Predică la Buna Vestire (Părintele Cleopa Ilie)

ARHIMANDRITUL CLEOPA ILIE PREDICI

Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai
aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic.

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea
neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce
bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe
pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul
lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos,
Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de
astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci
a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii,
glas 4).
Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu
Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci
îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice
proorocii, a fost descoperită.
Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând
şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II,
Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o
spune limba nu poate” (Axion).
În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri.
Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de
la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu,
într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema
Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce
eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a
înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să
fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste
cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei
chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine:
„Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”.
Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această
lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va
sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o
zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.
Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte
minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară,
că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui
Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă
şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a
născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele
Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te
vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei
să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are
acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.
Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel
de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă
să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba
Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care
noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini
şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi
din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând:
„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi:
„Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).
Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus
bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi
apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului
omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor
duhovniceşti.
Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh.
Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele în-
gereşti şi Maica Domnului.
Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu,
Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim
Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de
la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia
cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare
felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).
Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la
mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a
împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin
darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii
(Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).
Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui
Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la
Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai
înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1,
48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele
arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).
Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea
a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară
Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi
preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi
mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi
potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu
face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul
facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de
suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi
câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în
necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste
ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni
simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi
câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a
domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios,
spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi
împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?
Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a
purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Dom-
nului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu
Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la
cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele
tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?
Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos
decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumneze-
ieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale şi au
puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8
noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru
sine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui
Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?
Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au
îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi
slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă
fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe
Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile
firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este
plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a
pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată
(Psalmul 103)?
Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă
slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara
Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?
Pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată
pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai
cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit.,
glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu
vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea
Bunul şi Preaînduratul Dumnezeu.
Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude
pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa
îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).
În cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui
Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica
lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În
cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila
şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare
duhovnicească.
Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau
alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost
împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină
de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de
mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate
darurile pe care le avea.
Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48)
şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită
de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii
lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor
neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat
pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel
gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de
această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3,
11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om
(Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai
mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua
încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi mar-
torul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai
mare născut din femeie (Luca 17, 28).
Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă
adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul
Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu
mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul
tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se
va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.
Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi
şi la Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost îm-
podobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare....După cum aţi
auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult
la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus
de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).
Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus
tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale
Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a
binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea,
vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va
întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel
mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva
din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată
lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai
bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti
mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.
Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi
închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?
Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci
spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici
de frig? Oare nu mândria?
Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi
haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?
Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească
unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a
mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în
cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile,
ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se
socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?
O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge
această ciumă sufletească din inima sa?
Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate
să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură
virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De
aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu
duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar
de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea
Domnului. Să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar
mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această
preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Predica la Buna Vestire

Evanghelia sarbatorii Buna Vestire:

"In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie
Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea. Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de
la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se
chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti
plina de har, Domnul este cu tine.

Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de
inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua
in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus.

Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele
Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si
puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea
stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!
Si ingerul a plecat de la ea."

Sfanta Evanghelie care a fost randuita de Biserica spre a fi citita in ziua praznuirii Bunei Vestiri a Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria este plina de intelesuri duhovnicesti si ne arata cat de minunata
este lucrarea lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor.

Neamul omenesc mergea spre moarte ca urmare a pacatului protoparintilor nostri Adam si Eva, si anume ca urmare a
neascultarii, nepostirii (neinfranarii) si nepocaintei. Aceasta sarbatoare ne arata ca Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Se intrupeaza, adica Se face om, pentru a innoi firea omeneasca mostenita de la Adam cel vechi, cel
neascultator, nepostitor (neinfranat), nerecunoscator si nepocait.

In acest sens, una din cantarile sarbatorii de astazi spune: in pantecele celei ce Te-a zamislit pe Tine fara de samanta,
zidesti din nou pe Adam. Deci, Intruparea Mantuitorului Iisus Hristos, care se realizeaza fara de pacat, de la Duhul
Sfant si din Fecioara Maria, este o rezidire, o recreare a firii sau naturii umane, deoarece, prin Intrupare, Fiul lui
Dumnezeu a unit in El firea dumnezeiasca si firea omeneasca intr-o legatura nedespartita, mai tare decat moartea si
decat iadul. Astfel, cand Se zamisleste din Fecioara Maria, Iisus Hristos incepe sa implineasca un plan, si anume
planul mantuirii, acela de a descoperi oamenilor cum trebuie sa fie omul cel adevarat, adica unit cu Dumnezeu, nu
despartit de Dumnezeu, ascultator de Dumnezeu, nu neascultator de Dumnezeu.

Evanghelia dupa Sfantul Luca ne spune ca Arhanghelul Gavriil, intaistatatorul intre ingeri, vesteste Fecioarei Maria ca
va naste Fiu, iar acest Fiu al ei este in acelasi timp Fiul Celui Preainalt, adica Fiul lui Dumnezeu; Lui i se va da tronul
sau Imparatia lui David si va stapani in veci peste casa lui Iacov, si Imparatia Lui nu va avea sfarsit (Luca 1, 33).
Aceasta inseamna ca Iisus este un imparat vesnic. Omul care Se naste din Fecioara Maria este o Persoana vesnica, este
Fiul Cel vesnic al lui Dumnezeu-Tatal.

Evanghelia ne mai arata ca Sfantul Arhanghel Gavriil aminteste si de faptul ca Elisabeta cea stearpa, verisoara
Fecioarei Maria, va naste si ea un prunc. Insa zamislirea pruncului Elisabetei a avut deja loc cu 6 luni in urma. Cu alte
cuvinte, Sfantul Ioan Botezatorul va fi cu 6 luni mai in varsta decat Mantuitorul Iisus Hristos si el va fi
Inaintemergatorul si Botezatorul Acestuia. Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Luca ne arata ca Maica Domnului e
numita de catre inger "plina de har" si "binecuvantata intre femei". Apoi ni se mai spune ca Fecioara Maria este
numita "Maica Domnului meu" de catre Elisabeta, verisoara sa. Nu i-a spus tu esti verisoara mea, ci tu esti Maica
Domnului meu.

Iar la intalnirea dintre Fecioara Maria si Elisabeta, Fecioara Maria, inspirata fiind, a profetit ca "de acum ma vor ferici
toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfant este numele Lui" (Luca 1, 48-49). Deci, cinstirea
Fecioarei Maria, Maica Domnului Iisus Hristos, este inceputa de catre Arhanghelul Gavriil care i se inchina si o
saluta, zicand: "Bucura-te, ceea ce esti plina de har…!" Apoi aceasta cinstire este intarita de catre Elisabeta, verisoara
sa, care o numeste "Maica Domnului meu". De aceea, si Biserica o cinsteste pe Maica Domnului, cantandu-i Bucura-
te! De pilda, in Acatistul Bunei Vestiri se spune, intre altele: Bucura-te, cea prin care rasare bucuria! Bucura-te, cea
prin care piere blestemul!

Pentru neascultare si lipsa de smerenie, Eva cea veche a cazut in pacat impreuna cu Adam cel vechi, iar urmarea
caderii in pacat a fost blestemul. Acum insa, in Fecioara Maria, Noua Eva, femeia este binecuvantata, intrucat ingerul
ii spune: "Binecuvantata esti tu intre femei!" Deci, prin Fecioara Maria se anuleaza blestemul cel de demult, pentru ca
ea este ascultatoare si smerita. Mantuitorul Iisus Hristos, Noul Adam, Se naste dintr-o fiinta smerita si ascultatoare,
care ii spune Arhanghelului Gavriil: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Desi nu a inteles
taina intruparii sau a inomenirii lui Dumnezeu, Fecioara Maria a acceptat-o totusi prin credinta, smerenie si ascultare.
Pe cat erau de mandri Adam si Eva care au fost inselati de sarpe crezand ca pot fi ca Dumnezeu fara a asculta de
Dumnezeu, pe atat de smerita si ascultatoare este Noua Eva, Fecioara Maria, si apoi Fiul ei, Noul Adam, Iisus Hristos.
Nascut din Mama smerita si ascultatoare, Mantuitorul Iisus Hristos "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-
Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte,
si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8). Deci, taina mantuirii omului este viata traita in smerenie si ascultare fata de
Dumnezeu. De aceea, in Acatistul Bunei Vestiri, Fecioara Maria este laudata prin aceste cuvinte: Bucura-te, chemarea
lui Adam celui cazut! Bucura-te, stergerea lacrimilor Evei!

Evanghelia ne arata ca Cel ce Se naste din Fecioara Maria ca om, exista mai inainte de veci, El este Fiul lui Dumnezeu
Celui Preainalt, iar zamislirea Lui din Fecioara Maria nu este urmarea unei nunti firesti, deoarece ea nu se realizeaza
din initiativa barbateasca si din pofta carnii, ci este o lucrare dumnezeiasca mai presus de fire. In acest sens,
Arhanghelul Gavriil ii spune Fecioarei Maria: "Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va
umbri; pentru aceea si Sfantul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema" (Luca 1, 35), pentru ca la
Dumnezeu toate sunt cu putinta si nimic nu este cu neputinta.

Asadar, vedem ca Duhul Sfant pregateste Intruparea Fiului, Tatal este prezent cu bunavointa si puterea Sa, iar Fiul
Care Se naste ca om din Fecioara Maria este Sfant, nu devine Sfant.

Ceea ce este cunoscut in mod tainic acum numai de catre Fecioara Maria va fi cunoscut public mai tarziu, cand Iisus,
Fiul lui Dumnezeu, Se boteaza in Iordan, iar Sfanta Treime Se va descoperi: glasul Tatalui spune din ceruri: "Acesta
este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 17) si Duhul Sfant in chip de porumbel coboara peste Iisus.

Iata de ce in cultul Bisericii Ortodoxe, indata dupa ce este laudata Sfanta Treime, zicand: "Slava Tatalui si Fiului si
Sfantului Duh", se spune: "Si acum si pururea si in vecii vecilor amin", adaugandu-se indata o rugaciune sau o cantare
inchinata Maicii Domnului. De ce? Pentru ca Maica Domnului este fiinta umana cea mai aproape de Sfanta Treime, de
vreme ce Unul din Sfanta Treime, Dumnezeu Fiul, S-a Intrupat din ea ca om si a devenit Mantuitorul lumii.

Troparul sarbatorii Bunei Vestiri ne spune ca "astazi este inceputul mantuirii noastre […]. Fiul lui Dumnezeu (Cel
vesnic) Fiu Fecioarei Se face […]". Aceasta inseamna ca Cel ce Se naste vesnic din Tatal, fara mama, in ceruri, Se
zamisleste si Se naste din mama, fara tata, pe pamant. Deci, aceasta ne arata ca sarbatoarea de astazi, desi se numeste
Buna Vestire a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, este si o sarbatoare imparateasca a Mantuitorului Iisus Hristos,
pentru ca este sarbatoarea Intruparii sau zamislirii Lui ca om, din Fecioara Maria. Acest adevar il arata si otpustul sau
apolisul slujbei sarbatorii de astazi: "Cel ce a binevoit a Se intrupa pentru mantuirea noastra, Hristos, Adevaratul
nostru Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca si sa ne
mantuiasca pe noi, ca un bun si de oameni iubitor".

Deci, Cel ce a binevoit a Se intrupa pentru a noastra mantuire, Hristos, Adevaratul nostru Dumnezeu, este sarbatorit in
primul rand. Dar intrucat Intruparea Lui se face din Fecioara Maria, cinstim deodata cu Domnul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu si Fiul Fecioarei, si pe Maica Sa, Pururea Fecioara Maria.

Fiul lui Dumnezeu Cel vesnic Se face Fiul Fecioarei, Cel ce traieste mai presus de timp si mai presus de spatiu, intra
in timp si in spatiu; Cel ce este necuprins cu mintea Se face limitat, Cel nevazut Se face vazut, Cel neincaput de ceruri
Se face incaput in pantecele Fecioarei, Cel ce este neapropiat (inaccesibil) Se face apropiat (accesibil); Cel neatins
poate fi atins. Fiul lui Dumnezeu Cel vesnic intra in timp, ca pe noi, cei din timp, sa ne invesniceasca, adica sa ne
daruiasca viata vesnica. El asuma viata noastra cu toate pacatele noastre, desi El nu are pacat, ca pe noi sa ne
sfinteasca, sa ne daruiasca biruinta asupra pacatului si asupra mortii, si sa ne inalte in slava Preasfintei Treimi.

Fecioara Maria este nedumerita cand i se spune de catre Arhanghelul Gavriil ca va naste Fiu, desi ea nu stie de barbat
(cf. Luca 1, 34-35), dar apoi cand aude ca aceasta este lucrarea lui Dumnezeu in viata ei, se supune vointei lui
Dumnezeu si zice: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Prin aceasta, Maica Domnului
recunoaste lucrarea lui Dumnezeu pentru mantuirea omului, chiar daca aceasta lucrare este mai presus de mintea
omeneasca.

Maica Domnului raspunde cu smerenie chemarii lui Dumnezeu. Fara acest accept al ei, exprimat in cuvintele: fie mie
dupa cuvantul tau!, spun unii teologi, nu s-ar fi realizat zamislirea sau inomenirea Fiului lui Dumnezeu. De ce? Pentru
ca Dumnezeu, desi este Atotputernic, totusi nu voieste ca oamenii sa-L iubeasca in mod fortat, ci voieste ca oamenii sa
conlucreze cu El in mod liber. De aceea, cu multa intelepciune si cu mult respect, Arhanghelul Gavriil binevesteste
Fecioarei Maria care este planul lui Dumnezeu de mantuire a lumii prin Fiul Sau Cel vesnic Care devine om, adica Fiu
al Fecioarei si asteapta raspunsul ei. El nu o transforma pe ea intr-un instrument sau intr-un obiect, ci dimpotriva, o
considera persoana libera, care va naste, ca om, Persoana a doua din Sfanta Treime, adica pe Fiul lui Dumnezeu.

Atat de mult respecta Dumnezeu libertatea noastra, incat nu vrea, datorita respectului libertatii noastre, sa ne
mantuiasca fara voia noastra. Deci, Mantuitorul Iisus Hristos vine si Se intrupeaza cu acordul liber al Maicii
Domnului, cu acest fie mie dupa cuvantul tau! spus ingerului care transmite voia lui Dumnezeu. Vedem in Sfintele
Evanghelii ca si Mantuitorul Iisus Hristos respecta libertatea omului, zicand: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se
lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34), sau: "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva
glasul Meu si deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

Nu intotdeauna intelegem cum lucreaza Dumnezeu in viata noastra dar daca avem credinta vie ca lucrarea Lui se face
spre binele nostru, atunci o acceptam chiar daca nu o intelegem. Uneori vin asupra noastra necazuri, greutati, incercari
pe care nu le intelegem, si atunci reactionam in doua atitudini posibile: fie de revolta sau de cartire fata de Dumnezeu,
fie de smerita ascultare chiar daca nu intelegem taina incercarilor din viata noastra. Iar adesea nu intelegem nici chiar
taina marilor bucurii, taina unor succese neprevazute si nemeritate pe care le traim. Dumnezeu ne apropie de El uneori
prin mari bucurii pe care nu le meritam sau prin mari incercari si necazuri pe care nu le intelegem, dar cei smeriti le
accepta pentru ca toate le lucreaza Dumnezeu spre binele celor ce il iubesc pe El.

Chiar si in cantarile de la inmormantare se spune: "Cela ce, prin adancul intelepciunii, cu iubirea de oameni, toate le
chivernisesti", adica le guvernezi, le administrezi, le conduci, cu adancul intelepciunii si cu iubirea Ta de oameni.
Deci, orice vine in lume peste noi, mari bucurii sau mari necazuri, sunt adesea o pedagogie, o lucrare a lui Dumnezeu
pe care noi nu o intelegem, dar daca totusi il iubim pe Dumnezeu, credem in iubirea Lui si ascultam de El, vom
intelege poate mai tarziu, cel putin o parte, din ceea ce n-am inteles nimic la inceput.

De la ea invatam ca sa lucram impreuna cu Dumnezeu spre mantuirea noastra si a altora. Mantuirea, care incepe prin
zamislirea Fiului lui Dumnezeu din pantecele Fecioarei Maria, nu este doar mantuire pentru ea si nici doar pentru
poporul ales sau poporul evreu, ci pentru intreaga umanitate. Deci, Dumnezeu ne cheama sa lucram nu doar pentru noi
insine, ci si pentru folosul multora, poate uneori si pentru mai multe generatii.

De pilda, cand ne cheama tainic Dumnezeu sa construim o biserica, noi nu stim atunci cat va dura biserica aceea si
cate generatii se vor folosi de ea, dar lucram intrand intr-un plan al lui Dumnezeu, iar prin faptul ca raspundem cu
bucurie si cu smerenie ne simtim binecuvantati de Dumnezeu si impreuna-lucratori cu El. Aceasta este si chemarea
Bisericii: a sluji lui Dumnezeu in lume pentru mantuirea lumii, nu pentru ea insasi. Maica Domnului este icoana
Bisericii care poarta in ea pe Hristos si apoi il arata lumii.

In Taina Intruparii Mantuitorului Iisus Hristos, o Persoana vesnica Se zamisleste ca om dintr-o persoana din istorie,
care traieste in timp. Ceea ce are in comun Maica Domnului cu Dumnezeu Fiul este faptul ca atat Dumnezeu Fiul, cat
si Maica Domnului sunt persoane libere. Mantuitorul Iisus Hristos este Persoana dumnezeiasca libera, Maica
Domnului este persoana umana libera, pentru ca omul a fost creat dupa chipul Persoanelor divine (cf. Facerea 1, 26).

Nici o fiinta de pe pamant, oricat ar fi ea de frumoasa sau inteligenta, nu-i numita niciodata persoana; nici delfinul,
nici calul, nici pasarea, deoarece persoana este numai omul, intrucat el a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel
personal. Iar libertatea si iubirea sunt, pe langa intelepciune si ratiune, componente ale tainei persoanei. O persoana
este rationala si cuvantatoare, este libera si in acelasi timp iubitoare. Cand omul nu mai gandeste, el nu mai este liber,
iar daca nu mai iubeste pe nimeni, el se depersonalizeaza.

Asadar, Dumnezeu nu forteaza poarta inimii, ci sta langa ea si asteapta, bate la poarta inimii, ne cheama tainic prin
bucurii, prin incercari, prin necazuri, si asteapta ca noi sa-i raspundem, iar daca raspundem, ne mantuim, insa daca
refuzam iubirea Lui pierdem mantuirea, pentru ca El nu voieste ca omul sa se mantuiasca fortat, ci mantuirea Lui
cuprinde si respectul libertatii noastre, adica nu este o tiranie.

In Evanghelia de astazi, Maica Domnului ne arata cat de mare este respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului,
dar si cat de mare este libertatea omului care se uneste cu libertatea lui Dumnezeu, cat de mare este smerita implinire a
voii lui Dumnezeu cand omul iubeste pe Dumnezeu ca raspuns al sau la iubirea lui Dumnezeu.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca si noi sa o cinstim pe Maica Domnului asa cum a facut-o Arhanghelul Gavriil, sa
invatam de la Maica Domnului smerenia si sa avem nadejdea ca Dumnezeu lucreaza totdeauna spre binele nostru,
chiar daca nu intelegem taina marilor bucurii sau taina marilor incercari prin care trecem. Astfel, sarbatoarea Bunei
Vestiri este sarbatoarea in care vestea cea buna este aceasta: Dumnezeu ne iubeste si doreste sa ne daruiasca viata Lui
cereasca si fericirea Lui cea vesnica! Amin.

+ Daniel, Patriarhul Romaniei

Predica Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Să-mi fie mie după cuvântul tău!

20:33, miercuri, 6 aprilie, 2016

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria
mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-
Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei
răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i
vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în
condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la
Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri
e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa
veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu
foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu
exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de
mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani,
aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă.
Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu
le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea
muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul
Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi
ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de
ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate
fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un
Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu
de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei
sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu,
nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a
şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce
îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi
nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?
… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura
satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta
cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în
stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea
destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de
pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif.
Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii.
Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său.
îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două
alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două
perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent
reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi
că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de
făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului
dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu,
dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei
urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea
universală de libertate.

– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu
consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi,
prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi
timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a
tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va
face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura
hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ,
într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate
umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din
Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea
este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit
despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi
mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri,
aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea
adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie
este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să
învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a
o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor
de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor
va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă,
el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar
acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din
povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a
încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca
un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e
compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână
logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o
explicaţie, să-şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl
poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa
societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o
singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia
asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui
Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul
lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O
dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem,
spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea
Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei.
Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită
decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi
căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur
lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care
este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e
în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum
luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini
suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul
Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca
episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,
să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă
măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre
cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi
are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii,
ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului
evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca
rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi
dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt
răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur
cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se
bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi
extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea
însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne
solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost
întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări,
cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii,
am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă
sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta,
implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul
cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru
mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi
este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de
teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci
pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele
ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!