Vitamine

Vitaminele sunt substanțe chimice organice necesare în cantități mici

pentru ca organismul să fie sănătos. Majoritatea vitaminelor nu pot fi
sintetizate de către organism, deci ele trebuie obținute din alimentație.

Termenul de vitamine nu cuprinde alți nutrienți esențiali cum ar fi

mineralele, acizii grași esențiali sau aminoacizii esențiali.

Suplimentarea cu vitamine este larg răspândită în ziua de azi. Multor

alimente li se adaugă vitamine în plus față de ce conțin inițial în timpul
procesului de fabricație. Una din problemele suplimentării cu vitamine
este faptul că multe dintre ele cresc în mod semnificativ apetitul. În ziua
de astăzi, obezitatea este o problemă serioasă, iar suplimentarea cu
vitamine o poate crea sau accentua. Există oameni care au devenit
obezi din cauza suplimentării cu vitamine în copilărie sau adolescență.

Termenul de vitamină a fost folosit pentru prima dată de biochimistul

polonez Casimir Funk în 1912. Vita, în limba latină, înseamnă viață, iar
sufixul -amină este pentru amine; la momentul respectiv se credea că
toate vitaminele sunt amine. Acum însă se știe că nu este așa.

Importanța mâncării anumitor alimente pentru păstrarea sănătății a

fost recunoscută cu mult înainte să se fi identificat vitaminele. Egiptenii
antici știau că dacă hrăneau un pacient cu ficat, acesta se va vindeca de
orbire de noapte, acum știindu-se că este cauzată de o deficiență de
vitamina A. În 1747, chirurgul scoțian James Lind a descoperit că
citricele și preparatele din ele previn scorbutul, o boală letală, în care
colagenul nu se formează corect și caracterizată prin vindecări lente,
sângerări ale gingiilor și dureri acute. În 1753, Lind a publicat Tratat
asupra Scorbutlui. Totuși, descoperirea sa nu era unanim acceptată. În
expedițiile Marinei Regale din secolul XIX, de exemplu, se credea că
scorbutul era prevenit de o igienă bună la bordul navei, exerciții fizice
regulate și menținerea moralului ridicat al echipajului, în locul unei
diete bazată pe mâncare proaspătă, așa că aceste expediții au continuat
să fie compromise de scorbut. În acea perioadă, când Robert Falcon
Scott a făcut cele două expediții în Antarctica la începutul secolului XX,
teoria medicală general acceptată era că scorbutul era cauzat de
mâncarea la conservă contaminată.

În 1881, chirurgul rus Nikolai Lunin a hrănit șoareci cu un amestec

artificial de toți constituenții laptelui cunoscuți la momentul respectiv,
adică proteine, grăsimi, carbohidrați și săruri. Aceștia au murit, în timp
ce șoarecii hrăniți cu lapte natural s-au dezvoltat normal. A formulat o
concluzie precum că "un aliment natural ca laptele trebuie deci să
conțină, pe lângă ingredientele principale cunoscute, mici cantități de
substanțe necunoscute esențiale vieții" [1]. Concluzia trasă de el a fost
respinsă de ceilalți cercetători, care nu au putut să reproducă
rezultatele experimentelor sale. O diferență a fost faptul că el a folosit
zahăr normal (zaharoză), pe când ceilalți cercetători au folosit zahăr din
lapte (lactoză), care încă mai conținea cantități mici de vitamina B.

În 1905, William Fletcher a descoperit că prin mâncarea orezului

nedecorticat în locul celui decorticat se prevenea boala beriberi. În anul
următor, Frederick Hopkins a afirmat că alimentele conțin "factori
accesori"—pe lângă proteine, carbohidrați, grăsimi etc.—care sunt
necesari corpului uman. Când Casimir Funk a izolat complexul
hidrosolubil de micronutrienți a cărui bioactivitate fusese identificată
de Fletcher, a propus ca acesta să fie numit "Vitamină". Numele a
devenit repede sinonim cu "factorii accesori" ai lui Hopkins, iar până
când s-a demonstrat că nu toate vitaminele sunt amine, cuvântul era
deja popular. În 1920, Jack Cecil Drummond a propus ca "e"-ul final să
cadă, pentru a se dezaccentua legătura cu "aminele", după
descoperirea faptului că vitamina C nu avea componentă aminică. În
limba română, forma a rămas neschimbată, spre deosebire de limba
engleză.

Hormon
Hormonul (grec. ορμόνη, - horman, hormanus - a pune în mișcare, a
trezi) este o substanță biochimică care transmite informații de la un
organ sau țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de
alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor
organe sau a întregului organism.

Spre deosebire de sistemul nervos unde informațiile de la centru (creier

sau măduva spinării) impusurile nervoase se propagă prin prelungirile
axonice sau dentritice cu o viteză mare ce durează fracțiuni de secundă,
informațiunile transmise pe cale hormonală sunt mai lente, unele ca de
exemplu în cazul adrenalinei care durează secunde, pe când în cazul
celorlalți hormoni durează zile, până ce informațiile ajung la organul sau
țesutul țintă.

De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de

țesuturi), hormoni ca: histamina, serotonina, sau prostaglandinele, care
sunt produși direct de parenchimul organului țintă.
Hormonii au fost descoperiți pe la începutul secolului XX, termenul de
hormon a fost pentru prima oară folosit în anul 1905 de psihologul
englez Ernest Starling (1866 - 1927).

Hormonii fiind substanțe care acționează pe anumite organe țintă, ce

au receptori speciali în membrana celulară care leagă moleculele
hormonului respectiv, unde hormonii declanșează o serie de reacții
biochmice, pătrunzând prin membrana celulară ajungând în citoplasmă,
respectiv nucleul celulei.

Hormonii din organismul animal sunt produși și de glandele endocrine:

hipofiză, epifiză, tiroidă, paratiroidă, pancreas, glandele suprarenale cu
corticosuprarenala și insulele Langerhans, gonadele sau glandele
genitale.

Clasificare hormonilor in functie de raza de actiune

In functie de raza de actiune, hormonii sunt grupati in:

o Hormoni locali: autocrini si paracrini

o Hormoni endocrini
o Neurohormoni
o Hormoni endocrine

Hormonii endocrini respecta definitia clasica fiind sintetizati si secretati

de celule specializate urmand sa ajunga la celula tinta prin intermediul
sistemului circulator legati de proteine transportoare in cazul
hormonilor hidrofobi sau liberi in sange in cazul hormnilor hidrofili
Hormonii paracrini

Hormonii paracrini nu respecta definitia clasica data hormonilor fiind

sintetizati de o celula specializata,uramand sa actioneze asupra
celulelor invecinate, fara a mai ajunge in torentul circulator Exemplu:
somatostatina produsa de celulele D pancreatice actioneaza asupra
celulelor A (secretoare de glucagon) si B (secretoare de insulina)
inhibandu-le secretia

Hormonii autocrini

Hormonii autocrini sunt sintetizati si secretati de catre o celula in

spatiul extracelular, actionand ca mesager asupra aceleiasi celule. In
acest caz celula tinta si celula secretoare reprezinta defapt aceasi
celula.

Neurohormonii

Neurohormonii sunt o categorii speciala de substante chimice produse

de catre celulele nervase, eliberate in sange prin terminatiile axonale
siapoi vehiculate prin sistemul circulator pana la nivelul celulei
tinta.Prin intermediul neurohormonilor se realizeaza interactiunea
dintre sistemul nervos si sistemul endocrin.

Clasificare hormonilor in functie de solubilitate

In functie de solubilitate hormonii se pot clasifica in hormonii
hidrosolubili (hidrofili) si hormoni liposolubili (hibrofobi). Hormonii
liposolubili necesita proteine transportoare pentru a fi vehiculati prin
sange pana la nivelul celulei tinta, de asemenea acesti hormoni prezinta
capacitatea de a traversa bistratul lipidic al membranei celulare,
patrunzand in interiorul celulei unde se afla receprtori specifici fie in
citoplasma fie legati de cromatina la nivelul nucleului. Hormonii
hidrosolubili circula liberi prin sistemul circulator insa nu pot traversa
membrana celulara. Receptori pentru acest tip de hormoni se afla
incorporati in membrana celulara, determinand productia de mesageri
secunzi la nivelul spatiului citoplasmatic hormonul fiind considerat
mesager primar.

Hormonii hidrosolubili

 Hormonii peptidici
 Hormonii proteici
 Hormonii derivati din aminoacizi
 Hormoni liposolubili
 Hormonii steroizi
 Hormonii tiroidieni