CAPITOLUL 1

OBIECTUL CONTABILITĂŢII

1.1. Evidenţa economică şi formele ei. Etaloanele de evidenţă economică

1.2. Tipologia contabilităţii. Contabilitatea curentă şi contabilitatea centralizatoare. Noţiuni

generale privind obiectul contabilităţii

OBIECTUL CONTABILITĂŢII

1.1 Evidenţa economică şi formele ei. Etaloanele de evidenţă economică

În cadrul sistemului informaţional economic, circulă numeroase ştiri şi informaţii, care

provin din diferite domenii dar cele mai numeroase au ca sursă de provenienţă evidenţa economică.
În general, prin evidenţă economică se înţelege înregistrarea într-o anumită ordine, continuă şi
sistematică a activităţii economice, avându-se în vedere însuşirile ei cantitative şi calitative. În acest
fel evidenţa economică furnizează informaţii cu aprovizionarea de materiale, lansarea şi desfăşurarea
producţiei, expedierea produselor şi încasarea preţului de vânzare, stabilirea şi înregistrarea
rezultatelor financiare finale etc.
Evidenţa economică, este prima şi cea mai importantă formă de evidenţă economică, ea a
apărut în mod obiectiv, undeva la periferia comunei primitive, când oamenii au observat că
însemnându-şi activităţile le pot repeta mai bine, mai eficient. În continuare, fiecare treaptă de
dezvoltare a vieţii sociale, fiecare nou mod de producţie, a însemnat progres social şi perfecţionări şi
pentru evidenţa economică. Aceasta înseamnă că fiecare nou mod de producţie, nu numai că nu a
renunţat la evidenţa economică, dar a perfecţionat-o, tocmai ca expresie a faptului că i-a fost
necesară.
În etapa actuală de dezvoltare a ţării noastre de orientare spre economia de piaţă, se pun în
faţa evidenţei economice sarcini noi, determinând îmbunătăţirea substanţială a indicatorilor
economici pentru a se fundamenta mai bine deciziile de conducere economică.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al volumului de informaţii pe care le transmit
în sistemul informaţional economic, există mai multe forme de evidenţă economică, cele mai
importante fiind:
a) evidenţa tehnico-operativă o găsim organizată la toţi agenţii economici, fie că sunt regii
autonome, fie că sunt societăţi comerciale, precum şi la agenţii economici cu activitate mai mică, dar
şi la asociaţii economice, în instituţii etc. Evidenţa tehnico-operativă se organizează la locul şi în
momentul producerii fenomenelor economice, operativ, adică în cel mai scurt timp de producere a
lor. De exemplu, urmărirea comenzilor şi contractelor de aprovizionare şi desfacere, urmărirea
prezenţei la lucru, urmărirea gradului de încărcare a utilajelor etc. Din evidenţa tehnico-operativă se
obţin numeroase informaţii necesare conducerii, dar această evidenţă singură nu poate satisface
necesităţile conducerii, dat fiind limitele sale. în primul rând evidenţa tehnico-operativă nu este
completă, respectiv ea nu urmăreşte întreaga activitate economică din unităţi. Unele activităţi
economice sunt urmărite în această evidenţă, altele nu şi aceasta face ca pe lângă informaţiile ce
provin din evidenţa tehnico-operativă, factorul de decizie să mai aibă nevoie şi de altele. în acelaşi
timp se remarcă faptul că evidenţa tehnico-operativă nu se realizează în toate unităţile de acelaşi fel.
Nu există reglementări unice şi obligatorii, care să prevadă cum trebuie organizată evidenţa tehnico-
operativă. În aceste condiţii, aproape fiecare agent economic şi-a organizat propria sa evidenţă
tehnico-operativă, aşa cum a considerat necesar, există deci o diversitate de evidenţe tehnico-
operative uneori la acelaşi tip de unitate. Această situaţie îngreunează raportarea informaţiei care
provine din evidenţa tehnico-operativă şi apoi sunt destule greutăţi de acomodare pentru salariaţi,
atunci când ei se transferă de la un agent economic la altul.
b) evidenţa statistică căreia îi corespunde pe plan teoretic ştiinţa statistică, o ştiinţă foarte
veche care a fost folosită încă din vremea sclavagismului. Statistica are mai multe componente
printre care statistica economică, statistica demografică, statistica socială etc. Caracteristic pentru

1
statistică este faptul că ea, de cele mai multe ori, preia datele de care are nevoie din celelalte forme
ale evidenţei economice, date pe care apoi le supune unor prelucrări specifice statisticii cum ar fi
determinarea structurii, a ritmului de evoluţie, a factorilor de influenţă, a tendinţelor de dezvoltare
etc. Statistica are însă şi alte posibilităţi de culegere a datelor care de altfel îi sunt caracteristice cum
ar fi recensămintele, sondajele, anchetele etc.
În economia ţării noastre, ca de altfel în economia oricărei ţări, statistica joacă un rol
important în cunoaşterea activităţilor desfăşurate şi în fundamentarea deciziilor curente sau de
perspectivă. De aceea, reflectarea statistică este bine organizată. La nivel naţional există un organ
coordonator, respectiv Comisia Naţională de Statistică, care are reprezentanţi în cadrul fiecărui
judeţ. Comisia Naţională de statistică elaborează norme de reprezentare a statisticii, unice şi
obligatorii, elaborează modele de calcul ale unor indici şi indicatori, colaborează cu celelalte organe
de sinteză pentru îmbunătăţirea evidenţei economice în toate formele sale şi pentru raportarea
activităţilor la sfârşit de exerciţiu gestionar.
Cu toate meritele sale, evidenţa statistică nu este nici ea desăvârşită, are anumite limite,
respectiv neajunsuri. Este vorba de faptul că nici ea, ca şi evidenţa tehnico-operativă nu cuprinde în
sfera sa de observaţie întreaga activitate economică. Sunt activităţi economice care sunt urmărite de
statistică, iar altele nu, motiv pentru care informaţia statistică, singură, nu este suficientă pentru
fundamentarea deciziilor de conducere economică.
c) evidenţa contabilă este şi ea o formă de evidenţă economică căreia îi corespunde pe plan
teoretic ştiinţa contabilităţii, evidenţa contabilă care deserveşte societatea de peste cinci secole. Spre
deosebire de toate celelalte forme ale evidenţei economice, contabilitatea reflectă, urmăreşte şi
controlează toate activităţile economice întreprinse de agenţii economici şi care se pot exprima în
etalon bănesc. Prin volumul informaţiilor pe care le transmite în sistemul informaţional economic şi
prin calitatea acestora, evidenţa contabilă se impune ca fiind cea mai importantă formă de evidenţă
economică.
Rezultă că evidenţa contabilă are o seamă de trăsături caracteristice faţă de celelalte forme de
evidenţă contabilă astfel:
- este singura formă de evidenţă economică care are în acelaşi timp, atât un caracter general
cât şi total. Caracterul general rezultă din faptul că ea trebuie să existe la toţi agenţii economici
indiferent de mărime sau obiect al activităţii şi caracterul total rezultă din faptul că este singura
formă de evidenţă care urmăreşte întreaga activitate economică desfăşurată.
- se realizează după reguli unice şi obligatorii stabilite de organul coordonator care este
Ministerul Finanţelor.
- se caracterizează prin folosirea obligatorie a exprimării activităţilor în etalon bănesc. Este
adevărat că uneori unele activităţi economice sunt exprimate şi în etalon natural, dar exprimarea
bănească nu trebuie să lipsească.
Evident că aceste trei forme principale ale evidenţei economice sunt în strânsă legătură, ele
nu se concurează, ci dimpotrivă se completează reciproc în cadrul sistemului informaţional
economic, asigurând informaţiile necesare gestionării patrimoniului şi luării deciziilor.
Pentru a-şi realiza rolul de informare şi gestionare toate formele de evidenţă economică
folosesc etaloane de evidenţă.
Prin etalon de evidenţă se înţelege o modalitate de măsurare şi exprimare a activităţii şi
fenomenelor economice prin care se poate cunoaşte dimensiunile acestora. în evidenţa economică se
folosesc mai multe etaloane de evidenţă, cele mai importante fiind etalonul natural, etalonul
convenţional şi etalonul bănesc.
Etalonul natural se utilizează pentru a exprima activităţile economice ţinând seama de
dimensiunile lor naturale şi îmbracă forma metrului, kilogramului, tonei etc. Etalonul natural se
foloseşte în toate formele de evidenţă economică, cu o mare frecvenţă în evidenţa tehnico-operativă.
Pe lângă meritele sale, etalonul natural prezintă şi dezavantajul că folosirea lui este limitată la
măsurarea şi compararea unor activităţi omogene. Pentru creşterea puterii sale de exprimare şi
extinderea posibilităţilor de utilizare, în unele ramuri au fost concepute etaloane natural-
convenţionale, tocmai pentru a se putea exprima activităţi relativ eterogene. Aşa de exemplu în
agricultură se foloseşte "hantrul" care reprezintă un hectar de arătură normală la 18 -20 cm cu
antetrupiţă şi toate celelalte lucrări agricole se pot transforma în hantrii, folosindu-se coeficienţi de
echivalenţă supraunitari sau subunitari, în raport de complexitatea respectivelor lucrări. în
construcţii (alt exemplu: etalonul convenţional în construcţii - apartamentul convenţional care este
apartamentul cu două camere).
Etalonul muncă permite exprimarea volumului de muncă consumată sau care va trebui
consumată. Se exprimă în unităţi cum sunt om/ zi sau om/ oră etc. Este folosit în programarea şi

2
urmărirea consumului de forţă de muncă, în fundamentarea normelor de muncă sau în calculul
productivităţii muncii.
Etalonul bănesc constă desigur în exprimarea activităţilor economice în formă bănească,
adică în ţara noastră în lei. Printre etaloanele de evidenţă economică, etalonul bănesc este cel mai
folosit şi deci cel mai important, deoarece activitatea economică poate fi exprimată optim şi precis
numai în formă bănească. Din acest motiv etalonul bănesc este întâlnit cel mai frecvent în toate
formele de evidenţă economică, iar în evidenţa contabilă este chiar obligatoriu. În contabilitate se
mai pot folosi şi alte exprimări în alte etaloane, dar ca etaloane complementare, exprimarea
bănească nelipsind. Evaluarea consumurilor materiale şi de energie, evaluarea amortizării, costul
activităţilor, profitul, impozitele etc., sunt activităţi ce se urmăresc de contabilitate numai în expresie
bănească.

1.2 Tipologia contabilităţii. Contabilitatea curentă şi contabilitatea centralizatoare.

Noţiuni generale privind obiectul contabilităţii

Evidenţa contabilă are un loc şi un rol important, major, în desfăşurarea activităţilor

economice; nici un agent economic nu poate exista fără a-şi organiza propria contabilitate, propria
evidenţă a afacerii. Mai mult, legislaţia din ţara noastră, ca în toate ţările lumii, obligă normativ
agenţii economici să-şi ia măsuri pentru organizarea evidenţei contabile, această stare de fapt nefiind
lăsată la aprecierea şi voinţa liberă a agenţilor economici.
Lucrările de reflectare contabilă sunt numeroase şi ample în problematică; dimensiunile şi
structura acestora depinde în mare măsură de mărimea unităţii şi de domeniul în care se desfăşoară
activitatea (obiectul de activitate al societăţilor). Lucrările de reflectare contabilă care se execută în
compartimentele specializate, de contabilitate, ale oricărui agent economic, se pot categorisi din
punct de vedere al perioadelor când se execută în: contabilitatea curentă şi contabilitatea periodică.
Contabilitatea curentă constă în reflectarea zilnică, cronologic şi sistematic, a activităţilor
economico-financiare desfăşurate. În mod concret, contabilitatea curentă se poate organiza de către
diferiţi agenţi economici în mai multe feluri. Unii agenţi economici organizează contabilitatea curentă
în mod centralizat, aceasta înseamnă că există de regulă compartimente funcţionale specializate,
printre care şi cel financiar - contabil. Deci, întreaga reflectare contabilă curentă se realizează într-
un singur loc, ceea ce prezintă avantaje din punct de vedere al coordonării şi al controlului. Ca
dezavantaje ne referim la o oarecare depărtare a reflectării contabile de locul producerii fenomenelor
economice şi de posibilitatea preluării unor date denaturate. O altă variantă de organizare a
contabilităţii curente este cea descentralizată, evident că în acest caz contabilitatea curentă se
realizează la secţii, sectoare, ateliere etc. Dezavantajele contabilităţii curente centralizate devin în
acest caz avantaje, reflectarea contabilă se face la locul producerii fenomenului economic, ceea ce
presupune o fidelitate sporită. Este mai greu însă cu coordonarea şi controlul, deci avantajele
contabilităţii curente centralizate devin acum dezavantaje. Cele mai multe unităţi însă organizează
contabilitatea curentă în mod mixt, aceasta înseamnă că unele reflectări contabile de natura
înregistrărilor operative, se execută la secţii, sectoare, ateliere, iar altele se execută centralizat.
Contabilitatea periodică constă în reflectări contabile ce se realizează la încheierea unei
perioade de gestiune, la sfârşit de lună, la sfârşit de trimestru sau ori de câte ori este necesar pentru
satisfacerea nevoilor de informare a conducerii agentului economic sau la cererea Direcţiei
Financiare Judeţene care este reprezentanta Ministerului Finanţelor pe plan judeţean.
Contabilitatea periodică constă în întocmirea unor lucrări centralizatoare, pe baza informaţiilor
din contabilitatea curentă, informaţii prelucrate într-un fel anume, aşa cum se stabileşte de forul
legislativ şi de organele fiscale teritoriale. Contabilitatea periodică este o activitate de mare
răspundere, deoarece pe baza ei se efectuează analize economice ample şi se iau decizii importante.
Lucrările executate în cadrul contabilităţi periodice au termene de întocmire şi prezentare, unele
lunar, altele trimestrial şi semestrial, iar altele anual.

OBIECTUL CONTABILITĂŢII
Delimitarea corectă a obiectului unei ştiinţe are o mare importanţă pentru caracterizarea
profilului său, pentru stabilirea clară a fenomenelor pe care această ştiinţă le studiază, pentru
delimitarea de celelalte ştiinţe. A stabili obiectul unei ştiinţe înseamnă a stabili fenomenele pe care
aceasta le studiază şi a demonstra că aceste fenomene trebuiesc studiate în mod independent.
Fundamentarea obiectului unei ştiinţe constituie o problemă prioritară, nu numai în momentul
apariţiei ştiinţei respective, deci atunci când ea se desprinde din sistemul ştiinţelor, ci pe tot

3
parcursul existenţei ei, dată fiind necesitatea preluării în studiu a noilor fenomene şi activităţi ce
apar inerent în procesul dezvoltării sociale.
În ceea ce priveşte contabilitatea, pe plan teoretic, există o zestre doctrinară deosebit de amplă.
Au fost păreri că aceasta este o ştiinţă cu un obiect bine stabilit dar au fost şi păreri vehemente care
reduc contabilitatea la o tehnică de culegere, stocare, prelucrare, transmitere şi valorificare a
informaţiilor economice. Cu timpul aceste concepţii au fost soluţionate din punct de vedere ştiinţific
în cazul contabilităţii, ca şi în cazul celor mai multe dintre ştiinţe, pe ideea convergentă că există o
fundamentare ştiinţifică a obiectului contabilităţii. Contabilitatea este o ştiinţă, cu principii bine
stabilite, cu un loc bine precizat în lumea ştiinţelor. Ca orice altă ştiinţă, contabilitatea are metode
proprii de cercetare, care constau într-un ansamblu de procedee şi instrumente specifice menite să
urmărească obiectul său.
Apariţia ştiinţei contabilităţii este datată în anul 1494, dată la care a apărut prima lucrare cu
conţinut contabil ce aparţine călugărului franciscan şi matematician Luca Paciolo cu titlul "Suma de
aritmetica, geometria proporţioni et proporţionalita ", lucrare ce conţine un capitol privind "Dubla
înregistrare". Sunt însă dovezi materiale potrivit cărora, existau reflectări contabile cu mult timp
înaintea lui Luca Paciolo, dovezi ce datează din anul 1100 şi chiar mai devreme, pe teritoriul unor
oraşe ale actualei Italii ca Roma, Veneţia, Genova, Pisa etc. Însăşi Luca Paciolo în cartea sa celebră
recunoaşte că nu el a creat contabilitatea, ci nu face altceva decât să descrie un mod de înregistrare
ce se practică în timpul său.
Contabilitatea a fost considerată din totdeauna o ştiinţă socială, deoarece ea studiază una din
activităţile pe care le desfăşoară oamenii, cu mare influenţă asupra însăşi existenţei umane,
respectiv activităţile economice. Din totdeauna conţinutul obiectului contabilităţii s-a situat în
studiul reproducţiei sociale, prin care contabilitatea urmăreşte practic acele laturi ce cuprind
activităţile economice desfăşurate în sfera producţiei şi circulaţiei exprimate în etalon bănesc.
Subliniind faptul că obiectul contabilităţii se regăseşte în amplul proces al reproducţiei sociale,
rezultă că el se va identifica în toate cele patru momente ale acesteia, adică producţia, repartiţia,
schimbul şi consumaţia.
În procesul de producţie, contabilitatea urmăreşte obţinerea de produse finite, semifabricate sau
pentru unităţile patrimoniale, lucrările executate şi serviciile prestate. Astfel, aceste activităţi vor
îmbrăca forma contabilităţii obţinerii de produse finite, contabilitatea lucrărilor executate etc.
În procesul repartiţiei, obiectul contabilităţii îl constituie modul cum se distribuie valoarea
creată, pentru a se asigura salariile personalului pentru plata impozitelor faţă de bugetul
administraţiei de stat şi desigur profiturile care se cuvin acţionarilor, asociaţiilor, întreprinzătorului
şi alte destinaţii stabilite legal.
În procesul schimbului, obiectul contabilităţii se regăseşte în activităţile legate de aprovizionare
şi desfacere. Este vorba despre aprovizionarea cu materii prime şi materiale consumabile, asigurarea
cu energie de la reţeaua naţională, asigurarea cu gaze naturale, apă, iar în ceea ce priveşte
desfacerea este vorba în general de contabilitatea vânzărilor.
În procesul de consum, obiectul contabilităţii urmăreşte consumul productiv al unităţii şi nu
consumul individual al cetăţenilor. Procesul de consum presupune consumul de materii prime, de
materiale consumabile, consumul de energie etc.
Încă de la apariţia sa, prin obiectul său, contabilitatea îşi propune să urmărească patrimoniul
unităţilor. Diviziunea socială a muncii şi autonomia gestionară a dus la separarea patrimonială. în
general patrimoniul are o structură economică şi juridică de apropiere a valorilor materiale şi
băneşti. Pentru a exista un patrimoniu este necesar să existe un subiect de drepturi, care este o
persoană juridică sau fizică şi mai trebuie să existe o avuţie, adică o sumă de valori materiale care
generează respectivele drepturi, dar şi obligaţii. Aceasta înseamnă că din punct de vedere economic
patrimoniul reprezintă o totalitate de mijloace economice, materiale şi băneşti, precum şi rezultatele
lor financiare obţinute. Din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care le are o persoană juridică sau fizică, în legătură cu mijloacele economice de care
dispune.
Unităţile patrimoniale nu-şi desfăşoară activitatea în mod izolat ci, cuprind în sfera lor de
activitate legături economice cu alte unităţi patrimoniale sau chiar cu persoane fizice. În aceste
condiţii evident că în obiectul contabilităţii se includ şi raporturile economice şi financiare ce se nasc
între agenţii economici, între aceştia şi bănci, între ei şi bugetul administraţiei de stat etc.
Pe baza celor prezentate, se poate alcătui o definiţie a contabilităţii astfel: Contabilitatea este
o ştiinţă socială, care studiază acele laturi ale reproducţiei sociale care se pot exprima în etalon
bănesc. Ea urmăreşte existenţa şi dinamica patrimoniului agenţilor economici, urmăreşte procesele
economice pe care aceştia le organizează, stabilind şi înregistrând rezultatele financiare finale.

4
Toate aceste elemente ale obiectului contabilităţii se realizează la nivelul unităţilor patrimoniale şi la
nivelul ministerelor economice. La nivel naţional nu există organizată contabilitatea nici în ţara
noastră şi nici în celelalte ţări ale lumii. Există totuşi unele lucrări de sinteză pe care le întocmeşte
Ministerul Finanţelor, care centralizează informaţiile economice ce provin de la unităţile
patrimoniale. Astfel se întocmesc importante rapoarte cu conţinut economic şi financiar, prezentate
de Ministerul Finanţelor în faţa Parlamentului şi Guvernului.
În decursul secolelor, au existat mulţi reprezentanţi ai gândirii contabile care au contribuit la
fundamentarea ştiinţifică a obiectului contabilităţii, printre ei numărându-se şi reprezentanţii
gândirii contabile româneşti cum ar fi Dumitru Voinea, Spiridon Iacobescu, Ion Evian, C.G.
Demetrescu şi alţii. Evident că prima definiţie a contabilităţii a fost dată de însăşi întemeietorul ei,
respectiv Luca Paciolo, care de altfel a şi dat acestei ştiinţe denumirea de contabilitate. Luca Paciolo
a scris că obiectul contabilităţii îl constituie "tot ceea ce, după părerea negustorului, îi aparţine pe
lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte, în ordinea în care au avut loc". După Luca Paciolo,
concomitent cu sporirea rolului contabilităţii, au apărut mulţi specialişti care au contribuit în mai
mare sau mai mică măsură la fundamentarea ştiinţifică a obiectului contabilităţii. Fără a analiza în
detaliu aceste contribuţii, apreciem că ele se pot grupa în trei concepţii:
Concepţia economică susţinută de numeroşi reprezentanţi ai gândirii contabile (R.P.Coffy,
Iohan Schar, E. Leautey ş.a.) - susţine că evidenţa contabilă are ca obiect mişcarea capitalului privat
sub aspectul destinaţiei şi al dobândirii.
Concepţia juridică (Spinendi Sabino, Fr. Hugli, E. Reisch etc) - consideră ca obiect al
contabilităţii gestionarea patrimoniului, al constituirii şi gestionării, dar privit prin prisma juridică,
adică drepturile şi obligaţiile persoanelor.
Concepţia administrativă (V. Gitti, G. Messa, E. Disani etc.) - potrivit acestei concepţii,
contabilitatea are ca obiect reflectarea şi controlul faptelor administrative, desigur cele ce se pot
exprima în etalon bănesc. Aceasta în vederea sprijinirii conducerii pentru obţinerea de rezultate
economice superioare. Sensul în care este folosită expresia de administraţie, este cel de coordonare
şi conducere.
Din toate punctele de vedere ale mai multor iluştri reprezentanţi ai gândirii contabile, rezultă
unele trăsături caracteristice esenţiale pe care le are contabilitatea, astfel:
- contabilitatea este o ştiinţă socială, deci face parte din sistemul ştiinţelor sociale, deoarece
ea urmăreşte şi studiază activităţile desfăşurate de oameni în interesul lor.
- contabilitatea este o ştiinţă a reproducţiei sociale, deci obiectul ei se regăseşte în amplul
proces al reproducţiei sociale. Nu trebuie înţeles că ea studiază întreaga reproducţie socială, ar fi
ceva imens şi nereal. Obiectul contabilităţii se regăseşte în acele activităţi ale reproducţiei sociale,
care se pot exprima în etalon bănesc.
- contabilitatea urmăreşte de secole în primul rând patrimoniul pe care îl au agenţii economici
pe care-l priveşte atât din punct de vedere al formei sale concrete, cât şi din punct de vedere al
provenienţei.
În obiectul contabilităţii se mai includ şi activităţile organizate de agenţii economici ce au loc
în sfera producţiei şi în cea a circulaţiei.
Contabilitatea stabileşte şi înregistrează rezultatele financiare obţinute de agenţii economici,
furnizând astfel informaţii importante şi operative pentru fundamentarea deciziilor de conducere
economică, pentru măsurarea unor activităţi economice.
Locul ocupat de contabilitate în sistemul informaţional economic, îi conferă acesteia
posibilitatea exercitării unor funcţii importante astfel:
- funcţia gestionară, contabilitatea are funcţia de a urmări existenţa şi mişcarea elementelor
patrimoniale şi eficienţa utilizării lor.
- funcţia de informare, reprezintă de fapt funcţia de cunoaştere a întregii activităţi economice
a agentului economic. Aceasta înseamnă că pe baza informaţiei contabile agentul economic cunoaşte
structura şi dinamica patrimoniului, calitatea activităţii economice desfăşurate şi rezultatele
financiare obţinute la încheierea fiecărei perioade de activitate. Pe această bază, agentul economic
poate lua decizii majore privind evoluţia pe perioade scurte, medii sau lungi. Funcţia de cunoaştere
nu se rezumă numai la interesele agentului economic ci, interesate în cunoaşterea activităţii
desfăşurate sunt şi alte verigi externe şi anume: Direcţia Generală a Finanţelor Publice ca
reprezentantă a Ministerului Finanţelor (primeşte periodic şi centralizează lucrări contabile de
sinteză), Administraţia Financiară Judeţeană (are obligaţia de a verifica şi de a asigura perceperea la
bugetul administraţiei de stat a sumelor ce se cuvin acestuia, mai cu seamă din impozite şi taxe),
Biroul Unic de pe lângă Camera de Comerţ (unde agenţii economici trebuie să comunice calitatea şi
rezultatele activităţii), băncile (acordă credite şi sunt interesate în rambursarea lor la termen) etc.

5
 - funcţia de control gestionar, se referă la faptul că, pe baza informaţiei contabile
contabilitatea se constituie ca un mijloc eficient de control economic şi financiar. Controlul intern
este asigurat de către: organele de conducere ale agentului economic, (şeful compartimentului
financiar-contabil şi conducătorul unităţii), cenzorii societăţilor comerciale, organele de audit intern.
Din afara unităţii survine controlul extern asigurat de către Administraţia Financiară, Garda
Financiară şi alte organe de control specializate. Controlul presupune verificarea de formă şi fond a
actelor patrimoniale realizate de întreprindere, a documentelor justificative aferente, prin prisma
respectării principiilor de realitate, oportunitate, eficienţă, legalitate şi autenticitate a operaţiunilor
înregistrate în evidenţa contabilă sau operativă. Controlul face apel nu numai la respectarea
cadrului normativ specific ci acoperă ansamblul tuturor actelor normative (referitoare la disciplina
contractuală, organizarea muncii, efectuarea decontărilor etc.)
Pe baza cerinţelor legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, persoanele juridice şi fizice
care au obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea sunt obligate:
- să întocmească documente justificative pentru orice operaţie care afectează patrimoniul
unităţii;
- să înregistreze în contabilitate toate operaţiile patrimoniale potrivit planului de conturi
elaborat de Ministerul Finanţelor şi a instrucţiunilor de aplicare a lui;
- să efectueze inventarierea patrimoniului;
- să întocmească bilanţul contabil;
- să efectueze controlul asupra activităţii patrimoniale;
- să păstreze informaţiile cu privire la situaţia patrimonială şi rezultatele obţinute de unitate,
să furnizeze şi să publice aceste informaţii.