Guy Bellamy (n. 1935, Bristol) este unul dintre romancierii comici foarte citiţi din Anglia.

Bellamy copilăreşte în Surrey, unde învaţă la Farnham Grammar School, pentru ca după
absolvire să facă un stagiu militar de doi ani în Royal Air Force. Urmează ucenicia în presă la
câteva ziare locale din Surrey şi Hampshire, iar apoi primul moment memorabil: angajarea, la 24
de ani, ca redactor-şef adjunct la Daily Express, unde devine cel mai tânăr ocupant al acestui
post în istoria ziarului. După un timp Bellamy pleacă la The Sun, dar în 1977 primul său roman,
The Secret Lemonade Drinker, este acceptat de editura Seeker & Warburg. E momentul în care
Bellamy abandonează viaţa frenetică de pe Fleet Street şi se dedică literaturii. Pariul e câştigat,
fiindcă romanele lui se vând bine, au parte de recenzii favorabile, iar unele sunt ecranizate.

Cărţi de Guy Bellamy:

The Secret Lemonade Drinker (1977)

I Have a Complaint to Make (1979)

The Sinner’s Congregation (1982)

The Nudists (1986)

In the Midday Sun (1988)

The Tax Exile (1989)

A Village Called Sin (1991 )

The Comedy Hotel (1992)

The Holiday (1995)

The Mystery of Men (1996)

The Power of Women (1997)

The Man Who Won (2005)

Guy Bellamy

Turist fiscal

partea întâi
patru
şase
Şapte
n«uă
zece
unsprezece
doisprezece
treisprezece
paisprezece
cincisprezece
şaisprezece
partea a treia
şaptesprezece
dptsprézôcô
nouăsprezece
douăzeci
partea întâi
Avuţia are avantajele ei, iar excepţia, deşi a fost adeseori menţionată, nu s-a dovedit prea
convingătoare.

J.K. Galbraith,

Societatea bunăstării

într-o viaţă de om, cred că am irosit între o sută cincizeci de mii şi două sute de mii de ore
muncind complet inutil.

Leonard Woolf, Contează drumul, nu destinaţia

Când statul în pat o să ajungă disciplină olimpică, o să fiu fotografiat pe Heathrow, cu o medalie
de aur la gât, îşi zise el, în timp ce privea un păianjen păşind cu grijă pe tavanul scorojit. Se
întinse şi dădu drumul radioului de lângă pat, cu speranţa că poate ziua în curs se anulase, dar
noianul de informaţii care se revărsară în cameră îi confirmă că lumea, împotriva oricăror
semnale, continua să meargă mai departe fără pic de remuşcări. Ignoră o vreme prima probă a
zilei, aceea de a trece de la orizontală la verticală. In majoritatea dimineţilor, până când se
trezea, se spăla, se bărbierea şi se îmbrăca, era iar atât de obosit, încât era gata să se bage la loc în
pat, iar acum stătea întins şi se întreba ce recompense neînsemnate îl aşteptau pentru un efort atât
de mare. Se uită la posterul pe care-1 lipise de curând pe peretele liliachiu, la capătul patului.
EXISTĂ VIAŢĂ ÎNAINTE DE MOARTE? scria pe el.

Află de la radio că era sâmbătă, fapt care, în alte condiţii, ar fi meritat să fie sărbătorit. Pentru
majoritatea celor care aveau o slujbă, sâmbăta însemna o zi liberă, o pauză, ocazia de-a scăpa de
griji şi de-a se distra în voie, numai că el nu avea o slujbă şi de aceea, pentru el, sâmbăta avea
acelaşi gust ca oricare altă zi din săptămână. Oricum şi oricând, numai o mică parte din populaţia
globului muncea, iar el nu se simţea câtuşi de puţin atras de perspectiva de-a fi în minoritate.
Necazurile financiare care însoţeau indolenţa erau un coşmar cu care se obişnuise să trăiască.

Pentru moment, se mulţumi să tragă pilota de pe el, însă pierderea căldurii corporale, pierdere
care nu fu defel împiedicată de salutul rece cu care linoleumul îi întâmpină tălpile, îl făcu să se
ridice în capul oaselor. Se îndreptă spre baia minusculă şi trebui să se aplece sub tavanul jos şi
înclinat, partea inferioară a acoperişului.

îmbrăcat cu vechii jeanşi şi o cămaşă albă, parcurse drumul de la baie până la cea de-a treia
cameră, o combinaţie nedefinită de bucătărie şi cameră de zi. Apartamentul ăsta ridicol de mic,
cocoţat în mod riscant deasupra unui magazin de animale de la marginea oraşului, fusese
căminul lui pentru mai bine de doisprezece ani. Se înţelesese ieftin cu proprietarul magazinului,
un ins care, fără a lua în seamă nici cât negru sub unghie şomajul recurent al singurului său
chiriaş, arbora o răbdare de sfânt atunci când banii de chirie întârziau să apară şi o recunoştinţă
ieşită din comun când apăreau. Găsirea altui locatar care să guste o astfel de cazare amărâtă - fără
a mai pune la socoteală mirosurile ocazionale emanate de animale — era o problemă cu care se
confruntase de nenumărate ori, aşa că era mulţumit să aibă pe cineva care să nu fie dispus să
plece.

Poştaşul aduse ca de obicei o factură, de data aceasta de la firma de cărţi de credit. Puşi în faţa
unei dovezi incontestabile, cei de la credite ajunseseră la concluzia că limita superioară de
creditare trebuia mărită. Datoriile sale se apropiau deja vertiginos de limita actuală de 1 200 de
lire, aşadar plafonul urma să fie ridicat până la 1 500. O sumă minimă de 60 de lire, achitată
lunar, ar fi fost de-ajuns pentru compania de credit, o sumă rezultată în urma negocierilor purtate
recent, cu câteva halbe de bere în faţă, cu noul şi entuziastul director adjunct al băncii, care,
lucru ciudat pentru cei din branşa lui, dorea din tot sufletul să fie pe placul clienţilor. A rămâne
solvabil era doar o chestiune de jonglare cu creditele.

îşi făcu un ceai, apoi un ou fiert, şi privi pe fereastră la ceea ce părea a fi un remarcabil răsărit, o
raritate prin locurile astea chiar şi în iulie, darămite în martie. Ziarul de dimineaţă, care ar fi
trebuit să i se afle pe masă, parcă intrase în pământ - un mic mister care, îşi zise el, s-ar fi putut
explica printr-o factură neplătită. Ieşi din casă.

Oraşul prin care se plimba acum se schimbase destul de mult în ultimii zece ani. Centrul, o stradă
largă, georgiană, care ducea către oraş pornind de la un vechi castel părăsit, era neatins de
planurile edililor, la fel ca străduţa comercială cu care se intersecta în capăt. Vechile magazine,
cu acoperişul dărăpănat şi ferestrele joase, păreau a fi fost aici de când lumea şi, chiar şi după
reparaţii, ieşeau la iveală neschimbate, cum erau şi cu un secol în urmă. în schimb, din alte alei
sau unghere se vedea cum cei responsabili de dezvoltarea urbanistică a zonei
construiseră depozite şi magazine, transformaseră grajdurile în case, în locuri neluate de nimeni
în seamă până atunci, toate acestea printre vaietele previzibile ale vajnicilor apărători ai istoriei
oraşului, cărora le era de-ajuns să vadă o cărămidă nouă pentru a începe să turuie despre
vandalismul burgheziei scăpătate.

Sâmbăta, bătrânelele şi căţeluşii lor îşi croiau cu greu drum prin mulţimea de oameni care
împânzeau străzile. Bărbaţii care deunăzi se îmbrăcau la patru ace apăreau azi, încrezători, în
cămăşi cu mânecă scurtă care-ţi luau ochii şi salopete vechi, şi se îndreptau spre magazine
de articole de uz casnic cu lista celor trebuincioase. Muncă ieri şi muncă azi - o maşină trebuia
spălată, un gazon tuns, un robinet reparat. Puştani palizi la faţă, liberi de orice fel de
constrângere, îl împingeau vorbind în gura mare şi îndreptându-se spre magazinul de discuri.
Lucrurile de care tinerii din vremea lui scăpaseră triumfători - catarame late, gel şi tunsori
revoltător de scurte - nu doar că se întorseseră, dar erau la mare modă. Doar că moda era
acel ceva care le conferea oamenilor nesiguri pe ei un sentiment de apartenenţă, aşa că nu voia
să-i critice. Şi el era tot de nicăieri.

Barurile erau încă închise, aşa că mai hoinări o vreme în zona W.H. Smith, aruncându-şi din
când în când ochii la ceas. Cu o poftă morbidă, se simţi atras de un dicţionar medical şi descoperi
că era nefericita victimă a asteniei, apatiei şi acediei, asta numai la litera A. O carte despre „cum
să profiţi la maximum de timpul liber" se dovedi a fi despre grădinărit şi nu despre bere, aşa cum
bănuise.

O verificare a ceasului îl asigură însă că vremea berii sosise chiar pe când citea, aşa că se strecură
afară din magazin, cu inima tresăltând de speranţă. în centrul oraşului, un han din secolul al XVI-
lea se preschimbase într-un hotel de trei stele îmbrăcat în iederă, dar pe pereţii încadraţi de bârne
groase se vedeau încă bicele surugiilor şi cornu-rile poştale, pentru a le reaminti clienţilor din
zilele noastre că aceste locuri purtau pecetea vremurilor de mult apuse şi că, spre deosebire de
alte clădiri de acest fel, aici istoria nu fusese aruncată la gunoi peste noapte. Câteva trepte de
piatră conduceau sub hotel la Cellar Bar1, unde muşteriii aşteptau la o tejghea de stejar, pe
scaune încropite din vechi butoaie de bere şi căptuşite cu piele roşie. Aici oamenii de succes ai
oraşului - bancheri, avocaţi, contabili, agenţi imobiliari - sorbeau din pahare cu bitter sau gin
tonic, discutând despre ce se mai petrecuse deosebit în viaţa lor. Dar, după ce coborî scările,
persoana care ieşi în evidenţă în toată această adunătură de burghezi scrobiţi fu Dermot Ryan.

Dermot Ryan purta sandale, o pereche de pantaloni de catifea reiată foarte vechi şi o cămaşă
kaki. Părul său albit înainte de vreme era pieptănat în faţă, cu breton, şi înrăma o figură ponosită,
peste care păreau să fi trecut mai multe vieţi. Pe vremuri fusese un negustor de antichităţi, titlu
mult prea important pentru un om care se îndeletnicise numai cu vechituri şi care avusese un
mic magazin la perifieria oraşului, deasupra căruia literele TRADER RYAN2 fuseseră pictate
migălos, cu litere galbene. Coşmelia, aglomerată şi dezordonată, conţinea nuduri chinezeşti în
mărime naturală, câini împăiaţi, coarne de cerb, uniforme militare din Războiul Burilor, schelete
umane, înregistrări vechi şi tablouri şi mai vechi, timbre, insigne şi cărţi, mobilă pe care cu greu
te puteai hotărî dacă s-o numeşti antică sau decrepită. Dar vremea magazinului trecuse de mult,
el fiind acum înlocuit cu un supermarket cu aspect de hambar, în timp ce Trader Ryan trăia azi
de pe urma isteţimii sale. Continua să vândă flecuşteţe neluate în seamă de nimeni şi avea
săptămânal o mică tarabă în piaţă, care, dacă nu puneai la socoteală costurile chiriei, era mai
profitabilă decât magazinul. Viaţa sa nu era altceva decât o goană nesfârşită după idei din care să
iasă bani, deşi foarte puţine dintre ele erau puse în practică. Cu toate acestea, unele erau de
success şi, în pofida faptului că orice om cu scaun la cap aflat în pragul unei crize financiare ar
fi pus banii la ciorap şi ar fi făcut economii, strategia lui Trader Ryan era de a-i arunca în stânga
şi-n dreapta. In 46 de ani nu spusese niciodată „Nu-mi permit să cumpăr asta“.

— Cartonu’ Fred! zise el când nou-venitul se ivi din mulţime.

Porecla i se trăgea de la numele de familie, Carton, dar părea să se potrivească de minune unui
om care numai de fier nu era şi care nu ceda sub presiune pentru simplul motiv că făcea tot ce-i
stătea în putinţă ca s-o evite.

— Iţi cumpăr ceva de băut, ştiu că-ţi cam plac asemenea lucruri.

Atrase atenţia unui barman cu ochii adânciţi în orbite, care se zgâia avid la un tânăr cu mătreaţă.

— Am o nouă idee bănoasă, anunţă el când, după complicate jonglerii cu dozatorul şi

robinetele, o halbă de bere fu gata. Un test de determinare a sexului. Deloc invaziv. Se poate face
în intimitatea băii proprii.

Ascultătorul său, obişnuit cu ideile bănoase săptămânale, privea de jur împrejurul barului, în
căutarea unor feţe cunoscute. Cartonu’ Fred, un tip înalt şi slab, cu faţa palidă, mereu îngândurat,
se considera a fi, la cei 35 de ani ai săi, un om de vârstă mijlocie, care scăpase într-o oarecare
măsură de aerul mereu posac din tinereţe odată ce se văzuse în faţa unor probleme - sociale,
profesionale şi economice - în aparenţă de nerezolvat. Astăzi, perspectiva se schimbase puţin:
deşi problemele continuau să fie de nerezolvat, nu le mai acorda importanţă. Ştia acum că
viaţa nu era un lucru serios şi că numai indivizii slabi şi ridicoli susţineau contrariul. Această
descoperire îi limpezi mintea de grijile care-1 măcinaseră în tinereţe. Viaţa începuse dintr-un
accident şi putea lua sfârşit oricând: ar fi fost o prostie să întâmpini intervalul dintre aceste două
momente cu mai mult decât un zâmbet.

Ii zâmbi lui Trader Ryan.

— Şi în ce zici c-ar consta testul de determinare a sexului? întrebă el. Majoritatea oamenilor
cam ştiu cărui sex aparţin, nu? Folosesc de regulă o chestie care se cheamă oglindă.

— Mă refer, de fapt, la copiii nenăscuţi. îmi trimiţi 20 de lire şi-ţi trimit în schimb o eprubetă
pentru test şi o cutie cu pudră. Un pic de urină şi culoarea o să-ţi spună dacă e fată sau băiat.
Dacă măcar 10 la sută dintre femeile însărcinate ale ţării înghit povestea asta, scot 140 000
de lire pe an.

Fred zâmbi din nou. Suma de bani aruncase toată conversaţia în derizoriu.

— Cum încap asemenea idei măreţe în tărtăcuţa ta e greu de-nţeles. Şi ţine figura?

— Ei bine, în medicină nu există nimic bătut în cuie. Chestia asta e un neaşteptat beneficiu
colateral al unor programe de cercetare japoneze despre hormoni şi enzime -beneficiu de care aş
putea profita eu. Cred că pot obţine franciza pentru Marea Britanie, dar şi dacă n-o să pot,
mare brânză. Pot să prepar şi eu o pudră. Măcar jumătate din rezultate o să se potrivească dacă o
să le spun tuturor că o să aibă fată, şi chiar dacă cealaltă jumătate îşi cere banii înapoi, tot rămân
cu 70 000 pe an.

— Dar cu casca gonflabilă împotriva accidentelor ce s-a-ntâmplat?

Ideea săptămânii trecute fusese o cască de protecţie împotriva accidentelor, compactă, astfel
încât motocicliştii să nu mai fie nevoiţi să ducă mereu cu ei „afuriseniile alea mari şi osoase".
Căştile, fabricate din gumă şi plastic, puteau fi foarte bine folosite pe post de pungi şi se umflau,
înainte de-a se porni la drum, de la cauciucuri, fără a le scădea defel presiunea. Ideea dinaintea
acesteia fusese un spray cu aerosoli pentru dezgheţarea congelatoarelor.

—Am lăsat deocamdată ideea pe linie moartă, zise Trader Ryan. Ar fi fost nevoie de investiţii
considerabile. Cam asta e treaba. Idei din belşug şi capital ioc. Oamenii preferă să dea câte un
tun la bursă în loc să investească în creierele britanicilor. Că veni vorba de bani, cum stai cu
fondurile?

— Păi, îţi datorez 400 de lire.

— Nu la asta mă refeream, zise Trader Ryan cu amărăciune. Dacă ai nevoie, pot să te mai
împrumut.
Mintea lui Fred medită asupra celorlalte datorii: la bancă, la compania de cârduri de credit,
chiria, factura pentru repararea televizorului, plata unei camere de filmat pe care o cumpărase cu
gândul că ar putea scoate ceva bani de pe urma ei. învăţase să trăiască paşnic cu datoriile, dar
banii datoraţi unui prieten îl stânjeneau cel mai mult.

— Poate c-o să mă angajez undeva, spuse el. Am auzit că aşa se face de obicei.

— Lucrează doar pentru tine, Fred. Numai aşa se fac banii. începe o afacere, pune-o pe
picioare şi vinde-o. Aşa au început mai toţi milionarii din ziua de azi. N-ai avea nevoie decât de-
o marfă pe care s-o poţi vinde repede la un preţ mai mare, cum sunt maşinile la mâna a doua
de exemplu, şi de un sediu mic, pe care să nu plăteşti o chirie prea mare.

— „Fierătanii Uzate, Terminate, Evacuate11. Cum îţi sună?

— Mai bine nu. Ar putea fi prima afacere din istorie închisă din cauza iniţialelor. Ce s-a-
ntâmplat cu fosta ta slujbă? A trecut aşa de mult de atunci, că am uitat complet.

— Eram funcţionar la biroul unui constructor. Am avansat până când am ajuns să dau comanda
pentru lapte.

Trader Ryan îşi termină berea şi ceru încă una.

— Toată lumea se pricepe la ceva, însă tu pari excepţia de la regulă.

Fred scoase nişte bani pentru băuturi.

— Mereu m-am gândit că viaţa e prea scurtă pentru a-mi bate capul cu munca. Gândeşte-te cât
de mult am lua-o în serios dacă am trăi 200 de ani. Numai că oamenii cla-chează în ziua de azi pe
la 50. Parcă nu mai merită nici să te apuci. Am deja 35.

Trader Ryan îşi întoarse privirea către prietenul lui.

— Ai o minte brici, Fred. Şi ştii ce? Cred c-ar trebui să te iau în afaceri, alături de mine. Am
putea forma cea mai hună echipă de la Tom Spencer şi Michael Marks încoace, deşi recunosc că
am ceva dubii.

Fred se întinse peste tejghea pentru câteva alune. Mâncare gratis.

— Dar viaţa trece foarte repede. îţi dai seama că asasinarea lui Kennedy e mai apropiată de al
Doilea Război Mondial decât de zilele noastre? Mie mi se pare că parcă ar fi fost săptămâna
trecută. Ştiu care o să fie ultimele mele cuvinte, dacă o să apuc să le rostesc. „Asta a fost tot?“

îşi îndesă alunele în gură şi se întinse să mai ia.

Mulţimea de oameni care veniseră să ia prânzul de sâmbătă îl deprima nespus cu veselia ei, de
parcă ar fi ştiut cu toţii ceva ce el nu ştia. Hotărârea lor de-a separa cât mai clar această bucată
din săptămână de rest era evidenţiată cel mai bine de îmbrăcăminte: manageri de bancă în
jeanşi, avocaţi în cămăşi ţipătoare, descheiate la gât, funcţionari publici arătând ca nişte hippies
la Stonehenge; cu toţii lăsau impresia că nu se îmbrăcaseră astfel singuri, ci fuseseră „dichisiţi"
de partenerele lor jucăuşe, care, după o săptămână de lucru, sperau să scoată de la consorţii lor o
înfăţişare cu totul altfel decât cea convenţională, de zi cu zi.

— Ştii care-i problema ta? zise Trader Ryan. în faza a doua, racheta nu ţi s-a mai aprins. Parcă
te trage ceva în jos în loc să-ţi iei zborul.

— Ca să pot fi tras în jos, ar trebui să mă aflu la o oarecare înălţime. Şi nu prea cred că racheta
mea a depăşit prima fază ca să pot avea înălţime. Stau pe pistă de ani de zile şi Turnul de Control
mă priveşte cu o anume stânjeneală.

— Ceea ce ţi-ar fi acum de folos, în termenii agenţiei spaţiale, se cheamă un şut în fund. Ai
pierdut zece ani întrebându-te ce-i de făcut.

Era adevărat. Avea în spate zece ani de indecizii. Fusese multă vreme legat de mâini şi de
picioare — şi împiedicat în cursa lui pentru aflarea propriei vocaţii - de convingerea

că munca nu era un instinct natural, ci un obicei dobândit, pe care, fără a pune la socoteală
albinele şi furnicile, creaturi fără prea multă materie cenuşie, aproape nici o fiinţă vie nu şi-l
însuşise. Trecuse prin numeroase tentative eşuate de angajare în slujbe care necesitau puţină
pregătire, asta pentru că se considera fie prea bătrân pentru a mai învăţa ceva înainte de-a se
apuca de treabă, fie prea bătrân pentru a accepta salariile minuscule pentru cazul în care dorea să
prindă totul din mers. în faţa lui se afla o lume misterioasă, cea a îndatoririlor de serviciu, a
ţintelor financiare, a remuneraţiilor neimpozabile şi a pensiilor private.

Se întoarse şi văzu o fată a cărei frumuseţe îi făcu inima să tresalte. Deşi faţa ei rotundă nu părea
să datoreze nimic machiajului, genele întunecate şi buzele roşii s-ar fi simţit în largul lor pe
coperta unei reviste. Avea părul brunet, prins în coadă, şi purta jeanşi albi şi o cămaşă lila.

— E încântătoare, zise el.

Trader Ryan îi urmări privirea prin mulţime.

— Nu contează ce sunt, contează ce devin, Fred, spuse el. Cine-i fata?

— N-am mai văzut-o până acum.

— Nici eu, dar e cu un papiţoi trecut prin şcoli scumpe.

Fred nu băgase de seamă că ar fi cu cineva, dar acum

privirile i se opriră asupra bărbatului de lângă ea, care abia părea să fi trecut de 20 de ani. Avea
faţa bronzată, ochii scrutători şi părul negru, bogat, cârlionţat. Mânecile sacoului gri de pânză
erau suflecate, în pas cu moda.

—Jeremy Tyrrell, spuse Trader Ryan. Tăticul lui e atât de bogat, încât se duce în Elveţia numai
ca să-şi cumpere batiste.

— Da, sună a bogătaş, admise Fred. Şi Jeremy ce-nvârte?

— Păi când lucrează, lucrează pentru taică-său. Pentru el munca e acea perioadă care-i
întrerupe vacanţele, scurte perioade de activitate între reprize de cărat bagaje la aeroport. M-a
prins odată şi am stat de vorbă. Tocmai făcuse patru vacanţe în străinătate în şase luni. îţi dai
seama cât de mult m-a impresionat.

Fred îşi mută privirile de la fată. Dacă ea n-ar fi băgat de seamă, cu siguranţă ar fi observat
Jeremy Tyrrell.

— De fapt, simt că-mi doresc din tot sufletul să i-o trag unei femei în cârje, anunţă Trader
Ryan. Mă întreb ce-o însemna asta.

Fred luă încă o bere şi se întrebă dacă ar putea risca încă o privire spre fată.

— Gusturile tale în materie de sex au fost mereu un mister pentru mine, spuse el. Şi nu e genul
de mister pe care să vreau să-l investighez.

Barul era acum atât de aglomerat, încât era foarte greu să faci vreo mişcare.

— Ce s-a ales de tinereţea mea? strigă un tip care nu părea să aibă nici 25 de ani.

Fetele râdeau cuminţi la glumele însoţitorilor lor, unele puse în gardă mai mult de intonaţie şi de
gesturi decât de bancul în sine. Dacă ai făcut o femeie să râdă, o să fie a ta pe vecie, citise cândva
Fred. De câte glume era oare nevoie?

Lăsă băutura la o parte şi se întoarse pentru a-i vedea pe Jeremy Tyrrell şi pe fată apropiindu-se.
Tyrell îşi croi drum prin mulţime până când ajunseră amândoi lângă Trader Ryan. Trader, fiind
una dintre figurile notorii ale oraşului, era adeseori abordat de oameni care credeau
că imprevizibila sa companie ar putea fi o pată de culoare în monotonia vieţii de zi cu zi, însă
majoritatea făceau un pas înapoi şi îşi domoleau curiozitatea văzând cu ce pacoste aveau de-a
face.

— Salutare, Trader, zise Jeremy Tyrell. Ce mai face încântătoarea Lena?

Avea o voce pătrunzătoare, care părea să-i izvorască din piept.

— Noroc, spuse Trader, întorcându-se apoi către fată: Tu cine naiba eşti?

— Faceţi cunoştinţă cu Kate Seymour, zise Jeremy Tyrrell. Kate, el e Trader Ryan.

— Iar el e Cartonu’ Fred, îi spuse Trader Ryan fetei.

— Cartonu’ Fred? zise ea. Ce fel de nume-i ăsta?

— Cred că e ceea ce se cheamă de obicei o poreclă, spuse Fred. Nu te-am mai văzut pe-aici.

Decise că vocea ei era liniştită şi seducătoare.

— Tatăl meu a venit să lucreze în Arton, îi spuse ea.

Arton era unul dintre cele câteva sate înstărite, cu o

puzderie de case izolate şi grădini uriaşe, care se întindea în splendoarea rurală de dincolo de
marginile oraşului. Se întreba ce-o fi găsit oare tatăl ei de făcut acolo pentru a-şi câştiga
existenţa, dar nu putea să întrebe. A te interesa de părinţii oamenilor era un fel nepoliticos de a-i
categorisi.

— Am descoperit-o într-un supermarket, zise Jeremy Tyrrell. Desigur, la cumpărături, nu la

muncă.

Trader Ryan îşi aminti ceva.

— De unde-o cunoşti pe nevastă-mea? întrebă el. Şi pe ea ai cunoscut-o tot într-un magazin?

— Să fiu sincer, da, zise Jeremy Tyrrell. Femeile se duc la supermarket, acolo le găseşti.

— Şi ce faci, dai nas în nas cu ele printre rafturi?

— Se oferă să le-ajute cu lucrurile la care nu pot ajunge, spuse Kate Seymour zâmbind. Cel
puţin pe mine aşa m-a agăţat.

Fred ascultă conversaţia destul de contrariat. Ani la rând rătăcise prin supermarketuri şi nu
cunoscuse niciodată pe nimeni. Vizitele sale erau scurte şi nu-i dăduse niciodată prin minte că ar
putea zăbovi pentru a ademeni pe cineva.

— Cu siguranţă, eu, unul, nu merg la supermarketurile care trebuie, zise el.

Kate Seymour îi cântări vorbele cu răceală, după care se uită la un ceas a cărui curea albă era
niţel cam mare pentru încheietura ei drăgălaşă.

— Trebuie să plec, spuse ea.

După ce fata ieşi, însoţită de un Jeremy Tyrrell fără tragere de inimă, căruia, în mod evident, îi
ardea buza după câteva beri în plus, Fred ajunse la concluzia că nici el nu prea mai avea chef să
rămână. Fetele care rătăciseră prin viaţa lui se puteau număra pe degetele de la o mână, dar cu
siguranţă că asta era una dintre ele. Simţi că, în pofida apariţiei foarte scurte, plecarea ei lăsase
un gol neplăcut.

Părăsi oraşul pe jos, îndreptându-se înspre apartamentul lui şi întrebându-se ce divertisment

pusese la cale pentru el televiziunea britanică în acea după-amiază. Din raţiunile financiare care
dictau transmisiile sportive de pe micul ecran, foarte probabil că în locul
cutremurătoarei înfruntări dintre Nottingham şi Liverpool ar urma să se difuzeze un meci de
fotbal american între Dallas şi Denver, crochet sau zbor cu parapanta.

Tocmai se apropia de treptele apartamentului când domnul Patten, proprietarul magazinului de

animale de companie şi, mai important, gazda sa, ieşi din magazin cu o figură întunecată.

— Mă tem că am veşti proaste pentru tine, Fred, zise el.

Mâinile i se împreunară, ca şi cum nici pentru el n-ar

fi fost uşor.

Are de gând să mă dea afară, îşi zise Fred. S-a săturat să aştepte să-i plătesc chiria.

— Ai primit un telefon, spuse domnul Patten. E vorba de mama ta. Mă tem că a murit.

— Nu se poate, spuse Fred. Serios?

— Mă tem că da.

Fred şovăi, apoi se întoarse fără a scoate un sunet. Se îndepărtă pe jos de apartament şi, când se
întoarse într-un târziu, parcursese mai bine de cincisprezece kilometri.

doi
Pe o ploaie măruntă, obişnuită pentru o dimineaţă de primăvară, Fred Carton ajunse la Dover, un
oraş în care nu se putea simţi niciodată în largul lui. Forturile, cazărmile, redutele şi castelele sale
sugerau o istorie însângerată, iar acolo unde pămânul se unea cu marea persista
mirosul comercial al docurilor, cheiurilor şi pontoanelor pentru feriboturi, în locul nisipului fin
pe care-1 considera mult mai potrivit pentru o asemenea îmbinare.

Căile Ferate Britanice îl duseseră spre est mai bine de 150 de kilometri, pe socoteala cărţii sale
de credit, iar el îşi petrecuse duminica dimineaţă într-un tren gol, gân-d.indu-se la mama sa.
Fusese o femeie energică şi vioaie, care privea totul cu detaşare, inclusiv pe fiul rătăcitor
care reuşise performanţa de-a nu moşteni de la ea nici una dintre aceste calităţi. Perioada
îndelungată de văduvie fusese pigmentată înţelept cu partide de bridge, piese de teatru şi
activităţi caritabile, toate acestea oferindu-i o viaţă socială pe care Fred ajunsese s-o invidieze.
Ori de câte ori o vizita la Dover ca să vadă ce mai făcea, ajungea la concluzia că viaţa ei era mult
mai satisfăcătoare decât a lui, exact pe dos faţă de majoritatea celorlalte familii. Nimic nu-i
anunţase moartea.

Vechea casă gri din cărămidă, din apropiere de St Margaret’s Bay, arăta la fel de îngrijită ca
întotdeauna. Florile primăverii timpurii închipuiau modele ordonate în grădina din faţă, în vreme
ce gazonul era deja tuns. Intră şi fu cuprins dintr-odată de un val uriaş de tristeţe. Bucăţi
şi frânturi din viaţa mamei sale se aflau pretutindeni, iar el trebuia să le cerceteze pe toate:
poşeta, masa de scris, sertarele şi dulapurile, scrisorile şi hainele. La un moment dat - cel mai rău
dintre toate -, va trebui să înceapă să arunce din lucruri. Se aşeză într-unul dintre cele două fotolii
verzi şi înconjură cu privirea salonul de oaspeţi. O fotografie care-1 înfăţişa pe el la cinci ani îl
privea de pe masa de scris din colţ. In spatele ei se afla o poză mai mică, făcută la Brighton pe
când avea zece ani. încă de pe-atunci tatăl său părea chinuit peste cât putea să îndure un
om obişnuit. Pe când se apropia pentru a arunca o privire mai atentă asupra fotografiei, auzi un
ciocănit la uşă. O bătrână cu părul atât de aranjat, încât era evident că purta o perucă, trecu pe
lângă el şi intră în cameră, poticnindu-se uşor. Se întoarse pentru a arunca o privire
acuzatoare treptei pe care tocmai o coborâse.

— Mereu uit de ea, spuse. Tu trebuie să fii Fred. Te-am văzut când ai sosit. Sunt doamna
Stroud.

Fred închise uşa în urma ei şi-i oferi un scaun.

— îmi pare bine, doamnă Stroud, zise el.

Nu avea nici cea mai mică idee cine era.

— Eu sunt cea care te-a sunat, spuse ea, rămânând pe scaun. Mama ta mi-a dat un număr la
care să sun în caz că i s-ar întâmpla ceva. Era un magazin de animale de companie, adăugă ea, ca
şi cum ar fi cerut o explicaţie pentru asta.

— Ce i s-a întâmplat, doamnă Stroud? Credeam că starea ei de sănătate era excelentă.

— Era, Fred, pot să bag mâna-n foc pentru asta. Am fost cea mai apropiată prietenă a ei. Ieri-
dimineaţă ne-am văzut puţin, după micul dejun. Era bine. Dar a murit până-n prânz. Doctorul
crede că a fost vorba de un atac de cord. Am trecut să bem o cafea şi am găsit-o întinsă pe podea.

— Ce doctor a văzut-o?

— Am scris totul aici.

Doamna Stroud scoase o foaie de hârtie din buzunarul hainei albastre.

— Ai aici numele doctorului, al avocatului şi al celor de la pompe funebre. Apropo, a dorit să

fie incinerată.

— Ştiu.

Luă hârtia şi o îndesă în buzunarul de la spate fără s-o citească.

— Nu era singuratică, nu? întrebă el.

— Singuratică? Nici vorbă! Avea o mulţime de prieteni şi o viaţă plină. Dar viaţa fără cineva
alături nu-i grozavă, Fred. Soţul meu a muriţ într-un accident în Noua Zeelandă, cu douăzeci de
ani în urmă, aşa că eram amândouă văduve. Ne aveam una pe alta. Nu ştiu ce-o să mă fac fără ea.
Săptămâna trecută am tuşit şi am scuipat sânge, am crezut c-o să mor.
— Şi ce-aţi făcut?

— Ce-aş fi putut face? Le-am spus la revedere tuturor şi m-am băgat în pat să mă culc.

S-a ales praful de vechile familii victoriene, cu veri, uuchi şi bunici care apăreau ca ciupercile, îşi
zise Fred. Oamenii păreau să nu mai aibă capacitatea emoţională de-a face faţă unui număr mare
de rude. Egoismul lor se amplifica, în vreme ce numărul membrilor familiei era tot mai
mic. Gospodăriile locuite de o singură persoană se dublaseră în zece ani.

— Sper să nu vă simţiţi prea singură, zise el.

Părea să transfere îngrijorarea de mai devreme de la mama sa la doamna Stroud.

— Problema e că, la vârsta mea, nu prea mai vrei să-i vezi decât pe oamenii pe care-i cunoşti
deja, iar de cele mai multe ori nici măcar pe ei, îi răspunse ea, ridicându-se. Trebuie să plec
acum. Bănuiesc că ai destule de făcut.

Se îndreptă către uşă, dar se opri pentru a schimba două vorbe cu un ghiveci.

— Fiecare plantă are rostul ei. Mama ta iubea plantele. Era un grădinar minunat.

Fred îi deschise uşa.

— Locuiesc alături, spuse ea. O iei pe-acolo. O să-mi spui când e înmormântarea şi, Fred,
trebuie să te duci s-o vezi. O să te simţi mai bine după aceea.

Perspectiva îl înfricoşa, aşa că încercă să şi-o alunge din minte. In schimb, porni într-o lungă şi
înceată plimbare prin casă, pentru a vedea ce avea de făcut. Era impecabilă ca întotdeauna, toate
fiind la locul lor. De asemenea, era surprinzător de mare. Uşa din faţă se deschidea în camera de
zi în care se afla el. De aici se continua cu un hol micuţ, în centrul clădirii, din care se ajungea în
două dormitoare, unul lateral şi al doilea în colţ, acesta din urmă împărţind priveliştea curţii din
spate cu o bucătărie şi o baie. Sus, de cealaltă parte, se afla o cameră mare de mese cu vedere la
curtea din faţă, asemenea camerei în care se afla. In spatele locuinţei era o mică grădină, iar
dincolo de ea se întindeau două pogoane de pământ lăsate în paragină.

Mama sa dormise în dormitorul din capăt, iar pe măsuţa de lângă pat se aflau o pereche de
ochelari, un roman de Anita Brookner şi un mic album foto, plin cu poze de familie, majoritatea
în alb-negru. Amărăciunea acestui decor era tulburătoare, aşa că Fred intră în celălalt
dormitor, unde-şi aruncă geanta de voiaj, pe jumătate goală, pe care o adusese cu el. Patul fusese
deja făcut, în aşteptarea următoarei sale vizite. Se îndreptă înspre sufragerie, unde tronau în
centru o frumoasă masă de mahon şi şase scaune. Trebuie să fi trecut multă vreme de când şase
persoane luaseră masa aici. Sau poate că nu. Poate că partidele de bridge stârneau o anumită
însufleţire şi umpleau camera cu oaspeţi înfometaţi, vesele relicve care aminteau de alte vremuri,
ale charlestonului, ale curselor de tramvai de dinainte de război, ale adăposturilor antiaeriene în
care singura hrană era praful de ouă şi peştele uscat. Lipită de peretele interior se afla o
bibliotecă uriaşă care, pe lângă Dickens, surorile Brontë, domnişoara Gaskell şi Jane
Austen, conţinea un număr surprinzător de mare de cărţi despre Oscar Wilde.

Se întoarse în camera de zi şi se aşeză. Ce-ar fi trebuit să facă acum cu toate astea? Să le vândă?
Să le păstreze? Să le ardă? Erau lucruri pe care le-ar fi păstrat cu plăcere, dar în apartamentul lui
n-ar fi fost loc de-ajuns. Pe de altă parte, n-ar fi suportat să se despartă de ele. II apăsa
senzaţia de gol din casa asta. Era destul de obişnuit să trăiască de unul singur, dar aici era nevoie
de prezenţa mamei. Se gândi că nimeni, nici rude, nici politicieni, nici vedete de orice fel nu era
apreciat aşa cum se cuvenea în timpul vieţii. Nu avea încă habar cât de mult îi va duce dorul
mamei, dar citise de dimineaţă, în tren, într-un ziar uitat de cineva în vagon, că după moartea
ambilor părinţi eşti pus în faţa propriei tale vremelnicii.

Se apropie de masa de scris şi se uită la fotografie: Brighton, 1962. îşi aminti ziua respectivă
pentru că nu fuseseră prea numeroase călătoriile cu părinţii. îşi amintea până şi titlurile din
ziarele care se vindeau în acea zi pe plajă: Marilyn Monroe, găsită moartă! Tatăl său avea vreo
44 de ani pe-atunci, dar arăta mult mai bătrân. Viaţa fusese pentru el o neîncetată muncă de
ocnaş, care-i adusese fericire puţină şi o moarte prematură. Fred se întreba uneori dacă nu cumva
puternica sa aversiune psihologică faţă de sclavia plătită pe care mulţi o considerau o viaţă
normală nu i se formase în dureroşii ani în care observase viaţa chinuită a tatălui său.

Tablourile de pe pereţi, majoritatea acuarele, înfăţişau acest colţ aglomerat de Anglie şi erau, cel
mai probabil, rodul muncii unor prieteni sau al unor artişti locali, care expuseseră la vreo
petrecere restrânsă şi care, spre surprinderea şi încântarea lor, găsiseră un cumpărător. Nu voia
tablourile, dar nu i se părea corect să scape de ele. Şi cărţile îl îngrijorau. Mama lui le iubise
mult, le citise şi recitise, iar îndepărtarea lor i se părea o cruzime de care nu era în stare.

Se aşeză în scaunul vechi, victorian, pe care mama sa îl folosea întotdeauna la masa de scris, şi
deschise capacul. Intr-un colţ se aflau un teanc de plicuri, timbre, o agendă, albumul de logodnă
al ei şi al tatei şi o mapă. In mijloc se găseau stilouri, creioane, un calculator de buzunar,
nişte foarfece, o rolă de scotch şi o gumă de şters. Celălalt colţ părea să fie zona de afaceri,
cuprinzând un carnet de cecuri, un teanc de facturi capsate, pe care era trecută data achitării, un
extras de cont recent, un contract pentru abonamentul TV şi, într-un plic de plastic mat, poliţa de
asigurare.

Dori pentru o clipă să închidă capacul, simţindu-se ca un intrus care viola intimitatea cuiva. îşi
aminti însă că era de datoria lui s-o facă. Luă extrasul de cont care cu siguranţă era documentul
cel mai recent dintre toate. Află că mama sa deţinuse un cec cu o dobândă foarte ridicată, pentru
care balanţa de credit din săptămâna precedentă consemna suma de 25 351 de lire, ceea ce
reprezenta, bănui el, restul unei poliţe de asigurare rămase de la tatăl său, care fusese obsedat de
asigurări. Era surprins de cât de mult rămăsese, deşi nu avea idee cât primise la început mama sa.
„Mă descurc “, replicase la întrebările lui. Deşi nu avea habar la cât se ridică pensia de văduvă,
Fred îşi închipui că mama lui se va fi descurcat foarte bine în cei paisprezece ani care trecuseră
de la moartea tatălui său. Relaţia lui cu banii era distantă, iar cunoştinţele sale financiare n-o
încurajaseră câtuşi de puţin pe mama lui să-i facă asemenea confidenţe.

Deschise următorul plic de plastic, care conţinea poliţa de asigurare, gândindu-se că, probabil,
făcea referire la hoţi, incendii sau pagube provocate de furtuni. Dar îşi dădu seama de îndată că
era o asigurare de viaţă. Nu-i trecuse niciodată prin cap că mama sa şi-ar fi făcut o asigurare de
viaţă, dar acum că se gândea mai bine la asta, motivul era evident. Tatăl lui îşi petrecuse întreaga
viaţă printre asigurări, aşa că fiecare dintre ei ar ar fi avut cele mai bune poliţe de pe urma cărora
ar fi putut beneficia supravieţuitorul.

Aceasta, imprimată pe o hârtie galbenă, groasă, avea mărimea unui tabloid când o deschise. Avea
mai bine de treizeci de ani. Fred parcurse pagina, sărind peste formulările bizare şi jargonul
notarial, peste clauze şi subclauze. In josul foii, ajunse la „beneficiul minim asigurător de
pe urma decesului**.

„In condiţiile în care această poliţă cu privire la suma asigurată care ar urma să fie plătită în urma
decesului e legală, suma care va fi plătită, incluzând şi bonificaţia acordată beneficiarului, nu va
fi mai mică de 50 000 de lire.**

Strecură documentul la loc în plic şi ieşi în grădina din spate, întrebându-se cui urmau să-i
rămână aceşti bani. Ploaia se oprise. Pe o pajişte îngustă, încadrată de răsaduri de flori, se afla
băncuţa din lemn de tec pe care mama lui obişnuia să se relaxeze brodând feţe de pernă
pentru cine ştie ce instituţie filantropică din localitate. Se aşeză şi îşi aminti cât de mult îi plăcea
mamei sale să-şi petreacă serile aici, cu un pahar de vin alături, în cazul în care era mulţumită de
ceea ce reuşise să facă în grădină în ziua respectivă. O însoţise adeseori, seri la rând în care
se chinuia, nervos, să evite cumplitul subiect al nereuşitelor sale în viaţă.

— N-are rost să te îngropi într-o muncă de birou dacă asta nu te face fericit, obişnuia ea să-i
spună. Sunt sigură că, într-o bună zi, o să-ţi găseşti adevărata métier 3.

Această speranţă, care sunase încurajator de plauzibil la douăzeci de ani, fusese tot mai rar rostită
în ultima vreme. Trecuseră prea multe zile în care nu găsise nimic, nimic din ceea ce mama sa ar
fi descris ca fiind adevărata lui métier. Zugrav şi decorator, asistent în cercetarea de piaţă,
responsabil cu aprovizionarea de noapte la supermarket, angajat la o benzinărie, centralist la o
companie de taxiuri, ajutor de bucătar la un hotel, îngrijitor la un adăpost pentru animalele fără
stăpân, spălător de geamuri, barman, agent de vânzări la o firmă de termopane, toate aceste
slujbe prin care trecuse rând pe rând îi asiguraseră, pentru moment, subzistenţa, dar îl aduseseră
în pragul unei depresii soră cu moartea. Orice prost poate să muncească, îşi zisese el. A
supravieţui fără să munceşti i se părea o manevră infinit mai subtilă, deşi nu avusese
niciodată curajul de a-şi expune teoria în fieful mamei, la Dover. Eşecul său în carieră plutea ca
un nor negru deasupra oricărei conversaţii purtate cu mama sa, dar conveneau să nu-1 ia în
seamă, exact ca oamenii aflaţi în concediu, care-şi iau prosopul şi merg la plajă în pofida norilor
de la orizont.

Stând în grădină, se trezi năpădit de amintiri de care se simţea ruşinat. Cine putea şti ce visuri
avusese o mamă pentru fiul său? Cine putea şti ce speranţe nutrise ani de-a rândul, o perioadă de
timp începută dureros, care continuase cu nevoi istovitoare - timp, răbdare, efort, cheltuieli, şi
pentru ce? Ca să crească un delincvent, un vagabond, un huligan, un fiu care, ajuns adult, să-ţi
frângă inima? A fi mamă era un pariu pe termen lung, în care îţi puneai la bătaie fericirea, dar
care avea, din păcate, prea mulţi perdanţi.
în dimineaţa următoare, se duse s-o vadă.

Cei de la pompele funebre, sau directorii de înmormântare, cum preferau să-şi spună, aveau o
clădire modernă, cu un etaj, situată pe una dintre cele mai liniştite străzi ale oraşului. După ce citi
biletul doamnei Stroud, Fred vorbi la telefon cu cei de la firmă, după care-1 sună şi pe
avocat, pentru a-şi anunţa sosirea iminentă. Pe un afiş de pe partea cealaltă a drumului scria
MOARTEA ESTE RĂSPLATA CELOR PĂCĂTOŞI, ca şi cum cei plini de virtuţi n-ar fi avut
niciodată de-a face cu firma de vizavi.

într-o cameră mică şi neaerisită, Fred discută detaliile înmormântării cu o doamnă de vârstă
mijlocie, care părea să poarte un soi de uniformă. Apoi femeia îl conduse într-o cămăruţă, în
capela unde se odihneau răposaţii. Numele mamei sale era scris pe uşă.

Stătea întinsă, aparent adormită, pe spate, într-un sicriu din lemn de pin.

— Aşa obişnuia să se pieptene? întrebă femeia.

Fred avu senzaţia unei mişcări de ultim moment - vizita lui fusese neaşteptată.

Rămas singur, aşteptă o vreme, sfâşiat de sentimentul că pierduse ceva important, de gândul la
eforturile nerăsplătite ale mamei sale. Ar fi vrut s-o mai audă vorbind. Ar fi vrut să-i vorbească,
să-i mulţumească, dar în cameră nu se simţea decât un gol dureros. Ieşi după câteva minute, cu
un sentiment foarte ciudat. Odată ce ţi-ai văzut mama zăcând într-un sicriu, lumea nu mai e deloc
la fel.

O jumătate de oră mai târziu, după trei rânduri de scări urcate deasupra unui magazin de mobilă,
intra în biroul minuscul şi înghesuit în care-şi câştiga existenţa domnul Pringle, avocat. Dacă
fiecare dosar maroniu din teancul de pe rafturile din spatele său conţinea datele unui client, era
un om ocupat.

— Ia loc, domnule Carton, zise el. Mi-a părut tare rău să aud nefericita veste legată de mama
dumitale. Mi-a fost clientă... am şi uitat de când.

Era un om scund şi energic, ca un hopa-mitică. Avea o faţă rotundă şi veselă, şi purta ochelari
mari, rotunzi.

— Ai înştiinţat banca? întrebă el.

— Nu încă. Sunt cam în găleată cu banii.

— Lasă totul în seama mea, spuse domnul Pringle. Din câte înţeleg, actele sunt la ei. Ei bine,
mama ta şi-a scris testamentul cu cinci ani în urmă şi mi l-a lăsat mie în păstrare.

II scoase imediat dintr-unul dintre dosarele maronii.

— Iţi pot spune că ţi-a lăsat totul. Ia să vedem.

Ii înmână plicul lui Fred, care scoase foile cu testamentul mamei sale.

— „Prin prezentul testament, cedez toate posesiunile mele lui Frederick Carton", citi el.

Cuvintele dinaintea numelui erau dactilografiate în document.

— Eşti singurul executor şi beneficiar, zise domnul Pringle. Lasă-mi-1 mie pentru deschiderea
oficială.

— Doamne Dumnezeule, spuse Fred. Pare să fie vorba de-o grămadă de bani.

— Mă rog, sunt ai tăi, zise domnul Pringle.

— Avea o soră şi nepoate în Australia şi credea sincer în actele filantropice. Mă gândeam că

majoritatea banilor...

— Ai cumva idee la cât se ridică totul? Dacă există poliţe de asigurare, o să am nevoie de ele.

— Există o asigurare de viaţă de 50 000 de lire, îi spuse Fred. Şi avea aproximativ 25 000 de
lire în bancă. Pe lângă astea, mai e casa. Nu ştiu cât valorează şi nici dacă e ipotecată sau nu.

— 90 000, zise domnul Pringle, ca şi cum preţurile de pe piaţa imobiliară ar fi fost bătute în
cuie. Valorează 90 000 la ora actuală, deşi până luna viitoare ar putea să mai crească.

Ipoteca a fost plătită de firma de asigurări la moartea tatălui tău. Deci din calcule ar ieşi 160 000,
iar la asta se adaugă terenul.

Suma îl amuţi pe Fred. Economisise într-o vreme puţin peste 1 000 de lire, dar aceea fusese
singura dată când contul său din bancă ajunsese la patru cifre, o cotă magică atinsă pentru foarte
scurt timp.

— Pare foarte trist când cineva are de câştigat de pe urma morţii altuia, spuse el. Simţi că nu e
drept.

— înţeleg că nu prea-ţi arde de sărbătorit, zise domnul Pringle. Dar asigurarea se plăteşte
numai după deces, iar mama ta a avut nevoie de casă şi de bani cât a fost în viaţă.

Expeditiv mod de-a trata moartea. Acum înţelegea Fred de ce a fi executor testamentar era o
slujbă ca oricare alta, dar pentru care el n-ar fi fost potrivit.

Domnul Pringle se aplecă peste birou înspre el.

— Terenul, domnule Carton, zise el. Ştii ceva despre el?

Fred se uită lung la faţa rotundă a domnului Pringle.

— Nu ştiu nimic despre nici un teren, domnule Pringle, spuse el.

— E vorba despre terenul din spatele casei mamei tale. Vreo două pogoane, aş zice, poate chiar
puţin mai mult. L-a cumpărat după moartea tatălui tău, ca nu cumva să-l cumpere altcineva şi să
construiască pe el ceva ce-ar fi stricat priveliştea. Cred că n-ar fi nici o problemă să-ţi reproduc
ce mi-a spus. „Fred n-o să aibă niciodată o carieră de succes. Terenul ar trebui să-i fie de ajuns la
bătrâneţe.11 Din câte-mi dau seama, e un cadou-surpriză pentru dumneata.

Fred se chinui să absoarbă noua informaţie. Râvnise la multe lucruri în viaţă şi îşi imaginase în
secret că le va obţine cândva, dar un teren nu se regăsea pe lista posesiunilor pe care şi le dorea
cu tot dinadinsul.

— Şi ce-şi imagina c-aş putea să fac cu terenul? întrebă el. Să cresc cartofi?

— Să creşti case, domnule Carton, zise el. Terenul ăla e numai bun pentru planuri imobiliare,
iar mama ta ştia foarte bine asta. Canalul Mânecii face din terenurile astea ceva foarte atrăgător.
Vinde terenul unui dezvoltator şi eşti un om bogat.

Fred se zgâi şi mai tare la ochelarii domnului Pringle.

— Cât de bogat? întrebă el.

Domnul Pringle împinse dosarul la loc şi scoase unul nou, gol.

— Uite ce-i, domnule Carton, ai vrea să mă ocup eu de el, ca un adevărat profesionist? întrebă
el.

Mâna sa zăbovi deasupra dosarului, nerăbdătoare să treacă numele noului client pe coperta
maronie.

Fred aprobă uşor din cap.

— Cred că aşa e cel mai bine, zise el.

După ce se asigură că eforturile sale urmau să fie răsplătite corespunzător, domnul Pringle scoase
o coală mare şi un calculator de buzunar.

— Terenul pe care mama ta l-a cumpărat cu câteva mii cu doisprezece ani în urmă o să
valoreze un milion şi jumătate după aprobarea planurilor de construcţie, spuse el. Ia să vedem.

începu să tasteze aprins pe calculator, umplând foaia cu semne.

— Un pic peste două pogoane, iar pe un pogon pot fi construite cam optsprezece case, deci
patruzeci de case în total, care se vor vinde cu aproximativ 100 000 de lire. Asta face patru
milioane. Da, o să plătească un milion jumate. Fiecare casă o să-i coste aproximativ 30 000 -
ceea ce înseamnă, să vedem, 1,2 milioane. Profitul: 1,3 milioane. Da, cam la atâta îl scot.

Fred ascultă calculele cu o uimire crescândă.

— De ce acel cineva care i-a vândut terenul mamei i l-a dat atât de ieftin? fu prima lui
întrebare. N-are nici o logică.

— Avea optzeci de ani şi dorea să se retragă în Cornwall. Ştia că, măcar în următorii ani, nu
putea primi autorizaţie de construcţie şi era prea bătrân să mai aştepte. De asemenea, era şi bun
prieten cu mama ta. Următoarea întrebare?

Acum că avea de-a face cu un client care-1 plătea, domnul Pringle schimbase foaia, jucând cartea
eficienţei maxime.

— Nu există pe nicăieri ceva ce s-ar numi obligaţii post-deces, care să ia grosul banilor?

Domnul Pringle scoase din nou calculatorul.

— Vedem imediat, zise el. Există în zilele noastre ceva ce numim taxă de moştenire, dar pentru
asta terenul o să fie evaluat la 3 000 de lire. La urma urmei, atâta face la ora actuală. Taxele
încep de la 110 000 de lire în sus şi valorează 40%, aşadar, pentru 165 000 de lire o să plăteşti 22
000. Desigur, există şi impozitul pe profitul rezultat de pe urma vânzării terenului, de 40%, care
face cam 600 000, dar tot rămâi cu 900 000, ceea ce, adăugat celorlalte moşteniri, te duce la
puţin peste un milion. O să fii milionar, cu toate taxele plătite.

Domnul Pringle îşi ridică sprâncenele întunecate mult deasupra ochelarilor. Arăta ca un om care
scosese un iepure foarte mare dintr-o pălărie foarte mică, dar al cărui public era dezamăgit.

Ieri seară, în casa mamei sale, Fred se întreba din ce avea să plătească înmormântarea. Nimic nu
crescuse mai mult decât costurile înmormântărilor, iar cei de la firma de pompe funebre nu
afişaseră nici un anunţ în geam prin care să te informeze că puteai folosi cărţi de credit.

Astăzi, lumea se întorsese pe dos, iar el discuta acum despre taxe în valoare de 600 000 de lire.
Schimbarea de situaţie era prea mare şi prea greu de digerat. Se uită la domnul Pringle ca şi cum
ar fi avut cu adevărat în faţa ochilor un scamator care îşi încânta vizitatorul cu un număr
magic de levitaţie sau cu o etalare de cărţi. Nimic nu-1 mai putea surprinde în dimineaţa aceea.

Domnul Pringle îl privi cu un aer meditativ.

— Bănuiesc că toate astea te şochează un pic.

— Da, mă şochează, domnule Pringle, spuse Fred, dorin-du-şi în acel moment un pahar cu apă.
Vedeţi, eu n-am avut bani niciodată. In momentul de faţă, cea mai mare îngrijorare a mea se
leagă de plata înmormântării.

Se întrebă de ce mama lui nu cheltuise niciodată banii pe distracţii. Nu vânduse terenul deoarece
nu dorise o zonă de case gard în gard cu grădina ei, dar adunase destui bani în bancă pentru a-şi
plăti croaziera la care visase din-totdeauna. Dar se agăţase de bani, fără să ştie de cât
avea nevoie, fără să ştie cât avea să trăiască. Gândurile îl umpleau de tristeţe, sentiment care se
oglindi de îndată pe faţa lui, distrăgând oarecum atenţia avocatului ocupat.
— Iţi dau eu un avans de 1 000 de lire pe care-1 scădem apoi, spuse el, scoţând un carnet de
cecuri. Banii din contul mamei o să fie transferaţi destul de repede în contul dumitale. Dă-mi, te
rog, câteva date personale, domnule Carton. Adresă, telefon, numărul contului din bancă, de-
astea. Şi apoi, ce-ai zice să luăm prânzul? Ştiu un restaurant bunicel chiar în capătul străzii.

— Acceptă cărţi de credit?

Domnul Pringle îşi ridică ambele mâini.

— Fac eu cinste, domnule Carton. După ce pui mâna pe bani, îţi dai seama că nu mai ai nevoie
de ei.

trei
Pe un scăunel, în Cellar Bar, Dermot Ryan alcătui o listă de opţiuni care i se păreau valabile.

1 Emigrare

2 Divorţ

3 Sinucidere

4 Sinucidere (simulată)

5 Asasinare

6 Supunere

Nici unul dintre aceste lucruri nu-i aducea sentimentele de bucurie şi speranţă cu care obişnuia
să-şi condimenteze rutina zilnică; dimpotrivă, unele i se păreau de-a dreptul dezgustătoare. îşi luă
băutura şi privi înjur la ceilalţi de la bar. Comandase un nou tip de bere, un produs
australian greu, care inducea toropeală şi te transporta de la starea de veghe la somnolenţă
instantaneu, fără nici o perioadă intermediară de veselie nestăvilită. Clienţii mijlocului
de săptămână erau oropsiţii sorţii, cei neangajaţi de nimeni (şi de neangajat), cei ale căror nume
Dermot le cunoştea, dar a căror companie n-o încuraja. Viaţa era şi aşa destul de grea chiar fără
să se mai scufunde în mlaştina conversaţiilor pe care le auzea înjur. Pe un scaun, în colţul
de lângă bar, se afla un bărbat de aproape treizeci de ani pe nume George, care purta astăzi o
pălărie roşie, strălucitoare, de la care personalitatea sa spera să capete un crâmpei de panaş, după
ce, până atunci, nu reuşise decât să provoace închiderea pleoapelor sau căderea bărbiei. O ţigară
de foi părea să-i stea lipită de buza de sus şi, în ciuda faptului că nu-şi părăsea niciodată locul,
nici nu-şi scurtase lungimea. însoţitorul său era unul dintre scandalagiii oraşului, care se muta
dintr-un bar într-altul, pe măsură ce era alungat din fiecare; în acest moment era cât pe ce să fie
alungat şi din barul de faţă, deoarece refuza să plătească toţi banii datoraţi pe băutură. Dacă
nesimţirea în faţa autorităţii ar fi primul semn al unei minţi creative, neruşinatul ăsta urma să
scrie continuarea la Ulise, îşi zise Dermot Ryan, întorcându-se la listă.
— Soţia nu vorbeşte cu mine, îi spuse el barmaniţei când îi apăru în cale.

Barmaniţa era prea tânără ca să mai fi auzit placa asta şi prea lipsită de experienţă ca să ştie că,
dacă avea să rămână îndeajuns de mult în slujbă, o va auzi de nenumărate ori.

— Păi de ce? întrebă ea.

— Am uitat. Nici nu sunt sigur c-am ştiut vreodată. Dar tăcerea e asurzitoare, iar ea s-a mutat
în camera de alături. Ce fel de căsătorie mai e şi asta?

Barmaniţa se strecură mai departe, pentru a răspunde comenzilor altor clienţi. Personalul se
schimba atât de repede aici, încât Dermot nici nu ştia cum o cheamă. Era atrăgătoare, totuşi, cu
ochi strălucitori, genul care văzuse destule la viaţa ei. Dacă ar fi putut s-o ierte pentru că obişnuia
să caşte fără să ducă mâna la gură (deşi, foarte probabil, n-ar fi putut), idila se contura la orizont.
O chemă din nou după ce-şi goli paharul.

— Ia-i un cadou, îi sugeră ea, în timp ce-i umplea paharul cu fluidul narcotic.

— I-am cumpărat o tigaie de ziua ei şi de ziua mea m-a pocnit cu ea. Ar fi trebuit să-i cumpăr o
botniţă.

— Mă refeream la bijuterii.

Ideea îl îngrozea. Cadourile scumpe, oferite smerit, erau un semn că îţi acceptai vina. Erau ca o
alifie pentru răni, dar rana era tot acolo după ce alifia dispărea, şi, odată cu ea, dispăreau şi banii.

— Mai cumpăr bijuterii din când în când, zise el, dar apoi le vând mai scump.

— Dar copiii? Cu ei vorbeşti?

— Nu avem copii. Am avut o sarcină ectopică acum câţiva ani, dar una peste alta, douăzeci de
ani de căsnicie n-au contribuit în nici un fel la sporul demografic.

Gustă puţin din noua băutură şi se gândi iar la situaţie.

— Intr-o grădină zoologică îţi dai seama dacă animalele sunt sau nu fericite în funcţie de felul
cum se înmulţesc, nu?

Barmaniţa deja plecase, chemată de data asta de un controlor de trafic care fusese sărit din
schemă deoarece fusese nedrept de selectiv cu biletele.

Lena Ryan avea patruzeci de ani, o vârstă periculoasă pentru o femeie. Era vârsta la care
realitatea luase locul viselor. Gândul la posibilităţile nebănuite, romantice şi profesionale, care îi
sprijinise pe amândoi în vremea anilor de tinereţe şi speranţă, pălise până când se stinsese de
tot, iar dispariţia acestui viitor potenţial lăsase loc unui peisaj pustiu şi deprimant. Viitorul era tot
mai scurt şi, odată cu el, şi răbdarea ei.
Soţul ei era conştient de toate astea şi ştia că prilejurile existau până la o vârstă mai înaintată
pentru un bărbat. Dar asta nu-i uşura cu nimic soarta, acum că micile indiscreţii şi infidelităţile
ocazionale, care i se iertau odinioară cu un oftat, se loveau de un zid de tăcere, ostilitate şi
violenţă.

Parcurse încă o dată lista şi simţi o mână pe umăr.

— Cartonu’ Fred, zise el, întorcându-şi scaunul. Pe unde naiba ai fost?

— Am făcut ture prin oraş. Umblând după tine. Trandafirul, Coroana şi Steaua de Aur au
murit.

— Sună ca titlul unei piese de Tom Stoppard pe care am văzut-o cândva. Tu pe unde-ai fost în
ultimele două săptămâni?

Fred Carton arăta schimbat. Purta o pereche de pantaloni noi de călărie, pantofi maro tot noi, un
pulover galben nou şi el. Avea chiar şi o freză nouă. Nu mai părea individul indecis pe care-1
ştia.

— Am fost la Dover, spuse el, aşezându-se pe scaunul de alături. A murit maică-mea.

Trader Ryan îşi privi prietenul cu tristeţe.

— îmi pare rău să aud asta, zise el.

— Şi mie mi-a părut rău, îi spuse Fred.

Ii făcu semn cu mâna barmaniţei care tocmai dispărea din raza lui vizuală.

— Mi-am dat seama că dispariţia cuiva pe care-1 iubeşti e o lovitură grea pentru un ateu.

— Desigur. De-aia au inventat oamenii religia. Ca să poată supravieţui cu gândul morţii.

Fred cugetă la vorbele astea în timp ce comanda o bere. înţelegea cum venea chestia. Scotoci în
buzunarul din spate al pantalonilor după portofel. Plăti pentru băuturi, după care numără opt
bancnote de cincizeci de lire şi le lăsă pe masă.

— Iţi datorez patru sute de lire. Sau cel puţin îţi datoram.

Trader Ryan îşi îndesă banii în pantaloni fără a se gândi

la ei.

— Nevastă-mea nu-mi vorbeşte, zise el, şi nici măcar nu mai doarme cu mine. întreruperea
comunicării, atât de caracteristică mariajelor din ziua de azi, a produs, în cazul nostru, o tăcere
atât de apăsătoare, încât aproape c-ai putea s-o orchestrezi.

— Nu-i loc pentru limbajul urii. Ce s-a-ntâmplat?

— A sunat-o o fată s-o întrebe de ce nu mai ţinusem legătura cu ea. Vaca aia mică şi-afurisită a
făcut-o dinadins.

Am ajuns acasă beat mangă, iar Lena a aruncat în mine cu cuptorul cu microunde.

— Nu-i chiar ca-n cărţile siropoase, zise Fred, luând o gură de bere. Cine era fata?

— O ţipă pe care am cunoscut-o la un târg de antichităţi din Brighton. Am ieşit de câteva ori,
dar a trebuit să-i fac vânt. Mi-a spus ceva cam ciudat, iar eu am dat bir cu fugiţii. Cică „ştiu că nu
prea sunt în pas cu moda, dar îmi cam plac chestiile masochiste". Ei bine, mă şi vedeam ajuns
într-un apartament din Chelsea, transpirat leoarcă şi biciuindu-i frenetic fesele cu o nuia, în timp
ce cârciumile erau deschise.

— Nu prea te-ar prinde peisajul ăsta, din câte-mi dau seama.

— Corect. Partea tristă era că, pe o scară de la 1 la 10, i-aş fi dat tipei 15 fără probleme.

— Mereu m-am gândit că Lena e surprinzător de tolerantă cu escapadele tale.

— Nu prea mai e. A tot citit în ultima vreme dintr-o carte scrisă de femeia aia care arată ca un
rugbist ieşit din formă. Se cheamă Ţinteşte-i biluţele, sau poate doar am visat eu titlul. Ideea ar fi
că bărbaţii sunt de ceva vreme încoace doar un detaliu irelevant şi neplăcut, iar bietele
femei abuzate au fost mult prea spălate pe creier ca să-şi dea seama.

Se scărpină la tâmple, în timp ce părea să cântărească implicaţiile acestei teorii veninoase.

— „Bărbaţii sunt cruzi, egoişti şi neciopliţi." N-o ştiam pe-asta. Tu ce zici?

Fred clătină din cap.

— N-am aflat.

— Au făcut cercetări, spuse Trader Ryan pe un ton sumbru, şi astfel căsnicia mea a intrat la
apă. Totul a venit ca o revelaţie orbitoare pentru soţioara mea, care se căznise ani la rând să se
convingă că sunt în regulă.

Termină de băut şi-i ceru barmaniţei să mai aducă un rând. Fata le luă halbele fără să le adreseze
vreun cuvânt.

Trader Ryan se uită la Fred şi clătină la rândul lui din cap.

—Jocul s-a terminat. Circulaţie proastă, plămâni ciuruiţi şi nevastă ioc. Nu mi-a rămas decât să
lâncezesc în adunătura asta de pierde-vară şi să aştept să mor. Nu că mi-ar păsa de moarte, cu
muritul nu mă prea omor. Aş înclina spre soluţia unei vaporizări termonucleare. Toată lumea se
sperie când aude de aşa ceva, dar e mai bună ca moartea care-i aşteaptă pe ei.
Scotoci în buzunar după bani pentru a-şi achita băutura şi scoase cele patru sute de lire.

— Astea de unde-au apărut? întrebă el.

— Tocmai ţi le-am dat.

— N-aveai cum. Tu n-ai niciodată bani. Eşti ca prinţul Charles.

Fred scoase portofelul din buzunarul de la spate al noilor săi pantaloni, îl deschise şi-i arătă
nenumărate alte bancnote de cincizeci de lire, toate noi, împăturite recent. Se simţi însă vinovat,
aşa că închise portofelul şi-l băgă la loc în buzunar.

—- Aş putea fi extrem de bogat cât ai bate din palme, spuse el. Am moştenit nişte pământ de la
maică-mea.

Sprâncenele lui Trader Ryan coborâră atât de mult, încât ochii abia i se mai vedeau.

— N-am ştiut că maică-ta avea pământ, zise el.

— Nici eu. Sunt numai câteva pogoane, dar cu autorizaţia de-a construi case ar putea valora...

— Un milion.

— Cam aşa ceva.

Trader Ryan bău din bere şi-l apucă pe Fred de braţ.

— Cu siguranţă eşti persoana cea mai potrivită pentru noua mea idee de făcut bani, zise el. N-
am nevoie decât de capital. Piaţa opţiunilor. Am ajuns foarte sofisticat, nu?

— Ce-i aia?

— Se cheamă piaţa opţiunilor de cumpărare. Nu cumperi acţiuni propriu-zise, ci doar opţiunea

de-a le cumpăra. Dacă acţiunile cresc, poţi folosi opţiunea pentru a le cumpăra la vechiul preţ, cel
scăzut, şi pentru a le vinde imediat mai scump. Sau poţi revinde opţiunea, obţinând astfel profit
fără a avea propriu-zis vreo acţiune. Cum ţi se pare?

— Cred că-i un privilegiu să fiu aici şi să gust din fructele intelectului tău. Bolboroseşte mai
departe, te rog.

— Avantajul e că te costă numai o parte din preţul unei acţiuni adevărate. N-am nevoie decât
de capital. Să nu mă uiţi când o să fii bogat.

Fred privi împrejur la bar şi se întrebă câţi alţii nu aveau idei pe care nu şi le puteau permite,
planuri care nu aveau să fie puse în practică niciodată din cauza lipsei de fonduri.

— Ce-ai de gând să faci în legătură cu Lena? întrebă el.

Trader Ryan ridică din umeri.

— S-a terminat. Dormitoare separate, vieţi separate. Cred că acum nu se mai pune decât
problema dacă o omor eu pe ea sau mă omoară ea pe mine.

— E ciudat să se-ntâmple toate astea, spuse Fred. După atâţia ani de căsnicie.

— Femeilor li se întâmplă lucruri ciudate, Fred. Nişte ticăloşi le bagă idei în cap. încep să aibă
aspiraţii şi pretenţii. Se dovedeşte că au şi drepturi. Să se-ntoarcă vremurile bune de odinioară,
asta zic. Mă-ncearcă nostalgia. Pe vremuri, sexul ne ducea mai departe. îţi aminteşti de
anii adolescenţei, plini de pasiune şi explorări? Atunci mi-am atins apogeul sexual.

Fred încercă să-şi amintească de asta. Cu siguranţă că era vorba de foarte mult sex, dar asta nu se
datora oare faptului că toate femeile cu care fusese contemporan erau singure?

— întoarce-te, Mavis Higgins, zise Trader Ryan, holbân-du-se în halba de bere. Mă punea pe
jar. Nu-şi putea lua mâinile de pe mine. Mi-amintesc că odată, într-un autobuz, am ejaculat peste
ziarul Daily Mail din mâna unei doamne. A fost destul de surprinsă fiindcă tocmai îl citea.

— Şi ce-ai făcut? I-ai împrumutat Express-u\ tău?

— Ne-am dat jos din autobuz imediat.

— Tu şi femeia cu ziarul?

— Nu, eu şi Mavis Higgins.

Pe faţa sa îngrijorată se ivi un zâmbet crispat, în amintirea depărtată a vremurilor de aur ale
relaţiilor fără bătaie de cap şi a plăcerii sexuale imediate.

— Stai că nu pricep, spuse Fred. Unde se afla doamna cu ziarul?

— Pe scaunul din faţă, normal. Altminteri ar fi văzut ce puneam la cale.

Ridică din umeri, ca şi cum povestea n-ar fi meritat să fie spusă - avusese parte de nenumărate
momente jenante în viaţa lui.

— Oricum, cam asta a fost. Fleoşc. încă un rebus abandonat.

Din felul în care o spusese, părea că întreaga sa viaţă era cumva un rebus abandonat.

Vineri dimineaţă, cu o adiere de tihnă în aer, Trader Ryan deveni vânzător ambulant în piaţă,
instalându-şi taraba la capătul străzii largi, georgiene, care-i aducea pe vizitatori în oraş din alte
cartiere mai puţin elegante. Purta o pereche de blugi vechi şi, indiferent de vreme, un pulover
gros, kaki, şi o şapcă de marinar aşezată şmechereşte pe-o parte.

Taraba era de fapt o masă cu picioarele unite prin stinghii, care sfida orice clasificare, atrăgând
astfel o mulţime de muşterii curioşi, care nu ştiau ce aveau să găsească. Astăzi, o privire în
diagonală dădea la iveală macheta unei corăbii, un teanc de viniluri, un şir de cărţi necartonate, o
sabie, o pereche de sfeşnice, o tavă de bronz, şase ceasuri, medalii, monede şi cărţi poştale cu
timbre ciudate, astfel încât nici vânzătorul nu era sigur dacă publicul cumpăra cartea poştală sau
timbrul.

Printre alte nimicuri, zăceau îngropate câteva obiecte ciudate, pe care Trader Ryan le adunase de-
a lungul vremii, şi care erau folosite drept momeală pentru a începe o conversaţie care se încheia,
fie şi din politeţe, cu vânzarea unuia sau a altuia dintre obiecte. Printre acestea se numărau
un pahar de îngheţată, o perie pentru jobene, un model ceramic de Albă ca Zăpada, cu o
scobitură în spate, pentru periuţele de dinţi, şi un ac de prindere a butonilor, care fusese folosit
pentru prinderea butonilor de pantofi.

Cartonu’ Fred, în drum spre întâlnirea cu o ceaşcă de cafea şi cu ziarul de dimineaţă, se opri la
tarabă înainte ca muşteriii să dea năvală.

— Mi-a venit o idee minunată, zise el, ridicând un ciudat capac de sticlă, care avea drept mâner
un inel tot de sticlă. Ce naiba mai e şi asta?

Trader Ryan îşi frecă mâinile, ca un om care pregătea o vânzare.

— Acela, domnule? Este un capac protector pentru tavan. Se lipeşte de tavan pentru a
împiedica apariţia petelor de cărbune care ar putea fi provocate de lămpile cu gaz. Pentru
dumneavoastră, numai la cinci lire. Care zici că e ideea minunată?

— Mă-nsor.

— De ce nu-ţi scoţi mai bine toţi banii din bancă, îi arzi şi apoi îţi tai singur biluţele? Efectul ar
fi acelaşi, numai că mai puţin dureros pe termen lung.

Fred puse cu atenţie capacul protector la loc pe tejghea.

— Bănuiesc, Trader, că nu-i cel mai potrivit moment în care să-ţi cer aprobarea entuziastă
pentru a-mi pune pirostriile.

— Şi nici n-a fost vreodată, puştiule. îţi pierzi şi timpul, şi banii, singurele lucruri pe care le-
aveai la început. Facturile la mâncare se dublează, cele la telefon se triplează, iar rolele de hârde
igienică n-o să mai ţină nici cinci minute. Dar, apropo, ce-ţi veni? Ai tras ceva?

Fred luă o carte.

— Vreau doar să-mi reorganizez viaţa în lumina noii mele situaţii financiare. E un adevăr
universal că un bărbat singur, posesor al unei averi însemnate, e în căutarea unei soţii. Aşa scrie
şi-n cartea asta.

— Să nu crezi că n-am citit-o şi eu. Mă tot chinui s-o vând de douăşpe luni. Darjane Austen a
murit de mai bine de o sută cincizeci de ani, şi soţiile erau altfel pe vremea ei. Erau mai implicate
în chestia asta cu cuplul.

— Pe când, în ziua de azi, joacă mai degrabă un rol de sergent-major?

— Exact. Mâna ce se odihneşte la braţul tău în timp ce treci strada e restrictivă, nicidecum
afectuoasă. Nu face asta, Fred. E ca şi cum ai sări în râu pentru că ţi-e sete.

Fu întrerupt de o doamnă care se apropie şi începu să studieze sfeşnicele. După ce le cercetă cu

atenţie din toate unghiurile posibile, le privi cruciş, ţinând braţele întinse.

— Secolul al XVIII-lea, îi spuse el.

— Au fost făcute în 1920, zise femeia. Dar le iau oricum.

Fred aşeză cartea la loc şi luă un porcuşor de alamă cu

o balama în dreptul capului. Deschizându-1, văzu că era de fapt o cutie de chibrituri folosită,
probabil, pe vremea când nu se inventaseră chibriturile cu protecţie. Chibritul se aprindea prin
frecare pe burta porcuşorului.

Trader Ryan luă banii şi se scotoci pentru rest. Tejgheaua nu avea sertare care i-ar fi putut tenta
pe tinerii hoţomani din ziua de azi, un registru sau altceva care ar fi putut stârni ispita
furtişagului.

— Ce cauţi, de fapt? îl întrebă el după ce clienta atot-cunoscătoare plecă mulţumită cu

sfeşnicele. Pariez că vreo adolescentă virgină. In ziua de azi, mai uşor ai găsi un gunoier poliglot.

Fred lăsă porcuşorul şi continuă să studieze taraba, uimit de varietatea mărfurilor.

— Poate că o doamnă mai experimentată mi-ar pune capac, spuse el.

— O să-şi vadă doar interesul şi tu n-o să fii decât o jucărie amărâtă, care o să-i facă mofturile
şi s-o ţină în formă. Nu face asta, Fred. Trăieşte în păcat. Ţine-o în probe măcar câteva zeci de
ani. De ce să te legi la cap dacă nu te doare?

— Devotamentul, Dermot. Asta i-a lipsit mereu familiei mele.

Trader Ryan începu să rearanjeze un mic colţ al tarabei, acoperind golurile lăsate de sfeşnice.

— Din experienţele mele cu femeile, mi-am dat seama că momentul cel mai bun e la-nceput.
După aceea lucrurile încep să se înrăutăţească. Să nu uiţi niciodată asta. Vorbeşti de parcă ar
urma să te arunci cu capul înainte către ceva.

Fred studia acum un teanc de viniluri, înregistrări vechi din ’78, cu nume abia lizibile pe coperte.
In nici un caz nu avea de gând să se arunce cu capul înainte, dar nici nu era impresionat în vreun
fel de trăncăneala indigestă a lui Trader. Nu avea nici un rost să vorbeşti de funie în casa
spânzuratului. Alţii i-ar fi putut spune oricând că forţa călăuzitoare a vieţii era căsnicia, că era
cea mai de preţ -singura, de altfel - sursă de fericire, evenimentul care dădea un sens întregii
vieţi.

— Pentru şomeri, e vremea unei cafele. Să ai o zi cât mai plină.

In timp ce se îndrepta către local, îşi dădu seama că un angajament stabil nu era singurul lucru
care lipsea din viaţa lui; un pic de activitate sexuală ar fî fost mai mult decât bine-venită în
programul lui care era departe de-a fi prea aglomerat cu alte lucruri. Uneori se întreba dacă va
mai avea vreodată parte de acţiune. Conform unui sondaj publicat recent într-o revistă, un bărbat
de cincizeci şi cinci de ani făcea sex de trei ori în două săptămâni.

Aştepta cu nerăbdare să confirme şi el statistica.

Lena Ryan stătea în bar şi citea Homes and Gardens. Ii plăcea să se tortureze singură, uitându-se
pe furiş la minunata viaţă a unor oameni extrem de bogaţi şi calculând cât se îndepărtase de
ţintele pe care şi le stabilise în copilărie. La patruzeci de ani, părul ei brunet începea să
încărunţească înainte de vreme, iar faţa, frumoasă pe vremuri, părea obosită. Sorbi puţin din
cafea şi, pe măsură ce dădea pagină după pagină, descoperi o lume a serelor elegante, a unor
bucătării aranjate cu gust şi a unor băi senzuale.

— Bună dimineaţa, Fred, îi spuse ea când bărbatul i se alătură la masă. Iar eşti între două
slujbe?

Fred lăsă cafeaua şi se chinui să încapă într-un scaun care fusese construit pesemne pentru o rasă
mai mică.

— Tocmai am vorbit cu soţul tău, îi spuse el.

Era ciudat cât de rar o văzuse de-a lungul anilor. Raidurile soţului ei prin cârciumi nu erau
tocmai genul de activitate pe care s-o adopte şi ea. Auzise adeseori de Lena, însă o văzuse destul
de rar. Fred îl considera pe Trader Ryan atât de ieşit din comun, încât îşi imaginase că trebuia să
fie ceva remarcabil şi la soţia lui.

— Mă bucur că mai vorbeşte cineva cu el, zise ea. S-ar putea simţi singur.

Purta o rochie verde, lungă până la glezne, care avea un aer oriental. Indiferent de problemele
lor, cei doi Ryan împărtăşeau gustul neconvenţional în alegerea hainelor.

— Din câte am înţeles, ar exista nişte diferenţe de opinie între voi, zise Fred, amestecând în
cafea.

— Asta ţi-a spus? întrebă Lena Ryan, cu ochii aţintiţi asupra lui. Percepţia lui asupra
adevărului este, cum s-ar spune, înceţoşată. Nu există diferenţe de opinie. Pentru că nici o opinie
nu e spusă pe şleau. Există doar o frumoasă tăcere. Mi-au trebuit douăzeci de ani să-mi dau
seama că m-am pricopsit cu un dobitoc.
Fred nu avea nici o îndoială că motivele doamnei Ryan pentru a se plânge erau nesfârşite, dar nu
i se putea alătura în acuzaţiile împotriva prietenului său.

— Mă rog, cu siguranţă e excentric, zise el în cele din urmă. Mereu m-am gândit că asta face
parte din farmecul lui.

— Excentric? zise ea. Am fost la nunta surorii mele cu câteva luni în urmă şi ce crezi că le-a
făcut cadou? Doi şoricei.

— Original.

— Penibil e cuvântul pe care-1 cauţi, Fred. M-a făcut de râs toată viaţa. Până şi slujba lui de
acum e de toată jena. Vânzător la o tarabă pe stradă! Măcar magazinul impunea un dram de
respect.

Lena Ryan privi în jos, la masa care-i despărţea, clătinând din cap. Conversaţia era destul de
surprinzătoare pentru Fred, care se întreba ce ambiţii sociale tardive colcăiau oare prin mintea ei
la patruzeci de ani.

— Mereu s-a priceput să strângă bani, indiferent de metoda aleasă, sugeră el.

— Şi mereu i-a cheltuit foarte prost. E atât de zgârcit, încât îşi spală scobitorile. Ce nu mai
suport însă e promiscuitatea lui. Trebuie să existe o fată undeva. Nu ştiu cine e, dar din punctul
lui de vedere e bine-venită. Cât despre mine, la vârsta mea, am nevoie de mai mult decât de un
măgar mecanic.

îşi termină cafeaua şi împinse ceaşca spre cealaltă parte a mesei.

— Cred că o să-mi vopsesc nişte şuviţe şi o să-mi caut şi eu un păpuşel. Vorbesc serios.

Zâmbi, pentru prima oară în acea dimineaţă.

— Arăţi mai bine când eşti veselă, îi spuse el. E uimitor cât de puţini oameni veseli mai vede
omul înjur.

— Ultimul pe care l-am văzut era dus cu pluta, zise Lena Ryan. Am ajuns la concluzia că nu-i
normal să fii vesel. E doar o mască. Trebuie să recunosc că şi tu pari mai relaxat în dimineaţa
asta, Fred. De regulă, problemele tale financiare îţi dau un aer de om hăituit.

— Probleme financiare? spuse el. N-am probleme financiare.

După ce Lena Ryan plecă în căutarea unor pantofi de vară, Fred citi pagina financiară din ziar.

Barul din Pivniţă (n.tr.).

2

Ryan negustorul (n.tr.).

Meserie (în fr., în original) {n.tr.).

patru
Vestea veni intr-o dimineaţă umedă de început de mai, când norii care se rostogoleau pe cer şi
vântul înviorător erau garanţia că o nouă vară ratată era pe ţeavă. In scurt timp, mii de oameni
aveau să fie nevoiţi să aleagă între a fi prizonieri într-un hotel spălat de ploi din Marea
Britanie sau într-un aeroport lovit de greve peste hotare. Asemenea opţiuni neplăcute nu-1
interesau câtuşi de puţin pe Car-tonu’ Fred, care nu plecase niciodată în vacanţă. Fred
tocmai explora interiorul unui ou cu o bucată de pâine prăjită un pic cam mult, când se pomeni
cu poşta.

Plicul mare şi alb, cu ştampila de Dover, venise însoţit de o factură la gaze, una la curentul
electric, alta pentru cartea de credit şi de o invitaţie de-a contribui cu bani la lansarea unei noi
reviste economice, al cărei departament de PR ghicise corect că la acea adresă ar locui un om
care ar avea nevoie de sfaturi financiare. Invitaţia, cu siguranţă prietenoasă şi bine intenţionată,
sfârşi la coşul de gunoi, după care Fred deschise plicul sosit de la Dover.

Scrisoarea lui Cedric Pringle avea un iz de iritare, motivată probabil de încăpăţânarea cu care
clientul său continua să trăiască fără a face uz de una dintre necesităţile simple ale vieţii
modeme, telefonul. „Am încercat să dau de tine“, scria el, „dar nu te-am găsit în cartea de
telefon. Lucrurile au luat o anume întorsătură în ultima vreme şi trebuie să discutăm urgent.
Planurile de construcţie pentru patruzeci de case au fost aprobate şi doi dezvoltatori imobiliari
sunt nerăbdători să cumpere. Cea mai bună ofertă e de 1 500 000 de lire, şi am primit şi o ofertă
de 95 000 de lire pentru locuinţa mamei tale. Contactează-mă, te rog, cât poţi de repede.“

Fred abandonă oul şi dădu fuga pe scări cu scrisoarea. La trei sute de metri se afla o cabină
telefonică. Putea folosi, în caz de urgenţă, telefonul domnului Patten, din magazinul de animale
de companie, dar intuiţia îi spunea că era mai bine ca acea conversaţie să nu ajungă şi la alte
urechi.

Sistemul telefonic nu funcţiona mai prost decât de obicei, aşa că, după vreo zece minute, auzi în
sfârşit vocea domnului Pringle.

— Sunt Fred Carton. Aş putea veni după-amiază.

— Excelent, spuse domnul Pringle. La ce oră ai putea fi aici?

— La patru e bine?

Fred se gândi că, dacă pleca imediat, nici măcar British Rail1 n-ar avea nevoie de mai mult de
şase ore pentru un drum de o sută şaizeci de kilometri.

— Aş dori să-l cunoşti pe fratele meu, spuse domnul Pringle. Pentru abilităţile lui profesionale.
E contabil şi cred c-o să ai nevoie de el.

— Da?
— Cu siguranţă. Am discutat deja cu el despre situaţia ta şi ar avea de făcut câteva sugestii. Pot
să ţi-1 dau acum la telefon?

— Te rog.

Linia căzu şi o tăcere de câteva secunde fu urmată de tonul de ocupat. Nu i se păru că ar fi fost
necesar să sune din nou, deşi acest proiect ambiţios i se părea totuşi realizabil.

In schimb, se întoarse în cameră şi îşi luăjacheta galbenă impermeabilă, un veşmânt care i se

părea potrivit cu începutul de vară englezească. O uitase, în goana după telefon, aşa că trebui să-
şi schimbe şi cămaşa.

în contrast cu vioiciunea fratelui său, Hector Pringle părea o stafie împovărată de bilanţuri
contabile şi de calcule. Cei doi bărbaţi stăteau unul lângă altul la biroul lui Cedric Pringle, când
Fred, care întârzie într-un mod deloc surprinzător, intră în goană pe uşă, cu răsuflarea tăiată
după urcarea celor trei rânduri de scări. Erau înconjuraţi de o mare de hârtii - scrisori, actele
terenului, cererile pentru autorizaţie de construcţie, documentele locuinţei şi ale terenului din
spatele ei, ciorne de răspuns la scrisori care aşteptau acordul lui Fred.

îşi imagină că asta însemna să munceşti.

— Recomandarea mea, spuse Cedric Pringle după ce i-1 prezintă lui Fred pe fratele său, este să
accepţi oferta de 1 500 000 de lire pentru teren. Nu spun că n-am putea obţine ceva mai mult
dacă aşteptăm, dar, cu inflaţia, întotdeauna poţi obţine mai mult dacă aştepţi. E un preţ bun, e
preţul corect în momentul de faţă şi cred că nu diferă de cel pe care-1 anticipasem la precedenta
noastră întâlnire.

— Aşa e, spuse Fred. Sunt mulţumit cu atât.

— Oferta de 95 000 pentru casă e un pic mai mare decât estimasem, deşi, desigur, au trecut
câteva săptămâni de-atunci, timp în care preţurile au continuat să crească. Ai putea păstra casa,
ca investiţie. Având în vedere că nu eşti proprietarul altei locuinţe în Marea Britanie, o poţi vinde
oricând fără să plăteşti taxe. Nu ai neapărată nevoie de suma aia de bani acum.

Fred tocmai lua în calcul această posibilitate, când Hector Pringle ridică mâna să vorbească.

— Aş dori să adaug şi eu ceva în acest sens, zise el cu o voce obosită.

Fred îşi imagină plictiseala necontenită a vieţii de contabil şi se întrebă dacă Hector Pringle
nutrise vreodată în secret gânduri pentru o viaţă mai captivantă, de pildă, ca acrobat la circ sau
membru în forţele speciale aeriene.

— Presupunând că v-aţi hotărî să vă folosiţi de serviciile mele în calitate de contabil, domnule

Carton, o să trebuiască să discutăm despre ce aveţi de gând să faceţi cu banii.

înfăţişarea sfrijită a lui Hector Pringle i se întipărise în minte atât de bine lui Fred, încât o asocia
cu însăşi meseria de contabil şi, fără nici o îndoială, dacă urma să angajeze un contabil, era
imperios necesar să arate astfel.

— V-aş fi recunoscător dac-aţi dori să acţionaţi în numele meu, spuse el. Dar încă n-am nici un
fel de plan în privinţa banilor.

— Asta e bine, spuse Hector Pringle. O să putem începe de la zero. După achitarea taxei pentru
moştenire, o să aveţi aproximativ 150 000 de lire de pe urma locuinţei, a asigurării de viaţă şi a
banilor pe care mama dumneavoastră i-a lăsat în bancă. După impozitul pe profit calculat
pe vânzarea terenului o să aveţi 900 000 de lire. Să spunem, cu totul, un milion. Lăsaţi aceşti
bani în seama unui investitor şi o să aveţi 12 % - 120 000 de lire pe an - fără să vă atingeţi de
capital.

Spre deosebire de fratele său, Hector Pringle nu părea să aibă nevoie de calculator.

Se opri dintr-odată din discurs şi-l privi fix pe Fred peste masă.

— V-aţi gândit vreodată să vă mutaţi în străinătate?

Fu rândul lui Fred să se uite fix la el. întrebarea nu

părea să aibă nici o legătură cu cele discutate până atunci.

— în străinătate? zise el. Nu.

— Ar fi câteva avantaje însemnate, domnule Carton. De exemplu, impozitul pe cele 120 000
de lire ar fi de 48 000 dacă rămâneţi aici. în Monte Carlo, aţi putea închiria un apartament cu 1
000 de lire pe lună şi aţi economisi aşadar, 36 000 pe an. E mai cald la Monte Carlo.

— Nu te reţine nimic aici, nu? întrebă Cedric Pringle. E un lucru la care trebuie să te gândeşti
bine.

Fred încerca să se gândească, dar trecerea de la falit la turist fiscal în numai trei luni era un salt
prea mare chiar şi pentru imaginaţia lui fertilă.

— Asta fiindcă n-aveţi nici o proprietate aici, spuse Hector Pringle. De aceea cred c-ar trebui
să vindeţi locuinţa.

— Dar oare vreau să trăiesc în străinătate? întrebă Fred. Am fost acolo o dată şi haleala era
nasoală.

— Unde era asta?

— Am fost pe vremuri, şapte zile, în Ibiza.

— Nimeni nu vorbeşte de Ibiza aici, domnule Carton. Monaco e în Franţa. Merg în Dordogne
în fiecare an şi vă pot spune că Franţa este o oază de civilizaţie. Cu siguranţă, n-am auzit pe
nimeni să spună că haleala e nasoală.
Fred simţi că trebuia să promită că va pleca în străinătate pentru a le face pe plac celor doi domni
care încercau să-l ajute. în acelaşi timp, începea să se simtă cu inima îndoită faţă de această
bruscă schimbare de curs a vieţii lui, o senzaţie pe care n-ar fi putut-o prevedea cu câteva ore în
urmă. Deja începea să priceapă felul în care oamenii acceptau să facă pentru bani anumite lucruri
pe care, altminteri, nu le-ar fi ales cu inima deschisă, felul cum se lăsau controlaţi de averea care
se presupunea că ar fi trebuit să-i elibereze. Toată viaţa încercase să evite ghionturile care l-ar fi
determinat să acţioneze într-un fel sau altul. Era oare existenţa lui fluşturatică pe cale să fie
distrusă de cecul unui dezvoltator imobiliar?

Neputinţa lui de-a reacţiona în vreun fel la ideea de-a pleca în străinătate îi dădu aripi lui Cedric
Pringle.

— Mai e ceva, spuse el, întinzându-şi mâinile peste biroul acoperit de hârtii. Ţi-ai făcut
testamentul?

Era ultima întrebare pe care se aştepta Fred s-o audă. în cele din urmă, negăsind un răspuns,
clătină din cap.

— Vorbim despre foarte mulţi bani. Din câte-mi dau seama, n-ai nici un urmaş, iar în situaţia
asta, guvernul ar urma să pună mâna pe tot. Trebuie să faci un testament chiar acum, chiar dacă
ar fi să laşi întreaga avere pisicii.

— Acum? întrebă Fred.

— Ar însemna să nu-mi respect îndatoririle faţă de tine dacă nu ţi-aş recomanda să-l faci cât
mai curând posibil. Putem să-l schiţăm chiar acum, împreună. Cine ştie ce cărămidă rătăcită ar
putea să-ţi cadă în cap de îndată ce părăseşti biroul.

Fred îşi simţi temerile cele mai întunecate confirmân-du-se. Lucrurile, altădată simple, se
complicaseră; stresul lua locul relaxării.

— Dacă acoperişul vostru e într-o stare atât de proastă, ar trebui să mă gândesc serios la asta,
zise el.

Dar cui putea să-i lase banii? Primul său gând se îndreptă către Trader Ryan, dar apoi îşi aminti,
cum făcea adeseori, de frumoasa Kate Seymour. Lăsarea unei mici averi unei fete pe care-o
întâlnise o singură dată în viaţă era genul de gest romantic de care lumea avea nevoie. Privi foaia
goală de hârtie pe care Cedric Pringle o aşezase în faţa lui pentru o listă a celor care ar fi urmat să
beneficieze de pe urma morţii lui şi scrise „Kate Seymour, Arton“ pe primul rând. Apoi se gândi
la Trader Ryan şi la nesfârşitele lui încercări de-a veni cu idei bănoase, care mureau întotdeauna
în faşă din cauza lipsei de capital, şi scrise de asemenea „Dermot Ryan“. Adăugă adresa soţilor
Ryan şi scrise dedesubt jumătate pentru fiecare dintre ei“.

Cedric Pringle îşi chemă secretara dintr-o cameră alăturată şi-i înmână hârtia.

— O să transformăm mâzgălelile astea într-un document legal ca la carte, spuse el.

Hector Pringle, care făcuse tuşa nerăbdător cât timp se desfăşuraseră aceste lucruri, se ridică
dintr-odată.

— Trebuie să plecaţi neapărat din ţară, zise el.

Fred, care tocmai îşi imagina cât de încântată avea

să fie Kate Seymour de testamentul unui milionar timid, care-o văzuse o singură dată în viaţă, fu
readus cu picioarele pe pământ de acest şoc.

— Chiar trebuie? repetă el. începe să sune a expulzare.

— Tocmai mi-am dat seama de un lucru, zise Hector Pringle. Dacă vă stabiliţi reşedinţa într-un
paradis fiscal înainte de-a vinde terenul, n-o să fiţi nevoit să plătiţi nici impozitul pe profit.

Pus în faţa unui dezinteres evident, contabilul se văzu nevoit să insiste cu noi lămuriri.

— Trăind un an în Monte Carlo, aţi câştiga 600 000 de lire. La atât s-ar ridica economiile,
domnule Carton, dacă am întârzia vânzarea pământului până când v-aţi stabili în străinătate.

Fred bâjbâi după un răspuns, dar în cuvintele lui Hector Pringle părea să fie ceva pentru care nu
exista nici un răspuns. Să fii plătit cu mai bine de jumătate de milion, timp de un an de zile,
pentru a trăi la Monte Carlo era exact genul de slujbă pe care-o căutase o viaţă întreagă. Dar îşi
dădea seama că avea să fie evacuat din apartamentul său confortabil şi aruncat într-un tărâm
străin pentru douăsprezece luni. Nu era cea mai grozavă perspectivă.

— Din câte ştiu, ai dreptul să stai în Anglia nouăzeci de zile în tot acest timp, zise Cedric
Pringle. Poţi zbura înapoi acasă, pentru câteva săptămâni, oricând ai chef.

— Partea cea mai importantă e să obţineţi un permis de rezidenţă, spuse Hector Pringle.
Trebuie să fie ceva oficial pentru a-i mulţumi pe cei de la Fisc.

— După un an te poţi întoarce acasă şi-ţi poţi cumpăra o vilă, sugeră fratele său. Un an nu e
chiar atât de mult şi-n mod sigur merită cele 600 000 de lire.

Cei doi fraţi îşi priviră clientul peste birou, ca şi cum ar fi fost bucuroşi dacă s-ar fi alăturat şi el
conversaţiei. Părea să fi trecut destul de mult timp de când nu mai spusese nimic.

— Ei bine, domnule Carton? zise în cele din urmă Hector Pringle. Ce aveţi de gând să faceţi?

Fred se uită la ei şi dădu încet din cap. Ii oferiseră cele mai bune sfaturi cu putinţă. Nu părea
corect să-i dezamăgească.

— O să plec la Monte Carlo cât o să pot de repede, spuse el, sperând să se obişnuiască rapid cu
ideea.

Avea idee doar foarte vag unde se afla Monte Carlo.

Trei zile mai târziu, după ce absenţa lui Trader Ryan deveni un lucru ciudat, Fred porni pe jos
spre casa lui dărăpănată din afara oraşului. Casa de un alb-cenuşiu, despărţită de cea cu care se
învecina printr-un zid, arăta de parcă ar fi fost construită de o instituţie de caritate pentru nişte
amărâţi din altă generaţie. Era separată de şoseaua plină de gropi printr-o grădină părăsită în care
buruienile, păpădiile şi scaieţii creşteau în voie, departe de ameninţarea distrugerii de către
oameni.

Lena Ryan deschise o uşă de la intrare care avea nevoie de vopsea. Purta o rochie înflorată,
scurtă, care descoperea nişte picioare suple, pe care Fred nu le mai văzuse niciodată; se tunsese şi
îşi vopsise câteva şuviţe. Fred se simţi martorul unei transformări incredibile - cu cât
Trader Ryan îmbătrânea, cu atât soţia sa părea să întinerească.

— Bună dimineaţa, Fred, spuse ea. Ce matinal eşti.

Fred îşi privi ceasul şi văzu că era abia opt dimineaţa.

— Culcatul devreme şi trezitul devreme fac din bărbat un ins sănătos, bogat şi plictisitor, zise
el. Bănuiesc că soţul tău n-a ajuns încă la verticală, nu?

— Habar n-am, spuse ea, ridicând din umeri. îl găseşti în spate.

Cu un zâmbet care părea să conţină în acelaşi timp durere şi îngăduinţă, Lena închise încet uşa.

Complet în ceaţă, Fred dădu ocol casei. Dacă grădina din faţă era neglijată, cea din spate părea să
fie un soi de depozit natural în care o iarbă până la brâu împărţea spaţiul înghesuit cu un belşug
de buruieni multicolore. Fred n-ar fi fost deloc surprins dacă un animal cât de cât obişnuit cu
viaţa tihnită dintr-o grădină zoologică i-ar fi ieşit în cale, tropăind, din lăstăriş. Privi de jur
împrejur prin această adevăratăjunglă urbană până când, dintr-odată, văzu în mijlocul ei un
cortjos, kaki. Bâjbâi prin iarbă până reuşi să ajungă, deschise fermoarul şi intră.

Trader Ryan stătea aşezat pe spate într-un sac de dormit verde, cu mâinile sub cap. Ochii săi,
aţintiţi pe acoperişul cortului, se mişcară mecanic pentru a-1 identifica pe intrus.

— Bănuiesc că te întrebi de ce am o bucată de hârtie igienică în nas.

După ce reuşi să se strecoare înăuntru, Fred se aşeză într-un colţ, pe folia care forma podeaua
cortului. Lângă sacul de dormit se afla o sticlă, pe jumătate goală, de whisky ieftin.

— Ce se-ntâmplă? întrebă el. Ai tras ceva?

Trader Ryan, ocupat acum cu înlăturarea unei bucăţi însângerate de hârtie igienică din nara
stângă, rânji cu gândul la acea idee.

— M-a lovit în nas cu o sticlă şi nu s-a mai potolit sân-gerarea. Probabil c-am adormit cu hârtia
înăuntru.

— Ce fel de sticlă a fost?

— O sticlă de dressing hipocaloric pentru salate de la Crosse & Blackwell, cred. Mi-a fost cam
greu să citesc şi eticheta.

Părea încă mahmur. Petice ocazionale de culoare i se vedeau în preajma nărilor şi gurii, dar restul
feţei era albă ca varul. Se ridică în coate şi privi de jur împrejur prin cort.

— Ieri noapte m-a ameninţat cu cuţitul de pâine, spuse el.

— De-asta te-ai mutat în cort?

— Păi normal. Una e să-ţi zboare cuptoare de microunde pe deasupra căpăţânii şi alta e cuţitul
de pâine. Sunt prea tânăr pentru o vasectomie, mai cu seamă fără anestezic.

Ridică ziarul Financial Times din ziua precedentă, care zăcea, alături de el, pe podea.

— Conform gazetei ăsteia, s-au înregistrat aproximativ cinci sute de sinucideri anul trecut, iar
două treimi au fost bărbaţi. Nu mă surprinde deloc.

— Ce-ai de gând?

Gravitatea întrebării îl făcu pe Trader Ryan să revină la poziţia lungită în care-1 găsise Fred. Se
întinse pe spate, cu ambele mâini acoperindu-i faţa.

— Asta-i întrebarea, spuse el într-un târziu. Dacă rămân, sunt mort; dacă plec, sunt mort.

— Pot să înţeleg de ce eşti mort dacă rămâi, zise Fred. Dar de ce eşti mort şi dacă pleci?

— Mort financiar. Am ipotecă pe casa asta veche şi amărâtă. Fiind propriul meu şef, n-am fost
în stare să agonisesc cine ştie ce sumă ca să plătesc firma de construcţii, aşa c-a trebuit să
împrumut de la bancă, la o dobândă înfiorătoare. Dacă plec, ar trebui să stau într-un apartament
cu chirie. Iar afacerea mea nu e tocmai înfloritoare zilele astea.

— Poate că se mută ea, spuse Fred. Pare gata să-şi ia zborul.

Trader Ryan aprobă din cap.

— Aşa pare, nu? A întinerit cu zece ani în două săptămâni. încă două luni şi oamenii o să
înceapă să creadă că e fiică-mea. Zboară, fată, zboară! Cu cât mai departe, cu atât mai bine.
Parabolele ei emoţionale nu mă mai interesează, asta în cazul în care nu mă ciocnesc cu
pieptul de cuţitul de pâine.

Prisma triunghiulară a unei ciocolate Toblerone, fie cina rămasă nemâncată din seara precedentă,
fie micul dejun al acelei zile, se vedea într-un colţ al cortului. Trader se întinse după ea, desfăcu
ambalajul şi începu să mănânce.

— Presupun c-ar trebui să mă ridic, zise el, dar îmi spun apoi, la ce bun?
— îmi amintesc de vremea în care trezitul dimineaţa era singura regulă pe care-o respectam, îi
spuse Fred. Iar ziua de azi a început cu siguranţă. Am auzit la radio. Hai, ridică-te. Poziţia
orizontală nu e câtuşi de puţin firească dacă nu eşti boxer englez de categorie grea.

— Nu sunt boxer, dar, ce-i drept, m-a cam pocnit băutura. Ştiu că poţi evita un croşeu sau că
poţi para alte lovituri, însă n-am învăţat cum să fac faţă unor sticle cu dressing de salată.

îşi frecă nasul cu precauţie.

— Problema cu ziua de azi e că e mâinele de care m-am temut ieri. Bănuiesc că n-ai o armură
la tine, nu?

Ieşi din sacul de dormit. Fred fu surprins să constate că era complet îmbrăcat. Avea până şi
pantofi în picioare.

— Dormi mereu în pantofi? întrebă el.

— Numai când e posibil să fiu nevoit să fug mâncând pământul în toiul nopţii. Apropo, Fred,
ce te-aduce aici? Nici nu-mi mai amintesc ultima oară când ai venit să mă vizitezi acasă.

— Am venit să-ţi aduc nişte veşti şi, ţinând cont de ceea ce văd, cred că ţi-ar prinde foarte bine.

Trader Ryan îşi ridică privirea, după ce se încheie la doi nasturi de la cămaşa de blugi, singura
operaţiune de îmbrăcare a acelei dimineţi.

— Care-s veştile, Fred? întrebă el.

— Am parafat înţelegerea cu privire la teren. Sunt mai bogat decât ar putea visa un om
obişnuit.

Vestea, care părea să fie de o importanţă monumentală pentru Fred, nu păru să-l mişte în vreun
fel pe Trader Ryan. Acesta îşi împături sacul de dormit până când îl transformă într-o pernă,
după care se aşeză pe el.

— Cât ai obţinut?

— Peste un milion.

Trader Ryan îşi găsi batonul de ciocolată şi mai luă o muşcătură.

— Mă cam îngrijorează chestia asta, spuse el. Ai fost mereu simbolul sărăciei noastre. Nu sunt
sigur că banii te prind. Ce-ai de gând să faci cu ei şi, mai important, ce-au ei de gând să facă
acum cu tine? In afară de a-ţi vârî idei bizare în cap despre găsirea unei soţii.

— Am de gând să-i investesc, Trader. Iar apoi, în loc să-i arunc pe plata unor taxe de 600 000
de lire, am de gând să-mi iau tălpăşiţa spre Heathrow. O să fiu un turist fiscal.
— Turist fiscal? repetă Trader, examinând înţelesul sintagmei. Mereu mi s-a părut că „turist11
şi „exil" sunt cuvinte înrudite. Printre cele mai triste care pot exista într-o limbă.

— Nu-i nici pe departe la fel de trist ca „impozit", spuse Fred. Dar dacă pui totul cap la cap, ce
obţii? Un bărbat fericit, care destupă o sticlă de şampanie sub o umbrelă de soare, în timp ce
femei cu sânii goi se zbenguie în piscina de lângă el. Cel puţin, asta sper.

Trader Ryan clătină din cap.

— Eu zic că mai degrabă o să ajungi un amărăştean căruia îi e dor de casă, stă singur într-un
apartament în faţa unor posturi TV pe care nu le înţelege, cu un ziar pe care nu-1 poate citi şi cu
un radio pe frecvenţa postului BBC International, care se aude însă cu intermitenţe.

Omul nostru îi urăşte pe localnici, nu le suportă berea şi tânjeşte după climatul englezesc.

Fred înţelese că era greu să stârneşti entuziasmul cuiva care locuia intr-un cort, chiar şi prin
scenarii exotice.

— Cred că, dacă tot e s-o fac pe generosul, n-ar strica să te înveseleşti un pic.

Scoase un plic mare maroniu din cămaşă şi-l aruncă pe podea.

— Pe lângă toate problemele pe care le aveam deja, acum aud că vrei s-o ştergi, aşa că n-o să
mai am nici măcar un singur partener de băutură inteligent, zise Trader Ryan cu un glas stins.
Am presimţit că toată treaba asta cu banii n-o să aducă decât veşti proaste.

Termină ciocolata şi mototoli ambalajul în pumn.

Fred se opri o clipă cu gândul la reproşul că îşi părăsea prietenul la ananghie pentru motive pur şi
simplu egoiste şi frivole, dacă nu chiar neîntemeiate. Poate că, foarte repede, Trader Ryan, al
cărui venit agonisit din greu reuşea an de an, intr-un mod misterios, să alunece prin plasa
Fiscului, urma să ţină o predică aspră despre lipsa acută de patriotism din vremurile noastre,
împreună cu o referinţă înlăcrimată la spitalele care ar urma - când o zbura porcul - să răsară ca
ciupercile după ploaie, dacă guvernul ar putea să-şi îndese mâinile niţel mai adânc în
buzunarele contribuabililor.

Cu toate acestea, atenţia îi fu atrasă de plicul de pe podea.

— Ce-i aia? întrebă el.

— E pentru tine, îi spuse Fred. Mereu te-am considerat un om de afaceri abil, dar fără afaceri,
un tip cu instincte solide de milionar, dar fără capital. Ei bine, asta e şansa ta.

Trader Ryan desfăcu plicul şi scoase patru pacheţele de plastic, fiecare dintre ele purtând numele
unei bănci pe spate. Deschise unul dintre plicuri şi pe jos alunecară un mănunchi de bancnote de
cincizeci de lire.
— Cât de mult e-aici?

— Zece mii, sper. Nu i-am numărat. Vreau să-i investeşti într-una dintre ideile tale bănoase. N-
ai voie să cumperi alcool şi nici să-ţi iei un apartament. Astea sunt condiţiile, bine? O să
trebuiască să-ţi testezi una dintre ideile tale care n-au fost puse în practică pentru că n-ai avut
capitalul necesar. Dacă faci mulţi bani, mi-i dai înapoi, dacă nu, nu.

Trader Ryan se uită la bani şi apoi la Fred.

— E tare drăguţ din partea ta.

— E un test. Dermot Ryan, priceput sau prefăcut? Ce-o să faci cu ei?

— Păi, e chestia cu piaţa opţiunilor de cumpărare. Am totul aici.

Flutură prin aer exemplarul din Financial Times, de parcă ar fi conţinut toate secretele de care
avea nevoie un bărbat. Renunţase deja la masca omului necăjit de plecarea bunului său prieten şi-
i arăta acum cu mult aplomb pagina pe care se aflau graficele şi cifrele.

— Trader, fă ce vrei cu ei, îi spuse Fred, în timp ce părăsea spaţiul puţin confortabil al cortului.
Mie mi-a plăcut casca aia gonflabilă de protecţie.

— Vine şi asta, mai târziu. Aş avea nevoie de mai mult de zece mii. Dar investind în piaţa
opţiunilor, aş putea înzeci suma iniţială şi apoi aş putea să analizez în linişte posibilităţile.

Adună toate bancnotele răsfirate în plic, după care se ridică în genunchi.

— Mai bine m-aş duce la bancă. O altă bancă. Dacă Lena pune mâna pe ăştia, mă trezesc c-o
maşină sport în faţa casei.

Ieşiră amândoi din cort şi îşi aţintiră privirile spre casă. Pe cer nu era aproape nici un nor.

— Mă întreb dac-o fi sigur să intru şi să mă bărbieresc, mormăi Trader Ryan.

— Cine ţine briciul? întrebă Fred.

Dar apoi auziră uşa din faţă trântindu-se şi, de după colţ, o văzură pe Lena Ryan care pornea la
drum.

— Mă întreb unde s-o fi ducând, zise Trader. N-are nici măcar un coş de cumpărături, ca orice
soţie cumsecade.

îşi privi soţia, noua soţie, pludnd către oraş în drăgălaşa ei rochie nouă, cu drăgălaşa ei coafură
nouă, şi i se păru că avea ceva nou până şi în felul cum mergea. Părea aproape că aluneca, fără să
lase urme de paşi.

Soţul o urmări până dispăru după colţ.

— Ce se-ntâmplă, Fred? întrebă el. Soţia mea s-a transformat în adolescentă, tu te-ai
transformat în milionar, iar pe mine mă doare nasul.

— Nebănuitele taine ale vieţii.

— Viaţă? Slavă Domnului că nu-i decât ceva temporar. Ei bine, trebuie să intru în casă acum şi
să mă aranjez un pic. Ne vedem la prânz la Cellar? O să-ţi lipsească asta.

— Păi atunci n-ar trebui să ratez momentul. O să fiu acolo, dar înainte o să trebuiască să mă
hotărăsc ce să-mpa-chetez.

— Unde ziceai că pleci?

— Monaco. Monte Carlo, mai precis.

— Şoferi de curse, vedete de tenis, antreprenori dubioşi, implicaţi în off-shore-uri. Eşti tu

genul ăla?

Fred ridică din umeri.

— De unde să ştiu până nu ajung acolo?

partea a doua
Nu mi-a plăcut niciodată să muncesc. Pentru mine, o slujbă este o violare a intimităţii.

Danny McGoorty

Nu există îndatorire pe care s-o neglijăm mai mult decât aceea de-a fi fericiţi.

Robert Louis Stevenson, Intru slava trântorilor

cinci
Avionul Lockhead Tristar al companiei Air France decola cu peste două sute de kilometri pe oră
şi îşi continuă zborul spre sud cu zece kilometri pe minut. Fred, care nu era în apele lui la doar al
treilea zbor din viaţă, studie instrucţiunile de securitate aflate în buzunarul scaunului din faţă şi
urmări norii văluriţi care începeau să se subţieze după trecerea peste Canal.

După mai bine de o mie de kilometri, avionul începu să piardă din înălţime deasupra Mării
Mediterane, dar vorbele căpitanului, care acompaniau această alarmantă manevră, erau imposibil
de auzit. Fred privi încordat pe geam spre apa care se apropia vertiginos, însă tocmai
când coliziunea dintre aeronavă şi mare părea inevitabilă, pământul răsări ca prin minune sub
roţile avionului care tocmai ateriza pe pista din Nisa.

Sperase să aterizeze sub un soare sclipitor, dar întârzierea, devenită parte integrantă a oricărui
zbor internaţional, făcuse ca aterizarea să se producă după lăsarea întunericului. Rămase în
aeroportul iluminat intens, aştep-tându-şi bagajele şi încercând să se simtă un om nou. Umilinţa
de a nu-şi putea permite să-i cumpere unui prieten ceva de băut, stânjeneala întârzierilor
îndelungi la plata chiriei, ruşinea de-a se târî mereu după o slujbă, frustrarea de-a nu putea
călători, toate acestea erau acum în urmă. Dintr-odată - câtuşi de puţin firesc pentru el -, făcuse
un

salt uriaş în necunoscut, fiind smuls din starea de până atunci de bani. După ce-i sosi bagajul, ieşi
să caute un taxi.

A doua zi dimineaţă, se trezi într-o cameră mică de hotel din zona mai înaltă din Monte Carlo.
Fusese adus acolo de un şofer de taxi care cunoştea zona mult prea bine pentru a pierde vremea
cutreierând în căutarea unui loc liber la unul dintre hotelurile mari, dintre care majoritatea erau
pline de participanţi la vreuna dintre uriaşele conferinţe internaţionale care deveniseră o trăsătură
caracteristică a vieţii comerciale din Monaco.

Călătoria pe coastă de la Nisa, despre care se spunea că trebuia să fie o desfătare vizuală, se
prezentase ca un tur misterios printre stânci întunecate şi stropi de lumină depărtaţi. După un
slalom pe străzile aglomerate din Monaco, şoferul de taxi îl condusese la Hotelul Olympia, o
clădire veche, cu cinci etaje, pe o străduţă laterală. Pentru două sute de franci pe noapte, Fred
avea o casă nouă. Camera sa de la etajul trei era lipită de o baie minusculă, o modificare recentă
în care, din lipsa spaţiului, nu exista o cadă, ci doar o cabină de duş. In dormitor se aflau un
şifonier uriaş incorporat şi un televizor atârnat sus, pe perete, a cărui telecomandă se găsea lângă
micul pat dublu. Sub televizor era un frigider Electrolux, minibarul care conţinea bere, sucuri de
fructe, apă Evian şi o mică sticlă de şampanie Bricout.

Fred îşi despachetă hainele, le puse pe umeraş - vreo zece cămăşi, trei perechi de pantaloni, un
costum pe care-1 purtase o singură dată, la înmormântarea mamei sale -şi intră sub duş.
Luptându-se cu robinetele semicirculare care trebuiau rotite în direcţii diferite, se simţi euforic
la gândul marelui pas înainte pe care-1 făcuse.

Coborî până la bar, unde nu se vindea decât bere la sticlă şi unde doi bătrâni se uitau la televizor.
Atmosfera

posomorâtă nu corespundea deloc cu ceea ce-şi închipuise el, aşa că, după ce-şi bău berea, urcă
înapoi în cameră.

Citi în pat o carte despre Monaco. Stat independent şi suveran de mai bine de şapte secole, era
cea mai mică ţară din lume după Vatican, cu o populaţie de 30 000 de oameni îngrămădiţi pe mai
puţin de doi kilometri pătraţi. Numai o persoană din şase era un monegasc veritabil, restul erau
francezi, iar lacomii ani ’80 aduseseră cu ei multe alte persoane care tânjeau după soarele acestui
paradis fiscal. Portul despărţea Monaco Viile, capitala principalului, de oraşul Monte Carlo;
acolo unde astăzi iahturile bogaţilor îşi aşteptau proprietarii plimbăreţi, pe vremuri liota lui Cezar
îl aşteptase degeaba pe Pompei.

Ghidul spunea că Monaco „râde odată cu murmurul spumei mării şi a şampaniei, şi fierbe de o
veselie feminină contagioasă**, dar singurele sunete pe care le auzi Fred când se trezi a doua zi
dimineaţă fură scârţâitul macaralelor şi zdrăngănitul schelelor, în timp ce tot mai multe
clădiri erau ridicate în tot mai puţin spaţiu. Abia acum văzu că ferestrele camerei sale dădeau
într-un mic balcon deasupra prăfuitei Rue du Marché, locul unde se afla piaţa municipală în care,
cât timp dormise, fuseseră instalate zeci de tarabe, la toate vânzându-se, la prima vedere, aceeaşi
gamă de fructe şi legume.

Reuşi să coboare, urmând o succesiune de întrerupătoare care iluminau sumar numai imediata
apropiere a traseului. Liftul nu părea să funcţioneze. Intr-o cameră la parter, care era în acelaşi
timp şi bar, două cupluri şedeau la masă mâncând ceva ce în această parte de lume trecea drept
mic dejun: un croissant şi o cafea. Fred se aşeză la o masă liberă şi primi imediat aceeaşi trataţie
din partea unui bărbat mai în vârstă, cu mânecile cămăşii suflecate, care nu-i adresă alte cuvinte
în afară de Bonjour. Ascultând conversaţia de alături, Fred îşi dădu seama că, în foarte scurt
timp, avea să regrete că nu fusese mai atent la şcoală; numai că interminabilele ore de franceză
fuseseră o plictiseală de-ţi stătea mintea-n loc, astfel încât se refugiase adeseori în mult mai
captivantele benzi desenate Wizard, pe care le împăturea cu atenţie sub mânecă. Pe Heathrow îşi
cumpărase un ghid de conversaţie francez de la Berlitz, pentru a-şi oferi fie şi câteva cuvinte
cheie şi formule de bază, dar era hotărât ca limba să nu se numere printre problemele sale. Una
dintre ideile lui subversive era că singura moştenire măreaţă pe care atât de criticatul trecut
colonial al Marii Britanii o lăsase întregii lumi era limba engleză.

Care aveau să fie totuşi problemele lui? Dorul de casă? Pentru ce? Plictiseala? în Monte Carlo?
Singurătatea? Dar locuise singur dintotdeauna - odată chiar i se păruse că aceasta era singura
variantă mulţumitoare. Făceai orice aveai chef fără să fii nevoit să ţii cont de dorinţele
altuia; ieşeai în oraş sau rămâneai acasă, te îmbătai sau te culcai după bunul plac. Nevoile şi
cheful altor oameni nu-ţi împiedicau trecerea prin zile menite doar să te mulţumească. Nu
înţelesese niciodată de ce atât de multor oameni le displăcea ideea traiului pe cont propriu.

Cu spiritul unui pionier, Fred se hotărî să-şi petreacă prima zi ca turist fiscal colindând oraşul pe
jos. Luă o hartă de la recepţia hotelului şi ieşi apoi în lumina soarelui, pentru a arunca o primă
privire peste Monaco. Se afla pe o stradă plictisitoare, cu vechi clădiri rezidenţiale maronii, cu
balcoane şi obloane la ferestre. Merse pe ea o vreme, iar paşii părură să-l poarte către centrul
oraşului. De aici se vedeau acoperişuri plate, împânzite de antene parabolice, înconjurate din
toate părţile de mare. îşi dădu seama că oraşul era construit pe mai multe niveluri, fiecare
stradă paralelă fiind mai înaltă decât următoarea. Monte Carlo însemna de fapt beton agăţat de o
stâncă.

După ce coborî o sută unsprezece trepte ajunse pe strada principală, Boulevard des Moulins,
unde aceleaşi magazine scumpe, care se înghionteau pentru spaţiu pe principalele străzi ale unor
oraşe mai mari, erau înghesuite aici între baruri şi agenţii imobiliare: Gucci, cu serviete scumpe
pe care nimeni n-ar îndrăzni să le lase în seama operatorilor aerieni, Rodier, Lacoste şi
nenumărate parfumeries, înarmate cu magia unor mărci precum Chanel, Nina Ricci şi Christian
Dior, ai căror cosmeticieni se chinuisem în laboratoare întunecate să producă un miros capabil să
învingă mediul umed mediteraneean.
De pe trotuarul roşu şi strălucitor de pe una dintre marginile drumului, privi în sus către blocurile
de douăzeci de etaje, cu jaluzele portocalii la balcoane, şi văzu printre ele alte clădiri mai înalte,
care fuseseră construite pe un alt nivel, iar dincolo de ele, curbura Alpilor maritimi,
care găzduiau principatul pe o minusculă bucată de coastă; de pe cealaltă parte a străzii privi în
jos spre adevăratele canioane făcute de mâna omului şi la alte blocuri turn, pe niveluri mai joase.
De aici vedea direct în dormitorul unui apartament care se dovedi a fi la etajul al cincisprezecelea
al unei clădiri aflate la nici cincizeci de metri depărtare.

Intr-un anumit loc de pe această stradă aglomerată se afla un lift care te ducea până la nivelul
mării. Fred îşi continuă plimbarea, spunându-şi că în majoritatea oraşelor călătoreai cu taxiul sau
autobuzul: în Monte Carlo însă călătoreai cu liftul. îşi dădu seama că până şi doamnele în vârstă
aveau gambe musculoase şi membre dezvoltate datorită existenţei ameţitoare, în care o expediţie
la cumpărături ameninţa cu înfundatul urechilor.

Părăsi strada şi o luă de-a curmezişul prin nişte parcuri viu colorate, îndreptându-se către mare.
Arbori exotici şi ochiuri de apă străpungeau marea de flori. Pe o plăcuţă, în iarbă, scria
PELOUSE INTERDITE.

Oriunde ar fi privit, macarale impozante se mişcau în aer. Clădirile se ridicau atât de repede,
încât jumătate din cărţile poştale nu mai erau de actualitate. Pământul se terminase cu mult timp
în urmă în această fortăreaţă barocă silită să se dezvolte acum înspre cer şi către mare.
Parcele vaste de pământ fuseseră revendicate din mare, doar prin simpla aruncare a unor lucruri
în apă.

Ajunse şi într-o piaţă agreabilă, cu faimosul şi bogat ornamentatul cazinou în partea de jos şi cu
Hôtel de Paris la celălalt capăt, spre Café de Paris, care se vedea dincolo de alte câteva parcuri.
Aici mulţimea stătea pe terasă, sub umbreluţe de soare albe, pătrate, savurându-şi cafeaua
de dimineaţă. Conform cărţii lui Fred, Churchill, Caruso şi prinţul moştenitor al Marii Britanii îşi
pierduseră vremea pe-aici. Se hotărî să-şi adauge şi el numele pe listă. Toţi chelnerii şi
chelneriţele purtau veste negre, cravate negre şi şorţuri albe, în timp ce toţi bărbaţii clienţi, cu
excepţia lui Fred, îşi aveau numele trecute pe ecusoane de plastic, prinse de cămaşă, fiind cu
siguranţă delegaţi la o conferinţă de afaceri. Toate femeile erau îmbrăcate elegant, cu pălării
înflorate, rochii frumos croite şi pantofi scumpi, purtând nenumărate şi remarcabile bijuterii de
aur. Spre surprinderea lui, cafeaua îl costă doar unsprezece franci. După ce se ridică pentru a-şi
continua explorările, descoperi că în hotelul de peste drum o farfurie de supă ajungea şi la o sută
patruzeci de franci.

Coborî către mare, întrebându-se de unde va avea energia necesară pentru a urca tot drumul
înapoi. Scutere Yamaha zumzăiau fără oprire pe străduţele înguste, proprietarii lor fiind probabil
sătui de trepte şi de dealuri. Maşinile nu erau nicidecum limuzine luxoase, aşa cum îşi
imaginase Fred, ci mai degrabă vehicule mici şi cochete, mult mai potrivite străzilor aglomerate.
Condusul în această regiune atât de aglomerată era o chestiune de negociere între auto-mobiliştii
care purtau interminabile discuţii prin flash-uri despre cine se cuvenea să ocupe proaspăt
eliberatele bucăţi de drum. îşi strecurau maşinile ca printr-un torent, înfruntând cu calm
ambuteiajele înfiorătoare de care aveau parte, de obicei printr-un tunel către Italia sau Franţa. Un
viraj greşit şi putea trece o oră până când cei dragi puteau să te revadă.

Impresia teatrală că Monaco era o scenă, cu munţii în fundal şi publicul nevăzut privind dinspre
mare, era sporită de panorama din portul turistic: micul stat de beton părea să răsară în straturi în
faţa lui până la întâlnirea cu nemişcaţii munţi din spate, ale căror vârfuri erau ascunse de
nori. Portul turistic arăta ca un port comercial plin de iahturi.

Realiză acum că lucrul care lipsea în Monte Carlo era o zonă de promenadă pe malul mării. Cum
putea fi un oraş construit la mare fără aşa ceva? Conform hărţii, exista o mică plajă artificială la
celălalt capăt al oraşului, care însă compensa cu greu deficitul de aici. Fred se plimbă prin tunelul
prin care văzuse gonind la televizor maşini de curse şi descoperi mai mulţi bărbaţi care, rezemaţi
de zid, pescuiau în cea mai limpede apă de mare pe care-o văzuse vreodată. In locul zonei de
promenadă era un tunel. Dedesubt, zeci de oameni stăteau la soare pe blocuri uriaşe de beton,
care fuseseră aruncate în mare pentru a sprijini zidul portului. Oare ajunseseră bogaţi pentru a
face plajă pe ciment, cu mirosul de ulei al navelor din port în nări? Barul cu gustări Le Calypso
fusese construit în apropierea acestor lespezi de beton pentru a furniza hrană şi băutură acestor
şopârle, dar nu asta era imaginea pe care şi-o închipuise Fred în momentul în care fraţii Pringle îl
înghiontiseră să aleagă ţărmul însorit de-aici. Unde erau kilometrii de nisipuri de aur şi fetele
arămii aferente?

Un sentiment vag de nelinişte îl cuprinse în vreme ce se întorcea către oraş, transpirând în arşiţa
apăsătoare. Imaginea de turist fiscal zugrăvită de Trader Ryan părea acum mai apropiată de
adevăr decât propria lui viziune optimistă, cu soare şi distracţii. în timp ce urca dealul, îşi zise că
modalitatea cea mai bună de-a scăpa de aceste gânduri era să facă o escală într-un bar, aşa că
începu să caute unul. Nu erau atât de numeroase pe cât îşi imaginase şi, o vreme, nici nu întâlni
vreunul. Dar apoi, într-un colţ ticsit de maşini parcate, descoperi Flashman’s English Pub, lipit ca
un neg la poalele unui bloc turn roşiatic, de douăzeci şi trei de etaje, al Banco di Roma. Numele
barului, scris cu litere galbene pe o pânză verde închis, suna ca o invitaţie, aşa că Fred se grăbi
înăuntru şi se aşeză pe un scaun, la tejghea. Pe foaia de pe perete se putea citi: „Plat du jour-
friptură de porc, 44 de franci11.

0 franţuzoaică înaltă, purtând o bluză diafană, se afla de partea cealaltă a tejghelei, turnând
cuburi de gheaţă într-un recipient de forma unui joben. îşi întrerupse activitatea pentru a-1 servi
pe Fred cu o halbă de Holsten. Gustul, mult mai plăcut decât cel al chestiilor servite într-
o cârciumă britanică adevărată, reuşi să-i mai domolească presimţirile rele care începuseră să-l
cuprindă.

Barul în sine semăna cu oricare bar de-acasă, singura excepţie fiind că bărbaţii de la tejghea nu
aveau alt subiect de conversaţie în afara afacerilor.

Un american îmbrăcat într-o cămaşă lejeră, cu gulerul desfăcut, dar cu o servietă metalică tipică
oamenilor de afaceri, tocmai spunea:

— Piaţa e tare ciudată acum. Yenul a luat-o razna săptămâna trecută. Cu alegerile care se
apropie, nimeni nu ştie ce să facă.
1 se adresase unui neamţ îndesat, care stătea în faţa lui, pe un scaun, fără să vorbească prea
mult.

Fred văzu o carte poştală care fusese ţintuită pe peretele de lângă el: „Se caută o fată pentru a
locui pe un iaht de douăzeci şi doi de metri în portul Cap d’Ail, pentru a face menajul în zilele
săptămânii şi pentru a găti în weekend, când proprietarii urcă la bord.“ Suna mult mai
interesant decât orice ofertă de muncă pe care ar fi putut-o primi o fată în Marea Britanie, deşi
Fred înţelese că era posibil să existe şi alte îndatoriri în fişa postului, care însă fuseseră omise cu
discreţie.

Americanul spuse:

— Cum s-ar zice pe Wall Street, când cineva pierde bani, altcineva câştigă.

In faţa sa, pe tejghea, se aflau mai multe teancuri de hârtii, sugerând probabil că el şi neamţul
erau implicaţi într-o tranzacţie.

— O să-l rog pe Harvey să te sune, spuse el. E un om de-o onestitate exemplară şi-o să vorbesc
cu el mai întâi. Numerele pe care le am pentru tine în Germania sunt corecte?

Când chelneriţa de la bar răspunse la telefon, Fred observă că, pe lângă receptorul obişnuit, fata
îşi pusese în cealaltă ureche o cască, astfel încât îşi asculta apelantul cu ambele urechi. Probabil
că, peste aproximativ o jumătate de secol, această idee strălucitoare avea să ajungă şi în Marea
Britanie.

Neamţul se dădu jos de pe scaun şi-l lăsă pe american să scotocească prin hârtii. Fred, care nu
mai vorbise cu nimeni de mai bine de-o zi, simţi nevoia unei conversaţii.

— Cu siguranţă, nu eşti un turist fiscal, zise el.

— Turist fiscal? spuse americanul. Muncesc de-mi sar capacele. Vrei să-mi vezi programul?

împinse o foaie de hârtie pe tejghea spre Fred. Conţinea şapte coloane, câte una pentru fiecare
dintre zilele săptămânii, toate pline ochi cu sarcini de rezolvat şi cu întâlniri.

— Ce cuvânt e ăla? întrebă Fred.

Americanul se uită pe foaia de hârtie.

— Toaletă, zise el.

— Nu mergi la toaletă până joia viitoare la şapte?

— Nu prea, nu.

Fred îi împinse înapoi foaia de hârtie. îşi dădu seama, nu pentru prima oară, că nu va înţelege
niciodată rasa umană. îşi dădu seama şi că avea să întâlnească prin zonă oameni care munceau
din greu: erau atât de mulţi bani în ţara asta foarte mică, încât recompensele pentru cei obsedaţi
de muncă erau, probabil, uriaşe.

Pe drumul de întoarcere spre hotel, se opri la un oficiu pentru turism ca să ia o hartă mai detaliată
a noii sale ţări adoptive. Dacă limba tot nu putea s-o deprindă, măcar străzile să le înveţe. întors
într-o cameră care fusese proaspăt curăţată, desfăşură harta pe patul proaspăt făcut. Pentru el era
o experienţă nouă - aceea a servitorilor aflaţi la dispoziţie. Trăind de unul singur, făcuse - cu
oarece intermitenţe - curăţenie în dezordinea sa. îi veni dintr-odată ideea că putea rămâne în acest
hotel un an de zile fără a fi nevoit să-şi facă patul. Era o cameră mică, dar deja, după douăzeci şi
patru de ore, începea să se simtă ca acasă.

în timp ce studia harta întinsă pe pat, avu un şoc. La început i se păru de-a dreptul amuzant să
descopere că acest stat mic şi înghesuit era plin ochi, astfel încât nici Monte Carlo Country Club,
locul unde se adunau an de an cei mai buni jucători de tenis ai lumii, nici Monte Carlo Beach
Flotei, care, în mod sigur, era tare mândru de adresa sa, nu se aflau de fapt în Monte Carlo, ci
eşuaseră dincolo de graniţele principatului, în Franţa. Cei de la Monte Carlo Golf Club, pentru
care nu s-ar fi găsit loc niciodată în Monte Carlo, îşi disputau jocurile la altitudine, în
munţii francezi din nord.

Cheful îi pieri însă brusc când înţelese îngrozit că nici el nu se afla în Monte Carlo. înghesuit
între alte clădiri, hotelul Olympia se afla pe cealaltă parte a drumului care despărţea Monaco de
Franţa. Era situat de fapt în Beausoleil, şi abia după ce ieşi din hotel şi traversă îngustul şi
prăfuitul Boulevard Général Leclerc, Fred intră cu adevărat în principat.

Nu era câtuşi de puţin un turist fiscal!

Gândul că, drept pedeapsă pentru cunoştinţele sale aproximative de geografie, avea să primească
o factură de peste o jumătate de milion de lire sterline îl puse pe jar pe Fred în seara aceea.
Coborî cele o sută şaptesprezece trepte până la Boulevard des Moulins şi se îndreptă către est.
Managerul hotelului, a cărui engleză se dovedi net superioară francezei lui Fred, îl asigură că în
acea direcţie se afla un bar englezesc numit, nu foarte promiţător, The King’s Head. Boulevard
des Moulins îşi schimbă numele în Boulevard d’Italie, dar el continuă să meargă, trecând de
magazine, restaurante şi de neaşteptate blocuri de apartamente, până când traversă graniţa pe un
pod şi ajunse în satul francez Roquebrune.

Monaco, a cărui goană nebună în căutarea curăţeniei municipale era zădărnicită de câinii săi
incontinenţi, reuşea totuşi să strălucească pe lângă vecinul său plin de gunoaie. Italia era la doar
câţiva kilometri depărtare, astfel încât clădirile maronii, murdare şi străzile mizerabile păreau a fi
mai degrabă italiene decât franţuzeşti.

The King’s Head era o clădire mică şi roz, care, asemenea hotelului lui Fred, era în Franţa doar
pentru câţiva metri în plus: Monaco era peste drum. îşi atrăgea clientela din mulţimea pestriţă de
émigrés care aleseseră să muncească în Monte Carlo. Lipsa distincţiei între plata pe loc şi
cumpărăturile pe datorie părea să-i mulţumească. Barul era plin de râsete, conversaţii vesele şi
cântece la Radio Riviera („muzică bună de la San Remo la St Tropez“).

Fred comandă o halbă de Pelforth Pale şi i se păru atât de minunată, încât, la scurt timp, comandă
încă una. Pe când se afla la a treia, se simţi obligat, contrar obiceiurilor sale normale, să se
prezinte gazdei. Acesta se numea Roy Day şi venea din Bristol. Cumpărase barul după ce
lucrase în altele prin Monte Carlo. Roy, care era mic şi îndesat, cu părul blond tăiat foarte scurt,
îşi petrecea orele libere menţinându-se în formă. Juca rugbi pentru Monte Carlo şi, o noapte pe
săptămână, angaja fete să stea la bar, iar el pleca la Nisa cu trenul.

Era plin de sfaturi de mare ajutor.

— Ai nevoie de o carte de séjour, îi spuse el. E ca o carte de credit din plastic, cu poza ta. Asta
e permisul tău de rezidenţă şi n-o să fii cu adevărat un turist fiscal până nu faci rost de unul.

încântat că se putea face înţeles în acest paradis galic, Fred îşi cumpără încă o bere. Era o chestie
pe care climatul părea s-o încurajeze din plin.

— Cum fac rost de permis? întrebă el.

— Mai întâi, ai nevoie de-o adresă şi de-o declaraţie de la bancă, pe care să le poţi arăta la
poliţie, spuse Roy, care, în mod evident, părea obişnuit cu livrarea acestui tip de informaţii. Apoi
o să te cheme la un interviu şi o să-ţi verifice cazierul. O să-ţi controleze şi opţiunile politice.
Nu eşti anarhist, nu?

— Numai mental.

— Desigur, nimeni nu locuieşte de fapt aici. Monaco e un sătuc. De îndată ce obţin o adresă de
turist fiscal, mai toţi o şterg pe coastă, spre Antibes sau St Tropez. Uită-te la blocurile de
apartamente noaptea. Peste drum e unul în care poţi locui pentru o mie de lire pe lună.
Luminile nu sunt aprinse niciodată. Au plecat cu toţii.

— Contează?

— Se presupune c-ar trebui să locuieşti în Monaco pentru şase luni şi o zi, altminteri ţi se
suspendă permisul, (iei care-şi duc traiul pe coastă mai vin din când în când pe aici, iau un dchet
de parcare sau fac vreo năsărâmbă în vreun restaurant, pentru ca autorităţile să ştie că mai sunt
pe-aici.

Se înapoie la bar pentru a-1 servi pe un tânăr care îşi ţinea strâns casca de motociclist. Greu de
crezut, dar, în ciuda veşmintelor, bărbatul se dovedi un avocat englez, angajat de un sinistru
consorţiu saudit. în timpul primei halbe, scăpă câteva informaţii preţioase: era ilegal să refuzi un
cec în Monte Carlo sau să conduci o maşină murdară, în schimb, centurile de siguranţă nu erau
obligatorii.

Fred privi de jur împrejur. Mai multe imagini agăţate pe perete înfăţişau diferite echipe
englezeşti, alături de ele aflându-se şi un tablou cu regina. într-o colţ din apropierea tejghelei,
patru băieţi francezi jucau darts.
Un alt englez, căpitan pe iahtul unui bogătaş, intră în har. Tocmai se întorsese din ceea ce el
însuşi numea „cursa laptelui11, până la St Tropez şi înapoi.

— Au impresia c-ar cădea în partea cealaltă a lumii dacă s-ar încumeta să meargă până la
Marsilia, zise el. Ştii ce-şi doresc cu toţii în ziua de azi? Un căpitan englez, un steward suedez,
un mecanic german şi un bucătar francez.

Fred îi cântări afirmaţiile. Majoritatea aveau logică.

— De ce-şi doresc un steward suedez? întrebă el.

— Suedezii se pricep la limbi străine, nu? spuse bărbatul. Sau bănuiesc c-ar trebui să se
priceapă.

Fred observă că începeau să socializeze tot mai mult. Ceru încă o halbă de Pelforth Pale. Roy îi
spuse că provenea din nordul Franţei, în ciuda numelui atât de englezesc. Fred luă halba cu
lăcomie. De-a lungul nenumăraţilor ani petrecuţi în Anglia nu-i trecuse prin cap că altundeva în
lume s-ar bea o bere mai bună decât cea din insulă. Dacă l-ar fi prevenit cineva, ar fi venit aici
mai devreme.

Un alt tip intră, ducând o cască de scuter. Fred se gândi că, în cazul în care casca gonflabilă a lui
Trader Ryan ar fi intrat în producţie, Monaco ar fi fost o piaţă excelentă, dat fiind neaşteptatul
său zumzet de motociclişti.

— Am făcut 13 000 de lire în dimineaţa asta, anunţă el. Care vrea de băut?

— Roger, zise Roy, el e Fred. Poţi să faci niscai afaceri cu el.

Deşi nu avea încă patruzeci de ani, Roger chelise aproape în întregime. Fred se întrebă dacă nu
cumva casca de motociclist îi ţinea de cald în loc să-i protejeze capul. Dădu mâna cu Fred şi-i
făcu cinste cu o nouă halbă.

— Cu ce te pot ajuta, domnule? întrebă el.

— Habar n-am, zise Fred. Ce servicii le faci oamenilor?

Roy aduse ceea ce părea a fi comanda obişnuită a lui

Roger, o sticlă de rom şi o cola.

— Lucrează pentru un agent imobiliar, spuse el. O să-ţi găsească un apartament.

— Cauţi un apartament? întrebă Roger.

— Urgent, zise Fred.

— De cumpărat sau de închiriat?

— De închiriat pentru un an.

— Ce păcat, spuse Roger. Eu lucrez contra unui comision. Salariul de bază e mic, dar
comisioanele sunt grase. I-am vândut în dimineaţa asta un apartament lui Bjôrn Borg şi am făcut
treişpe miare.

— Credeam că Borg locuieşte deja aici, spuse Fred.

— L-a cumpărat pentru altcineva.

Fred transpira, dar se linişti văzând că şi Roger se afla în aceeaşi situaţie. Umiditatea era
înfiorătoare şi singura gură de aerisire din tavanul barului nu prea era de folos. Începea să
priceapă cum în Monaco, care se afla la aceeaşi latitudine cu New York şi Vladivostok, conform
unui ardcol pe care-1 citise, creşteau cactuşi mexicani şi plante de deşert africane care atingeau
peste zece metri înălţime. De asemenea, notă încă un fapt fiziologic bizar: în vreme ce în Anglia,
după trei sau patru halbe de bere ar fi făcut deja (ure la toaletă, aici putea să bea liniştit cinci sau
şase fără a se gândi măcar să întrebe unde era veceul. Umiditatea, transpiraţia şi deshidratarea
făcuseră ca vezica să înceteze să-şi ceară drepturile.

— Roy spune că, peste drum, s-ar găsi apartamente de închiriat pentru o mie pe lună, îi zise
Fred lui Roger. Cam atâta e şi bugetul meu.

îşi zise că, dacă fraţii Pringle erau oameni de nădejde, îşi putea permite chiar mult mai mult de o
mie pe lună, dar cheltuiala banilor nu prea era genul de talent pe care avusese şansa să şi-l
dezvolte.

— Parcul Saint Romain? spuse Roger. Vrei să arunci un ochi? Cred că am cheile la mine.

îşi abandonară băuturile pentru a ieşi din bar. Priveliştea care putea fi admirată din cadrul uşii era
dominată de un zgârie-nori de care îi separa podul de frontieră. Fred numără douăzeci şi opt de
etaje, numai că dealul era atât de abrupt, încât dacă în partea cealaltă fundaţia era plasată mai jos,
s-ar fi putut adăuga încă zece.

— I-am vândut unui milionar englez două apartamente aici şi le-a unit într-unul singur, zise
Roger, în timp ce mergeau către pod. Avea un covor special ţesut în Anglia, care acoperea
întregul loc. A refuzat să facă vreo combinaţie. Desigur, când covorul a sosit în cele din urmă,
nu l-au putut sui în lift.

— Şi ce-a făcut?

— A angajat un elicopter ca să-i lase covorul pe balconul de la etajul zece. Mai am pozele cu
întreaga scenă.

Ajunseră în zona recepţiei şi Roger îi flutură permisul de acces paznicului care studia un ecran.
— Nimeni nu poate intra fără aprobarea lui, spuse el. Taxele sunt de 1 500 de franci anual
pentru securitate, întreţinerea spaţiilor verzi şi piscină.

Liftul părea că i-ar fi urcat vreo patru cinci etaje, dar când ieşiră se aflau deja pe acoperiş, privind
în zare spre Italia.

— Repede s-a mai mişcat, murmură Fred.

Priveliştea era extraordinară şi Fred simţi că-1 ia ameţeala. Privi în jos spre Mediterana şi coasta
scânteietoare din Monaco, şi-i veni în minte o secvenţă dintr-un film pe care-1 văzuse şi în care
un zgârie-nori lua foc, iar flăcările cuprindeau întreaga clădire, locuitorii cei mai de sus aştep-
tându-şi ultimii locul la prăjeală.

Se simţi uşurat când Roger îl conduse la etajul şase, unde, după o plimbare agale pe coridoarele
verzi, intrară într-un apartament cu două camere. Avea o sufragerie mare, cu pereţii albi, o
bucătărie mică, un dormitor şi o baie. De la balcon se vedeau grădinile private ale apartamentelor
cu piscină.

— Zece mii de franci pe lună, spuse Roger.

— Il iau, zise Fred.

— Eşti turist fiscal?

Fred încuviinţă din cap.

— Ei bine, plăteşte-ţi factura la electricitate şi pe cea la telefon la timp. E mereu o dovadă

foarte bună pentru autorităţi pentru a se convinge că locuieşti aici.

Luară din nou liftul, de această dată însă plonjând cinci niveluri sub parter, pentru a ajunge într-
un garaj enorm, plin cu maşini scumpe şi lustruite lună. In timp ce se plimbau, atinseră un
fascicul de alarmă care declanşă luminile şi camerele de filmat.

— Acum suntem supravegheaţi de tipul de la securitate, care tocmai ne vede pe ecranul de la

recepţie, anunţă Roger. Garajul are cinci niveluri şi se coboară în spirală. Ai maşină?

— Nu, spuse Fred.

Roger insistă să-i arate şi grădinile şi piscina înainte de-a se înapoia la halbele lor. Exista un bar
lângă piscină, saună, duşuri, precum şi „un parc special pentru câini“ pentru răzgâiatele animale
de casă ale rezidenţilor.

După aceea, întors în zarva sudorifică din The King’s Head, încercă să-şi imagineze cum avea să
arate viaţa lui de pustnic expatriat într-o chilie de la etajul şase, singurătatea şi compensaţiile
sale. Singurătatea nu-1 speria, însă compensaţiile îl puneau într-o reală încurcătură, pe
care sosirea sa bruscă într-un mediu însorit şi exodc nu le putea ascunde. Exista o plajă, dar nu
putea să înoate; avea unde merge, dar nu putea conduce. îşi petrecuse întreaga viaţă mulţumindu-
se cu puţin. Anii trecuseră unul după altul, iar el nu învăţase să călărească sau să schieze. Nu ştia
să cânte la vreun instrument muzical sau vreo limbă străină. Nu ştia nici măcar să danseze.

Dintr-odată, în faţa atâtor prilejuri care i se iveau, se simţi cuprins de un sentiment greu de
suportat al timpului pe care-1 irosise.

Căile ferate britanice (n.tr).

şase
Era în Monaco de aproape o săptămână când o văzu pe Lena Ryan pe plajă.

Trecuse o săptămână de aşteptări prin birouri, de completat formulare, de semnat contracte, o

săptămână în care îşi lăsase în seama amabilei birocraţii monegasce paşaportul şi declaraţiile
bancare, în vreme ce ei îi evaluau asigurarea că nu era nici falit, nici anarhist. Se văzuse nevoit să
alcătuiască liste de priorităţi, după care să rearanjeze ordinea celor trecute în listă. Terenul din
Marea Britanie nu putea fi vândut fără a avea o carte de séjour, care-i legitima imunitatea în faţa
impozitelor, permis pe care nu-1 putea obţine în lipsa unui apartament, care devenea
disponibil numai în momentul în care ar fi achitat integral chiria pe un an de zile.

Banca Lloyds („Partenerul dumneavoastră în Principatul Monaco începând cu 1924“) îşi avea
birourile mari şi întunecate la numărul 11, pe Boulevard des Moulins. Fred aşteptă într-un scaun
din piele maronie, având în faţă o masă acoperită cu exemplare din La Tribune, un ziar financiar
pe care se hotărî să-l ignore. Covorul verde, tocit, imita o tablă de şah, iar pe pereţii de lemn se
aflau, una lângă alta, imaginile color ale prinţului Rainier şi reginei Elisabeta.

Fred petrecuse nenumărate momente stânjenitoare în bănci, iar acum constata resemnat că nu-şi
putea vărsa nervii, furia acumulată ani în şir, cu privire la comportamentul avarilor funcţionari
bancari, aşa că până şi conversaţia paşnică urma să fie dificilă. Cei de la bancă îşi trimiseră
în cele din urmă emisarul, un tânăr francez bilingv, cu o mustaţă semănând cu a lui Chaplin,
care-1 asigură, într-o engleză aproape impecabilă, că, potrivit instrucţiunilor venite din Anglia,
50 000 de lire fuseseră transferate pe numele lui într-un cont, o sumă care pe drum se
transformase în mai bine de o jumătate de milion de franci. Un paşaport şi câteva semnături erau
de-ajuns pentru a produce un carnet de chèques pe baza căruia Fred putea retrage sume de bani.

Acum că orice urmă de resentiment îi fusese risipită de eficienţa lor rece, Fred ieşi în stradă
fredonând „Tre-ziţi-vă, voi cei ce dormiţi!1* de Bach, arie pe care banca o folosise, împreună cu
imaginea unui cal negru, pentru a-şi lustrui imaginea în reclamele TV din Marea Britanie.

In după-amiaza aceea fierbinte, liftul către plajă îl lăsă la capătul unui tunel curat lună. Arăta de
parcă o sută de persoane făceau curăţenie de două ori pe zi. Fred se plimbă de-a lungul său, mai
jos de alte două străzi paralele, sub cealaltă şi amândouă sub nivelul străzii pe care Fred tocmai o
părăsise, ieşind astfel pe Princess Grace, un bulevard cu trei benzi şi cu multă umbră, care se
întindea la picioarele acestui oraş înclinat până când se întâlnea cu marea. Plaja Larvotto, aflată
la o aruncătură de băţ, părea să fie întruchiparea nisipurilor de aur la care visase Fred, atâta
doar că fusese de fapt creată din pietricele atât de fine, încât cu greu le puteai deosebi de nisip.

îşi întinse prosopul şi îşi dezbrăcă jeanşii şi cămaşa, dând la iveală o pereche nouă de boxeri cu
dungi albe; inaugurarea lor fu întâmpinată cu o totală indiferenţă de ceilalţi oameni de pe plajă;
spre deosebire de alţi utilizatori europeni ai plajelor, aici majoritatea citeau cărţi cartonate,
întrerupându-şi rareori lectura pentru a se unge cu cremă de protecţie antisolară.
Fred nu mai văzuse de mult marea şi cu greu şi-ar fi putut imagina că următoarea lui întâlnire cu
valurile avea să se producă aici. Rămase aşezat o vreme, privind înjur, în josul plajei, sub nivelul
şoselei, erau aliniate mai multe magazine şi restaurante. Printre ele, în mod misterios,
se strecurase o secţie de poliţie. Peste tot se găseau coşuri de gunoi albastre, iar în centrul plajei
era delimitată o zonă în care se puteau închiria şezlonguri şi umbrele de soare, întins pe pietre,
Fred se gândi dacă nu cumva ar ti trebuit să ia în calcul această mică extravaganţă, dar nu i se
părea că avea sens să baţi atâta drum până aici în căutarea soarelui, pentru ca apoi să plăteşti o
grămadă de bani ca să stai la umbră.

în cele din urmă, adormi. Visă că omorâse pe cineva fără să fie descoperit, astfel încât îşi
petrecea întreaga viaţă într-o continuă frică de-a fi dat în vileag. Se trezi cam buimac, se ridică şi
o văzu pe Lena Ryan. La început crezu că făcea şi ea parte din vis.

Stătea întinsă pe un şezlong, sub o umbrelă alb-roşie, cu un pahar pus alături, pe o măsuţă. Purta
o pereche de bikini albi care, când Lena se ridică pentru a sorbi o înghiţitură, părură la fel de
sumari ca orice altă pereche de bikini.

Dumnezeule, îşi zise Fred, Trader trăieşte în cort, iar nevastă-sa e la Monte Carlo.

Era cu un bărbat care ocupa şezlongul de alături, numai că nu-1 putea zări din pricina corpului ei.
Pălăvrăgeau şi râdeau, iar hohotele ei făceau înconjurul plajei.

Fred se întinse şi-i privi o vreme, în timp ce încerca să descâlcească realitatea de vis, dar în cele
din urmă curiozitatea îl făcu să se ridice în picioare. Cei doi erau atât de preocupaţi de
conversaţia lor, încât Fred ajunse lângă şezlonguri fără să-l observe.

Bărbatul era Jeremy Tyrrell, pe care Fred îl văzuse ultima oară la braţ cu Kate Seymour. Azi
tocmai îşi petrecuse braţul musculos pe după coapsele Lenei Ryan.

— Fred, zise el. Comment ça va?

— Asta da, coincidenţă, nu? spuse Fred, cocoţându-se pe şezlongul Lenei Ryan.

Lena Ryan, care arăta acum ca o tânără de 25 de ani, cuminte, dar sexy, clătină din cap.

— Nu-i nici o coincidenţă, Fred. Dermot mi-a spus că urma să pleci la Monte Carlo şi mi-am
zis, ce frumos, din-totdeauna mi-am dorit să merg acolo. Două zile mai târziu, Jeremy m-a
întrebat unde mi-ar plăcea să merg, aşa că am ales, fireşte, Monte Carlo.

— Mie, unuia, mi-ar fi plăcut Angkor Wat sau Albania, zise Jeremy Tyrrell, dar nu-i rău nici
aici.

Fred se uită la cei doi, încercând să se adapteze situaţiei. Semănau cu un cuplu în luna de miere.
Unde era Trader? Unde era Kate Seymour?

— Cât timp mai rămâneţi pe-aici? întrebă el.

— Nu ne-am hotărât, zise prompt Jeremy Tyrrell. Nu ne grăbeşte nimic, stăm cât vrem.

Lena Ryan îşi dezveli incisivii deasupra buzei de jos, lăcând o expresie de genul „Nu-i aşa că-s o
obrăznicătură mică?“Jeremy Tyrrell o apucă de coapsă.

— Pot să-ţi împrumut piciorul pentru o oră? întrebă el.

— La ce-ţi trebuie?

— Mor după el.

Lena Ryan arăta de parcă acesta ar fi fost cel mai frumos lucru pe care i-1 spusese cineva
vreodată. Lui Fred îi veni în minte imaginea unor păsări care se împerechează la Zoo, dar apoi se
gândi că animalul de care scena respectivă îi amintea cel mai bine era un armăsar.

— Trader ce face? întrebă el. Tot în cort?

— Chiar trebuie să-l aduci în discuţie? întrebă Lena Ryan. Habar n-am ce face, îmi închipui că
s-a mutat înapoi în casă. Tu ce faci? Ţi-ai găsit un apartament?

Fred îi spuse despre situaţia sa, în timp ce Jeremy Tyrrell o bătea uşor pe picior. După felul
distrat în care rostise „Da“, Fred îşi dădu seama că Lena nu prea absorbise informaţiile sale.

— Cred c-o să ador locul ăsta, spuse ea. îmi plac la nebunie francezii, mai ales în restaurante.
în timp ce englezii se furajează, pentru un francez masa e ceva senzual. Când auzi un englez
râgâind te simţi insultat, dar francezii reuşesc să facă din asta un compliment.

Se ridică să mai ia o înghiţitură din băutura care părea să fie gin.

— Desigur, cunoştinţele mele despre Franţa vin numai de la televizor.

Jeremy Tyrrell se duse să-şi toarne de băut dintr-o sticlă de vodcă pe care-o îngropase pe
jumătate în nisip, dar sticla era goală.

— Mă duc până la bar să mai iau una, zise el.

Sări din şezlong şi o luă la picior vioi pe plajă. Corpul îi era deja bronzat din alte călătorii în
străinătate, şi avea picioarele puternice şi muşchii tari ai unui sportiv profesionist, sub o pereche
de pantaloni scurţi eleganţi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, câţi ani are? întrebă Fred.

Lena Ryan zâmbi.

— Douăzeci şi patru.

— înseamnă că ţi-ai găsit păpuşelul pe care ţi-1 doreai.

— Ce-şi doreşte orice femeie, Fred? Un bărbat c-o faţă drăguţă, o sculă mare şi tone de bani.

Fred zâmbi şi el.

— E oare aşa simplu? zise el. Dermot ştie că eşti cu el?

Lena clătină din cap.

— I-am lăsat un bilet de adio, spunându-i c-o să-l caute avocatul meu. Nu c-aş avea vreunul.

— Şi cât crezi c-o să dureze idila asta?

Pentru o clipă, fericirea recent descoperită a Lenei Ryan se mai domoli.

— Cine poate spune, Fred? Deocamdată e destul de aprins. N-a mai întâlnit nici o femeie până
acum, numai fete. Cuvinte plictisitoare rostite de feţe frumoase, aşa le-a descris.

Zâmbi misterios şi se ridică.

— Ar fi trebuit s-o fac mai demult, zise ea. Cât mă gândesc la câţi ani am pierdut, mă apucă
plânsul.

Deşi îi părea rău pentru Trader Ryan, care, de-a lungul anilor, îi spusese din an în Paşte că era
îndrăgostit fără scăpare de soţia lui, Fred nu se putu abţine să admire felul în care Lena Ryan
ajunsese pe plaja din Monte Carlo, la vârsta de patruzeci de ani, alături de un amant tânăr
şi chipeş, care părea să aibă resurse financiare nelimitate. In acelaşi timp, avea cele mai
întunecate presimţiri în privinţa viitorului său. Ce avea să se întâmple cu ea când Jeremy Tyrrell
avea să se decidă să facă un pas mai departe în viaţă?

Lena privi împrejur pentru a vedea unde era, de parcă ar fi ştiut că într-o zi avea să plece
definitiv. Bărbatul îşi făcu apariţia, ţinând în mână o sticlă.

— Une vodka, zise el. La mer est très calme. Cum stai cu franceza, Fred?

— încă mă străduiesc să ţin minte Parlez-vous anglais?

— Pe unde te-nvârţi aici? întrebă el. Unde se bea bine?

— E un bar englezesc drăguţ, se numeşte The King’s Head, chiar la graniţă, în Roquebrune.

— The King’s Head? spuse Lena Ryan. N-am venit la Monte Carlo să beau într-un loc numit
The King’s Head.

— Ar fi plăcut totuşi să bei intr-un loc în care înţelegi ce se vorbeşte, zise Jeremy Tyrrell.
Franceza mea de baltă e cam şubredă.

Fred văzu acum că adusese pentru el de la bar un al treilea pahar şi-i turnă vodcă. Manierele sale,
care i se păruseră cândva că ar indica o cantitate odios de mare de orgoliu personal, fuseseră
temperate probabil între timp de compania unei femei mai în vârstă.

Lumea era plină de indivizi ca Jeremy Tyrrell - ei erau valul viitorului. Viaţa li se părea simplă şi
nu se confruntaseră niciodată cu problemele care cândva îl frământaseră pe Fred. Fetele? Uşoare.
Banii? Floare la ureche. Cariera? Pe alese. Conversaţia lor era tăioasă şi bazată pe o încredere
nestăvilită, care nu lăsa loc de vreo îndoială. Vorbeau despre Charterhouse1, despre
ambarcaţiunile de mare viteză, şi se refereau cu mare mândrie la casele lor construite de
arhitectul cutare sau cutare, de parcă locuinţele celorlalţi oameni ar fi fost construite de măcelari.
Fred nu se dădea în vânt după compania lor: nu exista pericol social mai mare decât un plicticos
inteligent.

Azi însă omul părea să stea în banca lui. Fred luă vodca şi întrebă:

— Ce s-a-ntâmplat cu Kate Seymour?

Jeremy Tyrrell îşi strânse buzele şi ridică din sprâncene.

— Nu pot să-ţi spun, zise el după ce activitatea facială luă sfârşit. Am părăsit Anglia cam în
grabă.

— Poţi s-o mai spui o dată, spuse Lena Ryan. La prânz nici nu aveam paşaport, iar seara cinam
chiar aici, la Beach Piaza Hotel.

Arătă spre un hotel mare dincolo de plajă.

— Se numeşte Trusthouse Forte. E aproape ca acasă.

Fred nu voia să discute despre asta, deşi ar fi fost interesant de aflat că erau cazaţi într-un hotel
de lux cu trei piscine, în timp ce el supravieţuia într-o coşmelie mică şi dosnică, unde nu avea
nici măcar restaurant.

— Ea cu ce se ocupă? întrebă el.

— Kate? E artist, liber profesionist - face afişe, reclame, de-astea. O fată foarte talentată.

— Şi frumoasă, zise Fred.

Era un mister cum de reuşise un tânăr prezentabil ca Jeremy Tyrrell s-o abandoneze pe
fermecătoarea Kate Seymour, chiar şi pentru a o şterge cu noua, împrospătată doamnă Ryan, deşi
trebuia să recunoască sincer că aceasta din urmă, cu picioarele ei lungi şi suple, cu ochii
deveniţi dintr-odată nespus de sexy şi cu părul grizonant, era genul de femeie care atrăgea
privirile ca un magnet. Foarte probabil, era de asemenea genul de femeie care-1 putea învăţa pe
tânărul Jeremy câteva lucruri în dormitor pe care cu siguranţă că nu le-ar fi putut deprinde pe
bancheta din spate a unei maşini, de la o admiratoare adolescentă. Pentru Fred, în zilele astea era
mult mai probabil să se aleagă cu o lovitură dureroasă peste fund şi cu înţepătura unei seringi.

— E frumoasă, spuse el răspicat, ca la şcoală. Totuşi, situaţia e un pic încâlcită. Tatăl ei este
preot, ceea ce, în ziua de azi şi la vârsta ei, e un oarecare impediment. Mesajele pe care le
primeşte acasă nu prea se potrivesc cu cele pe care le primeşte când iese din casă. El trăieşte în
era glaciară, ea în epoca spaţială.

— Ce încearcă să-ţi spună e că fata nu vrea să se culce cu el, zise Lena Ryan. Săraca, nici nu
ştie ce-a pierdut.

Complimentul păru să-l zăpăcească pe Jeremy Tyrrell, care-şi îngropă faţa în paharul de vodcă.

— Nu povestesc niciodată intimităţi, zise el.

— Eu nici nu prea am ce povesti, spuse Fred.

— Dar nu te supără să ne-o spui, zise Lena Ryan.

Fred îşi bău vodca şi se întrebă ce făcea Kate Seymour în Anglia. Ii plăcuse ceea ce auzise despre
ea: ambiţiile artistice, viaţa pe cont propriu şi refuzul de-a se supune poftelor nestăvilite ale lui
Jeremy Tyrrell. Faptul că tatăl ei era preot îi mai tăia din elan, dar ar fi putut fi şi mai rău. Unii
preoţi erau oameni de viaţă.

Jeremy Tyrrell se ridică şi îşi trecu mâna prin păr.

— Cred c-a sosit vremea pentru un strop de nage, zise el. Vii, puişor?

— Dacă ce-ai spus înseamnă înot, vin, spuse Lena Ryan. Te bagi, Fred?

— Nu acum. Mă duc să investighez restaurantul de la Miami Plage. Umezeala asta se pare că

mi-a tăiat pofta de mâncare.

Jeremy Tyrrell se înclină foarte politicos.

— A tout à l’heure, zise el.

O cuprinse cu braţul pe Lena Ryan şi o luară amândoi la fugă spre apă, ca doi copii.

O săptămână mai târziu, Fred se trezi în apartamentul său şi se întrebă cu ce urma să-şi umple
timpul un an de zile.

Perspectiva se întindea acum larg înaintea lui; nu era chiar o închisoare, dar în mod sigur era o
provocare de timp şi de supravieţuire. II ispitea ideea de a-şi desena un tabel din care să taie
zilele una câte una, ca un soldat fără chef care făcea AMR-ul, dar simţea că abordarea aceasta nu
era potrivită pentru a trece cu bine un an întreg.

Se dădu jos din patul dublu pe care, într-o dispoziţie de optimism sexual, şi-l cumpărase cu două
zile în urmă, împreună cu o masă, două scaune, o canapea, un televizor, un aragaz şi un frigider.
Erau necesare alte câteva expediţii la cumpărături până când locuinţa lui ar fi ajuns să arate ca
acasă, deşi apartamentul lui de-acasă nu fusese niciodată din cale-afară de populat de obiectele
cu care oamenii îşi umpleau de obicei casele.

Intră în baie şi se gândi la ziua respectivă. Probabil că, asemenea lui Philip Larkin, putea citi
Biblia pe fascicule, în fiecare dimineaţă, în timpul bărbieritului. După ce se îmbrăcă, ieşi pe
balcon şi privi, şase etaje mai jos, la piscină. Un cuplu de oameni mai în vârstă şedeau deja pe
iarbă, în scaune confortabile. Bărbatul citea un ziar german; femeia părea să scrie o scrisoare.
înotul era, se hotărî Fred, o achiziţie folositoare şi timpurie în capul listei de lucruri pe care şi le
dorea împlinite în anul acela. Având la dispoziţie o piscină şi foarte puţine alte variante de
agrement, îi era foarte greu să-şi închipuie cum ar fî putut da greş.

îşi făcu un ceai şi o omletă din două ouă pe care le cumpărase seara trecută, într-o raită scurtă,
chiar înaintea închiderii, din supermarkets Genty din Roquebrune. Se văzu în faţa primei
omisiuni importante din noua sa viaţă: nu avea nici un ziar de citit la micul dejun. Găsi, în
schimb, o gazetă americană pe care-o cumpărase în ziua precedentă şi-i răsfoi paginile în timp ce
mânca. în coloane speciale, oamenii îşi căutau parteneri.

Caut tânără care mă poate învăţa diferenţa dintre sinecdocă şi metonimie intr-un mod senzual.

Fred îşi dorea o soţie, dar nu-i trecuse niciodată prin minte o asemenea abordare. încercă încă un
anunţ.

Bărbat înalt, bine făcut, 41, caut femeie spirituală şi senzuală cu care să-mi împart iurta. Trebuie
să-i placă tenisul şi untul de iac.

Textele de genul ăsta contribuiseră, de-a lungul anilor, la formarea unui sentiment fatal de
înstrăinare faţă de restul rasei umane; în anii în care era mai tânăr şi mai încrezător, reuşea uşor si
scape de asemenea gânduri, pe care le considera nişte aiureli pretenţioase, dar încrederea i se
diminuă odată cu înaintarea în vârstă - anii care trecuseră cu siguranţă nu-i dăduseră motive de
siguranţă -, iar acum oamenii care scriau asemenea chestii păreau să fi preluat frâiele unei lumi în
care el fusese lăsat pe tuşă.

Propriul său anunţ de căutare a unei soţii ar fi fost un apel mult mai direct. Din moment ce
femeile căutau într-un mod cât se poate de public sexul, prefera să lase subiectul deoparte - îl
goliseră de orice fel de emoţie. Femeia potrivită pentru el ar fi trebuit totuşi să repare această
problemă, sau cel puţin aşa spera el. Anunţul său ar sta cât se poate de departe de sinecdocă şi de
metonimie şi n-ar conţine vreo cerinţă cu privire la untul de iac. Ar descrie pur şi simplu o fată
precum Kate Seymour, căreia i-ar oferi lumea întreagă.

îşi termină micul dejun, spălă tot şi se întrebă ce era de făcut. în seara precedentă, cea dintâi pe
care şi-o petrecuse în apartament, făcuse un soi de test. Tentaţia de-a se îndrepta către cel mai
apropiat bar, care aici era The King’s Head, era copleşitoare, dar Fred dorea să se acomodeze cu
noua sa casă şi să aibă satisfacţia că fusese în stare să suporte singurătatea fără a sări, în primul
moment mai neplăcut, pe cea mai apropiată halbă de bere. Televiziunea din Monte Carlo era o
dezamăgire. într-o emisiune care se dorea a fi genul de şuetă televizată, invitaţii erau nevoiţi să-şi
ţină singuri microfoanele, lucru care mai degrabă îi distrăgea de la colocvialitatea necesară în
astfel de situaţii, într-un avânt extravagant, adusese cu el trei cărţi: Richard Burton, fratele mew,
Soţul meu, Rock Hudson', şi John Lennon, fratele meu. După o vreme, îşi dădu seama că nu
putea citi nici una dintre ele, dar se gândi că, dacă ar fi avut ceva rude, putea deveni el însuşi
scriitor.

Astăzi însă erau destule lucruri de făcut şi îşi aminti dintr-odată de unul dintre ele. Trebuia să-l
înştiinţeze pe Cedric Pringle că acum era, oficial, turist fiscal, chiar dacă mulţumită a mai puţin
de treizeci de metri. Apăsase de patru ori pe butoanele corespunzătoare celor treisprezece cifre
ale numărului de telefon pentru Anglia până să audă vocea avocatului său.

— Ce mai faci, domnule Carton? zise el, de parcă acesta ar fi fost momentul cel mai strălucitor
într-o zi mohorâtă. Mai important, unde eşti?

— Sunt la Monte Carlo, domnule Pringle, îi spuse Fred. Am un apartament şi o carte de séjour,
aşa că puteţi merge mai departe cu vânzarea terenului.

— Asta-i o veste bună. In ultima vreme cumpărătorii sunt tot mai impacientaţi. O să iau chiar
acum legătura cu ei. îmi poţi trimite astăzi prin poştă toate detaliile?

— Ce detalii?

— Adresă, număr de telefon, adresa băncii, numărul contului şi orice ar putea fi de folos.

După ce scăpă de această corvoadă, Fred se hotărî să folosească o altă foaie de hârtie pentru a-i
lumina ziua lui Trader Ryan. „Ţi-ai pierdut soţia?" scrise el. „Am dat de ea printre bogătaşi
bronzaţi, expunându-şi frumoasele membre la soare pe o plajă din Monte Carlo. Şi mai e ceva.
Nu e singură. îţi spun mai mult decât ai vrea să ştii? însoţitorul ei înţelegător e Jeremy Tyrrell.
Tipul pe care l-ai numit odată un papiţoi de bani gata cu gura mare e acum păpuşelul pompos al
doamnei Ryan. Aştept instrucţiunile tale."

Prestigioasă şcoală din Marea Britanie, fondată în 1611 ( n.tr.).

Şapte
Problema era să-şi creeze o viaţă agreabilă într-un teritoriu străin. Soluţia la care se gândise era
să impună un tipar zilnic de întâmplări în existenţa sa singuratică, astfel încât, în acelaşi moment
al zilei, să aibă ceva de făcut, ceva pe care să-l aştepte. Era de fapt, îşi zise el cu mâhnire, aceeaşi
rutină pe care-o ocolise refuzând să meargă la muncă în Anglia.

Petrecu prânzul la Tabac Bar, pe Boulevard des Moulins, loc în care se vindeau de toate, de la
spaghete la ţigări. Se aşeză la una dintre măsuţele rotunde de marmură, fiecare având o vază cu
trei flori, şi bău o cafea. De aici putea privi scuterele Yamaha vâjâind pe străzi, unele dintre ele
în mare pericol din cauza uriaşelor autocare cu aer condiţionat care se legănau, venind dinspre
est, pline de turişti italieni. Ospătari prietenoşi, dar nepieptănaţi flirtau cu fete îmbrăcate elegant,
care aveau unghii lungi, bijuterii şi coafuri scumpe.

Locul avea o anumită eleganţă pe care el abia acum o sesiza, o eleganţă care în parte era impusă.
De la masa lui din Tabac Bar, citi un avertisment pe trotuar, prin care se interzicea „plimbarea cu
pieptul dezgolit, în costum de baie sau în picioarele goale. Cei care nu vor respecta aceste reguli
vor suporta rigorile legii.“ Avertismentul era în franceză, italiană, germană şi engleză. Fred ştia
acum că şoferii care conduceau maşini murdare erau opriţi în mijlocul străzii şi îndemnaţi să şi le
spele, şi că, în acelaşi timp, turiştii care umblau cu cortul în spate erau preluaţi de la gară şi
îndreptaţi către Franţa. Această din urmă restricţie se mai domolise recent, probabil la gândul că,
mai devreme sau mai târziu, printre aceşti tineri plini de iniţiativă s-ar putea număra un viitor
preşedinte al Statelor Unite. Dar în fiecare dimineaţă poliţia lăsa victimele alcoolului din noaptea
precedentă la graniţă ca pe gunoi, ca şi cum aceştia s-ar fi potrivit mai degrabă Franţei.

Monaco era o dictatură binevoitoare, condusă de un misterios consiliu de guvernare aflat sub
autoritatea unui prinţ de şaizeci şi cinci de ani, care fusese educat şi maltratat într-o şcoală
publică englezească şi care îşi luase revanşa căsătorindu-se cu o vedetă americană de
cinema. Fred ştia acum aproape tot ce era bine de ştiut despre acel loc, mai puţin cât avea să
reziste acolo. îi lipseau sprijinul şi confortul de care se bucurase în Anglia:
televiziunea, biblioteca, Cellar Bar, posibilitatea de-a întâlni un cunoscut pe stradă sau,
ocazional, câte-o petrecere.

Când ziarele englezeşti sosiră la taraba de afară, se grăbi să cumpere unul, de parcă ar fi fost o
scrisoare de-acasă, şi-l citi în timp ce-şi savura cafeaua. Astăzi articolul principal de pe ultima
pagină era despre un fotbalist englez care, după un schimb dur de replici cu antrenorul - lucru
greu de închipuit, dacă ne gândim la lumea monosilabică a fotbalului -, se transferase cu un an în
urmă la Monaco, evoluând acum în prima ligă franceză. Problema lui era că milionul de lire
sterline pe care urma să-l câştige din contractul pe trei ani era serios pus în primejdie de dorul de
casă al soţiei sale. Se pare că doamna râvnea la întunericul organizat al magazinelor englezeşti, la
serialele siropoase australiene de la televizor şi la sporovăială umedă cu prietenii pe trotuarele
britanice. Fotbalistul părea pregătit să renunţe la statutul de milionar dobândit de pe
urma ghetelor sale în favoarea armoniei conjugale.
Fred se înveseli din plin cidnd articolul. Nu dorea să fie pus pe picior de egalitate cu soţia
fotbalistului care prefera sărăcia murată de ploaie în locul bogăţiei scăldate de razele soarelui;
povestea respectivă îi întări decizia.

Se hotărî că era momentul să vadă palatul în care trăia şeful cel mare. Ieşi, traversă strada şi se
urcă într-unul dintre numeroasele autobuze neetajate pe care se bizuiau locuitorii acestui ţinut
deluros. în vreme ce era transportat în jos pe Boulevard d’Ostende, spre port, se întrebă:
călătoresc cu autobuzul? Metamorfoza într-un tânăr înstărit încă nu începuse. Ţăranul tot ţăran
rămânea.

Autobuzul se strecură pe lângă port şi urcă panta abruptă a dealului înspre stâncile peninsulei în
vârful cărora era cocoţat Monaco Viile, vechiul oraş care era capitala principatului. Aici, palatul
prinţului Rainier, construit pe locul unei fortăreţe din secolul al XlII-lea, atrăgea turişti din toate
colţurile lumii; sute dintre ei fojgăiau derutaţi încoace şi-ncolo chiar acum. Gărzile palatului în
uniforme albe patrulau în faţa intrării, dar gloatele de barbari care băteau drumul către pragul
regal erau înarmate numai cu aparate foto şi, oriunde s-ar fi îndreptat Fred, părea să-i strice
cuiva cadrul unei fotografii. Curând fu nevoit să treacă şi el la aparat, pentru a imortaliza cupluri
în luna de miere săru-tându-se şi care nu-şi aduseseră cu ei fotograful, sau brave doamne
japoneze care, cu siguranţă călătoreau singure şi zâmbeau misterios, cu palatul pe fundal. Fără
gheretele paznicilor, vopsite în dungi alb cu roşu, palatul întins putea trece drept un hotel de lux
din ţinuturile muntoase ale Scoţiei.

Oraşul vechi era mai liniştit decât Monte Carlo, străduţele sale înguste fiind tivite de clădiri
vechi, elegante, curate, mustind de istorie. Fred trecu pe lângă magazine care vindeau suvenire -
farfurii, tăvi, pălării de soare, cămăşi -, după care ajunse la catedrala din secolul al XIX-lea, de
un alb perfect, în care, cu treizeci şi doi de ani în urmă, David Niven, Ava Gardner, Aga Khan şi
regele Farouk luaseră parte la nunta regală şi unde, cu numai şase ani în urmă, o mai nouă
mulţime de celebrităţi, incluzându-le aici pe Nancy Reagan şi prinţesa Diana, participaseră
la funeraliile regale. Fotografii ale femeii care fusese pe vremuri Grace Kelly puteau fi văzute
peste tot, inclusiv în baruri, ca şi cum monegascii n-ar fi vrut cu nici un chip s-o lase să plece.

De pe marginea stâncii din apropiere, Fred se uită în jos la noul oraş, construit de jur împrejurul
noului port, pe o bucată de pământ recuperată din mare. Clădiri noi de douăsprezece etaje, de
culoarea nisipului, aveau deja copaci pe acoperiş şi parcări subterane; Fred le privea
uluit, gândindu-se la câte puteau obţine oamenii care aveau sume considerabile de bani.

Mai târziu, pe când aştepta în staţia de autobuz, îşi aminti că şi el avea sume considerabile de
bani. Traversă strada şi se urcă într-un taxi.

Intr-o seară, propulsat de o sete pe care umiditatea i-o amplificase enorm, se sui repede în lift şi
plecă în căutarea unei halbe de Pelforth Pale. Trecând podul în Franţa, privi în sus la vârful Agel,
în stânga, un impozant munte în miniatură, care avea puţin peste o mie de metri.
Coborând pantele lui cu viraje în ac de păr, prinţesa Grace pierduse controlul Roverului ei 3 500
şi se rostogolise într-o grădină de zarzavaturi.

La The King’s Head, Jeremy Tyrrell, purtând o cămaşă în culori ţipătoare, le povestea câtorva
clienţi cum aproape că-şi pierduse vederea din cauza zăpezii, în Berna Superioară. Surprinzător,
Lena Ryan părea chiar mai tânără, purtând un tricou verde şi o fustă roşie extrem de scurtă, care
lăsa să i se vadă aproape în întregime picioarele proaspăt bronzate. Dacă evoluţia continua multă
vreme astfel, Jeremy Tyrrell avea s-o plimbe cu premergătorul.

— Omul pe care-1 căutam, spuse el, în timp ce Fred intra. Speram să te găsim aici.

Fred îi ceru o bere tinerei nemţoaice de la bar.

— Unde-i Roy? o întrebă el.

— Se antrenează pentru o cursă în scopuri caritabile, îi spuse ea.

Avea nasul mare şi ochii mici, exact opusul a ceea ce căuta el.

— Avem o problemă, zise Lena Ryan.

Nu mai erau scaune înalte la bar, dar luase două mai mici de la o masă şi le aşezase unul peste
altul.

— Ne-am gândit că ne-ai putea ajuta.

Fred goli cinci centimetri din halba de bere, un lichid de care corpul său avea nevoie urgentă.
Observase că o parte dintre locuitorii blocului avea ventilatoare până şi pe tavanele balcoanelor.

— Mă ştiţi doar, spuse el. Mereu gata de ajutor.

îşi imagina deja că era pe cale să savureze o nouă experienţă: cineva avea să-i ceară lui bani cu
împrumut. Cu greu şi-ar fi putut imagina ceilalţi cu câtă plăcere s-ar fi situat Fred în tabăra nouă
pentru el a celor cărora li se cerea.

— V-aţi pierdut cecurile de călătorie, spuse el. De cât aveţi nevoie împrumut?

— împrumut? zise Jeremy Tyrrell. Nu cred să vină prea curând ziua aia. Nu, e vorba de Kate
Seymour.

— Kate Seymour? spuse Fred.

— Vine-ncoace, zise Lena Ryan.

— Vine-ncoace?

— Nu-i nevoie să repeţi totul, Fred. Arăţi de parcă te-ar fi pocnit cineva în moalele capului cu
o bâtă de crichet.

— Scuze. Kate Seymour vine în Monaco? Am înţeles bine?

— Da.
— De ce?

— Cred că umblă după corpul lui.

— Se pare că sunt ceva pasaje lipsă în povestea asta, zise Fred.

Avocatul intră chiar atunci în bar, cu mâinile încleştate pe casca regulamentară de motociclist. îi
făcu semn cu mâna lui Fred, care îi răspunse la rândul său, bucuros că lumea de acolo începea să-
l recunoască.

Jeremy Tyrrell îi luă paharul gol din mână, părând înmărmurit de viteza cu care se evaporase
conţinutul. După ce i-1 înapoie, proaspăt umplut, adăugă:

— I-a sunat pe părinţii mei ca să întrebe unde sunt şi mama i-a dat numele hotelului.

— Nu i-a spus şi că eşti cu Lena?

— Informaţia asta n-a ajuns în posesia mamei.

— înţeleg, zise Fred.

— Kate a zis: „O să iau avionul în weekend ca să ne-ntâl-nim“, iar mama a răspuns: „Ar fi
frumos din partea ta, scumpo. Transmite-i toată dragostea noastră." M-a sunat în seara asta ca să-
mi dea vestea cea bună. Kate o sunase deja din nou, ca să-i spună că îşi rezervase bilet
pentru zborul Air France care aterizează vineri seara.

— Iar maică-sa a zis: „Sunt sigură că Jeremy o să te-aş-tepte la aeroport", spuse Lena Ryan,
părând ofensată.

— Acum înţelegi problema, zise Jeremy Tyrrell.

Să vină Kate Seymour cu avionul pentru a se întâlni cu tine în sudul Franţei nu i se părea deloc o
problemă lui Fred, însă aprobă din cap cu înţelegere şi mai luă o gură de bere.

— Ia zi-mi, Jeremy, băiete, care-i secretul tău? Banii, fizicul sau accentul tău minunat?

— Secretul e că-i plac cu adevărat femeile, zise Lena Ryan. Nu-i valabil pentru prea mulţi
bărbaţi.

Fred se încruntă.

— Aşa să fie?

— Da, sunt morţi după confort şi le place să aibă o servitoare atrăgătoare mereu prin preajmă.
Cu greu acceptă sexul. Dar de fapt nu se bucură sincer de compania unei femei. Mai degrabă ar
vorbi cu un bărbat. Ei bine, Jeremy nu-i aşa, iar femeile îşi dau seama întotdeauna de asta.

Şuieratul filtrului de cafea italian, pornit dintr-odată, îl împiedică pe Fred să-l consulte pe Jeremy
Tyrrell cu privire la adevărul acestor spuse, dar înţelese că, după ani buni de căsnicie cu Dermot,
un bărbat agreabil era o noutate pentru Lena Ryan.

— Speram de fapt, spuse Jeremy Tyrrell, oarecum stânjenit, c-o să ne ajuţi la chestia asta.

Jeremy Tyrrell stânjenit era greu de imaginat, îşi zise Fred, după cum era greu să te gândeşti la
Ronald Reagan călcându-şi cămăşile sau la regină aruncând cu suliţa. Pentru o clipă, încrederea
obişnuită îl părăsi.

— Cum pot face asta? întrebă el.

— întâlneşte-te cu ea, replică el imediat. Mergi la Nisa şi aşteapt-o la aeroport.

— Nu prea aş fi de folos, zise Fred. Ştie cum arăţi.

Jeremy Tyrrell începu cu explicaţiile, după care îşi dădu

seama că Fred glumea.

— Ia zi, ne ajuţi? Te întâlneşti cu ea şi-i explici situaţia?

— N-ar trebui să faci tu asta? întrebă Fred.

Nu voia totuşi să fie foarte convingător: a merge la Nisa ca s-o aştepte pe Kate Seymour i se
părea cea mai plăcută sarcină care i se ceruse vreodată.

— N-am invitat-o eu aici, spuse el. Nu sunt răspunzător de venirea ei. Dar dacă ajunge la hotel
şi se-ntâlneşte cu Lena, o să fie supărată.

— Nici eu n-o să dau pe-afară de încântare, zise Lena Ryan. Intercepteaz-o, deturneaz-o de pe
orbită, sedu-o. Ţine-o departe de Beach Piaza cu orice preţ.

Lui Fred începea să-i placă tot mai mult cum suna această misiune, dar nu dorea să-şi trădeze
încântarea.

— De ce n-o suni? întrebă el.

— N-are telefon în atelier. Nu suportă întreruperile când lucrează. E prea târziu să ajungă la ea
o scrisoare, iar (axul nu e tocmai genul ei.

— Şi cum crezi c-o să reacţioneze, aşteptându-se lajeremy şi dând în schimb de mine?

— Asta depinde de cât de fermecător eşti, Fred, zise Lena Ryan. Ai putea să-i suceşti minţile.

— Du-o la Centrul de Artă ca să vadă colecţia lui Nelson Rockefeller, spuse Jeremy Tyrrell. O
să-i placă. Du-o la Muzeul Naţional, să vadă păpuşile. Du-o la Cannes.

— Sau în pat, zise Lena Ryan. Nu-i urâtă deloc, nu?

— Nu, spuse Fred. Nu-i urâtă.

Se gândi că aventura, în pofida atracţiilor, putea să se transforme într-un dezastru. Kate Seymour
s-ar fi putut simţi jignită de apariţia lui, dezvoltând astfel o antipatie faţă de el pe care altminteri
n-ar fi căpătat-o. Pe de altă parte, eşuată de una singură pe Coasta de Azur, s-ar putea să vadă în
el un cavaler în jeanşi strălucitori.

— Mă-ntâlnesc cu ea, zise el. Ce să-i spun?

— Spune-i că sunt aici c-o doamnă. Explică-i că nu mă pot întâlni cu ea.

— O s-o dea pe plâns?

— Kate nu-i genul, spuse Jeremy Tyrrell. Iţi rămân foarte recunoscător, Fred. Dă-mi voie să-ţi
mai iau ceva de băut. Mă duc cu Popsy a mea la un cinema în aer liber, la Monte Carlo Sporting
Club. Vii şi tu?

— O să mă mulţumesc cu băutura, zise Fred. Prefer romanele în locul filmelor. N-ai parte de
muzica aia îngrozitoare pe fundal.

O oră mai târziu, părăsi barul şi se îndreptă către apartamentul său. In tot acest timp, îşi
imaginase urmările posibile ale sosirii lui Kate Seymour, de la istericalele de pe aeroport la nunta
lor minunată în Antibes.

Ajunse la recepţia blocului şi portarul îi atrase atenţia.

— Il y a un ami anglais qui vous attend là-bas pour vous voir1, spuse el.

Fred se chinui să traducă spusele funcţionarului, cu puţinele cunoştinţe de franceză pe care le

absorbea conştiincios în fiecare dimineaţă din cartea lui Berlitz, dar paznicul arăta deja către un
scaun în partea cealaltă a holului, în care cineva care semăna cu un clochard2 francez zăcea
întins, dormind. Fred se îndreptă către el şi îşi dădu seama că era Trader Ryan, care deschise un
ochi şi se uită la el.

— Mi-am închipuit c-o să apari, mai devreme sau mai târziu, spuse Fred.

—Je suis bănuţul mauvais, zise Trader Ryan.

Reuşi să se dezmeticească până în apartamentul lui Fred. Se plimbă animat dintr-o cameră într-
alta, evaluând condiţiile de cazare.

— Cam spartan pentru un milionar, nu? spuse el. De ce nu-ţi pui ceva tablouri pe pereţi?

— N-am stat aici nici cinci minute, protestă Fred. Şi nu vreau să-ncarc prea mult locul. Nu
rămân decât un an. Dar am o pătură - poţi dormi pe canapea.

Trader Ryan se aşeză pe canapea, de parcă ar fi încercat-o.

— Ai cafea? întrebă el.

îl urmă pe Fred în bucătărie, în timp ce acesta o pregătea.

— Nu te superi c-am dat buzna peste tine? Scrisoarea ta m-a cam şocat. Eram sigur că Lena
plecase la maică-sa.

— Mă bucur că te revăd, îi spuse Fred. Dar acum, că eşti aici, ce-ai de gând să faci?

— O să vorbesc cu nevastă-mea.

— M-am întâlnit cu ea în seara asta. Pare înnebunită după păpuşelul ei.

— Scârnăvia aia ticăloasă. Caută cu lumânarea un şut fix în partea terminală a intestinului gros.
Ar trebui să-l torn în ciment şi să-l arunc în apă.

Fred luă cafeaua în sufragerie şi se aşezară amândoi la masă.

— De fapt, îmi apăr poziţia, spuse Trader Ryan. O să fie o probă bună la dosar, dac-o să
ajungem la tribunal. „A zburat până în sudul Franţei, într-o încercare disperată de a-şi salva
căsnicia, dar şi-a găsit soţia în pat cu un puşti cu şaisprezece ani mai tânăr decât ea.“ O să ai
nevoie de-o umbrelă în faţa ploii de lacrimi.

Fred bău din cafea şi-l privi pe Trader Ryan. Arăta mult mai sănătos decât când locuia în cort.

— Bănuiesc că te-ai mutat înapoi în casă, zise el. Cum e viaţa pe cont propriu?

— In afară de faptul că mă trezesc cu câte-o şosetă desperecheată de fiecare dată când mă duc
la spălătorie, e bine. De fapt, nu m-a deranjat să dorm în cort. Ştii că treizeci şi cinci de milioane
de chinezi încă locuiesc în peşteri?

Fred clătină solemn din cap.

— Nu, nu ştiam, Dermot, zise el.

Se întrebă cum ar fi primit Trader Ryan de soţie. N-ar putea să azvârle cu cuptoare cu microunde
în hotelul Beach Piaza, dar apariţia lui neaşteptată s-ar număra, cu siguranţă, printre cele mai
neplăcute sosiri din istorie, destul de aproape de ciuma bubonică.

— Apropo, cum e pe-aici? întrebă el. Cum te-ai obişnuit?

— Merge.

— Femei frumoase, subţirele şi apetisante, tenis de masă cu fete fără sutien pe plajă? Mie,
unuia, îmi place tăvăleala în aer liber. M-am afundat atât de tare în noroiul meu domestic, încât
mi-au lipsit toate astea.

în dimineaţa următoare, Trader se înveseli. Soarele strălucitor se revărsa prin balcon, inundând
camera, iar din balcon se vedea un cer albastru, senin, şi o mare la fel de albastră. Trader îşi
strânse pătura, intră în baie şi, după ce se spălă, ciocăni la uşa dormitorului lui Fred.

— Le petit déjeuner, monsieur, s’il vous plaît.

Fred ieşi din cameră.

— Franceza ta e bună, zise el. Ia să mai auzim.

— Beaujolais Nouveau. Un rapide saut.

— Asta ce-nseamnă?

— Una mică. Blau travail3. Sex oral. Crezi că înseamnă acelaşi lucru şi-n franceză?

— Sunt sigur c-o să afli. Tocmai te-ai băşit?

Trader Ryan făcu o faţă contrariată.

— Bineînţeles că tocmai m-am băşit. Doar nu crezi că miros aşa mereu, nu? îmi petrec primele
zece minute ale fiecărei zile scobindu-mă în nas şi trăgând vânturi. Credeam că toţi fac la fel.

— înţeleg acum de ce împărţitul apartamentului cu tine o să fie o experienţă minunată. Ce vrei

să mănânci?

— Ceai şi pâine prăjită, zise Trader Ryan, ieşind din nou pe balcon.

Valiza pe care-o adusese cu el zăcea deschisă pe podea, lăsând la vedere mai multe cămăşi de
vară înflorate, o pereche de jeanşi, câteva costume de baie, nişte cărţi şi o pereche de espadrile.

— Am cerut pâine prăjită, nu incinerată, spuse el, în timp ce Fred se înfăţişa cu micul dejun.
Ce fel de ceai e ăsta? Ceai neagru din Himalaya? O nu, pliculeţe!

Se aşeză şi începu să mănânce.

— Judecând după doamnele dimprejurul piscinei de mai jos, sunt ceva posibilităţi de afaceri
pe-aici.

Fred îşi decoji oul.

— Ce posibilităţi? întrebă el.

— Cu câteva camioane pline cu cremă de depilat pentru păroasele femei de pe continent, mi se

pare că poţi face o avere.

— Că veni vorba despre idei bănoase, ce s-a întâmplat cu cele zece miare?

Trader se opri din mâncat.

— Mă bucur că mă-ntrebi. Am investit toţi banii în opţiuni de cumpărare. M-am întâlnit cu un
tip pe care-1 cunosc.

— Un tip?

— Expert, din Londra. După ce-a trecut peste şocul iniţial, acela că aveam zece mii de lire, mi-
a fost de ajutor.

Fred primi vestea cu uşurare, deoarece, în momentele sale cele mai întunecate, îşi imaginase că
banii se scurseseră pe plăceri efemere, dintre care cea mai recentă era un bilet de avion către
Nisa.

— In ce i-ai investit? întrebă el.

— Intr-o companie din Grupul Racal, zise Trader Ryan. I-am ales pentru că şeful lor, Ernie
Harrison, locuieşte chiar lângă mine. Acţiunile valorau 2,40 lire, iar trendul era crescător, aşa că
am cumpărat o opţiune de cumpărare a 200 000 de acţiuni, la preţul de 2,60, până în
septembrie. Preţul e aşadar de 5 penny bucata, în total, 10 000 de lire.

— Sper că ştii ce faci.

— S-ar putea să fiu nevoit să ajung şi eu turist fiscal.

Din perete păru să vină un sunet strident, care se dovedi

a fi telefonul. Pentru o clipă, Fred se întrebă cine ar fi putut fi. Nu-1 sunase nimeni până atunci,
iar zgomotul semăna mai degrabă cu o alarmă de incendiu.

— Domnule Carton? rosti o voce îndepărtată. Cedric Pringle la telefon. M-am gândit c-ai vrea
să ştii că milionul şi jumătate de lire a sosit.

— Aaa, bine, zise Fred, de parcă ar fi fost genul de sumă care-i sosea în fiecare zi.

— O să-ţi trimit 500 000 în contul dumitale din Monaco, iar fratele meu o să se ocupe să
investească restul de bani.

Fred dădu din cap, cu un gest inutil la telefon, dar domnul Pringle continuă să vorbească.

— Cred c-o să fie nevoit să-i investească în străinătate. Se pare că există totuşi pericolul de-a
plăti impozit pentru câştigurile obţinute în ţara noastră, aşa că nu vrem să riscăm.

— Nici eu, spuse Fred.

— Cum e Monte Carlo?

— Foarte însorit.

Puse receptorul în furcă şi zise:

— Oficial, tocmai am devenit bogat. Casele o să-nceapă să răsară în Kent.

— De ce nu ieşim să-mi arăţi locurile? spuse Trader Ryan. Acum îţi permiţi să-mi faci cinste
cu un prânz.

— Hai, încălţarea.

In timp ce intrau în lift, lui Trader Ryan îi veni o idee.

— Crezi că am vreo şansă să întâlnesc o domnişoară zveltă, mlădie, numai bună de băgat la
aparate?

— Sunt ceva femei pe-aici, îi zise Fred.

Trader Ryan păru încurajat de veste.

— Ceea ce-mi doresc acum e o femeie care să manifeste niţel entuziasm cu privire la scula
mea. A îndurat deja mai multă apatie decât poate să suporte.

— Şi ce-şi doreşte, ropote de aplauze?

— Vrea să se simtă importantă.

— Păi, zise Fred, poate că nu-i importantă.

— încearcă să i-o spui ei.

Cazinoul era un palat din marmură, care diferea, în mod ciudat, de reputaţia de instituţie
elegantă, de lux. In loc de bărbaţi la patru ace, sorbind din şampanie în timp ce jucau chemin de
fer, aşa cum s-ar fi aşteptat, dădură peste turişti în pantaloni scurţi, mâncând hamburgeri şi jucân-
du-se la automate cu jocuri de noroc cu fructe. Ceea ce cândva fusese centrul cel mai modern de
jocuri al Europei era acum un banal centru de agrement fin de siècle.

Ajunseseră la cazinou după un tur al Monacoului care-1 lăsase pe Trader Ryan cu răsuflarea
tăiată de mai multe ori. De vină erau, probabil, dealurile semeţe, arhitectura belle époque şi
aspectul compact, făurit cu atâta migală, datorită căruia rămăsese doar un petic de pământ
între munţi şi mare. Se plimbaseră pe Boulevard des Spélugues, privind cluburile de noapte care
urmau să se deschidă mult, mult mai târziu, şi se îndreptaseră către grădinile de vizavi, mâncând
un croque monsieur4.

— Mereu mi s-a părut că a lua masa la restaurant e extravaganţa supremă, spuse Fred. De ce să
plăteşti cincizeci de lire pentru o masă pe care ţi-ai putea-o pregăti singur cu cinci?
— Nu te-ai aştepta să auzi asemenea lucruri de la un milionar, fie el şi jalnic, ţinând cont că îşi
are reşedinţa într-un bloc, zise Trader Ryan.

— Mereu uit. Fac eu cinste diseară. Ce vrei să facem în după amiaza asta? Există un teren de
golf mai la deal.

— Eu nu-s în stare să nimeresc nici curu’ unei vaci cu un banjo, zise Trader Ryan. Hai mai
bine la cazinou. Să ajungi la Monte Carlo şi să nu vezi cazinoul e ca şi cum te-ai duce la Agra
fără să vezi Taj Mahalul.

Fură nevoiţi să prezinte paşapoartele şi să achite cincizeci de franci pentru a li se îngădui să

treacă de automatele cu fructe şi să intre în le salon de roulette.

Camerele de jocuri serioase erau decorate somptuos, cu coloane aurite şi candelabre; nimfe
despuitate, pictate, pluteau deasupra pe tavanul împodobit, fumând ţigări de foi.

Aleseră masa cea mai ieftină, la care miza minimă era de douăzeci de franci, şi se aşezară. Fred
parie jetoane pe numere pare, alternând câştigurile cu pierderile, dar Trader Ryan, mai puţin
precaut, se orientă către pariurile pe numere, pe care, în caz de câştig, se primea de treizeci şi
cinci de ori suma pusă la bătaie. După ce o femeie aflată în partea cealaltă a mesei câştigă,
pariind pe 22, şi-l văzu pe crupier împingând către ea cu lopăţica grămada de bani câştigaţi, se
hotărî că-i plăcea numărul. Plasăjetonul său de douăzeci de franci pe 22 şi-i făcu apoi cu ochiul
lui Fred.

— Rien ne va plus, spuse crupierul, după care singurul sunet care se mai auzi fu cel al bilei
învârdndu-se în ruletă.

Bila încetini şi ateriză pe 22.

— Cred că tocmai am prins o nouă idee bănoasă, zise Trader Ryan, în timp ce lopăţica
împingea către el şapte sute de franci.

Se hotărî săjoace în continuare cu banii cazinoului, aşa că răsfiră două sute de franci pe masă, pe
numere şi chevaux.

Se lăsă pe spate, aşteptând să vadă ce-i rezerva destinul, însă îşi dădu seama că, în cadrul
procedurilor obişnuite, intervenise o pauză neaşteptată.

— Bineînţeles că erau banii mei, zise femeia de vizavi, întotdeauna pariez din nou pe numărul
câştigător.

Vorbea engleza, dar nu era englezoaică. Fără un motiv anume, Trader Ryan se gândi că ar putea
fi olandeză. Avea cam cincizeci de ani, era îmbrăcată scump şi în mod evident îl cunoştea pe
crupier.

— Se prea poate să fi avut această intenţie, madame, dar n-aţi dat nici o indicaţie în acest sens.
Crupierul, un bărbat scund, şiret, vorbea o engleză ciudat de preţioasă.

— Am văzut că era un jeton pe 22 şi am presupus că era al meu, zise femeia furioasă.

— Ii aparţinea lui monsieur de-acolo, cel căruia i-am întins banii, spuse crupierul.

— Dar e o greşeală, zise femeia. Era jetonul meu.

Lui Trader Ryan nu-i plăcea cum sunau toate astea şi

nici lui Fred. Nu ştia exact a cui era vina, dar începea să creadă că a-1 aduce pe Trader Ryan într-
un cazinou nu fusese cea mai bună idee a lui.

Crupierul ezită, dar se întoarse în cele din urmă către Trader Ryan.

— Monsieur, îmi pare rău, dar s-a comis o greşeală. V-am plătit pe dumneavoastră în locul
doamnei.

— Cu siguranţă, nu era jetonul lui madame, zise Trader Ryan.

Pentru o clipă, Fred se gândi c-ar putea să răstoarne masa. In loc de asta, izbucni în franceză:

— C’est à moi5

Auzind acestea, femeia încercă şi ea s-o rupă pe franţuzeşte.

— Donnez-le-moi!6

Crupierul se ridică şi se apropie acum de Trader Ryan. Era însoţit de omul angajat pentru a
supraveghea masa.

— Daţi-mi jetoanele, spuse el.

Trader Ryan adună jetoanele şi le băgă în buzunar. Fred îl luă pe după umeri şi zise:

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-1 loviţi. Aţi putea s-o încurcaţi pentru multă vreme.

Alţi doi bărbaţi se iviră în spatele celor doi care voiau jetoanele. Cei nou-veniţi păreau oarecum
mai impunători decât colegii lor. îl ridicară pe Trader Ryan şi-l conduseră către ghişeul pentru
revendicarea câştigurilor.

— Dă-ne jetoanele, spuse unul dintre ei.

— Cară-te, zise Trader Ryan. Vreau să-l văd pe inspector.

Se întoarse către Fred.

— Au vreun inspector pe-aici?

— Cred că da, zise Fred. Ţine-te tare pe poziţii, băiete.

— Nu-mi doresc decât să-i trag una.

— E-o idee foarte proastă.

Văzând frustrarea pe care o produsese pe faţa prietenului său, adăugă pe un ton încrezător:

— Poţi să-l pocneşti afară, mai târziu.

După o discuţie între oficialii cazinoului, fură invitaţi în biroul inspectorului. Se văzură conduşi
într-o cameră strâmtă, unde un bărbat care nu părea deloc copleşit de treburi stătea la un birou
metalic, de culoare gri. Inspectorul îi ceru paşaportul.

— Monsieur Ryan, aţi trişat la cazinou, aşa c-o să vă fie interzis pe viaţă accesul aici, anunţă el.
Mai întâi, înapoiaţi jetoanele. Apoi, suma iniţială.

Trader Ryan încercă să-şi amintească niscaiva fraze în franceză pe care le învăţase pentru această
vizită.

— Je voudrais me faire raser, zise el.

Prea târziu, îşi dădu seama că solicitase să fie bărbierit.

— O să fiţi amendat cu o sumă de zece ori mai mare decât cea câştigată, spuse inspectorul,
ignorând afrontul greu de înţeles adus propriei limbi. O să chem poliţia.

— Pas (teproblème, spuse Trader Ryan, bucuros că se putea revanşa faţă de greşeala de a-i
pune la curent pe mone-gasci cu folosirea graiului englezesc.

In timp ce aşteptau poliţia, inspectorul xeroxă paşaportul lui Trader Ryan şi-i introduse datele în
înregistrările cazinoului.

Poliţistul era tânăr şi înalt, şi arăta de parcă ar mai fi fost pe-acolo.

— Unde sunt jetoanele? întrebă el în engleză.

Trader Ryan le luă din buzunar şi le împrăştie pe birou.

— Nu sunt decât cinci sute de franci, zise inspectorul, arătând banii.

— Am pariat două sute pentru tura următoare, îi spuse Trader Ryan.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă poliţistul.

Trader Ryan îi istorisi succesiunea întâmplărilor. Poliţistul ascultă povestea şi dădu din cap. Se
întoarse apoi către inspector.
— Cum vă numiţi? întrebă el.

întrebarea păru să-l enerveze pe inspector.

— Mă cunoşti doar, zise el. Sunt inspectorul cazinoului. Nu-i nevoie să mă întrebi cum mă
cheamă.

Se aşternu o tăcere prelungă, în timp ce poliţistul judeca situaţia. Cumva, într-un mod misterios,
ajunse la decizia corectă. Ii făcu semn inspectorului.

— Daţi-i banii, spuse el.

în numai câteva minute, cei cinci sute de franci fură scoşi din casă şi ajunseră în buzunarul lui
Trader Ryan. Inspectorul arăta de parcă i s-ar fi făcut rău de-a binelea.

— La revedere, domnilor, zise Trader Ryan şi părăsi biroul în urma lui Fred.

— Nici n-ai ajuns bine în Monte Carlo, că te-ai şi ales cu o interdicţie pe viaţă la cazinou,
spuse Fred după ce ajunseră amândoi afară. Ce-ai de gând să faci acum?

— Să-mi eviscerez nevasta, zise Trader Ryan.

în restaurantul Le Gratin din Beach Plaza, Jeremy Tyrrell şi Lena Ryan luau cina - raţă la cuptor
cu piersici şi sos de coniac. îşi schimbaseră locurile, astfel încât nu mai stăteau faţă în faţă, ci
unul lângă altul. Ceva mai devreme, prinseseră trenul către Italia şi se plimbaseră pe
străzile vechi din Ventimiglia, care contrastau puternic cu rafinamentul lustruit al vecinilor
francezi din Menton, dincolo de graniţă. Acum se aflau unul lângă altul, ţinându-se din când în
când de mână şi relaxându-se după o zi obositoare.

— Asta zic şi eu viaţă, Popsy, zise Jeremy Tyrrell.

Lena adora încrederea şi entuziasmul lui tineresc, pe

care voia să le împărtăşească, dar uneori prăpastia diferenţei de vârstă dintre ei o împiedica să-i
răspundă cu aceeaşi exuberanţă.

— Cât poate dura? întrebă ea.

încă era surprinsă căjeremy putuse, la doar douăzeci şi patru de ani, s-o şteargă cu o femeie de
patruzeci fără a se gândi la ziua de mâine, deşi ştia că era mai experimentat decât o arăta vârsta
din buletin, destul de obişnuit să facă alegerile cele mai bune, cu o încredere şi o stăpânire de
sine care probabil că veneau din educaţia pe care-o primise, din felul cum fusese crescut, de la
bani sau, foarte probabil, de la toate la un loc.

— O să dureze atât cât o să ne-o dorim, zise el, tur-nându-i din nou vin. Intr-o bună zi, o să mă
trezesc aruncat cu forţa în afacerea familiei, din care n-o să mai ies până n-o să am şaptezeci de
ani. I-am promis lui taică-meu c-o să încep s-o iau în serios după ce trec de treizeci.
— Pare foarte înţelegător.

— Bătrânul e mai mult decât în pas cu vremea. Cred că încă regretă tinereţea pe care n-a avut-
o. A intrat la birou pe când avea optşpe ani şi nici măcar n-a călătorit în străinătate până la
treizeci şi şase. „Fii fericit11, asta mi-a zis mereu. „Viaţa e al dracului de scurtă, fiule, ca să
facem economie la fericire."

Lena Ryan îi iubea vocea. Nu era tocmai elegantă, dar suna puternic, clar şi corect. Şi-l imagina
crainic, citind ştirile.

— Care e de fapt afacerea familiei? întrebă ea.

— O tipografie, zise el.

— Deci cunoşti lucruri despre tipărit, nu?

— Printre altele.

— Care altele?

— Am idee de legile fonetice din secolul al XVT-lea, după cum ştiu să fac omletă.

— N-am cuvinte.

— îmi place asta la o femeie.

Un ospătar cu cămaşa albă le luă farfuriile şi, observând o firimitură pe masă, o înlătură. Apoi, cu
un gest căutat, le aduse meniul şi amândoi se hotărâră să comande găteau .

— Crezi că amicul tău Fred o să se ducă la aeroportul din Nisa? întrebă Jeremy Tyrrell după ce
ospătarul plecă. Apropo, ce învârte individul ăsta pe-aici?

— Aaa, o să meargă sigur. Am văzut cum i-au lucit ochii când a fost pomenit numele lui Kate
Seymour.

— De ce i se spune Cartonu’ Fred? 7

— Tipul cu care sunt căsătorită în prezent a născocit-o. Numele lui de familie e Carton, deşi
cred că Dermot s-a gândit şi la altceva când a copt porecla. La o anumită vulnerabilitate - exact
opusul unui om de fier. E genul de om care se deprimă numai citind despre cine ştie ce
atrocitate care se petrece prin vreun alt colţ al lumii. Cei mai mulţi trec cu uşurinţă peste asta;
Fred o ia personal.

— Şi cu ce se ocupă?

— A făcut din toate câte puţin, dar nimic serios. Niciodată nu s-a implicat trup şi suflet în ceva
anume. Dar acum e bogat. A moştenit ceva pământ. Chiar trebuie să vorbim despre el?
întinse mâna şi şi-o aşeză peste a lui, după care, privin-du-i peste umăr, îşi văzu soţul intrând
împreună cu Fred în restaurant.

— Doamne Dumnezeule, zise ea. E-aici.

Din uşa restaurantului, Trader Ryan îşi văzuse deja soţia într-o rochie neagră de seară, fără
bretele, ţinându-1 de mână pe puştiul de la Charterhouse, privindu-1 în ochi şi punân-du-i
întrebări. Era mai bronzată la faţă decât o văzuse vreodată. Jeremy Tyrrell, într-un costum lejer,
gri, o cămaşă albă şi o cravată verde cu dungi, îi acorda atenţie deplină.

— Hai la ei, zise Trader Ryan. Au două scaune libere.

Fred, care apucase să-i promită musafirului său că avea

să-i facă cinste cu o cină, fusese târât aici fără voia lui, simţind că era mai bine ca mâncarea şi
întâmplările dramatice să nu fie amestecate. Dar Trader era ferm în hotărârea de a-şi vedea soţia,
de aceea venise până aici, iar hotelul era singurul loc în care era sigur că avea s-o găsească.

îl urmări pe Trader prin încăperea aglomerată şi încercă să-şi compună o figură capabilă să-i
ascundă neliniştea cu privire la această misiune scăpată de sub control. Când Trader Ryan ajunse
la masă, le zâmbi celor doi care luau

cina, îşi trase unul dintre cele două scaune libere şi se

aşeză.

— Ei bine, salutare, zise el.

Fred, stânjenit acum, se aşeză pe celălalt scaun şi dădu din cap în direcţia cuplului a cărui cină
tihnită fusese întreruptă într-un mod atât de brutal. Dar Lena Ryan îl ignoră, îşi privi soţul cu un
amestec de îndoială şi ură.

— Ce vrei? întrebă ea în cele din urmă.

— Ce vreau? spuse Trader Ryan. Vreau să ştiu ce pui la cale, scumpete. Mi-am amintit cum că
am fi căsătoriţi. Am venit să te duc acasă.

Fred ascultă schimbul de replici simţind un soi de şoc. A vedea cum bărbatul care pozase într-un
soţ ezitant şi maltratat îşi asuma acum rolul de împăciuitor nu era tocmai genul de evoluţie pe
care ar fi putut s-o prevadă. Se uită la Jeremy Tyrrell şi fu uluit să vadă cât de liniştit era: ai fi zis
că tocmai l-ar fi deranjat un coleg plicticos la serviciu.

— Să mă duci acasă? zise Lena Ryan, ridicând un pic vocea. Doar în sicriu o să mă duci acasă.

Faţa lui Trader Ryan îşi mai pierdu ceva din veselia iniţială

— Crezi că am de gând să te las să fugi cu un adolescent cu ardei sub coadă? întrebă el. Văd că
întinereşti tot mai mult în fiecare săptămână, dar o să ai de tras ca să-l prinzi din urmă.

— Nu-i nevoie să insulţi, Dermot. Trebuie doar să te cari, zise Lena Ryan. De ce dracu’ ai
venit aici?

Trader Ryan îşi aşeză palmele pe masă şi îşi privi soţia în ochi - nişte ochi în care se oglindea o
partidă recentă de sex, după cum îşi dădu seama.

— Sunt aici ca să-mi salvez căsnicia, draga mea, spuse el cu blândeţe. Asta fac soţii devotaţi.
Adună-ţi lucrurile, fă-ţi bagajul şi mergem acasă. Cu toţii greşim. Şi eu am făcut câteva
boroboaţe la viaţa mea.

Lena Ryan nu ascultase tot ce i se spusese.

— Să-ţi salvezi căsnicia? zise ea, râzând amar. Când ţi-a păsat ţie de căsnicie? De douăzeci de
ani mă tratezi ca pe sclava ta.

— De douăzeci de ani am grijă de tine, Lena, zise Trader Ryan. Te-am hrănit, te-am îmbrăcat
şi te-am făcut să râzi. Doar nu crezi că acest Casanova şcolit o să aibă grijă de tine douăzeci de
ani de-acum încolo. Când o să fie de vârsta mea, tu o să ai şaizeci de ani.

Această săgeată, care atinsese cele mai negre temeri ale Lenei, pătrunse adânc.

— Beţiv ticălos şi dezgustător, spuse ea încet. înţelegi vreodată ceva?

Pentru moment, se părea că rămăseseră amândoi fără cuvinte.

Fred întrebă:

— Unde mi-e cina? Nu prea suntem serviţi.

— Şi nici n-o să fiţi, spuse Jeremy Tyrrell, bucuros să găsească un subiect la care să poată
participa. Costumul e obligatoriu aici.

Fred privi de jur împrejur şi îşi dădu seama cât de nepotriviţi erau el şi Trader Ryan, amândoi
purtând cămăşi descheiate la guler şi jeanşi uzaţi. îmbrăcaţi frumos pentru cină, o ocazie pe care
ai fi putut-o savura pe deplin numai bucurându-te de confort şi de un cadru informai - i se păruse
mereu o idee atât de prostească, încât uitase că unii oameni o respectau.

Trader Ryan nu fu însă deturnat de pe orbită de această conversaţie periferică. Se uită la soţia lui,
care-i evita privirea, holbându-se în schimb la prăjitura pe care nici n-o începuse.

— Aaa, înţeleg, zise el. înţeleg, căţea nerecunoscătoare ce eşti. Cauţi sex şi bani cât încă nu-i
prea târziu.

— Bou ticălos şi revoltător, spuse ea, nu la fel de încet ca mai devreme.

Trader Ryan se aplecă înainte peste masă.

— Ascultă la mine, hoaşcă bătrână şi râncedă. Dacă mă părăseşti acum, n-o să te alegi cu
nimic. Nimic de la mine şi nimic de la el.

— Isuse, mă faci să râd, zise ea, fără să râdă câtuşi de puţin. Cu ce m-am ales de pe urma ta
vreodată, în afară de dureri de cap, insulte şi nerecunoştinţă? Cară-te acasă, porc greţos, şi lasă-
mă în pace.

— Curvă mizerabilă!

— Mincinos dezgustător!

— Târfa veninoasă!

Adjectivele se rostogoliră peste masă, producând răni pe care nimeni nu le observa. Fred se văzu
nevoit să admire sângele rece de care dădea dovadă Jeremy Tyrrell, care rămase netulburat chiar
şi în timpul ciorovăielii.

— 40-30, zise Fred.

— Cine e la serviciu? întrebă Lena Ryan.

— Tu.

— Eşti un beţivan vulgar şi imbecil, care ar trebui să trăiască într-o staţie de autobuz.

Cei de la mesele alăturate, ocupaţi cu o conversaţie de afaceri despre Renault, renunţară treptat la
ea, în favoarea a ceva mult mai interesant.

— Nu cred că-i place de tine, zise Fred.

— Pot să vă sugerez să plecaţi acum? întrebă Jeremy Tyrrell politicos. Discuţia voastră nu pare
să ducă nicăieri.

Parcă ar fi fost un director general impasibil, asistând la o ceartă stânjenitoare şi hotărând să-i
pună punct.

— Nu sugera nimic, zise Trader Ryan. Când o să-mi termin de expus acuzaţiile împotriva ta, că
ai smintit şi-ai pervertit afecţiunea soţiei mele, o să fii nevoit să faci meditaţii despre cum să-ţi iei
gâtul.

— Mie nu mi se pare, spuse Jeremy Tyrrell calm, c-ar fi existat vreo afecţiune pe care s-o pot
sminti.

Probabil simţind că discuţia ajunsese într-un punct mort, Lena Ryan se întoarse către Fred.

— Poţi să-ţi închipui cum e să te culci cu el? întrebă ea. Când era şi beat, era ca şi cum aş fi
fost asaltată de un cangur.

Asta era mai mult decât ar fi dorit vreunul dintre ei să audă, mai cu seamă Trader Ryan.

— Vacă necredincioasă, zise el, de parcă ar fi epuizat tot arsenalul de injurii. Să te duc acasă în
sicriu? Cu picioarele tale mereu desfăcute, ţi-ar trebui unul dintre sicriele în formă de Y ale lui
Joe Orton8.

Instinctul lui Trader Ryan, pe care-1 adusese cu el şi la această masă, era că aici, în sfârşit, în
acest restaurant cu ştaif, Lena nu putea să arunce spre el nici cu un cuptor cu microunde, nici cu
o sticlă cu sos. Aşa că se simţise liber să vorbească, fără a fi nevoit să se teamă de
represaliile violente care acasă le întrerupeau foarte frecvent conversaţiile. Dar încrederea în
această chestiune atârna de un fir de păr, iar ultima lui rafală verbală păru să clatine echilibrul din
mintea Lenei Ryan. Printr-o singură mişcare promptă - cu atât mai iscusită cu cât trebui să aibă
grijă să nu-şi păteze rochia neagră de seară -, Lena îşi strecură mâna sub farfuria care conţinea
prăjitura încă nemâncată, o întoarse invers în aer şi o plasă, nu tocmai delicat, pe capul lui Trader
Ryan.

Liniştea care se aşternuse la mesele alăturate fu acum întreruptă de chicoteli şi, în anumite
cercuri care apre-ciaseră momentul, de aplauze viguroase.

Trader Ryan rămase nemişcat câteva secunde şi apoi încet, de parcă ar fi obosit, îşi luă farfuria
de pe cap şi o aşeză pe masă. Părul lui fusese înlocuit de un mélange de frişcă, cireşe, blat şi
migdale.

— Să-nţeleg, zise el în cele din urmă, că nu vii acasă?

— Cam asta e ideea, încuviinţă Jeremy Tyrrell.

— Niciodată, spuse Lena Ryan.

Trader Ryan se întoarse către Fred. O felie de caisă i se prelingea pe unul dintre obraji.

— Ai chef să bem ceva? întrebă el.

— Eşti dus, zise Fred.

Cei doi se ridicară şi părăsiră restaurantul fără să mai spună nimic.

— Ei bine, spuse Jeremy Tyrrell după plecarea lor, ce-ai de gând să faci acum?

— Cred că mai vreau nişte găteau, zise Lena Ryan. Arăta binişor.

O oră mai târziu, în The King’s Head, cu părul încă ud după un duş rapid, Trader Ryan zise:

— Chiar îmi pare rău pentru ea. Ce fel de viitor o aşteaptă?

— Se pare că unul de la care ea aşteaptă să fie o îmbunătăţire a trecutului, zise Fred. Mie aşa
mi s-a părut. M-ai surprins. Păreai că ţi-o doreşti foarte mult înapoi.

Trader Ryan privi în jos, la halba de Pelforth Pale, şi încuviinţă din cap, ca pentru sine.

— O să-mi fie dor de ea. Recunosc. După douăzeci de ani de căsnicie, te obişnuieşti cu celălalt.
Sincer, credeam că-i mulţumită. Credeam că vede viaţa ca pe ceva distractiv, aşa cum o văd şi
eu.

Clătină din cap.

— Era bine mersi până a citit cartea aia.

— Pe mine m-a surprins, îi spuse Fred, că nu ţi-ai îndreptat deloc tirul către Jeremy Tyrrell.

— Nu sunt atât de ipocrit. Treaba oricărui bărbat e să alerge după femei, e o îndatorire impusă
de natură. E o corvoadă pe care şi eu am îndeplinit-o cu mult curaj. Dar femeia e cea care
hotărăşte ce urmează.

— înţeleg. în felul ăsta poţi să dai mereu vina pe femei?

— Păi nu-i mereu vina femeii? spuse el, ca şi cum ar fi fost vorba de un adevăr evident, care nu
necesita vreo demonstraţie.

— Femeile trebuie să îndeplinească anumite standarde, dar de ce nu şi bărbaţii? înţeleg de ce-a

cumpărat Lena cartea aia. Nu ţi-a dat prin cap că felul în care te comporţi i-a influenţat şi ei
comportamentul.

— Ascultă la mine, ectomorfa cu libido ce eşti, zise Trader Ryan, arătând cu degetul, dacă o să
continui cu gândurile astea, o să sfârşeşti în tocătorul căsniciei. Şterge ţi-le complet din minte,
altfel o să te trezeşti cu un ou în faţă, ca să nu mai zic de prăjitura de pe scăfârlie.

Fred nu se putu abţine să râdă în faţa imaginii pe care o evocase prietenul său.

— îţi dai seama că tot ce-ai făcut până acum îmi pune în pericol poziţia de rezident cu acte în
regulă în principat? într-o singură zi, m-ai ajutat să mă aleg cu interdicţie şi la cazinou, şi la
Beach Piaza. Cât ai de gând să stai? Până când o să zbori înapoi acasă, o să mai rămână vreun loc
unde să mă pot duce?

— Cred că asta era problema cu Lena. Viaţa alături de mine i se părea prea captivantă.

îşi goli paharul.

— Au şi mâncare aici? Mi-aş dori să am ceva haleală şi înăuntrul capului, nu doar pe el.

în timp ce mâncau sendvişuri, îşi aminti ce-1 întrebase Fred.

— Plec acasă joi. Trebuie să-mi pregătesc standul pentru târgul de vineri, ca să strâng banii
pentru excursia asta.

— Bine, spuse Fred. Kate Seymour ajunge vineri şi mă-n-tâlnesc cu ea la Nisa.

— Vine-ncoace să te vadă?

— Nu, vine să-l vadă pe Jeremy Tyrrell, dar o să-i ţin eu locul. Se pare că el nu vrea s-o vadă.

— Poate-o convingi să-i pună o prăjitură pe cap.

— Sunt multe lucruri pe care mi-ar plăcea s-o pot convinge să le facă, dar ăsta nu se numără
printre ele.

Trader Ryan îl privi cu o expresie de îngrijorare proaspătă pe chip.

— înainte să te laşi dus de val, ar trebui să citeşti despre o cercetare la care au participat o mie
de cupluri din Germania, zise el. S-a descoperit că, după căsătorie, bărbaţii devin tot mai amărâţi,
au mai multe dureri de cap şi se aleg cu o tensiune mai mare, în timp ce femeile înfloresc. Nu
mai au nici măcar bolile şi suferinţele pe care le-aveau când erau singure.

— Povestea asta mi-o spune un bărbat care a zburat de-a latul Europei ca să încerce să-şi
salveze căsnicia.

— Ei bine, eu nu mă aleg cu dureri de cap, atâta timp cât reuşesc să mă feresc de atacurile ei,
spuse Trader Ryan. Şi o vreau înapoi.

Vă aşteaptă un prieten englez care vrea să vă vadă (n.tr.).

Vagabondul (n.tr.).

Calchiere aproximativă a englezescului blow job, felaţie (n.tr.).

Sendviş cald, cu şuncă şi brânză (n.tr).

E al meu (n.tr.:).

6
Daţi-mi-1 ( n.tr.).

Prăjitură (n.tr.).

Joe Orton (1933-1967), dramaturg englez, recunoscut pentru comediile sale macabre (n.tr.).
nouă
Aeroportul Nice Côte d’Azur nu arăta deloc ca un aeroport. Aeronave uriaşe venind de la New
York şi Istanbul, Casablanca şi Copenhaga, rulau pe pista de aterizare de pe malul mării, la mai
puţin de doi kilometri de terminal, dar sălile de aşteptare însorite, podeaua impecabilă şi
magazinele cochete nu păreau să aibă de-a face cu tensiunea care însoţeşte de obicei călătoria
aeriană. In parcarea de afară se vedeau palmieri şi portocali. Era ca şi cum te-ai fi apropiat de un
loc al plăcerilor.

Plimbându-se prin terminalele de plecări şi sosiri, Fred trebui să-şi reamintească unde se afla. Nu
decolase de pe prea multe aeroporturi, dar îşi petrecuse mult timp aştep-tându-i pe alţii; totuşi,
nici una dintre situaţiile precedente nu se compara cu cea de acum. Faptul că se simţea ciudat şi
stingher nu putea fi mascat de haine. Felul său de-a se îmbrăca era de obicei atât de neprotocolar,
încât de-a lungul timpului îi determinase pe anumiţi portari somnoroşi să acţioneze,
interpunându-şi corpurile greoaie în locul uşilor, neîncrezători şi greu de convins că acest
vizitator nearanjat s-ar fi putut număra printre invitaţii evenimentului dinăuntru. Astăzi, însă,
după rafale de cumpărături în magazinele aurite din Monaco, uitându-se în oglindă şi zărind un
străin, încrederea sa crescuse. O cămaşă de mătase cu mânecă scurtă, pantaloni Cerruti şi o
pereche de pantofi Cardin înlocuiseră cămaşa veche, jeanşii şi sandalele care fuseseră mult timp
îmbrăcămintea lui obişnuită, astfel încât singurul motiv de îndoială care-1 încerca privind în
oglindă era dacă atinsese deja momentul uluitor în care talia era mai mare decât pieptul.

Alte îndoieli şi mai mari rămâneau nerezolvate, chiar în timp ce aeronava lui Kate Seymour
aterizase şi făcea manevre pe pistă. Trebuia oare să-şi precizeze de la bun început statutul de
înlocuitor, anunţând-o pe nou-venita uluită de situaţie că Jeremy Tyrrell nu avea de gând s-
o întâlnească? Sau să pretindă că fusese trimis s-o aştepte, urmând ca bărbatul pe care voia să-l
vadă să-şi facă apariţia mai târziu? Sau să pretindă că întâlnirea lor în acest loc însorit era la fel
de neaşteptată pentru el cum, cu siguranţă, urma să fie pentru ea?

Acestea erau întrebările care rămăseseră fără un răspuns clar în timpul unei călătorii pitoreşti cu
trenul prin Cap d’Ail, Eze, Beaulieu şi Villefranche, şi care rămăseseră fără răspuns şi acum.
Fiecare opţiune provoca probleme şi evoluţii neplăcute, implicând de obicei respingerea lui Fred
de către Kate Seymour. Văzuse nenumăraţi bărbaţi care se ridicaseră de pe banca de rezerve
pentru a descoperi că aveau să intre pe teren pentru numai cinci minute.

Existase o vreme în care o cutie de bomboane ar fi fost o investiţie potrivită într-un asemenea
context, numai că astăzi, într-o lumă obsedată de ideea caloriilor consumate, ea ar fi fost, credea
el, un faux pas, cum ar zice englezul. Cochetase cu ideea florilor - erau nenumărate gherete
şi tarabe la care se vindeau -, numai că i se părea puţin probabil ca gestul să fie apreciat de o
tânără domnişoară încărcată cu bagaje, geantă de mână, bilete de avion şi cine ştie câte altele. Şi
oricum, florile ar fi putut părea nepotrivite la această întâlnire delicată; n-aveau decât să
apară mai târziu în peisaj.

Se îndreptă agale către zona în care pasagerii ieşeau din vamă, zâmbind cu gândul la sejurul pe
Riviera care-i aştepta; oamenii nu arătau aşa la sosirea pe Heathrow. Rămase pe loc, privindu-i,
simţindu-se deodată emoţionat şi întrebându-se ce-ar fi putut spune.

Fata apăru pe culoarul îngust arătând senzaţional, intr-un costum alb cu pantaloni, cu părul negru
prins cu o fundă roşie şi cu o geantă modernă. O lăsă jos aproape instantaneu şi începu să
privească roată înjur. Privirea ei trecu peste Fred fără a da vreun semn că l-ar recunoaşte,
după care se întoarse către el, ca şi cum chipul lui i-ar fi declanşat o amintire pierdută pe undeva.
Fred avansă, zâmbind.

— Bună, zise el. Bun venit în Provence.

— Bună, spuse ea. Te cunosc de undeva. Caut un bărbat.

— Şi eu sunt tot bărbat, zise Fred. Scrie în acte.

Ea îl privi cu nesiguranţă.

— Nu m-am referit la orice bărbat. Trebuie să mă aştepte cineva. Sper.

—Jeremy Tyrrell nu poate ajunge, recită el. M-a rugat să mă întâlnesc eu cu tine şi să te conduc
la Monte Carlo. Sunt Fred Carton. Ne-am întâlnit în Cellar Bar cu ceva vreme în urmă.

Cândva, în tinereţea lui neîncrezătoare, citise într-o carte despre bunele maniere că un bărbat nu
avea voie niciodată să-i ofere mâna unei doamne, trebuind să aştepte un gest din partea ei; totuşi
acum părea necesar să-şi impună cumva prezenţa, dată fiind situaţia. Ea strânse în fugă
mâna oferită, dar păru în continuare perplexă.

— Unde-o să stau? întrebă ea. Nu m-am aşteptat la aşa ceva.

— Vino cu mine, spuse el, luându-i geanta. Ai rezervare la cel mai bun hotel din Monte Carlo,
iar caleaşca aşteaptă afară.

îşi dădu seama că şmecheria era să facă lucrurile să se petreacă atât de iute, încât imaginea lui
Jeremy Tyrrell să se dilueze în încântarea momentului. Elicopterul companiei Heli Air Monaco îi
aştepta afară, astfel încât nu peste multă vreme zburau deasupra Mediteranei. Trenul ar fi fost
îndeajuns de bun pentru Fred, dar Kate Seymour merita să aibă parte de un mijloc de transport
mai civilizat până la Monte Carlo. Fata se uita pe fereastră, minunân-du-se de spectacolul care i
se desfăşura înaintea ochilor: lanţul muntos, linia de coastă aglomerată, marea
albastră, întinzându-se cât vedeai cu ochii în dreapta lor.

— E cea mai albastră mare pe care-am văzut-o vreodată, spuse ea.

Vocea ei, influenţată probabil de zbor, era uşor răguşită şi provocatoare.

— E ceea ce voi, artiştii, numiţi albastru-cobalt, nu? întrebă Fred.

încrederea sa în elicoptere nu era îndeajuns de mare încât să-i ofere siguranţa de sine relaxată pe
care spera s-o arate în astfel de momente; îşi aminti că, în preajma sondelor de petrol din Marea
Nordului, aproape că ploua cu elicoptere. însă cuvântul pentru a descrie atitudinea afişată de
Kate Seymour era nepăsare. Se aplecă mult în faţă către fereastră, privind în jos la iahturi, astfel
încât Fred se temu pentru siguranţa zborului în mica maşinărie care-i purta prin aer.

Rotindu-se peste Cap Ferrât, văzură de la distanţă stânca pe care era aşezat Monaco Viile.
Heliportul se afla la marginea apei, în zona Fontvieille, astfel încât uşurarea lui Fred la revenirea
pe pământ nu era atât de mare cum părea: cu doar câţiva ani în urmă, acest pământ era sub ape.

Călătoria cu taxiul prin tunel şi în jurul portului fu îndeajuns de captivantă încât Kate Seymour să
nu pună anumite întrebări pe care Fred le anticipase. Din maşina care urea pe Avenue d’Ostende,
observară uriaşul iaht al lui Niarchos1, Atlantis 2, zăcând nefolosit în port, aşa cum îl ştia Fred de
când sosise. Dar după ce taxiul intră în Place du Casino şi opri exact în faţă la Hôtel de
Paris, întrebărilor deja existente în mintea ei li se mai alăturară câteva.

— Aici o să stau? întrebă ea. Mi se pare că arată mai mult a palat decât a hotel.

— Aşa e, nu? zise Fred. Aici stau cei din elita societăţii. Mobilă veche, candelabre de cristal,
oglinzi bogat ornamentate, tablouri şi statui, iar sub toate astea, 200 000 de sticle de vin ţinute
într-o pivniţă săpată în stâncă. Pare-n regulă.

Ea îl privi de parcă ar fi fost nebun.

— Nu-mi permit toate astea, spuse ea. Vreau să stau la hotelul lui Jeremy.

— El ţi-a plătit şederea aici, zise Fred. Nu poţi să refuzi. E-o experienţă unică.

Ea privi pe fereastra taxiului spre intrarea în hotel, în timp ce Fred se gândi că îţi trebuia ceva
siguranţă de sine pentru a intra intr-un asemenea stabiliment. In timp ce-i făcuse rezervarea,
contemplase frumoasa rotondă cu geamuri multicolore şi se simţise şi el destul de stingherit
în acel loc.

— La naiba, zise ea şi ieşi dintr-odată din maşină.

El o urmă repede, îi plăti şoferului şi urcă treptele de marmură, ducându-i valiza. Primirea de
care avu parte înăuntru din partea personalului, care de obicei avea de-a face numai cu oameni
bogaţi, păru s-o liniştească. De asemenea, fata, constată el bucuros, ştia ceva franceză.

— După ce-ţi vezi camerele, ai chef sa vii să bem ceva peste drum? întrebă el.

— Nu prea am altceva de făcut, spuse ea. îmi pare rău. Nu vreau să fiu nepoliticoasă. Mă întreb
totuşi unde-i Jeremy.

Un bărbat în uniformă îi luă valiza şi-i arătă drumul. Fred se uită la luxul de care era înconjurat.
în holul de la intrare se afla un cal de bronz, ale cărui potcoave se îngălbeniseră de la
nenumăratele atingeri în căutare de noroc ale pariorilor care se îndreptau către cazinou.
Zece minute mai târziu, fata reapăru, părând mai relaxată.

— E uluitor, zise ea. N-am mai văzut asemenea camere de hotel. Probabil că-1 costă o avere.

El o conduse prin Place du Casino, înspre Café de Paris, unde se aşezară la o masă, în lumina
asfinţitului. Ea ceru un vin alb sec, cu apă minerală. După ce-i sosi băutura, îl privi cu atenţie pe
Fred, probabil pentru prima oară.

— Impresia pe care mi-ai făcut-o când te-am întâlnit prima oară în Cellar Bar a fost a unui poet
fără o para chioară sau a cuiva care n-are de lucru. Acum te fâţâi prin Monaco într-un elicopter.
E cam ciudat, nu?

— Viaţa e surprinzătoare, nu-i aşa? căzu el de acord.

Aşezat lângă ea şi uitându-se în nişte ochi albaştri puşi

în valoare de cele mai întunecate sprâncene pe care le văzuse vreodată, Fred încropi cu greu o
propoziţie coerentă.

— Locuieşti aici? Munceşti aici?

— Da şi nu, zise el. Da pentru prima întrebare, nu pentru a doua.

— E foarte straniu. Se pare c-am fost lăsată în grija unui bărbat pe care nici nu-1 cunosc.

— Provocatoare situaţie, nu?

— Al naibii de ciudată, de fapt. Unde-i Jeremy? E cu alta, nu?

El aprobă de cap.

— A adus-o cu el.

— Nemernicul, zise ea, dar vorbi atât de blând, încât replica nu sună deloc veninos. De fapt, e
vina mea. La urma urmei, nu m-a invitat el să-l văd. Am simţit pur şi simplu că aveam nevoie de-
o pauză. Şi în mod evident pusesem mai multă greutate pe relaţia noastră decât putea să suporte.

— Nu pari foarte supărată, zise Fred.

Se temuse că în acest moment fata avea s-o dea pe plâns, însă acum constată cât de mult se
înşelase. Kate Seymour era o fată controlată, calmă, liniştită, stăpână pe sine: în mod sigur, era
nevoie de mai mult de-atât ca s-o superi.

Ridică din umeri şi apoi îşi luă băutura.

— Era un simplu prieten. Sau cel puţin aşa am crezut. Cine-i tipa?

— Soţia lui Dermot Ryan.

— E îndeajuns de bătrână să-i fie bunică.

— începe să arate mai tânără ca el, îi spuse Fred.

Acesta era momentul serii în care bogaţii începeau să-şi

etaleze maşinile Ferarri şi Rolls Royce, în căutarea acelei vieţi de noapte pentru care Monaco era
atât de vestit. Cocteiluri la Hôtel de Paris, cina la lumina lumânărilor în restaurante aflate pe
acoperişul celor mai înalte clădiri, oferind astfel o privelişte care-ţi tăia răsuflarea, iar
apoi cazinoul şi clubul de noapte de pe Boulevard des Spélu-gues, zonă în care sportul local de
pândire a vedetelor putea să continue până în zori.

în ciuda noilor şi costisitoarelor sale haine, Fred nu era îmbrăcat cum se cuvenea pentru toate
acestea şi cu greu s-ar fi putut potrivi cu Kate dacă ea ar fi purtat o rochie de seară. Privi
mulţimile în goana lor disperată după distracţie şi mai comandă de băut.

— Ce-ai de gând să faci? o întrebă el.

Kate Seymour îi zâmbi pentru prima oară.

— Asta mă-ntrebam şi eu. Zborul meu înapoi e abia luni dimineaţă.

— Ce-ar fi să-ţi arăt ceea ce noi, englezii, numim The Azure Coast?

Il amuza felul cum se erija în profesor şi ghid, în condiţiile în care nici el nu văzuse mare lucru
din zonă.

— Sunt multe de văzut şi n-are rost să pierzi ocazia.

Expresia oarecum încruntată pe care Kate o arborase încă

de la sosirea în Nisa păru să pălească în faţa acestei sugestii.

— Ar fi foarte frumos din partea ta, zise ea. Mi-ar face plăcere.

— Vin la hotelul tău la ora nouă.

— Sigur nu te plictiseşti? La urma urmei, aici locuieşti.

— O, nu, spuse el. Nu mă plictisesc.

A doua zi de dimineaţă, Kate se afla pe treptele hotelului îmbrăcată într-o pereche de jeanşi albi
şi o cămaşă marinărească albastră, ambele punându-i în valoare silueta mai bine decât costumul
cu pantaloni purtat cu o seară înainte. Fred îi strânse mâna foarte ceremonios, după care i-o
sărută.

— Şi dacă plouă, domnule Carton? întrebă ea.

— Ploaia e un fenomen englezesc, îi spuse el. Pe-aici vegetaţia se menţine proaspătă doar cu
rouă. Cum îţi plac trenurile?

— Le iubesc.

— Bine. O să putem să ne oprim în multe locuri.

— Să mergem.

In Nisa se amuzară privind liota de gigolo, îmbrăcaţi în jachetele lor albe impecabile, cu freza
aranjată atent, bându-şi cafeaua la stradă, în timp ce studiau marfa care trecea pe trotuar,
întrebându-se de unde urmau să le vină banii pentru următorul costum Armani. Băură o cafea
pe Promenade des Anglais, un drum de vreo şase kilometri, mărginit de palmieri, pe care, în
ciuda celor opt benzi, se creau mereu ambuteiaje şi care despărţea aglomerata capitală a Rivierei
de frumosul Baie des Anges2. Apoi se plimbară prin principat, văzând grădini înflorite,
fântâni moderne şi arcade în stil italian. Ajunseră în oraşul vechi, dincolo de cafenele şi bistrouri,
la piaţa de legume, unde vinete strălucitoare, dovlecei şi ardei roşii, verzi şi galbeni erau stivuiţi
primejdios de înalt. Pe Boulevard Victor Hugo, sub o boltă de platani, văzură o bătrână care trăia
din ce avea în coşul de cumpărături de la supermarket, fierbân-du-şi cartofi într-o cratiţă
minusculă pe o plită aşijderea. Dintre şaptesprezece muzee şi galerii, Kate îl alese pe cel dedicat
lui Marc Chagall. Tablourile pe pânză cu teme biblice ocupau două încăperi. Fred se zgâi vreme
îndelungată la Noe şi curcubeul şi prevăzu anumite dificultăţi în a-i împărtăşi entuziasmul cu
privire la marile opere de artă: i se părea că el pictase mai bine la şcoală.

In Cannes se văzură înconjuraţi de porumbei, pudeli şi indivizi cărora le plăcea să pozeze în

diverse ipostaze. Se strecurară printre ei de-a lungul Croisettei trandafirii, unde oamenii chiar se
plimbau numai pentru a fi văzuţi, şi apoi o luară pe jos înspre vechiul port, în vestul
oraşului. Plaja, alcătuită din nisip de import, era aproape în totalitate privată şi avea reguli foarte
stricte, cu şezlonguri aranjate ordonat, milităreşte, fiecare cu propria măsuţă pentru şampanie. Pe
partea cealaltă a drumului se aflau câteva dintre cele mai luxoase hoteluri ale Europei,
care reuşeau foarte uşor să-şi umple camerele cu clienţi. Cannes, înconjurat de zone deluroase şi
patria mimozelor, fusese de fapt descoperit doar cu o sută cincizeci de ani în urmă de un englez,
fost lord cancelar al Marii Britanii, aflat în drum spre Italia. Pe atunci era doar un anonim sat
de pescari, însă astăzi statuia celui care-1 descoperise trona, înconjurată de flori, la o aruncătură
de băţ de Palais des Festivals. Omul care fusese odinioară mândru şi mulţumit că descoperise o
oază de linişte era acum omagiat pentru că stârnise o goană nebună către acele locuri. Nu
departe de statuie dădură peste Bar Cristal, de unde se vedea portul. La bar erau scaune înalte, iar
berea provenea din butoaie, nu din sticle. Fred se simţi ca acasă.

In Juan-les-Pins, loc în care, mânaţi de amintirea îndepărtată a unui cântec vechi, se aşteptau să
găsească vârfurile eleganţei şi rafinamentului, dădură peste gălăgia unei muzici la modă, care
răsuna îngrozitor pe străzi, magazine de prost gust, găleţi şi lopeţi, costume de baie dintr-o
altă ţară - un fel de Blackpool fără ploaie.

De acolo, puţin după asfinţit, luară un taxi, străbătând peninsula acoperită de pini până la Antibes
şi având parte de cele mai frumoase lucruri: străzi vechi, fermecătoare, castele din piatră,
magazine moderne, un adevărat labirint de alei înguste, o piaţă acoperită, un port pitoresc,
plin doar cu ambarcaţiuni de agrement, pieţe liniştite, baruri şi restaurante ale căror mese aflate
pe trotuar erau străjuite de palmieri. Pe Rue de la République, stradă pe care maşinile nu
circulau, se aşezară pe terasa de la Bar François, uitându-se la un autotrenuleţ alb, împodobit cu
steaguri albe şi albastre, care trăgea după el printre străduţele strâmte trei vagoane pline cu
turişti.

— Am descoperit secretul siluetei tale, zise Kate. Nu mănânci.

— Am înţeles unde baţi, spuse Fred, terminându-şi berea. Hai să găsim un restaurant bun.

Se plimbară pe o zone piétonnière în direcţia mării până la Place Nationale, unde turiştii aşezaţi
în piaţă, la terase, sub umbrele Heineken, savurau o băutură de seară. Cu totul nepotrivit printre
aceste clădiri vechi, un ceas electronic montat în vârful unui stâlp de iluminat indica ora.

Intr-un restaurant din apropiere, bucătăria era nouvelle. Fred se gândi că un asemenea loc, în care
felurile de mâncare păreau a fi tablouri cu morcovi, dovlecei şi frunze de ţelină închipuind raze
de soare, ar fi plăcut pentru musafira sa artistă, dar îşi dădu repede seama că era greu să te
hotărăşti dacă salata era şi hrană sau numai decor.

— Ce zici de-o şampanie? întrebă el. în Franţa poţi să faci rost.

Ea ridică o sprânceană.

— Ne permitem?

— De ce nu? zise el.

Nu dorea ca prietenia lor să fie influenţată în vreun fel de discuţia despre bani, dar ştia că, mai
devreme sau mai târziu, Kate va începe să pună întrebări. Se dovedi a fi mai devreme.

— Eşti un bărbat misterios, Fred, spuse ea după ce sosi şampania. Cu ce te ocupi?

— Cu mai puţine decât ar trebui, îi spuse el. în cea mai mare parte a timpului, frec menta.

— în Monte Carlo?

— E mai cald.

Răspunsurile lui provocară alte întrebări. Reuşi totuşi să zâmbească şi să se încrunte în acelaşi
timp.

Bându-şi şampania, Fred se felicită pentru modul abil în care manevra lucrurile. Nici o declaraţie
de dragoste n-ar fi transformat-o pe Kate Seymour într-un cal nărăvaş. Nici o ieşire pasională n-
ar fi distrus tihna acestui moment extrem de decent. în cazul de faţă, modelul său era
Brer Rabbit, cel care considera că era mai bine să-ţi maschezi dorinţele. Era nevoie de o
înfrânare controlată a pornirilor şi de un şarm calm şi detaşat pentru ca s-o nedumerească, apoi s-
o irite şi, în cele din urmă, s-o insulte, astfel încât în cele din urmă curiozitatea de-a afla cum de
reuşea să rămână insensibil la frumuseţea ei avea să-i aprindă mândria feminină şi să-i dea ghes
să-l vâneze ea pe el. Dacă ar fi reuşit să se ţină în gardă îndeajuns de mult, spera el, ar fi fost târât
direct în pat. Era o abordare ciudată, dar sigură dintr-un punct de vedere: nu dăduse greş
niciodată.

Fred înţelegea foarte bine care erau limitele, perimetrele şi parametrii între care putea evolua fără
să provoace stânjeneală; faptul că, după o pauză sexuală prelungită, ar fi putut accepta s-o pupe
în fund tot timpul era genul de informaţie care, în acest moment, trebuia trecută sub tăcere.

— De ce nu munceşti, Fred? îl întrebă ea. Nu c-ar fi treaba mea. Nu trebuie să răspunzi.

— Am moştenit nişte bani, îi spuse el. Motivul pentru care sunt acum aici e că vreau să evit
nişte taxe mărişoare. Mama a murit mai bogată decât mi-aş fi închipuit. Am ajuns la concluzia că
ne apreciem părinţii la adevărata valoare abia după ce mor.

Trimiterea la părinţi avu un efect ciudat asupra lui Kate Seymour. Fetei îi dispăru culoarea din
obraji; se holbă în jos la mâncare fără s-o vadă de fapt.

Descurajat de efectul produs, Fred începu să mănânce de parcă n-ar mai fi folosit niciodată un
cuţit şi o furculiţă, ci fusese convins, de o persoană în care nu avea prea multă încredere, că
acestea erau mijloacele pe care te puteai baza pentru a duce mâncarea de la farfurie la gură.

— Mama a murit anul ăsta, zise el repede. Asta explică lucrurile. Te simţi bine?

Kate aprobă din cap, dar rămase tăcută o vreme.

— S-a întâmplat ceva, spuse ea după un timp. Putem să nu mai vorbim de părinţi? Subiectul
are un efect ciudat asupra mea uneori. Nu mereu. Doar uneori.

Fred abandonă rapid subiectul, ca un bărbat prins în dormitorul altuia. Găsi apoi un altul.

—- Zi-mi despre munca ta, sugeră el.

Kate bău un strop de şampanie şi abia după câteva momente păru gata să răspundă.

— încerc să fac o carte pentru copii. Nu-i mare lucru. Se cheamă Emu Melcişorul, o carte cu
multe desene şi cu o poveste simplă, pentru copiii de până la cinci ani. Nu mi-am găsit încă un
editor, dar deja visez la o întreagă serie de cărţi cu Melcişorul: păpuşi Melcişor, mozaic
Melcişor, tricouri cu Melcişor.

— Şi, dată fiind creşterea explozivă a natalităţii, ai o piaţă proaspătă de cumpărători în fiecare
an, spuse Fred, uşurat s-o vadă purtându-se din nou normal.

— Treaba cu Melcişorul e adevărata mea muncă. Restul e doar ca să mă întreţin, cum s-ar zice.
Desenele sunt uşor de făcut. Pentru poveste e nevoie de ceva mai mult timp.
— Eu mă pot gândi la poveşti, dar nu ştiu să desenez, zise Fred. Poate c-ar trebui să ne unim
forţele.

— Bine, atunci, spuse ea. Dă-mi o poveste. Am nevoie de ea.

Părea să-şi fi revenit complet şi-i arunca priviri provocatoare lui Fred.

— Păi nu ştiu formatul, spuse el, gândindu-se imediat la o poveste.

— Douăşpe pagini groase pe care copiii nu le pot rupe, cu un desen pe fiecare şi cu text în josul
foii. Am nevoie de poveşti scurte şi simple, pe care să le poată urmări un copil de trei ani. Hai,
partenere. Bagă una.

Era din nou ea însăşi, puternică şi încrezătoare. Fred îi reumplu paharul cu şampanie.

— In fiecare dimineaţă, Melcişor se duce la mare să hrănească peştii. Intr-o bună zi, pleacă în
larg cu barca. Dar barca se strică şi el rămâne în mijlocul apelor. începe să plouă, îi e frig şi e ud
leoarcă. Apoi îl văd peştii şi, împreună, îi împing barca până la mal, fiindcă el e cel care le dă să
mănânce.

— Să ştii că e aproape perfectă, zise Kate. Tocmai ţi-a venit în minte?

— Mie şi şampaniei. Mai e Gregory pe fir?

— Gregory?

Cuvântul îi distrăsese atenţia, aşa cum Fred şi intenţionase, de altfel; încă o auzea spunând S-a
întâmplat ceva.

— Gregory Peck, check3! îi spuse el. Dă-mi adresa şi-ţi trimit mai multe povestioare.

Ea căută prin poşetă.

— Mai bine îţi dau cartea mea de vizită.

Pe fond negru, cu litere aurii, era scris KATE SEYMOUR, ARTIST LIBER PROFESIONIST, şi
era trecută adresa atelierului în care lucra şi unde se părea că-şi avea şi domiciliul. Fred o
împături de parcă ar fi fost o hartă care indica locul unde fusese îngropată comoara.

In timp ce se plimbau după aceea către gară, Kate îl întrebă:

— Vii mâine la plajă cu mine? îmi închipui că magazinele sunt închise.

— Mâine e duminică? întrebă Fred. în compania ta, oricine pierde şirul zilelor.

Gara din Andbes, cu palmierii şi jardinierele colorate, pline cu flori, arăta mai degrabă ca o
expoziţie horticolă decât ca o staţie de cale ferată. Nu ţi i-ai fi putut închipui pe cei care făceau
naveta, aşteptând trenul, dimineaţa, în ploaie, intr-un asemenea loc. Chiar şi acum, seara
târziu, câţiva călători erau la bustul gol, iar numele staţiilor de pe parcurs - Menton, Monaco,
Villefranche, Nisa, Cagnes, Cannes - nu sunau câtuşi de puţin precum lista îngrozitoare de halte
recitate jalnic în ploaie de un crainic al Căilor Ferate Britanice cu un defect de vorbire. Când sosi
trenul, el o apucă de mână ca s-o ajute să urce şi apoi uită să-i dea drumul.

în după-amiaza următoare, se aflau pe plajă de mai bine de o oră când îi văzură pe Jeremy Tyrrell
şi pe Lena Ryan sosind şi aşezându-se pe două şezlonguri, la oarecare distanţă de ei.

Kate purta un slip galben, care-i adeverea lui Fred presupunerile pe care le făcuse despre corpul
ei. Ascuns cuviincios în majoritatea timpului sub o îmbrăcăminte cam neglijentă se afla un corp
care ar fi uluit şi un eunuc. Când Kate stătea întinsă pe spate, sânii ei păstrau forma pe care ar fi
avut-o stând în picioare, iar picioarele ei erau ca ale unei dansatoare. Fred era încântat că, la
fiecare nouă întâlnire, purta tot mai puţine haine decât la precedenta şi se întreba, tremurând de
nerăbdare, dacă nu cumva putea să-şi dea şi sutienul jos. Gura ei cerea să fie sărutată.

— Uite acolo, un prieten al tău, îi spuse el.

Kate se ridică din curiozitate şi-i văzură amândoi pe Jeremy Tyrrell şi Lena Ryan îndnzând
prosoape roşii şi strălucitoare peste şezlonguri şi scotocind apoi într-o geantă uriaşă, în căutarea
unei sticle şi a două pahare.

— Nu mi-e prieten, zise Kate. Sigur cea de acolo e doamna Ryan?

— Versiunea îmbunătăţită.

— Sper să arăt şi eu la fel la vârsta ei. Dar cum reuşeşte - bea lapte de cuc?

— Cred că-i e de-ajuns păpuşelul ei. E noul său elixir. Iar anii îi zboară odată cu hainele.

Ea îi privi turnându-şi de băut şi apoi aşezându-se la soare.

— I-am cumpărat de Paşte o carte scrisă de un romancier maghiar. I-am spus că nu citeşte
îndeajuns de mult. Ce carte crezi că era?

— Un romancier maghiar? Se cam restrâng opţiunile.

— Se numea Elogiu femeilor mature4. O nouă boacănă tip Kate Seymour. E clar c-a citit cartea
ca pe Sfânta Scriptură.

— Ne-a văzut, zise Fred.

Scrutând plaja încoace şi încolo, ca orice turist fără astâmpăr, plictisit doar să stea la soare,
Jeremy îşi aţinti în cele din urmă privirea asupra lui Kate şi Fred. Se uită mai atent, nesigur că
vedea bine, după care-i făcu uşor cu mâna - cea care nu ţinea paharul - lui Fred.

— Vine-ncoace? întrebă Kate.

— Cred că aşa are de gând.

— Ar avea tupeul. Aşa îi învaţă la Charterhouse.

Fred se gândi că era foarte puţin probabil ca Jeremy

Tyrrell să-şi dorească să dea ochii cu Kate Seymour acum, şi era şi mai puţin încrezător că Lena
Ryan ar fi sprijinit ideea, dar se dovedi destul de repede că părerea lui Kate fusese îndreptăţită.
Jeremy Tyrrell lăsă paharul, se ridică, îşi aranjă boxerii şi porni agale către ei.

— S-a hotărât să ne facă o vizită, spuse Fred.

— Pe mine să nu conteze.

Dar, când ajunse la mică distanţă de ei, Kate se ridică şi-l privi apropiindu-se.

— Bună, zise el. Ai venit, până la urmă.

— Aşa se pare, spuse ea. Tu ce faci?

— Bine. Nu-i aşa că e un loc minunat? Doamne, de ce nu te-am văzut până acum în slip?

— Poate pentru că în Anglia era iarnă, Jeremy. Nu prea se poartă slipuri prin zăpadă.

împietrit complet de imaginea corpului ei, nu păru să observe remarca sarcastică.

— Nu vreţi ceva de băut? Veniţi la noi s-o salutaţi pe Lena.

Fred primi cu neîncredere această sugestie. Era nevoie

de o sublimă indiferenţă faţă de sentimentele oamenilor pentru a veni cu o asemenea idee, dar
nepăsarea voioasă, îşi zise el, era exact trăsătura care-i călăuzea prin meschina lor viaţă pe
indivizii ca Jeremy Tyrrell. Oamenii aflaţi în suferinţă nu meritau atenţie: interesul şi atenţia se
mutaseră deja mai departe.

— Te-ai supăra rău dacă n-aş veni? întrebă Kate. Sunt destul de mulţumită unde sunt chiar
acum.

— Ei, hai să bei ceva, zise el. Nu mai fi aşa naşparlie.

— Naşparlie? Asta-i o expresie academică? Jeremy, pot să te iert că n-ai fost fidel, dar
bădărănia e deja prea mult.

Fred izbucni în râs auzind replica, ceea ce păru să-l enerveze pe Jeremy Tyrrell, care roşi uşor.

— Ei bine, dacă ai de gând să fii...

— Naşparlie.
— ...Nepoliticoasă, o să-mi văd de drum. Mai vorbim, Fred.

Făcu stânga-mprejur, gata să plece, dar nu se putu abţine să mai privească o ultimă dată,
insistent, corpul lui Kate. După ce se îndepărtă câţiva metri, ea păru să-şi amintească ceva şi
strigă după el.

— Mulţumesc că mi-ai plătit cazarea la hotel.

El se întoarse. îşi închipui că era sarcastică.

— De ce-aş face asta? întrebă el.

— Păi nu tu? N-ai...?

El clătină din cap.

— Apropo, la ce hotel stai?

— Hôtel de Paris.

— Ei, drăcie! Mi-aş fi dorit să-mi pot permite aşa ceva.

Se îndepărtă apoi, surprins de cât de nefericit se simţea

după această scurtă conversaţie. Lângă şezlonguri, Lena Ryan îl privea cu atenţie - fusese cu
ochii pe el de când plecase de lângă ea. Văzându-1 că se întoarce, îi făcu semn cu mâna. El îi
răspunse destul de şovăielnic.

Fred se întinse şi închise ochii. îi plăcuse felul în care Kate Seymour gestionase o situaţie
delicată.

Deodată, ea îi şopti la ureche:

— Tu mi-ai plătit cazarea la hotel?

— Da.

— De ce?

El deschise ochii şi se uită la ea.

— Pentru că de când te-am văzut mi-am spus, asta e o femeie minunată.

Ea se întinse pe spate, închise ochii şi zâmbi.

Dimineaţa de luni în Monte Carlo nu aducea nelipsita negură a dimineţilor de luni din Anglia.
Numai soarele muncea de la prima oră. Pe sediul de la Crédit Lyonnais ceasul şi temperatura
erau afişate alternativ: 10.58 - 24°C.
Sosiseră în oraş din Place du Casino, acolo unde, în locul frumoaselor grădini, încă prezente pe
cărţile poştale, se afla un uriaş şantier, pe care zeci de muncitori în salopete albastre lucrau la
construcţia unei imense parcări subterane. O sarcină şi mai grea, pentru alţii, avea să fie refacerea
grădinii de deasupra după ce era terminată parcarea.

Crearea de spaţiu acolo unde nu existase până atunci producea constant locuri de muncă într-o
zonă unde ofertele erau destul de limitate. Zgomotul picamerelor era mereu aproape, în vreme ce
materialele de construcţie răsăreau la tot pasul, iar macaralele se balansau deasupra capetelor. In
apropiere, luxosul centru comercial Métropole era în construcţie - un proiect de lux pe trei
niveluri. Deasupra lui, la final, urma să fie construit un nou hotel cu peste o sută cincizeci de
camere; dedesubt, la subsol, se afla un adăpost antiaerian.

Deşi abia pe jumătate construit, era deja deschis, iar Kate Seymour intră prima. Fata era de
părere că orice călătorie în străinătate trebuia să se încheie cu o tură la cumpărături. Cele mai noi
scări rulante din lume îi transportară trei etaje mai jos, unde văzură cu mirare că în oraşul
acesta construit în pantă nu se aflau, aşa cum şi-ar fi închipuit, în măruntaiele pământului, ci la
parter, unde o altă stradă trecea prin faţa noii construcţii. Aerul condiţionat era atât de puternic,
încât lui Fred i se făcu frig pentru prima oară de când sosise.

— Ce să-ţi cumpăr? întrebă el şi se gândi apoi: o casă la ţară, printre dealuri? Un inel de
logodnă? O lună de miere în Hawaii? Luna pur şi simplu?

— Să-mi cumperi? zise Kate. Cred c-ai cheltuit destul cu mine în weekendul ăsta.

Se plimbară alene pe sub candelabrele care iluminau cele mai ascunse colţuri ale acestei lumi noi
şi opulente, prin faţa vitrinei unui magazin Giovani. El sugeră o pereche de pantofi.

— Mi-ar plăcea să-i încerc pe ăia, cedă ea, arătând spre vitrină.

Dar, după ce se hotărî pentru o pereche de pantofi Xavier Danaud cu toc înalt, decupaţi în faţă,
din piele albă, imitaţie de emu, îşi scoase propriul card de credit Access.

— Ştii ce-nseamnă o carte de credit Access? întrebă el.

— Spune-mi tu.

— O carte de credit încurajează cheltuielile prosteşti. Lasă-mă pe mine să-i cumpăr. Un cadou
de rămas-bun înainte să-ţi iei zborul din viaţa mea.

Ea îl privi ţintă.

— Cine-a zis că zbor din viaţa ta?

— Am văzut biletul de avion.

— Păi, zise ea, mai erau şi altele.

— Asta înseamnă că s-ar putea să te-ntorci prin locurile astea? Aş fi foarte fericit dac-ai face-o.

Astăzi purta o rochie galbenă care se oprea la doar o palmă deasupra genunchilor. Picioarele ei,
deja bronzate, îl ispiteau să se lase în patru labe şi să le sărute.

— Mi-ar plăcea, îi spuse ea. E minunat aici. Soare şi mare. Grădini mititele, pline de flori
exotice, în care nimeni nu e tâlhărit. Nu e nicidecum oraşul zgomotos de coastă la care mă
aşteptam.

Fred căută în zadar un semn cât de mic că prezenţa lui ar fi fost un motiv s-o facă să se întoarcă.

— O să fii oricând bine-venită, zise el.

Vânzătoarea, care îi luase cartea de credit, îi dădu

chitanţa.

— Data viitoare o să dorm la tine, pe jos, spuse ea. Factura de la hotel cred c-a fost enormă.

Şi, mişcată probabil de această constatare financiară, îşi ridică privirea şi-l sărută - pe obraz.

Stavros Spyros Niarchos (1909-1996), miliardar grec supranumit „Grecul de aur“ (n.tr.).

Golful îngerilor (n.tr.).

Şah! (n.tr.).

Roman al lui Stephen Vizinczey din 1966, în care protagonistul îşi relatează experienţele sexuale
cu femei mai în vârstă decât el (n.tr.).
zece
Nici nu decolă bine Kate Seymour către Anglia, că Fred primi, în apartamentul său, o invitaţie cu
litere în relief, venind de la câteva etaje mai sus.

Doamna Amelia Fotheringay doreşte să aibă plăcerea de a se bucura de compania

dumneavoastră la un cocteil sâmbătă, 9 iulie, la ora 6.

Era genul de invitaţie care acasă ar fi fost azvârlită cu dispreţ la gunoi, dar care astăzi era un
adevărat colac de salvare, şansa de-a cunoaşte pe cineva, o ocazie de fructificat. Fred îşi duse
costumul la curăţătorie şi, spre marea lui stânjeneală, sosi primul.

Amelia Fotheringay era o femeie grăsuţă, voioasă, de vreo cincizeci de ani. Purta o rochie
neagră, din mătase, cercei, brăţară, colier şi o agrafă cu diamante în păr.

— Intră, zise ea. Cum te numeşti?

— Fred.

— Intră, Fred. Te-am mai văzut rătăcind pe-aici, de parc-ai fi fost fantoma lui Banquo.

Apartamentul era de trei ori mai mare decât al lui Fred şi mobilat luxos; covorul alb şi gros părea
prea bun pentru a călca pe el. Tablourile de pe pereţi, după ochiul de necunoscător al lui Fred,
păreau reale; unul dintre ele, Fred era sigur, îi aparţinea lui Constable. Doamna Fotheringay îl
conduse afară, pe balcon, unde un bărbat într-un sacou alb împărăţea peste o masă cu băuturi.

— El e Albert, spuse ea. O să fie chelnerul meu în noaptea asta şi-o să aibă grijă să nu rămâneţi
niciodată cu paharele goale.

— A fost amabil din partea dumneavoastră să mă invitaţi, zise Fred, ţinând cont că nu ne-am
cunoscut până acum.

— Motivul pentru care organizez petrecerea este să aflu cine naiba locuieşte aici, spuse
doamna Fotheringay. Cred că e unul dintre cele mai goale blocuri din Europa. Ai observat cât de
puţine lumini sunt aprinse după lăsarea întunericului? Bulangiii s-au văzut cu sacii în căruţă,
acum că au o adresă pentru a fi scutiţi de taxe, şi s-au mutat cu toţii pe coastă, înconjuraţi de
pământ.

Fred luă un pahar de şampanie de la Albert şi îşi întrebă amfitrioana:

— De cât timp locuiţi aici?

— Doar de un an, zise ea.

îşi luă la rândul ei un pahar de şampanie, dar nu bău din el.

— Soţul meu dorea să vândă afacerea pe o sumă frumuşică, după două atacuri de cord, iar
contabilul său ne-a sfătuit să petrecem un an aici, până se încheia vânzarea. întâmplarea face ca
soţul meu să fi murit cu două luni în urmă, iar eu n-am reuşit să-mi pun toate treburile în ordine
între timp ca să plec acasă.

Telefonul de pe perete sună.

— Carruthers, MI5, răspunse ea şi-i făcu cu ochiul lui Fred. Trimiteţi-i sus.

Alţi oameni aşteptau deja la uşă, iar femeia se strecură prin cameră, făcându-le semn să intre.

— Ai tras la măsea, dragule, sau e doar o loţiune ieftină? îl întrebă ea pe un bărbat înalt, cu
mustaţă, care părea să fi venit neînsoţit. Să n-ai niciodată încredere în bărbaţii cu mustaţă, îi
spuse apoi lui Fred. Simpla lăsare a unei mustăţi e o şarlatanie.

Bărbatul îi zâmbi lui Fred.

— E o hoaşcă bătrână şi simpatică, nu? Mă numesc Philip Hunt.

Dar, înainte ca Fred să poată răspunde, doamna Fothe-ringay îi grăbi pe nou-veniţi către Albert şi
masa cu băuturi, şi noi feţe se iviră înaintea lui. Intr-un colţ al camerei, un bărbat începu să cânte
la un pian alb o melodie discretă, care nu împiedica nicidecum conversaţiile. Oaspeţii erau mai
toţi frumos îmbrăcaţi, majoritatea de vârstă mijlocie şi aproape toţi veniţi în cuplu. Fred privi de
jur împrejur pentru a vedea dacă bărbaţii nu remorcaseră şi niscaiva fete tinere la petrecere, dar
nu văzu nici una. Camera mirosea a bani, dar nu era o aromă care să ajungă la nările vreunui
funcţionar de la Fisc.

Când Philip Hunt îşi făcu din nou apariţia, tocmai îi spunea o glumă unui bărbat rotofei, pe nume
Humphrey, care arăta a bogătaş. Se aşezară lângă Fred, ca şi cum bărbaţii singuri ar fi trebuit să
stea împreună. Humphrey nu era atent la gluma pe care-o spunea Philip Hunt; se gândea la
gluma pe care avea s-o spună el după aceea.

Se dovedi ulterior că Humphrey era designer sau arhitect, unul dintre chiriaşii absenţi din Parc
Saint Roman, care-şi găsise un locşor prin dealurile de lângă Grasse, o fermă transformată, cu o
cheltuială mare, în genul de locuinţă de relaxare provensală care avea să ajungă într-o revistă
colorată. Noua sa piscină, aflară bărbaţii, era înconjurată de palmieri, mandarini, magnolii şi
leandri, iar imaginea dealurilor înconjurătoare era eclipsată de arcade gotice reci.

— Se pare că sunt unul dintre puţinii care chiar locuiesc aici, zise Fred.

— N-am crezut niciodată că oamenii chiar locuiesc aici, spuse Humphrey. Mereu am crezut că
e doar o adresă poştală.

— Ei bine, şi eu locuiesc tot aici, spuse Philip Hunt. Nu-i chiar crema cartierelor londoneze,
dar mi se pare foarte confortabil.

— Cu ce te ocupi, Philip? întrebă Humphrey, învârtind un pahar de şampanie pe care deja îl

golise.

— Eu sunt acel Philip Hunt, zise Philip Hunt.

— Pe bune? spuse Humphrey, părând buimac. Şi cine-i tipul?

— Vrei să spui că n-ai auzit niciodată de mine? zise Philip Hunt, care părea sincer surprins de
lipsa de cunoştinţe a lui Fred. Sunt scriitor, am scris multe romane. De fapt, cel mai recent dintre
ele, Nu-ţi da fata unui Worthington, a fost anul trecut pe lista scurtă pentru un premiu literar, dar
a ieşit din cursă chiar în finală.

Se holbă de jur împrejurul camerei, căutând materie primă pentru următoarea carte.

— Măi să fie, zise Humphrey, uitându-se la el. N-am mai întâlnit nici un scriitor până acum. Şi
cum lucrezi, foloseşti un editor de texte?

— Nu, un pix Parker, spuse Philip Hunt şovăitor, de parcă aceasta ar fi fost o informaţie strict
secretă, care-i fusese smulsă prin tortură cu ace înroşite sub unghii.

Poate că-şi închipuia, îşi zise Fred, că toţi s-ar fi apucat de scris romane, dacă ar fi ştiut că
pixurile Parker erau secretul reuşitei.

— Ce altceva ai mai scris? întrebă Humphrey.

— Printre copaci şi în apele râului s-a vândut binişor. De fapt, o să se facă şi-un film.

— Romane comice, nu? întrebă Fred.

— Cine-ar fi în măsură să spună ce-i un roman umoristic? zise Philip Hunt.

Amelia Fotheringay apăru deodată în spatele lor, în compania unui pipernicit om de afaceri
italian.

— Filly Punto, zise el. In Italia suntem înnebuniţi după umorul tău.

— Mario e beat mangă, anunţă doamna Fotheringay.

— Mie mi se pare destul de treaz, zise Philip Hunt, bucuros că dăduse peste cineva care-i citise
cărţile şi nefiind câtuşi de puţin nerăbdător să-i vadă opiniile respinse ca fiind nălucirile unui
alcoolic.

— Amelia, nu eşti deloc drăguţă cu mine, zise Mario, iar eu am cel mai grozav libido posibil.

Ii luă ambele mâini şi i le sărută. Părul roşu din jurul urechilor sugera că încerca să-şi amâne
efectele bătrâneţii cu ajutorul unor produse de la pharmacie.

— Mă doreşti doar pentru Monet-ul meu, spuse doamna Fotheringay, făcându-i cu ochiul lui
Fred. îmi închipui, Mario, că să mă culc cu tine ar fi un fapt care ar trece, pentru o femeie,
neobservat.

— Ce altceva ţi-a mai rămas de făcut pe aici? întrebă Mario, folosindu-şi mâinile pentru a o
implora şi pentru a-şi arăta disperarea.

— Trebuie să-mi hrănesc palmierul yucca de două ori pe săptămână, spuse doamna
Fotheringay. Mai ocupată de atât nu cred că pot să fiu.

Mario renunţă deodată la flirt şi se îndreptă către baie. Doamna Fotheringay îl privi
îndepărtându-se.

— Parc-ar fi un câine care vede un tufiş, nu se poate abţine deloc, zise ea. Tu ce mai faci,
Humphrey? Ai făcut cunoştinţă cu Philip şi Fred?

Albert îşi făcu apariţia şi le umplu tuturor paharele.

— Sunt bine, Amelia, spuse Humphrey. Tocmai am fost în Anglia la înmormântarea socrului
meu. E cea mai ploioasă lună iulie din 1939 încoace. Nici măcar finala de la Wimbledon nu s-a
putut juca la timp.

— Când am participat eu la înmormântarea socrului meu, au deschis ferestrele ca să-i elibereze

spiritul, spuse doamna Fotheringay. Mi s-a părut al naibii de ciudat. Sper că s-a împotmolit în
ventilator. Tu ce mai faci, Philip? încă n-ai ajuns milionar?

— Scriitorii nu se îmbogăţesc, doamnă Fotheringay. E un chin prelung şi al naibii de dureros.

— Cred c-am citit pe undeva despre unii scriitori foarte bogaţi, zise doamna Fotheringay. Cecil
Parkinson, de pildă?

— Poate Jeffrey Archer, spuse Philip Hunt. Dar să ne gândim la un scriitor ca George Orwell.
Ştiţi câţi bani i-a adus Ferma animalelor în primul an după publicare? 79 de lire. Dar Scott
Fitzgerald? La trei ani de la Marele Gatsby, câştiga 31 de dolari de pe urma cărţilor sale. Nu-i de
mirare că ambii au murit la vârste mai fragede decât cea pe care-o am eu acum.

— Dacă-i o afacere atât de prost plătită, cum ai ajuns turist fiscal? întrebă Fred.

— Exact, zise doamna Fotheringay.

—V-am spus c-am vândut drepturile de autor pentru un film, zise Philip Hunt. O sumă destul de
mare, de care încerc să mă ţin cu dinţii. La anu’ s-ar putea să câştig trei lulele.

Clătină din cap la gândul acestei nedreptăţi.

— Şi tu, Fred, întrebă gazda, cu ce te ocupi?

Semăna un pic cu un seminar, îşi zise el, fiecare avea

cinci minute regulamentare înainte ca atenţia publicului să fie atrasă de altceva. Era o experienţă
după care Fred tânjise, dar acum mintea îi era blocată.

— Cu petrecerea timpului liber, răspunse el în cele din urmă.

— Serios? zise Humphrey, de parcă ar fi ştiut deja de asta. Cum?

— Păi, exact invers decât dacă m-aş ocupa cu munca, răspunse Fred. Mi se pare o formă de
egoism să-mi iau o slujbă când sunt atâţia şomeri care-şi caută de lucru.

— Şomeri care nu-şi caută de lucru, spuse Humphrey. Cum crezi că face guvernul să fie reales
mereu, dacă trei milioane de oameni nu au slujbe? Cei care nu muncesc îi votează. Au învăţat să
aprecieze timpul liber.

— încerc de ani buni să-i învăţ asta pe oameni, zise Fred. Dar ei continuă să se înghesuie în
birouri.

— Eu nu-i votez, spuse doamna Fotheringay. Conservatorii au un soi de cruzime pe care n-o
suport.

în scurt timp, se ceru mutarea grupului lângă piscina care încă sclipea în soarele după-amiezii, la
cincisprezece etaje sub ei - vocile găsiră sprijin şi apărură şi destule locuri. Fred se cufundă într-o
canapea albă din piele şi se uită prin cameră. Păreau să fie mulţi suedezi şi germani pe-acolo, dar
americanii şi francezii, care nu se bucurau de lipsa taxelor din Monaco, nu prea se zăreau.
Pianistul le cânta ceva de Marvin Hamlisch.

Două femei nu cu mult mai în vârstă decât Fred ocupară locurile libere de pe canapea. Una dintre
ele îi îndnse paharul gol şi-l rugă să-i aducă un cocktail cu whisky şi mentă. Printre maldărul de
bijuterii care-i împopoţonau mâna, i se păru că vede o verighetă. Se arătă atât de impresionat de
îngâmfarea ei, încât îi aduse băutura, dar îşi umplu şi paharul lui cu aceeaşi ocazie.

— îl ştii pe Claude, tocmai îi spunea femeia prietenei sale când se întoarse Fred. Locuieşte la
Grimaud. Ne spunea aseară la cină că în timpul Ocupaţiei a trebuit să-şi mănânce pisica. Soţia lui
n-a ştiut până nu ne-a spus el săptămâna trecută. A fost oripilată. „întotdeauna m-am întrebat ce
s-a întâmplat cu pisica", a spus ea. ,Ai mâncat-o în 1943“, i-a zis el.

Femeia luă băutura de la Fred fără să-i mulţumească. Fred mai zăbovi un pic, sperând să scape de
rolul bărbatului invizibil, dar conversaţia merse mai departe fără el, spre vizita pe care urma
Sammy Davis Junior s-o facă la Monte Carlo Sporting Club. Se ridică şi ieşi pe balcon. Sunetul
vesel al conversaţiilor şi râsetelor se ridica dinspre piscină, unde o fată fără suden era în centrul
atenţiei. Fred se simţi atras de această scenă fără nici cel mai mic efort conştient de-a lua o
decizie şi, în scurt timp, împărţi liftul cu două bătrâne al căror parfum l-ar fi făcut să se lase
dus de vânt. Vântul, îşi amind el, se numea mistral, batea straşnic în valea Ronului şi le lua pe
sus pălăriile oamenilor, dar până şi lui, îşi zise Fred, i-ar fi fost greu să destrame parfumul
băbătiilor.
Spectatorul cel mai agitat de lângă piscină era Philip Hunt, care arăta de parcă nu mai văzuse
niciodată o fată fără sutien.

— Isuse, uită-te la pieptul ăla.

— Mă uit, spuse Fred. Asta făceam.

Philip Hunt era un bărbat înalt, slab, cu o privire tristă, care parcă petrecuse prea mult dmp în
lumea tumultuoasă a imaginaţiei. Eliberat temporar din găoacea protectoare pe care şi-o crease
singur, părea stupefiat, dându-şi seama probabil că realitatea cu care se confrunta acum nu
se potrivea cu lumea pe care şi-o construise cu ajutorul pixului Parker. îşi mângâie emoţionat
mustaţa blondă.

— E suedeză, zise el. îţi dai seama imediat. Pe-acolo sexul începe la zece ani. De vină sunt
iernile lungi. Altceva nu-i de făcut.

Fred acceptă fără comentarii acest rezumat despre viaţa sexuală a unei întregi naţiuni, dar Amelia
Fotheringay, care apăruse între timp în spatele lor, spuse:

— Ce aiureală. Dacă se face atât de mult sex pe-acolo, cum de suedezii ăştia sunt doar o mână
de oameni?

— Metode de profilaxie, zise Philip Hunt. Scuzaţi-mă că stau cu spatele, doamnă Fotheringay.

— Să te scuz? E mai bine aşa, spuse doamna Fotheringay tăios. Ce se-ntâmplă cu voi, băieţi?
N-aţi mai văzut o femeie dezbrăcată?

— Nu în ultima vreme, zise Philip Hunt. Se pare c-au fost îmbunătăţite. Doamne, am patruzeci
şi cinci de ani. Aş fi putut fi deja bunic.

— Rămâi la cărţi, Philip. Sunt mult mai puţin solicitante.

Nu părea să fie sfatul pe care-1 dorea Philip Hunt, care

continuă s-o privească pe fată până intră în apă.

— Nu m-ar deranja s-o duc sus şi s-o aplec niţel peste chiuvetă, spuse el, mai mult pentru el
însuşi.

— Acolo duci tu fetele la întâlnire? spuse doamna Fotheringay. La bucătărie?

— Nu-mi amintesc unde le duc, zise Philip Hunt.

Fred se întrebă ce fel de cărţi putea să scrie omul acesta,

în recluziunea monahală a chiliei sale din cer. Scenele de sex, în caz că exista aşa ceva, ar fi
depins de o memorie care, aparent, nu funcţiona corect, iar în lipsa familiei şi a copiilor,
experienţele sale erau la nivelul unui cititor obişnuit. Probabil că scria romane SF.

— Venind la piscină, se pare că ne-am îndepărtat de băutură, spuse el. A fost o greşeală.

— Nu eşti primul bărbat care-şi dă seama c-a ajuns într-un loc nepotrivit din cauza poftelor
trupeşti, zise doamna Fotheringay. Prostia sexuală a bărbaţilor ar putea fi subiectul viitoarei tale
cărţi.

— Când fata aia se hârjonea în piscină, părea să fie locul potrivit, zise Fred. îmi amintesc
momentul destul de bine.

Dilema fu însă rezolvată de Albert, care apăru acum cu o măsuţă pe rotile cu băuturi, pe care o
adusese cu liftul şi-o aşezase lângă piscină. în scurt timp, toată lumea avu din nou şampanie.

Fred se aşeză pe una dintre băncuţele confortabile din jurul piscinei şi-i privi pe ceilalţi cum se
răcoreau în apă. Costumul, pe care-1 purtase doar de câteva ori, părea acum la fel de nepotrivit
pe cât i se păruseră dintotdeauna costumele, dar cum toţi ceilalţi îl purtau, îl păstră şi el. De
la barul din colţul grădinii se auzea muzica din Watership Down.

Pentru prima oară de la sosirea în Monaco, Fred simţi că locul lui era acolo.
unsprezece
O parte dintre obiceiurile lui Fred nu supravieţuiseră călătoriei în sud, printre ele numărându-se
şi obişnuinţa de-a se baza mereu pe televizor pentru a-şi umple timpul. Altele se păstraseră, de
parcă nici nu s-ar fi mutat: o dimineaţă pe săptămână, mergea la cumpărături. Cu puţină
planificare, putea face ca acest exerciţiu să dureze trei-patru ore; învăţa cum să-şi ocupe vremea.

într-o sâmbătă la sfârşitul lui iulie, părăsi apartamentul, puţin după ora nouă, îndreptându-se către
port, unde bău o cafea într-una dintre cafenelele în aer liber de pe malul apei. Turiştii se plimbau
în jurul lui, fără ţintă, uitându-se la bărci. Fiindcă ziarele englezeşti încă nu sosiseră, îşi cumpără
International Herald Tribune şi Le Canard Enchaîné. Această din urmă achiziţie părea un gest
destul de ambiţios pentru cineva cu problemele lui de limbă, dar sperase că desenele l-ar putea
ajuta să depăşească bariera. După ce-şi văzu speranţele înşelate, trecu la următorul ziar.
Kurzi puşi pe fugă în Turcia, epidemii în Bangladesh, Rangoonul prădat, dar el dorea veşti din
Anglia. Cum mergeau pregătirile lui Sebastian Coe pentru Jocurile Olimpice? Mai ploua? Care
star de televiziune apăruse recent în tabloidele duminicale demascat ca homosexual drogat? Ce
noi lovituri pregătea Margaret Hilda Thatcher în spatele sinistrelor cărămizi fumurii de la
Downing Street 10? Şi se mai serveau pâine prăjită şi fasole la ceai?

îşi termină cafeaua şi plecă din port în sus pe Rue Princesse Caroline, uitându-se la magazine.
Ajuns la librăria engleză Scruples, intră. Aproape imediat, observă o carte necartonată, de Philip
Hunt, intitulată Omul care a uitat să respire. O cumpără pe loc.

In supermarkets Codec de la subsol, lângă port, se plimbă printre rafturi cu lista în mână, ca o
gospodină experimentată. Lista era bilingvă şi fusese selectată dintr-una mult mai lungă, în
apartament, la scurtă vreme după ce sosise, pe când încerca să spele rufe cu o sticlă de înălbi-tor.
Băutura de prânz, una dintre marile plăceri pe când era acasă, era unul dintre obiceiurile care nu
supravieţuiseră mutării. Fred nu cedă tentaţiei; neavând altă activitate pentru petrecerea timpului
liber, se şi închipuia fie băut, fie revenindu-şi după băutură. Sâmbăta făcea câte o excepţie şi
sfârşea la The King’s Head, la bar, pălăvrăgind cu străinii.

Astăzi, urmându-şi traseul spre casă, se opri la Flash-man’s pentru câteva halbe de Holsten. Fu
nevoie doar de două pentru a se gândi la Kate Seymour.

Kate se purta ca o fetişcană care nu auzise de sex. Nu existase nici cel mai mic indiciu în
comportamentul ei c-ar fi luat în calcul posibilitatea de-a se culca vreodată cu un bărbat şi,
conform celor spuse de Lena Ryan, nu ajunsese în pat cu Jeremy Tyrrell. Lui Fred situaţia i se
părea nefirească şi alarmantă. Probabil că era ultima virgină de douăzeci şi trei de ani din Marea
Britanie. Iar el era în pericol de-a se implica într-o relaţie cu o fată care nu i-ar fi adus decât
frustrare şi mister. încă îl îngrijora reacţia ei când venise vorba despre părinţi. Problema era că,
numai gân-dindu-se la ea, lui Fred îi venea să danseze.

Urmări din priviri cum un tip de la bancă veni să ia banii de la bar. îşi dăduse seama că în Monte
Carlo banca strângea banii direct de la firmele din oraş, fără să aştepte ca întreprinzătorii să
plătească singuri.

Conversaţiile din jurul lui se purtau în mai multe limbi. Şmecheria era să nu priveşti înjur când
auzeai cuvinte în engleză, astfel încât vorbitorii să nu-şi dea seama că trăgeai cu urechea la
discuţia lor.

Gândurile lui Fred se întoarseră la enigmatica domnişoară Seymour, iar el se întrebă dacă nu
cumva diferenţa de doisprezece ani dintre ei era una dintre cauzele comportamentului ei. Din
punctul lui de vedere, nu vedea nici o problemă, dar pentru ea poate că era o discrepanţă uriaşă,
de tot râsul. Probabil că lunga aşteptare a unei vieţi sexuale tihnite avea să mai dureze câţiva ani.
J.B. Priestley făcea dragoste la 83 de ani, iar Charlie Chaplin, după câte îşi amintea, era un alt
moşuleţ fustangiu. Englezii, ca şi irlandezii, se maturizau cu întârziere.

După ce plecă de la bar, observă că unii oameni îşi găseau parteneri. De obicei, sâmbăta după-
amiază o coloană de maşini, fiecare purtând fundiţe roz şi claxonând puternic, era semnul că un
alt cuplu tocmai se căsătorise, iar în drum spre casă Fred numără patru alaiuri de nuntă.

Afişele de pe Boulevard des Moulins îl anunţau că printre atracţiile zilei se numărau un concert
de Vivaldi la catedrală şi spectacolul I.’lllusioniste la teatrul Princesse Grace. Propriul său
program era mai puţin costisitor. îşi puse boxerii pe sub jeanşi şi luă liftul până la nivelul
piscinei, înarmat cu romanul lui Philip Ffunt.

Scăpând de jeanşi şi de cămaşă, găsi un şezlong şi-l trase până la marginea piscinei care, în mod
ciudat, avea forma unui sutien. Se aşeză lângă apă, la capătul de nord al sânului stâng. Pe un coş
de gunoi aflat la câţiva paşi de capul lui scria AIDEZ-NOUS À GARDER LE PARC SAINT
ROMAN PROPRE MERCI.1 Curăţenia era totul aici: la unul dintre capetele grădinii, spaţiul
pentru câini era folosit regulamentar de un pudel alb. La capătul cel mai îndepărtat al piscinei o
văzu pe Amelia Fotheringay pe un scaun pliant, citind The Times. Avea alături o sticlă într-o
frapieră.

Volumul subţirel al lui Philip Hunt, Omul care a uitat să respire, era, după cum se dumiri Fred
foarte repede, povestea unui tip de douăzeci şi cinci de ani plin de frustrări sexuale, scrisă, fără
îndoială, de un tip de douăzeci şi cinci de ani plin de frustrări sexuale. Protagonistul, Jed
Wilmott, se împiedicase pe două sute de pagini de o erecţie aproape permanentă, ocupându-se cu
o singură mână de problema lui priapică prin cele mai neobişnuite locuri pentru o asemenea
îndeletnicire: în compartimentele trenurilor, în taxiuri, pe străduţe întunecate, în liftul oprit între
etaje până la izbăvirea solitară. îşi vedea de existenţa lui plină de extaz clătinându-se, cu ţigara
într-o mână şi cu cealaltă mână în pantaloni. Nu era deloc surprinzător că uitase să respire;
trebuia să facă faţă unei nevoi mult mai presante. Pe spatele cărţii se afla un singur cuvânt de
recomandare: „Sfâşietor11 - The Lady.

Fred parcursese jumătate din performanţa solo a lui Jed Wilmott, când o umbră se aşternu peste
pagina lui şi, când privi în sus, îl văzu pe Philip Hunt lângă el, în nişte boxeri albaştri. Se simţi
stânjenit să-l întâlnească pe autorul acelor evocări (dacă erau evocări) şi deloc confortabil,
dacă nu erau. Chiar dacă Philip Hunt îşi petrecuse anii de formare încovrigat deasupra uneltei din
dotare, cu umărul acţionând ca un piston, nu era genul de informaţie pe care Fred ţinea morţiş s-o
afle.

— Filli Punt, zise el. Tocmai îţi citesc una dintre cărţi.

— Acea micuţă conte2, spuse Philip Hunt. Am crezut c-o să ia Premiul Booker McConnell.

— Cu siguranţă ar fi fost favorită la Premiul Lăbarul McConnell, zise Fred. îmi aminteşte de
Complexul lui Portnoy.

Philip Hunt se arătă profund afectat.

— Dacă te uiţi la data apariţiei de pe pagina 4, o să vezi c-a fost publicată cu douăzeci de ani în
urmă, când aveam 25. In 1968. Complexul lui Portnoy a apărut un an mai târziu, după care Brian
Aldiss a scris în 1970 o chestie intitulată Băiatul cu mâna în fund. Nu, nu-ncape îndoială, am
fost un pionier al masturbării ca metaforă literară. Şi niciodată nu mi-au fost recunoscute
meritele.

Fred nu-şi imagina despre ce merite era vorba. O decoraţie pentru excelenţă onanistă ar fi fost un
fel de recunoaştere a sa ca deschizător de drumuri, chiar şi ţinându-se cont de standardele
îndoielnice ale listelor de premiaţi.

— Un pic cam greu de ecranizat, spuse el.

— O să fie tot mai uşor cu fiecare an care trece. Peste zece ani o s-ajungă divertisment la ore
de vârf. Te bagi la un plonjon în piscină?

Se strecură în apă fără să aştepte răspunsul, după care traversă piscina într-un craul lent. Fred,
asigurându-se că adâncimea era potrivită pentru cineva care nu ştia să înoate, intră cu precauţie
în apă. Mulţi dintre locatarii apartamentelor coborâseră la piscină să se răcorească, în timp ce
alţii rămăseseră să bea ceva la barul din colţul grădinii.

Philip Hunt înotă în urma lui şi ieşi din apă.

— Ce faci diseară? întrebă el.

— Trec pe la The King’s Head, îi spuse Fred.

— Cum e pe-acolo?

— Ca la cârciumă. Ii dai bani lui Roy, iar el îţi dă halbe de bere.

Philip Hunt dădu nesigur din cap, de parcă ar fi auzit doar vag despre un asemenea mers al
lucrurilor.

— Te superi dacă vin şi eu? Am intrat în blocaj şi câteva beri ar putea să-mi zgâlţâie cortexul.

Când intră în The King’s Head în seara aceea, Fred o văzu pe Lena Ryan singură, la bar. Purta o
jachetă albastră destul de elegantă, o fustă albă foarte strâmtă şi fuma o ţigară foarte lungă.
Zâmbetul cu care-1 întâmpină era cu câteva grade mai călduros decât celelalte semne de
bun venit pe care i le arătase recent.

— Slavă Domnului că te văd, zise ea. Am stat aici ieri toată noaptea, dar n-ai apărut, iar când
am fost la apartamentul tău, dpul de la pază n-a vrut să-mi spună nici măcar numărul tău de
telefon.

— Ai fi putut aştepta la recepţie, îi spuse Fred. Aşa a făcut şi soţul tău.

— Nici asta nu m-a lăsat. Credea că sunt curvă. Au mare grijă de tine pe-acolo, după câte se
pare.

Fred înţelegea de ce făcuse tipul de la pază o asemenea greşeală: puţine femei de vârsta Lenei
arătau atât de sexy fără a fi de meserie. Jacheta albastră, încheiată atent, avea o despicătură
îndeajuns de adâncă, iar picioarele, încrucişate pe scaun - sau mai degrabă pe două dintre
scăunelele lui Roy -, lăsau să se vadă centimetri buni din coapsă. Părul cu şuviţe şi pielea
bronzată, alături de un machiaj foarte artistic, se împleteau pentru a crea imaginea unei
femei tinere căreia îi stătea mintea la un singur lucru.

— Ce vrei să bei? întrebă el.

Lena învârtea un pahar gol.

— Gin cu apă tonică, zise ea.

Roy, care adusese deja o halbă de Pelforth Pale pentru Fred, apăru cu paharul de gin şi întrebă:

— Cum stai cu alergatul, Fred? O să fie o cursă simpatică pe terenul de golf.

— Ar trebui să nu mai spui nimănui, Roy. Sunt mortale alergările astea, îi spuse Fred. Ce s-a
întâmplat cu individul ăla, Jim Fixx, care a scris cartea completă a joggingului? A murit făcând
jogging.

Roy vru să răspundă, dar fu chemat în partea cealaltă a barului. Se părea că sâmbăta seara era
mişcare, nu glumă, la The King’s Head.

Fred se întoarse spre Lena Ryan.

— Ei, acum că m-ai găsit, draga mea, ce doreşti? N-ai vreo prăjitură ascunsă, nu?

Ea surâse, aducându-şi aminte momentul, dar zâmbetul i se şterse repede.

— M-a părăsit, zise ea. A şters-o şi nu ştiu unde e.

— Când s-a întâmplat?

— Am ieşit ieri-dimineaţă până la farmacie şi, când m-am întors la hotel, nu mai era. Apoi am
văzut că toate hainele lui dispăruseră, împreună cu trusa de toaletă. Aparatul de ras, periuţa de
dinţi, tot. Nu mi-a venit să cred. Totul fusese perfect când am plecat.

— Extraordinar, spuse Fred. Ce nenorocit.

— Nici n-ai idee cât de nenorocit. N-a plătit factura.

— Cum adică, nici una?

— O, trebuia să plătească săptămânal, dar n-a plătit pentru săptămâna asta şi e un hotel al
naibii de scump.

— Cât de mult?

— Nu ştiu. Cred că pentru amândoi costă cam 1 500 de lire pe săptămână. Sunt în găleată,
Fred, şi eşti singurul la care aş putea să apelez.

— Ce-ai de gând să faci?

— Pur şi simplu nu ştiu. Nu prea ştiu încotro s-o apuc. Singurul lucru care mă îngrijorează e să
nu mă pomenesc aruncată în mica lor închisoare pentru neplata facturilor. Din câte am înţeles,
sunt destul de duri cu datoriile aici, în Monaco.

— Sunt, spuse Fred, întinzându-se după bere. Mă rog, eu am bani pe care nici nu ştiu cum să-i
cheltuiesc, dar nu pot pune mâna pe ei până luni. Poţi să rezişti până atunci?

— E minunat, Fred, zise ea şi-l sărută pe obraz.

Preţ de-o clipă, îşi zise el, începuse să-şi arate din nou

vârsta, dar apoi redeveni noua şi tânăra Lena.

— N-o să te pot răsplăti niciodată, şi vorbesc la propriu.

— Trebuie să recunosc că nu mă încântă ideea de-a plăti şi partea lui Jeremy Tyrrell. Pe unde
crezi c-o fi nemernicul?

Dar chiar şi acum, după ce neliniştea i se risipise, Lena Ryan nu putea accepta o asemenea
descriere a fostului ei amant.

— Era un băiat drăguţ, spuse ea. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Părea foarte fericit.

— Crezi c-a fost din cauza banilor?

— E posibil. Probabil că nu s-a îndurat să-mi spună c-a ajuns falit.

— A vorbit cumva cu cineva de-acasă?

Fred se întreba dacă nu cumva tatăl lui Jeremy Tyrrell îi anulase cartea de credit şi-i ceruse banii
înapoi, dar nici nu apucă să rostească întrebarea, că gândurile îi zburară la Kate Seymour, un
motiv şi mai puternic pentru care Tyrrell să se fi întors în Anglia.

— Eu nu ştiu de nici un telefon. Desigur, ştiam c-o să mă lase într-o bună zi, dar nu aşa.

Ii privi pe tinerii francezi care jucau darts într-un colţ, căutând parcă un înlocuitor printre ei.

— Mi-a spus la un moment dat că nu şi-a dorit niciodată să se-ntoarcă acasă.

Fred îşi imagină glasul cultivat al lui Jeremy Tyrrell murmurând astfel de afirmaţii după un
cutremur sexual în Beach Piaza; surprinzător era că Lena Ryan chiar îl crezuse. Dar în timp ce ea
era supărată de golul melancolic pe care păpuşelul fugar îl lăsase în urma lui, el era mult mai
îngrijorat de necazurile pe care le-ar fi putut crea acasă. Acum înţelegea destul de limpede ce se
petrecuse: o singură privire asupra trupului lui Kate în bikini fusese de-ajuns pentru a-1 face să-şi
ia tălpăşiţa.

— Bănuiesc că eşti de părere că m-am făcut de râs, spuse Lena Ryan, ridicând paharul care era
deja gol.

Fred se smulse cu greu din contemplarea în gând a lui Jeremy Tyrrell bătând ca turbat la uşa
atelierului lui Kate, cu pantalonii în vine.

— De fapt, cred c-ai fost mai degrabă curajoasă, replică el.

îi luă paharul, îl goli şi pe-al lui, iar apoi se uită după Roy, care se apleca pe geamul bucătăriei în
care mama lui făcea plăcinte.

— M-am gândit c-ai putea deveni o eroină a tuturor gospodinelor de ţară. Femeia care a spus:
„Gata! Ajunge !“, îi zise el.

— Şi eu care credeam că Dermot e cel mai bun prieten al tău.

— Păi chiar e. îl iubesc. Dar mi s-ar părea îngrozitor să-i fiu nevastă.

— De fapt, a fost minunat în primii ani. Era foarte distractiv.

— Şi ce n-a mers?

— Eu m-am maturizat, iar el, nu.

— Ei, acum te-ai revanşat. Arăţi mai degrabă ca fiica decât ca soţia lui.

— Mă refeream la minte. El are o mentalitate de adolescent. începe să-ţi fie greu când soţul tău
se comportă ca un copil neastâmpărat. începi să-l tratezi ca atare.

Roy veni să le aducă de băut, după care îşi făcu de lucru alegând ca muzică ambientală ceva de la
Radio Riviera. Un crainic voios îi anunţă că urma o zi fierbinte.

— Trebuie să recunosc că nu mi s-a părut cine ştie ce ispravă nici maturizarea mea, spuse Fred.
încotro duce, nu tot către patru scânduri?

— Cred că asta explică de ce te-nţelegi atât de bine cu Dermot, zise ea. Sunteţi doi băieţi care
nu vor să ajungă bărbaţi.

Fred se gândi că remarca era un pic cam dură faţă de cineva care tocmai îi promisese o sumă de
până la 2 000 de lire, dar nu apucă să comenteze, fiind întrerupt de sosirea lui Philip Hunt, care
îşi făcu loc prin mulţime, îmbrăcat într-un costum albastru-deschis de bumbac şi o cămaşă roşie.

— Salut, spuse el. Ştii că n-am mai fost aici pân-acum? Devin agitat ori de câte ori ies din
paradisul meu fiscal. Aici e Roquebrune, nu? „Rocă brună“.

— Philip, ea e Lena Ryan, zise Fred. O veche prietenă.

— Mie nu mi se pare veche deloc, spuse Philip Hunt, zâmbind către ea.

— El e Philip Hunt, un romancier faimos în întreaga lume, dar de care n-a auzit nimeni, îi zise
Fred.

— Ba eu am auzit, zise Lena. L-am şi citit. Dermot avea câteva dintre cărţile lui la tarabă.

Philip Hunt zâmbi la auzul veştii, reuşind într-un mod cu totul remarcabil să dea impresia
ambivalenţă de om care învăţase ce-nsemna smerenia şi care în acelaşi timp era foarte mândru de
asta.

— Pe care le-ai citit? întrebă el.

— îmi amintesc una care m-a făcut să râd. Nu era vorba despre un tip care-şi făcea bucurii
singur?

— Numai dac-ai considera şi că Maiorul Barbara? e despre o fată care cântă la tamburină,
spuse Philip Hunt cu un aer jignit. Romanul meu a fost o incursiune sclipitoare în mintea agitată
a unui tânăr aflat pe drumul maturizării, conform celor scrise de Guardian.

— Ei, la naiba, zise Lena Ryan. Tot ce-mi amintesc e un puşti care se masturba de dimineaţa
până seara.

— Am mai observat că lucrul care-i rămâne cititorului dintr-o carte diferă adeseori de ceea ce
pune autorul în 3 ea, zise Philip Hunt, întorcându-se către Roy pentru a cere de băut. Ia ziceţi, ce
vreţi să beţi?

Fred se gândi că rezumatul făcut de Lena Ryan la Omul care a uitat să respire era o capodoperă a
exprimării concise şi precise, dar nu dori să se implice în discuţie, pentru că nu terminase de citit
cartea. îşi închipuia că sfârşitul avea să-l surprindă pe eroul impotent purtat pe braţe de bărbaţi în
costume albe, dar preferă s-o afle pe cont propriu.

— Eu beau de obicei Pelforth Pale, zise el. Lena se pare că e cu ginul.

Philip Hunt, luându-se la întrecere cu muzica de la Radio Riviera, transmise, nu fără greutate,
comanda.

— Uneori cred că motivul pentru care tinerii ascultă muzica foarte tare e pentru că-i împiedică
să-şi încerce norocul cu durerosul proces al gândirii, zise el. O întreagă generaţie e prostită de o
muzică amplificată peste măsură.

— Şi din cauza asta n-o să te citească? întrebă Lena Ryan.

— Nici acum nu pot să citească fără să-şi mişte buzele, nu? Jumătate nu sunt în stare să
găsească Anglia pe hartă. Democratizarea sistemului nostru educaţional o să se-ncheie abia când
absolut toată lumea o să fie vraişte.

Luă paharul mare de whisky pe care-1 comandase pentru sine, ridică din umeri resemnat la
gândul noianului de prostie de care era înconjurat şi spuse:

— Nu sunt chiar aşa de-ncrezut, Fred.

Fred fu luat prin surprindere. Tocmai se întreba dacă Philip Hunt nu era niţel cam încrezut.
Probabil că asta era ceea ce se numea, de regulă, puterea de percepţie a romancierilor.

— Ce faci pe aici, Lena? întrebă el. Nu munceşti, nu eşti în concediu şi nici nu cred că eşti
turist fiscal. Singurul lucru pe care mi-1 pot imagina e că soţul tău lucrează aici.

— Am încă verigheta pe deget? zise ea, consultându-şi mâna stângă. Bine, poate să zboare
chiar acum.

îşi scoase, destul de greu, verigheta şi-o aruncă în poşetă.

— Spune-i povestea mea, Fred. Dacă-i vinzi drepturile de ecranizare, să ştii că vreau ca rolul
meu să-l joace Jane Fonda.

Din loialitate faţă de Trader Ryan, istorisirea lui Fred despre trecutul apropiat al familiei Ryan nu
omise nici un detaliu: cuptoare cu microunde azvârlite asupra capetelor, soţi izgoniţi în cort, felii
de caise alunecând peste obraji îmbujoraţi şi păpuşei excitaţi care îşi trăseseră în cele din urmă
fermoarul de la pantaloni şi o şterseseră fără un au revoir.

In loc să reacţioneze în faţa unei asemenea poveşti complicate arătând simpatie şi compasiune,
Philip Hunt scoase un carneţel din jachetă şi începu să mâzgălească de zor.

— Minunat material, spuse el. Cu siguranţă o să folosesc partea aia cu soţul în cort.

— Sigur nu vrei să afli şi faza cu cuptorul cu microunde? întrebă Fred. Avem de-a face cu o
tragedie umană aici.

— Sunt un lac de lacrimi, zise Philip Hunt, dar întâi trebuie să consemnez povestea. Apropo,
cum de avea cort? Nu-i genul de lucru pe care-1 are oricine.

— Concepţia lui Dermot despre vacanţă era de excursie cu cortul, în nordul Ţării Galilor,
campând, de preferinţă, la cincizeci de metri de-o cârciumă. Nu ne-am permis să mergem în
Antigua.

Philip Hunt continuă să mâzgălească: cu siguranţă, nu aveau să existe corturi inexplicabile

apărând din senin în povestea lui. închise carneţelul şi-l vârî la loc în buzunar.

— Ce-ai de gând să faci? întrebă el.

— Planul pe termen scurt este încă un gin, spuse Lena Ryan. După asta, cine ştie? Viaţa e o
problemă, nu-i aşa?

— Viaţa înseamnă speranţă, deziluzie şi lacrimi, în ordinea asta, zise Philip Hunt, clătinând din
cap. Asta e concluzia la care am ajuns după cercetări nenumărate.

Lena Ryan se uită la el.

— Nu-ţi place la Monte Carlo? întrebă ea.

Observă la acest scriitor lugubru un anumit farmec visător.

— Monte Carlo e-o dioramă, declară Philip Hunt. Asta-1 face uşor de mânuit şi-mi place. Dar
e numai un mic capitol din viaţa mea înspăimântătoare. Ce-o să-mi aducă ziua de mâine?

— Asta mă-ntreb şi eu, doar că atunci când spun mâine, chiar la ziua de mâine mă refer.

— E vreo şansă să te-ntorci la viaţa alături de soţul tău?

— Mai multe şanse sunt să se stabilească Ian Paisley4 la Dublin, replică ea. Problema e că, din
punct de vedere financiar, nici măcar nu merită să divorţez de el.

Paharul ei fiind gol, Fred mai cumpără trei băuturi, deşi paharul lui era încă plin. Feţele de la bar
începeau să-i fie cunoscute. The King’s Head avea, cu siguranţă, o clientelă stabilă, alcătuită din
oameni care locuiau şi munceau prin împrejurimi, şi nu depindea de turiştii aflaţi în trecere -
dintre care majoritatea probabil că nici n-ar fi găsit localul.

— Ţinând cont că Jim Fixx şi-a petrecut mult timp făcând jogging, probabil că tot asta făcea şi
înainte să moară, zise Roy, în timp ce lua banii.

Aşteptase mult timp răspunsul şi părea mulţumit de el.

Philip Hunt îşi mângâia mustaţa şi, îşi zise Fred, părea s-o studieze pe Fena Ryan cam cum o
privise şi pe fata de la piscină.

— Ce-ar fi dacă te-aş invita la cină mâine-seară? zise el.

— Ar fi grozav, spuse ea copilăreşte.

— Belle Epoque, la Hermitage, cred. Un restaurant élégant.

— Un mic sfat, zise Fred. Alege platoul de brânzeturi. Pătează mai puţin.

Ajutaţi-ne să păstrăm curăţenia în Parc Saint Roman. Mulţumim (n.tr:).

Povestire (n.tr.:).

Piesă de George Bernard Shaw, care a stârnit controverse fiind acuzată de blasfemie din cauza
criticii virulente la adresa creştinismului (n.tr.).

Important politician şi lider al protestanţilor din Irlanda de Nord (n.tr.).

doisprezece
Intr-o după-amiază, Fred ajunse în apartamentul său destul de ameţit după consumarea a doi litri
de Tuborg şi descoperi că cineva reuşise să străpungă vestitul sistem de securitate îndeajuns încât
să strecoare un bilet pe sub uşă. Biletul era scris cu litere mari, pe hârtia cu antet a
hotelului Loews: VINO ÎN CAMERA 444 LA 8 ŞI O SĂ AI PARTE DE O SURPRIZĂ. Viaţa
nu era deloc atât de plină de evenimente încât să-şi permită să renunţe la astfel de invitaţii, dar
curiozitatea care-1 măcina cu privire la originea biletului nu supravieţui calităţilor de somnifer
ale celor patru halbe de Tuborg, aşa că Fred adormi îmbrăcat, visându-1 pe Mel-cişorul Emu.'

îşi încălcă legile cu privire la băutura de prânz din Bar Tabac, unde se aşezase la una dintre
măsuţele rotunde de marmură şi scrisese o scrisoare pentru Kate. Alcoolul se presupunea c-ar fi
trebuit să fie un sprijin pentru strădania sa, şi chiar fusese, până la al treilea pahar. Dar al
patrulea aduse o nuanţă poetică şi frivolă prozei lui ezitante, care contrasta neplăcut cu nivelul
delicat şi feciorelnic la care ajunsese relaţia lor - asta în cazul în care chiar aveau o relaţie, îşi
zise el. „Ce mai faci?“, scrise el, după care îşi dădu seama imediat că nu avea să fie o scrisoare
uşoară.

Pare o veşnicie de când ai zburat din viaţa mea şi te aştept aici zilnic să zbori înapoi. Soarele
continuă să strălucească, plaja e tot mai fierbinte, dar noi, turiştii fiscali, suntem condamnaţi
la plictiseală şi am avea nevoie de nn pic de aventură în vieţile noastre. Cumva Melcişorul Emu
te ţine departe de mine? Aş fi nespus de norocos să am un emu drept rival. Jeremy Tyrrell, fostul
păpuşel, a dispărut cu câteva săptămâni în urmă, lăsând-o pe Lena cu ochii în soare. A venit
acasă? 1 .-ai văzut? Mi s-a părut că momentul când te-a văzut pe plajă l-a pus pe jar. Pe
mine, unul, m-a pus. Poţi să te întorci aici şi s-o mai faci o dată? Desigur, dacă Monte Carlo ţi-a
stârnit vreun pic de claustrofobie, aş fi bucuros să ne întâlnim în Nisa sau Antibes. Sau în
Santiago, sau în Kinshasa, n-are importanţă. Ştiu o agenţie de voiaj bună. Spune-mi când vii şi-ţi
trimit un bilet. Mi se pare că viaţa mea e mai bună când eşti prin preajmă.

Scrierea acestei scurte scrisori, întreruptă de privirile aruncate trecătorilor şi de chinul constant
de-a atrage atenţia chelnerului, dură o oră şi jumătate. Propoziţiile scrise pe un ton nepotrivit fură
şterse fără milă, la fel şi altele, la care migălise destul de mult, dar într-o direcţie greşită. Tonul
pe care-1 căuta era cald, cu nuanţe delicate; dacă ar fi fost prea îndrăzneţ, ar fi putut-o speria.
Acum tot ce avea de făcut era să transcrie din nou întreaga scrisoare, fără pasajele şterse.

îşi închipui că fata lucra. Asta fac de obicei cei care sunt pe cont propriu. Dar dacă încurajările
lui ar fi putut-o determina să se urce într-un avion şi să vină, era gata să le exprime. Ascunsă în
scrisoare se afla întrebarea care-i tot dădea ghes. Nu cumva Jeremy Tyrrell sosise la uşa ei cu
flori? Această nedorită posibilitate îl făcu pe Fred să cocheteze cu ideea de-a zbura înapoi acasă.
La urma urmei, avea voie să petreacă nouăzeci de zile în Anglia în timpul acestui an de exil. Dar
decise, fără tragere de inimă, că gestul ar fi fost ridicol în cazul în care cei doi se împă-caseră, şi
chiar mai ridicol dacă nu se împăcaseră.

în după-amiaza precedentă, când, lucru rar, mai mulţi nori se strânseseră peste Sospel sau
L’Escarène, după care alunecaseră pe cer către sud, ascunzând soarele, aşezat în cel mai
confortabil scaun, terminase de citit Omul care a uitat să respire. Călătoria până la ultima pagină
a cărţii fusese serios încetinită de calitatea repetitivă a poveştii lui Jed Wilmott, deşi Fred
recunoştea şi admira inventivitatea totală a autorului, care se gândise la atât de multe feluri în
care eroul său frenetic putea să-şi rezolve problema. Fred descoperise în final că se înşelase
aşteptându-se ca finalul să consemneze un Jed impotent şi dus cu pluta, purtat pe braţe de oameni
în halate albe. Eroul sfârşise prin a lucra într-un spital somptuos din California, câştigând o mică
avere ca donator de spermă. Astfel, Philip Hunt ajunsese să spună singura glumă într-o carte
întreagă surprinzător de serioasă. Când Jed Wilmott refuzase să-şi mai continue producţia până
când salariul nu-i va fi fost mărit, toate ziarele englezeşti de scandal titraseră la fel: SĂMÂNŢĂ
DE GREVĂ!

După ce terminase cartea, ieşise afară pentru a vedea dacă norii se împrăştiaseră. Obişnuia acum
să întocmească periodic liste cu „lucruri de făcut" pentru a-şi găsi de lucru. Se gândise odată că
şederea aici, de unul singur, un an de zile, avea să-l transforme într-o legumă; în realitate,
era mult mai ocupat decât fusese vreodată acasă. în capul listei se afla o vizită la grădina exotică,
considerată una dintre minunile Europei. Grădina, amplasată pe un deal stâncos, care o proteja
atât de vântul din nord, cât şi de mistral, avea propriul său microclimat, care permitea
dezvoltarea unor plante pe care altminteri le-ai fi putut vedea numai în Africa sau în Mexic.

Pe balcon, constată că cerul era din nou albastru şi-i văzu pe Philip Hunt şi Lena Ryan aşezaţi la
soare, lângă piscină. Era prima oară când îi zărea din clipa când le făcuse cunoştinţă; curios din
cale-afară, se grăbi înspre lift.

Erau aşezaţi pe şezlonguri, despărţiţi de o măsuţă plină cu băuturi. La sosirea lui Fred, nici unul
dintre ei nu păru în stare să se mişte din poziţia în care încremenise.

— Salut, zise Philip Hunt, deschizând un ochi.

Purta o pereche nouă de boxeri albaştri şi arăta chiar

mai sfrijit ca de obicei.

— V-am căutat, spuse Fred, trăgându-şi un scaun mai aproape.

— Şi nu ne-ai găsit? întrebă Lena Ryan.

Purta o pereche nouă de bikini şi părea destul de obosită. Fred se gândi că probabil fuseseră
ocupaţi până peste cap în dormitor. Următoarea remarcă a lui Philip Hunt îi întări bănuiala.

— Nu prea am ieşit mult în ultima vreme. Ce mai faci? Ia ceva de băut.

Fred luă o sticlă de Cordon Rouge şi îşi turnă un pahar.

— Mai mult pe Lena o căutam, spuse el. M-ai rugat să te-ajut cu ceva.

— E vorba de bani? întrebă Philip Hunt. Nu-ţi face griji, m-am ocupat eu de asta.
In mod evident, nu fusese câtuşi de puţin descurajat de faptul că Lena Ryan sosise în viaţa lui cu
o datorie de o mie cinci sute de lire la purtător. Philip se ridică să-i umple paharul Lenei.

— Nu mai stau la hotel, Fred, aşa că n-aveai cum să mă găseşti, zise ea. Acum locuiesc în Parc
Saint Roman, un loc tare drăguţ.

Fred şi-i imagină pe cei doi în acea primă seară, dansând pe acordurile pianului de la bar terrasse
din Hôtel Hermitage, cu clinchetul muzicii printre coloanele de marmură şi aerul greu de pofte şi
anticipare. Oare avuseseră doi oameni vreodată mai mare nevoie unul de altul? Era imposibil de
spus cine era vânătorul şi cine vânatul.

— A fost un coup de foudre, spuse Philip Hunt.

— E-n franceză, Fred, zise Lena Ryan.

— Mi-am închipuit. Ce e, o prăjitură?

— Dragoste la prima vedere, spuse Philip Hunt. Doamne, până şi englezii ştiu două vorbe-n
franceză.

Lena Ryan se ridică şi se întinse după pahar.

— Vrem să ne căsătorim, Fred. Ce crezi despre asta?

— Cred că Trader o să fie niţel surprins. Trăieşte cu impresia că eşti încă nevasta lui.

— E surpat de concepţii greşite băiatul ăsta, zise Lena Ryan. Am de gând să-l scap de câteva
dintre ele.

Sorbi din şampanie; arăta foarte mult ca o femeie care îşi organizase viaţa astfel încât să obţină
satisfacţie totală. Fred se văzu nevoit să admită că o cotise binişor. In momentele sale de beţie
cruntă, Trader Ryan făcuse adeseori aluzii la isteţimea remarcabilă a soţiei sale, dar până
acum Fred nu avusese alt argument decât dovada neconvingătoare a căsătoriei ei cu Trader Ryan.
Vestea de azi era o confirmare tardivă a celor spuse de Trader; dacă urma să se ajungă la un
divorţ la tribunal, confruntarea avea să fie mult mai dezechilibrată decât un meci dintre Mike
Tyson şi Andy Pandy1.

— Unde-o să aibă loc nunta? întrebă el.

— Unde altundeva decât aici? întrebă Philip Hunt. Un decor romantic şi-un cer fără nori.

Fred îşi mai turnă şampanie. Povestea de dragoste a celor doi părea să se fi desfăşurat atât de
repede, încât ajunseseră practic la faza trimiterii invitaţiilor de nuntă.

— Philip e unul dintre puţinii bărbaţi pe care i-am cunoscut care cred că bărbaţii se poartă urât
cu femeile, îi spuse Lena Ryan lui Fred. Nu-i un punct de vedere foarte la modă, nu?
— De ani de zile femeile sunt folosite, abuzate şi apoi abandonate, spuse Philip Hunt, iar dacă
n-au fost încă omorâte de-a binelea, li s-a rezervat rolul de partener tăcut la cină.

— Cred c-o să fii un soţ excelent, zise Fred.

Nu şi-l imagina pe Trader Ryan ţinând un astfel de discurs.

— Crezi c-o să fie probleme legate de divorţ?

— Absolut nici una. Băiatul ăsta, Dermot, are un palmares de adultere şi beţii, iar eu am uu
foarte bun avocat la Londra.

— Dar Dermot a rămas acasă. Lena a plecat de-acasă şi trăieşte acum cu tine la Monte Carlo.

— A fost îndepărtată de comportamentul lui. Instanţa o să vadă lucrurile exact aşa, normal. N-
am nici o îndoială.

Fred auzise destule poveşti despre tribunale şi divorţuri pentru a-1 crede. Nu înţelegea totuşi cum
putea fi dovedit adulterul atâta timp cât Trader nega, iar cuptoarele cu microunde zburătoare, îşi
aminti Fred, făceau de asemenea parte dintr-o poveste pe care instanţa era nevoită s-o asculte.
Totuşi, nu dori să strice buna-dispoziţie a cuplului romantic ridicând problema asta acum.

— Ţi-am terminat de citit cartea, spuse el în schimb. O lectură foarte plăcută. Despre ce-o să
fie cea la care lucrezi acum? Ai reuşit să depăşeşti blocajul?

— Ce carte? zise Philip Hunt. N-am avut timp deloc pentru scris cărţi.

Când Fred se trezi în patul său, complet îmbrăcat şi simţindu-se peste măsură de buimac, creierul
lui ameţit reuşi să se agaţe de un gând coerent: în seara aceea o va da pe eau minérale. Dar când
reuşi în cele din urmă să se ridice, văzu biletul misterios prin care era invitat la o întâlnire la
hotelul Loews şi îşi dădu seama că nu de el depindea desfăşurarea serii respective.

O jumătate de oră mai târziu, după ce făcu un duş şi îşi schimbă cămaşa, o luă pe scurtătură, prin
parc, către Boulevard des Spélugues. Numele se referea la numeroasele peşteri subacvatice din
zona respectivă.

Edificii bizare din alte timpuri împărţeau aici spaţiul străduţei înghesuite cu arhitectura modernă.
Bulevardul, înclinat către mare într-o serpentină abruptă, era reşedinţa câtorva cluburi de noapte
şi a unui restaurant, Rampoldi, loc unde se spunea că se adunau vedetele şi pe care Fred de mult
dorea să-l viziteze. La capătul bulevardului se afla Loews.

De fapt, nu prea fusese loc în Monaco pentru complexul de clădiri Loews, aşa că el atârna
deasupra mării, sprijinit de piloni uriaşi, care fuseseră înfipţi pe fundul mării. Era un poligon
futurist - hotel, sală de conferinţe, cazinou - ornat în stilul colonial american, cu un hexagon
pitoresc, o operă de artă, pe plafonul centrului de conferinţe. Hotelul în sine era imens, având
cinci restaurante, trei baruri şi un cabaret de noapte internaţional. Intrând în clădire, Fred avu
impresia că pătrunsese mai degrabă într-unul dintre noile centre comerciale interioare decât într-
un hotel. Mulţimi de oameni se grăbeau încoace şi încolo, vorbind în limbi diferite, şi, o dată în
plus, Fred constată că majoritatea bărbaţilor, trimişi aici pe cheltuiala angajatorilor, purtau
ecusoane cu numele la rever.

Fred găsi liftul şi se întrebă la ce-ar fi putut să se-aştepte. Pentru un scurt moment în timpul
plimbării lungi de la apartamentul său până aici - acum mergea pe jos aproape peste tot, în
speranţa că-i va face bine -, nutrise fericita idee că poate Kate Seymour se juca un pic şi că-1
aştepta, chiar acum, dezbrăcată corespunzător de rochie, într-o cameră a hotelului Loews. Dar
scrisul nu părea al unei fete, şi cu siguranţă nu al uneia cu talente artistice, aşa că Fred îşi
continuă drumul, fără să fi rezolvat în vreun fel misterul.

îşi întocmise o listă a oamenilor care l-ar fi putut aştepta pentru ca apoi să-i poată tăia, unul după
altul.

Ajunse la camera 444 şi ciocăni puternic în uşă. Din interior se auzi zgomotul unui pahar aşezat
pe o masă de sticlă. Din cauza covoarelor moi, nu se desluşea nici un sunet de paşi şi următorul
lucru pe care-1 auzi Fred fu mânerul uşii. Uşa se deschise, dând la iveală un bărbat elegant, într-
un impecabil costum gri, cu cămaşă albă şi o cravată roz de mătase. Fred era pe punctul de a-i
explica cine era şi pentru ce venise când îşi dădu seama că bărbatul era Trader Ryan.

— M-am gândit că s-ar putea să te iau prin surprindere, zise el.

— Ai reuşit. Ce s-a întâmplat? Ţi-ai făcut transplant de scăfârlie?

— Intră, Fred. îţi povestesc tot.

îl conduse pe Fred într-o cameră de cinci stele şi apoi plecă imediat după şampanie. Pregătise
deja un pahar pentru musafirul său. Fred privi uriaşul pat dublu, fotoliile scumpe şi baia superbă
de alături, după care traversă camera până la fereastră, pentru a admira priveliştea Medileranei.

— Vrei să spui că nu ţi-a plăcut să dormi pe canapeaua mea? întrebă el.

— Am lăsat toate astea în urmă şi mă doare-n fund de ele, după cum ar spune cineva cu
hemoroizi. Bea asta, puştiule. Mă îndrept spre culmile gloriei şi numai ţie îţi datorez asta.

— Cred că e bine să mă aşez.

Luă paharul de şampanie şi se cufundă într-un fotoliu. Avea dificultăţi în a se convinge că

bărbatul era cu adevărat Trader Ryan. Nu doar că gusturile în materie de haine i se schimbaseră;
părul său grizonant fusese tuns şi pieptănat cu atenţie pe spate. îţi lăsa impresia unui avocat de
succes.

— Sunt bogat, Fred, spuse el, plonjând la rândul său într-un fotoliu. Câtă dreptate am avut cu
privire la piaţa de opţiuni. E absolut minunat.

— Cât Dumnezeu ai reuşit să strângi? întrebă Fred.

îşi zise că luxosul hotel Loews era cel mai diferit lucru

cu putinţă de vacanţa cu cortul în Ţara Galilor.

— Profitul a fost de 130 000 de lire. Asta fără a pune la socoteală cele zece mii pe care ai avut
bunăvoinţa să mi le împrumuţi şi pe care le am aici, pentru tine, sub forma unui cec.

Scoase un plic din buzunarul interior al jachetei şi i-1 înmână lui Fred.

Fred se uită la plic şi apoi la Trader Ryan.

— Spune-mi ce s-a întâmplat, zise el. Nu cred c-o să fiu în stare să-nţeleg, dar poţi să-mi
istoriseşti pe-ndelete.

— Nu-s prea multe de spus. Acţiunile au crescut de la 2,60 lire la 3,20 lire, dar opţiunile au
crescut de la 5 penny la 70. A fost exact genul de chestie despre care citisem.

Fred făcu un efort de-a înţelege.

— Nici măcar nu-mi amintesc câte opţiuni ai cumpărat, spuse el.

— Am cheltuit toţi banii de la tine pe ele - 200 000 de lire la preţul de 5 penny bucata. Le-am
vândut la 70. Profit de 65 de penny ori 200 000 de ori. Am vândut taraba.

— Ai vândut-o?

— O să mă apuc de căştile de siguranţă. Am vorbit cu oameni care se pricep la aşa ceva. De-
aici, costumul.

— Cred că e cazul să mai beau nişte şampanie.

Trader Ryan se ridică agil şi-i reumplu paharul.

— Am zburat azi-dimineaţă încoace şi m-am strecurat apoi până la apartamentul tău, rugându-
mă să nu dau peste tine. Voiam să-ţi fac o surpriză.

— Cum ai reuşit să-mi vâri biletul pe sub uşă?

— I-am dat paznicului câţiva franci pentru asta. Când eşti bogat, chiar poţi face lucrurile să se
întâmple.

Se îndreptă spre fereastră şi privi marea.

— Sincer, cred că ăsta e cel mai fericit moment din viaţa mea. Al tău care-a fost?

— Nu cred c-am avut unul încă.

— Şi eu care credeam că te-am întrecut la pesimism! Dar iată-mă - la un hotel de cinci stele,
într-un principat de basm, cu 130 000 de lire în bancă!

— Un costum nou, zise Fred.

I se părea mai dificil să se acomodeze cu ideea costumului decât cu cea a banilor.

— Mă văd nevoit să te felicit. Asta arată ce e-n stare să facă un bărbat când are capital.

— Mereu ţi-am spus, nu? Acum o să trec la faza a doua. Toţi posesorii de scutere şi toţi
motocicliştii din lume o să-mi poarte casca, iar eu o s-ajung catralionar.

Starea de şoc a lui Fred era atât de mare, încât cu greu reuşea să împărtăşească entuziasmul
prietenului său. In acelaşi timp, acum era capabil să creadă orice. Mai bău şampanie, după care
îşi aminti că îşi promisese o seară fără alcool. Vezi să nu.

— Cât timp mai rămâi aici, Trader? întrebă el. Sau ar trebui mai degrabă să-ţi spun Dermot,
acum c-ai ajuns magnat?

— Bănuiesc că „domnule Ryan“ ar suna prea formal, nu? De ce nu-mi spui „sir“?

— O să-ţi spun Dermot.

— Hai să facem un compromis - spune-mi Sir Dermot. Cât mai rămân aici? Am făcut rezervare
pentru o săptămână. Mi-a plăcut locul, aşa că m-am gândit să vin, să-ţi returnez împrumutul şi
să-ţi dau vestea cea bună. Plus povestea cu Lena. Mai sunt aici cei doi?

—Am ceva veşti de pe frontul ăsta, spuse Fred. Se mărită.

Trader Ryan îşi lăsă jos paharul şi-l privi pe Fred.

— Cum adică, se mărită? E deja măritată. Eram prin preajmă.

— Unii o fac de două ori.

— Vrea să se mărite cu Jeremy Tyrrell?

— Doamne Dumnezeule, nu. S-au mai schimbat lucrurile de-atunci.

— Ce face femeia asta - ia la rând toată Coasta de Azur?

— A cunoscut un bărbat pe nume Philip Hunt. E scriitor. Aveai cândva câteva dintre cărţile lui
la tarabă.

Trader Ryan părea nedumerit.

— Şi unde intră Jeremy Tyrrell în tot tabloul ăsta?

— A tăiat-o subit, lăsând-o pe soţia ta cu o datorie de patru cifre la hotel.

— Normal. Şi ea ce-a făcut?

— Ajunsese la ananghie şi tocmai voiam s-o împrumut cu bani. Dar apoi l-a întâlnit pe Philip
Hunt, iar el a pus mălaiul la bătaie. Acum locuieşte cu el într-un apartament în acelaşi bloc cu al
meu.

— Vreau s-o văd, spuse Trader Ryan.

— S-ar putea să ai nevoie de una dintre căştile tale de protecţie. Ce-i cu tine, eşti masochist?

— Se spune că poţi admira mai bine pe cineva de la distanţă. Bănuiesc că acum arată de unşpe
ani.

— Pare destul de mulţumită. în locul tău, nu i-aş ieşi în cale. Are lucruri cu care încă n-a
aruncat în tine.

Trader Ryan se aşeză din nou şi mai turnă şampanie pentru amândoi.

— E altfel acum, nu? Nu mai sunt bărbatul pe care-1 ştia ea. Mai arăt ca el? Am o grămadă de
bani. Mi-am construit o nouă imagine.

— Pari foarte nerăbdător s-o recapeţi.

— E cam singura femeie din câte am întâlnit cu care chiar poţi discuta. De aceea m-am şi
căsătorit cu ea. Unde-o pot găsi?

— în Parc Saint Roman.

— Parc-o văd, epilându-se pe picioare şi înghiţindu-şi pilula cu un pahar de Chablis.

— în locul tău, m-aş întâlni cu ea într-o zonă în care nu există posibilitatea unui atac cu
rachete. Deşertul Gobi ar fi un loc bunişor.

— Nu pari convins c-o să fie impresionată de omul ăsta prosper şi bine îmbrăcat.

— Problema e că deja are unul, zise Fred.

După ce sticla de şampanie se goli, Trader Ryan sugeră o mutare prin locuri mai animate.
Scotoci într-o servietă nouă, gri, găsi un plic şi transferă un pumn de bancnote de 500 de franci în
portofelul său. Apoi dispăru în baie şi ieşi cu părul proaspăt pieptănat.

— Loţiune de bărbierit fără bărbierit în prealabil, spuse el. Noi, oamenii de afaceri, n-avem
timp de pierdut cu nimicuri de-astea.

într-a patra lună de turism fiscal, Fred reuşise să se acomodeze cu un stil de viaţă străin, în care
nu se uita mereu la ceas. Magazinele erau deschise seara, barurile erau deschise după-amiaza, iar
anumite locuri nici nu deschideau până târziu în noapte. Dacă cineva mai şi muncea pe-aici, o
făcea cu mare discreţie, ca un om care avea un viciu secret, iar obiectul cel mai obişnuit din
Anglia, un ecran circular pliabil, ridicat pe un schelet radial şi ataşat unui băţ central, ar fi fost la
fel de nepotrivit aici ca un eschimos pe Costa Brava. începea să se întrebe de ce s-ar grăbi acasă
după anul petrecut aici.

în timp ce Trader Ryan se uita la ce părea a fi un ceas Lassale nou, Fred îi atrase atenţia cu o
nouă propunere.

— Putem mai întâi să mâncăm şi abia apoi să bem, sau le putem face invers, zise el. Nu mai
eşti în Anglia. Poţi să dansezi şi la două noaptea, dacă ai chef.

— Să mâncăm. Iţi datorez o cină cu cinci feluri de mâncare pentru acele sendvişuri pe care le-
ai cumpărat data trecută.

Umezeala plutea în aer în acea seară şi, după ce ieşiră, începură să urce încet către Rampoldi,
unde, spre mirarea lor, reuşiră să găsească o masă liberă. Specialitatea casei erau pastele, dar
comandară fripturi şi o sticlă de vin roşu. Aruncând priviri de jur împrejur, în căutarea
vedetelor care se presupunea că se adunau acolo, văzură numai un fost star răsuflat de muzică
pop, a cărui evoluţie stelară se încheiase, aşa cum se întâmpla cu unele stele nimerite într-o gaură
neagră. Nasul lui părea pe punctul de-a ceda, cu septul ars de ani întregi în care prizase cocaină.

Trader Ryan reuşi să termină un prim fel de mâncare, ton cu fasole, şi întrebă:

— Cum e individul ăsta, Philip Hunt?

— E un ins la vreo 45 de ani, frustrat şi disperat să-şi găsească o parteneră. Când le-am făcut
cunoştinţă, a fost ca şi cum i-aş fi arătat un cornet de îngheţată unui copil. Dar pare de treabă.
Cred că-şi petrece cea mai mare parte a timpului întrebându-se cum de n-a auzit nimeni de el.

— I-am citit una dintre cărţi şi mi s-a părut al naibii de bună, dar sunt pregătit să nu-1 înghit.
De obicei, soţiile nu-i suferă pe bărbaţii pe care soţii lor i-au cunoscut înainte de căsătorie, iar
soţii nu-i suferă pe bărbaţii pe care soţiile lor i-au cunoscut după.

— Eu zic că mai bine ai încerca să-ţi găseşti o nouă doamnă.

— Ambiţios proiect la vârsta mea, Fred. Sunt atât de bătrân, încât trebuie să-mi pun ochelarii
ca să văd dacă am erecţie.

— Nu eşti mai bătrân ca Philip Hunt.

— Dar, din câte-nţeleg de la tine, se pare că omul s-a păstrat până acum.

Farfuriile din faţa lor fură ridicate şi în schimb li se aduseră fripturile. Afară taxiurile opreau pe
deal pentru a-şi lăsa clienţii bine îmbrăcaţi, care soseau câte doi şi erau întâmpinaţi călduros încă
de la uşă. Fred urmărea tensionat acea ceremonie continuă - era exact genul de loc în care Philip
Hunt ar fi putut s-o aducă pe Lena Ryan, dacă ar fi reuşit să se ţină departe unul de altul
îndeajuns de mult timp încât să mănânce, dar nu se gândea deloc cu plăcere la imaginea soţilor
Ryan aruncând cu felurite lucruri unul în altul. Umplu paharele şi continuă să tragă cu coada
ochiului la uşă.

Philip Hunt şi Lena Ryan luau masa la Le Bistroquet. Cina era festivă. In după-amiaza aceea
intraseră într-o bijouterie de lângă port şi cumpăraseră un inel de logodnă care, aflat în prim-plan
în această seară, părea să le dea amândurora şi mai multă încredere.

— N-am avut niciodată aşa ceva până acum, spuse ea, admirându-şi mâna cu degetele
depărtate. Dermot nu şi-a permis. De fapt, în primii doi ani de căsnicie am purtat o verighetă
împrumutată.

— Verighetele noastre o să fie deosebite, promise Philip Hunt. Din aur alb cu diamante.

Simpla rostire a cuvintelor o încântă pe Lena. Nu mai văzuse aşa ceva decât în revistele pentru
femei.

— Şi unde-o să locuim, Philip? întrebă ea. Te-ai gândit la asta?

Philip Hunt locuise cu chirie într-un apartament la parter în Earls Court ani în şir, locuinţă în care
se simţise bine şi pe care n-o părăsise până la sosirea banilor de pe urma ecranizării. Era aşezată
convenabil atât faţă de editorul, cât şi faţă de agentul său, iar Londra îi oferea materia primă şi
oamenii de care avea nevoie pentru cărţile lui. Mereu cochetase cu ideea de-a se muta în Dorset,
dar îi era teamă să se îndepărteze atât de mult de miezul lucrurilor şi al acţiunii: în Dorset avea
toate şansele să ajungă să scrie despre oameni care făcuseră sex cu oi.

— De ce nu aici? zise el. Dacă primesc un avans frumuşel pentru cartea la care încă nu scriu, ar
fi posibil să continuăm să stăm aici. Chiria e destul de scumpă, dar scap, în schimb, de-un
impozit semestrial.

Ideea de-a locui în Monte Carlo îi surâdea peste măsură, dar erau şi altele de luat în calcul.

— Ar trebui să cumperi o casă, spuse ea. Bagă-ţi banii în cărămizi şi mortar. Stai cu chirie într-
un loc ani în şir şi cu ce rămâi? Cu nimic. Cumpără o casă şi banii o să ţi se dubleze la fiecare
cinci minute.

înţelegea la ce se gândea şi nu putea s-o acuze. Femeile aveau întotdeauna nevoie de siguranţă
financiară.

— Asta-nseamnă în Anglia, zise el. Nu mi-aş putea niciodată permite să cumpăr ceva în Monte
Carlo. Nici cu o jumătate de milion de lire n-ai ce face. Dar ai mai putea îndura vremea de-acasă
după timpul petrecut aici?

— In pat nu plouă, îi spuse ea.

Afară, porniră la plimbare ţinându-se de mână, traversând Place du Casino şi evitând Rolls-
Royce-urile care le tăiau calea şi goneau pline de speranţă către recepţii strălucitoare; deciseră că
seara nu se putea încheia fără ceva de băut. Philip Hunt se trezi alunecând mult prea uşor într-un
cerc al plăcerilor pe care nu şi le-ar fi permis în trecutul său disciplinat, când îşi îngăduia
momente de relaxare numai după ce scria norma zilnică de trei pagini.

Barul Flashman’s era aglomerat, dar reuşiră să se strecoare printre mai mulţi cheflii cu chef de
vorbă şi să ajungă la tejghea. Imediat, Lena Ryan îl zări pe Fred discutând cu un om de afaceri,
aşezaţi pe scaune, la câţiva metri distanţă, îl luă pe Philip Hunt de mână şi-l trase într-acolo:
trebuia să-i arate cuiva inelul de logodnă. îşi puse mâna dreaptă pe umărul lui Fred. Acesta se
întoarse pentru a vedea mai bine mâna oferită spre cercetare.

— Bună, Lena, zise el cu inima strânsă. Asta pare un soi de inel de logodnă.

— Ai nimerit-o, Fred. Ştiam eu că nu eşti atât de tâmpit cum pari.

Se întoarse pentru a-1 implica şi pe omul de afaceri în conversaţie, dar îşi dădu seama dintr-odată
că era soţul ei.

— Doamne, Dumnezeule! spuse ea. Ce-ai păţit?

Trader Ryan se roti pe scaun, îşi privi soţia şi inelul

de logodnă, se uită pe furiş în spate, la Philip Hunt, după care zise:

— Bună, draga mea. Ce mai faci?

— Philip, spuse Lena Ryan. El e primul meu soţ.

Philip Hunt nu rosti nici un cuvânt, ci doar îi întinse mâna,

pe care Trader Ryan i-o strânse lără urmă de stânjeneală.

— Ce ţi s-a întâmplat, Dermot? întrebă Lena Ryan. Arăţi ca scos din cutie.

— O imagine nouă, iubito. M-am îmbogăţit. Sunt om de afaceri acum. Am vândut taraba şi mă
ocup de alte investiţii.

— Cum adică, te-ai îmbogăţit? întrebă ea bănuitoare.

— Puţin peste 100 000, cam aşa ceva. De fapt, mult mai mult. M-am ocupat de piaţa de
opţiuni. Cred că ţi-am mai vorbit despre asta, iar tu ai fost îndeajuns de drăguţă să mă încurajezi.
„Ai de gând să fii bou o viaţă întreagă?" au fost cuvintele tale, după câte-mi amintesc.

îi zâmbi larg lui Philip Hunt, care, oarecum surprins, zâmbi la rândul său. Omul nu se potrivea
câtuşi de puţin cu cel pe care şi-l închipuise din auzite. Soţul pe care avea de gând să-l plaseze
într-un cort în următorul său roman nu arăta deloc aşa. Se hotărî să cumpere de băut.

Fred şi Trader Ryan doreau halbe de Holsten, dar Lena Ryan ceru un whisky mare. Philip Hunt
se hotărî să ia şi el unul. Ryan, îşi zise el. Trebuie să fi fost ceva sânge irlandez în cineva cu un
asemenea nume. Sunt o specie imprevizibilă.

— îşi bate joc de mine? îl întrebă Lena Ryan pe Fred.

— E bogat, îi spuse Fred. Trebuie să fie. Stă la hotelul Loews.

— Şi chiar a vândut taraba?

— Aşa-nţeleg. Cum s-ar spune azi, se mişcă pe-o pantă ascendentă.

— Mereu am ştiut c-o să am succes într-o bună zi, spuse Trader Ryan, de parcă ar fi ţinut o
conferinţă de presă care fusese organizată în mare grabă, pentru a satisface o lume avidă să-i afle
secretul. Idei, muncă multă şi un mic capital sunt ingredientele de care ai nevoie. Cred că ţi-ai dat
şi tu seama de asta, Philip, nu?

Strategia lui din seara aceasta era destul de diferită de cea pe care-o desfăşurase la Beach Piaza.
Amabilitatea şi farmecul erau acum aruncate în luptă pentru a-şi salva căsnicia - genul de calităţi
pe care îşi imagina că le avea orice om bogat într-un costum nou.

— Eu am avut nevoie doar de primele două, spuse Philip Hunt laconic.

— Eu de cel de-al treilea, zise Trader Ryan. Ceea ce mă trăgea înapoi era lipsa capitalului, nu-i
aşa, dragă?

— Asta, împreună cu setea unei cămile, spuse Lena Ryan. Te-a tras în spate şi tendinţa de-a fi
inconştient sau mahmur în unele dintre momentele cruciale ale zilei.

Trader Ryan se alătură râsetelor care însoţiseră observaţia Lenei, dar arăta ca şi cum şi-ar fi
amintit numai vag de acest tablou deloc favorabil din trecut.

— Chiar m-am purtat urât pe vremuri, nu? căzu el de acord. Doamne, ce tânăr iresponsabil
eram.

Lenei Ryan, care tocmai îşi revenise din şocul veştilor legate de soţul său, nu-i ardea să vadă
istoria rescrisă chiar sub nasul său.

— Un tânăr de 40 de ani? spuse ea, încruntându-se în direcţia lui. Nu prea sună bine.

— Ei, cu toţii o mai luăm uneori pe arătură, zise Trader Ryan împăciuitor. E o reacţie în faţa
presiunilor.

— Singura presiune pe care-ai resimţit-o a fost când voiau să-nchidă cârciuma, zise soţia lui.
Ai fost un vânzător de vechituri, Dermot, nu directorul de la Shell.

Trader Ryan făcu o pauză, întrebându-se ce-ar fi putut spune pentru a nu mai atrage asemenea
replici usturătoare.
— Nu contează ce-ai fost, contează ce eşti, spuse el cu blândeţe.

— Şi ce eşti? îl întrebă soţia. Cum te-ai descrie săptămâna asta?

— Sunt un magnat în formare, Lena, un întreprinzător. Am o idee strălucitoare şi am capital.

Restul e floare la ureche.

Ridică paharul pe care Philip Hunt i-1 umpluse cu câteva momente înainte şi-l goli din trei
înghiţituri.

— Cine mai vrea un pahar de analgezic?

Comandă fetei franceze de la bar încă un rând din

aceleaşi băuturi şi-şi dădu seama că transformarea lui miraculoasă şi perspectivele uluitoare nu
reuşiseră să-i producă soţiei sale reacţia dorită. Ştia acum că, şi dacă entuziasmul popular l-ar fi
propulsat la Downing Street 10, ea ar fi continuat să refuze cu încăpăţânare să se arate
impresionată. Concluzia îl dezamăgi mai mult decât se aşteptase şi-i secătui toate rezervele de
farmec şi bunăvoinţă.

Se întoarse către Philip Hunt.

— înţeleg că vrei să te căsătoreşti cu soţia mea, da? zise el.

Philip Hunt, uşor surprins, aprobă din cap.

— Da, plănuim să ne căsătorim, spuse el.

— Bigamia e permisă în Monaco, nu? întrebă Trader Ryan.

— Divorţez de tine, Dermot, spuse Lena Ryan.

— Ba nu, nu divorţezi, îi zise el. N-ai motive. Eu aş avea motive, dar nu vreau să divorţez.

— Cred c-ar fi mai bine să purtaţi conversaţia asta prin avocaţi, spuse Philip Hunt. Nu prea are
rost să discutăm aici.

Lena Ryan ignoră acest apel la pace temporară.

— N-am motive? Am tone. Hectare. Când instanţa o să-mi asculte povestea, o să primesc şi
despăgubiri pentru că m-am măritat cu tine.

— Sunt de acord cu Philip, zise Fred.

Se mai aflase în această situaţie şi anticipa cu uşurinţă cum avea să se sfârşească totul.

— Şi se presupune c-ar trebui să stau locului şi să văd cum un străin dispare cu soţia mea, nu?
întrebă Trader Ryan.
— Soţia ta a plecat deja, îi spuse Philip Hunt.

— Da, dar nu cu tine. Cât crezi c-o să rezişti? Până la sfârşitul anului o să ai nevoie de testicule
noi. Nimfomania celei de-a doua tinereţi a doamnei Ryan. O să ajungă subiect de roman pentru
Muriel Spark sau Brian Moore -sau poate Philip Hunt.

— Ei bine, nu sunt obligat să rămân şi să ascult aşa ceva, zise Philip Hunt, terminându-şi
băutura. Sperasem c-am putea rezolva situaţia într-o manieră mai civilizată.

— Civilizată? Cu Dermot? zise Lena Ryan, clocotind acum din cauza înţepăturii lui cu privire
la nimfomanie. Mai multe şanse ai avea să joci şah cu un porc.

Trader Ryan ridică din umeri, părând neajutorat.

— Ce vacă nenorocită eşti, spuse el încet.

Cuvântul „vacă" fu insulta care-i puse capac Lenei.

— Ce vacă sunt? repetă ea, ridicând halba nouă şi neatinsă a lui Fred şi golind-o în capul soţului
ei. Să-ţi spun ceva, Dermot, zise ea, în timp ce acestuia berea i se prelingea pe faţă şi i se scurgea
pe costumul nou. Până mai ieri nu merita să divorţez de tine, din punct de vedere financiar. Ei
bine, acum merită.

Se întoarse şi-l urmă pe Philip Hunt, care se îndrepta deja nervos către ieşire.

Numele unei păpuşi, protagonistă a unui serial de televiziune britanic, pentru copii, din anii ’50
(n.tr:).
treisprezece
în dimineaţa următoare, după 16 staţii parcurse cu trenul către vest, Trader Ryan se văzu nevoit
să admită că mariajul lui se încheiase.

— M-am însurat c-o teroristă, zise el. Cum reuşesc oare oamenii să fie atât de violenţi?

Purta un costum nou şi lejer, o achiziţie recentă, care-1 făcea să arate şi mai elegant decât cu o
seară înainte. Costumul din ziua precedentă rămăsese la hotel pentru a redeveni curat ca lacrima.

— Frustrarea, spuse Fred. Acelaşi lucru care dă naştere şi adevăraţilor terorişti. Ţinând cont de
toate astea, eu zic că eşti norocos că n-ai ajuns încă la morgă.

Se îndreptau către Cannes, o destinaţie aleasă de Trader Ryan, care văzuse odată la televizor
imagini de-acolo. Dorea să arunce o privire scurtă asupra Coastei de Azur, înainte de a-şi încheia
vizita mai devreme decât plănuise, pentru a-şi „urma interesele de afaceri". Din tren avură parte
de o frumoasă privelişte a stâncilor roşiedce prăvălindu-se într-o mare albastră, o imagine pe care
ar fi pierdut-o dac-ar fi apelat la unul dintre taxiurile locale, care nu şdau decât să gonească.

— Cred că s-a acumulat ani de zile şi nu mi-am dat seama niciodată, spuse el. Lena s-a
schimbat enorm în ultimele douăşpe luni. Când m-am căsătorit cu ea, la început, era de părere că
sexul o dată pe săptămână era o depăşire a normei. Acum rareori mai stă la verticală.

— Eşti sigur că ceea ce făceaţi voi chiar era sex? Se poartă de parcă acum l-ar fi descoperit.

— Mie mi se părea că aducea a sex. Doi oameni cu gleznele agăţate de grindă - nu asta e?

— Nu mă-ntreba pe mine, spuse Fred. Memoria mea nu mai e ce-a fost odată.

Se plimbară de la gara lăturalnică până în centrul oraşului, făcând o pauză de o oră pe Rue
d’Antibes, principala arteră comercială, unde Trader Ryan privi cu un ochi profesionist vitrinele,
ca şi cum s-ar fi aflat ascunse acolo te miri ce chilipiruri pe care le-ar fi putut vinde mai scump la
taraba pe care n-o mai avea. Regretă însă timpul pierdut astfel după ce ajunseră amândoi pe
Croazetă şi văzu nenumărate fete topless pe plajă.

— îşi scot la iveală toate cele, zise el. Cred c-o să rămân aici o vreme.

Tabloul cuprinzător al trupurilor bronzate care se plimbau aproape dezbrăcate atât pe plajă, cât şi
printre umbreluţele roz ale restaurantelor părea să-i paralizeze toate simţurile.

— Nu prea am avut parte de aşa ceva când mergeam cu cortul în Ţara Galilor, spuse el. Din
spate, par goale puşcă.

— Plăcerea sexuală e pentru bogaţi, îi zise Fred. Ştii cum se spune - avuţii au orgasme, săracii
au copii.
Cu siguranţă, plana o aură de bogăţie asupra celor care umblau încoace şi-ncolo. Pavajul roz al
Croazetei fusese făcut pentru pantofi Gucci.

— Cred c-a sosit momentul pentru sendvişul meu cu şuncă, spuse Trader Ryan, consultându-şi
noul ceas.

— Sendviş cu şuncă? Nu vii la Cannes să mănânci send-vişuri cu şuncă. Pateuri cu trufe,

tartine cu peşte şi dulceţuri, despre asta e vorba pe-aici.

— Să luăm atunci prânzul la unul dintre restaurantele astea de pe plajă. S-ar putea să dea peste
mine un piept dezgolit.

Coborâră câteva trepte până pe nisipul care fusese importat din Fréjus şi găsiră o masă adăpostită
de-o umbrelă, în scurt timp, mâncau languste fripte cu maioneză, usturoi şi salată.

— Aşa trăiesc bogaţii? întrebă Trader Ryan. Tot uit că nu mai sunt sărăntoc.

— Arăţi ca un om bogat în costumul ăla. Dar nu te-au îngrijorat cele spuse de Lena aseară?

— Ce anume? Aproape tot ce-a spus m-a îngrijorat.

— C-o să-ţi vâneze averea, Dermot. Avocatul care o s-o reprezinte la divorţ o să te jupoaie.

Trader Ryan se opri un moment din mâncat.

— La ce te referi?

— Belşugul a dat peste tine cu câteva luni prea devreme. Lena are dreptul la o parte zdravănă
din bani.

— N-are cum. E capitalul meu. Mă bazez pe el pentru afacerile viitoare.

— Cred c-o să descoperi că e, în egală măsură, şi capitalul ei. E încă soţia ta. Ai făcut o prostie
povestindu-i totul.

— Trebuia să-i spun. încercam s-o conving să revină.

— Ei bine, ţi-am spus că-i o misiune imposibilă.

O sticlă de vin sosi, puţin cam târziu, iar Fred îşi turnă un pic. O fată înaltă, complet goală, în
afara unui slip tanga auriu şi minuscul, se strecură pe lângă masa lor.

— Acum chiar că m-ai deprimat, spuse Trader Ryan, abia observând-o pe fată.

— Păi, hai să te deprim şi mai tare. Ai auzit cumva de tipii de la Fisc?

— Cine mai sunt şi ăştia?

— Nişte oameni siniştri, Dermot. îi pândesc pe cei care agonisesc bani şi vin să li-i ia. De-aia
mulţi oameni nici nu se mai chinuie să muncească în Anglia. Poţi să păstrezi bine mersi banii
dacă i-ai furat, dacă i-ai câştigat sau dacă ai păcălit pe cineva, dar dacă i-ai strâns cinstit, ţi-i iau.

— Mi se pare un sistem ciudat.

— Bizar, aşa e. Am devenit oarecum expert în problemă. De-asta şi sunt turist fiscal. Tu ai
făcut 130 000 de lire. Fiscul o să-ţi ceară 40 la sută din sumă ca impozit pe profit. Asta înseamnă
52 000, Dermot. Am făcut eu calculul pentru tine. Pe urmă, avocaţii Lenei o să se năpustească la
rândul lor, şi dacă după toate astea îţi mai rămân bani să deschizi un chioşc cu plăcinte, e mare
lucru.

— Dar n-am avut niciodată atâţia bani până acum. Dacă pui pe tapet toată viaţa mea de angajat,
o să vezi că n-am câştigat nici 6 000 de lire pe an.

— Nu asta iau ei în calcul când stabilesc impozitele.

Trader Ryan îşi turnă vin, după care se gândi la trecutul

implauzibil şi acum la viitorul improbabil. Ignoră nurii dezgoliţi ai fetei care trecu pe lângă el,
holbându-se la vin şi rotind paharul, după care bău şi-l roti din nou.

— Asta numesc ei economie a întreprinzătorilor? întrebă el, părând că-i vine să verse.

— Asta e, puştiule. Venitul autohton indică întreprinderile, iar tu faci economia. Primul lucru
pe care trebuie să-l faci după ce te întorci acasă e să consulţi un avocat şi pe urmă un contabil.

— Şi după aia pe cineva de la pompe funebre.

In timp ce se plimbau după aceea pe Croazetă, părea că se alegea praful de planurile lui Trader
Ryan pentru ziua respectivă, umbrite de negura de la orizont. Dorise să vadă Cagnes, unde
locuise Renoir, şi minunatul orăşel Biot, care domina valea râului Brague. Ajunseră până
la capătul oraşului vechi Le Suquet, unde văzură turnul de veghe din secolul al Xl-lea, care se
înălţa deasupra tuturor celorlalte clădiri, după care Fred îl convinse să viziteze muzeul de la
subsol. Studiară cu atenţie mâna unei mumii egiptene şi un costum de luptător japonez, lucruri
care l-ar fi încântat pe Trader Ryan în vremea în care avea propriul magazin de vechituri, dar
care acum îl lăsau rece.

— Hai să ne îmbătăm, spuse el, de parcă ar fi fost o idee care nu-i mai venise niciodată până
atunci.

— Asta a fost mereu reacţia ta în faţa unei probleme, Dermot.

— Ei bine, am ajuns totuşi până aici.

Se plimbară din oraşul vechi până în port şi apoi către Cristal Bar, unde Fred băuse alături de
Kate Seymour, iar după ce găsiră două locuri la bar, Trader îşi aminti cum Kate se aşezase pe
exact acelaşi scaun, cu jeanşii ei albi şi cămaşa albastră, râzând veselă la glumele lui.

— Am venit aici cu Kate, spuse el după ce le sosiră berile.

Trader Ryan se întoarse către el pe scaun, ca şi cum ar

fi fost bucuros să aibă şi altceva la care să se gândească.

— M-am luat atât de mult cu fericirile mele domestice, încât am şi uitat să te-ntreb. Cum te-ai
înţeles cu ea?

— Minunat - până la un punct.

— Punctul fiind uşa dormitorului.

— Cum de-ai ştiut?

— Nimeni n-a ajuns cu ea în pat. E un secret întunecat din trecutul ei.

Fred simţi cum i se ridicau firele de păr de pe ceafa.

— Poftim? Ce vrei să spui?

— Nu-i nimic, poveşti din auzite. Nici măcar nu ştiu dacă sunt adevărate.

Fred îşi lăsă paharul jos.

— Cred c-ar fi bine să mi le spui, Dermot. Chiar dacă nu sunt adevărate.

Dar Trader Ryan se pusese serios pe băut şi nu putu răspunde din cauza paharului dus la gură.
Flutură din mâna liberă, ca şi cum ar fi dorit să sară peste subiect.

— Las-o baltă, zise el, după ce paharul i se goli pe jumătate.

— Doar n-o s-o las baltă acum, nu? spuse Fred. Spu-ne-mi ce-ai auzit. Ce se spune despre ea c-
ar fi făcut?

— Nu-i vorba de ce-a făcut ea, ci de ce-a făcut taică-su.

— Ce?

— S-a culcat cu ea. Sau, cel puţin, aşa umblă vorba.

— Taică-su?

— De fapt, e tatăl adoptiv.

— Dar e vicarul din Arton.

— Păi, majoritatea vicarilor sunt cam bătuţi în cap, nu? Trebuie să fii un pic bătut în cap ca să
crezi că ştii anumite lucruri pe care restul oamenilor nu le ştiu. De obicei, e o problemă mintală
de care-ar trebui să te ocupi acasă la tine, numai că unii scapă de-acolo şi se apucă să le ţină
altora predici de la amvon.

Fred nu-1 mai asculta. încerca să asimileze informaţia pe care i-o livrase Trader Ryan. în lunga
sa experienţă de zvonistică şi bârfe, se dovedise că poveştile cel mai greu de crezut se dovedeau
de obicei adevărate.

— Vrei să spui că s-a întâmplat cu consimţământul ei? întrebă el.

— Doamne fereşte, nu. Uite ce-i, Fred, n-am idee dacă e ceva adevărat din toate astea şi cu
siguranţă nu ştiu dacă omul chiar a ajuns în patul ei sau dacă s-a petrecut ceva concret. Conform
bârfelor, Kate a trecut incidentul sub tăcere de dragul maică-sii. Era văduvă şi tocmai se
căsătorise cu vicarul, pe care-1 diviniza. Kate i-ar fi povestit toate astea celei mai bune prietene,
la ceva vreme după aceea Asta e sursa poveştii, cred, dar se prea poate să fie numai minciuni.
OK?

Nu, nu era OK. Nu era deloc OK, îşi zise Fred. Se zgâi o vreme la băutură, dar nu avu destulă
încredere în el ca s-o dea pe gât. Povestea era, evident, adevărată. Se potrivea perfect cu reacţia
ciudată a lui Kate în Antibes. Ceva se întâmplase.

La început simţi că-i era prea rău ca să-şi bea berea, dar când ridică paharul în cele din urmă, îl
goli pe nerăsuflate.

— N-ar fi trebuit să-ţi spun, zise Trader Ryan. Acum mi-am dat seama.

— Sunt şocat.

— Aşa şi arăţi. Doar nu te-ai îndrăgostit de ea, nu? Ăsta ar fi triumful speranţei asupra
experienţei.

Fred îşi ţinu paharul ridicat, pentru a-i atrage atenţia barmanului.

— Fata asta e cel mai bun lucru pe care l-am întâlnit, zise el.

Barmanul sosi şi le umplu din nou paharele.

— Vicarul din Arton, spuse Fred. O să-l omor pe nenorocitul ăla.

— S-ar putea ca ea să nu-şi dorească asta.

Mulţimea voioasă care năvălise înăuntru pentru a scăpa

de soare nu se aştepta să dea peste doi oameni atât de mohorâţi. Veniseră cu copii, obosiţi şi
însetaţi după excursii cu vaporul până la insula pe care vizitaseră întunecata şi rău-mirositoarea
carceră în care fusese întemniţat, cu trei sute de ani în urmă, omul cu masca de fler. Nimeni
nu mai ştia în ziua de azi cine fusese cu adevărat, dar varianta cea mai vehiculată era că fusese un
frate nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea. Ascultând poveştile turiştilor despre locul respectiv,
Fred ajunse la concluzia că temniţa ar fi fost un cămin potrivit pentru vicarul din Arton.

— Acum că ne-am deprimat complet unul pe altul, hai să încercăm să vedem partea bună a
lucrurilor, spuse Trader Ryan.

Fred abandonă minunata imagine a vicarului purtând o mască de fier.

— Care-ar fi aia? întrebă el.

— îmi închipui că tot ce-ai văzut în ultima vreme între mine şi doamna Ryan ar trebui să-ţi fie
de ajuns ca să te convingi c-am avut dreptate în ceea ce priveşte căsătoria. Convingerile mele
misogine s-au întors în forţă. Eşti norocos, Fred. Eşti singur.

Fred luă în calcul argumentul, dar pentru ca el să fie valabil, ar fi trebuit să fie în stare să şi-o
imagineze pe Kate Seymour aruncând în el cu un cuptor cu microunde. Mintea lui refuză să
accepte ideea.

— Am ajuns la concluzia că burlăcia nu e prea distractivă, zise el. Am avut parte de ea

îndeajuns de mult. Săptămâna viitoare împlinesc 36 de ani, am un milion în bancă, dar în cea mai
mare parte a timpului n-am pe nimeni cu care să vorbesc sau pe care să-l iubesc.

— Iubeşte liniştea! Ştii care-i durata medie a căsniciilor în ziua de azi? Nouă ani. Jocul s-a
încheiat. E fâsâită treaba. Căsătoria este vieux chapeau, cum se zice la Cannes.

— N-ai fi zis, având în vedere felul cum ai urmărit-o pe Lena.

— Urmăream femeia, nu soţia. Al cui e rândul să comande?

— Să zicem că-i al meu.

Trader Ryan îşi ridică noua halbă.

— Iată-ne în sudul Franţei, cu bani în bancă, timp liber şi soare din belşug, şi amândoi suntem
totuşi ca vai de noi. Nu mi se pare corect.

Abia după alte două ore îşi regăsiră optimismul pentru a ieşi din nou, împleticindu-se, în lumina
soarelui. Pianistul obosit de la bar cânta acum ceva de Andrew Lloyd Webber.

Trader Ryan, riscând câţiva paşi de dans pe această muzică cunoscută, se împiedică de un scaun
de pe trotuar şi căzu lat printre gunoaie. Pentru o clipă, cochetă cu ideea de-a rămâne acolo, dar
dădu curs în cele din urmă sugestiei lui Fred de-a se ridica, rosdtă cu jumătate de gură. îşi
scutură costumul alb, nou, dar unele urme păreau să nu dispară.

— O să fiu bucuros când o să mi se-acrească de băutură.

Când, săptămâna următoare, sosi aniversarea lui Fred, acesta nu ştiu cum să procedeze. Nu
împărtăşise niciodată entuziasmul celorlalţi de-a sărbători aceste borne care-1 despărţeau pe om
de mormânt, dar simţea că erau ocazii care nu puteau fi ignorate.

Trader Ryan zburase spre casă, plecând cu o expresie de îngrijorare pe chip care nu fusese deloc
atenuată (dimpotrivă) de valoarea facturii de la hotel. Plecarea lui părea să fi lăsat un gol pe care
Fred nu-1 observase înainte.

Părăsi apartamentul când era singur că ziarele englezeşti ajunseseră în Monte Carlo şi intră în
Bar Tabac pentru o cafea. Nu se simţea deloc mai în vârstă decât cu o zi înainte, dar tocmai
trecuse, potrivit Bibliei, în partea a doua a vieţii sale. Peste paisprezece ani urma să
împlinească cincizeci. Cât de mult înseamnau paisprezece ani? Se întoarse la fel de mult în trecut
şi îşi aminti de cea de-a douăzeci şi doua aniversare. Parcă fusese ieri. Pe vremea aceea lucra în
St Ives, în Cornwall, pe perioada verii, la un hotel. Era un hotel unde oricărui angajat i se
putea cere să îndeplinească orice sarcină; numai bucătarului i se îngăduia să-şi vadă doar de o
singură ocupaţie. Uneori Fred se trezise mai devreme de şase, pentru a curăţa toţi pantofii înainte
de micul dejun; alteori, ca barman, servise băuturi până spre miezul nopţii unor oameni de
afaceri din nord, roşii în obraji, care îşi văzuseră opţiunile de petrecere a vacanţei serios limitate
de aversiunea pentru zbor a soţiilor. Dar avusese şi foarte mult timp de petrecut pe plajă, la baruri
şi la petrecerile organizate constant de sezonieri - studenţi, asistente aflate în anul sabatic,
poeţi, neadaptaţi de tot felul - şi astfel fusese o vară memorabilă. Era genul de experienţă pe care
oamenii cu un serviciu stabil n-o puteau trăi niciodată.

La standul cu ziare sosi Daily Mail, pe care Fred îl luă înainte de-a intra în Bar Tabac. De obicei,
aprecia ziarul ăsta, găsind că lungimea articolelor se potrivea cu timpul pe care era dispus să-l
petreacă citind despre dezastrele zilnice, dar astăzi subiectul central, tratat pe larg, era poluarea
din Marea Nordului. Nici că se putea lucru mai plictisitor în presa britanică decât un Daily Mail
cu pitici pe creier. Dădu la paginile din interior. In America alegerile se apropiau de momentul
culminant. Un bărbat care repeta întruna vechea zicală „Dacă nu mai suporţi căldura, ieşi din
bucătărie" urma să-l înlocuiască, după toate aparenţele, pe un altul care repeta o altă vorbă veche:
„Şi încă n-aţi văzut nimic". O ţară care dăduse atâţia mari scriitori era chitită să-şi aleagă lideri
care nu erau în stare să vină nici măcar cu o frază originală. Ultima pagină a ziarului era şi mai
deprimantă. Cei care făceau selecţia atleţilor britanici veniseră cu ideea strălucitoare de-a nu-1
include în delegaţia olimpică pe Sebastian Coe. După părerea lui Fred, Coe era cel mai de succes
sportiv englez din ultimul secol. Câştigase de două ori la rând aurul olimpic la 1 500 de metri,
lucru pe care nu-1 mai reuşise nimeni până atunci, şi era singurul englez care luase aur la acea
probă. Fred aruncă ziarul pe o altă masă şi îşi bău cafeaua. Fred Perry câştigase Wimbledonul de
3 ori, îşi zise el, dar pe-atunci încă se purtau pantalonii lungi. Mai era cineva? Nu prea se
îmbulzea lumea la titlul de cel mai de succes sportiv englez al secolului.

Nimic din toate astea nu era însă potrivit cu o aniversare plăcută. Fred plecă de la Bar Tabac,
hotărând că o tunsoare nouă şi mai scurtă ar fi potrivită cu înaintarea lui în vârstă. Pe Boulevard
des Moulins exista un salon în care nişte femei bătrâioare ascultau instrucţiunile clienţilor în
zeci de limbi diferite, după care făceau tot ce ştiau ele. Fred le arătă exact ce dorea, folosindu-şi
degetele pe post de foarfece.
Nu era acolo de multă vreme, când în salon intră Philip Hunt. Ţinându-şi capul aplecat, cum îl
îndemnase frizeriţa, Fred nu-1 văzu, dar îi recunoscu vocea.

— Salut, Fred. Dermot a şters-o?

— A zburat înapoi acasă, îi spuse Fred.

— O, ce bine. Putem ieşi şi noi la lumină acum.

— Aţi stat ascunşi?

— Nu ţineam morţiş să dăm peste el. Ceva exploziv pare că se-ntâmplă ori de câte ori se-
ntâlnesc soţii Ryan.

— Am observat şi eu.

După ce frizeriţa, ale cărei idei creatoare proprii fuseseră cenzurate de limbajul degetelor lui
Fred, termină de lucrat, Fred văzu în oglindă faţa bronzată a unui bărbat tuns scurt, pe care-1
recunoscu anevoie.

— Bon, zise el, dându-i un bacşiş.

II aşteptă pe Philip Hunt, care alesese o tunsoare ceva mai elegantă, după care aşteptă şi mai
mult, pentru ca mustaţa scriitorului să fie ferchezuită conform meticuloaselor sale indicaţii.

— Cum merge cartea? întrebă Fred după ce ieşiră amândoi din salon.

Philip Hunt privi în gol.

— N-am scris un rând de când am întâlnit-o. Nu-mi găsesc timp. încep să mă-ntreb cum
reuşesc bărbaţii căsătoriţi să scrie cărţi.

— Ei, probabil că nu scriu nici ei în luna de miere, zise Fred, dar remarca lui nu reuşi să
stoarcă informaţia secretă pe care-o căuta cu viclenie.

— Ce mai pui la cale? îl întrebă în schimb Philip Hunt. Bănuiesc că fiecare zi e cam la fel
pentru tine, bătrâne.

— Astăzi trebuie să fie ceva diferit. E ziua mea.

— O, înseamnă că trebuie să-ţi fac cinste. Hai la Roy’s.

Fred reuşise să nu pună alcool în gură de la plecarea

lui Trader Ryan. în schimb, citise cărţi şi se chinuise să

înveţe să înoate în piscină. Dar, având în vedere că astăzi era ziua lui, băutura părea o obligaţie.
La The King’s Head, Roy repara un videocasetofon aflat sub televizor, pentru ca în seara
respectivă să le poată arăta francezilor localnici care erau dependenţi de ţinta lui de darts cum
arăta jocul pe bune, folosind o înregistrare de la televizor cu campionatul de darts, o casetă pe
care i-o trimisese sora lui.

—Jim Fixx avea 52 de ani când a murit la jogging. Am verificat, îi spuse Fred. O grămadă de
inşi care nu aleargă trăiesc mai mult.

— Cât ar fi trăit dacă n-ar fi făcutjogging? întrebă Roy.

— Mai mult, zise Fred.

Philip Hunt scoase la iveală un portofel plin cu bancnote şi ceru şampanie.

— Unde-i Lena? întrebă Fred.

— îi scrie avocatului meu, care acum e şi avocatul ei, în legătură cu divorţul. Crezi că soţul ei o
să-i pună beţe-n roate?

— Cred că în sfârşit a înţeles că i s-a încheiat căsnicia. S-a ales cu prea multe vânătăi. Bănuiesc
că n-ai băgat de seamă vreun proiectil care să-ţi şuiere ţie pe la ureche, nu?

— Haida-de, Fred. Aceea nu-i adevărata Lena.

— Cuptorul cu microunde i s-a părut dureros de adevărat lui Dermot.

Roy îşi făcu apariţia cu o sticlă de şampanie.

— Ce sărbătorim? întrebă el.

— Aniversarea mea, spuse Fred. Avem aici treizeci şi şase de ani irosiţi de pomană. Oamenii s-
au născut, au crescut, au făcut copii, au devenit bogaţi şi celebri sau au murit, în vreme ce eu m-
am tot întrebat ce să fac cu viaţa mea.

Era adevărat. Vieţi întregi, pline de realizări şi succese, se depănaseră în timp ce el încă aştepta
ca lucrurile să

înceapă. Cu fiecare săptămână care trecea, pricepea tot mai limpede cât de scurtă era toată
povestea.

în dimineaţa aceea stătuse întins în pat, facându-şi griji pentru banii lui. începea să se simtă
vinovat pentru că avea atât de mulţi, deşi nevoile lui erau mult mai mici.

— Când o să te hotărăşti ce-ai de gând să faci cu viaţa ta, să-mi spui şi mie, zise Philip Hunt.
Mi-ai da apă la moară. N-am mai întâlnit până acum pe nimeni care să-şi fi petrecut treizeci şi
şase de ani încercând să se maturizeze.
— Mă tot gândesc să-mi donez banii în scopuri caritabile şi să mă fac sfânt, îi spuse Fred.
Acum, după ce i-am ţinut departe de mâna risipitoare a Statului, trebuie să le găsesc o
întrebuinţare utilă. Vezi tu, n-am nevoie de ei. Când n-ai avut bani niciodată, nu-ţi poţi dezvolta
genul de gusturi pe care numai banii le pot întreţine. Luxul rămâne pentru mine un mister. Ce-aş
face oare cu o maşină enormă sau cu o casă uriaşă? Eu, unul, prefer până şi Pelforth Pale în locul
şampaniei ăsteia care mi se pare că are gust de cidru.

— Orzul pe gâşte, spuse Philip Hunt. Dă-mi mie banii. Poţi să te bazezi pe mine c-o să-i
cheltuisc în mod inteligent.

— Pe ce?

— Cred c-aş începe cu o croazieră de trei luni în jurul lumii. Nici eu, nici tu, Fred, n-am ajuns
în peste nouăzeci la sută din lumea asta.

— Nu sunt sigur c-aş vrea. Arabi care-şi taie unii altora mâinile, indieni care trăiesc în cutii de
carton, polonezi stând la coadă în zăpadă. în Pakistan, fetele violate sunt ţinute închise timp de
cinci ani pentru adulter. De ce să pun piciorul într-o ţară afurisită ca asta? Şi ştii de ce Isus n-a
fost australian? Pentru că nu s-au găsit acolo trei oameni înţelepţi şi-o fecioară.

— Xenofobie la cote alarmante, spuse Philip Hunt. E jalnic să asculţi aşa ceva.

— Oricum, îţi poţi permite propria croazieră în jurul lumii. Nu-i dai bani unui turist fiscal.

— De fapt, nu sunt atât de bogat, zise Philip Hunt, turnându-şi mai multă şampanie. Se pare că
Dermot Ryan are mai mulţi bani decât mine.

— Dar o să trebuiască să plătească impozit pentru ei.

— Impozit şi pensie alimentară fostei soţii. Se ocupă Lena de asta.

— M-am gândit că s-ar putea să aibă grijă. Până la urmă, o să te-alegi cu croaziera aia în jurul
lumii.

— Dac-o să mă ţină puterile.

— Te solicită zdravăn Lena, nu?

— Cu siguranţă e inventivă. înţeleg de ce soţul ei s-a opus atât de mult s-o lase să plece.

După ce terminară sticla, Fred sugeră să cumpere el încă una, dar Philip Hunt îşi privi ceasul.

— Lena mă aşteaptă, zise el. E timpul să plec.

Nici Fred nu dorea să-şi petreacă după-amiaza numai cu băutură. Era nerăbdător să se întoarcă la
piscină pentru a-şi continua truda de-a deprinde misterele înotului. Când ajunse acasă, se bucură
că se întorsese. O zi de naştere altminteri lipsită de felicitări sau cadouri avea totuşi şi o bucurie.
Scrisoarea de la Kate Seymour fusese scrisă cu un stilou cu peniţa groasă, care necesita un scris
mare, astfel încât în trei pagini fusese de fapt scris destul de puţin.

Melcişorul Emu a fost primit cu deosebită încântare de un editor destupat la minte, iar prima
carte, cu povestea ta, este deja în lucru. M-am gândit c-ar trebui să sărbătorim şi am de gând să-
ţi arăt nişte mostre pe care-o să le aduc cu mine sâmbătă, 4 septembrie, cu acelaşi zbor, la aceeaşi
oră. Poţi să mă aştepţi la Nisa?

Cu dragoste, Kate

P.S. Mulţumesc pentru scrisoarea ta drăguţă.

Ziua mea norocoasă, îşi zise el. Scrisoarea ei, deşi scurtă şi pe un ton profesionist, reuşi să-l facă
să ţopăie prin apartament. Se întrebase dacă avea să-i scrie vreodată şi nutrea doar o speranţă
minusculă că şi-ar fi putut anunţa vizita, îşi luă boxerii de înot şi prosopul. Noua evoluţie a
lucrurilor putea fi cel mai bine cântărită în ambianţa răcoritoare a piscinei.

Amelia Fotheringay, aşezată la umbra unei ombrelle cu o carte în mână, îi făcu semn cu mâna,
iar el se apropie de ea.

— Citesc unul dintre romanele lui Philip, zise ea. E un poponar nenorocit, nu?

— La ce carte vă referiţi, doamnă Fotheringay? întrebă el, deşi desluşi titlul pe copertă. A, da,
am citit-o pe-aia.

— E dezgustătoare.

— Se pare că totuşi vă apropiaţi de sfârşit.

— Ei bine, trebuie să aflu ce se-alege până la urmă de amărâtul ăla. îmi închipui că sfârşeşte
scrântindu-şi încheietura mâinii.

Fred se aşeză pe iarbă lângă ea. Părea o fire silitoare. Ceilalţi douăzeci de inşi pe care-i vedea
mereu pe-acolo se bălăceau în piscină. Majoritatea erau germani. Alţii stăteau la barul din colţ,
cu băuturile în faţă. Cei mai mulţi erau italieni. Numai britanicilor şi scandinavilor părea să le
convină să stea tolăniţi pe pământ, singuri cu ale lor.

— De ce nu te-nsori, Fred? întrebă doamna Fotheringay, uitându-se la el. Asta fac fiinţele
omeneşti cumsecade.

— Mi-aţi recomanda asta?

— Nu pot să spun că da. Bărbatul vrea ceva, femeia altceva. Preferinţele lor coincid rar. Dar
oamenii se mai şi căsătoresc, nu? Viaţa în singurătate nu-i tocmai lapte şi miere, judecând după
povestea amărâtului din cartea asta.

Se întinse după o pina colada aflată lângă cotul ei. Alături se găsea un sendviş cu brânză brie şi
mere.

— Am citit cândva că orice femeie ar trebui să se căsătorească, dar nu şi orice bărbat.

— Ei bine, recunosc că nu mi-ar fi plăcut să rămân singură. Viaţa mea s-a îmbunătăţit datorită
căsătoriei, deşi trebuie să accept că soţul meu era un bărbat mai degrabă ursuz. Obişnuia să
treacă zilnic prin două sticle de vin, deşi bănuiesc că, pentru acurateţea relatării, ar trebui să
spun că două sticle de vin treceau zilnic prin el. Dar era isteţ, într-o zi i-a venit ideea să scrie o
carte cu titlul Pe teren acoperit de ziua naţională.

— Pare destul de glumeţ.

— Da, ne-am distrat bine. Adoram să stau în hoteluri de cinci stele şi să mă amestec printre cei
foarte bogaţi. Acum nu mai am de-a face decât cu o mână de agenţi de vânzări care participă la
vreo conferinţă pe banii companiei de asigurare pe care-o reprezintă şi care i-a trimis acolo.

— înţeleg, spuse Fred. Nu prea mai e distractiv să fii bogat?

— Cu siguranţă, nu de unul singur. De-asta ar trebui să te-nsori, Fred. Cred c-ai fi un soţ
excelent şi sunt tare mâhnită că te văd vânturându-te pe aici de unul singur. N-ai o prietenă?

— încerc din răsputeri să fac rost de una, doamnă Fotheringay.

— Fă-mi cunoştinţă cu ea şi-i spun tot despre calităţile tale.

Fred se îndreptă către piscină şi intră. Apa era caldă. Eforturile lui nebuneşti de-a înota încetară
după câţiva metri, când capul i se scufundă încet sub apă. Se ghemui în apă şi se gândi cum ar fi
trebuit să abordeze vizita lui Kate.

Primul lucru de care era sigur era c-ar trebui să locuiască în apartamentul lui, nu singură, într-un
hotel aflat la doi kilometri depărtare. Al doilea lucru era c-ar trebui să doarmă împreună şi să
facă dragoste. Al treilea era c-ar trebui s-o convingă să vorbească despre incidentul cu tatăl ei
vitreg. Catharsis, exorcizarea trecutului prin retrăirea lui, uşurare.

Pe când stătea în piscină, toate începură să i se limpezească în minte. Nu era nevoie de sfatul
întortocheat al unui psiholog ca să priceapă că, pentru a izgoni din amintirile lui Kate coşmarul
familial şi pentru a-1 împiedica pe Fred să-i mai strice viaţa, era necesară o relaţie normală şi
sexy, cu un bărbat normal şi sexy.

Privi în partea cealaltă a piscinei şi văzu că Philip Hunt şi Lena Ryan îşi aşezaseră şezlongurile
lângă doamna Fothe-ringay, care ţinea în mână romanul lui Hunt şi citea cu voce tare pasaje din
el. Lena Ryan chicotea încântată ascultând fragmentele respective.

Fred ieşi din piscină şi se îndreptă către ei.

— Pornograful ăsta şi-a găsit o soţie, Fred, zise doamna Fotheringay. Vezi? Nu-i greu.
Se întoarse către Lena Ryan.

— De ce n-ai venit la serata mea, dragă?

— Nu ne cunoşteam pe-atunci, îi spuse Philip Hunt.

— Şi acum vă căsătoriţi? Cred c-ar trebui să-i daţi nişte lecţii lui Fred despre ce înseamnă o
idilă rapidă.

Lena Ryan îi zâmbi lui Fred ca şi cum ar fi fost o adolescentă căreia-i plăcea să flirteze. Fred se
întrebă dacă ştia că îşi părăsea soţul pentru un om mai sărac.
paisprezece
O moară de măsline din secolul al XVI-lea, care fusese între timp transformată într-unul dintre
cele mai moderne restaurante de pe Coasta de Azur, i se păru lui Fred locul perfect pentru
reîntâlnirea cu Kate, aşa că rezervă o masă la Le Moulin de Mougins.

Mougins era un vechi sat fortificat din zona deluroasă, aflat la nord de Cannes. Poziţia lui înaltă
oferea privelişti încântătoare asupra ţinutului Grasse, iar panorama se continua până la poalele
Alpilor. Vile splendide se răzleţeau în verdeaţa întunecată din împrejurimi, incluzând aici
şi ultima locuinţă a lui Picasso. Satul însuşi, cu străduţele sale înguste şi poarta fortificată din
secolul al XV-lea, fusese restaurat în mod miraculos, iar casele cu pereţi albi şi acoperişuri roşii
arătau de parcă ar fi făcut parte din decorul unui platou de filmare.

Vechea moară, o coşmelie cu pereţi de piatră masivi, strivise măsline pentru a le stoarce uleiul
vreme de mai bine de patru sute de ani, până fusese transformată într-un paradis gastronomic cu
doar douăzeci de ani în urmă. Canapés fierbinţi însoţeau aperitivele, iar mâncarea propriu-
zisă sosea sub capace rotunde de porţelan alb sau roz.

La numai o oră de la sosirea ei, Fred o şi adusese pe Kate în acest loc de luat masa, după ce-o
zorise să treacă de intrarea acoperită cu plante agăţătoare. Fata încă nu-şi recăpătase răsuflarea
când se aşezară la masă.

— Asta e în cinstea Melcişorului Emu, îi spuse el. O să fie cea mai bună masă pe care-ai luat-o
vreodată.

— Ei drăcie, Fred, spuse ea, parodiind un accent suburban, chiar ştii cum să ai grijă de-o fată.

Purta acelaşi costum cu pantaloni albi pe care-1 avusese la sosirea precedentă, ceea ce pentru el
era o uşurare: şi el purta aceiaşi pantaloni Cerruti şi pantofi Cardin. Bronzul delicat care începuse
să i se contureze la Monte Carlo pălise în vara umedă din Marea Britanie, iar urme de oboseală i
se puteau citi în jurul ochilor, după ore în şir de desenat în atelierul ei, unde se luptase pentru a
ajunge la succesul dorit. Fred o invidia mai mult decât ar fi fost dispus să recunoască - o carieră,
un talent, ambiţia şi dorinţa de-a reuşi. Succesul o mai îmblânzise, iar dincolo de urmele de
extenuare Fred observă că era mult mai relaxată.

— Sunt nemaipomenit de entuziasmaţi, zise ea. Sunt de părere că Melcişorul o să aibă la un

moment dat unul dintre clipurile alea de cinci minute care se difuzează pe canalele de desene
animate. Zilele-ţi sunt numărate, Postman Pat1.

— Ţi-au dat şi banii?

— O mie de lire pân-acum. E un avans în contul drepturilor de autor. O publică în decembrie,

ca să prindă vânzările de Crăciun.

— Credeam că eşti frumoasă şi-atât. Nu ştiam că eşti pe cât de frumoasă, pe-atât de deşteaptă.
Kate se îmbujoră.

— Pot să ştiu şi eu unde o să dorm la noapte?

— Data trecută îmi amintesc că s-a pomenit ceva de dormit pe podeaua mea.

— Da, aşa am spus, nu?

Speranţele iniţiale ale lui Fred cu privire la cină se împliniră întru totul: fu pentru amândoi cea
mai bună masă, deşi în cazul lui asta nu supuse bucătăria unei provocări de netrecut. Homarul
breton sosi într-un sos delicat de şofran şi portocale. El fu urmat de o gustare de grepfrut şi
vermut cu gheaţă, iar apoi de o raţă cu ciuperci de pădure în sos Margaux cu mere. Amândoi
încheiară cu specialitatea restaurantului, nougat glacé.

Fred fusese întotdeauna un pic paranoic în restaurante, convingându-se repede că ospătarul îl

dispreţuia. Odată, simţindu-se cu totul într-un loc nepotrivit, se şi scuzase că nu-i plăcuse
mâncarea. Dar în seara asta servirea îl făcu să se simtă important. La final scoase un teanc de
bancnote care convinse personalul restaurantului că într-adevăr era cineva important.

O ţinu de mână pe Kate pe tot parcursul lungii călătorii cu taxiul înapoi în Monte Carlo, de parcă
s-ar fi putut evapora cumva pe întuneric.

— A trecut Jeremy Tyrrell pe la tine? întrebă el.

— De două ori, spuse ea imediat. O dată băut, a doua oară treaz. A venit să-şi ceară scuze.

— Ce ţi-a spus?

— Mi-a zis că toată treaba cu doamna Ryan a fost o greşeală uriaşă, că e îndrăgostit de mine şi
că s-ar căsători cu mine chiar a doua zi.

— Unde-a avut loc scena asta interesantă?

— La uşa atelierului meu. Nu l-am lăsat să intre.

— Bănuiesc că n-a pomenit nimic despre felul cum şi-a luat tălpăşiţa, lăsând-o pe Lena Ryan
fără bani şi cu o uriaşă factură neplătită la hotel.

— Doamne Dumnezeule! Şi ea ce-a făcut?

— A, e bine. Acum s-a logodit cu un scriitor.

— Cam zboară din floare-n floare, nu?

— Soarele îi face pe oameni romantici.

Ii prezentă emoţionat apartamentul, îngrijorat că ea ar putea să se simtă încolţită şi să pretindă

independenţa unei camere de hotel. In schimb, Kate îşi dădu fericită jacheta jos şi îşi deschise
geanta, simţindu-se ca acasă.

— Aruncă un ochi pe astea, spuse ea, scoţând mai multe foi cu schiţe din geantă.

Se aşezară pe canapea, examinând frumoasele culori ale imaginilor cu Melcişorul Emu într-o
bărcuţă cu vâsle, împins către mal de şase peştişori zâmbitori.

— Imaginile o să fie-n partea dreaptă a paginilor, iar scrisul în stânga. Ce părere ai?

— Minunat, îi spuse el. Câte cărţi ai făcut pân-acum?

— O să fac patru pe an. Am terminat-o pe cea pentru martie şi lucrez acum la una care-o să
iasă-n iunie.

Fred se duse în bucătărie pentru a face cafea şi se întrebă cum aveau să doarmă. Ar fi trebuit oare
s-o lase singură, ca să se refacă după oboseala muncii şi a zborului? Sau o să ajungă la concluzia,
aşa cum constatase şi în trecut, că, dacă nu lăcea nimic în seara respectivă, a doua zi avea să fie
de două ori mai greu, dormitul separat putând deveni un obicei deloc uşor de schimbat?

— Ţi-am făcut patul, îi zise el. Ai aşternuturi de mătase.

Ea îl privi.

— Tu unde-o să dormi?

— Pe canapea.

— Şi-o să reuşeşti să te-odihneşti?

— Pot să dorm şi pe-un zid de cărămizi, o asigură el.

Dar după ce ea dispăru în dormitorul lui, Fred nu simţi

că somnul îl cuprindea la fel de uşor ca de obicei, iar de vină nu era doar canapeaua. întins pe
spate, cu uşile de la balcon deschise şi auzind zgomotul îndepărtat al maşinilor care şerpuiau pe
drumul de la poalele munţilor, simţind aerul cald care-1 înconjura, îşi dădu seama că fata nu
se aşteptase la acest tratament generos, spre care-1 îndemnaseră gândurile la vicarul din Arton, ci
dimpotrivă, fusese pregătită pentru ceva diferit. Citise însă asta în ochii ei prea târziu. Când în
sfârşit reuşi să se cufunde intr-un somn tulbure, se dovedi imediat necredincios, visând episoade
sexuale sălbatice cu Lena Ryan, de care nici măcar nu se simţea atras. Căzu de pe canapea de
două ori.

A doua zi de dimineaţă, Kate apăru intr-un halat de baie lung până la glezne, având părul prins
atrăgător în vârful capului. îşi anunţă intenţia de-a face un duş.

— Omleta cu şunca e bună? întrebă el.

— Minunată.

— Ceai sau cafea?

— Ceai. Locul ăsta e la fel de bun ca Hôtel de Paris.

Micul dejun pe balcon îi dădu idei. Privind în jos spre

piscina cu formă ciudată, Kate hotărî c-ar fi putut petrece fericită toată ziua lenevind pe marginea
ei. Voia să revadă Antibes, dar călătoria putea să mai aştepte.

— Să zicem că azi avem zi de odihnă, spuse ea.

— îmi place să mă odihnesc, zise Fred. La atâta lucru mă pricep şi eu.

Se făcuse deja unsprezece când coborâră la piscină. Kate fusese nevoită să calce câteva haine
care se şifonaseră în timpul zborului. Păru surprinsă să descopere că Fred avea un fier de călcat.
El nu-i spuse că abia îl cumpărase, cu o zi în urmă, pentru a-şi netezi pantalonii înainte de-a se
întâlni cu ea la Nisa.

Doamna Fotheringay se afla la locul ei obişnuit şi nu-şi ascunse curiozitatea când îi văzu pe cei
doi ieşind din clădire. Le făcu semn cu mâna peste apă, invitându-i să se apropie.

— Dumneaei e domnişoara de care-ai pomenit? întrebă ea. Arată ca Brigitte Bardot.

După ce terminase parcursul tulburător al poveştii lui Philip Hunt despre stimulările manuale, se
retrăsese pe un teritoriu cunoscut: avea în poală o carte de Agatha Christie.

— Ia zi, îţi place-aici, draga mea? întrebă ea, după ce Fred făcu prezentările.

Fred aştepta cu nerăbdare ca fata să-şi scoată halatul de baie şi să-şi etaleze bikinii, dar această
evoluţie a lucrurilor trebui să mai aştepte, din cauza conversaţiei. Kate se aşeză pe şezlongul
alăturat, dar îşi scoase numai pantofii.

— Iubesc zona asta, spuse ea. Franţa pare un loc foarte fericit.

— N-aş fi atât de sigură, zise doamna Fotheringay. Trei oameni pe săptămână se sinucid
aruncându-se în faţa metroului din Paris. S-au obişnuit atât de bine cu asta, încât acum trenurile
îşi reiau circulaţia normală după doar un sfert de oră. Partea bună a Monaco-ului, dacă eşti o
biată băbuţă fără putere ca mine, e lipsa infracţiunilor de orice fel. Am fost jefuită doar o dată în
gara Waterloo.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Ei, nimeni nu m-a băgat în seamă. Ar trebui să faci ceva destul de ciudat la Waterloo ca să
te bage cineva în seamă. Să i-o tragi pe la spate unui pepene, de exemplu.
— Cu hoţii ce s-a întâmplat? întrebă Fred.

— Am încercat să-i omor cu acul de la pălărie.

— Doamne Dumnezeule, zise Kate.

— O, n-am avut deloc mustrări de conştiinţă. Mai bine să mă judece doişpe bărbaţi decât să mă
rezolve şase, dar au reuşit s-o-ntindă cu poşeta mea. Aici n-ai parte de astfel de experienţe.

Se întoarse către paharul de pe masa ei şi sorbi o înghiţitură. Gestul îi reaminti lui Fred că
trebuiau să comande şi ei ceva. Când reveni însoţit de un chelner care aducea şampanie la gheaţă,
Kate îşi dezbrăcase deja halatul, scoţând la iveală cei mai mici bikini albi cu putinţă, la
care aproape că nu îndrăzni să privească: era atât de frustrat acum, încât până şi ideea ciudată a
doamnei Fotherin-gay de a ţi-o trage cu un pepene nu i se mai părea atât de deplasată.

— Kate mi-a povestit ce persoană sensibilă eşti, îi spuse doamna Fotheringay.

Kate roşi uşor la auzul acestei mărturisiri care, în mod evident, nu trebuise să ajungă şi la
urechile lui, dar doamna Fotheringay acţiona cu cap. Ajuta din plin mersul lucrurilor.

— I-am spus că, dac-o s-o ducă mintea, o să se mărite cu tine. Bogat şi sensibil. Ce-şi poate
dori mai mult o fată? Pe vremea mea, fetele se mulţumeau şi cu un tip care-şi curăţa unghiile,
dacă-1 puteau găsi.

— Aţi dori puţină şampanie? o întrebă Fred.

— Ar dori calul ovăz?

Turnă în trei pahare, după care se întinse pe spate în şezlongul lui. Bogat şi sensibil? Ar fi putut
derula zeci de adjective pentru a se descrie, câteva dintre ele nefiind câtuşi de puţin măgulitoare,
dar nu s-ar fi gândit la astea două. Era uluitor felul cum problema banilor dispăruse complet în
străfundurile minţii sale, astfel încât nici nu concepea că ar fi bogat. Nu se întrebase niciodată ce
lux îşi putea permite; cumpăra ceva numai dacă-i era necesar. Vitrinele magazinelor rămâneau
neinteresante pentru el, cum fuseseră dintotdeauna, o tentaţie care putea fi ignorată, iar o etichetă
cu preţul ataşată de ceva ce nu dorea să cumpere îi producea acelaşi râs dispreţuitor ca
întotdeauna. Singurul lucru pe care-1 cumpărase în ultimele săptămâni fusese fierul de călcat, şi
acela fiind cel mai ieftin din magazin.

Şi totuşi, calculă el, acum câştiga doar din dobânzi 3 000 de lire pe săptămână, un milion în
cinci-şase ani, dat fiind complicatul mod de calcul al dobândei compuse. Dorea destul de mult să
cedeze o parte din sumă, dar nu prea avea încredere în acţiunile caritabile mediatizate intens.
Ce procent ajungea cu adevărat la destinaţia dorită? Şi ce destinaţie să aleagă? In afara graniţelor,
foametea lovea neîncetat: în acel sac fără fund, contribuţia lui ar fi dispărut fără efect. Acasă, cei
bătrâni şi bolnavi strigau după ajutor, dar guvernul, care le-ar fî putut da ceva mărunţiş,
prefera să arunce în schimb miliarde pe dotări militare, convins, se pare, că ruşii erau nerăbdători
să invadeze Basingstoke sau Tunbridge Wells.
Dar sentimentul tot mai acut de vină care însoţea creşterea averii îl făcu să dea înapoi din faţa
adjectivului doamnei Fotheringay, pe care nu dorea să şi-l însuşească. Undeva în Marea Britanie
se afla o bătrână care nu avea bani de căldură. Dar cum putea da de ea?

Neliniştit de aceste gânduri, se întoarse către o imagine mult mai frumoasă, alături de el, dar fata
părea că adormise. Asta măcar îi oferea ocazia de-a studia formele volup-tuoase ale corpului ei
fără s-o facă să se simtă prost.

Nu doar soarele îl împinse către piscină. Dacă nu reuşea să se răcorească repede, în scurt timp
avea să se poarte ca un personaj din romanele lui Philip Hunt. Bălăcindu-se în piscina care în
după-amiaza aceea era aproape pustie, observă că putea acum să înoate şi zece metri până
să ajungă mai mult sub apă decât deasupra ei. Ieşi la suprafaţă stropind înjur şi o văzu pe Kate
plonjând. înotă cu uşurinţă înspre el, după care se îndepărtă.

— Nu m-am lămurit dacă ştii să-noţi sau nu, zise ea.

El se ridică pe picioare şi înaintă încet către ea.

— La început pot şi pe urmă nu. La un moment dat mă scufund, spuse el. încerc să rezolv
problema.

— Dă-mi voie să te-ajut.

Se întinse în faţă, plutind pe burtă, în timp ce ea îl ţinea la suprafaţă.

— Foloseşte-ţi picioarele, zise ea. Ca şi cum ai fi o broască.

— Sărută-mă, vreau să fiu prinţul tău.

— Un prinţ e-n stare să înoate. Face parte din antrenamentul princiar.

Lui Fred îi era greu să se concentreze simţindu-i mâinile pe corp, dar după puţin timp îşi dădu
seama că mâinile ei îi dăduseră drumul, iar el înota de zor, de unul singur, traversând piscina.

— Foarte bine, spuse ea. E doar o chestie de-ncredere, după care totul vine firesc, de la sine.

După ce se întoarseră la şezlonguri, el mai comandă şampanie.

— E foarte frumos din partea ta, Fred, zise doamna Fotheringay.

Ii umplu paharul. După ce Kate bău, i-1 umplu din nou.

— Cum e cartea, doamnă Fotheringay? întrebă Fred.

— încep să cred că Agatha Christie n-are imaginaţia febrilă a lui Philip Hunt.

— O să fie încântat să audă asta.

— Ce viaţă minunată aveţi voi pe-aici, zise Kate visătoare. Soare, şampanie, piscină.

Fred îi mai turnă şampanie.

— Mai stresant de-atât nu se poate, îi spuse el. Dar punem osul la treabă şi mergem mai
departe.

Prânzul părea dat uitării în căldura care plutea deasupra grădinii. Vântul nu adia deloc, doar
mireasma vagă a loţiunii de bronzat plutea în preajma piscinei. La barul din colţ, italienii
deveneau cu fiecare pahar tot mai gălăgioşi, dar în rest soarele îi redusese pe locuitori la o
linişte necomunicativă, şi până şi chelnerii îşi puteau permite să steajos. Fred ar fi renunţat cu
mare bucurie la decorul ăsta torid, dar cerul perfect senin era pentru Kate o noutate pe care nu se
putea îndura s-o părăsească. Aşezat alături de ea, Fred ştia eă, dacă n-ar fi făcut repede o mişcare,
n-ar mai fi avut ocazia niciodată. Relaţia lor ar fi alunecat irevocabil pe un tărâm platonic, unde
orice tentativă de acuplare n-ar fi fost doar un şoc necuviincios, ci ar fi fost privită cu destul de
multă stânjeneală. Sexul, îşi zise el, o să vină repede sau n-o să vină deloc.

0 oră mai târziu, după ce soarele feroce începuse să-i înroşească nasul, Kate îl urmă bucuroasă
sus, în răcoarea apartamentului său.

— Sper că n-am exagerat cu soarele, zise ea, privindu-se în picioare, în bikini, într-o oglindă
uriaşă.

— Ai nevoie de cremă, îi spuse el şi găsi un tub.

Masându-i uşor umerii şi spatele până când crema îi

intră în piele, în timp ce ea îl privea în oglindă, îi desfăcu sutienul care căzu pe podea. Kate
rămase cu sânii dezgoliţi, privindu-se în oglindă.

— Chiar voiai să-i vezi, nu-i aşa? întrebă ea.

— Ce-i drept, mă gândeam să trag o ocheadă, spuse el râzând.

1 se păreau cu totul remarcabili: supravieţuiseră înlăturării suportului material fără nici o

schimbare de formă, îşi puse mai multă cremă pe mâini şi-i masă delicat.

— Nu sunt arşi de soare, zise Kate.

— Ai dreptate. M-am zăpăcit.

fngenunche în faţa ei şi-i masă cu cremă partea de sus a coapselor, zonă cu care soarele fusese
deosebit de crud, după care îşi dădu seama că, pentru a-şi face treaba cum scrie la carte, trebuia
înlăturat şi slipul.

— Acum ce urmează? întrebă ea timid, în timp ce el îi săruta pântecul.

— E doar o chestie de-ncredere, după care vine totul firesc, de la sine, îi spuse el.

Fred îşi aminti că fuseseră exact cuvintele ei.

— Vrei să spui că o lecţie bună trebuie răsplătită cu o alta?

— Acum fii doar atentă, spuse el. O să pun întrebări după aia.

El îşi dădu jos boxerii, iar ea se holbă la el cu o expresie delicioasă, de teamă şi fascinaţie.

— Niciodată n-o să intri cu aia-n mine.

— Ei bine, zise el, râzând din nou, măcar o să-ncerc din răsputeri.

Fred se lăsă pe spătarul unui scaun şi o trase către el. Palmele sale, făcute căuş, susţineau două
fese ca de mătase. Ea tresări când Fred o pătrunse, după care suspină, cu respiraţia întretăiată.

— Chiar eşti un prinţ, spuse ea, după care începu la rândul ei să se mişte. Doamne, s-ar putea
să înceapă să-mi placă, şopti ea.

El încercă să-şi amâne orgasmul, dar lunile prea numeroase de abstinenţă îşi spuseră cuvântul:
păru că explodează în interiorul ei.

— Asta e tot? întrebă ea, în timp ce el încetinea.

— Asta a fost un hors-d ’oeuvre, spuse el, ridicându-se şi ducând-o pe braţe în dormitor.

Picioarele ei i se încolăciseră în jurul taliei, iar după ce le desfăcu şi o întinse pe pat, Fred văzu
sânge. După toate aparenţele, vicarul din Arton nu prea avusese succes.

— S-a-ntâmplat ceva? îi spuse el în ziua următoare, în Antibes.

îşi savurau cafeaua de dimineaţă la o masă pe trotuarul din faţa barului restaurant Le Glacier,
într-un colţ al pieţei principale. Piaţa se numea Place Général de Gaulle. Francezilor, înţelese
Fred, le plăcea să denumească orice - străzi, pieţe, stadioane, aeroporturi - cu numele unor
generali, îndeosebi cu acesta.

— Ce vrei să spui? întrebă ea. Cum adică, s-a-ntâm-plat ceva?

Părea deosebit de proaspătă în dimineaţa aceea pentru o fată care tocmai petrecuse zece ore în
pat, dintre care nu foarte multe dormind. De fapt, nici nu părea să mai fie aceeaşi fată. Era mai
veselă, prietenoasă şi vorbăreaţă; înclinaţia introspectivă pe care-o avusese în faţa lui ca o barieră
fusese împrăştiată de o noapte de pasiune.

— Te referi la noaptea trecută? Ceva cu siguranţă s-a-ntâmplat noaptea trecută.

— îmi amintesc, zise el. S-o facem din nou diseară?

— Trebuie să aşteptăm atât de mult? E legal pe străzile din Franţa, nu? Francezii sunt foarte
toleranţi cu l’amour.

Fred se întrebă serios dacă ar mai fi putut fi în stare de ceva pentru seara respectivă, darămite
pentru mai devreme. Patru orgasme într-o singură noapte cu siguranţă îl secătuiseră. Friptura şi
vinul, auzise el cândva, erau remediul perfect.

— Mă refeream la ceva ce-ai spus data trecută când ne aflam în Antibes, zise el. N-ai vrut să
vorbeşti despre părinţii tăi şi-ai spus doar că se întâmplase ceva. Sunt curios despre ce era vorba.

Instinctul îi spunea că în sfârşit, după noaptea trecută, Kate avea să fie pregătită să discute despre
asta.

— E o poveste înspăimântătoare, dar nu mă deranjează să ţi-o spun, dacă vrei s-o auzi. Mai
luăm o cafea?

Fred se întoarse şi-i făcu semn cu mâna chelnerului. Deasupra unui palmier solitar, văzu un
avion care decolase de la Nisa, cocoţându-se pe cerul albastru.

— Tata a murit când aveam doişpe ani, spuse ea după ce li se umplură ceştile. De-atunci mi s-a
tot spus că asta era vârsta cea mai proastă pentru ca o fată să-şi piardă tatăl. Trei ani mai târziu,
mama s-a recăsătorit. Locuiam pe atunci într-un mic sat din Wiltshire, iar mama, care nu pusese
piciorul într-o biserică, părea că-şi găsise alinarea în religie după moartea neaşteptată a tatălui
meu. Tata era un bărbat în formă, zdravăn, care iubea sportul şi activităţile în aer liber, dar care
s-a stins în urma unui atac de cord. Şi eu, şi mama am fost distruse. De atunci mi s-a spus c-am
devenit capricioasă. Mama a început să meargă la biserică. N-avea nici un rost - era la fel de
cinică pe cât fusese tata. Nu exista absolut nici o idee pe care ei doi să n-o poată demola, dar apoi
el a murit, iar ea a avut nevoie de ceva de care să se agaţe. Ai ghicit restul. S-a măritat cu vicarul.

Se opri şi îşi luă noua porţie de cafea.

— A facut-o ca să-mi ofere un tată, asta-mi spune acum, dar nu sunt foarte sigură. Era un
bărbat chipeş - încă e, bănuiesc. Probabil c-a fost atrasă de el, dar sunt convinsă că n-a fost din
cale-afară de fericită.

Bău puţină cafea, lăsă ceaşca jos şi cercetă atent piaţa. Vizavi de ei, porumbeii băteau din aripi în
faţa balcoanelor negre din fier foijat ale birourilor de la Société Générale.

— Nu aşa se termină povestea, zise Fred. Ceva s-a-ntâmplaL

— Aşa e. E ceva ce prefer să uit şi pe care aproape că reuşisem.

— Spune-mi.

— S-a-ntâmplat acum şapte ani, pe când aveam şaisprezece. Erau căsătoriţi de un an, iar
mama, după o viaţă lipsită de credinţă, îşi asumase rolul de soţie de vicar, care-i venea ca o
mănuşă. In seara respectivă, mama rămăsese mai mult la o întrunire caritabilă de la biserică, iar
eu mă băgasem devreme în pat, după o zi în care dădusem câteva examene. M-am trezit şi am
descoperit că-n patul meu se afla un bărbat dezbrăcat. Simţeam nişte mâini care mă pipă-iau pe
sâni şi-ntre picioare. Parc-ar fi fost mâini peste tot. Am ţipat, m-am zbătut şi-au trecut câteva
momente până mi-am dat seama că bărbatul era chiar vicarul. Nu mi-a spus nimic altceva decât:
„N-are rost să ţipi. Nu-i nimeni în casă.“ Era excitat şi-ncerca să mă violeze.

Kate devenise palidă în timp ce povestea şi nu-1 mai privi în ochi pe Fred, concentrându-se în
schimb asupra unei zone luminate de razele soarelui între ceştile lor de cafea.

— Mi-am înfipt dinţii în umărul lui stâng. Credeam c-o să rup carnea de pe el. Zgomotele pe
care le scotea s-au schimbat atunci dramatic - geamătul înfundat de până atunci s-a transformat în
urletul cel mai înfricoşător. în cele din urmă, a-ncercat din răsputeri să scape de mine, iar dinţii
mei erau singurul lucru care ne mai ţinea împreună. După ce i-am dat drumul, s-a rostogolit din
pat pe podea şi a rămas, gemând, acolo. Apoi s-a ridicat şi s-a târât afară, gol puşcă şi cu sângele
şiroindu-i pe spate. M-am aşezat în pat şi n-am mai adormit în noaptea aceea. A doua zi, am picat
examenul la istorie.

— Ce s-a întâmplat după aceea?

— Nu s-a întâmplat nimic. Nu i-am spus nici un cuvânt, nici altcuiva, decât, mult mai târziu,
celei mai bune prietene. Gândindu-mă în seara aceea la ce se întâmplase, mi-am dat seama că
singurul lucru pe care l-aş fi putut obţine ar fi fost distrugerea emoţională a mamei. Nu cred că
şi-ar mai fi revenit după nenorocirea pe care noaptea aia i-ar fi putut-o provoca, şi avusese deja
parte de destulă tristeţe la viaţa ei. Aşa că n-am spus nimic nici eu, nici el. Bănuiesc că mama a
remarcat o anumită răceală între noi. De-atunci, nu ne vorbim decât dacă trebuie neapărat
şi, normal, am mai locuit acolo doar sporadic. Am plecat la colegiul de artă la scurt timp după
aceea şi-apoi, cu banii pe care mi-i lăsase tata, am reuşit să-mi cumpăr un apartament, pe care l-
am transformat în atelier. Dar amândoi ne amintim episodul, iar el se poartă respectuos, în
ciuda răcelii dintre noi. Mă întreb uneori dacă nu se miră că nu l-am pârât nimănui. Pariez că-şi
spune că Dumnezeu a rezolvat problema pentru el.

— Iar pe tine episodul te-a îndepărtat de sex, zise Fred.

— Da, m-a îndepărtat, spuse ea imediat. Cu totul. Ce s-a întâmplat în seara aia a fost foarte urât
şi n-a semănat deloc cu aşteptările pe care mi le creaseră revistele. Mi-am pierdut complet
interesul asupra subiectului şi m-am concentrat pe muncă. Jeremy Tyrrell zicea că sunt frigidă,
şi bănuiesc că am avut un rol decisiv în a-1 îndemna să se-az-vârle în braţele doamnei Ryan. Ai
exorcizat o fantomă.

— Plăcerea a fost de partea mea. Şi, apropo, eşti al naibii de bună-n pat.

— Asta se presupune că trebuie să le spună domnii doamnelor?

în spatele fortificaţiilor care fuseseră ridicate pentru a apăra portul care suferise asalturi încă din
secolul al cincilea, se afla Muzeul Picasso, găzduit într-un castel construit pe o terasă cu vedere
spre mare. Dedesubtul turnului în stil provensal se afla o colecţie de tablouri, schiţe, gravuri şi
litografii care, într-o lume cu o inflaţie galopantă, cum era cea a artei, trecuseră de la statutul de
opere de valoare la capodopere nepreţuite. Picasso folosise clădirea pe post de atelier şi, după ce
plecase, îşi lăsase aici lucrările, în semn de recunoştinţă.

Pe când Kate studia aceste comori, Fred mergea la câţiva paşi în urma ei, ca un soţ de viţă nobilă.
Din punctul de vedere al importanţei pentru viaţa lui contemporană, găsea că vicarul din Arton îl
punea pe gânduri mai tare decât Picasso. Violenţa, egoismul şi ipocrizia lui îl uluiau, iar omul
continua să fie în libertate, predicând împotriva celor neplăcute lui Dumnezeu şi păstrându-şi
intactă reputaţia de sfânt printre săteni.

în timp ce se plimbau printre alei mărginite de verdeaţă, spre port, ca să ia prânzul, Fred o
întrebă:

— Trebuie să te-ntorci acasă?

Kate se opri.

— Ce vrei să spui?

— Rămâi aici, cu mine. Mută-te într-o lume mai strălucitoare şi mai caldă.

— Şi să-mi iau adio de la un somn bun în fiecare noapte? Nu pot, Fred. îmi construiesc o
carieră. Am un contract de dus la bun sfârşit. Am nevoie de-un atelier.

— în regulă, spuse el.

Ea îl luă de mână.

— E o idee minunată, dar nu mă pot gândi la asta acum. Trebuie să-l am în vedere pe
Melcişorul Emu. Apropo, ar cam fi timpul să scorneşti o nouă poveste.

— Ce zici de Melcişorul şi vicarul?

— Nu-mi sună a poveste pentru copiii sub cinci ani.

— în lumea celor mai mici de cinci ani, vicarul e întotdeauna un om bun?

— Desigur. Copiii nu sunt pregătiţi să-nfrunte răul.

— Ai citit vreodată un basm? Toate sunt horror. Scufiţa Roşie, Albă-ca-Zăpada, care aproape
că au fost ucise, Cei trei purceluşi, dintre care doi au fost mâncaţi. Trebuie să le spunem de mici
că şi vicarii sunt oameni. Pot să accepte situaţia. Astfel n-o să fie înşelaţi mai târziu.

— Nu-i mai bine să termini cu prostiile şi să mă inviţi la masă?

O conduse în restaurantul Chez Felix, în apropierea portului. Se simţeau de parcă s-ar fi aflat
într-o uriaşă cameră cu vedere. Fred comandă pentru el friptură şi vin şi simţi cum i se stârneşte
dorinţa.

în dimineaţa următoare, o duse în Italia. Trenul mergea de data asta spre est şi, după patru opriri
şi doisprezece kilometri, îi lăsă în însoritul oraş de graniţă Ventimiglia, loc unde avură nevoie
deopotrivă de bilete şi de paşapoarte pentru a părăsi gara.

Se plimbară pe străzile vechi ale oraşului, cu clădiri înalte şi maronii, care arătau mai vechi şi
mai murdare decât cele cu care se obişnuiseră, şi se mirară de diferenţa pe care o putea face o
graniţă invizibilă.

— Cam aşa ar trebui să fie când treci din Mexic în California, zise Kate. Nu mi se mai pare că
toată lumea are bani.

— Să fii drăguţă cu oamenii de pe-aici, îi spuse Fred. L-au spânzurat pe Mussolini de-un cârlig
pentru carne.

Se simţea foarte optimist şi plin de viaţă după încă o noapte de activitate sexuală prelungită. La
un moment dat pe parcursul desfăşurării ei, conchise că a doua zi de dimineaţă urma să aibă
nevoie de un scaun cu rotile pentru a se putea deplasa, pentru ca, după alte două ore, să
aibă dubii că se va putea sui în el. Dar acum se simţea extraordinar şi se gândi că totul nu era
până la urmă decât o chestiune de antrenament. La rândul ei, Kate părea să fi devenit foarte
vioaie în urma acestor nopţi neobişnuit de pline. Personalitatea ei fusese eliberată prin dragoste.
Se grăbea printre magazinele din Ventimiglia cu o sprinteneală pe care Fred era sigur că nu i-o
mai văzuse. Mai observă o schimbare - îl lăsă să-i cumpere o rochie. Purta o pereche de jeanşi şi
o bluză pe care le înlocui însă în magazin cu o rochie roz foarte scurtă, cu două volănaşe în
partea de jos.

Găsiră pentru prânz un restaurant cu vedere la malul mării şi deciseră că, fiind în Italia, ar trebui
să comande spaghete.

— înţeleg care sunt atracţiile locului ăstuia, spuse Kate, privind afară la o limbă de nisip care
arăta mai mult a parcare decât a plajă. Ieri, Antibes. Astăzi, Italia. Mâine?

— St Tropez? sugeră Fred.

— Anglia.

— Speram c-o să-ţi anulezi biletul.

— Aş fi vrut să pot. Dar trebuie să mă-ntâlnesc joi cu editorii mei la Londra. Vino cu mine.

— M-ar costa vreo 600 000 de lire dac-aş rămâne prea mult. Şi n-aş mai vrea să plec de lângă
fine. Nu spun, desigur, că nu valorezi mult mai mult decât atât, dar dacă tot ar fi să renunţ la o
asemenea sumă de bani, nu statul englez e cel căruia aş alege să-i donez.

— Dar cui?
— Asta-ncerc să aflu.

Serial animat de televiziune, difuzat în premieră între 1981 şi 1991, care-1 are ca protagonist pe
poştaşul Pat Clifton (n.tr.).
cincisprezece
Sentimentul că ar trebui să scape de o parte din bani începu să-l obsedeze. In timp ce bătrânii
care-şi dedicaseră viaţa ajutorării altora nu-şi puteau permite să introducă nici măcar cele câteva
monede în aparatele care le-ar fi asigurat căldura necesară supravieţuirii, el stătea întins la soare,
în această enclavă de milionari, având mai mulţi bani decât i-ar fi fost de folos. Faptul că se agăţa
de 600 000 în plus, pe lângă milionul pe care-1 avea oricum, începea să-l umple de dezgust.

Din nou singur, cu zilele lui octombrie scurtându-se tot mai mult şi cu soarele nemaifiind la fel
de energic cum fusese' cu câteva săptămâni înainte, Fred se aşeză într-o seară la masa din
apartamentul său şi puse la cale un plan.

Septembrie trecuse într-un abur de căldură, întrerupt doar de momentele întunecate petrecute în
faţa televizorului, uneori singur, alteori în compania altora, pentru a urmări Jocurile Olimpice de
la Seul, la care Coe nu lua parte. Era o experienţă descurajantă să priveşti cum marile speranţe
ale Angliei erau întrecute de atleţi necunoscuţi, şi până şi puţinele momente care meritau
savurate fură umbrite de comentariul în franceză. Apogeul fu atins de fascinaţia doamnei
Fotheringay pentru sprinterul Cari Lewis, al cărui corp robust părea s-o captiveze.

— Domnul ăsta, declară ea, trebuie să ridice ştacheta foarte mult.

Planul lui Fred era să găsească pe cineva căruia să-i poată da o parte din bani. împărţirea averii,
care la prima vedere putea părea una dintre cele mai uşoare activităţi din lume, devenea o
chestiune complicată dacă erai exagerat de sever cu alegerea celui care urma să primească suma.
în cele din urmă, Fred reuşi să încropească un anunţ pe care se hotărî să-l trimită la The Times.
Din motive care probabil că erau deja învechite, îşi închipui că avea să găsească printre cititorii
ziarului un bărbat de vârstă mijlocie, onest şi dăruit unei cauze nobile.

Dorea un bărbat de vreo cincizeci de ani, poate cineva care ieşise devreme la pensie şi care
descoperea, ca toţi proaspeţii pensionari, că fără stimulentul muncii viaţa îşi pierdea din elan.
Trebuia să fie un om cu o anumită conştiinţă socială şi cu destulă energie pentru a-şi petrece
o mare parte din dmp călătorind. Trebuia să cunoască structura complicată a serviciilor de
asistenţă socială şi să aibă talentul rar de-a înţelege ceea ce-i spuneau angajaţii din structura
birocratică a sistemului. Slujba urma să fie bine plătită şi avea să dureze cel mult doi ani.

Fred îşi imagina că acest om urma s-o ia la picior prin ţară, găsindu-i în cele mai amărâte cartiere
pe acei bătrâni ale căror nevoi nu erau acoperite de comunicatele oficiale ale guvernului şi a
căror viaţă însemna căutarea de noi şi noi metode de-a economisi. Regimul alimentar al
acestor oameni nu era potrivit, hainele li se subţiaseră de la atâta purtat, casele aveau nevoie de o
zugrăveală proaspătă, iar o parte din mobilă trebuia înlocuită. Televizoarele lor alb-negru le
solicitau foarte mult vederea, şi erau ani buni de când nu mai fuseseră plecaţi într-o vacanţă.

Găsirea unui om care să ducă la bun sfârşit această misiune fără a ceda tentaţiei de-a băga în
propriul buzunar o parte din bani nu era uşoară. Fred îşi dădea seama că se angaja la o treabă
care nu era ferită de capcane, dar îşi spunea, felicitându-se, că nimeni nu susţinuse vreodată
că renunţarea la o jumătate de milion de lire era un lucru la îndemâna oricui.

Ideea îi înlătură povara unei vinovăţii pe care-o simţea de câteva săptămâni încoace. Nu avusese
niciodată bani şi se identificase mereu cu cei care se aflau într-o poziţie asemănătoare.

Avea în faţa lui mai multe ciorne de anunţ, dintre care o alese pe cea mai bună şi se apucă s-o
rescrie, până când fu convins că anunţul său urma să scoată la iveală candidatul perfect pe care-1
căuta. Ceru o căsuţă poştală, după care introduse un cec în alb, împreună cu adresa lui în plic, iar
apoi scormoni prin vraful de ziare vechi care se strânseseră într-unul dintre colţurile camerei,
până când găsi un exemplar din The Times şi adresa ziarului.

In răcoarea serii, după ce puse scrisoarea la poştă, Fred îşi descoperi noua pasiune pentru
cannelloni şi, hoinărind pe străduţele pline de gunoaie din Roquebrune, decise că merita o porţie.
îi plăcea că magazinele continuau să fie deschise şi la acea oră, cu legume aranjate în cutii
pe trotuar şi bătrâne care ieşeau din casele lor maronii pentru a cumpăra un ultim ingredient
pentru mâncarea de seară, în Anglia, oraşele mureau la cinci după-amiaza şi rămâneau aşa
şaisprezece ore din douăzeci şi patru.

Intră în pizzeria italiană şi găsi o măsuţă la perete. Nici nu apucă bine să se aşeze, că-i şi văzu pe
Lena Ryan şi Philip Hunt făcându-i cu mâna de la o masă mai mare, din mijlocul sălii. Se ridică
şi li se alătură.

— O veste mare, zise Lena Ryan. Philip s-a reapucat de scris.

— A, bun, spuse Fred. Credeam că s-a împotmolit, cum păţesc de obicei scriitorii.

— Am lăsat la o parte cartea la care lucram şi m-am apucat de alta nouă, anunţă el. Se pare că
şmecheria funcţionează.

Ii zâmbi fericit Lenei, care, fără ştirea ei, era prototipul prost deghizat al Roxannei, protagonista
noului său roman, cu dtlul Fiica Papei. Roxanna, o femeie cu pretenţii nespus de mari, avea o
anumită înclinaţie pentru a arunca diverse lucruri în direcţia soţului său impotent, care, câteva
mii de cuvinte mai târziu, urma să-şi stabilească reşedinţa într-un mic cort instalat în grădina din
spatele casei. Philip Hunt se îndrepta către acest deznodământ delicios, având în minte o singură
idee pe care-o urmărea îndârjit şi care îşi avea în mare parte originea în epuizarea sexuală.

— Ce mai faci, Fred? întrebă el. Ţi-ai donat banii deja?

— M-am gândit cum să fac, îi spuse Fred. O să dau un anunţ pentru o persoană.

— Ai de gând să angajezi pe cineva ca să renunţi la avere?

— Cam ăsta ar fi planul.

— Ai o părere mai bună despre onestitatea rasei umane decât mine.

— Ei, nu pot fi cu toţii necinstiţi, pentru că altminteri sistemul n-ar mai funcţiona.

— Sistemul nu funcţionează, zise Philip Hunt. De-asta tu şi cu mine ne aflăm acum aici.

Un chelner îşi făcu apariţia şi le luă comanda.

— Mâncăm adeseori aici, spuse Philip Hunt, după ce chelnerul plecă. Nu prea am lăsat-o pe
Lena în apropierea uneltelor de gătit, care ar putea să ia calea aerului. Mănâncă în oraş şi eşti în
siguranţă, ăsta e mottoul meu.

— Aveţi veşti de la Dermot?

— Nu, dar el are veşti de la avocatul meu, zise Lena Ryan. Mă aştept ca şi eu să primesc veşti
de la avocatul lui. Divorţul e o mană cerească pentru poştă şi avocaţi.

— Ce-1 înştiinţează avocatul tău? întrebă Fred.

— Ii spune cum o s-ajungă un burlac falit. Şi c-o să fie liber cum numai un vagabond poate fi.

— Bietul Trader.

— Nici n-o să bage de seamă. Pe vremuri era tânăr şi dus cu pluta. Acum o să fie bătrân şi
nebun de legat.

Porţia de cannelloni sosi împreună cu cele două pizza pe care le comandaseră ceilalţi şi cu două
sticle de vin. Restaurantul se umplea cu localnici francezi, lucru pe care Fred îl consideră o bună
recomandare.

Atacă pastele care, ca întotdeauna, erau prea fierbinţi şi se întrebă cum aveau avocaţii să desfacă
mariajul lui Trader Ryan. De-a lungul anilor petrecuţi în faţa unor halbe de bere, auzise prea
multe poveşti despre anchete sociale, de obicei istorisite într-o atmosferă de jale şi
compătimire derutată, despre felul cum mariajul unuia sau altuia era pe punctul de-a se destrăma,
alegându-se totodată praful şi de bani, pentru a şti că orice adulter acţionabil în instanţă trebuia să
fi avut loc cu cel mult şase luni înainte de depunerea plângerii. Dar Lena Ryan, ale cărei legături
cu avocaţii îi crescuseră încrederea în sine şi tupeul, care se adău-gaseră astfel recent dobânditei
prospeţimi copilăreşti, nu avea cum să ştie ce făcuse soţul ei în ultimul timp.

Fred le turnă vin, după care întrebă:

— Care sunt de fapt motivele pentru care se cere divorţul?

— Mă bucur că m-ai întrebat asta, spuse ea şi ridică paharul de vin. Am ajuns expertă foarte
repede. Totul e trecut în secţiunea a doua din Codul Familiei adoptat din 1973. Răspunsul e:
comportament nerezonabil. Asta implică băutură, lipsă neaşteptată de acasă, culcat cu
prostituate şi prăbuşiri din cauza alcoolului. Râgâitul şi pârţurile nu se admit, din păcate, dar sunt
sigur că, din descriere, recunoşti personajul.
—Aduce oarecum cu Trader. El are de gând să se opună?

— Asta aştept să aflu. Avocatul meu e de părere că nu. Din punct de vedere financiar, o să-i
convină să se arate cooperant.

Fred îl privi pe Philip Hunt. Credea că semnalul de alarmă îi va fi înlăturat sângele din obraji, dar
îşi dădu seama, destul de amuzat, că personajul atent la conversaţie era Philip Hunt scriitorul,
care băga la cap, memora, aduna material.

— O să fie şi audieri? întrebă Fred.

Aproape că se aştepta ca Philip Hunt să scoată un carneţel şi să înceapă să noteze.

— Dacă Dermot cooperează, nu. Ar putea să meargă repede şi simplu. Dacă avocaţii noştri cad
de acord, aş putea avea o hotărâre parţială până la Crăciun, după care o să pot solicita hotărârea
definitivă în şase săptămâni. Philip şi cu mine ne-am putea căsători în februarie.

Ideea i se părea atât de fermecătoare, încât îl sărută pe obraz. Gestul îl târî pe Hunt înapoi la
realitate din mrejele ficţiunii şi-l făcu să dea din cap.

— Februarie? zise el. Sună bine. Nu înţeleg cum de-am putut vreodată să trăiesc singur.

Fred se gândi la soarta care-1 aştepta pe Trader Ryan, după care se gândi la Philip Hunt, recentul
converdt la idealul căsătoriei. Amândoi erau disperaţi s-o păstreze pe Lena Ryan în viaţa lor. Se
întrebă ce le făcea în pat.

— După asta mergem să bem ceva la The King’s Head, îi zise ea. Vii şi tu?

— Am aranjat o întâlnire acolo cu Amelia Fotheringay, spuse Philip Hunt. E o bătrânică isteaţă
şi am de gând s-o includ într-o carte.

— O urmăreşti de colo-colo cu carneţelul în mână, nu? întrebă Fred.

Nu şi-o putea închipui pe Amelia Fotheringay la The King’s Head; nu era deloc genul ei. Dar ea
se afla deja la bar, cu un pahar aproape gol în mână, privind în jur la încăperea aproape goală.
Roy, aflară ei, se păstra în formă pe terenul de golf de la Biot.

— De ce m-ai invitat aici? întrebă ea. Mă simt de parc-aş fi în Anglia.

— M-am gândit că s-ar putea să vă fie dor de casă, doamnă Fotheringay, zise Philip Hunt. Sau
vi s-a urât de Anglia?

— Mi s-a urât de Anglia zilelor noastre. Strâns cureaua, muncă susţinută, importanţa vieţii de
familie. Virtuţile doamnei Thatcher. Şi nu cred în nimic din toate astea. Toate trec cu vederea un
lucru crucial - că tot o moarte ne-aşteaptă.

— Mie nu mi se pare că sunteţi pe moarte, îi spuse Fred.

— Mulţi oameni au murit, totuşi. Nu cred c-o să fiu tocmai eu excepţia, deşi se spune că poarta
care scârţâie rezistă cel mai mult. Are cineva de gând să-mi cumpere ceva de băut sau suntem la
un concurs de deshidratare?

O fată franceză îi luă comanda lui Philip Hunt: două halbe de Pelforth Pale şi două pahare mari
de gin.

— De ce bei bere, Philip? îl întrebă doamna Fotheringay. De ce nu te chercheleşti ca un scriitor

cumsecade? Din cauză că nu eşti un scriitor cumsecade, bănuiesc. Apropo, cartea ta a fost
bunicică.

— Nu vi s-a părut prea... grosolană?

— Deloc. Soţul meu a fondat cândva Societatea Prezervării Erotismului Romanelor Modeme
de Azi ca răspuns la toate aiurelile de la televizor. Cred că acronimul SPERMA n-a fost o
întâmplare. în orice caz, pe lângă cărţile pe care le aducea acasă atunci, ce scrii tu sună a Enyd
Blyton1.

— Nu-mi amintesc ca Noddy să se fi purtat ca eroul lui Philip, spuse Lena Ryan.

— Era doar o metaforă, dragă. Dar lumea devine tot mai necioplită. Astăzi mi-am permis o zi
de relaxare şi-am plecat la Nisa pentru cumpărături. Aţi observat că sticlele de deodorant feminin
au acum forma organului sexual bărbătesc? Bănuiesc că astfel li se dublează şansele de vânzare.

— Sunteţi sigură? întrebă Philip Hunt, scoţând un carneţel din buzunar.

—Voi, scriitorii, spuse doamna Fotheringay. Dac-aţi căsca bine ochii, n-ar mai trebui să născociţi
nimic. Bănuiesc că după ce-o să te-nsori o să-ncetezi să scrii despre onanism.

— Am scris cartea aia acum douăzeci de ani, spuse Philip, părând profund mâhnit. Viaţa mea
n-a fost un celibat de la un cap la altul.

— Tot pe-acolo, zise doamna Fotheringay. După experienţa mea, căsătoria are foarte puţin de-a
face cu sexul. De fapt, aş spune că mariajul e pentru sex ceea ce e mersul unei ţestoase pentru
salturile cu deltaplanul, dar nu vreau să te descurajez, Fred. Ai de gând să ajungi la altar
înaintea scriitorului?

— Se pare că nu. Kate a plecat acasă.

Vestea o reduse pentru o clipă la tăcere pe doamna Fotheringay.

— Ce vrei să spui? întrebă ea în cele din urmă. A preferat să plece decât să stea aici, cu tine?
Nu cumva ţi-ai greşit ţinta când ai ales-o?

— Are o carieră. E foarte ambiţioasă.

— Dar tu ai bani, Fred. Nu există înlocuitor pentru bani.

— Există, dacă eşti artist. Se numeşte satisfacţia muncii pe care-o faci.

— Serios? Trebuie să recunosc că oamenii din ziua de azi mi se par tare ciudaţi.

Muzica de la Radio Riviera care răsuna în tot barul se întrerupse pentru un calup de ştiri. In alte
părţi ale lumii, mai puţin favorizate de soartă, cei care deturnaseră un avion aruncau tot alcoolul
de la bord, cerând în schimb exemplare din Coran.

Informaţia păru s-o revolte pe doamna Fotheringay.

— Nimic nu e mai distrugător pentru mintea omului decât religia, zise ea. Hinduismul,
budismul, creştinismul, islamismul, şintoismul, iudaismul. La naiba cu toate. Toate sunt nebunie
curată.

— Sunteţi într-o formă de zile mari în seara asta, doamnă Fotheringay, spuse Lena Ryan. De ce
vă enervaţi aşa tare?

— Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă enervez mai uşor. Găseşti tot mai multe motive de enervare.
Tu nu te enervezi niciodată?

— Am aruncat odată cu un cuptor cu microunde spre capul soţului meu.

— Violenţă nechibzuită. Mă tem că mi se pare la fel de condamnabilă.

— Ştiu ce-o să vă facă pe plac, zise Fred. Vă cumpăr tuturor ceva de băut.

Doamna Fotheringay îi zâmbi.

— Mereu am fost de părere că ai idei strălucite, Fred, împrăştii fericire înjur. Prietena ta nu
cred că e-n toate minţile.

Cunoscută autoare britanică de cărţi pentru copii, printre personajele seriilor sale numărându-se
şi Noddy (n.tr).
şaisprezece
După venirea lui noiembrie, când soarele încetase să fie steaua călăuzitoare care fusese încă de la
începutul primăverii, Fred se trezi contemplând un teanc de scrisori. După toate probabilităţile,
fuseseră reţinute la sediul redacţiei The Times până când numărul răspunsurilor fusese suficient
de mare pentru a justifica costurile expedierii prin poştă, astfel încât Fred se găsi scufundat într-o
mare de scrisori de intenţie nerăbdătoare ale unor oameni care-şi doreau ciudata slujbă descrisă
pe scurt în anunţ.

Puţin peste o sută de oameni fuseseră îndeajuns de stârniţi de perspectiva a doi ani bine plătiţi
încât să-i trimită povestea triumfătoare a carierelor lor, împreună cu unele dovezi pe care le
strânseseră şi care să le ateste o conştiinţă socială vibrantă. Printre ei se numărau un aristocrat,
un manager de bancă ieşit la pensie, un star de televiziune uitat de multă vreme, un director
general dintr-o companie naţională care îşi pierduse scaunul pe drumul către privatizare, încă o
victimă a acestei forţe implacabile, un fost parlamentar laburist care fusese aruncat din Camera
Comunelor de către revoluţia doamnei Thatcher şi îngroşase rândurile şomerilor. „Doi ani e
numai bine“, scria el, „până atunci alegătorii vor înţelege greşeala pe care au făcut-o şi mă vor
retrimite în parlament11.

Studiind scrisorile de intenţie, Fred ajunse la concluzia că Philip Hunt fusese nedrept de cinic: o
mare parte dintre aceşti oameni aveau în spate o viaţă cinstită şi recomandări care-i întreceau
speranţele.

Nu mai primise niciodată atât de multe scrisori şi, fiindcă el însuşi nu-şi găsise un loc de muncă
bun, era fascinat să vadă cum abordau alţi oameni problema. Nici o urmă de modestie nu se
regăsea în acest tip de scrisoare care totuşi, în mod paradoxal, trebuia să aibă o anumită doză de
politeţe servilă. Nici lauda de sine, nici pupincurismul nu-i fuseseră vreodată la îndemână lui
Fred: acum înţelegea unde greşise mereu.

După ce termină de citit scrisorile care umpluseră întreaga masă, le mai citi o dată, sortându-le
ulterior în „posibile11 şi „imposibile11. Apoi reciti teancul celor posibile şi repetă operaţiunea.
Două ore mai târziu, rămăsese cu doar doi aplicanţi. Deşi atras de ideea de-a angaja un lord, se
hotărî totuşi să-l aleagă pe fostul parlamentar, pe de o parte deoarece, socialist fiind, era de
aşteptat să înţeleagă aspiraţiile filantropice ale lui Fred, iar pe de altă parte fiindcă era puţin
probabil ca un om care plănuia o întoarcere grabnică în Camera Comunelor să fie prins cu mâna
în sac. Omul se numea Adrian Broatch.

Fred îi trimise o invitaţie de-a zbura la Monaco cât mai curând posibil, împreună cu rugămintea
de a-1 informa imediat telefonic cu privire la data sosirii, astfel încât Fred să-i poată face
rezervarea la hotel; îi expedie şi un cec de 2 000 de lire pentru acoperirea cheltuielilor, sugerând
totuşi că ar fi de apreciat dacă banii necheltuiţi în aceste scopuri i-ar fi returnaţi. Pe Fred îl
interesa în mod deosebit restul.

Abia după ce termină şi această sarcină şi îşi făcu ordine în hârtii observă că mai primise ceva,
respectiv nişte scrisori care ajunseseră fără ajutorul The 'Times şi pe care nu le văzuse. Una era
de la Cedric Pringle, o însemnare prietenoasă prin care Pringle îl felicita pe Fred pentru
stoicismul cu care îndura exilul şi-i reamintea că n-ar fi fost o problemă să petreacă sărbătorile de
Crăciun în Anglia, în cazul în care ar fi dorit. „Terenul e de nerecunoscut11, adăuga el. „Este un
şantier plin de case construite pe jumătate şi de drumuri construite pe jumătate, dar lucrările sunt
făcute cu gust şi cu siguranţă se vor încadra perfect în peisajul de coastă pe care nu-1 vor
prejudicia în vreun fel.“

Cealaltă scrisoare, constată el încântat, era de la Kate, dar se hotărî să-şi facă o cafea înainte de a
se aşeza s-o savureze. După ce se aşeză şi începu să citească, îşi dori să-şi fi pregătit o băutură
mai tare.

„Când m-ai introdus cu mare generozitate în toată treaba asta cu sexul, ai uitat complet să
aminteşti un anumit aspect11, începea ea, folosind aceeaşi caligrafie mare, care acum era prin ea
însăşi provocatoare din punct de vedere sexual. Stiloul ei, umplut cu cerneală roşie, acoperise trei
pagini de hârtie roz tare. Efectul neobişnuit pe care-1 urmărise era de-a face scrisoarea să pară
mai degrabă un cadou care trebuia desfăcut decât o hârtie care trebuia doar despăturită.

Două teste de sarcină pe care le-ain făcut acasă mi-au sugerat că ar trebui să mă duc la doctor. A
fost încântat de constatarea făcută, până când m-a întrebat dacă eram căsătorită. O să am un copil
în iunie şi m-am gândit c-ar trebui să fii al treilea care află. Te-am sunat de câteva ori, dar fără
succes. Poţi să-i faci loc în inima ta copilului ăstuia?

Cu dragoste, Kate

După ce lăsă scrisoarea jos, constată cu surprindere că avea lacrimi în ochi. Rămase pe loc ceva
timp, încercând să pătrundă semnificaţia acestei veşti, după care se ridică, luă o cutie de bere din
frigider şi ieşi pe balcon. Piscina era goală, dar un grădinar conştiincios avea grijă ca,
indiferent de anotimp, grădina să rămână impecabilă. Ideea lui Fred despre viitor, oricât de
neclară era, nu includea un copil, probabil din cauză că prezentul nu indusese niciodată o fată.
Dar acum, că posibilitatea apăruse, simţi cum îl năpădeşte entuziasmul. După ce reuşise să facă
atât de puţine cu viaţa lui, simţea că se putea dedica vieţii altcuiva. Asta făceau părinţii - îşi
grefau ambiţiile neîmplinite pe copiii lor, care erau astfel împovăraţi cu aşteptările înalte ale altor
oameni încă înainte de-a se da singuri jos din căruţ. Bănuia însă că avea să fie un tată permisiv.

Norii alunecau acum dinspre dealurile din nord către coastă, iar el intră în cameră şi luă hârtie de
scris. Scrisoarea aproape că se scrise de la sine şi fu cea mai rapidă pe care o compusese
vreodată. Perspectiva neaşteptată de-a fi părinte îl entuziasmase foarte mult.

Vestea ta e minunată. Sper că şi tu crezi asta. Te rog, sună-mă pe

la şase, ora ta, în prima seară cu putinţă. Trimit şi 1 000 de franci

pentru factura la telefon, taxele poştale şi reţetele de la farmacie.

Te iubesc, Fred
Era mai scurt decât îşi dorise, dar simţea că lucrurile pe care-ar fi trebuit să şi le spună trebuiau
rostite la telefon.

Patru zile mai târziu, telefonul sună la şapte şi cinci. In Anglia era şase şi cinci, iar Fred se
aşezase deja lângă telefon, nerăbdător să-i audă vocea.

— Domnule Carton? rosti un bărbat cu accent din West Midlands. Sunt Adrian Broatch.

— A, bună ziua, zise el zăpăcit.

Acum Kate avea să sune şi să găsească linia ocupată.

— Am rezervat un zbor pentru miercurea viitoare, spuse vocea. Totul sună foarte incitant.

— O să rezerv o cameră la hotel, domnule Broatch. O să vă aştepte un şofer la Nisa. La ce oră

sosiţi?

Domnul Broatch îi comunică imediat numărul zborului şi ora sosirii. Avea vocea unui om
obişnuit să zboare de-a lungul şi de-a latul globului. Fred se întrebă dacă îşi cumpărase vreodată
bilet din banii lui.

— Cred c-o să vi se pară interesant, îi spuse Fred. Şi foarte satisfăcător. O să ne-ntâlnim joi
dimineaţă, la ora 9, la hotelul dumneavoastră. Când aveţi zborul înapoi?

—Joi seară.

Fred lăsă receptorul în furcă şi încercă să se adune pentru un apel destul de diferit. Văzând că nu
se întâmpla nimic, îşi scoase o cutie de bere. Cu toate neajunsurile sistemului poştal, după toate
probabilităţile, dacă scrisoarea lui ajunsese în ziua respectivă la Adrian Broatch, şi Kate ar fl
primit veşti de la el în aceeaşi zi. După un sfert de oră de tăcere, îşi îndreptă gândurile către
convorbirea care tocmai se încheiase. Observase un hotel modest pe Boulevard Des Moulins,
care ar fi putut oferi cazarea potrivită pentru un fost şi viitor parlamentar. Luxul nu era
potrivit. Tot ce trebuia să facă după aceea era să găsească un şofer de taxi care să fie dispus să
aştepte la aeroportul din Nisa cu o hârtie cu numele lui Adrian Broatch în mână. Tocmai se
întrebă de ce, cu asemenea talente organizatorice, domnul Broatch nu urcase în ierarhia industriei
engleze, când sună telefonul.

— Eu sunt, zise Kate. Am format, dar suna ocupat şi dup-aceea a trebuit să cedez cabina unei
doamne care-a vorbit douăzeci de minute.

Fred trase aer adânc în piept.

— Mărită-te cu mine, zise el.

— Vorbeşti serios? întrebă ea. De ce?

— Aşa se face.
— Bine, spuse ea. Dacă ţii cu tot dinadinsul.

Vocea ei suna atât de aproape, încât era greu de crezut că erau despărţiţi de peste o mie de
kilometri.

— Ia zi, cum te simţi? întrebă el. Te simţi bine?

— Da. Tu?

— Eu sunt încântat. Uite ce-i, încă nu pot veni acasă, trebuie să mă întâlnesc cu un bărbat care
vine să mă vadă. Dar o s-ajung de Crăciun şi Anul Nou. Ne căsătorim în ianuarie?

— Eşti sigur de asta? îi auzi el vocea.

Şi-o închipuia într-o cabină telefonică şi parcă-i vedea ochii albaştri şi părul prins atent cu agrafe.

— Nu te simţi agresată, nu?

Vocea ei suna nesigur şi se stinse de tot din cauza unor deranjamente electronice.

— Mai eşti pe fir? întrebă el şi auzi un „Da“ îndepărtat. Voiam să mă-nsor cu tine oricum!
strigă el. Asta voiam să fac, pentru Dumnezeu. Te iubesc!

Vocea ei, dintr-odată puternică, spuse:

— Nu-i nevoie să strigi, vrei să afle tot poporul? Vrei să-mi scrii o scrisoare frumoasă, în care
să-mi spui cât de minunată o să fie viaţa noastră împreună?

— Acum încep s-o scriu. Melcişorul ce mai face?

— Se lansează pe 12 decembrie. O să ies la un pahar cu editorii mei. Vii şi tu?

— Aş fi onorat, îi spuse el, dar linia se întrerupse brusc, iar el aşteptă de pomană, sperând ca
fata să mai fi avut monede pentru încă un telefon.

Adrian Broatch aştepta în holul de la Hôtel du Louvre, îmbrăcat într-un costum albastru cam uzat
şi sorbindu-şi cafeaua. Nu-şi dădea seama ce-1 adusese în acest bastion al privilegiilor şi al
capitalismului; era atât de diferit de străduţele lăturalnice mohorâte din fosta lui
circumscripţie electorală, încât i se părea greu de crezut că se afla pe aceeaşi planetă, darămite pe
acelaşi continent. Dar îşi imagina cam ce fel de oameni locuiau aici: magnaţi
suspecţi, dezvoltatori imobiliari cu conturi secrete, vedete de cinema răsfăţate, aristocraţi
nesimţit de bogaţi şi, printre hoardele de turişti fiscali detestabili, vedete ale sportului absurd
de bine plătite.

Dezgustul său faţă de acest mediu era egalat doar de frica de-a fi recunoscut sau, şi mai rău,
fotografiat aici. Exista un anume tip de articole mondene care abia aşteptau să dezvăluie, cu o
plăcere maliţioasă, că Adrian Broatch, bravul apărător al celor săraci, stătea într-un hotel din
Monte Carlo.

Privi agitat cum un bărbat îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă cu mâneci scurte intră în hol. Era înalt,
slab, foarte bronzat şi ducea o geantă de supermarket.

— Domnul Broatch? zise el. Sunt Fred Carton.

Adrian Broatch se ridică şi îşi strânseră mâinile. Nu era

deloc genul de persoană pe care se aştepta s-o întâlnească, dar Fred îl recunoscu imediat pe fostul
parlamentar. Era scund, îndesat şi cu o mustaţă neagră - omul pe care Fred îl văzuse adeseori
târziu în noapte la televizor, înjurându-i pe conservatorii dolofani cu o furie atât de mare,
încât aproape că ieşea din cadru. Ştia şi alte lucruri despre el, acum că-i asocia numele cu o
figură cunoscută. Era atât de incoruptibil, încât când ziariştii îi trimiseseră o scrisoare timbrată le
expediase timbrul înapoi.

— Daţi-mi voie să-ncep prin a vă înapoia asta, spuse el, înmânându-i un cec lui Fred.

Erau 1850 de lire.

— Am prins un zbor ieftin, hotelul a costat numai patru sute de franci pe noapte şi cred c-o să
mă pot întoarce la aeroport cu trenul.

— Sunt foarte impresionat, domnule Broatch, spuse Fred, punând cecul în buzunarul din spate
al jeanşilor. V-am ales dintre o sută doisprezece candidaţi şi cu siguranţă sunteţi cel mai potrivit
pentru postul ăsta.

Adrian Broatch îl fixă cu insistenţă pe Fred.

— Vreau să ştiu numai despre ce este vorba, zise el.

Avea un ton dur, de parcă ar fi strigat în faţa prea multor

porţi de fabrică.

Fred comandă două cafele şi scotoci în geanta de supermarket, în căutarea unor însemnări pe
care le făcuse. îşi dădu seama că partenerul lui de cafea era mai obişnuit să-i vadă pe oameni
extrăgând documente din serviete-diplomat.

— Vreau să vă încredinţez o jumătate de milion de lire, domnule Broatch, zise el. Sau, ca să fiu
mai exact, vreau să renunţ la banii ăştia. Sarcina dumneavoastră este să-i găsiţi pe oamenii
potriviţi, care să merite aceşti bani - bătrâni care mănâncă de prin gunoaie, care nu-şi permit un
televizor sau care mor de hipotermie. Asta e scopul. Puteţi da câte 1 000 de lire la 500 de
oameni, sau câte 5 000 de lire la 100 de oameni. Depinde de dumneavoastră cum îi împărţiţi şi
cât vă opriţi ca salariu din suma totală.

Adrian Broatch arăta de parcă Isus Cristos tocmai intrase pe uşă şi transformase toată apa în vin
de Bordeaux.

— Jumătate de milion, aţi spus? întrebă el.

— E o parte din suma pe care am economisit-o ca turist fiscal, domnule Broatch. Avem şi noi
conştiinţă. Dar n-am încredere în stat că i-ar cheltui cum se cuvine.

— La cum arată statul acum, chiar aveţi dreptate, spuse Adrian Broatch. Nu mă trageţi pe
sfoară, nu?

Privi în jur, ca şi cum ar fi început să se întrebe dacă nu cumva camere ascunse filmau întâlnirea
pentru a o difuza apoi la o emisiune de divertisment. Existau destui oameni în mass-media care
ar fi dat orice să-l vadă făcân-du-se de râs.

— Nu e nici o glumă. Dacă sunteţi de acord să acceptaţi slujba, e doar o chestiune de transfer
al banilor.

— A, sigur, accept. Nimic nu m-ar putea mulţumi mai mult.

— O să trebuiască să faceţi totul fără publicitate şi, desigur, să nu plasaţi banii în propria
circumscripţie electorală.

— Aşa o să fac. N-o să cumpăr voturi în felul ăsta. Deşi e trist. Cunosc destule cazuri de
oameni nevoiaşi acolo.

Fred îşi consultă însemnările.

— Vă propun să luaţi pentru primul an 25 000 de lire, plus cheltuielile dumneavoastră, după
care o să vedem cum stăm la finalul celor douăsprezece luni. S-ar putea să dureze doar un an. O
să trebuiască să hotărâţi cum o să fie plătiţi oamenii, cu bani gheaţă sau prin cecuri, iar eu o să
transfer sumele într-un cont comun pe care o să-l deschidem.

— Nimeni nu m-a comparat cu Moş Crăciun cât am fost în Cameră. Sunteţi cumva un
susţinător al laburiştilor?

— Nu, nu sunt. îi urăsc pe toţi. Singurul lucru pe care colegii dumneavoastră de partid îl pot
face este să crească impozitele, asta când nu se-njunghie între ei pe la spate. Apoi aruncă banii pe
saltele de lupte pentru lesbiene oloage sau alte nebunii de-astea, după care se văd nevoiţi să
împrumute din străinătate. Sunt o ruşine.

Adrian Broatch replicase ani în şir acestui tip de atacuri — atât de veninos, încât atacatorii săi
păleau de îndată -, numai că acum nu părea să fie ocazia potrivită pentru un astfel de răspuns. în
schimb, se mulţumi să spună:

— Inimile noastre bat la fel, domnule Carton.

— Poate că inimile bat la fel, dar minţile noastre o să-şi păstreze neutralitatea. Dumneavoastră
şi cu mine ne angajăm aici la ceva cât se poate de real. O mică redistribuire inteligentă a
bunăstării. Singurii bani aruncaţi o să fie cei pe care o să-i irosiţi chiar dumneavoastră, şi m-aş
mira să fie vorba şi de zece penny. Luna viitoare o să fiu în Anglia şi ne putem întâlni atunci,
pentru a vedea cum merg lucrurile. Alte întrebări?

Adrian Broatch nu mai avusese niciodată o asemenea conversaţie. Dacă n-ar fi primit în Anglia
un cec de două mii de lire, ar fi fost convins că vorbea cu un nebun.

— Una singură. Cu ce vă ocupaţi? Mă refer la ceea ce făceaţi înainte de-a veni aici.

— Nu lucram nicăieri, spuse Fred.

— Eraţi în şomaj? întocmai ca mine în momentul de faţă.

— De fapt, n-am intrat niciodată în şomaj. După ce demisionai, primeai numai douăzeci de lire
pe săptămână pentru următoarele şase luni, iar eu demisionam mai mereu. Obiş-nuiam să iau
bani cu împrumut când nu aveam de muncă şi să-i dau înapoi când aveam.

— Iar acum sunteţi bogat?

— Aşa se pare. Dar, cu ajutorul dumneavoastră, n-o să mai fiu chiar atât de bogat.

Pentru prima dată, Adrian Broatch izbucni în râs.

— Asta-i socialismul, domnule Carton.

Fred zbură spre Londra într-un avion al companiei Air Francë, la începutul lui decembrie. Coasta
de Azur se arăta însorită. Când aeronava începu să piardă din înălţime, strecurându-se printre
straturile de nori care păreau să stea permanent în suspensie deasupra aeroportului Heathrow, îşi
imagină contrastul dezamăgitor care-1 aştepta.

Ziarul său era plin de ştiri despre un cutremur care lovise Republica Sovietică Armenia,
omorând, după estimările oficiale, aproximativ 80 000 de oameni şi distrugând mai toate clădirile
mai înalte de două etaje pe o rază de patruzeci şi cinci de kilometri. Era exact genul de dezastru
de care nu voia să afle în timp ce se afla în aer, la mila a mii de spirite necunoscute. Colac peste
pupăză, fusese un an plin de accidente înfiorătoare, pe care le studiase pe rând, cu o
îngrijorătoare fascinaţie. în Gare de Lyon, două trenuri de navetişti se ciocniseră, omorând 56 de
persoane. în Marea Nordului explozia unei sonde de petrol omorâse 167 de oameni, iar numărul
răniţilor era şi mai mare, în timp ce în Golf o navă de război americană doborâse un avion,
omorându-i pe cei 290 de pasageri împreună cu echipajul. La o bază aeriană din Germania de
Vest, aproape 50 de oameni muriseră după ciocnirea în aer a două avioane italiene care executau
exerciţii demonstrative, rămăşiţele în flăcări ale avioanelor aterizând în mulţime; iar în Caraibe
uraganul Gilbert răvăşise coastele Jamaicăi şi ale Peninsulei Yucatân, omorând 100 de oameni,
după care trecuse în Golful Mexic, unde mai înecă 200.

Acesta nu era nici locul, nici momentul potrivit pentru a reflecta la vulnerabilitatea fiinţei umane
şi, în timp ce o însoţitoare de zbor îi aducea un gin cu apă tonică, Fred încercă să se gândească la
alte lucruri.

în ziua precedentă, trecuse pe la Philip Hunt pentru a-1 ruga să aibă grijă de apartamentul lui cât
timp se afla în Anglia. Prozatorul scria de zor la o masă din dormitorul principal şi ieşise de-
acolo clipind puternic din ochi, ca şi cum nimic n-ar fi fost la fel de real ca lumea pe care tocmai
o părăsise. Lena Ryan era aşezată pe o canapea în sufragerie, cu picioarele odihnindu-i-se pe un
fotoliu-puf şi citind o revistă scumpă. Arătau ca un cuplu care trăia împreună de ani buni.

— Când te-ntorci? îl întrebase Philip Hunt.

— Cândva prin ianuarie. Imediat după ce mă-nsor.

— Te-nsori? ţipase Lena Ryan. Cu Kate? Nu-mi vine să cred!

— în curând o să fim trei, îi zisese Fred.

— Ce peţitoare bună sunt, spusese ea. Eu am fost cea care a sugerat să te-ntâlneşti cu ea la
Nisa.

— în schimb, eu ţi-am făcut cunoştinţă cu Filly Punt.

— Sper c-o să te-ntorci la timp pentru nunta noastră, zisese Philip Hunt. S-ar putea să ţi se
ceară să ţii un discurs.

— Şi când te gândeşti că se spune că nunţile nu mai sunt la modă. Cum merge cartea?

Observase că pe pereţi nu atârnau tablouri, ci copertele prăfuite ale romanelor sale precedente.

— Fiica Papei este scrisă pe jumătate, zisese autorul, trăgându-se de mustaţa blondă. Căsnicia
la microscop. După ce-o să apară, căsniciile chiar o să fie demodate, te-asigur.

— Sper că nu-i o carte militantă, spusese Lena Ryan. Ceea ce-i lipseşte lumii e romantismul.

— Eu sunt romantic, zisese Philip Hunt. Cartea nu e.

Fred îi lăsase să evalueze această problemă a creaţiei

literare şi se întorsese în apartamentul său pentru a-i scrie un bilet lui Adrian Broatch,
informându-1 cu privire la întâlnirile din Anglia. Fostul parlamentar zburase acasă cu un cec de
50 000 de lire, pentru a deschide un cont special din care urma să-şi ia salariul şi să acopere
cheltuielile. Fred urma să primească la sfârşitul fiecărei luni extrase bancare detaliate, care arătau
cum fusese cheltuit fiecare bănuţ.

In avion, undeva deasupra Lyon-ului sau a oraşului Clermont Ferrand, mintea lui Fred începu să
analizeze gândul tulburător că în curând avea să fie soţ şi tată, nu individul fără grijă care fusese
de-a lungul întregii sale vieţi egoiste. înţelegea deopotrivă şi datoriile sau responsabilităţile, dar
şi bucuriile care urmau. Avea, probabil, mai puţină experienţă cu copiii decât orice bărbat,
nepunându-i la socoteală pe călugării dintr-o mănăstire trapistă, dar era încântat de perspectivă.

Marele eveniment care-1 preceda pe acesta era ceva peste care ar fi dorit din tot sufletul să fi
trecut deja. O încăpere goală într-un oficiu, un ofiţer al stării civile fără haz, cu o carte imensă în
mână, recitând cuvinte care-i sunau vag familiar. El şi Kate pe locurile din faţă, rudele şi prietenii
aşteptând în spate, într-o tăcere apăsătoare. Dar care prieteni? Care rude?

Vicarul din Arton?

îşi bău ginul şi privi în jos pe fereastră la o apă, probabil Loara. Se lăsase amurgul, iar până la
sosirea în Londra avea să se întunece de tot. Avea să ia un taxi şi să se cazeze la un hotel. A doua
zi dimineaţă, urma să-i însenineze ziua lui Kate, înfăţişându-se la uşa atelierului ei. Kate nici
nu ştia că Fred era în drum spre casă.
partea a treia
S-a dovedit că banii sunt exact ca sexul. Când nu-i ai, nu te gândeşti la nimic altceva, când îi ai,
te gândeşti la orice altceva.

James Baldwin, Nimeni nu-mi ştie numele

Prea mulţi oameni au renunţat la generozitate pentru a face acte caritabile.

Albert Camus, Căderea

şaptesprezece
De îndată ce deschise ochii, Fred ştiu că se întorsese în Anglia, după lumină. Cerul noros,
apăsător, nu prea era de nici un folos pentru iluminarea camerei şi numai după ce întinse un braţ
pentru a învârti un comutator îşi aminti că se afla într-o cameră de hotel, şi nu în vechiul său
apartament. Nu exista nici un întrerupător, doar o lumină care se aprindea deasupra capului când
trăgea de un şnur. Când se îmbrăcă, găsi un pulover verde, gros, pe care-1 cărase fără rost la
Monaco.

Prima răsplată pentru că se afla în această ţară veni sub forma micului dejun, o masă uriaşă cu
cereale, ouă, şuncă, roşii şi cârnaţi, ceva ce nu semăna cu nimic din ceea ce mâncase dimineaţa în
ultimele luni. Livrarea rapidă a ziarului de dimineaţă, pe care-1 citi la micul dejun, se dovedi un
alt bonus decent. Restaurantul roz, cu două candelabre, tavan de lemn ornamentat şi un şemineu
vechi, uriaş, reprezenta o modalitate originală de a-i aminti lui Fred că se afla într-o clădire foarte
veche. Fred venise aici ani la rând, dar rareori pusese piciorul mai departe de Cellar Bar.
Micul dejun aici era o noutate pe care-o savura din plin.

Ieşi după aceea la plimbare prin oraş şi se simţi de parcă nici n-ar fi plecat vreodată.
Decoraţiunile de Crăciun care atârnau deasupra străzilor se luptau cu aerul rece într-o încleştare
menită să atragă niscaiva muşterii matinali. Fred fu surprins de cât de pustiu era oraşul, dar o şi
mai mare surpriză îl aştepta după câţiva metri, pe stradă.

Acolo, pe vechiul loc şi la vechea tarabă, se afla Trader Ryan. Purta aceeaşi haină murdară de
armată pe care-o îmbrăca în fiecare iarnă de ani buni încoace şi mănuşi albastre de lână. Bătea
din picioare, ca şi cum ar fi aşteptat deja de multă vreme în frig. Nu părea să-i meargă treaba.

Câtva timp, Fred aşteptă şi-l privi de lângă magazinele care continuau până la intersecţie,
nevenindu-i să creadă că Trader Ryan revenise la situaţia lui jalnică. Oare timpul bătuse pasul pe
loc sau evenimentele de peste vară fuseseră doar un vis?

Se îndreptă către tarabă; Trader Ryan părea cât se poate de real.

— Cartonu’ Fred, zise el. Cel întors fără tragere de inimă! Cum dracului îţi mai e? Trebuie să-ţi
spun că e niţel ridicol bronzul în decembrie.

— Ce faci, Trader? întrebă Fred. Ce caută un om bogat ca tine vânzând nimicuri?

— Nu sunt bogat, Fred. Sunt falit. Dacă nu fac asta, n-am ce mânca. De fapt, sunt atât de falit,
încât nici nu mi-am putut permite să-mi cumpăr înapoi taraba. O închiriez.

Fred se uită la ciudatul amestec de bunuri care se aflau întinse în faţa lui. Ii păreau oarecum
cunoscute.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el.

— Păi, ştii ce s-a-ntâmplat, spuse Trader Ryan. Ţi-am ascultat sfatul şi-am discutat cu un
avocat şi cu un contabil după ce-am ajuns acasă. M-am ales imediat cu un impozit pe venit de 52
000 de lire.

— Dar tot mai aveai 78 000.

— Pe urmă eu şi nevastă-mea am început să comunicăm prin avocaţi. Cea mai scumpă

modalitate de-a pălăvrăgi, de la telefonul dat de Armstrong de pe Lună la Casa Albă încoace. Ïn
fine, avocaţii au convenit că ea avea dreptul la jumătate din banii mei.

— Şi tot îţi rămâneau 39 000.

— Uiţi de casă, care era pe numele amândurora. încă plătesc o mică ipotecă, dar valoarea ei se
ridică acum la 100 000 de lire şi a trebuit să-i dau şi nevesti-mii jumătate din sumă. Având în
vedere cât de bine ştii să socoteşti, cred că ţi-ai dat deja seama că acum am un minus de 11
000 de lire.

— Nu cred nimic din toate astea. Ea te-a lovit. Ea te-a părăsit. Ea a fugit cu păpuşelul.

Trader Ryan ridică din umeri.

— Asta a fost mai târziu. în orice caz, n-am nici un chef să mă duc în instanţă şi să le spun
toate astea. Să le-aud hohotele de râs. Să văd titlurile din ziare despre corturi. Ea vrea un divorţ
rapid, fără certuri, şi în schimb renunţă la toate pretenţiile viitoare asupra banilor sau asupra
proprietăţii.

— Păi, din câte-aud, nu prea ar mai fi vorba de vreun ban.

— Ei bine, Lena n-o să poată emite alte pretenţii după ce casa o să-şi dubleze valoarea sau dacă
o să mai strâng vreo sumă frumuşică.

Ridică o mică statuetă de bronz a unui cal şi se uită la preţul de pe spate.

— Dar drumul o să fie lung.

Faptul că atât de mulţi bani puteau dispărea atât de uşor îl înspăimântă pe Fred. Dintotdeauna
crezuse că o sumă mare de bani gheaţă avea o anumită stabilitate pe care sumele mici n-ar fi
putut s-o obţină niciodată. Propria lui sumă de bani creştea pur şi simplu fără ca el să facă
nimic. Glumise pe seama lui Trader, spunând că avea să-şi arunce banii pe fereastră, dar nici în
cele mai pesimiste predicţii nu şi-l închipuise datornic.

— Era ceva neobişnuit acum douăzeci de ani, spuse el, ca proprietatea casei să fie pe două
nume.

Trader Ryan îl privi atent.

— Doar nu crezi c-am avut 1 000 de lire pentru bancă, nu? Tatăl ei a fost silit să scoată banii,
cu condiţia ca locuinţa să fie pe ambele nume. N-ar fi pariat pe mine ca ginere.

— Nu?

— Ideea te şochează, din câte văd.

— Viclean individ, nu?

— Da, de-aia a şi avut 1 000 de lire la dispoziţie.

— Totuşi, dacă n-ai fi făcut o mică avere de pe urma pieţei opţiunilor de cumpărare, ai fi fost
nevoit acum să vinzi casa. Priveşte partea bună a lucrurilor. O să fii singurul proprietar al unei
locuinţe care valorează 100 000 de lire.

— Dar nu-mi permit nici măcar o friptură, sunt dator cu 11 000 de lire şi-o să fiu nevoit să-mi
cresc ipoteca pentru a face rost de bani.

O bătrână cu un şal de blană cotrobăi printre cărţile de pe tarabă şi luă un volum de Philip Hunt.

— Pe asta aţi citit-o, domnule Ryan? întrebă ea.

— E un pornograf, doamnă. De ce nu luaţi mai bine un Graham Greene?

Bătrâna puse jos cartea lui Philip Hunt şi luă în schimb

Consulul onorific.

— Acţiunea se petrece în Argentina, îi spuse Trader Ryan. Vi se potriveşte mult mai bine.

Femeia dădu zece penny şi se îndreptă agale către luminile de Crăciun şi magazine, unde cu zece
penny n-ar fi putut cumpăra mai nimic.

— Trebuie să scoţi ceva bani de pe urma lui Philip Hunt, zise Fred.

— Dacă trebuie să-l laud, nici în ruptul capului. Bănuiesc că vremea asta te-a şocat un pic.

— Nici pe departe la fel de mult ca prezenţa ta aici, întors la taraba asta afurisită.

Trader Ryan părea deprimat. Fred înţelese brusc că noua înfăţişare pe care şi-o etalase la Monaco
fusese înlăturată şi că Trader revenise la vechea identitate. Părul lui cărunt, care nu mai era
pieptănat pe spate, îi cădea din nou pe frunte în dezordine. In plus, Trader era neras.
Sclipirea momentană de tinereţe târzie dispăruse la fel de repede cum îşi făcuse apariţia, iar acum
Trader arăta chiar mai în vârstă decât înainte.

— Asta e-nsurătoarea, zise el. Nu mă pot preface că n-am ştiut. I-am avertizat pe toţi de ani
buni.

— Mie mi se pare un gest dur, mai ales că Lena are un amant bogat.
— Nici acum n-o condamn. Astea sunt regulile jocului. N-ai voie să te-nsori dacă nu ştii de
glumă. Apropo, tu de ce-ai venit? Petreceri de Crăciun?

— Mă-nsor, zise Fred.

— Avem o problemă, spuse Kate o oră mai târziu, după ce ajunse pe jos la atelier.

Plimbarea în afara oraşului fusese mult mai lungă decât se aşteptase Fred şi mult mai friguroasă
decât spera, dar, odată pornit la drum, trebuia să continue; nu avea la dispoziţie nici un alt mijloc
de transport.

Apartamentul lui Kate se afla deasupra unui fost cuptor de hamei. Cel mai mare dintre cele cinci
apartamente însemna exact spaţiul de sub acoperiş, ocupat în bună parte de atelier. în mijloc se
afla o planşă mare de desen la care lucra pentru Melcişorul şi Oul de Paşte cu ajutorul
pensulelor, creioanelor subţiri, echerului, compasului şi al unei gume de şters. Alături se afla un
şevalet unde Kate picta ocazional, cea mai recentă lucrare fiind portretul unui Fred extrem de
chipeş. La un capăt al atelierului se găseau o bucătărie mică, o baie, şi mai mică şi un dormitor
mare, cu un pat dublu, jos, la picioarele căruia stătea un televizor portabil.

Purta o pereche de jeanşi pătaţi de vopsea şi un pulover vechi, iar părul îi era pieptănat pe spate
şi prins cu două agrafe roşii. Fred se gândi că arăta minunat.

— Sunt uşurată că te văd, zise ea. Credeam c-ai şters-o.

El o luă în braţe, o sărută şi se întrebă cum de reuşise

să stea departe de ea atâta timp. Decise că, în fond, ceafa ei era o zonă erogenă care se cuvenea a
fi sărutată.

După ce-i dădu drumul, Kate cotrobăi într-o cude uriaşă de pe podea şi scoase mai multe
exemplare din Melcişorul şi peştişorii. Titlul era scris cu litere albastre, deasupra unui desen cu
Melcişorul Emu, iar dedesubt, cu litere mai mici, scria Kate Seymour.

Luni o să fie în toate magazinele, zise ea entuziasmată.

— Iar în două săptămâni, în ciorăpeii de Crăciun. Arată grozav.

Kate se hotărî să facă cafea, iar Fred o urmă în bucătărie.

— Ce loc drăguţ, spuse el. Luminos şi spaţios.

— Dacă ne căsătorim, vreau să-l păstrez, Fred. O să fie mereu locul meu de muncă.

— O să cumpărăm o casă în apropiere. Aşa c-o să pot veni să privesc. Ce mai faci? E totul în
regulă?

Cu greu reuşea să-şi ţină mâinile departe de Kate, în timp ce ea turna cafeaua.
Vomit în fiecare dimineaţă. Asta e recompensa pentru c-am învăţat pe cineva să înoate. Vrei cu
zahăr? Trebuie să ştiu asta, dacă e să ne căsătorim.

Fred îşi dădu seama de fapt că ea nu se aştepta cu adevărat să se căsătorească.

— De ce spui întruna „dacă“? întrebă el. Am venit aici să mă-nsor cu tine. De-asta sunt în
vizită în ţara asta înceţoşată.

Ea lăsă ceştile de cafea pe o măsuţă din colţul bucătăriei şi se aşezară amândoi.

— Unde-o să aibă loc acest eveniment uluitor? întrebă ea. Te-ai gândit la asta?

— Dacă m-am gândit? Am visat la asta. Există nişte locuri care se numesc oficii ale stării
civile. Intri singur şi pleci căsătorit. Din câte-am auzit, nu doare deloc.

Kate părea încordată.

— Avem o problemă, zise ea.

Fred dorea să se lămurească totul cât mai repede. Era anul în care toate problemele din viaţa lui
dispăruseră. Fuseseră înlocuite de ceva mult mai plăcut.

— Am vorbit cu mama şi cu vicarul. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi trebuit să afle, aşa că
m-am gândit să scap mai repede.

Fred petrecuse o grămadă de timp contemplându-şi viitoarea căsnicie şi viaţa alături de Kate, dar
nu se gândise nici un moment la acest cuplu. El însuşi neavând nici o rudă, uitase cu uşurinţă că
alţi oameni încă aveau.

— Cum au primit vestea? întrebă el.

— Cred c-au fost mai degrabă surprinşi decât supăraţi. Nu e tocmai ce se aşteptaseră să mi se-
ntâmple.

— Şi care-i problema?

Kate privi în podea.

— Vor să ne căsătorim la biserică şi vicarul să oficieze slujba.

Fred se holbă la ea, cu ochii larg deschişi.

— Ce?

— Ştiu, spuse ea. Nici nu intră-n discuţie. Dar cum să-i spun mamei de ce nu vreau?

— Spune-i că eşti agnostică. Spune-i că preferi ceremoniile de la oficiul stării civile.

— Am pomenit de asta şi s-a aprins rău de tot. „Tatăl tău e vicar", mi-a spus. „Bineînţeles c-o
să trebuiască să oficieze slujba. Am da rău în ochii lumii dacă n-am face aşa."

— Şi tu ce-ai spus?

— Că tatăl meu a murit. După cum îţi închipui, nu m-am descurcat prea grozav. Vicarul a
părăsit încăperea, iar mama s-a bosumflat, lucru la care se pricepe de minune. Dar la plecare mi-a
zis: „Nu uita, Kate. Trebuie să te căsătoreşti la biserică, aici. Mai bine vorbeşte cu prietenul tău şi
stabiliţi o zi.“

Fred îşi termină cafeaua şi ieşi din atelier pentru a medita. Nu şi-o închipuia pe Kate într-o veche
casă parohială, având asemenea conversaţii: parcă era o imagine dintr-un alt secol. Dar
perspectiva influenţei malefice a vicarului, care ar fi putut strica ziua cea mare a lui Kate, era de
neînchipuit.

— Mai lucrezi azi? o întrebă el.

— Nu. De ce?

— Avem două mici lucruri de făcut. Primul, să-ţi cumpărăm un inel de logodnă. Al doilea, să
facem o vizită la oficiul stării civile, ca să vedem care sunt formalităţile. Bănuiesc că e un câmp
minat de birocraţie.

— Cred c-ar fi bine să mă schimb pentru toate astea. Pare ceva important.

Dispăru în dormitor, iar el se aşeză lângă planşa de desen şi-i studie lucrul migălos, care i se
părea reconfortant. Se minună de grija şi de răbdarea care puteau să încapă într-o cărticică şi
speră că toţi copiii din lume aveau să aprecieze asta. Kate avea un talent deosebit, de care Fred
îşi pusese în gând să aibă mare grijă.

Kate apăru într-o haină roşie scurtă şi pantaloni verzi.

— E ciudat să te văd îmbrăcată de iarnă. Pari numai bună de luat în braţe.

— Să mergem după inelul de logodnă mai întâi. O fată singură ar putea da de necaz cu nişte
indivizi aprinşi ca tine.

Ieşiră din apartament şi apoi o luară pe scările exterioare, care semănau cu o ieşire de incendiu.

— Cum ajungi de-aici în oraş? o întrebă el.

— Am una din astea, zise ea, arătând înspre o maşină albastră, mică.

Era un Metro care, după toate aparenţele, o aştepta mereu afară, indiferent de vreme.

— Conduci? spuse el. Nu ştiam.

— Sunt o doamnă cu multe talente.

— Exact ce-aveam nevoie, eu neavând nici unul. Con-du-mă, te rog, la oficiul stării civile.

— Şi cu vicarul ce facem?

— Uită-1, spuse el. O să mă ocup eu de el.

La ora şase, Fred se întâlni cu Trader Ryan la Cellar Bar. Coborâtul din dormitorul de la etaj era
o abordare mult mai plăcută a băuturii decât străbaterea unui kilometru prin vântul rece.

Trader Ryan îl aştepta deja la tejghea, cu un pahar de bere aproape gol în faţă. Mâzgălea ceva pe
spatele unui plic vechi.

— E cam subţire vânzarea la tarabă pe vremea asta, zise el. Iar tipul care-a avut grijă peste vară
avea preţuri prea mari şi a pierdut din clienţi.

— O să supravieţuieşti, îi spuse Fred. Ce zici de-o bere?

— Numai una?

— Pentru început.

Barul era plin de inşi care veniseră devreme direct de la birou pentru o şedinţă rapidă, înainte de-
a se grăbi către casă, unde-i aştepta o seară petrecută în faţa televizorului, alături de familii. Beau
mult prea repede şi obişnuiau să stea cu ochii pe ceas, în speranţa că punctualitatea avea să-
i ferească acasă de certurile de care avuseseră parte la serviciu.

Trader Ryan îşi vârî lista de cheltuieli şi achiziţii în buzunar.

— M-am îmbătat în drum spre casă, azi-noapte la două, anunţă el.

— Ar fi trebuit să fii în pat.

— Am şi fost. Apoi m-am ridicat şi am luat-o spre casă. E un avantaj să n-ai o soţie care să fie
cu ochii pe tine întruna. Lena avea vederea periferică a unui cocoş de munte.

Fred îi atrase atenţia barmaniţei, o ţipă la vreo treizeci de ani, purtând un jerseu de mătase verde,
de culoarea jadului, şi o fustă maronie. Avea genul de conformaţie a feţei care era sexy fără a fi
şi drăguţă - cu ochi arzând ca tăciunele şi gura mare. Ceru două halbe de bere şi-i spuse lui
Trader Ryan:

— Mă bucur că ai activitate.

Trader Ryan îl amuţi dintr-o privire şi reuşi să-i transmită fără cuvinte că barmaniţa fusese
partenera lui entuziastă în primele ore ale dimineţii.

— Obişnuiam să alerg după fete frumoase, ca să aflu apoi că cerinţele lor sexuale nu se
potriveau cu propriile mele dorinţe sălbatice, spuse el după ce noua sa iubire se întoarse la bar. E
plină lumea de femei emancipate, ale căror pretenţii sexuale îmi scot în evidenţă
deficienţele. Ciudat lucru.

— Mă bucur c-ai ajuns şi tu la concluzia asta. Aveai nevoié de ceva distracţie.

— Te-ai văzut cu Kate?

— I-am cumpărat un inel.

— Iubeşte pe fugă, urăşte în tihnă, zise Trader Ryan. Nici o armată nu-1 poate opri pe un
nătăfleţ căruia i-a sunat ceasul.

— Credeam că era vorba de-o idee căreia i-a sunat ceasul să fie enunţată.

— Asta era pe vremuri. Ce aveţi tu şi Kate în comun, în afară de afecţiunea pentru tine?

Fred se gândi, dar nu-i veni în minte nici măcar o singură pasiune comună. Şampania? Soarele?
Fileul? Respiratul? In cele din urmă, spuse:

— Mai multe decât m-am aşteptat.

— Te-am avertizat. O femeie o să-ţi împărtăşească interesul pentru tot soiul de lucruri înainte
de căsătorie. Toate astea însă o să dispară de îndată ce-o să coboare treptele bisericii.

— N-o să coboare treptele nici unei biserici, deşi vicarul asta vrea.

— Vicarul, zise Trader Ryan. Asta-i o altă complicaţie.

— Nu-i nici o complicaţie, e un amănunt irelevant. Intre timp, tocmai m-am gândit la un lucru
pe care-1 am în comun cu Kate. O s-avem un copil. De fapt, ea o să-l aibă şi eu o să stau pe
margine.

Expresia de pe faţa lui Trader Ryan se transformă din neîncredere în groază.

— Cred c-ar fi bine să-ţi iau ceva de băut. Aici vorbim deja de altceva. Lorna, dulceaţa mea, un
litru din cea mai bună bere a ta.

— Ai stat treaz azi? îl întrebă ea.

La capătul unor încheieturi oarecum delicate, tânăra avea nişte mâini de căţărător.

— Toată ziua, îi spuse el. E greu să te ia somnul când stai în stradă.

Scoase un portofel neobişnuit de subţire.

— Nu ştiu de ce cumpăr de băut. Nu-mi permit Crăciunul anul ăsta.

— E pentru că o să fiu tată, îi zise Fred.

— Aşa e. Felicitări. Nu m-aş fi mirat mai tare nici dacă s-ar fi dovedit că Maggie Thatcher e
femeie. De ce-ai făcut-o? Ai crezut că trebuia să pui umărul la creşterea populaţiei globale?

— N-are legătură cu demografia. Am văzut-o pe Kate în nişte bikini albi.

— „Aşa vom fi săraci din lăcomie14, recită Trader. Doamne Dumnezeule, ia uite cine-a intrat.
Jeremy Tyrrell, pozând în fiinţă umană.

Jeremy Tyrrell, într-un costum gri, elegant, aştepta lângă uşă, uitându-se de jur împrejurul
barului. Când îl zări pe Fred, se apropie.

— Salut, Fred. Te-am văzut azi-dimineaţă din maşină prin oraş, spuse el.

Ii aruncă o privire stânjenită lui Trader Ryan şi dădu din cap.

— Mai locuieşti la Monte Carlo, Fred? întrebă el. Dar Lena? Nu prea reuşesc să mai dau de ea.

— încă suntem amândoi acolo.

Auzind asta, Tyrrell scoase din buzunarul interior un portofel care aproape că plesnea de
bancnote.

— E o supravieţuitoare femeia aia, spuse el.

în momentul următor, număra bancnote de cincizeci de lire pe tejghea, şi amândoi îl priviră în

tăcere, până când se opri la patruzeci. Un ceas de aur îi lucea la încheietură.

— Sunt oarecum ruşinat de ce-am făcut, dar am avut motivele mele, zise el, luând cele două
mii de lire şi înmâ-nându-i banii lui Fred. îi datorez asta. Ai tu grijă să ajungă la ea?

Plecă imediat, nedorind să le înfrunte întrebările. După ce dispăru, Fred îi dădu banii lui Trader
Ryan.

— Cred că ăştia sunt ai tăi, spuse el. Oricum, se pare că tot o să-i obţină Lena în cele din urmă.

Trader Ryan se uită mai întâi la bani şi apoi la Fred.

— O fi cinstit? întrebă el, în timp ce băga repede banii în portofel.

— Destul de cinstit, îi spuse Fred. Ştiu cum merg lucrurile astea. Sunt şi eu implicat în
redistribuirea bunăstării.

— Bănuiesc că, dacă stai să te gândeşti, nici tu nu eşti cu totul străin de defetismul seducător al
ratării.

— N-ai ratat nimic, Trader.

— Păi, am reuşit să fac să se aleagă praful de 130 000 de lire în numai şase luni. Trebuie să fi
existat pe undeva o incompetenţă fiduciară.

— N-o să fii niciodată hăituit de recrutorii profesionali, căzu de acord Fred.

— Totuşi, adeseori mă hăituieşte scula, ceea ce e mult mai distractiv.

— Trebuie să te concentrezi pe o nouă idee bănoasă.

Trader Ryan îşi termină berea şi împinse paharul gol

către Fred.

— Ce-ar fi să-l umpli? Alcoolicii au cele mai bune idei. Problema e că le uită până reuşesc să
se dezmeticească, aşa că nimeni n-a auzit vreodată una.

Fred o chemă pe Lorna, care sporovăia aprins cu un funcţionar singur din primărie, fără să ştie că
singura încercare de recunoştinţă sexuală a bărbatului avusese o urmare dramatică în faţa
tribunalului, unde sinistra mărturie a treisprezece cercetaşi îl înlăturase pentru o vreme din
vârtejul social al oraşului. Le umplu paharele şi-i făcu lui Trader Ryan cu ochiul.

— Am stabilit data nunţii, îi zise Fred. Vineri, 6 ianuarie. Eşti liber?

— Vrei să-ţi fiu cavaler?

— De fapt, se cheamă martor.

— O să fiu onorat, Fred. O să-mi pot scoate din nou în lume costumul de la Monte Carlo.

Fred încercă să şi-l închipuie pe Trader Ryan în atmosfera apăsătoare a oficiului stării civile.
Ceva mai îndepărtat de mediul său natural nici că se putea şi, în plus, exista şi aversiunea
instinctivă faţă de ceremonia care urma să aibă loc.

— Ştiu că e ca şi cum ai invita un vegetarian la un abator, spuse el, dar eşti cel mai bun prieten
al meu, înţelegi?

— Noblesse oblige, zise Trader Ryan. Şi doamna care-o să joace rolul principal în această
viitoare feerie unde e, apropo? N-ar fi trebuit să fie aici, făcându-ţi pe plac la orice capriciu şi
râzând cuminte la toate glumele tale răsuflate?

— E pe drum. Luăm cina chiar în hotelul ăsta şi am vrea amândoi să ni te alături, ca să-ţi
putem verifica astfel bunele maniere la masă.

— Nu-i nimic în neregulă cu manierele mele la masă, să ştii. Am citit cândva o carte pe tema
asta. Nu te scobi în nas cu mânerul lingurii, scoate-ţi pălăria ori de câte ori râgâi. O să vezi, sunt
destul de civilizat.
După ce sosi Kate, Fred se miră să-l vadă jucând un cu totul alt rol: acela de bărbat fermecător şi
civilizat, cu maniere impecabile şi o politeţe care aproape că o copleşea.

In salonul de mese, Trader îi spuse:

— Sunt încântat că Fred se-nsoară. Acum că femeile vânează, însurătoarea e singura cale de-a
le ţine la distanţă.

Fred se distră să-l audă vorbind astfel. Abilitatea lui de-a se contrazice fără nici cea mai mică
urmă de stânjeneală i-ar fi dat dreptul să spere la un loc bun în ierarhia guvernamentală, asta însă
numai dacă oamenii potriviţi i-ar fi cunoscut talentele.

— Fetele sunt ciopor pe capul lui, nu-i aşa? întrebă Kate.

— Nu l-au lăsat nici o clipă singur, Kate, îi spuse Trader Ryan. Scrisori, telefoane, priviri
jalnice aruncate pe stradă. Pur şi simplu nu se pot abţine.

— Măcar de-ar fi fost adevărat, zise Fred. Nici măcar de telefoane n-am avut parte. Viaţa mea
sexuală l-ar face şi pe un călugăr să pară depravat.

— In mod sigur, nu era sleit când l-am întâlnit, zise Kate. Am avut impresia că-şi economisise
energia de destul de multă vreme. Ce fel de tată crezi c-o să fie?

— O să fie un mieluşel. în mai puţin de doi ani, copilul o să i se urce-n cap.

— Aşa cred şi eu, spuse Kate şi zâmbiră amândoi conspirativ.

Fred înţelese cum reuşise Trader Ryan să atragă atâtea femei de-a lungul anilor: asentimentul lor
era foarte important pentru el şi se străduia din răsputeri să-l obţină.

Mai târziu, în parcare, Kate îşi încolăci braţele pe după gâtul lui Fred şi spuse:

— Pot să te întreb ceva? De ce dormi la hotel când eu dorm singură-n atelier?

Se desfăcu din braţele ei şi sări pe locul din faţă al maşinii.

— Aşteptam invitaţia, zise el.

optsprezece
Casa parohială din Arton era o clădire întunecată, la o distanţă destul de mare atât de drum, cât şi
de satul întins şi verde către care era orientată. Grădina din faţă, în cazul în care existase una,
fusese transformată în pietriş, iar casa însăşi era construită din pietre gri, care arătau ameninţător.

Fred fusese adus la acest avanpost rural de către un şofer de taxi guraliv, care dorea ca întreaga
lume să afle cât de dezamăgit era de turnura neaşteptată a întâmplărilor dintr-un serial de
televiziune de care Fred nu auzise niciodată. încercările sale de solidarizare nu convingeau.

Doamna Cattermole, care fusese pe vremuri doamna Seymour, era o femeie scundă, atrăgătoare,
de vreo cincizeci de ani, care arăta de parcă n-ar fi dormit în noaptea precedentă.

— Deci tu eşti Fred, zise ea. Arăţi mult mai tânăr decât mă aşteptam.

Ii conduse într-o casă posomorâtă, cu covoraşe şi mobile vechi.

— Kate încă n-a ajuns, din păcate, spuse ea.

— Ştiu, lucrează, spuse Fred. Vreau să-l văd pe domnul vicar.

— Ştiu şi eu, zise ea, lăsându-se pe spate în scaun pentru a-1 privi mai atent pe acest bărbat
Iară slujbă, care sosise de la Monte Carlo şi care dorea să se mărite cu singura ei fată, pe care o şi
lăsase însărcinată. Nu-i place să fie întrerupt când se află în birou şi lucrează la predică, dar sunt
sigură c-o să fie bucuros să te cunoască. Amândoi am fost curioşi în privinţa ta. Kate ne-a spus
că eşti turist fiscal, îmi închipui că e nemaipomenit.

Părea că nu dorea să-l scape din ochi; pur şi simplu stătea şi se holba la el, de parcă s-ar fi temut
să nu-i şterpelească argintăria.

— Are şi părţi bune povestea asta, îi spuse el.

Era greu de crezut că femeia asta minionă, cu o fustă groasă, gri, şi haină bleu era mama lui Kate.
Nesigur de felul în care avea să fie primit aici, se hotărâse pentru politeţea distantă, dar doamna
Cattermole părea destul de prietenoasă.

— De ce nu veniţi acolo? zise el. Kate adoră Monte Carlo.

— Sunt sigură că mi-ar plăcea şi mie, răspunse ea, dar nu mergem niciodată în străinătate, iar
dacă am face-o, am alege un loc mai puţin costisitor. Vicarii nu sunt printre cei mai avuţi oameni
din ziua de azi, să ştii.

Fred simţi că era cazul unui sprijin financiar aici, dar se hotărî să nu meargă mai departe: era
posibil ca doamna să-l aducă şi pe soţul ei. în loc de asta, întrebă:

— Ce părere aveţi de cărţile lui Kate?

— Nu-i aşa că sunt minunate? Suntem foarte mândri de ea.

în acel moment, o uşă se deschise în spatele lui Fred. Alexander Cattermole era un bărbat
zdravăn, cu păr cărunt şi nişte ochi sfredelitori, care te nelinişteau cumva, precum privirea saşie a
unui copil.

— Să-nţeleg că domnul este viitorul nostru ginere? întrebă el cu o voce care, îşi închipui Fred,
răsuna cu uşurinţă până la cele mai îndepărtate strane.

în timp ce doamna Cattermole le făcea cunoştinţă, el îi strânse mâna cu răceală. Ea se adresa

soţului cu formula „dra“ şi pentru o clipă Fred se întrebă dacă în venele

bărbatului ăstuia curgea sânge diavolesc, înainte de a-şi da seama că era de fapt o prescurtare
afectuoasă de la „dragul meu“.

— Am venit să vorbesc cu dumneavoastră despre nuntă, spuse Fred.

Vicarul aprobă încet din cap. Nu se bărbierise de dimineaţă, iar umbra de barbă de la ora cinci
arăta ca bruma de dimineaţă.

— Desigur, zise el. Avem de discutat.

— Poate c-ar trebui să mergeţi în biroul tău, dra, sugeră doamna Cattermole. Vă fac câte-un
ceai.

— Vino cu mine, domnule Carton, zise el, deşi soţia sa i-1 prezentase pe numele de botez.

In timp ce părăseau camera, Fred observă într-un capăt al încăperii o sobă imensă cu lemne;
restul casei avea un aer rustic, cu pereţi întunecaţi şi draperii de creton. Pardoseala biroului era
din piatră, iar mobila sărăcăcioasă. Pe un perete se afla o bibliotecă plină până la refuz, în timp ce
altul era complet gol şi avea doar un crucifix deasupra unui şemineu. O masă de scris foarte mare
se afla lângă al treilea perete; aici era locul în care stătea de obicei vicarul, frunzărind foile
împrăştiate din faţa lui, notiţele pentru viitoarea predică.

— Trage-ţi scaunul acela încoace, spuse el, arătând înspre singurul scaun din încăpere, aflat
lângă uşă. Kate are multe calităţi remarcabile, continuă el, în timp ce Fred îşi aducea scaunul
lângă masă.

Vorbele lui sunau a discurs gata pregătit.

— Munceşte din greu, e ambiţioasă, găteşte bine. înţelegi acum de ce spun asta, eşti un bărbat
norocos.

Fred se uită la vicar fără să spună nimic. Dintotdeauna i se păruse greu să ia în serios un bărbat
îmbrăcat în sutană.

— Cred c-ai întâlnit-o într-un bar, nu? întrebă el, fără a reuşi să smulgă un răspuns la
observaţiile sale anterioare.

Oamenii încetează să bea când viaţa lor ia o turnură fericită.

— Toţi avem nevoie de sprijin, zise Fred. Eu prefer berea. Alţii merg la biserică.

— Ei bine, de vreme ce ne apropiem deja de al treilea mileniu creştin, hai să vedem dacă
rezistă şi berea la fel de mult, ce zici? Am văzut pagubele pe care le poate provoca alcoolul. în
tinereţe am fost preot la o închisoare.

— Serios? se arătă interesat Fred. îmi închipui că e una dintre cele mai grele slujbe din lume.
Mereu am fost de părere că biserica ar trebui să respingă pedeapsa capitală. Mersul către
spânzurătoare umăr la umăr cu călăul nu mi se pare un PR prea bun pentru Dumnezeu.

— Era datoria noastră să fim acolo, domnule Carton. Nu c-aş fi fost vreodată nevoit să fac asta
eu însumi.

— Prezenţa celor ca dumneavoastră a conferit momentului o anumită demnitate pe care n-ar fi

trebuit s-o aibă.

Scaunul său, din lemn masiv, era la fel de puţin confortabil ca oricare altul pe care şezuse. Se
aplecă în faţă, cu braţele pe genunchi, căutând o poziţie mai comodă. Foile de hârtie acoperite cu
cuvinte se aflau împrăştiate printre cărţi deschise. Gânduri împrumutate de la alţii şi
formulate plictisitor, îşi zise el. Ritualul de duminică dimineaţa.

Mâna vicarului scotoci dintr-odată sub maldărul de maculatură, scoţând o agendă de birou.

— Trebuie să vorbim acum despre o dată, zise el. Căutăm, din câte înţeleg, un weekend în
ianuarie. O să fie destul de rece, dar bănuiesc că o rochie de mireasă mai groasă o să-i ascundă
sarcina. Sper ca din întâmplare să fii capabil să faci diferenţa între o domnişoară drăguţă şi
singură şi o tânără soţie cu un nou-născut.

— Care-i aia?

— E cam aceeaşi diferenţă ca aceea dintre un prepelicar şi o gorilă care are migrene, dar nu
vreau să-ţi tai elanul.

Zâmbetul lui pios părea complet prefăcut.

— N-ave ţi cum, îi spuse Fred.

Curiozitatea acumulată de-a lungul a luni în şir în ceea ce-1 privea pe vicar era acum satisfăcută.
Era momentul să-l scoată din apele lui.

— Ştiu că vă îndeletniciţi cu munca de convingere a oamenilor pentru anumite lucruri, dar de

data asta doriţi ceva mult prea ambiţios.
Vicarul îşi concentră ochii sfredelitori asupra lui Fred, simţind o insultă, dar vizitatorul său îi
zâmbea, aparent amabil. I se părea greu să-l judece pe omul ăsta. în mod evident, era agnostic,
posibil, Doamne fereşte, chiar ateu, şi în nici o clipă nu arătase respectul pe care mulţi l-ar
fi considerat potrivit. Nu spusese niciodată „dumneavoastră11 sau măcar „domnule Cattermole".
Era îmbrăcat în jeanşi, era un habitué al locurilor unde se comercializa alcool şi nu avea carieră.
Doar două lucruri îl împiedicau să se întrebe dacă nu cumva era momentul potrivit să-i ceară
acestui ginere dezastruos să părăsească încăperea. Primul, un fait accompli care-1 lega de mâini
şi de picioare, era sarcina lui Kate; celălalt era bănuiala că individul era putred de
bogat. Alexander Cattermole dispreţuia banii, dar acoperişul bisericii avea nevoie disperată de ei.

— Să discutăm despre date, spuse el.

— Ba nu, zise Fred. Să discutăm despre umeri.

Vicarul, neliniştit de o amintire veche, puse agenda

pe masă.

— Umeri? întrebă el.

— Şi urme de dinţi.

— Nu reuşesc să te urmăresc, domnule Carton. Despre ce vorbim aici?

Fred se aplecă peste masă şi vorbi foarte repede.

— Ştii foarte bine la ce mă refer, jigodie nesătulă ce eşti. Vorbim despre o noapte, cu şapte ani
în urmă, când ai intrat în dormitorul lui Kate şi te-ai băgat în patul ei. Ar trebui să fii într-una din
închisorile la care ai lucrat pe vremuri. Ţi-ar trebui cătuşe, nu lesă.

Vicarul se holbă pierdut la Fred, ţinându-şi răsuflarea.

— Nu am nici cea mai vagă idee la ce te referi, zise el în cele din urmă. Ce Dumnezeu ţi-a
povestit Kate?

— Mi-ai spus pe care umăr ai cicatricea. Pe stângul.

Auzind asta, vicarul îşi coborî privirea şi se uită în jos

la agenda pe care o mută cu câţiva centimetri într-o parte, după care o reaşeză la loc.

— De ce-ai venit aici? întrebă el după o tăcere prelungă.

— Ca să te scap de ideea c-o să oficiezi la nunta lui Kate. Ar fi chiar culmea, nu crezi? O altă
greşeală pe care-o faci e credinţa c-o să ne căsătorim la biserică. Nu avem de gând.

— Şi presupunând că nu sunt de acord cu nimic din toate astea?

— N-am venit aici să-ţi cer aprobarea. Am venit să te informez. Vreau ca doamna Cattermole
să asiste la nunta noastră într-un oficiu al stării civile şi e neapărată nevoie să nu ai nimic
împotrivă.

— Trebuie. Sunt vicar.

— în cazul ăsta, o să fac ceea ce Kate ar fi trebuit să facă încă de-acum şapte ani şi o să-i spun
nevesti-tii ce s-a petrecut în dormitorul ăla.

— N-o să te creadă.

Uşa se deschise chiar în acel moment şi doamna Cattermole intră cu o tavă de argint pe care se
aflau două ceşti de ceai.

— Hai să-ncercăm, să vedem, zise Fred.

— Nu, nu, replică vicarul, agitându-şi ambele mâini.

— Ce să vedem? întrebă doamna Cattermole, în timp ce aşeza ceştile de ceai pe masă. Despre
ce vorbiţi?

— Despre nuntă, spuse Fred.

— O să fie foarte frumoasă, zise domnul Cattermole. Sper doar să nu ningă.

Femeia plecă repede, de parcă acea cameră mohorâtă n-ar fi fost un teritoriu în care să fie
încurajată să rămână prea mult. Fred îşi luă ceaşca de ceai şi sorbi încet, urmă-rindu-1 pe vicarul
care o ignora pe a lui, aşteptând să se închidă uşa.

— Te rog să te mai gândeşti, zise el după ce uşa se închise. O să fiu de râsul curcilor. Fiica
unui vicar să se mărite într-un oficiu al stării civile?

— Nu e fiica ta, îi spuse Fred, lăsând ceaşcajos. E unul dintre punctele ei forte.

Afirmaţia păru să-l rănească pe vicar mai mult decât orice altceva din cele spuse de Fred. îşi puse
ambele coate pe masă şi îşi sprijini capul în palme.

— Am privit-o mereu ca pe o fiică. Am crescut-o. I-am plătit şcoala.

— Avea deja cincisprezece ani când te-ai căsătorit cu mama ei. Partea mai grea trecuse.

Fred îşi privi ceasul. Undeva afară îl aştepta un taxi cu aparatul pornit, dar Fred nu reuşise încă
să obţină ceea ce-şi dorise: un răspuns ferm că planurile sale de nuntă nu vor întâmpina
rezistenţă.

— Cred c-a venit vremea să-ţi vezi mai departe de predică, spuse el. Aproape că m-ar tenta să
vin s-o ascult.
— Cred că viitorul meu citat o să fie din Cartea Pildelor lui Solomon, capitolul 17, versetul 9:
Cine acoperă o greşeală caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui îi dezbină
pe prieteni.

— Dac-aş cunoaşte textul mai bine, sunt sigur c-aş găsi ceva mai pertinent.

— Cu siguranţă ai putea găsi mai multă milă în inima ta.

Fred îşi aminti de felul în care doamna Fotheringay

respinsese absolut toate religiile la The King’s Head.

— Mă-ndoiesc, zise el. Cei care se bat cel mai tare cu pumnul în piept ca fanatici ai Bibliei
sunt cea mai nemiloasă adunătură de nenorociţi din lume, iar asta e valabil pentru orice religie,
din Irlanda până-n Iran.

Vicarul îl privi obosit.

— Cred c-a venit vremea să pleci.

— Plec de îndată ce promiţi că n-o să stârneşti nici o ceartă cu privire la căsătoria la oficiul
stării civile.

Vicarul se frecă la ochi, dar nu-şi ridică privirea.

— Ai cuvântul meu.

Fred se ridică şi părăsi camera. Tăcerea în care ar fi putut rosti un cuvânt de rămas-bun era
asurzitoare.

Pe hol, doamna Cattermole se fâţâia încoace şi-ncolo, palidă la faţă.

— E totul în regulă? întrebă ea.

— Totul e bine, doamnă Cattermole. Sper c-o să veniţi la noi să bem împreună ceva de
Crăciun.

Afară, şoferul de taxi îi spuse:

— Bănuiesc că vă căsătoriţi.

— Aşa e, zise Fred. De unde-ai ştiut?

— De-asta se duc oamenii la vicar.

Anul accidentelor şi dezastrelor nu îşi spusese încă ultimul cuvânt. In ziua în care Fred şi Kate se
duseră la Londra, în urma ciocnirii a trei trenuri în zona Clapham şi a unui mare blocaj feroviar,
treizeci şi cinci de persoane muriră şi alte treizeci fură date dispărute.
Fred găsi un taxi şi ajunseră în Capitală într-o maşină foarte veche, al cărei şofer nu se aşteptase
la o călătorie atât de lungă. Taxiul îi lăsă la Knightsbridge, unde amândoi aveau treburi urgente
înainte de petrecerea organizată de editori. Kate voia să facă o tură de cumpărături de Crăciun la
Harrods; Fred avea întâlnire cu Adrian Broatch.

Aranjaseră întâlnirea în barul unui mic hotel de pe Basil Street, pe de o parte pentru că fostul
parlamentar cunoştea zona, pe de altă parte pentru că era aproape de Harrods. Aşezat la o măsuţă,
cu un gin cu apă tonică şi îmbrăcat cu acelaşi costum, Broatch ţinea în mâini o servietă
neagră. Se ridică când îl văzu apropiindu-se pe Fred.

— Domnule Carton, spuse el. Vă salut.

Fred îşi imagină că Adrian Broatch îl privea ca pe un soi de patron. De asemenea, simţea, în
pofida generozităţii, anumite resentimente faţă de statutul de turist fiscal pe care-1 alesese. Se
gândi să înceapă prin destrămarea acelor resentimente.

— Bună ziua, spuse el, aşezându-se. Văd că guvernul e pe cale să irosească milioane din banii
contribuabililor pentru cumpărarea unor ouă pe care n-o să le vrea nimeni, numai pentru că un
membru al guvernului ar fi spus că erau, probabil, contaminate cu salmonella, şi încă o jumătate
de milion de lire o să fie tocate pe publicitatea la ouă. Noi, turiştii fiscali, observăm asemenea
lucruri.

— Totul e profund regretabil, zise Adrian Broatch.

— Regretabil? E de tot râsul. Toţi banii pe care i-aş fi plătit ca impozit s-ar fi dus pe apa
sâmbetei în şaizeci de secun.de.

Fred comandă de băut pentru amândoi, fiind destul de mulţumit de felul cum debutase discuţia.
Adrian Broatch deschise servieta şi scoase mai multe foi de hârtie.

— Nu mai am nici un ban, domnule Carton. S-au dus toţi.

— Asta era şi ideea, zise Fred. Arătaţi-mi pe ce.

Calculele care se aflau acum în faţa lui erau detaliate

până la ultimul bănuţ. Sumele excedentare se regăseau în cheltuielile lui Adrian Broatch - bilete
de tren, mese, până şi bilete de autobuz -, dar aproape toţi banii ajunseseră la bătrâni din nordul
Angliei, în sume care variau de la două mii la cinci mii de lire. Numele, adresa şi semnăturile, nu
doar ale beneficiarilor, ci şi ale oficialilor locali, se aflau în dreptul fiecărei sume. Numai o mie
de lire fuseseră cheltuite de Adrian Broatch, pe lângă salariu.

— Aţi făcut o treabă minunată, îi spuse Fred.

— A fost o muncă grea, domnule Carton. Am călătorit peste o mie cinci sute de kilometri şi-
am vorbit cam cu tot atâţia oameni. Ceea ce mă îngrijorează este Crăciunul. Atunci au nevoie de
bani pentru curcan.
— Nu de un ospăţ de Crăciun au nevoie oamenii ăşda, zise Fred. Probabil că s-ar îmbolnăvi
dac-ar mânca copios după ce luni în şir abia au avut ce pune pe masă. Au nevoie de hrană şi
căldură în ianuarie şi februarie. Nu-i răsfăţaţi, salvaţi-i. V-am adus un cec de 200 000 de lire şi-o
să primiţi şi restul de îndată ce-o să mă-ntorc în paradisul meu fiscal. Vă sugerez să vă luaţi mai
întâi salariul, înainte de-a cheltui toţi banii.

Adrian Broatch se uită la cec.

— Sunteţi un om deosebit de generos, domnule Carton. De ce faceţi asta?

Fred se uită la el şi zâmbi.

— Mi-au rămas destui şi, ştiţi, continuă să crească în permanenţă. Sunt pur şi simplu bucuros
că n-am rămas în Anglia, lăsând astfel guvernul să-mi cheltuiască banii pe afurisitele alea de ouă.

— Chiar şi aşa...

— Am dorit să fiu un turist fiscal care să nu aibă remuş-cări. Oamenii chiar mor de hipotermie.
O bătrână chiar a murit mâncând mizerii. Lucrurile de felul ăsta îmi răpesc orice plăcere.

— Bănuiesc că nu se pune problema să vă recomand pentru o listă de onoare, nu?

Expresia lui Fred descurajă aplicarea acestei idei.

— Ar fi o încălcare flagrantă a înţelegerii noastre, domnule Broatch. Toată chestia asta cu

onoarea e o rămăşiţă a sistemului educaţional în care băieţii buni erau numiţi monitori. în alte ţări
nu-i nevoie de aşa ceva. Alţii nici măcar nu-nţeleg sistemul. Mă uimeşte să văd că oamenii
ca dumneavoastră au de-a face cu aşa ceva. Problema e că ei sunt întotdeauna cei dintâi la cozi.

— Am înţeles unde bateţi, domnule Carton. Probabil că sunteţi cel din urmă socialist veritabil.

— Nu sunt sigur că e exact complimentul pe care-1 aşteptam. Pot să vă mai comand ceva de
băut?

La Harrods, Kate era încărcată cu sacoşe verde-închis, cu litere aurii pe ele.

— Nici n-ai idee cât de mulţi bani am cheltuit, zise ea. Aproape trei sute de lire.

Fred nu-i spuse cât de mult cheltuise el, cu ajutorul lui Adrian Broatch. Oricât de mult ar fi
încântat-o ideea, considerând-o demnă de toată lauda, cu siguranţă că l-ar fi crezut un pic nebun.
Ascundea deja unele lucruri de femeia vieţii sale? Ce uşor se întâmplase.

Kate îl conduse de-a lungul etajului imens şi printre cumpărătorii de Crăciun care se îmbulzeau,
trecând de standuri cu mobilă, haine şi jucării, până când ajunseră la raionul de cărţi, unde zeci
de exemplare din Melcişorul Amu erau stivuite în jurul unui poster care anunţa lansarea acestei
noi şi încântătoare prezenţe în peisajul cărţilor pentru copii.
— E uimitor, spuse Kate.

— E minunat, zise Fred. Să ieşim de-aici. Dacă nu cumpără cineva o carte în următorul minut,
o să te-apuce deprimarea.

Editorii numai deprimaţi nu erau. Birourile lor se aflau într-o casă din Bloomsbury, iar Fred şi
Kate fură conduşi într-o cameră la etajul doi, unde oaspeţii erau întâmpinaţi de obicei cu vin alb.
Kate îl prezentă pe Fred ca fiind logodnicul ei, dar oamenii voiau să discute doar cu ea.

— Cum merge treaba? întrebă un tânăr care arăta de parcă tocmai s-ar fi bărbierit pentru prima
oară. Vrem cartea pentru la vară într-o lună. Ca să ţinem turate motoarele producţiei.

— Logodnica dumneavoastră este o fată foarte inteligentă, şopti un bărbat cu mustaţa tunsă cu
grijă şi cu un accent est-european, care părea că aproape saliva la gândul vânzărilor uriaşe. Şi
foarte frumoasă, pe deasupra.

încăperea se umplea de oameni, dar nu se făceau prezentări. Pe margini se aflau cărţi aşezate pe
rafturi, copertele lor viu colorate aflându-se sub ochii băutorilor de vin care se adunaseră acolo
pentru această scurtă petrecere. Editura era eclectică. Puterea: cum s-o obţii, cum s-o
păstrezi, cum s-o foloseşti stătea în mod bizar alături de Melcişorul Emu. Fred luă o nouă
biografie de şase sute de pagini a unui star pop.

— Numele sunt aceleaşi, zise bărbatul de lângă el. Numai întâmplările au fost vag schimbate,
ca s-o facă mai interesantă.

Tânărul care-o îndemnase pe Kate să-şi continue munca se apropie de Fred pentru a-i reumple
paharul.

— A fost odată o petrecere ca asta la Faber, spuse el în stilul prietenos al unui amfitrion versat.
T.S. Eliot era pe-atunci directorul editurii, iar unul dintre ei s-a întors de la closet şi a spus,
„Tocmai am văzut toaleta lui Eliot“, iar un altul i-a răspuns „E un palindrom“1. Aşa erau oamenii
la Faber.

— Un om, un plan, un canal - Panama!2 spuse Fred.

Omul se uită la el.

— Poftim?

— E tot un palindrom, zise Fred.

Luă de pe raft o carte cu o mie de curiozităţi şi-i răsfoi paginile. Recordul mondial la constipaţie
era de o sută două zile.

Mulţimea se mutase acum şi părea s-o înconjoare cu totul pe Kate. Fred pricepu că fata dădea
autografe pe carte. Era oare pe cale să se-nsoare cu o vedetă? Kate purta o rochie galbenă cu un
soi de guler care-i acoperea amândoi umerii, iar Fred era convins că ar fi captat atenţia tuturor
chiar dacă n-ar fi fost autoarea cărţii.

Fred zăbovi pe lângă mulţimea adulatorilor până când Kate se apropie de el.

— Cred că în curând o să trebuiască să mergem, îi spuse ea. Nu vreau să abuzez de primirea

celor de-aici.

Dar ochii îi scânteiau datorită complimentelor pe care le primise.

— E petrecerea ta, poţi să pleci când vrei, îi spuse el.

Se văzură întrerupţi de una dintre secretare, a cărei prezenţă refăcu echilibrul sexual în timpul
degustării vinului.

— Domnişoară Seymour, vă caută cineva la telefon, zise ea cu un respect care lui Fred i se
păru fascinant.

— Cum se poate? întrebă Kate nedumerită. Nimeni nu ştie că sunt aici.

Se gândi o clipă, după care adăugă:

— Cu excepţia mamei mele.

— E mama dumneavoastră, zise fata. Mă tem că pare supărată.

Fred se văzu din nou singur şi se îndreptă discret către vin.

— încă un pahar? spuse tânărul cu care vorbise mai devreme.

îi umplu paharul lui Fred şi-i spuse:

— Paie? Nu, un moft inutil. Peste negi pun funingine3. E tot un palindrom.

— Mi-am închipuit eu, spuse Fred.

— Aşadar, te căsătoreşti cu Kate Seymour. Unii oameni au tot norocul din lume.

— Trebuie să recunosc că e mai bine decât studiul palindromurilor.

— E un talent remarcabil. Milioane de oameni ştiu să deseneze, dar n-am mai văzut pe nimeni
care să obţină aceleaşi efecte ca ea cu nişte simple linii. Să ai grijă să-şi vadă mai departe de
desen. N-o lăsa să scadă ritmul - ar fi o pierdere uriaşă.

— Ştiu la ce te referi, dar am de gând să-i fiu soţ, nu şef.

— Pe vremuri, bărbatul era şeful, zise tânărul, reum-plându-şi propriul pahar.

— Au trecut vremurile alea, îi spuse Fred.

Kate se întoarse, palidă la faţă.

—Vicarul, zise ea, astfel încât numai Fred s-o audă.

— Ce-i cu el?

— A murit în accidentul de tren de la Clapham.

Joc de cuvinte bazat pe citirea numelui lui T.S. Eliot în sens invers. In engleză toilet înseamnă
veceu (n.tr.).

Joc de cuvinte, expresia fiind în engleză, de asemenea, un palindrom: A man, apian, a canal-
Panama {n.tr.).

în original, Straw ? No, too stupid a fad. I put soot on warts - de asemenea, un joc de cuvinte
(n.tr).
nouăsprezece
într-un restaurant italian animat pe nume Verdi, din Southampton Row, Kate învârtea nişte
fettucini verzi în furculiţă, spunând:

— Se pare că participa la o conferinţă a bisericii la Palatul Lambeth1.

— Bănuiesc c-o să se descurce ei, zise Fred.

Neputinţa de-a produce un răspuns convenţional în faţa

unui deces îl făcu să se simtă prost.

— Mama ta cum ţi s-a părut la telefon?

— Păi, normal, amărâtă. Ce-o să se-ntâmple cu ea? Casa parohială probabil că e un soi de
reşedinţă a vicarului în funcţie, aşa că ea o s-ajungă pe străzi.

Kate ar fi vrut să se grăbească acasă, dar Fred o convinsese să ia masa înainte de-a pleca la drum;
nu mâncaseră nimic toată ziua, iar Fred era de părere că femeile însărcinate nu aveau voie să facă
foamea.

— I-am promis că stau cu ea în seara asta, spuse Kate. O să trebuiască să foloseşti hotelul
pentru care ai plătit.

— Şi cine-o să mă sărute când o să mă trezesc de dimineaţă?

— Camerista aia cu mustaţă?

Ospătari cântând, ale căror râsete le mascau eficienţa, umblau de colo-colo în jurul lor, în timp ce
Fred se gândea cât de complicată putea deveni viaţa. înainte de-a se căsători, aveau de mers la o
înmormântare. Se întrebă dacă avea să i se ceară şi lui să participe.

— Mama ta are vreun ban? întrebă el.

întrebarea păru s-o deprime pe Kate.

— Mi-e şi groază să mă gândesc. Ştiu că tata i-a lăsat ceva, după cum mi-a lăsat şi mie, dar nu
ştiu cât de mult. N-am vorbit despre asta.

— Ii putem cumpăra o casă, dacă vrei, dar trebuie să fie pe numele tău.

— Noi?

— Ce-i al meu e şi-al tău, puştoaico.

Ea se uită la el întrebătoare.

— Fred, spune-mi o chestie. Ai mulţi bani? N-am înţeles niciodată care-i treaba cu turismul
fiscal.

— Destul de mulţi, îi spuse el. Destul cât să cumpăr câteva premergătoare.

— Spune-mi cât de mulţi. Soţiile nu mai pot fi ţinute în beznă. Ies la lumină.

— Peste un milion.

Ea se opri cu mâncarea în gură, neştiind dacă nu cumva era o glumă. Zâmbetul ei, când înţelese
că Fred vorbea serios, combina plăcerea uluită, surprinderea şi şocul, ca şi cum să ai atâţia bani
nu era tocmai un lucru onorabil.

— Mă mărit cu un milionar, zise ea. Nu mi-am dat seama.

— O foarte înţeleaptă măsură de precauţie în zilele noastre, Kate. Desigur, dacă n-o să mă
grăbesc înapoi la Monte Carlo după căsătorie, o să avem mult mai puţin. Trebuie să mai rămân
acolo până în mai, după care ne putem întoarce în Anglia în iunie, să aşteptăm naşterea copilului
şi să cumpărăm o casă.

— O să fiu nevoită să-ţi transform apartamentul în atelier.

— O să aştept cuminte la The King’s Head atâta timp cât o să fie nevoie, ca să nu te deranjez.

— Cred, zise ea, făcându-1 să se încrunte gânditor, că o să trebuiască să-ţi găsim o slujbă.

— Asta e o misiune peste puterile oricărui oficiu de ocupare a forţei de muncă de mai bine de
zece ani, îi spuse el, după care se gândi că trebuia să-i mai spună ceva.

îl ascultase îndeajuns de mult pe Trader Ryan pentru a cunoaşte binişor riscurile căsătoriei.

— încercarea unei femei de a-şi face soţul să se schimbe e o greşeală pe care-o poate comite
oricine. M-am gândit c-ar trebui să-ţi spun asta. Dacă nu-ţi place aşa cum e, nu trebuie de la bun
început să te măriţi cu el.

— M-am gândit că s-ar putea să te plictiseşti.

— Numai oamenii plictisitori se plictisesc.

— Măi, măi, ce încrezători suntem de la o vreme.

Din cauza haosului feroviar era greu de găsit un taxi,

iar atunci când găseau câte unul, şoferii nu se arătau dornici să se aventureze în afara capitalei.
Dar după câteva parlamentări lângă bordură, căzură de acord asupra unei sume, astfel încât acum
stăteau amândoi înghesuiţi pe bancheta din spate a unui taxi vechi, a cărui podea era acoperită cu
pungi verzi de la Harrods şi care pufăia încet în amurgul care se lăsa peste acea parte a ţării unde
nu orice bucată de pământ era acoperită de ciment.

Cuibărită la braţul său, Kate spuse:

— Cred că măcar o problemă s-a rezolvat. Căsătoria la biserică.

— Vicarul fusese deja de acord, îi spuse Fred. M-am dus să vorbesc cu el.

— Cu cine?

— Cu reverendul Alexander Cattermole.

— Nu ştiam. Când a fost asta?

— Acum câteva zile.

— Cum ţi s-a părut?

— De mortuis nil nisi bonum.

— Aşa e, era o belea. Ce ţi-a spus?

— Că cine acoperă o greşeală caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui îi
dezbină pe prieteni. Zicea că ar fi din Cartea Pildelor lui Solomon.

— La nevoie, ar fi găsit în Biblie şi un citat care să sprijine genocidul. Deci i-ai spus că ştiai?

— L-am pus la punct, Kate. Când am plecat, am lăsat în urmă un bărbat plin de remuşcări. E
uluitor cât de mult te pot ajuta banii. Zilele astea mi se pare că pot înfrunta pe oricine. E
încrederea de care-ai pomenit.

Fata îl sărută.

— Vreau să fii încrezător. Un milionar nesigur pe el ar fi o ciudăţenie. Mă bucur că te-ai dus

să-l vezi. Mama era pe-acolo?

— Nu în aceeaşi cameră. Credea că discutăm detaliile căsătoriei.

— Ei bine, zise ea, Dumnezeul lui l-a pedepsit acum.

— Păcat c-a trebuit să mai omoare treizeci şi ceva de oameni.

Când taxiul opri în faţa casei parohiale, doamna Catter-mole aştepta deja la uşă. Era atât de
linişte aici, încât probabil că-i auzise venind de la un kilometru depărtare. Fred aduse toate
pungile cu cumpărături, în timp ce Kate se grăbi să-şi îmbrăţişeze mama.

— Te simţi bine? o întrebă ea întruna. Te simţi bine?

— E-n regulă, draga mea, spuse doamna Cattermole cu o voie bună surprinzătoare. Bună seara,
Fred.

Ii întinse obrazul, iar el i-1 sărută. înăuntru Fred fu condus la un fotoliu vechi de lângă soba cu
lemne unde rămase singur, după care Kate şi mama ei plecară să pună de cafea. Era o cameră
posomorâtă, în care Fred n-ar fi putut locui niciodată. Un surprinzător tablou în alb şi negru a
ceea ce părea să fie Zona Lacurilor era atârnat pe un perete, iar o bibliotecă de modă veche,
aflată la celălalt capăt al camerei, era plină cu volume maronii care arătau identic, probabil o
colecţie de enciclopedii. Era o casă în care, în afara sobei, nu puteai găsi căldură, dar, şi mai
grav, era genul de locuinţă în care un hohot de râs ar fi părut oarecum deplasat.

Doamna Cattermole se întoarse cu o tavă cu cafea. Fred încercă să ghicească în ea o urmă din
Kate, dar singura asemănare pe care-o observă era că amândouă aveau ochi frumoşi.

— Nu vreau ca asta să vă afecteze în vreun fel planurile de nuntă, Fred, zise ea.

Fred îşi zise că ar fi nepoliticos s-o asigure cu prea mult zel că nu era cazul să-şi facă griji pe
această temă.

Kate veni şi ea şi se aşeză alături de mama ei, pe o canapea acoperită. Rochia ei galbenă era cel
mai strălucitor lucru din camera aceea mohorâtă. îşi luă mama de braţ, hotărâtă s-o smulgă din
nefericire.

— Nu cred că Fred trebuie să vină la înmormântare, spuse ea.

Fred o privi plin de recunoştinţă, dar doamna Cattermole luase deja cuvântul.

— Sigur că nu. Nici nu intră-n discuţie.

Se întoarse către fiica ei, care părea surprinsă de cât de repede căzuseră de acord.

— Ştiu tot, Kate. Am ascultat la uşă.

— Aha, zise Kate.

— De ce nu mi-ai spus la vremea respectivă?

— N-am vrut să te supăr. Credeam c-o să-ţi distrug căsnicia.

Doamna Cattermole clătină din cap.

— Nu mi-a venit să cred ce-am auzit. Am discutat cu el după aceea, a recunoscut şi s-a rugat
de mine să-l iert. A fost groaznic.

— îmi închipui, spuse Fred.

— Dar, într-un fel, m-a ajutat să primesc cu mai multă uşurinţă vestea de azi, spuse ea brusc.
Sigur, dacă nu mă gândesc că n-am unde să stau.

— O să-ţi cumpăr o casă, îi zise Kate.

— Tu?

— Mai exact, noi. Soţul meu şi cu mine.

în camera lui de hotel, Fred scria felicitări de Crăciun. Cele pe care le cumpărase erau pentru
sprijinirea Societăţii Britanice dc Luptă împotriva Retinitei Pigmentate şi se întreba ce-o fi
însemnând asta.

Undeva la ţară, mai mulţi enoriaşi şocaţi îşi luau adio de la vicarul care le fusese răpit pe
neaşteptate. Văduva şi fiica lui vitregă stăteau nemişcate lângă monnânt, în negura de decembrie,
întrebându-se, fără îndoială, cum reuşeau actriţele să verse lacrimi la comandă.

Fred se folosise de prilej pentru a-şi face cumpărăturile de Crăciun: un CD-player pentru Trader
Ryan, un televizor portabil pentru doamna Cattermole. Pentru Kate, cadoul era nişte haine noi,
dar trebuia să fie şi ea acolo, să le probeze, înainte de-a le cumpăra.

Deschise televizorul, folosind telecomanda de pe noptieră. într-un an atât de plin de accidente,

veştile rele n-ar fi trebuit să mai mire pe nimeni şi totuşi Fred se uită, nevenindu-i să creadă, la
ecran. Un avion de pasageri al companiei Pan American, care zbura de la Londra la New York se
prăbuşise în Lockerbie, în sudul Scoţiei, omorând mai bine de două sute cincizeci de pasageri şi
alte câteva zeci de oameni la sol. Camerele de luat vederi ale tele-viziunilor ajunseseră repede la
locul accidentului, dar se întunecase deja; grozăvia şi pagubele aveau să iasă la iveală pe deplin
abia odată cu răsăritul soarelui. Fred privea scena sumbră, întrebându-se dacă mai era sigur să te
dai jos din pat, iar apoi, pe baza informaţiilor îngrozitoare transmise de la faţa locului, ajunse la
concluzia că victimele de la sol erau deja în pat când le sosise ceasul morţii.

Abătut, ieşi şi puse la poştă felicitările de Crăciun - pentru Philip Hunt şi Lena Ryan, pentru
doamna Fotheringay şi fraţii Pringle, plus una pentru prietena mamei sale din Dover, doamna
Stroud.

Colindătorii se adunaseră în preajma unui brad înalt de şase metri, care fusese ridicat în
apropierea locului unde îşi avea Trader Ryan taraba. La poalele lui se afla o iesle luminată
puternic. Fred se întrebă cât de dureros era pentru oameni ca Alexander Catermole adevărul
incontestabil că Isus se născuse într-o tavernă. Persoanele care-şi uniseră vocile pentru a li se
alătura colindătorilor nu păreau să fi mers la biserică prea des, dat fiind că nu prea ştiau
cuvintele. Aici era vorba de spiritul Crăciunului, nu de mântuire. Fete în jeanşi, înfipte în cizme
până la genunchi, cu toc înalt, care în loc să le facă mai atrăgătoare le produceau doar o
pendulare dizgraţioasă, erau acompaniate de tineri cu faţa lividă, în costume de motociclişti.
Părinţi tineri cu copii în premergător, bătrânei cu bastoane, singuratici şi perechi nedezlipite, cu
toţii zâmbeau la auzul muzicii de sărbătoare care umplea strada.

Din mulţimea aceasta ieşi un individ ursuz, care mesteca tutun şi avea o pălărie de cowboy pe
cap. Era Trader Ryan.

— Arăţi ridicol, îi spuse Fred.

— Zău?

Fred se întrebase mai devreme de ce fel de Crăciun avea să se bucure Trader Ryan, acum că
locuia singur, dar apoi îşi amintise că sărbătorile nu-i creaseră niciodată probleme, indiferent
dacă avea soţie sau nu. Cu mulţi ani în urmă, dispăruse în ajunul Crăciunului într-o cârciumă, cu
o sută cincizeci de lire în buzunar, şi ieşise abia de Anul Nou, fără o leţcaie.

— Te duci la un bal mascat, zise Fred. Ori asta, ori te-ai ţicnit de-a binelea.

— O să fiu Clint Eastwood. Cum ţi se pare?

— Nu poartă genul ăsta de pălărie.

Trader Ryan ridică din umeri în faţa unei obiecţii pe care o considera total lipsită de importanţă.

— Unde e viitoarea doamnă Carton? întrebă el.

— S-a dus la înmormântare şi nu iese-n seara asta.

— înmormântări, nunţi, divorţuri.

— Naşteri, zise Fred.

— Diapazonul istoriei. Vârtejul social.

— Cred c-ar trebui să bem ceva.

— Şi eu cred. Ştiu un loc la nici o aruncătură de băţ, undiţă sau prăjină de noi, unde poţi
schimba loveaua pe băutură.

— Condu-mă.

Merseră pe jos până la Cellar Bar. Un bărbat cânta colinde la xilofon în faţa hotelului.

— Oamenii de ştiinţă se străduiesc să descopere urme de viaţă inteligentă în spaţiu. Eu încă

încerc să găsesc o urmă de aşa ceva pe pământ, zise Trader Ryan, privind roată la bar.

Trase din trabuc şi-i făcu semn cu ochiul Lornei, barmaniţa.

— Tu drept cine treci în seara asta?

— Nell Gwyn2, zise ea. Mereu mă deghizez în Nell Gwyn.

După ce-şi luară băuturile, Fred întrebă:

— Ai primit vreo felicitare de Crăciun de la doamna Ryan?

— Se pare că nu. Dar îi trimit un cadou interesant, care sper s-o facă fericită. Un penis electric
din plastic.

— Philip Hunt o să fie foarte încântat. Astfel o să poată să-şi continue cartea.

Trader Ryan trăgea de pomană din trabucul care între timp se stinsese. Luă nişte beţe de chibrit
de la bar.

— M-am gândit la o nouă idee bănoasă, spuse el. De data asta, e trăsnet. E atât de mare, încât
tu o să fii doar prietenul sărac.

— Bun. M-aş simţi mai în largul meu în rolul ăsta. Sunt obişnuit.

— Lucrez la ideea asta împreună cu un mic geniu al mecanicii pe care-1 cunosc. De fapt, o să
trebuiască să-l iau ca pe un asociat mai mic. Creierul lui şi capitalul meu.

— N-ai nici un capital. Ce ai tu se cheamă datorii.

— Ajung şi la asta. Ideea de a concepe un dispozitiv care se poate monta la carburatorul

oricărei maşini pentru a înjumătăţi consumul de benzină. Maşinile o să ajungă să consume trei la
sută, iar eu o să fiu putred de bogat.

— Ştii ce-o să se întâmple? Companiile petroliere o să-ţi cumpere tot stocul.

— O să aibă nevoie de-o grămadă de bani.

— Din câte ştiu, îi au.

— Până atunci, am nevoie de capital.

Fred bău din bere.

— înţeleg unde baţi, zise el. Având în vedere că mi-ai dat banii înapoi atât de repede data
trecută, cum să refuz? De cât ai nevoie?

— De fapt, de un pic mai mult decât data trecută. Douăşcinci de mii ar trebui să fie de-ajuns ca
să bag chestia în producţie, după care profiturile din vânzări o să finanţeze afacerea.

— Viziunile tale mesianice încep să devină costisitoare.

— Asta e mare de tot, Fred. O s-ajung foarte sus. Managerul băncii mele o să mi se adreseze cu
„Sir“. De fapt, dacă îmi iese planul, regina chiar o să-mi acorde titlul de „Sir“.

— Glorificarea lui Trader Ryan - Sir Dermot. Pentru servicii în transporturi.

— îţi dai seama că guvernul o să fie falit, nemaiprimind bani de la benzinării?

— Probabil că atunci o să uite de partea cu înnobilarea.

Lorna li se alătură.

— Clint Eastwood şi Nell Gwyn! Nu prea sună bine.

— Dragostea care a trecut peste veacuri. Sună foarte bine.

O privi retrăgându-se din nou la bar, după care se întoarse către Fred, cu un aer îngrijorat.

— Ia zi, ce părere ai? Ai de gând să ne sprijini ideea?

— Care-o să fie costurile de producţie ale dispozitivului ăstuia?

— Vreo trei lire bucata, dacă putem face o cantitate îndeajuns de mare.

— Şi la cât o să se comercializeze?

— Douăzeci de lire. Sau, ca să fim în pas cu moda, 19,99.

— O să-ţi dau un cec chiar acum.

— Poţi să virezi banii în contul TR Enterprises? O să fondez o companie. Propriii mei bani nu-
mi mai aparţin numai mie.

Fred îşi scoase carnetul de cecuri şi scrise unul în valoare de 25 000 de lire.

Trader Ryan se uită la cec, îl sărută şi apoi îl băgă în portofel.

— O să te fac directorul companiei, zise el. Până atunci, ce şampanie preferi?

Reşedinţa londoneză a Arhiepiscopului de Canterbury, conducătorul bisericii anglicane (n.tr.).

Celebră actriţă, amantă a regelui Carol al II-lea al Marii Britanii (n.tr.).

douăzeci
Printr-una dintre curioasele ironii ale sorţii care condimentează rutina cenuşie a vieţii oamenilor,
Trader Ryan divorţa în dimineaţa zilei în care Fred urma să se căsătorească.

Fred primi vestea la telefon, pe când se afla în Cellar Bar, unde lua prânzul. Condiţiile divorţului
şi termenii înţelegerii fuseseră redactaţi de comun acord de avocaţi, şi, fiindcă divorţul nu era
contestat, nu avusese loc o audiere publică şi nici Trader Ryan, nici soţia sa nu fuseseră
nevoiţi să se înfăţişeze la proces. O declaraţie sub jurământ a Lenei Ryan, atestând adevărul celor
enunţate în acţiunea ei, care se încâdra într-una dintre secţiunile Codului Familiei din 1973 la
comportament nerezonabil, fusese depusă la Nisa. Cu asemenea proceduri lejere, un ofiţer al
stării civile putea pune capăt multor căsnicii până în prânz. Pe baza unei dispoziţii legale, Trader
îi dădea Lenei Ryan 89 000 de lire, ceea ce reprezenta o jumătate din bunurile declarate ale
fostului ei soţ, plus jumătate din valoarea casei pe care-o aveau în proprietate. Drepturile ei
asupra casei erau transferate soţului, iar ei i se ridica ipoteca. In şase săptămâni urma să se emită
un ordin definitiv.

— Pentru scurt timp, suntem amândoi burlaci, anunţă Trader după ce-şi încheie convorbirea cu
avocatul.

— Şi te simţi de parcă ţi-ai fi pierdut un picior.

— Un picior de lemn.

Sorbind dintr-un suc de portocale la bar şi simţindu-se oarecum neliniştit în privinţa

formalităţilor care urmau să aibă loc în după-amiaza respectivă, Fred îşi dădu seama că-i venea
greu să vorbească despre divorţ. Nu i se părea nici potrivit, nici convenabil; era însă cât se poate
de convenabil pentru Trader Ryan.

— Am ieşit la lumină dintr-un tunel lung şi întunecat, rosti el. E o nebunie. începi prin a cheltui
o avere pentru a avea o femeie lângă tine, după care sfârşeşti prin a cheltui şi mai mult ca să
scapi de ea.

— Nu ini-aş dori să aud ceva tocmai azi, Dermot. Peste nouăzeci de minute o să intru şi eu în
rândul ginerilor.

Trader Ryan se holbă posac la tejghea. Sloganul lipit pe suportul de bere din faţa lui era
„Proprietatea unui câine este un parteneriat pe doisprezece ani“.

— îţi dai seama, spuse el, arătând spre slogan, că e mai mult decât media duratei unei căsnicii
obişnuite? Câinii fac ceea ce li se spune şi nu aruncă lucruri după tine. Când te prăbuşeşti lângă
uşa de la intrare şi cazi pe hol fâsâind ca un balon, nu-ţi spun „Unde dracu’ ai fost pân-
acum?“. Sunt încântaţi să te vadă. Te ling pe faţă. De ce nu-ţi iei un labrador?

— E prea târziu acum, spuse Fred. Am aranjat altfel lucrurile.

Purta al doilea costum nou din anul acela, unul în alb şi negru, de lână, cu tiv de mătase, creat de
Ralph Lauren (ales de viitoarea mireasă cu dragoste, grijă şi nepăsare faţă de factură), o cămaşă
albă şi o cravată gri. Trader Ryan redescoperise costumul pe care-1 purtase la Monte Carlo şi
atrăgea privirile uluite ale clienţilor de la Cellar Bar, care erau obişnuiţi cu imaginea lui ceva mai
şleampătă.

Cel mai călduros Crăciun din ultimii patruzeci de ani trecuse în strălucirea mulţumirii familiale
din casa parohială. Din respect pentru doamna Cattermole, Fred ocupase unul dintre dormitoarele
libere şi îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului prăbuşit în faţa unui şemineu strălucitor cu
cărbuni aprinşi, a cărui folosire periodică fusese descurajată de salariul modest al vicarului. Casa
parohială în sine părea că se eliberase de acele invizibile constrângeri religioase care dăduseră
tonul unei existenţe austere. Umflând baloane şi strângând vâscul în mănunchiuri, Fred avea
impresia că era implicat într-un act de vandalism constructiv, aducând veselie într-un loc în care
pe vremuri domnise tristeţea. în timp ce programele de Crăciun se derulau la televizor unul după
altul, iar mâncarea apărea şi dispărea, fu încântat să observe cum relaţia dintre Kate şi mama
ei devenea cu fiecare zi mai apropiată, vindecată chiar de moartea care avusese loc. Trăind din
plin acest Crăciun petrecut în familie, îşi aminti că la Crăciunul precedent mâncase fasole cu
pâine, singur în apartamentul lui, căci mama lui se hotărâse să petreacă sărbătorile în Scoţia, cu

0 prietenă. Anul acesta în meniu se afla un curcan gătit -

1 se spusese - de Kate. Mama fetei îl ajută să bea alcoolul pe care Kate nu-1 putuse savura din
pricina sarcinii, după care sé fâţâi prin casă, cântând colinde cu ceva mai mult aplomb decât s-ar
fi cuvenit la biserică. Ocazional, când apărea câte-un vizitator, doamna Catermole se strâmba
de parcă oaspetele ar fi reprezentat o legătură cu biserica gotică de peste pajişte, pe care ar fi vrut
cu dragă inimă s-o vadă dărâmată. între mese, băutură şi televizor, ea insistă să joace cărţi,
luându-1 prin surprindere pe Fred când afirmă că pocherul, interzis de fostul său soţ, erajocul ei
favorit. La un moment dat în baierile largi ale timpului, când Fred ronţăia de zor nişte alune de
pădure, doamna Catermole îl rugă să-i spună Ruth şi-i vorbi despre tatăl lui Kate, care, având
patruzeci de ani la naşterea lui Kate, în 1965, luptase în război în adolescenţă. Fotografii de mult
ascunse ieşiră la iveală spre bucuria lui Kate, care ceru să fie fotocopiate, mărite şi înrămate. La
nici două ore după ce se şterseră şi ultimele amintiri ale răposatului, primul soţ îşi înlocuise deja
succesorul în conştiinţa familiei.

Acum, în ziua căsătoriei sale, soarele strălucea de o săptămână. Norii perverşi care-1 ascunseseră
toată vara, supă-rându-i pe cei aflaţi în vacanţă, dispăruseră. Cerul era de un albastru intens, iar
rododendronii, păcăliţi de vremea capricioasă, înfloreau în tot sudul Angliei.

La ora două, un bărbat în uniformă de şofer sosi la hotel, iar de la recepţie se dădu un telefon la
bar. Cei doi îşi terminară băuturile şi ieşiră pentru a da cu ochii de un Bentley gri, strălucitor, în
parcare.

— Condamnatul a băut un energizant suc de portocale, zise Trader Ryan. Cum te simţi?

— Foarte ciudat.
— Am putea să-l deturnăm către Heathrow şi să-l facem pachet până pe Coasta de Azur.

— Diseară o să fiu acolo, alături de soţia mea.

— Nu vrei s-o iau eu şi tu să rămâi aici?

— încep să-mi doresc să fi băut câteva beri.

— Hai, sus în dric.

Oficiul stării civile, aşezat pitoresc printre copacii de pe o pajişte, se afla într-un conac de ţară.
Trepte mari conduceau de la intrarea principală în jos, către o grădină în care se dusese o bătălie
împotriva confettilor care zăceau acum în maldăre la marginea răzoarelor de flori. După ce lăsară
Bentley-ul într-o parcare aflată pe una dintre laturile clădirii, un fotograf angajat de doamna
Catermole apăru de nicăieri şi le ceru să se strângă cu toţii pentru poze. Păru să dureze o
veşnicie. Era un omuleţ tare ocupat cu nenumărate echipamente complicate şi totul -
poziţia, unghiul, lumina, decorul - trebuia să fie absolut perfect înainte ca el să se hotărască să
facă poza.

Făcuse deja patru fotografii când un alt Bentley gri poposi în parcare. Kate coborî din maşină
într-o rochie de mătase ivorie, cu părul prins în coadă, aşa cum îl avusese când o văzuse Fred
pentru prima oară. Era urmată de mama ei într-un costum verde şi de alte două fete, cam de
vârsta lui Kate, care purtau rochii roz şi duceau buchete de flori.

Fotograful nu mai păru interesat de Fred şi de Trader Ryan după ce-i văzu pe nou-sosiţi şi o luă
la goană prin parcare către ei, cocoşat aproape de tot de greutatea aparaturii.

Kate le prezentă pe cele două fete, verişoarele ei, Melanie şi Susan, venite în goană din Bristol,
ca nu cumva să rateze această neaşteptată sărbătoare în familie.

Fred îşi trecu braţul pe după mijlocul lui Kate şi o sărută.

— Arăţi absolut încântător, zise el.

Ea se înclină cu o sfială prefăcută.

— Şi dumneavoastră arătaţi tare ferchezuit, domnule.

Doamna Catermole se apropie şi începu să-i rearanjeze

rochia lui Kate.

— Bună ziua, Fred, spuse ea.

— Bună ziua, Ruth. Pariez că te-ai gândit că n-o să mai apar.

— Cu o asemenea mireasă? Nu m-am îndoit niciodată. Nu uita că după aceea mergem la Hotel
in the Hills1 pentru şampanie şi gustări. Aveţi destul timp să prindeţi avionul.

— Trebuie să vii să ne vizitezi, îi sugeră el.

— S-ar putea ca după aceea să nu mai vreau să mă-n-torc acasă.

La câţiva metri depărtare, Trader Ryan, înmuiat de tot la vederea fetişcanelor, se ataşase de una
dintre ele, Melanie sau Susan, cuprinzând-o părinteşte cu braţul pe după umeri, de parcă aceasta
n-ar fi fost luna potrivită pentru a se afişa cu o rochie atât de sumară.

_Sunt director general la o mică întreprindere industrială, îl auzi Fred spunând. De fapt, mirele
este coleg cu mine în consiliul de administraţie.

Fred zâmbi şi se întoarse către Kate, care îşi strecură mâna pe după talia lui.

_Veniţi cu mine, domnule Carton, spuse ea. Trebuie

să intrăm. Daţi-mi voie să vă povestesc despre toate bucuriile pe care-o să vi le ofere hrănitul
unui copil la patru dimineaţa.

Privi droaia de confetti zburătăcite de vânt şi apoi în sus, la cerul albastru de ianuarie, şi se simţi
pentru o clipă ca un soldat dintr-un buncăr, care auzea înfundat ordinul de-a avansa. Era pregătit
- pregătit pentru o perspectivă care părea mai încurajatoare decât oricare alta.

— Da, povesteşte-mi, zise el.

O luă de mână şi o conduse pe treptele de gresie către viitor, convins, ca mulţi alţi taţi în devenire
dinaintea lui, că ocupaţia de părinte era în sfârşit un lucru la care se pricepea.

Hotelul dintre dealuri (n.tr.).