Don Juan moare la fel ca toti ceilalti

                                                                   de Teodor Mazilu

Maria Magdalena
 
     Buna ziua. Cum de n-aveti aici icoana Domnului nostrum Iisus Christos? Ma mira foarte mult. Stiu ca
s-au dat dispozitii precise in acest sens. Personal m-am ocupat de aceasta problema. Totusi nu inteleg
cum de nu s-a pus aici portretul Domnului nostrum Iisus Christos!,,,
     Nu mai stiu unde sa ma ascund… Chiar daca m-as duce in Hymalaya, tot ar veni dupa mine haita asta
de admiratori nebuni. Nu ma cunosc, dar ma admira… Agitatia asta isterica imi face placere, ca sa vezi
cum e facut omul… In loc sa ma scarbeasca, imi face placere. Mereu imi propun sa ma scarbeasca si
pana la urma ma trezesc ca ma topesc de placere…
     M-am saturat. Nu exista zi in care san u primesc o mie de declaratii de dragoste… Apuca-te, citeste-
le, claseaza-le, raspunde-le, strecoara-le un cuvant de simpatie… A trebuit sa-mi angajez o secretara…
     Mi se pare ciudat sa stau cu un barbat intre patru pereti sis a n-ascult o declaratie de dragoste… Nu
mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva… Aproape ca mi se face frica… Fa-mi o declaratie de dragoste!
     Ma uit la tine si-mi dau seama cata imaginatie trebuie sa aiba o femeie ca sa se indragosteasca de
tine. Nici macar frumos nu esti…
     Il iubesc pe Pitagora. Nu esti gelos? Din bratele lui Pitagora am venit la tine… Ti se pare nelogica
pasiunea mea pentru Pitagora? De cate ori Pitagora vine la mine imi lasa o suta de drahme si o tema de
meditatie.
     Mereu stau si ma intreb de ce toti barbatii pe care i-am iubit sedeau la mama dracului, in spatial
Tibetului, in timp ce toti cretinii, toti negustorii, toti neputinciosii, toti afurisitii , zaceau la doi pasi de mine?!
De ce uratul e la doi pasi de noi? Doar sa-ntinzi mana…
     Viata asta de curtezana ar trebui sa starneasca sila oricarei finite delicate… Sa-ti vinzi trupul pentru
cateva drahme….
     Eu l-am vazut pe Christos… Asa spune Biblia. Biblia spune negru pe alb ca Maria Magdalena l-a
intalnit pe Christos si Christos a scos sapte draci din mine si m-a mantuit de pacat. N-ai citit Noul
Testament? Dupa cum vad dragul meu (Don Juan) esti cam liber cugetator….
     Spune-mi odata! L-am vazut sau nu l-am vazut pe Christos? Biblia spune ca l-am vazut. Biblia spune
ca m-am mantuit. Si eu ma simt plina de pacate si de ganduri urate … Si trebuie sa fiu buna… fiindca asa
spune Biblia. Si trebuie sa iubesc oamenii – fiindca asa spune Biblia. Si trebuie sa urasc meseria de
curtezana, fiindca asa spune Biblia. Si trebuie san u ma culc cu Pitagora fiindca asa spune Biblia…
     Dupa ce se bucurau de frumusetea mea, barbatii ma rugau sa intervin pe langa Christos sa li se ierte
pacatele. Si toate astea in acelasi prêt. Credeam ca aceasta jignire adusa de barbate se va transforma cu
timpul intr-o durere adanca. Stiam ca l-am cunoscut pe Christos si speram si speram ca aceasta durere
n-avea cum sa ma ocoleasca. Cum sa   nu sufar? Biblia vorbeste de o suferinta cumplita care m-a
purificat… Nu sunt eu Maria Magdalena care l-a vazut pe Christos? Atunci daca eu sunt Maria
Magdalena, de ce n-apare odata tristetea despre care vorbeste Biblia? Cine m-a amagit cu aceasta
durere? Nu cumva am inventat eu aceasta durere? Uneori, dup ace petrec nopti in sir cu un negustor de
peste apare ce-I drept o usoara nemultumire, o plapanda ingandurare, dar se stinge ca un foc de paie. Si
iarasi se instaleaza trainic desfraul! Si iarasi viata de curtezana mi se pare frumoasa… Si iarasi intru in tot
felul de combinatii. Si iarasi strang bani la ciorap…
     Biblia spune ca mi-am regretat viata de curtezana, dare u dracia dracului vad ca n-o regret deloc… As
vrea s-o regret…. Dar nu se poate… Nu-I de-ajuns sa-mi spuna Biblia ca l-am cunoscut pe Christos, daca
eu nu-mi amintesc de asta, degeaba…
     Hai (Don Juan), sa fim doi oameni. Da-le incolo de mituri cu maretia lor cu tot…
     Nu plec! Vreau sa te iubesc… Trebuie sa te iubesc… Nu vezi cat ma chinui?... Imi strang toate
puterile. Mutra ta ma scoate din sarite si totusi te iubesc… Trebuie sa te iubesc. Biblia spune ca voi
cunoaste iubirea!
     Unde sa ma duc? Am sa mor in Biblie. O sa traiasca mitul si eu am sa mor. Du-te si apara-ti mitul
(Don Juan)! Miturile vor trai, vor supravietui, si noi, in urma lor, vom muri incetul cu incetul. Sunt fericita!
Doamne Dumnezeule! O durere nemarginita mi-a cuprins sufletul. Sa fie oare durerea mult visata? Vino,
durere, singura mea iubire! Nici tu nu vrei sa vii, si tu, tristetea mea ma tradezi?!... Si cat m-am amagit cu
aceasta tristete! Nu vrea sa vina! O chem sin u vrea sa vina.
     Biblia a mintit, viata de curtezana nu ma ingrozeste! Atunci sa vina macar resemnarea! Nici
resemnarea nu vrea sa-si arate coltii!
     Atunci sa vina negustorii de peste… Ei, negustorii de peste or sa vina… Veniti cu mine, negustori de
peste, in toate tavernele (Babilonului), sa cantam, sa dansam sis a zacem acolo pana cand tristetea ne
va goni… Dar daca nu va veni niciodata? Nu va veni niciodata….

             
E u r i
                                                                                       de Alina
Nelega                                   
Am auzit ieri la radio că de-aia e înghesuială în cimitire. Din cauza conservanţilor. Cică nu mai putrezesc
astea – cadavrele. De la Euri. Am citit în Cosmo că şi margarina are Euri. Şi muştarul. Şi cartofii sînt
modificaţi. Ge-ne-tic. Nu m-aş mira să bage Euri şi în aer, că doar de-atîta respirat se mai strică şi ăsta.
Nouă, ăstora din ţările mai sărace, din Europa de Est, ne dau aer stricat, care pute. Ca aici. Pentru că
TOTUL pute.Observi, păpuşă – lasă-mă să-ţi spun aşa, că tare mai eşti simpatică – observi, nu-i aşa, că
aerul pute din ce în ce mai tare? Şi e din ce în ce mai puţin natural. L-or fi făcînd din înlocuitori. Aerul
proaspăt îl ţin pentru ăia de schiază în Alpi. Nouă ne dau aer folosit, reciclat, filtrat, tratat. Îţi dai seama ce
respiri? Dacă aerul de-aici a mai fost respirat de unii care au gripă – sau, mai rău, de un bolnav de
SIDA?! Am citit eu cum e cu respiraţia. Inspiri, aerul se duce în plămîni, acolo se descompune, intră în
sînge, pe urmă se duce peste tot, chestia aia cu arderile etc, îl expiri. După ce l-ai trecut prin tine. Prin
corpul tău, prin sîngele tău, prin saliva ta. Peste tot – să nu mai zic pe unde. Cu toţi viruşii ăia. Că viruşii
se răspîndesc prin aer. Nu ştii niciodată ce respiri. De exemplu cancerul – încă nu s-a descoperit ce
cauze are. Poate e un virus. E o posibilitate. Şi-atunci rezultă de-aici că aerul dă cancer. Am văzut asta la
televizor, pe Discovery - era un reportaj – l-au dat după ăla cu porcii. Porcii, ziceau ei, sînt foarte
inteligenţi. Mai inteligenţi decît cîinii, aproape la fel de inteligenţi ca oamenii. Arătau cum lucrează la
calculator. Un porc – Arhimede îl chema, lucra la computer. Şi cu asta, basta! S-a dus cîrnaţul de
Crăciun, s-au dus răciturile! Dacă toţi porcii au adresă de email!
Ce pute!!!Ce căcaturi ne pun ăştia să respirăm? Trebuie să găsesc ceva s-o şterg de-aici. Cum naiba
plec eu de-aici? Să fac stopu’ la dric, sau ce? Sau ce?!
E din cauza Eurilor. Bagă peste tot: în brandy, coniac, gin - pînă şi în vodcă bagă Euri. Te ameţesc de
cap. Numai în whisky, nu. Am observat că de la whisky nu te doare capul, whisky-ul nu te ameţeşte,
dimpotrivă, îţi dă... aşa...o stare de bine, de bunădispoziţie, te face să rîzi, să vrei să dansezi, să mergi pe
bicicletă, să zbori, să iubeşti, să fii fericit.
Ciocolata. Şi asta are Euri. Foarte nesănătos. Şi o groază de calorii. Da’ ce poate să mai mănînce azi o
fată? Să luăm, de exemplu, iaurtul. Cel mai simplu aliment. Lapte prins. Ai zice că e curat ca lacrima. Nţţ.
Plin. Are cel puţin patru Euri. Sau pîinea. Pîinea e cea mai periculoasă. E mortală. Ca să nu mai vorbim
de salam. Sau de şniţele. Pe lîngă calorii. Că şi astea se adună. Şaizeci dintr-o parte, o sută din alta, nici
nu ştii cînd ai mîncat un hamburger cu şase sute de calorii. Şi sucurile – otrăvite, fără discuţie. Un kebab,
o porţie de cartofi prăjiţi, din ăia procesaţi, un pahar de Cola, plin de zahăr şi Euri – şi ţi-ai mai scurtat
viaţa cu o săptămînă. Fără ketsch-up. Mai bine pui cianură. Sînt la fel de rele. Toată lumea ştie. Şi nimeni
nu face nimic.Aşa că, ce mai contează. Măcar ciocolata e bună, conţine lecitină. Ajută la memorie. Şi e
antidepresivă. Toată lumea ar trebui să mănînce ciocolată. Eu o recomand copiilor.Da,mah!Pana si
pupatul ingrasa. Aiurea…
N-are cine să mă ducă de-aici. Şi totul din cauza Eurilor – pe care ăştia le pun în orice. Şi a radiaţiilor. În
fiecare secundă mor de cancer cincisutetreizecivirgulăpatru bărbaţi, femei şi copii. Copii. De cînd se nasc
sînt bolnavi, condamnaţi, plini de Euri. Te ameţesc de cap, te zăpăcesc. Nu mai poţi mînca, nu mai poţi
bea nimic. Nici nu mai poţi respira.
Aiurea...asa imi doresc...să-mi petrec o data vacanţa pe malul mării într-o casă cu pereţi de sticlă unde să
cînt la pian.  Să nu mai existe poluare, să se termine cu experienţele nucleare, să nu mai moară nimeni
de foame, să nu se mai drogheze nimeni, să nu mai fie cancer sida şi gripă să nu se mai bată nimeni pe
stradă şi în clasă şi să nu mai moară nimeni niciodată ŞI SĂ NU MAI FIE EURI. Să pot mînca şi eu o
îngheţată fără să mă simt vinovată că iar am băgat în mine Euri. Şi că o să mor de cancer sau de vreo
tumoare la creier care poate că deja e acolo şi lucrează. Vreau să fumez şi eu o ţigară în linişte. Să nu
mai scrie pe toate pachetele de ţigări atenţie, pericol de moarte! Să scrie lucruri drăguţe, glumiţe sau să
pună fotografii cu bebeluşi sau căţei sau pisicuţe,de exemplu.
Şi îmi doresc aşa tare să fiu altundeva, nu aici, oriunde, numai nu aici .

HRYSOTHEMIS
                                                                             de Yannis Ritsos
     Cum de si-au amintit de mine? De mine nu-si aduce aminte nimeni. N-am atras atentia niciodata
nimanui. Nu ma plang. Toate mi-erau lesnicioase.. Eram bucuroasa sa privesc si sa ascult. Puteam sa
visez liber. Era intr-adevar frumos – de parca as fi trait in afara istoriei, intr-un spatiu de neatens al meu,
adapostita si totusi prezenta.
     Nu-mi placeau jocurile de norc, loteriile. N-am jucat niciodata. Candva, mama a tras pe numele meu
un loz. Am castigat o vaza mare chinezeasca… Mai e si azi in camera cu lucruri nefolositoare. “Ciudat” a
spus mama, “ciudat sa aiba noroc acest copil. Ciudat”, a repetat. “Ciudat, ciudat”. Iar eu zambeam. Cu
anii toata lumea a uitat-o. Eu mi-o aminteam. “Am noroc, am noroc”, spuneam si tot spuneam coborand
scara interioara, seara sau cand ma culcam cu lumina stinsa, observand, lipita de geam, spranceana roz
a lunii noi – “am noroc, am noroc”…
     In anii aceia, de multe ori plimbandu-ma singura prin parcul nostrum, mi s-a intamplat sa vina tiptil luna
dupa mine si deodata sa-mi acopere ochii cu cele doua palme ale ei. “Cine sint?” intreba. “Nu stiu, nu
stiu”, raspundeam ca sa ma intrebe din nou. Ea nu ma mai intreba. Dadea drumul la apasarea degetelor.
Ma intorceam. Noi doua fata-n fata. Obrazul ei racoros pe obrazul meu; si zambetul ei intreg – I le luam si
alergam. Ma fugarea in jurul fantanii arteziene.
     Intr-o noapte m-a prins mama: “Cu cine stai de vorba?”. “Alergam dupa pisica, san u manance
pestisorii aurii” am raspuns. “Proasto” a spus mama “Tot copil ai ramas?!” In clipa aceea pisica s-a frecat
de picioarele mele. Un mare peste auriu a sarit din fantana arteziana. Pisica l-a inhatat si s-a ascuns in
boschetele de trandafiri. Am scos un tipat. Am alergat dupa ea (mi-a fost teama sa nu-mi manance una
din mainile lunii). Iar mama m-a crezut.
     Acel “Tot copil ai ramas” incetase de mult sa ma doara. Il simteam dimpotriva, ca un privilegiu al meu
– celalalt vaz al meu, bucuria mea ascunsa.
     In copilarie, niciodata de ziua mea nu mi s-a facut cadou vreo papusa. Adunam papusile surorii mele
mai mari. Le lipeam la loc bratele, picioarele,parul,ochii. Le confectionam rochite noi; le pieptanam….se
faceu frumoase, mai frumoase ca-nainte. Sora mea era geloasa si mi le lua inapoi. Ma intristam. Nu ma
suparam. Eram mai mult trista pentru sora mea; nimic nu-i era de-ajuns.
     Intr-o zi s-a pierdut un ochi de la cea mai frumoasa papusa – un ochi mare albastru. Vi s-a intamplat
sa vedeti o papusa chioara? O gaura, un hau… de-acolo ne priveste ceva nedeslusit, indepartat, al
nostru. Tocmai din aceasta gaura ma privea papusa, mi se incredinta; era ochiul ei adevarat. Ne-am
imprietenit. Ani de zile , mai tarziu, dupa calatoria cea lunga a tatei, am gasit ochiul acela intr-o cutie
neagra de catifea. Nu i-am spus nimic surorii mele. L-am montat pe un inel; nimeni nu si-a dat seama; toti
au admirat neobisnuita mea piatra pretioasa.
     Imi aduc aminte de o dupa-amiaza – mama abia iesise- am intrat in camera ei; i-am incaltat pantofii,
calzi inca de la picioarele ei. M-am facut dintr-o data mai inalta, ca si cum as fi comis un pacat
inexplicabil. O saptamana intraga nu indrazneam sa ma uit in ochii mamei. Ma ascundeam in tufisurile
gradinii asteptand o pedeapsa sau o recompensa  … nu stiu.
     Da, si eram mereu in asteptare. Mereu gata sa alerg la prima bataie in poarta, chiar daca nu era
pentru mine. Postasul se zarea de departe pe campie cu geanta lui de piele de parka avea o bucata
patrata de lumina pe coapsa. Asteptam ca o scrisoare sa soseasca si pentru mine. Intre atatea acte
oficiale si rapoarte si petitii, un plic roz si pe el scris numele meu – “Hrysothemis, Hrysothemis” i-as fi
auzit pe toti strigand mirati… “O scrisoare , Hrysothemis, pentru tine!”. Eu as fi luat scrisoarea cu
nepasare, m-as fi inchis in odaia aceea asa cum se izoleaza cineva cu Dumnezeu – numai noi doi,
lasand restul lumii afara, caci lumea toata as fi fost eu, Dumnezeu si imaginea noastra contopita in
vechea oglinda.
     Ce anevoioase sint cuvintele. .. Nu vi se pare?
     Nu mai astept nimic.. Asteptam ca va veni cineva intr-o zi …sa…
Dumnezeul de a doua zi
de mimi branescu
Ea
Intrasem într-un magazin şi-mi cumpărasem o pereche de pantaloni cu buric. Dintr-aceia cu talia
joasă. Şi-apoi plecasem aşa, crazy şi cu buricul tulburător de sexi, să mă plimb. De departe, aia a
fost cea mai îngrozitoare dimineaţă din viaţa mea. Şi cu buricul gol, lucrurile stau la fel. În
dimineaţa aceea cred că şi în curul gol dacă aş fi umblat, desi nu sunt genul, nu s-ar fi schimbat
nimic. Când ai o dimineaţă de căcat înseamnă că ai o dimineaţă de căcat. Şi cel mai bine e să
accepţi asta. Trebuie să o laşi în pace. Nu te pune cu ea pentru că dacă se ambiţionează, te
nenoroceşte!
Ma afundam cu fiecare pas. Coboram, parca, niste trepte. Si-mi tot veneau in cap acorduri de
pian. După câteva clipe de mers bezmetic pe străzi, ghinionul m-a împins să întorc privirea spre
o vitrină de bijuterii...Şi m-am văzut, printre cercei, brose şi inele de aur... O focă gravidă cu
ochii umezi, singură şi înfiptă într-o pereche ridicolă de pantaloni cu buric. O geantă în care el
înghesuise cu pumnii crizele de personalitate... Cam asta era, pe scurt, situaţia în care mă aflam.
Niciodată să nu te uiţi în ochii tăi când ai o dimineaţă proastă. Pentru că ce găseşti acolo, te
distruge. Nici nu ştiu dacă eram supărată pe el. Ştiam că o să plece. De câteva saptamani se purta
foarte ciudat. Îmi aducea flori, vorbea cu mine... Îmi tot spunea că sunt o femeie minunată.
Niciodată nu mai făcuse asta până atunci. Îmi dădea încredere. Încerca să se asigure că n-o să
mor după ce o să plece. Sau ceva de genul ăsta. Nu ştiu de ce au bărbaţii nevoie de asta. Le place
să creadă că uşa ta va rămâne mereu deschisă pentru ei. Că tu o să-i iubeşti toată viaţa, o să-i
respecţi şi de ce nu, o să te bucuri de fericirea lor în braţele altor femei. Ba chiar, din cand in
cand, in perioadele lor de cumpana, o sa-i primesti in patul tau, neintrebandu-I niciodata nimic,
doar ascultandu-le nelinistile si mangaidu-i ... Simţeam cum se ridică uşor, uşor, plânsul
amestecat cu voma. Genunchi, pântec, ficat, umeri, gât...
Şi-am rupt-o, îngrozită, la fugă, încercând să scap de privirea necruţătoare a celui mai înverşunat
duşman al meu...Eu însămi. Am alergat o oră cred. Alergam din ce în ce mai tare...Parcă nu mai
fugeam eu, parcă altcineva mă împingea de la spate. Alergam atât de tare că nu mai simţeam
nimic...vedeam doar nişte linii lungi şi de undeva se apropia uşor, un vuiet... Vuietul devenise
mai clar...spunea vino, vino, Şi mi-era foarte cald.
...de fiecare dată când povestesc întâmplarea asta găsesc mici defecte şi încerc să le corectez din
mers...sigur, nu în locurile esenţiale...o mai cosmetizez puţin...pentru că ador această
întâmplare ... e cea mai importantă din viaţa mea, nu?
Am simţit cum cineva mă apucă cu putere de umăr şi mă trage în spate. Apoi am auzit un camion
claxonând lung, .. Nişte camioane...Şi mi s-a făcut frig... Eram aproape goală, cu un tip, pe
marginea şoselei. Ştii că se spune –ce anume ţi-a plăcut la el prima oară? Ce te-a atras? Pe mine
ochii. Durerea din ochii lui. Avea o privire, cum să spun, din altă lume. Pleoapele îi erau
căzute ...m-a cutremurat. Eram sigură că e genul acela de bărbat care scrie poezii. Şi a început să
plângă. Fără nici un cuvânt. Avea un fel tare ciudat de a plânge. Ca un copil... Se tot freca la un
ochi. Era...duios. Şi cu toate că era cea mai nenorocită dimineaţă din viaţa mea, am simţit nevoia
să-l ajut. L-am mângâiat pe obraz, apoi l-am strâns în braţe. S-a lipit strans de mine şi n-a mai
vrut să-mi dea drumul. Parcă aştepta asta de o viaţă. Era mai părăsit ca mine. Nu ştiu cum am
început să ne sărutăm... Mă strângea în braţe ca un nebun. Plângea şi îşi ştergea disperat ochii ca
să nu observ că plânge. Nu-i nimic, i-am zis. Şi mie mi se întâmplă. Ştiam că cei care scriu
poezii sunt de regulă foarte timizi. Şi-am început să plâng şi eu...pentru el, pentru mine, şi pentru
alte chestii... A fost incredibil...te rog să mă crezi...IN-CRE-DI-BIL! 
Aşa a început totul. Sigur că era un necunoscut. Sigur că era o nebunie. Sigur că eram gravidă.
Sigur că eram într-o îngrozitoare depresie. Sigur, sigur, sigur. Nici astăzi nu pot să-mi explic de
ce. Iubirea e ceva foarte straniu. Cel puţin pentru mine. Întotdeauna am respectat acest sentiment.
Diferenţa dintre viaţa mea şi un film bun a fost că la mine nu s-au legat lucrurile. Am avut toate
ingredientele succesului numai că ordinea nu a fost cea mai fericită. Şi când interpretezi rolul
principal în propria ta viaţă, fără să cunoşti dinainte scenariul, nu ai nici o satisfacţie. În plus, e
îngrozitor de obositor.   
 

norway.today
IGOR BAUERSIMA
       Salut, eu sunt Julie. Acestea sunt primele cuvinte pe care le rostesc în locul acesta.Dacă
ceea ce vă comunic eu acum sună eventual nepotrivit, îmi cer scuze. Fiindcă anunţul meu le
este destinat numai oamenilor care vor să se sinucidă. De aceea îi rog pe aceia, care nu au
intenţia de a se despărţi de viaţă, să nu-mi acorde nici o atenţie şi eventual să părăsească un
timp sala.
       În curând, şi asta nu e o decizie bruscă, eu am să mă sinucid. M-am gândit mult la asta.
Hotărârea mea e luată. Ar vrea cineva să mă însoţească în moarte?Nu trebuie să spuneţi nimic
acum. Înţeleg foarte bine dacă nimeni nu vrea să recunoască aici, public, că i s-a luat de tot şi
de toate. Ce vreau eu să spun e că în mod normal mai sunt încă multe legături între unul
care vrea s-o şteargă şi ceilalţi. Nu există mulţi oameni care să priceapă ce înseamnă "a-ţi
pune capăt zilelor" pentru demnitatea unui om. În mod normal, omul vrea să trăiască până când
bagă de seamă că toţi ceilalţi s-au dus şi el e singur de tot, cum de altfel a şi fost mereu. Vreau
să spun, unul dintre noi, cei de-aici, le va supravieţui tuturor celorlalţi. Şi asta e mai mult ca
sigur. Fiindcă cel care mai ia încă totul în serios, acela este regula. Vreau să spun că cei mai
mulţi sunt prinşi în cine ştie ce construcţii mentale întemeietoare de sens, vitale. Legături
afective, sentimente de responsabilitate, nu-i aşa? Obsesia succesului, instinctul înmulţirii, beţia
plăcerii şi alte necesităţi reacţionare. E-n regulă. Voi însă vă aflaţi cu toţii aici fiindcă vreţi să
ieşiţi din viaţă, mai devreme sau mai târziu.
       Oameni buni, poate că aţi observat deja, eu nu am ce căuta printre oameni, nici
măcar printre cei sătui de viaţă. Este un adevăr trist, dar un adevăr. Dacă nu mă simt în largul
meu în societate, atunci asta nu se întâmplă din cauza celorlalţi, ci mai ales din cauză că eu
însămi nu mă arăt aşa cum mi-aş dori-o. Obligaţia de a juca un rol şi o aversiune interioară
împotriva acestui lucru fac ca orice societate să-mi fie o povară şi bucuroasă pot să fiu numai în
propria mea societate, fiindcă atunci pot să fiu chiar adevărată. Lucrul acesta nu ai voie să-l faci
între oameni şi nimeni nu este aşa.
       Eu am să mor. Da. Precis că sunt pe aici nişte oameni de bine, cărora nu le place nimic mai
mult decât să salveze pe cineva sau ceva. Tot ce pot să spun e că e o treabă sigură de tot. Da.
Eu nici n-am mai încercat. Şi nici n-am s-o-ncerc, am s-o fac. Tipii care încearcă aşa un pic să o
facă şi pe urmă vor să-i compătimeşti, aşa ceva chiar că nu mă interesează.
      Nu mai există nici măcar un singur lucru, nici măcar un singur eveniment pe lumea asta,
nimic, care să mă mai privească. Te-ai descotorosit de toate, de tristeţea ta, de bucuria ta, de
ura ta, de dragostea ta, de caracterul tău jalnic, de răspunderea pentru deşeurile tale de hârtie.
Pur şi simplu de tot. Te lasă complet rece. Orice gând e în plus. Orice faptă imposibilă. Totul a
rămas în urma ta.Nu mai ai îndatoriri, nu mai trebuie nici măcar să respiri. Eşti absolut liber să
nu faci nimic. Libertatea absolută fără sfârşit. Tu eşti Dumnezeu şi Dumnezeu nu face nimic. Iei
act de toate, timp de câteva secunde, dar nu mai există întoarcere, nu mai există pro şi contra.
       Sunt sătulă. Mi-ajunge. N-am de gând s-o mai iau încă o dată de la capăt.Toate au mai fost
deja. Dar asta e totuşi cam totuna acum. Eu fac asta pentru mine. Eu nu fac asta aici pentru
ceilalţi. Nu fac aici un show sau ceva de genul ăsta. Vreau să scap o dată de treaba asta.
       Am văzut tot, am băgat în mine lumea întreagă. Voi mi-aţi servit lumea, am avut de toate şi
am scuipat totul afară, de îndată ce mi se afla pe limbă. Fiindcă un lucru nu poate niciodată să
contrabalanseze greutatea celui care urmează. Viaţa mea… aşadar trecutul meu se compune
în principal dintr-un viitor din care n-a ieşit nimic. Foarte multă vreme nu am înţeles principalul
lucru… Foarte multă vreme nu am înţeles că nu exista decât un singur drum, ca să ai totul: să
nu ceri nimic. Nu există decât un singur mod de a avea totul: să nu ceri nimic. Şi eu cred… eu
cred că acum nici nu-mi mai e foame. Am avut, şi nu mai am poftă de nimic. Nu vreau nimic,
aşa cum niciodată nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau nimic. Nu ştiu dacă înţelegeţi asta. În
orice caz, nici unul dintre voi nu poate să-mi dea nimicul, nimeni nu poate să-mi dea asta, în
afară de mine. Da, un lucru mai vreau, să vă spun tuturor la revedere, şi să vă ţin strâns de tot
şi să vă consolez şi să vă spun că totul o să fie bine… fiindcă eu totuşi vă… fiindcă eu totuşi
vă… fiindcă eu… fiindcă…
       N-am spus decât prostii cât cuprinde. Că am avut deja tot ce se poate şi-aşa... Numai
debilităţi. Propagandă. Încă o dată...  Salut, oameni buni.  Da. Nu ca să vă fac cine ştie ce
reproşuri, aici. Aşa ceva nu face decât cineva care se mai agaţă de viaţă.  Eu una m-am
săturat. Voi n-aveţi cum să-nţelegeţi asta, aşa că n-am să mai trăncănesc degeaba aici. Salut.
Amalia respira adanc
Monolog
Amalia 18 ani
(intra cantand – 2 strofe dintr-un cantec, un refren, poate fi un cantec de gradinita, de cand era
mica, in amintirea lucrurilor care nu mai sunt... Sa fie cantecul pe care i-l canta lui Fani in pat.
Se va repeta cand se ajunge la pasajul unde vorbeste despre cum ii canta lui Fani)
Unde se duc toate lucrurile care nu mai sunt? Unde merge ceaiul pe care l-am baut, anul 1960,
abecedarul cu poze colorate, cantecul pe care l-am cantat chiar acum, Misa, ursuletul pe care l-
am scapat in groapa lui Mosu’ si n-a vrut nimeni sa se duca dupa el, Mosu, unde-I Vitea, unde-I
Parisul, orasul ala despre care tot vorbeau maman cu papa, ca o sa mergem acolo, ca o sa ne
mutam cu totii acolo… ?
Am indraznit sa va deranjez fiindca nu mai stiu nimic de Fani. Mi-e asa de dor de ea… imi aduc
aminte ce draguta era cand am primit-o: avea la gat o unda tricolorra si era asa mica… nici nu
stia sa faca guit, sau groh sau cum fac porcii… Mieuna incet si ragusit ca o pisicuta. La noi in
bloc era interzis sa tii caini sau pisici. Dar pe ea ne-a lasat s-o tinem. Si am invatat sa-I dau de
mancare…In fiecare zi, cand plecam de la scoala, treceam prin strada Primaverii sau pe strazile
alea cu nume din cartea de geografie, din capitolul “Capitalele lumii”. Paris, Londra, Madrid,
Montevideo…pierdeam o groaza de vreme, da’ macar aduceam de fiecare data ceva bun pentru
Fani: sandvisuri pe jumatate mancate, coji de cascaval, de paine, de fructe…
Pe urma m-am imprietenit cu soldatii din fata ambasadelor … nu mult mai mari decat mine…
Ma lasau sa scotocesc in voie prin containerul de gunoi. Asa am invatat o multime de lucruri.
Despre Danemarca, de exemplu, Danemarca e o tara tare frumoasa: invelita in ceara cu gust de
miere, ca aia in care se gaseste cascavalul. Anglia e oribila: plina de oua stricate si un fel de
mamaliga dulce, dezgustatoare, dar care lui Fani ii placea la nebunie. Sa mearga ea acolo, dac-o
vrea, cand se face mare. Nemtii aruncau o multime de carnati si, foarte rar, cozonac. Prost
cozonac, pe cuvantul meu! N-avea nici un gust. Gunoiul unguresc era plin de sosuri, te manjeai
peste tot si nu te alegeai cu nimic, iar la rusi nu gaseai decat sticle goale si, din cand in cand,
capete de pesti afumati. Dumnezeule, astia mai si mancau vreodata?! Ce sa zic, Franta era toata o
branza – nu stiu cum de nu se mai satura aia de un aliment care are gust de nespalat.Nici nu
vreau sa ma gandesc din ce faceau chestiile alea cu numa turcesti: camambert, de exemplu. Sau
croasan’. Alea, da, imi placeau mie: cand mai gaseam cate o jumatate, Fani ramanea mofluza! La
ambasada americana n-am ajuns niciodata sa ma uit prin gunoi. Era prea la vedere si, pe urma,
soldatii lor de la poarta erau negri si urati si mie imi plac blonzii, asta e.
Dar si Fani crestea. Intr-o zi cat altii in zece. O scoteam dimineata si seara in lesa ca sa-si faca
nevoile – era foarte curata, foarte civilizata – si o mai lasam sa pasca prin iarba de cartier.
Vecinii nu spuneau nimic. Cred ca ne invidiau si asteptau cu nerabdare Craciunul si pomana
porcului, sa guste si ei putin din saraca Fani. De-aia taceau.
Bineinteles ca mie nici prin cap nu-mi trecea s-o taiem. Am devenit foarte apropiate. Dormea cu
mine in pat si ii cantam in fiecare seara, inainte de culcare. (cantecul) De-atunci imi place mult
cantecul asta. S-o fi vazut pe fani, cum ingana in fiecare seara, inainte de a adormi, dupa mine,
cu vocea ei aia de pisicuta… ce dragalasa era… Acuma, Fani era foarte rasfatata, asa cum v-am
mai spus. Era destul de impulsiva si batausa si avea pe atunci cam doua sute de kilograme si din
greseala, intr-o zi a alunecat si a cazut peste balcon. Fiindca usa nu se inchidea bine. Nici
ferestrele. Ca sa se aeriseasca.
Noroc ca la parter statea un doctor care lucra la salvare si a chemat ambulanta. I-au pus pe loc
piciorul in ghips, altfel, cine stie, Doamne fereste … pacat numai ca un infirmier i-a taiat pe
ascuns o bucata de ureche. L-am vazut eu ca mesteca ceva, dar ce, era sa ma gandesc…!
Doamne, ce criminal! Pe urma mi-am dat seama si eu de rautatea oamenilor. A doau zi de
Craciun, cineva a reclamat-o pe Fani la politie. Asa ca au venit, erau vreo patru, plus sergentul, o
patrula intreaga. Cu masina cu tot, din aia cu bec rosu deasupra…Au bagat-o in duba… si ea
plangea ca un copil. Si nu intelegea ce se intampla…De Anul Nou mi-au trimis un biletel. Fugise
de sub escorta…unde sa fuga, saraca? Si cu piciorul in ghips…
Si asa am ramas singura…
Amalia respira adanc
De Alina Nelega
Amalia 35 ani
Victoras, puiule, uite, ti-am adus flori de ziua ta. Nu te supara ca anul asta n-am prea ajuns pe la
tine. Si acuma-s pe fuga, plecam in turneu.Ghici unde? In Japonia. Si sper ca, in sfarsit, o sa si
ajungem, ca de trei ori am plecat si ne-au intors. O data la Slobozia, pe urma la Buzau, a treia
oara la Calafat. Da’ acuma gata – trebuie sa fug, ca ma asteapta tot ansamblul “Pastorasul” cu
motoarele pornite. Abia ne-am intors de la Sighetu Marmatiei unde ne-au oprit in drum spre
Praga – am dat si acolo un concert. Am avut un succes…! Aproape ca atunci cand era sa
ajungem la Londra si am cantat in schimb la Resita. Ce frumoasa e casa lor de cultura, dac-ai
vedea-o! E drept, nu e Albart Hall, da’ tot in tara ta e cel mai bine si pentru poporul tau. Nu?
Vin imediat, imediat…
Pe mine ma asteapta. Ma grabesc – e acolo cineva… nu-l cunosti… am tot asteptat sa-ti spun si
n-am avut curajul. De trei ani ma straduiesc sa-ti spun si uite, acum simt ca a sosit, in sfarsit,
momentul. Ia-o ca pe un cadou de ziua ta. M-am casatorit. Sper ca te bucuri, Victoras. Nu mai
puteam trai singura. Te bucuri, asa-i?
Hai sa-ti spun cum ne-am intalnit. Eram la un miting. Pacat ca n-ai trait destul sa simti si tu cum
e cu dragostea adevarata… s-a intamplat asa, aproape din senin. Tovarasul vorbea de la tribuna
aia uriasa, tricolora, noi fluturam steguletele cu foc, asa cum ne imboldeau tovarasii de pe
margine, tot mai avantat, tot mai aprins, uralele izbucneau tot mai des – se deodata… ceva s-a
intamplat. Ochii lui s-au oprit pe fusta mea plisata gri petrol …Am fost intotdeauna o pedanta. Si
el era frumusel: inalt, ca un brad, in salopeta lui albastra, cu boneta la epolet. Pe urma, a fost, asa,
ca o vraja, am ajuns pur si simplu sa strigam in acelasi glas. Toata lumea tacuse, numai noi
strigam la unison: cu- partidul- si –poporul- construi-vom –viitorul. Si asa mai departe: traiasca-
traiasca-traiasca si-nfloreasca republica noastra romaneasca. Si uite-asa, tot scandand, am
inceput sa cantam. Amandoi. Intr-un glas. Exact acelasi cantec. Ce coincidenta, nu? Exact pe
doua voci. “Sculati voi oropsiti ai vietii, voi osanditi de foame, sus…”. Ne-am potrivit la
secunda. Si am simtit, asa un fior care m-a cuprins si care crestea odata cu fiecare respiratie,
respiram adanc, adanc, tot mai adanc, deci asta inseamna sa respiri cu adevarat, imi spuneam,
adanc, odata cu cantecul care mi se raspandea in tot corpul, si asa ne-am ridicat plutind peste
stadion, dand din steguletele alea tricolore ca dintr-o pereche de aripi, niste ingeri tricolori,
cantand voiniceste din tot sufletul. Cineva striga speriat de la tribuna: Liniste! Tacere! Liniste!
Ajunge! Taci! Si dintr-o data eram iarasi pe stadion. Pe urma ne-au dus intr-un loc foarte
intunecos pe amandoi si ne-au tinut cateva luni impreuna, au cam uitat de noi, de-abia daca ne
dadeau de mancare si apa din trei in trei zile, dar noua nu ne-a prea pasat ca ne-am indragostit
unul de altul si am invatat impreuna sa respiram. Si sa tacem. Respira adanc si taci.
Ei, trebuie sa fug. Ma asteapta. Data viitoare vin cu el, sa ti-l prezint. E cam timid, da’ il aduc eu.
Asa l-am dus si in luna de miere. Ca daca era dupa el… nici n-ar fi bagat de seama. Chiar a doua
zi dupa ce-am iesit de-acolo, ne-am casatorit si, direct de la starea civila, hop! in autobuz. La
mare. Ce zici, te bucuri pentru mine? Victoras…?!
Da, stiu. Exista intr-adevar niste lucruri pe care nu ti le-am marturisit. Fiindca nu sunt foarte
importante. Iubirea e cea mai importanta. Si noi ne iubim, sa stii. Iar in dragoste sexul nu
conteaza. Habar n-am ce conteaza, de fapt. Poate credinta. Idealul spiritual. Respectul reciproc.
Egalitatea in drepturi. Da, cred ca in dragoste conteaza numai egalitatea in drepturi. Dar sexul? E
ultimul lucru care conteaza. E liber sa faca ce doreste. Si eu la fel. Asta se cheama egalitate in
drepturi, nu? Ca proasta nu sunt. S-o creada el ca nu observ tot felul de lucruri pe care le face
dinadins, ca sa strice egalitatea: numara maruntisul de la restaurant, se scobeste in nas, scuipa pe
jos, soarbe supa, se scarpina pe burta, are par in nas si in urechi, le ignora pe prietenele mele,
cand nu maraie la ele, foloseste prosoapele pana se fac negre, ragaie, se zgarceste la bacsis, are
bataturi, spune bancuri porcoase, colectioneaza capace de bere…
Ma cheama. Gata. Ma duc, puiul mamii, nu stiu cand o sa mai pot veni. Spune-I la maman, cand
o vezi, ca am facut progrese. Pot sa respir asa de adanc incat, de cele mai multe ori, o respiratie
pe zi imi ajunge. In rest – tac. Am fugit, dragu’ mamii, ca ma asteapta. Multe complimente pe-
acolo, sarut-o pe maman si aveti grija pe unde zburati. Vin, vin… gata – trebuie sa plec. Japonia
ma asteapta. – vin acum, vin, vin… acuma, acum … vin…
Ultima vrajitoare
De Alina Nelega
Monolog
Ingeri, adica. UFO, ce pana mea! Obiecte zburatoare neidentificate, ca sa vorbesc pe inteles.
Partea nevazuta a lumii, cica. Toti impostorii aia, care-si dau cu parerea despre cele noua cercuri
si trei sfere angelice, cu serafimi, heruvimi, arhangheli si le amesteca de iese un bors arhetipal
din taratele astea metafizice. Ce stiu ei despre trairea angelica – si vorbesc, nene, vorbesc. Ca sa
nu mai punem la socoteala ca toti vor sa ajunga in heaven.  Te uiti, asa, uneori, la pietele astea
pline de precupete si grevisti, la parlamentele si discotecile lumii, la cazinouri si cantine pentru
saraci, la salile de teatru, la gari… si-ti spui: fuck me, man, oare-o fi loc in rai pentru toata lumea
asta? 
Asa ca m-am hotarat sa vorbesc si eu. Sa spun adevarul.  Stiu ca n-o sa ma ia nimeni in serios, o
sa creada ca e o inventie, da’ ma doare-n  cot,  asta ca sa vorbesc frumos.  Oamenii n-au stiut
niciodata pe ce lume traiesc. Credeti ce vreti, baieti, dreptu’ vostru. Ca de obicei, totul porneste
de la un detaliu, ceva nesemnificativ, nici nu-ti dai seama cum, si dintr-o data-ti vine, iti vine… 
Vine, ieri, o ziarista sa tina o conferinta in aula universitatii, aia de langa biblioteca studenteasca,
o gaina americana erudita si-si da ea cu parerea din existenta ei normala! Eram absolut
intamplator  pe-acolo, vad posterul si intru, asa, din curiozitate si ce aud! They have the lust, but
not the passion! Eram dupa o balustrada, fix deasupra capului ei si m-am abtinut cu greu sa-I
scap o cariatida in crestet. Era un pacat, venial, nu capital, faceam eu ceva sa o atinga fara urmari
grave.  Da, bine ca le stiu ei pe toate, le-au nascocit ei, cum s-ar spune ab ovo, va inainte de a se
inventa America ce-ar fi fost, mosule, sa fi avut loc un mic accident in program, sa fi descoperit
japonezii submarinele…  O sa-mi spuneti ca asa ceva era imposibil. Fiindca nu s-a intamplat, nu
inseamna ca nu s-ar fi putut intampla. 
Stiti care-I boala mea? Ca nu pot trai in prezent. Asta-I boala mea. Decat daca ma fortez si ma
ajut cu cate ceva si asta-mi face rau. Pe urma am remuscari, imi vine sa-mi borasc sufletu’ si ce-I
mai naspa e ca nu pot sa-mi imaginez nici viitorul. De cand eram mica viitorul era ceva negru si
de nepatruns. Ma mir c-am trait atat, pe la cinci ani (clar, atunci m-am imbolnavit) nu-mi puteam
deloc imagina cum am sa am eu cinspe ani vreodata si uite acuma, ce sa zic, am trecut cam de
multisor de varsta aia. Da’ tot nu-mi pot imagina viitorul. O gaura neagra care ma absoarbe, asta
da, si odata ajunsa acolo, ma trezesc surprinsa, in trecut. E ca si cand ai tot incerca sa intri pe o
usa, mergi ce mergi, si deodata: pac! – esti inapoi de unde ai plecat.  Tot pe atunci, pe la cinci
ani, pe cand eram si eu ca voi, mi-am dat seama ca oamenii au, in general, o idee precisa despre
viata. Vviata e o adiere. Viata e o pruna (surpriza!) pe o creangga de maslin. Viata e o scara de
cotet (scurta si cacata toata!). Viata e sa mergi cu viteza si cu franele defecte. Viata e o femeie cu
barba.  Viata e ca fumul de tigara. Viata e cea care te ucide, nu moartea. Viata e sa ti-o tragi pana
dai in primire ( ca atunci ti-o trage ea). Viata e o curva. Viata e gorgonzola, parmezan,
camembert, si balmos cu ciuperci (pentru lactofobi). Viata e facuta din greseli. Viata e vis. Viata
e in America. Sau in Germania sau in Spania. 
Sorry. Intotdeauna o iau putin razna cand vine vorba despre viata. Pentru ca stiu intotdeauna ce
fac chiar daca nu par. Stiu ce fac acum … si tot nu am sentimentul prezentului. Nu e bine sa-ti
amani clipa, zice in literatura de specialitate ca trebuie sa ti-o traiesti. Viata e clipa amanata. Imi
voi aminti exact  si intotdeauna ce vad acum, in fata mea. 
In ceea ce-I priveste pe moonlight, julietta, otto, centaurus, hot chocolate, lollypop, excalibur,
grifon… eu am fost witness pe mirc la povestea tuturor de la inceput pana la… unde-or fi acuma,
fiindca nu cred ca s-a terminat, si-or fi schimbat nick-urile, dar eu ma mai ocup si de altii , n-am
timp  sa stau dupa  ei.  Nick-ul meu  a ramas,  clar angel . Nu mi-l schimb si asta nu din ambitie
sau din lipsa  de imaginatie.  Nu pot. Da’  ma  rog,  parca pornisem sa spun povestea altora, nu a
mea. Nu-mi place asta la mine, mereu ma intorc catre propria mea poveste. Trebuie sa ma
dezobisnuiesc.
Stiti cum e pe chat, toata lumea zice  vrute si nevrute, se intreaba de asl, agesexlocation adica, e
o agentie matrimoniala electronica, asa zice moonlight, dar eu zic ca-I mai degraba un
carnaval.Poti spune ce vrei,poti fi cine vrei tu – si  de aici incepe tot. Mai  mult,  poti colinda la
nesfarsit prin labirint si sa iesi cand ai chef, daca stii, bineinteles, portile si pragurile.Un labirint
fara Minotaur, cu tot felul de pericole, dar din care poti iesi daca ajungi la mare anaghie. Cel
putin asa cred. 
Grifon nu era baiat, era fata si  lucra noaptea intr-un bar de stripteuze, in Praga…  Trebuie sa
plec. Va povestesc restul data viitoare…
 
 

Monolog 

FUNNY

De Neil LaBute

O FEMEIE TÂNĂRĂ într-o maşină. Lângă ea, o FEMEIE MAI BĂTRÂNĂ conduce. 

TÂNĂRA: … toate sunt la fel, ştii? Cum le vezi aşa, în viteză, pe marginea drumului. Aşa e. E nostim.
Adică, nu nostim-ha-ha dar celălat fel de nostim. Cum s-ar spune asta? Nostim-ciudat, cred. Sau bizar.
Nostim-bizar. E doar… adică, nu mă aşteptam. Chestiile astea ar trebui să-mi fie aşa… familiare. E
nostim. Cel puţin, pentru mine. (Pauză) Şi… ce mai face tata? Bine, probabil. Pariu că face bine. Tata
întotdeauna face bine. E un tată bun. Mă surprinde că n-a venit şi el, că ţi-a lăsat ţie toată asta pe cap. Nu
prea e genul lui. Neobişnuit, oricum. Să facă el asta. A, stai… nu e în oraş, aşa-i? Nu ziceai tu ceva
despre asta la telefon, nu-mi amintesc acum. Cred c-ai zis. A zis că nu poate veni – nu că m-a sunat pe
mine, să-mi zică chiar el, asta ar fi foarte, mă rog, “ne-tata” din partea lui, dar – cred că-mi amintesc
acum. Nu-i acasă. Unde s-o fi dus din nou…Evident am avut ceva timp la îndemână acolo ca să mă
gândesc la tot felul de chestii… (zâmbeşte) Yep. O grămadă de timp. Era un loc interesant, foarte diferit
de ultimul. Chiar destul de cool, chestie pentru care m-am gândit să vă mulţumesc amândurora, sincer.
Chiar am făcut un fel de felicitare – pictată de mână şi toate astea la cursul de artă – în care vă
mulţumesc ţie şi tatei pentru că m-aţi băgat într-o instituţie aşa drăguţă. N-am trimis-o, totuşi. Scuze. Am
vrut, dar, ştii… n-am făcut-o. Dar era super. “Campusul” lor. Şi băieţii erau drăguţi, aşa că voi doi aţi făcut
o treabă beton. Mersi, mamă. (Pauză) Mi s-a părut că au şi un program bun, ştii, poate un pic prea
intensiv pe chestia cu “puterile superioare”, poate prea mult din porcăriile astea, dar una peste alta, foarte
bun. Personal bun, mâncare gustoasă, chiar şi numele mi-a plăcut. Twin Oaks. La Doi Stejari. Destul de
drăguţ. Ca un mic loc de Bed and Breakfast, cuibărit într-un peisaj pitoresc… deşi nici unul din noi, în timp
ce ne plimbam în curte sau în excursii şi de-astea… n-am văzut nici un stejar. Nici măcar unul. (Pauză) A,
ştii ce-a fost nostim într-o noapte? O să-ţi placă asta – se dădea un film, în camera de recreaţie, un film
vechi alb-negru la televizor – şi mă ştii, nu? De obicei fug cât mai departe când tu şi tata vă uitaţi la
porcăria aia, Pe aripile vântului sau mă rog, o tulesc – dar acum stau câteva secunde, un minut sau aşa
ceva, ca să fur nişte popcorn, mi-e chiar poftă după toate restricţiile pe care mi le impun. Adică fără ţigări
– nu mi-aţi spus asta când m-aţi trimis pachet acolo. V-a scăpat asta, nu? Mă rog – oricum, se dă filmul
ăsta, şi în timp ce se derulează, noi toţi observăm, foarte repede, că filmul se petrece într-o cafenea de-
asta de pe marginea drumului numită la fel: Twin Oaks. Nu e ciudat? Mda. Totul se întâmpla – mă rog,
aproape totul – în şi în jurul acestei cafenele/case unde o tanti măritată şi un călător îl omoară pe soţul ei.
În mare din dragoste. Adică, în final îi iau proprietatea tipului şi totul, îi iau banii, dar în mare e doar pentru
iubire. Nu e cool? Mamă? Că ne uitam la film – eu şi “semenii” mei – aflându-ne la Twin Oaks şi povestea
se petrece la Twin Oaks. Deşi, evident, un alt Twin Oaks. (Pauză) Mă rog, noi toţi am crezut că e destul
de nostim… şi după, am poştit o ţigară înainte de culcare. O ţigară de marijuana. Ştiu că probabil e greu
pentru tine să auzi asta, dar se presupune că sunt mai sinceră acum. Asta face parte din chestia mea de
“trezie” – să fiu candidă. Yep. Şi oricum, asta era înainte să… înainte să mă adun. Adică, într-un loc ca
ăla – poţi să obţii orice vrei, sau să faci, poţi face aproape orice ai chef, dacă o vrei destul de tare. Şi în
noaptea aia, am vrut. Dar sunt mai bine acum. Cu totul mai bine. Da? Crezi asta, nu… mamă? Ştiu că
tata crede. Mi-a spus, la ultima întâlnire de familie la care a venit, mi-a spus asta. Se uită fix în ochii mei,
care pentru el e… (arată la frunte)… cam pe-aici. Dar se uită la mine, îmi zâmbeşte – poate chiar îl
podidesc lacrimile un pic – şi spune, spune cu vocea aia a lui şoptită “Scumpo, te cred. Te cred.” Ceea ce
a fost super cool. Adică, aproape mişcător. Am fost aproape mişcată de asta. Am fost. Şi acum iată-mă…
liberă şi curată şi simţindu-mă destul de grozav. Deci. Cred doar că… nu ştiu. Cred că poate ar fi destul
de uşor să mă readaptez acasă, într-un fel. Aşa cred… (Pauză) O să fac tot ce-mi stă în puteri să iau din
nou. Ştiu că asta o să fac, o simt. Mi-am petrecut timpul acolo, acolo sus la Twin Oaks, am ascultat toate
predicile şi am stat la toate grupurile şi toate astea, şi-ţi spun… abia aştept să pun mâna pe ceva prafuri.
Orice fel de prafuri mi-ar da oricine. Asta vreau. Şi o să fac orice-mi spune persoana aia, sau o să plătesc
oricât. Aşa o să fac. (Pauză) Ştiucă nu asta vrei s-auzi, mamă, sunt sigură că asta îţi face greaţă şi mă
urăşti şi chestii de-astea, dar asta am învăţat acolo la Twin Oaks. Să fiu sinceră. Ne-au băgat asta bine în
cap, cel mai puternic, şi am plecat de-acolo crezând-o. Adică, le-am spus şi tot restul, tot rahatul pe care
voiau să-l audă despre cum m-am făcut bine şi astea, dar chiar cam cred treaba asta cu sinceritatea. Pur
şi simplu stăteam, în timp ce conduceai tu, şi mi-a venit. Dorinţa asta să fiu sinceră. Aşa că asta e.
Adevărul. Ştiu că o să mă reapuc. Abia aştept, de fapt, deci dacă asta înseamnă că vrei să întorci maşina
şi să mă duci înapoi, atunci, mă rog, aşa să fie…
Monolog Evelyn
“The Shape of Things” de Neil LaBute

Evelyn: Bună seara. Mulţumesc că aţi venit aici astă seară. Afară e frig ca naiba şi plouă, şi cusiguranţă
că majoritatea dintre dvs. aţi fi preferat ca în timpul liber să fiţi în altă parte decât …la universitate. Vă
promit, deci, că voi face ca această prezentare să fie cât se poate de scurtă şi nedureroasă, cel puţin
pentru unii dintre dvs., şi că vă voi lăsa cât se poate de repede să vă-ntoarceţi acasă. Materialul vizual
care însoţeşte acest proiect de absolvire, se află momentan, încă la comisia de examinare, dar sperăm
că săptămâna viitoare va fi expus în galeria de alături, aşa că cine nu mai rămâne dup-aia la un pahar de
vin şi un biscuit, poate să viziteze cu plăcere, altă dată. (zâmbeşte) Okay, cam asta a fost partea
plicticoasă a serii… (întoarce un cartonaş) Misiunea mea astă seară este să dezvelesc lucrarea mea de
diplomă, să dau explicaţii în legătură cu ea, şi apoi să strâng mâini şi să zâmbesc, ca să o las în grija
câtorva dintre voi, pentru critici s.a.m.d. pe scurt: misiunea mea este să mă supun îndurării dvs, ceea ce
nu-mi ridică nici un fel de problemă, deoarece am constatat că aşa a fost întreaga mea viaţă academică,
adică m-am supus îndurării altora, şi asta se întâmplă încă de când aveam cinci ani. Asta e…aşa e
sistemul, iar un singur om nu poate schimba mare lucru…dar vă poate determina pe dvs. să vă puneţi
întrebări în legătură cu sistemul şi cu propria dvs. scară de valoari. De aici şi ,ăm, discursul meu puţin
cam dramatic. (parcurge cartonaşul) Bla-blabla…(Evelyn se-ndepărtează câţiva paşi, apoi reintră în
lumină de parcă ar fi uitat ceva.) ... ah, da, aproape că uitasem… ce voi spune acum e, mai degrabă, o
treabă personală, şi, probabil că nici n-ar trebui să fac aşa ceva, dar e vorba de o culme a şederii mele
aici la Clarkson, aşa că vă rog să binevoiţi să-mi mai acordaţi puţin atenţia dvs.(pauză foarte scurtă) Cu
două zile-n urmă am primit un inel de logodnă, dar nu i-am dat încă, proprietarului un răspuns…de aceea
aş dori să rezolv asta în această seară. Deci. E o piatră splendidă, şi un gest minunat din partea ta, din
multe motive. Când voi fi terminat cu prezentarea, îţi vei primi răspunsul. Promit…(arată publicului inelul)
Acum cinci luni, profesorul meu mi-a dat următorul sfat…”fă artă, dar schimbă lumea”. Vorbe înţelepte,
mi-am zis atunci, şi, ca o studentă cuminte ce mă aflam, am încercat să le urmez. După cum ştiţi, orice
călătorie începe cu primul pas – doamne! Astă seară chiar că vorbesc ca din almanahuri!- aşa că m-am
mutat, ca să… (Pare aproape cuprinsă de nelinişte, dar numai „aproape”. Aruncă o privire în public.)
Când am început să-mi scrutez lumea în căutare de ceva, ce aş putea să schimb, mi-am dat seama, că
mi-a fost dată o misiunea prea grea. „Schimbă lumea”. Aşa că m-am hotărât la a doua variantă, adică să
schimb „lumea” unui singur om. Oricum, un început, nu? Un om se schimbă, apoi un altul, şi apoi…da,
ştiţi şi dvs….greoi, dar eficient. Pe acest fond vă prezint cea mai nouă operă a mea. O sculptură umană,
la care am lucrat în ultimele 18 săptămâni şi de care sunt foarte mândră. Numele lui, din motive legale, nu
vi-l pot da, întru-cât n-avem încă un acord scris din partea lui, ca să expunem publicului partea vizuală.
Dar, fiindcă suntem într-o universitate mică, într-un orăşel încă şi mai mic (râde), cu siguranţă că
presupunerile dvs. vor nimeri exact în punctul negru. Mai ales că anul ăsta am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă ca să mă afişez cu el – altminteri eu sunt mai degrabă genul casnic. Acest lucru mi s-a părut
esenţial pentru extraordinara lui transformare. Opera însăşi – el – nu are un titlu, pentru că mă gândesc şi
sper, că pentru fiecare are un alt înţeles. O spun deschis: pentru fiecare care o priveşte. În orice caz,
însă, numele lui real i se potriveşte în cel mai înalt grad. (proiectează o poză, format mare, pe un ecran
lângă ea. Faţa nu se poate recunoaşte.) I-am ascuns faţa in acest stil MTV…aceasta este o poză cu el
„înainte”, pe care ne-a făcut-o un prieten , la cererea mea. Eram la „Pizza hut”, cea de pe autostradă.
Asta se întâmpla la prima noastră întâlnire oficială, după ce m-a întrebat dacă nu vreau să ies cu el –
acest lucru s-a-ntâmplat la locul lui de muncă, o gravă încălcare a regulamentului, după cum mi s-a spus.
Tot aici a încercat, prin strădaniile mele, şi prima lui masă vegetală. Mă rog, în măsura în care calzone cu
spanac si ciuperci poate fi socotită o mâncare vegetală. Îşi mai luase şi o salată….în orice caz, pentru el
a fost o experienţă enormă, după cum mi-a spus, şi aceasta a marcat începutul muncii mele sistematice,
de sculptor, dacă vreţi, în cele două cele mai maleabile materiale pe care le alesesem: carnea umană, şi
voinţa umană.(pauză foarte scurtă) Pentru prima oară l-am văzut pe… materialul meu brut - e chiar comic
că n-am voie să pronunţ nume! Îmi pare rău, dar un avocat chiar m-a sfătuit să mă exprim astfel: „Material
brut”… Deci, l-am văzut pentru prima oară pe data de 9 ianuarie, a cincea zi a semestrului de iarnă, pe
când luasem urma unui alt „material brut”. (rânjeşte) Din motive lesne de închipuit, această nouă creatură
mi s-a părut mai bună pentru munca mea, şi astfel am născocit un scenariu, care în final, să ne permită
să intrăm în contact, aparent din întâmplare. (aruncă priviri cercetătoare în public) Mă urmăriţi? Sunteţi
aşa de liniştiţi…okay. Expoziţia însăşi vă va oferi nenumărate exemple directe ale eforturilor mele, unele
dintre aceste exponate sunt interactive, ca, de exemplu, casete video, sau înregistrări ale discuţiilor
noastre, alte exponate care sunt mai degrabă de natură ştiinţifică, precum curbe de creştere, radiografii şi
materialul aferent. Această fotografie ne arată că frizura, ochelarii, excesul dramatic de greutate, ofereau
spre lucru o serie de zone ale corpului, care făceau ca el să fie un unicat pentru acest proiect, aproape un
ideal. Am făcut o mică listă de schimbări: o nutriţie mai bună, pierdere din greutate – în jur de vreo 17 kg -
, un program de fitness format din training pentru rezistenţă şi lucrul cu aparate, un hair styling complet
nou, precum şi transformări hotărâtoare în garderobă. Ba chiar s-a şi tatuat pentru mine….într-un loc cât
se poate de îndoielnic. Sigur, toate astea sunt lucruri superficiale, dar dacă v-aş povesti că voi merge
până la capăt şi că mă voi mărita cu acest tip, probabil că mi-aţi strânge cu toţii mâna şi aţi exclama:
„uau, cum fac şi eu asta cu prietenul meu?” Dar din păcate, toată treaba nu s-a întâmplat din dragoste
sau din grijă sau din afecţiune…singura mea miză a fost următoarea: pot eu să provoc în această
persoană o anumită cantitate „x” de transformări, şi asta numai datorită manipulării, în loc de daltă? Am
avut mare grijă ca la întâlnirile sau şedinţele noastre – rendez-vous-uri nu le-aş putea în nici un caz numi,
în ceea ce mă priveşte cel puţin, deşi un aspect romantic era indispensabil –am avut, deci, mare grijă să
nu exercit vreo putere asupra lui. Voinţa liberă era cel mai important lucru. Eu doar i-am vorbit, i-am făcut
sugestii, i-am dat iluzia că mă interesează şi că admir persoana lui, dar nu i-am zis niciodată: „te rog, fă
asta!” Nici măcar o singură dată. Până aici sunt întrebări? (mătură asistenţa cu privirea) Ăămmmm…
poate că tocmai vă-ntrebaţi: „dar măcar l-a prevenit şi pe el?” Sigur că nu, nu puteam. Nu se putea mai
devreme de astă seară, altminteri n-ar mai fi fost o operă de artă. Ar fi fost un amorez distrus, un logodnic
păcălit ş.a.m.d. Dar el e mult mai mult decât atât…el este creaţia mea. Acum, mulţi dintre dvs., acasă,
sau pe drumul spre casă, veţi cataloga , în mod pripit acţiunea mea ca fiind brutală, inumană, sau
nerealistă, dar gândiţi-vă, vă rog: aşa cum mulţi dintre dvs. la locul de muncă, sau în relaţiile dvs. nu vreţi
decât binele….aşa a fost şi interesul meu de o natură pur umană, da, dar înainte de orice, acest interes
era orientat spre obţinerea de rezultate. Câţi dintre cei prezenţi aici pot pretinde că nu şi-au privit
partenerul, sau / şi colegii de muncă gândind: „el sau ea ar fi perfect(ă) , dacă n-ar exista acest mic
amănunt…”da, în acest sens am luat şi eu materialul meu brut şi l-am modelat într-o nouă formă, în ceva
nou, în ceva unic – socotind după reprezentările şi scara de valori cerute de societatea noastră – ba chiar
în ceva mai bun decât atât. Ca artistă, în orice caz, căutarea neobosită după adevăr, şi tradiţionala lipsă
de respect pentru legi şi reguli, m-au dus chiar mai departe. Am descoperit că doar prin puterea mea de
convingere – şi, da, această putere era de multe ori de natură sexuală – puteam să-mi modelez
materialul atât în exterior, cât şi în interior. Brusc, am descoperit cum produc puternice alunecări morale,
acolo unde înainte nu putusem simţi decât vagi urme din ele. Şi asta , de multe ori, în raport direct cu
transformările exterioare survenite. Asta înseamnă că, în vreme ce obiectul meu devenea din zi în zi mai
atrăgător, mai antrenat şi mai sigur de sine, acţiunile lui deveneau din ce în ce mai , ăm, îndoielnice.
Împotriva oricărui sfat medical şi-a făcut o operaţie la nas, o operaţie estetică, la doar 22 de ani, spunând
oamenilor că s-a lovit într-un mic accident. În afară de asta, începu să mă înşele pe mine şi pe prietenii lui
într-un fel din ce în ce mai neruşinat şi să se intereseze de alte femei. A avut chiar o mică aventură cu
logodnica celui mai bun prieten al lui, ascunzându-ne până-n ziua de azi, amănuntele acestei întâmplări.
Peste asta, atunci când l-am rugat, a renunţat fără ezitare la aceşti prieteni, abandonându-i fără nici o
explicaţie, chiar după acea întâlnire, ceea ce mă face să bănuiesc că au mai fost şi alte greşeli pe care le-
a făcut cu tânără fată amintită. Iar apoi, toate aceste transformări au ajuns la apogeu atunci când mi-a
făcut o cerere în căsătorie, şi asta venind de la un înrăit – în ciuda vârstei – celibatar. Socotesc această
faptă „îndoielnică din punct de vedere moral”, pentru că, cel puţin mie, mi se pare că motivul lui n-a fost
doar sentimentul cinstit pentru mine, ci şi un apăsător sentiment de vină. Pe scurt: el este, după cum văd
eu, un om cu totul nou. (pauză foarte scurtă) cum zicea bunicul meu : „în ala ai de băgat o groază de
muncă”… (ţine o poză mare „după”, aşa încât s-o vadă toţi). Dar, indiferent ce revistă deschideţi, sau la
ce emisiune de televizor vă uitaţi, lumea vă va vesti….el a devenit mai interesant, mai dezirabil, mai
normal. Într-un cuvânt, mai bun. El este exemplul nostru viu, care respiră, de cât suntem de obsedaţi de
exteriorul lucrurilor, de forma lor. (pauză foarte scurtă) Sigur, opera mea va păli. Aşa cum la un moment
dat, şi marmora şi culoarea se vor recunoaşte învinse în faţa unei pungi de chips sau a unei duminici
petrecute în pat. E trecătoare. Dar în acest unic moment grandios, este perfectă. Perfectă aşa cum am
creat-o eu…(la fotografie) Nu-i rău, nu? Şi, doamnele mele, încă mai e liber. (către Adam) A fost un gest
uluitor şi neaşteptat, dar mi-e imposibil să-l accept… (scoate inelul de pe deget, şi-l fixează pe un şevalet)
Piatra şi montura inelului, le veţi putea privi mai de aproape, de-ndată ce-l voi integra în expoziţie.(pauză
foarte scurtă) Eu personal nu regret nimic din comportarea mea…asta e! Am fost întotdeauna arogantă şi
mi-am băgat de mult în cap că sunt artistă. Mai mult nu. Sunt în rând cu o lungă listă de artişti care n-au
crezut în instanţe ca religia sau puterea sau nici măcar familia. Nu există decât arta. Arta care trebuie
creată. Cu orice preţ. (pauză foarte scurtă) Cu aceasta vă prezint astă seară sculptura mea, împreună cu
materialul aferent. Mulţumesc. (se apleacă scurt şi iese din lumină)
acum 396 zile