcţie de
poziţia pe care o ocupă (titular al dreptului sau al obligaţiei corelative) în cadrul acelui
raport juridic.
Atunci când această conduită a părţilor se referă la lucruri materiale, acestea pot să
apară ca un obiect derivat.
3. Proba raportului juridic

a. Noţiune
Termenul de probă este echivalent celui de dovadă şi poate avea trei înţelesuri:
- în sens larg, prin probă se înţelege operaţiunea de a aduce în faţa judecătorului
mijloacele cu care se urmăreşte convingerea acestuia în legătură cu existenţa şi/sau
conţinutul unui anumit raport juridic.
problematica modalităţilor, în special despre modalitatea condiţiei, G. Beleiu, Drept civil român -
Introducere în dreptul civil - Subiectele dreptului civil – ed. a XI-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, 2007; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, revizuită şi adăugită,
Ed. Hamangiu, 2010.
1 Ne vom rezuma doar la prezentarea celor mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor
civile. Pentru o analiză detaliată, a se vedea lucrările menţionate la nota precedentă.

- în sens restrâns, prin probă se înţelege mijlocul prevăzut de lege pe care îl

folosim pentru a dovedi existenţa unor drepturi subiective şi a unor obligaţii corelative,
care compun un raport juridic. În acest sens, sunt probe: înscrisurile, martorii, mărtu-
risirea, expertiza etc.
- într-un ultim sens, proba mai semnifică şi rezultatul obţinut ca urmare a admi-
nistrării mijloacelor de probă, respectiv formarea convingerii judecătorului cu privire
la o anumită situaţie juridică.
b. Mijloace de probă
Materia probelor este reglementată în primul rând de Codul civil, care stabileşte în
art. 1169-1206 admisibilitatea şi forţa doveditoare a patru mijloace de probă, respectiv
înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile, precum şi sarcina probei. Codul de
procedură civilă reglementează alte trei mijloace de probă, respectiv expertiza,
cercetarea la faţa locului şi probele materiale, precum şi modul de administrare a
probelor (art. 167-225 şi art. 235-241).
Proba raportului juridic1 se poate face prin următoarele mijloace de probă:
înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie
iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de
probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de legi
speciale2.
În cadrul unui proces civil, probele sunt deosebit de importante, căci numai pe
baza probelor instanţa poate pronunţa o hotărâre judecătorească. Este în continuare
aplicabil vechiul adagiu roman Idem est non esse et non probari. (Ceea ce nu se
probează se considera că nu există).
c. Sarcina probei
Cel ce susţine ceva în faţa instanţei, trebuie să o dovedească3, conform principiului
actori incumbit probatio4.
Dacă pârâtul dobândeşte şi calitatea de reclamant (de ex. prin depunerea unei
cereri reconvenţionale, în care formulează pretenţii proprii faţă de reclamant), acestuia
i se aplică regula comună privind sarcina probei.
În ceea ce priveşte admisibilitatea probei, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o probă spre a fi admisibilă în proces sunt următoarele:
- să fie legală, adică sa nu fie interzisă de lege;
1 Avem în vedere, în principal, raportul juridic civil, căci acesta are cea mai mare pondere în
totalul relaţiilor juridice care se stabilesc între actorii din industria turismului.
2 Reglementarea legală a mijloacelor de probă se regăseşte în art. 250 C. pr. civ.
3 Art. 249 noul C. pr. civ. are următorul conţinut: Cel care face o susţinere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

4 Sunt situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are el mai întâi sarcina probei, cum ar
fi în cazul răsturnării prezumţiilor legale relative, în cazul litigiilor de muncă sau în cazul contestării
recunoaşterii de paternitate.
122 | Ilie Dumitru
- să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, demne de a fi

crezute;
- să fie utilă, adică să nu tindă a dovedi fapte incontestabile;
- să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului;
- să fie concludentă, adică să fie de natură să contribuie la soluţionarea litigiului.
D. Elemente de teoria obligaţiilor
1. Noţiune şi conţinut
Noţiunea de obligaţie a primit multe definiţii în doctrina juridică. Cea mai
cuprinzătoare ar fi următoarea: „Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să
execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de
regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”1
S-a mai spus că „Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în
conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului
pasiv, denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face
sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de
bunăvoie”.2
Definiţia legală se găseşte în conţinutul art. 1164 C. civ., care prevede că „Obligaţia
este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.”
Din aceste definiţii reţinem că:
- obligaţia este o legătură de drept, un raport juridic;
- acest raport se naşte din acte sau fapte juridice, licite sau ilicite;
- legătura se stabileşte între creditor şi debitor;
- debitorul este subiectul pasiv, care trebuie să asigure o prestaţie (uneori o
abstenţiune) celeilalte părţi;
- creditorul este subiectul activ, titularul dreptului ce poate fi realizat prin
executarea prestaţiei de către debitor sau prin abţinerea acestuia de la a face ceva ce ar
fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat.
În doctrină s-a sintetizat elocvent acest înţeles al noţiunii de raport obligaţional:
„obligaţia este legătura de drept (obiectul unei sancţiuni statale) ce uneşte creditorul şi
debitorul”3.
În sens restrâns, prin „obligaţie” se înţelege numai latura pasivă a raportului
juridic obligaţional, adică numai prestaţia debitorului.
1 L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 10.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
p. 3.
3 P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Les obligations, ed. a 3-a, Ed. Defrénois, Paris, 2007,
tradusă şi publicată şi în limba română cu titlul Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 1.
2. Izvoarele obligaţiilor
Raporturile obligaţionale au două mari categorii de izvoare:
 actele juridice – care reprezintă, într-o exprimare devenită stereotip, manifestări
de voinţă în sensul producerii de efecte juridice constând în naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice civile.
Actele juridice pot fi:
o unilaterale (presupun manifestarea de voinţă a unei singure persoane, aceea de
la care emană actul) şi
o bi sau multilaterale (implică manifestarea de voinţă a două sau mai multe
persoane).
 faptele juridice – acestea reprezentând acele manifestări de voinţă făcute fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc prin efectul legii, precum şi
împrejurările independente de voinţa omului – naşterea, moartea etc. – care produc
diverse consecinţe juridice.
Art. 1165 C. civ. prevede că obligaţiile izvorăsc din contracte, acte juridice
unilaterale şi fapte juridice (licite sau ilicite). Le vom explica pe fiecare.
a. Contractul
Contractul este principalul izvor al obligaţiilor şi reprezintă acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic, aşa cum rezultă din definiţia legală a acestei noţiuni, care se regăseşte în
conţinutul art. 1166 C. civ.
Contractul este, aşadar, un act juridic bilateral de esenţa căruia este realizarea
acordului de voinţe al părţilor contractante. Niciun contract nu se poate forma în mod
valabil în lipsa consimţământului uneia dintre părţi.
După conţinutul lor, contractele se clasifică în:
 contracte unilaterale – sunt cele care nasc obligaţii în sarcina unei singure părţi
contractante (debitorul), în timp ce cealaltă este doar beneficiar (titular) al dreptului
corelativ. Contractele unilaterale nu trebuie confundate cu actele juridice unilaterale.
Actul juridic unilateral este cel a cărui existenţă depinde de voinţa unei singure părţi
(spre exemplu, o împuternicire dată de o persoană alteia), în timp ce contractul
unilateral este încheiat, ca orice contract, între două părţi, însă numai în sarcina uneia
dintre ele se naşte o obligaţie ca urmare a încheierii acelui contract, cealaltă parte fiind
titularul dreptului corelativ (spre exemplu, contractul de donaţie sau de depozit
neremunerat).
 contracte bilaterale (sinalagmatice) – sunt cele în care ambele părţi au atât
calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, obligaţiile lor fiind reciproce şi
interdependente. Definitorie pentru aceste contracte este nu atât reciprocitatea
obligaţiilor, cât mai ales interdependenţa, anume împrejurarea că obligaţia uneia din
părţi este cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi (spre exemplu, în cazul contractului
de vânzare cumpărare, obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate
asupra bunului vândut îi corespunde obligaţia corelativă şi interdependentă a
124 | Ilie Dumitru
cumpărătorului de a-i plăti preţul)1. Dacă obligaţiile reciproce nu sunt interde-

pendente, contractul rămâne unul unilateral, chiar dacă a născut obligaţii în sarcina
ambelor părţi contractante.
O altă clasificare a contractelor, care ajută la o mai bună înţelegere a acestei
instituţii de drept, este cea după scopul urmărit de părţi la încheierea contractului.
După acest criteriu ele se clasifică în:
 contracte oneroase – acelea la a căror încheiere fiecare dintre părţi urmăreşte
un avantaj, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă (de exemplu,
contractul de locaţiune, de schimb, de vânzare-cumpărare).
 contracte cu titlu gratuit – acelea prin care una dintre părţi transmite celeilalte
un drept din patrimoniul său fără a obţine nicio contraprestaţie (de exemplu,
contractul de donaţie).
După modul de formare, contractele se clasifică în:
 consensuale – acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor contractante, neînsoţită de niciun fel de formă. Dacă manifestarea de voinţă se
materializează printr-un înscris, acesta are numai rolul de a asigura un mijloc de probă
în ceea ce priveşte încheierea şi conţinutul contractului,
 solemne – acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesară
respectarea unei formalităţi impuse de lege sau convenite de părţi (spre exemplu,
încheierea contractului în formă autentică).
 reale – atunci când, pentru validitatea contractului, este necesară remiterea
bunului asupra căruia s-a contractat.
Potrivit art. 1179 C. civ., pentru validitatea contractului trebuie îndeplinite urmă-
toarele condiţii esenţiale:
 capacitatea de a contracta;
 consimţământul părţilor;
 un obiect determinat şi licit;
 o cauză licită şi morală.
Cât priveşte mecanismul încheierii unui contract, art. 1182 C. civ. relevă că un
contract „se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta. Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a
fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.”
Bineînţeles, nu orice ofertă de a contracta poate fi considerată ca având acest
caracter în sens juridic. Uneori propunerea are ca scop numai începerea tratativelor
referitoare la încheierea contractului, iar persoana care a formulat-o aşteaptă oferta
celeilalte părţi.
Pentru ca o propunere de a contracta să fie considerată drept ofertă, ea trebuie să
fie precisă şi fermă, adică să conţină suficiente elemente pentru formarea contractului
1 Potrivit art. 1171 C. civ. „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.” s.a. I.D..
şi să exprime intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către

destinatar.
Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu
valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere (art.
1189 C. civ.)1.
În ceea ce priveşte acceptarea ofertei, aceasta se consideră realizată prin orice act
sau fapt al destinatarului care indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la
ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei (art.
1196 C. civ.)2.
Momentul şi locul încheierii contractului se determină potrivit art. 1186 C. civ.
Momentul şi locul încheierii este acela în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Totodată,
contractul se consideră încheiat şi în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte
un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă oferta, practicile
statornicite între părţi sau uzanţele ori natura afacerii permiteau acceptarea ofertei în
acest mod.
Odată încheiat contractul (prin acordul de voinţă al părţilor), acesta capătă forţă
obligatorie.
Principiul forţei obligatorii a contractului produce trei consecinţe imediate:
- Părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă,
obligaţiile pe care şi le-au asumat;
- contractul se va putea modifica sau va putea înceta numai prin acordul părţilor
ori din cauze autorizate de lege;3
- obligaţiile născute din contract trebuie să fie executate întotdeauna cu
bună-credinţă.
b. Actul juridic unilateral

După cum am arătat şi mai sus, actul juridic unilateral presupune manifestarea
unei singure voinţe, aceea a autorului actului.
Codul civil menţionează următoarele acte unilaterale:
- promisiunea unilaterală4;
1 Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe
ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări [art. 1189 alin. (2) C. civ.].
2 Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă
din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări [art. 1196 alin. (2) C. civ.].
3 Art. 1.270 C. civ. – Forţa obligatorie: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege.”
4 Art. 1.327 C. civ. – Promisiunea unilaterală: „(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a
se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze
dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se
consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost
asumată.”
126 | Ilie Dumitru
- promisiunea publică de recompensă1;

- revocarea promisiunii publice de recompensă2.
c. Faptul juridic licit

Faptele juridice reglementate de lege, care nasc raporturi juridice obligaţionale
sunt:
 gestiunea de afaceri – constă în situaţia în care o persoană (gerantul)
gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane (geratul), care nu
cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze
un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale3.
 plata nedatorată – constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii, fără ca ea să fi fost datorată. Întrucât orice plata
presupune existenţa unei datorii, dacă această datorie nu există, plata trebuie restituită
celui care a făcut-o. „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire” (art. 1.341
C. civ.).
 îmbogăţirea fără justă cauză – defineşte acea situaţie în care se produce
mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei
persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic4.
Observăm că toate aceste fapte licite reprezintă acţiuni ale individului, săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care, totuşi, în temeiul legii, îşi vor
produce astfel de efecte.
d. Faptul juridic ilicit

Ultima categorie de izvoare ale raporturilor juridice obligaţionale sunt faptele
ilicite (sau delictele, cum mai sunt ele denumite), adică acele acţiuni umane prin care se
1 Art. 1.328 C. civ. – Promisiunea publică de recompensă: „(1) Cel care promite în mod public o
recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost
executată fără a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane
împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar
dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost
executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi
rezultatul.”
2 Art. 1.329 C. civ. - Revocarea promisiunii publice de recompensă: „(1) Promisiunea poate fi
revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. (2) Revocarea nu
produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia. (3) Dacă revocarea a
fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea
depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea
executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că
rezultatul cerut nu putea fi obţinut. (4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un
an de la data publicării revocării.”
3 Spre exemplu, o persoană se îngrijeşte de imobilul degradat, învecinat proprietăţii sale, făcând
reparaţii urgente, în timp ce proprietarul acestui imobil este plecat. Din această situaţie rezultă o serie
de consecinţe juridice în plan obligaţional.
4 Art. 1.345 C. civ.: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul
altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără
a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.”
încalcă normele de drept sau bunele moravuri, săvârşite fără intenţia de a da naştere
unor raporturi juridice de obligaţii, dar care produc totuşi asemenea efecte, în temeiul
legii, împotriva voinţei autorului lor.
Fundamentul acestui raport juridic obligaţional se găseşte în art. 1.349 C. civ., cu
denumirea marginală „Răspunderea delictuală”: „Orice persoană are îndatorirea să
respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă
atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate preju-
diciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul
cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin
lege specială.”
Răspunderea civilă delictuală este una dintre cele mai importante instituţii ale
dreptului civil şi are următoarele caracteristici:
- reprezintă o sancţiune pentru cei care aduc atingere valorii apărate de lege;
- se justifică prin condamnarea socială a conduitei celui care a comis fapte ilicite;
- se manifestă prin repararea prejudiciului cauzat;
- are drept scop asigurarea condiţiilor necesare unei normale dezvoltări a
relaţiilor sociale protejate de legiuitor.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale
sunt următoarele:
- Să existe un prejudiciu;
- Prejudiciul să fie cauzat printr-o faptă ilicită;
- Să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- Fapta cauzatoare de prejudiciu să aibă un caracter culpabil;
- Imputabilitatea acestui fapt să fie atribuită autorului său (capacitatea delictuală).
3. Efectele obligaţiilor
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a
pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a
obligat.
Conform art. 1.615 C. civ., obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune,
remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri
expres prevăzute de lege.
Plata semnifică, în înţeles juridic, efectuarea de bună voie a acţiunii sau inacţiunii
la care s-a obligat debitorul obligaţiei. Uneori poate însemna şi remiterea unei sume de
bani, dar înţelesul termenului de „plată” nu se limitează la această ipoteză.
Pentru a se considera efectuată plata, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este
ţinut să procure creditorului rezultatul promis, în timp ce, în cazul obligaţiilor de
128 | Ilie Dumitru
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis.
Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au
acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.
Dacă nu există un acord al părţilor, imputaţia (indicarea datoriei care se stinge
prin plată) poate fi făcută de debitor sau de creditor. Debitorul mai multor datorii care
au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe
care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.
Atunci când plata presupune remiterea unei sume de bani şi aceasta se face prin
virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consem-
nate de el pe ordinul de plată.
Dacă debitorul obligaţiei de plată nu face imputaţia plăţii, creditorul poate, într-un
termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia
aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile
ori litigioase. Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este
dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.
Dacă nici debitorul, nici creditorul nu au făcut imputaţia, aceasta se va face în baza
prevederilor Codului civil (art. 1.509), astfel:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru
care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură,
garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate mai sus, imputaţia se va face proporţional
cu valoarea datoriilor.
În situaţia neexecutării de bună voie a obligaţiei asumate, creditorul poate recurge la
executarea silită. Aceasta se face, de regulă, tot în natură, debitorul făcând plata obligaţiei,
însă în mod silit. Executarea prin echivalent se face numai atunci când nu este posibilă
executarea în natură.
Secţiunea III. Dreptul turismului şi alte ramuri de drept
Dat fiind caracterul transversal şi eterogen al dreptului turismului (de care am

vorbit în secţiunile precedente), această ramură de drept se află într-o strânsă relaţie
cu ramurile de drept care reglementează activităţile economice şi sociale care au
incidenţă în turism.
Nefiind o ramură de drept care să îşi fi câştigat încă autonomia, deşi are parti-
cularităţi accentuate, dreptul turismului „împrumută” elemente din alte ramuri de
drept şi le utilizează pentru reglementarea unor situaţii de fapt şi raporturi juridice
care, totuşi, îi sunt proprii.
A. Dreptul transporturilor
Dreptul transporturilor este poate ramura dreptului cu care dreptul turismului se

află în cea mai strânsă şi consistentă legătură.
Aceasta deoarece turismul presupune deplasare, iar de cele mai multe ori
produsele turistice includ şi servicii de transport.
B. Dreptul internaţional privat
Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat cu element

de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă.
Dreptului internaţional privat îi este specifică o anumită metodă de reglementare:
de indicare a legii aplicabile, prin intermediul normelor conflictuale, normelor mate-
riale sau a celor de aplicare imediată.
Dreptul turismului apelează şi la această ramură de drept şi preia o serie de principii
şi chiar norme, în contextul în care, turismul are o componentă internaţională semnifi-
cativă. Practic, nu există stat în care turismul să nu implice şi elemente de extraneitate ale
raporturilor juridice care se stabilesc între actorii implicaţi (turişti, agenţii de turism,
hoteluri, transportatori).
C. Dreptul internaţional public
Aceleaşi motive care pun în legătură dreptul internaţional privat cu dreptul

turismului reuşesc să reprezinte un argument serios pentru a constitui o punte şi între
dreptul turismului şi dreptul internaţional public.
Deplasarea internaţională a turiştilor presupune îndeplinirea condiţiilor cerute de
statele de destinaţie pentru accesul pe teritoriul acelui stat, limitarea duratei maxime a
şederii în scop turistic în statul respectiv şi altele asemenea. Regimul de vize şi regimul
paşapoartelor sunt numai doua dintre domeniile de reglementare ale dreptului
internaţional public la care turismul internaţional este conectat în permanenţă.
D. Dreptul concurenţei
Dreptul concurenţei, mai ales instituţiile specifice acestei ramuri şi prevederile

legale care reglementează relaţiile dintre întreprinderi şi comportamentul lor pe piaţă,
atât faţă de competitori, cât şi faţă de clienţi, au aplicabilitate şi în privinţa operatorilor
din turism.
Normele care guvernează domeniul reţelelor de distribuţie a produselor şi servi-
ciilor, adică al celor care desfăşoară activităţi de intermediere între producători şi
consumatori, trebuie şi ele avute în vedere de operatorii din turism.
130 | Ilie Dumitru
E. Dreptul mediului
Protecţia mediului corespunde dorinţelor vitale ale lumii întregi. De aceea, este
firesc ca mediul să fie prezent atât în sfera de preocupare a dreptului mediului (în mod
direct), cât şi în cea a dreptului turismului (în mod indirect).
Dreptul turismului este conectat la proiectele internaţionale de protecţie a me-
diului, iar conceptul de „dezvoltare durabilă” a fost asumat inclusiv pentru dezvoltarea
turismului şi a zonelor de interes turistic.
F. Dreptul fiscal
Dreptul fiscal prezintă şi el legături de necontestat cu dreptul turismului. Mai

înainte de orice, activităţile turistice au în România (şi nu numai) un regim special
privitor la taxa pe valoarea adăugată, iar această zonă a TVA-ului este o punte solidă de
interacţiune între cele două ramuri de drept.
La aceasta putem adăuga şi beneficiile şi stimulentele fiscale pe care multe state le
acordă pentru creşterea investiţiilor în turism şi pentru dezvoltarea turismului.
G. Dreptul muncii
Dreptul muncii cuprinde, în principal, normele ce reglementează raporturile

sociale de muncă născute din contractul individual de muncă. Aceste raporturi juridice
privesc: felul muncii, locul muncii, salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale
salariaţilor şi angajatorilor etc.
Adiacent, dreptul muncii cuprinde şi norme de ordine publică, precum cele care
reglementează protecţia muncii, examinarea medicală obligatorie a salariaţilor etc.
Având în vedere acest obiect de reglementare, se poate spune că dreptul
turismului interferează într-o mică măsură cu dreptul muncii. După cum vom vedea,
unele beneficii salariale pe care le primesc sau le pot primi salariaţii, mai precis
tichetele de vacanţă, sunt în atenţia şi a dreptului turismului, întrucât acestea pot
reprezenta mijloace de plată ale serviciilor turistice.
H. Dreptul Uniunii Europene
La nivelul Uniunii Europene se poate vorbi deja fără nicio ezitare de o legislaţie
specifică sectorului turistic, chiar dacă aceasta nu are nici dimensiunea şi nici
aplicabilitatea pe care o are dreptul turismului din unele state membre UE în care
sectorul turistic este foarte dezvoltat.
Dacă avem în vedere şi caracterul normelor juridice ale UE care nu au întotdeauna
aplicabilitate directă în dreptul naţional, ci, de cele mai multe ori, stabilesc doar
principii şi reguli generale într-un anumit domeniu, lăsând statelor membre sarcina de
a le transpune în dreptul intern în funcţie de specificul sistemului propriu de drept,
putem avea o imagine clara asupra incidenţei reglementărilor UE în industria turistică

naţională şi europeană.
Din punct de vedere istoric, turismul a pătruns greu şi târziu în sfera de preocupări
ale instituţiilor UE şi în programele sale (mai ales cele de sprijin financiar), însă după
acest moment s-a constat o încercare de recuperare a timpului trecut fără valorificarea
resurselor economice ale sectorului turistic.
Cartea Verde a Comunităţii Europene în domeniul turismului, elaborată la 4 aprilie
1995 ca şi comunicare din partea Comisiei (COM/95/97FINAL) cu titlul Rolul Uniunii în
domeniul turismului1, a jucat un rol important în luarea în considerare a turismului la
nivelul UE (Comunităţilor Europene atunci) într-o manieră instituţională şi politică.
Cartea Verde îşi fixa ca obiectiv descrierea acţiunilor ce ar fi urmat să fie
întreprinse de Comisie şi sub conducerea ei, în domeniul turismului, şi propunea
extinderea şi aprofundarea unei analize detaliate asupra valorii adăugate pe care ar fi
reprezentat-o adoptarea unei politici turistice la nivel comunitar.2
Din păcate, Cartea Verde a turismului în Europa nu a avut efectele scontate, în
ciuda faptului că asupra acestei comunicări a Comisiei a adoptat şi Parlamentul
European o rezoluţie3 prin care, după ce face o analiză a tuturor elementelor care
influenţează turismul şi care susţin nevoia şi eficienţa unei politici comune de susţinere
a turismului, invită Comisia să pregătească o viitoare Cartă Albă privind turismul,
care să abordeze următoarele subiecte:
- Protecţia drepturilor specifice ale turiştilor în cel mai larg sens al termenului,
cum ar fi încheierea unei asigurări obligatorii, dar şi obligaţiile pe care le au aceştia, cu
referire îndeosebi la protecţia mediului înconjurător, fără a exclude nici liniile
directoare pentru un cod de conduită european pentru turişti.
- Propuneri concrete prin care să se ofere asigurări că ideea de turism durabil şi de
protecţie a mediului sunt reflectate în redefinirea obiectivelor, orientărilor şi
managementului protecţionist faţă de mediu în sectorul turismului.
- O analiză a efectelor asupra veniturilor şi activităţii economice a aplicării unei
cote speciale a taxei pe valoarea adăugată şi a altor taxe similare, pentru activităţi de
ospitalitate şi turism.
- Promovarea în comun a Europei, şi în special a UE, ca o destinaţie pentru turiştii
din ţările terţe.
- Iniţiative pentru îmbunătăţirea şi armonizarea programelor de studii, a
condiţiilor de muncă şi de formare profesională, în vederea modernizării profesiilor din
turism şi stimulării ocupării forţei de muncă.
1 Comunicarea Comisiei, trimisă Consiliului la data de 24 aprilie 1995 are numărul CELEX
51995DC0097 şi poate fi vizualizată la adresa web: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/

TXT/PDF/?uri=CELEX:51995D C0097&qid=1470836720601&from=EN (accesată la 01.08.2018).
2 A se vedea L. Leguzo, Le droit du tourisme, Ed. Lextenso, Paris, 2012, p. 299.
3 Rezoluţia A4-0016/96 privind Cartea verde a Comisiei asupra rolului Uniunii în domeniul
turismului COM(95)0097 - C4-0157/95, publicată în Jurnalul Oficial nr. C 65 din 4 martie 1996.
132 | Ilie Dumitru
- Iniţiative pentru a facilita accesul tinerilor, persoanelor în vârstă şi a celor cu

mijloace financiare limitate la servicii turistice, prin dezvoltarea potenţialului tinerilor
şi a altor forme de turism social şi asociativ.
- Creşterea resurselor financiare alocate sectorului în bugetul comunitar care
rezultă din stabilirea unei politici comunitare în turism.
Cu aceste argumente, Parlamentul European invita Comisia să se conformeze şi
unei mai vechi solicitări a sa1 privind crearea unei agenţii de turism european şi să
ia măsurile corespunzătoare în acest scop.
A urmat o perioadă în care turismul a intrat din ce în ce mai mult în atenţia
instituţiilor comunitare, fiind adoptate şi publicate inclusiv acte normative în domeniul
turismului (dintre care amintim aici Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie
1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite), iar la 10 ani de
la rezoluţia Parlamentului European mai sus-amintită, mai precis pe 17 martie 2006,
apare Comunicarea Comisiei COM(2006)134final referitoare la „O nouă politică în
turism: Către un parteneriat mai puternic pentru un Turism European”.
Comisia de transport şi turism din cadrul Parlamentului European a elaborat şi
aprobat ulterior un raport în legătură cu această comunicare a CE, în cuprinsul căruia a
analizat principalele elemente ale unei astfel de politici comune în sectorul turistic:
Turismul şi politica vizelor UE, statistică, armonizarea standardelor de calitate pentru
cazare turistică în Europa, sistemele de management al calităţii, protecţia consuma-
torului, turism accesibil, dezvoltarea durabilă a turismului, drepturile pasagerilor,
promovarea destinaţiilor turistice europene.
Din punct de vedere al dreptului obiectiv, articolul 195 din TUE stabileşte că:
„(1) Uniunea completează acţiunea statelor membre în sectorul turismului, în
special prin promovarea competitivităţii întreprinderilor Uniunii în acest sector.
În acest scop, acţiunea Uniunii urmăreşte:
a) să încurajeze crearea unui mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor în acest
sector;
b) să promoveze cooperarea între statele membre, în special prin schimbul de
bune practici.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, stabilesc măsurile speciale destinate să completeze acţiunile
întreprinse în statele membre, în vederea realizării obiectivelor prevăzute la prezentul
articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.”
Se consacră, în acest fel, aplicabilitatea şi în domeniu turismului a principiului
complementarităţii. În baza lui este posibilă intervenţia Uniunii şi sprijinirea măsurilor
luate de statele membre în domeniul turismului, în scopurile expuse mai sus.
1 Este vorba de Rezoluţia Parlamentului European din 15 decembrie 1994 asupra raportului
Comisiei în legătură cu măsurile comunitare care influenţează turismul, publicată în Jurnalul Oficial nr.
C 18 din 12 ianuarie 1995.
Secţiunea IV. Dreptul turismului şi relaţia lui cu alte ştiinţe
A. Geopolitica
Conceptul de geopolitică a primit diverse explicaţii, în funcţie de epocă, de spaţiu şi

de persoanele care s-au preocupat de acest domeniu.
Francezul Paul Claval afirma că „Geopolitica ia în considerare totalitatea preocu-
părilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este vorba despre politicieni,
diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de opinia publică. Ea este
interesată de calculele unora sau altora şi de ceea ce îi împinge să acţioneze. Este
sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea spaţiului,
condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică. Este interesată de obiectivele ce
vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile
viclene.”1.
Din perspectiva unui britanic, „Limbajul curent distinge Geopolitica drept disci-
plina ce tratează rivalitatea între două mari puteri (puteri centrale sau puteri emer-
gente din semi-periferie) şi imperialismul ca dominaţie exercitată de Statele puternice
(ale centrului) asupra Statelor slabe (de la periferie) … În spaţiu, Geopolitica este
asociată relaţiilor Est-Vest şi imperialismului relaţiilor Nord-Sud”2.
Geopolitica este, aşadar, o ştiinţă formată la întretăierea geografiei, istoriei, ştiin-
ţelor politice şi relaţiilor internaţionale.
Fluxurile turistice sunt şi ele conectate la actualitatea internaţională şi sunt
sensibile la orice modificări apărute sau iminente pe plan mondial. De altfel, sunt state
care au constituită la nivelul Ministerului de Externe (cel mai adesea) o celulă de
observare a modificărilor în situaţia la nivel mondial, a creşterii gradului de risc pentru
deplasările în anumite zone ale globului, şi care transmite industriei turistice informări
în legătură cu astfel de probleme.
B. Economia
Turismul are, după cum am văzut, o importanţă din ce în ce mai mare în

dezvoltarea economică naţională, regională şi internaţională. Prin urmare, relaţia lui cu
economia nu poate fi decât una foarte strânsă. Dreptul turismului, la rândul său,
observă fenomenele economice şi sociale din domeniul său de reglementare şi
elaborează norme care să armonizeze interesele private, individuale, cu cele generale, ale
întregii societăţi, printre acestea din urmă numărându-se şi dezvoltarea economică şi
bunăstarea.
1 P. Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea,

Ed. Corint, Bucureşti, 2001.
2 P.J. Taylor, Political Geography: World Economy, Nation-state and Locality, ed. a 2-a,
Ed. Longman Scientific & Technical, Londra, 1989.

134 | Ilie Dumitru
C. Statistica
Statistica este şi ea o ştiinţă care este valorificată inclusiv în turism, atât în eco-
nomia turismului, cât şi în dreptul turismului.
Statistica turismului cuprinde principalii indicatori care caracterizează capacitatea
şi frecventarea structurilor de primire turistică colectivă cu funcţiuni de cazare
turistică, precum şi activitatea turistică a agenţiilor de turism, a turoperatorilor şi a
altor prestatori de servicii turistice.
Datele furnizate de statistică oferă o imagine globală asupra fenomenului turistic şi
permite alegerea unor pârghii de acţiune pentru reglarea eventualelor situaţii de criza,
diferenţe economice între regiuni, orientarea investiţiilor etc.
D. Geografia
Referirea la geografie presupune de cele mai mult ori o abordare a geografiei fizice,
adică a acelei ramuri care se ocupă de suprafaţa globului pământesc şi de fenomenele
care au loc pe pământ. O altă ramură a acestei ştiinţe este geografia umană, care
studiază procesele ce au loc atunci când omul interacţionează cu mediul înconjurător
(lumea, popoarele, comunităţile şi culturile).
Or, turismul este o ramură a economiei care produce modificări în mediul
înconjurător, iar proiectele de dezvoltare a industriei turistice au în atenţie şi protecţia
mediului înconjurător.
Legătura indisolubilă a turismului cu geografia a dus la apariţia în trunchiul ştiin-
ţelor economice şi a unei discipline de studiu care poartă denumirea de „geografia
turismului” şi care studiază repartiţia spaţială a turismului în locurile şi zonele favo-
rabile turismului, cât şi a raporturilor şi acţiunilor reciproce dintre turism şi teritoriile
turistice.
Capitolul IV
Actori implicaţi în turism
Secţiunea I. Statul, autorităţile publice şi organizaţiile

guvernamentale internaţionale
În capitolele precedente am expus şi subliniat deja raţiunea pentru care statul şi, în
general, autorităţile publice nu ar putea să rămână indiferente la fenomenul turistic, a
cărui dezvoltare accelerată şi amploare reprezintă veritabile provocări pentru toţi
decidenţii, ca şi pentru toţi ceilalţi implicaţi, fie că sunt persoane de conducere sau de
execuţie, autorităţi publice1 centrale sau locale, organizaţii private sau alţi actori din
turism, direct sau indirect preocupaţi de fenomenul turistic.
Sunt, astfel, implicate în turism, prin sfera de atribuţii şi activitatea desfăşurată,
organe ale administraţiei publice centrale, dar şi ale celei de la nivel local.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României, administraţia publică este
formată dintr-un sistem de autorităţi structurat pe trei paliere:
1. Administraţia centrală alcătuită din:
 Preşedintele României;
 Guvernul României;
 Ministerele şi alte organe subordonate Guvernului (de ex. Autoritatea Naţională
pentru Turism, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor etc.);
 Autorităţi autonome (de ex. Curtea de Conturi a României, Banca Naţională a
României, Consiliul Concurenţei etc.);
 Instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic
sau, după caz, funcţional ministerelor şi celorlalte autorităţi centrale autonome (de ex.
agenţii, oficii, birouri, inspecţii, secretariate etc).
2. Administraţia publică de la nivel judeţean alcătuită din:
 Prefecţi;
 Servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi auto-
nome centrale, organizate ca direcţii generale, inspectorate, oficii, autorităţi;
 Consilii judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, ca autorităţi autonome;
 Instituţiile şi serviciile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale subor-
donate consiliilor judeţene.
1 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv
organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local, ori, într-o altă
formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică pentru realizarea unui
interes public. A se vedea D.A. Tofan, Drept Administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 4.
136 | Ilie Dumitru
3. Administraţia publică de la nivel local alcătuită din:

 Primari şi consiliile locale (comunale, orăşeneşti sau municipale), ca autorităţi
autonome;
 Instituţiile şi serviciile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale subor-
donate consiliilor locale.
Sigur că nu toate acestea sunt implicate şi nu la fiecare palier există o autoritate
sau instituţie publică implicată în turism. Însă cele mai multe au atribuţii, chiar dacă nu
directe, cel puţin în domenii şi activităţi care au efecte în industria turismului. Le vom
prezenta mai jos pe cele mai importante dintre acestea.
A. Guvernul şi autorităţile centrale naţionale
În România, primul text de lege care a vizat organizarea turismului datează din
1936, când a fost înfiinţat Oficiul Naţional de Turism (ONT).
Acesta a luat naştere la 4 ianuarie 1936, când instituţia Ministerului Admi-
nistraţiei şi Internelor a fost reorganizată prin „Legea de organizare a Ministerului
Internelor”, prin care se prevedea şi că acest minister va prelua în subordine mai multe
instituţii noi, printre care se afla şi „Oficiul Naţional de Turism”1.
După acest moment, au existat suişuri şi coborâşuri în ceea ce priveşte existenţa şi
funcţionalitatea unei autorităţi publice centrale în domeniul turismului.
A urmat instaurarea regimului comunist în România, care a însemnat dizolvarea
tuturor asociaţiilor turistice, preluarea patrimoniului lor de către stat2 şi, apoi, trecerea
tuturor atribuţiilor ONT către Confederaţia Generală a Muncii.3
În 1964 se reînfiinţează Oficiul Naţional de Turism4. Potrivit actului normativ de
înfiinţare, ONT Carpaţi era „organizaţie economică de interes general” aflată „sub
îndrumarea şi controlul Ministerului Comerţului Exterior”.
Schimbarea regimului de guvernare după 1989 a însemnat o reaşezare pe principii
democratice a organizării statale în România, iar turismul, ca sector al economiei
naţionale, s-a aflat în sfera de atribuţii a diferitelor autorităţi şi organisme stabilite prin
lege.
1 România s-a numărat la acel moment printre primele state care au observat începerea
conturării fenomenului turistic şi care au decis înfiinţarea unei autorităţi naţionale care să coordoneze
şi reglementeze domeniul. În Franţa exista deja o autoritate similară, cu aceeaşi denumire (Office
national du tourisme), înfiinţată la 8 aprilie 1910.
2 Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere şi de transporturi, publicată în M. Of. nr. 133 bis din 11 iunie 1948.
3 Decret nr. 88 din 8 martie 1949 pentru trecerea atribuţiunilor Oficiului Naţional de Turism
(O.N.T.) asupra Confederaţiei Generale a Muncii, publicat în B. Of. nr. 5 din 9 martie 1949.
4 Hotărârea Consiliului de Ministri nr. 908 din 19 noiembrie 1964, privind organizarea şi
funcţionarea Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”, publicată în B. Of. nr. 52 din 21 noiembrie 1964.
1. Guvernul
Guvernul şi actele normative care îi stabileau structura şi atribuţiile consemnează
eforturile de integrare în structurile centrale ale administraţiei publice a unor organe
specializate în domeniul turismului la nivel de structură ministerială sau departa-
mentală în subordinea unui minister.
Inserarea turismului în structurile guvernamentale nu a fost şi nu este o misiune
uşoară, dat fiind caracterul eterogen al domeniului turismului şi multitudinea activită-
ţilor şi aspectelor implicate în fenomen. Această caracteristică poate fi cauza fluctua-
ţiilor relativ dese în ceea ce priveşte formulele de organizare şi conducere ale industriei
turistice.
Au existat, după 1990, atât formule cu un minister al turismului de sine stătător,
formule cu un minister care implica şi turismul pe lângă alte domenii economice şi
sociale, cât şi formule în care turismul era condus de o autoritate publică centrală,
aflată în subordinea unui minister.
Potrivit legii1, Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţio-
nează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice.
Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului
naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mon-
dial în condiţiile promovării intereselor naţionale. Organizarea şi funcţionarea Guver-
nului au la bază prevederile constituţionale şi Programul de guvernare acceptat de
Parlament.
Atingerea acestor obiective şi punerea în aplicare a Programului de guvernare se
fac prin exercitarea de către guvern a următoarele funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură admi-
nistrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor
pentru care statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, repre-
zentarea pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul
aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi sigu-
ranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionarii instituţiilor
şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
Guvernului.
1 Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,
publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările ulterioare.

138 | Ilie Dumitru
Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Prim-ministrul conduce

Guvernul şi coordonează activitatea miniştrilor. Guvernul funcţionează cu susţinerea
aparatului de lucru al prim-ministrului, Secretariatului General al Guvernului, departa-
mentelor şi altor structuri organizatorice cu atribuţii stabilite prin hotărâre a
Guvernului.
Guvernul este reprezentat în teritoriu (judeţ) de Prefect.
2. Ministerul turismului
În actuala structură a Guvernului României, domeniul de activitate care ne
preocupă în prezenta lucrare este condus şi coordonat de Ministerul Turismului.
România a mai avut un minister dedicat exclusiv turismului în două perioade
precedente: 28 decembrie 2000 – 19 iunie 2003 şi 22 decembrie 2008 – 23 decembrie
2009.
Organizarea şi funcţionarea Ministerului turismului sunt guvernate de H.G.
nr. 24/20171.
Ministerul Turismului este, aşadar, organizat, şi funcţionează ca organ de spe-
cialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, şi aplică strategia
şi Programul de guvernare în domeniul turismului în concordanţă cu cerinţele
economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici din domeniul
de competenţă.
Funcţiile pe care le exercită Ministerul turismului sunt prevăzute de art. 2 din
Hotărârea de Guvern care îi reglementează funcţionarea astfel:
- Funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare, precum şi elaborarea strategiilor, politicilor
publice şi a programelor în domeniul turismului;
- Funcţia de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul
turismului, precum şi din alte domenii conexe: restructurarea şi, după caz, privatizarea
operatorilor economici care funcţionează sub autoritatea sa;
- Funcţia de reprezentare, prin care se asigură reprezentarea statului român şi a
Guvernului României, pe plan intern şi extern, inclusiv în privinţa afacerilor europene,
în domeniul turismului;
- Funcţia de aplicare a prevederilor Tratatului de aderare a României la UE pentru
domeniile sale de responsabilitate;
- Funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură atât urmărirea şi controlul
aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în domeniul turismului, cât şi
controlul asupra unităţilor aflate sub autoritatea sa, în vederea asigurării respectării
prevederilor legale;
1 H.G. nr. 24 din 12 ianuarie 2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Turismului,
publicată în M. Of. nr. 49 din 17 ianuarie 2017, cu modificările ulterioare.

- Funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură admi-

nistrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor
pentru care statul este responsabil din domeniile coordonate;
- Funcţia de coordonare la nivel naţional, în colaborare cu celelalte autorităţi
interesate, a activităţilor referitoare la relaţiile economice internaţionale, fluxurile
comerciale şi cooperarea economică în domeniul turismului;
- Funcţia de promovare a destinaţiilor turistice naţionale;
- Funcţia de absorbţie a fondurilor acordate de UE în sectorul turistic;
- Funcţia de colaborare cu partenerii sociali.
Pentru exercitarea acestor funcţii, sunt menţionate în H.G. nr. 24/2017 şi un
număr de 34 de atribuţii pe care este în drept să le îndeplinească Ministerul turismului.
Structura organizatorică a ministerului implică:
 Ministru;
 Cabinet ministru;
 Secretari de Stat;
 Cabinete Secretari de Stat;
 Secretar General;
 Secretar General Adjunct;
 Colegiul Ministerului Turismului;
 Corp control (compartiment);
 Audit intern (compartiment);
 Informaţii clasificate (compartiment);
 Unitatea de Politici Publice (compartiment);
 Direcţia Investiţii şi Dezvoltare Publică;
 Direcţia Marketing şi Promovare Turistică;
 Direcţia Relaţii Internaţionale, Afaceri Europene şi Fonduri Comunitare;
 Direcţia Control;
 Direcţia Autorizare şi Monitorizare;
 Biroul Administrare Societăţi;
 Direcţia Juridică şi Relaţia cu Parlamentul;
 Direcţia Economico-Financiară şi Servicii Interne;
 Biroul Resurse Umane şi Relaţii Publice;
 Biroul Achiziţii Publice.
140 | Ilie Dumitru
Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ministerului turismului,

acesta are ca misiune asigurarea cadrului strategic pentru dezvoltarea unui turism
naţional durabil, sustenabil pe termen lung, echitabil social şi etic pentru colectivităţile
locale, sigur pentru consumatori şi, în acelaşi timp, competitiv, generator al creşterii
economice, incluziunii sociale şi ocupării forţei de muncă.
Totodată, misiunea Ministerului Turismului este de a asigura turiştilor standarde
ridicate în furnizarea serviciilor turistice prin organizarea, autorizarea şi controlul
activităţilor din turism, precum şi de a poziţiona România pe harta turistică a lumii,
prin instrumente specifice de marketing şi promovare, ca destinaţie turistică atractivă,
recunoscută pe plan internaţional pentru resursele sale naturale bogate şi nealterate,
precum şi pentru moştenirea culturală unică.1
3. Autoritatea Naţională pentru Turism

Autoritatea Naţională pentru Turism nu mai face parte din actuala structură a
Guvernului, locul ei fiind luat în prezent chiar de un minister al turismului. Însă, o
1 A se vedea Regulamentul de organizare şi funcţionare al Ministerului turismului la adresa web
http://turism.gov.ro/web/wp-content/uploads/2017/06/Regulament-de-Organizare-si-Functionare.
pdf (accesată la 01.08.2018).
perioadă însemnată de timp, conducerea sectorului turistic s-a făcut de către această
autoritate publică centrală.
O amintim aici pentru că o vom regăsi menţionată în diverse acte normative din
domeniul turismului şi, în consecinţă, şi pe parcursul lucrării noastre.
Autoritatea Naţională pentru Turism a funcţionat în perioada 9 ianuarie 2013 – 12
ianuarie 2017 ca instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului
Economiei, prin preluarea activităţilor şi structurilor specializate din domeniul
turismului de la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, şi în coordonarea
ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism.1
Structura organizatorică a Autorităţii Naţionale pentru Turism cuprindea:
 Preşedintele;
 Vicepreşedintele;
 Compartimentul audit public intern;
 Compartimentul comunicare, relaţii externe şi protocol;
 Compartimentul juridic;
 Compartimentul economic, achiziţii publice şi servicii interne;
 Compartimentul resurse umane;
 Direcţia gestionare fonduri comunitare pentru turism;
 Direcţia generală control şi autorizare în turism;
 Direcţia management brand;
 Direcţia infrastructură turistică;
 Direcţia dezvoltare teritorială.
În cadrul structurii organizatorice a Autorităţii îşi desfăşura activitatea şi
Organismul intermediar pentru turism – Direcţia Gestionare Fonduri Comunitare
pentru Turism şi, de asemenea, funcţionau reprezentanţe de promovare turistică cu
sediul în străinătate şi reprezentanţe şi unităţi teritoriale cu sediul în ţară, structuri fără
personalitate juridică, a căror înfiinţare şi ale căror atribuţii erau stabilite prin ordin al
ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediu de afaceri şi turism.
Reînfiinţarea unui minister dedicat turismului în structura Guvernului României a
însemnat desfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism.
Oricum, în toată perioada de după 1990 nu a existat o coerenţă în ceea ce priveşte
coordonarea şi conducerea sectorului turistic în România. Aceasta s-a produs şi din
cauza dificultăţilor şi incapacităţii autorităţilor publice, în special a Guvernului şi
Parlamentului, de a stabili precis şi durabil care este locul şi importanţa turismului în
organigrama guvernamentală.
4. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) funcţionează,
potrivit legii2, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea
1 Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ANT erau reglementate de H.G. nr. 9/2013 privind
organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, publicată în M. Of. nr. 40 din
18 ianuarie 2013.
2 H.G. nr. 700/2012 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, publicată în M. Of. nr. 491 din 18 iulie 2012, cu modificările ulterioare.
142 | Ilie Dumitru
Guvernului, având atribuţii de coordonare şi realizare a strategiei şi politicii Guvernului

în domeniul protecţiei consumatorilor; totodată, acţionează pentru prevenirea şi
combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor econo-
mice ale consumatorilor.
Obiectivele ANPC sunt:
- crearea unui cadru legislativ naţional în domeniul protecţiei consumatorilor
compatibil cu cel din UE;
- desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind drepturile
pe care le au în calitate de consumatori;
- desfăşurarea activităţilor de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor;
- protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte;
- efectuarea activităţii de analiză şi marcare a metalelor preţioase şi de expertizare
a acestora şi a pietrelor preţioase;
- autorizarea persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile legii, să efectueze
operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase;
- asigurarea, ca autoritate română desemnată, a aplicării Programului de atestare a
Procesului Kimberley1.
Având în vedere că această autoritate are printre atribuţiile sale şi pe cele precum
(i) desfăşurarea de activităţi de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor şi (ii) controlarea respectării dispoziţiilor legale privind
protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi
la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe
piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii, iar
produsele şi serviciile turistice sunt în zona sa de preocupare, este, aşadar, justificată
includerea ANPC în cercul autorităţilor publice centrale care au tangenţă cu sectorul
turistic.
În mod practic, printre acţiunile tematice de control efectuate de ANPC s-au aflat şi
unele care vizau activitatea şi serviciile prestate de baruri, cluburi, hoteluri,
restaurante, unităţi de agrement etc., dar şi activitatea agenţiilor de turism.
De altfel, prevederi legale din domeniul turismului menţionează ANPC printre
autorităţile cu atribuţii de control în acest domeniu. Spre exemplu, art. 26 alin. (1) din
O.G. nr. 2/2018 prevede că „Supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor
prezentei ordonanţe sunt de competenţa organelor de specialitate ale Ministerului
Turismului, ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, ale Autorităţii
1 Procesul Kimberley este un forum internaţional înfiinţat la iniţiativa mai multor state ale lumii,
care au decis să ia atitudine pentru a opri comerţul internaţional cu diamante conflictuale folosite
pentru finanţarea unor acţiuni teroriste sau unor acţiuni ale unor grupări rebele împotriva guvernelor
lor legitime. El îşi propune eliminarea pieţei negre a diamantelor brute la nivel internaţional şi,
implicit, combaterea acţiunilor teroriste astfel finanţate. Participarea la Procesul Kimberley revine
doar ţărilor care au un cadru legislativ special privind derularea de operaţiuni de marcare şi
expertizare cu metale şi pietre preţioase, inclusiv cu diamante brute, iar România a îndeplinit această
cerinţă prin adoptarea H.G. nr. 1175/2003, care transpune Regulamentul UE privind aplicarea
sistemului de certificare pentru Procesul Kimberley pentru comerţul internaţional cu diamante brute.
Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi şi ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi

Inspecţie Socială/agenţiilor judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială din subordinea
Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.”
5. Consiliul Concurenţei
Ca şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, nici autoritatea
română de concurenţă nu este o autoritate cu atribuţii dedicate exclusiv sau în mod
principal turismului. O menţionăm în acest capitol datorită rolului său complex şi
efectelor majore pe care deciziile şi actele sale de reglementare le au în oricare din
domeniile de activitate economică, inclusiv în cel al turismului.
Consiliul Concurenţei şi-a început activitatea în baza Legii concurenţei (Legea
nr. 21/1996), şi este autoritatea naţională în domeniul concurenţei, cea care pune în
aplicare şi asigură respectarea prevederilor naţionale, dar şi a celor comunitare de
concurenţă. Totodată, Consiliul Concurenţei are rolul de autoritate naţională de contact
în domeniul ajutorului de stat între CE, pe de o parte, şi instituţiile publice, furnizorii şi
beneficiarii de ajutor de stat, pe de altă parte.
Activitatea Consiliului Concurenţei implică atât un segment de prevenţie, de
monitorizare a pieţelor şi supraveghere a actorilor de pe aceste pieţe, cât şi unul de
corecţie, prin care se restabilesc şi se asigură dezvoltarea unui mediu concurenţial
normal.
Sintetic, se poate spune că misiunea autorităţii române de concurenţă este aceea
de a proteja şi de a stimula concurenţa pe piaţa românească în vederea dezvoltării unui
mediu concurenţial normal, pentru ca, în final, să se asigure o promovare cât mai bună
a intereselor consumatorilor.
În industria turismului implicarea Consiliului Concurenţei vizează atât analiza
unor situaţii de concentrare economică1, cât şi posibile încălcări ale legii concurenţei
prin practici presupus anticoncurenţiale2, ajutoare de stat3 etc.
B. Autorităţi naţionale locale şi regionale
Autorităţile publice, de pe orice nivel al ierarhiei şi din orice zonă geografică, nu se

bucură de autonomie locală decât din perspectivă administrativă şi financiară. Între
aceste autorităţi trebuie să existe relaţii de colaborare, proiecte comune, investiţii
făcute de două sau mai multe autorităţi ş.a.m.d.
1 Pentru o decizie în acest domeniu, a se vedea pagina web http://www.consiliul
concurentei.ro/ro/docs/ 177/2780/decizia-nr-82-2004.html (accesată la 01.08.2018).

2 Pentru o decizie în acest domeniu, a se vedea pagina web http://www.consiliulconcurentei.ro/
uploads/ docs/items/bucket2/id2746/decizii_2005_175.pdf (accesată la 01.08.2018).

3 A se vedea pagina web
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket1/id1675/stiri_312.pdf
(accesată la 01.08.2018).
144 | Ilie Dumitru
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile

autorităţii publice, precum şi gestionarea resurselor care aparţin comunei, oraşului,
municipiului sau judeţului respectiv.
Competenţele pe care le exercită autorităţile administraţiei publice locale pot fi
competenţe exclusive, competenţe partajate sau competenţe delegate.
Două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale au dreptul ca, în limitele
competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze,
în condiţiile legii, formând asociaţii de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate
juridică, de drept privat şi de utilitate publică1. De asemenea, autorităţile administraţiei
publice locale din România pot încheia acorduri de înfrăţire/cooperare cu autorităţile
administraţiei publice locale din alte ţări şi au dreptul să participe alături de acestea la
crearea în alte state sau în România a unor organisme, prin care să se realizeze
proiectele comune asumate, sau prin care să se realizeze cooperarea permanentă.
1. Comunele
La nivelul comunelor, deciziile în problemele de interes public se iau de către
consiliul local. Acesta se compune, ca şi cel judeţean, din consilieri aleşi prin vot univer-
sal, egal, direct, secret şi liber exprimat, într-un număr care depinde de numărul
locuitorilor comunei respective2.
Consiliul local exercită cinci categorii de atribuţii:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al
primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului
sau municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului
sau municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
1 Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

2
Numărul locuitorilor Numărul

comunei sau oraşului consilierilor
până la 1.500 9
între 1.501 şi 3.000 11
între 3.001 şi 5.000 13
între 5.001 şi 10.000 15
între 10.001 şi 20.000 17
între 20.001 şi 50.000 19
între 50.001 şi 100.000 21
între 100.001 şi 200.000 23
între 200.001 şi 400.000 27
peste 400.000 31
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.1

Printre alte acţiuni concrete, consiliul local (i) aprobă, la propunerea primarului,
documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în
condiţiile legii, (ii) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de
mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi (iii) asigură realizarea lucrărilor şi ia
măsurile necesare implementării şi conformării cu prevederile angajamentelor
asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi
gospodăririi apelor.
2. Asociaţiile de comune
În exercitarea atribuţiilor lor, consiliile comunale pot hotărî, în condiţiile legii,
înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi administrativ-teritoriale din
alte ţări, precum şi cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din
ţară sau din străinătate, ori aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale
autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese
comune.
3. Judeţele
Potrivit Legii administraţiei publice locale2, în fiecare judeţ funcţionează, ca
autoritate a administraţiei publice locale, un consiliu judeţean, ales în condiţiile legii
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, şi care are ca scop coordo-
narea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean este compus din consilieri judeţeni, aleşi prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, într-un număr care se stabileşte în funcţie de numărul
locuitorilor judeţului.
Printre atribuţiile Consiliului judeţean se numără şi cele privitoare la dezvoltarea
economico-socială a judeţului, gestionarea patrimoniului judeţului, gestionarea servi-
ciilor publice din subordine şi altele.
În exercitarea acestor atribuţii, consiliile judeţene adoptă strategii, prognoze şi
programe de dezvoltare economico-socială şi de mediu a judeţului, apoi dispun, aprobă
şi urmăresc, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi
orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru
realizarea acestora. Totodată, stabilesc, pe baza avizului consiliilor locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale implicate, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului
judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a acestuia şi a unităţilor
administrativ-teritoriale componente, şi urmăresc modul de realizare a acestora. Tot la
nivel judeţean se hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea
1Art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

2 Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în M Of. nr. 123 din 20 februarie
2007, cu modificările ulterioare.
146 | Ilie Dumitru
bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, precum şi a serviciilor publice de

interes judeţean, şi se asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de
interes judeţean privind cultura, tineretul, sportul, protecţia şi refacerea mediului,
conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale etc.
Unele consilii judeţene au o structură organizatorică în care se regăsesc şi direcţii
sau compartimente dedicate turismului. Spre exemplu, în cadrul Consiliului Judeţean
Tulcea funcţionează Direcţia Turism şi Mijloace de Transport, care are în subordine un
birou, cu denumirea „Centrul naţional de informare turistică” ale cărui atribuţii prevăd:
- Participarea la fundamentarea, promovarea şi implementarea proiectelor de
dezvoltare a turismului în judeţ;
- Participarea în echipele de implementare a proiectelor turistice de interes
judeţean;
- Organizarea de manifestări expoziţionale de turism pe plan local şi de activităţi
de marketing intern şi extern cu rol în creşterea circulaţiei turistice locale;
- Cooperarea cu instituţiile locale şi regionale pe probleme de turism (autorităţi
ale administraţiei publice locale, camere de comerţ, agenţia pentru dezvoltare
regională etc.);
- Asigurarea participării judeţului Tulcea, cu stand propriu de prezentare, în
cadrul târgurilor internaţionale şi naţionale de turism;
- Colaborarea cu partenerii externi ai judeţului Tulcea în vederea fundamentării,
promovării sau implementării proiectelor turistice comune;
- Informarea, prin diferite mijloace şi instrumente, asupra ofertei turistice şi a
atracţiilor turistice locale;
- Punerea la dispoziţia turiştilor de materiale de promovare locale;
- Informarea gratuită privind oferta locală de cazare;
- Informarea cu privire la posibilităţile de rezervare a biletelor de transport,
precum şi cu privire la ghizii turistici locali şi specializaţi în activitatea de turism;
- Consilierea gratuită a turiştilor la alegerea diverselor produse turistice locale;
- Cooperarea cu autoritatea publică centrală pentru turism şi furnizarea, la
cererea acesteia, de date statistice referitoare la circulaţia turistică locală şi regională,
date referitoare la evenimente cu rol în creşterea circulaţiei turistice care se realizează
pe plan local şi regional;
- Efectuarea de activităţi de cercetare de piaţă pe plan local şi regional, de analiză,
planificare, structurare şi elaborare de propuneri de dezvoltare turistică locală şi
regională, în colaborare cu autorităţi ale administraţiei publice locale şi cu autoritatea
publică centrală pentru turism;
- Oferirea de informaţii cu privire la autorităţile competente în soluţionarea
reclamaţiilor care se înregistrează pe plan local cu privire la calitatea serviciilor
turistice etc.
Un alt exemplu este cel al judeţului Cluj, al cărui Consiliu judeţean are în subordine
un Serviciu de Dezvoltare Regională care conlucrează cu autorităţile administraţiei
publice locale, cu serviciile deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale care funcţionează pe teritoriul judeţului, cu conducerile instituţiilor şi

agenţilor economici aflaţi sub autoritatea Consiliului judeţean precum şi cu agenţii
economici care nu sunt în subordinea Consiliului judeţean în vederea dezvoltării
durabile şi echilibrate a judeţului, prin valorificarea potenţialului local şi judeţean,
inclusiv în domenii semnificative precum: infrastructura de transport, infrastructura
socială şi locală, mediul de afaceri, turism, agricultură, dezvoltare urbană durabilă,
protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia etc.
4. Regiunile de dezvoltare economică

În anul 1998 a apărut în România prima reglementare care vorbeşte, după 1989,
din nou despre „regiuni”1. Ea făcea parte dintr-un pachet extrem de vast de acte
normative din cadrul programului pentru aderarea României la UE.
Se permitea astfel ca, prin convenţii, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti să poată hotărî ca zona care cuprinde teritoriile judeţelor în
cauză, respectiv al municipiului Bucureşti, să constituie regiune de dezvoltare.
Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate
juridică.
Consiliile judeţene din România s-au asociat în opt regiuni de dezvoltare.
Ulterior, a fost adoptată şi Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în
România,2 prin care sunt stabilite cadrul instituţional, obiectivele, competenţele şi
instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România.
Regiunile de dezvoltare ale României sunt opt mărimi statistice, neavând
personalitate juridică, şi corespund cu diviziunile NUTS-II din UE. Scopul lor este de a
obţine alocarea de fonduri de la UE pentru dezvoltarea regională3.
Teritoriul României este împărţit în opt astfel de regiuni:
1. Regiunea de Dezvoltare Nord-Est – care grupează judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi,
Neamţ, Suceava şi Vaslui.
2. Regiunea de Dezvoltare Sud-Est – care grupează judeţele Brăila, Buzău,
Constanţa, Galaţi, Vrancea şi Tulcea.
3. Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia – care grupează judeţele Argeş, Călăraşi,
Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman.
4. Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia – care grupează judeţele Dolj, Gorj,
Mehedinţi, Olt şi Vâlcea.
1 Legea nr. 151 din 15 iulie 1998 privind dezvoltarea regionala în România, publicată în
Monitorul Oficial nr. 265 din 16 iulie 1998.

2 Legea nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România, publicată în
Monitorul Oficial nr. 577 din 29 iunie 2004, cu modificări ulterioare.

3 În construcţia UE, regiunile au fost gândite ca entităţi uneori suprapuse unor entităţi istorice,
alteori artificial desenate, numite NUTS (adică „Nomenclature of territorial units for statistics”). Există
o ierarhie a acestor regiuni, dispusă pe trei niveluri: NUTS-1 (regiunile majore socio-economice),
NUTS-2 (regiunile de bază pentru aplicarea politicilor locale) şi NUTS-3 (regiunile mici, pentru
activităţi specifice). Din punct de vedere al politicilor concrete regionale, Europa este împărţită în 276
regiuni NUTS-2, dintre care 8 în România.
148 | Ilie Dumitru
5. Regiunea de Dezvoltare Vest – care grupează judeţele Arad, Caraş-Severin,

Hunedoara şi Timiş.
6. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest – care grupează judeţele Bihor,
Bistriţa-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş.
7. Regiunea de Dezvoltare Centru – care grupează judeţele Alba, Braşov, Covasna,
Harghita, Mureş şi Sibiu.
8. Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov – care grupează municipiul Bucureşti şi
judeţul Ilfov.
Este permis totuşi ca regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte
din regiuni diferite să se poată asocia în scopul realizării unor obiective comune,
interregionale şi/sau interjudeţene.
Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regională în România sunt
următoarele1:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării
echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a
zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice,
sociale, politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin
stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul
dezvoltării economico-sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere,
inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la
structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economico-socială şi
instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în
conformitate cu acordurile internaţionale la care România este parte.
La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare există un Consiliu pentru dezvoltare
regională, ca organism regional deliberativ, fără personalitate juridică. El are ca scop
coordonarea activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de
dezvoltare regională, cu atribuţii precum:
- analizarea şi aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare regională;
- aprobarea proiectelor de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, în
concordanţă cu criteriile, priorităţile şi metodologia elaborate de instituţia naţională cu
atribuţii în domeniul dezvoltării regionale;
- aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru
dezvoltare regională;
- prezintă Consiliului naţional pentru dezvoltare regională propuneri privind
alocarea de resurse la Fondul pentru dezvoltare regională;
- urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare
regională;
- coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale etc.
1 Art. 3 din Legea nr. 315/2004.

În ultima vreme, însă, au fost publicate analize economice care pun în discuţie
slabele performanţe ale acestui model de dezvoltare regională, pentru reducerea
decalajelor dintre diferitele regiuni ale UE.
Încă din 1951, de la fondarea primei Comunităţi (a cărbunelui şi oţelului), trebuia
rezolvată problema „Mezzogiorno”, adică sudul sărac al Italiei, unde PIB-ul per capita
era la aproximativ jumătate faţă de nordul industrializat. Ca urmare a politicilor UE de
dezvoltare regională şi a fondurilor alocate, a ajuns la 61% în 1971, dar a coborât la
59% în 2009.
Evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor în regiunile Spaniei este şi ea relevantă: din
1980 până în 2004 în regiunea Madrid a crescut de la 116% la 124% faţă de media
naţională, în Catalonia a crescut de la 107% la 109%, dar în Castilla la Mancha a scăzut
de la 73% la 72%, în Galicia de la 82% la 75%, în Andalucia a rămas la 64% etc.
Văzând aceste contraperformanţe ale politicilor sale anterioare, UE a accentuat
începând cu 2005 sprijinul şi resursele financiare alocate pentru dezvoltarea regiunilor
şi atenuarea diferenţelor de dezvoltare dintre ele. După încă 10 ani situaţia nu s-a
ameliorat, ba chiar dimpotrivă.
Sursa: European Parliamentary Research Service Blog
Exemplificarea grafică comparativă de mai sus relevă faptul că în cei 10 ani

regiunile bogate au devenit şi mai bogate, rămânând aceleaşi, în timp ce regiunile
sărace au ajuns şi mai sărace, fiind şi ele aceleaşi.
150 | Ilie Dumitru
România are şi ea o situaţie în care domneşte un grav dezechilibru de dezvoltare

între regiuni: regiunea Bucureşti-Ilfov a ajuns la un nivel de 39.400 euro/locuitor/an
(peste Madrid, Roma, Berlin etc.), în timp ce jumătate din ţară (4 din cele 8 regiuni)
sunt printre cele mai sărace 25 de regiuni europene!
La nivel ideatic este necesară o atenuare a dezechilibrelor de dezvoltare între
regiuni, atât pe plan naţional, cât şi european. De aceea, măsurile de dezvoltare
regională trebuie readaptate ramurilor economice care pot sprijini dezvoltarea unei
regiuni.
Toate cele 8 regiuni ale României au un potenţial mare de dezvoltare turistică, iar
în acest fel turismul (în special cel de incoming) ar putea contribui la reducerea acestor
dezechilibre, dacă ar fi sprijinită extinderea industriei turistice în fiecare regiune.
C. Organizaţii guvernamentale internaţionale şi regionale
1. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)

OMT1 este o organizaţie internaţională guvernamentală, agenţie a Naţiunilor Unite,
care coordonează promovarea la nivel internaţional a turismului responsabil, durabil şi
accesibil. Ea promovează turismul ca fiind un motor de creştere economică, dezvoltare
cuprinzătoare şi durabilitate în mediul înconjurător, asigurând coordonare şi susţinere
în sector pentru perfecţionarea cunoştinţelor şi a politicilor în turism la nivel mondial.
OMT încurajează implementarea Codului global de etică în Turism2 în vederea
maximizării contribuţiei socio-economice a turismului, concomitent cu minimizarea
posibilelor impacturi negative ale acestei ramuri.
1 World Tourism Organization – UNWTO (en.)

2 Ca un cadru fundamental de referinţă pentru un turism responsabil şi durabil, Codul Global de
Etică pentru Turism (Global Code of Ethics for Tourism – GCET) este un set cuprinzător de principii
concepute pentru a ghida actorii-cheie în dezvoltarea turismului. Adresată guvernelor, industriei de
turism, comunităţilor şi turiştilor, aceasta îşi propune să contribuie la maximizarea beneficiilor
sectorului, reducând în acelaşi timp impactul său potenţial negativ asupra mediului, patrimoniului
cultural şi comunităţilor din întreaga lume. Adoptată în 1999 de către Adunarea Generală a
Organizaţiei Mondiale a Turismului, recunoaşterea acesteia de către Naţiunile Unite, doi ani mai
târziu, a încurajat în mod expres ONU să promoveze o urmărire eficientă a dispoziţiilor sale. Deşi nu
este obligatoriu din punct de vedere juridic, Codul prevede un mecanism de implementare voluntară
prin recunoaşterea rolului Comitetului Mondial pentru Etică în Turism (WCTE), la care părţile
interesate pot sesiza aspecte legate de aplicarea şi interpretarea documentului. Cele 10 Principii ale
Codului acoperă în mod amplu componentele economice, sociale, culturale şi de mediu ale călătoriilor
şi turismului:
1. Contribuţia turismului la înţelegerea reciprocă şi la respectul între popoare şi societăţi
2. Turismul ca vehicul al împlinirii individuale şi colective
3. Turismul, un factor de dezvoltare durabilă
4. Turism, un utilizator al patrimoniului cultural al omenirii şi contribuitor la îmbunătăţirea
acestuia
5. Turismul, o activitate benefică pentru ţările şi comunităţile gazdă
6. Obligaţiile părţilor interesate în dezvoltarea turismului
De asemenea, organizaţia este preocupată de găsirea unor modalităţi prin care

turismul să fie un instrument de atingere a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului,
orientate spre reducerea sărăciei şi promovarea dezvoltării durabile.
OMT generează informaţii despre piaţă, promovează politici şi instrumente pentru
un turism competitiv şi durabil, stimulează educaţia şi pregătirea în turism şi
desfăşoară activităţi pentru transformarea turismului într-un mijloc eficient de
dezvoltare, prin derularea de proiecte de asistenţă tehnică în peste 100 de ţări.
Din punct de vedere istoric, construcţia OMT a început în 1946 la Londra, unde s-a
decis crearea unei organizaţii neguvernamentale care să înlocuiască Uniunea
Organizaţiilor Oficiale de Propagandă în Turism (IUOTPO), înfiinţată în 1934.
În 1947, are loc, la Haga, prima Adunare Constitutivă a Uniunii Internaţionale a
Organismelor Oficiale de Turism (IUOTO), iar sediul temporar al IUOTO se stabileşte la
Londra. Începând din anul următor, în cadrul IUOTO încep să se creeze comisii
regionale: în 1948 este creată Comisia Europeană de Călătorii (European Travel
Commission – ETC), apoi urmează înfiinţarea comisiilor din Africa (1949), Orientul
Mijlociu (1951), Asia Centrală (1956) şi America (1957).
IUOTO primeşte statutul de organ consultativ al Naţiunilor Unite, iar în 1951
sediul său este transferat la Geneva, în Elveţia.
La 27 septembrie 1970, Adunarea Generală Specială a IUOTO, reunită în Ciudad de
Mexico, adoptă Statutul Organizaţiei Mondiale a Turismului.
Adunarea generală a noii organizaţii se întruneşte în mai 1975 la invitaţia
guvernului spaniol, iar Robert Lonati este votat ca prim secretar general al OMT. Tot
atunci se decide şi stabilirea sediului central al organizaţiei la Madrid.
La 1 ianuarie 1976 ia fiinţă Secretariatul General al OMT şi se semnează şi acordul
prin care OMT devenea agenţie executivă a Programului de Dezvoltare al Naţiunilor
Unite (UNDP), cu asigurarea cooperării cu guvernele pe partea tehnică.
Ţara noastră, ca membru fondator1 al OMT, a fost prezentă în toate fazele impuse
de procesul de organizare şi de delimitare programatică al noii organizaţii.
În prezent, OMT numără 158 de state membre cu drepturi depline, 6 membri
asociaţi şi peste 500 de membri afiliaţi din sectorul privat, educaţional, asociativ şi
public.
Structura OMT este formată din:
- Adunarea Generală, structura supremă a organizaţiei, are loc cu participarea
tuturor membrilor şi se întruneşte o dată la doi ani;
- Comisiile Regionale (în număr de şase), care se reunesc cel puţin o dată pe an,
şi sunt formate din toţi membrii cu drepturi depline şi membrii asociaţi din regiune;
7. Dreptul la turism
8. Libertatea mişcărilor turistice
9. Drepturile lucrătorilor şi antreprenorilor din industria turismului
10. Punerea în aplicare a principiilor Codului global de etică pentru turism
1 Reprezentanţa permanentă a României pe lângă Organizaţia Mondială a Turismului are sediul
la adresa: Avenida Alfonso XIII nr. 157, Madrid, Spania.

152 | Ilie Dumitru
- Consiliul Executiv se reuneşte de cel puţin două ori pe an, este compus din
membri aleşi de Adunarea Generală (într-un raport de unu la cinci membri deplini) şi
constituie structura de conducere care coordonează activitatea organizaţiei în
intervalul dintre sesiunile Adunării Generale, asigură îndeplinirea activităţilor organi-
zaţiei şi respectarea planificărilor bugetare1;
- Comitete specializate pe anumite problematici (buget-finanţe, statistici, pieţe şi
competitivitate, dezvoltare durabilă, etică în turism etc);
- Secretariat, responsabil cu implementarea programelor OMT.
Limbile oficiale ale OMT sunt araba, engleza, franceza, rusa şi spaniola.
În domeniul comunicării, OMT are rolul de centru mondial al informaţiilor
turistice, prin schimbul de date asupra turismului naţional şi internaţional, în special
sub formă de culegeri statistice, prin schimbul de informaţii privind legislaţia şi
reglementările în vigoare în domeniul turismului în statele membre sau în legătură cu
evenimente din domeniul turismului. Organizaţia furnizează membrilor săi studii,
rapoarte, analize, manuale şi alte materiale de referinţă în domeniul economiei,
finanţelor şi turismului.
Priorităţile declarate ale OMT sunt:
- Integrarea turismului pe agenda globală: Promovarea valorii turismului ca
motor al creşterii şi dezvoltării socio-economice, includerea sa prioritară în politicile
naţionale şi internaţionale şi necesitatea creării unor condiţii de concurenţă echitabile
pentru dezvoltarea şi prosperarea sectorului.
- Îmbunătăţirea competitivităţii turismului: îmbunătăţirea competitivităţii
membrilor ONU prin crearea şi schimbul de cunoştinţe, dezvoltarea resurselor umane
şi promovarea excelenţei în domenii precum planificarea politicilor, statisticile şi
tendinţele pieţei, dezvoltarea turismului durabil, marketingul şi promovarea,
dezvoltarea produselor şi gestionarea riscurilor şi a crizelor.
- Promovarea dezvoltării durabile a turismului: Susţinerea politicilor şi a practi-
cilor turistice durabile care utilizează în mod optim resursele de mediu, respectă
autenticitatea socio-culturală a comunităţilor gazdă şi oferă beneficii socio-economice
pentru toţi.
- Avansarea contribuţiei turismului la reducerea şi dezvoltarea sărăciei: Maximi-
zarea contribuţiei turismului la reducerea sărăciei şi îndeplinirea obiectivelor
dezvoltării durabile, prin valorificarea turismului ca instrument de dezvoltare şi
promovarea includerii turismului în agenda de dezvoltare.
- Stimularea cunoaşterii, a educaţiei şi a consolidării capacităţilor: sprijinirea
ţărilor pentru a evalua şi aborda nevoile lor în educaţie şi formare, precum şi în a
furniza reţele pentru crearea şi schimbul de cunoştinţe.
- Construirea de parteneriate: conlucrarea cu sectorul privat, organizaţiile
turistice regionale şi locale, mediul academic şi instituţiile de cercetare, societatea civilă
În 1979, România a fost aleasă, pentru un mandat de patru ani, în Consiliul Executiv, candidând
1
din partea grupului ţărilor europene, iar în 1981 a fost aleasă vicepreşedinte al acestui organ de
conducere. În 2012, România a devenit preşedinte al organismului cu un mandat de un an, până în
toamna anului 2013.
şi întreg sistemul ONU, pentru a construi un sector turistic mai durabil, mai responsabil
şi mai competitiv.
2. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Originile OCDE datează din 1960, când 18 ţări europene, plus Statele Unite şi
Canada şi-au unit forţele pentru a crea o organizaţie dedicată dezvoltării economice1.
Astăzi sunt 36 de ţări membre, de pe întreg globul, incluzând multe dintre cele mai
avansate ţări ale lumii, dar şi ţări emergente precum Mexic, Chile şi Turcia.
De asemenea, OCDE colaborează îndeaproape şi cu alte economii emergente
precum Republica Populară Chineză, India şi Brazilia, dar şi cu celelalte economii
emergente din Africa, Asia, America Latină şi Caraibe.
Obiectivul OCDE continuă să fie construirea unei lumi mai puternice, mai curate şi
mai echitabile.
Activitatea OCDE se bazează pe monitorizarea continuă a evenimentelor din ţările
membre, precum şi din afara zonei OCDE şi include previziuni periodice ale evoluţiilor
economice pe termen scurt şi mediu. Secretariatul OCDE colectează şi analizează date,
după care comisiile discută politica privind aceste informaţii, Consiliul ia decizii, iar
apoi guvernele pun în aplicare recomandările.
Examinarea reciprocă de către guverne, supravegherea multilaterală şi procesul
de evaluare reciprocă prin care performanţa fiecărei ţări este monitorizată de către
colegii din altă ţară, toate desfăşurate la nivel de comisie, se află în centrul eficacităţii
OCDE. Un exemplu al procesului de evaluare inter pares la locul de muncă se regăseşte
în Grupul de lucru privind mita, care monitorizează implementarea de către ţările
semnatare a Convenţiei OCDE privind combaterea mituirii funcţionarilor străini în
tranzacţiile internaţionale de afaceri.
Discuţiile la nivelul comitetelor OCDE evoluează uneori în negocieri în care ţările
membre convin asupra regulilor ce trebuie respectate în procesele de cooperare
internaţională. Acestea pot culmina în acorduri oficiale asumate de către ţări, de
exemplu în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, modalităţile de acordare a creditelor
la export sau tratamentul mişcărilor de capital. De asemenea, se pot adopta şi
standarde şi modele (de exemplu în aplicarea tratatelor bilaterale privind impozitarea)
sau recomandări (de exemplu privind cooperarea transfrontalieră în aplicarea legilor
împotriva spamului). Alteori pot conduce la orientări, de exemplu privind guvernanţa
corporativă sau practicile de mediu.
1 În 1948 s-a înfiinţat Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) cu scopul de a
executa Planul Marshall finanţat de SUA pentru reconstrucţia unui continent devastat de război. Prin
faptul că au fost încurajate guvernele naţionale să recunoască interdependenţa economiilor lor, s-a
deschis calea pentru o nouă eră de cooperare, care să schimbe faţa Europei postbelice. Încurajată de
succesul OCEE şi de perspectiva de a-şi continua activitatea pe scena mondială, Canada şi SUA s-au
alăturat membrilor OEEC în semnarea noii Convenţii a OCDE la 14 decembrie 1960, la Paris.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) s-a născut oficial la 30 septembrie
1961, dată la care Convenţia privind Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a intrat în
vigoare.
154 | Ilie Dumitru
În cadrul OCDE funcţionează Comitetul pentru Turism al OCDE, care analizează

şi monitorizează politicile şi schimbările structurale care afectează dezvoltarea
turismului intern şi internaţional.
Comitetul oferă factorilor de decizie politică o analiză concretă a provo-
cărilor-cheie şi a deciziilor politice care vor influenţa turismul în anii următori.
Comitetul promovează în mod activ o abordare integrată, care leagă turismul de politici
precum economia, investiţiile, transportul, comerţul, creşterea incluzivă, ocuparea
forţei de muncă, inovarea, creşterea ecologică, dezvoltarea locală, IMM-urile şi
antreprenoriatul. Comitetul sprijină, de asemenea, lucrările privind performanţa şi
evaluarea politicii globale în domeniul turismului prin revizuirea politicii sale proprii în
acest domeniu.
Comitetul îşi extinde capacitatea globală prin cooperarea strânsă cu ţările
partenere şi prin aprofundarea angajamentului său faţă de sectorul privat. Scopul este
de a împărtăşi mai eficient cunoştinţele şi bunele practici şi de a contribui la formarea
dezbaterilor globale privind turismul. Comitetul are un parteneriat strategic cu CE şi
are o istorie îndelungată de cooperare cu alte organizaţii, cum ar fi OMT, Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu, Biroul Internaţional al Muncii şi Cooperarea Economică
Asia-Pacific. Exemple de proiecte care au beneficiat de cooperare internaţională includ
Contul Satelit de Turism, agenda de călătorie şi facilitarea eliberării vizelor, Programul
10YFP pentru Turism Durabil şi activitatea de susţinere a calităţii locurilor de muncă în
turism.
La interval de 2 ani, Comitetul pentru turism al OCDE publică un studiu intitulat
Tendinţele şi politicile turismului OCDE. Ediţia din 2018 analizează performanţa
turistică şi tendinţele politicii din 49 de ţări (membre OCDE şi economii partenere).
Acesta subliniază necesitatea unor abordări coerente şi cuprinzătoare în ceea ce
priveşte elaborarea politicilor în domeniul turismului şi importanţa economiei
turismului, cu date care privesc turismul intern, turismul de intrare şi de ieşire,
întreprinderile şi ocuparea forţei de muncă şi consumul intern de turism. Capitolele
tematice explorează modul în care înţelegerea impactului potenţial al megatrendurilor
poate forma mai bine viitorul turismului şi nevoia de a trece la investiţii şi finanţare
pentru o creştere durabilă a turismului.
3. Uniunea Europeană (UE)

Preocuparea Uniunii pentru turism şi implicarea instituţiilor UE în această
industrie sunt din ce în ce mai accentuate şi mai vizibile.
La nivel declarativ (deocamdată), o parte importantă din viitorul buget al UE
pentru perioada 2021-2027 va fi destinată sectorului turistic, care trebuie să facă faţă
aşa-numitei „revoluţii digitale”1.
Declaraţia aparţine doamnei Elzbieta Bienkovska, comisar european pentru piaţa internă,
1
IMM-uri, antreprenoriat şi turism, şi a fost făcută la conferinţa „Connecting Europe through

Innovation”, organizată la Bucureşti în mai 2018: „Suntem aproape să discutăm noul buget al Uniunii
Europene pentru perioada 2021-2027 şi turismul va fi o parte importantă. Cred că din partea noastră,
De altfel, în plan statistic, turismul reprezintă, ca importanţă, a treia activitate

socio-economică a UE şi se estimează că generează peste 10% din PIB-ul UE, furnizând
circa 12% din forţa totală de muncă.
Turismul fiind, aşadar, un sector important atât pentru cetăţenii, cât şi pentru
industria UE, cu un impact pozitiv asupra creşterii economice şi ocupării forţei de
muncă în cadrul UE, este firească implicarea instituţională a organismelor UE în acest
sector economic.
Din punct de vedere instituţional, patru sunt organismele UE care au competenţe
în problematica aferentă activităţii turistice:
a. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul)

Directiva Consiliului 82/470 /CEE din 29 iunie 1982 este unul din actele norma-
tive emise de Consiliu în exercitarea competenţelor sale în domeniul turismului.
Această directivă stabilea măsuri eficiente de facilitare a exercitării libertăţii de
stabilire şi a libertăţii de a presta servicii în ceea ce priveşte persoanele care desfăşoară
activităţi independente în legătură cu serviciile de transport şi agenţiile de voiaj şi în
depozitare.
Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990, privind pachetele de servicii
pentru călătorii, vacanţe şi circuite, este un alt act normative adoptat de Consiliu, în
exercitarea atribuţiilor sale, care includ şi domeniul turistic.
b. Comisia Europeană
Îşi exercită atribuţiile fie în amonte de Consiliu, prin elaborarea unor propuneri de
adoptare a unor norme comunitare, fie în aval, prin supravegherea respectării
legislaţiei europene.
Comisia se manifestă prin multe modalităţi de acţiune, elaborând proiecte, analize,
recomandări, organizând negocieri, mese rotunde, forumuri de dezbatere1, inclusiv în
Între 2001 şi 2014, Comisia a publicat nu mai puţin de şapte comunicări privind
orientările sale politice referitoare la dezvoltarea turismului, printre care:
- Comunicarea COM(2007)0621, din 19 octombrie 2007 – Agenda pentru un
turism european durabil şi competitiv –, care prezintă dezvoltarea durabilă ca mijloc de
garantare a competitivităţii pe termen lung a turismului şi anunţă acţiuni de pregătire
pe trei ani;
din partea Comisiei Europene, noi încercăm să promovăm sectorul turismului să treacă prin această
revoluţie digitală. Iar cuvântul crucial este cooperarea între instituţii europene, autorităţi naţionale şi
locale şi industrie. Cu toţii trebuie să lucrăm împreună”.
1 Din 2002, la iniţiativa Comisiei se organizează un forum european privind turismul. Ediţia a
14-a, din 2015, a avut ca subiect principal „digitalizarea turismului” şi s-a desfăşurat la Luxemburg.
Ediţia a 15-a a avut loc la Bratislava (Slovacia) și a avut ca tematică „Fiscalitate, economie de
colaborare și transformare digitală”. A 16-a ediţie, la Talinn (Estonia), în 2017, a dezbătut problematici
legate de „Inovaţie digitală, conectivitate la transport, durabilitatea turismului și echilibrul dintre
securitate și călătoria fără escală în Europa”. În 2018, Forumul European al Turismului va avea loc la
Viena, Austria, având ca temă „Proiectarea turismului pentru calitatea vieţii și valoarea adăugată”.
156 | Ilie Dumitru
- Comunicarea COM(2010)0352, din 30 iunie 2010 – Europa, destinaţia turistică

favorită la nivel mondial – un nou cadru politic pentru turismul european –, care anali-
zează factorii care contribuie la competitivitatea în domeniul turismului şi la dezvol-
tarea durabilă a acestui sector, precum şi obstacolele care stau în calea acestor aspecte;
- Comunicarea COM(2012)0649, din 7 noiembrie 2012 – Aplicarea şi dezvol-
tarea politicii comune în materie de vize în vederea stimulării creşterii economice în UE
–, care vizează creşterea nivelului fluxurilor turistice din ţările terţe prin intermediul
politicii comune în materie de vize;
- Comunicarea COM(2014)0086, din 20 februarie 2014 – O strategie europeană
pentru stimularea creşterii economice şi crearea de locuri de muncă în turismul
maritim şi costier –, care vizează să promoveze creşterea durabilă şi competitivitatea în
domeniul turismului maritim şi costier.1
c. Parlamentul European
Parlamentul a luat în dezbatere orientările şi iniţiativele Comisiei în domeniul
turismului şi a adoptat o serie de rezoluţii cu privire la acestea, chiar înainte de intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Sunt de amintit aici următoarele:
- Rezoluţia Parlamentului din 8 septembrie 2005 privind noile perspective şi noile
provocări pentru turismul durabil în Europa;
- Rezoluţia Parlamentului din 29 noiembrie 2007 referitoare la o nouă politică a
UE în domeniul turismului: consolidarea parteneriatului pentru turism în Europa;
- Rezoluţia Parlamentului din 16 decembrie 2008 referitoare la impactul turis-
mului în regiunile de coastă: aspecte legate de dezvoltarea regională.
Parlamentul este cel care a propus stabilirea unui program specific pentru sectorul
turismului în cadrul perspectivelor financiare pentru 2014-2020, însă această solicitare
nu a fost aprobată de Consiliu.
Tot Parlamentul a aprobat, recent2, rezoluţia legislativă necesară pentru adoptarea
unei noi directive de consolidare a protecţiei călătorilor care achiziţionează pachete de
servicii de călătorie şi servicii de călătorie asociate şi de abrogare a Directivei
90/314/CEE în vigoare în domeniul în cauză.
În consecinţă, la 25 noiembrie 2015 a fost adoptată Directiva (UE) 2015/2302 a
Parlamentului European şi a Consiliului, privind pachetele de servicii de călătorie şi
serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) 2006/2004 şi a
Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a
Directivei 90/314/CEE a Consiliului3.
1 Asupra rolului şi activităţii Parlamentului European în domeniul turismului a se vedea şi Fişa
tehnică privind turismul – Parlamentul European, p. 2, la adresa web http://www.europarl.europa.

eu/ftu/pdf/ro/FTU_ 5.6.13.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 Aprobarea de către Parlament s-a făcut în a doua lectură (fără modificări) la data de 27
octombrie 2015.
În baza acesteia, actuala directivă care reglementează piaţa de pachete de servicii

turistice, Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de
servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite se va abroga la data de 1 iulie 2018.
d. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea, deşi nu are atribuţii legislative şi, prin urmare, nu este sursă de drept
pentru dreptul european, contribuie totuşi în mod esenţial la interpretarea şi aplicarea
lui, având competenţă în domeniul contenciosului european.
Secţiunea II. Prestatorii de servicii turistice
A. Noţiune şi categorii de prestatori
Odată depăşită prezentarea persoanelor de drept public ce acţionează în domeniul

turismului, precum şi a principalelor lor atribuţii, este firesc să ne referim în continuare
şi la persoanele de drept privat cu activitate în industria turistică.
Prezenta secţiune este dedicată entităţilor juridice care prestează în mod direct
servicii turistice sau servicii care sunt folosite şi în scop turistic, urmând ca secţiunea
următoare să fie consacrată intermediarilor în turism.
În privinţa tuturor acestora vom analiza exclusiv aspectele ce vizează activitatea
turistică în general şi dreptul turismului în particular, fără dezvoltări referitoare la
aspecte sau condiţii (chiar esenţiale uneori) care nu fac obiectul studiului nostru. Spre
exemplu, elemente legate de urbanism şi autorizarea construirii unui hotel nu vor intra
în atenţia noastră; la fel, nici aspecte referitoare la normele de igienă sau de sănătate
publică incidente în activitatea restaurantelor.
Nici în statele în care dreptul turismului se bucură de o legiferare avansată, inclu-
siv de un cod al turismului, un astfel de act normativ nu înglobează decât elementele
legate de activitatea turistică, fiind deopotrivă aplicabile prestatorilor de servicii
turistice şi alte acte normative. În Franţa, spre exemplu, ansamblul dispoziţiilor legale
aplicabile în branşa hotelurilor, restaurantelor, barurilor, cafenelelor nu trebuie căutat
doar în Codul turismului, ci şi în alte reglementări aplicabile în aceste sectoare de
activitate.1
În esenţă, vom analiza aspectele referitoare la autorizarea funcţionării presta-
torilor de servicii turistice, precum şi la evaluarea activităţii lor şi clasificarea turistică,
acolo unde există.
Din punct de vedere al grupării prestatorilor de servicii turistice, obiectul
activităţii lor şi rolul pe care aceştia îl au în satisfacerea nevoilor turiştilor determină
formarea a cel puţin următoarelor categorii principale:
1 În baza acesteia, prima directivă europeană care a reglementat piaţa de pachete de servicii
turistice, (Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru
călătorii, vacanţe şi circuite) s-a abrogat începând cu data de 1 iulie 2018.
158 | Ilie Dumitru
 Prestatori care asigură cazarea turiştilor;

 Prestatori care asigură alimentaţia turiştilor;
 Prestatori care asigură transportul turiştilor;
 Prestatori care asigură ghidarea turiştilor;
 Prestatori care asigură recreerea turiştilor şi divertismentul;
 Alţi prestatori de servicii turistice.
După cum vom vedea în prezenta secţiune, unele tipuri de activităţi se supun unor
reglementări particulare, deşi ele satisfac aceleaşi necesităţi şi îndeplinesc acelaşi rol în
turism.
B. Hotelurile şi alte tipuri de unităţi de cazare
Încă din vremuri străvechi, omul a avut nevoie de un adăpost, de un spaţiu de

odihnă, în care să îşi refacă forţele pentru a putea continua călătoria. Pe măsura
multiplicării călătoriilor şi a deplasării oamenilor a evoluat şi breasla celor care
asigurau spaţii de odihnă, camere de oaspeţi sau locuri în hanuri pentru călători.
Reglementări juridice aplicabile hanurilor şi/sau proprietarilor de spaţii de cazare
se regăsesc în cvasitotalitatea codurilor antichităţii. Codul lui Hamurabi1 prevedea,
printre altele, că în cazul în care un deţinător de tavernă nu acceptă o cantitate de
cereale pentru plata de băutură, dar ia bani, iar preţul băuturii este mai mic decât cel al
cerealelor, atunci acesta va fi condamnat şi aruncat în apă. La fel, norme juridice
referitoare la răspunderea proprietarilor de hanuri şi spaţii de cazare se găsesc şi în
dreptul roman. Numeroase edicte ale pretorilor romani se referă la răspunderea şi
obligaţiile hangiilor. Un fragment din Digestele lui Ulpinian este edificator: „Voi da o
acţiune împotriva marinarilor, hangiilor şi îngrijitorilor de grajduri în ceea ce priveşte
ceea ce au primit şi s-au angajat să păstreze în condiţii de siguranţă, cu excepţia cazului
în care au retransmis altuia aceste lucruri. Acest edict este de mare beneficiu, deoarece
este important pentru toţi în general să existe o încredere în aceste persoane cărora li
se lasă în custodie bunuri din proprietatea altora.”2
Din edictele pretorilor romani derivă inclusiv legislaţia din Scoţia, Anglia şi Ţara
Galilor referitoare la răspunderea proprietarilor de hanuri şi spaţii de cazare.3
În epoca modernă, odată cu dezvoltarea turismului de masă, activitatea hotelieră a
făcut obiectul unor reglementări mai complexe, iar în acelaşi timp, pentru a exista
diferenţieri între serviciile oferite de diferite unităţi de cazare, au apărut şi sistemele de
clasificare (stele, flori, margarete, alte distincţii).
1 Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este o culegere de legi din
timpul regelui babilonian cu acelaşi nume. Codul a fost scris în jurul anului 1760 î.Hr. şi cuprindea un
prolog, 282 de articole de lege şi un epilog.
2 A se vedea V. Vuletić, Liability of innkeppers in roman law, în Balkans law review, nr. 16/2003,
p. 15-18.
3 A se vedea M. Poustie, J. Ross, N. Geddes, W. Stewart, Hospitality and tourism law, Ed. International
Thomson Business Press, Londra, 1999, p. 227.

Industria hotelieră este cea care produce o mare parte din veniturile alocate
turismului, în general, iar investiţiile în modernizarea, extinderea şi construirea unor
noi hoteluri au crescut, mai ales în ţările care au politici economice de dezvoltare în
turism sau care deja deţin o cotă importantă din această piaţă.
Pentru a oferi o imagine mai exactă, menţionăm şi câteva date statistice:
Franţa dispunea la nivelul anului 2015 de 143.800 de stabilimente care oferă spaţii
de cazare, cu o capacitate totală de aproape 5,4 milioane de locuri.1
În acelaşi an, România dispunea de 6.821 de structuri de primire turistică, care
permiteau cazarea unui număr total de 328.313 turişti.2
Locul fruntaş pe care îl ocupă Franţa în clasamentele turistice internaţionale este
rezultatul unui complex de factori, dar între care se numără şi politicile statului francez
în domeniul turismului, precum şi facilităţile (inclusiv fiscale) şi măsurile de sprijin
acordate mai ales industriei hoteliere. Recent, în 2015, a fost eliminată obligaţia legală
pe care o aveau toate hotelurile şi celelalte unităţi de cazare de a transmite zilnic
poliţiei fişele completate de turiştii străini, astfel că în prezent transmiterea acestor fişe
se face numai atunci când o solicită poliţia, prin email.3
1. Noţiune şi tipuri de unităţi de cazare

În sensul cel mai larg, noţiunea de hotel semnifică un stabiliment care oferă servicii
de cazare contra cost, în general pentru perioade scurte de timp.
Hotelurile au avut o importantă evoluţie de-a lungul vremii, începând de la simple
case sau hanuri, în trecut, şi ajungând, în prezent, la a avea cele mai ciudate forme şi
amplasamente. În egală măsură, hotelurile şi-au depăşit de multă vreme funcţiunea
originară, asigurând în prezent servicii dintre cele mai diverse, ciudate sau exclusiviste.
Istoria industriei hoteliere consemnează că hotelul cel mai vechi din lume, încă în
funcţiune, se află în Japonia, fiind construit în anul 7054. În Europa, se atribuie statutul
de cel mai vechi hotel vechiului han Zum Roten Baeren, deschis în 1120, pe când oraşul
în care se află în prezent (Freiburg, Germania) încă nu exista. În SUA primul hotel care a
funcţionat într-o clădire construită special în acest scop a fost City Hotel, deschis la New
York City în 1794. Prima reţea hotelieră apare în 1907 datorită lui Cesar Ritz.
Originea noţiunii de hotel se pierde în negura vremurilor, fiind tot atât de veche
precum este şi omul călător. Conform DEX 2009, prin hotel5 se înţelege o clădire mare
1 Aceste date sunt preluate din J.-M. Breton, op. cit., p. 413.
2 Datele referitoare la România sunt preluate de la Institutul Naţional de Statistică.
3 Este vorba de Ordonanţa nr. 2015-533 din 26 martie 2015 privind unele măsuri de simplificare
şi adaptare în sectorul turistic, publicată în Jurnalul Oficial din 27 martie 2015.

4 Hotelul Nishiyama Onsen Keiunkan este situat în Munţii Hayakama, în apropiere de Kyoto,
prefectura Yamanashi, Japonia. Hotelul a fost înfiinţat în anul 705 de către unul dintre ajutoarele
regelui Tenji şi este administrat de la înfiinţare şi până în prezent de familia fondatoare,
succedându-se nu mai puţin de 52 de generaţii.
5 Cuvântul „hotel” este un neologism intrat relativ recent în limba română din franceză. În limba
română medievală se folosea termenul „han”, căruia i se atribuie o etimologie persană. Hanurile vechi
româneşti sunt în general clădiri în formă de patrulater, cu ziduri groase şi cu o curte interioară în
160 | Ilie Dumitru
cu multe camere sau apartamente mobilate, care se închiriază, de obicei, cu ziua

(călătorilor).
În sensul strict al termenului, hotelul este doar una dintre formele unităţilor de
cazare turistică.
Codul francez al turismului defineşte hotelul ca fiind o întreprindere comercială de
cazare, clasificată, care oferă camere sau apartamente, mobilate, unei clientele care se
cazează temporar pentru o durată de ordinul zilei, săptămânii sau lunii şi care, fără
excepţie, nu îşi stabileşte acolo domiciliul.1
În dreptul român o definiţie legală a hotelului se găseşte în Ordinul nr. 65/2013
pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de
clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie
publică, a licenţelor şi brevetelor de turism2, care conţine în Anexa 1 câteva definiţii ale
unor noţiuni cu care operează.
Potrivit acestui act normativ, hotelul este „structura de primire turistică
amenajată în clădiri sau în corpuri de clădiri, care pune la dispoziţia turiştilor spaţii de
cazare (camere, garsoniere, apartamente, suite, duplexuri) dotate corespunzător,
asigură prestări de servicii specifice, dispune de hol de primire/recepţie şi, după caz, de
spaţii de alimentaţie publică.”
Acelaşi ordin mai include în noţiunea de „structură de primire turistică cu
funcţiune de cazare”, pe lângă hotel, şi următoarele tipuri de unităţi de cazare:
a) hoteluri-apartament – sunt acele hoteluri compuse numai din apartamente
şi/sau garsoniere, dotate astfel încât să asigure păstrarea şi prepararea alimentelor,
precum şi servirea mesei în incinta acestora, sau care au restaurant propriu, cu servire
permanentă prin room-service;
b) hosteluri – sunt structuri de primire turistică cu o capacitate minimă de 3
camere, garsoniere sau apartamente, dispuse pe un nivel sau pe mai multe niveluri, în
spaţii amenajate, de regulă, în clădiri cu altă destinaţie iniţială decât cea de cazare
turistică;
c) moteluri – sunt unităţi hoteliere situate, de regulă, în afara localităţilor, în
imediata apropiere a arterelor intens circulate, dotate şi amenajate atât pentru
asigurarea serviciilor de cazare şi alimentaţie pentru turişti, precum şi pentru parcarea
în siguranţă a mijloacelor de transport;
d) vile turistice – sunt acele structuri de primire turistică de capacitate relativ
redusă, funcţionând în clădiri independente, cu arhitectură specifică, situate în staţiuni
turistice sau în alte zone şi localităţi de interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi
prestarea unor servicii specifice;
care se intră printr-o singură poartă. La parter se găsesc prăvăliile şi intrarea în pivniţe, iar la etaj
camerele de locuit cu ferestre spre curte.
1 A se vedea art. D.311-4 din Codul francez al turismului.
2 Ordinul nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor
de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a

licenţelor şi brevetelor de turism a fost emis de Autoritatea Naţională pentru Turism şi publicat în
M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013, iar ulterior modificat şi completat prin Ordinul nr. 221/2015 şi
Ordinul nr. 415/2016 ale aceleiaşi autorităţi.
e) bungalouri – sunt şi ele structuri de primire turistică de capacitate redusă,

realizate de regulă din lemn (sau din materiale similare ori chiar din zidărie în zonele
de munte sau de mare, unde umiditatea este ridicată), amplasate în perimetrul
campingurilor, satelor de vacanţă, ca unităţi independente situate în staţiuni turistice
sau zone turistice, ori ca spaţii complementare pe lângă alte structuri de primire
turistice şi care asigură cazarea turiştilor, precum şi celelalte servicii prestate de
unitatea de bază;
f) cabane turistice – sunt structuri de primire turistică de capacitate relativ
redusă, care funcţionează într-o clădire distinctă, cu arhitectură specifică şi în care se
asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii specifice necesare turiştilor aflaţi în
drumeţie sau la odihnă în zone montane, rezervaţii naturale, în apropierea staţiunilor
balneare sau a altor obiective de interes turistic;
g) sate de vacanţă – reprezintă acele ansambluri de clădiri, (cel mai adesea vile
sau bungalouri), amplasate într-un perimetru bine delimitat, care asigură turiştilor
servicii de cazare, de alimentaţie şi o gamă largă de prestaţii turistice suplimentare
(agrement, sportive, culturale etc.);
h) campinguri – sunt structuri de primire turistică destinate a asigura cazarea
turiştilor în corturi sau rulote, precum şi parcarea mijloacelor de transport, pregătirea
mesei şi, de asemenea, care permit turiştilor să beneficieze şi de celelalte servicii
specifice acestui tip de unitate;
i) căsuţe tip camping – sunt acele spaţii de cazare de dimensiuni reduse, realizate
din lemn sau alte materiale similare, compuse, de regulă, dintr-o cameră, un mic antreu
sau terasă şi, uneori, şi un grup sanitar propriu;
j) popasuri turistice – reprezintă structuri de primire turistică de capacitate
redusă, care asigură servicii de cazare şi alimentaţie, precum şi posibilităţi de parcare
auto, ca şi campingurile, dar, spre deosebire de acestea, nu dispun de teren de campare,
care să permită şi amplasarea corturilor şi/sau a rulotelor;
k) apartamente şi camere de închiriat în locuinţe familiale – sunt şi acestea
structuri de primire turistică ce cuprind un număr limitat de spaţii, în care se oferă
turiştilor servicii de cazare şi posibilitatea preparării hranei în bucătăria folosită
exclusiv de aceştia;
l) nave fluviale şi maritime inclusiv pontoane plutitoare – sunt acele construcţii
destinate în principal deplasării pe suprafaţa apei şi care pot asigura şi cazarea
turiştilor pe durata călătoriei sau pe o durata determinată, în cazul hotelurilor plu-
titoare ancorate în porturi;
m) pensiuni turistice – acele structuri de primire turistică, având o capacitate de
cazare maxima de 15 camere/40 de locuri, care funcţionează în locuinţele
particularilor sau în clădiri independente şi care permit atât cazarea turiştilor, cât şi
pregătirea şi servirea mesei;
n) pensiuni agroturistice – sunt unităţi de cazare similare pensiunilor turistice,
dar care oferă turiştilor, suplimentar, posibilitatea participării la activităţi gospodăreşti
sau meşteşugăreşti, precum şi alte beneficii cum ar fi: (i) masa preparată din produse
majoritar naturale din gospodăria proprie (inclusiv produse piscicole) sau de la
162 | Ilie Dumitru
producători/pescari autorizaţi de pe plan local, (ii) gazdele se ocupă direct de primirea

turiştilor şi de programul acestora pe tot parcursul sejurului pe care îl petrec la pen-
siune şi vor însoţi turiştii care participă la activităţile gospodăreşti sau meşteşugăreşti,
(iii) se desfăşoară cel puţin o activitate legată de agricultură, creşterea animalelor,
cultivarea diferitelor tipuri de plante, livezi de pomi fructiferi sau se desfăşoară o
activitate meşteşugărească, cu un atelier de lucru, din care rezultă diferite articole de
artizanat;
o) alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică (spre exemplu, refugiile
montane1).
2. Organizarea şi autorizarea activităţii hoteliere

Ca regulă generală, exploatarea unui hotel se face în cadrul unei societăţi, care are
ca scop obţinerea de profit. Este posibil, totuşi, în special pentru unităţile de cazare mai
mici, ca respectivele spaţii să fie exploatate direct de către proprietar, în mod indi-
vidual2.
Pe de altă parte, din punct de vedere organizaţional, activitatea hotelieră se poate
exersa nu numai în mod independent, ci şi prin aderarea la o reţea hotelieră.
Forma independentă este forma tradiţională de exploatare hotelieră şi presupune
o conducere unică a respectivei întreprinderi hoteliere, fie că aceasta se realizează în
mod colectiv (spre exemplu în cazul consiliilor de administraţie, atunci când hotelul
este deţinut de o societate pe acţiuni), fie că se asigură la nivel individual (în situaţiile în
care unitatea de cazare este deţinută de o persoană fizică ce desfăşoară activitatea
hotelieră în nume propriu: pensiuni agroturistice, case de vacanţă, camere de oaspeţi
etc.).
Această formă independentă de exploatare a hotelurilor şi a celorlalte structuri de
primire turistică suferă, la nivel internaţional, un recul generat de extinderea lanţurilor
hoteliere şi marketingul lor agresiv. Astfel, sunt prezente în industria hotelieră nume-
roase tipuri de reţele, care se diferenţiază, în primul rând, prin gradul de integrare/
independenţă a întreprinderilor care aderă la respectivele reţele. Unele presupun un
nivel mai redus de integrare, altele unul mai puternic, ajungând până la pierderea
integrală a independenţei manageriale.
Reţelele hoteliere care pot impune într-o măsură mai mică sau mai mare luarea
anumitor decizii se împart în trei mari categorii:
1 Refugiile montane nu apar printre formele de structuri de cazare turistică menţionate în
Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice

cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, însă în alte legislaţii
naţionale din domeniul turismului sunt prevăzute şi aceste tipuri de spaţii de cazare. Spre exemplu,
Codul turismului din Franţa este una din aceste reglementări naţionale şi menţionează la art. L-326-1
că „refugiul este o structură de cazare accesibilă publicului, situată în zone montane izolate, păzită sau
nepăzită”.
2 În România avem în vedere persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală sau
întreprinderea familială.
a) reţelele hoteliere care activează sub imperiul unui titular al unei mărci consacrate
internaţional.
Cel mai elocvent exemplu din această categorie este grupul Accor, care deţine mai
multe mărci internaţionale în domeniul hotelier, fiecare dedicată unui anume nivel de
calitate a serviciilor şi unui anume tip de clientelă: Sofitel, Mercure, Ibis, Etap, Formula1
etc. Astfel de mari grupuri hoteliere practică două formule de exploatare a hotelurilor
care operează sub una din mărcile deţinute de grup: (i) exploatarea directă – când
hotelurile sunt deţinute şi operate direct de respectivul lanţ hotelier şi (ii) exploatarea
indirectă – când titularul mărcii acordă unei alte persoane dreptul de exploatare a unui
hotel, fie printr-un contract de gestiune, fie printr-un contract de management1, fie
printr-un contract de franciză.
În cazul exploatării directe a hotelurilor care constituie un lanţ hotelier integrat este
caracteristică situaţia deţinerii controlului societăţilor-fiice de către societatea-mamă. În
structura juridică a unui astfel de grup de societăţi hoteliere vom regăsi: (i) societatea
holding (societate-mamă); (ii) societate de finanţare; (iii) societăţi de gestiune
naţională şi internaţională a hotelurilor care compun respectivul lanţ; (iv) societate de
studii şi dezvoltare; (v) societatea de aprovizionare etc.
b)reţelele hoteliere voluntare.
Aceste reţele hoteliere au apărut pe plan internaţional ca forme de asociere
voluntară sub forma asociaţiilor sau cooperativelor, ca o reacţie de răspuns a hote-
lierilor independenţi la ofensiva marilor lanţuri internaţionale. O astfel de reţea
hotelieră voluntară cunoscută şi în România este Best Western. Pe plan internaţional
sunt binecunoscute şi Relais & Chateau, Logis de France etc.2. Hotelierii care aderă la
aceste reţele păstrează o mare autonomie, nefiind legaţi decât printr-un contact de
adeziune sau de afiliere, pe care îl pot denunţa oricând. Participarea la astfel de reţele
determină o încredere mărită a clienţilor într-un astfel de hotel care aparţine unui grup
prezent în mai multe ţări, dar există şi multe alte avantaje: preţuri preferenţiale în
relaţiile cu furnizorii, campanii promoţionale şi ghiduri care includ toate hotelurile
aderente, posibilităţi de finanţare preferenţială, utilizarea în comun a serviciilor
specializate etc.
c) website-urile de rezervări.
Aceste pseudogrupuri, create prin mecanisme ce ţin de tehnologia informaţiei,
însumează informaţii legate de toate hotelurile care s-au înscris în acel website sau
care au încheiat parteneriate cu persoana/compania care deţine respectivul website, şi
oferă turiştilor posibilitatea să îşi facă rezervare în mod direct la oricare din hotelurile
indexate. Website-urile de rezervări permit clienţilor, la finalul şederii lor într-un hotel,
să îi acorde calificative sau să noteze impresii legate de serviciile oferite de acel hotel.
1 Vom analiza într-o secţiune dedicată contractul de management hotelier.

2 Logis de France se situează pe unul dintre primele locuri în clasamentul mondial al lanţurilor
hoteliere voluntare având peste 3500 de hoteluri aderente. Logis de France a luat fiinţă în 1949 şi este
o federaţie naţională constituită din 92 de asociaţii departamentale, prezentă în mai multe ţări din
Europa: Franţa, Italia, Germania, Luxemburg, Belgia, Spania, Andorra, Portugalia şi Olanda. În Spania,
cea mai mare reţea voluntară de hoteluri este Hotusa Eurostar (aproximativ 500 de hoteluri).
164 | Ilie Dumitru
Printre cele mai cunoscute website-uri de rezervări hoteliere sunt: Expedia, Vinivi,
Planetourism.net, Hotel.com, Opodo etc.
În ceea ce priveşte autorizarea activităţii hoteliere, aceasta se face de autoritatea
publică sau organismul acreditat şi în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul în
care este situat hotelul.
În România, potrivit H.G. nr. 1267/2010 privind eliberarea certificatelor de
clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism1, funcţionarea structurilor de primire
turistice nu este permisă decât dacă deţin o autorizaţie provizorie de funcţionare sau
un certificat de clasificare.
3. Clasificarea hotelieră pe plan internaţional

Clasificarea hotelieră reprezintă o formă codificată în care se exprimă nivelul de
confort şi oferta de servicii a unui hotel.
Deşi adoptarea unui sistem oficial de clasificare hotelieră produce o serie de
avantaje2, care s-ar multiplica dacă ar exista un sistem unic la nivel internaţional, până
în prezent nu se poate vorbi decât la nivel naţional de astfel de sisteme oficiale. Fiecare
din ţările lumii, datorită tradiţiilor culturale, naţionale şi de altă natură, foloseşte
sisteme de clasificare particulare, ceea ce împiedică aplicarea unui sistem unic de
clasificare la nivel mondial.
Hotelurile se clasifică în funcţie de gradul de confort şi serviciile oferite. Deşi cel
mai întâlnit sistem de clasificare este cel cu stele de la 1 la 5, nu există o clasificare
standardizată la nivel internaţional, ci ea se face conform legislaţiei aplicabile în
fiecare stat. Prin urmare, de la ţară la ţară poate să difere atât prin numărul de clase, cât
şi prin simbolistică sau ordinea ierarhică (de la cele mai austere la cele mai luxoase sau
invers).
Astfel, cele mai întâlnite sisteme de clasificare hotelieră sunt:
- stele (de la 1 la 5);
- litere (de la E la A);
- clase (de la a patra la întâia).
1 H.G. nr. 1267/2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de
turism, a fost publicată în M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010 şi ulterior modificată şi completată de
H.G. nr. 535/2011 şi H.G. nr. 121/ 2013.
2 F. Pierret în About hotel classification systems sintetizează aceste avantaje astfel:
- informarea consumatorilor;
- evidenţă standardizată a hotelurilor, care permite operatorilor de turism şi agenţiilor de voiaj o
mai facilă redactare a cataloagelor şi ofertelor;
- instrument de marketing şi promovare;
- instrument de măsurare a calităţii;
- referinţă pentru punerea în aplicare a politicilor publice, cum ar fi acordarea de subvenţii sau
de anumite scutiri fiscale.
A se vedea pagina web http://cf.cdn.unwto.org/sites/all/files/hotel_classification_systems.pdf
(accesată la 01.08.2018).
Un raport relativ recent al OMT1 încearcă să stabilească unele sisteme de clasifi-

care hotelieră mai adaptate şi mai utile pentru consumatori, hoteluri, intermediari şi
destinaţii, pornind de la studiul făcut asupra criteriilor de clasificare folosite pentru
hoteluri de 4 şi 5 stele în 30 de destinaţii europene. Pe baza acestora se propune unui
număr de şase destinaţii din alte regiuni (care, de asemenea, au făcut obiectul
studiului) să-şi revizuiască sistemele de clasificare hotelieră sau să stabilească altul
nou.
Pe de altă parte, în preambulul acestui studiu, Preşedintele OMT, domnul Taleb
Rifai, afirmă că nu este surprinzător că nu există o clasificare standard la nivel mondial,
în domeniul hotelier, şi consideră că, probabil, nu va exista niciodată, din cauza
„diversităţii de contexte medio-ambientale, socio-culturale, economice şi politice în
care se încadrează activitatea hotelieră”.
Totuşi, raportul oferă o sinteză a tipurilor de clasificare existente, precum şi o
orientare generală asupra elementelor care trebuie avute în vedere pentru stabilirea
unui sistem oficial de clasificare.
Acest studiu din 2015 al OMT succedă unuia făcut cu un an înainte, pe o tematică la
fel de interesantă şi de mare actualitate în industria hotelieră şi în rândul turiştilor, în
egală măsură.
Analiza făcută de OMT în 2014 a avut ca subiect încorporarea recenziilor făcute de
clienţi în clasificarea hotelieră2.
S-a arătat în acest raport că numărul tot mai mare de recenzii ale turiştilor/oaspe-
ţilor hotelurilor a revoluţionat procesul de luare a deciziei în lumea călătoriilor. Gradul
de încredere al turiştilor în recenziile făcute de alţi clienţi a crescut în mod considerabil
şi influenţează alegerea lor şi decizia de rezervare a camerei la un anume hotel.
Procesul online de căutare a unor servicii hoteliere a atins un nivel atât de ridicat
încât se consideră că recenziile făcute de clienţi şi clasificările oficiale ale hotelurilor au
roluri complementare în procesul de căutare.3 Clasificările hoteliere oficiale sunt
folosite de către consumatori doar ca un filtru în prima fază a procesului de căutare, iar
mai apoi decizia finală se ia în funcţie de recenziile altor clienţi. Sigur că marele
dezavantaj al recenziilor constă în riscul neautenticităţii lor sau a subiectivismului celui
care a făcut o anume recenzie. Însă studiul a arătat că marea majoritate a
1 Este vorba de studiul Hotel Classification Systems: Recurrence of criteria in 4 and 5 stars hotels
realizat în 2015 de OMT şi Norwegian Accreditation, o agenţie a Ministerului de Comerţ, Industrie şi

Pescuit din Norvegia, prin intermediul programului QualityMark Norway. Studiul poate fi analizat la
adresa web
http://cf.cdn.unwto.org/sites/all/files/pdf/hotel_classification_systems_recurrence_of_criteria_i
n_4_and_5_star_hotels_0.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 Studiul Online Guest Reviews and Hotel Classification Systems – An Integrated Approach a fost
realizat de OMT tot împreună cu Norvegian Accreditation şi poate fi citit integral la adresa web
http://cf.cdn.unwto.org/sites/all/files/pdf/online_guest_reviews_and_hotel_classification_sytem
s_an_integrated_approach.pdf (accesată la 01.08.2018).
3 Cercetările făcute cu ocazia acestui studiu au stabilit că, înainte de a face o rezervare hotelieră
online, utilizatorii consultă aproximativ 14 site-uri şi efectuează, în medie, nouă căutări în motoarele
de căutare pe internet.
166 | Ilie Dumitru
consumatorilor consideră recenziile ca fiind foarte utile, iar mai mult de jumătate
dintre ei nu ar rezerva cameră la un hotel care nu are recenzii.
Când au fost chestionaţi despre integrarea recenziilor în sistemele de clasificare
hotelieră, un procent de 75% atât dintre consumatori, cât şi dintre hotelieri au răspuns
că integrarea recenziilor în clasificare este importantă sau foarte importantă.
Aşadar, există un interes cert şi în continuă creştere pentru a transfera procesul de
clasificare hotelieră de la forma clasică, făcută de o autoritate naţională, la forma
digitală, realizată prin recenziile clienţilor.
Şi tocmai pentru că exigenţele turiştilor sunt din ce în ce mai mari şi, deopotrivă,
sensibilitatea lor la clasificarea hotelieră este din ce în ce mai accentuată, liderul
turismului mondial, Franţa, şi-a revizuit recent sistemul de acordare a clasificării
unităţilor de cazare turistică.
Atout France este agenţia de dezvoltare turistică a Franţei şi are atribuţii inclusiv
în domeniul atribuirii clasificării unităţilor de cazare turistică. Procedura presupune 5
etape:
1. Pre-diagnosticul. În prima etapă, solicitantul îşi creează un cont pe website-ul
autorităţii franceze1 şi îşi face o autoevaluare, completând un formular pe care îl
găseşte pe acelaşi website.
2. Vizita de control. În a doua etapă, solicitantul îşi alege un organism de evaluare
acreditat pentru controlul unităţilor de cazare2 şi îi remite acestuia rezultatul pre-diag-
nosticului. Organismul de evaluare face o vizită3 la unitatea de cazare turistică, în urma
căreia întocmeşte un raport, prin care confirmă îndeplinirea4 de către solicitant a
cerinţelor pentru clasificarea hotelieră dorită şi remite autorităţii franceze din
domeniul turismului raportul de control în formatul stabilit de aceasta din urmă.
3. Emiterea certificatului de către organismul de evaluare. În termen de 15 zile de
la efectuarea vizitei, organismul de evaluare emite un certificat care atestă îndeplinirea
cerinţelor specifice clasificării hoteliere dorite de solicitant.
4. Trimiterea către Atout France a cererii de eliberare a clasificării hoteliere.
Solicitantul trimite prin email certificatul emis de organismul de verificare către
autoritatea naţională din domeniul turismului în vederea eliberării de către această
instituţie a certificatului de clasificare.
5. Decizia de clasificare hotelieră. În luna următoare celei în care Atout France a
primit toate documentele/informaţiile arătate mai sus, se emite decizia privind
clasificarea unităţii de cazare turistică. Clasificarea trebuie reînnoită la fiecare 5 ani.
1 Este vorba de website-ul www.classement.atout-france.fr.

2 Lista tuturor organismelor/societăţilor de evaluare acreditate de Comitetul Francez de
Acreditare (COFRAC) se găseşte, de asemenea, pe websiteul Atout France.
3 Vizita poate fi, în cazul hotelurilor de până la 3 stele inclusiv, singulară şi anunţată, dar pentru
hotelurile de 4 şi 5 stele există şi o a doua vizită neanunţată, pe care inspectorul de certificare o face la
faţa locului. Pentru detalii asupra procedurii, a se vedea L. Jégouzo, op. cit., p. 262-263.
4 Bineînţeles că este posibilă şi o soluţie de infirmare, caz în care procedura se închide şi se poate
relua cu o nouă aplicare (pre-diagnostic) făcută de solicitant.

Atout France găzduieşte pe website-ul propriu o secţiune1 în care se poate verifica

în timp real situaţia tuturor structurilor de primire turistică de pe tot teritoriul Franţei.
4. Clasificarea hotelieră la nivel naţional

Structurile de primire turistice din Romania, indiferent de forma de proprietate şi
administrare, se clasifică în funcţie de caracteristicile constructive, de dotări şi de
serviciile prestate.
a) Eliberarea certificatului de clasificare
Eliberarea certificatelor de clasificare se face de către instituţia publică
responsabilă în domeniul turismului2, după ce se verifică la faţa locului îndeplinirea
criteriilor de clasificare pentru categoria şi tipul de structură turistică respectivă.
Procedura acordării certificatului de clasificare este reglementată de art. 4 din H.G.
nr. 1267/2010.
Proprietarul sau persoana care exploatează o structură de primire turistică cu
funcţiune de cazare depune la sediul autorităţii cererea3, însoţită de documentaţia
completă4 prevăzută în normele metodologice care reglementează condiţiile şi
criteriile de clasificare a structurilor de primire turistice.
În cel mult 30 de zile calendaristice de la data depunerii cererii însoţite de
documentaţia completă, autoritatea competentă trebuie să facă o analiză, iar dacă se
constată că documentaţia este incompletă, are obligaţia ca în termen de 5 zile
lucrătoare de la data înregistrării cererii să informeze solicitantul cu privire la
necesitatea transmiterii de documente suplimentare.5
1 A se vedea https://www.classement.atout-france.fr/hebergements-classes.
2 Autoritatea Naţională pentru Turism sau Ministerul turismului, în funcţie şi de organizarea şi
structura Guvernului şi a organismelor din subordine.
3 Cererea are o formă standardizată, care se regăseşte în Anexa 3 la Normele metodologice de
aplicare a H.G. nr. 1267/2010.

4 Documentaţia trebuie să cuprindă cel puţin următoarele documente:
1. Certificatul constatator emis de O.R.C. în original sau copie legalizată;

2. Fişa standardizată privind încadrarea spaţiilor structurii/structurilor de cazare;
3. Certificatul(ele) de clasificare şi fişa(ele) anexă(e) a/ale acestuia(ora), în original (atunci când
se solicită o schimbare de clasificare);
4. Extras REVISAL (vizat pentru conformitate) şi copii ale documentelor de calificare pentru
personalul minim necesar angajat;
5. Avizul tehnic de specialitate emis conform prevederilor H.G. nr. 31/1996, (după caz).
5 Termenele sunt preluate din textul art. 4 al H.G. nr. 1267/2010, însă apreciem că se impune o
reformulare în sensul clarificării acestora. Se prevede, pe de o parte, că cererea însoţită de

documentaţia completă trebuie analizată în termen de 30 de zile, iar pe de altă parte se menţionează
că în cazul unei documentaţii incomplete autoritatea trebuie să informeze solicitantul despre această
situaţie în termen de 5 zile lucrătoare de la depunere. Or, pentru a stabili dacă documentaţia este
completă sau incompletă, este necesară oricum o verificare a acesteia. S-ar putea înţelege că termenul
de 30 de zile se referă la soluţionarea cererii, fie în sensul eliberării certificatului de clasificare, fie în
sensul respingerii acestei solicitări. Numai că o astfel de decizie nu se poate lua decât după verificarea
unităţii de cazare la faţa locului, pentru care este stabilit un termen de 90 de zile de la data emiterii
168 | Ilie Dumitru
Dacă este completă documentaţia depusă, autoritatea competentă eliberează

solicitantului o autorizaţie provizorie de funcţionare prin care i se acordă dreptul de a
funcţiona până la data verificării la faţa locului a criteriilor de clasificare, dar nu mai
mult de 90 de zile.1
În acest termen, de 90 de zile, autoritatea competentă este obligată să verifice la
faţa locului structura de primire turistică şi să întocmească o notă de verificare. Nota de
verificare va cuprinde tipul şi categoria de clasificare la care se încadrează structura de
primire turistică, iar dacă structura de primire turistică nu poate fi încadrată la niciun
tip şi categorie de clasificare, nota de verificare va conţine inclusiv motivele pentru care
nu poate fi acordat certificatul de clasificare.
După întocmirea notei de verificare, un exemplar al acesteia se comunică solicitan-
tului, iar de la data la care solicitantul a luat cunoştinţă de această notă, autorizaţia
provizorie de funcţionare îşi încetează valabilitatea.2
Pentru eliberarea certificatului de clasificare, autoritatea competentă are la
dispoziţie un termen de 15 zile de la data întocmirii notei de verificare la faţa locului.
b) Modificarea certificatului de clasificare
Atunci când apar modificări ale condiţiilor care au stat la baza eliberării certifi-
catului de clasificare, operatorul economic proprietar şi/sau administrator al unei
structuri de primire turistice are obligaţia ca în termen de 30 de zile de la apariţia
modificărilor să solicite o nouă clasificare, caz în care se aplică aceeaşi procedură ca la
prima eliberare a certificatului de clasificare.
c) Retragerea certificatului de clasificare
Autoritatea publică responsabilă în domeniul turismului are printre atribuţiile sale
şi verificarea periodică a stării şi funcţionalităţii dotărilor, calitatea serviciilor prestate,
respectarea normelor de igienă etc. În cazul în care se constată că operatorul economic
proprietar şi/sau administrator al unei structuri de primire turistice nu a asigurat
funcţionarea la categoria şi/sau tipul de structură de primire turistică menţionate în
certificatul de clasificare sau nu a respectat reglementările legale în vigoare în ceea ce
priveşte desfăşurarea activităţii în structurile de primire turistice, autoritatea poate
retrage certificatul de clasificare sau poate dispune remedierea deficienţelor în cel mai
autorizaţiei provizorii de funcţionare, care confirmă, de altfel, caracterul complet al documentaţiei

depuse.
1 În opinia noastră este lipsit de logică juridică acest termen maximal de valabilitate a autorizaţiei
provizorii, câtă vreme efectuarea controlului la faţa locului depinde exclusiv de funcţionarii autorităţii
competente. În consecinţă, considerăm că autorizaţia provizorie de funcţionare îşi menţine
valabilitatea şi după termenul de 90 de zile de la emitere, în situaţia în care autoritatea competentă nu
a efectuat controlul în acest termen şi nu a soluţionat definitiv cererea de emitere a certificatului de
clasificare.
2 Considerăm că este necesară şi modificarea alin. (7) teza finală din art. 4 al H.G. nr. 1276/2010,
în sensul că autorizaţia de funcţionare provizorie îşi păstrează valabilitatea şi după data la care i s-a
comunicat solicitantului nota de constatare, până la data emiterii certificatului de clasificare. Numai în
situaţia în care în nota de constatare se menţionează că structura de cazare turistică nu poate fi
încadrată în nicio categorie de clasificare şi, în consecinţă, nu se va emite un certificat de clasificare,
este justificată soluţia încetării valabilităţii autorizaţiei de funcţionare provizorii.
scurt termen, care nu poate fi mai mare de 90 de zile calendaristice. Totodată, astfel de
fapte constituie şi contravenţie, sancţionată cu amendă de la 8.000 la 50.000 lei.1
În situaţia în care remedierile nu pot fi făcute, pentru ca toate condiţiile şi criteriile
minime obligatorii specifice pentru tipul şi categoria de clasificare înscrise în
certificatul de clasificare să fie îndeplinite, autoritatea competentă va dispune
retragerea certificatului de clasificare şi reîncadrarea unităţii şi/sau a spaţiilor de
cazare la tipul şi/sau categoria de clasificare pe care le îndeplineşte în mod efectiv.
Retragerea certificatului de clasificare se face prin actul de control, în baza căruia se şi
emite certificatul de clasificare subsecvent.2
d) Valabilitatea certificatului de clasificare
Conform prevederilor art. 21 alin. (2) din H.G. nr. 1267/2010, certificatele de
clasificare sunt valabile pe perioadă nedeterminată, până la modificarea condiţiilor şi
criteriilor pentru care au fost eliberate.
O astfel de valabilitate nelimitată a certificatelor de clasificare era prevăzută şi în
dreptul francez însă, din cauza nefuncţionalităţii acestui sistem (s-a dovedit că extrem
de puţini hotelieri care nu mai îndeplineau condiţiile de funcţionare pentru clasificarea
hotelieră pe care o deţineau „se prezentau de bună-voie pentru a solicita autorităţii
declasificarea lor), la ultima reformă legislativă din domeniul turismului (2009) acest
sistem a fost abandonat şi înlocuit cu unul al valabilităţii limitate a certificatului de
clasificare turistică (5 ani).3
e) Obligaţiile unităţii hoteliere clasificate
Operatorul economic care desfăşoară activitate hotelieră, indiferent că este
proprietar al unei structuri de primire turistice ori doar administrator al acesteia, are
următoarele obligaţii4:
1 A se vedea art. 15 alin. (1) lit. d) şi art. 16 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1267/2010.
2 Art. 29 din Normele metodologice mai reglementează şi situaţia în care unitatea de cazare
remediază deficienţele după retragerea certificatului de clasificare, prevăzând că în astfel de cazuri
personalul de specialitate din cadrul instituţiei publice centrale responsabile în domeniul turismului
verifică remedierea deficienţelor constatate şi, dacă se confirmă remedierile, restituie certificatul de
clasificare retras În ceea ce ne priveşte, apreciem că această procedură valorizează nejustificat coala
de hârtie pe care este tipărit „certificatul de clasificare”. Restituirea certificatului nu se justifică decât
în situaţiile în care ulterior actului de control prin care s-a dispus retragerea lui se constată o
constatare eronată sau o ilegalitate a actului de control. În caz contrar, dacă măsura retragerii
certificatului de clasificare s-a făcut în depline condiţii de legalitate şi temeinicie, nu există niciun
motiv pentru restituirea acestuia. Pe de altă parte, intervin şi dificultăţi birocratice: cât timp va trebui
autoritatea să păstreze certificatul de clasificare retras?! Ipoteza în care unitatea de cazare remediază
deficienţele la un anume interval de timp, după ce autoritatea i-a retras certificatul de clasificare pe
care îl deţinea şi i-a emis altul cu o clasificare inferioară, este similară celei în care structura de primire
turistică a realizat lucrări prin care a adus modificări ale condiţiilor care au stat la baza eliberării
certificatului de clasificare. Or, într-o atare situaţie este obligată ca în termen de 30 de zile să solicite o
nouă clasificare, caz în care se aplică aceeaşi procedură ca la prima eliberare a certificatului de
clasificare (ubi est eadem ratio, eadem solutio esse debet).
4 A se vedea art. 6 şi 8 din H.G. nr. 1267/2010.
170 | Ilie Dumitru
- afişarea certificatului de clasificare, în copie, şi a numărului de telefon al

autorităţii administraţiei publice centrale responsabile în domeniul turismului, la
recepţie şi în spaţiul de la intrarea în sălile de mese;
- furnizarea de informaţii reale cu privire la denumirea şi tipul structurii de
primire turistice, categoria de clasificare sau serviciile prestate, prin orice materiale
sau spaţii de promovare folosite, inclusiv pe propriile pagini de internet;
- asigurarea funcţionării structurii de primire turistică la categoria şi/sau tipul
menţionate în certificatul de clasificare;
- respectarea tuturor reglementărilor legale în vigoare referitoare la activităţile ce
se desfăşoară în structurile de primire turistice;
- respectarea nivelului maxim de zgomot stabilit prin reglementările specifice;
- în cazul structurilor de primire turistice clasificate amplasate în zona litorală,
trebuie asigurată funcţionarea acestora în perioada sezonului turistic estival, respectiv
1 mai – 30 septembrie, înţelegând prin aceasta prestarea tuturor serviciilor aferente
tipului de structură de primire turistică şi categoriei menţionate în certificatul de
clasificare1.
5. Criterii de stabilire a clasificării hoteliere
Autoritatea competentă în domeniul turismului foloseşte pentru determinarea
încadrării structurii de cazare turistică într-una dintre clasele prevăzute de lege o serie
de criterii de evaluare.
1 Prin Decizia nr. 2571 din 6 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 1418/36/2010, ÎCCJ – Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal – a avut de analizat legalitatea obligaţiei impuse agenţilor econo-
mici de a asigura funcţionarea structurii de primire turistică situată în zona litorală cel puţin pe
întreaga perioadă dintre 1 mai şi 30 septembrie a fiecărui an. La data sesizării instanţei de fond,
obligaţia se regăsea în cuprinsul art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor
de primire turistică. În prezent, aceeaşi obligaţie este reglementată de art. 8 alin. (2) din H.G.
nr. 1267/2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism. ÎCCJ
a decis că este neîntemeiată excepţia de nelegalitate a art. 7 alin. (2), art. 10 lit. h) şi art. 11 lit. f) din
H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică. Art. 7 alin. (2) din H.G.
nr. 709/2009 prevede că operatorii economici care administrează structuri de primire turistică
clasificate de pe litoralul românesc au obligaţia să asigure funcţionarea structurilor de primire
turistică cu funcţiuni de cazare şi a celor de alimentaţie publică pe toată perioada sezonului turistic
estival, respectiv în perioada 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an. Conform art. 10 lit. h) din acelaşi act
normativ, constituie contravenţie nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2). Art. 11 lit. f) din aceeaşi
reglementare prevede amenzile în cazul săvârşirii contravenţiei prevăzute la art. 10. Excepţia de
nelegalitate anterior individualizată a fost motivată de reclamantă prin încălcarea dispoziţiilor art. 44
alin. (2) şi art. 45 din Constituţia României. Înalta Curte a apreciat că art. 7 alin. (2) din H.G.
nr. 709/2009 nu încalcă dispoziţiile constituţionale individualizate de recurentă, argumentând că
„obligaţia aflată în discuţie este strict legată de obţinerea/deţinerea certificatului de clasificare şi nu de
calitatea de proprietar. Cu alte cuvinte, proprietarul imobilului poate dispune în mod liber de acesta,
dar în situaţia în care decide să obţină certificatul de clasificare, îşi asumă obligaţia de a asigura
funcţionalitatea acestuia pe perioada sezonului estival.”
Aceste criterii de regăsesc în Normele metodologice privind eliberarea certifi-

catelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi
alimentaţie publică1.
În România, clasificarea structurilor de primire turistice se face printr-un sistem
de stele sau margarete (în cazul pensiunilor turistice şi agroturistice), avându-se în
vedere următoarele criterii principale:
- caracteristicile constructive ale unităţii de cazare;
- dotările;
- calitatea serviciilor oferite.
În funcţie de tipul structurii de primire turistice cu funcţiuni de cazare, clasificarea
se face după cum urmează:
a) pentru hotel: 5, 4, 3, 2, 1 stele;
b) pentru hotel-apartament: 5, 4, 3, 2 stele;
c) pentru motel: 3, 2, 1 stele;
d) pentru hostel: 3, 2, 1 stele;
e) pentru vilă turistică: 5, 4, 3, 2, 1 stele;
f) pentru bungalow: 3, 2, 1 stele;
g) pentru cabană turistică: 3, 2, 1 stele;
h) pentru sat de vacanţă: 3, 2 stele;
i) pentru camping, popas turistic, căsuţe tip camping: 4, 3, 2, 1 stele;
j) pentru pensiune turistică şi pensiune agroturistică: 5, 4, 3, 2, 1 margarete;
k) pentru apartamente sau camere de închiriat: 3, 2, 1 stele;
l) pentru structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe pontoane plutitoare, nave
maritime şi fluviale: 5, 4, 3, 2, 1 stele.
În aceeaşi unitate de cazare pot exista spaţii de clasificări diferite (cel mult două),
diferenţa dintre ele neputând fi mai mare de o stea/margaretă. Clasificarea structurii
de primire turistică, în ansamblul ei, se face în funcţie de încadrarea majorităţii de cel
puţin 65% a spaţiilor de cazare din incinta acesteia.2
În Anexa 1 la Normele metodologice sunt prevăzute criteriile minime obligatorii
privind clasificarea structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare de tipul
hotel, hotel apartament şi motel.
Exemplificativ, enumerăm câteva din aceste criterii: starea generală a clădirii
(exterior, interior), spaţiile verzi, zonele de agreement, terenurile ambientale şi alte
dotări exterioare aparţinând structurii de primire turistice să fie bine întreţinute,
parcaj auto în folosinţa structurii de primire, cu pază, cu locuri delimitate de parcare şi
1 Normele metodologice din 10 iunie 2013, privind eliberarea certificatelor de clasificare a

structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor
de turism, aprobate prin Ordinul nr. 65 din 10 iunie 2013, publicat în M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013,
ulterior modificate şi completate.
2 Spre exemplu, dacă o structură de primire turistică are 60% din spaţii clasificate la 4 stele şi
restul de 40% clasificate la 3 stele, clasificarea generală a unităţii de cazare va fi de 3 stele. Dacă însă
procentul spaţiilor de cazare de 4 stele urcă la 70%, atunci acea unitate de cazare va primi clasificarea
generală de 4 stele.
172 | Ilie Dumitru
dotat cu coşuri de gunoi, intrări separate pentru turişti şi bagaje pentru personal,
primirea mărfurilor şi materialelor, numărul şi funcţiunile instalaţiilor (climatizare,
lifturi, iluminat, telefonie, internet), suprafeţele şi dotările camerelor etc.
Anexele 1.1. – 1.8. conţin criteriile suplimentare privind clasificarea structurilor de
primire turistice cu funcţiuni de cazare în funcţie de tipul structurii.
Pentru hoteluri şi hoteluri apartament, categoria de clasificare este determinată de
îndeplinirea în totalitate a criteriilor obligatorii prevăzute în Anexa nr. 1.1. la Normele
metodologice, precum şi de realizarea unui punctaj minim, rezultat din evaluarea
criteriilor suplimentare:
- pentru hotel de 5 stele 170 puncte
- pentru hotel-apartament de 5 stele 120 puncte
- pentru hotel-apartament de 2 stele 25 puncte.
Printre criteriile suplimentare în baza cărora se face acest punctaj se numără:
prezenţa certificată a unor sisteme de management (management al calităţii, manage-
ment de mediu, management al siguranţei alimentelor, management pentru sănătate şi
securitate ocupaţională, obţinerea etichetei ecologice), protecţia turiştilor, construcţii/
instalaţii/dotări, servicii suplimentare (spălătorie, curăţătorie, salon de cosmetică
şi/sau de frizerie şi coafură, robot-telefon în spaţiile de cazare, închirieri maşini etc.),
spaţii de agrement şi fitness, posibilităţi de organizare de recepţii, conferinţe, banchete,
centre de afaceri etc.
În mod similar, pentru toate celelalte tipuri de structuri de primire turistică cu
funcţiuni de cazare, sunt prevăzute criterii pe baza cărora se face încadrarea lor
într-una din categoriile de clasificare prevăzute pentru respectivul tip de unitate de
cazare.1
6. Distincţia „Palace” şi similare

Datorită faptului că în industria hotelieră competiţia a devenit din ce în ce mai
acerbă, multe hoteluri de renume mondial şi lanţuri hoteliere celebre au fost nevoite să
investească şi mai mult în dotările şi calitatea serviciilor oferite, depăşind considerabil
1 Anexa 1.2. la Normele metodologice conţine criteriile minime obligatorii privind clasificarea
structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare de tip hostel. Anexa 1.3. conţine criteriile
minime obligatorii privind cabanele turistice. Anexa 1.4. conţine criteriile minime obligatorii privind
vilele şi bungalourile. Anexa 1.5. conţine criteriile minime obligatorii privind pensiunile turistice şi
agroturistice. Anexa 1.6. conţine criteriile minime obligatorii privind campingurile, satele de vacanţă,
popasurile turistice şi căsuţele tip camping. Anexa 1.7. conţine criteriile minime obligatorii privind
apartamentele de închiriat şi camerele de închiriat. Anexa 1.8. conţine criteriile minime obligatorii
privind spaţiile de cazare de tipul navelor maritime şi fluviale.
standardele cerute pentru cea mai înaltă treaptă de clasificare hotelieră (care, de
regulă, este de 5 stele).
A devenit, astfel, necesară departajarea acestora de cele care s-au mulţumit să
deţină doar dotările necesare pentru categoria superioară.
De altfel, şi categoria 5 stele este apărută relativ recent în industria hotelieră
internaţională, tot din aceleaşi cauze.
Datorită concurenţei internaţionale, Franţa, de exemplu, a fost nevoită să îşi
modifice şi ea sistemul de clasificare hotelieră în 2009. Deşi anterior avea şase categorii
(de la zero la patru stele de lux), suferea de handicapul lipsei clasificării „5 stele”,
generând astfel confuzie în rândul clienţilor unităţilor de lux, mai ales americani,
pentru care luxul hotelier însemna această din urmă clasificare.
Astfel a apărut şi în Franţa o nouă clasificare în cinci categorii1, de la una la cinci
stele, cea de-a cincea stea fiind special concepută pentru a satisface clienţii exigenţi
internaţionali.
Cu toate acestea, a devenit destul de rapid din ce în ce mai clar că nici noul sistem
cu cinci stele nu este suficient pentru instituţiile hoteliere franceze cele mai distinse. Au
fost efectuate studii de piaţă, care au dus la concluzia că este necesară introducerea în
sistemul de clasificare hotelieră a unei distincţii care să fie atribuită numai unora dintre
hotelurile de 5 stele, în care luxul depăşea limitele opulenţei.
Această analiză se făcea în Franţa şi ca urmare a apariţiei pe piaţa internaţională a
unor astfel de distincţii, care atrăgeau clientela din această categorie.
Aşadar, în multe state, autorităţile naţionale au acordat unor hoteluri de 5 stele
distincţii precum: „Deluxe”, „Superior”, „Premium” etc.
Franţa a optat pentru distincţia „Palace”2.
Într-o logică de marketing similară, unul dintre cele mai exclusiviste hoteluri din
lume, Burj Al Arab din Dubai, Emiratele Arabe Unite, se autoproclama încă de la
inaugurarea sa ca fiind un hotel clasificat „7 stele”. În realitate, sistemul de clasificare
hotelieră din această ţară nu cunoaşte decât 5 clase, cea mai înaltă fiind cea de 5 stele3.
1 Noul sistem de clasificare hotelieră a fost adoptat prin Decretul şi Hotărârea din 23 decembrie
2009, publicate în Jurnalul Oficial al Franţei din 27 decembrie 2009.

2 Această distincţie a fost legiferată prin Hotărârea din 8 noiembrie 2010, publicată în Jurnalul
Oficial din 11 noiembrie 2010, ulterior abrogată şi înlocuită de Hotărârea din 3 octombrie 2014
referitoare la „distincţia Palace”. Acest act normativ prevede o procedură specială pentru atribuirea
acestei distincţii, care nu poate fi primită decât de hotelurile de 5 stele care îndeplinesc 203 criterii
obligatorii şi 31 de criterii facultative. Dacă toate acestea sunt îndeplinite, dosarul se transmite
unui juriu naţional format din 10 persoane, din care fac parte personalităţi ale Franţei din diverse
domenii: membri ai Academiei Franceze, critici de artă, oameni de cultură, arhitecţi renumiţi etc. Până
în iulie 2016 numai un număr de 19 hoteluri de pe tot teritoriul Franţei şi a teritoriilor coloniale aflate
sub controlul său primiseră distincţia „Palace”. Subliniem cu acest prilej că nu trebuie să se confunde
acest titlu onorific acordat unui număr deosebit de restrâns de hoteluri cu denumirea multor hoteluri
în care este inclus şi cuvântul „palace”.
3 Sistemul de clasificare hotelieră a fost revizuit ultima dată în Dubai prin Decretul nr. 17/2013
emis de Prim-ministrul Emiratelor Arabe Unite, Excelenţa Sa Prinţul Shaikh Mohammed bin Rashid Al
Maktoum.
174 | Ilie Dumitru
C. Restaurantele şi celelalte structuri de primire turistice cu funcţiuni de

alimentaţie publică
Aşa după cum rezultă şi din prevederile art. 2 lit. d) din O.G. nr. 58/1998 privind
organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, noţiunea de „structură de
primire turistică” include nu doar structurile destinate cazării turiştilor, (pe care le-am
analizat în secţiunea precedentă), ci şi pe cele destinate servirii mesei pentru turişti1.
În plus, acelaşi act normativ menţionează la art. 21 că în structurile turistice
cazarea poate fi de următoarele tipuri:
a) cazare fără mic dejun;
b) cazare cu mic dejun;2
c) cazare cu demipensiune;3
d) cazare cu pensiune completă;4
e) cazare cu „all inclusive”5.
Interdependenţa dintre cazare şi hrană, în domeniul turismului, este mai mult
decât evidentă, astfel că este necesară şi o analiză a problematicii legate de restaurante
şi alte tipuri de unităţi de alimentaţie publică, în contextul industriei turistice şi a
problematicii specifice.
1. Noţiune şi tipuri de unităţi de alimentaţie publică

Omul călător are nevoie dintotdeauna în principal de două lucruri: un spaţiu de
cazare, în care să se poată odihni, şi hrană şi apă, pentru a supravieţui.
În industria turistică, îndeplinirea nevoilor de relaxare, de odihnă, de recreere este
dependentă şi de sectorul alimentaţiei publice. Acesta nu satisface doar nevoile pri-
mordiale ale turiştilor, ci şi pe acestea de mai sus, prin mecanisme psihologice specifice
1 Art. 2 lit. d): „Structurile de primire turistice includ:
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare turistică: hoteluri, hoteluri-apartament,

moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanţă, campinguri, camere de închiriat în locuinţe
familiale, nave fluviale şi maritime, pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice şi alte unităţi cu
funcţiuni de cazare turistica;
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de alimentaţie publică: unităţi de alimentaţie din
incinta structurilor de primire cu funcţiuni de cazare, unităţi de alimentaţie publică situate în staţiuni
turistice, precum şi cele administrate de societăţi comerciale de turism, restaurante, baruri, unităţi de
fast-food, cofetării, patiserii şi care sunt atestate conform legii”.
2 Cazare cu mic dejun înseamnă „combinaţia prestabilită a serviciilor de cazare şi de asigurare a
micului dejun, vândute sau oferite spre vânzare la un preţ total”.

3 Cazare cu demipensiune reprezintă „combinaţia prestabilită a serviciilor de cazare de
asigurare a micului dejun şi a prânzului sau a cinei, vândute sau oferite spre vânzare la un preţ total”.
4 Cazare cu pensiune completă semnifică o „combinaţie prestabilită a serviciilor de cazare de
asigurare a micului dejun, a prânzului şi a cinei, vândute sau oferite spre vânzare la un preţ total”.
5 În fine, prin cazare cu „all inclusive” se înţelege „combinaţia prestabilită a serviciilor de
cazare, de asigurare a micului dejun, a prânzului, a cinei, a gustărilor dintre mese şi a oricăror altor
servicii de agrement turistic oferite cu mijloace proprii ale structurii de primire turistică, vândute sau
oferite spre vânzare la un preţ total.”
turismului. De aceea, din această perspectivă, sectorul alimentaţiei publice asigură nu

doar hrana necesară vieţii, ci oferă o gamă infinită de produse complexe, elaborate,
deosebite, care deplasează scopul consumării lor de la necesitatea fiziologică la
plăcerea temporară resimţită ca o plăcere olfactivă, o plăcere a gustului, o plăcere
vizuală sau combinaţii ale acestora.
În ceea ce priveşte hrana turiştilor, restaurantul1 este cel mai cunoscut tip de
unitate de alimentaţie publică, însă nu şi singurul.
În sensul său cel mai general, restaurantul este un local public unde se poate
mânca în schimbul plăţii unei sume de bani. Dicţionarul explicativ al limbii române îl
defineşte ca pe un stabiliment, local public unde se pot consuma pe loc mâncăruri şi
băuturi, contra cost.2
Varietatea tipurilor de restaurant este uriaşă, de aceea o grupare a lor după
anumite şabloane este dificil de realizat. Totuşi, în industria HORECA3 pot fi întâlnite
următoarele:
- Restaurantul clasic oferă consumatorilor, ca regulă generală, o gamă variată de
preparate culinare de bucătărie, produse de cofetărie-patiserie, precum şi băuturi
alcoolice şi nealcoolice.
- Pe lângă acest tip de restaurant, mai există restaurantele cu specific, unde se
oferă clienţilor preparate culinare şi băuturi, în condiţiile unor decoraţiuni sau ale unor
dotări specifice unei zone geografice sau istorice: cramă, han, tavernă, cherhana,
pizzerie etc.
- Restaurantele specializate oferă produse dintr-o anumită ţară sau regiune:
restaurant oriental, indian, chinezesc, libanez, spaniol, pescăresc, vegetarian,
vânătoresc etc.
Din categoria structurilor turistice cu funcţiune de alimentaţie publică fac parte şi
cele dedicate exclusiv sau preponderent consumului de băuturi: cafenele, baruri,
bistrouri, ceainării, vinoteci, berării etc.
Toate cele de mai sus se grupează, în terminologia juridică specifică legislaţiei
referitoare la autorizarea funcţionării şi clasificarea lor, în sintagma „structură de
primire turistică cu funcţiune de alimentaţie publică”.
Această noţiune subsumează atât unităţile de alimentaţie din incinta structurilor
de primire cu funcţiuni de cazare (inclusiv cele care le deservesc pe acestea), cât şi
unităţi de alimentaţie publică situate în staţiuni turistice, precum şi cele administrate
de societăţi comerciale de turism, restaurante, baruri, unităţi de fast-food, cofetării,
patiserii şi care sunt atestate conform legii.4
1 Ca şi „hotel”, şi cuvântul „restaurant” este un neologism la fel de recent intrat în limba română,
tot din limba franceză: restaurant, restaurer (fr.) – a restaura.

2 A se vedea Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al
limbii române (DEX), Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.

3 HORECA este un acronim (Hoteluri, Restaurante, Cafenele) pentru industria ospitalităţii, în
special pentru ansamblul unităţilor care pregătesc şi servesc alimente şi băuturi.

4 A se vedea art. 2 alin. (1) lit. c) din Normele Metodologice privind eliberarea certificatelor de
clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor

şi brevetelor de turism.
176 | Ilie Dumitru
Potrivit art. 23 din Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de

clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie
publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, în România pot funcţiona următoarele
tipuri de structuri turistice de primire cu funcţiuni de alimentaţie publică:
1. Profil restaurant:
1.1. Clasic;
1.2. Specializat;
1.2.1. Pescăresc;
1.2.2. Vânătoresc;
1.2.3. Rotiserie;
1.2.4. Zahana;
1.2.5. Dietetic;
1.2.6. Lacto-vegetarian;
1.2.7. Familial/pensiune;
1.3. Cu specific;
1.3.1. Cramă;
1.3.2. Cu specific local;
1.3.3. Cu specific naţional;
1.4. Cu program artistic;
1.5. Braserie sau Bistrou;
1.6. Berărie;
1.7. Grădină de vară;
1.8. Terasă;
2. Profil bar:
2.1. Bar de noapte;
2.2. Bar de zi;
2.3. Cafe-bar sau Cafenea;
2.5. Bufet-bar;
3. Profil fast-food:
3.1. Restaurant-autoservire;
3.2. Bufet tip expres;
3.3. Pizzerie;
3.4. Snack-bar;
4. Cofetărie;
5. Patiserie, plăcintărie, simigerie.
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că sunt implicate în sectorul turistic nu
numai unităţile de alimentaţie publică ce sunt integrate într-o unitate de cazare, ci şi
cele care funcţionează independent de acestea.
În consecinţă, trebuie să avem în vedere şi H.G. nr. 843/1999 privind încadrarea pe
tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în structurile de primire turistice1, care
1 H.G. nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în
structurile de primire turistice, publicată în M. Of. nr. 510 din 21 octombrie 1999.
conţine o clasificare şi mai detaliată a acestora, precum şi o explicaţie a fiecărei

categorii, după cum urmează1:
1. Restaurant clasic – unitate de alimentaţie publică în care consumatorii sunt
serviţi cu un variat sortiment de preparate culinare de cofetărie-patiserie, cafea,
băuturi etc. şi în care se pot oferi şi programe artistice sau alte mijloace de distracţie.
2. Restaurant cu specific – unitate de alimentaţie publică care, prin design interior
şi exterior, dotări, uniforma angajaţilor şi colaboratorilor, dar şi prin tipurile de
preparate culinare oferite, corespunde unui specific local, regional, naţional (restaurant
„italienesc”, „dobrogean”, „bănăţean” etc.) sau reproduce unităţi tradiţionale de
alimentaţie publică: han, cramă, tavernă, colibă, şură etc.
3. Restaurant specializat – unitate de alimentaţie publică în care se oferă
sortimente specializate de preparate culinare şi băuturi, care se regăsesc în mod
permanent în meniul unităţii, care are şi unele amenajări şi dotări adecvate specificului
culinar (vegetarian, vânătoresc, pescăresc etc.).
3.1. Restaurant-zahana - unitate în care se pot mânca, în special la comandă,
produse şi subproduse din carne neporţionate (organe), alese de clienţi din vitrinele de
expunere sau de pe platou, şi pregătite la grătar. Oferta conţine şi alte sortimente de
mâncăruri: ciorbe, tochitură, salate, dulciuri de casă şi băuturi.
3.2. Restaurant lacto-vegetarian, dietetic – unitate în care se prepară şi
comercializează numai sortimente pe bază de lapte şi derivate din lapte, ouă, carne de
pasare sau de vacă, paste făinoase, orez, salate din legume, precum şi dulciuri de
bucătărie, îngheţată şi băuturi nealcoolice.
3.3. Restaurant-pensiune – unitate care oferă mai multe variante de meniuri
complete care se vând la un preţ global. Băuturile oferite în meniuri sunt doar
răcoritoare şi ape minerale, dar suplimentar se pot oferi şi preparate şi băuturi, inclusiv
alcoolice, altele decât cele cuprinse în cadrul meniurilor zilnice.
4. Braserie – unitate care asigură în tot cursul zilei servirea consumatorilor cu un
sortiment mai restrâns de preparate culinare (preparate reci, minuturi, 1-2 feluri de
mâncare), produse de cofetărie-patiserie şi băuturi.
5. Pizzerie – unitate specializată în prepararea de pizza şi alte sortimente culinare
bazate pe paste făinoase. Se mai pot oferi clienţilor şi gustări, salate, produse de
patiserie şi băuturi, de regulă nealcoolice sau slab alcoolizate.
6. Berărie – unitate în care se vinde cu preponderenţă bere de diverse sortimente,
precum şi preparate care se asociază în consum cu aceasta (gustări calde şi reci,
minuturi, specialităţi de zahana etc.).
7. Bar – unitate cu program de zi sau de noapte în care se desfac băuturi alcoolice
şi nealcoolice, şi eventual şi o gamă limitată de produse culinare. Pot avea loc şi
programe artistice, audiţii muzicale, jocuri electronice şi video, care să asigure un cadru
ambiental adecvat.
7.1. Bar de zi – unitate care oferă clienţilor o gama variată de băuturi alcoolice şi
nealcoolice, simple sau în amestec, cafea, gustări în sortiment restrâns, (eventual şi
1 A se vedea Anexa 1 din H.G. nr. 843/1999.

178 | Ilie Dumitru
specialităţi de cofetărie) şi care poate funcţiona atât ca subunitate distinctă în cadrul

restaurantelor, cât şi ca unitate independentă.
7.2. Bar de noapte – unitate care funcţionează pe timpul nopţii şi care oferă o gamă
variată de băuturi (cocteiluri, gustări, câteva sortimente de preparate la grătar, produse
de cofetărie-patiserie) şi în care se desfăşoară un program variat de divertisment, de
music-hall şi dans.
7.3. Cafe-bar, cafenea – unităţi specifice preparării şi comercializării, în mod
deosebit, a sortimentelor variate de cafea şi derivate din ciocolată, cacao, ceai, băuturi
alcoolice fine la pahar, băuturi răcoritoare, sandvişuri, produse de cofetărie-patiserie.
7.4. Disco-bar, Video-bar, Discotecă – unităţi dotate şi amenajate corespunzător
pentru divertismentul tinerilor, prin intermediul muzicii şi al dansului.
7.5. Bar biliard – unitate cu profil recreativ în cea mai mare măsură, în care se
poate practica biliardul şi unde se servesc băuturi şi un sortiment restrâns de gustări.
7.6. Snack-bar – unitate cu sortiment restrâns de minuturi, preparate la grătar,
produse de cofetărie-patiserie, băuturi nealcoolice şi alcoolice, ceaiuri, cafele, în care
servirea clienţilor se face în mod rapid pe tot parcursul zilei.
8. Fast-Food – unitate care propune clienţilor săi, tineri în cea mai mare măsură, o
servire rapidă de produse, la preţuri unitare. Preparatele sunt preluate de clienţi la
casă imediat după momentul plăţii şi consumate pe loc sau în afara unităţii.
9. Unităţi tip bufet, bodega, birt, rotiserie
9.1. Bufet – unitate de alimentaţie publică care oferă un sortiment restrâns de
preparate culinare şi de băuturi, funcţionând uneori independent, dar alteori şi în
cadrul unor instituţii.
9.2. Bodega – unitate care dispune de un spaţiu restrâns de servire, dar foarte
accesibil, în care se comercializează, de regulă la tejghea, gustări şi preparate la grătar,
băuturi alcoolice, servite de regula la pahar, şi nealcoolice, cafea.
9.3. Birt – unitate asemănătoare cu bodega, de care se diferenţiază prin
amplasarea, de regulă, în pieţe, gări, autogări.
9.4. Rotiserie – spaţiu restrâns de alimentaţie publică, dotat cu un rotisor amplasat
cât mai vizibil, care oferă, în principal, produse preparate la rotisor, salate, produse de
patiserie-cofetărie, cafea şi o gamă limitată de băuturi.
10. Pub şi bistro – localuri care oferă sortimente de băuturi şi preparate culinare
specifice zonelor de influenţă (franceză, engleză, sudamericană etc.).
11. Cabaret – unitate de alimentaţie publică, dar în care evenimentele recreative şi
de divertisment sunt regulate, complexe şi de o valoare artistică ridicată. În zona
destinată publicului mesele sunt amplasate sub forma unui amfiteatru, pentru ca
programul artistic muzical să poată fi vizionat de oriunde.
12. Cofetărie, patiserie – unităţi care dispun de laboratoare proprii sau care se
aprovizionează de la alte laboratoare cu preparate specifice, biscuiţi şi produse
zaharoase, băuturi nealcoolice, cafea, ceai, fructe, produse specifice micului dejun,
precum şi diferite sortimente de băuturi fine pentru consum la domiciliu. De regulă,
este posibil atât consumul pe loc, cât şi cumpărarea produselor pentru consum la
domiciliu.
Din aceasta categorie fac parte următoarele tipuri de unităţi: cofetăriile, bom-
boneriile, patiseriile, plăcintăriile, simigeriile, covrigăriile, gogoşăriile.
13. Ceainărie – unitate specializată în pregătirea şi servirea de ceaiuri, acom-
paniate eventual şi de produse de cofetărie-patiserie sau sandvişuri.
14. Restaurantele cu caracter social – aceste unităţi sunt restaurante pentru colecti-
vităţi şi sunt amplasate în incinta instituţiilor sau se pot organiza ca unităţi indepen-
dente care livrează, pe baze contractuale, preparate culinare la sediul/domiciliul
persoanelor juridice/fizice. Sunt incluse în această categorie următoarele tipuri de
restaurante pentru colectivităţi: cantinele-restaurant, restaurantele cu autoservire.
15. Terasa/grădina de vară – este o unitate independentă sau una care face parte
din structura altei unităţi de alimentaţie publică şi care funcţionează în sezonul cald,
oferind o gamă variată de băuturi şi preparate culinare.
2. Activitatea unităţilor de alimentaţie publică

Exploatarea unui restaurant sau a altei structuri de alimentaţie reprezintă o
activitate comercială, făcută, aşadar, în scopul obţinerii de profit, fie de către o
societate, fie de către o persoană fizică. Această activitate presupune mai întâi
înregistrarea în Registrul comerţului a întreprinderii individuale/familiale sau a
societăţii (de persoane/ de capital/ cu răspundere limitată).
Ca şi în cazul unităţilor de cazare, exploatarea unui restaurant este, cel mai adesea,
o afacere individuală, independentă. Nu este mai puţin adevărat că se simte şi în acest
domeniu, din ce în ce mai acut, presiunea reţelelor internaţionale de restaurante, mai
ales a celor din categoria „fast-food”.
După cum am menţionat deja, unităţile de alimentaţie publică se împart, din
perspectiva legislaţiei în vigoare în România, în două mari categorii:1
a. Unităţi de alimentaţie publică incluse în structurile de primire turistice, acestea
fiind supuse prevederilor O.G. nr. 58/1998, privind organizarea şi desfăşurarea
activităţii de turism în România, şi care trebuie să parcurgă procedurile de clasificare
turistică, în funcţie de caracteristicile constructive, de dotările şi serviciile prestate, în
conformitate cu prevederile H.G. nr. 1267/2010, privind eliberarea certificatelor de
1 Din punct de vedere al necesităţii existenţei unei unităţi de alimentaţie în structura unei unităţi
de cazare turistică, mai există o clasificare a structurilor de primire turistică cu funcţiuni de

alimentaţie publică. Potrivit art. 23 alin. (2) din Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Turism nr.
65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a
de turism, acestea pot fi de două feluri: „a) INDEPENDENTĂ – aceasta nu este necesară în vederea
obţinerii certificatului de clasificare a structurii de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi poate fi
amplasată în exteriorul sau interiorul perimetrului acesteia; b) IMPUSĂ – aceasta este necesară în
vederea obţinerii certificatului de clasificare a structurii de primire turistică cu funcţiuni de cazare sau
asigură serviciile necesare tipurilor de cazare aşa cum sunt definite în O.G. nr. 58/1998 privind
organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 755/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi este amplasată în perimetrul
structurii de primire turistică cu funcţiuni de cazare pe care o deserveşte.”
180 | Ilie Dumitru
clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism, cu modificările şi completările

ulterioare.
b. Unităţi de alimentaţie publică, altele decât cele incluse în structurile de primire
turistice, acestea fiind reglementate de H.G. nr. 843/1999, privind încadrarea pe tipuri
a unităţilor de alimentaţie publică, neincluse în structurile de primire turistice.
Aşadar, atunci când restaurantul sau orice alt fel de unitate de alimentaţie publică
aparţine unei structuri de primire turistică este necesar ca, în plus faţă de avizele şi
autorizaţiile care îi sunt necesare (ca de altfel oricărei alte astfel de unităţi de
alimentaţie publică), să deţină şi un certificat de clasificare din partea autorităţii
publice cu atribuţii în turism.
Activitatea unităţilor de alimentaţie publică se supune unor autorizări mai
numeroase şi unor exigenţe mai mari, în special sub aspectul respectării normelor de
igienă şi securitate sanitară. Vom enumera exemplificativ câteva dintre aceste cerinţe
legale:
 compartimentarea spaţiului în care funcţionează restaurantul1 trebuie să
permită ca circuitele funcţionale (de personal, de materii prime, produsele preparate,
resturile menajere etc.) să se realizeze într-un singur sens şi fără intersectarea fazelor
de lucru salubre cu cele insalubre2;
 în vederea unei prelucrări şi preparări a alimentelor corespunzătoare, în funcţie
de profilul lor, restaurantul trebuie să aibă spaţii separate necesare pentru circuitele
funcţionale: sala de mese, spaţii de preparare a mâncărurilor, spaţii de păstrare a
alimentelor, anexe social-sanitare3;
 sala de mese trebuie să aibă o suprafaţă minimă de 1,2 mp pentru fiecare loc la
masă4;
 spaţiile de preparare a mâncărurilor sunt constituite din bucătării şi dintr-o
serie de camere anexe în care se face prelucrarea preliminară a alimentelor5;
 chiuvetele şi grupurile sanitare trebuie să fie separate pentru personal şi pentru
consumatori, iar grupurile sanitare (WC), atât cele pentru personal, cât şi cele pentru
1 Pentru simplificarea exprimării vom folosi exclusiv cuvântul „restaurant”, însă înţelegem prin
acesta toate formele de unităţi de alimentaţie publică. Acolo unde îl vom folosi în sens restrâns vom
face precizările cuvenite.
2 Este necesar să se respecte în acest fel normele legale de igienă prevăzute la Cap. III din Ordinul
976/1998 precum şi regulile generale pentru igiena produselor alimentare, aprobate prin H.G. nr.
924/2005. Ordinul Ministrului sănătăţii nr. 976/1998 pentru aprobarea Normelor de igiena privind
producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor a fost publicat în
M. Of. nr. 268 din 11 iunie 1999 şi ulterior modificat. H.G. nr. 924/2005 privind aprobarea Regulilor
generale pentru igiena produselor alimentare a fost publicată în M. Of. nr. 804 din 5 septembrie 2005.
3 A se vedea art. 28 din Ordinul nr. 976/1998.
5 Conform art. 31 din acelaşi Ordin, spaţiile de prelucrare preliminară a alimentelor (curăţare,
spălare, tocare) sunt spaţii cu circuite separate pentru legume, carne, peşte, ouă. În funcţie de
categoria de încadrare a unităţii, vor exista anexe precum: laborator de cofetărie, patiserie, boxă
pentru ceai, cafea şi lapte, cameră pentru prepararea mâncărurilor reci (salate, maioneze, preparate
cu gelatină, sandwich-uri, aperitive reci), complet separate de bucătăria propriu-zisă.
consumatori, în orice fel de unitate de alimentaţie publică sau colectivă, vor fi în

permanenţă întreţinute în perfectă stare de funcţionare şi vor fi dotate cu hârtie
igienică, săpun şi şerveţele de hârtie la chiuvetă1;
 suprafeţele pavimentului, suprafeţele pereţilor, plafoanele, uşile, ferestrele, toate
suprafeţele, incluzând suprafeţele echipamentelor, din spaţiile în care sunt manipulate
alimente şi, în special, suprafeţele ce intră în contact cu alimentele trebuie să fie
menţinute în stare bună de întreţinere şi trebuie să fie uşor de curăţat, iar atunci când
este necesar, de dezinfectat;
 în încăperile în care sunt preparate, tratate sau procesate alimente, cu excepţia
spaţiilor pentru servirea mesei, configuraţia localului trebuie să permită aplicarea
bunelor practici de igiena a alimentelor, incluzând protecţia împotriva contaminării
între şi în timpul operaţiunilor2;
 trebuie să se respecte normele privind producţia (industria alimentară),
normele privind prepararea alimentelor (alimentaţia publică şi colectivă), normele
privind depozitarea şi transportul alimentelor, normele privind depozitarea şi
transportul alimentelor, normele privind desfacerea alimentelor şi, în general, să se
respecte toate celelalte norme de igienă prevăzute de Anexa la Ordinul Ministrului
Sănătăţii nr. 976/1998.
3. Clasificarea unităţilor de alimentaţie publică la nivel internaţional

Consideraţiile generale pe care le-am expus cu privire la clasificarea unităţilor de
cazare sunt valabile şi cu privire la clasificarea celor cu funcţiune de alimentaţie
publică.
La nivel internaţional, fiecare stat, prin legislaţia naţională are reglementat un
sistem de clasificare, o procedură şi criteriile în funcţie de care se atribuie una din
clasificările prevăzute de acea legislaţie.
În multe state, o atenţie deosebită se acordă consumului de băuturi alcoolice,
existând reglementări speciale (mai ales în ţările musulmane) cu privire la: necesitatea
unei autorizări speciale pentru comercializarea de băuturi alcoolice, locurile şi
perioadele/intervalele orare în care se pot consuma, vârsta minimă a persoanelor
cărora li se pot vinde băuturi alcoolice, sancţiuni etc. Prevederi similare pot exista şi cu
privire la ţigări şi alte produse din tutun.
De asemenea, ca şi în cazul unităţilor de cazare, şi pentru unităţile de alimentaţie
publică se resimte o scădere în percepţia publică a importanţei clasificării oficiale a
unui restaurant, în favoarea recenziilor făcute de consumatori pe website-ul
respectivului restaurant sau pe alte site-uri dedicate gastronomiei ori unui oraş turistic
sau regiuni turistice.
Pe de altă parte, s-a constatat că recenziile/comentariile on-line referitoare la un
restaurant şi calitatea serviciilor oferite de acesta permit uneori anumitor
profesionişti/proprietari de restaurante să creeze o percepţie publică falsă sau

2 A se vedea Anexa 2 – Cerinţe generale de igienă, Cap. II din H.G. nr. 924/2005.
182 | Ilie Dumitru
deformată, în scopul de a-şi promova produsele şi serviciile. Se ajunge la un astfel de

rezultat, de regulă, fie prin eliminarea opiniilor negative, fie prin scrierea unor opinii
pozitive, dar care nu aparţin unor consumatori reali, ci a unora imaginari, recenzia fiind
făcută, în realitate, chiar de către proprietarul restaurantului sau angajaţi ori contractanţi
ai acestuia (spre exemplu, societăţi sau individuali specializaţi în IT şi publicitate pe
internet).
Această problematică a constituit subiect de dezbatere în mai multe state. În
Franţa, de exemplu, au existat şi litigii în care instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în
legătură cu problema autenticităţii recenziilor/comentariilor postate pe website-uri şi
în legătură cu răspunderea „internauţilor” care au publicat comentarii defăimătoare
sau care nu corespund adevărului.1
Pentru reglementarea acestor probleme a fost pus în dezbatere publică un proiect
de lege care propune ca pe viitor fiecare proprietar/administrator de website să fie
obligat să precizeze dacă postarea de anunţuri/comentarii/recenzii/impresii este
liberă sau face obiectul unui proces de verificare prealabilă. Furnizarea acestor
informaţii prealabile ar avea rolul de a permite consumatorului să evalueze el însuşi
gradul de încredere pe care îl au comentariile/anunţurile de pe un website şi, prin
extensie, chiar site-ul care le publică.
Acest proiect de lege din Franţa ar avea efect direct şi în industria HORECA,
întrucât ar trebui ca toate website-urile care găzduiesc recenzii/comentarii în legătură
cu hoteluri, restaurante, cafenele să indice în mod explicit dacă fac sau nu obiectul unui
proces de verificare şi filtrare a comentariilor clienţilor.2
4. Clasificarea unităţilor de alimentaţie publică la nivel naţional

Pe plan naţional, în conformitate cu prevederile art. 24 şi 25 din Ordinul
nr. 65/2013, introducerea în circuitul turistic şi, implicit, obţinerea certificatelor de
clasificare sunt obligatorii pentru structurile de primire turistice cu funcţiuni de
alimentaţie publică, iar pentru celelalte unităţi de alimentaţie publică sunt facultative.
Structurile de primire turistică cu funcţiune de alimentaţie publică se supun
aceleiaşi proceduri şi aceloraşi condiţii pentru obţinerea certificatului de clasificare ca
şi cele cu funcţiune de cazare, în temeiul prevederilor cuprinse în H.G. nr. 1267/2010
privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism3.
1 A se vedea pentru trimiteri şi comentarii la hotărârea Tribunalului de Mare instanţă din Dijon
pronunţată în 06 octombrie 2015 în dosarul nr. 14/03897, J.-M. Breton, op. cit., p. 424.
2 În mod firesc, aşteptarea este ca website-urile unde există o filtrare a comentariilor să îşi
piardă din relevanţă, iar cele care permit ca postările să se facă în mod liber să reprezinte un real
reper sau sprijin pentru turişti, în procesul decizional legat de alegerea unui restaurant sau hotel.
Textul integral al acestui proiect de lege poate fi consultat la adresa web http://www.republique-
numerique.fr/projects/projet-de-loi-numerique/consultation/consultation/opinions/section-4-in
formation-des-consommateurs/article-15-information-des-consommateurs-et-avis-en-ligne/versio
ns/promotion-de-la-norme-afnor-par-les-pouvoirs-publics (accesată la 01.08.2018).
3 Acest act normativ are în vedere toate tipurile de structuri de primire turistică şi le impune
obţinerea certificatului de clasificare. A se vedea art. 4 din H.G. nr. 1267/2010.

Procedura, etapele şi termenele obţinerii certificatului de clasificare sunt aceleaşi

ca şi în cazul structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare.1
Pe de altă parte, Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de clasifi-
care a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a
licenţelor şi brevetelor de turism2 stabilesc criteriile minime obligatorii pentru
eliberarea certificatelor de clasificare în Anexa nr. 2 a acestor norme metodologice.
Acestea se referă la: (i) aspectul general al clădirii, (ii) organizarea spaţiilor,
(iii) instalaţii, (iv) utilaje, mobilier tehnologic, aparatură de control, aparate şi
dispozitive necesare în secţiile de producţie ale bucătăriei, (v) amenajări şi dotări
interioare în saloane, (vi) dotarea cu inventar de servire, (vii) servicii oferite clienţilor,
cu sau fără plată, alte criterii.
5. Stelele „Michelin” şi distincţii similare

Dincolo de clasificarea oficială făcută de autorităţile publice din fiecare stat pe baza
criteriilor stabilite prin norme juridice, există şi în domeniul restaurantelor distincţii
care se obţin greu şi care certifică nivelul deosebit de ridicat al serviciilor prestate de
respectivul restaurant.
Una dintre cele mai cunoscute astfel de distincţii (cel puţin în Europa) sunt stelele
Michelin, care se acordă (1, 2 sau 3, în ordine crescătoare), în principal, pe baza
performanţelor gastronomice ale bucătarului.
Stelele Michelin3 reprezintă în prezent poate cel mai important reper al
gurmanzilor şi un ţel pe care îşi doresc să îl atingă toţi bucătarii. Chiar şi o singură stea
Michelin este suficientă pentru a oferi certitudinea unei mâncări excelente, a unei
adevărate experienţe culinare.
După multe inspecţii riguroase făcute de un inspector a cărui identitate şi prezenţă
nu este dezvăluită decât după comunicarea rezultatelor, un restaurant poate primi sau
nu stele Michelin.
Cele trei clase Michelin au următoarea semnificaţie:
- o stea – restaurantul e foarte bun;
- doua stele – un meniu excelent, merită să faci un popas;
1 A se vedea supra, în acest capitol, Secţiunea II – B, pct. 2.

2 Ne referim la Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire
turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, publicat în
M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013, cu modificările ulterioare.
3 Istoria stelelor Michelin începe în 1900, când industriaşul francez Andre Michelin, fondatorul
unei fabrici de anvelope (în prezent concern internaţional) a publicat Ghidul Michelin, destinat
şoferilor care călătoresc în Franţa, pentru a-i ajuta să găsească cazare decentă şi mâncare bună. Cu
timpul, Ghidul Michelin a ajuns să conţină mai multe părţi, printre care şi Guide Gourmand, dedicat
celor mai bune locaţii culinare. Din 1930 Ghidul Michelin începe să publice liste cu o stea, doua şi trei
stele pentru cele mai apreciate restaurante. De atunci, au fost vizitate de inspectorii Michelin
restaurante din multe ţări ale lumii, incluse, unele dintre ele, şi în acest clasament care e actualizat
anual.
184 | Ilie Dumitru
- trei stele – un meniu excepţional, merită să călătoreşti până la el1.

Începând cu anul 2006 Michelin a introdus şi distincţia The Rising Star, care se
atribuie celui mai bun restaurant din lume al categoriei din care face parte.
Criteriile în funcţie de care Michelin stabileşte dacă şi câte stele atribuie unui
restaurant sunt următoarele:
- calitatea ingredientelor;
- măiestria bucătarului;
- creativitatea;
- raportul calitate-preţ;
- respectarea standardelor culinare.
Un sistem similar de certificare a calităţii restaurantelor a fost fondat şi pe
continentul Nord-american de American Automobile Association.2
Clasificarea AAA are 5 trepte, putând fi acordate de la 1 la 5 diamante.3
Atribuirea diamantelor AAA pentru restaurante se face după o serie de criterii care
au în vedere calitatea produselor alimentare, servirea, decorul şi ambianţa oferite de
unitatea respectivă. Ratingurile sunt atribuite în mod exclusiv restaurantelor care
îndeplinesc standardele AAA.4
Semnificaţia numărului de diamante acordat unui restaurant este următoarea:
- 1 diamant – produse culinare simple, economice, servite rapid, într-un mediu
funcţional;
- 2 diamante – produse alimentare familiare, de multe ori pregătite la comandă,
servite într-un cadru informal;
- 3 diamante – bucătărie la modă, mâncăruri pregătite şi servite cu pricepere, cu
opţiuni pentru băuturi, într-un cadru îmbunătăţit;
- 4 diamante – un mediu distinctiv cu mâncăruri fine, preparate creative, servite
cu pricepere, adesea cu steward pentru vin, în mijlocul unei ambianţe de lux;
- 5 diamante – bucătărie de ultimă generaţie cu cele mai bune ingrediente,
preparate în mod unic de un bucătar renumit, servite de un personal cu experienţă,
condus de un maître, într-un cadru extraordinar.
1 Pentru a înlătura o eventuală percepţie greşită în sensul că stelele Michelin nu ar fi decât o
departajare între restaurante, iar nu o recunoaştere a excelenţei lor în arta culinară, precizăm că în
România nu există niciun restaurant care să deţină măcar o stea Michelin. În Belgia, din 1035 de
restaurante evaluate au primit stele Michelin numai 132 (110 – o stea, 20 – două stele şi numai 2
restaurante au primit 3 stele. În Grecia exista numai 5 restaurante care deţin stele Michelin (3 de o
stea şi 2 de 2 stele). În Spania, din 1585 de restaurante evaluate au primit stele Michelin doar 182
(150 – o stea, 23 – două stele, 9 – trei stele).
2 Sistemul de rating AAA acoperă Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic şi Caraibe.
3 Un sistem de clasificare AAA există şi pentru hoteluri.
4 În fiecare an, AAA evaluează mai mult de 30.000 de restaurante, însă numai 0,2% primesc
calificativul superior, „AAA Five Diamond”.

D. Transportatorii
După cum am arătat deja în capitolele introductive în problematica dreptului

turismului, turismul însuşi se defineşte prin raportare la o călătorie, la o deplasare, care
se face, în principal, pentru anumite scopuri (odihnă, relaxare, plăcere, divertisment).
Aşadar, nu se poate vorbi despre turism fără să ne referim şi la transportatori,
chiar dacă o parte din turişti participă la fenomenul turistic deplasându-se prin
mijloace proprii (autoturisme, motociclete, biciclete sau chiar per pedes).
Transporturile, prin ramura transporturilor de pasageri şi bagaje, sunt domeniul
de activitate economică cel mai apropiat de industria turismului, fie că ne referim la
transporturile aeriene, maritime, fluviale, feroviare sau rutiere.
Analiza regimului răspunderii transportatorului (de persoane, în principal, dar şi
de mărfuri, prin forma specială a acestora – bagajul pasagerului), exceptând unele
referiri tangenţiale, va face obiectul unei secţiuni dedicate contractului de transport de
persoane, în capitolul dedicat contractelor utilizate în turism.
Ne vom preocupa în prezenta secţiune de importanţa serviciilor de transport
pentru industria turistică.
1. Transportatorii aerieni
Transporturile aeriene exemplifică cel mai bine legătura strânsă dintre turism şi
transporturi. O mare parte din deplasările turiştilor de la locul de domiciliu către
destinaţia de vacanţă aleasă se realizează pe calea aerului, astfel că putem afirma că
transportatorii aerieni sunt adevăraţi parteneri în călătoriile turistice.
Avantajele utilizării acestei modalităţi de transport sunt numeroase şi semnifi-
cative: beneficiile legate de rapiditatea deplasării, efortul permanent de a câştiga timp,
scăderea costului transportului, posibilitatea de a ajunge în zone dintre cele mai
depărtate ale planetei într-o epocă în care schimburile şi comunicarea au dimensiuni
mondiale. Toate acestea au făcut din transporturile aeriene un contributor important la
expansiunea turismului şi pătrunderea lui chiar şi în cele mai sărace pături sociale.
a. Turismul şi transportul aerian

OMT afirmă într-un raport recent1 că „transportul aerian este crucial pentru
turism. Creşterea extraordinară a turismului internaţional din ultimele decenii se
explică nu doar prin dezvoltarea transportului aerian, ci şi prin cea a clasei de mijloc,
prin nivelul mai ridicat de prosperitate, prin apariţia unor noi forme de tehnologie a
informaţiei şi de comunicaţii şi prin dinamica globalizării.
În 2012, mai mult de jumătate din toţi turiştii internaţionali au sosit pe calea
aerului pentru a ajunge la destinaţie. În mod similar, creşterea transportului aerian,
1 Este vorba de raportul Politicile din turism şi din transportul aerian, prezentat cu ocazia celei
de-a 20-a sesiuni a Adunării Generale a OMT, Madrid, 2013. Textul integral se poate studia la adresa
http://cf.cdn.unwto.org/sites/all/files/pdf/background_paper_tourism_air_transport_policies_unwto_
ga20_rev1_fr.pdf (accesata la 01.08.2018).
186 | Ilie Dumitru
componenta principală a aviaţiei civile, este intrinsec legată de expansiunea turismului.

Marea majoritate a pasagerilor aerieni internaţionali călătoresc în scopuri turistice (de
agrement sau motive profesionale), iar domeniul aviaţiei joacă un rol esenţial în
dezvoltarea turismului intern din multe ţări.”
Deplasările în scop turistic, pe calea aerului, se fac prin două tipuri de curse
aeriene de pasageri:
 cursele regulate – sunt cele pe care un transportator aerian le operează după
un orar public, în aceleaşi zile şi la aceleaşi ore, pe durata unui întreg sezon, putând fi
folosite de orice persoană;
 cursele charter – sunt cele pe care transportatorul aerian le operează la
comanda unei persoane fizice sau juridice, după un orar stabilit contractual, fiind
destinată numai acesteia. Agenţiile de turism turoperatoare sunt beneficiari regulaţi ai
curselor charter; ele contractează de regulă pentru un întreg sezon turistic una sau mai
multe rute, curse directe (single touch) sau cu escală (double touch).
Pe cursele regulate, dar uneori şi pe cele charter, sunt stabilite mai multe clase de
transport (de regulă două):
 clasa superioară (care, în termeni comerciali, poate avea diverse denumiri –
Business Class, First Class, Premium Class etc.) şi care se caracterizează prin mai multe
beneficii, care se subsumează unui confort ridicat: scaun mai mare şi mai confortabil,
spaţiu disponibil extins, acces la servicii diversificate, mâncare servită la bordul
aeronavei de o calitate superioară, greutate permisă mai mare a bagajului etc.
 clasa inferioară (care, în termeni comerciali, se poate numi Economy Class,
Budget Class, Tourist Class etc.) şi care constă în servicii mai puţine şi de o calitate mai
redusă oferite pasagerului.
Costul biletului de transport aerian include şi transportul unuia sau a mai multor
bagaje. În funcţie de companie şi de clasa de rezervare aleasă, numărul, dimensiunea şi
greutatea bagajului/bagajelor incluse în tariful de transport diferă. Sunt permise şi
bagaje suplimentare, pe lângă cel/cele incluse în preţul biletului, cu plata unor tarife
suplimentare. De asemenea, se percep tarife suplimentare pentru bagaje de dimensiuni
speciale (echipamente sportive, instrumente muzicale etc.).
Ţelul oricărui transportator aerian care face curse regulate este de a avea ocupate
toate locurile din aeronavă. De aceea, multe companii aeriene au o politică
(nerecunoscută public) de a permite vânzarea a mai multor bilete pe o anumită cursă
(de obicei cu aproximativ 10% mai multe) decât locurile din avion (situaţia este
cunoscută sub denumirea de „overbooking”). O astfel de politică se bazează pe faptul ca
mulţi pasageri cumpără bilete cu mult timp înainte de data cursei, când preţurile sunt
foarte mici, stimulaţi doar de acest argument comercial şi fără a avea certitudinea că
vor putea pleca în acea deplasare. O parte a acestor clienţi va renunţa la călătorie sau
va fi în imposibilitatea de a călători, generată de diverse situaţii (familiale, profesionale,
sociale etc.). Pentru ca avionul să nu plece cu acele locuri lăsate libere de aceste
persoane (circa 10% după statistici), companiile aeriene vând un număr suplimentar
de bilete, dacă există solicitare pe acea cursă. În situaţia în care se prezintă la îmbarcare
mai mulţi pasageri decât numărul locurilor, compania aeriană are obligaţia de a-i
transporta pe alte rute şi/sau cu alte companii, plătindu-le diferenţa de bilet sau
despăgubiri.
La nivel mondial sunt din ce în ce mai puţine companii care îşi vând serviciile de
transport (biletele de călători) destinate publicului în agenţii proprii de bilete. Cele mai
multe dintre ele o fac prin agenţii de turism, pe baze contractuale, plătind acestora din
urmă un comision1. Cele mai multe agenţii de turism au un departament de ticketing
(sau o persoană desemnată) pentru vânzarea biletelor de călătorie.
b. Ponderea transporturilor aeriene în economie

Transportul aerian de persoane şi de mărfuri ocupă în mileniul III un loc important
în economia oricărei ţări, iar informaţiile şi datele statistice furnizate de IATA sunt
edificatoare.
Potrivit Raportului anual publicat de IATA în iunie 2018, companiile aeriene au
conectat în anul anterior un număr record de oraşe din întreaga lume, oferind servicii
de curse regulate între mai mult de 20.000 de oraşe perechi. Aceasta reprezintă o
creştere de 1.351 faţă de numărul de conexiuni dintre două oraşe în 2016 şi o dublarea
faţă de anul 1995, când au existat la nivel global mai puţin de 10.000 de perechi de
oraşe legate prin curse aeriene. În aceeaşi perioadă, costul călătoriei cu avionul a scăzut
cu mai mult de jumătate (luând în calcul şi inflaţia).
În 2015, companiile aeriene din lume au transportat în condiţii de siguranţă, în
total, 3,5 miliarde de persoane şi 51 de milioane de tone metrice de mărfuri. Aceste
performanţe au fost realizate cu o forţă de muncă de aproape 10 milioane de oameni,
care administrează o flota de 26.000 de aeronave cu o medie de 100.000 zboruri pe zi
efectuate în cadrul unei reţele globale de 51.000 rute.
În 2016, mai mult de 3,7 miliarde de pasageri au zburat în siguranţă în peste 40,4
milioane de zboruri comerciale.
În 2017 numărul total de pasageri a depăşit 4 miliarde.
Chiar mai impresionant decât dimensiunea acestor numere este contribuţia
aviaţiei la prosperitate. Industria aviatică oferă mijloacele de existenţă pentru 63 de
milioane de oameni şi se află la originea a 2700 miliarde de dolari USD din Produsul
Intern Brut global.
Cele două ramuri ale transportului aerian – de călători şi de marfă – au realizat în
2015 venituri contrastante. Veniturile la nivel de industrie pe pasager transportat (per
kilometru) au crescut cu 7,4%. Aceasta a fost cea mai mare creştere de la revenirea din
criza financiară globală din 2010 şi cu mult peste media pe termen lung de 5,5%. Cei
peste 3,5 miliarde de segmente de pasageri transportaţi cu avionul în 2015 înseamnă o
creştere de 240 de milioane, comparativ cu 2014.
Profitul industriei în anul 2016 a fost de 34,8 miliarde de dolari, realizat pe baza
unor venituri totale de 705 miliarde de dolari. De pe urma fiecărui pasager transportat,
companiile aeriene au câştigat o medie de 9,13 USD, care totuşi nu lasă decât un
1 Vânzarea biletelor de avion de către agenţiile de turism se face în baza unui contract de
ticketing încheiat între agenţie şi transportatorul aerian, în schimbul unui comision care variază (între
3-9%). Cel mai mare comision procentual îl percep agenţiile de turism agreate de IATA.
188 | Ilie Dumitru
tampon subţire împotriva creşterilor de costuri, a şocurilor sau a schimbărilor în

mediul economic.
Transportul aerian joacă un rol esenţial în facilitarea turismului şi a industriilor
sale însoţitoare şi este vital pentru comerţul internaţional. După ce a estimat că în anul
2016 călătorii aerieni au cheltuit în jur de 650 miliarde de dolari, în raportul pentru
anul 2017 suma menţionată depăşeşte 711 miliarde de dolari, reprezentând o creştere
de aproape 6% peste cea realizată în 2016. Costurile reduse ale transportului aerian şi
îmbunătăţirea conectivităţii au sporit fluxurile comerciale şi de pasageri.
Sursa: IATA
Deplasarea centrului de greutate al aviaţiei civile spre est a continuat şi după 2015
până în prezent, ţări din Asia ocupând nu mai puţin de 7 locuri din top 10 al pieţelor de
transport pasageri aflate în creştere.
China a înregistrat în 2015 cea mai mare creştere progresivă a numărului de
călătorii, cu 36 milioane mai multe călătorii decât în 2014. Această creştere a fost mai
mare decât următoarele două pieţe naţionale aflate în creştere luate împreună:
Indonezia şi India (curse interne).
În 2017, pasagerii interni din China au făcut nu mai puţin de 59 de milioane de
călătorii. Pe locurile următoare în clasamentul numărului total anual de călătorii
interne s-au situat SUA şi India. Cea mai mare creştere faţă de anul precedent au avut-o
însă India, Spania şi Mexic.
Sursa: IATA
În virtutea poziţiei Statelor Unite ale Americii, care este cea mai mare piaţă de
transport aerian de pasageri din lume, creşterea în 2015 faţă de anul anterior a fost de
1,7%, ceea ce înseamnă aproape 8 milioane de călătorii suplimentare de pasageri pe
piaţa internă din SUA.
Anul 2015 a fost un an cu rezultate financiare puternice pentru industria aviaţiei
civile. O astfel de intensitate a concurenţei şi provocările de a face afaceri în domeniul
aviaţiei duc în mod obişnuit investitorii în transporturile aeriene în situaţia de a
constata o scădere a capitalului. Or, trebuie remarcat faptul că 2015 a fost primul an în
care industria a plătit investitorilor săi profituri care au depăşit costul capitalului. În
cele mai multe alte industrii, această performanţă ar fi considerată ca fiind normală.
190 | Ilie Dumitru
Sursa: IATA
Companiile aeriene au înregistrat în 2015 cea mai mare performanţă financiară a

lor. Oficial, profitul net total (după impozitare) a fost de 3,53 miliarde dolari USD, ceea
ce înseamnă aproape mai mult decât dublu faţă de anul 2014. Marja operaţională
corespunzătoare de 8,3% din venituri a fost, de asemenea, un record pentru industrie,
în creştere de la 4,7% în 2014 şi de aproape trei ori mai mare faţă de cel atins în 2012.
Sursa: IATA
În ciuda unei moderări a rentabilităţii în industrie, la 9,0%, şi a creşterii costului

capitalului, la 7,1%, 2017 este al treilea an consecutiv când rentabilitatea industriei a
depăşit costul mediu al capitalului şi a generat o rentabilitate normală pentru inves-
titori. Crearea de valoare pentru investitori va fi un element din ce în ce mai important
în atragerea capitalului necesar pentru a finanţa reînnoirea şi înlocuirea flotei în anii
următori.
Tot în 2017, fiind sprijinită de o cerere puternică şi de un context economic
sănătos, industria aeriană a generat un profit net estimat după impozitare în valoare de
38,0 miliarde de dolari. S-a continuat, astfel, trendul început în 2015, acesta fiind al
treilea an consecutiv de rezultate financiare solide în contextul istoric mai larg al
industriei, deşi acest trend ar fi pur şi simplu considerat o performanţă normală în
majoritatea industriilor.
Acest rezultat a fost stimulat de creditele fiscale şi de o serie de tranzacţii finan-
ciare unice, chiar dacă condiţiile de tranzacţionare au devenit mai dificile. Marja de
profit de operare a scăzut moderat în 2017, deoarece costurile unitare au depăşit
veniturile. La o valoare estimată de 7,5% din venituri, marja de profit operaţional
rămâne, de asemenea, în jurul valorilor istorice.
Înainte de 2015, marjele de profit operaţional din întreaga industrie din această
comandă au fost văzute ultima oară în anii 1960. Înainte de 2015, marje de profit
operaţional de o asemenea valoare mai fuseseră văzute ultima oară în anii 1960.
c. Siguranţa pasagerilor şi securitatea aeroporturilor

În general, ultimul deceniu a înregistrat îmbunătăţiri continue în performanţa
generală a siguranţei. Măsurile din industrie au dus la o reducere de 70% a ratei
accidentelor, de la 3,60 la un milion de zboruri în 2008 la 1,08 la un milion de zboruri
în 2017.
Echivalentul a peste jumătate din populaţia lumii – 4,1 miliarde de călători – a
zburat în siguranţă în 41,8 milioane de zboruri în 2017.
Companiile membre IATA au înregistrat zero pierderi în accidente fatale şi zero
pierderi de cocă a aeronavei, la echipamentele cu jet sau turbopropulsie.
192 | Ilie Dumitru
Sursa: IATA
Din perspectiva riscurilor existente în transporturile aeriene, terorismul este, din

păcate, o realitate incontestabilă. Nici o zonă a globului nu este imună la astfel de
evenimente, iar aviaţia civilă rămâne o ţintă predilectă. De aceea, industria aviatică face
apeluri din ce în ce mai dese la întărirea cooperării cu guvernele naţionale, care trebuie
să devină parteneri foarte apropiaţi în asigurarea securităţii pasagerilor, mai ales că
guvernele sunt cele care au mult mai multe resurse şi capabilităţi decât industria,
inclusiv accesul la datele colectate de serviciile de informaţii.
În acest demers pentru asigurarea unei siguranţe a pasagerilor, industria aviatică îşi
propune să ia toate măsurile pentru a opri teroriştii să obţină acces la bordul aerona-
velor. Din această necesitate au fost luate o serie de măsuri, la care multe guverne
naţionale s-au raliat, pentru schimburi de informaţii legate de pasageri înainte de pri-
mirea lor la bordul aeronavelor.
Aceste măsuri, chiar dacă generează costuri suplimentare, îngreunarea proce-
durilor de verificare pe aeroporturi şi, uneori, întârzieri sau situaţii neplăcute care se
pot răsfrânge şi asupra turismului, sunt considerate necesare de industria aviatică. Este
vorba de informaţii colectate în avans despre pasageri (API) şi înregistrări ale numelor
pasagerilor (PNR)1. Mai mult de 60 de state solicită API de la liniile aeriene. De
asemenea, din ce în ce mai multe state solicită transportatorilor să furnizeze date PNR
din sistemele lor de rezervare2 şi se aşteaptă ca numărul acestora să crească
semnificativ în următorii ani.
1Advance passenger information (API) şi Passenger name records (PNR).

2Accesul la PNR este cerut de şase ţări până în prezent, şi sunt în lucru aranjamentele pentru
încă treizeci. Însă, înregistrările cu numele pasagerilor (PNR) conţin datele furnizate de către călători
în momentul rezervării, uneori cu mai multe luni înainte de zborul lor, şi sunt deţinute în sistemele de
Totuşi, pentru ca aceste măsuri de securitate să nu afecteze dezvoltarea transpor-

tului de pasageri, care este de aşteptat să aibă o creştere de aproximativ 5% pe an,
ajungând la 3,8 miliarde de pasageri anual până în 2020, IATA a iniţiat unele proceduri
de lucru şi programe care să compenseze neajunsurile măsurilor de securitate
suplimentară.
Astfel, programul „Facilităţi pentru pasageri” încearcă să ofere soluţii în urmă-
toarele domenii:
- Verificarea identităţii pasagerului – reducerea controalelor repetate ale iden-
tităţii aceleiaşi persoane şi crearea unui flux continuu prin refolosirea informaţiilor
obţinute dintr-o unică verificare (Single token sau One identity)1 care să conţină şi
datele biometrice;
- Imigraţie – trecerea frontierei să se facă prin promovarea controlului automatizat
la frontieră2, în scopul de a sprijini creşterea numărului de pasageri şi de a reduce
timpul de aşteptare, fără a compromite securitatea.
rezervare ale companiilor aeriene, până când zborul este deschis pentru check-in. Iar cele mai multe
legislaţii naţionale prevăd că datele cu caracter personal, cum sunt cele conţinute în PNR, ar trebui să
fie utilizate numai în scopurile pentru care au fost obţinute, cu excepţia cazului în care persoana vizată
a autorizat în mod explicit o utilizare în alte scopuri; de asemenea, aceste date nu ar trebui să fie
păstrate pentru o durată excesivă de timp şi nu trebuie să poată fi accesate decât de cei care sunt
îndrituiţi să le vadă. De aceea este necesar ca guvernele să ajungă la un acord reciproc pentru a obţine
astfel de date, în scopul de a proteja drepturile cetăţenilor referitoare la datele cu caracter personal,
menţinând în acelaşi timp impenetrabilitatea frontierelor şi un flux facil de pasageri. În acest context,
IATA doreşte să se găsească o soluţie globală la această problemă din ce în ce mai mare, referitoare la
accesul la datele PNR.
1 Conceptul „Single token”, adică al unei verificări/confirmări unice, înseamnă că identitatea unui
pasager este verificată şi autentificată o singură dată pe parcursul unei călătorii, ocazie cu care se
atestă corelaţia dintre pasagerul respectiv şi paşaportul prezentat, respectiv cu datele biometrice
integrate în acesta. Această verificare se poate face fie prin intermediul unei aplicaţii instalate pe
telefonul mobil (smartphone) sau la dispozitive instalate la aeroport. Datele obţinute prin această
unică verificare sunt transmise spre o platformă sigură, astfel că, ulterior, în următoarele etape ale
călătoriei, identitatea pasagerului poate fi verificată numai pe baza datelor biometrice, fără a mai fi
necesară reverificarea paşaportului. Mai concret, pe aeroporturile unde este deja instalat sistemul
„Single token”, după ce pasagerul a făcut check-in-ul, va putea stoca paşaportul său, în continuare fiind
suficient să îşi poziţioneze chipul în faţa unui aparat pentru a se identifica. În prezent sunt deja mai
multe aeroporturi internaţionale, atât în Europa (Schipol – Amsterdam, Olanda şi Zaventem –
Bruxelles, Belgia), cât şi în Asia (Changi – Singapore) şi Caraibe (Queen Beatrix – Aruba) unde sistemul
„Single token” deja funcţionează. A se vedea pentru mai multe explicaţii prezentarea făcută de Annet
Steenbergen, Preşedinte al IATA Passenger Facilitation Working Group, cu titlul Why governments and
the aviation industry have to prepare together for the next golden age of air travel, la adresa web
https://www.iata.org/whatwedo/workgroups/Documents/single-token-pax-facilitation.pdf (accesată la
01.08.2018).
2 Acest program are ca scop accelerarea trecerii călătorilor de controalele de la frontieră prin
automatizarea acestora, în condiţiile în care un control de fond prealabil a fost făcut cu succes şi datele
biometrice ale acelui pasager au fost înregistrate. Aeroporturile s-ar număra printre dintre beneficiarii
unei astfel de scheme, care ar duce la o reducere a lungimii cozilor sau timpilor de aşteptare şi ar
facilita o utilizare mai eficientă a spaţiului şi o posibilă reducere a costurilor generate de
infrastructură. Companiile aviatice ar fi şi ele beneficiari indirecţi având în vedere că prin acest sistem
194 | Ilie Dumitru
d. Schimbări aşteptate în transporturile aeriene de persoane

Tot IATA a demarat în 2007 un program, pe care l-a revizuit în 2015 adaptându-l
evoluţiei tehnologice, denumit „Fast Travel”. Programul este conceput din perspectiva
aşteptărilor ca, până în 2020, 80% din pasageri la nivel mondial să beneficieze de o
suită de auto-servicii (self-service) complete.
În 2016, un procent de 39% dintre călători au avut acces la experienţa Fast Travel
completă.
Primele opţiuni de self-service au fost introduse în anii 1990, în principal în zona
de check-in. Pe fondul dezvoltărilor tehnologice, în special a internetului, pasagerii
doresc acum să exercite mai mult control asupra călătoriei, fiind evident că opţiunile de
self-service aduc beneficii reale, şi anume viteză, comoditate şi control.
Prin urmare, Consiliul de administraţie al IATA a demarat programul Fast Travel,
în care sunt incluse un număr de şase proiecte, care acoperă zone ale călătoriei
gestionate de către companiile aeriene sau aeroporturi.1
Cele şase domenii acoperite de Fast Travel sunt:
 Check-in: oferirea posibilităţii de efectuare a procedurii de check-in, de către
pasagerul însuşi, la faţa locului, având la dispoziţie cel puţin unul dintre următoarele
patru modalităţi: automate, chioşcuri (dedicate sau de utilizare comună), internet sau
telefon mobil.
 Bagaje ready-to-go: conţine două componente, respectiv (i) Autoetichetarea,
adică oferirea posibilităţii pasagerilor de a genera şi de a aplica ei înşişi pe bagaje
etichetele necesare şi (ii) Predarea rapidă a bagajelor, care presupune o zonă dedicată
pentru funcţia de acceptare a bagajelor.
 Verificarea documentelor: oferirea posibilităţii ca pasagerii să îşi autoscaneze
documentele de călătorie (paşaport, cărţi de identitate, permise de conducere) şi să
verifice în mod automat că datele privind documentele de călătorie sunt în
conformitate cu cerinţele de la locul de destinaţie sau de tranzit.
 Noi rezervări: în cazul unei disfuncţionalităţi (anularea sau întârzierea zborului)
să se ofere pasagerilor posibilitatea de a fi proactivi şi să îşi facă o nouă rezervare şi să
obţină o confirmare a acesteia şi un nou ticket de îmbarcare prin intermediul uneia din
modalităţile menţionate mai sus (automat/ chioşc/ web/ telefon mobil).
 Auto-îmbarcarea: oferirea posibilităţii ca pasagerii să scaneze singuri tichetul de
îmbarcare la poartă şi de a obţine astfel accesul în aeronavă.
 Recuperarea bagajului: oferirea posibilităţii ca pasagerii să înregistreze o
reclamaţie pentru pierderea bagajului sau manipulare necorespunzătoare, prin una din
cele patru modalităţi (automate/ chioşc/ web/ telefon mobil).
sunt posibile verificări suplimentare ale călătorilor, oferind astfel o mai mare securitate privind
identitatea călătorului.
1 Pentru mai multe detalii privind acest proiect, a se vedea prezentarea oficială la adresa:
http://www.iata.org/whatwedo/passenger/fast-travel/Documents/Fast-Travel-Program-Strategy-V
8.pdf (accesată la 01.08.2018).
e. Reglementări juridice naţionale, regionale şi internaţionale

Dimensiunea internaţională a transporturilor aeriene este o dimensiune care nu
mai poate fi contestată. Aptitudinea lor de mijloc de deplasare transnaţională şi
transcontinentală, combinată cu avantajele generate de rapiditatea deplasării, sunt
argumente puternice. Atât de puternice încât nu le-au putut rezista nici politicile
naţionale ale unor state, care, până la un anumit moment, au dorit să îşi menţină
monopolul asupra transportului aerian pe teritoriul naţional. Prin prisma faptului că
suveranitatea se exprimă mai ales prin controlul asupra teritoriului naţional şi,
deopotrivă, asupra spaţiului aerian de deasupra lui, dezvoltarea transporturilor
internaţionale pe calea aerului a necesitat o serie de acorduri sau înţelegeri între state,
prin care să se permită survolul spaţiului aerian şi, eventual, utilizarea unor
aeroporturi situate pe teritoriul acelui stat. În faţa beneficiilor pe care le aduce
transportul aerian internaţional, statele au fost dispuse, treptat, să renunţe, în acest
scop, la o parte din suveranitatea lor.
În acest context a fost semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944, Convenţia privind
aviaţia civilă internaţională1.
După cum rezultă şi din preambulul ei, convenţia conţine „principii şi aranjamente
pentru ca aviaţia civilă internaţională să se poată dezvolta într-un mod sigur şi ordonat
şi pentru ca serviciile internaţionale de transporturi aeriene să poată fi întemeiate pe o
bază de posibilităţi egale pentru toţi şi să fie exploatate într-un mod sănătos şi
economic”.
Această convenţie a instituit un set de reguli fundamentale, dintre care cea mai
importantă este principiul suveranităţii absolute a statului în spaţiul său aerian2,
completată de alte două: (i) dreptul de survol pentru aeronavele care nu asigură
servicii regulate3 şi (ii) necesitatea obţinerii unei autorizaţii de survol din partea
statului tranzitat, pentru serviciile aeriene regulate4.
Partea a doua a Convenţiei este dedicată înfiinţării Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale5.
1 Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944, cu
unele amendamente aduse ulterior acestei convenţii, a fost publicată în B. Of. al R.S.R. nr. 14 din 24
aprilie 1965. Ea este rezultatul unei conferinţe ce a avut loc la Chicago la invitaţia preşedintelui SUA,
Franklin Delano Roosevelt, căreia i-au dat curs un număr de 54 de state. Scopul conferinţei a fost
schiţarea unui acord multilateral care să reglementeze aviaţia civilă pe plan internaţional, răspunzând,
totodată, provocărilor economice şi tehnologice ale erei post-războiului, precum şi nevoilor de
siguranţă şi eficienţă ale transportului aerian. La finalul conferinţei, Convenţia a fost semnată de 52 de
state, iar ulterior ratificată şi de altele, astfel că în prezent numărul total de state este de 190.
2 Potrivit art. 1 din Convenţia de la Chicago, „Statele contractante recunosc că fiecare stat are
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său.”

3 A se vedea art. 5 din Convenţie.
4 A se vedea art. 6 din Convenţie. Mai trebuie amintit aici că Statele Unite ale Americii au susţinut
încă de atunci adoptarea ca principiu internaţional a libertăţii complete a transportului aerian.

5 A se vedea pentru dezvoltări referitoare la această convenţie Dr. Izabela Kraśnicka, 66 de ani de
la Convenţia internationala a aviatiei civile de la Chicago – Noile tendinţe în dreptul internaţional aerian,
în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2010.
196 | Ilie Dumitru
Din păcate, însă, nici după semnarea sau ratificarea acestei convenţii statele lumii
nu au renunţat uşor la suveranitatea parţială asupra spaţiului lor aerian şi la
liberalizarea frontierelor aeriene. Procesul acesta a fost pornit tot de Statele Unite ale
Americii care, în 1978, au adoptat Actul de Liberalizare a Liniilor Aeriene, scoţând
astfel industria aeriană în afara controlului statului.
Şi tot SUA, un deceniu şi jumătate mai târziu, au revigorat acest proces prin
semnarea în 1992, cu Olanda, a unui Acord de transport, cunoscut ca acordul „Ceruri
deschise”. Prin acest acord, statele semnatare au renunţat la unele instrumente de
control statal şi au oferit acces la spaţiul lor aerian în cele mai liberale feluri. Urmare a
acestui acord, companiile aeriene americane şi olandeze au avut intrare liberă pe piaţa
celuilalt stat, având permisiunea unei capacităţi nerestricţionate de transport şi
libertate în stabilirea taxelor.
Odată semnat acest prim acord bilateral, Statele Unite au promovat intens şi cu
succes politica „cerurilor deschise” şi semnarea a cât mai multor astfel de acorduri,
ajungând în prezent la 1201. Textul standard al Acordului Ceruri Deschise include
principii esenţiale pentru o piaţă liberă a transporturilor internaţionale: (i) competiţia
liberă pe piaţă (fără restricţii privind rutele, capacitatea aeronavelor, frecvenţa
curselor sau tipurile de aeronavă), (ii) stabilirea preţului făcută prin mecanismele
pieţei libere, (iii) protecţia afacerilor, (iv) aranjamentele liberale pentru cursele charter
etc.2
La nivel regional, UE s-a raliat şi ea eforturilor SUA de liberalizare a transporturilor
internaţionale, deşi într-o primă etapă a depus eforturi pentru anularea acordurilor
bilaterale semnate cu SUA de către unele state membre UE.3
1 Lista completă a statelor care au semnat cu SUA Acordul bilateral Ceruri Deschide poate fi şi
studiată la adresa http://www.state.gov/e/eb/rls/othr/ata/114866.htm (accesată la 01.08.2018)

2 Forma completă a Acordului bilateral Ceruri Deschise este accesibilă şi ea pe website-ul
Departamentului de Stat al SUA, la aceeaşi adresa http://www.state.gov/e/eb/rls/othr/ata/

114866.htm (accesată la 01.08.2018).
3 Ne referim la faptul că, urmare a semnării în 1992 cu Olanda a Acordului ceruri Deschise,
Statele Unite au semnat şi alte acorduri, cu alte ţări membre ale UE (CEE, la acea vreme). Comisia
Europeană a reacţionat susţinând că prevederile tratatelor CEE prevăd competenţa Comunităţii de a
semna astfel de angajamente şi, în consecinţă, s-a adresat Curţii Europene de Justiţie cerându-i să
invalideze aceste acorduri semnate de Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda, Belgia,
Luxemburg, Austria şi Germania. Aceste acţiuni au făcut obiectul dosarelor C-466/98, C-467/98,
C-468/98, C-469/98, C-471/98, C-472/98, C-475/98, C-476/98, în care Curtea, în şedinţa din 5
noiembrie 2002, a pronunţat un verdict comun în sensul că statele membre nu au dreptul să încheie
astfel de acorduri, pe care le-a şi declarat invalide, însă pentru alte considerente decât cele invocate de
Comisie. În anii ce au urmat, au avut loc mai multe runde dificile de negocieri, finalizate prin semnarea
la 30 aprilie 2007 a aşa-numitei Prime Părţi a Acordului Ceruri Deschise, iar după a doua rundă de
negocieri fost semnată şi a Doua Parte a acestui acord. În martie 2010, a fost semnat, după opt runde
de negociere iniţiate în mai 2008, un Protocol de modificare, care este rezultatul unor concesii
reciproce. Dificultăţile acestor negocieri au avut multiple cauze, însă, rezumativ, divergenţele au avut
în vedere faptul că în timp ce SUA solicitau UE acordarea unui rol mai important Comisiei în cadrul
monitorizării procedurilor pentru introducerea restricţiilor de operare referitoare la zgomot pe
aeroporturile mari, astfel încât să fie crescută transparenţa în această privinţă, UE solicita SUA o mai
mare liberalizare a investiţiilor, care să permită deţinerea majoritară şi controlul companiilor aeriene
În Europa acest proces a durat mai bine de un deceniu, începând după semnarea
Actului Unic European din 1986 şi finalizându-se prin adoptarea Regulamentului (CE)
1008/20081, care a eliminat şi ultimele restricţii comerciale care mai rămăseseră
pentru companiile aeriene europene, luând astfel fiinţă „piaţa unică a aviaţiei
europene”.
Au fost stabilite cerinţe minimale pe care trebuie să le îndeplinească şi apoi să le
respecte toţi operatorii de transport aerian europeni:
- sunt deţinuţi şi controlaţi efectiv de statele membre şi/sau de resortisanţi ai
statelor membre, iar sediul principal al activităţii lor se află într-un stat membru;
- au o bună situaţie financiară şi deţin o asigurare de răspundere civilă corespun-
zătoare în cazul unor accidente;
- dispun de capacitatea profesională şi organizatorică necesară pentru a asigura
siguranţa operaţiunilor, atestată prin eliberarea unui „certificat de transportator
aerian”.
Pe de altă parte, pentru a fi acordate libertăţi companiilor aeriene, spre a opera în
toate statele membre UE, mai era necesară şi asigurarea accesului la aeroporturi şi la
serviciile aeroportuare. În acest scop, a fost adoptat Regulamentul (CEE) 95/932, care
prevede că „sloturile orare”3 de pe aeroporturile aglomerate se alocă companiilor
aeriene în mod echitabil, nediscriminatoriu şi transparent de către un „coordonator de
sloturi” independent. Ulterior, s-a constatat că nu este cel mai bun sistem, iar Comisia a
propus în 2011 un număr de amendamente la acest regulament, în scopul de a
îmbunătăţi eficienţa lui, însă, până în prezent, acestea nu au fost adoptate.
Astfel, deşi la nivelul UE se recunoaşte că sistemul de alocare a sloturilor orare este
în continuare unul deficitar şi că marea majoritate (80%) a rutelor cu plecare de pe
aeroporturile din UE sunt în continuare deservite de un singur (60%) sau de doi
transportatori (20 %), se consideră, totuşi, că „obiectivul principal a fost pe deplin
realizat”4, invocându-se unele statistici favorabile: între 1995 şi 2014 numărul de
kilometri pe pasager în UE-28 pentru transportul aerian a crescut cu aproximativ 74%,
în timp ce la nivelul general, al tuturor modalităţilor de transport, a crescut cu numai
23%; de asemenea, se mai arată că şi cota sectorului aerian din transportul total de
pasageri a crescut în aceeaşi perioadă de la 6,5% la 9,2%.
americane de către investitori din UE. Textul integral al acestui Protocol de modificare a Acordului
privind transportul aerian între Statele Unite ale Americii, pe de o parte, şi Comunitatea Europeană şi
statele sale membre, pe de altă parte, poate fi studiat la adresa web http://register.consilium.euro
pa.eu/doc/srv?l=RO&f=ST%209913%202010%20INIT (accesată la 01.08.2018).
1 Regulamentul (CE) 1008/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 24 septembrie
2008, privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate (reformare),
publicat în Jurnalul Oficial nr. L293 din 31.10.2008.
2 Regulamentul (CEE) 95/93 al Consiliului, din 18 ianuarie 1993, privind normele comune de
alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 14/22.01.1993.
3 Permisiunea de a ateriza sau de a decola la o anumită dată şi o anumită oră.
4 A se vedea, pentru aceste considerente, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană - Transportul
aerian: normele pieţei, la adresa http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.

html?ftuId=FTU_ 5.6.7.html (accesată la 01.08.2018).
198 | Ilie Dumitru
Parlamentul European a fost şi el preocupat de aviaţia civilă şi de îmbunătăţirea

serviciilor de transport aerian, iar în 11 noiembrie 2015 a adoptat o Rezoluţie
referitoare la aviaţie. În cuprinsul ei sunt abordate mai multe tematici, însă, pe
problematica expusă mai sus, şi asupra unor elemente care relevă tendinţele în
transporturile aeriene europene şi internaţionale, sunt de interes următoarele
consideraţii:
- Comisia ar trebui să ia în considerare şi să susţină inovarea în domeniul manage-
mentului traficului aerian (controlul automat al traficului aerian – ATC, spaţiul aerian
cu rute libere), al sistemelor de aeronave pilotate de la distanţă (RPAS), al
combustibililor alternativi, al proiectării motoarelor şi aeronavelor (mai eficiente şi
mai puţin zgomotoase), al securităţii aeroportuare (soluţii fără atingere, controlul unic
de securitate), al digitalizării şi al soluţiilor multimodale (servicii de handling la sol
informatizate);
- s-a creat un dezechilibru competitiv între aeroporturile şi companiile aeriene din
UE, care au devenit mai puţin competitive în raport cu aeroporturile şi transportatorii
din ţări terţe, care beneficiază de subvenţii; în acest context, Parlamentul European
solicită adoptarea unei politici proactive pentru asigurarea unui nivel echitabil de
concurenţă în acest domeniu şi încurajează cu fermitate statele membre să îşi
modernizeze infrastructura naţională pentru a le permite companiilor lor aeriene să
concureze în condiţii mai favorabile;1
- aeroporturile mici şi cele regionale din cadrul Uniunii au o importanţă deosebită
din perspectiva îmbunătăţirii conectivităţii regionale şi, în consecinţă, invită Comisia ca,
împreună cu statele membre, să elaboreze un plan strategic pe termen lung, care să
conţină inclusiv norme privind ajutorul de stat pentru infrastructura de transport;
- fragmentarea spaţiului aerian european reprezintă o sarcină majoră pentru
transportatorii aerieni europeni, astfel că este datoria Comisiei şi a statelor membre să
grăbească procesul de punere în aplicare a Cerului unic european, prin adoptarea
pachetului SES2+.
1 Aceste constatări şi recomandări făcute chiar de către Parlamentul European ar trebui să fie
observate şi de Guvernul României şi de autorităţile publice cu atribuţii în domeniul supravegherii

pieţei care, din păcate, nu au înţeles că piaţa unică europeană nu echivalează cu lipsa oricărei protecţii
pentru capitalul autohton şi companiile naţionale. În Rezoluţia la care ne-am referit mai sus,
Parlamentul European îşi exprimă regretul pentru „faptul că Regulamentul (CE) 868/2004 privind
protecţia împotriva practicilor tarifare neloiale în sectorul transportului aerian s-a dovedit inadecvat
şi ineficace în ceea ce priveşte domeniul de aplicare; solicită Comisiei să prezinte, până cel târziu în
noiembrie 2015, o analiză privind cauzele pentru care acesta nu a fost pus în aplicare; invită Comisia
să revizuiască Regulamentul (CE) nr. 868/2004 pentru a proteja concurenţa loială în relaţiile externe
ale UE în domeniul aviaţiei şi a consolida poziţia competitivă a industriei aviatice a UE, pentru a preveni
concurenţa neloială într-un mod mai eficace, a asigura reciprocitatea şi a elimina practicile neloiale,
inclusiv subvenţiile şi ajutoarele de stat acordate companiilor aeriene din anumite ţări terţe, care
denaturează piaţa; subliniază că obiectivul ar trebui să fie îmbunătăţirea strategiei politice la nivel
european în vederea rezolvării rapide a acestui conflict, în principal pe baza aplicării unei clauze
transparente de „concurenţă loială”; solicită, de asemenea, Comisiei să abordeze conceptul de „control
efectiv” al companiilor aeriene;”.
Pe plan naţional, actul normativ fundamental în domeniul transporturilor în

general şi, implicit, şi în cel al transporturilor aeriene, în particular, îl reprezintă O.G. nr.
19/1997 privind transporturile1.
Potrivit art. 2 din această ordonanţă, sistemul naţional de transport are caracter
strategic, constituie parte integrantă a sistemului economic şi social şi se compune din
infrastructurile de transport rutier, feroviar, naval şi aerian, mijloacele de transport,
operatorii de transport şi ai activităţilor conexe transporturilor şi sistemele de mana-
gement al traficului şi sistemele de poziţionare şi navigaţie.
Reglementarea specială pentru transporturile aeriene o constituie O.G. nr. 29/1997,
privind Codul aerian civil2.
În cuprinsul său se arată că, pe teritoriul şi în spaţiul aerian naţional, activităţile
aeronautice civile sunt reglementate prin Convenţia privind aviaţia civilă interna-
ţională, semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944 (la care ne-am referit şi noi mai sus),
prin tratatele bi- şi multilaterale la care România este parte, precum şi prin Codul
aerian şi alte acte normative naţionale.
Statul român a stabilit prin acest Cod aerian că toate aeronavele care operează în
spaţiul aerian naţional trebuie să achite unele tarife pentru utilizarea serviciilor de
navigaţie aeriană, însă aceste tarife sunt nediscriminatorii, unice pentru aceleaşi
categorii de zboruri civile, indiferent de naţionalitatea operatorului aerian şi de ţara în
care este înmatriculată aeronava utilizată3. La fel, se prevede că şi pentru utilizarea
facilităţilor şi furnizarea serviciilor pe un aerodrom civil deschis utilizării publice se
aplică un tarif nediscriminatoriu, indiferent de naţionalitatea aeronavei civile.4
Reformulând un principiu consacrat de Convenţia de la Chicago privind naţio-
nalitatea aeronavelor, art. 16 din Codul aerian român prevede că toate faptele şi actele
juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum şi
statutul juridic al încărcăturii aflate la bordul acestora, sunt reglementate de legislaţia
română chiar şi în timpul unui zbor internaţional, dincolo de graniţele României, cu
excepţia cazului în care, prin acordurile şi convenţiile internaţionale la care România
este parte contractantă, s-a stabilit altfel.
În fine, mai este de menţionat că în Codul aerian român este reglementată şi relaţia
dintre comandantul aeronavei civile şi personalul şi pasagerii aflaţi la bord,
stabilindu-se următoarele reguli5:
1 O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, republicată în M. Of. nr. 552 din 11 noiembrie 1999,
ulterior modificată prin mai multe acte normative.
2 O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian, republicată în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001, ulterior
modificată.
3 A se vedea art. 13 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 29/1997.
4 În ceea ce ne priveşte, considerăm că o astfel de politică economică a statului român nu este
justificată decât în cazul aeronavelor statelor care aplică aceeaşi politică nediscriminatorie faţă de
aeronavele înmatriculate în România. Altfel, este de neînţeles de ce o aeronavă înmatriculată, de
exemplu, în Pakistan, ar plăti la aterizarea pe un aeroport românesc taxe aeroportuare egale cu cele
plătite de o aeronavă românească, dacă aeronava românească ar plăti la aterizarea pe un aeroport din
Pakistan taxe mai mari decât o aeronavă pakistaneză.
5 A se vedea art. 40 din O.G. nr. 29/1997.
200 | Ilie Dumitru
- comandantul are jurisdicţie asupra întregului personal aeronautic civil aflat la

bord;
- dispoziţiile date de comandant în timpul zborului, în scopul asigurării siguranţei
zborului, sunt obligatorii pentru toate persoanele aflate la bord;
- comandantul poate debarca orice membru al echipajului şi orice pasager pentru
motive determinate de siguranţa zborului şi de păstrarea ordinii în aeronava civilă;
- în caz de pericol, comandantul de aeronavă civilă poate lua orice măsuri nece-
sare pentru salvarea pasagerilor, a echipajului, a încărcăturii, precum şi a aeronavei,
după caz.
2. Transportatorii rutieri
Dintre toate formele de transport terestru, transportul rutier este modalitatea de
transport cea mai utilizată în turism. Se realizează fie prin transportul individual al
turiştilor cu autoturismele personale, fie prin transportul colectiv, organizat, cu auto-
care, minibuze, microbuze, autoturisme. În mod excepţional, poate exista şi transport
organizat de agenţia de turism turoperatoare, la nivel individual, pentru o singură
persoană (spre exemplu, în cazul turismului extrem: safari, excursii montane cu
ATV-uri etc.).
Avantajele pe care le prezintă autovehiculele sunt importante pentru turism. În
primul rând, aceste mijloace de transport oferă o mare mobilitate, nefiind legate de o
instalaţie fixă, cum este cazul transportului pe cablu sau a celui feroviar. În al doilea
rând, presupun costuri mai reduse decât transportul aerian (de exemplu). Astfel,
pentru programele turistice care nu presupun deplasări pe distanţe foarte lungi sau
care nu necesită deplasare rapidă, transportul rutier este cel mai adecvat.
a. Autocarul şi clasele sale de confort

Autocarul este cel mai utilizat mijloc de transport rutier în turismul de grup. Oferă
avantajul unui cost scăzut per pasager, combinat cu îmbunătăţirea substanţială (adap-
tată progresului tehnologic general) a condiţiilor de călătorie (scaune confortabile,
sistem audio-video, climatizare, WC, spaţii separate de depozitare a bagajelor mari
etc.).
Fiecare stat are reglementări tehnice proprii privitoare la încadrarea pe categorii
de confort sau clase a autocarelor, în funcţie de caracteristicile tehnice ale acestora şi
de dotări.
La nivel internaţional a fost creat un sistem de clasificare a autocarelor, similar
celui folosit în industria hotelieră. Creatorul şi promotorul acestui sistem este Uniunea
Internaţională a Transporturilor Rutiere (IRU1).
În România, clasificarea autocarelor se face de către Regia Autonomă „Registrul
Auto Român” pentru toate autocarele şi autobuzele înmatriculate în România, deţinute
de persoane juridice sau fizice române, care le utilizează pentru transportul de turişti
1 Internaţional Road Transports Union (en.).

în trafic intern şi internaţional şi pentru transportul public de persoane în trafic

internaţional.
Baza legală o constituie H.G. nr. 951/1995 privind clasificarea autocarelor utilizate
pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi
publice de persoane în trafic internaţional1, în cuprinsul căreia este stabilită obligaţia
efectuării oricărui transport turistic, atât în trafic intern cât şi internaţional, precum şi a
transporturilor publice de persoane în trafic internaţional numai cu autocare
clasificate2, sub sancţiunea plăţii unei amenzi contravenţionale.
Potrivit art. 12 din această hotărâre de guvern, sunt valabile şi pe teritoriul
României clasificările obţinute potrivit sistemului de clasificare internaţională a
autocarelor de turism, adoptată de Uniunea Internaţională de Transporturi Rutiere
(I.R.U.)3.
Normele metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transpor-
turi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane
în trafic internaţional au fost aprobate prin Ordinul comun al Ministrului transpor-
turilor şi Ministrului turismului, nr. 254/29.07.1996, respectiv nr. 85/26.07.1996.4
Autocarele utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional
sunt clasificate pe stele şi pot fi utilizate şi pentru transporturi publice de persoane în
trafic internaţional. Sistemul de clasificare cuprinde 4 clase, de la 1 la 4 stele, în ordine
crescătoare.
Autocarele şi autobuzele destinate transportului public de persoane în trafic
internaţional sunt clasificate pe categorii, de la III la I, în ordine crescătoare, după cum
urmează:
- categoria a III-a: autocare de scurtă distanţă – autocare destinate efectuării de
transporturi publice de persoane pe distanţe de maximum 1.000 km pe sens;
- categoria a II-a: autocare de medie distanţă – autocare destinate efectuării de
transporturi publice de persoane pe distanţe de până la 1.500 km pe sens;
- categoria I-a: autocare de lungă distanţă – autocare destinate efectuării de
transporturi publice de persoane, fără limite de distanţă.
1 H.G. nr. 951/1995 privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în
trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane în trafic internaţional,

publicată în M. Of. nr. 286 din 11 decembrie 1996.
2 A se vedea art. 2 din H.G. nr. 951/1995.
3 R.A.R. este membru din partea României în Comitetul Internaţional al I.R.U. de clasificare a
autocarelor.
4 Ordinul comun al Ministrului transporturilor şi Ministrului turismului, nr. 254/29.07.1996,
respectiv nr. 85/26.07.1996, pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea autoca-
relor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi
publice de persoane în trafic internaţional, publicat în M. Of. nr. 201 din 29 august 1996, modificat
ulterior prin Ordinul comun al Ministrului transporturilor şi Ministrului turismului nr. 55/1997,
respectiv nr. 167/1997, publicat în M. Of. nr. 71 din 21 aprilie 1997, apoi modificat şi prin Ordinul
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1359/2004 publicat în M. Of. nr. 743 din
17 august 2004.
202 | Ilie Dumitru
Pentru clasificarea autocarelor sunt necesare următoarele documente:

- cererea de clasificare a autocarului (conform unui model prevăzut de normele
metodologice);
- copie de pe licenţa de transport de persoane în trafic intern şi/sau internaţional;
- copie de pe cartea de identitate a vehiculului;
- copie de pe certificatul de înmatriculare a autocarului în România;
- declaraţia agentului economic care solicită admiterea în Sistemul internaţional al
I.R.U. privind respectarea condiţiilor de clasificare a autocarelor de turism.
Prealabil analizării îndeplinirii cerinţelor speciale în funcţie de care se atribuie
autocarului una din cele 4 trepte de clasificare, autocarul este supus unei analize
eliminatorii referitoare la starea sa tehnică1 şi la îndeplinirea unor condiţii legate de
securitatea pasagerilor2.
Criteriile pentru clasificarea pe stele a autocarelor sunt prezentate în Anexa nr. 5 la
Normele metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi
turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane în
trafic internaţional.3
Aceste norme prevăd două proceduri posibile prin care se poate face clasificarea unui
autocar:
- în mod individual (prin solicitarea făcută comisiei de clasificare din cadrul R.A.R.
de către deţinător) sau
1 - inspecţia tehnică periodică;

- integritatea şi etanşeitatea instalaţiei de evacuare;
- lipsa oricăror pierderi de lubrifianţi, combustibil etc.;
- existenţa marcajului de omologare a ferestrelor şi execuţia acestora din geam securizat;
- absenţa, pe exteriorul caroseriei, a ruginei, a zgârieturilor vizibile sau a reparaţiilor inestetice;
- integritatea instalaţiei de iluminare şi semnalizare luminoasă (inclusiv existenţa catadioptrilor
laterali).
2 - să aibă inscripţionate ieşirile de siguranţă, iar acestea să fie echipate cu dispozitivele co-
respunzătoare;
- treptele de acces în autocar, precum şi treptele interioare (în cazul în care există) să fie
iluminate, alimentate pe circuitul lanternelor de poziţie ale autocarului;
- să fie dotate cu stingătoare de incendiu.
A se vedea pentru detalii tehnice, art. 4.4. din Normele metodologice privind clasificarea auto-
carelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi
publice de persoane în trafic internaţional.
3 Criteriile tehnice în funcţie de care se atribuie autocarelor un anumit număr de stele se referă, printre
altele, la: puterea motorului, sisteme de frânare, tipul de suspensie, confortul de drum (numărul maxim de
rânduri de scaune pentru un autocar standard de 12 m, spaţiul dintre scaunele amplasate vizavi, înălţimea
minimă a spătarului, reglajul înclinării spătarelor tuturor scaunelor, numărul de cotiere, cotiere rabatabile la
scaunele dinspre culoar, rezemătoare de picior, reglabile, scaune deplasabile spre culoar, absenţa
proeminenţelor la nivelul podelei, scaune cu şezuturi separate, portbroşură, scrumiere), climatizare –
încălzire, iluminarea interioară, ferestre laterale, dimensiunea portbagajelor, instalaţii sanitare, frigider,
nivelul maxim de zgomot în interior.
- prin constructorul de autocare, care poate elibera el însuşi certificatul de

clasificare, la cererea cumpărătorului, şi ţinând cont de condiţiile tehnice prescrise în
norme1.
Procedura de clasificare a autocarelor se finalizează prin eliberarea unui certificat
de clasificare2 şi prin aplicarea pe autocar a însemnelor I.R.U., cuprinzând stelele
acordate (clasa de confort), simbolurile echipamentelor cu care e dotat autocarul,
numerotaţia I.R.U., numărul de înmatriculare a autocarului, numărul de locuri şi
perioada de valabilitate.
Potrivit art. 5.2.2. din Normele metodologice, vigneta de valabilitate aplicată pe
însemnele de clasificare va fi valabilă timp de un an3, astfel că fiecare deţinător de
autocar clasificat pentru turism are obligaţia de a solicita, înainte de data expirării
valabilităţii, prelungirea valabilităţii certificatului de clasificare. Această prelungire se
acordă dacă autocarul satisface criteriile de clasificare în vigoare la acel moment.
Anumite situaţii pot duce şi la retragerea clasificării acordate.4
1 Potrivit art. 5.3.2. din Norme, certificatele de clasificare se pun la dispoziţia constructorului de
către comisia de clasificare din cadrul RAR, având completate datele corespunzătoare clasificării
obţinute de tipul respectiv de autocar, iar constructorul va completa datele de identificare a
cumpărătorului şi a autocarului. Iar potrivit art. 5.5.3., în cazul în care autocarul îşi schimbă
deţinătorul, certificatul de clasificare se retrage, iar noul deţinător este obligat să solicite o nouă
clasificare a autocarului. Nu vedem niciun motiv întemeiat pentru care certificatul de clasificare a
autocarului trebuie să conţină şi numele proprietarului. Atribuirea unei anumite clase de confort se
face exclusiv după criterii tehnice, neavând nicio influenţă persoana proprietarului, iar o eventuală
schimbare a proprietarului nu afectează cu nimic dotările autocarului, starea lui tehnică sau clasa de
confort atribuită, după cum nici schimbarea proprietarului unui hotel nu influenţează în vreun fel
clasificarea hotelieră.
2 Certificatul de clasificare este tipărit în limba română şi în limba franceză, iar o copie a lui se va
păstra la bordul autocarului.

3 Apreciem că o revizuire a acestor norme tehnice privitoare la clasificarea autocarelor şi
autobuzelor este necesară şi din motive legate de formulările imprecise legate de valabilitatea
clasificării. Art. 5.2.2. stabileşte ca vigneta de valabilitate aplicată pe însemnele de clasificare va fi
valabilă timp de un an, în timp ce art. 5.4. vorbeşte de prelungirea valabilităţii certificatului de
clasificare însuşi. În al doilea rând, valabilitatea de 1 an a vignetei aplicate pe însemnele de clasificare
este menţionată doar în cuprinsul pct. 5.2.2., care face parte din art. 5.2. intitulat Procedura de
clasificare individuală. În cuprinsul articolului referitor la Procedura de clasificare prin constructorul
autocarelor, reglementată de art. 5.3., nu mai este menţionată nicio durată de valabilitate a clasificării.
În schimb, din modul de reglementare a acestei din urmă proceduri, rezultă că ea nu se face decât
parţial de către constructor, probabil dintr-un exces birocratic, precum şi că este în continuare
necesară prezenţa la RAR, care va înmâna „însemnele corespunzătoare clasei sau claselor de confort
certificate de constructor”. Apreciem că de vreme ce constructorul de autovehicule este în măsură şi
însărcinat prin dispoziţii legale să elibereze cartea de identitate a vehiculului şi să ateste, în cuprinsul
acesteia, diverse caracteristici tehnice, printre care şi încadrarea într-o clasă de poluare (Euro4,
Euro5, Euro6 etc.), nu există niciun impediment pentru ca acelaşi constructor să elibereze şi
certificatul de clasificare a autocarelor turistice şi să aplice pe autocar însemnele specifice clasei
respective.
4 A se vedea art. 5.5. din Normele metodologice.
204 | Ilie Dumitru
b. Importanţa economică a transporturilor rutiere de persoane

Transportul de persoane cu autocare şi autobuze a depăşit o cincime din totalul
transportului intern de pasageri în unele ţări din UE. Spre exemplu, în Ungaria a
înregistrat o cotă de 22,3%, ponderea cea mai mare în rândul statelor membre ale UE
în 2013. Celelalte state membre au avut o pondere cuprinsă între 10% şi 20%. Cel mai
mic procent a fost înregistrat în Olanda (3,3%)1.
La nivelul UE, statisticile Eurostat pentru 2014 consemnează în cele 28 de state
membre un număr total de licenţe comunitare, respectiv de operatori rutieri de
transport de persoane de 35.669, dintre care 4.675 în România.
1 Pentru alte statistici ale Eurostat, a se vedea pagina web http://ec.europa.eu/eurostat/web/
transport/ data/database# (accesat la 01.08.2018).

Sursa: Eurostat
Relevant este şi numărul de copii conforme eliberate la nivelul UE, care dă o

imagine asupra numărului total de autovehicule destinate transportului rutier de
pasageri.
206 | Ilie Dumitru
Sursa: Eurostat.
c. Reglementări juridice naţionale, regionale şi internaţionale

Şi în acest domeniu, reglementări juridice există pe toate cele 3 paliere: interna-
ţional, regional-european şi naţional.
Cu privire la reglementările internaţionale ar fi de menţionat existenţa următoa-

relor convenţii:
 Convenţia relativă la regimul fiscal al vehiculelor rutiere care efectuează
transporturi internaţionale de călători, încheiată la Geneva la 14 decembrie 1956.1
Esenţa acestei convenţii se regăseşte în art. 2, care stabileşte că „vehiculele care
sunt înmatriculate pe teritoriul uneia dintre Părţile contractante şi care sunt importate
temporar în timpul transporturilor internaţionale de călători pe teritoriul unei alte
Părţi contractante, vor fi scutite, în condiţiile arătate mai jos, de impozitele şi taxele
asupra circulaţiei sau deţinerii vehiculelor pe teritoriul acesteia din urma. Această
scutire nu se va extinde asupra peajelor taxe de trecere, n.a. I.D., nici asupra impo-
zitelor sau taxelor de consumaţie, nici asupra impozitelor sau taxelor privind
transporturile.”
 Acordul privind transportul rutier internaţional de călători, prin servicii
ocazionale, cu autocare şi autobuze (ASOR), semnat la Dublin, la 26 mai 1982, şi care
nu a prevăzut nicio procedură de aderare a unor noi părţi contractante.
 Acordul privind transportul internaţional ocazional de călători cu autocarul şi
autobuzul (Acordul INTERBUS), semnat la Bruxelles, la 28 septembrie 2000.2
Prin acest acord se stabileşte că transporturile internaţionale de călători pot fi de
două feluri: (i) liberalizate, adică scutite de autorizaţii3, şi (ii) neliberalizate, adică cele
care se efectuează pe bază de autorizaţii.
Sunt considerate „liberalizate” următoarele tipuri de transporturi rutiere de per-
soane ocazionale, care sunt scutite de autorizaţie pe teritoriul oricărei părţi con-
tractante, alta decât cea pe teritoriul căreia operatorul de transport este stabilit4:
1. Servicii de transport cu uşile închise – sunt efectuate cu acelaşi autobuz sau
autocar care transportă acelaşi grup de călători de-a lungul călătoriei şi îl aduce înapoi
la locul de plecare, care este situat pe teritoriul părţii contractante în care operatorul de
transport este stabilit.
2. Servicii de transport în care călătoria dus se efectuează încărcat şi cea de
întoarcere în gol, locul de plecare fiind, de asemenea, pe teritoriul părţii contractante în
care operatorul de transport este stabilit.
3. Servicii de transport în care călătoria dus este efectuată în gol şi toţi călătorii
sunt îmbarcaţi din acelaşi loc, dacă cel puţin una dintre următoarele condiţii este
îndeplinită:
1 România a aderat la această convenţie prin Decretul nr. 1065/1967 privind aderarea Republicii
Socialiste România la Convenţia relativă la regimul fiscal al vehiculelor rutiere care efectuează
transporturi internaţionale de călători, încheiată la Geneva, la 14 decembrie 1956, publicat în B. Of.
2 Acordul INTERBUS a fost ratificat de România prin Legea nr. 439/2002, publicată în M. Of.
nr. 515 din 17 iulie 2002.

3 Scutirea de autorizare se referă la eliminarea oricăror astfel de proceduri sau condiţii pe
teritoriul altui stat decât cel unde este situat transportatorul. În acest stat, pentru furnizarea serviciilor
de transport liberalizate, este necesară eliberarea de autorităţile competente a unui document de
control (foile/carnetul Interbus), care se completează de transportator.
4 A se vedea art. 6 din Acordul Interbus.
208 | Ilie Dumitru
a) călătorii formează grupuri pe teritoriul unei alte ţări decât cea în care opera-
torul de transport este stabilit sau decât cea unde sunt îmbarcaţi călătorii, iar aceştia
sunt transportaţi pe teritoriul părţii contractante în care operatorul de transport este
stabilit;
b) călătorii au fost aduşi de acelaşi transportator pe teritoriul părţii contractante
de unde sunt îmbarcaţi şi transportaţi pe teritoriul părţii contractante în care
operatorul de transport este stabilit;
c) călătorii au fost invitaţi să călătorească pe teritoriul unei alte părţi contractante,
iar costul transportului este plătit de către cel care a lansat invitaţia.
Toate celelalte servicii de transport internaţional rutier de persoane sunt consi-
derate servicii neliberalizate şi vor fi supuse autorizării.1
În cadrul transportului internaţional liberalizat, deplasarea se face în baza unor foi
de parcurs, numite INTERBUS. Au un format tipizat2 şi sunt completate de şoferi sau
de alţi angajaţi ai operatorului de transport, înainte de plecarea în cursă3. Se păstrează
în autobuz sau în autocar, în original, pe toată durata călătoriei. Lista de pasageri poate
fi întocmită pe o foaie separată şi anexată documentului de control Interbus, cu con-
diţia ca ştampila/semnătura operatorului de transport ori a şoferului să fie pusă atât pe
lista anexată, cat şi pe foaia de parcurs.
La nivelul UE a fost adoptat în 2009 Regulamentul (CE) 1073/2009 privind
normele comune pentru accesul la piaţa internaţională a serviciilor de transport cu
autocarul şi autobuzul4, care se aplică direct în fiecare stat membru.
Acest regulament reglementează transportul internaţional de persoane cu auto-
carul şi autobuzul pe teritoriul UE efectuat de către transportatori stabiliţi într-unul
dintre statele membre.
Fără a face dezvoltări şi analize specifice dreptului transporturilor, vom enunţa
principalele prevederi ale acestui regulament, spre a contura un tablou al cadrului
juridic în care se desfăşoară transportul rutier de pasageri, în scop turistic.
În primul rând, pentru a putea desfăşura activitatea de transport internaţional,
orice operator economic trebuie să deţină o licenţă comunitară, care se eliberează de
autorităţile competente din statul în care este stabilit.5
1 În afară de cele expuse mai sus, mai sunt considerate servicii liberalizate şi următoarele
operaţiuni:
- tranzitul pe teritoriile părţilor contractante asociate serviciilor ocazionale care sunt scutite de
autorizaţie;
- deplasarea autobuzelor şi autocarelor neîncărcate, utilizate exclusiv pentru înlocuirea unui
autocar sau autobuz defect ori accidentat.
2 Modelul este prezentat în Anexa nr. 3 la Acordul Interbus.
3 Atunci când deplasarea pe sensul de dus se face cu autocarul gol, foaia de parcurs se poate
completa şi ulterior, la momentul îmbarcării pasagerilor. A se vedea art. 13 pct. 3 din Acordul Interbus.
4 Regulamentul (CE) 1073/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 21 octombrie
2009, privind normele comune pentru accesul la piaţa internaţională a serviciilor de transport cu
autocarul şi autobuzul şi de modificare a Regulamentului (CE) 561/2006, publicat în Jurnalul Oficial
nr. L 300/88 din 14.11.2009.
5 Licenţa comunitară se eliberează pe numele transportatorului şi nu se poate transmite altui
transportator. La bordul fiecărui vehicul deţinut de transportatorul care deţine o licenţă comunitară
Apoi, regulamentul distinge între două tipuri de transport de persoane:

curse/servicii regulate şi curse/servicii ocazionale.1 Deşi nu este absolut exclus ca un
turist să se deplaseze în scop turistic cu o cursă regulată, în continuare ne vom referi
doar la cursele ocazionale, care sunt specifice turismului.
Preluând prevederile Acordului Interbus, Regulamentul 1073/2009 prevede, şi el,
că serviciile de transport ocazionale se efectuează pe baza unei foi de parcurs, în
condiţiile deja arătate. Pe parcursul unui transport internaţional ocazional de persoane,
transportatorul poate efectua şi alte servicii ocazionale (excursii locale), în statele pe
care le tranzitează2.
Aceste servicii sunt destinate persoanelor nerezidente transportate anterior de
către acelaşi operator de transport cu unul dintre serviciile internaţionale menţionate
la primul paragraf, şi se efectuează cu acelaşi vehicul sau alt vehicul al aceluiaşi
operator de transport sau grup de operatori de transport.
În ceea ce priveşte reglementările naţionale în materie, legea cadru o reprezintă
O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.3
Sub aspectul condiţiilor în care se desfăşoară transportul rutier ocazional de per-
soane pe teritoriul naţional, acestea concordă în cea mai mare parte cu cele prevăzute
de Regulamentul CE 1073/2009, aplicabil transporturilor internaţionale.
Detalierea procedurilor, formularelor, cerinţelor tehnice etc. se regăseşte în
Ordinul Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 980/2011 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi
efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora stabilite prin O.G.
nr. 27/2011 privind transporturile rutiere4.
Mai trebuie reţinut că, prin art. 76 din aceste Norme metodologice, se impune un
conţinut minim obligatoriu al comenzii de transport sau al contractului încheiat
de operatorul de transport cu beneficiarul transportului, în cazul transportului rutier
de persoane prin servicii ocazionale.
se păstrează o copie conformă a acesteia. Licenţa comunitară se eliberează pentru o perioadă de până
la zece ani, care poate fi reînnoită.
1 Distincţia între cele două rezultă în principal din definiţiile cuprinse în art. 2 din Regulament,
dar se conturează mai bine şi din normele aplicabile fiecărui tip: „„servicii regulate” înseamnă
serviciile care asigură transportul de persoane la intervale stabilite pe trasee stabilite, persoanele fiind
îmbarcate şi debarcate la puncte de oprire prestabilite; „servicii ocazionale” înseamnă serviciile care
nu corespund definiţiei de servicii regulate, inclusiv serviciile regulate speciale, şi a căror caracte-
ristică principală este faptul că transportă grupuri de persoane constituite la iniţiativa clienţilor sau
chiar a operatorului de transport”.
2 Spre exemplu, un autocar care transportă un grup de turişti într-un circuit turistic România-
Ungaria-Austria şi retur, va putea în zilele de şedere la Budapesta să transporte grupul de turişti într-o
vizită la lacul Balaton sau la Palatul Parlamentului.
3 O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în M. Of. nr. 625 din 2 septembrie
2011, cu modificările ulterioare.

4 Ordinul nr. 980 din 30 noiembrie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor

conexe acestora stabilite prin O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicat în M. Of. nr. 854
din 2 decembrie 2011, cu modificările ulterioare.
210 | Ilie Dumitru
Contractul/comanda trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:

- denumirea beneficiarului şi codul unic de înregistrare;
- adresa beneficiarului (adresa de comunicare a actelor)1;
- traseul;
- punctul de îmbarcare şi cel de debarcare a persoanelor transportate;
- perioada de desfăşurare a serviciului respectiv.
Iar conform art. 77 din aceleaşi norme, în cazul curselor ocazionale, la bordul
autobuzului/autovehiculului trebuie să se mai afle, suplimentar faţă de documentul de
transport, următoarele documente:
- legitimaţia de serviciu valabilă a conducătorului auto;
- contractul de închiriere sau de leasing, în original ori copia conformă cu origi-
nalul, în cazul în care vehiculul rutier este deţinut cu contract de închiriere sau de
leasing;
- actul prin care se dovedeşte dreptul de muncă în România, în cazul conducăto-
rilor auto cetăţeni ai statelor nemembre ale UE;
- asigurarea pentru persoanele transportate şi bagajele acestora pentru riscuri de
accidente ce cad în sarcina operatorului de transport rutier/întreprinderii autorizate,
în copie;
- certificatul de competenţă profesională a conducătorului auto;
- factura sau bonul fiscal;2
1 Această cerinţă stabilită prin lege, ca beneficiarul transportului să indice în contractul de
transport o adresă de corespondenţă, nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune a legii române sau a
regulamentului UE. Dacă o autoritate de control doreşte să comunice cu un operator de transport sau
să îi comunice acestuia un document, are obligaţia să facă astfel de comunicări la adresa sediului său
social, care este o informaţie publică, accesibilă oricui.
2 Nici această cerinţă inclusă în normele metodologice nu are temei în vreo prevedere a actului
normativ pe care îl aplică, respectiv O.G. nr. 27/2011. Contractul de transport odată încheiat el
produce efecte juridice depline, iar în baza lui se naşte obligaţia de transport a transportatorului. Este
libertatea părţilor de a stabili contractual că factura se emite la un moment ulterior sau periodic (spre
exemplu, lunar pentru toate cursele ocazionale efectuate în luna precedentă). Prin urmare, este mai
mult decât posibil să nici nu existe o factură la momentul efectuării transportului. Iar art. 77
din Normele metodologice nu poate modifica prevederi din acte normative cu forţă juridică
superioară, inclusiv Codul fiscal, care lasă părţilor libertatea de a stabili în ce moment din
cadrul termenului legal se emite factura fiscală pentru astfel de operaţiuni. Avem în vedere
prevederile art. 319 alin. (15)-(16) din Codul fiscal, unde se menţionează că în astfel de cazuri
„persoana impozabilă are obligaţia de a emite o factură cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii
următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei.”. În plus, această prevedere din Normele
metodologice, care impune existenţa la bordul autocarului/autobuzului şi a unei facturi, este şi
desuetă, întrucât Codul fiscal permite în prezent ca emiterea facturilor să se facă în format
electronic. Iar în ceea ce priveşte „bonul fiscal”, ca alternativă la factura fiscală, o astfel de cerinţă
legală care impune prezenţa unui astfel de document la bordul autocarului este şi mai lipsită de temei,
întrucât bonurile fiscale sunt documente emise de case de marcat electronice fiscale. Or, potrivit art. 1
alin. (1) din O.U.G. nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat
electronice fiscale, „Operatorii economici care încasează, integral sau parţial, cu numerar sau prin
utilizarea cardurilor de credit/debit sau a substitutelor de numerar contravaloarea bunurilor livrate
cu amănuntul, precum şi a prestărilor de servicii efectuate direct către populaţie sunt obligaţi să
- comanda sau contractul încheiat cu beneficiarul transportului.
3. Transportatorii feroviari
a. Beneficiile transportului de persoane pe calea ferată
Transportul feroviar este întâlnit în mai toate ţările, fiind o modalitate de transport
care se află într-o continuă dezvoltare în statele occidentale, care au înţeles avantajele
acestui sistem, fie că este vorba de transportul de mărfuri, fie că ne referim, cum e cazul
de faţă, la transportul de pasageri. Transportul feroviar este o modalitate foarte
eficientă de transport, mai ales în zonele metropolitane ale Europei, dar şi pentru
deplasările inter şi intraregionale. Sintetic, avantajele transportului feroviar, constau
în:
o consumul redus de energie1;
o poluare redusă a mediului;2
o necesită o suprafaţă mai mică de teren.3
Din punct de vedere al turismului, transportul de pasageri pe calea ferată
reprezintă o modalitate de deplasare atât spre sau între destinaţiile turistice, cât şi în
interiorul localităţii sau zonei vizitate.
Sunt însă şi situaţii particulare în care deplasarea cu trenul nu are doar un rol
operaţional, ci este ea însăşi o atracţie turistică (spre exemplu, călătoria cu trenul cu
aburi, în Maramureş, pe Valea Vaserului, sau călătoria cu trenul Orient Express).
În cadrul marilor metropole europene, dar şi nord-americane, transportul pe calea
ferată are şi o componentă intraurbană (metroul) integrată cu cea extraurbană
(trenurile din zona metropolitană sau intraregională. Iar cele mai multe capitale
europene, care reprezintă, de altfel, şi importante atracţii turistice, au şi sisteme de
taxare (abonamente, pachete de bilete) destinate turiştilor. Acestora le este oferit, de
cele mai multe ori, un preţ forfetar pentru călătoria cu metroul, trenul şi autobuzul, la
toate obiectivele turistice din oraş şi din împrejurimi.4 Prin urmare, transportul turistic
efectuat prin sistemele feroviare este de foarte multe ori unul foarte eficient.
utilizeze aparate de marcat electronice fiscale.” Aşadar, contradicţia logică rezultă din împrejurarea că
bonurile fiscale se emit de operatorii economici care prestează servicii direct către populaţie, în timp
ce operatorii de transport care efectuează curse ocazionale nu prestează serviciile direct către
populaţie, ci către un beneficiar, care a preconstituit un grup de persoane. În consecinţă, legea nu îi
obligă să utilizeze case de marcat electronice fiscale. Şi, potrivit principiului ierarhiei actelor juridice,
dacă legea nu prevede o asemenea obligaţie, nici normele metodologice (act juridic care trebuie doar
să pună în aplicare legea, iar nu să adauge la ea) nu o pot face.
1 Consumă, pe unitatea de transport, de 6 ori mai puţină energie decât transportul auto şi de 3
ori mai puţină decât cel naval.

2 Nivelul de poluare este de zece ori mai mic decât în cazul celui auto sau aerian.
3 O cale ferată ocupă aproximativ 60% din terenul ocupat de o şosea care să aibă aceeaşi
capacitate de transport. Diferenţa de teren poate fi împădurită pentru protecţie fonică sau pentru a
asigura consumul de dioxid de carbon din atmosferă.
4 Spre exemplu, Parisul oferă turiştilor un bilet combinat, pentru una sau mai multe zile, cu care
pot călători atât în oraş, cât şi spre celălalt obiectiv turistic important din zonă, Disneyland; sau, la fel,
spre Palatul şi grădinile Versailles.
212 | Ilie Dumitru
b. Importanţa economică a transporturilor feroviare de persoane

Calea ferată rămâne în multe zone ale planetei şi în multe ţări modalitatea de
transport cea mai utilizată, iar pentru unele este absolut indispensabilă.
O analiză a situaţiei căilor ferate la nivel mondial se poate desprinde din rapoartele
anuale şi statisticile Uniunii Internaţionale a Căilor Ferate (UIC)1, organizaţie
internaţională neguvernamentală, care are ca misiune promovarea transportului
feroviar, astfel încât să răspundă provocărilor globale legate de mobilitate şi dezvoltare
durabilă.
În raportul pe anul 2016, prezintă câteva grafice din care se observă importanţa şi
gradul de utilizare a sistemului de căi ferate pe fiecare continent/macroregiune. În Asia
şi Oceania numărul total de pasageri-kilometri2 reprezintă mai mult de trei sferturi din
totalul realizat la nivel mondial:
Sursa: UIC.
Rezultatele socio-economice comprimate în graficul de mai sus nu se explică prin

nivelul de dezvoltare a sistemelor de căi ferate din regiunile respective. Lungimea
totală a liniilor de cale ferată din America reprezintă 21% din total, însă rezultatul
economic este de doar 1%. Europa utilizează mai eficient căile ferate, transportând
pasageri într-un procent de 16% din totalul mondial, având o reţea de căi ferate care
reprezintă 33% din total.
1 Uniunea Internaţională a Căilor Ferate (UIC) este o organizaţie neguvernamentală, de

colaborare în domeniul transportului feroviar. În urma unei conferinţe internaţionale care a avut loc la
Geneva în 3 mai 1922, a reieşit nevoia înfiinţării unei administraţii feroviare permanente privind
traficul feroviar internaţional, care să aibă ca obiectiv standardizarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de
construcţie a căilor ferate şi a operaţiunilor feroviare. În consecinţă, la 17 octombrie 1922 a avut loc la
Paris o nouă conferinţă internaţională, care s-a finalizat prin crearea UIC, Căile Ferate Române fiind
membru fondator. Misiunea actuală a UIC este de a promova transportul feroviar la nivel mondial,
interoperabilitatea, crearea de noi standarde mondiale pentru căile ferate (inclusiv standarde comune
cu alte moduri de transport), de a dezvolta şi facilita toate formele de cooperare internaţională între
membri etc.
2 Pasager-kilometru (pkm) este o unitate de măsură ce reprezintă transportul unui pasager pe o
distanţă de un kilometru. Este considerată distanţa parcursă efectiv de către pasager.

Sursa: UIC
O organizaţie similară UIC există şi la nivelul UE: Agenţia Uniunii Europene pentru
Căile Ferate (EUAR1)

Şi în domeniul transportului pe calea ferată a pasagerilor au fost încheiate o serie
de convenţii/acorduri internaţionale, dintre care amintim:
 Protocolul A din 26 februarie 1966, întocmit de Conferinţa extraordinară
întrunită pentru desemnarea membrilor comitetului administrativ al Oficiului central
al transporturilor internaţionale pe căile ferate şi pentru adoptarea unei convenţii
adiţionale la Convenţia internaţională privind transportul călătorilor şi bagajelor pe
căile ferate (CIV), din 25 februarie 1961, referitoare la răspunderea căii ferate în caz de
moarte sau rănire a călătorilor.
 Protocolul II din 9 noiembrie 1973, întocmit de către Conferinţa diplomatică
întrunită în vederea punerii în vigoare a convenţiilor internaţionale privind transportul
de mărfuri pe căile ferate (CIM) şi de călători şi bagaje (CIV) din 7 februarie 1970
privind prelungirea duratei de valabilitate a Convenţiei adiţionale la CIV din 1961
referitoare la răspunderea căii ferate în caz de moarte sau rănire a călătorilor, semnată
la 26 februarie 1966 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1973.
 Convenţia adiţională din 26 februarie 1966 la Convenţia internaţională privind
transportul călătorilor şi bagajelor pe căile ferate (CIV), din 25 februarie 1961,
referitoare la răspunderea căii ferate în caz de moarte sau rănire a călătorilor.
 Convenţia internaţională din 7 februarie 1970 privind transportul călătorilor şi
bagajelor pe căile ferate (CIV).
 Convenţia din 9 mai 1980 cu privire la transporturile internaţionale feroviare
(COTIF), semnată la Berna la 9 mai 1980.
Pe plan intern, dintre actele normative relevante în domeniul transporturilor
feroviare de pasageri şi bagaje amintim:
1 European Union Agency for Railways

214 | Ilie Dumitru
- O.G. nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile

ferate din România1 şi
- Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în
spaţiul feroviar unic european2.
4. Transportatorii maritimi şi fluviali

a. Specificul transportului naval în scop turistic
Transporturile navale (includem aici, pe lângă transporturile maritime, şi pe cele
care se realizează pe marile fluvii sau lacuri interioare) au intrat recent în industria
turismului. Chiar dacă navele au fost folosite de multă vreme pentru deplasarea oame-
nilor, ele nu au primit o utilizare turistică decât relativ recent, iar la începuturile acestei
colaborări nu a fost decât un apanaj al claselor socio-economice din vârful ierarhiei,
respectiv un mijloc de transport specific turismului de lux.
De altfel, transportul pe apa reprezintă una din formele de transport cel mai puţin
solicitate în turism din cauza a cel puţin trei factori: viteza, în general redusă cu care se
deplasează navele, condiţiile „mai speciale” existente la bordul lor şi, deseori, necesi-
tatea continuării călătoriei cu alte tipuri de mijloace.
În plus, odată cu explozia transportului aerian internaţional, transporturile navale
în scop turistic au pierdut şi mai mult din importanţă.
Totuşi, o revigorare a domeniului s-a produs atunci când marii armatori au avut
ideea convertirii navelor de transport de persoane în nave de croazieră, punând astfel
bazele unei noi ramuri a industriei turismului, anume cea a croazierelor oceanice şi
maritime.
În ultimele decenii turismul a reuşit şi mai mult să capaciteze transportatorii na-
vali, care au început să producă nave de mare capacitate destinate exclusiv turismu-
lui/croazierelor. Iar turismul a dat un răspuns pe măsură şi a dezvoltat şi exploatat din
ce în ce mai mult acest format al turismului de croazieră.
Concret, croaziera este în prezent un produs turistic de sine stătător, care constă în
petrecerea sejurului la bordul unei nave construite şi dotate special în acest scop,
oferind turiştilor condiţii de şedere şi de agrement deosebite, pe durata unei deplasări
care se face după un itinerariu stabilit şi care poate include şi vizitarea unor porturi şi
localităţi (în combinaţie cu alte modalităţi de transport).
b. Importanţa transportului maritim de pasageri în scop turistic

Conform raportului anual pe 2015 al Asociaţiei Internaţionale a Liniilor de
Croazieră (Cruise Lines International Association – CLIA), această subramură a indus-
triei turistice înseamnă, în date statistice la nivel internaţional, un număr de peste 23
O.G. nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din
1
România, republicată în M. Of. nr. 838 din 11 octombrie 2006, cu modificări ulterioare.
2 Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spaţiul feroviar unic
European, publicată în M. Of. nr. 900 din 9 noiembrie 2016.

milioane de pasageri, aproximativ 900.000 de angajaţi şi venituri totale anuale de 120

miliarde dolari SUA.
Companiile maritime din domeniu prezintă navele de croazieră ca fiind moda-
litatea cea mai sigură dintre toate modalităţile de deplasare în scop turistic. În
condiţiile creşterii capacităţii totale a navelor de croazieră cu 22,5% în intervalul
2009-2014, numărul de incidente operaţionale a scăzut cu 15% în aceeaşi perioadă.
Liderul detaşat al clasamentului statelor care furnizează turişti pentru vasele de
croazieră este SUA, care au asigurat mai mult de jumătate din numărul total de
pasageri la nivel mondial în anul 2015, cu de peste 6 ori mai mult decât Germania,
ocupanta locului al doilea.
Sursa: CLIA
În ceea ce priveşte destinaţiile internaţionale pentru turismul pe vase de croazieră,

zona Caraibelor este pe primul loc, cu mai mult de o treime din total, în timp ce locul
secund este ocupat de zona Mării Mediterane, cu mai puţin de 20%.
216 | Ilie Dumitru
Sursa: CLIA
La nivel european, în 2015 numărul europenilor care au ales o vacanţă de

croazieră a atins un nou record: aproape 6,6 milioane de pasageri, demonstrând astfel
că procentul celor care aleg o croazieră pe mare ca alternativă la o vacanţă tradiţională
pe uscat este din ce în ce mai mare.
Creşterea continuă a cheltuielilor generate de industria turismului de croazieră în
Europa este un indicator economic edificator (valorile sunt în miliarde de euro):
Sursa: CLIA
Analizele Eurostat arată că numărul total de pasageri care au trecut prin porturile
din UE a crescut cu 0,6%, între 2013 şi 2014, până la 402 milioane de pasageri. În 2014,
Grecia a trecut pe locul 1, cu cei 75 milioane de pasageri care au trecut prin porturile
sale, depăşind Italia, pentru prima dată din 2008. Aceste două ţări au rămas şi în 2014
cele mai importante ţări în transportul maritim de pasageri în Europa, cu o cotă
combinată de aproape 37% din numărul total de pasageri pe mare îmbarcaţi şi
debarcaţi din ţările UE.
Pasagerii curselor de croazieră reprezintă numai 2,8% din numărul total de
pasageri pe mare îmbarcaţi şi debarcaţi în porturile UE în 2014. Cu toate acestea, aceşti
pasageri joacă un rol important în porturile şi ţările în care se concentrează acest trafic.
Este vorba de Italia, Spania, Marea Britanie şi Germania, care însumează aproape de
80% din numărul total de pasageri de croazieră îmbarcaţi şi debarcaţi în porturile
europene în 2014.
Creşterea turismului de croazieră în Europa a continuat şi în 2015. Numărul total
de 6,59 milioane de pasageri a însemnat o creştere totală de 18,4% faţă de 2010, când
numărul total de pasageri originari din Europa a fost de 5,57 milioane. După recesiunea
din 2009, creşterea încetinise, având o medie de 2,1% pe an în ultimii patru ani.
Creşterea de 3,1% înregistrată în 2015 a fost cea mai mare creştere anuală după 2011.
Sursa: Eurostat.
Top 20 al porturilor europene de pasageri este condus de Dover (Marea Britanie),

care şi-a consolidat poziţia, cu o creştere de 3,7% a numărului de pasageri pe mare din
2013 până în 2014. Porturile Algeciras din Spania şi Stockholm din Suedia au
218 | Ilie Dumitru
înregistrat cele mai mari creşteri relative în numărul de pasageri în 2014 (ambele
apropiate de +12%), în timp ce porturile italiene Reggio di Calabria şi Capri au
înregistrat cele mai mari scăderi (-8.5% şi respectiv -6,7%).
Sursa: Eurostat.

Sub aspectul reglementărilor juridice aplicabile transportului pe mare de pasageri
şi bagaje, este de amintit Convenţia internaţională privind transportul pe mare al
pasagerilor şi al bagajelor lor, semnată la Atena în 1974 şi Protocolul din 2002 la
această convenţie1, ambele semnate sub auspiciile Organizaţiei Maritime Interna-
ţionale (OMI).
Protocolul, care încorporează în textul său conţinutul Convenţiei, reglementează
chestiuni privind răspunderea transportatorului, asigurarea, precum şi aspecte juridice
conexe, respectiv competenţa judiciară şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti.
1Acest Protocol a fost adoptat la Londra, la 1 noiembrie 2002, prin Actul final al Conferinţei
internaţionale pentru revizuirea Convenţiei de la Atena privind transportul pe mare al pasagerilor şi
al bagajelor lor, convocată de OMI în scopul actualizării şi corelării textului Convenţiei de la Atena din
1974 cu prevederile celorlalte convenţii privitoare la răspunderea civilă.
Semnarea lui a însemnat o îmbunătăţire a situaţiei pasagerilor, fiind stabilită o

răspundere strictă a transportatorului şi, de asemenea, impusă o asigurare obligatorie,
cu drept de acţiune directă împotriva asigurătorilor, până la atingerea unei limite
stabilite.
Majoritatea normelor cuprinse în Protocolul din 2002 de la Atena au fost
încorporate în dreptul Uniunii prin Regulamentul (CE) 392/2009 privind răspunderea
în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare.1
Ulterior, ca urmare a aprobării date de către Parlamentul European, Consiliul a
adoptat două decizii cu privire la aderarea UE la Protocolul din 2002 la Convenţia de la
Atena din 1974 privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor.2 Deciziile,
dintre care una acoperă partea din protocol referitoare la transporturi, iar cealaltă
partea de drept civil, stipulează, totodată, că statele membre ar trebui, dacă este posibil,
să adere la protocol în acelaşi timp cu Uniunea, şi anume până la 31 decembrie 2011.
România s-a conformat în 2014 prin adoptarea Legii nr. 34/2014 pentru aderarea
României la Protocolul din 2002 la Convenţia de la Atena din 1974.3
E. Ghizii
1. Noţiune şi categorii
Ghidarea turiştilor în cadrul prestării serviciilor turistice se realizează de ghizi de
turism.
Ghidul de turism este definit legal ca fiind „persoana care conduce şi îndrumă un
grup de turişti sau vizitatori, oferind explicaţiile necesare referitoare la locurile vizitate, şi
care asigură desfăşurarea în cele mai bune condiţii a programului turistic contractat”4.
În terminologia turistică internaţională, ghidul de turism este definit ca o
persoană care îndrumă vizitatorii în limba aleasă de ei şi le interpretează patrimoniul
cultural şi natural al unei zone pentru care ghidul posedă în mod normal o calificare
specifică, de obicei emisă şi/sau recunoscută de o autoritate competentă.
Mai este implicat în relaţia cu grupurile de turişti şi managerul de circuit (tour
manager) definit ca o persoană care administrează un itinerar în numele operatorului
1 Regulamentul (CE) 392/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2009
privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare, publicat în Jurnalul

Oficial nr. L131/28.05.2009.
2 Este vorba de (i) Decizia Consiliului cu privire la aderarea UE la Protocolul din 2002 la
Convenţia de la Atena din 1974 privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor, cu
excepţia articolelor 10 şi 11 din acesta (Decizia 8663/11) şi de (ii) Decizia Consiliului cu privire la
aderarea UE la Protocolul din 2002 la Convenţia de la Atena din 1974 privind transportul pe mare al
pasagerilor şi al bagajelor lor, în ceea ce priveşte articolele 10 şi 11 din acesta (Decizia 16974/2/11
REV 2).
3 Legea nr. 34/2014 pentru aderarea României la Protocolul din 2002 la Convenţia de la Atena
din 1974 privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor, adoptat la Londra la 1
noiembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 272 din 14 aprilie 2014.
4 Art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism.
220 | Ilie Dumitru
de turism (turoperatorului), asigurând realizarea programului în conformitate cu

programul prezentat şi vândut turistului de operatorul de turism, şi care oferă
informaţii practice locale.1
Managerii de circuit pot să fie sau nu şi ghizi turistici. Ei nu sunt pregătiţi sau
autorizaţi să desfăşoare activităţi specifice profesiei de ghid turistic, cu excepţia cazului
în care au obţinut suplimentar atestările corespunzătoare sau au dreptul legal pentru a
practica şi astfel de activităţi, în funcţie de ţară şi regiune.
De asemenea, un alt tip de activitate de natură să asigure ghidarea turiştilor este
cea de însoţitor de grup (tour escort), definit ca reprezentant al unui operator de
turism, care oferă asistenţa de bază pentru călători.
Atât ghidul de turism, cât şi managerul de circuit şi însoţitorul de grup pot să fie
angajaţi ai agenţiei de turism sau ai unui obiectiv turistic (muzeu, sit arheologic etc.)
sau pot fi profesionişti independenţi (freelancer) care prestează serviciile turistice din
zona lor de competenţă în baza unui contract de servicii, de colaborare, de mandat
remunerat sau altul de acest gen, excluzând contractul de muncă.
Dintre cele trei categorii, însoţitorul de grup răspunde numai de aspectele
administrative care ţin de desfăşurarea programului turistic şi rezolvă în numele
agenţiei de turism eventualele probleme care pot să apară pe parcursul circuitelor, în
aeroporturi, gări, hoteluri, restaurante, puncte de trecere a frontierei etc.
Activitatea specifică însoţitorului de grup poate fi îndeplinită şi de ghid sau
managerul de circuit, însă reciproca nu este valabilă.
Important de reţinut este că această clasificare este adoptată de Comisia Europeană
de Standardizare şi este inclusă în standardul european EN13809:2003 – Servicii
turistice – Terminologia agenţiilor de turism şi a turoperatorilor, în cele 3 limbi oficiale:
engleză, franceză şi germană.
În limba engleză, termenii standardizaţi sunt:
 tourist guide (EN13809:2003, 2.3.5)
 tour manager (EN13809:2003, 2.3.2)
 tour escort (EN13809:2003, 2.3.3).
Pentru evitarea neînţelegerilor sau confuziilor, se recomandă inclusiv de către
Federaţia Europeană a Asociaţiilor Ghizilor de Turism folosirea acestei terminologii
standardizate.
Pentru echivalare lingvistică, România a comunicat următoarele traduceri:
 pentru „tourist guide”: „ghid”
 pentru „tour manager”: niciuna2
 pentru „tour escort”: „însoţitor grup turistic”.
În legislaţia română, activitatea ghizilor de turism este reglementată prin H.G.
nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism.3
1 Aceste definiţii sunt agreate la nivelul Federaţiei Mondiale a Asociaţiilor Ghizilor de Turism.
A se vedea http://www.wftga.org/tourist-guiding/what-tourist-guide (accesat la 01.08.2018).

2 Lipsa unui echivalent terminologic pentru noţiunea de „tour manager” (manager de circuit)
relevă caracterul incomplet al actelor normative care reglementează activităţile turistice.

3 H.G. nr. 305 din 8 martie 2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism, publicată în
M. Of. nr. 140 din 21 martie 2001, apoi modificată prin H.G. nr. 1.185/2001 şi H.G. nr. 631/2003.
La aceasta se adaugă şi Ordinul Ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismu-

lui nr. 637/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi
criteriile pentru selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism.1
Definiţia legală oferită de aceste acte normative pentru noţiunea de ghid de
turism este următoarea: „persoana care conduce şi îndrumă un grup de turişti sau
vizitatori, oferind explicaţiile necesare referitoare la locurile vizitate, şi care asigură
desfăşurarea în cele mai bune condiţii a programului turistic contractat.”
Potrivit reglementărilor mai sus-amintite, în România există trei categorii de ghizi
de turism:
a) ghidul local – cel care asigură asistenţa turistică pe un teritoriu limitat;
b) ghidul naţional - asigură asistenţa turistică atât pe teritoriul naţional cât şi în
străinătate;
c) ghidul specializat – îşi desfăşoară activitatea numai pentru anumite segmente
ale serviciilor turistice.2
2. Importanţă şi rol
Ghidul de turism are un rol major în fiecare călătorie turistică de grup. Practic, este
aproape imposibil ca un turoperator să gândească organizarea unui circuit turistic fără
prezenţa unui ghid.
De asemenea, chiar şi în vacanţele organizate individual, de turiştii înşişi, aceştia
deseori renunţă la utilizarea ghidurilor pe suport de hârtie şi caută ajutorul unei
persoane care activează ca şi ghid turistic. La fel se întâmplă şi în cazul călătoriilor de
afaceri, când oamenii de afaceri, după ce şi-au terminat activitatea profesională/de
afaceri pentru care făcuseră deplasarea, vor să profite de orele rămase la dispoziţia lor
şi să afle cât mai multe lucruri despre oraşul/zona în care se află. Iar cea mai uşoară
cale de a face acest lucru este de a apela la serviciile unui ghid, uneori care să se şi
deplaseze împreună cu el, dar în cele mai multe cazuri, care îi face prezentarea
muzeului sau obiectivului turistic la care este angajat şi specializat.
Succesul unui circuit turistic, şi chiar ale unei simple excursii sau vizite la un
muzeu, depinde foarte mult de capacitatea, cunoştinţele, aptitudinile şi profesio-
nalismul ghidului.
Şi în ciuda acestui rol major pe care îl are în cadrul industriei turistice, activitatea
ghidului de turism, cu toate implicaţiile sale, a fost puţin studiată şi necorespunzător
reglementată juridic în România, de cele mai multe ori, vag şi lacunar.

Normelor metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi
utilizarea ghizilor de turism, publicat în M. Of. nr. 534 din 15 iunie 2004, modificat ulterior prin
Ordinul ministrul turismului nr. 990 din 14 decembrie 2009, pentru modificarea unor acte normative
din domeniul turismului în vederea implementării O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a
prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, publicat în M. Of. nr. 910 din 24
decembrie 2009.
222 | Ilie Dumitru
3. Reglementare naţională şi internaţională. Aplicarea regulii „lex loci”

În dreptul român al turismului, activitatea ghizilor este reglementată de cele două
acte normative amintite şi mai sus:
- H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism şi
pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selec-
ţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism.
Prevederile acestora rămân în continuare deficitare din cauza lipsei în primul rând
a prevederilor clare referitoare la competenţele fiecărei categorii de ghid.
Sunt stabilite trei categorii de ghizi de turism: ghid local, ghid naţional şi ghid
specializat.
Însă, această clasificare nu se bucură de o coerenţă logică, deoarece primele două
(ghidul local şi ghidul naţional) sunt determinate după criterii de competenţă
teritorială, în timp ce cea de-a treia categorie (ghidul specializat) este determinată
după criterii de competenţă profesională.
Ghidul local este definit ca fiind cel care „asigură asistenţa turistică pe un teritoriu
limitat”, însă niciunde nu se menţionează ce se înţelege prin teritoriu limitat (un
obiectiv turistic, o localitate, un judeţ, o regiune?).
Apoi, ghidul „naţional”, în ciuda denumirii sale, este cel care asigură asistenţă
turistică nu doar pe teritoriul naţional, ci „şi în străinătate”.
Iar ghidul specializat este cel care poate să asigure serviciile turistice specifice
profesiei în domenii precum:
- drumeţii montane;
- artă;
- habitat natural: faună, floră;
- ornitologie;
- sportiv, respectiv: alpinism şi căţărare pe stânci, schi, bob, înot, canotaj, iahting,
zbor cu aparate ultrauşoare (deltaplan, parapantă şi altele);
- alte specializări, în funcţie de cererea pieţei turistice.
Pentru această categorie de ghid nu mai este stabilită vreo competenţă teritorială,
astfel că este dificil de stabilit dacă ghizii specializaţi pot exercita profesia numai
într-un anumit teritoriu sau o pot face pe tot teritoriul naţional şi chiar la nivel
internaţional.
Pe de altă parte, exercitarea profesiei de ghid de turism de către ghizii „naţionali”
inclusiv în afara teritoriului României nu este o certitudine bazată pe permisiunea
legiuitorului român care a menţionat că aceştia „asigură asistenţa turistică pe teritoriul
naţional şi în străinătate s.a. I.D.”. Poate fi primită cel mult ca o aptitudine a lor, care
însă depinde de prevederile legale aplicabile în ţara în care însoţesc un grup turistic,
legea română neavând aplicabilitate decât în limitele teritoriului naţional.
La nivel internaţional sunt state care nu permit exercitarea profesiei de ghid de
turism pe teritoriul lor decât de către acele persoane care deţin un atestat de ghid
eliberat de autorităţile competente din acea ţară, desigur în conformitate cu preve-
derile legale acolo în vigoare.
Sunt, deopotrivă, şi ţări care permit unui ghid străin să desfăşoare pe teritoriul lor
activităţi specifice profesiei sale, dar numai dacă este ghidul unui grup turistic venit din
afara ţării respective.
Din această ultimă categorie de state, unele limitează posibilitatea ghidului străin
de a-şi exercita profesia permiţându-i numai o activitate generală de a oferi grupului
informaţii turistice, dar excluzând această posibilitate pentru vizite la anumite
obiective turistice (muzee, puncte de interes turistic etc.).
Vom da câteva exemple din legislaţia internaţională, spre a înţelege atât diver-
sitatea de situaţii, cât şi schimbările permanente în legislaţia altor state, făcute în
beneficiul turismului, cu scopul de a corela condiţiile exercitării profesiei de ghid cu
cerinţele industriei turistice şi cu evoluţia turismului internaţional, în general.
În Israel, Regulamentul privind serviciile turistice din 1990 afirma la art. 2 că „În
fiecare circuit turistic organizat peste hotare de către o agenţie de turism, este
obligatorie participarea unui însoţitor de grup, iar acest lucru trebuie menţionat în
cataloagele, broşurile şi orice alte materiale publicitare”.
Acest regulament a fost abrogat în 1997, astfel că, în prezent, nu mai există
reglementări care să oblige un agent de turism israelian să aibă un însoţitor de grup în
circuitele turistice pe care le organizează peste hotare.
Legea turismului din Laos prevede că persoanele care doresc sa practice profesia
de ghid de turism trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi acelea de
a fi beneficiat de cursuri de formare profesională în turism, recunoscute oficial şi de a
deţine carte de identitate pentru ghid de turism.1
În Cipru, Legea privind agenţiile de voiaj şi ghizii de turism, intrată în vigoare în
1995, prevedea la art. 14 alin. (1) că pentru exercitarea profesiei de ghid turistic este
necesară obţinerea prealabilă a unei licenţe.2
La fel, şi în Franţa, legea care reglementa activitatea agenţiilor de turism şi
organizatorilor de călătorii, înainte de ultima sa modificare, stabilea un monopol
asupra activităţii de ghid de turism pentru ghizii francezi. Ne referim la Decretul
nr. 83-912 din 13 octombrie 19833 prin care se stabilea că ghizii de turism sunt obligaţi
să aibă atestatul profesional pentru exercitarea profesiei de ghid, atât ca salariaţi ai
unei agenţii de turism, cât şi ca liber profesionişti.
Cipru şi Franţa, ţări membre UE, şi-au modificat legislaţia adaptând-o cerinţelor
liberei circulaţii a persoanelor şi serviciilor, după cum vom vedea în secţiunea
următoare.
Legea română prevede că exercitarea profesiei de ghid de turism de către persoane
fără atestare constituie contravenţie4, fără alte nuanţări sau precizări suplimentare.
1 A se vedea art. 42 din Legea nr. 10/NA din 9 noiembrie 2005, promulgată de Preşedintele
Republicii Democratice Populare Laos prin Decretul nr. 140/PO din 9 decembrie 2005.
2 După cum vom vedea mai jos, în prezent, această lege este modificată şi pusă în acord cu
dreptul UE.
3 Decretul nr. 83-912 din 13 octombrie 1983 a fost publicat în Jurnalul Oficial francez din
15 octombrie 1983, p. 3110.

4 A se vedea art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 305/2001.
224 | Ilie Dumitru
Aplicarea acestei prevederi legale ar presupune că, spre exemplu, dacă un ghid
polonez, care însoţeşte un grup de turişti polonezi, exercită pe teritoriul României
profesia sa, săvârşeşte contravenţia menţionată mai sus.
Această prevedere a legii române este, pe de o parte neconformă dreptului UE, iar
pe de altă parte este şi inechitabilă, de vreme ce, pentru ghizii români aceeaşi lege
prevede posibilitatea lor de a asigura asistenţa turistică şi în străinătate, adică pe
teritoriul altor state.
4. Atenuarea monopolului ghizilor de turism dintr-un stat membru UE

asupra teritoriului lor naţional
La nivelul Comunităţilor Europene, Franţa era statul vizitat de cel mai mare
număr de turişti, iar monopolul instaurat de legislaţia franceză asupra profesiei de ghid
de turism, care nu putea fi exercitată în Franţa decât de cetăţenii francezi care
obţinuseră un atestat de ghid de la autorităţile franceze, a născut încă din anii `70-`80 ai
secolului trecut un spirit de frondă pentru operatorii de turism străini, în special pe
relaţia cu marii turoperatori germani.
Comisia Europeană a apreciat că dispoziţiile legii franceze referitoare la ghizii de
turism1 contravin prevederilor dreptului comunitar care consacră principiul liberei
circulaţii a serviciilor2 şi a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În hotărârea pronunţată3 Curtea a făcut o amplă analiză a problematicii ghizilor de
turism, având în vedere activităţile unui ghid turistic originar dintr-un stat membru,
altul decât Franţa, şi care însoţeşte participanţii într-o excursie organizată în Franţa, cu
plecarea din statul membru respectiv, fie că este vorba de situaţia în care o agenţie de
turism, stabilită în alt stat membru, furnizează un serviciu turiştilor, prin intermediul
propriilor ghizi turistici angajaţi de respectiva agenţie, fie că e vorba de utilizarea de
către acea agenţie a unor ghizi turistici independenţi, stabiliţi în alt stat membru.
Art. 59 şi 60 din Tratatul de la Roma impun eliminarea atât a oricăror discriminări
împotriva prestatorului, pe baza naţionalităţii sale, cât şi a tuturor restricţiilor în calea
libertăţii de a presta servicii, impuse pe motiv că prestatorul este stabilit în alt stat
membru decât cel în care este furnizată prestarea în cauză.
A mai constatat Curtea că cerinţa impusă de dispoziţiile din legislaţia franceză,
menţionate anterior, reprezintă o restricţie care supune prestarea de servicii de către
ghizii turistici, care călătoresc împreună cu un grup de turişti provenind din alt stat
1 Erau avute în vedere dispoziţiile art. 1 litera c) şi ale art. 10 din Legea nr. 75-626 din 11 iulie
1975 de stabilire a condiţiilor de exercitare a activităţilor referitoare la organizarea de călătorii sau

sejururi (publicată în Jurnalul Oficial al Republicii franceze din 13 iulie 1975, p. 7230), precum şi
dispoziţiile din Decretul de aplicare nr. 77-363 din 28 martie 1977 (Jurnalul Oficial al Republicii
franceze din 03 aprilie 1977, p. 1890), modificat prin Decretul nr. 83-912 din 13 octombrie 1983
(Jurnalul Oficial al Republicii franceze din 15 octombrie 1983, p. 3110).
2 Principiul liberei circulaţii a serviciilor era cuprins în prevederile art. 59 din Tratatul de la
Roma.
3 Avem în vederea Hotărârea CJCE din 26 februarie 1991 pronunţată în cauza C-154/89 (Comisia
c. Franţa).
membru, îndeplinirii condiţiei ca aceştia să posede o calificare specială, împiedicând

astfel, pe de o parte, agenţiile de turism să furnizeze turiştilor lor prestarea unor
servicii prin intermediul propriului personal, iar pe de altă parte împiedicându-i şi pe
ghizii turistici independenţi să îşi ofere serviciile acestor agenţii de turism. Această
legislaţie îi împiedică şi pe turişti să participe la excursii organizate/circuite recurgând
la serviciile unui ghid turistic potrivit liberei lor alegeri.
Franţa s-a apărat susţinând că reglementarea în cauză este necesară pentru asigu-
rarea protecţiei intereselor generale, legate de valorificarea bogăţiilor istorice şi de cea
mai bună difuzare posibilă a cunoştinţelor referitoare la patrimoniul artistic şi cultural
al ţării, iar acest interes nu ar fi protejat suficient în lipsa acelei reglementări, deoarece
normele la care este supus prestatorul în statul în care este stabilit nu solicită nicio
calificare pentru exercitarea profesiei de ghid-interpret sau nu impun cunoştinţe
speciale privind bogăţiile istorice şi culturale ale celorlalte ţări.
Curtea a primit numai parţial acest argument, observând că obligaţia ghidului de
turism de a deţine un certificat profesional în Franţa, conţinută de legislaţia franceză,
este una care depăşeşte ceea ce este necesar pentru asigurarea protejării interesului
invocat de Franţa.
În concluzie, în această cauză Curtea a hotărât că „supunând prestarea de
servicii de către ghizii turistici, care călătoresc împreună cu un grup de turişti
provenind din alt stat membru, în cazul în care prestarea respectivă constă în ghidarea
turiştilor în cauză în locuri din anumite departamente şi comune, altele decât muzeele
sau monumentele istorice care nu pot fi vizitate decât împreună cu un ghid profesional
specializat, îndeplinirii condiţiei de a deţine un certificat profesional, care pre-
supune obţinerea unei calificări speciale, stabilită, de regulă, în urma promovării unui
examen, Republica Franceză nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 59 din Tratatul CEE.”1
Această hotărâre de condamnare a determinat Franţa să îşi modifice legislaţia,
astfel că prin Legea nr. 92-645 din 13 iulie 1992 a fost limitat monopolul ghizilor de
turism la vizitele muzeelor şi monumentelor istorice2, dar pe de altă parte s-a impus
organizatorilor de circuite şi călătorii turistice obligaţia de a utiliza serviciile unui ghid
de turism.
În mod similar, au fost condamnate de CJCE şi Italia şi Grecia, state care, de
asemenea, prevedeau în legislaţiile lor posibilitatea desfăşurării pe teritoriul naţional a
activităţilor specifice profesiei de ghid de turism numai de către persoanele care aveau
un atestat profesional eliberat de autorităţile din respectiva ţară.
În legătură cu aceste state, Comisia a sesizat Curtea în 1989, formându-se cauza
C-180/89 pentru Italia şi cauza C-198/89 pentru Republica Elenă.
1 Forma integrală a hotărârii CJCE poate fi vizualizată aici http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/ TXT/?uri=CELEX:61989CJ0154 (accesată la 01.08.2018) însă, după cum se menţionează

şi în cuprinsul ei, o expunere mai amplă a faptelor, a derulării procedurii, a motivelor şi argumentelor
părţilor, se pot analiza doar în raportul făcut pentru şedinţa de judecată, nefiind incluse în cuprinsul
hotărârii decât în măsura necesară pentru expunerea raţionamentului Curţii.
2 În prezent, această prevedere se regăseşte în legislaţia franceză în Codul turismului, la
art. L.211-1.
226 | Ilie Dumitru
Prin hotărârea pronunţată în 26 februarie 1991 în prima cauză, CJCE a stabilit că

Italia a încălcat obligaţiile stabilite de art. 59 din Tratatul de la Roma, întrucât a
supus asigurarea oferirii serviciilor de ghid turistic pentru grupurile de turişti venite
din alt stat membru aceloraşi cerinţe ca şi celor oferite de ghizii turistici din muzee şi
monumente istorice, respectiv de deţinerea unei calificări specifice, obţinute prin
promovarea unui examen, conform legislaţiei italiene1.
In cea de-a doua cauză, C-198/89 cu aproximativ aceleaşi argumente a fost
condamnată şi Grecia, ale cărei prevederi legale naţionale, de asemenea, impuneau
condiţia deţinerii unui atestat eliberat de autorităţile greceşti pentru ca ghizii străini care
însoţeau grupurile venite din alt stat membru să poată să asigure serviciile turistice
specifice profesiei lor pe tot teritoriu Greciei, şi nu doar în muzee şi monumente istorice2.
Odată confirmată această poziţie a CJUE, statele a căror legislaţie era neconformă
dreptului comunitar i-au adus modificări, spre a evita o acţiune a Comisiei şi împotriva
lor sau pentru a putea fi admise în UE.
În această ultimă ipoteză se încadrează Ciprul, care în 2003, mai înainte de
admiterea sa în UE în 2004, a modificat legea naţională introducând un nou articol prin
care stabilea că un ghid de turism, cetăţean al unui alt stat membru, care însoţeşte un
grup de turişti care vin dintr-un stat membru pentru un tur organizat de o anumită
durată şi pe un anumit traseu (cu excepţia muzeelor şi a monumentelor istorice), şi se
întoarce împreună cu grupul în ţara sa de origine, are dreptul de a presta servicii de
ghid turistic pe teritoriul Republicii Cipru, în scopul realizării acelui tur/circuit turistic.
5. Exercitarea profesiei de ghid de turism în România

a. Condiţiile legale necesare
Prima condiţie3 menţionată expres de legislaţia română este vârsta minimă de 18
ani, cerută atât cetăţenilor români, cât şi celor din alte state membre UE/SEE.
Se subînţelege din formularea legii şi o a doua condiţie, legată de cetăţenie, anume
aceea de a fi cetăţean român, cetăţean al oricărui alt stat membru al UE sau al Spaţiului
Economic European.
A treia condiţie cerută pentru exercitarea profesiei de ghid de turism este
deţinerea unui atestat de ghid de turism.
Pentru cetăţenii români, acest atestat este eliberat de Ministerul Turismului în
baza certificatului de calificare obţinut în urma absolvirii unui curs de calificare la
Centrul Naţional de Învăţământ Turistic (C.N.Î.T.) sau la alte instituţii autorizate din
România.
Cetăţenii statelor membre ale UE sau cetăţenii statelor membre ale Spaţiului
Economic European pot exercita în România profesia de ghid de turism dacă posedă un
1 Hotărârea in extenso poate fi consultată la adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-content/
EN/TXT/?uri=CELEX:61989CJ0180 (accesată la 01.08.2018).

2 Hotărârea in extenso poate fi consultată la adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-con
tent/EN/TXT/?uri=CELEX:61989CJ0198 (accesată la 01.08.2018).

3 Condiţiile necesare pentru exercitarea profesiei de ghid de turism sunt menţionate în art. 2 din
H.G. nr. 305/2001.

atestat de ghid de turism eliberat de Ministerul Turismului în baza documentelor

doveditoare ale calificărilor profesionale obţinute la instituţii autorizate din statele de
provenienţă sau în baza documentelor doveditoare ale experienţei profesionale, emise
de aceste state.
Forma iniţială a art. 2 din H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor
de turism se referea doar la cetăţenii români, însă prin H.G. nr. 631/20031 a fost
adăugat încă un alineat, care are în vedere şi cetăţenii statelor membre ale UE sau
cetăţenii statelor membre ale Spaţiului Economic European, oferindu-le şi acestora
posibilitatea de a exercita în România profesia de ghid de turism.
Din păcate, însă, nici această completare intervenită în 2003 nu pune legea
generală care reglementează profesia de ghid, respectiv H.G. nr. 305/2001 în acord cu
legislaţia europeană, iar pe de altă parte menţine lacunele legislative iniţiale. Ne vom
referi, pe rând, la fiecare dintre probleme.
Mai întâi, condiţionarea exercitării de către cetăţenii statelor membre UE/SEE a
profesiei de ghid de turism în România de obţinerea unui atestat de ghid de turism de
la Ministerul Turismului este în contradicţie cu principiul liberei circulaţii a serviciilor,
consacrat de art. 69 din Tratatul de la Roma, pentru încălcarea căruia au fost
condamnate de CJCE (actualmente CJUE) state precum Franţa, Italia, Grecia2. Practic,
actualul stadiu al reglementărilor româneşti este cel în care se aflau aceste trei state în
1989.
Aşa cum a arătat CJCE, statele membre nu pot interzice oferirea serviciilor de ghid
de turism pe teritoriul lor naţional de către ghizii din alte state membre atunci când
aceştia însoţesc grupuri constituite şi când nu este vorba de servicii de ghidare turistică
la muzee sau monumente istorice.
Completarea legislativă făcută prin H.G. nr. 631/2003 nu concordă nici cu
prevederile Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind
recunoaşterea calificărilor profesionale3.
Potrivit art. 5 din această directivă, statele membre nu pot restrânge, din motive
legate de calificările profesionale, libertatea de a presta servicii într-un alt stat membru,
atunci când prestatorul s-a stabilit în mod legal într-un stat membru pentru a exercita
aceeaşi profesie şi nici în cazul deplasării prestatorului, dacă a exercitat această
profesie în statul membru de stabilire pe o perioadă de cel puţin doi ani în decursul
ultimilor 10 ani anteriori prestării, atunci când profesia nu este reglementată4.
De altfel, chiar din preambulul Directivei privind recunoaşterea calificărilor
profesionale se prevede că aceasta, în cazul profesiilor reglementate de sistemul
1 H.G. nr. 631/2003 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi
utilizarea ghizilor de turism, publicată în M. Of. nr. 407 din 11 iunie 2003
2 A se vedea supra pct. 4.
3 Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind
recunoaşterea calificărilor profesionale a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 255 din 30.09.2005.
4 Codul turismului din Franţa prevede clar la art. L.221-3, transpunând corect Directiva
2005/36/CE, că resortisanţii unui stat membru UE/SEE, stabiliţi legal în Franţa, pot să-şi exercite cu
caracter temporar sau ocazional profesia de ghid de turism.
228 | Ilie Dumitru
general de recunoaştere a titlurilor de calificare, nu trebuie să poată impune unui

resortisant al unui stat membru să obţină calificări pe care le stabilesc în general numai
în raport cu diplomele eliberate în cadrul sistemului naţional de învăţământ, în cazul în
care persoana în cauză a obţinut deja toate sau o parte din aceste calificări într-un alt
stat membru. În consecinţă, este necesar să se prevadă ca orice stat membru gazdă în
care este reglementată o profesie să aibă obligaţia de a lua în considerare calificările
obţinute într-un alt stat membru şi de a verifica dacă acestea corespund celor pe care le
solicită.
Aşadar, ar trebui ca un ghid de turism care deţine un „titlu de calificare”, respectiv
un atestat de ghid de turism eliberat de autorităţile franceze, spre exemplu, să poată
presta serviciile specifice profesiei sale fără a i se impune obţinerea unui nou titlu de
calificare (atestatul de ghid de turism) şi în România.
Din această perspectivă, legislaţia Republicii Cipru, la care ne-am referit şi mai sus,
prevede1 expressis verbis că unui ghid de turism din alt stat membru UE/SEE care
doreşte să-şi exercite profesia pe teritoriul Ciprului îi este suficientă licenţa/atestatul
obţinut în statul său de origine sau din cel de reşedinţă, dacă exercitarea profesiei de
ghid se limitează doar la însoţirea şi ghidarea grupurilor cu care vine în Cipru din alt
stat şi pe care le însoţeşte şi la returul în statul de provenienţă.
În fine, H.G. nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de turism este
lacunară, inclusiv prin omisiunea de a reglementa situaţia ghizilor de turism care
nu sunt nici cetăţeni români şi nici ai unui stat membru UE/SEE, şi care însoţesc
grupuri turistice pe teritoriul României.
În mod normal, acest act normativ ar fi trebuit să răspundă şi la întrebarea dacă,
spre exemplu, un ghid de turism canadian sau brazilian ori chinez, care însoţeşte un
grup de cetăţeni ai acelui stat, sosit într-un circuit turistic în România, poate sau nu să
îşi exercite profesia pe teritoriul României, în beneficiul grupului respectiv.
b. Obţinerea atestatului de ghid de turism

Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 637/2004
este actul normativ care a aprobat Normele metodologice prin care au fost stabilite
condiţiile şi criteriile pentru selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor
de turism.
Cererea de eliberare a atestatului de ghid de turism, împreună cu celelalte
documente necesare, se depune la Autoritatea Naţională pentru Turism2, care trebuie
să soluţioneze cererea într-un termen de 30 de zile.
Solicitantul trebuie să depună, împreună cu cererea, un certificat de calificare în
profesia de ghid de turism, care însă îi permite să obţină numai atestatul de ghid de
turism local.
1 A se vedea art. 14A alin. (1) şi (2) din Legea nr. 41/1995, cu modificările ulterioare, privind
turismul, agenţiile de turism şi ghizii de turism, din Republica Cipru.

2 La data redactării legii instituţia publică centrală cu atribuţii în domeniul turismului era
Autoritatea Naţională pentru Turism. În prezent, în structura Guvernului României există Ministerul
Turismului.
Categoria ghizilor de turism naţionali este considerată de Ordinul mai sus-amintit

o „specializare”, la fel ca şi categoria de „ghid de turism specializat”.1
Pentru obţinerea atestatului de ghid de turism naţional sau specializat trebuie
depus, suplimentar, certificatul de absolvire a unui curs de specializare profesională.
Certificatul de calificare în profesia de ghid de turism şi certificatul de absolvire a
unui curs de specializare profesională se obţin ca urmare a finalizării unor cursuri de
calificare şi, respectiv, de specializare profesională în profesia de ghid de turism, care
pot fi organizate atât în cadrul sistemului naţional de învăţământ, cât şi în cadrul
sistemului de formare profesională a adulţilor.2
Specializarea profesională pentru categoria de ghid de turism naţional sau ghid de
turism specializat se acordă numai celor care au obţinut în prealabil un certificat de
calificare de ghid de turism.3
Pentru a putea urma astfel de cursuri de calificare în profesia de ghid de turism
sau de specializare profesională pentru categoria de ghid de turism naţional sau ghid
de turism specializat este necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii, menţionate în
Anexele 1 şi 2 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 637/2004.
O a doua condiţie principală pe care trebuie să o îndeplinească persoana care
aplică pentru obţinerea atestatului de ghid de turism este deţinerea unui alt atestat,
respectiv unul privind cunoaşterea unei limbi străine4, pentru cetăţenii români, sau
privind cunoaşterea limbii române, pentru cetăţenii statelor UE/SEE.
Odată obţinut atestatul de ghid de turism, posesorul lui poate să desfăşoare
activităţi specifice acestei profesii.
Relevante sunt dispoziţiile art. 11 din Normele Metodologice privind condiţiile şi
criteriile pentru selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism,
aprobate prin Ordinul nr. 637/2004, unde se menţionează că „profesia de ghid de
turism poate fi exercitată de persoane fizice deţinătoare de atestat de ghid.”
Aşadar, actul administrativ care oferă deţinătorului dreptul de a practica profesia
de ghid de turism este atestatul eliberat de Autoritatea Naţională pentru Turism.
Cu toate acestea, o confuzie este indusă de prevederile art. 16 din acelaşi Ordin,
care prevede că „activitatea de ghid de turism poate fi exercitată fie ca activitate de
bază, fie ca activitate complementară, numai de către ghizii deţinători de atestat şi
ecuson de ghid de turism”.
1 A se vedea în acest sens prevederile art. 14 din Ordinul nr. 637/2004.

2 Formarea profesională a adulţilor se realizează în conformitate cu prevederile O.G. nr.
129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată ultima dată în M. Of. nr. 110 din 13
februarie 2014, în temeiul art. V din Legea nr. 167/2013 pentru modificarea şi completarea O.G. nr.
129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, publicată în M. Of. nr. 318 din 3 iunie 2013,
dându-se textelor o nouă numerotare.
4 De altfel, cunoaşterea unei limbi străine de circulaţie internaţională este o condiţie şi pentru
selecţionarea candidaţilor pentru cursurile de calificare profesională în profesia de ghid de turism

local sau pentru participarea la cursurile de specializare profesională pentru categoriile de ghid de
turism naţional şi ghid de turism specializat.
230 | Ilie Dumitru
Numai că niciunde în cuprinsul Ordinului nu se menţionează care este diferenţa

dintre atestatul de ghid şi ecusonul de ghid, care sunt drepturile conferite de ecuson,
cum se poate obţine acesta, de către cine, în ce condiţii, ce valabilitate are etc.
În opinia noastră, menţionarea în legislaţia română a acestui al doilea document
(ecusonul de ghid) nu este decât o expresie a birocraţiei autorităţilor, motiv pentru
care sunt datoare să revizuiască legislaţia turismului şi din această perspectivă.
Obligaţia impusă ghidului de turism de a avea asupra lui atât atestatul de ghid, cât
şi ecusonul de ghid, în condiţiile în care ambele sunt emise de aceeaşi autoritate publică
centrală şi ambele au aproximativ acelaşi conţinut, este lipsită de sens.1
În toate statele membre UE cu legislaţie avansată în domeniul turismului, deţi-
nerea dreptului de a practica profesia de ghid de turism este certificată prin emiterea
unui act administrativ unic, fie că el se numeşte atestat de ghid, brevet, ecuson,
autorizaţie etc.
c. Obligaţiile şi atribuţiile ghidului de turism

Legislaţia specifică din alte state prevede în cadrul reglementării dedicate ghizilor
de turism care sunt atribuţiile şi obligaţiile acestora.
În linii mari, ele pot fi subsumate următoarelor sarcini:
 să ghideze turiştii care vizitează obiective culturale, istorice, de artă, site-uri
naturale deschise pentru turişti etc. şi să le furnizeze informaţiile turistice despre
locurile şi obiectivele vizitate;
 să asigure, în limita puterilor şi competenţelor sale, securitatea turiştilor şi să îi
ajute, atunci când este necesar;
 să respecte localnicii din locurile vizitate, serviciile oferite de aceştia, legile şi
tradiţiile locale, din localitatea, zona sau ţara respective;
 să le explice turiştilor contextul istoric al siturilor turistice vizitate şi să le
vorbească despre toate semnificaţiile cu relevanţă turistică ale acestora2;
 să îşi coordoneze activitatea cu agenţia organizatoare a circuitului sau a
activităţii turistice respective;
 să îşi exercite cu bună-credinţă toate drepturile pe care i le acordă legislaţia
specifică şi să îşi îndeplinească la standarde ridicate atribuţiile ce îi revin, fie că sunt
prevăzute în legi, fie în contractele încheiate ori în statute şi coduri deontologice ale
profesiei.
1 Art. 24 din Normele Metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selecţionarea,
şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism, aprobate prin Ordinul nr. 637/2004: „Ghidul de
turism are obligaţia ca în timpul desfăşurării activităţii să deţină asupra sa atestatul de ghid de
turism şi să poarte ecusonul de ghid de turism, pe care să le prezinte la cererea persoanelor
împuternicite să îi controleze activitatea.”
2 Această sarcină principală a ghidului, anume de a le vorbi turiştilor, de a le transmite informaţii
relevante despre locurile vizitate, este valorificată de terminologia turistică franceză şi de legislaţia din
această ţară, care îi numeşte pe ghizii de turism „ghizi interpreţi” sau „ghizi conferenţiari”
(guide-interprètes ou guide-conférencier).
Legislaţia românească nu prevede care sunt atribuţiile ghidului de turism, ci

menţionează doar că acestea, împreună cu obligaţiile sale concrete, se stabilesc de
agentul economic din turism, organizator al acţiunilor turistice, şi diferă în funcţie de
categoria de ghid de turism şi de specificul fiecărei acţiuni.1
Sigur că obligaţiile sale contractuale vor fi întotdeauna stabilite în conţinutul
convenţiei semnate cu agenţia de turism organizatoare, fie că este un contract de
muncă, de prestări servicii sau alt gen de contract, însă atribuţiile generale, specifice
profesiei de ghid de turism, trebuie să îşi găsească şi ele locul într-o viitoare lege a
turismului.
d. Sancţiuni aplicabile în legătură cu activitatea ghizilor de turism

Neîndeplinirea obligaţiilor profesionale de către ghizii de turism este sancţionată, de
regulă, de autoritatea care a emis actul administrativ care permite exercitarea profesiei de
ghid de turism.
De cele mai multe ori, legislaţiile statelor prevăd sancţiuni graduale, care permit o
adaptare a lor la cazul concret şi o individualizare a sancţiunii în funcţie de
circumstanţele reale şi personale.
Spre exemplu, art. 221-2-1 din Codul turismului din Franţa stabileşte următoarele
pedepse aplicabile ghizilor de turism:
- avertismentul;
- retragerea temporară a atestatului profesional pentru o durată maximă de 6
luni;
- retragerea definitivă a atestatului profesional.
În România, singura sancţiune prevăzută de legislaţie este retragerea atestatului
de ghid de turism, care se aplică de către autoritatea publică centrală cu atribuţii în
turism când se constată înregistrarea a mai mult de 5 reclamaţii care, în urma
verificărilor făcute de către reprezentanţii cu atribuţii de control, se vor fi constatat a fi
întemeiate.
Aspectele negative reţinute de Autoritatea Naţională pentru Turism, referitoare la
activitatea profesională a ghizilor de turism (comportamentul ghizilor cu/în prezenţa
turiştilor şi/sau realizarea acţiunilor încredinţate) vor fi evidenţiate individual în banca
de date a autorităţii.2
Ghidul de turism are, potrivit art. 23 din Ordinul nr. 637/2004, doar posibilitatea
de a contesta măsura retragerii atestatului de ghid de turism, în termen de 30 de zile de
la data la care i-a fost comunicată această măsură.
1 A se vedea art. 25 din Normele Metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru selecţionarea,
şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism, aprobate prin Ordinul nr. 637/2004. În
contradicţie logică cu art. 25 se găseşte art. 29 din acelaşi Ordin, care, deşi face trimitere la primul,
stabileşte că atribuţiile şi obligaţiile ghidului de turism se vor găsi la cabinetele metodologice ale
organizatorilor de cursuri de calificare şi specializare. Este greu de înţeles cum se pot găsi acestea la
cabinetele metodologice ale organizatorilor de cursuri de calificare, din moment ce, potrivit art. 25, ele
„se stabilesc de agentul economic din turism, organizator al acţiunilor turistice”.
2 A se vedea Cap. V – Retragerea atestatului de ghid de turism – din Ordinul nr. 637/2004.
232 | Ilie Dumitru
Apreciem că acest mecanism sancţionator este deficitar din mai multe puncte de
vedere.
Mai întâi că inexistenţa în legislaţie a obligaţiilor ghidului de turism a căror încăl-
care poate duce la sancţionarea lui lipseşte de fundament legal o astfel de măsură.
Expresia „aspecte negative” este absolut subiectivă şi neconformă tehnicilor de elabo-
rare a actelor normative.
În plus, ghidul de turism ar trebui să aibă posibilitatea de a contesta fiecare din
cele 5 acte administrative prin care autoritatea a constatat „aspectele negative”, nu
doar pe cel de-al şaselea, prin care s-a dispus măsura restrâgerii atestatului de ghid.
În fine, această pedeapsă unică (retragerea atestatului de ghid) lipseşte autoritatea
publică centrală cu atribuţii în turism de posibilitatea de a evalua gravitatea încălcării
de către ghid a obligaţilor sale şi de a aplica o pedeapsă adaptată acesteia.
Pe de altă parte, obligaţiile profesionale stabilite contractual între ghid şi agenţia
de turism vor putea fi sancţionate în cazul unei îndepliniri defectuoase sau neînde-
plinirii lor şi de către agenţia de turism, însă numai în limitele stabilite contractual şi cu
efecte care se vor produce numai între părţile contractante.
Cel mai grav apreciem totuşi că este impunitatea de care se bucură ghidul de
turism până depăşeşte un număr de 5 reclamaţii găsite întemeiate de autoritate. Până
la acel moment, acesta va putea să îşi îndeplinească necorespunzător atribuţiile
profesionale, fără să suporte nicio consecinţă, deşi prin activitatea sa ar putea afecta
chiar sănătatea şi siguranţa turiştilor, ori chiar reputaţia profesiei şi profesionalismul
altor ghizi.
Din aceste considerente, credem că o intervenţie a legiuitorului este necesară şi
pentru corectarea şi completarea acestor norme de drept.
Atât exercitarea profesiei de ghid de turism de către persoane fără atestare, cât şi
utilizarea de către agenţii economici a unor ghizi de turism care nu deţin atestatul
corespunzător acţiunii turistice desfăşurate constituie contravenţii, dacă nu sunt
comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni.
În primul caz, amenda este de la 1000 de lei la 5000 de lei, iar în al doilea caz, de la
500 de lei la 2000 de lei.1
Nu vedem niciun motiv pentru care un agent economic cu activitate în domeniul
turismului să fie sancţionat pentru utilizarea unor ghizi care nu deţin atestat de ghid
corespunzător acţiunii desfăşurate cu o amendă ale cărei limite sunt la jumătate din
cele aplicabile unei persoane fizice care practică profesia de ghid de turism fără a
deţine atestat. Dimpotrivă, credem că gravitatea faptei, care trebuie să se reflecte în
pedeapsă, este invers proporţională cu cea care reiese din sistemul sancţionator actual.
1 A se vedea art. 6 şi 7 din H.G. nr. 305/2001.

F. Companiile de rent-a-car
1. Scurt istoric şi perspective de dezvoltare economică

Închirierea autoturismelor de către turişti este o activitate conexă, dar în acelaşi
timp intrinsecă turismului. Dacă voiajele, vacanţele, sejururile turistice organizate de o
agenţie organizatoare includ de cele mai multe ori şi servicii de transport din
localitatea de origine până în cea de destinaţie, odată ajunşi acolo turiştii au nevoie de
noi mijloace de deplasare pe plan local. Mulţi dintre ei doresc de foarte multe ori să
dispună şi de un mijloc de transport cu care să poată vizita localitatea respectivă sau
atracţiile turistice din zonă. Şi chiar dacă au şi posibilitatea de a achiziţiona excursii
opţionale oferite de diferite agenţii de turism locale, sunt şi turişti care optează pentru
închirierea unui autoturism, pentru că le oferă în plus şi o oarecare independenţă şi
flexibilitate a programului excursiei lor.
Activitatea de închirieri de autoturisme nu este o noutate în peisajul economic
mondial. Practic, ea datează de la începerea producerii pe scară largă a autoturis-
melor1. Însă, dezvoltarea industriei turistice a stimulat şi dezvoltarea acestui domeniu
de activitate.
Astfel, se face că în peisajul turistic internaţional există companii care deja au
căpătat un renume în industria rent-a-car, ce a depăşit limitele teritoriului naţional şi
care şi-au extins aria de acoperire la nivelul mai multor ţări şi chiar continente. Se
încadrează în această descriere companii binecunoscute precum: Hertz, Avis, Sixt,
Europcar, Enterprise etc.
Serviciile de închiriere de maşini operează printr-o reţea de puncte de
preluare/predare (pickup/drop-off) şi oferă o gamă de vehicule pe care clienţii le pot
închiria contra cost, pentru a conduce după cum şi când este necesar. În acest sistem,
vehiculele sunt deţinute de o firmă sau o organizaţie care le închiriază utilizatorilor
pentru perioade scurte de timp sau prin planuri de utilizare lunare ori anuale.
Pe lângă activitatea de bază de închiriere a unui autovehicul, companiile de
închiriere auto oferă spre închiriere şi produse suplimentare, de multe ori necesare
1 În Europa, spre exemplu, a fost înfiinţată în 1912 compania germană Sixt, care a avut la început
numai trei maşini de închiriat. În 2016, numărul total de maşini oferite spre închiriere la nivel mondial
de Sixt a depăşit 215.000. De altfel, 2016 a fost anul cel mai de succes din istoria Sixt, cu un venit de
bază de 2,41 miliarde de euro şi câştiguri înainte de impozitare (EBT – Earnings before taxes) de 218,3
milioane de euro (a se vedea https://about.sixt.com/websites/sixt_cc/English/0/about-us.html). Cam
în aceeaşi perioadă a început şi dincolo de ocean dezvoltarea activităţii de închiriere de autoturisme.
Joe Saunders a început în 1916 în Omaha, Nebraska, oferind doar un autoturism model T Ford.
Ulterior au mai fost achiziţionate şi alte autoturisme Ford, iar numele companiei a devenit sistemul
Saunders Drive-It-Yourself. În 1926, compania Saunders se extinsese deja în 56 de oraşe din SUA, iar
în 1955 a fost cumpărată de compania Avis, înfiinţată de Warren Avis în 1946 la Willow Run Airport în
Detroit. În special după al Doilea Război Mondial domeniul închirierilor de autovehicule a cunoscut o
dezvoltare accelerată, fiind înfiinţate companii care astăzi sunt lideri mondiali: National Car Rental
(1947), Europcar (1949), Enterprise Rent-a-Car (1957), Thrifty Rent a Car (1958) şi Budget Rent a Car
(1958).
234 | Ilie Dumitru
într-o călătorie: asigurări, sisteme de navigaţie globale (GPS), sisteme de divertisment,

telefoane mobile, scaune pentru copii etc.
Utilizând şi internetul ca mijloc facil de comunicaţie şi de contractare online, astăzi
este posibil ca din faţa unui calculator de la Atena un turist să închirieze un autoturism
pe care să îl ridice peste 10 zile de la Amsterdam şi să îl predea după alte 3 zile de
utilizare pe aeroportul din Paris.
Desigur că nu toţi clienţii companiilor de închirieri auto sunt turişti. Acestora li se
adaugă oamenii de afaceri, localnicii care au probleme cu autoturismul personal şi nu
pot renunţa la o deplasare etc. În mare parte, însă, marile companii internaţionale de
închirieri de autoturisme datorează turismului evoluţia lor din ultimele decenii, în
special ca urmare a liberalizării transportului aerian la nivel internaţional.
Chiar dacă Europa este în prim-planul acestui domeniu de activitate, înregistrând
cele mai mari încasări, ea este urmată îndeaproape de America de Nord, unde piaţa de
profil a Statelor Unite ale Americii joacă un rol esenţial. Rezultatele economice din
tabelul de mai jos sunt elocvente:
Sursa: MarketResearch.com
Liderul mondial în domeniul închirierilor de autovehicule este compania Hertz, a

cărei istorie începe în Chicago, în 1918, când un tânăr de 22 de ani, Walter L. Jacobs, a
decis să înceapă această afacere cumpărând o duzină de autoturisme Ford stricate,
reparându-le şi vopsindu-le, apoi oferindu-le spre închiriere.
Adevărata expansiune a companiei a început după 1970, când Hertz şi-a înfiinţat în
centrul oraşului Oklahoma, SUA, un Centru de rezervări la nivel mondial, care începând
de atunci funcţionează 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, în întreaga lume.
La 25 aprilie 1997, Hertz a devenit o companie cotată la bursa din New York, iar în
acelaşi an deschidea la Dublin, în Irlanda, Hertz Europe Ltd., ca o subsidiară care
centralizează rezervările/comenzile de închirieri de autoturisme din întreaga Europă,
gestionând inclusiv toate apelurile din Franţa, Germania, Irlanda, Elveţia şi Mare
Britanie.
Pentru a avea o reprezentare a dimensiunilor industriei de închirieri de autotu-
risme, să reţinem că în prezent doar această companie – Hertz – operează din aproxi-
mativ 7700 de locaţii din 145 de ţări din întreaga lume, fiind liderul mondial în ce
priveşte închirierea de maşini de uz general din lume. Centrele de rezervări telefonice
ale companiei Hertz operează anual aproximativ 40 milioane de apeluri telefonice (mai
mult de 10.000 zilnic) şi oferă anual aproximativ 30 milioane de rezervări.
În anul 2015, segmentul de închirieri din aeroporturi a dominat piaţa de închirieri
auto şi a reprezentat mai mult de 42% din cota de piaţă totală. Furnizorii de servicii de
închiriere de maşini oferă preţuri diferenţiate în funcţie de kilometri parcurşi, ceea ce
face călătoriile lungi eficiente din punct de vedere al costului. În plus, clienţilor le este
benefică utilizarea serviciilor de închiriere de maşini datorită costului total redus pe
care îl plătesc în schimbul mobilităţii câştigate în acest fel.
Potrivit unui recent studiu de piaţă1, viitorul industriei globale de închirieri de
maşini se prefigurează a fi unul favorabil, mai ales în segmentul de preluări şi predări
de autoturisme în aeroporturi. Se estimează că industria globală de închirieri de maşini
va creşte cu o rata anuală de 5,6% între 2016 şi 2021. Principalii factori de creştere ai
acestei pieţe sunt creşterea industriei turismului global, creşterea globalizării
operaţiunilor corporative şi creşterea nivelului veniturilor pe tot globul.
1 Studiul este realizat de o companie de prestigiu din SUA în domeniul consultanţei în
management şi cercetării de piaţă şi a fost publicat în aprilie 2017.

236 | Ilie Dumitru
Sursa: Lucintel 2017
Creşterea industriei de închirieri de autovehicule între 2011-2016 în aeroporturi

(cu galben, sus) şi în afara aeroporturilor (cu albastru, jos).
2. Modele de business
Societăţile care au ca şi activitate închirierea de maşini operează prin cumpărarea
sau închirierea de la un producător/furnizor a unui număr de vehicule, pe care apoi le
închiriază clienţilor proprii, contra unui preţ (chirie). Flotele societăţilor de închirieri
de autovehicule pot fi, aşadar, împărţite în două categorii:
- pe de o parte, sunt autovehiculele deţinute direct în proprietate (acestea sunt
cunoscute sub numele de „vehicule de risc”, deoarece societatea care oferă serviciile de
închiriere de maşini îşi asumă riscul privitor la preţul mic cu care va mai vinde
autovehiculul atunci când este scos din serviciu sau riscul nevânzării lui;
- pe de altă parte, societăţile rent-a-car îşi pot asigura flota de autovehicule prin
diverse programe de răscumpărare garantată, negociate şi contractate direct cu un
producător sau cu un furnizor de servicii financiare (acestea sunt denumite „vehicule
de răscumpărare”, deoarece producătorul/furnizorul autovehiculelor prezintă în oferta
de contractare atât preţul exact al vânzării iniţiale, cât şi pe cel la care se obligă să le
răscumpere la sfârşitul unui termen definit).
În ceea ce priveşte oferta de autovehicule de închiriat, cele mai multe companii
oferă o gamă diversificată de vehicule de diferite dimensiuni, care se potrivesc cu o
varietate de bugete şi cerinţe de spaţiu, iar cele mai mari companii de pe piaţă oferă
inclusiv autovehicule de epocă adaptate locaţiei sau zonei respective.
3. Asociaţia standardelor de sistem pentru industria închirierii de

autoturisme
Marile companii multinaţionale din domeniul închirierii de autoturisme Avis,
Budget, Europcar şi Hertz au înfiinţat în 1989 Asociaţia standardelor de sistem pentru
industria închirierii de autoturisme – ACRISS. Aceasta a fost definită în 1992 ca fiind un
Grup de Interes Economic European (EEIG).
Rolul principal asumat de ACRISS este de a dezvolta standarde care să evite sau să
împiedice transmiterea de informaţii înşelătoare atunci când un consumator doreşte să
facă o rezervare de închiriere auto online sau prin orice mijloace electronice.
Pentru atingerea acestui scop s-a acţionat pe mai multe căi:
 Elaborarea unui Cod de conduită pentru societăţile de închiriere a autoturis-
melor, care se referă la calitatea şi cantitatea de informaţii pe care acestea le furnizează
utilizatorilor sistemelor de distribuţie electronică (prescurtate cu acronimul „GDS” -
Global Distribution System) utilizate în domeniul turismului, precum Amadeus, Sabre,
Galileo, Wordspan;
 Dezvoltarea, recomandarea şi implementarea sistemelor de clasificare pentru
vehicule, tarife, locaţie şi echipamente speciale;
 Formularea şi recomandarea standardelor pentru îmbunătăţirea produselor
GDS şi dezvoltarea noilor funcţionalităţi;
 Furnizarea de informaţii pentru agenţii de voiaj;
 Acordarea de sprijin pentru creşterea încrederii în utilizarea sistemelor electro-
nice de distribuţie pentru rezervarea de închirieri auto în Europa;
 Promovarea şi adoptarea standardelor ACRISS pentru ne-membri.
Dintre toate aceste acţiuni ale asociaţiei ACRISS, este de remarcat Sistemul de
codificare a autovehiculelor, care permite o clasificare uniformă şi o comparaţie uşoară
a preţurilor de închiriere ale autoturismelor. Acest sistem de codificare în patru litere
clasifică autoturismele în funcţie de dimensiune, numărul de portiere, tipul cutiei de
viteze (manuală/automată) şi dacă maşina este dotată cu aer condiţionat.
Prima literă din Codul Acriss reprezintă clasificarea generală a vehiculului (de
exemplu, Mini, Economic, Compact etc.).
A doua literă specifică varianta de vehicul oferită (de ex., 4 uşi, Estate, Convertible,
SUV etc.).
A treia literă este folosită, în general, pentru a indica tipul de transmisie, deşi poate
fi utilizată şi pentru a descrie tipul de tracţiune (faţă, spate sau integrală).
Iar a patra literă descrie tipul de combustibil şi dacă vehiculul are sau nu aer
condiţionat.
Spre exemplu, rezervarea în sistemele de rezervări internaţionale (care au imple-
mentat codificarea ACRISS) a unui autoturism cu codul CDND semnifică faptul că
societatea de închirieri auto va oferi solicitantului un autoturism din clasa „compact”,
cu 4/5 uşi, cutie de viteze manuală şi tracţiune integrală, care utilizează combustibil
diesel şi are aer condiţionat.1
1 Pentru analiza întregului Cod de clasificare a autoturismelor al ACRISS, a se vedea adresa web
http://www.acriss.org/expanded-matrix.asp (accesată la 01.08.2018).

238 | Ilie Dumitru
4. Reglementări internaţionale privitoare la închirierea de autoturisme

La nivel internaţional închirierea de maşini este supusă multor condiţii care
variază de la o ţară la alta şi de la o companie la alta. În general, vehiculul trebuie retur-
nat în aceeaşi stare în care a fost închiriat şi de multe ori nu trebuie să depăşească
restricţiile de kilometraj, în caz contrar se pot plăti taxe suplimentare.
Din motive legate de condiţiile impuse de societăţile de asigurare, unele companii
de închirieri auto prevăd o vârstă minimă şi/sau maximă a persoanei care va conduce
autoturismul închiriat. În unele cazuri, vârsta minimă pentru închiriere poate fi de până
la 25, chiar şi în ţările în care vârsta minimă legală de a deţine un permis de conducere
este mult mai mică. Alteori este posibilă închirierea autoturismelor şi către persoane
sub 25 de ani, dar cu condiţia plăţii unui cost suplimentar.
În toate cazurile este necesar un permis de conducere valabil pentru închirierea
unui vehicul, iar în unele ţări este necesar chiar un permis internaţional de conducere.
Majoritatea companiilor de închirieri auto solicită utilizarea unui card de credit
pentru a putea încasa taxe suplimentare în cazul în care se constată o deteriorare a
maşinii, nedatorată normalei utilizări, sau pentru a plăti taxele rutiere ori amenzile
legate de utilizarea autovehiculului pe perioada închirierii sau combustibilul lipsă.
Alternativ, se poate solicita plata unei sume de bani în numerar, cu titlu de garanţie.
Deşi cele mai multe legislaţii naţionale prevăd obligativitatea marcării autoturis-
melor utilizate în activitatea de închiriere (cum este şi cazul României), sunt şi altele
care au renunţat la această cerinţă şi, prin legi naţionale sau regulamente ale autorită-
ţilor locale, impun în prezent anonimizarea autoturismelor care se închiriază. Spre
exemplu, municipalitatea metropolei San Francisco, SUA, a propus recent adoptarea
unei reglementări care interzice companiilor de închirieri auto să amplaseze coduri de
bare vizibile şi marcaje/reclame pe vehiculele lor oferite spre închiriere atât în oraş, cât
şi la aeroportul internaţional San Francisco.
Măsura face parte dintr-un program intitulat Reducerea distrugerii autoturismelor
închiriate, care se doreşte a contribui la protejarea clienţilor împotriva spargerilor de
autoturisme. Măsurile vin pe fondul dublării numărului de spargeri ale autoturismelor,
de la aproximativ 10.000 pe an în 2011, la 19.827 incidente în 2014 şi la 25.899 în
2015. Un raport al Curţii cu Juri din San Francisco, din 2016, a arătat că, în 2015, hoţii
au furat bunuri din autovehicule în valoare de 19 milioane de dolari1, fiind înregistrate
aproximativ 20.000 de spargeri de automobile în 2015, ceea ce însemnă circa 70 pe zi.
Statisticile poliţiei şi ale procurorilor din San Francisco au arătat că cele mai vizate
zone de această infracţionalitate sunt destinaţiile turistice din oraş (Embarcadero,
Wharf Fisherman, Civic Center şi Lombard Street), unde sunt parcate multe
autoturisme închiriate şi care devin atractive pentru infractori, căci aceştia ştiu că
turiştii au asupra lor aparatură electronică de diverse tipuri, sume importante de bani
şi alte obiecte de valoare.
1 A se vedea J. Chinn, San Francisco seeks to curb rental car break-ins, în ziarul online SFBay din
11 aprilie 2017, accesibil la adresa web https://sfbay.ca/2017/04/11/san-francisco-seeks-to-curb-

rental-car-break-ins/ (accesată la 01.08.2018).
În consecinţă, s-a apreciat că, pe lângă informarea turiştilor cu privire la riscurile

de efracţie a autovehiculelor, reducerea capacităţii de a identifica autoturismele
închiriate ar putea contribui la atenuarea dimensiunilor acestui tip de infracţionalitate.
Infracţionalitatea ridicată în zonele frecventate de turişti este o realitate cu care se
confruntă multe alte state şi oraşe. De aceea, este de aşteptat ca măsura luată de
municipalitatea din San Francisco să fie preluată şi să ducă la schimbări legislative şi în
alte ţări.
În ceea ce priveşte reglementarea legală a activităţii de închiriere de autoturisme
cu şi fără şofer, se observă în ultimii ani o schimbare de abordare în mai multe state,
mai ales europene şi mai ales în cele în care turismul joacă un rol important în
economie. Acestea au înţeles ca societăţile de închirieri auto au drept clientelă foarte
mulţi turişti, astfel că este necesar să modeleze condiţionările legislative după spe-
cificul acestei clientele.
5. Închirierea autovehiculelor în Uniunea Europeană

La nivelul UE nu există o legislaţie specifică sau reguli particulare privind
închirierea autovehiculelor. Cu toate acestea, toţi cei care apelează la aceste servicii
oferite de companiile de închirieri auto beneficiază de drepturile de bază ale
consumatorilor, astfel cum sunt acestea stabilite prin legislaţia UE, incluzând: dreptul la
informaţii clare, dreptul la un contract corect, accesul la soluţionarea alternativă a
litigiilor în caz de litigii cu compania de închiriere.
În situaţia închirierii unui autoturism online, prin telefon sau prin email, în UE
consumatorul nu are dreptul de a se retrage din contract fără motivare într-un termen
de 14 zile, aşa cum i se permite pentru alte contracte de achiziţie de bunuri sau
servicii1. Cu toate acestea, sunt companii de închirieri auto care oferă contractual o
astfel de posibilitate.
Sunt însă deplin aplicabile şi sectorului de rent-a-car toate regulile legislaţiei
europene privitoare la nediscriminare. Societăţile de închiriere de maşini au libertatea
de a-şi stabili propriile preţuri şi condiţii, care pot diferi de la o ţară membră la alta, în
funcţie de costurile pe care le suportă şi de alţi factori. Cu toate acestea, normele UE
care interzic discriminarea obligă societăţile de închirieri auto să ofere aceleaşi preţuri
1 Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011,
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a Directivei

1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 85/577/CEE a
Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 304/64 din 22 noiembrie 2011, prevede la art. 9 alin. (1) că, exceptând cazurile prevăzute
la art. 16, „consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la
distanţă sau dintr-un contract negociat în afara spaţiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia
de retragere şi fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) şi la articolul
14.” Însă art. 16 lit. l) menţionează printre aceste excepţii şi „prestarea de servicii de cazare, pentru
alt scop decât cel rezidenţial, transport de mărfuri, închiriere de maşini, catering sau în legătură cu
agrementul, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică”.
240 | Ilie Dumitru
şi condiţii contractuale tuturor cetăţenilor europeni, fără deosebire de naţionalitate sau

ţară de reşedinţă.
Pentru situaţia în care persoana care închiriază un autovehicul intenţionează să îl
conducă şi în altă ţară decât cea din care l-a închiriat, este necesar să anunţe această
intenţie companiei de închiriere în momentul rezervării vehiculului, pentru ca asigu-
rarea de răspundere civilă faţă de terţi să fie valabilă şi în ţara respectivă.
În orice caz, cetăţenilor europeni care închiriază un autoturism într-o ţară din
afara UE, cum ar fi Elveţia, li se aplică o serie de reguli speciale atunci când conduc acel
autoturism în ţări din UE. Aceste cerinţe speciale sunt impuse de Regulamentul delegat
al Comisiei (UE) 2015/2446 din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului (UE)
952/2013 cu privire la normele detaliate ale anumitor dispoziţii ale Codului vamal al
Uniunii1.
Primele doua alineate ale art. 215 din acest Regulament au următorul conţinut:
„(1) Persoanele fizice care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul vamal al Uniunii
beneficiază de scutirea totală de la plata taxelor la import în privinţa mijloacelor de
transport pe care le utilizează cu titlu privat şi ocazional, la cererea titularului
înregistrării, cu condiţia ca titularul înregistrării să se afle pe teritoriul vamal al Uniunii
în momentul utilizării.
(2) Persoanele fizice care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul vamal al Uniunii
beneficiază de scutirea totală de la plata taxelor la import în privinţa mijloacelor de
transport pe care le-au închiriat în temeiul unui contract scris şi pe care le utilizează
pentru unul dintre următoarele scopuri private:
(a) pentru a se întoarce la locul lor de rezidenţă de pe teritoriul vamal al Uniunii;
(b) pentru a părăsi teritoriul vamal al Uniunii.”
Explicând prevederile primului paragraf, putem spune că în situaţia în care o
persoană care locuieşte în UE împrumută un autoturism din alt stat care nu e membru
UE, nu se plăteşte nici o taxă vamală dacă proprietarul înregistrat se află în UE în timp
ce persoana care a închiriat autoturismul îl conduce. Mai clar, atunci când un rezident
al UE împrumută o maşină înregistrată într-un stat non-UE de la un rezident al acelui
stat şi o conduce în UE, el este scutit de plata taxelor vamale pentru bunul pe care îl
utilizează temporar, dar numai dacă proprietarul înregistrat se află în UE în acelaşi
timp cu şoferul. Aceasta face ca, spre exemplu, cineva care locuieşte în Elveţia şi care ar
dori să împrumute maşina sa, înregistrată în Elveţia, unui rezident francez aflat la el în
vizită, care doreşte să facă o plimbare până la Munchen, în Germania, să fie împiedicat
să facă acest serviciu invitatului său, întrucât ar fi posibil ca vama germană să solicite
plata unor taxe vamale.
Cel de-al doilea alineat stabileşte că, prin excepţie de la această regulă, o persoană
care locuieşte în UE şi închiriază o maşină dintr-un stat non-UE, nu va plăti nicio taxă
vamală dacă conduce maşina pentru a ajunge acasă sau pentru a părăsi UE. Cu alte
1Regulamentul delegat al Comisiei (UE) 2015/2446 din 28 iulie 2015 de completare a

Regulamentului (UE) 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte
normele detaliate ale anumitor dispoziţii ale Codului vamal al Uniunii, publicat în Jurnalul Oficial nr. L
343 din 29.12.2015.
cuvinte, un resortisant spaniol, care se află în vacanţă în Elveţia şi închiriază acolo un

autoturism ce aparţine unei persoane de naţionalitate/cetăţenie elveţiană, nu va putea
să o conducă, fără a plăti taxe vamale, decât pe teritoriul Elveţiei sau pentru a ajunge
acasă în Spania ori pentru a părăsi UE.
Pentru a evita aceste obstacole în calea desfăşurării normale a activităţii lor, intro-
duse de legislaţia UE, companiile rent-a-car elveţiene s-au adaptat noii situaţii şi oferă
spre închiriere rezidenţilor UE autoturisme care sunt înmatriculate pe numele unei
persoane/companii dintr-un stat membru UE.
6. Reglementări naţionale în domeniul închirierilor de autovehicule

În România, activitatea de închirieri auto este reglementată de Legea nr. 38/2003
privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere1. Legiuitorul român a ales,
aşadar, să reglementeze global activităţile de taximetrie şi pe cele de închirieri de
autoturisme (cu şi fără şofer), considerându-le pe toate ca fiind „servicii de transport
public local”.
Avem îndoieli asupra corectitudinii calificării activităţii de închiriere de autotu-
risme ca având o utilitate publică locală. Dacă un astfel de caracter ar putea fi susţinut
cel mult în privinţa închirierii de autoturisme cu şofer, nu găsim nicio motivare pentru
ipoteza închirierii de autoturisme fără şofer. Apreciem că un astfel de contract satisface
interesele private ale unei/unor persoane care, în mod accidental şi cu caracter
temporar are/au nevoie de un autoturism pentru a-şi satisface nevoia proprie de
deplasare.
În situaţia activităţii de taximetrie, este cert că aceasta are un caracter comunitar,
public. Orice pasager, teoretic, poate să apeleze la serviciile unui taxi, iar acesta nu are
dreptul să refuze să efectueze cursa2.
În schimb, închirierea unui autovehicul de către un particular, în scopuri private,
nu satisface niciun interes public local. De cele mai multe ori, persoanele care închiriază
autoturisme sunt străini de localitatea care, în temeiul legii sus menţionate, pretinde că
activitatea de închiriere să nu se desfăşoare decât cu autorizarea, sub controlul şi
coordonarea sa. În plus, de foarte multe ori, autovehiculul închiriat nici nu este condus
în localitatea din care a fost închiriat, decât pentru a o părăsi şi a se îndrepta spre
altă/alte localităţi, fiind posibil chiar ca autoturismul nici să nu mai revină în acea
localitate, şi să fie predat la o altă subsidiară a companiei de la care a fost închiriat, în
altă localitate.
În terminologia Legii nr. 38/2003, expresia „rent-a-car” însumează (i) activităţile
care vizează atât serviciul de transport public de persoane realizat de transportatori
autorizaţi cu autoturisme cu conducători auto, denumit „transport în regim de
1 Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicată în M.
Of. nr. 45 din 28 ianuarie 2003, cu modificările ulterioare,

2 A se vedea art. 52 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 38/2003, unde se arată că una dintre principalele
obligaţii ale taximetriştilor este de a nu refuza clientul în efectuarea unei curse în interiorul localităţii
şi de a respecta solicitările legale ale acestuia.
242 | Ilie Dumitru
închiriere”, cât şi (ii) serviciul de închiriere realizat de operatorii economici cu

autoturisme fără conducător auto, denumit „serviciu de închiriere”.
Expresia „transport în regim de închiriere” înseamnă1 serviciul de transport public
de persoane realizat de transportatori autorizaţi, cu autoturisme cu conducători auto,
puse la dispoziţia clienţilor pe bază de contract de închiriere tarifat pe oră sau pe zi, cu
plata anticipată a contractului, iar expresia „serviciu de închiriere” semnifică un serviciu
de transport public realizat de operatori economici autorizaţi care pun la dispoziţia unor
clienţi autoturisme fără conducător auto, pe bază de contract, cu plata anticipată a
contractului de închiriere.2
Transportul în regim de închiriere (închirierea de autovehicule cu şofer) are o
reglementare similară celei specifice activităţii de taximetrie. Ambele sunt considerate
ca făcând parte din sfera serviciilor comunitare de utilitate publică şi se desfăşoară sub
controlul, conducerea sau coordonarea autorităţilor administraţiei publice locale,
putând fi efectuate numai de către transportatori autorizaţi de către autoritatea cu
atribuţii în acest domeniu.
Transportul în regim de închiriere se poate face pe orice traseu, la cererea expresă
a clientului, cu obligaţia revenirii autovehiculului în localitatea de autorizare după
efectuarea transportului respectiv, conform contractului. Este obligatoriu ca şoferul să
deţină certificatul de atestare a pregătirii sale profesionale şi să fie angajat al transpor-
tatorului autorizat.
Pe durata executării serviciului de transport în regim de închiriere, la bordul
autoturismului trebuie să se afle următoarele documente:
a) copia conformă a autorizaţiei de transport în regim de închiriere;
b) documentul fiscal cu regim special valabil privind plata anticipată a întregului
transport contractat;
c) contractul încheiat între transportatorul autorizat şi client;
d) documentele stabilite conform legislaţiei în vigoare privind circulaţia rutieră.
Transportatorul care e autorizat să presteze serviciile de transport în regim de
închiriere poate presta şi servicii de închiriere de autoturisme fără conducător auto, pe
care le pune la dispoziţia clienţilor pe bază de contract.
Serviciul de închiriere de autoturisme (închirierea de autovehicule fără şofer)
are o reglementare mai puţin strictă şi poate fi asigurat, ca serviciu exclusiv, de către
orice operator economic înregistrat la Registrul comerţului în condiţiile legii, pe baza
certificatului de înmatriculare emis de acesta.
În ipoteza unei închirieri de autoturism fără şofer, clienţii suportă, în afara preţului
contractului (chiriei), costurile carburanţilor consumaţi, taxele de drum, de parcare, de
acces, inclusiv costul asigurării pentru daunele produse transportatorului
autorizat/proprietarului autoturismului din cauze imputabile clientului.
Legea obligă transportatorul autorizat sau operatorul economic, după caz, care
intenţionează să execute un serviciu de închiriere de autoturisme, să închirieze
1 A se vedea art. 25 din Legea nr. 38/2003.

2 A se vedea definiţiile din cuprinsul art. 1 al Legii nr. 38/2003.
autoturismul numai dacă clientul face dovada că deţine toate documentele valabile
pentru a avea dreptul de a conduce autoturismul respectiv. Contractul de închiriere a
unui autoturism fără conducător auto va menţiona expres în cuprinsul său că nu
include şi serviciile unui şofer, precum şi clauze referitoare la obligaţiile clientului de
restituire a vehiculului.
La bordul autoturismului închiriat fără şofer trebuie să existe copia conformă a
certificatului de înmatriculare în Registrul comerţului a persoanei juridice care desfă-
şoară această activitate. Copia conformă se eliberează la cerere de către autoritatea de
autorizare şi este valabilă pentru o durată de 5 ani. De asemenea, copia conformă
trebuie însoţită de următoarele documente sau însemne:
a) certificatul de înmatriculare al autoturismului cu anexa privind inspecţia
tehnică periodică valabilă;
b) asigurarea persoanelor şi a bunurilor acestora pentru riscuri ce cad în sarcina
transportatorului autorizat;
c) asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto;
d) contractul de închiriere al autoturismului şi documentele de plată anticipată a
serviciului.1
Operatorii economici care desfăşoară activitate de închiriere autoturisme fără
şofer au obligaţia de a asigura clientul, fără a-i solicita vreo plată, pentru eventualele
accidente suferite de acesta în timpul transportului, pentru cauze imputabile transpor-
tatorului, respectiv operatorului economic sau, după caz, conducătorului autovehi-
culului.
Având în vedere că activitatea de închiriere de autovehicule, atât cu şofer, cât şi
fără, este considerată ca fiind un serviciu de interes public local, ea se supune auto-
rizării autorităţii publice locale, care poate elabora acte normative secundare, pentru
punerea în aplicare a legii.
Astfel, la nivelul municipiului Bucureşti a fost adoptat un Regulament-cadru pentru
organizarea şi executarea serviciului public de transport local în regim de închiriere2.
Pentru obţinerea Autorizaţiei pentru efectuarea transportului în regim de
închiriere se depune o documentaţie care trebuie să conţină următoarele:
a) cererea transportatorului pentru eliberarea tipului de autorizaţie de transport,
stabilit de lege;
b) copie de pe certificatul de înregistrare la Registrul comerţului ca transportator,
persoană juridică având în obiectul de activitate codul CAEN 4939 – Alte transporturi
terestre de călători n.c.a. conform Ordinului Institutului Naţional de Statistică
nr. 337/20 aprilie 2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia
naţională;
c) certificatul constatator, eliberat de Registrul comerţului;
1 A se vedea şi Normele Metodologice din 29 noiembrie 2007 pentru aplicarea prevederilor Legii
nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicate în M. Of. nr. 820
din 3 decembrie 2007, cu modificările ulterioare.
2 Acest regulament se poate studia la adresa web http://www.pmb.ro/adrese_utile/transport_
urban/autorizatii_taxi/doc/Anexa_1_regulament_rent_car.pdf (accesată la 01.08.2018).

244 | Ilie Dumitru
d) dovada îndeplinirii condiţiei de capacitate profesională, respectiv:

1. copie de pe certificatul de competenţă profesională al persoanei desemnate;
2. copie de pe certificatul de atestare profesională al conducătorului auto care este
angajat al transportatorului, având funcţia de şofer;
e) dovada îndeplinirii condiţiei de onorabilitate, respectiv:
1. cazierul judiciar al persoanei desemnate, din care să rezulte că aceasta:
- nu a fost condamnată pentru infracţiuni de natură comercială;
- nu a fost condamnată pentru infracţiuni privind condiţiile de plată şi de angajare,
perioadele de conducere şi de odihnă ale conducătorilor auto, siguranţa rutieră, sigu-
ranţa vehiculului rutier sau a persoanelor transportate, protecţia mediului;
- nu a fost condamnată pentru infracţiuni de tâlhărie, crimă şi viol;
2. avizul medical şi avizul psihologic care atestă că persoana desemnată este aptă
pentru a ocupa o funcţie care concură la siguranţa circulaţiei.
3. cazierul fiscal al transportatorului;
4. declaraţie pe propria răspundere privind perioadele în care transportatorul a
mai executat servicii de transport în regim de închiriere, cu menţionarea intervalelor
când a avut interdicţii şi motivul acestora;
f) dovada îndeplinirii capacităţii financiare, respectiv:
1. declaraţie pe propria răspundere a transportatorului că poate asigura spaţiile
necesare pentru parcarea tuturor autovehiculelor cu care va desfăşura transportul în
regim de închiriere, spaţii deţinute în proprietate sau prin contract de închiriere;
2. declaraţie pe propria răspundere a transportatorului că acesta deţine un număr
de autovehicule, pe tipuri, în proprietate sau în temeiul contractelor de leasing, pe care
le va utiliza în realizarea serviciului de transport.
3. certificat de atestare fiscală, din care să reiasă că persoana juridică nu are datorii
la bugetul local şi la bugetul de stat.
4. dovada plăţii tarifului de acordare a copiei conforme.
Societăţile care desfăşoară în exclusivitate serviciul de închiriere autoturisme
trebuie să depună la autoritatea de autorizare din cadrul Primăriei Municipiului Bucu-
reşti, pentru luarea în evidenţă în vederea eliberării de copii conforme ale certificatului
de înregistrare la Registrul comerţului, o documentaţie care va conţine doar unele din
documentele menţionate mai sus, respectiv:
a) cererea transportatorului pentru eliberarea tipului de autorizaţie de transport,
stabilit de lege;
b) copie de pe certificatul de înregistrare la Registrul comerţului ca transportator,
persoană juridică având în obiectul de activitate codul CAEN 7711 – activităţi de
închiriere şi leasing cu autoturisme şi autovehicule rutiere uşoare;
c) certificatul constatator, eliberat de Registrul comerţului;
d) declaraţie pe propria răspundere privind perioadele în care transportatorul a
mai executat servicii de transport în regim de închiriere, cu menţionarea intervalelor
când a avut interdicţii şi motivul acestora;
e) dovada îndeplinirii capacităţii financiare, respectiv:
1. declaraţie pe propria răspundere a transportatorului că poate asigura spaţiile
necesare pentru parcarea tuturor autovehiculelor;
2. certificat de atestare fiscală, din care să reiasă că persoana juridică nu are datorii
la bugetul local şi la bugetul de stat.
3. dovada plăţii tarifului de acordare a copiei conforme.
Mai este important de reţinut că, potrivit legislaţiei româneşti, dar şi celei a altor
state, oferirea de servicii de închiriere de autoturisme în cadrul hotelurilor constituie
pentru acestea un criteriu suplimentar, care le creşte punctajul în baza căruia se acordă
clasificarea hotelieră1.
G. Campingurile
1. Evoluţia campingului
Campingurile (sau „hotelurile în aer liber”, cum mai sunt ele denumite) sunt unităţi
de cazare amplasate, de regulă, în afara zonelor urbane sau spre periferia lor, şi care
dispun de locuri de campare pentru corturi şi pentru staţionarea rulotelor. Uneori,
astfel de unităţi de cazare mai oferă şi posibilitatea cazării în bungalouri2 sau mici
căsuţe din lemn.
Potrivit definiţiei legale3, dată de legislaţia în vigoare în România, campingurile
sunt structuri de primire turistice destinate să asigure cazarea turiştilor în corturi sau
rulote, astfel amenajate încât să permită acestora să parcheze mijloacele de transport,
să îşi pregătească masa şi să beneficieze de celelalte servicii specifice acestor tipuri de
unităţi.
Campingurile reprezintă o variantă optimă pentru turiştii dornici să-şi petreacă o
vacanţă cu bani puţini, în mijlocul naturii, într-un peisaj inedit, departe de gălăgia
aglomerărilor urbane, fiind totuşi în preajma acestora şi având posibilitatea de a le
vizita.
Din punct de vedere istoric, campingurile, ca variantă de locuinţă temporară pe
perioada vacanţelor, datează de mai mult de un secol.
1 Temeiul de drept îl constituie Anexa 1.1.1. din Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Turism
nr. 65 din 10 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de
clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor
şi brevetelor de turism.
2 Bungalow este o structură de primire turistică de capacitate redusă, realizată de regulă din
lemn sau din alte materiale similare. În zonele cu umiditate ridicată (munte, mare) acesta poate fi
construit şi din zidărie. Este amplasat în perimetrul campingurilor, satelor de vacanţă, ca unitate
independentă situată în staţiuni turistice sau zone turistice, ori ca spaţiu complementar pe lângă alte
structuri de primire turistice. Asigură cazarea turiştilor, precum şi celelalte servicii prestate de
unitatea de bază, după caz. Funcţionează, de regulă, cu activitate sezonieră. A se vedea anexa 1.4. din
Ordinul ANAT nr. 65/2013.
3 A se vedea Anexa 1.6. din Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism
nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a
de turism, publicat în M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013, cu modificările ulterioare.
246 | Ilie Dumitru
Originea cuvântului „camping” este adesea prezentată ca provenind din engle-

zescul „to camp” (a ridica o tabără), dar, la rândul său, acest termen îşi are originea în
cuvântul latin campus (câmp).
Prima referinţă bibliografică despre campinguri apare în Franţa, în 1898, când un
celebru călător francez, Lucien Baudry de Saunier, a publicat în revista Touring a
Clubului Franţei un articol despre o călătorie în Anglia, unde a întâlnit aristocraţi
englezi folosind remorci (rulote) trase de cai sau de autoturismele recent apărute,
pentru a vizita imensele lor proprietăţi. Până la începutul primului război mondial, deşi
mai era mult până la a deveni o practică de masă, se practicau deja toate formele de
camping (rulote, autorulote, corturi sau case mobile), deşi în număr redus şi într-un
mod particular. Deşi ar putea părea surprinzător, această formă de ieşire în natură nu a
fost la început practicată şi dezvoltată de oamenii de condiţie socială mai modestă, care
nu îşi permiteau cazarea la hoteluri, ci, dimpotrivă, de cei din elita societăţii. În această
perioadă, aceştia erau cei care porneau în lungi plimbări în mediul rural, în pădure, pe
malurile apelor, spre a redescoperi natura şi a se elibera de „zgura urbană”,
relaxându-se în natură.
În 1939, proprietarii de campinguri din Franţa îi interpelează pe guvernanţi,
solicitându-le o reglementare a acestei noi activităţi. Este redactat astfel un Cod pentru
activităţile de camping, la fel cum exista şi un cod rutier. Chiar dacă acest cod de
camping nu mai ajunge să fie dezbătut în Adunarea Naţională1 din cauza începerii celui
de-al Doilea Război Mondial, redactarea lui dovedeşte că guvernul a recunoscut
dimensiunea activităţii de camping şi a dorit să îi stabilească o serie de reguli.
După cel de-al Doilea Război Mondial, începând mai ales din deceniul al şaselea,
activităţile de camping capătă o amploare din ce în ce mai mare în Europa.
În Franţa, în 1959 apare primul decret privind campingul, care defineşte din chiar
primul său articol activitatea de camping, astfel: „o activitate de interes general,
practicată în mod liber, în condiţiile stabilite prin prezentul decret, cu aprobarea celui
care are folosinţa terenului, sub rezerva, după caz, a unei opoziţii formulate de
proprietar”2.
Activitatea de camping şi-a continuat dezvoltarea în anii 1970, 1980 şi 1990, în
special prin adoptarea unor regulamente proprii de către fiecare manager de camping,
ceea ce a dus şi la dispariţia oricăror bariere sociale.
Spre anii 2000 au început să apară în campinguri, pe lângă corturi şi autorulote,
mici cabane şi bungalouri, magazine cu alimente şi băuturi, sporind gradul de confort3.
2. Tipuri de camping
Alegerea corectă a tipului de camping este prima condiţie spre a te relaxa într-un
camping.
1Adunarea Naţională este organul legislativ al Republicii franceze.

2A se vedea şi pentru alte detalii F. Poulain, Le camping aujourd'hui en France, entre loisir et
précarité, Éditions de la direction départamentale de l'Equipement et de l'Agriculture de l'Oise, 2009.
3 Alte detalii ale evoluţiei campingului în Franţa pot fi studiate în J. Daguerre, Terrains Campings –
nouvelles trajectoires de l'hôtellerie de plein air sur la côte landaise, teză de master, Ecole nationale
supérieure d'architecture de Nantes, 2016.
Pe plan internaţional există mai multe tipuri de camping, dar cel mai des departa-
jarea lor se face în următoarele trei categorii:
 camping în zone sălbatice,
 camping la cort şi
 camping de agrement.
Campingul în zone neamenajate (sălbatice) presupune staţionarea şi camparea
în zone depărtate de civilizaţie, păduri sau arealuri virgine, zone montane înalte, junglă
etc. Implică lipsa oricărei dotări a zonei de campare: nu există nicio baie în apropiere,
nu există alimentare cu energie electrică, supermarket sau alte asemenea utilităţi. De
regulă, acest tip de camping se practică în spaţii neamenajate, neclasificate, care
implică doar alegerea de către turist a unui anume spaţiu într-un areal extins. În
concordanţă cu zona de campare, este necesar de cele mai multe ori un echipament
adecvat, inclusiv îmbrăcăminte. Sunt state în care este interzis acest tip de campare.
Spre deosebire de campingul în zone sălbatice, campingul la cort în spaţii
amenajate oferă acces la duşuri, toalete şi la alte facilităţi, inclusiv spaţii de spălat,
încăperi pentru diverse jocuri sau terenuri pentru altele (tenis, badminton etc.) sau
chiar o piscină. Unele campinguri, mai ales cele din vecinătatea oraşelor cu potenţial
turistic, necesită din timp rezervări, în special în timpul verii. Campingurile din această
categorie percep tarife, care diferă în funcţie de serviciile solicitate de turist (loc pentru
camparea cortului, loc pentru parcarea rulotei, loc pentru parcarea autoturismului,
bicicletelor, motocicletelor, alimentare cu energie electrică etc.).
Campingul la rulotă este respins de mulţi fani ai genului ca nefiind un camping
adevărat. Totuşi, el se practică pe scară foarte largă. Beneficiul acestui tip de camping
este faptul că oferă libertatea de a călători oriunde fără a avea grija cazării la hotel. Cele
mai multe rulote oferă un nivel mai mult decât decent de confort, fiind cu baie, living,
bucătărie şi dormitor.
Cele mai multe din campinguri reunesc aceste ultime două tipuri de camping,
având atât zone de camping la cort, cât şi zone pentru staţionarea rulotelor/autoru-
lotelor.
3. Autorizarea şi clasificarea campingurilor

Similar principiilor de autorizare şi clasificare a unităţilor de cazare hoteliere, şi
pentru campinguri există stabilite astfel de norme la nivelul fiecărui stat.
În unele state, normele privitoare la amenajarea unui teren în scopul utilizării lui
ca spaţiu de camping sunt reunite cu cele privitoare la autorizarea şi clasificarea lui. În
altele, reglementările sunt separate, adăugându-se şi reglementări separate care
stabilesc reguli de funcţionare.
Spre exemplu, Guvernul regiunii Valonia din Belgia a stabilit, printr-o hotărâre, regu-
lile de bază care trebuie respectate la amenajarea unui teren ca spaţiu de camping şi,
totodată, a trasat şi unele reguli de comportament care trebuie respectate pe parcursul
funcţionării campingului.1
1 Hotărârea din 21 decembrie 2006, de stabilire a condiţiilor aplicabile terenurilor de camping cu
o capacitate mai mică de 50 de locuri, emisă de Guvernul valon.

248 | Ilie Dumitru
La amenajarea unui teren pentru camping trebuie avut în vedere că, exceptând
cazurile în care există limite naturale, zona de camping trebuie să fie înconjurată de o
perdea de plantaţii (copaci sau arbuşti din specii locale) pentru disimularea campin-
gului. Această dispoziţie nu se aplică în cazul spaţiului de camping amenajat la o fermă.
Cel care exploatează un astfel de camping trebuie să se asigure că niciun cort sau
rulotă nu este amplasat pe terenul de camping de la o fermă la mai puţin de 50 de metri
de o locuinţă a unei terţe părţi.
Aceeaşi hotărâre mai impune ca fiecare camping să aibă un regulament de ordine
interioară care să conţină cel puţin următoarele reguli:
- radiourile şi alte dispozitive audio pot perturba vecinii şi este interzisă utilizarea
lor între orele 22 seara şi 7 dimineaţa;
- traficul autovehiculelor este interzis de la 22 seara şi până la 7 dimineaţa, cu
excepţia noilor veniţi;
- parcarea vehiculelor pe rutele de acces şi drumurile interioare este interzisă;
- spaţiile de depozitare nu pot fi utilizate în activităţi sau pentru depozitarea unor
produse care cresc pericolul de incendiu sau consecinţele unui incendiu;
- aragazurile sau aparatele de încălzire cu gaz, petrol, electricitate trebuie să fie
instalate astfel încât să ofere toate garanţiile de siguranţă, plasate într-un loc bine
ventilat şi pe un suport stabil şi rezistent la foc;
- este interzisă aprinderea focului la mai puţin de 100 de metri de case, păduri,
livezi, garduri vii, lanuri de grâu, paie, şure sau alte locuri în care inul este uscat;
- este interzis aruncatul gunoiului şi deşeurilor de orice fel în alte locuri decât cele
special amenajate în acest scop;
- apa uzată nu poate fi evacuată decât în locurile special amenajate în acest scop;
- toaletele chimice nu pot fi curăţate decât în locurile amenajate în acest scop.
Codul de turism al Franţei face trimitere1, în ceea ce priveşte regulile care trebuie
respectate pentru amenajarea unui teren ca spaţiu de campare, la Codul de urbanism.2
Se mai arată, în acest cod, în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea campin-
gurilor, că terenurile cu această destinaţie pot găzdui corturi, rulote, case mobile,
locuinţe de agrement uşoare. Campingurile pot fi exploatate permanent sau sezonier şi
pot găzdui clienţi, cu condiţia ca aceştia să nu îşi stabilească acolo domiciliul.
De asemenea, se impune administratorului campingului să adopte un regulament
intern, în conformitate cu modelul standard stabilit prin ordin al Ministrului turismului.
Acest regulament trebuie înmânat tuturor celor care solicită închirierea unui spaţiu în
camping, iar aceştia trebuie să semneze că au luat cunoştinţă şi că vor respecta
prevederile lui.
Campingurile sunt clasificate în mai multe categorii, marcate cu stele, în sistem
crescător, sau cu calificativul „Zonă naturală” („Aire naturelle”), în conformitate cu
criteriile stabilite de Grupul de interes economic „Atout France” (agenţia de dezvoltare
A se vedea art. D331-5 din Codul de turism al Franţei.

1
2Mai precis, se face trimitere la prevederile articolelor de la R. 111-32 la R. 111-35, de la
R. 111-47 la R. 111-50, art. R.421-19 şi R. 421-23 din Codul de urbanism al Republicii franceze.
turistică a Franţei, aflată sub coordonarea ministrului Turismului), criterii care sunt
aprobate prin ordin al ministrului turismului.
Potrivit reglementărilor existente în România1, campingul poate fi amplasat în
locuri de interes turistic ferite de zgomot sau alte surse de poluare, precum şi de
elemente periculoase pentru sănătatea şi securitatea turiştilor.
Parcela de campare este elementul de bază al campingului, determinată ca fiind o
suprafaţă de teren care permite instalarea unui cort, parcarea mijlocului de transport
sau rulotei, rămânând un spaţiu suficient pentru mişcarea sau odihna a 4 turişti.
Numărul parcelelor de campare înmulţit cu patru determină capacitatea campin-
gului. Această capacitate se poate suplimenta cu numărul de locuri de cazare în căsuţe
şi/sau în bungalouri amplasate în camping.
Alte dotări sau amenajări necesare oricărui camping sunt:
 alimentarea cu apă potabilă, iar distanţa dintre punctele de acces la apă să nu fie
mai mare de 100 m;
 grupurile sanitare comune să fie la o distanţă mai mare de 20 de metri de cel
mai apropiat spaţiu de cazare;
 Arborii şi arbuştii trebuie să ocupe cel puţin 15% din suprafaţa campingului,
fiind necesară şi o împrejmuire care să nu permită accesul în camping decât prin
intrările stabilite pentru turişti.
Se permite şi amenajarea de spaţii de campare în gospodăriile populaţiei, fără a
depăşi însă capacitatea de 10 parcele de campare, iar dacă sunt cel mult 5 pot folosi
spaţiile sanitare ale locuinţei respective.
În România, clasificarea campingurilor se face într-un sistem de 4 stele, crescător
de la 1 la 4, în funcţie de dotările campingului.
4. Eticheta ecologică pentru campinguri

Spaţiile de camping care oferă, ca serviciu principal pentru care se percepe un
tarif, spaţii echipate pentru structurile de locuit mobile pot primi etichetă ecologică, în
temeiul H.G. nr. 1587/2006 privind stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecolo-
gice pentru serviciile de camping2.
Performanţa de mediu a serviciilor de camping şi compatibilitatea utilizării
acestora cu cerinţele de mediu se evaluează pe baza criteriilor de acordare a etichetei
ecologice.
Aceste criterii sunt folosite pentru a limita impactul asupra mediului3 al activită-
ţilor care se desfăşoară în camping şi promovează în mod special următoarele:
1 Ordinul nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor
de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a

licenţelor şi brevetelor de turism, Anexa 1.6.
2 Hotărâre nr. 1587/2006 privind stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru
serviciile de camping, publicată în Monitorul Oficial nr. 972 din 5 decembrie 2006
3 Spre exemplu, cel puţin 22% din energia electrică trebuie să provină din surse de energie
regenerabile, orice sistem de climatizare trebuie să aibă cel puţin clasa B de eficienţă energetică, cel
puţin 60% din toate lămpile electrice din spaţiul de camping trebuie fie incluse în clasa A de eficienţă
energetică ş.a.m.d.
250 | Ilie Dumitru
 reducerea consumului de energie;

 reducerea consumului de apă;
 reducerea cantităţii de deşeuri;
 favorizarea utilizării resurselor regenerabile şi a substanţelor mai puţin dăună-
toare mediului;
 promovarea comunicării şi educaţiei în domeniul protecţiei mediului.
H. Parcurile de agrement
1. Noţiune, evoluţie şi categorii

Parcurile de agrement constituie o componentă de nelipsit a industriei turistice.
Existenţa unui parc de agrement/de distracţii în proximitatea unui oraş ridică nivelul
de atractivitate al acestuia şi interesul pentru turişti.
Un parc de distracţii este un tip special de parc de agrement, care oferă posibili-
tatea participării la diverse activităţi de relaxare sau care distrează şi amuză vizitatorii.
Aceste activităţi pot îmbrăca forme dintre cele mai diverse: spectacole (de circ, mimă,
teatru comic etc.), roller coastere, trasee amenajate şi decorate sugestiv (Casa groazei,
călătorie în spaţiu etc.), diverse tipuri de jocuri (tobogane, balansoare, piscine, karting
etc.).
Unele parcuri de agrement oferă vizitatorilor unul sau mai multe cadre tematice şi,
din acest motiv, mai sunt numite şi parcuri tematice. Spre exemplu, parcul de agrement
Disneyland oferă un complex de amenajări, jocuri, spectacole, personaje, care aparţin
toate universului de animaţie al companiei Walt Disney. Frontierland are ca temă
Vestul Sălbatic din Statele Unite ale Americii în secolul al XIX-lea. Decorul nu este
exclusiv din Vestul Sălbatic şi include şi decoruri din zona fluviului Mississippi până
spre graniţele Californiei. Decorurile şi animaţia din acest parc acoperă perioada anilor
1790-1880 şi includ cowboy, căutători de aur, oraşe fantomă, Marele Canion şi deşertul
Colorado etc. Parcul Asterix din Franţa oferă o incursiune în istoria antică şi viaţa unor
personaje din Imperiul Roman, Grecia, Galia, Scandinavia etc. Alte parcuri de agrement
sunt amenajate cu decoruri, jocuri, instalaţii care oferă relaxare şi amuzament prin
utilizarea apei, fiind denumite „waterpark” sau „aqualand”.
Cele mai multe parcuri de agrement oferă vizitatorilor şi posibilităţi de cazare în
moteluri şi hoteluri din incinta lor, desigur, şi aici este respectată tematica parcului
respectiv.
Deşi parcurile de distracţii au depăşit cu mult, ca nivel de interes şi atractivitate,
parcurile clasice (grădinile naturale sau amenajate pentru plimbare şi relaxare), totuşi
încă mai există şi acestea din urmă, având un public dedicat. Grădinile au fost deosebit
de populare la începutul revoluţiei industriale, fiind amenajate ca zone în care se putea
evada în natură din mediul urban apăsător şi închis. Cel mai vechi parc de distracţii
încă în funcţiune din întreaga lume (deschis în 1583) este Bakken („Dealul”) în
Klampenborg, la nord de Copenhaga, Danemarca. Cel mai cunoscut parc din Londra a
fost Vauxhall, fondat în 1661 şi închis în 1859. Un alt parc vechi este Prater din Viena,
Austria, deschis în 1766 şi încă în funcţiune.
Pentru a spori atractivitatea acestor parcuri naturale, în care multitudinea de
tipuri de vegetaţie, amenajările florale, fântânile arteziene şi alte dotări asemănătoare
deja constituie un punct de interes pentru mulţi turişti, unele dintre ele şi-au integrat
atracţii suplimentare, cum ar fi, de exemplu, grădini zoologice sau acvarii marine.
2. Norme privind siguranţa şi securitatea în parcurile de agrement

Siguranţa şi securitatea turiştilor care vizitează un parc de agrement, mai ales în
situaţia utilizării aparatelor şi instalaţiilor existente în parcuri, este o preocupare
majoră pentru toţi administratorii acestora.
Instalaţii şi echipamente tip montagne russe, bungee-jumping, panouri de căţă-
rare, tiroliene, bazine cu valuri în parcurile acvatice etc. prezintă un risc de accidentare
ridicat.
De aceea, fiecare parc de aventură are un regulament pe care trebuie să îl respecte
toţi turiştii sau vizitatorii.
În SUA s-a înfiinţat încă din 1918 o asociaţie a administratorilor de parcuri de
agrement (International Association of Amusement Parks and Attractions – IAAPA),
care centralizează problemele de acest gen, efectuează studii şi elaborează reco-
mandări, standarde şi reguli care trebuie implementate în parcurile de aventură.
În timp, IAAPA a devenit o organizaţie internaţională care reuneşte peste 5.300 de
membri din 99 de ţări, proprietari, producători şi furnizori de echipamente, acoperind
întregul segment economic compus din: parcuri de distracţii, parcuri tematice, atracţii
turistice, centre de divertisment de familie, muzee şi centre de ştiinţă, acvaparcuri şi
staţiuni, grădini zoologice şi acvarii.
La nivelul UE, siguranţa echipamentelor din parcurile de agrement se asigură prin
reglementările naţionale ale statelor membre. A existat o propunere a Comisiei pentru
o directivă specifică în acest domeniu, dar a fost eliminată din programul legislativ
european printr-o decizie a Consiliului European luată în decembrie 1992.
În acest context, Comisia a dat un mandat Comitetului European pentru Standar-
dizare (CEN), solicitându-i să elaboreze şi să ofere producătorilor şi autorităţilor
naţionale o bază comună pentru proiectarea şi evaluarea siguranţei echipamentelor de
bâlci.
Au fost adoptate astfel, în 2004, standardele europene EN 138141 şi EN 137822.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor standarde europene, Comitetul Tehnic 254 al
Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) a transmis Comisiei Europene că
1 Standardul EN 13814 - Utilaje şi structuri pentru parcuri şi parcuri de distracţii – Siguranţă –
conţine cerinţele minime necesare pentru a asigura proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea,
exploatarea, examinarea şi testarea în siguranţă a următoarelor echipamente: instalaţii şi
echipamente temporare, permanente sau mobile, precum: roţi rotative, balansoare, leagăne, bărci, roţi
de tren, roller coastere, tobogane, bastoane, structuri cu membrane sau textile, scene, structuri pentru
afişajele spectacolelor în aer liber.
2 Standardul EN 13782 are ca obiect Structuri temporare – Corturi – Siguranţă.
252 | Ilie Dumitru
intenţionează să elaboreze un standard internaţional pentru echipamente de agrement

folosind ca model standardele europene existente.
Pe lângă standardele europene care reglementează proiectarea şi construirea de
instalaţii şi structuri pentru parcuri de agrement, mai sunt aplicabile şi directivele UE
adoptate pentru a proteja lucrătorii din acest domeniu expuşi riscurilor profesionale.
Sunt incidente următoarele Directive1:
- Directiva 89/391/CEE privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea
îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă2;
- Directiva 2009/104/CE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
pentru folosirea de către lucrători a echipamentului de muncă la locul de muncă3;
- Directiva 90/269/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind cerinţele minime de
securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a încărcăturilor care prezintă
riscuri pentru lucrători şi, în special, de producere a unor afecţiuni dorso-lombare4;
- Directiva 92/57/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate care se
aplică pe şantierele temporare sau mobile5;
referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenţi fizici (zgomot)6;
referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de agenţi fizici (vibraţii)7.
Având în vedere lipsa unei legislaţii unice la nivelul UE în materie de siguranţă şi
securitate a instalaţiilor şi echipamentelor din parcurile de agrement, fiecare stat
membru a adoptat reglementări naţionale aplicabile domeniului.
1 Desigur, la nivel naţional sunt aplicabile actele normative naţionale de transpunere a acestor
directive în dreptul intern.

2 Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri
pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, publicată în

Jurnalul Oficial nr. L-183 din 29 iunie 1989.
3 Directiva 2009/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru folosirea de către lucrători a echipamentului
de muncă la locul de muncă [a doua directivă specială în sensul art. 16 alin. (1) din Directiva
89/391/CEE], publicată în Jurnalul Oficial nr. L-260 din 03 octombrie 2009.
4 Directiva 90/269/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru manipularea manuală a încărcăturilor care prezintă riscuri pentru lucrători şi, în
special, de producere a unor afecţiuni dorso-lombare [a patra directivă specială în sensul art. 16
alin. (1) din Directiva 89/391/CEE], publicată în Jurnalul Oficial nr. L-156 din 21 iunie 1990.
5 Directiva 92/57/CEE a Consiliului din 24 iunie 1992 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate care se aplică pe şantierele temporare sau mobile [a opta directivă specială în sensul art. 16
alin. (1) din Directiva 89/391/CEE], publicată în Jurnalul Oficial nr. L-245 din 26 august 1992.
6 Directiva 2003/10/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 februarie 2003 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de

agenţi fizici (zgomot) [a şaptesprezecea directivă specială în sensul art. 16 alin. (1) din Directiva
89/391/CEE], publicată în Jurnalul Oficial nr. L-42 din 15 februarie 2003.
7 Directiva 2002/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 iunie 2002 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de

agenţi fizici (vibraţii) [a şaisprezecea directivă specială în sensul art. 16 alin. (1) din Directiva
89/391/CEE], publicată în Jurnalul Oficial nr. L-177 din 06 iulie 2002.
În Marea Britanie există standardul HSG175 – Târguri de divertisment şi parcuri

de distracţii: Ghid pentru practici sigure, elaborat de organismul naţional de standar-
dizare, respectiv Consiliul pentru siguranţa dispozitivelor de distracţie.
În Germania se foloseşte standardul DIN 4112 – Structuri temporare, care se
concentrează în principal pe proiectarea şi calculele de rezistenţă privind echipa-
mentele de distracţii.
În SUA, ASTM International, un organism independent de standardizare, elabo-
rează în mod constant revizuiri ale standardelor de securitate în consultare şi cu un
comitet alcătuit din reprezentanţi ai industriei şi ai consumatorilor. Standardele ASTM
au fost preluate şi sunt în prezent folosite în mai multe state din afara SUA.
3. Reglementări naţionale privind securitatea şi siguranţa în parcurile

de distracţii
În România, protecţia şi securitatea turiştilor şi vizitatorilor unui parc de agrement
este asigurată, mai întâi, prin setul de norme care asigură calitatea şi funcţionarea
corespunzătoare a instalaţiilor şi echipamentelor.
În acest sens există H.G. nr. 435/2010 privind regimul de introducere pe piaţă şi de
exploatare a echipamentelor pentru agrement1.
Prin efectul acestui act normativ, pe piaţă nu pot fi introduse decât echipamentele
pentru agrement2 care îndeplinesc cerinţele esenţiale de securitate, menţionate în
anexa sa.3
1 H.G. nr. 435/2010 privind regimul de introducere pe piaţă şi de exploatare a echipamentelor
pentru agrement, publicată în M. Of. nr. 323 din 17 mai 2010.

2 Prevederile Hotărârii nu se aplică următoarelor echipamente:
a) celor destinate competiţiilor sportive şi sporturilor extreme;

b) celor supuse legislaţiei privind regimul armelor şi muniţiilor;
c) celor pentru practicarea sporturilor cu motor.
3 În Anexa 1 a H.G. nr. 435/2010 sunt prevăzute aceste condiţii esenţiale de securitate astfel:
1. Echipamentul pentru agrement trebuie să fie produs astfel încât să poată funcţiona şi să fie
reglat şi întreţinut fără a se expune la pericole din punctul de vedere al securităţii, atunci când aceste
acţiuni sunt realizate în circumstanţele stabilite de producător.
2. Măsurile de precauţie luate trebuie să vegheze la excluderea oricărui pericol în condiţii
normale sau previzibile de utilizare, pe durata normală de viaţă a echipamentului pentru agrement.
3. Gradul de pericol legat de utilizarea echipamentului pentru agrement trebuie să fie în raport
cu aptitudinea consumatorilor. În scopul punerii acestui principiu în practică se stabileşte, acolo unde
este necesar, o vârstă minimă, limită de greutate, înălţime sau stare de sănătate pentru consumatori.
4. Pentru alegerea celor mai bune soluţii producătorul trebuie să aplice următoarele principii, în
ordinea indicată:
a) excluderea sau limitarea la maximum a pericolelor prin integrarea în mod optim a cerinţelor
de securitate în cadrul proiectării şi fabricării echipamentului de agrement;
b) luarea măsurilor necesare de precauţie de securitate pentru pericolele ce nu pot fi excluse;
c) informarea despre pericolele rămase ca urmare a eficacităţii incomplete a măsurilor de
protecţie luate, indicarea, în cazul în care este necesar, a pregătirii speciale şi semnalarea faptului că
trebuie să fie utilizate anumite echipamente de protecţie individuală.
254 | Ilie Dumitru
5. În cadrul proiectării şi fabricaţiei unui echipament pentru agrement, precum şi al elaborării

instrucţiunilor de utilizare, producătorul trebuie să ia în considerare atât o utilizare normală a
echipamentului, cât şi o utilizare previzibilă iraţională.
6. Echipamentul pentru agrement trebuie să fie conceput astfel încât să se evite o utilizare pentru
alt scop decât cel pentru care a fost fabricat, dacă aceasta implică pericole.
instrucţiunilor de utilizare, producătorul trebuie să ţină seama inclusiv de comportamentul specific al
minorilor.
instrucţiunilor de utilizare, producătorul trebuie să ţină seama de obstacolele pe care cel ce va utiliza
echipamentul le va întâmpina prin utilizarea, necesară sau previzibilă, a echipamentului de protecţie
individuală.
9. Echipamentul pentru agrement trebuie să fie însoţit de toate echipamentele şi accesoriile
speciale care sunt esenţiale pentru a preveni pericolele în cadrul montajului, demontării, transpor-
tului, reglării, întreţinerii şi utilizării.
instrucţiunilor de utilizare, producătorul trebuie să ia în considerare următoarele aspecte ale pericolelor:
a) pericole care rezultă din portanţa insuficientă a echipamentului, ţinându-se seama de
rezistenţa, de rigiditatea şi de capacitatea de deformare a materialelor utilizate;
b) pericole care rezultă din pierderea de echilibru a echipamentului, ţinându-se seama de susţi-
nerea echipamentului şi solurilor posibile, precum şi a încărcărilor eventuale ale echipamentului;
c) pericole care rezultă din utilizarea echipamentului, printre care lovirea, tăierea, strivirea,
asfixierea, înecul, electrocutarea, şocul şi supraîncărcarea corpului;
d) pericole care rezultă din accesibilitatea echipamentului, inclusiv accesibilitatea în caz de pană
şi stare de urgenţă şi posibilitatea de evacuare;
e) pericole care rezultă din eventualele interacţiuni ale echipamentului şi consumatorilor cu
mediul înconjurător şi cu publicul;
f) pericole în spaţiile închise, inclusiv lipsa de ventilaţie şi de luminozitate;
g) pericole care rezultă din posibilităţile defectuoase de întreţinere;
h) pericole care rezultă dintr-un incendiu;
i) pericole care rezultă din radiaţii.
11. Componentele şi părţile detaşabile ale echipamentelor pentru spaţiile de joacă, destinate
special copiilor mai mici de 36 de luni, trebuie să aibă dimensiuni suficiente pentru a nu putea fi
înghiţite şi/sau inhalate.
12. Echipamentele pentru spaţiile de joacă, destinate să ţină sau să susţină copilul pe apă, trebuie
să fie concepute şi fabricate astfel încât să reducă cât mai mult posibil pericolul, ţinându-se seama de
uzura preconizată a echipamentelor pentru spaţiile de joacă, pericolul de pierdere a flotabilităţii
echipamentului pentru spaţiile de joacă şi de pierdere a sprijinului dat copilului.
13. Echipamentele pentru agrement trebuie să fie realizate din materiale rezistente care înde-
plinesc următoarele caracteristici:
a) fie nu ard sub acţiunea directă a unei flăcări, scântei sau a oricărui alt focar potenţial de
incendiu;
b) fie sunt greu inflamabile;
c) fie, dacă se aprind, ard lent şi prezintă o viteză redusă de propagare a flăcării;
d) fie sunt tratate, oricare ar fi compoziţia chimică a materialului echipamentului pentru spaţiile
de joacă, astfel încât să întârzie procesul de ardere.
14. Se interzice utilizarea materialelor metalice pentru:
a) executarea suprafeţelor de alunecare pentru tobogane;
b) executarea de subansamble care vin în contact cu corpul uman pe timpul utilizării echipa-
mentelor (de exemplu: tuneluri, tobogane tubulare, incinte închise etc.);
Atunci când echipamentele provin dintr-un alt stat membru al UE, Spaţiului
Economic European sau Turciei, se prezumă că acestea sunt conforme cu regle-
mentările tehnice, standardele, specificaţiile tehnice sau procedurile de fabricaţie ale
statului de provenienţă şi nu mai este necesară o verificare a lui în România, cu condiţia
de a fi însoţit de un certificat de conformitate.
În celelalte situaţii, înainte de introducerea pe piaţă a unui echipament pentru
agrement, producătorul sau reprezentantul său autorizat în România ori importatorul
echipamentului trebuie să solicite evaluarea conformităţii echipamentului în cauză cu
cerinţele esenţiale de securitate ale unui organism de certificare.1
Dacă echipamentele îndeplinesc aceste cerinţe, organismul de certificare desemnat
va emite un certificat de conformitate, care va însoţi produsul respectiv.
Pentru efectuarea acestei evaluări este necesar ca producătorul, reprezentantul
său autorizat sau importatorul să ataşeze cererii adresate organismului de certificare şi
dosarul tehnic al echipamentului pentru agrement, apoi trebuie să şi pună la dispoziţia
celor care fac evaluarea, dacă este cazul, unul sau mai multe echipamente pentru
agrement, reprezentative.
După eliberarea certificatului de către organismul competent, alte cerinţe legale
care trebuie respectate se adaugă măsurilor de asigurare a securităţii şi siguranţei
turiştilor sau vizitatorilor de parcuri de agrement.
Administratorul parcului de distracţii trebuie să obţină, înainte de începerea acti-
vităţii, autorizaţia de funcţionare a parcului, care se emite de autorităţile publice locale.
Totodată, trebuie să solicite şi să obţină autorizaţia de securitate la incendiu şi, apoi, pe
toată durata funcţionării parcului, să asigure mijloacele tehnice adecvate de apărare
împotriva incendiilor, funcţionale şi în cantităţile necesare.
Tot administratorul are sarcina să monteze la intrarea în parcul de distracţii un
panou de avertizare prin care să informeze consumatorii despre:
 denumirea parcului de distracţii şi datele de identificare a administratorului;
 numărul autorizaţiei de funcţionare a parcului de distracţii, emisă de autorită-
ţile publice locale;
 numerele de telefon pentru situaţii de urgenţă (salvare, pompieri, poliţie) şi al
autorităţii pentru protecţia consumatorilor;
În plus, trebuie să afişeze la intrare o hartă a parcului de distracţii cu indicarea
amplasării echipamentelor pentru agrement. Mai trebuie să împrejmuiască parcul de
distracţii şi să asigure supravegherea acestuia. Parcul trebuie să aibă alimentare cu apă
curentă, toalete publice, canalizare corespunzătoare, instalaţii de iluminat pe timpul
nopţii şi mijloace adecvate de colectare a gunoiului. Mai este necesar să existe truse de
15. Echipamentele a căror utilizare sigură este condiţionată de controlul vitezei vântului vor fi
dotate cu dispozitive de măsurare a acesteia şi cu dispozitive de încetare a funcţionării în condiţii de
securitate pentru utilizatori.
1 Introducerea pe piaţă a echipamentelor pentru agrement fără certificat de conformitate
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 50.000 lei şi interzicerea

utilizării echipamentului pentru agrement până la remedierea deficienţelor.
256 | Ilie Dumitru
prim-ajutor pentru cazuri de urgenţă şi să fie afişate vizibil locurile în care sunt
amplasate acestea.
Lângă fiecare echipament pentru agrement trebuie să existe, prin grija deţină-
torului acelui echipament, un panou de avertizare prin care să fie informaţi utilizatorii
în legătură cu:
 denumirea echipamentului şi datele de identificare ale deţinătorului;
 modul corect de utilizare şi comportamentul adecvat al consumatorilor în timpul
utilizării;
 potenţialele pericole, aşa cum au fost ele identificate în cadrul analizei de risc în
exploatare, inclusiv asupra vârstei minime, limitei de greutate, înălţimii sau stării de
sănătate a consumatorilor, după caz.
Informarea consumatorilor se face în mod obligatoriu în limba română, însă este
binevenită şi prezentarea în alte limbi1, pe panouri de avertizare durabile, amplasate
vizibil.
Sunt strict interzise avertizări de genul „Utilizare pe riscul dumneavoastră”.
Organizatorul unei distracţii extreme are obligaţii suplimentare, pe care trebuie să
le îndeplinească în vederea asigurării securităţii corespunzătoare a consumatorului.2
Turiştii şi utilizatorii instalaţiilor şi echipamentelor din parcurile de distracţii au şi
câteva obligaţii corelative, fiind datori să respecte modul corect de utilizare a echipa-
mentelor pentru agrement.
Nerespectarea acestor obligaţii privind protecţia utilizatorilor echipamentelor din
parcurile de distracţii constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenzi al căror
cuantum variază, în funcţie de textul de lege încălcat, de la 1000 lei la 15.000 lei.
I. Satele de vacanţă şi popasurile turistice
Satul de vacanţă este definit3 ca un ansamblu de clădiri, de regulă vile sau bunga-
louri, amplasat într-un perimetru bine delimitat, în cadrul căruia turiştii pot beneficia
de servicii de cazare, alimentaţie şi alte prestaţii turistice suplimentare (de agrement,
sportive, culturale etc.).
Zona în care este amplasat satul de vacanţă trebuie să fie ferită de surse de poluare
(inclusiv zgomot) şi de alţi factori care ar putea pune în pericol securitatea şi sănătatea
turiştilor.
Dimensiunea satului de vacanţă, amplasamentul, stilul constructiv şi decoraţiunile
construcţiilor care îl compun nu trebuie să strice armonia mediului înconjurător,
obiceiurile locului, stilul ancestral al locuitorilor etc. Inclusiv echipamentele, mobilierul,
obiectele de inventar şi elementele constructive şi funcţionale ale structurilor de
1 Conform art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 435/2010, în cazul echipamentelor pentru agrement
amplasate în staţiuni şi zone turistice, informarea consumatorilor se face în mod obligatoriu şi în cel
puţin două limbi de circulaţie internaţională.
2 A se vedea prevederile art. 10 din H.G. nr. 435/2010.
3 Definiţia legală se regăseşte în prevederile pct. 10 din Anexa 1.6. a Ordinului ANT nr. 65/2013.
primire turistice din incinta satului de vacanţă trebuie să îndeplinească criteriile

specifice.
Satul de vacanţă reprezintă o zonă cu multă verdeaţă, cu vegetaţie care creează o
ambianţă agreabilă. De altfel, vegetaţia este o cerinţă esenţială pentru ca un sat de
vacanţă să primească clasificările superioare.
Satele de vacanţă sunt clasificate cu două sau trei stele, însă pentru a primi clasifi-
carea superioară este necesar ca majoritatea vilelor şi a bungalourilor care compun
acel sat de vacanţă să fie de 3 stele.
Popasurile turistice sunt asemănătoare satelor de vacanţă, dar au drept specific
folosirea lor pe scurtă durată, fiind amplasate în vecinătatea drumurilor, autostrăzilor,
astfel că sunt folosite de turişti aflaţi în tranzit. Au, de regulă, o capacitate redusă,
formată din căsuţe şi/sau bungalouri. Popasurile turistice asigură atât servicii de
cazare, de alimentaţie, precum şi posibilităţi de parcare auto.
Dotarea şi serviciile aferente dintr-un bungalou sau sat de vacanţă sunt aceleaşi cu
cele ale campingurilor de aceeaşi categorie, cu deosebirea că nu dispun de teren de
campare pentru amplasarea corturilor şi/sau a rulotelor.
J. Casele de vacanţă şi camerele de oaspeţi
Casele de vacanţă sau, uneori, numai un spaţiu restrâns din locuinţa obişnuită a
unui proprietar (una sau mai multe camere) constituie, şi ele, la nivelul întregii lumi,
una din structurile de cazare utilizate în sectorul turistic.
Se obişnuieşte chiar şi în cele mai bogate ţări ca proprietarii unor locuinţe care
excedează nevoii lor locative să aloce o parte a lor cazării turiştilor, obţinând astfel un
venit suplimentar. Alteori, este inclusă în circuitul turistic chiar o întreagă proprietate,
cel mai adesea reşedinţa secundară sau casa de vacanţă.
Publicitatea lor şi închirierea lor către turişti se face fie prin mijloacele clasice,
incluzându-le în diverse ghiduri turistice, fie prin mijloace moderne, care implică
internetul şi site-urile de rezervări, precum Airbnb1.
Acest fenomen al închirierii de la proprietari către turişti a locuinţelor proprii este
prezent şi în România. A sta „în gazdă” pe perioada vacanţei era ceva obişnuit în
România anilor `70-`80-`90.
În prezent, închirierea de apartamente în scop turistic a devenit o activitate aleasă
de mulţi ca sursă de venit. Şi chiar dacă nu există o evaluare făcută de autoritatea
competentă şi nu există o clasificare turistică acordată acestor spaţii de cazare, totuşi
proprietarii ştiu să le descrie cât mai atractiv în materialele de promovare, astfel că
sunt foarte căutate de turişti, atraşi şi de preţurile mai mici decât la un hotel.
1 Airbnb este companie americană înfiinţată în 2008, care deţine o platformă online prin care se
pot închiria, oriunde în lume, camere, apartamente sau case întregi direct de la proprietar. Compania
deţine un serviciu de închirieri de 600.000 de listări în mai mult de 190 de ţări. A se vedea website-ul
companiei la adresa https://www.airbnb.com.
258 | Ilie Dumitru
În România, Codul fiscal permite impozitarea veniturilor din închirierea de imobile

fără ca proprietarul să obţină vreo înregistrare sau autorizare prealabilă, cu condiţia ca
spaţiul închiriat în scop turistic, situat în locuinţe proprietate personală, să aibă o
capacitate de cazare cuprinsă între una şi cinci camere inclusiv.1
Veniturile obţinute din închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe
proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare de cinci camere de
închiriat, sunt calificate ca venituri din activităţi independente pentru care venitul net
anual se determină pe bază de normă de venit sau în sistem real şi se supun impunerii
potrivit prevederilor Codului fiscal referitoare la veniturile din activităţi inde-
pendente.2
K. Cabanele şi refugiile salvamont
Cabana este o structură de primire turistică de capacitate relativ redusă, care

asigură servicii de cazare, alimentaţie şi alte servicii specifice necesare turiştilor aflaţi
în drumeţie sau la odihnă, în zone montane, forestiere, rezervaţii naturale, în apro-
pierea staţiunilor balneare sau a altor obiective de interes turistic. De regulă, cabanele
au o arhitectură specifică, armonizată cu specificul montan/forestier.
Ca şi celelalte structuri de primire turistică, şi cabanele turistice pot funcţiona în
România numai după ce obţin certificatul de clasificare.
Pentru cabane, sistemul de clasificare este de la 1 la 3 stele. Criteriile în funcţie de
care se stabileşte nivelul de clasificare sunt similare celor aplicabile şi hotelurilor şi
vizează aspectul general al clădirii, organizarea spaţiilor, suprafaţa camerelor, dotările,
instalaţiile sanitare şi celelalte utilităţi etc.
Refugiul este o facilitate de cazare situată într-o zonă montană izolată, păzită sau
nepăzită, deschisă pentru public.
Minorii pot fi cazaţi într-un refugiu păzit sau, atunci când sunt însoţiţi de un adult,
şi într-unul nepăzit.
Secţiunea III. Intermediarii în turism
Deşi o parte importantă din activitatea turistică se realizează ca urmare a unei

relaţii (juridice, dar nu numai) directe stabilite între turist şi prestatorul de servicii
turistice (turist-hotel, turist-transportator etc.), în epoca modernă, cu un grad din ce în
ce mai ridicat de specializare în toate domeniile economice, au apărut şi intermediari
specializaţi în domeniul turismului, denumiţi generic „agenţi/agenţii de turism”.
1 A se vedea art. 83 alin. (3) C. fisc.

2 A se vedea art. 83 alin. (5) C. fisc.
A. Agenţiile de turism
1. Prezentare generală
Agenţiile de turism au apărut în istoria turismului mondial la mijlocul secolului al
XIX-lea. Prima dintre acestea a fost înfiinţată în Anglia de către pastorul baptist Thomas
Cook, în 1841.
Activitatea originală a agenţiilor de turism (sau de voiaj, cum mai erau denumite)
consta în rezervarea pentru clienţii lor (turişti), la cererea acestora, fie a biletelor de
transport, fie a cazării (în principal, camere de hotel).
Agenţia de turism, aşadar, se comporta ca un mandatar al turistului, căruia îi
organiza călătoria şi/sau sejurul conform comenzii sau solicitărilor acestuia, contrac-
tând în numele turistului respectiv şi pentru acesta serviciile turistice direct de la
prestatori (societăţi de transport, hoteluri, case de oaspeţi, restaurante etc.).
De atunci şi până în prezent rolul şi locul agenţiei de turism în industria turistică
nu s-a schimbat în mod considerabil, ci doar şi-a adaptat instrumentele de lucru la
evoluţia tehnologică şi, deopotrivă, serviciile oferite la cererea venită dinspre turişti.
Odată cu dezvoltarea turismului de masă în anii `70 ai secolului al XX-lea, viziunea
şi activitatea agenţiilor de turism au început să se schimbe: serviciile turistice erau
contractate de agenţiile de turism dinainte cu prestatorii lor, iar din combinaţii ale
acestora erau create pachete de servicii turistice (vacanţe) care erau prezentate într-un
catalog din care turistul putea să îşi aleagă. Bineînţeles că şi ulterior acestui stadiu de
dezvoltare a turismului a fost posibil ca turistul să comande à la carte serviciile
turistice pe care şi le doreşte.
Legislaţia aplicabilă agenţiilor de turism a avut şi ea o evoluţie firească şi necesară
de altfel, în primul rând pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare a turiştilor,
după cum vom vedea pe larg în cele ce urmează.
În legislaţia română, reglementarea care stabileşte cadrul general al desfăşurării
activităţii turistice este O.G. nr. 58/1998, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii
de turism în România1.
Din păcate, acest act normativ, deşi după titlu îşi propune să reglementeze
turismul pe plan naţional, este nu doar incomplet, ci şi lipsit de claritate şi consistenţă
normativă (de multe ori), iar alteori chiar redactat prin folosirea unor cuvinte care nu
există în limba română2.
1 O.G. nr. 58 din 21 august 1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în
România, publicată în M. Of. nr. 309 din 26 august 1998, modificată ulterior prin mai multe acte
normative: Legea nr. 755 din 27 decembrie 2001; O.G. nr. 5 din 16 ianuarie 2003; Legea nr. 229 din 23
mai 2003; O.U.G. nr. 19 din 22 februarie 2006; O.U.G. nr. 123 din 1 octombrie 2008; Legea nr. 254 din
30 iunie 2009; O.U.G. nr. 25 din 24 martie 2010; O.U.G. nr. 121 din 22 decembrie 2011; Legea nr. 282
din 31 octombrie 2013; O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2014; Legea nr. 93 din 23 aprilie 2015; O.G.
nr. 15 din 23 august 2017.
2 Exemplificăm prin cuvântul „comercializatori”, care se regăseşte în art. 30 alin. (1) lit. a) din
Ordonanţă.
260 | Ilie Dumitru
Şi, deşi art. 2 din această ordonanţă este dedicat definirii unor termeni şi noţiuni cu
care operează, explicarea noţiunii de „agenţie de turism” lipseşte, cu toate că expresia
este folosită în cuprinsul art. 27 alin. (1) şi (2).1
Regăsim, totuşi, definit legal conceptul de „agenţie de turism” în cuprinsul O.G.
nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate2.
Potrivit acestei ordonanţe, agenţia de turism este o „unitate specializată a unui
operator economic, deţinător al unei licenţe de turism valabile, emise în condiţiile legii,
care poate desfăşura următoarele activităţi:
a) activitate de organizare: activitatea prin care agenţia combină şi vinde sau oferă
spre vânzare pachete fie direct, fie prin intermediul unui alt comerciant sau împreună
cu un alt comerciant, sau activitatea comerciantului care transmite datele călătorului
unui alt comerciant în conformitate cu pct. 12 lit. b) pct. (v). Agenţia de turism care
desfăşoară activitatea de organizare este denumită agenţie de turism organizatoare;
b) activitate de intermediere: activitatea prin care agenţia, alta decât agenţia orga-
nizatoare, vinde sau oferă spre vânzare, în calitate de intermediar, pachete combinate
de către o agenţie de turism organizatoare. Agenţia de turism care desfăşoară activi-
tatea de intermediere este denumită agenţie de turism intermediară;”3.
Observăm, mai întâi, că această definiţie nu aparţine actului normativ care consti-
tuie „legea generală” în dreptul turismului, ci se regăseşte într-o „lege specială”, cu toate
consecinţele juridice care decurg de aici.
O.G. nr. 2/2018 defineşte „agenţia de turism” în folosul său propriu, adică pentru
domeniul pe care îl reglementează, respectiv comercializarea pachetelor de servicii
turistice.
Sigur că putem, prin analogie, să preluăm definiţia oferită de O.G. nr. 2/2018 şi să o
folosim ca atare atunci când interpretăm şi alte acte normative de drept al turismului,
inclusiv legea generală, respectiv O.G. nr. 58/1998. Numai că, într-o astfel de ipoteză,
vom observa că definiţia de mai sus este incompletă: ea are în vedere exclusiv forma
modernă a activităţii agenţiilor de turism, iar nu şi pe cea clasică. Mai precis, defineşte
agenţia de turism luând ca premisă exclusiv crearea şi vânzarea unor pachete de
servicii turistice de către agenţia de turism, turistului.
Or, chiar dacă această formulă a pachetelor de servicii turistice „prefabricate” pare
să câştige din ce în ce mai mult teren, mai ales în actualul ritm de viaţă, turismul
presupune totuşi (încă) şi desfăşurarea de către agenţiile de turism a formei clasice a
1 Alin. (1) şi (2) ale art. 27 au în prezent următorul conţinut: „(1) Conducerea operativă a unei
agenţii de turism sau a unei structuri de primire turistice trebuie să fie asigurată de o persoană fizică
care deţine brevet de turism în domeniu sau certificat de absolvire a unui curs de formare
managerială în domeniu, organizat de un furnizor de formare profesională autorizat, sau diplomă de
licenţă/masterat/doctorat privind absolvirea cursurilor universitare/postuniversitare în domeniul
turismului. (2) Capacitatea unei agenţii de turism de a efectua servicii de calitate şi în condiţii de
siguranţă pentru turişti se atestă prin licenţa de turism.”
3 A se vedea art. 3 alin. (1) pct. 1 din O.G. nr. 2/2018.
activităţii lor, adică rezervarea în numele şi pentru clientul lor (turistul) a serviciilor
turistice alese (comandate) de acesta.
Iar această formă de activitate a agenţiilor de turism se practică încă, nu doar în
România, ci peste tot în lume, şi nu va dispărea decât poate odată cu dispariţia
fenomenului turistic. Până atunci, oricât de mare va fi proporţia celor care vor cumpăra
pachete turistice gata asamblate de turoperatori ori componente ale acestora, vor mai
exista turişti care vor comanda agentului lor de turism sau agenţiei de turism ai căror
clienţi sunt o vacanţă ori numai un simplu serviciu turistic (bilet de avion, cazare la un
hotel etc.), personalizate sau adaptate nevoilor lor, dorinţelor, statutului, gustului,
plăcerilor, pasiunilor etc.
În aceste condiţii, credem că de lege ferenda este necesară revizuirea legislaţiei sub
acest aspect şi includerea unei definiţii corecte şi complete a noţiunii de „agenţie de
turism” în actul normativ care reprezintă legea cadru în turism (actualmente, O.G.
nr. 58/1998).
2. Tipuri de agenţii de turism

Potrivit actualelor prevederi legale, agenţiile de turism se împart în două categorii:
agenţie de turism organizatoare şi agenţie de turism intermediară.
Diferenţa dintre cele două tipuri de agenţii de turism rezultă din definiţia dată în
legislaţia românească, dar se poate observa şi în Directiva UE 2015/2302, care ope-
rează cu două noţiuni similare1:
- „organizator” înseamnă un comerciant care combină şi vinde sau oferă spre
vânzare pachete fie direct, fie prin intermediul unui alt comerciant sau împreună cu un
alt comerciant, sau comerciantul care transmite datele călătorului unui alt comerciant;
- „comerciant cu amănuntul” înseamnă un alt comerciant decât organizatorul care
vinde sau oferă spre vânzare pachete combinate de către un organizator.
Vom analiza separat fiecare dintre cele două tipuri de agenţii de turism.
a. Agenţiile turoperatoare (organizatoare)

Agenţia organizatoare – este acea agenţie de turism care combină şi vinde sau
oferă spre vânzare pachete de servicii turistice sau componente ale acestora, direct sau
prin intermediar.
Agenţia de turism organizatoare mai este denumită în literatura de specialitate şi
în limbajul profesional şi agenţie turoperatoare sau, simplu, turoperator.
Agenţiile turoperatoare sunt apărute în a doua etapă a dezvoltării turismului, când,
aşa cum am explicat şi mai sus, agenţiile de turism nemaifăcând faţă în sezonul turistic
volumului mare de cereri de rezervări de servicii turistice, volum crescut datorită

Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al UE
nr. L 326 din 11 decembrie 2015.
262 | Ilie Dumitru
dezvoltării turismului de masă, dar şi datorită practicilor de „marketing agresiv”

apărute tot în aceeaşi perioadă, au adoptat strategia creării în extrasezon a unor
„pachete” de servicii turistice şi includerii lor într-un catalog, din care turistul mai avea
doar opţiunea de a alege şi a cumpăra una dintre ele, respectiv de a contracta unul sau
altul din pachetele de servicii turistice care i se ofereau.
Cu alte cuvinte, agenţiile turoperatoare au creat un nou tip de relaţionare între ele
şi clienţi, adăugând-o relaţiei juridice pe care o aveau anterior cu turistul, care le era
client şi de la care aşteptau să le comande un serviciu turistic (vom denumi această
formă de activitate a agenţiilor de turism ca fiind „forma clasică”). Practic, agentul de
turism, preluând iniţiativa şi creând mai multe produse turistice (pachete de servicii
turistice), nu îi mai lasă turistului sosit în agenţie decât posibilitatea de a alege
produsul care îi convine din catalogul agenţiei respective (vom denumi această formă
de activitate a agenţiilor de turism ca fiind „forma modernă”).
Aşadar, dacă în prima etapă de dezvoltare a turismului (forma clasică) relaţia
juridică care se stabilea între turist şi agenţia de turism era una de mandat1, în care
turistul în calitate de mandant îl însărcina pe mandatarul său – agenţia de turism – să
rezerve pentru el şi în numele său unele servicii turistice la operatorii care le prestau,
în această a doua etapă (forma modernă) turoperatorii nu mai primesc nicio comandă,
nicio însărcinare de la turişti, astfel că nu ne mai aflăm în ipoteza contractului de
mandat.
În încercarea de a stabili natura juridică a relaţiei dintre agenţia turoperatoare şi
turist, doctrina franceză a propus raportarea acestei relaţii la contractul de antrepriză2.
Concret, agenţia de turism care creează pachetul de servicii turistice acţionează în
calitatea de antreprenor. Este, într-un anume fel, „arhitectul”3 vacanţei.
O analiză mai atentă, însă, ne face să observăm că agenţia de turism turoperatoare
nu este tocmai în poziţia unui antreprenor, căci acesta, mai înainte de orice, primeşte o
comandă de la clientul său şi abia apoi execută lucrarea comandată.
Or, agenţiile de turism turoperatoare nu aşteaptă o comandă de la turist, ci au ele
însele iniţiativa de a crea un pachet turistic, de a concepe o vacanţă, pe care ulterior să
o includă într-un catalog şi să o propună turiştilor ca ofertă de vânzare.
În doctrina franceză, şi chiar şi în legislaţia ulterioară anului 1992 s-a admis că
acest mod de lucru, această activitate a agenţiilor turoperatoare este specifică mai
degrabă unui creator de bunuri de consum, care apoi le oferă spre vânzare.4
1 Potrivit art. 2009 C. civ. „Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă
să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.”
2 Potrivit art. 1851 alin. (1) din C. civ. „Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca,
pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit
serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.”
3 În C. Lachièze, op. cit., p. 36, autorul atribuie această expresie avocatului general de la Curtea de
Casaţie, M. Combaldieu (1958), dar este regăsită şi la alţi autori, precum C. Meyer-Royère, La
responsabilité contractuelle du fait dàutrui des agence de voyage, în Gazette du Palais no. 1-2/2000,
p. 2.
Legislaţia românească din domeniul turismului, vetustă şi incoerentă în bună

măsură, din păcate nu face nicio astfel de distincţie.
De altfel, după cum vom explica mai jos, la prezentarea agenţiilor turistice de-
tailiste, definiţiile legale ale celor două forme de agenţii de turism (turoperatoare şi
detailistă) nu acoperă, niciuna, ipoteza desfăşurării de către o agenţie a formei clasice1
de activitate specifică, ci ambele au în vedere exclusiv forma modernă.
Din punct de vedere organizatoric, turoperatorii au în structura lor funcţională
următoarele departamente sau zone de activitate:
- Zona de „fabricaţie” a produselor turistice
- Zona de vânzare a produselor turistice
- Zona de rezervare a serviciilor turistice (care gestionează „stocurile” virtuale de
prestaţii turistice)
- Zona de administrare a vânzărilor
- Zona de evidenţă contabilă
- Zona de servicii post-vânzare (care analizează gradul de satisfacţie a clienţilor,
calitatea serviciilor etc.)2
b. Agenţiile detailiste (intermediare)

Agenţia intermediară – este acea agenţie de turism care vinde sau oferă spre vân-
zare, în calitate de intermediar, pachete combinate de către o agenţie de turism orga-
nizatoare.
Definiţia legală, deşi deficitară din punct de vedere juridic, prezintă agenţiile
detailiste ca fiind vânzători ai unor produse (pachete de servicii turistice).
Mai întâi, deficitul de claritate juridică rezultă din folosirea alăturată a celor două
verbe care definesc două acţiuni aflate în relaţie de dependenţă logico-juridică; „vinde”
şi „oferă spre vânzare”. Acţiunea de „a vinde” o înglobează în conţinutul său şi pe cea de
„a oferi spre vânzare”, aceasta din urmă fiind doar o etapă din cadrul primeia. Or, qui
potest plus, potest minus.3
Cu alte cuvinte, cine poate „să vândă”, poate şi „să ofere spre vânzare”.
Apoi, nu vedem niciun motiv pentru care agenţiile intermediare să nu fie definite
într-o lege generală a turismului ca acţionând nu doar oferind spre vânzare pachete
turistice, ci şi acceptând cereri de cumpărare (din partea turiştilor) a acestor pachete.
De altfel, includerea în definiţie(ii) şi a sintagmei „acceptă cereri de cumpărare” ar
trebui făcută nu numai cu privire la agenţiile detailiste, ci şi cu privire la agenţiile
turoperatoare, şi nu numai în legătură cu pachetele de servicii turistice, ci şi în legătură
cu orice produs turistic comercializat individual.
Acceptarea cererii de vânzare a unui pachet de servicii turistice sau doar a unui
produs (serviciu) turistic ar echivala cu includerea în definirea agenţiilor de turism şi a
1 Pentru înţelesul noţiunii de „formă clasică” a activităţii agenţiilor de turism, a se vedea supra,
pct. 1 – Agenţiile de turism turoperatoare.

2 Pentru detalii asupra acestor aspecte, a se vedea G. Stănciulescu, O. State, Tehnica operaţiunilor
de turism intern şi international, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 103-105.

3 Cine poate mai mult, poate şi mai puţin (lat.).
264 | Ilie Dumitru
formei lor „clasice” de activitate (la care ne-am referit mai sus), rezolvând acest
neajuns, deşi, pentru rigoare juridică, trebuie să subliniem că, în această ultimă ipoteză,
noţiunea de vânzare nu reflectă întocmai natura relaţiei juridice dintre turist şi agenţia
de turism1.
Problema definiţiei legale a celor trei noţiuni (agenţia de turism în sens
general, agenţia organizatoare/turoperatoare şi agenţia intermediară/detailistă)
porneşte de la împrejurarea că dreptul român al turismului le-a inclus într-un act
normativ care, prin titlu, se referă exclusiv la operaţiunea de vânzare şi exclusiv a
pachetelor de servicii turistice şi a serviciilor asociate, iar nu în general la întreaga
activitate turistică şi nici măcar la comercializarea tuturor tipurilor de servicii turistice.
Această situaţie generează următoarea problemă juridică:
Dacă admitem că O.G. nr. 2/2018 este un act normativ care reglementează
exclusiv comercializarea de pachete de servicii turistice, cum de altfel este şi Directiva
(UE) 2015/2302 a cărei transpunere în dreptul intern se afirmă că o reprezintă această
ordonanţă, vom admite că definiţiile legale ale agenţiei de turism, agenţiei turopera-
toare şi agenţiei detailiste sunt acoperitoare din perspectiva exclusiv a acestui seg-
ment de activitate din tot ceea ce înseamnă turismul şi operaţiunile unei agenţii de
turism.
Însă, într-o astfel de situaţie vom constata că cealaltă parte de activitate pe care
agenţia de turism o desfăşoară atunci când nu vinde pachete de servicii turistice/servicii
asociate nu este inclusă în definiţie. Sau că, dintr-o altă perspectivă, legislaţia română nu
conţine o definiţie a agenţiei de turism (şi a celor două forme ale sale: turoperatoare şi
detailistă) care să fie valabilă pentru întreg spectrul de activităţi pe care le desfăşoară şi
pe care le presupune turismul.
Directiva (UE) 2015/2302 chiar menţionează în expunerea de motive la pct. 2 că
„pachetele de servicii de călătorie, pachetele de vacanţe şi pachetele de circuite
(denumite în continuare „pachete”) reprezintă o proporţie semnificativă din piaţa
serviciilor de călătorie”. Aşadar, chiar dacă „semnificativă”, aceasta este doar o parte!
Ce se întâmplă cu cealaltă parte de servicii turistice şi cu cealaltă parte de pachete
de servicii turistice care nu fac obiectul de reglementare al O.G. nr. 2/2018 (şi nici al
Directivei UE 2015/2302), dar care sunt vândute, oferite spre vânzare, comercializate
şi/sau prestate de agenţiile de turism2? Ele cărei legislaţii se supun?
1După cum am explicat anterior, în această ipoteză, relaţia dintre turist şi agenţia de turism este
una specifică mandatului, agenţia acţionând ca mandatar al turistului.
2 Potrivit art. 2 alin. (2) din Directiva (UE) 2015/2302, aceasta nu se aplică:
„(a) pachetelor şi serviciilor de călătorie asociate care durează mai puţin de 24 de ore, cu
excepţia situaţiei în care acestea includ cazare peste noapte; (b) pachetelor oferite şi serviciilor de
călătorie asociate facilitate ocazional şi pe o bază nonprofit şi numai unui grup restrâns de călători;
(c) pachetelor şi serviciilor de călătorie asociate achiziţionate în temeiul unui acord general pentru
organizarea unei călătorii de afaceri, încheiat între un comerciant şi o altă persoană fizică sau juridică
acţionând din motive legate de activitatea sa comercială, afacerea, meseria sau profesia sa.” Aceasta
face ca, spre exemplu, vânzarea către turist a unui serviciu turistic singular (cazare la hotel) sau un
pachet de servicii turistice constând în transport cu avionul la Bucureşti-Paris, vizita cu ghid la Muzeul
Luvru şi întoarcere cu avionul în aceeaşi zi, să nu se supună O.G. nr. 2/2018.
Se pare că legiuitorul român, limitând reglementarea activităţii desfăşurate de

agenţiile de turism numai la pachetele de servicii turistice, nu a înţeles logica
Directivelor UE (iniţial Directiva 90/314/CEE şi ulterior Directiva UE 2015/2302) şi
nici faptul că preocuparea UE pentru protecţia turiştilor (consumatorilor) este
determinată de particularităţile pe care le au exclusiv pachetele de servicii turistice,
ca produse turistice „prefabricate” (chiar dacă uneori pe baza solicitărilor turistului), şi
care (în lipsa unei astfel de reglementări protecţioniste) ar fi putut fi vândute fără a li se
prezenta turiştilor toate caracteristicile, inducându-i în eroare pe aceştia.
Un astfel de risc este mult diminuat, dacă nu chiar inexistent, în cazul în care
turistul are iniţiativa obţinerii de la o agenţie de turism a unui anume serviciu sau pro-
dus turistic şi îi face agenţiei o comandă în acest scop, expunând el însuşi caracte-
risticile produsului turistic pe care şi-l doreşte. În această ipoteză, turistul nu are de
verificat la încheierea contractului cu agenţia decât conformitatea produsului creat
pentru el de agenţie sau a serviciului turistic rezervat pentru el cu cele cerute prin
comandă.
Dacă O.G. nr. 107/1999 (în prezent abrogată) conţinea totuşi prevederi referitoare
şi la această formă de activitate a agenţiilor de turism, anume preluarea comenzilor de
la turist pe baza unui bon de comandă şi contractarea în numele lui şi pentru el a
serviciilor turistice dorite, actuala O.G. nr. 2/2018 nu mai conţine nicio astfel de
prevedere, limitându-se la a prelua prevederile Directivei (UE) 2015/2302.
Cu aceste argumente, credem că este necesară de lege ferenda revizuirea definiţiilor
date celor trei concepte absolut esenţiale pentru turism: agenţie de turism, agenţie turo-
peratoare/organizatoare şi agenţie detailistă/intermediară. De altfel, în egală măsură
este necesară regândirea structurală a legislaţiei în domeniul turismului şi completarea ei
cu reglementări care să acopere şi celelalte forme de activitate pe care le desfăşoară
agenţiile de turism.
3. Scopul şi funcţiile agenţiilor de turism

Scopul acestui tip de unităţi economice rezidă în utilitatea lor socială.
Întreprinderile, mai ales cele prestatoare de servicii, cum sunt şi agenţiile de
turism, au ca scop social satisfacerea necesităţilor consumatorilor şi generarea de
beneficii proprietarilor/acţionarilor. Orice agent economic trebuie, în esenţă, să
identifice cerinţele sociale care nu sunt (încă) satisfăcute sau să identifice etape/faze
ale procesului de producţie, distribuţie sau vânzare ale sectorului economic în care îşi
desfăşoară activitatea, care se pot îmbunătăţi. Oricare dintre aceste insatisfacţii sau
imperfecţiuni poate fi, la un moment dat, o idee de afacere pentru întreprinzător şi de
bunăstare pentru societate.
Misiunea socială a agenţiilor de turism constă în satisfacerea necesităţilor pieţei
turistice. Poziţia pe care o au agenţiile de turism de intermediar între consumatorii de
servicii turistice (turişti), pe de o parte, şi furnizorii de servicii turistice, pe de alta,
pune agenţiile în postura de a putea oferi servicii interesante şi diverse ambelor părţi.
În doctrina economică au fost identificate trei funcţii de bază pe care le îndeplinesc
agenţiile de turism: de consultanţă, de intermediere şi de producţie.
266 | Ilie Dumitru
a. Funcţia de consultanţă
Funcţia de consultanţă îmbracă două aspecte:
- Pe de o parte constă în informarea şi asigurarea de consultanţă turistului, cu
privire la caracteristicile destinaţiilor, serviciilor, prestatorilor de servicii, sprijinindu-l
în procesul de selectare a celui mai adecvat voiaj, adaptat dorinţelor sale;
- Pe de altă parte constă şi în oferirea de sfaturi şi recomandări şi prestatorilor de
servicii, transmiţându-le preferinţele turiştilor, nemulţumirile şi/sau aşteptările lor.
Uneori, consultanţa rămâne doar la stadiul de informare. Diferenţa dintre cele
două noţiuni constă în faptul că informarea este o transmitere obiectivă de date, iar
consultanţa presupune o consiliere profesională.
Funcţia de consultanţă pe care o îndeplineşte (sau ar trebui să o îndeplinească
orice agenţie de turism) este o funcţie esenţială în contextul actual, când turistul, graţie
mijloacelor informatice şi internetului, are acces direct la multă informaţie turistică şi
poate extrem de uşor să intre într-o relaţie directă cu prestatorul de servicii turistice.
De aceea, agentul/agenţia de turism trebuie să fie nu doar un vânzător, ci şi un expert
în turism, care să ofere consiliere profesională şi personalizată turiştilor.
b. Funcţia de intermediere
Funcţia de intermediere are în vedere activitatea de gestionare şi intermediere a
proceselor de rezervare, distribuţie şi vânzare a serviciilor şi produselor turistice,
efectuată de agenţia de turism în beneficiul turiştilor şi prestatorilor direcţi de servicii
turistice.
Aceasta nu este o funcţie indispensabilă pe piaţă căci, aşa cum am mai spus, în
principiu, turistul poate intra în legătură şi contracta în mod direct cu prestatorul de
servicii. Totuşi, nu poate fi neglijat rolul ei benefic, de apropiere a produsului turistic de
turist.
Funcţia de intermediere implică o selecţie adecvată a furnizorilor, dar şi (uneori) o
imposibilitate de alegere a altora care, în anumite situaţii, impun celor care doresc să
contracteze în numele lor diverse licenţe, acorduri sau garanţii. Este cazul, spre
exemplu, atunci când este vorba despre a încheia contracte în numele lor. Un exemplu
este licenţa IATA pentru permisiunea de vânzare de bilete de avion pe rute
internaţionale1.
c. Funcţia de producţie şi comercializare

Este o funcţie specifică agenţiilor de turism turoperatoare şi constă în conceperea,
organizarea, comercializarea şi operarea mai multor servicii turistice, oferite turiştilor
la un preţ global, prestabilit.
În UE aceste voiaje au primit denumirea de pachete de servicii turistice.
Această funcţie se manifestă plenar în cazul turoperatorilor, în timp ce în cazul
agenţiilor detailiste numai partea de comercializare este prezentă.
1 Pentru primii 2 ani de operare, agentul va acoperi cu un procent de 100% media pe 35 de zile a
vânzărilor (Amount at Risk), furnizând o garanţie financiară sub forma unei scrisori de garanţie
bancară sau poliţă de asigurare. Valoarea minimă a garanţiei financiare va fi de 30.000 euro.
Funcţia de producţie solicită agenţiilor turoperatoare o atenţie deosebită şi un

nivel de cunoştinţe foarte ridicat, cu privire la:
- necesităţile şi tendinţele cererii, nişele pieţei şi ofertele concurenţei;
- creativitate şi imaginaţie;
- preocupare pentru calitatea serviciilor şi a produselor, bazată pe o selecţie atentă
a prestatorilor de servicii;
- etc.
Selecţia şi contractarea serviciilor turistice pentru această funcţie de producţie se
face, de regulă, în perspectiva avantajelor oferite de volumul de produse/servicii
turistice contractat de turoperator, care determină preţuri nete mai mici, rezultate din
negocierile purtate cu furnizorii. Ulterior, agenţia turoperatoare adaugă un procent de
profit şi stabileşte un preţ final de vânzare către turişti.
4. Înfiinţarea agenţiilor de turism

Conform art. 10 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1267/20101, pe teritoriul României
„operatorii economici pot desfăşura activităţi de ofertare şi comercializare a
serviciilor şi/sau a pachetelor de servicii turistice, inclusiv prin intermediul reţelelor şi
instrumentelor electronice de comunicaţie total sau parţial informatizate, site-uri sau
altele asemenea, cu respectarea legislaţiei în vigoare privind comerţul electronic,
numai în baza licenţei de turism şi/sau, după caz, a anexei la aceasta, eliberate de
instituţia publică responsabilă în domeniul turismului.
În cazul prestării de servicii turistice în regim transfrontalier2, operatorii econo-
mici stabiliţi în alte state membre ale Uniunii Europene sau Spaţiului Economic
European îşi pot desfăşura activitatea specifică agenţiilor de turism în baza autori-
zaţiei/licenţei sau documentelor echivalente emise de statul membru de origine,
informând instituţia publică responsabilă în domeniul turismului privind desfăşurarea
de activităţi pe teritoriul României.”
Rezultă, din cele de mai sus, în primul rând, că agenţie de turism nu poate fi decât
un operator economic.
Deşi actul normativ menţionat mai sus nu prevede definiţii ale noţiunilor cu care
operează, în Normele de aplicare a H.G. nr. 1267/20103 se menţionează că termenul de
„operator economic” are următorul înţeles: „persoana fizică autorizată, întreprin-
derea individuală sau familială, societatea comercială4 sau altă persoană juridică
1 H.G. nr. 1267 din 8 decembrie 2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licenţelor şi
brevetelor de turism, publicată în M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010, cu modificări ulterioare.
2 Conform alin. (3) al art. 10 din H.G. nr. 1267/2010, „prestarea în regim transfrontalier este
determinată de caracterul temporar şi ocazional al prestării, fiind stabilit în special în funcţie de:
durata, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea prestării.”
3 Norme Metodologice din 10 iunie 2013 privind eliberarea certificatelor de clasificare a

de turism, publicate în M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013.
4 Utilizarea expresiei „societate comercială” nu mai are suport legal în momentul de faţă.
Începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009
268 | Ilie Dumitru
constituită conform legii, care desfăşoară activităţi economice specifice agenţiilor de

turism, respectiv activităţi de cazare, alimentaţie publică şi alte servicii specifice în
structuri de primire turistice ca proprietar şi/sau administrator al acestora.”
De altfel, şi în Codul consumului noţiunea de „operator economic” este explicată ca
reprezentând „persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale
profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori
părţi din acestea sau prestează servicii”.
Aşadar, primul pas spre înfiinţarea unei agenţii de turism îl constituie înfiinţarea
unui „operator economic”, respectiv a unei persoane fizice autorizate, întreprinderi
individuale sau familiale, societăţi sau a altei persoane juridice constituită conform
legii.
Dovada existenţei uneia din aceste persoane se face prin documentul de atribuire a
personalităţii juridice, care de regulă este emis de către Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului1, după parcurgerea unei proceduri specifice.
5. Autorizarea agenţiilor de turism

Odată înfiinţat operatorul economic, acesta are aptitudinea de a deveni agenţie de
turism, după parcurgerea etapelor de autorizare, respectiv după obţinerea licenţei de
turism.
a. Licenţa de turism
i. Noţiune şi caracteristici
Licenţa de turism este, potrivit art. 2 lit. i) din Normele de aplicare a H.G.
nr. 1267/2010, documentul eliberat de către instituţia publică centrală responsabilă în
privind Codul civil. Noul Cod civil consacră concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept
privat. Cu alte cuvinte, acest act normativ încorporează quasi-totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relaţii de familie şi relaţii comerciale, precum şi dispoziţiile de drept internaţional privat.
Prin urmare, „societăţile comerciale” devin „societăţi”. Temeiul legal îl constituie art. 6 din Legea
nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil: „(1) În cuprinsul actelor normative aplicabile la data
intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice
sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în Registrul comerţului, potrivit prevederilor
art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică termenului „comerciant” prevăzut în:
a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată;
b) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările ulterioare;
c) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările şi
completările ulterioare;
d) orice alte acte normative în care termenul „comerciant” are un înţeles specific dispoziţiilor
cuprinse în aceste din urmă acte normative.
(3) În legislaţia privind protecţia drepturilor consumatorilor, termenul „comerciant” se
înlocuieşte cu cel de „profesionist”.
1 Găsim justificată întrebarea pe care şi-o pun mulţi dintre cei aflaţi într-o astfel de situaţie şi care
nu înţeleg de ce dacă entităţile juridice nu se mai numesc „societăţi comerciale”, instituţia care le
înregistrează şi le acordă personalitate juridică se numeşte Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
domeniul turismului, prin care se atestă capacitatea unei persoane juridice1, titularul
licenţei, de a comercializa servicii turistice în condiţii de calitate şi siguranţă pentru
turişti/consumatori finali.
Pe lângă licenţa de turism se mai eliberează şi o Anexă a ei, care este un „document
eliberat de către instituţia publică centrală responsabilă în domeniul turismului prin
care se atestă capacitatea unei persoane juridice, titularul licenţei, de a comercializa
servicii turistice în condiţii de calitate şi siguranţă pentru turişti/consumatori finali,
prin filiale/sedii secundare, cu sau fără personalitate juridică”.
ii. Criteriile şi metodologia de acordare

Operatorul economic solicită instituţiei publice centrale responsabile în domeniul
turismului eliberarea licenţei de turism înainte de începerea desfăşurării activităţii de
organizare, ofertare, comercializare a serviciilor şi/sau a pachetelor de servicii turistice
(în funcţie de tipul agenţiei de turism) în baza unei documentaţii cu următorul
conţinut:
a) declaraţie standardizată dată pe propria răspundere2;
b) certificat constatator (forma extinsă) emis de Oficiul Registrului Comerţului în
baza Legii nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, cu modificările şi completările
ulterioare, din care să rezulte activităţile autorizate a fi desfăşurate la punctul de lucru
şi codul/codurile CAEN corespunzătoare, pentru tipul agenţiei de turism respective,
conform art. 15 din Legea nr. 359/2004;
c) copia poliţei de asigurare valabile privind asigurarea rambursării cheltuielilor
de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti pentru achiziţionarea serviciilor/pa-
chetelor de servicii turistice, în cazul insolvabilităţii sau a falimentului agenţiei de
turism. Pentru obţinerea unei licenţe de turism valabile pentru activitatea de organi-
zare, agenţia de turism organizatoare are obligaţia de a face dovada constituirii unui
instrument de garantare în condiţiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2018.
d) copia contractului care atestă dreptul de proprietate/alt drept real sau de
folosinţă asupra spaţiului în care se desfăşoară activitatea agenţiei de turism;
e) certificat de cazier fiscal aparţinând operatorului economic solicitant – persoană
juridică, precum şi asociaţilor/acţionarilor, unic/unici sau majoritar/majoritari, după
caz, managerului/administratorului agenţiei de turism din care să rezulte că nu a
săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiară;
f) dovada înregistrării contractului de muncă în registrul general de evidenţă a
salariaţilor extras REVISAL – vizat pentru conformitate de semnatarul declaraţiei
standardizate prevăzute la lit. a) din prezentul alineat, însoţită de documentul care
atestă pregătirea profesională a persoanei care asigură conducerea operativă a agenţiei
de turism.
1 Exprimarea este eronată, deoarece, după cum am văzut mai sus, agenţie de turism poate fi nu
doar o persoană juridică, ci orice „operator economic”, adică inclusiv o persoană fizică autorizată.
2 Modelul de declaraţie este prezentat în Anexa nr. 6 la Normele metodologice de aplicare a H.G.
nr. 1267/2010.
270 | Ilie Dumitru
g) o cerinţă specială a fost introdusă pentru agenţiile de turism organizatoare prin

prevederile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 2/2018. Este necesar ca operatorul economic
organizat ca societate cu răspundere limitată să aibă un capital social de minimum
25.000 lei1.
Cererea solicitantului este analizată în cel mai scurt termen, dar nu mai mult de 30
de zile calendaristice de la data depunerii declaraţiei standardizate însoţite de
documentaţia completă. Termenul poate fi prelungit o singură dată, pentru o perioadă
de maximum 15 zile calendaristice. Valabilitatea documentelor depuse iniţial nu este
afectată de prelungirea dispusă de autoritatea competentă.
Licenţa se consideră eliberată în situaţia în care instituţia publică responsabilă în
domeniul turismului nu a răspuns în termenul de 30 de zile, cu excepţia cazului în care
acest lucru este justificat de motive imperative de interes general, inclusiv de un interes
legitim al unei terţe părţi.
În cazul unei documentaţii incomplete, solicitantul este informat în cel mai scurt
timp, dar nu în mai mult de 5 zile lucrătoare de la primirea ei, cu privire la necesitatea
transmiterii de documente suplimentare, precum şi cu privire la consecinţele asupra
termenului de analizare a documentaţiei.
În situaţia în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile pentru eliberarea licenţei
de turism, instituţia publică responsabilă în domeniul turismului comunică în scris, în
termenul de 30 de zile menţionat mai sus, motivul neacordării.
Criteriile minime obligatorii de funcţionare pentru agenţia de turism de tip
turoperatoare sau detailistă sau pentru filiala/sucursala/sediul secundar/reprezen-
tanţa acesteia, sunt prevăzute în Anexa nr. 8 la Normele metodologice.
Eliberarea anexei licenţei de turism pentru filiala/sucursala/reprezentanţa/
sediul secundar al agenţiei de turism se face ca urmare a cererii operatorului economic,
care depune la sediul instituţiei publice centrale responsabile în domeniul turismului o
documentaţie cu următorul conţinut:
a) declaraţie standardizată dată pe propria răspundere;
b) certificat constatator (forma extinsă) emis de Oficiul Registrului Comerţului, din
care să rezulte activităţile autorizate a fi desfăşurate la punctul de lucru şi codul/codu-
rile CAEN corespunzătoare, pentru tipul agenţiei de turism respective;
c) copia poliţei valabile de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor
de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti pentru achiziţionarea serviciilor/pa-
chetelor de servicii turistice, în cazul insolvabilităţii sau a falimentului agenţiei de
turism;
d) copia contractului care atestă dreptul de proprietate/alt drept real sau de folo-
sinţă asupra spaţiului în care se desfăşoară activitatea agenţiei de turism;
e) dovada înregistrării contractului de muncă în registrul general de evidenţă a
salariaţilor extras REVISAL – vizat pentru conformitate de semnatarul declaraţiei
1 Textul de lege este ambiguu deoarece nu este clar dacă acest capital minim obligatoriu trebuie
să îl deţină numai agenţiile de turism organizate ca societăţi cu răspundere limitată sau toate agenţiile
turoperatoare, indiferent de forma de organizare. Neclaritatea este şi mai mare dacă avem în vedere
faptul că şi o persoană fizică autorizată poate solicita licenţierea ca agenţie de turism.
standardizate prevăzute la lit. a) din prezentul alineat însoţit de documentul care

atestă pregătirea profesională a persoanei care asigură conducerea operativă a filialei
agenţiei de turism;
f) copia licenţei de turism.
În situaţia în care au apărut modificări cu privire la îndeplinirea condiţiilor care au
stat la baza eliberării licenţei de turism şi/sau a anexei la aceasta, operatorul economic
este obligat să solicite eliberarea unei noi licenţe de turism, în termen de 30 de zile de la
apariţia modificărilor.
De asemenea, în ipoteza încetării activităţii agenţiei de turism şi/sau a repre-
zentanţelor/sediilor secundare ale acesteia, operatorul economic în cauză are obligaţia
să solicite autorităţii administraţiei publice centrale responsabile în domeniul turis-
mului radierea licenţei de turism şi/sau a anexei la aceasta şi să restituie licenţa de
turism şi anexa în original, prin poştă, cu confirmare de primire, sau prin depunerea
acestora la registratura autorităţii administraţiei publice centrale responsabile în
Pe parcursul desfăşurării activităţii agenţiei de turism pot interveni diferite
modificări ale acesteia, care trebuie aduse la cunoştinţa instituţiei publice centrale
responsabile în domeniul turismului, prin depunerea unei documentaţii, menţionate în
Normele metodologice la H.G. nr. 1267/2010. Sunt astfel de modificări:
- schimbarea sediului agenţiei de turism sau schimbarea sediului pentru
filiala/sucursala/reprezentanţa/sediul secundar al acesteia;
- schimbarea denumirii agenţiei de turism;
- schimbarea titularului licenţei de turism;
- schimbarea tipului agenţiei de turism.
În cazul pierderii sau deteriorării licenţei de turism, operatorul economic titular al
acesteia depune, la sediul instituţiei publice centrale responsabile în domeniul turis-
mului, o documentaţie în vederea eliberării unui duplicat al licenţei de turism/anexei la
licenţa de turism.
În cazul unei documentaţii incomplete depuse pentru oricare din procedurile de
mai sus, solicitantul este informat în cel mai scurt timp, dar nu în mai mult de 5 zile
lucrătoare de la primirea ei, cu privire la necesitatea transmiterii de documente supli-
mentare, precum şi cu privire la consecinţele asupra termenului de analizare a docu-
mentaţiei. Dacă nici după această informare solicitantul nu completează documentaţia
sau nu îndeplineşte condiţiile pentru eliberarea licenţei de turism, instituţia publică
responsabilă în domeniul turismului comunică în scris motivul neeliberării actului
solicitat.
Atunci când documentaţia este completă şi toate condiţiile sunt îndeplinite, institu-
ţia publică centrală responsabilă în domeniul turismului emite licenţa de turism şi/sau
anexa licenţei de turism.
Pentru agenţia de turism care are vânzare directă la public şi îşi desfăşoară activi-
tatea exclusiv prin intermediul reţelelor şi instrumentelor electronice de comunicaţie,
total sau parţial informatizate, site-uri sau altele asemenea, licenţa de turism/anexa
licenţei de turism se va emite cu menţiunea „cu activitate exclusiv online”.
272 | Ilie Dumitru
Licenţa de turism este netransmisibilă.

Potrivit art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 2/2018, operatorii economici titulari ai licen-
ţelor de turism au obligaţia reînnoirii acestora la momentul expirării poliţei de asigu-
rare încheiate anterior intrării în vigoare a ordinului ministrului turismului privind
procedurile de garantare şi despăgubire, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie
2018.
iii. Retragerea licenţei de turism

Instituţia publică centrală responsabilă în domeniul turismului verifică periodic
respectarea criteriilor minime obligatorii de funcţionare pentru agenţiile de turism,
precum şi respectarea tuturor celorlalte condiţii şi prevederi legislative privind activi-
tatea de comercializare a serviciilor şi pachetelor de servicii turistice. Nerespectarea
acestora constituie contravenţie şi se sancţionează inclusiv cu retragerea licenţei de
turism, în condiţiile stabilite de art. 14 din H.G. nr. 1267/2010:
„Licenţa de turism şi anexa la aceasta se retrag de către personalul cu atribuţii de
control din cadrul autorităţii administraţiei publice centrale responsabile în domeniul
turismului, în următoarele situaţii:
a) ofertarea, comercializarea serviciilor/pachetelor de servicii turistice fără
respectarea reglementărilor legale în vigoare;
b) transmiterea de către titular a licenţei şi/sau anexei la aceasta în scopul
utilizării de către alt operator economic”.1
În cazul retragerii licenţei de turism pentru ipoteza prevăzută la lit. a), operatorul
economic nu mai poate desfăşura activităţi specifice agenţiilor de turism, nici la sediul
social, nici la punctele de lucru ale agenţiei de turism, în cazul în care acestea există.
După remedierea deficienţelor pentru care licenţa de turism şi/sau anexa la aceasta
au fost retrase, operatorul economic va solicita reluarea activităţii printr-o cerere scrisă
adresată administraţiei publice centrale responsabile în domeniul turismului.
Restituirea licenţei de turism şi/sau a anexei la aceasta se va face după ce perso-
nalul cu atribuţii de control din cadrul administraţiei publice centrale responsabile în
domeniul turismului constată remedierea deficienţelor, în termen de 15 zile de la data
înregistrării cererii scrise a solicitantului.
Dacă licenţa/anexa la licenţa de turism au fost retrase pentru ipoteza prevăzută la
lit. b), operatorul economic nu mai poate desfăşura activitate de turism prin agenţia de
turism şi/sau prin sediile secundare/reprezentanţele acesteia timp de 2 ani de la data
retragerii.
În perioada în care licenţa de turism este retrasă, se interzice desfăşurarea activită-
ţilor specifice agenţiilor de turism, precum şi încasarea de venituri din exploatarea
agenţiei de turism.
1 Este cel puţin hilară această prevedere, întrucât atât Licenţa de turism, cât şi anexa/anexele ei
sunt nominale şi nu pot fi „folosite” de alt operator economic. Ele nu sunt înscrisuri „la purtător”, ci
sunt acte administrative individuale!
b. Brevetul de turism
i. Noţiune şi caracteristici
Brevetul de turism reprezintă acel document eliberat de către instituţia publică
centrală responsabilă în domeniul turismului, prin care se atestă capacitatea profe-
sională în domeniul turismului a persoanelor fizice care asigură conducerea agenţiilor
de turism şi/sau a structurilor de primire turistice.
Potrivit art. 46 din Normele metodologice ale H.G. nr. 1267/2010, conducerea
operativă a unei agenţii de turism poate fi asigurată numai de către o persoană
deţinătoare a unuia din următoarele documente:
- brevet de turism specific funcţiei;
- certificat de absolvire a unui curs de formare managerială în domeniu, organizat
de un furnizor de formare profesională autorizat;
- diplomă de licenţă/masterat/doctorat prin care atestă absolvirea cursurilor
universitare/postuniversitare în domeniul turismului.
Nicio agenţie de turism nu poate funcţiona şi nicio licenţă de turism nu se poate
elibera fără ca respectiva agenţie de turism să aibă angajată cu contract de muncă o
persoană care să asigure conducerea operativă a agenţiei de turism şi care trebuie să
deţină brevet de turism.
În funcţie de nivelul şi de pregătirea profesională a solicitantului, precum şi de
îndeplinirea de către acesta a criteriilor minime obligatorii, brevetul de turism se poate
elibera pentru următoarele funcţii:
a) manager în activitatea de turism;
b) director de agenţie de turism;
c) director de hotel;
d) director de restaurant;
e) cabanier.
Titularul unui brevet de turism pentru funcţia de manager în activitatea de turism
poate ocupa oricare dintre celelalte funcţii.
Titularul unui brevet de turism pentru funcţia de director de agenţie de turism nu
poate ocupa decât această funcţie.
Iar titularul unui brevet pentru funcţia de director de hotel poate ocupa fie funcţia
înscrisă în brevet, fie o funcţie de conducere operativă a activităţilor oricărui alt tip de
structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare.
ii. Criteriile şi metodologia de acordare

Procedura de emitere a brevetului de turism este similară celei aplicabile în cazul
licenţei de turism.
Pentru obţinerea brevetului de turism, solicitantul depune la sediul instituţiei
publice centrale responsabile în domeniul turismului o documentaţie care trebuie să
cuprindă:
- cerere pentru eliberarea brevetului de turism;
- curriculum vitae cu precizarea expresă a pregătirii profesionale şi a experienţei
profesionale;
274 | Ilie Dumitru
- copie de pe actul de identitate, certificată pentru conformitate de către titular;

- copie de pe actele care atestă pregătirea profesională1, certificată pentru confor-
mitate de către titular;
- copie de pe actele care atestă experienţa profesională2, certificată pentru confor-
mitate de către titular;
- certificat valabil de cazier judiciar, fără înscrieri;
- certificat de cazier fiscal aparţinând solicitantului, din care să rezulte că nu a să-
vârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiară3;
- copie de pe atestatul de limbă străină de circulaţie internaţională, certificată pentru
conformitate de către titular4.
Criteriile minime obligatorii pentru obţinerea brevetului de turism diferă în
funcţie de tipul de brevet de turism care se solicită:
 Pentru Manager în activitatea de turism, solicitantul trebuie să îndeplinească
una din următoarele cerinţe:
- să fie absolvent cu examen de licenţă al unei facultăţi acreditate cu specializare
turism şi al unui curs de formare managerială/masterat/doctorat în domeniul turis-
mului, după caz;
- să fie absolvent cu examen de licenţă al unei facultăţi acreditate cu specializare
turism şi să aibă o vechime în muncă de minim 2 ani în domeniul turismului, într-o
funcţie de conducere sau de specialitate;
- să fie absolvent cu examen de licenţă al unei facultăţi acreditate şi al unui curs de
formare managerială/masterat/doctorat în domeniul turismului, să aibă o vechime în
1 Cursul de formare managerială în turism trebuie să aibă o durată de 6 luni (720 ore) şi să fie
acreditat de Autoritatea Naţională de Calificări.

2 Dovada vechimii în muncă în domeniul turismului, într-o activitate calificată pe specialitate se
va efectua prin următoarele modalităţi, după caz:

– copia contractului individual de muncă, certificată pentru conformitate de către titular, însoţită
de o adeverinţă de salariat din care să rezulte vechimea în muncă;
– extras REVISAL, vizat pentru conformitate de reprezentantul legal al operatorului economic
angajator;
– copii certificate pentru conformitate de către titular ale actelor societăţii de turism şi copia
certificatului de clasificare sau licenţei de turism, după caz.
3 H.G. nr. 1000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informaţii în cazierul fiscal al
contribuabililor, potrivit legislaţiei în vigoare, publicată în M. Of. nr. 977 din 30 decembrie 2015,
prevede peste 300 de fapte care se înscriu în cazierul fiscal.
4 Nu este cerută o astfel de dovadă:
1) absolvenţilor, cu examen de licenţă, ai unei facultăţi acreditate cu specializare turism, absol-

venţilor unui master sau doctorat în turism;
2) absolvenţilor unor forme de învăţământ cu predare într-o limbă de circulaţie internaţională;
3) absolvenţilor facultăţilor de specialitate cu predare într-o limbă străină de circulaţie
internaţională şi celor ai facultăţilor de relaţii internaţionale/afaceri internaţionale;
4) celor care fac dovada că au lucrat la firme de turism în afara României cel puţin un an.
5) cetăţenilor români cu dublă cetăţenie;
6) absolvenţilor unor cursuri postuniversitare de limbi străine;
7) cabanierului;
muncă de minim 2 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere şi un atestat

de limbă străină de circulaţie internaţională;
- să fie absolvent cu examen de licenţă al unei facultăţi acreditate şi să aibă o
vechime de minim 3 ani într-o funcţie de specialitate în cadrul instituţiei publice
centrale responsabile în domeniul turismului.
Pentru Director de agenţie de turism, solicitantul trebuie să îndeplinească una din
următoarele cerinţe:
formare managerială specific activităţilor agenţiilor de turism, să aibă o vechime în
muncă de minim 2 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere şi să deţină
un atestat de limbă străină de circulaţie internaţională;
- să fie absolvent al unui liceu, cu diplomă de Bacalaureat şi al unui curs de
formare managerială specific activităţii agenţiilor de turism, să aibă o vechime în
muncă de minim 3 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere sau o
vechime în muncă de minim 5 ani în domeniul turismului într-o activitate calificată de
specialitate şi să deţină un atestat de limbă străină de circulaţie internaţională.
 Pentru Director de hotel, solicitantul trebuie să îndeplinească una din
formare managerială specific activităţii hoteliere, să aibă o vechime în muncă de minim
2 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere şi să deţină un atestat de
limbă străină de circulaţie internaţională;
formare managerială specific activităţii hoteliere, să aibă o vechime în muncă de minim
3 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere sau o vechime în muncă de
minim 5 ani în domeniul turismului într-o activitate calificată de specialitate şi să
deţină un atestat de limbă străină de circulaţie internaţională.
 Pentru Director de restaurant, solicitantul trebuie să îndeplinească una din
formare managerială specific activităţii de restauraţie, să aibă o vechime în muncă de
minim 2 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere şi să deţină un atestat
de limbă străină de circulaţie internaţională;
formare managerială specific activităţii de restauraţie, să aibă o vechime în muncă de
minim 3 ani în domeniul turismului într-o funcţie de conducere sau o vechime în
muncă de minim 5 ani în domeniul turismului într-o activitate calificată de specialitate
şi să deţină un atestat de limbă străină de circulaţie internaţională.
 Pentru Cabanier, solicitantul trebuie să fie absolvent al unui liceu, cu diplomă
de Bacalaureat şi al unui curs de formare managerială specific activităţii hoteliere.
Cererea solicitantului, împreună cu documentaţia depusă, este analizată şi
soluţionată în cel mai scurt termen, dar nu mai mult de 30 de zile calendaristice de la
data depunerii acesteia. Termenul poate fi prelungit o singură dată, pentru o perioadă
276 | Ilie Dumitru
de maximum 15 zile calendaristice. Valabilitatea documentelor depuse iniţial nu este

afectată de prelungirea dispusă de instituţia publică centrală responsabilă în domeniul
turismului.
În cazul în care se constată că documentaţia depusă este incompletă, instituţia
publică centrală responsabilă în domeniul turismului informează solicitantul, printr-o
notificare, cu privire la necesitatea transmiterii de documente suplimentare, precum şi
cu privire la consecinţele asupra termenului de analizare a documentaţiei (eventuala
prelungire).
Dacă în termen de 6 luni de la data emiterii notificării, documentaţia nu este
completată, aceasta se clasează.
Dacă, însă, documentaţia este completă sau completată şi toate cerinţele sunt
îndeplinite, se eliberează brevetul de turism, care se transmite solicitantului, conform
solicitării acestuia, fie la sediul/sediile instituţiei publice centrale responsabile în
domeniul turismului, solicitantului sau prin delegarea scrisă a unui alt reprezentant, fie
prin servicii de curier rapid naţional sau prin alte servicii poştale, la adresa de
destinaţie indicată de solicitant, cu plata ramburs.
Brevetul de turism este netransmisibil.
iii. Modificarea brevetului de turism

În situaţia în care apar modificări privind îndeplinirea criteriilor de acordare a
brevetului de turism care să permită unei persoane, conform legislaţiei în vigoare,
obţinerea brevetului de turism pentru o funcţie superioară, deţinătorul brevetului de
turism poate solicita preschimbarea brevetului de turism.
În această situaţie pot fi deţinătorii brevetelor de turism emise anterior pentru
funcţiile de: cabanier, director de agenţie de turism, director de hotel sau director de
restaurant care îndeplinesc criteriile privind eliberarea brevetului de turism pentru
funcţia de manager în activitatea de turism.
Posesorul unui brevet de turism aflat într-o astfel de ipoteză trebuie să depună la
sediul instituţiei publice centrale responsabile în domeniul turismului, următoarea
documentaţie:
- cerere pentru eliberarea brevetului de turism;
- curriculum vitae cu precizarea expresă a pregătirii profesionale şi a experienţei
profesionale;
- „copie de pe actul de identitate”, certificată pentru conformitate de către titular;
- „copie de pe actele1 care atestă pregătirea profesională, certificată pentru
conformitate de către titular”;
- „copie de pe actele care atestă experienţa profesională, certificată pentru
conformitate de către titular”;
1 Am citat din actul normativ, respectiv art. 48 din Normele metodologice de aplicare a H.G. nr.
1267/2010. „Copie de pe acte” este o greşeală flagrantă de limbă română. Din păcate ea nu este
singulară, ci se regăseşte de mai multe ori atât în Normele metodologice sus-citate, cât şi în alte acte
normative. Forma corectă este „copie după acte”. Corecturile lingvistice se adaugă neclarităţilor şi
imperfecţiunilor juridice care fac necesară revizuirea legislaţiei din domeniul turismului.
- „copie de pe atestatul de limbă străină de circulaţie internaţională, certificată

pentru conformitate de către titular”;
- certificat valabil de cazier judiciar, fără înscrieri;
- certificat de cazier fiscal aparţinând solicitantului, din care să rezulte că nu a
săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiară;
- originalul brevetului (brevetelor) de turism emis(e) anterior, după caz.
6. Funcţionarea agenţiilor de turism

a. Obligaţiile agenţiilor de turism
După obţinerea licenţei de turism, agenţiile de turism au o serie de obligaţii,
prevăzute expres de art. 13 din H.G. nr. 1267/2010.
În primul rând, au obligaţia de a presta servicii turistice conform tipului de
activitate înscrisă în licenţa de turism, respectiv turoperatoare sau detailistă.
Apoi, în scopul protecţiei turiştilor, agenţiile de turism sunt obligate:
- să afişeze în incinta agenţiei de turism şi a reprezentanţelor/sediilor secundare
ale acesteia copia licenţei de turism şi/sau a anexei la aceasta, precum şi numărul de
telefon al autorităţii administraţiei publice centrale responsabile în domeniul
turismului, pentru a fi cunoscute de turişti;
- să înscrie numărul licenţei de turism şi al poliţei valabile de asigurare privind
asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti
pentru achiziţionarea serviciilor/pachetelor de servicii turistice, în cazul insolvabilităţii
sau a falimentului agenţiei de turism, pe documentele emise, materialele de promovare
şi pe propriile pagini de internet.
- să păstreze în permanenţă în sediul agenţiei de turism şi al reprezentan-
ţelor/sediilor secundare ale acesteia originalul licenţei de turism şi/sau al anexei la
aceasta;
- să prezinte informaţii reale în materialele de promovare, în oferte şi pe propriile
pagini de internet cu privire la serviciile şi pachetele de servicii turistice oferite;
- să utilizeze numai autocare clasificate şi ghizi de turism atestaţi.
- să nu oferteze ori comercializeze servicii turistice şi/sau pachete de servicii
turistice în structuri de primire turistice neclasificate sau cu certificate de clasificare
retrase.
Desfăşurarea de activităţi turistice specifice agenţiilor de turism de către opera-
torii economici după retragerea licenţei de turism sau a anexei la aceasta constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 50.000 lei.
b. Poliţa de asigurare
Art. 10 din H.G. nr. 1267/2010 obligă agenţiile de turism să deţină o poliţă valabilă
de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a
sumelor achitate de turişti pentru achiziţionarea serviciilor/pachetelor de servicii
turistice, în cazul insolvabilităţii sau al falimentului agenţiei de turism.
278 | Ilie Dumitru
Deţinerea unei astfel de poliţe este una dintre cerinţele legale pentru eliberarea
licenţei de turism. După acest moment, agenţia de turism este datoare să asigure
valabilitatea permanentă a poliţei.
Nerespectarea acestei obligaţii constituie contravenţie şi se sancţionează cu
amendă de la 20.000 lei la 40.000 lei.
De asemenea, este necesar ca numărul poliţei valabile să fie menţionat pe toate
documentele emise de agenţie, materialele de promovare şi pe propriile pagini de
internet. Omisiunea îndeplinirii acestei obligaţii constituie contravenţie, pentru care se
poate aplica o amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei.
Obligaţia se consideră îndeplinită dacă operatorul economic specifică pe docu-
mentele emise şi materialele de promovare următoarea sintagmă: „Poliţa valabilă de
asigurare este afişată pe pagina web a agenţiei de turism. (…)” cu indicarea adresei
web: http://www(…).
Condiţiile şi valoarea poliţei de asigurare sunt stabilite prin prevederile Ordinului
Ministrului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în cazul insolva-
bilităţii sau falimentului agenţiei de turism1.
Poliţele de asigurare vor fi încheiate cu societăţi de asigurare agreate de
Autoritatea Naţională pentru Turism. Este interzisă încheierea poliţei de asigurare cu
clauză de franciză.
Poliţa de asigurare se încheie pe o durată de un an de la data încheierii, iar suma
asigurată va fi de 50.000 dolari SUA pentru agenţiile turoperatoare şi de 10.000 dolari
SUA pentru agenţiile detailiste.
În contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice încheiat între
agenţiile de turism şi turişti, indiferent de modul de prezentare a acestuia – catalog,
pliant sau alt înscris –, este obligatoriu să se consemneze faptul că turistul este asigurat
pentru insolvabilitatea ori falimentul agenţiei de turism de la care achiziţionează
pachetul de servicii turistice, iar în cazul în care pachetul este contractat printr-o
agenţie de turism detailistă să se consemneze că turistul este asigurat şi pentru
insolvabilitatea sau falimentul agenţiei de turism turoperatoare în contul căreia este
vândut pachetul de servicii turistice, precum şi condiţiile şi termenele în care turistul
poate solicita plata despăgubirilor.
c. Garanţiile financiare
O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie a introdus o nouă formulă
de protejare a consumatorilor care achiziţionează pachete de servicii turistice de
consecinţele insolvenţei agenţiei de turism organizatoare.
Potrivit art. 18 alin. (1), agenţiile de turism organizatoare stabilite pe teritoriul
României oferă garanţii privind rambursarea tuturor plăţilor efectuate de către sau pe
seama călătorilor, în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a
insolvenţei agenţiei de turism organizatoare.
1 Ordinului Ministrului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în cazul insolva-
bilităţii sau falimentului agenţiei de turism, publicat în M. Of. nr. 433 din 2 august 2001, cu modificări
ulterioare.
Garanţiile sunt reprezentate de scrisori de garanţie bancară, poliţe de asigurare,

fond de garantare a pachetelor de călătorie sau alte instrumente de garantare legal
constituite, care pot funcţiona distinct sau asociat. În cazul în care în contractul privind
pachetul de servicii de călătorie este inclus transportul de pasageri, agenţia de turism
organizatoare asigură şi garanţii pentru repatrierea călătorilor.
Agenţiile de turism organizatoare, care nu sunt stabilite într-un stat membru şi
care vând sau oferă spre vânzare pachete în România sau care, prin orice mijloace, îşi
direcţionează activităţile către România au obligaţia de a furniza garanţia în confor-
mitate cu alin. (1) al art. 18 din Ordonanţă.
Din punct de vedere valoric, garanţia trebuie să fie efectivă şi să acopere costurile
previzibile în mod rezonabil. Se are în vedere valoarea totală a plăţilor efectuate de
către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele, ţinând cont de perioada scursă
între avansurile plătite şi plăţile finale şi finalizarea pachetelor, precum şi de costurile
estimate ale repatrierii în caz de insolvenţă a agenţiei de turism organizatoare.
Călătorii beneficiază de protecţia împotriva insolvenţei agenţiei de turism
organizatoare indiferent de locul lor de reşedinţă, de locul de plecare sau de locul în
care se efectuează vânzarea pachetului şi indiferent de statul membru în care este
situată entitatea responsabilă pentru protecţia în caz de insolvenţă.
Când executarea pachetului este afectată de insolvenţa agenţiei de turism
organizatoare sau când călătorii se află în imposibilitatea întoarcerii în ţară din motivul
nerespectării de către agenţia de turism organizatoare a obligaţiilor contractuale
asumate cu aceştia, şi în contractul privind comercializarea pachetului de servicii de
călătorie este inclus transportul de pasageri, garanţia este disponibilă gratuit pentru a
asigura repatrierile şi, în cazul în care este necesar, plata cazării înainte de repatriere.
B. Intermediarii peer-to-peer
1. Prezentare generală
Modelele de business peer-to-peer1 (sau „P2P”, cum mai sunt denumite) sunt
prezente din ce în ce mai vizibil şi în industria turismului, iar analiştii economici
vorbesc chiar despre o tendinţă de creştere a interesului turiştilor pentru aceste
formule de intermediere.
În sens general, o afacere peer-to-peer este un model descentralizat, prin care doi
indivizi interacţionează pentru a cumpăra sau a vinde bunuri şi servicii direct unul cu
celălalt, fără o terţă parte intermediară sau fără utilizarea unei companii integratoare.
Cumpărătorul şi vânzătorul tranzacţionează direct unul cu celălalt.
O afacere de tip peer-to-peer este privită ca o alternativă la capitalismul tradi-
ţional, prin care proprietarii de afaceri deţin mijloacele de producţie şi, de asemenea,
produsul finit, angajând forţa de muncă necesară pentru desfăşurarea procesului de
1 De la persoană la persoană (en.).

280 | Ilie Dumitru
producţie. Din acest motiv, producătorul deţine atât uneltele (sau mijloacele de
producţie), cât şi produsul finit.
În capitalism, lucrătorii nu deţin mijloacele de producţie şi nici nu au drepturi
asupra produsului finit pe care l-au creat. În contrapartidă, ei primesc salarii în
schimbul muncii lor. Un avantaj al sistemului capitalist este, în general, creşterea
productivităţii şi a eficienţei procesului de producţie printr-un sistem P2P, deoarece
întreprinderile tradiţionale au avantajele economiilor de scară şi a tehnicilor de
producţie în masă.
O economie de tip P2P poate exista în interiorul capitalismului. Software-ul „open
source” (care este P2P) coexistă cu software-ul comercial.
La fel, şi în industria turismului, servicii cum ar fi Uber sau Airbnb servesc ca
alternative la servicii de taxi şi livrare de produse, sau la servicii de cazare (hoteluri şi
pensiuni).
În acest model economic, deoarece o terţă parte este eliminată din tranzacţie,
există un risc mai mare ca furnizorul să nu reuşească să livreze produsul sau să
presteze serviciul, ca produsul/serviciul să nu aibă calitatea aşteptată sau ca
beneficiarul/cumpărătorul să nu plătească. Acest risc suplimentar este adesea acoperit
de costurile reduse ale tranzacţiilor şi de preţurile mai scăzute.
Deoarece furnizorii de bunuri sau servicii P2P deţin propriul produs finit şi
mijloace de producţie, economia peer-to-peer este similară cu cea a producţiei econo-
mice din perioada pre-industrială, atunci când toată lumea era un auto-producător.
Ulterior, sistemul a fost înlocuit de o economie mai eficientă şi de sisteme economice
care au oferit o mai mare productivitate şi bogăţie. În ultima perioadă, însă, internetul
şi revoluţia IT au transformat economia P2P într-un sistem mult mai viabil şi au
stimulat investiţiile în furnizorii de servicii care, deşi nu sunt implicaţi direct în
producţia de bunuri sau servicii P2P, acţionează pentru a face tranzacţiile P2P mult mai
vizibile, mai sigure şi mai eficiente.
Starea actuală, modernă, a economiilor P2P emergente este doar ultimul exemplu al
valorii internetului pentru consumatori. Modelul de capitalism dezvoltat pe internet,
auto-producător, este acum suficient de mare şi perturbator pentru ca autorităţile de
reglementare şi companiile să îşi fi îndreptat atenţia şi către el. Acesta este un semn al
potenţialului său imens pentru astfel de modele de afaceri inovatoare în anii următori.
Cu toate acestea, imaginea nu este în întregime roză. Perturbarea industriilor
tradiţionale, cum ar fi cea hotelieră şi a serviciilor de taxi, reprezintă o adevărată
ameninţare şi ar putea costa economia tradiţională atât venituri, cât şi locuri de muncă.
În acelaşi timp, muncitorii implicaţi într-o relaţie economică de tip peer-to-peer se
găsesc adesea într-un mare dezavantaj, lipsiţi de protecţia şi beneficiile pe care le au
angajaţii obişnuiţi. Economia de tip peer-to-peer poate duce, de asemenea, la scăderea
salariilor, deoarece aceşti lucrători-contractanţi trebuie să achiziţioneze şi să îşi
păstreze propriile bunuri şi echipamente, precum şi să suporte toate riscurile şi
răspunderea asociate cu prestarea muncii.
Autorităţile din mai multe ţări încearcă să reglementeze fenomenul P2P, deoarece
în multe cazuri acest tip de activitate economică eludează plata impozitelor şi poate
genera conflicte cu localnicii şi companiile a căror activitate este legală.
Pe de altă parte, multe din noile platforme P2P sunt în realitate noi intermediari
care percep comisioane, în unele cazuri mai mari decât cele stabilite de operatorii de
e-commerce tradiţionali.
Revenind la turism şi la modul în care este el penetrat de modelul economic P2P,
cele mai cunoscute sunt Airbnb (pentru servicii de cazare) şi Uber (pentru servicii de
transport local tip taxi).
Însă, Airbnb colectează deja taxe turistice turiştilor care utilizează platforma sa în
San Francisco, Franţa şi Amsterdam. Cu siguranţă, din ce în ce mai multe destinaţii le
vor urma exemplul.
Situaţia Uber este şi mai complicată. Dar compania negociază inclusiv cu autorită-
ţile statale adoptarea de norme pentru a putea funcţiona, încercând să atragă sprijinul
locuitorilor. Se speră ca Uber să îşi poată relua activitatea în mai multe destinaţii în
care a fost interzis.
2. Uber
Platforma electronică Uber furnizează, prin intermediul unei aplicaţii pentru
telefoane inteligente, un serviciu remunerat de punere în legătură a unor conducători
auto neprofesionişti care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să
efectueze deplasări urbane.
Uber este o companie americană care a dezvoltat o aplicaţie pentru tablete şi
smartphone-uri, lansată în 2010, spre a le permite clienţilor să comande limuzine cu
şofer. Ulterior, pe fondul competiţiei cu jucători mai mici, compania le-a oferit clienţilor şi
posibilitatea de a comanda taxiuri sau maşini cu tarife mai mici decât limuzinele.
Aplicaţia permite pasagerilor să se conecteze direct prin GPS-ul telefonului mobil
cu cea mai apropiată maşină cu şofer înregistrată în baza de date a Uber. Contractarea
serviciului şi plata se desfăşoară exclusiv prin intermediul Uber şi nu personal cu
şoferul. La destinaţie, pasagerul nu achită fizic nimic. Tariful este calculat de programul
informatic în funcţie de distanţă, viteză şi condiţiile de trafic. Serviciile nu se plătesc
fizic, contravaloarea călătoriei este reţinută în mod automat de pe cardul clientului prin
intermediul contului de client. Şoferii îşi primesc banii într-un depozit şi au dreptul la o
anumită cotă din nota de plată, restul rămânând companiei. Compania nu lucrează cu
companii de taxi obişnuite, ci cu companii de transport şi cu şoferi individuali. Şoferii
înscrişi în aplicaţie pot munci când vor şi cât vor.
În iunie 2014, compania era prezentă în aproape 140 de oraşe din circa 40 de ţări
şi avea milioane de clienţi. Tot în iunie 2014, compania avea 900 de angajaţi şi
percepea un comision intre 20% - 25% de la şoferi1.
În Statele Unite ale Americii şi în multe oraşe europene, taximetriştii au protestat,
iar aplicaţia Uber a fost interzisă în locuri, cum ar fi: Vancouver, Paris, Lisabona,
Madrid, Barcelona, Amsterdam, Copenhaga, Berlin etc.
Uber a ajuns să ducă şi la proteste pe scară largă, la blocarea oraşelor şi la
intervenţia autorităţilor care s-au văzut nevoite să modifice legislaţia în domeniu.
1 Informaţiile sunt preluate de la Wikipedia.

282 | Ilie Dumitru
Protestele nu au făcut nimic altceva decât să crească şi mai mult popularitatea

aplicaţiei.
Taximetriştii profesionişti şi autorităţile susţin că aplicaţia generează concurenţă
neloială, întrucât şoferii Uber nu sunt obligaţi să se conformeze legilor de profil, nu
trebuie să plătească taxe specifice taximetriei şi nici nu li se cere vreo licenţă.
În anul 2014, o asociaţie profesională a şoferilor de taxi din oraşul Barcelona
(Spania) a formulat o acţiune la Juzgado de lo Mercantil n. 3 de Barcelona (Tribunalul
Comercial nr. 3 din Barcelona, Spania) prin care se urmărea constatarea faptului că
activităţile Uber Systems Spain, o societate afiliată Uber Technologies (denumite
generic „Uber”), constituie practici înşelătoare şi acte de concurenţă neloială. Astfel,
nici Uber Systems Spain, nici conducătorii auto neprofesionişti ai autovehiculelor în
cauză nu ar deţine licenţele şi permisele prevăzute de Regulamentul privind serviciile
de taxi în Zona Metropolitană Barcelona. Pentru a verifica dacă activităţile Uber sunt
susceptibile să fie calificate ca neloiale şi să încalce normele de concurenţă spaniole,
Juzgado de lo Mercantil n. 3 de Barcelona consideră necesar să verifice dacă Uber
trebuie sau nu trebuie să deţină o autorizaţie administrativă prealabilă. În acest scop,
apreciază necesar să se stabilească dacă serviciile furnizate de această societate trebuie
să fie privite ca fiind servicii de transport, servicii specifice societăţii informaţionale sau
o combinaţie a celor două tipuri de servicii. Astfel, de calificarea reţinută ar depinde
posibilitatea de a impune lui Uber obligaţia de a deţine o autorizaţie administrativă
prealabilă. În special, dacă serviciul furnizat de Uber ţine de Directiva privind serviciile
în cadrul pieţei interne1 sau de Directiva privind comerţul electronic2, practicile Uber
nu ar putea fi considerate ca fiind neloiale.
Pentru lămurirea acestei probleme juridice instanţa de judecată spaniolă s-a
adresat CJUE.
Prin hotărârea pronunţată3, Curtea a declarat că un serviciu de intermediere
precum cel în cauză, care îşi propune, prin intermediul unei aplicaţii pentru telefoane
inteligente, să pună în legătură, în scopul obţinerii unei remuneraţii, conducători auto
neprofesionişti, care utilizează propriul autovehicul, cu persoane care doresc să
efectueze o deplasare urbană, trebuie considerat ca fiind indisociabil legat de un
serviciu de transport şi ca intrând sub incidenţa calificării drept „serviciu în domeniul
transporturilor”, în sensul dreptului Uniunii. Un astfel de serviciu trebuie exclus, prin
urmare, din domeniul de aplicare al liberei prestări a serviciilor în general, precum şi al
Directivei privind serviciile în cadrul pieţei interne şi al Directivei privind comerţul
electronic.4
1 Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006
privind serviciile în cadrul pieţei interne, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 376/2006.
anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic,
pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic), publicată în Jurnalul Oficial nr. L 178/2000.
3 CJUE (Marea Cameră), Hotărârea din 20 decembrie 2017 pronunţată în cauza C‑434/15.
4 CJUE şi-a motivat hotărârea arătând că, în opinia sa, serviciul furnizat de Uber nu se rezumă la
un serviciu de intermediere care constă în a pune în legătură, prin intermediul unei aplicaţii pentru
Rezultă că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, revine statelor membre sarcina de
a reglementa condiţiile prestării unor asemenea servicii, cu respectarea normelor
generale ale Tratatului privind funcţionarea UE.
3. Airbnb
Şi Airbnb1 este tot o companie americană, înfiinţată în San Francisco în 2008.
Acest business a pornit la origini ca fiind un website unde se puteau găsi spaţii de
cazare pe termen scurt, însoţite de mic dejun, dar şi de oportunităţi de networking
pentru business.
Airbnb funcţionează, în prezent, pe modelul online marketplace prin care sunt
aduşi pe aceeaşi platformă şi turiştii, şi gazdele.
Utilizatorii acestui site sunt categorisiţi drept „gazde” şi „oaspeţi”. Cei care doresc
să-şi ofere spre închiriere locuinţele sunt numiţi „gazde”, în timp ce aceia care caută
spaţii de cazare sunt numiţi „oaspeţi”.
În februarie 2010, adică în numai doi ani de zile, compania a anunţat că a ajuns la
rezervarea cu numărul 1 milion de la lansare. Rezervarea cu numărul 5 milioane a fost
anunţată nici doi ani mai târziu, în ianuarie 2012, pentru ca în iunie 2012 să fie deja
peste 10 milioane de rezervări pe airbnb.com.
Recent, şi această companie P2P a intrat în atenţia instituţiilor UE, care au sesizat
acesteia o serie de probleme legate de nerespectarea legislaţiei europene. Conducerea
platformei de rezervări de spaţii de cazare a fost avertizată, în principal, cu privire la
transparenţă în cazul prezentării preţurilor aplicate. Mai exact, s-au semnalat diferenţe
între preţul afişat iniţial pentru un spaţiu de cazare şi preţul final care, în multe cazuri,
se întâmplă să fie mai mare din cauza unor taxe de curăţenie sau taxe locale.
Cu privire la transparenţa preţurilor şi alte practici comerciale neloiale, Comisia
Europeană a constatat că prezentarea preţurilor de către Airbnb, precum şi distincţia
făcută între entităţile private şi cele profesionale care oferă servicii de cazare nu sunt în
prezent conforme cu cerinţele prevăzute de legislaţia UE, în special cu Directiva privind
practicile comerciale neloiale2.
telefoane inteligente, un conducător auto neprofesionist, care utilizează propriul autovehicul, şi o

persoană care doreşte să efectueze o deplasare urbană. Astfel, în această situaţie, furnizorul acestui
serviciu de intermediere creează, în acelaşi timp, o ofertă de servicii de transport urban pe care o face
accesibilă în special prin instrumente informatice şi a cărei funcţionare generală o organizează în
favoarea persoanelor care doresc să recurgă la această ofertă în vederea unei deplasări urbane. Curtea
a mai arătat în această privinţă că aplicaţia furnizată de Uber este indispensabilă atât pentru
conducătorii auto, cât şi pentru persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană. Aceasta
subliniază, de asemenea, că Uber exercită şi o influenţă decisivă asupra condiţiilor prestaţiei furnizate
de conducătorii auto. În consecinţă, Curtea a apreciat că trebuie să se considere că acest serviciu de
intermediere face parte integrantă dintr-un serviciu global al cărui element principal este un serviciu
de transport şi că, prin urmare, corespunde calificării nu drept „serviciu al societăţii informaţionale”, ci
drept „serviciu în domeniul transporturilor”.
1 Extensia completă pentru Airbnb este Air, bed and breakfast (Aer, pat şi mic dejun – en.).
2 Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind
practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de

284 | Ilie Dumitru
Pentru remedierea problemei, Airbnb ar trebui:

- să modifice modul în care prezintă informaţiile privind preţurile din căutarea
iniţială efectuată pe site-ul Airbnb, pentru a se asigura că, de fiecare dată când sunt puse
la dispoziţie proprietăţi, consumatorului i se indică preţul total, care include toate taxele
şi tarifele obligatorii aplicabile, cum ar fi taxele pentru prestarea de servicii şi taxele
pentru serviciile de curăţenie sau, în cazul în care nu este posibil ca preţul final să fie
calculat în prealabil, consumatorul să fie informat în mod clar cu privire la faptul că este
posibil să se aplice taxe suplimentare;
- să indice în mod clar dacă oferta este prezentată de o entitate privată sau de una
profesională din sectorul serviciilor de cazare, întrucât normele de protecţie a consu-
matorilor sunt diferite.
Referitor la necesitatea clarificării unor clauze contractuale impuse de Airbnb sau
eliminarea clauzelor ilegale, UE arată că acestea trebuie să devină conforme cu
legislaţia europeană din domeniul protecţiei consumatorilor. Conform Directivei pri-
vind clauzele contractuale abuzive1, clauzele şi condiţiile standard nu trebuie să creeze
un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul
consumatorului. De asemenea, directiva prevede obligaţia de a se redacta clauzele
într-un limbaj simplu şi inteligibil, astfel încât consumatorii să fie informaţi într-un mod
clar şi uşor de înţeles cu privire la drepturile lor.
În ceea ce priveşte Airbnb, aceasta înseamnă, de exemplu, că:
- societatea nu trebuie să inducă în eroare consumatorii prin introducerea unei
acţiuni în faţa unei instanţe dintr-o ţară diferită de statul membru de reşedinţă a
consumatorilor;
- Airbnb nu poate decide în mod unilateral şi fără justificare clauzele care pot
rămâne în vigoare în situaţia rezilierii unui contract;
- Airbnb nu poate priva consumatorii de dreptul lor legal fundamental de a
acţiona în justiţie o entitate care a oferit servicii de cazare, în caz de vătămare
personală sau de daune;
- Airbnb nu poate modifica în mod unilateral clauzele şi condiţiile fără să îi
informeze în mod clar şi în prealabil pe consumatori şi fără să le ofere posibilitatea de a
rezilia contractul;
- clauzele de furnizare a serviciilor nu pot conferi societăţii Airbnb o putere
discreţionară şi nelimitată în ceea ce priveşte eliminarea conţinutului;
- rezilierea sau suspendarea unui contract de către Airbnb ar trebui să fie
explicată consumatorilor, reglementată prin norme clare şi nu ar trebui să priveze
consumatorul de dreptul la o compensaţie adecvată sau de dreptul la o cale de atac;
modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE

ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) 2006/2004 al Parlamentului
European şi al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”), publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 149/2005.
1 Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 95/1993.

- politica Airbnb cu privire la rambursări, plata de compensaţii şi acţiunile în

despăgubire ar trebui să fie definită în mod clar şi nu ar trebui să îi priveze pe
consumatori de dreptul lor de a recurge la căile de atac disponibile;
- societatea Airbnb ar trebui să pună la dispoziţie, pe site-ul său internet, un link
uşor accesibil către platforma de soluţionare online a litigiilor (SOL) şi toate
informaţiile necesare legate de soluţionarea litigiilor, în conformitate cu Regulamentul
privind SOL1.
În plus, autorităţile competente în domeniul protecţiei consumatorilor, din toate
statele membre, inclusiv Norvegia şi Islanda, au transmis conducerii companiei Airbnb
o Poziţie comună cu privire la practicile comerciale şi termenii contractuali2.
Secţiunea IV. Turiştii
Turiştii sunt consumatorii serviciilor turistice. Sunt jumătatea plătitoare a

turismului, cealaltă jumătate fiind compusă din ceilalţi actori care intervin pe piaţa de
servicii turistice şi care îşi împart sumele cheltuite în turism de către turişti: prestatori
de servicii turistice de toate felurile (hoteluri, restaurante, companii de închirieri auto,
parcuri de distracţii etc.), agenţii de turism, organisme de promovare şi informare
turistică, organe de control etc.
Am analizat, pe larg, atât istoricul, cât şi înţelesul noţiunii de „turist” şi definiţiile
care s-au dat acestui concept.3
Secţiunea V. Asociaţii şi organizaţii profesionale
A. Asociaţii şi organizaţii profesionale naţionale
1. Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România (ANAT)

În industria turistică din România, cea mai vizibilă asociaţie profesională este
Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România (ANAT), care este o organizaţie
patronală a agenţiilor de turism din România.4
1 Regulamentul (UE) 524/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013
privind soluţionarea online a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr.
2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Regulamentul privind SOL în materie de consum), publicat în
Jurnalul Oficial nr. L 165/2013.
2 Conţinutul integral se poate studia la adresa web https://ec.europa.eu/info/sites/info/
files/final_ common_position_on_airbnb_ireland_4.6.2018_en_002.pdf (accesată la 01.08.2018).

3 A se vedea supra, Cap. I, Secţiunea 1.
4 Conform art. 1 din Statutul ANAT, această asociaţie este „persoana juridica de drept privat,
autonomă, apolitică, neguvernamentală, fără scop patrimonial, profesională, patronală şi

managerială.” De altfel, chiar denumirea completă a asociaţiei subliniază, odată în plus, caracterul ei
de organizaţie patronală: „Patronatul Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România”.
286 | Ilie Dumitru
„Patronatul Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România” reprezintă

interesele profesionale la nivel naţional, european şi internaţional ale membrilor săi
care, conform informaţiilor publicate, sunt în număr de „500 de agenţii de turism, cele
mai importante din ţară, ce cumulează peste 85% din vânzările pachetelor de turism şi
călătorie, estimate la aproape 1 miliard de euro anual şi au împreună peste 4.600 de
angajaţi.”
Membrii ANAT sunt asociaţii şi organizaţii de promovare a turismului, companii de
transport, companii de închirieri euro, hoteluri şi restaurante, dar şi „edituri, sisteme
de rezervări, asigurători, prestatori de servicii medicale”.
Obiectivele declarate ale ANAT sunt:
a. Furnizarea de consiliere şi consultanţă pentru membrii săi în legătură cu
activitatea profesională a agenţiilor de turism;
b. Oferirea unui cadru organizaţional pentru membrii săi în scopul formulării unor
puncte de vedere ale ANAT asupra subiectelor de interes comun şi susţinerea în faţa
autorităţilor;
c. Oferirea unei stări de confort şi siguranţă membrilor săi prin apartenenţa la un
grup de prestigiu, profesionist, care facilitează schimbul de experienţă între membri şi
proiectele comune;
d. uşurarea afirmării fiecărui membru în comunitatea turistică prin participarea
acestuia la evenimente şi activităţi organizate de ANAT.
Totodată, patronatul ANAT are adoptat şi un Cod de etică profesională, care
cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă valorile fundamentale ale
asociaţiei şi în baza cărora „stabileşte normele de conduită ce revin membrilor ANAT”,
în scopul de a evita apariţia unor situaţii care să afecteze reputaţia membrilor şi
imaginea organizaţiei.
2. Federaţia Patronatelor din Turismul Românesc (FPTR)

Este şi ea o organizaţie neguvernamentală, constituită pe criterii profesionale, în
sectorul turismului, în 1992.
După apariţia Legii Patronatelor1 FPTR s-a reorganizat în conformitate cu această
lege, fiind parte din Confederaţia Naţională a Patronatului Român – CNPR care, la
rândul ei este membru al Organizaţiei Internaţionale a Patronilor (IOE), cu sediul la
Geneva.
Misiunea declarată a organizaţiei este de a reprezenta o forţă federativă care să îi
reunească pe toţi cei care doresc schimbări esenţiale şi o direcţie europeană pentru
turismul din România, iar scopul ei constă în „promovarea unei imagini favorabile a
turismului românesc la nivel naţional şi internaţional prin reprezentarea, susţinerea şi
Legea nr. 356/2001 a patronatelor, publicată în M. Of. nr. 380 din 12 iulie 2001, a fost abrogată
1
de Legea nr. 62/ 2011 a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, apoi republicată
cu modificări în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012, ulterior din nou modificată prin mai multe acte
normative.
apărarea intereselor membrilor, mici şi mari întreprinzători din turism, şi prin dezvol-
tarea de strategii pentru atragerea de noi turişti pe teritoriul ţării noastre.”1
3. Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului-Litoral

Înfiinţată mai recent, în 2007, această asociaţie se prezintă a fi un parteneriat
public-privat, având în vedere că printre membrii săi se numără Patronatul Asociaţiei
Agenţiilor de Turism din România, Consiliul Judeţean Constanţa, Camera de Comerţ şi
Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa, Agenţia de Dezvoltare Regională Sud-Est
Brăila, Primăria Municipiului Constanţa, Primăria Municipiului Mangalia, Asociaţia
Patronală Mamaia, Patronatul Industriei Hoteliere Marea Neagră, Danubius – TUI
România, Romanian Convention Bureau şi Asociaţia Bucătarilor şi Cofetarilor din Turism.
Dezvoltarea şi promovarea litoralului românesc ca o destinaţie turistică prioritară
a României, precum şi elaborarea şi implementarea unei strategii de dezvoltare a lui,
constituie scopul acestei asociaţii2.
4. Organizaţia Patronatului din Turismul Balnear din România (OPTBR)

Scopul principal pentru care s-a constituit această asociaţie este susţinerea pro-
movării şi dezvoltării turismului balnear.
Din 2006 este membru al Asociaţiei Europene a Staţiunilor balneare (ESPA) şi are
încheiate protocoale de colaborare cu multe alte organizaţii naţionale şi internaţionale
din domeniul medical, balnear şi turistic: Asociaţia spa-urilor din Ungaria, Institutul
Naţional de Medicină Fizică, Recuperare Medicală şi Balneologie, Asociaţia Română de
Balneologie etc.
Printre realizările asociaţiei se numără şi finalizarea unui proiect de calificare
profesională în cadrul programului POSDRU, prin care au fost calificate în 13 meserii
din turism un număr de 2200 de persoane3.
5. Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC)

Fondată în 1994, această asociaţie este preocupată în mod special de ecoturism şi
de turismul rural, fiind implicată în evenimente, festivaluri, proiecte care au ca scop
promovarea şi protejarea resurselor turistice rurale (etnografie, arhitectura rurala,
folclor) din România4.
6. Federaţia Industriei Hoteliere din România (FIHR)

Organizaţie profesional-patronală naţională, FIHR reprezintă şi promovează
interesele industriei hoteliere şi restaurantelor din România, fiind totodată afiliată la
1 A se vedea pagina web http://www.fptr.ro/despre-noi/obiective.aspx (accesat la 01 august

2018).
2 A se vedea pagina web www.asociatia-litoral.ro (accesat la 01.08.2018).
3 A se vedea http://www.romanian-spas.ro/index.php/ro/ (accesat la 01.08.2018).
4 A se vedea http://www.antrec.ro/ (accesat la 01.08.2018).
288 | Ilie Dumitru
cele doua organizaţii internaţionale de profil: IH&RA1, la nivel internaţional, şi

HOTREC2, la nivel european.
Fondată la 24 martie 1990 ca AHR/Asociaţia Hotelierilor din România, îşi asumă
poziţia de primă organizaţie profesională înfiinţată în turismul românesc după 1989.
B. Asociaţii şi organizaţii profesionale internaţionale
1. Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Turism (UFTAA) 3

În 1966, la Roma, a fost înfiinţată Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de
Turism (UFTAA), ca o federaţie a asociaţiilor naţionale ale agenţiilor şi operatorilor de
turism, şi este în prezent cel mai mare organism mondial care reprezintă industria de
turism, având ca membri şi membri supleanţi un număr de 114 asociaţii naţionale
dintr-un total de 121 de ţări.
UFTAA are statut consultativ pe lângă ONU, Organizaţia Mondială a Turismului şi
ECOSOC şi lucrează în strânsă colaborare cu alte organisme internaţionale, printre care
şi UNESCO.
Înfiinţarea UFTAA a fost determinată de conştientizarea necesităţii de a unifica
agenţiile de turism şi turoperatorii într-o federaţie internaţională care să devină
portavocea şi apărătorul drepturilor şi intereselor acestora.
Această federaţie militează pentru o legislaţie care să permită libera circulaţie şi
călătoriile, reducând sau chiar eliminând obstacolele birocratice.
Are un parteneriat activ cu programul de formare profesionala al IATA/UFTAA şi
include un program educaţional pe patru niveluri. Noile cursuri includ, de asemenea,
cursuri de marketing şi de educaţie de management.
Programul de instruire IATA-UFTAA este disponibil printr-o serie de mijloace,
inclusiv de învăţare la distanţă, predarea la clasă la 220 de centre de formare autorizate
din întreaga lume, precum şi de măsurare a rezultatelor cursurilor locale ale
studentului. Până în prezent peste 200.000 de studenţi au participat la programul de
formare IATA-UFTAA.
2. Asociaţia Agenţiilor de Turism şi Turoperatorilor din Uniunea

Europeană (ECTAA)
ECTAA reprezintă în prezent vocea agenţiilor de voiaj şi a operatorilor din turism
din UE.
A fost înfiinţată în anul 1961, în Germania, de asociaţiile naţionale ale agenţiilor şi
operatorilor de turism din cele 6 state membre fondatoare a pieţei comune. Ulterior,
s-au alăturat şi alte asociaţii naţionale, iar din 1999 este membru şi România.
1Vom prezenta această organizaţie internaţională la punctul următor.

2HOTREC este o federaţie europeană cu sediul la Bruxelles, care reuneşte 40 de federaţii
profesionale în care sunt membri hoteluri, restaurante şi cafenele din 25 de ţări din UE.
3 UFTAA – Universal Federation of Travel Agents Association.
Această organizaţie cooperează cu instituţiile internaţionale şi ale UE, pentru a se

asigura că interesele membrilor sunt luate în considerare de instituţiile europene în
procesul de luare a deciziilor.
De asemenea, prezintă instituţiilor UE poziţii comune ale comerţului turistic
referitoare la propunerile legislative care afectează sau pot afecta activitatea agenţiilor
de voiaj şi operatorilor de turism.
3. Asociaţia Internaţională a Hotelurilor şi Restaurantelor (IHRA)

IHRA este vocea industriei ospitalităţii la nivel mondial. Înfiinţată încă din ianuarie
1869, la Koblenz, în Germania, de un grup de 45 de hotelieri, a rămas până în 1997
doar o asociaţie a hotelierilor, extinsă însă la nivel mondial. În 1997 se uneşte cu
asociaţia similară a restaurantelor, astfel că în prezent are o reprezentativitate uriaşă la
nivel mondial.
De altfel, încă din 1953, Consiliul Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a oferit IHRA statutul de consultant, ca reprezentant al industriei hoteliere
mondiale, iar la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare IHRA a primit
statut de observator permanent.
În prezent, IHRA are sediul central în Lausanne, Elveţia, şi reprezintă aproximativ
300.000 hoteluri şi 8 milioane restaurante din toată lumea, cu 60 de milioane de
angajaţi în total, contribuind anual cu aproximativ 950 miliarde USD la economia
globală.
La Interlaken, în Elveţia, a fost semnat pe 12 martie 2014 un Memorandum între
IHRA şi Organizaţia Mondială a Turismului, pentru consolidarea parteneriatului lor în
chestiuni legate de ospitalitate şi în scopul îmbunătăţirii cooperării dintre cele două
organizaţii.
Memorandumul a fost semnat chiar de liderii lor, respectiv secretarul general
UNWTO, domnul Taleb Rifai şi preşedintele IHRA, domnul Casimir Platzer.
4. Confederaţia Asociaţiilor Naţionale de Hoteluri, Restaurante,

Cafenele şi asimilate din Uniunea Europeană şi Spaţiul Economic
European (HOTREC)
HOTREC este „umbrela” sub care sunt grupate asociaţiile naţionale profesionale
din UE şi SEE care reprezintă hoteluri, restaurante, cafenele şi afaceri similare, şi
acţionează ca reprezentant al acestora în relaţia cu instituţiile UE.
Printre obiectivele acestei asociaţii se numără:
- îmbunătăţirea cooperării dintre asociaţiile naţionale care reunesc industria de
ospitalitate;
- promovarea şi apărarea intereselor membrilor faţă de instituţiile UE;
- monitorizarea şi analiza politicilor, proiectelor legislative şi a altor documente
relevante ale UE, care au un impact asupra industriei ospitalităţii, concomitent cu o
implicare activă în acest domeniu şi o contribuţie adusă prin participarea la forumuri
de discuţii, conferinţe etc.
290 | Ilie Dumitru
C. Asociaţii de promovare locală şi regională
1. Federaţia Asociaţiilor de Promovare Turistică (FAPT)

FAPT are ca scop dezvoltarea şi promovarea destinaţiilor turistice pe plan naţional
şi internaţional. Totodată, îşi propune să contribuie la o îmbunătăţire a activităţilor de
marketing şi de branding a destinaţiilor şi a produselor turistice pe care acestea le
oferă, promovarea brandurilor locale, susţinerea programelor de incoming, susţinerea
promovării României la târgurile naţionale şi internaţionale prin organizarea de
standuri ale destinaţiilor turistice.
Are printre obiective şi organizarea de cursuri de formare în managementul pro-
iectelor pentru personalul executiv al asociaţiilor, în vederea unei mai bune gestionări
a fondurilor structurale în turism, precum şi cursuri de conducere şi organizare a
asociaţiilor de promovare a destinaţiilor turistice.
Federaţia FAPT s-a înfiinţat în 2008, având ca membri mai multe asociaţii regio-
nale de promovare a turismului: Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turis-
mului Litoral – Delta Dunării, Asociaţia pentru Turism Bucovina, Asociaţia Judeţeană de
Turism Sibiu, Asociaţia de Promovare a Turismului Prahova, Asociaţia Turistică
Sighişoara, Asociaţia de Promovare Braşov, Centrul Judeţean de Informare Turistică
„Maramureş Infoturism”.
2. Alte asociaţii de promovare şi dezvoltare a turismului

La nivel naţional sunt înfiinţate şi funcţionează, mai vizibil sau mai puţin vizibil, o
serie de asociaţii care şi-au stabilit printre obiective şi promovarea şi dezvoltarea
turismului într-un anume judeţ sau regiune:
- Asociaţia de Turism Oltenia (ATO);
- Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului din Judeţul Braşov;
- Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă şi Promovarea Turismului Bihor;
- Asociaţia pentru Promovarea Turismului Mehedinţi;
- Asociaţia Judeţeană de Turism Sibiu;
- etc.
D. Alte organizaţii neguvernamentale
1. World Travel & Tourism Council (WTTC)

World Travel & Tourism Council1 (WTTC) este un forum al industriei turismului şi
călătoriilor. Este alcătuit din membri ai comunităţii de afaceri mondiale şi colaborează
cu guvernele naţionale pentru a creşte gradul de conştientizare cu privire la industria
turismului şi a călătoriilor. Activităţile sale includ cercetarea impactului economic şi
1 Consiliul Mondial de Turism şi Călătorii.

social al industriei şi organizarea summiturilor globale şi regionale axate pe aspecte şi

evoluţii relevante pentru industrie.
Activitatea WTTC a început în anii 1980 cu un grup de directori şi oameni de
afaceri condus de fostul CEO al companiei American Express, James D. Robinson III.
Grupul a fost format pentru a discuta despre industria turismului şi a călătoriilor şi
despre necesitatea obţinerii mai multor date referitoare la importanţa a ceea ce unii
credeau că este o industrie neesenţială.
Discuţiile au condus la prima întâlnire a WTTC la Paris, Franţa, în 1989. Această
întâlnire a inclus un discurs al fostului secretar de stat al Statelor Unite, Henry
Kissinger, care a sugerat că industria turismului şi călătoriilor nu a fost recunoscută pe
scară largă datorită faptului că nu are nicio organizaţie sau structură. Anul următor, în
1990, WTTC a fost înfiinţată oficial.
Prima întâlnire generală anuală a avut loc la Washington DC, în 1991, moment în
care această organizaţie era compusă din 32 de membri. Aceşti membri iniţiali au
convenit asupra necesităţii unui efort comun de promovare a conştientizării
contribuţiei economice a industriei de turism. Membrii fondatori au oferit finanţare şi
sprijin pentru a produce date economice care să demonstreze importanţa industriei.
În prezent, sediul central este în Londra, iar membrii WTTC sunt directorii
executivi, preşedinţii sau directorii generali ai unor companii din diferite sectoare şi
regiuni din industria turismului. WTTC are două tipuri de membri: membri globali şi
membri regionali. De asemenea, are o categorie pentru companiile care furnizează
servicii industriei, denumită Parteneriat în Industrie.
WTTC efectuează şi publică cercetări în colaborare cu Oxford Economics privind
impactul economic şi social al industriei de turism. Fundamentul activităţii de cercetare
a WTTC este un set de rapoarte privind impactul economic asupra turismului, care sunt
produse anual. Acestea includ un raport global, precum şi 24 de rapoarte regionale şi
analiza pentru 184 de ţări. Rapoartele calculează impactul economic al industriei,
incluzând impactul direct şi total al PIB, ocuparea directă şi indirectă a ocupării forţei
de muncă, a investiţiilor şi a exporturilor. Folosind modele bazate pe Contul Satelit de
Turism (CST)1, consiliul raportează previziunile pentru anul următor şi pentru
următoarea perioadă de zece ani. Această cercetare este folosită de publicaţii majore,
inclusiv Forbes şi Bloomberg News.
1. International Air Transport Association (IATA)

International Air Transport Association2 (IATA) este asociaţia comercială a
companiilor aeriene din lume, reprezentând circa 290 de companii aeriene sau 82%
din traficul aerian total.
1 Contul Satelit de Turism reprezintă un set de definiţii, clasificări integrate în tabele, organizate
într-un mod logic, care permit o imagine asupra impactului economic al turismului sub aspectul
cererii şi ofertei. Acest cont a fost dezvoltat de OMT pentru a măsura mărimea sectorului economic
care nu este inclus la propriu în conturile naţionale. Cu alte cuvinte, este un sistem de informaţii cu
privire la turism, integrat în sistemul naţional de conturi, care poate să evidenţieze cât mai exact
posibil ponderea pe care o are turismul în Produsul Intern Brut.
2 Asociaţia Internaţională de Transport Aerian.
292 | Ilie Dumitru
Ca obiectiv general, IATA sprijină dezvoltarea multor domenii ale activităţii

aviatice şi ajută la formularea unei politici privind chestiunile esenţiale ale industriei
aviaţiei.
IATA a fost înfiinţată la Havana, Cuba, la 19 aprilie 1945. Este primul vehicul
pentru cooperarea între companiile aeriene în promovarea şi dezvoltarea unor servicii
aeriene sigure, fiabile şi economice, în beneficiul consumatorilor mondiali.
Industria internaţională de transport aerian este în prezent de peste 100 de ori
mai mare decât în 1945. Puţine industrii se pot asemăna cu dinamismul acestei
creşteri, care ar fi fost mult mai puţin spectaculoasă fără standardele, practicile şi
procedurile dezvoltate în cadrul IATA.
Sediul organizaţiei este în prezent la Montréal, în Canada, dar are birouri de lucru
la Geneva, Elveţia.
Viziunea organizaţiei este de a fi o forţă pentru crearea de valoare şi pentru
inovare, conducând o industrie a transportului aerian sigur, profitabil şi care să
conecteze şi să îmbogăţească în mod durabil lumea noastră.
Misiunea IATA este de a reprezenta, de a conduce şi de a servi industria aeriană.
Reprezentarea industriei aeronautice se face prin îmbunătăţirea înţelegerii
industriei de transport aerian în rândul factorilor de decizie şi prin creşterea gradului
de conştientizare a beneficiilor pe care aviaţia le aduce economiilor naţionale şi globale.
Luptând pentru interesele companiilor aeriene de pe tot globul, contestă reguli şi taxe
nerezonabile, ţinând cont de autorităţile de reglementare şi de guvernele naţionale şi
străduindu-se să obţină reglementări judicioase, de bun simţ.
De peste 70 de ani, IATA a dezvoltat standarde comerciale globale pe care s-a
construit şi se construieşte în continuare industria transportului aerian. Scopul este de
a ajuta companiile aeriene prin simplificarea proceselor şi creşterea confortului
pasagerilor, reducând, în acelaşi timp, costurile şi îmbunătăţind eficienţa.
IATA ajută companiile aeriene să funcţioneze în condiţii de siguranţă, în mod sigur,
eficient şi economic, în conformitate cu norme clar definite. Sprijinul profesional este
oferit tuturor părţilor interesate din industrie, cu o gamă largă de produse şi servicii de
specialitate.
La înfiinţarea sa, IATA a avut 57 de membri din 31 de ţări, mai ales din Europa şi
America de Nord. Astăzi, are în jur de 280 de membri din 120 de naţiuni din fiecare
parte a globului.
3. International Tourism Organisation AG (ITO)

International Tourism Organisation AG1 (ITO) este o companie de experţi care
oferă consiliere în domeniile strategiei turismului şi strategiei de planificare strategică,
de dezvoltare şi strategie de investiţii, programe de marketing pentru industria de
turism şi agrement din întreaga lume şi consultare cu privire la cele mai recente
tehnologii care sprijină distribuţia produselor turistice.
1 Organizaţia Internaţională de Turism AG.

ITO are sediul în Elveţia şi oferă servicii de consultanţă la cel mai înalt nivel
guvernelor, autorităţilor naţionale din domeniul turismului şi industriei turismului în
general, pentru a maximiza beneficiile economice pe termen scurt ale întreprinderilor
şi destinaţiilor, fără a compromite integritatea ecologică, culturală sau socială pe
termen lung. Ajută destinaţiile pentru a găsi soluţii valoroase şi practice pentru
provocările turistice durabile şi pentru a le poziţiona pentru succesul pe termen lung şi
pe plan internaţional.
Prin parteneriate strategice cu instituţii şi companii de turism şi companii globale,
regionale şi naţionale, ITO oferă soluţii orientate spre implementarea cu succes a
proiectelor de dezvoltare a turismului.
ITO are stabilite relaţii de cooperare cu instituţii şi companii de top din industria
globală a turismului, printre care şi WTTC.
294 | Ilie Dumitru
Capitolul V
Contracte specifice turismului
Secţiunea I. Contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice
A. Noţiune, natură juridică şi particularităţi
1. Noţiune
Vânzarea serviciilor turistice este una din cele mai vechi şi încă cea mai răspândită
formă de activitate a agenţilor şi agenţiilor de turism.
Dacă iniţial agenţii de turism/agenţiile de voiaj nu au fost altceva decât ceea ce le
spune numele, respectiv agenţi (mandatari) care acţionau în numele turistului,
contractând pentru el servicii turistice cu prestatorii acestora, ulterior, după un anumit
moment de dezvoltare a industriei turistice, agenţiile de turism s-au transformat în
creatoare de produse turistice. Practic, contractau diferite servicii turistice cu
prestatorii lor fără ca în prealabil să aibă o comandă/cerere din partea unui turist, apoi
grupau două sau mai multe astfel de servicii turistice, pe care le ofereau turiştilor la un
preţ global (forfetar).
Această grupare de două sau mai multe servicii turistice (cel mai clar exemplu este
îmbinarea unor servicii de transport şi de cazare) a intrat în limbajul turistic sub
denumirea de „pachet de servicii turistice”. Denumirea a fost apoi consacrată de
dreptul UE, mai precis de Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru
călătorii, vacanţe şi circuite1.
Această directivă a apărut în contextul în care legislaţiile interne ale statelor
membre privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite prezentau
multe neconcordanţe, iar practicile naţionale în acest domeniu difereau considerabil,
astfel că s-a constatat la acel moment că această situaţie împiedică libera prestare a
serviciilor turistice şi denaturează concurenţa între operatorii din diverse state
membre. Pe de altă parte, încă de atunci (1990) sistemul de pachete turistice repre-
zenta o parte fundamentală a turismului, astfel că era firească dorinţa Comunităţilor
Europene de a stimula dezvoltarea şi productivitatea acestui sector, iar concretizarea
acestei dorinţe s-a făcut prin adoptarea unor norme comune, adoptate în vederea
creării unei dimensiuni comunitare a acestui segment al industriei turistice. S-a estimat
că o astfel de reglementare nu numai că ar aduce avantaje cetăţenilor Comunităţii care
ar cumpăra pachete organizate pe baza acestor norme, dar ar atrage şi turişti din afara
Comunităţii, interesaţi de avantajele standardelor garantate de aceste pachete.2
1 Directiva Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi
circuite 90/314/CEE a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 158/59 din 23 iunie 1990.
2 A se vedea preambulul Directivei 90/314/CEE.
296 | Ilie Dumitru
Recent, reglementarea europeană a fost revizuită, iar o nouă directivă a luat locul
vechii directive din 1990. Directiva (UE) 2015/2302 privind pachetele de servicii de
călătorie şi serviciile de călătorie asociate1 a fost adoptată la Strasbourg, 25 noiembrie
2015, având stabilit ca termen de transpunere în legislaţiile statelor membre data de 1
ianuarie 2018. De asemenea, directiva 90/314/CEE este abrogată începând cu 1 iulie
2018, iar actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru conformarea
cu noua directivă trebuiau să fie adoptate de statele membre şi să fie aplicate începând
cu aceeaşi dată de 1 iulie 2018.
Această nouă directivă a fost rezultatul unui lung proces de analiză, în care s-a
constatat că piaţa de servicii turistice a suferit transformări majore de la adoptarea
Directivei 90/314/CEE. Pe lângă lanţurile de distribuţie tradiţionale, internetul a
devenit un mediu din ce în ce mai important prin intermediul căruia sunt oferite sau
vândute servicii de călătorie. În prezent, serviciile de călătorie sunt combinate nu
numai sub forma pachetelor prestabilite tradiţionale, ci şi, adesea, într-un mod
personalizat. Multe dintre respectivele combinaţii de servicii de călătorie se încadrau
într-o „zonă juridică neclară” sau nu făceau obiectul Directivei 90/314/CEE.
Directiva 90/314/CE devenise, aşadar, un act normativ european în bună măsură
depăşit de realităţile lumii actuale, mai ales de cele din domeniul turismului. La apariţia
ei, în 1990, structura pieţei serviciilor de călătorie era mult mai simplă decât devenise
un deceniu şi jumătate mai târziu, iar internetul nici măcar nu exista. De altfel, chiar în
raportul Comisei din 1999 privind punerea în aplicare a Directivei2 se subliniază câteva
dintre neajunsurile acesteia: prevederi minimale de armonizare prevăzute de aceasta,
marjă largă de apreciere acordată statelor membre, inclusiv în ceea ce priveşte partea
responsabilă contractual, precum şi ambiguităţi în textul acesteia.
Noua directivă şi-a propus să adapteze domeniul de aplicare a protecţiei ţinând
cont de aceste evoluţii, să sporească transparenţa şi să îmbunătăţească nivelul de
securitate juridică în beneficiul călătorilor şi al comercianţilor.
În dreptul naţional român, Directiva (UE) 2015/2302 a fost transpusă prin O.G. nr.
2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate,
precum şi pentru modificarea unor acte normative.3
Vom analiza, aşadar, în prezenta secţiune contractul care se încheie între agenţia
de turism şi turist, şi care are ca obiect comercializarea unui pachet de servicii turistice
creat pentru, sau cumpărat de cel din urmă.
Prin urmare, putem înţelege contractul de comercializare (vânzare) a pache-
telor de servicii turistice ca fiind acel contract prin care o persoană (vânzătorul) se

Consiliului şi de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalului Oficial al UE
nr. L 326 din 11 decembrie 2015.
2 Report on the implementation of Directive 90/314/EEC on package travel and holiday tours in
the domestic legislation of EC Member States - SEC(1999) 1800 final.

obligă să furnizeze un pachet de servicii turistice altei persoane (cumpărătorul), care, la

rândul său, se obligă să plătească un preţ.
Pachetele de servicii turistice sunt definite de O.G. nr. 2/2018 ca fiind1 „com-
binaţia a cel puţin două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiaşi călă-
torii sau vacanţe, dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiţii:
a) serviciile respective sunt combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea
călătorului sau în conformitate cu selecţia acestuia, înainte de a se încheia un contract
unic cu privire la toate serviciile;
b) în cazul în care se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii
de călătorie, serviciile respective îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
(i) sunt achiziţionate de la un singur punct de vânzare şi au fost selectate înainte
de acceptarea efectuării plăţii de către călător;
(ii) sunt oferite, vândute sau facturate la un preţ forfetar sau total;
(iii) sunt promovate sau vândute sub denumirea de „pachet” sau sub o denumire
similară;
(iv) sunt combinate după încheierea unui contract prin care un comerciant acordă
călătorului dreptul să aleagă dintr-o selecţie de diferite tipuri de servicii de călătorie;
(v) sunt achiziţionate de la comercianţi diferiţi prin procese de rezervare online
asociate în care numele călătorului, detaliile de plată şi adresa de e-mail se transmit de
la comerciantul cu care se încheie primul contract către un alt comerciant sau alţi
comercianţi, iar contractul se încheie cu acest din urmă comerciant sau cu aceşti
comercianţi în cel târziu 24 de ore după confirmarea rezervării primului serviciu de
călătorie”.
Noţiunea de „serviciu de călătorie” este definită de art. 3 alin. (1) pct. 1 din
Directiva 2015/2302 ca reprezentând:
(a) transportul de pasageri;
(b) cazarea care nu face parte intrinsecă din transportul de pasageri şi care este
realizată în alt scop decât cel rezidenţial;
1 În mod similar şi Directiva (UE) 2015/2302 defineşte pachetul ca fiind „o combinaţie a cel puţin
două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiaşi călătorii sau vacanţe, cu condiţia ca:
(a) serviciile respective să fie combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea călătorului sau în
conformitate cu selecţia acestuia, înainte de a se încheia un contract unic cu privire la toate serviciile;
sau (b) indiferent dacă se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de călătorie,
serviciile respective să fie: (i) achiziţionate de la un singur punct de vânzare şi serviciile respective să
fi fost selectate înainte de acceptarea efectuării plăţii de către călător; (ii) oferite, vândute sau
facturate la un preţ forfetar sau total; (iii) promovate sau vândute sub denumirea de „pachet” sau sub
o denumire similară; (iv) combinate după încheierea unui contract prin care un comerciant acordă
călătorului dreptul să aleagă dintr-o selecţie de diferite tipuri de servicii de călătorie; sau
(v) achiziţionate de la comercianţi diferiţi prin procese de rezervare online asociate în care numele
călătorului, detaliile de plată şi adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu care se încheie
primul contract către un alt comerciant sau alţi comercianţi, iar contractul se încheie cu acest din
urmă comerciant sau cu aceşti comercianţi în cel târziu 24 de ore după confirmarea rezervării
primului serviciu de călătorie.”
298 | Ilie Dumitru
(c) închirierea de autoturisme, de alte autovehicule sau de motociclete care

necesită un permis de conducere de categoria A;
(d) orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de
călătorie în înţelesul celor de mai sus.1
Serviciile de călătorie asociate se constituie din „cel puţin două tipuri diferite de
servicii de călătorie achiziţionate în scopul aceleiaşi călătorii sau vacanţe, care nu
constituie un pachet şi care duc la încheierea unor contracte separate cu furnizorii indi-
viduali de servicii de călătorie, dacă un comerciant facilitează una dintre următoarele
variante:
a) selectarea separată şi plata separată de către călători a fiecărui serviciu de
călătorie cu ocazia unei singure vizite sau a unui singur contact cu punctul său de
vânzare;
b) achiziţionarea, într-un mod personalizat, a cel puţin unui serviciu de călătorie
suplimentar de la un alt comerciant, în cazul în care se încheie un contract cu acest alt
comerciant cel târziu în 24 de ore de la confirmarea rezervării primului serviciu de
călătorie”2.
Aşadar, prezenta secţiune are în vedere exclusiv contractul de comercializare a
pachetelor de servicii turistice în înţelesul expus mai sus, statuat de Directiva
2015/2302 şi O.G. nr. 2/2018, căci numai acesta face obiectul acestei reglementări
speciale. Alte pachete de servicii turistice, care nu îndeplinesc condiţiile precizate mai
sus, vor avea acelaşi regim juridic ca şi serviciile turistice care fac în mod individual
obiectul contractelor încheiate între agenţiile de turism şi turişti şi nu se supun
cerinţelor şi rigorilor speciale din O.G. nr. 2/2018, ci vor rămâne guvernate de legea
generală, de prevederile Codului civil referitoare la contracte şi la prestarea de servicii,
eventual şi de prevederile altor legi speciale.
Chiar Directiva 2015/2302 prevede în mod explicit3 că nu este considerat pachet
de servicii de călătorie acel pachet compus din numai unul din serviciile menţionate
la lit. a)-c) de mai sus şi unul sau mai multe servicii menţionate la lit. d), dacă este
îndeplinită oricare din următoarele condiţii:
- serviciile menţionate la lit. d) nu reprezintă o proporţie semnificativă a valorii
combinaţiei4 şi nu sunt prezentate ca fiind şi nu reprezintă în alt fel o caracteristică
esenţială a combinaţiei;
1 O definiţie similară se regăseşte şi în O.G. nr. 2/2018, care precizează, în ceea ce priveşte
închirierile, că acestea au în vedere „închirierea de autoturisme, de alte autovehicule în înţelesul
Secţiunii 2 Cap. I pct. 3 lit. a) din Reglementările privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de
identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea – RNTR
2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211/2003, cu
modificările şi completările ulterioare, sau de motociclete în conformitate cu art. 6 pct. 22 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, pentru care este necesar un permis de conducere”.
2 A se vedea art. 3 pct. 16 din O.G. nr. 2/2018.
3 A se vedea art. 3 pct. 2 alin. ultim din Directiva UE 2015/2302.
4 Se consideră că serviciile turistice prevăzute la lit. d) formează o parte semnificativă a valorii
pachetului sau a serviciului de călătorie asociat dacă reprezintă cel puţin 25% din valoarea
- sunt selectate şi achiziţionate doar după începerea executării unui serviciu de

călătorie menţionat la lit. a), b) sau c).
2. Natura juridică
Asupra naturii juridice a contractului ce are ca obiect pachetele de servicii turistice
a existat o amplă dezbatere în literatura juridică occidentală, mai ales în cea franceză.
Problema a apărut odată cu Directiva 90/314/CEE, care a introdus în dreptul
comunitar expresia „vânzare a pachetelor de servicii turistice”, luând astfel naştere un
nou tip de contract special.
La prima vedere, expresia este derutantă, întrucât, ca regulă de drept, un serviciu
nu se poate decât presta, nu şi vinde.
Au fost autori care au respins făţiş folosirea expresiei „vânzare de servicii turistice”
sau „vânzare de călătorii”, arătând că acestea constituie un abuz de limbaj deoarece
contractul nu are ca obiect un bun, ci un serviciu, iar serviciul nu poate face obiectul
unei vânzări.1 S-a propus, astfel, ca la nivel doctrinar să se repare „eroarea” legiuito-
rului de denumire a acestui contract şi să se folosească exprimări care să reflecte
natura reală a contractului, de intermediere în prestarea de servicii, respectiv contract
de mandat2 sau de antrepriză3.
Alţi autori au susţinut că legiuitorul european a făcut o „alegere”, iar nu o greşeală,
denumind operaţiunea juridică drept una de „vânzare” şi dând naştere unui raport
juridic inspirat din vânzarea de bunuri de larg consum.4
În ciuda faptului că doctrina franceză a îmbrăţişat în mod dominant prima opinie5,
Curtea de Casaţie a Franţei a pronunţat multe hotărâri în care a denumit acest contract
ca fiind unul de „vânzare” a serviciilor turistice sau pachetelor de servicii turistice.6
Aşadar, trebuie admis că, din perspectiva legiuitorului european, pachetele de
servicii turistice sunt asimilate bunurilor, iar această ficţiune juridică este în măsură să
justifice încadrarea contractului privitor la pachetele de servicii turistice în categoria
vânzărilor.
combinaţiei. A se vedea pct. 18 din expunerea de motive a Directivei UE 2015/2302 şi art. 4 alin. (3)
din O.G. nr. 2/2018.
1 A se vedea R. Savatier, La vente de service, Ed. Dalloz, Paris, 1971, p. 223, apud C. Lachièze, Droit
du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 79.

2 Potrivit art. 2009 C. civ. român, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
3 Art. 1851 din C. civ. român defineşte contractul de antrepriză ca fiind acea convenţie prin care
antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau
să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.
4 A se vedea C. Lachièze, Les agents de voyages, Ed. LexisNexis, Paris, 2007.
5 Pentru o analiză amplă şi explicaţii a se vedea şi P. Py, Droit du tourisme, ed. a 5-a, Ed. Dalloz,
Paris, 2002, p. 293.

6 Spre exemplu, Curtea de Casaţie a Franţei, secţia comercială, prin decizia din 17 decembrie
2013, pronunţată în dosarul nr. 12-25.365, a stabilit că „forma scrisă nu este o condiţie de validitate a
contractului de vânzare a pachetelor turistice”. A se vedea C. Lachièze, Droit du tourisme,
Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 79, nota de subsol.
300 | Ilie Dumitru
Pentru această soluţie se oferă şi explicaţii mai mult decât rezonabile: pachetele de
servicii turistice sunt organizate în avans şi propuse ulterior clienţilor, ca veritabile
„produse”.
În plus, acest „produs” are caracteristicile unui bun consumptibil, care, în consecinţă,
poate face obiectul vânzării, având o existenţă autonomă iniţial, dar epuizându-se prin
însăşi realizarea călătoriei turistice.1
De asemenea, poziţia pe care se află turistul, care nu are decât de ales între mai
multe pachete de servicii turistice care i se oferă, este mult mai apropiată de cea a unui
cumpărător decât de cea a unui beneficiar de lucrări, care transmite antreprenorului o
comandă exactă prin care îi cere executarea unei anume lucrări.
În fine, diversele servicii care intră în componenţa unui pachet turistic (transport,
cazare, alimentaţie) îşi pierd autonomia şi se încorporează în noul produs care se
formează şi care se supune regulilor care reglementează vânzarea pachetelor de
servicii turistice, similare celor care privesc vânzarea bunurilor de consum.
3. Particularităţi
Codul civil român prevede în Cartea V, Titlul II, Capitolul I regulile generale
aplicabile contractelor, arătând la art. 1167 că acestea se supun regulilor generale din
acest capitol, iar regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în
Codul civil sau în legi speciale.
Prin urmare, în România, vom aplica şi contractului de vânzare a pachetelor turis-
tice regulile generale stabilite de Codul civil român referitoare la condiţiile esenţiale
pentru validitatea contractului.2 De altfel, chiar în noua directivă europeană se
menţionează explicit3 că ea nu afectează dreptul intern general al contractelor, precum
normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, în măsura în care
aspectele dreptului general al contractelor nu sunt reglementate de directiva în cauză.
Evident că regimul juridic aplicabil vânzării de pachete de servicii turistice (astfel
cum este el reglementat de directiva europeană şi de actul normativ de transpunere a
ei în dreptul intern) conţine şi derogări de la dreptul comun în materia contractelor.
Avem în vedere, mai întâi, libertatea pe care o are vânzătorul de pachete turistice
de a modifica unilateral contractul, care este o veritabilă excepţie de la principiul forţei
obligatorii a contractului.4
1 În acest sens, É. Poillot, Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des
contrats, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006, p. 374.

2 Potrivit art. 1179 C civ. „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea
de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi morală. În

măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub
sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
3 A se vedea art. 2 alin. (3) din Directiva UE 2015/2302.
4 Acest principiu se întemeiază pe prevederile art. 1270 C. civ., care are ca denumire marginală
„Forţa obligatorie” şi următorul conţinut: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate
de lege.”
Apoi, o altă derogare, cel puţin la fel de importantă, constă în răspunderea „de plin
drept” pe care o are vânzătorul pachetului turistic (fie că vânzarea se realizează direct
de turoperator, fie că se realizează prin agenţii detailiste1), care se angajează personal
faţă de cumpărător să execute întocmai toate obligaţiile născute din contractul de
vânzare a pachetelor de servicii turistice. Nu are nicio importanţă dacă vânzătorul
prestează el însuşi toate sau o parte din serviciile turistice incluse în pachet ori dacă
obligaţiile contractuale asumate sunt îndeplinite de un terţ. De asemenea, este irele-
vantă şi încadrarea acestor obligaţii contractuale ca fiind, după regulile dreptului
comun, obligaţii de rezultat sau de mijloace.
Doctrina juridică franceză a arătat că răspunderea vânzătorului pachetului de
servicii este obiectivă şi autonomă în raport de cea a prestatorului serviciilor turistice
respective. Astfel, atunci când turistul se cazează la un hotel în baza unui contract de
vânzare de pachete turistice, operatorul de turism are o obligaţie de rezultat în privinţa
securităţii turistului, chiar dacă hotelul nu este ţinut decât de o obligaţie de mijloace.2
B. Obiectul contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice
1. Pachetele de servicii turistice

În dreptul român, transpunerea primei Directive europene (90/314/CE) pri-
vitoare la comercializarea de pachete de servicii turistice s-a făcut prin O.G.
nr. 107/19993, care se aplica pachetelor de servicii turistice vândute sau oferite spre
vânzare pe teritoriul României, indiferent de locul de realizare al acestora. După
apariţia noii Directive 2015/2302, O.G. nr. 107/1999 a fost iniţial modificată, şi a
constituit în continuare actul normativ naţional de transpunere a Directivei privitoare
la comercializarea pachetelor de servicii turistice.
Recent, a fost adoptată O.G. nr. 2/2018, care constituie o transpunere integrală a
Directivei, fiind abrogată vechea reglementare naţională, respectiv O.G. nr. 107/1999.
Art. 3 din Directiva 2015/2302 defineşte noţiunea de „pachet de servicii turistice”
în forma expusă mai sus, după ce art. 2 al său prevede explicit că ea nu se aplică:
a) pachetelor şi serviciilor de călătorie asociate care durează mai puţin de 24 de
ore, cu excepţia situaţiei în care acestea includ cazare peste noapte;
(a) pachetelor oferite şi serviciilor de călătorie asociate facilitate ocazional şi pe o
bază nonprofit şi numai unui grup restrâns de călători;
(b) pachetelor şi serviciilor de călătorie asociate achiziţionate în temeiul unui
acord general pentru organizarea unei călătorii de afaceri, încheiat între un comerciant
şi o altă persoană fizică sau juridică acţionând din motive legate de activitatea sa
comercială, afacerea, meseria sau profesia sa.
1 În Cap. IV Secţiunea III am analizat statutul agenţiilor de turism detailiste, care, în realitate, nu
sunt altceva decât mandatari profesionişti, respectiv agenţi de vânzări ai operatorului de turism
(turoperatorului sau agenţiei organizatoare, cum mai este denumit în noua directivă).
2 A se vedea C. Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 81.
3 O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice a fost
republicată în M. Of. nr. 448 din 16 iunie 2008 şi ulterior modificată.

302 | Ilie Dumitru
Din definiţiile de mai sus extragem criteriile în funcţie de care se determină înca-
drarea unui pachet de servicii turistice în obiectul acestei reglementări a UE şi,
respectiv, în obiectul de reglementare al O.G. nr. 2/2018:
1) Pachetul trebuie să conţină o combinaţie a cel puţin două tipuri de servicii
turistice din cele patru posibile (transport de pasageri, cazare, închirieri auto-moto şi
alte servicii turistice);
2) Cele două sau mai multe tipuri de servicii să fie destinate aceleiaşi călătorii sau
vacanţe;
3) Atunci când contractul se încheie cu un singur comerciant, serviciile turistice
trebuie să fi fost combinate de acel comerciant înainte de a se încheia un contract unic
cu privire la toate acestea1;
4) Când se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de
călătorie, serviciile trebuie să îndeplinească cel puţin una din condiţiile prevăzute de
art. 3 pct. 2 lit. b) din Directiva UE 2015/2302.
5) Această combinaţie trebuie să fie vândută sau oferită spre vânzare la un preţ
global;
6) Serviciile turistice trebuie să depăşească durata a 24 de ore sau să includă o
noapte de cazare;
7) Serviciile incluse în pachet sau cele asociate să nu fie facilitate ocazional şi pe o
bază nonprofit şi numai unui grup restrâns de călători;
8) Serviciile incluse în pachet sau cele asociate să nu fie achiziţionate în temeiul
unui acord general pentru organizarea unei călătorii de afaceri.
Dacă una sau mai multe din aceste condiţii nu este îndeplinită, acel pachet turistic
nu se supune prevederilor O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi
serviciile de călătorie asociate.
Literatura juridică din statele Europei occidentale, unde dreptul turismului era
format ca ramură distinctă de drept mai înainte chiar şi de apariţia Directivei 90/314/CE,
a analizat la momentul respectiv actul normativ comunitar şi a constatat o serie de ambi-
guităţi inclusiv în privinţa determinării ariei lui de aplicare. Noua Directivă 2015/2302 a
clarificat multe din ambiguităţile reglementării anterioare, însă unele comentarii pe
marginea unora dintre condiţiile mai sus-enumerate merită a fi reţinute:
a. Pachetul trebuie să conţină o combinaţie a cel puţin două din cele patru categorii
de servicii turistice mai sus-arătate
Cu privire la această condiţie nu au existat neclarităţi, serviciile turistice care
trebuie să se regăsească în pachet fiind clar arătate în actul normativ. Subliniem doar că
nu este suficient să existe două servicii turistice de acelaşi tip (din aceeaşi categorie),
1 În înţelesul acestor reglementări, comerciant este „orice persoană, publică sau privată, care
acţionează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane, în scopuri ce ţin de activitatea sa comercială,
de afaceri, meşteşugărească sau profesională în legătură cu contractele care fac obiectul prezentei
ordonanţe de urgenţă, în calitate de agenţie de turism organizatoare, agenţie de turism intermediară,
comerciant care facilitează un serviciu de călătorie asociat sau ca furnizor de servicii de călătorie”.
cum ar fi, spre exemplu, transport aerian şi transport terestru de pasageri, ci trebuie ca
serviciile de turism combinate să aparţină unor categorii diferite de servicii.
b. Combinarea serviciilor să fie destinată aceleiaşi călătorii sau vacanţe

Nu constituie, aşadar, un pachet de servicii în înţelesul O.G. nr. 2/2018 o
combinaţie de servicii ce urmează a fi prestate în perioade diferite de timp, sau în locuri
care nu pot fi asociate astfel încât să poată constitui o călătorie sau vacanţă unică.
De asemenea, este exclusă şi situaţia în care serviciile contractate sunt în aceeaşi
perioadă de timp şi se referă la aceeaşi destinaţie turistică, dar au beneficiari diferiţi1.
c. Serviciile turistice trebuie să fi fost combinate de un singur comerciant înainte de a

se încheia un contract unic cu privire la toate acestea
Combinarea serviciilor se poate face atât din iniţiativa comerciantului, cât şi la
cererea călătorului sau în conformitate cu o selecţie făcută de acesta dintr-o multi-
tudine de oferte.
Această clarificare adusă de noua reglementare este binevenită, deoarece marii
turoperatori internaţionali îşi formulează oferta comercială astfel încât să lase turiştilor
cât mai multe opţiuni de personalizare a vacanţei pe care şi-o doresc. Se evită, astfel,
realizarea acelei „combinaţii” de servicii turistice anterior publicării catalogului sau
broşurii turistice şi se preferă prezentarea ofertei pe categorii de servicii turistice,
lăsând turiştilor o marjă cât mai largă de a realiza ei înşişi această combinaţie2. Se
oferă, spre exemplu, mai multe modalităţi de transport (aerian, rutier, individual) către
destinaţia turistică, precum şi mai multe posibilităţi de cazare în acea destinaţie,
„combinaţia” nefiind încă realizată, ci lăsată pe seama turistului, pentru o cât mai mare
conformare a conţinutului pachetului turistic cu dorinţele turistului.
Legiuitorul britanic, spre exemplu, a prevăzut chiar şi în legea de transpunere a
vechii directive că împrejurarea realizării combinaţiei între două sau mai multe servicii
turistice chiar de către turist nu va duce la altă calificare decât cea de „combinaţie
prestabilită”.3
Totodată, este important ca acest proces de alegere şi combinare a mai multor
servicii turistice să fie prealabil încheierii unui singur contract de comercializare, care
să le includă pe toate cele care compun pachetul astfel format.
Luarea ca reper pentru definirea noţiunii de „combinaţie de servicii turistice” a
momentului încheierii contractului de vânzare a pachetului turistic pare soluţia optimă,
deşi şi această ridică unele semne de întrebare.
Astfel, sunt şi situaţii în care „combinaţia” de servicii turistice se face înainte de
plecarea în călătoria turistică, după încheierea contractului iniţial, care se completează,
1 Spre exemplu, transport dus-întors Cluj-Napoca – Paris şi retur pentru familia Popescu şi
cazare la hotel în Paris pentru familia Ionescu, ambele în perioada 1-8 septembrie 2030.
2 În turismul din ţările Commonwealth acest sistem de prezentare a ofertelor de servicii turistice
poartă denumirea de „pick and mix” (alege şi combină).

3 A se vedea art. 2 (1) lit. c) pct. ii) din The package Travel, Package Holidays and Package Tours
Regulations 1992, publicat în B. Of. britanic nr. 3288/1992.

304 | Ilie Dumitru
eventual, cu un act adiţional. Se supun aceste situaţii legislaţiei referitoare la comer-

cializarea pachetelor de servicii de călătorie? În acest sens trebuie menţionat că sunt
frecvente cazurile în care turistul contractează cu operatorul de turism un singur
serviciu turistic sau, chiar dacă contractează mai multe, ele nu satisfac cerinţele
Directivei pentru a se considera ca sunt un „pachet turistic”, iar ulterior acelaşi turist
solicită şi cumpărarea altui serviciu turistic, care este de natură să constituie împreună
cu primul/primele servicii turistice achiziţionate un pachet turistic în înţelesul
Directivei.
Exemplul clasic este acela în care turistul cumpără doar un bilet de avion, iar
ulterior solicită şi cazare în localitatea de destinaţie.
Într-o astfel de situaţie ne aflăm în ipoteza vânzării unui pachet turistic sau în cea a
vânzării a două servicii turistice distincte ?
S-a răspuns la această întrebare arătându-se1 că astfel de situaţii, totuşi rare, se
încadrează în ipoteza prestabilirii combinaţiei de servicii turistice înainte de încheierea
contractului, întrucât prin expresia „încheierea contractului” trebuie să se înţeleagă
ultima formă a lui, aşadar cea care include şi serviciile turistice solicitate de turist şi
adăugate ulterior în contract.
În actuala reglementare şi această neclaritate care a lăsat loc dezbaterilor
doctrinare şi jurisprudenţiale a fost rezolvată prin prevederile art. 4 alin. (1) din O.G.
nr. 2/2018, unde se arată că o combinaţie de servicii de călătorie în care serviciile de
transport/cazare/închirieri auto sunt combinate cu unul sau mai multe servicii
turistice care nu se încadrează în niciuna din cele trei categorii nu constituie un pachet
dacă aceste din urmă servicii sunt selectate şi achiziţionate doar după începerea
executării unuia din serviciile de călătorie menţionate la art. 3 pct. 15 lit. a), b) sau c),
respectiv transport/ cazare/închirieri auto.
Per a contrario, alte combinaţii de servicii turistice vor constitui un pachet, chiar
dacă sunt realizate după începerea executării unui serviciu turistic de transport, cazare
sau închirieri auto.
d. Chiar şi când se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de

călătorie, pentru ca aceste servicii să constituie un „pachet” este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii
- serviciile să fi fost achiziţionate de la un singur punct de vânzare şi să fi fost
selectate înainte de acceptarea efectuării plăţii de către călător.
„Punct de vânzare” înseamnă orice spaţiu mobil sau imobil în care se desfăşoară o
activitate comercială cu amănuntul sau un site de vânzare cu amănuntul sau un alt
instrument similar de vânzare online, inclusiv atunci când site-urile de vânzare cu
amănuntul sau instrumentele de vânzare online sunt prezentate călătorilor sub forma
unui instrument unic, inclusiv un serviciu prin telefon2.
- serviciile turistice să fie oferite, vândute sau facturate la un preţ forfetar sau total.
1 Pentru această opinie a se vedea A. Saggerson, op. cit., p. 18.

2 A se vedea art. 3 pct. 15 din Directiva 2015/2302.
Dacă preţul pachetului turistic nu este unul global (forfetar), nu are nicio impor-
tanţă câte şi ce servicii turistice compun pachetul.
Preţul global sau forfetar nu trebuie înţeles ca o sumă aritmetică a serviciilor
turistice comandate de un turist. Această cerinţă a vânzării sau oferirii spre vânzare a
serviciilor turistice componente „la un preţ forfetar”, aplicabil întregului pachet, trebuie
înţeleasă coroborat cu cerinţa prestabilirii combinaţiei de servicii turistice1.
Şi în cazul în care doar unul din serviciile turistice ce intră în componenţa pa-
chetului este contra-cost, iar celălalt sau celelalte sunt gratuite2, ne vom afla în ipoteza
unui pachet turistic cu preţ forfetar.
e. Serviciile turistice trebuie să depăşească durata a 24 de ore sau să includă cazare

peste noapte
Cele două condiţii au caracter alternativ, chiar dacă este greu de imaginat că sunt
concepute pachete turistice cu o durată a serviciilor mai mare de 24 de ore şi care să nu
includă şi o cazare peste noapte.
În cazul în care contractul de servicii turistice include, spre exemplu, asigurare de
călătorie şi un zbor de 16 ore cu escală, întârzierea aeronavei din cauza unei defecţiuni
şi depăşirea în acest fel a duratei minime de 24 de ore nu transformă pachetul de
servicii turistice contractat într-unul care să se supună prevederilor Directivei
2015/2302.
De asemenea, împrejurarea că turistul îşi petrece noaptea la bordul aeronavei nu
poate fi considerată cazare peste noapte, spre a satisface această condiţie impusă
pachetelor de servicii turistice. În schimb, dacă pachetul a inclus, pe lângă alt serviciu
turistic, şi transport cu o navă maritimă, cu cazare asigurată la bordul acelei nave
(cuşetă sau spaţiu special destinat pentru dormit), pachetul se va supune regle-
mentărilor Directivei.
2. Rezervările făcute la comanda turistului

Am arătat în cele ce preced că, la nivel doctrinar, în ţările occidentale se agrease
chiar înainte de apariţia Directivei 2015/2302 faptul că momentul în funcţie de care se
stabileşte dacă o combinaţie de servicii turistice este „prestabilită” sau nu îl reprezintă
momentul încheierii contractului.
Sub imperiul vechii Directive 90/314/CE s-a pus problema de a şti dacă preve-
derile acesteia sunt aplicabile şi în situaţiile în care turistul însuşi participă la realizarea
combinaţiei de servicii turistice, rezultând un pachet turistic à la carte.
1 A se vedea pentru dezvoltări şi exemple, D. Grant, S. Mason, Holiday Law: The law relating to
travel and tourism, ed. a 5-a, Ed. Sweet&Maxwell, 2012, p. 38-39.

2 Cea mai des întâlnită situaţie de acest gen este cea în care operatorul de turism desfăşoară
campanii de promovare a unei destinaţii turistice noi sau a unui hotel nou, pentru care oferă cazare în
mod gratuit, cu condiţia de a cumpăra de la respectivul turoperator biletele de avion dus-întors către
acea destinaţie.
306 | Ilie Dumitru
CJUE a analizat situaţia într-o cauză în care o instanţă portugheză i-a adresat o
serie de întrebări preliminare în legătură cu interpretarea acestei Directive.1 În
hotărârea pronunţată, Curtea a arătat că noţiunea de „pachet” folosită în art. 2 alin. (1)
din Directivă trebuie interpretată în sensul că include şi vacanţele organizate de
agenţia de turism la cererea turistului şi în conformitate cu specificaţiile arătate de
consumator sau de un grup de consumatori.
Această hotărâre a CJUE este importantă şi din altă perspectivă. După cum s-a
arătat în literatura juridică britanică2, răspunderea operatorului de turism pentru
pachetele de servicii turistice este justificată prin aceea că el este realizatorul lor, el
este cel care a analizat şi stabilit că toate serviciile turistice incluse în pachet vor fi
prestate turistului conform celor agreate. Or, dacă turoperatorul nu mai este cel care
asamblează piesele componente ale pachetului, ci chiar turistul, cum se mai justifică
păstrarea răspunderii turoperatorului pentru executarea întocmai a contractului?
Cert este că prin interpretarea dată de CJUE, în înţelesul noţiunii de pachete
turistice au fost incluse şi cele realizate prin contribuţia turistului sau, uneori, exclusiv
de către acesta.
Turoperatorul este pus în situaţia de a încheia sau nu contractul pentru un pachet
de servicii astfel creat de către turist. Din momentul în care îşi exprimă acordul pentru
vânzarea pachetului în forma dorită de turist, devine deplin responsabil, ca şi în situaţia
în care combinarea serviciilor turistice ar fi fost făcută de el însuşi.
Vacanţele à la carte (dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii) sunt, aşadar, supuse
aceluiaşi regim ca şi pachetele de servicii turistice.
În prezent, Directiva 2015/2302 precizează la art. 3 pct. 2, definind noţiunea de
„pachet”, că acesta înseamnă o combinaţie a cel puţin două tipuri diferite de servicii de
călătorie care sunt combinate de un comerciant, atât din proprie iniţiativă, cât şi la
cererea călătorului sau în conformitate cu selecţia acestuia.
3. Vacanţele cumpărate de un profesionist

În legătură cu vacanţele cumpărate de un profesionist se pune întrebarea dacă pot
fi şi ele încadrate în categoria pachetelor de servicii turistice şi dacă beneficiază de
prevederile O.G. nr. 2/2018, bineînţeles atunci când întrunesc toate condiţiile cerute de
legislaţia aplicabilă.
O.G. nr. 107/1999, după ce arăta la art. 2 pct. 2 că, în înţelesul acestui act normativ,
contract de comercializare a pachetului de servicii turistice înseamnă „acordul de
voinţă dintre agenţia de turism şi turist”, după numai câteva rânduri, renunţa la
definirea noţiunii de „turist” şi o introducea pe cea de „consumator”, deşi acesta nu
1 Ne referim la Hotărârea Curţii (camera a treia) din data de 30 aprilie 2002, pronunţată în cauza
C-400/00 Club-Tour, Viagens e Turismo SA c. Alberto Carlos Lobo Gonçalves Garrido, în prezenţa Club
Med Viagens Ldª, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal
Judicial da Comarca do Porto – Portugalia, în legătură cu Directiva 90/314/CEE.
2 A se vedea A. Saggerson, Travel law and litigation – third practitioner edition, Ed. Xpl, 2004,
p. 17-18.
părea a fi parte a contractului, oferind pentru înţelesul acesteia o explicaţie cel puţin
laconică: „orice persoană sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care
cumpără sau se angajează să cumpere pachetul de servicii turistice – contractant
principal – sau orice persoană în numele căreia contractantul principal se angajează să
cumpere pachetul de servicii turistice – alţi beneficiari – sau orice persoană în favoarea
căreia contractantul principal ori alţi beneficiari cedează pachetul de servicii turistice –
cesionarul.”.
În versiunea în limba română a Directivei 90/314/CE se definea contractul de
comercializare a pachetelor de servicii turistice ca fiind „acordul dintre consumator şi
organizator şi/sau detailist (…)”.
Mai mult decât atât, numai în expunerea de motive a Directivei 90/314/CE
termenul de „consumator” era folosit de 21 de ori, rezultând în mod neechivoc că
această normă juridică se înscria în seria măsurilor luate de UE (CE la acel moment)
pentru protecţia consumatorilor.
Or, în Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii1, noţiunea de „consumator” este definită ca fiind „orice persoană fizică ce,
în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se
află în afara activităţii sale profesionale”.
Prin urmare, s-a pus în mod firesc întrebarea dacă Directiva 90/314/CE este
aplicabilă şi contractelor de vânzare a pachetelor de servicii turistice încheiate între un
operator de turism în calitate de vânzător şi un cumpărător care nu poate fi considerat,
în înţelesul dreptului UE, ca fiind un consumator.
Răspunsul oferit de doctrina juridică franceză a fost că prevederile legale refe-
ritoare la comercializarea pachetelor de servicii turistice se aplică şi atunci când
operatorul de turism contractează cu un profesionist.2
Însă această soluţie juridică s-a întemeiat pe faptul că în Codul francez al
turismului se definea contractul de comercializare a pachetelor turistice ca fiind
încheiat între operatorul de turism şi „cumpărător”, astfel că s-a admis că neexistând o
limitare la categoria „consumatorilor”, legislaţia specifică este aplicabilă şi contractelor
încheiate de profesionişti, în calitate de cumpărători ai pachetelor de servicii turistice.
Noua Directivă UE 2015/2302 a adus lămuriri şi în această privinţă statuând la
art. 2 alin. (1) lit. c) că sunt excluse din sfera ei de aplicare doar pachetele şi serviciile
de călătorie asociate achiziţionate în temeiul unui acord general pentru organizarea
unei călătorii de afaceri, încheiat între un comerciant şi „o altă persoană fizică sau
juridică acţionând din motive legate de activitatea sa comercială, afacerea, meseria sau
profesia sa”.
1 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 095 din 21.04.1993.

2 Potrivit art. 3 alin. (2) C. civ. român, „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere”, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin profesionist se înţelege „orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi,
acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale,
precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.”
308 | Ilie Dumitru
De altfel, pct. 7 din expunerea sa de motive facilitează o mai bună înţelegere a

sferei sale de aplicare, precizând că „majoritatea călătorilor care achiziţionează pachete
sau servicii de călătorie asociate sunt consumatori în înţelesul dreptului Uniunii
privind consumatorii. În acelaşi timp, nu este întotdeauna uşor să se facă deosebirea
între consumatori şi reprezentanţii întreprinderilor mici sau profesioniştii care rezervă
călătorii în legătură cu activitatea lor comercială sau profesională, prin aceleaşi canale
de rezervare ca şi consumatorii. Astfel de călători necesită adesea un nivel similar de
protecţie. Spre deosebire de aceştia, există societăţi sau organizaţii care fac rezervări de
călătorie pe baza unui acord general, încheiat adesea pentru numeroase servicii de
călătorie pentru o perioadă specificată, de exemplu cu o agenţie de voiaj. Acest din urmă
tip de servicii de călătorie nu necesită nivelul de protecţie prevăzut pentru consumatori.
În consecinţă, prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor care călătoresc în scop
profesional, inclusiv membrilor profesiilor liberale, sau lucrătorilor care desfăşoară o
activitate independentă sau altor persoane fizice, atunci când acestea nu fac rezervări de
călătorie în baza unui acord general. Pentru a evita confuzia cu privire la definiţia
termenului „consumator” utilizată în alte elemente ale legislaţiei Uniunii, persoanele
protejate în temeiul prezentei directive ar trebui denumite „călători”.”
O.G. nr. 2/2018, ţinând cont de aceste recomandări, a utilizat în terminologia sa
noţiunea de „călător”, definit ca fiind „orice persoană care doreşte să încheie un contract
sau care are dreptul să călătorească pe baza unui contract încheiat în condiţiile prezentei
ordonanţe”1.
C. Conflictul de norme generat de contractul de vânzare a pachetelor de

servicii turistice
Contractul de vânzare a pachetelor de servicii turistice, datorită obiectului şi altor

particularităţi ale sale, este de natură să genereze conflicte de legi atât în ordinea
internă, cât şi în cea internaţională.
1. Conflictul de norme în ordinea juridică internă

Chiar dacă, de regulă, problema conflictului de legi apare în dreptul internaţional
privat, sunt şi situaţii în care dificultatea aplicării unor legi se pune şi pe plan naţional.
Conflictul de legi în spaţiu apare când trebuie stabilită legea competentă ce
urmează a se aplica unei situaţii conflictuale la momentul naşterii, modificării sau
stingerii unui raport juridic.
a. În legătură cu problematica analizată, respectiv comercializarea pachetelor de
servicii turistice, este important de stabilit dacă prevederile O.G. nr. 2/2018 referitoare
la răspunderea organizatorului de turism în cazul neexecutării sau executării defectu-
oase a obligaţiei de a presta serviciile turistice va avea sau nu preferinţă în aplicare faţă
1 Art. 3 pct. 2 din O.G. nr. 2/2018.

de legea specială care reglementează concret situaţia din cauza căreia nu a fost posibilă
îndeplinirea întocmai a obligaţiei.
Luăm ca exemplu ipoteza în care operatorul de turism (agenţia de turism
organizatoare) este şi prestator direct al serviciilor de transport incluse în pachetul de
servicii turistice vândut turistului.
În situaţia unui accident de circulaţie, care a produs turistului daune materiale,
răspunderea agenţiei de turism va fi angajată în baza O.G. nr. 2/2018 sau în baza
prevederilor Codului civil privitoare la răspunderea civilă contractuală1 ?
Potrivit art. 15 alin. (2) şi (5) din O.G. nr. 2/2018, călătorul este în drept să pri-
mească despăgubiri adecvate din partea agenţiei organizatoare pentru orice daune pe
care le suferă ca urmare a unei neconformităţi a serviciilor turistice, însă contractul
privind pachetul de servicii de călătorie poate limita2 despăgubirea care trebuie plătită
de agenţia de turism organizatoare, fără a putea fi mai mică de triplul preţului total al
pachetului.3
Pe de altă parte, art. 1350 C. civ. consacră principiul reparării integrale a preju-
diciului: „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci
când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile
legii.”
În aplicarea principiului specialia generalibus derogant, apreciem că O.G.
nr. 2/2018 constituie legea specială care se aplică cu prioritate faţă de legea generală,
Codul civil.
În plus, chiar alin. (3) al art. 1350 C. civ. prevede că „dacă prin lege nu se prevede
altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale
pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.” Per a contrario, atunci
când legea prevede, persoana în culpă poate opta pentru aplicarea regulilor care îi sunt
mai favorabile.
b. Un alt posibil conflict de legi este cel care apare în situaţia întârzierii sau anulării
unei curse aeriene de pasageri. Într-o astfel de situaţie, despăgubirile cuvenite
pasagerului/călătorului vor avea în vedere prevederile O.G. nr. 2/2018 sau pe cele ale
Regulamentul (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de
compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi
anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor?
Problema s-a pus sub imperiul vechii Directive 90/314/CEE mai ales în literatura
juridică franceză, desigur cu referire la acte normative care aparţin sistemului de drept
1 Sigur că poate fi avută în vedere obţinerea de despăgubiri şi în baza poliţei RCA, în temeiul Legii
nr. 136/1995 privind asigurările şi al Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011.
2 O astfel de limitare nu se poate aplica în cazul vătămărilor corporale sau daunelor provocate
intenţionat sau din neglijenţă.

3 Limita valorică poate varia în funcţie de convenţiile internaţionale cu caracter obligatoriu
pentru UE, care limitează valoarea despăgubirii sau condiţiile în care este plătită despăgubirea de
către furnizorul unui serviciu de călătorie care face parte dintr-un pachet, caz în care aceleaşi limitări
vor fi aplicabile şi pentru agenţia de turism organizatoare. A se vedea alin. (4) al art. 15 din O.G.
nr. 2/2018.
310 | Ilie Dumitru
francez. Relevant este că, deşi s-a exprimat o opinie care oferă ca soluţie o interpretare
teleologică, bazată pe scopul acestor categorii de legi, anume oferirea unei protecţii
beneficiarilor lor, arătându-se că ar trebui să aibă o aplicare preferenţială legea care
oferă o mai mare despăgubire, această opinie are şi oponenţi.1
În ceea ce ne priveşte, credem că soluţia corectă constă în aplicarea, şi în acest caz,
a principiului specialia generalibus derogant, astfel că, în mod firesc, existând o
reglementare care stabileşte niveluri de despăgubire pentru prejudiciile cauzate de
întârzierea avioanelor, este firesc ca aceasta să aibă preferinţă în raport de „legea
generală”.
Din fericire, actuala reglementare a răspuns şi acestei probleme şi a stabilit în mod
explicit2 că drepturile la despăgubiri sau la reducerea preţului pachetului de servicii
turistice nu aduc atingere drepturilor călătorilor consacrate de Regulamentul (CE) nr.
261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă
a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii
prelungite, Regulamentul (CE) 1.371/2007 privind drepturile şi obligaţiile călătorilor
din transportul feroviar, Regulamentul (CE) 392/2009 privind răspunderea în caz de
accident a transportatorilor de persoane pe mare, Regulamentul (UE) 1.177/2010
privind drepturile pasagerilor care călătoresc pe mare şi pe căi navigabile interioare,
Regulamentul (UE) 181/2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu
autobuzul şi autocarul, şi nici ale celor de care beneficiază în temeiul convenţiilor
internaţionale.
2. Conflictul de norme în ordinea juridică internaţională

În domeniul turismului întâlnim, de multe ori, un element de extraneitate care
intervine în raportul juridic ce se stabileşte între operatorul de turism şi turist şi care
face ca, în legătură cu acel raport juridic, să se nască un conflict de legi, datorită
aptitudinii acestui raport juridic de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept
aparţinând unor state diferite.
Conflictul de norme în dreptul internaţional privat se manifestă pe două paliere.
Pentru stabilirea regulilor după care se soluţionează conflictul de legi trebuie
determinată mai întâi care este jurisdicţia internaţională căreia i se supune acel
conflict. Cu alte cuvinte, mai întâi trebuie rezolvată problema conflictului de jurisdicţie,
apoi problema conflictului de legi.
Concret, o astfel de problematică devine incidentă în situaţia în care un turist
român cumpără un pachet de servicii turistice de la un operator de turism din alt stat.
Care este instanţa competentă să soluţioneze litigiile apărute în legătură cu acel
contract ? Problema se poate complica atunci când locul prestării serviciilor turistice
1Pentru această opinie a se vedea, C. Lachièze, Les agents de voyages, Ed. Litec, 2007, p. 174, iar
pentru opinia contrară a se vedea D. Gency-Tandonnet, S, Piedelièvre, Droit des transports,
Ed. LexisNexis, 2013, p. 417.
2 A se vedea art. 15 alin. (6) din O.G. nr. 2/2018.
este pe teritoriul unui al treilea stat, locul încheierii contractului pe teritoriul unui al
patrulea etc.
În scopul soluţionării acestor conflicte, trebuie avute în vedere trei acte normative:
Regulamentul (UE) 1215/2012, denumit şi „Regulamentul Bruxelles I (reformare)”1,
Codul civil român, Cartea VII – Dispoziţii de drept internaţional privat şi Codul de
procedură civilă român, Cartea a VII-a – Procesul civil internaţional.
a. Instanţa competentă
Potrivit art. 1066 C. pr. civ., cu excepţia situaţiilor în care legea dispune altfel,
instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului,
reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu
secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii.
Când există mai mulţi pârâţi, instanţele române sunt competente dacă unul dintre
aceştia se află în situaţia prevăzută mai sus, fiind totuşi exclusă competenţa instanţelor
române atunci când cererea a fost făcută numai cu scopul de a-l sustrage pe un pârât de
la jurisdicţia domiciliului ori reşedinţei obişnuite sau, după caz, a sediului principal ori
secundar situat în străinătate.
Deopotrivă, instanţele române sunt competente să judece şi cererile privind activi-
tatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România,
când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.
Sunt şi situaţii în care părţile pot alege convenţional instanţa competentă, cu
anumite limitări prevăzute de lege. În litigiile patrimoniale, părţile pot conveni2 asupra
instanţei competente să judece un litigiu izvorând dintr-un raport cu elemente de
extraneitate. Alegerea instanţei nu este posibilă, iar dacă s-a făcut, rămâne fără efect,
atunci când ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe
care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română. Aceeaşi este situaţia şi când
instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor
române, precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa
exclusivă a unei instanţe străine.3
Uneori însă, în materia unor acţiuni patrimoniale, instanţele române au o compe-
tenţă exclusivă4. Este cazul contractelor încheiate cu consumatori având domiciliul sau
reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului
personal sau familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau
comercială a acestuia, dacă furnizorul a primit comanda în România sau dacă
încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi
consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.
1 Regulamentul (UE) 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie

2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 351 din 20 decembrie 2012.
2 Convenţia poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de
comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulaţie contrară, competenţa
forului ales este exclusivă – art. 1068 alin. (1) C. pr. civ.
3 A se vedea art. 1068 alin. (2) C. pr. civ.
4 A se vedea art. 1080 C. pr. civ.
312 | Ilie Dumitru
Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi alte categorii de

litigii, atunci când:
- locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie
contractuală se află în România;
- locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale
sau se produc efectele acestuia se află în România;
- staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau
debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
- bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;
- procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum şi
cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea
liberă ori într-un spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a) nava sau aeronava arborează pavilionul român sau, după caz, este înmatriculată
în România;
b) locul de destinaţie sau primul port ori aeroport unde nava sau aeronava a ajuns
se găseşte pe teritoriul României;
c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România;
- procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse
originare din România, indiferent de cetăţenia victimei, de locul survenirii accidentului
sau locul producerii prejudiciului etc.1
La 27 septembrie 1968, statele membre CEE au încheiat Convenţia de la Bruxelles
privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială,
care a fost modificată prin convenţiile de aderare a noilor state membre la convenţia în
cauză. Ulterior, a fost semnată şi Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, convenţie paralelă cu
Convenţia de la Bruxelles din 1968.
Anterior lărgirii considerabile a Uniunii europene după căderea zidului Berlinului,
au fost iniţiate lucrări de revizuire a acestor convenţii, apoi s-a decis că este necesar şi
oportun ca normele care reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic comunitar cu
caracter imperativ şi de aplicare directă.
În acest context a apărut Regulamentul (CE) 44/2001 privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Acest regulament a consacrat la nivelul UE principiul conform căruia competenţa
este determinată, în general, de domiciliul pârâtului2, stabilind, totuşi, în afară de
instanţa domiciliului pârâtului, şi alte instanţe autorizate să soluţioneze litigii de drept
1A se vedea art. 1081 C. pr. civ.

2Art. 2 din Regulament prevede următoarele: „Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament,
persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de
naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză. Persoanele care nu au naţionalitatea
statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă aplicabile
cetăţenilor statului în cauză.”
internaţional privat, a căror competenţă se întemeiază pe legătura strânsă dintre

instanţă şi litigiu sau pe nevoia bunei administrări a justiţiei.
Regulamentul Bruxelles I a fost reformat şi a apărut astfel Regulamentul (UE)
1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială1.
1 În cauza Rehder c. Ari Baltic (C-204/08), CJUE a decis că, în cazul transportului aerian de
pasageri dintr-un stat membru către un alt stat membru, efectuat pe baza unui contract cu o companie
aeriană, operator efectiv de transport, instanţa competentă să soluţioneze o cerere de despăgubire
bazată pe respectivul contract de transport şi Regulamentul (CE) nr. 261/2004 este, la alegerea
reclamantului, cea care are jurisdicţie teritorială asupra locului de plecare sau locului de sosire a
aeronavei, deoarece fiecare dintre aceste locuri ar putea fi considerat un loc de prestare a serviciului
în temeiul Regulamentului Bruxelles I. Această hotărâre a creat îndoieli cu privire la faptul că aceleaşi
reguli de stabilire a instanţei competente ar putea fi aplicate în cazul în care nu există o legătură
contractuală între pasager şi operatorul de transport în cazurile în care, în cursul unui zbor cu mai
multe segmente, din cauza întârzierii sau anulării primului zbor, a ratat zborul său de legătură şi a
suferit o sosire cu întârziere la destinaţia finală, în timp ce transportatorul care a operat primul zbor a
fost diferit de transportatorul contractual, care l-a dus cu întârziere la destinaţie. În hotărârea sa din 7
martie 2018, în cauzele comune C-274/16, C-447/16 şi C-448/16, CJUE a clarificat că noţiunea de
„materie contractuală” acoperă acţiunea în despăgubire a pasagerilor aerieni pentru întârzierea
prelungită a unui zbor cu legătură, îndreptată, în temeiul Regulamentului (CE) 261/2004 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării
sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, împotriva
unui operator efectiv de transport aerian care nu este cocontractantul pasagerului în cauză.
Totodată, a mai analizat şi arătat Curtea care este interpretarea care trebuie dată art. 5 pct. 1 lit. (b) a
doua liniuţă din Regulamentul 44/2001 şi art. 7 pct. 1 lit. (b) a doua liniuţă din Regulamentul (UE)
1215/2012, pornind de la următoarea situaţie de fapt: Familia Barkan a rezervat un zbor cu legătură
din Melilla (Spania) la Frankfurt am Main (Germania), prin Madrid (Spania), la compania aeriană
Iberia, Líneas Aéreas de España (denumită în continuare „Iberia”), pentru data de 7 august 2010. Din
confirmarea rezervării emisă de Iberia ar reieşi că zborul între Melilla şi Madrid trebuia să fie operat
de Air Nostrum şi că zborul între Madrid şi Frankfurt am Main trebuia să fie operat de Iberia, fără timp
de legătură semnificativ între aceste două zboruri. Întrucât zborul pe ruta Melilla‑Madrid a decolat cu
o întârziere de 20 de minute, familia Barkan a pierdut al doilea zbor, cu destinaţia Frankfurt am Main,
şi a ajuns la destinaţia finală cu o întârziere de patru ore. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2015,
Amtsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Districtual din Frankfurt am Main, Germania), sesizat de
familia Barkan, printre altele, cu o cerere de compensaţie în cuantum de 250 de euro pentru fiecare
membru al acestei familii pentru întârzierea menţionată, a dispus, în temeiul Regulamentului
261/2004, obligarea Air Nostrum conform concluziilor reclamanţilor. Prin hotărârea din 20 august
2015, Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main, Germania), sesizat
în apel de Air Nostrum, a constatat lipsa competenţei internaţionale a instanţelor germane. Potrivit
acestei instanţe, numai Melilla şi Madrid puteau fi avute în vedere ca locuri de executare pentru zborul
între Melilla şi Madrid, în cursul căruia a avut loc incidentul, întrucât cele două zboruri trebuiau să fie
considerate ca zboruri distincte, în pofida rezervării unice. Familia Barkan a declarat recurs la
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiţie). Aceasta consideră, în primul rând, că, chiar dacă este
cert că nu există nicio relaţie contractuală directă între familia Barkan şi Air Nostrum, acest fapt nu are
consecinţe asupra naturii contractuale a dreptului la compensaţie prevăzut de Regulamentul
261/2004. În al doilea rând, potrivit acestei instanţe, faptul că Air Nostrum, în calitate de operator
efectiv de transport aerian, nu are obligaţii contractuale de îndeplinit la destinaţia finală a zborului cu
314 | Ilie Dumitru
Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru UE pot fi acţionate în justiţie

în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul prevederilor cuprinse în
Secţiunile 2-7 ale Capitolului II – Competenţa din Regulamentul (UE) 1215/2012.
Potrivit art. 7 din acest regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul
unui stat membru poate fi acţionată în justiţie, în materie contractuală, în faţa
instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză. Ca regulă generală, locul de
executare a obligaţiei în cauză este, în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat
membru unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.
Art. 17-19 din Regulament conţin reguli de competenţă în materia contractelor
încheiate de consumatori.
În ceea ce priveşte un contract încheiat de un consumator într-un scop care se
poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, consumatorul poate
introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi contractante, fie înaintea instanţelor din
statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea
instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul.
Când un consumator încheie un contract (inclusiv unul care, pentru un preţ
forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare), cu o parte care nu are domiciliul
pe teritoriul statului membru, însă deţine o sucursală, agenţie sau altă întreprindere pe
teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, pentru determinarea instanţei
competente în cazul contestaţiilor cu privire la exploatarea sucursalei, agenţiei sau
întreprinderii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Consumatorul, în schimb, nu poate fi acţionat în instanţă de către cealaltă parte la
contract decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul
îşi are domiciliul.
legătură, şi anume Frankfurt am Main, nu se opune calificării acestui loc ca fiind „locul de executare”,
în sensul art. 5 pct. 1 din Regulamentul 44/2001, în măsura în care Regulamentul 261/2004
urmăreşte să consolideze, iar nu să submineze, poziţia juridică a pasagerilor aerieni. Astfel, ar părea
justificat ca obligaţiile contractuale care trebuie îndeplinite de cocontractantul familiei Barkan, şi
anume Iberia, la destinaţia finală a zborului cu legătură să fie imputate Air Nostrum, în calitatea sa de
operator efectiv de transport aerian. De altfel, din punctul de vedere al dreptului material, operatorul
efectiv de transport aerian ar trebui, în orice caz, să despăgubească pasagerul în situaţia în care acesta
ajunge la destinaţia finală cu o întârziere considerabilă ca urmare a unui zbor de legătură pe care acest
operator de transport l‑a asigurat cu întârziere. Curtea Federală de Justiţie a Germaniei a decis să
sesizeze cu întrebări preliminare CJUE. Aceasta a împărtăşit opinia instanţei supreme germane şi a
decis că „articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din Regulamentul nr. 44/2001 şi articolul 7
punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretate în sensul că, în cazul unui zbor cu
legătură, constituie „locul de executare” a zborului respectiv, în sensul acestor dispoziţii, locul de
sosire a celui de-al doilea zbor, atunci când transportul pe ambele zboruri se efectuează de către doi
operatori de transport aerian diferiţi, iar acţiunea în despăgubire pentru întârzierea prelungită a
acestui zbor cu legătură în sensul Regulamentului nr. 261/2004, se întemeiază pe un incident care a
avut loc în timpul primului dintre zborurile respective, efectuat de un operator de transport aerian
care nu este cocontractantul pasagerilor în cauză.”
Consumatorul este protejat inclusiv prin limitarea posibilităţii de derogare con-

venţională de la regulile de stabilire a instanţei competente. O astfel de derogare se
poate realiza numai dacă acea convenţie:
- fie este ulterioară naşterii litigiului,
- fie lasă consumatorului posibilitatea de a sesiza alte instanţe decât cele indicate
în Regulament,
- fie a fost încheiată în condiţiile în care atât consumatorul, cât şi cealaltă parte
contractantă aveau la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în
acelaşi stat membru, iar convenţia (care trebuie să fie permisă de legislaţia statului în
cauză) a avut ca efect atribuirea de competenţă instanţelor din statul respectiv.
Aceste reguli în materia instanţei competente se regăseau şi în prima formă a
Regulamentului Bruxelles I (Regulamentul 44/2001).
Aplicarea regulilor de stabilire a instanţei competente în baza acestui regulament
pentru litigii, care au ca obiect vânzarea de pachete de servicii turistice comercializate
pe internet (comandate prin accesarea website-ului operatorului/agenţiei de turism), a
fost analizată şi de CJUE în cauzele conexate C‑585/08 şi C‑144/091.
În hotărârea pronunţată se arată că pentru a stabili dacă se poate considera că un
comerciant, a cărui activitate este prezentată pe pagina sa de internet sau pe cea a unui
intermediar, îşi „direcţionează” activitatea către statul membru pe teritoriul căruia este
domiciliat consumatorul, în sensul art. 15 alin. (1) lit. (c) din Regulamentul 44/2001 în
prezent, este vorba de art. 17 alin. (1) lit. c) din Regulamentul 1215/2012 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială2, trebuie să se verifice dacă, înainte de încheierea eventuală a unui contract
cu consumatorul, rezultă din aceste pagini de internet şi din activitatea globală a
comerciantului că acesta din urmă intenţiona să intre în relaţii comerciale cu
1 În cauzele conexate C‑585/08 şi C‑144/09 – Peter Pammer c. Reederei Karl Schlüter GmbH &
Co. KG şi Hotel Alpenhof GesmbH c. Oliver Heller (cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare
formulate de Oberster Gerichtshof) a fost pronunţată Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 7
decembrie 2010.
2 Conţinutul integral al art. 17 din Regulamentul 1215/201 este următorul: „(1) În ceea ce
priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se
situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile
din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 6 şi articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
(a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şi eşalonate; (b)
contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate sau orice altă formă
de credit încheiat în scopul finanţării vânzării de bunuri mobile corporale; sau (c) în toate celelalte
cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale
în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, îşi
direcţionează activităţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru
respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi. (2) Atunci când un consumator
încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deţine o
sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul
litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că partea în cauză are domiciliul pe
teritoriul statului membru respectiv. (3) Prezenta secţiune nu se aplică în cazul contractelor de
transport altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare.”
316 | Ilie Dumitru
consumatori domiciliaţi în unul sau mai multe state membre, printre care cel în care
este domiciliat acest consumator, în sensul că era dispus să încheie un contract cu
aceştia.
Pot constitui indicii care permit să se considere că activitatea comerciantului este
direcţionată către statul membru al domiciliului consumatorului următoarele ele-
mente: natura internaţională a activităţii, menţionarea unor itinerarii cu punctul de
plecare în alte state membre pentru a se deplasa la locul în care are sediul comer-
ciantul, utilizarea unei alte limbi sau a unei alte monede decât limba sau moneda utili-
zate în mod obişnuit în statul membru în care are sediul comerciantul, cu posibilitatea
de a rezerva şi de a confirma rezervarea în această limbă diferită, menţionarea unor
coordonate telefonice cu indicarea prefixului internaţional, efectuarea unor cheltuieli
pentru un serviciu de referenţiere pe internet în scopul de a facilita accesul consu-
matorilor domiciliaţi în alte state membre la pagina de internet a comerciantului sau a
intermediarului său, utilizarea unui nume de domeniu de prim nivel diferit de cel al
statului membru în care are sediul comerciantul şi menţionarea unei clientele interna-
ţionale alcătuite din clienţi domiciliaţi în diferite state membre. Revine instanţei
naţionale sarcina de a verifica existenţa unor astfel de indicii.
În schimb, este insuficientă simpla accesibilitate a paginii de internet a comer-
ciantului sau a intermediarului în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat
consumatorul. Aceeaşi este situaţia în cazul menţionării unei adrese electronice,
precum şi a altor date de contact sau în cazul utilizării unei limbi sau a unei monede
care sunt limba şi/sau moneda utilizate în mod obişnuit în statul membru în care are
sediul comerciantul.
b. Legea aplicabilă
În ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului litigiului născut în legătură cu înche-
ierea sau executarea unui contract de vânzare a pachetelor de servicii turistice, trebuie
avute în vedere atât prevederile Codului civil român, cât şi ale Regulamentului (CE)
593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I)1.
Regulamentul CE 593/2008 se aplică în toate statele membre UE obligaţiilor
contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile când există un conflict de legi,
iar atunci când normele acestui regulament determină aplicarea unei anumite legi
naţionale, ea se va aplica indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.
Ca regulă generală, contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi.2
Art. 4 din Regulament stabileşte care este legea aplicabilă în absenţa unei înţele-
geri între părţile contractante.
1 Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008,
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în Jurnalul Oficial nr. L 177 din 04
iulie 2008.
2 Potrivit art. 3 din Regulament, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu
un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Părţile pot
conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior.
Astfel, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri se aplică legea ţării

în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul, iar în situaţia contractului de prestări
servicii legea aplicabilă este cea a ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de
servicii.
Contractul1 încheiat de un consumator într-un scop care poate fi considerat ca
neavând legătură cu activitatea sa profesională cu un „profesionist” care acţionează în
exercitarea activităţii sale profesionale este reglementat de legea statului în care îşi are
reşedinţa obişnuită consumatorul, cu condiţia ca respectivul contract să se înscrie în
sfera activităţilor profesionale ale profesionistului şi ca acesta:
(a) să-şi desfăşoare activitatea comercială sau profesională în ţara în care îşi are
reşedinţa obişnuită consumatorul; sau
(b) prin orice mijloace, să-şi direcţioneze activităţile către ţara în cauză sau către
mai multe ţări, printre care şi ţara în cauză.2
Această regulă de determinare a legii aplicabile contractelor încheiate între
consumatori şi profesionişti nu se aplică contractelor de prestări servicii în temeiul
cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într-o altă ţară decât în cea în
care acesta îşi are reşedinţa obişnuită.
Codul civil român conţine şi el prevederi referitoare atât la legea aplicabilă
condiţiilor de fond ale actului juridic civil, implicit şi contractelor, cât şi condiţiilor de
formă, precum şi obligaţiilor contractuale înseşi.
Condiţiile de fond sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, în lipsa alegerii, de
legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această
lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.3
Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care guvernează şi
fondul actului. Indiferent de aceasta, actul va fi totuşi valabil încheiat din punct de
vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de (i) legea locului unde a fost
întocmit sau de (ii) legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a
consimţit sau de (iii) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat a autorităţii
care examinează validitatea actului juridic.4
Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor
dreptului UE, respectiv potrivit Regulamentului (CE) nr. 593/2008, la care ne-am
referit mai sus.
1 Este important de reţinut şi conţinutul art. 12 din Regulament, cu denumirea marginală

„Domeniul legii aplicabile”, unde se prevede că: „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului
regulament reglementează în special: (a) interpretarea contractului; (b) executarea obligaţiilor
născute din contract; (c) în limitele competenţei conferite instanţei sesizate de legea sa procedurală,
consecinţele neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura
în care aceasta este reglementată de norme de drept; (d) diferitele moduri de stingere a obligaţiilor,
precum şi prescripţia şi decăderea din drepturi; (e) efectele nulităţii contractului. În ceea ce priveşte
modalitatea de executare şi măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în
vedere legea ţării în care are loc executarea.”
2 A se vedea art. 6 din Regulament.
3 A se vedea art. 2637-2638 C. civ.
4 A se vedea art. 2639 C. civ.
318 | Ilie Dumitru
D. Formarea contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice
O.G. nr. 2/2018 este actul normativ care reglementează într-o manieră specială,
dedicată, formarea şi, vom vedea în cele ce urmează, şi executarea contractului de
comercializare a pachetelor de servicii turistice.
În zona proximă a acestei reglementări vom găsi legislaţia privind protecţia
consumatorului şi, în cele din urmă, prevederile Codului civil aplicabile contractelor, în
general.
La formarea contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice se parcurge o
etapă precontractuală (de informare), iar apoi etapa încheierii propriu zise a
contractului. Le vom analiza în această ordine.
1. Informarea prealabilă încheierii contractului

Stabilirea unei relaţii contractuale între operatorul de turism sau agenţia de turism
organizatoare şi turist debutează prin parcurgerea unei etape de informare. O serie de
informaţii, prevăzute în lege, sunt furnizate de operatorul de turism turistului, în mod
obligatoriu. Nu există niciun impediment ca, în afară de cele expres prevăzute de lege,
părţile să îşi solicite sau să îşi transmită şi alte informaţii.
Cap. II din O.G. nr. 2/2018 reglementează această obligaţie de informare a
turistului, care există atât în etapa precontractuală, cât şi în cea ulterioară încheierii
contractului.
În etapa precontractuală, adică înainte ca un turist (călător) să îşi fi asumat un
contract privind un pachetul de servicii de călătorie sau oricare altă ofertă corespun-
zătoare, agenţia de turism organizatoare are obligaţia de a furniza călătorului două
categorii de informaţii:
 O serie de informaţii standard, care nu sunt particularizate pentru o anume
ofertă turistică sau pentru un anume pachet de servicii turistice şi care se regăsesc în
partea A sau B, după caz, din Anexa nr. 1 a O.G. nr. 2/20181.
1 Partea A conţine Formularul cu informaţii standard pentru contractele privind pachete de
servicii de călătorie atunci când este posibilă utilizarea de hyperlinkuri. Acesta are următorul
conţinut: „Combinaţia de servicii de călătorie pusă la dispoziţia dumneavoastră este un pachet în
înţelesul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de
călătorie asociate, precum şi pentru modificarea unor acte normative. Prin urmare, veţi beneficia de
toate drepturile UE care se aplică pachetelor. Societatea (societăţile) XY va (vor) fi pe deplin
responsabilă (responsabile) pentru executarea corespunzătoare a pachetului în ansamblu. În plus,
conform legislaţiei, societatea (societăţile) XY deţine (deţin) protecţie pentru a vă rambursa plăţile şi,
în cazul în care transportul este inclus în pachet, pentru a asigura repatrierea dumneavoastră în cazul
în care devine (devin) insolventă (insolvente). Tot prin acest formular, se vor furniza sub forma unui
hyperlink informaţii suplimentare referitoare la principalele drepturi în temeiul Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2018:
– Călătorii vor primi toate informaţiile esenţiale privind pachetul anterior încheierii contractului
privind pachetul de servicii de călătorie.
– Există întotdeauna cel puţin un comerciant care răspunde pentru executarea corespunzătoare
a tuturor serviciilor de călătorie incluse în contract.
– Călătorilor li se pune la dispoziţie un număr de telefon de urgenţă sau detaliile unui punct de
contact unde pot lua legătura cu agenţia de turism organizatoare sau cu agentul de turism.
– Călătorii pot transfera pachetul unei alte persoane, în urma unei înştiinţări efectuate în mod
rezonabil şi eventual a plăţii unor costuri suplimentare.
– Preţul pachetului poate fi mărit numai dacă cresc costurile specifice (de exemplu, preţurile
carburanţilor) şi dacă acest lucru este prevăzut în mod expres în contract, şi în orice caz nu mai târziu
de 20 de zile înainte de începerea executării pachetului. În cazul în care creşterea preţului este mai
mare de 8% din preţul pachetului, călătorul poate înceta contractul. În cazul în care agenţia de turism
organizatoare îşi rezervă dreptul de a creşte preţul, călătorul are dreptul la o reducere de preţ dacă
apare o scădere a costurilor relevante.
– Călătorii pot înceta contractul fără plata unei penalităţi de încetare şi pot obţine rambursarea
integrală a oricăror plăţi în cazul în care oricare dintre elementele esenţiale ale pachetului, altul decât
preţul, s-a modificat în mod semnificativ. În cazul în care, înainte de începerea executării pachetului,
comerciantul răspunzător de pachet anulează pachetul, călătorii au dreptul la rambursare şi, după caz,
la o despăgubire.
– Călătorii pot înceta contractul fără plata unei penalităţi de încetare, înainte de începerea
executării pachetului, în circumstanţe excepţionale, de exemplu în cazul unor probleme grave de
securitate la destinaţie care sunt susceptibile de a afecta pachetul.
– În plus, călătorii au posibilitatea de a înceta contractul în orice moment înainte de începerea
executării pachetului, în schimbul achitării unei penalităţi de încetare adecvată şi justificabilă.
– În cazul în care, după începerea executării pachetului, elemente importante ale pachetului nu
pot fi executate astfel cum s-a convenit, vor trebui oferite călătorului servicii alternative
corespunzătoare, fără a implica plata unor costuri suplimentare. Călătorii pot înceta contractul fără
plata unei penalităţi de încetare, în cazul în care serviciile nu sunt executate în conformitate cu
contractul şi acest fapt afectează în mod substanţial executarea pachetului, iar agenţia de turism
organizatoare nu remediază problema.
– Călătorii au de asemenea dreptul la o reducere a preţului şi/sau la plata unor despăgubiri
pentru daune în cazul în care serviciile de călătorie nu sunt executate sau sunt executate în mod
necorespunzător.
– Agenţia de turism organizatoare trebuie să ofere asistenţă în cazul în care călătorul se află în
dificultate.
– În cazul în care agenţia de turism organizatoare intră în insolvenţă, plăţile vor fi rambursate. În
cazul în care aceasta intră în insolvenţă după începerea executării pachetului, iar transportul este
inclus în pachet, repatrierea călătorilor este garantată. XY a contractat protecţia în caz de insolvenţă cu
YZ [entitatea responsabilă pentru protecţia în caz de insolvenţă]. Călătorii pot contacta această
entitate sau, după caz, autoritatea competentă (datele de contact, inclusiv numele, adresa geografică,
adresa de e-mail şi numărul de telefon) în cazul în care serviciile sunt refuzate din cauza insolvenţei
XY.
În sensul prezentului formular prin agenţie de turism organizatoare se înţelege agenţia de turism
organizatoare stabilită pe teritoriul României sau agenţia de turism intermediară stabilită pe teritoriul
României, care cumpără în mod direct pachete de la o agenţie de turism organizatoare care nu este
stabilită în România, după caz, conform art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2018. În cazul
prevederilor referitoare la insolvenţă, agenţia de turism organizatoare este cea dintr-un alt stat
membru sau din România, după caz. De asemenea, se oferă hyperlink şi către textul Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2018. Partea B a Anexei nr. 1 a O.G. nr. 2/2018 conţine un Formular similar celui din
Partea A, cu informaţii standard pentru contractele privind pachete de servicii de călătorie în alte
situaţii decât cele care fac obiectul părţii A (când nu este posibilă utilizarea de hyperlinkuri). În astfel
de cazuri se va menţiona site-ul internet pe care este accesibilă O.G. nr. 2/2018.
320 | Ilie Dumitru
 O serie de informaţii referitoare la ofertă sau pachetul de servicii turistice.

Acestea se regăsesc în conţinutul art. 5 din O.G. nr. 2/2018. Nu toate informaţiile
menţionate acolo trebuie furnizate călătorului, ci numai cele aplicabile pachetului de
servicii turistice de care este interesat turistul sau care se propune acestuia de agenţia
organizatoare. Aşadar, această categorie de informaţii precontractuale care, după caz,
ar trebui să fie furnizate călătorului include:
a) principalele caracteristici ale serviciilor de călătorie:
(i) destinaţia (destinaţiile) călătoriei, itinerariul şi perioadele sejurului, cu datele
corespunzătoare şi, în cazul în care cazarea este inclusă, numărul de nopţi incluse;
(ii) mijloacele de transport, caracteristicile şi categoriile acestora, locurile, datele şi
orele de plecare şi de întoarcere, duratele şi locurile opririlor intermediare şi ale
legăturilor de transport. În cazul în care nu este încă stabilită ora exactă, agenţia de
turism organizatoare şi, după caz, agenţia de turism intermediară informează călătorul
cu privire la ora aproximativă de plecare şi de întoarcere;
(iii) locaţia1, principalele caracteristici şi, după caz, categoria turistică a unităţilor
de cazare conform normelor din ţara de destinaţie2;
(iv) serviciile de masă oferite;
(v) vizitele, excursiile sau alte servicii incluse în preţul total convenit al pachetului;
(vi) dacă nu este clar din context, faptul că oricare dintre serviciile de călătorie vor
fi furnizate călătorului ca parte a unui grup şi, în acest caz, în măsura posibilului,
dimensiunea aproximativă a grupului;
(vii) dacă posibilitatea călătorului de a beneficia de alte servicii turistice depinde
de comunicarea orală efectivă, limba în care vor fi furnizate serviciile respective;
1 În ceea ce priveşte această informaţie care trebuie transmisă călătorului, apreciem că ea este pe
deplin îndeplinită atunci când agenţia de turism organizatoare menţionează zona turistică în care se
va face cazarea. Dacă pentru călător o astfel de informaţie este suficientă şi consimte la încheierea
contractului, agenţia de turism organizatoare nu poate fi sancţionată de organele cu atribuţii de
control în materia aplicării O.G. nr. 2/2018. Astfel de sancţiuni nu ar putea să fie considerate decât
abuzive câtă vreme informaţia furnizată de agenţia organizatoare cu privire la locaţie l-a satisfăcut pe
călător, care nu era interesat să cunoască adresa exactă la care va fi cazat. Spre exemplu, dacă i se
oferă călătorului informaţia că va fi cazat la un hotel de 3 stele situat „pe malul lacului Léman
(Elveţia)”, iar acesta acceptă oferta, fiindu-i indiferent la care anume hotel de 3 stele din acea zonă va fi
cazat, obligaţia de transmitere a informaţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit.a) pct. (iii) este îndeplinită.
Pe de altă parte, atât în versiunea oficială în limba română a Directivei 2015/2302, cât şi în O.G.
nr. 2/2018 se foloseşte în mod nefericit termenul de „locaţie”. Mai întâi că, potrivit DEX, „locaţie”
înseamnă „închiriere”. Or nu despre o astfel de situaţie este vorba în ipoteza normei juridice analizate.
Apoi, atât în versiunea în limba engleză a Directivei 2015/2302, cât şi în cea în limba franceză sunt
utilizate cuvinte care, ambele („the location” – en. şi „la situation” – fr.), în limba română se traduc prin
„amplasament” sau „poziţionare”.
2 Subliniem că este vorba de categoria turistică stabilită de autoritatea competentă din ţara în
care este situată respectiva unitate de cazare. Eventuale plângeri sau reclamaţii ale călătorilor care
apreciază că unitatea de cazare nu ar fi de categoria stabilită de respectiva autoritate naţională, ar
trebui să fie soluţionate negativ. Practica judiciară românească a cunoscut şi situaţii regretabile în care
judecătorul şi-a permis să audieze martori şi să decidă că un anume hotel din altă ţară nu ar fi de
categoria care i-a fost atribuită de autoritatea competentă din acel stat.
(viii) situaţia în care călătoria sau, după caz, vacanţa este adaptată în general
pentru persoanele cu mobilitate redusă şi, la cererea călătorului, informaţii precise
privind gradul de adecvare a călătoriei sau vacanţei, luând în considerare nevoile
călătorului;
b) denumirea comercială şi sediul social ale agenţiei de turism organizatoare şi,
dacă este cazul, ale agenţiei de turism intermediare, precum şi numerele de telefon şi,
după caz, adresele de e-mail ale acestora;
c) preţul total al pachetului, inclusiv taxele şi, dacă este cazul, toate comisioanele,
tarifele, penalităţile de încetare şi alte costuri suplimentare sau, atunci când aceste
costuri nu pot fi calculate în mod rezonabil anterior încheierii contractului, o indicaţie
cu privire la tipul de costuri suplimentare pe care călătorul ar putea să fie obligat să le
suporte în continuare;
d) modalităţile de plată, inclusiv orice sumă sau procentaj din preţ care urmează să
fie achitate sub formă de avans şi calendarul pentru achitarea soldului sau garanţiile
financiare care urmează să fie achitate sau furnizate de călător;
e) numărul minim de persoane necesar pentru ca serviciile din pachet să poată fi
executate şi termenul, înainte de începerea executării pachetului, până la care este
posibilă încetarea contractului, dacă nu se întruneşte acest număr;
f) informaţii generale despre cerinţele legate de paşaport şi vize, inclusiv
termenele aproximative de obţinere a vizelor şi informaţii referitoare la formalităţile
legate de sănătate în ţara de destinaţie;
Subliniem aici diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de informaţii care
sunt menţionate împreună, la aceeaşi literă a art. 5 din O.G. nr. 2/2018, anume regimul
vizelor şi formalităţile legate de sănătate.
Informaţiile referitoare la formalităţile legate de sănătate au în vedere faptul că
sunt state care nu permit intrarea pe teritoriul lor decât dacă turistul face dovada
efectuării unor vaccinuri sau care, alteori, supun turistul unor controale medicale la
trecerea frontierei etc.
În privinţa cerinţelor legate de paşaportul său şi de viza de acces pe teritoriul
statutului în care urmează să se desfăşoare călătoria turistică, în turismul internaţional
sunt şi operatori de turism care nu doar că furnizează turistului aceste informaţii, dar îi
oferă suplimentar şi îndeplinirea integrală sau parţială a formalităţilor necesare pentru
obţinerea vizei turistice. Sigur că operatorul de turism poate acţiona ca mandatar al
turistului şi poate îndeplini pentru acesta formalităţile administrative necesare, însă nu
trebuie confundată obligaţia de furnizare a informaţiilor legate de paşapoarte şi viză cu
obligaţia de a întreprinde demersurile pentru obţinerea vizei şi, cu atât mai puţin, cu
obligaţia de a obţine această viză turistică. Aceasta din urmă nu poate fi asumată de
agenţia de turism, întrucât depinde de consulatul sau reprezentanţa diplomatică a
statului căruia i se solicită, iar obligaţia de a face demersurile pentru obţinerea ei există
numai dacă şi în măsura în care părţile au agreat-o contractual. În lipsa unei alte
menţiuni exprese în contract, turistul poate dovedi prin orice mijloc de probă asu-
marea de către turoperator sau agenţia de turism a obligaţiei de îndeplinire a
procedurilor administrative necesare pentru obţinerea vizei turistice.
322 | Ilie Dumitru
Jurisprudenţa franceză consemnează şi speţe în care a fost analizată această

problematică. Spre exemplu, Curtea de Apel din Paris a decis că există o prezumţie că
operatorul de turism şi-a asumat obligaţia mai sus amintită în ipoteza în care a primit
de la turist paşaportul acestuia. Într-un alt caz, Curtea de Apel din Orléans a decis că
există o prezumţie de asumare de către agenţia de turism a obligaţiei de îndeplinire a
formalităţilor administrative necesare obţinerii vizei turistice pentru turist, motivând
că în preţul afişat se arăta că este „totul inclus”.1
Tot cu privire la documentele de călătorie şi lipsa unei răspunderi a agenţiei de
turism în cazul unor neconformităţi ale acestora s-a pronunţat şi Curtea Supremă
Federală din Germania. Reclamanta în cauza dedusă judecăţii a rezervat un pachet de
vacanţă în SUA, organizat de agenţia de turism pârâtă. Ea trebuia să călătorească în SUA
împreună cu soţul ei şi cu fiica ei în 19 mai 2013. În ianuarie 2013 ea a solicitat noi
paşapoarte pentru fiica ei şi ea însăşi, care i-au fost eliberate şi trimise prin poştă de
autoritatea germană competentă. Cu toate acestea, deoarece autoritatea emitentă a
paşapoartelor nu primise nicio confirmare a livrării (primirii paşapoartelor de către
reclamantă şi fiica sa), a presupus că paşapoartele s-au pierdut şi, prin urmare, le-a
declarat nule şi neavenite. Cu toate acestea, reclamanta nu a fost informată despre
această situaţie. Când reclamanta şi familia ei s-au prezentat la îmbarcare, au fost
refuzate din cauza documentelor de călătorie nevalabile ale reclamantei şi fiicei sale.
Ulterior, a solicitat restituirea întregului preţ plătit pentru vacanţă de la agenţia de
turism organizatoare, care însă nu i-a restituit decât o parte din preţul pachetului
turistic. În aceste condiţii a iniţiat un proces în instanţa de judecată împotriva agenţiei
de turism. Cererea reclamantei de rambursare integrală a preţului a fost respinsă în
toate instanţele judecătoreşti. Curtea Supremă din Germania (BGH) a confirmat soluţia
afirmând că evenimentul face parte din sfera de risc a reclamantei şi nu poate fi
considerat „forţă majoră”. Este în exclusivitate responsabilitatea fiecărui călător să
producă documente de călătorie valabile2.
g) informaţii privind posibilitatea călătorului de a înceta contractul oricând înainte
de începerea executării pachetului, cu plata unei penalităţi de încetare corespunzătoare
sau, după caz, a penalităţilor de încetare standardizate solicitate de agenţia de turism
organizatoare;
h) informaţii privind asigurarea facultativă sau obligatorie care să acopere
costurile încetării contractului de către călător sau costurile de asistenţă, inclusiv taxele
de repatriere, în caz de accident, de boală sau de deces.
Obligaţia de furnizare a acestor două categorii de informaţii precontractuale (cele
standard şi cele adaptate pachetului de servicii turistice) incumbă agenţiei de turism
organizatoare (turoperatorului), dacă aceasta vinde sau oferă spre vânzare pachetul de
servicii turistice în mod direct călătorului sau agenţiei intermediare care vinde sau
oferă spre vânzare pachetele turistice în calitate de intermediar al turoperatorului.
1 A se vedea pentru aceste hotărâri judecătoreşti, L. Jégouzo, Le doir du tourisme, Ed. LGDJ, 2012,
p. 194.
2 A se vedea comunicatul de presă al BGH nr. 76/2017 din 16 mai 2017 privind hotărârea BGH X
ZR 142/15 din 16 mai 2016.

Obligaţia de informare subzistă şi în cazul contractelor privind pachetele de

servicii de călătorie încheiate prin telefon.
De asemenea, chiar şi atunci când agenţia de turism organizatoare sau agenţia de
turism intermediară urmează să încheie contractul cu un călător ale cărui date le sunt
transmise de un alt comerciant, acestea trebuie să se asigure că, înainte de asumarea de
către călător a contractului sau a oricărei oferte corespunzătoare, acesta a primit
informaţiile menţionate mai sus, dacă şi în măsura în care acestea sunt relevante
pentru serviciile de călătorie ce fac obiectul contractului. Pentru a-şi putea îndeplini
obligaţia de informare, agenţia de turism trebuie să primească din partea comer-
ciantului informaţiile necesare.
Informaţiile vor fi furnizate într-un mod clar, inteligibil şi bine evidenţiat, iar
atunci când aceste informaţii sunt furnizate în scris, ele trebuie să fie şi lizibile. Subli-
niem aici că, faţă de vechea reglementare, nu mai este aşadar obligatoriu ca informaţiile
precontractuale să fie furnizate în scris. Totuşi, agenţiei de turism îi incumbă sarcina de
a proba că şi-a îndeplinit obligaţiile de informare. Prin urmare, din această perspectivă,
în continuare rămâne utilă forma scrisă a informării.
Pe lângă informaţiile arătate în cuprinsul art. 5 din O.G. nr. 2/2018, agenţia de
turism mai trebuie să informeze turistul, atunci când e cazul, şi în legătură cu iden-
titatea transportatorului aerian care va furniza acest serviciu, în cadrul pachetului
turistic oferit spre vânzare. Această obligaţie de informare a pasagerului în legătură cu
identitatea transportatorului aerian nu este prevăzută în Directiva 2015/2302, ci în alt
act normativ al UE.
Cu toate acestea, sunt şi legislaţii naţionale mai bine structurate şi cu un nivel de
coroborare a reglementărilor mult mai ridicat, care au inclus această obligaţie a
informării turistului în legătură cu identitatea companiei aeriene şi în actul normativ
care reglementează comercializarea pachetelor de servicii turistice1.
Regulamentul (CE) 2111/20052 prevede la art. 11 obligativitatea ca, în momentul
rezervării, contractantul de transport aerian3 să informeze pasagerul cu privire la
identitatea transportatorului (transportatorilor) aerian (aerieni) efectiv(i)4, indiferent
de modalitatea de efectuare a rezervării.
1 Este cazul Franţei, care impune această obligaţie prin prevederile Codului turismului,
art. R.211-15 până la R.211-19. În plus, obligaţia este reluată şi în Codul privind aviaţia civila, la
art. R.322-3 la R.322-6.
2 Regulamentul (CE) 2111/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 decembrie
2005, de stabilire a unei liste comunitare a transportatorilor aerieni care se supun unei interdicţii de
exploatare pe teritoriul Comunităţii şi de informare a pasagerilor transportului aerian cu privire la
identitatea transportatorului aerian efectiv şi de abrogare a art. 9 din Directiva 2004/36/CE, publicat
în Jurnalul Oficial nr. L 344 din 27.12.2005.
3 Potrivit definiţiei cuprinse în acelaşi regulament, „contractant de transport aerian” înseamnă
transportatorul care încheie un contract de transport cu un pasager sau, în cazul în care contractul
include un pachet de servicii turistice, cu operatorul turistic. Vânzătorii de bilete sunt asimilaţi
contractorului de transport aerian.
4 Tot Regulamentul 2111/2005 oferă şi definiţia noţiunii de „transportator aerian efectiv”,
care înseamnă un transportator aerian care efectuează sau intenţionează să efectueze un zbor în baza
324 | Ilie Dumitru
Dacă la momentul rezervării încă nu se cunoaşte identitatea transportatorului

(transportatorilor) aerian (aerieni) efectiv(i), contractantul de transport aerian ia
măsuri pentru informarea pasagerului cu privire la numele transportatorului
(transportatorilor) aerian (aerieni) care se preconizează că va (vor) opera zborul sau
zborurile în cauză.
În cazul în care transportatorul (transportatorii) aerian (aerieni) efectiv(i) se
modifică după rezervare, contractantul de transport aerian, indiferent de motivul
schimbării, ia imediat toate măsurile necesare pentru a asigura informarea pasagerului
cu privire la această modificare cât mai curând posibil.
În toate cazurile, pasagerii sunt informaţi în momentul înregistrării sau la
îmbarcare, în cazul în care nu este necesară înregistrarea pentru un zbor de legătură.
Potrivit alin. (4) al art. 11 din acest Regulament, operatorul turistic sau transpor-
tatorul aerian, după caz, asigură informarea contractantului de transport aerian
relevant cu privire la identitatea transportatorului (transportatorilor) aerian (aerieni)
efectiv(i) de îndată ce aceasta este cunoscută, în special în cazul modificării acestei
identităţi.
Un vânzător de bilete este exonerat de răspundere în cazul în care nu a fost
informat cu privire la identitatea transportatorului aerian efectiv.
Mai întâi, subliniem că regulamentul, ca izvor de drept al UE, are aplicare directă în
statele membre, apoi, dorim să subliniem că cerinţa de informare se referă la
„transportatorul aerian efectiv”. Sublinierea este necesară deoarece transportatorul
aerian contractant poate fi diferit de cel care realizează efectiv zborul şi transportă
pasagerii la destinaţie.
Situaţia, destul de des întâlnită în aviaţia civilă, se produce prin subcontractarea
transportului aerian şi poartă denumirea de „codes share” (en.)1. Pe scurt, două sau mai
multe companii aeriene pot încheia un acord prin care se stabileşte că una (unele)
dintre ele va (vor) comercializa sub indicativul său (lor) de zbor servicii de transport
aerian care vor fi prestate de o altă companie aeriană. Pentru astfel de zboruri făcute în
„codes share” trebuie făcută acea distincţie între transportatorul contractual şi
transportatorul efectiv, care execută în realitate prestaţia.
2. Obligaţia turistului de a se informa

Deşi nu este menţionată în mod explicit în legislaţia aplicabilă vânzării de pachete
turistice o astfel de obligaţie2, totuşi în practica judiciară a unor state în care turismul
este mult mai dezvoltat şi, implicit, unde litigiile în legătură cu acest domeniu sunt mai
numeroase, s-a conturat conţinutul unei obligaţii de facto pe care o are turistul, de a se
unui contract de transport cu un pasager sau în numele altei persoane, juridice sau fizice, care a
încheiat un contract de transport cu acel pasager.
1 Expresia similară în limba franceză este „partage de codes” (împărţirea codurilor).
2 Spre exemplu, art. 5 alin. (1) lit. a) pct. viii) din O.G. nr. 2/2018 prevede că informaţii precise
privind gradul de adecvare a călătoriei sau vacanţei la nevoile călătorului se furnizează „la cererea
călătorului”.
informa el însuşi, de a solicita informaţii în legătură cu unele aspecte care ies din marja
normalului, a cotidianului.1
Agentul de turism îşi îndeplineşte obligaţia de informare a turistului luând în
considerare aşteptările obişnuite, pe care le are un turist „mediu”. Atunci când turistul
are aşteptări care excedează normalului sau care are nevoi speciale ori care sunt
neaşteptate pentru pachetul turistic sau serviciile turistice care îl compun, trebuie să îi
aducă aceasta la cunoştinţa agentului de turism sau organizatorului respectivului
pachet turistic. În caz contrar, răspunderea agentului de turism pentru nesatisfacerea
unor nevoi ale turistului pe durata sejurului sau a deplasării este exclusă.
Pe de altă parte, turistul care are astfel de nevoi speciale sau aşteptări extrava-
gante ori neobişnuite trebuie să îl informeze pe turoperator sau agenţia de turism
intermediară pentru ca aceştia să fie în măsură să îi confirme sau nu că serviciile
turistice incluse în pachet îi satisfac sau nu cerinţele.
Spre exemplu, nevoile speciale pe care le au persoanele cu handicap2, dimensiunile
neobişnuite ale bagajelor (cum sunt instrumentele muzicale mari) nu pot fi anticipate
de agentul de turism şi revine turistului însuşi obligaţia de a-l informa pe organizatorul
pachetului turistic în legătură cu astfel de situaţii. Acesta din urmă nu are o obligaţie de
informare absolută, ci una limitată la aşteptările normale ale turiştilor.
Aşadar, pentru nevoile sau aşteptările turiştilor care depăşesc limita normalului, le
revine acestora sarcina de a obţine informaţiile relevante, în legătură cu (in)aptitu-
dinea pachetului turistic de a le satisface aceste cerinţe.3
În aceeaşi categorie se înscriu şi informaţiile referitoare la regimul primirii de
animale de companie în mijloacele de transport şi în spaţiile de cazare. Agentul de
turism nu are obligaţia să furnizeze astfel de informaţii, ci revine turistului obligaţia de
a le solicita atunci când sunt importante pentru el.
3. Valoarea juridică a informaţiilor precontractuale

Potrivit prevederilor Directivei (UE) 2015/23024, cea mai mare parte a informa-
ţiilor precontractuale obligatorii sunt parte integrantă a contractului privind pachetul
de servicii de călătorie.
1 În legislaţia franceză această obligaţie pe care o are turistul însuşi de a se informa este o
obligaţie legală, prevăzută de Legea nr. 75-627 din 11 iulie 1975 privind condiţiile de exercitare a
activităţii organizatorilor de călătorii şi sejururi, publicată în Jurnalul Oficial din 13 iulie 1975. Se arată
în acest act normativ că „turiştii trebuie să atragă atenţia agenţiei de turism asupra tuturor cerinţelor
speciale care îi privesc, susceptibile să afecteze buna desfăşurare a călătoriei sau sejurului”.
2 De altfel, această soluţie se desprinde şi din prevederile Regulamentului (CE) nr. 1107/2006
privind drepturile persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata

călătoriei pe calea aerului, care stipulează la art. 6 că persoanele cu handicap sau persoanele cu
mobilitate redusă sunt cele care adresează „notificări de solicitare de asistenţă” către transportatorii
aerieni, agenţii acestora şi operatorii de turism.
3 Concret, este inadmisibilă o reclamaţie a unui turist în care se plânge de faptul că a fost cazat
într-o cameră cu vedere spre apus, în condiţiile în care el dorea o vedere spre răsărit. O astfel de
reclamaţie poate fi primită numai dacă turistul a adus la cunoştinţa agenţiei de turism această dorinţă
a lui, agenţia l-a asigurat că îi va fi îndeplinită, iar acest lucru nu s-a întâmplat.
4 A se vedea art. 6 alin. (1).
326 | Ilie Dumitru
Fac excepţie de la acest regim juridic următoarele:

- denumirea comercială şi sediul social ale agenţiei de turism organizatoare şi,
dacă este cazul, ale agenţiei de turism intermediare, precum şi numerele de telefon şi,
după caz, adresele de e-mail ale acestora;
- informaţiile generale despre cerinţele legate de paşaport şi vize, inclusiv
termenele aproximative de obţinere a vizelor şi informaţiile referitoare la formalităţile
legate de sănătate în ţara de destinaţie.
Toate celelalte informaţii prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a), c), d), e) şi g) din O.G.
nr. 2/2018 nu pot fi modificate decât prin acordul explicit al părţilor contractante.
Numai înainte de încheierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie
este posibilă modificarea lor, iar într-o astfel de situaţie agenţia de turism organi-
zatoare şi, după caz, agenţia de turism intermediară transmit călătorului toate modifi-
cările cu privire la informaţiile precontractuale într-un mod clar, inteligibil şi bine
evidenţiat.
4. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare

În O.G. nr. 2/2018 se prevede că omisiunea furnizării oricăreia din informaţiile
precontractuale obligatorii prevăzute de art. 5 constituie contravenţie, dacă nu a fost
săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiune.
Sancţiunea aplicabilă este amenda de la 4000 la 20000 lei.
În plus, turistul căruia nu i-au fost furnizate toate informaţiile impuse de lege, şi
care din cauza acestei omisiuni nu a avut o imagine corectă asupra pachetului de
servicii turistice achiziţionat, are posibilitatea să ceară fie rezoluţiunea contractului, fie
despăgubiri în temeiul răspunderii civile contractuale.
O „sancţiune” specială este prevăzută de art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 2/2018, care
prevede că, în situaţia în care agenţia de turism organizatoare şi, după caz, agenţia de
turism intermediară nu au îndeplinit cerinţele în materie de informare cu privire la
comisioanele, tarifele, penalităţile de încetare sau alte costuri suplimentare înainte de
încheierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie, călătorul nu suportă
respectivele comisioane, tarife, penalităţi de încetare sau alte costuri.
5. Condiţiile încheierii contractului

a. Condiţii de formă
Reglementarea europeană a contractului de comercializare a pachetelor de servicii
turistice nu impune o anumită formă a acestui contract.
Nici din definiţia legală a acestui tip de contract, nici din reglementarea lui prin
actul normativ intern nu se deduce o anumită formă cerută ad validitatem.
Cu toate acestea, după cum vom vedea, se deduce mai ales din formulările artico-
lelor din O.G. nr. 2/2018 că este avantajoasă încheierea contractului în formă scrisă.
Actul normativ european arată doar că acesta este „un contract referitor la un
pachet în ansamblul său sau, în cazul în care pachetul este executat în temeiul unor
contracte separate, toate contractele aplicabile serviciilor de călătorie cuprinse în

pachet”, fără nicio altă precizare.
În dreptul intern, contractul privind pachetul de servicii de călătorie este definit în
acelaşi mod ca şi în actul normativ european1.
Concluzionând putem spune că toate textele de lege conduc spre concluzia că acest
tip de contract este un contract consensual, aşadar care se încheie solo consensu2.
Această concluzie se fundamentează pe prevederile art. 7 alin. (1) din O.G. nr.
2/2018, unde se arată că „Limbajul folosit în contractele privind pachetele de servicii
de călătorie este simplu şi inteligibil şi, în cazul contractelor scrise, textul este lizibil.”
Rezultă, aşadar, că se pot încheia şi contracte nescrise, care trebuie să aibă un anumit
limbaj inteligibil, iar cele care se încheie în formă scrisă trebuie să fie şi lizibile.
Mai departe, tot art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ impune ca „La încheierea
contractului privind pachetul de servicii de călătorie sau ulterior, fără întârzieri
nejustificate, agenţia de turism organizatoare sau agenţia de turism intermediară pune
la dispoziţia călătorului un exemplar sau o confirmare a contractului pe un suport
durabil.”3 Aşadar, la momentul încheierii contractului nu este neapărat necesar ca
acesta să se regăsească pe un suport durabil, ci este posibil ca această cerinţă să fie
îndeplinită şi ulterior, fără a fi afectată valabilitatea contractului.
În fine, mai precizează norma sus-amintită şi faptul că are dreptul călătorul de a
solicita o copie pe suport-hârtie în cazul în care contractul privind pachetul de servicii
de călătorie a fost încheiat în prezenţa fizică simultană a părţilor. Se deduce, aşadar, că
cerinţa legiuitorului este ca, atunci când părţile sunt prezente, să se transcrie pe suport
de hârtie conţinutul acordului de voinţe.
1 Art. 3 pct. 5 din O.G. nr. 2/2018: Contract privind pachetul de servicii de călătorie – contractul
ce are ca obiect un pachet în ansamblul său sau, în cazul în care pachetul este executat în temeiul unor
contracte separate, toate contractele aplicabile serviciilor de călătorie cuprinse în pachet.
2 Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor (solo consensu), fără nicio formalitate. Consensualismul era în sistemul vechiului Cod civil
român principiul fundamental al încheierii contractelor. Deşi a rămas în continuare şi după intrarea în
vigoare a noului Cod civil principiul de bază la încheierea contractelor (o urmare firească a autonomiei
de voinţă), el cunoaşte şi unele excepţii expres prevăzute de lege. Principiul consensualismului este
consacrat expres de art. 1178 noul C. civ., care prevede: „Contractul se încheie prin simplul acord de
voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă” şi este
reluat de prevederile art. 1240 din noul C. civ. Astfel, conform alin. (1) al acestui articol, „Voinţa de a
contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”, iar conform alin. (2) „Voinţa poate fi manifestată şi
printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea
sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare”.
Acelaşi consensualism îl regăsim cu valoare de principiu şi în art. 1674 noul C. Civ., în materie de
vânzare, unde se prevede că transmiterea proprietăţii are loc, cu excepţiile prevăzute de lege sau
generate de voinţa părţilor, „de drept”, „din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.”
3 „Suport durabil” este orice instrument care permite călătorului sau comerciantului să stocheze
informaţii care îi sunt adresate personal, într-un mod accesibil, în vederea unor referinţe ulterioare în
scopuri informative, pentru o perioadă de timp adecvată, şi care permite reproducerea fără modificări
a informaţiilor stocate (art. 3 pct. 19 din O.G. nr. 2/2018].
328 | Ilie Dumitru
În mod similar, şi în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale1, se

furnizează călătorului un exemplar sau confirmarea contractului privind pachetul de
servicii de călătorie pe suport hârtie sau, în cazul în care călătorul este de acord, pe un
alt suport durabil.
b. Condiţii de fond
Contractul privind pachetul de servicii de călătorie trebuie să aibă un conţinut
minimal obligatoriu, care se regăseşte în art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/20182.
Informaţiile obligatorii care trebuie să se regăsească în contract pot fi grupate în
următoarele categorii:
- Informaţiile obligatorii oferite călătorului şi în etapa precontractuală.
Aceste informaţii sunt prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 2/2018 şi le-am
menţionat şi noi în cele ce preced.
1 Art. 2 pct. 8 şi 9 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor
încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 157/2015, defineşte noţiunile de „contract în afara spaţiilor
comerciale” şi „spaţiu comercial”, astfel: „8. contract în afara spaţiilor comerciale – orice contract
dintre un profesionist şi un consumator, într-una din următoarele situaţii: a) încheiat în prezenţa
fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, într-un loc care nu este spaţiul comercial al
profesionistului; b) încheiat ca urmare a unei oferte din partea consumatorului în aceleaşi
circumstanţe ca cele menţionate la lit. a); c) încheiat în spaţiile comerciale ale profesionistului sau prin
orice mijloace de comunicare la distanţă, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod
personal şi individual, într-un loc care nu este spaţiul comercial al profesionistului, în prezenţa fizică
simultană a acestuia şi a consumatorului; d) încheiat în cursul unei deplasări organizate de
profesionist cu scopul sau efectul de a promova şi a vinde consumatorului produse sau servicii; 9.
spaţiu comercial – orice unitate care îndeplineşte una dintre următoarele condiţii: a) unitate imobilă
de vânzare cu amănuntul, în care profesionistul îşi desfăşoară activitatea în permanenţă; b) unitate
mobilă de vânzare cu amănuntul, în care profesionistul îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit;”
2 Anexa Directivei 90/314/CE enumeră informaţiile minimale din conţinutul contractului astfel:
Elemente pe care trebuie să le conţină un contract în cazul în care se aplică unui pachet de servicii:
(a) destinaţia sau destinaţiile călătoriei şi, în cazul în care sunt prevăzute mai multe şederi, diferitele
perioade şi datele lor; (b) mijloacele, caracteristicile şi categoriile de transport utilizate, datele, orele şi
locurile de plecare şi de sosire; (c) în cazul în care pachetul de servicii include cazarea, situarea locului
de cazare, categoria turistică sau nivelul de confort şi principalele sale caracteristici, conformitatea sa
cu reglementările statului membru de primire respectiv, serviciile de masă oferite; (d) dacă realizarea
pachetului de servicii necesită un număr minim de persoane şi, în acest caz, termenul limită de infor-
mare a consumatorului în caz de anulare; (e) itinerarul; (f) vizitele, excursiile şi alte servicii incluse în
preţul total convenit al pachetului de servicii; (g) numele şi adresa organizatorului, detailistului şi,
dacă este cazul, ale asigurătorului; (h) preţul pachetului de servicii, eventuala modificare a preţului în
conformitate cu articolul 4 alineatul (4) şi eventualele taxe aferente anumitor servicii (taxe de
aterizare, de debarcare sau de îmbarcare în porturi şi aeroporturi, taxe de şedere), în cazul în care ele
nu sunt incluse în preţul pachetului de servicii; (i) graficul şi modalităţile de plată; (j) cerinţele speciale
pe care consumatorul le-a adus la cunoştinţa organizatorului sau detailistului în momentul rezervării
şi care au fost acceptate de ambele părţi; (k) termenele în care consumatorul trebuie să formuleze o
eventuală reclamaţie pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului.
Subliniem aici cerinţa ca, atunci când turistul încheie contractul cu o agenţie
intermediară, aceasta este obligată să menţioneze în contract denumirea şi sediul
agenţiei de turism organizatoare. Aceasta deoarece, după cum vom vedea, turistul intră
într-un raport juridic nu cu agenţia intermediară, ci cu agenţia organizatoare, iar
aceasta din urmă are întreaga răspundere a executării obligaţiilor contractuale.
Pe de altă parte, prestatorii direcţi de servicii turistice, spre exemplu hotelierii,
care intră în contact cu turiştii şi le prestează nemijlocit serviciile turistice, au
contractat cu turoperatorul şi, prin urmare, nu cunosc decât numele acestuia, nu şi al
agenţiilor intermediare care vând pachete de servicii turistice în numele lui. Iar în
eventualitatea în care turistul întâmpină orice fel de probleme în relaţia cu acesta, este
firesc să ştie cine este turoperatorul şi să poată lua legătura direct cu acesta.
- Cerinţele speciale ale călătorului pe care agenţia de turism organizatoare le-a
acceptat.
- Informaţii cu privire la răspunderea agenţiei de turism organizatoare.
În contract trebuie să se prevadă că turoperatorul este răspunzător pentru exe-
cutarea corespunzătoare a tuturor serviciilor de călătorie incluse în contract şi, de
asemenea, că este obligat să acorde asistenţă în cazul în care călătorul se află în
dificultate.
- Denumirea entităţii responsabile de protecţia în caz de insolvenţă şi datele de
contact ale acesteia, inclusiv sediul social, şi, după caz, denumirea autorităţii competente
desemnate de statul membru în cauză în scopul respectiv şi datele de contact ale acesteia.
Această cerinţă este prevăzută întocmai de art. 7 alin. (3) lit. d) din O.G. nr. 2/2018.
Ea reproduce textul art. 7 alin. (2) lit. c) din Directiva UE 2015/2302. Numai că,
Directiva europeană oferă cadrul general de reglementare, iar statelor membre le
revine sarcina de a-l concretiza, prin adaptarea lui la specificul juridic naţional şi la
sistemul administraţiei publice din acel stat.
Prin urmare, este de neînţeles menţinerea în formularea O.G. a aceleiaşi exprimări
vagi şi impersonale. Dacă pentru textul Directivei este logică utilizarea expresiei
„denumirea autorităţii competente desemnate de statul membru în cauză”, pentru
textul unui act normativ elaborat şi adoptat chiar de Guvernul României lipsa indicării
exacte a autorităţii în cauză şi a datelor ei de contact sunt de neînţeles. Devine, astfel,
necesar ca actele subsecvente de aplicare a O.G. nr. 2/2018 să conţină aceste informaţii.
Cât priveşte entitatea responsabilă cu protecţia în caz de insolvenţă a agenţiei
organizatoare, aceasta poate fi, după caz, emitentul unei scrisori de garanţie bancară, al
unei poliţe de asigurare, un fond de garantare a pachetelor de călătorie sau altă entitate
care emite alte instrumente de garantare. Denumirea şi datele de contact ale unei astfel
de entităţi aflate în relaţie contractuală cu turoperatorul şi care asigură protecţia
turiştilor în caz de insolvenţă a acestuia trebuie menţionate în contract.
Codul turismului din Franţa impune nu doar menţionarea în contract a emitentului
poliţei de asigurare în caz de insolvabilitate, ci şi indicarea riscurilor asigurate, precum
şi cuantumul maxim al despăgubirilor care vor fi plătite de asigurător în cazul pro-
ducerii riscului asigurat, incluzându-se şi răspunderea civilă profesională a turopera-
torului şi a agenţiei de turism intermediare.
330 | Ilie Dumitru
- Datele de contact ale reprezentantului local al agenţiei de turism organizatoare,

ale unui punct de contact sau ale altui serviciu care permite călătorului să contacteze
rapid agenţia de turism organizatoare.
Este necesar a se menţiona numele, adresa, numărul de telefon, adresa de e-mail şi,
dacă este cazul, numărul de fax şi orice alte date care permit călătorului să comunice
eficient cu reprezentantul local al agenţiei de turism organizatoare, să solicite asistenţă
atunci când se află în dificultate sau să reclame orice neconformitate sesizată în timpul
executării pachetului.
- Informaţii privind obligaţia călătorului de a comunica orice neconformitate pe care
o constată pe parcursul executării pachetului.
Călătorul este obligat să informeze, fără întârzieri nejustificate, agenţia de turism
organizatoare în legătură cu orice neconformitate pe care o constată pe parcursul
executării contractului.
- Informaţii care permit intrarea în contact cu minorul care călătoreşte neînsoţit.
Aceste date de contact trebuie să permită contactul direct cu minorul sau cu
persoana responsabilă de acesta în locul în care minorul este cazat.
- Informaţii privind procedurile interne de soluţionare a reclamaţiilor disponibile şi
informaţii privind mecanismele de soluţionare alternativă a litigiilor.
O.G. nr. 38/2015 reglementează soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consu-
matori şi comercianţi1, stabilind organizarea şi funcţionarea entităţilor SAL (Solu-
ţionare Alternativă a Litigiilor), precum şi procedura aplicabilă.
De asemenea, Regulamentul (UE) 524/2013 stabileşte şi el proceduri de solu-
ţionare online a litigiilor în materie de consum2.
Având în vedere aceste reglementări speciale, contractul ar trebui să prevadă şi
entitatea SAL la care este afiliat comerciantul (turoperatorul) şi privind platforma de
soluţionare online a litigiilor în temeiul Regulamentului (UE) 524/2013.
- Informaţii privind dreptul călătorului la transferul contractului către un alt călător.
Turistul are dreptul să transfere contractul către o altă persoană, în anumite
condiţii specificate de art. 10 din O.G. nr. 2/2018.
c. Sancţiunea nerespectării condiţiilor cerute la încheierea contractului

Legiuitorul român a prevăzut o sancţiune contravenţională principală şi mai
multe sancţiuni complementare.
Sancţiunea principală în cazul nerespectării cerinţelor legale privitoare la conţi-
nutul minimal al contractului este amenda de la 4000 la 20000 de lei, potrivit art. 27
alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 2/2018.
1 O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi,
publicată în M. Of. nr. 654 din 28 august 2015, cu modificările ulterioare.

2 Regulamentul (UE) 524/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013
privind soluţionarea online a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE)

2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Regulamentul privind SOL în materie de consum), publicat în
Jurnalul Oficial nr. L 165 din 18 iunie 2013.
De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, odată cu aplicarea sancţiunii
contravenţionale principale, agentul constatator1 poate aplica una sau mai multe dintre
următoarele sancţiuni contravenţionale complementare:
a) respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate;
b) restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de maximum 15
zile;
c) repararea deficienţelor constatate prin procesul-verbal, în termenul prevăzut în
procesul-verbal.
Prima dintre sancţiunile complementare menţionate de O.G. nr. 2/2018 are totuşi
o nuanţă redundantă, deoarece fiecare parte a unui contract, deci şi turoperatorul, are
obligaţia de a respecta toate clauzele acelui contract şi de a executa toate obligaţiile
asumate, fără ca acest lucru să fie stabilit ca o „sancţiune complementară”. De altfel,
dacă turoperatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia încălcată nici după aplicarea sancţiunii
complementare prevăzute la lit. a), rolul organului constatator încetează.
De aceea, sunt importante „sancţiunile” prevăzute de Codul civil pentru ipoteza
neexecutării întocmai a obligaţiilor contractuale asumate.
Ar fi fost, aşadar, benefic ca emitentul O.G. nr. 2/2018 să se preocupe mai ales de
reglementarea consecinţelor particulare ale nerespectării obligaţiilor în cazul contrac-
telor de comercializare a pachetelor de servicii turistice şi de stabilire a unor norme de
reparare a prejudiciului suferit de turist.
Trebuie, totuşi, avut în vedere faptul că cerinţele de formă şi de fond ale con-
tractului de comercializare a pachetelor turistice nu vizează numai formarea valabilă a
acordului de voinţă al părţilor şi conţinutul obligaţiilor asumate, ci sunt generate mai
ales de necesitatea de a oferi consumatorului2 cât mai multe informaţii, pentru ca
acesta să fie în măsură să exprime un consimţământ liber şi neechivoc, neviciat prin
dol.3
În consecinţă, nefurnizarea prealabilă a tuturor informaţiilor şi neincluderea în
contract a tuturor menţiunilor obligatorii poate constitui, în anumite condiţii, o viciere
prin dol a consimţământului turistului, care poate duce la anularea contractului.
În plus, în funcţie de informaţiile care lipsesc (din informarea precontractuală sau
din clauzele contractuale), pot interveni şi sancţiuni punctuale de natură civilă.
1 În funcţie de fapta contravenţională, potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 2/2018, constatarea
acesteia şi aplicarea sancţiunilor se poate face: a) de către persoanele împuternicite din cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor; b) de către persoanele împuternicite din cadrul
Ministerului Turismului; c) de către persoanele împuternicite din cadrul Agenţiei Naţionale pentru
Plăţi şi Inspecţie Socială/agenţiilor judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială; d) de către persoanele
împuternicite din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi.
2 Să ne reamintim că apariţia normelor europene de reglementare a contractului de vânzare a
pachetelor turistice s-a produs exact din nevoia şi în scopul declarat de protecţie a consumatorilor.
3 Cu privire la dol, art. 1214 alin. (1) C. civ. român prevede astfel: „consimţământul este viciat
prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte
părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
332 | Ilie Dumitru
Spre exemplu, neinformarea turistului asupra faptului că realizarea pachetului de

servicii turistice necesită un număr minim de persoane, duce fie la obligarea turopera-
torului de a organiza călătoria turistică indiferent de numărul de persoane, fie la plata
de despăgubiri către turist.
Lipsa uneia sau unora din informaţiile (pre)contractuale şi sancţiunea aplicabilă
într-un astfel de caz a fost analizată şi în doctrina franceză1, acolo unde dreptul
turismului este individualizat ca ramură distinctă de drept de mai multe decenii.
Într-o primă fază, s-a considerat că neincluderea în contractul de comercializare a
pachetelor turistice a tuturor informaţiilor obligatorii se sancţionează cu nulitatea
absolută. S-a motivat această soluţie prin scopul reglementării europene, anume
protecţia consumatorilor. Or, în domeniul dreptului consumatorului, neinformarea sau
informarea incorectă a consumatorului este sancţionată cu nulitatea contractului de
comercializare, aceasta asigurând protecţia cea mai eficace a consumatorului. De aceea,
dintr-o perspectivă consumeristă, s-a considerat că nulitatea absolută trebuie să
opereze şi în cazul contractului de comercializare a pachetelor turistice.
Numai că încheierea acestui tip de contract nu este un atribut exclusiv al consu-
matorului, în înţelesul normelor europene al acestei noţiuni, ci ea se poate face şi de
profesionişti, de societăţi comerciale etc. Astfel că nulitatea contractului pare o sanc-
ţiune de o duritate nejustificată.
În plus, în cei 26 de ani de la prima lui reglementare europeană, contractul de
comercializare a pachetelor turistice a ieşit din umbra pachetelor normative de pro-
tecţie a consumatorului şi a dobândit o existenţă de sine stătătoare, în materia
dreptului turismului.
De aceea, şi în Franţa s-a schimbat practica judiciară în ultimii ani2, iar nein-
cluderea informaţiilor mai sus enumerate în contractul de comercializare a pachetelor
turistice nu mai poate duce la constatarea nulităţii contractului ci, cel mult, la anularea
lui pentru vicierea consimţământului, în unele hotărâri judecătoreşti considerându-se
că lipsa uneia/unora din elementele obligatorii determină o prezumţie de dol, care
poate fi răsturnată de operatorul de turism prin orice mijloc de probă.
E. Efectele contractului de comercializare a pachetelor de servicii

turistice
Ca orice contract valabil încheiat, şi contractul de comercializare a pachetelor

turistice devine legea părţilor.
Totodată, reglementarea legală a lui şi clauzele permisive care intră în conţinutul
său oferă părţilor contractante o lejeritate care le permite să modifice unilateral
contractul sau chiar să îl denunţe unilateral.
A se vedea C. Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, p. 112.

1
Prin decizia din 17 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. 12-25365, Curtea de casaţie a
2
Franţei a hotărât că „întocmirea unui înscris nu este cerută pentru validitatea contractului de
comercializare a pachetelor turistice.”
Cum regula generală a Codului civil, privitoare la forţa obligatorie a contractului,

este dezbătută la scară largă în doctrina juridică, vom analiza în cele ce urmează numai
particularităţile contractului de comercializare a pachetelor turistice, inclusiv din
această perspectivă.
Ca orice contract sinalagmatic1, contractul privind pachetele de servicii de
călătorie şi serviciile de călătorie asociate se caracterizează prin caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Fiecare parte are, în
acelaşi timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi creditor. Obligaţia ce
revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De
aceea, în contractele sinalagmatice, obligaţiile celor două părţi nu pot fi concepute una
fără cealaltă şi, ca regulă generală, trebuie să fie executate simultan. Excepţie fac acele
contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. De aceea,
art. 1555 alin. (1) C. civ. prevede că „Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu
rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt
ţinute să le execute în acest fel.”. Contractul privind pachetele de servicii turistice este o
astfel de convenţie care stabileşte o executare nesimultană a obligaţiilor părţilor
contractante. Obligaţia principală de plată a preţului serviciilor turistice trebuie
îndeplinită de turist înaintea executării obligaţiei de prestare a serviciilor turistice de
către agenţia de turism organizatoare.
1. Obligaţiile turoperatorului şi răspunderea juridică a acestuia

a. Cadrul general al răspunderii turoperatorului
Odată încheiat contractul, în sarcina agenţiei de turism organizatoare se naşte
obligaţia principală de a presta serviciile turistice.
Cu suficient timp înainte de începerea executării pachetului, agenţia de turism
organizatoare trebuie să pună la dispoziţia călătorului toate chitanţele, bonurile şi
biletele necesare, informaţii privind ora programată a plecării şi, după caz,
termenul-limită pentru înregistrare, precum şi orele programate ale opririlor
intermediare, ale legăturilor de transport şi ale sosirii2.
Creatorul produsului turistic, turoperatorul, are deplina responsabilitate în
îndeplinirea exactă a tuturor obligaţiilor asumate, respectiv în buna executare a
serviciilor de călătorie incluse în contract şi este dator să repare prejudiciile cauzate
de neîndeplinirea sau îndeplinirea lor defectuoasă.
Agenţia de turism organizatoare are această răspundere nu numai când prestează
chiar ea unele sau toate serviciile din componenţa pachetului turistic, ci şi atunci când
unele sau toate aceste servicii urmează să fie furnizate de un alt furnizor de servicii de
călătorie.
1 Potrivit art. 1171 C. civ, „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.”
2 Art. 7 alin. (7) din O.G. nr. 2/2018.
334 | Ilie Dumitru
Această răspundere a turoperatorului are ca temei legal prevederile art. 14 din

O.G. nr. 2/2018.
În cazul în care unul din serviciile de călătorie nu se execută în conformitate cu
contractul privind pachetul de servicii de călătorie, agenţia de turism organizatoare are
obligaţia de a remedia neconformitatea. Obligaţia nu subzistă atunci când necon-
formitatea nu poate fi remediată sau când remedierea implică cheltuieli dispro-
porţionate, ţinând cont de anvergura neconformităţii şi de valoarea serviciilor de
călătorie afectate.
Dacă agenţia de turism organizatoare nu remediază neconformitatea, deşi avea
această obligaţie, turistul are dreptul la o reducere a preţului pachetului şi la despă-
gubiri, dacă neconformitatea i-a cauzat daune.
Turistul are dreptul să stabilească termenul în care agenţia de turism organi-
zatoare trebuie să remedieze neconformitatea, însă trebuie să fie un termen rezonabil.
Dacă agenţia de turism organizatoare nu remediază neconformitatea în termenul
rezonabil stabilit de călător, călătorul poate, el însuşi, să întreprindă demersuri pentru
remedierea neconformităţii, iar ulterior poate solicita rambursarea cheltuielilor făcute,
de la agenţia de turism organizatoare.
Prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către agenţia de
turism organizatoare poate avea atât o natură materială (spre exemplu, în cazul
neasigurării serviciilor de transport aerian cu transportatorul stabilit prin contract sau
al asigurării serviciilor de cazare la un hotel de 3 stele în loc de 4 stele), cât şi o natură
morală (spre exemplu, când vacanţa respectivă reprezenta un eveniment important în
viaţa turiştilor, cum ar fi „luna de miere”)1. Turoperatorul este dator să repare ambele
tipuri de prejudicii cauzate, în măsura în care este răspunzător de neîndeplinirea
obligaţiilor asumate.
În cazurile în care o agenţie de turism plăteşte o despăgubire, acordă o reducere de
preţ sau îndeplineşte alte obligaţii care îi revin în temeiul O.G. nr. 2/2018, aceasta are
dreptul de a pretinde reparaţii de la orice terţ care a contribuit la evenimentul care a
generat despăgubirea, reducerea preţului sau alte obligaţii.
O altă obligaţie care se naşte în sarcina agenţiei de turism organizatoare este de a
nu solicita călătorului efectuarea plăţii finale a contravalorii preţului pachetului
turistic cu mai mult de 5 zile înainte de data la care îi transmite acestuia documentele
de călătorie, care îi dau dreptul de a beneficia de serviciile de călătorie achiziţionate.
Călătorii nu pot renunţa la drepturile care le sunt conferite prin dispoziţiile O.G.
nr. 2/2018. Desigur, rămâne la libera lor apreciere dacă înţeleg să şi le exercite sau nu.
1 În jurisprudenţa franceză s-a considerat că reprezintă un prejudiciu moral şi starea de umilinţă
a unui turist, produsă din cauza ruşinii de „a avea vacanţa complet distrusă”. Alteori, tot justiţia
franceză a acordat despăgubiri impresionante pentru prejudiciile morale suferite de turişti. Este vorba
de celebrul caz Jolo, în care fiecare victimă a primit despăgubiri de 300.000 de euro. În această speţă
un număr de turişti francezi au contractat cu turoperatorul Ultramarina o vacanţă în insula Sipadan
din Malaezia. Acolo au fost răpiţi de gruparea de fundamentalişti islamici Abu Sayyaf şi ţinuţi ostatici
timp de mai multe luni pe insula Jolo, împreună cu alţi ostatici. În 2006 Tribunalul de mare instanţă
din Paris a găsit vinovat turoperatorul Ultramarina şi l-a obligat la plata unor despăgubiri şi dobânzi
de 1 milion de euro către trei dintre victime.
Însă nu pot fi incluse în contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice

clauze care să limiteze sau să excludă drepturile care le sunt recunoscute de actul
normativ sus menţionat.
Dacă totuşi există astfel de dispoziţii contractuale, ele se consideră nescrise, iar
dacă există chiar declaraţii ale unui călător prin care, în mod direct sau indirect, acesta
renunţă la drepturile acordate călătorilor în temeiul Ordonanţei sau se restrâng aceste
drepturi sau care au drept obiectiv eludarea aplicării Ordonanţei, ele nu sunt
obligatorii pentru călător, fiind aşadar retractabile.
Agenţia de turism organizatoare mai este obligată ca, atunci când circumstanţe
inevitabile şi extraordinare fac imposibilă întoarcerea călătorilor aşa cum s-a stabilit
prin contract, să asigure pe cheltuiala sa costul cazării necesare, pe cât posibil de
categorie echivalentă, pentru o perioadă care nu depăşeşte trei nopţi de călător1.
Această durată poate fi şi mai mare dacă rezultă astfel din legislaţia specifică privind
drepturile pasagerilor, aplicabilă mijloacelor de transport cu care ar fi trebuit să se
întoarcă turistul.
Limitarea costurilor pe care le suportă agenţia de turism organizatoare la cele trei
nopţi de cazare nu se aplică persoanelor cu mobilitate redusă, femeilor însărcinate,
minorilor neînsoţiţi şi nici persoanelor care au nevoie de asistenţă medicală specială,
cu condiţia ca agenţia de turism organizatoare să fi fost informată cu privire la nevoile
speciale ale acestora cu cel puţin 48 de ore înainte de începerea executării pachetului.
Mai are turoperatorul şi obligaţia de a acorda asistenţă adecvată, fără întârzieri
nejustificate, călătorilor aflaţi în dificultate. Această asistenţă constă în (i) furnizarea de
informaţii corespunzătoare privind serviciile de sănătate, autorităţile locale şi asistenţa
consulară şi (ii) efectuarea comunicărilor la distanţă şi sprijinirea călătorului în găsirea
unor servicii de călătorie alternative. Pentru această asistenţă acordată călătorului,
turoperatorul poate pretinde un comision rezonabil de la călător dacă acesta, în mod
intenţionat sau din neglijenţă, a provocat situaţia de dificultate.
În fine, mai subliniem aici că răspunderea contractuală a agenţiei de turism
organizatoare se cumulează cu răspunderea contravenţională, deoarece O.G. nr.
2/2018 reglementează un astfel de cumul. Mai precis, cele mai multe contravenţii
stabilite în cuprinsul art. 27 nu sunt decât încălcări ale obligaţiilor contractuale
asumate de turoperator. Spre exemplu, în cazul încălcării art. 14, care impune agenţiei
de turism organizatoare să asigure buna executare a serviciilor de călătorie incluse în
contractul privind pachetul de servicii de călătorie, răspunderea civilă faţă de călător,
care constă în acordarea unei reduceri de preţ sau despăgubiri, se cumulează cu
amenda pe care o poate aplica Ministerul Turismului, în cuantum ce variază de la 4000
la 20.000 lei2.
Prin derogare de la prevederile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în
termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei.
1 Art. 14 alin. (16) din O.G. nr. 2/2018.

336 | Ilie Dumitru
b. Situaţii care exclud răspunderea turoperatorului

Cât priveşte mijloacele de apărare ale turoperatorului, printre acestea se
numără şi invocarea lipsei raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, arătând
că o cauză străină de voinţa sa a dus la producerea prejudiciului.
Exonerarea de răspundere poate fi totală sau parţială şi poate interveni în caz de
forţă majoră sau caz fortuit, atunci când fapta cauzatoare de prejudicii aparţine unui
terţ sau victimei însăşi.1 Le vom analiza succint în această ordine.
- Forţa majoră şi cazul fortuit.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, O.G. nr. 2/2018 nu mai foloseşte în
terminologia sa noţiunea de „forţă majoră” şi nici pe cea de „caz fortuit” (noţiuni
specifice terminologic dreptului civil român), ci preia mot-a-mot expresia folosită de
Directiva 2015/2302, şi anume „circumstanţe inevitabile şi extraordinare”.
Art. 2 pct. 3 al Ordonanţei explică acest concept astfel: „circumstanţe inevitabile şi
extraordinare – o situaţie care nu poate fi controlată de partea care invocă o astfel de
situaţie şi ale cărei consecinţe nu ar fi putut fi prevăzute şi evitate chiar dacă s-ar fi luat
toate măsurile rezonabile”.
Pe de altă parte, Codul civil român defineşte forţa majoră şi cazul fortuit astfel2:
„Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”
Deducem, de aici, că prin expresia „circumstanţe inevitabile şi extraordinare”
legiuitorul european are în vedere cazul fortuit, astfel cum este această cauză de
înlăturare a răspunderii denumită de legislaţia română. Aceasta face să considerăm că,
implicit, îl exonerează de răspundere pe turoperator şi forţa majoră, în temeiul
prevederilor art. 1351 alin. (4) C. civ., unde se menţionează că „dacă, potrivit legii,
debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de
asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.”
Sunt asimilate forţei majore şi evenimentele pe care nici agenţia de turism, nici
furnizorul sau prestatorul de servicii, cu tot efortul depus, nu le puteau prevedea sau
evita.3
1 Art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 2/2018: „Călătorul nu are dreptul la despăgubiri pentru daune în
cazul în care agenţia de turism organizatoare dovedeşte că neconformitatea apare într-una din
următoarele situaţii: a) este imputabilă călătorului; b) este imputabilă unei părţi terţe care nu are
legătură cu furnizarea serviciilor de călătorie incluse în contractul privind pachetul de servicii de
călătorie şi este imprevizibilă sau inevitabilă; c) este cauzată de circumstanţe inevitabile şi
extraordinare.”
2 A se vedea art. 1351 C. civ.
3 În practica judiciară din Franţa s-a decis că trebuie să răspundă un operator de turism care a
anulat o călătorie în Thailanda motivând că în localitatea de destinaţie au loc „revolte cu morţi”.

Apărarea turoperatorului a fost respinsă de instanţă, însă nu pentru că o astfel de situaţie nu ar
reprezenta un caz de forţă majoră, ci pentru că nu a reuşit să aducă probe irezistibile ale acestor
evenimente. Într-un alt caz s-a decis că a existat forţă majoră când o agenţie de turism care a organizat
un sejur în Egipt, la care urmau să se desfăşoare mai multe conferinţe susţinute de o persoană celebră,
- Fapta unui terţ.

Operatorul de turism poate fi exonerat de răspundere şi atunci când neconfor-
mitatea „este imputabilă unei părţi terţe care nu are legătură cu furnizarea serviciilor
de călătorie incluse în contractul privind pachetul de servicii de călătorie şi este
imprevizibilă sau inevitabilă”.
Doar împrejurarea ca fapta cauzatoare de prejudicii aparţine unui terţ nu îl exone-
rează de răspundere pe turoperator, acesta fiind ţinut a răspunde de plin drept în baza
obligaţiei de a asigura securitatea turiştilor şi în conformitate cu natura obligaţiilor
asumate, care sunt obligaţii de rezultat.
Turoperatorul poate fi exonerat numai dacă face dovada că neexecutarea sau
executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale este imputabilă unor fapte absolut
imprevizibile şi insurmontabile, ce aparţin unui terţ care nu are legătură cu furnizarea
serviciilor turistice prevăzute în contract.1
În situaţia în care vânzarea pachetului turistic s-a făcut de către o agenţie inter-
mediară care a acţionat în baza unui contract de agent (mandat profesional) încheiat în
prealabil cu turoperatorul situat în afara României, aceasta nu se va putea exonera de
răspundere făcând trimitere la fapta turoperatorului ca aparţinând unui terţ, întrucât
este implicată direct în furnizarea serviciilor turistice şi este asimilată agenţiei de
turism organizatoare. Va putea, în schimb, fie să formuleze o cerere de chemare în
garanţie a turoperatorului în litigiul iniţiat de turistul prejudiciat, fie să exercite
ulterior (cu riscurile inerente) o acţiune în regres împotriva turoperatorului, pe
temeiul regulilor dreptului comun.
- Fapta călătorului
Menţionarea în cuprinsul art. 15 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 2/2018 a acestei cauze
exoneratoare de răspundere reprezintă, în fapt, o aplicarea a regulii generale cuprinse
în Codul civil român la art. 1352.2
Soluţiile doctrinare şi răspunsurile teoretice oferite pentru situaţii standard sunt
de multe ori inadecvate realităţilor şi complexităţii fenomenelor.
Exonerarea de răspundere intervine, după cum spuneam, atunci când una din
cauzele expuse se regăseşte în antecedenţa momentului producerii prejudiciului.
Problema poate deveni însă una foarte complexă atunci când prejudiciul este rezultatul
mai multor cauze. În astfel de situaţii, trebuie determinată contribuţia fiecăreia la
a fost nevoită să anuleze călătoria turistică întrucât conferenţiarul a avut nevoie de o intervenţie
medicală urgentă şi nu a mai putut participa (a se vedea, pentru aceste exemple, L. Jégouzo, op. cit.,
p. 202.
1 Un astfel de caz este prejudiciul produs unui turist aflat în autocarul turoperatorului ca urmare
a implicării acestuia într-un accident de circulaţie. Turoperatorul a fost exonerat de răspundere de

instanţele franceze deoarece a reuşit să probeze că accidentul s-a produs din cauză că un alt
conducător auto, participant la trafic, nu a acordat prioritate de trecere autocarului.
2 Art. 1352 - Fapta victimei sau a terţului: Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă
numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de
răspundere.
338 | Ilie Dumitru
producerea faptei cauzatoare de prejudicii şi, din această raţiune, am arătat mai sus că
exonerarea de răspundere a operatorului de turism poate fi doar parţială.1
Comerciantul nu este răspunzător nici pentru erorile de rezervare atunci când
acestea sunt imputabile călătorului sau cauzate de circumstanţe inevitabile şi extra-
ordinare2.
c. Răspunderea turoperatorului şi a agenţiei intermediare: solidară sau individuală?

Directiva nr. 90/314/CE lăsa statelor membre o marjă largă de apreciere, mai ales
în legătură cu răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
serviciilor turistice care fac obiectul contractului.
Reamintim că Directiva menţiona obligativitatea statelor membre de a lua toate
măsurile pentru ca „organizatorul şi/sau detailistul să răspundă faţă de consumator”
pentru buna executare a obligaţiilor ce decurg din contract.
Ambiguitatea aceasta a fost însă eliminată prin prevederile noii Directive UE
2015/2302, dup cum vom vedea.
În industria turismului internaţional sunt întâlnite câteva situaţii reglementate,
unele sau altele ori chiar toate, prin legile fiecărui stat:
1. Într-o primă ipoteză, organizatorul pachetului turistic (turoperatorul) încheie în
mod direct şi nemijlocit contractul cu turistul.
Aceasta este situaţia simplă. Nefiind implicat decât turoperatorul, acesta va
răspunde direct pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obliga-
ţiilor asumate.
2. Marii operatori internaţionali de turism nu interacţionează direct cu turiştii. Ei
îşi vând produsele prin agenţii de turism detailiste. Relaţia juridică dintre turoperator
şi agenţia detailistă poate îmbrăca două forme:
1 Fără a fi o speţă cu implicaţii turistice, credem că este elocvent pentru o mai bună înţelegere a
nuanţelor juridice referitoare la complexul cauzal din antecedenţa faptei cauzatoare de prejudicii
următorul exemplu: Fapta conducătorului unui autoturism care nu a respectat regimul legal de viteză
stabilit pentru sectorul de drum pe care circula, încălcând dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 din
O.U.G. nr. 195/2002, şi a accidentat victima care traversa neregulamentar strada, producând decesul
acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 192
alin. (1) şi (2) C. pen., care are corespondent în prevederile art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior. Sub
aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie sub forma culpei cu prevedere, realizând
că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viaţa altor persoane şi cauza
decesul acestora, fără, însă, a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va
produce. Însă, având în vedere împrejurările concrete în care s-a produs evenimentul rutier soldat cu
decesul unei persoane, cauzat în mare măsură de comportamentul acesteia, care s-a angajat în
traversarea drumului public prin loc nepermis, în condiţii de maximă aglomeraţie şi fără a se asigura,
precum şi faptul că inculpatul, deşi a încălcat regimul circulaţiei pe tronsonul respectiv, s-a deplasat,
totuşi, cu o viteză situată cu puţin peste limita legală admisă, instanţa a reţinut un grad de contribuţie
mai mare al victimei la producerea accidentului, stabilind culpa acesteia în proporţie de 75%, iar a
inculpatului în proporţie de 25%. (ÎCCJ, Secţia penală dec. nr. 352/A din 30 octombrie 2014,
www.scj.ro).
2 Art. 23 alin. (2) din O.G nr. 2/2018.
- contract de vânzare-cumpărare, în această ipoteză agenţia detailistă cumpără

pachetele turistice de la turoperatorul care le-a creat şi apoi le revinde turiştilor
proprii, asumându-şi riscurile inerente acestei activităţi şi statutul de turoperator pe
care îl dobândeşte în relaţia cu proprii clienţi (turişti);
- în marea majoritate a cazurilor între turoperator şi agenţia detailistă se încheie
un contract de agenţie (mandat profesional), caz în care agenţia detailistă acţionează ca
un simplu mandatar al turoperatorului, astfel că turistul stabileşte prin intermediul
detailistului o relaţie contractuală directă cu turoperatorul.
Revenind la prevederile Directivei 2015/2032 şi la cele ale O.G. nr. 2/2018 este de
reţinut că între turoperator şi agenţia intermediară nu există o răspundere solidară. Ea
aparţine în mod individual unuia sau altuia dintre cei doi, de regulă turoperatorului, iar
pentru situaţiile prevăzute de art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 2/2018 şi agenţiei
intermediare
Astfel, agenţia de turism intermediară stabilită în România răspunde direct şi
individual faţă de turist în ipoteza în care a contractat pachete de servicii de călătorie la
o agenţie de turism organizatoare care nu este stabilită în România şi le pune la
dispoziţia călătorilor şi/sau a altor agenţii de turism intermediare din România,
indiferent de modalitatea de contractare. De altfel, în astfel de situaţii agenţia de turism
intermediară este asimilată unei agenţii de turism turoperatoare (organizatoare). În
cazul în care serviciile de călătorie incluse în contractul privind pachetul de servicii de
călătorie nu sunt executate conform contractului, agenţia de turism intermediară
stabilită pe teritoriul României se poate îndrepta împotriva agenţiei de turism
organizatoare care nu este stabilită în România şi cu care a încheiat contractul privind
serviciile de călătorie. Dacă agenţia de turism organizatoare este stabilită într-un alt
stat membru UE, călătorul are opţiunea de a se îndrepta direct împotriva acesteia şi nu
împotriva agenţiei intermediare de pe teritoriul României. Dacă însă optează să se
îndrepte împotriva agenţiei intermediare de pe teritoriul României, atunci aceasta va
răspunde în mod direct faţă de turist.
Totodată, în temeiul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2018, în cazul unor erori cauzate
de defecţiuni tehnice din sistemul de rezervare şi, în cazul în care a fost de acord să
organizeze rezervarea unui pachet sau a serviciilor de călătorie care fac parte din
serviciile de călătorie asociate, pentru erorile comise în timpul procesului de rezervare,
răspunderea aparţine în mod individual „comerciantului” căruia îi este imputabilă
respectiva eroare. Aşadar, având în vedere definirea noţiunii de comerciant1, răspun-
derea aparţine, după caz, agenţiei de turism organizatoare, agenţiei de turism inter-
mediare, sau comerciantului care facilitează un serviciu de călătorie asociat sau ca
furnizor de servicii de călătorie.
1 Art. 3 pct. 4 din O.G. nr. 2/2018: „comerciant – orice persoană, publică sau privată, care
acţionează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane, în scopuri ce ţin de activitatea sa comercială,
de afaceri, meşteşugărească sau profesională în legătură cu contractele care fac obiectul prezentei
ordonanţe, în calitate de agenţie de turism organizatoare, agenţie de turism intermediară, comerciant
care facilitează un serviciu de călătorie asociat sau ca furnizor de servicii de călătorie”.
340 | Ilie Dumitru
Precizăm aici ca unele state membre UE1, chiar când era încă aplicabilă Directiva
90/314/CE, nu au stabilit în dreptul intern o răspundere solidară a turoperatorului şi
agenţiei intermediare, ci o răspundere a lor individuală, în funcţie de vinovăţia
fiecăruia.
Astfel, potrivit reglementărilor din aceste state (Belgia, Italia, Austria), în exemplul
de mai sus turistul nu putea să ceară repararea prejudiciului de la oricare dintre cele
două entităţi implicate în vânzarea pachetului turistic (turoperator şi agenţie
detailistă), ci exclusiv de la cea vinovată de producerea prejudiciului, respectiv de la cea
care a omis să îi furnizeze toate informaţiile obligatorii referitoare la pachetul de
servicii turistice.
d. Limite valorice ale răspunderii materiale a agenţiilor de turism

Bazându-se pe prevederile2 Directivei (UE) 2015/2302, legiuitorul român a stabilit
în cuprinsul art. 15 din O.G. nr. 2/2018 posibilitatea turoperatorului de a limita valoric,
prin clauzele contractului încheiat cu turistul, despăgubirile materiale pe care ar trebui
să le plătească în caz de neconformitate a serviciilor turistice prestate.
Această limitare valorică nu poate coborî sub valoarea triplului preţului total al
pachetului turistic.
Totodată, este oprit a se stabili vreo limită pentru despăgubirea care trebuie
plătită de agenţia de turism organizatoare în caz de vătămări corporale suferite de
turist sau daune provocate intenţionat sau din neglijenţă.
Totuşi, având în vedere valoarea juridică superioară a convenţiilor internaţionale,
atunci când astfel de convenţii cu caracter obligatoriu pentru UE limitează valoarea
despăgubirii sau condiţiile în care este plătită despăgubirea de către furnizorul unui
serviciu de călătorie care face parte dintr-un pachet, aceleaşi limitări sunt aplicabile şi
pentru agenţia de turism organizatoare.
De asemenea, nu pot fi stabilite contractual alte limite pentru despăgubirile cuve-
nite turiştilor sau alte valori ale reducerilor de preţ atunci când acestea sunt
1 Ne referim în primul rând la Austria (Konsumentenschutzgesetz OGH 6 Ob 519/95, art. 31-b la

31-f), Italia (Decreto legislativo 111/1995, art. 14) şi Belgia (Legea din 16 februarie 1994, art. 17 şi
27), menţionate şi în Raportul privind implementarea Directivei 90/314/CE, document UE
SEC(1999) 1800 final, din 19 Noiembrie 1999, care poate fi studiat la adresa web:
http://aei.pitt.edu/36894/1/A2912.pdf (accesată la 01 august 2018). Legea belgiană prevede la art.
17 alin. (1) că numai operatorul de turism este responsabil pentru executarea corespunzătoare a
contractului, în conformitate cu aşteptările pe care călătorul le poate avea în mod rezonabil, pe baza
prevederilor contractului de organizare de călătorie şi a obligaţiilor care decurg din aceasta, indiferent
dacă aceste obligaţii trebuie să fie îndeplinite de către el însuşi sau de alţi furnizori de servicii, fără a se
aduce atingere dreptului operatorului de turism de a urmări alţi furnizori de servicii turistice pentru
atragerea răspunderii lor. Alineatul 2 al aceluiaşi articol este şi mai clar de atât, precizând că
operatorul de turism este responsabil şi pentru actele şi omisiunile prepuşilor şi repre-
zentanţilor săi, care acţionează în cadrul atribuţiilor lor, ca şi pentru propriile sale acţiuni şi
neglijenţe. În plus, art. 27 din lege, privitor la agenţia detailistă, menţionează că aceasta este respon-
sabilă pentru executarea corespunzătoare a contractului, potrivit aşteptărilor pe care călătorul le
poate avea în mod rezonabil, în conformitate cu prevederile contractului agentului de turism.
2 Art. 14 alin. (4) din Directivă.
recunoscute turiştilor la o anumită valoare prin regulamente ale UE precum: Regula-

mentul (CE) 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi
de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau
întârzierii prelungite a zborurilor, Regulamentul (CE) 1.371/2007 privind drepturile şi
obligaţiile călătorilor din transportul feroviar, Regulamentul (CE) 392/2009 privind
răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare, Regulamentul
(UE) 1.177/2010 privind drepturile pasagerilor care călătoresc pe mare şi pe căi
navigabile interioare şi Regulamentul (UE) 181/2011 privind drepturile pasagerilor
care călătoresc cu autobuzul şi autocarul.
Despăgubirile sau reducerile preţului acordate în temeiul prezentei Ordonanţe şi
despăgubirile sau reducerile de preţ acordate în temeiul regulamentelor şi convenţiilor
internaţionale se deduc unele din altele pentru a evita supracompensarea.
Sunt şi state membre ale UE în care despăgubirea cuvenită turiştilor în caz de
neconformitate a serviciilor turistice nu este limitată doar printr-un plafon maximal
sau reglementată printr-o valoare minimală.
În Germania, spre exemplu, există un model de stabilire a despăgubirilor care se
acordă turistului, în procente din preţul plătit, procente care se determină în funcţie de
categoria de obligaţie neîndeplinită de agenţia de turism, de efectele produse etc.
Chiar dacă acest model, cunoscut sub denumirea de „Frankfurt Tabelle”1 (germ.),
nu are valoare obligatorie, el a dobândit o aplicabilitate generală la nivel regional şi
chiar federal în Germania2 şi credem că poate servi ca model de reglementare şi pentru
alte state, inclusiv România.
Tabelul de la Frankfurt a fost elaborat la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut de
Curtea Regională din Frankfurt pentru a calcula despăgubirile care se acordă turiştilor,
calculate sub forma unei restituiri procentuale din preţul plătit pentru vacanţa/serviciul
turistic necorespunzătoare. Dat fiind că tabelul nu este obligatoriu, el nu este utilizat de
toate instanţele, însă constituie un reper, chiar dacă neafirmat, pentru multe dintre ele.
Totodată, chiar şi pentru turişti este de folos acest tabel, întrucât le permite să aibă
o estimare a despăgubirilor pe care le-ar putea obţine pentru prejudiciul pe care l-au
suferit în vacanţa lor. În plus, prin acest mecanism, se diminuează numărul de dosare
cu care sunt încărcate instanţele judecătoreşti, deoarece pentru multe abateri ale
agenţiilor de turism de pe urma cărora turiştii văd că nu pot obţine decât 5-10% din
preţul sejurului drept despăgubire, aceştia renunţă la sesizarea instanţelor cu astfel de
acţiuni sau apelează la metode alternative de soluţionare a litigiilor.
În mod similar, ADAC3 (Automobil Clubul German) a publicat un tabel care
centralizează practica judiciară din Germania în materia despăgubirilor acordate de
instanţele judecătoreşti pentru deficienţe ale serviciilor turistice. În acest tabel sunt
menţionate inclusiv hotărâri judecătoreşti prin care nu s-a acordat nicio reducere de
1 Tabelul de la Frankfurt poate fi consultat la adresa web http://www.reisebuerorecht.ch/
frankfurt ertabelle.html (accesată la 01.08.2018).

2 Pentru dezvoltări a se vedea E. Führich, Reiserecht, Ed. C.H. Beck, 2015. Prof. univ. Dr. Ernst
Führich este unul dintre cei mai importanţi experţi în legislaţia germană şi europeană în materia
turismului, cu numeroase publicaţii în acest domeniu.
3 Allgemeiner Deutscher Automobil-Club.
342 | Ilie Dumitru
preţ al vacanţei turistice.1 Hotărârile judecătoreşti sunt grupate după natura problemei
întâmpinate de turişti, de la mâncare şi băuturi, la piscină şi plajă, îngrijirea copiilor etc.
e. Procedura reclamaţiilor turistului

Turistul are obligaţia de a informa, fără întârzieri nejustificate, agenţia de turism
organizatoare în legătură cu orice neconformitate pe care o constată pe parcursul
executării unui serviciu de călătorie inclus în contractul privind pachetul de servicii de
călătorie, ţinând cont de circumstanţele cazului2.
Legea nu stabileşte nicio sancţiune pentru nerespectarea acestei obligaţii pe care o
are turistul, însă o interpretare logică şi teleologică a normei juridice ne duce la
concluzia decăderii turistului din dreptul de a mai solicita despăgubiri ca urmare a
eventualelor prejudicii cauzate de „neconformităţile” constatate la locul prestării
serviciilor contractate.
Apreciem că este justificată o astfel de condiţionare, întrucât, în caz contrar, s-ar
lăsa turistului posibilitatea ca, la întoarcerea din călătoria turistică, să reclame agenţiei
detailiste sau turoperatorului diverse neajunsuri în prestarea serviciilor hoteliere, care
altfel s-ar fi remediat imediat dacă ar fi sesizat problemele apărute.
Scopul legii în niciun caz nu poate fi acela de a-i oferi turistului oportunităţi de a
obţine despăgubiri, ci acela de a-l proteja şi susţine să obţină o remediere cât mai
rapidă a neajunsurilor pe care le întâmpină. Acest scop se deduce şi din alin. (9) al art.
14 din O.G. nr. 2/2018, care impune agenţiei de turism organizatoare să remedieze
neconformitatea într-un termen rezonabil stabilit de călător.
f. Termene speciale de prescripţie

Pentru acţiunile având ca obiect reducerea preţului sau despăgubiri, rezultate din
executarea necorespunzătoare sau neexecutarea obligaţiilor născute din contractul de
vânzare a pachetelor turistice, legiuitorul român a stabilit, în cuprinsul art. 26 alin. (5)
din O.G. nr. 2/2018, că termenul de prescripţie este de 3 ani.
În lipsa unei prevederi în legea specială, urmează a se aplica regula generală din
Codul civil, potrivit căreia termenul începe să curgă la momentul când turistul a
cunoscut sau trebuia să cunoască producerea prejudiciului.3
O.G. nr. 107/1999 conţinea o derogare de la această regulă, menţionând în ultimul
alineat al art. 25 că termenul de prescripţie curge de la data la care contractul prevede
că ia sfârşit prestaţia ce a dat naştere diferendului.
Un alt termen special de prescripţie este cel al răspunderii contravenţionale
pentru fapte sancţionate de O.G. nr. 2/2018. Art. 26 alin. (6) al acestui act normativ
derogă de la prevederile legii generale în materie contravenţională şi stabileşte că
aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 3 ani de la data
săvârşirii faptei.
1 Tabelul ADAC poate fi consultat la adresa web https://www.adac.de/-/media/adac/pdf/jze/
reisepre isminderungstabelle.pdf?la=de-de (accesată la 01.08.2018).

2 Art. 14 alin. (6) din O.G. nr. 2/2018.
3 Art. 2523 C. civ.: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a
cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

2. Obligaţiile turistului
Atât în etapa precontractuală, cât şi după încheierea contractului privind pachetul
de sericii turistice, călătorul are o serie de obligaţii.
Anterior încheierii contractului el este dator să furnizeze agenţiei de turism
organizatoare informaţii privind eventualele sale nevoi speciale pe durata călătoriei,
mai ales cele legate de starea sa de mobilitate redusă, dar şi altele care ies din cotidian,
din zona de „obişnuit”.
După încheierea consensuală a contractului, în principal, călătorul este dator să
achite contravaloarea pachetului de servicii turistice ce face obiectul contratului.
Pe parcursul călătoriei trebuie să informeze de îndată turoperatorul în legătură cu
orice neconformitate pe care o constată, orice abatere de la executarea corespunză-
toare a serviciilor turistice contractate.
3. Obligaţiile agenţiei de turism intermediare

Atunci când contractul nu se încheie direct între călător şi agenţia de turism
organizatoare, ci printr-o agenţie de turism intermediară, aceasta din urmă are şi ea
obligaţii atât faţă de călător, cât şi faţă de turoperator.
În etapa precontractuală, agenţia de turism intermediară are aceleaşi obligaţii de
informare a turistului ca şi agenţia organizatoare. Art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 2/2018
prevede în mod explicit că „agenţia de turism organizatoare şi agenţia de turism
intermediară, atunci când pachetul este vândut prin intermediul acesteia, furnizează
călătorului informaţiile (…)”.
De asemenea, agenţia de turism intermediară prin care se achiziţionează pachetul
de călătorie asigură, fără întârzieri nejustificate, contactarea agenţiei de turism organi-
zatoare de către călător şi prin intermediul său, la alegerea călătorului, atât în faza
precontractuală, cât şi în orice fază de executare a contractului1.
Atunci când călătorul adresează mesaje, cereri sau reclamaţii în legătură cu
executarea pachetului în mod direct agenţiei de turism intermediare de la care a
achiziţionat pachetul respectiv, aceasta este obligată să le transmită agenţiei de turism
organizatoare, fără întârzieri nejustificate. În scopul calculării termenelor sau a
termenelor de prescripţie, data primirii mesajelor, a cererilor sau a reclamaţiilor
călătorului de către agenţia de turism intermediară este considerată drept data primirii
de către agenţia de turism organizatoare.
F. Modificarea şi cesiunea contractului
1. Modificarea preţului contractului

Conform art. 11 din O.G. nr. 2/2018, agenţia de turism organizatoare îşi poate
rezerva prin contract dreptul de a mări preţul pachetului de servicii de călătorie, dar
numai dacă se stipulează şi pentru călător dreptul său la reducerea preţului, în aceleaşi
condiţii.
1 Art. 9 din O.G. nr. 2/2018.

344 | Ilie Dumitru
Creşterile de preţuri sunt posibile numai ca o consecinţă directă a schimbărilor

legate de cel puţin unul dintre următoarele aspecte:
a) preţul transportului de pasageri care rezultă din costul carburanţilor sau al altor
surse de energie;
b) nivelul taxelor sau al comisioanelor aplicabile serviciilor de călătorie incluse în
contract, impuse de părţi terţe care nu sunt direct implicate în executarea pachetului,
inclusiv taxele turistice, taxele de aterizare sau comisioanele de îmbarcare sau
debarcare în porturi şi aeroporturi;
c) cursul de schimb relevant pentru pachetul respectiv.
Atunci când unul din aceste elemente suferă scăderi de costuri, călătorul are
dreptul la reducerea preţului pachetului turistic. În astfel de cazuri, agenţia de turism
organizatoare are dreptul să deducă cheltuielile administrative efective din rambur-
sarea datorată călătorului. La cererea călătorului, agenţia de turism organizatoare
prezintă dovezi ale cheltuielilor administrative respective.
Dacă creşterea preţului depăşeşte 8% din preţul total al pachetului, călătorul are
posibilitatea ca, într-un termen rezonabil specificat de agenţia de turism organizatoare,
să accepte modificarea propusă sau să înceteze contractul fără a plăti vreo penalitate
de încetare.
Creşterea preţului pentru unul sau mai multe din cele 3 motive enumerate mai sus
este posibilă numai dacă agenţia de turism organizatoare trimite călătorului o
notificare clară şi inteligibilă privind această creştere, însoţită de o justificare a creşterii
respective şi de un calcul, pe un suport durabil, cu cel puţin 20 de zile înainte de
începerea executării pachetului.
2. Modificarea serviciilor turistice contractate

Pe lângă preţul contractului, agenţia de turism organizatoare mai poate modifica în
mod unilateral, înainte de începerea executării pachetului, şi alte clauze ale
contractului privind pachetul de servicii de călătorie dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) agenţia de turism organizatoare şi-a rezervat acest drept în contract;
b) modificarea este nesemnificativă;
c) agenţia de turism organizatoare îl informează pe călător cu privire la modificare
într-un mod clar, inteligibil şi bine evidenţiat, pe un suport durabil.
În ipoteza în care modificarea pe care agenţia de turism organizatoare este
constrânsă să o facă are un caracter semnificativ1, călătorul are posibilitatea ca, într-un
termen rezonabil specificat de agenţia de turism organizatoare, să accepte modificarea
propusă sau să înceteze contractul fără a plăti vreo penalitate de încetare.
Acelaşi drept îl are turistul şi atunci când agenţia de turism organizatoare nu poate
îndeplini cerinţele speciale ale turistului.
1 Conform art. 12 alin. (7) din O.G. nr. 2/2018, se consideră a fi modificare semnificativă inclusiv
schimbarea locului de cazare. În acest caz, se oferă călătorilor cea mai apropiată variantă din locaţia
respectivă de o calitate echivalentă sau superioară
În situaţia încetării contractului privind pachetul de servicii de călătorie, călătorul

poate accepta un alt pachet, atunci când acesta este oferit de agenţia de turism
organizatoare, dacă este posibil, de o calitate echivalentă sau superioară.
Atunci când intenţionează să modifice contractul, turoperatorul este dator să
transmită călătorului, fără întârzieri nejustificate şi într-un mod clar, inteligibil şi bine
evidenţiat, pe un suport durabil, informaţii referitoare la:
a) modificările propuse şi impactul acestora asupra preţului pachetului;
b) un termen rezonabil în care călătorul trebuie să informeze agenţia de turism
organizatoare cu privire la decizia sa de a accepta modificarea sau de a înceta
contractul;
c) consecinţele lipsei unui răspuns al călătorului în termenul rezonabil indicat de
turoperator;
d) pachetul turistic de substituţie oferit şi preţul acestuia.
De asemenea, călătorul are dreptul la o reducere corespunzătoare a preţului atunci
când modificările aduse contractului au drept consecinţă scăderea calităţii sau a
costului pachetului.
În situaţia în care călătorul nu acceptă modificarea propusă şi optează pentru
încetarea contractului, agenţia de turism organizatoare va rambursa fără întârzieri
nejustificate toate plăţile efectuate de către sau pe seama călătorului; în orice caz, nu
poate depăşi un termen de 14 zile de la data încetării contractului.
3. Cesiunea contractului
Deşi Ordonanţa Guvernului privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile
de călătorie asociate preia terminologia Directivei (UE) 2015/2302 şi vorbeşte de
„transferul contractului”, în ceea ce ne priveşte vom folosi terminologia specifică
dreptului civil român, mai ales că în Codul civil este reglementată instituţia „cesiunii
contractului”1, iar nu a „transferului contractului”.
a. Cesiunea făcută de către turist

Aşadar, conform art. 10 din O.G. nr. 2/2018, călătorul poate să cedeze contractul
privind pachetul de servicii de călătorie altei persoane care îndeplineşte toate condiţiile
aplicabile contractului respectiv.
Pentru aceasta este necesar să notifice agenţia de turism organizatoare, pe un
suport durabil, cu cel puţin şapte zile înainte de începerea executării pachetului
Cedentul (persoana care transferă contractul privind pachetul de servicii de
călătorie) şi cesionarul (persoana căreia îi este transferat contractul) răspund în solidar
pentru achitarea soldului şi a tuturor comisioanelor, tarifelor şi altor costuri supli-
mentare generate de acest transfer.
Agenţia de turism organizatoare, după primirea notificării de la cedent, îl infor-
mează pe acesta care sunt costurile efective ale transferului şi îi prezintă dovezi ale lor.
1 Art. 1315 C. civ.: „(1) O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un
contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la
aceasta. (2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.”
346 | Ilie Dumitru
Aceste costuri trebuie să fie rezonabile şi să nu depăşească costurile suportate efectiv

de agenţia de turism organizatoare ca urmare a transferului contractului privind
pachetul de servicii de călătorie.
Reglementarea cesiunii contractului de către călător este incompletă, în opinia
noastră. Nu se precizează când trebuie plătite aceste costuri şi ce se întâmplă în ipoteza
neplăţii lor.
În lipsa unei soluţii legale, opinăm că dacă cedentul sau cesionarul contractului nu
achită costurile suplimentare în termenul menţionat de agenţie în informarea
transmisă cedentului, aceasta echivalează cu neplata integrală a preţului contractului,
cu toate consecinţele ce decurg de aici.
b. Cesiunea făcută de turoperator

Deşi O.G. nr. 2/2018 nu prevede şi posibilitatea agenţiei de turism organizatoare
de a ceda contractul altui turoperator, nu vedem niciun impediment pentru a se putea
realiza această modificare.
Temeiul legal îl constituie art. 1315 C. civ., care oferă posibilitatea oricărei părţi
contractante să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract, dacă
prestaţiile nu au fost încă integral executate.
Desigur că turoperatorul se află într-o situaţie mai puţin favorabilă decât călătorul,
deoarece are nevoie de consimţământul acestuia pentru a cesiona contractul unei terţe
părţi.
G. Denunţarea unilaterală a contractului şi rezilierea
1. Denunţarea făcută de către turist

Turistul poate să denunţe unilateral contractul privind pachetul de servicii de
călătorie în orice moment înainte de începerea executării pachetului, având însă
obligaţia de a plăti agenţiei de turism organizatoare o penalitate de încetare adecvată şi
justificabilă.
Cuantumul acestei penalităţi poate fi stabilit prin contract, dar în limite „rezo-
nabile”, care să ţină cont de momentul încetării contractului înainte de începerea
executării pachetului, precum şi de economiile de costuri şi de veniturile prevăzute,
generate de executarea alternativă a serviciilor de călătorie.
Dacă nu sunt menţionate în contract astfel de penalităţi de încetare standardizate,
valoarea lor corespunde preţului pachetului, din care se scad economiile de costuri şi
veniturile generate de executarea alternativă a serviciilor de călătorie. La cererea
călătorului, agenţia de turism organizatoare prezintă o justificare pentru cuantumul
penalităţilor de încetare.
În mod excepţional, călătorul poate fi exonerat de plata penalităţilor dacă încetarea
contractului privind pachetul de servicii de călătorie înainte de începerea executării
pachetului este justificată de unele circumstanţe inevitabile şi extraordinare care se
produc la locul de destinaţie sau în vecinătatea imediată a acestuia şi care afectează în
mod semnificativ executarea pachetului sau care afectează semnificativ transportul

pasagerilor la destinaţie. În astfel de situaţii, călătorul nu numai că nu plăteşte nicio
penalitate de încetare, dar are dreptul şi la o rambursare completă a oricărei plăţi
efectuate pentru pachet.
De cele mai multe ori, denunţarea contractului de către turist intervine ca urmare
a unor evenimente neaşteptate şi care nu constituie caz de forţă majoră (spre exemplu,
o criză a unei boli cronice, decesul unei rude apropiate, pierderea locului de muncă
etc.).
Pentru a evita plata acestor despăgubiri, turistul poate încheia o poliţă de
asigurare pentru anularea călătoriei turistice, iar multe agenţii de turism chiar au
iniţiativa şi propun turiştilor încheierea unei astfel de poliţe. Însă ea are un caracter
facultativ, şi încheierea ei rămâne la latitudinea turistului. Pe de altă parte, în anumite
condiţii, turistul are alternativa plăţii pachetului turistic cu un card bancar, întrucât
unele companii emitente de carduri bancare oferă inclus în pachetul privitor la
emiterea şi utilizarea cardului bancar (amintim cardurile din categoria premium ale
celor doi mari emitenţi internaţionali, respectiv cardurile Visa-Premier şi
Gold-Mastercard, posibil şi altele) şi diverse tipuri de asigurări, inclusiv asigurare
pentru anularea/denunţarea unei tranzacţii financiare.
Dacă turistul încheie o poliţă de asigurare pentru anularea călătoriei turistice, iar
riscul asigurat se produce, el va depune la compania de asigurări emitentă a poliţei o
cerere de plată a despăgubirii. Sunt situaţii în care compania de asigurări solicită
turistului, în baza unor prevederi incluse în poliţă, diverse documente care să
dovedească motivele insurmontabile ale neefectuării călătoriei, chiar şi atunci când
cauzele au fost de natură medicală. Reamintim că astfel de clauze, care obligă
prezentarea unui certificat eliberat de un spital sau un cadru medical în care să se
menţioneze boala sau alte informaţii de natură medicală referitoare la turist, sunt de
natură să ducă la încălcarea obligaţiei de păstrare a secretului medical. De aceea,
jurisprudenţa franceză a constat nulitatea unor asemenea condiţii incluse în poliţa de
asigurare, şi a arătat că trebuie să fie suficientă prezentarea unui document care să
menţioneze imposibilitatea efectuării călătoriei turistice, fără detalii legate de boală sau
intervenţia medicală1.
Dintr-o greşită înţelegere a efectelor apariţiei unui caz de forţă majoră, în
activitatea turistică au fost situaţii în care turistul, în notificarea de denunţare trimisă
turoperatorului şi în care arată imposibilitatea participării la călătoria turistică, solicită
acestuia şi restituirea tuturor sumelor de bani plătite.
Forţa majoră este o cauză care înlătură răspunderea pentru neîndeplinirea
obligaţiilor2. Or, participarea la călătoria turistică nu este o obligaţie a turistului, ci un
1 A se vedea pentru detalii, C. Lachièze, op. cit., p. 118.

2 C. civ. român, art. 1351 - Forţa majoră şi cazul fortuit: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau
părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă
majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil
şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul
348 | Ilie Dumitru
drept al lui. Obligaţia lui contractuală constă în plata preţului pachetului turistic. Prin
urmare, în cazul în care a plătit integral preţul pachetului până la momentul apariţiei
cazului de forţă majoră, nu există niciun motiv pentru ca operatorul de turism să îi
restituie preţul. Forţa majoră poate produce efecte numai atunci când, spre exemplu,
turistul nu a achitat decât parţial costul pachetului turistic. Într-o astfel de situaţie el va
putea să fie exonerat de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a restului
de preţ sau pentru plata de despăgubiri.
Îmbolnăvirea este invocată de mulţi turişti ca o situaţie de forţă majoră care i-ar
exonera de răspundere. Evidenţiem aici că în domeniul turismului există mecanisme
juridice prin care turiştii se pot proteja în astfel de cazuri, iar refuzul lor de a accesa
aceste mecanisme poate fi considerat o asumare totală a riscului contractual.1
2. Denunţarea făcută de către turoperator

Turoperatorul poate şi el să denunţe unilateral contractul privind pachetul de
servicii de călătorie, rambursând complet călătorului toate plăţilor efectuate şi fără a
putea fi obligat la plata unor despăgubiri suplimentare, atunci când2:
„a) numărul de persoane înscrise pentru participarea la pachetul respectiv este
mai mic decât numărul minim stabilit în contract, iar agenţia de turism organizatoare îl
este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în
caz de forţă majoră.”
1 Instanţele judecătoreşti din Franţa au respins o acţiune a unui turist care, invocând
îmbolnăvirea sa ca pe un caz de forţă majoră, solicita să fie exonerat de obligaţia de plată a preţului
pachetului turistic, ca urmare a neparticipării sale la respectiva călătorie turistică. Hotărârea a fost
motivată prin faptul că agenţia de turism i-a oferit turistului opţiunea de a încheia o poliţă de
asigurare pentru anularea călătoriei, iar acesta a refuzat, asumându-şi, astfel, integral riscul legat de
boală. În mod similar, şi Curtea Federală a Germaniei a decis recent că îmbolnăvirea unui pasager nu
reprezintă un motiv întemeiat pentru a obţine de la compania aeriană restituirea întregului preţ plătit
pentru călătorie (Hotărârea din 20 martie 2018 pronunţată în cauza X ZR 25/17). Reclamanţii în
cauză au rezervat bilete pentru un zbor Lufthansa de la Hamburg prin Frankfurt la Miami şi înapoi de
la Los Angeles prin Frankfurt la Hamburg. Preţul biletului era de 2.766,32 EUR, iar biletul nu era
rambursabil (cu excepţia taxelor aplicabile). Din cauza unei boli, reclamanţii şi-au anulat biletele şi au
solicitat restituirea integrală a preţului biletului. Lufthansa a rambursat numai taxele de 133,56 EUR
pentru fiecare. Reclamanţii au depus o acţiune în justiţie pentru diferenţă, care însă a fost respinsă de
prima instanţă (AG Köln), iar apelul a fost respins, de asemenea. Prin hotărârea din 20 martie 2018
dată în recurs, Curtea Supremă din Germania a confirmat această decizie: o excludere a posibilităţii
pasagerului de anulare a călătoriei nu ar putea fi considerată un dezavantaj nerezonabil sau o clauză
contractuală abuzivă care ar încălca principiile bunei credinţe. În mod uzual, dacă un bilet ar fi anulat
de pasager şi banii ar trebui restituiţi, acest lucru nu ar asigura siguranţa transportatorului aerian,
deoarece aproape toate costurile au fost legate de operarea zborului ca atare şi nu este un zbor care
implică numai transportul unui singur pasager. Numai dacă toate locurile din avion ar fi fost rezervate
în totalitate şi transportatorul ar fi trebuit să refuze alţi pasageri, dacă biletele nu ar fi fost anulate, ar
exista o achiziţie suplimentară. Cu toate acestea, acest lucru ar fi dificil de determinat şi depinde în cea
mai mare parte de coincidenţă. Prin urmare, tariful care exclude anularea restituirii ar reflecta situaţia
tipică şi nu ar fi nerezonabil. În plus, pasagerii ar putea evita dezavantajul prin rezervarea unui tarif
flexibil sau prin cumpărarea unei asigurări de anulare a călătoriei.
înştiinţează pe călător cu privire la încetarea contractului în termenul stabilit în

contract, dar nu mai târziu de:
(i) 20 de zile înainte de începerea executării pachetului, în cazul călătoriilor care
durează mai mult de şase zile;
(ii) şapte zile înainte de începerea executării pachetului, în cazul călătoriilor care
durează între două şi şase zile;
(iii) 48 de ore înainte de începerea executării pachetului, în cazul călătoriilor care
durează mai puţin de două zile;
b) agenţia de turism organizatoare nu poate executa contractul din cauza unor
circumstanţe inevitabile şi extraordinare şi înştiinţează călătorul cu privire la încetarea
contractului, fără întârziere şi înainte de începerea executării pachetului.”
3. Rezilierea contractului
Rezilierea contractului1 poate fi cerută de oricare dintre părţile contractante.
Potrivit art. 1516 alin. (2) C. civ., atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi
execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obţină, dacă obligaţia este contractuală,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative.
Aşa fiind, dacă ne raportăm la creditorul obligaţiei de plată a preţului pachetului
turistic, respectiv agenţia de turism organizatoare, aceasta poate rezilia contractul dacă
turistul nu achită preţul la termenele convenite.
Dacă avem în vedere creditorul obligaţiei de prestare a serviciilor turistice,
respectiv călătorul, şi acesta poate cere rezilierea contractului.
Astfel, după cum menţionam şi în secţiunea referitoare la răspunderea agenţiei de
turism organizatoare, în cazul în care unul din serviciile de călătorie nu se execută în
conformitate cu contractul privind pachetul de servicii de călătorie, aceasta are
obligaţia de a remedia de îndată neconformitatea.
În ipoteza în care neconformitatea este atât de gravă şi afectează în mod substan-
ţial executarea pachetului, iar agenţia de turism organizatoare a omis să o remedieze
într-un termen rezonabil stabilit de către călător, acesta poate înceta contractul privind
1 O.G. nr. 2/2018 foloseşte invariabil expresia „încetarea” contractului, fără a diferenţia între
denunţare unilaterală şi reziliere. Rezilierea presupune o culpă în neîndeplinirea obligaţiilor

contractuale şi este reglementată de Codul civil român astfel: art. 1552 alin. (1) – „Rezoluţiunea sau
rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au
convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia
în termenul fixat prin punerea în întârziere.”. Pe de altă parte, denunţarea unilaterală este
reglementată de art. 1276 alin. (1)-(3) din acelaşi Cod civil, astfel: „(1) Dacă dreptul de a denunţa
contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea
contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi
exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării
contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în
curs de executare. (3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte
numai atunci când prestaţia este executată.”
350 | Ilie Dumitru
pachetul de servicii de călătorie fără plata unei penalităţi de încetare şi, după caz, poate
să ceară reducerea preţului şi/sau despăgubiri.
H. Garanţiile financiare şi asigurările agenţiilor de turism
Pentru asigurarea unei protecţii cât mai extinse a turiştilor şi apreciind că ar fi

avantajos nu doar pentru consumatori, ci şi pentru sectorul turistic ca organizatorii
şi/sau detailiştii să fie obligaţi să ofere garanţii suficiente în caz de insolvenţă, directiva
europeană privitoare la pachetele de servicii de călătorie a prevăzut că turoperatorul
trebuie să aducă garanţii pentru rambursarea sumelor achitate de consumator şi
repatrierea persoanelor, în cazul în care survine insolvenţa.
Legiuitorul român prin prevederile art. 18 din O.G. nr. 2/2018 a ales să impună
turoperatorului să dovedească cu garanţii acoperitoare sau prin poliţe de asigurare că
poate, în caz de insolvenţă a sa, să ramburseze sumele achitate de turist pentru
achiziţionarea pachetului turistic (în ipoteza în care insolvenţa intervine înainte de
plecarea în călătoria turistică), precum şi sumele necesare în vederea repatrierii
turistului (atunci când insolvenţa intervine pe durata călătoriei turistice incluse în
pachet).
Sistemul de asigurare are rolul de a acoperi riscurile generate de starea de
incapacitate de plată în care poate ajunge turoperatorul şi care constau în neplata
furnizorilor de servicii (transportatori, hotelieri, alţi operatori turistici) deşi turistul a
achitat total sau parţial preţul pachetului turistic, ajungându-se în imposibilitatea de
începere a călătoriei turistice sau de finalizare a ei.
Garanţiile, potrivit legislaţiei române, sunt reprezentate de scrisori de garanţie
bancară, poliţe de asigurare, fond de garantare a pachetelor de călătorie sau alte
instrumente de garantare legal constituite, care pot funcţiona distinct sau asociat.
La nivel european sunt state în care agenţiile de turism, pentru a-şi diminua
costurile, au înfiinţat propriile sisteme/fonduri de asigurare. Orice companie de
asigurare îşi desfăşoară activitatea în scopul obţinerii de profit. Aceasta înseamnă că o
parte din costul suportat de agenţiile de turism reprezintă profitul companiilor de
asigurări. De aceea, pentru a elimina acest cost suplimentar, în Belgia de exemplu,
operatorii din turism, în special intermediarii (agenţiile detailiste) au constituit prin
asocierea lor un fond mutual de garantare a călătoriilor turistice.1
1 Le Fonds de Garantie Voyages a fost constituit sub forma unei asociaţii fără scop lucrativ a
operatorilor de turism din Belgia, în baza Decretului regal din 25 aprilie 1997, de punere în aplicare a
art. 36 din Legea din 16 februarie 1994 privind vânzarea pachetelor de servicii turistice. Cei mai mulţi
intermediari din turism (agenţiile detailiste) sunt membre ale acestui fond. Fondul de Garantare a
Călătoriilor poate emite cele două tipuri de poliţe de asigurare cerute de lege agenţiilor de turism:
Poliţa de asigurare pentru anularea călătoriei turistice (în caz de insolvabilitate financiară a
organizatorului şi / sau intermediarului intervenită înainte de începerea călătoriei turistice) şi Poliţa
de asigurare de asistenţă (în caz de insolvabilitate financiară a organizatorului şi / sau intermediarului
intervenită în cursul executării contractului de călătorie).
Acesta, deşi este organizat ca o asociaţie fără scop lucrativ, este autorizat ca
societate de asigurări şi poate emite poliţe de asigurare pentru acoperirea riscului în
cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism.
Secţiunea II. Contractul de servicii hoteliere
Vom analiza contractul de servicii hoteliere, mai întâi prezentând obiectul lui şi
principalele caracteristici, iar mai apoi încheierea contractului şi, la final, efectele pe
care le produce, atât în persoana turistului sau călătorului, cât şi a hotelierului.
În lipsa unei reglementări legale în România a contractului de hotelărie, ne vom
fundamenta analiza acestuia, atât în privinţa încheierii, cât şi a executării lui, pe
principiile generale ale dreptului, pe regulile Codului civil în materie de contracte, pe
regulile aplicabile unor raporturi juridice similare, pe doctrina şi jurisprudenţa româ-
nească, dar mai ales pe doctrina şi jurisprudenţa străină, din state cu o legislaţie mai
consistentă în domeniul turismului şi cu analize doctrinare şi jurisprudenţiale
elocvente.
De asemenea, vom avea în vedere şi Regulamentul Hotelier International elaborat
de Asociaţia Internaţională a Hotelurilor şi Restaurantelor (IH&RA), care a fost adoptat
în scopul de a asigura un cadru unitar al relaţiilor dintre client şi hotel şi de a proteja
clientul, în special în ţările în care nu există o legislaţie specifică, stabilind drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante.
Deopotrivă, vom avea în atenţie şi Convenţia Consiliului Europei privind răspun-
derea hotelierilor pentru obiectele aduse de călători, semnată la Paris, la 17 decembrie
1962.
Luând în considerare şi prevederile art. 1 C. civ. român, care acordă uzanţelor
statutul de izvor al dreptului civil1, ne vom raporta, mai ales în condiţiile lipsei unei
reglementări legale a contractului de hotelărie, inclusiv la practicile comerciale din
domeniul hotelier. Iar în legătură cu aceste practici ne vor fi utile regulile care stau la
baza relaţiei dintre hotel, pe de o parte, şi contractantul şi/sau clientul său, de cealaltă
parte, consemnate în Codul de practici privind relaţiile contractuale între hoteluri şi
1 Art. 1 – „Izvoarele dreptului civil:
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale
dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite
în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă
că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.”
352 | Ilie Dumitru
agenţiile de turism, semnat în 2003 între Federaţia Industriei Hoteliere din România şi
Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism din România.
A. Calificarea contractului de servicii hoteliere
1. Noţiunea contractului de servicii hoteliere

a. Definiţie
Doctrina juridică românească nu a analizat în mod special contractul de servicii
hoteliere.
În lipsa unei ramuri a dreptului care să studieze turismul, contractul de servicii
hoteliere a rămas în paradigma vechilor reglementări civile, ca fiind o variaţiune a
contractului de locaţiune de imobile, prin care hangiul sau hotelierul „închiriază”
pentru o perioadă determinată o cameră unei persoane, în schimbul unui preţ.
În literatura juridică franceză, contractul de servicii hoteliere (contract d`hôtellerie) a
fost studiat şi definit doctrinar încă din secolul XVII, chiar dacă nici legiuitorul francez
nu oferea o definiţie legală a acestui tip de contract. Potrivit lui Jean Domat, contractul
de hotelărie presupune „formarea unei convenţii între hotelier şi călător prin care
hotelierul se obligă faţă de călător să îl găzduiască şi să aibă grijă de hainele, caii şi alte
lucruri ale sale, iar călătorul, pe de altă parte, se obligă să-şi plătească cheltuielile sale”1.
Mai recent, contractul de hotelărie a fost definit ca fiind „un contract sinalgmatic,
cu executare succesivă, care ia naştere între un călător şi un hotelier şi prin care acesta
din urmă, în exercitarea activităţii sale profesionale, se angajează să îl cazeze pe primul,
să îi păzească bunurile depozitate în local şi să îi furnizeze şi prestări de servicii, în
schimbul unui preţ”2.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că o definiţie mai cuprinzătoare a acestui
contract poate fi următoarea: contractul de hotelărie este acel contract specific, complex,
sinalagmatic şi cu executare succesivă, prin care un hotelier, exercitându-şi activitatea sa
profesională sau comercială, se obligă ca, în schimbul unui preţ plătit de un călător, să îi
închirieze temporar acestuia o suprafaţă locativă cu destinaţie de locuinţă, să-i preia în
depozit bunurile care îl însoţesc şi să-i presteze anumite servicii pe întreaga durată a
închirierii sau atunci când i se solicită de călător.
b. Natura juridică
Contractul de hotelărie nu face obiectul unei reglementări specifice unitare, iar
Codul civil român nu îi consacră decât câteva articole în cadrul reglementărilor
1 J. Domat, Les lois civiles dans leur ordre naturel, Paris, Durand, éd. 1777, Livre 1er, Titre 16, sect.
1, preluat de C. Lachieze, op. cit., p. 203.

2 J. Mestre şi M.-E. Pancrazi Droit commercial: droit interne et aspects de droit international, ed. a
28-a, Ed. LGDJ-Lextenso, Paris, 2009, no. 984. O definiţie similară a fost dată şi de J.-P. Couturier, Le
contrat d'hôtellerie, teză de doctorat susţinută la Facultatea de Drept şi ştiinţe economice din Dijon,
1967.
contractului de depozit. El este, însă, un contract de sine stătător, cu un caracter

specific şi cu un conţinut obligaţional complex.
Contractul de hotelărie cuprinde, aşadar, elemente specifice conţinutului a cel
puţin trei contracte diferite:
- de locaţiune (imobiliară şi mobiliară), întrucât hotelierul îi încredinţează
călătorului, spre folosinţă temporară, atât o cameră, cât şi bunurile mobile cu care este
dotată aceasta;
- de depozit, întrucât călătorul îşi aduce bagajele şi celelalte bunuri care îl însoţesc
în paza hotelierului şi
- de antrepriză (prestări de servicii), hotelul prestând în beneficiul călătorului (sau
cel puţin fiind disponibil să o facă) o serie de servicii precum: curăţarea hainelor,
telefonie, mesagerie, informare turistică, alimentaţie publică etc.
Cu toate acestea, contractul de hotelărie nu reprezintă o simplă juxtapunere a
acestor contracte diferite şi nu rămâne supus regulilor ce sunt proprii fiecăruia dintre
ele, conducând astfel la o aplicare cumulativă a tuturor regulilor specifice tuturor
acestor contracte care intră în componenţa contractului de hotelărie. Punând laolaltă
toate aceste reguli ale celor trei contracte clasice, contractul de hotelărie constituie o
figură juridică originală, supusă unui regim juridic unitar.1
Contractele clasice care intră în compunerea contractului de hotelărie îşi pierd
autonomia, iar regulile care le sunt proprii devin inaplicabile atunci când nu sunt
compatibile cu finalitatea acestei operaţiuni juridice.
Din această perspectivă, contractul de hotelărie este considerat un contract cu o
natură juridică complexă.
Această complexitate a contractului a născut întrebarea dacă se poate discuta
într-adevăr de un contract de hotelărie. Unii autori au răspuns că, de fapt, ar fi
preferabil să se afirme că există contracte de hotelărie, iar nu un singur contract de
hotelărie, fără niciun caracter distinctiv comun între acestea. Opinia lor nu a rezistat
criticilor, iar literatura juridică franceză, şi chiar jurisprudenţa au folosit expresia de
„contract de hotelărie”. Mai mult, Curtea de Casaţie din Franţa a precizat chiar şi natura
acestui contract ca fiind „diferită de cea a contractului de locaţiune de mobile, nu prin
modalităţile de reglementare, ci prin furnizarea de bunuri/servicii secundare care nu
este obişnuită să se găsească în închirierea mobiliară”.2
Încă din urmă cu câteva decenii s-a recunoscut doctrinar existenţa acestui contract
sui generis la care este dificil, ca să nu spunem chiar imposibil, să separăm prestaţiile
furnizate de hotelier clientului său, care formează un tot unitar, un ansamblu
indivizibil, şi pe care clientul este în drept să îl aştepte din partea profesionistului
căruia i s-a adresat.3
Aşadar, putem concluziona că acest contract de hotelărie este un tot unitar, care nu
se confundă cu elementele care îl compun. El este un instrument original al unei
1 C. Lachièze, op. cit., p. 204.

2 A se vedea P. Py, Droit du tourisme, 5e edition, Dalloz, Paris, 2002, p. 346.
3 E. Cristini, Code des hotels, restaurants et debits de boissons, Librairie générale de droit et de
jurisprudence (LGDJ), Paris, 1986, p. 40.

354 | Ilie Dumitru
operaţiuni juridice şi nu poate fi redus la un simplu contract de închiriere sau la unul

din celelalte contracte clasice.
Atunci când clientul este un consumator, ceea ce se întâmplă frecvent, regulile
stabilite de legislaţia de protecţie a consumatorului se aplică şi contractului de
hotelărie, ca de altfel şi toate celelalte reguli ale dreptului comun din materia
contractelor.
c. Criteriul de calificare
Contractul de hotelărie naşte în sarcina hotelierului diverse obligaţii. Pe lângă
obligaţia de a pune la dispoziţia clientului o cameră (sau mai multe, după caz), care
constituie obligaţia principală, hotelierul se obligă să asigure şi alte prestaţii
suplimentare: să păzească bunurile clientului, să îi cureţe camera, să îi schimbe lenjeria
din cameră şi prosoapele din baie, să primească corespondenţa sosită în numele
clientului etc.
Criteriul care califică un contract ca fiind de hotelărie îl reprezintă tocmai acest
ansamblu de obligaţii care îi incumbă hotelierului.
2. Domeniul de aplicare al contractului de servicii hoteliere

Domeniul de aplicare al contractului de hotelărie este unul relativ extins, având în
vedere că, pe de o parte, prestatorii care acţionează în aplicarea unui contract hotelier
nu sunt numai cei care exploatează/administrează un hotel, iar, pe de altă parte,
persoanele găzduite în executarea unui contract hotelier nu sunt neapărat turişti.
a. Prestatorii de servicii care acţionează ca hotelieri

Contractul de hotelărie este utilizat, de regulă, de persoanele (de regulă juridice)
care exploatează un hotel sau un alt spaţiu de cazare, clasificat într-una din
categoriile/clasele prevăzute de legislaţia aplicabilă în domeniul turismului.1
1 Potrivit Anexei din Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a

de turism, emise de Autoritatea Naţională pentru Turism şi publicate în M. Of. nr. 353 din 14 iunie
2013, unităţile de cazare sunt clasificate şi definite astfel:
- Hotelul este structura de primire turistică amenajată în clădiri sau în corpuri de clădiri, care
pune la dispoziţia turiştilor spaţii de cazare (camere, garsoniere, apartamente, suite, duplexuri) dotate
corespunzător, asigură prestări de servicii specifice, dispune de hol de primire/recepţie şi, după caz,
de spaţii de alimentaţie publică.
- Hotelul-apartament este acel hotel compus numai din apartamente şi/sau garsoniere, dotate
astfel încât să asigure păstrarea şi prepararea alimentelor, precum şi servirea mesei în incinta
acestora, sau care are restaurant propriu, cu servire permanentă prin room-service.
- Motelul este unitatea hotelieră situată, de regulă, în afara localităţilor, în imediata apropiere a
arterelor intens circulate, dotată şi amenajată atât pentru asigurarea serviciilor de cazare şi
alimentaţie pentru turişti, precum şi pentru parcarea în siguranţă a mijloacelor de transport.
- Vilele sunt structuri de primire de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri indepen-
dente, cu arhitectură specifică, situate în staţiuni balneoclimaterice sau în alte zone şi localităţi de
interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice.
În afară de acestea, mai încheie contracte de hotelărie şi alte persoane care

acţionează ca hotelieri, deşi imobilul pe care îl exploatează sau pe care îl pun la
dispoziţie nu este un hotel sau alt spaţiu de cazare, în sensul legislaţiei turistice. Prin
urmare, natura contractului care se încheie între prestator şi client nu este determinată
de denumirea, categoria, clasificarea sau neclasificarea spaţiului de cazare, ci de natura
prestaţiilor furnizate clientului de către prestator. Astfel, este posibil ca anumite spaţii
de cazare exploatate fără a fi clasificate şi incluse în circuitul turistic să cazeze clienţii în
virtutea unui contract de hotelărie încheiat între părţi. Cu alte cuvinte, contractul este
unul de hotelărie nu numai atunci când este încheiat de un hotelier cu clientul său, ci şi
atunci când prestatorul se obligă să asigure clientului întregul complex de servicii de
care am amintit mai sus, specifice unui hotel.
Atunci când un particular pune la dispoziţia clientului o camera/o locuinţă spre a o
folosi o perioadă determinată, ne vom afla în ipoteza unui contract de locaţiune. Dacă,
însă, acelaşi proprietar de imobil oferă clientului şi întreaga gamă de servicii conexe şi
specifice unui hotel, ne vom afla în ipoteza unui contract de hotelărie.1
b. Persoanele găzduite în temeiul unui contract de servicii hoteliere

Contractul de hotelărie nu se încheie, în calitate de beneficiar, numai cu un turist2
sau cu un călător3, în sensul general al termenului.
Practica judiciară franceză a recunoscut ca fiind un contract de hotelărie şi acela
încheiat de hotel cu o persoană pe care a găzduit-o peste noapte, deşi locuia în aceeaşi
localitate, la mică distanţă de hotel.
Este irelevant, în principiu, pentru a stabili natura contractului ca fiind de hote-
lărie, care este durata şederii clientului în hotel.
- Bungalourile sunt structuri de primire de capacitate redusă, realizate, de regulă, din lemn sau
din alte materiale similare. În zonele cu umiditate ridicată (munte-mare) acestea pot fi construite şi
din zidărie. Sunt amplasate în perimetrul campingurilor, satelor de vacanţă, ca unităţi independente în
cadrul unor staţiuni sau zone turistice sau ca spaţii complementare pe lângă alte structuri de primire
turistice. Asigură cazarea turiştilor, precum şi celelalte servicii prestate de unitatea de bază.
Funcţionează, de regulă, cu activitate sezonieră.
- Cabanele turistice sunt structuri de primire turistice de capacitate relativ redusă, funcţionând în
clădiri independente, cu arhitectură specifică, care asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii specifice
necesare turiştilor aflaţi în drumeţie sau la odihnă în zone montane, rezervaţii naturale, în apropierea
staţiunilor balneare sau a altor obiective de interes turistic.
- Satul de vacanţă este un ansamblu de clădiri, de regulă vile sau bungalouri, amplasat într-un
perimetru bine delimitat, care asigură turiştilor servicii de cazare, de alimentaţie şi o gamă largă de
prestaţii turistice suplimentare (agrement, sportive, culturale etc.).
1 În acest sens, a se vedea Curtea de Apel Paris, hotărârea din 06 iulie 2001, în dos. nr.
1999/03460, în C. Lachièze, op. cit., p. 205.

2 Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte turistul ca fiind persoana care practică
turismul, care la rândul său semnifică „Totalitatea relaţiilor şi fenomenelor care rezultă din deplasarea
şi sejurul persoanelor în afara locului lor de reşedinţă (ca petrecerea vacanţei sau concediului de
odihnă, participarea la diferite manifestări etc.)”.
3 Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte călătorul ca fiind o persoană care călătoreşte.
356 | Ilie Dumitru
3. Diferenţe faţă de alte contracte asemănătoare

Contractul de hotelărie trebuie diferenţiat de câteva contracte, care sunt foarte
apropiate de acesta, ca obiect şi scop.
Primul dintre acestea este contractul de închiriere a unei locuinţe secundare.
Acest contract va avea natura juridică a unei locaţiuni câtă vreme proprietarul/loca-
torul nu îşi asumă şi celelalte obligaţii pe care le are hotelierul: să păzească bunurile
clientului, să îi cureţe camera, să îi schimbe lenjeria, să îi spele/calce rufele etc.).
Apoi, contractul de hotelărie trebuie diferenţiat şi de un alt gen de contract folosit
în industria turistică, respectiv contractul de închiriere a unui loc de campare. Prin
acest din urmă contract, proprietarul/locatorul pune la dispoziţia clientului un
amplasament (de obicei o suprafaţă de teren) care este aptă să permită staţionarea sau
montarea unui bun mobil, în care este posibil a se locui temporar. Sunt astfel de bunuri
mobile, de exemplu, cortul, rulota, autorulota etc. Nici acest tip de contract nu este un
contract de hotelărie, întrucât nu sunt asigurate de furnizor şi celelalte servicii specifice
deja menţionate la alineatul precedent. Contractul cu un astfel de conţinut rămâne un
contract de închiriere.
Din aceleaşi considerente, nu este un contract de hotelărie nici contractul înche-
iat de un proprietar de restaurant, cafenea, cabaret etc. cu un client al său, câtă
vreme nu îi furnizează şi un serviciu de cazare. De altfel, nici atunci când un client
merge într-un hotel pentru a lua masa la restaurantul hotelului, nu ne aflăm în situaţia
unui contract de hotelărie.
O atenţie mai mare trebuie acordată contractului de transport de persoane şi
bagaje, în relaţie cu cel de hotelărie. Chiar dacă aparent diferenţa de obiect dintre cele
două este atât de mare încât creează impresia că nu poate să intervină nicio confuzie,
totuşi, o problemă se pune, spre exemplu, în cazul transportului feroviar cu vagoane de
dormit sau a celui maritim cu vase de croazieră. În ambele dintre aceste exemple se
reunesc în acelaşi contract atât obligaţii specifice contractului de transport, cât şi
obligaţii specifice contractului de hotelărie. Pentru a stabili natura unui astfel de
contract (transport sau hotelărie) s-a apelat la regula determinării accesoriului faţă de
principal. Prin urmare, având în vedere că obiectul principal este transportul şi numai
în secundar (datorită duratei mari a călătoriei) este nevoie şi de cazare, s-a răspuns în
sensul că, în exemplele de mai sus, calificarea corectă a contractului este cea de
transport, iar nu de hotelărie. Chiar dacă au existat şi opinii contrare1, practica judiciară
franceză a confirmat natura contractului încheiat cu societatea de căi ferate ca fiind de
transport.
Nici contractul încheiat de ospicii, clinici, centre de tratament cu pacienţii lor
nu sunt contracte de hotelărie, chiar dacă se asigură şi cazarea acestei categorii de
clienţi. Aceasta deoarece obligaţia principală care se naşte din contract în sarcina
prestatorului nu este aceea de a găzdui pacientul, ci de a-i asigura îngrijirea şi trata-
mentul necesare. Tot doctrina franceză, şi pentru aceleaşi raţiuni, a refuzat statutul de
1 L. Bihl, Droit des hôtels, restaurants et campings, Ed. Litec, Paris, 1981, p. 24.
contract de hotelărie şi contractului încheiat de un azil de bătrâni cu persoanele în

vârstă pe care le găzduieşte,1
B. Încheierea contractului de servicii hoteliere
În ceea ce priveşte formarea contractului de hotelărie vor fi analizate trei ele-

mente: informaţiile precontractuale, apoi limitele libertăţii contractuale, iar la final,
consimţământul contractual.
1. Informaţii precontractuale
Prealabil încheierii contractului, hotelierul trebuie să furnizeze clientului informa-
ţiile principale, care să îi permită să decidă încheierea sau nu a contractului de hotelărie
în deplină cunoştinţă de cauză.
Legislaţia românească oferă câteva reguli generale cu privire la această obligaţie
de informare şi care nu sunt obligatorii în orice situaţie. Legea nr. 296/2004 privind
Codul consumului2, stabileşte la art. 14 că toţi „consumatorii trebuie să primească toate
informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a
bunurilor.”
Acelaşi Cod al consumului reia această prevedere, printr-o formulare mai extinsă,
în cuprinsul art. 45 şi art. 47: Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet,
corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, (…),
astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile
oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură
să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.
Informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile oferite se realizează, în
mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, înscrise la
vedere, în mod vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de
vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc
produsul sau serviciul, în funcţie de natura acestuia.
În plus, preţurile şi tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într-o formă
neechivocă, uşor de citit, prin marcare, etichetare şi/sau afişare.3
Desigur că aceste obligaţii incumbă şi hotelierilor, dar numai în relaţia cu un
consumator, care este definit în anexa la Codul consumului ca fiind „orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
1 G. Decocq, C. Grimaldi, J. Huet, H. Lécuyer şi J. Morel-Maroger, Les principaux contrats spéciaux,
L.G.D.J, Paris, 2012.

2 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008,
cu modificări ulterioare.
3 A se vedea art. 65 din Codul consumului.
358 | Ilie Dumitru
Alte legislaţii naţionale reglementează aplicat relaţiei contractuale dintre hotelier

şi client care sunt obligaţiile precontractuale ale hotelierului şi care sunt, în mod
concret, informaţiile pe care trebuie să le furnizeze potenţialului client.
Astfel, în Franţa, Hotărârea din 18 decembrie 2015 privind publicitatea preţurilor
pentru cazare turistică1 are o serie de prevederi care reglementează modalitatea şi
conţinutul informaţiilor referitoare la tarife, pe care hotelierul trebuie să le furnizeze
potenţialilor clienţi:
- Preţul unui serviciu de cazare care se aduce la cunoştinţa consumatorilor este
preţul care include toate taxele, precum şi preţul oricărui serviciu necesar pentru
rezervare, cu excepţia, în cazul vânzărilor la distanţă, costului cu utilizarea tehnicii de
comunicare la distanţă. Cu toate acestea, taxele aplicabile plătite de consumator care nu
pot fi incluse în preţ sunt menţionate în vecinătatea acestora.
- Indicaţia preţului se completează cu menţiunea datei sau perioadei la care se
aplică. Menţiunea datei poate fi înlocuită cu cuvintele „tarif valabil azi”.
- În cazul în care preţul unui serviciu de cazare adus la cunoştinţa consumatorilor
include o reducere pentru utilizarea unui anumit instrument de plată, menţionarea
acestui instrument se va face, de asemenea, în imediata apropiere a preţului, şi în
condiţii de vizibilitate şi lizibilitate cel puţin egale cu cele ale preţului. Cu toate acestea,
aceste informaţii pot fi comunicate odată pentru toate preţurile afişate pe acelaşi
suport, dacă corespund aceloraşi metode de plată. În acest caz, informaţiile apar la
începutul suportului, în condiţii de vizibilitate şi lizibilitate cel puţin egale cu cele ale
preţurilor.
- Serviciile de cazare oferite la rezervare fac obiectul, în orice moment al
rezervării, unei informări care să arate preţul final care va trebui plătit.
- La aceste informaţii se adaugă şi următoarele: dacă se serveşte sau nu mic dejun
în unitate, dacă o conexiune la internet este accesibilă sau nu din camere şi, dacă da,
dacă aceste servicii sunt sau nu incluse în preţul camerei.
- În afara clădirii, lângă intrarea principală destinată publicului, sunt afişate, în
mod clar, lizibil şi actualizate următoarele informaţii: (i) preţul aplicabil pentru
următoarea noapte de cazare într-o cameră dublă sau preţul maxim pentru o noapte
într-o cameră dublă pentru o perioadă aleasă de client, inclusiv noaptea următoare; în
cazul în care aceste prestaţii nu sunt comercializate, se afişează preţul celui mai
frecvent utilizat tip de cazare, cu durata acestuia; (ii) informarea că micul dejun este
servit în unitate sau nu, dacă este sau nu o conexiune la internet din camere şi, dacă da,
dacă aceste servicii sunt sau nu incluse în preţul serviciului de cazare; (iii) modul în
care consumatorul poate accesa informaţiile privind preţurile pentru toate celelalte
servicii comercializate.
1 Poate fi studiată integral la adresa web https://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?
cidTexte=JOR FTEXT000031690407&categorieLien=id (accesată la 01.08.2018).

2. Limitele libertăţii contractuale a hotelierului

Două sunt aspectele care trebuie analizate din perspectiva libertăţii contractuale
pe care o are hotelierul. Mai întâi, ar trebui să ştim dacă un hotelier poate refuza
încheierea unui contract cu un client şi, apoi, dacă poate condiţiona încheierea lui de
încheierea altui contract.
În practica hotelieră din secolul trecut, şi chiar şi în doctrina mai veche se
considera că hotelierul este liber „să îşi aleagă clientela”, cu alte cuvinte să decidă în
mod arbitrar dacă îl cazează sau nu pe un client care îi adresează o astfel de solicitare.
Acest privilegiu al hotelierului se baza pe libertatea comerţului şi a industriei.
Astăzi, însă, hotelierul poate refuza să cazeze un client numai pentru motive
legitime.
Art. 28 din Codul consumului1 prevede că este interzis refuzul vânzării unui pro-
dus sau prestării unui serviciu către un consumator fără un motiv justificat „conform
prevederilor legale în vigoare”. Rămâne, aşadar, în sarcina legiuitorului secundar să
ofere repere pentru determinarea conţinutului noţiunii de „motiv justificat”. Doctrina şi
uzanţele hoteliere consideră că motivul justificat se poate baza fie pe o circumstanţă
personală (clientul care solicită cazarea în hotel este un minor neînsoţit sau este o
persoană care practică prostituţia ori una care pune în pericol siguranţa celorlalţi
clienţi) sau pe una obiectivă (nu mai sunt camere libere în hotel2).
În nicio situaţie, primirea sau refuzul cazării unui client în hotel nu se poate face pe
criterii ce au în vedere, rasa, naţionalitatea, religia, starea civilă şi celelalte circumstanţe
prevăzute de legislaţia antidiscriminare3. În schimb, se consideră că hotelul şi-a
îndeplinit obligaţia de a-l caza pe călător oferindu-i o cameră în hotel, chiar dacă
clientul doreşte una anume sau alta decât cea oferită de hotelier.4
Practica judiciară britanică a mai statuat că obligaţia hotelierului de a caza un
client care îi solicită acest lucru include şi obligaţia de a primi şi toate bunurile5 care îl
însoţesc în mod obişnuit pe acesta. Numai dacă bagajele sau bunurile au dimensiuni
excepţionale, poate refuza cazarea, însă trebuie avut în vedere că deja se statuase6 în
trecut (în sistemul de drept britanic precedentul judiciar este izvor de drept) că
hotelierul trebuie să primească şi calul cu care călătoreşte clientul.
1 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare.

2 A se vedea, în practica judiciară britanică, cauza Medawar c. Grand Hotel Co. (1891), în
M. Poustie, J. Ross, N. Geddes, W. Stewart, Hospitality and tourism law, International Thomson Business
Press, Londra, 1999, p. 230.
3 În jurisprudenţa britanică s-a decis, în cauza Constantine c. Imperial Hotels Ltd. încă din 1944 că
este nelegală atitudinea hotelului Imperial, care a refuzat să îl cazeze pe Sir Learie Constantine (un
faimos jucător de cricket) motivând că este de culoare, chiar dacă în schimb i-a oferit cazare la un alt
hotel. A arătat Curtea că fiecare proprietar de hotel are, pentru fiecare hotel pe care îl controlează, câte
o obligaţie de a caza un client care solicită acest lucru.
4 A se vedea în jurisprudenţa britanică speţa Fell c. Knight (1841), în M. Poustie şi colab., op. cit.,
p. 229.
5 Cauza Robins & Co. C. Grey, (1895), în M. Poustie şi colab., op. cit., p. 230.
6 Cauza Stanyon c. Davis, (1704), în M. Poustie şi colab., op. cit., p. 230.
360 | Ilie Dumitru
Această limitare a libertăţii contractuale a hotelierului, ca şi a oricărui alt profe-

sionist care relaţionează juridic cu un consumator, este bazată în prezent de teore-
ticienii dreptului pe „ordinea publică economică”, iar dispoziţiile de ordine publică şi
bunele moravuri sunt o limită a libertăţii de a contracta.1
A doua problemă care se pune este dacă hotelierul poate să condiţioneze
încheierea cu clientul a unui contract de hotelărie de încheierea altui contract.
Răspunsul la această întrebare îl oferă prevederile art. 51 din O.G. nr. 99/2000,
unde se arată că este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată
de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs.2
Prin urmare, un hotelier care condiţionează cazarea unui client în hotel de
cumpărarea de către acesta şi a serviciilor de masă (micul dejun, de exemplu) sau îi
impune un număr minim de nopţi de cazare, acţionează în condiţii de ilegalitate.
Astfel de fapte au caracter contravenţional şi sunt sancţionate cu amendă de la 500
lei la 2.000 lei.3
3. Consimţământul contractual
Având un caracter consensual, contractul de hotelărie se consideră încheiat prin
acordul de voinţă al părţilor, mai precis prin exprimarea consimţământului lor la
încheierea acestui contract.
Încheierea contractului, aşadar, poate avea loc instantaneu, iar în această ipoteză
nu sunt alte comentarii de făcut, sau poate avea o evoluţie progresivă, care durează în
timp, fiind precedată de o „rezervare”. Rezervarea unei camere la hotel este cutumă
deja în industria hotelăriei.
Practica hotelieră internaţională cunoaşte două forme de rezervare hotelieră:
rezervarea „de confirmat” şi rezervarea „fermă şi definitivă”.
Rezervarea „de confirmat” (sau „camera blocată”, cum mai este cunoscută în
jargonul hotelier) reprezintă, din punct de vedere juridic o promisiune unilaterală de a
contracta. Hotelierul este singurul care se angajează juridic, în timp ce clientul care face
rezervarea dispune de un drept de opţiune: poate să nu încheie contractul hotelier sau
poate să confirme rezervarea, care devine „fermă şi definitivă”. Cu alte cuvinte,
rezervarea „de confirmat” se transformă fie într-o renunţare, fie într-o confirmare.
Renunţarea poate fi expresă, când clientul îşi manifestă explicit decizia de a
renunţa, prin poştă, email sau chiar telefonic, sau tacită, când clientul nu confirmă
rezervarea în termenul stabilit ori (dacă nu a fost stabilit un astfel de termen) nu
confirmă rezervarea într-un termen rezonabil, a cărui întindere depinde de uzanţele
comerciale, iar aceasta devine caducă.
1 A se vedea în acest sens, G. Piperea, Prezumţia de dezechilibru în raporturile juridice con-
tractuale dintre consumatori şi comercianţi, la adresa https://juridice.ro/essentials/1088/prezumtia-

de-dezechilibru-in-raporturile-juridice-contractuale-dintre-consumatori-si-comercianti (accesată la
01.08.2018).
2 O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată în M. Of.
nr. 603 din 31 august 2007, cu modificări ulterioare.

3 Art. 73 alin. (1) pct. 20 din O.G. nr. 99/2000.
Confirmarea presupune, de regulă, plata unei sume de bani de către client

hotelierului. Cuantumul acestei sume se stabileşte de părţi, dar în mod obişnuit
reprezintă 20% din costul serviciilor de cazare sau contravaloarea primei nopţi de
cazare. Rezervarea devine fermă şi definitivă când clientul face transferul bancar1 sau
când achită suma în orice altă modalitate.
Rezervarea „fermă şi definitivă” presupune consimţământul ambelor părţi ale
contractului de hotelărie şi constituie o promisiune bilaterală de încheiere a
contractului. Totuşi, şi în acest caz, chiar dacă hotelierul nu poate, în principiu, să îşi
retracteze promisiunea, clientul are o opţiune de dezicere, întemeiată pe uzanţele
hoteliere.
Hotelierul este în mod definitiv obligat contractual, şi poate fi atrasă răspunderea
sa şi poate fi obligat la despăgubiri dacă denunţă în mod unilateral contractul de
rezervare (promisiunea bilaterală de a contracta servicii hoteliere) sau dacă refuză să îl
cazeze pe client, în condiţiile convenite prin contractul de rezervare.
Această regulă are totuşi o limită, stabilită tot prin uzanţele hoteliere: hotelierul va
fi totuşi considerat eliberat contractual dacă clientul nu se prezintă la cazare până la
ora 19,00 şi nici nu a plătit cazarea, cu excepţia cazului în care a anunţat sosirea sa
târzie.
De cealaltă parte, clientul care a făcut rezervarea poate avea o opţiune de dezicere,
dar numai dacă şi în condiţiile în care îi este acordată de hotelier. Aceasta deoarece, în
cazul contractului de servicii hoteliere, nu sunt aplicabile beneficiile pe care legislaţia
europeană2 şi, implicit, şi cea naţională, le acordă consumatorului.
Este evident că rezervarea unei camere la hotel se face prin mijloace de
comunicare, părţile aflându-se „la distanţă”. Or, regula3 în cazul contractelor încheiate
la distanţă între un profesionist şi un consumator este ca acesta din urmă beneficiază
de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă4 sau dintr-un
1 Odată ce clientul a comunicat hotelierului numărul cardului său bancar (inclusiv atunci când
această comunicare se face prin mijloace electronice, prin site-uri web etc.), se consideră că clientul a
confirmat rezervarea şi a acceptat să facă plata. În acest sens, a se vedea Curtea de Casaţie din Franţa,
secţia 1 civilă, decizia din data de 19 octombrie1999, în C. Lachièze, op. cit., p. 212.
2 Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a Directivei

1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 85/577/CEE a
Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 304 din 22 noiembrie 2011.
3 A se vedea art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul
contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte

normative, publicată în M. Of. nr. 427 din 11 iunie 2014, cu modificări ulterioare:
Art. 9 – Dreptul de retragere: „(1) Cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 16, consumatorul
beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă sau dintr-un
contract în afara spaţiilor comerciale, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere şi fără a suporta
alte costuri decât cele prevăzute la art. 13 alin. (3) şi la art. 14.”
4 Potrivit art. 2 pct. 7 din O.U.G. nr. 34/2014, „contract la distanţă” înseamnă „orice contract
încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la
distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea
362 | Ilie Dumitru
contract în afara spaţiilor comerciale1, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere.

Prin exercitarea dreptului la retragere se procedează la o reală anulare a contractului
încheiat la distanţă. Consumatorul are posibilitatea, chiar ulterior încheierii con-
tractului, să desfiinţeze întregul angajament, fapt ce se prezintă ca o situaţie excep-
ţională faţă de regula forţei obligatorii şi a simetriei contractuale.
Legislaţia prevede o serie de contracte care sunt exceptate de la această regulă,
printre ele aflându-se şi contractul de servicii de cazare2. Menţinerea în favoarea
consumatorului a dreptului de a se retrage dintr-un contract hotelier (contract de
rezervare) în 14 zile de la încheiere, fără plata vreunei despăgubiri, ar fi fost o măsură
injustă şi prejudiciabilă pentru hotelier. Acestuia îi este dificil, iar uneori chiar
imposibil, să mai găsească altă persoană care să ocupe camera rezervată de
consumatorul care renunţă la cazare, mai ales că ar fi fost posibil ca renunţarea
consumatorului să intervină chiar în ziua în care ar fi trebuit sa se prezinte la cazare.
Astfel privite lucrurile, excluderea dreptului consumatorului de a se retrage dintr-un
contract de hotelărie încheiat la distanţă este pe deplin explicabilă, mai ales că, aşa cum
am amintit deja, este posibil ca totuşi, convenţional, hotelierul să îi acorde beneficiul
unui drept de a se retrage din contract, în anumite condiţii, termene sau cu plata unei
despăgubiri.
C. Efectele contractului de servicii hoteliere
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de servicii hoteliere naşte obligaţii reci-

proce în sarcina ambelor părţi contractante.
1. Efecte faţă de client

Clientul devine debitorul unei obligaţii principale, de plată a preţului servi-
ciilor hoteliere, precum şi a unor obligaţii accesorii.
exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul
în care este încheiat contractul”.
1 Potrivit art. 2 pct. 8 din O.U.G. nr. 34/2014, „contract în afara spaţiilor comerciale” înseamnă
„orice contract dintre un profesionist şi un consumator, într-una din următoarele situaţii: a) încheiat
în prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, într-un loc care nu este spaţiul
comercial al profesionistului; b) încheiat ca urmare a unei oferte din partea consumatorului în aceleaşi
circumstanţe ca cele menţionate la lit. a); c) încheiat în spaţiile comerciale ale profesionistului sau prin
orice mijloace de comunicare la distanţă, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod
personal şi individual, într-un loc care nu este spaţiul comercial al profesionistului, în prezenţa fizică
simultană a acestuia şi a consumatorului; d) încheiat în cursul unei deplasări organizate de profe-
sionist cu scopul sau efectul de a promova şi a vinde consumatorului produse sau servicii”.
2 Art. 16 din O.U.G. nr. 34/2014 – „Exceptări de la dreptul de retragere: Sunt exceptate de la
dreptul de retragere prevăzut la art. 9-15 în ceea ce priveşte contractele la distanţă şi contractele în
afara spaţiilor comerciale următoarele: (…) l) prestarea de servicii de cazare, pentru alt scop decât cel
rezidenţial, transport de mărfuri, închiriere de maşini, catering sau serviciile privind activităţile de
agrement, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică; (…)”.
a. Obligaţia principală de plată a preţului

De regulă, scadenţa obligaţiei de plată a preţului este la momentul finalizării
şederii clientului în hotel, când părăseşte hotelul.
Cu această ocazie, hotelul îi şi prezintă o notă de plată sau îi emite direct
factură/bon fiscal.
Este posibil ca unii hotelieri, pentru a înlătura riscul neîncasării serviciilor
hoteliere, să ceară plata în avans a serviciilor hoteliere.
Prescripţia extinctivă a dreptului de creanţă pe care hotelul îl are faţă de client
are un termen special, derogatoriu de la termenul general de prescripţie de 3 ani.
Astfel, art. 2520 C. civ. român stabileşte că se prescrie în termen de un an dreptul
la acţiune în cazul profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru
serviciile pe care le prestează.
Aşadar, în ipoteza în care un client părăseşte hotelul fără a plăti serviciile de care a
beneficiat, hotelierul are împotriva sa un drept la acţiune care nu se prescrie în
termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.1, ci într-un termen de numai un
an.
Acest termen de prescripţie diferă de la o ţară la alta, iar hotelierul are la dispoziţie
termenul de prescripţie stabilit de legea în vigoare la locul prestării serviciilor
hoteliere.
Dacă, spre exemplu, un hotelier are în administrare două hoteluri, unul la
Bucureşti şi celălalt la Paris, pentru contractele de hotelărie executate la Bucureşti va fi
incident termenul de prescripţie de 1 an, stabilit de legislaţia românească, iar pentru
cele executate la Paris, va fi incident termenul de prescripţie de 5 ani, stabilit de art.
2224 C. civ. francez2 sau termenul derogatoriu de 2 ani, dacă clientul este un
„consumator”3, stabilit de Codul francez al consumului.
Atunci când un client nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, hotelierul are
la îndemână toate pârghiile şi mijloacele juridice de a acţiona în vederea recuperării
sumei de bani.
În plus, hotelierul beneficiază de un drept de retenţie, care îl ajută să îşi încaseze
creanţa.
Codul civil român prevede la art. 2135 că „în cazul neplăţii de către client a
preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie
asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără
valoare comercială.”
1 Art. 2517 C. civ. român – Termenul general de 3 ani: „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă
legea nu prevede un alt termen.”

2 Article 2224: Les actions personnelles ou mobilières se prescrivent par cinq ans à compter du jour
où le titulaire d'un droit a connu ou aurait dû connaître les faits lui permettant de l'exercer (Acţiunile
personale sau mobiliare se prescriu în 5 ani socotiţi din ziua în care titularul dreptului a cunoscut sau
trebuia să cunoască faptele care i-ar fi permis să îl exercite.).
3 Articolul L218-2 din Codul francez al consumului are următorul conţinut: L'action des
professionnels, pour les biens ou les services qu'ils fournissent aux consommateurs, se prescrit par deux
ans (Acţiunea profesioniştilor pentru bunurile sau serviciile pe care le-au furnizat consumatorilor se
prescrie în doi ani).
364 | Ilie Dumitru
Această prevedere legală instituie în beneficiul hotelierului un gaj consimţit tacit1

de debitorul client, ca o garanţie pentru plata preţului serviciilor hoteliere. Aceasta îi
permite să îşi îndestuleze creanţa din executarea silită asupra acestor bunuri ale
clientului, în temeiul prevederilor art. 2136 C. civ., care are următorul conţinut:
„Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor asupra cărora şi-a exercitat dreptul de
retenţie, potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia urmăririi
silite mobiliare.”.
b. Obligaţiile accesorii
Clientul hotelului are şi unele obligaţii accesorii care derivă, în principal, din
principiile dreptului şi dispoziţiile legale referitoare la liniştea publică, nevătămarea
drepturilor altei persoane etc.
Mai concret, clientul este dator să se comporte ca un bonus pater familias cu bu-
nurile pe care le utilizează pe parcursul şederii sale în hotel, să nu deterioreze hotelul şi
bunurile aflate în hotel, să respecte regulile interioare ale hotelului.
2. Efecte faţă de hotelier

Odată încheiat contractul de servicii hoteliere, hotelierul devine debitorul unor
obligaţii, al căror conţinut exact poate varia de la un contract la altul, şi care pot duce la
atragerea răspunderii sale contractuale în caz de neîndeplinire. De regulă, cele mai
multe litigii care îi implică pe hotelieri sunt cauzate de neîndeplinirea obligaţiei lor
principale de a asigura securitatea clientului cazat în hotel şi a bunurilor acestuia, şi
mai puţin au legătură cu alte obligaţii ale hotelierului.
a. Obligaţia de a asigura securitatea clientului

Obligaţia contractuală de securitate a clientului cazat în hotel este principala
obligaţie a hotelierului. Ea trebuie îndeplinită începând de la momentul intrării
clientului în hotel (inclusiv pe durata traseului parcurs de client în curtea hotelului,
până la intrarea în clădire) şi până la momentul când clientul părăseşte hotelul.
Obligaţia de a asigura securitatea nu se extinde şi la fapta terţilor, a celorlalţi clienţi
aflaţi în hotel. Prin urmare, un hotelier nu răspunde pentru prejudiciul cauzat de un
client altui client.2
Cu privire la caracterul acestei obligaţii, practica judiciară franceză a statuat că
avem de-a face cu o obligaţie de mijloace3. Prin urmare, dacă un client al hotelului
1 Art. 2481 C. civ. român – Constituirea gajului: „(1) Gajul se constituie prin remiterea bunului
sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei.”
2 A se vedea în acest sens, Curtea de Apel Paris, decizia din 20 februarie 1967, în Juris-Classeur
périodique, 1967, II, 15071.

3 Art. 1481 C. civ. român – Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat: „(1) În cazul obligaţiei
de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis. (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi
suferă o vătămare corporală, el trebuie să dovedească o culpă a hotelului pentru a fi

angajată răspunderea contractuală a acestuia.
În multe state cu industrie turistică dezvoltată există şi o reglementare extinsă a
acestui domeniu, care include şi norme pe care hotelul trebuie să le respecte, cu scopul
de a asigura securitatea clienţilor. Nerespectarea unei astfel de norme de către hotelier,
care are ca efect vătămarea unui client, constituie o încălcare de facto a obligaţiei
contractuale şi o culpă a hotelului.
În absenţa unei astfel de reglementări speciale, hotelierul rămâne ţinut să respecte
regulile generale de prudenţă şi diligenţă, care sunt necesare pentru securitatea
clientului.
b. Obligaţia de a asigura securitatea bunurilor clientului

Contractul de hotelărie naşte în sarcina hotelierului şi această obligaţie, de a
asigura securitatea bunurilor clientului. Ea apare ca o obligaţie legală, prevăzută de
art. 2127 C. civ. român, în cadrul Capitolului referitor la Contractul de depozit, care are
o Secţiune specială (a treia) dedicată depozitului hotelier.
Această obligaţie a hotelierilor are o origine foarte veche. Ea a apărut în dreptul
roman ca o măsură legislativă luată pentru a rezolva insecuritatea din hanurile şi
spaţiile de cazare ale acelor vremuri, când mai întotdeauna călătorii cazaţi la un hotel
rămâneau fără niciunul din bunurile cu care veneau.1
Chiar dacă în prezent această situaţie s-a schimbat, menţinerea acestei obligaţii în
sarcina hotelierului are ca temei situaţia de fapt în care se află un client cazat într-un
hotel: el este nevoit să îşi lase bunurile cu care vine în grija hotelului, neavând nicio alta
posibilitate şi nefiind în măsură să controleze în vreun fel pe cei care intră sau ies din
hotel.
Încheierea contractului de hotelărie naşte implicit această obligaţie a hotelului de a
primi şi bunurile cu care vine clientul şi de a le asigura securitatea. Pe această inter-
dependenţă şi-au bazat şi redactorii Codului civil francez aprecierea naturii acestei
obligaţii, considerând-o „un gen aparte de depozit” 2 sau un „depozit necesar”3. Această
de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi
celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.”.
1 În dreptul cutumiar britanic, în susţinerea acestei obligaţii se invocă o speţă din 1584 (Cayle’s
case), iar în dreptul scoţian se face trimitere la Edictul Praetorian Digeste IV, 9, 1: Nautae, caupones,
stabularii, quod cuiusque salvum fore receperint, nisi restituant, in eos judicium dabo (Voi da hotărâre
judecătorească împotriva hangiilor care, deşi primesc în siguranţă bunurile oaspeţilor lor, nu le mai
restituie acelora.) A se vedea M. Poustie şi alţii, op. cit., p. 233.
2 Marele jurist francez Robert Joseph Pothier (9 ianuarie 1699 – 2 martie 1772) a scris multe
monografii despre legislaţia franceză, iar o mare parte din lucrările sale au fost încorporate aproape
textual în Codul civil francez. El a fost cel care a explicat depozitul hotelier ca pe o formă aparte a
contractului de depozit, în lucrarea Du Contrat de depot et de mandat (1766).
3 Chiar şi Codul civil român de la 1864 prevedea la art. 1623 că „Ospetatorii şi hangiii respundu,
ca depositarii, pentru tote lucrurile aduse în localulu loru de unu calatoru; depositulu unoru asia
lucruri trebuie să se considere ca unu depositu necesariu”. (Ospătătorii şi hangii răspund, ca
366 | Ilie Dumitru
teorie este însă demult abandonată de doctrina franceză, care a arătat că, în realitate,
nu ne aflăm în ipoteza unui depozit necesar din două motive:
- clientul, deşi aduce în hotel bunurile cu care călătoreşte, el nu le predă hote-
lierului. Or, pentru a fi atrasă răspunderea depozitarului este necesar ca bunul să îi fie
predat acestuia. De altfel, chiar şi legiuitorul român a menţionat la art. 2103 alin. (2)
C. civ. că „Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de
depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu.”. Cu toate
acestea, nu a găsit nicio contradicţie logică în a stabili în sarcina hotelierului obligaţia
de a răspunde de securitatea bunurilor clientului, în acelaşi Capitol privitor la con-
tractul de depozit, în Secţiunea a 3-a intitulată „depozitul hotelier”:
- contractul de hotelărie nu trebuie analizat şi înţeles ca o juxtapunere a celor trei
tipuri de contracte care îl compun, ci ca un tip aparte de contract, ca o figură juridică
originală, supusă unui regim juridic unitar1.
Din păcate, redactorul noului Cod civil român nu a inclus în această lege organică şi
o reglementare de sine stătătoare a Contractului de hotelărie, ci numai o secvenţă a
acestui complex raport juridic, anume cea menţionată mai sus, referitoare la răspun-
derea hotelierului pentru bunurile aduse de client în hotel, care are următorul conţinut:
Persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier, este răspun-
zătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul
cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.
Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:
a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei
sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada cazării
clientului;
c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al
familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un
interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.
Hotelierul răspunde şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul sau în parcarea
hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se găsesc în acestea.
În lipsă de stipulaţie contrară, dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică în cazul
animalelor de companie.
Reglementarea în noul Cod civil a acestei răspunderi a hotelierului a fost deter-
minată de necesitatea corelării legislaţiei româneşti cu Convenţia Consiliului Europei
privind răspunderea hotelierilor pentru obiectele aduse de călători, semnată la Paris în
1962. Aceasta, însă, nu explică de ce nu a fost extins acest demers legislativ şi nu a fost
reglementat integral contractul de hotelărie, ca un contract de sine stătător. Regle-
mentarea legală doar a obligaţiei hotelierului de a răspunde pentru furtul, distrugerea
sau deteriorarea bunurilor aduse în hotel de client apare astfel ca o treabă neterminată,
căci această obligaţie a hotelierului are un corespondent în obligaţiile care îi incumbă
depozitari, pentru toate lucrurile aduse în localul lor de un călător; depozitul unor aşa lucruri trebuie
să se considere ca un depozit necesar.).
clientului. Or, actuala reglementare din Codul civil român nici măcar nu aminteşte de
obligaţia clientului de a plăti preţul serviciilor hoteliere.
Trecând peste aceste imperfecţiuni, mai trebuie reţinute limitele şi condiţiile în
care subzistă această răspundere a hotelierului, în reglementarea Codului civil român
actual.1
Limita maximă a răspunderii hotelierului este de o sută de ori preţul pentru o
zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului.
Răspunderea hotelierului este nelimitată:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru
care acesta răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care,
potrivit legii, era obligat să le primească.
Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor
clientului este cauzată:
a) de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori
de vizitatorii săi;
b) de un caz de forţă majoră;
c) de natura bunului.
Hotelierul are obligaţia de a primi în depozit documentele, banii sau orice alte
obiecte de valoare ce aparţin clienţilor săi şi nu poate refuza depozitul acestor bunuri
decât atunci când, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale hotelului,
acestea sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau periculoase.
Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare şi să
ceară depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat.
Hotelierul care oferă clienţilor săi spre utilizare în camerele de hotel o casă de
valori, nu este presupus că a primit în depozit bunurile depuse de clienţi în acea casă de
valori.
Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent de
valoarea acestor bunuri.
Sub sancţiunea decăderii din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul,
distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse
pentru el în hotel, clientul trebuie ca în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut
prejudiciul să înştiinţeze administraţia hotelului, iar în cel mult 6 luni de la data
producerii acestuia să exercite dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului.
Toate aceste prevederi ale Codului civil român reprezintă, de fapt, o traducere a
Convenţiei Consiliului Europei privind răspunderea hotelierilor pentru obiectele aduse
de călători, semnată la Paris, la 17 decembrie 1962, şi intrată în vigoare la 15 februarie
1967.
1 De altfel, toate aceste dispoziţii ale Codului civil se aplică nu doar hotelierilor, ci şi bunurilor
aduse în sanatorii, spitale, pensiuni, vagoane de dormit şi altele asemănătoare.

368 | Ilie Dumitru
c. Alte obligaţii ale hotelierului

Hotelierul are obligaţia de a asigura clientului liniştita folosinţă a camerei de hotel.
Aceasta trebuie privită ca o obligaţie de rezultat şi reprezintă prestaţia principală la
care se obligă hotelierul prin încheierea contractului de hotelărie.
Camera de hotel este considerată „domiciliu” al clientului pe perioada şederii lui în
hotel. De aceea, dacă hotelierul sau un prepus al său ori altă persoană pătrunde fără drept
în camera predată clientului, riscă o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de
violare de domiciliu.
Prin contractul de hotelărie este posibil ca hotelierul să îşi asume şi alte obligaţii
accesorii: să asigure mini-bar în cameră, să asigure servicii de babysitting, de secre-
tariat, acces la SPA, fitness etc. Astfel de obligaţii sunt obligaţii de rezultat asumate de
hotelier, iar neîndeplinirea lor angajează răspunderea contractuală a acestuia faţă de
client.
Secţiunea III. Contractul de închiriere sezonieră

şi contractul de timesharing
În vederea satisfacerii nevoilor de cazare ale turiştilor şi obţinerii unor venituri de

către ei înşişi, proprietarii de imobile apte să deservească cerinţele specifice turismului
le introduc în circuitul turistic, oferindu-le celor interesaţi.
Două dintre formele des întâlnite în activitatea turistică internaţională sunt
închirierea de scurtă durată sau sezonieră şi contractul de time-share1.
A. Contractul de închiriere sezonieră (închiriere de scurtă durată)
În turismul internaţional, închirierea sezonieră a început ca o iniţiativă particulară,

ca o idee de valorificare a proprietăţii particulare în perioada în care rămânea
nefolosită cât timp proprietarii erau plecaţi în vacanţă.
Închirierea casei sau apartamentului propriu le aducea proprietarilor venituri care
le permiteau chiar să îşi prelungească propria vacanţă.
Alţi proprietari de imobile, cu suprafeţe care depăşeau nevoile lor locative, au ales
şi ei să îşi obţină venituri suplimentare din închirierea suprafeţelor excedentare către
turişti.
Cu timpul, închirierea temporară a unui imobil a devenit o obişnuinţă pentru
întreg sezonul turistic, devenind o închiriere „sezonieră”2.
În dreptul francez, este definită închirierea sezonieră ca fiind „închirierea de
locuinţe mobilate făcută cu ocazia vacanţelor, indiferent de durata închirierii sau de
modul de închiriere convenit”3.
1Time share (en.) – împărţire a timpului, a duratei de folosire (a imobilului).

2Deşi expresia „închiriere sezonieră” este folosită şi în limbajul juridic românesc, o definiţie a ei
nu se găseşte în niciun act normativ.
3 Pentru această definiţie, a se vedea art. 2 din Decretul din 16 mai 1967 referitor la închirierea
de locuinţe mobilate, publicat în B. Of. al Republicii franceze din 18 mai 1967.

Sigur că sunt oraşe, zone sau chiar state în care turismul se practică în mod
permanent, neexistând doar un singur sezon propice activităţilor turistice. De aceea,
odată conturată această formă de închiriere a imobilelor de locuit, în zone cu potenţial
turistic permanent a devenit din ce în ce mai clar că închirierea imobilelor în scop
turistic generează venituri mult mai mari decât închirierea obişnuită, în scop pur
rezidenţial. În acest context, după ani la rând în care şi-au închiriat locuinţele exclusiv
în perioada în care ei înşişi erau plecaţi în vacanţă, mulţi proprietari au transformat
această sursă ocazională de venit într-una cu caracter permanent, oferind spre
închiriere apartamentul situat în zona centrală, turistică, a oraşului şi mutându-se
într-o altă locuinţă închiriată cu caracter permanent (evident, costurile închirierii
acesteia fiind mult mai mici).
Sunt bine-cunoscute site-urile internet dezvoltate în ultimii ani, în care proprietarii
de apartamente, case, conace, ambarcaţiuni etc. îşi publică anunţurile de închiriere
(spre exemplu: Airbnb1, Homeaway2). În paralel cu această metodă de valorificare a
proprietăţii pe perioada de neutilizare a ei de către proprietari, s-a dezvoltat şi o nouă
„industrie”, un nou tip de servicii prestate în folosul proprietarilor care îşi oferă spre
închiriere apartamentul, servicii care includ o diversitate de activităţi: curăţenia,
îngrijirea vegetaţiei, a piscinei, redecorare, primirea turiştilor sau doar predarea către
aceştia a cheilor de acces, reparaţii la instalaţiile sanitare, electrice etc.3
Unii din aceşti prestatori de servicii iau întregul proces de închiriere din mâinile
proprietarilor, ocupându-se de tot, de la publicarea anunţurilor de închiriere, rezervări,
depozitarea lucrurilor proprietarilor în altă locaţie, schimbarea lenjeriei, veselei la
bucătărie etc., percepând de la proprietari uneori chiar mai mult de jumătate din
venitul realizat din chirie. Se oferă inclusiv refacerea casei/apartamentului în starea
identică celei lăsate de proprietari la plecarea lor în vacanţă. Pentru a-i asigura pe
proprietari că vor găsi imobilul exact în starea în care îl lasă, companiile de top care
activează în acest segment al serviciilor fotografiază tot imobilul, apoi stochează toate
bunurile personale ale proprietarilor, incluzând chiar şi săpunul de la duş. Apoi le
înlocuieşte pe toate cu propriile sale articole: paturile, lenjerie de hotel de calitate,
frigiderele stocate şi înlocuite cu altele. Înainte de întoarcerea proprietarilor, totul este
curăţat şi pus înapoi aşa cum a fost. Totul este identic, până chiar şi bucata de săpun de
la duş este aceeaşi şi pusă în aceeaşi poziţie.
Astfel de închirieri temporare ale apartamentelor proprii sunt agreate nu doar de
cei care pleacă într-o vacanţă de durată mai mare, ci şi de cei care sunt detaşaţi pentru
o anumită perioadă în altă ţară sau în alt oraş.
1 Airbnb este un site internet care reuneşte oferte de închirieri de imobile (camere, apartamente,
bungalouri, case etc.) în peste 190 de ţări, iar oferta totală însumează peste 2 milioane de imobile
oferite spre închiriere,în mai toate oraşele lumii. A se vedea https://www.airbnb.com/ (accesat la
01.08.2018).
2 Ca şi Airbnb, şi Homeaway este un alt portal care reuneşte oferte de cazare din toată lumea.
A se vedea https://www.homeaway.com/ (accesat la 01.08.2018).

3 Şi aceste idei de afaceri au dus la dezvoltarea unor site-uri internet, care găzduiesc oferte din ce
în ce mai complexe: Guesty, Flatbook, onefinestay, proprly.

370 | Ilie Dumitru
Alternativa închirierii temporare în scop turistic este preferată de mulţi datorită

veniturilor mai mari pe care le aduce, faţă de simpla închiriere în scop pur locativ.
Sigur că nu orice apartament şi nu în orice oraş, regiune sau ţară prezintă potenţial
de închiriere sezonieră/temporară în scop turistic. De regulă, sunt apte pentru astfel de
închirieri apartamentele din clădiri vechi, cu o arhitectură deosebită, din centrele vechi
ale marilor capitale, palate, castele din vecinătatea oraşelor etc.
Parisul, New York-ul, Londra, Tokyo sunt astfel de oraşe în care închirierea
temporară în scop turistic este des întâlnită, fiind favorizate şi de numărul mare de
turişti care le vizitează.
Acest tip de afacere, ieşind din sfera unei iniţiative private generate de nevoia de
valorificare a proprietăţii pe perioada de neutilizare a ei în mod direct de către
proprietari, a intrat în atenţia autorităţilor, care au remarcat potenţialul ei economic şi
veniturile consistente pe care le generează, atât pentru proprietari, cât şi pentru
companiile care prestează servicii în acest domeniu de nişă. Pe de altă parte, auto-
rităţile au fost nevoite să aibă o reacţie faţă de transformarea unor imobile cu desti-
naţie rezidenţială în ho(s)teluri de facto, cu toate neajunsurile care intervin pentru
ceilalţi locatari din imobil şi chiar din imobilele învecinate.
Avocatul general al statului New York a prezentat recent un raport în care a
subliniat că trebuie tratate diferit închirierea întregii case în timp ce proprietarii sunt
plecaţi şi închirierea întregului apartament, aproape cu caracter permanent. A mai
arătat că în New York City aproape trei sferturi din chiriile Airbnb au fost realizate
ilegal.1
Raportul a constatat că foarte multe oferte de închiriere aparţineau unor operatori
comerciali (companii), iar nu persoanelor particulare care îşi închiriază propria
locuinţă. Simţind potenţialul de business, multe companii cumpăraseră apartamente pe
care le ofereau spre închiriere prin intermediul airbnb şi altor site-uri internet similare,
transformând uneori unele clădiri în hosteluri ilegale. Administratorii Airbnb au
reacţionat şi au declarat că mulţi dintre aceşti operatori comerciali au fost eliminaţi din
oferta lor. Cert este că bătălia pentru chiriile realizate din închirierile pe termen scurt,
mai ales în marile capitale, este încă în desfăşurare.
În timp ce unii cer o legislaţie mai strictă, care să-i asigure că imobilele în care
locuiesc nu vor fi invadate de chiriaşi aflaţi în vacanţă, susţinătorii aşa-numitei
home-sharing ar dori mai puţine restricţii. Legea aplicabilă în New York interzice în
prezent închirierea integrală a apartamentelor pentru mai puţin de 30 de zile.
O reacţie similară faţă de închirierea de apartamente prin sisteme online de tipul
„airbnb” a avut şi oraşul Berlin.
De la 1 mai 2016, capitala Germaniei a interzis proprietarilor să închirieze pe
termen scurt apartamentele lor vizitatorilor, cu doar câteva excepţii permise2.
1 A se vedea în ziarul New York Times din 19 iunie 2015 articolul cu titlul „Taking the Work Out of
Short-Term Rentals” scris de Michelle Higginsjune, inclusiv la adresa web: http://www.nytimes.com/

2015/06/21/realestate/taking-the-work-out-of-short-term-rentals.html?_r=0 (accesată la 01.08.2018).
2 Proprietarii vor avea în continuare posibilitatea de a închiria camere în casele lor, atât timp cât
camerele închiriate nu reprezintă mai mult de 50% din suprafaţa utilă a proprietăţii. De asemenea,
Pedeapsa pentru încălcarea acestei interdicţii este o amendă substanţială de

100.000 euro, aplicabilă proprietarilor sau celor care şi-au închiriat casa ori aparta-
mentul, niciodată oaspeţilor înşişi.
Lipsa generală a apartamentelor din Berlin a determinat apariţia acestei noi legi.
Din cauza faptului că închirierile pe termen scurt (de vacanţă) sunt mult mai profitabile
decât cele pe termen lung, pe piaţa imobiliară berlineză s-a resimţit o penurie acută de
apartamente de închiriat în scop rezidenţial. Pe de altă parte, s-a constatat că cele mai
multe proprietăţi (apartamente) din imobilele situate pe străzile cu circulaţie turistică
au fost acaparate de companii care practică acest tip de închiriere în scop turistic.
De altfel, noua lege a fost adoptată încă din 2014, iar proprietarii de imobile din
Berlin au avut o perioadă de graţie de doi ani pentru a se conforma, fie prin găsirea de
chiriaşi permanenţi, fie prin vânzarea apartamentelor lor.
Efectele benefice pentru localnici nu au întârziat să apară. Gălăgia, forfota produsă
de turiştii chiriaşi în clădirile în care şi ei locuiau în propriile apartamente s-a diminuat.
Pentru turişti însă, efectul este invers: închirierea pe termen scurt a unui apartament în
Berlin este din ce în ce mai greu de realizat, iar chiria este din ce în ce mai mare.1
În România nu există o reglementare specială a acestui tip de închiriere, deşi,
după cum am explicat mai sus, are particularităţile ei, cu avantaje şi dezavantaje, atât
pentru proprietarii de imobile, cât şi pentru proprietarii vecini ai acestora sau pentru
turişti.
În schimb, legiuitorul român a inclus în Codul fiscal prevederi speciale referitoare
la impozitarea veniturilor realizate din activitatea de închiriere sezonieră.
Potrivit art. 85 alin. (1) din Codul fiscal, „contribuabilii care realizează venituri din
închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având
o capacitate de cazare cuprinsă între una şi cinci camere inclusiv, datorează un impozit
pe venitul stabilit ca normă anuală de venit.”2
proprietarii interesaţi de închirierea proprietăţii în scop turistic vor putea să solicite o autorizaţie
specială de la autoritatea publică locală, însă cererile lor trebuie să includă o explicaţie convingătoare
privind motivul pentru care au nevoie să închirieze un apartament în regim hotelier. În lipsa unui
astfel de motiv, este destul de probabil că cererile lor vor fi respinse. Chiar şi cei care vor primi această
autorizaţie, nu vor putea închiria apartamentul decât cu o chirie care să nu depăşească media pe
metru pătrat pentru zona respectivă.
1 Dacă în luna februarie 2016, Airbnb avea o ofertă de 11.000 de apartamente pentru închiriere
pe termen scurt în Berlin, până în martie numărul a scăzut la 6.700. Iar în aceeaşi perioadă numărul de
apartamente oferite de către proprietarii-operatori comerciali a scăzut de la aproximativ 2.000 la circa
1.000. Pentru aceste informaţii legate de situaţia imobiliară din Berlin, a se vedea articolul lui Feargus
O'Sullivan „Berlin Is Banning Most Vacation Apartment Rentals” publicat la 28 aprilie 2016 pe
http://www.citylab.com/housing/2016/04/ airbnb-rentals-berlin-vacation-apartment-law/480381/
(accesat la 05.09.2016).
2 Celelalte alineate ale aceluiaşi art. 85 prevăd că: „(2) Norma anuală de venit corespunzătoare
unei camere de închiriat se determină de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, pe baza
criteriilor stabilite prin ordin comun al ministrului economiei, comerţului şi turismului şi al ministru-
lui finanţelor publice şi a propunerilor Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului privind
nivelul normelor anuale de venit. Propunerile privind nivelul normelor anuale de venit se transmit
anual de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, A.N.A.F., în cursul trimestrului IV, dar
372 | Ilie Dumitru
În ipoteza depăşirii numărului de 5 camere, în cursul anului fiscal, art. 87 C. fisc.

prevede reguli de stabilire a impozitului final pentru veniturile realizate din această
închiriere în scop turistic.1
B. Contractul de timeshare
Un alt tip special de contract de închiriere folosit în turism este contractul de

time-share2.
În esenţă, acest tip de contract presupune dobândirea unui drept de proprietate
parţială asupra unui imobil, însă acest caracter „parţial” are nu o natură spaţială (ca în
cazul coproprietăţii sau a proprietăţii comune pe cote-părţi), ci una temporală. Mai
precis, atributul folosinţei există în patrimoniul cumpărătorului numai o anumită
perioadă de timp anual. Aşadar, folosinţa asupra respectivului imobil se exercită în
comun de către mai multe persoane care au, pe perioade determinate, folosinţa
nu mai târziu de data de 30 noiembrie a anului anterior celui în care urmează a se aplica normele
anuale de venit. (3) Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice au obligaţia publicării anuale a
normelor anuale de venit, în cursul trimestrului IV al anului anterior celui în care urmează a se aplica.
(4) Contribuabilii prevăzuţi la alin. (1) au obligaţia să depună la organul fiscal competent, pentru
fiecare an fiscal, până la data de 31 ianuarie inclusiv, declaraţia privind venitul estimat/norma de venit
pentru anul în curs. În cazul în care contribuabilii încep să realizeze în cursul anului, după data de 31
ianuarie inclusiv, venituri definite potrivit art. 83 alin. (3), în termen de 30 de zile de la data producerii
evenimentului aceştia au obligaţia completării şi depunerii declaraţiei privind venitul estimat/norma
de venit pentru anul fiscal în curs. (5) Organul fiscal competent stabileşte impozitul anual datorat pe
baza declaraţiei privind venitul estimat/norma de venit şi emite decizia de impunere la termenul şi
potrivit procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. (6) Impozitul anual datorat se
calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei anuale de venit, impozitul fiind final. (7) Impo-
zitul anual datorat se plăteşte integral la bugetul de stat. (8) Plata impozitului se efectuează în cursul
anului către bugetul de stat, în contul impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din
impozit până la data de 25 iulie inclusiv şi 50% din impozit până la data de 25 noiembrie inclusiv.
Pentru declaraţiile privind venitul estimat/norma de venit depuse în luna noiembrie sau decembrie,
impozitul anual datorat se stabileşte prin decizie de impunere anuală, pe baza declaraţiei privind
venitul estimat/norma de venit, şi se plăteşte în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării
deciziei de impunere. (9) Contribuabilii care obţin venituri determinate pe baza normei anuale de
venit nu au obligaţii de completare a Registrului de evidenţă fiscală şi de conducere a evidenţei
contabile.”
1 Contribuabilii aflaţi în această situaţie sunt obligaţi să notifice evenimentul, respectiv depăşirea
numărului de 5 camere de închiriat, organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data

producerii acestuia. Pentru perioada din anul fiscal în care venitul a fost determinat pe baza normei de
venit, conform prevederilor art. 85, organul fiscal va recalcula norma de venit şi plăţile stabilite în
contul impozitului anual datorat. Pentru perioada rămasă din anul fiscal, venitul net se stabileşte în
sistem real, contribuabilii având obligaţia de a completa Registrul de evidenţă fiscală. Contribuabilii
respectivi sunt obligaţi să completeze şi să depună declaraţia privind venitul estimat/norma de venit,
în termen de 30 de zile de la data producerii evenimentului. A se vedea în detaliu prevederile art. 87
C. fisc.
2 În Franţa şi alte ţări francofone, anglicismul time sharing, a fost înlocuit cu expresia temps
partagé, ambele însemnând în limba română „partajarea/împărţirea duratei”.

exclusivă a imobilului, folosinţă care decurge din calitatea lor de proprietari. De regulă,
această durată este una comparabilă cu durata unei vacanţe obişnuite: una sau două
săptămâni.1
1. Apariţia şi evoluţia contractului de timesharing

Istoria acestui tip de contract începe în Europa Occidentală şi SUA în anii 60-70 ai
secolului trecut, când agenţiile imobiliare care aveau activitate şi în domeniul turis-
mului s-au confruntat din ce în ce mai acut cu problema duratei scurte a închirierilor şi
cu caracterul sezonier al acestei activităţi.
Din nevoia de extindere pe o durată cât mai mare a închirierii unui imobil şi a
permanentizării acestui statut, a apărut acest nou tip de raport juridic2, caracterizat
prin folosirea unui imobil de către mai multe persoane care îşi împart între ele durata
şi perioada folosinţei acestuia.
El răspundea unei preocupări a turiştilor, amatori de un sejur anual în mod
regulat, în acelaşi loc şi pentru o durată determinată.
Vânzarea de apartamente destinate nevoilor turiştilor a avut un impact deosebit,
iar amploarea pe care a căpătat-o acest nou tip de contract, aflat la graniţa dintre
vânzare şi închiriere, nu a fost anticipată de la început, ci doar constatată pe parcurs.
Fenomenul a stagnat puţin în anii 80 ai secolului XX, când s-au produs câteva
intrări în faliment ale unor dezvoltatori imobiliari care îşi comercializau imobilele
construite prin acest tip de contract de timesharing. Efervescenţa utilizării contractului
de timesharing a implicat uneori şi unele abuzuri contractuale, nerespectarea dreptu-
rilor consumatorului, neinformarea sau informarea lui incorectă/incompletă, agresi-
vitate comercială manifestată mai ales prin tehnicile de vânzare folosite etc.
Pe lângă aceste probleme apărute în utilizarea acordurilor de timeshare, în Europa
s-a înregistrat o uşoară stagnare la acel moment şi din cauza lipsei de flexibilitate, adică
a obligaţiei de a folosi imobilul întotdeauna în aceeaşi săptămână din an, dar şi din
cauza costurilor de întreţinere şi administrare ridicate, costuri care nu erau întot-
deauna determinate (stabilite) la încheierea contractului.
1 Spre a fi şi mai clari, un imobil care se „vinde” în sistem de timesharing, se „vinde” către mai
mulţi cumpărători, iar fiecare dintre aceştia va putea să îl folosească numai o anumită perioadă din an
(spre exemplu a 32-a şi a 33-a săptămână din fiecare an), întotdeauna aceeaşi, perioada respectivă
fiind stabilită în contractul de dobândire.
2 Literatura juridică belgiană atribuie originea acestui contract unui „inginer francez” care, în
1967 a utilizat termenul de „multiproprietate” pentru a vinde un imobil de apartamente de vacanţă,

după regula enunţată mai sus. A se vedea în acest sens, C. Guyot, Le droit du tourisme. Régime actuel et
développements en droit belge et européen, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2004, p. 159. În doctrina
românească se menţionează că „punctul de pornire îl constituie iarna anului 1967 când în staţiunea
pentru sporturi de iarnă Super Dévoluy situată în Alpii francezi, societatea „Grand Travaux de
Marseille” a înstrăinat pentru prima dată părţi din case de vacanţă sub sloganul „Ne louez plus la
chambre, achetez l’hotel, c’est moins onéreux!” („Nu închiriaţi camera, cumpăraţi hotelul, e mai
ieftin!”), folosind în acest sens noţiunea de multiproprietate.” A se vedea, C. Toader, Contractul de
time-sharing, acum reglementat şi în România, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2004, p. 153.
374 | Ilie Dumitru
În SUA a fost găsită o rezolvare pentru această problemă a lipsei de flexibilitate, şi

în 1974 se creează prima bursă1 la care puteau fi schimbate locuinţele achiziţionate în
sistem timesharing. Din acel moment piaţa a fost relansată.
Fenomenele nedorite apărute în relaţia dintre vânzătorii de imobile în sistem
timeshare şi cumpărători au dus la intervenţia statului şi la apariţia primelor regle-
mentări ale contractului de timesharing. Primele acte normative au apărut mai întâi la
nivel naţional în SUA, Franţa, Portugalia2, Marea Britanie3, dar apoi şi la nivelul UE.
UE a adoptat Directiva 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
data de 26 octombrie 1994 privind protecţia dobânditorului pentru diverse aspecte ale
contractului privind achiziţionarea unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată,
de bunuri imobile4
Această directivă a urmărit protejarea drepturilor consumatorilor, prin stabilirea
unor reguli care să excludă practicile comerciale abuzive constatate în practică, precum
şi armonizarea legislaţiilor naţionale, concomitent cu adoptarea unor noi acte
normative în statele care nu aveau nicio reglementare specifică.
Dezvoltarea sistemului de timeshare a continuat şi după apariţia acestei prime
directive la nivel european. OMT a publicat în 1996 un raport asupra evoluţiei econo-
mice şi dezvoltării sistemului timeshare5, care arată chiar din partea sa introductivă că
sistemul timeshare este unul din segmentele turistice cu cea mai rapidă rată de
creştere, chiar mai mare decât a întregului sector turistic.
În Marea Britanie vânzările de imobile prin mecanismul timeshare au avut o
dezvoltare semnificativă, astfel că Regatul Unit este recunoscut ca lider european în
acest domeniu. Se utilizează formule de tip club trustee în acordurile juridice prin care
se promovează şi se dezvoltă astfel de proprietăţi imobiliare destinate petrecerii
vacanţelor. Mecanismul este, în esenţă, următorul6: unul sau mai mulţi dezvoltatori
1 Bursa Resort Condominium International a fost prima bursă de acest gen, iar la scurtă vreme a
apărut şi a doua bursă, Interval International. A se vedea şi L. Vîtcă, Dreptul de folosinţă pe o perioadă
determinată a unuia sau mai multor bunuri imobile - Examen de legislaţie comparată, în Buletinul de
informare legislativă, nr. 4/2003, p. 20.
2 Franţa, Grecia şi Portugalia sunt statele europene în care legiferarea contractului de
timesharing s-a făcut anterior apariţiei legislaţiei europene, ea fiind transpusă ulterior, după cum vom
vedea, şi de celelalte state membre UE. Peste ocean, în SUA, Florida este statul care adoptă în 1983 o
lege prin care reglementează contractul de timesharing: Real Estate Timesharing Act, modificat
ulterior în 1993 şi 1995. Portugalia a adoptat la 31 decembrie 1981 un decret-lege privitor la
locaţiunea periodică, în timp ce Franţa a adoptat în acest domeniu legea nr. 86-18 din 6 ianuarie 1986.
A se vedea, pentru aceste informaţii, C. Guyot, op. cit., p. 160-161.
3 Marea Britanie a reglementat contractul de timeshare în 1992 prin Timeshare Act.
4 Directiva 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 26 octombrie 1994,
privind protecţia dobânditorului pentru diverse aspecte ale contractului privind achiziţionarea unui
drept de folosinţă pe o perioadă determinată, de bunuri imobile, a fost publicată în Jurnalul Oficial nr.
L 280 din 29 octombrie 1994
5 World Tourism Organization, Timeshare: The New Force in Tourism, 1996, ISBN-13:
978-9284401475. Studiul poate fi preluat şi din biblioteca electronică a OMT, de la adresa

http://www.e-unwto.org/doi/abs/ 10.18111/9789284401475 (accesata la 01.08.2018).
6 Descrierea acestui mecanism economico-juridic al construcţiei şi comercializării de resorturi de
vacanţă este prezentată în C. Mostin, B. Feron, Le timesharing: une nouvelle forme de proprieté? Analyse
en droit belge et droit comparé” în La revue Les Annales de Droit de Louvain, nr. 1/1994, p. 22.
imobiliari demarează construcţia sau intenţionează să înceapă construirea unui

complex turistic (resort), pe care intenţionează să îl vândă în sistem timeshare.
Dezvoltatorul imobiliar înfiinţează o asociere, de regulă fără personalitate juridică, sub
forma unui club, şi, în paralel, transferă dreptul de proprietate asupra terenului pe care
ar urma sa fie construcţia, către un trustee. Acesta din urmă devine în acest fel paznicul
juridic al bunurilor edificate, însărcinat să le deţină în numele membrilor clubului. În
schimbul acestui transfer, trustee eliberează certificate de vacanţă pe care le transmite
dezvoltatorului, fiecare certificat corespunzând unei unităţi de folosinţă partajată
(adică dreptul de a ocupa în fiecare an un apartament sau o casă individuală în acel
resort, pentru o perioadă de timp determinată, fixă sau variabilă). Dezvoltatorul vinde,
aşadar, aceste certificate achizitorilor de timeshare.
Cumpărarea certificatului dă dreptul de folosire a unei unităţi timeshare, care
corespunde şi implică, deopotrivă, şi dobândirea calităţii de membru al clubului, care
regrupează pe toţi achizitorii de imobile în sistem timesharing din acel resort.
În România, contractul timeshare a pătruns mai târziu decât în ţările Europei
Occidentale, iar o consacrare a lui în practica comercială românească a fost făcută în
1995 de Loteria Naţională R.A., care a lansat atunci o emisiune de loz în plic, denumită
„Vila de aur”, în care câştigătorul dobândea dreptul de proprietate, pentru o perioadă
de o săptămână dintr-un an, asupra unui apartament cu trei camere, mobilat şi utilat cu
aparatură electronică şi electrocasnică, situat într-o vilă de lux din Poiana Braşov1.
Doctrina juridică românească s-a limitat la acel moment doar să observe acest nou
fenomen, acest nou tip de acord juridic, fără a face o analiză profesionistă şi a vedea în
ce măsură este necesară o reglementare a acestui fenomen, aşa cum s-a întâmplat în
alte state, unde studiile şi opiniile teoreticienilor au dus chiar la modificarea legislaţiei.
Numai odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil a devenit reglementată şi în
România „Proprietatea periodică”.
2. Definiţia contractului de timeshare

Contractul de timeshare a fost definit în doctrina juridică internaţională în mai
multe modalităţi, în funcţie de sistemul de drept specific statului respectiv sau în
funcţie de natura acestui contract, văzută din perspectiva autorului.
Putem reţine că, în esenţă, contractul de timeshare este acel contract prin care o
persoană dobândeşte dreptul de folosinţă a unei locuinţe, de regulă una care satisface
nevoi şi cerinţe turistice (ca amplasament, dotări, acces etc.), pe o perioadă deter-
minată şi cu caracter temporar şi perpetuu.
În dreptul american această noţiune defineşte2 o formă de proprietate comună, de
obicei asupra unui condominiu destinat petrecerii vacanţelor sau recreerii, în care
1 Loteria Română a derulat această ediţie a lozului în plic între 1995 şi 2004, timp în care a
vândut lozuri care ofereau drept câştig dreptul pe viaţă de a petrece o săptămână într-un complex de
vile din Poiana Braşov. Afacerea a început pe 9 iunie 1995, când Loteria a cumpărat de la firma Special
Construction 11 vile situate în Poiana Braşov, fiecare având câte trei apartamente, dotate şi utilate.
2 A se vedea pentru o astfel de definiţie, dicţionarul West's Encyclopedia of American Law, ed. a
2-a, The Gale Group Inc., 2008.

376 | Ilie Dumitru
dreptul de a folosi proprietatea este împărţit între mai mulţi proprietari, fiecăruia
revenindu-i o perioadă determinată în fiecare an.
La nivelul UE, prima directivă care a reglementat contractul de timeshare,
respectiv Directiva 94/47/CE din 26 octombrie 1994, chiar dacă nu foloseşte expresia
de „timeshare”, defineşte acest tip de contract (pe care îl denumeşte „contract privind
dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile”) ca fiind
„orice contract sau grup de contracte încheiate pentru cel puţin trei ani, prin care,
direct sau indirect, prin plata unui anumit preţ global, este creat sau face obiectul unui
transfer sau al unui angajament de transfer un drept real sau orice alt drept privind
folosinţa pe durată limitată a unuia sau a mai multor bunuri imobile pentru o perioadă
determinată sau determinabilă a anului, dar care nu poate fi mai mică de o
săptămână”.1
A doua directivă2, care a înlocuit-o pe prima, redenumeşte acest tip de contract ca
fiind un „contract privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată”, care
înseamnă „un contract cu durata mai mare de un an, prin care consumatorul dobân-
deşte, cu titlu oneros, dreptul de a utiliza una sau mai multe unităţi de cazare peste
noapte, pentru mai mult de o perioadă de ocupare”3.
Pct. 6 din preambulul acestei ultime directive aduce unele precizări pentru o mai
bună înţelegere a noţiunii de „contracte privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe
durată limitată” şi arată că acest concept nu ar trebui interpretat ca incluzând
rezervările multiple de unităţi de cazare, inclusiv de camere de hotel, în măsura în care
rezervările multiple nu implică drepturi şi obligaţii în afara celor care decurg din
rezervările separate. De asemenea, conceptul de „contracte privind dreptul de folosinţă
a bunurilor pe durată limitată” nu ar trebui interpretat ca incluzând contractele
obişnuite de închiriere, deoarece acestea din urmă se referă la o singură perioadă de
ocupare neîntreruptă şi nu la perioade de ocupare multiple.
În dreptul român se foloseşte expresia de „timeshare” sau „contract de timeshare”
numai la nivel doctrinar. Pe plan legislativ, a fost preluată terminologia din dreptul UE.
Astfel, Directiva 2008/122/CE a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G.
nr. 14/2011 pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai
multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor bene-
ficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor
de schimb4.
1 A se vedea art. 2 alin. (1) din Directiva 94/47/CE.

2 Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind
protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul
de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de
folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb, publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 33 din 03 februarie 2009.
3 A se vedea art. 2 alin. (1) lit.a) din Directiva 2008/122/CE.
4 O.U.G. nr. 14 din 16 februarie 2011, pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai
multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru
Art. 4 alin. (1) lit. a) al acestei O.U.G. defineşte „contractul privind dobândirea
dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de
cazare” ca fiind „contractul cu durată mai mare de un an, în temeiul căruia consu-
matorul dobândeşte, cu titlu oneros, dreptul de folosinţă a unuia sau a mai multor
spaţii de cazare peste noapte, pentru mai mult de un sejur neîntrerupt”.1
3. Natura juridică a dreptului dobândit în sistem timeshare

În doctrina juridică internaţională a fost dezbătută problema naturii dreptului pe
care îl dobândeşte cumpărătorul (achizitorul) unui bun printr-un contract de
timeshare.
Răspunsurile au fost diferite, după cum diferite sunt şi formulele juridice în care a
fost reglementat contractul timeshare în statele în care acest fenomen şi-a găsit o
reglementare legislativă. Aceste răspunsuri au fost, în principal, următoarele:
a. Un drept contractual de folosinţă a bunului – Această soluţie se întemeiază pe
sistemul anglo-saxon de dezvoltare şi comercializare a proprietăţilor în resorturi de
vacanţă, prin contracte timeshare. Specific acestui sistem, aşa cum am explicat şi mai
sus, este faptul că formula contractuală constă în atribuirea în proprietate a întregului
proiect imobiliar unei societăţi independente (trustee), iar posesia se exercită de un
club în care cumpărătorii devin automat membri la momentul încheierii contractului
timeshare.
b. Un drept real – Dreptul de folosinţă a fost calificat de legislaţia portugheză ca
un drept real special, mai precis un drept real de coproprietate imobiliară, care asigură
perenitatea unui drept de folosinţă partajată în timp, peste care se suprapune un drept
de coproprietate indiviză legală sau convenţională asupra acelui imobil.2
c. Un drept personal care se exercită prin subscripţia de valori mobiliare într-o
societate civilă sau comercială – Această formulă a fost îmbrăţişată în trecut de
doctrina franceză, după îndelungate încercări şi forţări de a găsi o soluţie juridică
pentru acest nou drept de folosinţă partajată spaţio-temporală a unui imobil.
Teoreticienii şi practicienii dreptului din Franţa au găsit formula înfiinţării unei
societăţi comerciale, fie pe acţiuni, fie cu răspundere limitată, denumită „societate
produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb, a fost publicată

în M. Of. nr. 134 din 22 februarie 2011, ulterior modificată.
1 Şi în actul normativ de transpunere în dreptul intern a primei directive referitoare la contractul
de timeshare, respectiv în Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele
aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor
bunuri imobiliare (abrogată de art. 41 din O.U.G. nr. 14/2011), contractul de timeshare era denumit ca
fiind „contract privind dobândirea unui drept de utilizare pe durata limitată a unor bunuri imobiliare”
şi definit ca fiind „contractul sau grupul de contracte încheiat pentru o durată minimă de 3 ani, cu
plata unui preţ global, prin care, direct ori indirect, un drept real sau orice alt drept care priveşte
folosinţa unuia ori mai multor bunuri imobiliare, pentru o perioadă determinată sau determinabilă a
anului care nu poate fi mai mică de o săptămâna, este constituit ori face obiectul unui transfer sau al
unui angajament de transfer al unui astfel de drept”. A se vedea prevederile art. 3 alin. (1) lit.a) din
Legea nr. 282/2004.
2 A se vedea în acest sens, C. Guyot, op. cit., p. 167.
378 | Ilie Dumitru
spaţio-temporală”, care are un capital divizat în acţiuni (părţi sociale), format prin
aporturile asociaţilor. Odată constituită, societatea dobândeşte proprietatea asupra
bunului imobil, iar asociaţii au doar drepturi de creanţă faţă de societate, reflectate în
acţiunile/părţile sociale pe care le deţin. În continuare, societatea conferă asociaţilor
săi dreptul la atribuirea în folosinţă pe timp fracţionat a unei părţi din imobil (un
apartament, o cameră, o locuinţă individual etc.).
În România, unii teoreticieni ai dreptului au susţinut faptul că dreptul de
timesharing nu poate fi încadrat în niciuna dintre modalităţile cunoscute ale dreptului
de proprietate şi că suntem în prezenţa unei noi modalităţi, şi anume proprietatea
periodică1, care se particularizează prin aceea că fiecare titular exercită în nume
propriu prerogativele dreptului său de proprietate, însă doar pe perioade determinate,
care se succed perpetuu, la intervale regulate.2
Alţi autori3 au apreciat că acest contract de timeshare este o locaţiune sezonieră,
pornind de la împrejurarea că locaţiunea mai este denumită în limbajul juridic şi
„vânzarea folosinţei”.
Legea nr. 282/2004, în prezent abrogată, care a transpus în dreptul naţional prima
directivă europeană referitoare la contractual timeshare, prevedea că prin acest tip de
contract se dobândeşte „un drept de utilizare pe durata limitată a unor bunuri
imobiliare”.4
Credem că intrarea în vigoare a noului Cod civil a lămurit această dispută teoretică,
încadrând dreptul dobândit prin contractul de tip timeshare în categoria drepturilor
reale, ca şi dreptul de proprietate, reglementându-l în Capitolul V – Proprietatea
periodică, din Titlul II – Proprietatea privată, a Cărţii a III-a – Despre bunuri. Potrivit
art. 687, „Dispoziţiile prezentului capitol se aplică, în absenţa unei reglementări speciale,
ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei
specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp
determinate, egale sau inegale.” s.a. I.D..
O reglementare specială poate fi considerată O.U.G. nr. 14/2011 pentru protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind dobândirea dreptului
de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a
contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de
vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb5, care a
1 C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 194-198.
2 T. Sâmbrian, Proprietatea în sistem time-sharing – proprietatea periodică – o nouă modalitate a
dreptului de proprietate, în Dreptul nr. 5/1997, p. 39- 41.
3 L. Stănciulescu, Particularităţile contractelor de „locaţiune sezonieră” reglementate de Legea
nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând
asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, în Revista de
Drept Comercial nr. 9/2004.
4 A se vedea art. 3 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu
privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată
limitată a unor bunuri imobiliare.
5 O.U.G. nr. 14/2011 pentru protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii
transpus noua Directivă europeană 2008/122/CE a Parlamentului European şi a

Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte
anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe
durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe
termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb1.
În baza prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, prin contractul
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai
multor spaţii de cazare, consumatorul dobândeşte un drept de folosinţă a unuia sau a
mai multor spaţii de cazare peste noapte, pentru mai mult de un sejur neîntrerupt.
4. Particularităţile contractului de timeshare

Reglementările UE intervenite în scopul protecţiei consumatorilor, inclusiv în
materia dobândirii dreptului de folosinţă pe o durată determinată, perpetuă, au
uniformizat reglementările naţionale referitoare la contractul timeshare. Statele care
aveau deja o reglementare în această materie2 şi-au adaptat-o Directivei 94/47/CE, iar
cele care nu aveau una, au adoptat-o pentru prima dată, în conformitate cu dreptul UE.3
Scopul principal al acestei prime directive, cunoscută şi ca „directiva timeshare”, a
fost de a reglementa vânzările în sistem timeshare şi de a proteja consumatorii de
tehnicile agresive de vânzări, practicate în anii 80 de o bună parte a companiilor.4
Au fost astfel introduse cu caracter obligatoriu în acordurile timeshare prevederi
referitoare la: informarea prealabilă a consumatorului, obligativitatea formei scrise a
contractului, dreptul de dezicere al dobânditorului, limba de redactare a contractului
etc.
Vom analiza aceste particularităţi din perspectiva actelor normative în vigoare,
respectiv cea de-a doua directivă „timeshare”, şi anume Directiva 2008/122/CE5,
precum şi O.U.G. nr. 14/2011.
de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de
vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb, publicată în M. Of. nr. 134
din 22 februarie 2011, cu modificările ulterioare.
1 Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind
protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul
de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de
folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb, publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 33 din 03 februarie 2009.
2 Este cazul, spre exemplu, al Marii Britanii, care avea adoptat încă din 1992 The Timeshare Act,
însă această lege a fost modificată în 1997, în conformitate cu Directiva 94/47/CE.

3 Este şi cazul Belgiei, care a adoptat în 11 aprilie 1999 legea privind contractele asupra
dobândirii unui drept de folosinţă temporară a imobilelor, publicată în M. Of. belgian din 30 aprilie
1999.
4 A se vedea pentru dezvoltări, şi A. Saggerson, Travel: Law and litigation, Third Practitioner
Edition, Ed. Xpl, 2004, p. 295.

5 Abrogarea primei Directive timeshare, 94/47/CE, şi adoptarea celei de-a doua a fost justificată
prin faptul că, pe de o parte, dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată a evoluat şi pe piaţă au
apărut noi produse de vacanţă similare acestuia, iar, pe de altă parte, noile produse de vacanţă,
380 | Ilie Dumitru
Facem doar precizarea că legislaţiile unor state au adăugat cerinţe suplimentare

faţă de cele conţinute de actul normativ european.1
a. Publicitatea vânzărilor imobiliare în sistem timeshare

Potrivit prevederilor art. 6-8 din O.U.G. nr. 14/2011, care se regăsesc şi în Directiva
2008/122/CE (art. 5), publicitatea pentru vânzări sau oferte de vânzare în sistem
timeshare trebuie să precizeze posibilitatea obţinerii şi locul de unde pot fi obţinute
următoarele informaţii:
 Informaţii cu privire la drepturile dobândite:
- condiţiile de exercitare a dreptului care face obiectul contractului pe teritoriul
statului (statelor) membru (membre) în care este (sunt) situat (situate) bunul
(bunurile) în cauză şi dacă aceste condiţii au fost îndeplinite sau, în caz contrar, ce
condiţii mai trebuie îndeplinite;
- în cazul în care contractul prevede dreptul de a ocupa un spaţiu de cazare care va
fi selectat dintr-un ansamblu cu mai multe spaţii de cazare, informaţii referitoare la
restricţiile impuse consumatorului cu privire la dreptul de a folosi oricând şi alte spaţii
de cazare din cadrul ansamblului respectiv;
 Informaţii cu privire la bunuri:
- în cazul în care contractul se referă la un anumit bun imobil, o descriere exactă şi
detaliată a acestuia şi a amplasării;
- în cazul în care contractul se referă la mai multe bunuri (mai multe locuri de
vilegiatură), o descriere adecvată a bunurilor şi a amplasării acestora;
- în cazul în care contractul se referă la un spaţiu de cazare, altul decât un bun
imobil, o descriere adecvată a spaţiului de cazare respectiv şi a facilităţilor acestuia;
- serviciile la care consumatorul are sau va avea acces (de exemplu, electricitate,
apă, întreţinere, colectarea deşeurilor) şi condiţiile de acces;
- după caz, facilităţile comune, precum piscină, saună etc., la care consumatorul
are sau ar putea avea acces şi condiţiile de acces;
 Cerinţe suplimentare privind spaţiile de cazare în construcţie (dacă este cazul):
- stadiul construcţiei spaţiului de cazare şi al lucrărilor de amenajare care îl fac pe
deplin funcţional (alimentare cu gaz, electricitate, canalizare, apă şi conexiuni
telefonice) şi orice alte facilităţi la care consumatorul va avea acces;
- termenul pentru finalizarea spaţiului de cazare şi a lucrărilor de amenajare care îl
fac pe deplin funcţional (alimentare cu gaze, electricitate, canalizare, apă şi conexiuni
telefonice), precum şi o estimare rezonabilă privind finalizarea oricărei facilităţi la care
consumatorul va avea acces;
precum şi anumite tranzacţii referitoare la dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, precum
contractele de revânzare şi contractele de schimb, nu intrau sub incidenţa Directivei 94/47/CE.
1 Spre exemplu, în Franţa, numai persoanele fizice sau juridice înscrise în registrul special
prevăzut de art. L211-18 din Codul turismului pot să încheie contracte de folosinţă a imobilelor în
sistem timeshare, iar în plus au obligaţia de a deţine o asigurare care să garanteze plata despăgubirilor
în cazul atragerii răspunderii lor profesionale (art. R211-42 din Codul turismului). A se vedea şi
J.-M. Breton, Droit et politique du tourisme, Ed. Dalloz, Paris, 2016, p. 605.
- numărul autorizaţiei de construcţie, precum şi numele şi adresa (adresele)

completă (complete) a (ale) autorităţii sau autorităţilor competente;
- o garanţie privind finalizarea construcţiei spaţiului de cazare sau o garanţie
privind rambursarea oricăror plăţi efectuate de consumator în cazul în care construcţia
nu este finalizată şi, după caz, condiţiile de aplicare a garanţiilor respective;
 Informaţii cu privire la costuri:
- o descriere precisă şi adecvată a tuturor costurilor asociate contractului;
- modul în care aceste costuri vor reveni consumatorului, precum şi detalii privind
modul sau termenul la care aceste costuri pot creşte;
- metoda de calcul al tuturor cheltuielilor aferente folosirii bunului, cheltuielile
legale obligatorii (de exemplu, taxe şi onorarii), precum şi cheltuielile administrative
(de exemplu, cheltuieli de gestionare, întreţinere şi reparaţii);
- dacă este cazul, informaţii privind existenţa oricăror cheltuieli, ipoteci, servituţi
sau a oricărui alt drept care este grevat asupra spaţiului de cazare;
 Informaţii cu privire la încetarea contractului:
- dacă este cazul, informaţii privind modalităţile de încetare a contractelor
accesorii şi consecinţele încetării;
- condiţiile privind încetarea contractului, consecinţele încetării şi informaţii cu
privire la orice obligaţii care revin consumatorului pentru orice costuri care ar putea
decurge din încetarea contractului;
 Informaţii suplimentare
- informaţii privind administrarea şi gestionarea bunului, precum şi modul în care
se realizează întreţinerea şi reparaţiile acestuia, inclusiv informaţii privind modul în
care consumatorul poate influenţa şi participa la deciziile privind aceste aspecte;
- informaţii privind posibilitatea de a participa la un sistem de revânzare a
drepturilor contractuale, informaţii referitoare la sistemul corespunzător, precum şi
informaţii referitoare la orice costuri pe care le implică sistemul respectiv de revânzare;
- indicarea limbii (limbilor) utilizate în comunicările cu comerciantul cu privire la
contract, de exemplu, în ceea ce priveşte deciziile privind administrarea bunurilor,
creşterea costurilor sau în cazul solicitărilor de informaţii şi al reclamaţiilor;
- dacă este cazul, posibilitatea soluţionării extrajudiciare a litigiilor, precum şi locul
de unde acestea pot fi obţinute.
Toate aceste informaţii trebuie furnizate de comerciant consumatorului în mod
gratuit, într-un mod clar şi uşor de înţeles, pe hârtie sau pe un alt suport durabil, uşor
accesibil, în limba română sau, în cazul în care consumatorul este cetăţean străin ori îşi
are reşedinţa în străinătate, şi în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului pe
teritoriul căruia îşi are reşedinţa ori al cărui cetăţean este, la alegerea acestuia.
Niciunul dintre produsele care pot face obiectul contractului timeshare nu poate fi
promovat sau comercializat drept o investiţie.
b. Forma contractului
Potrivit prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 14/2011, contractul timeshare se
încheie în formă scrisă.
382 | Ilie Dumitru
Textul de lege conţine şi unele condiţii tehnice pe care trebuie să le îndeplinească

acest contract, cerinţe apărute ca o reacţie la practicile înşelătoare ale comercianţilor
care includeau prevederi esenţiale ale acordului de voinţă în documente separate sau le
scriau cu caractere aproape invizibile.
De aceea se cere nu doar forma „scrisă” a contractului timeshare, dar se impune şi
ca acesta să fie scris pe hârtie sau pe un alt suport durabil acceptat de consumator,
redactat în mod vizibil şi uşor de citit, cu font de minimum 12.
În plus, la fel ca şi informaţiile precontractuale, contractul se redactează în limba
română sau, în cazul în care consumatorul este cetăţean străin sau îşi are reşedinţa în
străinătate, şi în limba sau în una dintre limbile statului membru pe teritoriul căruia îşi
are reşedinţa ori al cărui cetăţean este, la alegerea acestuia, cu condiţia ca aceasta să fie
o limbă oficială a UE.1
Apreciem că ambele cerinţe, atât forma scrisă, cât şi limba de redactare, sunt
condiţii ad validitatem.
Totodată, încălcarea acestor prevederi constituie contravenţie şi se sancţionează
cu amendă de la 8.000 lei la 80.000 lei.2
c. Durata contractului
Legislaţia anterioară, respectiv Legea nr. 282/2004 şi Directiva 94/47/CE preve-
deau o durată minimă de 3 ani pentru contractul privind „dobândirea unui drept de
utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare”, iar perioada de utilizarea anuală
a imobilului nu putea fi mai mică de o săptămână.
În actuala legislaţie, aceste restricţii se regăsesc chiar în definiţia contractului
privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, care este un contract cu
durata mai mare de un an, prin care consumatorul dobândeşte dreptul de a utiliza una
sau mai multe unităţi de cazare peste noapte, pentru „mai mult de o perioadă de
ocupare”, cum se menţionează în Directiva 2008/122/CE, sau „pentru mai mult de un
sejur neîntrerupt”, după cum este formulat în legislaţia naţională.3
Pentru a calcula durata contractului trebuie să se ţină seama de orice dispoziţie a
contractului care permite reînnoirea tacită sau prelungirea.
1 Totodată, potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G nr. 14/2011, comerciantul are obligaţia de a furniza
consumatorului, în mod gratuit, o traducere autorizată a contractului în limba sau în una dintre limbile
statului membru în care se află bunul imobil, dacă aceasta este o limbă oficială a UE, în termen de 15
zile calendaristice de la data împlinirii termenului de exercitare a dreptului de retragere din contract.
Credem că este o eroare legislativă această prevedere, întrucât obligarea comerciantului de a-i remite
consumatorului o traducere a contractului într-o limbă accesibilă lui nu are sens decât dacă acest
lucru se întâmplă înainte de semnarea contractului, iar nu post factum. De altfel, Directiva
2008/122/CE, deşi menţionează această obligaţie a comerciantului la art. 5 alin. (1) lit. b), nu prevede
un termen în care să fie îndeplinită, rezultând din economia textului că trebuie să se întâmple înainte
de semnarea contractului.
2 A se vedea art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 14/2011.
3 A se vedea art. 2 alin. (1) lit. a) din Directiva 2008/122/CE, respectiv art. 4 alin. (1) lit.a) din
O.U.G. nr. 14/2011.

d. Conţinutul minim obligatoriu

Contractul timeshare trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente, astfel cum
impun prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 14/2011 şi art. 4-5 din Directiva 2008/122/CE:
a) numele şi domiciliul şi, după caz, denumirea sau sediul social al părţilor
contractante;
b) un formular standard cu informaţii obligatorii, conţinut în Anexa 1 la O.U.G.
nr. 14/2011 şi care devine parte integrantă a contractului;
c) un alt formular standard referitor la dreptul de retragere din contract (Anexa
nr. 5 la O.U.G. nr. 14/2011);
d) semnătura fiecărei părţi;
e) data şi locul încheierii contractului;
f) modalităţile de notificare.
e. Dreptul de retragere din contract (de denunţare unilaterală)

Legislaţia europeană, precum şi actele normative de transpunere a ei în dreptul
naţional, prevăd, ca o protecţie suplimentară pentru consumator, un „drept de retra-
gere din contract”, drept a cărui exercitare produce încetarea efectelor contractului
timeshare.
Deşi în versiunea oficială în limba română a Directivei 2008/122/CE este folosită
expresia „denunţarea unilaterală a contractului”1, în actul normativ de transpunere,
respectiv O.U.G. nr. 14/2011, se foloseşte termenul de „retragere” din contract. Acesta
din urmă este de altfel folosit şi în legislaţia altor state. Spre exemplu, legea belgiană
prevede la art. 9 ca dobânditorul are dreptul de „a renunţa la contract”.2
Consumatorul poate, aşadar, să se retragă din contractul timeshare, fără invocarea
niciunui motiv, în termen de 14 zile calendaristice, începând de la:
a) data încheierii contractului sau a unui precontract cu caracter obligatoriu;
b) data la care consumatorul intră în posesia contractului sau a oricărui
precontract obligatoriu, dacă aceasta este ulterioară datei menţionate la lit. a).
Dacă formularul standard privind dreptul de retragere este pus de comerciant la
dispoziţia consumatorului în termen de un an de la cele două momente menţionate mai
sus, termenul de retragere din contract începe să curgă de la data la care consumatorul
primeşte acest formular.
Consumatorul este considerat decăzut din dreptul de a se retrage din contract în
termen de:
1 Art. 6 – Dreptul de denunţare unilaterală a contractului: „(1) Pe lângă căile de atac puse la
dispoziţia consumatorului în conformitate cu dreptul intern în caz de încălcare a dispoziţiilor
prezentei directive, statele membre garantează că acesta dispune de un termen de paisprezece zile
calendaristice pentru a-şi exercita dreptul de denunţare unilaterală a contractului privind dreptul de
folosinţă a bunurilor pe durată limitată, a contractului privind produsele de vacanţă cu drept de
folosinţă pe termen lung, a contractului de revânzare sau a contractului de schimb, fără să ofere o
justificare.”
2 Art. 9 par. 1: „L'acquéreur a le droit de renoncer au contrat (…)”.
384 | Ilie Dumitru
a) un an şi 14 zile calendaristice1 de la data la care a început să curgă termenul de

exercitare a dreptului de retragere, în cazul în care comerciantul nu a completat şi nu a
pus la dispoziţia consumatorului, în formă scrisă, pe hârtie sau pe un alt suport durabil
acceptat de consumator, formularul standard privind dreptul de retragere din contract;
b) sau în 3 luni şi 14 zile calendaristice de la data la care a început să curgă
termenul de exercitare a dreptului de retragere, în cazul în care informaţiile
preliminare şi/sau formularul standard nu au fost puse la dispoziţia consumatorului în
forma precizată mai sus.
Exercitarea de către consumator a dreptului de retragere din contract se face prin
transmiterea unei notificări scrise, înainte de expirarea termenului de retragere din
contract.
Ca urmare a exercitării dreptului de retragere, încetează obligaţia părţilor de a
executa contractul, iar acest efect se produce de la data expedierii notificării de către
consumator.
Retragerea din contract nu determină niciun fel de răspundere în sarcina
consumatorului, care nu poate fi obligat la plata niciunei sume de bani.
f. Plăţile în cadrul contractului timeshare

Pentru bunul dobândit în baza contractului timeshare trebuie plătit un preţ, iar
legislaţia prevede măsuri de protecţie a consumatorului (deci inclusiv a turistului
dobânditor al dreptului de folosinţă temporară în imobile destinate vacanţei).
Pe de altă parte, chiar vânzătorul poate folosi el însuşi un sistem de creditare a
celor care doresc să achiziţioneze imobile prin contractele timeshare. Într-o astfel de
situaţie, legislaţia unor state impune îndeplinirea unor condiţii sau parcurgerea unor
proceduri suplimentare de către vânzătorul imobilului.2
O altă situaţie este cea în care vânzătorul acţionează ca un intermediar în relaţie cu
un terţ (instituţie de credit/bancă), eventual în baza unei relaţii contractuale preexis-
tente, pe care o propune cumpărătorului de imobile timeshare.
Într-un astfel de caz, cumpărătorul imobilului în sistem timeshare este deopotrivă
un „consumator” şi în raportul juridic de creditare, astfel că se bucură de protecţia
suplimentară instituită de normele UE3, care instituie chiar posibilitatea de a anula
contractul de creditare, la nevoie.
1 Termenul suplimentar de 1 an acordat consumatorului, în această ipoteză, este fundamentat pe

ideea că, de regulă, exercitarea dreptului de folosinţă dobândit prin contractul timeshare se face o dată
pe an şi cel mai adesea cu acea ocazie consumatorul verifică în mod concret în ce măsură realitatea
este conformă celor promise de vânzător şi, eventual, face şi o evaluare a prejudiciului
2 Spre exemplu, în Belgia, potrivit prevederilor art. 77 din Legea din 12 iunie 1991 privitoare la
creditul de consum, creditorul şi intermediarul de credit trebuie să fie înregistraţi la Ministerul

Afacerilor Economice, cu excepţia cazului în care intervenţia acestuia se limitează exclusiv la primirea
în tot sau în parte a sumei creditului, fără a avea vreo contribuţie la încheierea contractului de credit.
3 A se vedea pentru informaţii suplimentare în acest domeniu de reglementare, Directiva
2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de

credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul
Oficial nr. L 133 din 22 mai 2008. În România, această directivă a fost transpusă prin O.U.G. nr. 50 din
Înainte de semnarea contractului de creditare, furnizorul de credit trebuie să pună

la dispoziţie împrumutatului un document intitulat „Informaţii standard la nivel euro-
pean privind creditul de consum”, care să conţină anumite informaţii privind termenii
şi condiţiile contractului de credit:
- principalele caracteristici ale contractului;
- valoarea creditului şi costul său;
- dobânda anuală efectivă;
- numărul, frecvenţa şi valoarea totală a plăţilor;
- aspectele juridice importante.
Ca şi în cazul retragerii din însuşi contractul timeshare, şi retragerea dintr-un
contract de credit este posibilă în termen de 14 zile calendaristice de la semnarea
contractului, fără nicio justificare; există doar obligaţia de a restitui banii primiţi (dacă
s-a întâmplat deja acest lucru), plus dobânda şi orice taxe nerambursabile deja plătite
de către furnizorul de credit.
În cazul în care preţul imobilului achiziţionat prin contractul timeshare este
acoperit în întregime sau parţial de un credit acordat consumatorului de către comer-
ciant sau de un terţ, pe baza unei înţelegeri încheiate între acel terţ şi comerciant, iar
consumatorul îşi exercită dreptul de denunţare unilaterală a contractului, va fi reziliat
şi contractul de credit, fără niciun cost pentru consumator.
Revenind la plata preţului contractului timeshare, deosebit de important este
faptul că sunt interzise orice plăţi în avans, acordarea de garanţii, rezervarea oricăror
sume din conturi, recunoaşterea explicită a sumelor datorate, precum şi orice alte plăţi
sau contraprestaţii efectuate de consumator către comerciant ori către orice terţ
înainte de expirarea termenului de retragere.1
La fel, aceleaşi interdicţii există şi în situaţia unui contract de revânzare2, înainte ca
vânzarea efectivă să aibă loc sau ca respectivul contract de revânzare să înceteze pe
alte căi.
g. Cheltuieli comune pentru întreţinerea imobilului vândut în regim timeshare

Regula adoptată pe plan internaţional, după cum este şi firesc de altfel, este că
suportarea cheltuielilor de administrare (cheltuieli de gestionare, întreţinere şi repa-
raţii) a unui imobil care are mai mulţi coproprietari timeshare se face proporţional cu
durata de timp în care fiecare dintre ei deţine dreptul de folosinţă al acelui imobil.
Atunci când imobilul cumpărat este el însuşi o parte dintr-o construcţie mai mare
(spre exemplu un apartament într-un bloc sau o casă individuală într-un resort), regula
se extinde şi în privinţa cheltuielilor de întreţinere a spaţiilor comune întregii
construcţii sau întregului complex imobiliar.
9 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în M. Of. nr. 389 din 11 iunie
2010 şi modificată ulterior prin alte acte normative.
1 În acest sens sunt prevederile art. 25 din O.U.G. nr. 14/2011.
2 Contractul de revânzare este contractul în temeiul căruia un consumator este asistat cu titlu
oneros de către un profesionist, care acordă asistenţă pentru vânzarea sau cumpărarea drepturilor
care decurg dintr-un contract privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia ori a mai multor spaţii de cazare sau dintr-un contract pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanţă art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 14/2011.
386 | Ilie Dumitru
În orice caz, este obligatorie informarea potenţialului cumpărător timeshare în

legătură cu modalitatea de calcul al acestor cheltuieli.
În dreptul român, regula mai sus-expusă se extrage prin deducţie logică din
prevederile art. 690 C. civ., unde se arată că „Fiecare coproprietar este obligat să facă
toate actele de conservare, în aşa fel încât să nu împiedice ori să nu îngreuneze
exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari, coproprietarul
care avansează cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu valoarea
drepturilor celorlalţi coproprietari.” s.a. I.D..
Ca o concluzie asupra analizei acestui tip de contract des utilizat în domeniul
turistic, trebuie reţinută nevoia de îmbunătăţire, de clarificare şi completare a
legislaţiei care îl reglementează, observaţia noastră fiind valabilă atât pentru România,
cât şi pentru alte state, mai ales cele cu sisteme de drept romanic. Ţările cu sisteme de
drept anglo-saxon au avantajul jurisprudenţei ca sursă de drept, astfel că îmbunătăţirea
actelor normative se face prin însăşi aplicarea lor.
Chiar şi Directiva UE privitoare la contractul timeshare (contractul privind dreptul
de folosinţă a bunurilor pe durată limitată) este redactată din nevoia de asigurare a
unei protecţii juridice pentru consumatori, respectiv pentru cumpărătorii de imobile
timeshare. Nici statele membre, de cele mai multe ori, nu au adăugat în actul normativ
intern de transpunere alte prevederi care să întregească reglementarea contractelor
timeshare şi să ofere soluţii pentru toate problemele specifice.
Astfel, se poartă, în continuare, discuţii în literatura de specialitate asupra solu-
ţiilor juridice pentru probleme precum: deteriorarea imobilului de către proprietarul
sau proprietarii anteriori, imposibilitatea de utilizare a imobilului de către un
coproprietar în perioada în care avea acest drept, măsurarea consumurilor de utilităţi
şi distribuţia costurilor, mai ales în ipoteza în care unul din coproprietari refuză să
suporte aceste costuri, cu consecinţa întreruperii furnizării lor şi, deci, a imposibilităţii
folosirii imobilului de către ceilalţi proprietari, sau, în fine, proprietarul din perioada
anterioară refuză să elibereze imobilul.
De regulă, practica dezvoltatorilor imobiliari care au comercializat imobile prin
contracte timeshare a oferit răspunsuri la aceste probleme prin clauzele contractului
de achiziţie, însă soluţiile nu sunt nicidecum unitare, ci rezultate mai ales din intuiţia şi
capacitatea de anticipare a problemelor, pe de o parte, şi din experienţa consultanţilor
juridici, pe de altă parte.
De aceea, în opinia noastră, este necesară o legislaţie care să completeze lacunele
actualelor reglementări referitoare la contractul analizat, fie că îl numim contract de
timesharing, fie că îl consideram un contract de dobândire a unei coproprietăţi
spaţio-temporale, multiproprietăţi, proprietăţi pe timp partajat sau altfel.
Secţiunea IV. Contractul de transport de persoane
Chiar dacă ideea acestei cărţi a fost de a conţine un studiu aprofundat în domeniul
turismului, concentrat în principal pe activitatea şi contractele încheiate de turopera-
tori şi agenţii de turism, pe parcursul elaborării ei a devenit evident că, pentru o analiză
unitară şi completă a întregii problematici a industriei turistice, este necesară şi

acoperirea unor domenii conexe şi a unor tipuri de relaţii juridice cărora turismul nu le
pretinde exclusivitate, dar care au ingerinţe şi în această ramură a economiei.
Printre aceste domenii de reglementare adiacente turismului se numără şi cel al
transporturilor. Sigur că nu vom analiza aici integral toată problematica dreptului
transporturilor şi nici toate tipurile de transport. Nu ne va interesa, spre exemplu,
transportul de mărfuri, ci numai segmentul referitor la transportul bagajelor călăto-
rilor. Vom fi preocupaţi, aşadar, de transportul şi transportatorii care prestează servicii
de transport pentru turişti, atât pe cale aeriană, cât şi feroviară, rutieră, fluvială şi
maritimă.
A. Noţiuni generale despre activitatea de transport
În sens larg, transportul1 semnifică deplasarea dintr-un loc în altul, nu doar a

persoanelor şi a bunurilor, ci şi a semnalelor (de diferite naturi), a energiei (de diferite
tipuri) sau a informaţiilor.
Se consideră că transportul este contemporan cu apariţia omului. Odată ce au fost
conştientizate limitele fizice ale organismului uman, individul a căutat mijloace prin
care să mute dintr-un loc în altul bunuri, apoi propria sa persoană. Evoluţia societăţii,
descoperirile tehnologice, diversificarea căilor şi mijloacelor de transport au însemnat
un pas înainte în dezvoltarea activităţii de transport.
Reglementări juridice ale transportului există încă din antichitate, însă nu este aici
locul unor astfel de dezvoltări. În epoca modernă, odată cu descoperirea motorului cu
abur şi cu Revoluţia industrială, dată fiind dezvoltarea accelerată a activităţii de
transport şi importanţa acestei ramuri a economiilor naţionale şi mondiale, mai ales
din perspectiva contribuţiei la impulsionarea schimburilor comerciale, a devenit
necesară elaborarea unor acte normative care să reglementeze acest nou domeniu de
activitate economică.
Odată început procesul de elaborare a normelor legale naţionale în domeniul
transporturilor, dat fiind că transportul de mărfuri şi persoane implica şi deplasări
internaţionale, procesul de reglementare s-a manifestat şi la acest nivel, fiind încheiate
tratate, convenţii şi acorduri internaţionale, multilaterale sau bilaterale în acest
domeniu.
În prezent, inclusiv la nivelul UE, interesul pentru domeniul transporturilor este
unul major, existând şi o politică comună a UE, de o importanţă strategică, care
urmăreşte asigurarea circulaţiei line, eficiente, sigure şi libere a persoanelor şi a
bunurilor pe întreg teritoriul UE, cu ajutorul unor reţele integrate care includ toate
modalităţile de transport (rutier, feroviar, pe apă şi aerian). Izvorul primar al dreptului
european al transporturilor se găseşte în Titlul VI (art. 90-100) din Tratatul privind
funcţionarea UE, însă există şi numeroase alte acte normative subsecvente.
1 Termenul vine din latinescul transportare, compus din trans (peste) şi portare (a purta sau a
căra).
388 | Ilie Dumitru
Politicile UE în domeniul transporturilor pot fi consultate în Carta Albă a

transporturilor.1
La nivel naţional, izvorul de drept primar al contractului de transport se găseşte în
Codul civil, Cap. VIII – Contractul de transport, din cadrul Titlului IX - Diferite contracte
speciale.2 Secţiunea a 3-a a acestui capitol conţine prevederile specifice contractului de
transport de persoane şi bagaje.
Potrivit art. 1955 C. civ., contractul de transport este definit ca acel contract prin
care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană
sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau
destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
B. Contractul de transport de pasageri şi bagaje
1. Definiţie şi formarea contractului

Pornind de la definiţia legală a contractului de transport în sens general, putem
defini contractul de transport de pasageri şi bagaje ca fiind contractul în temeiul căruia
transportatorul se obligă să deplaseze pasagerul, împreună cu bagajele sale necesare pe
parcursul călătoriei sau la destinaţie, de la punctul de îmbarcare la cel de debarcare, în
schimbul unui preţ (costul călătoriei) plătit de pasager.
În doctrina franceză contractul de transport de persoane este definit ca acel
contract prin care un transportator profesionist se obligă, în schimbul plaţii unui preţ,
să asigure deplasarea uneia sau mai multor persoane cu un mijloc de locomoţie
determinat şi potrivit condiţiilor convenite3.
Transportatorul care îşi oferă serviciile întregului public trebuie să transporte
orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat,
dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul este însă obligat să respecte
instrucţiunile transportatorului şi să dea curs indicaţiilor acestuia.4
Elementele principale ale acestui contract sunt deplasarea, statutul de profesionist
al transportatorului şi efectuarea operaţiunii de transport de către transportator. În
lipsa oricăruia din aceste elemente, nu ne vom afla în ipoteza unui contract de
transport. Astfel, nu va fi considerat contract de transport închirierea de către turist a
unui autovehicul în scop de deplasare, nici transportul gratuit sau deplasarea unei
1 Avem în vedere comunicarea Comisiei Europene COM(2011) 144 final din 28 martie 2011
intitulată CARTE ALBĂ – Foaie de parcurs pentru un spaţiu european unic al transporturilor – Către un
sistem de transport competitiv şi eficient din punct de vedere al resurselor. Poate fi studiată la adresa web
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:52011DC0144 (accesată la 01.08.2018).
2 Potrivit art. 1958 alin. (1) C. civ., dispoziţiile acestui capitol se aplică tuturor modurilor de
transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile practici
statornicite între părţi ori uzanţe.
3 Pentru o astfel de definiţie a contractului de transport de pasageri, a se vedea M. Deneau,
P. Courtin, Droit et droit du tourisme, Ed. Breal, 2008, p. 267.

4 A se vedea art. 1958 alin. (3) C. civ. român.
persoane cu ocazia pregătirii practice într-o şcoală pentru obţinerea permisului de

conducere auto.
Contractul de transport persoane este un contract consensual, care se formează
prin acordul de voinţă al părţilor, fără a fi necesară încheierea lui în formă scrisă.
Cu toate acestea, de regulă, pasagerul primeşte la momentul încheierii contractului
un document de transport, respectiv un înscris (tichet, bilet, cupon, card de îmbarcare
etc.) în care sunt menţionate elementele esenţiale ale contractului de transport: locul
de îmbarcare, locul de destinaţie, numele pasagerului1, mijlocul de transport şi clasa de
confort la care va călători pasagerul, data şi ora plecării, data şi ora sosirii etc. Lipsa
acestui titlu de călătorie nu duce la nulitatea contractului de transport, însă oferă
transportatorului argumente pentru a refuza îmbarcarea pasagerului în mijlocul de
transport, răspunderea sa fiind exclusă într-o astfel de situaţie.2 Cu alte cuvinte, titlul
de călătorie este numai un mijloc de probă, este o condiţie cerută ad probationem, şi nu
una ad validitatem.
În unele modalităţi de transport de pasageri simpla deţinere a unui titlu de
transport (bilet/tichet) nu este suficientă pentru formarea contractului de transport.
Este cazul transportului public regulat de călători spre exemplu, unde pasagerul, după
ce a cumpărat biletul de călătorie, este dator să exprime o nouă manifestare a acordului
său de voinţă, pentru finalizarea perfectării contractului de transport, respectiv să
composteze biletul sau să scaneze cardul electronic etc. În lipsa acestei ultime proce-
duri, raportul juridic dintre transportator şi pasager rămâne la stadiul unei promisiuni
bilaterale de transport.
Dezvoltarea tehnologică aproape că a eliminat în unele forme de transport de
pasageri (în transporturile aeriene mai cu seamă) biletul de călătorie pe suport de
hârtie, iar în practică se foloseşte biletul electronic. Această formă permite pasage-
rilor să contracteze cu un transportator prin e-mail, telefon sau prin modalităţi IT
oferite de website-ul transportatorului ori a unor intermediari (agenţi/agenţii de
vânzări) şi să facă plata transportului tot prin modalităţi electronice (card bancar, card
de fidelitate emis de transportator etc.). Odată încheiat contractul de transport prin
astfel de mecanisme, biletul electronic este emis de transportator, care, în mod
obişnuit, transmite pasagerului la adresa fizică sau electronică indicată de acesta un
înscris care conţine elementele esenţiale ale călătoriei. În transporturile aeriene, la
prezentarea pasagerului la îmbarcare, concomitent cu preluarea bagajelor (dacă
obiectul contractului de transport include şi transportul de bagaje) i se eliberează
pasagerului, care se identifică printr-un act de identitate/paşaport ori indică un număr
al biletului electronic, un tichet de îmbarcare.
1 Documentele de transport sunt nominative în transportul aerian şi cel maritim. În transportul
de pasageri rutier şi feroviar, de obicei, documentul de transport este unul la purtător.

2 Excluderea răspunderii transportatorului în cazul lipsei titlului de transport este întemeiată în
cazul transportului aerian pe prevederile Convenţiei de la Varşovia din 1929, după cum vom detalia în
cele ce urmează.
390 | Ilie Dumitru
2. Caracterele juridice ale contractului

Contractul de transport de pasageri şi bagaje este bilateral, comutativ, consensual
şi, de regulă, cu titlu oneros şi de adeziune.
a) Contractul de transport de pasageri şi bagaje este un contract bilateral, dând
naştere unor obligaţii reciproce în sarcina părţilor contractante;
b) În egală măsură este şi un contract comutativ, părţile cunoscând întinderea
obligaţiilor lor reciproce chiar de la momentul încheierii contractului;
c) Contractul de transport de călători este consensual, neexistând nicio prevedere
legală care să impună, pentru validitatea lui, îndeplinirea unor condiţii de formă, fiind
aşadar suficientă realizarea acordului de voinţe al părţilor contractante1.
Asupra contractului de transport de mărfuri, categorie în care se încadrează şi
transportul bagajelor pasagerilor, opiniile sunt împărţite, unii autori2 susţinând că ar
avea un caracter real, întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor nu se pot determina în
mod concret anterior predării efective a bunurilor.
În ceea ce ne priveşte, nu găsim că o astfel de opinie are un fundament juridic, mai
ales din perspectiva faptului că art. 1967 C. civ. prevede că una dintre obligaţiile
expeditorului este de a preda bunurile „la locul şi în condiţiile convenite prin clauzele
contractului” s.a. I.D.. În mod logic, deducem din acest text de lege că, mai înainte de a
se preda bunurile, există deja un contract de transport încheiat valabil, iar predarea
bunurilor nu este decât o executare a uneia dintre obligaţiile contractuale.3
Unii autori consideră că şi contractul de transport auto de călători are un caracter
real, întrucât, până la intrarea în autobuz sau microbuz (pe rutele interurbane),
călătorul nu are bilet de călătorie şi, deci, între părţi nu e încheiat un contract de
transport. Se susţine că acest contract se încheie prin urcarea pasagerului în mijlocul de
transport.4 Nu împărtăşim nici această opinie, întrucât momentul la care călătorul îşi
plăteşte preţul călătoriei sau se suie în autobuz nu poate schimba natura consensuală a
contractului de transport de persoane. Iar, pe de altă parte, în exemplul de mai sus, în
cazul transportului public intraurban de persoane (sau a curselor interurbane
regulate), transportatorul are o ofertă de a contracta permanentă, pe care călătorul o
acceptă, iar contractul se încheie în momentul în care acesta din urmă îşi exprimă
1 După cum s-a subliniat în doctrină, chiar şi un transport special (agabaritic, pentru anumite
momente deosebite, evenimente sportive, culturale etc.) se negociază sub aspectele esenţiale şi, odată
ce se consimte asupra lor, contractul de transport se consideră încheiat în mod valabil. A se vedea în
acest sens, A. Cotuţiu, Contractul de transport, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 75.
2 A se vedea A. Cotuţiu, op. cit., p. 76.
3 Autoarea mai sus-citată îşi susţine opinia şi prin argumentul că art. 1968 C. civ. prevede că
transportatorul are obligaţia „de a transporta bunurile predate pentru transport” rezultând de aici că
„principala obligaţie, cauza contractului pentru transportator, ia naştere numai după predare”. În
opinia noastră, textul art. 1968 C. civ. nu schimbă caracterul consensual al contractului de transport,
acest articol trebuind înţeles ca fiind o aplicaţie a caracterului sinalagmatic al contractului de
transport, punând în interdependenţă obligaţia transportatorului de a efectua transportul cu obligaţia
beneficiarului de a-i preda acestuia bunurile pentru transport.
4 Pentru o astfel de opinie, a se vedea I. Mihalache, Dreptul transporturilor, Ed. Pontos, Chişinău,
2012, p. 67.
manifestarea de voinţă, ce poate fi exteriorizată prin simpla aşezare a lui în staţia de

autobuz sau prin rezervarea unui loc la o anume cursă.
e) Contractul de transport de pasageri este, de regulă, un contract cu titlu oneros,
deplasarea pasagerilor făcându-se numai în schimbul plăţii unui preţ al călătoriei.
Sunt totuşi şi categorii de pasageri care călătoresc gratis, fie în baza unor prevederi
legale, fie în baza unor reglementări interne ale transportatorului. Este cazul copiilor
minori până la o anumită vârstă, a angajaţilor transportatorului şi a membrilor familiei
sale, până la un anumit grad de rudenie etc.
Mai există o altă categorie de pasageri care, aparent, sunt părţi ale unui contract de
transport cu titlu gratuit: invalizii, veteranii de război, pensionarii etc. Aceştia au uneori
dreptul de a călători gratuit, existând, de regulă, unele limitări: un număr maxim de
călătorii anual sau numai la clasa a doua, sau numai pe rute interne etc.
În realitate, de cele mai multe ori, şi contractele de transport încheiate de aceste
persoane sunt contracte cu titlu oneros, transportatorul (fie că este o societate sau
regie de transport a administraţiei publice locale, fie că este o societate privată care
deţine licenţă de transport public regulat de persoane pe o anumită rută) încasându-şi
în cele din urmă preţul transportului, însă nu de la pasager, ci de la autorităţi publice
centrale sau locale, care subvenţionează călătoriile acestor categorii de persoane.1
f) De cele mai multe ori, din cauza fluxului mare de pasageri, companiile de
transport nu ar putea (din motive lesne de înţeles) să negocieze clauzele contractuale
cu fiecare pasager în parte şi, din acest motiv, utilizează un contract de transport de
călători şi bagaje de adeziune, caracterizat prin aceea că pasagerul este nevoit fie să
accepte transportatorul şi regulile impuse de transportator, fie să îl refuze.
În egală măsură sunt şi situaţii în care contractul de transport se negociază de
părţi, transportatorul fiind dispus la concesii atunci când i se solicită un număr mai
mare de curse sau un volum mare de pasageri transportaţi ori valori mari ale preţului
contractului. Este cazul, spre exemplu, al curselor charter aeriene sau chiar rutiere,
despre care vom vorbi mai jos.
3. Executarea contractului de transport de persoane şi bagaje

Odată încheiat, contractul de transport de persoane şi bagaje naşte obligaţii în
sarcina ambelor părţi contractante. Legislaţia aplicabilă contractului de transport
stabileşte în detaliu care sunt aceste obligaţii, precum şi formele de răspundere
contractuală pentru ipoteza neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestor
obligaţii.
Prezentăm, mai întâi, obligaţiile cu caracter general născute de contractul de
transport de persoane, pentru ca apoi să analizăm fiecare modalitate de transport al
pasagerilor şi bagajelor (aerian, rutier, feroviar, maritim), cu particularităţile lor.
1 Acoperirea financiară a costului călătoriilor efectuate de persoanele care beneficiază, potrivit
legii, de gratuitate la legitimaţiile de călătorie individuale se asigură din bugetul de stat, din bugetele
locale sau din bugetele altor instituţii stabilite prin lege, conform prevederilor art. 42 din Legea nr.
92/2007 a serviciilor de transport public local, publicată în M. Of. nr. 262 din 19 aprilie 2007, cu
modificările ulterioare.
392 | Ilie Dumitru
a. Obligaţiile transportatorului
Transportatorul are, în principal, următoarele obligaţii:
(i) Obligaţia de a asigura securitatea şi integritatea corporală a pasagerului
Obligaţia transportatorului de a asigura securitatea şi integritatea corporală a
pasagerilor săi nu a avut de la începutul contractului de transport o natură con-
tractuală.
Iniţial, pasagerii care sufereau vătămări pe durata transportului sau din cauza
transportatorului apelau la prevederile răspunderii civile delictuale pentru a se
îndrepta cu o acţiune în răspundere împotriva transportatorului. Ulterior1, ea a fost
inclusă ca obligaţie contractuală, astfel că eventualele pretenţii de despăgubiri ale
pasagerilor se întemeiază pe dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă
contractuală.
În ce priveşte natura acestei obligaţii, uneori s-a apreciat că este o obligaţie de
rezultat întrucât transportatorul trebuie să garanteze securitatea pasagerilor, iar un
pasager care a suferit o vătămare poate obţine despăgubiri fără să fie dator să
dovedească o culpă a transportatorului. Este suficient să se stabilească faptul că nu a
fost atins rezultatul promis (securitatea şi integritatea corporală) pentru a fi atrasă
răspunderea transportatorului. Această natură a obligaţiei de securitate a pasagerilor a
fost întemeiată pe încrederea pe care pasagerul o acordă transportatorului profesionist
şi dotărilor sale tehnice (mijloacele de transport şi amenajările auxiliare, precum staţii
auto, autogări etc.) şi umane (şoferi, piloţi, comandanţi, echipaj de cabină etc.), care îi
oferă garanţia ajungerii la destinaţie nevătămat şi în depline condiţii de siguranţă.
Numai că efectuarea în bune condiţii a transportului nu depinde întotdeauna şi în
mod exclusiv de transportator. Ba chiar, de multe ori, pentru anumite tipuri de
transport sau în anumite momente ale transportului, are o implicare directă şi atitu-
dinea sau comportamentul pasagerului. În astfel de cazuri obligaţia de securitate ca
obligaţie de rezultat în sarcina transportatorului nu mai are nicio justificare, astfel că ea
va fi privită în aceste ipoteze ca o obligaţie de mijloace.2
În dreptul britanic se confirmă că transportatorul are obligaţia de a face tot ceea ce
este rezonabil pentru a transporta pasagerii şi bagajele în siguranţă. Transportatorul
este obligat să se asigure în mod rezonabil că mijlocul de transport este apt să
efectueze transportul, că echipajul este rezonabil competent şi diligent şi că îşi va
exercita profesia cu atenţie, cu diligenţe rezonabile. În ce măsură transportatorul este
dator să acorde atenţia necesară efectuării transportului în bune condiţii se apreciază
1 În Franţa, de exemplu, trecerea răspunderii transportatorului pentru vătămarea pasagerului de
pe tărâmul răspunderii civile delictuale pe cel al răspunderii contactuale s-a produs în urma unei
celebre decizii a Curţii de Casaţie din 21 noiembrie 1911, care a statuat că „executarea contractului de
transport include obligaţia de a conduce în siguranţă călătorul la destinaţie”. A se vedea în acest sens,
M. Deneau, P. Courtin, Droit et droit du tourisme, Ed. Breal, 2008, p. 269.
2 Curtea de Casaţie a Franţei a decis, spre exemplu, că o societate de exploatare a unei instalaţii
montane de telescaun nu are decât o obligaţie de mijloace pentru operaţiunile de îmbarcare şi

debarcare, în cursul cărora schiorul are un rol activ esenţial. Pentru acest exemplu, a se vedea
M. Deneau, P. Courtin, op. cit., p. 269.
în funcţie de circumstanţe: grija cu care un şofer este dator să conducă autobuzul este
mai mare pe timp de ceaţă sau ninsoare decât pe vreme însorită.1
În dreptul român, obligaţia de asigurare a securităţii călătorilor se regăseşte în
art. 2004 C. civ., unde se arată că „transportatorul răspunde pentru moartea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului”.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „transportatorul nu răspunde dacă
dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu intenţie sau din culpă gravă. De
asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost
cauzată de starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să
răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea, transportatorul rămâne răspunzător
pentru paguba cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori
a angajaţilor lui.”
(ii) Obligaţia de informare a pasagerilor
Transportatorul are obligaţia de a-i oferi pasagerului informaţiile referitoare la
transport şi condiţiile angajării răspunderii acestuia.
Reglementări stricte în legătură cu această obligaţie sunt în domeniul transpor-
tului aerian de pasageri. Avem în vedere aplicabilitatea în statele membre UE a Regula-
mentului (CE) 2111/2005 din 14 decembrie 20052, care a instituit o listă a companiilor
aeriene care au interdicţie de exploatare pe teritoriul UE şi, totodată, a prevăzut la
art. 11 că, în momentul rezervării, contractantul de transport aerian3 informează
1 Cazuri exmplificative din practica juridică din Marea Britanie, acolo unde precedentul judiciar
este izvor de drept, sunt prezentate în literatura juridică. În cauza McCready c. Miller (1979), un
pasager al unui taxi, la destinaţie, pe o stradă slab luminată, coborând din taxi s-a împiedicat şi şi-a
fracturat glezna. Curtea a apreciat că şoferul avea obligaţia de a se asigura că autovehiculul cu care
efectuează servicii de taximetrie este unul sigur pentru pasageri, ceea ce include şi intrarea şi ieşirea
în/din taxi. Or, în speţă, taximetristul este în culpă, întrucât a omis să doteze autovehiculul cu o lumină
interioară care să fie de ajutor pe străzile slab luminate şi să avertizeze că centura prezenta riscuri. În
cauza Glarvey c. Arriva North West Ltd. (2002), dl Glarvey, o persoană în vârstă de 72 de ani s-a
accidentat în timp ce încerca să se aşeze în autobuz pe un scaun montat invers decât sensul de mers al
autobuzului. Autobuzul a pornit de pe loc cu o smucitură puternică, fapt care l-a dezechilibrat, a căzut
şi s-a lovit. El căra şi două sacoşe, iar şoferul văzuse aceasta când i-a încasat banii pentru călătorie.
Şoferul nu a ştiut nimic despre căzătura d-lui Glarvey, întrucât nu i-a adus nimeni la cunoştinţă acest
incident, iar el nu a observat incidentul. Curtea a respins acţiunea d-lui Glarvey, hotărând că nu a fost
încălcată nicio obligaţie a transportatorului. A pretinde şoferului să aştepte ca toţi pasagerii să se
aşeze pe scaune ar încetini considerabil transportul. Cu toate că există o obligaţie de a avea o grijă mai
mare în cazul pasagerilor vulnerabili sau care au bagaje, totuşi şoferul nu este dator să îi supravegheze
minut cu minut.
2 Regulamentul (CE) 2111/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 decembrie
2005 de stabilire a unei liste comunitare a transportatorilor aerieni care se supun unei interdicţii de
exploatare pe teritoriul Comunităţii şi de informare a pasagerilor transportului aerian cu privire la
identitatea transportatorului aerian efectiv şi de abrogare a articolului 9 din Directiva 2004/36/
CEText cu relevanţă pentru SEE, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 344 din 27 decembrie 2005.
3 „Contractant de transport aerian” înseamnă transportatorul care încheie un contract de
transport cu un pasager sau, în cazul în care contractul include un pachet de servicii turistice, cu
operatorul turistic. Vânzătorii de bilete sunt asimilaţi contractorului de transport aerian art. 2
394 | Ilie Dumitru
pasagerul cu privire la identitatea transportatorului aerian efectiv1, indiferent de

modalitatea de efectuare a rezervării. Dacă la momentul rezervării nu este cunoscută
încă identitatea transportatorului aerian efectiv, contractantul de transport aerian ia
măsuri pentru informarea pasagerului cu privire la numele transportatorului aerian
care se preconizează că va opera zborul sau zborurile în cauză. În ipoteza în care
transportatorul aerian efectiv se modifică după rezervare, contractantul de transport
aerian, indiferent de motivul schimbării, ia imediat toate măsurile necesare pentru a
asigura informarea pasagerului cu privire la această modificare cât mai curând posibil.
Acest regulament al UE a fost generat de stabilirea în domeniul transportului
aerian a unui obiectiv prioritar: asigurarea unui nivel înalt de protecţie pentru pasageri
împotriva riscurilor pentru siguranţă. Iar pentru a se asigura un înalt nivel de transpa-
renţă s-a inclus în Regulament şi obligaţia de informare a pasagerilor transportului
aerian cu privire la identitatea transportatorului aerian efectiv.
Franţa a preluat această obligaţie şi a inclus-o în dreptul intern, respectiv în Codul
turismului2, pentru situaţia în care transportul aerian este inclus într-un pachet turistic,
şi în Codul aviaţiei civile, atunci când e vorba de vânzare exclusivă de bilet de avion.3
(iii) Obligaţia de a respecta programul (orarul) de transport
Transportatorul are obligaţia de a duce pasagerii la destinaţie fără întârziere faţă
de orarul stabilit, când un astfel de orar există.
Art. 2002 alin. (2) C. civ. român stabileşte că „transportatorul este ţinut să aducă la
timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie.” s.a. I.D..
Potrivit art. 2004 alin. (2) şi (3) C. civ., transportatorul este răspunzător pentru
daunele directe şi imediate rezultând din neexecutarea transportului, din executarea
lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.
alin. (1) lit. c) din Regulamentul 2111/2005; aşadar, contractant de transport aerian poate fi o agenţie
de turism, un turoperator, un agent/agenţie de ticketing etc.
1 „Transportator aerian efectiv” înseamnă un transportator aerian care efectuează sau intenţio-
nează să efectueze un zbor în baza unui contract de transport cu un pasager sau în numele altei
persoane, juridice sau fizice, care a încheiat un contract de transport cu acel pasager. A se vedea
această definiţie în art. 2 alin. (1) lit. e) din Regulamentul 2111/2005.
2 A se vedea, în special, art. R.211-17 şi R.211-18 din Codul francez al turismului: „R211-17
Imediat ce este cunoscută identitatea transportatorului aerian efectiv, aceasta se comunică în scris sau
pe cale electronică. Această informaţie trebuie transmisă cel mai târziu cu opt zile înainte de data
specificată în contract sau la momentul încheierii contractului, în cazul în care aceasta se produce cu
mai puţin de opt zile înainte de începerea călătoriei. Cu toate acestea, pentru contractele încheiate prin
telefon, consumatorul primeşte un document scris care să confirme aceste informaţii. R211-18 După
încheierea contractului, transportatorul contractual sau operatorul de turism trebuie să informeze
consumatorul cu privire la orice modificare a identităţii transportatorului care va opera efectiv zborul
sau zborurile prevăzute în contract. Această modificare este adusă la cunoştinţa consumatorului
inclusiv prin persoana fizică sau juridică care a vândut titlu (biletul) de transport aerian, de îndată ce
este cunoscut. Consumatorul trebuie să fie informat cel mai târziu la momentul înregistrării sau
înainte de îmbarcare în cazul în care călătoria are loc fără o înregistrare prealabilă.”
3 Vom reveni asupra acestei obligaţii a turoperatorilor în capitolul referitor la comercializarea
pachetelor de servicii turistice.

Atunci când din cauza întârzierii executării transportului contractul nu mai pre-
zintă interes pentru călător, acesta îl poate denunţa, solicitând rambursarea preţului.
Uneori, condiţiile generale de transport sau contractul de transport conţin clauze
care restrâng sau elimină această răspundere pentru situaţiile în care întârzierile sunt
nesemnificative. Astfel de limitări contractuale ale răspunderii transportatorului pentru
nerespectarea orarului de transport sunt posibile numai în acele segmente ale transpor-
tului de pasageri în care nu există prevederi legale imperative care să statueze o anumită
valoare a despăgubirilor.
Este adevărat că alin. (5) al art. 2004 C. civ. român prevede că va fi considerată
nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transpor-
tatorului pentru prejudiciile prevăzute în acest articol, însă aplicarea lui este înlăturată
atunci când devin incidente acte normative cu forţă juridică superioară, precum tratate
şi convenţii internaţionale sau acte normative ale UE etc.
(iv) Obligaţii referitoare la bagaje
Pe durata transportului, pasagerii pot să păstreze asupra lor bagajele personale de
mici dimensiuni (bagajul de mână) sau pot să le încredinţeze transportatorului.
Cele doua categorii de bagaje (bagajul „de mână” şi bagajul „înregistrat” sau „de
cală”) se supun unor regimuri diferite în ceea ce priveşte răspunderea asupra lor.
În legătură cu bagajul de mână, între pasager şi transportator nu se încheie niciun
contract de transport, bagajul rămânând sub paza juridică a pasagerului, astfel că
pentru a se angaja răspunderea transportatorului în cazul pierderii, furtului, deterio-
rării etc. este necesar ca pasagerul să dovedească faptul că prejudiciul s-a produs din
cauza unui fapt pentru care răspunde transportatorul.1
În ceea ce priveşte bagajele de cală, care se predau transportatorului, acestea fac
obiectul unui contract de transport separat, ce se încheie între părţi (chiar fără o formă
materială, ci numai ca un acord de voinţă adiacent contractului principal de transport
al pasagerului).
Acestui contract îi sunt aplicabile regulile relative la contractul de transport de
mărfuri, cu amendamentul că, atunci când transportul bagajului de cală este inclus în
costul călătoriei pasagerului, acestui contract îi lipsesc prevederile referitoare la un
anume tarif de transport.
Prin urmare, în ipoteza pierderii, deteriorării sau întârzierii livrării bagajelor la
destinaţie, se poate angaja răspunderea transportatorului, care este ţinut de o obligaţie
de rezultat. De regulă, convenţii sau acorduri internaţionale, ori chiar contractul de
transport semnat între părţi limitează la o anumită valoare despăgubirea pe care o va
plăti transportatorul pentru astfel de incidente legate de bagaj.
În art. 2003 lit. c) din C. civ. român se prevede obligaţia transportatorului de a
transporta şi bagajele pasagerului astfel: „c) să transporte fără o altă plată bagajele
acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.”
1 Jurisprudenţa franceză a statuat că sunt astfel de cauze în care se justifică atragerea răspunderii
transportatorului pentru prejudicierea pasagerului în legătură cu bagajul său de mână situaţii sau
evenimente precum: spaţiu insuficient pentru depozitarea bagajelor de mână, s-a rupt plafonul de
susţinere a spaţiului pentru depozitarea bagajelor, un angajat al transportatorului a furat bagajul etc.
Pentru aceste exemple, a se vedea M. Deneau, P. Courtin, op. cit., p. 277.
396 | Ilie Dumitru
Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri este reglementată de art. 2005, care
stabileşte că „transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor
sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat de
viciul acestora, culpa călătorului sau forţa majoră. Pentru bagajele de mână sau alte
bunuri pe care călătorul le ţine cu sine, transportatorul răspunde numai dacă se
dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea
lor. Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor
bunuri ale călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată,
în raport cu natura, conţinutul obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după
împrejurări.”
b. Obligaţiile pasagerului
(i) Obligaţia de plată a preţului transportului
În principiu, preţul serviciilor de transport este liber convenit între părţi, însă, de
cele mai multe ori, acesta are valori prestabilite, situaţie în care pasagerului nu îi
rămâne decât să adere sau nu la contractul propus de transportator1. În orice caz,
întâlnim această situaţie la transportul public de persoane, local sau naţional.
Neplata preţului călătoriei de către pasager poate fi sancţionată cu amendă, atunci
când mijlocul de transport şi modul de organizare internă al transportatorului permite
o astfel de soluţie. Este cazul, spre exemplu, al transportului public suprateran din
oraşe. Alteori, transportatorul nu permite accesul în mijlocul de transport fără dovada
plăţii preţului călătoriei.
(ii) Obligaţia de a respecta condiţiile de transport
Pasagerul este dator să respecte condiţiile agreate prin contractul de transport:
data, ora şi locul de îmbarcare, greutatea maximă a bagajelor, produse interzise în
bagaje etc. În lipsa unei atare conformări, el nu va putea cere o rambursare a preţului
plătit, dacă transportatorul îi refuză îmbarcarea.
Deopotrivă, şi pe parcursul transportului, pasagerul are aceeaşi obligaţie,
neputând, spre exemplu, să călătorească la clasa I-a, dacă biletul cumpărat de el este
pentru clasa a II-a.
(iii) Obligaţia de a respecta diverse prevederi regulamentare sau dispoziţii ale
transportatorului
Pentru anumite modalităţi de transport există reglementări speciale care stabilesc
în sarcina pasagerului o serie de obligaţii, pe care acesta este obligat să le respecte.
Alteori, transportatorul este cel care, fie reafirmă astfel de reguli cu ocazia încheierii
contractului sau pe parcursul transportului, fie stabileşte reguli proprii, pe care, de
asemenea, pasagerul trebuie să le respecte, în măsura în care i-au fost aduse la
cunoştinţă.
1 Potrivit art. 1175 C. civ., contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt
impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale,
cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Sunt astfel de contracte: contractul de transport
C.F.R. sau R.A.T.B., abonamentul la radio şi televiziune, abonamentul telefonic, contractul de furnizare
a apei, gazului, electricităţii etc.
Art. 2003 alin. (2) C. civ. român prevede, incomplet în bună măsură în opinia
noastră, că, pe durata transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor luate
potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii transportatorului.
Aşa cum am afirmat şi mai sus, pasagerul este obligat să se supună nu numai
dispoziţiilor legale, ci şi celorlalte reguli stabilite de transportator, în măsura în care
pasagerul a consimţit prin contractul de transport încheiat (fie el şi un contract de
adeziune) că va respecta regulamentul/regulile de transport al/ale transportorului.1
4. Contractul de transport pentru curse charter

a. Generalităţi privind cursele charter
Dezvoltarea turismului în ultimii ani a determinat şi creşterea numărului de
transporturi de persoane şi bagaje efectuate în sistem charter2. Acesta presupune o
comandă de transport al unui grup de persoane, făcută de regulă de un turoperator sau
un grup de turoperatori, pentru transportul ocazional sau cu o anumită frecvenţă a
unui grup de turişti, cu un avion, autobuz sau navă. Sistemul este similar transportului
de tip taxi.
Faţă de cursele regulate ale companiilor de transport aeriene, rutiere sau mari-
time, cursele charter au avantajul unui confort ridicat şi al rapidităţii efectuării
transportului, elemente care contribuie la succesul unei vacanţe, mai ales că încă de la
îmbarcare atmosfera este de relaxare, toţi pasagerii fiind persoane care se află în
vacanţă.
Chiar dacă, cronologic, charterul maritim3 are întâietate, în prezent, datorită
dezvoltării transportului aerian într-un ritm accelerat, chaterul de avioane este cel mai
des întâlnit, depăşind ca ritm de creştere chiar şi transportul aerian în general.
Transporturile charter sunt avantajoase inclusiv pentru companiile de transport,
întrucât preţul transportului este negociat şi agreat în raport de întreaga capacitate a
navei, aeronavei sau autobuzului. Or, în cazul curselor regulate, transportatorul nu are
nicio garanţie că va avea suficienţi pasageri care să ocupe toate locurile. Acesta este şi
motivul pentru care companiile de transport solicită pentru cursele charter un preţ
sensibil mai mic decât cel luat în calcul pentru cursele regulate, diferenţa de preţ fiind
de regulă de 20-35%.
Cel mai adesea, agenţiile turistice1 închiriază aeronave de la companiile aeriene
pentru transportul tur-retur al turiştilor în diferite destinaţii turistice, însă pentru
1 Avem în vedere reguli precum: fumatul interzis, interzisă aplecarea în afara ferestrei, nu
depozitaţi bagaje mai mari de 10 kg, interzis consumul de alimente etc.

2 Cuvântul „charter” (eng.) desemnează şi în limba română un tip de contract de transport naval
sau aerian deosebit de cursele regulate, organizat în funcţie de necesităţi (conform DEX `98). La
origine, „charter” poate fi atât substantiv, însemnând un avion, un vas sau un autobuz rezervat pentru
utilizare privată, cât şi verb, desemnând acţiunea de rezervare a unuia din aceste mijloace de
transport, în scopul utilizării ei în interesul exclusiv al celui care a făcut rezervarea.
3 Deşi au acelaşi înţeles, pentru transportul maritim privat se foloseşte termenul de „navlosire”,
iar termenul de „charter” este cel mai des folosit cu referire la transportul aerian.
398 | Ilie Dumitru
multe pachete turistice încheie acelaşi tip de contract şi pentru transport charter
maritim sau rutier. Spre exemplu, transportul unui grup de turişti într-o insulă care nu
este deservită de un aeroport se va face fie cu o cursă maritimă regulată, fie cu o
ambarcaţiune mai mică, închiriată integral pentru acel grup de turişti.
O reglementare legală particulară a contractului de charter nu există, el fiind o
specie a contractului de transport, ale cărui reguli se bazează pe uzanţele comerciale, şi
care sunt reflectate în diverse formate de contracte de charter aerian.
b. Particularităţi ale charterului aerian

Contractul de charter aerian are ca obiect efectuarea transportului cu o aeronava
pe care transportatorul o pune la dispoziţia beneficiarului în acest scop.
De regulă, în contractele de charter se prevede că transportatorul pune la dispo-
ziţia beneficiarului avionul împreună cu echipajul de zbor. De asemenea, se precizează
în contract şi alte elemente necesare, precum: modelul avionului, numărul de locuri,
clasa de confort, capacitatea maximă de încărcare, regimul de masă care se serveşte la
bord, dimensiunile şi greutatea maxima a bagajelor admise la bord etc.
Obligaţia transportatorului nu se limitează doar la punerea la dispoziţia benefi-
ciarului a aeronavei şi echipajului, ci include şi realizarea efectivă a transportului
pasagerilor, bagajelor şi mărfurilor de la aeroportul de îmbarcare la cel de destinaţie
(obţinerea autorizaţiilor de survol de la autorităţile competente, obţinerea autoriza-
ţiilor de decolare/aterizare pe aeroporturi etc.).
Prin contract se mai stabileşte şi numărul de curse (una sau mai multe), dacă sunt
curse tur sau tur-retur, precum şi orarul de zbor.
Posibilitatea efectuării pe baze contractuale a curselor charter aeriene2 este prevă-
zută şi de Codul aerian român, care, deşi nu foloseşte termenul de „charter”3, prevede
1 Agenţiile turistice nu deţin monopolul asupra curselor charter, ci acestea pot fi folosite de
oricine este interesat; transporturile charter sunt folosite şi de cluburi sportive, formaţii artistice,
colective profesionale, iar uneori chiar şi simple persoane fizice.
2 Obiectul unui astfel de contract şi obligaţiile principale ale părţilor rezultă inclusiv din preve-
derile art. 46-47 ale Codului aerian român – O.G. nr. 29/1997, republicată în M. Of. nr. 45 din 26
ianuarie 2001 şi modificată ulterior: „Art. 46 – (1) Transporturile aeriene publice se execută pe bază
de contract de transport încheiat între transportatorul aerian şi beneficiarul transportului. (2) Prin
contractul de transport aerian, transportatorul aerian se obligă să ducă la destinaţie pasagerii, baga-
jele, marfa şi/sau poşta, iar beneficiarul să plătească preţul transportului. Art. 47 – (1) Transportatorul
aerian răspunde pentru orice prejudiciu produs prin decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori
avarierea sau pierderea bagajelor, a mărfii şi/sau a poştei transportate. (2) Regimul răspunderii
transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice internaţionale, reglementat în
conformitate cu tratatele internaţionale la care România este parte, iar pentru transporturile aeriene
publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel
printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la care România este parte.”
3 Sunt state a căror legislaţie reglementează contractul de charter aerian. Chiar şi Codul aerian al
Ucrainei defineşte la art. 61 contractul de charter aerian ca fiind contractul „în temeiul căruia o parte
(armator) se obligă să predea unei alte părţi (navlositor), contra plată, nava aeriană pentru efectuarea
uneia sau a mai multor curse, în scopul transportării aeriene a pasagerilor, bagajelor, mărfii şi poştei
sau în alte scopuri, dacă acestea nu contravin legislaţiei”. A se vedea în acest sens, I. Mihalache, Dreptul
că operaţiunile de transport aerian public sunt transporturile de pasageri, bagaje,

mărfuri şi/sau poştă, efectuate pe baze comerciale, prin curse regulate sau neregulate,
de către transportatorii aerieni.1
În turism este întâlnită şi situaţia în care, întrucât un singur turoperator nu are
capacitatea necesară pentru a contracta efectuarea unui transport aerian charter, mai
mulţi turoperatori închiriază împreună o aeronavă, fiecare dintre ei urmând să achite
costul transportului proporţional cu numărul de locuri care îi revine. Sunt şi situaţii în
care contractul de charter se încheie de un singur turoperator pentru întreaga
capacitate a aeronavei, însă după ce în prealabil a obţinut prin contracte încheiate cu
alţi turoperatori certitudinea că numărul de locuri care excedau nevoilor sale au fost
asumate şi vor fi plătite de aceştia.
c. Particularităţi ale charterului maritim

Contractul de charter maritim este similar celui aerian, cu menţiunea că utilizează
o terminologie specifică. De altfel, el se mai numeşte şi contract de navlosire şi este
înţeles ca fiind acel contract prin care armatorul navei (sau o persoana care în acel
moment deţine de la proprietarul navei dreptul de a încheia astfel de contracte) se
obligă, ca în schimbul unei sume de bani, numită navlu, să pună la dispoziţia
navlositorului o navă (sau o parte dintr-o navă) în bună stare de navigabilitate şi să o
menţină în această stare pe toata durata contractului.
Contractul de navlosire are un caracter particular, determinat de următoarele
împrejurări: – raporturile juridice de charter maritim presupun existenţa armatorului
şi a navlositorului, iar acesta din urmă are obligaţia ca la expirarea duratei contractului
să restituie nava armatorului ei.
Aşadar, este vorba de un contract cu caracter temporar şi oneros, deoarece nava
maritimă este acordată navlositorului numai contra plată.
C. Transportul aerian de pasageri şi bagaje
Transportul aerian de pasageri este una dintre formele de transport cu cea mai
mare dezvoltare, iar pentru industria turismului are o importanţă majoră.
Creşterea extraordinară a turismului internaţional de-a lungul ultimelor decenii se
datorează în bună măsură şi dezvoltării transportului aerian.
Potrivit statisticilor OMT, în 2012 mai mult de jumătate din totalul turiştilor
internaţionali2 au ajuns la destinaţie pe calea aerului.
În mod similar, creşterea transportului aerian – care este componenta principală a
aviaţiei civile – este intrinsec legată de expansiunea turismului. Marea majoritate a
transporturilor, Ed. Pontos, Chişinău, 2012, p. 499, unde se oferă şi alte exemple din legislaţia altor
state ex-sovietice.
1 A se vedea art. 45 din Codul aerian român.
2 2012 a fost anul în care numărul total al turiştilor internaţionali a depăşit pragul de 1 miliard
(1,035 miliarde). A se vedea Raportul anual al OMT pentru 2012 la adresa http://cf.cdn.unwto.org/
sites/all/files/pdf/ annual_report_2012.pdf (accesată la 20.10.2016).
400 | Ilie Dumitru
pasagerilor aerieni internaţionali călătoresc fie în scopuri turistice, fie de agrement sau
profesionale, iar în multe ţări aviaţia joacă un rol esenţial pentru dezvoltarea turis-
mului intern.
Deşi s-ar putea susţine că activitatea de turism acţionează ca un catalizator pentru
transportul aerian, mai degrabă decât vice-versa, se admite că transportul aerian şi
turismul sunt într-o relaţie de interdependenţă.
Însă tot OMT constată că în ciuda acestei interdependenţe şi a efectului multipli-
cator pentru ambele domenii, multe ţări1 au separat politicile sectoriale privind
transportul aerian şi turismul, iar acest lucru duce la disfuncţionalităţi fundamentale şi
la pierderea unei oportunităţi de a maximiza potenţialul pe care ambele domenii îl au
pentru dezvoltarea economică şi socială.2
Turismul se dezvoltă fulminant pe seama transportului aerian, dar şi transportul
aerian datorează o mare parte din dezvoltarea sa turismului. Numai din septembrie
2014 până în septembrie 2015 traficul global de pasageri a crescut cu mai multe de
6,5% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent.
Previziunile IATA3 pentru anul 2034 sunt de 7 miliarde de pasageri transportaţi
anual, ceea ce corespunde unei dublări a numărului faţă de anul 2015 şi unei creşteri
anuale de 3,5%.
Prin urmare, pentru turism este deosebit de importantă relaţionarea cu domeniul
transporturilor, cu prevederile legale aplicabile acestui segment de activitate econo-
mică şi cu particularităţile sale.
1. Reglementări internaţionale
Începem analiza reglementărilor juridice specifice transportului aerian de per-
soane cu cele internaţionale, acestea având forţă juridică superioară celor regionale, şi
cu atât mai mult celor naţionale, astfel că, ori de câte ori legislaţia internă sau euro-
peană contravine dreptului internaţional, vor prevala prevederile celui din urmă.
Dată fiind problematica deosebit de complexă din punct de vedere juridic în
litigiile având ca obiect diverse forme de răspundere rezultate din transportul aerian
internaţional de persoane (legea aplicabilă/instanţa competentă din perspectiva
cetăţeniei/naţionalităţii pasagerului/transportatorului, locului de îmbarcare şi de
debarcare, locului încheierii contractului etc.) s-a încercat încă de la începutul aviaţiei
civile o unificare a prevederilor şi adoptarea unor reguli internaţionale.
1 Din păcate este şi cazul României, iar în măsura în care va exista o decizie politică reală de
dezvoltare a sectorului turistic şi în România, este de neconceput elaborarea unor strategii naţionale
în acest sector de activitate fără a integra în acestea şi domeniul transporturilor şi fără a asigura o
conducere unitară a celor două sectoare ale economiei naţionale.
2 A se vedea pentru aceste concluzii raportul Tourism and Air Transport Policies prezentat la cea
de-a 20-a sesiune a Adunării generale a OMT, Madrid, 2013, la adresa http://cf.cdn.unwto.org/
sites/all/files/pdf/back ground_paper_tourism_air_transport_policies_unwto_ga20_rev1.pdf (accesată
la 05.09.2016).
3 The International Air Transport Association (IATA)
În acest context, a fost semnată la 12 octombrie 1929 Convenţia de la Varşovia

referitoare la unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional1,
convenţie care, structurată în 5 capitole şi 41 de articole, are ca obiect de reglementare
documentele de transport aerian, transporturile combinate şi răspunderea civilă
contractuală a transportatorului pentru pagube suferite de călători, bagaje şi mărfurile
transportate.
De la semnarea Convenţiei de la Varşovia şi până în prezent au apărut mai multe
amendamente care, toate laolaltă, formează ceea ce se numeşte în transporturile
aeriene „Sistemul Varşovia”.
Cele mai importante amendamente ale Convenţiei de la Varşovia sunt:
- Convenţia de la Roma din 19332;
- Protocolul de la Haga din 19553;
- Convenţia de la Guadalahara din 19614;
- Protocolul de la Guatemala City din 19715;
- Protocoalele de la Montréal din 19756;
După acest moment, statele lumii cu o aviaţie civilă dezvoltată au conştientizat că
transportul aerian nu se mai poate dezvolta semnificativ sub auspiciile şi controlul
autorităţilor naţionale.
În Europa, situaţia existentă la acel moment presupunea, ca regulă generală,
transportatori naţionali care deţineau monopolul în acel stat, precum şi aeroporturi
aflate în proprietatea statelor şi care depindeau de acestea.
Chiar dacă s-au multiplicat acordurile bilaterale între state, transportul aerian
internaţional nu avea încă nivelul de dezvoltare dorit, mai ales din cauza controlului
strict al accesului la piaţă, precum şi din cauza sistemelor de proprietate ale operato-
rilor de transport. Cererea tot mai mare de transport aerian nu putea fi satisfăcută în
condiţiile unei fragmentări în pieţe naţionale şi a absenţei unei concurenţe reale.
În acest context, la mijlocul anilor ’70 devenise clar că aviaţia civilă trebuie să
treacă de la o economie controlată de stat la o economie de piaţă. SUA a fost ţara care a
dat startul acestui proces prin adoptarea în 1978 a unei legi privind dereglementarea
1 Convenţia de la Varşovia din 1929 a fost ratificată (alături de alte 151 de state) şi de România,
prin Legea nr. 1213/1931, publicată în M. Of. nr. 83 din 9 aprilie 1931.
2 Ratificată şi de România şi publicată în M. Of. nr. 45 din 22 februarie 1935.
3 Ratificat şi de România şi publicat în B. Of. nr. 33 din 21 august 1958.
4 Ratificată şi de România şi publicată în B. Of. nr. 21 din 22 decembrie 1964.
5 Neratificat de România.
6 Protocoalele 1 şi 2 au schimbat moneda de referinţa a Convenţiei de la Varşovia, introducând
Dreptul Special de Tragere (DST) în locul francului aur. A existat şi un Protocol Adiţional nr. 3, prin
care s-a intenţionat preluarea tuturor prevederilor Protocolului de la Guatemala City, însă acesta nu a
intrat în vigoare din cauza neîntrunirii numărului minim de 30 de ratificări. Niciunul din aceste
protocoale nu a fost ratificat de România. Dreptul special de tragere (DST sau, în codificarea
internaţională, XDR) este o monedă virtuală a Fondului Monetar Internaţional, concepută ca înlocuitor
al standardului aurului. Valoarea ei se calculează în funcţie de dolarul american (44%), euro (34%),
yenul japonez (11%) şi lira sterlină britanică (11%), conform cotaţiilor de la bursa londoneză.
402 | Ilie Dumitru
companiilor aeriene, lege care a liberalizat complet piaţa transporturilor aeriene civile
a Statelor Unite.
Şi UE a preluat acest proces, mai cu seamă după adoptarea Actului Unic European
din 1986 şi finalizarea pieţei interne. Au fost adoptate reglementări care au transfor-
mat treptat pieţele aeriene naţionale protejate într-o piaţă unică competitivă. În urma
acestui proces, transportul aerian a devenit primul mod de transport – şi, într-o mare
măsură, încă singurul – care beneficiază de o piaţă unică pe deplin integrată.1
Dată fiind această situaţie internaţională, aproape în mod firesc a devenit necesară
şi o nouă convenţie internaţională care să actualizeze uniformizarea regulilor aplicabile
transportului aerian.
Convenţia de la Montréal, pentru unificarea unor reguli referitoare la transportul
aerian internaţional2, adoptată la Montréal la 28 mai 1999, este unul din acordurile
internaţionale esenţiale pentru transportul aerian de persoane.
Nu toate statele semnatare ale Convenţiei de la Varşovia din 1929 au semnat/rati-
ficat şi Convenţia de la Montréal din 1999, astfel că cele două continuă să îşi producă
efectele în paralel, Convenţia de la Varşovia reglementând transportul aerian interna-
ţional între statele care au semnat Convenţia de la Montréal şi cele care nu au semnat-o.
Prin urmare, un zbor între Franţa şi SUA va fi acoperit de prevederile Convenţiei
de la Montréal, întrucât ambele ţări sunt semnatare ale acestei convenţii. Aceeaşi este
situaţia şi în cazul zborurilor către alte ţări, precum Spania, Grecia, Turcia, Italia etc.
Situaţia este diferită în cazul în care destinaţia turistică este o ţară precum
Thailanda care, deşi în ultimii ani este din ce în ce mai implicată în turismul mondial şi
atrage un număr considerabil de turişti, nu a ratificat Convenţia de la Montréal.
Agenţiile de ticketing, agenţiile de turism intermediare şi turoperatorii trebuie sa
ştie că această împrejurare are relevanţă juridică dacă biletul de avion cumpărat/oferit
turistului este pentru un singur sens de mers (doar dus şi/sau doar întors)
înspre/dinspre Thailanda sau alte ţări nesemnatare ale Convenţiei de la Montréal,
deoarece într-o astfel de situaţie această Convenţie este inaplicabilă. Turiştii (pasagerii
transportului aerian) vor beneficia de protecţia oferită de convenţie numai dacă
beneficiază de un bilet tur-retur şi locul de plecare sau de destinaţie este pe teritoriul
unui stat membru semnatar al Convenţiei. Aceasta deoarece, potrivit art. 1 din
Convenţie, ea se aplică transporturilor internaţionale de persoane, bagaje sau mărfuri,
efectuate cu o aeronavă, contra plată, iar prin expresia „transport internaţional” se
1 Primele două „pachete” de reglementări (1987 şi 1990) au început să flexibilizeze normele
referitoare la tarife şi capacităţi. Al treilea „pachet” adoptat în 1992 (format din Regulamentele (CEE)
2407/92, 2408/92 şi 2409/92 ale Consiliului, în prezent înlocuite de Regulamentul (CE) 1008/2008
al Parlamentului European şi al Consiliului) a eliminat şi celelalte restricţii comerciale rămase după
reformele precedente, fiind astfel creată „piaţa unică a aviaţiei europene”, piaţă care ulterior a fost
extinsă şi la ţările SEE (Norvegia, Islanda şi Elveţia).
2 Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional,
adoptată la Montréal la 28 mai 1999 a fost ratificată de România prin O.G. nr. 107/2000, aprobată prin
Legea nr. 14/2001, publicată în M. Of. nr. 97 din 26 februarie 2001. Convenţia a fost publicată şi în
Jurnalul Oficial al UE L194, 2001, p. 39-49. Convenţia a intrat în vigoare la data de 4 noiembrie 2003
pentru statele semnatare şi la 28 iunie 2004 pentru cele care au ratificat-o ulterior.
înţelege „orice transport în care, conform acordului dintre părţi, punctul de plecare şi
punctul de destinaţie, indiferent dacă există sau nu o întrerupere a transportului sau o
transbordare, sunt situate fie pe teritoriul a două state părţi, fie pe teritoriul unui
singur stat parte, în cazul în care există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar
dacă acel stat nu este un stat parte. Transportul fără o asemenea escală între două
puncte situate pe teritoriul unui singur stat parte nu este considerat transport
internaţional în sensul prezentei convenţii.”1
Dată fiind această succesiune de acorduri internaţionale privitoare la transpor-
turile aeriene, în prezent există mai multe regimuri de aplicare a lor statelor
semnatare:
- state care nu au adoptat protocoalele modificatoare ale Convenţiei de la Varşovia
astfel că li se aplică numai versiunea originală;
- state cărora li se aplică anumite versiuni modificate ale Convenţiei de la Varşovia,
în funcţie de actele modificatoare ale acestei convenţii ratificate de ele;
- state cărora le este aplicabilă Convenţia de la Montréal în forma sa iniţială; aceste
state, prin ratificarea acestei Convenţii, au ieşit de sub obligativitatea respectării
Convenţiei de la Varşovia.
- state care au ratificat şi unul sau mai multe acorduri ulterioare de modificare a
Convenţiei de la Montréal şi au acceptat astfel aplicabilitatea lor pe teritoriul naţional.
La acestea se adaugă şi situaţia particulară a statelor membre UE, care trebuie să
respecte reglementările adoptate la acest nivel, după cum vom vedea mai jos.
Aşadar, Convenţia de la Montréal 1999 se aplică transporturilor internaţionale în
următoarele două ipoteze:
- când punctul de plecare şi punctul de destinaţie, indiferent dacă există sau nu o
întrerupere a transportului sau o transbordare, sunt situate pe teritoriul a două state
părţi ale acestei Convenţii;
- când punctul de plecare şi punctul de destinaţie sunt situate pe teritoriul unui
singur stat parte al Convenţiei, în cazul în care există o escală stabilită pe teritoriul altui
stat, chiar dacă acel stat nu este un stat parte a Convenţiei.2
Prin urmare, Convenţia de la Varşovia 1929 se aplică în continuare atunci când:
- transportul aerian se realizează între două state nesemnatare ale Convenţiei de la
Montréal, iar locul de plecare şi de destinaţie sunt situate pe teritoriul unor state
membre ale Convenţiei de la Varşovia;
- transportul aerian se realizează între un stat semnatar al Convenţiei de la
Montréal şi unul nesemnatar al acestei convenţii, dacă cel din urmă este semnatar al
Convenţiei de la Varşovia.
Având în vedere că totuşi cele mai multe state semnatare ale Convenţiei de la
Varşovia au semnat şi Convenţia de la Montréal, nu vom prezenta aici prevederile
ambelor convenţii, ci doar pe ale celei de la Madrid din 1999, cu amendamentele
ulterioare, dat fiind că ea, în esenţă, consolidează sistemul adoptat la Varşovia în 1929
1 A se vedea pentru detalieri pe această problematică D. Grant, S. Mason, Holiday law: the law
relating to travel and tourism, ed. a 5-a, Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 2012, p. 352-353.
2 A se vedea art. 1 din Convenţia de la Montréal, citat şi mai sus.
404 | Ilie Dumitru
şi îl pune în acord cu realităţile economice şi cu evoluţia tehnologică de la momentul

adoptării ei1. Pe de altă parte, subliniem încă o dată că turiştii şi agenţiile de turism
trebuie să fie atenţi la regimul juridic aplicabil transportului aerian la care au bilete sau
pentru care solicită o rezervare. Sunt deosebit de importante prevederile acestor
convenţii referitoare la răspunderea transportatorului în diverse situaţii: vătămarea
pasagerului, întârzieri la decolare sau la aterizare, deteriorarea sau pierderea bagajelor
etc.
Cu privire la transportul de pasageri şi bagaje, Convenţia de la Montréal instituie
următoarele reguli2:
1. Transportatorul eliberează un document3 de transport individual sau colectiv,
care va conţine:
a) indicarea punctelor de plecare şi de destinaţie;
b) dacă punctele de plecare şi de destinaţie sunt situate pe teritoriul unui singur
stat parte şi dacă unul sau mai multe puncte de escală sunt situate pe teritoriul unui alt
stat, indicarea a cel puţin unuia dintre aceste puncte de escală.
2. Pentru fiecare bagaj înregistrat (de cală) transportatorul va elibera pasagerului
o etichetă de identificare.
3. Pasagerul trebuie să fie înştiinţat că, în cazul în care transportul aerian se
supune prevederilor Convenţiei de la Montréal, răspunderea transportatorului în caz
de deces sau vătămare a pasagerilor, în caz de distrugere, pierdere ori deteriorare a
bagajelor, precum şi în caz de întârziere, poate fi limitată4.
Cu privire la răspunderea transportatorului şi limitele compensării daunelor,
aceeaşi convenţie are următoarele prevederi:
1. Transportatorul este răspunzător pentru dauna rezultată ca urmare a dece-
sului sau vătămării corporale a unui pasager, numai dacă accidentul din care a rezultat
vătămarea sau decesul s-a produs la bordul aeronavei5 sau în timpul operaţiunilor de
îmbarcare sau de debarcare.
1 În plus, după cum am precizat şi la începutul acestei secţiuni, prezenta lucrare nu este dedicată
dreptului transporturilor, ci analizează problematica specifică acestui domeniu în măsura în care este
relevantă pentru turism. Pentru o analiză mai aprofundată asupra celor două Convenţii asupra
transportului aerian, a se vedea C. Bogaru, S. Marginean, Răspunderea companiei aeriene pentru
vătămarile corporale sau decesul pasagerilor în temeiul Convenţiei de la Montréal, în Revista Română
de Drept Privat, nr. 2/2011.
3 Conform pct. 2 al art. 3 din Convenţie, transportatorului i se permite să utilizeze orice alt mijloc
prin care se înregistrează informaţiile indicate la paragraful 1, cu condiţia de a elibera pasagerului o

declaraţie scrisă privind informaţiile astfel înregistrate.
4 Chiar în lipsa unei astfel de înştiinţări, sau a celor precedente, valabilitatea contractului de
transport nu este afectată, el urmând a fi supus regulilor Convenţiei, inclusiv a celor referitoare la
limitarea răspunderii. A se vedea în acest sens pct. 5 al art. 3 din Convenţie.
5 Curtea de Apel pentru cea de-a Şasea Jurisdicţie a Statelor Unite ale Americii a avut de analizat
într-o cauză următoarea situaţie de fapt: Reclamanta Jane Doe şi fiica ei de unsprezece ani au zburat la
bordul companiei Etihad Airways de la Abu Dhabi la Chicago. Când a băgat mâna în buzunarul
scaunului din faţă, ea a fost în mod neaşteptat rănită (înţepată) de un ac hipodermic care se afla în acel
Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea la mai puţin de 113.100

DST/pasager.1
Pentru daunele care depăşesc 113.100 DST/pasager2 transportatorul poate să se
elibereze de răspundere dacă dovedeşte fie că respectiva daună nu a fost cauzată de
neglijenţa sau altă acţiune greşită ori omisiune a sa ori a prepuşilor ori mandatarilor
săi, fie că respectiva daună a survenit exclusiv din cauza neglijenţei sau altei acţiuni
greşite ori omisiuni a unei terţe părţi.
2. Tot transportatorul răspunde şi pentru daunele survenite ca urmare a distru-
gerii, pierderii sau deteriorării bagajului înregistrat3, cu condiţia ca evenimentul care a
buzunar al scaunului. Acul a produs sângerarea degetului. Doamnei Doe i-au fost prescrise
medicamente pentru posibila expunere la hepatită, tetanos şi HIV, şi ea a suferit mai multe runde de
analize şi teste în anul următor. Din fericire pentru Doe, toate testele au avut rezultat negativ. Cu toate
acestea, Doe a susţinut că s-a abţinut de la relaţii sexuale cu soţul ei şi de la a împărţi alimente cu fiica
ei până la un an după incident, când medicul ia spus că poate fi sigură că nu a contractat o boală de la
acel ac. Ea a pretins daune de la Etihad atât pentru prejudiciul fizic, cât şi pentru „suferinţa, şocul,
spaima de moarte, boală şi riscul de boală, excluziunea etc. „. Tribunalul districtual i-a acordat numai o
parte din suma pretinsă de la Etihad, care să acopere temerea lui Doe de contagiune şi alte daune
emoţionale (suferinţă psihică). Curtea de Apel pentru cea de-a Şasea Jurisdicţie din SUA, însă, a afirmat
că textul clar al Convenţiei de la Montréal îi permite lui Doe să recupereze toate „pagubele suferite”
din incident, care a inclus daune atât pentru vătămări fizice, cât şi pentru vătămări emoţionale sau
mentale asociate. Articolul 17 din Convenţia de la Montréal prevede răspunderea transportatorului
pentru orice „prejudiciu suferit în caz de deces sau vătămare corporală a unui pasager numai cu
condiţia ca accidentul care a cauzat decesul sau vătămarea să fi avut loc la bordul aeronavei sau în
timpul oricărei operaţiuni de îmbarcare sau debarcare ". Analizând acest text, Curtea a statuat că „în
cazul” nu înseamnă „cauzată de”, deoarece sensul expresiei „în cazul” este unul condiţional, nu cauzal.
Prin urmare, Doe poate recupera daunele provocate de durerea ei psihică, indiferent dacă durerea a
fost provocată direct de vătămarea corporală sau, mai general, de accidentul care a provocat
vătămarea corporală. Cu toate acestea, un pasager nu poate recupera daunele provocate de suferinţa
psihică dacă nu există un accident necesar sau dacă accidentul nu cauzează vătămări corporale. Prin
urmare, Curtea de Apel a inversat hotărârea judecătorească parţială a instanţei districtuale şi a
retrimis cauza pentru o procedură ulterioară. Textul complet al hotărârii în cazul Doe c. Etihad
Airways, cauza nr. 16-1042, hotărârea din 30 august 2017, este disponibil la adresa web
https://cases.justia.com/federal/appellate-courts/ca6/16-1042/16-1042-
2017-08-30.pdf?ts=1504110634 (accesată la 01.08.2018).
1 La data de 10 septembrie 2016, 1 DST valora 5,54 lei.
2 Limita stabilită de forma originală a Convenţiei era de 100.000 DST/pasager. Însă Convenţia de
la Montréal a inclus în prevederile sale şi un mecanism de adaptare a acestor limite valorice în raport
de inflaţie. Acest mecanism stabileşte că o dată la 5 ani, dacă există un coeficient de inflaţie de peste
10% limitele vor putea fi ajustate. În anul 2009, când rata inflaţiei crescuse cu 13.1% (pentru
stabilirea ratei inflaţiei art. 24 din Convenţie prevede că se va determina o medie ponderată a ratelor
anuale de creştere sau descreştere a indicilor preţurilor de consum din statele ale căror monede
influenţează drepturile speciale de tragere).
3 În cauza Collins c. Britush Airways (1982) instanţele britanice au stabilit că transportatorul
aerian este dator să acorde pasagerului despăgubirile stabilite prin Convenţia de la Montréal şi atunci
când bagajele înregistrate nu au fost încărcate în aceeaşi aeronavă cu care au călătorit pasagerii. A se
vedea pentru detalii, J. Downes, T. Paton, Travel and tourism law in the UK, Ed. Elm Publications, 2003,
p. 10-15.
406 | Ilie Dumitru
provocat distrugerea, pierderea sau deteriorarea să se fi produs la bordul aeronavei

sau în perioada în care transportatorul avea în grijă bagajul înregistrat1.
3. Pentru bagajele neînregistrate, inclusiv obiecte personale aflate asupra pasage-
rilor, transportatorul răspunde numai dacă dauna survine din vina sa, a prepuşilor sau
a mandatarilor săi.
4. Dacă transportatorul recunoaşte pierderea unui bagaj înregistrat sau dacă un
bagaj înregistrat nu a sosit la destinaţie în termen de 21 de zile de la data la care ar fi
trebuit să sosească, pasagerul este îndreptăţit să îşi exercite împotriva transporta-
torului drepturile care decurg din contractul de transport.
Răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau
întârziere a bagajului este limitată la suma de 1.131 DST/pasager. În ipoteza în care
pasagerul a făcut transportatorului, în momentul în care i-a predat bagajul înregistrat,
o declaraţie specială privind interesul în livrarea la destinaţie şi a plătit, dacă a fost
necesar, o sumă suplimentară, transportatorul va fi răspunzător pentru plata unei
sume cel mult egale cu suma declarată, cu excepţia cazului în care dovedeşte că suma
este mai mare decât interesul real al pasagerului în livrarea la destinaţie.
5. Transportatorul aerian răspunde şi pentru dauna survenită din cauza întârzierii,
cu excepţia cazului în care dovedeşte că el, prepuşii şi mandatarii săi au luat toate
măsurile care se impun în mod rezonabil pentru a evita dauna sau că le-a fost imposibil
să ia astfel de măsuri.
Pentru daunele survenite din cauza întârzierii în transportul persoanelor,
transportatorul aerian răspunde în limita a 4.694 DST/pasager.
6. Transportatorul aerian este exonerat în întregime sau în parte de răspundere
dacă dovedeşte că dauna a fost provocată sau favorizată de neglijenţa, de o acţiune
greşită sau de o omisiune a persoanei care solicită o astfel de despăgubire ori a persoa-
nei de la care derivă drepturile acesteia.
La limitele de despăgubire menţionate mai sus se pot adăuga cheltuielile de jude-
cată şi celelalte cheltuieli suportate de reclamant în urma unui eventual litigiu, inclusiv
dobânda.
Transportatorul poate stipula în contractul de transport limite de răspundere mai
mari decât cele prevăzute în prezenta Convenţie sau nici o limită de răspundere, iar pe
de altă parte este nulă şi neavenită orice clauză care are tendinţa să exonereze
transportatorul de răspundere sau să stabilească o limită mai scăzută decât cea
stabilită prin Convenţie.2
Conform Convenţiei de la Montréal, transportatorii aerieni vor răspunde în mod
absolut (nelimitat) pentru prejudiciile cauzate vieţii şi sănătăţii pasagerilor.
În ceea ce priveşte termenul şi procedura de înregistrare a reclamaţiilor,
Convenţia are câteva prevederi clare, care trebuie respectate pentru a exista premisele
pentru o soluţionare favorabilă a reclamaţiei.3
1Se exclude răspunderea transportatorului atunci când dauna a survenit din cauza unui defect al
bagajului, calităţii sau viciului acestuia.
2 A se vedea art. 25 şi 26 din Convenţia de la Montréal.
Mai întâi, pasagerii (turiştii) trebuie să ştie că primirea (ridicarea) bagajelor

înregistrate (de cală) la locul de destinaţie sau oriunde pe un aeroport intermediar (de
escală) fără a face reclamaţie constituie, până la proba contrară, dovada că acestea au
fost predate în bună stare şi în conformitate cu documentul de transport. Pasagerul
trebuie să adreseze transportatorului o reclamaţie imediat după descoperirea
deteriorării bagajului, însă, pentru bagajele înregistrate, nu mai târziu de 7 zile de la
data primirii. În cazul ajungerii cu întârziere a bagajului la locul de destinaţie, recla-
maţia trebuie făcută cel mai târziu în a 21-a zi de la data la care bagajul a fost pus la
dispoziţia sa.
Orice reclamaţie trebuie formulată în scris şi remisă sau expediată în termenul
menţionat mai sus.
Neformularea reclamaţiei în termenele menţionate mai sus este sancţionată cu
decăderea, nici o acţiune nemaiputând fi întreprinsă împotriva transportatorului, cu
excepţia cazului de fraudă din partea acestuia.
2. Reglementări ale Uniunii Europene

Regulile stabilite prin Convenţia de la Montréal au fost preluate şi în dreptul UE.
Mai întâi în mod direct, prin Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie
2001, privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Convenţiei pentru unifi-
carea anumitor norme referitoare la transportul aerian internaţional (Convenţia de la
Montréal)1.
Comunitatea Europeană participase la Conferinţa diplomatică internaţională de
drept aerian de la Montréal, care avusese loc în perioada 10-28 mai 1999 şi care se
încheiase cu adoptarea Convenţiei pentru unificarea anumitor norme referitoare la
transportul aerian internaţional (Convenţia de la Montréal) şi semnase această con-
venţie la data de 9 decembrie 1999, întrucât apreciase că este necesar ca transpor-
tatorii aerieni din Comunitatea Europeană să-şi deruleze operaţiunile în baza unor
norme clare şi unitare cu privire la responsabilitatea ce le revine în caz de daune şi, în
egală măsură, pentru ca aceste norme să fie identice cu cele care se aplică transporta-
torilor din ţări care nu sunt membre UE.
Apoi, UE a adoptat şi Regulamentul (CE) 889/2002 de modificare a Regulamentului
Consiliului (CE) 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de
accidente2, spre a-l pune pe cel din urmă în acord cu prevederile Convenţiei de la
Montréal şi a crea astfel un sistem unitar de răspundere pentru transportul aerian
internaţional.3
1 Decizia 2001/539/CE a Consiliului din 5 aprilie 2001, privind încheierea de către Comunitatea
Europeană a Convenţiei pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian interna-
ţional (Convenţia de la Montréal) a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. C 337 E din 28 noiembrie 2000.
2 Regulamentul (CE) 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai 2002, de
modificare a Regulamentului Consiliului (CE) 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport

aerian în caz de accidente, a fost publicat în Jurnalul Oficial nr. L 140 din 30 mai 2002.
3 Se arăta la pct. 12-13 din preambulul Regulamentului 889/2002 că limitele uniforme ale
răspunderii în cazul pierderii, deteriorării sau distrugerii bagajelor şi daunelor provocate de întârzieri,
408 | Ilie Dumitru
Prin chiar art. 3 alin. (1) se stabileşte că „răspunderea unui operator de transport
aerian comunitar cu privire la pasageri şi bagajele acestora este reglementată de toate
dispoziţiile Convenţiei de la Montréal privind o astfel de răspundere.”
Nu e mai puţin adevărat că Regulamentul 889/2002/CE a adăugat şi câteva reguli
suplimentare faţă de Convenţia de la Montréal, stabilind inclusiv faptul că se aplică şi
transporturilor aeriene efectuate pe teritoriul unui singur stat membru (domestic
flights). Prin urmare, regulamentul se aplică transporturilor aeriene naţionale, celor
internaţionale cu plecare sau cu destinaţie în UE, atunci când acestea sunt efectuate de
companii aeriene înregistrate într-unul din statele membre.
Se impune tuturor operatorilor de transport aerian (nu doar celor din UE) ca, atunci
când vând servicii de transport aerian în Comunitate, să se asigure că o prezentare
sumară a celor mai importante dispoziţii care reglementează răspunderea faţă de
pasageri şi bagajele acestora, termenele de înregistrare a unei reclamaţii sau solicitări de
despăgubire şi posibilitatea efectuării unei declaraţii speciale pentru bagajele acestora,
este disponibilă pentru pasageri la toate punctele de vânzare, inclusiv în cazul vânzărilor
prin telefon sau internet.
Acest aviz de informare1 conţine normele privind răspunderea aplicate de opera-
torii de transport aerian comunitari aşa cum se solicită în legislaţia comunitară şi în
Convenţia de la Montréal, după cum urmează:
„(i) Despăgubirea în caz de deces sau vătămare – Răspunderea operatorului de
transport aerian în cazul decesului sau al vătămării pasagerului nu este limitată
financiar. Pentru daune de până la 100.000 D.S.T. (sau echivalent în monedă naţională),
operatorul de transport aerian nu poate contesta solicitarea pentru despăgubire. Peste
această sumă, operatorul de transport aerian se poate apăra împotriva unei solicitări
de despăgubire făcând dovada că accidentul nu s-a produs din neglijenţa sau vina sa.
(ii) Plăţi anticipate – În cazul decesului sau al vătămării pasagerului, operatorul de
transport aerian trebuie să facă o plată anticipată, pentru acoperirea necesităţilor
economice imediate, în termen de 15 zile de la identificarea persoanei îndreptăţite la
despăgubiri. În cazul decesului, această plată anticipată nu va fi mai mică de 16.000
D.S.T. (sau echivalent în monedă naţională).
(iii) Întârzierile pasagerilor – În cazul întârzierilor pasagerilor, operatorul de
transport aerian este răspunzător pentru daunele survenite, cu excepţia cazurilor în
care acesta a luat toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru evitarea
daunei sau i-a fost imposibil să ia aceste măsuri. Răspunderea pentru întârzierea
pasagerului este limitată la 4.150 D.S.T. (sau echivalent în monedă naţională).
(iv) Întârzierea bagajelor – În cazul întârzierilor pasagerilor, operatorul de
transport aerian este răspunzător pentru dauna survenită, cu excepţia cazurilor în care
acesta a luat toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru evitarea daunei sau
care se aplică tuturor operaţiunilor de transport efectuate de operatorii de transport comunitari

asigură reguli simple şi clare şi nu ar fi practic pentru operatorii de transport aerian comunitari şi ar fi
derutant pentru pasagerii acestora dacă ar trebui să aplice diferite regimuri de răspundere pe diferite
rute din reţelele lor.
1 Conţinutul avizului de informare a fost introdus prin pct. 10 din Regulamentul 889/2002/CE.
i-a fost imposibil să ia aceste măsuri. Răspunderea pentru întârzierea bagajului este
limitată la 1.000 D.S.T. (sau echivalent în monedă naţională).
(v) Distrugerea, pierderea sau deteriorarea bagajelor – Operatorul de transport
aerian este răspunzător în caz de distrugere, pierdere sau deteriorare a bagajelor până
la limita de 1.000 D.S.T. (sau echivalent în monedă naţională). În cazul unui bagaj
înregistrat, operatorul de transport este răspunzător chiar dacă dauna nu s-a produs
din vina acestuia, cu excepţia cazului în care bagajul prezenta anumite defecte. În cazul
unui bagaj neînregistrat, operatorul de transport este răspunzător numai dacă dauna
s-a produs din vina acestuia.
(vi) Limite mai mari de răspundere pentru bagaje – Un pasager poate beneficia de o
limită de răspundere mai mare depunând o declaraţie specială în acest sens la ultimul
ghişeu de check-in şi plătind o taxă suplimentară.
(vii) Reclamaţii cu privire la bagaje – Dacă bagajul este deteriorat, predat cu
întârziere, pierdut sau distrus, pasagerul trebuie să facă cât mai curând posibil o
reclamaţie în scris către operatorul de transport aerian. În cazul deteriorării unui bagaj
înregistrat, pasagerul trebuie să facă reclamaţia scrisă în termen de şapte zile şi, în caz
de întârziere a bagajului, în termen de douăzeci şi una de zile, în ambele cazuri de la
data la care bagajul a fost pus la dispoziţia pasagerului.
(viii) Răspunderea operatorilor de transport contractuali şi a operatorilor de
transport de fapt – Dacă operatorul de transport aerian care operează efectiv zborul nu
este acelaşi cu operatorul de transport contractual, pasagerul are dreptul să adreseze o
reclamaţie sau să depună o solicitare pentru despăgubiri împotriva fiecăruia. Dacă
numele sau codul unui operator de transport aerian este indicat pe bilet, acel operator
de transport aerian este cel contractual.
(ix) Timpul limită pentru acţionarea în justiţie – Acţionarea în justiţie pentru
solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii
aeronavei sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească.”
Un alt regulament cu relevanţă pentru transportul aerian de persoane şi bagaje
este Regulamentul (CE) 261/20041, de stabilire a unor norme comune în materie
de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la
îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a
Regulamentului (CEE) 295/91.
Acest regulament stabileşte condiţiile în care pasagerii îşi pot exercita drepturile
minime atunci când li se refuză îmbarcarea împotriva voinţei lor2, când zborul este
anulat sau când zborul este întârziat.3
1 Regulamentul (CE) 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie
2004, de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în

eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a
Regulamentului (CEE) 295/91, a fost publicat în Jurnalul Oficial nr. L 46 din 17 februarie 2004.
2 Potrivit art. 2 lit. j), „refuzul la îmbarcare” înseamnă refuzul de a transporta pasageri pe un
anumit zbor, deşi aceştia s-au prezentat pentru îmbarcare în condiţiile stabilite, cu excepţia cazurilor
în care există motive temeinice pentru refuzul la îmbarcare, cum ar fi starea sănătăţii, cerinţele de
siguranţă sau securitate sau documente de călătorie necorespunzătoare.
3 A se vedea art. 1 din acest Regulament.
410 | Ilie Dumitru
Regulamentul se aplică, pe de o parte, pasagerilor care pleacă de pe un aeroport

situat pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte, pasagerilor care pleacă de pe
un aeroport situat într-o ţară terţă către un aeroport situat pe teritoriul unui stat
membru, cu excepţia situaţiilor în care aceştia din urmă au primit indemnizaţii sau
compensaţii şi au beneficiat de asistenţă în ţara terţă respectivă, în cazul în care
operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un operator de transport
comunitar.
Pentru a beneficia de drepturile prevăzute în Regulament, pasagerii trebuie să se
afle într-una din următoarele situaţii:
- au o rezervare confirmată pentru zborul în legătură cu care invocă drepturi
prevăzute de Regulament şi, cu excepţia situaţiei în care a intervenit anularea zborului,
s-au prezentat personal pentru înregistrare;
- au fost transferaţi de către un operator de transport aerian sau un turoperator
de la zborul pentru care au avut o rezervare la un alt zbor, indiferent de motiv.
Regulamentul se aplică inclusiv zborurilor charter contractate de unul sau mai
mulţi turoperatori, având în vedere prevederile art. 3 alin. (5) care include în sfera de
aplicabilitate a Regulamentului şi situaţiile în care un operator de transport aerian nu
are contract de transport încheiat direct cu pasagerul. Se consideră că într-o astfel de
situaţie, transportatorul acţionează în numele persoanei care are un contract cu
pasagerul respectiv.
CJUE a contribuit prin hotărârile pronunţate, mai ales în cauzele ce aveau ca obiect
pronunţarea unei hotărâri preliminare de interpretare a unor dispoziţii ale normelor
UE, la lămurirea prevederilor acestui Regulament şi la aplicarea lui unitară de către
instanţele de judecată ale statelor membre1.
Rezumativ, drepturile de care beneficiază pasagerii în temeiul acestui regulament
sunt următoarele:
a) În situaţia refuzului la îmbarcare – În ipoteza în care refuză îmbarcarea
unui/unor pasageri2 din motive care excedează unei culpe a acestora (ex.: pentru
1 Pentru o sinteză a acestei jurisprudenţe, a se vedea A. Pap, Transportul aerian şi drepturile

pasagerilor în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
2 În Cauza C-321/11 (Germán Rodríguez Cachafeiro şi María de los Reyes Martínez-Reboredo
Varela-Villamor împotriva c. Iberia, Líneas Aéreas de España SA), CJUE, analizând art. 2 lit. (j) coroborat
cu art. 3 alin. (2) din Regulamentul 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de
compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi a anulării sau a
întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului 295/91, a hotărât că aceste texte
trebuie interpretate în sensul că noţiunea de „refuz la îmbarcare” include situaţia în care, în cadrul
unui contract de transport unic şi care cuprinde mai multe rezervări privind zboruri imediat succesive
şi înregistrate concomitent, un transportator aerian refuză îmbarcarea anumitor pasageri pentru
motivul că primul zbor cuprins în rezervarea lor a avut o întârziere imputabilă transportatorului
respectiv, iar acesta a prevăzut în mod nejustificat că pasagerii menţionaţi nu vor ajunge la timp la
îmbarcarea pentru al doilea zbor. Astfel, legiuitorul a extins sfera noţiunii respective dincolo de
simplul caz al refuzului la îmbarcare pentru suprarezervare, vizat anterior la art. 1 din Regulamentul
295/91 de stabilire a normelor comune privind sistemul de compensare pentru refuzul la îmbarcare
din cadrul transporturilor aeriene regulate, şi i-a conferit un sens larg privind ansamblul ipotezelor în
care un transportator aerian refuză să transporte un pasager. În plus, limitarea sferei noţiunii de
suprarezervare), transportatorul aerian trebuie să facă mai întâi apel la voluntari, adică
la persoane care să renunţe de bunăvoie la efectuarea călătoriei, în schimbul unei
compensaţii negociate liber şi a uneia dintre următoarele opţiuni:
- rambursarea sumei achitate în termen de şapte zile (şi, dacă este necesar, zborul
gratuit către punctul de plecare iniţial), sau
- redirecţionarea sau continuarea călătoriei într-un termen cât mai scurt sau la o
dată ulterioară stabilită de comun acord.
Pasagerii cărora li se refuză îmbarcarea împotriva voinţei lor trebuie să primească
imediat de la transportatorul aerian1, cumulativ, următoarele:
- asistenţă (masă, posibilitatea de convorbiri telefonice şi cazare, dacă este
necesar),
- una dintre următoarele opţiuni: fie rambursarea sumei achitate în termen de
şapte zile (şi, dacă este necesar, zborul gratuit către punctul de plecare iniţial), fie
redirecţionarea sau continuarea călătoriei într-un termen cât mai scurt sau la o dată
ulterioară stabilită de comun acord, şi
- o indemnizaţie imediată, stabilită după cum urmează:
„refuz la îmbarcare” numai la cazurile de suprarezervare ar avea, în practică, efectul diminuării semni-
ficative a protecţiei acordate pasagerilor potrivit Regulamentului 261/2004 şi, prin urmare, ar fi con-
trară obiectivului acestuia de asigurare a unui înalt nivel de protecţie a pasagerilor, astfel că se
justifică interpretarea extensivă a drepturilor recunoscute acestora, făcută de Curte prin hotărârea
pronunţată. A mai arătat Curtea că atunci când a folosit formularea „cum ar fi”, legiuitorul Uniunii a
intenţionat să includă o listă neexhaustivă a ipotezelor în care un refuz la îmbarcare poate fi justificat
în mod rezonabil, însă nu se poate admite că un transportator aerian poate extinde semnificativ ipote-
zele în care ar avea dreptul să refuze în mod justificat îmbarcarea unui pasager. Cu toate acestea, este
necesar să se verifice dacă un astfel de refuz nu este justificat în mod rezonabil de motive „cum ar fi
starea sănătăţii, cerinţele de siguranţă sau securitate sau documente de călătorie necorespunzătoare”.
1 Într-o speţă soluţionată de Curtea Supremă Federală a Germaniei s-a analizat situaţia recla-
mantului şi a familiei acestuia, care îşi cumpăraseră bilete pentru un zbor din Germania către o
destinaţie din afara spaţiului Schengen. Zborul a fost programat să plece la ora 04:55 şi ora de
îmbarcare a fost anunţată pentru 04:30. Reclamantul şi familia sa au ajuns la controlul de securitate la
puţin timp înainte de ora 04:00. Ofiţerul care făcea controlul a detectat un obiect suspicios în bagajul
de mână al soţiei reclamantului. El l-a informat pe superiorul său, care a comandat ca bagajul de mână
să fie scanat de mai multe ori. În plus, soţia reclamantului a fost verificată pentru urme de materiale
explozive. Procedura nu a arătat rezultate care să confirme suspiciunea şi familiei reclamantului i s-a
permis să treacă controlul de securitate la 04:40. În acel moment, îmbarcarea era deja închisă şi astfel
au pierdut zborul. Reclamantul a depus o plângere împotriva statului german, solicitând compensarea
costurilor unui zbor alternativ. În timp ce prima instanţă a admis cererea reclamantului, instanţa de
apel a schimbat hotărârea şi a respins cererea. Prin hotărârea din 14 decembrie 2017, Curtea Supremă
de Justiţie a Germaniei (BGH) a ajuns la concluzia că recursul reclamantului nu este întemeiat: actele
legale ale autorităţilor de stat nu pot determina răspunderea statului decât dacă persoana în cauză a
suferit daune care constituie o pierdere disproporţionată. Verificările de securitate ar putea dura
întotdeauna ceva timp şi, prin urmare, este obligaţia fiecărui pasager al aeronavei de a lua în
considerare timpul suplimentar necesar. Întrucât reclamantul şi familia sa s-au prezentat la controlul
de securitate cu mai puţin de o oră înainte de plecare şi cu numai o jumătate de oră înainte de
îmbarcare, aceasta a contribuit în mod semnificativ la riscul pierderii zborului şi, prin urmare, nu au
dreptul la despăgubiri. A se vedea Decizia BGH din 14 decembrie 2017, în dosarul nr. III ZR 48/17.
412 | Ilie Dumitru
o pentru zboruri sub 1500 km, 250 euro (suma se reduce la jumătate dacă
transportatorul a oferit, iar pasagerul a acceptat şi o redirecţionare, care însă
conduce la o întârziere mai mică de două ore la sosire, faţă de ora de sosire a
zborului iniţial);
o pentru toate zborurile intracomunitare de peste 1500 km şi pentru toate
zborurile cuprinse între 1500 şi 3500 km, 400 euro (200 euro dacă
redirecţionarea are drept rezultat o întârziere mai mică de trei ore la sosire);
o pentru zborurile mai mari de 3500 km, 600 euro (300 euro dacă
redirecţionarea are drept rezultat o întârziere mai mică de patru ore la
sosire).
b) În situaţia anulării zborului – Într-o astfel de ipoteză1, compensaţia la care au
dreptul pasagerii este identică celei oferite atunci când se refuză îmbarcarea, cu
următoarele excepţii:
- Când pasagerii au fost informaţi cu privire la anularea zborului cu cel puţin 14
zile înainte2;
1 În cauza C-83/10, CJUE a soluţionat o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată
în litigiul dintre Aurora Sousa Rodríguez şi alţii c. Air France SA. Reclamanţii solicitaseră în litigiul deschis
împotriva companiei aeriene franceze la un tribunal spaniol obligarea acesteia la plata compensaţiei
prevăzute de art. 7 din Regulamentul 261/2004, având în vedere că aceştia încheiaseră cu Air France un
contract de transport aerian pentru a fi transportaţi de la Paris (Franţa) la Vigo (Spania) pentru data de
25 septembrie 2008. La câteva minute după decolarea aeronavei la ora programată, pilotul a decis să se
întoarcă la punctul de plecare, şi anume aeroportul Paris – Charles de Gaulle, din cauza unei probleme
tehnice survenite la aeronavă. Instanţa de trimitere, chemată să statueze dacă zborul în discuţie poate fi
calificat drept „anulat” în sensul art. 2 litera (l) din Regulamentul 261/2004, a solicitat instanţei europene
să stabilească dacă noţiunea „anulare” vizează numai ipoteza lipsei oricărei decolări a aeronavei în cauză
sau dacă aceasta include şi situaţia în care aeronava respectivă, cu toate că a decolat, a fost nevoită să
revină la aeroportul de plecare în urma unei defecţiuni tehnice a aeronavei. În hotărârea pronunţată
Curtea a statuat că, în sensul art. 2 lit. (l) din Regulamentul 261/2004, noţiunea de „anulare” trebuie
interpretată în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în acţiunea principală, nu vizează numai
ipoteza absenţei oricărei decolări a aeronavei în cauză, ci include şi situaţia în care această aeronavă a
decolat, însă ulterior a fost nevoită, indiferent din ce motiv, să revină la aeroportul de plecare, iar
pasagerii aeronavei respective au fost transferaţi pe alte zboruri. A mai decis Curtea că motivul pentru
care aeronava a fost nevoită să revină la aeroportul de plecare şi, prin urmare, nu a ajuns la destinaţie nu
are incidenţă asupra calificării ca „anulare”. Astfel, acest motiv este relevant doar pentru a stabili, în
cadrul compensării prejudiciului suferit de pasageri în urma anulării zborului acestora, dacă, eventual,
anularea respectivă „este cauzată de împrejurări excepţionale care nu au putut fi evitate în pofida
adoptării tuturor măsurilor posibile”, în sensul art. 5 alin. (3) din Regulamentul 261/2004, caz în care nu
se datorează nicio compensaţie. Totodată, s-a mai arătat în hotărâre că noţiunea „compensaţie
suplimentară”, menţionată la art. din Regulamentul 261/2004, trebuie interpretată în sensul că permite
instanţei naţionale să compenseze, în condiţiile prevăzute de Convenţia de la Montréal sau de dreptul
naţional, prejudiciul, inclusiv cel moral, rezultat din neexecutarea contractului de transport aerian. În
schimb, noţiunea „compensaţie suplimentară” nu poate să servească instanţei naţionale drept temei
juridic pentru obligarea operatorului de transport aerian la rambursarea, către pasagerii al căror zbor a
fost întârziat sau anulat, a cheltuielilor pe care aceştia au trebuit să le efectueze din cauza nerespectării
de către acest operator de transport a obligaţiilor de asistenţă şi de deservire prevăzute la art. 8 şi 9 din
acest Regulament.
2 CJUE a decis în cauza C‑302/16 că art. 5 alin. (1) litera (c) şi art. 7 din Regulamentul 261/2004
trebuie interpretate în sensul că operatorul efectiv de transport aerian este obligat să plătească
- Când au fost informaţi despre anulare într-un termen cuprins între două
săptămâni şi şapte zile înainte de ora de plecare prevăzută, şi li se oferă o redirec-
ţionare care să le permită să plece cu cel mult două ore înainte de ora de plecare
prevăzută şi să ajungă la destinaţia finală în mai puţin de patru ore după ora de sosire
prevăzută;
- Când au fost informaţi cu mai puţin de şapte zile înainte de ora de plecare
prevăzută şi li s-a oferit o redirecţionare care să le permită să plece cel târziu cu o oră
înainte de ora de plecare prevăzută şi să ajungă la destinaţia finală în mai puţin de două
ore după ora de sosire prevăzută.
Transportatorul nu va plăti compensaţii în conformitate cu art. 7 din Regulament
nici atunci când face dovada că anularea este cauzată de împrejurări excepţionale1 care
nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile.
compensaţia prevăzută la aceste dispoziţii în cazul anulării unui zbor care nu a făcut obiectul unei
informări a pasagerului cu cel puţin două săptămâni înainte de ora de plecare prevăzută, inclusiv
atunci când acest operator de transport a informat despre această anulare, cu cel puţin două
săptămâni înainte de această oră, agentul de voiaj prin intermediul căruia a fost încheiat contractul de
transport cu pasagerul respectiv, iar acesta din urmă nu a fost informat de agentul respectiv în acest
termen.
1 Asupra întinderii şi înţelesului noţiunii de „împrejurări excepţionale”, în sensul Regulamentului
CE 261/2004, s-a pronunţat CJUE în cauza C-549/07, care a avut ca obiect o cerere de pronunţare a
unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Handelsgericht Wien (Austria),
prin decizia din 30 octombrie 2007, primită de Curte la 11 decembrie 2007, în procedura Friederike
Wallentin-Hermann c. Alitalia – Linee Aeree Italiane SpA. Prin hotărârea pronunţată la 22 decembrie
2008, instanţa europeană a decis că art. 5 alin. (3) din Regulamentul 261/2004 trebuie interpretat în
sensul că o problemă tehnică survenită la o aeronavă, care determină anularea unui zbor, nu intră în
sfera noţiunii „împrejurări excepţionale” în sensul acestei prevederi decât în cazul în care această
problemă este urmarea unor evenimente care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente
exercitării normale a activităţii operatorului de transport aerian vizat şi scapă de sub controlul efectiv
al acestuia. Convenţia de la Montréal nu se dovedeşte determinantă pentru interpretarea cauzelor de
exonerare prevăzute la art. 5 alin. (3) din Regulamentul 261/2004. Totuşi, nu se poate exclude că
anumite probleme tehnice se înscriu printre aceste împrejurări excepţionale în măsura în care decurg
din evenimente care nu sunt inerente exercitării normale a activităţii operatorului de transport aerian
vizat şi care scapă de sub controlul efectiv al acestuia. Aceasta ar fi situaţia, de exemplu, în cazul în
care constructorul aparatelor care alcătuiesc flota operatorului de transport aerian vizat sau o
autoritate competentă ar comunica, atunci când aceste aparate sunt deja în uz, că sunt afectate de un
viciu ascuns de fabricaţie care aduce atingere siguranţei zborurilor. Situaţia ar fi aceeaşi în cazul
prejudiciilor produse de acte de sabotaj sau de terorism. Însă simpla rezolvare a unei probleme
tehnice cauzate de o deficienţă de întreţinere a unui aparat trebuie considerată inerentă exercitării
normale a activităţii operatorului de transport aerian şi, prin urmare, astfel de eveniment nu poate fi
considerat „excepţional” în sensul art. 5 alin. (3) din Regulamentul 261/2004. A mai arătat Curtea,
răspunzând celei de-a treia întrebări a instanţei de trimitere, că apărarea unui operator de transport
aerian în sensul că a respectat normele minime de întreţinere a unei aeronave nu poate fi considerată
suficientă pentru a se dovedi că acest operator de transport a luat „toate măsurile posibile” în sensul
art. 5 alin. (3) din Regulamentul 261/2004 şi, prin urmare, pentru a exonera operatorul respectiv de
transport de obligaţia de compensare prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. (c) şi la art. 7 alin. (1) din acest
regulament. Spre a fi exonerată de răspundere compania aeriană, acesta trebuie să demonstreze că,
chiar dacă ar fi utilizat toate mijloacele umane şi materiale, precum şi mijloacele financiare de care
dispunea, nu ar fi putut, în mod evident, fără să fi acceptat sacrificii care nu puteau fi asumate în raport
414 | Ilie Dumitru
În plus, pasagerii al căror zbor a fost anulat mai au dreptul să primească de la

compania aeriană, la alegerea lor, între:
- rambursarea costului biletului lor în termen de şapte zile;
- redirecţionarea cât mai repede posibil, în condiţii de transport comparabile, spre
destinaţia finală.1
- redirecţionarea, în condiţii de transport comparabile, spre destinaţia finală, la o
dată ulterioară aleasă de pasager, sub rezerva existenţei unor locuri disponibile.
De asemenea, au dreptul şi la telefon, băuturi răcoritoare, mâncare, cazare şi
transport până la locul de cazare.
c) În situaţia întârzierii zborului – Atunci când întârzierea este de cel puţin
două ore2 pentru zborurile de până la 1500 km, de cel puţin trei ore pentru zborurile
cu capacităţile întreprinderii sale în momentul relevant, să evite ca împrejurările excepţionale cu care

se confrunta să determine anularea zborului. Relevantă sub aspectul explicării înţelesului noţiunii de
„împrejurări excepţionale” este şi hotărârea Curţii pronunţată în cauza C-12/11, în care Dublin
Metropolitan District Court (Irlanda), în soluţionarea litigiului dintre Denise McDonagh c. Ryanair Ltd,
a trimis Curţii o serie de întrebări preliminare. Instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se
stabilească dacă art. 5 din Regulamentul 261/2004 trebuie interpretat în sensul că împrejurări
precum închiderea unei părţi a spaţiului aerian european în urma erupţiei vulcanului Eyjafjallajökull
reprezintă „împrejurări excepţionale” în sensul acestui regulament, care nu scutesc operatorii de
transport aerian de obligaţia lor de asistenţă prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. (b) şi la art. 9 din
Regulamentul 261/2004, sau, dimpotrivă, dată fiind amploarea lor deosebită, acestea depăşesc cadrul
noţiunii respective, scutind astfel respectivii operatori de transport de această obligaţie. În această
cauză Curtea a precizat, pe de o parte, faptul că, din momentul în care survin împrejurări excepţionale,
alin. (3) al art. 5 din Regulamentul 261/2004, care stabileşte obligaţiile ce revin operatorului de
transport aerian în cazul anulării zborului, îl exonerează pe operatorul de transport aerian numai de
obligaţia sa de a plăti compensaţii în temeiul art. 7 din Regulamentul menţionat. Legiuitorul Uniunii a
considerat astfel că obligaţia de a acorda asistenţă în temeiul art. 9 din acelaşi regulament se impune
operatorului de transport aerian oricare ar fi evenimentul care a condus la anularea zborului. Pe de
altă parte, a mai arătat Curtea că reiese în mod clar din considerentele (1) şi (2) ale Regulamentului
261/2004 că acest regulament urmăreşte asigurarea unui înalt nivel de protecţie a pasagerilor şi ia în
considerare cerinţele legate de protecţia consumatorilor în general, dat fiind faptul că anularea
zborurilor produce neplăceri grave pasagerilor. Prin urmare, art. 5 din Regulamentul 261/2004
trebuie interpretat în sensul că împrejurări precum închiderea unei părţi a spaţiului aerian european
în urma erupţiei vulcanului Eyjafjallajökull reprezintă „împrejurări excepţionale” în sensul acestui
regulament, care nu scutesc operatorii de transport aerian de obligaţia lor de a acorda asistenţă,
prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. (b) şi la art. 9 din Regulamentul 261/2004.
1 Potrivit art. 8 alin. (3) din Regulament, „în cazul în care, un oraş, o aglomeraţie urbană sau o
regiune este deservită de mai multe aeroporturi, operatorul de transport aerian oferă pasagerului un
zbor spre un aeroport diferit de cel pentru care s-a făcut rezervarea iniţială, operatorul de transport
aerian suportă costul transferului pasagerului de la aeroportul alternativ fie spre cel iniţial, fie spre o
altă destinaţie apropiată convenită cu pasagerul.”
2 CJUE a fost solicitată prin cererea ce a făcut obiectul cauzei C-452/13, formulată de o instanţă
din Austria în litigiul dintre Germanwings GmbH c. dl Henning, să stabilească care este momentul
relevant pentru stabilirea „orei de sosire” a aeronavei, în sensul art. 2, 5 şi 7 din Regulamentul
261/2004. Mai precis, instanţa de trimitere a solicitat celei europene să stabilească dacă aceste
articole trebuie interpretate fie în sensul că noţiunea „oră de sosire”, utilizată pentru stabilirea duratei
întârzierii suferite de pasagerii unui zbor, înseamnă ora la care roţile aeronavei ating pista de
aterizare a aeroportului de destinaţie, fie în sensul că această noţiune înseamnă ora la care aeronava a
între 1500 şi 3500 km şi pentru zborurile din spaţiul comunitar de peste 1500 km şi de
cel puţin patru ore pentru zborurile mai lungi de 3500 km, transportatorul va trebui să
asigure pasagerilor următoarele:
- în oricare din situaţiile de mai sus, masă, posibilitatea de convorbiri telefonice şi
cazare, dacă este necesar, şi transport la locul de cazare;
- dacă întârzierea este de cinci ore sau mai mult, pasagerului i se propune
rambursarea biletului în termen de şapte zile (şi, dacă este necesar, zborul gratuit către
punctul de plecare iniţial), precum şi o compensare, ca în cazul anulării.
Pasagerii zborurilor întârziate beneficiază de dreptul la compensaţie potrivit
acestui regulament în cazul în care suferă, ca urmare a unor astfel de zboruri, o
pierdere de timp egală cu sau mai mare de trei ore, mai precis atunci când ajung la
destinaţia finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută iniţial de
operatorul de transport aerian. În plus, acordarea acestei obligaţii de compensaţie nu
poate constitui un impediment pentru pasagerii vizaţi, ca aceştia, în cazul în care
aceeaşi întârziere le-ar provoca şi prejudicii individuale care conferă dreptul la
despăgubire, să formuleze, separat, şi acţiune prin care să solicite, cu titlu de reparaţie
individualizată, despăgubiri în condiţiile prevăzute de Convenţia de la Montréal.1
ajuns la locul de parcare, iar frânele de parcare au fost cuplate, respectiv au fost ataşaţi saboţii de
frână, fie în sensul că noţiunea respectivă înseamnă ora la care se deschide uşa aeronavei, fie în sensul
că aceeaşi noţiune înseamnă un moment definit de părţi de comun acord. Curtea a decis că noţiunea
„oră de sosire”, utilizată pentru stabilirea duratei întârzierii suferite de pasagerii unui zbor, înseamnă
momentul în care se deschide cel puţin una dintre uşile aeronavei, cu condiţia ca, din această clipă,
pasagerilor să li se permită părăsirea aparatului.
1 La 23 octombrie 2012, CJUE a pronunţat, în cauzele conexate C-581/10 şi C-629/10, o hotărâre
relevantă cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 5-7 din Regulamentul (CE) 261/2004 în corelare
cu art. 19 şi 29 din Convenţia de la Montréal. Cererea din cauza C-581/10 a fost formulată în cadrul
unui litigiu între domnul Nelson şi familia acestuia, pe de o parte, şi compania aeriană Deutsche
Lufthansa AG, pe de altă parte, cu privire la refuzul companiei menţionate de a-i despăgubi pe aceşti
pasageri care au ajuns la aeroportul de destinaţie cu o întârziere de 24 de ore faţă de ora de sosire
prevăzută iniţial. Cererea din cauza C-629/10 a fost formulată în cadrul unui litigiu între TUI Travel
plc, British Airways plc, easyJet Airline Company Ltd şi International Air Transport Association, pe de
o parte, şi Civil Aviation Authority (autoritatea naţională independentă de reglementare în domeniul
aviaţiei din Regatul Unit), pe de altă parte, cu privire la refuzul acesteia din urmă de a le garanta că nu
va interpreta Regulamentul 261/2004 în sensul că impune companiilor aeriene obligaţia de a
despăgubi pasagerii în cazul întârzierii zborului. În cauza C-629/10, instanţa de trimitere a solicitat, în
esenţă, să se stabilească dacă şi, în caz afirmativ, în ce condiţii pasagerii zborurilor întârziate
beneficiază de dreptul la compensaţie potrivit Regulamentului 261/2004. În hotărârea pronunţată,
CJUE, după ce a menţionat că nici art. 7 din acest regulament, nici altă dispoziţie a acestuia nu prevăd
expres un astfel de drept, a subliniat că reiese din art. 5 alin. (1) lit. (c) pct. (iii) din Regulamentul
261/2004 că, în condiţiile prevăzute de dispoziţia respectivă, au dreptul la o compensaţie forfetară
pasagerii al căror zbor este anulat fără să fi fost avertizaţi în prealabil sau cei care sunt informaţi cu
mai puţin de şapte zile înainte de ora de plecare prevăzută şi cărora operatorul de transport aerian nu
le-a putut propune să fie redirecţionaţi cu un zbor care să plece cu cel mult o oră mai devreme decât
ora de plecare prevăzută şi care să ajungă la destinaţia lor finală cu mai puţin de două ore după ora de
sosire prevăzută. Or, principiul egalităţii de tratament impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate
în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel
de tratament este justificat în mod obiectiv. Aceasta înseamnă că pasagerii zborurilor întârziate şi cei
416 | Ilie Dumitru
d) În situaţia surclasării sau declasării – Transportatorul aerian nu poate cere

niciun supliment atunci când surclasează (transportă la o clasă de călătorie superioară
preţului de achiziţie a biletului) un pasager.
În ipoteza unei declasării, transportatorul rambursează în termen de şapte zile:
- 30% din preţul biletului pentru zborurile de până la 1500 km;
- 50% pentru zborurile între 1500 şi 3500 km şi zborurile din cadrul UE de peste
1500 km;
- 75% pentru zborurile mai lungi de 3500 km.
e) Pasagerii cu mobilitate redusă – Companiile aeriene au obligaţia de a acorda
prioritate transportării persoanelor cu mobilitate redusă şi a însoţitorilor acestora sau
a câinilor utilitari însoţitori certificaţi, precum şi a copiilor fără însoţitor.
ai zborurilor anulate trebuie consideraţi ca fiind în situaţii comparabile în ceea ce priveşte

compensaţia prevăzută de Regulamentul 261/2004, întrucât aceşti pasageri suportă o neplăcere
similară, şi anume, o pierdere de timp egală cu sau mai mare de trei ore faţă de planificarea iniţială a
zborului. În aceste condiţii şi ţinând seama de faptul că scopul urmărit de Regulamentul 261/2004
este acela de a consolida protecţia tuturor pasagerilor aerieni, pasagerii zborurilor care au întârzieri
de trei sau mai multe ore nu pot fi trataţi diferit în raport cu cei care beneficiază de compensaţii în
temeiul art. 5 alin. (1) lit. (c) pct. (iii) din acest regulament. Prin urmare, art. 5-7 din Regulamentul
261/2004 trebuie interpretate în sensul că pasagerii zborurilor întârziate beneficiază de dreptul la
compensaţie potrivit acestui regulament în cazul în care suferă, ca urmare a unor astfel de zboruri, o
pierdere de timp egală cu sau mai mare de trei ore, mai precis atunci când ajung la destinaţia finală cu
trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută iniţial de operatorul de transport aerian. Cu toate
acestea, o astfel de întârziere nu conferă dreptul la compensaţie în favoarea pasagerilor dacă
operatorul de transport aerian poate face dovada că întârzierea prelungită este cauzată de împrejurări
excepţionale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile, cu alte cuvinte
împrejurări care scapă de sub controlul efectiv al operatorului de transport aerian. De asemenea, atât
în cauza C-581/10, cât şi în cauza C-629/10, instanţele de trimitere au mai solicitat CJUE să stabilească
dacă art. 5-7 din Regulamentul 261/2004 sunt valide prin prisma art. 29 a doua teză din Convenţia de
la Montréal, în cazul în care sunt interpretate în sensul că pasagerii zborurilor întârziate, care ajung la
destinaţia finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută iniţial de operatorul de
transport aerian, dispun de dreptul la compensaţie în temeiul acestui regulament. În analiza făcută,
Curtea arată că obligaţia specială privind compensaţia, prevăzută de Regulamentul 261/2004, nu
rezultă din orice întârziere efectivă, ci rezultă numai din întârzierea care determină o pierdere de timp
egală cu sau mai mare de trei ore faţă de ora de sosire prevăzută iniţial. Pe de altă parte, în timp ce
durata întârzierii constituie în mod normal un factor care amplifică probabilitatea unor prejudicii mai
importante, compensaţia forfetară acordată în temeiul Regulamentului respectiv rămâne, în această
privinţă, neschimbată, durata întârzierii efective după trei ore nefiind luată în considerare pentru
calcularea cuantumului compensaţiei datorate în temeiul art. 7 din Regulamentul 261/2004. În aceste
condiţii, pierderea de timp inerentă unei întârzieri a zborului, care constituie o neplăcere în sensul
Regulamentului 261/2004 şi care nu poate fi calificată drept „prejudiciu rezultat dintr-o întârziere” în
sensul art. 19 din Convenţia de la Montréal, nu poate face parte din domeniul de aplicare al art. 29 din
Convenţia menţionată. În consecinţă, obligaţia care decurge din Regulamentul 261/2004 şi care
urmăreşte despăgubirea pasagerilor zborurilor care au întârzieri prelungite se dovedeşte compatibilă
cu art. 29 din Convenţia de la Montréal. Mai mult decât atât, această obligaţie de compensaţie nu se
opune per se ca pasagerii vizaţi, în cazul în care aceeaşi întârziere le-ar provoca, în plus, prejudicii
individuale care conferă dreptul la despăgubire, să poată introduce, pe de altă parte, acţiuni prin care
să solicite, cu titlu de reparaţie individualizată, despăgubiri în condiţiile prevăzute de Convenţia de la
Montréal.
Norme speciale pentru protecţia şi acordarea de asistenţă persoanelor cu handi-

cap şi persoanelor cu mobilitate redusă care călătoresc pe calea aerului, atât pentru a le
proteja faţă de discriminări, cât şi pentru a garanta acordarea de asistenţă pentru
acestea, sunt prevăzute în Regulamentul (CE) 1107/2006 privind drepturile persoa-
nelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata călătoriei pe calea
aerului1.
Potrivit acestuia, transportatorul aerian, agentul acestuia sau operatorul de turism
sunt obligaţi să nu refuze pe motivul unui handicap al pasagerului sau al mobilităţii sale
reduse o rezervare făcută de/pentru acesta la un zbor care pleacă de la sau soseşte la
un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru UE şi să nu refuze nici să îmbarce o
persoană cu handicap sau o persoană cu mobilitate redusă la un astfel de aeroport,
dacă acea persoană deţine un bilet valid şi o rezervare.
Cu caracter excepţional, se permite refuzul, pe motive de handicap sau mobilitate
redusă, în următoarele situaţii:
- când transportatorul aerian, agentul acestuia sau operatorul de turism trebuie să
se supună cerinţelor de siguranţă aplicabile stabilite de legislaţia internaţională, comu-
nitară sau internă sau să se supună cerinţelor de siguranţă stabilite de autoritatea care
a eliberat certificatul de operare în domeniul transportului aerian transportatorului
aerian respectiv;
- dacă dimensiunile aeronavei sau ale uşilor acesteia fac îmbarcarea sau transportul
respectivei persoane cu handicap sau persoanei cu mobilitate redusă fizic imposibile.
În orice caz, atunci când se refuză o astfel de rezervare, transportatorul aerian,
agentul acestuia sau operatorul de turism au îndatorirea de a depune toate eforturile
spre a oferi persoanei cu handicap sau mobilitate redusă o alternativă acceptabilă.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie a acţiunii în despăgubire îndreptată
împotriva unui transportator aerian pentru prejudiciile cauzate de refuzul la
îmbarcare, anularea sau întârzierea unui zbor, Regulamentul CE 261/2004 nu prevede
niciun astfel de termen. Prin urmare, astfel cum a hotărât şi CJUE2, termenul în care
1 Regulamentul (CE) 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 iulie 2006

privind drepturile persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata
călătoriei pe calea aerului, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 204 din 26 iulie 2006.
2 A se vedea hotărârea Curţii din 22 noiembrie 2012 pronunţată în cauza C-139/11, având ca
obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de
Barcelona (Spania), prin decizia din 14 februarie 2011, primită de Curte la 21 martie 2011, în
procedura Joan Cuadrench Moré c. Koninklijke Luchtvaart Maatschappij NV (KLM). În acţiunea în
despăgubire îndreptată împotriva sa în faţa instanţei spaniole, KLM s-a apărat susţinând că termenul
de doi ani prevăzut la art. 29 din Convenţia de la Varşovia, în care trebuie introduse acţiunile în
răspundere împotriva operatorilor de transport aerian, expirase. Instanţa din Spania a respins acest
motiv de apărare, considerând că nici termenul de prescripţie prevăzut la art. 29 din Convenţia de la
Varşovia, nici cel prevăzut la art. 35 din Convenţia de la Montréal nu erau aplicabile în cauză, din
moment ce era aplicabil Regulamentul 261/2004. Având în vedere lipsa unei prevederi exprese a
acestui regulament care să stabilească termenul în care trebuie introduse acţiunile în legătură cu
acesta, instanţa menţionată a considerat că era aplicabilă reglementarea spaniolă. Instanţa europeană
a hotărât în sensul că termenul în care trebuie introduse acţiunile având ca obiect plata compensaţiei
prevăzute la art. 5 şi 7 din Regulamentul 261/2004 se stabileşte de dreptul naţional al fiecărui stat
418 | Ilie Dumitru
trebuie introduse acţiunile având ca obiect plata compensaţiei prevăzute la art. 5 şi 7

din acest regulament este stabilit în conformitate cu normele fiecărui stat membru în
materia prescripţiei acţiunilor.
3. Reglementări naţionale
Având în vedere statutul României de ţară membră a UE, începând cu data de 1
ianuarie 2007, domeniul transporturilor aeriene de persoane este supus reglementă-
rilor UE în acest domeniu.
După cum am dezvoltat în secţiunea precedentă, la nivelul UE sunt în vigoare şi
direct aplicabile în toate statele membre o serie de regulamente, care constituie cadrul
legal pentru segmentul transportului pe cale aeriană.
Dintre acestea amintim aici Regulamentul (CE) 2027/97 privind răspunderea
operatorilor de transport aerian în caz de accidente, amendat prin Regulamentul (CE)
889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai 2002, precum şi
Regulamentului (CE) 785/2004 privind cerinţele de asigurare a operatorilor de
transport aerian şi a operatorilor de aeronave.
Iniţial, în România existau şi acte normative interne care reglementau acest do-
meniu de activitate. Spre exemplu, cu privire la răspunderea transportatorilor aerieni
şi a operatorilor aeronavelor civile care efectuează operaţiuni aeriene civile în spaţiul
aerian naţional exista Legea nr. 355/20031.
Această lege, împreună cu alte reglementări2, a fost abrogată expres prin Legea
nr. 234/20073, ca urmare a aplicării directe în dreptul naţional a regulamentelor UE
mai sus amintite.
Cu caracter de lege generală în domeniu, este în continuare aplicabil Codul aerian
român4, care la Cap. VII, Secţiunea a II-a conţine norme referitoare la operaţiunile de
transport aerian public.
membru, cu condiţia ca aceste modalităţi să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii. În conse-

cinţă, nu trebuie să se considere că prescripţia de doi ani stabilită la art. 29 din Convenţia de la
Varşovia şi la art. 35 din Convenţia de la Montréal se aplică acţiunilor introduse, în special, în temeiul
art. 5 şi 7 din Regulamentul 261/2004.
1 Legea nr. 355/2003 privind răspunderea transportatorilor aerieni şi a operatorilor aeronavelor
civile care efectuează operaţiuni aeriene civile în spaţiul aerian naţional, publicată în M. Of. nr. 524 din
21 iulie 2003.
2 Au mai fost abrogate Legea nr. 491/2004 privind obligaţia de serviciu public pe rute aeriene
interne şi O.G. nr. 52/2002 privind stabilirea unui sistem de compensare de către transportatorii
aerieni pentru pasagerii cărora li s-a refuzat îmbarcarea pe curse aeriene regulate.
3 Legea nr. 234/2007, pentru abrogarea Legii nr. 355/2003 privind răspunderea transporta-
torilor aerieni şi a operatorilor aeronavelor civile care efectuează operaţiuni aeriene civile în spaţiul
aerian naţional, a Legii nr. 491/2004 privind obligaţia de serviciu public pe rute aeriene interne şi a
O.G. nr. 52/2002 privind stabilirea unui sistem de compensare de către transportatorii aerieni pentru
pasagerii cărora li s-a refuzat îmbarcarea pe curse aeriene regulate, publicată în M. Of. nr. 490 din 23
iulie 2007.
4 O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, republicată în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001,
apoi din nou modificată.

Potrivit art. 47 din acest Cod, transportatorul aerian răspunde pentru orice
prejudiciu produs prin decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori avarierea sau
pierderea bagajelor. Iar ca regulă generală se prevede că regimul răspunderii transpor-
tatorului aerian care face transport public internaţional este cel reglementat în confor-
mitate cu tratatele internaţionale la care România este parte, iar pentru transporturile
aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în
care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la care
România este parte.
D. Transportul rutier de pasageri şi bagaje
Şi în transportul rutier de pasageri şi bagaje există paliere de reglementare, strati-

ficate după aria de aplicare şi forţa juridică: reglementări internaţionale, regionale (ale
UE) şi naţionale.
Pe plan internaţional a fost semnată la Geneva, la data de 1 martie 1973, Convenţia
cu privire la contractul de transport internaţional auto de pasageri şi bagaje (CVR)1,
modificată ulterior printr-un Protocol semnat la 5 iulie 1978.
Această convenţie se aplică oricărui contract de transport de pasageri, şi, dacă e
cazul, şi bagajelor acestora, cu vehicule rutiere, atunci când contractul prevede că
transportul are loc pe teritoriul mai multor state şi că locul de plecare sau de destinaţie,
sau ambele aceste locuri, sunt situate pe teritoriul unui stat contractant, indiferent de
locul de reşedinţă şi de naţionalitatea părţilor.2
Transportatorul este responsabil pentru actele şi omisiunile agenţilor şi angaja-
ţilor săi şi a tuturor celorlalte persoane ale căror servicii le utilizează pentru executarea
obligaţiilor contractuale, atunci când astfel de agenţi, angajaţi sau alte persoane care
acţionează conform sarcinilor lor de serviciu, ca şi când astfel de acţiuni sau omisiuni ar
fi ale transportatorului însuşi.
Cu privire la documentele de transport ale pasagerilor, Convenţia CVR conţine
reguli generale clare:
Pentru pasagerii transportaţi, transportatorul eliberează un bilet individual sau
colectiv.
1 România nu a ratificat această convenţie internaţională, ci numai pe cea privind contractul de
transport internaţional rutier de mărfuri, semnată tot la Geneva la 19 mai 1956, la care a aderat prin
Decretul nr. 451/1972. Multe state sunt însă semnatare ale Convenţiei CVR sau au ratificat-o ulterior.
Este, spre exemplu, cazul Franţei, care a aderat la această convenţie la 14 aprilie 1982, sau al
Republicii Moldova, care a aderat prin Legea nr. 308 din 26 octombrie 2006, publicată în M. Of. al
Republicii Moldova nr. 174-177 din 10 noiembrie 2006.
2 A se vedea art. 1 din Convenţia CVR. CVR este acronimul de la titlul în limba franceză al acestei
convenţii: Convention relative au Contrat de transport international de Voyageurs et de bagages par

Route (CVR). Textul în limba engleză poate fi găsit la adresa web: https://www.unece.org/fileadmin/
DAM/trans/conventn/CVR_e.pdf (accesată la 01.08.2018).
420 | Ilie Dumitru
Absenţa, neregularitatea sau pierderea biletului nu afectează existenţa sau valabi-

litatea contractului de transport, care rămâne sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei.
Biletul trebuie să indice numele şi adresa transportatorului şi trebuie să conţină
declaraţia că respectivul contract se supune dispoziţiilor Convenţiei CVR.
Cu excepţia cazului în care biletul conţine o dispoziţie contrară sau când este
nominal, acesta trebuie să poată fi transferat altei persoane în orice moment înainte de
începerea călătoriei.
În ceea ce priveşte transportul bagajelor pasagerilor, transportatorul este obligat
ca, la cererea pasagerului, să elibereze acestuia în mod gratuit un bon de înregistrare a
bagajelor, indicând numărul şi natura pieselor de bagaj care i-au fost predate. Bonul
pentru bagajele înregistrate, în cazul în care acesta nu este combinat cu biletul pasage-
rului, trebuie să menţioneze numele şi adresa transportatorului şi trebuie să conţină
declaraţia că respectivul transport de bagaje se supune Convenţiei CVR.
Un transportator de bună-credinţă se consideră că a efectuat o livrare validă a
bagajelor dacă le predă unei persoane care deţine bonul de bagaje înregistrate. Dacă
persoana care solicită transportatorului predarea bagajelor nu prezintă bonul de
înregistrare, transportatorul nu este obligat să i le predea, cu excepţia cazului în care
persoana care solicită bagajele poate dovedi în alt fel dreptul său asupra acestora.
Atunci când dovezile prezentate i se par transportatorului insuficiente, el poate solicita
o cauţiune (garanţie), care se restituie în termen de un an de la data la care a fost
plătită.
Bagajele care nu se revendică la sosirea vehiculului la destinaţie vor fi depozitate,
rămânând în custodia transportatorului sau a unui terţ căruia transportatorul i le
încredinţează. Transportatorul sau terţul care deţine custodia are dreptul la o
remuneraţie echitabilă pentru această depozitare.
În legătură cu răspunderea transportatorului, Convenţia CVR stabileşte că
acesta este răspunzător pentru daunele care rezultă din moartea, vătămarea corporală
sau orice alt prejudiciu adus integrităţii corporale sau psihice a călătorului, cauzate de
un accident în legătură cu transportul şi care a survenit în timp ce a pasagerul se afla în
vehicul sau în timp ce intra sau ieşea, ori cu ocazia încărcării sau descărcării bagajelor.
În cazul în care accidentul s-a datorat unor circumstanţe pe care un operator de
transport, în ciuda diligenţelor cerute de circumstanţele specifice ale cauzei, nu le-a
putut evita şi ale căror consecinţe nu le-a putut împiedica, transportatorul va fi
exonerat de răspundere.
Pentru înlăturarea răspunderii sale, transportatorul nu poate invoca un neajuns
fizic sau psihic al conducătorului auto, nici defecte sau funcţionarea necorespunzătoare
a vehiculului, şi nici greşelile persoanei de la care ar fi închiriat vehiculul.
Valoarea totală a despăgubirilor care trebuie plătite de către transportator
pentru acelaşi eveniment nu poate depăşi 250.000 de franci elveţieni pentru fiecare
victimă1, însă părţile, prin contractul de transport, pot conveni o limită superioară.
1 Potrivit art. 13 alin. (1) din Convenţia CVR, orice stat contractant poate stabili o limită mai mare
sau poate să prevadă o răspundere nelimitată valoric. În cazul în care transportatorul îşi are sediul
Transportatorul este răspunzător şi pentru daunele care rezultă din pierderea

totală sau parţială a bagajelor şi din deteriorarea lor. Pentru bagajele predate
transportatorului, răspunderea acestuia se întinde în timp între momentul primirii
bagajelor de la pasager şi cel al restituirii lor sau al depozitării. Pentru bagajele care se
află asupra pasagerilor, transportatorul răspunde pe durata în care acestea se află la
bordul vehiculului, însă, în caz de dispariţie sau furt care nu s-au produs cu ocazia unui
accident, răspunde numai dacă bagajele îi fuseseră predate în grijă.
Bagajele care nu au fost livrate în termen de 14 zile de la data la care pasagerul a
solicitat să îi fie predate sunt considerate pierdute. Dacă un bagaj pierdut este găsit
într-un an de la data la care pasagerul a pretins livrarea, transportatorul este dator să
ia toate măsurile rezonabile pentru a informa pasagerul. În termen de treizeci de zile de
la primirea notificării, pasagerul poate cere să primească bagajul fie la locul de
îmbarcare, fie la cel în care ar fi trebuit să primească bagajul, însă trebuie să restituie
orice eventuală compensaţie încasată pentru pierdere, având însă dreptul la
despăgubire pentru întârzierea predării bagajului.
Compensaţia care se poate cere transportatorului pentru pierderea totală sau
parţială a bagajelor care i-au fost predate sau pentru daune aduse acestora nu poate să
depăşească 500 de franci elveţieni pentru fiecare bagaj şi nici 2.000 de franci elveţieni
pentru fiecare pasager. Pentru pierderea totală sau parţială sau deteriorarea bunurilor
şi obiectelor pe care călătorul le are asupra sa, ori a bagajelor de mână, limita de
răspundere a transportatorului este de 1000 de franci elveţieni pentru fiecare pasager.
Dacă pasagerul primeşte bagajele fără să facă plângere, se presupune că au fost
primite complet şi în stare bună. Orice reclamaţie trebuie făcută transportatorului fie
oral, fie în scris, în termen de şapte zile calendaristice de la primirea efectivă a
bagajelor.
Acţiunile în despăgubire pentru prejudicii cauzate de deces, vătămare fizică sau
psihică a unui pasager se prescriu în termen de trei ani, care încep să curgă de la data la
care persoana care a suferit prejudiciul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
producerea acestuia. În nicio situaţie termenul de prescripţie nu poate depăşi cinci
ani de la data accidentului.
Orice alte acţiuni îndreptate împotriva transportatorului în temeiul Convenţiei
CVR, se prescriu în termen de un an, calculat de la data când vehiculul a ajuns la
destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să ajungă acolo.
Cursul prescripţiei este suspendat între data la care transportatorul primeşte o
reclamaţie scrisă şi data în care respinge în scris cererea de acordare de despăgubiri şi
returnează eventualele documente anexate în susţinerea acesteia. Sarcina probei
primirii reclamaţiei de către transportator sau a răspunsului scris şi a returnării
documentelor revine părţii care invocă suspendarea cursului prescripţiei.
principal într-un astfel de stat, legea acestui stat se va aplica pentru determinarea limitei de
răspundere a transportatorului.
422 | Ilie Dumitru

Sub aspectul drepturilor pasagerilor care călătoresc cu mijloace de transport
rutier, la nivelul statelor membre ale UE este direct aplicabil începând cu data de 1
martie 2013 Regulamentul 181/2011 privind drepturile pasagerilor care
călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE)
2006/2004.1
Prevederile acestui regulament se aplică integral pasagerilor care călătoresc cu
servicii regulate pentru categorii nespecificate de pasageri, în cazul cărora punctul de
îmbarcare sau de debarcare a pasagerilor se află pe teritoriul unui stat membru şi
lungimea planificată a traseului este de minim 250 de km.
Utilizarea curselor regulate de transport rutier de persoane, mai ales pe distanţe ce
depăşesc 250 km, este rar întâlnită în activitatea turistică. De regulă, agenţiile de
turism/turoperatorii folosesc autobuze/autocare închiriate special pentru efectuarea
unui transport rutier de persoane în scop turistic. În terminologia specifică dreptului
transporturilor, astfel de curse se numesc „curse ocazionale”2.
Totuşi, unele prevederi ale Regulamentului 181/2011 se aplică şi curselor (servi-
ciilor de transport) ocazionale3, după cum urmează:
a) Prevederile referitoare la emiterea biletelor – Ca regulă generală, transpor-
tatorul emite bilet fiecărui pasager, cu excepţia cazurilor în care există alte documente
care dau dreptul la transport. Iar în cazul curselor ocazionale în scop turistic există alte
documente care dau dreptul turistului (care, pentru transportator, este un pasager) să
călătorească în respectivul mijloc de transport rutier. Biletul de transport poate fi emis
şi în format electronic.
b) Prevederile referitoare la excluderea posibilităţii de derogare – Acestea se
referă la faptul că obligaţiile transportatorului faţă de pasageri, stabilite prin acest
regulament, nu pot face obiectul unei limitări sau renunţări, în special printr-o dero-
gare sau o clauză cuprinsă în contractul de transport.
Este permis, însă, ca transportatorii să ofere pasagerilor condiţii contractuale mai
bune decât cele prevăzute în regulament.
c) Prevederile referitoare la despăgubiri şi asistenţă în caz de accidente –
Art. 7 din Regulament stabileşte că pasagerii au dreptul la despăgubiri atât în caz de
1 Regulamentul (UE) 181/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie
2011, privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a

Regulamentului (CE) 2006/2004, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 55 din 28 februarie 2011.
2 Potrivit chiar Regulamentului UE menţionat mai sus (art. 3), „servicii ocazionale” înseamnă
serviciile care nu corespund definiţiei de servicii regulate şi a căror caracteristică principală este
faptul că transportă cu autobuzul sau autocarul grupuri de pasageri constituite la iniţiativa clienţilor
sau chiar a operatorului de transport; iar prin expresia „servicii regulate” se înţelege serviciile care
asigură transportul de persoane cu autobuzul sau autocarul, la intervale stabilite, pe trasee stabilite,
pasagerii fiind îmbarcaţi şi debarcaţi la puncte de oprire prestabilite.
3 Art. 2 alin. (3) din Regulament prevede că „prezentul regulament, cu excepţia articolelor 9-16, a
articolului 17 alineatul (3) şi a capitolelor IV, V şi VI, se aplică pasagerilor care utilizează servicii
ocazionale atunci când punctul iniţial de îmbarcare sau punctul final de debarcare a pasagerului se
află pe teritoriul unui stat membru.”
deces, inclusiv pentru cheltuieli rezonabile de înmormântare, cât şi în caz de vătămare

corporală.
În caz de deces al pasagerului, dreptul de a primi despăgubiri există cel puţin în
privinţa persoanelor faţă de care pasagerul avea sau ar fi avut obligaţia legală de
întreţinere.
De asemenea, şi în caz de pierdere sau deteriorare a bagajului, în cazul acciden-
telor survenite ca urmare a utilizării autobuzului sau autocarului, transportatorul este
obligat la despăgubiri.
Valoarea despăgubirii se calculează în conformitate cu legislaţia naţională aplica-
bilă, însă această legislaţie nu poate să prevadă o limită maximă a despăgubirii pentru
deces sau vătămare corporală sau pentru pierderea sau deteriorarea bagajului mai
mică decât următoarele valori:
- 220.000 euro per pasager;
- 1.200 euro per bagaj.
Valoarea despăgubirii va fi întotdeauna egală cu costul înlocuirii sau reparării
echipamentului pierdut sau deteriorat, atunci când este vorba de deteriorarea
scaunelor cu rotile, a altor echipamente de mobilitate sau a dispozitivelor de asistare.
Pentru ipoteza în care un pasager consideră că nu i-au fost respectate drepturile,
Regulamentul îi oferă posibilitatea de a adresa o plângere transportatorului în
termen de 3 luni de la data la care a avut loc evenimentul. Acesta are la dispoziţie un
termen de o lună pentru confirmarea primirii plângerii şi 3 luni pentru a oferi
pasagerului un răspuns definitiv.
Pasagerilor care călătoresc cu autobuzul sau autocarul pe distanţe lungi de 250 de
km şi au avut ca punct de plecare sau de destinaţie o ţară din UE, Regulamentul CE
181/2011 le acordă o serie de drepturi în situaţia anulării cursei sau întârzierii
acesteia.
Dacă o astfel de cursă se anulează sau are o întârziere mai mare de 2 ore, pasagerii
pot cere transportatorului:
- Fie rambursarea costului biletului şi, dacă este necesar, să li se asigure
transportul gratuit către punctul iniţial de plecare – de exemplu, dacă întârzierea sau
anularea îi împiedică să îşi îndeplinească scopul călătoriei;
- Fie să li se asigure transportul, în condiţii similare, către destinaţia finală, în cel
mai scurt timp şi fără costuri suplimentare.
Dacă o astfel de cursă este programată a avea o durată mai mare de 3 ore, iar ple-
carea este anulată sau întârziată cu mai mult de 90 de minute, pasagerii au dreptul la:
- gustări şi băuturi răcoritoare – în funcţie de întârziere sau de durata aşteptării;
- cazare, dacă este necesar, pentru cel mult două nopţi, în limita a 80 de euro pe
noapte.
Dacă întârzierea este cauzată de condiţiile meteorologice sau de dezastre naturale,
transportatorul nu este obligat să asigure cazarea pasagerilor.
Ca şi în cazul transporturilor aeriene, şi pentru cele efectuate pe cale rutieră sunt
direct aplicabile prevederile Regulamentului European mai sus-amintit.
424 | Ilie Dumitru
În plus, relevantă în acest domeniu este şi O.G. nr. 27/2011 privind transporturile
rutiere1,
Potrivit art. 24 din acest act normativ intern, transportul rutier contra cost de
persoane se efectuează de către operatorii de transport rutier în baza licenţei
comunitare numai cu autovehicule la bordul cărora există, pe toată durata transpor-
ului, o copie conformă a licenţei comunitare, documentul de transport, precum şi
celelalte documente specifice tipului de transport efectuat, stabilite prin reglementările
în vigoare.2
Transportul rutier naţional contra cost de persoane prin servicii regulate se
efectuează numai cu autobuze dotate cu aparat de marcat electronic fiscal şi cititor de
carduri.3
Transportul copiilor sub 5 ani este gratuit, dacă aceştia nu ocupă locuri separate.
Art. 44-45 din Ordonanţă menţionează că atât transportul regulat, cât şi cel prin
servicii ocazionale de persoane între România şi celelalte state membre ale UE se
efectuează nu doar în baza prevederilor sale, ci şi ale Regulamentului (CE) 1.073/2009
şi a celorlalte reglementări ale UE în domeniu.
Mai trebuie reţinut că, în aplicarea pe teritoriul României a Regulamentului
181/2011, a fost adoptată H.G. nr. 425/20134, prin care s-a stabilit că serviciile
regulate naţionale de transport rutier de persoane sunt exceptate de la aplicarea
prevederilor Regulamentului pentru o perioadă de 4 ani5. Această amânare nu înlătură
1 O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere a fost publicată în M. Of. nr. 625 din
2 septembrie 2011 şi ulterior modificată.

2 Prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 980 din 30 noiembrie 2011 au fost aprobate
Norme metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea

transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora. Textele relevante din acest ordin sunt
următoarele: Art. 52: „Transportul rutier contra cost de persoane se poate realiza prin: a) servicii
regulate; b) servicii regulate speciale; c) servicii ocazionale.”; Art. 75: „Transportul rutier contra cost
de persoane prin servicii ocazionale se efectuează de către operatorii de transport rutier numai pe
baza documentului de transport. În sensul alin. (1), prin document de transport se înţelege
documentul de control al cărui model este prevăzut în anexa nr. 22 la prezentele norme metodologice.
Documentul de control este format din foi de parcurs detaşabile, în două exemplare, legate în carnete
de 25 de file numerotate consecutiv de la 1 la 25.
Foile de parcurs se completează în dublu exemplar de către operatorul de transport rutier
pentru fiecare călătorie înainte de începerea acesteia. Primul exemplar al foii de parcurs, denumit
original, se detaşează din documentul de control imediat după completare şi se păstrează la bordul
autovehiculului pe toată durata transportului pentru care a fost întocmit. Al doilea exemplar al foii de
parcurs, denumit copie, se păstrează în carnetul prevăzut la alin. (3) ţinut la sediul operatorului de
transport rutier.”
4 H.G. nr. 425/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului
(UE) 181/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011 privind drepturile
pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE)
2006/2004, publicată în M. Of. nr. 401 din 3 iulie 2013.
5 Această posibilitate de amânare a aplicării Regulamentului în privinţa transportului regulat
intern era lăsată la îndemâna statelor membre prin prevederile art. 2 alin. (4) din Regulament pentru
o perioadă de maximum patru ani începând cu data aplicării Regulamentului, perioadă care poate fi
reînnoită o singură dată.
însă aplicarea unora din prevederile Regulamentului, expres menţionate în textul art. 2
alin. (4), şi anume: art. 4 alin. (2), art. 9, art. 10 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. (b) şi
alin. (2), art. 17 alin. (1) şi (2) şi art. 24-28, care sunt, aşadar, aplicabile şi transportului
regulat naţional începând cu data intrării în vigoare a Regulamentului CE nr. 181/2011,
respectiv cu data de 1 martie 2013.
Aceste prevederi aplicabile şi transportului naţional regulat rutier de persoane se
referă la:
- condiţiile contractuale şi tarifele aplicate de transportatori, care trebuie să fie
oferite publicului larg fără vreo discriminare directă sau indirectă privind naţiona-
litatea clientului final sau privind locul în care sunt stabiliţi transportatorii sau
vânzătorii de bilete în cadrul Uniunii;
- faptul că transportatorilor, agenţiilor de voiaj şi operatorilor de turism le este
interzis să refuze o rezervare din partea unei persoane pe motiv de handicap sau de
mobilitate redusă; de asemenea le este interzis şi să refuze să emită sau să pună la
dispoziţie în alt mod un bilet sau să îmbarce o astfel de persoană; le este interzisă şi
perceperea unor costuri suplimentare pentru rezervările şi biletele puse la dispoziţia
persoanelor cu handicap şi a persoanelor cu mobilitate redusă;1
- faptul că transportatorii şi, după caz, organismele de administrare a terminalelor
trebuie să instituie proceduri de formare în legătură cu handicapul, inclusiv instruc-
ţiuni, şi se asigură că membrii personalului lor, inclusiv conducătorii auto, care se
ocupă direct de publicul călător sau de chestiuni care ţin de publicul călător, sunt
formaţi sau instruiţi în ceea ce priveşte nevoile persoanelor cu handicap;2
- faptul că transportatorul sau organismul de administrare a terminalului respon-
sabil pentru pierderea sau deteriorarea scaunelor cu rotile sau a altor echipamente de
mobilitate sau de asistenţă sunt obligaţi să plătească despăgubiri egale cu costul de
înlocuire sau de reparare a echipamentului ori dispozitivelor pierdute sau deteriorate;
- faptul că transportatorii şi organismele de administrare a terminalelor trebuie să
pună la dispoziţia pasagerilor informaţii corespunzătoare şi uşor de înţeles cu privire la
drepturile care le revin în temeiul Regulamentului CE 181/2011 cel târziu în momentul
plecării şi, în plus, mai trebuie să ofere pasagerilor un mecanism pentru soluţionarea
plângerilor lor.
Pentru transportul rutier internaţional contra cost de persoane între România şi
statele din afara UE trebuie avute în vedere prevederile O.G. nr. 27/2011 şi acordurile
şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
1 Potrivit art. 10 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 181/2011, transportatorii, agenţii de voiaj şi
operatorii de turism pot refuza totuşi să accepte o rezervare din partea unei persoane, să emită sau să
pună la dispoziţie în alt mod un bilet pentru o persoană sau să îmbarce o persoană pe motiv de
handicap sau mobilitate redusă, dar numai într-una din următoarele două ipoteze: (a) pentru a
îndeplini cerinţele legate de siguranţă stabilite de legislaţia internaţională, a Uniunii sau naţională sau
pentru a îndeplini cerinţele legate de sănătate şi siguranţă impuse de autorităţile competente; (b) în
cazul în care proiectarea vehiculului sau infrastructura, inclusiv a terminalelor şi staţiilor de autobuz,
fac fizic imposibilă îmbarcarea, debarcarea sau transportul persoanelor cu handicap sau al persoa-
nelor cu mobilitate redusă într-un mod sigur şi fezabil din punct de vedere operaţional.
2 Din păcate, Guvernul României a instituit o derogare de 3 ani şi de la această obligaţie a
transportatorilor, prin prevederile art. 7 din H.G. nr. 425/2013.

426 | Ilie Dumitru
E. Transportul feroviar de persoane şi bagaje
Convenţia privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980,
semnată la Berna, Elveţia, este documentul internaţional care a stabilit o serie de reguli
uniforme pentru transportul pasagerilor şi bagajelor pe calea ferată.1
Ulterior, la Vilnius, în Lituania, a avut loc, în perioada 26 mai – 3 iunie 1999, cea de-a
cincea Adunare generală a Organizaţiei Interguvernamentale pentru Transporturile
Internaţionale Feroviare (OTIF)2, iar cu această ocazie un număr de 21 de state membre,
printre care şi România, au semnat un Protocol3 la Convenţia COTIF 1980, care conţine în
Anexă noul conţinut al acestei convenţii.
Regulile uniforme privind Contractul de Transport Internaţional Feroviar de
Călători (CIV) constituie Apendicele A la Convenţie. Ele se aplică oricărui contract de
transport feroviar de călători, efectuat contra plată sau gratuit, atunci când locul de
plecare şi de destinaţie sunt situate în doua state membre OTIF diferite4, indiferent de
domiciliul sau sediul şi naţionalitatea părţilor la contractul de transport.
În ceea ce priveşte răspunderea transportatorului în caz de deces sau vătămare
corporală a călătorilor, COTIF stabileşte5 că transportatorul răspunde pentru paguba
rezultată din decesul, vătămarea corporală sau orice alt prejudiciu al integrităţii fizice
sau psihice a călătorului, cauzat printr-un accident în legătură cu exploatarea feroviara,
produs în timpul în care călătorul se afla în vehicule feroviare, intra sau ieşea din
acestea, indiferent care este infrastructura feroviară utilizată.
Exonerarea de răspundere a transportatorului poate interveni:
a) atunci când accidentul a fost provocat de împrejurări străine de exploatarea
feroviară şi pe care transportatorul, cu toate diligenţele cerute de circumstanţele
1 România a ratificat cu rezerve această convenţie prin Decretul nr. 100/1983 pentru ratificarea
unor tratate internaţionale, publicat în B. Of. nr. 23 din 1 aprilie 1983.

2 Acronimul OTIF derivă din denumirea în limba franceză a organizaţiei: Organisation
intergouvernementale pour les transports internationaux ferroviaires.

3 România a ratificat acest Protocol prin O.G. nr. 69/2001 privind ratificarea Protocolului din 3
iunie 1999 pentru modificarea Convenţiei privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF),
semnată la Berna la 9 mai 1980 (Protocolul 1999), semnat la Vilnius la 3 iunie 1999, publicată în M. Of.
nr. 538 din 1 septembrie 2001 şi aprobată ulterior de Parlament prin Legea nr. 53/2002, publicată în
M. Of. nr. 45 din 22 ianuarie 2002. Protocolul a fost la rândul său publicat în M. Of. nr. 538 bis din 1
septembrie 2001.
4 În 2016 OTIF număra 49 de state membre, la care se adăuga UE: Albania, Algeria, Austria,
Armenia, Azerbaijan, Belgia, Bosnia şi Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, Iran, Iraq, Irlanda, Italia, Letonia, Liban,
Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Monaco, Muntenegru, Maroc, Olanda, Norvegia,
Pakistan, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia, Siria,
Tunisia, Turcia, Ucraina şi Marea Britanie. La acestea se adaugă Iordania, ca stat asociat, începând din
1 August 2010. Din septembrie 1997 Iraqul şi Libanul şi-au suspendat participarea până la reluarea
traficului feroviar internaţional pe teritoriile lor, iar din iunie 2016 şi Siria.
5 A se vedea art. 26 din CIV (Apendice A la Convenţie).
specifice ale cazului în speţă, nu le putea evita şi ale căror consecinţe nu le putea
preîntâmpina;
b) în măsura în care accidentul este din culpa călătorului;
c) dacă accidentul este cauzat de comportamentul unui terţ pe care transporta-
torul, cu toate diligenţele cerute de circumstanţele specifice ale cazului în speţă, nu îl
putea evita şi ale cărui consecinţe nu le putea preîntâmpina.
Daunele-interese pe care transportatorul trebuie să le plătească în caz de vătă-
mare a integrităţii fizice sau psihice a călătorului cuprind:
a) cheltuielile necesare, în special cele pentru tratament şi transport;
b) repararea prejudiciului cauzat fie prin incapacitate de muncă totală sau parţială,
fie prin creşterea nevoilor victimei.
În situaţia decesului călătorului, aceste daune-interese trebuie să includă şi cheltu-
ielile necesare ca urmare a decesului, în special cele pentru transportul cadavrului şi
pentru funerarii.
De asemenea, transportatorul va plăti daune şi persoanelor faţă de care călătorul
decedat avea sau ar fi avut în viitor o obligaţie de întreţinere, persoane care au dreptul
să fie despăgubite pentru această pierdere.
Atât daunele-interese în caz de deces, cât şi cele pentru vătămare corporală se
acordă, de regulă, sub formă de sumă globală, cu excepţia situaţiei în care legislaţia
naţională permite plata sub forma unei rente, iar călătorul vătămat sau persoanele în
drept au cerut o astfel de plată.
Suma daunelor-interese care urmează a fi acordate se stabileşte în conformitate cu
legislaţia naţională, însă cu o limită maximă de 175.000 unităţi de cont1 în capital sau în
renta anuală corespunzând acestui capital, pentru fiecare călător.
În caz de anulare, întârziere sau pierdere a legăturii, art. 32 din COTIF sta-
bileşte că transportatorul este răspunzător faţă de călător şi este dator să repare
prejudiciul cauzat în astfel de împrejurări dacă nu este posibilă continuarea călătoriei
în aceeaşi zi, sau continuarea nu poate fi cerută în mod rezonabil în aceeaşi zi, din cauza
circumstanţelor date.
Daunele-interese la care este obligat transportatorul cuprind cheltuielile rezo-
nabile de cazare, precum şi cheltuielile rezonabile ocazionate de informarea persoa-
nelor care-l aşteptau pe călător.
Transportatorul nu va răspunde atunci când anularea, întârzierea sau pierderea
legăturii a fost cauzată de:
1 Potrivit art. 9 din COTIF, unitatea de cont la care se face referire în Apendice reprezintă Dreptul
de tragere special (DST), aşa cum este acesta definit de Fondul Monetar Internaţional. Valoarea în
Drept de tragere special a monedei naţionale a unui stat membru care este şi Membru al Fondului
Monetar Internaţional se calculează în conformitate cu metoda aplicată de Fondul Monetar
Internaţional pentru propriile operaţiuni şi tranzacţii. Valoarea în Drept de tragere special a monedei
naţionale a unui stat membru care nu este Membru al Fondului Monetar Internaţional se calculează
după metoda stabilită de statul respectiv. Pentru un stat membru care nu este Membru al Fondului
Monetar Internaţional şi a cărui legislaţie nu permite aplicarea formulelor de calcul mai
sus-menţionate, unitatea de cont la care s-a făcut referire în Apendice se consideră ca fiind egală cu
trei franci aur. Francul aur este definit prin 10/31 la un gram de aur cu un titlu de aliaj de 0,900.
428 | Ilie Dumitru
a) circumstanţe exterioare exploatării feroviare pe care transportatorul, cu toate

diligenţele cerute de particularităţile cazului în speţă, nu le putea evita şi a căror
consecinţe nu le putea preîntâmpina,
b) culpa călătorului sau
c) comportamentul unui terţ pe care transportatorul, cu toate diligenţele cerute de
circumstanţele specifice cazului respectiv, nu putea să-l evite şi ale cărui consecinţe nu
le putea preîntâmpina.1
În ceea ce priveşte răspunderea transportatorului pentru bagajele de mână,
acesta răspunde necondiţionat pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau
parţială, sau avarierea obiectelor pe care călătorul le avea asupra sa, a bagajului său de
mână sau a animalelor de companie care îl însoţeau, dar numai în cazul în care a
intervenit în aceleaşi împrejurări şi decesul sau vătămarea corporală a deţinătorului.
În orice altă situaţie, transportatorul va răspunde pentru paguba rezultată din
pierderea totală sau parţială, sau avarierea obiectelor, bagajelor de mână sau
animalelor a căror supraveghere era în sarcina călătorului numai dacă paguba s-a
produs din vina transportatorului.
Limita valorică maximă pentru astfel de pagube este de 1.400 de unităţi de cont
pentru fiecare călător.
Transportatorul are paza juridică a bagajelor înregistrate în intervalul de timp
dintre preluarea lor şi livrarea la destinaţie, astfel că răspunde pentru paguba care
rezultă din pierderea totală sau parţială, avarierea lor, precum şi în caz de întârziere la
livrare.
Dacă pierderea, avarierea sau întârzierea la livrare a avut drept cauză o vină a
călătorului, un ordin dat de acesta, sau a fost cauzată de un viciu al bagajelor
înregistrate ori de circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror
consecinţe nu putea să le preîntâmpine, transportatorul este exonerat de răspundere.
Acesta nu va răspunde nici atunci când pierderea sau avarierea bagajelor înregistrate a
fost cauzată fie de absenţa ambalajului sau ambalarea inadecvată, fie de natura specială
a bagajelor, fie de expedierea ca bagaje a obiectelor excluse de la transport.
Un bagaj se prezumă că a fost pierdut dacă nu fost livrat sau pus la dispoziţia
pasagerului sau destinatarului în termen de 14 zile de la data când transportatorului i
s-a cerut livrarea iar acesta trebuia să o facă.
Dacă bagajul sau coletul considerat pierdut este găsit în termen de un an de la
cererea de livrare, transportatorul trebuie să îl înştiinţeze pe deţinător sau destinatar,
iar acesta este în drept să solicite în termen de 30 de zile să îi fie livrat la orice adresă,
plătind eventuale cheltuieli suplimentare. Desigur că va avea dreptul la despăgubiri
pentru întârzierea livrării, care vor fi diminuate cu cheltuielile aferente transportului
bagajului la locul în care va avea loc livrarea.
Dacă pasagerul sau destinatarul bagajului/coletului nu îl revendică în cele 30 de
zile de la data la care a fost avizat sau dacă bagajul/coletul este recuperat la mai mult
1 Conform prevederilor COTIF, un alt operator care utilizează aceeaşi infrastructură feroviară nu
este considerat ca fiind un terţ; nu se aduce atingere dreptului de regres.

de un an de la cererea de livrare, transportatorul dispune asupra acestuia în confor-

mitate cu legile şi prescripţiile în vigoare în locul unde a fost găsit coletul.
Art. 41-43 din COTIF prevăd limitele valorice ale despăgubirilor pe care va trebui
să le plătească transportatorul feroviar în caz de pierdere totală sau parţială a
bagajelor înregistrate:
a) dacă suma pagubei este dovedită, o despăgubire egala cu această sumă care să
nu depăşească totuşi 80 de unităţi de cont pe kilogram lipsa din masa bruta sau 1.200
de unităţi de cont pe colet;
b) dacă suma pagubelor nu este dovedită, o despăgubire forfetară de 20 de unităţi
de cont pe kilogram lipsa din masa brută sau 300 de unităţi de cont pe colet.
În ipoteza deteriorării bagajelor înregistrate, transportatorul va plăti o despă-
gubire echivalentă cu deprecierea bagajelor, care însă nu va depăşi suma la care s-ar fi
ajuns în caz de pierdere totală, dacă toate bagajele sunt depreciate datorită avariei, sau
suma la care s-ar fi ajuns în caz de pierdere a părţii depreciate, dacă doar o parte din
bagaje s-a depreciat datorită avariei.
Atunci când intervine o întârziere la livrare a bagajelor înregistrate, transpor-
tatorul trebuie să plătească pasagerului sau destinatarului, pentru fiecare perioada
integrală de douăzeci şi patru de ore de la solicitarea livrării, dar care nu poate depăşi
14 zile:
a) o despăgubire egală cu valoarea pagubei până la un maximum de 0,80 unităţi de
cont pe kilogram de masă brută a bagajelor sau de 14 unităţi de cont pe colet, dacă
persoana în drept face dovada că a rezultat o pagubă din întârzierea livrării;
b) o despăgubire forfetara de 0,14 unităţi de cont pe kilogram de masă brută a
bagajelor sau de 2,80 unităţi de cont pe colet, dacă persoana în drept nu face dovada că
a rezultat o pagubă din această livrare cu întârziere.

În ţările membre ale UE este direct aplicabil Regulamentul (CE) 1371/2007,
privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar.
Acest regulament a fost elaborat în cadrul politicii comune din domeniul transpor-
turilor, cu scopul de a se asigura protecţia drepturilor călătorilor din transportul fero-
viar, avându-se în vedere poziţia defavorizată a călătorului în contractul de transport,
inclusiv în cazul transportului feroviar.
Aşa cum în domeniul transportului aerian de persoane Regulamentul (CE)
889/2002 a fost adoptat pentru a armoniza normele UE privind răspunderea opera-
torilor de transport aerian în caz de accidente cu prevederile Convenţiei de la Montréal,
la fel şi în domeniul transportului feroviar a fost adoptat acest Regulament 1371/2007,
pornind de la prevederile dreptului internaţional în domeniu, respectiv ale Regulilor
uniforme privind Contractul de transport feroviar internaţional de călători şi bagaje
(CIV) – Apendicele A la Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale
(COTIF) din 9 mai 1980, modificată, după cum am văzut în paragraful precedent, prin
Protocolul din 3 iunie 1999.
430 | Ilie Dumitru
Având în vedere această relaţie declarată între dreptul internaţional şi cel al UE,
vom vedea că multe din prevederile Regulamentului 1371/2007 sunt identice sau
similare Regulilor CIV din COTIF.
UE şi-a propus ca prin acest regulament să se extindă domeniul său de aplicare şi
să se protejeze nu numai călătorii internaţionali, aşa cum face COTIF, ci să se acorde
protecţie şi călătorilor naţionali din statele membre.
Aşadar, Regulamentul 1371/2007 prevede, pe de o parte, o serie de drepturi ale
pasagerilor în transporturile feroviare, cât şi despăgubiri pe care transportatorii
feroviari sunt obligaţi să le acorde pasagerilor, în funcţie de situaţie.
Printre altele, pasagerii au următoarele drepturi:
a) de a nu plăti un preţ mai mare al transportului pentru motivul că au o anumită
naţionalitate sau pentru că achiziţionează biletul de călătorie dintr-un anumit loc;
b) de a li se permite să-şi aducă bicicletele la bordul trenului, după caz contra cost,
dacă acestea sunt uşor de manevrat, dacă nu afectează în mod negativ serviciul de
transport feroviar şi dacă trenul permite acest lucru;
c) de a primi, la cerere, de la întreprinderile feroviare şi vânzătorii de legitimaţii de
transport, înainte de începerea călătoriei, cel puţin următoarele informaţii: (i) con-
diţiile generale aplicabile contractului, (ii) orarele şi condiţiile pentru cea mai rapidă
călătorie, (iii) orarele şi condiţiile pentru cele mai mici preţuri, (iv) accesibilitatea,
condiţiile de acces şi disponibilitatea la bord a echipamentelor pentru persoanele cu
handicap şi persoanele cu mobilitate redusă, (v) accesibilitatea şi condiţiile de acces
pentru biciclete, (vi) disponibilitatea locurilor în vagoanele pentru fumători şi
nefumători, în vagoanele de clasa întâi şi clasa a doua, precum şi în cuşetele şi vagoa-
nele de dormit, (vii) orice activitate care ar putea întrerupe sau întârzia serviciile,
(viii) disponibilitatea serviciilor de la bord, (ix) procedurile pentru reclamarea baga-
jelor pierdute, (x) procedurile pentru depunerea plângerilor.
d) de a primi de la compania feroviară, în timpul călătoriei, informaţii privind:
(i) serviciile de la bord, (ii) următoarea gară, (iii) întârzierile, (iv) principalele legături,
(v) aspecte privind securitatea şi siguranţa.
e) de a primi despăgubiri de la compania de transport feroviar, pentru prejudiciile
suferite pe durata transportului sau cu ocazia îmbarcării ori debarcării din mijlocul de
transport feroviar.
În ceea ce priveşte răspunderea transportatorului feroviar pentru prejudicii
produse pasagerilor şi bagajelor lor, aceasta este reglementată şi ea în Regulamentul
1371/2007, cu precizarea că actul normativ european nu împiedică dreptul naţional să
acorde despăgubiri suplimentare.
Pe de altă parte, răspunderea întreprinderilor feroviare faţă de călători şi de
bagajele lor este reglementată de acest regulament, în cea mai mare parte, sub forma
trimiterilor la Anexa 1, care nu reprezintă altceva decât o reluare a prevederilor rele-
vante din Regulile uniforme privind Contractul de transport internaţional feroviar de
călători şi bagaje (CIV), respectiv Apendicele A la Convenţia privind transporturile
internaţionale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980. Atunci când a considerat necesar,
legiuitorul european a inclus în Regulament prevederi distincte, de completare sau de
derogare de la prevederile acestei Convenţii.
Astfel, este cazul anulărilor sau întârzierilor la plecare, cu privire la care

Regulamentul 1371/2007 prevede că transportatorul feroviar are obligaţia de a
informa pasagerii asupra evoluţiei situaţiei.
Dacă se estimează ajungerea la destinaţia finală cu o întârziere de cel puţin o oră,
pasagerii pot opta între:
- a renunţa la călătorie şi a solicita rambursarea imediată a preţului biletului
(integral sau doar pentru segmentul de călătorie neefectuat); dacă întârzierea este de
natură să împiedice realizarea scopului călătoriei, pasagerul poate beneficia inclusiv de
transport gratuit înapoi la punctul de plecare;
- a continua călătoria cu prima ocazie oferită de transportator ori la o dată ulte-
rioară aleasă de pasager.
Pentru întârzierile între locurile de plecare şi de destinaţie, transportatorul
feroviar va plăti despăgubiri care vor avea o valoare cel puţin egală cu:
(a) 25% din preţul legitimaţiei de transport pentru o întârziere între 60 şi 119
minute,
(b) 50% din preţul legitimaţiei de transport pentru o întârziere de 120 de minute
sau mai mult.
Pasagerul nu are dreptul la despăgubire atunci când a fost informat cu privire la
întârziere înainte de cumpărarea legitimaţiei de transport şi nici când întârzierea care
se datorează continuării călătoriei la bordul unui alt tren sau redirecţionării nu
depăşeşte 60 de minute.
Despăgubirea se plăteşte în termen de o lună de la depunerea cererii pentru
despăgubire.
Pentru celelalte cazuri de prejudicii aduse pasagerilor sunt aplicabile prevederile
Regulilor uniforme privind Contractul de transport internaţional feroviar de călători şi
bagaje (CIV), expuse de noi pe larg în paragraful anterior.
În cauza C-509/11, Camera Întâi a CJUE, prin hotărârea din 26 septembrie 2013, a
clarificat relaţia dintre Regulamentul CE 1371/2007 şi Contractul de transport
internaţional feroviar de călători şi bagaje (CIV), respectiv Apendicele A la Convenţia
privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980, având de
răspuns unor întrebări preliminare puse de o instanţă din Austria în legătură cu
posibilitatea unei companii de transport feroviar de a fi exonerată de răspundere
pentru întârziere invocând forţa majoră.
În acest context, Curtea a statuat că „articolul 32 din Regulile uniforme CIV
priveşte dreptul călătorilor din transportul feroviar la repararea prejudiciului cauzat
de întârzierea sau de anularea unui tren.
În schimb, despăgubirea prevăzută la articolul 17 din Regulamentul nr. 1371/2007,
fiind calculată pe baza preţului legitimaţiei de transport, are vocaţia de a compensa
preţul plătit de călător în schimbul unui serviciu care, în definitiv, nu a fost prestat
conform contractului de transport. În plus, este vorba despre o formă de compensaţie
financiară cu caracter forfetar şi standardizat, spre deosebire de regimul de răspundere
prevăzut la articolul 32 alineatul (1) din regulile uniforme menţionate, care implică o
evaluare individualizată a prejudiciului suferit.”
432 | Ilie Dumitru
Prin urmare, având în vedere că modalităţile de punere în aplicare şi finalitatea

dispoziţiilor sus-menţionate sunt diferite, regimul de despăgubire prevăzut de art. 17
din Regulamentul 1371/2007 nu poate fi asimilat regimului de răspundere a operato-
rului de transport feroviar în temeiul art. 32 alin. (1) din Regulile uniforme CIV.
Aşadar, din aceste considerente1, CJUE a decis, având în vedere inclusiv art. 15 din
Regulamentul 1371/2007, că despăgubirea călătorilor din transportul feroviar în
temeiul art. 17 din acest regulament nu îi împiedică pe aceştia să formuleze, separat, şi
acţiuni în despăgubire în temeiul art. 32 alin. (1) din regulile uniforme CIV sau, potrivit
art. 32 alin. (3) din aceste reguli, în temeiul dreptului naţional aplicabil.
Regulamentul CE 1371/2007 este, în mod firesc, aplicabil în mod direct şi în
România.
Însă, ca şi în cazul transportului rutier de pasageri, şi pentru transportul feroviar
Guvernul României a uzitat de posibilitatea pe care i-o oferea art. 2 alin. (4) şi (5) din
Regulament2 şi a hotărât3 exceptarea de la aplicarea dispoziţiilor din Regulament,
1 Motivarea hotărârii CJUE este mai amplă, iar interpretarea dată este susţinută şi de actele
pregătitoare ale Regulamentului 1371/2007, din care rezultă că, „deşi legiuitorul Uniunii a ales să
alinieze dispoziţiile referitoare la răspunderea întreprinderilor feroviare în caz de întârziere, de
pierdere a legăturii şi de anulări potrivit capitolelor corespunzătoare din Regulile uniforme CIV,
acesta, pe de altă parte, a considerat necesar să prevadă în regulamentul menţionat dispoziţii speciale
care reglementează rambursarea şi redirecţionarea, despăgubirea pentru preţul legitimaţiei de
transport şi obligaţia de a furniza asistenţă călătorilor în caz de întârziere. Or, astfel cum reiese din
respingerea de către Consiliul Uniunii Europene a unui amendament, adoptat de Parlamentul
European în a doua lectură şi care urmărea să precizeze că articolul 32 alineatul (2) din regulile
uniforme amintite se aplică şi dispoziţiilor care figurează în articolele 16 şi 17 din Regulamentul
nr. 1371/2007, legiuitorul Uniunii a refuzat cu bună ştiinţă să prevadă că întreprinderile feroviare
sunt exonerate de obligaţia de despăgubire pentru preţul legitimaţiei de transport în caz de întârziere,
în împrejurările vizate la articolul 32 alineatul (2) menţionat. Procedând astfel, legiuitorul Uniunii a
considerat că obligaţia de despăgubire pentru preţul plătit în schimbul unui serviciu de transport care
nu a fost executat conform contractului de transport îi incumbă operatorului de transport feroviar,
inclusiv în cazul în care întârzierea se datorează uneia dintre cauzele prevăzute la articolul 32
alineatul (2) din Regulile uniforme CIV.”
2 Acest articol stabileşte că „un stat membru poate acorda, în mod transparent şi nediscriminatoriu,
o derogare pentru o perioadă de maximum 5 ani, reînnoibilă de două ori cu câte o perioadă de maximum
5 ani, de la aplicarea dispoziţiilor prezentului regulament serviciilor naţionale de transport feroviar de
călători.” Sunt exceptate de la posibilitatea acestei derogări prevederile articolelor 9, 11, 12, 19, 20
alineatul (1) şi articolul 26 din Regulament, care se aplică tuturor serviciilor feroviare pentru transportul
de călători în întreaga Comunitate.
3 Iniţial a fost adoptată H.G. nr. 1.476/2009, privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea
aplicării Regulamentului (CE) 1.371/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23

octombrie 2007 privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar, publicată în M. Of.
nr. 833 din 3 decembrie 2009, care stabilea la art. 3, 4 şi 5 că, în aplicarea art. 2 alin. (4), (5) şi (6) din
Regulament, se exceptează de la aplicarea dispoziţiilor din Regulament, pentru o perioadă de 5 ani,
serviciile naţionale de transport feroviar de călători, serviciile urbane, suburbane şi regionale de
transport feroviar de călători şi serviciile de transport feroviar de călători a căror parte semnificativă,
pentru o perioadă iniţială de 5 ani, prelungită ulterior, a serviciilor naţionale de

transport feroviar de călători.
Cu toate acestea, în conformitate cu art. 2 alin. (3) din Regulamentul 1371/2007,
se aplică şi în România, ca şi în orice alt stat membru, independent de exceptarea
dispusă de guvernul naţional, prevederile următoarelor articole:
- Art. 9 (Disponibilitatea legitimaţiilor de transport, a biletelor directe şi a
rezervărilor),
- Art. 11 (Răspunderea faţă de călători şi de bagajele lor),
- Art. 12 (Asigurarea),
- Art. 19 (Dreptul la transport),
- Art. 20 alin. (1) (Informarea persoanelor cu handicap şi a persoanelor cu
mobilitate redusă) şi
- Art. 26 (Siguranţa personală a călătorilor).
Aşadar, prin hotărârile sale, Guvernului României a făcut inaplicabile pe teritoriul
naţional, cel puţin până la 3 decembrie 2019, unele prevederi ale Regulamentului CE
1371/2007 care ar fi determinat companiile de transport feroviar de pasageri să se
modernizeze, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să ofere pasagerilor o informare
corectă şi completă în legătură cu transportul feroviar.
Mai precis, rămân inaplicabile în România prevederile normelor europene refe-
ritoare la:
- obligarea transportatorilor feroviari de a permite accesul cu biciclete în mijlocul
de transport;
- interzicerea includerii în contractul de transport a unor limitări ale obligaţiilor
transportatorilor feroviari faţă de pasageri;
- obligaţia transportatorilor feroviari de a furniza informaţii privind întreruperea
serviciilor feroviare;
- obligaţia transportatorilor feroviari de a furniza informaţiile obligatorii înainte
de încheierea contractului de transport şi, apoi, în timpul călătoriilor;
- obligarea companiilor feroviare de a utiliza un sistem informatizat de informare
şi rezervare;
- răspunderea pentru întârzieri, pierderea legăturii şi anulări;
- accesibilitatea mijloacelor de transport feroviar de către persoanele cu handicap
şi persoanele cu mobilitate redusă
- etc.
Subliniem, însă, că cea mai mare parte a acestor prevederi ale Regulamentului CE
1371/2007, a căror aplicare a fost prorogată de Guvernul României, se regăsesc şi în
Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale (COTIF) din 9 mai 1980, iar
ce include cel puţin o oprire regulată într-o gară, este exploatată în afara Comunităţii. Ulterior, această
derogare a fost prelungită până la 3 decembrie 2019, prin H.G. nr. 1.078/2014 pentru prorogarea
termenelor prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 5 din H.G. nr. 1.476/2009 privind stabilirea unor măsuri
pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) 1.371/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 23 octombrie 2007 privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar,
publicată în M. Of. nr. 879 din 3 decembrie 2014.
434 | Ilie Dumitru
România este ţară semnatară a acestei convenţii. Cum niciun act normativ naţional, cu
atât mai puţin o hotărâre de guvern, nu poate modifica tratatele, acordurile şi con-
venţiile internaţionale la care România este parte, Hotărârea Guvernului român amin-
tită mai sus va face inaplicabile acele prevederi ale Regulamentului CE numai asupra
pasagerilor naţionali şi transportului naţional feroviar de pasageri. Căci pentru
transportul internaţional feroviar de pasageri vor fi aplicabile în mod direct preve-
derile COTIF.
F. Transportul maritim şi fluvial de persoane şi bagaje
Transportul pe mare al pasagerilor şi bagajelor are un rol important în industria

turismului, mai ales sub forma croazierelor.
Aşteptările pentru anul 2016 erau ca numărul de pasageri pe vasele de croazieră
să depăşească 24 milioane la nivel mondial, conform previziunilor CLIA1, după ce în
2009 au fost 17,8 milioane2.
Croazierele internaţionale constituie un produs turistic în plină dezvoltare şi, în
ciuda crizei mondiale din 2008-2009, sectorul croazierelor s-a aflat într-o continuă
creştere.
Cea mai mare parte a transportului de pasageri şi bagaje cu vase de croazieră se
desfăşoară în America de Nord, în special în Caraibe, zonă care deţine o cotă de peste o
treime din totalul traficului mondial. SUA sunt lider detaşat în ceea ce priveşte numărul
de pasageri pe vase de croazieră, cu 11,2 milioane din totalul mai sus amintit de 24
milioane de pasageri la nivel mondial.
Regimul transportului maritim de persoane nu prezintă a prioiri particularităţi
deosebite faţă de celelalte modalităţi de transport implicate în activitatea turistică, însă
este necesară o incursiune în reglementările internaţionale, regionale şi naţionale,
evocate şi în cele ce preced, ca surse ale dreptului turismului.
În domeniul transportului maritim au fost încheiate numai în ultimul secol un
număr impresionant de convenţii, tratate, acorduri, fie cu aplicare geografică univer-
sală3, fie dedicate unui anumit spaţiu sau zone.4
1 Cruise Line International Association (CLIA).

2 A se vedea Raportul „2016 CLIA State of the Industry” la adresa web: http://www.cruising.org/
about-the-industry/research/2016-state-of-the-industry (accesată la 01.08.2018).
3 Spre exemplu Convenţia ONU asupra dreptului mării, adoptată în cadrul sesiunilor celei de-a
III-a Conferinţe ONU asupra dreptului mării din 1973; Convenţia asupra regimului internaţional al
porturilor maritime, semnată la Geneva, la 9 decembrie 1924; Convenţia internaţională pentru ocro-
tirea vieţii umane pe mare (1960 şi 1974) etc.
4 Convenţia de la Montreux, 1936, referitoare la strâmtorile Bosfor şi Dardanele; Tratatul privind
neutralitatea permanentă şi funcţionarea Canalului Panama, adoptat la Washington, în 1977 etc.

Ne vom referi însă în prezenta lucrare doar la cele care au relevanţă în domeniul
turismului, în special sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor turiştilor.
Unul din documentele internaţionale relevante în materia transportului maritim
internaţional este Convenţia privind facilitarea traficului maritim internaţional
(FAL), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965 de Conferinţa internaţională privind
facilitarea voiajului şi transportului maritim, modificată şi completată prin amenda-
mentele din 1984, 1986, 1989, 1991, 1993 şi 1994.1
Prin această convenţie au fost stabilite o serie de standarde pe care statele
semnatare s-au obligat să le respecte. Deopotrivă, sunt cuprinse în Convenţie şi norme
cu valoare neobligatorie, denumite „practice recomandate”. Aceste standarde şi practici
recomandate se referă inclusiv la transportul maritim de pasageri.
Amintim câteva din regulile uniforme pe care sunt obligate să le respecte statele şi
din practicile care le sunt recomandate acestora:
- Cu privire la documentele de călătorie ale pasagerilor unei nave, armatorii şi
statele contractante trebuie să coopereze pentru stabilirea valabilităţii şi autenticităţii
paşapoartelor şi vizelor. Autorităţile publice nu trebuie să ceara pasagerilor care se
îmbarcă sau se debarcă ori armatorilor care acţionează în numele lor alte informaţii în
afară de cele prevăzute în paşapoartele lor sau în documentele lor de identitate;
- Cu privire la documentele medicale cerute pasagerilor îmbarcaţi la bordul unei
nave, se arată că atunci când se cere o dovadă a protecţiei împotriva holerei, frigurilor
galbene sau variolei, autorităţile publice vor accepta certificatul internaţional de
vaccinare sau revaccinare sub forma prevăzută în regulamentele internaţionale de
sănătate. O examinare medicală a persoanelor de la bord sau a persoanelor care se
debarcă de pe nave ar trebui să se limiteze la acele persoane care vin dintr-o zonă
infectată de boli contagioase care impun o carantină pe perioada de incubaţie;
- În ceea ce priveşte controlul bagajelor, se arată că autorităţile unui stat semnatar
ar trebui să efectueze la intrarea pe teritoriul lor naţional controlul vamal al
pasagerilor însoţiţi de bagaje, numai prin sondaj sau în mod selectiv. De asemenea, la
plecare ar trebui să se renunţe la inspecţia bagajelor, în măsura posibilului, având în
vedere posibilitatea impunerii de măsuri certe de siguranţă corespunzătoare;
- Referitor la pasagerii bătrâni şi la cei cu handicap, se arată că autorităţile
naţionale trebuie să ia măsuri pentru ca informaţiile necesare cu privire la transport şi
siguranţă să fie suficient de uşor de înţeles pentru cei care nu aud şi care nu văd bine,
iar locurile rezervate pentru staţionarea sau primirea bătrânilor ori a persoanelor cu
handicap în terminalele maritime să fie situate în imediata vecinătate a intrării
principale, libere de orice obstacole.
Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli în materie de
transport de pasageri pe mare, Bruxelles, 29 aprilie 1961, este o altă convenţie cu
implicaţii în sectorul turistic.2
1România a aderat la această Convenţie prin O.G. nr. 58/1999, publicată în M. Of. nr. 413 din 30
august 1999.
2 România nu a ratificat această convenţie. Statele semnatare sunt: Algeria, Belgia, Chile,
Danemarca, Germania, Republica Dominicană, Franţa, Grecia, Haiti, Vatican, India, Iran, Italia, Cambogia,
436 | Ilie Dumitru
Cu privire la despăgubirea pasagerilor în caz de vătămare corporală sau deces,

intervenite pe durata sau cu ocazia transportului pe mare, art. 4-7 din această con-
venţie prevăd următoarele:
Transportatorul este răspunzător pentru daunele care rezultă din decesul sau
vătămarea corporală a unui pasager în cazul în care faptul generator al prejudiciului
suferit are loc în timpul transportului, şi este cauzat din vina sau neglijenţa transporta-
torului sau a agenţilor săi în exercitarea funcţiilor lor.
Vinovăţia sau neglijenţa se presupune că aparţine transportatorului sau agenţilor
săi, dacă nu se dovedeşte altfel, în cazul în care decesul sau vătămarea corporală au fost
cauzate de un naufragiu, coliziune, eşuare, explozii sau incendii. În orice alte situaţii
dovedirea culpei sau neglijenţei operatorului de transport sau a agenţilor săi incumbă
reclamantului.
Răspunderea transportatorului în caz de deces al unui pasager sau vătămare
corporală, în toate cazurile, la o sumă de 250.000 de unităţi de franci1.
În cazul în care, în conformitate cu legea instanţei de judecată, daunele sunt
acordate sub formă de rentă, totalul nu poate depăşi această limită. Totuşi, legislaţia
naţională a fiecărei Părţi Contractante poate să prevadă pentru operatorii de transport
care au cetăţenia/naţionalitatea statului respectiv o limită de răspundere mai mare.
În mod similar, prin contractul de transport se poate conveni o limită de răspun-
dere mai mare.
La fel, relevanţă deosebită în turism are şi Convenţia de la Atena din 1974
referitoare la transportul pe mare al pasagerilor şi bagajelor.
În 2002 a fost semnat la Londra un Protocol la această Convenţie2, prin care au fost
stabilite despăgubiri mărite în caz de prejudiciu produs ca urmare a decesului sau a
vătămării corporale a unui pasager, cauzate de un incident maritim; de asemenea, a
fost introdusă o răspundere strictă, s-a stabilit o procedură simplificată de actualizare a
sumelor corespunzătoare limitelor răspunderii şi o asigurare obligatorie în beneficiul
pasagerilor.
Art. 3 al acestui Protocol tratează răspunderea transportatorului şi stabileşte
următoarele:
Transportatorul este răspunzător în cazul unui prejudiciu produs ca urmare a
decesului sau a vătămării corporale a unui pasager, cauzat de un incident maritim, în
măsura în care prejudiciul suferit de pasagerul respectiv în urma unui astfel de incident
nu depăşeşte 250.000 de unităţi de cont. Răspunderea transportatorului este eliminată
atunci când dovedeşte că incidentul a fost cauzat de (i) un act de război, ostilităţi,
Congo, Cuba, Liberia, Madagascar, Maroc, Myanmar, Norvegia, Peru, Filipine, Polonia, Portugalia,
Elveţia, Serbia, Spania, Tunisia, Turcia, Emiratele Arabe Unite.
1 Francul este definit prin raportare la aur şi reprezintă 65,5 miligrame de aur de o puritate de
900 miimi.
2 Convenţia de la Atena din 1974 nu a fost ratificată de România. În schimb, a fost ratificat şi a
intrat în vigoare la data de 21 ianuarie 2015 acest Protocol din 2002 la Convenţia de la Atena din 1974
privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor, adoptat la Londra la 1 noiembrie 2002,
fiind ratificat prin Legea nr. 34/2014, publicată în M. Of. al României nr. 272 din 14 aprilie 2014.
Protocolul reprezintă, în fapt, o actualizare a textului Convenţiei semnate la Atena în 1974.
război civil, insurecţie sau de un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil şi

căruia nu i se poate opune rezistenţă sau (ii) a fost cauzat în întregime de o acţiune sau
o omisiune deliberată a unui terţ.
Transportatorul este răspunzător şi când valoarea prejudiciului depăşeşte limita
menţionată mai sus, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că prejudiciul nu s-a produs
din vina ori ca urmare a neglijenţei sale.
În caz de prejudiciu produs ca urmare a decesului sau a vătămării corporale a unui
pasager, care nu au fost cauzate de un incident maritim, transportatorul este răspun-
zător dacă incidentul care a provocat prejudiciul s-a produs din vina sa sau ca urmare a
neglijenţei sale. Sarcina dovedirii vinovăţiei sau a neglijenţei revine reclamantului.
Pentru prejudiciile rezultate din pierderea sau deteriorarea bagajelor de cabină1,
răspunderea aparţine transportatorului dacă prejudiciul s-a produs din vina acestuia
sau ca urmare a neglijenţei sale. Prezumţia de vină sau neglijenţă a transportatorului se
aplică în cazul unui prejudiciu cauzat de un incident maritim.
Pentru alte bagaje decât cele de cabină, transportatorul răspunde în caz de
prejudiciu produs ca urmare a pierderii sau deteriorării lor, dacă nu poate dovedi că
incidentul care a provocat prejudiciul nu a intervenit din vina sa sau ca urmare a
neglijenţei sale.

La nivelul UE, transportul maritim şi pe căi navigabile interioare este guvernat de
Regulamentul (CE) 1177/2010, referitor la drepturile pasagerilor care călătoresc pe
mare şi pe căi navigabile interioare.2
A fost, de asemenea, dezbătută la nivelul instituţiilor UE şi, ulterior, adoptată
aderarea Uniunii la Protocolul din 2002 la Convenţia de la Atena din 1974 privind
transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor. După ce Consiliul de Miniştri ai
Transporturilor din UE a adoptat pe 31 martie 2011, la Bruxelles, decizia privind
aderarea UE la Protocol, a fost adoptată şi de Parlamentul European Rezoluţia3 din 15
noiembrie 2011 prin care s-a aprobat aderarea UE la acest Protocol din 2002, cu
excepţia articolelor 10 şi 11.
Regulamentul (CE) 392/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23
aprilie 20094, privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane
1 „Bagajele de cabină” înseamnă bagaje pe care pasagerul le ia în cabină sau le are în custodia sa
şi sub controlul său. În principiu, bagajele de cabină includ şi bagajele aflate în sau deasupra
vehiculului său (desigur, aflat şi acesta pe vas).
2 Regulamentul (UE) 1177/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie
2010, privind drepturile pasagerilor care călătoresc pe mare şi pe căi navigabile interioare şi de
modificare a Regulamentului (CE) 2006/2004, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 334 din 17 decembrie
2010.
3 Textul integral al Rezoluţiei poate fi găsit la adresa web: http://www.europarl.europa.eu/RegData/
seance_pleniere/textes_adoptes/definitif/2011/11-15/0478/P7_TA(2011)0478_2_RO.pdf (accesată la
01.08.2018).
4 Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 131/24 din 28 mai 2009.
438 | Ilie Dumitru
pe mare, încorporase deja încă de la data apariţiei sale o parte din prevederile Con-
venţiei de la Atena.
Obiectul acestui regulament a fost de a stabili un set unic de norme care să regle-
menteze drepturile transportatorilor maritimi şi ale pasagerilor acestora în caz de
accident.
De altfel, ca şi în cazul celorlalte modalităţi de transport, şi în domeniul transpor-
tului maritim şi pe căi navigabile interioare reglementarea UE se concentrează, printre
altele, pe asigurarea unui înalt nivel de protecţie pentru pasageri.
Regulamentul 392/2009 se aplică oricărui transport internaţional precum şi, în
anumite condiţii, transportului maritim în cadrul unui singur stat membru, în oricare
din următoarele situaţii:
(a) nava este înmatriculată sau călătoreşte sub pavilionul unui stat membru;
(b) contractul de transport a fost încheiat într-unul dintre statele membre;
(c) locul de plecare sau de destinaţie, conform contractului de transport, se află pe
teritoriul unui stat membru.
Regimul de răspundere faţă de pasageri, bagajele şi vehiculele acestora este
prevăzut de acest regulament, care face trimitere direct la prevederile Convenţiei de la
Atena, pe care le şi include în Anexa 1.
În caz de rănire a unui pasager ca urmare a unui accident pe mare, acesta are
dreptul la despăgubiri din partea transportatorului sau a asiguratorului acestuia. Dacă
intervine decesul pasagerului, despăgubirea poate fi solicitată de către urmaşi.
În cazul în care rănirea sau decesul survin ca urmare a naufragiului, răsturnării
navei, coliziunii, eşuării ambarcaţiunii, unei explozii la bord sau unei defecţiuni, pasagerii
au dreptul să primească din partea transportatorului o sumă în avans pentru a acoperi
cheltuielile imediate.
De asemenea, transportatorul sau asiguratorul lui vor plăti despăgubiri şi în cazul
pierderii sau deteriorării bagajelor, vehiculelor sau altor bunuri ale pasagerilor, cu
ocazia unui accident pe mare.
Este recomandat ca solicitarea de despăgubiri pentru bagaje pierdute sau dete-
riorate să fie adresată în scris transportatorului, înainte de părăsirea navei sau la
primirea bagajelor. Termenul lăsat la dispoziţia pasagerilor pentru astfel de solicitări
este de maxim 15 zile de la debarcare sau de la primirea bagajelor. Depăşirea terme-
nului duce la pierderea dreptului la despăgubiri.
În cazul în care transportatorul refuză să plătească despăgubiri sau suma plătită
este nesatisfăcătoare pentru pasager, acesta poate să îl acţioneze în instanţă, înaintând
o cerere la tribunalul din ţara în care transportatorul are sediul principal sau reşedinţa
permanentă sau în care se află locul de plecare sau destinaţia sau în care locuieşte
permanent pasagerul, dacă transportatorul exercită o activitate comercială acolo şi se
supune jurisdicţiei ţării respective, sau, în fine, în ţara în care s-a încheiat contractul de
călătorie, dacă transportatorul exercită o activitate comercială acolo şi se supune
jurisdicţiei ţării respective.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este de 2 ani de la data incidentului.
Revenind la Regulamentul (CE) 1177/2010, după cum se arată în chiar primul său
articol, acesta conţine norme pentru transportul maritim şi pe căi navigabile interioare
referitoare la:
- nediscriminarea pasagerilor în ceea ce priveşte condiţiile de transport oferite de
operatori de transport;
- nediscriminarea şi asistenţa pentru persoanele cu dizabilităţi şi persoanele cu
mobilitate redusă;
- drepturile pasagerilor în cazuri de anulare sau întârziere;
- informaţii minime care trebuie furnizate pasagerilor;
- soluţionarea plângerilor.
Regulamentul este aplicabil tuturor situaţiilor în care pasagerii care călătoresc fie
(i) prin intermediul serviciilor de pasageri, în cazul în care portul de îmbarcare este
situat pe teritoriul unui stat membru, fie (ii) prin intermediul serviciilor de pasageri, în
cazul în care portul de îmbarcare este situat în afara teritoriului unui stat membru, iar
portul de debarcare este situat pe teritoriul unui stat membru, cu condiţia ca serviciul
să fie operat de un operator de transport din Uniune1, fie (iii) într-o croazieră, în cazul
în care portul de îmbarcare este situat pe teritoriul unui stat membru2.
Sunt şi situaţii care sunt excluse de la aplicarea Regulamentului sus-amintit:
- când transportul se face cu ambarcaţiuni care transportă mai puţin de 13
pasageri;
- când ambarcaţiunea are un echipaj format din mai puţin de 3 membri;
- când ambarcaţiunea acoperă o distanţă mai mică de 500 de metri la un singur
drum;
- când transportul se face cu ambarcaţiuni istorice;
- când transportul se face cu ambarcaţiuni turistice, dar acestea nu dispun de
facilităţi de cazare sau sejurul la bord nu depăşeşte 2 nopţi.
În cazul anulării transportului maritim sau întârzierii navei, pasagerii au
întotdeauna dreptul la informaţii adecvate şi prompte în legătură cu durata întârzierii,
cu ora de plecare estimată şi ora de sosire estimată, de îndată ce această informaţie
este disponibilă.
Dacă pasagerii pierd un serviciu de transport de legătură din cauza unei anulări
sau a unei întârzieri, transportorul sau operatorul terminalului maritim trebuie să
depună toate eforturile rezonabile pentru a informa pasagerii despre legăturile
alternative pe care le au.3
Dacă plecarea este anulată sau întârzie cu mai mult de 90 de minute, pasagerii pot
opta între a li se rambursa costul biletului şi, dacă este necesar, să li se asigure
transport gratuit către punctul iniţial de plecare (de exemplu, atunci când întârzierea
1 Potrivit art. 3 lit. e) din Regulament, „operator de transport din Uniune” înseamnă un operator
de transport stabilit pe teritoriul unui stat membru sau care oferă transport prin servicii de transport
de pasageri către sau de pe teritoriul unui stat membru.
2 Acestor pasageri nu le sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (2), art. 18, art. 19 şi art. 20
alin. (1) şi (4).

440 | Ilie Dumitru
sau anularea face imposibilă atingerea scopului călătoriei) şi a li se asigura transportul,

în condiţii similare, către destinaţia finală, în cel mai scurt timp şi fără costuri
suplimentare.1
Dacă plecarea dintr-un port se face cu o întârziere de peste 90 de minute, regula
generală este că pasagerilor li se oferă, gratuit, gustări, mese sau băuturi răcoritoare, în
funcţie de durata aşteptării, iar dacă aşteptarea presupune şi rămânerea peste noapte
(sau pentru mai multe nopţi), trebuie să li se ofere şi cazare. Transportatorul poate
limita costul total al cazării pe uscat la 80 de euro pe noapte per pasager, pentru
maximum trei nopţi, sumă la care se adaugă costul transportului de la terminalul
portului până la locul de cazare şi invers.2
Pentru ajungerea la destinaţie cu o întârziere mai mare de o oră, transportatorul
este obligat să plătească despăgubiri pasagerilor. Cuantumul acestora se regăseşte în
cuprinsul
art. 19 din Regulament şi reprezintă un procent din costul biletului (între 25% şi 50%),
în funcţie de durata întârzierii.3
Dacă întârzierea este cauzată de condiţii meteorologice extreme sau de dezastre
naturale, nu se acordă nicio despăgubire.
Conform art. 24 din Regulament, pasagerii care consideră că nu le-au fost
respectate drepturile pot adresa o plângere transportatorului în termen de 2 luni de la
data la care a avut loc fapta cauzatoare de prejudicii, iar acesta are la dispoziţie o lună
pentru a confirma primirea plângerii, şi 2 luni pentru a transmite un răspuns definitiv.
Dacă răspunsul primit nu este satisfăcător pentru pasager, acesta are, în continuare,
posibilitatea de a contacta organismul naţional competent.4
O.G. nr. 42/1997 privind transportul naval5 este actul normativ relevant pentru
domeniul analizat.

3 Despăgubirea este de 25% din preţul biletului atunci când întârzierea este de cel puţin:
- o oră, în cazul unei călătorii programate de până la patru ore;

- două ore, în cazul unei călătorii programate de peste patru ore, dar care nu depăşeşte opt ore;
- trei ore, în cazul unei călătorii programate de peste opt ore, dar care nu depăşeşte 24 de ore;
- şase ore, în cazul unei călătorii programate de peste 24 de ore.
Despăgubirea este de 25% din preţul biletului atunci când întârzierea depăşeşte de peste două
ori duratele menţionate mai sus.
4 România a desemnat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului ca organism
competent în domeniul de reglementare al Regulamentului 1177/2010. Lista completă a organis-

melor competente din celelalte state membre UE poate fi consultată la adresa web:
http://ec.europa.eu/transport/sites/transport/files/themes/passengers/maritime/doc/2010_1
177_national_enforcement_bodies.pdf (accesata la 01.08.2018).
5 O.G. nr. 42/1997 privind transportul naval, republicată în M. Of. nr. 210 din 10 martie 2004,
ulterior modificată prin alte acte normative.

Transportul maritim şi pe căile navigabile interioare este reglementat de această

ordonanţă, dar şi de toate acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este
parte.
De asemenea, reamintim că sunt direct aplicabile şi regulamentele UE menţionate
mai sus.
Secţiunea V. Contractul de management hotelier
A. Noţiuni introductive
Hotelul este principala formă de cazare turistică, cel puţin în epoca modernă şi
contemporană.
Dacă la început fiecare hotel reprezenta o afacere individuală a proprietarului
stabilimentului, cu timpul au apărut şi iniţiative ale unor profesionişti care au preluat
administrarea unei clădiri, introducând-o în circuitul turistic şi exploatând-o ca unitate
de cazare. Succesul unei astfel de iniţiative a dus la extinderea reţetei prin exploatarea
şi a altor clădiri devenite hoteluri, formându-se, astfel, ceea ce astăzi numim „lanţuri
hoteliere”.
Pe de altă parte, în ultimii ani s-a accentuat presiunea acestor mari lanţuri hote-
liere asupra hotelurilor independente.
Încă de la începutul procesului de internaţionalizare masivă a sistemului hotelier şi
consacrarea mărcilor de notorietate internaţională s-a produs şi o transformare a
relaţiilor comerciale şi juridice din acest sector.
Din ce în ce mai multe hoteluri sunt în realitate exploatate de societăţi specializate,
în timp ce clădirea este în proprietatea unor persoane care de multe ori nu au nicio
legătură cu industria hotelieră sau cu organizarea activităţii într-un hotel.1
Marca (denumirea comercială) sub care funcţionează un hotel, creată de persoana
sau societatea care exploatează hotelul, a devenit aproape la fel de importantă ca şi
amplasarea hotelului. Astfel, de multe ori, aportul adus în afacere de proprietarul
clădirii are o valoare economică mai mică decât activitatea de gestiune a respectivei
afaceri hoteliere şi includerea respectivului hotel într-un lanţ hotelier internaţional.
Este, aşadar, important de analizat acest raport juridic, acest contract sui generis
denumit contract de management hotelier sau contract de gestiune hotelieră.
Din punct de vedere istoric, contractul de management hotelier a apărut după ce, o
lungă perioadă la începuturile activităţii hoteliere, hotelurile erau exploatate în baza
unui clasic contract de închiriere comercială, prin care proprietarul închiria clădirea
unui locatar care desfăşura activitatea hotelieră în acea clădire în schimbul unei chirii,
1 Facem precizarea că ne referim exclusiv la hoteluri pentru o mai mare uşurinţă în exprimare şi
o mai facilă înţelegere a problematicii. Însă, analiza noastră din această secţiune este valabilă şi pentru
alte unităţi de cazare sau de prestare a altor servicii turistice de această natură, inclusiv de alimentaţie
publică: moteluri, pensiuni, case de vacanţă, restaurante, baruri, cafenele, locuri de agrement etc.
442 | Ilie Dumitru
pe care o plătea regulat proprietarului.1 În timp, acest raport juridic a fost depăşit de
complexitatea realităţilor comerciale şi financiare din societatea contemporană, astfel
că a devenit necesară modernizarea lui şi transformarea într-un contract cu o structură
juridica mai complexă, care să satisfacă toate sau cât mai multe din necesităţile de
reglementare a situaţiilor juridice care apar în activitatea hotelieră. Contractul de
management hotelier nu a eliminat însă contractul de închiriere din activitatea
hotelieră, acesta fiind, în continuare, folosit în multe situaţii, în funcţie de particula-
rităţile afacerii respective.
B. Forme de exploatare a hotelurilor
Din punct de vedere al autonomiei juridice, financiare şi patrimoniale a companiei

hoteliere, sunt recunoscute mai multe forme de exploatare (operare) în domeniul
hotelier:2
1. Hoteluri independente (hoteluri de tip exploatare individuală) – sunt hotelurile
care nu fac parte dintr-o structură de lanţ hotelier, voluntar sau integrat.
2. Lanţurile hoteliere voluntare – sunt formate prin asocierea voluntară a mai
multor hoteluri independente, urmată de promovarea şi dezvoltarea unei mărci unice,
comune, sub care îşi desfăşoară toţi activitatea ulterioară, iar serviciile hoteliere oferite
sunt relativ omogene, putând exista totuşi diferenţe rezultate din stilul arhitectural,
decoraţiunile interioare, dotări etc.
3. Lanţuri hoteliere integrate – sunt considerate forme de realizare a concentrării
orizontale a ofertei în industria hotelieră şi constau în grupuri de societăţi sau de
dezmembrăminte ale lor, care au o funcţionare aparent autonomă, dar care respectă
liniile directoare stabilite la nivel central, într-un centru de decizie unic.
Atunci când proprietatea asupra imobilului în care se desfăşoară activitatea
hotelieră aparţine unei alte persoane decât cea care activează în industria turismului şi
prestează serviciile hoteliere, se încheie între cele două persoane fie un contract de
închiriere, fie unul de concesiune imobiliara.
În cadrul prezentei secţiuni vom analiza, însă, exclusiv contractul de management
al activităţii hoteliere, denumit şi contract de gestiune a hotelului.
C. Definiţie şi particularităţi
Contractul de management hotelier poate fi definit ca fiind acel contract prin

care un prestator de servicii – persoană fizică sau juridică specializată în exploatarea
1 Această formă de contract de închiriere a unui imobil (clădire şi, eventual, teren) mai este
folosită şi în prezent, însă nefiind specific domeniului turistic, nu vom face în prezenta lucrare analiza
acestuia.
2 A se vedea şi M.-C. Voicu, Gestiune hotelieră, Suport curs Universitatea „Nicolae Titulescu” din
Bucureşti, 2012, p. 127-131.

hotelurilor – asigură organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii hoteliere, în

schimbul unei remuneraţii plătite de proprietarul hotelului.1
O definiţie legală a contractului de management (nu neapărat hotelier) în legislaţia
din România se găseşte în O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor
publice de cultură2, în cuprinsul căreia se defineşte contractul de management astfel:
„contractul încheiat pe durată determinată între ordonatorul principal de credite şi
manager, prin care managerul se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să asigure
conducerea şi buna administrare a activităţii instituţiei publice de cultură, în
conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă”3.
Contractul de management are un caracter complex, însă baza lui juridică poate fi
considerată contractul de mandat, cu elemente preluate şi adaptate de la contractul de
închiriere a unei afaceri.4
Este de reţinut că încheierea unui contract de management oferă o serie de
avantaje.
În primul rând, managerul ales constituie, prin specialitatea şi experienţa sa, o
garanţie profesională. Pe de altă parte, neatingerea obiectivelor stabilite prin criteriile
de performanţă agreate contractual poate duce oricând la rezilierea contractului,
respectiv la retragerea mandatului acordat managerului. Această opţiune pe care o are
proprietarul imobilului şi/sau al afacerii hoteliere este un câştig faţă de limitările pe
care le-ar fi avut în cazul unui contract de muncă.
Contractul de management hotelier oferă managerului numeroase puteri de
reprezentare a proprietarului imobilului sau afacerii hoteliere, dar, în egală măsură, îi
şi stabileşte obligaţii aferente îndeplinirii atribuţiilor sale, legate de exploatarea
hotelului şi conducerea afacerii.
Managerul hotelului poate fi o societate de consultanţă, o persoană fizică sau o
societate de gestiune hotelieră.
Remuneraţia pe care o primeşte managerul este stabilită fie ca procent din cifra de
afaceri (3-6% din cifra de afaceri), fie ca procent din rezultatul brut din exploatare
(5-20%), şi sunt posibile plăţi suplimentare pentru depăşirea rezultatelor previzionate.
1 A se vedea pentru o definiţie similară, C. Guyot, op. cit., p. 201.

2 O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură a fost publicată în
M. Of. nr. 817 din 5 decembrie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 269/2009,
ulterior din nou modificată.
3 A se vedea art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 189/2008. Referiri la contractul de management se găsesc
şi în alte acte normative, iar unele dintre acestea conţin şi un model al contractului de management ce
trebuie încheiat. Este cazul, spre exemplu, al Ordinului Ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi
sportului nr. 5.558/2011 privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului
pentru ocuparea funcţiei de inspector şcolar din inspectoratele şcolare, publicat în M. Of. nr. 734 din
19 octombrie 2011. Acest ordin conţine în Anexa 10 contractul de management educaţional pe care
inspectorul şcolar general îl încheie cu inspectorul şcolar.
4 Contractul de închiriere a unei afaceri este folosit la nivel internaţional şi mai puţin în România.
Sintetic, poate fi definit ca fiind contractul încheiat între proprietarul unei afaceri (societate sau
persoană fizică) şi o altă entitate juridică, prin care cel dintâi acordă celui de-al doilea o afacere sau un
fond de comerţ în integralitatea lui, pe o durată determinată, în schimbul unei sume de bani.
444 | Ilie Dumitru
D. Conţinutul contractului
1. Obiectul contractului
Acest tip de contract are ca obiect transmiterea gestiunii unui imobil destinat
activităţii hoteliere către un profesionist al acestui sector de activitate economică. Prin
încheierea contractului, managerul hotelului se obligă, în principal, să asigure gestiunea
curentă a hotelului, să dezvolte activitatea, să menţină şi/sau să îmbunătăţească
standardele de calitate şi să atingă alte niveluri de performanţă, astfel cum sunt acestea
stabilite prin clauzele particulare ale contractului.
În orice caz, cel mai adesea, prin contractul de management se stabileşte în sarcina
managerului menţinerea sau atingerea unui anumit nivel de clasificare hotelieră (spre
exemplu, pentru un hotel de 3 stele, obţinerea unei clasificări de 4 stele, ca urmare a
unor investiţii asumate ca şi cheltuială de către proprietar şi realizate sub coordonarea
şi conducerea managerului).
2. Denumirea comercială sau marca

Denumirea hotelului este şi ea un element care poate fi stabilit prin contractul
încheiat între proprietar şi managerul sau societatea de gestiune hotelieră. Denumirea
hotelului poate fi aceeaşi cu denumirea societăţii de gestiune sau poate fi o marcă
înregistrată, fie a proprietarului, fie a managerului/societăţii de gestiune.
Atunci când societatea căreia i se încredinţează gestiunea hotelului este una
specializată în industria hotelieră, dar care nu face parte dintr-un lanţ hotelier, în mod
uzual, se menţine denumirea hotelului stabilită de proprietar.
În situaţiile în care societatea de gestiune face parte dintr-un lanţ hotelier,
preluarea de către aceasta a gestiunii unui nou hotel se face numai în condiţiile în care
proprietarul acceptă ca acel hotel să funcţioneze sub denumirea lanţului hotelier
respectiv. Desigur că denumirea lanţului hotelier sau marca acestuia vor apărea atât pe
clădirea hotelului, cât şi pe toate documentele ce vor fi emise de societatea de gestiune
a hotelului respectiv. Prin acelaşi contract de management hotelier sau printr-un altul
distinct, proprietarul şi societatea de gestiune hotelieră stabilesc şi condiţiile de
utilizare a mărcii lanţului hotelier, stabilindu-se astfel şi suma pe care proprietarul
hotelului o datorează proprietarului mărcii pentru licenţa acesteia (cedarea oneroasă a
dreptului de utilizare a mărcii). Este evident că funcţionarea hotelului sub o marcă
notorie reprezintă un avantaj pentru proprietar, care va deveni beneficiar indirect al
avantajelor economice pe care le generează o astfel de situaţie: accesul la clientela
întregului lanţ hotelier, accesul la sistemul de rezervări şi programele informatice ale
acestuia, accesul la agenţiile de turism şi la societăţile de transport persoane care
colaborează cu lanţul hotelier respectiv etc. Sigur că la încetarea unui astfel de contract
toate însemnele mărcii sub care a funcţionat hotelul vor trebui eliminate atât de pe
clădirea hotelului, cât şi de pe orice fel de dotări, materiale, consumabile, documente,
broşuri, internet etc. Astfel, vom avea de-a face atât cu punerea hotelului sub marca
lanţului hotelier la începutul contractului, cât şi scoaterea lui de sub această marcă1 la
încetarea contractului respectiv.
3. Durata
În practica comercială, contractele de management hotelier se încheie pe o durată
determinată, care este stabilită având în vedere timpul necesar pentru ca investiţiile
efectuate să aducă beneficii şi să îşi dovedească rentabilitatea, precum şi, de asemenea,
luând în calcul toate particularităţile hotelului (dimensiuni, amplasare, număr de
angajaţi, dotări etc.).
De regulă, durata iniţială a unui contract de management hotelier este 3-5 ani, dar
poate fi extinsă şi pentru o perioadă de 10-20 de ani.
Reînnoirea sau tacita reconducţiune a contractului sunt clauze care apar şi ele, de
regulă, într-un astfel de contract de management.
4. Obligaţiile şi răspunderea managerului

În mod obişnuit, activitatea managerului unui hotel constă în conducerea şi
organizarea în mod corespunzător a tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul hotelului,
atât a celor de natură comercială, cât şi a celor administrative sau financiar-fiscale.
Concret, printre atribuţiile managerului se numără şi: recrutarea, organizarea şi
coordonarea personalului angajat sau colaborator, promovarea hotelului şi vânzarea
produselor şi serviciilor, încasarea contravalorii serviciilor hoteliere prestate, contrac-
tarea şi plata bunurilor şi serviciilor necesare pentru funcţionarea hotelului, gestiunea
stocurilor, gestiunea echipamentelor şi dotărilor hotelului, gestiunea financiară şi
contabilă etc.
De asemenea, tot managerul hotelului este cel care încheie, pe lângă contractele de
vânzare a produselor sau serviciilor care fac parte din oferta hotelului respectiv, şi
toate contractele de închiriere sau de cedare a folosinţei spaţiilor comerciale din cadrul
hotelului către alte societăţi sau profesionişti, pentru desfăşurarea unor activităţi
specifice: magazine, saloane de înfrumuseţare, casino etc.
În ceea ce priveşte răspunderea managerului, aceasta se supune, ca regulă gene-
rală, prevederilor legale referitoare la mandatul remunerat. Potrivit art. 2018 alin. (1)
C. civ. român, atunci când mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să
execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. În plus, „orice mandatar este ţinut
să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în
temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat man-
dantului.”2
1 În terminologia juridică engleză se folosesc termenii „branding” şi „debranding”.

2 A se vedea art. 2019 alin. (1) C. civ. român.
446 | Ilie Dumitru
5. Personal angajat. Formare profesională.

În industria hotelieră internaţională este întâlnită atât situaţia în care personalul
hotelului este angajat al societăţii de gestiune/management hotelier, cât şi ipoteza în
care salariaţii au încheiat un contract individual de muncă cu proprietarul hotelului,
dar în realitate îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea şi conducerea mana-
gerului/societăţii de management.
Această ultimă situaţie naşte câteva probleme, care au nevoie de precizări supli-
mentare.
Mai întâi, în practica hotelieră internaţională se obişnuieşte ca prin contractul de
management să se autorizeze managerul hotelier să acţioneze şi ca mandatar/repre-
zentant al proprietarului hotelului care are şi calitatea de angajator, fiind astfel liber să
ia decizii privitoare la salariaţi şi să încheie acte juridice cu aceştia sau referitoare la
aceştia. Poate, aşadar, să angajeze şi să concedieze salariaţii, să stabilească politicile
salariale, premiile şi alte stimulente acordate acestora, să conducă negocierile cu sindi-
catul sau reprezentanţii salariaţilor, să elaboreze regulamentul de ordine interioară
aplicabil în respectivul hotel etc.1
Deopotrivă, contractul de management poate să prevadă şi o indemnizaţie specială
acordată managerului de către proprietarul hotelului pentru reprezentarea sa în
raporturile de muncă cu salariaţii.
În situaţia în care personalul hotelului este angajat de manager sau societatea de
management în mod direct, este uzuală o clauză în contractul de management prin care
i se interzice proprietarului hotelului să angajeze salariaţi ai managerului, pe toată
durata contractului de management precum şi o anumită perioadă după încetarea
acestuia.
6. Autorizarea funcţionării hotelului

În mod evident, existenţa unei clădiri adecvate desfăşurării activităţii şi încheierea
unui contract cu un manager hotelier nu sunt suficiente pentru începerea activităţii,
atunci când este vorba de un imobil nou sau de unul transformat în hotel. Este necesară
şi obţinerea prealabilă a autorizaţiilor necesare funcţionării hotelului, inclusiv clasifi-
carea lui din punct de vedere turistic, precum şi autorizarea tuturor activităţilor com-
plementare, dacă este necesară o autorizare suplimentară (ex.: piscină, parcare,
restaurant, casino).
De regulă, tot managerul este cel care este însărcinat prin contractul de mana-
gement să întreprindă toate demersurile necesare funcţionării hotelului. Sigur că în
astfel de situaţii contractul său de management conţine o clauză rezolutorie, care
determină încetarea lui în ipoteza neobţinerii autorizaţiilor necesare funcţionării.2
1A se vedea C. Guyot, op. cit., p. 210.

2Sub acest aspect sunt relevante şi următoarele prevederi ale Codului civil român:
Art. 1399 – Obligaţia condiţională: Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau
desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.
7. Resurse financiare
În situaţiile în care contractul de management se încheie la începutul unei afaceri
hoteliere, este important de stabilit prin contract care sunt resursele financiare pe care
le are la dispoziţie managerul pentru dotarea hotelului şi organizarea activităţii, care
este bugetul şi calendarul de inaugurare a hotelului, aprovizionarea cu mărfuri,
recrutarea şi pregătirea personalului etc.
În fiecare an managerul sau societatea de gestiune hotelieră întocmesc un proiect
de buget, pe care îl supun spre aprobare proprietarului hotelului. Este posibil, însă, ca
proprietarul să impună prin contractul de management să i se prezinte de către
manager semestrial sau chiar trimestrial o situaţie financiară.
Pentru normala funcţionare a hotelului şi eliminarea oricăror riscuri care pot
determina blocaje în activitate sau incapacitate de plată, managerul sau societatea de
gestiune hotelieră trebuie să prevadă în buget şi 3 principale categorii de fonduri de
rezervă:
a. Fondul de rulment – se constituie pentru a susţine activitatea cotidiană a
hotelului, asigurând plăţile curente necesare pentru achiziţionarea de mărfuri/servicii
folosite în hotel (cum ar fi, de exemplu: produse alimentare, băuturi, produse de
curăţenie, decoraţiuni interioare), plata angajaţilor şi colaboratorilor etc.
b. Fondul de reparaţii – se constituie pentru a asigura plăţile necesare pentru
repararea şi/sau înlocuirea mobilierului, zugrăveli, schimbarea decoraţiunilor
interioare şi a echipamentelor din camere şi nu numai, alte modificări sau înnoiri
necesare pentru menţinerea standardului şi a atractivităţii hotelului. De regulă, acest
fond se stabileşte ca procent din cifra de afaceri.
c. Fondul de investiţii – acoperă cheltuielile ocazionate de renovări şi schimbări
legate de infrastructura hotelului: reparaţii capitale, înlocuirea sistemului de încălzire,
consolidări ale structurii de rezistenţă a clădirii (mai ales în cazul hotelurilor care
funcţionează în clădiri vechi) etc. Şi acest fond se constituie prin raportare la cifra de
afaceri, însă utilizarea lui nu este lăsată la discreţia managerului hotelului, ci este
supusă unei decizii ce aparţine proprietarului, dar care nu poate refuza să îşi dea
acordul atunci când nerealizarea sau întârzierea investiţiilor poate să afecteze buna
funcţionare a hotelului.
8. Publicitate şi marketing
Campaniile publicitare, promovarea hotelului, precum şi metodele de marketing
fac parte din sfera de atribuţii ale managerului.
Atunci când hotelul face parte dintr-un lanţ hotelier, este posibil ca deciziile asupra
acestor activităţi, precum şi operaţiunile în sine să aparţină managementului central al
Art. 1401 – Condiţia rezolutorie, alin. (1): Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei
determină desfiinţarea obligaţiei.
Art. 1407 – Efectele îndeplinirii condiţiei, alin. (2): În cazul contractelor cu executare continuă
sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare,
nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate.
448 | Ilie Dumitru
lanţului hotelier, fie la nivel naţional, fie internaţional. În astfel de situaţii, fiecare hotel
beneficiază, în primul rând, de renumele lanţului hotelier din care face parte şi de
prestigiul denumirii sau mărcii sub care îşi desfăşoară activitatea. Pe de altă parte, mai
beneficiază şi de campaniile publicitare care se organizează la nivel internaţional şi
care se plătesc de societatea-mamă de management hotelier.
9. Exclusivitate şi neconcurenţă
Prin contractul de management se stabileşte, de regulă, şi o obligaţie a
managerului de a nu mai conduce şi activitatea altui hotel, indiferent de localizare sau
doar pe un teritoriu limitat. Este posibil, uneori, şi managementul mai multor hoteluri
de către acelaşi manager sau societate de gestiune, dar numai când există acordul
proprietarului hotelului. Durata acestei interdicţii se poate limita la durata contractului
sau poate să o depăşească.
Când contractul de management se încheie cu o societate de gestiune hotelieră de
renume, care introduce astfel hotelul respectiv într-un lanţ hotelier, o astfel de clauză
nu este admisă, întrucât la încetarea contractului de management ar pune respectivul
lanţ hotelier în imposibilitatea de a mai deschide sub marca sa un alt hotel în aceeaşi
localitate, de exemplu.
10. Denunţarea şi rezilierea contractului

Neîndeplinirea de către una dintre părţile contractului de management a
obligaţiilor asumate poate constitui pentru cealaltă parte motiv de reziliere a
contractului. Această sancţiune contractuală poate fi aplicată de manager, atunci când,
spre exemplu, proprietarul nu alocă fondurile necesare pentru desfăşurarea activităţii,
nu face investiţiile asumate pentru modernizare, nu alocă fondurile necesare pentru
înlocuirea echipamentelor/dotărilor hotelului defecte sau uzate, îşi vinde fondul de
comerţ sau patrimoniul imobiliar etc. În egală măsură şi proprietarul hotelului poate să
rezilieze contractul atunci când managerul sau societatea de gestiune hotelieră nu
atinge nivelurile de performanţă asumate, cum ar fi: gradul de ocupare a hotelului,
fidelizarea personalului, rata rentabilităţii, calitatea serviciilor hoteliere, ridicarea
clasificării hoteliere, gradul de mulţumire al clienţilor etc.
Capitolul VI
Modalităţi de comercializare şi plată a serviciilor turistice
Secţiunea I. Comerţul tradiţional
Comercializarea produselor turistice (servicii turistice individuale sau pachete de

servicii turistice) în magazine sau spaţii comerciale (agenţii de turism în sens fizic),
care presupun un contact direct între vânzător şi cumpărător, a constituit multă vreme
principala modalitate de tranzacţionare a acestei categorii de produse, ca de altfel a
oricăror altor bunuri.
În cele din urmă, produsul turistic este predispus la această formă de comer-
cializare, ca şi orice alt produs (bun sau serviciu).
Fie că vânzarea serviciului/serviciilor turistice este făcută direct de prestatorul lor
în spaţii proprii, fie că este făcută de un intermediar (turoperator, agenţie de voiaj,
agenţie de turism etc.) încheierea unui contract, într-o formă fizică, într-un spaţiu
determinat, a fost şi rămâne încă (într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcţie de
ţară, de specificul produsului turistic etc.) o formă de bază a vânzării produselor
turistice.
Este important să subliniem caracteristicile unui contract încheiat între persoane
prezente, elementele definitorii şi regulile de formare a acordului de voinţe, spre a
vedea, în secţiunile următoare, specificităţile celorlalte modalităţi de vânzare a
produselor turistice.
A. Iniţierea încheierii contractului şi oferta de a contracta
Contractul, ca acord de voinţe, debutează prin a fi o unică voinţă, a celui care are
iniţiativa încheierii lui şi care propune altei persoane să accepte o anumită înţelegere.
Oferta de a contracta reprezintă, aşadar, o manifestare a unei persoane, numită
ofertant, făcută cu scopul de a se încheia un contract. Prin ofertă, iniţiatorul con-
tractului îşi exhibă nu numai intenţia sa de a contracta, ci şi condiţiile esenţiale ale
contractului.
Oferta trebuie să conţină suficiente elemente pentru formarea contractului şi
trebuie să exprime intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către
destinatar. De asemenea, oferta trebuie să fie fermă şi neechivocă, precisă şi completă.
De regulă, contractul de comercializare a serviciilor turistice sau pachetelor de
servicii turistice este un contract consensual şi, prin urmare, manifestarea de voinţă a
părţilor este suficientă pentru încheierea sa valabilă. Aceasta face ca nici oferta de a
contracta şi nici acceptarea ei să nu îmbrace cu necesitate o anumită formă, spre a fi
valabile.
450 | Ilie Dumitru
Totuşi, de cele mai multe ori, oferta de produse turistice în magazinele de profil
îmbracă o formă scrisă, fie prin afişele din vitrinele magazinelor, fie prin cataloagele,
pliantele, broşurile care se găsesc în magazin şi care sunt puse de vânzător la dispoziţia
clientului (turistului).
Oferta poate fi făcută fie unei/unor anumite persoane, fie poate fi făcută unor
persoane nedeterminate. În acest din urmă caz, însă, Codul civil român prevede că ea
nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.
Totuşi, şi atunci când este făcută erga omnes, propunerea valorează ofertă dacă
aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări.
Oferta de a contracta nu trebuie confundată cu antecontractul, adică promisiunea
de a contracta. Oferta este un act juridic unilateral, respectiv o manifestare de voinţă a
unei singure persoane, iar antecontractul este act juridic bilateral, care are la bază un
acord de voinţe.
B. Acceptarea ofertei şi efectele juridice
Persoana care primeşte o ofertă de a contracta poate adopta una din următoarele
poziţii:
- Fie nu dă niciun răspuns, rezervându-şi sau nu pentru mai târziu această posi-
bilitate;
- Fie face o contraofertă (care va fi considerată a avea aceeaşi valoare cu oferta
iniţială);
- Fie acceptă oferta aşa cum a fost formulată.
Doar în această ultimă ipoteză ne aflăm în situaţia unei acceptări a ofertei, care are
ca efect încheierea contractului.
De altfel, prin „acceptarea ofertei” se înţelege numai manifestarea voinţei juridice a
unei persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite de persoana care a făcut
oferta de a contracta.
Acceptarea produce efecte din momentul în care este acceptată de ofertant.
C. Locul şi momentul încheierii contractului
În cazul vânzării clasice, prin magazine sau într-un loc în care sunt prezenţi
concomitent atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, nu se ridică mari probleme în
determinarea corectă a locului şi momentului încheierii contractului.
Regula este că aceste două elemente se determină prin raportare la realizarea
acordului de voinţe, dat fiind că majoritatea contractelor de comercializare a serviciilor
turistice sunt contracte consensuale. În ipoteza contractelor solemne1, contractul se
consideră încheiat la data încheierii în forma cerută de lege.
1 Contractul solemn este acel tip de contract care necesită îndeplinirea unor formalităţi
prevăzute de lege pentru ca acesta să fie valid (spre exemplu, încheierea în formă scrisă).
Principiul consensualismului este consacrat legislativ în dreptul român prin

prevederile art. 1178 C. civ.: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”
Formalismul contractual este, aşadar, o excepţie, care va fi tratată conform prin-
cipiilor dreptului, printr-o interpretare strictă a textului de lege care reglementează o
atare situaţie.
Secţiunea II. Contractele la distanţă şi comerţul electronic
A. Contractele între absenţi
Contractele se pot încheia nu numai între persoane prezente, ci şi între absenţi.

Regulile formării contractului între prezenţi, expuse în secţiunea precedentă, se
aplică şi în ipoteza contractului între persoane care nu se află în acelaşi moment în
acelaşi loc. Diferenţa constă în aceea că, în ultima ipoteză, părţile contractante,
aflându-se în locuri diferite, comunică prin corespondenţă. Această particularitate face
ca între manifestările de voinţă ale părţilor (oferta de a contracta şi acceptarea acestei
oferte) să se scurgă un anumit interval de timp.
Potrivit art. 1193 C. civ., oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane
care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, astfel încât destinatarul
să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la
destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau înainte ca destinatarul
ofertei să săvârşească acte ori fapte din care rezultă indubitabil acceptarea ofertei,
respectiv încheierea contractului.
Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.1
B. Comerţul electronic
Odată cu evoluţia societăţii şi, mai ales, a domeniului IT, s-au produs unele
transformări şi adaptări în comerţul internaţional. Apariţia calculatoarelor, a reţelelor
informatice şi, mai ales, a internetului a făcut ca mare parte a corespondenţei
comerciale să nu mai aibă o formă materializată pe suport de hârtie, iar încheierea
contractelor între absenţi să nu se mai facă prin trimiteri poştale clasice ale ofertei,
respectiv acceptarea ei.
În ansamblu, internetul a produs modificări majore în viaţa cotidiană a oamenilor
la nivel planetar, poate chiar mai profunde decât revoluţiile industriale din urmă cu
câteva secole.
1 Art. 1186 C. civ. român.

452 | Ilie Dumitru
Comerţul tradiţional şi legislaţia aferentă acestuia au fost forţate să se adapteze

acestor schimbări.
Comerţul electronic este un concept relativ nou şi defineşte o modalitate ce oferă
posibilitatea firmelor să îşi comercializeze produsele oriunde în lume, extinzându-şi
astfel piaţa de desfacere şi depăşind cu eforturi insignifiante barierele geografice. De
cealaltă parte, clienţii produselor şi serviciilor comercializate online au acces la acestea
24 de ore din 24 şi pot oricând compara cantitativ, calitativ şi la nivel de preţ
produse/servicii oferite de mult mai multe firme concurente şi cu un efort mult mai
mic, eliminând timpul petrecut în magazine şi cel de aşteptare la cozi.
Evoluţia rapidă a comerţului online (sau e-business/e-commerce, cum mai este
numit) a făcut să se depăşească etapa în care era folosit doar de marile companii, în
prezent tot mai multe firme de mărime medie şi chiar mică înţelegând avantajele
afacerilor online şi potenţialul uriaş pe care îl oferă internetul.
Exemplul poate cel mai relevant pentru forţa şi impactul uriaş pe care îl are
internetul în societatea actuală îl constituie compania care deţine şi administrează
site-ul de rezervări şi închirieri online de locuinţe Airbnb. Aceasta, în numai 10 ani de
existenţă, având o activitate care se desfăşoară exclusiv în mediul online, a ajuns la o
valoare care depăşeşte 25 miliarde de dolari, fiind prezentă în peste 190 de ţări din
întreaga lume.
Pe plan juridic, vechile mecanisme de contractare între persoane absente şi
normele legale aplicabile au trebuit adaptate şi ele noilor realităţi economice, sociale şi
tehnologice.
Pe de altă parte, într-o a doua etapă a acestor procese evolutive, a devenit necesară
şi implementarea unor norme juridice de protecţie a consumatorului, respectiv a
persoanelor fizice care, situându-se pe o poziţie dezavantajoasă în raport cu nivelul de
cunoştinţe deţinut de profesioniştii din domeniu, erau vulnerabile şi constituiau
potenţiale victime ale unor practici abuzive şi/sau înşelătoare ale comercianţilor.
Sigur că nici turismul şi nici activitatea de comercializare a produselor turistice nu
putea să rămână imune la toate acestea.
În esenţă, comerţul electronic presupune utilizarea reţelelor de calculatoare în
scopul realizării de acte şi fapte juridice de comerţ.
Cele mai cunoscute modele de operaţiuni efectuate în comerţul electronic:
- Comerţul B2B – business to business, este cel în care vânzătorul/ofertantul se
adresează altor companii, cel mai adesea intermediari în lanţul de distribuţie a
produselor/serviciilor acelei companii (ex.: fabrică virtuală);
- Comerţul B2C – business to consumer, este cel în care ofertantul se adresează
consumatorului final, căruia îi propune să cumpere bunurile fabricate sau serviciile
furnizate de el.1
1 Pe lângă acestea se mai vorbeşte de: Consumer-to-business (C2B): Persoane fizice (consu-
matori) care utilizează internetul pentru a-şi vinde produsele sau serviciile firmelor şi/sau caută
vânzători să liciteze pentru produsele sau serviciile de care au nevoie; Consumer-to-consumer (C2C):
Consumatori care vând direct la alţi consumatori; Comerţ mobil (m-commerce): Tranzacţii şi activităţi
de comerţ electronic realizate prin intermediul telefonului mobil; Government-to-business (G2B): O
Potrivit statisticilor existente la nivelul UE1, vânzările online au avut o creştere

continuă şi constantă, ajungând în 2016 la peste 530 milioane euro, iar aşteptările
pentru 2017 sunt de a depăşi 600 de milioane euro.
Perspectivele de dezvoltare a industriei turistice prin intermediul internetului şi a

vânzărilor online sunt deosebit de încurajatoare. Aceasta deoarece, cel puţin la nivelul
UE, cumpărările de vacanţe şi servicii turistice au trecut de pe locul trei în 2015 pe
locul doi în 2016, în topul celor mai cumpărate produse prin comerţul online, după cele
de îmbrăcăminte.
Sursa: Eurostat
instituţie guvernamentală cumpără sau vinde bunuri, servicii sau informaţii de la persoanele juridice;
Government-to-consumer (G2C): Relaţiile dintre guvern şi cetăţeni, la nivel de informare şi prestarea
unor servicii publice.
1 A se vedea European Ecommerce Report 2017.
454 | Ilie Dumitru
1. Reglementări internaţionale în domeniul comerţului electronic

a. Pe plan internaţional, chiar ONU a fost preocupată de adoptarea unor regle-
mentări generale referitoare la comerţul electronic, fiind astfel mai mult decât evidentă
importanţa majoră pe care o are internetul în comerţul mondial.
Comisia ONU pentru dreptul comercial internaţional (UNCITRAL)1 a elaborat un
model de lege privind comerţul electronic, adoptată de ONU prin Rezoluţia 51/162 din
16 decembrie 1996.
Legea-model privind comerţul electronic urmăreşte să permită şi să faciliteze
comerţul efectuat prin mijloace electronice, oferind legislatorilor naţionali un set de
norme acceptabile pe plan internaţional, menite să elimine obstacolele juridice şi să
crească predictibilitatea juridică pentru comerţul electronic. În mod special, s-a dorit să
se depăşească obstacolele care decurg din dispoziţiile legale care nu pot fi modificate
prin contract prin acordarea unui tratament egal informaţiilor pe suport de hârtie şi
informaţiilor electronice. Un astfel de tratament egal este esenţial pentru a permite
utilizarea comunicării fără hârtie, favorizând astfel eficienţa comerţului internaţional.
Modelul de lege privind comerţul electronic a fost primul text legislativ care a
adoptat principiile fundamentale ale nediscriminării, neutralităţii tehnologice şi ale
echivalenţei funcţionale, considerate în general ca fiind elementele fondatoare ale
dreptului modern al comerţului electronic.
Principiul nediscriminării asigură faptul că un document nu va fi lipsit de efect
juridic, de valabilitate sau de aplicabilitate numai pe motiv că este în formă electronică.
Principiul neutralităţii tehnologice impune adoptarea unor dispoziţii neutre în
ceea ce priveşte tehnologia utilizată. Având în vedere progresele tehnologice rapide,
normele neutre urmăresc adaptarea oricărei dezvoltări viitoare fără o activitate legisla-
tivă suplimentară.
Principiul echivalenţei funcţionale stabileşte criteriile conform cărora comuni-
caţiile electronice pot fi considerate echivalente cu comunicările pe suport de hârtie. În
special, acesta stabileşte cerinţele specifice pe care comunicaţiile electronice trebuie să
le îndeplinească pentru a satisface aceleaşi scopuri şi funcţii ca şi cele pe care anumite
noţiuni din sistemul tradiţional pe suport de hârtie încearcă să le atingă (spre exemplu,
noţiunile de „scris”, „original”, „semnat”, „înregistrat”).
Modelul de lege privind comerţul electronic nu se limitează doar la a defini noţiu-
nile juridice de nediscriminare, neutralitate tehnologică şi echivalenţă funcţională, ci
stabileşte şi unele reguli pentru formarea şi validitatea contractelor încheiate prin
mijloace electronice, pentru atribuirea mesajelor de date, pentru confirmarea primirii
1 Comisia ONU pentru dreptul comercial internaţional (UNCITRAL) este o structură legală
centrală în cadrul sistemului Naţiunilor Unite în domeniul dreptului comercial internaţional.

UNCITRAL a fost înfiinţată prin rezoluţia Adunării Generale nr. 2205 (XXI) din 17 decembrie 1966 şi
însărcinată cu unificarea şi armonizarea dreptului comercial internaţional, în special prin elaborarea
de noi convenţii internaţionale, modele de lege şi legi uniforme. UNCITRAL cuprinde 36 de membri
aleşi de către Adunarea Generală, astfel încât să reprezinte diferitele zone geografice ale lumii şi
principalele sisteme economice şi juridice.
şi pentru determinarea momentului şi locului de trimitere şi de primire a mesajelor de

date.
După data adoptării acestui model de lege (1996), unele dispoziţii ale sale au fost
modificate prin Convenţia privind comunicaţiile electronice1, iar alte prevederi, în spe-
cial cele din partea a doua, referitoare la comerţul electronic în legătură cu transportul
de mărfuri, au fost completate de alte texte legislative, inclusiv de Convenţia Naţiunilor
Unite privind contractele pentru transportul internaţional de mărfuri, în întregime sau
parţial pe mare (New York, 2008) – „Normele Rotterdam”2.
Până în prezent, modelul de lege UNCITRAL privind comerţul electronic a servit ca
reper sau a influenţat legislaţia din 69 de state, printre care şi România. Legea-model
este însoţită de un Ghid pentru aprobare, care oferă informaţii de bază şi explicative,
menite să ajute statele să pregătească dispoziţiile legislative proprii.
Desigur că, şi pe viitor, acest model de lege poate face obiectul unor noi modificări
şi corelări cu alte norme internaţionale.
Pe baza unei decizii luate în cadrul UNCITRAL la cea de-a douăzeci şi una sa
sesiune (1988), Secretariatul Comisiei a instituit un sistem de colectare şi difuzare a
informaţiilor privitoare la hotărârile judecătoreşti şi la hotărârile arbitrale care se
referă la convenţiile şi/sau modelele de legi adoptate de Comisie. Scopul sistemului
este acela de a promova conştientizarea internaţională a acestor aspecte juridice şi a
textelor elaborate sau adoptate de Comisie, pentru a permite judecătorilor, arbitrilor,
avocaţilor, părţilor la tranzacţii comerciale şi altor persoane interesate să ia deciziile
cele mai potrivite în legătură cu aceste texte şi, totodată, pentru a promova interpre-
tarea lor uniformă.3
1 Convenţia Naţiunilor Unite privind utilizarea comunicaţiilor electronice în contractele
internaţionale (New York, 2005), este ratificată până în prezent de 22 de state, printre care China,
Federaţia Rusă, Arabia Saudită, Singapore etc.
2 Adoptată de Adunarea Generală ONU la 11 decembrie 2008, Convenţia stabileşte un regim
juridic uniform şi modern, care reglementează drepturile şi obligaţiile expeditorilor, transportatorilor

şi destinatarilor în cadrul unui contract de transport door-to-door care include un element interna-
ţional maritim. Convenţia oferă o alternativă modernă la convenţiile anterioare privind transportul
internaţional de mărfuri pe mare, în special Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor
reguli de drept referitoare la documentele de transport (Bruxelles, 25 august 1924) („Normele de la
Haga”) şi protocoalele sale („Normele de la Haga-Visby”) şi Convenţia Naţiunilor Unite privind
transportul maritim de mărfuri (Hamburg, 31 martie 1978) („Regulile de la Hamburg”). Convenţia
Naţiunilor Unite privind contractele pentru transportul internaţional de mărfuri în întregime sau
parţial pe mare (New York, 2008) (Regulile de la Rotterdam) oferă un cadru juridic care ţine seama de
numeroasele evoluţii tehnologice şi comerciale care au avut loc în transportul maritim de la adoptarea
convenţiilor anterioare, inclusiv creşterea containerelor, dorinţa de a transporta de la uşă la uşă în
cadrul unui singur contract, precum şi elaborarea de documente electronice de transport. Prin
Rezoluţia din 5 mai 2010 referitoare la obiectivele strategice şi la recomandările pentru politica UE în
domeniul transportului maritim până în 2018 (2009/2095(INI)), Parlamentul European a invitat
statele membre să semneze, să ratifice şi să pună în aplicare, fără întârziere, Convenţia ONU privind
contractele pentru transportul internaţional de mărfuri în întregime sau parţial pe mare, cunoscută ca
„normele de la Rotterdam”, prin care se înfiinţează noul sistem de răspundere maritimă.
3 Acest sistem este funcţional sub acronimul „CLOUT” („Case law on UNCITRAL texts”), iar toate
hotărârile judecătoreşti şi arbitrale selectate de Secretariatul UNCITRAL pot fi studiate la adresa web
http://www.uncitral. org/clout/index.jspx (accesată la 01.08.2018).
456 | Ilie Dumitru
b. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)1 este un alt

organism internaţional care s-a implicat în reglementarea comerţului electronic şi a
protecţiei consumatorilor în contextul participării acestora la tranzacţii electronice.
Astfel, Liniile directoare privind protecţia consumatorilor în contextul comerţului
electronic (The Guidelines for Consumer Protection in the Context of Electronic
Commerce), aprobate la 9 decembrie 1999 de Consiliul OCDE, după cum se prevede
chiar în preambulul acestui document, sunt destinate să asigure consumatorilor, atunci
când aceştia fac cumpărături online, o protecţie cel puţin la fel de eficientă ca atunci
când cumpără din magazinul local sau comandă dintr-un catalog. Prin stabilirea prin-
cipalelor caracteristici ale protecţiei eficiente a consumatorilor pentru tranzacţiile
online între companii şi consumatori, orientările (Liniile directoare) sunt menite să
elimine unele incertitudini cu care se confruntă atât consumatorii, cât şi companiile
atunci când cumpără şi vând online.
Rezultat al celor 18 luni de discuţii între reprezentanţii guvernelor ţărilor membre
OCDE2 şi organizaţiile de afaceri şi consumatori, Liniile directoare privind protecţia
consumatorilor în contextul comerţului electronic au jucat un rol major în asistarea
guvernelor, a reprezentanţilor companiilor şi a consumatorilor pentru a dezvolta şi
implementa mecanismele online de protecţie a consumatorilor fără ca acestea să
devină o piedică în calea comerţului.
Liniile directoare subliniază necesitatea cooperării între guverne, companii şi
consumatori şi au ca scop încurajarea unor practici corecte în afaceri, publicitate şi
marketing, accesul la informaţii clare despre identitatea unei afaceri online, produsele
sau serviciile pe care le oferă şi termenii şi condiţiile oricărei tranzacţii. De asemenea,
urmăresc implementarea unor proceduri transparente pentru confirmarea tranzac-
ţiilor, a unor mecanisme de plată sigure, precum şi o educaţie a consumatorilor şi a
mediului de afaceri în legătură cu mediul online şi comerţul electronic.
Cu privire la etica în afaceri, publicitate şi marketing, Liniile directoare adoptate de
OECD în privinţa protecţiei consumatorilor în comerţul electronic internaţional prevăd
următoarele:
1 Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este un for interguvernamental
dedicat identificării, diseminării şi evaluării aplicării politicilor publice potrivite pentru asigurarea
creşterii economice sustenabile şi stabilităţii sociale. Ea este continuatoarea Organizaţiei pentru
Cooperare Economică Europeană (OEEC), înfiinţată în 1948 pentru a executa Planul Marshall finanţat
de SUA pentru reconstrucţia continentului european, devastat de război. Prin faptul că guvernele
vest-europene au recunoscut interdependenţa economiilor lor, s-a deschis calea pentru o nouă eră de
cooperare care a schimbat structural Europa Occidentală. Încurajată de succesul planului Marshall şi
al OEEC, precum şi de perspectiva de a-şi continua activitatea pe o scenă mondială, Canada şi SUA s-au
alăturat membrilor OEEC prin semnarea noii Convenţii a OCDE la 14 decembrie 1960 şi intrată în
vigoare la data de 30 septembrie 1961.
2 În prezent, ţările membre OCDE sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Chile, Cehia, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea,
Letonia, Luxemburg, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi SUA.
Aceşti 35 de membri ai OCDE deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul global şi 90%
din nivelul mondial al investiţiilor străine directe.
- companiile implicate în comerţul electronic ar trebui să acorde atenţia cuvenită

intereselor consumatorilor şi să acţioneze în conformitate cu bunele practici în publi-
citate şi marketing;
- companiile nu ar trebui să întreprindă nicio acţiune, omisiune sau să se angajeze
în vreo practică ce ar putea fi înşelătoare, frauduloasă sau nedreaptă;
- companiile care vând, promovează sau comercializează bunuri sau servicii către
consumatori nu ar trebui să se angajeze în practici care pot genera riscuri nejustificate
pentru aceştia din urmă;
- ori de câte ori companiile oferă informaţii despre ele însele sau despre bunurile
sau serviciile pe care le furnizează, acestea trebuie să prezinte aceste informaţii într-un
mod clar, precis şi uşor accesibil;
- companiile ar trebui să ţină seama de natura globală a comerţului electronic şi,
ori de câte ori este posibil, ar trebui să ia în considerare diversele reglementări
existente pe pieţele pe care le vizează;
- companiile nu ar trebui să exploateze caracteristicile speciale ale comerţului
electronic pentru a-şi ascunde identitatea sau locaţia adevărată sau pentru a evita să se
conformeze cu standardele de protecţie a consumatorilor şi/sau cu mecanismele de
executare silită;
- companiile nu ar trebui să utilizeze clauze contractuale abuzive;
- publicitatea şi marketingul trebuie să fie clar identificabile ca atare; de asemenea,
ar trebui să identifice compania în numele căreia se face marketingul sau publicitatea,
iar acolo unde această identificare nu se poate realiza, ar trebui să se considere ca
publicitate înşelătoare.
- companiile trebuie să fie atente în mod deosebit în ceea ce priveşte publicitatea
şi/sau marketingul adresate copiilor, bătrânilor, bolnavilor şi altor persoane care nu
pot sau nu mai au capacitatea de a înţelege pe deplin informaţiile care le sunt
prezentate.
Potrivit evaluărilor făcute la numai câţiva ani după adoptarea Liniilor directoare,
multe ţări au emis imediat comunicate de presă şi au distribuit conţinutul lor către
companii, asociaţii de întreprinderi şi grupuri de consumatori. Unele ţări au organizat
ateliere de lucru pentru a educa întreprinderile şi consumatorii pe principiile Liniilor
directoare.
În alte ţări, companiile, asociaţiile de antreprenori şi consumatori au lucrat
împreună pentru a dezvolta educaţia comună şi a susţine campanii de informare. De
asemenea, chiar guvernele unor state şi-au unit forţele cu sectorul privat, pentru a oferi
educaţie şi informaţie referitoare la comerţul electronic. 1
1 În Norvegia şi Elveţia, spre exemplu, au fost extinse iniţiativele educaţionale în sistemele
şcolare într-un efort de a preda adolescenţilor şi copiilor responsabilităţile lor ca şi consumatori,

inclusiv în comerţul electronic. În Statele Unite, Mastercard şi Liga consumatorilor naţionali au lansat
o iniţiativă comună de educaţie, „Be e-Wise!”, care include o broşură tipărită şi informaţii online în
care sunt prezentate beneficiile şi riscurile cumpărăturilor online, sfaturi de cumpărături online şi alte
informaţii similare.
458 | Ilie Dumitru
Deşi încă nu este stat membru OCDE1, România a folosit şi ea ca model al regle-
mentărilor interne Liniile directoare elaborate de această organizaţie, inclusiv cele
referitoare la comerţul electronic şi protecţia consumatorilor.
c. Camera Internaţională de Comerţ (International Chamber of Commerce –
ICC) este cea mai mare şi mai reprezentativă organizaţie de afaceri din lume, singura
instituţie care reprezintă cu autoritate, pe plan mondial, întreprinderi din toate
sectoarele de activitate2.
ICC a fost preocupată de tematica şi problemele referitoare la comerţul electronic
încă din urmă cu două decenii, când a transmis în numele mediului de afaceri un prim
plan de acţiune guvernelor ţărilor membre OCDE reunite la Ottawa, în Canada, în
octombrie 1998.
Un an mai târziu, a fost elaborată a doua ediţie a Planului global de acţiune pentru
comerţul electronic, publicată de Alianţa pentru Afaceri Globale (AGB), care reflectă o
serie de evoluţii în discuţiile globale privind comerţul electronic faţă de primul plan de
acţiune transmis către OCDE.
1 România încearcă încă din 2004 să adere la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), iar în 2012 a reiterat intenţia sa. Mai mult, acest deziderat a fost inclus şi în
programul de guvernare 2013-2016. Potrivit procedurilor proprii ale acestei organizaţii, după ce un
stat depune cererea de aderare, OCDE începe să monitorizeze acel stat, pentru a verifica dacă şi în ce
măsură respectă un set de reguli comune. Fiecare ţară care doreşte să devină membru OCDE este
analizată pe baza propriilor merite, în conformitate cu o procedură şi potrivit unor criterii adaptate
fiecărui caz în parte. După cum reiese dintr-un raport publicat la finele anului 2016 (OECD Public
Governance Reviews – Romania Scan 2016), în cazul României sunt monitorizate următoarele 5
domenii: centrul de guvernare, managementul strategic al resurselor umane, guvernanţa bugetară,
transparenţa guvernării şi digitalizarea guvernării. Se confirmă şi prin aceste criterii de evaluare că
generalizarea digitalizării este nu doar o tendinţă manifestată numai în domeniul comerţului, ci este
un imperativ al economiei globale, necesar inclusiv în procesele de guvernare naţională. Or, România
se situează pe locul 75 în lume potrivit Indexului Naţiunilor Unite referitor la guvernarea digitală pe
anul 2016 („UN E-Government Development Index 2016”) şi face parte din grupul „ţărilor novice”
(„Neophytes Cluster”) la acest capitol considerat esenţial pentru gestiunea publică. Tendinţa din 2010
până în prezent este negativă, dar nu pentru că România a încetat să progreseze, ci mai ales pentru că
alte ţări progresează într-un mod mai rapid şi mai sustenabil. Forma integrală a Raportului cu titlul
OECD Public Governance Reviews – Romania 2016 SCAN poate fi studiată la adresa http://www.oecd.
org/countries/romania/public-governance-review-scan-romania.pdf (accesată la 01.08.2018).
2 ICC a luat fiinţă în anul 1919, la Paris, când încă nu exista nici un sistem de reguli internaţionale
care să guverneze comerţul, investiţiile, finanţele sau relaţiile comerciale. Grupul de antreprenori care
au avut iniţiativa înfiinţării ICC, alcătuit din industriaşi, finanţatori şi comercianţi, îşi propusese să
aducă astfel prosperitate economică într-o lume devastată de primul război mondial. În cadrul ICC a
fost creată în 1923 Curtea Internaţională de Arbitraj. În 1946, ICC a primit statutul de consultant la cel
mai înalt nivel în cadrul ONU. Cu timpul, Camera de Comerţ Internaţional a dobândit un rol important
în comerţul internaţional şi în mediul de afaceri, adoptând şi o serie de norme internaţionale,
mecanisme şi standarde. În prezent, membri ai ICC sunt atât mari companii multinaţionale, cât şi
companii mici şi mijlocii. Având actualmente o reţea globală de peste 6 milioane de membri în mai
mult de 100 de ţări, ICC este angajată în promovarea comerţului internaţional, a conduitei respon-
sabile a afacerilor şi a unei abordări globale în reglementare, având şi avantajul unei activităţi
complexe, constând atât în activităţi de consultanţă, de standardizare, dar şi de soluţionare a litigiilor.
Partea a doua a acestui document stabileşte un set de principii fundamentale care

stau la baza cadrului în care ar trebui să aibă loc elaborarea de politici pentru comerţul
electronic.
Sunt recunoscute încă de la acel moment din urmă cu două decenii efectele pe care
le va avea comerţul electronic în economia globală, arătându-se că acesta va facilita
relaţiile dintre partenerii de afaceri, vânzările de către companii către consumatori şi
schimburile dintre acestea şi consumatori; va afecta mediul de afaceri la nivel naţional,
regional şi global şi va genera oportunităţi majore şi noi provocări pentru creşterea
pieţei şi creşterea numărului locurilor de muncă, dezvoltarea industriilor şi a
serviciilor.
Printre beneficiile comerţului electronic sunt menţionate:
- scăderea lanţului de producţie şi distribuţie prin reducerea intermedierii şi
schimbarea naturii sale;
- utilizarea reţelelor pentru integrarea directă a pieţelor cu furnizorii şi proce-
durile de urmărire a trasabilităţii pot contribui la reducerea costurilor, şi permit
metode mai flexibile de producţie;
- oferă posibilitatea de a compara preţurile şi alţi termeni la nivel global;
- furnizează facilităţi virtuale de cumpărături care vor schimba conceptele de
vânzare cu amănuntul pentru o serie de bunuri şi servicii, sporind şi abilităţile clien-
ţilor de a naviga şi de a alege produse şi servicii noi;
- creşte concurenţa pe piaţă, deoarece costurile pentru consumatori şi barierele de
intrare pe piaţă pentru furnizori sunt reduse, permiţând furnizorilor să se adreseze
unor segmente de piaţă care au fost anterior neeconomice;
- creşterea productivităţii şi dezvoltarea de noi activităţi vor conduce la crearea de
noi locuri de muncă, dar vor conduce, de asemenea, şi la cererea de noi competenţe şi
abilităţi.
Fiecare arie de problematici cu care comerţul electronic interacţionează este
analizată distinct: concurenţa şi elementele comerciale, standardizare, domenii de
internet, încrederea consumatorilor, etica în marketing şi publicitate, taxe şi politici
fiscale, facilităţi comerciale şi modernizare vamală etc.
În ce priveşte problemele referitoare la contractare şi alte aspecte juridice, Planul
global de acţiune pentru comerţul electronic prevede că libertatea contractuală trebuie
să prevaleze ca principiu fundamental al tuturor eforturilor de creare a unui mediu
legal adecvat pentru tranzacţiile între companii. Guvernele pot sprijini comerţul
electronic permiţând încheierea contractelor electronice şi facilitând recunoaşterea
legală a autentificării digitale a documentelor şi contractelor. Guvernele ar trebui să
evite reglementarea în detaliu a acestor domenii, şi, mai degrabă, să dezvolte o
legislaţie de facilitare, care să încurajeze sectorul privat să găsească şi să adopte soluţii
de autoreglementare.
2. Reglementări europene în domeniul comerţului electronic

UE a fost, de asemenea, preocupată de adoptarea unor reglementări aplicabile
comerţului electronic.
460 | Ilie Dumitru
În acest scop a fost adoptată Directiva privind comerţul electronic 2000/31/CE1,

după ce, în prealabil, devenise aplicabilă Directiva privind un cadru comunitar pentru
semnăturile electronice 1999/93/CE2.
Potrivit expunerii de motive3, fiecare stat membru trebuie să îşi adapteze
legislaţia care conţine cerinţe, în special de formă, ce pot împiedica recurgerea la con-
tracte prin mijloace electronice. Este necesar ca examinarea legislaţiilor care necesită
astfel de adaptări să fie sistematică şi să cuprindă toate etapele şi actele necesare
procesului contractual, inclusiv arhivarea contractului.
Directiva nu afectează posibilitatea statelor membre de a menţine sau de a stabili
cerinţe juridice generale sau specifice pentru contractele care pot fi realizate prin
mijloace electronice, mai ales în materia securităţii semnăturilor electronice.
Statelor membre li se mai permite să păstreze restricţii la folosirea contractelor
electronice în ceea ce priveşte contractele pentru care legea prevede intervenţia
instanţelor, autorităţilor publice sau a profesiilor care implică exerciţiul autorităţii
publice4.
Se recunoaşte şi prin această directivă că funcţionarea efectivă a pieţei prin
mijloace electronice în contextul globalizării necesită eforturi de concertare între UE şi
principalele zone neeuropene în vederea compatibilizării legislaţiilor şi procedurilor
lor. De aceea, spre a permite dezvoltarea neîngrădită a comerţului electronic, cadrul
juridic european trebuie să fie clar şi simplu, previzibil şi, mai ales, compatibil cu
normele aplicabile la nivel internaţional, astfel încât să nu aducă atingere competi-
tivităţii industriei europene şi să nu împiedice inovarea acestui sector.
Directiva 2000/31/CE impune statelor membre un set de reguli de bază, care să
ducă la o reglementare unitară a comerţului online5 la nivelul întregii UE.
Potrivit art. 9 alin. (1) al Directivei, statele membre UE sunt datoare să asigure un
sistem juridic care să facă posibilă încheierea contractelor prin mijloace electronice. De
asemenea, este necesar ca regimul juridic aplicabil procesului contractual să nu creeze
anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic,
pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic), publicată în Jurnalul Oficial nr. L 178 din 17
iulie 2000.
2 Directiva 1999/93/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999
privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 13 din 19
ianuarie 2000.
3 A se vedea pct. 35-39 din Preambulul Directivei 2000/31/CE.
4 Sunt avute în vedere în mod exclusiv contractele care necesită intervenţia instanţelor,
autorităţilor publice sau profesiilor care implică exerciţiul autorităţii publice în scopul de a produce
efecte în privinţa terţilor, precum şi contractele care necesită o certificare juridică sau o atestare
notarială.
5 Directiva are ca obiect de reglementare nu doar comerţul online, ci şi alte aspecte juridice ale
tuturor serviciilor societăţii informaţionale, incluzând aici şi acele servicii care nu sunt remunerate de
cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informaţii online ori comunicări comerciale sau
cele care furnizează instrumente de căutare, accesare şi recuperare a datelor. Definiţia legală a
conceptului de „servicii ale societăţii informaţionale” se regăseşte în art. 1 alin. (2) din Directiva
98/34/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE.
obstacole în calea utilizării contractelor electronice şi să nu conducă la lipsirea de efect

şi de validitate juridice a contractelor din cauza încheierii lor prin mijloace electronice.
De la această regulă pot exista şi excepţii, cum ar fi:
- contracte care creează sau transferă drepturi asupra unor bunuri imobile, cu
excepţia drepturilor de locaţiune;
- contracte pentru care legea impune intervenţia instanţelor judecătoreşti, a
autorităţilor publice sau a profesiilor care implică exerciţiul autorităţii publice;
- contracte de angajament privind garanţiile şi contracte asupra unor garanţii
colaterale oferite de persoane care acţionează în scopuri care nu intră în cadrul
activităţii lor profesionale sau comerciale;
- contracte aflate sub incidenţa dreptului familiei sau a dreptului de succesiune.
Contractele de comercializare a serviciilor turistice şi pachetelor de servicii
turistice nu se încadrează în niciuna din aceste patru categorii, astfel că fiecare stat
membru al UE rămâne obligat să asigure un cadru legislativ care să permită încheierea
lor prin modalităţi electronice.
Directiva mai conţine şi un set de cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească orice
comunicare comercială făcută prin mijloace ale societăţii informaţionale, deci inclusiv
campaniile de promovare şi publicitatea în mediul online făcute de agenţiile de turism1:
- comunicarea comercială trebuie să poată fi identificată în mod clar ca atare;
- persoana fizică sau juridică pe seama căreia se face comunicarea comercială să fie
clar identificată;
- reducerile de preţ, primele, cadourile etc., precum şi concursurile şi jocurile
promoţionale să fie identificate în mod clar ca atare şi, de asemenea, să fie uşor
accesibile şi prezentate clar şi neechivoc condiţiile în care se poate beneficia de acestea.
În ceea ce priveşte etapele şi mecanismul de încheiere a contractelor electronice,
Directiva 2000/31/CE mai impune statelor membre să prevadă în reglementările
interne o serie de reguli, aplicabile atât conţinutului şi modului de transmitere a ofertei
de a contracta, cât şi acceptării ofertei şi clauzelor şi condiţiilor contractuale agreate
prin mijloace ale societăţii informaţionale.
Astfel, exceptând cazul în care părţile care nu sunt consumatori (în principiu,
persoanele juridice) convin altfel, atunci când destinatarul serviciilor turistice lansează
comanda prin mijloace tehnologice, furnizorul de servicii turistice sau un
intermediar/agent al său (inclusiv agenţia de turism) trebuie să confirme prin mijloace
electronice primirea comenzii, fără amânări nejustificate. Această cerinţă nu subzistă în
cazul contractelor încheiate exclusiv prin schimb de mesaje prin poşta electronică sau
prin comunicări individuale echivalente.
Atât comanda cât şi confirmarea de primire se consideră primite atunci când
părţile cărora le sunt adresate pot avea acces la ele.
Totodată, furnizorul de servicii, deci inclusiv furnizorul de servicii turistice sau un
intermediar/agent al său, are obligaţia ca mai înainte ca destinatarul serviciilor să
1 A se vedea art. 6 al Directivei.

462 | Ilie Dumitru
lanseze comanda, să furnizeze în mod clar, comprehensibil şi neechivoc cel puţin

- etapele tehnice care trebuie parcurse pentru încheierea contractului;
- dacă se arhivează sau nu contractul şi dacă va fi accesibil sau nu;
- mijloacele tehnice de identificare şi corectare a greşelilor făcute înainte de lan-
sarea comenzii, cu ocazia introducerii datelor necesare pentru încheierea contractului;
- limbile propuse pentru încheierea contractului;
- codurile de conduită pertinente cărora li se supune contractul, inclusiv moda-
litatea în care acestea pot fi consultate electronic.
După încheierea contractului, clauzele contractuale şi condiţiile generale furnizate
destinatarului trebuie să rămână accesibile acestuia, spre a putea să le păstreze şi să le
reproducă.
Deosebit de important pentru stabilirea legii aplicabile contractului încheiat prin
internet, pentru determinarea organelor cu atribuţii de control ori pentru identificarea
instanţelor judecătoreşti competente este stabilirea sediului companiei care comercia-
lizează online bunuri sau servicii.
Regula ţării de origine se aplică şi prestatorilor de servicii ale societăţii infor-
maţionale, aceştia fiind supuşi legislaţiei naţionale a statului în care sunt stabiliţi.
În conformitate cu jurisprudenţa CJUE, sediul unui furnizor de servicii se
consideră a fi locul în care exercită efectiv activitatea economică în mod stabil şi pentru
o perioadă nedeterminată. Sediul unei companii care furnizează servicii printr-un site
de internet nu este locul în care aceasta îşi instalează tehnologia care constituie
suportul site-ului sau locul în care site-ul poate fi accesat, ci, după cum deja am arătat,
locul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea economică.
Atunci când un furnizor are mai multe sedii, este necesar să se stabilească din care
loc este furnizat serviciul respectiv. Atunci când nu se poate face o astfel de deter-
minare sau există dubii asupra corectitudinii determinării, va fi considerat drept sediu
al furnizorului de servicii acel loc în care acesta are centrul activităţilor pentru serviciul
în cauză.1
Directiva 2000/31/CE se aplică exclusiv prestatorilor de servicii stabiliţi în unul
din statele membre ale UE şi acoperă nu doar activităţile de comerţ online, ci şi celelalte
servicii ale societăţii informaţionale: servicii furnizate între companii, servicii între
companii şi consumatori, servicii furnizate în mod gratuit consumatorilor şi finanţate,
spre exemplu, din veniturile obţinute din publicitate etc.
3. Comerţul electronic în România şi reglementarea sa legală

a. Evoluţia şi stadiul comerţului electronic în România
Potrivit rezultatelor publicate în rapoarte statistice întocmite la nivel european în
2015, în Romania numai 1,9 milioane de locuitori au efectuat cumpărături online, ceea
ce înseamnă 11% din populaţia ţării.
1 A se vedea pct. 19 din preambulul Directivei 2000/31/CE.

În anul următor, 2016, procentul a urcat la 18%, însă ţara noastră ocupă în ciuda
acestei creşteri, ultimul loc al clasamentului. Pe primele locuri se află Marea Britanie,
Danemarca şi Germania, cu procente între 87% şi 82%.
Este de remarcat că această creştere a comerţului online înregistrată în România
(38%) a fost cea mai mare din Europa, mai mult decât dublă faţă de creşterea medie
europeană, de 15%.
Sursa: Eurostat
Produsele pe care românii preferă să le cumpere online, prin relaţia B2C (business
to consumer) sunt, în ordine, cele din gama electro-IT&C, îmbrăcăminte şi încălţăminte
şi produsele de tip Fashion & Beauty.
Sursa: iSense Solutions

464 | Ilie Dumitru
Chiar dacă serviciile turistice se află numai pe locul cinci în topul preferinţelor
românilor, acest domeniu este pe primul loc în clasamentul sumelor de bani alocate pe
an pentru cumpărăturile online, cu o medie de 1.313 lei/tranzacţie. Urmează achiziţia
de electronice şi electrocasnice (1.076 lei), accesoriile auto (818 lei), software &
hardware (793 lei) şi mobilă/decoraţiuni interioare (715 lei).
Dintre serviciile vândute pe internet, pe primul loc se află achiziţionarea biletelor
de avion, urmate de ofertele de călătorii/vacanţe şi de asigurări.
Raportările statistice şi estimările principalilor jucători din e-commerce au arătat
că valoarea cumpărăturilor de bunuri tangibile făcute online de români a depăşit
pragul de 1,8 miliarde de euro1 în 2016. Aceasta înseamnă că, în medie, românii au
cheltuit aproximativ 5 milioane de euro în fiecare zi pentru cumpărături prin internet.2
În plus, cifra de 1,8 miliarde de euro face referire doar la produsele fizice
(tangibile) comercializate online şi nu la servicii, plăţi de facturi la utilităţi, bilete de
avion, bilete la spectacole sau diferite evenimente, rezervări hoteliere, vacanţe şi
călătorii etc. Dacă le-am adăuga şi pe acestea, valoarea totală a achiziţiilor online ar
creşte considerabil.
b. Reglementări legale ale comerţului electronic

Codul civil român prevede în art. 1245 că toate „contractele care se încheie prin
mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială”.
În România, principalul act normativ care reglementează comerţul electronic este
Legea nr. 365/2002.3
Ea reprezintă transpunerea în dreptul naţional a Directivei 2000/31/CE
referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informaţionale, în
special comerţul electronic în piaţa internă, Directivă la care ne-am referit deja.
Această lege se aplică furnizorilor de servicii stabiliţi în România şi serviciilor
oferite de aceştia. Furnizorilor de servicii stabiliţi într-un stat membru al UE le sunt
aplicabile exclusiv prevederile în vigoare ale legilor statului în cauză, care fac parte din
legislaţia coordonată.4
Prevederile Legii nr. 365/2002 reiau în cea mai mare parte prevederile Directivei
europene, asigurând un grad mai mare de concreteţe a acestora.
Astfel, în ceea ce priveşte obligaţiile de informare ale furnizorilor de servicii, art. 5
prevede că aceştia au obligaţia de a pune la dispoziţie destinatarilor şi autorităţilor
publice mijloace care să permită accesul facil, direct, permanent şi gratuit cel puţin la
1 Această valoare nu are în vedere serviciile, plăţile de facturi la utilităţi, biletele de avion, biletele
la spectacole sau diferite evenimente, rezervările hoteliere, vacanţele şi călătoriile etc.

2 A se vedea pentru aceste statistici Bilanţul pieţei de e-commerce 2016 publicat de GPeC (Gala
Premiilor eCommerce), care este unul dintre cele mai importante evenimente anuale de e-commerce
din România, pentru care se centralizează date statistice şi se publică un raport al pieţei româneşti de
comerţ electronic.
3 Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie
2006, modificată ulterior.

4 A se vedea art. 3 lin. (1) şi (2) din Lege.
a) numele/denumirea, domiciliul/sediul, numerele de telefon, fax, adresa de poştă

electronică şi orice alte date necesare contactării furnizorului de servicii;
b) numărul de înmatriculare sau alte mijloace similare de identificare, dacă
furnizorul de servicii este înscris în Registrul comerţului sau în alt registru public
similar;
c) codul de înregistrare fiscală;
d) datele de identificare ale autorităţii competente, în cazul în care activitatea
furnizorului de servicii este supusă unui regim de autorizare;
e) în cazul în care furnizorul de servicii desfăşoară o activitate profesională regle-
mentată, el mai trebuie să arate titlul profesional şi statul în care a fost acordat, corpul
profesional sau orice alt organism similar din care face parte, precum şi reglementările
aplicabile profesiei respective;
f) tarifele aferente serviciilor oferite, indicând şi eventuala scutire, includere sau
neincludere a taxei pe valoarea adăugată, precum şi cuantumul acesteia;
g) includerea sau neincluderea în preţ a cheltuielilor de livrare, precum şi valoarea
acestora, dacă este cazul.
Toate aceste informaţii trebuie incluse într-o formă clară, în mod vizibil şi perma-
nent, în interiorul paginii de web prin intermediul căreia este oferit serviciul respectiv.
Furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale le mai sunt impuse o serie de
reguli privitoare la comunicările comerciale.
Astfel de comunicări nu se pot face prin poşta electronică decât dacă destinatarul
şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a le primi. Acest consimţă-
mânt poate fi obţinut în orice formă şi poate fi probat cu orice mijloc de probă, sarcina
probei revenind furnizorului de servicii.
Pentru a fi considerat valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie expediat din cutia poştală în care destinatarul doreşte sa primească comu-
nicările comerciale;
b) subiectul mesajului să fie format din concatenarea următorului text scris cu
majuscule: „ACCEPT COMUNICĂRI COMERCIALE DIN PARTEA (…)”.1
Totodată, este necesar ca destinatarul comunicărilor comerciale să poată să îşi
revoce consimţământul dat, prin simpla notificare a furnizorului. Revocarea consimţă-
mântului prin mijloace electronice trebuie să-şi producă efectele în maximum 48 de
ore de la iniţierea procedurii, care trebuie să fie gratuită, accesibilă inclusiv prin
mijloace electronice şi publicată atât pe pagina de internet a furnizorului, cât şi în
mesajele care conţin comunicări comerciale.
Orice comunicare comercială care constituie un serviciu al societăţii informa-
ţionale sau o parte a acestuia trebuie să respecte cel puţin următoarele condiţii:
a) să existe o identificare clară a comunicărilor ca atare, precum şi a persoanei
fizice/juridice în numele căreia acestea sunt făcute;
1 A se vedea art. 7 din H.G. nr. 1308/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru
aplicarea Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, publicată în M. Of. nr. 877 din 5 decembrie
2002.
466 | Ilie Dumitru
b) ofertele promoţionale să fie şi ele clar identificabile;

c) condiţiile ce ar trebui îndeplinite pentru obţinerea unei reduceri, a unui premiu
sau cadou, să fie uşor accesibile şi clar prezentate;
d) condiţiile de participare la competiţii/jocuri promoţionale să fie uşor accesibile
şi clar prezentate.
Subiectul mesajelor transmise prin poşta electronică, care constituie comunicări
comerciale, trebuie să înceapă cu cuvântul „PUBLICITATE”, scris cu majuscule.
Prevederile de principiu conţinute şi de actele internaţionale şi europene menţio-
nate anterior, privitoare la validitatea, efectele juridice şi proba contractelor înche-
iate prin mijloace electronice, se regăsesc şi în legea română, în cuprinsul art. 7.
Toate contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care
legea le recunoaşte contractelor în general, cu singura condiţie ca toate cerinţele legale
cerute pentru validitatea acestora să fie îndeplinite.
Nu este necesar ca părţile contractante să îşi dea consimţământul prealabil asupra
utilizării mijloacelor electronice la încheierea contractului.
Încheierea contractelor prin mijloace electronice şi conţinutul obligaţiilor care
rezultă din aceste contracte se probează potrivit prevederilor dreptului comun şi
prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
O normă specială privitoare la probaţiune se găseşte în cuprinsul art. 30 al legii,
unde se menţionează că în cazul litigiilor privind furnizarea de servicii ale societăţii
informaţionale, sarcina probei îndeplinirii tuturor obligaţiilor expuse mai sus revine
furnizorului de servicii, dacă destinatarul are calitatea de consumator. Per a contrario,
atunci când destinatarul serviciilor nu este un consumator (în înţelesul legal al acestui
termen1), sarcina probei revine aceluia care face o afirmaţie în instanţă.2
Legea română reia şi ea regulile de drept în baza cărora se determină momentul
şi locul încheierii contractului prin mijloace electronice.3
În lipsa unei convenţii contrare, contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Atunci când situaţia impune, fie prin natura contractului, fie prin cererea benefi-
ciarului, o executare imediată a prestaţiei contractuale, contractul se va considera
încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea. Prin excepţie de
la această regulă, contractul se va considera încheiat tot la momentul în care acceptarea
ofertei a ajuns la cunoştinţa ofertantului atunci când acesta a cerut ca prealabil
începerii executării contractului să i se comunice acceptarea.
Atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea ofertei trebuie cel puţin confirmate de
primire prin trimiterea fără întârziere a unei dovezi de primire prin poştă electronică
1 „Consumator – orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale.” – Codul consumului (Legea nr. 296/2004), republicat în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008, cu
modificări ulterioare.
2 Art. 249 C. civ. român – Sarcina probei: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să
o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”

sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de

către destinatar.1
Atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea acesteia ori confirmarea primirii ei sau
a acceptării ofertei, se vor considera primite atunci când părţile cărora le sunt adresate
pot să le acceseze.
În fine, Legea nr. 365/2002 pune la dispoziţia anumitor persoane o acţiune în
instanţă, prin care acestea pot solicita obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni
sau abţineri contrare prevederilor legii, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea
pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Pot formula o astfel de acţiune:
- persoanele fizice şi juridice ce se pretind titulare ale unui drept subiectiv prevă-
zut de legea sus-menţionată sau ale unui interes care nu se poate realiza decât pe calea
justiţiei;
- asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale cu caracter profesional ori comer-
cial sau cele constituite în scopul protecţiei consumatorilor, a minorilor ori a persoa-
nelor cu handicap;
- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi subsidiarele acesteia,
precum şi entităţile constituite în scopul protecţiei consumatorilor în statele membre
ale UE.
Cererea de chemare în judecată trebuie făcută, sub sancţiunea prescrierii dreptului
material la acţiune, în termen de un an de la data acţiunii sau a abţinerii care justifică
introducerea ei.
Secţiunea III. Plăţile electronice
A. Apariţia şi importanţa economică a plăţilor electronice
Analiza formelor de comercializare a serviciilor turistice şi a pachetelor de servicii

turistice, ca de altfel a oricărui alt bun sau serviciu, nu poate sa fie lipsită şi de o privire
asupra metodelor de plată a acestora.
Încheierea contractului, fie în forma clasică, fie în cea electronică, este urmată, la
un interval de timp mai lung sau mai scurt, de plata serviciilor care fac obiectul acelui
contract.
Dacă metodele de plată tradiţionale, în numerar la sediul agenţiei de turism sau în
sediile secundare ale acesteia, depunerea sumei de bani la o instituţie bancară în contul
agenţiei de turism sau prin intermediul documentelor (cecuri, ordine de plată etc.), nu
mai ridică semne de întrebare, plăţile electronice, apărute relativ recent în peisajul
comercial şi juridic internaţional, merită o scurtă analiză.
1 Trimiterea acestor confirmări nu este obligatorie când contractele sunt încheiate exclusiv prin
poştă electronică sau prin alte mijloace de comunicare individuală echivalente.

468 | Ilie Dumitru
Ca şi comerţul online, plăţile electronice au apărut la sfârşitul secolului XX, ca una

din urmările remarcabile ale dezvoltării tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor
electronice.
Dezvoltarea ulterioară deosebit de rapidă a acestei noi metode de plată a fost
favorizată de răspândirea calculatoarelor personale, a mijloacelor de telecomunicaţii
publice rapide şi, mai ales, a internetului. Toate aceste elemente au contribuit la
construirea unei infrastructuri naţionale, regionale şi apoi globale pe care s-au
construit sistemele de plăţi electronice, şi de transferuri electronice de fonduri.
Aceste sisteme de plăţi electronice sunt considerate ca fiind probabil cea mai
dinamică parte a economiei informatizate, digitale, locală, regională şi globală.1 Siste-
mele de plăţi prin carduri şi transferurile electronice de fonduri interbancare şi între
companii presupun existenţa, la scară globală, a unor reţele de telecomunicaţii vaste,
cum ar fi, de pildă, Visa şi MasterCard sau reţeaua SWIFT.
Fiecare guvern naţional ar trebui să contribuie la digitalizarea2 tranzacţiilor
comerciale, la dezvoltarea şi generalizarea sistemelor electronice de plăţi şi de transfe-
ruri electronice de fonduri, toate acestea fiind un stimulator important al creşterii
economice şi al vitalităţii unei economii. Un sistem rapid şi eficient de plăţi constituie
un real motor al dezvoltării.
Plăţile electronice, prin uşurinţa şi rapiditatea cu care se fac, oferă beneficii
evidente tuturor părţilor care participă la o tranzacţie economică şi, în mod adiacent,
chiar şi terţilor, incluzând aici, spre exemplu, instituţiile bancare, autorităţile publice
centrale şi locale şi chiar statul în ansamblul său.
În comparaţie cu plăţile bazate pe formulare de hârtie, plăţile electronice gene-
rează economii anuale estimate de circa 1% din produsul intern brut. Potrivit estimă-
rilor, în SUA această reducere generală a costurilor plăţilor se ridică la circa 60 miliarde
de dolari pe an, iar în Anglia la circa 10 miliarde de dolari pe an3.
B. Sisteme de plăţi electronice
Sistemele de plăţi electronice pot fi grupate în patru categorii:

a) Sisteme cu carduri bancare – Aceste sisteme folosesc cărţi de credit şi de debit
(credit & debit cards) sau carduri inteligente (smart cards). Tranzacţiile sun protejate
criptografic şi securizate prin diferite protocoale informatice (SSL – Secure Socket
Layer, SET – Security Electronic Transaction etc.).
b) Sisteme online – Pot fi facturi electronice (E-invoice), bani electronici (e-cash)
sau cecuri electronice (Internet cheques).
1D. Vasilache, Plăţi electronice. O introducere., Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004.

2Reamintim că nivelul scăzut de digitalizare a proceselor de guvernare din România constituie
una dintre constatările rapoartelor de analiză făcute de OCDE în evaluarea ţării noastre şi unul din
impedimentele în calea aderării la această organizaţie internaţională.
3 D. Vasilache, op. cit., p. 2.
c) Microplăţile – Presupun, de regulă, plata unor sume mici de bani, dar frecvente.
Se realizează printr-un ofertant de servicii de plată – PSP (Payment Service Provider)
ales de comerciantul online şi care este contactat de cumpărător pentru efectuarea
plăţii.
d) Cecuri electronice – În cazul acestora, clientul completează datele tranzacţiei
într-un document digital primit de la bancă (exemple: NetCheque, PayNow sau Echeck).
C. Reglementări legale privitoare la plăţile electronice
La nivelul UE prima directivă privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne a

UE a fost adoptată în anul 2007. Ea a fost urmare a nevoii de a se institui la nivel
comunitar un cadru juridic modern şi coerent pentru serviciile de plată.1
Directiva 2007/64/CE 2 a stabilit norme pentru serviciile de plată precum transfe-
rurile de credit, debitările directe şi plăţile prin card şi a implementat cerinţe în ma-
terie de informare pentru prestatorii de servicii de plată, precum şi drepturi şi obligaţii
legate de utilizarea serviciilor de plată.
Printre altele, această directivă are meritul de a reduce semnificativ durata de
procesare a unei plăţi, impunând instituţiilor care oferă servicii de plată ca orice
operaţiune de plată în euro sau în moneda unei ţări a UE din afara zonei euro să fie
execută în termen de o zi lucrătoare art. 69 alin. (1) din Directivă.3
S-a mai stabilit prin această directivă că prestatorii de servicii de plată răspund
deplin, în faţa plătitorilor, pentru executarea corectă a operaţiunilor de plată. Când o
tranzacţie nu este executată sau este defectuoasă, prestatorul de servicii de plată al
plătitorului trebuie să o corecteze sau să ramburseze plătitorului suma corespun-
zătoare.4 În cazul utilizării necorespunzătoare a unui instrument de plată de către o
1 Până în 2007 fuseseră adoptate în acest domeniu şi alte norme comunitare (Directiva 97/5/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 ianuarie 1997 privind transferurile de fonduri
transfrontaliere, Regulamentul (CE) 2560/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19
decembrie 2001 privind plăţile transfrontaliere în euro), dar acestea nu au îmbunătăţit suficient
situaţia. Nici repetatele recomandări ale Comisiei Europene Recomandarea 87/598/CEE a Comisiei
din 8 decembrie 1987 privind un Cod de conduită european privind plăţile electronice (legăturile
dintre instituţiile financiare, comercianţi şi întreprinderile de servicii şi consumatori), Recomandarea
88/590/CEE a Comisiei din 17 noiembrie 1988 privind sistemele de plăţi şi în special legătura dintre
posesorul cardului şi emitentul cardului sau Recomandarea 97/489/CE a Comisiei din 30 iulie 1997
privind tranzacţiile efectuate prin instrumentele de plată electronică şi în special legătura dintre
emitent şi posesor nu au condus la o evoluţie imediată.
2 Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
serviciile de plată în cadrul pieţei interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE,

2005/60/CE şi 2006/48/CE şi de abrogare a Directivei 97/5/CE, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 319
din 05 decembrie 2007.
3 Şi în România, la începutul anilor 2000, o plată făcută la Satu-Mare pentru un beneficiar de la
Constanţa era operată uneori şi în 9-10 zile.

4 A se vedea art. 58 şi art. 60 din Directiva 2007/64/CE.
470 | Ilie Dumitru
persoană diferită de plătitor, cum ar fi un card de credit, plătitorul suportă pierderile

până la o sumă maximă de 150 EUR.1
Directiva 2007/64/CE s-a aplicat începând cu data de 25 decembrie 2007, iar
ţările membre au avut obligaţia de a o transpune în legislaţia naţională până la 1
noiembrie 2009.
România s-a conformat acestei obligaţii adoptând O.U.G. nr. 113/2009 privind
serviciile de plată2, care reia prevederile directivei sus-menţionate.
Banca Naţională a României (BNR) a fost desemnată drept organism naţional
responsabil pentru acordarea autorizaţiilor pentru instituţiile financiare care doresc să
presteze servicii de plată pe teritoriul României. În exercitarea acestei atribuţii, BNR a
adoptat o legislaţie secundară aplicabilă în domeniul autorizării şi serviciilor de plată.
În anul 2015 s-a finalizat un proces de revizuire a Directivei 2007/64/CE şi, în
genere, a normelor privitoare la serviciile de plată în UE. La final a fost adoptată o nouă
directivă, care o abrogă pe prima şi care se aplică deja începând cu 12 ianuarie 2016,
ţărilor membre revenindu-le obligaţia de a o transpune în legislaţia naţională până la
13 ianuarie 2018.
Noua Directivă 2015/2366/UE3 constituie un progres faţă de cadrul legal preexis-
ent, cel puţin din următoarele considerente:
- Oferă un temei legal pentru dezvoltarea unei pieţe interne mai bine integrate
pentru plăţile electronice;
- Introduce un set de norme pentru serviciile de plată, cu scopul de a face plăţile
internaţionale (pe teritoriul UE) la fel de uşor de realizat, eficiente şi sigure precum
plăţile într-o singură ţară;
- Asigură platforma juridică necesară pentru spaţiul unic de plăţi în euro (SEPA).
Directiva revizuită privind serviciile de plată (PSD2, cum mai este denumită
Directiva 2015/2366/UE) face parte dintr-un pachet care include şi Regulamentul (UE)
2015/7514. Acesta din urmă a pus capăt comisioanelor bancare aplicate între bănci
pentru tranzacţiile cu cardul. Prin urmare, acest din urmă act normativ cu aplicare
directă în toate statele UE, ar trebui să reducă costurile comercianţilor la acceptarea
cardurilor de debit şi de credit ale consumatorilor.
Concret, Regulamentul legiferează următoarele măsuri:
- plafonează comisioanele interbancare la 0,2% din valoarea tranzacţiei pentru
cardurile de debit pentru consum şi la 0,3% pentru cardurile de credit pentru consum;
1 A se vedea art. 61 din Directiva 2007/64/CE.

2 O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată, publicată în M. Of. nr. 685 din 12 octombrie
2009, ulterior modificată.
privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE,

2009/110/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) 1093/2010, şi de abrogare a Directivei
2007/64/CE, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 337 din 23 decembrie 2015.
4 Regulamentul (UE) 2015/751 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2015
privind comisioanele interbancare pentru tranzacţiile de plată cu cardul, publicat în Jurnalul Oficial
nr. L 123 din 19 mai 2015.
- în ceea ce priveşte cardurile de credit pentru consum, le permite ţărilor UE să

definească plafoane procentuale mai mici de 0,3%;
- în ceea ce priveşte tranzacţiile cu cardul de debit pentru consum, le permite
ţărilor UE să impună un comision care să nu depăşească cinci eurocenţi per comision
interbancar per tranzacţie în combinaţie cu plafonul de 0,2%;
- prevede un număr limitat de scutiri, cum ar fi cardurile profesionale utilizate
numai pentru cheltuieli profesionale percepute direct în contul companiei;
- sporeşte transparenţa la nivelul comisioanelor plătite de comercianţi, permiţându-le
astfel mai uşor să selecteze ce carduri de plată să accepte.
Secţiunea IV. Protecţia datelor cu caracter personal
În procesul de comercializare online a produselor şi serviciilor se transmit (de

obicei de către cumpărător către vânzător, fie el prestator direct de servicii turistice
sau intermediar) o serie de date cu caracter personal (domiciliul, data şi locul naşterii,
codul numeric personal, adresa de corespondenţă electronică etc.). Pentru unii
cumpărători, divulgarea acestor informaţii constituie un impediment în a accesa una
din modalităţile de achiziţie online a unor bunuri sau servicii.
Pentru ca această temere a cumpărătorilor să nu constituie o piedică în dezvol-
tarea comerţului prin mijloace electronice, au fost adoptate o serie de reglementări
care să asigure o protecţie cât se poate de consistentă în procesele de transmitere, sto-
care şi utilizare a datelor cu caracter personal.
Pe plan internaţional, statele membre al Consiliului Europei au semnat la
Strasbourg, la 28 ianuarie 1981, Convenţia pentru protecţia persoanelor faţă de prelu-
crarea automatizată a datelor cu caracter personal. Ulterior, s-a semnat şi un Protocol
adiţional la această convenţie, la 8 noiembrie 2001. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 682/20011.
La nivel european, Directiva 95/46/CE2 a reprezentat multă vreme textul de refe-
rinţă cu privire la protecţia datelor cu caracter personal. Aceasta a instituit un cadru de
reglementare, îmbogăţit ulterior şi prin alte acte normative3, menit să stabilească un
1 Convenţia din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automa-
tizată a datelor cu caracter personal a fost ratificată prin Legea nr. 682/2001 publicată în M. Of.
2 Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind
protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 281 din 23 noiembrie 1995.
3 Alte acte normative adoptate la nivelul UE în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal
sunt:
- Directiva 2002/58/CE asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice, care garantează
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor
publice;
- Regulamentul 45/2001 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi cu privire la libera circulaţie a acestor
472 | Ilie Dumitru
echilibru între un nivel ridicat de protecţie a vieţii private a persoanelor şi libera

circulaţie a datelor cu caracter personal în cadrul UE.
Printre altele, Directiva impunea ca fiecare stat membru să creeze un organism
naţional independent responsabil cu supravegherea oricărei activităţi care are legătură
cu prelucrarea datelor cu caracter personal.
România a transpus Directiva prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoa-
nelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor
date1, iar prin Legea nr. 102/20052 a înfiinţat Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP).
Legislaţia naţională în acest domeniu, preluând normele europene, prevedea o
serie de drepturi ale persoanei în contextul prelucrării datelor cu caracter personal3:
a) Dreptul la informare – operatorul este obligat să încunoştinţeze persoana
vizată cu privire la prelucrarea datelor sale cu caracter personal.
b) Dreptul de acces la date – orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la
operator, la cerere (în mod gratuit, pentru o solicitare pe an), confirmarea faptului că
datele sale personale sunt sau nu sunt prelucrate de către acesta.
c) Dreptul de intervenţie asupra datelor – orice persoană vizată are dreptul de a
obţine de la operator, în mod gratuit, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea
datelor a căror prelucrare nu este conformă legii, în special a datelor incomplete sau
inexacte.
d) Dreptul de opoziţie – persoana vizată are dreptul de a se opune în orice
moment, printr-o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată, din motive
întemeiate şi legitime legate de situaţia sa particulară, ca datele care o vizează să facă
obiectul unei prelucrări.
e) Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale luate în baza unei prelucrări
automate – retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în
privinţa sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal,
efectuată prin mijloace automate.
f) Dreptul de a se adresa justiţiei – orice persoană care a suferit un prejudiciu în
urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuate ilegal, se poate adresa
instanţei competente.
date, Regulament care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice
de către instituţiile şi organele comunitare;
- Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind protecţia datelor cu
caracter personal prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
1 Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.
2 Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 391 din 9 mai 2005, cu
3 Potrivit legii, sunt considerate date cu caracter personal orice informaţii referitoare la o
persoană fizica identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoana care poate fi
identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul
sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau
sociale.
Art. 4 din Legea nr. 677/2007 stabilea că datele cu caracter personal destinate a
face obiectul prelucrării trebuie să fie:
- prelucrate cu buna-credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare;
- colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime;
- adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate
şi ulterior prelucrate;
- exacte şi, dacă este cazul, actualizate;
- stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe
durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi
ulterior prelucrate.
De regulă, orice prelucrare de date cu caracter personal, cu anumite excepţii, poate
fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat în mod expres şi neechivoc consimţă-
mântul pentru acea prelucrare.
Totuşi, acest consimţământ nu este necesar, printre alte situaţii, atunci când
prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care
persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia,
înaintea încheierii unui contract sau antecontract.
Prelucrarea codului numeric personal şi a altor date cu caracter personal cu
funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată:
a) numai atunci când persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul;
b) numai atunci când prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie
legală;
c) în alte cazuri stabilite în mod expres de autoritatea de supraveghere.
În cazul în care o persoană ale cărei date cu caracter personal au fost prelucrate de
un operator consideră că drepturile sale i-au fost încălcate, se poate adresa în scris
autorităţii de supraveghere cu condiţia de a nu fi introdus anterior o acţiune în justiţie,
cu acelaşi obiect.
Rezultatul investigaţiei se aduce la cunoştinţa persoanei vizate în termen de cel
mult 45 de zile de la finalizarea acesteia, conform art. 148 din Legea nr. 129/2008.
Recent, în 2016, a apărut în peisajul normativ european Regulamentul general
privind protecţia datelor nr. 2016/679/UE (prescurtat, RGPD)1.
1 Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi
privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general
privind protecţia datelor), publicat în Jurnalul Oficial nr. L 119 din 04 mai 2016. În prezent, de la data
de 25 mai 2018, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date este abrogate, însă toate trimiterile la aceasta din
alte acte normative se interpretează ca trimiteri la Regulamentul general privind protecţia datelor şi la
legislaţia de punere în aplicare a acestuia (a se vedea art. V din Legea nr. 129/2018 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi pentru
abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial nr. 503 din 19 iunie
2018.
474 | Ilie Dumitru
Apariţia acestui regulament este rezultatul convenirii la nivel european asupra

necesităţii unei reforme majore a cadrului de protecţie a datelor, fiind stabilit şi un
termen de 2 ani pentru pregătirea implementării lui.
Noul regulament consolidează dreptul persoanelor la protecţia datelor cu caracter
personal, reflectând natura acestei protecţii ca drept fundamental al UE şi, totodată,
garantează libera circulaţie a datelor cu caracter personal între statele membre ale UE,
sprijinind creşterea gradului de încredere şi securitate a consumatorilor, două
elemente indispensabile pentru o adevărată piaţă unică digitală. Regulamentul prevede
şi norme mai clare pentru transferurile internaţionale de date.
În linii mari, acest regulament se bazează pe legislaţia preexistentă, însă va avea un
impact extins prin aplicarea lui directă în toate statele membre. Tocmai de aceea,
Regulamentul a prevăzut o perioadă de tranziţie în care statele membre şi părţile
interesate să aibă timp să se pregătească pentru noul cadru juridic. Această perioadă de
tranziţie a expirat la 25 mai 2018, dată la care Regulamentul a devenit aplicabil în toate
statele membre UE.
RGPD1 are în vedere orice tip de informaţie despre o persoană fizică, fiind incluse
astfel orice date legate de viaţa profesională şi personală a acesteia: adresă email,
fotografii, numărul de telefon, starea civilă, informaţii bancare, date medicale, adrese
de IP şi chiar postările persoanei pe reţelele sociale.
Toate companiile şi autorităţile publice care prelucrează date despre persoane
fizice sunt responsabile pentru păstrarea lor în siguranţă şi pentru felul în care asigură
terţilor accesul la astfel de informaţii.
RGPD se aplică:
- Prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul activităţilor derulate la sediul
unui operator sau al unei persoane împuternicite de operator pe teritoriul Uniunii,
indiferent dacă prelucrarea are loc sau nu pe teritoriul Uniunii.
- Prelucrării datelor cu caracter personal ale unor persoane vizate, care se află în
Uniune, de către un operator sau o persoană împuternicită de operator care nu este
stabilit(ă) în Uniune, atunci când activităţile de prelucrare sunt legate de: (i) oferirea de
bunuri sau servicii unor astfel de persoane vizate în Uniune, indiferent dacă se solicită
sau nu efectuarea unei plăţi de către persoana vizată; sau (ii) monitorizarea comporta-
mentului lor dacă acesta se manifestă în cadrul Uniunii.
- Prelucrării datelor cu caracter personal de către un operator care nu este stabilit
în Uniune, ci într-un loc în care dreptul intern se aplică în temeiul dreptului interna-
ţional public.
Unul din elementele noi aduse de RGPD este obligativitatea, pentru autorităţi şi
instituţii publice (de principiu, autorităţile naţionale, regionale şi locale, exceptând
instanţele), precum şi pentru companii private, în anumite situaţii, de a avea desem-
nată sau contractată o persoană responsabilă cu protecţia datelor cu caracter
personal.
1 În mod uzual se mai foloseşte şi acronimul în limba engleză GDPR (General Data Protection
Regulation).
Această obligativitate rezultă din prevederile art. 37 alin. (1) al RGPD:

„Art. 37 – Desemnarea responsabilului cu protecţia datelor
(1) Operatorul şi persoana împuternicită de operator desemnează un responsabil
cu protecţia datelor ori de câte ori:
(a) prelucrarea este efectuată de o autoritate sau un organism public, cu excepţia
instanţelor care acţionează în exerciţiul funcţiei lor jurisdicţionale;
(b) activităţile principale ale operatorului sau ale persoanei împuternicite de
operator constau în operaţiuni de prelucrare care, prin natura, domeniul de aplicare
şi/sau scopurile lor, necesită o monitorizare periodică şi sistematică a persoanelor
vizate pe scară largă; sau
(c) activităţile principale ale operatorului sau ale persoanei împuternicite de
operator constau în prelucrarea pe scară largă a unor categorii speciale de date1, (…),
sau a unor date cu caracter personal privind condamnări penale şi infracţiuni (…)”.
Pentru ca prevederile RGPD referitoare la această obligaţie să fie mai uşor de
înţeles, există şi un ghid al unui organ consultativ european independent2 care se
ocupă, potrivit legislaţiei europene, cu protecţia şi confidenţialitatea datelor.
Chiar şi în situaţiile în care desemnarea unui responsabil cu protecţia datelor nu
este obligatorie, companiile pot hotărî uneori, din diverse motive, că este utilă o astfel
de persoană, iar aceste eforturi voluntare sunt încurajate. în cazul unei desemnări
voluntare a unui responsabil cu protecţia datelor, devin aplicabile aceleaşi prevederi
legale privind numirea, poziţia şi sarcinile, ca şi cum desemnarea ar fi fost obligatorie.
De altfel, un astfel de ghid a fost publicat şi de Autoritatea Naţională de Supra-
veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP). Potrivit acestuia, un
responsabil cu protecţia datelor reprezintă un avantaj major pentru operator în ve-
derea înţelegerii şi respectării obligaţiilor prevăzute de RGPD, dialogului cu autorităţile
pentru protecţia datelor şi reducerii riscurilor apariţiei unor litigii.
Rolul responsabilului cu protecţia datelor:
- să informeze şi să consilieze operatorul sau persoana împuternicită de operator,
precum şi angajaţii acestora cu privire la obligaţiile existente în domeniul protecţiei
datelor cu caracter personal;
- să monitorizeze respectarea RGPD şi a legislaţiei naţionale în domeniul pro-
tecţiei datelor;
- să consilieze operatorul sau persoana împuternicită în legătură cu realizarea de
studii de impact privind protecţia datelor şi să verifice efectuarea acestora;
1 Sunt considerate astfel următoarele: „date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială
sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenenţa la
sindicate şi prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei
persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viaţa sexuală sau orientarea sexuală ale
unei persoane fizice”.
2 Ghidul privind Responsabilul cu protecţia datelor a fost elaborat de „Grupul de lucru Articolul
29 pentru Protecţia Datelor”, un organ consultativ european independent care se ocupă cu protecţia şi
confidenţialitatea datelor. Sarcinile sale sunt descrise la art. 30 din Directiva 95/46/CE şi la art. 15 din
Directiva 2002/58/CE. Secretariatul este asigurat de Direcţia C (Drepturi fundamentale şi cetăţenia
Uniunii) din cadrul Comisiei Europene, Direcţia Generală Justiţie şi Consumatori.
476 | Ilie Dumitru
- să coopereze cu autoritatea pentru protecţia datelor şi să reprezinte punctul de

contact în relaţia cu aceasta.
Operatorul de date cu caracter personal şi persoana împuternicită de operator
identifică acţiunile care trebuie întreprinse pentru conformarea la cerinţele impuse de
RGPD.
Se prioritizează aceste acţiuni în funcţie de riscurile pe care le prezintă prelucrările
efectuate pentru drepturile şi libertăţile persoanelor vizate.
După identificarea prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate în cadrul
entităţii, se stabilesc, pentru fiecare dintre acestea, acţiunile care trebuie întreprinse în
vederea respectării obligaţiilor impuse de Regulamentul General privind Protecţia
Datelor.
Indiferent de prelucrările efectuate, se vor avea în vedere, în principal, următoarele
aspecte:
- colectarea şi prelucrarea doar a datelor strict necesare pentru realizarea sco-
purilor;
- identificarea temeiului legal în baza căruia se efectuează prelucrarea raportat la
art. 6 din Regulamentul General privind Protecţia Datelor (ex. consimţământul persoa-
nelor vizate, contract, obligaţie legală);
- revizuirea/completarea informaţiilor furnizate persoanelor vizate, astfel încât să
respecte cerinţele impuse de Regulamentul General privind Protecţia Datelor (art. 12,
13 şi 14);
- asigurarea că persoanele împuternicite îşi cunosc noile obligaţii şi responsa-
bilităţi;
- verificarea existenţei clauzelor contractuale şi actualizarea obligaţiilor persoa-
nelor împuternicite privind securitatea, confidenţialitatea şi protecţia datelor cu carac-
ter personal prelucrate;
- stabilirea modalităţilor de exercitare a drepturilor persoanelor vizate (ex. drep-
tul de acces, dreptul de rectificare, dreptul la portabilitate, retragerea consimţă-
mântului);
- verificarea măsurilor de securitate implementate.
De principiu, apreciem că activitatea unei agenţii de turism nu se încadrează în
niciuna din ipotezele în care, potrivit textului legal citat mai sus, ar fi necesară desem-
narea sau contractarea unei persoane responsabile cu protecţia datelor cu caracter
personal. Aceasta deoarece „activitatea principală” a unei agenţii de turism (care este
prestarea de servicii turistice şi/sau comercializarea de servicii şi pachete de servicii
turistice) nu constă în „operaţiuni de prelucrare” şi, cu atât mai puţin, eventuale prelu-
crări nu necesită o „monitorizare periodică şi sistematică a persoanelor vizate pe scară
largă”. De asemenea, activităţile principale nu constau în prelucrarea unor categorii
speciale de date.
Ghidul sus-amintit arată că „activităţile principale” includ toate „activităţile în care
prelucrarea de date reprezintă o parte indisolubilă a activităţii operatorului sau
persoanei împuternicite de operator”. O astfel de activitate principală o reprezintă, de
exemplu, prelucrarea datelor privind starea de sănătate, cum ar fi dosarele medicale
ale pacientului, care ar trebui să fie considerată a fi una dintre activităţile principale în
orice spital, astfel că spitalele ar trebui să aibă un responsabil cu protecţia datelor.
În schimb, în acele organizaţii care efectuează activităţi precum plata angajaţilor
lor sau deţinerea de activităţi standard de suport IT, întrucât acestea nu sunt decât
„funcţii de sprijin necesare pentru activitatea de bază sau principală a organizaţiei”, nu
e necesară desemnarea unui responsabil cu protecţia datelor. „Chiar dacă aceste
activităţi sunt necesare sau esenţiale, acestea sunt de obicei considerate mai degrabă
funcţii auxiliare decât activitate principală”.
Secţiunea V. Plăţile cu cecuri şi vouchere de vacanţă
Contravaloarea serviciilor şi pachetelor de servicii turistice poate fi achitată, în

anumite condiţii, şi cu cecuri1, tichete sau vouchere de vacanţă.
Înţelesul noţiunii de „voucher de vacanţă” este diferit de la o ţară la alta, iar sen-
sul ei juridic trebuie întotdeauna analizat prin raportare la legislaţia căreia i se supune.
Sunt state în care expresia „voucher de călătorie” sau „voucher de vacanţă” nu
înseamnă nimic altceva decât un bon valoric cu care pot fi plătite alte servicii turistice,
oferit de o agenţie de turism sau un prestator de servicii turistice sau de călătorie,
pentru diverse motive. Spre exemplu, când nu mai este disponibilă o excursie
pre-cumpărată, din cauza unui zbor anulat. Sau când turistul nu mai găseşte liber, din
cauza unei erori făcute de recepţia hotelului, apartamentul pe care dorea să îl ocupe pe
perioada şederii lui în acel hotel. În astfel de situaţii, în practica turistică internaţională
se obişnuieşte să se acorde o recompensă turistului nemulţumit, sub forma unui
voucher, cu care îşi poate cumpăra alte servicii/produse turistice, de regulă de la
acelaşi agent economic.
Voucherul de călătorie nu trebuie confundat nici cu cecul de călătorie (travelers
cheque – en.). Acesta din urmă este un tichet, care poate avea diferite valori, emis în
diferite valute, şi care poate fi cumpărat la valoarea nominală de turiştii care preferă să
nu aibă bani în numerar asupra lor pe durata călătoriei. Cecurile de călătorie le oferă
avantajul creşterii gradului de securitate pe durata călătoriei (mai ales când destinaţia
lor turistică este o ţară mai puţin sigură), întrucât ele nu pot fi utilizate pentru plată
decât de titularii lor, astfel că aceştia nu mai reprezintă o „atracţie” pentru răufăcători.
Alte avantaje ale utilizării cecurilor de călătorie:
- oferă o siguranţă mai mare decât numerarul, deoarece în cazul în care cecul călăto-
rului este pierdut sau furat accidental, acesta poate face un raport de pierdere/furt la
instituţia financiară emitentă, care emite un nou cec sau decontează creanţa.
- oferă o uşurinţă în utilizare, întrucât poate fi schimbat în numerar la diverse
bănci mari şi puncte de schimb valutar la nivel mondial, pe lângă faptul că este acceptat
ca instrument de plată de lanţurile hoteliere internaţionale, restaurante, companii
aviatice etc., fără să fie percepută nici o taxă.
1 În engleză „check”, iar în franceză „chèque”.

478 | Ilie Dumitru
- are o valabilitate permanentă (nu există dată de expirare, cum există în cazul
cardurilor bancare).
- cursul de schimb valutar folosit pentru decontarea cecurilor de călătorie este, de
regulă, mai favorabil decât cel pentru operaţiuni cu numerar.
Emitenţi de astfel de cecuri de călătorie sunt organizaţii precum: American
Express, VISA, Thomas Cook, Bank of America, Citybank etc.
Principalul dezavantaj al cecurilor de călătorie este că sunt totuşi puţini prestatori
de servicii turistice care acceptă plata cu aceste cecuri sau care acceptă conversia în
numerar.
Revenind la voucherul de vacanţă, accepţiunea restrânsă a acestei noţiuni
semnifică un tichet valoric oferit de regulă de un angajator salariaţilor săi, fie în temeiul
unei obligaţii contractuale (spre exemplu, prin contractul colectiv de muncă s-a
convenit acordarea de către angajator a unor vouchere de vacanţă, ca beneficiu salarial
sau primă de concediu), fie a unei opţiuni legale care este, de regulă, însoţită şi de unele
facilităţi fiscale.
Sub această formă, voucherul de vacanţă ca ajutor personalizat pentru salariaţi a
fost relansat de guvernul francez în 1982, pentru a încuraja angajaţii să plece în vacanţă
şi a stimula, inclusiv prin acest mecanism, dezvoltarea turismului.
Ideea acestor tichete valorice utilizate pentru plata serviciilor turistice s-a născut
însă în Elveţia, în 1939, când muncitorului elveţian a început să îi fie recunoscut dreptul
la concediu. Atunci, angajatorii, sindicatele şi cercurile turistice au creat Fondul elveţian
de turism, pentru a ajuta angajaţii să îşi finanţeze concediul. Acest fond, de la bun
început, a pus în circulaţie cecul Reka1, cu valori de 10 şi 50 de franci elveţieni, care
este şi astăzi un tichet valoric utilizabil numai pentru plata vacanţei sau pentru
petrecerea timpului liber.
Cecurile Reka sunt vândute de către unii angajatori elveţieni către salariaţii lor.
Cecul în valoare de 100 de franci este vândut între 80 şi 97 de franci de către companii.
Când angajatul îşi converteşte cecurile la punctele de vânzare, acestea sunt încasate la
valoarea nominală, care le permite astfel să facă o economie pentru serviciile turistice
achiziţionate de 3% până la 20%.
Prin Ordonanţa nr. 82-283 din 26 martie 1982 privind tichetele de vacanţă, Franţa
a acordat tuturor salariaţilor întreprinderilor, societăţilor şi altor organisme posibili-
tatea ca, prin angajatorii lor, să primească tichete de vacanţă. Era stabilit un plafon
salarial până la care salariaţii puteau primi aceste tichete de vacanţă, iar contribuţia
angajatorului, respectiv suma plătită pentru achiziţia acestor tichete, era scutită de
plata impozitului pe venituri salariale.
Contribuţia angajatorului la achiziţionarea de către angajat a tichetelor de vacanţă
era stabilită la cel puţin 20% şi cel mult 80% din valoarea lor.
Data valabilităţii voucherelor de vacanţă era data de 31 decembrie a celui de-al
doilea an calendaristic care urmează anului de emitere. Titlurile de valoare nefolosite
în cursul acestei perioade puteau fi schimbate în termen de trei luni de la sfârşitul
1 Reka este abrevierea de la Schweizer Reisekasse (Casa elveţiană de voiaj).

perioadei maxime de utilizare cu tichete de aceeaşi valoare. Tichetele de vacanţă care

nu erau depuse pentru rambursare de către furnizorii de servicii turistice înainte de
sfârşitul celei de-a treia luni după expirarea perioadei de valabilitate erau considerate
expirate şi nu mai puteau fi rambursate, iar contra-valoarea acestora era alocată în
beneficiul categoriilor sociale defavorizate, în special sub formă de burse şi subvenţii
de vacanţă. Angajatul care deţinea tichete de vacanţă putea, la cererea sa motivată, să
obţină rambursarea imediată a contribuţiei sale la achiziţionarea acestor vouchere.
Tichetele de vacanţă în România se acordă în baza O.U.G. nr. 8/2009 privind
acordarea tichetelor de vacanţă1.
Acest act normativ a fost adoptat de Guvernul României pe fondul crizei financiare
internaţionale, resimţite şi în România începând din 2008. Expunerea de motive şi
chiar preambulul Ordonanţei menţionează că apariţia ei a fost determinată de urmă-
torii factori:
- criza financiară existentă la nivel global, care afectează, în principal, întreprin-
derile mici şi mijlocii din România, precum şi situaţia creată de presiunile personalului
bugetar pentru creşterea salariilor,
- faptul că întreprinderile mici şi mijlocii se află în prezent sub presiunea limitării
posibilităţilor de creditare, generată de criza financiară, şi sunt din ce în ce mai afectate
de lipsa de lichidităţi din economie, ceea ce generează şi întârzieri în încasarea
facturilor aferente mărfurilor livrate sau serviciilor prestate în favoarea propriilor
beneficiari,
- lipsa de forţă de muncă calificată la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii, gene-
rată de fenomenul de emigrare, care a generat creşteri salariale importante în sectorul
privat,
- ca urmare a efectelor crizei financiare, întreprinderile mici şi mijlocii nu mai au
resurse pentru a ţine pasul cu creşterile salariale anunţate în sectorul bugetar şi riscă
să îşi piardă angajaţii.
În această conjunctură economică, a fost adoptată O.U.G. nr. 8/2009, cu scopul de a
oferi totuşi lucrătorilor beneficii salariale sub forma voucherelor de vacanţă, care să îi
ajute să îşi recupereze şi întreţină capacitatea de muncă. Voucherele sau tichetele de
vacanţă sunt bonuri de valoare, tipărite sau pe suport electronic, asemănătoare tiche-
telor de masă, cu care se pot cumpăra servicii turistice în România.
Angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de
muncă pot acorda salariaţilor lor vouchere de vacanţă. Nivelul maxim al sumelor care
pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă de către aceşti angajatori
reprezintă contravaloarea a maximum şase salarii de bază minime brute pe ţară,
garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal. Salariul de bază minim
brut pe ţară garantat în plată pentru anul 2018 este de 1900 de lei2.
1 O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, publicată în M. Of. nr. 110 din 24
februarie 2009, cu modificări ulterioare. După modificare, a fost înlocuită şi expresia utilizată în titlul
actului normativ, care actualmente priveşte „acordarea voucherelor de vacanţă”.
2 A se vedea H.G. nr. 846/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în
plată, publicată în M. Of. nr. 950 din 29 noiembrie 2017.

480 | Ilie Dumitru
Instituţiile şi autorităţile publice acordă, în limita sumelor prevăzute în buget

alocate cu această destinaţie.
Prestarea serviciilor achiziţionate prin intermediul voucherelor de vacanţă se face
numai în structuri de primire turistice, autorizate de autoritatea publică
competentă din România.1
Voucherele de vacanţă emise pe suport electronic pot fi alimentate exclusiv cu
valoarea nominală a voucherelor de vacanţă acordate de către angajator şi pot fi
utilizate doar pentru achiziţionarea de servicii turistice oferite de operatorii economici
cu activitate de turism din România, autorizaţi, care deţin structuri de primire turistice
clasificate şi/sau agenţii de turism licenţiate şi care acceptă vouchere de vacanţă ca
modalitate de plată.
Voucherele de vacanţă emise pe suport electronic pot fi alimentate exclusiv cu
valoarea nominală a voucherelor de vacanţă acordate de către angajator şi pot fi
utilizate doar pentru achiziţionarea de servicii turistice în unităţile afiliate.
În înţelesul legii, unităţi afiliate sunt operatorii economici cu activitate de turism
din România, autorizaţi de Autoritatea Naţională pentru Turism, conform O.G.
nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, care
deţin structuri de primire turistice clasificate şi/sau agenţii de turism licenţiate şi care
acceptă vouchere de vacanţă ca modalitate de plată.
Conform art. 23 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 8/2009,
pachetul de servicii turistice care poate fi achiziţionat pe baza voucherelor de
vacanţă poate cuprinde în mod obligatoriu servicii de cazare, la care se pot adăuga
servicii de alimentaţie publică, transport, tratament balnear, agrement.
Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă şi retragerea certificatului de
clasificare, respectiv a licenţei de turism acceptarea de către unităţile afiliate de
vouchere de vacanţă pentru achiziţionarea de servicii care nu îndeplinesc condiţiile
pachetului minim de servicii. În acelaşi fel, se sancţionează şi fapta agenţiei de turism
care, în calitate de unitate afiliată, emite pachete de servicii turistice pentru achiziţio-
nare cu vouchere de vacanţă la un preţ mai mare faţă de preţul pachetului similar de
servicii achiziţionat prin alte mijloace de plată.
Voucherul de vacanţă are perioada de valabilitate de un an de la data emiterii, iar
voucherul pe suport de hârtie are valori de 50 sau 100 de lei.
Operatorii economici din turism sau agenţiile de turism nu pot acorda un rest în
bani la voucherul de vacanţă, iar contravaloarea serviciilor turistice achiziţionate, cu o
valoare mai mare decât cea a voucherelor de vacanţă, se suportă de către angajat,
titular al voucherelor de vacanţă.
În ceea ce priveşte beneficiile fiscale pe care le are angajatorul care acordă
salariaţilor astfel de tichete de vacanţă, art. 25 alin. (3) lit. c) C. fisc. prevede că tichetele
de vacanţă acordate de angajator sunt deductibile limitat, potrivit legii. Aceeaşi
formulare se reia şi la art. 68 alin. (5) lit. f), care se referă la veniturile din activităţi
1 Art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 8/2009 prevede că „Prestarea serviciilor achiziţionate de către
unităţile afiliate prin intermediul voucherelor de vacanţă se face în structuri de primire turistice,
autorizate de Autoritatea Naţională pentru Turism.”
independente. Această „limitare” a deductibilităţii tichetelor de vacanţă trebuie

raportată la prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 8/2009, unde se menţionează că
angajatorii privaţi (non-bugetari) pot acorda beneficii salariale salariaţilor sub formă
de vouchere de vacanţă de o valoare maximă egală cu şase salarii de bază minime brute
pe ţară, garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.
Actuala reglementare, respectiv O.U.G. nr. 8/2009 îşi va înceta aplicabilitatea la
data de 1 ianuarie 2019, când va intra în vigoare1 Legea nr. 165/2018 privind acor-
darea biletelor de valoare2.
Fără a fi încă elaborate normele metodologice de aplicare a acestei noi regle-
mentări, subliniem principalele prevederi, care urmează să constituie cadrul legal
începând din 2019, aplicabil tuturor „biletelor de valoare”, înţelegându-se prin acestea
următoarele: tichete de masă, tichete cadou, tichete de creşă, tichete culturale şi
vouchere de vacanţă.
Pot acorda unul sau mai multe tipuri de astfel de bilete de valoare angajatori care
se încadrează în una din următoarele categorii:
- instituţii publice centrale şi locale, indiferent de sistemul de finanţare şi de
subordonare, inclusiv cele finanţate integral din venituri proprii;
- operatorii economici, astfel cum sunt definiţi de O.G. nr. 26/2013 privind întă-
rirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau
unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori
indirect o participaţie majoritară3;
- regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, societăţile, indiferent de
forma juridică de organizare şi de forma de proprietate;
- instituţiile financiare şi instituţiile de credit;
- organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole şi alte forme de asociere agricolă cu
personalitate juridică;
1 Art. 35 din cuprinsul Legii a intrat în vigoare la 17 iulie 2018, având următorul conţinut: „În
termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului articol se elaborează criteriile privind

acordarea autorizaţiei de funcţionare a unităţilor emitente de bilete de valoare, care se aprobă prin
ordin al ministrului finanţelor publice. În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului
articol, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, Ministerul Turismului şi
Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale elaborează normele metodologice de aplicare a prezentei
legi, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”
2 Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, publicată în M. Of. nr. 599 din 13
iulie 2018.
3 Potrivit art. 1 din acest act normativ, noţiunea de „operatori economici” se referă la cei care sunt
organizaţi şi funcţionează în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii
societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:
a) regiilor autonome înfiinţate de stat, societăţilor/companiilor naţionale, precum şi societăţilor
comerciale la care statul este acţionar unic sau deţine o participaţie majoritară, după caz; b) regiilor
autonome înfiinţate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi societăţilor comerciale la care
unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici sau deţin o participaţie majoritară, după caz;
c) societăţilor comerciale şi regiilor autonome la care persoanele juridice menţionate la lit. a) şi b) sau
instituţiile publice centrale ori locale sunt acţionari unici sau deţin direct ori indirect o participaţie
majoritară, după caz.
482 | Ilie Dumitru
- organizaţiile nonprofit, precum şi orice altă entitate care are statutul legal de
persoană juridică constituită potrivit legislaţiei române.
Valoarea nominală a biletelor de valoare acordate angajaţilor fie pe suport hârtie,
fie pe suport electronic nu poate să fie diminuată în niciun mod.
Biletele de valoare emise pe suport electronic nu permit efectuarea de operaţiuni
de retragere de numerar sau de preschimbare în numerar.
Biletele de valoare pot fi utilizate doar pe teritoriul României, în termenul de
valabilitate şi numai pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pentru care au fost
emise.
Se interzice operatorilor economici şi unităţilor care acceptă bilete de valoare
acordarea unui rest de bani la acestea.
Potrivit art. 10 din lege, biletele de valoare pe suport hârtie nu pot fi distribuite de
angajatori dacă aceştia, la data stabilită pentru distribuire, nu au achitat unităţii emi-
tente, integral, contravaloarea nominală a biletelor de valoare achiziţionate, inclusiv
costul imprimatelor reprezentând biletul de valoare.
La fel, nici valoarea biletelor emise pe suport electronic nu poate fi transferată
salariaţilor pe suportul electronic dacă, la data stabilită pentru transfer, angajatorii nu
au achitat unităţii emitente, integral, contravaloarea nominală a biletelor de valoare în
format electronic achiziţionate, inclusiv costurile aferente emiterii acestora pe suport
electronic.
Capitolul VI din Legea nr. 165/2018 este dedicat voucherelor1 de vacanţă.
Voucherele de vacanţă sunt definite ca reprezentând biletele de valoare acordate
angajaţilor pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionate de efectuarea concediului de
odihnă în regim de turism intern.
Angajatul care a primit vouchere de vacanţă nu mai beneficiază în cursul anului
fiscal respectiv de primă de vacanţă sau de bilete de odihnă, acordate în baza Legii
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Nivelul maxim al sumei care poate fi acordată unui angajat în decursul unui an
fiscal sub forma voucherelor de vacanţă este de 6 salarii de bază minime brute pe
ţară garantate în plată2.
Acordarea voucherelor de vacanţă poate fi fracţionată în maximum două tranşe, în
funcţie de opţiunea angajatului privind efectuarea concediului de odihnă.
Voucherele de vacanţă pot fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu servicii
turistice, de cazare, de masă şi/sau de recuperare a capacităţii de muncă, precum şi a
cheltuielilor cu servicii de călătorie şi/sau de divertisment, dacă acestea se regăsesc
într-un pachet turistic.
Serviciile turistice pot fi achiziţionate ca pachete de servicii sau separat.
1 Nu găsim vreun motiv pentru inconsecvenţa lingvistică a legiuitorului care a denumit toate
celelalte bilete de valoare folosind termenul de „tichet” (tichete de masă, tichete cadou, tichete de
creşă, tichete culturale) şi numai pentru biletul de valoare utilizat în turism a folosit termenul de
„voucher”.
2 Începând cu data de 1 ianuarie 2018, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se
stabileşte la 1.900 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 166 ore, în medie, pe lună,
reprezentând 11.45 lei/oră. Aceasta înseamnă că valoarea maximă anuală a voucherelor de vacanţă
acordate unui angajat în anul 2018 ar fi de 11400 lei.
Conţinutul minim al pachetului de servicii care se poate achiziţiona prin interme-

diul voucherelor de vacanţă urmează a se stabili prin normele de aplicare a legii.
Ca şi în prezent, voucherele de vacanţă vor putea fi utilizate numai pentru
achiziţionarea de servicii de la operatorii economici cu activitate de turism din
România, autorizaţi conform legii, care deţin structuri de primire turistice clasificate
şi/sau agenţii de turism licenţiate şi care acceptă o astfel de modalitate de plată.
Valoarea nominală permisă pentru un voucher de vacanţă pe suport hârtie este
multiplu de 10 lei, dar nu mai mult de 100 lei.
Perioada de valabilitate a voucherului de vacanţă este de un an de la data
emiterii1.
Menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină un voucher de vacanţă pe
suport de hârtie sunt:
- numărul sub care a fost înseriat de către unitatea emitentă;
- emitentul şi datele sale de identificare;
- valoarea nominală a voucherului de vacanţă;
- angajatorul şi datele sale de identificare;
- spaţiu pentru înscrierea numelui, prenumelui şi codului numeric personal ale
salariatului care este în drept să utilizeze voucherul de vacanţă;
- spaţiu destinat înscrierii perioadei în care a fost utilizat şi aplicării ştampilei
unităţii afiliate;
- perioada de valabilitate a utilizării voucherului de vacanţă;
- interdicţia unităţii afiliate de a plăti diferenţa în bani dintre valoarea voucherului
de vacanţă şi valoarea pachetului de servicii utilizat de către titularul voucherelor de
vacanţă;
- interdicţia de a utiliza voucherul de vacanţă în alte locuri decât în unităţile
afiliate;
- elementele de identitate vizuală ale brandului de turism al României.
Cea mai mare parte a acestora trebuie să se regăsească şi pe voucherul de vacanţă
pe suport electronic.
Comisionul maxim perceput de agenţiile de turism, în calitate de unităţi afiliate, nu
poate depăşi 10% din valoarea pachetului de servicii oferit titularilor voucherelor de
vacanţă.
1 În cazul voucherelor pe suport electronic, valabilitatea suportului electronic nu este limitată la
un an, ci numai posibilitatea utilizării valorii voucherului de vacanţă care a fost înscris/transferat pe
acel tip suport.
484 | Ilie Dumitru
Capitolul VII
Reglementarea altor domenii de activitate conexe turismului
Secţiunea I. Staţiunile şi localităţile turistice
A. Noţiune şi caracteristici
Unităţile administrativ-teritoriale sau subdiviziuni ale acestora (sate, comune,

oraşe, zone sau cartiere ale acestora), implicate în dezvoltarea unei activităţi turistice
pe teritoriul lor, pot obţine o atestare a acestui efort, care le acordă apoi un statut
special în domeniul turismului.
În funcţie de legislaţia fiecărui stat, acest statut special poate avea un caracter
monovalent sau plurivalent. Atributele folosite cel mai des pentru a denumi acest statut
special sunt cele de staţiune turistică sau de localitate turistică.
Staţiunea turistică se caracterizează prin omniprezenţa activităţilor turistice,
acestea fiind cele care însufleţesc locul respectiv şi care rămân în mod peren impor-
tante pentru acea localitate sau zonă.
În fapt, toate staţiunile turistice sunt create de turişti şi pentru turişti.
Pe de altă parte, staţiunea este un loc deschis, locuit de o populaţie permanentă, iar
o parte a ei desfăşoară şi alte activităţi decât cele specifice turismului; în situaţii
extreme, când atractivitatea turistică pentru acea staţiune se diminuează, localitatea
sau zona poate deveni o localitate ca oricare alta.
Fie că sunt montane, fie că sunt balneare sau litorale, staţiunile se organizează
spaţial respectând două reguli fundamentale:
- pe de o parte, staţiunea trebuie să aibă o expunere peisagistică, să fie admirată,
pictată, fotografiată din diferite zone sau puncte de belvedere amenajate, zone de
promenadă, foişoare, trasee, traverse, poduri etc.
- pe de altă parte, staţiunea gravitează în jurul unui punct central, în care se
concentrează şi din care irumpe viaţa sa socială. Acest punct central poate fi un izvor
termal, un hotel celebru, un cazino sau altceva similar care îndeplineşte rolul de
infrastructură de prestigiu. De la acest punct central pornesc axele principale care
organizează staţiunea.
După cum spuneam mai sus, în unele ţări statutul de „staţiune turistică” nu este
singurul care se acordă unităţilor administrative teritoriale care îşi alocă cea mai mare
parte a resurselor turismului.
În Franţa, spre exemplu, atributul de „staţiune turistică” este acordat prin decret
prezidenţial pentru o durată de 12 ani, în temeiul prevederilor art. L.133-13 până la
L.133-16 din Codul francez al turismului, şi numai acelor localităţi care îndeplinesc un
set de aproximativ 50 de criterii. Rangul de „staţiune turistică” este unul de excelenţă
486 | Ilie Dumitru
în turismul francez, iar dobândirea lui este însoţită de o serie de privilegii, stabilite
printr-o lege care datează încă din 1919.
Există, însă, şi un statut mai puţin restrictiv care recunoaşte funcţia turistică a unei
localităţi, şi anume cel de „comună turistică”. Acest statut se acordă în condiţiile
menţionate la articolul L. 133-11 din Codul francez al turismului, la cererea municipa-
lităţilor în cauză, prin decizie a autorităţii administrative competente, şi este valabil o
perioadă de cinci ani.
Municipalităţile candidate la statutul de „comună turistică” trebuie să îndepli-
nească trei criterii:
- să aibă un birou de turism clasificat;
- să organizeze evenimente turistice;
- să aibă disponibilităţi de cazare pentru o populaţie non-permanentă.
Franţa avea înregistrate în 2016 peste 1200 de comune turistice.
În doctrina economică românească, staţiunea turistică a mai fost definită ca fiind „o
localitate, în care turismul reprezintă ramura preponderentă ca volum de activitate
economică şi grad de concentrare a populaţiei active. Dispunând de potenţial turistic,
staţiunea turistică determină un aflux de populaţie nerezidenţială, ca beneficiară a
serviciilor turistice pe care le oferă”1.
Definiţia legală a noţiunii de „staţiune turistică” se regăseşte în dreptul român în
O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România,
unde se arată că aceasta reprezintă o „localitate sau parte a unei localităţi cu funcţii
turistice specifice, în care activităţile economice susţin exclusiv realizarea produsului
turistic”2.
B. Autorizarea staţiunilor turistice în România
Localităţile care doresc să primească statutul de staţiune turistică trebuie să

parcurgă procedura şi să îndeplinească criteriile prevăzute de H.G. nr. 852/2008
pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice3.
Se poate atesta ca „staţiune turistică” localitatea ori partea unei localităţi care
dispune de resurse naturale şi antropice şi care îndeplineşte cumulativ criteriile
menţionate în anexa la actul normativ menţionat anterior.
Autoritatea competentă pentru acordarea statutului de „staţiune turistică” este
Ministerul Turismului.
Autorităţile administraţiei publice locale interesate să primească acest statut
trebuie să trimită ministerului o cerere-tip însoţită de o documentaţie care include:
a) monografia turistică a localităţii4;
1G. Erdeli, I. Istrate, Amenajări turistice, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996, p. 19.
2Art. 1 lit. j) din O.G. nr. 58/1998.
3 H.G. nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice,
publicată în M. Of. nr. 613 din 20 august 2008, cu modificările ulterioare.

4 Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 852/2008, monografia turistică trebuie să cuprindă
următoarele capitole principale: a) consideraţii generale privind poziţia geografică, infrastructura,

b) documentaţiile de urbanism, respectiv: planul urbanistic general şi regula-

mentul local aferent acestuia şi/sau, după caz, planul urbanistic zonal şi regulamentul
local aferent acestuia, toate în perioada de valabilitate, avizate şi aprobate;
c) fişa staţiunii turistice;
d) studii şi documente care să argumenteze atestarea staţiunii turistice, specificul
ei turistic şi resursele turistice de care dispune.
În termen de 30 de zile de la primirea documentaţiei, Ministerul Turismului fie
întocmeşte proiectul de hotărâre a Guvernului pentru atestarea staţiunii turistice, fie, în
cazul în care localitatea sau partea din localitate nu întruneşte toate criteriile pentru a
fi atestată ca „staţiune turistică”, comunică în scris autorităţii publice locale solicitante
respingerea solicitării.
După primirea statutului de staţiune turistică, autoritatea publică locală în cauză
are obligaţia de a depune fişa staţiunii turistice1, sub sancţiunea retragerii statutului
primit.
De asemenea, autoritatea publică locală mai are obligaţia de a monta şi de a între-
ţine panouri indicatoare care să semnalizeze statutul de staţiune turistică al acelei
localităţi.
C. Clasificarea staţiunilor turistice în România
Potrivit H.G. nr. 852/2008, staţiunile turistice pot fi de interes naţional sau de
interes local.
Anexa 1 a acestei hotărâri de guvern stabileşte criteriile în funcţie de care se
acordă statutul de staţiune turistică de interes naţional sau de interes local.
Pe de o parte, sunt avute în vedere o serie de criterii obligatorii, în lipsa unuia
dintre ele neputându-se acorda statutul de staţiune turistică respectivei localităţi.
Aceste criterii au în vedere, în esenţă, următoarele aspecte:
- Cadrul natural, factori naturali de cură şi calitatea mediului;
- Accesul şi drumurile spre/în staţiune;
- Utilităţi urban-edilitare;
- Informarea şi promovarea turistică.
Pe de altă parte, există şi un număr de 16 criterii suplimentare de atestare a
staţiunii turistice, care fac diferenţa între cele de interes naţional şi cele de interes local.
Pentru fiecare criteriu îndeplinit, se acordă un număr de puncte.
Sunt necesare cel puţin 90 de puncte pentru atestarea ca staţiune turistică de
interes local şi cel puţin 135 de puncte pentru atestarea ca staţiune de interes naţional.
cadrul natural, cadrul socioeconomic, probleme de mediu şi factori naturali de risc; b) analiza
potenţialului turistic în funcţie de tipul staţiunii turistice: factorii naturali de cură, bioclimatul zonei,
domeniul schiabil; c) nivelul actual de valorificare din punct de vedere turistic: structuri de primire
turistice şi de agrement, informaţii privind circulaţia turistică.
1 Fişa staţiunii turistice are forma şi conţinutul prevăzute de anexele 3 şi 4 ale H.G. nr. 852/2008,
după cum este vorba de o staţiune de interes local sau una de interes naţional.
488 | Ilie Dumitru
În februarie 2017 în România erau atestate un număr de 43 de staţiuni turistice de

interes naţional şi 57 de interes local1.
D. Administrarea staţiunilor turistice şi regimul fiscal aplicabil
Staţiunea turistică atestată este administrată de consiliul local al unităţii admi-

nistrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială se află.2
Autoritatea administraţiei publice locale este obligată prin prevederile art. 9
alin. (2) din H.G. nr. 852/2008 să respecte toate criteriile care au stat la baza atestării
acesteia.
Credem însă că lipsa oricărui mecanism de control al modului în care autorităţile
publice locale care administrează staţiuni turistice îşi îndeplinesc această obligaţie
constituie o lacună legislativă. Poate că acest neajuns al reglementării naţionale este
una dintre cauzele pentru care în România multe staţiuni turistice au un aspect
dezolant.
De lege ferenda, ar fi necesară introducerea în lege a unei proceduri de evaluare
periodică de către autoritatea care acordă statutul de staţiune turistică a modului în
care localitatea respectivă respectă sau nu criteriile în baza cărora a primit acest statut.
Aceasta s-ar putea face fie prin limitarea temporară a valabilităţii actului
administrativ prin care se acordă statutul de staţiune turistică, cu consecinţa depunerii
unui nou dosar de evaluare de către autoritatea publică locală şi a unei noi evaluări
făcute de Ministerul Turismului, fie prin reglementarea unei proceduri de evaluare
periodică sau de supraveghere permanentă a staţiunii turistice, cu consecinţa retragerii
statutului de staţiune turistică (ori retrogradare de la statutul de staţiune turistică de
interes naţional la cel de staţiune turistică de interes local), în situaţia în care se
constată o degradare a situaţiei de fapt şi neîndeplinirea (sau îndeplinirea într-o
măsură mai mică) a criteriilor de evaluare3.
În ceea ce priveşte implicaţiile fiscale ale acordării statutului de staţiune turistică,
sunt relevante prevederile Legii nr. 170/2016 privind impozitul specific unor
activităţi.4
1 A se vedea Anexa la H.G. nr. 58/2017 pentru aprobarea atestării unor localităţi sau părţi din
localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional sau local şi pentru modificarea Anexei nr. 5 la H.G.
nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice, publicată în
M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2017.
2 A se vedea art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 852/2008.
3 Ar putea fi folosit modelul francez, care stabileşte un termen de valabilitate a atestării
staţiunilor turistice (echivalentul staţiunilor turistice de interes naţional din România) de 12 ani, iar
pentru localităţile turistice (echivalentul staţiunilor turistice de interes local din România) un termen
de 5 ani.
4 Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi, publicată în M. Of. nr. 812 din 14
octombrie 2016.
Prin acest act normativ, s-a instituit, prin derogare de la prevederile Titlului II din
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, un impozit specific care este plătit de persoa-
nele juridice române care desfăşoară activităţi de cazare şi alimentaţie publică1.
Formula de calcul a acestui impozit specific include şi o variabilă în funcţie de
rangul localităţii, iar prin aplicarea acestei formule se ajunge ca unităţile de cazare
(hoteluri, pensiuni, campinguri etc.) şi cele de alimentaţie publică (restaurante, baruri)
să plătească un impozit mai mic decât cele care îşi desfăşoară activitatea în Bucureşti
sau în alte oraşe mari din România.
Spre exemplu, în formula de calcul al impozitului specific anual pentru contri-
buabilii care au înscrisă ca activitate principală sau secundară activitatea de restaurant,
variabila stabilită în funcţie de rangul localităţii cu care se multiplică apoi valoarea
impozitului standard este de 17 pentru Bucureşti-zona A, 15 pentru zona A a altor
municipii mari (Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Sibiu, Timişoara)
şi de numai 5 pentru staţiunile turistice. O variabilă mai mică (3) au doar comunele fără
rang de staţiune turistică.
Secţiunea II. Ariile naturale protejate
A. Noţiuni generale şi importanţa ariilor protejate
Oriunde în lume, zonele în care natura şi-a păstrat caracterul virgin, în care impli-
carea omului şi efectele industrializării lipsesc sau au o foarte mică relevanţă,
reprezintă o atracţie pentru turişti.
Conştientizându-se riscul că o dezvoltare prea accentuată a turismului în astfel de
zone va duce, mai devreme sau mai târziu, la deteriorarea arealului respectiv şi la
pierderi iremediabile pentru flora şi fauna mondială, a fost implementat la nivel
internaţional conceptul de protecţie a biodiversităţii.
Având astfel implicaţii şi în turism, era firesc, în cele din urmă, ca problematica
protecţiei naturii şi a cadrului legal în care activităţile turistice se pot desfăşura în
aceste zone să îşi găsească locul şi în lucrarea de faţă.
1 Sunt supuse plăţii acestui impozit specific şi nu celui pe profit sau pe veniturile microîntre-
prinderilor prevăzute în Codul fiscal, persoanele juridice române care au ca activitate principală sau
secundară una din următoarele activităţi:
- 5510 - „Hoteluri şi alte facilităţi de cazare similare”,
- 5520 - „Facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade de scurtă durată”,
- 5530 - „Parcuri pentru rulote, campinguri şi tabere”,
- 5590 - „Alte servicii de cazare”,
- 5610 - „Restaurante”,
- 5621 - „Activităţi de alimentaţie (catering) pentru evenimente”,
- 5629 - „Alte servicii de alimentaţie n.c.a.”,
- 5630 - „Baruri şi alte activităţi de servire a băuturilor”.
490 | Ilie Dumitru
Ariile protejate sunt printre cele mai eficiente mijloace destinate conservării biodi-
versităţii.
În ultima sută de ani şi mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost
investite resurse importante pentru constituirea de arii protejate în întreaga lume.
De la înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone (SUA) în anul 1872 şi până în
prezent s-au făcut permanent eforturi pentru ca majoritatea ţărilor să-şi creeze sau cel
puţin să-şi planifice organizarea unui sistem naţional de arii protejate. În prezent, sunt
peste 160.000 de zone protejate în lume, care acoperă cam 10-15% din suprafaţa lumii
(atât uscat, cât şi pe mare)1.
În UE există de mai multe decenii o legislaţie complexă pentru protecţia naturii. În
baza ei s-a format reţeaua Natura 2000, compusă din peste 26.000 de situri protejate,
care acoperă aproximativ 18% din suprafaţa terestră a UE.
Primul act legislativ important în domeniul protecţiei naturii a fost adoptat în
1979, aşa numita directivă „Păsări”2. În baza ei sunt protejate aproximativ 500 de specii
de păsări sălbatice din UE.
1 Primele cele mai mari zone protejate din lume sunt:
- Parcul Naţional din Nord-Estul Groenlandei: este cel mai mare parc naţional din lume – 927.000
km2. Terenul este locuit de urşi polari, morse, vulpi arctice, bufniţe şi multe alte specii.
- Zona marină protejată Chagos: parte din teritoriul britanic al Oceanului Indian, este cea mai
mare rezervaţie marină din lume – 545.000 km2,.
- Zona protejată din Insulele Phoenix: aparţine de Republica Kiribati şi este cea mai mare
rezervaţie marină din Oceanul Pacific – 408.250 km2.
- Monumentul marin naţional din Papahanaumokuakea: se află în statul Hawai şi este parte
componentă a Monumentului Naţional al SUA, alcătuit din 10 insule şi atoli din nord-vestul Hawai.
Este areal natural pentru 7000 de specii diferite, inclusiv pentru foca călugăr, specie pe cale de
dispariţie – 360.000 km2.
- Marea barieră de corali Marine Park: situată în Oceanul Pacific (coasta estică a Australiei)
protejează diverse specii exotice marine – 345.400 km2.
- Conservarea transfrontalieră protejată din Kavango-Zambezi: este rezultatul cooperării dintre
mai multe state (Angola, Botswana, Namibia, Zambia şi Zimbabwe) din Africa şi încorporează câteva
parcuri naţionale (parcul naţional Chobe, parcul naţional Hwange, Okavango Delta şi cascada Victoria)
– 287.132 km2.
- Rezervaţia marină din Galapagos: situată în Oceanul Pacific în largul coastelor Ecuadorului,
adăposteşte mai multe specii marine, inclusiv rechini, balene, ţestoase şi peşti – 133.000 km2.
- Marele parc transfrontalier Limpopo: şi acest parc a fost creat prin cooperarea mai multor state
africane (Mozambic, Africa de Sud şi Zimbabwe) şi se compune din 10 parcuri naţionale, printre care
Parcul Naţional Banhine, Parcul Naţional Kruger şi Parcul Naţional Limpopo. Adăposteşte specii de
elefanţi africani, girafe, leoparzi africani, gheparzi şi hiene pătate etc. – 99.800 km2.
- Rezervaţia naturală Air şi Tenere: este situată tot în Africa, în Nigeria, şi acoperă estul munţilor
Air şi vestul deşertului Tenere – 77.360 km2.
- Parcul Naţional din Wrangell – St. Elias: se găseşte în sudul peninsulei Alaska – 53.321 km2.
2 Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice,
publicată în Jurnalul Oficial nr. L 103 din 25 aprilie 1979, a fost modificată de mai multe ori şi în mod
substanţial. În prezent, pentru claritatea şi coerenţa codificării, a fost înlocuită de Directiva
2009/147/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea
păsărilor sălbatice, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 20 din 26 ianuarie 2010.
Al doilea act legislativ care a contribuit la formarea reţelei Natura 2000 a fost
adoptat în 1992, aşa numita directivă „Habitate”1. Prin aceasta directivă s-a instituit
pentru toate statele membre obligaţia de a proteja habitatele şi speciile de plante şi
animale pe cale de dispariţie. Se estimează că beneficiază de prevederile acestei
directive circa 1.500 de plante şi animale rare şi ameninţate cu dispariţia şi aproxi-
mativ 230 de tipuri de habitate (pajişti, mlaştini, delte etc.).
Reţeaua Natura 2000 are ca principale obiective:
- diminuarea şi chiar stoparea activităţilor care ar putea perturba sau deteriora
grav habitatele protejate;
- adoptarea unor măsuri care să ducă la menţinerea şi restaurarea habitatelor şi
protejarea speciilor.
Acest sistem de norme juridice europene nu se opune practicării turismului în
zonele protejate, dar solicită o implicare în atingerea obiectivelor sale şi din partea
tuturor celor implicaţi în acest fenomen, prin practicarea unui turism durabil.
B. Cadrul legal naţional
Transpunând directivele europene în domeniul protecţiei mediului, România are

în prezent în vigoare O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.2
Prin acest act normativ se defineşte „aria naturală protejată” ca fiind „zona
terestră şi/sau acvatică în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi
formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special
de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale”.
Totodată, se instituie mai multe categorii de arii naturale protejate:
a) de interes naţional:
o rezervaţii ştiinţifice – au ca scop protecţia şi conservarea unor habitate naturale
terestre şi/sau acvatice, care conţin elemente reprezentative de interes ştiinţific
(floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură). Au
un regim strict de protecţie, încercându-se ca habitatele să nu fie perturbate în niciun
fel, astfel că este interzisă desfăşurarea oricăror activităţi umane. Excepţie fac activită-
ţile de cercetare, educaţie şi de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de mana-
gement, cu acordul forului ştiinţific competent şi al administratorului rezervaţiei
ştiinţifice.
o parcuri naţionale – sunt înfiinţate pentru protecţia şi conservarea unor eşan-
tioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, valoare acestora fiind data
1 Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi
a speciilor de faună şi floră sălbatică, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 206 din 22 iulie 1992.
2 O.U.G. nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habita-
telor naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007, cu modificările
ulterioare.
492 | Ilie Dumitru
de aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic,

speologic, pedologic sau de altă natură. Este permisă vizitarea parcurilor naţionale în
scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Exemple de parcuri naţionale din
România: Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, Parcul Naţional Călimani, Parcul Naţional
Ceahlău, Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, Parcul Naţional Domogled – Valea
Cernei, Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul
Naţional Retezat etc.
o monumente ale naturii – au o valoare deosebit de însemnată sau unică şi sunt
supuse unui regim strict de protecţie şi conservare, cu scopul de a asigura păstrarea
trăsăturilor naturale specifice. Pot primi acest statut elemente naturale cu valoare şi
semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite (plante sau animale sălbatice
rare, endemice ori ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, fenomene geologice etc.).
Exemple: Podul lui Dumnezeu – jud. Mehedinţi, Vulcanii Noroioşi – jud. Buzău, Gheţarul
de la Scărişoara – jud. Alba, Cascada Bigăr – jud. Caraş-Severin, Sfinxul şi Babele din
Munţii Bucegi – jud. Prahova şi Dâmboviţa etc.
o rezervaţii naturale – asigură protecţia şi conservarea unor habitate şi specii
naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speo-
logic, paleontologic, pedologic, pe areale dimensionate în funcţie de suprafaţa necesară
pentru asigurarea integrităţii elementelor protejate. Sunt permise activităţi ştiinţifice,
dar şi cele turistice sau educaţionale, în funcţie de particularităţi. Rezervaţiile naturale
sunt în număr mare în România, unele judeţe având câteva zeci de astfel de arii
naturale protejate.
o parcuri naturale – sunt arii naturale protejate, constituite pentru protecţia şi con-
servarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura
de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau
culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. În aceste zone sunt permise activităţi
de recreere şi turism şi se încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Exemple:
Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Bucegi, Parcul
Natural Comana, Parcul Natural Defileul Mureşului Superior, Parcul Natural Lunca Joasă
a Prutului Inferior, Parcul Natural Munţii Maramureşului, Parcul Natural Porţile de Fier,
Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului etc.
b) de interes internaţional:
o situri naturale ale patrimoniului natural universal – sunt arii naturale protejate
cu obiectivul de a proteja şi conserva zone de habitat natural în care există elemente
naturale de o valoare recunoscută ca fiind de importanţă universală. România are un
singur astfel de sit natural, şi anume Delta Dunării.
o geoparcuri – sunt zone cu elemente de interes geologic deosebit, de interes
ecologic, arheologic, istoric ori cultural. Exemple: Geoparcul Dinozaurilor Ţara
Haţegului şi Geoparcul Platoul Mehedinţi.
o zone umede de importanţă internaţională – sunt întinderile de bălţi, mlaştini,
ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau
curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderi de apă marină a căror adâncime la reflux
nu depăşeşte şase metri, care sunt de importanţă internaţională pentru păsările
acvatice. Exemple: Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureşului, Complexul
Piscicol Dumbrăviţa, Lacul Techirghiol, Parcul Natural Porţile de Fier, Parcul Natural
Comana, Tinovul Poiana Stampei etc.
o rezervaţii ale biosferei – reprezintă suprafeţe mari de habitat natural pentru un
complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu
comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau
rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului. Exemple: Parcul Naţional Retezat
(1979), Pietrosu Rodnei (1979), Delta Dunării (1990).
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000” – sunt acele arii protejate care
sunt incluse (şi) în reţeaua ecologică europeană Natura 2000, cu scopul de a asigura
protecţie şi conservare speciilor şi habitatelor de pe teritoriul UE:
o situri de importanţă comunitară,
o arii speciale de conservare,
o arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local – sunt cele stabilite numai pe domeniul
public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale.
Categoriile de arii naturale protejate de interes naţional, de interes internaţional şi
de interes comunitar sau situri „Natura 2000” se pot modifica şi completa prin hotărâre
a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
pădurilor, cu avizul Academiei Române, luându-se în considerare recomandările
organizaţiilor internaţionale autorizate.
În funcţie de categoria din care face parte şi, implicit de gradul de protecţie de care
beneficiază, fiecare arie protejată permite într-o măsură mai mică sau mai mare şi
într-o formă sau alta practicarea turismului şi desfăşurarea unor activităţi specifice
acestei industrii.
Astfel, în ariile naturale protejate care nu necesită structuri de administrare
special constituite se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu excepţia acti-
vităţilor de cercetare, educaţie ecologică, activităţi de ecoturism, cu limitările descrise
în planurile de management întocmite de custozii acestora.
În Zonele cu protecţie strictă (zonele din parcurile naţionale şi naturale de mare
importanţă ştiinţifică, ce cuprind atât rezervaţii ştiinţifice, cât şi zone sălbatice în care
nu au existat intervenţii antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus) se interzice
desfăşurarea oricăror activităţi umane, fiind premise, prin excepţie, aceleaşi activităţi
menţionate în paragraful precedent, incluzând şi ecoturismul, în limitele stabilite prin
planurile de management.1
În Zonele de protecţie integrală (zonele care cuprind cele mai valoroase bunuri
ale patrimoniului natural din interiorul parcurilor naţionale şi naturale) sunt interzise
orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum şi orice forme de
folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie şi/sau de conservare,
precum şi orice activităţi de construcţii-investiţii, exceptând activităţile necesare
pentru administrarea ariei naturale protejate, activităţile de cercetare ştiinţifică, cele
1 A se vedea art. 22 alin. (2)-(5) din O.U.G. nr. 57/2007.

494 | Ilie Dumitru
destinate asigurării siguranţei naţionale şi cele destinate prevenirii unor calamităţi

naturale. Tot cu caracter de excepţie, în aceste zone de protecţie integrală, dar în afara
perimetrelor rezervaţiilor ştiinţifice, pot şi desfăşurate o serie de activităţi expres
prevăzute de lege. Sunt menţionate activităţile ştiinţifice şi educative, activităţile de
ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii, utilizarea raţională a
pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animale domestice, intervenţiile în
scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al reabilitării unor
ecosisteme necorespunzătoare sau degradate etc.1
Zonele-tampon sunt cele care fac trecerea între zonele cu protecţie integrală şi
cele de dezvoltare durabilă. În parcurile naţionale aceste zone-tampon sunt denumite
„zone de conservare durabilă”, iar în parcurile naturale sunt denumite „zone de
management durabil”. Au un regim juridic distinct şi nu se includ nici în zonele cu
protecţie integrală sau strictă şi nici în cele de dezvoltare durabilă. Activităţile de
ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii sunt permise, alături şi
de alte activităţi menţionate în textul de lege, atât în zonele de conservare durabilă, cât
şi în zonele de management durabil.
Oriunde este permis ecoturismul, construcţiile, dotările şi amenajările existente în
aria protejată respectivă pot fi folosite şi pentru desfăşurarea de activităţi de educaţie
şi instruire ecologică, în cooperare cu autorităţile locale, instituţiile de învăţământ şi cu
organizaţiile neguvernamentale cu activitate în domeniu.2
Managementul parcurilor naturale are ca obiectiv menţinerea interacţiunii
armonioase a omului cu natura, asigurând însă protecţia habitatelor şi peisajului şi
promovând practicile şi cultura tradiţionale ale populaţiei locale. În acelaşi timp, se
oferă posibilităţi de recreere şi de practicare a turismului.
Zonele de dezvoltare durabilă a activităţilor umane sunt acele arealuri în care
sunt permise activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, însă
respectându-se principiul utilizării durabile a resurselor naturale şi de prevenire a
efectelor negative semnificative asupra biodiversităţii. Sunt permise, de asemenea,
activităţi de vânătoare, activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de
creştere a animalelor, activităţi de pescuit sportiv, industrial şi piscicultură, activităţi
tradiţionale efectuate de comunităţile locale etc.
Bunurile patrimoniului geologic şi speologic sunt proprietate publică a statului şi
se bucură de un regim de protecţie specială (în special peşterile). În principiu, peşterile
nu pot face obiectul niciunei modificări a factorilor naturali sau vreunei amenajări, însă
pe bază de autorizaţii se pot desfăşura activităţi destinate protejării peşterii, cele
temporare necesare explorării lor, inclusiv explorări speologice, cercetări ştiinţifice şi
turism speologic.3
1 A se vedea art. 22 alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 57/2007.

2 A se vedea art. 22 alin. (8) şi (9) din O.U.G. nr. 57/2007.
3 A se vedea art. 43 din O.U.G. nr. 57/2007.
Secţiunea III. Monumentele istorice şi obiectivele turistice religioase
A. Monumentele istorice
Monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri, cu o semnificaţie

deosebită pentru istoria, cultura şi civilizaţia unei naţiuni sau pentru întreaga umanitate.
Cele mai multe din monumentele istorice aparţin şi patrimoniului turistic, consti-
tuind pentru această industrie o resursă turistică. De aceea, în funcţie de specific şi
caracteristici, monumentele istorice sunt recunoscute, înscrise şi valorificate prin
turism, în măsura în care nu sunt supuse unui regim de protecţie integrală.
Exploatarea turistică a unui monument istoric trebuie făcută astfel încât să fie
respectate toate măsurile legale şi tehnice luate pentru protejarea lui.
Monumentele istorice de interes naţional pot aparţine domeniului public sau
privat al statului, judeţelor, oraşelor sau comunelor, dar pot fi şi în proprietatea privată
a persoanelor fizice sau juridice.
Cadrul legal în care poate fi exploatat în scop turistic un monument istoric naţional
rezultă din prevederile art. 6 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor
istorice1, unde se menţionează că „paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea,
restaurarea şi punerea în valoare prin mijloace adecvate s.a. I.D. a monumentelor
istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra
acestora”.
Atunci când nu este cunoscut proprietarul unui monument istoric, obligaţiile
menţionate mai sus revin fie autorităţii administraţiei publice locale din unitatea
administrativă pe al cărei teritoriu este situat monumentul istoric, fie autorităţilor
administraţiei publice centrale.
Institutul Naţional al Patrimoniului este o instituţie publică, în subordinea
Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, care are stabilite o serie de atribuţii în
domeniul protecţiei şi exploatării monumentelor istorice. Printre altele, este abilitat să
editeze pe orice tip de suport şi să comercializeze materiale prin care să pună în
valoare monumentele istorice. De asemenea, organizează şi realizează orice alte
activităţi specifice atribuţiilor sale prin care să aducă venituri, inclusiv prin încheierea
de contracte cu persoane juridice sau fizice de specialitate.
În 2015 Institutul Naţional al Patrimoniului a reactualizat Lista monumentelor
istorice din România.
Comparativ cu lista anterioară (din 2010) au fost declasate de către Ministerul
Culturii, cu avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, 49 de monumente şi au
fost clasate 644 de monumente (de arheologie, de arhitectură, de for public şi
monumente memoriale şi funerare).
Monumentele istorice sunt clasate sau declasate la solicitarea proprietarilor,
instituţiilor şi organizaţiilor cu activitate în domeniul patrimoniului prin ordin de
ministru publicat în Monitorul Oficial.
1 Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în M. Of. nr. 938 din
20 noiembrie 2006, cu modificări ulterioare.

496 | Ilie Dumitru
Actuala listă este realizată pe judeţe şi este anexă la Ordinul ministrului culturii
nr. 2828/2015.
Din punct de vedere structural, monumentele sunt grupate pe patru categorii, în
funcţie de natura lor:
- Monumente de arheologie;
- Monumente de arhitectură;
- Monumente de for public;
- Monumente memoriale şi funerare.
Din punct de vedere valoric, în listă, monumentele istorice sunt împărţite în două
categorii: monumente de interes naţional şi monumente de interes local.
Pe de altă parte, unele dintre monumentele istorice ale unei ţări prezintă o
importanţă nu numai pentru acel stat sau pentru acel popor, ci reprezintă o valoare
internaţională. Aceste monumente istorice de interes universal se bucură, pe lângă
sistemul de protecţie legală instituit de statul căruia îi aparţin, şi de o protecţie
asigurată de legislaţia internaţională, prin includerea lor pe Lista Patrimoniului
Mondial - UNESCO.
Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, a fost
adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură (UNESCO) la 16 noiembrie 1972, ratificată şi de România în 1990.1
Convenţia a fost o urmare a constatărilor făcute la acel moment în sensul că, pe de
o parte, patrimoniul cultural şi patrimoniul natural sunt din ce în ce mai ameninţate de
distrugere nu numai datorită cauzelor obişnuite de degradare, dar şi prin evoluţia vieţii
sociale şi economice care le agravează prin fenomene de alterare şi de distrugere şi mai
grave, iar, pe de altă parte, că ocrotirea acestui patrimoniu doar la nivel naţional este
insuficientă din cauza amplorii mijloacelor necesare şi a insuficienţei resurselor de care
dispune statul pe teritoriul căruia se găseşte monumentul respectiv.
Convenţia instituie o obligaţie a statelor de a contribui la un fond comun destinat
protecţiei monumentelor incluse în lista patrimoniului mondial şi, totodată, asigură din
acest fond un sprijin financiar statelor care îl solicită.
Pe baza propunerilor statelor membre, comitetul constituit pentru aplicarea
convenţiei stabileşte, actualizează cel puţin o data la doi ani şi difuzează o „listă a
patrimoniului mondial”. De asemenea, Comitetul stabileşte, actualizează şi difuzează
şi o „listă a patrimoniului mondial în pericol”, care conţine bunuri care figurează
deja pe lista patrimoniului mondial şi pentru care s-a cerut asistenţă pentru
salvgardarea lor.
Criteriile în funcţie de care se acceptă înscrierea unui monument în lista patrimo-
niului mondial au fost stabilite de Comitetul constituit în baza Convenţiei.
În Lista Patrimoniului Mondial UNESCO sunt înscrise următoarele monumentele
istorice din România:
- Bisericile pictate din nordul Moldovei;
1 Decretul nr. 187/1990 pentru acceptarea Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial,
cultural şi natural, adoptată de Conferinţa generală a ONU pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la 16
noiembrie 1972, publicat în M. Of. nr. 46 din 31 martie 1990.
- Mănăstirea Horezu;
- Sate cu biserici fortificate din Transilvania;
- Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei;
- Centrul Istoric Sighişoara;
- Biserici de lemn din Maramureş:
- Delta Dunării.
B. Obiectivele religioase
Turismul religios este una dintre formele cele mai vechi în care se practică turismul.
Credinţele religioase îi determină pe oameni să pornească şi astăzi în pelerinaje
pentru a vizita şi, eventual, a participa la diferite procesiuni religioase în anumite
biserici sau în alte locuri ori edificii cu semnificaţie religioasă.
Aproape de zorii istoriei, fiinţele umane au călătorit în locuri sfinte. Importante
centre religioase au devenit nu numai o parte a peisajului cultural, dar au devenit,
datorită turismului, şi jucători majori în marketingul local şi în economia oraşelor care
găzduiesc respectivele centre religioase: (Ierusalim în Israel, Santiago de Compostela în
Spania, Lourdes în Franţa, Mecca în Arabia Saudită etc.).
Ofertele de călătorii turistice în scop religios din zilele noastre includ mai multe
sub-nişe, care variază de la ofertele de pelerinaje de lux până la cele ce implică
deplasări pedestre şi de la călătorii instituţionale religioase până la experienţe orien-
tate spre voluntariat menite să ajute pe cei care au nevoie de ceva.
Turismul religios nu este doar o vizită la o anumită destinaţie sfântă, ci poate fi şi o
călătorie pentru o cauză umanitară, din motive de prietenie sau chiar ca formă de
agrement. Pe de altă parte, este greşit să se creadă că un obiectiv religios este vizitat
doar de turişti care împărtăşesc acea religie.
Vaticanul înseamnă ceva aparte pentru adepţii credinţei catolice, însă milioane de
non-catolici îl vizitează anual pentru spiritualitatea sa şi pentru frumuseţea sa arhitec-
turală. Insula Curaçao găzduieşte cea mai veche sinagogă a emisferei occidentale, iar
această sinagogă nu este doar un monument naţional pentru Curaçao, ci şi una dintre
atracţiile sale turistice majore atât pentru evrei, cât şi pentru non-evrei.
În imensa majoritate a cazurilor, aceste lăcaşuri de cult, deşi sunt (şi) obiective
turistice, aparţin şi sunt administrate de o organizaţie religioasă, care şi stabileşte
regulile aplicabile pentru vizitarea de către turişti a respectivului obiectiv turistic.
Spre exemplu, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice religioase din
România este Biserica Neagră din Braşov. Acest obiectiv este în patrimoniul Bisericii
Evanghelice din România, care a stabilit condiţiile şi orarul pentru vizitele turistice,
costul biletului de intrare, costul şi condiţiile în care se asigură servicii de ghidaj în
interiorul bisericii, costul şi condiţiile în care sunt asigurate alte servicii conexe (spre
exemplu, concerte private şi ghidaje tematice la orgile din Biserica Neagră) etc.
Mănăstirile din nordul Bucovinei, care aparţin Bisericii Ortodoxe Române, consti-
tuie una dintre atracţiile turistice ale României. Condiţiile de vizitare sunt stabilite de
stareţul mănăstirii cu binecuvântarea unui înalt ierarh (mitropolit sau arhiepiscop).
498 | Ilie Dumitru
Lăcaşurile de cult din România, incluse în lista monumentelor istorice, beneficiază

de o zonă de protecţie în care este interzisă desfăşurarea în aer liber, în perioada în
care în cadrul acestora se desfăşoară serviciul religios, a unor manifestări care, prin
poluarea sonoră sau vizuală pe care o produc, pot impieta asupra desfăşurării servi-
ciului religios1.
Pe plan internaţional există şi obiective turistice care, deşi au o încărcătură reli-
gioasă, sunt în prezent în proprietatea publică a statului respectiv şi administrate de o
autoritate laică, de obicei o instituţie muzeală. Spre exemplu, unul dintre cele mai
vizitate obiective turistice ale Turciei, Biserica Sf. Sofia din Istanbul (Hagia Sofia) este în
prezent un muzeu laic, care nu mai aparţine niciunei entităţi ecleziastice2.
Secţiunea IV. Muzee
A. Importanţa muzeelor şi a obiectivelor de patrimoniu în turismul

internaţional
Muzeele din localitatea sau ţara de destinaţie sunt unele dintre principalele
obiective ale oricărei călătorii turistice, fie că ele au o încărcătură strict culturală, fie că
prezintă interes şi din perspectivă istorică, arheologică, socială etc.
În plus, în societatea actuală, muzeele nu rămân a fi numai instituţii de cultură, ci
devin şi mediatori ai turismului cultural.
Turismul însă, mai ales cel de masă, în condiţiile în care nu este practicat cu
respectarea principiilor unui turism durabil, poate să afecteze patrimoniul cultural,
inclusiv muzeele. De aceea este necesar ca potenţialul cultural al muzeelor să fie
exploatat fără a fi epuizat sau pus în pericol.
În acest context, organismele internaţionale au fost preocupate de adoptarea unor
reguli de bază, care să fie asumate de cât mai multe state şi instituţii naţionale.
Cu ocazia celui de-al doilea Congres al Arhitecţilor şi Specialiştilor în Construcţii
Istorice, ţinut la Veneţia, în 1964, au fost adoptate mai multe rezoluţii, dintre care două
sunt relevante pentru analiza noastră.
Mai întâi, a fost adoptată Carta Internaţională privind Restaurarea, cunoscută şi
sub numele de „Carta de la Veneţia”. Apoi, a fost adoptată o a doua rezoluţie prin care a
luat fiinţă Consiliul internaţional pentru monumente şi situri (ICOMOS3), ca o asociaţie
de profesionişti (arhitecţi, istorici, arheologi, istorici de artă, geografi, antropologi,
ingineri şi urbanişti) care lucrează pentru conservarea şi protejarea obiectivelor din
1 A se vedea art. 9 alin. (5) din Legea nr. 422/2001.

2 Biserica Sf. Sofia (Hagia Sofia ) a fost folosită ca biserică creştină timp de 916 de ani, dar, după
cucerirea oraşului Istanbul de către Fatih Sultan Mehmed, a fost transformată în moschee. Apoi a fost
folosită ca moschee timp de 482 de ani. La ordinul Preşedintelui Turciei, Mustafa Kemal Atatürk şi în
baza deciziei Consiliului de Miniştri, Hagia Sophia a fost transformată în muzeu în 1935.
3 The International Council on Monuments and Sites – ICOMOS.
patrimoniul cultural şi este dedicată inclusiv promovării şi conservării patrimoniului

arhitectural şi arheologic1.
În noiembrie 1976, la Bruxelles, Belgia, în cadrul Seminarului Internaţional Turism
şi umanism contemporan, organizat sub patronajul ICOMOS, a fost adoptată Carta
turismului cultural.
În Principiile de bază stabilite prin această Cartă se arată că „turismul cultural este
cel care are ca obiectiv, printre multe altele, descoperirea siturilor şi monumentelor. El
exercită asupra acestora un efect pozitiv considerabil în măsura în care, pentru
propriile scopuri, concură la menţinerea lor viabilă şi la protecţia lor.”
Mai recent, la cea de-a 12-a Adunare Generală a ICOMOS, din Mexic, în octombrie
1999, a fost adoptată Carta turismului cultural internaţional.
S-a observat, încă de atunci, că turismul intern şi internaţional continuă să fie unul
dintre cele mai importante vehicule pentru schimburile culturale.
De asemenea, se aprecia că turismul ar trebui să aducă beneficii comunităţilor
gazdă şi să le ofere un mijloc şi o motivaţie importantă pentru ca acestea să îşi conserve
patrimoniul şi practicile culturale.
Prin Carta turismului cultural internaţional sunt proclamate şase Principii ale
turismului cultural internaţional:
1. Deoarece turismul intern şi internaţional se numără printre cele mai importante
vehicule pentru schimbul cultural, conservarea ar trebui să ofere oportunităţi respon-
sabile şi bine gestionate pentru membrii comunităţii gazdă şi pentru vizitatori să
experimenteze şi să înţeleagă prioritar patrimoniul şi cultura comunităţii.
2. Relaţia dintre locurile de patrimoniu şi turism este dinamică şi poate implica
conflicte de valori. Ar trebui să fie gestionată într-un mod durabil pentru generaţiile
actuale şi viitoare.
3. Conservarea obiectivelor de patrimoniu şi planificarea vizitelor turistice la
acestea trebuie să asigure o experienţă a vizitatorilor utilă, satisfăcătoare şi plăcută.
4. Comunităţile gazdă şi popoarele indigene ar trebui să fie implicate în planifi-
carea pentru conservare şi turism.
5. Activităţile turistice şi cele de conservare ar trebui să fie în beneficiul comu-
nităţii gazdă.
6. Programele de promovare a turismului trebuie să protejeze şi să îmbunătă-
ţească caracteristicile patrimoniului natural şi cultural.
B. Cadrul legal naţional
Pe plan naţional, activitatea muzeelor este reglementată prin Legea nr. 311/2003 a
muzeelor şi a colecţiilor publice2.
1 În prezent, ICOMOS însumează 10100 de membri individuali din 153 de ţări, 320 de instituţii,
110 comisii naţionale şi 28 de Comisii Ştiinţifice Internaţionale.
2 Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, republicată în M. Of. nr. 927 din 15
noiembrie 2006, cu modificările ulterioare.

500 | Ilie Dumitru
Acest act normativ oferă şi o definiţie legală a noţiunii de muzeu: instituţia de

cultură, de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societăţii,
care colecţionează, conservă, cercetează, restaurează, comunică şi expune, în scopul
cunoaşterii, educării şi recreerii, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţiei
comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător.
Patrimoniul muzeal se compune din1:
a) imobile cu o valoare excepţională, arheologică, istorică, etnografică, artistică,
documentară, memorialistică, ştiinţifică şi tehnică;
b) siturile şi rezervaţiile care au caracter arheologic, istoric, artistic, etnografic,
tehnic şi arhitectural, constituite din terenuri, parcuri naturale, grădini botanice şi
zoologice, precum şi construcţiile aferente;
c) bunurile mobile de valoare excepţională, arheologică, istorică, etnografică, artis-
tică, documentară, ştiinţifică şi tehnică, literară, memorialistică, cinematografică,
numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică;
d) alte bunuri care au rol documentar, educativ, recreativ, ilustrativ etc.
Proprietarii şi titularii de alte drepturi reale asupra muzeelor sunt obligaţi să pună
în valoare patrimoniul muzeal, ceea ce presupune, de principiu, şi includerea muzeului
în circuitul turistic.
Înfiinţarea şi acreditarea unui muzeu se face în conformitate cu prevederile
Secţiunii a doua din Legea sus-menţionată.
Prima etapă a procedurii de înfiinţare a unui muzeu este obţinerea avizului prea-
labil al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Apoi, pentru funcţionarea muzeelor şi a colecţiilor publice, este necesară acre-
ditarea acestora.
Dacă solicitantul este o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale,
cererea de acreditare se depune la direcţia de specialitate din cadrul Ministerului
Culturii. Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat depun cererea de
acreditare la direcţia pentru cultură judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, în a
cărei rază teritorială se află sediul muzeului sau al colecţiei publice respective.
Acreditarea se aprobă, la propunerea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor,
prin ordin al ministrului culturii.
Proprietarii şi titularii de alte drepturi reale asupra muzeelor şi colecţiilor publice
de importanţă naţională, regională, judeţeană şi locală, sunt obligaţi să încheie con-
tracte de asigurare parţială sau integrală, după caz, pentru bunurile mobile şi imobile
care fac obiectul patrimoniului muzeal.
În cazul nerespectării prevederilor legale în vigoare sau a condiţiilor de acreditare,
se poate lua măsura revocării acreditării. Revocarea se dispune tot la propunerea
Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, prin ordin al ministrului culturii şi se
publică în Monitorul Oficial al României.
Împotriva ordinului de revocare a acreditării se poate formula contestaţie în ter-
men de 15 zile de la publicare, care se depune tot la Ministerul Culturii şi se

soluţionează de aceeaşi autoritate publică. Împotriva actului administrativ emis în

soluţionarea contestaţiei (sau în lipsa unui astfel de document în termen de 30 de zile)
se poate formula acţiune la instanţa de contencios administrativ.
În desfăşurarea activităţii muzeelor şi colecţiilor, acestea vor menţine la dispoziţia
publicului, spre vizitare, patrimoniul lor muzeal şi/sau pe care îl gestionează.
Împiedicarea, prin orice mijloace, a accesului publicului la patrimoniul muzeal, cu
excepţia cazurilor în care aceasta este generată de cauze neimputabile, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amenda de la 1000 la 10.000 lei.1
Preţurile şi tarifele pentru serviciile oferite de muzee şi colecţii publice sunt
stabilite de conducerea acestora sau, când este vorba de muzee şi colecţii de drept
public, de autoritatea în a cărei subordine se află.
Secţiunea V. Activităţile de divertisment
A. Prezentare generală
În marja activităţilor turistice se află şi zona industriei de agrement şi distracţie. De

multe ori, o călătorie turistică este făcută chiar cu scopul de a participa la un spectacol
sau de a vizita un parc de distracţii.
Rolul divertismentului în viaţa fiinţelor umane nu trebuie subestimat. Încă din
epoca primitivă, oamenii au căutat să se distreze. Iar în prezent, într-o societate din ce
în ce mai deschisă, în care tot mai multe ţări au uşurat trecerea frontierelor, iar
zborurile ieftine sunt din ce în ce mai disponibile pentru diferite destinaţii din întreaga
lume, se constată un apetit crescut al turiştilor pentru divertisment, în afara sferei lor
culturale imediate. Mulţi ar călători pe distanţe foarte lungi pentru a experimenta, spre
exemplu, un divertisment din epoca tradiţională sau alte distracţii excentrice.
Divertismentul nu mai înseamnă doar o simplă povestire, o luptă cu gladiatori, o
coridă sau curse de cai, ci se subsumează unor afaceri din ce în ce mai mari. Iar
majoritatea turiştilor, întrebaţi ce le-a plăcut mai mult într-o vacanţă, vor indica cel mai
adesea activităţile de divertisment şi de agrement.
Cazinourile, puburile, barurile, cluburile, spectacolele, concertele etc. sunt
adesea chiar motivele principale ale unei călătorii turistice.
Unele dintre activităţile de distracţie şi divertisment au un caracter permanent
(cazinourile, parcurile tematice), iar altele se desfăşoară doar în anumite zile/perioade
din an.
Carnavalurile sunt manifestări socio-culturale cu caracter festiv şi care se bucură
de un mare succes în rândul publicului care nu e doar divers, ci şi numeros. Exploatarea
turistică a carnavalurilor este din ce în ce mai frecventă şi din ce în ce mai accentuată,
iar mediatizarea care le este făcută, pe măsura renumelui şi a rezonanţei naţionale şi
internaţionale. Marile carnavaluri de renume internaţional atrag anual zeci de milioane
1 A se vedea art. 36 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 311/2003.
502 | Ilie Dumitru
de turişti, care cheltuie sume din ce în ce mai mari pentru a participa la astfel de
evenimente distractive (Carnavalul de la Rio1, Carnavalul de la Veneţia, Carnavalul de la
Nisa).
Festivalurile pe diverse teme, care au dobândit un renume internaţional, fac şi ele
parte din circuitul turistic internaţional şi reprezintă o atracţie pentru mulţi turişti
dornici de amuzament şi distracţie. Oktoberfest este un exemplu relevant din această
categorie2.
Parcurile de divertisment sunt şi ele o altă atracţie pentru turişti.
În doctrina străină se face distincţie între parcurile de distracţie şi parcurile
tematice. Primele sunt spaţii libere de diferite dimensiuni, care asigură posibilitatea
desfăşurării unor activităţi distractive, amuzante. Spre deosebire de acestea, parcurile
tematice se caracterizează prin capacitatea de a introduce vizitatorul într-un univers
tematic, într-o anumită temă (cinematografică, din Vestul Sălbatic, din lumea desenelor
animate etc.)3.
B. Aspecte legale
Toate tipurile de activităţi amintite mai sus, care constituie atracţii turistice şi sunt
implicate în fenomenul turistic, au un regim juridic propriu, care excedează cadrului
legal ce reglementează turismul.
Fiecare stat are o legislaţie proprie care conţine norme de drept care trebuie avute
în vedere de organizatorii şi participanţii la activităţile distractive şi de amuzament
respective. Spre exemplu, pentru desfăşurarea festivalurilor şi carnavalurilor există o
legislaţie specifică adunărilor publice şi spectacolelor. Pentru activitatea cazinourilor
există reglementări, inclusiv fiscale, dedicate acestui domeniu.
Pe lângă astfel de legi speciale, specifice fiecărui domeniu de activitate de divertis-
ment, există şi reglementări generale, care stabilesc reperele, coordonatele principale
în care se pot autoriza şi desfăşura astfel de activităţi.
1 Carnavalul din Rio de Janeiro (Brazilia) este un faimos festival ţinut anual, începând din
secolul al XVII-lea. Carnavalul începe întotdeauna vinerea şi se termină în Miercurea Cenuşii (pentru
credincioşii romano-catolici, Miercurea Cenuşii este prima zi a Postului Mare. Denumirea vine de la
obiceiului ca ramurile de salcie sau măslin, sfinţite cu ocazia Floriilor de anul trecut şi care au
împodobit icoanele şi statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre
a fi arse, iar cenuşa lor se presară la ieşirea de la slujbă pe fruntea credincioşilor catolici, în timp ce
preotul spune: „Adu-ţi aminte, omule, că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” - Geneza, 3,19).
Carnavalul de la Rio este considerat cel mai mare carnaval din lume, având zilnic în perioada în care se
desfăşoară peste două milioane de oameni pe străzi, dintre care un milion de turişti. Pentru parada de
pe sambadromul cu 80.000 de locuri, cele mai ieftine bilete, fără loc, costă între 55-160 dolari SUA pe
seară. O lojă deschisă cu o capacitate de şase persoane costă între 1.400 şi 3.000 dolari SUA pe seară,
iar lojele închise, de lux, costă 40.000 dolari SUA pe seară. Încasările totale ale Carnavalului de la Rio
au fost în 2016 de aproximativ un miliard dolari SUA.
2 Oktoberfest (Sărbătoarea lui octombrie) este una din cele mai mari serbări populare din lume.
Se desfăşoară anual în München, Germania. Veniturile aduse oraşului de acest festival sunt uriaşe.
Anual sunt prezenţi peste 6 milioane de turişti şi se consumă 6-7 milioane de litri de bere.
3 J.-M. Breton, op. cit., p. 501.
1. Organizarea activităţii de agrement în staţiunile turistice

Din perspectiva realităţilor legislative româneşti este de amintit aici H.G. nr. 511/2001
privind unele măsuri de organizare a activităţii de agrement în staţiunile turistice1.
Este un act normativ (prea) simplu, scurt şi care, din păcate, după cum se menţio-
nează chiar în titlu, are o sferă de aplicare limitată la staţiunile turistice.
Chiar primul său articol menţionează că scopul său este asigurarea protecţiei
turiştilor şi dezvoltării unui turism de calitate „în staţiunile turistice”.
Or, statutul de staţiune turistică îl primesc numai anumite localităţi sau părţi de
localităţi din România. În timp ce activităţi de agrement se desfăşoară şi în localităţi
care nu sunt staţiuni turistice şi care nu beneficiază astfel de aplicabilitatea regle-
mentării sus-amintite.
Prin urmare, ar fi utilă o extindere a sferei de aplicare a acestui act normativ, fiind
firesc ca un guvern naţional să fie preocupat de „asigurarea protecţiei turiştilor şi
dezvoltării turismului” nu numai în „staţiunile turistice”, ci şi în restul teritoriului.
Revenind la conţinutul normelor din această hotărâre de guvern, în principal se
condiţionează desfăşurarea activităţilor de agrement de obţinerea unei autorizaţii
prealabile, autorizaţie de funcţionare, ce urmează a fi eliberată de primari, cu avizul
prealabil al Ministerului Turismului. Autorizaţia se va acorda pentru locuri special
amenajate pentru activităţile de agrement.
Pentru eliberarea avizului prealabil, cât şi pentru eliberarea autorizaţiei de
funcţionare, trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii2:
a. amplasamentul să fie în perimetrele delimitate ca spaţii pentru agrement,
stabilite de primari;
b. funcţionarea echipamentelor de agrement să nu prezinte niciun fel de pericol
sau risc de accidentare a turiştilor;
c. dotările de agrement să fie într-o perfectă stare de funcţionare, întreţinute
corespunzător (vopsite, salubre) şi să aibă un aspect estetic, care să răspundă
exigenţelor unui turism civilizat;
d. exploatarea echipamentelor de agrement să nu conducă la poluarea fonică sau
de altă natură a mediului şi să nu perturbe în nici un fel desfăşurarea activităţii în
structurile de primire turistice;
e. structurile de agrement nautic3 vor fi delimitate prin balize şi vor fi asistate de
echipe „Salvamar”, dotate cu întregul echipament de salvare necesar.
Desfăşurarea de activităţi de agrement în staţiuni turistice fără autorizaţie de
funcţionare sau cu nerespectarea condiţiilor în baza cărora s-a eliberat autorizaţia ori
avizul prealabil constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda de la 80 lei la
100 lei.
1 H.G. nr. 511/2001 privind unele măsuri de organizare a activităţii de agrement în staţiunile
turistice, publicată în M. Of. nr. 307 din 11 iunie 2001.

3 Referirea la activităţile de agreement nautic este superflua, întrucât acestea sunt reglementate
de o legislaţie specială, după cum vom vedea în cele ce urmează.

504 | Ilie Dumitru
2. Comercializarea echipamentelor pentru agrement

Echipamentele folosite în agrementul turistic, în parcurile de distracţii, parcurile
acvatice, zonele de agrement, staţiuni turistice etc. nu pot fi comercializate şi exploatate
decât cu prespectarea unor prescripţii legale.
Regimul de introducere pe piaţă şi de exploatare a echipamentelor pentru agre-
ment a fost reglementat prin H.G. nr. 435/2010.1
În terminologia acestui act normativ, echipamentul pentru agrement defineşte
„orice utilaj, instalaţie sau dispozitiv acţionat prin forţa ori greutatea omului, electric,
pneumatic, hidraulic, mecanic şi/sau prin orice altă/alte sursă/surse de energie, ce
funcţionează pe un amplasament temporar ori definitiv şi care este destinat
agrementului, jocului sau destinderii consumatorilor”2.
Producătorul sau reprezentantul său autorizat ori importatorul unui echipament
pentru agrement trebuie să solicite unui organism de certificare, înainte de intro-
ducerea pe piaţă, evaluarea conformităţii echipamentului în cauză şi emiterea unui
certificat de conformitate, care va însoţi produsul.
Sunt exceptate de la această cerinţă echipamentele pentru agrement conforme cu
reglementările tehnice, standardele, specificaţiile tehnice sau procedurile de fabricaţie
ale unui alt stat membru UE/SEE sau ale Turciei.
În vederea obţinerii certificatului de conformitate, producătorul sau reprezentantul
său autorizat ori importatorul trebuie să depună la un organism de certificare3 o cerere de
evaluare împreună cu dosarul tehnic4 al echipamentului pentru agrement. Dacă este
necesar pentru efectuarea evaluării conformităţii, organismul de certificare desemnat
1 H.G. nr. 435/2010 privind regimul de introducere pe piaţă şi de exploatare a echipamentelor
pentru agrement, publicată în M. Of. nr. 323 din 17 mai 2010.

2 Art. 2 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 435/2010.
3 A se vedea Ordinul nr. 2786/2010 pentru aprobarea listei organismelor de certificare
desemnate pentru realizarea de sarcini specifice de evaluare a conformităţii echipamentelor pentru

agrement, emis de Ministerul economiei, comerţului şi mediului de afaceri şi publicat în M. Of. nr. 32
din 13 ianuarie 2011, cu modificările ulterioare.
4 Conţinutul dosarului tehnic este stabilit de art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 435/2010 astfel:
- o descriere generală a produsului;

- desenul de ansamblu şi desene de execuţie pentru toate componentele echipamentului pentru
agrement;
- schemele electrice şi hidraulice ale echipamentului;
- breviare ale calculelor efectuate;
- lista standardelor, a specificaţiilor tehnice de referinţă şi/sau a reglementărilor aplicate pentru
proiectarea şi execuţia echipamentelor de agrement;
- analiza de risc;
- instrucţiuni de utilizare şi de întreţinere;
- instrucţiuni şi desene de montaj, cu precizarea spaţiilor de securitate şi a condiţiilor pentru
realizarea fundaţiilor;
- proceduri şi instrucţiuni scrise pentru proiectare, execuţie, montare, încercări;
- descriere a examinărilor şi încercărilor, efectuate pe durata execuţiei, asamblării şi a
montajului;
- rapoarte de inspecţie, de încercare şi de etalonare realizate.
poate să solicite pentru efectuarea unor teste, unul sau mai multe exemplare ale echipa-
mentului pentru care s-a depus cererea.
Organismul de certificare1 face toate verificările necesare, ale documentelor şi ale
echipamentului pentru agrement, iar pentru echipamentele care urmează să se fabrice
în serie face şi o evaluare a sistemului de control al calităţii aplicat de producător.
Dacă în urma verificărilor constată că echipamentul de agrement respectă
cerinţele esenţiale de securitate aplicabile, emite certificatul de conformitate. Ulterior,
pentru echipamentele ce urmează a se realiza în producţie de serie, organismul de
certificare va supraveghea şi inspecta periodic modul în care sunt respectate cerinţele
care au stat la baza emiterii certificatului. În situaţia în care observă încălcări ale
acestora, poate suspenda sau retrage certificatul de conformitate.
Dosarul tehnic al fiecărui echipament trebuie păstrat de către producător sau
reprezentantul său autorizat timp de 10 ani de la realizarea ultimului echipament de
acelaşi tip, cu obligaţia de a-l prezenta autorităţilor de supraveghere şi control, dacă
acestea îl solicită.
Dacă decide respingerea cererii de certificare, organismul de certificare desemnat
trebuie să comunice solicitantului decizia sa motivată. La fel va proceda şi în cazul în
care decide suspendarea sau retragerea unui certificat de conformitate. Decizia
organismului de certificare poate fi contestată la instanţa judecătorească competentă.
Echipamentele de agrement trebuie sa se livreze de producător, reprezentantul
autorizat al acestuia, importator sau distribuitor, după caz, numai însoţite de desenul
de ansamblu al echipamentului, instrucţiunile de utilizare, instrucţiunile de montaj şi
instrucţiunile de întreţinere, toate cel puţin în limba română.
3. Exploatarea echipamentelor pentru agrement

După achiziţionarea echipamentelor, în vederea punerii în funcţiune şi pe toată
durata exploatării lor, subzistă o serie de obligaţii ale administratorului parcului de
distracţii cu privire la utilizarea echipamentelor de agrement.
Mai întâi, acesta trebuie să deţină autorizaţia de funcţionare a parcului de distracţii
şi autorizaţia de securitate la incendiu.
Apoi, trebuie să amplaseze la intrarea în parcul de distracţii un panou de
avertizare prin care să informeze turiştii/clienţii, despre:
- denumirea parcului de distracţii şi autorizaţia de funcţionare a acestuia;
- administratorul parcului;
- numerele de telefon ale serviciilor de urgenţă şi ale autorităţii pentru protecţia
consumatorilor;
- harta parcului cu amplasarea echipamentelor pentru agrement.
1Desemnarea organismelor de certificare a echipamentelor pentru agrement se face în baza

Ordinului nr. 1733 din 21 septembrie 2010 privind aprobarea Normelor metodologice pentru
desemnarea organismelor de certificare a echipamentelor pentru agrement, emis de Ministerul
economiei, comerţului şi mediului de afaceri şi publicat în M. Of. nr. 667 din 29 septembrie 2010.
506 | Ilie Dumitru
Parcul de distracţii trebuie împrejmuit, supravegheat şi dotat cu alimentare cu apă

curentă, toalete publice, canalizare corespunzătoare, instalaţii de iluminat pe timpul
nopţii şi mijloace adecvate de colectare a gunoiului, truse de prim-ajutor pentru cazuri
de urgenţă.
Responsabilitatea asigurării funcţionării echipamentelor pentru agrement din
spaţiile de joacă amplasate pe domeniul public local aparţine autorităţii publice locale.1
Deţinătorul echipamentului pentru agrement trebuie:
- să pună la dispoziţie administratorului, locatorului sau consumatorului, după caz,
echipamentul pentru agrement conform instrucţiunilor de exploatare furnizate de
producător sau reprezentantul său autorizat;
- să instaleze în imediata apropiere a echipamentelor un panou de avertizare2, care
să conţină o serie de informaţii, printre care modul corect de utilizare şi comporta-
mentul adecvat al consumatorilor în timpul utilizării şi potenţialele pericole, aşa cum
au fost ele identificate în cadrul analizei de risc în exploatare, inclusiv asupra vârstei
minime, limitei de greutate, înălţimii sau stării de sănătate a consumatorilor etc.
- să asigure efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi întreţinerii echipamentului pentru
agrement, conform instrucţiunilor tehnice furnizate de către producător, reprezen-
tantul său autorizat sau importator şi atunci când este cazul, numai cu persoane
autorizate conform legii.
Într-un parc de distracţii pot fi organizate şi activităţi pe care legea le consideră
„distracţii extreme”. Este definită3 distracţia extremă ca fiind acea activitate oferită de
un organizator, persoană fizică sau juridică, unuia ori mai multor consumatori în scop
de destindere şi la care pericolul sau provocarea pe care le resimte consumatorul îl
incită în principal să participe.
Cei care organizează astfel de distracţii extreme trebuie să îndeplinească unele
obligaţii suplimentare. Astfel, desemnează pentru toată durata de desfăşurare un
coordonator de securitate. Apoi, trebuie să ia o serie de măsuri pentru evitarea
pericolelor şi asigurarea securităţii consumatorilor şi a terţilor: verificări periodice
întreţinerea echipamentelor, avertismente şi inscripţionări, instruirea personalului şi a
consumatorilor privind situaţiile de urgenţă specifice care pot surveni etc.
Pentru echipamentele din parcurile de agrement care se încadrează în categoria
instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de
combustibil, trebuie respectate şi prevederile Legii nr. 64/2008 privind funcţionarea în
1 Spaţiu de joacă – perimetru delimitat şi amenajat pentru jocul copiilor, în care este instalat cel
puţin un echipament pentru spaţiile de joacă; Echipament pentru spaţii de joacă – echipament
pentru agrement, acţionat exclusiv prin greutatea sau forţa fizică a omului, destinat pentru a fi utilizat
în special de copii, pe un spaţiu de joacă, temporar ori permanent. – a se vedea art. 2 alin. (1) lit. b) şi c)
din H.G. nr. 435/2010.
2 Informarea consumatorilor se face în mod obligatoriu în limba română, fără a fi exclusă şi
prezentarea în alte limbi, pe panouri de avertizare durabile, amplasate vizibil şi inscripţionate cu

caractere lizibile. Dacă echipamentele pentru agrement sunt amplasate în staţiuni şi zone turistice,
informarea consumatorilor trebuie făcută şi în cel puţin două limbi de circulaţie internaţională. Este
interzisă atenţionarea: „Utilizare pe riscul dumneavoastră” sau orice atenţionare similară.
3 Art. 2 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 435/2010.
condiţii de siguranţă a instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor

consumatoare de combustibil.1
Aceste instalaţii şi componentele acestora2 se supun regimului de autorizare şi de
verificare tehnică, potrivit prevederilor acestei legi.
Ca regulă generală, se prevede că introducerea pe piaţă şi/sau punerea în
funcţiune a instalaţiilor/echipamentelor se poate face numai dacă şi atunci când:
a) sunt respectate condiţiile şi cerinţele de funcţionare în condiţii de siguranţă;
b) sunt omologate;
c) sunt oferite utilizatorilor, de către producători, instrucţiuni tehnice pentru
utilizarea instalaţiilor/echipamentelor în condiţii normale, pentru întreţinerea, reali-
zarea reviziilor şi a reparaţiilor;
d) au primit autorizarea funcţionării conform prevederilor prescripţiilor tehnice
aplicabile;
e) există instrucţiuni tehnice pentru utilizare în condiţii normale, precum şi
documente cuprinzând măsurile ce trebuie luate în caz de avarii, întreruperi şi
dereglări ale instalaţiei/echipamentului;
f) există personal de deservire autorizat.
Verificările tehnice în vederea autorizării funcţionării şi verificările tehnice în
utilizare pentru instalaţiile sub presiune, instalaţiile de ridicat şi aparatele consu-
matoare de combustibil folosite într-un parc de agrement se realizează de către
persoane fizice şi juridice autorizate în acest scop.
Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi
Instalaţiilor de Ridicat a elaborat mai multe Prescripţii tehnice privitoare la instalaţiile
sub presiune, instalaţiile de ridicat şi aparatele consumatoare de combustibil ce se pot
afla şi într-un parc de distracţii.
Sunt astfel de prescripţii care interesează şi funcţionarea echipamentelor din
parcurile de agreement şi următoarele:
- Prescripţia tehnică CR4/2009 privind autorizarea persoanelor juridice pentru
efectuarea de lucrări la instalaţii sub presiune, la instalaţii de ridicat, la aparate
consumatoare de combustibil, la arzătoare cu combustibil gazos şi lichid precum şi la
instalaţii/echipamente destinate activităţilor de agrement;
1 Legea nr. 64/2008 privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor sub presiune,
instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil, republicată în M. Of. nr. 399 din 8
iunie 2015.
2 În Anexa 2 a Legii nr. 64/2008 sunt enumerate toate instalaţiile care fac obiectul ei de
reglementare. Acestea sunt: 1. Cazane pentru abur, pentru apă caldă sau fierbinte; 2. Echipamente sub
presiune mai mare de 0,5 bari; 3. Recipiente simple sub presiune mai mare de 0,5 bari; 4. Macarale,
ascensoare, elevatoare, instalaţii de transport pe cablu, instalaţii de ridicat pe plan înclinat, poduri
rulante şi alte mecanisme de ridicat; 5. Aparate de încălzit alimentate cu combustibil solid, lichid sau
gazos; 6. Arzătoare cu combustibil lichid sau gazos; 7. Accesorii de securitate pentru instalaţiile,
echipamentele şi aparatele prevăzute la pct. 1 şi 3-6; 8. Aparatură şi instalaţii de automatizare
aferente instalaţiilor şi echipamentelor prevăzute la pct. 1-7; 9. Instalaţii şi echipamente destinate,
montate şi utilizate în cadrul parcurilor de distracţii.
508 | Ilie Dumitru
- Prescripţia tehnică CR8/2009 privind autorizarea personalului de deservire a

instalaţiilor/echipamentelor şi acceptarea personalului auxiliar de deservire;
- Prescripţia tehnică R19/2002 privind cerinţele tehnice de securitate privind
echipamentele şi instalaţiile montate şi utilizate în cadrul parcurilor de distracţii şi
spaţiilor de joacă şi altele asemenea.
Menţinerea sau repunerea în funcţiune a instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de
ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil dintr-un parc de distracţii, după ce
a fost oprită sau interzisă funcţionarea acestora, prin proces-verbal încheiat de către
inspectorii de specialitate din cadrul ISCIR, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani ori cu amendă.1
Pentru activitatea de închiriere de echipamente de agrement, locatorii (cei
care le dau spre folosinţă temporară în schimbul unui preţ) au obligaţia de a le oferi
turiştilor la momentul închirierii, în limba română şi, eventual, în alte limbi, informaţii
cu privire la modul de folosinţă a produsului închiriat şi la măsurile de securitate ce
trebuie luate cu ocazia utilizării produsului închiriat2.
Dacă echipamentul de agrement închiriat urmează a fi folosit în afara parcului de
agrement sau în afara localului, clădirii sau terenului locatorului, informaţiile de mai
sus trebuie furnizate în scris turistului.
Când pentru folosirea unui echipament de agrement este prevăzută şi utilizarea
unui echipament de protecţie pentru utilizator (cască, vestă, ochelari etc.), este
interzisă închirierea acestor echipamente către turişti fără a li se oferi şi echipamentele
de protecţie necesare.
Nerespectarea acestor prescripţii legale constituie contravenţii sancţionate cu
amenda, cuantumul acesteia diferind în funcţie de faptă. Acţiunile de control şi
aplicarea sancţiunilor se fac de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consuma-
torilor, Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi
Instalaţiilor de Ridicat şi de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, fiecare
având o anume sferă de competenţă.
Atunci când constată că echipamentele pentru agrement pot prejudicia sănătatea
şi securitatea turiştilor/utilizatorilor, organele de control pot lua, complementar
amenzii, şi măsura interzicerii utilizării şi/sau retragerea produselor de pe piaţă.
Secţiunea VI. Agrementul nautic
A. Cadrul general de reglementare
Activitatea de agrement nautic se desfăşoară în România în baza unei reglementări

distincte, respectiv H.G. nr. 452/2003 privind desfăşurarea activităţii de agrement
Art. 21 din Legea nr. 64/2008.

1
2Se supun acestor cerinţe echipamente precum ATV-urile, snowmobilele, armele pentru
paintball etc.
nautic1, adoptată în scopul asigurării protecţiei şi securităţii turiştilor şi al protejării

mediului ambiant.
Agrementul nautic constă în acele activităţi cu scop recreativ sau sportiv efectuate
cu echipamente specifice şi/sau cu ambarcaţiuni de agrement nautic în apele naţionale
navigabile.2
Potrivit art. 3 din H.G. menţionată mai sus, activitatea de agrement nautic se poate
desfăşura numai în zone de agrement nautic. Acestea sunt definite ca reprezentând
perimetre delimitate vizibil, formate dintr-o suprafaţă de teren situată pe malul unei ape
navigabile, destinată amplasării echipamentelor şi ambarcaţiunilor de agrement nautic
şi lansării acestora la apă, şi luciul de apă adiacent acesteia, delimitat prin balize de
restul apei navigabile, destinat practicării agrementului nautic.
Zonele de agrement nautic se stabilesc de către primari în baza planului de
urbanism al zonei. Prealabil, primarul trebuie să obţină avize din partea ministerelor
turismului, mediului, transporturilor, sănătăţii şi de interne. De asemenea, este
necesară consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul turismului şi federaţiilor
sportive de specialitate.
În zonele de agrement nautic au acces numai ambarcaţiunile de agrement nautic,
iar persoanele care înoată în apele navigabile au interdicţie de a pătrunde în perimetrul
destinat navigaţiei ambarcaţiunilor de agrement nautic.
Zonele de agrement nautic se stabilesc ţinând cont de câteva reguli:
- turiştii aflaţi la odihnă sa nu fie supuşi riscului de accidente, îmbolnăviri sau
disconfortului atunci când se află fie pe plajă, fie în apă, fie în unităţi de cazare,
alimentaţie publică sau agrement;
- să nu fie amplasate în zonele protejate;
- să fie delimitate prin mijloace de marcare vizibile, iar culoarele de lansare la apa
şi limitele zonei de agrement nautic cu balize;
- să dispună de post de salvare şi post de prim ajutor.
În ceea ce priveşte riscul de accidentare a turiştilor care folosesc mijloacele de
agrement nautic, practica judiciară a altor state a arătat că, dacă organizatorul a
informat turiştii despre riscurile la care se supun utilizând acel mijloc de agrement, iar
aceştia se accidentează, răspunderea le revine în totalitate3.
1 H.G. nr. 452/2003 privind desfăşurarea activităţii de agrement nautic, publicată în M. Of.
nr. 282 din 23 aprilie 2003.

2 A se vedea art. 2 alin. (1) lit.a) din H.G. nr. 452/2003.
3 Astfel, Curtea de Justiţie Federală a Austriei s-a pronunţat într-o speţă (decizia din 24 august
2017 în cauza 8Ob94/17g) în care situaţia de fapt era următoarea: în august 2013, reclamantul, care
îşi petrecea vacanţa la un lac austriac a rezervat o „plimbare cu banana pe lac”, operată de un agent
economic, pârât în cauză. Înainte de a monta „banana” şi a le permite participanţilor accesul, aceştia au
fost instruiţi că banana ar putea să se răstoarne şi ei ar trebui să se ţină foarte bine de mânerele
laterale. În timpul călătoriei care a fost operată într-o manieră corectă şi la o viteză rezonabilă, banana,
într-adevăr, s-a răsturnat şi reclamantul a fost grav rănit la cap, probabil pentru că sa ciocnit de corpul
altui pasager. În timp ce prima instanţă (Bezirksgericht Klagenfurt) a acordat reclamantului
despăgubiri pentru durere şi suferinţă, iar instanţa de apel (Landesgericht Klagenfurt) a confirmat
această hotărâre, Curtea Supremă de Justiţie (OGH) a inversat decizia şi a admis recursul recurentului,
510 | Ilie Dumitru
Titularul zonei de agrement nautic1, pentru a-şi desfăşura activitatea, trebuie să

deţină certificat de autorizare turistică, eliberat de Ministerul Turismului, şi autorizaţia
de funcţionare, care se eliberează de primăria pe a cărei rază teritorială se află zona de
agrement nautic.
Certificatul de autorizare turistică se eliberează în baza documentaţiei depuse
de solicitant şi a inspecţiei zonei de agrement.
Documentaţia se depune la Ministerul Turismului cu cel puţin 30 de zile înainte de
începerea activităţii şi trebuie să conţină2:
a) cererea de eliberare a certificatului de autorizare turistică;
b) certificat constatator emis de Oficiul Registrului comerţului, din care să rezulte
activităţile autorizate a fi desfăşurate la punctul de lucru şi codul/codurile CAEN
corespunzător/corespunzătoare;
c) planul privind perimetrul delimitat ca spaţiu de agrement nautic conform
planului urbanistic al zonei;
d) copia actului de deţinere legală a dreptului de folosinţă asupra terenului şi
suprafeţei de apă din componenţa zonei de agrement nautic;
e) fişa privind descrierea zonei de agrement nautic cu privire la dotările şi
echipamentele de care dispune, precum şi activităţile de agrement ce urmează să fie
desfăşurate;
f) schiţa privind amplasarea cu delimitarea perimetrului unde sunt situate dotările
şi echipamentele care deservesc zona de agrement nautic.
În cel mult 30 de zile de la depunerea cererii, personal specializat al Ministerului
Turismului are obligaţia de a efectua o vizită la amplasamentul zonei de agrement şi a
încheia o notă de constatare3 prin care, dacă este cazul, se propune emiterea
certificatului de atestare turistică.
Certificatul de autorizare turistică se poate retrage de aceeaşi autoritate care l-a
emis atunci când:
arătând că: Orice operator de mijloace de agrement sportiv este obligat să informeze participanţii cu
privire la riscurile tipice, pentru a le permite să evalueze pericolele implicate. În speţă a fost decisiv de
relevant că participantul a fost suficient de conştient de pericol. Conform concluziilor primei instanţe,
riscul de răsturnare a fost evident şi reclamantul avea deja experienţă în călătoria cu barca-banană pe
apă, deoarece a participat la astfel de activităţi de două ori înainte. Prin urmare, nu exista nici o
îndoială că reclamantul era conştient de riscul de răsturnare. Prin urmare, nu se poate stabili nicio
răspundere în sarcina pârâtului.
1 Titularul zonei de agrement nautic este „persoana fizică sau juridică deţinătoare, în condiţiile
legii, a dreptului de folosinţă asupra terenului şi suprafeţei de apă din componenta unei zone de
agrement nautic, care este autorizată să organizeze activităţi de agrement nautic, singură ori în
cooperare cu alte persoane fizice sau juridice autorizate pentru desfăşurarea acestei activităţi”.
2 A se vedea Ordinul nr. 292/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind desfă-
şurarea activităţii de agrement nautic, emis de Ministerul transporturilor, construcţiilor şi turismului

şi publicat în M. Of. nr. 664 din 19 septembrie 2003, cu modificări ulterioare.
3 Inspecţia zonei şi întocmirea notei de constatare se fac în conformitate cu prevederile Ordinului
nr. 108/2013 privind aprobarea modelului şi conţinutul formularelor şi documentelor utilizate în

activitatea de control şi autorizare a Direcţiei generale control şi autorizare turism, emis de
Autoritatea Naţională pentru Turism şi publicat în M. Of. nr. 460 din 25 iulie 2013.
a) nu mai sunt respectate criteriile de amenajare, echipare, dotare a zonei de

agrement nautic şi/sau regulile privind desfăşurarea activităţii;
b) titularul certificatului nu mai deţine autorizaţie de funcţionare emisă de
primărie;
c) titularul certificatului nu mai deţine autorizaţie sanitară, de mediu sau de
protecţia muncii.
Activitatea de agrement nautic nu se poate desfăşura în mod permanent, ci numai
în anumite intervale orare (7:00-20:00 în timpul sezonului turistic şi 7:00-18:00 în
extrasezon) şi numai dacă sunt condiţii meteorologice favorabile.
Titularul zonei de agrement nautic este obligat să nu permită turiştilor care
utilizează echipamente în zona de agrement nautic să depăşească limita marcată a
perimetrelor de apă atribuite acestei zone şi, de asemenea, să nu permită nici turiştilor
aflaţi în apă în afara perimetrului ce aparţine zonei de agrement nautic să pătrundă în
această zonă. De altfel, legea instituie şi pentru aceştia interdicţia pătrunderii în
perimetrul de apă din zona de agrement nautic. De asemenea, şi persoanele fizice care
deţin şi folosesc în interes personal ambarcaţiuni de agrement nautic trebuie să le
utilizeze numai în zonele balizate şi să nu pătrundă în perimetrul zonei de agrement
turistic.
Nerespectarea regulilor privitoare la zonele de agrement nautic constituie contra-
venţie şi se sancţionează, în funcţie de natură şi gravitate, cu amenzi ce variază între
100 şi 10.000 lei1.
B. Evidenţa şi înmatricularea ambarcaţiunilor de agrement
O reglementare particulară în materia agrementului nautic există în ceea ce

priveşte evidenţa şi înmatricularea ambarcaţiunilor de agrement. Această problematică
este legiferată prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 1079/20142.
Acest act normativ stabileşte regulile după care se face înmatricularea şi radierea
ori înscrierea şi scoaterea din evidenţă a ambarcaţiunilor de agrement, inclusiv a celor
construite în regie proprie, precum şi transcrierea drepturilor reale şi a sarcinilor
asupra ambarcaţiunilor de agrement. De asemenea, prevede procedura privind acor-
darea dreptului de arborare a pavilionului român şi retragerea acestui drept.
1 A se vedea art. 10 şi art. 11 din H.G. nr. 452/2003.

2 Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1079/2014 pentru stabilirea procedurilor privind
evidenţa şi înmatricularea ambarcaţiunilor de agrement, condiţiile tehnice şi încadrarea cu personal
navigant a acestora şi avizarea operatorilor economici pentru desfăşurarea activităţilor de agrement
nautic, publicat în M. Of. nr. 560 din 29 iulie 2014, cu modificări ulterioare. Acest ordin, încălcând
normele de tehnică legislativă, dublează o parte din prevederile Ordinului nr. 452/2003, astfel că, din
această perspectivă, este necesară o revizuire a lui. În situaţia actuală, acolo unde aceeaşi problemă
este reglementată diferit în cele două ordine, ar trebui să se considere aplicabile dispoziţiile actului
normativ mai recent şi abrogate implicit dispoziţiile actului normativ mai vechi.
512 | Ilie Dumitru
Autoritatea Navală Română (ANR)1, prin căpităniile de port şi oficiile de căpitănie

din structura acesteia, este cea care acordă şi retrage dreptul de arborare a pavilionului
român.
Dreptul de a arbora pavilionul român se acordă:
a) ambarcaţiunilor de agrement deţinute în proprietate de persoane juridice sau
fizice române;
b) ambarcaţiunilor de agrement proprietate a persoanelor fizice care au cetăţenia
unui stat membru al UE sau aparţin Spaţiului Economic European ori a persoanelor
juridice având sediul în UE sau în Spaţiul Economic European;
c) ambarcaţiunilor de agrement proprietate a persoanelor fizice străine cu
domiciliul sau reşedinţa în România ori a filialelor din România ale persoanelor juridice
străine, altele decât cele menţionate la lit. b);
d) ambarcaţiunilor de agrement proprietate a persoanelor juridice sau fizice, altele
decât cele române, închiriate prin contracte de închiriere/leasing, pe perioade mai mari
de un an, de persoane juridice sau fizice române ori de persoane fizice străine care au
cetăţenia unui stat membru al UE sau aparţin Spaţiului Economic European ori de
persoane juridice având sediul în UE sau în Spaţiul Economic European.
Proprietarii/Operatorii tuturor acestor categorii de ambarcaţiuni de agrement au
obligaţia de a înmatricula ambarcaţiunile de agrement înainte de a le pune în navigaţie
sau în exploatare.
În vederea acordării dreptului de arborare a pavilionului român şi înmatricularea
ambarcaţiunii de agrement în registrul matricol2, proprietarul3 va depune la căpitănia
portului/oficiul de căpitănie următoarele documente:
a) cererea-tip, unde va menţiona şi 3 propuneri de nume;
b) titlul de proprietate asupra ambarcaţiunii şi a motorului/motoarelor ce
deservesc ambarcaţiunea;
c) raportul de inspecţie iniţială pentru înmatricularea ambarcaţiunii de agrement,
emis de căpitănia de port/oficiul de căpitănie/inspectoratul tehnic, sau confirmarea
scrisă, emisă de o organizaţie recunoscută autorizată de ANR, prin care se atestă că
ambarcaţiunea este conformă cu normele tehnice de construcţie obligatorii;
d) certificatul de înregistrare/constatator emis de autoritatea competentă sau
actul normativ ori administrativ de înfiinţare pentru persoanele juridice sau docu-
mentele oficiale din care să rezulte cetăţenia şi domiciliul ori reşedinţa pentru
persoanele fizice, după caz;
1 Autoritatea Navală Română este autoritatea centrală de specialitate în domeniul siguranţei

navigaţiei şi al securităţii navelor, în subordinea Ministerului Transporturilor, care îşi exercită
atribuţiile prin organele proprii şi prin organele teritoriale operative constituite din căpitănii de port
şi inspectorate tehnice.
2 Registrul matricol al ambarcaţiunilor de agrement se ţine în format tipărit şi/sau electronic de
către căpităniile de port/oficiile de căpitănie desemnate prin decizie a directorului general al ANR.
3 În cazul ambarcaţiunilor de agrement deţinute în proprietate, acestea se înscriu în registrul
matricol la secţiunea „Ambarcaţiuni de agrement în proprietate”.

e) dovada înregistrării fiscale a ambarcaţiunii de agrement prin vizarea fişei

pentru înscriere de către organul fiscal teritorial competent din România sau dovada
scutirii de la plata impozitului, după caz;
f) două fotografii ale ambarcaţiunii de agrement în stare de plutire, tip 13/18 cm,
dintr-un bord şi din pupa, care să evidenţieze elementele de identificare ale ambar-
caţiunii;
g) documentul emis de autoritatea competentă a statului în care ambarcaţiunea de
agrement a fost înmatriculată/înscrisă anterior, care atestă radierea ori scoaterea din
evidenţe a ambarcaţiunii de agrement, sau declaraţia notarială pe propria răspundere
care să conţină datele de identificare ale ambarcaţiunii de agrement şi care să ateste
faptul că acest tip de ambarcaţiune nu se înmatriculează/înscrie în statul respectiv,
după caz.
În baza acestor documente ANR va emite decizia de acordare a dreptului de
arborare a pavilionului român, iar în baza acesteia se va face şi înmatricularea
ambarcaţiunii de agrement în registrul matricol.
După înmatricularea ambarcaţiunii, căpitănia portului/oficiul de căpitănie emite şi
certificatul de ambarcaţiune de agrement, care îşi păstrează valabilitatea pe toată
perioada în care ambarcaţiunea de agrement este înmatriculată în registrul matricol ori
până la schimbarea proprietarului sau modificarea oricăror date menţionate în
registrul matricol.
Dreptul de arborare a pavilionului român şi de înmatriculare a ambarcaţiunilor de
agrement proprietate a persoanelor juridice sau fizice străine, închiriate prin contracte
de leasing/închiriere, pe perioade mai mari de un an, de persoane juridice sau fizice
române ori de persoane fizice străine care au cetăţenia unui stat membru al UE sau
aparţin Spaţiului Economic European ori de persoane juridice având sediul în UE sau în
Spaţiul Economic European, pe perioada contractului, revine proprietarului sau
operatorului ambarcaţiunii de agrement din această categorie, iar înmatricularea se
face în registrul matricol la secţiunea „Ambarcaţiuni de agrement în leasing/închiriate”.
Perioada de valabilitate a actului de naţionalitate emis ambarcaţiunilor de
agrement înmatriculate în secţiunea „Ambarcaţiuni de agrement în leasing/închiriate”
nu poate fi mai mare decât perioada de valabilitate a contractului de leasing/închiriere.
Secţiunea VII. Turism montan
A. Importanţă economică şi perspective de dezvoltare
Multe destinaţii turistice sunt situate în regiuni montane. Aproximativ 15-20% din
industria turistică sau 70-90 miliarde USD pe an reprezintă încasări din segmentul
turismului montan. Numai Alpii reprezintă aproximativ 7-10% din cifra de afaceri
anuală globală a turismului.
Munţii sunt bogaţi nu doar prin resurse naturale (apă, lemn, minerale şi biodiver-
sitate), ci şi prin patrimoniul cultural al oamenilor de munte. Ca destinaţii dorite pentru
514 | Ilie Dumitru
mulţi turişti, munţii oferă şi locuri de odihnă, singurătate, aventură, recreere şi de

evadare dintr-o lume rapid urbanizată.
Pe de altă parte, însă, turismul nu aduce doar beneficii munţilor, ci îi şi afectează în
multe feluri.
Din punct de vedere economic, staţiunile turistice din munţi depind în mod direct
de clienţii lor. Însă, deşi există beneficii directe şi indirecte pentru multe sectoare şi
comunităţi nu doar din interiorul ci şi din vecinătatea staţiunilor montane, o parte
considerabilă a veniturilor din turism ajunge în zone extra montane.
În plus, traseele de drumeţii şi traseele de schi pot modifica zonele alpine sensibile,
iar viaţa animalelor sălbatice poate fi perturbată.
Din punct de vedere social şi cultural, turiştii pot întrerupe tradiţiile şi afecta viaţa
comunităţilor montane prin numărul şi stilul lor de viaţă şi prin atragerea în zona
montană de diverşi furnizori de servicii, care ulterior devin rezidenţi permanenţi în
staţiunile montane.
De aceea, efectele negative trebuie să fie contrabalansate de influenţele pozitive,
inclusiv de beneficii economice.
Munţii din ţările dezvoltate (în special în Europa de Vest) sunt destinaţii pentru
turismul de masă, în care numărul mare de turişti şi încasările uriaşe constituie regula.
De exemplu, în Austria, unde turismul contribuie cu mai mult de 4% din PIB şi venitul
anual pe cap de locuitor din turism depăşeşte 1700 de euro, un procent de peste 75%
din totalul vânzărilor în turism este generat de industria turismului alpin.
Dat fiind acest aflux mare de turişti a fost necesar ca turismul în Alpii europeni să
devină mai restricţionat şi mai reglementat, sub aspecte precum: controlul calităţii
serviciilor şi facilităţilor, controlul emisiilor nocive şi poluarea, eliminarea deşeurilor
solide şi tratarea apelor uzate etc.
În contrast, turismul montan din multe alte părţi ale lumii a fost caracterizat
printr-o dezvoltare nereglementată, necontrolată şi întâmplătoare.
B. Reglementări internaţionale cu impact asupra turismului montan
Zona montană din Europa este cea mai afectată de dezvoltarea turismului de masă,
de afluxul mare de turişti în orice perioadă a anului.
Era necesar, în cele din urmă, ca munţii Alpi să beneficieze de o reglementare care
să reducă impactul negativ al turismului.
După încheierea primei conferinţe alpine a miniştrilor mediului, care a avut loc la
Berchtesgaden (Germania) între 9 şi 11 octombrie 1989, Germania, Franţa, Italia,
Slovenia, Lichtenstien, Austria, Elveţia şi Comunitatea Economică Europeană au
continuat discuţiile pe tema protecţiei mediului în Alpi, iar la 7 noiembrie 1991 au
semnat la Salzburg (Austria) Convenţia alpină.
Prin această convenţie, părţile semnatare se obligă să adopte şi să implementeze o
politică cuprinzătoare pentru conservarea şi protejarea Alpilor prin aplicarea
principiilor prevenirii, a principiului „poluatorul plăteşte” şi al cooperării, după o
analiză atentă a intereselor tuturor statelor alpine, a regiunilor lor alpine şi a economiei
europene, şi prin utilizarea prudentă şi sustenabilă a resurselor. Cooperarea transfron-

talieră în regiunea alpină va fi intensificată şi extinsă atât în ceea ce priveşte teritoriul,
cât şi numărul de subiecte abordate.
Pentru atingerea acestor obiective, părţile contractante şi-au mai asumat luarea
măsurilor corespunzătoare, în special în următoarele domenii:
a. În legătură cu populaţia şi cultura, obiectivul este acela de a respecta, conserva
şi promova independenţa culturală şi socială a populaţiei indigene şi de a garanta baza
necesară pentru stabilirea nivelului lor de trai, în special pentru reglementarea
ecologică şi dezvoltarea economică şi pentru promovarea înţelegerii şi cooperării
reciproce între populaţiile alpine şi cele extra-alpine;
b. Obiectivul referitor la planificarea spaţială este de a asigura utilizarea
economică şi raţională a terenurilor şi dezvoltarea sănătoasă şi armonioasă a întregii
regiuni, punând un accent deosebit pe pericolele naturale, evitarea subutilizării şi
suprautilizării şi conservarea sau reabilitarea habitatelor naturale printr-o clarificare şi
o evaluare amănunţită a cerinţelor privind utilizarea terenurilor, planificarea integrată
şi coordonarea anticipată a măsurilor luate;
c. Referitor la prevenirea poluării aerului, obiectivul este de a reduce drastic
emisiile de poluanţi şi problemele de poluare din regiunea alpină, inclusiv poluarea cu
substanţe din afara regiunii alpine, la un nivel care nu dăunează oamenilor, animalelor
şi plantelor;
d. Pentru conservarea solului1, obiectivul este de a reduce daunele cantitative şi
calitative ale solului, în special prin aplicarea metodelor agricole şi forestiere care nu
dăunează solului, prin interferenţa minimă cu solul, controlul eroziunii şi restricţio-
narea etanşării solului;
e. În ce priveşte gestiunea apei, obiectivul este conservarea sau restabilirea
sistemelor de apă sănătoase, în special prin menţinerea lacurilor şi a râurilor fără
poluare, prin aplicarea tehnicilor hidrotehnice naturale şi prin utilizarea energiei
hidraulice care să servească atât interesele populaţiei indigene, cât şi mediul;
f. Obiectivele referitoare la protejarea naturii şi a spaţiului rural constau în
conservarea şi, dacă este necesar, reabilitarea mediului natural şi peisajului rural, astfel
încât ecosistemele să poată funcţiona, să se păstreze speciile de animale şi plante,
inclusiv habitatele acestora, să se prezerve capacitatea naturii de regenerare, iar tipul,
unicitatea şi frumuseţea naturii şi a întregii zone rurale să fie păstrate pe o bază
permanentă;
g. Agricultura montană este şi ea protejată prin menţinerea gestionării terenurilor
cultivate în mod tradiţional de om şi conservarea şi promovarea unui sistem de
agricultură adaptat condiţiilor locale şi compatibil cu mediul, ţinând seama şi de
condiţiile economice mai puţin favorabile;
h. În privinţa pădurilor montane ţările semnatare ale Convenţiei îşi propun ca
obiectiv conservarea, consolidarea şi restabilirea rolului pădurilor, în special a rolului
1 În legătură cu protecţia solului, s-a încheiat ulterior şi un Protocol privind punerea în aplicare a
Convenţiei alpine din 1991 în domeniul conservării solului, semnat la Bled (Slovenia) la 16 octombrie
1998.
516 | Ilie Dumitru
lor de protecţie, prin îmbunătăţirea rezistenţei ecosistemelor forestiere, în principal

prin aplicarea tehnicilor forestiere naturale şi prin prevenirea oricăror utilizări
distructive a pădurilor, ţinând seama şi de condiţiile economice mai puţin favorabile
din regiunea alpină;
i. Turismul şi recreerea, pe lângă limitarea activităţilor dăunătoare pentru mediu,
trebuie să cunoască o armonizare a activităţilor turistice şi de agrement cu cerinţele
ecologice şi sociale, în special prin delimitarea unor zone de linişte.
C. Prevederi ale legislaţiei naţionale în domeniul turismului montan
Dată fiind şi configuraţia geografică a României, turismul montan este una dintre
cele mai vechi şi cele mai practicate forme de turism din ţara noastră.
Mai mult, în ultimii ani se observă interesul crescând al turiştilor străini pentru
Carpaţii româneşti, interes care se explică, pe de o parte prin marea varietate a cadrului
natural şi, pe de altă parte, prin consistenţa resurselor turistice în această zonă: vestigii
arheologice, patrimoniu etnografic, cultural, istoric etc. La acestea se adaugă şi
diminuarea atracţiilor naturale şi antrorizarea din ce în ce mai mare a spaţiului montan
în alte ţări ale Europei.
Având în vedere acest context, precum şi dezvoltarea la nivel general a turismului
în ultimele decenii, a devenit necesar să fie implementate în România şi reglementări
care să aşeze turismul montan pe principiile unei dezvoltări durabile.
Legea nr. 347/2004, legea muntelui1, a fost cea care a reglementat în România,
peste un deceniu şi jumătate, modalităţile de dezvoltare şi protecţie a zonei montane2
prin punerea în valoare a resurselor pentru stabilizarea populaţiei, creşterea puterii
economice la nivel local şi naţional, în condiţiile păstrării echilibrului ecologic şi
protecţiei mediului natural.
Structurile specializate din cadrul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare
rurală judeţene colaborau cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi cu organizaţiile neguvernamentale care au ca obiect de activitate dezvoltarea
durabilă a zonei montane, pentru atingerea obiectivelor unei dezvoltări de acest fel.
Valorificarea optimă a resurselor turistice, artizanale şi culturale specifice,
existente pe un anumit areal ce se constituie ca o entitate naturală în zona montană
constituia unul dintre obiectivele specifice ale politicii montane, stabilite la nivel
legislativ.
Din 2 august 2018 a intrat în vigoare noua Lege a muntelui nr. 197/2018.3
1 Legea nr. 347/2004 – legea muntelui, publicată în M. Of. nr. 448 din 30 iunie 2009, cu
2 În înţelesul acestei legi, se consideră a fi zonă montană partea din suprafaţa teritorială a
României compusă din unităţile administrative-teritoriale menţionate în Ordinul ministrului agricul-

turii şi dezvoltării rurale nr. 355/2007 privind aprobarea criteriilor de încadrare, delimitării şi listei
unităţilor administrativ-teritoriale din zona montană defavorizată.
3 Legea nr. 197/2018 a muntelui, publicată în M. Of. nr. 659 din 30 iulie 2018.
Aceasta conţine un cadru juridic de stimulare a dezvoltării zonei montane, inclusiv

prin turism şi ale activităţi adiacente, similar reglementării anterioare.
Turismul montan, agroturismul şi ecoturismul constituie una din categoriile de
activităţi nonagricole specifice zonei montane care sunt sprijinite explicit de această
nouă lege.
Pentru dezvoltarea turismului şi a agroturismului din zona montană, statul român,
direct sau prin intermediul autorităţilor locale, după caz, asigură investiţii în infrastruc-
tura de turism şi agrement turistic.
Pot fi finanţate în acest sens lucrări de infrastructură precum:
- renovarea/reabilitarea unităţilor de cazare, campinguri/refugii/adăposturi/cabane,
- crearea de noi mijloace pentru petrecerea timpului liber,
- marcarea traseelor turistice montane,
- crearea traseelor/potecilor tematice,
- amplasarea panourilor interpretative, precum şi a indicatoarelor.
De asemenea, tot în scopul creşterii potenţialului economic al zonei montane,
statul român asigură finanţarea de proiecte în zona montană pentru promovarea
activităţilor de ecoturism şi agroturism în perspectiva diversificării ofertei turistice
globale şi a stimulării creării de noi locuri de muncă în această zonă.
Persoanelor fizice, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale, autori-
zate potrivit legii, care desfăşoară activităţi de turism în pensiuni şi ferme agroturistice,
li se pot acorda de către consiliile locale unele suprafeţe din terenurile disponibile, în
vederea construirii, dezvoltării şi exploatării pensiunilor şi gospodăriilor agroturistice.1
Tinerii din zona montană care doresc să construiască structuri de primire turistice
(pensiuni agroturistice, camere şi/sau apartamente de găzduire) pot fi şi ei sprijiniţi de
autorităţile locale prin acordarea de material lemnos necesar pentru construcţii.
Astfel de măsuri de sprijin pentru dezvoltarea infrastructurii necesare turismului
montan sunt mai mult decât benefice.
Având în vedere şi tendinţele la nivel internaţional şi european, care relevă o
segmentare a cererii în funcţie de preţ şi amplificarea turismului de tip low-budget
(backpacking, caravane etc.), a devenit mai mult decât necesară şi în România
extinderea în zona montană a reţelei de campinguri, sate de vacanţă, refugii şi cabane
alpine.
Turismul montan a contribuit şi contribuie la dezvoltarea generală a zonelor
montane şi la crearea de locuri de muncă, sprijinind indirect şi progresul (sau cel puţin
contribuind la oprirea declinului) demografic în cele mai multe zone montane din ţară.
În fine, turismul montan atrage mulţi turişti şi datorită marii varietăţi de
oportunităţi pe care le oferă celor pasionaţi de această formă de turism: mersul pe jos,
înotul, vizitarea oraşelor şi parcurilor naţionale, schiatul, snowboardingul, scufundările
şi o serie de sporturi extreme cum ar fi raftingul, bungee jumpingul, parapanta şi
alpinismul.

518 | Ilie Dumitru
Secţiunea VIII. Turismul balnear
Turismul balnear este unul din segmentele turismului de sănătate, care câştigă din
ce în ce mai mult teren, mai ales în Europa. Din categoria mai largă a turismului de
sănătate fac parte şi turismul medical, talasoterapia, hidroterapia, wellbeing/spa-ul,
fitnessul etc.
Turismul de îngrijire a sănătăţii este cunoscut încă din antichitate, când oamenii
cunoşteau şi exploatau proprietăţile curative ale apelor minerale şi termale, ale curei
heliomarine, ale nămolului, ş.a.
Organizatorul de turism nu îşi direcţionează oferta turistică de turism balnear
către persoane bolnave, ci tuturor turiştilor care doresc să meargă în staţiuni pentru
a-şi îngriji şi ameliora sănătatea. Turismul balnear are, aşadar, în primul rând, un rol
curativ şi profilactic, contribuind la îmbunătăţirea stării de sănătate a persoanelor
venite la tratament prin: climatul staţiunii, apele minerale de care dispune (sulfuroase,
clorurate, uşor iodurate, bromurate, sodice, calcice, magneziene etc.), nămoluri şi gaze
terapeutice etc.
Creşterea interesului pentru turismul de sănătate, în general, şi pentru cel balnear,
în special, este determinată de faptul că întreaga Europă, inclusiv ţara noastră, se află
într-un proces accelerat de îmbătrânire demografică. Aceasta face ca vârstnicii să
devină cel mai important grup ţintă pentru turismul de sănătate. În plus, puterea de
cumpărare a unei persoane de peste 50 de ani este de acum înainte superioară cu 30%
celei a altor categorii de vârstă. Seniorii deţin 50% din venitul net al gospodăriilor din
Europa de Vest.
Clientela relativ stabilă pe care o oferă turismul balnear reprezintă un avantaj pe
piaţa turistică, asigurând o creştere a coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de cazare
şi contribuind la realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist.
România este una din ţările care deţine importante resurse balneo-climaterice,
aflându-se în topul ţărilor europene din acest punct de vedere. Din păcate, însă, multe
din staţiunile, hotelurile, complexele de tratament balneoclimateric au nevoie de
investiţii majore în scopul reabilitării şi modernizării lor.
Pe de altă parte, staţiunile balneoclimaterice româneşti au o concurenţă din ce în
ce mai puternică din partea celor din alte state est-europene, precum Bulgaria, Ungaria,
Slovacia şi Polonia.
Pe plan legislativ, există un act normativ care se referă, după titlul său, la
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de turism balnear şi de recuperare,
respectiv O.U.G. nr. 152/20021.
Potrivit acestei reglementări, societatea de turism balnear este „acea societate
comercială constituită conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prestează cumulat servicii
1 O.U.G. nr. 152 din 7 noiembrie 2002 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale
de turism balnear şi de recuperare, publicată în M. Of. nr. 826 din 15 noiembrie 2002, cu modificări
ulterioare.
de cazare, alimentaţie publică, asigură asistenţa medicală balneară şi de recuperare,

autorizată în condiţiile legii”.1
Sunt asimilate unităţilor sanitare societăţile de turism balnear care satisfac
a) structura de primire turistică cu funcţiuni de tratament balnear şi de recuperare
aflată în proprietatea sau, după caz, în folosinţa societăţii îndeplineşte criteriile de
funcţionare stabilite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru ambulatoriul de
specialitate;
b) societatea are în mod obligatoriu un director medical, de profesie medic, care
coordonează activitatea bazei de tratament, în conformitate cu prevederile legale.
De asemenea, turismul balnear românesc mai este reglementat şi de O.G.
nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi asistenţa
medicală balneară şi de recuperare2.
Aceasta ne oferă şi definiţiile legale ale conceptelor de staţiune balneară, climatică
şi balneoclimatică.
Staţiunea balneară reprezintă „localitatea sau/şi arealul care dispune de resurse
de substanţe minerale, ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente
terapeutic, de instalaţii specifice pentru cură şi care are o organizare ce permite
acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii corespunzătoare”.
Staţiunea climatică este acea „localitate sau/şi arealul situat în zone cu factori
climatici benefici şi care are condiţii pentru asigurarea menţinerii şi ameliorării
sănătăţii şi/sau a capacităţii de muncă, precum şi a odihnei şi reconfortarii.”
Iar staţiune balneoclimatică este cea care îndeplineşte atât condiţiile cerute
pentru staţiunea balneară, cât şi pe cele cerute staţiunii climatice.3
Statutul de staţiune balneară, climatică sau balneoclimatică se acordă prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea consiliilor locale, cu consultarea, după caz, a
populaţiei implicate.
Pentru dobândirea acestui statut sunt necesare:
a) studii complexe de analiză a factorilor naturali din arealul respectiv, efectuate
de instituţii de specialitate;
b) stabilirea de către Ministerul Sănătăţii a perimetrelor de protecţie sanitară şi
prevederea acestora în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului;
c) instalaţii pentru valorificarea factorilor naturali;
d) unităţi sanitare, inclusiv baze de tratament, cu personal medico-sanitar
corespunzător şi acreditat în condiţiile legii, adecvate acordării asistenţei medicale
balneare şi de recuperare;
e) căi de acces, infrastructuri urban-edilitare, telecomunicaţii;
f) amenajări pentru odihnă şi relaxare.4
1 Art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 152/2002.

2 O.G. nr. 109 din 31 august 2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi
asistenţa medicală balneară şi de recuperare, publicată în M. Of. nr. 426 din 2 septembrie 2000, cu
3 Pentru definiţiile legale, a se vedea art. 1 alin. (1) din OG nr. 109/2000.
4 A se vedea art. 3 din O.G. nr. 109/2000.
520 | Ilie Dumitru
Unităţile medico-balneare şi de recuperare care funcţionează în staţiuni balneare,

climatice şi balneoclimatice, indiferent de forma de organizare, de statutul lor juridic şi
de subordonare, sunt obligate să obţină atât o autorizaţie sanitară de funcţionare,
eliberată de direcţiile de sănătate publică judeţene sau, după caz, a municipiului
Bucureşti, precum şi o autorizaţie de utilizare terapeutică de factori naturali, inclusiv de
funcţionare a unităţilor medico-balneare şi de recuperare.
Se mai precizează expres că „veniturile realizate din contractele încheiate între
societăţile comerciale de turism şi unităţile medico-balneare, pentru furnizarea de
servicii medicale balneare şi de recuperare, se virează în contul unităţilor medico-bal-
neare şi se constituie în venituri extrabugetare la dispoziţia acestora şi sunt utilizate şi
pentru acoperirea cheltuielilor materiale curente. Contractele se încheie pe baza
estimării corespunzătoare a actului medical.”1
La fel, şi veniturile în valută obţinute din furnizarea de servicii medicale balneare
şi de recuperare, pentru cetăţenii străini, se constituie în venituri extrabugetare la
dispoziţia unităţilor medico-balneare care le-au realizat.
Secţiunea IX. Salvamont
A. Apariţia şi dezvoltarea activităţilor de salvare în munţi
Salvamontul sau „salvarea în munţi” se referă la activităţile de căutare şi salvare a

persoanelor rătăcite, dispărute, accidentate, care se desfăşoară de obicei într-un mediu
montan, dar, în mod accidental, se foloseşte acelaşi termen şi pentru operaţiunile de
căutare şi salvare în/din alte medii sălbatice.
Acest tip de activităţi de salvare se desfăşoară, de cele mai multe ori, în munţii de
dificultate tehnică ridicată, în care este necesară utilizarea corzilor de alpinism, în cei
cu zăpadă, avalanşe, gheaţă, crevase, gheţari, în medii alpine şi altitudini mari.
Caracterul dificil şi greu accesibil al terenului (situat deseori şi la depărtare de
zonele locuite) în care apare de obicei necesitatea unei salvări montane a dus la
dezvoltarea unor echipamente şi tehnici specifice, precum şi la asigurarea unui
personal specializat în astfel de intervenţii.
Elicopterele sunt şi ele adesea utilizate pentru a extrage rapid victimele din zona
accidentului şi a le transporta rapid la un spital, iar câinii de căutare pot fi şi ei folosiţi
pentru a găsi persoane accidentate, dispărute sau rătăcite în munţi.
Fiecare ţară cu relief montan are organizat un sistem de salvare montană, care
conlucrează cu alte organisme cu atribuţii din domeniul intervenţiilor medicale de
urgenţă, forţe de poliţie, jandarmi sau armată etc.
Serviciile de salvare pe munte pot fi asigurate fie de profesionişti, fie de voluntari,
fie în conlucrare de ambele categorii. Natura intensă a muncii de salvator montan,
precum şi caracterul totuşi ocazional al salvărilor montane, împreună cu tehnicile
1 Art. 171 alin. (2) din O.G. nr. 109/2000.

specifice şi cunoştinţele privind topografia locală, au făcut ca salvarea montană să fie

întreprinsă şi de echipe de voluntari, formate din alpinişti şi ghizi montani locali.
Salvarea montană este gratuită cel mai adesea, deşi în unele ţări organizaţiile
salvamont pot percepe taxe pentru serviciile lor.
B. Salvamontul în România
Primele acţiuni de salvare de vieţi omeneşti pe munte în România datează încă de

la începutul anilor 1900, când, în localităţile limitrofe masivelor Bucegi şi Făgăraş
(Braşov, Sinaia, Sibiu şi Buşteni), s-au organizat grupuri de salvatori alpini, formate din
alpinişti, vânători şi călăuze.
Istoria salvamontului românesc consemnează că „în anul 1969, prin efortul
deosebit al unui colectiv de împătimiţi ai muntelui se reuşeşte emiterea primului act
normativ ce legiferează activitatea de salvare montană, Hotărârea Consiliului de
Miniştri 140 din 25 ianuarie 1969 privind activitatea de prevenire a accidentelor
turistice şi organizarea acţiunii de salvare în munţi”.1
Acest act normativ2 aproba înfiinţarea echipelor SALVAMONT în 13 localităţi
montane de pe teritoriul României3, Consiliile Populare primind sarcina de a organiza
echipe Salvamont în rândul cărora să fie selecţionaţi alpinişti şi schiori, pe bază de
voluntariat.
Erau stabilite şi resursele umane şi financiare pentru activitatea salvamont. Art. 3
din actul normativ sus-menţionat arăta că „membrii echipelor „Salvamont” care sunt
angajaţi vor fi scoşi din producţie în perioada executării acţiunii de salvare în munţi,
activitatea acestora fiind considerată ca desfăşurată în calitate de angajaţi, ei primind
drepturile ce se cuvin angajaţilor trimişi în delegaţie în interes de serviciu (salariu,
transport, cazare şi diurna).
Membrilor echipelor „Salvamont”, personalului organizaţiilor socialiste, turiştilor
şi altor categorii de oameni ai muncii, care au participat efectiv la acţiunea de găsire,
salvare şi transport pe munte al celor accidentaţi, li se va acorda o indemnizaţie de
1 Pentru detalii privind istoricul activităţilor de salvare în munţi, a se vedea pagina web a
asociaţiei Salvamont Romania la adresa http://salvamontromania.ro/istoric.php (accesată la

01.08.2018).
2 Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 140 din 25 ianuarie 1969 cu privire la prevenirea
accidentelor turistice şi organizarea acţiunii de salvare în munţi, publicată în B. Of. nr. 13 din 28
ianuarie 1969.
3 Cele 13 localităţi erau: Câmpulung Muscel (jud. Argeş), care acoperea masivul Făgăraş, Bicaz
(jud. Neamţ), care acoperea masivul Ceahlău, Caransebeş şi Reşiţa (jud. Caraş-Severin), care
acopereau masivele Muntele Mic şi Semenic, Braşov (jud. Braşov), care acoperea masivele Piatra Mare
şi Postăvarul, Predeal (jud. Braşov), care acoperea masivul Piatra Mare, Zărneşti (jud. Braşov), care
acoperea masivul Piatra Craiului, Bran (jud. Braşov), care acoperea masivul Bucegi, Victoria (jud.
Braşov), care acoperea masivul Făgăraş, Răşinari – Sibiu (jud. Sibiu), care acoperea masivul Cibin,
Sinaia şi Buşteni (jud. Prahova), care acopereau masivul Bucegi, Borşa (jud. Maramureş), care
acoperea masivul Rodna.
522 | Ilie Dumitru
periculozitate, diferenţiată în funcţie de sezon, în care se vor cuprinde şi sumele

corespunzătoare uzurii echipamentului folosit, proprietate personală.”
Cuantumul indemnizaţiei se stabilea de Ministerul Finanţelor şi Comitetul pentru
Problemele Administraţiei Locale.
În contextul schimbărilor din decembrie 1989, survenite în societatea românească
în toate domeniile, la începutul anului 1991, în urma discuţiilor purtate şi a analizei
variantelor posibile, salvatorii montani din România au hotărât înfiinţarea unei
structuri asociative care să reunească toată această breaslă. Astfel, a luat fiinţă
Asociaţia Salvatorilor Montani.
În 1996 apare primul act normativ din era postcomunistă, care reglementează
activitatea salvatorilor montani. Este vorba de H.G. nr. 1269/1996 pentru aprobarea
Normelor privind prevenirea accidentelor turistice şi organizarea activităţii de salvare
în munţi1. Se stabilea prin acest act normativ obligativitatea consiliilor judeţene pe a
căror rază administrativ-teritorială se desfăşoară turism montan de „a organiza servicii
publice SALVAMONT, care vor coordona activitatea de prevenire a accidentelor
turistice şi de salvare în munţi a turiştilor accidentaţi şi a bolnavilor.”
Dotarea cu truse de prim ajutor a echipelor salvamont era pusă în sarcina
Ministerului Sănătăţii, iar pregătirea şi perfecţionarea cunoştinţelor de specialitate ale
membrilor echipelor SALVAMONT urmau a se face anual de specialiştii Ministerului
Tineretului şi Sporturilor prin Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă în colaborare
cu Asociaţia Naţionala a Salvatorilor Montani din România şi cu sprijinul Ministerului
Sănătăţii.
Tot H.G. nr. 1269/1996 este actul normativ care introduce în nomenclatorul de
meserii pe cea de „salvator montan”.
În 2003 intră în vigoare o nouă reglementare aplicabilă activităţii de salvare în
munţi, care constituie şi cadrul juridic actual pentru acest domeniu de activitate: H.G.
nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi
organizarea activităţii de salvare în munţi2. Această hotărâre stabilea imperativ în
sarcina consiliilor judeţene înfiinţarea de servicii publice judeţene Salvamont, iar
Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani primea statutul de asociaţie de utilitate
publică.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 6/2004 se aproba în premieră salarizarea membrilor
Salvamontului3, fiind stabilite valori minime şi maxime ale salariilor de bază pentru
1 H.G. nr. 1269 din 22 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor privind prevenirea
accidentelor turistice şi organizarea activităţii de salvare în munţi, publicată în M. Of. nr. 320 din
2 decembrie 1996.
2 H.G. nr. 77 din 23 ianuarie 2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor
montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi, publicată în M. Of. nr. 91 din 13 februarie 2003.
3 O.U.G. nr. 6/2004 pentru completarea Anexei nr. V/1 b la O.U.G. nr. 191/2002 privind creşterile
salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000
privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi
personalul salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a
salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de
demnitate publică, publicată în M. Of. nr. 232 din 17 martie 2004.
fiecare din cele 3 grade profesionale, valori care urmează a fi majorate, în conformitate
cu actele normative ulterioare prin care se prevăd creşteri salariale acordate
personalului din sectorul bugetar. Totodată, având în vedere activitatea desfăşurată în
condiţii de încordare psihică foarte ridicată, salvatorii montani beneficiază şi de un
spor de până la 25% din salariul de bază.
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice1 menţionează şi ea salvatorii montani (care pot avea trei grade profesionale)
printre categoriile de salariaţi care sunt plătiţi din fonduri publice de către consiliile
judeţene sau locale.
Secţiunea X. Salvamar
A. Apariţia şi dezvoltarea activităţilor de salvare pe mare
Omul s-a deplasat pe mare din cele mai vechi timpuri. Şi tot de atunci nefericite
evenimente meteo, naufragii, atacul unor animale marine etc. au cauzat moartea a
numeroşi oameni.
Organizarea unor servicii de salvare a oamenilor din/de pe mare datează de la
jumătatea secolului XIX când în Marea Britanie ia fiinţă o „societate de salvare a
naufragiaţilor”.
Royal National Lifeboat Institution a fost fondată pe 4 Martie 1824 sub înaltul
patronaj al Regelui George al IV-lea. Ulterior, Franţa a înfiinţat şi ea în 1865 „Société
centrale de sauvetage des naufragés”.
Aceste organizaţii de salvare pe mare aveau un caracter de asistenţă internaţională
asigurată tuturor naufragiaţilor indiferent de naţionalitatea lor.
România a urmat şi ea aceste modele internaţionale şi, la 14 iunie 1933, a luat
fiinţă „Societatea de Salvare a Naufragiaţilor în Apele Teritoriale Române” sau
„SALVAMAR”.
Odată cu evoluţia societăţii şi mai ales după marea expansiune a activităţilor
turistice de după cel de-al Doilea Război Mondial, care a însemnat inclusiv o creştere a
apetitului oamenilor pentru relaxare pe litoral, făcând plajă şi baie în mare, a devenit
evident că este necesar şi un serviciu de intervenţie rapidă şi de salvare care să fie
prezent pe plajele care prezentau interes turistic.
Astfel, în ultimele decenii, un salvamar a devenit o prezenţă obişnuită pe o plajă
aflată în circuitul turistic. Mai mult, prezenţa unui salvamar gata să intervină în cazul în
care o persoană se află în pericol de înec este acum şi un apanaj al altor locuri în care se
poate înota, precum lacuri, piscine, bazine de înot etc.
La nivel internaţional a existat o preocupare comună pentru a găsi formule de
asigurare a siguranţei turiştilor şi tuturor celor care doresc să înoate, să facă baie, să
participe la jocuri acvatice şi agrement nautic.
1 Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată
în M. Of. nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificări ulterioare.

524 | Ilie Dumitru
Creşterea continuă a comerţului internaţional, a călătoriilor şi a mobilităţii nece-

sită o metodă comună de transmitere a informaţiilor privind siguranţa la nivel
internaţional, iar lipsa de standardizare poate duce la confuzie şi la răniri şi decese.
În acest context, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare a elaborat un
standard pentru avertizarea prin steaguri de diferite culori a gradului de pericol de
înec. Este vorba de standardul ISO 20712, care se bazează pe o schemă de culori a
steagurilor arborate pe plajă, care să fie înţeleasă de oricine. Acest standard a fost
dezvoltat în strânsă colaborare cu Federaţia Internaţională a Salvatorilor (ILS) şi cu alţi
experţi în domeniu. Potrivit acestui standard, semnificaţia culorilor steagurilor
arborate de salvamari este următoarea:
- Steag roşu cu galben – Plaja este supravegheată de salvamar;
- Steag galben alăturat celui roşu cu galben – Atenţie, pericol! Înotul, recomandat
celor experimentaţi!
- Steag roşu alăturat celui roşu cu galben – Interzis înotul!
- Steag în carouri alb-negru – Zonă în care se practică agrement nautic şi îmbă-
ierea este interzisă.
B. Activitatea de salvamar în România
Actul normativ relevant în domeniul activităţii salvamarilor îl constituie H.G.

nr. 1136/2007, care reglementează salvarea persoanelor aflate în pericol de înec şi
prevenirea oricăror accidente de acest fel pe plaje, în ştranduri, în parcuri acvatice, în
porturi de agrement nautic şi în alte locuri organizate pentru îmbăiere, situate pe
litoralul Mării Negre şi pe apele interioare naturale sau amenajate1.
Potrivit actului normativ amintit, au obligaţia de înfiinţa servicii de salvare
acvatică – salvamar şi posturi de prim-ajutor următoarele persoane:
- Autorităţile administraţiei publice locale pe a căror rază administrativ-teritorială
există plaje cu destinaţie turistică aflate pe litoralul Mării Negre;
- Autorităţile administraţiei publice locale care au în administrare plaje amena-
jate, ştranduri, parcuri acvatice sau porturi de agrement nautic, situate pe apele
interioare naturale ori amenajate;
- Operatorii economici care au în administrare plaje amenajate, ştranduri, parcuri
acvatice sau porturi de agrement nautic, situate pe apele interioare naturale ori
amenajate;
- Organizatorii de competiţii sportive nautice sau de nataţie, pe toată durata
antrenamentelor şi competiţiilor, la locul de desfăşurare a acestora.
Activitatea de salvamar, care este inclusă de altfel în Clasificarea Ocupaţiilor din
România, implică următoarele:
1 H.G. nr. 1136/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea serviciilor
publice de salvare acvatică – salvamar şi a posturilor de prim-ajutor pe plajă, publicată în M. Of.

nr. 675 din 4 octombrie 2007.
- patrularea cu scop preventiv pe apă şi pe mal, în zonele de îmbăiere şi unde se

desfăşoară activităţi nautice;
- asigurarea permanenţei pe timpul programului la posturile de observare;
- deplasarea de urgenţă la locul solicitat, salvarea accidentatului şi/sau a
bolnavului prin aplicarea tehnicilor de salvare de la înec;
- scoaterea victimei din mediul periculos şi acordarea primului ajutor medical în
caz de accident;
- transportarea şi predarea acesteia pentru a fi preluată de personalul medical de
specialitate.1
În ceea ce priveşte finanţarea acestor servicii de salvare, se arată că aceasta se
asigură fie din bugetul de stat, în cazul serviciilor publice de salvare acvatică – salvamar
şi a posturilor de prim ajutor, inclusiv dotarea şi echiparea bazelor/posturilor de
observare salvamar cu aparatură, instrumente şi materiale necesare desfăşurării
activităţii de salvare, fie de către operatorii economici care au în administrare plaje
amenajate, ştranduri, parcuri acvatice sau porturi de agrement nautic.
Nerespectarea indicaţiilor salvamarilor şi a semnalizărilor acestora, precum şi
depăşirea înot a limitei marcate de geamanduri constituie contravenţie şi se pedep-
seşte cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei. Aplicarea sancţiunilor se face de către
persoanele împuternicite de către autorităţile administraţiei publice locale şi de către
persoanele împuternicite din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

526 | Ilie Dumitru
Capitolul VIII
Alte reglementări cu incidenţă în domeniul turismului
Ne propunem în capitolul de faţă să prezentăm principalele domenii de activitate

economică şi de reglementare legală care, deşi se bucură de independenţă şi existenţă
de sine-stătătoare, interacţionează, totuşi, într-o formă sau alta şi într-o măsură mai
mare sau mai mică, şi cu industria turismului.
Nu vom dezvolta analiza juridică a fiecărui domeniu până la nivel de detaliu,
pentru că scopul acestei lucrări nu este nici acela de a face un studiu aprofundat al
legislaţiei asigurărilor, nici a celei referitoare la publicitate, nici a celorlalte aspecte pe
care le vom analiza aici, ci numai o prezentare introductivă în aceste domenii de
reglementare juridică, care să ofere cititorilor interesaţi de fenomenul turistic o
imagine cât mai completă asupra acestuia.
Unele secţiuni vor fi interesante în primul rând pentru agenţiile de turism şi
prestatorii de servicii turistice, altele vor fi utile turiştilor, însă apreciem că o mai bună
cunoaştere a tuturor acestor aspecte de către toţi actorii industriei turistice nu poate fi
decât de bun augur, în măsură să contribuie şi la diminuarea riscului apariţiei unor
neînţelegeri şi chiar conflicte între parteneri sau între prestatorii de servicii turistice şi
turişti.
Secţiunea I. Asigurări obligatorii şi facultative
Domeniul asigurărilor este în mod necesar implicat în industria turistică, fiind unul
din domeniile economice care se află într-o relaţie de profitabilitate reciprocă cu
sectorul turistic.
Aceasta deoarece vacanţele şi călătoriile, în general, implică numeroase şi variate
riscuri, cu cauze dintre cele mai diverse, legate de: mijlocul de transport, operatorul de
transport, condiţiile meteo, accidente, îmbolnăviri, alimentaţie, schimbarea climei,
furturi, pierderi etc.
Pentru a acoperi aceste riscuri ale turiştilor, companiile de asigurări au creat
produse de asigurări (poliţe de asigurare), pe care le comercializează turiştilor sau
simplilor călători, fie că este vorba de asigurări „tip travel” punctuale sau multimodale.
Din perspectiva turistului, asigurarea de călătorie aduce confort şi siguranţă, cel
puţin din punct de vedere financiar, fie că este vorba de o călătorie de odihnă şi relaxare
sau una în interes de afaceri ori pentru studii. Necesitatea încheierii unei astfel de poliţe,
care să fie valabilă pe toată durata călătoriei într-o ţară străină, este evidentă, dacă ne
gândim, înainte de orice, la costul serviciilor medicale din unele state, care este foarte
mare, depăşind bugetul turistului sau, în cel mai bun caz, bulversându-i toată vacanţa şi
determinându-l să se întoarcă acasă.
528 | Ilie Dumitru
Pe de altă parte, şi agenţiile de turism şi furnizorii direcţi de servicii turistice sunt

clienţi ai companiilor de asigurări. Fie pentru asigurarea de răspundere profesională,
fie (cele care prestează direct servicii de transport al turiştilor) pentru asigurarea
pasagerilor şi bagajelor, fie pentru asigurarea mijloacelor de transport, fie pentru riscul
de insolvenţă.
Vom prezenta, mai întâi, regulile generale care guvernează raportul juridic de
asigurare apoi fiecare dintre principalele tipuri de asigurare folosite în sectorul turistic,
fără ca analiza noastră să ajungă la nivel de detaliu, aşa cum am explicat deja la înce-
putul acestui capitol.
A. Raportul juridic de asigurare
În sens larg, asigurarea reprezintă operaţiunea financiară ce decurge dintr-un

contract de asigurare sau dintr-o obligaţie prevăzută de lege, prin care asigurătorul, în
schimbul unei sume primite, îl despăgubeşte pe asigurat pentru pierderile pe care
acesta le suferă în urma unor întâmplări independente de voinţa lui, dacă şi când
acestea se întâmplă.
În legislaţia românească reglementarea contractului de asigurare se găseşte în
cuprinsul prevederilor art. 2199-2241 C. civ.
1. Definiţia contractului de asigurare

Contractul de asigurare este definit ca fiind acela prin care asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii
riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terţului păgubit.1
2. Forma şi dovada
Contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în formă scrisă, ad probationem.
Numai în cazuri excepţionale (dispariţia în împrejurări de forţă majoră sau caz fortuit a
înscrisului care conţinea contractul), se poate proba cu martori existenţa şi conţinutul
contractului de asigurare.
În practică, încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa sau
certificatul de asigurare emise şi semnate (inclusiv prin mijloace electronice) de
asigurător.
3. Conţinutul poliţei de asigurare

În cuprinsul contractului (poliţei) trebuie să se regăsească cel puţin următoarele
elemente:
a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante, precum şi
numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;

b) obiectul asigurării;
c) riscurile ce se asigură;
d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.
4. Informaţiile privind riscul asigurat

Persoana care contractează asigurarea are obligaţia de a răspunde în scris la toate
întrebările formulate de asigurător, şi să îi comunice toate informaţiile care îi sunt
solicitate şi pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea
riscului.
Dacă ulterior, pe parcursul valabilităţii poliţei, se schimbă împrejurările esenţiale
privind riscul, asiguratul/contractantul asigurării este obligat să comunice în scris
asigurătorului aceste modificări. Furnizarea, cu rea credinţă, de informaţii inexacte sau
refuzul de a furniza informaţiile necesare pentru evaluarea riscului sunt sancţionate cu
nulitatea contractului de asigurare, dacă deţinerea informaţiilor de către asigurător l-ar
fi determinat pe acesta să nu încheie poliţa sau să nu o încheie în aceleaşi condiţii.1
5. Plata primelor de asigurare

Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenul sau terme-
nele stabilite în contract.
Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului. Neplata lor poate duce la
rezilierea contractului de către asigurător.
6. Comunicarea producerii riscului asigurat şi plata indemnizaţiei de

asigurare
Când se produce riscul asigurat, asiguratul are obligaţia de a-l înştiinţa pe asigu-
rător, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. Totodată, asigurătorul trebuie să
plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract.
B. Condiţiile contractuale şi informaţiile prezentate potenţialilor

contractanţi
Legislaţia aplicabilă asigurărilor în România împarte contractele de asigurare în

două mari categorii: asigurări generale şi asigurări de viaţă.
Înainte de încheierea unui contract de asigurări generale, asigurătorii trebuie să
informeze potenţialii contractanţi, persoane fizice, în legătură cu următoarele aspecte:

530 | Ilie Dumitru
a) legea aplicabilă contractului, în cazul în care părţile nu au libertatea de alegere,

sau faptul că părţile au libertatea de a alege legea aplicabilă, precum şi, în acest caz,
legea pe care asigurătorul o propune să fie aleasă;
b) modalitatea de soluţionare a petiţiilor, inclusiv cu privire la dreptul de a se
adresa A.S.F.1, fără a aduce atingere dreptului de a sesiza instanţele competente.
Atunci când un asigurător oferă asigurări generale în baza dreptului de stabilire
sau a libertăţii de a presta servicii în UE, el trebuie să comunice potenţialilor
contractanţi şi să includă în documentele emise informaţii privind:
a) adresa sediului central şi datele de contact ale sucursalei sau ale altor sedii
secundare care emit contractul de asigurare;
b) numele şi adresa reprezentanţilor de despăgubiri care soluţionează daunele în
statele membre UE.
În cazul asigurărilor de viaţă, informaţiile pe care asigurătorul trebuie să le
comunice potenţialilor asiguraţi sunt:
a) denumirea sa, forma juridică, adresa sediului central şi datele de contact ale
sucursalei sau ale altor sedii secundare care emit contractul de asigurare;
b) modalitatea de accesare a raportului privind solvabilitatea şi stabilitatea
financiară a societăţii de asigurare.
Totodată, în cazul asigurărilor de viaţă, asigurătorul este obligat ca în contract să
includă o serie de clauze referitoare la:
a) descrierea fiecărei opţiuni contractuale şi a fiecărui beneficiu;
b) durata contractului;
c) modalităţile de încetare a contractului;
d) modalităţile şi termenele de plată ale primelor;
e) metoda de calculare şi de distribuire a beneficiilor;
f) valoarea de răscumpărare totală a sumelor asigurate reduse şi a nivelului până
la care acestea sunt garantate;
g) informaţiile despre primele aferente beneficiilor principale sau suplimentare;
h) pentru contractele unit-linked, definiţia unităţilor care stau la baza beneficiilor
şi informaţii privind natura activelor care le acoperă;
i) modalităţile de aplicare a clauzei privind renunţarea la contract fără penalizări;
j) informaţiile generale privind regimul fiscal aplicabil tipului de contract
respectiv;
k) modalitatea de soluţionare a petiţiilor, inclusiv cu privire la dreptul de a se
adresa A.S.F., fără a aduce atingere dreptului de a sesiza instanţele competente;
l) legea aplicabilă contractului în cazul în care părţile nu au libertatea de alegere;
faptul că părţile au libertatea de a alege legea aplicabilă, precum şi, în acest caz, legea
pe care asigurătorul îşi propune să o aleagă;
m) informaţiile specifice pentru înţelegerea adecvată a riscurilor incluse în con-
tractul de asigurare şi pe care potenţialii contractanţi ar urma să şi le asume.
1 A.S.F. – Autoritatea de Supraveghere Financiară.

C. Tipuri de asigurări cu incidenţă în industria turistică
Asigurările folosite în turism sunt de mai multe tipuri, în funcţie de riscul asigurat
şi de persoana asigurată. Sunt însă şi poliţe de asigurare pentru unele riscuri, care se
încheie atât de turişti, cât şi de prestatorul de servicii turistice, dacă se află într-o
anume situaţie ori dacă legislaţia obligă la încheierea acelei asigurări.
Unele dintre ele sunt obligatorii, în funcţie de legislaţia naţională1 a statelor sau de
convenţiile internaţionale, iar altele rămân ca o opţiune a persoanei asigurate, fie că
este vorba de turist, fie că este vorba de agenţia de turism sau de prestatorul de servicii
turistice ori de transport de persoane şi bagaje.
În România, principalul act normativ care reglementează funcţionarea societăţilor
de asigurare este Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii
de asigurare şi reasigurare. Se arată în conţinutul ei că asigurătorii pot oferi şi încheia
contracte de asigurări obligatorii.
Acţionând pe o piaţă concurenţială, companiile de asigurări au creat fiecare un
portofoliu propriu de produse. Aceasta face ca, de multe ori, o poliţă sau un contract de
asigurare să fie o mixtură de riscuri asigurate.
1. Asigurările legate de mijloacele de transport

Pentru vacanţele în care turiştii pleacă cu autoturismul proprietate personală este
necesară încheierea poliţei de răspundere civilă auto2 (RCA), care este valabilă în cele
1 Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare,
publicată în M. Of. nr. 800 din 28 octombrie 2015, cu modificările ulterioare, prevede la art. 103
următoarele: „Contractele de asigurare se încheie cu respectarea legislaţiei naţionale aplicabile.”
2 Codul civil român – Asigurarea de răspundere civilă
Art. 2.223 – Noţiune

(1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi
pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
(2) Prin contractul de asigurare părţile pot conveni să cuprindă în asigurare şi răspunderea civilă
a altor persoane decât contractantul asigurării.
Art. 2.224 – Drepturile terţelor persoane păgubite
(1) Drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei.
(2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce îi
revin acestuia din contractul de asigurare.
Art. 2.225 – Stabilirea despăgubirii
Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie încheiată între
asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre
judecătorească.
Art. 2.226 – Plata despăgubirii
(1) Asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care
aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.
(2) Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea prevăzută la alin. (1).
532 | Ilie Dumitru
mai multe state europene. Dacă destinaţia turistică este într-o ţară care nu este
acoperită de poliţa RCA (pe care turistul o deţine în mod obişnuit fiind o asigurare
obligatorie pentru autoturismul său), atunci trebuie să încheie o poliţă de asigurare
specială, care să acopere riscurile de accident auto şi în statul respectiv.
Opţional, se poate încheia şi o poliţă casco, care este o asigurare „de bunuri”1 şi
prin care se asigură protecţia pentru prejudiciile suferite ca urmare a furtului
autovehiculului sau a eventualelor daune pe care acesta le poate suferi, indiferent dacă
turistul/conducătorul auto este responsabil sau nu de producerea acestora.
Riscurile acoperite de o poliţă casco au în vedere cam toate situaţiile accidentale în
care se poate ajunge: ciocniri, răsturnări, derapări, zgârieri, cădere în prăpastie, cădere
în apă, căderea unor corpuri pe autovehicul, acţiuni răuvoitoare ale terţilor
(vandalism), incendiu, trăsnet, explozie, grindină, inundaţie, cutremur, prăbuşire sau
alunecare de teren, avalanşe de zăpadă, furtul autovehiculului sau al unor părţi
componente ale acestuia etc. Enumerarea riscurilor asigurate în cuprinsul poliţei casco
poate diferi de la o societate de asigurări la alta.
Pot face obiectul unei asigurări casco orice vehicule rutiere autopropulsate,
destinate transporturilor de bunuri sau persoane. Majoritatea companiilor de asigurări
practică un sistem de franşiză pentru poliţele casco, adică îşi rezervă opţiunea de a nu
plăti despăgubirile pentru prejudicii de mică valoare, care poate însemna o suma fixă
(ex: 100 euro) sau un procent din despăgubire.
2. Asigurările de răspundere civilă pentru prejudicii aduse terţilor

Unul dintre principalii beneficiari ai acestui tip de poliţă este persoana organizată
ca structură de primire turistică cu funcţiune de cazare turistică (hoteluri,
hoteluri-apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanţă,
campinguri, camere de închiriat în locuinţe familiale, pensiuni turistice şi agroturistice)
şi/sau de alimentaţie publică, fie că avem în vedere unităţi de alimentaţie publică din
(3) Despăgubirea se plăteşte asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a

despăgubit-o pe terţa persoană prejudiciată.
1 Codul civil român – Asigurarea de bunuri
Art. 2.214 – Noţiune

În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să
plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.
Art. 2.215 – Interesul asigurării
Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
Art. 2.216 – Prevenirea producerii riscului asigurat
(1) Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul
prevenirii producerii riscului asigurat.
(2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, în condiţiile
stabilite prin contract.
(3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama
asigurătorului şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea
pagubelor.
incinta structurilor de primire cu funcţiune de cazare ori unităţile de alimentaţie

publică independente.
Acest tip de poliţă asigură, pentru aceşti beneficiari, riscul de plată către client a
despăgubirii pentru un prejudiciu cert, înregistrat de clientul asiguratului, cauzat în
mod direct de fapta culpabilă săvârşită de către asigurat sau de un prepus al acestuia
ori cauzat de produsele/preparatele alimentare vândute clienţilor în cadrul activităţii
desfăşurate de către acesta.
3. Asigurările de insolvenţă
Majoritatea legislaţiilor naţionale, reglementând organizarea şi funcţionarea
sectorului turistic, au prevăzut şi obligativitatea agenţiilor de turism şi a prestatorilor
de servicii turistice (hotel, companie maritimă pentru croaziere, companie aeriană etc.)
să aibă încheiate poliţe de asigurare pentru riscul de insolvenţă. Raţiunea acestei
cerinţe legale este ca, în cazul în care o astfel de companie din domeniul turismului
intră în insolvenţă şi nu mai poate presta serviciile turistice la care s-a obligat, deşi
turistul a achitat preţul, asigurătorul să achite turistului prejudiciul suferit şi
cheltuielile de revenire în ţară sau în localitatea de destinaţie.
În România această obligaţie a agenţiilor de turism de a deţine o poliţă de
asigurare pentru insolvabilitate este reglementată de Ordinul Ministrului Turismului
nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în cazul insolvabilităţii sau falimentului
agenţiei de turism1.
Chiar în primul articol al acestui ordin se prevede că „Agenţii economici care
comercializează pachete de servicii turistice au obligaţia să încheie poliţe de asigurare
cu societăţi de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere
şi/sau a sumelor achitate de turişti, în cazul insolvabilităţii sau al falimentului agenţiei
de turism.”
De asemenea, este obligatoriu ca în contractul de comercializare a pachetelor de
servicii turistice încheiat între agenţiile de turism şi turişti să se consemneze faptul că
turistul este asigurat pentru insolvabilitatea ori falimentul agenţiei de turism de la care
achiziţionează pachetul de servicii turistice, iar în cazul în care pachetul este contractat
printr-o agenţie de turism detailistă să se consemneze că turistul este asigurat şi pentru
insolvabilitatea sau falimentul agenţiei de turism turoperatoare în contul căreia este
vândut pachetul de servicii turistice, precum şi condiţiile şi termenele în care turistul
poate solicita plata despăgubirilor.
Este interzisă desfăşurarea de activităţi turistice specifice agenţiilor de turism de
către operatorii economici cu licenţa de turism expirată sau fără deţinerea poliţei
valabile de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a
1 Ordinul Ministrului Turismului nr. 235 din 6 iunie 2001 privind asigurarea turiştilor în cazul
insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism, publicat în M. Of. nr. 433 din 2 august 2001, cu
534 | Ilie Dumitru
sumelor achitate de turişti pentru achiziţionarea serviciilor/pachetelor de servicii

turistice, în cazul insolvabilităţii sau al falimentului agenţiei de turism1.
În ciuda existenţei acestei legislaţii (şi a uneia similare în alte state), în activitatea
turistică au fost şi situaţii în care turiştii nu au putut beneficia de repararea
prejudiciului suferit ca urmare a insolvenţei operatorului de turism. Acest fenomen s-a
manifestat nu doar în România, ci şi în alte state. Spre exemplu, în cazul insolvenţei
companiei aeriene spaniole Spanair sau a celei ungare Malev, turiştii care plătiseră
bilete de călătorie nu au putut să îşi recupereze preţul plătit, din cauza lipsei unei poliţe
de asigurare pentru cazuri de insolvenţă.
România a cunoscut, în ultimii an, şi câteva cazuri de insolvenţă a unor turopera-
tori2 cu o cotă ridicată de piaţă şi nici în acele situaţii turiştii nu au ajuns să îşi
recupereze sumele plătite din poliţa de asigurare de insolvenţă, chiar dacă aceasta
exista şi era valabilă. Problema a apărut din cauza valorii asigurate, care prin lege este
stabilită la 50.000 de dolari (pentru agenţiile turoperatoare)3. Or, cifrele de afaceri
anuale ale unui turoperator din top 10 sunt mult mai mari, astfel că o poliţă de
asigurare cu o valoare atât de mică este ca şi inexistentă.
De aceea, o soluţie ar putea fi corelarea valorii minime a poliţei de asigurare în caz
de insolvenţă cu cifra de afaceri anuală realizată din turism de turoperatorul respectiv.
Pe fondul modificării legislaţiei române privind comercializarea de pachete de
servicii turistice ca urmare a apariţiei unei noi directive europene în acest domeniu4,
s-a încercat şi de către legiuitorul român o corecţie a prevederilor referitoare la
asigurarea turiştilor pentru riscul intrării în insolvenţă a turoperatorului. Astfel, a fost
modificat în 20175 art. 24 din O.G. nr. 107/1999, după cum urmează: „Agenţiile de
turism care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi comercializează către
consumatori persoane fizice pachete de servicii turistice sau componente ale acestora
au obligaţia să asigure furnizarea serviciilor turistice sau rambursarea tuturor plăţilor
efectuate de către sau pe seama turiştilor, în măsura în care respectivele servicii
contractate nu sunt furnizate ca urmare a faptului că agenţia de turism se află în
dificultate financiară, definită conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind proce-
durile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările
ulterioare.
1 A se vedea art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1267/2010 privind eliberarea certificatelor de clasificare,
a licenţelor şi brevetelor de turism, publicată în M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010, cu modificări
ulterioare.
2 Genius Travel, Mareea Comtur, Omnia Turism.
3 Pentru agenţiile detailiste valoarea minimă a poliţei este de 10.000 USD.
4 În noiembrie 2015 a fost adoptată noua Directivă privind pachetele de călătorii
(2015/2302/UE), care a înlocuit Directiva 90/314/CEE care se aplica din anul 1990. Scopul noii
directive este adaptarea normelor actuale la schimbările de pe piaţă, consolidarea drepturilor
consumatorilor şi echilibrarea condiţiilor pentru toţi cei care vând servicii de călătorie, în moduri
diferite. Noua directivă trebuia transpusă de statele membre până la 1 ianuarie 2018 şi a devenit
aplicabilă prin actele normative de transpunere începând cu 1 iulie 2018.
5 Art. 24 din Capitolul III a fost modificat de Pct. 2, Art. I din O.G. nr. 26 din 30 august 2017,
publicată în M. Of. nr. 706 din 31 august 2017.

În cazul în care în contractul privind comercializarea pachetului de servicii turis-

tice este inclus transportul de pasageri, agenţia de turism asigură şi garanţii pentru
repatrierea turiştilor.
Sistemele de garantare a răspunderii agenţiilor de turism pentru furnizarea
serviciilor turistice către consumator sunt reprezentate de scrisori de garanţie bancară,
poliţe de asigurare sau alte instrumente de garantare legal constituite, care pot func-
ţiona distinct sau asociat.
Garanţia este efectivă şi acoperă costurile previzibile în mod rezonabil, inclusiv
costurile estimate ale repatrierii.
Garanţia se referă la valorile plăţilor efectuate de către sau pe seama turiştilor în
legătură cu serviciile turistice, ţinând cont de perioada scursă între avansurile plătite şi
plăţile finale şi finalizarea furnizării serviciilor.
Suma asigurată şi modalitatea de organizare şi funcţionare a sistemelor de
garantare se stabilesc prin ordin comun emis de Ministerul Turismului şi Autoritatea
de Supraveghere Financiară.”
Această formulă legală, prin care turoperatorii români ar fi avut opţiunea de a
alege dintre cele trei forme de asigurare pentru situaţia intrării lor în insolvenţă
(garanţie bancară, poliţe de asigurare sau alte instrumente de garantare), având în
vedere detalierile care ar fi urmat să se facă prin Norme metodologice de aplicare şi
care ar fi putut corela valoarea minimă a poliţei de asigurare cu valoare pachetelor de
servicii turistice comercializate, se pare că sunt de domeniul trecutului.
Însă, la numai trei luni după această modificare legislativă, Parlamentul a adus
modificări substanţiale, la solicitarea aceluiaşi ministru al turismului, care în august
2017 propusese soluţia de mai sus. Formula adoptată de Parlamentul României se
găseşte în conţinutul Legii privind aprobarea O.G. nr. 26/2017 pentru modificarea O.G.
nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice:
„Art. 24. – (1) Agenţiile de turism organizatoare care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul naţional şi care comercializează către consumatori persoane fizice pachete de
servicii turistice au obligaţia de a raporta valoarea garantată şi de a plăti contribuţia
aferentă către Fond.
(2) Fondul se constituie ca schemă obligatorie de garantare a obligaţiilor de
rambursare a tuturor plăţilor efectuate de către sau pe seama turiştilor, în măsura în
care respectivele servicii contractate nu sunt furnizate ca urmare a faptului că împo-
triva agenţiei de turism organizatoare s-a deschis procedura de insolvenţă, definită
conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei
şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul în care în contractul privind
comercializarea pachetului de servicii turistice este inclus transportul de pasageri, iar
turiştii se află în imposibilitatea întoarcerii în ţară din motivul nerespectării de către
agenţia de turism organizatoare a obligaţiilor contractuale asumate în relaţia cu consu-
matorii, cheltuielile de repatriere a turiştilor sunt suportate în procedură de urgenţă
din resursele Fondului. În costurile de repatriere se poate include şi contravaloarea
serviciilor la sol care nu au fost plătite de către agenţia de turism organizatoare.
536 | Ilie Dumitru
(4) Fondul prevăzut la alin. (1) se constituie ca schemă publică de garantare,

administrată de către FNGCIMM, în numele statului român, prin Ministerul Turismului.
(5) Garanţia este efectivă şi acoperă costurile previzibile în mod rezonabil, inclusiv
costurile estimate ale repatrierii.
(6) Garanţia se referă la valorile plăţilor efectuate de către sau pe seama turiştilor
în legătură cu pachetele de servicii turistice, ţinând cont de perioada scursă între
avansurile plătite şi plăţile finale şi finalizarea derulării pachetelor de servicii turistice.
(7) Resursele financiare ale Fondului se înregistrează şi se urmăresc distinct în
evidenţele contabile ale FNGCIMM.
(8) FNGCIMM despăgubeşte consumatorii creditori ai fondului, iar după plata
despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva
agenţiei de turism organizatoare responsabile pentru repararea prejudiciului, în
privinţa despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea şi lichidarea
pretenţiilor de despăgubire, precum şi pentru accesoriile cheltuielilor efectuate.”
Nici această formulă de lucru nu a devenit funcţională vreodată, deoarece, mai
înainte de a se fi elaborat şi adoptat Norme metodologice de aplicare a acestui articol,
întreaga O.G. nr. 107/1999 a fost abrogată şi înlocuită de O.G. nr. 2/2018.
Potrivit art. 18 din acest nou act normativ, agenţiile de turism organizatoare
stabilite pe teritoriul României oferă garanţii privind rambursarea tuturor plăţilor
efectuate de către sau pe seama călătorilor, în măsura în care serviciile relevante nu
sunt furnizate ca urmare a insolvenţei agenţiei de turism organizatoare.
Aceste garanţii sunt reprezentate de scrisori de garanţie bancară, poliţe de
asigurare, fond de garantare a pachetelor de călătorie sau alte instrumente de
garantare legal constituite, care pot funcţiona distinct sau asociat. În cazul în care în
contractul privind pachetul de servicii de călătorie este inclus transportul de pasageri,
agenţia de turism organizatoare asigură şi garanţii pentru repatrierea călătorilor. Se
poate oferi continuarea pachetului.
Agenţiile de turism organizatoare care nu sunt stabilite într-un stat membru şi
care vând sau oferă spre vânzare pachete în România sau care, prin orice mijloace, îşi
direcţionează activităţile către România au şi ele obligaţia de a furniza garanţia
sus-menţionată.
Garanţia este efectivă şi acoperă costurile previzibile în mod rezonabil, rapor-
tându-se la valorile tuturor plăţilor efectuate de către sau pe seama călătorilor în
legătură cu pachetele, ţinând cont de perioada scursă între avansurile plătite şi plăţile
finale şi finalizarea pachetelor, precum şi de costurile estimate ale repatrierii în caz de
insolvenţă a agenţiei de turism organizatoare.
Călătorii beneficiază de protecţia împotriva insolvenţei agenţiei de turism
organizatoare indiferent de locul lor de reşedinţă, de locul de plecare sau de locul în
care se efectuează vânzarea pachetului şi indiferent de statul membru în care este
situată entitatea responsabilă pentru protecţia în caz de insolvenţă.
Dacă în contractul privind comercializarea pachetului de servicii de călătorie este
inclus transportul de pasageri, iar executarea pachetului este afectată de insolvenţa
agenţiei de turism organizatoare sau călătorii se află în imposibilitatea întoarcerii în
ţară din motivul nerespectării de către agenţia de turism organizatoare a obligaţiilor

contractuale asumate cu aceştia, garanţia este disponibilă gratuit pentru a asigura
repatrierile şi, în cazul în care este necesar, plata cazării înainte de repatriere.
4. Asigurările medicale
Asigurările medicale pentru călătorii sau voiaje turistice acoperă, de regulă, costu-
rile şi cheltuielile medicale ca urmare a producerii unui accident, a unei îmbolnăviri
imprevizibile în timpul călătoriei sau unor acte de terorism, greve, revolte sau tulburări
civile, inclusiv transportul medical de urgenţă şi cheltuielile de repatriere medicală sau
repatriere în cazul decesului persoanei asigurate. Companiile de asigurări nu vor
despăgubi turistul şi pentru intervenţiile medicale necesare pe parcursul sejurului
pentru bolile cronice ale acestuia. De aceea, de regulă, la momentul încheierii unei
astfel de poliţe, clientul este interogat în legătură cu bolile de care suferă. De asemenea,
există şi o limită maximă de vârstă până la care companiile acceptă să încheie poliţe de
asigurare medicală, limită care poate diferi de la un asigurător la altul, aflându-se
aproximativ în intervalul de vârstă 65-75 de ani.
Turistul care încheie o poliţă de asigurare medicală ar trebui să studieze oferta
comercială a companiilor de asigurări şi să aleagă (desigur că, inevitabil, decizia va
avea în vedere şi costul poliţei) acea poliţă care acoperă costurile pentru cele mai multe
servicii medicale: intervenţie în caz de accident, transport cu ambulanţa de la locul
accidentului la cel mai apropiat spital, examinare medicală, tratament medical,
tratament spitalicesc, intervenţii chirurgicale urgenţe, terapie intensivă etc.
Un alt element care trebuie cunoscut şi avut în vedere de turist este limita maximă
de despăgubire pe care o acoperă poliţa. Fiecare companie de asigurări îşi asumă un
nivel maxim de despăgubire pe care îl va acorda la momentul producerii riscului
asigurat, care poate fi de 20.000, 30.000 sau chiar peste 50.000 de euro. Dacă
intervenţia medicală a generat costuri mai mari decât valoarea poliţei, diferenţa va
trebui suportată de turist/pacient.
Un alt element care trebuie avut în vedere este dimensiunea şi renumele
companiei de asigurări. Cele mai mari multinaţionale din acest domeniu au deja un
prestigiu care face ca poliţele de asigurare emise de acestea să le ofere medicilor,
unităţilor medicale şi spitaliceşti din întreaga lume certitudinea că îşi vor încasa
integral şi în scurt timp cheltuielile făcute cu tratamentul medical al pacienţilor. Sunt şi
companii de asigurare ale căror poliţe nu se bucură de acest privilegiu. Aceasta face ca
turistul, la momentul accidentului sau îmbolnăvirii sale să fie nevoit să achite din
bugetul propriu costul intervenţiei medicale şi/sau al tratamentului, urmând ca la
întoarcerea în ţară să îşi recupereze suma plătită.
O poliţă de asigurare medicală (de sănătate) nu trebuie confundată cu asigurarea
medicală în cadrul sistemului naţional de asigurări de sănătate.
În epoca modernă, cel puţin în statele europene, există un sistem public de
asigurări de sănătate, la care contribuie cetăţenii statului respectiv în funcţie de
veniturile realizare şi de legislaţia aplicabilă. Legislaţia europeană permite unui pacient
care este asigurat în sistemul public de asigurări de sănătate al unui stat membru UE să
538 | Ilie Dumitru
beneficieze de servicii medicale în alt stat membru, fără nicio cheltuială din partea sa,
urmând ca serviciile medicale să fie achitate prin decontări între autorităţile naţionale
ale fiecărui stat. Casa naţională de asigurări de sănătate din statul în care are calitatea
de asigurat este obligată să îi elibereze, la cerere, un Card European de Asigurări de
Sănătate, care face dovada calităţii sale de asigurat la nivelul întregii UE.
Cu toate acestea, turiştii, chiar şi cei care călătoresc dintr-un stat membru UE în alt
stat al UE preferă să îşi încheie şi o asigurare medicală, conştienţi de diferenţa dintre
cele două formule juridice care îi scuteşte de plata unor eventuale tratamente şi/sau
intervenţii medicale de care ar avea nevoie în statul în care călătoresc. Principalele
elemente care le diferenţiază sunt:
- Mai întâi, Cardul European de Sănătate este valabil doar în ţările membre UE,
Spaţiul Economic European şi Elveţia, în timp ce asigurarea medicală privată pentru
călătorii în străinătate poate fi încheiată cu valabilitate în oricare stat al lumii, în funcţie
de nevoile turistului/călătorului;
- Apoi, Cardul European de Sănătate poate fi folosit în alt stat UE doar la furnizorii
de servicii medicale care sunt acoperiţi de sistemul de securitate socială din acel stat.
Aceasta face ca, spre exemplu, un turist german care călătoreşte în România să nu
poată beneficia de asistenţă medicală în baza Cardului European decât la acele unităţi
medicale care au decontări cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. În schimb, o
asigurare medicală privată i-ar fi acoperit şi cheltuielile medicale realizate la o clinică
privată, care nu are un contract cu CNAS;
- În al treilea rând, Cardul European de Sănătate nu acoperă toate tipurile de
îngrijiri medicale, ci numai prestaţiile în natură care devin necesare pe motive medicale
în timpul şederii pe teritoriul unui alt stat membru, ţinând cont de natura prestaţiilor şi
de durata şederii preconizate1. O asigurare medicală privată acoperă, suplimentar faţă
de card, şi cheltuielile aferente repatrierii sanitare, cheltuielile cu repatrierea în caz de
deces, toate cheltuielile de spitalizare, accidentele de orice fel întâmplate în perioada
şederii pe teritoriul ţării respective şi alte cheltuieli medicale;
- Cardul European de Sănătate nu se eliberează decât persoanelor care au achitate
la zi contribuţiile la sistemul public de asigurări de sănătate, spre deosebire de
1 Expresia „prestaţii în natură care devin necesare pe motive medicale în timpul şederii pe
teritoriul unui alt stat membru, ţinând cont de natura prestaţiilor şi de durata de şedere preconizată”
este folosită de art. 22 alin. (1) lit. a) din Regulamentul 1408/71 privind aplicarea regimurilor de
securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi, cu lucrătorii care desfăşoară activităţi independente
şi cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii, republicat în Jurnalul Oficial
nr. L 28 din 30 ianuarie 1997, cu modificări ulterioare. Expresia a fost explicată de Comisia
Administrativă de Securitate Socială pentru Lucrătorii Migranţi (CASSLM) astfel: „prestaţii acordate
pentru ca persoana asigurată să nu fie forţată să se întoarcă acasă şi să-şi poată continua şederea în
condiţii medicale sigure”. Acest lucru se aplică tuturor posesorilor de card – pensionari, turişti etc.
Persoanele care călătoresc în Europa pentru a urma un tratament în altă ţară decât ţara în care sunt
asigurate nu sunt acoperite de card. În acest sens, a se vedea Decizia nr. 194 din 17 decembrie 2003,
referitoare la aplicarea uniforma a art. 22, paragraful 1, punctul a) i), al Regulamentului (CEE)
1408/71 în Statul membru de şedere temporară (2004/327/CE), emisă de Comisia Administrativă
pentru Securitatea Socială a Lucrătorilor Migranţi.
asigurarea medicală privată pentru călătorii în străinătate care poate fi încheiată de

orice persoană.
Aceste diferenţe fac ca majoritatea turiştilor europeni, chiar dacă au un card
european de sănătate şi călătoresc în alt stat membru UE, să încheie totuşi o asigurare
medicala pentru călătorii în străinătate.
5. Asigurările storno
Cu o astfel de poliţă de asigurare, care este facultativă, turistul este protejat în cazul
anulării plecării în călătorie, inclusiv dacă anularea biletului de avion se face din motive
care ţin de acel turist. Este recomandată şi utilizată această asigurare mai ales când între
data rezervării sau a cumpărării serviciului turistic sau a pachetului de servicii turistice şi
data plecării este un interval mai lung de timp. Este oricând posibil să survină eveni-
mente care să nu mai permită turistului să plece în călătorie: boală, pierderea locului de
muncă, o urgenţă la locul de muncă ce nu mai permite plecarea în concediu, decesul unei
rude, incidente domestice etc.
În condiţiile în care, uneori, condiţiile de penalizare din contractul de comer-
cializare a serviciilor turistice înseamnă pierderea a 100% din suma plătită, chiar dacă
serviciul nu este consumat, asigurarea storno este soluţia care salvează sumele de bani
plătite, pentru un cost care în medie înseamnă 1-2% din valoarea pachetului turistic.
Încheierea poliţei de asigurare storno este subsecventă achitării parţiale sau
integrale a pachetului de servicii turistice.
Companiile de asigurări oferă ca extraopţiuni care pot fi adăugate acestei poliţe şi
asigurarea altor riscuri specifice unei călătorii turistice sau vacanţe:
- Asigurarea bagajelor de călătorie: oferă despăgubiri pentru cazul pierderii/
furtului bagajelor turistului sau a ajungerii la destinaţie cu întârziere, din vina
transportatorului;
- Asigurarea de întârziere a zborurilor: oferă despăgubiri pentru prejudiciile
suferite ca urmare a întârzierii unei curse aeriene. Chiar dacă legislaţia europeană şi
convenţiile internaţionale în domeniul aviaţiei civile obligă companiile aeriene la plata
unor despăgubiri către pasageri, în anumite condiţii, în cazul întârzierii faţă de orarul
anunţat al cursei, sunt şi situaţii (spre exemplu întârzieri care nu depăşesc o anumită
durată sau zboruri cu aeronave care nu sunt înregistrate într-un stat UE) în care
legea/convenţia internaţională nu obligă la plata vreunei despăgubiri, deşi turistul a
suferit un prejudiciu. Spre exemplu, întârzierea sau anularea unui zbor poate duce la
pierderea cazării de la destinaţie sau a unui alt zbor de legătură spre destinaţia finală.
Pentru astfel de ipoteze, o asigurare de călătorie care să acopere şi această grupă
de riscuri este binevenită;
- Asigurarea sporturilor de agrement: oferă despăgubiri în cazul unui accident
cauzat de practicarea în timpul acelei călătorii a unor activităţi sportive recreaţionale
cu grad mediu de risc (schi, snorkelling, snowboard, tenis, volei etc.). Pentru sporturile
extreme, costurile unei asigurări sunt mai mari şi nu toate companiile oferă o astfel de
poliţă.
540 | Ilie Dumitru
Secţiunea II. Reclamă şi publicitate
A. Noţiuni introductive
Mai ales în societatea modernă consumeristă, rolul şi importanţa deosebită a

susţinerii de către companii a unor activităţi de advertising (publicitate) sunt de
necontestat. Marile corporaţii alocă bugete colosale pentru activităţile de promovare a
produselor sau serviciilor lor.
Publicitatea constituie o modalitate principală de promovare a produselor şi
serviciilor turistice, care are ca scop crearea şi păstrarea clientelei prin informarea,
incitarea, consilierea şi, în cele din urmă, determinarea acestei clientele de a cumpăra
servicii turistice.
Literatura de specialitate a oferit o multitudine de definiţii pentru conceptul de
„publicitate” sau de „advertising”1. S-a arătat, spre exemplu, că „publicitatea este o
formă non-personală de comunicare a unor informaţii despre produse, servicii sau idei,
de natură persuasivă, plătită de sponsori (anunţători) care pot fi identificaţi şi care este
realizată prin intermediul unor canale de comunicare”.2 O altă definiţie a fost dată de
Asociaţia Americană de Marketing (AMA), care consideră că noţiunea de „advertising”
reuneşte „orice formă non-personală, plătită, de prezentare şi promovare a ideilor,
bunurilor şi serviciilor, de către un sponsor identificat”3
Ca fenomen economic şi social, publicitatea constituie obiect de studiu atât pentru
ştiinţele economice (marketing, în principal), cât şi pentru ştiinţele comunicării. Nu
vom interfera în zona de preocupare a acestora, ci doar vom expune cadrul juridic în
care trebuie să se desfăşoare activităţile de publicitate. Desigur, acest cadru juridic este
general valabil, indiferent de produsele sau serviciile ce fac obiectul promovării,
neexistând reguli specifice, aplicabile exclusiv în domeniul turismului.
Pentru o mai bună înţelegere a conţinutului noţiunilor de lucru, trebuie să se
reţină diferenţele dintre „publicitate” şi „reclamă”, mai ales că deseori ele se confundă.
Dacă prin „publicitate” trebuie înţeles întreg domeniul care include procesul,
activitatea şi ştiinţa diseminării reclamelor, prin „reclamă” trebuie să se înţeleagă
numai rezultatul procesului şi activităţii de advertising. Reclama presupune
întotdeauna un suport fizic al mesajului publicitar, putând fi, după caz, o macheta de
presă, un panou de afişaj stradal, un spot TV sau radio etc.
Legislaţia română defineşte publicitatea ca fiind „totalitatea modalităţilor şi
instrumentelor specifice utilizate pentru a facilita cunoaşterea şi aprecierea de către
consumatori a anumitor produse, servicii sau pentru a informa publicul asupra unor
evenimente, a destinaţiei unor spaţii, lansări de produse, deschideri de magazine şi
1 Pentru o expunere asupra diferenţelor de conţinut între cele două noţiuni, a se vedea D. Petre,
M. Nicola, Introducere în publicitate, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2009, p. 20-21.

2 C.L. Bovée, W.F. Arens, Contemporary Advertising, ed. a 5-a, Ed. Irwin, Burr Ridge, Illinois, 1994.
3 J.S. Wright, W.L. Winter, S.K. Zeigler, Advertising, Ed. McGraw-Hill, New York, 1982, apud D.
Petre, M. Nicola, op. cit.

altele asemenea, precum şi orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale,

industriale, artizanale sau liber-profesioniste având ca scop promovarea vânzării de
bunuri şi servicii, de drepturi şi obligaţii”1.
Tot din punct de vedere al legii române, reclama publicitară reprezintă
„activitatea prin care o persoană fizică sau juridică promovează un brand, marcă,
serviciu, informaţie utilă, activitate, produs, idee, folosind mijloace de promovare
cunoscute în scopul de a convinge, a face cunoscut sau a atenţiona publicul larg”.
Suporturile fizice care pot susţine o reclamă publicitară sunt dintre cele mai
diverse, cunoscând o evoluţie permanentă, sincronizate cu progresul tehnologic
general:
o afişul – este un mijloc de transmitere a mesajelor publicitare, culturale,
comerciale, politice, de instructaj şi altele asemenea, imprimat pe suport hârtie sau pe
folie sintetică şi expus public;
o banner-ul – reprezintă acel suport confecţionat din folie sintetică sau din
material textil, în mod obişnuit cu formă dreptunghiulară, ancorat în zone publice;
o ecranul publicitar – această noţiune defineşte ecranul cu LED-uri, LCD sau altele
asemănătoare, pe care se rulează grafică, spoturi şi altele asemenea, cu conţinut
dinamic şi de dimensiuni variabile;
o firma – este orice inscripţie, formă sau imagine ataşată unei clădiri, cu referire la
un operator economic sau la o activitate care se desfăşoară în interiorul clădirii;
o mesh-ul – constituie şi el un suport pentru mesajul publicitar, fiind confecţionat
din material sintetic perforat, cum ar fi plasa fină, de obicei de mari dimensiuni, fixat pe
clădiri;
o panoul publicitar mobil – este de dimensiuni reduse, amplasat la sol, fără
fundaţie sau alt sistem de fixare, stabilizat prin propria greutate;
o panoul publicitar – structură provizorie folosită pentru afişarea unui mesaj
publicitar;
o publicitatea luminoasă – se realizează prin corpuri luminoase, afişe sau panouri
luminate printr-o sursă de lumină amplasată astfel încât să asigure iluminarea afişului,
panoului ori corpului publicitar;
o publicitatea pe vehicule – constă în lipirea de afişe, montarea de panouri sau
vopsirea vehiculelor în scopuri publicitare;
o steagul publicitar – este o bucată de stofă, pânză sau material plastic ataşată la
un suport lance, catarg sau stâlp, purtând culori, embleme, simboluri sau mesaje
publicitare.2
B. Cadrul legal general de desfăşurare a activităţilor de publicitate
Principiile legale care guvernează activităţile de publicitate se regăsesc, în

România, în cuprinsul Legii nr. 148/2000 privind publicitatea1.
1 A se vedea art. 3 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea
mijloacelor de publicitate, republicată în M. Of. nr. 147 din 15 februarie 2018.

2 Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 185/2013 conţine definiţiile legale ale acestor noţiuni.
542 | Ilie Dumitru
Această lege are ca scop declarat atât protecţia consumatorilor de produse şi

servicii, cât şi protecţia persoanelor care desfăşoară o activitate de producţie, de
comerţ, prestează un serviciu sau practică o meserie ori o profesie.
Din punct de vedere legal, publicitatea (de orice fel şi prin orice mijloace) trebuie
să respecte următoarele cerinţe esenţiale:
o Să fie decentă,
o Să fie corectă şi
o Să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.
Este ferm interzisă2 publicitatea care:
o este subliminală;
o prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;
o include discriminări bazate pe rasă, sex, limba, origine, origine socială, identitate
etnică sau naţionalitate;
o atentează la convingerile religioase sau politice;
o aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor;
o exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor;
o prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă;
o încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;
o favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori
distribuite contrar prevederilor legale;
o se referă explicit la produsele din tutun şi este difuzată în cadrul programelor de
radiodifuziune şi televiziune sau pe biletele de călătorie pentru transportul public;
o se referă la băuturi alcoolice şi este difuzată pe prima şi pe ultima copertă sau
pagină din materialele tipărite în presa scrisă sau pe biletele de călătorie pentru
transportul public3;
o se referă la substanţe stupefiante şi psihotrope;
o vizează produse din categoria arme, muniţii, explozivi, metode şi mijloace
pirotehnice, şi se desfăşoară în alte locuri decât cele de comercializare a acestora.4
Ca măsură de protecţie a copiilor, legea interzice şi publicitatea pentru produsele
şi serviciile destinate minorilor, care:
o conţine elemente ce dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral,
intelectual sau psihic;
o încurajează în mod indirect copiii să cumpere produse sau servicii, profitând de
lipsa de experienţă sau de credulitatea lor;
o afectează relaţiile speciale care exista între minori, pe de o parte, şi părinţi sau
cadre didactice, pe de alta parte;
o prezintă, în mod nejustificat, minori în situaţii periculoase.
1 Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, publicată în M. Of. nr. 359 din 2 august 2000, cu
2 Art. 6, 10 şi 101 din Legea nr. 148/2000.
3 Pentru produsele din tutun şi băuturi alcoolice, a se vedea şi prevederile art. 11-131 din Legea
nr. 148/2000, care conţin restricţii suplimentare privitoare la aceste categorii de produse.
4 Excepţie fac armele destinate vânătorii sau sportului şi cele de panoplie.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 148/2000, persoana care îşi face publicitate trebuie
să fie în măsură să probeze exactitatea afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din
anunţul publicitar şi este obligată să furnizeze documentele care să probeze exactitatea
acestora reprezentanţilor instituţiilor şi autorităţilor cu atribuţii de control, la
solicitarea acestora din urmă.
Dacă persoana în cauză nu furnizează documentele solicitate în termen de cel mult
7 zile sau dacă cele furnizate sunt considerate insuficiente de autoritatea de control,
afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi considerate inexacte.
Răspunderea pentru nerespectarea prevederilor legale referitoare la publicitate
poate fi atât civilă, cât şi contravenţională sau penală, după caz, şi aparţine, în mod
solidar, următoarelor persoane: autorul, realizatorul de publicitate, reprezentantul
legal al mijlocului de difuzare şi persoana care îşi face publicitate.
Pe lângă aplicarea unor sancţiuni contravenţionale, instituţiile şi autorităţile cu
atribuţii de control în domeniul publicităţii pot lua şi următoarele măsuri comple-
mentare, în funcţie de circumstanţe:
a) interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată sau urmează să fie
difuzată;
b) încetarea publicităţii până la data corectării ei;
c) publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea
modului în care urmează să se realizeze;
d) publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri
rectificative, cu fixarea conţinutului şi a modului de difuzare.
C. Amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate
Executarea unor lucrări de amplasare a mijloacelor de publicitate pe faţadele

clădirilor sau ale celor care au un sistem propriu de susţinere în raport cu pământul,
respectiv de desfiinţare a acestora, se poate face numai consecutiv obţinerii unei
autorizaţii de la autoritatea publică locală care are în raza teritorială de competenţă
locul în care se intenţionează amplasarea respectivelor mijloace de publicitate.
Atunci când mijloacele de publicitate urmează a fi amplasate pe schelele montate
pe faţadele construcţiilor noi, aflate în diferite faze de execuţie, sau ale celor existente,
aflate în reparaţie, ori pe elementele de împrejmuire a şantierului, inclusiv pe utilajele
folosite la lucrările de construcţie, autorizarea acestora se face odată cu autorizarea
organizării de şantier şi este valabilă pe toată durata existenţei acesteia.
Proprietarul suportului publicitar şi cel al imobilului pe care este amplasată
construcţia-suport sunt obligaţi ca, la expirarea termenului de autorizare provizorie a
construcţiei publicitare, să desfiinţeze construcţia-suport şi să aducă imobilul la starea
iniţială, pe cheltuială proprie.1
1 Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 185/2013, dacă până la data expirării termenului de
autorizare sau a termenului de prelungire a autorizării, după caz, mijlocul de publicitate amplasat
provizoriu nu este desfiinţat, în termen de cel mult 30 de zile primarul/primarul general al
544 | Ilie Dumitru
Sistemele de ancoraj ale mijloacelor de publicitate amplasate pe construcţii

existente trebuie să facă obiectul unor verificări periodice (cel puţin o dată la doi ani)
privind urmărirea comportării în timp a construcţiilor. Un specialist tehnic atestat ca
expert pentru cerinţa rezistenţă mecanică şi stabilitate va face aceste verificări şi va
întocmi un raport tehnic de inspecţie care, prin grija proprietarului, va fi comunicat
inspectoratului judeţean în construcţii în a cărui arie teritorială este situată construcţia.
Pentru menţinerea amplasării pe clădiri a acestor mijloace de publicitate este necesar
să se constate că nu prezintă un grad de pericol public datorat factorilor de risc
naturali, fenomenelor meteorologice periculoase, seismelor şi altora, care să poată
genera consecinţe grave (pierderi de vieţi omeneşti, vătămare gravă a integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, distrugerea totală sau parţială
a unor bunuri etc.).
Amplasarea pe pământ a mijloacelor de publicitate temporare care nu necesită
fundaţii se poate face în baza unei aprobări care se obţine de la autoritatea publică
locală. Aprobarea presupune o procedura mult mai simplă decât procedura eliberării
unei autorizaţii de construcţie, însă durata maximă de valabilitate a acestei „aprobări”
este de 30 de zile şi poate fi prelungită doar o singură dată, la cererea solicitantului,
pentru o perioadă cel mult egală cu cea aprobată iniţial.
Solicitantul este obligat ca la expirarea perioadei de aprobare a mijlocului de
publicitate temporară să desfiinţeze construcţia şi să aducă amplasamentul pe care a
fost montată aceasta la starea lui iniţială1.
În ceea ce priveşte zonele în care pot fi construite/amplasate mijloacele de
publicitate, autorităţile administraţiei publice locale sunt cele care aprobă (prin
hotărâre a consiliului local, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti),
un regulament local de publicitate, care cuprinde atât delimitarea zonelor de
publicitate lărgită şi a zonelor de publicitate restrânsă, cât şi categoriile de mijloace de
publicitate admise pe zonele respective.
Zonele de publicitate restrânsă sunt definite legal ca fiind acele zone din
localitate în care se impun restricţii speciale sau/şi sunt permise numai anumite
categorii de mijloace de publicitate. Intră în această categorie zonele construite
protejate stabilite prin documentaţiile de urbanism, centrele istorice ale localităţilor,
zonele de protecţie ale monumentelor istorice, monumentelor de for public şi/sau
monumentelor naturii, zonele de protecţie ale obiectivelor cu valoare arhitecturală
şi/sau ambientală deosebită etc.
Pentru aceste zone de publicitate restrânsă, regulamentul local de publicitate
stabileşte care sunt categoriile de mijloace de publicitate permise, astfel încât prin
dimensiuni, formă sau amplasare să nu altereze caracteristicile arhitecturale şi
municipiului Bucureşti va dispune desfiinţarea construcţiei-suport pentru mijlocul de publicitate

provizoriu, pe cale administrativă, indiferent de categoria de proprietate pe care aceste construcţii
provizorii sunt amplasate, fără a se emite autorizaţii de desfiinţare şi fără sesizarea instanţelor de
judecată.
1 Şi în cazul nerespectării acestei obligaţii, primarul/primarul general al municipiului Bucureşti
va proceda potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea sus-menţionată.

ambientale ale zonei. De asemenea, pot fi delimitate spaţii în care este interzisă
amplasarea mijloacelor de publicitate, cu excepţia firmelor.
Zonele de publicitate lărgită sunt zone în care pot fi amplasate toate categoriile
de mijloace de publicitate, autorităţile administraţiei publice locale având însă obligaţia
ca, prin autorizaţiile de construire emise şi/sau aprobările date, să asigure coerenţa
imaginii urbane.
Art. 15 din Legea nr. 185/2013 enumeră o serie de situaţii şi amplasamente în care
este total interzisă amplasarea mijloacelor de publicitate:
- în ariile naturale protejate de interes naţional şi internaţional, cu excepţia
intravilanelor incluse în acestea;
- pe arbori şi în spaţii verzi cu caracter ornamental sau cu valoare deosebită;
- în locurile de joacă sau locurile de odihnă situate în zona blocurilor de locuinţe
colective;
- pe clădirile reprezentând sedii ale autorităţilor administraţiei publice locale şi
centrale, precum şi ale instituţiilor publice, cu excepţia afişajelor care anunţă
activitatea ce se desfăşoară în interiorul sediilor;
- pe zona carosabilă a străzilor şi a drumurilor, indiferent de categoria acestora;
- pe obiectele de artă monumentală şi monumentele de for public;
- pe monumentele istorice1;
- pe clădirile aflate în stare avansată de deteriorare, în situaţia în care amplasarea
mijlocului de publicitate afectează structura de rezistenţă şi/sau stabilitatea şi inte-
gritatea elementelor constructive şi decorative ale anvelopei clădirii;
- în incinta şi pe elementele de împrejmuire a cimitirelor, lăcaşurilor de cult,
troiţelor, scuarurilor, parcurilor şi grădinilor publice;
- în zonele în care a fost restricţionată sau interzisă publicitatea prin Regulamentul
local privind amplasarea mijloacelor de publicitate;
- în interiorul intersecţiilor şi al sensurilor giratorii, în spaţiul destinat circulaţiei
autovehiculelor şi semnalizării rutiere, în zone în care desfăşurarea în condiţii normale
a traficului ar putea fi perturbată;
- pe parapetele şi/sau pereţii pasajelor rutiere subterane şi supraterane ori sub
poduri;
- pe semnele de circulaţie, inclusiv pe stâlpii de susţinere a elementelor de sem-
nalizare rutieră sau de circulaţie, pe stâlpii de alimentare cu energie electrică, pe stâlpii
de iluminat public, pe stâlpii de susţinere a elementelor de transport public, pe stâlpii
de telecomunicaţii sau orice alt tip de stâlpi amplasaţi în localităţi sau de-a lungul
arterelor de circulaţie;
- în zona de protecţie a autostrăzilor, pe benzile metalice de delimitare a sensurilor
de circulaţie a autostrăzilor sau drumurilor naţionale expres, precum şi pe benzile
laterale de protecţie a sensurilor de circulaţie;
- pe suprafeţele vitrate ale clădirilor.
1 Fac excepţie firmele care anunţă activitatea ce se desfăşoară în interiorul clădirii şi a
mesh-urilor amplasate pe perioada efectuării lucrărilor de consolidare/ restaurare.

546 | Ilie Dumitru
De asemenea, mai este interzisă amplasarea mijloacelor de publicitate vizuală care

prin formă, conţinut, dimensiuni şi culori în combinaţii specifice pot fi confundate cu
mijloacele de semnalizare rutieră sau împiedică vizibilitatea acestora. Nici mijloacele
de publicitate sonoră nu pot fi utilizate dacă tulbură liniştea publică.1
D. Reguli specifice fiecărei categorii de mijloace de publicitate
Legislaţia în vigoare în România prevede o serie de reguli adaptate fiecărei cate-

gorii de mijloace de publicitate.
1. Firmele operatorilor economici

Firmele pot fi amplasate pe faţadele clădirilor sau în locuri special amenajate, cu
respectarea unor cerinţe tehnice clare, menţionate în art. 18 şi art. 21 din Legea
nr. 185/2013.
De principiu, este necesară obţinerea unei autorizaţii de la autoritatea publică
locală pentru amplasarea firmelor şi copertinelor inscripţionate, în conformitate cu
prevederile art. 4 din legea sus-amintită. Nu este necesară o astfel de autorizaţie de
construire în cazul firmelor inscripţionate pe vitrinele şi uşile de acces, fiind suficient
un aviz emis de autorităţile administraţiei publice şi achitarea taxelor de publicitate
prevăzute de legislaţia în vigoare2.
2. Panouri publicitare, ecrane şi panouri publicitare luminoase

Aceste mijloace publicitare pot fi amplasate pe stâlpii de iluminat, pe stâlpii special
construiţi pentru susţinerea de cabluri de alimentare electrică a reţelei de transport în
comun şi/sau pe alţi stâlpi ce permit amplasarea de mijloace publicitare, dar numai cu
avizul autorităţii administraţiei publice locale şi avizul deţinătorului/proprietarului sau
administratorului stâlpului şi numai dacă stâlpii nu sunt din lemn sau destinaţi susţi-
nerii semafoarelor.
De asemenea, pot fi amplasate astfel de panouri publicitare şi publicitate lumi-
noasă pe faţade, pe terase ori acoperişuri ale clădirilor, dacă nu afectează structura de
rezistenţă şi funcţionarea optimă a clădirilor şi dacă sistemele lor de prindere nu pot
cauza accidente. În plus, în cazul ecranelor şi panourilor publicitare luminoase, se mai
cere ca intensitatea luminii şi frecvenţa succedării imaginilor derulate să nu perturbe
circulaţia rutieră, fapt care se atestă prin avizul emis de poliţia rutieră.
Ecranele şi panourile publicitare luminoase trebuie să aibă pe timpul nopţii o
intensitate luminoasă mai mică cu cel puţin 35% decât în timpul zilei.
Pentru autorizarea amplasării panourilor publicitare, a ecranelor şi publicităţii
luminoase pe clădiri este necesară efectuarea prealabilă a unei expertize tehnice şi
depunerea unei documentaţii tehnice pentru autorizare, verificată de verificatori de
1 Excepţie fac vehiculele publicitare utilizate în condiţiile Legii nr. 185/2013.

2 Vom analiza în cele ce urmează şi problema taxelor care trebuie plătite pentru publicitate.
proiecte atestaţi pentru următoarele cerinţe esenţiale de calitate: „rezistenţă mecanică

şi stabilitate”, „siguranţă în exploatare” şi „securitate la incendiu”.
Art. 24-32 din Legea nr. 185/2013 conţin o serie de cerinţe tehnice pe care trebuie
să le respecte panourile publicitare, ecranele şi panourile luminoase, în ceea ce priveşte
locurile permise pentru amplasare, dimensiuni, orientare, formă etc.
3. Panourile publicitare mobile şi mobilierul urban

Panourile publicitare mobile pliante pot fi amplasate pe trotuarele/spaţiile pieto-
nale cu o lăţime de minimum 2,00 metri de către beneficiarul publicităţii, în scopul
promovării comerciale, comunicării de tarife sau pentru acţiuni promoţionale.
Panoul nu trebuie să depăşească dimensiunile de 0,50 m x 0,90 m, trebuie să fie
amplasat în dreptul spaţiului destinat activităţii care face obiectul publicităţii şi numai
pe durata programului zilnic de funcţionare a acestuia.
Mobilierul urban1 poate fi şi el utilizat ca suport publicitar.
4. Bannerele şi steagurile publicitare

Pentru amplasarea de bannere care conţin anunţuri privind promovarea de
evenimente culturale, economice, ştiinţifice, activităţi comerciale şi altele de această
natură este necesară obţinerea unui aviz de la autoritatea publică locală. Pentru
eliberarea acestuia este necesară depunerea unei documentaţii cu privire la rezistenţa
elementelor de susţinere şi acordul proprietarului elementelor de susţinere utilizate
(clădire, pod, turn, baraj, gard etc.).
Amplasarea bannerelor se avizează pentru o durată de cel mult două luni calenda-
ristice şi se poate prelungi o singură dată. Deţinătorul avizului este obligat ca la finalul
perioadei prevăzute în avizul de amplasare să demonteze atât bannerul respectiv, cât şi
elementele de susţinere ale acestuia. Sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii
este interzicerea pe viitor a folosirii acestui mijloc de publicitate de către persoana
respectivă.2
Steagurile publicitare pot fi amplasate în aceleaşi condiţii ca şi bannerele, cu
diferenţa că durată maximă de amplasare a lor este de 90 de zile calendaristice, care
poate fi prelungită cu încă o perioadă de 90 de zile.
Legea prevede o serie de cerinţe tehnice care trebuie avute în vedere de beneficiari
(dimensiuni, amplasament, frecvenţă, materiale suport etc.) atât pentru amplasarea
bannerelor (art. 36), cât şi pentru amplasarea steagurilor publicitare (art. 37), cu
menţiunea că, pentru acestea din urmă, nu sunt aplicabile cerinţele sus-amintite în
ipoteza în care este vorba de steagurile publicitare amplasate în incintele centrelor
1 Din categoria „mobilier urban” fac parte: adăposturile destinate publicului/staţiile de autobuz,
chioşcurile de ziare şi alte chioşcuri cu activităţi comerciale, coloanele port-afiş, cabinele telefonice şi
altele asemenea.
2 A se vedea art. 36 lit. k) din Legea nr. 185/2013.
548 | Ilie Dumitru
comerciale, supermagazinelor, hipermagazinelor, parcurilor comerciale, parcurilor

industriale.1
5. Mesh-urile şi indicatoarele publicitare direcţionale
Mesh-urile (inclusiv cele digitale) pot fi amplasate pe calcanele construcţiilor
oricând, iar pe construcţii, inclusiv monumente istorice, atunci când acestea constituie
protecţie către domeniul public pe perioada efectuării lucrărilor de consolidare/
restaurare.
Pentru amplasarea de mesh-uri şi mesh-uri digitale pe faţadele clădirilor de locuit,
ale clădirilor cu funcţiuni comerciale şi de birouri, este necesar acordul proprietarilor
clădirilor respective.
Indicatoarele publicitare direcţionale se pot monta pe stâlpii de iluminat public,
dar numai dacă aceştia nu susţin şi indicatoare rutiere şi dacă sunt respectate şi
anumite cerinţe tehnice (dimensiune maximă, înălţime minimă etc.).
6. Publicitatea temporară şi proiectele publicitare speciale

Orice persoană fizică sau juridică poate solicita şi obţine avizarea sau autorizarea
publicităţii temporare de către autorităţile publice locale, care vor emite avizul/auto-
rizaţia pe baza prevederilor legii şi ale regulamentului local privind amplasarea
mijloacelor de publicitate.
Mijloacele utilizate în publicitatea temporară trebuie să fie apte, pe de o parte, să
fie montate/demontate în/din toate amplasamentele în maximum 72 de ore şi, pe de
altă parte, să permită ca toate suporturile folosite pentru amplasarea lor să fie aduse la
starea iniţială, în cel mult 48 de ore de la încheierea termenului de valabilitate a
avizului pentru publicitate temporară.
Dacă pentru acelaşi loc există două sau mai multe solicitări de eliberare a unui aviz
pentru publicitate temporară, autoritatea publică locală este obligată să atribuie
amplasamentul primei solicitări înregistrate la registratura respectivei autorităţii.
7. Afişele publicitare şi anunţurile de mică publicitate

Autorităţile publice locale au obligaţia legală ca, în scopul unei eficiente informări a
cetăţenilor şi a asigurării libertăţii de exprimare, în amplasamente cu vizibilitate, să
instaleze panouri speciale destinate afişelor publicitare pentru spectacole publice,
teatre, concerte şi altele asemenea şi a anunţurilor de mică publicitate.
Ele for fi curăţate săptămânal, prin grija compartimentelor de specialitate din
cadrul administraţiei publice locale, putând fi stabilită şi o taxă de afişaj care trebuie
plătită de persoanele fizice şi/sau juridice care folosesc aceste sisteme de afişaj public.
Legea interzice2 atât amplasarea de afişe publicitare pe suprafeţe neamenajate în
scop publicitar, cât şi amplasarea de afişe peste alte afişe publicitare, postate anterior şi
aflate în perioada de valabilitate.
1 Singura cerinţă care trebuie respectată în cazul acestei categorii de steaguri este aceea de a nu
afecta vizibilitatea circulaţiei rutiere, conform art. 37 alin. (6) din Legea nr. 185/2013.
8. Publicitatea pe vehicule publicitare

În scop publicitar pot fi folosite inclusiv vehiculele special echipate prin lipirea de
afişe, montarea de panouri sau inscripţionarea cu texte publicitare ori altele asemenea.
Acestea vor putea să circule pe teritoriul localităţii pe baza unui aviz prealabil
pentru publicitate temporară, obţinut de la autoritatea publică locală, care va stabili
durata acestei forme de publicitate şi traseul pe care va circula respectivul vehicul.
Pot fi utilizate ca suport publicitar inclusiv mijloacele de transport în comun (tram-
vaie, troleibuze, autobuze, microbuze), cu condiţia asigurării vizibilităţii spre exterior.
E. Taxele de publicitate
Folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate se supune taxării, iar aceste taxe

constituie venit la bugetele locale, potrivit art. 454 alin. (1) lit. e) C. fisc.
Din structura reglementărilor cuprinse în Codul fiscal, aceste taxe de publicitate se
împart în două categorii: taxe pentru serviciile de reclamă şi publicitate şi taxe pentru
afişaj în scop de reclamă şi publicitate.
1. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate

Această taxă este datorată de orice persoană care beneficiază de servicii de
reclamă şi publicitate în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere
încheiată cu altă persoană. Sunt exceptate doar serviciile de reclamă şi publicitate
realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale1.
Beneficiarul taxei pentru servicii de reclamă şi publicitate este bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă
şi publicitate.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate are o valoare procentuală cuprinsă
între 1% şi 3% din valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Cota taxei se
stabileşte, în această marjă, prin hotărârea consiliului local.
Pentru stabilirea valorii serviciilor de reclamă şi publicitate asupra cărora se aplică
respectiva cotă procentuală se iau în calcul toate plăţile obţinute sau care urmează să
se obţină din serviciile de reclamă şi publicitate, fără a se include taxa pe valoarea
adăugată.
Persoana care realizează aceste venituri, respectiv prestatorul serviciilor de
reclamă şi publicitate, este obligat să declare şi să plătească taxa lunar, până la data de
10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de
reclamă şi publicitate.
1 Potrivit art. 477 alin. (2) C. fisc. „publicitatea realizată prin mijloace de informare în masă scrise
şi audiovizuale, în sensul prezentului articol, corespunde activităţilor agenţilor de publicitate potrivit
Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, cu modificările ulterioare, respectiv publici-
tatea realizată prin ziare şi alte tipărituri, precum şi prin radio, televiziune şi internet.”
550 | Ilie Dumitru
2. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate

Persoanele care datorează această taxă sunt, potrivit dispoziţiilor art. 478 C. fisc.,
cele care utilizează un panou, un afişaj sau o structură de afişaj pentru reclamă şi
publicitate, cu excepţia celei care intră în categoria serviciilor de reclamă şi publicitate.
Firma instalată la locul în care o persoană derulează o activitate economică este
asimilată afişului.
Şi în acest caz, beneficiarul taxei este bugetul local al comunei, al oraşului sau al
municipiului1, după caz, în raza căreia/căruia este amplasat panoul, afişajul sau
structura de afişaj.
Taxa se plăteşte anual, în două rate egale2 cu scadenţa la 31 martie şi 30 septem-
brie, şi are o valoarea direct proporţională cu numărul de metri pătraţi sau fracţiuni de
metru pătrat ai/ale suprafeţei afişajului pentru reclamă sau publicitate3, care se
înmulţeşte cu o sumă a cărei valoare este stabilită prin hotărâre de consiliul local, fără a
se putea depăşi următoarele valori:
- 32 de lei, în cazul unui afişaj situat în locul în care persoana derulează o activitate
economică, şi
- 23 de lei, în cazul oricărui alt panou, afişaj sau oricărei alte structuri de afişaj
pentru reclamă şi publicitate.
Există şi obligaţii declarative puse de Codul fiscal în sarcina persoanelor care
datorează taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate, care au obligaţia să
depună o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei
publice locale în termen de 30 de zile de la data amplasării structurii de afişaj.
Sunt scutite atât de plata taxei pentru serviciile de reclamă şi publicitate, cât şi de
plata taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate, instituţiile publice, cu excepţia
situaţiilor în care acestea fac reclamă unor activităţi economice.
Persoana care dă spre folosinţă altei persoane, în schimbul unei chirii, un panou,
afişaj sau structură de afişaj, nu datorează taxa. Aceasta va fi datorată numai de
persoana care utilizează panoul, afişajul sau structura de afişaj respective.
Pentru afişele, panourile sau alte mijloace de reclamă şi publicitate amplasate în
interiorul clădirilor nu se datorează taxă. La fel, nu se datorează taxă nici pentru panou-
rile de identificare a instalaţiilor energetice, marcajele de avertizare sau marcajele de
circulaţie, precum nici pentru alte informaţii de utilitate publică şi educaţionale. În fine,
1 La nivelul municipiului Bucureşti, această taxă revine bugetului local al sectorului în raza căruia
este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj. art. 478 alin. (1) teza finală C. fisc..
2 Taxa pentru afişajul în scop de reclamă şi publicitate, datorată aceluiaşi buget local de către
contribuabili, persoane fizice şi juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul
termen de plată. art. 478 alin. (4) C. fisc..
3 Potrivit pct. 152-153 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, suprafaţa pentru
care se datorează taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate este determinată de dreptunghiul
imaginar în care se înscriu toate elementele ce compun afişul, panoul sau firma, după caz. Taxa se
calculează pentru un an fiscal în funcţie de numărul de luni în care se afişează în scop de reclamă şi
publicitate. Fracţiunile mai mici de o lună se rotunjesc la lună.
este scutit de plata taxei şi afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt
destinate, prin construcţia lor, realizării de reclamă şi publicitate.
F. Reguli specifice pentru publicitatea audiovizuală
Publicitatea care se realizează prin mijloace audio şi/sau video trebuie făcută cu
respectarea prevederilor Legii nr. 504/2002 – Legea audiovizualului1.
Serviciile turistice şi/sau agenţiile de turism nu au un regim juridic special, cum au,
şi în cazul acestei legi, produsele din tutun sau băuturile alcoolice. Publicitatea
audiovizuală a serviciilor turistice se supune, aşadar, regulilor generale prevăzute de
Legea nr. 504/2002.
Astfel, trebuie avut în vedere că publicitatea televizată şi teleshoppingul trebuie să
fie uşor de identificat şi trebuie să fie separate de conţinutul editorial prin mijloace
optice şi/sau acustice şi/sau spaţiale.
De regulă, inserarea spoturilor publicitare se poate face numai între programe sau,
în cazul programelor alcătuite din părţi autonome sau în cadrul difuzării unor
competiţii sportive ori a altor evenimente sau emisiuni structurate în mai multe părţi
între care există pauze, spoturile de publicitate şi teleshopping pot fi introduse între
părţi sau în pauze.
Programele de ştiri şi filmele cinematografice sau filmele realizate pentru televi-
ziune (cu excepţia serialelor, foiletoanelor şi a documentarelor) pot fi întrerupte de
publicitate televizată şi/sau de spoturi de teleshopping o singură dată în timpul unei
durate programate de cel puţin 30 de minute.2
Art. 29 din Legea audiovizualului prevede condiţiile pe care trebuie să le respecte
comunicările comerciale audiovizuale:
- să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut
comercial mascat fiind interzise;
- să nu facă uz de tehnici subliminale3;
- să nu prejudicieze demnitatea umană;
- să nu includă nicio formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate,
religie, credinţă, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;
- să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor şi
radioascultătorilor;
- să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale, comportamente dăună-
toare mediului ori dăunătoare sănătăţii sau siguranţei populaţiei;
1 Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, publicată în M. Of. nr. 534 din 22 iulie 2002, cu
3 Publicitatea subliminală reprezintă orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a
putea fi percepuţi în mod conştient, dar care poate influenţa comportamentul economic al publicului;
a se vedea art. 1 pct. 18 din Legea nr. 504/2002.
552 | Ilie Dumitru
- să nu instige în mod direct minorii să cumpere un produs sau serviciu, prin

exploatarea lipsei de experienţă ori a credulităţii acestora;
- să nu încurajeze în mod direct minorii să îşi convingă părinţii sau pe alte
persoane să cumpere bunurile ori serviciile care fac obiectul publicităţii;
- să nu exploateze încrederea specială pe care minorii o au în părinţi, profesori sau
alte persoane;
- să nu prezinte în mod nejustificat minori în situaţii periculoase.
Agenţiile de turism, ca orice alt agent economic (cu excepţiile prevăzute de lege1),
pot sponsoriza programe radio-tv. Conţinutul şi programarea acestor emisiuni
sponsorizate nu trebuie în nicio circumstanţă să fie influenţate de sponsor. De
asemenea, trebuie să fie menţionată existenţa sponsorizării prin semnalarea denumirii,
mărcii şi/sau a produselor/serviciilor sponsorului, la începutul, în cuprinsul şi/sau la
sfârşitul emisiunii. Pe durata emisiunii sponsorizate este interzisă încurajarea în mod
direct a achiziţionării produselor ori a serviciilor sponsorului.
Spoturile publicitare televizate şi spoturile de teleshopping nu pot depăşi, în cazul
televiziunilor comerciale, 12 minute într-un interval de o oră, iar în cazul televiziunii
publice nu pot depăşi 8 minute din timpul oricărei ore date2.
G. Publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă
Legea română protejează comercianţii împotriva publicităţii înşelătoare şi a

consecinţelor defavorabile ale acesteia şi stabileşte condiţiile în care publicitatea
comparativă este permisă.
Dispoziţiile Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea
comparativă3 se aplică conţinutului tuturor materialelor publicitare şi mesajelor
publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informaţiei,
inclusiv comunicaţiilor audiovizuale comerciale difuzate în cadrul serviciilor de
programe audiovizuale.
Art. 4 al acestei legi interzice în mod ferm publicitatea înşelătoare, care este
definită ca fiind „publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare,
induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează ori care iau contact
cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul
economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un
concurent”4.
1 Spre exemplu, nici un program nu poate fi sponsorizat de către persoane fizice sau juridice a
căror activitate principală este fabricarea sau comercializarea ţigărilor ori a altor produse din tutun
[art. 34 alin. (2) din Legea audiovizualului].
2 Această limitare nu se aplică în cazul anunţurilor radiodifuzorului în legătură cu propriile sale
programe şi cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunţurilor de sponsorizare şi al

plasărilor de produse. art. 35 alin. (2) din Legea audiovizualului.
3 Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, republicată cu
modificări în M. Of. nr. 454 din 24 iulie 2013.

4 A se vedea art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 158/2008.
Analiza unei publicităţi în scopul de a verifica dacă respectă prescripţiile legale se

face luând în considerare toate aspectele acesteia, în special informaţiile pe care le
conţine şi care se referă fie la (i) caracteristicile bunurilor sau serviciilor1, fie la (ii)
preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se
prestează serviciile, fie la (iii) natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi
face publicitate2.
Publicitatea comparativă este permisă, dar numai dacă îndeplineşte, în mod
cumulativ, următoarele condiţii3:
a) nu este înşelătoare;
b) compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate
aceloraşi scopuri;
c) compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante,
verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi
preţul;
d) nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne
distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;
e) în cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse
cu aceeaşi denumire;
f) nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale
sau a altor semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor
concurente;
g) nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau
serviciilor purtând o marcă ori o denumire comercială protejată;
h) nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un
concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori
servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele ale unui concurent.
Nerespectarea de către comercianţi a prevederilor legale referitoare la publicitatea
înşelătoare şi publicitatea comparativă constituie contravenţii şi se sancţionează cu
amendă de la 3.000 lei la 30.000 lei, iar constatarea contravenţiilor şi aplicarea
sancţiunilor se face de către reprezentanţii Ministerului Finanţelor Publice sau, după
caz, ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
Ca şi în cazul publicităţii audiovizuale, organele cu atribuţii de control pot dispune,
odată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale, ca măsuri complementare, fie încetarea
publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale, fie interzicerea publicităţii
1 Sunt astfel de caracteristici: disponibilitatea, natura, modul de execuţie, compoziţia, metoda şi

data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă acestea corespund scopului lor, destinaţia,
cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, originea geografică sau comercială, rezultatele aşteptate ca
urmare a utilizării lor ori rezultatele şi caracteristicile esenţiale ale testelor sau ale controalelor
efectuate asupra bunurilor ori a serviciilor etc.
2 Se are în vedere identitatea şi bunurile comerciantului, calificările şi deţinerea drepturilor de
proprietate industrială, comercială sau intelectuală ori premiile şi distincţiile obţinute.

554 | Ilie Dumitru
înşelătoare sau a publicităţii comparative nelegale, atunci când încă nu a fost adusă la
cunoştinţă publicului, însă acest lucru este iminent.
Aceste măsuri complementare vor trebui respectate de contravenient în cel mult 5
zile de la data înmânării sau a comunicării procesului-verbal de constatare şi de
sancţionare a contravenţiei.
Secţiunea III. Concurenţa legală, loială şi onestă
A. Importanţa şi rolul concurenţei în economia de piaţă
În statele unde funcţionează democraţia şi economia de piaţă, concurenţa constituie

una dintre cele mai importante componente ale pieţei, care asigură dinamica întregii
activităţi economice.
Teoriile liberalismului economic şi mai ales doctrina „Laissez-faire”1 se bazează în
mod substanţial pe stimularea şi manifestarea unei concurenţe loiale şi transparente
între competitori, aceasta fiind unul din elementele care sprijină funcţionarea
mecanismelor de reglare a preţurilor prin „jocul dintre cerere şi ofertă”.
Concurenţa este privită în gândirea economică liberală ca o lege naturală, în care
agenţii economici se confruntă între ei (prin produse, preţuri, condiţii de comer-
cializare etc), iar cei mai buni câştigă. Adam Smith, cel care a fundamentat teoretic
importanţa eticii economice în capitalism, credea că bunăstarea individuală, mai
degrabă decât puterea naţională, era obiectivul corect. Comerţul, în opinia sa, ar trebui
să fie liber de restricţii guvernamentale. Dacă oamenii ar fi liberi să urmărească
interesul propriu, „mâna invizibilă” a rivalităţii sau a concurenţei ar deveni mai eficace
decât statul, ca regulator al vieţii economice.
Având o aşa mare importanţă în funcţionarea economiei capitaliste, este firesc ca
această luptă concurenţială să se desfăşoare după unele reguli. La începuturi, lupta
concurenţială s-a purtat după regulile stabilite de „practicile cinstite ale comerţului”, iar
ulterior după normele de drept, impuse prin acte normative. Chiar şi în SUA, protecţia
concurenţei a fost concepută mai întâi ca un instrument de protecţie a concurenţilor,
adică a actorilor economiei industriale, motor al independenţei şi al susţinerii „visului
american”. Protecţia „micilor întreprinderi” împotriva marilor trusturi de la sfârşitul
1 „Laissez-faire” (franceză) este o doctrină economică apărută în Franţa, în sec. XVII, atribuită lui
Vincent Gournay şi promovată de fiziocraţi (adepţi ai ideii că numai munca depusă în agricultură este
o muncă producătoare de valori noi). A cunoscut maxima dezvoltare în sec. al XIX-lea în Europa
Occidentală. A susţinut politica economică a liberului schimb sau a liberei concurenţe şi neintervenţia
statului în economie, venind, din punct de vedere istoric, ca o reacţie împotriva mercantilismului (un
sistem de controale comerciale în care industria şi comerţul, în special comerţul exterior, au fost
văzute doar ca mijloace de consolidare a statului). Expresia completă de la care şi-a luat numele
această doctrină a fost: „Laissez faire, laissez paser, le monde va de lui même!” (Lăsaţi să se facă, lăsaţi
să treacă, lumea va merge înainte de la sine!).
secolului al XIX-lea a inspirat în mod decisiv Legea antitrust din 1890 (Sherman
Antitrust Act1).
La nivel european, încă de la semnarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene, s-a subliniat importanţa existenţei unei concurenţe loiale, care să favorizeze
dezvoltarea pieţei unice. Astfel, chiar în Tratatul de la Roma2, după ce la art. 2 erau
menţionate scopurile constituirii Comunităţii Economice3, în articolul următor se
prevedeau acţiunile ce urmau a fi întreprinse pentru atingerea lor, printre acestea fiind
menţionat şi crearea unui sistem care să asigure „nedistorsionarea concurenţei pe
piaţa internă”.
Iată, aşadar, că, într-o formă sau alta, de o parte sau alta a Atlanticului, statele au
adoptat legi de protecţie a concurenţei, şi astfel a consumatorilor şi a democraţiei
înseşi.4
Parte componentă a economiei globale, şi pe piaţa de servicii turistice trebuie să se
respecte toate regulile unei concurenţe loiale şi oneste. Le vom prezenta succint în cele
ce urmează.
1 Sherman Act este o lege federală de referinţă în istoria dreptului antitrust al Statelor Unite (sau
a „legii concurenţei”), adoptată de Congres în 1890, sub preşedinţia lui Benjamin Harrison. A permis
anumite activităţi de afaceri pe care autorităţile federale de reglementare le considerau competitive şi
a recomandat guvernului federal să controleze şi să investigheze trusturile. Actul Sherman era
împărţit în opt secţiuni, dar primele trei sunt cele relevante. Secţiunea 1 interzicea anumite mijloace
de comportament anticoncurenţial, în timp ce Secţiunea 2 se referă la rezultatele finale care au un
caracter anticoncurenţial. Astfel, aceste secţiuni se completează reciproc într-un efort de a împiedica
întreprinderile să încalce spiritul legii. Secţiunea 3 menţiona expres aplicabilitatea celor de dinainte în
toate teritoriile SUA şi Districtul Columbia. Secţiunea 1: „Orice contract, înţelegere sub formă de trust
ori similar, sau conspiraţie, în scopul restrângerii comerţului sau schimburilor între diferite State sau
cu naţiuni străine, este declarat ilegal. Orice persoana care încheie orice contract sau se angajează în
orice combinaţie sau conspiraţie declarată ilegală va fi considerat vinovat de infracţiune şi va fi
condamnat la pedeapsa amenzii care nu depăşeşte 10.000.000 $ dacă este o corporaţie, sau, dacă e o
persoană fizică, de 350.000 $, sau cu închisoare care nu depăşeşte trei ani, sau prin ambele pedepse, la
discreţia instanţei.” Secţiunea 2: „Orice persoană care va monopoliza sau va încerca să monopolizeze,
să se unească sau să conspire cu orice altă persoană sau persoane pentru monopolizarea oricărei părţi
a comerţului sau comerţul între mai multe State sau cu naţiuni străine, va fi considerată vinovată de o
crimă (…)”.
2 Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma, la 25 martie 1957,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

3 Art. 2: „Misiunea Comunităţii este ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi a unei uniuni
economice şi monetare, precum şi prin implementarea politicilor sau a acţiunilor comune prevăzute
de articolele 3 şi 3 A, să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în
întreaga Comunitate, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de
convergenţă a performanţelor economice, un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei
sociale, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea
între statele membre.”
4 Pentru o astfel de perspectivă, a se vedea şi M. de Wolf, Eléments de droit économique au-delà du
droit commercial, Ed. Anthemis, Limal, 2016, p. 89.

556 | Ilie Dumitru
B. Noţiunea şi tipurile de concurenţă
Concurenţa este un element care prezintă interes pentru toţi actorii pieţei:
producători, consumatori, intermediari. Fiecare companie urmăreşte să fie cât mai
competitivă, iar câştigul net să fie cât mai mare. Însă acţiunile pe care le întreprinde o
firmă pentru atingerea acestui deziderat nu depind exclusiv de aceasta, ci şi de
acţiunile companiilor concurente. Dacă nu ar exista concurenţa comercială, orice firmă
care activează într-un anumit sector de piaţă ar putea să-şi stabilească preţurile, în mod
liber, neîngrădit, la un nivel ridicat.
1. După criteriul numărului de concurenţi şi al gradului de diferenţiere

al produselor, concurenţa poate fi
a. Concurenţa perfectă – aceasta este chiar un model al teoriei economice, care
descrie o formă ideală a pieţei, ce presupune că nici un producător sau consumator nu
are puterea de a influenţa preţurile de pe piaţă.
O astfel de situaţie ideală ar genera un rezultat eficient, întrucât pieţele perfect
competitive constituie fundamentul teoriei cererii şi ofertei.
b. Concurenţa imperfectă – este situaţia de pe piaţă în care nu sunt satisfăcute
condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei perfecte.
Constituie forme de concurenţă imperfectă următoarele:
o Monopolul – acea situaţie în care există un singur vânzător al unui bun/serviciu;
o Oligopolul – acea situaţie în care există un număr redus de vânzători ai unui
bun/serviciu;
o Concurenţa monopolistă – acea situaţie în care pe o piaţă există mai mulţi
vânzători, dar ei vând bunuri/servicii total diferite;
o Monopson – acea situaţie în care nu există decât un singur cumpărător al unui
bun/serviciu;
o Oligopson – acea situaţie în care nu există decât un număr restrâns de cumpă-
rători ai unui bun/serviciu.
De multe ori concurenţa imperfectă este o situaţie involuntară, care apare pe
anumite pieţe din cauza neinformării sau informării insuficiente a cumpărătorilor şi
vânzătorilor în legătură cu preţurile practicate şi despre bunurile/serviciile comer-
cializate pe acea piaţă.
2. După criteriul nevoilor satisfăcute de companii şi al produselor puse

pe piaţă, mai pot exista următoarele tipuri de concurenţă
a. Concurenţă directă – este cea mai uşor de observat şi îmbracă două forme:
o concurenţa la nivel de marcă – când mai multe firme oferă bunuri şi servicii
identice, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi, clienţii alegând între ele după marcă;
o concurenţa la nivel de industrie – când mai multe firme oferă bunuri şi servicii
similare, care satisfac diferit aceeaşi nevoie, clienţii făcând alegerea după calitatea lor.
b. Concurenţă indirectă – are şi ea tot două forme, diferenţiate în special din

punct de vedere al pieţei:
o concurenţa formală – când companiile concurente oferă bunuri/servicii care
satisfac aceeaşi nevoie, dar în moduri diferite.
o concurenţa generică – când, prin raportare la întreaga piaţă, deşi companiile
concurente oferă bunuri/servicii diferite şi care satisfac nevoi diferite, ele îşi dispută
veniturile cumpărătorilor, care sunt obligaţi să îşi ierarhizeze nevoile.
3. După criteriul instrumentelor folosite în confruntarea pe piaţă,

concurenţa poate fi
a. Concurenţă loială – care se caracterizează prin folosirea unor instrumente
oneste pentru un acces liber pe piaţă şi câştigarea clientelei, în condiţii de transparenţă;
b. Concurenţa neloială – are un caracter incorect, nelegal şi constă într-o serie de
acte şi fapte anticoncurenţiale.
C. Combaterea concurenţei neloiale
Legea nr. 11/1991 are ca scop1 să asigure o concurenţă loială, cu respectarea

uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe, în interesul celor implicaţi,
inclusiv respectarea intereselor consumatorilor.
Tot potrivit aceleiaşi legi, agenţii economici sunt obligaţi să acţioneze cu
respectarea uzanţelor cinstite, în conformitate cu principiul general al bunei-credinţe,
utilizând instrumente specifice unei concurenţe loiale.
Conceptul de „concurenţă loială” este definit legal2 ca reprezentând acea situaţie
de rivalitate de piaţă, în care fiecare întreprindere încearcă să obţină simultan vânzări,
profit şi/sau cotă de piaţă, oferind cea mai bună combinaţie practică de preţuri, calitate
şi servicii conexe, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al
bunei-credinţe.
Asigurarea acestui tabloul ideal, în care concurenţa ar reuşi să îşi îndeplinească
funcţiile sale benefice pentru economie şi societate, se face de legiuitor prin pedepsirea
acelor comportamente concurenţiale care sunt incorecte, înşelătoare.
Din punct de vedere legal3, sunt circumscrise înţelesului noţiunii de „concurenţă
neloială” acele practici comerciale ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi
principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror
participanţi la piaţă.
1 Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în M.
Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
2 Art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991.
558 | Ilie Dumitru
Legea interzice1 explicit următoarele practici de concurenţă neloială:

a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său
de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre
produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual
salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete
comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare
a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului
general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi
la piaţă.
Cele două fapte enunţate la lit. a) şi b) de mai sus constituie contravenţie, în
măsura în care nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate potrivit
legii penale infracţiuni. Amenda în cazul săvârşirii oricăreia din cele două contravenţii
are o valoarea variabilă, între 5.000 lei şi 50.000 lei, dacă autor este o persoană juridică,
respectiv între 5.000 lei şi 10.000 lei, dacă autor este o persoană fizică.
Mai sunt incriminate drept contravenţii, dacă în funcţie de contextul săvârşirii nu
pot fi considerate ca fiind infracţiuni, şi următoarele fapte, enunţate de art. 4 alin. (3)
din Legea nr. 11/1991:
a) furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare, ori de
documente incomplete sau nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate de
inspectorii de concurenţă;
b) furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă
incompletă în timpul inspecţiilor desfăşurate;
c) refuzul nejustificat al întreprinderilor de a se supune unei inspecţii a autorităţii
de concurenţă;
d) nerespectarea măsurilor impuse de către Consiliul Concurenţei.
Pentru aceste contravenţii amenda este de la 1.000 lei la 10.000 lei, când au fost
săvârşite de întreprinderi, autorităţi şi instituţii publice, şi de la 500 lei la 2.000 lei, în
cazul persoanelor fizice.
O categorie de fapte mai grave decât cele de mai sus sunt incriminate de art. 5 al
Legii nr. 11/1991 drept infracţiuni, pedepsite cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă2. Este vorba de:
a) folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie
cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor
informaţii confidenţiale în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în

2 Potrivit art. 8 din Lege, pentru aceste infracţiuni acţiunea penală se pune în mişcare la plân-
gerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a
altei organizaţii profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei.
scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice ori a

produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
c) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, ca
rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt
afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice;
d) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite
de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor
publice ori a instituţiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau
activitatea unei persoane juridice;
e) folosirea de către un funcţionar public a secretelor comerciale de care a luat
cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele sau activitatea unei persoane juridice;
f) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare
ori vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind brevetele de
invenţii, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicaţiile geografice, desenele ori
modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de
proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi
caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Totodată, pe lângă răspunderea penală sau contravenţională, mai poate interveni
şi răspunderea civilă delictuală a celui care a săvârşit fapte de concurenţă neloială.
Temeiul juridic îl constituie art. 7 din Legea nr. 11/1991, care dă dreptul oricărei
persoane care are un interes legitim să se poată adresa direct instanţelor de judecată
competente pentru a cere încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială,
acoperirea prejudiciilor patrimoniale şi morale suferite ca urmare a unei practici de
concurenţă neloială1.
Pentru sesizarea instanţelor judecătoreşti nu este necesară parcurgerea vreunei
formalităţi în faţa Consiliului Concurenţei.
D. Practici anticoncurenţiale
Protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial

normal sunt asigurate, deopotrivă, prin Legea concurenţei2 şi prin regulamente,
instrucţiuni şi decizii emise de către Consiliul Concurenţei3 în aplicarea prevederilor
acestei legi.
1 Instanţele judecătoreşti competente pot dispune, în procedură de urgenţă, în vederea prevenirii

unei pagube iminente, atunci când constată, la o primă evaluare, existenţa unor practici comerciale
neloiale, încetarea, respectiv interzicerea acestora până la soluţionarea cauzei.
2 Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei, republicată în M. Of. nr. 153 din 29 februarie 2016, cu
3 Consiliului Concurenţei este autoritatea naţională autonomă, cu atribuţii în domeniul concu-
renţei, fiindu-i încredinţată punerea în aplicare a Legii concurenţei. De asemenea, Consiliul Concu-
renţei aplică şi dispoziţiile art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea UE.
560 | Ilie Dumitru
Faptele care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa sunt sancţionate de

Legea concurenţei indiferent dacă sunt săvârşite de întreprinderi sau asociaţii de
întreprinderi (persoane fizice sau juridice, române sau străine) ori de autorităţi şi
instituţii ale administraţiei publice centrale sau locale.
Regula de bază în domeniul concurenţei se regăseşte în cuprinsul art. 4 din Legea
nr. 21/1996, care arată că „Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor
se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei.”1.
Distorsionarea acestui mecanism de stabilire a preţurilor constituie principala şi
cea mai gravă abatere de la regulile privind concurenţa, fundamentate pe principiile
economiei de piaţă.
Principalul scop al luptei împotriva concurenţei ilicite îl constituie reprimarea
oricărei practici anticoncurenţiale. De altfel, această luptă împotriva oricărei forme de
activitate economică anticoncurenţială se duce în toate statele lumii cu sisteme
democratice de guvernare şi în care principiile economiei de piaţă sunt asumate. Iar în
„marile dosare” privitoare la fapte anticoncurenţiale regăsim chiar megacorporaţii,
care încearcă prin metode nelegale să înlăture concurenţii de pe pieţele pe care
pătrund sau, alteori, să încheie cu întreprinderile concurente înţelegeri care distor-
sionează concurenţa sau chiar afectează mecanismul legal de stabilire a preţurilor2.
1 În cazul activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi prevăzute expres de
lege, preţurile şi tarifele se stabilesc şi se ajustează, de regulă, cu avizul Ministerului Finanţelor

Publice. Atunci când, în anumite domenii ale economiei, concurenţa este exclusă sau substanţial
restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, cu
avizul Consiliului Concurenţei, să ia măsuri de control al preţurilor pe o durată maximă de 3 ani, care
se poate prelungi succesiv cu câte un an, dacă subzistă împrejurările care au justificat adoptarea
respectivei măsuri. Tot cu avizul Consiliului Concurenţei, Guvernul poate, în împrejurări excepţionale
(situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei) şi
pentru anumite domenii ale economiei, să dispună măsuri cu caracter temporar pentru combaterea
creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Astfel de măsuri pot fi luate pentru o
perioadă iniţială de 6 luni, ce se poate prelungi succesiv cu câte 3 luni, fără să poată dura mai mult
decât persistă împrejurările care au determinat adoptarea măsurilor respective.
2 Spre exemplu, Grupul francez de telecomunicaţii Orange a fost sancţionat în 2015 de
Autoritatea franceză de Concurenţă cu o amendă record de 350 milioane euro pentru că a utilizat
practici prin care, datorită poziţiei sale dominante de operator istoric, a pus piedici concurenţei.
Decizia a fost luată într-un dosar constituit în baza unei plângeri făcute iniţial de Bouygues Telecom, la
care, ulterior, s-a raliat şi un alt operator francez, SFR. Oficiul anti-monopol al UE a amendat Google la
cea mai mare plată de până acum pentru încălcarea concurenţei, respectiv pentru că a abuzat de
poziţia dominantă a sistemului său de operare pentru smartphone – Android – cu scopul de a-şi
impune hegemonia serviciului de căutare online. Amenda de 4,3 miliarde de euro dictată împotriva
Google în iulie 2018 este cea mai mare pronunţată până acum de UE împotriva unei singure companii
în cadrul unei proceduri anti-trust. Recordul era deţinut tot de Google, care, pe 27 iunie 2017, mai
fusese condamnată să plătească o amendă-record de 2,42 de miliarde de euro, din cauză că a abuzat
de poziţia sa dominantă în căutarea online, favorizându-şi comparatorul de preţuri „Google Shopping”
în detrimentul serviciilor concurente. Şi în România, Consiliul Concurenţei a aplicat amenzi
considerabile în dosarele privitoare la practici anticoncurenţiale. Nu mai puţin de 10 companii din
domeniul gazelor naturale au fost sancţionate cu amenzi în valoare totală de 920.000 de lei pentru
înţelegeri anticoncurenţiale constând în stabilirea unui preţ unic pentru instalaţiile standard de
Legislaţia română privitoare la practicile anticoncurenţiale este armonizată şi

completată de legislaţia UE.
De altfel, la nivelul UE există o Politică Comună în Domeniul Concurenţei, care a
fost prima politică supranaţională în care instituţiile comunitare au fost nu doar active,
ci şi consecvente, cu o tendinţă încă ascendentă şi care „generează consonanţe de
natură federală pentru ţările membre”1.
Prevederile privind această politică sunt înscrise ca obligaţii ferme şi au avut cel
mai mare impact asupra ţărilor care au aderat recent la UE, inclusiv asupra României.
Tratatul de la Amsterdam privind instituirea UE reglementează printr-o serie de
articole politica în domeniul concurenţei, vizând atât cadrul general, cât şi, mai ales,
protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale.
După cum în mod corect s-a concluzionat2, în prezent efortul depus de Comisia
Europeană în ceea ce priveşte identificarea şi sancţionarea practicilor anticoncuren-
ţiale, precum şi monitorizarea concentrărilor economice şi a ajutoarelor de stat este
unul considerabil. Între anii 2005-2013, la nivel european au fost emise nu mai puţin
de 106 decizii referitoare la cartel şi abuz de poziţie dominantă, iar în perioada
2004-2013 au fost notificate la Comisia Europeană 3.073 cazuri de concentrări
economice şi 3.900 cazuri de ajutoare de stat, dintre care doar 29 au fost declarate
incompatibile cu piaţa internă.
Revenind la legislaţia românească şi sintetizând Legea concurenţei, putem spune
că sunt interzise trei tipuri de comportamente anticoncurenţiale:
1. Înţelegerile între întreprinderi

Acordurile dintre agenţii economici intră sub incidenţa Legii concurenţei, care
prevede la art. 5 alin. (1) următoarele:
utilizare. În 2016, compania Baxi Romania şi 50 dintre distribuitorii ei de centrale termice au primit o
amendă de aproape 1 milion de lei pentru că aceste firme au încheiat înţelegeri anticoncurenţiale. Mai
exact, în contractele dintre Baxi Romania şi distribuitorii săi erau prevăzute clauze prin care se
impuneau anumite preţuri de revânzare ale produselor, limitându-se astfel comercializarea
produselor şi libertatea exercitării concurenţei între distribuitori. Tot în 2016, Consiliul Concurenţei a
amendat cu 2,26 milioane de lei opt companii de taxi din Bucureşti şi judeţul Ilfov pentru participarea
la o înţelegere cu privire la fixarea tarifului de transport de persoane în regim de taxi. Companiile
sancţionate, care deţineau aproape 70% din piaţa de servicii de taxi la momentul înţelegerii, sunt:
Pelicanul Grup Taxi, Pelicanul Grup Internaţional Filiala Bucureşti, Meridian Taxi, Meridian Taxi Plus,
Autocobălcescu, Confort Taxi, Cristaxi Service şi Grup AS 2000 Transcom. Recent, în 2018, Consiliul
Concurenţei a sancţionat cu amenzi în valoare totală de aproximativ 5 milioane de euro un număr de
33 de companii şi 4 asociaţii pentru fixarea preţului minim, respectiv facilitarea fixării preţului minim
pe piaţa serviciilor de pază. Aproximativ 600.000 euro a fost amenda aplicată Camerei Notarilor
Publici Suceava şi unui număr de 72 de notari publici din Suceava şi Botoşani, membri ai acestei
organizaţii, pentru stabilirea unei grile de onorarii minimale având valori mai ridicate decât onorariile
minimale aprobate prin ordin al Ministrului Justiţiei.
1 G. Ilie, G. Tatiana, P. Anisia, Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene în domeniul
concurenţei, Colecţia Prelegeri Nr. 14, Ed. Economică, Bucureşti, 2006, p. 44.
2 A.-F. Rugea, Politica concurenţei în contextul liberalizării comerţului internaţional, Teză de
doctorat – Rezumat, Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Economice, 2015.

562 | Ilie Dumitru
„Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de

întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea,
restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia, în special cele care:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice
alte condiţii de tranzacţionare;
b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile;
c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte”.
Înţelegerile sau acordurile dintre întreprinderi pot fi stabilite atât în plan orizontal,
cât şi vertical. Înţelegerile orizontale sunt cele încheiate între întreprinderi situate la
acelaşi nivel al proceselor economice1, în timp ce înţelegerile verticale sunt stabilite
între întreprinderi situate la niveluri diferite în lanţurile economice2.
Dintr-o altă perspectivă, trebuie reţinut că intră sub incidenţa prevederilor Legii
concurenţei atât înţelegerile structurate juridic, cât şi cele nestructurate juridic.
Înţelegerile structurate juridic sunt cele care, în mod efectiv, sunt rezultatul unor
discuţii, dezbateri, negocieri, poziţii comune ale întreprinderilor implicate şi care s-au
finalizat printr-un acord de voinţă (expres sau tacit) consfinţit într-un pact, acord,
înţelegere, protocol, contract sau altele de acest gen. Înţelegerile nestructurate juridic
includ practicile concertate ale întreprinderilor sau grupurilor de întreprinderi, care
constau în comportamentul acestora de a-şi alinia comportamentul, mai mult sau mai
puţin spontan, la o anumită conduită care devine uniformă pe piaţa respectivă, deşi nu
există niciun acord sau contract care să le oblige la această conduită.
Totuşi, cu caracter de excepţie, întreprinderilor le este permisă încheierea
acordurilor la care se referă alin. (1) al art. 5 din Legea concurenţei, dar cu respectarea
alin. (2) al aceluiaşi articol. Mai precis, sunt posibile astfel de înţelegeri dacă acestea
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
„a) contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la
promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consuma-
torilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere,
decizie ori practică concertată;
b) impun întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile
pentru atingerea acestor obiective;
1 Sunt astfel de acorduri, spre exemplu, acordurile între producători sau acordurile între
distribuitori.
2 Sunt astfel de acorduri, spre exemplu, acordurile între producătorii şi distribuitorii aceluiaşi
serviciu sau aceluiaşi produs.

c) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte

substanţială a pieţei produselor în cauză”.
De asemenea, sunt permise şi înţelegerile care îndeplinesc condiţiile prevăzute de
art. 7 alin. (1) din Legea concurenţei, respectiv acelea care sunt încheiate între
întreprinderi care sunt concurenţi, existenţi sau potenţiali pe o piaţă, iar cota de piaţă
cumulată deţinută împreună de aceste întreprinderi nu depăşeşte 10% pe niciuna
dintre pieţele relevante afectate de înţelegere. În cazul unei înţelegeri între
întreprinderi care nu sunt concurenţi, existenţi sau potenţiali, cota de piaţă deţinută de
fiecare dintre participanţii la înţelegere trebuie să nu depăşească 15% pe niciuna
dintre pieţele relevante afectate de înţelegere. În situaţiile în care este dificil de stabilit
statutul de concurenţi sau neconcurenţi al participanţilor la înţelegere, se aplică pragul
de 10%, menţionat mai sus.
Alin. (4) al art. 7 indică situaţiile în care aceste exceptări nu sunt aplicabile,
indiferent de poziţia de concurent sau neconcurent a participanţilor la înţelegere şi
indiferent de cota de piaţă deţinută individual sau colectiv. În principal, este vorba de
acele acorduri care au ca obiect:
- fixarea preţurilor de vânzare a produselor către terţi;
- limitarea producţiei sau a vânzărilor;
- împărţirea pieţelor sau a clienţilor;
- restrângerea capacităţii cumpărătorului de a-şi stabili preţul de revânzare;
- restrângeri teritoriale sau privind clienţii cărora cumpărătorul le poate vinde
bunurile ori serviciile care fac obiectul contractului, cu unele excepţii1;
- restrângerea vânzărilor active sau a vânzărilor pasive către utilizatori finali
realizate de membrii unui sistem de distribuţie selectivă care acţionează pe piaţă în
calitate de vânzători cu amănuntul, fără a aduce atingere posibilităţii de a interzice unui
membru al sistemului să îşi desfăşoare activităţile dintr-un sediu secundar neautorizat
etc.
În ceea ce priveşte dovedirea eventualelor fapte anticoncurenţiale, sarcina probei
revine Consiliului Concurenţei. Pe de altă parte, şi întreprinderile sau asociaţiile de
întreprinderi care invocă încadrarea înţelegerii/acordului lor în categoriile exceptate,
sunt datoare să probeze că sunt îndeplinite condiţiile mai sus citate.
1 Este vorba de următoarele situaţii:
„(i) restrângerea vânzărilor active către teritoriul exclusiv sau către o clientelă exclusivă
rezervate furnizorului ori cedate de furnizor unui alt cumpărător, atunci când o asemenea restricţie
nu limitează vânzările efectuate de clienţii cumpărătorului;
(ii) restrângerea vânzărilor către utilizatorii finali realizate de un cumpărător care acţionează pe
piaţă în calitate de comerciant cu ridicata;
(iii) restrângerea vânzărilor către distribuitori neautorizaţi realizate de membrii unui sistem de
distribuţie selectivă;
(iv) restrângerea capacităţii cumpărătorului de a vinde componente destinate încorporării unor
clienţi care ar putea să le utilizeze pentru fabricarea de produse asemănătoare celor produse de
furnizor;”
564 | Ilie Dumitru
2. Abuzul de poziţie dominantă

Al doilea tip de practică anticoncurenţială îl reprezintă abuzarea de poziţia
dominantă pe care se situează o întreprindere.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, „este interzisă folosirea în mod
abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante1
deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.”.
Reţinem că simpla deţinere a unei poziţii dominante pe o piaţă nu este
condamnabilă ab initio, ci numai atunci când întreprinderea care o deţine abuzează de
această poziţie. Pe de altă parte, o întreprindere sau un grup de întreprinderi care nu
deţin(e) poziţia dominantă pe o piaţă nu pot fi autori ai faptei anticoncurenţiale
incriminate de art. 6 alin. (1) din Legea concurenţei. Poziţia dominantă apare, aşadar,
ca o condiţie prealabilă pentru ca o întreprindere să exercite practici abuzive,
anticoncurenţiale.
Legea enumeră şi câteva forme de practici abuzive, arătând că sunt interzise cele
precum:
„a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a
altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul
consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”
În industria turismului există în prezent o presiune din ce în ce mai mare din
partea website-urilor de rezervări online asupra hotelierilor, cărora le impun condiţii
contractuale din ce în ce mai profitabile pentru respectivele site-uri, crescând din ce în
ce mai mult comisionul pe care îl reţin din preţul plătit de turist pentru rezervarea unei
camere de hotel.
De aceea, Franţa a adus recent un amendament Codului turismului2, completând
cu noi prevederi secţiunea referitoare la contractele hoteliere. Subsecţiunea nou
introdusă poartă titlul „Relaţiile dintre hotelieri şi platformele de rezervări online” şi
introduce, în principal, următoarele reguli:
- Contractul dintre un hotelier şi o persoană fizică sau juridică care operează o
platformă de rezervări online pentru închirierea de camere de hotel clienţilor nu poate
fi încheiat decât în numele şi pentru hotelier şi în cadrul unui contract de mandat scris;
1 Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea concurenţei, până la proba contrară, se prezumă că „una sau
mai multe întreprinderi se află în poziţie dominantă, în situaţia în care cota ori cotele cumulate pe
piaţa relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, depăşesc 40%”.
2 Legea nr. 2015-990 din 6 august 2015 privind creşterea, activitatea şi egalitatea de şanse
economice, publicată în Jurnalul Oficial al Republicii franceze nr. 181 din 7 august 2015.
- hotelul îşi păstrează libertatea de a consimţi la orice reduceri sau avantaje

tarifare de orice fel, acordate clienţilor, iar orice clauză contrară este considerată
nescrisă;
- Contractul de mandat dintre hotelier şi platformă de rezervări online pentru
închirierea de camere de hotel clienţilor stabileşte condiţiile de remunerare a acesteia
din urmă, precum şi preţurile pentru închirierea de camere şi orice alt serviciu prestat
de hotel;
- Remuneraţia agentului (platformă de rezervări online) se stabileşte, în mod liber,
prin acordul de voinţă dintre hotelier şi platforma de rezervări online;
- Se pedepseşte cu o amendă de 30.000 €, care poate fi majorată la 150.000 € dacă
este vorba de o persoană juridică, funcţionarea platformei de rezervări online fără un
contract încheiat conform celor de mai sus;
- Regulile sus-menţionate se aplică indiferent de locul de înfiinţare a platformei de
rezervări online, atât timp cât închirierea este în folosul unui hotel cu sediul în Franţa.
3. Fuzionările şi alte forme de concentrări între întreprinderi

Pentru acest al treilea tip de practică anticoncurenţială sunt relevante prevederile
art. 11 din Legea concurenţei, care conţin interdicţia expresă pentru întreprinderi de a
realiza o concentrare economică prin care se pot ridica „obstacole semnificative în
calea concurenţei efective pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special ca
urmare a creării sau consolidării unei poziţii dominante.”
Concentrările între întreprinderi nu trebuie confundate, ca practici anticoncuren-
ţiale, cu înţelegerile/cartelurile între întreprinderi. Dacă o înţelegere se încheie între
întreprinderi care rămân independente din punct de vedere juridic, în cazul concen-
trării se schimbă atât structura organizatorică şi/sau relaţională internă a întreprin-
derilor implicate, cât şi raporturile de proprietate.
Legea română a concurenţei prevede la art. 9 care sunt situaţiile în care o astfel de
schimbare este considerată „concentrare economică” arătând că ne aflăm într-o astfel
de ipoteză atunci când modificarea de durată a controlului rezultă în urma:
„a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi
ale unor întreprinderi; sau
b) dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin
o întreprindere, ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de
valori mobiliare sau de active, fie prin contract ori prin orice alte mijloace, a controlului
direct sau indirect asupra uneia ori mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora.”1
1 Potrivit art. 10 din Legea nr. 26/1996, „Nu constituie operaţiuni de concentrare economică
situaţiile în care: a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre
judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei
proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă
procedură similară; b) instituţiile de credit sau alte instituţii financiare ori societăţile de asigurări ale
căror activităţi obişnuite includ tranzacţionarea şi negocierea de valori mobiliare în contul lor sau în
contul altora deţin temporar valori mobiliare ale unei întreprinderi pe care le-au dobândit în vederea
revânzării, cu condiţia ca acestea să nu îşi exercite drepturile de vot conferite de valorile mobiliare în
566 | Ilie Dumitru
Crearea (de către două sau mai multe întreprinderi independente) unei societăţi în
comun, care îndeplineşte în mod durabil toate funcţiile unei entităţi economice
autonome, constituie, şi ea, o concentrare economică1.
4. Ajutoarele de stat şi alte avantaje economice

Din anumite considerente (interese strategice, probleme sociale etc.), guvernele
naţionale cheltuie bani publici pentru a sprijini industriile locale sau anumite între-
prinderi, iar acest sprijin conferă acestora un avantaj neloial faţă de sectoare similare
din alte state membre. De aceea, se consideră că o astfel de practică denaturează
comerţul şi concurenţa pe Piaţa unică a UE.
Intră în categoria ajutorului de stat avantaje precum: subvenţii, scutiri de la plata
taxelor şi/sau a dobânzilor, garanţii, participaţii la capitalul unor societăţi, bunuri
livrate şi/sau servicii furnizate în condiţii preferenţiale etc.
Ajutorul de stat este definit de lege2 ca fiind orice „avantaj economic acordat din
surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, sub orice formă, care denaturează sau
ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau
sectoare de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre
statele membre” ale UE, n.a. I.D..
Ajutoarele de stat includ atât facilităţile acordate direct din bugetul statului, cât şi
pe cele acordate din bugetele autorităţilor publice locale sau regionale, din bugetele
instituţiilor, autorităţilor sau întreprinderilor de stat, ori din bugetul comunitar.
Orice intenţie de instituire a unei măsuri de ajutor de stat nou se notifică Comisiei
Europene. Fac excepţie cazurile în care regulamentele UE adoptate în temeiul art. 108
din TFUE sau în temeiul altor dispoziţii relevante din acesta prevăd altfel.
cauză pentru a determina comportamentul concurenţial al întreprinderii în cauză sau cu condiţia să îşi
exercite aceste drepturi de vot numai pentru pregătirea cesionării integrale sau parţiale a între-
prinderii în cauză sau a activelor acesteia ori a cesionării valorilor mobiliare în cauză şi ca cesiunea să
aibă loc în termen de un an de la data achiziţiei; Consiliul Concurenţei poate prelungi acest termen, la
cerere, în cazul în care respectivele instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea nu a fost posibilă,
în condiţii rezonabile, în termenul stabilit; c) controlul, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. b), este
dobândit de o întreprindere al cărei obiect unic de activitate este de a achiziţiona participaţii la alte
întreprinderi, de a gestiona şi valorifica respectivele participaţii, fără a se implica direct sau indirect în
gestionarea întreprinderilor în cauză, aceasta fără a aduce însă atingere drepturilor pe care între-
prinderea le deţine în calitate de acţionar, cu condiţia ca drepturile de vot legate de participaţiile
deţinute să fie exercitate, în special în ceea ce priveşte numirea membrilor organelor de conducere şi
supraveghere ale întreprinderilor la care deţine participaţiile, doar pentru a menţine valoarea
integrală a investiţiilor în cauză şi nu pentru a determina, direct sau indirect, comportamentul
concurenţial al acelor întreprinderi; d) întreprinderile, inclusiv cele care fac parte din grupuri
economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.”
2 O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi
pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în M. Of. nr. 893 din 9
decembrie 2014, cu modificările ulterioare.
Niciun ajutor de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi adoptat şi acordat
înainte de a fi autorizat sau considerat ca autorizat1 de către Comisia Europeană. Aceasta
analizează dacă respectivul ajutor este sa nu compatibil cu legislaţia europeană.
Este considerat compatibil acel ajutor care se acordă în interesul comun al statelor
membre UE şi care sprijină sau promovează regiunile defavorizate, întreprinderile mici
şi mijlocii, cercetarea şi dezvoltarea, protecţia mediului, formarea, ocuparea forţei de
muncă sau cultura.
Dimpotrivă, este considerat incompatibil cu legislaţia europeană acel ajutor care
fie este acordat întreprinderilor mari din afara unor regiuni dezavantajate, fie este
acordat sub formă de sprijin la export sau sprijin pentru a acoperi costurile de funcţio-
nare ale întreprinderilor.
În orice caz, un ajutor mai mic de 200.000 de euro acordat de-a lungul unei
perioade de trei ani nu este considerat ajutor de stat, întrucât este prea mic pentru a
putea afecta comerţul dintre statele membre.
Secţiunea IV. Reglementări fiscale specifice turismului
Agenţiile de turism se supun unor reglementări fiscale speciale, care au incidenţă

în ceea ce priveşte două dintre aspectele relevante pentru activitatea desfăşurată, şi
anume: (i) încadrarea în categoria microîntreprinderilor şi aplicarea regimului special
de impozitare a acestora şi (ii) regimul taxei pe valoarea adăugată.
A. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor
Potrivit art. 48 C. fisc., impozitul pe venitul microîntreprinderilor are un caracter

obligatoriu. Aceasta înseamnă că orice companie care este considerată din punct de
1 Ajutorul de stat poate fi considerat a fi fost autorizat în conformitate cu prevederile art. 4
alin. (2)-(4) şi (6) din Regulamentul (CE) 659/1999: „(2) În cazul în care, după o examinare
preliminară, Comisia constată că măsura notificată nu constituie un ajutor, ea consemnează acest
lucru printr-o decizie. (3) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că nu există
îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piaţa comună, în măsura în care intră în
sfera de aplicare a articolului 92 alineatul (1) din tratat, aceasta decide că măsura este compatibilă cu
piaţa comună (denumită în continuare „decizie de a nu ridica obiecţii”). Decizia precizează excepţia
aplicată în temeiul tratatului. (4) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că
există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piaţa comună, aceasta decide să
iniţieze procedura prevăzută la articolul 93 alineatul (2) din tratat (denumită în continuare „decizie de
deschidere a procedurii oficiale de investigare”). (…) (6) În cazul în care Comisia nu adoptă o decizie în
conformitate cu alineatul (2), (3) sau (4) în termenul precizat la alineatul (5), ajutorul se consideră a fi
autorizat de către Comisie. În consecinţă, statul membru în cauză poate pune în aplicare măsurile
respective, după informarea prealabilă a Comisiei cu privire la aceasta, cu excepţia cazului în care
Comisia adoptă o decizie în temeiul prezentului articol în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea
informării.”
568 | Ilie Dumitru
vedere al reglementărilor fiscale „microîntreprindere” are obligaţia de a respecta

normele speciale care reglementează acest tip particular de impozit.
Particularitatea lui constă în aceea că este un impozit pe cifra de afaceri, iar nu un
impozit de profit.
Aşadar, persoanele juridice române sunt obligate să aplice impozitul pe venitul
microîntreprinderilor începând cu anul fiscal următor celui în care îndeplinesc
condiţiile de microîntreprindere. Persoanele juridice române nou-înfiinţate al căror
capital social nu este deţinut de statul român sau unităţile administrativ-teritoriale
sunt obligate să plătească impozit pe veniturile microîntreprinderilor chiar începând
din anul înfiinţării.
Este esenţial, aşadar, pentru fiecare persoană juridică să stabilească dacă este sau
nu „microîntreprindere”, în înţelesul Codului fiscal. Art. 47 din acest cod arată că
microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplineşte, cumulativ,
următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
- a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro;
- capitalul social este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile adminis-
trativ-teritoriale;
- nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în Registrul comerţului
sau la instanţele judecătoreşti, potrivit legii.
Dacă ultimele două condiţii nu ridică probleme, pentru a se stabili dacă este
îndeplinită şi prima dintre ele, atunci când e vorba de o agenţie de turism, există în
practică două tipuri de abordări:
a. într-o opinie se consideră că veniturile care trebuie luate în calcul sunt numai
cele formate din adaosul comercial sau comisionul propriu din valoarea unui serviciu
turistic sau pachet turistic vândut;
Această opinie se bazează pe prevederile pct. 432 din Reglementările contabile
privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale
consolidate1, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1.802/2014, care
menţionează că „Sumele colectate de o entitate în numele unor terţe părţi, inclusiv în
cazul contractelor de agent, comision sau mandat comercial încheiate potrivit legii, nu
reprezintă venit din activitatea curentă, chiar dacă din punct de vedere al taxei pe
valoarea adăugată persoanele care acţionează în nume propriu sunt considerate
cumpărători revânzători. În această situaţie, veniturile din activitatea curentă sunt
reprezentate de comisioanele cuvenite.”
b. în altă opinie se apreciază că trebuie avut în vedere totalul încasărilor/vân-
zărilor.
Normele de aplicare ale Codului fiscal prevăd, cu referire la art. 47 relativ la micro-
întreprinderi, că pentru încadrarea în condiţiile privind nivelul veniturilor realizate se
1 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate,
publicat în M. Of. nr. 963 din 30 decembrie 2014.
vor lua în calcul aceleaşi venituri care constituie baza impozabilă prevăzută la art. 53
C. fisc. Iar acest articol statuează că baza impozabilă a impozitului pe veniturile
microîntreprinderilor o constituie „veniturile din orice sursă”.
În practica financiar-contabilă s-a exprimat şi opinia1 potrivit căreia cifra de
afaceri în cazul agenţiilor de turism ar trebui determinată în funcţie de tipul agenţiei.
Dacă este vorba de o agenţie de turism detailistă (care vinde pachete turistice
standard produse de alte agenţii, la preţuri fixe stabilite de acestea şi pentru care
primesc comision), atunci cifra de afaceri (şi implicit baza pentru aplicarea impozitului
pe veniturile microîntreprinderilor) ar fi formată numai din comision.
Dacă, în schimb, este vorba despre o agenţie de turism organizatoare (turopera-
toare – care creează pachete turistice proprii formate din două sau mai multe servicii
precum cele de cazare, masă, transport, diferite activităţi etc.) şi care, în consecinţă, îşi
asuma practic riscurile aferente acestor pachete, atunci cifra de afaceri ar fi formată din
valoarea totala a vânzărilor.
Odată stabilită astfel încadrarea agenţiei de turism în categoria microîntre-
prinderilor, ea va trebui să plătească impozitul pe venitul microîntreprinderilor în
cotele stabilite de art. 51 C. fisc.:
- 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariaţi;
- 3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.
Începând din 2018 s-a introdus în Codul fiscal o excepţie de la regula de mai sus,
excepţie care permite ca o societate, deşi îndeplineşte condiţiile de mai sus pentru a fi
considerată întreprindere şi a plăti impozit pe veniturile microîntreprinderilor, va
putea opta o singură dată să plătească impozit pe profit. Pentru a putea să facă această
opţiune, societatea trebuie să aibă subscris un capital social de cel puţin 45.000 lei şi cel
puţin 2 salariaţi.
Dacă îndeplinesc aceste condiţii, pot opta să aplice prevederile Titlului II
(impozitul pe profit) începând cu trimestrul în care aceste condiţii sunt îndeplinite
cumulativ, opţiunea fiind definitivă.
În cazul în care aceste condiţii nu (mai) sunt respectate, persoana juridică va plăti
impozit pe veniturile microîntreprinderii începând cu anul fiscal următor celui în care
capitalul social este redus sub valoarea de 45.000 lei şi/sau numărul salariaţilor scade
sub 2, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute la art. 47 alin. (1) din C. fisc.2.
În cazul în care, în perioada în care persoana juridică aplică prevederile Titlului II,
1 A se vedea S. Moldovan, Contabilitatea şi tratamentul fiscal pentru o agenţie de turism, la adresa
https://www.contzilla.ro/contabilitatea-si-tratamentul-fiscal-pentru-o-agentie-de-turism/ (accesată la
01.08.2018).
2 Art. 47 alin. (1) C. fisc.: „În sensul prezentului titlu, o microîntreprindere este o persoană
juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului
fiscal precedent: (…) c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului
financiar în care s-au înregistrat veniturile; d) capitalul social al acesteia este deţinut de persoane,
altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale; e) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare,
înregistrată în Registrul comerţului sau la instanţele judecătoreşti, potrivit legii.”
570 | Ilie Dumitru
numărul de salariaţi variază în cursul anului, în sensul scăderii sub 2, condiţia trebuie
reîndeplinită în termen de 60 de zile, termen care se prelungeşte şi în anul fiscal
următor. Ieşirea din sistemul de impunere pe veniturile microîntreprinderilor ca
urmare a opţiunii se comunică organelor fiscale competente, potrivit prevederilor
Codului de procedură fiscală. Calculul şi plata impozitului pe profit de către
microîntreprinderile care optează să aplice prevederile Titlului II se efectuează luând
în considerare veniturile şi cheltuielile realizate începând cu trimestrul respectiv.
B. Tratamentul TVA
Agenţiile de turism beneficiază de un regim special cu privire la taxa pe valoarea

adăugată. Acest regim este reglementat de art. 311 C. fisc.
Potrivit alin. (2) al acestui articol, „în cazul în care o agenţie de turism acţionează
în nume propriu în beneficiul direct al călătorului şi utilizează livrări de bunuri şi
prestări de servicii efectuate de alte persoane, toate operaţiunile realizate de agenţia de
turism în legătură cu călătoria sunt considerate un serviciu unic prestat de agenţie în
beneficiul călătorului.”
Baza de impozitare a acestui serviciu unic este constituită numai din marja de
profit, exclusiv taxa. Profitul se determină ca diferenţă între suma totală plătită de
călător şi costurile agenţiei de turism1, inclusiv TVA, aferente livrărilor de bunuri şi
prestărilor de servicii în beneficiul direct al călătorului, în situaţia în care aceste livrări
şi prestări sunt realizate de alte persoane impozabile.
Agenţia de turism nu are dreptul la deducerea sau rambursarea taxei pe valoarea
adăugată facturate de persoanele impozabile pentru livrările de bunuri şi prestările de
servicii în beneficiul direct al călătorului şi utilizate de agenţia de turism pentru
furnizarea serviciilor turistice în beneficiul călătorului.
De asemenea, agenţiei de turism îi este interzis să înscrie taxa pe valoarea
adăugată în mod distinct în facturi sau în alte documente legale care se transmit
călătorului, pentru serviciile unice cărora li se aplică regimul special.
Regimul special de TVA prevăzut pentru agenţiile de turism nu se aplică acelora
care acţionează în calitate de intermediar. Lor le sunt aplicabile, în ceea ce priveşte
baza de impozitare, prevederile art. 286 alin. (4) lit. e) C. fisc., unde se arată că baza de
impozitare a taxei pe valoarea adăugată nu cuprinde „sumele încasate de o persoană
impozabilă în numele şi în contul unei alte persoane”2.
1 Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal arată că aceste costuri ale agenţiei de turism
pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în beneficiul direct al călătorului reprezintă preţul,
inclusiv taxa pe valoarea adăugată, facturat de furnizorii operaţiunilor specifice, precum servicii de
transport, hoteliere, catering şi alte cheltuieli precum cele cu asigurarea mijloacelor de transport
utilizate, taxe pentru viză, diurnă şi cazarea pentru şofer, taxele de drum, taxele de parcare,
combustibilul, cu excepţia cheltuielilor generale ale agenţiei de turism care sunt incluse în costul
serviciului unic.
2 Tot Normele de aplicare a Codului fiscal prevăd, cu referire la art. 286 alin. (4) lit. e), că „sumele
încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu se cuprind în baza de impozitare, cuprind
Agenţiile de turism trebuie să ţină, în plus faţă de evidenţele la care le obligă

dispoziţiile Codului fiscal referitoare la taxa pe valoarea adăugată, şi orice alte evidenţe
necesare pentru stabilirea taxei datorate prin aplicarea regimului special de taxare.
Agenţiile de turism pot opta şi pentru aplicarea regimului normal de taxă, cu
excepţia situaţiilor în care:
- călătorul este o persoană fizică;
- serviciile de călătorie cuprind şi componente pentru care locul operaţiunii se
consideră ca fiind în afara României.
Dacă agenţia de turism a optat pentru regimul normal de taxare, atunci ea va
factura fiecare componentă a serviciului unic la cota taxei corespunzătoare fiecărei
componente în parte, iar baza de impozitare a fiecărei componente facturate în regim
normal de taxă va cuprinde şi marja de profit a agenţiei de turism.
Dacă agenţia de turism efectuează atât operaţiuni supuse regimului normal de
taxare, cât şi operaţiuni supuse regimului special, este obligată să păstreze evidenţe
contabile separate pentru fiecare tip de operaţiune în parte.
C. Impozitul specific unor activităţi
Prin derogare de la prevederile Codului fiscal cu privire la impozitul pe profit,

Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi1 prevede că vor plăti un
impozit specific anual contribuabilii care au înscrisă ca activitate principală sau
secundară una din următoarele activităţi (coduri CAEN):
- 5510 – „Hoteluri şi alte facilităţi de cazare similare”,
- 5520 – „Facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade de scurtă durată”,
- 5530 – „Parcuri pentru rulote, campinguri şi tabere”,
- 5590 – „Alte servicii de cazare”,
- 5610 – „Restaurante”,
- 5621 – „Activităţi de alimentaţie (catering) pentru evenimente”,
- 5629 – „Alte servicii de alimentaţie n.c.a.”,
- 5630 – „Baruri şi alte activităţi de servire a băuturilor”.
operaţiuni precum: (…) b) sume încasate în contul altei persoane, dacă factura este emisă de această
altă persoană către un terţ. Pentru decontarea sumelor încasate de la terţ cu persoana care a emis
factura, conform înţelegerii dintre părţi, pot fi întocmite facturi de decontare conform prevederilor
alin. (3). În cazul sumelor încasate de persoana impozabilă în contul altei persoane, dacă persoana
impozabilă acţionează în nume propriu, respectiv emite facturi sau alte documente către clienţi şi
primeşte facturi sau alte documente pe numele său de la persoana în numele căreia încasează sumele,
se aplică structura de comisionar prevăzută la pct. 7 alin. (4) sau, după caz, la pct. 8 alin. (3), chiar dacă
nu există un contract de comision între părţi”.
1 Legea nr. 170 din 7 octombrie 2016 privind impozitul specific unor activităţi, publicată în M. Of.
nr. 812 din 14 octombrie 2016.

572 | Ilie Dumitru
Subliniem faptul că societăţile care îndeplinesc condiţiile pentru plata „impozitului

pe veniturile microîntreprinderilor” vor plăti acel impozit şi nu „impozitul specific unor
activităţi”. De altfel, art. 47 alin. (2) C. fisc. arată în mod expres că prevederile
referitoare la impozitul pe veniturile microîntreprinderilor „se aplică şi persoanelor
juridice române care intră sub incidenţa Legii nr. 170/2016 privind impozitul specific
unor activităţi. Prevederile prezentului titlu prevalează faţă de prevederile Legii
nr. 170/2016.”
Aşadar, numai faţă de prevederile Titlului II din Codul fiscal (impozitul pe profit)
Legea nr. 170/2016 se aplică cu prioritate.
Îndeplinirea condiţiilor se verifică la data intrării în vigoare a legii, la începutul
fiecărui an fiscal, pe baza situaţiei existente la data de 31 decembrie a anului
precedent1.
Contribuabilii care, în cursul anului, realizează venituri şi din alte activităţi în afara
celor corespunzătoare codurilor CAEN enumerate mai sus aplică sistemul de declarare
şi plată a impozitului pe profit. Astfel, contribuabilii sunt obligaţi să determine şi să
plătească, concomitent impozitul specific pentru veniturile din activităţile corespun-
zătoare codurilor CAEN prevăzute de legea nr. 170/2016 şi impozitul pe profit, pentru
veniturile din alte activităţi în afara celor corespunzătoare acestor coduri CAEN2.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi prin intermediul unui complex hotelier3 şi
realizează venituri şi din desfăşurarea altor activităţi, aplică sistemul de declarare şi
plată a impozitului pe profit.
Regulile pentru calculul impozitului specific anual sunt menţionate la art. 6 din
Lege şi în anexele la care se face trimitere în cuprinsul acestuia:
1. Impozitul specific anual corespunzător codurilor CAEN 5610 „Restaurante”,
5621 „Activităţi de alimentaţie (catering) pentru evenimente”, 5629 „Alte servicii de
alimentaţie n.c.a.”.
Pentru unităţile economice care au unul din aceste obiecte de activitate, impozitul
se calculează, pe fiecare unitate, conform formulei:
Impozit specific anual/unitate = k * (x + y * q) * z, unde4:
k - 1400, valoarea impozitului standard (lei);
x - variabilă în funcţie de rangul localităţii;
1 Art. 1 alin. (4) din Ordinul ministrului turismului şi ministrului finanţelor publice
nr. 264/464/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 170/2016 privind
impozitul specific unor activităţi.
2 Art. 9 alin. (1) din Ordinul ministrului turismului şi ministrului finanţelor publice
nr. 264/464/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 170/2016 privind
impozitul specific unor activităţi.
3 În înţelesul acestei reglementări, „complex hotelier” înseamnă o „structură de primire turistică
cu funcţiuni de cazare care pentru obţinerea certificatului de clasificare include în perimetrul ei alte
activităţi, dar cel puţin una clasificată ca impusă aferentă codurilor CAEN 5610 şi/sau 5630, şi
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: (i) sunt exploatate de aceeaşi persoană juridică română;
(ii) înregistrează distinct în evidenţa contabilă operaţiunile efectuate; (iii) nu include activităţile
aferente codurilor CAEN 5621 şi 5629;”
4 Semnul * din formulă semnifică operaţia de înmulţire.
y - variabilă în funcţie de suprafaţa utilă comercială/de servire/de desfăşurare a

activităţii;
z - coeficient de sezonalitate;
q = 0,9 şi reprezintă coeficient de ajustare pentru spaţiu tehnic unitate-locaţie de
desfăşurare a activităţilor.
Pentru determinarea variabilei X se foloseşte următorul tabel:
574 | Ilie Dumitru
Pentru determinarea variabilei Y se foloseşte următorul tabel:
Pentru determinarea variabilei Z se foloseşte următorul tabel:
Pentru următoarele categorii de activităţi, aferente codului CAEN 5610:

a) vânzători ambulanţi la tonete de îngheţată;
b) cărucioare mobile care vând mâncare;
c) prepararea hranei la standuri din pieţe,
impozitul specific anual/unitate este în sumă de 1.500 lei.
2. Impozitul specific anual corespunzător codului CAEN 5630 „Baruri şi alte

activităţi de servire a băuturilor”
Pentru aceste unităţi economice, impozitul se calculează după formula:
Impozit specific anual/unitate = k * (x + y * q) * z, unde:
k - 900, valoarea impozitului standard;
x - variabilă în funcţie de rangul localităţii;
y - variabilă în funcţie de suprafaţa utilă comercială/de servire/de desfăşurare a
activităţii;
z - coeficient de sezonalitate;
q - 0,9 şi reprezintă coeficient de ajustare pentru spaţiu tehnic unitate = locaţie de
desfăşurare a activităţilor.
576 | Ilie Dumitru
3. Impozitul specific anual corespunzător codurilor CAEN 5510 „Hoteluri şi alte

facilităţi de cazare similare”, 5520 „Facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade
de scurtă durată”, 5530 „Parcuri pentru rulote, campinguri şi tabere”, 5590 „Alte
servicii de cazare”
Pentru aceste unităţi de cazare, impozitul anual se calculează după formula:
Impozit specific anual/unitate = k * nr. locuri de cazare, unde:
Impozit specific standard - k - LEI/loc cazare/an.
Valoarea impozitului standard - „k”, prevăzut în Anexa nr. 3 a Legii, este cea
corespunzătoare categoriei şi/sau tipului de structură de primire turistică menţionată
în certificatul de clasificare:
578 | Ilie Dumitru
D. Alte facilităţi fiscale în turism
Codul fiscal mai conţine unele facilităţi la plata taxelor/impozitelor pe clădiri,

datorate bugetelor locale.
Potrivit art. 456 alin. (4) C. fisc., „impozitul pe clădirile aflate în proprietatea
persoanelor fizice şi juridice care sunt utilizate pentru prestarea de servicii turistice cu
caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic, se
reduce cu 50%.”
Reducerea este aplicabilă în anul fiscal următor celui în care este îndeplinită
această condiţie.
Bibliografie
I. Doctrină
Tratate, cursuri, monografii

1. G. Beleiu, Drept civil român - Introducere în dreptul civil - Subiectele dreptului
civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, 2007.
2. C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
3. L. Bihl, Droit des hôtels, restaurants et campings, Ed. Litec, Paris, 1981.
4. G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, revizuită şi adăugită,
Ed. Hamangiu, 2010.
5. C.L. Bovée, W.F. Arens, Contemporary Advertising, ed. a 5-a, Ed. Irwin, Burr
Ridge, Illinois, 1994.
6. F. Bran, D. Marin, T. Simon, Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed.
Economică, Bucureşti, 1998.
7. P. Buneci, I. Dumitru, Drept penal social. Analiza infracţiunilor din dreptul muncii
şi securităţii sociale, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2016.
8. J.-M. Breton, Droit et politique du tourisme, Ed. Dalloz, Paris, 2016.
9. J.-M. Breton (coord.), Tourisme durable et patrimoines. Une dialectique
environnementale?, vol. 8, Editions Karthala, Paris, 2011.
10. M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti,
1998.
11. I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1983.
12. P. Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Ed. Corint, Bucureşti, 2001.
13. R. Cocean, O.I. Moisescu şi V. Toader, Economie şi planificare strategică în
turism, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2014.
14. M.M. Coroş, Managementul cererii şi ofertei turistice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2015.
15. N.N. Constantinescu, Reformă şi redresare economică, Ed. Economică,
Bucureşti, 1995.
16. N.N. Constantinescu (coord.), Dicţionar de economie politică, Ed. Politică,
Bucureşti, 1974.
17. A. Cotuţiu, Contractul de transport, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.
18. P. Courtin, M. Deneau, Droit et droit du tourisme, Rosny-sous-Bois, Ed. Bréal,
2002.
19. E. Cristini, Code des hotels, restaurants et debits de boissons, Librairie générale
de droit et de jurisprudence (LGDJ), Paris, 1986.
20. C. Cristureanu, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006.
21. C. Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Ed. Abeona,
Bucureşti, 1992.
580 | Ilie Dumitru
22. M. Deneau, P. Courtin, Droit et droit du tourisme, Ed. Breal, 2008.

23. J. Downes, T. Paton, Travel and tourism law in the UK, Ed. Elm Publications,
2003.
24. C. Draica, Turismul internaţional. Practici de elaborare şi distribuţie a
produsului turistic, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
25. G. Erdeli, I. Istrate, Amenajări turistice, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti,
1996.
26. I. Flămînzeanu, Doctrina ca izvor de drept, în Studii de drept românesc, an 22
(55), nr. 1, ianuarie-martie, 2010, Bucureşti, p. 23-30.
27. E. Führich, Reiserecht, Ed. C.H. Beck, 2015.
28. M.R. Gabor, F.D. Oltean, Produse inovative în turismul naţional şi internaţional,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.
29. Jean Gadrey, L'économie des services, Ed. La Découverte, Paris, 1996.
30. D. Gency-Tandonnet, S. Piedelièvre, Droit des transports, Ed. LexisNexis, Paris,
2013.
31. V. Glăvan, Geografia turismului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2005.
32. D. Grant, S. Mason, Holiday Law: The law relating to travel and tourism, ed. a
5-a, Ed. Sweet&Maxwell, 2012.
33. C. Guyot, Le droit du tourisme. Régime actuel et développements en droit belge
et européen, Ed. De Boeck, Bruxelles, 2004.
34. L. Jégouzo, Le droit du tourisme, Ed. LGDJ, Paris, 2012.
35. H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, 2000.
36. C. Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014.
37. C. Lachièze, Les agents de voyages, Ed. LexisNexis, Paris, 2007.
38. A. Lafforgue, R. Raffi, Droit économique du tourisme, Ed. Jacques Lanore, 2002.
39. M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Ed. Oscar Print, 1998.
40. P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Les obligations, ed. a 3-a, Ed. Defrénois,
Paris, 2007.
41. J. Mestre, M.-E. Pancrazi, Droit commercial: droit interne et aspects de droit
international, ed. 28, Ed. LGDJ-Lextenso, Paris, 2009.
42. I. Mihalache, Dreptul transporturilor, Ed. Pontos, Chişinău, 2012.
43. R. Minciu, Economia turismului, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus,
Bucureşti, 2004.
44. P. Nistoreanu, M. Ghereş (coordonatori), Turism rural – tratat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010.
45. A. Pap, Transportul aerian şi drepturile pasagerilor în legislaţia Uniunii
Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
46. D. Petre, M. Nicola, Introducere în publicitate, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti,
2009.
47. R. Pîrvu, Turism internaţional. Aspecte economice şi sociale, Ed. Universitaria,
Craiova, 2015.
48. É. Poillot, Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des

contrats, LGDJ, Paris, 2006.
49. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
50. N. Popa, M.-C. Eremia şi S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005.
51. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998.
52. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
53. A. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. „Fundaţia România de Mâine”,
Bucureşti, 2000.
54. V. Poudray, La territorialisation des politiques publiques du tourisme, au service
d’un projet de territoire en Ardèche méridionale, teză de dizertaţie master, Universitatea
Joseph-Fourier (Grenoble), Franţa, 2015.
55. M. Poustie, J. Ross, N. Geddes, W. Stewart, Hospitality and tourism law, Ed.
International Thomson Business Press, Londra, 1999.
56. P. Py, Droit du tourisme, ed. a 5-a, Ed. Dalloz, Paris, 2002.
57. P. Py, Droit du tourisme, prima ediţie, Ed. Dalloz, Paris, 1989.
58. P. Py, Le tourisme. Un phénomène économique, La documentation française,
Paris, 1996.
59. J.-C. Robinet, C. Adam, Management hôtelier. Théorie et pratique, Ed. de Boeck,
Bruxelles, 2003.
60. A. Saggerson, Travel law and litigation – third practitioner edition, Ed. Xpl,
2004.
61. A. Siegfried, Aspects du XXe siècle, Librairie Hachette, Paris, 1955.
62. E. Speranţia, în Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936.
63. G. Stănciulescu, N. Lupu, G. Ţigu, Dicţionar poliglot explicativ de termeni
utilizaţi în turism, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998.
64. G. Stănciulescu, O. State, Tehnica operaţiunilor de turism intern şi international,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
65. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
66. P.J. Taylor, Political Geography: World Economy, Nation-state and Locality, ed. a
II-a, Ed. Longman Scientific & Technical, Londra, 1989.
67. D. Vasilache, Plăţi electronice. O introducere., Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004.
68. C. Voicu, Teoria Generală a Dreptului, curs universitar, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006.
69. M. de Wolf, Eléments de droit économique au-delà du droit commercial, Ed.
Anthemis, Limal, 2016.
70. V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală, vol. I,
Casa editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000.
71. ***, Compilation of UNWTO Declarations 1980-2016, Madrid, 2016.
72. ***, Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
73. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul
explicativ al limbii române (ed. a II-a revăzută şi adăugită), Ed. Univers Enciclopedic
Gold, 2009.
582 | Ilie Dumitru
74. ***, Académie internationale du tourisme, Dictionnaire touristique international,

a 3-a ediţie revăzută şi corectată, versiunea în limba franceză, Monte Carlo, 1969.
Articole, publicaţii, lucrări de cercetare

75. G. Barrey, L’émergence d’un véritable droit du tourisme à travers la codification,
Revista „Actualité juridique - Droit administratif” (AJDA), nr. 7/2007.
76. C. Bogaru, S. Marginean, Răspunderea companiei aeriene pentru vătămările
corporale sau decesul pasagerilor în temeiul Convenţiei de la Montréal, în Revista
Română de Drept Privat, nr. 2/2011.
77. F. Çetinel, M. Yolal, Public policy and sustainable tourism in Turkey, în revista
„Tourismos: an international multidisciplinary journal of tourism”, Vol. 4, Nr. 3/2009.
78. D.C. Coita, A. Nedelea, Comportarea turiştilor şi naţionalitatea – criterii de
clasificare a turiştilor şi de segmentare a pieţei turistice, în revista Management &
Marketing, Bucureşti, 2006.
79. C.P. Cooper şi I. Ozdil, From mass to ‘responsible’ tourism: the Turkish
experience, în revista Tourism Management, Vol. 13, Nr. 4/1992.
80. S. Cristea, Tendinţe actuale în definiţia dreptului, în Analele Universităţii
Bucureşti – Drept, 2006.
81. J. Daguerre, Terrains Campings - nouvelles trajectoires de l'hôtellerie de plein air
sur la côte landaise, teză de master, Ecole nationale supérieure d'architecture de
Nantes, 2016.
82. L. Jégouzo, La loi de modernisation des services touristiques, un an après,
avancée ou complexification des procédures?, în La Gazette du Palais, august 2010.
83. I. Kraśnicka, 66 de ani de la Convenţia internaţională a aviaţiei civile de la
Chicago – Noile tendinţe în dreptul internaţional aerian, în Analele Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2010.
84. G. Piperea, Prezumţia de dezechilibru în raporturile juridice contractuale dintre
consumatori şi comercianţi, website juridice.ro, 06.04.2017.
85. C. Meyer-Royère, La responsabilité contractuelle du fait dàutrui des agence de
voyage, în Gazette du Palais no. 1-2/2000.
86. C. Mostin, B. Feron, Le timesharing: une nouvelle forme de proprieté? Analyse en
droit belge et droit comparé” în La revue Les Annales de Droit de Louvain, nr. 1/1994.
87. F. Poulain, Le camping aujourd'hui en France, entre loisir et précarité, Éditions
de la direction départamentale de l'Equipement et de l'Agriculture de l'Oise, 2009.
88. A.-F. Rugea, Politica concurenţei în contextul liberalizării comerţului interna-
ţional, Teză de doctorat – Rezumat, Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe
Economice, 2015.
89. T. Sâmbrian, Proprietatea în sistem time-sharing – proprietatea periodică – o
nouă modalitate a dreptului de proprietate, în Dreptul nr. 5/1997.
90. L. Stănciulescu, Particularităţile contractelor de „locaţiune sezonieră” regle-
mentate de Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele
aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată
limitată a unor bunuri imobiliare, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2004.
91. C. Toader, Contractul de time-sharing, acum reglementat şi în România, în

Revista de drept comercial nr. 9/2004.
92. C. Tosun, C.L. Jenkins, Regional planning approaches to tourism development:
the case of Turkey, în revista Tourism Management, Vol. 17, Nr.7/1996.
93. L. Vîtcă, Dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor
bunuri imobile – Examen de legislaţie comparată, în Buletinul de informare legislativă,
nr. 4/2003.
94. M.-C. Voicu, Gestiune hotelieră, Suport curs Universitatea „Nicolae Titulescu”
din Bucureşti, 2012.
95. V. Vuletić, Liability of innkeppers in roman law, în Balkans law review,
nr. 16/2003.
96. M. Yolal, History of Tourism Development in Turkey, în lucrarea lui I. Egresi
(Editor), „AlternativeTourism inTurkey - Role, Potential Development and
Sustainability”, Springer International Publishing, Cham, Elveţia, 2016.
II. Legislaţie
Legislaţie internaţională:
1. Declaraţia universală a drepturilor omului (Paris, 1948).
2. Convenţia privind concediile anuale plătite (Geneva, 1970).
3. Convenţia asupra facilităţilor vamale în favoarea turismului (New York, la 4
iunie 1954).
4. Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian inter-
naţional (Varşovia, 1929).
5. Convenţia pentru unificarea unor reguli referitoare la transportul aerian inter-
naţional (Montréal, 1999).
6. Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural (Paris,
1972).
7. Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (Paris, 2003).
8. Convenţia asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale
(Paris, 2005).
9. Convenţia privind contractul de transport rutier internaţional de călători şi
bagaje (CVR) (Geneva, 1973).
10. Convenţia privind transportul pe mare al pasagerilor şi al bagajelor lor (Atena,
1974).
11. Convenţia privind aviaţia civilă internaţională (Chicago, 1944).
12. Convenţia relativă la regimul fiscal al vehiculelor rutiere care efectuează
transporturi internaţionale de călători (Geneva, 1956).
13. Convenţia internaţională privind transportul călătorilor şi bagajelor pe căile
ferate (CIV) (Berna, 1970).
14. Convenţia privind facilitarea traficului maritim internaţional (FAL), (Londra,
1965).
15. Convenţia privind transporturile internaţionale feroviare (COTIF) (Berna,
1980).
584 | Ilie Dumitru
16. Convenţia internaţională privind transportul de mărfuri pe căile ferate (CIM)

(Berna, 1970).
17. Convenţia Naţiunilor Unite privind utilizarea comunicaţiilor electronice în
contractele internaţionale (New York, 2005).
18. Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli în materie de
transport de pasageri pe mare (Bruxelles, 1961).
19. Convenţia referitoare la transportul pe mare al pasagerilor şi bagajelor (Atena,
1974).
20. Convenţia Naţiunilor Unite privind contractele pentru transportul interna-
ţional de mărfuri în întregime sau parţial pe mare (New York, 2008).
21. Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli de drept refe-
ritoare la documentele de transport (Bruxelles, 25 august 1924) şi protocoalele sale
ulterioare.
22. Acordul privind transportul internaţional ocazional de călători cu autocarul şi
autobuzul (Acordul INTERBUS) (Bruxelles, 2000).
Legislaţie europeană:
1. Tratatul privind Uniunea Europeană.
2. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
3. Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene.
4. Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce
priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor
date.
5. Regulamentul delegat al Comisiei nr. 2015/2446 de completare a Regulamen-
tului nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte
normele detaliate ale anumitor dispoziţii ale Codului vamal al Uniunii.
6. Regulamentul (UE) 2015/751 privind comisioanele interbancare pentru
tranzacţiile de plată cu cardul.
7. Regulamentul (UE) nr. 524/2013 privind soluţionarea online a litigiilor în ma-
terie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei
2009/22/CE (Regulamentul privind SOL în materie de consum).
8. Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
9. Regulamentul nr. 692/2011 privind statisticile europene referitoare la turism.
10. Regulamentul nr. 181/2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu
autobuzul şi autocarul.
11. Regulamentul (UE) nr. 1177/2010 privind drepturile pasagerilor care călăto-
resc pe mare şi pe căi navigabile interioare.
12. Regulamentul nr. 1073/2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa
internaţională a serviciilor de transport cu autocarul şi autobuzul.
13. Regulamentul nr. 392/2009 privind răspunderea în caz de accident a
transportatorilor de persoane pe mare.
14. Regulamentul nr. 1008/2008 privind normele comune pentru operarea

serviciilor aeriene în Comunitate (reformare).
15. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 17 iunie 2008, privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
16. Regulamentul (CE) nr. 1371/2007, privind drepturile şi obligaţiile călătorilor
din transportul feroviar.
17. Regulamentul nr. 2111/2005 de stabilire a unei liste comunitare a transpor-
tatorilor aerieni care se supun unei interdicţii de exploatare pe teritoriul Comunităţii şi
de informare a pasagerilor transportului aerian cu privire la identitatea transporta-
torului aerian efectiv.
18. Regulamentul (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie
de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi
anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor.
19. Regulamentul (CE) nr. 889/2002 de modificare a Regulamentului Consiliului
(CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de
accidente.
20. Regulamentul nr. 45/2001 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi
cu privire la libera circulaţie a acestor date.
21. Regulamentul nr. 95/93 privind normele comune de alocare a sloturilor orare
pe aeroporturile comunitare.
22. Directiva 2015/2366 privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne.
23. Directiva 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de
călătorie asociate.
24. Directiva nr. 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor.
25. Directiva nr. 2011/24/UE privind aplicarea drepturilor pacienţilor în cadrul
asistenţei medicale transfrontaliere.
26. Directiva 2009/147/CE privind conservarea păsărilor sălbatice.
27. Directiva 2009/104/CE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
pentru folosirea de către lucrători a echipamentului de muncă la locul de muncă.
28. Directiva nr. 2008/122/CE privind protecţia consumatorilor în ceea ce
priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a
bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de
folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb.
29. Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori.
30. Directiva 2007/64/CE privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne.
31. Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieţei interne.
32. Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
33. Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprin-
derilor de pe piaţa internă faţă de consumatori („Directiva privind practicile comerciale
neloiale”).
34. Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe terito-
riul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
586 | Ilie Dumitru

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenţi fizici (zgomot).
36. Directiva 2002/58/CE asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice.
referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de agenţi fizici (vibraţii).
38. Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieţei interne.
39. Directiva nr. 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor
societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva
privind comerţul electronic).
40. Directiva 1999/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile
electronice.
41. Directiva 95/57/CE privind culegerea datelor statistice în domeniul
turismului.
42. Directiva 94/47/CE privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte
anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă pe durată
limitată a bunurilor imobile.
43. Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii.
44. Directiva 92/57/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate care se
aplică pe şantierele temporare sau mobile.
45. Directiva nr. 90/314 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi
circuite.
46. Directiva 90/269/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind cerinţele minime
de securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a încărcăturilor care prezintă
riscuri pentru lucrători şi, în special, de producere a unor afecţiuni dorso-lombare.
47. Directiva 89/391/CEE privind punerea în aplicare de măsuri pentru
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
48. Directiva nr. 82/470/CEE privind unele măsuri de sprijinire a exercitării
efective a libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor pentru activităţile
desfăşurate de independenţi în unele domenii conexe transporturilor şi agenţiilor de
voiaj şi în domeniul depozitării.
49. Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea
păsărilor sălbatice.
50. Directiva nr. 68/360/CEE de abrogare a restricţiilor de deplasare şi stabilire în
cadrul Comunităţii pentru lucrătorii statelor membre şi familiile acestora.
51. Rezoluţia nr. 2006/2129(INI) a Parlamentului din 29 noiembrie 2007 privind
noua politică a UE în domeniul turismului: consolidarea parteneriatului pentru turism
în Europa.
52. Rezoluţia Consiliului nr. 2002/C 135/01 din 21 mai 2002 privind viitorul
turismului european.
53. Rezoluţia nr. A4-0306/97 a Parlamentului privind Comunicarea Comisiei
referitoare la combaterea turismului sexual care îi implică pe copii şi exploatarea
acestora.
54. Rezoluţia nr. A4-0016/96 a Parlamentului din 13 februarie 1996 privind

Cartea Verde a Comisiei asupra rolului Uniunii în domeniul turismului.
55. Rezoluţia nr. 2179/98/CEE a Parlamentului din 17 noiembrie 1992 cu privire
la un program comunitar de politică şi acţiune în materie de mediu şi dezvoltare
durabilă.
56. Rezoluţia nr. 92/421/CEE a Parlamentului din 14 februarie 1992 privind un
plan de acţiune comunitar în sprijinul turismului.
57. Rezoluţia nr. A3-155/91 a Parlamentului din 11 iunie 1991 privind politica
comună în turism.
58. Rezoluţia nr. A3-244/90 a Parlamentului din 13 decembrie 1990 privind Anul
european al turismului.
59. Rezoluţia nr. A3-120/90 a Parlamentului din 13 iulie 1990 privind măsurile
care trebuie luate pentru protecţia mediului faţă de potenţialele prejudicii cauzate de
turismul de masă în cadrul Anului european al turismului.
60. Rezoluţia nr. A2-209/87 a Parlamentului din 22 februarie 1988 privind
sprijinirea, promovarea şi finanţarea turismului în Comunitatea Europeană.
61. Rezoluţia nr. 31986Y1231(02) a Consiliului din 22 decembrie 1986 privind o
mai bună repartiţie sezonieră şi geografică a turismului.
62. Rezoluţia nr. 1-816/83 a Parlamentului din 16 decembrie 1983 privind o
politică comună în turism.
63. Decizia nr. 2003/287/CE a Comisiei din 14 aprilie 2003 de stabilire a
criteriilor ecologice de acordare a etichetei ecologice comunitare pentru servicii de
cazare pentru turişti.
64. Decizia nr. 97/7/CE a Parlamentului din 13 decembrie 1992 asupra unei
poziţii comune propuse de Consiliu cu privire la adoptarea unei directive a
Parlamentului European şi a Consiliului pentru protecţia consumatorilor la încheierea
contractelor la distanţă.
65. Decizia nr. 92/421/CEE a Consiliului din 13 iulie 1992 asupra unui Plan de
acţiune comunitar pentru sprijinirea turismului.
66. Decizia nr. 86/664/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de stabilire a
procedurii de consultare şi cooperare în domeniul turismului.
Legislaţie naţională a altor state:

67. Codul francez al turismului.
68. Codul de urbanism al Republicii franceze.
69. Codul valon al turismului.
70. Legea nr. 41/1995, privind turismul, agenţiile de turism şi ghizii de turism, din
Republica Cipru.
71. Hotărârea din 21 decembrie 2006, de stabilire a condiţiilor aplicabile terenu-
rilor de camping cu o capacitate mai mică de 50 de locuri, emisă de Guvernul valon.
Legislaţie naţională română:

72. Constituţia României.
73. Cod civil – Legea nr. 287/2009.
588 | Ilie Dumitru
74. Codul muncii – Legea nr. 53/2003.

75. Codul fiscal - Legea nr. 227/2015.
76. Legea muntelui nr. 197/2018.
77. Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice.
78. Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi.
79. Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în
spaţiul feroviar unic european.
80. Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de
asigurare şi reasigurare.
81. Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de
publicitate.
82. Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea
comparativă.
83. Legea nr. 64/2008 privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor
sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil.
84. Legea nr. 92/2007 a serviciilor de transport public local.
85. Legea nr. 347/2004 - legea muntelui.
86. Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.
87. Legea nr. 526/2003 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare a
turismului montan „Superschi în Carpaţi”.
88. Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice.
89. Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de
închiriere.
90. Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
91. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
92. Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi
a ministerelor.
93. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
94. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.
95. Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
96. Legea nr. 21/1996 - legea concurenţei.
97. Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice.
98. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
99. Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale,
bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
100. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind dobândirea dreptului
de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a
contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de
vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb
101. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de

credit pentru consumatori.
102. Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plată.
103. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor
de vacanţă.
104. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 189/2008 privind managementul
instituţiilor publice de cultură.
105. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 privind utilizarea plajei
Mării Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă.
106. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile
naţionale în domeniul ajutorului de stat.
107. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2004 pentru completarea anexei
nr. V/1 b la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 191/2002 privind creşterile
salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a
salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului
salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire
a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă
funcţii de demnitate publică.
108. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/2002 privind organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale de turism balnear şi de recuperare.
109. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2001 privind accelerarea şi
finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism.
110. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2001 privind unele măsuri pentru
accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism.
111. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia
operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale.
112. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi
serviciile de călătorie asociate, precum şi pentru modificarea unor acte normative.
113. Ordonanţa Guvernului nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a
litigiilor dintre consumatori şi comercianţi.
114. Ordonanţa Guvernului nr. 27/ 2011 privind transporturile rutiere.
115. Ordonanţa Guvernului nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind
transportul pe căile ferate din România.
116. Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a
adulţilor.
117. Ordonanţa Guvernului nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi
balneoclimatice şi asistenţa medicală balneară şi de recuperare.
118. Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice.
119. Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea
activităţii de turism în România.
120. Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul naval
590 | Ilie Dumitru
121. Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian.

122. Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile.
123. Hotărârea Guvernului nr. 558/2017 privind aprobarea Programului pentru
dezvoltarea investiţiilor în turism – Masterplanul investiţiilor în turism – şi a criteriilor
de eligibilitate a proiectelor de investiţii în turism.
124. Hotărârea Guvernului nr. 99/2017 privind constituirea Comitetului
interministerial pentru turism.
125. Hotărârea Guvernului nr. 58/2017 pentru aprobarea atestării unor localităţi
sau părţi din localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional sau local.
126. Hotărârea Guvernului nr. 24/2017 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Turismului.
127. Hotărârea Guvernului nr. 700/2012 privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
128. Hotărârea Guvernului nr. 20/2012 privind aprobarea Programului
multianual de marketing şi promovare turistică şi a Programului multianual de
dezvoltare a destinaţiilor, formelor şi produselor turistice.
129. Hotărârea Guvernului nr. 1.016/2011 privind acordarea statutului de
staţiune balneară şi balneoclimatică pentru unele localităţi şi areale care dispun de
factori naturali de cură.
130. Hotărârea Guvernului nr. 1.267/2010 privind eliberarea certificatelor de
clasificare, a licenţelor şi brevetelor de turism.
131. Hotărârea Guvernului nr. 435/2010 privind regimul de introducere pe piaţă
şi de exploatare a echipamentelor pentru agrement.
132. Hotărârea Guvernului nr. 120/2010 privind aprobarea Listei cuprinzând
programele şi proiectele de investiţii în turism şi a surselor de finanţare a documen-
taţiilor tehnice şi a lucrărilor de execuţie a programelor şi obiectivelor de investiţii în
turism.
133. Hotărârea Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor
de atestare a staţiunilor turistice.
134. Hotărârea Guvernului nr. 1136/2007 pentru aprobarea Normelor metodo-
logice privind organizarea serviciilor publice de salvare acvatică – salvamar şi a
posturilor de prim-ajutor pe plajă.
135. Hotărârea Guvernului nr. 1587/2006 privind stabilirea criteriilor de
acordare a etichetei ecologice pentru serviciile de camping.
136. Hotărârea Guvernului nr. 1.154/2004 privind aprobarea Normelor tehnice
unitare pentru realizarea documentaţiilor complexe de atestare a funcţionării
staţiunilor balneare, climatice şi balneoclimatice şi de organizare a întregii activităţi de
utilizare a factorilor naturali.
137. Hotărârea Guvernului nr. 452/2003 privind desfăşurarea activităţii de
agrement nautic.
138. Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru
prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi.
139. Hotărârea Guvernului nr. 335/2002 privind unele măsuri de implementare

în România a programului „Steagul Albastru - Blue Flag”.
140. Hotărârea Guvernului nr. 511/2001 privind unele măsuri de organizare a
activităţii de agrement în staţiunile turistice.
141. Hotărârea Guvernului nr. 305/2001 privind atestarea şi utilizarea ghizilor de
turism.
142. Hotărârea Guvernului nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităţilor
de alimentaţie publică neincluse în structurile de primire turistice.
143. Hotărârea Guvernului nr. 1.269/1996 pentru aprobarea Normelor privind
prevenirea accidentelor turistice şi organizarea activităţii de salvare în munţi.
144. Hotărârea Guvernului nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de
avizare a documentaţiilor de urbanism privind zone şi staţiuni turistice şi a docu-
mentaţiilor tehnice privind construcţii din domeniul turismului.
145. Hotărârea Guvernului nr. 951/1995 privind clasificarea autocarelor utilizate
pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi
publice de persoane în trafic internaţional.
146. Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 908/1964, privind organizarea şi
funcţionarea Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi”.
147. Decretul nr. 1065/1967 privind aderarea Republicii Socialiste România la
Convenţia relativă la regimul fiscal al vehiculelor rutiere care efectuează transporturi
internaţionale de călători.
148. Decret nr. 88/1949 pentru trecerea atribuţiunilor Oficiului Naţional de
Turism (O.N.T.) asupra Confederaţiei Generale a Muncii.
149. Ordinul Ministrului economiei, comerţului şi turismului nr. 1.387/2015
pentru aprobarea contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice.
150. Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile
financiare anuale consolidate.
151. Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1.079/2014 pentru stabilirea proce-
durilor privind evidenţa şi înmatricularea ambarcaţiunilor de agrement, condiţiile
tehnice şi încadrarea cu personal navigant a acestora şi avizarea operatorilor
economici pentru desfăşurarea activităţilor de agrement nautic.
152. Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013
pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasifi-
care a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a
licenţelor şi brevetelor de turism.
153. Ordinul nr. 980 din 30 noiembrie 2011 pentru aprobarea Normelor meto-
dologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea şi efectuarea
transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora stabilite prin Ordonanţa
Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.
154. Ordinul Ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri nr. 2.786/2010
pentru aprobarea listei organismelor de certificare desemnate pentru realizarea de sarcini
specifice de evaluare a conformităţii echipamentelor pentru agrement.
592 | Ilie Dumitru
155. Ordinul Ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri nr. 1.733/2010

privind aprobarea Normelor metodologice pentru desemnarea organismelor de certificare
a echipamentelor pentru agrement.
156. Ordinul Ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr. 1.204/2010 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind autorizarea plajelor în scop turistic.
157. Ordinul Ministrului Turismului nr. 990/2009 pentru modificarea unor acte
normative din domeniul turismului în vederea implementării Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi
libertatea de a furniza servicii în România.
158. Ordinul Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 637/2004
pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi criteriile pentru
selecţionarea, şcolarizarea, atestarea şi utilizarea ghizilor de turism.
159. Ordinul Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 292/2003
pentru aprobarea Normelor metodologice privind desfăşurarea activităţii de agrement
nautic.
160. Ordinul Ministrului turismului nr. 491/2001 pentru aprobarea Normelor
privind omologarea, amenajarea, întreţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de
schi pentru agrement.
161. Ordinul Ministrului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în
cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism.
162. Ordinul comun al Ministrului transporturilor şi Ministrului turismului,
nr. 254/29.07.1996, respectiv nr. 85/26.07.1996, pentru aprobarea Normelor metodo-
logice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic
intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane în trafic internaţional.
III. Practică judiciară

Practică judiciară internaţională
1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Hotărârea din 26.02.1991 pronunţată în
cauza C-154/89 (Comisia c. Franţa.).
cauza C-180/89 (Comisia c. Italia.).
cauza C-140/97.
4. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Hotărârea din 30.04.2002, pronunţată în
Cauza C-400/00.
Cauza C‑302/16.
Cauza C-549/07.
Cauza C-204/08.
8. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră), Hotărârea din
7.12.2010 în cauzele conexate C-585/08 şi C-144/09.

Cauza C-83/10.
Cauza C-321/11.
23.10.2012, pronunţată în Cauzele conexate C-581/10 şi C-629/10.
Cauza C-12/11.
Cauza C-452/13.
11.11.2014, pronunţată în Cauza C-333/13.
Cauza C-302/16.
20.12.2017, pronunţată în Cauza C-434/15.
Cauzele conexate C-274/16, C-447/16 şi C-448/16.
18. Curtea de Casaţie a Franţei, secţia comercială, decizia din 17.12.2013
pronunţată în dosarul nr. 12-25.365.
19. Curtea Supremă Federală din Germania, Hotărârea din 16.05.2016, pronunţată
în Cauza nr. X ZR 142/15.
în cauza nr. X ZR 25/17.
în Cauza nr. III ZR 48/17.
22. Curtea Federală de Justiţie a Austriei, Hotărârea din 24.08.2017, pronunţată în
Cauza nr. 8Ob94/17g.
23. Curtea de Apel pentru cea de-a Şasea Jurisdicţie a Statelor Unite ale Americii,
Hotărârea din 30.08.2017, pronunţată în Cauza nr. 16-1042.
Practică judiciară naţională

24. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 352/A din 30
octombrie 2014.
25. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 2571 din 6 mai 2011.
IV. Surse bibliografice Internet

1. http://eur-lex.europa.eu/homepage.html
2. https://ec.europa.eu/commission/index_ro
3. https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/
4. http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.home
5. http://turism.gov.ro
6. http://www.zf.ro
7. Altele
594 | Ilie Dumitru
Cuprins
Introducere .................................................................................................................................................. 7
Capitolul I
Turismul – domeniu special de activitate economică........................................................11
Secţiunea I. Noţiune şi forme de manifestare ................................................................................11
A. Scurt istoric al activităţilor turistice ......................................................................................11
B. Definiţii ale turismului .................................................................................................................14
C. Forme ale turismului ....................................................................................................................20
D. Criterii de clasificare a activităţilor turistice .....................................................................27
Secţiunea II. Importanţa turismului în economia naţională şi mondială ..........................30
A. Turismul, fenomen economic şi socio-cultural complex...............................................30
B. Turismul în economia mondială ..............................................................................................32
C. Rezultate economice naţionale ................................................................................................38
Secţiunea III. Economia principalelor activităţi componente
ale industriei turismului .........................................................................................................................40
A. Hotelurile ...........................................................................................................................................41
B. Restaurantele ...................................................................................................................................42
C. Transportatorii de persoane .....................................................................................................43
D. Alte activităţi ....................................................................................................................................45
Capitolul II
Politici publice şi contribuţia turismului la dezvoltare....................................................47
Secţiunea I. Turismul durabil şi dezvoltarea economică ..........................................................47
A. Conferinţa de la Rio şi Agenda 21 ...........................................................................................47
B. Conferinţa de la Johannesburg .................................................................................................51
C. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) şi Programul ONU pentru mediu.........52
D. Contribuţia turismului la dezvoltare .....................................................................................53
E. Turismul durabil în România ....................................................................................................54
Secţiunea II. Bunăstare prin turism ...................................................................................................56
A. Piaţa muncii ......................................................................................................................................56
B. Valoarea adăugată .........................................................................................................................59
C. Investiţiile ..........................................................................................................................................61
Secţiunea III. Politici publice în turism.............................................................................................62
A. Politica Uniunii Europene ..........................................................................................................63
B. Politica altor state ..........................................................................................................................66
C. Politici şi strategii naţionale ......................................................................................................71
Capitolul III
Dreptul turismului – o nouă ramură de drept .......................................................................79
Secţiunea I. Introducere în dreptul turismului .............................................................................79
596 | Ilie Dumitru
A. Definiţia dreptului turismului .................................................................................................. 79

B. Contextul apariţiei dreptului turismului ............................................................................. 80
C. Geneza şi evoluţia dreptului turismului ............................................................................... 83
D. Scopul şi domeniul de reglementare ..................................................................................... 87
E. Izvoarele dreptului turismului ................................................................................................. 89
F. Caracteristicile dreptului turismului .................................................................................. 100
Secţiunea II. Dreptul turismului în sistemul de drept român ............................................. 103
A. Introducere în drept .................................................................................................................. 103
B. Norma juridică ............................................................................................................................. 110
C. Raportul juridic............................................................................................................................ 116
D. Elemente de teoria obligaţiilor ............................................................................................. 122
Secţiunea III. Dreptul turismului şi alte ramuri de drept...................................................... 128
A. Dreptul transporturilor............................................................................................................ 129
B. Dreptul internaţional privat................................................................................................... 129
C. Dreptul internaţional public .................................................................................................. 129
D. Dreptul concurenţei .................................................................................................................. 129
E. Dreptul mediului ......................................................................................................................... 130
F. Dreptul fiscal ................................................................................................................................. 130
G. Dreptul muncii ............................................................................................................................. 130
H. Dreptul Uniunii Europene ...................................................................................................... 130
Secţiunea IV. Dreptul turismului şi relaţia lui cu alte ştiinţe ............................................... 133
A. Geopolitica ..................................................................................................................................... 133
B. Economia ........................................................................................................................................ 133
C. Statistica.......................................................................................................................................... 134
D. Geografia ........................................................................................................................................ 134
Capitolul IV
Actori implicaţi în turism ............................................................................................................... 135
Secţiunea I. Statul, autorităţile publice şi organizaţiile guvernamentale
internaţionale .......................................................................................................................................... 135
A. Guvernul şi autorităţile centrale naţionale...................................................................... 136
B. Autorităţi naţionale locale şi regionale ............................................................................. 143
C. Organizaţii guvernamentale internaţionale şi regionale ........................................... 150
Secţiunea II. Prestatorii de servicii turistice............................................................................... 157
A. Noţiune şi categorii de prestatori ........................................................................................ 157
B. Hotelurile şi alte tipuri de unităţi de cazare.................................................................... 158
C. Restaurantele şi celelalte structuri de primire turistice cu funcţiuni
de alimentaţie publică ................................................................................................................... 174
D. Transportatorii ............................................................................................................................ 185
E. Ghizii................................................................................................................................................. 219
F. Companiile de rent-a-car ......................................................................................................... 233
G. Campingurile ................................................................................................................................ 245
H. Parcurile de agrement .............................................................................................................. 250
I. Satele de vacanţă şi popasurile turistice ............................................................................ 256

J. Casele de vacanţă şi camerele de oaspeţi ........................................................................... 257
K. Cabanele şi refugiile salvamont ............................................................................................ 258
Secţiunea III. Intermediarii în turism ............................................................................................ 258
A. Agenţiile de turism ..................................................................................................................... 259
B. Intermediarii peer-to-peer ..................................................................................................... 279
Secţiunea IV. Turiştii ............................................................................................................................. 285
Secţiunea V. Asociaţii şi organizaţii profesionale ..................................................................... 285
A. Asociaţii şi organizaţii profesionale naţionale ............................................................... 285
B. Asociaţii şi organizaţii profesionale internaţionale ..................................................... 288
C. Asociaţii de promovare locală şi regională ...................................................................... 290
D. Alte organizaţii neguvernamentale ..................................................................................... 290
Capitolul V
Contracte specifice turismului ..................................................................................................... 295
Secţiunea I. Contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice ............... 295
A. Noţiune, natură juridică şi particularităţi......................................................................... 295
B. Obiectul contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice ...................... 301
C. Conflictul de norme generat de contractul de vânzare a pachetelor
de servicii turistice .......................................................................................................................... 308
D. Formarea contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice ................... 318
E. Efectele contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice ......... 332
F. Modificarea şi cesiunea contractului .................................................................................. 343
G. Denunţarea unilaterală a contractului şi rezilierea ...................................................... 346
H. Garanţiile financiare şi asigurările agenţiilor de turism ............................................ 350
Secţiunea II. Contractul de servicii hoteliere .............................................................................. 351
A. Calificarea contractului de servicii hoteliere................................................................... 352
B. Încheierea contractului de servicii hoteliere................................................................... 357
C. Efectele contractului de servicii hoteliere ........................................................................ 362
Secţiunea III. Contractul de închiriere sezonieră şi contractul de timesharing ........... 368
A. Contractul de închiriere sezonieră (închiriere de scurtă durată) .......................... 368
B. Contractul de timeshare ........................................................................................................... 372
Secţiunea IV. Contractul de transport de persoane ................................................................. 386
A. Noţiuni generale despre activitatea de transport ......................................................... 387
B. Contractul de transport de pasageri şi bagaje ................................................................ 388
C. Transportul aerian de pasageri şi bagaje .......................................................................... 399
D. Transportul rutier de pasageri şi bagaje .......................................................................... 419
E. Transportul feroviar de persoane şi bagaje ..................................................................... 426
F. Transportul maritim şi fluvial de persoane şi bagaje .................................................. 434
Secţiunea V. Contractul de management hotelier..................................................................... 441
A. Noţiuni introductive .................................................................................................................. 441
B. Forme de exploatare a hotelurilor ....................................................................................... 442
598 | Ilie Dumitru
C. Definiţie şi particularităţi ........................................................................................................ 442

D. Conţinutul contractului............................................................................................................ 444
Capitolul VI
Modalităţi de comercializare şi plată a serviciilor turistice ....................................... 449
Secţiunea I. Comerţul tradiţional..................................................................................................... 449
A. Iniţierea încheierii contractului şi oferta de a contracta ........................................... 449
B. Acceptarea ofertei şi efectele juridice ................................................................................ 450
C. Locul şi momentul încheierii contractului ....................................................................... 450
Secţiunea II. Contractele la distanţă şi comerţul electronic ................................................. 451
A. Contractele între absenţi ......................................................................................................... 451
B. Comerţul electronic ................................................................................................................... 451
Secţiunea III. Plăţile electronice....................................................................................................... 467
A. Apariţia şi importanţa economică a plăţilor electronice ........................................... 467
B. Sisteme de plăţi electronice ................................................................................................... 468
C. Reglementări legale privitoare la plăţile electronice .................................................. 469
Secţiunea IV. Protecţia datelor cu caracter personal ............................................................. 471
Secţiunea V. Plăţile cu cecuri şi vouchere de vacanţă ............................................................. 477
Capitolul VII
Reglementarea altor domenii de activitate conexe turismului ................................ 485
Secţiunea I. Staţiunile şi localităţile turistice ............................................................................. 485
A. Noţiune şi caracteristici ........................................................................................................... 485
B. Autorizarea staţiunilor turistice în România .................................................................. 486
C. Clasificarea staţiunilor turistice în România ................................................................... 487
D. Administrarea staţiunilor turistice şi regimul fiscal aplicabil................................. 488
Secţiunea II. Ariile naturale protejate ........................................................................................... 489
A. Noţiuni generale şi importanţa ariilor protejate .......................................................... 489
B. Cadrul legal naţional.................................................................................................................. 491
Secţiunea III. Monumentele istorice şi obiectivele turistice religioase........................... 495
A. Monumentele istorice ............................................................................................................... 495
B. Obiectivele religioase ................................................................................................................ 497
Secţiunea IV. Muzee ............................................................................................................................. 498
A. Importanţa muzeelor şi a obiectivelor de patrimoniu în turismul
internaţional ...................................................................................................................................... 498
B. Cadrul legal naţional.................................................................................................................. 499
Secţiunea V. Activităţile de divertisment ..................................................................................... 501
A. Prezentare generală .................................................................................................................. 501
B. Aspecte legale ............................................................................................................................... 502
Secţiunea VI. Agrementul nautic...................................................................................................... 508
A. Cadrul general de reglementare........................................................................................... 508
B. Evidenţa şi înmatricularea ambarcaţiunilor de agrement ........................................ 511
Secţiunea VII. Turism montan .......................................................................................................... 513
A. Importanţă economică şi perspective de dezvoltare................................................... 513

B. Reglementări internaţionale cu impact asupra turismului montan...................... 514
C. Prevederi ale legislaţiei naţionale în domeniul turismului montan ...................... 516
Secţiunea VIII. Turismul balnear ..................................................................................................... 518
Secţiunea IX. Salvamont ...................................................................................................................... 520
A. Apariţia şi dezvoltarea activităţilor de salvare în munţi ............................................ 520
B. Salvamontul în România .......................................................................................................... 521
Secţiunea X. Salvamar ........................................................................................................................... 523
A. Apariţia şi dezvoltarea activităţilor de salvare pe mare ............................................ 523
B. Activitatea de salvamar în România ................................................................................... 524
Capitolul VIII
Alte reglementări cu incidenţă în domeniul turismului ............................................... 527
Secţiunea I. Asigurări obligatorii şi facultative .......................................................................... 527
A. Raportul juridic de asigurare ................................................................................................. 528
B. Condiţiile contractuale şi informaţiile prezentate potenţialilor contractanţi .. 529
C. Tipuri de asigurări cu incidenţă în industria turistică ................................................ 531
Secţiunea II. Reclamă şi publicitate ................................................................................................ 540
A. Noţiuni introductive .................................................................................................................. 540
B. Cadrul legal general de desfăşurare a activităţilor de publicitate ......................... 541
C. Amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate ................................................. 543
D. Reguli specifice fiecărei categorii de mijloace de publicitate .................................. 546
E. Taxele de publicitate .................................................................................................................. 549
F. Reguli specifice pentru publicitatea audiovizuală ........................................................ 551
G. Publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă................................................... 552
Secţiunea III. Concurenţa legală, loială şi onestă ...................................................................... 554
A. Importanţa şi rolul concurenţei în economia de piaţă ................................................ 554
B. Noţiunea şi tipurile de concurenţă ...................................................................................... 556
C. Combaterea concurenţei neloiale......................................................................................... 557
D. Practici anticoncurenţiale ....................................................................................................... 559
Secţiunea IV. Reglementări fiscale specifice turismului ....................................................... 567
A. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor .................................................................... 567
B. Tratamentul TVA ......................................................................................................................... 570
C. Impozitul specific unor activităţi .......................................................................................... 571
D. Alte facilităţi fiscale în turism ................................................................................................ 578
Bibliografie .............................................................................................................................................. 579

600 | Ilie Dumitru

Ilie Dumitru Dreptul Si Economia Turismului Acad Repag PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilie Dumitru Dreptul Si Economia Turismului Acad Repag PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul şi economia turismului | 1

DREPTUL ŞI ECONOMIA TURISMULUI

Prezenta lucrare a fost elaborată având în vedere stadiul legislației la data de

Editat de Universul Juridic SRL.

Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă !

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Universul Juridic Universul Juridic Ujmag.ro

„Inteligenţa, spiritul şi înţelepciunea cetăţii rezidă în legi.”

Dreptul nu este altceva decât un ansamblu de norme care reglementează viaţa

Desigur că reglementările juridice din domeniul turismului nu sunt de dată chiar

turismului”, autor Emilia Lucia Cătană.

1 Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai are în planul de învăţământ un

research/regi ons-2017/world2017.pdf (accesată la 01.08.2018).

Turismul – domeniu special de activitate economică

Secţiunea I. Noţiune şi forme de manifestare

A. Scurt istoric al activităţilor turistice

În principiu, termenul „turism” este utilizat cu două înţelesuri:

1 A se vedea C. Cristureanu, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed. C.H. Beck,

şi America, a se vedea C. Cristureanu, op. cit., p. 9-11.

adresa web https://www.thomascook.com/thomas-cook-history/ (accesat la 01.08.2018).

Abeona, Bucureşti, 1992, p. 18.

Adevărata explozie a dezvoltării turismului s-a produs atunci când automobilul şi

B. Definiţii ale turismului

Concomitent cu manifestarea din ce în ce mai clară a turismului ca fenomen social,

director al Federaţiei Elveţiene de Turism. A contribuit la dezvoltarea ştiinţei şi teoriei generale a

Dicţionarul explicativ al limbii române (2009)1 consemnează că turismul este

1 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii

Director-General al BBC, profesor la Management School of Economics din cadrul Edinburgh

Literatura de specialitate consemnează ca primă încercare de apropiere a părerilor

criteriul „cazării peste noapte”. A se vedea, V. Glăvan, op. cit., p. 24.

statisticile europene referitoare la turism şi de abrogare a Directivei 95/57/CE a Consiliului, publicat

1 Documentul Recomandări internaţionale pentru statistică în turism – 2008 a fost elaborat de

C. Forme ale turismului

Unul din factorii favorizanţi pentru dezvoltarea şi diversificarea turismului a fost

România, dar este surclasat de Budapesta şi Praga”, la adresa web http://www.zf.ro/zf-24/Bucureştiul-

capacitatea naţională de cazare şi 21% din consumul turistic total.

Ţările care au relief montan şi climă adecvată au investit sume importante în

5. Turismul balnear şi balneo-climateric

antrenamente fizice, body building etc.

noiembrie 2009, în formă integrală la adresa web: http://turism.gov.ro/wp-content/uploads/2013/

8. Turism de sănătate şi wellness

10. Turismul în parcuri tematice

11. Turismul alterat sau deviant

Do Spas Fit?, care poate fi găsit şi la adresa web http://www.globalwellnesssummit.com/images/

Atât Organizaţia Mondială a Turismului, cât şi UE sunt angajate în combaterea

b. Turismul sumbru (sau „dark tourism”)

c. Turismul sărăciei (sau „poverty tourism”)

1 A se vedea, spre exemplu, Comunicarea CE (COM/96/547) privind combaterea turismului sexual

De altfel, la nivelul UE, în ciuda dreptului fundamental la liberă circulaţie şi la

1 A se vedea Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004

preliminară formulată de Sozialgericht Leipzig - Germania) - Elisabeta Dano, Florin Dano/Jobcenter

12. Alte forme de turism

D. Criterii de clasificare a activităţilor turistice

Având în vedere complexitatea fenomenului turistic, multitudinea de factori

turistice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 28-44.

4. După caracteristicile sociale şi economice:

2. După personalitatea turistului:1

organizate şi nici de programele prestabilite, ci caută sau născoceşte activităţi

Secţiunea II. Importanţa turismului în economia naţională şi mondială

A. Turismul, fenomen economic şi socio-cultural complex

R. Minciu, Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p. 22.

française, Paris, 1996, p. 108.

cadrul Universităţii Northwestern (SUA) şi este considerat a fi „părintele marketingului mondial”