TURBINE HIDRAULICE

1. ENERGIA HIDRAULICĂ DISPONIBILĂ. TIPURI DE AMENAJĂRI

Circuitul natural al apei (datorat energiei solare) determină pe un râu oarecare curgerea unor debite
variabile în timp. Intre două puncte A şi B ale râului (fig. 1) există o diferenţă de energie, care, pe
unitatea de greutate, se poate exprimă sub forma:

Ţinând cont de faptul că , iar vitezele în cele două secţiuni sunt aproximativ egale vA
şi vB, se obţine :

adică diferenţa de energie specifică este aproximativ egală cu diferenţa de cote dintre cele două
puncte. Utilizând pentru debite valori medii în timp (de pildă debitul mediu anual), se poate determina
puterea corespunzătoare:

In albia naturală energia se iroseşte prin frecarea cu pereţii (provocând erodarea solului) şi prin
frecările şi ciocnirile dintre particulele lichide.
Valorificarea unei părţi din această energie este posibilă numai prin realizarea unei amenajări
hidroenergetice, al cărei scop principal este obţinerea unei căderi concentrate. Deşi amenajările
hidroenergetice reclamă cheltuieli de investiţie ridicate, exploatarea energiei hidraulice este
convenabilă, deoarece se face fără poluarea mediului înconjurător şi fără consumarea unor substanţe
energetice (apa este integral şi nealterat restituită ciclului natural), ceea ce duce la cheltuieli de
exploatare extrem de reduse.

Fig. 1

Pentru evaluarea resurselor energetice ale unui curs de apă se utilizează trei categorii de indicatori.
Potenţialul teoretic al unui curs de apă reprezintă suma produsului ρgQH, de la izvoare pană la
vărsare. Deoarece atât panta cât şi debitul variază în lungul râului, calculul se face pe sectoare. Gradul
de concentrare al potenţialului se pune în evidenţă prin determinarea potenţialului specific (în kw/km
sau Gwh/an.km).
Potenţialul tehnic amenajabil reprezintă puterea ce ar putea fi obţinută prin amenajarea
potenţialului teoretic, în măsura în care aceasta se poate realiza în condiţiile tehnice actuale, ţinând
seama şi de pierderile ce apar la transformarea energiei hidraulice în energie electrică (aceste disipări
ating 20 ... 25% din potenţialul teoretic). In general sunt tehnic amenajabile sectoarele râului ce au
potenţialul specific mai mare decât 300 kw/km.
Potenţialul economic amenajabil corespunde capacităţii de producere a energiei prin centralele
prevăzute în cadrul potenţialului tehnic şi care pot fi amenajate în condiţiile considerate economice într-
1
o anumită etapă de dezvoltare. Orientativ, se poate considera că potenţialul economic amenajabil
reprezintă 18 ... 22% din potenţialul teoretic.
În afară de energia cursurilor de apă, energia hidraulică mai este disponibilă în natură şi sub forma
mareelor, valurilor şi a curenţilor marini. Deşi există propuneri de amenajări pentru transformarea
tuturor acestor forme de energie, pană în prezent au fost realizate amenajări doar pentru captarea ener-
giei mareelor şi în foarte mica măsură a energiei valurilor .
Ţinând seama de modul în care se obţine concentrarea căderii, se disting trei tipuri principale de
amenajări hidroenergetice:
— amenajarea uzină - baraj (fig. 2);
— amenajarea cu derivaţie (fig. 3);
— amenajarea mixtă, cu baraj şi derivaţie.
Amenajarea uzină-baraj. Pentru utilizarea căderii râului între A şi B, se construieşte în apropiere
de B un baraj care ridică nivelul apei, astfel încît remuul format de baraj să se termine în punctul A.
Posibilitatea de ridicare a nivelului apei cu ajutorul barajului este determinată pe de o parte de condiţiile
topografice ale bazinului din bieful amonte, iar pe de altă parte de valoarea suprafeţelor inundate. În
cazul unor pante dulci ale malurilor, suprafaţa inundată creşte foarte mult, iar daunele cauzate prin
submersarea căilor de comunicaţie, întreprinderilor industriale şi aşezărilor omeneşti, ridică uneori atât
de mult costul amenajării încât aceasta devine ne-avantajoasă economic.

Fig. 2 Fig. 3
Amenajarea cu derivaţie. Pe râu se instalează un baraj de mică înălţime, ce are rolul de a devia apa
într-un canal de derivaţie care realizează căderea amenajării. Canalul este săpat pe traseul cel mai scurt,
urmând cu aproximaţie o linie de nivel. Viteza de circulaţie a apei în canal este foarte mică. Canalul de
derivaţie este cu atât mai convenabil cu cât panta longitudinală a râului este mai mare, deoarece la o
lungime anumită a canalului se obţine o cădere mai mare. Aşadar, acest tip de centrală este avantajos în
sectorul muntos al râului.
Amenajarea mixtă. Această schemă întruneşte avantajele ambelor tipuri de amenajare. Lacul
barajului poate fi utilizat pentru regularizarea debitului râului, adică pentru acumularea debitului de
primăvară şi utilizarea lui în timpul secetos al anului; canalul de derivaţie dă soluţia convenabilă pentru
mărirea căderii fără înălţimi mari pentru baraj.
De obicei, derivaţia se realizează cu ajutorul unui canal. În cazul când, datorită condiţiilor locale,
canalul nu poate fi construit, se aplică alte tipuri de derivaţie mult mai scumpe : galerii, conducte de
aducţiune etc. Galeria care străbate masivul muntos poate fi săpată pe direcţia cea mai scurtă dintre lac
şi centrala hidroelectrică, ceea ce este uneori avantajos faţă de canalul deschis, care trebuie să ocolească
muntele după o curbă de nivel. In practica amenajărilor hidroenergetice se aplică atât galerii cu scurgere
liberă, care lucrează cu umplere incompletă cât şi galerii sub presiune.
În interesul obţinerii unor avantaje maxime pentru economia naţională, cursurile de apă trebuie
amenajate şi folosite pentru scopuri multiple: energetică, transport fluvial, hidroamelioraţii, alimentări
2
cu apă, canalizări, folosinţe sanitare, piscicole şi sportive. O asemenea utilizare poartă denumirea de
folosire complexă.

2. ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE AMENAJĂRILOR HIDROENERGETICE

Barajul. Are rolul de a ridica nivelul apei în măsura necesară pentru a putea fi derivată într-o
aducţiune, sau de a concentra căderea şi a acumula apele în vederea regularizării debitului. Barajele de
derivaţie au înălţimi mici, de obicei sub 10 m. Barajele de acumulare au înălţimi foarte mari, ajungând
uneori până la 300 m. După modul în care rezistă împingerii apei, barajele pot fi grupate în două
categorii: baraje de greutate şi baraje arcuite.
Barajele de greutate sunt construcţii masive, executate din beton, pământ sau piatră. Ele rezistă
împingerii apei prin acţiunea greutăţii proprii, care asigură stabilitatea la răsturnare, prin momentul creat
faţă de piciorul aval, şi la alunecare, prin forţele de frecare ce acţionează de-a lungul suprafeţei de
fundaţie. în cazul barajelor de pământ sau piatră, etanşarea trebuie asigurată prin mijloace speciale.
Elementul de etanşare poate fi dispus în interiorul corpului, în care caz poartă denumirea de diafragmă,
sâmbure sau nucleu, sau pe paramentul amonte, când poartă denumirea de ecran sau mască. Etanşarea
poate fi realizată din materiale rigide (metal, beton) sau plastice (pământuri argiloase, materiale
bituminoase, materiale plastice etc). În figura 4 este prezentat profilul tipic al unui baraj de greutate, cu
elementele sale caracteristice.
Barajul în arc transmite sarcinile la care este supus atât după verticală cât şi după orizontală. Se
consideră că barajul este constituit dintr-o serie de console verticale, încastrate la bază în roca de
fundaţie, şi dintr-o serie de arce orizontale, încastrate în versanţi. Dacă sarcinile sunt preluate în mai
mare măsură după verticală, barajul este de tipul de greutate în arc; dacă sarcinile sunt preluate în
principal după orizontală, barajul este de tipul în arc. Datorită încărcărilor mari pe care barajele arcuite
le transmit terenului, rocile versanţilor şi fundul văii trebuie să fie rezistente, nedeformabile sub sarcină,
etanşe şi nedegradabile în contact cu apa. Printre avantajele barajelor în arc se înscrie volumul redus al
materialelor necesare pentru realizarea lor. In figura 5 este prezentat profilul barajului în arc Vidraru,
realizat pe râul Argeş în anii 1962 ... 1966.
Descărcătorii de apă. Evacuează apele mari, menţinînd nivelul lacului la cota dorită. Se realizează
atât sub forma unor deversoare de suprafaţă, situate pe baraje sau pe versanţi, cît şi sub forma golirilor
de fund. Sunt prevăzuţi cu instalaţii hidromecanice, ca: stavile, vane, mecanisme de acţionare,
dispozitive de disipare a energiei. În figura 6 este prezentat profilul barajului de greutate, din beton, de
la Porţile de Fier, prevăzut cu deversor şi stavile dublu cârlig, capabil să deverseze debite foarte mari.
La barajele de pământ sau anrocamente, unde deversarea apelor mari peste corpul barajului nu este
posibilă, creasta deversorului este plasată în lungul versantului, apa fiind preluată de un canal care o
conduce în aval. Uneori au fost utilizate deversoare pâlnie plasate chiar în lac, apa fiind evacuată printr-
un puţ vertical şi o conductă scurtă orizontală.
Golirile de fund îndeplinesc următoarele funcţii: permit scăderea nivelului în lac; permit spălarea
aluviunilor din faţa barajului; contribuie la evacuarea viiturilor; asigură golirea rapidă în caz de avarii.
Aceste elemente pot fi amplasate în corpul barajelor, sub formă de conducte de golire, sau în versanţi,
sub formă de galerii de golire.
La descărcarea viiturilor, apa ajunge în aval cu o mare energie cinetică, care
determină eroziuni importante. Se citează de exemplu barajul Mareges (H = =89 m),
fundat pe granit, la care după 15 ani de exploatare groapa de eroziune din aval a atins
adâncimi de peste 20 m. Limitarea eroziunii se realizează

Fig. 5
Fig. 4
3
 Fig. 6

prin prevederea unor construcţii speciale, care au rolul de a disipa prin frecări interioare energia apei
deversate. Soluţiile de disipare frecvent utilizate sunt: radiere disipatoare, bazine, praguri, ciocnirea
curenţilor.
Prizele de apă. Dispuse fie în baraj fie pe versanţi, sunt destinate să capteze debitele de apă necesare,
împiedicând totodată pătrunderea aluviunilor, a gheţurilor şi a obiectelor plutitoare mari. In general, constau
din dispozitive care asigură admiterea în canalul de derivaţie a straturilor superioare ale apei care nu conţin
aluviuni sub forma unor particule mari. Adesea, prizele conţin şi instalaţii care asigură spălarea aluviunilor de
fund. Intrarea corpurilor plutitoare în priza de apă este împiedicată prin dispunerea unui grătar, executat din
şine verticale sau oblice. Dacă râul transportă particule solide în suspensie, dăunătoare instalaţiilor
hidromecanice, pentru depunerea acestora se amenajează bazine decantoare.
Aducţiunile. Au rolul de a conduce debitul de la priza de apă până la camerele de echilibru. Pot fi
executate atât sub forma unor canale cu faţa liberă, cât şi sub forma unor conducte sau galerii sub presiune.
Camerele de echilibru. Constituie trecerea dintre aducţiuni şi conductele forţate, având rolul de a limita
suprapresiunile dinamice determinate de modificarea debitului turbinat. În cazul aducţiunilor având canale cu
faţă liberă, ele poartă denumirea de camere de încărcare, fiind constituite dintr-un perete frontal în care sunt
prizele conductelor şi doi pereţi de legătură cu canalul. Camerele de încărcare sunt prevăzute cu vane care
permit efectuarea reparaţiilor conductei la uscat. In cazul aducţiunilor sub presiune, instalaţia poartă
denumirea de castel de echilibru, fiind executată sub forma unui bazin vertical cu nivel liber. Unda creşterii
de presiune, care ia naştere în conducta forţată în urma unei eventuale lovituri de berbec, se va reflecta în
dreptul nivelului liber. Astfel, castelul de apă pe de o parte înlătură creşterea de presiune în galerie, pe de altă
parte, prin reflectarea undei, determină condiţiile loviturii indirecte, micşorând creşterea de presiune in
conducta forţată.
Conductele forţate. Conduc apa de la camera de echilibru pînă la turbina hidraulică, pe o diferenţă de
nivel importantă. Datorită solicitărilor statice şi dinamice mari, conductele forţate se realizează din oţeluri de
înaltă rezistenţă (σa>1 700 daN/cm2). De obicei grosimea tronsoanelor este diferită, fiind mai mare în
apropiere de centrală.
Vanele conductelor forţate. Au rolul de a reduce debitul sau de a opri curgerea. De obicei vanele sunt
montate la capătul amonte al coductei. Uneori se dispun vane şi la capătul aval, pentru a avea posibilitatea de
a închide accesul apei în turbină fără a goli conducta. Vanele inferioare sunt obligatorii când se alimentează
mai multe agregate de la aceeaşi conductă forţată. La conductele scurte, de diametru mare, de obicei nu se
mai instalează vanele inferioare. Vanele de la partea superioară sunt dispuse într-o clădire special amenajată,
denumită casa vanelor, care asigură protecţia vanelor şi a dispozitivelor de manevră împotriva intemperiilor.
Vanele de la partea inferioară sunt aşezate fie înainte de clădirea centralei, când au o încăpere proprie, fie
chiar în clădirea centralei.
Centrala hidroelectrică. Reprezintă ansamblul de echipamente electromecanice, Împreună cu clădirile
aferente, în care se realizează succesiv transformarea energiei hidraulice în energie electrică. Echipamentul
electromecanic cuprinde: turbinele hidraulice, generatoarele electrice, vane, regulatoare de viteză şi presiune,
instalaţia de ulei sub presiune, instalaţia de aer comprimat, staţia de transformare (poate fi situată tn clădirea
centralei sau alături de ea) etc. în funcţie de poziţia centralei faţă de suprafaţa terenului, centralele pot fi
aeriene (amplasate la suprafaţa solului )şi subterane.
Pentru o anumită putere instalată în centrală sunt posibile diferite soluţii în ceea ce priveşte numărul
agregatelor. In general, există tendinţa de a se prevedea unităţi de putere cît mai mare, deoarece în acest fel se
reduce volumul construcţiei. Această tendinţă este limitată pe de o parte de posibilităţile de uzinare ale
pieselor de gabarit şi tonaj ridicat, iar pe de altă parte de posibilităţile de transport ale acestor piese între
uzina producătoare şi centrala hidroelectrică.
Canalul de fugă. Transportă debitul turbinei spre punctele de restituţie în cursurile de apă. Deşi canalele
pot fi realizate şi în umplutură faţă de terenul natural, în mod obişnuit sunt executate în săpătură. Pentru
reducerea pierderilor prin infiltraţie, în funcţie de natura solului, se iau măsuri de căptuşire şi
impermeabilizare.

3. CLASIFICAREA MOTOARELOR HIDRODINAMICE

Soluţiile constructive adoptate la realizarea turbinelor fiind foarte variate, clasificarea acestora se poate
face după mai multe criterii.
Clasificare după gradul de reacţie. Sediul transformării energiei hidraulice în energie mecanică este
rotorul. Dacă la intrarea în rotor întreaga energie hidraulică apare sub formă cinetică, presiunea curentului
în această secţiune este egală cu cea atmosferică, iar viteza teoretică se exprimă prin . Evident,
presiunea la ieşirea din turbină trebuie să fie egală tot cu cea atmosferică. Aşadar, energia stereomecanică
este obţinută exclusiv prin transformarea energiei cinetice, iar viteza absolută la ieşirea apei din rotor
trebuie să fie mult mai mică decât cea de la intrare. Mărimea vitezei relative rămâne însă neschimbată de la
intrare până la ieşire, deoarece nu există variaţii de presiune care să producă accelerarea sau decelerarea
curentului. Viteza relativă îşi schimbă doar direcţia, conform curburii paletei. Turbinele de acest tip se
numesc turbine cu acţiune, de egală presiune, sau turbine cu impuls.
Dacă până la rotor, doar o parte a energiei hidraulice a fost transformată în energie cinetică, viteza apei

în secţiunea de intrare este unde kv< 1, iar presiunea .

La acest tip de turbine, rotorul debitează energie mecanică atât pe seama transformării presiunii, cât şi
prin transformarea energiei cinetice. Acestea se numesc turbine cu reacţiune. Motoarele hidraulice care ar
furniza lucru mecanic doar pe seama transformării presiunii ar purta denumirea de turbine cu reacţiune
totală. Până în prezent nu au putut fi realizate asemenea turbine.
În decursul ultimelor două secole au fost realizate o serie de turbine cu acţiune (Zuppinger, Girard,
Banki, Turgo etc). Actualmente, dintre turbinele cu reacţiune, pentru centralele de putere mare se
construiesc doar turbine de tip Pelton. Dintre turbinele cu reacţiune parţială realizate, singurele care se mai
construiesc în etapa actuală sunt: Francisc, Deriaz, Kaplan. În trecut au mai fost realizate şi turbine cu
reacţiune parţială, de tipurile : Jonval, Fourneyron, Henschel.
Clasificare după direcţia curentului în interiorul rotorului
— axială (Kaplan, Henschel, Jonval);
— radial-axială (Francis, Zuppinger);
— tangenţială (Pelton).

4. CONSTRUCŢIA MOTOARELOR HIDRODINAMICE

4.1. TURBINA PELTON

Sub denumirea de turbină Pelton se grupează motoarele hidraulice cu acţiune totală. Construite pentru
prima dată în anul 1880, de către Pelton, au cunoscut o largă aplicare şi sunt frecvent utilizate în tehnica
actuală. Datorită turaţiei specifice joase, domeniul de utilizare este restrâns în zona căderilor mari (între 400
şi 2000 m) şi a debitelor scăzute; aşadar, se întâlnesc centrale echipate cu turbine Pelton exclusiv în zonele
muntoase (singura formă de relief cu diferenţe de nivel atât de mari). La aceste turbine, într-un domeniu
extins, randamentul variază foarte puţin cu încărcarea. Din acest motiv, turbinele Pelton sunt potrivite în
cazul încărcărilor variabile.
In general, turbinele Pelton se compun din trei organe principale: rotorul, injectorul şi carcasa. In figura
7 a şi b sunt prezentate două secţiuni prin turbina Pelton din CHE Crainicel.
 Fig. 7.
Soluţia acestei maşini reprezintă o premieră
mondială, pe acelaşi arbore 1 fiind fixate două
rotoare (2a şi 2b) cu parametri hidraulici
deosebiţi. Rotorul are forma unui disc, pe a cărui
periferie sunt dispuse paletele. Pentru ca apa ce
părăseşte paletele să nu se răspândească în
clădirea centralei, rotorul este îmbrăcat în carcasa
3. La partea inferioară se găseşte canalul de fugă,
prin care apa turbinată părăseşte centrala. În
interiorul spaţiului în care este închis rotorul,
presiunea nu diferă de cea atmosferică. Pentru
facilitarea operaţiilor de montaj şi revizie, partea
superioară a carcasei este demontabilă. La
trecerile arborelui prin pereţii laterali, pentru a
împiedeca ieşirea apei, se dispun labirinţi. Apa
este trimisa spre rotor sub forma unui jet compact
Fig. 7, b de către injectorul 4, prevăzut cu acul 5.

Fig. 8
Fig. 9
În figura 8 se prezintă configuraţia spaţială a unei palete de turbină Pelton. Linia 1, după care
paletele sunt atacate de jet, se numeşte muchie de intrare. Linia 2, de-a lungul căreia curentul părăseşte
cupele, se numeşte muchie de ieşire. Datorită configuraţiei paletei jetul fluid îşi modifică direcţia cu
aproape 180°, realizînd o forţa hidrodinamică maximă.
 Paletele sunt greu solicitate în timpul funcţionării, atât prin forţele de impuls cât şi prin efectul
corosiv şi abraziv (apa conţine particule solide în suspensie, de exemplu nisip) a1 fluidului de lucru.
Din acest motiv, pentru confecţionarea rotorului se utilizează materiale speciale, de pildă oţel cu 0,1%
C, 13% Cr, 2...5% Ni.
Injectorul are misiunea de a crea un jet compact, de debit şi direcţie date. În figura 9 este
reprezentată o secţiune printr-un asemenea organ. Apa este condusă spre duza 1 prin conducta curbată
2. Pentru reglarea debitului, s-a prevăzut acul 3. Deplasând acul spre duză, secţiunea prin care iese apa
din injector se reduce; cum viteza rămâne constantă (căderea H nu se modifică), debitul scade
proporţional cu reducerea secţiunii. Când acul atinge pereţii duzei (situaţia din figură), secţiunea de
ieşire este complet obturată, oprindu-se accesul apei la rotor. Mişcarea acului este comandată de tija 4
şi pârghiile mecanismului de manevră, din care în figură se pot vedea doar verigile 5 şi 6.
Acul şi duza sunt supuse unei uzuri însemnate, mai ales datorită particulelor solide în suspensie.
Din această cauză pentru confecţionarea lor se aleg materiale foarte dure: oţel cu 0,8% C, şi 18% W;
uneori se protejează chiar prin cromaj dur. Forma constructivă se alege astfel încât înlocuirea lor cu
piese de schimb să se facă cu uşurinţă. La construcţiile din ultimii ani s-a eliminat cotul conductei de
aducere, obţinându-se astfel jeturi mai compacte prin anularea tendinţei de rotaţie a curentului.
Mecanismul de manevră al acului este plasat într-un bulb fixat prin palete de ghidaj în interiorul
conductei de aducere.

4.2. TURBINA FRANCIS

Denumirea Francis a fost acceptată de majoritatea uzinelor constructoare, pentru a desemna o
varietate mare de turbine hidraulice, care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt turbine cu reacţie;
- alimentarea se face pe toată periferia rotorului:
- în zona rotorului curentul intră radial, îşi
schimbă direcţia şi iese axial;
Evident, numeroasele ameliorări au făcut ca
maşinile din această grupă să capete forme care
se deosebesc mult de prototipul construit în anul
1884 de către Francis.
La turbinele cu reacţie, în mod obligatoriu
curentul de la intrare are o presiune mai mare
decât cea atmosferică. Datorită acestei
suprapresiuni, prin întrefierul dintre rotor şi
părţile fixe trece un anumit volum de apă. Faţă
de turbinele cu acţiune, la care asemenea
Fig. 10 pierderi nu apar, acest fapt este evident un
dezavantaj.
Pe de altă parte, viteza relativă a curentului în interiorul rotorului este mai mică. Aşadar,
pierderile hidraulice se vor reduce considerabil. Randamentul total al turbinelor Francis este în general
mai mare decât al turbinelor Pelton.
Agregatele echipate cu turbine Francis pot fi dispuse atât cu axă orizontală cât şi cu axă verticală.
La puteri mici, investiţiile sunt mai reduse la soluţia cu axă orizontală. In cazul unităţilor cu axă
orizontală de dimensiuni mari, pentru aşezarea camerei spirale şi a tubului de aspiraţie sunt necesare
fundaţii atât de complicate, încât se anulează orice avantaj economic în procesul de fabricaţie al
turbinei. La soluţiile cu ax vertical, o mare parte din organele turbinei sunt îngropate în beton,
asigurându-se o rezemare fără încovoieri şi distorsiuni, precum şi o mare rezistenţă la vibraţii. In
figura 20.11 se prezintă schematic un ansamblu de turbină Francis cu ax vertical. Apa este condusă
împrejurul turbinei prin camera spirală 1. Prin statorul 2 apa trece către aparatul director 9 şi rotor.
Statorul este un organ de rezistenţă, care transmite fundaţiei sarcinile datorate greutăţii proprii a
părţilor superioare ale turbinei. Paletele sale sunt fixe şi profilate hidrodinamic.
Pentru a împiedica accesul apei, la partea superioară
este prevăzut capacul turbinei 3. Evacuarea apei
turbinate se face prin tubul de aspiraţie. Rotorul 5 este
prevăzut cu paletele 6. Rotorul este fixat prin buloane de
flanşa arborelui 7, care se roteşte în lagărul de ghidare
8. Aparatul director 9 este compus din inelul superior,
inelul inferior şi paletele directoare, ce se pot roti
simultan, provocând reducerea debitului admis în rotor.
Mişcarea paletelor este efectuată de către servomotorul
Fig. 11 10, prin intermediul unui mecanism de manevră.
Comanda deplasării servomotoarelor este dată hidraulic de către regulatorul turbinei, prin intermediul
uleiului sub presiune furnizat de o gospodărie de ulei. Prin lagărul axial 11, părţile rotitoare sunt
sprijinite de piesa 12, numită steaua inferioară. Deasupra lagărului axial se dispune generatorul
electric, nefigurat în schemă.
Organele cele mai importante ale turbinei Francis sunt: camera de aducere, aparatul director,
rotorul şi tubul de aspiraţie. Rotorul (fig. 11) este organul care transformi energia hidraulică în energie
stereomecanică. El se compune din: coroană, palete şi inel.
Paletele fiind curbate deviază curentul fluid, în acest fel producându-se o variaţie a momentului
cantităţii de mişcare. Construcţia este realizată de aşa manieră, încât momentul impulsului este mai
mic la ieşire decât la intrare. Deoarece diferenţa este preluată de către palete, acest moment învârteşte
rotorul în jurul axului său. Dimensiunile ce caracterizează rotorul sunt:
b1 — înălţimea muchiei de intrare;
D1 — diametrul de la intrare (pentru muchiile de intrare înclinate în plan axial, diametrul muchiei
de intrare, măsurat în diverse puncte, este diferit; în mod convenţional se consideră D1 diametrul
măsurat lângă inel) ;
D2 — diametrul de la ieşirea din rotor; z — numărul de palete.

4.3. TURBINA KAPLAN

Pentru căderi reduse, la care costul maşinilor reprezintă un procent însemnat din cheltuielile de
investiţie, creşterea turaţiei specifice are drept urmare reducerea preţului pe kW instalat. Din acest
motiv, proiectanţii de maşini hidraulice şi-au îndreptat atenţia încă din primele decenii ale secolului
trecut către turbine cu turaţie specifică mare. Ca rezultat al studiilor şi încercărilor efectuate, a apărut
turbina elicoidală.
Profesorul ceh Kaplan, în urma a numeroase experienţe efectuate cu aceste turbine, ajunge la
concluzia că performanţele cele mai bune se obţin dacă unghiul de aşezare al paletelor poate fi
modificat în timpul funcţionării.
Turbinele Kaplan se caracterizează prin: turaţie specifică foarte mare, intrare şi ieşire axială a
curentului din rotor, spaţiu mare şi lipsit de palete între aparatul director şi rotor, număr redus de palete
rotorice şi dispariţia inelului rotoric, palete rotorice profilate şi mobile în jurul axei proprii, viteze mari
ale apei la trecerea prin turbină.
In figura 12 se prezintă o secţiune printr-o turbină Kaplan. Din camera spirală de secţiune
poligonală, curentul trece prin statorul I şi aparatul director 2 către rotor. Pentru a împiedica accesul
apei, în partea superioară s-a prevăzut capacul turbinei 3. Arborele turbinei 7 este îmbinat cu flanşe de
cel al generatorului 5, care se sprijină pe lagărul axial 4. La această construcţie corpul lagărului axial
se sprijină direct pe capacul turbinei. La partea superioară a arborelui generatorului este dispusă
construcţia de admisie a uleiului 6 la servomotorul rotorului. Paletele directoare sunt puse în mişcare
de către servomotoarele 8, prin intermediul mecanismului de manevra. Arborele turbinei 7 se
învârteşte în lagărul de ghidare 9. Flanşa sa inferioară 10 constituie în acelaşi timp şi capacul
servomotorului rotorului. Atât arborele generatorului cât şi cel al turbinei trebuie să fie tubulari, pentru
a permite introducerea coloanelor de alimentare cu ulei a servomotorului. Paletele rotorului 11 sunt
mişcate de către pistonul diferenţial 12.

Fig. 12 Fig. 13

Rotorul turbinei Kaplan (fig. 13) se compune din butuc şi palete. Desfăşurând o secţiune
cilindrică concentrică prin rotor, se obţine reţeaua de profile hidrodinamice de la raza respectivă.
Paleta este compusă din câteva profile hidrodinamice, racordate de aşa manieră încât suprafaţa să nu
prezinte inflexiuni. Profilele trebuie astfel dispuse încât intrarea apei să se facă la bordul de atac, iar
faţa pe care se produce depresiunea să fie orientată spre tubul de aspiraţie. În figura 13 se prezintă
comparativ aşezarea paletelor la rotoarele de pompă şi turbină.
Deoarece paletele se pot roti în timpul funcţionării şi în jurul unei axe proprii cu un unghi de circa
±15°, butucul şi camera turbinei (în zona de plasare a paletelor) se fac sferice, pentru ca interstiţiul
dintre cele două organe să fie constant la orice unghi de aşezare a paletelor. Mecanismul de manevră a
paletelor este de tipul patrulaterului articulat (fig. 14). In calitate de verigă motoare se constituie
ansamblul format din pistonul servomotorului /, tija de reglare 2, steaua de reglare 3 şi cercelul 4.
Regulatorul turbinei comandă accesul uleiului pe o faţă sau alta a pistonului servomotorului. în funcţie
de aceasta, întregul ansamblu se ridică sau se coboară. Cercelul fiind îmbinat printr-un bolţ cu pârghia
5, face ca aceasta să se deplaseze antrenând lenkerul 6 şi paleta în mişcare de rotaţie. Cercelul, pârghia
şi lenkerul, numerotate în figura
14, acţionează asupra paletei care
se află în spatele planului de sec-
ţionare. Mişcarea stelei este
ghidată de butuc, pentru a
împiedica rotirea mecanismului în
jurul axei turbinei sub acţiunea
forţelor tangenţiale. Întregul
spaţiu din interiorul butucului
este umplut cu ulei, pentru a
favoriza mişcarea articulaţiilor.
La turbinele cu reacţie, în
imediata apropiere a flanşei
inferioare a arborelui turbinei,
este amplasat lagărul de ghidare.

Fig. 15
 4.4. TURBINA BULB

Amenajările hidroenergetice din zonele de şes dispun de debite foarte mari şi căderi extrem de
reduse (de ordinul metrilor). La înălţimi atît de limitate, dispunerea turbinelor Kaplan clasice, cu axă
verticală, ridică numeroase dificultăţi constructive, fiind totodată excesiv de costisitoare. Pentru
evitarea acestor deficienţe s-a încercat dispunerea rotorului turbinei cu axă orizontală renunţîndu-se la
camera spirală, la cotul tubului de aspiraţie şi efectuîndu-se concomitent modificările necesare
aparatului director.
In figura 20.24 se prezintă secţiunea unei centrale hidroelectrice echipată cu turbine bulb.
Clădirea centralei 1 este încorporată în barajul ce realizează concentrarea căderii (amenajare uzină-
baraj). Generatorul electric este închis într-o capsulă metalică (bulb) 2 din care, în partea aval, iese
rotorul turbinei 3. Principalul reazem al capsulei îl constituie statorul turbinei 4, realizat de obicei din
două virole conice, coaxiale, unite între ele prin 10 ... 14 palete statorice. Uneori în amonte de
generatorul electric se instalează cîţiva (4 ... 6) tiranţi, care centrează bulbul faţă de axa statorului însă
nu împiedică deplasările axiale. Pentru a putea controla interiorul bulbului în timpul exploatării, se
realizează un puţ vertical de acces, profilat hidrodinamic 5. Prin acest puţ sunt realizate conexiunile
electrice (cablaje de forţă şi comandă) şi cele hidraulice (conducte de ulei).

Fig. 16 Fig. 17

Conducta hidraulică 6 ce asigură trecerea apei prin baraj, de obicei, este metalică numai în zona
centrală, cele două extremităţi fiind realizate din beton. Deasupra părţii metalice, în beton se lasă un
gol necesar trecerii pieselor in timpul demontajelor pentru reparaţii. Pentru oprirea debitului In cazul
defectării aparatului director, care este organul normal de reglaj, sau pentru punerea la uscat a
grupului, în vederea întreţinerilor, conducta hidraulică este echipată atât înspre amonte cât şi înspre
aval cu câte două nişe. In nişele mai apropiate de rotor pot fi introduse vane plane, prevăzute cu galeţi
ce se rostogolesc pe şine metalice şi cu garnituri de etanşare. In caz de ambalare, oprirea debitului se
efectuează numai cu stavila din aval. Datorită toleranţei la ambalare a turbinelor bulb, de obicei, nu
este necesară automatizarea manevrării stavilelor. In vederea punerii la uscat a turbinei se închide şi
stavila amonte, iar conducta hidraulică este pusă în comunicare cu galeriile de drenaj 7, paralele cu
axa longitudinală a barajului. Galeria debuşează în bazinul de aspiraţie al unor pompe de epuisment.
Cea de-a doua pereche de nişe, realizate numai din beton, este destinată să primească batardouri din
elemente suprapuse şi este utilizată în perioadele când trebuie reparate stavilele.
O reprezentare schematică a construcţiei agregatului turbină-generator electric este prezentată în
figura 17. Rotorul maşinii hidraulice 1, de acelaşi tip ca şi al turbinelor Kaplan, este cuplat cu arborele
2, fixat la rândul său în lagărele radiale 3 şi 4 precum şi în lagărul axial 5. Tot pe arbore este fixat şi
rotorul generatorului electric 6. Etanşarea frontală 7 are misiunea dificilă de a împiedica intrarea apei
în interiorul capsulei.
Studiul turbinelor bulb a arătat că acestea prezintă importante avantaje economice faţă de
turbinele Kaplan clasice la căderi cuprinse între 2 şi 16 m şi n s= 800 ... 1 000 (uneori preţul de
revenire al kW instalat se poate reduce cu circa 15%). Reducerea investiţiilor apare mai cu seamă
datorită renunţării la camera spirală şi orientării axiale a agregatului. Lăţimea de instalare a agre-
gatului (cota perpendiculară pe firul rîului) este cu 25% mai redusă ; de asemenea, execuţia tubului de
aspiraţie cere mai puţină manoperă decît a tubului curb. Chiar şi randamentul hidraulic al turbinei
Kaplan este ceva mai scăzut, deoarece curentul este supus schimbărilor de direcţie în camera spirală,
în zona dintre aparatul director şi rotor precum şi în cotul tubului de aspiraţie.
Printre problemele dificil de rezolvat la turbinele bulb se include asigurarea fiabilităţii etanşării
dintre bulb şi rotorul turbinei (piesa 7 din fig. 17), precum şi asigurarea evacuării călduţii produse de
generatorul electric. Un alt dezavantaj al turbinelor bulb îl constituie inerţia lor redusă, ceea ce
impune funcţionarea acestora în sisteme energetice mari, în care reglarea frecvenţei este efectuată de
a l t e centrale.
In efortul de a căuta soluţii pentru amenajările de cădere mică au fost aplicate şi alte soluţii decît
turbina bulb. Astfel, la unele construcţii dispunerea axului este orizontală pentru turbină şi verticală
pentru alternator. In această situaţie generatorul electric poate fi dispus la etajul superior al centralei,
unde nu ajunge apa. Necesitatea introducerii unui organ de transmisie între arborele vertical şi cel
orizontal determină însă reducerea randamentului şi a siguranţei în funcţionare. La alte construcţii
alternatorul este dispus în prelungirea arborelui turbinei, însă este închis într-un puţ cilindric în
interiorul căruia nu poate intra apa. Configuraţia centralei este complicată, iar răcirea generatorului
electric constituie o problemă dificil de rezolvat. Analizele economice au arătat că dintre soluţiile
aplicate pînă în prezent, la amenajări de cădere mică, avantajele maxime le oferă turbina bulb.
Turbinele bulb au fost aplicate şi pentru exploatarea energiei mareemotrice. Dificultatea
exploatării acestui t ip de energie constă înfăptui că într-o anumită perioadă de timp (perioada de
flux) un debit extrem de mare, la o cădere relativ redusă, trece dinspre ocean către estuar, iar în
perioada următoare (perioada de reflux) sensul se inversează, masele de apă deplasîndu-se dinspre
estuar către larg. In consecinţă, trebuie aplicată o maşină capabilă să funcţioneze cu dublu sens de
curgere, ceea ce reclamă lipsa camerei spirale şi a cotului tubului de aspiraţie, deziderate îndeplinite
de turbina bulb.