ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” din BACĂU
Facultatea de Inginerie
DEPARTAMENTUL: INGINERIA MEDIULUI ŞI INGINERIE MECANICĂ
CALEA MĂRĂȘEȘTI, NR. 157, MACĂU, 600115, TEL./FAX +40 234 580170
http://inginerie.ub.ro, imim@ub.ro

PROIECT LA ERGONOMIE

Ergonomia locului de munca

Profesor coordonator:
Ş.L. Dr.ing. Chiţimuş Dana

Student:

Macovei Vasilica

2018
1
Cuprins

Cap. 1 Definirea ergonomiei.............................................................................................................5

Cap. 2 Omul din punct de vedere fiziologic......................................................................................6
2.1. Organe, aparate, sisteme........................................................................................................6

2
 Cap. 1 Definirea ergonomiei

Denumirea de ergonomie derivă din cuvintele grecești ergon (=munca) şi nomos

(=reguli) pentru a exprima ştiinţa muncii, dar se aplică tuturor domeniilor de activitate [1].
Ergonomia este disciplina stiintifică care studiază interacţiunea dintre oameni şi
alte elemente ale unui sistem, precum şi profesia care aplica teorii, principii, informaţii şi
metode de design pentru optimizarea activităţii omului şi performanţele sistemului din care
acesta face parte [2].
Ergonomia activităţilor studiază munca din punct de vedere psihologic,
antropologic şi al igienei [2].
Topoergonomia studiază componentele locului de muncă: dimensionarea maşinilor,
organele de comandă (antropometrie) şi a locului de muncă propriu-zis, precum şi factorii
de ambianţă fizică [2].
Ergonomia informaţională se ocupă de amenajarea dispozitivelor de comandă,
aşezarea indicatoarelor şi organelor de control [2].
Bioergonomia studiază comportamentul de la locul de muncă, studiind oboseala în
raport cu durata zilei de muncă, repausul, orarul, munca în schimburi [2].
Ergonomia studiază (din punct de vedere al tehnicilor de producţie) [2]:
-ergonomia lucrărilor manuale sau lucrărilor uşor mecanizate;
-ergonomia muncii mecanizate;
-ergonomia muncii automatizate şi chiar robotizate.

3
 Cap. 2 Omul din punct de vedere fiziologic

2.1. Organe, aparate, sisteme

Corpul omenesc este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate sau sisteme.
Celula este elementul morfo-fiologic şi genetic al tuturor organismelor. Ele intră mai departe în
alcătuirea ţesuturilor.
Prin ţesut înţelegem o grupare de celule care prezintă aceeaşi diferenţiere morfologică şi
structurală şi aceeaşi specializare funcţională. Fiecare ţesut îndeplineşte o anumită funcţie în
organism. Dar, un ţesut nu funcţionează niciodată izolat, ci numai în legătură cu alte ţesuturi. Prin
gruparea ţesuturilor şi funcţionarea lor împreună, se formează organele. Deci, organele sunt grupări
de ţesuturi care s-au diferenţiat pentru îndeplinirea anumitor funcţii în organism, ca de exemplu:
inima, ficatul, plămânii etc.
Un organ îndeplineşte o anumită funcţie, dar nici un organ nu poate funcţiona izolat, ci în
corelaţie cu alte organe, contribuind la îndeplinirea unor funcţii fundamentale. O astfel de grupare de
organe formează un sistem sau un aparat.
Termenul de sistem se foloseşte pentru gruparea de organe în care predomină un anumit ţesut, de
exemplu: sistemul osos (ţesut osos), sistemul muscular (ţesutul muscular), sistemul nervos (ţesutul
nervos).
Termenul de aparat se întrebuinţează în cazul când în ansamblu! organelor respective nu
predomină un ţesut, ca de exemplu, aparatul locomotor (format din oase, muşchi, articulaţii).
Toate aceste organe, aparate sau sisteme funcţionează coordonat, coordonare care permite
îndeplinirea anumitor funcţii fundamentale ale organismului, cu un anumit ritm şi cu o anumită
intensitate.
Coordonarea funcţională (a organelor în cadrul sistemelor şi aparatelor) este asigurată pe două
căi: pe cale umorală şi pe cale nervoasă. Coordonarea umorală se realizează cu ajutorul mediilor
interne. Fiecare organ, în timpul funcţionării, produce anumite substanţe, pe care la varsă în sânge,
limfă sau lichidul interstiţial, care le transportă la organe, influenţându-le funcţionarea. Ca exemplu,
putem da hormonii produşi de glandele cu secreţie internă. Coordonarea nervoasă se realizează prin
intermediul sistemului nervos, care prin intermediul nervilor senzitivi primeşte informaţii din mediul
intern şi extern. Apoi, sistemul nervos trimite impulsuri, în urma cărora apare o anumită ordine şi un
nivel dat de funcţionare ale organelor şi sistemelor.
Coordonarea nervoasă se efectuează în mod reflex şi se numeşte coordonare reflexă.
Coordonarea reflexă poate fi necondiţionată sau condiţionată. Prima este înnăscută şi este
coordonarea pe care organismul o are din momentul naşterii. Cea condiţionată este dobândită de
organism în timpul vieţii.

2.2. Elementele de orientare ale corpului omenesc

Pentru a indica poziţia unei părţi a corpului omenesc (construit pe principiul simetriei bilaterale
şi fiind un corp tridimensional) faţă de celelalte părţi sau faţă de corpul întreg, ne folosim de
elemente de orientare care sunt axe, planuri, puncte de orientare şi centre de greutate.

4
a) Axele de orientare sunt: axa longitudinală, sagitală şi transversală. Axa longitudinală
este dreapta care uneşte creştetul capului (vertexul) cu centrul poligonului de susţinere
format din suprafaţa tălpilor, cu călcâiele lipite. Ea nu este axa de simetrie. Axa sagitală
este axa grosimii corpului. Ea trece prin centrul de greutate al corpului, care este localizat
la nivelul celei de-a cincea vertebre lombare. Axa transversală corespunde lăţimii corpului
şi trece tot prin centrul de greutate (fig. 1).

Fig. 1 Axele şi planele de orientare ale corpului omenesc1

b) Planuri de orientare. Prin două axe ale corpului trece un plan. Astfel se formează
frontal, sagital şi transversal. Planul frontal este paralel cu fruntea şi împarte corpul în
două jumătăţi: anterioară şi posterioară. Nu este plan de simetrie şi este determinat de
axele longitudinale şi transversale. Planul sagital este un plan vertical, care trece prin axa
longitudinală şi sagitală. Este un plan de simetrie şi împarte corpul în două părţi (dreapta şi
stânga). Planul transversal sau orizontal trece prin axa sagitală şi axa transversală per-
pendicular pe planele frontal şi sagital, împarte corpul în două părţi nesimetrice: superioară
şi inferioară.
c) Punctele de orientare. Pentru stabilirea poziţiei unei părţi, se folosesc punctele de
orientare care raportează partea faţă de planuri şi axe. Punctele situate pe axa longitudinală
sunt raportate unele faţă de altele, cu termenii de superior şi inferior. Excepţie fac punctele
situate la nivelul membrelor pentru care se utilizează termenii de proximal (pentru punctele
apropiate de rădăcina membrului) şi distal (pentru punctele îndepărtate de rădăcina
membrului).
Punctele situate pe axa sagitaiă se indică cu termenii anterior şi posterior, în
funcţie de poziţia faţă de planul frontal. Pentru punctele de la nivelul mâinii se utilizează
termenii de palmar (pentru anterior) şi dorsal (pentru posterior), iar la nivelul piciorului
termenii de dorsal (pentru anterior, respectiv pentru faţa superioară a piciorului) şi plantar
(pentru posterior, respectiv pentru faţa interioară a piciorului).
Pentru desemnarea profunzimii anatomice se utilizează termenii de superficial şi profund.
d) Centrul de greutate al corpului uman este localizat la nivelul celei de a doua vertebre
lombare. El mai are doi centri de greutate secundari, situaţi în articulaţiile coxofemurale.
Proiecţia lor cade în poligonul de susţinere a corpului.

1
Maria Moldovan (1993): Ergonomie, Editura Didactica şi Pedagogică, p. 23
5
 2.3. Părţiie şi regiunile corpului

Corpul omenesc este alcătuit din următoarele părţi: cap, gât, trunchi, membre superioare şi
membre inferioare.
a) Capul este segmentul superior al corpului. El are o formă aproximativ sferică, prezentând
punctul cel mai ridicat al corpului, care se numeşte creştetul capului. Este format din craniu, în care
este adăpostit encefalul, şi faţa, în care sunt cuprinse: cavitatea bucală, cavitatea nazală şi cavităţile
orbitale, care adăpostesc organele de simţ.
b) Gâtul are o regiune denumită cervix (ceafa) şi gâtul propriu-zis.
c) Trunchiul este porţiunea cea mai dezvoltată a corpului. El se subdivide în:torace, abdomen,
bazin (pelvis). Aceste segmente adăpostesc cavităţile: toracică, abdominală şi pelviană, în care se află
organele viscerale.
d) Membrele sunt părţi ale corpului care se leagă de trunchi. Ele sunt superioare şi inferioare.
Membrul superior este alcătuit din: braţ (partea dintre umăr şi cot), antebraţ (partea dintre cot şi
mână) şi mâna propriu-zisă. Membrul inferior este alcătuit din: coapsă (partea cuprinsă între şold şi
genunchi), gambă (partea dintre genunchi şi picior) şi picior.
Fiexia este mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele; de exemplu:
apropierea antebraţului de braţ, strângerea pumnului, apropierea gambei de coapsă.
Extensia este mişcarea prin care două segmente se îndepărtează unul de altul, de exemplu:
îndepărtarea antebraţului de braţ, îndepărtarea gambei de coapsă, deschiderea pumnului,
Adducţia este mişcarea prin care un membru sau segment al membrului se apropie de planul
sagital median, de exemplu aducerea braţului lângă corp, apropierea membrelor inferioare.
Abducţia este mişcarea prin care membrul sau un segment se depărtează de planul sagital
median, de exemplu: îndepărtarea braţului de corp.
Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul se rotesc în aşa fel, încât degetul
mare se apropie de planul sagital median. În cazul când antebraţul este în flexie, pronaţia aduce mâna
cu faţa volară (palma) în jos.
Supinaţia este mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul, care se găsesc în pronaţie, sunt
aduse în poziţia iniţială. În cazul când antebraţul se găseşte în flexie, supinaţia aduce mâna cu faţa
volară în sus.

6
 Cap. 3 Factorii de ambianţă fizică

Consideraţii generale
În funcţie de natura şi influenţa lor asupra organismului omenesc, factorii de ambianţă pot fi
grupaţi astfel:
 factori de ambianţă fizică: iluminatul, zgomotul, vibraţiile, puritatea aerului, microclimatul
(temperatura, umiditatea, viteza aerului, radiaţiile calorice) etc;
 factorii de ambianţă psihică: coloritul, muzica funcţională, variaţia-monotonia, consideraţia-
desconsiderația, interesul-dezinteresul etc.

3.1. Zgomotul
3.1.1. Consideraţii generale

Unul dintre factorii de ambianţă fizică ce constituie adesea cauza oboselii şi a diminuării
rezultatelor activităţii desfăşurate este zgomotul. Aceasta cu atât mai mult cu cât zgomotul nu
influenţează numai organul auditiv sau percepţia acustică, ci poate să aibă efecte asupra a numeroşi
centri nervoşi şi chiar asupra întregului organism, provocând modificări biologice şi fiziologice.
În acest sens, ergoacustica are ca obiect studiul ambientului şi al efectelor acestuia asupra
activităţilor desfăşurate.
De asemenea, ergoacustica îşi propune să stabilească posibilele corespondenţe între tipul de
zgomot şi activitatea desfăşurată.
Zgomotul, înţeles în modul cel mai general, reprezintă o combinaţie haotică de sunete neplăcute,
jenante sau chiar dăunătoare.
Menţionăm însă că nu toate sunetele dau o impresie de jenă. De exemplu, sunetele care
marchează alte sunete dezagreabile determină prin ele însele o senzaţie agreabilă.
Totodată, nu trebuie neglijată subiectivitatea care intervine în aprecierea unui sunet, dacă este
zgomot sau nu.
Deci, zgomotul este constituit dintr-unul sau mai multe sunete, apreciate negativ sau dăunător.
Sunetul este rezultatul vibraţiilor unui corp, indiferent de starea lui de agregare, vibraţii care emit
fluctuaţii de presiune în direcţii şi cu viteze diferite, în funcţie de mediul în care circulă.
Sunetul (respectiv zgomotul) are trei dimensiuni fizice:
 frecvenţa sunetului;
 intensitatea sau tăria sunetului (nivelul de presiune sonoră);
 durata de acţiune a sunetului.

Intensitatea sau tăria sunetului

Este dimensiunea cea mai importantă a sunetului, deoarece ea condiţionează presiunea vibraţiilor
asupra organului auditiv şi, implicit, asupra organismului uman.
Nivelul senzaţiei auditive provocate de un zgomot în raport cu caracteristicile sale fizice se
exprimă în foni.
Deci unitatea de măsură absolută a zgomotului este fonul, iar unitatea relativă belul şi
subdiviziunea sa decibelul (dB).
Deci măsurarea pe scară decibelică se mai numeşte „măsurarea de intensitate sonoră", care dă
dimensiunile pur fizice ale sunetului, pe când fonul măsoară „nivelul de intensitate auditivă", care
ţine cont şi de influenţa frecvenţei sunetului asupra senzaţiei de intensitate. De aceea, intensitatea
sonoră şi nivelul de intensitate auditivă se suprapun peste sunetul cu o anumită frecvenţă (1.000 Hz).
Intensitatea şi frecvenţa sunetelor sunt în relaţie dependentă şi condiţionează percepţia şi
suportabilitatea zgomotelor.
Intensitatea maximă tolerabilă este în jur de 100 dB, dar ea scade o dată cu creşterea frecvenţei.

7
 În funcţie de intensitatea şi frecvenţa sunetelor, se poate determina suprafaţa de audibilitate care
se înscrie între cele două limite ale sale (figura 2).
 pragul de audibilitate;
 pragul senzaţiei dureroase.

Fig. 2 Relaţia dintre frecvenţa şi intensitatea sunetului2

Pragul de audibilitate este o mărime care caracterizează acuitatea auditivă a fiecărui individ.
Sunetele cele mai slabe pe care le poate auzi omul se numesc sunete de prag, iar pragul respectiv,
prag de audibilitate. De asemenea, facultatea de a distinge un zgomot determinat printre alte zgomote
este caracterizată prin pragul de audibilitate a acestui zgomot.

1.1. Măsuri pentru prevenirea şi combaterea zgomotului

În funcţie de scopul şi efectul lor, măsurile pentru prevenirea şi combaterea zgomotului pot fi
clasificate astfel:
 măsuri de prevenire a producerii zgomotelor dăunătoare la sursă;
 măsuri de prevenire a propagării zgomotelor;
 măsuri de reducere a intensităţii percepţiei senzoriale a zgomotelor;
 măsuri de înlăturare a efectelor patologice ale lucrului în mediu zgomotos.
În funcţie de natura lor, măsurile pentru prevenirea şi combaterea zgomotului pot fi clasificate
astfel:
 măsuri sociale:
 legi, norme, instrucţiuni de interzicere a avertizărilor sonore; zonarea şi
sistematizarea urbanistică şi rurală;
 norme pentru limita de vârstă în mediul zgomotos etc;
 măsuri tehnice:
 sisteme şi soluţii silenţioase pentru tehnologie, utilaje şi instalaţii;
 evitarea rezonanţei şi ecoului;
 dimensionarea atelierelor sau a spaţiilor de lucru;
 pereţi, tavan, planşeu din material fonoabsorbant;
 măsuri organizatorice:
 dispersarea şi dispunerea raţională a utilajelor;
 sisteme de comunicaţie, semnalizare şi informaţii eficiente;
 amplasarea raţională a surselor de zgomot;

2. Iluminatul

2
Viorel Lefter , Aurel Manolescu , Alecxandrina Deaconu (2010): Ergonomie, Editura Economica, p. 319
8
 Un alt factor de ambianţă fizică care exercită o influenţă deosebită asupra organismului uman,
asupra gradului de oboseală a executantului, precum şi asupra eficienţei activităţii acestuia, este
iluminatul.
Aproximativ 90% din cantitatea informaţiilor acumulate de om provin prin intermediul organului
vizual, ceea ce conduce la o solicitare importantă a acestuia şi, ca atare, trebuie protejat.
Lumina acţionează direct asupra metabolismului şi circulaţiei sângelui, iar solicitarea
îndelungată şi intensă, în special în condiţii ne corespunzătoare de iluminat, oboseşte ochii, ducând la
apariţia fenomenelor de:
 oboseală oculară;
 oboseală nervoasă.
Oboseala oculară reprezintă ansamblul fenomenelor care rezultă de pe urma solicitării unilaterale
şi intense a funcţiilor specifice aparatului vederii ca, de exemplu:
 oboseala muşchilor de acomodaţie (muşchii ciliari) datorată unei fixări asupra unor
obiecte prea mici, situate la mică distanţă;
 efectele pe care le au asupra retinei contrastele de luminanţă, în timp sau în spaţiu,
suportate pe durată mare.
Oboseala oculară se manifestă prin:
 dureri sau arsuri ale globului ocular;
 lacrimaţie;
 dureri de cap;
 diplopie (vedere dublă);
 scăderea capacităţii de acomodare la lumină;
 reducerea vitezei de percepere;
 diminuarea sensibilităţii la contraste;
 slăbirea acuităţii vizuale (calitatea pe care o posedă ochiul, într-un grad mai mult
sau mai puţin ridicat, de a distinge detaliile obiectelor şi se determină, în practică,
cu ajutorul optotipului).
Factorii principali care influenţează acuitatea vizuală sunt:
 contrastele;
 nivelul de iluminare;
 timpul de expunere.
Oboseala nervoasă apare atunci când o anumită activitate atrage după sine o solicitare intensă a
percepţiei vizuale, dar nu şi a aparatului optic sau a retinei.
Oboseala nervoasă se manifestă prin:
 diminuarea preciziei şi reducerea vitezei mişcărilor;
 scăderea capacităţii de percepţie vizuală;
 scăderea capacităţii de reacţie prin apariţia senzaţiei de indispoziţie;
 dureri de cap;
 ameţeală şi insomnie.
Aceste manifestări apar cu atât mai mult, cu cât părţile cele mai importante ale procesului vederii
sunt legate de funcţii nervoase, ochiul fiind numai receptorul razelor luminoase, pe când observaţia
vizuală conştientă îşi are sediul în creier.
Ţinând seama de importanţa şi efectele pe care le poate avea iluminatul în organizarea, este
necesar să se cunoască şi să se analizeze următoarele probleme:
 aspectele cantitative ale luminii
 fluxul luminos (energia radiantă emisă de un corp);
 iluminarea (raportul dintre fluxul luminos primit de o suprafaţă şi aria acestei
suprafeţe);
 aspectele calitative ale iluminatului:
 luminanţa (gradul de strălucire a unei suprafeţe sau luminozitatea suprafeţelor
înconjurătoare);
 uniformitatea luminii pe suprafaţa de lucru;
 direcţia luminii şi umbrele;
9
  fenomenul de orbire;
 compoziţia spectrală sau culoarea luminii;
 cele mai importante aspecte ale capacităţii vizuale:
 acuitatea vizuală (capacitatea ochiului de a distinge obiecte sau suprafeţe
foarte mici);
 sensibilitatea la contraste (capacitatea ochiului de a percepe diferenţele foarte
mici de luminanţa); această sensibilitate are următoarele legi de manifestare:
 este mai ridicată pentru suprafeţe mari;
 este mai ridicată pentru limite clare, decât pentru cele estompate;
 creşte odată cu creşterea luminanţei de fond;
 este mai ridicată atunci când zonele periferice ale câmpului vizual sunt
mai întunecoase decât regiunea centrală;
 viteza de percepţie (timpul care se scurge între prezentarea unui obiect şi percepţia
vizuală a acestui obiect).

Iluminatul artificial
Iluminatul artificial prezintă avantajul că poate avea nivel constant şi, în funcţie de necesităţi, i se
poate asigura permanenţa, dar este mai costisitor decât iluminatul natural.
Lumina artificială trebuie să fie cât mai apropiată de lumina naturală ca intensitate, culoare şi
radiaţii calorice. În acest sens, calitatea luminii artificiale depinde în mare măsură de corpurile sau
instalaţiile de iluminat.
După felul repartizării fluxului luminos (figura 3), instalaţiile de iluminat se clasifică în:
 sisteme de iluminat direct;
 sisteme de iluminat indirect; sisteme de iluminat mixt.

Fig. 3 Moduri de repartizare a fluxului luminos 3

Avantajele şi dezavantajele sistemului de iluminat direct:

 este cel mai economic, deoarece pierderile de flux luminos prin absorbţia de către tavan
şi pereţi sunt cele mai mici;
 prezintă dezavantajul unui nivel ridicat de strălucire, poate cauza fenomenul de orbire;
 iluminatul este neuniform şi apar umbre puternice;
 contrastul relativ mare între luminanţele încăperii şi luminanţa tavanului produce o
impresie vizuală neplăcută.
Avantajele şi dezavantajele sistemului de iluminat indirect:
 oferă o distribuţie uniformă a luminii, fără umbre şi fără strălucire;
 sursa de lumină se maschează astfel încât circa 90-100% din fluxul luminos radiat să fie
îndreptat spre tavan şi spre partea superioară a pereţilor, de unde este reflectat mai mult
sau mai puţin uniform spre suprafaţa de lucru;
3
Viorel Lefter , Aurel Manolescu , Alecxandrina Deaconu (2010): Ergonomie, Editura Economica, p. 335
10
  deoarece o parte din lumină este absorbită de tavan pentru a se putea realiza o bună
iluminare, este necesar ca tavanul şi partea superioară a pereţilor să fie de culoare
deschisă şi fără praf, pentru a avea un coeficient mare de reflexie;
 dă o lumină uniformă şi plăcută, eliminând aproape complet umbrele şi fenomenul de
orbire;
 fiind mai costisitor şi cel mai scump, nu se utilizează decât acolo unde umbrele sunt
dăunătoare.
Sistemul de iluminat mixt trimite 50/% din fluxul luminos radiat spre tavan şi 50% în jos. Acest
sistem de iluminat, alături de sistemele de iluminat semidirect şi semiindirect, îmbină avantajele şi
dezavantajele sistemelor de iluminat direct şi indirect.
În funcţie de dispunerea corpurilor de iluminat, iluminatul se clasifică în:
 iluminat general;
 iluminat local;
 iluminat combinat.
Iluminatul general:
 asigură o iluminare uniformă a
întregului spaţiu supus iluminării;
 corpurile de iluminat sunt instalate
în zona superioară a încăperii sau
pe tavan;
 se utilizează în încăperile în care
se lucrează în orice punct al
suprafeţei de producţie.

Datorită caracterului difuz al iluminatului general, acesta se aseamănă foarte mult cu iluminatul
natural, având o ambianţă plăcută.
Iluminatul local se realizează prin fixarea corpurilor de iluminat în imediata apropiere a
suprafeţelor de lucru.
Iluminatul local raţional nu se obţine numai printr-o iluminare suficientă, ci şi prin stabilirea
direcţiei luminii, în aşa fel încât să nu existe umbre.
Iluminatul local nu se poate folosi simplu, ci numai împreună cu iluminatul general, din cauza
diferenţei prea mari de iluminare dintre suprafeţele de lucru şi cele din jur, diferenţă care necesită
adaptarea ochiului omenesc, având un efect de disconfort vizual ce favorizează producerea
accidentelor.
Iluminatul local se recomandă:
 în cazurile în care se cere iluminarea intensă a suprafeţelor verticale sau a
secţiunilor;
 dacă executanţii sunt mai vârstnici etc.
Iluminatul combinat realizează o iluminare mai intensă a unei Suprafeţe prin combinarea
iluminatului local cu cel general.
Iluminatul combinat asigură:
 iluminare mai bună a suprafeţelor de lucru;
 înlătură umbrele;
 dă posibilitatea de a ilumina interiorul obiectelor de prelucrat;
 necesită cheltuieli de exploatare mai mici pentru valori mari ale iluminării;
Cap. 4 Factorii de ambianţă psihică, ambianţa cromatică

Un alt factor al mediului ambiant care influenţează atât gradul de oboseală a organismului, îl
constituie culorile sau ambianţa cromatică.
Ţinând seama de însuşirea culorilor de a influenţa şi modifica senzaţia de confort, cât şi de
efectele de ordin psihologic şi fiziologic pe care acestea le au asupra omului, s-a ajuns la noţiunea de
culori funcţionale.
11
 Din punct de vedere al modului de utilizare şi de acţiune asupra omului, culorile întrebuinţate în
cadrul mediului ambiant se pot clasifica în:
 culori funcţionale;
 culori convenţionale.
Funcţionalitatea culorilor în ambianţa generală este dată de efectele pe care acestea le au direct
asupra omului şi indirect asupra rezultatelor activităţii desfăşurate.
Efectele culorilor asupra omului sunt atât de ordin psihologic, cât şi de ordin fiziologic. Astfel,
s-a constatat în mod experimental că diferitele nuanţe de culori produc asupra oamenilor reacţii
psihice diferite. Din acest punct de vedere, culorile pot fi împărţite în trei grupe principale (figura 4):
 culori calde şi culori reci;
 culori stimulative, iritante şi culori liniştitoare;
 culori uşoare şi culori grele.

Culori calde şi culori reci

Aceste culori sunt determinate de asocierea care se face între lumina solară şi căldura focului, pe
de o parte, şi culorile roşu, portocaliu şi galben, pe de altă parte, sau între răcoarea apei, a mării, a
cerului şi a verdelui din natură, pe de o parte, şi culorile albastru şi verde, pe de altă parte.

Fig. 4 Clasificarea culorilor după efectul psihic

Culori stimulative, iritante şi culori liniştitoare

Nuanţele vii şi culorile calde sunt stimulative, încât prin acţiune prelungită aceste culori
provoacă oboseala, iar nuanţele pastel şi culorile reci sunt liniştitoare, producând efecte calmante.

12
 Culori uşoare şi culori grele
Aceste culori dau senzaţia de uşor (culorile deschise) şi respectiv senzaţia de apăsare şi greutate
(culorile închise).
În acelaşi timp, culorile închise dau senzaţia de apropiere, iar culorile deschise dau senzaţia de
depărtare.
Toate aceste efecte psihologice ale culorilor sunt determinate de adaptarea milenară a
organismului la condiţiile naturale ale ambianţei. Ele se bazează pe procese ale subconştientului şi
sunt determinate de asocierile cu evenimentele trăite sau trecute. De aceea, aceste efecte psihice ale
culorilor modifică afectivitatea şi dispoziţia psihică, iar prin aceasta, întregul comportament al
omului.
În afară de efectele psihologice, s-a constatat totodată că unele culori determină modificări de
ordin fiziologic în organismul uman.
 Alb
Albul este culoarea puritatii, a inocentei si este asociat elementului metal. Alb inseamna si
stralucire, vindecare, nevinovatie, sinceritate, inocenta si lumina. Este simbolul tineretii si al
frumusetii eterne. Daca mobilierul si accesoriile sunt albe, se recomanda o pardoseala de nuanta
inchisa.
Efecte ale culorii alb:
Albul insuflă energie, expansivitate si pace. Se considera ca aceasta culoare alina durerile
reumatice si lasa relaxarea sa patrunda in corp. Albul exclusiv, obsedant, inspira ideea de raceala
si este chiar deprimant, lasand impresia rece „de spital”. 
Recomandari ale culorii alb: 
- O culoare ce se poate utiliza oriunde: living, dormitor, baie sau hol. Zugravirea bailor sau
holurilor in alb va crea impresia de spatiu.
- Mobilierul alb ofera eleganta oricarei camere, living sau dormitor. Folosit excesiv, transmite
sobrietate, dar poate fi si obositor, prin stralucirea cauzata de reflexia totala a luminii.

13
  Roșu
Asociat cu elementul foc, rosul este cea mai puternica culoare din toata gama coloristica si
capteaza foarte repede atentia. Simbolizeaza caldura, foc, iubire, pasiune, vigoare, entuziasm si
agresivitate. A fost asociat si cu ideea de lupta si inflacarare. Pentru unii, rosul reprezinta culoarea
furiei. 
Efecte ale culorii roșu:
Fiind o culoare dinamica, rosul incita la actiune si are efect de stimulator pe plan psihomotor si
intelectual. Poate mari presiunea sangelui, ritmul respiratiei si, conform studiilor medicale,
influenteaza nivelul de adrenalina. Are meritul de a predispune la optimism si de a stimula
oamenii sa ia decizii rapide. Rosul este o culoare foarte intensa care naste sentimente extreme. 
Recomandări ale culorii roșu:
Culoare incitantă, rosul este indicat pentru camerele de zi. Designerii de interior recomanda
utilizarea acesteia mai mult pentru a sublinia ceva si nu ca o culoare principala.
 Verde
Verdele este culoarea naturii si primaverii si se asociaza cu elementul lemn. Simbolizeaza pace,
speranta, odihna, multumire, liniste, tinerete,
refugiu si echilibru. Aceasta culoare exprima
concentrare, siguranta si introspectie. Aflat la
hotarul dintre culorile calde si cele reci, verdele
invita la intimitate si buna dispozitie. 
Efecte ale culorii verde:
- verdele faciliteaza deconectarea nervoasa,
relaxeaza si inspira. Este o culoare utila pentru
cei care sufera de hipertensiunea sau alte
probleme ale inimii. De asemenea, are efect de
liniste, buna dispozitie, echilibru si siguranta.
Specialistii o indica persoanelor creative, cum ar fi
pictorii. 
Recomandări ale culorii verde:
Verdele se poate folosi cu succes in diferite incaperi din locuinta ta, indeosebi in dormitor si
baie, deoarece sunt spatii destinate relaxarii. Nuantele deschise sunt potrivite pentru dormitoare,
iar nuantele derivate pentru sufragerii. Vopsirea peretilor din dormitor in verde va induce o stare
de liniste, buna dispozitie si speranta. Decorarea unei camere pentru cei mici in verde este
indicata, deoarece chiar si folosita excesiv, nu creeaza nervozitate.

 Albastru
Albastrul este culoarea cerului si emana siguranta si optimism. Este asociat cu ideea de puritate
spirituala, delicatete, credinta, raceala, nostalgie. Albastrul deschis sugereaza setea de cunoastere,
odihna, liniste si relaxare. Albastrul inchis adauga spiritualitate si intuitie. Albastrul asigura, unei
incaperi luminoase, o atmosfera de prospetime. 
Efecte ale culorii albastru:
- aceasta culoare are efect asupra proceselor de inhibitie si de incetinire a ritmului activitatii,
indeamnă la concentrare, liniste interioara, seriozitate si meditatie. Este utila in cazul problemelor
de hipertensiune, stres, insomnie sau anxietate. Relaxeaza si improspateaza si aduce sentimente de
siguranta.
Recomandări ale culorii albastru:
14
 - numit si „culoarea sufletului”, albastrul are un rol calmant si relaxant si de aceea este recomandat
special pentru dormitor. Vopsirea peretilor in albastru este cea mai potrivita alegere pentru acest
spatiu destinat odihnei. Intrucat albastrul este asociat cu apa, aceasta culoare reprezinta o optiune
excelenta si pentru bai. Aici se pot face combinări de albastru si bleu deshis. Tonurile inchise ajuta
la crearea unei atmosfere reci, dar liniștite.

Mobilierul de depozitare

Orice tip de mobilă are, precum se stie, o anumită valoare estetica, pe care i-o confera designul si
forma, valoarea subordonata, insa, indeplinirii altor doua functiuni principale: aceea de asigurare a
confortului (odihna, etc) si aceea de depozitare  a diferitelor obiecte dintr-o locuinta.

Indiferent de natura obiectelor respective designul acestora se subsumeaza unei cerințe

primordiale: ergonomia.
Dacă în deceniile anterioare,
estetica era prima în  crearea formei, în
zilele noastre, scopul principal este
acela de a i se asigura utilizatorului
maximum de confort  in folosirea unui
obiect,  indiferent de natura acestuia.
Totul trebuie sa fie, prin urmare, usor
accesibil, functional, confortabil, cat
mai comod; aceste criterii opereaza din
plin si in cazul pieselor de mobilier.
Astfel, mobila de depozitare trebuie
construită în acord cu o serie de reguli
ergonomice. Obiectele care urmeaza sa
fie depozitate nu trebuie numai sa încapă foarte bine in interiorul acestor corpuri de mobile, dar e
necesar ca si accesul la ele sa fie cat mai facil.
Obiectele se împart, după folosință, în trei mari categori: obiecte, obiecte comune intregii familii
(lenjeria de pat, geamantane, cartile) si, în fine, obiecte necesare servirii mesei și întreținerii
curateniei (vesla, tacamurile, asiratorul, electrocasnice, etc).
Această diversitate de obiecte determină diferite tipuri de mobilă pentru depozitare: mobila
pentru păstrarea hainelor (dulapuri obisnuite, suprapuse sau înzidite), mobila pentru depozitarea
obiectelor de bucatarie (dulapuri obisnuite sau suspendate), mobila pentru pastrarea obiectelor de uz
casnic (comode, dulapuri ingropate in structura).
Înălțimea optimă pentru depozitare rezultă din următoarele date generale:
- până la 0,50m (de la nivelul pardoselii) se află o zonă cu acces mai dificil, deoarece
vizibilitatea este mai redusa, obligandu-ne sa ne aplecam sau sa ingenunchiem;
- între 0,50m – 1,80m este zona cu vizibilitatea cea mai buna (nu este necesar sa ne modificam
pozitia corpului pentru a vedea ce se afla inauntru). Este, prin urmare, zona cea mai recomandabila
pentru depozitarea obiectelor cu utilizare zilnica;
- zona situate intre 1,80 – 2,20 m este rezervata obictelor care se folosesc mai rar
(geamantane,articole sortive,  articole de sezon);
- peste 2,20 m se afla zona obiectelor cu folosire foarte rara (materiale de camping, perne, paturi,
pilota de rezerva).

15
 Depozitarea obiectelor se face in in fiecare incapere in raport cu destinatia pe care o are aceasta.
Spre exemplu, in vestibule se pastreza: peria de haine,  umbrelele, in suporturi speciale si trusa de
pantofi,  intr-o caseta care poate servi drept taburet la incaltare sau descaltare.
Îmbrăcămintea se păstrează atârnată pe umerașe agățate pe bare rotunde, orizontale, care se
dispun perpendicular pe deschidere (solutia cu pastrarea hainelor paralele cu usa este nepractica si se
foloseste numai in cazul dulapurilor cu o adancime mai mica de 60 de cm).
Dulapurile sunt, in general, cele mai mari spatii de depozitare si cele mai frecvent utilizate.
Foarte modern si economicos este dulapul înzidit. El reprezinta mobilierul fix al locuintei si este, de
obicei, amplasat în dormitor. In sertarele suprapuse ale comodei se pot pastra lenjeria, prosoapele,
diferite accesorii si alte obicte marunte. Sertarele toaletei pot adaposti o serie de obiecte de toaleta cu
specific feminin. Noptierele nu sunt mobile de depozitare, dar pe ele trebuie sa se poata amplasa o
veioza, o carte sau un pahar cu apa. Camera de zi nu este detinata depozitarii obiectelor. Cel mult,
poate cuprinde un mini suport pentru reviste, o masa pentru televizor si aparatura audio, cu
compartimentari pentru casete video, audio, compact – discuri. De asemenea, aici poate fi amenajat si
un minibar. Biblioteca trebuie trebuie sa cuprinda rafturi pentru depozitarea cartilor, cu latimea
minim 18 cm si de maximum 40 cm. Lungimea unui raft nu trebuie sa depaseasca 1m (pentru ca
greutatea cartilor sa nu-l inconvoaie), iar spatiul minim intre rafturi  este de 25 de cm. Cu functia de
depozitare, in bucatarie  sunt prezente cel mai adesea corpurile suspendate (pentru vesela, pahare si
servicii de cafea), dulapurile inferioare, care folosesc uneori si ca blat de lucru si (dupa caz) lada
coltar.
În debara, intr-un dulap in perete special construit, inalt si ingust, se depoziteza aparatele si
ustensilele folosite pentru intretinerea curateniei (aspirtorul, masa de calcat, matura, etc).
În baie se pot amplasa dulăpioare suspendate (50x30x30), pentru pastrarea prosoapelor si a
diferitelor obiecte de toaleta.
Mobila de depozitare este indispensabila, dar, tocmai pentru că aici principiul utilitatii primează
față de cel al esteticului, ea trebuie sa fie cât mai discretă cu putință.
Dacă e posibil, poate fi, mascată:
- pe usile dulapurilor pot fi mascate oglinzi,
- corpurile suspendate dintr-o bucatarie pot disparea: o vesela eleganta poate fi etalata si pe
niste rafturi inguste,  deschise (vertical sau orizontale).
- un dulap pentru depozitarea hainelor pe umerase poate fi desfiintat, recurgandu-se la o
rezolvare la fel de practică: la capatul unor sfori pot fi legate niste inele de care se agata
umerasele paralele si lipite de perete; peste acestea se poate trage o draperie sau un
paravan.

Cap. 5 Microclimatul

1. Factorii determinanţi ai condiţiilor de microclimat

Realizarea unor condiţii de microclimat corespunzătoare presupune păstrarea echilibrului termic
între organism şi mediu.
În acest context, menţionăm faptul că, pentru desfăşurarea normală a proceselor vitale, corpul
uman are nevoie de o temperatură internă perfect constantă, care se situează în jurul a 37° C.
16
 Periferia corpului reprezintă, un rezervor care protejează interiorul organismului uman de
fluctuaţii de temperatură, rezervor de căldură ce poate să absoarbă sau să cedeze o anumită cantitate
de căldură fără ca organismul să perceapă modificările ce survin. Astfel, menţinerea temperaturii
interne la nivel constant şi adaptarea celei exterioare la cea internă se realizează prin sistemul
termoreglator al organismului, format din sânge, glande sudoripare, sistemul muscular, sistemul
nervos şi piele.
Există, deci, schimburi termice constante între corpul omenesc şi mediul ambiant, determinate,
pe de o parte, de mecanismele de adaptare fiziologică, iar pe de
altă parte, de legile fizice ale transmiterii căldurii.
Schimburile de căldură dintre corpul omenesc şi mediu se
pot produce prin:
 convecţie (schimbul de căldură dintre suprafaţa
corpului şi un curent de aer);
 conducţie (schimbul de căldură determinat de
conductibilitatea termică a obiectelor şi a mediului care
vin în contact cu pielea);
 evaporare (are mai ales sensul unei cedări de căldură);
 radiaţie (schimbul de căldură între corpul omenesc,
pereţi şi diversele obiecte care îl înconjoară şi absorb sau
reflectă căldură).
Umidificator

2. Efectele (consecinţele) factorilor de microclimat

Solicitarea organismului uman, ca urmare a condiţiilor de microclimat în care se desfăşoară o
anumită activitate, poate avea o gamă largă de intensităţi, în funcţie de gradul de perturbare a
echilibrului termic. Un bilanţ termic pozitiv sau negativ antrenează o acumulare de căldură sau un
deficit de căldură în părţile periferice ale corpului şi creează o senza ţie de disconfort. Această
senzaţie joacă un rol deosebit în procesul biologic de reglare, omul având posibilitatea să ia măsurile
necesare pentru restabilirea echilibrului termic perturbat de o cauză externă.
În general, temperatura de lucru se poate considera normală între următoarele limite:
 18-24°C, intervalul de confort în perioada de vară;
 17-22°C, intervalul de confort în perioada de iarnă.

În zona noastră climatică, măsurile de izolare termică a locuinţei nu sunt suficiente pentru a
menţine confortul termic în anotimpul rece. Câteva luni pe an, încălzirea locuinţei este o necesitate.
Fără acest lucru, solicitările termice ale organismului ar fi foarte mari, ar depăşi capacitatea lui de
termoreglare şi ar produce îmbolnăviri datorate frigului.

Cerinţele sanitare ale încălzirii:

17
 - ambianţa termică să corespundă la 17-21 grade de
temperatură efectivă corectată; 
- temperatura aerului să nu prezinte variaţii mai mari decât cele care
sunt stimul adecvaţi pentru sistemul de termoreglare (variaţii de 1-2
grade C pe orizontală şi de 3 grade C pe verticală între podea şi la
1,5 m deasupra ei); 
- temperatura pereţilor interiori nu trebuie să aibă variaţii mai mari
de 3 grade C faţă de temperatura aerului; 
- umiditatea relativă să nu scadă sub 35 %; 
- să nu prezinte risc de accidente şi nocivităţi (incendiu, zgomot,
poluarea aerului).

Termostat

Incălzirea poate fi locală şi centrală:

1. Incălzirea locală - diferite tipuri de sobe. Avantajele constau în faptul că realizează o
temperatură ambiantă ce corespunde nevoilor individuale şi o bună ventilaţie a încăperilor prin tirajul
realizat.
Dezavantajele constau în încălzirea neuniformă, cu diferenţe mari de temperatură, murdărirea
încăperilor, poluarea aerului, pericolul de incendiu, consum de energie umană.
2. Incălzirea centrală - instalaţii de conducte cu insuflare de aer cald, calorifere cu apă caldă sau
cu vapori de apă, panouri radiante.
Avantajele sunt reprezentate de nivelul ridicat şi uniform al temperaturii corpurilor de încălzire,
nu poluează aerul, nu murdăreşte încăperea, are bun randament de utilizare a combustibilului, evită
pericolul de incendiu şi consumul de energie umană.

18
 Concluzii

Corpurile de iluminat speciale accentuează obiectele de decor, tablourile, dar creează și ambianță
în același timp. Îmbinarea luminii candelabrelor sau a spoturilor cu lumina generata de lampile de
masa cu design simplu va obține un efect garantat. Pentru accentuarea pieselor dorite se poate
decurge la focalizarea luminii asupra acestora.
Iluminatul locuinţei reprezintă un factor de mediu de prim ordin pentru funcţia vederii şi, prin
intermediul ochiului, pentru întregul organism.
Unele culori pot produce unele modificări de ordin fiziologic în organismul uman, precum:
 culoarea roşu face să crească tensiunea musculară, stimulează presiunea sângelui şi ritmul
respiraţiei;
 culoarea albastru face să scadă tensiunea musculară şi a sângelui, calmează respiraţia şi
frecvenţa pulsului;
 culoarea galben are acţiunea favorabilă asupra metabolismului;
 culoarea portocaliu favorizează digestia, accelerează pulsaţiile inimii şi menţine presiunea
sanguină;
 culoarea verde scade presiunea sângelui şi calmează respiraţia şi frecvenţa pulsului etc.
Culorile creează stări, influențează comportamente și transmit anumite mesaje. De aceea, nu
numai in vestimentație, ci și in amenajarile interioare, rolul culorilor este crucial. Prin utilizarea
adecvată a unei colori se poate obține nu doar un decor confortabil, primitor și de bun gust, ci și
unul original.
Toți avem imaginație, iar dacă ne-o forțăm puțin, vom găsi soluții ingenioase de economisire a
spațiului, astfel încât să fim încântați de locul în care trăim.

19
 Bibliografie

1. Cărţi de specialitate
 Viorel Lefter , Aurel Manolescu , Alecxandrina Deaconu (2010): Ergonomie,
Editura Economica;
 Dumitrescu Andrei, (2001): Ergonomie, Editura Bren;
 Draghici A., Ergonomie – suport de curs, Universitatea Politerhnica din Timişoara
 Maria Moldovan (1993): Ergonomie, Editura Didactică si Pedagogică;
2. Adrese web
 http://ro.wikipedia.org/
 http://www.vreaumobila.ro/blog/mobilier-depozitare.htm
 http://designocalm.com/
 http://www.ergonomie.ro

20