ALICE MILLER

DESPRE IERTARE: EXPERIENTA ELIBERATOARE A DUREROSULUI ADEVAR

Copilul maltratat şi neglijat este absolut singur, în întunericul confuziei şi spaimei, înconjurat de aroganţă şi
ură, privat de drepturi şi de limbaj, cu iubirea şi încrederea înşelate, dispreţuit, umilit, batjocorit în durerea
lui, lipsit de orientare, fără sprijin, orb, lăsat fără milă la discreţia puterii adultului ignorant, total lipsit de
apărare.

Intreaga lui fiinţă ar vrea să-şi urle furia, să-şi exprime revolta şi să strige după ajutor. Dar exact asta nu are
voie să facă. Toate reacţiile normale, prevăzute de natură pentru autoapărare, îi sînt interzise. Dacă nu-i vine
în ajutor nici un martor, aceste reacţii normale ar accentua şi prelungi chinurile copilului, care ar putea şi să
moară din cauza lor.

Astfel, impulsul sănătos de a protesta împotriva inumanităţii trebuie reprimat. Copilul încearcă să-şi şteargă
din memorie, să radieze tot ce i se întîmplă, pentru a expulza din conştient revolta arzătoare, furia şi spaima
şi suferinţa insuportabilă – pentru totdeauna, cum speră el. Ceea ce rămîne este un sentiment apăsător al
propriei vinovăţii – chiar şi atunci cînd copilul nu e forţat să sărute mîna care l-a bătut şi să ceară iertare. Din
păcate acest lucru se întîmplă mai des decît ne imaginăm.

Copilul torturat continuă să trăiască în interiorul adultului care a supravieţuit torturii, o tortură care s-a
încheiat cu refularea totală. El trăieşte cu întunericul spaimei, al opresiunii şi ameninţărilor. Cînd toate
încercările lui de a-l determina pe adult să asculte povestea copilului au eşuat, el recurge la limbajul
simptomelor pentru a se face auzit, aşa apar dependenţa de droguri (tutun, alcool etc.), psihozele,
criminalitatea. In caz că adultul începe să intuiască oarecum de ce suferă şi va întreba specialişti dacă
problemele lui au o legătură cu copilăria, va primi în cele mai multe cazuri asigurări că e prea puţin probabil
să fie aşa. Si chiar dacă ar fi aşa, atunci trebuie să înveţe să ierte, i se spune că resentimentul faţă de trecut îl
îmbolnăveşte.

În grupurile de acum familiare în care toxicomanii şi rudele lor se duc împreună la terapie, majoritatea
terapeuţilor le spun acelaşi lucru: iertarea este o condiţie pentru „succesul“ terapiei, numai dacă-ţi ierţi
părinţii pentru tot ceea ce ţi-au făcut te poţi vindeca. Chiar dacă părinţii erau alcoolici, chiar dacă te-au
maltratat, ţi-au inoculat îndoieli, te-au exploatat, te-au bătut şi te-au împovărat peste măsură, trebuie să le
ierţi totul, altfel nu ţi se vindecă boala. Această ipoteză le pare tuturor atît de normală, încît nu e pusă mai
nicăieri la îndoială – dar exact acest lucru ar fi imperios necesar. Există multe programe care se intitulează
„terapie“, a căror bază constă în a învăţa mai întîi să-ţi exprimi sentimentele, pentru a vedea ce s-a întîmplat
în copilărie. Dar după aceea urmează obligatoriu „travaliul de iertare“, despre care se pretinde că ar fi
necesar pentru procesul vindecării. Mulţi oameni care au SIDA sau sînt toxicomani mor în urma eforturilor
inumane de a ierta atît de multe. Ceea ce nu realizează este că de fapt ei doar încearcă să păstreze intacte
refulările copilăriei. Căci iertarea nu dizolvă ura şi ura de sine, ci doar le astupă într-un mod foarte
periculos.

Unii terapeuţi se tem de acest adevăr. Ei lucrează sub influenţa diverselor interpretări adunate din religiile
occidentale şi orientale care predică iertarea din partea fostului copil maltratat. Prin asta ei creează un nou
cerc vicios pentru oameni care, de la cea mai fragedă vîrstă, au fost prizonierii cercului vicios al pedagogiei.
Si prin asta ei înţeleg „terapie“, cînd în realitate îi atrag pe acei oameni într-o capcană din care nu există
scăpare, aceeaşi capcană care cîndva i-a împiedicat să-şi exprime cele mai normale proteste şi deci le-a
cauzat boala!! Aceşti terapeuţi, prizonieri ai sistemului pedagogic, nu-i pot ajuta pe pacienţi să-şi rezolve
consecinţele traumatizării suferite şi atunci le oferă în schimb moralism tradiţional.

Cunosc cazul unei femei a cărei mamă fusese abuzată sexual atît de tatăl cît şi de fratele ei. Crescută într-o
şcoală de călugăriţe, această femeie învăţase pe de rost „binecuvîntarea iertării“ şi continua să-şi respecte

-1-
tatăl şi fratele fără pic de amărăciune. Pe cînd fiica ei era copil mic, această femeie o lăsa în „grija“ nepotului
ei, care avea 13 ani, ea ducîndu-se liniştită la cinema cu soţul ei. In absenţa ei, nepotul pubertin îşi satisfăcea
nevoile sexuale cu trupul fetiţei. Mai tîrziu, cînd fata devenită femeie a căutat ajutor într-o psihoterapie,
analistul i-a spus că în nici un caz nu trebuie s-o acuze pe mama ei, căci totul se întîmplase fără intenţii rele,
mama ei nu avusese nici o idee că nepotul ei abuza sexual de copilul ei în mod regulat. Se părea că mama nu
ştiuse nimic. Cînd copilul ei începuse să dea semne de dereglări alimentare, ea consultase îngrijorată mai
mulţi medici, care au asigurat-o că dereglările erau cauzate de „creşterea dinţilor“. In felul acesta, roţile
maşinăriei iertării funcţionau aproape perfect – cu preţul adevărului şi al vieţii tuturor celor implicaţi. Din
fericire, ele nu funcţionează întotdeauna aşa bine.

In cartea ei absolut remarcabilă „Oglinda de obsidian: o vindecare matură după un incest“ (Seattle 1988),
Louise Wisechild descrie cum a reuşit să-şi descifreze mesajele şi limbajul trupului şi în consecinţă să-şi
descifreze sentimentele, astfel încît cu timpul a fost capabilă să-şi elibereze copilăria de sub reprimare. Acest
lucru a avut loc într-o terapie eficace, implicînd terapie fizică şi protocoale scrise ale experienţelor
respective, în timpul pregătirii ei pentru meseria de fizioterapeută. Treptat, ea a descoperit ceea ce eliminase
din conştient: că bunicul ei abuzase sexual de ea cînd ea avusese 4 ani; că ulterior un unchi pervers de
asemenea profitase de ea (era fratele mamei, acelaşi care profitase şi de mama ei), iar apoi fusese violată de
tatăl vitreg. Intrucît modelul autodistructiv nu fusese încă eliminat doar prin conştientizarea faptelor, ea a
găsit o terapeută pe care a rugat-o s-o însoţească pe acest drum înspăimîntător al descoperirii de sine.
Ignorînd faptele, terapeuta i-a spus într-o zi: Dacă nu vă iertaţi mama, n-o să vă puteţi ierta niciodată nici pe
dvs. înşivă“. In loc s-o ajute pe pacientă să se elibereze de sentimentele de vinovăţie cu care fusese
împovărată, ceea ce ar fi fost scopul terapiei, i s-a pus în cîrcă încă o obligaţie, care să cimenteze definitiv
sentimentele de vinovăţie! Din păcate, cu un act religios de iertare nu se poate elimina o matrice de
comportament autodistructiv.

De ce ar fi trebuit această femeie să-şi ierte mama, după ce treizeci de ani se luptase pentru a obţine protecţia
acesteia, iar mama ei nu făcuse nici cel mai mic efort pentru a vedea ceea ce-i făcuse ea fiicei ei? Odată, cînd
fiica ei – paralizată de spaimă şi oroare – se afla sub greutatea imensă a trupului unchiului ei, o întrezărise în
oglindă pe mama ei care se apropia de uşă. Copilul spera că va fi salvat, însă mama făcuse stînga împrejur şi
dispăruse. Cînd Louise devenise adultă, o auzise pe mama ei afirmînd că se teme atît de tare de acel unchi al
Louisei încît numai în prezenţa copiilor îl suportă. Cînd fiica a încercat să-i povestească mamei că fusese
violată de tatăl vitreg, mama i-a scris că nu vrea s-o mai vadă niciodată. Chiar şi în asemenea cazuri
strigătoare la cer, cererea de a ierta, care împiedică succesul unei terapii, nu este văzută în adevărata ei
absurditate! Ce poate aduce bun această pretenţie în afară de liniştirea conştiinţei terapeutului?

Acest exemplu demonstrează cît de nocivă este o singură propoziţie fundamental greşită, dar adînc ancorată
în tradiţie, tocmai pentru că ne este binecunoscută din fragedă copilărie. Pacientul e convins că terapeutul
face o asemenea afirmaţie bazîndu-se pe o experienţă dovedită şi crede în această „autoritate“. Pacientul nu
ştie şi îi este aproape imposibil să afle că această afirmaţie ascunde doar teama terapeutului în faţa abuzului
suferit de el însuşi din cauza propriilor părinţi. Cum poate pacientul să scape de sentimentele de vinovăţie în
asemenea împrejurări? Acestea vor fi doar accentuate, accentuînd la rîndul lor boala şi depresia.

Predicarea iertării dezvăluie natura pedagogică a unor terapii. In plus, scoate la iveală neputinţa
predicatorilor. Pe undeva e ciudat că se intitulează terapeuţi cînd termenul „preoţi“ ar fi mai potrivit. Ceea ce
rezultă în final este perpetuarea orbirii inoculate în copilărie, orbire pe care o adevărată terapie ar putea-o
vindeca. Ceea ce li se repetă pacienţilor – pînă cînd ei încep să creadă, iar terapeutul s-a „îmblînzit“ – este:
„Ura te îmbolnăveşte. Trebuie să ierţi şi să uiţi. Atunci te vei face bine.“ Dar se pierde din vedere că nu ura
i-a dus pe pacienţi la o disperare mută în copilărie, înstrăinîndu-i de propriile sentimente şi nevoi, ci tocmai
acest moralism cu care au fost permanent împovăraţi, în loc să aibă reacţiile normale de furie şi să se poată
revolta la momentul potrivit împotriva nedreptăţii şi răului care le era făcut.

-2-
Din proprie experienţă pot spune că ceea ce m-a eliberat în final de trecut a fost exact contrariul iertării,
adică revolta împotriva maltratării suferite, recunoaşterea şi condamnarea opiniilor şi acţiunilor greşite ale
părinţilor mei şi în sfîrşit articularea propriilor mele nevoi. In copilăria mea aceste lucruri fuseseră ignorate
în numele unei „bune educaţii“ şi eu însămi învăţasem să le ignor decenii întregi pentru a fi copilul „bun“ şi
„tolerant“ pe care şi-l doreau părinţii mei. Astăzi însă ştiu: întotdeauna am simţit nevoia să demasc şi să lupt
împotriva părerilor şi atitudinilor pe care le consideram distrugătoare de vieţi, oriunde le întîlneam, şi să nu
le tolerez. Insă nu puteam face acest lucru înainte de a fi simţit şi conştientizat ceea ce mi se făcuse mie în
trecut. Impiedicîndu-mă să simt durerea, ordinul moral religios de a ierta nu făcea decît să obstrucţioneze
procesul de vindecare. Indemnul de „bună purtare“ nu are nimic de-a face cu o terapie sau cu o viaţă de
calitate. Pentru mulţi oameni care caută ajutor, acest îndemn închide calea spre libertate. Unii terapeuţi se
lasă ghidaţi de propria lor teamă – teama copilului maltratat faţă de răzbunarea părinţilor – şi de speranţa că
buna lor purtare le va aduce într-o bună zi iubirea pe care părinţii lor le-au refuzat-o o viaţă întreagă. Preţul
pe care-l plătesc pacienţii pentru această speranţă iluzorie este într-adevăr mare.

Refuzînd să iert, renunţ la iluzii. Un copil maltratat nu poate trăi fără iluzii. Dar un terapeut adult trebuie să
fie în stare să controleze situaţia. Pacienţii lui ar trebui să fie capabili rostească întrebarea: „De ce să iert cînd
nu mi-o cere nimeni? Adică părinţii mei refuză să înţeleagă şi să ştie ce mi-au făcut, deci de ce eu aş
continua să-i înţeleg şi să-i iert pe parinţii mei şi ce s-a întîmplat în copilăria lor prin ani întregi de
psihanaliză şi analiză tranzacţională? La ce bun? Pe cine ajută asta? Asta nu-i ajută pe părinţii mei să vadă
adevărul. In schimb mă împiedică pe mine să-mi trăiesc adevăratele sentimente, sentimente care mi-ar
înlesni accesul la adevăr. Dar sub clopotul iertării sentimentele nu pot şi nu au voie să trăiască.“ Din păcate
asemenea reflecţii nu sînt frecvente în cercuri terapeutice în care iertarea este legea supremă. Singurul
compromis care sa feca acolo constă în diferenţierea între formele „greşite“ şi cele „corecte“ ale iertării, iar
acele terapii cer numai formele „corecte“, acest scop neputînd fi pus sub semnul întrebării.

Am întrebat mulţi terapeuţi de ce pornesc de la premiza că trebuie neapărat să iertăm ca să ne recăpătăm

sănătatea, dar nu am primit nici un răspuns. Probabil că ei nu se îndoiseră niciodată de acest imperativ,
deoarece îl consideraseră la fel de firesc precum abuzurile în care crescuseră. Nu-mi pot imagina că o
comunitate în care copiii nu sînt maltrataţi, ci iubiţi, respectaţi şi protejaţi, ar cultiva ideologia iertării pentru
cruzimi de neiertat cum ar fi bătaia. Această ideologie este indisolubil legată de porunca „Să nu vezi!“ şi de
repetarea asupra noii generaţii a cruzimilor trăite de părinţi. Copiii noştri plătesc preţul orbirii noastre.
Teama de răzbunarea părinţilor este stîlpul de bază al „moralei“ noastre.

Intr-o terapie lipsită de intenţia de a „educa“ se poate pune capăt acestei ideologii fatale, căci cu ajutorul
adevărului cei care au supravieţuit maltratărilor se pot elibera de urmările acestora. O terapie efectivă nu
este continuarea „educaţiei“, ci elucidarea rănilor acesteia, în scopul eliminării consecinţelor nefaste ale
„educaţiei“. Terapia trebuie să-i mijlocească pacientului accesul la propriile sentimente pentru tot restul
vieţii lui, fiindcă numai asta îl poate ajuta să se orienteze şi să nu se mai înstrăineze de el însuşi. Apeluri
moralizatoare nu fac decît să-l îndepărteze de adevăr.

Un copil îşi poate ierta părinţii dacă ei la rîndul lor sînt pregătiţi să-şi recunoască şi să-şi accepte greşelile.
Imperativul de a ierta poate fi însă un pericol pentru terapie, chiar dacă e o expresie a culturii noastre.
Maltratarea copiilor este la ordinea zilei şi de aceea asemenea greşeli sînt bagatelizate de către majoritatea
adulţilor. Actul iertării gratuite poate avea consecinţe negative nu numai asupra individului, ci asupra întregii
societăţi, deoarece presupune muşamalizarea opiniilor şi atitudinilor greşite şi implică tragerea unei perdele
întunecate peste realitate ca să nu se mai poată vedea ce se petrece dincolo.

Posibilitatea schimbării depinde de existenţa unui număr suficient de „martori iniţiaţi“ pentru a crea o plasă
de siguranţă pentru conştientizarea mărită a celor care au fost maltrataţi în copilărie, astfel încît ei să nu cadă
în negura uitării, din care vor ieşi mai tîrziu fie criminali, fie bolnavi psihic. Prinşi la timp în această plasă de
siguranţă a „martorilor iniţiaţi“, aceşti copii pot creşte devenind adulţi conştienţi, adulţi care trăiesc CU

-3-
propriul trecut şi nu împotriva lui şi care vor fi capabili să facă tot ce le stă în putere pentru a crea un viitor
mai uman pentru noi toţi.

S-a dovedit deja ştiinţific că plînsul cauzat de suferinţă, durere şi teamă eliberează nu numai lacrimi, dar şi
hormoni care contribuie la relaxarea corpului. Evident că asta nu echivalează cu o terapie. Cu toate acestea, e
o descoperire importantă care ar trebui luată în considerare de toţi terapeuţii. Pînă acum de cele mai multe ori
se întîmplă contrariul. Pacienţilor li se dau tranchilizante pentru a-i calma şi pentru a-i împiedica să capete
acces la cauzele simptomelor. Problema cu pedagogia medicală este că toţi cei implicaţi, instituţii şi
specialişti, nu doresc în nici un caz să ştie de ce se îmbolnăvesc oamenii sau de ce ajung în închisori.
Rezultatul acestui refuz este că nenumăraţi oameni cu boli cronice umplu ani de zile închisorile sau clinicile
şi guvernele cheltuie miliarde pentru păstrarea secretelor. Cei afectaţi nu au voie cu nici un chip să realizeze
că pot fi ajutaţi să înţeleagă limbajul copilăriei şi al propriului trup şi în felul ăsta să-şi reducă sau chiar să-şi
vindece bolile. Dacă am avea curajul să ne confruntăm cu faptele în legătură cu refularea maltratării copiilor
şi consecinţele acesteia, acest lucru ar fi posibil. O singură privire asupra literaturii de specialitate pe acest
subiect ne arată însă că acest curaj lipseşte. In schimb literatura e plină de apeluri la bunele noastre intenţii, e
plină de tot felul de sfaturi neutre şi neverificabile şi, mai presus de toate, de predici care ne cer să uităm şi să
iertăm toate cruzimile pe care le-am suferit în copilărie. Si dacă asta nu are efect, n-are decît să plătească
statul toată viaţa pentru îngrijirea invalizilor şi a bolnavilor cronici, deşi adevărul i-ar putea vindeca.

Este deja dovedit că refularea poate fi crucială pentru un copil, dar nu trebuie să fie şi soarta adulţilor.
Dependenţa unui copil mic de părinţi, încrederea lui în părinţi, dorinţa copilului de a iubi şi de a fi iubit nu
cunosc limite. Să exploatezi această dependenţă, să dezamăgeşti un copil şi să-i înşeli aşteptările, să-i
inoculezi nesiguranţă, iar apoi să pui pe asta eticheta de „educaţie“ este o crimă – o crimă comisă zilnic şi la
fiecare oră din cauză de ignoranţă, indiferenţă şi din refuzul de a renunţa la un asemenea comportament
distructiv. Faptul că majoritatea acestor crime sînt comise inconştient nu atenuează consecinţele
dezastruoase, anume faptul că trupul copilului maltratat a înregistrat adevărul, dar conştientul lui refuză să
îl accepte. Reprimînd durerea şi situaţiile adiacente, organismul copilului încearcă să scape de moartea
sufletească inevitabilă dacă ar conştientiza trauma. Ceea ce rămîne este cercul vicios al refulării în
subconştient: adevărata poveste, înregistrată în organism, produce simptome pentru a fi recunoscută şi în
sfîrşit luată în serios. Dar conştientul refuză, ca şi în copilărie – deoarece atunci a învăţat că reprimarea
oricăror sentimente adevărate i-a „salvat“ viaţa şi pentru că nici în ziua de astăzi nimeni nu i-a explicat că
adulţii nu mor din cauza adevărului, ci dimpotrivă, adevărul te ajută să-ţi recapeţi sănătatea.

Pedagogia otrăvitoare practicată sub comanda mută „Să nu vezi ce ţi s-a făcut“ reapare în metodele de
tratament ale medicilor, psihiatrilor şi terapeuţilor. Cu medicamente şi teorii mistificatoare ei încearcă să
influenţeze memoria pacienţilor lor cît se poate de mult, pentru a nu găsi niciodată cauza bolii. Cauza se află,
aproape fără excepţie, în maltratarea şi neglijarea fizică şi psihică suferită în copilărie.

Astăzi se ştie că SIDA şi cancerul implică un colaps drastic al sistemului imunitar al corpului, iar această
„resemnare“ fizică este precedată de pierderea speranţei omului bolnav. Este incredibil că nimeni nu este
încă în stare să facă pasul pe care îl sugerează aceste descoperiri: că ne putem recîştiga speranţa dacă ne
ascultăm într-un sfîrşit semnalele suferinţei. Dacă povestea noastră ascunsă şi reprimată este în sfîrşit
ascultată şi înregistrată de conştient, sistemul nostru imunitar se poate regenera. Dar cine să ne ajute, cînd
„ajutătorii“ înşişi se tem în marea lor majoritatea de propria lor poveste de viaţă? In felul ăsta continuăm
jocul de-a baba oarba între noi – cu medicii, cu autorităţile medicale – deoarece pînă în ziua de azi prea
puţini oameni au făcut experienţa că accesul emoţional la adevăr este condiţia indispensabilă a vindecării.
Asta e valabil şi pentru sănătatea noastră fizică. Morala tradiţională fictivă, interpretările religioase
distructive şi toată confuzia cu care am fost „educaţi“ ne îngreunează această experienţă şi ne împiedică
iniţiativele de vindecare. Fără îndoială şi industria farmaceutică profită de orbirea şi dependenţa noastră.
Totuşi, fiecare din noi are doar o viaţă şi doar un singur trup, care nu se lasă păcălit, ci insistă cu toate
mijloacele pe care le are la dispoziţie să nu îl mai înşelăm. Pe lungă durată numai conştientizînd adevărul
putem supravieţui.

-4-