LUCRĂRILE LUI CORESI.

IMPORTANȚA LOR PENTRU

LITERATURA ROMÂNĂ
Numele Coresi, care după cum remarcă N. Cartojan „sună azi așa de exotic în
onomastica românească”, a fost relaționat de T. Cipariu și Al. Odobescu cu familia
Coressios din insula Chios, printre ai cărei reprezentanți mai importanți din sec. XVI–
XVII înregistrăm un medic (Ioan) și un teolog (Georgius). Totuși, nu există dovezi sigure
că există vreo legătură de rudenie între Coresi și omonimii săi greci, originari din Chios.
În 1909, Nicolăescu susținea ipoteza precum că originea familiei diaconului Coresi
ar fi fost românească, deoarece terminația numelor in „si” e mai frecventă la
macedoromâni și la albanezi decât la greci, iar numele Coresi sub forma de Core, e foarte
des întrebuințat la sârbi și la bulgari. În plus, Coresi nu era numele lui de familie, ci
numele de botez.
După genealogia propusă de N. Hodoș, se presupune că diaconul ( membru al
clerului hirotonit în prima treaptă a ierarhiei bisericești ) Coresi ar fi fost fiul diacului
(persoană care întocmea (și copia) actele în cancelaria domnească (îndeplinind funcția de
subaltern al marelui logofăt)) Coresi și fratele lui Coresi logofătul ( titlu de mare dregător în
ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc ). Diaconul Coresi a fost de origine
munteană, a deprins meșteșugul tiparului în tipografia lui Dimitrie Liubavici. Era diacon,
ceea ce însemna că în ierarhia bisericească apaținea primei trepte a clerului. Și-a
desfășurat activitatea tipografică la Brașov (1556-1557), la Târgoviște (1557-1559), la
Sebeș-Alba (1580), tipărind la comanda unor primari brașoveni, domnitori și mitropoliți
munteni, nobili și episcopi transilvăneni. Data morții lui Coresi nu est cunoscută, se
situează după anul 1583, când diaconul muntean apare menționat pentru ultima dată în
epilogul Tetraevanghelului slavon, tipărit la comanda domnitorului Petru Cercel.
Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența
curentelor de reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt
adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile
scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema
introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi
utilizau graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare
importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii
române literare.
 El este dâmbovițean, „ot Târgoviște”, cu rădăcini adânci „în acel sat românesc de
pe valea Ialomiței numit Cucuteni, județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”,
scrie prof. Mihai Gabriel Popescu despre cel care a făcut să pătrundă pe tot cuprinsul
pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare
unitare.
Tipăriturile lui Coresi. Catehismul
Șirul tipăriturilor românești ale lui Coresi au început în 1559, cu Catehismul.
Cronicarii sași, Simon Massa și Marcus Fuchs, ne înștiințează la 12 martie 1559, că
Johanes Benkner cu ceilalți senatori au reformat biserica valahilor și că au propus
Catehismul spre citire și învățare. Catehismul este o carte religioasă în care sunt expuse,
de obicei, sub formă de întrebări și răspunsuri principiile fundamentale ale religiei
creștine. Catehismul lui Coresi este alcătuit din următoarele părți:
1. Scurtă prefață;
2. Decalogul (zeace porâncile ale lu Dumnezeu);
3. Simbolul credinței ortodoxe niceoconstantinopolitan (credința creștinească);
4. Tatăl nostru;
5. Milcuitura (rugăciunea în care îl chemi pe Dumnezeu în ajutor);
6. Botezul;
7. Cuminecătura (sfânta împărtășanie).
Limba textului din Catehism este o decălcare după sintaxa ungurească. O dată
Catehismul unguresc tradus în limba română, Coresi l-a revizuit, refăcând textul din
Tatăl nostru și citatele după textul Evangheliei pe care o avea în presă și îndreptând
simbolul credinței după normele bisericii ortodoxe. Amintind pe toți cei ce au contribuit
la publicarea Catehismului, el spune în Prefață: „Nește creștini buni socotiră și scoaseră
cartea den limbă sârbească pre limba românească, cu știrea măriei lui Crai (Ioan
Sigismund Zapolia) și cu știrea episcopului Savei țărăei ungurești. Și scoasem sfânta
Evanghelie și zeace cuvinte și Tatăl nostru și credința apostolilor să înțeleagă toți
oamenii cine-su rumâni creștini.”
Tetraevanghelul
Este cartea de ritual care cuprinde cele patru evanghelii. Ea are textul divizat pe
zaceale (subdiviziune a capitolelor evanghelice) sau pericope (pasaj din scriptură care
cuprinde o povestire sau o parabolă), precedate de indicațiile privitoare la ziua în care
acestea urmează a fi citite în biserică. Din această ediție se cunosc nouă exemplare.
Conține textul propriu-zis al evangheliilor și epilogul reproduse în limba română,
indicațiile fiind tipărite în limba slavonă. Motivarea tipăririi se face cu un citat din
Faptele apostolilor: „În sfânta bisearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât
10 mie de cuvinte neînțelese în limbă striină.”
Molitvenicul
Este o carte de ritual din biserica răsăriteană, care cuprinde, de regulă, rânduiala
celor șapte taine, precum și o serie de rugăciuni. Singurul Molitvenic din sec. al XVI-lea,
care poartă titlul Molitvenic rumânesc, este tipărit o anexă a Cazaniei. Părțile
Molitvenicului sunt următoarele:
1. Polojenie (introducere); 4. Cununia;
2. Molitvele; 5. Cuminecătura;
3. Botezul; 6. Tipicul liturghiei;
7. Vecernia; 9. Cântece de psalmi;
8. Slujba de dimineață; 10. Evanghelie și Petrecătura morților.
Prin activitatea de tipărire și difuzare a cărții românești desfășurată de diaconul
Coresi, graiul muntean a fost situat la baza limbii române literare. Al. Lambrior, în 1881,
a susținut că limba textelor coresiene, având rol de limbă literară, a menținut unitatea
limbii românești scrise, diverse graiuri s-au stins în fața acestei limbi. Douăzeci de ani
mai târziu, N. Iorga vedea în Coresi pe întemeietorul limbii literare: „Prin cărțile sale s-a
format ceva neprețuit pentru orice popor, căci cuprinde în sine ceea ce va da formă
gândului și simțirii generațiilor care vor urma: limba literară.”
Panait Panaitescu susține că diaconul Coresi ar fi muntenizat limba manuscriselor
din dorința expresă de a crea o limbă literară unică: „Ceea ce voia să facă din cărțile sale
era un instrument de răspândire a limbii românești, care să fie înțeleasă de toți.”
Dan Simionescu arată că tipograful muntean a avut „intenția unei exprimări mai
bune, mai îngrijite decât acea a manuscriselor utilizate de el”, precum și „conștiința
corectitudinii în întrebuințarea faptelor lingvistice.” De aceea, Coresi este numit pe drept
„părintele limbii literare.”
 PALIA DE LA ORĂȘTIE
Un loc cu totul aparte în literatura noastră veche îl ocupă Palia de la Orăștie. În
evoluția scrisului românesc din sec. al XVI-lea, această operă se distinge prin frumusețea
limbii, care capătă o mlădiere și o vigoare expresivă ce nu se găsesc în traducerile
anterioare ei. Un veac și mai bine de frământări și de căutări de forme pentru limba
noastră a avut drept rezultat crearea unei ambianțe gramaticale și lexicale capabile de a
transpune în românește în mod clar textele Sfintei Scripturi.
Palia de la Orăștie este un monument al limbii române, prima traducere parțială
a Vechiului Testament în limba română, demers realizat la sfârșitul secolului al XVI-
lea sub influența Reformei protestante. Lucrarea a văzut lumina tiparului la Orăștie în
anul 1582, cu finanțarea unor nobili reformați.
Cuvântul „palia” în limba cărturărească din vechime însemna Vechiul Testament.
În țările ortodoxe slave circulau două feluri de palii și anume Palia comentată (Tolkovaia
Paleia) și Palia istorică. Și una, și alta, după părerea mai multor istorici ruși, își au
originea în literatura bizantină. Prima carte, al cărei original nu s-a găsit în literatura
bizantină, a dat naștere la discuții în literatura științifică rusă. Ea conține un fel de
crestomație cu locuri alese din primele cărți ale Vechiului Testament, cu unele apocrife și
cu explicația simbolisticii acelor locuri, în care alcăturitorul vede tabloul vieții
pământești, a lui Hristos.
A doua carte este o traducere a cărții bizantine „Уtopia Пalaia”, un fel de
prescurtare a Vechiului Testament, cu mai multe abateri de la textul biblic, la care se
adaugă numeroase apocrife și legende. Această carte servește ca bază pentru cronicile
bizantine care își începe expunerea cu istoria poporului evreiesc. Apoi se trece la slavi, de
unde s-a făcut cunoscută și poporului nostru. Un fragment din această palie a fost găsit de
către Gaster în Biblioteca Academiei Române, din care fragment a și publicat o parte în
volumul I al Crestomației sale.
Palia de la Orăștie nu are nimic în comun cu aceste două palii; ea este pur și
simplu o traducere mai mult sau mai puțin fidelă a primelor două cărți canonice din
Vechiul Testament și anume: Facerea (Geneza, în slavonește Bâtie) și Ieșirea (Exodul, în
slavonește Ishod). Tendința tuturor popoarelor creștine după ce și-au obținut dreptul de a
introduce în limba națională întreaga Scriptură, era de a tipări cartea fundamentală a
creștinismului – Biblia. Un început de traducere al acestei cărți în românește îl constituie
Faptele apostolilor și Evanghelia din Noul Testament și versiunile Psaltirii de care
biserica avea nevoie în primul rând.
Până la apariția Paliei de la Orăștie, urme de traduceri în românește din cărțile
Vechiului Testament nu s-au găsit, în afară de Leviticul (cartea a treia din Biblie).
Traducerea și tipărirea acestei cărți se datorește propagandei calvine pe care o desfășoară
ungurii din Ardeal și care a sprijinit, în parte, activitatea lui Coresi tatăl. Mihail Tordaș
continuă opera de răspândire a calvinismului, desfășurată de către predecesorii săi și de
naționalizarea bisericii. El este inițiatorul tipăririi Paliei de la 1582. Împrejurările în care
apare Palia de la Orăștie sunt descrise în Precuvântarea ei. Ea se tipărește cu știrea lui
Batăr Jigmon, voievod al Ardealului și al Țării Ungurești și cu știrea, și cu voia a toți
domnilor mari și sfetnici ai Ardealului. Cheltuiala tipăririi a fost suportată de către dl
Ghesti Frenți, alesul domn al Ardealului și al Țării Ungurești.
Cu privire la originea traducerii, Gaster, judecând după titlul cărților (Bâtie și
Ishod) care sunt slavonești, credea că Palia de la Orăștie a fost tradusă de pe Biblia slavă.
N. Iorga și Ovid Densusianu făceau să creadă în afirmația din Prefață, după care Palia ar
fi fost tradusă din ebraică, greacă și slavonă, fiecare din personaje avându-și rolul său: de
a traduce dintr-o limbă pe care o cunoștea. Iosif Popovici, încă în anul 1911 a emis
părerea cum că Palia de la Orăștie a avut ca original Vechiul Testament unguresc apărut
în 1551. În sprijinul acestei ipoteze aduce și câteva argumente cu carcater lingvistic.
Traducătorii Paliei, dintre care unii erau chiar unguri, cunoșteau bine limba românească,
limba cărților de atunci, căci și această traducere conține mai multe cuvinte slave și
arhaisme.
Reproducem un mic fragment din Palie: „Și zise Dumnezeu: apele să facă și să
rodească jiganii vii și păsări zburătoare pre pământ, supt tăria cerului. Și făcu Dumnezeu
mari pești ce se cheamă chitul și toate fiarele ce se clătesc, ce rodiră apele după firea sa.
Și tot ce zboară după fealul său. Și văzu Dumnezeu că e bine. Și blagoslovi iale zicând:
Creașteți și vă înmulțiți și umpleți apele mării.”