1. Subiectul 1. Sistem. Definiție.

Un sistem este un ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat, cu o structură
proprie, relativ delimitat de restul universului, care conlucrează în realizarea scopului urmărit. Zona exterioară
sistemului se numeşte ambient. Elementele, structura, dependenţele, pot evolua în timp. Reprezentarea
sistemului se face printr-un model.

2. Subiectul 2. Sistemul ca structură de mulțimi.

Prin sistem înţelegem următoarea structură de mulţimi:

S  (T, U, V, X, Y, , )
T – este timpul de bază;

U – este mulţimea intrărilor;

V – este mulţimea segmentelor de intrare în sistem;

X – este mulţimea stărilor sistemului;

Y – este mulţimea ieşirilor din sistem;

- este funcţia de răspuns a sistemului;

- este funcţia de tranziţie a stărilor;

3. Subiectul 3. Starea unui sistem.

Un sistemul fizic considerat poate avea o comportare liniar-elastică sau neliniară. Comportarea neliniară
poate fi de natură fizică, datorită proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor, care compun sistemul şi de
natură geometrică, datorită faptului că nu se mai neglijează influenţa deformaţiilor asupra eforturilor.Starea de
echilibru a unui sistem, care se stabileşte în poziţie deformată corespunzătoare unui sistem de acţiuni, este
caracterizată prin respectarea următoarelor condiţii:

 condiţia de echilibru static, care exprimă faptul că toate forţele exterioare şi

forţele interioare se găsesc în echilibru;

 condiţia de compatibilitate (continuitate), care exprimă că sistemul deformat

respectă toate legăturile interioare şi exterioare şi continuitatea de material;

 condiţia de elasticitate (când sistemul are o comportare perfect elastică), care

exprimă că în nici o secţiune solicitarea efectivă nu depăşeşte o anumită limită.

Prin conceptul de stare se înţelege:

 situaţie în care se află, mod în care se prezintă cineva sau ceva,

 situaţie a unui sistem fizico-chimic (corp, obiect tehnic etc.)la un moment dat,care determină complet
evoluţia ulterioară sistemuluidintr-un anumit punct de vedere,este definită de valorile instantanee ale
mărimilor caracteristice(numite mărimi sau parametri de stare).
 4. Subiectul 4. Sisteme in bucla inchisa si deschisa
Prin sistem în buclă deschisă se înţelege un sistem la care ieşirea depinde de intrare, fără legătură inversă. Iar
sistemul în buclă închisă se caracterizează prin prezenţa legăturii inverse, între cel puţin o ieşire şi o intrare. La
un sistem în buclă închisă putem identifica trei subsisteme:

 subsistem condus – a cărui ieşire controlează intrarea întregului sistem;

 subsistem decizional – a cărui ieşire constituie intrarea subsitemului condus;
 subsistem de feedback- care transmite ieşirea subsitemului condus la intrarea
subsistemului decizional.

5. Subiectul 5. Proprietatile sistemelor

Proprietăţile sistemelor sunt de două feluri:

1. proprietăţi informaţionale sau externe, care nu depind de structura sistemului şi

care se pot defini numai în concordanţă logică cu definiţia sistemului;

2. proprietăţi structurale sau interne, care sunt dictate de structura sistemului şi

care, respectându-i definiţia, particularizează din punct de vedere structural
anumite clase de sisteme.

Această proprietate, netrivialitatea intrărilor şi ieşirilor presupune că orice sistem trebuie să aibă cel puţin o
funcţie de intrare şi că ieşirea nu trebuie să fie identică cu intrarea.Concatenaritatea intrărilor este o proprietate
care impune variabilei de intrare a unui sistem condiţia următoare: dacă intrarea, ca funcţie de timp, u(t), este
dată pe porţiuni atunci ea trebuie să admită şi o formă generală. Accesibilitatea unui sistem este proprietatea
acestuia de a accepta un număr de intrări şi ieşiri. Observabilitatea constituie proprietatea unui sistem de a
permite deducerea cel puţin a unei stări x, dacă se dau u şi y. Controlabilitatea parţială implică şi proprietatea de
sensibilitate care se defineşte, în sens larg, prin faptul că o variaţie infinit de mică a intrării u determină o
variaţie infinit de mică a ieşirii y, fără a preciza însă dacă acest lucru este valabil pentru toate componentele
intrării u şi ieşirii y. O ultima proprietate este stabilitatea.

6. Subiectul 6. Tipuri de sisteme

În funcţie de modul variaţie în timp a a mărimilor de stare şi de ieşire ale unui sistem distingem:

 Sisteme continue. Modificarea mărimilor de stare şi ieşire în aceste sisteme

se face în mod continuu.

  Sisteme discrete. În aceste sisteme variaţia mărimilor de stare şi de ieşire se face
în salturi.
 Sisteme hibride . În structura acestor sisteme sunt prezente simultan mărimi de
stare şi ieşire cu variaţie atât continuă, cât şi discretă.
 Sisteme liniare. Un sistem este liniar dacă ecuaţiile sale de stare şi de ieşire sunt
liniare.
 Sisteme neliniare. În cazul sistemelor neliniare, dependenţa ieşirii de intrare şi stări
este neliniară.
 Sisteme automate. sunt sisteme care realizează o anumită funcţie predeterminată
fără a necesita intervenţia continuă a unui sistem de conducere (înţelegând aici şi
acţiunea omului).
 Sisteme deschise. Masa şi energia pot fi transferate înspre şi dinspre sistem fără restricţii
 Sisteme inchise. Doar energia poate fi transferată înspre şi dinspre sistem
 Sisteme izolate. Nu există transfer de masă sau energie între sistem şi ambient
7. Subiectul 7. Proprietatile sistemelor de mare complexitate
Un sistem de mare complexitate (sistem mare), notat S, se defineşte prin respectarea mai multor proprietăţi.

a) Sistemul este compus dintr-o mulţime de subsisteme,

Si (i = 1,2,…..,n) de forma:

Si = {Ui, Xi, Vi, Wi, Yi, φi, gi, hi, T}

unde simbolurile din paranteză reprezintă submulţimele:

de intrare: - Ui,

de stare - Xi,

de interacţiune - Vi,

de perturbaţie - Wi,

de ieşire - Yi,

şi funcţiile de tranziţie, - φi, de interacţiune - gi, şi de ieşire (răspuns) - hi,

iar T este mulţimea variabilelor de timp.

b) Structura de interacţiune dintre subsistemele Si are un înalt grad de complexitate.

c) Procesele implicate în sistemul S sunt neliniare
d) Comportarea sistemului S cade sub incidenţa principiului de incertitudine.
8. Subiectul 8. Sistemul de mare complexitate
 9. Subiectul 9. Complexitatea sistemelor.
Complexitatea mare a unui sistem poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. Primul este relevat de
complexitatea zonei sistemului. De exemplu în cazul sistemului S (pod, drum, CF, tunel sau zid de srijin),
zona de interacţiune este definită prin interacţiunile dintre sistemul constructiv si mediul înconjurător –
exosistemul. O a doua modalitate de abordare se referă la ciclurile prin care trece un sistem, începând cu
comanda socială şi continuând cu faza de proiectare, etapa de realizare, ciclul de exploatare, şi sfârşind, la
un moment dat, prin înlocuirea lui.

10.Subiectul 10. Drumul ca sistem.

Drumul este o cale de comunicaţie terestră
sub forma unei fâşii de teren special
amenajată pentru circulaţie rutieră. Acestă
definiţie ne indică modul de abordare a
formei unui drum. Zona drumului
reprezintă suprafaţa ocupată de ampriză şi
zonele de siguranţă. Fâşia de teren, numită ampriză, cuprinde elementele constitutive ale drumului: partea
carosabilă (benzile de circulaţie), acostamentele şi, în unele situaţii, trotuarele şi pistele de ciclişti. În plan
vertical, forma drumului este dată de:

 paliere,
 pante,
 rampe,
 racordări verticale şi spaţiale.
11.Subiectul 11. Podul ca sistem.
Podul este o construcție, din categoria lucrări de artă, realizată de ingineri constructori, destinată să asigure
continuitatea unei căi de comunicaţie pe deasupra unui obstacol: rau, o vale, o altă cale de comunicaţie.Forma
unui pod este funcţie de mai mulţi factori, dintre care cităm: materialul din care este realizat şi principiile a două
ştiinţe Teoriei structurilor şi Esteticii. Forma unui pod, din punct de vedere estetic, combină liniile verticale,
orizontale şi curbe şi întâlnim:

 Poduri urâte,
 Poduri frumoase,
 Poduri sublime

Materialele care definesc formele podurilor sunt: piatra, lemnul, metalul şi betonul (armat şi precomprimat). În
funcţie de principiile Teoriei structurilor forma unui pod este legată de tipul structurii (satic determinată sau
nedeterminată), identificăm:poduri dalate,poduri pe grinzi, poduri în arc (sau boltă), poduri hobanate, poduri
suspendate şi poduri în consolă

12.Subiectul 12. Tunelul ca sistem.

Galerie subterană care traversează un masiv muntos sau deluros sau trece pe sub nivelul solului, pe sub o apă
etc., servind drept cale de comunicație. Tunelul este o construcţie inginerească, deseori foarte ingenioasă, care
permite realizarea unei căi de comunicație subterane, străbătând, după un anumit traseu, masa rocilor de munte
(tuneluri de munte), a rocilor din orașe la mică adâncime (metrouri și alte tuneluri orășenești) sau a rocilor de
sub fundul apelor (tuneluri sub ape curgătoare, lacuri sau strâmtori maritime). Forma tunelui este dată, în
principal, de:tipul căptuşelii, de axa tunelului. Distingem, în funcţie de tipul căpuşelii, tuneluri:

 în formă de potcoavă;
 în formă circulară;
 în formă de dreptunghiulară;
 forme oarecare (funcţie de scopul funcţional).

În funcţie de axa tunelului:

 în aliniament;

 în curbă;

 în aliniament - curbă;

 în buclă sau elicoidale;

 în declivitate.

13.Subiectul 13. Calea ferata ca sistem.

Calea ferată este un mijloc de transport terestru destinat circulației vehiculelor prin rulare pe şine sau cabluri.
Aceasta constă dintr-un ansamblu de construcții și instalații cu ajutorul cărora se asigură circulaţia materialului
rulant (tren, vagoane) în vederea efectuării transporturilor de călători și bunuri materiale. O cale ferată care
leagă două sau mai multe localități împreună este numită uzual linie (de cale ferată). Între două localități
(stații, gări) o cale ferată poate fi simplă sau dublă, cea din urmă permițând trafic simultan de trenuri în ambele
sensuri, fără a necesita „încrucișări” în gări. O cale ferată este alcatuită din linii curente şi staţii. Linia curentă
este porţiunea de linie situată între vârfurile ramificaţiilor extreme ale doua staţii învecinate.În plan orizontal
linia este compusă din şine şi aparatele de cale (traverare, bretea, schimbător de cale şi macaz).Traseul liniei.
Proiecţia axei liniei în plan orizontal, reprezentată în planul de situaţie. Staţiile sunt părţi ale reţelei de cale
ferată, prevazute cu construcţii speciale, destinate satisfacerii cerinţelor de trafic de mărfuri şi călători, sau
necesitaţilor exploatării. Aceste construcţii sunt dispuse în lungul liniilor de cale ferată cu scopul de a crea
puncte de legatură cu celelalte sisteme de transport (rutier, naval, aerian, prin conducte) din cadrul
sistemului naţional de transport.

Subsisteme ale caii ferate

 Terasamente. Totalitatea lucrărilor de pământ executate cu scopul realizării infrastructurii căii.

 Platforma căii. Faţa superioară a stratului de repartiţie ce separă infrastructura de suprastructura căii.
 Ampriză. Proiecţia în plan orizontal ocupată de terasamentul căii, cuprinsă între liniile de intersecţie
ale taluzurilor cu suprafaţa terenului natural.
 Bancheta căii. Porţiuna din platforma căii cuprinsă între piciorul taluzului prismei căii şi marginea
platformei căii.
 Aliniament. Porţiunea de traseu în linie dreaptă
 14. Subiectul 14. Ziduri de sprijin ca sistem.

Zidurile de sprijin reprezintă construcţii cu caracter definitiv utilizate pe traseele drumurilor şi căilor ferate în
zonele de deal şi de munte, în lungul canalelor navigabile şi bazinelor portuare, la diferite lucrări subterane etc.
Zidurile de sprijin au ca scop principal susţinerea pământului din amonte, asigurând astfel trecerea pe distanţă
minimă într două cote, atunci când nu există spaţiu pentru asigurarea unei treceri taluzate. Pe lângă aceasta,
zidurile de sprijin asigură, după caz, protecţia împotriva eroziunii, degradărilor din îngheţ etc. Zidurile de sprijin
se realizează din zidărie de piatră, beton, beton armat, elemente prefabricate etc. Zidurile de sprijin pot fi de diferite
tipuri:

 ziduri de greutate;
 ziduri de tip cornier;
 ziduri din elemente prefabricate (gabioane, căsoaie);
 masive de pământ armat etc.
15.Subiectul 15. Factori pentru realizarea eficientei economice
Realizarea sistemelor specifice infrastructurii transporturilor se bazează pe adoptarea de soluţii care să fie
justificate prin eficienţă tehnică şi economică. Se pot evidenţia mai mulţi factori care condiţionată eficienţa
tehnică şi economică de realizare a sistemelor:

 Materialul din care este realizat sistemul: betonul armat, oţelul, piatra, lemnul, bitumul etc.La alegerea
unui material trebuie să se ţină cont, în primul rând, de calitatea şi costul acestuia.
 Metodele de calcul static, dinamic aplicate în procesul de proiectareRealizarea unui sistem este
influenţată, major, de nivelul ştiinţific, teoretic şi experimental, care condiţionează normele oficiale
folosite în Ingineria sistemelor din domeniul Infrastructurii transporturilor.4
 Arhitectura sistemului: forma, proporţiile şi alcătuirea sistemelorAlcătuirea de ansamblu şi de detaliu a
sistemeloreste determinată de nivelul de pregătire profesională, teoretică şi practică a specialistului de
concepţie.
 Tehnologia de execuţie Acest factor depinde de nivelul de calitate profesională a forţei de muncă şide
dotarea tehnică a unităţilor de execuţie
 Corelaţia sistem –mediu Încadrarea sistemului în spaţiul liber sau în spaţiul urbanistic.

16.Subiectul 16. Inginerie sistemelor

Conceptele şi metodele Ingineriei sistemelor sunt utilizate, în special, atunci când dorim să abordăm
problematica unui pod, cale ferată, zid de sprijin etc. sub multiple aspecte de natură economică, tehnologică,
socială şi ambientală, deci printr-un proces secvenţial, numit realizarea totală a unui sistem utilizat pentru
infrastructura transporturilor. Ingineria Sistemelor constă în aplicarea metodelor ştiinţifice, într-o prezentare de
ansamblu, privind definirea, proiectarea, verificarea, dezvoltarea şi evaluarea sistemelor. Ingineria Sistemelor
cuprinde şi noţiuni ca: analiza şi abordarea sistemică, integrarea sistemică, analiza siguranţei, întreţinerii şi
securităţii sistemelor, analiza operaţională etc. Ingineria sistemelor (cale ferată, zid de sprijin, drum etc.) are un
caracter pronunţat pragmatic, deoarece încearcă să amelioreze proiectarea funcţională şi structurală, astfel încât
sistemul (podul, tunelul etc) să devină optim din punct de vedere cost-eficienţă, de-a lungul perioadei acestuia
de exploatare. Ingineria sistemelor preia, în mod firesc, problemele fundamentale ale Teoriei sistemelor:
analiza, sinteza şi conducerea.
 17.Subiectul 17.Analiza sistemelor.
Simpla demonstrare sau postulare a existenţei unui sistem nu aduce respectivul sistem în aria acţiunii conştiente
a omului. Sunt necesare cunoştinţe despre alcătuirea sistemului, despre relaţiile dintre elementele sale, despre
modul său de interacţiune cu mediul exterior.Dobândirea acestor cunoştinţe reclamă un efort cognitiv al cărui
specific este analiza de sistem. Modalităţile analizei sunt multiple:

 observare,
 experiment,
 deducţie,
 analogie.

Tot în sfera analizei de sistem intră şi determinarea unor proprietăţi ale sistemului: stabilitatea, controlabilitatea
etc. care, având o definiţie matematică precisă, pot fi studiate numai dacă există un model al sistemului, adică o
reprezentare matematică a acestuia, la care să fie raportate definiţiile respective. Complexitatea sistemelor a
condus la integrarea în arsenalul de metode ale analizei sistematice a unui spectru larg de tehnici derivate din
analiza matematică clasică, cercetare operaţională, logica modernă.

18.Subiectul 18. Sinteza sistemelor.

Sinteza este operaţia inversă analizei.Analiza determină structura şi funcţionalitatea unui sistem pornind de la
existenţa acestuia.Sinteza răspunde la problema construirii sub formă abstractă (ca model) sau fizică a unui
sistem care să aibă o anumită funcţionalitate şi anumite proprietăţi, îndeplinind condiţia esenţială de
realizabilitate fizică. Din punct de vedere al teoriei sistemelor, se poate face abstracţie de natura fizică a
mărimilor care caracterizează un sistem. Din acest motiv, sinteza unui sistem, cu o anumită funcţionalitate,
conduce la posibilitatea de a realiza fizic o întreagă clasă de sisteme care diferă structural numai prin natura
fizică a mărimilor care le caracterizează. Sinteza poate fi orientată şi către obţinerea unuor anumite performanţe
ale sistemului – înţelegând prin performanţă o anumită relaţie între intrări, stări şi ieşiri, care nu este proprie
sistemului, dar căreia i se impune să ia valori maxime sau minime în cazul sistemului dat.Sinteza sistemelor are
aplicaţii deosebite în tehnică, unde problema esenţială este realizarea unor sisteme cu funcţionalitate, proprietăţi
şi performanţe bine precizate. Sinteza sistemelor are aplicaţii deosebite în tehnică, unde problema esenţială este
realizarea unor sisteme cu funcţionalitate, proprietăţi şi performanţe bine precizate.

19.Subiectul 19. Conducerea sistemelor.

Din punct de vedere aplicativ, conducerea sistemului constituie cea mai importantă problemă a Teoriei
Sistemelor şi ei i se subsumează atît analiza cât şi sinteza.Modalităţile concrete de a rezolva conducerea
sistemelor sunt multiple şi, alături de metodele matematice, continuă să joace un rol specific experienţa şi
intuiţia umană, mai ales în cazul sistemelor foarte complexe. Acţiunea conştientă a omului asupra sistemelor –
scop în care se efectuează analiza de sistem – constă de fapt în găsirea acelor intrări care produc o ieşire
concordantă sau „cât mai apropiată” de obiectivele funcţionării sistemului sau, în general, realizarea unei
anumite performanţe.