Originea și evoluția Sistemului Solar

Formarea și evoluția Sistemului Solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56
miliarde de ani, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular. Cea
mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele,
în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format
planetele, sateliții, asteroizii și alte corpuri cerești mai mici din Sistemul Solar.

Sistemul solar este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care
cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]

În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte
planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la
marginea Sistemului Solar.[10] Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită
a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii
Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au
anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo
de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani.
Conform studiului publicat în Astronomical Journal[11], „Planeta Nouă” ar avea o masă de
aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]

Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai
precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.

El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui
gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca
masă fiind planeta Jupiter.

Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite
planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru
planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice.

Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din
hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în
mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul
și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de
gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare
dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.
 Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de
asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu
planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal.
Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele
transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva
zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite
de propria gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice
identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris,
Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici,
cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice
și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă
exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Geneză și evoluție
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional
al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular.

Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil,
mai multor stele.La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în principal,
din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile
anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă
pre-solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească
mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce
mai fierbinte în raport cu discul din jur. Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a
început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ
200 UA, având o protostea fierbinte și densă în centru.

Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz interacționau
gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete
au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse,
formând planete și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.

Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut
rezista în sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de
rocă Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o
fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari.
Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo
de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia
este suficient de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care
formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele
terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de
hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit
planete s-au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort.
Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care
planetele exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele
lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.

După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul

protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.
Temperatura, viteza de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost
atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment,
Soarele a devenit o stea din secvența principală de stele.Vântul solar a creat heliosfera și a
măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt
procesului de formare a planetelor.

Soarele

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia.
Masa sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre) produce în nucleul său temperaturi și
densități suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară, care eliberează o cantitate
enormă de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de
radiații electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.

Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în
eroare, din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este
mai mare și mai luminos. Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell,
o diagramă care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la
suprafața lor. În general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această
relație sunt denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul
acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp
ce stelele cu mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând
85% din totalul stelelor din galaxie.
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamna că acesta se
află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de
hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în
evoluția sa, luminozitatea era doar 70% din cea actuală.

Evoluția stelelor

Începutul

Întâi avem un nor molecular gigant. Cei obişnuiţi au în jur de 100 a.l. (ani-lumină) în
circumferinţă şi înglobează cam 6 milioane de mase solare. Trebuie precizat faptul că în
general stelele iau naştere în zone galactice bogate în materie, apărând în grupuri mai degrabă
decât individual (bineînţeles, timpul şi locul sunt interpretate ca atare, la scară astronomică).
Norii moleculari sunt continuu modelaţi şi influenţaţi de legăturile gravitaţionale dintre ei.
Dacă iniţial densitatea norului este atât de mică, încât tendinţa acestuia de a colapsa sub
propria greutate este uşor învinsă de turbulenţele din interior, aceste influenţe la scară mare
pot declanşa contracţia. Norul molecular începe să colapseze în întregime sau doar în anumite
zone. Forţa gravitaţională, datorită concentrării masei, devine mai puternică. Uriaşa masă de
gaz se va fragmenta în timp în nori cu mase stelare, ce vor continua condensarea până la
formarea de protostele.

Protosteaua
Comprimarea norului de materie face ca temperatura să crească, ca urmare a fricţiunii dintre
moleculele de gaz. Energia este radiată în timpul colapsului. La un moment dat însă nucleul
va deveni adiabatic opac, căldura începe să fie în mare parte păstrată în centru, încălzindu-se
tot mai tare şi astfel apărând protosteaua. Opacitatea apare ca urmare a creşterii densităţii,
materia se aglomerează, iar fotonii nu mai pot scăpa uşor. Nucleul se va încălzi tot mai mult,
iar când temperatura va atinge 10 milioane de grade Kelvin, hidrogenul începe să fuzioneze.
În acest moment avem o stea.
Dacă protosteaua va avea o masă mai mică de 0,08 mase solare, temperatura internă nu va
creşte niciodată îndeajuns ca fuziunea hidrogenului să aibă loc. Acestea sunt stele ratate,
denumite pitice brune. Ele se situează undeva între stele şi planetele gazoase (cum este
Jupiter). Emit energie, însă nu datorită fuziunii din nucleu, ci contracţiei gravitaţionale.

Secvența principală
 Odată ajunsă în secvenţa principală (perioada de viaţă), stelele se află în echilibru
atâta vreme cât vor avea combustibil. Tendinţa de colaps datorită atracţiei gravitaţionale este
balansată de presiunea internă dată de procesele de fuziune. Odată cu fuziunea apare şi vântul
stelar. Unele stele, de obicei cele foarte active, mari şi fierbinţi, au un asemenea vânt stelar
încât spulberă discul de materie din jur şi fac imposibilă formarea planetelor.
Soarele are un vânt solar echivalent cu 10-14 din masa sa anual sau 0,01 din masă pe toată
perioada existenţei sale. Însă stele de peste 50 de mase solare pot avea un vânt stelar de
ordinul a 10-5, pierzând în timpul secvenţei principale jumătate din masa lor!
Stelele din secvenţa principală se împart în clase spectrale ce depind în principal de masa
stelei (vezi tabelul de mai jos). Masa determină temperatura, dimensiunea, reacţii anume,
culoarea, precum şi modul de viaţă. Cu cât este mai mare, este mai fierbinte şi are o durată de
viaţă mai scurtă.

Cea mai evidentă proprietate a unei stele este luminozitatea acesteia. Aceasta se
măsoară prin magnitudine, care este o măsură logaritmică a fluxului de energie pe care-l
primim.

Scala de magnitudine a fost dezvoltată de astronomul grec Hiparh (c. 190-120 î. Hr.).
Acesta a clasificat magnitudinea stelelor de la 1 la 5. De aceea, stelele cu o luminozitate mai
mică au magnitudine mai mare. Mai târziu, s-a constatat că simţurile umane reacţionează
logaritmic faţă de stimuli, astfel a fost introdus un raport de luminozitate (2,512), ce
corespunde unei diferenţe de 1,0 a magnitudinii. Cea mai luminoasă stea pe cer în timpul
nopţii are magnitudinea de -1,44. Cea mai slab luminată stea vizibilă cu cel mai mare
telescop are magnitudinea de aproximativ 30. Luminozitatea aparentă, B, a unei stele depinde
de puterea ei, P, şi de distanţă, D.

Conform legii pătratului invers al luminozităţii, aceasta este direct proporţională cu

puterea şi invers proporţională cu pătratul distanţei: B  P/D2 . Pentru stelele apropiate,
distanţa poate să fie măsurată prin paralaxă. La Activitatea 1, elevii pot să facă o
demonstrație pentru a ilustra paralaxa şi a arăta că aceasta este invers proporţional cu distanţa
la obiectul observat. Puterea stelelor poate să fie apoi calculată și determinată cu legea
pătratului invers a luminozităţii.

Metagalaxie- Sistem ipotetic în care ar fi înglobate galaxiile.