I

Autorul arată că tâlharii „foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi”, care

„băgaseră spaima în trei hotare” au fost prinşi. Aceştia „începuseră cu
hoţie de cai; apoi, o călcare două, cu cazne; pe urmă omoruri”. Între cei
jefuiţi în ultima vreme se afla şi popa Iancu din Podeni, călcat când era
singur acasă şi furat de bani. „De mirare însă un lucru – popa avea un
buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva şi mai
curios – câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedeseră măcar
semn de viaţă!”, continuă autorul nararea.

Fratele mai mare al preotului, Stavrache, hangiu şi negustor, primeşte

vizita mezinului, care i se mărturiseşte, spunându-i că el este căpetenia
cetei de tâlhari. Hangiul află cu acest prilej că jaful de la preot fusese
o înscenare menită să adoarmă bănuielile şi că ceata de tâlhari fusese
prinsă într-o cursă, iar şeful ei scăpase din întâmplare. Popa Iancu este
înspăimântat de gândul că tâlharii din ceata sa, în timpul anchetei, puşi
la cazne, vor mărturisi cine le este căpetenia.

Cum la han soseşte un grup de voluntari care se înrolaseră pentru a

participa la Războiul de Independenţă, în urma sfatului dat de
Stavrache, popa Iancu se înrolează şi el, pentru a i se pierde urma.

După câtva timp, hangiul primeşte o scrisoare de la fratele său,

expediată din Turnu-Măgurele, şi află astfel că preotul în lupta de la
Plevna „Se bătuse cu mare curaj şi cu mult noroc în trei rânduri; luase
un steag de la inimic, într-o încăierare unde ai noştri erau aproape
zdrobiţi, fusese numit sergent pe câmpul de onoare, căpătând «Virtutea
militară» şi o decoraţie rusească”.

O altă scrisoare, primită puţin timp mai târziu şi semnată de doi

camarazi de arme ai preotului, îl informează despre moartea eroică a
acestuia – înaintat între timp la gradul de sublocotenent –, „pe câmpul
de onoare de trei gloanţe inimice primite în pântece”.

Imediat după primirea scrisorii, hangiul consultă un avocat pentru a afla

„cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun
pierdut, care n-are alt moştenitor”.

II

Avocatul îl informează pe Stavrache despre dreptul lui de a folosi

averea fratelui plecat, atâta vreme cât acesta nu revine. Apoi „Au
trecut cinci ani de la război şi nimini, în adevăr, n-a supărat pe d.
Stavrache fără decât popa Iancu volintirul, care venea din când în când
de pe altă lume să turbure somnul fratelui său.”.

În prima dintre aceste apariţii, preotul se înfăţişează fratelui său

„Stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca
în clipa morţii”, în haine de ocnaş, spunând că a evadat după ce şi-a pilit
lanţurile. Ocnaşul se prăbuşeşte la pământ; luat în braţe de hangiu, se
agaţă de acesta cu o greutate ca de mort, după care îl trânteşte la
pământ cu forţa unui luptător plin de putere şi îi pune genunchiul pe
piept, întrebându-l „– Gândeai c-am murit, neică?”. Vrea să-l sugrume pe
hangiu dar, împins de acesta cu ultimele sale puteri prin uşă afară,
dispare. Stavrache „A doua zi s-a dus la biserică şi a aprins lumânări
pentru sufletele morţilor”.

Din nou popa Iancu se înfăţişează lui Stavrache, acum în calitate de

căpitan al unei companii de soldaţi. Îl urmăreşte în casă pe hangiu, care
se refugiază acolo, de teama fratelui său, după ce ieşise în întâmpinarea
militarilor. Văzându-se astfel urmărit, Stavrache se repede asupra
căpitanului, îl ia de gât, dar pe măsură ce strânge, până când „simte cum
degetele-i pătrund în muşchii grumazului strivindu-i, afundând
beregata”, chipul acestuia se luminează. Biruit de inutilitatea efortului,
Stavrache cedează, iar fratele său îi pune aceeaşi întrebare: „– Gândeai
c-am murit, neică?”, după care pleacă împreună cu compania sa. A doua
zi „Dis-de-dimineaţă, d. Stavrache, tremurând de friguri, era la popa
satului, rugându-l să vie negreşit până seara să-i facă sfeştanie acasă”.

III

Pe o vreme cu „ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş” Stavrache

închide prăvălia, socotind că nu va avea clienţi. Către seară însă o fetiţă
trimisă de părinţi vine să cumpere, pe datorie, petrol şi ţuică. Fetiţa îi
transmite hangiului cerinţa părinţilor: să nu mai pună ţuică în clondirul
de petrol şi petrol în cel de ţuică şi să măsoare bine. Ia un covrig rămas
pe tejghea, în timp ce hangiul se apleacă să ridice recipientul cu petrol
dar primeşte o palmă, pentru tentativa de furt.

După plecarea fetiţei sosesc cu o sanie doi călători, cu aspect

negustoresc. Poftiţi în han, unul din ei se culcă, de oboseală, explică al
doilea, care, în timp ce mânca din ce-i adusese hangiul, îi spune acestuia
din urmă pe nume. Uimit, Stavrache întreabă de unde îl cunoaşte
oaspetele. Acesta răspunde că l-a informat tovarăşul. Auzind întrebarea
şi în timp ce hangiul se îndrepta spre pat ca să-l vadă mai bine, cel
culcat ridicându-se în picioare spune: „– Cum să nu te cunosc, neică
Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”. La aceste cuvinte, şocat fiind,
„Hangiul deschise gura mare să spuna ceva, dar gura fără să scoată un
sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi
apoi rămaseră mari privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări
ne-nchipuite”, după care popa Iancu îi spune că a venit la el ca să ia, în
bani, o parte din averea pe care o lăsase. Avea nevoie de bani pentru că
a luat cincisprezece mii de lei din banii regimentului: „– ...Dacă până
poimâine n-am cinsprezece mii, trebuie să mă-mpuşc...”, adaugă el.
În tot acest timp, Stavrache nu zice nimic, ascultă, zâmbeşte, şi apoi
începe să râdă, gura îi rămâne încleştată iar paharul şi-l varsă peste
bărbie, pe piept. Fără să spună nimic, îşi face câteva cruci, apoi se
culcă, adoarme pe loc şi, atins uşor de frate, cu scopul de a-l trezi din
visul urât pe care credea că îl avea, se ridică în picioare, „cu chipul
îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile-ncleştate, cu gura plină de spumă
roşcată”. Îi atacă pe cei doi care cu greu reuşesc să-l biruie pe hangiu;
pus la pământ printr-o stratagemă (preotul îi legase picioarele în timp
ce Stavrache se luptă cu celălalt client), hangiul începe să cânte
popeşte, legănându-şi capul în ritmul melodiei. Înnebunise.