3.

Structuri cognitiv-lingvistice ce fac cu putinţă actele de comunicare: gramatica

universală; modularitatea minţii; limbajul gândirii

Miza acestui curs, anunţată încă din introducere, este aceea de a pune în evidenţă
structurile şi procesele de natură cognitiv-lingvistică ce fac posibile actele de comunicare.
Până acum am luat în discuţie în special structuri şi procese de natură cognitivă; în acest
curs, dar şi în următoarele două, vom discuta despre structurile şi procesele ce fac
posibilă comunicarea verbală, înţelegerea semnificaţiilor şi, în cele din urmă,
interpretarea mesajelor mai complicate (de genul textelor, cărţilor, etc.). Deocamdată ne
vom rezuma la a trece în revistă o serie de ipoteze şi teorii ce încearcă să facă inteligibile
capacităţile şi structurile ce fac posibilă activitatea de comunicare lingvistică.
(A)Behaviorism şi ineism. Limbajul ca modul. Gramatica universală. Pentru
a lămuri posibilitatea învăţării şi utilizării limbajului nu există decât două mari posibilităţi
teoretice: fie considerăm că oamenii se nasc cu o inteligenţă generală care le permite ca
în scurt timp să înveţe vocabularul şi regulile extrem de complicate ale uneia sau alteia
dintre limbile naturale, fie considerăm că omul posedă încă de la naştere o serie de
structuri foarte specializate care îi permit ca, sub impactul mediului lingvistic, să-şi
dezvolte abilităţile de comunicare lingvistică. Prima abordare, cu rădăcini în filosofia
empiristă şi în ideologia iluministă, a fost dezvoltată de behaviorişti; cea de-a doua, cu
rădăcini în filosofia platoniciană şi în filosofia raţionalistă modernă, a fost dezvoltată în
special de şcoala ineistă contemporană reprezentată de Noam Chomsky şi Jerry Fodor.
(A1)Abordarea behavioristă a problemei învăţării limbajului. Behavioriştii
pleacă de asumpţia că, ştiinţific vorbind, nu putem cerceta decât comportamentele
indivizilor şi orice ipoteză privind evenimentele sau structurile din mintea lor trebuie
dedusă din enunţurile privind comportamentele direct observabile. Motivul este simplu:
doar astfel de enunţuri pot fi verificate în mod obiectiv. Fără a nega existenţa unor factori
înnăscuţi ce influenţează limbajul şi capacitatea de a comunica, behavioriştii cred că
referinţa la entităţi non-observabile în explicarea comportamentului uman este hazardată
şi lipsită de temei. „Deoarece dispozitivele şi mecanismele interne ce mediază reacţiile
comportamentale la condiţionările ambianţei nu sunt, în genere, fizic observabile, orice
explicaţie a comportării (inclusiv a comportamentului lingvistic – n.n.) prin referire la

1
factori interni va trebui să fie confirmată în mod independent prin formularea unor
predicţii despre acte comportamentale viitoare” 1. Însuşirea limbajului, comunicarea sunt
activităţi învăţate, activităţi condiţionate de ambianţă. A spune despre un om că ştie să
vorbească sau că poate să comunice nu înseamnă altceva decât a spune că, în anumite
condiţii, va avea anumite reacţii comportamentale. „Cunoaşterea limbii sau comportarea
verbală nu se deosebeşte în mod esenţial, în ceea ce priveşte condiţionarea ei, de
comportarea neverbală. Skinner (principalul teoretizator al behaviorismului – n.n.)
susţine că ea poate şi trebuie să fie descrisă şi explicată prin aceleaşi concepte
fundamentale ca şi comportarea animalelor superioare: stimul, reacţie, condiţionare,
întărire, probabilitate a reacţiei”2. Ţelul ultim al cercetării behavioriste asupra
comportamentului lingvistic vizează „anticiparea comportării verbale pe baza ambianţei
vorbitorului şi, eventual, controlul acestei comportări prin manipularea ambianţei.
Însuşirea limbajului nu este, aşadar, pentru behaviorist, nimic altceva decât un ansamblu
de schimbări ale comportării condiţionate de variabile independente din ambianţă ce pot
fi, în principiu, izolate şi identificate. Cercetătorul descrie şi explică o anumită
comportare verbală formulând şi verificând ipoteze cu privire la variabilele independente
din ambianţă ce condiţionează această comportare, prin exersarea unor mecanisme
elementare cum sunt asociaţia şi generalizarea inductivă şi prin întărire. Acestea sunt
mecanismele învăţării prin experienţă”3. În esenţă, pentru behaviorişti limbajul este
învăţat din experienţă, fiind unul dintre multiplele efecte ale influenţei ambianţei asupra
omului. Tipul de om cu care operează această perspectivă este cel înţeles drept produs
cultural, drept produs al educaţiei, drept rezultat al multiplelor condiţionări sociale,
externe, contextuale.
(A2) Ineismul lui Chomsky şi gramatica universală. Înţelegerea limbajului ca
modul al minţii. Spre deosebire de beahaviorişti, adepţii nativismului şi ineismului
(dintre care Noam Chomsky şi Jerry Fodor sunt cei mai importanţi) cred că înzestrările
genetice sunt esenţiale în înţelegerea genezei capacităţilor şi structurilor care fac posibilă
comunicarea lingvistică. N. Chomsky crede că evoluţiile geneticii, ale fiziologiei, ale
psihologiei cognitive ne fac să înţelegem că ideea behavioristă a învăţării din ambianţă
1
Mircea Flonta, Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p.
107
2
Ibidem, p. 108.
3
Ibidem.

2
este dacă nu greşită, cel puţin naivă; terminologia behavioriştilor nu este decât un
camuflaj ce, în fapt, ar acoperi incapacitatea acestei abordări de a accepta şi explica faptul
că, în realitate, capacitatea de a mânui un limbaj nu este doar o sumă de deprinderi, nu
este rezultatul învăţării şi că, în esenţă, este radical deosebită de comunicarea animală 4.
De fapt, mintea fiinţei umană este fundamental diferită de cea animală sau de inteligenţa
unui computer.
(A2.1.)Gramatica universală. După Chomsky, nu există motive serioase pentru a
crede că dezvoltarea mintală a indivizilor ar avea loc altfel decât dezvoltarea lor organică.
Aceasta înseamnă că „şi într-un caz, şi în celălalt, materia sau substanţa oferită de
contactul cu ambianţa este asimilată şi organizată potrivit unui program conţinut de
embrion. În ambele cazuri, structura finală, adică organele şi funcţiile corpului, respectiv
competenţele mintale, sunt programate genetic şi constituie apoi pas cu pas interacţiunea
cu ambianţa. Nu are sens de aceea să vorbim de creştere într-un caz şi de învăţare în
celălalt caz. Nu există, de fapt, nici un fel de temeiuri pentru a accepta punctul de vedere
că facultăţile noastre mintale ar fi modelate de ambianţă într-o măsură mai mare decât
organele corpului”5. Prin urmare, atât dezvoltarea corporală, cât şi cea mintală pot fi
înţelese ca fiind determinate de anumite stări genetice precise, ce diferă de la un individ
la altul; în esenţă, ambele sunt procese de creştere, o succesiune de etape genetic
programate până la stadiul final, aflate sub influenţa declanşatoare şi parţial modelatoare
a mediului înconjurător. În consecinţă, limbajul nu se învaţă ci creşte, fiind un organ
al minţii printre alte organe. Aşa cum corpul este un întreg alcătuit din multe şi diverse
organe (rinichi, plămâni, inimă etc.), şi mintea este un întreg format din organe mintale
(al vederii, al limbajului, etc.). Altfel spus, după Chomsky, structurile mintale înnăscute
sunt bogate şi diversificate, specializate în diverse tipuri de operaţii. Mintea este
alcătuită din organe sau module distincte şi specializate ce se dezvoltă în baza
specificaţiilor unor programe genetice precise, iar nu datorită învăţării sau
condiţionării din partea mediului înconjurător.
Modulul limbajului, cel care ne interesează, este specificat, crede Chomsky, sub
forma unei gramatici universale (GU), a unui set de reguli din care pot fi actualizate

4
Noam Chomsky, „Review of B.P. Skinner, Verbal Behavior, Language”, în Syntactic Structures, Vol. 33,
Mouton, The Hague, pp. 26-58.
5
Mircea Flonta, op.cit., p. 109.

3
regulile oricărei limbi naturale. Prin urmare, ne naştem cu o cunoaştere a regulilor
fundamentale ale limbajului; din aceste reguli ale GU, sub impactul mediului lingvistic,
sunt actualizate regulile uneia dintre gramaticile naturale; „există, prin urmare o
cunoaştere a limbajului inaccesibilă conştiinţei, o cunoaştere implicită sau tacită” 6. În
baza căror raţiuni a ajuns Chomsky să postuleze existenţa GU?
Prima este aceea a creativităţii lingvistice. Este evident pentru orice observator
faptul că folosirea normală a limbii este inovatoare şi potenţial infinită, în sensul că o mare
parte din ceea ce spunem în folosirea normală a limbii nu este o repetiţie a nimic învăţat sau
deja auzit. În mod asemănător, numărul de propoziţii ale unei limbi pe care le putem
înţelege fără efort este foarte mare, potenţial infinit. Folosirea normală a limbii este atât
inovativă şi adecvată situaţiei de comunicare. Răspunsul dat de GU la problema folosirii
creatoare a limbii este că vorbitorii pot produce şi înţelege noi enunţuri pentru că deţin în
mod intern o gramatică, adică un dispozitiv care atribuie o reprezentare semantică şi una
fonetică oricărei propoziţii din limba dată L. Se spune că orice gramatică a limbii L
proiectează mulţimea finită şi oarecum aleatorie a enunţurilor observate asupra unei
mulţimi practic infinite de enunţuri gramaticale pe care vorbitorul le poate produce şi
înţelege. Gramatica internalizată este competenţa vorbitorului, cunoaşterea tacită a limbii
de către vorbitor. Performanţa reprezintă folosirea practică a limbii. Gramatica elaborată
de lingvist trebuie să fie un model, în sens matematic, al competenţei vorbitorului.
Gramatica universală este o ipoteză asupra tipului de cunoştinţe tacite pe care le posedă
vorbitorul, cunoştinţe care îi îngăduie să folosească limba în mod creator.
A doua raţiune în favoarea GU a fost considerată de Chomsky aceea că, în ciuda
complexităţii lor reale, limbile se pot învăţa. Până la vârsta de trei ani, orice copil normal şi-
a însuşit deja competenţa gramaticală; el va fi deja în posesia structurilor morfo-sintactice
ale limbii sale materne, mai târziu producându-se doar o creştere lexicală. Faptul că limbile
pot fi învăţate are în primul rând o semnificaţie pentru forma gramaticii, şi anume,
sugerează că gramaticele sunt dispozitive finite. O gramatică G a unei limbi L ar fi o
mulţime finită de reguli care produc şi interpretează toate enunţurile gramaticale ale limbii
L şi numai pe acestea. În mod intuitiv, am putea spune că gramatica G mediază între
sunet şi sens (ceea ce înţelegem sau ceea ce vrem să comunicăm). Fiecărei fraze trebuie să

6
Ibidem, p. 111.

4
i se asocieze o reprezentare fonologică şi fonetică şi o interpretare semantică. Faptul că
limbile se pot învăţa în ciuda complexităţii lor şi a sărăciei datelor sugerează că cei ce
învaţă sunt biologic echipaţi pentru a învăţa limba.
Chomsky demonstrează foarte convingător că teoriile care afirmă că limba se poate
învăţa prin generalizare inductivă şi formare de deprinderi sunt pur şi simplu false.
Motivul este simplu: copii utilizează reguli atât de complicate şi de abstracte atunci când
vorbesc încât este greu de crezut că au reuşit să le înveţe din experianţa lor lingvistică în
numai 2-3 ani de viaţă. Prin urmare, proprietăţile de bază ale sistemului cognitiv sunt
înnăscute; facultatea de a vorbi şi comunica este parte a înzestrării noastre biologice,
creşterea ei şi învăţarea primei limbi constituind o dezvoltare de acelaşi tip cu alte forme
de dezvoltare embriologic determinate. Facultatea de limbaj cu care vine pe lume copilul
funcţionează ca o gramatică universală (GU), pe baza căreia se poate construi gramatica
oricărei limbi. Gramatica universală cuprinde acele principii substanţiale şi structuri
formale care caracterizează toate limbile naturale7.
Gramatica unei limbi naturale este actualizată prin activarea schematismului înnăscut
(GU) sub impactul experienţei lingvistice dintr-un mediu sau altul. În esenţă, însă, structurile
lingvistice fundamentale ale omului sunt înnăscute.
(A2.2.) Modularitatea minţii. În baza tezelor propuse şi susţinute de Chomsky,
Jerry Fodor face un pas mai departe articulând teoretic şi susţinând cu noi argumente teza
modularităţii minţii. Din punct de vedre istoric, întrebările privind arhitectura mentală au
fost împărţite în două abordări distincte. Prima abordare este cea a arhitecturii orizontale,
ce înţelege procesele mentale ca fiind interacţiuni între facultăţi care nu au un domeniu
specific. De exemplu, o judecată rămâne o judecată fie că se referă la experienţa perceptuală
sau la comprehensiunea limbii. A doua abordare este cea a arhitecturii verticale; aceasta
presupune că facultăţile mentale sunt diferenţiate în baza specificităţii domeniului lor, sunt
genetic determinate, sunt asociate cu structuri neurologice diferite şi sunt autonome din
punct de vedere computaţional. Fodor, pornind de la teoria lui Chomsky şi de la dovezile
preluate din lingvistică şi psihologia cognitivă, a reînviat ideea modularităţii minţii, fără
noţiunea de localizare fizică precisă a facultăţilor mentale şi devine unul dintre cei mai

7
Noam Chomsky, Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, pp. 31-36.

5
vehemenţi susţinători ai acestei teorii, o dată cu publicarea lucrării Modularity of Mind
(1983).
După Fodor, harta minţii se prezintă sub forma unei ierarhizări de procese
psihologice: „receptorul” sau „transductorul” (transducer), sistemele input, procesorii
centrali. Această enumerare nu este considerată de către Fodor a fi una completă,
deoarece nu exclude posibilitatea existenţei altor structuri sau procese cognitive ce nu se
încadrează în caracteristicele celor deja enumerate. Aceste structuri şi procese rămân să fie
descoperite de către cercetători. Fodor explică funcţionalitatea fiecăruia: „Sistemele input
funcţionează pentru a trimite informaţia la sistemul central; în mod special, ele produc
medierea între output-urile receptorului şi sistemul central prin codificarea
reprezentărilor mentale, asigurând domenii pentru operaţiile ultimului. Acest lucru nu
înseamnă însă că sistemele input traduc output-urile receptorilor în reprezentări din codul
intern. Dimpotrivă, traducerile păstrează conţinutul, iar computaţiile pe care le realizează
sistemele input nu fac acest lucru. De asemenea, output-urile receptorilor sunt interpretate
caracterizând aranjamentul lucrurilor in lume. Analizatorii input sunt astfel sisteme de
procesare de inferenţe, cu limitele de rigoare ale acestei metafore. În mod specific, aceste
inferenţe au ca premise reprezentările receptorului ale configuraţiilor stimulilor proximi,
şi drept concluzii, reprezentări ale caracterului şi distribuţiei ale obiectelor depărtate”8.
Fodor face clar distincţia dintre percepţie (care e un proces modular; de posibilitatea
percepţiei, aşa cum am constatat deja sunt responsabile mai multe module) şi cogniţie
(proces nonmodular). Astfel, procesele care sunt considerate a fi modulare sunt
mecanismele perceptuale plus gândul-limba (procesele reprezentaţionale) şi discută
câteva dintre proprietăţile pe care acestea le au în comun şi le definesc ca module.
Fodor consideră că modulele sunt specificate genetic şi funcţionează independent.
Informaţiile din mediul exterior trec, deci, mai întâi printr-un sistem de receptori senzoriali
care transformă informaţia în format de module, fiecare având un anumit tip de
informaţie pe care îl poate procesa. Fiecare modul, în schimb, trimite ca output informaţii
într-un format comun, potrivit pentru sistemul central, care e un domeniu de procesare
general. Modulele sunt considerate a nu fi asamblate din mai multe procese primitive; în
schimb, posedă o structură neuronală fixă (specificată genetic), sunt specifice unui

8
Jerry Fodor, The Modularity of Mind, The MIT Press, Cambridge, 1983, p. 42.

6
anumit domeniu (de pildă, un modul procesează o anumită clasă de input specific de jos
în sus, focalizându-se pe entităţile relevante capacităţilor sale de procesare), sunt rapide,
autonome, obligatorii (modulul este activat automat în orice situaţie în care stimulul
specific este prezent), automate, conduse de stimul, şi insensibile la scopurile sistemului
central cognitiv.
O altă caracteristică a modulelor este că ele sunt încapsulate informaţional. Cu alte
cuvinte, alte părţi ale minţii nu pot nici influenţa, nici avea acces la procesele din
interiorul unui modul, ci doar la output-urilor sale. Modulele au acces la informaţiile din
stadiile de procesare ale nivelelor joase, nu la cele ale proceselor nivelelor înalte. De pildă,
în cazul iluziei Muller-Lyer, chiar dacă subiectul ştie că două linii au aceeaşi lungime,
sistemul perceptual nu le poate vedea egale. Cunoaşterea explicită a faptului că cele două
linii sunt egale, disponibilă în ceea ce Fodor numeşte „sistem central”, nu se poate infiltra
în sistemul perceptual automat. Pentru Fodor, doar existenţa comună a proprietăţilor
menţionate mai sus, face posibilă definirea unui modul. Proprietăţile, luate în mod
separat, nu determină neapărat un modul. Conceptul fodorian de modul este asemenea
unui computer ce trebuie să realizeze un scop special folosind doar un anumit tip de date.
Deci, un modul procesează doar anumite date, ignorându-le pe celelalte. Acest fapt
sporeşte proprietatea de automaticitate şi viteză a computaţiei. Cu alte cuvinte, Fodor
înţelege arhitectura minţii umane ca fiind alcătuită din două părţi diferite: modulele
specifice înnăscute şi procesele non-modulare centrale responsabile de
raţionamentele deductive.
Dacă ar fi să sintetizăm, cele mai importante proprietăţile comune ale modulelor
sunt următoarele:
1.Specificiatea domeniului. Este vorba despre caracteristica modulelor de a procesa
doar un anumit tip de date relevante pentru specie. Câteva exemple ar fi, pe lângă limbaj,
recunoaşterea feţei la oameni sau la alte primate, ecolocaţia la lilieci sau detectarea
insectelor la broaşte. Desigur că sistemele învăţate pot avea şi ele această caracteristică,
însă lipsa elementului instinctual nu le permite să fie module în adevăratul sens al
termenului.
2.Obligativitatea derulării operaţiilor sistemelor input. Acest lucru semnifică că
modulele operează în mod reflex, având ca rezultat output-uri predeterminate la input-uri

7
 predeterminate, fără nici o legătură cu contextul. Dovada cea mai evidentă a acestei
caracteristici e că nu te poţi abţine să nu auzi rostirea unei propoziţii (într-o limbă pe care
o cunoşti) ca o rostire a unei propoziţii şi, de altfel, nu te poţi abţine să vezi obiectele în
spaţiu tri-dimensional.
3.Caracterul inconştient al proceselor sistemelor input. Există doar un acces
central limitat la reprezentările pe care sistemele input le procesează. Este dificil sau chiar
imposibilă reflectarea sau să analiza operaţiilor unui modul. Este important să distingem
această proprietate de cea anterioară, deoarece nu trebuie doar să auzi o rostire ca o
rostire, dar o poţi auzi doar în acest fel.
4.Sistemele input sunt rapide. Identificarea propoziţiilor şi imaginilor sunt
printre cele mai rapide procese psihologice. Sunt două observaţii lui Fodor: în primul
rând, rapiditatea procesărilor din module contrastează cu relativa încetineală a proceselor
centrale (rezolvarea de probleme); iar în al doilea rând, nu e un accident că aceste procese
sunt atât rapide cât şi faptul că sunt în mod obligatoriu activate9.
5.Încapsularea informaţională. Un mecanism e încapsulat informaţional dacă are
acces la informaţie limitată, excluzând anumite informaţii care ar putea fi pertinente pentru
ca sistemul input să producă output-uri potrivite şi care ar putea fi găsite în alte părţi ale
organismului. Exemple paradigmatice sunt oferite de iluziile perceptuale: am informaţia
că cele două linii din iluzia Muller-Lyer sunt egale, dar mecanismul percepţiei mele vizuale
nu are acces la informaţia asta şi continuă să vadă liniile inegale. Reflexele sunt în acest
sens, cazuri extreme de încapsulare: dat fiind input-ul, ele imediat dau output-ul
caracteristic chiar dacă nu sunt potrivite în contextul respectiv. Problema criteriului
încapsulării este că pare prea simplu de satisfăcut. De fapt, este greu să ne gândim la orice
mecanism autonom mental, care ar avea acces la nerestrictiv la toate informaţiile
sistemului mai larg. De exemplu, mecanismul de recunoaştere a unui cuvânt ia ca şi input-
uri caracteristice reprezentări fonetice ale unui discurs şi foloseşte ca date de bază un
dicţionar. Mecanismele non-încapsulate, dacă există aşa ceva, folosesc toată enciclopedia
mentală drept bază de date. Mecanismele încapsulate au baze de date mai restrânse. De
pildă, un reflex nu are nici un tip de date de bază.

9
Ibidem, pp. 63-64.

8
 6.Sistemele input au output-uri superficiale. Output-ul informaţional ce provine de
la modul şi pleacă către sistemul central e neprelucrat sau nu e procesat la nivel înalt. Input-
urile care sunt destinate nivelelor mai înalte trebuie să fie utilizabile (nu interpretate la nivel
înalt). Distincţia percepţie-cogniţie e înţeleasă prin prisma curgerii fluxului de informaţie
de la sistemele input către cele centrale. Dacă output-urile modulelor ar fi procesate la un
nivel înalt (interpretate), acest lucru ar cere mai multă informaţie decât este permisă de
încapsulare. Sistemele centrale folosesc date mult mai generale pentru a putea interpreta
input-urile de la sursele periferice, aşadar, informaţiile acestea trebuie să fie deschise spre
interpretare. De exemplu, un output care e o formă sau o culoare e unul superficial. Un
output în termenii de proprietăţi ai unui proton, nu.
6. Sistemele input sunt asociate cu o arhitectură neuronală fixă. Proprietatea
indică existenţei unui echivalent, în mediul fizic al creierului, a sistemului input. Dacă
acest fapt e adevărat, un sistem input ar putea fi localizat într-o anumită zonă precisă a
creierului, iar în cazul avariei acelei zone, ne vom aştepta la pierderea abilităţilor
subiectului, caracteristice sistemului input. Fodor e de părere că această caracteristică este o
consecinţă a încapsulării informaţionale: „asociaţia intimă a sistemelor modulare cu
reţelele neuronale este mai mult sau mai puţin ceea ce se aşteptă dacă se ţine cont de
faptul că esenţa modularităţii este încapsularea informaţională. După cum s-a presupus,
reţelele neuronale indică căi privilegiate pentru accesul informaţional. Efectul acestora este
de a facilita curgerea informaţiilor de la o structură neuronală la alta”10.
7. Sistemele input manifestă disfuncţii tipice caracteristice. Modulele devin
disfuncţionale într-o manieră caracteristică, urmând efectele unui anumit accident al
sistemului: „pare să fie general acceptat faptul că agnozia sau afazia constituie modele de
disfuncţie; ele nu pot fi explicate prin simpla împuţinare a capacităţilor orizontale globale
precum memoria, atenţia sau rezolvarea de probleme”11.
9. Ontogenia sistemelor input manifestă paşi caracteristici şi secvenţiali.
Modulele se dezvoltă într-un mod caracteristic. Datele nu sunt foarte precise în acest
sens. Este mai mult o ipoteză decât o certitudine, iar acest fapt este recunoscut şi de Fodor.
Există astăzi date despre dezvoltarea secvenţială a achiziţiei limbii. Date de acest tip există
şi în cazul dezvoltării capacităţilor vizuale la copii.
10
Ibidem, pp. 98-99.
11
Ibidem, p. 99.

9
 (B)Limbajul gândirii. Ipoteza existenţei unui limbaj al gândirii (LG), a unui
limbaj mintal special, diferit de cel public, se bazează pe ideea că existenţa stărilor,
proceselor şi evenimentelor cognitive (de multe ori, inconştiente) ar presupune un anumit
sistem conceptual de reprezentare. Aceasta înseamnă că stările cognitive trebuie să aibă
un conţinut conceptual şi o structură conceptuală proprie, independentă. De pildă,
conform acestei ipoteze, un vorbitor de română gândeşte în LG, apoi traduce în română şi
se exprimă astfel, apoi primeşte răspunsul în română, pe care îl traduce şi îl procesează în
LG. Argumentele în favoare existenţei LG sunt numeroase:
În primul rând, capacitatea productivă a limbii – posibilitatea de a produce un
număr indefinit de propoziţii dintr-un număr limitat de cuvinte – se aseamănă cu cea a
gândirii, lucru ce ar putea sugera existenţa unei legături esenţiale între cele două. Din
acest motiv, putem crede că productivitatea gândurilor este asemănătoare cu cea a limbii,
adică gândurile ar avea un mod structural sau computaţional de reprezentare asemănător
cu cel al limbajului natural. Pentru acest gen de reprezentare mintală Fodor a propus
denumirea de mentaleză sau LG.
În al doilea rând, putem crede că, unicul mod în care o persoană poate învăţa o
limbă este învăţând să o traducă într-o limbă pe care o cunoaşte deja. Acesta este modul în
care o persoană de origine engleză învaţă limba franceză, de exemplu. Dar dacă aşa stau
lucrurile, atunci unicul mod de a învăţa limba maternă este de a învăţa să o traducem într-
un limbaj înnăscut şi deci neînvăţat, adică în LG. Dacă nu admitem existenţa LG, atunci ar
trebui să existe o altă metodă de învăţare a limbii materne; însă o un răspuns clar la
întrebarea Care ar fi cealaltă / celelalte modalităţi de învăţare? nu a fost însă găsit. Cât de
bogat şi complex trebuie să fie LG? Fodor crede că trebuie să fie cel puţin tot la fel de
bogat şi complex ca şi o limba naturală, explicită; motivul este simplu: doar astfel LG ar
putea reprezenta regulile în virtutea căreia funcţionează limba naturală.
În al treilea rând, un alt argument în favoarea LG este faptul că existenţa lui ne-ar
ajuta să asociem procesele gândirii umane cu modelul computerelor. Asemenea
mecanisme ne oferă cel mai bun exemplu de cum un sistem integral fizic poate procesa
informaţia. În cazul computerului, acest lucru este realizat prin reprezentarea informaţiei
într-un mod cvasi-lingvistic, utilizând „codul maşină” binar. Elementele ale acestui cod
consistă în secvenţe ale simbolurilor „0” şi „1”, ce pot fi realizate fizic prin, să spunem,

10
închiderea şi deschiderea dispozitivelor electronice ale maşinii. Dacă creierul uman este un
dispozitiv de procesare a informaţiilor, atunci ar fi plauzibil să considerăm că funcţionează
cam în acelaşi mod ca şi un computer electronic, măcar în privinţa faptului că foloseşte o
metodă de prelucrare a informaţiei intr-un limbaj cvasi - lingvistic. LG poate fi privită ca
pe un cod al creierului dezvoltat în mod natural, asemănător cu codul-maşină al
computerului. Totuşi, fără insista aici asupra acestei probleme, model computaţional de
înţelegere a minţii umane aflat în spatele LG este problematic.
În al patrulea rând, „gândurile par a avea aceleaşi proprietăţi semantice ca şi
propoziţiile din limbajele umane. (a) Gândurile au relaţii referenţiale cu lumea, aşa cum
au şi propoziţiile. Convingerea lui Oscar că Regan este periculos se referă la Regan
(„este despre” Regan) la fel cum o face şi afirmaţia „Reagan este periculos”. (b)
Convingerile, ca şi aserţiunile, sunt adevărate sau false (…) (c) Gândurile, ca şi
propoziţiile, pot sta în relaţii inferenţiale (…) Pe scurt, „conţinutul” reprezentaţional al
unui gând pare a diferi numai ca nume de „semnificaţia” reprezentaţională a propoziţiei
folosite pentru a exprima sau comunica gândul”12.
În al cincilea rând, gândul este asemănător unei propoziţii şi pentru că posedă o
sintaxă asemănătoare propoziţiei şi pentru că are un caracter sistematic. „Oamenii nu
învaţă să producă şi să înţeleagă propoziţiile una câte una; ei învaţă elementele de
propoziţie şi reţetele pentru a pune elementele laolaltă. Aşa cum am indicat, acest lucru
pretinde ca propoziţiile să aibă structură sintatică. Remarce similare sunt valabile şi
pentru gânduri. Oamenii au capacitatea să gândească indefinit de multe gânduri pe care
nu le gândesc şi nici nu le vor gândi vreodată, căci ei au dobândit conceptele conţinute în
gânduri şi au obţinut reţeta pentru a le pune laolaltă. Capacitatea respectivă cere ca
gândurile să aibă structură sintactică”13.
În al şaselea rând, ca şi propoziţiile, şi gândurile sunt entităţi abstracte. De pildă,
propoziţia „Universitatea are trei rectori” nu ne spune nimic altceva despre univeristate
decât faptul că are trei rectori. Dar la fel este şi gândul că universitatea are trei rectori.
Care ar putea fi relaţia dintre sintaxa LG şi sintaxa unei limbi naturale, publice,
precum limba română? Fodor crede că sintaxa LG nu poate fi foarte diferită iar motivele

12
Michael Devitt, Kim Sterelny, Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia limbajului, Editura Polirom,
Iaşi, 2000, p. 140.
13
Ibidem, p. 141.

11
sunt două: „(1) Procesul de traducere prin care româna este produsă şi înţeleasă trebuie
să prezerve, într-un sens, semnificaţiile: când un gând este exprimat de un enunţ, enunţul
trebuie să semnifice acelaşi lucru ca ş propoziţia LG implicată în gând; când un enunţ
este înţeles, el trebuie atribuit unei propoziţii LG care înseamnă acelaşi lucru. (2)
Semnificaţia unei propoziţii este în funcţie de sintaxa ei. Astfel, sintaxa propoziţiei LG
trebuie să fie suficient de apropiată de cea a expresiei în engleză pentru a le face să aibă
aceeaşi semnificaţie”14.
Argumentul cel mai general formulat Fodor în favoarea LG este următorul:
1. Singurele modele psihologice ale proceselor cognitive, chiar şi acestea părând
puţin plauzibile, reprezintă procese tip computaţional.
2. Computaţia sau procesarea informaţiei (operaţia de calcul) presupune un mediu
pentru procesare, adică un sistem reprezentaţional.
3. Teoriile slab plauzibile sunt mai bune decât nici o teorie.
4. Suntem aşadar angajaţi, fie şi provizoriu, în a atribui organismelor un sistem
reprezentaţional. „Angajaţi provizoriu” semnifică: Angajaţi atâta timp cât
atribuim procese cognitive organismelor şi atâta timp cât luăm în serios teoriile
acestor procese aşa cum ne sunt ele la dispoziţie acum.
5. Este un scop rezonabil să încercăm să caracterizăm sistemul reprezentaţional faţă
de existenţa căruia ne-am luat angajamentul în mod provizoriu.
6. Este o strategie plauzibilă de cercetare a încerca să deducem aceste caracteristici
din detaliile teoriilor psihologice ce par de altfel să se dovedească a fi adevărate.
Indiferent de ceea ce filosofii cred în detaliu despre teoriile psihologice ale cogniţiei,
structura lor generală presupune sublinierea proceselor computaţionale şi existenţa unui
sistem reprezentaţional în care aceste computaţii să aibă loc. Când decidem în legătură cu o
problemă este necesar mai întâi să ne putem reprezenta la nivel mental acea problemă etc.
Este important de menţionat faptul că evenimentele computaţionale presupun existenţa şi
exploatarea unui mediu reprezentaţional de o anumită complexitate în care procesele
mentale se desfăşoară.
(B1)LG şi posibilitatea comunicării. Jerry Fodor susţine în Structuri sintactice că
teoriile lingvistice sunt caracterizări ale informaţiilor pe care vorbitorul/ascultătorul le au

14
Ibidem, p. 145.

12
despre structura limbii lor, iar teoriile psiholingvistice sunt caracterizări ale procedurilor
prin care aceste informaţii conduc la producerea şi înţelegerea discursului. Fodor
interpretează aceste idei ca fiind contribuţii importante pentru o teorie a comunicării
verbale. Astfel, întrebarea fundamentală a unei teorii a limbajului ar trebui să fie: cum e
posibil ca vorbitorii şi cei ce ascultă să comunice prin producerea unor forme de unde
acustice? Răspunsul la această întrebare ar fi acela că între stările mentale ale
ascultătorului şi cele ale vorbitorului se produce un tip de corespondenţă. Scopul unei teorii
a comunicării verbale ar fi, aşadar, explicitarea sursei corespondenţei mai sus menţionat.
Esenţa procesului de comunicare într-o limbă naturală este aceea că vorbitorul
produce anumite unde acustice care ar trebui să satisfacă anumite reguli. Atunci când
lucrurile decurg bine, când vorbitorul spune ceea ce intenţionează să spună iar ascultătorul
înţelege ceea ce vorbitorul a intenţionat să spună, formele acustice satisfac regulile pe
care trebuia să le satisfacă iar ascultătorul recunoaşte faptul că a fost satisfăcută regula şi
că acest fapt era intenţionat. Pe scurt, comunicarea e reuşită atunci când ascultătorul poate
deduce intenţiile vorbitorului din forma exprimării pe care o produce. Deci, teoria
comunicării astfel văzută este una de tip mentalist, deoarece susţine nu doar că procese non-
comportamentale mediază comunicarea dintre emiţător şi receptor, dar şi că, în fapt,
comunicarea constă în stabilirea unui tip de corespondenţă între stările mentale ale
vorbitorului şi ascultătorului.
Legătura dintre problema comunicării şi cea a structurii limbilor naturale este
următoarea: gramatica generativă a limbii L specifică regulile pe care o anumită afirmaţie
trebuie să le respecte pentru a fi în conformitate cu convenţiile limbii. Din moment ce,
conform modeleului de comunicare propus, o afirmaţie în mod normal serveşte pentru a
comunica mesajul M în L doar dacă vorbitorul se asigură (şi cel ce ascultă recunoaşte) că
afirmaţia satisface într-adevăr aceste reguli putem caracteriza legătura dintre teoria
comunicării verbale cu cea a gramaticii generative prin următoarele ipoteze:
1.Prelucrarea mesajului în forme acustice şi invers este indirectă: formele acustice
corespund cu mesajele prin intermediul unor procesări ale unor reprezentări;
2.Printre aceste reprezentări sunt câteva care corespund descrierilor structurale ale
propoziţiilor pe care gramaticele generative le pun la dispoziţie.

13
 Luate împreună, cele două ipoteze favorizează ideea că regulile structurale
lingvistice sunt reale din punct de vedere psihologic şi ele mediază procesul de
comunicare verbală. Este important de observat că Fodor identifică procesele cognitive ale
organismelor cu operaţiile definite pentru reprezentări. Aceste consideraţii leagă limbajul
gândirii de limbile naturale prin faptul că formulele din codul intern ar fi exact
reprezentările prin care procesele cognitive sunt definite.

14