Învățătura dogmatică despre creație sau

ktisologia. Temeiul și scopul creație.

KEY: Cred într-Unul Dumnezeu făcătorul cerului și al pământului

A. ÎNCEPUTUL CREAȚIEI: REVELAȚIA SCRIPTURISTICĂ

✓ Dumnezeu cel Unul și întreit în Persoane desâvârșit în ființa Sa

crează liber și din iubire ”toate cele văzute și nevăzute”.
✓ Creația ține de activitatea creatoare și proniatoare a lui Dumnezeu.
✓ Creația nu există din veșnicie, prin urmare este de o altă natură
decât Dumnezeu=dimiourgia-ktisi=facere – zidire.
✓ Dumnezeu Treime singurul și unicul Făcător al unicei lumi alcătuită
din ființe duhovnicești, zidiri materiale și duhovnicesc-materiale.
✓ Revelația ne învață faptul că Dumnezeu a făcut din nimic, dintr-u
neființă, ceea ce numim general kosmos=lume, podoabă, frumusețe,
ordine; în special pământul și omul: „La început a făcut Dumnezeu
cerul și pământul” Fc. 1, 1.
✓ Din Sfânta Scriptură aflăm: „Toate prin El s-au făcut. Și fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(In. 1, 3). ”Ziditorul a toate este
Dumnezeu” (Ev. 3, 4); „Pentru că de la El și prin El și întru El
sunt toate”(Rom.1, 36).
✓ Lumea este creația Sfintei Treimi:
❖ Despre lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, Tatăl, Sf.
Scriptură ne spune: „Pentru noi există un singur
Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate” (I Cor. 8, 6).
❖ Despre lucrarea făcătoare a lui Dumnezeu Fiul se
spune: „Pentru noi...există un singur Domn, Iisus
Hristos, prin Care sunt toate” (I Cor. 8, 6); ”toate prin
El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut” (In. 1, 3); „întru El au fost făcute toate, cele din
ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele
nevăzute...toate s-au făcut prin El și pentru El. El este
mai înainte decât toate și toate prin El sunt
așezate” (Col. 1, 16-17).
❖ Despre lucrare ziditoate a lui Dumnezeu Duhul Sfânt
se spune: „Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a
făcut” (Ps. 103, 30); „Cu cuvântul Domnului cerurile
s-au întărit și cu duhul gurii Lui toata puterea
lor” (Ps. 32, 6);„Duhul lui Dumnezeu se purta pe
 deasupra apelor” (Fc. 1, 2 )= Sf. Vasile spune că prin
Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra apelor,
se înțelege că Duhul Sfânt încălzea natura apei și îi
dădea viață, pregătind-o pentru nașterea ființelor vii,
așa cum pasărea clocește ouăle, transmițîndu-le o
putere de viață dătătoare.
❖ Concluzie - Sf. Atanasie cel Mare: ”Nimic nu vine la
ființă și nu se face decât prin Fiul în Sfântul Duh,
deoarece Sfânta Treime, Cea nedespărțită după fire și
una după lucrare, întreagă participă la facere și la
producere”
✓ Tot ceea a făcut Dumnezeu a făcut prin vointa Sa creatoare, liberă și
independentă de contingența (accidentalitatea) lumii.
✓ Una din însușirile esențiale ale lui Dumnezeu - iubire este
creativitatea, ceea ce Îl face un Dumnezeu viu și dinamic.
✓ Dumnezeu este în ființa Sa creator, dar o face aceasta în acord cu
voința Sa liberă ca Persoană. A creat lumea personal, nu prin îngeri:
”Dumnezeu nu a creat lumea prin îngeri, sau prin oarecare outeri
deosebite, căci Dumnezeu a toate nu are lipsă de nimic, putând El
face toate prin Cuvântul și prin Duhul Său” Sf. Irineu de Lyon
✓ Chiar dacă lumea este dependentă de Dumnezeu, totuși Dumnezeu,
ca Făcător, este transcendent lumii = acest adevăr ferește învățătura
ortodoxă despre creație de panteism, dualism, materialism.
✠ Panteism = lumea este emanația naturală a ființei lui
Dumnezeu, ea este împreună veșnică cu El și
reprezintă un fel de trup veșnic al Lui.
✠ Dualism = lumea și Dumnezeu sunt două ființe
veșnice, două principii în care Dumnezeu apare nu ca
principiu creator, ci doar ca principiu regulator.
✠ Materialism = toate ființele și făpturile iau naștere
dintr-o preexistentă materie haotică, ce lucrează
creativ, printr-o putere imanentă ziditoare. Lumea
potrivit materialismului științific este rezultatul
diferitelor combinații ale atomilor. Ca materie este
veșnică, ca formă e produsul unei lungi evoluții. ”Dacă
Dumnezeu nu este și autorul materiei, ci a făcut
lucrurile din materia existentă deja, atunci El apare
slab, deoarece n-a putut fără materie să producă nimic
din cele existente, precum și slăbiciunea tâmplarului se
arată prin aceea că fără lemn el nu poate face nimic”
Sf. Atanasie cel Mare

B. CREAȚIA LUMII DIN NEFIINȚĂ. MOTIVUL ȘI SCOPUL CREAȚIEI

✓ Creația și actul creator este legat, în concepția scolastică, în
chip esențial de două realității:
▪ Atotputernicia lui Dumnezeu în grad absolut
▪ Aducerea întregii realități universale din
neexistență sau din nimic.
✓ Prin urmare, se constată că realitatea creată este aducerea la
existență din nimic ca neant, ceea ce înseamnă că tot ceea ce
există are ca temei atotputernicia lui Dumnezeu.
✓ Noțiunea de nimic, de factură scolastică, este o moștenire a
gândirii filosofice, fără să contravină concepției patristice
potrivit căreia nimicul este inexistent. Așadar, în sens teologic
nimicul este asimilat inexistenței.
✓ În sens filosofic însă nimic este lipsa unui număr sau al unei
cantități. Dacă înțelegem în acest sens nimicul, atunci riscăm
să înțelegem neteologic obârșia și sensul creației.
✓ Teologia creștină consideră că realitatea creată are o Cauză de
Sine existentă.
✓ Teologia scripturistică și patristică pentru a evita acest înțeles
nu folosește termenul nimic (µηδέν), ci expresia din ne-ființă
(ἐκ τοῦ µὴ ὄντος): ”Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ
căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că
nu din cele sunt (ne-ființă) (ouvk evx o;ntwn) le-a făcut pe ele
Dumnezeu” (II Mac. 7, 28).
✓ Deși semantic pare a avea același sens teologia patristică a
preferat cea de-a doua expresie, pentru a sublinia hotărât și
clar raportul dintre Ființă și neființă, necreat-creat, Ființă-
energii.
✓ Când se spune că lumea este din neființă, este ca și cum s-ar
spune că creația nu este din Ființa lui Dumnezeu, ceea ce ar fi
condus la panteism=creația ca existență de sine și din veci.
✓ Creația nu este din ne-ființă ca dintr-un principiu obiectiv, ci
este creată de Dumnezeu ca Existență de Sine, adusă din
neființă la ființă creată: ”Logosul nu Îl creează [cineva] în
vreun oarecare fel, iar ființa firii [create] este indicată prin
devenire… Iar faptul că din neființă a fost creată lumea,
înseamnă că ea are subzistența mai nouă și nașterea mai
recentă, această aducere la ființă a tuturor celor ce sunt fiind
făcută de către Tatăl prin Fiul”. Sf. Alexandru al
Alexandriei
✓ Prin urmare teologia patristică nu a dorit să accentueze
atotputernicia lui Dumnezeu, și raportul legalist de forță ce ar
exista drept consecință între Dumnezeu și om pe temeiul
 lumii, ci a dorit să sublinieze faptul că lumea este o existență
dependentă de Ființa divină Care îi este Cauză și faptul că
lumea nu este existență de sine.
✓ Creația nu provine din Ființa lui Dumnezeu, ci de la
Dumnezeu care a întemeiat-o din voință liberă din neființă
prin lucrările Sale: ”Dumnezeu creează o alteroființialitate
față de natura Sa și o înzestrează după har ca această
realitate să participe la lucrările Sale.” Nikos Matsoukas
✓ Această concepție teologică cu privire la facerea lumii
evidențiază indirect și distanța ființială care există între
Dumnezeu și om, dar și realitățile care le aduc împreună:
veacurile, duhurile, lumea creată în general.
✓ Între Dumnezeu și om există o deosebire de:
▪ Ființă = creat-necreat
▪ Timp = Omul în timp- Dumnezeu în veșnicie
▪ Rațiuni veșnice = sensuri dinainte de veci-
desăvârșirea progresivă a tuturor.
✓ Motivul:
o În afara voii libere a lui Dumnezeu nu există nici un alt
motiv. Dumnezeu așa a binevoit: ” Dumnezeu, prin
însuși faptul că există ca bine ființial, întinde
bunătatea la toate cele ce sunt” Sf. Dionisie
Areopagitul
o Temeiul dumnezeiesc este acela de a se împărtăși și
alte ființe de bunătatea lui Dumnezeu, preamărindu-L:
„Dumnezeu Cuvântul, Înțelepciunea, Puterea a fost
Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la
crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru
această ființă pe care a creat-o. Trebuia ca lumina să
nu rămână nevăzută, slava să rămână fără martor,
bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se
bucure de ea, și celelalte daruri ce se văd în jurul firii
dumnezeiești să nu rămână fără efect nefiind cine să se
bucure și să se împărtășește de ele.” Sf. Maxim
Mărturisitorul
o Motivul este bunătatea și iubirea lui Dumnezeu,
creând lumea pentru a face și alte ființe părtașe la
iubirea și bucuria Sfintei Treimi.
o Despre motivul creației Sfântul Ioan Damaschin
spune: „Pentru că bunul Dumnezeu nu s-a mulțumit cu
contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea bunătății
Sale a binevoit să se facă ceva care să primească
binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea
 Lui, aduce de la neființă la ființă creând universul, atât
pe cele văzute cât și pe cele nevăzute, și pe om, care
este alcătuit din elemente văzute și nevăzute. În timp ce
gândește și creează; iar gândul se face lucru,
realizându-se prin Cuvânt și desăvârșindu-se prin
Duhul”.
✓ Scopul:
o Scopul creării lumii este preamărirea lui Dumnezeu -
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor
Lui o vestește tăria” (Ps. 19, 2)- și dobândirea
existenței veșnic bune a creaturilor. Sf Maxim
Mărturisitorul
o Comunicarea prin comuniunea cu Dumnezeu a
perfecțiunii și desăvârșirii dumnezeiești.
o Scopul creației nu poate fi zădărnicit de actele libere
ale oamenilor care nu aleg fericirea și viața veșnică.
Cei care nu aleg bucuria și preamărirea lui Dumnezeu,
o fac aceasta pentru ei înșiși, așa cum cel care închide
ochii zădărnicește lumina soarelui pentru el însuși nu
pentru toți.
o Lumea slujește ridicării noastre la sensul nostru ultim:
comuniunea cu Dumnezeu cel personal.
✓ Dumnezeu a creat lumea bună foarte:
o Dumnezeu a creat lumea bună foarte fiind urmarea
unui plan veșnic și atotbun.
o În lume există o anumita armonie cel puțin din
punct de vedere fizic. Este însă bună și din punct de
vedere spiritual, întrucât ea este mediul progresului
spiritual al omului spre desăvârșire.
o Revelația ne încredințează de acest fapt: ”Și a privit
Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată, erau bune
foarte” Fc. 1, 31.
o Biserica învață că creatura este bună, pentru că toate
sunt bune câte le-a creat Dumnezeu; singura deosebire
este aceea că creatura rațională liberă, depărtându-se
de Dumnezeu, se face rea, nu pentru că Dumnezeu a
creat-o astfel, ci din pricina faptelor ei iraționale.
o Răul din ea nu este opera lui Dumnezeu, ci a ființelor
raționale; răul este de ordin moral, el nu are ființă, ci o
parazitare a ei.
o Răul nu poate zădărnici scopul lumii, pentru că omul
își poate atinge menire sa și în lumea căzută.
 o Există două concepții privitoare la lume: una
pesimistă- lumea este rea și nu ne putem mântui și una
absolut optimistă care afirmă faptul că lumea actuală
e cea mai bună pe care trebuia să o creeze.
o Credința creștină vorbește însă de o lume bună foarte,
dar de o perfecțiune relativă, nu absolută=altfel ar fi fot
totuna cu Dumnezeu.

C. CAUZA ȘI MODUL NAȘTERII FIINȚELOR: CINE ȘI CUM A FĂCUT

LUMEA?

✓ „Nu se micșorează admirația pentru lucrurile mărețe din

natură, dacă se descoperă chipul în care le-a făcut
Dumnezeu. Iar dacă nu le socotești adevărate simpla ta
credință să-ți fie mai puternică decât argumentele logice” Sf.
Vasile cel Mare
✓ Dumnezeu a creat lumea! S-a realizat în șase zile, șase faze
ale procesului cosmogonic. După Părinții Bisericii, cele șase
zile au în primul rând un sens cosmogonic, și nu astral, de
succedare a nopții și a zilei pentru a îndrepta creația în timp
spre ținta ei finală.
✓ Prin urmare, zilele creației au un caracter cosmologic și
simbolic, descoperă în parte misterul facerii, acoperind în
același timp foarte multe din procesele acestei faceri. Zilele
creației sunt unități de timp, dar și faze genetice. Drept
urmare, o zi din cele șase în raport cu zilele ce au urmat poate
fi cuprinsă fie într-o clipită, fie în 24 ore, fie în miliarde de
ani.
✓ Epistloa către Barnaba vorbeşte de creaţia lumii în şase mii
de anii: „O zi la Dumnezeu este ca o mie de ani” (Ps. 89, 4)
PSB, I.
✓ Există și interpretarea potrivit căreia, ziua a șaptea era
destinată să fie ziua odihnei lui Dumnezeu și a omului în
acest veac până la sfârșitul lui, iar ziua a opta să fie ziua cea
mare a Împărăției veșnice.
✓ Cele șase zile nu sunt șase zile ce învăluie creația într-un
proces cosmogonic mitic, ci descoperă și o anumită latură
științifică a creației: creația materiei informale, apele
întunecate și neclare, cerul și pământul:
▪ „La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul. Şi pământul era netocmit şi gol.
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
 Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Fc. 1,
1-2)
✓ Urmează apoi șase faze de formare a universului:
▪ Nașterea Luminii.
▪ Alcătuirea atmosferei.
▪ Formarea uscatului și a mărilor.
▪ Creația soarelui, a lunii și a stelelor.
▪ Crearea animalelor din mare și pasărilor cerului.
▪ Crearea animalelor de pe uscat și a omului
”după chipul și după asemănarea lui
Dumnezeu” Fc. 1, 26.
✓ Spre deosebire de alte cosmogonii mitice, cosmogonia
revelată nu vorbește de nici un fel de teogonie. Nu se
vorbește despre modul în care a luat ființă Dumnezeu pentru
că El se subînțelege.
o În mitologia babiloniană de pildă cosmogonia este
strict legată de lupta dintre doi zei (Marduk și Tiamat),
care se luptă pentru supremație. Marduk îl face bucăți
pe Tiamat și din el face cerul și pământul.
o În cosmogonia greacă apare înaintea tuturor lucrurilor:
haosul. Din haos și ca urmare a luptei dintre zei apar
cerul și pământul. Zeus după ce îi supune pe toți zei
devine zeul suprem al pantheonului religiei grecești.
✓ Despre modul cum s-a realizat procesul cosmogoniei revelate
Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie al Nyssei menționează
aspecte care prin analogie sunt asemănătoare cu pozițiile
științifice ale evoluționiștilor:
o În fazele creației nu au fost aduse la existență diferitele
specii așa cum se pot întâlni în forma de astăzi, ci au
provenit din depunerile seminale pe care lucrarea
creatoare a lui Dumnezeu le-a depus în pământ: ”Acum
este pârga fiecărui fel de viețuitoare din apă care, ca și
semințele din natură, primesc porunca de a se arăta”
Sf. Vasile cel Mare
o Pământul este înzestrat în potență cu atribute vitale
sau organice.
o Creația este potrivit Sf. Grigorie de Nyssa o energie
prin care sunt zidite instantaneu toate depunerile sau
semințele ființelor create. Urmează apoi dezvoltarea
dinamică a lumii și a vieții, timp de șase zile: ”...am
fost de acord că Dumnezeu a unit motivațiile, cauzele
și puterile tuturor celor ce există într-o clipă și că
ființa fiecărui lucru din cele ce există a fost creată în
 prima ieșire din sine a voinței (dumnezeiești), cerul,
tăria, stelele, focul, aerul, marea, pământul,
viețuitoarele, plantele...” Sf. Grigorie de Nyssa
o Tot pe aceste principii seminale este creat și omul,
rațiunile lui seminale se află depuse în întregul sau
totalitatea tuturor celorlalte depuneri.
o Existența primordială a lui Adam și a Evei nu este una
istorică, ci seminală.
o Distincția dintre realitatea seminală și cea istorică nu
este cea platonică, (idei și realități create= creația
ideală și cea reală), ci o realitate una distincă numai ca
potență și proces; depunerile seminale sunt un fel de
ADN, purtătoare de informație genetică a realităților
care urmau să fie create.
În teologia creștină există împotriva tezelor panteiste sau
dualiste, o unitate și continuitate dar și o distincție între Cauza și
modul realizării și dezvoltării creației.
✓ Dincolo de aspectele care sunt deja stabilite științific astăzi,
revelația ne descoperă prin intermediul teofaniilor faptul că
Dumnezeu este Cauza și Scopul final al creației. Revelația abordată
astfel conduce la o cunoaștre harismatică, a ceea ce se poate dovedi
științific. Cu alte cuvinte, cosmogonia teologică este confirmată
științific în privința lui CINE? și CUM?

D. CARACTERUL CREAT AL FIINȚELOR

✓ Distincția dintre creat și necreat, ființă și neființă ca raport al

creației la Creator impune participarea celei dintâi la Ființă și
Creator pentru a-și putea atinge scopul.
✓ Creația nu este o realitate desăvârșită după fire, ci este dinamică și
evolutivă. Este statică în sensul existenței create. Ceea ce a fost
creat nu poate trece în neființă.
✓ Din perspectiva creație, deși lumea este numită și kosmos (ordine,
frumos, bine), această desăvârșire este una relativă.
✓ Caracterul creat al celor ce sunt presupune o participare continuă și
dinamică pentru a putea să își conserve statutul de ființe create bune
foarte, și de a reuși să dobândească în chip neschimbător
desăvârșirea. Omul este chemat așadar să naturalizeze prin
participare viața dumnezeiască.
✓ Ființele create aduse din ne-ființă la ființă, au două caracteristici
esențiale:
o Sunt transformabile și schimbabile
 o Se mișcă între desăvârșire și alienare/coruptibilitate care
poate tinde și ajunge până la granița cu neființa, dar niciodată
neființă. = curgere, coruperea și mortalitatea sunt stări
limitative ale creației făcute din neființă.
✓ Creația subzistă având drept legitate universală participarea la
lucrările dumnezeirii.
✓ Schimbabilitatea și coruptibilitatea, după aceeași legitate universală
sunt realități ce țin de caracterul nedesăvârșit al creației; creația este
o realitate dependentă de Dumnezeu, purtând în sine tendința de a
se îndrepta spre neființă la care nu va ajunge niciodată: ”Căci
darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11,
29)
✓ Creația este chemată să participe la darurile dumnezeiești în chip
veșnic prin exprimarea liberă a omului. Omul prin participare este
chemat să folosească caracterul schimbabil al naturii umane pentru
a lua drumul schimbării în bine și a atinge desăvârșirea.
✓ Căderea îngerilor și a omului a survenit în urma alegerii schimbării
în rău, fapt pentru care au căzut în ceea ce nu sunt cu adevărat: „ Iar
cei ce s-au întors de la Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu Care
este, închipuindu-și pe cel ce nu este, au căzut în nimic” Sf.
Athanasie cel Mare
✓ Posibilitatea căderii și a schimbabilității este legată nu de
nedesăvârșirea creației, ci de necesitatea omului de a fi liber. Nu
putea fi desăvârșit în Dumnezeu fără exprimarea liberă a acestuia
față de Dumnezeu și de neființa din care a fost creat: ”Întreaga
făptură este schimbătoare după fire, căci ființa, ce-și are începutul
nașterii și pornirea din neființă, aceea cu necesitate este
schimbătoare după fire”. Sf. Ioan Damaschin

D. CREAȚIA ȘI IERARHIA FIINȚELOR: VEACURI, DUHURI, LUME și

OM

✓ Creația în general este după chipul existenței Dumnezeului Treime.

✓ Vorbim de o unitate de fond a creație, dar și de o distincție ce ține
de forme, specii și clase de ființare create.
✓ Dacă ar trebui să vorbim de o ierarhizare a existenței create, ea nu
poate fi înțeleasă decât referitoare la participarea diferitelor făpturi
ale creației la lucrările dumnezeiești.
✓ Nu există diferență cât privește participarea la Dumnezeu, ci numai
intensitate și chipuri diferite. În această dinamică se înțeleg
mișcările neîntrerupte, varietatea harismelor, transmiterea puterilor
luminătoare și sfințitoare.
 ✓ Toate existențele create participă ca un singur trup la
dumnezeieștile lucrări.
✓ Cu toate aceste există o diferență ce ține de capacitatea de
receptivitate a făpturilor în raport cu lucrarea una și neîmpărțită a
Dumnezeirii. Acestea se împart după felul participării la:
o Lucrarea făcătoare de existență- făpturi ce au doar existența
o Lucrarea făcătoare de viață - au existența și viața.
o Lucrarea dătătoare de chibzuire/înțelepciune – au existența,
viața și înțelepciunea.
o Lucrare îndumnezeitoare – au existența, viața, înțelepciunea
și procesul îndumnezeirii (Sf. Grigorie Palama)
✓ Există un amplu edificiu creat constituit din lucrările lui Dumnezeu de:
natură, istorie, viață, mișcare, rațiune, minte, făptuirea virtuților, clase
(ordine), sectoare ce constituie țesătura energetică de realități a unui trup
care există și trăiește desăvârșindu-se în relație cu Dumnezeu.
✓ În raport cu rațiunile din veci Dumnezeu creează lumea cu o rațiune în
sine, în faze și grade ce se pot înțelege și percepe ”laolaltă într-o clipă”.
Sf. Grigorie de Nyssa

a. Crearea vecurilor.
✓ Lumea a fost creată în timp sau deodată cu timpul: „Mai înainte de a se fi
născut munții și mai înainte ca pământul și lumea să fi luat făptură, din
veac și până în veac, Tu ești, o, Dumnezeule” (Ps. 15, 2)
✓ Sfântul Ioan Damaschin vorbește de veac- αἰώνα, înțelegându-l
polisemantic: durata, mișcarea și intervalul.
✓ ”La început” are sensul lui deodată, echivalent cu coborârea lui
Dumnezeu la timp, și începutul timpului ce își ia ființa din puterea
creatoare lui Dumnezeu. Deodată (άπαξ) este frontiera dintre eternitate și
timp, voința lui Dumnezeu și faptă.
✓ La Dumnezeu veacul are semnificația veșnicei mișcări fără să existe un
interval, iar la făpturi are semnificația mișcării relative fiind determinată
și legată de intervalul dintre ceea ce este și ceea ce trebuie să fie. Este
temporal și măsurabil direct legat de măsura și locul făpturilor în mersul
desăvârșitor.
✓ Alta este ziua determinată de cursul soarelui, și alta a zilei celei a opta.
✓ Timpul ca durată este în mișcare fiind marcat de relativitate, fiind chemată
să participe la veacul dumnezeirii, coextins în starea veșnică.
✓ Veacul creat este o mișcare concrescută cu făpturile raționale fiind
chemate să depășească veacul în veșnicie. Există o diferență între
învățătura despre veac, timp și desăvârșirea făpturilor în creștinism și
gnosticism care consideră veacurile forme intermediere divine între
Dumnezeu și lume.
 ✓ Veșnicia lui Dumnezeu este strâns legată de eternitatea lui Dumnezeu, iar
veșnicia creației și a veacurilor este alta;
✓ Referitor la creația în timp sau în veac s-a spus că:
o Vine în contrazicere cu neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece
prin creare se produce o schimbare în Ființa divină.
o Dacă lumea este în timp ce a făcut Dumnezeu mai înainte de
facerea lumii?
o Pentru că Dumnezeu este atotputernic din veci și lumea trebuie să
fie din veci.
Răspuns:
o Crearea în timp nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu,
pentru că lumea s-a aflat în gândul lui Dumnezeu din veci. Deci
nu se poate ca lui Dumnezeu să-I fi venit ideea de face lumea pe
care spre deosebire de late ideei, a pus-o n practică. Dumnezeu
nu este om ca să gândească discursiv și evolutiv. Dumnezeu
ființează astăzi și în veci fără să își schimbe gândirea în chip
subiectiv și capricios. Dumnezeu nu S-a schimbat în Sine,
pentru că lumea S-a materializat ca un plan distinct de Sine ca
ființă, pentru că s-a făcut după un sfat din veci. (Ef. 1, 11)
o La această întrebare Fericitul Augustin a răspuns: ”Dacă înainte
de crearea cerului și al pământului n-a fost încă nici un timp,
atunci la ce bun să e întrebe ce a făcut Dumnezeu înainte?”
o Dumnezeu este atotputernic numai în raport cu creația Sa, deci
se aplică această însușire numai în raport cu lumea nu cu el
Însuși.

b. Lumea inteligibilă sau a duhurilor

✓ Creația în sensul făpturilor începe cu lumea duhurilor, pe care
învățătura ortodoxă îi numește îngeri
✓ „ Duhuri slujitoare ce slujesc operei de mântuire” (Ev. 1-14).
✓ Ingeri sunt membrii ai trupului ierarhic al existenței create, slujind
la împlinirea „sfatului voii lui Dumnezeu” (Ef. 1, 11).
✓ Sunt creați în nou cete fiind o ierarhie veșnic mișcătoare ce trasmite
de sus în jos luminările dumnezeiești sfințitoare.
✓ Origen: îngeri,demoni,suflete pedepsite în trupuri
c. Lumea sensibilă sau existențele iraționale materiale
✓ Lumea sensibilă este o alt față a existenței create universale
formate de făpturi intelibibile și sensibile.
✓ Toate existențele create sunt realități pereche omului care este
recapitulare în micro a realității create.
✓ Lumea sensibilă este direct legată de istorie, natură, mediu.
 ✓ Toate sunt chemate să devină trupul de lumină al omului
îndumnezeit în Hristos, asemenea trupului și hainelor de lumină
de pe Tabor.

E. CREAȚIA ȘI PROVIDENȚA DUMNEZEIASCĂ

✓ Providența dumnezeiască este actul creator continuu al lui Dumnezeu în

raport cu lumea. Purtarea de grijă față de făpturile Sale și față de lume în
general.
✓ Providența cunoaște trei acte:
▪ Conservare: ”...uitați-vă la crinii câmplui...și la păsările
cerului...” (Mt. 6, 26)
▪ Conlucrare: ”Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să
voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Fil. 2, 13)
▪ Guvernare: „Dumnezeu este Domn al cerului și al
pământului” (Mt. 25, 11)
✓ Există o providență generală și una specială: ”El face să răsară soarele
și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste drepți și peste
nedrepți” (Mt. 5, 45)
✓ Obiecțiuni contra providenței:
o Providența nimicește libertatea omului
o Existența răului în lume contrazice realitatea Providenței
o Disproporția între merit și răsplată

✓ Deismul- concepție care învață retragerea și pasivitatea lui Dumnezeu cu

privire la lume. (Epicur /Lactanțiu și Voltaire / Rousseau)