Bună dimineaţa,

Vă ataşez alăturat Tema TRAFICUL DE PERSOANE/TRAFICUL DE MIGRANŢI corespunzătoare

săptămânii 23/27 martie.

Datele din mail urmează a fi completate cu cele din suportul de curs, respectiv “ Particularităţile
criminalităţii organizate în România”, Ediţia a 2 a, 2015, pg. 160-191

Traficul de fiinţe umane

§1. Consideraţii generale

48. Traficul de persoane constituie o violare a drepturilor omului şi o atingere adusă demnităţii şi

integrităţii fiinţei umane, o ameninţare asupra securităţii individului şi valorilor sociale şi morale. Acest tip
de infracţionalitate afectează în mod direct individul, prin impactul pe care îl are asupra unuia dintre
drepturile fundamentale – libertatea individuală –, dar, în acelaşi timp, societatea suportă influenţele
negative prin impulsionarea corupţiei, a faptelor antisociale şi violente, crearea unor mecanisme criminale
care obţin profituri substanţiale din acest tip de activitate, afectând stabilitatea economică şi securitatea
regională. 

Conform Strategiei naţionale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2012-2016, adoptată
prin H.G. nr. 1142/2012[[1]], traficul de fiinţe umane, ca şi corupţia, economia subterană sau fraudele finan-
ciare, a înregistrat la nivel mondial proporţii îngrijorătoare pentru societatea modernă, devenind o
problemă majoră atât la nivel naţional, cât şi internaţional, reprezentând una dintre cele mai extinse forme
ale criminalităţii. Având modalităţi de manifestare care ţin de crima organizată (traficul de droguri, traficul
de arme, terorismul), traficul de fiinţe umane poate crea vulnerabilităţi în privinţa stabilităţii economico-so-
ciale a statelor, chiar a păcii şi securităţii acestora, prin tulburarea echilibrului demografic, etnic, cultural,
prin incapacitatea mecanismelor de protecţie socială sau de sănătate publică, prin depăşirea capacităţii
de absorbţie a pieţei legale a muncii şi, implicit, prin bulversarea raportului de forţe dintre structurile de
control al legalităţii şi ordinii publice şi partea din populaţie canalizată spre activităţi infracţionale.

Fenomenul traficului de fiinţe umane nu reprezintă o problematică nouă în sfera criminalităţii, el fiind
prezent în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri. Astfel, sclavia, în forme noi sau mai vechi, ca şi prac-
ticile similare sclaviei continuă să existe în alte state ale lumii, totul derulându-se sub evantaiul crimei
organizate. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie şi dezechilibrele economice mondiale
au internaţionalizat traficul.

Deşi se află pe agendele internaţionale încă din anul 2000, traficul de persoane, ca fenomen
infracţional şi social, rămâne în continuare o realitate ce necesită un efort susţinut şi continuu din partea
organismelor internaţionale, a fiecărui stat în parte, dar şi a comunităţii în general [[2]]. Conştientizarea
efectelor negative, a impactului distrugător pe care îl are acest flagel oribil asupra tinerilor şi categoriilor
sociale vulnerabile devine o cerinţă fundamentală a demersului instituţional în statul de drept modern.

Dimensiuni puţin vizibile şi acceptate în ultimii ani devin necesităţi în contextul unei globalizări
accentuate, al libertăţii de mişcare, al eliminării frontierelor interne, al liberalizării pieţei muncii, al unor
reglementări noi în domeniul transplantului de organe, al legalizării activităţilor sexual-comerciale în
anumite state. Cererea crescândă de servicii sexuale, de muncă ieftină, dorinţa de a obţine profit cu
investiţii minime sunt factori care influenţează în mod direct intensificarea activităţii reţelelor de
trafic. Actualitatea economică şi socială, criza economică ce a afectat statele europene, particularităţile
anumitor comunităţi şi grupuri etnice au determinat creşterea vulnerabilităţii unor grupuri sociale.
  

49. Definirea şi incriminarea fenomenului privind traficul de fiinţe umane şi de migranţi au constituit

preocupări permanente ale autorităţilor naţionale şi internaţionale, activităţi realizate tocmai în ideea sanc-
ţionării ferme a fenomenului, dar şi pentru protejarea victimelor. Astfel, Convenţia de la Palermo din 13
decembrie 2000, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special
al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transfrontaliere
organizate definesc traficul de persoane ca fiind recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau
primirea de persoane, prin ameninţare sau prin recurgere la forţă ori la alte forme de constrângere, prin
răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin acceptarea de
plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane având autoritate asupra alteia, în scopul
exploatării. Exploatarea se poate realiza prin obligarea la practicarea prostituţiei, a muncii sau a altor
servicii forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea ori prelevarea de organe.

Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la Varşovia la
16 mai 2005[[3]], păstrează aceleaşi definiţii ca şi Convenţia de la Palermo, adăugând însă precizări
referitoare la termenul de „victimă”, în sensul de orice persoană fizică ce este supusă traficului de fiinţe
umane [art. 4 lit. e) din Convenţie].

Odată ce fenomenul traficului cu fiinţe umane pătrunde într-o ţară, el se va dezvolta rapid şi va implica
o serie de riscuri strategice pentru stabilitatea şi evoluţia socio-economică a acelei ţări, respectiv:

– destabilizarea pieţelor existente ale forţelor de muncă;

– dezvoltarea şi diversificarea crimei organizate;

– destabilizarea economică, prin amploarea infracţiunii de spălare de bani;

– destabilizarea demografică, justificată prin aceea că traficul cu fiinţe umane la scară mare poate
genera deficite demografice atât în ceea ce priveşte numărul victimelor ce sunt traficate în afara ţării de
origine, cât şi în ceea ce priveşte numărul anumitor grupuri etnice sau naţionale ce sunt traficate în ţara
de destinaţie;

– creşterea corupţiei în sectorul public. 

Orice activitate de ordin preventiv se circumscrie noţiunii de victimă, astfel încât definirea acesteia
devine o problemă de interes major. Astfel, în conformitate cu Declaraţia Naţiunilor Unite, prin „victime ale
infracţiunii” se înţeleg „acele persoane care, individual sau colectiv, au suferit o vătămare, inclusiv o
vătămare fizică sau psihică, o suferinţă emoţională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a
drepturilor lor fundamentale, prin acţiuni sau inacţiuni care încalcă legislaţia penală în vigoare în statele
membre, inclusiv acele legi care incriminează abuzul penal de putere”. Acelaşi document prevede că „o
persoană poate fi considerată victimă, indiferent dacă făptuitorul este identificat, reţinut, pus sub acuzare
sau condamnat şi indiferent de relaţiile de familie dintre făptuitor şi victimă”.

50. Potrivit statisticilor Agenţiei Naţionale Împotriva Traficului de Persoane [[4]], structură ce

funcţionează în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a rezultat faptul că, în perioada
2004-2013, numărul total al victimelor traficate a fost de peste 15.000, după cum urmează:

Perioada Număr de victime Tendinţă comparativ cu anul

 identificate anterior
2013 896 - 14%
2012 1.041 - 1%
2011 1.048 - 9%
2010 1.154 + 48%
2009 780 - 37%
2008 1.240 - 30%
2007 1.780 - 22%
2006 2.285 - 10%
2005 2.551 + 30%
2004 1.960  

Tabelul nr. 2. Victimele traficului de persoane

în perioada 2004-2013 (sursa: Rapoarte anuale ale Agenţiei
Naţionale Împotriva Traficului de Persoane, 2004-2013)

S-a mai stabilit faptul că multe victime sunt racolate cu predilecţie din rândul fetelor şi tinerelor femei
cu vârste cuprinse între 13 şi 33 de ani, dar şi din rândul bărbaţilor cu putere de muncă, necalificaţi profe-
sional sau calificaţi în meserii ce presupun munca brută.

Lipsa de informare, nivelul scăzut de educaţie, dar şi situaţia materială precară reprezintă factori
favorizanţi ai traficului. Provenienţa dintr-o familie dezorganizată sau dintr-un mediu în care persoana a
suferit abuzuri creşte riscul de a accepta o falsă propunere în străinătate. Oraşele mari din zonele sărace
ale României sunt principalul mediu de racolare a victimelor. 

51. Traficul de persoane, ca fenomen infracţional naţional şi transnaţional, se desfăşoară, din

perspectiva victimei, după anumite etape.

a) Etapa de racolare este prima fază a procesului de trafic, în care victimele sunt studiate, alese şi
atrase în circuitul infracţional. Această etapă se realizează prin obţinerea consimţământului unei
persoane în schimbul unor beneficii, prin utilizarea unor situaţii vulnerabile, abuz de putere, înşelăciune şi
uneori chiar răpire de pe stradă sau din spaţii publice. În aceste cazuri extreme, recrutorii vizează
persoane cu o condiţie materială modestă sau despre care au informaţii că provin din familii
dezorganizate, contând pe faptul că nimeni nu se va interesa de dispariţia lor.

Metodele de recrutare sunt destul de diverse şi depind de modul de operare şi de nivelul de

organizare a traficanţilor şi sunt adaptate profilului victimelor, respectiv:

– racolarea directă, cu propunerea de asigurare a unui loc în care să practice prostituţia, cerşetoria
sau comiterea de alte infracţiuni stradale, cu asigurarea cazării, protecţiei, transportului şi cu promisiunea
obţinerii de câştiguri mari;

– promisiunea asigurării legale a unei ocupaţii, în diferite domenii de activitate;

– racolarea prin anunţuri în ziar, pentru desfăşurarea de activităţi artistice ori anunţuri matrimoniale.

b) Etapa de transport al victimelor este organizată de recrutor, se face pe trasee cunoscute, stabilite

anterior şi poate presupune şi adăpostirea şi primirea în mai multe etape. Are loc la scurt timp după
recrutare, astfel încât victimele să nu aibă timp de reacţie, pentru a le îndepărta de comunităţi şi familie, a
le izola în locuri în care traficanţii pot obţine şi menţine controlul. De cele mai multe ori, atât în traficul
intern, cât şi în cazul celui internaţional, victima este însoţită pe timpul deplasării de recrutor, pentru a se
asigura ajungerea la destinaţie fără incidente. 

c) Etapa de vânzare constituie faza în care începe exploatarea propriu-zisă a victimelor, acestea fiind
transformate în fapt în obiect al unor tranzacţii comerciale, cu încălcarea oricăror principii de ordin
socio-uman. De cele mai multe ori, vânzarea constituie momentul în care victima conştientizează
pericolul.

d) Etapa de exploatare reprezintă faza în care victimele sunt ameninţate şi abuzate, supuse unor
tratamente inumane şi exploatate în regim de sclavie, activităţi generate de dorinţa traficanţilor de
obţinere a unor sume mari de bani sau a unor servicii din exploatarea victimelor pe o perioada
îndelungată de timp. De aceea, traficanţii urmăresc să deţină un control permanent asupra victimelor,
motiv pentru care folosesc diferite mijloace şi modalităţi, cum sunt:

– constrângerea prin datorii – victimei i se cere să înapoieze sume exagerate, pretinzându-se că

aducerea ei în ţara de destinaţie a costat foarte mult, sume la care se adăugă dobânzi exagerate, chirii la
suprapreţ pentru cazare şi locul de muncă, costurile pentru protecţie şi pentru transport, alte sume fictive,
care cresc permanent şi devin imposibil de achitat;

– izolarea prin confiscarea documentelor de identitate şi/sau a celor de călătorie;

– izolarea lingvistică şi socială – victimele sunt cazate şi plasate în locuri şi condiţii care le împiedică
să comunice în limba maternă sau să aibă orice fel de contact social cu persoane din medii de
provenienţă asemănătoare;

– folosirea violenţei şi a ameninţărilor – victimele sunt bătute, închise, ţinute în lungi perioade de
izolare, abuzurile putând fi consecinţa încălcării unor reguli sau folosite ca avertisment, pentru ca victima
să ştie ce se va întâmpla dacă va încălcă regulile;

– utilizarea ameninţării victimei cu represalii împotriva familiei acesteia este una dintre cele mai
eficiente metode de control, motivat de faptul că victima nu poate risca soarta şi siguranţa celor apropiaţi;

– captivitate şi control, victima fiind izolată de prieteni şi familie, în imposibilitatea de a comunica, fără
documente, dezorientată, supusă abuzurilor şi unui regim de ameninţări şi represalii îndreptate împotriva
ei şi/sau a familiei.

52.  Potrivit unui studiu solicitat de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie [[5]], în România s-au
identificat o serie de factori care determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se constituie în
tot atâtea cauze care determină şi preced apariţia traficului de fiinţe umane, astfel:

– amplasarea geografică favorizează dezvoltarea traficului, România fiind ţară de origine, de tranzit şi
de destinaţie. De asemenea, comunitatea devine o cauză atunci când ne referim la localizarea geografică
într-o regiune săracă (majoritatea victimelor traficului provin din Moldova şi Muntenia) şi rezidenţa într-o
aglomerare urbană (de exemplu, tinerele care locuiesc în marile oraşe sunt mai vulnerabile faţă de trafic,
în comparaţie cu cele care locuiesc în comunităţi mici, rurale);

– grupurile de apartenenţă – tinerele care locuiesc într-un mediu instituţionalizat sunt semnificativ mai
vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia;

– abuzul şi disfuncţionalitatea familială, lipsa de comunicare în familie şi dezintegrarea socială – astfel,

experienţa unui abuz, fie în familie, fie într-o instituţie, creşte substanţial vulnerabilitatea faţă de trafic;
mediul familial abuziv este un factor generator de migraţie şi trafic, alimentând sentimentul eşecului în
relaţiile personale şi determinându-le pe tinere să îşi caute libertatea altundeva; pe de altă parte, co-
municarea redusă dintre părinţi şi copii generează sentimentul de nonapartenenţă la familie şi măreşte
vulnerabilitatea faţă de trafic; lipsa unui grup de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării şi facilitea -
ză desprinderea de familie şi de comunitate;

– aspiraţiile personale – dorinţa de realizare personală şi independenţă financiară se află într-un raport
de directă proporţionalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în străinătate este o cauză do-
minantă în apariţia traficului).

În altă ordine de idei, cauzele traficului pot fi raportate la cele trei nivele de coexistenţă: traficul în
vederea exploatării sexuale, a exploatării forţei de muncă şi donarea de organe. Traficul în scopul explo-
atării sexuale rămâne cea mai mare şi mai importantă formă a traficului, din simplul motiv că va
reprezenta întotdeauna cea mai importantă sursă de profit pentru traficanţi.

În concluzie, se poate spune că sărăcia, şomajul, discriminarea pe piaţa muncii, violenţa domestică şi
abuzul determină pentru femei şi tinere, în general, naşterea unei dorinţe de „evadare către o lume mai
bună”, astfel încât ofertele înşelătoare ale traficanţilor sunt acceptate cu uşurinţă [[6]]. Prevenirea şi
combaterea traficului de persoane (în special femei şi copii) constituie aspecte ce reclamă din partea
tuturor ţărilor (de origine, de tranzit, de destinaţie) o abordare globală şi internaţională, adoptarea unor
măsuri eficiente de prevenire a traficului, de pedepsire a traficanţilor şi de protecţie a victimelor.

53. Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Traficului de

Fiinţe Umane au fost stabilite instituţiile cu atribuţii în domeniu şi reguli de colaborare
interinstituţionale. Astfel, pentru investigarea cauzelor cu trafic de persoane, organele de urmărire penală
efectuează schimburi de informaţii şi culeg date relevante pentru anchetă de la diverse instituţii, cum ar fi:
operatorii de telefonie în reţea GSM sau prin satelit, serviciile de evidenţă informatizată a persoanelor şi
serviciile de paşapoarte, poliţia de frontieră, serviciile de transferuri de bani prin mijloace electronice,
Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor.

Campaniile de informare şi prevenire asupra pericolelor generate de acest fenomen, desfăşurate de

organizaţiile neguvernamentale, care implică în lupta împotriva traficului şi societatea civilă, şi-au dovedit
în timp utilitatea. O cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană şi Regională (CURS) privind
instituţiile care ar trebui să se implice în prevenirea traficului plasează poliţia şi şcoala pe primele două
locuri, după care urmează, în ordine descrescătoare, administraţia locală, biserica, familia, agenţiile de
muncă, mass-media şi alte instituţii.

54. În România, legea-cadru care a reglementat pentru prima dată infracţiunea de trafic de persoane,

infracţiunile conexe traficului de persoane şi alte instituţii legate de acestea este Legea nr.  678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane [[7]]. Nu au existat precedente legislative similare,
cu toate că România este parte de mulţi ani la două convenţii internaţionale. Este vorba de Convenţia
pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia [[8]] şi Convenţia internaţională
pentru represiunea răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene [[9]].

În prezent, activitatea de prevenire şi combatere a traficului de persoane, precum şi activitatea de

protecţie şi asistenţă a victimelor acestui trafic se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile Codului penal,
ale Legii nr. 678/2001, ale Regulamentului său de aplicare, aprobat prin H.G. nr. 299/2003[[10]], şi ale
Planului naţional de acţiune pentru combaterea traficului de fiinţe umane, aprobat prin H.G.
nr. 1216/2001[[11]].
 Pentru desfăşurarea unitară, coordonarea şi evaluarea activităţilor de prevenire şi combatere a
traficului de persoane, în temeiul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost constituit Grupul
interministerial de lucru pentru coordonarea şi evaluarea activităţii de prevenire şi combatere a traficului
de persoane. Acesta are următoarele  atribuţii principale:

a) analizează cauzele traficului de persoane şi condiţiile care favorizează fenomenul traficului de

persoane, precum şi structura, starea şi dinamica acestuia, pe baza datelor oferite de instituţiile abilitate;

b) evaluează efectele măsurilor legislative şi ale altor măsuri luate în domeniul prevenirii şi combaterii
traficului de persoane;

c) analizează datele şi informaţiile în domeniu, pe baza cărora formulează propuneri pentru

modificarea şi completarea legislaţiei, precum şi propuneri pentru elaborarea de noi acte normative în
domeniul prevenirii şi combaterii traficului de persoane;

d) elaborează strategii de prevenire împreună cu instituţiile implicate şi cu reprezentanţii organizaţiilor

neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniu;

e) sprijină programele locale de prevenire şi combatere a traficului de persoane;

f) urmăreşte îndeplinirea atribuţiilor stabilite în Planul naţional de acţiune şi formulează propuneri

pentru îndeplinirea acestor atribuţii;

g) întocmeşte materialul de informare care urmează să fie pus, de către misiunile diplomatice şi
consulare ale României în străinătate, la dispoziţia victimelor traficului de persoane;

h) întocmeşte materiale de informare cuprinzând drepturile victimelor traficului de persoane, care

urmează să fie puse la dispoziţie de autorităţile cu atribuţii în acest sens;

i) elaborează trimestrial rapoarte de activitate pe care le supune atenţiei instituţiilor interesate;

j) realizează trimestrial evaluări ale activităţii de prevenire şi combatere a traficului de persoane, pe

baza datelor puse la dispoziţie de instituţiile implicate şi de asociaţiile şi fundaţiile ce desfăşoară activităţi
în domeniu;

k) asigură o bună colaborare între instituţiile statului şi asociaţiile şi fundaţiile cu activitate în domeniu;

l) elaborează şi prezintă periodic rapoarte de activitate Comitetului Naţional de Prevenire a

Criminalităţii.

55. Potrivit art. 3 din Legea nr. 678/2001, pentru o luptă eficientă împotriva traficului de
persoane, autorităţile şi instituţiile menţionate în această lege, organizaţiile neguvernamentale şi alţi
reprezentanţi ai societăţii civile vor desfăşura, separat sau, după caz, în cooperare, o activitate susţinută
de prevenire a traficului de persoane, în special de femei şi copii. Alături de măsurile administrative şi
celelalte activităţi prevăzute de Legea nr. 678/2001, în cadrul activităţii de prevenire şi combatere a
traficului de persoane un loc important îl ocupă dispoziţiile legale ale Codului penal prin care sunt
incriminate faptele de trafic de persoane şi alte fapte conexe acestora, cuprinse în Capitolul VII al Titlului I
din Partea specială, intitulat „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile” (art. 209-217).

Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost elaborat şi publicat Regulamentul de aplicare,
în conformitate cu dispoziţiile căruia Ministerul Muncii, Ministerul Economiei şi Ministerul Finanţelor
Publice studiază oportunitatea unor măsuri de stimulare a agenţilor economici care angajează atât
persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât şi victime ale traficului, care au absolvit cursuri, formulând
propuneri în acest sens (art. 15 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Ministerul Educaţiei
are ca atribuţii reintegrarea în sistemul educaţional  a elevilor victime ale traficului de  persoane, în funcţie
de specificul traumei suferite (art. 16 din Regulament), iar Ministerul Afacerilor Interne asigură, la cerere,
pe teritoriul României, protecţia fizică a persoanelor victime ale traficului, care sunt părţi în procesul
penal. Sumele necesare asigurării protecţiei se suportă de acest minister din fondurile bugetare alocate
anual cu o astfel de destinaţie (art. 24 din Regulament).

Ministerul Afacerilor Interne asigură, prin structurile sale specializate, la toate punctele de trecere a
frontierei de stat a României, personal special instruit pentru identificarea şi preluarea victimelor, în ve-
derea îndrumării acestora către instituţiile specializate. Cercetarea cazurilor de trafic de persoane se
efectuează de ofiţeri anume desemnaţi, specializaţi în audierea victimelor traficului. Audierea femeilor
victime ale traficului de persoane se realizează, de regulă, de ofiţeri femei. Ministerul Afacerilor Interne
organizează cursuri de formare şi specializare a personalului propriu implicat în cercetarea cazurilor de
trafic de persoane şi în audierea victimelor (art. 26 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001) şi
sprijină şi coordonează activitatea centrelor de asistenţă şi protecţie a victimelor.

Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Interne, cu sprijinul Ministerului pentru Societatea

Informaţională, asigură funcţionarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea
victimelor infracţiunilor. Prin intermediul ei se asigură comunicarea informaţiilor prevăzute de Legea
nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor [[12]] [art. 5 alin. (1)
din această lege]. Accesul la linia telefonică se asigură în mod gratuit, prin apelarea unui număr de
telefon unic la nivel naţional, iar personalul care asigură comunicarea informaţiilor prin intermediul liniei
telefonice are obligaţia de a anunţa unităţile de poliţie, dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima
este în pericol [art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 211/2004].

Ministerul Justiţiei asigură pregătirea şi perfecţionarea magistraţilor în domeniul combaterii traficului de

persoane (art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Tot Ministerul Justiţiei, prin Institutul
Naţional al Magistraturii, şi Ministerul Afacerilor Interne au obligaţia de a asigura specializarea
personalului care, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, stabileşte legături directe cu victimele
infracţiunilor (art. 2 din Legea nr. 211/2004).

Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa victimele infracţiunilor cu privire la următoarele [art. 4

alin. (1) din Legea nr. 211/2004]:

– serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a
victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;

– organul de urmărire penală la care pot face plângere;

– dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

– condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;

– drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile;

– condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 113 C. proc. pen., precum şi de

dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor;

– condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat;

 – dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului
de procedură penală.

Informaţiile sunt aduse la cunoştinţa victimei, de către primul organ judiciar la care aceasta se prezintă
[art. 4 alin. (2) din Legea nr. 211/2004], într-o limbă pe care o înţelege sau în limba sa maternă, dacă este
cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale [art. 4 alin. (3) şi (4) din lege]. De asemenea, i se
înmânează sub semnătură un formular care cuprinde informaţiile, iar în cazul în care nu poate ori refuză
să semneze, se va încheia un proces-verbal cu privire la aceasta. Îndeplinirea obligaţiilor de informare se
consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituţia din care face parte organul judiciar
[art. 4 alin. (5)].

Conform art. 20 din Legea nr. 678/2001, persoana supusă traficului de persoane, care a săvârşit, ca
urmare a exploatării sale, infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei unui stat ori donare de organe,
ţesuturi ori celule de origine umană nu se pedepseşte pentru aceste infracţiuni.

Consilierea psihologică asigurată de către serviciile de probaţiune se acordă gratuit, la cerere, pentru

victimele infracţiunilor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile şi ale tentativei la acestea (art. 8
din Legea nr. 211/2004), pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta
de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni (art. 9 din Legea nr. 211/2004). Cererea pentru acordarea
consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie domiciliază
victima şi se soluţionează în termen de 10 zile de la data depunerii (art. 10 din Legea
nr. 211/2004). Serviciile de probaţiune pot asigura şi alte forme de asistenţă a victimelor infracţiunilor
(art. 11 din Legea nr. 211/2004).

Organizaţiile neguvernamentale pot organiza, independent sau în cooperare cu autorităţile publice,

servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor şi pentru asigurarea altor forme de asis -
tenţă. În acest scop, pot beneficia, în condiţiile legii, de subvenţii din bugetul de stat (art. 12 din Legea
nr. 211/2004). Asociaţiile şi fundaţiile care fac dovada că desfăşoară programe de servicii de asistenţă
socială pentru victimele traficului de persoane, cum ar fi cazare, hrană, consiliere psihică, psihologică şi
juridică, asistenţă medicală, vor putea beneficia de subvenţii de la bugetul de stat sau, după caz, de la
bugetele locale, în condiţiile legii (art. 42 din Legea nr. 678/2001). Autorităţile administraţiei publice locale
şi organizaţiile neguvernamentale pot înfiinţa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor
infracţiunilor [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 211/2004].

Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene elaborează programele anuale de ocupare a forţei
de muncă şi de formare profesională, pe baza propunerilor centrelor de asistenţă a victimelor, aprobate
de consiliile judeţene (art. 12 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Victimelor traficului de
persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenţii sociali din aparatul consiliului local în a cărui
rază teritorială îşi desfăşoară activitatea centrele, informaţii şi consiliere pentru a beneficia de facilităţile
asigurate prin lege (art. 52 din Regulament).

Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenţii sociali din aparatul
consiliului local în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea centrele, informaţii şi consiliere pentru
a beneficia de facilităţile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social (art. 33 din Legea
nr. 678/2001). Dacă o persoană care urmează să fie repatriată sau familia acesteia nu dispune de
mijloacele necesare achitării contravalorii cazării, întreţinerii şi biletului de transport, suma respectivă va fi
transferată în contul Ministerului Afacerilor Externe de consiliul local din localitatea de domiciliu a acesteia
[art. 43 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001]. Victimelor traficului de persoane,
cetăţeni români, li se pot acorda locuinţe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de
domiciliu (art. 36 din Legea nr. 678/2001).

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul copilului care urmează a fi
repatriat asigură primirea, reprezentarea şi însoţirea lui şi, după caz, luarea unei măsuri speciale de
protecţie (art. 11 din H.G. nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoţiţi şi
asigurarea măsurilor de protecţie specială în favoarea acestora [[13]] şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului[[14]]) şi monitorizează evoluţia situaţiei copiilor care au fost repatriaţi pe
o perioadă de 6 luni de la repatriere (art. 13 din H.G. nr. 1443/2004).

Centrele de asistenţă şi protecţie a victimelor traficului de persoane trebuie să dispună de personal

specializat în lucrul cu victimele traficului, care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui ghid de lucru elabo-
rat de instituţiile abilitate împreună cu organizaţiile neguvernamentale (art. 31 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 678/2001).

Dacă victima a solicitat să fie cazată într-un centru de asistenţă şi consiliere, va fi cazată, de regulă, în
centrul solicitat de ea sau în centrul cel mai apropiat de localitatea de domiciliu, în funcţie de capacitatea
de cazare şi de gradul de ocupare al acestor centre (art. 48 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 678/2001). La primirea în centru, victimelor li se vor aduce la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile pe pe -
rioada şederii în centru (art. 49 din Regulament). Durata cazării victimei într-un centru de asistenţă şi
consiliere nu poate depăşi 10 zile, dar poate fi prelungită, la solicitarea organelor judiciare, cu cel mult
până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal (art. 50 din Regulament). După expirarea
acestor termene, dacă victimele doresc să beneficieze în continuare de asistenţă şi există posibilităţi de
cazare, conducerea centrului poate aproba rămânerea în centru pentru încă o perioadă de cel mult 3 luni
(art. 51 din Regulament).

Centrele sunt amenajate şi dotate astfel încât să ofere condiţii optime de cazare şi igienă personală,
hrană, asistenţă psihologică şi medicală.

Personalul centrelor de asistentă şi protecţie şi lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne asigură

respectarea vieţii private şi a confidenţialităţii identităţii victimelor traficului de persoane primite în centre.
Programele de asistenţă derulate în centre vor urmări recuperarea fizică, psihologică şi socială a
acestora. Minorilor li se acordă protecţie şi asistenţă specială, în raport cu vârsta lor. Femeilor victime ale
traficului de persoane, precum şi celor care sunt supuse unui risc ridicat de a deveni victime ale acestor
infracţiuni li se acordă o protecţie şi o asistenţă socială specifică (art. 53 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 678/2001).

Victimele traficului de persoane primite în centrele de asistenţă şi protecţie sunt informate cu privire la
procedurile judiciare şi administrative aplicabile, precum şi cu privire la posibilitatea de a beneficia, potrivit
legii, de măsuri specifice de protecţie a martorilor. Personalul specializat din cadrul centrelor are obligaţia
de a le aduce la cunoştinţă că au dreptul să primească asistenţă juridică obligatorie pentru a putea să îşi
exercite drepturile în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege, în toate fazele procesului penal, şi să
îşi susţină cererile şi pretenţiile civile faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni în care ele sunt
implicate (art. 54 din Regulament). În situaţia minorilor victime ale traficului, protecţia acestora se poate
asigura de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în centrele specializate sau
prin instituirea unei măsuri de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 (art. 11-12 din
H.G. nr. 1443/2004; art. 59-60 din Legea nr. 272/2004).

Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în situaţia în care persoana în
cauză nu dispune de paşaport sau de un alt document de identitate, asigură identificarea solicitantului şi
comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcţiei Relaţii Consulare din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe, imediat sau în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, apro barea
pentru eliberarea documentului de călătorie în vederea repatrierii (art. 41 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 678/2001).

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie din cadrul Ministerului Muncii,
Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice are atribuţii în ceea ce priveşte copiii cetăţeni români
aflaţi în străinătate, care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori nu
se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate, şi ia măsurile necesare pentru
întoarcerea copilului la părinţi sau la un alt reprezentant legal ori, după caz, solicită instanţei competente
stabilirea plasamentului într-un serviciu de protecţie specială (art. 19 din Legea nr. 272/2004).

§2. Cadrul legislativ şi premisele incriminării infracţiunilor privind traficul de persoane în

legislaţia română

56. Primul act normativ din dreptul intern care a abordat traficul de fiinţe umane ca formă distinctă de
criminalitate şi care a incriminat activităţile susceptibile de a contribui la realizarea lui a fost Legea
nr. 678/2001.

Acest act normativ rămâne principalul instrument de politică penală în materia traficului de persoane,
chiar dacă în prezent nu mai conţine norme de incriminare sau dispoziţii care definesc termenii şi
expresiile utilizate (preluate în Codul penal), dar continuă să reglementeze aspecte importante care
privesc prevenirea traficului de persoane, cu indicarea instituţiilor responsabile în acest segment, unele
dispoziţii speciale privind procedura judiciară, protecţia şi asistenţa victimelor traficului de persoane şi
cooperarea internaţională.

Elaborarea legii a constituit un obiectiv al Planului naţional de acţiune pentru combaterea traficului de
fiinţe umane, aprobat prin H.G. nr. 1216/2001, cadrul legislativ în materie fiind ulterior întregit prin Regula-
mentul de aplicare a Legii nr. 678/2001, aprobat prin H.G. nr. 299/2003, şi prin Planul naţional de acţiune
pentru prevenirea şi combaterea traficului de copii, aprobat prin H.G. nr. 1295/2004[[15]].

Până la incriminarea traficului de persoane prin Legea nr. 678/2001, normele care prevedeau şi
sancţionau activităţile ilicite desfăşurate în legătură cu exploatarea şi traficarea persoanelor nu asigurau o
prevenţie şi o combatere eficace a fenomenului în întreaga lui complexitate. Fenomenul traficului devenise
manifest, tindea spre un caracter transnaţional şi organizat, interfera cu alte forme de criminalitate, expunea,
pe fondul dificultăţilor generate de tranziţia prelungită, subiecţi din categorii sociale şi de vârstă vulnerabile,
cu o multitudine de implicaţii indiscutabil grave, şi avea forme de exprimare ce excedau conţinutului
constitutiv al infracţiunilor reglementate de Codul penal.

O premisă a adoptării legii a constituit-o şi existenţa unor multiple şi importante instrumente juridice
internaţionale – semnate şi/sau ratificate de România –, care consacră standarde, principii, proceduri şi
modalităţi de cooperare în materia traficului de fiinţe umane, avute în mod evident în vedere la
incriminarea faptelor ce constituie infracţiuni privind traficul de persoane. Astfel, Protocolul privind
prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de fiinţe umane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional
la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, defineşte în art. 3 lit. a) traficul de
persoane ca fiind „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin
ameninţare sau prin recurgere la forţă sau la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune,
abuz de autoritate sau prin oferta sau acceptarea de plăţi sau avantaje pentru a obţine consimţământul
unei persoane având autoritatea asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conţine, cel puţin,
exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau
serviciile forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe”.

Ulterior adoptării legii, pentru a se realiza armonizarea cu legislaţia europeană, dispoziţiile sale au fost
modificate succesiv – inclusiv în privinţa normelor care incriminează traficul de persoane – prin O.U.G.
nr. 143/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi unele legi speciale, în
vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale[[16]], prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate şi prin O.U.G. nr. 79/2005 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane [[17]], Legea nr. 230/2010 pentru mo-
dificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane [[18]],
O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi regle-
mentarea unor măsuri financiar-fiscale[[19]], O.U.G. nr. 41/2011 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane [[20]]. La 1 februarie 2014, odată cu
intrarea în vigoarea a noilor dispoziţii penale şi de procedură penală, Legea nr. 678/2001 a fost modificată
şi prin legile de punere a în aplicare a celor două noi coduri, respectiv Legea nr. 187/2012 şi Legea
nr. 255/2013.

Actuala formă a legii speciale nu mai conţine norme de incriminare şi sancţionare distincte, întrucât,
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 187/2012 pentru punere în aplicare, odată cu intrarea în vigoare a noilor
reglementări, au fost abrogate art. 12, art. 13, art. 141 şi art. 15-19 din legea specială.

§3. Traficul de fiinţe umane în reglementarea Codului penal

57. În ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea fenomenului de trafic de fiinţe umane în Codul
penal, trebuie arătat faptul că legiuitorul naţional a ales ca variantă legislativă includerea acestor fapte în
Titlul I – „Infracţiuni contra persoanei”, Capitolul VII – „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile”, cu
preluarea aproape în integralitate a normelor de incriminare prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, dar cu stabilirea unui regim sancţionator mai redus, de
altfel caracteristică generală a pedepselor din actuala reglementare. 

În aceste condiţii, incriminarea faptelor conform reglementării anterioare devine inaplicabilă după data
intrării în vigoare a Codului penal, legea specială continuând să legifereze doar unele aspecte de ordin
procesual penal sau măsuri cu caracter de prevenţie a faptelor de acest gen şi de consiliere a victimelor
supuse traficării. 

Noţiunea fundamentală în jurul căreia au fost concepute normele de incriminare este cea de
„exploatare”, care, în capitolul corespunzător explicării înţelesului unor termeni sau expresii în legea
penală, este definită în art. 182 sub sintagma exploatarea unei persoane  ca fiind:

„a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;

b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de

materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

d) obligarea la practicarea cerşetoriei;

e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal”.

92. Incriminarea infracţiunii-standard prevăzute de noul Cod penal este o preluare în cvasitotalitatea

sa a art. 12 din Legea nr. 678/2001, aşa cum rezultă din analiza art. 210 C. pen., potrivit căruia constituie
infracţiunea de trafic de persoane:

„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării acesteia, săvârşită:

a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;

b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită
vulnerabilitate a acelei persoane;

c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane”.
 Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, traficul de persoane săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.

Această formă agravată a infracţiunii de bază reprezintă un element de noutate în raport cu

incriminarea precedentă şi constituie în fapt implementarea art. 24 din Convenţia Consiliului Europei
privind lupta împotriva traficului de persoane, ratificată în legislaţia românească prin Legea nr. 300/2006.

Infracţiunea de trafic de minori nu a cunoscut modificări substanţiale, astfel că dispoziţiile legii speciale
îşi găsesc corespondentul în art. 211 C. pen, potrivit căruia:

„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării
acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi”.

În ceea ce priveşte acceptul victimei pentru exploatarea sa, trebuie subliniat faptul că, aşa cum legea
specială nu înlătura răspunderea penală ca urmare a consimţământului persoanei exploatate, şi actuala
reglementare menţine aceleaşi dispoziţii, prevăzând expres în art. 210 alin. (3), respectiv art. 211 alin. (3)
C. pen.: „Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”.

Preluând integral dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 678/2001, şi noua reglementare incriminează şi

sancţionează fapta unei persoane care utilizează serviciile de orice natură ale unei victime a traficului de
persoane. Se dă în acest mod aplicabilitate juridică şi art. 19 din Convenţia Consiliului Europei privind
lupta împotriva traficului de persoane. Astfel, potrivit art. 216 C. pen., „Fapta de a utiliza serviciile pre-
văzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul ştie că este victimă a traficului de
persoane ori a traficului de minori, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă
fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”.

Articolul 217 C. pen. sancţionează tentativa faptelor mai sus amintite, arătând în mod expres că
„tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 209-211 şi art. 213 alin. (2) se pedepseşte”.

58. Din dispoziţiile legale menţionate se poate observa că obiectul ocrotirii penale îl constituie
persoana fizică şi atributele esenţiale ale acesteia, traficul de fiinţe umane constituind o gravă încălcare a
drepturilor fundamentale ale omului.

a) Condiţii preexistente.  Obiectul juridic generic al infracţiunilor incriminate Titlul I – „Infracţiuni contra
persoanei”, Capitolul VII – „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile” din Codul penal îl reprezintă
totalitatea relaţiilor sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul valorilor sociale constituite din
principalele atribute ale persoanei, şi anume viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabili-
tatea sexuală, onoarea şi demnitatea. Obiectul juridic special  îl constituie relaţiile sociale ale căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare normală sunt condiţionate de respectarea libertăţii de deplasare, de
acţiune, de exprimare, de opţiune, de manifestare pe plan psihic a persoanei fizice, precum şi a altor
valori intrinseci fiinţei umane: viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, siguranţa, onoarea şi
demnitatea.

Obiectul material: activitatea infracţională desfăşurată de traficanţi, prin care se aduce atingere
valorilor umane fundamentale, vizează – în cazul infracţiunilor de trafic de fiinţe umane realizate prin
forme de constrângere care au avut repercusiuni asupra integrităţii fizice a persoanei traficate – corpul
victimei în viaţă, fiind indiferent dacă acesta aparţine unui nou-născut, copil, tânăr, adult, bătrân ori unei
persoane de sex masculin sau feminin.

Subiectul activ al infracţiunii de trafic de fiinţe umane poate fi orice persoană fizică ce are vârsta cerută
de lege, responsabilă şi care în momentul săvârşirii faptei a dispus de libertatea de a hotărî şi a acţio -
na[[21]]. Traficanţii sunt atât bărbaţi, cât şi femei. În general, recrutorii sunt persoane tinere, care afişează o
prosperitate financiară dusă spre opulenţă, fiind cu atât mai convingători cu cât prezintă ca fiind foarte
atractive condiţiile de lucru pe care le pot asigura: posturi în ţări vest-europene, foarte bine plătite şi care
nu necesită o calificare deosebită. Femeile, ca subiecţi activi ai infracţiunii de trafic de fiinţe umane, sunt,
de cele mai multe ori, prima etapă în lanţul de traficare şi captează foarte uşor încrederea şi interesul
tinerelor, profitând de lacunele educaţionale, de starea materială precară şi naivitatea lor, prin prezen-
tarea aceloraşi cazuri ale persoanelor care au fost plecate să lucreze în străinătate şi care s-au întors
după o scurtă perioadă de timp cu sume mari de bani. De cele mai multe ori, femeile traficant au fost la
rândul lor victime ale traficului, astfel încât cunosc foarte bine mecanismul de traficare şi devin foarte
experimentate în atragerea victimelor şi plasarea lor în scopul exploatării. Uneori, femeile practică
prostituţia liber consimţit, în principal din raţiuni exclusiv financiare, însă alteori desfăşoară această
activitate din cauza presiunii exercitate asupra lor de către traficanţii cărora le-au aparţinut, în schimbul
eliberării. 

Agravanta faptelor incriminate este dată de calitatea specială pe care trebuie să o întrunească
subiectul activ al infracţiunii, respectiv cea de funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. Necesitatea adoptării unei reglementări speciale privind subiectul calificat sau circumstanţiat de
calitatea de funcţionar public, existentă şi anterior în cuprinsul art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 678/2001, a apărut datorită faptului că în numeroase cazuri activitatea infracţională desfăşurată de
traficanţi a fost facilitată de reprezentanţi ai autorităţilor publice, iar, pe de altă parte, prin introducerea
acestei circumstanţe agravante – care se regăseşte între cele enumerate de art. 24 din Convenţia
Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, încheiată la Varşovia la 16 mai 2005
şi semnată de România la aceeaşi dată –, se realizează o armonizare a normelor interne cu legislaţia
europeană în materia traficului cu fiinţe umane. Conform art. 175 alin. (1) C. pen., „funcţionar public”, în
sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

– exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătoreşti;

– exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

– exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Potrivit alin. (2) al textului, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Articolul 176 C. pen. arată că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice,

instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică. 

Prin prisma acestor dispoziţii legale, din categoria subiecţilor activi ai infracţiunii de trafic de fiinţe
umane, calificaţi de calitatea de funcţionar public, pot face parte, cu titlu exemplificativ, lucrători vamali,
ofiţeri de poliţie, persoane din aparatul administrativ.
 Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Datorită
caracterului complex al infracţiunilor de trafic, acţiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de
exemplu, două persoane recrutează mai multe tinere, prin înşelăciune, în scopul exploatării sexuale) sau
diferit (de exemplu, o persoană recrutează victima minoră, altă persoană o transportă în ţara de
destinaţie, iar o a treia o transferă în vederea muncii forţate). O condiţie de existenţă a coautoratului în
cazul infracţiunilor de trafic de persoane şi care derivă tot din natura lor complexă o constituie voinţa
comună a coautorilor de a coopera la săvârşirea nemijlocită a acţiunilor specifice de traficare, în baza
unei înţelegeri prealabile exprese sau tacite ori în baza unei înţelegeri survenite în timpul executării.  Prin
efectuarea directă a uneia dintre acţiunile ce caracterizează traficul de fiinţe umane (recrutarea,
transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane), fiecare participant are aportul său
direct la săvârşirea infracţiunii şi va fi tras la răspundere penală în raport de cele săvârşite.

Complicitatea la traficul de fiinţe umane se concretizează în activitatea persoanei care, cu intenţie,

înlesneşte sau ajută în orice mod la realizarea infracţiunii de traficare, inclusiv prin promisiunea de a
tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza pe infractor, promisiune făcută anterior
începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Complicitatea la infracţiunea de trafic de fiinţe umane
poate consta, de exemplu, în obţinerea de informaţii cu privire la potenţialele victime şi furnizarea lor către
traficanţi, atragerea victimei, procurarea actelor necesare pentru transportarea în ţările de exploatare,
împiedicarea de a se deplasa conform propriei voinţe, punerea la dispoziţia traficanţilor de mijloace de
transport ori locuinţe pentru adăpostirea victimelor. Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către
un funcţionar public a unui act pe care era obligat să îl îndeplinească, omisiunea respectivă
constituindu-se într-o înlesnire sau într-un ajutor efectiv la săvârşirea acţiunii de traficare (de exemplu,
controlul paşapoartelor la trecerea frontierei).

Instigarea la infracţiunile din această categorie este posibilă şi constă în activitatea unei persoane de a
determina cu intenţie pe o alta să efectueze una sau mai multe dintre acţiunile specifice traficului de fiinţe
umane, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane minore
ori adulte, în scopul exploatării sale. În concret, instigatorul este cel care ia cel dintâi decizia de a trafica o
persoană, însă transferă această rezoluţie infracţională unei alte persoane, care o va prelua şi va proceda
la punerea ei în aplicare în calitate de autor, instigator sau complice.

Conform dispoziţiilor art. 210 şi art. 211 C. pen., care descriu modalităţile de realizare a acţiunilor de
traficare şi formele de exploatare a victimelor, rezultă că subiect pasiv al infracţiunii este persoana împo-
triva căreia este îndreptată acţiunea infracţională a traficanţilor şi care poate fi un minor ori o persoană
adultă, indiferent dacă este femeie sau bărbat.

Cadrul legislativ internaţional – Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 la
New York, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite nr. 44/25, ratificată de România prin Legea
nr. 18/1990[[22]], şi Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de fiinţe umane, în
special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale orga nizate
– operează cu termenul de „copil”, prin care se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, sens în
care urmează a fi încadrate conform art. 211 C. pen. acţiunile de traficare a persoanelor de sex feminin
sau masculin cu vârsta sub 18 ani. În urma modificărilor aduse, s-a oferit o protecţie juridică egală tuturor
persoanelor sub 18 ani, victime ale traficului, indiferent dacă este vorba de un minor cu vârsta cuprinsă
între 15 şi 18 ani ori de un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, eliminându-se distincţia existentă în
reglementarea anterioară între aceste două categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii, pentru care erau
prevăzute pedepse cu închisoare într-un cuantum diferit, respectiv de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost
săvârşită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, şi de la 3 la 12 ani, dacă victima era o
persoană cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani.

b)  Latura obiectivă.  Traficarea fiinţelor umane reprezintă un proces complex, care presupune
parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfăşurarea de activităţi specifice.

Elementul material al infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori, fapte prevăzute de art. 210
şi art. 211 C. pen., se realizează printr-o singură sau mai multe acţiuni prevăzute ca modalităţi alternative
în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea
unei persoane, acţiuni care trebuie să fie circumscrise scopului exploatării victimei.

Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi
exploatată în vederea obţinerii de profit. Transportarea presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul,
fie în interiorul graniţelor statului său de origine, fie din statul de origine în statul de destinaţie, ceea ce
presupune cel mai adesea trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră. Transferarea constă în
predarea-primirea victimei de la un traficant la altul, atunci când este vândută pur şi simplu ca un produs
comercial, iniţial fără ca ea să ştie, sau face obiectul unei alte tranzacţii încheiate între traficanţi (de
exemplu, schimbul). Adăpostirea este o modalitate de realizare a elementului material al infracţiunii de
trafic de minori şi semnifică primirea unei persoane într-o locuinţă şi cazarea, găzduirea vremelnică a
acesteia. Primirea presupune preluarea victimei de către un traficant de la un altul, ca urmare a unei
tranzacţii intervenite între cei doi.

Fiecare dintre aceste acţiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al infracţiunii de
trafic de persoane ori trafic de minori. În cazul în care activitatea infracţională desfăşurată de traficant reu-
neşte două sau mai multe dintre modalităţile alternative (de exemplu, făptuitorul mai întâi recrutează
victima, apoi o transportă în ţara de destinaţie, unde o transferă unei alte persoane, în scopul exploatării),
fapta acestuia nu va constitui un concurs de infracţiuni, ci o singură infracţiune, compusă dintr-un
ansamblu de acte diferite executate în baza unei rezoluţii infracţionale unice. În literatura juridică a fost
exprimată şi opinia că legiuitorul a înscris în lege actele de trafic de persoane ca fapte penale distincte, şi
nu o singură infracţiune cu mai multe modalităţi alternative de incriminare, şi, în consecinţă, dacă se comit
mai multe fapte dintre cele descrise de lege, se va reţine un concurs real de infracţiuni, şi nu o singură
infracţiune[[23]].

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane incriminate în art. 210 C. pen., este necesar ca
modalităţile normative prevăzute de lege să fie realizate printr-o multitudine de mijloace cu caracter alter-
nativ, şi anume prin constrângere, prin răpire, inducere în eroare, abuz de autoritate sau profitând de
imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea ei de vădită
vulnerabilitate sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. 

În cazul traficului de minori, săvârşirea faptei prin asemenea modalităţi alternative nu reprezintă o
condiţie a reţinerii infracţiunii în forma de bază, ci constituie una dintre formele agravate ale acesteia
[art. 211 alin. (2) teza I C. pen.].

Unele dintre mijloacele utilizate de făptuitori pentru realizarea acţiunilor de traficare constituie prin ele
însele infracţiuni – de exemplu, ameninţarea, incriminată în art. 206 C. pen., violenţa, care poate îmbrăca
actualmente doar forma infracţiunii de prevăzute de art. 193 C. pen., ca forme de constrângere –, care
însă îşi pierd autonomia şi se absorb în conţinutul infracţiunii de trafic de persoane, deoarece, prin voinţa
legiuitorului, elementul material al acestei fapte este unul complex.

Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol creată pentru atributele fundamentale

ale persoanei – în special libertatea individuală şi relaţiile sociale a căror normală desfăşurare este con-
diţionată de ocrotirea acestei valori sociale – şi se produce independent de atingerea scopului exploatării
victimei, fiind suficient ca făptuitorul să acţioneze în vederea acestei finalităţi, nu şi în realizarea ei
efectivă.

Legătura de cauzalitate.  Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de fiinţe umane este realizată numai
atunci când între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată se poate stabili cu certitudine existenţa unui
raport de cauzalitate.

c) Latura subiectivă. Infracţiunile de trafic de fiinţe umane pot fi săvârşite numai cu intenţie, ca formă

de vinovăţie. În modalităţile normative prevăzute în art. 210, art. 211 şi art. 216 C. pen., intenţia nu poate
fi decât directă, deoarece acţiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate
scopul exploatării persoanei, astfel cum este definită în art. 182 C. pen., scop care trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei, dar care nu trebuie să fie şi efectiv realizat. Traficantul are reprezentarea
caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conştient şi prevede consecinţele
lor, urmărind, totodată, producerea acestora [[24]]. În ceea ce priveşte complicele, poziţia subiectivă a
acestuia poate fi atât intenţia directă, atunci când prevede şi urmăreşte producerea rezultatului, cât şi
intenţia indirectă, atunci când, de exemplu, pune la dispoziţia traficantului un autoturism pentru
transportarea victimelor, fără a urmări realizarea finalităţii acţiunii autorului, însă conştientizează
caracterul infracţional al propriei acţiuni.

În conexiune directă cu problema traficului de persoane şi a traficului de minori, atunci când acestea au
ca forme alternative de săvârşire exploatarea sexuală sau cea pentru practicarea cerşetoriei, trebuie luate
în discuţie şi infracţiunile din actualul Cod penal, în condiţiile în care, potrivit acestuia, infracţiunile de
prostituţie şi cerşetorie – art. 328, respectiv art. 325 din vechea reglementare – au fost dezincriminate. Din
această perspectivă, considerăm că abrogarea textelor de lege anterioare poate constitui o cauză
favorizantă pentru comiterea infracţiunilor de trafic, şi nu o cauză de natură să determine regresul
criminogen al acestora. De asemenea, analiza trebuie realizată şi prin raportare la exploatarea pentru
muncă forţată, sens în care dispoziţiile actuale ale Codului penal referitoare la munca forţată şi sclavie se
completează reciproc.

Astfel, conform art. 212 C. pen., supunerea la muncă forţată sau obligatorie reprezintă „fapta de a

supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci
împotriva voinţei sale sau la o muncă obligatorie”, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 3
ani. Constituţia României, în art. 42, prevede excepţiile de la cazurile de muncă forţată, respectiv: „Nu
constituie muncă forţată:

a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul
acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată;

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte sclavia, ca formă alternativă a traficului de persoane, incriminarea naţională a

preluat dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 25 septembrie 1926 referitoare la sclavie [[25]] şi ale Con-
venţiei suplimentare de la Geneva din 7 septembrie 1956 privitoare la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi
şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei [[26]], potrivit cărora sclavia reprezintă statutul sau condiţia unei
persoane asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile ataşate drepturilor de
proprietate. În aceeaşi notă, art. 209 C. pen. sancţionează cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi „punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de
sclavi”.

Definind expres practicarea prostituţiei ca întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul
obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, problematica exploatării sexuale este re-
zolvată legislativ în art. 213 C. pen. care incriminează proxenetismul:

„(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) În cazul în care determinarea la începerea sau
continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”.
 Problematica traficului de persoane şi a traficului de minori prin raportare la exploatarea unei persoane
prin cerşetorie este prevăzută în art. 214 C. pen. care incriminează exploatarea cerşetoriei astfel:

„(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să
apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase
patrimoniale de pe urma acestei activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.

(2) Dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte;

b) prin constrângere,

pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani”.

Articolul 215 C. pen. incriminează folosirea unui minor în scop de cerşetorie, după următoarea

formulare:

„Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului,
cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Chiar dacă intenţia legiuitorului a fost ca prin cele două dispoziţii să dea o altă abordare conceptuală
cerşetoriei, considerăm că acest lucru nu este lipsit de eventualele critici. Cea mai importantă este aceea
că prin noua incriminare se realizează în fapt o suprapunere a textelor de lege în discuţie cu dispoziţiile
penale din articolele precedente şi se creează o confuzie în alegerea normei de incriminare pentru
infracţiunea de trafic de fiinţe umane realizată în varianta exploatării prin cerşetorie. La acestea trebuie
adăugate şi criticile legate de aplicabilitatea unui regim sancţionator cu un maxim special de 3 ani pentru
infracţiunea prevăzută de art. 214 C. pen. şi un maxim special de 10 ani pentru norma de incriminare de
bază prevăzută de art. 210 C. pen.

59. Fenomenul traficului de persoane, în principal cel care înglobează sub aspectul racolării, recrutării,
adăpostirii, transportului sau exploatării victimelor şi componenta de extraneitate, de mobilitate teritorială,
indiferent de forma în care aceasta este realizată, trebuie analizat şi prin comparaţie cu
fenomenul traficului de migranţi. 

Problematica migraţiei de persoane dinspre Orientul Mijlociu spre state din Vestul Europei, cu
tranzitarea teritorială a României, preponderent pe cale terestră, ocazional pe cale maritimă şi
nesemnificativ pe cale aeriană, reprezintă o temă actuală de prevenire şi combatere pentru toate
instituţiile cu responsabilităţi în materie.

Sub aspect legislativ, având în vedere că actualele reglementări penale nu definesc noţiunea de
migrant, sediul materiei în această privinţă rămâne O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a Româ-
niei[[27]], care foloseşte termenul de străin semnalat ca inadmisibil, pe care îl defineşte ca fiind „străinul
care se află într-o situaţie de nepermitere a intrării pe teritoriul României dintre cele prevăzute de
legislaţia în vigoare privind regimul străinilor[[28]]”.

Incriminarea faptelor privind frontiera de stat a României este prevăzută în Titlul III – „Infracţiuni privind
autoritatea şi frontiera de stat”, Capitolul II – „Infracţiuni privind frontiera de stat” din Partea spe cială a
Codului penal. „Frontieră de stat”, potrivit art. 1 lit. a) din legea specială, reprezintă „linia reală sau
imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este
marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi
celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre
România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul
internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele
curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita
exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României”.

Codul penal, prin art. 263[[29]], incriminează şi prevede sancţiuni semnificative pentru infracţiunea de
trafic de migranţi. Astfel:

„(1) „Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în
scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârşită:

a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;

b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;

c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante,

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tentativa se pedepseşte”.

În completarea acestei infracţiuni, art. 264 C. pen.[[30]] prevede ca incriminare distinctă facilitarea

şederii ilegale în România ca fiind:

„(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a
unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi, care nu are
cetăţenia română şi nici domiciliul în România, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.

(2) Când fapta a fost săvârşită:

a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;

b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu,

pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe
teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.

 
 

Procuror dr. Codrut OLARU

Membru ales al CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Bucureşti, Calea Plevnei, nr.141 B, sector 6

tel. 021.311.69.10/ fax.021.311.69.58

mobil +40.730.039.516

e-mail. codrut.olaru@csm1909.ro

[[1]]
 M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012.
[[2]]
 www.monitoruljuridic.ro.
[[3]]
 Ratificată de România prin Legea nr. 300/2006 (M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006).
[[4]]
 www.anitp.mai.gov.ro.

[[5]]
 Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Biroul din Bucureşti, Vulnerabilitatea tinerelor din România faţă de
traficul de fiinţe umane, cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană şi Regională (CURS), Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) şi Mercury Research and Marketing Consultants, 2001.

[[6]]
 www.cij.ro.
[[7]]
 M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.
[[8]]
 Statul român a aderat la această convenţie prin Decretul nr. 482/1954 (B. Of. nr. 46 din 10 decembrie 1954).
[[9]]
 Statul român a aderat la această convenţie prin Legea nr. 2333/1926 (M. Of. nr. 188 din 24 august 1926).
[[10]]
 M. Of. nr. 206 din 31 martie 2003. 
[[11]]
 M. Of. nr. 806 din 17 decembrie 2001.
[[12]]
 M. Of. nr. 505 din 4 iunie 2004.
[[13]]
 M. Of. nr. 46 din 29 ianuarie 2001.
[[14]]
 Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014. 
[[15]]
 M. Of. nr. 802 din 31 august 2004.
[[16]]
 M. Of. nr. 804 din 5 noiembrie 2002. 
[[17]]
 Publicată în M. Of. nr. 629 din 19 iulie 2005, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea
nr. 287/2005 (M. Of. nr. 917 din 13 octombrie 2005). 
[[18]]
 M. Of. nr. 812 din 6 decembrie 2010. 
[[19]]
 M. Of. nr. 891 din 30 decembrie 2010.
[[20]]
 Publicată în M. Of. nr. 304 din 3 mai 2011, aprobată prin Legea nr. 210/2011 (M. Of. nr. 819 din 21 noiembrie
2011).

[[21]]
 A. Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 76.

[[22]]
 Republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001.

[[23]]
 I. Lascu, Incriminări privind traficul de persoane, în R.D.P. nr. 3/2002, p. 65.
 [[24]]
 Gh. Mateuţ, V.E.  Petrescu, N. Ştefăroi, E.  Onu, A.  Dublea, S. Luca, D.  Iovu, R.D.  Tărniceriu, G.L. Gafta,
C.  Luca, R.A.  Prună, op. cit., p. 35.

[[25]]
 România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931).

[[26]]
 România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 375/1957 (B. Of. nr. 33 din 1 aprilie 1957).

[[27]]
 Publicată în M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 243/2002 (M. Of. nr. 302
din 8 mai 2002).

[[28]]
 Regimul străinilor în România este reglementat prin O.U.G. nr. 194/2002 (republicată în M. Of. nr. 421 din 5
iunie 2008).
[[29]]
 Fost art. 71 din O.U.G. nr. 105/2001.

[[30]] 
Fost art. 17 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 141 din O.U.G. nr. 194/2002.