Caiete CNSAS NR 11-12 2013

Caietele CNSAS
Revistă semestrială editată de

Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii
Anul VI, nr. 1-2 (11-12)/2013
Editura CNSAS
Bucureşti
2014
Consiliul Naţional
Bucureşti, str. Matei Basarab, nr. 55-57, sector 3
www.cnsas.ro
Caietele CNSAS, anul VI, nr. 1-2 (11-12)/2013
ISSN:1844-6590
Consiliu ştiinţific:
Dennis Deletant (University College London)
Łukasz Kamiński (Institute of National Remembrance, Warsaw)
Gail Kligman (University of California, Los Angeles)
Dragoş Petrescu (University of Bucharest & CNSAS)
Vladimir Tismăneanu (University of Maryland, College Park)
Virgiliu-Leon Ţârău (Babeş-Bolyai University & CNSAS)
Katherine Verdery (The City University of New York)
Pavel Žáček (Institute for the Study of Totalitarian Regimes, Prague)
Colegiul de redacţie:
Florian Banu (responsabil de număr)
Liviu Bejenaru
Silviu B. Moldovan
Liviu Ţăranu
Coperta: Cătălin Mândrilă

Machetare computerizată: Liviu Ţăranu
Corectură text în limba engleză: Gabriela Toma
Editura Consiliului Naţional

e-mail: editura@cnsas.ro
CUPRINS
I. Aparatul represiv comunist: instituţii, cadre, obiective
Adrian Nicolae Petcu, Împuternicitul de culte între conformism şi asigurarea libertăţii
religioase………………………………………………………………….…….7
Nicolae Ioniţă, Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale de Securitate din anii ’60
(II)…………………………………………………………………………………....83
Liviu Pleşa, Informatorii Securităţii din Institutul de Istorie din Cluj. Tipologii şi metode de
recrutare (1948-1965)………………………………………………………………143
Iuliu Crăcană, Drept şi Justiţie în România comunistă (III). Un conflict între două instituţii
represive: Securitatea şi Procuratura; Anii `50 - epurările
avocaţilor……………………………………………………………………………..185
II. Sub lupa Securităţii

Oana Ionel, Supravegherea informativă a generalului Nicolae Rădescu 6 martie 1945-15
iunie 1946………………………………………………………………205
Denisa Bodeanu, Arestarea, procesul şi detenţia episcopului Márton Áron în documentele
din arhiva CNSAS…………………………………………………………………..227
Raluca Nicoleta Spiridon, Excluderi profesionale în perioada de instaurare a comunismului :
destinul criticului literar Şerban Cioculescu (1902-1988)……………………….245
Valentin Vasile, „Sub imperiul ispitei”. Autoturismul, românii şi Securitatea în anii ’70-
’80……………………………………………………………………………….259
III. Sistemul totalitar comunist: aspecte ideologice, culturale şi sociale
Alina Ilinca, Liviu-Marius Bejenaru, Infernul marilor epurări şi problema mărturisirilor din
procesele staliniste de la Moscova şi din democraţiile populare……………281
Mária Palasik, Mothers, wives, daughters and sisters in Hungarian society between 1945
and 1956…………………………………………………………………………..309
Andra-Octavia Drăghiciu, Between „totalitarianism” and „terrorism”. An introductory study
about the „Arab” students in the Romanian Socialist Republic
(1974-1989)………………………………………………………….323
Florian Banu, Memorialistică versus document. Studiu de caz: întrevederea confidenţială
dintre Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter (13 aprilie 1978)…………………..335
IV. Recenzii. Note de lectură

Dalila Cabrita Mateus “Memórias do Colonialismo e da Guerra”, Porto, Editura ASA Edições,
2006, 670 p. (Iolanda Vasile)……………………………………………………………………..367
Liviu Ţăranu (ed.), Românii în „Epoca de Aur”. Corespondenţă din anii ’80, Târgovişte,
Editura Cetatea de Scaun, 2012, 284 p. (Liviu Pleşa)…………………………………………371
Dinu Zamfirescu, Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc, Iaşi, Editura
Polirom, 2013, 254 p. (Luminiţa Banu)………………………………………………………….381
Dumitru Dobre, O istorie în date a exilului şi emigraţiei româneşti (1949-1989), cuvânt înainte
de Dinu Zamfirescu, Bucureşti, Editura Militară, 2013, 339 p. (Luminiţa Banu)……………388
Sorin Turturică, Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţii, Bucureşti,
Editura Militară, 2013, 208 p. (Raluca Nicoleta Spiridon)…………………………………….391
„Arhiva Moldaviae”, Iaşi, nr. I/2009, 483 p.; nr. II/2010, 465 p.; nr. III/2011, 476 p.; nr.
IV/2012, 544 p. (Cristina Preutu)………………………………………………………………...394
V. Lista abrevierilor……………………………………………..……………………….………..397
VI. Lista autorilor…………………………………………………………………………….….…401
SUMMARY
I. THE COMMUNIST REPRESSIVE SYSTEM: INSTITUTIONS, OFFICERS AND
OBJECTIVES
Adrian Nicolae Petcu, The Cults Representative between Conformism and Ensuring
Religious Freedom…………………………………………………………..7
Nicolae Ioniţă, Records of the Leaders of the Securitate Regional Divisions in the
1960’s.………………………………………………………………………………83
Liviu Pleşa, Informers of the Securitate at the Institute of History in Cluj Typologies
and Methods of Recruitment between 1948 and 1965………………….143
Iuliu Crăcană, Law and Justice in Communist Romania (III)………………………………….185
II. UNDER SECURITATE’S STRICT SURVEILANCE

Oana Ionel, The Informative Surveillance of General Nicolae Radescu (6 March 1945 – 15
June 1946)……………………………………………………………………………..205
Denisa Bodeanu, The Arrest, Trial and Detention of Bishop Márton Áron in the Documents of
the CNSAS Archives…………………………………………………………..227
Raluca Nicoleta Spiridon, Exclusions from Professional Activities during the Establishment
of Communism: The Destiny of the Literary Critic Serban
Cioculescu (1902-1988)……………………………………………245
Valentin Vasile, “Facing Temptation”. Automobiles, the Romanians and the Securitate in the
1970s and the 1980s…………………………………………………………….259
III. THE TOTALITARIAN SYSTEM FROM ROMANIA:

IDEOLOGICAL, CULTURAL AND SOCIAL DOCUMENTS
Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, The Inferno of Intensive Purges and the Issue of
Confessions in Stalin’s Show Trials in Moscow and
Popular Democracies………………………………….281
Mária Palasik, Mothers, wives, daughters and sisters in Hungarian society between 1945
and 1956…………………………………………………………………………..309
Andra Octavia Drăghiciu, Between „totalitarianism” and „terrorism”. An introductory study
about the „Arab” students in the Romanian Socialist Republic
(1974-1989)………………………………………………………….323
Florian Banu, From Memoirs to Document. Case Study: The Private Meeting between
Nicolae Ceausescu and Jimmy Carter (13 April 1978)………………………335
IV. REVIEWS. READING NOTES………………………………….…………………………….367

V. ABBREVIATIONS LIST .............................................................……...…………………..397
VI. AUTHOR’S LIST............................................................................……..………………...401
I. Aparatul represiv comunist: instituţii, cadre, obiective
Adrian Nicolae PETCU
Împuternicitul de culte -
între conformism şi asigurarea libertăţii religioase
The Cults Representative between Conformism and Ensuring Religious Freedom
Since 1989 the institution proxy cults pose a threat to most clergy of worship
in Romania. Commissioner or inspector territorial cults, as it appears in the
document, was the one who, as the representative of the party and state power,
have as main objective ban religious phenomenon in public and even limiting the
area required by the 1948 religion law. This function was taken from the Soviet
model, then consolidated in the Romanian by status they have the local authorities
and the multiple tasks that wear out. At first, the establishment of this function at
the level of local party and state has proved a difficult exam for the Ministry of
Religious Affairs, which had to make appointments from the working class with a
good ideological training but lacked his studies. And this shortcoming has to say the
word cults work that empowered a place in relations with representatives of the
religions. Only after a few years it was empowered to appoint the national and
regional levels, leading an activity planned in the smallest detail and always
controlled by the leaders of the Central Department. After the administrative reform
of 1968 has empowered its scope has been simplified, but the challenges of the cults
have multiplied, so the party had to show a greater attention to these officials. Also,
Securitatea that monitored their activities from the beginning, was the institution
that has turned into a genuine proxy function weapon against cults that wear both
cultic knowledge of the phenomenon and the application of operational tactics.
Etichete: inspector/împuternicit de culte,

Ministerul/Departamentul Cultelor, politica de culte,
supraveghere şi control
Keywords: inspector / Cults Representative, the Ministry /
Department Cults, Cults policy, supervision and
control
Până în 1989 instituţia împuternicitului de culte reprezenta o ameninţare pentru

majoritatea deservenţilor de culte din România. Împuternicitul de culte, sau inspectorul
teritorial cum apare în documentele de după 1970, era cel care, în calitate de
reprezentant al puterii de partid şi de stat, avea ca principală atribuţiune interzicerea
Adrian Nicolae Petcu
fenomenului religios în spaţiul public şi chiar limitarea în perimetrul prevăzut de legea

cultelor din 1948. Această funcţiune fusese preluată după modelul sovietic, apoi
consolidată în spaţiul românesc prin statutul pe care îl avea pe lângă autorităţile locale şi
prin atribuţiile multiple de care uza. Deşi încă din 1948 la nivelul conducerii de partid şi
de stat se ceruse ca în teritoriu să fie trimişi astfel de împuterniciţi, care să aplice
principiul „supravegherii şi controlului” asupra activităţilor cultice, această funcţie s-a
instituit mai târziu. În studiul de faţă ne propunem să reconstituim geneza, organizarea
şi funcţionarea instituţiei împuternicitului de culte în regimul comunist din România.
Conform Decretului nr. 178 din 4 august 1948, Ministerul Cultelor dispunea de
instrumente de control prin serviciile de inspecţie subordonate celor trei direcţii
principale: pentru „cultul ortodox”, „celelalte culte” şi „învăţământ religios” (art. 11-
14) 1 . Conducerile primelor două direcţii au fost numite la 8 septembrie 1948, la cultul
ortodox fiind delegat diaconul Titus Ţifu, fost slujitor la paraclisul Episcopiei Clujului,
şi Virgil Frangu la Direcţia a II-a „celelalte culte”. Dintre inspectorii acestor direcţii,
care vor fi implicaţi în campania anticonfesională iniţiată de regim în 1949, nominalizăm
pe: inspectorii generali Nicolae Grosu şi Alexandru Săvulescu, subinspectorul general
Hristea Fârşerotu şi inspectorul Ioan Struc, pentru cultul ortodox, apoi inspectorul
general Gheorghe Bârsănescu şi subinspectorul general Aristide Filip, pentru Direcţia a
II-a 2 .
Cu toate acestea, chiar textul legii anunţa un provizorat, aplicarea ei făcându-se
în scopul rezolvării unor probleme de moment ale cultelor cărora li se revizuia întreg
calapodul legislativ în noua configuraţie politică. De altfel, în urma reacţiilor negative,
chiar recalcitrante, faţă de aplicarea noii legi a învăţământului, prin care religia era scoasă
din şcoli, în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 25 noiembrie 1948, Gheorghiu-Dej
propunea „formarea pe linie de partid, la Ministerul Cultelor, a unui organ care să se
ocupe zi de zi de manifestările din sânul clerului şi să aibă permanent legătură cu
Secretariatul; în fiecare judeţ să fie cineva care să ştie ce se întâmplă în biserici şi să
poată informa partidul”. Pentru această problemă a fost însărcinat Alexandru
Moghioroş 3 , care trebuia să facă „propuneri de oameni pentru colectivul ce urmează să
se formeze la Ministerul Cultelor” 4 .
Dar instituţia inspectorului de culte în teritoriu era una înfiinţată după modelul
sovietic, după cum anunţa încă din 1945 o publicaţie bisericească. Într-un articol de
presă publicat după vizita efectuată în URSS cu prilejul înscăunării noului patriarh al
Bisericii Ruse în 1945, episcopul Iosif al Argeşului arăta că, în fiecare reşedinţă eparhială
din URSS este un reprezentant al statului, la care, „în caz de nevoie, episcopul apelează
pentru sprijinul autorităţii laice, sprijin ce se oferă în cadrul legilor” 5 .
1 „Monitorul oficial”, partea IA, nr. 178, 4 august 1948, pp. 6396-6397.
2 Ibidem, partea IB, nr. 208, 8 septembrie 1948, pp. 7414-7415. Titus Ţifu, n. 1921, absolvent al
Academiei teologice din Cluj, membru al Frontului Plugarilor, apoi PMR (ACNSAS, fond
Documentar, dosar nr. 6910, vol. 1, ff. 368, 401; Ibidem, vol. 2, f. 167).
3 Era membru al Secretariatului CC al PMR şi al Prezidiului MAN (cf. Membrii CC al PCR, 1945-
1989. Dicţionar, coord. Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 402).
4 Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al CC al PMR, vol. 1 (1948), Bucureşti, 2002, p. 386.
5 Iosif al Argeşului, Ce-am văzut în Biserica ortodoxă din Rusia sovietică, în „Legea românească”, an
XXV, 1 martie 1945, Oradea, pp. 31-32.
8
Împuternicitul de culte - între conformism şi asigurarea…
Aşadar, încă din decembrie 1948 au început schimbările. La recomandarea

Securităţii, clericii care încă mai funcţionau în minister au fost „comprimaţi”, în locul
lor numindu-se „elemente muncitoreşti provenite din PCR”, precum Ioan Dobocan la
conducerea Direcţiei Personal 6 . Apoi, structura ministerului s-a schimbat, astfel încât
funcţionarea sa să permită exercitarea unui control mai riguros asupra cultelor.
Modificarea s-a produs prin adoptarea Decretului nr. 37 din 4 februarie 1949, astfel
încât activitatea instituţiei pe resortul de culte urma să se desfăşoare prin direcţiile:
Evidenţei şi coordonării şi cea a Cadrelor 7 . La nivelul personalului s-au creat mai multe
posturi de inspectori generali şi subinspectori.
După această modificare, în teritoriu au fost trimişi inspectorii din Ministerul
Cultelor care aveau atribuţii pentru anumite confesiuni şi pe un timp limitat. De pildă,
în februarie 1949, inspectorul Hristea Fârşerotu, „însoţit de un funcţionar, a mers în
fiecare comună din judeţul Muscel şi s-a interesat despre fiecare preot, luând
informaţiile cuvenite de la organele comunale şi de partid locale”. În aceeaşi notă a
Securităţii se mai arăta că misiunea lui Fârşerotu produsese rumoare în rândul preoţilor:
„Clerul manifestă o vădită îngrijorare din cauza acestei noi măsuri” 8 .
Potrivit unei alte note a Securităţii aflăm că, „în ziua de 23 martie a.c., au plecat
de la Ministerul Cultelor un număr de peste 20 de funcţionari superiori care au primit
misiune de la dl. ministru Stanciu Stoian de a merge în toate regiunile ţării şi a întocmi o
situaţie detailată asupra cultului catolic, baptist, adventist, creştin după evanghelie şi a
tuturor sectelor, în general. Cei trimişi vor lua legătura cu preoţii parohi, predicatorii
caselor de rugăciuni, cu care vor discuta şi în acelaşi timp îşi vor completa anumite
chestionare primite de la Minister” 9 .
Iar aceştia nu au fost singurii. La 21 aprilie, „Ministerul Cultelor a trimis în
inspecţie prin ţară mai mulţi delegaţi, pentru a culege date şi informaţii despre toate
cultele. Printre cei trimişi sunt următori: Fărşerotu Hristea, ca delegat pentru Eparhia
Olteniei şi Banatului, Filimon Clement pentru Eparhia Oradea şi Aristide Filip pentru
Eparhia Clujului. Cei care au fost mai aproape au venit de Paşti [24 aprilie, n.n.] acasă,
dar ceilalţi nu au venit”. Faţă de acestea, Securitatea a contactat informativ Ministerul
Cultelor, „pentru a se stabili ce date s-au obţinut” 10 . La puţin timp, tot un funcţionar al
aceluiaşi organism, Ioan Gherter, era trimis la noul centru de îndrumări misionare ale
clericilor ortodocşi de la Arad, pentru a observa „cum se ţin cursurile şi care este starea
de spirit” 11 .
Dintr-o notă a Direcţiei Securităţii Capitalei constatăm cum „inspectorii trimişi
de Ministerul Cultelor în provincie în ziua de 22 aprilie a.c. au început să se reîntoarcă
din misiunea primită. Ei au avut misiunea de a sta de vorbă cu episcopul, sfaturile
populare şi organizaţiile democratice respective, în vederea numirii protopopilor,
consiliile protopopeşti şi parohiale. În acest scop, ei au luat legături cu chiriarhul
6 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 6910, vol. 1, ff. 351, 353.
7 „Monitorul oficial”, partea IA, nr. 30, 5 februarie 1949, pp. 1063-1064.
8 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 6910, vol. 1, f. 370.
9 Ibidem, ff. 391, 396.
10 ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 78/1946, f. 182.
11 Ibidem, f. 128.
9
respectiv şi organele democratice şi administrative, aducând la Bucureşti listele cu cei

care urmează a fi confirmaţi în posturile de protopopi şi consiliile provizorii
protopopeşti şi parohiale” 12 .
Măsura trimiterii inspectorilor în teritoriu era luată de Ministerul Cultelor în
contextul aplicării legislaţiei privind cultele religioase din România adoptată în 1948, în
urma aprobării noului statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române
(februarie 1949) de către Marea Adunare Naţională şi a numirii de către guvern, în
aprilie 1949, a noilor autorităţi locale, sub forma Consiliilor Provizorii. Altfel spus,
inspectorii de culte trimişi în teritoriu trebuiau să identifice candidaţii pentru posturile
de protopopi şi de membri ai comitetelor parohiale ortodoxe acceptaţi sau chiar propuşi
de către organele locale de partid şi de stat. Aşa se explică de ce aceştia, într-o primă
etapă, vor avea sediile în oraşele în care se aflau centrele eparhiale ortodoxe, conform
modelului sovietic.
Activitatea acestor delegaţi ai Ministerului Cultelor a continuat în vederea
aplicării unor legi cu caracter represiv la adresa cultelor. De pildă, conform unei note a
Securităţii Cluj vedem cum funcţionarul de la Culte, trimis în teritoriu, aplica decizia de
desfiinţare a ordinelor călugăreşti catolice şi integrarea personalului monahal în „câmpul
muncii”, cu ajutorul organelor MAI: „În ziua de 10 august 1949, orele 19.15 s-a
prezentat la Serviciul Securităţii Poporului Mureş delegatul Ministerului Cultelor, care a
venit pentru aplicarea Deciziei ministeriale nr. 810 din 1 august 1949. Cel în cauză a
cerut concursul organelor noastre din acel Serviciu în aplicarea deciziei. Organele
noastre l-au îndrumat ca să ia contact cu Miliţia, întrucât executarea măsurilor prevăzute
în decizia de mai sus nu cad în competenţa noastră. Delegatul Ministerului Cultelor, în
timpul cât a stat în oraşul Tg. Mureş, în colaborare cu organele Ministerului respectiv, a
completat cererile călugăriţelor pentru plecare la domiciliul lor şi pentru a rămâne în
posturi la clinica unde au fost angajate. Dintre călugăriţele din Tg. Mureş, un număr de
26 s-au dezbrăcat de uniforme şi s-au angajat la clinică, unde suntem în curs de
recrutare a unui informator pentru a urmări activitatea lor, iar restul de 25 toate „s-au
dezbrăcat” de uniforma călugăriţelor şi au plecat la domiciliul lor” 13 .
Primii inspectori judeţeni ai Ministerului Cultelor au fost numiţi în octombrie-
noiembrie 1949 în reşedinţe de judeţ în care se aflau centrele eparhiale ortodoxe.
Aceştia erau fie acceptaţi, fie dezavuaţi de către reprezentanţii locali ai cultelor. Însă,
măsura Ministerului Cultelor a determinat Direcţia Generală a Securităţii Poporului ca,
încă din data de 17 octombrie 1949, să trimită ordinul către unităţile judeţene de luare în
„supraveghere informativă strict discretă a activităţii acestora”, cu caracter
„permanent” 14 .
În acest sens, la 28 octombrie 1949 Serviciul Culte din DGSP era informat că
noul inspector pentru Cluj, Titus Ţifu, era preferat de către episcopul Nicolae Colan „în
locul unui străin”, pe când preoţii reveniţi nu vedeau „cu ochi buni, zicând că prin
acesta se întăreşte clica lui Colan” 15 . Mai mult de atât, Ţifu era vizat de ministrul Stanciu

13 Ibidem, vol. 2, f. 14.
14 Ibidem, dosar nr. 74, vol. 4, f. 192.
10
Stoian pentru numirea pe postul de inspector pe Ardeal. Însă, cei din Securitate îl
suspectau că îl informează pe patriarhul Justinian de „toate măsurile de ordin statal pe
care Ministerul le ia” 16 . Din astfel de motive, Ţifu a fost înlocuit din postul de inspector
pentru Cluj cu Eugen Giurgiu 17 .
În alt caz, Securitatea semnala lipsa de diplomaţie a inspectorului Suţu de la
Buzău, care nu contactase pe reprezentanţii Episcopiei Buzăului în vederea strângerii
unor referinţe despre unii preoţi cu atitudini „antidemocratice”, ci l-ar fi trimis pe
responsabilul de cadre al judeţenei PMR Buzău, gest care a provocat îngrijorare şi
comentarii defavorabile în rândul clericilor buzoieni 18 . Pentru comportamentul său şi
probabil alte abateri, acest funcţionar a fost exclus din PMR 19 , pentru ca în locul său la
27 martie 1950 să fie semnalat inspectorul Ion Sandu, cu misiunea de „a rămâne
definitiv la Episcopia Buzăului, pentru rezolvarea pe teren a anumitor lucrări ordonate
de Minister” 20 .
Aceeaşi atenţie o acorda Securitatea după numirea inspectorilor N. Gavaliugov
şi M. Costea la Râmnicu Vâlcea, care aveau ca primă misiune „verificarea gestiunii
protoieriilor şi parohiilor din raza eparhiei Vâlcea” 21 . De altfel, pe unii dintre aceştia
Securitatea îi suspecta de activitate favorabilă reprezentanţilor cultelor, cum a fost în
cazul lui Marcu Popescu de la Galaţi. Pentru că susţinuse numirile propuse de episcopul
Chesarie Păunescu în aparatul eparhial şi chiar se manifestase în favoarea unor preoţi cu
„vederi antidemocratice”, la 14 octombrie 1950, după o avertizare la Securitatea din
Galaţi, acesta era revocat din funcţie 22 . De asemenea, la 2 martie 1950 DGSP ordona
unităţilor de Securitate competente ca, în urma numirii inspectorilor Simionescu Ioan şi
Ungureanu Traian pentru Arhiepiscopia Bucureştilor, şi Ion Bărbulescu pentru
Mitropolia Olteniei, să se dispună „măsuri ca activitatea susnumiţilor să fie îndeaproape
supravegheată, cunoscând că cei doi sunt oameni de încredere ai patriarhului Justinian şi
sub influenţa acestuia” 23 .
În ianuarie 1950, după o verificare în comisii de partid, Ministerul Cultelor a
recrutat mai mulţi funcţionari pe posturile de inspectori. Între aceştia au fost numiţi
Teodor Isaiu, fost şef de cadre, şi Constantin Gheorghiu, fost referent, ambii din
Administraţia Patriarhală 24 .
Despre primele contacte ale inspectorilor de culte în teritoriu vedem din notele
rezumative ale unei şedinţe ţinută la Ministerul Cultelor. De pildă, Ion Simionescu
„arată cum a vizitat gospodăriile agricole colective de la Seaca şi Conţeşti-Teleorman. A
16 Ibidem, ff. 168, 173.

17 Ibidem, f. 178
18 Ibidem, f. 85.
19 Ibidem, f. 169.
20 Ibidem, f. 151.
21 Ibidem, f. 146. Este vorba de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, adică judeţele Vâlcea, Argeş şi
Olt. Subinspectorul general Mihai Costea şi inspectorul Nicolae Gavaliugov erau funcţionari în
Direcţia Contabilităţii din Ministerul Cultelor de la 8 septembrie 1948 („Monitorul oficial”,
partea IB, nr. 208, 8 septembrie 1948, p. 7415).
22 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 6910, vol. 2, ff. 248-254, 262-264.
23 Ibidem, ff. 256-257.
24 Ibidem, f. 145.
11
luat contact la faţa locului cu preşedintele Comitetului Provizoriu, arătând misiunea de a

face legătura între Minister şi organele puterii locale, precum şi între acestea şi organele
diferitelor culte, rugându-l să-i semnaleze orice dificultate ar întâmpina din partea
preoţilor localnici. Preoţimea nu trebuie să fie piedică în extinderea sectorului socialist.
[…] Apoi, o seamă de cetăţeni din Dâmboviţa vând lumânări în târgurile apropiate din
Prahova, fără să aibă drept la un asemenea comerţ. De asemenea, la primării nu există
registre speciale de evidenţă numerică a credincioşilor şi de trecerile de la un cult la altul.
A văzut în Moreni-Prahova imprimate care se refereau la legea din 1928” 25 .
Fragmentul documentar citat relevă aria de atribuţiuni pe care inspectorul de
culte şi-o aroga în raza lui de activitate, de la cel care stabilea contactele între instituţiile
statului şi culte şi până la banalul aspect al comercializării lumânărilor în târguri, care, e
drept, constituia apanajul cultelor. În aceeaşi şedinţă, inspectorul Lefter de la Iaşi arăta
că „parohiile nu şi-au însămânţat la vreme sesiile destul de întinse pe care le au, ceea ce
a dus la luarea de diferite măsuri de către Comitetele provizorii”. Acelaşi inspector mai
semnala că la Dreţca, „miliţia a preluat casa parohială”, iar la Dorohoi „difuzoarele
instalate la Comitetul provizoriu (în imediata vecinătate a catedralei ortodoxe), tulbură
serviciile divine ale cultului”. Dificultăţi din partea organelor locale erau semnalate de
inspectorul Lefter în cazul ţinerii şedinţei protopopeşti din 23 martie 1950, de la Piatra
Neamţ, atunci când „comitetul Provizoriu a rechiziţionat mijloacele de transport” sau
că la Vlădeni s-au confiscat „sumele strânse din donaţiile credincioşilor, pentru
repararea bisericii, sub motivul că ar proveni din vânzarea stufului de pe un teren al
statului”, tot acum luându-se act de atitudinea „suspectă” a preotului, „fost legionar” 26 .
O serie de probleme ridica inspectorul Traian Nistor de la Sibiu, care cerea
„lămuriri asupra modului cum urmează să se facă pelerinajele şi procesiunile de Paşti”,
iar Dumitrescu de la Cluj, între măsurile luate, amintea de descoperirea unei statui a Sf.
Anton de Padova într-o firidă în biserica franciscană din Odorhei pe care Comitetul
provizoriu local o acoperise complet cu „un panou care avea o stea mare roşie” 27 . Ioan
Bărbulescu de la Craiova vorbeşte despre „atitudinea preoţilor din localităţile cu
gospodăriile agricole colective, preluări de case parohiale, sesii etc. Arată că, în regiunea
Olteniei peste 50% dintre preoţi sunt consideraţi chiaburi şi trataţi ca atare. […] În
Comitetele de luptă pentru pace a fost încadrat un număr destul de redus de preoţi. De
asemenea, preoţii nu sunt solicitaţi să colaboreze decât foarte rar în cadrul căminelor
culturale. În judeţul Gorj, autorităţile au cerut preoţilor să văruiască «ochiul lui
Dumnezeu» din biserică, sub pretextul că ar fi ochiul lui Maniu” 28 . Asemenea ingerinţe
ale organelor locale sunt semnalate de Bărbulescu, atunci când se referă la dificultăţile
apărute la repararea lăcaşurilor de cult şi cum întâmpină „opoziţia preoţilor care
efectuează catehizarea copiilor”. Alte ingerinţe sunt amintite de inspectorul Gheorghe
Stoicescu, care spunea că, „la Craioviţa, membri de partid din localitate au încercat să
25 Ibidem, ff. 293-294.

26 Ibidem, f. 294.
27 Ibidem, ff. 295, 299.
28 Ibidem, f. 299.
12
dărâme temelia bisericii [aflată] în construcţie, sub pretextul că o transformă în cămin

cultural” 29 .
Abuzurile organelor locale se caracterizau mai ales prin încercările de preluare a
caselor parohiale şi altor clădiri bisericeşti, majoritatea inspectorilor semnalând acest
aspect. Şi abuzurile nu se opreau aici. Teodor Isaiu de la Roman arată că, la Băcani, jud.
Tutova, „biserica fiind construită în apropierea unei curţi boiereşti, care a fost
încredinţată unei GAS, conducerea Gospodăriei a oprit accesul credincioşilor în
biserică” 30 .
Lipsa experienţei în „munca de culte” şi a unor atribuţiuni bine definite s-au
dovedit în multe cazuri ale inspectorilor din teritoriu. De pildă, inspectorul Isaiu
Teodor, având delegaţie pentru a studia fenomenul religios din judeţul Braşov, s-a
prezentat în data de 24 iunie 1950 la DRSP Braşov, unde, conform unei note trimisă la
DGSP, „într-o discuţie de circa o oră a încercat de a obţine unele date şi informaţii
asupra situaţiei cultelor din Braşov, natural neobţinând nimic. A făcut aluzie la faptul că
în Sibiu este mai înţeles, precum şi în Târnave, spunând apoi că va încerca să aranjeze
cu Ministerul să se facă o colaborare mai apropiată între noi şi ei. La plecare spunea că
poate fi găsit la Sibiu şi dacă avem nevoie de el să ne adresăm Securităţii Sibiu”. În
aceeaşi notă a DRSP Braşov se mai arăta: „S-au dat instrucţiuni tov. referenţi din
regiunea noastră de a nu furniza acestor inspectori nici un fel de date sau informaţiuni
privind cultele. Rugăm a da ordin pentru reglementarea contactului cu inspectorii
cultelor care în repetate rânduri vizitează sediile unităţilor noastre pentru a cere unele
date” 31 .
Propunerea a fost îmbrăţişată de conducerea Securităţii, astfel încât toate
unităţile regionale au luat la cunoştinţă de această măsură 32 .
Totodată, nici Securitatea nu era pe deplin lămurită asupra atribuţiunilor pe
care aceşti inspectori le aveau în conformitate cu legislaţia şi îndrumările date de
conducerea de partid şi de stat. La 10 ianuarie 1950, DRSP Ploieşti înştiinţa DGSP că
patriarhul Justinian ar fi interzis inspectorilor de la culte să verifice gestiunile
protoieriilor şi parohiilor, deoarece acesta ar fi afirmat că fondurile nu sunt date de
Minister şi „nimeni nu are dreptul să se amestece în bucătăria noastră” 33 . În răspunsul
din 1 februarie 1950, DGSP arăta că „inspectorii Ministerului Cultelor îşi exercită în
mod curent dreptul de a controla-alături de toate celelalte organe de stat, cum ar fi cele
fiscale-gestiunea parohiilor” 34 . De asemenea, pentru o activitate eficientă în problema
fenomenului religios, DGSP difuza la unităţile subordonate legislaţia privind
organizarea şi funcţionarea cultelor din 1948, dar şi statutul Bisericii Ortodoxe Române
abia aprobat de MAN 35 .
29 Ibidem, f. 299.
30 Ibidem, f. 305. Până în ianuarie 1950, Teodor Isaiu a fost şef de cadre în Administraţia
Patriarhală (Ibidem, f. 145).
31 Ibidem, f. 180.
32 Ibidem, f. 182.
33 Ibidem, f. 188.
34 Ibidem, f. 189.
35 Ibidem, ff. 277-280.
13
Constatăm că Securitatea se implica tot mai mult în activitatea acestor

inspectori şi avea un cuvânt de spus în activitatea lor. La 8 iunie 1950 DGSP trimitea
DRSP Iaşi planul de muncă în original a inspectorului de culte pentru regiunea Iaşi,
„pentru utilizare şi raport” 36 . De asemenea, prezenţa Securităţii începea să se facă
simţită inclusiv la numirea acestor inspectori. De pildă, într-o adresă din 5 decembrie
1950 DRSP Craiova înştiinţa DGSP că la Râmnicu Vâlcea inspectorul Lucian Popescu a
fost promovat în centrala ministerului şi că astfel postul a rămas vacant. În consecinţă,
se propunea numirea lui Petre Crăciunescu, „care deşi nu este membru de partid, totuşi
duce o luptă foarte intensă contra elementelor duşmănoase regimului actual. Ceva mai
mult, colaborează şi cu organele de Securitate, cărora le dă diferite informaţii din rândul
episcopiei Vâlcea, unde prestează serviciul ca responsabil de Cadre” 37 . De altfel, unii
inspectori se pare că proveneau chiar din cadrele fostei Siguranţe comuniste, după cum
era indicat Eugen Giurgiu de la Cluj, caracterizat de un informator al Securităţii în iulie
1950, „ateu, cam beţiv şi cu unele manifestări de neseriozitate, totuşi un element
dinamic şi devotat partidului, nefiind însă membru [de partid]” 38 .
Stângăcii se regăseau chiar şi la funcţionarii superiori din Ministerul Cultelor. La
29 noiembrie 1950, căpitanul Palcovici Iosif, de la DRSP Oradea, raporta căpitanului
Heintz Stănescu, şeful Serviciului Culte din DGSP că Ioan Dobocan, directorul
Direcţiei Personal din Ministerul Cultelor, îl chemase la telefon pentru a-l întreba „care
este părerea partidului şi a Securităţii despre împuternicitul Nemeş Roman, întrucât ar
vrea să-l schimbe, iar în cazul acesta, dacă vrem noi să propunem o altă persoană sau să
rămână mai departe Nemeş” 39 . În cele din urmă, Nemeş Roman a fost exclus din
structura Ministerului Cultelor şi chiar abandonat de Securitate din reţeaua informativă.
Acumularea unui an de experienţă a convins Ministerul Cultelor să treacă spre
sfârşitul anului 1950 la numirea unor inspectori teritoriali de culte în fiecare judeţ, cu
sprijinul nemijlocit al Securităţii. Aceştia erau subordonaţi la rândul lor împuterniciţilor
regionali, după cum urmează: Ioan Bărbulescu, împuternicit regional pentru Bucureşti,
Zestran Ioan la Bucureşti 40 , Răducan Ioan la Argeş, Malianudis Demostene la
Teleorman, Bodeanu Gheorghe la Ialomiţa, Matei Ilie la Prahova, Condruţ Nicolae la
Buzău, Olteanu Dumitru la Putna, Bârhală Ştefan la Galaţi, Nicolau Teodor la
Constanţa; Grivei Constantin inspector regional pentru Craiova, Stoicescu Gheorghe la
Dolj, Boboşca Florin la Gorj, Onea Gheorghe la Vâlcea; Lefter Gheorghe împuternicit
regional pentru Iaşi, Avasiloaiei Teodor la Iaşi, Andronic Dumitru la Botoşani,
Cernucan Victor la Suceava, Savin Ioan la Bacău, Hatea Anton la Bârlad; Gomboş Petre
împuternicit regional pentru Timişoara, Popescu Sever la Timişoara, Novac Nicolae la
Severin, Madincea Paul la Arad, Josan Ioan la Hunedoara; Găină Gheorghe,
36 Ibidem, f. 244.
37 Ibidem, f. 237.
38 Ibidem, f. 290.
39 Ibidem, ff. 241-241v. Acesta era informatorul „Nero” al Securităţii din Oradea. Despre acesta a
se vedea în Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi Cultele în 1949, în „Partidul, Securitatea şi cultele”,
Bucureşti, Editura Nemira, 2005, pp. 189-192.
40 Acesta fusese şef al cadrelor din Ministerul Cultelor (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr.
6910, vol. 2, ff. 161, 168, 236).
14
împuternicit regional pe Sibiu, Sârbu Ioan la Sibiu, Brezeanu Vasile la Mureş, Nistor
Traian la Oraşul Stalin, Giurgiu Eugen la Cluj, Pop Gheorghe la Rodna, Laza Petru la
Bihor şi Ţăranu Ioan la Baia Mare 41 .
Dacă iniţial fuseseră numiţi inspectori numai în oraşele în care se aflau centre
eparhiale ortodoxe, acum observăm că erau numiţi pentru toate judeţele ţării şi
subordonaţi împuterniciţilor regionali, care îşi aveau sediile în centrele mitropolitane
ortodoxe.
După numirea primilor inspectori în teritoriu, Ministerul Cultelor a trecut la o
altă etapă, anume aceea a întocmirii unor evidenţe cât mai complete privind viaţa
religioasă. Astfel, în mai 1950, inspectorii teritoriali au cerut protoiereilor pentru ca în
mai puţin de o lună să completeze trei tipuri de chestionare în care erau vizate date
privind: 1. preoţii şi cântăreţii cu datele personale, apartenenţa politică înainte şi după 23
august 1944 a tuturor protoieriilor (de judeţ şi de plase), cei pensionaţi, cu studii, dacă
au copii, originea socială, situaţia materială, „alte date biografice de interes”; 2. tabel cu
situaţia parohială privind: numărul credincioşilor, cu starea civilă, apartenenţa politică,
nivelul intelectual, starea bisericii şi a casei parohiale; 3. despre aşezămintele monahale
cu: numărul vieţuitorilor cu sau fără statut monahal, nivel intelectual, salariaţi sau nu,
data intrării în monahism, dacă sunt transferaţi sau nu, vârsta, personalul venit după
1949, dacă există sau nu atelier meşteşugăresc, starea locaşului şi a anexelor; 4. tabel cu
situaţia neoprotestanţilor, care trebuia să conţină date privind lăcaşul de rugăciune, data
întemeierii comunităţii, date personale, politice şi sociale despre deservent, calitatea
intelectuală a acestuia şi a membrilor comunităţii, numărul credincioşilor, cu originea
socială şi vârsta lor, cauzele apariţiei fenomenului neoprotestant într-o localitate,
metode şi mijloace ale colportării literaturii specifice, date privind catehizarea şi cum
este văzută comunitatea de ceilalţi din localitate 42 .
Toate aceste chestionare urmau a fi centralizate, astfel încât prin date statistice
să se reflecte situaţia religioasă dintr-o unitate administrativă, la care se adăugau
informaţii privind liste cu preoţii care activează în organizaţiile politice şi culturale, la
cursurile de alfabetizare, care colaborează cu autorităţile, intraţi în întovărăşirile agricole,
„preoţi răi din punct de vedere politic”, „preoţi răi din punct de vedere bisericesc”, cei
opriţi de la salarizare de către Ministerul Cultelor, arestaţi, care fac catehizare copiilor,
exemple de „atitudini stângiste” ale reprezentanţilor statului în raporturile cu deservenţii
de culte 43 .
Evident că astfel de evidenţe nu s-au putut întocmi imediat, cum de altfel chiar
unii protopopi arătau că le este imposibil să răspundă la această cerere a Ministerului
Cultelor. De altfel, în cea mai mare parte acesta va rămâne tiparul privind întocmirea
evidenţelor pe care împuternicitul de culte trebuia să le aibă în permanenţă în activitatea
sa de supraveghere şi control din jurisdicţia sa. Interesant este faptul că în privinţa
cultelor neoprotestante, cei de la Culte solicitau date tot preoţilor ortodocşi, situaţie care
poate fi explicată prin faptul că această practică a autorităţilor statului era încă din
41 Ibidem, f. 282.
42 Ibidem, ff. 266-273
43 Ibidem, f. 274
15
perioada antebelică şi deoarece confesiunile neoprotestante încă nu fuseseră

recunoscute de regimul comunist 44 .
Dar activitatea acestor inspectori teritoriali nu se rezuma la întocmirea unor
evidenţe, ci şi la atragerea deservenţilor de culte în activităţile politice iniţiate de regim.
De pildă, la 22 mai 1950, inspectorul Teodor Isaiu de la Roman a convocat o conferinţă
cu protopopii din judeţul Bacău, pe care i-a însărcinat „să propună câte doi preoţi şi doi
cântăreţi care să îndeplinească următoarele condiţiuni: să fie element sărac, iubit de
popor, colaborator cu organele administrative, să fie cunoscut că a dat concurs la
campania de însămânţări şi, totodată, să facă parte dintr-un comitet de luptă pentru
pace”. Şedinţa s-a înregistrat cu un eşec, deoarece, se spune în nota Securităţii,
„protopopii nu au vrut să propună pe nimeni de teamă să nu fie înlocuiţi tocmai de
aceştia”. Acesta era un prim pas în permanentizarea şi obligativitatea organizării
conferinţelor protopopeşti cu aprobarea inspectorilor de culte, în scopul antrenării
deservenţilor în acţiunile iniţiate de regim.
Treptat, instituirea funcţiei de inspector teritorial de către Ministerul Cultelor a
căpătat o dimensiune represivă tot mai mare, deoarece presupunea exercitarea unui
control asupra fenomenului cultic în tandem cu organele locale de partid şi de stat. De
altfel, suntem de părere că, aceste atitudini ale funcţionarilor de culte iniţiate în 1949 şi
continuate în anul următor făceau parte dintr-un amplu plan al partidului de provocare
a reprezentanţilor religioşi care să conducă la o limitare tot mai strictă a influenţei
religioase în societate în contextul începerii campaniei de colectivizare şi de numire a
noilor autorităţi locale comuniste 45 . Acest lanţ al provocărilor venite dinspre
funcţionarii de la culte se pare că era iniţiat în Ministerul Cultelor de Ioan Dobocan, un
zelos activist de partid, care ocupa postul de director de personal. Deşi fusese denunţat
în toamna lui 1950 de către patriarhul Justinian în câteva audienţe la Gheorghiu-Dej 46 ,
Dobocan îşi continua activitatea în aceeaşi măsură, fapt ce denotă implicarea la nivel
înalt în aceste provocări ale autorităţilor locale de stat şi de partid.
Totuşi, patriarhul a insistat pentru soluţionarea acestei probleme, întâistătătorul
român considerând că astfel de „acţiuni nejuste sunt potrivnice colaborării dintre
Biserică şi Stat”. Potrivit unui memoriu din 10 martie 1951 către prim-vicepreşedintele
Gheorghiu-Dej, patriarhul Justinian Marina arăta cum acest Dobocan „a constituit o
clică de terorişti, […] care terorizează în numele Comitetului Central toate organele
Ministerului Cultelor, inclusiv pe dl. ministru, consilierii ministeriali, inspectori etc. -
cărora le impune hotărârile lui provocatoare şi duşmănoase faţă de cultele religioase”.
Între aceşti „bandiţi”, continua patriarhul Justinian, erau arătaţi: Aristide Filip, „fost
preot în eparhia mea, demisionat şi trecut inspector la Culte, fiindcă a devenit ateu. Deşi
eu am dovedit cu acte toate insultele acestui inspector faţă de mine, la Iaşi, la Neamţ, la
Roman, la R. Vâlcea etc., el nu a fost sancţionat”. De asemenea, erau menţionaţi:
44 Recunoaşterea cultelor neoprotestante se va face prin adoptarea Decretului nr. 1203/14
noiembrie 1950 de către MAN, care prevedea inclusiv federalizarea acestora, evident pentru
exercitarea unui control cât mai eficient asupra lor de către Ministerul Cultelor.
45 Adrian Nicolae Petcu, Ministerul cultelor şi slujitorii altarului în „anii democraţiei populare”, în „Pro
memoria”, nr. 3/2004, Bucureşti, pp. 314-316.

46 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politic, dosar nr. 60/1951, f. 1.
16
Teodor Gobjilă, rudă cu Petre Constantinescu-Iaşi, refuzat de patriarh pentru a-l angaja
în Administraţia Patriarhală în 1949, pe motiv că era „intrigant, informator fals,
terorist”, făcuse politică gogistă şi fusese secretar al Facultăţii de Teologie din Chişinău,
destituit pentru fraudă sau Hristea Fârşerotu, „fost legionar”, participant la rebeliune,
spion al nemţilor, trecut în rândul criminalilor de război la Atena şi venit clandestin în
România, apoi susţinut de Liviu Stan şi Spiridon Cândea pentru a obţine o parohie şi un
post de inspector la Ministerul Cultelor, făcând parte din „Consiliul Cultelor (politici),
care hotărăşte totul” 47 . Cât despre acţiunile inspectorilor de culte, Justinian Marina nu
ezita să spună în acelaşi memoriu: „După arondarea Eparhiilor pe regiuni şi raioane-
Dobocan şi-a trimis inspectorii în toată Patriarhia ca să aleagă pe protopopi. Căutând să
ştie preoţimea că protopopii vor fi numiţi după indicaţiunile dânsului – au alcătuit liste
cu noii protopopi şi prin împuterniciţii Ministerului de Culte (inspectori) s-au impus
chiriarhilor aceşti protopopi - fără să lase pe chiriarhi să ia contact cu organele de stat
din regiuni şi raioane. Organele de stat au făcut proteste în majoritatea cazurilor. Mie
însumi, prin dl. ministru Stanciu Stoian, colectivul (clica) acesta mi-a impus lista.
Vorbindu-mi în numele organelor de stat, eu am acceptat 34 de protopopi din 36 - au
rămas în discuţie doi protopopi, dintre cei care fuseseră propuşi de Ministerul Cultelor
acum un an, cu foarte mare greutate. […] Pentru ca aceşti provocatori să nu piardă
asemenea prilejuri de a-şi exercita rolul de provocatori-au recurs la un monstruos şantaj:
n-au achitat salariile preoţilor, cântăreţilor, stareţilor, călugărilor şi călugăriţelor
subvenţia pentru nutriment etc., pe lunile ianuarie şi februarie, lăsându-i în mijlocul
iernii fără sprijinul lor şi familiilor lor - cu scopul de a stârni revolta celor 200 preoţi şi
circa 300 călugări şi călugăriţe-împotriva patriarhului” 48 .
Acuzaţiile patriarhului român aveau un mare sâmbure de adevăr. La 8 februarie
1950 într-o conferinţă cu inspectorii la Ministerul Cultelor erau date primele îndrumări,
în care aceştia aflau cum trebuie să lucreze în teritoriu. Potrivit rezumatului de la
conferinţă inspectorii participanţi erau: Filimon Clement şi Traian Nistor, de la Sibiu;
Eugen Giurgiu de la Cluj; Nemeş Roman şi Ţăranu Ion de la Oradea; Gomboş Petru şi
Madincea Paul de la Timişoara şi Teodor Isaiu de la Arad. În cuvântul său, ministrul
Stanciu Stoian a conturat principiile relaţiei dintre culte şi minister: „În trecut, cultele
lucrau de capul lor, iar ministerul, la fel, de capul lui. În prezent, cultele sunt libere şi
lucrează liber cu controlul lor, dar Ministerul Cultelor conlucrează cu aceste culte. Nu se
amestecă în bucătăria lor internă, deoarece se conduc şi se controlează cum vor, dar
ministerul de culte controlează întrucât activitatea acestor culte să nu prejudicieze
activitatea vieţii muncitoreşti” 49 .
În privinţa activităţii pe care inspectorii trebuiau să o desfăşoare şi statutului lor
din teritoriu, acelaşi ministru spunea că, „în trecut, Ministerul Cultelor se folosea pe
teren de prefecturi. După organizarea Sfaturilor Populare, ministerul trebuie să aibă un
organ de coordonare pe teren. Inspectorii exteriori vor coordona munca între organele
puterii de stat şi culte, între culte şi minister şi între minister şi organele puterii de stat
locale. Sunt probleme mari cum ar fi colectivizarea, unde preoţii pot ajuta sau strica un
47 Idem, fond Consiliul de Miniştri, dosar nr. 129/1950, ff. 458-459.

48 Ibidem, ff. 461-462.
17
plan local, prin bunăvoinţa sau spiritul lor refractar. Inspectorii se vor ocupa de cele mai
arzătoare probleme ale tuturor cultelor din regiunea respectivă. Inspectorii au
omnipotenţa de a se ocupa de toate problemele tuturor cultelor. Repartizarea
inspectorilor exteriori s-a făcut după împărţirea administrativă pe Episcopii a cultului
ortodox. Aceasta nu înseamnă că inspectorii sunt ataşaţi pe lângă episcopiile ortodoxe
respective, ci au datoria de a se ocupa de chestiunile tuturor cultelor din cuprinsul
episcopiei respective. Pentru a-şi putea face datoria, inspectorii trebuie să citească toate
problemele de culte. Care nu cunosc aceste probleme fac cele mai mari greşeli pe teren.
Problemele religioase au făcut obiectul cercetărilor serioase ale clasicilor marxişti-
leninişti. A nu cunoaşte problemele, înseamnă a cădea în stângism şi apoi părăsirea
poziţiei principale” 50 .
Totodată, inspectorii erau anunţaţi că, pentru facilitarea activităţii lor, urmează
ca din data de 20 februarie 1950 să fie supuşi unei şcolarizări pe o perioadă de 10 zile 51 .
În aceeaşi conferinţă a luat cuvântul şi Ioan Dobocan, care a cerut inspectorilor
„aplicarea liniei de partid în toate problemele, dar nu şablonat, ci după regiune, după
domenii de lucru, de activitate. Linia să fie aceeaşi, diferind tactica şi acţiunea”. Sarcinile
de supraveghere şi control, în viziunea lui Dobocan, trebuiau să fie permanente asupra
tuturor cultelor. Iar această activitate, pe lângă caracterul administrativ, trebuie să fie
dominată de o puternică amprentă ideologică, după cum arăta: „Cine conducea comuna
în trecut? Primarul (chiaburul, bogătaşul satului, duşmanul clasei muncitoare), apoi
preotul satului (aliat al conducerii), apoi şeful postului de jandarmi. Erau baza regimului
de exploatare. Preotul să nu se amestece în treburile gospodăriei. Preotul însă poate
arăta rostul democraţiilor populare şi a diferitelor acţiuni din satul său.
[…] Preocuparea principală să fie de cadre. Să se caute trecutul şi prezentul
vârfurilor, în special. Să se simtă din activitatea inspectorilor că sunt reprezentanţii
Ministerului Cultelor, ca aliaţi ai clasei muncitoare. În activitate să fie cu vigilenţa trează
şi crescândă. Să nu se lase atraşi şi compromişi de duşmanii regimului. Să procedeze fără
patimă, fără sentimentalism burghez, fără interese personale. Să fie o legătură strânsă cu
organele locale. Se vor cere în centrele respective ale inspectorilor birou şi locuinţă
pentru ei de la autorităţile în drept. Să fie cu atenţie la problema gospodăriilor agricole.
Să se sesizeze preoţii care trebuie schimbaţi pentru atitudine ostilă. Se va examina cauza
neprezentării unor preoţi la cursurile de îndrumări. Se vor verifica doi protopopi, unul
judeţean şi altul după alegere. În tot timpul să nu se uite de citirea zilnică a ziarelor, mai
ales «Scânteia» şi studiu individual pentru acumulare de cunoştinţe în domeniul
marxism-leninismului” 52 .
Constatăm că erau inspectori teritoriali în centrele eparhiale ortodoxe, dar cu
atribuţiuni asupra tuturor cultelor. Iar aceştia aveau nevoie de o pregătire atât specifică
în „munca de culte”, cât şi una ideologică, aşa cum sublinia Dobocan în timpul
conferinţei. Un atu important era originea socială „sănătoasă”. Probabil din acest motiv,
clerici, precum Nemeş Roman, chiar dacă ieşiseră din preoţie, au fost înlocuiţi, mai ales
50 Ibidem
51 Ibidem.
52 Ibidem, f. 118v.
18
după dispoziţia Consiliului de Miniştri din 1952, care prevedea înlocuirea „cadrelor
vechi” cu oameni noi, bine pregătiţi ideologic şi fără trecut funcţionăresc.
Apoi, după reorganizarea administrativ-teritorială din 1950 53 , Ministerul
Cultelor a numit împuterniciţi cu atribuţii pe una sau chiar două regiuni, în funcţie de
personalul de care dispunea, astfel încât în 1952 aceştia erau în număr de 26. Însă, şi
recrutarea acestora se pare că a fost un demers dificil, deoarece nu existau cadre
pregătite ideologic şi capabile să cunoască problemele de culte.
În activitatea lor împuterniciţii de culte avea în grijă organizarea şi desfăşurarea
conferinţelor de orientare cu clericii de protopopiate şi unităţile administrative cultice
de la nivelul cel mai de jos. Într-un îndrumător al conferinţelor de orientare din 1951 se
arăta cum astfel de întruniri au ca obiective principale: „promovarea spiritului de
colaborare dintre Biserică şi Stat; întărirea conştiinţei datoriei clerului de a sprijini toate
eforturile conducerii de Stat întru realizarea unei vieţi mai prospere a poporului;
întărirea conştiinţei datoriei clerului de a-şi iubi şi apăra Patria şi intensificarea luptei
pentru pace” 54 .
Despre activitatea depusă de inspectorii teritoriali de culte în această perioadă
aflăm din rezumatul conferinţei ţinute la minister cu prilejul predării rapoartelor de
activitate pe luna noiembrie 1951. Două sarcini principale constau în organizarea şi
desfăşurarea întrunirilor „de orientare” şi a „luptei pentru pace”, în urma cărora
inspectorii trebuiau să prezinte date statistice referitoare la participarea clerului pe
regiuni. De asemenea, problemele legate de stadiul îndeplinirii planului cincinal, prin
lămurirea cetăţenilor privind însămânţările, predarea cotelor, muncile de folos obştesc,
cu exemplificări, deveniseră practic atribuţii ale inspectorilor în „munca de culte”. Alte
probleme vizate de funcţionarii ministeriali teritoriali erau: atragerea clericilor catolici de
partea autorităţilor comuniste, activităţile neautorizate ale cultelor neoprotestante,
catehizarea, viaţa monahală, prozelitismul, manifestările anarhice ale fostelor asociaţii
religioase şi solemnităţile liturgice în spaţiul public, precum hramuri, sfinţiri de biserici,
procesiuni sau pelerinaje, în viziunea celor de la culte considerate „exagerate şi
dăunătoare” clasei muncitoare. Un alt capitol urmărit de împuterniciţi era legat de
patrimoniul cultelor, care consta în averea funciară, bunurile de ordin cultural, precum
bibliotecile care nu trebuiau să conţină literatură religioasă, colportajul sau construcţiile
bisericeşti care nu întruneau condiţiile legale de construcţie/reparaţie 55 .
În toată această arie de activităţi de acum specifice împuterniciţilor de culte, în
conferinţa de la Bucureşti din noiembrie 1951 erau remarcate lipsurile şi greutăţile. O
mare carenţă în activitatea împuterniciţilor de culte era identificată prin lipsa planului de
muncă care trebuia trimis şi în centrala ministerului sau prin redactarea incompletă
(neprecizarea localităţilor sau a zilelor în care trebuiau să lucreze împuterniciţii,
formularea unor activităţi fără conţinut etc.). De asemenea, se aduceau o serie de
53 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări

instituţionale, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 177. În septembrie 1950 se înfiinţau 28 de regiuni şi
177 raioane, în septembrie 1952 numărul regiunilor a fost redus la 18, iar din 1956 la 16 (Ibidem).
54 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 67, f. 394.
55 Ibidem, ff. 404-410.
19
propuneri, precum ţinerea şedinţelor cu împuterniciţii pe regiuni sau asigurarea

mijloacelor de transport pentru activităţile de teren 56 .
În privinţa sarcinilor împuterniciţilor pe decembrie 1951 erau prevăzute: o
atenţie sporită asupra cultelor neoprotestante, a catehizării (manualele utilizate de
deservenţi) şi antrenării protopopilor în vederea combaterii „reacţiunii din rândul
clerului”. Nu erau scăpate din vedere nici cooperativele meşteşugăreşti din mănăstirile
ortodoxe care urmau să angajeze lucrători din comunele învecinate, „după ce au căzut
de acord cu chiriarhii respectivi” 57 .
O altă carenţă majoră la mulţi împuterniciţi de culte era legată de vigilenţa faţă
de activitatea cultelor. În vara lui 1952, atunci când devierea de dreapta de la vârful
partidului era consacrată deja, nici împuterniciţii nu scăpau de o astfel de acuzaţie. De
pildă, în conferinţa din 30 iunie 1952, Hatea Anton, împuternicitul regiunii Bârlad,
dădea un raport „sumar, fără prea multe date concrete”, dovedind că, „faţă de
duşmanul de clasă are o atitudine împăciuitoare”, calificată de ministrul cultelor drept
„deviere de dreapta”. În ce consta devierea? Potrivit rezumatului discuţiilor purtate la
conferinţă, un „preot chiabur” făcuse catehizare cu copii până la 10 seara. În
consecinţă, împuternicitul l-a convocat pe preot la protopop, pe care „l-a sfătuit să nu
mai stăruie în această practică”, soluţie deloc agreată în conferinţa de la Ministerul
Cultelor 58 . Iar gravitatea acuzaţiei adusă împotriva împuternicitului era mai mare,
deoarece informaţia provenea de la Securitate 59 .
Însă probleme de culte erau şi la nivel central. În cadrul aceleiaşi conferinţe cu
împuterniciţii s-a discutat despre introducerea cântării omofone în Biserica Ortodoxă
Română. Evident că, prin această decizie conducerea BOR urmărea mobilizarea
credincioşilor la serviciile religioase, adică o intensificare a vieţii religioase. Însă,
ministrul cultelor considera că, „această măsură este contrară tradiţiei Bisericii
ortodoxe”, urmând „a fi clarificată de conducerea Ministerului Cultelor cu conducerea
BOR 60 .
Tot în iunie 1952, ministrul Pogăceanu arăta „că se intenţionează a da
împuterniciţilor «drepturi mai mari», dar şi «răspunderi mai mari», că se vor institui
împuterniciţi pe raioane (împuterniciţi raionali). Se preconizează un curs de îndrumare
pentru aceşti noi împuterniciţi” 61 .
Conform afirmaţiei ministrului cultelor, aceşti împuterniciţi, la care se adăugau
acum şi cei raionali, deveneau adevăraţi autocratori în problema de culte în aria lor de
atribuţii. Prin această măsură autorităţile aveau în vedere exercitarea unui control tot
mai riguros asupra manifestărilor religioase, chiar dacă un mitropolit, precum Sebastian
al Moldovei, reclama dreptul de a se adresa direct conducerii partidului, aşa cum făcea
56 Ibidem, ff. 410-411.

57 Ibidem, ff. 412-413. În problema atelierelor meşteşugăreşti din mănăstirile ortodoxe a se vedea
la Adrian Nicolae Petcu, Atelierele meşteşugăreşti din mănăstirile ortodoxe în perioada 1949-1960, în
„Caietele CNSAS”, an III, nr. 2 (6)/2010, pp. 229-254.
59 Ibidem.
60 Ibidem, f. 385.
61 Ibidem, f. 381.
20
patriarhul Justinian. Faţă de sesizarea mitropolitului, însuşi ministrul cultelor îi sugera să

apeleze la împuternicitul de culte care se afla pe lângă Sfatul popular regional de la
Iaşi 62 .
Aşadar, la un an după reorganizarea administrativă, în minister s-a conştientizat
necesitatea recrutării (termenul utilizat de funcţionarii din Ministerul Cultelor) mai
multor împuterniciţi, care să activeze la nivelul raioanelor. În expunerea de motive la
proiectul hotărârii de guvern, ministrul Vasile Pogăceanu arăta că, „pe lângă
supravegherea şi controlul cultelor din RPR, Ministerul Cultelor îndeplineşte şi
funcţiunea de a îndruma activitatea acestora pe poziţia de loialitate faţă de stat, prin
antrenarea clerului tuturor cultelor în acţiuni patriotice, ca: sprijinirea luptei pentru pace,
susţinerea acţiunilor economice în cadrul Planului de Stat şi combaterea activităţii
reacţiunii în sânul cultelor”. Iar aceste sarcini, continua ministrul, „prin cei 26
împuterniciţi regionali, nu poate cuprinde suficient munca de supraveghere, control şi
îndrumare a deservenţilor de culte pe teren, mai ales din lipsa unui organ raional pentru
problemele de cult. Făcând această constatare şi ţinând seama şi de faptul că atât în
administraţia de stat, cât şi în organizarea celor mai multe culte, unităţile raionale
constituie principala verigă de legătură a activităţii de pe teren cu organele centrale, este
necesar ca în cadrul Sfaturilor Populare raionale să se înfiinţeze şi organe
corespunzătoare pentru problemele de culte. De asemenea, este necesar ca în raioanele
orăşeneşti ale Capitalei, cum şi în unele oraşe ale ţării, în care există mai multe unităţi ale
diferitelor culte şi greutăţi în munca de supraveghere şi control să se înfiinţeze în cadrul
sfaturilor populare orăşeneşti respective împuterniciţi pentru culte” 63 .
În consecinţă, ministrul Pogăceanu propunea înfiinţarea a 183 împuterniciţi în
cadrul Comitetelor Executive raionale, opt împuterniciţi în cadrul Comitetelor
Executive ale Sfaturilor Populare ale celor opt raioane ale Capitalei şi alţi opt
împuterniciţi, câte unul din fiecare oraş în cadrul Comitetelor Executive ale Sfaturilor
Populare ale oraşelor: Arad, Cluj, Craiova, Iaşi, Oradea, Sibiu, Oraşul Stalin şi
Timişoara” 64 . Aceştia urmau să fie salarizaţi din bugetele sfaturilor populare respective,
iar atribuţiile să le fie stabilite prin decizii ministeriale.
Hotărârea Consiliului de Miniştri a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1953, iar la
11 martie noul ministrul al Cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi, fixa atribuţiile acestor
inspectori în 10 puncte: „Supraveghează şi controlează ca în activitatea lor cultele să se
manifeste conform prevederilor constituţionale şi în cadrul prevederilor legii;
supraveghează aplicarea justă a legilor şi deciziilor guvernului cu privire la culte; asigură
realizarea libertăţii de conştiinţă proclamată de Constituţie, a despărţirii şcolii de
biserică, neamestecul organelor locale în chestiunile dogmatice şi canonice ale cultelor;
împuterniciţii iau măsuri de înlăturare a nedumeririlor în legătură cu folosirea de către
credincioşi a libertăţii religioase, de înlăturare a neînţelegerilor între deservenţii de culte
pe de o parte şi organele locale de stat, pe de altă parte, când asemenea neînţelegeri se
întâmplă; cercetează problemele ridicate de culte, pentru a fi prezentate Ministerului, în
cazurile când ele cer rezolvarea acestuia (acordarea de clădiri pentru case de rugăciuni,
62 Ibidem.
63 ASSC, dosar Împuterniciţii de culte, 1953-1987, f. nepag.
64 Ibidem.
21
planificare şi eliberare de materiale); studiază cererile privitoare la deschiderea de noi

comunităţi şi case de rugăciuni; acordă tot sprijinul pentru introducerea unei bune
orânduiri în viaţa mănăstirilor, în sensul creierii unei vieţi de obşte, care să facă din
vieţuitorii mănăstirilor elemente productive; îndrumă activitatea cultelor, prin
conducerea acestora, pe o poziţie de lealitate faţă de stat, prin antrenarea clerului în
acţiunile de sprijinire a luptei pentru pace, de susţinere a activităţii economice în cadrul
planului de combatere a reacţiunii din mijlocul clerului; se preocupă de cunoaşterea şi
limitarea manifestărilor cultelor (hramuri, pelerinaje, sfinţiri etc.) şi de lichidarea
manifestărilor mistice bolnăvicioase (false teofanii, glosolalie, tremurat), pentru
anihilarea influenţei nesănătoase a acestora asupra maselor de credincioşi a căror
activitate pe terenul construirii socialismului nu trebuie stânjenită; iau măsuri de
interzicere a curentelor religioase nerecunoscute (martorii lui Iehova, adventişti
reformişti, stiliştii, nazarineni), cu concursul organelor locale; se preocupă de
cunoaşterea manifestărilor şi a atitudinii deservenţilor cultici, sprijină elementele cinstite
din cler şi combat prin ierarhia bisericească şi prin elementele cinstite atitudinile
duşmănoase faţă de regim; împlinesc sarcinile încredinţate de Minister în aflarea
cunoaşterii manifestărilor cultelor şi a lămuririi unor sesizări primite de acesta, fie din
partea conducerii cultelor, fie din partea unor organe ale puterii de stat, fie orice alte
sesizări sau manifestări pe care Ministerul vrea să le controleze” 65 .
Pentru desfăşurarea acestei activităţi, ministrul Constantinescu-Iaşi solicita
Preşedinţiei Consiliului de Miniştri întrunirea unor condiţii la nivel local, de pildă biroul
împuternicitului „să fie la cabinetul secretarului sau preşedintelui Sfatului popular”,
pentru a putea „observa în permanenţă manifestările şi acţiunile din rândurile cultelor,
unde în prezent elementele duşmănoase au cel mai favorabil teren de acţionare
împotriva regimului (reacţionarii se pot întâlni aici în voie)”. Conducerile locale erau
rugate „să sprijine împuterniciţii în mod efectiv pentru cunoaşterea şi demascarea
elementelor duşmănoase din rândurile cultelor” şi „în ducerea la îndeplinire a sarcinilor
pentru limitarea şi lichidarea acţiunilor întreprinse de anumiţi deservenţi ai cultelor”. De
asemenea, împuterniciţilor trebuia să li se asigure o comunicare facilă cu ministerul şi cu
celelalte organe locale, cazare şi transportul pentru exercitarea atribuţiilor în teritoriu 66 .
Însă, aceste posturi de împuterniciţi nu au fost ocupate nici în timp util şi nici
în întregime, schema de încadrare fiind, se pare, în permanentă schimbare. Deoarece era
vizată o angajare masivă de personal, la 13 iunie 1953, ministrul Petre Constantinescu-
Iaşi a hotărât transformarea secţiei cadre din minister în serviciu, condus de un şef
salarizat „din fondul a 3 împuterniciţi raionali” 67 .
Imediat după înfiinţarea corpului împuterniciţilor şi efectuarea primelor
recrutări s-a procedat la şcolarizarea noilor funcţionari la Bucureşti. Pe perioada
şcolarizării împuterniciţii erau cazaţi la internatul Institutului teologic din Bucureşti 68 . În
iulie 1953, îndrumătorul principal al acestor cursuri era însuşi directorul Direcţiei
65 Ibidem.
66 Ibidem.
67 ANIC, fondul Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar nr. 3/1953, f. 3. La acest moment
Ministerul Cultelor avea în schemă 330 salariaţi (Ibidem).

68 Ibidem, dosar nr. 2/1954, f. 14.
22
împuterniciţilor, Ion N. Bărbulescu. Programa cursurilor era următoarea: 29 iunie,

deschiderea cursurilor în prezenţa ministrului Constantinescu-Iaşi, urmată de o
prelegere ţinută de I. N. Bărbulescu, „Rolul împuterniciţilor” şi lecţia I-„Statul de
democraţie populară şi cultele religioase din RPR”, conferenţiar Dumitru Dogaru, apoi
studiu individual (2 ore) şi seminar (3 ore); 30 iunie, lecţia a II-a-„Legea pentru regimul
general al cultelor religioase din RPR”, conferenţiar E. Saghin, studiul individual şi
seminar; 1 iulie, lecţia a III-a-„Constituţia şi rolul Sfaturilor populare în regimul de
democraţie populară”, conferenţiar M. Sulică, studiul individual şi seminar; 2 iulie, lecţia
a IV-a-„Cultele ortodoxe”, conferenţiar Ermil Ionescu, studiul individual şi seminar; 3
iulie, lecţia a V-a-„Cultul romano-catolic”, conferenţiar Dumitru Dogaru, studiul
individual şi seminar; lecţia a VI-a-„Cultele protestante luterane CA şi SP”, conferenţiar
L. Vişan, studiul individual şi seminar; 6 iulie, lecţia a VII-a-„Cultul reformat şi cultul
unitarian”, conferenţiar L. Vişan, studiul individual şi seminar; 7 iulie, lecţia a VIII-a-
„Cultele şi lupta pentru pace”, conferenţiar I. Onţanu, studiul individual şi seminar; 8
iulie, lecţia a IX-a-„Cultele baptist şi penticostal”, conferenţiar T. Gobjilă, studiul
individual şi seminar; 9 iulie, lecţia a X-a-„Adventiştii de ziua a 7-a şi creştinii după
Evanghelie”, conferenţiar Teodor Gobjilă, studiul individual şi seminar; 10 iulie, lecţia a
XI-a-„Mişcări religioase anarhice, nerecunoscute”, conferenţiar Gheorghe Nenciu,
studiul individual şi seminar; 11 iulie, lecţia a XII-a-„Cultul mahomedan şi cultul
mozaic”, conferenţiar J. Nedeianu, studiul individual şi seminar; 13 iulie, lecţia a XIII-a-
„Partidul Muncitoresc Român, forţă conducătoare în RPR”, conferenţiar D. Velciu,
studiul individual şi seminar; 14 iulie, lecţia a XIV-a-„Atribuţiunile şi sarcinile
împuterniciţilor (I)”, conferenţiar I. N. Bărbulescu, studiul individual şi seminar; 15
iulie, lecţia a XV-a-„Atribuţiunile şi sarcinile împuterniciţilor (II), conferenţiar I. N.
Bărbulescu, studiul individual şi seminar; 16 iulie, Recapitularea materiei şi 17 iulie
seminar general 69 .
Recrutările pentru posturile de împuterniciţi au fost făcute de către inspectorii
din centrala Ministerului din rândurile activiştilor de partid de la nivel local şi al foştilor
ofiţeri, în special de la Securitate, excluşi din cauza erorilor făcute în munca operativă.
De pildă, Eremia Gheorghe provenea de la MAI, „trimis la Ministerul Cultelor într-un
post de reabilitare întrucât făcuse unele greşeli pentru care a fost exclus din partid şi
înlăturat din cadrele armatei”. În 1953, şeful Serviciului Cadre arăta că „în loc să i se dea
un post mai mic, fostul ministru Pogăceanu l-a recomandat în postul de director al
Secretariatului”. La puţin timp s-a constatat „că nu corespunde acestui post”, fiind
numit împuternicit al regiunii Ialomiţa. Dar în acest post nici nu a funcţionat, Eremia
motivând „că are familie în Bucureşti”, în urma unor intervenţii ale sale fiind numit
referent tehnic de specialitate la Direcţia Studii. Nici aici nu s-a dovedit util,
manifestând „comoditate şi lipsă de iniţiativă”, lipsuri care se adăugau atitudinilor sale
negative datorate mutării din MAI 70 .
Cei mai mulţi împuterniciţi nu aveau nici măcar studii medii, însă erau buni
propagandişti, dovediţi prin activitatea ce o depuseseră în agitaţia politică. Aşa se face
că, paralel cu „munca de culte”, aceşti atotputernici în probleme de culte de la un raion
69 Ibidem, dosar nr. 3/1953, ff. 13-15.

70 Ibidem, f. 5.
23
sau o regiune urmau la seral studiile medii, fără să excludă pregătirea ideologică
permanentă.
Pentru calităţile lor organizatorice şi intelectuale, unii împuterniciţi erau
înaintaţi în funcţia de inspector general în centrala Ministerului. În iulie 1953, ministrul
Constantinescu-Iaşi arăta că, deşi fusese chemat în Minister, Iosif Koloszvary încă mai
îndeplinea funcţia de împuternicit pe Regiunea Autonomă Maghiară, deoarece „nu i s-a
dat sprijin suficient de către organele locale pentru recomandarea unui împuternicit
regional corespunzător”, iar „din această cauză ambele munci merg greu” 71 . În martie
1954, acesta era în continuare împuternicit al Regiunii Autonome Maghiare.
Lipsa unei colaborări în teritoriu, a sprijinului pe care organele locale de partid
şi de stat trebuiau să-l acorde împuterniciţilor, se pare că a constituit o mare problemă.
În acest sens, chiar ministrul Constantinescu-Iaşi nu ezita să informeze Comitetul
Central al PMR, Secţia Administrativ-Politică: „Suntem sesizaţi de organele noastre de
teren că, în anumite raioane din ţară, unele organe de partid au o atitudine injustă faţă
de împuterniciţii de culte. Astfel, împuternicitul Drumea Gheorghe de la raionul
Câmpulung, regiunea Piteşti, se plânge că primul secretar al raionului de partid are faţă
de el o atitudine injustă, nedându-i nici un fel de sprijin în muncă, privindu-l în mod
răutăcios pentru motivul că lucrează cu preoţii. Tov. Buriceanu Ion, împuternicitul
raionului Caracal, semnalează că raionul de partid nu-i dă nici un fel de sprijin. Tov.
Buriceanu a subliniat în mod special că şi munca politică din cadrul raionului se duce
injust, însuşi organizaţia de bază a Sfatului nemaiîntrunindu-se în şedinţă de 3 luni de
zile. Tov. Juravlea, împuternicitul raionului Murgeni, reg. Bârlad, se plânge împotriva
tov. Ciocoiu Vasile, secretar raional de partid, pentru faptul că acesta îl ia în derâdere,
făcându-l în mod public «popă» şi recomandându-i ca pentru rezolvarea anumitor
probleme să se consulte cu aceştia” 72 .
În alte cazuri, ministrul Constantinescu-Iaşi înştiinţa Secţia de resort din CC al
PMR, că unii împuterniciţi erau numiţi de organele locale de partid ca „propagandişti la
verigile de învăţământ”, situaţie în care nu puteau face faţă în activitatea încredinţată de
Minister, mai ales că prin rotaţie aceştia trebuiau să urmeze cursurile de pregătire de la
Bucureşti 73 .
O atribuţiune deosebit de importantă a împuterniciţilor de culte a constat în
„antrenarea” deservenţilor de culte în campanii agricole, precum cele de însămânţare,
recoltare sau predarea cotelor. Prin circulare trimise către conducerile cultelor
Ministerul Cultelor cerea ca slujitorii să sprijine prin discurs şi propagandă asiduă
desfăşurarea cât mai grabnică a acestor campanii agricole. Pe de altă parte, împuterniciţii
supravegheau această activitate şi o încurajau în cadrul conferinţelor periodice de
orientare a clericilor pe protopopiate şi prin impulsionarea organelor locale de stat.
Împuterniciţii aveau obligaţia de a solicita protopopilor ca la rândul lor să ceară
preoţilor să se implice în această acţiune. Pentru un control riguros asupra aplicării

72 Ibidem, f. 21.
73 Ibidem, f. 22.
24
acestor măsuri, de pildă, în iulie 1953, împuterniciţilor li se cerea ca de două ori pe

săptămână să raporteze la Minister 74 .
Treptat, atribuţiunile împuternicitului de culte s-au statuat, astfel încât
activitatea acestora era stabilită pe planuri de muncă trimestriale stabilite de conducerea
Direcţiei Împuterniciţilor. De pildă, pentru primul trimestru al anului 1954 directorul
Bărbulescu trimitea în teritoriu următoarele sarcini defalcate pe patru mari puncte: 1.
„antrenarea deservenţilor de culte în lupta pentru pace, ARLUS şi acţiuni de interes
obştesc”; 2. „cunoaşterea manifestărilor şi activităţii cultelor”; 3. „cunoaşterea bazelor
economice ale cultelor”; 4. „îndrumări în legătură cu realizarea planului de muncă”. La
primul punct se prevedea ca împuterniciţii să ţină legătura cu comitetele de luptă pentru
pace raionale în vederea organizării trimestriale a unei conferinţe cu deservenţii de culte
„în munca de popularizare a realizărilor şi în special a libertăţii religioase din Uniunea
Sovietică”. De asemenea, împuterniciţii aveau obligaţia să-i antreneze pe deservenţi în
„sprijinirea activităţilor de interes obştesc”, precum: campaniile agricole, predarea
cotelor, creşterea şeptelului, plata impozitelor, transportul lemnelor, sprijinirea GAS,
GAC şi a întovărăşirilor agricole etc.. În acest scop, împuterniciţii trebuiau să participe
la sesiunile Sfaturilor Populare regionale şi raionale. De asemenea, prezenţa lor era
necesară la adunările şi conferinţele cultelor, adică la cele de orientare, interconfesionale,
decanale şi a cultelor neoprotestante, „încurajând elementele cinstite în combaterea
elementelor duşmănoase din cler”. Aveau obligaţia de: „a supraveghea” alegerile pentru
organismele de conducere ale cultelor recunoscute; „a sprijini apariţia la timp a
publicaţiilor bisericeşti, urmărindu-se ca acestea să oglindească şi activitatea socială a
deservenţilor”, şi să constate „efectul lor în rândul deservenţilor şi credincioşilor”. La
acelaşi punct mai era menţionată obligaţia inspectorilor generali, din centrala
Ministerului de a efectua controlul la institutele teologice, cei regionali trebuiau să aibă
în vedere şcolile de cântăreţi, seminariile şi şcolile monahale, iar cei raionali să
supravegheze „activitatea organizaţiilor de masă în cadrul şcolilor cultice şi condiţiile de
cazare şi hrană ale elevilor” 75 .
La punctul al doilea, împuterniciţii erau prevăzuţi cu obligaţia de: a întocmi
evidenţe cu parohiile (comunităţile) şi deservenţii pe raioane, cunoaşterea permanentă a
„elementelor cinstite şi duşmănoase din rândurile deservenţilor”; „în înţelegere cu
conducerile cultelor şi cu organele locale” trebuiau să ia măsuri „de limitare a participării
credincioşilor la hramuri, pelerinaje, procesiuni, sfinţiri de biserici” şi, totodată, de
supraveghere privind desfăşurarea lor; a controla modul în care deservenţii de culte
respectă măsurile legate de catehizare, consolidarea unificării religioase din Transilvania,
lichidarea mişcărilor anarhice din rândul cultelor (ex. Oastea Domnului); cunoaşterea şi
supravegherea „manifestărilor cultelor” la marile sărbători (Anul Nou Bobotează, Paşti,
Crăciun); a cunoaşte „influenţa exercitată de călugării din mănăstiri asupra populaţiei
satelor din jurul mănăstirilor” 76 .
La punctul al treilea erau prevăzute sarcinile legate de „cunoaşterea bazelor
economice ale cultelor”. În acest sens, împuterniciţii trebuiau: „să completeze datele
74 Ibidem, ff. 23-24.

75 Ibidem, dosar nr. 2/1954, ff. 5-6.
76 Ibidem, ff. 6-7.
25
statistice privind patrimoniul cultelor”; să „supravegheze activitatea economică din

mănăstiri prin sprijinirea cooperativelor de producţie şi a vieţii de obşte”, trebuind să se
implice în cunoaşterea planurilor de producţie şi realizarea lor, modul de aprovizionare
cu materii prime, beneficii, numărul cooperatorilor, salarizare, greutăţi etc.; să acorde o
atenţie sporită asupra „îndeplinirii planurilor agricole ale mănăstirilor”; „să cunoască
efectul în rândul credincioşilor a modului cum îşi procură cultele veniturile şi deservenţii
completările de salarii, supraveghindu-se ca acestea să se facă în cadrul legilor şi
regulamentelor” 77 .
În vederea realizării „planului de muncă”, împuterniciţii aveau datoria „să
studieze şi să cunoască temeinic legea cultelor şi statutele cultelor respective; să studieze
cu toată atenţia toate ordinele şi instrucţiunile Ministerului; să cunoască toate HCM
privind munca de culte; să participe în mod regulat la şedinţele organizaţiilor de bază şi
sindicale şi să dea o deosebită atenţie ridicării continue a nivelului lor ideologic, politic şi
profesional”. De asemenea, „împuterniciţii regionali vor controla şi ajuta în muncă pe
împuterniciţii raionali în mod obligatoriu, cel puţin odată pe lună. În regiunile cu până la
10 raioane, unde controlul lunar se execută de către împuterniciţii raionali cărora li s-au
încredinţat grupuri de raioane” 78 .
Pe baza acestor sarcini, împuterniciţii regionali şi raionali aveau obligaţia să-şi
întocmească planuri de muncă lunare.
Alături de aceste sarcini, împuterniciţii raionali mai primeau o serie de
instrucţiuni tehnice: „legătura cu organele locale şi cultice prin împuternicitul regional;
punerea în curent cu problemele şi sarcinile împuterniciţilor din regiunea respective;
punerea în ordine a biroului unde vor lucra împuterniciţii, permanent în cadrul sfatului
popular regional; punerea în curent cu toate lucrările şi instrucţiunile Ministerului,
pentru regiunea respectivă; punerea la punct a corespondenţei, pe dosare, culte,
împuterniciţi, Minister etc; asigurarea securităţii lucrărilor în dulapuri, birouri, sertare cu
încuietori etc; confecţionarea firmei şi afişarea ei la intrarea în biroul împuterniciţilor;
asigurarea modalităţii de efectuarea lucrărilor la o maşină de scris, unde să fie asigurat
secretul; cunoaşterea planurilor de muncă a împuterniciţilor raionali şi urmărirea ducerii
la îndeplinire a sarcinilor, în perioadele de timp stabilite; asigurarea legăturii cu
împuterniciţii şi Minister, prin corespondenţă, în condiţiunile stabilite pentru orice
instituţie” 79 .
Pentru amenajarea spaţiilor adecvate de lucru ale împuterniciţilor, dar şi pentru
şedere în localităţile respective, Ministerul Cultelor a impus cultelor aplicarea HCM nr.
1509/1953, privind „normarea spaţiului locativ folosit pentru birouri sau altă destinaţie
decât locuinţe”. Altfel spus, reprezentanţii cultelor erau obligaţi să pună la dispoziţia
acestor împuterniciţi spaţii, prevedere legală care a fost invocată şi atunci când se
reclama necesitatea unor mijloace de transport 80 .
77 Ibidem, f. 8.
78 Ibidem, f. 8.
79 Ibidem, f. 9.
80 Ibidem, f. 27.
26
Cu mici excepţii datorate unor sarcini cu totul speciale, acestea sunt principalele
coordonate ale muncii de supraveghere şi control depusă de împuterniciţii de culte până
la căderea regimului comunist.
Activitatea muncii de culte din teritoriu era analizată trimestrial în centrala
Ministerului atât la nivelul conducerii, cât şi prin şedinţe cu împuterniciţii regionali şi
directorul Direcţiei Împuterniciţilor. De pildă, pentru primul trimestru al anului 1954,
împuterniciţii regionali s-au prezentat la Minister în perioada 9-11 aprilie, unde au
discutat rapoartele, inclusiv ale celor de pe raioane, evidenţiindu-se realizările,
problemele, observaţiile critice şi dispoziţiile în vederea trasării sarcinilor pentru
trimestrul II. Pe 13 aprilie, pe fiecare regiune au fost discutate rapoartele
împuterniciţilor raionali, ocazie în care li s-au trasat sarcini pentru trimestrul II 81 .
În activitatea lor, împuterniciţii aveau datoria de a întocmi sinteze sau să
raporteze în note distincte anumite situaţii ale fenomenului cultic la un termen stabilit
de conducerea Direcţiei Împuterniciţilor. De asemenea, periodic, împuterniciţii primeau
vizite de „ajutor” sau „sprijin” din partea inspectorilor generali din minister atât pentru
activitatea lor, cât şi pentru o participare mai activă la întrunirile organismelor de
conducere ale cultelor. De pildă în octombrie 1954, inspectorul general Dimulescu Ion
se deplasa în Bacău pentru „sprijinirea împuternicitului regional şi ajutor” sau la Iaşi în
vederea stabilirii „legăturii cu centrul eparhial pentru rezolvarea diverselor probleme” 82 .
În aceeaşi perioadă, inspectorul general Lefter Gheorghe mergea la Timişoara pentru
„controlul în muncă a împuternicitului raional Mihalic şi trasarea sarcinilor
împuternicitului regional; participarea la şedinţa cu pastorii cultului baptist pe regiune”;
la Bucureşti şi raionul Stalin pentru „ajutor în munca împuternicitului regional, legătura
cu regiunea de partid (propagandiştii)” sau la Mehadia „pentru controlul în munca
împuternicitului raional, cunoaşterea situaţiei mănăstirii Bogâltin şi reglementarea
sarcinilor la evanghelici” 83 . Uneori, aceşti inspectori generali procedau la recrutări de
împuterniciţi raionali sau regionali, într-o primă etapă cu o recomandare a organelor
locale de partid şi o verificare a pregătirii ideologice.
Pentru martie 1954, conform documentelor de arhivă, împuterniciţii regionali
erau: Pascal Ion la Piteşti, Matei Ilie la Ploieşti, Stoicescu Gheorghe la Constanţa,
Bârhală Ştefan la Galaţi, Olaru Constantin la Bârlad, Andronic Dumitru la Iaşi, Savin
Ion la Bacău, Rogojan Ion la Cluj, Laza Petru la Oradea, Bănescu Atanasiu la Baia
Mare, Nistor Traian la reg. Stalin, Suluţiu Francisc la Deva, Vâlcea Gheorghe la
Craiova, Galan Valeriu la Suceava, Popescu Sever la Timişoara, Câmpeanu Valeriu la
Arad, Koloszvary Tiberiu la Regiunea Autonomă Maghiară 84 .
La 19 octombrie 1956, Consiliul de Miniştri a adoptat o hotărâre care privea în
mod direct organizarea şi funcţionarea Corpului împuterniciţilor din Ministerul
Cultelor. Se prevedea ca împuterniciţii teritoriali de culte să-şi desfăşoare activitatea în
Direcţia Împuterniciţilor prin coordonarea inspectorilor principali din Ministerul
Cultelor şi supravegherea Comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale şi al
81 Ibidem, f. 12.
82 Ibidem, f. 362.
83 Ibidem, f. 363.
84 Ibidem, f. 77.
27
Capitalei. La capitolul atribuţiuni se preciza că împuterniciţii „asigură legătura între

reprezentanţii cultelor şi organele locale, pentru rezolvarea problemelor care intră în
competenţa acestora; dau Decizii de recunoaştere, cu consultarea prealabilă a
vicepreşedintelui Comitetului executiv al sfatului popular regional însărcinat cu
probleme de culte, asupra numirilor şi a celorlalte mişcări de personal de la parohii,
biserici sau comunităţi şi protopopiate şi anume: preoţi, diaconi, pastori, prezbiteri,
hahami, hogi, imami, hatipi, cântăreţi, prim curatori, curatori, funcţionari laici la
protopopiate, gropari, clopotari, paracliseri, vânzători de pangar etc.; se exceptează
protopopii, pentru care recunoaşterea se dă de Ministerul Cultelor; vizează ştatele de
salarii, pentru fiecare conducere de cult sau eparhie şi îndeplinesc unele servicii cu
caracter financiar, potrivit îndrumărilor date de Ministerul Cultelor; iau cunoştinţă în
prealabil de şedinţele statutare şi ocazionale ale adunărilor sau comitetelor locale ale
cultelor (adunări parohiale, protopopeşti, eparhiale, şedinţe ale forurilor de conducere
locală şi regională la cultele neoprotestante etc.); în exercitarea de către Ministerul
Cultelor a dreptului de supraveghere, iau cunoştinţă de alegerea forurilor conducătoare
locale şi intermediare ale cultelor şi acordă sprijinul necesar bunei lor desfăşurări.
Această activitate se referă la: comitete şi prezbiterii parohiale sau de biserici la cultele
neoprotestante, adunări generale eparhiale, comitete de comunităţi regionale, filiale sau
conferinţe. În ceea ce priveşte alegerile delegaţilor pentru sinod sau pentru forurile
conducătoare centrale ale cultelor, atribuţiile de mai sus revin direcţiei Ministerului
Cultelor; asistă la conferinţele de orientare ale cultelor şi la cele interconfesionale” 85 . De
asemenea, prin acest act normativ era fixată aria de activitate a fiecărui împuternicit şi
sediile la nivel regional şi raional 86 .
Această hotărâre de guvern nu făcea decât să sudeze colaborarea care trebuia să
funcţioneze între împuternicit şi organele locale de partid şi de stat în activitatea de
supraveghere şi control al cultelor.
De altfel, acest aspect al colaborării dintre cei doi factori o găsim frecvent în
documentele de arhivă. În acest sens, într-o notă din 1958 se arăta despre importanţa
acestei colaborări atunci când se analiza fenomenul dezvoltării prozelitismului sectar:
„Înfiinţarea corpului de împuterniciţi ai Ministerului Cultelor a fost determinată, între
altele, şi de necesitatea supravegherii acestei activităţi prozelite anarhice şi contrare
concepţiei de adevărată libertate religioasă pe care regimul nostru urmăreşte să o
înfăptuiască. De atunci (1950), Ministerul Cultelor a observat îndeaproape acest
fenomen. S-a obţinut o relativă frânare a creşterii numărului acestor secte, fără însă a se
fi putut ajunge la lichidarea definitivă a prozelitismului lor. În cursul anului 1956, în
colaborare cu Secţia Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central şi cu CC al UTM, s-a
făcut o analiză mai amplă a tuturor manifestărilor nesănătoase din cadrul tuturor
cultelor. Între măsurile care s-au luat atunci pe linia Departamentului Cultelor a fost o
colaborare mai strânsă a împuterniciţilor noştri cu Sfaturile Populare. Preşedintele sau
un vicepreşedinte al Comitetului executiv regional colaborează strâns cu împuterniciţii
85 Idem, fond Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare-Oficiul juridic, dosar nr. 3/1956,
ff. 8-9.
86 Ibidem, ff. 9-14.
28
de culte, avizând împreună la măsurile necesare fi pe linia cultelor, fie pe linia

învăţământului şi culturii sau a tineretului, după caz” 87 .
Cu tot interesul manifestat de stat faţă de instituţia împuternicitului trebuie să
spunem că nu toate posturile erau ocupate. Potrivit unui tabel din 25 octombrie 1956
posturile vacante de împuterniciţi erau: la Bucureşti, cu 3 inspectori principali, cu unul
pe Capitală şi unul regional; inspectori regionali pentru Galaţi, Constanţa, Craiova,
Oradea, Baia Mare, Cluj, Hunedoara, Regiunea Autonomă Maghiară, cel din urmă
trebuind „să fie maghiar cu cunoştinţe de limba română”. Totodată erau posturi vacante
de împuterniciţi raionali la: Bacău, Miercurea Ciuc (în aceleaşi condiţii precum cel
regional) şi Topoloveni. Inspectorii era salarizaţi diferenţiat, în funcţie de statut, cel de
Bucureşti primind 1400 lei, cei regionali între 1150-1250 lei, iar cei raionali doar 900
lei 88 . Situaţia s-a simplificat după reforma administrativă din 1968, atunci când a fost
numit câte un împuternicit pe fiecare judeţ.
Ulterior, prin HCM nr. 435 din 21 martie 1957, Ministerul Cultelor se
transforma în Departamentul Cultelor, „pe lângă Consiliul de Miniştri, condus de către
un secretar general 89 . Apoi, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 286 din 5 martie
1958 se prevedea organizarea şi funcţionarea noului organism care, practic, prelua
atribuţiunile vechiului Minister al Cultelor. La punctul 7 era prevăzută „Direcţia
Împuterniciţilor cu Corpul Împuterniciţilor”, iar la punctul 9 se arăta: „Corpul
Împuterniciţilor este organizat şi funcţionează în conformitate cu prevederile HCM nr.
2167 din 19 octombrie 1956” 90 . De asemenea, un amănunt semnificativ în această
privinţă este legat de componenţa colegiului, de conducere, „organ consultativ” care
funcţiona în sprijinul secretarului general (pct. 5), numit de preşedintele Consiliului de
Miniştri 91 . Din acest organism, în 1960, alături de Dumitru Dogaru, secretar general,
Ion Bărbulescu, director general, directorii principalelor direcţii, Ion Rodeanu şi Mircea
Neicov (a Împuterniciţilor şi Studii şi Documentare), mai făceau parte trei împuterniciţi,
adică Rădulescu Păun, pe Capitală, Enea Augustin, pe regiunea Cluj şi Tanko Arpad, pe
Regiunea Autonomă Maghiară 92 . În această perioadă, Direcţia împuterniciţilor a fost
condusă de Ion Rodeanu.
Treptat, aceşti funcţionari ministeriali au ajuns practic în serviciul Securităţii. Ei
lucrau pe lângă sfaturile populare, dar în legătură directă cu organele de represiune,
după cum se exprima Ion Rodeanu, directorul Direcţiei Împuterniciţilor în 1963 într-o
discuţie cu informatorul „Ninescu”: „Ion Rodeanu a arătat sursei că în cursul lunii
ianuarie va avea loc la Consiliul de Miniştri o şedinţă la care vor participa secretarii
Sfaturilor Populare regionale la care vor fi invitaţi şi împuterniciţii regionali de culte,
pentru punere la punct a unor probleme legate de politica de culte. A arătat cu după
acea şedinţă împuterniciţii vor fi chemaţi la Departament pentru un instructaj mai
detaliat. Ion Rodeanu a mai subliniat apoi următoarele: «Sunt foarte satisfăcut că, în
87 Idem, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar nr. 18/1950, f. 9.

90 Ibidem, ff. 7-8; ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 1, ff. 76-79.
91 Ibidem
92 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar nr. 6/1949, f. 24.
29
sfârşit, se va rezolva o problemă care ne-a produs multe încurcături. Am de acum

înţelegere din partea secretarului general şi sperăm să lichidăm unele situaţii imposibile
pentru o mai bună muncă de culte. Împuterniciţii se transformaseră în funcţionari ai
securităţii. Nu fac nimic fără să-i întrebe, ţin legătura cu vreun căpitan sau locotenent
oarecare şi vor să impună politica lor de culte. Noi nici nu mai suntem întrebaţi. Am
aranjat ca împuterniciţilor să li se traseze sarcina de a avea legătură numai cu secretarii
Sfaturilor Populare. Ştii cât de subiectiv lucrează împuterniciţii şi asta fiindcă ascultă
ordine, fără să analizeze situaţia. […] Trebuie să se pună punct la asemenea metode de
lucru»” 93 .
Faţă de această informare, maiorul Dumitru Bujeniţă adăuga în nota biroului:
„Propunem să se discute în principiu cu tov. Dogaru asupra sarcinilor ce le au
împuterniciţii regionali de culte în vederea ajutorului ce trebuie să-l acorde organelor
MAI locale” 94 .
Pe fondul politicii de întărire a controlului de partid, Rodeanu era de părere că
îşi poate exercita mai bine atribuţiunile în relaţiile pe care le avea cu subordonaţii.
Numai că această tendinţă administrativă a factorilor decizionali din departament nu
putea fi acceptată de către organele de Securitate, mai ales că unii dintre împuterniciţi
făceau greşeli mari în activitatea lor. De pildă, în 1966 Securitatea semnala deficienţe
grave în munca împuternicitului pe Capitală, Păun Rădulescu, semnalat că „a divulgat şi
unele secrete preconizate de conducerea Departamentului în înţelegere cu organele
noastre, privind îndepărtarea unor deservenţi de culte reacţionari, din funcţiile ce le
deţineau şi înlocuirea lor cu elemente ataşate nouă” 95 .
Cu toate acestea, rolul partidului în activitatea împuterniciţilor îşi va face tot
mai simţită prezenţa, fără însă a eluda pe cel al colaborării cu organele Ministerului de
Interne. De altfel, colaborarea cu organele de partid de pe lângă sfaturile populare era
prevăzută în noua lege de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor din
1970. La art. 19, din Decretul nr. 334 din 13 iulie 1970, era prevăzută structura
organizatorică a Departamentului, urmată de alineatul: „Pentru îndeplinirea atribuţiilor
sale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, Departamentul Cultelor are inspectori şi
inspectori teritoriali pentru probleme de culte, care fac parte din Direcţia pentru
supraveghere şi control”. Acestuia i se adăugau prevederile de la: art. 25, „Modul de
lucru al inspectorilor teritoriali pentru probleme de culte cu organele locale de stat se va
stabili de către Departamentul Cultelor, de acord cu organele centrale competente”, şi
de art. 26: „Comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi al municipiului
Bucureşti vor asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii inspectorilor
teritoriali pentru culte” 96 .
După această reorganizare, pentru o scurtă perioadă de timp director al
Direcţiei Supraveghere şi Control a continuat să fie Ion Rodeanu, apoi, din 1967, Ion
Emil Lungeanu.

94 Ibidem, f. 36v.
96 „Buletinul oficial al RSR”, an VI, partea I, nr. 103, 15 august 1970, pp. 827-828.
30
Însă, din 1970 autorităţile comuniste din România se confruntau cu o problemă

care se acutiza tot mai mult. Este vorba de colportarea literaturii şi a obiectelor
religioase de provenienţă mai ales neoprotestantă, din mediile occidentale şi care
conducea inevitabil la proliferarea confesiunilor de acest tip. Pentru contracarare
Securitatea a iniţiat un amplu plan de măsuri, numit „Antidotul”, care a fost aplicat timp
de aproape un deceniu. Din această perspectivă, împuterniciţii aveau obligaţia să acorde
o atenţie mai mare acestui gen de colportaj, dar şi să prevină, chiar să stopeze,
dezvoltarea comunităţilor neoprotestante. În acest sens, în februarie 1970 împuterniciţii
primeau o serie de instrucţiuni din centrala departamentului pe care trebuia să le
prelucreze la conducerile sfaturilor populare. Totodată, împuterniciţii primeau un
pachet de legi de care să uzeze în exercitarea controlului asupra manifestărilor cultice,
din care enumerăm: Legea Cultelor din 1948; Decretul nr. 410/1959; HCM nr. 2292/15
decembrie 1969 privind regimul de evidenţă a populaţiei cu articolele despre găzduirea
în alte localităţi şi neînregistrarea în cartea de imobil, cu sancţiunile respective şi
normele privind desfiinţarea asociaţiei „Oastea Domnului” şi colportarea de literatură şi
obiecte religioase ale BOR 97 . Cu acest pachet legislativ împuternicitul de culte putea
sesiza organele competente pentru stoparea unor construcţii/reparaţii de lăcaşuri de
cult sau a dinamicii comunităţilor confesionale neoprotestante sau monahale.
Chiar dacă aria de activitate teritorială era mai restrânsă şi mai uşor de exercitat
după 1968 şi provocările împuterniciţilor erau mai mari. Situaţia a fost conştientizată la
nivelul Departamentului Cultelor, încât s-a trecut la verificarea întregului corp al
împuterniciţilor. De fapt, cei din conducerea departamentului, probabil la cererea
partidului, aveau în vedere formarea unui corp al împuterniciţilor din funcţionari tineri
cu pregătire universitară şi politică superioară. Cu toate acestea, la mijlocul anilor `70
mulţi inspectori teritoriali de culte erau moşteniţi din perioada anilor 50-60, precum
Eugen Duldner, Constantin Frâncu, Ţepeş Hoinărescu sau Niţă Pascu, deoarece aveau
experienţă în politica de culte şi o pregătire ideologică pe măsură.
La 26 septembrie 1975, inspectorii teritoriali de culte erau: Dumitru Andronic,
la Iaşi, absolvent studii superioare; Ioan Balcău, la Olt, absolvent studii superioare;
Ştefan Bogoş, la Harghita, absolvent studii medii; Gheorghe Bulac, la Alba, absolvent
studii medii; Gheorghe Călăraşu, la Neamţ, absolvent studii superioare; Mihai
Căprăroiu, la Tulcea, absolvent de studii medii; Gheorghe David, la Bistriţa Năsăud,
absolvent studii medii; Mihai Dănescu, la Prahova, absolvent studii superioare; Ion
Diaconescu, la Dâmboviţa, absolvent studii medii; Iulian Diaconescu, la Dolj, absolvent
studii superioare; Teodor Dragomir, la Mehedinţi, absolvent studii medii; Mircea
Dragoş, la Satu Mare, absolvent studii superioare; Eugen Duldner, la Braşov, absolvent
studii medii; Constantin Frâncu, la Sibiu, absolvent studii medii; Valerian Galan, la
Suceava, absolvent studii medii; Eugen Gănciulescu, la Vâlcea, absolvent studii medii;
Ţepeş Hoinărescu, la Cluj, absolvent studii superioare; Vasile Hojbotă, la Botoşani,
absolvent studii medii; Ion Lepădat, la Teleorman, absolvent studii medii; Cristian
Marinescu, la Brăila, absolvent studii medii; Nicolae Melencu, la Bihor, absolvent studii
medii; Aurel Mocanu, la Constanţa, absolvent studii superioare; Mihai Muscă, la
Maramureş, absolvent studii superioare; Costică Nedelcu, la Vrancea, absolvent studii
97 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 7816, vol. 2, ff. 235-247.
31
medii; Niţă Pascu, la Bucureşti, absolvent studii superioare; Petre Opriţoiu, la Gorj,
absolvent studii medii; Constantin Pârneci, la Caraş Severin, absolvent de studii
superioare; Ion Perianu, la Arad, absolvent studii medii; Ioan Popa, la Vaslui, absolvent
studii medii; Alexandru Pruteanu, la Buzău, absolvent studii superioare; Ioan Roman, la
Sălaj, absolvent studii medii; Ioan Savin, la Bacău, absolvent studii medii; Ladislau
Szekely, la Covasna, absolvent studii medii; Arpad Tanko, la Mureş, absolvent studii
superioare; Cornel Hogman, la Hunedoara, absolvent studii superioare; Mihai Ţeperdel,
la Timiş, absolvent studii medii; Dumitru Vâlcu, la Galaţi, absolvent studii superioare,
toţi aceştia fiind subordonaţi direct inspectorilor centrali: George Cârstoiu, absolvent
studii superioare; Adrian Georgescu, absolvent studii superioare; Alexandru Grigore,
absolvent studii superioare şi Gelcu Maksutovici, absolvent studii superioare 98 .
Totodată la 8 octombrie 1975, prin aplicarea legii de organizare şi funcţionare a
Departamentului, era aprobată componenţa Consiliului de conducere al instituţiei din
care făceau parte cei din conducere: Gheorghe Nenciu, vicepreşedinte 99 , Ion Lungeanu,
directorul Direcţiei de supraveghere şi control, Eugen Munteanu, directorul Direcţiei
Studii, relaţii, externe, protocol şi secretariat, Elisabeta Rudeanu, directorul Direcţiei
Plan, organizarea muncii, financiară, îndrumare contabilă şi administrativă, Sorin Iulian,
director adjunct al Direcţiei Studii, Ion Puiu, director adjunct la Direcţia Supraveghere,
Teodor Dan, consilier juridic, Gelcu Maksutovici, inspector general, Ladislau Vişan,
îndrumător principal, Constantin Ştefan, revizor contabil, apoi inspectorii: Niţă Pascu,
Eugen Duldner, Ion Savin, Nicolae Melencu, Ţepeş Horia Hoinărescu, Iulian
Diaconescu, Dumitru Vâlcu, Dumitru Andronic, Constantin Frâncu, Valerian Galan,
Mihai Ţeperdel, dar şi trei directori: Vasile Drăguţ de la Direcţia Patrimoniului Cultural
Naţional din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ion Roşianu, adjunct al Direcţiei
pentru cultură şi presă din MAE şi Constantin Voinescu adjunct al Direcţiei organizare,
control şi administraţie locală de stat din cadrul Comitetului pentru Problemele
Consiliilor Populare 100 .
Componenţa acestui consiliu denotă interesul Departamentului asupra tuturor
ramificaţiilor fenomenului religios din România, de la activitatea religioasă specifică şi
până la principalele mecanisme de exercitare a controlului statului prin inspectorii
teritoriali ajutaţi de consiliile locale, inclusiv în domeniul patrimoniului cultural.
De altfel, aceste aspecte se regăsesc în fişa postului de inspector teritorial de
culte şi care prevedea atribuţiuni numeroase. Cerinţele obligatorii pentru ocuparea
postului erau: studiile universitare, vechimea de patru ani în câmpul muncii, dar şi cele
„specifice”, precum „temeinică pregătire politică, ideologică şi de cultură generală”,
cunoştinţe de cultură generală, în special istorie, drept şi filosofie, să posede „capacitate
organizatorică”, „însuşirea de a se orienta” şi „o ţinută demnă în relaţiile cu deservenţii
98 Ibidem, dosar nr. 148, vol. 2, ff. 1-4.

99 În acea vreme postul de preşedinte era vacant, locul fiind ţinut de Gheorghe Nenciu, în
mediile religioase cunoscut în calitate de „conducător al Departamentului Cultelor”. Totuşi,
fostul preşedinte, Dumitru Dogaru, pensionat în 1975, participa la şedinţele acestui Consiliu
(Adrian Nicolae Petcu, Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989), în
„Caietele CNSAS”, an II, nr. 2(4)/2009, p. 73).
100 ANIC, fond CC al PCR-Administrativ-Politic, dosar nr. 16/1980, ff. 103-104.
32
de culte”. Atribuţiile inspectorului de culte erau împărţite pe 15 capitole distincte, din

care enumerăm pe cele legate de: pregătirea şi organizarea alegerilor pentru forurile
conducătoare ale cultelor, avizând hotărârile acestora; supravegherea deciziilor în
forurile de judecată ale cultelor; supravegherea serviciilor cultice; supravegherea,
informarea şi colaborarea cu organizaţiile obşteşti şi factorii educaţionali asupra
efectelor activităţii cultice asupra tineretului; controlarea activităţii cursurilor de
îndrumări misionare şi pregătirea unei bune desfăşurări a conferinţelor de orientare;
supravegherea şi controlarea activităţii din mănăstiri şi respectarea Decretului 410/1959;
examinarea şi raportarea asupra cererilor pentru mutare de personal, reclamaţii,
înfiinţare/desfiinţare a unităţilor de cult; controlarea activităţii tipografiilor cultelor;
supravegherea şi controlarea prozelitismului sectar; supravegherea primirii vizitelor
delegaţiilor străine în teritoriu şi a relaţiilor deservenţilor cultici cu cetăţenii străini;
conlucrarea cu organele locale în depistarea şi confiscarea materialelor de propagandă
religioasă; avizarea asupra plecărilor deservenţilor în străinătate; supravegherea modului
în care bunurile de patrimoniu din custodia cultelor sunt conservate şi valorificate,
inclusiv prin descrierea acestora în materiale scrise şi vizuale şi pregătirea personalului
muzeistic; asigurarea oricărui tip de contact între reprezentanţii cultelor şi cei ai
organelor locale. Pentru desfăşurarea acestei activităţi, inspectorul de culte era obligat
să-şi întocmească un plan de muncă lunar, cu itinerariul de deplasări, cu ziua de
audienţe la birou (luni), trimestrial să raporteze cele efectuate, să aibă o cunoaştere la zi
a fenomenului religios din judeţ, cu date statistice şi sinteze pentru fiecare cult, dosare
de problemă privind legislaţia specifică, principiile politicii de culte, situaţii analitice cu
monumentele şi obiectele religioase şi evidenţa cu dinamica confesională şi problema
construirii/reparării lăcaşurilor de cult 101 .
Datorită complexităţii acestei instituţii a împuternicitului, am putea spune că
atenţia partidului a fost permanentă, mai ales că se dorea o eliminare treptată a
fenomenului cultic în România comunistă. Însuşi Nicolae Ceauşescu s-a interesat de
activitatea Departamentului Cultelor şi mai ales de eficienţa acestor inspectori teritoriali.
În raportul din 19 mai 1977 înaintat lui Nicolae Ceauşescu de comisia de partid
care a analizase structura organizatorică şi activitatea Departamentului Cultelor, se
preconiza reducerea drastică a corpului inspectorilor teritoriali, aceştia urmând să aibă
ca rază de activitate două sau chiar trei judeţe. La rândul său, Ceauşescu a înaintat
raportul la secretariatul CC al PCR, pentru a fi discutat 102 . În şedinţa din 6 iunie 1977 a
Secretariatului CC al PCR pe marginea acestui raport s-a purtat următoarea discuţie în
prezenţa lui Ion Roşianu, preşedintele Departamentului cultelor:
„Punctul 8. Raport referitor la unele probleme privind activitatea
Departamentului Cultelor.
Ce ziceţi tovarăşi?
Tov. Cornel Burtică: Este puţin hibrid.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Pentru buna desfăşurare a muncii în acest domeniu al
cultelor ar trebui ca la judeţe să avem un activist bun, care să se ocupe de activitatea
101 A se vedea fişa postului in extenso în Octavian Roske coord., România 1945-1989. Enciclopedia
regimului comunist. Represiunea, vol. II (F-O), INST, Bucureşti, 2012, pp. 288-300.
102 ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 66/1977, ff. 57-61v.
33
printre popi, pentru că trebuie să ne ocupăm puţin şi de popii aceştia. Trebuie totuşi,
fără s-o spunem, dar comitetele judeţene de partid să se ocupe de popii aceştia. Formal,
problema este în subordinea consiliului popular, dar vorbim acum pentru că organizaţia
de partid judeţeană, comitetul judeţean de partid trebuie să se ocupe de problema
aceasta, pentru că comitetul judeţean trebuie să cunoască, să vadă ce fac popii aceştia,
cum se comportă. Să mai stea de vorbă cu ei. Trebuie să ne ocupăm ceva mai mult de
această problemă, pentru că am lăsat la voia întâmplării problema asta şi Departamentul
trebuie să aibă puţin aşa o preocupare mai serioasă, iar restul problemelor să le mai
discutăm, să nu hotărâm acum, să vedem ce rămâne din reducerea personalului tehnico-
administrativ, să vedem ce venituri au şi cum le folosesc, dacă este nevoie să reducem
subvenţia, să vedem. Bine, aşa să facem” 103 .
Dincolo de repetiţiile obositoare şi fără esenţă făcute de Ceauşescu, din
stenogramă reiese faptul că se hotăra micşorarea aparatului central al Departamentului
şi păstrarea corpului de inspectori teritoriali. În schimb, aceştia trebuiau să conlucreze
mai mult cu consiliile populare şi să supravegheze mai atent activitatea cultică în raza lor
de activitate. Practic, se cerea un control mai riguros al partidului asupra fenomenului
religios, în acelaşi timp punându-se în discuţie subvenţionarea personalului angajat în
rândul cultelor recunoscute 104 .
De altfel, cele discutate în şedinţa Secretariatului aveau să se fie adoptate sub
forma unui act normativ de modificare a Decretului nr. 334/1970. Prin Decretul nr. 313
din 31 august 1977, art. 19 era modificat, prin desfiinţarea Direcţiei de Supraveghere şi
Control şi trecerea corpului de inspectori în subordinea Direcţiei Relaţii Culte. De
asemenea, art. 25 era enunţat din nou cu acelaşi cuprins: „Modul de lucru al
inspectorilor de specialitate din teritoriu pentru probleme de culte cu organele locale de
stat se va stabili de către Departamentul Cultelor, de acord cu organele centrale
competente”, iar la art. 26 se arăta: „Comitetele executive ale consiliilor populare
judeţene şi al municipiului Bucureşti vor asigura mijloacele materiale necesare
desfăşurării activităţii inspectorilor de specialitate din teritoriu, pentru culte” 105 .
Aşadar, la restructurarea Departamentului în 1977, împuterniciţii constituiau un
compartiment specific, subordonat Direcţiei Relaţii Culte, condusă de Eugen Munteanu
şi adjunctul Sorin Iulian 106 . Din 1983, Direcţia Culte a fost condusă de Ion Popescu,
respectiv adjunctul Ion Negoi, apoi de Leon Toader 107 .
Totuşi, ideea restructurării corpului de inspectori teritoriali a persistat, încât, în
contextul reducerilor de cheltuieli promovate de regimul Ceauşescu, s-a aplicat măsura
numirii acestora pe câte două judeţe. Astfel, în august 1983, posturile de inspectori
teritoriali s-au comasat, după cum urmează: Constantin Chiribău la Suceava-Botoşani,
Ioan Popa la Vaslui-Bacău, Aurel Mocanu la Constanţa-Tulcea, Niţă Milea la Brăila-
Galaţi, Eugen Duldner la Braşov-Covasna, Mihai Dănescu la Prahova-Dâmboviţa,
Petre Bardaşu la Vâlcea-Olt, Iura Dumitru la Satu Mare-Sălaj, Gheorghe Hâncu la
103 Ibidem, f. 24v.

104 Ibidem, ff. 6v, 210.
105 „Buletinul oficial al RSR”, an XIII, nr. 96, partea I, 31 august 1977, p. 2.
107 Ibidem, vol. 8, f. 24.
34
Mehedinţi-Gorj, David Gheorghe la Mureş-Alba, Alexandru Pruteanu la Buzău-

Ialomiţa, Gheorghe Buriceanu la Giurgiu-Călăraşi, Mihai Muscă la Maramureş Bistriţa
Năsăud şi Ion Lepădat la Teleorman-Argeş. Pe lângă aceştia au mai rămas inspectori
care deserveau un singur judeţ: Niţă Pascu la Bucureşti, Ţepeş Hoinărescu la Cluj,
Gheorghe Călăraşu la Iaşi, Constantin Frâncu la Sibiu, Mihai Ţeperdel la Timişoara,
Iulian Diaconescu la Dolj, Gheorghe Avrămuţi la Arad, Aurel Demian la Bihor,
Constantin Chiribău la Neamţ, Petrişor Ciorobea la Hunedoara, Ilie Boer la Harghita,
Vasile Filoti la Vrancea şi Constantin Pârneci la Caraş Severin 108 .
În decembrie 1983, Securitatea a făcut o evaluare a activităţii depusă de
inspectorii teritoriali în noua configuraţie. Pentru fiecare inspector, unităţile judeţene de
Securitate au raportat la Bucureşti sub formă de fişe personale, în care arătau modul de
colaborare a inspectorilor cu organele de Securitate şi cele locale de partid, relaţiile cu
reprezentanţii cultelor şi acţiunile de limitare a fenomenului religios. În unele cazuri era
demonstrată inefiecienţa măsurii desfiinţării unor posturi de inspectori judeţeni, din
cauza volumului foarte mare de activitate dintr-o zonă cu fenomen cultic intens,
precum Suceava-Neamţ. Apoi, în multe cazuri, Securitatea propunea înlocuirea unor
inspectori, deoarece fie nu colaborau cu organele competente, fie erau prea cunoscuţi
pe plan local pentru „abateri de la normele eticii şi moralei socialiste”, adică acte de
corupţie. Evident că o soluţie pentru eliminarea acestor funcţionari era comasarea a cât
mai multe judeţe.
Însă, nu întotdeauna organele de Securitate s-au făcut auzite la nivel central,
deoarece mulţi inspectori corupţi aveau un sprijin fie la conducerea locală de partid, fie
în centrala Departamentului 109 . De altfel, deseori în documentele Securităţii se găsesc
afirmaţii de genul: „corupţia a cuprins o arie mare în cadrul Departamentului cultelor,
încurajată de factorii de conducere” 110 .
În februarie 1984 s-a procedat la reconfigurarea atribuţiilor zonale ale
inspectorilor teritoriali. Această măsură s-a aplicat prin Decretul nr. 61 din 23 februarie
1984, în care o direcţie era desfiinţată şi personalul mult redus (cu 42 din 98 de
posturi). Totodată, art. 26 din vechiul decret era enunţat cu acelaşi cuprins: „Comitetele
executive ale consiliilor populare judeţene vor asigura mijloacele necesare desfăşurării
activităţii inspectorilor de specialitate din teritoriu, pentru culte” 111 .
Doi ani mai târziu, inspectorii teritoriali de culte erau: Ţepeş Hoinărescu pentru
Cluj şi Bistriţa Năsăud; Mihai Muscă pentru Maramureş şi Satu Mare; Aurel Teodor
Demian pentru Bihor şi Sălaj; Gheorghe Avrămuţi pentru Arad şi Hunedoara;
Constantin Chiribău pentru Neamţ şi Suceava; Gheorghe Călăraşu pentru Iaşi şi
Botoşani; Vasile Filoti pentru Vrancea şi Bacău, Aurel Mocanu pentru Constanţa şi
Tulcea; Alexandru Pruteanu pentru Buzău şi Brăila; Mihai Dănescu pentru Prahova şi
Dâmboviţa; Petre Bardaşu pentru Vâlcea şi Argeş; Iulian Diaconescu pentru Dolj şi Olt;
108 Ibidem, ff. 31-32, 44.

109 Ibidem, f. 32.
110 Ibidem, vol. 11, f. 221v.
111 ANIC, fond CC al PCR-Administrativ Politic, dosar nr. 15/1984, ff. 60v, 65, 67v; „Buletinul
oficial al RSR”, an XX, nr. 15, partea I, 23 februarie 1984, p. 3.
35
Gheorghe Hâncu pentru Mehedinţi şi Gorj; Constantin Frâncu pentru Sibiu şi Alba 112 ;
David Gheorghe pentru Mureş şi Harghita 113 ; Mihai Ţeperdel pentru Timiş şi Caraş-
Severin; Eugen Duldner pentru Braşov şi Covasna; Ion Popa pentru Vaslui şi Galaţi;
Ion Lepădat pentru Teleorman şi Giurgiu; Gheorghe Buriceanu pentru Ialomiţa şi
Călăraşi 114 .
Atât din cauza acestor comasări, deci de extindere a ariei de responsabilităţi, cât
mai ales dintr-o nerespectare a atribuţiunilor pe care le aveau, mulţi inspectori erau
indicaţi de către conducerea Departamentului cu o activitate foarte slabă. Marile
probleme ale Departamentului erau marcate de prozelitismul cultelor catolic şi
neoprotestante susţinute de „emisarii străini” care veneau în România, atât prin ajutoare
financiare, cât şi materiale. Mai mult, aceste manifestări nu erau nici referate la timp
către conducerea Departamentului şi nici controlate de către inspectorii teritoriali. În
alte situaţii erau discrepanţe între „munca meritorie desfăşurată de mulţi inspectori
teritoriali şi reflectarea acesteia în calitatea şi numărul informărilor trimise la
departament”. Aceste informări erau „superficiale, incomplete şi trimise cu mare
întârziere”, astfel încât nu se mai putea lua măsuri în timp util. Pe de altă parte, erau
„probleme în activitatea cultelor, uneori cu implicaţii grave, despre care conducerea
departamentului afla din alte surse” 115 .
Deşi se semnalau deficienţe pentru care se găseau soluţii prin reiterarea
aceloraşi sarcini pe care inspectorii de culte le aveau prin atribuţiile fixate la angajare,
totuşi acestea nu au fost eliminate. Iar aceste probleme au persistat până la căderea
regimului comunist, când şi instituţia de temut pentru deservenţii de culte din România,
cea a inspectorului teritorial de culte, a fost desfiinţată.
Concluzii
În cele de mai sus am încercat reconstruirea evoluţiei instituţiei inspectorului
teritorial/împuternicitului de culte de la înfiinţare, mai întâi în forma incipientă de până
la 1953, iar după aceea cum s-a consolidat, permanentizat, atât în relaţiile cu
reprezentanţii cultelor şi prin colaborarea cu organele locale de partid şi de stat, cât şi
prin activităţile de limitare a fenomenului cultic. Evident că la înfiinţarea acestei instituţii
principala problemă a fost legată de recrutarea personalului, care mai trebuia şi pregătit
şi să întrunească condiţiile ideologice adecvate. Iar în această sarcină dată Ministerului
Cultelor de către partid un cuvânt important de spus a revenit Securităţii. De altfel,
această instituţie represivă, care avea activităţi prin compartimentul specific, cel dedicat
cultelor, avea să transforme instituţia împuternicitului de culte într-una aidoma ei, de
represiune la adresa cultelor şi chiar să şi-o subordoneze. Deşi existau norme juridice
explicite în privinţa libertăţii religioase şi des invocate în activitatea
Ministerului/Departamentului Cultelor, am văzut că, prin atribuţiile şi măsurilor lor,
112 În 1984 Frâncu era numai pentru Sibiu (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 8, f.
27).
113 La 23 februarie 1984 Ilie Boer era pe Harghita, iar David Gheorghe pe Mureş şi Alba (Ibidem,
f. 26).
114 Ibidem, f. 8, ff. 24-27.
115 ASSC, dosar Împuterniciţi de culte, 1953-1987, f. nepag.
36
împuterniciţii colaborau cu Securitatea, practic limitând tot mai mult aria de manifestare
a cultelor pe principii ideologice şi tactice care să determine eliminarea acestora din
societatea comunistă. Am putea spune că împuterniciţii, prin natura statutului pe care îl
aveau, trebuiau să colaboreze cu Securitatea şi partidul şi, deci, activitatea lor poate fi
caracterizată drept una de poliţie politică.
În altă ordine de idei, unii împuterniciţi de culte fie aveau un sprijin foarte bun
în ofiţerii de legătură din Securitate, fie în reprezentanţi ai organelor locale de partid şi
din centrala ministerului. Această poziţie le permitea împuterniciţilor ca în schimbul
mitei primite de la reprezentanţi ai cultelor să facă concesii în activitatea lor. Iar
fenomenul corupţiei a atins cote alarmante mai ales în anii `80 pe fondul încercării
cultelor de a supravieţui sub apăsarea politicii ceauşiste.
Însă, actele de corupţie erau semnalate mai ales de Securitate, care se vedea
nevoită să atragă atenţia factorilor decizionali faţă de concesiile care se fac în politica de
culte. Cu toate acestea, situaţia împuternicitului se tranşa în funcţie de influenţa de care
dispunea, spre sfârşitul anilor `80, în majoritatea cazurilor aceştia reuşind să se impună.
Însă, actele de corupţie dezavantajau unele culte şi trezeau resentimentele deservenţilor
de culte care se vedeau lezaţi în libertatea de manifestare. Această situaţie a durat până
în decembrie 1989, atunci când instituţia împuternicitului de culte practic a dispărut,
cultele nemaiavând nici o frână în libertatea de manifestare.
Portrete ale unor împuterniciţi

Pentru o abordare cât mai cuprinzătoare a problemei statutului şi funcţionării
împuternicitului de culte în studiul de faţă am conturat portretele a câtorva
împuterniciţi, plecând cu documentarea de la dosarele personale pe care le-am consultat
în arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte. Am exemplificat şi cazurile unor înalţi
funcţionari, precum Ion Lungeanu, care au avut responsabilităţi în coordonarea
activităţii împuterniciţilor de culte. Dosarele la care am avut acces au fost întocmite în
anii 70, când se pare că a avut loc o reevaluare a acestor funcţionari, pe de o parte
pentru faptul că în 1970 legea Departamentului Cultelor se modificase, odată cu
adoptarea unei alte legi privind angajările în „unităţile socialiste”, iar pe de altă parte
deoarece s-au operat o serie de angajări din rândul unor absolvenţi de studii superioare
şi cu o pregătire ideologică caracterizată de un suflu nou, mult pronunţat politic.
Fiecare dosar personal de împuternicit avea câteva piese obligatorii: fişă personală cu
fotografie, date personale, studii, călătorii în străinătate, funcţii şi activitate, inclusiv
politică, liste cu rude şi persoane cunoscute, apoi textul jurământului, autobiografie,
referate de verificare şi mai ales aprecieri anuale. În unele cazuri am găsit chiar lucrări de
la examenul de angajare pe postul de împuternicit, unele chiar interesante, deoarece
reflectă concepţia candidatului faţă de problema religiei în regimul comunist.
Potrivit documentelor pe care le-am consultat, anual împuterniciţii de culte
erau evaluaţi după un tipar şi de către superiori din centrala Departamentului. Am
constatat că în anii 60 aceste aprecieri erau semnate de directorul Direcţiei de
supraveghere şi control, Ion Rodeanu, şi contrasemnate de secretarul BOB, Ion
Lungeanu (1967) 116 , sau Teodor Gobjilă. Mai apoi, spre sfârşitul anilor 60, numai
37
directorul Ion Rodeanu semna aceste aprecieri, pentru ca, după 1970 evaluările să fie
vizate de o comisie formată de un inspector central de culte, un reprezentant de la
Serviciul personal şi directorul Direcţiei Supraveghere şi Control. În 1978, Ion Popescu
este cel care semnează fişele de cadre ale împuterniciţilor 117 .
Orice apreciere anuală trebuia să întrunească anumite elemente, precum:
relaţiile împuternicitului cu reprezentanţii locali ai cultelor, cu organele de partid şi de
stat; reflectarea cât mai succintă a metodelor de lucru, particularităţilor de redactare a
notelor şi sintezelor referitoare la problemele de culte; contribuţii la rezolvarea unor
probleme semnalate din centrală sau chiar de către împuternicit, rezultatele şi impactul
acestora de la nivelul membrilor cultelor şi până la cel al reprezentanţilor statului;
modalităţi de limitare a fenomenului religios manifestat prin pelerinaje, activitate
monahală, catehizare etc.; soluţii la scoaterea tineretului de sub influenţa religioasă şi
educarea lui în conformitate cu aspiraţiile regimului. Mai precizăm că la întocmirea
acestor biografii succinte am apelat inclusiv la documente din arhiva CNSAS.
Lungeanu Emil Ioan, n. 21 septembrie 1930, com. Bezdead, jud. Dâmboviţa;

Studii: liceul (1950), Şcoala divizionară de ofiţeri rezervă din Oradea (1950-1952), cu
gradul de sublocotenent. Activitate şi funcţii: funcţionar la Institutul de Istorie al PMR, la
sectoarele administrativ, muzee şi expoziţii (1953-martie 1956); funcţionar la Controlul
de Stat (martie-decembrie 1956); pensionat „pe caz de boală”; ulterior a fost angajat ca
revizor la o tabără de pioneri (iunie-septembrie 1958). Candidat de partid din 1954 şi
membru PMR din 1959. Distincţii: „Ordinul Muncii” clasa a III-a (1964). A fost recrutat
în Departamentul Cultelor în 1960 cu funcţia de inspector general, iar din 1967 pe
postul de director al Direcţiei Supraveghere şi Control 118 .
Într-o caracterizare din decembrie 1973, întocmită de directorul adjunct Ion
Puiu, despre Lungeanu se spune: „Dovedeşte pricepere şi spirit organizatoric,
îndeplinindu-şi cu bune rezultate sarcinile ce-i revin. Este un tovarăş energic, principial
în relaţiile cu ceilalţi salariaţi ai Departamentului. […] Aduce un aport însemnat la
rezolvarea problemelor majore ale instituţiei, fiind activ la discutarea şi soluţionarea
acestora. În numeroase cazuri a reprezentat cu cinste conducerea departamentului în
relaţiile cu reprezentanţi ai cultelor sau ai organelor de stat, fiind un cadru de bază al
instituţiei noastre. Este secretarul organizaţiei de bază din anul 1962, fiind apreciat
pentru conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă şi răspunderea cu care se achită de sarcini
în această calitate. Activitatea desfăşurată pe ultimii ani a fost apreciată cu calificativul
«foarte bine»” 119 .
Puiu Ion, n. 19 octombrie 1925, com. Vâlcăneşti, jud. Prahova. Profesia de bază:
economist. Activitate şi funcţii: muncitor la Uzina Mecanică Plopeni (1943-1950), activist
la judeţeana PCR Ploieşti, apoi la CC al PCR-Secţia Organizatorică (1950-1969),
funcţionar la Consiliul de Stat-Direcţia Generală pentru Consiliile Populare (1969-
117 Ibidem, vol. 4, f. 18v.

118 Ibidem, vol. 2, ff. 47-48.
119 Ibidem, f. 48.
38
1971). În mai 1971 transferat la Departamentul Cultelor, în funcţia de director adjunct

la Direcţia Supraveghere şi Control 120 .
Avrămuţi Gheorghe, n. 12 noiembrie 1939, com. Păuliş, jud. Arad. Studii:

Facultatea de Drept. Membru PCR. Inspector teritorial de culte pe judeţul Arad din
1979. Într-o notă a Securităţii din septembrie 1987, Avrămuţi este arătat că, „în ultima
perioadă de timp, încălcând legile ţării, abuzând de atribuţiunile de serviciu a săvârşit
mai multe infracţiuni, în urma cărora a obţinut foloase materiale necuvenite. Întreţinând
legături neoficiale cu cetăţeni străini, preocupat de îmbogăţire, a intrat în posesia unor
sume în valută, pe care le-a comercializat pe «piaţa Aradului»”. Conform aceleiaşi note,
„în ultimele 45 de zile, numitul Avrămuţi Gheorghe, preocupat să ajungă în străinătate,
unde intenţiona să rămână ilegal, a intrat în posesia sumei de 498 dolari şi 20 mărci. […]
Organele de Miliţie extinzând cercetările şi percheziţiile la biroul şi garajul numitului
Avrămuţi Gheorghe au identificat şi ridicat o serie de produse străine, precum cantităţi
apreciabile (ţigări, cafea, băuturi alcoolice, cosmetice), bonuri de benzină, obiecte de
valoare, cum ar fi: cărţi vechi religioase, picturi pe sticlă, din care o pictură cu
dimensiunile 44x55 cm, fiind apreciată de către specialiştii muzeului judeţean ca unicat,
având o valoare deosebită pentru patrimoniul cultural naţional al RSR. […] De altfel,
organele de miliţie au stabilit neîndoielnic şi faptul că Avrămuţi Gheorghe a vândut şi a
dat spre vânzare în R.F. Germania două picturi pe sticlă, cetăţeanului vest-german Max
Ştefan, inducând în eroare organele de stat. Sunt indicii că valoarea obţinută pe cele
două picturi i-a fost depusă în contul său din RF Germania. […] Din primele cercetări,
organele de miliţie au mai stabilit că cel în cauză prin natura serviciului, într-o lungă
perioadă de timp, ar fi comis unele abuzuri pe fondul cărora activitatea cultică în special
neoprotestantă şi a sectelor interzise au cunoscut o amploare în loc ca acestea să fie
reduse şi controlate în conformitate cu dispoziţiunile Departamentului de culte. Pe acest
fond, în unele situaţii a dezinformat şi organele de partid” 121 . În consecinţă, Avrămuţi a
fost reţinut din dispoziţia Procuraturii urmând a fi trimis în justiţie 122 .
Barbu Viorel, n. 1946, com. Oarda, jud. Alba. Profesia de bază: profesor de
biologie. Membru PCR. Inspector teritorial de culte pentru judeţul Alba din octombrie
1977.
Într-un raport din 29 decembrie 1980 semnat de generalul Aron Bordea, şeful
Direcţiei I din DSS, despre Viorel Barbu se arăta că duce o activitate împotriva unor
superiori din centrala Departamentului, în sensul că discută în mod „duşmănos”
dispoziţiile legate de culte. De pildă, într-o discuţie purtată cu Trebics Jenő, rectorul
Institutului teologic romano-catolic din Alba Iulia, Barbu arăta că reducerea numărului
de locuri pentru anul I de studii este „o măsură abuzivă şi emană numai de la
departament” sau că ar fi „o dispoziţie dată de către directorul adjunct Sorin Iulian” 123 .
În acelaşi document, Bordea arăta: „Cu ocazia decesului fostului episcop Marton Aron,
120 Ibidem, ff. 83-83v.

121 Ibidem, vol. 9, ff. 36-37.
122 Ibidem, f. 37.
123 Măsura a afectat întreg spectru al învăţământului religios din România.
39
organele noastre au acţionat prin directorul adjunct Sorin Iulian în vederea obţinerii
operative a testamentului defunctului, acţiune pe care împuternicitul Barbu Viorel o
califică ca fiind dură şi lipsită de tact. În timpul verificărilor, a rezultat că acest aspect a
fost discutat la 21 octombrie 1980 de către Barbu Viorel cu rectorul Institutului teologic
romano-catolic, faţă de care şi-a exprimat indignarea în legătură cu procedeul folosit de
Sorin Iulian, luând apărarea conducerii Episcopiei romano-catolice. […] Faţă de
rectorul institutului, Trebics Jenő, împuternicitul Barbu Viorel l-a acuzat pe directorul
adjunct Sorin Iulian, precizând că din cauza lui nu s-a putut construi Institutul teologic
de la Alba Iulia şi nu se rezolvă alte probleme ale cultului. Consideră că atitudinea
acestuia ar constitui un amestec din partea statului în problema cultului, afirmând: „«Nu
ne lăsăm, problemele romano-catolice trebuie rezolvate». A făcut şi afirmaţia: «La
Departamentul Cultelor sunt nişte lichele ca Pacepa la Ministerul de Interne»” 124 .
Iar acestea nu erau singurele aspecte negative semnalate de Securitate, Barbu
fiind arătat ca unul care denigrează pe episcopul ortodox român de Alba Iulia, Emilian
Birdaş. În consecinţă, acelaşi Bordea califica „corespunzătoare” măsura înlocuirii lui
Barbu de către conducerea Departamentului 125 .
Bardaşu Petre, n. 24 decembrie 1946, Brezoi, jud. Vâlcea. Studii: Liceul

teoretic din Brezoi, Facultatea de Istorie din Cluj, promoţia 1969. Profesia de bază:
profesor de istorie. Activitate şi funcţii: arhivist la Arhivele Statului, filiala jud. Vâlcea
(1969-1980), muzeograf la Muzeul judeţean Vâlcea (1980-1982). Membru PCR din
1973. După pensionarea fostului inspector de culte pentru judeţul Vâlcea, în iunie 1982
Bardaşu a fost recrutat în corpul inspectorilor teritoriali. Într-o fişă personală din 1983
întocmită de Securitatea Vâlcea despre Bardaşu se arăta: „Înainte de a fi primit în partid
a fost informator al Serviciului de Informaţii Interne cu un foarte bun aport. Numit în
funcţia de inspector, cu aprobarea tov. prim secretar a fost luat în contact şi folosit ca
informator de şeful Serviciului I, sarcină de care se achită în foarte bune condiţiuni. A
furnizat peste 80 de informaţii, cu un real conţinut de securitate, exploatate inclusiv la
nivelul unităţilor centrale. Nu întreprinde nici o măsură fără consultarea organelor de
securitate, reuşind ca prin intermediul lui să cunoaştem bine situaţia cultelor din judeţ.
Este bine apreciat de conducerea de partid judeţeană, ca un om cult, bine orientat
politic şi profesional, fiind cooptat în unele organisme politico-culturale din judeţ” 126 .
Boer Ilie, n. 8 iunie 1936, com. Dăneşti, jud. Harghita. Studii: Academia
„Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. Profesia de bază: lăcătuş mecanic, activist de partid.
Activitate şi funcţii: lăcătuş la Uzinele „Steagu Roşu” din Braşov (1953-1956), militar în
termen la UM 02442 Galaţi (1956-1958), lăcătuş mecanic la SMA Miercurea Ciuc (1958-
1959), activist la Comitetul judeţean PCR Harghita, apoi la Comitetul municipal al PCR
Miercurea Ciuc (1959-1982). Membru PCR din 1956.
În septembrie 1982 a fost recrutat în corpul inspectorilor teritoriali de culte
pentru judeţul Harghita. Într-o fişă personală întocmită de Securitatea Harghita la 22
124 Ibidem, ff. 50-51.

125 Ibidem, ff. 51-51v, 189-190.
126 Ibidem, vol. 11, ff. 17-17v.
40
decembrie 1983 se arăta: „Boer Ilie este un vechi activist pe linie de partid, cu
maturitate politică, serios şi cumpătat, cu viziune corectă privind relaţia culte-stat şi
misiunea sa în cadrul acestei relaţii” 127 .
Într-o fişă din iulie 1984 se arăta că „Securitatea judeţului Harghita, cu
aprobarea organelor de partid, îl foloseşte cu rezultate bune pentru rezolvarea unor
probleme de interes operativ. […] În luna februarie a.c., cu prilejul reorganizării
Departamentului Cultelor, iniţial, Boer Ilie a fost propus să fie scos, însă la intervenţia
primului secretar al Comitetului Judeţean PCR Harghita, a rămas în continuare ca
inspector de culte” 128 .
Buriceanu Gheorghe, n. 30 iunie 1926, com.
Cândeşti, jud. Buzău. Studii: şcoala primară (1933-1939),
Şcoala medie cu diplomă de maturitate din Buzău
(cursuri fără frecvenţă, 1962), Şcoala militară din Ineu şi
serviciul militar (1949-1952) cu gradul de locotenent
major, locţiitor politic. Profesia de bază: muncitor; Activitate
şi funcţii: angajat la diferite prăvălii din Bucureşti şi
Constanţa (1939-1942), muncitor în portul Constanţa
(1946-1948), pedagog la Şcoala tehnică de mecanică
agricolă din Caracal (martie-aprilie 1953), inspector
teritorial de culte în regiunea Oltenia, raionul Caracal
(din 1 mai 1953), iar din 1956 la regiunea Ploieşti, cu
atribuţii în raioanele: Buzău, Cislău, Mizil şi Râmnicu
Sărat. La reorganizarea administrativă din 1968 a fost numit împuternicit pentru judeţul
Dâmboviţa, iar din martie 1972 inspector pentru judeţul Ilfov. Membru de partid din
1947 129 .
A fost recrutat în corpul împuterniciţilor de culte în aprilie 1953 de către
inspectorul general Ion Dimulescu, din Ministerul Cultelor, în urma recomandării
primite de la prim secretarul PMR pe raionul Caracal, care îl caracteriza pe Buriceanu ca
„un element muncitoresc, cu nivel politic, cu orientare şi putere de muncă”. Înainte de
a-şi exercita noile atribuţii, Buriceanu a urmat „cursuri de instructaj”. După un an şi
jumătate de activitate, într-o caracterizare a împuternicitului regional Craiova, Buriceanu
era apreciat: „Din punct de vedere politic se orientează just în rezolvarea problemelor.
Face parte din învăţământul de partid, acumulând uşor materialul şi se străduieşte să-l
pună în practică. Este abonat la «Scânteia» şi ziarul regional, citeşte literatură beletristică,
având un larg nivel cultural-general. Din punct de vedere profesional este un tov vechi
în muncă, ceea ce face să cunoască adânc activitatea cultelor din raion şi pe deservenţi.
Îl preocupă în mod deosebit cultele evangheliste, dar mai ales grupurile neautorizate,
pentru a nu se dezvolta în raionul său. În general, respectă planul de muncă şi se
străduieşte să acopere raionul, care este un raion greu-aproape dublu ca altele. Este un
tov care a dat dovadă de conştiinciozitate faţă de lucrările Ministerului pe regiune,
făcând eforturi să le execute în bune condiţiuni şi să le trimită la timp. Ţine legătura cu
127 Ibidem, f. 15.

128 Ibidem, f. 16.
129 ASSC, dosar personal Buriceanu Gheorghe, f. nepag.
41
organele raionale de partid şi de stat; are autoritate; de asemenea, cu protopopul

raionului care trebuie îmboldit mereu pentru a da atenţia cuvenită sectorului socialist.
Datorită muncii depuse, comportării sale morale de exemplu de zi cu zi, se bucură de
încredere şi prestigiu faţă de toate organele locale. Lipsuri grave nu s-au observat la
acest tov; totuşi, în unele cazuri, manifestă moliciune, fiind lipsit de energie; nu destul
de perseverent, descurajându-se în faţa greutăţilor pe care totuşi le învinge. Primeşte
critica şi dovedeşte spirit critic şi autocritic în şedinţele în care ia cuvântul. A dovedit
spirit de iniţiativă şi rezultate pozitive în muncă. Primeşte sarcinile cu multă răspundere
şi luptă să le ducă la capăt. În oarecare măsură a dovedit vigilenţă în acţiunile sale, însă
în problema zonei sale nu a reuşit să vizeze elementele cele mai corespunzătoare. În
rezolvarea problemelor este obiectiv, însă trebuie să pună mai mult accent pe simţul de
clasă. Studiază şi îşi însuşeşte materialul profesional trimis de minister. Cu cotizaţia
sindicală este la zi. […] În concluzie, tov Buriceanu Gheorghe este un tov cu simţ de
răspundere, cunoaşte munca, face faţă problemelor, este inteligent cu perspective de
viitor” 130 .
Într-o caracterizare din 1961, sunt amintite unele măsuri ale inspectorului
Buriceanu considerate necesare de către autorităţile statului: „În cazurile de manifestări
cultice care depăşeau cadrul legal, ca de exemplu hramul de la mănăstirea Ciolanu, r.
Buzău, care îmbrăca aspectul unui pelerinaj; activitatea cultului adventist de ziua a 7-a
din cadrul comunităţilor din raionul R. Sărat, unde aceştia înjghebaseră orchestre şi
fanfare şi altele, tov. Buriceanu Gheorghe, orientându-se just şi ţinând seama de
situaţiile concrete de pe teren, a luat măsuri care au determinat intrarea în cadrul legal de
manifestare. Datorită unei munci perseverente pe care a dus-o pentru cunoaşterea
deservenţilor, a reuşit să întocmească lucrări în care a înfăţişat activitatea şi comportarea
unor elemente necorespunzătoare şi duşmănoase, propunând luarea de măsuri prin
conducerile cultelor pentru îndreptarea şi înlocuirea acestora cu alte elemente
corespunzătoare. Aşa se face că, din conducerea protopopiatelor ortodoxe din sectorul
lui de activitate, ca de exemplu de la Mizil, Buzău, R. Sărat, au fost scoase de
conducerea Episcopiei elementele necorespunzătoare; de asemenea, de la şcoala de
cântăreţi şi seminarul teologic din Buzău; de la centru eparhial, din conducerea
comunităţilor adventiste din raioanele R. Sărat şi Buzău. Ceea ce caracterizează munca
tov. Buriceanu Gheorghe este faptul că tot ceea ce cunoaşte şi toate măsurile ce le ia pe
teren, le aduce la timp la cunoştinţa împuternicitului regional şi ţine seama totdeauna de
îndrumările şi orientarea în muncă ce i se dă. […] În ultimii ani a depus eforturi pentru
completarea studiilor de cultură generală şi anul acesta urmează clasa a XI-a, cursuri fără
frecvenţă. […] Nu are locuinţă proprie, ci de la 15 iulie 1959, locuieşte în casa preotului
Dinu Vasile de la parohia Nişcov, raionul Buzău, având ca spaţiu o cameră şi bucătărie.
Are contract de închiriere cu preotul respectiv prin spaţiul locativ şi lunar plăteşte chiria
respectivă” 131 .
În privinţa relaţiei cu Securitatea, într-un raport ofiţerul său de legătură arăta:
„De la numirea sa în jud. Ilfov, anul 1973, a ţinut o strânsă legătură cu organul nostru,
informându-ne cu aspectele pe care le cunoaşte privind cultul ortodox sau grupările
130 Ibidem.
131 Ibidem.
42
sectante de pe raza judeţului. […] În legătură cu activitatea tov. Buriceanu, care în

general ne satisface, se ridică următoarea problemă: nu întotdeauna unele propuneri pe
care le face la departament sunt luate în considerare, aspect pe care mi l-a prezentat
personal” 132 .
Călăraşu Gheorghe, n. 2 februarie 1935, satul
Hlăpeşti, com. Dragomireşti, jud. Neamţ. Studii: şcoala
primară din comuna natală (1942-1946), Şcoala Normală
din Piatra Neamţ (1946-1947), finalizată în şcoala din
comuna natală (1947-1949), Şcoala Pedagogică din Piatra
Neamţ, cu diploma de învăţător (1950-1954), Şcoala
militară de ofiţeri de aviaţie de la Tecuci (1954-1957),
absolvită cu gradul de locotenent, Institutul pedagogic,
curs fără frecvenţă (1964-1967), obţinând diploma de
profesor de Limba Română, Facultatea de Ştiinţe Politice
din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1970-1974).
Profesia de bază: învăţător. Membru UTM din 1951 şi PMR
din 1960. Activitate şi funcţii: satisfacerea stagiului militar la
o unitate de aviaţie de la Focşani, ca pilot (1957-1958),
învăţător la Şcoala generală din Căciuleşti (1958-1963), metodist (1963-1965), apoi
director la Casa raională de cultură Piatra Neamţ (1965-1967), instructor la Comitetul
judeţean al PCR Neamţ (1967-1973). Din martie 1973 a fost numit pe postul de
inspector de culte pe judeţul Neamţ. Distincţii: „În cinstea încheierii colectivizării
agriculturii” în 1962, „A 25-a aniversare a R.S. România” şi „A 50-a aniversare a creării
PCR” 133 .
Călăraşu s-a distins prin activitate politică în ultimii doi ani ai şcolii pedagogice,
unde a fost membru în Comitetul UTM pe unitate, apoi ca învăţător la Căciuleşti a
contribuit „la buna instruire şi educaţie a elevilor, la activitatea culturală artistică şi la
acţiunea de cooperativizare din comună”. De asemenea, buna activitate ca metodist la
casa de cultură din Piatra Neamţ l-a recomandat pentru promovarea în postul de
director al aceleiaşi instituţii. Ulterior, a fost numit activist la judeţeana de partid Neamţ
şi chiar lector. Se pare că experienţa politică dobândită de Călăraşu a fost argumentul
celor de la Comitetul judeţean de partid, pentru a-l recomanda pe postul de inspector de
culte pe judeţul Neamţ. În fapt, numirea sa s-a datorat ieşirii la pensie, începând cu data
de 1 ianuarie 1973, a fostului împuternicit pe Neamţ, Teodor Scutaru. În consecinţă
primvicepreşedintele Consiliului Popular judeţean Neamţ l-a propus pentru acest post
pe Gheorghe Călăraşu. În cest sens i s-a întocmit un referat de cadre solid, care la 6
ianuarie 1973 a fost trimis către Gheorghe Nenciu, vicepreşedintele Departamentului
Cultelor, inclusiv cu propunerea ca noul inspector de culte să fie încadrat cu salariul
tarifar de 2800 lei. Faţă de aceasta, Nenciu a dispus încadrarea lui Călăraşu cu o
„salarizare care să nu depăşească pe a tov. mai vechi în muncă!” Şi, totuşi, ascensiunea
lui Călăraşu nu s-a oprit aici. Conducerea departamentului a dispus trimiterea
inspectorului principal central George Cârstoiu la judeţeana de partid Neamţ în căutarea
132 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 9, f. 52; Ibidem, vol. 11, f. 18.
133 ASSC, dosar personal Călăraşu Gheorghe, f. nepag.
43
unor alţi posibili candidaţi pentru postul de inspector de culte. În raportul său din 29
ianuarie, Cârstoiu arăta că la Departament se primise cererea lui Jalbă C. Ioan şi
referatul Comitetului judeţean PCR Neamţ cu propunerea pentru Călăraşu. În urma
investigaţiilor pe teren, Cârstoiu preciza că primul nu are recomandări bune şi nici
pregătirea profesională necesară, în timp ce al doilea este susţinut de Comitetul judeţean
şi pe care îl caracteriza „o fire bolnăvicioasă, fiind destul de «modest» apreciat după
rezultatele obţinute în muncă”. Tot Cârstoiu mai arată că în misiunea sa din Neamţ a
mai recrutat doi candidaţi, pe directorul adjunct al unei şcoli generale şi pe metodistul
Casei de creaţie a judeţului, ambii din Piatra Neamţ. Cârstoiu chiar se exprimă favorabil
faţă de aceşti doi, mai ales că au salarii de încadrare mai mici, decât se propunea în cazul
lui Călăraşu. Pentru a păstra aparenţele în eliminarea lui Călăraşu, Cârstoiu propunea
examinarea celor patru candidaţi 134 .
Cu toate acestea, începând cu martie 1973, Călăraşu a ocupat postul de
împuternicit de culte. Încă din aprecierea din primul an de activitate, Călăraşu era
evidenţiat: „Deşi nou în munca de inspector teritorial pentru probleme de culte, tov.
Călăraşu Gheorghe s-a străduit şi a reuşit să-şi însuşească cunoştinţele necesare pentru a
rezolva la timp şi în bune condiţiuni sarcinile ce i-au revenit. Fiind bine pregătit politic,
ideologic şi cultural se preocupă continuu şi de îmbogăţirea cunoştinţelor profesionale.
Lucrările pe care le întocmeşte şi le înaintează la departament sunt de bună calitate. Ele
oglindesc în mod concret tendinţele şi manifestările mai deosebite ale cultelor menite să
ducă la intensificarea vieţii religioase. Atenţie deosebită este acordată bisericii romano-
catolice, care în judeţul Neamţ desfăşoară o susţinută activitate, precum şi cunoaşterii
relaţiilor personalului de cult cu turiştii străini veniţi în mod frecvent în acest judeţ sub
motivul de a vizita mănăstirile (monumente istorice) şi alte obiective de interes turistic.
De asemenea, s-a ocupat şi se ocupă îndeaproape de contracararea activităţii grupării
ilegale a stilismului, pentru care păstrează o strânsă legătură cu organele de stat
competente în vederea luării măsurilor necesare” 135 . În 1974, Călăraşu a avut în atenţie
educaţia viitorilor clerici: „Se ocupă cu competenţă de activitatea de la seminarul
teologic [de la mănăstirea Neamţ, n.n.], în special sub aspectul educaţiei cetăţeneşti a
elevilor. […] La nivelul judeţului a păstrat o bună legătură cu toţi factorii educaţionali,
dovedindu-se exigent şi competent în discuţiile purtate şi în propunerile făcute. I se
poate recomanda mai multă atenţie în discuţiile cu personalul de cult, cu conducerile
centrelor eparhiale Iaşi şi Roman, atunci când ridică unele probleme, când face diferite
propuneri, pentru a nu rezulta imixtiuni în treburile acestora, chiar substituiri ale
conducătorilor respectivi” 136 . Zelul său în limitarea fenomenului religios, mai ales în
rândul tinerilor, s-a simţit şi în anul 1975, potrivit aprecierii anuale: „A întocmit şi trimis
la departament informări a căror tematică o constituie catehizarea copiilor şi tineretului,
mirungeri, hramuri şi sfinţiri de biserici, educaţia cetăţenească a elevilor de la seminarul
teologic de la Neamţ, conferinţe de orientare, manifestări ale grupărilor religioase
anarhice şi interzise etc., însoţite şi de unele concluzii personale, de propuneri
corespunzătoare”. De asemenea, în 1977 Călăraşu a avut o activitate şi mai intensă în
134 Ibidem.
135 Ibidem.
136 Ibidem.
44
mediul ortodox: „A întocmit şi trimis la departament materiale de sinteză cu unităţile

monahale din judeţul Neamţ, care au fost bine apreciate sub aspectul calităţii lor. O
atenţie deosebită a acordat-o întocmirii aprecierilor pentru personalul de cult din judeţ,
reuşind să se situeze printre inspectorii cu cele mai bune rezultate sub acest aspect, ceea
ce a determinat chemarea sa la departament să ajute la redactarea unor asemenea
materiale şi pentru cadre clericale din alte judeţe. […] Concomitent cu munca
profesională, tovarăşul Călăraşu Gheorghe a desfăşurat şi o importantă activitate
obştească, fiind adesea solicitat să facă expuneri, să conducă discuţii cu activişti de
partid, cu cadre din aparatul de stat pe teme privitoare la politica statului nostru faţă de
culte, la principalele tendinţe şi manifestări din activitatea cultelor” 137 .
Totuşi activitatea sa nu a fost atât de apreciată de către Comisia de control al
CC al PCR, care a analizat situaţia religioasă din judeţul Neamţ şi a propus destituirea
lui Călăraşu. Ulterior, acesta a fost numit temporar inspector de culte pe judeţul
Covasna, pentru ca în iunie 1979 să fie chemat în centrala Departamentului, Direcţia
Relaţii culte, cu „sarcina de a răspunde de cultele: romano-catolic, musulman şi de
aşezămintele monahale aparţinând cultului ortodox” 138 . Unii colegi din Departament au
considerat numirea lui Călăraşu ca o promovare, situaţie în care Securitatea a investigat
cazul, cu rezultate pe care nu le ştim.
La puţin timp, tot în 1979, este numit inspector pentru judeţul Iaşi, iar în
septembrie 1983 pentru judeţele Botoşani şi Iaşi, deşi Securitatea Iaşi propusese
înlocuirea sa 139 . Într-un raport al Securităţii Botoşani din 19 septembrie 1984, despre
Călăraşu se arăta că, „încă de la început, în întreaga activitate a adoptat o atitudine de
aroganţă, distanţă, aparent activă în rezolvarea sarcinilor de serviciu. Deşi numit din
septembrie, la organele de securitate s-a prezentat pentru a fi cunoscut de conducerea
securităţii judeţene şi a se discuta în principiu în problema conlucrării în problemele de
interes comun abia în luna aprilie 1984. Deşi pus în cunoştinţă cu unele aspecte ale
activităţii şi practicii excesive şi dizidente la cultele neoprotestante, în mod deosebit la
penticostali şi creştini după evanghelie, nu a analizat activitatea acestora cu conducerile
comunităţilor respective şi practic nu a luat nici un fel de măsuri de normalizare a
activităţilor conform regulamentelor de funcţionare a acestor culte” 140 .
Aceste practici au continuat să apară în activitatea lui Călăraşu, situaţie în care
Securitatea a luat măsuri. Într-o notă a Securităţii Botoşani din 4 octombrie 1985 către
Direcţia de Informaţii Interne se arăta: „În vederea stabilirii cadrului în care inspectorul
de culte va conlucra în realizarea sarcinilor specifice ce-i revin, cu organele de securitate
ale judeţului, în aprilie 1984, la conducerea organului judeţean a avut loc o întâlnire de
lucru cu acesta, prilej cu care s-a angajat la desfăşurarea unei activităţi cooperante şi
receptive, pe baza unui schimb reciproc de date, situaţie care să permită o intervenţie
mai eficientă în cunoaşterea şi contracararea fenomenului religios, de prevenire a
faptelor antisociale din partea elementelor fanatice ori ostile. După această dată, deşi în
repetate rânduri s-a insistat pentru permanentizarea contactelor cu organul de securitate
137 Ibidem.
139 Ibidem, ff. 37-38.
140 Ibidem, f. 35.
45
în scopul angajării sale la rezolvarea unor probleme de interes operativ, în mod

sistematic, inspectorul de culte s-a sustras conlucrării, ceea ce a creat greutăţi organului
nostru în valorificarea cu operativitate şi eficienţă a datelor obţinute şi în intervenţia pe
profil din partea reprezentantului Departamentului Cultelor pe judeţ.
Astfel, de la întâlnirea din aprilie 1984, un al doilea contact cu organele noastre
l-a avut în iunie 1985, când, din nou, s-a angajat să participe la cooperare, lăsând să se
înţeleagă că şi personal ar fi nemulţumit de ceea ce a realizat din acest punct de vedere
la Botoşani, pe motiv că problematica de la Iaşi i-ar consuma foarte mult timp.
În realitate, Călăraşu Gheorghe s-a deplasat în judeţ aproape în fiecare lună,
dar, deşi a fost invitat, a evitat să intre în contact cu organele de securitate. Există date,
neverificate, din care rezultă că este preocupat în primul rând de situaţia unor preoţi
ortodocşi de la care, pentru diverse numiri în funcţii, ar obţine sume de bani sau alte
foloase.
[…] Având în vedere faptul că atitudinea faţă de conlucrarea cu organele de
securitate a lui Călăraşu Gheorghe nu s-a schimbat, faptul că în continuare evită
schimbul de informaţii şi angajarea în realizarea unor sarcini de interes operativ în
rândul reprezentanţilor cultelor şi sectelor din judeţ, rugăm a se interveni ca prin
conducerea Departamentului Cultelor să fie determinat să adopte o atitudine
corespunzătoare, premisă a unirii eforturilor în cunoaşterea şi prevenirea actelor ostile
ce se pot desfăşura sub acoperirea religiei” 141 . Nu ştim dacă a fost avertizat de către
superiorii de la Bucureşti, însă ştim că a rămas în funcţie până în decembrie 1989.
Chiribău Constantin, n. 18 februarie 1945, com. Iteşti, jud. Bacău. Studii:

Şcoala generală din localitatea natală (1953-1960), Şcoala profesională „Petrol-Chimie”
din Bacău (1960-1963), Academia „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti (1971-1975).
Membru PCR din iulie 1965. Profesia de bază: profesor de Filozofie-Sociologie. Activitate
şi funcţii: muncitor operator chimist, apoi maşinist la Întreprinderea de hârtie şi cartoane
din Piatra Neamţ, militar în termen (1968-1969), activist la Comitetul judeţean al UTC
Neamţ, activist şi lector la Secţia Propagandă a Comitetului judeţean al PCR Neamţ
(1975-1978), inspector teritorial de culte pe judeţul Neamţ (din ianuarie 1979).
Se pare că pregătirea şi experienţa politică pe care le avea Chiribău au fost
elementele care l-au recomandat pentru ocuparea postului de împuternicit de culte,
după cum se exprima în lucrarea scrisă de la examenul de ocupare a postului: „Deşi
partidul şi statul nostru promovează o concepţie ştiinţifică despre lume şi societate, o
ideologie ateistă, Constituţia ţării garantează dreptul fiecărui cetăţean de a împărtăşi sau
nu o concepţie religioasă. Această libertate de gândire, de manifestare este dovada
politicii umaniste caracteristică partidului şi statului nostru socialist, a modului cum ştie
să rezolve problematica umană şi să respecte drepturile omului. […] Partidul nostru
orientează poziţia sa faţă de religie după unele elemente definitorii: despărţirea bisericii
de şcoală; libertatea omului să creadă sau să nu creadă; inexistenţa unor discriminări în
probleme confesionale; inexistenţa posibilităţii de replică a bisericii faţă de stat etc. […]
Partidul Comunist Român pune la bază în întreaga sa politică concepţia ştiinţifică
materialist-dialectică despre lume şi societate. De aceea, partidul nostru, prin activitatea
141 Ibidem, ff. 32-33.
46
sa ideologică, acţionează împotriva fenomenelor mistice, religioase, care au un caracter

nociv, obscurantist, îngustează sfera de gândire şi acţiune a oamenilor muncii. Principala
preocupare a partidului şi statului nostru este însă lupta împotriva sectelor
nerecunoscute de către stat, care au repercusiuni grave în viaţa adepţilor săi. […] De
aceea, Partidul Comunist Român, prin activitatea sa ideologică de propagandă,
acţionează ferm pentru combaterea tuturor concepţiilor înapoiate de formare a
conştiinţei socialiste a oamenilor muncii. Această activitate de educaţie ateistă trebuie
realizată diferenţiat ţinând cont de gradul de religiozitate, starea de spirit, nivelul de
dezvoltare, nivelul de cultură, starea psihologică a oamenilor. De asemenea, este
deosebit de necesar ca această activitate să se desfăşoare mai ales în rândul copiilor şi
tineretului pentru a le forma de timpuriu o concepţie sănătoasă, materialist-ştiinţifică.
De aceea, un rol deosebit de mare îl au şcoala, organizaţiile de UTC şi pionerii” 142 .
În urma desfiinţării postului de inspector la Suceava, în 1984, Chiribău este
numit inspector pentru judeţele Neamţ şi Suceava. Însă, activitatea acestuia în judeţul
Suceava nu era satisfăcătoare, potrivit unei adrese a Securităţii Suceava către Direcţia I,
Serviciul IV: „Complexitatea fenomenului cultic şi sectant de la nivelul judeţului
Suceava (aproximativ 35.000 aderenţi ai cultelor neoprotestante din care 500 au depus
cereri de emigrare; încălcări din partea unor deservenţi cultici a normelor de funcţionare
a cultelor şi grupărilor neoprotestante, prezenţa în fiecare an pe raza judeţului a unui
număr mare de emisari ai organizaţiilor cultice şi sectante din străinătate etc.), impune
ca inspectorul teritorial al Departamentului Cultelor să deservească numai judeţul
Suceava, pentru a putea fi angrenat în mai mare măsură la soluţionarea unor aspecte cu
care ne confruntăm în această problemă. Raportăm că de la numirea în funcţie,
inspectorul Chiribău nu s-a implicat în realizarea sarcinilor ce-i revin, manifestând în
acelaşi timp reţinere în a conlucra cu organele de securitate în vederea eliminării
cauzelor care conduc la apariţia unor fenomene negative în rândul cultelor existente pe
raza judeţului Suceava” 143 .
Aceeaşi situaţie era semnalată de Securitate doi ani mai târziu, nefiind luată în
seamă la nivel central, tot aşa cum fusese refuzată propunerea de înlocuire la
restructurarea din 1983 144 .
Ciorobea Petrişor, n. 28 august 1947, sat Vălişoara, com. Balşa, jud.

Hunedoara. Studii: Facultatea de Filologie din Cluj (1970). Locotenent în rezervă MAN.
Profesia de bază: profesor. Activitate şi funcţii: profesor de Limba română la Şcoala generală
din satul, Cărmăzăneşti, com. Gurasada, jud. Hunedoara (1971-1973), instructor cultural
la Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă
(1973-1977), instructor cultural la Casa Armatei din Deva (1977-1980). În 1980 a fost
recrutat în Corpul inspectorilor teritoriali de culte pentru judeţul Hunedoara. Din 1982
este folosit cu aprobare de către organele de Securitate, „manifestând interes în
colaborare şi ataşament faţă de organele noastre”, după cum se arăta într-o fişă
personală întocmită în decembrie 1983 la Securitatea Hunedoara. Din aceste motive era
142 ASSC, dosar personal Chiribău Constantin, f. nepag.

144 Ibidem, ff. 40, 42v.
47
recomandat pentru rămânerea lui în corpul inspectorilor la restructurarea

Departamentului în 1984 145 .
David Gheorghe, n. 18 septembrie 1927, com.
Sângeorgiu de Mureş, jud. Mureş. Studii: Şcoala elementară
(1937-1941) şi studii medii. Pe aprecierile anuale de la
Departamentul Cultelor, la rubrica studii, este menţionat:
„Şcoala medie” sau „liceu teoretic cu diplomă de
bacalaureat”, însă din documentele pe care le-am consultat
nu reiese în mod clar acest aspect. Membru PCR din 1947.
Profesia de bază: electrician. Activitate şi funcţii: ucenic
electrician la fabrica „Nitrogen” din Târnăveni (1942-
1945) şi la fabrica de sticlă din Boziaş, jud. Mureş (1945-
1946), electrician la un garaj particular din Braşov (1945-
1946), funcţionar la Întreprinderile comunale din Tg.
Mureş (1947-1948), activist la Comitetul judeţean a
organizaţiei tineretului sătesc de pe lângă Frontul
Plugarilor, filiala Mureş, apoi la Comitetul Judeţean UTM
(1948-1949), elev la Şcoala de ofiţeri MAI nr. 1, Bucureşti (1949-1950), locţiitor politic
în unităţi de Securitate de la Oradea şi Satu Mare (1950-1956). În iunie 1956 este trecut
în rezervă, cu gradul de căpitan, se pare pe motive „de boală”, şi angajat gestionar la
Cooperativa de consum Monor, jud. Mureş, apoi la fabrica „Republica” din Reghin
(1956-1958), şef de oficiu gospodăria locativă la Sfatul Popular al oraşului Tg. Mureş
(1958-1961) şi merceolog la Serviciul pompe funebre din aceeaşi unitate administrativă
(1961-1963). Distincţii: „Meritul Militar cl. a II-a” şi „În cinstea încheierii colectivizării
agriculturii” 146 .
În februarie 1963 a fost recrutat în corpul împuterniciţilor de culte (probabil la
recomandarea lui Sorin Iulian pe care îl cunoştea din perioada şcolarizării la Securitate),
în Regiunea Autonomă Maghiară, respectiv raioanele: Luduş, Reghin, Târnăveni şi
Topliţa. La reorganizarea administrativă din 1968 a fost numit inspector teritorial pe
judeţul Sălaj, iar în 1972 la Bistriţa-Năsăud. În 1967 a fost considerat cel mai bun
împuternicit de raioane pe Regiunea Autonomă Mureş 147 .
Într-o apreciere pe anul 1972 se arăta: „Tovarăşul David Gheorghe lucrează la
Departamentul Cultelor din anul 1963, numărându-se printre inspectorii cu o bună
experienţă, capabil şi muncitor. În anul 1972, fiind transferat de la judeţul Sălaj, într-un
timp relativ scurt a reuşit să cunoască situaţia şi manifestările cultelor din judeţul
Bistriţa-Năsăud. Lucrările cerute, cât şi cele care nu aveau termen fix de executare le-a
trimis în departament în timp util. Adesea a dovedit şi iniţiativă în întocmirea unor
lucrări. Subliniem în acest sens studiul asupra modului de desfăşurare a catehizării la
cultul reformat, care a fost bine apreciat. El a fost îndrumat ca pe viitor să aprofundeze
mai mult cauzele care determină frecvenţa de 100% la catehizare şi confirmaţiune în
unele localităţi. De asemenea, subliniem lucrarea de sinteză asupra cultelor
145 Ibidem, vol. 9, ff. 60-60v.

146 Ibidem, vol. 11, ff. 91-91v; ASSC, dosar personal David Gheorghe, f. nepag.
147 Ibidem.
48
neoprotestante pe care a prezentat-o Comitetului judeţean de partid, iar o copie a

trimis-o la departament. În rezolvarea problemelor cu care s-a confruntat pe teren, în
exercitarea supravegherii şi controlului activităţii cultelor, tovarăşul David a dovedit, în
general, o bună orientare. Au fost însă şi cazuri când a trebuit să i se facă observaţii, să
fie temperat în unele intenţii ale sale. De pildă, la cursurile iniţiate de Episcopia
Ortodoxă Cluj în vara anului 1972 cu personalul de cult în judeţul Bistriţa Năsăud,
tovarăşul David intenţiona să participe şi el să citească o expunere referitoare la cultele
neoprotestante, la acţiunile ce trebuie întreprinse pentru contracararea activităţii lor.
Direcţia pentru supraveghere şi control i-a atras atenţia că el este un reprezentant al
statului şi ca atare trebuie să se menţină în poziţia de a veghea în egală măsură la
respectarea cadrului legal de către toate cultele” 148 .
În noiembrie 1977 a primit un ordin ferm din partea directorului Ion Popescu
din Departamentul Cultelor pentru a lua măsuri faţă de hirotoniile de clerici pe care
episcopul ortodox de Cluj, Teofil Herineanu, le săvârşeşte înainte de a primi aprobarea
departamentului, situaţie semnalată cu promptitudine de împuternicitul pe Cluj, Ţepeş
Hoinărescu. Această dispoziţie urma unor abateri din activitatea lui David Gheorghe.
De pildă, în aprecierea pe anul 1975 se arăta cum „a trimis un număr apreciabil de
lucrări din proprie iniţiativă ca urmare a deplasărilor pe teren pentru supravegherea şi
controlul activităţii cultelor, a contactelor cu deservenţii. Calitativ însă, aceste materiale
sunt cu mult sub nivelul experienţei tovarăşului David şi mai cu seamă sub nivelul
pretenţiilor pe care le emite. Unele dintre ele sunt simple liste de probleme sau tabele cu
nume de oameni, fără nici o analiză a aspectelor abordate, fără concluzii sau propuneri
etc. multe dintre aceste materiale sunt un mozaic în care se abordează fără discernământ
tot felul de aspecte şi de la tot felul de culte neţinând seama de indicaţiile ce i s-au dat în
repetate rânduri ca informările să le întocmească pe culte şi pe probleme, ca ele să aibă
o logică în prezentarea faptelor, să arate măsurile întreprinse pe plan local şi unde este
necesară intervenţia departamentului. Tot atât de supărător este şi faptul că materialele
respective sunt redactate într-un mod foarte încâlcit, necorespunzător sub aspect
gramatical, ceea ce demonstrează că tovarăşul David a depus şi depune foarte puţină
stăruinţă în vederea unei scrieri corecte. Notăm de asemenea că uneori a dat dovadă şi
de indisciplină, părăsind judeţul pentru a participa la diverse adunări organizate de culte
pe raza altor judeţe, îndeosebi în judeţul Cluj, fără să anunţe la departament şi să ceară
încuviinţarea necesară aşa cum s-a subliniat atât cu prilejul consfătuirilor de lucru
interjudeţene care au avut loc, cât şi prin comunicările de la departament, fie telefonice,
fie prin inspectorii centrali. Observaţiile făcute anul trecut cu privire la defectuoasa
conlucrare cu organele judeţene de partid şi de stat, de această dată nu s-au mai
semnalat. De asemenea, nu s-au mai semnalat aspecte negative nici în ce priveşte
conlucrarea sa cu personalul de cult sau în ceea ce priveşte conduita social-
cetăţenească” 149 .
Într-o caracterizare din 1975 a căpitanului Aurel Grama, din Securitatea
Bistriţa-Năsăud, despre David Gheorghe se arăta cum „s-a consultat cu organele
noastre ori de câte ori trebuia luată o măsură mai deosebită. Ne-a informat cu
148 Ibidem.
149 Ibidem
49
operativitate cu toate problemele apărute în acest domeniu, de natură să prejudicieze

securitatea statului. Numai în cursul anului 1975 ne-a trimis peste 50 rapoarte scrise cu
diverse probleme care aveau tangenţă cu munca organelor noastre. Din acest punct de
vedere a desfăşurat o muncă mult mai susţinută decât predecesorul său din acest post. A
dovedit multă orientare în muncă, mai ales prin măsurile cu caracter preventiv pe care
le-a luat. Numai în cursul anului 1975 a atenţionat peste 160 de persoane care prin
comportarea lor prejudiciau bunul mers al activităţii cultelor de care aparţineau. În
relaţiile cu deservenţii cultelor din judeţ a adoptat în majoritatea cazurilor o atitudine
fermă, postându-se pe o poziţie principială şi rezolvându-le desele cereri în
conformitate cu normele legale în vigoare s-au obţinut totuşi unele informaţii din care
rezultă că este în relaţii apropiate cu unii deservenţi ai cultelor din judeţul nostru,
primind de la aceştia unele atenţii, care nu au prejudiciat însă activitatea sa. […] Din
informaţiile pe care le deţinem rezultă că activitatea sa este apreciată pozitiv atât de
conducerea judeţului nostru, cât şi de conducerea Departamentului Cultelor. De multe
ori suplineşte şi activitatea inspectorului din judeţul Cluj” 150 .
Dănescu Mihai, n. 20 august 1930, com.
Scorţoasa, jud. Buzău. Studii: Şcoala primară din
comuna natală (1937-1943), un an la Liceul de băieţi din
Buzău (1943-1944), Liceul teoretic din Ploieşti, curs fără
frecvenţă (1956-1959), Institutul pedagogic din Bacău,
secţia Istorie-Geografie (curs fără frecvenţă, 1968-
1972). Profesia de bază: profesor de Istorie-Geografie.
Activitate şi funcţii: referent încasator la Comitetul
provizoriu din Târnăveni (1949-1950), stagiul militar la
arma Securitate (1950-1953), ajutor contabil la cantina
Sfatului popular regiunea Ploieşti (noiembrie 1953),
secretar al colectivului de împuterniciţi de culte din
regiunea Ploieşti (din noiembrie 1953-1968),
împuternicit de culte pe judeţul Prahova (din 1968). Membru UTC între 1948-1961 şi
PCR din 1954. În timpul satisfacerii stagiului militar, Dănescu a făcut parte din biroul
UTM pe batalion şi a fost secretar BOB. Ca funcţionar al Departamentului a fost
membru BOB, „cu munca de agitaţie şi propagandă” şi propagandist al organizaţiei
UTM. Pentru „munca deosebită depusă în cadrul socializării agriculturii”, altfel spus
activitatea de determinare a deservenţilor de culte la această iniţiativă a statului, şi
loialitatea la locul de muncă, Dănescu a fost decorat cu medaliile: „Muncii”, „În cinstea
încheierii colectivizării agriculturii” (decembrie 1962) şi „A XX-a aniversare a eliberării
Patriei”.
În noiembrie 1953 a fost recrutat în corpul împuterniciţilor de culte de către
inspectorul general Ion Dimulescu. La fiecare evaluare din anii `70 a primit calificativul
„foarte bine”. Într-o caracterizare a activităţii lui Dănescu, din martie 1962,
împuternicitul regiunii Ploieşti spunea: „Din punct de vedere politic, tov. Dănescu I.
Mihai este bine pregătit şi are frumoase şi reale perspective de creştere. În munca pe
care o desfăşoară în cadrul colectivului de împuterniciţi ai Departamentului cultelor din
50
cuprinsul regiunii Ploieşti se orientează just în rezolvarea problemelor şi aplică practic

cunoştinţele politice acumulate. Ca membru de partid desfăşoară o muncă susţinută în
cadrul organizaţiei de bază de la sfatul popular regional, fiind membru al biroului
organizaţiei de bază şi secretar al Comitetului UTM pe instituţie. În acest an este înscris
la cercul de învăţământ politic de partid, Economie politică an II, unde are o frecvenţă
regulată, studiază temeinic materialul, participă activ la discuţiile din cadrul cercului,
evidenţiindu-se faţă de ceilalţi cursanţi prin interesul pe care îl depune în îmbogăţirea
cunoştinţelor ideologice şi politice, conştiinciozitatea cu care aprofundează temele şi
modul de însuşire a cunoştinţelor predate. Permanent, tov. Dănescu Mihai citeşte presa
de partid, precum şi alte materiale cu caracter ideologic şi politic şi este preocupat de
cunoaşterea evenimentelor interne şi internaţionale. Această grijă şi interesul pe care îl
depune pentru pregătirea sa politică şi ideologică au dus la ridicarea la un nivel din ce în
ce mai corespunzător a activităţii profesionale pe care o desfăşoară. Îndeplinind funcţia
de împuternicit secretar, tov. Dănescu Mihai a reuşit ca sarcinile ce-i revin să fie
îndeplinite la nivelul cerinţelor Departamentului nostru. De exemplu, lucrările de birou
ca: evidenţa cultelor şi deservenţilor, referatele şi rapoartele, evidenţa lucrărilor sosite de
la Departament şi împuterniciţii altor regiuni şi de la Episcopia Buzăului, dosarele cu
corespondenţă, precum şi toate celelalte sunt în bune condiţiuni executate şi conform
instrucţiunilor Departamentului nostru. Urmăreşte zilnic îndeplinirea în termen a
sarcinilor ce-i revin, astfel încât nu s-au constatat până în prezent întârzieri. Tov.
Dănescu Mihai citeşte cu minuţiozitate fiecare lucrare ce o primeşte şi este atent ca în
răspunsurile ce le întocmeşte să fie oglindite toate aspectele problemelor, astfel încât
concluzia şi propunerea să fie cea mai bună şi care să dea Departamentului posibilitatea
să ia măsuri şi să cunoască situaţia reală de pe teren. Materialul trimis de către
Departament ca: circulări, instrucţiuni, regulamente, legea cultelor etc., le studiază cu
toată atenţia şi are grijă ca să fie aplicate în munca de zi cu zi. Din studierea lucrărilor ce
le primeşte şi din discuţiile pe care le poartă cu tovarăşii împuterniciţi din colectiv, caută
să cunoască activitatea cultelor din regiune şi pe deservenţii respectivi, ajutând ca munca
colectivului de împuterniciţi de la regiunea Ploieşti să se îmbunătăţească continuu.
Constatările pe care le face din studierea lucrărilor primite de la tov. împuterniciţi de
raioane le aduce la cunoştinţa acestora fie prin discuţii separate, în scris, sau în cadrul
şedinţelor pe care le ţinem lunar. Prin atitudinea pe care o are faţă de munca
încredinţată şi perseverenţa cu care caută să îndeplinească la timp şi din ce în ce mai
bine sarcinile ce-i revin, dă un sprijin real în munca împuternicitului regional. Având
spirit de iniţiativă, caută atunci când împuternicitul regional nu se află la reşedinţă, să
rezolve problemele urgente ce se ivesc, ţinând seama întotdeauna de orientarea dată în
problemele de culte de către Departamentul nostru. În afară de cele arătate până aici,
menţionez faptul că, principalul rezultat pozitiv în munca sa este acela că, în prezent,
tov. Dănescu Mihai are capacitatea, pregătirea şi cunoştinţele profesionale necesare
pentru a putea îndeplini la nivelul cerut de Departament şi munca de împuternicit
regional. Am constatat că ştie să discute cu deservenţii şi intermediarii cultelor, are
tactul şi orientarea necesară în raporturile cu aceştia. […] În ceea ce priveşte nivelul
cultural, arăt că tov. Dănescu Mihai, când a fost angajat ca salariat al Departamentului
Cultelor, în anul 1953, nu avea decât şase clase primare. Element tânăr şi dornic pentru
îmbogăţirea cunoştinţelor, s-a înscris şi a urmat an de an cursurile serale ale şcolii medii,
51
pregătindu-se temeinic şi obţinând diploma de maturitate încă din anul 1959. În prezent
se pregăteşte pentru a da examen la una din facultăţile pentru cursurile fără
frecvenţă” 151 .
După 1968, acesta a ocupat funcţia de inspector pe Prahova, pentru ca din
1984 să aibă atribuţiuni şi pentru judeţul Dâmboviţa. Într-o fişă personală întocmită de
Securitatea Prahova în 1983 despre Dănescu se spunea: „Este folosit de ofiţerul din
problema culte-secte ca legătură oficială pentru rezolvarea unor probleme ale muncii.
Funcţionează în calitate de inspector de culte de 20 ani, având o bogată experienţă
profesională şi cunoscând bine particularităţile judeţului în domeniul cultelor şi sectelor.
Este autoritar cu deservenţii de culte pe care-i controlează şi trage la răspundere. Are o
atitudine activă în cadrul conferinţelor de orientare când, prin el, s-a efectuat pregătirea
contrainformativă a preoţilor din judeţ. A executat întocmai indicaţiile organului
judeţean de partid şi dispoziţiile consiliului popular judeţean. Nu a încurajat înfiinţările
de noi lăcaşuri de cult şi a urmărit respectarea legii la reparaţii şi consolidări de biserici şi
case de rugăciuni, făcând deseori deplasări în judeţ, unde a ţinut legătura cu factorii de
răspundere locali.
Periodic a informat organele judeţene de partid şi de stat cu problemele care
prezentau interes, aducându-le totodată şi la cunoştinţa ofiţerului. La indicaţia acestuia,
atunci când a fost cazul, a dovedit promptitudine şi solicitudine în clarificarea unor
aspecte cum au fost: cunoaşterea activităţii, comportării şi relaţiilor unor elemente
ostile, cu concepţii dizidente, cetăţeni străini şi emisari etc. A manifestat răspundere în
verificarea persoanelor ce urmau a fi avizate de Departamentul Cultelor pentru a
călători în străinătate” 152 .
Demian Aurel Teodor, n. 14 iunie 1946, sat Păuleşti, com. Brusturi, jud.
Bihor. Studii: şcoala primară din satul natal (1953-1957), gimnaziul din com. Brusturi
(1957-1960), Şcoala pedagogică din Oradea, cu diplomă de învăţător (1960-1966),
Facultatea de Drept din Cluj, fără frecvenţă (1966-1971). Membru UTM (1960-1967) şi
PCR din 1967. Profesia de bază: jurist. Activitate şi funcţii: învăţător, apoi director la Şcoala
generală din satul Hotar, com. Ţeţchea, jud. Bihor (1966-1971). A fost secretar adjunct
al Comitetului comunal Ţeţchea, jud. Bihor şi director al căminului cultural, responsabil
al cercului de răspândire a ştiinţei, propagandist şi preşedinte la una din secţiile de
votare la alegerile din martie 1975 din aceeaşi localitate. A satisfăcut stagiul militar la
UM 01918 Lipova, cu gradul de locotenent 153 .
În februarie 1982 a fost recrutat ca inspector pe judeţul Bihor, după
pensionarea fostului inspector Melencu I. Într-o fişă personală întocmită de Securitatea
Bihor se arată: „În ceea ce priveşte colaborarea sa cu organele noastre, raportăm că a
răspuns întotdeauna solicitărilor noastre şi a rezolvat sarcinile care i-au fost trasate.
Considerăm că printr-o instruire mai temeinică şi mai concretă ne va putea furniza
151 ASSC, dosar personal Dănescu Mihai, f. nepag.

152 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 11, f. 101-101v.
153 Ibidem, vol. 11, f. 99-99v.
52
informaţii de interes operativ, care să permită o mai bună stăpânire a situaţiei operative
din problemă” 154 .
Diaconescu Ion, n. 3 martie 1941, în Pucioasa, jud. Dâmboviţa. Studii: Liceul

teoretic şi Facultatea de Filologie (doi ani absolviţi). Membru PCR. Profesia de bază:
îndrumător cultural 155 . Este inspector teritorial de culte pe judeţul Dâmboviţa din anul
1970. Într-o notă a Securităţii Dâmboviţa din ianuarie 1980 se arată că Diaconescu, „din
anul 1976, în baza aprobării organelor de partid a fost folosit ca rezident al organelor
noastre având în legătură 3 informatori, care lucrau în problema culte-secte. La
începutul colaborării, Diaconescu Ion a manifestat corectitudine în colaborarea cu
organele noastre, deşi aportul său informativ nu se ridica la nivelul posibilităţilor ce le
avea. Pe parcurs, cel în cauză a început să aibă o conduită necorespunzătoare atât pe
linie de serviciu, cât şi în activitatea de colaborare cu organele de securitate. Astfel, în
cursul anului 1974 a favorizat comunitatea «Creştini după Evanghelie» din Doiceşti în
construirea unei case de rugăciuni, fapt ce a dus la un conflict între cel în cauză şi
protopopul din Târgovişte, din acea perioadă, Ionescu Gheorghe. A încercat să obţină
prin cumpărare casa parohială de la parohia Sf. Gheorghe din Târgovişte, încercând să
atragă în unele maşinaţiuni de acest gen pe preotul Voinea Ion, dar acesta a refuzat
atrăgându-şi persecuţii din partea lui Diaconescu Ion.
Pentru a obţine sume de bani, cel în cauză solicita preoţilor din judeţ să-i
plătească benzina, pe care chipurile, o consuma în deplasarea ce o făcea cu
autoturismul său personal.
[…] Pe linie profesională desfăşoară o slabă activitate, fiind perioade mari de
timp când, sub pretextul unor aşa-zise deplasări în teren, nu poate fi găsit pentru
rezolvarea unor probleme curente, iar în ultimele luni de zile şi-a neglijat complet
atribuţiunile de serviciu. Nu se prezintă în zilele de luni la audienţele programate,
ocupându-se de diversele probleme de genul celor raportate: vânătoare, creşterea
nutriilor, diverse intervenţii şi maşinaţiuni pentru alte persoane, activităţi complet
diferite de atribuţiile sale de serviciu.
Faţă de organele noastre adoptă o atitudine de dezinteres lăsând să se înţeleagă
că e subordonat doar Departamentului Cultelor, refuzând să ne sprijine în unele acţiuni
concrete” 156 .
În acelaşi document se mai exemplificau cazurile unor preoţi ortodocşi şi a
celui catolic din Târgovişte, care au oferit sume de bani lui Diaconescu, pentru
obţinerea unor aprobări. De asemenea, erau semnalate situaţii în care acesta a
deconspirat legătura cu Securitatea, că şi-a constituit o fermă de nutrii pe terenul unui
membru al comunităţii penticostale din localitatea Valea Voievozilor şi că şi-ar fi
cumpărat bunuri din sume ce nu se justifică. În consecinţă, Securitatea cerea înlocuirea
lui din funcţia de inspector de culte pentru Dâmboviţa 157 . Potrivit documentelor
154 Ibidem, f. 99v.

155 Ibidem, vol. 8, f. 69.
156 Ibidem, vol. 9, ff. 96-97.
157 Ibidem, ff. 96v-97.
53
Securităţii, multe din faptele de corupţie erau practic girate de superiori din
Departament, precum directorul Relaţii Culte 158 .
Diaconescu Iulian, n. 4 septembrie 1927, în satul
Prapor, com. Amărăştii de Jos, jud. Dolj. Studii: Şcoala
primară din comuna natală (1934-1941), Şcoala Medie
Tehnică din comuna natală (1944-1951), elev la Şcoala de
un an de pe lângă Comitetul regional PMR Craiova (1957-
1958), Facultatea de Ştiinţe juridice şi Administrative din
Bucureşti, fără frecvenţă (1957-1962). Membru PCR din
1955. Activitate şi funcţii: muncitor zilier în comuna natală
(1941-1944), dispecer la Întreprinderea „Muncitorul liber”
din Bacău (1951), satisfacerea stagiului militar la UM 03263
de la Becicherecu mic, jud. Timiş, fiind responsabil cu
şcoala de alfabetizare (1951-1953), normator tehnolog la
Centrul de mecanică din Caracal (1953-1954), instructor la
UTM, regiunea Craiova (1955-1956), secretar cu probleme de propagandă şi prim-
secretar al UTM raion Balş (1956-1957), prim-secretar al UTM raionul Craiova (1958-
1960), dispecer tehnic la Uzina „Electroputere” Craiova, secţia Transformatoare (1960-
1962), profesor de Socialism ştiinţific, Economie Politică şi Organizarea şi planificarea
economiei naţionale la Grupul şcolar „Electroputere” din Craiova (1962-1965), secretar
al Comitetului pentru Cultură şi Artă al municipiului Craiova (1965-1968), şef Serviciu
Secretariat Administrativ la Consiliul Popular al municipiului Craiova (1968-1971).
Alături de funcţiile politice remunerate, Diaconescu a fost secretar UTM în timpul
şcolarizării de la Şcoala Medie, secretar al BOB la Grupul şcolar „Electroputere” şi
membru în comitetul de conducere PCR pe uzină.
La 18 ianuarie 1971 a fost numit inspector teritorial de culte pe judeţul Dolj, la
recomandarea prim-vicepreşedintelui Consiliului popular al municipiului Craiova şi a
inspectorilor Ilie Popescu şi Gheorghe Cârstoiu, ultimii doi din Departamentul Cultelor.
Diaconescu era bine văzut de superiorii săi din Departament, potrivit aprecierii
pe anul 1974: „S-a dovedit un inspector capabil şi conştiincios în îndeplinirea sarcinilor,
cu o bună pregătire politică şi profesională. Pentru cunoaşterea activităţii cultelor, a
tendinţelor şi manifestărilor menite să ducă la intensificarea vieţii religioase, s-a deplasat
pe teren un număr însemnat de zile, prevăzându-şi în planurile de muncă lunare în mod
clar localităţile şi problemele de a căror rezolvare îşi propunea să se ocupe. Asupra
constatărilor făcute, a acţiunilor mai deosebite întreprinse, a informat la timp atât
Departamentul, cât şi organele locale de partid şi de stat. O atenţie specială a acordat-o
supravegherii activităţii cultelor neoprotestante, depistării tineretului şi cadrelor cu
pregătire superioară care participă la activitatea acestor culte. Adesea informările sale au
fost însoţite şi de propuneri menite să ducă la intensificarea muncii cultural-educative în
rândul maselor, pentru a fi scoase de sub influenţa religiei. În acelaşi timp a manifestat
multă grijă pentru educaţia cetăţenească a personalului de cult şi a elevilor de la
seminarul teologic Mofleni, participând la toate acţiunile de acest gen”. În anul următor
Diaconescu este semnalat din nou în „campania cetăţenească” desfăşurată în rândul
158 Ibidem, vol. 11, f. 219.
54
elevilor seminarişti: „A acordat mai multă atenţie şi modului cum este asigurată educaţia
cetăţenească a elevilor de la seminarul ortodox, participând adesea la supravegherea
acestei activităţi şi informând departamentul asupra constatărilor făcute, asupra
măsurilor întreprinse şi a acelora care se mai impuneau a fi luate. Mai mult, chiar a
întocmit şi o lucrare de sinteză privind «cauzele ce determină creşterea numărului de
candidaţi la seminarul teologic şi comportarea preoţilor tineri în parohii»”. În anul 1976,
aria de interes a lui Diaconescu s-a lărgit, conform aprecierii: „Informările trimise la
departament au oglindit o arie variată de probleme privind cultele din judeţ. În mod
deosebit, informările se referă la activitatea seminarului teologic din Mofleni, a
consiliului eparhial, conferinţe de orientare şi administrative, hramuri şi sfinţiri de
biserici, starea de spirit etc”.
În schimb, în 1983, Diaconescu este arătat cu totul altfel în documentele
Securităţii: „În ceea ce priveşte activitatea ce o desfăşoară în calitatea de inspector de
culte, din discuţiile făcute cu persoane de încredere, rezultă că este comentat negativ de
unii preoţi ortodocşi sau de unii reprezentanţi ai cultelor neoprotestante, din
următoarele considerente: participă la multe slujbe religioase, împotriva regulilor de
conduită ale unui inspector de culte, rezultate din instrucţiunile de linie, devenind un
mistic religios; primeşte diverse bunuri şi foloase din partea unor preoţi ortodocşi, care
fac obiectul unor cercetări din partea Departamentului Cultelor; se aprovizionează cu
bunuri alimentare din gospodăria Mitropoliei Olteniei, fără să achite contravaloarea
acestora; se declară de acord cu conducerea Mitropoliei Olteniei pe linia atragerii şi
îndoctrinării religioase a cetăţenilor, acţionând asupra unor preoţi tineri consideraţi că
nu depun interes pe linia activităţii religioase specifice. […] Se declară de acord, cu
uşurinţă, în cazul promovării în conducerea unor culte neoprotestante a unor elemente
habotnice, cu idei reformiste şi retrograde, contrar indicaţiilor şi rolului
Departamentului Cultelor” 159 . În consecinţă, Securitatea propunea înlocuirea lui Iulian
Diaconescu, menţionându-se că astfel de aspecte au fost semnalate primului secretar al
Comitetului judeţean PCR Dolj 160 .
Dinu Constantin, n. 26 octombrie 1922, com. Costeşti, jud. Argeş. Studii:

Şcoala Pedagogică din Câmpulung Muscel şi Şcoala de ofiţeri TR (1945). Membru PCR
din 1946. Profesia de bază: învăţător. Activitate şi funcţii: a luptat pe frontul de Vest cu
gradul de sublocotenent, între 1945-1949, învăţător şi profesor la şcolile din Dăeşti, jud.
Vâlcea, Costeşti-cartier Zorile şi la Gimnaziul din Costeşti, funcţionar la Sindicatul
învăţământ al fostei Regiuni Piteşti (1949-1952), redactor la ziarul local „Secera şi
Ciocanul” al Regiunii Piteşti (1954-1955), director al teatrului de stat „Al. Davila” din
Piteşti (1955-1963), director al Palatului de cultură din Piteşti (1963-1965). În 1965 a
fost recrutat în corpul împuterniciţilor pentru Regiunea Piteşti, apoi, din 1968, pe
judeţul Argeş.
Într-o fişă a Securităţii se arăta că, „de la numirea sa a ţinut o strânsă legătură
cu organele noastre, sesizând unele aspecte din activitatea unor deservenţi ai cultelor şi
ori de câte ori i s-a cerut concursul a sprijinit organele noastre, prin întocmirea de noi
159 Ibidem, ff. 83-83v.

160 Ibidem, f. 83v.
55
evidenţe privind cultele neoprotestante, cât şi deservenţii cultului ortodox, romano-

catolic, mozaic etc. […] În urma sesizărilor şi a legăturii strânse cu organele noastre s-a
ajuns la concluzia că ne poate sprijini mai activ în muncă, fapt pentru care, cu aprobarea
organelor de partid, s-a trecut la recrutarea ca rezident, dându-i-se în primire 4
informatori, cu care lucrează mulţumitor, urmând a i se mai preda. Mai menţionăm că
Dinu Constantin cântă în corul Palatului de cultură din Piteşti, cu care a făcut mai multe
turnee în străinătate, ca: Polonia, Bulgaria şi Iugoslavia şi nu ne-a fost semnalat cu
aspecte deosebite, ci, din contră, a sprijinit organele noastre în verificarea unor
persoane. În concluzie, se poate aprecia că este un element capabil în munca ce i-a fost
încredinţată şi se poate conta pe el, deoarece şi organele de partid ale judeţului Argeş îl
apreciază, întrucât în mod permanent le informează cu diferite aspecte din activitatea
deservenţilor de culte” 161 .
Duldner Eugen, n. 18 august 1927, com. Agnita,
jud. Târnava Mare. Studii: Şcoala rimară romano-catolică
(1934-1938) şi şcoala primară română (1938-1940), ambele din
Sighişoara, Liceul romano-catholic „Mailath” din Alba Iulia
(1940-1945), Şcoala politică de partid la Bucureşti în perioada
satisfacerii stagiului militar, Şcoala de partid de 6 luni de la
Sibiu (1951-1952), Şcoala Pedagogică din Braşov, fără
frecvenţă (1952-1954), obţinând diploma de învăţător (1956).
Membru UTC din 1944 şi PCR din 1945, secretar al BOB,
apoi al Comitetului PCR în unitatea militară. Activitate şi funcţii:
învăţător suplinitor şi director la şcoala din satul Grânari, com.
Jibert, jud. Braşov (1945-1946) şi învăţător suplinitor, la
Văleni, raion Făgăraş (1946-1947), „scos din producţie” şi
numit instructor la Secţia Organizatorică la Comitetul Judeţean PCR Târnava Mare
(1947-1948), secretar PCR la Plasa Rupea şi din nou instructor la Mediaş, satisfacerea
stagiului militar la Fălticeni, arma Securitate (1949-1951), secretar al Crucii Roşii pe
raionul Făgăraş, activist la Sectorul Învăţământ Public al Comitetului regional PMR
Sibiu (1952), şef al sectorului omolog de la Comitetul raional Stalin (1952 septembrie-
1953), apoi adjunct al Secţiei Învăţământ Public (1953-1955). Distincţii: ordinul
„Muncii”, clasa a III-a, medaliile „A XX-a aniversare a eliberării patriei” şi „În cinstea
încheierii colectivizării agriculturii”.
La 1 aprilie 1955 a fost recrutat în corpul împuterniciţilor de culte pe regiunea
Braşov, iar după reorganizarea administrativă din 1968, Duldner a ocupat postul de
împuternicit al judeţului Braşov 162 .
Conform aprecierilor pe care le-am găsit la dosarul său, Duldner era bine văzut
de către superiorii săi de la Bucureşti, chiar dacă, uneori, îi erau reliefate anumite
atitudini negative: „Experienţa acumulată în anii de când lucrează ca inspector teritorial
l-a ajutat ca şi în anul 1976 să-şi îndeplinească cu competenţă sarcinile profesionale ce i-
au revenit. Cunoscând bine activitatea cultelor din judeţ a reuşit să intervină operativ
pentru lichidarea unor manifestări negative. De exemplu, împreună cu organele
161 Ibidem, vol. 9, ff. 76-77.

162 ASSC, dosar personal Duldner Eugen, f. nepag.
56
competente a participat la avertizarea unui călugăr de la mănăstirea Sâmbăta, a procurat

date şi a conlucrat cu unele instituţii la demascarea în presă a atitudinilor negative ale
unor elemente din rândul cultelor ş.a. Pentru supravegherea activităţii cultelor a efectuat
un număr apreciabil de zile de teren în fiecare lună, păstrând o bună legătură cu
organele de partid şi de stat, pe care le-a informat şi de la care a primit informaţii despre
principalele manifestări religioase, despre abaterile de la cadrul legal şi măsurile ce
trebuie luate. Reţinem totuşi, că, lucrările în anul 1976 au tratat un număr restrâns de
probleme, cele mai multe referiri fiind făcute la conferinţe de orientare, sărbătorile de
crăciun, bobotează, paşte şi instalări de preoţi şi pastori. Lucrări mai importante, de
conţinut, sunt cele întocmite pentru consfătuirea interjudeţeană cu inspectorii teritoriali
şi cea prezentată în şedinţa Consiliului de conducere al Departamentului Cultelor la data
de 24 septembrie 1976. Şi unele rapoarte de activitate au fost întocmite în mod formal.
Este pozitiv însă că tov. Duldner a manifestat şi de această dată receptivitate la criticile
ce i s-au făcut, străduindu-se ca în activitate să ţină seama de ele”. Aspectele superficiale
în activitatea lui Duldner au fost evidenţiate şi în cursul anului 1978: „Pentru furnizarea
unor date eronate în legătură cu situaţia cultelor neoprotestante, în luna iunie 1978 a
fost sancţionat cu mustrare, conform art. 13, litera a din Regulamentul de ordine
interioară” 163 .
Pe anul 1977, activitatea sa era apreciată inclusiv la capitolul supraveghere şi
control: „A efectuat în medie pe lună 11-12 zile de teren, reuşind să cuprindă o bună
parte a localităţilor şi unităţilor de cult din judeţ. […] O atenţie deosebită a fost acordată
problemelor cultelor neoprotestante, mai ales sub aspectul contracarării încercărilor de
penetraţie în judeţ a unor elemente anarhice din rândurile cultului baptist şi penticostal.
[…] Păstrează o bună legătură cu organele locale de partid şi de stat pe care le-a
informat cu operativitate asupra principalelor manifestări ale cultelor din judeţ.
Desfăşoară o activitate meritorie de lector al Comitetului judeţean de partid, ţinând
numeroase expuneri în legătură cu situaţia cultelor din judeţ şi cu politica statului nostru
faţă de religie, la nivelul activului de partid şi de stat şi al cursanţilor de la şcoala de
partid de 1 an, din municipiul Braşov”. În anul 1978 a susţinut 38 cursuri, totalizând
120 ore”. Pe lângă calităţile politice, Duldner era evidenţiat şi pentru cele profesionale,
conform aprecierii pe anul 1978: „Având în vedere experienţa tov. Duldner, cât şi faptul
că este un bun cunoscător al limbii maghiare şi germane, a fost utilizat, de mai multe
ori, ca membru al unor brigăzi care au analizat activitatea Institutului teologic romano-
catolic din Alba Iulia, precum şi la controlul fondului de carte de la biblioteca
Institutului teologic protestant din Cluj Napoca” 164 .
Cu aprobarea Securităţii, din 1984 a ocupat postul de inspector pentru Braşov
şi Covasna 165 . În documentele Securităţii, se semnalează faptul că, în mediile ortodoxe,
Duldner este considerat „filomaghiar”, ştiindu-se că are un frate cetăţean maghiar,
colonel în Ministerul Interne, pe care îl vizitează aproape anual 166 .
163 Ibidem.
164 Ibidem.
165 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 11, f. 96v.
166 Ibidem, f. 94.
57
Cu toate acestea, Duldner era foarte apreciat atât de către Securitate, cât şi de
Departamentul Cultelor. Într-un raport al Direcţiei I din DSS 19 ianuarie 1984 se arăta
că, „deşi este de confesiune catolică, nu a rezultat că favorizează mediul maghiar sau pe
credincioşii romano-catolici. Securitatea judeţului Braşov, cu aprobarea organelor de
partid, îl foloseşte cu rezultate bune pentru rezolvarea unor probleme de interes
operativ” 167 .
Filoti Vasile, n. 25 octombrie 1939, sat Gologanu, com. Milcovul, jud.

Vrancea. A fost recrutat ca inspector de culte pentru judeţul Vrancea din 1980.
Într-o fişă personală din decembrie 1983 întocmită de Securitatea judeţului
Vrancea se arăta despre Filoti că, „de la data numirii sale în această funcţie, deşi i s-a
cerut o colaborare concretă şi permanentă cu organul nostru, în vederea cunoaşterii
activităţilor deservenţilor cultici şi sectanţi, care sub acoperirea preocupărilor religioase
sunt pretabili la fapte de natură să pună în pericol securitatea statului, în repetate rânduri
s-a eschivat, fapt ce a determinat necunoaşterea unor aspecte ce interesau organul
nostru. […] A fost semnalat în repetate rânduri în anturajul unor preoţi foşti legionari,
cu funcţii în organizaţia legionară şi a descendenţilor acestora. Deşi a fost atenţionat de
şeful serviciului că îşi minimalizează atribuţiunile de serviciu, omiţând să informeze
organul nostru în mod operativ cu aspecte ce ne interesează, inspectorul de culte a
continuat să se situeze pe o poziţie refractară, fiind în continuare semnalat în anturajul
unor preoţi cu care se angrenează în petreceri şi chefuri” 168 . În consecinţă Securitatea
cerea înlocuirea sa.
Cu toate acestea, Filoti a rămas în funcţiune şi după restructurarea din 1984 a
Departamentului. Într-o altă notă a Securităţii din 20 noiembrie 1987 acesta era arătat
cum „comite abuzuri şi favorizează în schimbul obţinerii de foloase materiale, pe unii
deservenţi cultici, cărora le facilitează obţinerea de aprobări pentru: lucrări de
întreţinere, reparare sau construcţia unor lăcaşuri de cult, aprobări de plecări în
străinătate, transferuri de la o parohie la alta, intervenţii pe lângă organele clericale
superioare. […] Şi în rândul cultelor neoprotestante, prevalându-se de funcţia cu care
este investit, solicită anumite servicii în interes personal, în special obţinerea de produse
agroalimentare pe care aceştia, pentru a şi-l apropia, i le fac cadou” 169 .
În consecinţă, ofiţerul de Securitate arăta: „Considerăm că tovarăşul Vasile
Filoti este compromis moral şi material în faţa multor deservenţi cultici, aflându-se,
practic, la dispoziţia celor pe care, în mod normal, ar trebui să-i tragă la răspundere
pentru activitatea neconformă cu legile statului nostru, abateri de la normele de etică şi
morală” 170 . Propunerea Securităţii a ajuns la Comitetul judeţean de partid şi la
Departamentul Cultelor, încât la 1 decembrie 1987 se lua notă de înlocuirea lui Filoti
din postul de împuternicit pentru a fi trimis la o întreprindere, totodată fiind „sancţionat
pe linie de partid” 171 .
167 Ibidem, f. 92.

168 Ibidem, vol. 9, f. 109.
169 Ibidem, ff. 107-107v.
170 Ibidem, f. 107v.
171 Ibidem, ff. 108-108v.
58
Frâncu Constantin, n. 10 mai 1927, sat

Porumbacu de Sus, com. Porumbacu de Jos, jud. Sibiu.
Studii: Şcoala primară din Porumbacu de Sus (1934-1939),
Şcoala Normală din Deva (1939-1948). Membru PMR din
1953. Profesia de bază: învăţător. Activităţi şi funcţii: învăţător
la Şcoala Normală din Nou Român, com. Arpaşu de Jos,
jud. Braşov (ian-nov 1949), stagiul militar la Constanţa,
arma Marină, cu gradul de sergent (1949-1952); învăţător
şi director la Casa de copii şcolari din sat Boiţa, com.
Tălmaciu, jud. Sibiu (1952-1957), apoi la Orlat, jud. Sibiu
(1957-1960), învăţător la Şcoala generală nr. 1 din Sibiu
(ianuarie 1961), director la Căminul cultural „Ilie Pintilie”
din Sibiu (1961-1962), inspector la Comitetul de Cultură şi
Artă al municipiului Sibiu (oct-nov 1962), director la Casa
de copii şcolari nr. 1 Sibiu (1962-1968). Distincţii: „În cinstea încheierii colectivizării” 172 .
La 1 noiembrie 1968 a fost recrutat în corpul împuterniciţilor de culte pe
judeţul Sibiu, la recomandarea conducerii de partid locale. Deşi nu avea o pregătire
politică atât de bună, Frâncu a fost recomandat pentru acest post datorită formaţiei sale
modeste de învăţător şi a abnegaţiei în muncă, după cum se poate constata din
aprecierea pe anul 1970: „Din punct de vedere profesional se străduieşte continuu să-şi
însuşească cât mai bine cunoştinţele şi sarcinile de inspector teritorial cu probleme de
culte. În urma ajutorului primit şi a îndrumărilor date se constată că a căpătat o bună
orientare şi o mai mare maturitate în rezolvarea problemelor de culte. Este conştiincios,
cu simţ de răspundere, dovedind multă prudenţă. În privinţa aptitudinilor
organizatorice este receptiv la îndrumări, îmbunătăţindu-şi simţitor stilul de muncă. Are
o bună pregătire şi experienţă ceea ce îl ajută să sesizeze unele fenomene de culte şi să
intervină cu succes atunci când este cazul. În vederea cunoaşterii activităţii cultelor din
judeţ se deplasează pe teren la unităţile cultelor informând departamentul asupra celor
constatate. Păstrează o bună legătură cu centrele eparhiale ortodox şi evanghelic CA, cu
intermediarii acestora şi chiar cu deservenţii şi se bucură de aprecierea acestora. Pentru
lipsă de tact în conlucrarea cu mitropolitul [Nicolae] Mladin a fost observat şi îndrumat,
constatându-se o simţitoare îmbunătăţire. Planurile de muncă, rapoartele de activitate şi
informările pe care le trimite la Departamentul Cultelor sunt în general
corespunzătoare, dovedind conştiinciozitate, operativitate şi capacitate. Păstrează o
strânsă legătură cu organele de partid şi de stat pe care le informează cu problemele cele
mai importante şi le solicită sprijin. A reuşit să facă simţită prezenţa sa, organele locale
solicitându-l şi apreciindu-i activitatea. Prin aceasta contribuie şi la ridicarea prestigiului
activităţii direcţiei din care face parte. […] Deşi pentru munca profesională din ultimul
timp ar merita un calificativ şi mai bun, ţinând cont că încă mai trebuie să câştige
experienţă în munca de culte, îl notăm cu calificativul general: «Bine»” 173 . În anul 1974,
inspectorului Frâncu i se aprecia activitatea depusă în relaţiile cu cele două centre
bisericeşti sibiene: „O atenţie deosebită a fost acordată centrului eparhial ortodox, în
172 ASSC, dosar personal Frâncu Constantin, f. nepag.

173 Ibidem.
59
vederea încadrării acestuia cu oameni care să răspundă mai bine cerinţelor ce le stau în
faţă, să asigure desfăşurarea vieţii religioase din eparhie în limitele prevederilor legale.
De asemenea, s-a ocupat îndeaproape de Institutul teologic veghind mai ales la
respectarea indicaţiilor date de departament cu privire la educaţia cetăţenească a
studenţilor. În acest scop, a supravegheat îndeaproape examenele de admitere în institut
şi a participat la un număr însemnat de ore de clasă, la acţiunile menite să întregească
acest proces educativ ca vizionări de filme şi spectacole teatrale, excursii, muncă
patriotică etc. Totodată s-a preocupat şi a reuşit să cuprindă mai bine problemele
episcopiei evanghelice CA, mai ales cele legate de alegerea organelor superioare ale
acesteia. Deşi existenţa celor două centre eparhiale de la Sibiu şi a unor unităţi
intermediare ale cultelor neoprotestante ridică numeroase probleme şi deci impun ca să
consume mult timp la reşedinţa judeţului, a reuşit totuşi să îşi organizeze în aşa fel
munca încât să se poată deplasa pe teren, în cuprinsul judeţului pentru controlul şi
supravegherea activităţii cultelor. Pe această bază a întocmit un număr însemnat de
informări, note şi referate pe care le-a înaintat la departament cu propuneri
corespunzătoare, atunci când a fost cazul, de luat anumite măsuri ce depăşeau
competenţa sa şi a organelor locale. Merită subliniat şi faptul că tov. Frâncu, deşi a
reuşit să acumuleze o bogată experienţă în munca profesională, el nu ezită atunci când
problemele cu care se confruntă i se par mai complicate, să se consulte cu alţi colegi de
ai săi din judeţele vecine, să ceară sfaturi şi îndrumări cadrelor din departament” 174 .
Din aprecierea pe anul 1975 aflăm că a fost supus chiar unui control de la
departament: „Dintr-un control ce i s-a făcut de către tovarăşul Ion Lungeanu,
directorul Direcţiei de supraveghere şi control, a rezultat că tov. Frâncu păstrează bune
legături cu organele locale de partid şi de stat, fiind apreciat ca un inspector muncitor,
respectuos. Pentru acest motiv a fost solicitat de mai multe ori să facă expuneri în faţa
activului de partid şi de stat în legătură cu politica de culte a statului nostru. […] A
întocmit rapoarte, note şi informări pe care le-a înaintat la departament. Ele se referă la
desfăşurarea unor servicii religioase, conferinţe de orientare, starea de spirit din rândul
personalului de cult, vizite ale turiştilor străini la diferite unităţi şi angajaţi ai cultelor sau
la diverşi credincioşi etc.”.
Într-o fişă personală din decembrie 1983 întocmită de Securitatea Sibiu, despre
Frâncu se spunea: „De când îndeplineşte funcţia de inspector judeţean de culte a dat
dovadă de un pronunţat spirit de colaborare cu organele noastre, informându-ne de
fiecare dată cu aspectele ce interesează securitatea statului şi care i le solicitam. S-a
angrenat în întreprinderea unor măsuri în cooperare cu organele noastre, reuşindu-se în
acest fel combaterea unor acţiuni ostile pe linie de culte-secte” 175 . Din 1984 a fost
inspector de culte pentru Braşov şi Covasna.
Hâncu Gheorghe, n. 5 octombrie 1945, com. Gogoşu, jud. Mehedinţi. Profesia

de bază: profesor de istorie. Activităţi şi funcţii: profesor de istorie, apoi responsabil cu
patrimoniul naţional în cadrul Muzeului „Porţile de Fier” din Drobeta Turnu Severin.
Membru PCR.
174 Ibidem.
60
Din 1978 este inspector teritorial de culte pentru judeţul Mehedinţi, din 1983
având atribuţiuni şi pentru judeţul Gorj. Într-o notă a Securităţii Mehedinţi din
decembrie 1983 despre Hâncu se spune: „Ca inspector de culte este bine documentat,
îşi cunoaşte atribuţiile, depune interes în a fi la curent cu cât mai multe aspecte din
activitatea ce o desfăşoară deservenţii şi membrii cultelor din zonele de responsabilitate,
insistă pentru a-i determina să respecte cadrul legal al activităţii religioase. În
colaborarea cu noi, inspectorul Hâncu Gheorghe ne-a sprijinit în realizarea unor măsuri
preventive sau efectuarea anumitor verificări şi ne-a informat cu regularitate şi la timp
cu privire la diferite aspecte de interes operativ, dovedindu-se receptiv la solicitările
noastre şi chiar pasionat în culegerea şi furnizarea de informaţii” 176 .
Hoinărescu Ţepeş Horia, n. 16 iunie 1927,
în Breaza, jud. Prahova. Studii: Şcoala primară din
Poiana Câmpina, Liceul Teoretic din Câmpina (1938-
1946), Şcoala de ofiţeri MAI Bucureşti, absolvită cu
gradul de sublocotenent (1946-1948), Facultatea de
Ştiinţe Juridice din Cluj Napoca (1956-1960). Membru
PCR din 1947. Profesia de bază: ofiţer de Securitate.
Activităţi şi funcţii: comandant de companie, şef birou
cadre şi şef birou mobilizare, şef de birou cu pregătirea
de luptă (1955), şef birou pază şi operaţii, şef Regiment
7, şef de stat major Batalionul 7 Securitate Floreşti, jud.
Cluj, posturi pe care le-a ocupat de la gradul de
sublocotenent până la cel de maior (1949-1960), cu excepţia perioadei 1957-1958 când a
ocupat postul de şef de stat major batalion la Şcoala de ofiţeri MAI Oradea. După
desfiinţarea Batalionului 7 Floreşti, la 1 martie 1960 „a fost mutat în interes de serviciu
la Direcţia MAI Securitate Cluj”, pe linia activităţii informativ-operative din problema
„artă-cultură”. La 1 ianuarie 1961 este transferat la Direcţia Regională de Miliţie Cluj, se
pare, din cauza unor „sesizări” conform cărora „tatăl şi cei doi fraţi ar fi desfăşurat
activitate legionară”, informaţii care ulterior „nu s-au confirmat” 177 . La 23 august 1973 a
fost avansat la gradul de locotenent-colonel în rezervă. Distincţii: „Meritul Militar, cl. I
(1957) şi cl. a II-a (1954), „Virtutea Militară”, cl. a III-a (1959), „În cinstea încheierii
colectivizării agriculturii” (1962), „A XX-a aniversare a eliberării patriei”, ordinul
„Muncii”, cl. a III-a (1966).
La 1 februarie 1961 este declarat „inapt în serviciul militar pe timp de pace” de
către o Comisie Medicală a Regiunii a III-a MFA şi scos din cadrele militare cu gradul
de maior. La 15 februarie 1961 a fost recrutat în corpul împuterniciţilor pe regiunea
Cluj, se pare la recomandarea lui Sorin Iulian 178 .
Potrivit autobiografiei sale, Hoinărescu-Ţepeş a avut o carieră în Securitate:
„Ca tânăr ofiţer am fost repartizat la o unitate operativă a MAI-ului, la Floreşti-Cluj. În
această unitate am îndeplinit diferiţii funcţii pe linie politică, administrativă şi de
comandă între 1 mai 1948-1 martie 1960. […] În cadrul unităţii operative MAI din
176 Ibidem, f. 129.

177 Ibidem, f. 123-123v.
178 ASSC, dosar personal Hoinărescu Ţepeş Horia, f. nepag.
61
garnizoana Floreşti-Cluj am deţinut diferite funcţii cu care ocazie am participat efectiv

la diferite misiuni operative încredinţate de Partid şi Guvern în lupta de consolidare a
regimului democrat-popular. Ca urmare a succeselor obţinute, în anul 1950 am fost
avansat în grad la excepţional, premiat cu un ceas de mână, ulterior recompensat de mai
multe ori băneşte, citat în nenumărate rânduri prin ordin de front pe MAI şi distins cu
medaliile «Meritul Militar» şi «Virtutea Militară»”. De asemenea, pe linie politică a activat
intens: „La 3 februarie 1947, la recomandarea fostei judeţene PCR Ploieşti am fost
primit în rândurile PCR. […] În 1949 am pus bazele organizaţiei PMR în unitate, fiind
ales secretar, sarcină avută până în 1954 când, fiind primul locţiitor al comandantului, a
fost contraindicat să mai fiu secretar, rămânând pe mai departe în birou. Am urmat
şcoala de partid (serală) timp de 2 ani (1952-1954), obţinând calificativul foarte bine. Pe
linie de partid am fost lector la Universitatea de partid timp de 2 ani şi apoi foarte mulţi
ani conducător (propagandist) la cercuri de marxism-leninism în unitate la ofiţeri” 179 .
Pregătirea sa ideologică avea să-şi spună cuvântul în postul de împuternicit de
culte, potrivit primei aprecieri întocmită de superiorii săi din departament: „Tov.
Hoinărescu este împuternicit la regiunea Cluj cu începere din 11 februarie a.c., deci este
nou în munca de culte. În acest timp, tov. şi-a canalizat activitatea pentru a cunoaşte
specificul muncii de culte din punct de vedere teoretic şi practic. În acest sens a dat
dovadă de conştiinciozitate şi de multă putere de muncă. A studiat şi conspectat
regulamentele, legile circulările şi instrucţiunile privitoare la culte. A căutat să cunoască
terenul şi în acest scop a făcut deplasări în raioane, participând la rezolvarea
problemelor alături de împuterniciţii raionali. Tov. depune un viu interes atât pentru
ridicarea şi îmbunătăţirea nivelului său profesional, cât şi a tovarăşilor săi de muncă.
Astfel a iniţiat seminarizarea cu întreg colectivul a conţinutului diferitelor circulări-caz
concret seminarul ţinut în ziua de 24 aprilie 1961. Dă dovadă de mult zel în muncă, ceea
ce l-a făcut să depăşească tactul necesar în problemele de culte, caz concret-participarea
la conferinţa de orientare de la Vişău” 180 . În încheiere, inspectorul principal din
departament arăta: „Sunt convins însă că pe viitor, având în vedere inteligenţa şi spiritul
critic cu care este dotat şi mai ales în urma unei practici în munca de teren şi a
îndrumării date de organele Departamentului-tovarăşul va lichida lipsurile şi va deveni
un bun împuternicit regional.
La prima vedere am putea spune că aprecierea este întocmită după
formularistica vremii, însă există o serie de sublinieri legate de zelul depus de
Hoinărescu în aplicarea politicii de culte, datorată atât pregătirii sale ideologice şi
cazone, cât şi aroganţei pe care o manifesta în raport cu subordonaţii săi şi, probabil,
chiar şi faţă de superiorii de la Bucureşti. Acest aspect este subliniat în referatul de
verificare din 19 martie 1968: „Atrăgându-i-se atenţia asupra unor lipsuri în atitudinea
sa, el s-a dovedit că este lipsit de spiritul autocriticii, din care cauză a fost caracterizat de
tovarăşii din Corpul de Inspectori drept orgolios” 181 .
Atitudinea sa a persistat în relaţiile cu ceilalţi angajaţi ai Departamentului şi
chiar cu reprezentanţi locali de partid şi de stat, potrivit unei note întocmite la 18
179 Ibidem.
180 Ibidem
181 Ibidem
62
ianuarie 1972 de către superiorii de la Bucureşti: „Cu toate rezultatele şi aprecierile

pozitive, în stilul şi metodele de muncă ale tov. Hoinărescu Ţepeş se manifestă lipsuri
serioase de natură să prejudicieze grav raporturile unei bune conlucrări între organele
statului şi reprezentanţii cultelor. Unele aspecte negative din stilul său de muncă, ca
tendinţa de a tutela organele intermediare de conducere ale cultelor într-un mod în care
acestea se simt uneori jignite de felul cum sunt tratate de către inspectorul
departamentului, impunerea în mod rigid a unor măsuri luate unilateral cu privire la
activitatea cultelor şi a deservenţilor acestora, amestecul său în atribuţii ce nu-i sunt date
în competenţă, precum şi alte asemenea manifestări s-au accentuat în ultimul an, ceea ce
a determinat unele persoane să se adreseze conducerii departamentului, cerând să se ia
măsuri.
Tov. Hoinărescu Ţepeş este foarte subiectiv în aprecierea activităţii
reprezentanţilor cultelor, motiv pentru care nici unul dintre cei patru episcopi din Cluj
nu a avut şi nu are încredere în el, nu conlucrează împreună în condiţii corespunzătoare.
Nu s-a văzut în preocuparea sa grija pentru cunoaşterea şi creşterea unor cadre de
încredere care să poată fi promovate în funcţii de conducere la diferite culte. Ba mai
mult, se constată că inspectorul teritorial se informează şi ţine legătura de obicei cu
preoţi care nu se bucură de stimă şi autoritate în rândul cultelor respective.
În relaţiile sale cu reprezentanţii locali ai cultelor, tov. Hoinărescu a dovedit în
multe cazuri lipsă de respect, tratându-i pe aceştia ca pe nişte subalterni cu care discută
pe un ton de superioritate. […] Astfel, cu puţin timp în urmă, având de discutat unele
probleme cu prorectorul Institutului unic protestant, Binder H., acesta a solicitat o
anumită oră când nu era la programul de învăţământ, dar tov. Hoinărescu i-a răspuns pe
un ton necuviincios cam în felul următor: «Vii când am eu timp să te primesc şi nu când
vrei dumneata», iar în altă ocazie i-a răspuns: «Vii la ora 18, fiindcă la ora 17 eu ascult
meciul».
Pe linie de învăţământ teologic, în loc să se ocupe de conţinutul procesului de
învăţământ şi mai ales de modul în care se aplică indicaţiile departamentului privind
educaţia cetăţenească a studenţilor de la Institutul unic protestant şi a elevilor de la
Seminarul Teologic [ortodox, n.n.], tov. Hoinărescu provoacă uneori discuţii cu
profesorii şi impune acestora să-i ceară acordul chiar şi pentru problemele ce nu sunt de
competenţa sa.
[…] Episcopul Teofil a sesizat că, dorind să numească în funcţia de spiritual la
seminarul teologic pe tânărul licenţiat Iorgu Petrovici, s-a lovit de împotrivirea tov.
Hoinărescu care a îndrumat pe directorul seminarului să nu-l propună pe motivul că nu
ar avea experienţă, lucru care priveşte cultul în primul rând, iar inspectorul era dator să-
şi dea avizul (favorabil sau nefavorabil) şi să trimită lucrarea la departament. Episcopul
mai afirmă că s-a creat o situaţie în care directorul seminarului ascultă numai de
indicaţiile tov. Hoinărescu şi nu de îndrumările date de el.
Tendinţa de a-şi depăşi atribuţiile s-a făcut simţită şi în alte ocazii. Astfel, tov.
Hoinărescu pretinde să-şi dea avizul şi în legătură cu plecarea unor deservenţi de culte
în străinătate, deşi acesta nu intră în atribuţiile sale. Diferite cereri ale cultelor care nu
întrunesc avizul favorabil al inspectorului nu mai sunt înaintate la departament,
procedeu contrar reglementărilor în vigoare. La data de 21 decembrie 1971, fără să
ceară acordul prealabil al conducerii Departamentului cultelor, tov. Hoinărescu a
63
convocat o şedinţă de lucru cu toţi reprezentanţii cultelor din municipiul Cluj «în scopul
discutării şi uniformizării procedurii de lucru pe linia mai multor probleme».
Lipsa de modestie şi supraaprecierea de care este stăpânit reiese şi din unele
exprimări pe care tov. Hoinărescu le foloseşte în materialele scrise trimise la
departament. În rapoartele sale pe lunile martie şi aprilie 1971, referindu-se la contactul
cu organele de partid şi de stat din Turda, foloseşte expresii ca: «am capacitat organele
locale spre a efectua cercetări» sau «le-am orientat să dea atenţie atitudinii străinilor» etc.
Cât priveşte despre relaţiile cu colegul său de muncă-tov. Alexa Augustin
[împuternicit la Maramureş, n.n.], în nici un raport nu vorbeşte despre o conlucrare
colegială cu acesta. În schimb, aproape în toate rapoartele de activitate lunare tov.
Hoinărescu nu scapă să arate că permanent a îndrumat munca inspectorului teritorial
Alexa, a trasat sarcini acestuia pentru îndeplinirea planului de muncă, a trasat sarcini
speciale de îndeplinit etc. De reţinut că trasarea de sarcini inspectorului Alexa o face
prin note de serviciu, iar o perioadă de timp informările întocmite de tov. Alexa A.
soseau la departament cu unele note observatorii ale tov. Hoinărescu, care în mod
normal trebuiau să-i fie comunicate direct autorului cerându-i să completeze informarea
şi apoi să o expedieze.
Fără îndoială că ar mai putea fi amintite şi alte asemenea aspecte referitoare la
activitatea tov. Hoinărescu Ţepeş, însă considerăm că cele redate sunt suficiente pentru
a demonstra necesitatea de a-l ajuta să-şi îmbunătăţească stilul şi metodele de
muncă” 182 .
Atitudinile lui Hoinărescu se pare că au persistat. La 5 septembrie 1973, „un
grup de preoţi ortodocşi (reveniţi)” trimitea un memoriu către patriarhul Justinian
Marina în care reclamau modul discriminatoriu în care ar fi trataţi în Biserica Ortodoxă
Română şi mai ales de către inspectorul Hoinărescu Ţepeş. Memoriul a fost trimis de
către patriarh la Departamentul Cultelor. Dincolo de subiectivismul autorilor
memoriului şi realităţile obiective legate de integrarea şi recunoaşterea lor în cadrul
BOR, interesante sunt afirmaţii lor relative la atitudinea lui Hoinărescu faţă de clerici în
general: „Starea de neîncredere în noi a Bisericii Ortodoxe şi eventual a statului a creat-
o inspectorul Hoinărescu Ţepeş de la Cluj, care se poate spune că terorizează pe mulţi
preoţi foşti greco-catolici şi nu este exagerat cuvântul pentru că aşa se petrec lucrurile.
Sunt preoţi jigniţi pe stradă, la centrul eparhial sau în alte ocazii prin cuvintele
«iezuitule», «papistaşule» etc., încât ne întrebăm dacă aceasta este politica statului, a
Bisericii ortodoxe, a Departamentului cultelor sau a inspectorului Hoinărescu
personală?
Inspectorul Hoinărescu Ţepeş, în eparhia Clujului a creat o stare greu de
suportat. Este un om arogant, plin de sine, răzbunător şi mai ales neiertător. Dacă un
preot l-a supărat cu ceva (dacă-i revenit) sau a răspuns într-o problemă şi n-a fost pe
placul său este urmărit până în pânzele albe. Inventează fel de fel de acuze asupra lui-
imaginare-îl cheamă, îl ţine să aştepte (dânsul a uitat că nu mai este la securitate) şi a mai
uitat ceva: că Securitatea noastră de azi duce o muncă de prevenire, şi nu de terorizare.
Noi nu vom da nume de preoţi pentru că este foarte riscant, dar vă rugăm să delegaţi pe
182 Ibidem.
64
cineva la episcopul nostru Teofil şi-i cereţi în mod deschis ce atitudine are acest
inspector. O să vă convingeţi.
[…] A încercat fel de fel de manevre şi remanieri în conducerea centrului
eparhial cu scopul de a-l compromite pe episcop şi a dovedi că nu este capabil să
conducă. A intervenit şi a infiltrat consilier pe cine a dorit el, a schimbat când a dorit el.
Episcopul a fost docil şi a dovedit ascultare, dar multe greutăţi a creat episcopului.
[…] O altă greşeală s-a făcut când acestui inspector i s-a permis de pe poziţia
de inspector al departamentului să predea ateism la studenţi, unde, după cum se ştie,
sunt şi mulţi fii şi fiice de preoţi şi aceştia aduc cuvinte neplăcute la adresa preoţimii.
[…] Deci poziţia sa nu-l recomandă pentru această materie” 183 .
Potrivit aprecierii pe anul 1972, se pare că Hoinărescu a fost atenţionat de
către superiorii din Departament: „Pentru faptul că uneori a dat dovadă de rigiditate în
relaţiile cu unii conducători ai centrelor eparhiale şi cu anumite cadre de la Institutul
teologic protestant, i s-a atras atenţia de către conducerea Departamentului, cerându-i-
se să lucreze cu mai mult tact. Faptele ulterioare dovedesc că tov. Hoinărescu a înţeles
cum se cuvine ajutorul ce i s-a dat, însă va trebui ca în continuare să ţină seama de
recomandările ce i s-au făcut în privinţa modului de a lucra cu personalul de cult” 184 .
Tot în anul 1972, lui Hoinărescu îi este reliefată activitatea de propagandist şi
de combatant al ateismului: „Cu organele locale de partid şi de stat a păstrat o strânsă
legătură, consultându-se în rezolvarea problemelor mai deosebite, motiv pentru care
este bine apreciat. Adesea a fost solicitat să facă expuneri la şcoala interjudeţeană de
partid, în faţa aparatului Comitetului judeţean PCR şi a secretarilor consiliilor populare.
A ţinut o strânsă legătură cu Comitetul judeţean UTC informând cu regularitate asupra
cazurilor de tineri, membri ai organizaţiei, care au cerut să se boteze la cultele
neoprotestante pentru a se discuta cu aceştia şi a-i determina să renunţe la cererea
lor” 185 .
Cu trecutul său glorios în Securitate, Hoinărescu îşi permitea să adopte atitudini
cazone, dar mai ales ideologice în politica pe care trebuia să o aplice în raporturile pe
care le avea cu reprezentanţii cultelor. Am văzut că astfel de atitudini erau reclamate de
deservenţii de culte prin memorii înaintate la autorităţile centrale. Cu toate acestea,
Hoinărescu era apreciat şi menţinut în funcţie de către superiorii din Departamentul
Cultelor, uneori chiar gratulat pentru activitatea sa şi promovat. De pildă, la 23 aprilie
1974, Gheorghe Nenciu, vicepreşedintele departamentului îi trimitea lui Hoinărescu o
adresă din care spicuim: „În urma referatelor ce le-aţi prezentat în consfătuirea
interjudeţeană de la Oradea, din 14-16 martie 1974, şi a preţioasei contribuţii adusă la
dezbateri, mai ales la tema «Metode folosite de preoţii romano-catolici pentru atragerea
foştilor greco-catolici», ţinem ca şi pe această cale să vă felicităm şi să vă mulţumim.
Conducerea Departamentului Cultelor apreciază în mod deosebit activitatea ce o
desfăşuraţi în judeţul Cluj pentru înfăptuirea politicii de culte a statului nostru şi este
mulţumită de receptivitatea ce manifestaţi faţă de indicaţiile primite din partea noastră,
ca şi promptitudinea cu care le aplicaţi. […] Ne exprimăm convingerea că şi în
183 Ibidem.
184 Ibidem.
185 Ibidem.
65
continuare veţi lucra neobosit pentru realizarea la cel mai înalt nivel a sarcinilor ce vă
revin” 186 .
De asemenea, din anul 1973, Hoinărescu figurează ca membru în Consiliul de
Conducere al Departamentului Cultelor, statut ce îi conferea o poziţie şi mai importantă
în schema de organizare şi funcţionare a instituţiei din care făcea parte.
Într-o fişă personală din decembrie 1983 întocmită de Securitatea Cluj se arăta:
„În calitatea pe care o are, de împuternicit al cultelor, a sprijinit şi sprijină organele
noastre în toate problemele ce i se solicită. Desfăşoară acţiuni de temperare şi
influenţare a anumitor elemente pretabile la acţiuni neavenite, în special în cadrul
cultelor neoprotestante, baptist şi penticostal. Conform instructajului făcut de către
adjunctul şefului securităţii, colonel Oprea Ioan, care îl are în contact, ne semnalează cu
operativitate asupra aspectelor de interes operativ pe linie de securitate” 187 . Din 1984 a
fost inspector de culte pe judeţele Cluj şi Bistriţa-Năsăud.
Lepădat Ion, n. 16 octombrie 1929, com.
Orbeasca, jud. Teleorman. Studii: Şcoala generală Orbeasca
(1937-1941), Şcoala Militară de subofiţeri MAI din Deva
(1952-1953), Şcoala medie din Tg. Ocna, curs seral (1957-
1961), cu diplomă de maturitate obţinută în 1962. Profesia
de bază: muncitor. Activitate şi funcţii: „argat la diferiţi
chiaburi din com. Măgura”, jud. Teleorman (1944-1947),
muncitor zilier la GAS Vităneşti şi Frăsinet (1947-1950),
satisfacerea stagiului militar la Centrul de instrucţie MAI
Brad (1950-1951), recrutat în MAI, mai întâi ca şef de
gardă la Detaşamentul I Pază Bucureşti (1951-1952), apoi
ca locotenent, şef de birou la unitatea MAI Tg. Ocna, jud.
Bacău (1953-1956); trecut în rezervă ca locotenent şi
angajat ca magazioner, sef secţie inventar, responsabil de cantină, şef depozit, şef de
serviciu alimentar, apoi şef serviciu cadre la Întreprinderea balneo-climaterică Slănic
Moldova (1956-1967), şef secţie personal la Sfatul Popular al raionului Alexandria
(1967-1968). Membru UTC din 1947 şi PCR din 1956. Între 1954-1956 a fost secretar al
UTC raionul Tg. Ocna, secretar al Comitetului orăşenesc UTC Slănic Moldova (1956-
1959), secretar al organizaţiei BOB la locul de muncă (1960-1967), locţiitor al
secretarului Comitetului orăşenesc PCR Slănic Moldova (1961-1967) şi propagandist la
învăţământul de partid (1956-1966). Distincţii: medalia „În cinstea încheierii colectivizării
agriculturii” 188 .
De la 1 aprilie 1968 a fost inspector principal al judeţului Teleorman. În
activitatea sa de împuternicit era foarte apreciat, după cum reiese din referatul pentru
anul 1972: „În anul 1972, s-a dovedit din nou acelaşi element conştiincios şi muncitor.
S-a deplasat mult pe teren ceea ce la-a ajutat să cunoască şi să stăpânească foarte bine
problemele de culte din judeţul său, să depisteze la vreme toate manifestările şi acţiunile
întreprinse, îndeosebi, de către cultele neoprotestante şi să ia măsuri imediate şi eficace.
186 Ibidem.
188 ASSC, dosar personal Lepădat Ion, f. nepag.
66
Şedinţele de analiză a muncii la care a participat în cursul anului 1972 i-au fost de un
real folos în clarificarea unor probleme cu care s-a confruntat pe teren, în ridicarea
nivelului său politic şi profesional. Planurile de muncă le-a întocmit judicios şi le-a
respectat în cea mai mare măsură. Abaterile de la plan fiind pe deplin justificate.
Rapoartele de activitate, informările au fost de asemenea cuprinzătoare, ele reflectând
până în cele mai mici amănunte munca depusă, metodele de lucru folosite. Uneori i s-a
atras atenţia că informările sale şi mai ales cele privind supravegherea diverselor servicii
religioase erau redactate cu prea mult lux de amănunte, răpindu-i astfel din timpul pe
care ar fi putut să-l folosească în rezolvarea altor lucrări sau sarcini de serviciu. […]
Datorită muncii pe care o desfăşoară este apreciat de către organele locale ca un
element capabil şi muncitor”. În anul 1975 era evidenţiat cu activitate în rândul cultelor
neoprotestante: „Alegerile ce s-au desfăşurat la cultele AZS şi baptist au fost un motiv
în plus de a controla şi contacta pastorii în vederea cunoaşterii stării de spirit din
rândurile acestora în legătură cu evenimente respective, semnalând departamentului
constatările făcute şi propunând măsuri după caz. Printre obiectivele urmărite în teren a
fost şi acela al cunoaşterii modului în care se respectă disciplina financiară, depistând o
serie de deficienţe pe care le-a semnalat atât departamentului, cât şi forurilor superioare
ale cultelor. Analizând tematica informărilor tov. Lepădat rezultă că spre deosebire de
anii anteriori, grupările religioase anarhice şi interzise-Martorii lui Iehova, adventiştii
reformişti, Oastea Domnului şi stiliştii-nu au mai constituit obiect de studiu amănunţit,
de cunoaştere a activităţii membrilor lor. De asemenea, se observă că informările au
căpătat în ultimul timp un aspect şablonard, de fiecare dată ele fiind construite cam pe
acelaşi schelet, fără a se pune în evidenţă elementele noi care au apărut pe parcurs”.
Probleme la cultele neoprotestante au continuat în anul 1977, când Lepădat era apreciat
de către superiorii săi de la Departament: „Se cuvin menţionate preocupările tovarăşului
Lepădat în legătură cu respectarea legalităţii în desfăşurarea vieţii religioase de către
cultul baptist, cu instaurarea ordinii şi disciplinei în unităţile acestui cult, în rândurile
pastorilor şi credincioşilor, semnalând întotdeauna aspectele negative faţă de care
trebuiau luate măsuri fie de către organele locale, fie de către Departamentul Cultelor”.
De asemenea o atenţie deosebită a acordat-o clericilor ortodocşi: „Menţionăm ca utile
semnalările cu privire la exercitarea unor practici mistice exagerate de către unii preoţi
ortodocşi, cât şi existenţa de mai mulţi ani a unor parohii vacante, fapt de care profită
sectele interzise şi comunităţile adventiste care îşi intensifică acţiunile de prozelitism;
aceasta în timp ce la alte parohii funcţionează câte 2-3 preoţi, situaţie asupra căreia a
fost atenţionată de mai multe ori Arhiepiscopia Bucureştilor (episcopul vicar Stanciu
Roman), fără a lua însă măsurile corespunzătoare”.
După campania de combatere a „practicilor mistice”, în 1982, Lepădat a trecut
chiar la intensificarea educaţiei cetăţeneşti, potrivit aprecierii de la departament: „O
atenţie însemnată a acordat-o educaţiei cetăţeneşti-patriotice a personalului de cult,
bunei organizări a Conferinţelor preoţeşti, atât în ce priveşte întocmirea referatelor, cât
şi asigurarea unui conţinut corespunzător al dezbaterilor”.
Din noiembrie 1983, Ion Lepădat a avut în atribuţii judeţele Teleorman şi
Argeş. Într-o fişă personală întocmită de Securitatea Teleorman în decembrie 1983,
despre Lepădat se arată: „Este folosit ca sursă a organelor de securitate, furnizând
informaţii de valoare operativă, având în acest sens aprobarea organului judeţean de
67
partid. În colaborarea cu organul de securitate s-a dovedit a fi util, însuşindu-şi sarcinile

trasate şi acţionând pentru rezolvarea operativă şi competentă a acestora. […] Fiind
verificat în procesul colaborării, cel în cauză s-a dovedit a fi sincer, bine intenţionat,
ataşat orânduirii noastre socialiste” 189 .
Milea Niţă, n. 16 septembrie 1931, com. Chiscani, jud. Brăila. Studii: şcoala
primară (1942), curs calificare de 6 luni pentru meseria de cazangiu, Şcoala de ofiţeri
combatanţi MAI Câmpina (1952-1953), studii pentru absolvirea gimnaziului (1953),
Şcoala centrală UTC „Filimon Sârbu” din Bucureşti (1957-1958), Academia „Ştefan
Gheorghiu” din Bucureşti. Membru PCR din noiembrie 1956. Profesia de bază: cazangiu.
Activitate şi funcţii: ucenic la Cooperativa meseriaşilor uniţi, apoi cooperativa marinei din
Brăila (1945-1947), muncitor necalificat la Şantierul naval Brăila (1947-1951), incorporat
la Regimentul 930 Securitate Iaşi (1951-1954), cu gradul de caporal, şef de echipă la
şantierul naval Brăila (1954-1955), scos din producţie şi numit instructor teritorial la
Comitetul raional UTC Brăila (1955-1956), apoi organizator UTC la GAS Urleasca
(1956-1957), funcţionar la Comitetul regional UTC Galaţi, apoi prim secretar la UTC
Măcin (1958-1959), secretar cu probleme organizatorice la regiunea UTC Galaţi (1959-
1963), secretar al Consiliului local al sindicatelor din oraşul Galaţi (1963-1966),
preşedinte al Comitetului raional de partid Galaţi (1966-1968), membru al Biroului
executiv al Consiliului judeţean al sindicatelor Brăila cu problemele de protecţia muncii
şi control obştesc (1968-1971), iar la 15 aprilie 1971 promovat secretar al Consiliului
judeţean al sindicatelor pe judeţul Brăila. Membru UTM din 1949, în armată a fost
secretar al organizaţiei UTC pe companie şi membru în comitetul UTC pe unitate 190 .
În calitatea de secretar la Consiliul sindicatelor a lucrat până în 1976, când „a
fost scos în urma unor conflicte pe care le-a avut cu preşedintele acestuia” şi numit
inspector de culte pe judeţul Brăila. Potrivit unei note a Securităţii, din decembrie 1983,
„după ce a fost numit inspector teritorial al Departamentului Cultelor pe judeţul Brăila,
organele noastre l-au solicitat pentru rezolvarea unor probleme specifice activităţii pe
care o desfăşoară, fără să-l angreneze în cazuri operative concrete, întrucât nu prezintă
suficiente garanţii în ceea ce priveşte sinceritatea sa. Acesta nu a furnizat unele date cu
privire la răspândirea şi ponderea cultelor pe raza judeţului nostru, despre prezenţa unor
cetăţeni străini şi emisari ai cultelor din străinătate, fără să fie introdus în reţea ca
persoană de sprijin pentru culegerea şi furnizarea de informaţii. A mai cooperat cu
organele noastre în legătură cu acordarea avizului de plecare în străinătate a unor
persoane din rândul cultelor.
Cu toate că între ofiţerul coordonator al problemei şi inspectorul teritorial au
existat relaţii principiale, în sensul că nu au apărut neînţelegeri sau alte discuţii
contradictorii, totuşi s-a constatat că Milea Niţă nu s-a implicat în suficientă măsură în
ceea ce priveşte cooperarea cu organele noastre.
[…] În ultima perioadă de timp Milea Niţă a adresat mai multe memorii atât
Departamentului Cultelor, cât şi primului secretar al Comitetului judeţean PCR Brăila,
prin care a reclamat atât pe ofiţerul coordonator al problemei, cât şi pe secretarul
190 Ibidem, vol. 2, ff. 62-64.
68
Consiliului Popular judeţean Brăila. Pentru verificarea aspectelor menţionate în

memorii, s-au deplasat la Brăila inspectori ai Departamentului Cultelor care au fost
primiţi în audienţă de secretarul Consiliului Popular judeţean, care le-a relatat că cele
semnalate de el nu corespund realităţii. Faţă de această situaţie, personal secretarul
Consiliului popular judeţean l-a atenţionat pentru faptul că aspectele respective nu
corespund realităţii.
Asemenea memorii a mai înaintat şi împotriva unor conducători locali ai
cultelor neoprotestante, precum şi a protopopului judeţului Brăila, propunând
retragerea recunoaşterii acestora de către Departamentul Cultelor. În consecinţă,
ofiţerul de Securitate propunea ca Milea Niţă să nu mai ocupe funcţia de inspector
teritorial de culte 191 .
Mocanu Aurel, n. 3 octombrie 1941, Turda, jud.
Tulcea. Studii: Liceul teoretic Călăraşi (1957-1961),
Facultatea de Istorie şi Filozofie din Iaşi (curs fără frecvenţă,
1961-1967). Profesia de bază: profesor. Membru PCR din
1965. Activitate şi funcţii: profesor suplinitor la şcolile generale
Avântul (1961-1962), Stejarul (1962-1964) şi Păuşeşti (1964-
1966), toate din jud. Iaşi, apoi la Lanurile, jud. Constanţa
(1966-1967); inspector metodist la Biblioteca regională
Dobrogea (1967-1968), inspector la Comitetul pentru cultură
şi artă Constanţa (1968-1970); profesor şi director al Şcolii
generale din Poarta Albă, jud. Constanţa (1970-1972). Din
15 iunie 1972 a ocupat funcţia de inspector teritorial de
culte pentru judeţul Constanţa, iar din decembrie 1983 având în atribuţiune inclusiv
judeţul Tulcea.
În evaluarea activităţii sale pentru anul 1975 se arăta cum acesta „a manifestat o
grijă deosebită pentru îmbogăţirea cunoştinţelor sale ideologice şi de specialitate, pentru
aplicarea corectă a politicii de culte a statului nostru pe raza judeţului Constanţa. În
vederea realizării unei supravegheri atente şi asigurarea controlului asupra activităţii
cultelor s-a deplasat pe teren un număr însemnat de zile, luând de fiecare dată legătură
nu numai cu personalul de cult, faţă de care a manifestat exigenţă în vederea respectării
prevederilor legale de desfăşurare a vieţii religioase, ci şi cu organele locale de partid şi
de stat din localităţile respective pe care le-a informat asupra principalelor tendinţe şi
manifestări ale cultelor menite să ducă la intensificarea vieţii religioase, făcându-le
propuneri cu privire la acţiunile ce trebuiau întreprinse pentru contracararea acestora.
Din examinarea planurilor de muncă şi a rapoartelor de activitate s-a desprins că în
activitatea de supraveghere şi control o atenţie deosebită a acordat-o cunoaşterii stării
de spirit din rândul personalului de cult, influenţelor exercitate asupra acestuia de diferiţi
turişti străini ş.a.m.d, despre care a întocmit şi trimis la departament un număr însemnat
de informări al căror conţinut a fost adesea bine apreciat” 192 .
Caracterizarea activităţii sale ca împuternicit era laudativă, probabil pentru zelul
de care dădea dovadă, Mocanu fiind convins de justeţea limitării fenomenului religios
191 Ibidem, ff. 62-62v, 138-147.

192 ASSC, dosar personal Mocanu Aurel, f. nepag.
69
de către autorităţile statului. De altfel, la examenul pe care l-a susţinut la intrarea în

corpul inspectorilor teritoriali de culte, între cele trei subiecte a fost: „Şcoala şi biserica
în RSR”. La dosarul de cadre pe care l-am consultat s-a păstrat manuscrisul lucrării lui
Mocanu pe acest subiect, din care spicuim: „Cu tot caracterul ei evolutiv (mai ales în
domeniul educaţiei ştiinţifice a elevilor), şcoala întâmpină dificultăţi serioase cauzate de
existenţa cultelor şi a practicilor mistico-religioase (în special în mediul rural), care face
ca în procesul educativ-ştiinţific să se desfăşoare o activitate specifică. În calitatea lor de
părinţi, tutori, bunici, rude etc., această parte a populaţiei sprijină activitatea cultelor,
atrăgând tineretul sub influenţa lor. Din această cauză, în calitatea lor de promotori ai
concepţiilor ştiinţifice materialist-dialectice despre lume şi societate, cadrele didactice
sunt obligate, prin natura profesiei lor, să se opună cu toată fermitatea tendinţelor şi
practicilor religioase, concepţiilor mistice, devenind în acest sens principalii propagatori
ai ateismului nu numai în rândul elevilor, dar şi al adulţilor. Între şcoală şi biserică nu
există puncte de vedere comune aşa cum între concepţia ştiinţifică şi cea religioasă nu
este (şi nici nu va exista) împăcare… Tocmai din acest motiv, determinat de importanţa
şi rolul şcolii de azi, activitatea cadrului didactic în procesul instructiv-educativ ştiinţific
va trebui să fie un proces ateist ştiinţific continuu (şi nu în campanii), combativ şi
declarat pe tot parcursul său” 193 .
În ceea ce priveşte relaţia cu Securitatea, într-o notă din decembrie 1983 despre
acesta se spunea: „În funcţia ce o deţine este cunoscut cu comportări corespunzătoare,
cu orientare şi discernământ politic, activ şi operativ în soluţionarea unor fapte şi
atitudini necorespunzătoare, prezent la toate activităţile mai importante ale cultelor din
zona de responsabilitate. Începând cu anul 1976, conform aprobării Comitetului
judeţean al PCR, Mocanu Aurel sprijină în mod organizat organele de securitate,
dovedind receptivitate şi ataşament pentru rezolvarea corespunzătoare a unor cazuri
ivite pe linia de culte şi secte” 194 .
Atitudinea lui Mocanu s-a schimbat spre anul 1989. Într-o notă a Securităţii
despre acesta se spunea: „În ultima perioadă de timp, în activitatea lui Mocanu au
apărut aspecte de neexecutare a atribuţiilor profesionale ce-i revin, infatuare, corupţie,
ceea ce se repercutează negativ asupra desfăşurării muncii specifice în sectorul cultic din
teritoriul menţionat. În câteva situaţii a dovedit lipsă de receptivitate, adoptând o
atitudine de sfidare a indicaţiilor autorităţilor locale de stat, care necesitau intervenţii
preventive. […] Motivând că nu doreşte să se complice, faţă de deservenţii acestor culte
a încercat să implice organele de securitate. Sunt date că este preocupat mai mult de
rezolvarea unor probleme personale, manifestându-se în relaţiile cu deservenţii cultici
părtinitor sau chiar răzbunător, în funcţie de interesul particular urmărit. Astfel, contra
unor avantaje materiale concretizate în importante sume de bani şi cadouri, se ocupă de
aranjarea unor transferări de preoţi, eliberarea de adeverinţe în vederea efectuării de
călătorii în străinătate, acordarea avizului pentru lucrări de reconstrucţii, renovări şi
extinderea unor lăcaşuri cultice şi case parohiale” 195 .
193 Ibidem.
194 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 11, f. 136-136v.
195 Ibidem, vol. 12, f. 133.
70
La această notă este o însemnare prin care ofiţerul arăta că în urma discuţiilor
purtate cu Ion Cumpănaşu, preşedintele Departamentului, acesta i-a spus că Mocanu
„se află în relaţii apropiate cu secretarul sau vicepreşedintele Consiliului Popular
Judeţean Constanţa, care desigur este şi el implicat în unele ilegalităţi şi îl susţine. De
asemenea, cu Leon Toader, director în Departamentul Cultelor, se află în relaţii şi se
bizuie pe acesta, fiind şi unul din suporţii care îi dau curaj să se comporte în mod
sfidător cu autorităţile” 196 .
În consecinţă, ofiţerul propunea ca însuşi preşedintele Departamentului să
meargă la Constanţa pentru a lua legătura cu prim secretarul de partid, iar prin Serviciul
Culte din Direcţia de Informaţii Interne din DSS să fie strânse informaţii
compromiţătoare despre Mocanu 197 .
Muscă Mihai Tiberiu Teodor, n. 9 august
1944, în Alba Iulia. Studii: Şcoala generală din Zalău
(1950-1957), Liceul „Ady” din Zalău (1957-1962),
Facultatea de Istorie-Filozofie, Universitatea „Babeş-
Bolyai” din Cluj Napoca (1962-1967). Profesia de bază:
profesor de istorie. Membru al PCR din 1973. Activitate şi
funcţii: muzeograf la Secţia Artă, din Muzeul judeţean
Maramureş (1967-1975). Cu recomandare de la „organele
de conducere ale judeţului Maramureş”, „prin transfer în
interesul serviciului”, la 15 septembrie 1975 a fost recrutat
în corpul inspectorilor de culte. Postul era vacant în urma
pensionării fostului inspector. Dacă pe postul de
muzeograf era încadrat cu un salariu lunar de 1970 de lei,
ca inspector de specialitate la Departamentul cultelor a
fost angajat cu un salariu de bază de 2360 lei. În referatul de încadrare, se arăta că, la
muzeu, Muscă a avut în cercetare situaţia monumentelor bisericeşti din zona
Maramureşului, cu o privire specială asupra „istoriei artelor în sectorul cultelor. Ca
urmare a acestor preocupări, din discuţii a rezultat că şi-a însuşit unele aspecte legate de
specificul activităţii cultelor, cât şi în ceea ce priveşte poziţia partidului şi statului nostru
faţă de fenomenul religios”. În facultate a depus activitate politică timp de doi ani, în
calitate de organizator de grupă UTC, apoi ca secretar al organizaţiei UTC din Muzeul
judeţean 198 .
Prima apreciere pentru activitatea lui Muscă este pe anul 1976, din care cităm:
„Deşi relativ nou în munca de inspector pentru probleme de culte, datorită nivelului
politic şi ideologic de care dispune, sârguinţei de a se documenta şi capacităţii sale, a
reuşit să se integreze foarte bine în noua activitate, să-şi realizeze cu competenţă
atribuţiile profesionale. Pentru supravegherea şi controlul activităţii cultelor s-a deplasat
pe teren un număr important de zile lunar, cuprinzând majoritatea localităţilor
planificate. În deplasare, a luat legătură cu organele de partid şi de stat, informându-le
asupra principalelor probleme de culte constatate pe teren şi a făcut recomandări pentru
196 Ibidem, vol. 11, f. 133v.

197 Ibidem.
198 ASSC, dosar personal Muscă Mihai, f. nepag.
71
luarea de măsuri în scopul contracarării manifestărilor care puteau duce la intensificarea

vieţii religioase. Datorită activităţii şi calităţii muncii sale este stimat şi apreciat de
acestea. De aceleaşi bune aprecieri se bucură şi din partea personalului de cult. În
atenţia sa au stat şi grupările anarhice şi interzise, întocmind un număr important de
informări şi în acest sens. Deşi în judeţ nu are unităţi de învăţământ religios, a fost
solicitat şi folosit de departament în alte judeţe, ţinând seama de faptul că cunoaşte
limba maghiară. Este necesar ca în continuare să aibă aceleaşi preocupări pentru
perfecţionarea cunoştinţelor şi stilului de muncă” 199 .
Un an mai târziu primeşte o mustrare, semnată de însuşi Ion Popescu,
directorul Relaţii Culte din departament: „În ultimul timp, Departamentul cultelor a
constatat că, conducerea arhiepiscopiei ortodoxe a Clujului procedează la hirotonirea
preoţilor înainte de a fi obţinut din partea Departamentului cultelor recunoaşterea legală
de intrare în cler şi autorizaţia pentru exercitarea funcţiei de preot. Apreciem faptul că
tov. Horia Ţepeş Hoinărescu, inspector principal de specialitate al Departamentului
cultelor în judeţul Cluj, a sesizat aspectul nelegal al acestei practici, informând prompt
conducerea departamentului şi propunând măsuri corespunzătoare. Totodată, atragem
atenţia inspectorilor pentru probleme de culte din judeţele Maramureş şi Bistriţa
Năsăud că nu au semnalat şi nu au luat măsuri pentru a preveni încălcarea prevederilor
legale, ci au continuat să avizeze cererile de intrare în cler chiar după hirotonirea
persoanelor în cauză. Precizăm că, actul de hirotonire şi numirea unei persoane ca preot
într-o parohie pot fi realizate numai după obţinerea autorizaţiei prevăzute de art. 5, lit. i
din Decretul nr. 334/1970. Necesitatea obţinerii autorizaţiei se desprinde din însuşi
conţinutul articolului susmenţionat în care se arată expres că această autorizaţie se
acordă persoanelor «ce urmează a intra în rândul personalului de cult». În urma celor
constatate, Departamentul Cultelor a atras atenţia conducerii arhiepiscopului Clujului.
Aceasta din urmă a recunoscut şi s-a angajat că va respecta cadrul legal. Vă vine datoria
de a veghea la aplicarea strictă a prevederilor legale privind atât intrarea în cler, cât şi
numirea, promovarea şi transferarea personalului de cult”.
În august 1983 primeşte în atribuţiune şi judeţul Bistriţa Năsăud. Într-o fişă
personală din 22 decembrie 1983 a Securităţii Maramureş se spunea: „Încă din perioada
când funcţiona ca muzeograf este folosit de organele noastre în calitate de sursă
informativă cu aprobare, situaţie în care s-a dovedit util şi sincer, conştiincios în
realizarea sarcinilor trasate. Prin sus-numitul s-a reuşit anihilarea unor activităţi mistico-
religioase, în special la cultele neoprotestante care nu se încadrau în prevederile
statutare, iar la restul cultelor şi-a adus contribuţia prin temperarea unor stări de spirit
negative create de anumiţi deservenţi. Nu avem nici un fel de semnalări din care să
rezulte că s-ar preta la acte de corupţie, având o atitudine loială faţă de orânduirea
noastră de stat, astfel că şi în viitor considerăm că corespunde funcţiei pe care o are şi se
va putea conlucra eficient cu susnumitul în cauzele care se vor ivi” 200 .
Niţă Pascu, n. 14 aprilie 1928, Bucureşti. Studii: Şcoala primară de băieţi nr. 19
din Bucureşti (1935-1941), Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1958-1961), Institutul
Pedagogic din Bucureşti (1961-1964), Facultatea de Istorie-Geografie şi Institutul
199 Ibidem.
72
Pedagogic din Bucureşti (1961-1964). Profesia de bază: profesor de Istorie-Geografie.

Membru PCR din 1946. Activitate şi funcţii: pictor ajutor la Secţia decoruri a Teatrului
Naţional Bucureşti (1942-aprilie 1944), ajutor de magazioner la Fabrica de conserve
„Speranţa” din Bucureşti-Ghidigeni (1945-1949), în iunie 1949 a fost scos din producţie
şi numit referent şef la Secţia Artă şi Cultură de pe lângă
Comitetul Provizoriu al plasei Criveşti-Tutova (1949-
1950); referent şef la Corpul de Îndrumare şi Control din
Ministerul Artelor (1950), ulterior transformat în
Comitetul pentru Aşezămintele Culturale, unde a ocupat
postul de subinspector (1950); satisfacerea stagiului militar
la Centrul de Instrucţie nr. 6 MAI (1950-1951) şi la
redacţia ziarului de armă din cadrul Comandamentului
Trupelor de Securitate, ca şef la resortul documentar şi
cultural, cu gradul de caporal (1951-1952); redactor şef
(1953), îndrumător cultural (1954-1957), apoi şef Birou
secretariat la Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale
din Ministerul Învăţământului şi Culturii (1957-1962), şef
Birou contabilitate în aceeaşi instituţie (1962-1965) 201 .
Se pare că Niţă Pascu avea şi o oarecare activitate de ilegalist, deoarece potrivit
dosarului de cadre, în 1942 ar fi fost în ancheta de Siguranţa Statului „pentru desenarea
însemnelor secera şi ciocanul şi steaua roşie”. Pe perioada pregătirii sale la Şcoala medie
a suferit „o puternică infecţie a ochilor, în urma căreia are vederea mult slăbită şi l-a
oprit să-şi continue studiile”. În noiembrie 1961, era propus în funcţia de director la
Complexul Peleş Sinaia. La locul de muncă a fost membru al BOB şi în Comitetul de
partid pe instituţie. În activitatea politică, Niţă a fost lector la cursurile sindicale de la
Ghidigeni, responsabil cu agitaţia şi propaganda în BOB din Sfatul Popular al Plasei
Criveşti, agitator în colectivul de agitaţie al Plasei PMR Criveşti şi conducător de lecţii
politice în armată 202 .
La 4 august 1965 este recrutat în Departamentul Cultelor în calitate de
împuternicit pe regiunea Bucureşti. Dintr-un referat de verificare, din ianuarie 1968,
reiese că Niţă „a reuşit să se identifice cu principalele probleme ale muncii cu cultele din
oraşul şi regiunea Bucureşti, având până în prezent rezultate bune. Acordă multă atenţie
instrucţiunilor date de organele noastre de control şi conducerea Departamentului fapt
care a făcut ca îndrumările atente care au fost date de acesta organelor din cadrul
conducerii cultelor să-i întărească autoritatea. Tov. Pascu dovedeşte interes faţă de
sarcinile ce le are, ataşament faţă de instituţie, iniţiativă în rezolvarea unor probleme
care fac obiectul aplicării politicii generale a statului în rândul cultelor religioase.
Colaborarea cu organele locale de partid şi de stat se desfăşoară în bune condiţiuni,
fiind apreciat pentru obiectivitatea, tactul şi seriozitatea cu care rezolvă problemele de
serviciu. […] Unele deficienţe pe care le are, ca: timiditate şi o oarecare doză de
rigiditate, afectează uneori asupra metodelor sale de muncă; fiind totuşi un om calm,
201 Ibidem, vol. 2, ff. 65-66; ASSC, dosar personal Niţă Pascu, f. nepag.
202 Ibidem.
73
aceste inconveniente pot dispărea dacă tov. Niţă Pascu va da o mai mare atenţie stilului
său de muncă” 203 .
În anul 1971, Niţă este semnalat cu „putere de muncă şi de sesizare a
fenomenelor de culte, pe care le studiază şi informează la vreme departamentul. […] Se
fereşte însă a da în suficientă măsură îndrumări colaboratoarei sale pentru a nu se ivi
inconveniente. Din acest motiv nu-i controlează decât în mică măsură activitatea şi nu-i
face observaţii asupra lucrărilor pe care aceasta le trimite la departament. Planurile de
muncă, rapoartele de activitate şi informările sunt de bună calitate, bazate pe studiu
aprofundat şi obiectiv. Asupra problemelor mai deosebite informează sau consultă
direct pe tov. preşedinte şi tov. vicepreşedinte. Având în vedere că în Capitală îşi are
sediul un număr important de culte şi unităţi de învăţământ teologic, legătura cu aceasta,
cu toate dificultăţile, a fost bună. Mai puţin a ţinut legătura cu organele de partid pe
sectoare. Ţine însă o bună legătură cu conducerea consiliului popular municipal
Bucureşti cu care se consultă şi pe care îl informează cu aspectele constatate pe teren,
privind activitatea cultelor” 204 .
În anul 1974, se pare că Niţă s-a implicat mai mult în activitatea
departamentului de la nivel central, conform aprecierii: „S-a încadrat mai mult în
activitatea generală a departamentului, participând la toate acţiunile profesionale
(şedinţe ale biroului executiv, ale Consiliului de conducere etc.), precum şi la cele social-
politice, mai ales după alegerea sa în Biroul organizaţiei de bază. De asemenea, s-a
străduit să păstreze contacte strânse şi să colaboreze activ cu o serie de factori de la
nivelul municipiului şi sectoarelor în rezolvarea unor probleme mai dificile, cum a fost
de exemplu cazul pretinsului episcop stilist Oţa Evloghie, al casei de rugăciuni
penticostală din strada Sebastian etc., dovedind tact şi perseverenţă în soluţionarea
acestora. Păstrează o strânsă legătură şi cu conducerile de culte, cu personalul din
subordinea lor, cărora le aduce la cunoştinţă constatările privitoare la unele abateri de la
reglementările în vigoare privind desfăşurarea activităţii religioase, le prezintă
consecinţele la care se expun în cazul neintrării în legalitate. […] Pe linie obştească, în
afara faptului că este membru al Biroului organizaţiei de bază, îndeplineşte şi munca de
comandant de grupă la gărzile patriotice şi depune o susţinută activitate în legătură cu
popularizarea cadrului legal în care cultele trebuie să-şi desfăşoare activitatea prin
expunerile ce le face la solicitarea organelor de partid şi de stat, a conducerilor
diferitelor instituţii din capitală”. Faţă de activitatea din anul 1976, Niţă era apreciat
pentru implicarea în actul decizional al cultelor şi al funcţionării lor: „O atenţie specială
a acordat-o activităţii forurilor de conducere ale cultelor, participând aproape cu
regularitate la şedinţele acestora, ceea ce i-a oferit posibilitatea de a semnala la vreme
unele tendinţe şi manifestări, starea de spirit în legătură cu unele măsuri întreprinse de
Departamentul Cultelor şi alte organe de stat împotriva unor elemente anarhice şi
dizidente cum au fost cele din cadrul cultului baptist, venind adesea şi cu propuneri
corespunzătoare. A participat, de asemenea, la conferinţele de orientare ale preoţilor şi
pastorilor, aducându-şi contribuţia la clarificarea problemelor puse în discuţie.
Supravegherea diferitelor servicii religioase a făcut-o mai ales cu prilejul sărbătorilor de
203 Ibidem.
204 Ibidem.
74
anul nou, bobotează, paşte şi crăciun, reuşind într-o mai mică măsură să se ocupe de
supravegherea şi a altor servicii religioase. Motivaţia o constituie volumul mare de
sarcini speciale ce i-au fost date spre rezolvare de conducerea departamentului şi a
direcţiei” 205 .
Despre relaţia cu Securitatea aflăm dintr-o notă din 23 decembrie 1983 a
Inspectoratului municipiului Bucureşti: „De la preluarea funcţiei, tovarăşul a manifestat
preocupare pentru rezolvarea sarcinilor multiple şi dificile care au apărut la nivelul
Capitalei, dând dovadă de orientare politică, o bună cunoaştere a problemelor de culte,
seriozitate şi tact profesional. Pe parcurs, Niţă Pascu a ţinut o legătură strânsă cu
organele Ministerului de Interne, informând operativ despre stările negative din mediul
cultelor şi sectelor care puteau genera activităţi ostile. La indicaţiile noastre a acţionat
într-o serie de situaţii pentru prevenirea unor activităţi turbulente din partea anumitor
deservenţi şi laici pentru influenţarea lor pozitivă. De asemenea, ne-a sprijinit şi în
acţiunile întreprinse pentru îndepărtarea sau limitarea pătrunderii de persoane cu
antecedente politice sau penale în conducerea unor culte. Prin modul corect şi
competent în care a rezolvat problemele şi-a atras încrederea persoanelor din mediul
cultic fapt ce i-a permis să fie continuu informat despre diverse situaţii şi să poată
acţiona în timp util. În ultima vreme aportul său a fost mai scăzut datorită faptului că,
conducerea Departamentului Cultelor i-a limitat unele prerogative, îngrădindu-i
totodată dreptul de a coopera cu organele Ministerului de Interne” 206 .
Opriţoiu Petre, n. 1 martie 1928, Filiaşi, jud. Dolj. Profesia: lăcătuş mecanic.
Inspector de culte pe jud. Gorj 207 .
Este arătat de Securitate că întreţine legături cu protopopul Neofit Stănciulescu
de la Tg. Jiu, „cu care se vizitează în familie şi prin intermediul căruia ar primi diferite
cadouri sau sume de bani. Este comentat negativ de preoţii cultului ortodox, pentru
faptul că s-a angajat în primirea unor sume de bani şi cadouri în schimbul obţinerii de
parohii care aduc venituri superioare” 208 .
Pârneci Constantin, n. 2 noiembrie 1934, com. Livezile, jud. Mehedinţi.

Studii: Şcoala tehnică sanitară, Institutul pedagogic de trei ani, Facultatea de Filologie
din Timişoara (1962-1965), obţinând diploma de licenţă la facultatea similară din Cluj
(1972). Profesia de bază: profesor de Limba şi literatura română. Membru PCR din martie
1969. Activitate şi funcţii: tehnician medical (1954-1962), profesor suplinitor la o şcoală
generală din jud. Timiş (1965-1967), director şi profesor la Şcoala generală din satul
Măru, com. Zăvoi, jud. Caraş-Severin (1967-1974), apoi profesor, locţiitor al
secretarului Comitetului comunal PCR şi director al căminului cultural din com. Zăvoi
(1974-1975). În mai 1975 este recrutat în corpul inspectorilor teritoriali de culte pentru
205 Ibidem.
207 Ibidem, vol. 8, f. 69.
208 Ibidem, vol. 2, f. 71; vol. 9, f. 31.
75
judeţul Caraş-Severin de către inspectorul central George Cârstoiu, în prezenţa

inspectorului Petre Opriţoiu de la Gorj 209 .
În privinţa colaborării cu organele Ministerului de Interne, într-o fişă personală
din decembrie 1983 a Securităţii Caraş-Severin se arăta: „Inspectorul colaborează cu
organele de securitate, însă datele ce ne sunt puse la dispoziţie de către acesta sunt
furnizate în majoritatea cazurilor cu multă întârziere. Manifestă receptivitate la unele
indicaţii ale organelor de securitate, în cazul luării unor măsuri, însă în elaborarea unor
decizii, cât şi în contactul direct cu reprezentanţii cultelor sau chiar masa de credincioşi,
are o atitudine şovăitoare, nesigură, chiar dă impresia că-i este teamă sau că este
compromis. Deţinem date că a fost reclamat de membri ai cultului penticostal la
Comitetul Judeţean al PCR Caraş-Severin, pentru faptul că şi-ar fi însuşit de la unii
credincioşi penticostali ţigani, 2 ducaţi din aur, pentru a le permite acestora întruniri
într-o casă de neautorizată.
[…] Cu privire la aspectele acestea am deţinut şi noi date, ce au fost raportate la
Comitetul Judeţean al PCR la timpul potrivit. Despre activitatea ce o desfăşoară,
menţionăm că în afara zilei de luni a săptămânii, când are audienţe şi este prezent la
birou, în restul zilelor lipseşte, iar lucrările şi rapoartele le întocmeşte la domiciliu,
motivând că biroul respectiv nu-i oferă condiţii de lucru” 210 . În concluzie, Securitatea
propunea să fie exclus din corpul inspectorilor de culte.
Popa Ion, n. 30 august 1932, în com. Muntenii de
Jos, jud. Vaslui. Studii: Şcoala generală din satul Mânjeşti
(1932-1940), Şcoala de ofiţeri MAI Radna (1948-1950),
Liceul teoretic, curs seral (1959-1963). Membru PCR din
1945. Profesia de bază: muncitor ceferist. Activitate şi funcţii:
muncitor necalificat la CFR Triaj Braşov (1945-1947),
satisfacerea stagiului militar la Securitate, Centrul de
Instrucţie Dej (1948), şef Serviciu Contrainformaţii la UM
0975 Iaşi (1951-1956), declarat „inapt” de către Comisia
medicală şi scos din cadrele active ale Securităţii, apoi numit
şef serviciu administrativ IGO Vaslui (1956-1958), şef Stat
Major ALA (1958-1964), şef Secţie Cadre la Consiliul
popular raional, apoi judeţean Vaslui (1954-1968). Distincţii:
„Meritul Militar clasa I”, „Muncii”, „În încheierea colectivizării agriculturii” şi „A XX-a
aniversare a eliberării patriei”. Mai mulţi ani a fost şeful BOB pe Sfatul popular al
raionului/judeţului Vaslui 211 . De la 1 aprilie 1968 este împuternicit de culte pe Vaslui.
La 1 martie 1971 este promovat de la treapta de inspector teritorial judeţean la cea de
inspector principal teritorial judeţean.
Popa Ion era apreciat de superiorii săi din departament, potrivit caracterizării
activităţii sale: „Şi în anul 1975, tov. Popa Ion a dovedit că este un inspector disciplinat
şi perseverent în îndeplinirea sarcinilor profesionale ce i-au revenit. În scopul
cunoaşterii activităţii cultelor, a efectuat un număr apreciabil de zile pe teren, reuşind să
209 Ibidem, vol. 2, ff. 92-92v.

210 Ibidem, vol. 9, f. 167.
211 Ibidem, vol. 11, ff. 145-145v.
76
cuprindă marea majoritate a localităţilor şi unităţilor de cult din judeţ. O atenţie

însemnată a acordat-o supravegherii comunităţilor neoprotestante. Pe această bază a
întocmit şi trimis la departament un număr însemnat de informări. Ele se referă cu
precădere la conferinţe de orientare, manifestări religioase prilejuite de sărbătorile
crăciunului, anul nou, bobotează şi paşte, hramuri, sfinţiri şi resfinţiri de biserici etc. la
care de obicei sunt antrenate mase mari de credincioşi. Din informările respective se
desprinde puterea de sintetizare a celor mai interesante aspecte şi bună orientare în
rezolvarea problemelor ce s-au ivit. Asupra faptului că nu a întocmit şi lucrări de sinteză
bazate pe un studiu mai îndelungat, că, uneori, în deplasările pe teren nu s-au ocupat de
supravegherea activităţii tuturor cultelor şi a grupărilor religioase anarhice şi interzise, i
s-a atras atenţia, făcându-i-se şi recomandările necesare faţă de care tovarăşul Popa a
dovedit receptivitatea. În munca de birou, după cum rezultă din rapoartele inspectorilor
centrali, este ordonat, având o evidenţă a actelor cu caracter normativ privind activitatea
cultelor, a ordinelor şi dispoziţiilor departamentului, a situaţiei cultelor din judeţ şi a
propriei sale activităţi. Păstrează o strânsă legătură cu organele de partid şi de stat pe
care le informează asupra principalelor probleme de culte-motiv pentru care este bine
apreciat” 212 .
Pruteanu Alecsandru, n. 2 ianuarie 1936, com.
Mânzăleşti, jud. Buzău. Studii: Şcoala generală din
Beceni, jud. Buzău (1951), Seminarul teologic din Buzău
(1951-1955), Institutul teologic ortodox din Bucureşti
(1955-1959), diferenţă la liceul teoretic „Mihai
Eminescu” din Buzău (1963-1966), Facultatea de Istorie
şi Filologie din Iaşi (curs fără frecvenţă, 1967-1972).
Membru PCR din 1968. Profesia de bază: învăţător.
Activitate şi funcţii: învăţător suplinitor la Şcoala generală
din satul Beşlii, com. Mânzăleşti (1959-1960), profesor
suplinitor de istorie la Şcoala generală din Mânzăleşti
(1960-1971), apoi din Vintilă Vodă, jud. Buzău (1971-
1972). În activitatea politică, Pruteanu a fost director al
căminului cultural (1960-1961) şi secretar al Comitetului UTC pe comuna Mânzăleşti.
La 1 septembrie 1972 a fost recrutat ca inspector de culte pentru judeţul Buzău.
În fişa personală (4 septembrie 1972) şi pe referatul de încadrare (5 septembrie
1972), la rubrica studii este trecut „liceul de cultură generală+anul IV Fac. Istorie”.
Conform fişei personale întocmită în septembrie 1972 de către Departamentul Cultelor
aflăm că Alecsandru Pruteanu „a fost trimis de către părinţi” la seminar, iar după
absolvirea Institutului teologic „a refuzat să se preoţească”. A fost propus pentru postul
de împuternicit de culte de către Leontin Băciucu, secretar al Comitetului judeţean PCR
şi Gheorghe Bobocea, prim-vicepreşedinte al Comitetului executiv al Consiliului
popular judeţean Buzău.
În mai multe memorii înregistrate la Departamentul Cultelor în perioada
ianuarie-iunie 1978, Pruteanu este caracterizat ca persoana care în judeţul Buzău, pe
linie de culte, „conduce totul. El numeşte, transferă şi recomandă oamenii lui”, fiind
212 ASSC, dosar personal Popa Ion, f. nepag.
77
acuzat de „luare de mită, transferuri, numiri de posturi prin avize favorabile, cu alte
cuvinte Pruteanu taie şi spânzură. S-au fixat preţuri de la 3000-5000 lei pentru
aprobarea de devize. [...] Pruteanu foloseşte cu succes metoda motanului sau a dulăului
din fabulă, că dreptate nu-i pentru căţei”. Era considerat „director, inspector şi episcop”
la Buzău şi autorul propulsării ieromonahului Veniamin Nicolae în postul de arhiereu
vicar al episcopului Antim Anghelescu ameninţat continuu cu pensionarea de către
acelaşi împuternicit. De altfel, un grup de preoţi ortodocşi buzoieni reclamau la
Departamentul Cultelor starea de „haos” de la centrul eparhial de la Buzău datorat
numirilor de consilieri făcute de împuternicitul Pruteanu şi un preot consilier în numele
partidului.
În aprecierile anuale de la Departamentul Cultelor, în cele mai multe cazuri,
Alecsandru Pruteanu a primit calificativul „bine” sau satisfăcător”, mai ales spre
sfârşitul anilor 70. De pildă, pentru anul 1976 se arăta: „În timpul de când lucrează ca
inspector teritorial pentru probleme de culte (peste 4 ani) a reuşit să se familiarizeze cu
această muncă şi să-şi îndeplinească în general, în condiţii corespunzătoare, sarcinile ce
i-au revenit. Pentru cunoaşterea activităţii cultelor şi a problemelor pe care acestea le
ridică a continuat şi în anul 1976 să se deplaseze pe teren un număr însemnat de zile,
cuprinzând majoritatea localităţilor şi unităţilor de cult din cuprinsul judeţului. Unele au
fost vizitate de mai multe ori, în funcţie de problemele pe care le-au ridicat, încât a
reuşit să fie la curent cu manifestările religioase şi să intervină la timp în cazurile de
abatere de la normele legale, să propună măsurile necesare a fi luate, fie de către
organele locale, fie de către departament, după caz. De asemenea, a continuat să se
ocupe de supravegherea activităţii de la centrul eparhial şi seminarul teologic ortodox
din Buzău, informând departamentul asupra constatărilor. Analiza materialelor
întocmite şi înaintate la departament ca şi controalele ce i s-au făcut la judeţ au
evidenţiat însă că, în activitatea tovarăşului Pruteanu au existat şi unele neajunsuri. De
pildă, în unele cazuri planurile de muncă şi rapoartele de activitate au fost trimise la
departament cu întârziere. Uneori, rapoartele de activitate nu erau decât copia planurilor
de muncă din care cauză unele i-au fost restituite pentru a fi refăcute. Deplasându-se pe
teren a întreprins şi unele acţiuni ce depăşeau sfera competenţelor sale aşa cum rezultă
din raportul de activitate pe luna iunie 1976, în sensul că la biserica din comuna Berca-
monument istoric-a luat măsuri împreună cu reprezentanţii Comitetului judeţean pentru
cultură şi educaţie socialistă ca preotul să slujească în altă biserică în timpul cât se fac
lucrări de renovare, în loc ca acest lucru să-l fi discutat cu centrul eparhial. În ce
priveşte audienţele, din relatările sale nu rezultă cine sunt cei care au venit în audienţă,
problemele ridicate şi modul în care au fost rezolvate. O deficienţă gravă în activitatea
sa este faptul că, din lipsă de tact şi de orientare, a avut o asemenea atitudine faţă de cei
doi ierarhi ai bisericii ortodoxe, încât aceştia astăzi refuză să mai lucreze cu el, nu mai au
încredere în el, se plâng împotriva sa. Deşi i s-au făcut repetate recomandări de
îmbunătăţire a acestei situaţii. Tov. Pruteanu nu numai că a continuat acelaşi mod
defectuos de lucru, cu conducerea eparhiei, dar făcând unele cercetări pe care le-a avut
de rezolvat a purtat cu unii preoţi discuţii la adresa ierarhilor privind unele situaţii ale
acestora, care ajungând din nou la urechea ierarhilor, probabil prin preoţii respectivi, au
dus la încordarea şi mai mare a relaţiilor respective. În mai multe rânduri, tov. Pruteanu
78
i s-a atras atenţia asupra faptului că, nerespectând recomandările ce i s-au făcut, nu va
mai putea îndeplini funcţia de inspector”.
Interesant este faptul că Securitatea de la început nu a fost de acord cu
încadrarea lui Pruteanu ca inspector de culte, conform unei fişe personale din 21
decembrie 1983: „Organele noastre au avut obiecţiuni încă de la numirea lui în acest
post, deoarece, are mulţi colegi preoţi, cunoştinţe şi rude apropiate care au lucrat şi
lucrează în acest mediu. Începuse deja mari discuţii nefavorabile la adresa lui din partea
unor preoţi şi laici care îşi exprimau părerile că în nici un caz el nu-şi poate exercita
funcţia în care a fost numit datorită faptului că provine din rândul acestei categorii de
persoane (urma să se facă preot), iar multe probleme ce vor apare, nu vor putea fi
rezolvate de acesta în spiritul dreptăţii şi al adevărului.
[…] În procesul de supraveghere informativă pe care organele noastre îl
desfăşoară asupra unor persoane din cultul ortodox şi neoprotestant, aflate în atenţia
noastră, în informaţiile primite a apărut şi inspectorul Pruteanu Alexandru, ca unul care
nu manifestă spirit partinic, responsabilitate faţă de funcţia care i s-a încredinţat. După
cum era de aşteptat, inspectorul Pruteanu a favorizat pe unii colegi de seminar, azi
preoţi. […] În alte informaţii primite la acest inspectorat este semnalat că a comis unele
abuzuri în exercitarea funcţiei sale, este discreditat în faţa conducerilor unor culte,
comentându-l nefavorabil, afirmându-se că nu poate fi considerat omul de legătură între
biserică şi stat, ci mai degrabă un om de afaceri, necinstit şi imoral. Este semnalat de
sursele noastre că ar fi luat sume de bani de la preoţi, pentru unele transferări şi numiri,
care au avut loc la Centrul eparhial Buzău, că a înlesnit intrarea în Seminarul teologic
Buzău a unor candidaţi, apelează la preoţi (între care şi surse) pentru a-şi rezolva
interese de ordin personal.
[…] Deşi recrudescenţa fenomenului religios este simţită din ce în ce mai mult
pe raza judeţului Buzău, atât din partea cultelor neoprotestante şi a sectelor interzise
prin lege, nu a luat niciodată măsuri ferme pentru preîntâmpinarea unor fenomene
nocive care s-au petrecut, deşi prin calitatea pe care o are o putea face.
[…] Există în tradiţia cultului ortodox (dar la Buzău se exagerează foarte mult
prin venirea episcopului Norocel) de a se face sfinţiri cu participarea unui număr mare
de clerici şi lume multă la aceste festivităţi religioase care de cele mai multe ori s-au ţinut
în perioade nepotrivite (ex. campanii agricole), normal este (aşa cel puţin ne spun
sursele noastre, fiind bine documentate) ca împuternicitul să nu participe la aceste
festivităţi religioase. De ce?, pentru că este obligat să se supună regulilor cultului (să se
închine, să cânte, să se roage etc.) asta fiind o treabă a conducerii eparhiei Buzău.
Prezenţa împuternicitului aici este legată de chestiuni materiale, pentru că după
terminarea slujbei urmează masa şi apoi la fiecare câte un plic cu bani. De aceea este
nelipsit la aceste sfinţiri” 213 .
Totodată, „despre el au fost expediate către diferite organe numeroase scrisori
şi reclamaţii în care sunt sesizate o serie de abuzuri şi comportări necorespunzătoare.
Aşa după cum rezultă şi din scrisoarea adresată Ministerului de Interne. Cu toate acestea
213 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 11, ff. 155-157v.
79
au fost informate şi organele locale de partid şi de stat, propunându-se schimbarea

acestuia din funcţie” 214 .
Pe o rezoluţie din aprilie 1984, generalul Aron Bordea cerea ca Departamentul
Cultelor să fie informat despre atitudinile lui Pruteanu, totodată solicitând informaţii
privind legăturile acestuia cu conducerea instituţiei de care aparţinea 215 .
Savin Ioan, n. 7 ianuarie 1919, com. Secuieni, jud. Bacău. Studii: Liceul
teoretic. Membru PCR din 1947. Este împuternicit de culte din 1950. Într-o fişă
personală din ianuarie 1976, întocmită de Securitatea Bacău, se spunea: „Este un tovarăş
serios, nu este cunoscut cu abateri sau vicii care să-l compromită. Cunoaşte bine
orientările date pe linia Departamentului Cultelor şi le aplică în practică întocmai, fără
părtinire. Dă multă dovadă de corectitudine şi obiectivitate în muncă. Este
colaboratorul nostru, a dat şi dă rezultate bune în muncă, sesizându-ne la timp despre
unele fenomene sau acţiuni ce se ivesc în cadrul cultelor şi sectelor existente pe raza
judeţului. Dovedeşte mult ataşament faţă de organele noastre şi, în afară că ne
informează cu probleme ce ne interesează, ne şi consultă în unele probleme, aşa spre
exemplu când a ales candidaţii pentru alegeri în comitetele AZS, a evangheliştilor şi a
altora, în aprobările care se dau de înfiinţarea unor case de rugăciuni, cu privire la unele
persoane din cler care urmează să urce în ierarhia cultelor respective şi asupra altor
probleme. Ia măsuri fie la sesizarea noastră sau din proprie iniţiativă asupra elementelor
care încalcă legea cultelor sau depăşesc normele legale. Apreciem că este un tovarăş
orientat în funcţia pe care o îndeplineşte şi credem că şi în viitor se va achita de sarcinile
ce le are, atât pe linia cultelor, cât şi în colaborarea cu organele noastre” 216 .
Ţeperdel Mihai, n. 10 iulie 1931, sat Butin, com.
Gătaia, jud. Timiş. Studii: Şcoala primară din Butin (1938-
1942), Liceul teoretic nr. 2 din Timişoara (1942-1950).
Profesia de bază: învăţător. Membru UTC din 1948 şi PCR
din 1953. Activitate şi funcţii: învăţător suplinitor la Şcoala
din Jamu Mare (1950), apoi profesor de Ştiinţele naturii în
satul Clopodia, din aceeaşi comună, jud. Timiş (1950-1951),
satisfacerea stagiului militar la UM 03236 MFA din
Slobozia, jud. Ialomiţa, îndeplinind „munca de responsabil
cu lichidarea analfabetismului” (1951-1954), apoi
îndrumător al bibliotecilor din cadrul Secţiei culturale de la
Sfatul regional Banat (1954-1955). Distincţii: medalia „A
XX-a aniversare a RPR”. La 22 iunie 1955 a fost recrutat în
corpul inspectorilor teritoriali de culte, pentru regiunea
Banat, mai întâi ca împuternicit secretar, apoi ca împuternicit regional, după pensionare
lui Popescu Sever.
Într-un referat din 1954, întocmit în vederea încadrării la Sfatul regional Banat,
Ţeperdel este descris ca „un element tânăr, om cu multă dragoste de muncă. Promite a
214 Ibidem, f. 151.

215 Ibidem, f. 150.
216 Ibidem, vol. 9, ff. 171-171v.
80
fi un bun cadru cultural, având şi o pregătire de cultură generală corespunzătoare. Este

energic, plin de elan şi cu perspective frumoase de dezvoltare. Este ataşat partidului
nostru, pentru care se străduieşte să dea tot ce puterea şi capacitatea îl ajută”. Iar într-o
fişă de cadre Ţeperdel era arătat că în funcţia de îndrumător „a dovedit principialitate şi
intransigenţă” 217 .
La şase luni de la angajarea ca împuternicit, într-o caracterizare a a
responsabililor din centrala ministerului, se spunea despre Ţeperdel: „A reuşit a
cunoaşte problemele de culte şi a da o rezolvare justă, pe linia politică trasată de
Minister. Tov. a fost primit în rândurile membrilor de partid. Este înscris şi participă
regulat la seminariile formei de învăţământ, Istoria PCUS, anul I, unde participă la
discuţii. Tov. nu citeşte cu regularitate presa de partid. Din punct de vedere profesional
tov. îşi îndeplineşte sarcinile în bune condiţiuni. Lucrările date spre executare le face la
termenul fixat, dovedind din zi în zi o cât mai bună executare. În lipsa împuternicitului
regional, în cazuri urgente, ia legătura cu conducerile locale ale cultelor şi cu organele
locale, iar în rezolvarea problemelor dovedeşte orientare. Are putere de muncă, spirit de
iniţiativă şi dovedeşte şi vigilenţă în munca sa. Studiază instrucţiunile, legea cultelor şi
statutele, pentru a fi în măsură să poată rezolva singur unele probleme. Lucrările le
rezolvă cu multă atenţie, nu urmăreşte însă şi trimiterea lor la timp. Este conştiincios,
respectă orele de birou, fiind un ajutor preţios în munca împuternicitului regional.
Urmăreşte rezolvarea problemelor de către împuterniciţii raionali, sesizează lipsurile din
lucrări, luând măsurile de observare şi îndreptare a lucrării, comunicând împuternicitului
regional măsurile luate. Ca o lipsă constatată până acum este aceea că este prea grăbit în
studierea instrucţiunilor, cât şi a lucrărilor împuterniciţilor, fapt ce duce fie la
interpretarea greşită, fie la lipsa de sesizare a unor lipsuri. De asemenea, tov. fiind
operativ în executarea lucrărilor (scrierea lor la maşină), nu le rezolvă din timp, lăsând să
se aglomereze fapt ce duce la întârzierea unor lucrări cu termen fix. În general, munca
împuternicitului ajutor este în creştere şi în ajutorul împuternicitului regional şi a celor
raionali. Nu refuză sarcini, îşi recunoaşte greşelile, nu rezolvă probleme în care nu este
bine orientat. Este apreciat şi de către organele locale cu care noi colaborăm” 218 .
Într-un referat de verificare din 4 martie 1968, despre Ţeperdel se spunea:
„Având un nivel de cunoştinţe profesionale şi ideologice destul de avansat, tov.
Ţeperdel Mihai, se descurcă uşor în punerea de acord a nevoilor religioase cu realitatea
istorică şi politică de stat în problema de culte, acordând destulă atenţie cunoaşterii
noutăţilor izvorâte din activitatea acestui fenomen. Pătruns de dorinţa de a cunoaşte
toate problemele şi din grija de a executa cu punctualitate lucrările, este câteodată
nervos, nervozitate care în câteva rânduri l-a pus în conflict cu Mitropolia Banatului,
creând unele nemulţumiri şi Episcopiei Aradului. Aceste inconveniente ale tov.
Ţeperdel Mihai sunt uşor de remediat, deoarece el are voinţă şi poate să se schimbe”,
propunându-se astfel păstrarea lui în funcţie 219 .
Ţeperdel era considerat un funcţionar cu o bună prestanţă, potrivit aprecierii
din 1973: „Lucrând de mai mulţi ani în cadrul departamentului a reuşit să acumuleze o
217 Ibidem, vol. 4, f. 18.

218 ASSC, dosar personal Ţeperdel Mihai, f. nepag.
219 Ibidem.
81
bogată experienţă. Aceasta îmbinată cu preocuparea pentru ridicarea continuă a

nivelului de pregătire politică şi profesională au făcut ca în anul 1973 să îşi îndeplinească
în mod corespunzător sarcinile de serviciu ce i-au revenit. Având un stagiu mare în
specialitate el a reuşit să sesizeze cu uşurinţă diferitele tendinţe şi manifestări din
activitatea cultelor menite să ducă la intensificarea vieţii religioase despre care a
informat cu operativitate, atât departamentul, cât şi organele locale competente pentru
luarea de măsuri. O atenţie deosebită a acordat-o pregătirii şi desfăşurării conferinţelor
de orientare a personalului de cult, precum şi supravegherii serviciilor religioase
ocazionate de sărbătorirea unor hramuri, sfinţiri şi resfinţiri de biserici, catehizări şi
mirungeri, botezuri etc., s-a preocupat mai puţin însă de activitatea cultelor: evanghelic
CA, evanghelic SP, mozaic, AZS şi CDE despre care informările sunt într-un număr
destul de mic. La fel şi despre grupările religioase interzise şi anarhice pentru care i s-a
atras atenţia la timpul potrivit, ceea ce a fost luat în seamă de tovarăşul Ţeperdel. Pentru
modestia, spiritul de iniţiativă, disciplină, conştiinciozitate şi perseverenţa de care a dat
dovadă în îndeplinirea sarcinilor el se bucură de bună apreciere din partea organelor de
partid şi de stat judeţene. De asemenea, se bucură de stimă şi respect şi în faţa
conducerilor de culte şi a personalului clerical”.
Într-o altă caracterizare a activităţii sale, de data aceasta întocmită de Securitatea
Timiş în decembrie 1983, despre Ţeperdel se arăta: „Cunoaşte bine problemele cultelor.
Până în prezent a rezolvat bine sarcinile în această problemă. Este un bun colaborator al
organelor noastre, ne consultă în toate problemele, ia măsuri corespunzătoare, legale,
organizându-se cu ajutorul său unele măsuri de prevenire. Ne informează de toate
problemele cunoscute de interes pentru organele de securitate” 220 . În consecinţă,
Securitatea propunea păstrarea lui pe postul de împuternicit pentru Timiş.
Vâlcu Dumitru, n. 20 iunie 1931, com. Boloteşti, jud. Vrancea. Profesia: activist
de partid. În 1983 era inspector la Galaţi. Într-un tabel întocmit de Securitate cu
„împuterniciţii cu probleme la etica şi morala socialista”, Vâlcu este arătat că „se ocupă
cu luarea de mită de la diverşi preoţi ortodocşi, în schimbul transferării lor în alte
localităţi sau promovării altora în funcţii” 221 .
Alţi inspectori din 1983 pentru care nu avem date biografice sunt: Simo
Sandor, n. 1944, Odorheiu Secuiesc, profesor, inspector la Covasna; Tanko Arpad, n.
1927, com. Morăreni, jud. Harghita, învăţător, inspector la Mureş; Gheorghe Marin, n.
1940, com. Baldovineşti, jud. Olt, profesor, inspector la Olt; Iura Dumitru, n. 1944,
com. Năneşti, jud. Maramureş, profesor, inspector la Satu Mare; Achim Simion, n.
1939, com. Romiţa, jud. Sălaj, învăţător, inspector la Sălaj. Galan Valerian, n. 1926,
Suceava, învăţător, inspector la Suceava. Căprăroiu Mihai, n. 1921, Filiaşi, jud. Dolj,
ofiţer, inspector la Tulcea 222 .
221 Ibidem, vol. 9, ff. 31, 201.
222 Ibidem, vol. 8, ff. 69-72.
82
Nicolae IONIŢĂ
Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale

de Securitate din anii `60 (II)
Records of the Leaders
of the Securitate Regional Divisions in the 1960’s
The early 1960’s marked the end of the selection process of the Securitate
leaders that had begun in 1948. The last „veterans” selected from among the party
activists appointed by the central and regional bodies of the Securitate were
replaced with officers trained exclusively according to the rules of the repressive
apparatus.
The present paper displays the biographies of the leaders of the regional
Securitate divisions, appointed between 1961 and 1967. Some of those officers held
high positions in the hierarchy of the repressive bodies in Romania until the end of
the communist regime (the names of Nicole Plesita and Emil Macri should be
mentioned) while others were gradually removed from the system.
Our work focuses on the mechanisms of recruitment and promotion of the
Securitate leaders in the first 20 years of existence of that institution. Besides, the
paper shows the degree to which the objectives of the staff policy set and adhered to
since the establishment of the repressive bodies in Romania after 1948 were met.
Etichete: Securitate, direcţie regională, promovare, comandant,

politică de cadre
Keywords: Securitate, regional division, promotion, leader,
staff policy
Gheorghe N. Grigore (n. 18 august 1928, în Bucureşti, fiul unui mecanic,

naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul de pregătire în munca de Securitate din
U.R.S.S., cu durata de un an, profesia de bază – strungar), şef al Direcţiei Regionale de
Securitate Hunedoara în perioada 1962 – 1968.
Gheorghe Grigore a absolvit şapte clase primare în 1942 şi s-a angajat ucenic la
Întreprinderea „Olimpul” din Bucureşti, urmând concomitent cursurile şcolii
profesionale de ucenici, până în 1946. Ulterior, calificându-se în meseria de strungar, a
continuat să lucreze în cadrul aceleiaşi întreprinderi. În acelaşi timp, s-a apropiat de
structurile politice afiliate noului regim, în 1945 fiind primit în U.T.C., iar apoi în
P.C.R., din septembrie 1947. Date fiind originea socială şi profesia sa, a fost relativ
Nicolae Ioniţă
rapid remarcat şi scos „din producţie” pentru a fi trimis, de la 1 iulie 1949, să urmeze
cursurile Şcolii medii de partid, cu durata de 3 luni 1 .
După absolvirea cursului mai sus menţionat, Gheorghe Grigore nu şi-a
continuat cariera de activist de partid, ci a fost trecut direct în prima linie a luptei
împotriva „duşmanilor de clasă” şi angajat în D.G.S.P., de la 17 noiembrie 1949, cu
gradul de sergent major, fiind repartizat ca funcţionar operativ la Direcţia I Informaţii
Interne din Aparatul Central al Securităţii 2 . Aici, Gh. Grigore se face remarcat de la bun
început prin „interesul deosebit” arătat pentru „însuşirea problemelor de Securitate”,
„perseverenţa manifestată în îndeplinirea sarcinilor profesionale”, precum şi „rezultatele
pozitive” obţinute, fapt pentru care a fost primit în corpul ofiţerilor, din 1950, cu gradul
de sublocotenent, şi promovat în funcţii de conducere de mai mică importanţă, precum
cea de locţiitor şef birou în cadrul Serviciului 3 „Partide Burgheze şi Organizaţii
Naţionaliste Ilegale din Rândul Minorităţilor Naţionale” din Direcţia a III-a Informaţii
Interne 3 . Cu toată importanţa redusă a funcţiilor deţinute iniţial, din 1954 apar primele
semne ale faptului că ofiţerul era avut în vedere pentru promovarea în eşaloanele de
vârf ale ierarhiei, fiind încadrat, în cursul aceluiaşi an, locţiitor al şefului unui serviciu
operativ din cadrul Direcţiei a III-a, avansat locotenent major la „excepţional”, iar, din
noiembrie – trimis pentru a urma cursul de pregătire în „munca informativă” din
U.R.S.S 4 .
După întoarcerea de la Moscova, în februarie 1956, Gh. Grigore a fost
reîncadrat ca locţiitor al şefului Serviciului 3 Manifeste din Direcţia a III-a,
încredinţându-i-se conducerea efectivă a unităţii. Pe parcursul a aproape trei ani, s-a
remarcat prin „buna sa pregătire în munca profesională”, care îl ajuta „să se orienteze
just în rezolvarea problemelor”, precum şi prin „îndrumările competente” acordate
subalternilor în diverse lucrări, ofiţerul participând personal la soluţionarea
„problemelor de muncă”. Calităţile sale personale ar fi contribuit semnificativ la
„imprimarea unui ritm mai ofensiv împotriva elementelor contrarevoluţionare” în
activitatea serviciului şi l-ar fi ajutat să câştige respectul subalternilor 5 , fiind totodată
apreciat de conducerea ministerului drept „un ofiţer serios, competent şi cu autoritate
faţă de subalterni”, cu perspective de promovare pentru viitor 6 . Din toate aceste
1 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7370, dosar nr. 31, nenumerotat: Referat de cadre, f.d.,
semnat de mr. Grigore Rovenţa, şeful Serviciului 1 din Direcţia Cadre M.A.I., cpt. Vasile
Achimescu, şef birou şi lt. maj. Constantin David, anexat ordinului M.A.I. nr. 2408/01.07.1959.
2 Idem, inv. nr. 7347, dosar nr. 2, ff. 86 – 87: Deciziile Directorului General al Securităţii
Poporului nr. 13300 şi 13310/17.11.1949.

3 Vezi idem, inv. nr. 7370, dosar nr. 31, nenumerotat: Referat de cadre…, anexat ordinului
M.A.I. nr. 2408/01.07.1959 şi idem, inv. nr. 7358, dosar nr. 31, nenumerotat: Ordinul M.S.S. nr.
448/31.03.1953.
4 Referitor la avansarea în grad, vezi idem, inv. nr. 7360, dosar nr. 68, nenumerotat: Ordinul
M.A.I. nr. 3618/15.08.1954.

5 Idem, inv. nr. 7370, dosar nr. 31, nenumerotat: Referat de cadre…, anexat ordinului M.A.I. nr.
2408/01.07.1959.
6 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar G/326, f. 3: Referat de cadre privind activitatea lui
Grigore Gheorghe, din 27.12.1961, alcătuit de Secţia Cadre a C.C. al P.M.R., semnat de Nicolae
Constantin, şef sector în cadrul secţiei, Ionel Gal, instructor şi Gheorghe Titileanu, responsabil
84
Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale de Securitate…
motive, Gh. Grigore este avansat la gradul de căpitan, definitivat în funcţia de şef al
Serviciului 3 din Direcţia a III-a, la 1 iulie 1959 7 şi supus unei atente examinări, pentru a
i se evalua capacitatea de a face faţă unor funcţii de conducere în diferite sectoare
informative. În această logică s-a înscris, cel mai probabil, şi mutarea sa la conducerea
Serviciului „Tineret Studios” din Direcţia de Informaţii Interne M.A.I., în februarie
1961 8 .
Prilejul pentru promovarea căpitanului Grigore l-a reprezentat schimbarea
şefilor de direcţii regionale de Securitate de naţionalitate maghiară, de la sfârşitul anului
1961, când a fost eliberat postul de comandant al Regionalei Hunedoara, ce-i este
atribuit lui Gh. Grigore, de la 1 ianuarie 1962, acesta fiind şi avansat, în prealabil, la
gradul de maior 9 . Noul şef al Regionalei de Securitate Hunedoara a fost şi primul
comandant al unităţii care a reuşit să câştige cu adevărat aprecierea conducerii
ministerului, de la mutarea lui Mihail Kovacs, în 1952. Deşi numit în fruntea unei unităţi
teritoriale confruntate cu o situaţie operativă relativ dificilă, căreia i se adăugau frecvente
abateri disciplinare ale lucrătorilor, Gh. Grigore pare să facă faţă în mod exemplar
tuturor provocărilor de gen în anii care au urmat. Rezultatele obţinute în activitatea
informativă de ofiţerii direcţiei se îmbunătăţesc considerabil, nivelul de disciplină al
acestora marchează o ameliorare, în timp ce sunt promovaţi, la recomandarea şefului
regionalei, lucrători bine apreciaţi de conducerea M.A.I., cu o îndelungată carieră
ulterioară în Securitate, unii dintre ei chiar în Aparatul Central al ministerului 10 . Toate
acestea au reprezentat motive suficiente pentru premierea repetată a lui Gheorghe
Grigore şi avansarea sa în grad de două ori la „excepţional”, în doar cinci ani:
locotenent-colonel, de la 23 august 1964 şi colonel – 30 decembrie 1967 11 . Schimbările
produse la vârful ministerului, după plecarea lui Al. Drăghici, în iulie 1965,
reorganizările din 1967 – 1968, concretizate prin înfiinţarea C.S.S., sporirea pretenţiilor
faţă de nivelul de pregătire profesională şi culturală a lucrătorilor de Securitate şi mai
al colectivului M.A.I. din Grupul de instructori pentru controlul muncii de partid în M.F.A. –
M.A.I.
7 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7370, dosar nr. 31, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr.
2408/01.07.1959.
8 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar G/326, f. 5: Referat de cadre privind activitatea
căpitanului de Securitate Grigore Gheorghe, din 22.12.1961, semnat de şeful Direcţiei Cadre
M.A.I., colonel Ioan Pateşan.
9 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7377, dosar nr. 14, nenumerotat: vezi ordinele M.A.I.
nr. K/3541 şi K/3542 din 01.01.1962.

10 Poate cel mai evident exemplu în acest sens ar fi Ion Emilian Georgescu, promovat succesiv,
în perioada în care Gh. Grigore a deţinut conducerea organelor de Securitate din regiunea, apoi
judeţul Hunedoara, în funcţiile de şef al Serviciului Raional de Securitate Hunedoara
(01.02.1963), locţiitor al şefului Regionalei de Securitate Hunedoara pentru operativ
(01.09.1964), pentru ca, de la 1 decembrie 1967 să fie mutat în Aparatul Central al C.S.S. şi numit
ulterior locţiitor al şefului Direcţiei a II-a Contrasabotaj (01.03.1969). Acesta nu este însă un
exemplu singular, putând fi citate, în acelaşi sens, şi cazurile lui Gheorghe Simon (succesorul lui
Gh. Grigore la conducerea Inspectoratului Judeţean de Securitate Hunedoara), Laurian Rusan,
Florian Baicu ş.a.m.d.
11 Idem, inv. nr. 7381, dosar nr. 17, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 2403/23.08.1964 şi idem,
inv. nr. 7388, dosar nr. 32, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr. 4030/30.12.1967.
85
Nicolae Ioniţă
ales a şefilor acestora nu par să-i afecteze în vreun fel poziţia. Din aceste motive, după
reorganizarea teritorială din 1968, au părut fireşti confirmarea sa la conducerea
Inspectoratului Judeţean de Securitate Hunedoara 12 , dar şi includerea în evidenţa
cadrelor pentru promovarea într-o funcţie de o mai mare importanţă. Aceasta avea să
survină relativ rapid ulterior, în urma controlului efectuat, în cursul anului 1970, asupra
activităţii organelor de filaj şi investigaţii din cadrul Direcţiei a XII-a a Securităţii, ale
cărui rezultate au fost chiar mai proaste decât cele care constituiau nota obişnuită a
acestei unităţi. Consecinţa a fost destituirea a aproape întregii conduceri a direcţiei, în
frunte cu şeful ei, generalul Pius Kovacs, care a fost înlocuit, de la 1 mai 1970, de
colonelul Gheorghe Grigore 13 .
Revenit în Aparatul Central al Securităţii, de data aceasta în poziţia de şef al
unei direcţii operative, Gh. Grigore se bucură de o remarcabilă longevitate în funcţie.
Nici una dintre schimbările ulterioare – de la simple reorganizări şi schimbări de
indicativ sau denumire ale direcţiei, până la reorganizarea întregului aparat de
represiune, prilejuită de fuziunea C.S.S. şi M.A.I., din aprilie 1972, sau de înfiinţarea
Departamentului Securităţii Statului, în 1978 – nu-l afectează cu nimic pe şeful Unităţii
Speciale „F”, cum a fost redenumită direcţia de filaj şi investigaţii din 1973. La fel de
puţin efect asupra carierei ofiţerului au şi înlocuirile succesive ale miniştrilor de Interne
după 1972, schimbarea repetată a întregii garnituri de conducere a Securităţii sau
anchetele interne efectuate după dezertarea generalului Pacepa. Dimpotrivă, Gh.
Grigore pare să se bucure de aprecierea tuturor conducătorilor organelor de represiune
timp de aproape paisprezece ani, fiind evidenţiat cu numeroase ocazii, răsplătit cu prime
substanţiale şi avansat în grad – general-maior, de la 27 decembrie 1972 14 . Pot fi
menţionate, este adevărat, şi incidente precum sancţionarea cu „mustrare scrisă”, în
1976 15 , sau suspiciunile care au planat asupra sa în 1979, când a fost supus unei anchete
pentru a justifica modul în care dobândise unele bunuri cu o valoare apreciabilă 16 , dar,
12 Vezi Fl. Dobre (coord.), Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode, vol. 2 (1967 – 1989),
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2006, pp. 54 – 55: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr.
1550/18.02.1968.
13 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7393, dosar nr. 3, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui
C.S.S. nr. 1407/01.05.1970.

14 Vezi http://www.cnsas.ro/documente/acte_normative/7349_002%20fila%20162-164.pdf,
consultat la data de 14 aprilie 2014.

15 Idem, inv. nr. 7405, dosar nr. 9, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. II/1538/01.06.1976. Conform
ordinului, sancţiunea i-a fost acordată „pentru că a solicitat şefului Inspectoratului Judeţean
Timiş să-i fie procurate unele obiecte de îmbrăcăminte provenite din confiscări pentru fiul său".
16 În contextul anchetelor declanşate după fuga generalului Pacepa din august 1978, au fost
efectuate, la comanda lui Nicolae Ceauşescu, o serie de investigaţii asupra averilor deţinute de
ofiţerii de Securitate, mai ales ale celor din sectorul „informaţii externe” sau cu poziţii de vârf în
cadrul sistemului. În acest context, s-a descoperit faptul că generalul Grigore era fericitul posesor
al unei vile situate în localitatea Bran, cu o valoare estimată de 250 000 de lei, sumă mai mult
decât considerabilă în acea vreme. Cu toate acestea, se pare că, deşi cazul său a fost adus în
atenţia conducerii ministerului, cercetările ulterioare nu au relevat nimic ilegal în modul de
dobândire a imobilului respectiv – vezi idem, fond Documentar, dosar nr. 13154, vol. 13, f. 53:
Tabel nominal cu cadrele de conducere din aparatul de Securitate luate în evidenţă ca posesoare ale unor bunuri
materiale asupra cărora colectivul central de verificare trebuie să-şi spună punctul de vedere
86
în final, toate acestea nu au putut umbri imaginea pozitivă pe care generalul Grigore a
ştiut să şi-o creeze la nivelul conducerii ministerului şi a partidului.
Finalul carierei ofiţerului la conducerea organelor de filaj şi investigaţii ale
Securităţii a intervenit în cursul lunii septembrie 1984, când, în contextul introducerii
principiului „rotirii cadrelor” de conducere, aflate în aceeaşi funcţie pentru mai mult de
doisprezece ani, s-a descoperit faptul că Gheorghe Grigore depăşise cu mult limita
respectivă. Avându-se în vedere şi vârsta sa înaintată, a fost înlocuit la comanda Unităţii
Speciale „F” cu fostul şef al gărzii personale a lui Nicolae Ceauşescu, colonelul Ioan
Băjenaru, şi mutat la conducerea Centrului de Perfecţionare a Cadrelor de Securitate de
la Bran (U.M. 0703), funcţie care tindea deja să devină apanajul foştilor comandanţi din
Securitate înaintea trecerii în rezervă. Acesta a fost cazul şi al lui Gheorghe Grigore,
trecut în retragere şi pensionat după numai doi ani, la 5 decembrie 1986 17 . A decedat, se
pare, în cursul anului 1988, la Bucureşti 18 .
Dumitru Gh. Ionescu (n. 13 iulie 1928, Iaşi, fiul unui cizmar,
naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul de perfecţionare
cu durata de un an din URSS, profesia de bază – lăcătuş), şef al
Direcţiei Regionale de Securitate Iaşi în perioada noiembrie 1967 –
februarie 1968.
Dumitru Ionescu a absolvit patru clase primare la şcoala
„Vasile Lupu” din Iaşi în cursul anului 1939, iar ulterior, „din
cauza situaţiei materiale a părinţilor, care nu era satisfăcătoare”, a
fost nevoit să se angajeze, pentru o scurtă perioadă de timp,
drept „băiat de prăvălie la o mezelărie din Piaţa Halei Iaşi”. Din
toamna aceluiaşi an, se înscrie pentru a-şi completa studiile, absolvind în cele din urmă
şapte clase primare în toamna anului 1942 19 . A rămas acasă până în noiembrie 1943,
când a promovat proba de admitere ca ucenic lăcătuş la Depoul C.F.R. din localitate.
Din martie 1944, a fost evacuat împreună cu restul personalului angajat la Sibiu, de
unde pleacă apoi pentru a se refugia în comuna Lovrin, jud. Timiş – Torontal, localitate
aflată succesiv, în perioada ulterioară, sub ocupaţie maghiară, apoi germană. Din
februarie 1945, s-a întors la Iaşi, unde s-a reangajat pentru a-şi finaliza ucenicia la
Depoul C.F.R. din localitate 20 .
Încă din toamna anului 1944, D. Ionescu se „orientează” corespunzător la noile
realităţi politice şi se înscrie în rândul membrilor U.T.C. fiind apoi rapid selectat pentru
înscrierea în P.C.R., cu toate că nu împlinise nici optsprezece ani, şi admis de la 13
decembrie 1945 21 . Aceasta nu i-a asigurat însă imediat o carieră în structurile politice
17 Vezi idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7431, dosar nr. 18, nenumerotat: Decretul prezidenţial
nr. 222/05.12.1986.
18 Vezi http://www.cnsas.ro/documente/cadrele_securitatii/GRIGORE_GHEORGHE.pdf,
consultat la data de 14 aprilie 2014.

19 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: „Autobiografie”, din 10
iulie 1950.
20 Ibidem: „Autobiografie” din 17.01.1955.
21 Referitor la modul în care s-a desfăşurat înscrierea sa în P.C.R., D. Ionescu relata, într-o
autobiografie din 1950: „În luna noiembrie 1945, am fost propus de către tov. Tolontan Ioan, în
prezent muncitor la Revizia Vagoane C.F.R. Socola, să intru în P.C.R. Deşi nu aveam încă vârsta
87
Nicolae Ioniţă
sau administrative ale regimului, fiind nevoit să-şi continue pregătirea în meseria de
lăcătuş la Depoul C.F.R. Iaşi, pe care o finalizează în cursul lunii noiembrie 1947. A
lucrat ulterior în cadrul aceleiaşi unităţi până în aprilie 1948, când a fost transferat la
Revizia de Vagoane Iaşi. În perioada de ucenicie, era caracterizat drept „un element cu
voinţă de muncă [...], preocupat în mod permanent de însuşirea materiilor predate la
cursuri, iar ulterior de aplicarea lor în practică”, devenit ulterior un „meseriaş [care] a
muncit cu mult elan, fiind apreciat astfel de conducere, cât şi de colectiv”. A ştiut să
probeze şi altfel de calităţi, după cum apreciau plini de admiraţie superiorii săi după
angajarea în Securitate, care-l remarcau pentru că ar fi „dat dovadă de ataşament faţă de
instituţie, descoperind o serie de elemente ce executau diferite lucrări particulare din
materia primă a C.F.R-ului” 22 .
Admiterea timpurie în rândul membrilor P.C.R. a condus şi la participarea lui
Dumitru Ionescu la campaniile desfăşurate ulterior de partid, fiindu-i încredinţată şi
funcţia de responsabil al Organizaţiei de Tineret a P.C.R. de la Revizia de Vagoane, apoi
de la Depoul C.F.R. Iaşi. Rezultatele pe care le-a obţinut în acest domeniu au dezamăgit
însă „datorită faptului că nu avea un nivel politic dezvoltat [şi] nu putea face faţă
sarcinilor încredinţate, nefiind suficient de combativ în faţa lipsurilor ce se manifestau,
iar spiritul [său] critic şi autocritic era scăzut”. Cu toate acestea, era totuşi apreciat
pentru că „prin felul lui cum a muncit, a dovedit a fi ataşat regimului” 23 şi avut în
vedere pentru utilizarea sa în alte sectoare. Ulterior, a fost implicat în organizarea
campaniilor electorale ale P.C.R., desfăşurarea campaniei de însămânţări etc., până când,
remarcându-i-se „vigilenţa” manifestată faţă de „duşmanii clasei muncitoare”, este „scos
din producţie” şi angajat ca funcţionar operativ, de la 25 octombrie 1948, la Direcţia
Regională de Securitate Iaşi, acordându-i-se şi gradul de plutonier major 24 .
După încadrarea în aparatul de Securitate, D. Ionescu este repartizat iniţial la
Biroul 1 din Secţia I Informaţii Interne a Direcţiei Regionale de Securitate Iaşi. A fost
remarcat drept un „element inteligent, care într-un timp relativ scurt a reuşit să
însuşească problemele muncii de Securitate, obţinând unele rezultate mulţumitoare în
activitatea sa”, fiind evidenţiate în mod deosebit „curajul, hotărârea şi spiritul de
sacrificiu” manifestate de noul lucrător de Securitate, care se înfiltrase în rândurile unor
„bandiţi înarmaţi”, „reuşind să-i ducă în eroare şi să fie prinşi de organele noastre” 25 . În
consecinţă, a fost răsplătit iniţial prin „mulţumiri verbale [aduse] în faţa întregului
colectiv”, apoi prin avansarea în gradul de sublocotenent (de la 1 august 1950) 26 .
de 18 ani, am acceptat, explicându-mi-se întrucâtva linia Partidului şi dându-mi seama că acest

Partid luptă pentru interesele clasei muncitoare, din care şi eu făceam parte, am fost de acord cu
cele propuse şi astfel am completat adeziunea” – vezi ibidem, „Autobiografie” din 10 iulie 1950.
22 Vezi ibidem: Referat de cadre din 10.08.1954, semnat de şeful D.R.M.A.I. Iaşi, col. N.V.
Pandelea şi şeful Serviciului Cadre al direcţiei, lt. maj. Gh. Ciobanu.

23 Ibidem: Referat de cadre din 26.10.1953, semnat de şeful Serviciului Cadre D.R.M.A.I. Iaşi, lt.
maj. Gh. Ciobanu şi slt. C. Croitoru.

24 Ibidem: Referat din 20 octombrie 1948, semnat de lt. N. Botezatu din D.R.S. Iaşi. Acesta este
referatul de avizare a angajării lui Dumitru Ionescu, încadrat prin Decizia D.G.S.P. nr.
13110/25.10.1948.
25 Ibidem: Referat de cadre din 10.08.1954...
26 Ibidem: „Fişă personală”, din 12.09.1980.
88
Beneficiază, de asemenea, de o rapidă promovare în funcţie – numit şef de problemă în

cadrul Biroului 1 la scurtă vreme de la angajare, din ianuarie 1951 i se încredinţează
conducerea Biroului 2 din Secţia I Informaţii Interne, pentru ca, în septembrie acelaşi
an, să fie mutat la conducerea Biroului 7 (Contrainformaţii în Miliţie) din D.R.S.S.
Iaşi 27 .
Noua funcţie de conducere deţinută de sublocotenentul Ionescu s-a dovedit a
fi mai mult simbolică, având în vedere faptul că, iniţial, era singurul lucrător al biroului.
Cu toate acestea, s-a remarcat drept „un tov. muncitor, cu multă voinţă şi dragoste de a
munci”, care simţea „din plin răspunderea ce apasă pe umerii săi”, fiind „frământat de
faptul că nu a reuşit să cuprindă în întregime munca” 28 . Cu toate acestea, era criticat
pentru că ar fi manifestat „indisciplină faţă de şefii săi, contrazicându-se cu aceştia în
unele probleme, deşi nu avea dreptate”. De asemenea, i se reproşa că ar „lucra
dezordonat, la întâmplare”, dar şi comportamentul faţă de subalterni, „pe care îi
repezea, fapt ce a făcut să nu fie stimat de aceştia” 29 .
Cu unele rezerve, precum cele amintite mai sus, conducerea Regionalei de
Securitate Iaşi a considerat că ofiţerul putea fi promovat în continuare şi îl numeşte, din
iulie 1952, la comanda Secţiei Raionale de Securitate Tg. Frumos, acesta fiind şi avansat
în grad – locotenent, de la 23 august 1952 30 . De-abia aici, locotenentul Ionescu pare să-
şi arate, încă de la început, adevărata măsură a incompetenţei. Astfel, într-o evaluare
ulterioară, se constata faptul că, sub conducerea sa, organele de Securitate din raionul
Tg. Frumos reuşiseră să fie cotate „printre cele mai slabe” din regiune. Toate
deficienţele înregistrate – de la slaba calitate a agenturii informative până la lipsa de
pregătire şi abaterile lucrătorilor operativi – erau atribuite şefului secţiei, care nu ar fi
reuşit „să antreneze în suficientă măsură colectivul la îndeplinirea sarcinilor, datorită
lipsei de organizare a muncii şi, în special, a lipsei de tact în munca cu subalternii, care
au muncit mai mult de frica comandantului, iar atunci când nu erau controlaţi, cădeau
din abateri în abateri, ce duceau la compromiterea lor ca organe de Securitate” 31 .
Aceste aprecieri la adresa locotenentului Ionescu, aparţinând conducerii
Regionalei de Securitate Iaşi, sunt relativ moderate faţă de cele oferite de fostul său
adjunct la comandă, locotenentul Ovidiu Andronache. Acesta, într-o caracterizare
ulterioară, sublinia slaba pregătire profesională a lui D. Ionescu, ce s-ar fi bazat numai
„pe cunoştinţele vechi, care nu mai corespund aproape deloc cu munca reală de
Securitate care se duce în prezent”. Incompetenţa fostului său şef ar fi fost evidentă
încă dinainte de a fi promovat, dar s-ar fi trecut peste acest aspect „datorită spiritului
«critic» pe care îl avea în şedinţele care se ţineau şi pentru care a fost foarte mult
apreciat de conducerea unităţii [D.R.S. Iaşi – n.m.]”. Locotenentul Andronache acordă
27 Ibidem: Referat de cadre din 10.08.1954... Este vorba de o promovare în funcţie, având în
vedere faptul că acesta este un birou independent în cadrul Regionalei, corespondent Direcţiei a
VII-a din Aparatul Central al D.G.S.S.
28 Ibidem: Proces verbal din 19 iunie 1952, al Comisiei de selecţionare a cadrelor, organizată pe lângă Direcţia
Regională a Securităţii Statului Iaşi.

30 Ibidem: „Fişă personală”, din 12.09.1980. Avansarea în grad a fost efectuată prin Ordinul
M.A.I. nr. 1935/23.08.1952.

89
Nicolae Ioniţă
însă un spaţiu mult mai larg aprecierilor referitoare la modul în care şeful Raionului de
Securitate Tg. Frumos îşi evalua subordonaţii şi receptivităţii sale la „critică”:
„Are spiritul critic foarte dezvoltat, aş putea spune că este chiar mult prea
dezvoltat, însă, în acelaşi timp, cel autocritic este redus la zero. [...] Foarte tendenţios şi
negativist în ceea ce priveşte aprecierea cadrelor din subordine, aceste aprecieri făcându-
le […] cu ură [...], crezând că în felul acesta îşi va consolida poziţia de şef. Îi era foarte
frică că i se va lua locul şi, pentru aceasta, căuta să fie cu «vigilenţa mărită» atunci când
cineva îl critica, pentru ca apoi să ştie ce măsuri să ia asupra sa. [...] Nu are metode de a
stimula oamenii în muncă, tendenţios în aprecierea cadrelor, vânător de greşeli, care nu
face nimic pentru a le preîntâmpina, ştiind doar să facă referate cu propuneri de
sancţionare, după ce, în prealabil, abaterea era săvârşită. [...] Nu primeşte critica, iar acel
care şi-a permis «îndrăzneala» să facă acest lucru este după aceea luat la «ochi»,
persecutându-l sub fel de fel de pretexte, care nu sunt plauzibile, dar care până la urmă
fac să se debaraseze de el, ori prin mutarea respectivului, ori prin scoaterea chiar afară
din Securitate” 32 .
În mod normal, asemenea „performanţe” ar fi asigurat destituirea ofiţerului în
cauză, sau măcar sancţionarea sa. Locotenentului Ionescu i-au adus o promovare. La 15
mai 1953, cu prilejul unei ample reorganizări a aparatului M.S.S., D. Ionescu a fost
mutat la conducerea Secţiei Raionale de Securitate Iaşi (Raionul Central Iaşi), funcţie
echivalentă, teoretic, celei deţinute anterior, dacă nu avem în vedere importanţa mai
mare a acestei unităţi raionale 33 , iar rezultatele acestei mişcări nu s-au lăsat mult
aşteptate. În mai puţin de jumătate de an, conducerea direcţiei regionale îi contempla
„realizările”: reţeaua informativă aflată în legătura subordonaţilor era cu totul
necorespunzătoare, sectoriştii şi ofiţerii operativi de la sediul raionului străluceau prin
abateri şi incompetenţă, în timp ce evidenţa operativă a „elementelor duşmănoase” era
ca şi inexistentă. Cu adevărat remarcabilă putea fi considerată însă situaţia „acţiunilor
informative” ale secţiei raionale – din totalul de trei acţiuni informative deschise, două a
trebuit să fie închise în urma controlului efectuat în 1953, fiind iniţiate în mod inutil 34 .
Locotenentul Ionescu a fost considerat principalul vinovat pentru situaţia
creată, motiv pentru care a fost sancţionat cu „avertisment” de către şeful Regionalei
Iaşi, în cursul unei şedinţe din 15 ianuarie 1954. Ulterior ofiţerul pare să-şi corijeze
greşelile, dar progresele sale rămân neconvingătoare, trebuind să fie din nou pedepsit, la
5 ianuarie 1955, pentru „lipsă de exigenţă în îndeplinirea sarcinilor ce revin funcţiei ce o
are”, colonelul Pandele atrăgându-i atenţia că era ultimul avertisment pe care-l primea
32 Ibidem: Caracterizare privitor pe tov. lt. Ionescu Dumitru, şeful Raionului M.A.I. Iaşi, f.d., alcătuită de lt.
Ovidiu Andronache. Interesant ar fi de ştiut cum a apreciat O. Andronache calităţile fostului său
şef după 1972, când a ajuns din nou să colaboreze îndeaproape cu Dumitru Ionescu – aflat pe
atunci la comanda Inspectoratului Judeţean Iaşi al Ministerului de Interne – după numirea ca şef
al Serviciului 1 Informaţii Interne din cadrul aceleiaşi unităţi.
33 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7358, dosar nr. 61, nenumerotat: Ordinul M.S.S. nr.
986/15.05.1953.
34 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Referat de cadre din
10.08.1954...
90
„să lichideze cu lipsurile ce-l mai caracterizează, în caz contrar se vor lua măsurile
necesare” 35 .
În perioada ulterioară, activitatea ofiţerului pare să cunoască o sensibilă
ameliorare, fiind remarcate, în scurt timp, interesul pe care-l manifesta în „cuprinderea
sarcinilor”, precum şi „măsurile de îndreptare a muncii cu agentura şi evidenţa
operativă” adoptate de acesta. A fost extrem de apreciată atitudinea sa faţă de instruirea
subordonaţilor, aducându-i-se multe elogii pentru că ar „merge cu ei în teren, le arată
cum se munceşte practic, iar la sediu, pe baza unui plan, studiază şi seminarizează
directiva şi ordinele instructive privind munca profesională” 36 . Câţiva ani mai târziu, în
decembrie 1958, Dumitru Ionescu continua să fie evaluat în aceeaşi notă, ajungându-se
până la a fi considerat de lt. col. Cleju, locţiitorul şefului Regionalei Iaşi pentru operativ,
drept un conducător de secţie raională „corespunzător pe deplin funcţiei ce o deţine”,
care „poate fi promovat cu toată încrederea într-o funcţie superioară” 37 . Între
rezultatele efective obţinute de ofiţer în perioada anterioară erau enumerate deschiderea
de acţiuni informative şi operarea de arestări ale unor „deţinători de armament, autori
de manifeste şi scrisori anonime cu conţinut duşmănos, precum şi alte elemente
instigatoare, împotriva cărora au fost luate măsuri” 38 .
Principala problemă a lui D. Ionescu rămânea, însă, tratamentul acordat
subordonaţilor. Astfel, în noiembrie 1955, a fost sancţionat cu „mustrare scrisă” pentru
injuriile aduse unui subofiţer în faţa întregului colectiv al secţiei raionale, conducerea
Regionalei de Securitate Iaşi remarcând, cu acest prilej, faptul că „îi trebuie atrasă în
mod serios atenţia privind atitudinea faţă de subalterni, întrucât şi în alte cazuri a
dovedit că foloseşte un vocabular cam vulgar” 39 . Astfel de abateri puteau fi trecute
totuşi cu vederea, asta cu atât mai mult cu cât conduita sa în general, atât „la serviciu,
cât şi în afara serviciului” nu lăsa cu nimic de dorit – un lucru demn de remarcat în anii
de început ai Securităţii – ofiţerul fiind, de altfel, apreciat şi ulterior pentru comportarea
sa „ireproşabilă în familie şi societate” 40 .
35 Ibidem: „Notă” din 06.01.1955.

36 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7362, dosar nr. 70, nenumerotat: Caracterizare, din
17.08.1955, semnată de şef cpt. N. State, şef serviciu Direcţia Cadre M.A.I. şi lt.maj. I.
Alexandru, şef birou în aceeaşi unitate, anexată la Ordinul M.A.I. nr. 3870/01.08.1955.
37 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Foaie de notare pe perioada
octombrie 1956 - decembrie 1958, semnată de lt.col. Ioan Cleju.

38 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr 7370, dosar nr. 17, nenumerotat: Referat de cadre din
01.12.1958, semnat de şeful DRMAI Iaşi, col. N. Pandelea şi şeful Secţiei Cadre DRMAI Iaşi,
cpt. Gh. Ciobanu, anexat ordinului M.A.I. nr. 1005/01.01.1959.
39 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Referat privind încălcarea
disciplinei şi a politeţii militare de către lt.maj. Ionescu Dumitru, şeful Raionului Central M.A.I. Iaşi, din
25.11.1955, semnat de şeful Grupei Inspecţii Speciale a DRMAI Iaşi, lt. Gheorghe Pătru. Vezi şi
rezoluţia de pe marginea referatului.
40 Ibidem: Notă de relaţii, din 03.01.1967, semnată de inspector prim cadre din Serviciului 1 al
Direcţiei Cadre M.A.I., mr. Iosif Both. Ar trebui totuşi menţionat faptul că nu a existat cu
adevărat o unanimitate în aprecierea comportamentului ofiţerului în afara serviciului. Un punct
de vedere diferit în această privinţă îi aparţinea locotenentului Andronache, care raporta în 1953:
„Din punct de vedere moral, cu toate că, în aparenţă, s-ar putea spune că este cel mai cinstit om,
91
Nicolae Ioniţă
Rezultatele obţinute în plan profesional îi sunt răsplătite aproape imediat – de

la 1 august 1955 a fost avansat locotenent-major 41 , iar ulterior a fost propus în repetate
rânduri pentru a urma cursul de pregătire în activitatea informativă desfăşurat în
U.R.S.S., propunere de la care ofiţerul s-a eschivat sub diverse pretexte. La 1 octombrie
1958 a fost din nou avansat, în gradul de căpitan 42 , fiind totodată inclus în rezerva de
cadre pentru promovarea într-o funcţie superioară. După trecerea în rezervă, la sfârşitul
lunii noiembrie 1958, a căpitanului Pavel Cernichevici, şeful Serviciului 3 Informaţii
Interne al Regionalei de Securitate Iaşi, D. Ionescu este propus în locul acestuia,
avându-i-se în vedere „calităţile personale, pregătirea multilaterală, atitudinea faţă de
muncă şi capacitatea de cuprindere a muncii”, propunere aprobată de conducerea
ministerului de la 1 ianuarie 1959 43 . Din august 1959, a fost trimis să urmeze cursul de
pregătire din U.R.S.S. cu durata de un an, fiind apoi reinstalat la comanda Serviciului 3,
de la 1 august 1960 44 . O nouă promovare intervine aproape imediat, fiind numit, la 1
octombrie 1960, în funcţia de locţiitor al şefului direcţiei pentru operativ 45 .
Promovarea bruscă a unui fost şef de secţie raională de Securitate până la
poziţia de locţiitor al şefului unei direcţii regionale nu a fost lipsită de probleme. În
cazul căpitanului Ionescu, dificultăţile avute în adaptarea la cerinţele noii funcţii au fost
sancţionate prin evaluarea ca „satisfăcătoare” a activităţii sale din perioada noiembrie
1962 – decembrie 1963. Cu această ocazie, i se reproşau „superficialitatea” manifestată
în coordonarea compartimentelor subordonate, utilizarea unui „ton şi limbaj exagerat”
faţă de subalterni şi slaba calitate a activităţii informative desfăşurate personal (avea un
singur informator în propria legătură, şi nici în cazul acestuia „nu a dovedit exigenţa
necesară faţă de sine însuşi în dirijarea” lui) 46 . Ulterior, ofiţerul pare să se familiarizeze
tot mai mult cu atribuţiile specifice funcţiei, implicându-se în coordonarea – alternativ –
a activităţii tuturor unităţilor raionale de pe cuprinsul regiunii, precum şi a mare parte a
compartimentelor independente de la sediul central al unităţii, în special a Serviciului 3
Informaţii Interne. La începutul anului 1967, era însărcinat cu supervizarea Secţiei a
VIII-a Anchete, Secţiei „C” Evidenţă Operativă, Biroului „F” Controlul
Corespondenţei, Biroului Poştal Special şi a unităţilor raionale de Securitate Bârlad,
care merge pe linie, dat fiind faptul că este şi căsătorit, totuşi abateri de la morală are. Astfel, este
cunoscut că, în timpul cât a fost la Tg. Frumos, întreţinea relaţii cu femei, consuma băuturi
spirtoase, de multe ori fiind şi în stare de ebrietate chiar în faţa ostaşilor, precum şi a cadrelor.
Aici trebuie să menţionez că [pentru] băuturile pe care le consuma, nu plătea nici un ban, plata
fiind făcută de sectoristul respectiv cu care mergea pe teren, de aceea fiind denumit şi
«pleşcarul»” – vezi ibidem: Caracterizare privitor pe tov. lt. Ionescu ...
41 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7362, dosar nr. 70, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr.
3870/01.08.1955.
42 Idem, inv. nr. 7367, dosar nr. 18, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 2761/01.10.1958.
43 Idem, inv. nr. 7370, dosar nr. 17, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 1005/01.01.1959. Vezi şi
referatul de cadre anexat ordinului.

45 Ibidem, Ordinul M.A.I. nr. 2929/01.10.1960.
46 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Foaie de notare pe intervalul de
timp de la noiembrie 1962 la decembrie 1963, semnată de şeful DRMAI Iaşi, col. Gheorghe Zodian.
92
Vaslui, Huşi, Paşcani şi Iaşi 47 . Se remarca şi prin interesul manifestat faţă de pregătirea
profesională şi culturală – a absolvit zece clase medii încă din 1958, susţinând în acelaşi
an şi examenul de maturitate, iar ulterior s-a înscris şi la cursurile „fără frecvenţă” ale
Facultăţii de Drept din Iaşi, coordona învăţământul profesional la locul de muncă al
ofiţerilor din cadrul regionalei etc. Aprecierea de care se bucura s-a tradus prin
evaluarea sa în mod constant prin calificativul „Bine” în cadrul notărilor anuale din
perioada 1964 – 1967, recompensarea cu premii în bani şi diverse ordine şi medalii,
precum şi prin avansările succesive în grad – maior, de la 23 august 1963 48 şi
locotenent-colonel, la „excepţional”, de la 23 august 1967 49 .
Pe de altă parte, evaluările pozitive ale activităţii lui Dumitru Ionescu trebuie
privite în termeni relativi, avându-se în vedere faptul că rezultatele obţinute de direcţia
condusă pe atunci de colonelul Zodian frizau de multe ori ridicolul. Într-un final, după
numeroase reclamaţii ale ofiţerilor regionalei, intervenţii ale organelor locale de partid şi
erori grosolane – inclusiv de natură politică – comise de lucrătorii operativi ai unităţii,
conducerea nou creatului Consiliu al Securităţii Statului decide că era indicată demiterea
lui Gheorghe Zodian. Aceasta nu însemna însă nici pe departe că locotenent-
colonelului Ionescu îi era în mod automat asigurată promovarea la comanda unităţii.
Activitatea sa părea să fie apreciată, dar, în acelaşi timp, a fost şi el implicat, ca locţiitor
la comandă, în toate greşelile comise de organele de Securitate din regiune şi acceptase
modul primitiv, de multe ori, în care acestea înţelegeau să-şi desfăşoare acţiunile
informative. Intervenţia decisivă în favoarea lui Dumitru Ionescu a aparţinut prim-
secretarului Comitetului Regional P.C.R. Iaşi, cu ocazia unei şedinţe de dezbatere cu
activul Securităţii a documentelor Plenarei C.C. al P.C.R. din iunie 1967, când a fost
înfierată incompetenţa colonelului Zodian, după cum relata un membru al Colegiului de
Conducere al C.S.S., prezent la discuţii:
„Biroul regional de partid a hotărât că acest tov. [Zodian] trebuie schimbat,
neîntârziat luat de acolo, din funcţia de conducere pe care o ocupă. Ne-a criticat şi pe
noi că s-a tărăgănat de ani de zile această măsură. Tovarăşii au hotărât să supună
conducerii partidului măsura schimbării lui şi, în acelaşi timp, s-au gândit şi la
înlocuitorul lui şi îl propun, au făcut şi referat, pe mr. Ionescu, unul din locţiitori” 50 .
47 Ibidem: Notă de relaţii, din 03.01.1967 ... Trebuie avut în vedere faptul că, în cadrul unei direcţii
regionale de Securitate, coordonarea activităţii tuturor compartimentelor era împărţită între şeful
unităţii şi locţiitorii săi pentru operativ. Fiecare dintre aceşti ofiţeri prelua supervizarea unora
dintre compartimentele independente de la sediul regionalei – serviciile de Contraspionaj,
Informaţii Interne etc. – precum şi a unei părţi dintre unităţile raionale. Modul de repartizare
astfel a sarcinilor între cei aflaţi astfel la conducere se schimba o dată la câţiva ani, pentru ca
fiecare dintre ofiţeri să ajungă să cunoască şi să controleze activitatea tuturor compartimentelor
subordonate.
2413/23.08.1963.
49 Idem, inv. nr. 7386, dosar nr. 15, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr.
3600/23.08.1967.
50 Idem, fond Cadre, dosar personal Zodian Gheorghe, f. 324. Mai multe amănunte referitoare la
nivelul la care se desfăşura activitatea „informativă” a organelor de Securitate din regiunea Iaşi
93
Nicolae Ioniţă
„Propunerea” pentru postul de şef al Direcţiei Regionale de Securitate Iaşi,

venită într-o formă atât de puţin obişnuită, este acceptată, în cele din urmă, de
conducerea C.S.S., iar lt.col. Ionescu este numit în funcţie de la 15 noiembrie 1967 51 . În
scurta perioadă rămasă până la desfiinţarea regionalei, ofiţerul pare să confirme faptul că
numirea sa nu a fost o eroare, astfel încât, după reorganizarea administrativă din 1968,
este încadrat la conducerea organelor de Securitate din nou creatul judeţ Iaşi 52 , funcţie
în care a fost păstrat până la desfiinţarea inspectoratului, în 1972. În tot acest timp,
Dumitru Ionescu a fost apreciat pentru „spiritul organizatoric” şi „perseverenţa în
executarea ordinelor”, fiind caracterizat drept un ofiţer „inteligent, energic, sobru”, cu
„personalitate şi experienţă îndelungată în munca de Securitate”, ale cărui singure
defecte constau în „nervozitatea” manifestată faţă de subordonaţi, cărora nu li se adresa
întotdeauna folosind „termeni regulamentari” 53 .
Rezultatele obţinute de lt.col. Ionescu au fost răsplătite prin avansarea la
„excepţional”, în gradul de colonel, de la 6 decembrie 1969 54 , dar şi prin mulţumirile şi
primele consistente acordate prin ordin de preşedintele C.S.S. De asemenea, în mai
1972, după reunificarea C.S.S. şi M.A.I., colonelul Ionescu a fost desemnat la comanda
nou creatului Inspectorat Judeţean Iaşi al Ministerului de Interne 55 . Şi în această funcţie,
ofiţerul a fost evidenţiat drept un lucrător „inteligent, matur şi serios, bun organizator,
hotărât şi ferm, cu putere de analiză, de sinteză şi discernământ politic” 56 , care a obţinut
în mod constant calificativul „foarte bine” în toate notările de serviciu din perioada
1973 – 1978. A fost deosebit de apreciat pentru contribuţia avută la desfăşurarea unor
acţiuni ale Departamentului de Informaţii Externe, soldate cu „recrutarea de surse
informative din rândul cetăţenilor străini, scoaterea de informatori în exterior cu sarcini
specifice muncii de informaţii externe, obţinerea de documentaţii tehnico-ştiinţifice utile
economiei naţionale”, fapt pentru care i-au fost adresate, în repetate rânduri, mulţumiri
oficiale 57 .
Cea mai importantă caracteristică a activităţii ofiţerului din întreaga perioadă în
care a deţinut comanda aparatului de Securitate din regiunea, apoi judeţul Iaşi, o
reprezintă însă efortul permanent al acestuia de a se conforma întru totul standardelor
mereu schimbătoare, stabilite pentru funcţia pe care o ocupa, în ceea ce priveşte
pregătirea culturală şi politică. Începând din anii `70, simpla abilitate în activitatea
pot fi regăsite în cadrul documentului Notă cu privire la unele neajunsuri constatate în activitatea
organelor M.A.I. din regiune, întocmit de Comitetul Regional Iaşi al P.C.R. – vezi ibidem, ff. 2 – 12.
51 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7386, dosar nr. 19, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui
C.S.S. nr. 3911/15.11.1967.

52 Vezi Fl. Dobre (coord), op. cit., vol. II (1967 – 1989), pp. 56 – 57: Ordinul Preşedintelui C.S.S.
nr. 1553/18.02.1968
53 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Referat de cadre din
15.04.1972, semnat de şeful Direcţiei Personal şi Învăţământ a CSS, gen.mr. Iulian Vlad.
2297/06.12.1969.
55 Idem, inv. nr. 7397, dosar nr. 23, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. 1664/08.05.1972.
56 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Referat de cadre din
09.01.1974, semnat de şeful Direcţiei Cadre şi Învăţământ MI, col. Vasile Moise.
57 Ibidem: Notă din 03.01.1978, semnată de prim-adjunctul M.I., gen.col. Nicolae Doicaru.
94
informativă a şefilor de unităţi şi capacitatea de a-şi coordona subordonaţii nu mai erau

suficiente pentru a le asigura păstrarea posturilor, fiind necesar să dovedească şi
preocupare pentru continua perfecţionare. Iar colonelul Ionescu pare să fi dorit foarte
mult să-şi păstreze poziţia dobândită atât de anevoios, vechea lui „frică că [sic!] i se va
lua locul” fiind încă foarte vie, astfel încât, după 1968, a intrat într-o permanentă cursă
pentru a obţine toate atestatele de pregătire cerute de conducerea ministerului sau a
partidului. A cerut Partidul ca lucrătorii de Securitate să-şi îmbunătăţească pregătirea
culturală? Dumitru Ionescu nu se mulţumeşte cu absolvirea liceului, ci urmează
cursurile Facultăţii de Drept, terminate în 1969 prin promovarea examenului de stat,
apoi, până în 1976, studiile postuniversitare de drept internaţional public. A cerut apoi
Partidul ca ofiţerii Securităţii să nu se mulţumească numai cu pregătirea culturală, ci să
pună accent şi pe cea politică, pentru că ei sunt doar „activişti de partid care lucrează
într-un domeniu special” şi trebuie să înţeleagă şi să cunoască politica Partidului?
Colonelul Ionescu a absolvit în 1977 Universitatea Politică şi de Conducere 58 . S-a cerut
o bună pregătire militară a ofiţerilor de Securitate şi mai ales a cadrelor de conducere?
D. Ionescu participă la toate cursurile de pregătire în domeniu organizate de minister şi
excelează la toate probele de tir şi pregătire militară. S-a cerut ca ofiţerii de Securitate să
obţină carnet de conducere? Colonelul Ionescu obţine carnet de conducere la
categoriile „B”, „C” şi „E”. A cerut conducerea ministerului ca ofiţerii de Securitate să
ştie să înoate? Colonelul Ionescu nu ştia încă să înoate în 1968, dar până în 1973 învaţă
şi asta, la vârsta de peste 40 de ani! Numai în privinţa cunoaşterii limbilor străine
ofiţerul pare să aibă mai puţin succes, rămânând doar cu rudimentele de rusă învăţate
pentru cursul de pregătire din U.R.S.S.
Desigur, cazul şefului Inspectoratului Judeţean Iaşi nu este singular în aparatul
de Securitate de atunci, iar zelul arătat de toţi şefii de unităţi locale şi centrale pentru a
dobândi cât mai multe atestate de pregătire nu făcea decât să ilustreze acerba
concurenţă din interiorul sistemului pentru ocuparea şi menţinerea în funcţii „de
răspundere”, dar şi presiunea sub care se aflau toţi aceşti potentaţi din partea conducerii
partidului şi a cerinţelor ei mereu schimbătoare. Nu toţi reuşeau să facă faţă, dar nu
acesta era cazul colonelului Ionescu, ce părea a fi, la sfârşitul anului 1978, conducătorul
de unitate perfect, după toate standardele stabilite în acea vreme.
Din păcate pentru el, partidul a considerat că după atingerea perfecţiunii nu
putea interveni decât rutina. În contextul schimbării generale a cadrelor de conducere
din aparatul central şi local al Ministerului de Interne, în toamna anului 1979,
Secretariatul C.C. al P.C.R. hotărăşte destituirea din funcţie a şefului Inspectoratului
Judeţean Iaşi, sub unicul motiv că ar avea „19 ani vechime în funcţia actuală” 59 .
58 Ibidem: Referat de cadre din 05.10.1979, semnat de şeful Direcţiei Cadre şi Învăţământ, gen.
mr. Gheorghe Florea şi şeful Serviciului 1 al direcţiei, col. Iosif Bocşe.
59 Fl. Dobre (coord.), op.cit., vol. II (1967 – 1989), p. 224: Notă a Comisiei CC al PCR pentru
problemele de cadre de partid şi de stat, înaintată Secretariatului CC al PCR, cu propuneri privind eliberări şi
numiri în funcţii la Ministerul de Interne, din 4 septembrie 1979. Motivarea lacunară a hotărârii
Secretariatului ar putea să ascundă alte raţiuni ale destituirii ofiţerului. Ar trebui avut în vedere şi
faptul că prim-secretarul P.C.R. din judeţul Iaşi, Ion Iliescu, a fost destituit în cursul aceluiaşi an,
iar colonelul Ionescu s-ar putea să fi făcut imprudenţa să întreţină o relaţie mult prea apropiată
de acesta.
95
Nicolae Ioniţă
Conducerea ministerului se grăbeşte să pună în practică hotărârea partidului, astfel încât,

la 15 septembrie 1979, colonelul Ionescu este demis şi pus la dispoziţia M.I. 60 , pentru
ca, de la 1 decembrie acelaşi an, să fie numit locţiitor al şefului Securităţii Judeţului
Bacău, o poziţie sensibil inferioară celei deţinute anterior 61 .
Mutat din oraşul Iaşi după o perioadă neobişnuit de lungă de stabilitate în
funcţie, colonelul Ionescu pare să nu fie descurajat iniţial de măsura adoptată împotriva
sa, căutând să se facă remarcat prin participarea directă la activitatea informativă.
Conform şefului Securităţii Bacău de atunci, colonelul Ion Lazăr, ofiţerul s-ar fi implicat
„în cele mai complexe cazuri, participând nemijlocit la întâlniri cu reţeaua informativă,
la folosirea unor mijloace speciale de muncă, la realizarea unor combinaţii, care au
permis elucidarea unor acţiuni importante”. Ca urmare a „intervenţiei directe” a lui D.
Ionescu şi a îndrumării acordate de acesta, s-ar fi obţinut rezultate „importante” în
problemele „legionară, naţionalişti-iredentişti, culte-secte”. Se remarca totodată interesul
său pentru activitatea informativă din mediul rural, în decurs de un an el executând
„control şi sprijin” la „peste 50% din posturile de Miliţie din judeţ”. Ca urmare, se
propunea să i se acorde calificativul „foarte bine” pentru anul 1980, propunere respinsă
de conducerea D.S.S., care îl apreciază numai cu „Bine” şi îi recomandă să-şi
îmbunătăţească performanţele în „problema legionară, naţionalişti-iredentişti, culte-
secte”, adică exact în domeniile în care şeful Securităţii Bacău apreciase anterior că ar fi
excelat 62 .
Un semnal mai clar decât acesta nici că putea primi fostul şef al Regionalei de
Securitate Iaşi – Partidul nu mai avea nevoie de serviciile lui, dar încă nu găsea motive
suficient de bune pentru a-l trece în rezervă. Înţelegând mesajul, colonelul Ionescu
decide să facă din proprie iniţiativă un serviciu conducerii ministerului şi solicită
trecerea în rezervă, din motive medicale. Cererea i-a fost imediat acceptată şi fostul şef
al Regionalei de Securitate Iaşi a părăsit rândurile cadrelor active de la 20 iunie 1981 63 .
Cariera lui Dumitru Ionescu este, în bună măsură, tipică pentru şefii unităţilor
din aparatul teritorial al Securităţii din perioada ulterioară anului 1968, o notă aparte a
acesteia fiind dată de durata ieşită din comun a stabilităţii sale în cadrul aceleiaşi direcţii
– practic, din 1953 până în 1979, ofiţerul şi-a desfăşurat necontenit activitatea în acelaşi
oraş. Ar mai putea fi menţionat faptul că acest ofiţer a reuşit să câştige şi un renume în
rândul cadrelor de Securitate – i se spunea Ionescu „Gură de Aur” – dar acesta nu se
datora talentelor sale deosebite în munca informativă sau harului oratoric manifestat la
şedinţele de partid, ci modului aparte în care-şi refăcuse dantura 64 .
60 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7412, dosar nr. 6, nenumerotat: Ordinul M.I. nr.
II/1326/15.09.1979.
61 Idem, dosar nr. 9, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. II/5174/01.12.1979.
62 Idem, fond Cadre, dosar personal Ionescu Dumitru, nenumerotat: Notarea de serviciu pe
perioada de la 1 ianuarie 1980 până la 31 decembrie 1980, din 20.01.1981, alcătuită de şeful
Securităţii Judeţene Bacău, col. Lazăr Ion.
63 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7418, dosar nr. 6, nenumerotat: Decretul prezidenţial nr.
133/20.06.1981.
64 ***, Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Bucureşti, Ed. Ianus Inf S.R.L.,
2001, p. 230.
96
Andrei D. Simion (n. 1 ianuarie 1922, comuna Cehul Silvaniei, regiunea

Maramureş, fiul unui lăcătuş mecanic, naţionalitatea – română, studii – şase clase
primare, trei profesionale şi cursul de pregătire cu durata de un an din U.R.S.S., profesia
de bază – strungar), şef al Direcţiei Regionale de Securitate Baia Mare (Maramureş) în perioada
1958 – 1962.
Andrei Simion a terminat şase clase primare în cursul anului 1936, pentru a se
angaja ulterior la Ploieşti, la diverse ateliere particulare, unde a lucrat până în cursul
anului 1941. În aceeaşi perioadă, a urmat cursurile unei şcoli profesionale cu durata de
trei ani şi s-a calificat în meseria de strungar. Din 1941, s-a angajat pentru a-şi practica
meseria la Uzinele „Concordia” din Ploieşti, unde a rămas până în cursul anului 1947 65 .
Apropierea lui A. Simion de diverse structuri profesionale sau politice
controlate de P.C.R. a început imediat ulterior lui 23 august 1944, când s-a încadrat în
sindicatul existent la nivelul Uzinelor „Concordia”. Din 1945, a fost primit în rândul
membrilor P.C.R. şi s-a remarcat pentru „modul cum s-a achitat de sarcinile care i-au
revenit”, motiv pentru care s-a decis cooptarea sa în structurile de conducere ale
organizaţiei judeţene P.C.R. Prahova. Astfel, din 1947, a fost „scos din producţie” şi
numit activist în cadrul Secţiei Organizatorice a Comitetului Judeţului Prahova al
partidului, unde a lucrat până în cursul lunii martie 1950. Cu ocazia verificării
membrilor de partid din 1949, a fost numit secretar, apoi preşedinte al unei subcomisii
de verificare. Din martie 1950, a fost promovat referent al Comisiei Centrale de
Verificare din cadrul C.C. al P.M.R. În toată activitatea desfăşurată până în acest punct,
a fost apreciat pentru modul în care s-a „achitat de sarcinile care i-au fost încredinţate”,
motiv pentru care a fost şi decorat, la 1 mai 1950, cu „Medalia Muncii” 66 .
Participarea la comisiile de verificare a membrilor de partid reprezenta şi o
bună pregătire pentru recrutarea în Securitate. Cum Andrei Simion se făcuse chiar
remarcat în domeniu, încadrarea sa în organele de represiune a fost o urmare firească a
eforturilor depuse pentru demascarea „elementelor duşmănoase” strecurate în rândurile
partidului şi s-a produs din iunie 1950, când a fost angajat cu gradul de locotenent
major şi funcţia de secretar 1 al Secţiei Secretariat din Direcţia a V-a Contrainformaţii în
Armată a D.G.S.P. (unitate recent constituită în urma transferării Serviciului de
Contrainformaţii al Armatei la Securitate). Aproape imediat ulterior, a fost promovat la
comanda secţiei mai sus amintite 67 .
În prima funcţie de conducere deţinută în aparatul de Securitate, A. Simion
pare să fi „corespuns destul de bine”, fiind evidenţiat drept „un tovarăş principial,
modest şi perseverent în executarea ordinelor date de conducere” 68 . A fost, de
asemenea, remarcat interesul său faţă de „rezolvarea sarcinilor profesionale”, precum şi
65 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dosar nr. 88/1959, f. 48: Referat de
cadre privind pe locotenent-colonel Simion [Dezideriu] Andrei, din 3 ianuarie 1959, semnat de Szilaghi
Ion, şef sector în Secţia Cadre a C.C. al P.M.R.
66 Ibidem.
67 Ibidem.
68 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7360, dosar nr. 63, nenumerotat: Caracterizare asupra cpt.
Simion Andrei, şeful Serviciului 3, Direcţia a V-a, f.d., semnată de şeful direcţiei, col. Grigore Naum,
anexată Ordinului M.A.I. nr. 3135/01.07.1954.
97
Nicolae Ioniţă
ajutorul acordat celorlalţi „subordonaţi în pregătirea lor”. Pentru aceste motive, a fost
„ales” secretar al organizaţiei de bază a P.M.R. de la nivelul direcţiei şi pregătit pentru
transferarea în activitatea informativă, prin trimiterea sa la un curs de perfecţionare în
perioada mai – iulie 1952 69 . La finalizarea cursului, a fost avansat în gradul de căpitan –
la 25 iulie 1952 70 - şi a revenit la comanda Secţiei Secretariat din Direcţia a V-a a
D.G.S.S. pentru ca, la sfârşitul lunii noiembrie 1952, să fie trimis la cursurile de
specializare din U.R.S.S., cu durata de un an. În decembrie 1953, după reîntoarcerea în
ţară, a fost numit în prima sa funcţie de conducere din sectorul operativ – şef al
Serviciului 3 din Aparatul Central al Direcţiei de Contrainformaţii în Armată 71 .
La conducerea Serviciului 3, căpitanul Simion a fost apreciat pentru că s-ar fi
străduit „permanent pentru a executa ordinele date” şi pentru că „adânceşte
problemele, în special în munca de control pe care o efectuează în cele două regiuni
militare”. De asemenea, era privită aprobator exigenţa „faţă de lipsuri” a ofiţerului,
acesta fiind autorul unor propuneri „care s-au aprobat prin scoaterea din cadrele M.A.I.
a unor elemente care nu muncesc”. Pe de altă parte, în activitatea sa continuau să se
înregistreze şi numeroase neajunsuri, după cum aprecia şeful Direcţiei a V-a de atunci,
colonelul Naum:
„Deseori se plânge de faptul că ofiţerii din subordine nu-i execută ordinele sau
că sunt incapabili şi că nu corespund funcţiei ce li s-a încredinţat. Când dă de greutăţi
profesionale, uneori se văicăreşte şi, din lipsă de experienţă, nu ştie cum să se mai
descurce. Are o deosebită înclinaţie spre lucrările de birou şi încă nu a reuşit să-şi
formeze un caracter ferm, combativ, capabil să treacă peste toate greutăţile muncii” 72 .
Toate acestea nu au constituit un impediment în promovarea lui Andrei
Simion, care, de la 1 iulie 1954, a fost numit în funcţia locţiitor (cu delegaţie) al şefului
Direcţiei de Contrainformaţii în Armată 73 , fiind ulterior avansat şi în gradul de maior.
Probabil pentru a fi încurajat în viitoarea sa activitate la conducerea direcţiei, este şi
decorat, la 23 august 1954, cu medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea
orânduirii de stat”.
În funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei a V-a, maiorul Simion pare să fi
justificat creditul acordat la numirea într-o poziţie de comandă de primă importanţă în
cadrul aparatului de Securitate. Astfel, potrivit evaluărilor ulterioare, ofiţerul s-ar fi
preocupat constant de „pregătirea sa”, reuşind să cunoască ordinele ce reglementau
activitatea informativă şi să contribuie la aplicarea lor. De asemenea, i s-a atribuit un
„aport serios” la „depistarea unei organizaţii contrarevoluţionare care activa de mai
mulţi ani”, în 1955 – 1956, motiv pentru care a fost avansat în gradul de locotenent-
cadre…, din 3 ianuarie 1959.
70 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr 7353, dosar nr. 16, nenumerotat: Decizia D.G.S.S. nr.
1947/25.07.1952.

72 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7360, dosar nr. 63, nenumerotat: Caracterizare asupra cpt.
Simion Andrei…
98
colonel, la „excepţional”, de la 1 iulie 1956 74 , şi decorat cu ordinul „Steaua R.P.R.”,

clasa a II-a. Pentru activitatea depusă, A. Simion era apreciat de organele de partid drept
„un tovarăş cu putere de muncă, perseverent şi cu simţ de răspundere”, care se bucura
„de autoritate în faţa subalternilor”. Singurele „lipsuri” care i se atribuiau se refereau la
lipsa sa de preocupare pentru pregătirea „politică şi culturală”, precum şi neacordarea
unui „sprijin” corespunzător serviciilor de contrainformaţii din Aparatul Exterior al
direcţiei 75 .
Rezultatele obţinute, în special în perioada 1955 – 1956, l-au adus pe A. Simion
în atenţia conducerii ministerului pentru a i se încredinţa propria comandă a unei unităţi
din aparatul central sau regional al Securităţii. Ocazia pentru o astfel de promovare a
reprezentat-o înlăturarea maiorului Eugen Dascăl din funcţia de şef al Regionalei de
Securitate Baia Mare (redenumită Maramureş, din 1961), la începutul lunii noiembrie
1958. O alegere potrivită pentru a-l înlocui pe acesta a fost considerat atunci
locotenent-colonelul A. Simion, a cărui experienţă putea să ajute la înlăturarea gravelor
probleme înregistrate în activitatea regionalei de Securitate menţionate. În consecinţă,
ofiţerul a fost mutat în regiunea sa natală şi numit la conducerea direcţiei de Securitate
locale de la data de 1 noiembrie 1958 76 .
Numirea la conducerea unei regionale de Securitate nu reprezenta o adevărată
promovare ofiţer, cât o încercare, pentru a se vedea capacitatea sa de a comanda o mare
unitate autonomă. În măsura în care ar fi reuşit să facă faţă situaţiei existente la faţa
locului, exista posibilitatea unor promovări ulterioare a locotenent-colonelului Simion,
cazul generalului Negrea fiind cel mai grăitor, în acest sens. Problema a fost că nu a
reuşit. Astfel, iniţial, Andrei Simion a părut să câştige aprecierea conducerii ministerului
şi a organelor de partid, care îl evaluau ca pe un ofiţer care ar obţine „rezultate bune în
muncă”. Din acest motiv a fost propus şi acceptat ca membru supleant al Biroului
Comitetului Regional P.M.R. Baia Mare la scurtă vreme de la numirea sa în funcţie 77 . În
perioada următoare, însă, nemulţumirea conducerii M.A.I. faţă de rezultatele acestuia şi
abaterile subordonaţilor săi a început să devină tot mai manifestă, totul culminând cu
apostrofarea ofiţerului, în cadrul unei şedinţe de bilanţ din 1961, de către ministrul
Drăghici, într-o manieră cu nimic diferită de cea utilizată cu câţiva ani mai înainte faţă
de maiorul Dascăl:
„Al. Drăghici [către lt.col. Simion]: – Cum munciţi dvs. acolo? Vă luaţi după tot
ce auziţi. Vă poartă lucrătorii de nas cum vor ei. Credeţi tot ce vă spun ei şi veniţi apoi
să ne daţi fel de fel de braşoave aici. Comandant de Securitate, nu este în stare să
coordoneze aceste două probleme [de Securitate şi de Miliţie]. Nu aveţi decât să vă
faceţi un program, un grafic. Ce, trebuie să veniţi la mine să vă aranjez eu lucrurile?” 78
76 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7367, dosar nr. 20. nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr.
2933/01.11.1958.

78 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13 263, f. 83: Stenograma şedinţei ce a avut loc în ziua de 20
septembrie 1961 la M.A.I.
99
Nicolae Ioniţă
Ulterior, au fost înregistrate probleme tot mai grave legate de abaterile

disciplinare şi chiar infracţiunile comise de unii dintre subordonaţii săi 79 , ceea ce a
determinat conducerea ministerului să ia tot mai în serios în considerare oportunitatea
demiterii din funcţia deţinută a lui Andrei Simion, la nici patru ani de la instalarea sa la
comanda Regionalei Maramureş. Oficializarea intenţiilor ministerului a survenit la 30
septembrie 1962, când ofiţerul a fost destituit şi pus la dispoziţia Direcţiei Cadre a
M.A.I. 80 , pentru ca ulterior să se decidă păstrarea sa în funcţia de locţiitor pentru
operativ al şefului aceleiaşi direcţii 81 .
Acesta a reprezentat finalul carierei locotenent-colonelului Simion, care a
decedat la 1 iunie 1963, la vârsta de 41 de ani. Probabil din considerente care ţineau de
necesitatea majorării pensiei primite de urmaşi, conducerea ministerului a decis ulterior
avansarea sa în gradul de colonel, de la data decesului 82 .
Constantin N. Marin (n. 5 martie 1927, Bucureşti, fiul unui muncitor
strungar, naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul de perfecţionare cu durata de
un an din U.R.S.S., profesia de bază – electrician), şef al Direcţiei Regionale de Securitate
Maramureş în perioada 1962 – 1968.
Constantin Marin a absolvit şapte clase primare în Bucureşti, în cursul anului
1941, pentru a se înscrie apoi la cursurile şcolii de elevi meseriaşi de pe lângă C.F.R.
Griviţa. La absolvirea şcolii, în 1945, s-a calificat în meseria de electrician angajându-se
ulterior la uzina termoelectrică ce funcţiona pe lângă C.F.R. Griviţa, unde a lucrat până
la începutul anului 1946 83 . Cariera sa profesională s-a încheiat însă rapid, C. Marin
apropiindu-se de timpuriu de organizaţiile patronate de P.C.R. Astfel, din octombrie
1944, s-a înscris în U.T.C., urmând apoi un curs politic, la terminarea căruia este „ales”
în Comitetul U.T.C. al şcolii de elevi meseriaşi, al cărei cursant era. Din noiembrie 1945,
a fost primit în rândul membrilor de partid, luând „parte activă” la acţiunile organizate
de noua putere politică. Răsplata pentru „avântul revoluţionar” dovedit de recent
calificatul electrician a venit aproape imediat – în ianuarie 1946, a fost „scos din
producţie” şi numit pedagog la Şcoala 40 C.F.R. şi instructor al organizaţiei de tineret
de la nivelul şcolii.
Participarea lui Constantin Marin la activităţile productive propriu-zise s-a
desfăşurat ulterior numai cu un caracter voluntar, în cadrul campaniilor organizate de
partid în ţară sau străinătate. Astfel, de la jumătatea anului 1946, a fost promovat activist
al Secţiei Organizatorice a Comitetului Central al Tineretului Progresist, de unde este
79 Vezi idem, dosar nr. 13 260, f. 6 – 9: Stenograma şedinţei din ziua de 12 februarie 1962, ce a avut loc
la Baia Mare.
K/5322/30.09.1962.
81 Idem, dosar nr. 33, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. K/5425/01.10.1962.
82 Idem, inv. nr. 7379, dosar nr. 25, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 2182/06.08.1963. Deşi
ordinul este datat 6 august 1963, în cadrul său se menţionează expres faptul că avansarea în grad
se face cu data menţionată în text.
83 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dosar nr. 92/1963, vol. 1, f. 21:
Referat de cadre privind pe Marin N. Constantin, din 11.08.1962, semnat de Ioan Gal şi Ion Negreanu,
instructori la Secţia Cadre a C.C. al P.M.R. şi Ioan Boţ, instructor în Grupul de Instructori
pentru Controlul Muncii de Partid în M.F.A. – M.A.I.
100
mutat ulterior la Secţia Reconstrucţie a aceleiaşi structuri. În această din urmă calitate, a
fost trimis, în cursul aceluiaşi an, împreună cu Brigada „Filimon Sîrbu”, pentru a
participa la munca de reconstrucţie din Iugoslavia. La întoarcerea în ţară, i s-a
încredinţat funcţia de responsabil administrativ, apoi de comandant al Brigăzii „Vasile
Roaită”, mergând împreună cu aceasta pe şantierul de la Roşiorii de Vede. Apropierea
de munca de şantier s-a dovedit însă nocivă pentru viitorul ofiţer de Securitate, nevoit
să se întoarcă, din martie 1947, după câteva luni de concediu medical, la calitatea de
pedagog al Şcolii C.F.R. nr. 40 din Bucureşti, unde a fost ales şi membru, apoi secretar
al Biroului organizaţiei de bază P.C.R. 84 .
Încadrarea lui C. Marin în aparatul de represiune al regimului a avut loc de la 1
august 1949, când, după absolvirea unui curs de pregătire cu durata de şase luni, a fost
angajat în funcţia de anchetator, cu gradul de plutonier major şef, la Direcţia a V-a
Cercetări Penale a nou înfiinţatei Direcţii Generale a Securităţii Poporului 85 . Ulterior, s-
a remarcat prin „rezultatele obţinute în muncă” şi contribuţia la „demascarea activităţii
unor elemente contrarevoluţionare”, astfel încât a fost trecut în corpul ofiţerilor, din
1950, promovat în funcţia de şef birou şi avansat până la gradul de locotenent-major.
După constituirea Ministerului Securităţii Statului, Constantin Marin a fost promovat
încă o dată, fiind încadrat, de la 1 mai 1953, drept locţiitor al şefului Serviciului 3
Politico – Subversive din Direcţia a VI-a Anchete a M.S.S. 86 .
În perioada ulterioară, lt.maj. Marin a continuat să se bucure de aprecierea
conducerii ministerului, care s-a concretizat prin avansarea sa în grad la „excepţional” –
căpitan, de la 15 august 1954 87 - fiind apoi trimis, din 1955, la cursul de specializare din
U.R.S.S., cu durata de un an. De asemenea, pasiunea dezvoltată anterior încadrării sale
în Securitate pentru activismul politic şi-a putut găsi un domeniu de manifestare şi în
cadrul organelor de represiune, îndeplinind timp de mai mulţi ani funcţia de membru al
Biroului organizaţiei de bază P.M.R. de la nivelul Direcţiei de Anchete, pentru ca, din
1955, să fie „ales” pentru şapte ani la rând secretar al biroului aceleiaşi organizaţii de
bază, iar din 1959 – membru al Biroului Comitetului de partid al M.A.I. Toate acestea
veneau ca o răsplată pentru „comportarea sa”, „rezultatele obţinute în muncă”, precum
şi pentru „principialitatea şi justa orientare” pe care le-ar fi dovedit 88 .
Începând din 1958, „meritele” demonstrate căpitanul Marin încep să capete o
recunoaştere oficială şi pe plan profesional. De la 1 septembrie 1958 a fost avansat în
gradul de maior 89 , pentru ca de la 1 mai 1959, să fie promovat şef al Serviciului 3 al
84 Ibidem.
85 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7347, dosar nr. 7, f. 88: Decizia D.G.S.P. nr.
7480/25.07.1949 şi ibidem, f. 104: Decizia D.G.S.P. nr. 7530/27.07.1949. Unul din colegii lui
Constantin Marin de la cursul de pregătire mai sus menţionat, încadrat apoi în Securitate
concomitent cu el, a fost mult mai celebrul Gheorghe Enoiu.
86 Idem, inv. nr. 7358, dosar nr. 60, nenumerotat: Ordinul M.S.S. nr. 825/01.05.1953.
88 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dosar nr. 92/1963, vol. 1, ff. 21 –
22: Referat de cadre…, din 11.08.1962.

2433/01.09.1958.
101
Nicolae Ioniţă
Direcţiei a VIII-a Anchete a M.A.I. 90 Activitatea ofiţerului a rămas la fel de apreciată

pentru „hotărârea, perseverenţa şi curajul” arătate în demascarea activităţii „elementelor
duşmănoase”, fiind considerat, totodată, drept un lucrător „bine pregătit, capabil şi cu
putere de muncă”. I se remarca, de asemenea, „competenţa” manifestată în conducerea
serviciului 3, precum şi interesul manifestat în perfecţionarea pregătirii politice şi
culturale, fapt demonstrat prin absolvirea studiilor medii – în 1961 – şi a Universităţii
serale de Marxism – Leninism. Singurele „lipsuri” care i se reproşau constau „rigiditatea
şi lipsa de tact” arătate în relaţiile cu subalternii, obişnuita „deficienţă” a tuturor şefilor
din Securitate 91 . Concluzia la toate aprecierile elogioase exprimate la adresa activităţii
sale era destul de limpede: se impunea promovarea sa într-o funcţie de conducere de o
mai mare importanţă.
O oportunitate în acest sens a apărut în toamna anului 1962, când s-a impus
înlocuirea şefului Regionalei de Securitate Maramureş. Opţiunea conducerii ministerului
pentru un ofiţer provenit din sectorul anchete al Securităţii era mai puţin obişnuită în
acea perioadă, când au fost promovate mai ales lucrătorii cu experienţă în sectorul
informativ, dar nici pe departe ieşită din comun. Anchetatorii organelor de represiune
au reprezentat o importantă sursă de cadre de conducere în interiorul sistemului până în
1989, datorită modului special în care ştiuseră să-şi dovedească ataşamentul faţă de
regim, dar şi a strânsei legături existente între acest domeniu şi cel informativ.
Propunerea lui Constantin Marin la conducerea Regionalei de Securitate Maramureş a
fost acceptată astfel fără obiecţii de Secţia Cadre a C.C. al P.M.R 92 , precum şi de
Secretariatul Comitetului Central, iar ofiţerul a preluat comanda unităţii de la 1
octombrie 1962 93 .
În exercitarea conducerii organelor de represiune din regiunea Maramureş,
maiorul Marin pare să reuşească acolo unde predecesorii săi au eşuat şi să ridice nivelul
activităţii informative a subordonaţilor, îmbunătăţind, totodată, situaţia disciplinară de la
nivelul unităţii. Pentru aceste rezultate, a fost avansat succesiv în grad, în perioada
următoare – locotenent-colonel, de la 23 august 1963 94 şi colonel, la „excepţional”, din
data de 23 august 1966 95 - şi menţinut în funcţie până la desfiinţarea regionalei, la 18
februarie 1968. A beneficiat, de asemenea, de decorarea cu ordine şi medalii, prime în
bani şi nu s-au găsit menţiuni referitoare la apariţia unor evenimente deosebite, care să-l
fi adus pe ofiţer într-o ipostază negativă în faţa conducerii ministerului.
În aceste condiţii, pare greu explicabilă decizia adoptată de Consiliul Securităţii
Statului de a nu-l menţine pe colonelul Marin la conducerea nou creatului Inspectorat
Judeţean de Securitate Maramureş, în primăvara anului 1968. Astfel, după desfiinţarea
Regionalei Maramureş, Constantin Marin a fost pus la dispoziţia C.S.S., de la 1 aprilie
91 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie – Dosare Anexă, dosar nr. 92/1963, vol. 1, f. 22:
Referat de cadre…, din 11.08.1962.
92 Vezi ibidem, f. 22.
K/5323/01.10.1962.
95 Idem, inv. nr. 7385, dosar nr. 11, nenumerotat: Ordinul MAI nr. 1869/23.08.1966.
102
1968 96 , iar de la 1 iulie acelaşi an – mutat la Bucureşti şi numit şef al Serviciului 2 din
cadrul Direcţiei a XII-a Filaj şi Investigaţii 97 . Motivele acestei retrogradări în funcţie
rămân necunoscute. Dacă avem în vedere raţiunile care au stat la baza unor măsuri
asemănătoare adoptate faţă de alţi şefi de direcţii regionale în 1968, am putea bănui că
ar fi vorba fie de performanţele profesionale slabe ale acestuia din perioada anterioară,
fie de implicarea sa într-un conflict cu organele locale de partid sau comiterea unor
abateri disciplinare. Cum performanţele profesionale obţinute de colonelul Marin nu
par să fi provocat vreodată indispoziţia conducerii Securităţii, cel mai probabil rămân
valabile celelalte două variante menţionate mai sus.
Ulterior readucerii sale la Bucureşti, colonelul Marin a fost menţinut în
structurile de conducere ale direcţiei de Filaj şi Investigaţii până la trecerea sa în rezervă.
Din 1970, a fost mutat la conducerea Serviciului 1 Filaj Diplomaţi din cadrul direcţiei
mai sus amintite 98 , pentru ca, în 1976, să preia comanda Serviciului 4 Filaj Cetăţeni
Români şi Străini pentru Direcţiile I şi a II-a şi Lucrări Cabinet din Unitatea Specială
„F” 99 . A fost trecut în rezervă şi pensionat ulterior, de la 20 decembrie 1979, fiind clasat
medical 100 .
După trecerea sa în rezervă, colonelul Marin nu a fost uitat de foştii săi colegi.
Chiar anterior pensionării, în 1978, au fost întreprinse „măsuri de verificare” a sa, fiind
bănuit că ar fi fost autorul unor „comentarii necorespunzătoare”, suspiciune care
neadeverită în final. Ulterior, în urma participării ofiţerului la o întâlnire cu rezerviştii
M.A.I., în cadrul căreia s-a întreţinut şi cu un fost cadru de nădejde al Direcţiei a VIII-a
Anchete Penale, Simon Jack, emigrat între timp în Israel şi revenit temporar în ţară, lui
Constantin Marin i s-a deschis dosar de urmărire informativă – D.U.I. „Marcu”. În
cadrul urmăririi la care a fost supus ulterior, împotriva fostului şef al Regionalei de
Securitate Maramureş s-a adoptat toată gama de măsuri necesare pentru ca lucrătorii
operativi să poată justifica o formă de activitate în acţiunile informative deschise. Astfel,
o relaţie apropiată a sa a fost recrutată ca informator, a fost filat, i s-a interceptat
corespondenţa internă şi externă pe o perioadă de şase luni 101 şi i s-au interceptat
convorbirile telefonice 102 . Ceea ce doreau să afle ofiţerii era dacă nu cumva C. Marin ar
fi trădat secrete de stat la care a avut anterior acces fostului său coleg de serviciu emigrat
în Israel. Rezultatele urmăririi au fost negative, iar dosarul a fost închis în 1988. Toată
operaţiunea de verificare a ataşamentului fostului ofiţer de Securitatea durat nu mai
puţin de şase ani, din 1982 până în 1988.
Exista însă şi o parte pozitivă în desfăşurarea acestei acţiuni, altfel inutilă –
fostul şef al Regionalei de Securitate Maramureş se putea convinge singur că nimic nu
96 Idem, inv. nr. 7388, dosar nr. 3, f. 234: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr. 1575/01.04.1968.
97 Idem, dosar nr. 14, nenumerotat: Ordinul Prim-Vicepreşedintelui C.S.S.. nr. 2682/01.07.1968.
98 Idem, inv. nr. 7393, dosar nr. 16, nenumerotat: Ordinul Prim-Vicepreşedintelui C.S.S. nr.
4048/01.12.1970.
99 Idem, inv. nr. 7405, dosar nr. 3, nenumerotat: Ordinul prim-adjunctului Ministrului de Interne
nr. II/3431/01.12.1976.
100 Idem, inv. nr. 7411, dosar nr. 8 , nenumerotat: Decretul prezidenţial nr. 399/20.12.1979.
101 Idem, fond MApN/Informativ, dosar nr. 147, f. 1: Raport cu propunerea de închidere a D.U.I.
„Marcu”, din 20.05.1988, alcătuit de UM 0632/1A.

102 Ibidem, ff. 4 – 5: Plan de măsuri.
103
Nicolae Ioniţă
se schimbase faţă de perioada în care lucra şi el, cu tot atâta dăruire, la acţiuni la fel de
lipsite de sens.
Nicolae C. Sidea (n. 13 mai 1923, comuna Pomezu, raionul Beiuş, regiunea
Oradea, naţionalitatea – română, fiul unui plugar, studii – opt
clase elementare, patru profesionale şi cursul de perfecţionare
cu durata de un an din U.R.S.S., profesia de bază – strungar),
şef al Direcţiei Regionale de Securitate Mureş Autonomă Maghiară în
perioada 1962 – 1967.
Provenit dintr-o familie numeroasă chiar şi pentru
standardele vremii (nouă copii), Nicolae Sidea a absolvit şapte
clase elementare în comuna natală în cursul anului 1938, iar
după un an petrecut la domiciliul părinţilor, s-a angajat, din
octombrie 1939, ucenic la Uzinele „Astra” din Braşov
(redenumite ulterior „Steagul Roşu”). Concomitent, urmează
cursurile a patru clase profesionale, la finalul cărora se califică
în meseria de strungar. După absolvire, din octombrie 1943,
rămâne să lucreze în cadrul aceleiaşi întreprinderi din Braşov 103 .
Sosirea în ţară a Diviziei „Tudor Vladimirescu” şi propaganda desfăşurată
pentru recrutarea de voluntari l-au determinat pe N. Sidea să-şi abandoneze locul de
muncă de la Uzinele „Astra”, pentru a se încadra în Regimentul 4 Dorobanţi al unităţii
mai sus amintite, cu gradul de sergent major. În perioada următoare, a participat la
luptele de pe Frontul de Vest, până în aprilie 1945, când a fost trimis pentru a urma o
şcoală de secunzi politici de la Bucureşti, la absolvirea căreia s-a reîntors pe frontul din
Cehoslovacia. În perioada în care a participat la lupte, a fost remarcat drept „un tovarăş
curajos şi cu mult spirit de sacrificiu în acţiunile de pe front”, care „ducea muncă de
lămurire în rândul celorlalţi ostaşi şi-i mobiliza în lupta contra hitleriştilor”, fiind decorat
în consecinţă cu medaliile „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Victoria asupra fascismului”. În
mai 1945, după terminarea războiului, s-a reîntors în ţară şi a fost încadrat ca locţiitor
politic al unei companii din Regimentul 4 Dorobanţi al Diviziei „T. Vladimirescu” 104 . În
cursul anului 1946, în timp ce efectua o permisie, a fost primit în rândul membrilor
P.C.R. şi încadrat în „celula de partid” de la nivelul Uzinelor „Astra” din Braşov 105 .
După lăsarea sa la vatră, în decembrie 1946, cu gradul de sergent major,
Nicolae Sidea s-a reîntors la Uzinele „Astra”, unde a continuat să lucreze până în 1948.
Ataşamentul dovedit faţă de noul regim politic nu a rămas însă neremarcat. Cum se
103 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7360, dosar nr. 40, nenumerotat: Referat de cadre din
1954, semnat de şeful Direcţiei Regionale de Securitate Bucureşti, gen.mr. Aurel Stancu şi şeful
Secţiei Cadre a Direcţiei, lt.maj. Gheorghe Cristian, anexat Ordinului M.A.I. nr.
2404/15.04.1954.
104 Idem, inv. nr. 7362, dosar nr. 59, nenumerotat: Referat de cadre din mai 1955, semnat de
şeful D.R.M.A.I. Bucureşti, gen.mr. Aurel Stancu şi şeful Secţiei Cadre a Direcţiei, cpt. Gh.
Cristian, anexat Ordinului M.A.I. nr. 2785/01.06.1955.
cadre privind pe Sidea C. Nicolae, din 20.12.1961, semnat de Ion Negreanu, instructor Secţia Cadre a
C.C. al P.M.R. şi Ion Szilaghi, adjunct al şefului Grupului de Instructori pentru Controlul Muncii
de Partid în M.F.A. – M.A.I.
104
făcea tot mai mult resimţită nevoia recrutării de noi cadre, pentru aparatul de represiune
al statului, aflat în curs de reorganizare, de la 2 februarie 1948 a fost „scos din
producţie” şi angajat în funcţia de comisar ajutor de Poliţie la Serviciul de Siguranţă
Făgăraş 106 , pentru ca, de la 1 iulie 1948, să fie numit la conducerea Biroului de Siguranţă
Arpaşul de Jos 107 . După constituirea Securităţii Poporului, a fost încadrat în noua
structură cu gradul de sublocotenent şi păstrat la comanda Biroului de Securitate (de
data aceasta) Arpaşul de Jos. Din februarie 1949 a fost avansat locotenent şi repartizat
la Serviciul Judeţean de Securitate Făgăraş, unde a lucrat până în cursul lunii septembrie
a aceluiaşi an, când a fost trimis să urmeze un curs de pregătire la Şcoala Militară de
Ofiţeri de Securitate din Bucureşti. După absolvire, la 1 noiembrie 1949, se reîntoarce la
comanda Biroului de Securitate Arpaşul de Jos, poziţie în care a rămas până la raionarea
teritorială efectuată în 1951 108 .
Încă de la încadrarea sa în structurile de represiune ale regimului, Nicolae Sidea
pare să se fi remarcat prin „voinţă şi dragoste faţă de muncă”, precum şi prin
capacitatea sa de a asimila conţinutul diverselor directive referitoare la activitatea
informativă. De asemenea, a fost implicat în toate acţiunile represive desfăşurate de
regim în zonele sale de responsabilitate. Astfel, în 1948, a participat la arestarea
„vârfurilor conducătoare ale mişcării legionare, precum şi a unui grup de 15 elemente
duşmănoase organizate împotriva regimului nostru, ce au fost trimise în justiţie” 109 . În
cursul anului 1949, a „depistat”, prin intermediul „agenturii”, „o serie de elemente
duşmănoase” care ar fi fost implicate în organizarea unui sabotaj la fabrica
„Nitramonia” din Făgăraş. A fost, de asemenea, iniţiatorul arestării, în cursul aceluiaşi
an, a unui grup de elevi ai liceului „Radu Negru” Făgăraş, care ar fi format o
„organizaţie subversivă” şi a avut o contribuţie importantă, în 1950, la depistarea,
arestarea şi condamnarea „teroriştilor şi fugarilor”, desprinşi din gruparea „Gavrilă
Ogoranu” din Munţii Făgăraş 110 .
Din ianuarie 1951, după raionarea teritorială, ofiţerul a fost mutat iniţial la
conducerea Secţiei Raionale de Securitate Drăgăneşti – Olt, pentru ca, din aprilie acelaşi
an, să preia conducerea Secţiei Raionale Turnu Măgurele, din cadrul Direcţiei Regionale
de Securitate Teleorman. Şi aici, N. Sidea se remarcă prin numărul de dosare
informative deschise şi informatori recrutaţi, precum şi prin organizarea şi actualizarea
permanentă a evidenţei operative a „elementelor suspecte”, operaţiune în urma căreia
cei aflaţi pe raza raionului Turnu Măgurele au fost arestaţi în cursul lunii ianuarie 1952 şi
condamnaţi ulterior 111 .
106 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7346, dosar nr. 6, f. 292: Decizia D.G.S.S. nr.
6500/P/02.02.1948.
107 Idem, dosar nr. 5, f. 23: Decizia D.G.S.S. nr. 7940/P/15.06.1948.
108 Idem, inv. nr. 7347, dosar nr. 2, f. 80: Decizia D.G.S.P. nr. 13000/16.11.1949 şi ANIC, fond
CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. S/1488, f. 2: Chestionar, din 20.04.1962.

109 ACNSAS, fond MAI/DMRU, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7360, dosar nr. 40, nenumerotat:
Referat de cadre din 1954…, anexat Ordinului M.A.I. nr. 2404/15.04.1954.

110 Ibidem.
111 Ibidem. Cel mai probabil, persoanele în cauză nu au fost propriu-zis condamnate, ci trimise
direct în diverse colonii de muncă, în urma unei decizii administrative.
105
Nicolae Ioniţă
Activitatea desfăşurată de locotenentul Sidea în diverse funcţii de conducere nu

avea cum să treacă neobservată. Ca urmare a meritelor demonstrate, a fost avansat în
gradul de locotenent major, iar la 26 iunie 1952 – mutat la Direcţia Regională de
Securitate Bucureşti, iniţial în funcţia de şef birou, cu delegaţie de şef al Serviciului 3
Informaţii Interne 112 , pentru a i se retrage ulterior delegaţia de şef serviciu şi definitivat
locţiitor al şefului compartimentului în cauză 113 .
În noua funcţie, N. Sidea se remarcă prin „orientarea şi iniţiativa proprie în
munca profesională”, şi prin rezultatele obţinute de birourile de a căror coordonare
răspundea personal (birourile 4 – 8). Astfel, era atestată participarea sa la arestarea unui
grup de „şapte elemente zvoniste din foşti militari deblocaţi”, precum şi la urmărirea
informativă a „exploatatorilor, criminalilor de război, fugarilor, foştilor conducători ai
partidelor istorice”, a adepţilor cultului ortodox, catolic, adventist de Ziua a Şaptea etc.
de pe raza regiunii. Drept succese importante repurtate de acesta anterior anului 1954,
erau enumerate şi depistarea unor „grupări contrarevoluţionare” constituite de elevi de
pe raza regiunii, dar şi a unei „grupări de avocaţi” ce desfăşura o activitate ostilă
regimului. În toate acţiunile organizate de birourile aflate în coordonarea sa directă,
Nicolae Sidea lucra direct „cu cei mai buni informatori”, participa la întâlnirile cu
agentura ale lucrătorilor operativi şi dovedea „spirit de conducere şi de a cere
subalternilor muncă de calitate”, ştiind, totodată, „să tragă la răspundere pe cei care nu-
şi aduc la îndeplinire sarcinile şi ordinele trasate” 114 .
Răsplata pentru astfel de „performanţe” nu a întârziat să apară. În octombrie
1953, a fost avansat în gradul de căpitan 115 , iar la 15 aprilie 1954, după ce s-a remarcat
faptul că ofiţerul „rezolvând sarcini mai grele faţă de funcţia pe care o îndeplineşte, ceea
ce rezultă că are capacitate şi poate îndeplini o funcţie mai superioară” – după cum se
exprima generalul Aurel Stancu pe atunci – a fost promovat la conducerea Serviciului 3
Informaţii Interne al Regionalei de Securitate Bucureşti 116 . În perioada următoare,
căpitanul Sidea continuă să fie apreciat pentru că ar fi avut„spirit de iniţiativă şi se
descurcă cu uşurinţă în orice problemă, orientându-se politic în rezolvarea sarcinilor
profesionale”. Se remarcau implicarea directă a ofiţerului în crearea unei reţele
informative corespunzătoare a compartimentului din subordine, precum şi calităţile
acestuia în lucrul cu agentura, manifestate cu ocazia recrutării unor „informatori grei în
acţiunile informative ale serviciului”. Şi prin aptitudinile sale de conducător ar fi ieşit în
evidenţă, fiind foarte apreciată preocuparea lui N. Sidea pentru „creşterea cadrelor din
subordine”, ajutorul pe care-l acorda în folosirea unei „serii de combinaţii din
experienţa sa”, promovarea unor şefi de birouri capabili şi sancţionarea celor „care au
lipsuri” 117 .
112 Idem, inv. nr. 7353, dosar nr. 10, f. 189: Ordin de zi nr. 1350/26.06.1952 al ministrului adj.
M.A.I., Gh. Pintilie.
113 Idem, dosar nr. 11, nenumerotat: Ordin de zi nr. 1439/23.07.1952.
114 Idem, inv. nr. 7360, dosar nr. 40, nenumerotat: Referat de cadre din 1954…, anexat Ordinului
M.A.I. nr. 2404/15.04.1954.

117 Idem, inv. nr. 7362, dosar nr. 59, nenumerotat: Referat de cadre din mai 1955…, anexat
Ordinului M.A.I. nr. 2785/01.06.1955.
106
Toate cele de mai sus par să redea, dincolo de exagerările obişnuite din astfel de
referate de cadre, imaginea unui ofiţer cu reale aptitudini pentru activitatea informativă
şi cu o experienţă profesională remarcabilă, datorată funcţiilor de conducere deţinute
încă de la încadrarea sa în Securitate. Asemenea calităţi se întâlneau rareori în organele
de represiune de atunci şi, de multe ori, erau asociate unor persoane cu grave carenţe de
comportament sau cu probleme serioase în privinţa „dosarului de cadre”. În cazul lui
Nicolae Sidea nu se întâlnea nici un astfel de inconvenient, iar ataşamentul său faţă de
regim rămânea indiscutabil, remarcându-se în repetate rânduri faptul că ar fi avut „un
simţ de clasă dezvoltat şi prin munca sa a dovedit ataşament faţă de partid şi instituţia
noastră”. Comportarea sa în afara instituţiei nu se evidenţia în mod negativ, în timp ce
originea sa socială se dovedea întru totul corespunzătoare. Nici activitatea rudelor
ofiţerului nu ridica probleme deosebite, deşi, este adevărat, o parte a fraţilor şi surorilor
sale se convertiseră la cultul penticostal. În această ultimă privinţă, căpitanul Sidea
rezolvase problema foarte simplu: nu întreţinea „nici un fel de relaţii cu rudele sale”,
dovedind faptul că ştia întotdeauna să adopte comportamentul adecvat pentru a avea
şansa la o carieră de succes în slujba regimului.
Concluzia era simplă: tot ceea ce trebuia să facă regimul era să-l promoveze pe
acest ofiţer până îşi atingea nivelul maxim de incompetenţă. Iar promovările şi
avansările în grad s-au succedat în ritm accelerat în anii următori pentru Nicolae Sidea.
În 1955, la un an de la numirea sa la conducerea Serviciului 3 din cadrul Regionalei de
Securitate Bucureşti, şeful direcţiei, apreciindu-l pe cel în cauză drept „un tovarăş
inteligent, hotărât şi curajos şi dinamic, având un simţ de răspundere dezvoltat […] cu
frumoase perspective de viitor”, îl propune în funcţia de locţiitor al său la conducerea
unităţii, propunere acceptată de ministru la 1 iunie 1955 118 . În noua funcţie, a preluat
răspunderea coordonării activităţii Serviciului 3 Informaţii Interne şi a unităţilor raionale
din oraşul Bucureşti. De la 1 august acelaşi an, a fost avansat în gradul de maior 119 ,
pentru ca, de la 1 mai 1956, în urma înfiinţării Direcţiei Securităţii Statului Bucureşti, să
fie numit locţiitor pentru operativ al şefului noii unităţi 120 . În perioada următoare,
maiorul Sidea se face remarcat cu ocazia evenimentelor din Ungaria, din 1956, şi a
acţiunilor întreprinse de Securitate în oraşul Bucureşti cu acest prilej, când ar fi „dovedit
curaj şi nu a precupeţit nici un efort pentru bunul mers al problemelor” 121 .
Ascensiunea profesională a lui Nicolae Sidea nu a fost însă lipsită de probleme.
Cele mai grave nu au fost legate propriu-zis de activitatea sa, ci mai mult de cea a şefului
său direct, generalul Stancu, destituit de la comanda unităţii în 1957, nu înainte de a
reuşi să creeze o imagine foarte proastă asupra sa şi a subordonaţilor la nivelul
conducerii ministerului. Au intervenit apoi diversele reorganizări ale aparatului de

119 Idem, dosar nr. 71, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 3925/01.08.1955.
120 Idem, inv. nr 7363, dosar nr. 50, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 2541/01.05.1956. În fapt,
N. Sidea a rămas locţiitorul generalului Stancu, datorită faptului că aproape tot corpul de
comandă al vechii Direcţii Regionale de Securitate Bucureşti a fost mutat la nou constituita
Direcţie de Securitate a Capitalei.
121 Idem, inv. nr. 7367, dosar nr. 17, nenumerotat: Referat de cadre din 02.08.1957, semnat de
şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col. Ioan Pateşan, anexat Ordinului M.A.I. nr. 2604/01.09.1958.
107
Nicolae Ioniţă
represiune, ce au afectat şi Direcţia Securităţii Statului Bucureşti, care, de la 30 aprilie

1958 a fost desfiinţată. Ofiţerul nu a fost afectat imediat de transformările instituţionale
ale aparatului de represiune, datorită faptului că, în aceeaşi perioadă de timp, se afla la
Moscova, pentru a urma cursul de pregătire cu durata de un an, la care a fost trimis de
la 1 septembrie 1957. După întoarcerea în ţară însă, la începutul lunii septembrie 1958, a
fost transferat la Iaşi şi numit locţiitor pentru operativ al şefului regionalei de Securitate
locale 122 .
În scurta perioadă petrecută în funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei Regionale
de Securitate Iaşi, N. Sidea a reuşit „să se acomodeze uşor cu problemele din specificul
regiunii” şi să „contribuie din plin la rezolvarea problemelor de conducere ale Regiunii”,
după cum aprecia, în 1959, şeful său de atunci, colonelul Pandele. La fel ca şi în alte
sectoare de activitate unde lucrase anterior, i s-au remarcat pregătirea profesională,
contribuţia adusă la pregătirea subalternilor, precum şi participarea la întâlnirile acestora
cu agentura şi la toate activităţile desfăşurate în cadrul unităţii. Era caracterizat drept
„un tovarăş curajos în acţiune şi în muncă”, care ar fi „dovedit cinste şi corectitudine,
modestie faţă de subalterni şi faţă de persoanele cu care vine în contact” şi, mai ales,
„iubeşte această muncă şi este devotat instituţiei” 123 .
Aprecierea de care s-a bucurat anterior activitatea maiorului Sidea l-ar fi
calificat pe acesta, în mod normal, pentru o nouă promovare pe linie profesională.
Aceasta mai ales datorită faptului că situaţia operativă de pe raza de competenţă a
Regionalei de Securitate Iaşi era considerată dificilă, conducerea unităţii fiind supusă
unor permanente critici pentru modul în care îşi desfăşurau activitatea subordonaţii săi.
Îmbunătăţirea rezultatelor obţinute de ofiţerii direcţiei, cu contribuţia directă a lui N.
Sidea, reprezenta o performanţă notabilă pentru acesta, care s-ar fi cerut răsplătită în
mod adecvat. Un prim pas în această direcţie l-a reprezentat avansarea sa la gradul de
locotenent-colonel, la 1 august 1959 124 , iar ocazia pentru o promovare în funcţie s-a ivit
aproape imediat ulterior, când, la sfârşitul lunii mai sus menţionate, şeful direcţiei,
colonelul Pandele, a fost trecut intempestiv în rezervă. Proaspătul locotenent-colonel
Sidea, deşi recent transferat la Iaşi, dovedise că putea face faţă situaţiei operative de la
faţa locului şi putea fi promovat în locul celui tocmai demis.
Nu a fost însă cazul. În perioada următoare, conducerea Regionalei de
Securitate Iaşi a fost asigurată, pentru aproape un an de zile, de locţiitorii la comandă ai
şefului unităţii de până atunci, Nicolae Sidea şi Ioan Cleju, fără ca vreunul dintre ei să
fie promovat propriu-zis în funcţie. Locotenent-colonelul Sidea a coordonat, în acest
interval de timp, activitatea unităţilor raionale Bârlad, Vaslui, Huşi şi Murgeni, precum şi
pe cea a Serviciului 3 Informaţii Interne, Biroului 2 Contraspionaj, Secţiei a VIII-a
Anchete şi pe cea a Biroului Închisori din cadrul direcţiei. Explicaţia cea mai probabilă
pentru care ofiţerul a fost doar împuternicit la comanda unităţii, fără a fi definitivat ca
şef al Regionalei de Securitate Iaşi constă, cred, în refuzul acestuia de a rămâne în
localitatea de reşedinţă. Încă din martie 1959, la nici şase luni de la transferarea sa, N.

123 Idem, inv. nr. 7370, dosar nr. 37, nenumerotat: Foaie de notare, semnată de şeful D.R.M.A.I.
Iaşi, col. N.V. Pandelea, anexată Ordinului M.A.I. nr. 3050/01.08.1959.
108
Sidea a alcătuit mai multe rapoarte adresate conducerii ministerului, prin care solicita
mutarea de la Iaşi 125 . Solicitările sale repetate nu au fost acceptate iniţial, dar ofiţerul şi-a
menţinut cu obstinaţie cererea, invocând motive familiale care nu puteau fi ignorate cu
uşurinţă. În consecinţă, promovarea în funcţia de director al unei regionale de Securitate
a unui ofiţer care oferea asemenea dovezi de insubordonare, indiferent de motivele lor,
era exclusă.
Pe de altă parte, din perioada activităţii sale la Iaşi datează şi primele obiecţii
serioase la adresa activităţii şi comportării lui N. Sidea. Astfel, s-au formulat unele critici
la adresa pregătirii sale încă de la avansarea la gradul de locotenent-colonel, când se
aprecia că ofiţerul „nu are o pregătire de cultură generală formată, se mai observă încă
multe goluri în vocabularul oral şi scris şi nu se interesează de creşterea sa în această
privinţă” 126 . Un an mai târziu, însă, lucrătorii Direcţiei Cadre a M.A.I. îi alcătuiau un
adevărat rechizitoriu locţiitorului şefului Regionalei de Securitate Iaşi, care îi asaltase cu
rapoarte de transferare la altă unitate:
„Părţile pozitive şi calităţile acestui tovarăş [N. Sidea] au fost însă umbrite de
unele lipsuri dovedite, şi anume: are o insuficientă pregătire de cultură generală, din
cauza căreia se constată multe goluri în vocabularul oral şi scris, se exprimă
negramatical, iar conceptul în lucrări şi rezoluţii este steril, simplist. La începutul
activităţii în cadrul Regiunii Iaşi (1958 şi chiar 1959), a folosit unele expresii
necontrolate, pornografice şi jignitoare la adresa unor cadre, expresii care au fost
comentate în mod nefavorabil. Nu a dovedit întotdeauna principialitate şi obiectivitate
în egală măsură pentru toţi subordonaţii, având cadre «simpatizate» şi cadre de
«răfuială». Din şedinţele de analiză trimestrială şi anuală, s-a constatat o oarecare
diferenţă în critică. De exemplu, sectoarele de care răspunde personal sunt criticate cu
blândeţe, iar cele de care răspunde tov. lt.col. Cleju I. sunt criticate cu foarte multă
severitate şi scoase negativ” 127 .
Locotenent-colonelului Sidea i se mai reproşa şi indiferenţa manifestată faţă de
unele probleme ale subordonaţilor, precum cea a asigurării locuinţelor, dar criticile
iniţiale sunt atenuate spre final, când se constata faptul că, măcar în privinţa
„comportării şi a expresiilor pornografice se constată în ultimul timp o schimbare şi
abţinere”, în timp ce „ajutorul” acordat în formarea culturii generale poate determina
„schimbarea în bine” a ofiţerului. Pe de altă parte, asemenea „lipsuri” nu puteau
constitui un impediment serios pe atunci în calea unei viitoare ascensiuni profesionale a
ofiţerului, chiar dacă în perioada ulterioară nu există multe dovezi privind îmbunătăţirea
pregătirii sale culturale. În 1962, de exemplu, locotenent-colonelul Sidea declara că
absolvise nouă clase medii 128 , ceea ce înseamnă că încerca – reuşind, în cele din urmă –
125 Ibidem, Foaie de notare anexată Ordinului M.A.I. nr. 3050/01.08.1959.

126 Ibidem.
127 Idem, inv. nr. 7372, dosar nr. 33, nenumerotat: Notă-raport asupra lt.col. Sidea Nicolae – locţiitor
şef direcţie operativă la Direcţia Regională de Securitate Iaşi, din 19.07.1960, semnată de şeful Serviciului
1 din Direcţia Cadre M.A.I., cpt. Florian Chiriac şi cpt. Ilie Hila, şef birou în aceeaşi unitate,
anexat Ordinului M.A.I. nr. 2928/01.10.1960.
128 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. S/1488, f. 2: Chestionar, din 20.04.1962.
109
Nicolae Ioniţă
să îndeplinească măcar cerinţele conducerii ministerului privind absolvirea liceului de

către ofiţerii subordonaţi.
Insistenţa manifestată de lt.col. Sidea în cererile de transferare a sa înapoi la
Bucureşti nu s-a dovedit inutilă, conducerea ministerului aprobând, de la 1 octombrie
1960, mutarea sa în funcţia de locţiitor pentru operativ al şefului Regionalei de
Securitate Bucureşti 129 . Era vorba însă numai de o satisfacere de moment a doleanţelor
sale, iar, în curând, Nicolae Sidea avea să fie lămurit că promovarea într-o funcţie de
prim-rang în aparatul de represiune era condiţionată de acceptarea, fără prea multe
discuţii, a transferului oriunde regimul avea nevoie de serviciile sale. Prilejul pentru a
dovedi că a învăţat această lecţie i-a fost oferit peste mai puţin de doi ani, când, la 1
ianuarie 1962, este numit şef al Direcţiei Regionale de Securitate Mureş, de la
conducerea căreia tocmai fusese înlăturat un veteran a organelor M.A.I., colonelul
Mihail Kovacs 130 . Trimiterea la comanda acestei unităţi a unui ofiţer cu o îndelungată
experienţă practică, mai ales în domeniul Informaţiilor Interne, se impunea cu atât mai
mult cu cât priorităţile în materia activităţii informative din domeniu tocmai se
schimbau, iar regimul acorda o tot mai mare atenţie supravegherii „naţionaliştilor
maghiari”.
Nicolae Sidea pare să confirme de la bun început aşteptările conducerii
ministerului. La trei luni de la numirea sa la comanda Regionalei de Securitate Mureş,
subordonaţii se grăbeau să-şi laude noul şef în faţa ministrului, pentru „ajutorul”
acordat în problemele curente ale unităţii, în timp ce Al. Drăghici găsea astfel o nouă
confirmare a înţelepciunii propriilor decizii 131 . În continuare, ofiţerul pare să facă faţă
cu succes cerinţelor funcţiei, remarcându-se la conducerea unei regionale de Securitate
cu o situaţie operativă delicată, mai ales după ce politica regimului se îndreaptă în
direcţia unui tot mai pronunţat naţionalism. În consecinţă, locotenent-colonelul Sidea
este avansat la „excepţional” în gradul de colonel, la 23 august 1964 132 , iar în 1967, când
a fost reînfiinţată vechea direcţie de contrasabotaj a Securităţii, ofiţerului i s-a îndeplinit
mai vechea dorinţă de a fi readus la Bucureşti, fiind numit la comanda noii direcţii
centrale, de la 1 septembrie acelaşi an 133 .
Abia la conducerea noii Direcţii a II-a Contrasabotaj a C.S.S., colonelul Sidea
pare să fie depăşit de cerinţele funcţiei. Specializat mai ales în activitatea pe linie de
Informaţii Interne, ofiţerul s-a adaptat cu greu la specificul noului domeniu informativ
al contrasabotajului, care urma să difere radical de ceea ce se înţelegea prin aceasta
anterior, când singurul obiectiv al lucrătorilor din direcţia de profil consta în a descoperi
2928/01.10.1960.
130 Idem, inv. nr. 7377, dosar nr. 14, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. K/3538/01.01.1962.
131 Vezi idem, fond Documentar, dosar nr. 13 266, f. 50 şi 55: Stenograma şedinţei din 11 aprilie
1962, în care s-a analizat activitatea Direcţiei Regionale M.A.I. Mureş Autonomă Maghiară.
2403/23.08.1964. Avansarea nu are chiar un caracter excepţional, dat fiind prilejul festiv al
acesteia – aniversarea a 20 de ani de la 23 august 1944 – şi a faptului că majoritatea cadrelor de
conducere ale Securităţii au fost avansate în grad cu acelaşi prilej şi chiar prin acelaşi ordin.
3704/01.09.1967.
110
sabotorii din economia naţională, care facilitau producerea de accidente, alcătuiau

raportări false etc. Acum, priorităţile pe această linie sunt cel mai bine redate de noua
denumire a unităţii începând cu anul 1970 – Contrainformaţii în Sectoarele Economice.
Rolul organelor de Securitate urma să fie acela de a sesiza diversele deficienţe din
procesul de producţie şi cauzele lor, a descoperi încercările de fraudare a statului prin
intermediul contractelor încheiate cu partenerii externi, observarea stării de spirit a
angajaţilor întreprinderilor, prevenirea faptelor de corupţie şi apărarea secretului de stat.
Toate acestea necesitau, din partea şefului unităţii, dacă nu o pregătire de specialitate în
domeniul economic, măcar o experienţă vastă în domeniu, iar N. Sidea nu avea nici una,
nici alta. În consecinţă, după menţinerea sa în noua poziţie timp de mai bine de trei ani,
ofiţerul a fost demis, la 1 ianuarie 1971 134 , şi numit, după două luni, adjunct al
inspectorului şef al Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti 135 .
Nicolae Sidea a fost păstrat pentru relativ puţin timp în postul de adjunct al
şefului I.S.M.B., datorită reorganizărilor produse în urma fuziunii C.S.S. şi M.A.I. din
1972, dar şi a faptului că s-a dorit înlocuirea sa cu Mihai Caraman, îndepărtat temporar
din aparatul de Informaţii Externe. Din aceste motive, la 1 iunie 1972, colonelul Sidea a
fost mutat la Direcţia pentru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii
Frontierei – unitate transformată întru totul în direcţie operativă de Securitate – şi
numit adjunct al şefului acesteia şi şef al Serviciului pentru Paşapoarte şi Evidenţa
Străinilor din Municipiul Bucureşti 136 , funcţie în care a fost menţinut până la trecerea sa
în rezervă.
Aflat la comanda organelor de Paşapoarte din Bucureşti, deci într-o poziţie
teoretic inferioară celor ocupate anterior în cadrul organelor de Securitate, Nicolae
Sidea pare să satisfacă cerinţele din domeniu ale conducerii ministerului, fiind menţinut
în funcţie pentru o perioadă relativ îndelungată. Ceea ce s-ar putea spune însă despre
noul post al fostului şef al Regionalei de Securitate Mureş este că, dacă nu părea
important, se putea dovedi foarte profitabil. Iar aceasta era valabil pentru toţi ofiţerii de
Securitate cu funcţii de răspundere din sectorul de Paşapoarte, într-o perioadă în care se
înmulţiseră plecările din ţară, definitive sau temporare, contactele cu cetăţenii străini,
cererile de căsătorie cu cetăţenii străini etc. Toate aceste forme de contact cu
străinătatea se petreceau cu avizul, într-o formă sau alta, al ofiţerilor de Paşapoarte, care
au ştiut să-şi îmbunătăţească semnificativ situaţia materială în urma exploatării celor care
aveau nevoie de serviciile lor.
Totul a durat până în momentul plecării intempestive din ţară a locţiitorului
şefului D.I.E., generalul Pacepa, în august 1978. În urma anchetelor desfăşurate ulterior,
care au afectat întregul aparat de Securitate, conducerea partidului află cu surprindere că
mulţi dintre foştii apărători devotaţi ai regimului şi ai moralei proletare nu s-au dat deloc
înapoi să profite de ocaziile de îmbogăţire, care li s-au oferit în virtutea funcţiilor
134 Idem, inv. nr. 7395, dosar nr. 4, f. 76: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr. 1033/01.01.1971.
135 Idem, dosar nr. 5, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr. 1122/01.03.1971. De
remarcat ar fi că, în urma mutării sale într-o funcţie teoretic inferioară, s-a avut grijă ca Nicolae
Sidea să-şi păstreze acelaşi salariu, ceea ce denotă faptul că nu era învinovăţit pentru
incapacitatea de a conduce Direcţia de Contrainformaţii în Sectoarele Economice.
136 Idem, inv. nr. 7397, dosar nr. 26, f. 349: Ordinul M.I. nr. 2002/01.06.1972.
111
Nicolae Ioniţă
deţinute. Nu numai că nu s-au dat înapoi, dar în sectoare precum Informaţiile Externe
sau Paşapoarte şi Vize corupţia făcea ravagii, afectând cadre de conducere de cel mai
înalt nivel din Securitate, dar şi din cadrul organelor de partid. Iar serviciul condus de
colonelul Sidea nu făcea chiar deloc excepţie în această privinţă, adjunctul ofiţerului
fiind trecut în rezervă şi apoi chiar pus sub învinuire pentru fapte de corupţie. Nu se
poate preciza, în acest moment, dacă Nicolae Sidea a participat şi el la frenetica
operaţiune de îmbogăţire a subordonaţilor sau doar a tolerat neregulile petrecute sub
patronajul său, dar având în vedere rapiditatea cu care a fost trecut în rezervă, la 19
octombrie 1978, în „baza aprobării Comandantului Suprem” 137 , putem presupune, în
mod rezonabil, că nu a fost chiar străin de cele petrecute în serviciul pe care-l conducea.
Astfel s-a încheiat cariera în Securitate a unui ofiţer care, la fel ca majoritatea
colegilor săi de generaţie, s-a remarcat prin activitatea informativă desfăşurată în
domeniul „Informaţiilor Interne”, în care a acumulat o experienţă remarcabilă, dar care
nu a putut face faţă unor sarcini mai complexe de atât. Promovarea sa succesivă a fost
firească, date fiind nevoile regimului din perioada de consolidare a puterii pe plan
intern, dar rămânea de văzut dacă acesta putea să găsească înlocuitori pe măsură unor
astfel de ofiţeri.
Pavel T. Sălcudean(u) (n. 17 decembrie 1925,
comuna Luca Mureşului, judeţul Alba, naţionalitatea –
română, fiul unui muncitor C.F.R., studii – medii, profesia
de bază – lăcătuş mecanic), şef al Direcţiei Regionale de
Securitate Mureş Autonomă Maghiară în perioada 1967 – 1968.
Pavel Sălcudean a absolvit patru clase primare la o
şcoală generală din Târgu Mureş în cursul anului 1936,
pentru a urma apoi cursurile liceului industrial din aceeaşi
localitate până în toamna anului 1940. În urma Dictatului de
la Viena, se refugiază cu familia în oraşul Turda, unde a
urmat şi ultima clasă de gimnaziu, calificându-se drept
lăcătuş mecanic. În 1941, s-a angajat salahor la fabrica de
sticlă din oraşul Turda, iar în cursul lunii august a aceluiaşi an s-a transferat la Uzinele
de armament „Mîrşa” din Avrig. Din aprilie 1943, se întoarce la fabrica de sticlă din
Turda, unde lucrează până în septembrie 1944, când s-a angajat ca lăcătuş mecanic la
Depoul C.F.R. Teiuş 138 .
Din perioada activităţii sale la Depoul C.F.R. mai sus amintit datează şi primele
sale contacte cu noua putere politică din România. Astfel, fără a avea vreo legătură cu
mişcarea comunistă sau alte partide politice anterior anului 1944 139 , în martie 1945 este
137 Idem, inv. nr. 7409, dosar nr. 19, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. II/2231/19.10.1978.
138 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Sălcudean Pavel, f. 138 şi 142: referate de cadre din
17.06.1967 şi 04.12.1961, semnate de şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col. Ioan Pateşan.
139 În unele autobiografii întocmite anterior primirii sale în Securitate, P. Sălcudean a susţinut că
ar fi participat la acte de sabotaj contra producţiei de armament a României aflate în război.

Când a fost întrebat în ce au constat aceste eroice acte de rezistenţă, viitorul ofiţer a declarat că
„lucrând într-o secţie împreună cu un ceh, anume Older, acesta i-a cerut să ia de la magazie nişte
pietre importate, cu care se ascuţeau cuţite speciale şi să le pună în sertar. A doua zi, aceste pietre
au fost găsite sparte şi unele lipseau. Pentru faptul că nu a ştiut cine a spart aceste pietre, un
112
admis în U.T.C., iar la scurtă vreme ulterior, şi în cadrul P.C.R. Apropierea de „mişcarea
muncitorească” a avut consecinţe aproape imediate asupra carierei lui P. Sălcudean, care
a părăsit rapid rândurile clasei muncitoare pentru a intra în rândul activiştilor de partid.
Astfel, în aprilie 1945, a fost „scos din producţie” şi numit secretar al Comitetului
U.T.C. al Plasei Teiuş, pentru ca, din luna următoare, să fie promovat secretarul
Comitetului P.C.R. al aceleiaşi plase. Ascensiunea sa bruscă în aparatul de partid este
însoţită însă şi de incidente jenante, precum cel din 1946, când a fost sancţionat cu „vot
de blam cu avertisment” de Biroul Judeţean P.C.R. Alba pentru pierderea unor
documente, raportarea eronată a numărului membrilor de partid din circumscripţia sa şi
diverse „abateri de la morală”. Ca urmare a acestui incident, a fost mutat iniţial în
funcţia de secretar al Comitetului P.C.R. al Plasei Aiud, iar apoi în aparatul politic al
Comitetului Judeţean Alba al partidului 140 .
Cariera de activist politic a lui Pavel Sălcudean s-a încheiat în 1948, odată cu
încorporarea sa, pentru satisfacerea stagiului militar, la Grupul 2 Specialişti Moto din
cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”. După un an, a fost selecţionat şi trimis să urmeze
cursurile Şcolii de ofiţeri a Ministerului Forţelor Armate de la Breaza, pe care l-a
absolvit la 9 mai 1950, cu gradul de locotenent, fiind apoi repartizat la Regiunea a II-a
Militară. În august 1950, proaspătul ofiţer M.F.A. este trecut în rezervă şi mutat la
Serviciul Special de Informaţii. După fuziunea S.S.I. şi D.G.S.S. din ianuarie 1951, a fost
rechemat în rândul cadrelor active cu gradul de locotenent, de la 1 aprilie acelaşi an, şi
repartizat la Direcţia „A” Informaţii Externe, unde a ocupat funcţia de şef de problemă
în Centrala unităţii 141 .
În aparatul de Informaţii Externe al Securităţii, P. Sălcudean a îndeplinit diverse
„sarcini de răspundere” în exterior, unde ar fi obţinut „rezultate bune”. Activitatea
ofiţerului aici nu s-a bucurat însă de prea multă apreciere, dacă avem în vedere că nu a
fost promovat decât până la funcţia de locţiitor şef birou în cadrul direcţiei şi nu a
beneficiat decât de o singură avansare în grad, şi aceasta la termen – locotenent-major,
de la 9 mai 1953 142 . Ulterior, cariera de „spion” a lui Pavel Sălcudean se încheie
deplorabil, după ce este „deconspirat în unele acţiuni”, în cursul anului 1954, şi declarat
„persona non grata” de statul în care-şi desfăşura misiunea. A trebuit să fie adus în ţară,
iar aici s-a constatat că serviciile sale nu erau chiar indispensabile în cadrul Centralei
căpitan, care era comandantul secţiei, i-a spus că-l trimite în judecată pentru sabotaj” – vezi
ibidem, f. 164: referat de cadre din 8 mai 1952. Organele de partid nu s-au lăsat copleşite de
curajul luptei duse de ofiţer contra efortului de război al României şi i-au cerut explicaţii cu
privire la realitatea celor povestite şi a măsurii în care reprezentau într-adevăr acte de sabotaj. La
acestea, P. Sălcudean a declarat că „nu este nimic adevărat şi că aceste afirmaţii le-a făcut din
orgoliu, vrând să arate că şi el a avut activitate în trecut”. Trimis să fie cercetat, după încadrarea
în Securitate, de Comisia de Partid a D.G.S.S. cu privire la lăudăroşenia sa, s-a ajuns la concluzia
că ofiţerul „a făcut aceasta din cauza înfumurării şi orgoliului de care era stăpânit tovarăşul
Sălcudean, ca tânăr ridicat foarte repede în munci de răspundere” – vezi ibidem.
140 Ibidem, f. 95: Referat de cadre din 6 noiembrie 1972, semnat de şeful Direcţiei Personal şi
Învăţământ a Ministerului de Interne, gen.mr. Iulian Vlad.

141 Ibidem, f. 4: Fişă personală Sălcudean T. Pavel, din 18.07.1972.
142 Ibidem, f. 1.
113
Nicolae Ioniţă
Direcţiei I Informaţii Externe, motiv pentru care a fost transferat tocmai la Regionala
de Securitate Autonomă Maghiară, de la 1 mai 1955.
Ulterior mutării sale în aparatul regional de Securitate, P. Sălcudean pare să nu
reuşească pentru mulţi ani să iasă cu nimic în evidenţă, situaţie reflectată şi prin funcţiile
pe care le-a deţinut anterior anului 1958. Astfel, iniţial, a fost încadrat ca lucrător
operativ prim în Secţia a II-a Contraspionaj a Regionalei de Securitate Autonomă
Maghiară, pentru ca, ulterior, să fie promovat în funcţia de şef de birou în acelaşi
compartiment. La un an de la această temporară promovare, cu prilejul uneia din
nenumăratele reorganizări ale aparatului de Securitate, funcţia sa a fost desfiinţată şi, de
la 1 iulie 1956, a revenit la statutul de lucrător operativ prim 143 . Potrivit aprecierilor
ulterioare, ofiţerul ar fi dovedit „orientare şi pricepere în munca informativă” 144 , dar
acesta era un alt fel de a spune că nu „strălucea” în nici o privinţă, motiv pentru care a
fost ocolit de orice promovare, fiind, totuşi, avansat în gradul de căpitan, la 1 august
1956.
Situaţia a cunoscut o schimbare abia de la 1 august 1958, când, ca urmare a
necesităţii numirii unui locţiitor pentru Spate al şefului Regionalei de Securitate
Autonome Maghiare, alegerea conducerii Direcţiei Cadre M.A.I. s-a oprit asupra acestui
ofiţer, atât de puţin remarcat anterior 145 . Deşi cu o titulatură care ar putea crea o
impresie greşită, funcţia de locţiitor pentru Spate al şefului unei direcţii regionale de
Securitate era departe de a acorda o influenţă deosebită ocupantului său. Acesta trebuia
să uşureze activitatea şefului direct, comandantul regionalei, în ceea ce priveşte
organizarea logistică a unităţii, ţinerea evidenţelor contabile şi conducerea aparatului
administrativ. Fiind un post administrativ, deţinătorul său nu se implica, teoretic, în
activitatea informativă a direcţiei şi înfiinţarea lui, după 1956, a dat ocazia promovării
atât a unor ofiţeri deja specializaţi în activitatea pe linie de Spate, cât şi, în lipsa celor
menţionaţi, a unor ofiţeri care nu se remarcaseră prin nimic anterior, dar se considera că
meritau o funcţie superioară – precum P. Sălcudean – sau ocupanţilor unor poziţii mai
importante, retraşi astfel din prima linie, datorită abaterilor disciplinare sau
incompetenţei – vezi cazurile lui Marin Vintilă, la Bucureşti, Gheorghe Cuteanu, la
Piteşti sau Ştefan Mănoiu, la Bacău. Pe de altă parte însă, o asemenea funcţie putea
reprezenta şi o rampă de lansare a carierei deţinătorului ei, care putea fi promovat în
sectorul operativ, în măsura în care avea experienţă în domeniu şi dovedea aptitudini în
acest sens.
Acesta a fost şi cazul lui Pavel Sălcudean, care s-ar fi remarcat rapid drept un
„ofiţer capabil” pentru sarcinile sale administrative, dar care putea să îndeplinească şi
diverse misiuni minore încredinţate de conducerea unităţii pe linie informativ-operativă
şi de control al aplicării ordinelor. Cum toate însărcinările le-a executat „în bune
143 Ibidem, f. 4.
144 Ibidem, f. 138: referat de cadre din 27.06.1967, semnat de şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col.
Ioan Pateşan.
2234/01.08.1958.
114
condiţiuni 146 ”, a fost avansat în gradul de maior, de la 15 mai 1960 147 , şi luat în
considerare pentru promovarea sa în continuare. Prilejul pentru aceasta s-a ivit în cursul
anului 1961, prin eliberarea postului de locţiitor pentru operativ, de data aceasta, al
şefului Regionalei de Securitate Mureş Autonomă Maghiară, pentru ocuparea căruia a
fost propus şi, de la 1 noiembrie 1961, numit, maiorul Sălcudean 148 . Imediat ulterior,
ofiţerul a fost avut în vedere chiar pentru funcţia de şef al Regionalei Mureş 149 , dar
conducerea ministerului a optat, în cele din urmă, pentru mult mai experimentatul
locotenent-colonel Sidea.
Trecut în sectorul operativ, maiorul Sălcudean a fost apreciat drept un ofiţer
„capabil, inteligent, bine pregătit din punct de vedere profesional şi politic”, care ar fi
avut „putere de muncă şi capacitate organizatorică”. A fost remarcat „sprijinul” pe care
l-ar fi acordat şefilor de subunităţi, în special raionale de pe raza regiunii, în urma căruia
„s-a îmbunătăţit simţitor munca cu agentura, s-au rezolvat mai operativ acţiunile care se
aflau în lucru şi au fost deschise noi acţiuni cu perspective” 150 . Pentru toate aceste
motive, a fost avansat locotenent-colonel, la „excepţional”, de la 23 august 1964 151 ,
premiat cu diverse sume de bani şi decorat cu mai multe ordine şi medalii. De
asemenea, după promovarea în Aparatul Central a lui Nicolae Sidea, a fost din nou
propus în funcţia de şef al Regionalei de Securitate Mureş şi, de data aceasta, acceptat,
de la 1 august 1967 152 .
În scurta perioadă petrecută la conducerea direcţiei menţionate, locotenent-
colonelul Sălcudean pare să îndeplinească toate aşteptările conducerii ministerului şi
apoi ale nou creatului Consiliu al Securităţii Statului. Astfel se explică şi avansarea sa în
gradul de colonel, la „excepţional”, de la 27 decembrie 1967 şi, după constituirea
inspectoratelor judeţene de Securitate, numirea în funcţia de şef al Inspectoratului
Judeţean de Securitate Mureş, de la 18 februarie 1968. În anii următori, a continuat să se
facă remarcat drept un ofiţer care, „în exercitarea atribuţiunilor de serviciu a dovedit că
posedă o bună pregătire politică şi profesională, competenţă, spirit de orientare şi
iniţiativă în rezolvarea sarcinilor”. Era apreciat pentru că ar fi „manifestat curaj în luarea
măsurilor operative şi spirit mobilizator în executarea ordinelor”, participând în mod
direct la „rezolvarea lucrărilor mai importante”, pentru preocuparea arătată faţă de
instruirea subordonaţilor, dar şi pentru propria pregătire, dovedită prin absolvirea
Facultăţii de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic local. Singurele neajunsuri care i
se reproşau, constau în „tărăgănarea executării” unor ordine şi în faptul că nu ar fi luat
146 Idem, fond Cadre, dosar personal Sălcudean Pavel, f. 143: Referat de cadre din 04.12.1961,
semnat de şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col. Ioan Pateşan.

147 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr 7372, dosar nr. 21, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr.
2013/15.05.1960.
148 Idem, fond Cadre, dosar personal Sălcudean Pavel, f. 5: Fişă personală…, din 18.07.1972.
149 Vezi ibidem, f. 144: Referat de cadre din 04.12.1961.
150 Ibidem, f. 139: Referat de cadre din 17.06.1967, semnat de şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col.
Ioan Pateşan.
2403/23.08.1964
152 Ibidem, f. 5: Fişă personală…, din 18.07.1972.
115
Nicolae Ioniţă
măsuri operative pentru exploatarea unor informaţii primite 153 . Toate acestea l-au
calificat pe colonelul Sălcudean pentru a fi numit şi la conducerea Inspectoratului
Judeţean Mureş al Ministerului de Interne, după fuziunea C.S.S. şi M.A.I. din primăvara
anului 1972, funcţie în care pare să fie la fel de bine apreciat de conducerea noului
minister.
Toate aspectele pozitive din activitatea anterioară a ofiţerului au fost însă
umbrite de o serie de incidente intervenite un an mai târziu, când s-a demonstrat că
lipsa de operativitate a colonelului Sălcudean în exploatarea unor informaţii nu era o
deficienţă chiar lipsită de importanţă. Aceasta a fost din plin demonstrată de modul în
care a fost organizată inaugurarea în cadru festiv a instalaţiilor electro-acustice şi de
reglaj lumină ale noului Teatru de Stat din Târgu Mureş, festivitate la care urma să
participe peste 200 de persoane din ţară şi din R.P. Ungară. Principala problemă a
acestei festivităţi de amploare şi cu multiple conotaţii politice, care trebuia să aibă loc la
4 septembrie 1973, o constituia faptul că organele de Securitate locale nu ştiau nimic
despre existenţa ei, cu toate că organizatorii nu făcuseră nici un secret din aceasta. Deşi
datoria de informare funcţiona în mod normal într-un singur sens, dinspre organele de
Securitate spre cele de partid, de data aceasta prim-secretarul Comitetului Judeţean
P.C.R. Mureş, Iosif Banc, le-a făcut un serviciu ofiţerilor aparatului „informativ” şi i-a
anunţat de cele ce se petreceau în oraşul pe care se presupunea că-l supraveghează 154 .
Ce a urmat este lesne de bănuit. În urma controalelor ulterioare de la
Inspectoratul Judeţean Mureş, colonelul Sălcudean a fost învinuit de acoperirea
abaterilor unor subordonaţi, greşeli în supravegherea situaţiei operative de pe raza
judeţului şi, mai ales, de abateri de la datoria de informare a organelor P.C.R. locale –
deşi este greu de înţeles ce ar fi putut informa ofiţerul cu privire la un eveniment despre
care el chiar nu ştia nimic. La tradiţionala şedinţă de înfierare, organizată după
finalizarea controalelor, în prezenţa conducătorilor locali ai partidului, lui Pavel
Sălcudean i s-a reproşat faptul că, în calitate de membru al Biroului Judeţean Mureş al
P.C.R., nu ar fi „ridicat nici o problemă în aceşti ani, pe baza căreia să se ia măsuri
politice, economice şi sociale, cu influenţă pozitivă în cadrul judeţului” precum şi
manifestarea tendinţei „de a se sustrage controlului de partid […] datorită golurilor ce le
are în pregătirea sa politico – ideologică”. Concluziile „dezbaterii” au fost puse chiar de
prim-secretarul local, Iosif Banc, care descria colectivul de conducere al inspectoratului
drept „o mică familiuţă” care n-ar vrea „să-l şifoneze pe şeful inspectoratului”, astfel
încât se vede nevoit să preia chiar el sarcina de a-l „şifona” pe fostul comandant al
Regionalei de Securitate Mureş, despre care declara în final:
153Ibidem, f. 96: Referat de cadre din 6 noiembrie 1972.

154 Ibidem, f. 14: Notă cu rezultatul verificărilor privind pe colonelul Sălcudeanu Pavel, inspector şef al
Inspectoratului Judeţean Mureş al Ministerului de Interne, din 19.03.1974, semnată de Gheorghe Creţu,
din partea Secţiei Organizatorice şi Cadre a C.C. al P.C.R., col. Chiru Picuş, din partea Secţiei
pentru Probleme Militare şi de Justiţie a C.C. al P.C.R., col. Gheorghe Vasile, din partea
Ministerului de Interne, şi Ioan Cosma, din partea Biroului Comitetului Judeţean de Partid.
116
„Colonelului Sălcudean Pavel îi lipsesc educaţia, simţul de răspundere, respectul

faţă de partid. Trebuie să citească şi să aplice în activitatea sa hotărârile de partid şi de
stat” 155 .
Era greu de imaginat o continuare a carierei în Securitate a ofiţerului după o
asemenea înfierare. La aceeaşi concluzie a ajuns şi conducerea ministerului, care, după
demiterea colonelului Sălcudean din funcţia deţinută, la 1 mai 1974, l-a menţinut la
dispoziţia sa timp trei luni, timp suficient pentru a se constata faptul că era grav bolnav
şi a-l trece în rezervă, în consecinţă, de la 5 august 1974 156 .
Jean T. Firu (n. 11 ianuarie 1927, în oraşul Craiova, fiul unui vânzător,
naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul de perfecţionare cu durata de un an din
U.R.S.S., profesia de bază – funcţionar), şef al Direcţiei Regionale de Securitate Oltenia în
perioada 1964 – 1968.
Jean Firu a absolvit 8 clase la liceul industrial din Craiova în 1946, rămânând
apoi la domiciliul părinţilor pentru a se pregăti în vederea susţinerii examenului de
admitere la facultate. Abandonează aceste planuri un an mai târziu pentru a se angaja,
din 1947, la centrala electrică a uzinelor comunale din Craiova. A lucrat în această
unitate doar câteva luni, rămânând ulterior fără ocupaţie. Din 1948 este încadrat ca
funcţionar la Magazinul de stat „Oltenia” din Craiova, unde rămâne până în cursul
anului 1950 157 .
Activitatea ca funcţionar a lui Jean Firu din perioada ulterioară lui 1948 nu l-a
calificat pentru recrutarea în Securitate din primii ani de existenţă ai instituţiei. Pe de altă
parte, fiind absolvent de liceu şi cu o origine socială corespunzătoare, s-a considerat că
ar putea fi util măcar în sectorul administrativ, astfel încât a fost angajat cu gradul de
plutonier în cadrul Secţiei Financiare a Regionalei de Securitate Craiova, de la 12 iunie
1950 158 . În 1951, a fost avansat în gradul de sublocotenent şi numit şef al Secţiei
Financiare amintite, pentru ca, de la 24 iunie 1952, să fie trecut în sectorul operativ şi
delegat şef al Secţiei a II-a Contrasabotaj din Regionala de Securitate Dolj. Rezultatele
obţinute la conducerea acestui compartiment au părut satisfăcătoare, astfel încât a fost
avansat în gradul de locotenent, şi mutat, de la 15 mai 1953, la conducerea Serviciului 1
Contraspionaj al Regionalei M.S.S. Craiova, ţinându-se cont, probabil, şi de pregătirea sa
culturală, superioară majorităţii ofiţerilor direcţiei, ce putea să compenseze lipsa de
experienţă în activitatea informativă 159 .
Locotenentul Firu nu a obţinut însă rezultatele scontate în noua funcţie de
conducere, fiind învinuit ulterior că ar fi exercitat „un insuficient control pe linia muncii
de Contraspionaj la raioane, şi în special în problema fugarilor peste frontieră şi a
155 Ibidem, ff. 37 – 39: Notă, f.d.

156 Ibidem, f. 5: Fişă personală…, din 18.07.1972.
157 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. F/244, f. 3: Referat de cadre privind
activitatea lui Firu Jean, alcătuit de Secţia Cadre a CC al PMR, din 23.01.1964, semnată de
Nicolae Constantin, şef sector în cadrul secţiei, Cornel Onescu, şef al secţiei, Augustin Boar,
instructor şi Ion Stănescu, adjunct al şefului Grupului de Instructori pentru controlul muncii de
partid în M.F.A. – M.A.I.
158 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7348, dosar nr. 13, f. 91: Decizia Directorului General
D.G.S.P. nr. 20010/12.06.1950.

159 Idem, inv. nr. 7358, dosar nr. 61, f. 341: Ordinul M.S.S. nr. 984/15.05.1953.
117
Nicolae Ioniţă
repatriaţilor”, desfăşurând „o muncă sectară şi, de multe ori, se văicărea că munca este
grea, că nu are oameni corespunzători, pentru care [motiv] nu poate îndeplini planul de
muncă propus” 160 . Cu toate acestea, ofiţerul nu a fost sancţionat şi nici destituit din
funcţie o perioadă relativ îndelungată, fiind chiar avansat în gradul de locotenent-major,
de la 1 august 1955 161 . Situaţia s-a menţinut neschimbată până la 1 martie 1957, când a
fost demis şi mutat la conducerea Secţiei a IV-a Contrasabotaj a Regionalei Craiova 162 .
Nici această măsură nu a fost privită ca o retrogradare din motive imputabile lui,
incapacitatea ofiţerului în materie de Contraspionaj fiind atribuită de conducerea
direcţiei unor factori mai mult sau mai puţin obiectivi, după cum preciza pe atunci şeful
unităţii, maiorul Socol:
„Munca de Contraspionaj din regiunea Craiova se extinde tot mai mult,
existând numeroase baze ce trebuiesc lucrate şi mari posibilităţi de combinaţii externe,
mai ales pe canalul dunărean. Cu toate străduinţele mele de a-l determina pe şeful
Serviciului 2 – lt.maj. Firu Jean – să desfăşoare o muncă activă, inteligentă, cu măsuri
efective, care să ducă la anumite rezultate, totuşi el nu a făcut aceasta, invocând diferite
pretexte. [...] Lt.maj. Firu Jean are – pe lângă faptul că îi lipseşte experienţa informativă,
fiind ridicat dintr-o dată într-o asemenea muncă de răspundere – şi unele lipsuri serioase
în munca de îndrumare şi educare a efectivului din subordine şi, uneori, atitudini
jignitoare. Are perspective de dezvoltare şi putere de muncă, însă, deocamdată, nu în
sectorul de Contraspionaj, ci în altă muncă” 163 .
O dovadă a faptului că ofiţerul era considerat în continuare un lucrător „de
perspectivă” o reprezintă înscrierea sa, de la 1 septembrie 1957, la cursurile de pregătire
din U.R.S.S 164 . Mai mult decât atât, în perioada în care ofiţerul se afla încă la Moscova, a
fost avansat în gradul de căpitan – de la 1 august 1958 165 - şi propus pentru a prelua
conducerea Serviciului 3 Informaţii Interne din cadrul Regionalei Craiova, propunere
acceptată şi oficializată odată cu întoarcerea sa în activitate, de la 1 septembrie 1958 166 .
La conducerea organelor de Informaţii Interne, căpitanul Firu pare să confirme
întru totul aşteptările conducerii direcţiei, dovedindu-se „un ofiţer capabil, bine pregătit
profesional şi politic”, care ar fi obţinut „rezultate bune în munca cu agentura”, în urma
cărora a reuşit să „depisteze activitatea mai multor grupări de elemente care desfăşurau
activitate contrarevoluţionară”. În relaţiile cu subalternii era considerat un şef „exigent”,
care oferea „soluţii bune pentru orientarea lucrătorilor”, deşi se remarca şi prin
„tendinţe de îngâmfare”, înregistrându-se „unele cazuri când, faţă subordonaţi, a avut
ieşiri nervoase şi nu a acordat la timp un sprijin suficient de concret lucrătorilor care
şeful D.R.M.A.I. Craiova, mr. Petre Socol şi şeful Secţiei Cadre a Direcţiei, lt.maj. Petre
Neghirlă, anexat Ordinului M.A.I. nr. 2421/01.09.1958
163 Ibidem: Raport din 04.02.1957, adresat Direcţiei Cadre M.A.I., semnat de mr. P. Socol, anexat
Ordinului nr. 1391/01.03.1957.

164 Idem, inv. nr. 7366, dosar nr. 9, nenumerotat: Ordinul şefului Direcţiei Cadre nr.
1704/01.09.1957.
118
întâmpinau greutăţi în executarea sarcinilor” 167 . Activitatea sa a fost recompensată prin

acordarea mai multor ordine şi medalii ale R.P.R., numeroase prime în bani, iar, de la 1
august 1963, prin promovarea în funcţia de locţiitor pentru operativ al şefului
Regionalei de Securitate Oltenia (fostă Craiova) 168 . Imediat ulterior acestei date este
avansat în gradul de maior – de la 23 august 1963 169 - şi inclus în rezerva de cadre
pentru promovarea într-o funcţie superioară. Aceasta a intervenit după scurt timp, când,
în urma transferării şefului direcţiei de atunci, Petre Socol, în Aparatul Central al
ministerului, s-a considerat că cel mai bun înlocuitor al său în fruntea organelor de
Securitate din regiunea Oltenia ar fi chiar maiorul Firu. Propunerea conducerii
ministerului a fost aprobată de Secţia Cadre a C.C. la începutul anului 1964, în timp ce
numirea oficială a ofiţerului în funcţie a intervenit de la 1 februarie 1964 170 .
La comanda Regionalei de Securitate Oltenia, J. Firu a fost apreciat de organele
de partid drept „un tovarăş inteligent, cu capacitate de sesizare, analiză şi sintetizare a
problemelor, energic şi perseverent în acţiunile pe care le întreprinde”, deşi cu „un
temperament mai puţin comunicativ” şi nu „destul de apropiat de subalterni” 171 . Pentru
„rezultatele” obţinute a fost răsplătit prin avansarea în grad la „excepţional” în două
rânduri – locotenent-colonel, de la 23 august 1964 şi colonel, de la 30 decembrie
1967 172 - pentru ca, după reorganizarea administrativă din 1968, să fie numit la
conducerea Inspectoratului Judeţean de Securitate Dolj 173 . A decedat la scurt timp
ulterior, în cursul anului 1969, la vârsta de 42 de ani 174 .
Pascu – Nicolae I. Dumitrescu (n. 16 aprilie 1922, în oraşul Buzău, fiul unui
cizmar, naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul de perfecţionare în munca de
Securitate din U.R.S.S., profesia de bază – electrician bobinator), şef al Direcţiei Regionale
de Securitate Ploieşti în perioada 1961 – 1966.
Nicolae Dumitrescu, a absolvit cursurile primare în 1933, iar de trei ani mai
târziu – pe cele ale liceului industrial din Buzău. Din 1936, s-a angajat ucenic la Uzinele
I.A.R. din Braşov, calificându-se în meseria de electrician bobinator până în 1940. A
continuat să lucreze la I.A.R. Braşov până la trimiterea pe frontul de Răsărit, în cursul
anului 1942, unde a făcut parte din forţele necombatante, lucrând într-un tren-atelier.
şeful Direcţiei Cadre M.A.I., col. Ioan Pateşan şi mr. Vasile Achimescu, şef serviciu în cadrul
aceleiaşi direcţii – anexat Ordinului M.A.I. nr. 2104/01.08.1963.
171 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. F/244, f. 1: Notă a Secţiei Cadre a C.C. al
P.C.R., din 23.09.1968, semnată de, Dumitru Ivanovici, şeful secţiei, Vasile Dinu, şef sector în
cadrul secţiei şi Nicolae Liteanu, instructor.
172 Vezi ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7381, dosar nr. 17, nenumerotat: Ordinul M.A.I.
nr. 2403/23.08.1964 şi idem, inv. nr. 7388, dosar nr. 32, nenumerotat: Ordinul Preşedintelui
C.S.S. nr. 4030/30.12.1967.
173 Fl. Dobre (coord.), op. cit., vol. II (1967 – 1989), p. 58: Ordinul Preşedintelui Consiliului
Securităţii Statului nr. 1 555 din 18 februarie 1968.

174 Vezi http://www.cnsas.ro/documente/cadrele_securitatii/FIRU_JAN.pdf, consultat la data
de 08.05.2014. Informaţia a putut fi confirmată şi din alte surse.
119
Nicolae Ioniţă
După numai şase luni, îmbolnăvindu-se, a trebuit să se reîntoarcă în ţară, unde s-a
reangajat la I.A.R. Braşov 175 . Din 1945, a revenit în Buzău, la uzina metalurgică din
localitate, şi s-a implicat în mişcarea sindicală, fiind ales în Comitetul de întreprindere şi
participând ca delegat la conferinţa Sindicatului Metalo-Chimic de la Bucureşti. Pentru
moment însă, Nicolae Dumitrescu nu a dovedit prea mare ataşament faţă de clasa
muncitoare, din toamna anului 1946 părăsind rândurile acesteia şi deschizându-şi
propriul atelier mecanic. De asemenea, a fost semnalat ca simpatizant al P.N.Ţ., deşi nu
a comis eroarea de a se înscrie în rândul membrilor săi.
Toate acestea s-au dovedit doar o rătăcire de moment. Din 1947, forţat
probabil şi de conjunctura economică, N. Dumitrescu a închis atelierul mecanic abia
înfiinţat, abandonând totodată simpatiile politice anterioare, pentru a se angaja
electrician la garajul Comitetului Judeţean P.C.R. Buzău. Schimbarea de atitudine îi este
prompt răsplătită, fiind primit în P.C.R. din decembrie 1947, pentru ca, în iunie 1948, să
fie „scos din producţie” şi promovat activist la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a
Comitetului Judeţean P.M.R. Buzău 176 . În calitate de activist de partid, Nicolae
Dumitrescu a rămas cunoscut drept „un tovarăş muncitor, cu orientare şi perspective
de dezvoltare”, deşi ar fi „manifestat pălăvrăgeală şi familiarism” 177 .
După înfiinţarea Securităţii Poporului, N. Dumitrescu a fost chemat în rândul
cadrelor active, cu gradul de sublocotenent, de la 24 septembrie 1948, şi repartizat ca
funcţionar operativ la Serviciul Judeţean de Securitate Buzău 178 . Lucrând de la bun
început în sectorul Anchete al Securităţii, a cunoscut o avansare rapidă în grad şi
funcţie, asta şi datorită modului special în care a ştiut să-şi dovedească ataşamentul faţă
de regim 179 . Astfel, din iulie 1949, în urma reorganizării aparatului de represiune, a fost
promovat în funcţia de subşef de birou în cadrul Regionalei de Securitate Ploieşti 180 ,
pentru ca în anii următori să preia conducerea compartimentului de Anchete al unităţii
mai sus amintite. Avansările în grad se succed la fel de rapid, mare parte a lor fiind
175 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/322, f. 2: Referat de cadre privind pe
Dumitrescu Nicolae, din 10.10.1961, semnat de Ion Gal, instructor în cadrul secţiei şi Ştefan
Şerean, instructor în Grupul de instructori pentru controlul muncii de partid M.F.A. – M.A.I. În
perioada cât a lucrat în cadrul Uzinelor I.A.R. Braşov, Nicolae Dumitrescu nu a lăsat amintiri
prea plăcute, organele de partid obţinând de la foştii săi colegi numai referinţe în care se preciza
că acesta „era considerat neserios, făcea chefuri, era afemeiat şi lipsea uneori de la lucru” – vezi
ibidem.
176 Ibidem.
177 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7397, dosar nr. 14, nenumerotat: Referat de cadre din
31.05.1972, semnat de şeful Secţiei Personal din cadrul Direcţiei a IV-a Contrainformaţii
Militare, lt.col. Gheorghe Nicolae şi de şeful Direcţiei a IV-a MI, gen.mr. Dumitru Gherguţ,
anexat ordinului prim-adjunctului Ministrului de Interne, G. Răduică, nr. 4087/01.06.1972.
178 Vezi idem, inv. nr. 7346, dosar nr. 3, f. 297: Decizia M.A.I. nr. 11690/24.09.1948 şi idem,
dosar nr. 8, f. 102: Decizia D.G.S.P. nr. 11710/24.09.1948.

179 Referitor la metodele folosite de ofiţer anchetele de la Securitatea Buzău, vezi Mihai Burcea,
Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a
Penitenciarelor. Aparatul Central (1948 – 1989), Iaşi, Ed. Polirom, 2009, pp. 211 – 212.
180 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7347, dosar nr. 3, nenumerotat: Decizia M.A.I. nr.
6733/05.07.1949.
120
efectuate la „excepţional”: locotenent (1949), locotenent major (1950) 181 şi căpitan (1

octombrie 1953) 182 . În ciuda aprecierii astfel arătate faţă „performanţele” ofiţerului în
„munca de anchete”, comportarea sa lăsa de dorit din multe puncte de vedere, motiv
pentru care a fost pedepsit mai întâi „pe linie administrativă”, de conducerea direcţiei,
în 1952, pentru ca, în anul următor, să fie pus în discuţia organizaţiei de partid şi
sancţionat cu vot de blam pentru „relaţii neprincipiale şi chefuri prin restaurante cu
subordonaţii” 183 .
Comportamentul inadecvat în afara unităţii nu constituia, pe atunci, un
impediment serios în cariera a unui ofiţer de Securitate, în condiţiile în care dovedea
competenţă şi ataşament faţă de regim. Iar căpitanul Dumitrescu a ştiut să demonstreze
din plin aceste calităţi, astfel încât a fost rapid selecţionat pentru promovarea în funcţie.
Aceasta a intervenit în cursul anului 1954, când a preluat postul de locţiitor al şefului
Regionalei de Securitate Ploieşti 184 , fiind totodată avansat „la excepţional” în gradul de
maior, de la 15 august 1954 185 . Pe de altă parte, rezultatele obţinute în noua funcţie de
conducere continuă să fie umbrite de abaterile sale disciplinare, fapt tot mai deranjant
pentru organele de partid:
„Fiind un tovarăş inteligent, cu spirit de sesizare şi experienţă în muncă, a reuşit
în scurt timp să se iniţieze în noua funcţie [de locţiitor şef direcţie] şi să dea un ajutor
calificat subunităţilor de care a răspuns. A continuat însă să facă exces de băutură şi să
nu fie suficient de exigent şi principial în relaţiile de muncă. În 1955, când soţul unei
surori a lui a fost anchetat pentru furt, l-a sfătuit să nu declare adevărul” 186 .
Conducerea ministerului continua să-l considere pe N. Dumitrescu drept un
ofiţer „cu perspective”, astfel încât, în 1957, l-a trimis să urmeze cursul de pregătire în
munca de Securitate din U.R.S.S., cu durata de un an. La întoarcerea în ţară, în 1958,
este reîncadrat locţiitor pentru operativ al şefului Regionalei M.A.I. Ploieşti şi avansat
locotenent-colonel, la 15 august 1958 187 . Ulterior, ofiţerul rămâne acelaşi „tovarăş bine
pregătit politic şi profesional şi cu experienţă în munca de Securitate”, care arăta
„iniţiativă şi curaj în îndeplinirea sarcinilor încredinţate, obţinând rezultate bune în
depistarea unui număr însemnat de elemente duşmănoase” 188 . A fost decorat, în
consecinţă, cu mai multe ordine şi medalii ale R.P.R. şi i se trec cu vederea abaterile
disciplinare tot mai numeroase.
181 M. Burcea ş.a., op. cit., p. 213.

2336/01.10.1953.
183 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/322, f. 3: Referat de cadre privind …, din
10.10.1961.
184 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7397, dosar nr. 14, nenumerotat: Referat de cadre din
31.05.1972, anexat Ordinul prim-adjunctului M.I. nr. 4087/01.06.1972.

186 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/322, f. 3: Referat de cadre privind …, din
10.10.1961.
2686/15.08.1958.
188 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/322, f. 3: Referat de cadre privind pe...,
din 10.10.1961.
121
Nicolae Ioniţă
Tolerarea indisciplinei manifestate de lt.col. Dumitrescu pare însă a se dovedi o

atitudine greşită din partea conducerii ministerului, mai ales în condiţiile în care acesta
demonstra calităţi reale în coordonarea activităţii informative dintr-o regiune importantă
precum Ploieşti. Aceasta pentru că, în cursul anului 1961, s-a ajuns la concluzia că se
impune de urgenţă schimbarea din funcţie a colonelului Mauriciu Ştrul, şeful de până
atunci al direcţiei de Securitate locale, iar N. Dumitrescu părea singura variantă
acceptabilă, din punctul de vedere al pregătirii profesionale, pentru a-i lua locul.
Problema o constituiau însă permanentele sale abateri disciplinare, care nu puteau fi
admise şi unui şef de direcţie regională, aflat în nomenclatura Secretariatului C.C. În
plus, nimeni nu-şi mai putea face iluzii asupra posibilităţii de a-i mai corija
comportamentul, acesta devenind de acum foarte conştient că desele sale escapade
bahice vor fi tolerate în continuare, atâta timp cât se va dovedi util regimului. Singura
soluţie găsită atunci de conducerea ministerului a fost să-l cheme pe lt.col. Dumitrescu,
în cursul aceluiaşi an, pentru a-i atrage personal atenţia asupra abaterilor sale şi pentru
ca organele de cadre ale partidului să înregistreze faptul că se luaseră măsuri pentru
corijarea ofiţerului, acesta îşi luase angajamentele necesare că se va strădui „să lichideze
cu lipsurile manifestate” şi, în consecinţă, să se considere că problema era rezolvată, iar
Secţia Cadre a C.C. să-şi dea avizul pentru promovarea lui la conducerea direcţiei
regionale din Ploieşti.
Nu a funcţionat, asta probabil deoarece lucrătorii de cadre ai partidului erau
mult prea obişnuiţi cu genul de abateri comise de Nicolae Dumitrescu, pentru a crede
că diversele angajamente de îndreptare mai puteau fi şi crezute. De aceea, atunci când
ofiţerul a fost propus pentru funcţia de şef al Regionalei de Securitate Ploieşti, avizul
Secţiei Cadre a C.C. a fost clar negativ, cu următoarea motivare:
„Deşi [Nicolae Dumitrescu] a obţinut unele rezultate bune în muncă, ţinând
însă seama că, până de curând, a manifestat unele lipsuri serioase în comportarea sa,
pentru că nu avem garanţia că au fost lichidate şi nu le va mai repeta, Secţia Cadre a
C.C. al P.M.R. consideră că nu este indicat în funcţia propusă” 189 .
Cu toată împotrivirea manifestată de organele de cadre ale partidului,
argumentele conducerii ministerului în favoarea lt.col. Dumitrescu au cântărit mai greu
în faţa Secretariatului C.C., care aprobă, în cele din urmă, numirea acestuia la comanda
organelor de Securitate din regiunea Ploieşti. Preluarea funcţiei amintite de către N.
Dumitrescu a intervenit începând cu data de 1 decembrie 1961 190 .
Evoluţia ulterioară a ofiţerului pare să se înscrie pe acelaşi curs ca şi până
atunci. Astfel, în toate evaluările conducerii ministerului, se aprecia că ar deţine „calităţi
incontestabile” în coordonarea activităţii informative, precum: „orientare, putere de
discernământ, calităţi organizatorice şi capacitate de muncă”, fapt pentru care este
avansat din nou în grad, la „excepţional” – colonel, de la 23 august 1964 191 - premiat în
bani, decorat cu diverse ordine şi medalii. A fost de asemenea, foarte apreciat şi
interesul său pentru pregătirea „culturală” şi politică, Nicolae Dumitrescu absolvind
189 Ibidem, f. 4
3180/01.12.1961.
122
Facultatea de Drept, cu examen de stat, şi Şcoala superioară de partid „Ştefan

Gheorghiu”. Pe de altă parte, nici în celelalte privinţe nu se schimbase nimic, şeful
Regionalei de Securitate Ploieşti „antrenându-se frecvent la consum de băuturi
alcoolice”, complăcându-se „într-un anturaj de elemente viciate” şi întreţinând „relaţii
extraconjugale cu diferite femei”. Cât timp la conducerea ministerului s-a aflat Al.
Drăghici, colonelul Dumitrescu a fost „ajutat” în modul specific pentru a-şi corija
comportamentul, prin criticarea sa periodică – urmată de angajamentele ferme ale
ofiţerului că se va îndrepta – pedepsirea cu zile de arest la garnizoană şi acordarea de
avertismente administrative 192 . Cu toate acestea, ţinându-se cont de meritele dovedite
de ofiţer în slujba regimului, precum şi de faptul că abaterile nu-i afectau încă
activitatea, nu s-a pus în nici un fel problema destituirii sale.
Din iulie 1965, funcţia de ministru al Afacerilor Interne a fost preluată de
Cornel Onescu, fost şef al Secţiei Cadre a C.C. şi familiarizat, în consecinţă, cu
problemele ridicate de comportamentul colonelului Dumitrescu. Acesta, încă de la
numirea în funcţie, a lansat repetate avertismente la adresa subordonaţilor cu
manifestări de indisciplină pe fondul consumului de băuturi alcoolice sau cu o viaţă
familială necorespunzătoare. Asemenea discursuri se mai auziseră însă la şedinţele de
bilanţ şi din partea predecesorului său, astfel încât, cel mai probabil, şeful Regionalei
Ploieşti nu a acordat atenţie avertismentelor ministrului. Asta s-a dovedit a fi însă o
greşeală. Organele de partid chiar doreau o îmbunătăţire a disciplinei lucrătorilor de
Securitate, iar un ofiţer cu o funcţie atât de importantă precum cea de şef al unei direcţii
regionale ar fi constituit exemplul ideal pentru a se arăta întregului aparat că intenţiile
noului ministru erau cât se poate de serioase.
Prilejul pentru aplicarea unei sancţiuni mai severe împotriva lui N. Dumitrescu
l-a constituit, cel mai probabil, acţiunea de divorţ intentată de soţia acestuia, în cursul
anului 1966, când a fost reliefată încă o dată comportarea necorespunzătoare din viaţa
privată a ofiţerului. Consecinţa a fost iniţierea unei ample anchete disciplinare împotriva
acestuia, fiind pus iniţial la dispoziţia ministerului, la 1 mai 1966 193 , pentru ca, de la 1
iulie 1966, să fie retrogradat în gradul de locotenent-colonel pentru o perioadă de doi
ani şi mutat la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, pentru a fi
numit comandant al Coloniei de Muncă Vlădeni 194 . Sancţiunile pe linie profesională
sunt însoţite de cele politice, fiind pedepsit şi cu „vot de blam cu avertisment” de
organizaţia de bază a P.C.R. 195
După retrogradarea din funcţie, N. Dumitrescu pare să se adapteze în mod
corespunzător noii sale poziţii, de comandant de penitenciar, reuşind „în scurt timp, să
cunoască specificul noii activităţi şi să conducă cu competenţă activitatea
subordonaţilor”, faţă de care ar fi dovedit „exigenţă şi principialitate”. Mai mult decât
atât, „trăgând învăţămintele necesare din lipsurile manifestate anterior şi măsurile ce au
fost luate împotriva sa”, ofiţerul ar fi adoptat o „conduită corespunzătoare” în „familie
192 Idem, inv. nr. 7397, dosar nr. 14, nenumerotat: Referat de cadre din 31.05.1972...
194 Idem, dosar nr. 9, nenumerotat: Ordinele M.A.I. 1630 şi 1631/01.07.1966.
123
Nicolae Ioniţă
şi societate” 196 , motiv pentru care sancţiunea pe linie de partid i-a fost ridicată în 1967,
în timp ce gradul de colonel îi este redat de la 1 iulie 1968 197 . Pe de altă parte, devine tot
mai clar faptul că nu mai putea fi vorba de o reîntoarcere la o poziţie asemănătoare celei
deţinute anterior. Chiar şi în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciile sale
nu sunt considerate indispensabile. Astfel, în cursul anului 1969, ca urmare a
reorganizării direcţiei, colonelul Dumitrescu este înlăturat de la comanda Penitenciarului
Vlădeni şi numit specialist 1 în Aparatul Central al D.G.P., ocupându-se cu
supravegherea informativă în penitenciare. S-a considerat, probabil, că păstrarea sa în
calitatea de comandant de penitenciar reprezenta o irosire a aptitudinilor ofiţerului din
cu totul alt domeniu, dar, cu toate acestea, mutarea este echivalentă cu o retrogradare.
Reinstalarea lui N. Dumitrescu într-o funcţie importantă de conducere s-a
produs abia la 1 decembrie 1970, când, apreciindu-i-se experienţa „în munca operativă
şi în conducere”, a fost promovat şef al serviciului de supraveghere informativă din
Direcţia Generală a Penitenciarelor, care trebuia să suplinească golul lăsat prin dispariţia
vechiului Serviciu „K” al M.A.I. 198 Era o palidă consolare pentru colonelul Dumitrescu,
rămas în continuare în afara aparatului de Securitate, dar, în acelaşi timp, şi o nouă
oportunitate de a-şi dovedi utilitatea. Este ceea ce şi reuşeşte ofiţerul, evaluat în mod
constant ulterior prin calificativul „foarte bine” de către conducerea D.G.P., care-l
aprecia pentru că ar fi dovedit „capacitate organizatorică”, preocupare pentru
îndeplinirea ordinelor şi competenţă în conducerea activităţii subordonaţilor. Cu toate
acestea, vechile obiceiuri nu fuseseră abandonate – cel mai probabil, nimeni nu-şi făcea
iluzii că aşa ceva ar mai fi posibil – asta cu toate că vremea chefurilor exuberante în
compania unui „anturaj necorespunzător” trecuse de mult. Nu-i mai rămăseseră decât
regretele după poziţia pierdută şi o jenantă „lăudăroşenie”, comună pentru mulţi alţi
ofiţeri aflaţi într-o situaţie asemănătoare cu a sa:
„În viaţa familială s-a echilibrat, recăsătorindu-se, însă este semnalat că uneori
consumă excesiv băuturi alcoolice, fapt ce determină să nu aibă control asupra
discuţiilor, fiind predispus să facă deconspirări în muncă şi dovedeşte lăudăroşenie. De
exemplu, a făcut afirmaţii că cunoaşte reţeaua informativă a organelor de Securitate,
făcând şi referiri la unele persoane, iar uneori se laudă că este în relaţii de prietenie cu
mai mulţi tovarăşi din conducerea Ministerului de Interne” 199 .
După reunificarea M.A.I. şi C.S.S. din 1972, colonelul Dumitrescu se
reîntoarce, în sfârşit, în cadrul organelor de Securitate, fiind repartizat la Direcţia a IV-a
Contrainformaţii Militare. Cu multe precauţii, datorate trecutului său, conducerea noului
Minister de Interne îl numeşte pe N. Dumitrescu locţiitor al şefului Serviciului de
Contrainformaţii nr. 11 din Direcţia a IV-a – serviciu însărcinat cu supravegherea
directorul general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, gen.mr. Ion Dumitru, şeful Serviciului
Personal al D.G.P., lt.col. Ştefan Buican şi şeful Direcţiei Personal şi Învăţământ MAI, col.
Dumitru Şerban, anexat Ordinului M.A.I. nr. 1645/01.12.1970.
124
informativă în penitenciare – începând cu data de 1 iunie 1972 200 . După trecerea unei
perioade de peste un an, la 1 august 1973, se decide să se treacă peste rezervele iniţiale
faţă de promovarea lui şi este numit şef al Serviciului de Contrainformaţii nr. 11, unitate
pe care o condusese efectiv şi până atunci 201 .
Activitatea colonelului Dumitrescu în sectorul Contrainformaţii Militare a
întrunit ulterior aprecierea unanimă a cadrelor de conducere ale ministerului, care l-au
evaluat pe fostul şef al Regionalei de Securitate Ploieşti prin calificativul „foarte bine”
până la trecerea în rezervă, recompensându-l, totodată, cu diverse premii în bani. Toate
acestea s-ar fi datorat interesului dovedit de N. Dumitrescu în „în însuşirea specificului
activităţii de contrainformaţii militare”, atenţiei acordate „îndrumării şi sprijinirii
subordonaţilor” şi temeinicelor sale cunoştinţe „politico-ideologice şi de cultură
generală”. În plus, şi comportamentul pare să-i fi devenit exemplar, fiind caracterizat, în
1977, drept un ofiţer „serios, modest, corect şi principial în relaţiile cu subordonaţii şi
cu celelalte cadre” 202 .
În ciuda acestor aprecieri târzii, lungul şir de abuzuri din perioada anterioară îşi
pune amprenta, într-un final, şi asupra colonelului Dumitrescu. În 1977, se ajunge la
concluzia că, datorită „vârstei (55 ani), uzurii, afecţiunilor medicale”, ofiţerul începea să
dovedească o insuficientă capacitate de muncă, motiv pentru care înregistra deja carenţe
în organizarea activităţii serviciului. Din aceste motive, a fost destituit din funcţie la 1
martie 1977 203 , pentru a fi trecut în rezervă la cerere şi pensionat două luni mai târziu,
de la 31 mai 1977 204 .
Dacă avem în vedere cele prezentate mai sus, am putea considera cariera în
Securitate a lui Nicolae Dumitrescu drept singulară între colegii săi de generaţie. Nici
unul dintre ofiţerii promovaţi în anii `60 la comanda unei direcţii centrale sau regionale
de Securitate nu s-a făcut remarcat printr-un comportament în afara instituţiei atât de
extravagant precum acest ofiţer, sau, în orice caz, cei care manifestau asemenea tendinţe
– precum Gheorghe Enoiu – au reuşit să se controleze la timp. Numirea şi menţinerea
sa la conducerea unei regionale de Securitate timp de aproape cinci ani, în ciuda
abaterilor disciplinare comise, reprezintă, probabil, o atestare a calităţilor ofiţerului
200 Ibidem: Ordinul prim-adjunctului Ministrului de Interne nr. 4087/01.06.1972. Precauţiile cu

care a fost abordată această promovare sunt evidente dacă avem în vedere că obişnuita perioadă
de probă, cu care se făceau toate numirile în funcţii de conducere din Securitate pe atunci, este
stabilită la o durată dublă în cazul lui N. Dumitrescu faţă de normă – şase luni de probă, în loc
de trei. De asemenea, ar trebui menţionat faptul că serviciul respectiv nu a avut desemnat un şef,
era condus propriu-zis de colonelul Dumitrescu, dar nu s-a dorit ca acesta să fie numit de la bun
început într-o asemenea poziţie.
201 Idem, inv. nr. 7398, dosar nr. 20, nenumerotat: Ordinul prim-adjunctului Ministrului de
Interne nr. 3392/01.08.1973.

202 Idem, inv. nr. 7407, dosar nr. 1, nenumerotat: Referat de cadre f.d., semnat de şeful Direcţiei
a IV-a, gen.mr. Dumitru Gherguţ şi şeful Serviciului Cadre şi Învăţământ al Direcţiei, col.
Gheorghe Nicolae, anexat Ordinul prim-adjunctului Ministrului de Interne nr.
II/3040/01.03.1977.
203 Ibidem: Ordinul prim-adjunctului Ministrului de Interne nr. II/3040/01.03.1977.
204 Idem, inv. nr. 7407, dosar nr. 16, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. II/1874/31.05.1977. Vezi şi
raportul de trecere în rezervă al ofiţerului anexat ordinului.
125
Nicolae Ioniţă
pentru munca informativă şi a capacităţii sale organizatorice. Aceste însuşiri i-au servit
numai atâta timp cât regimul avea în mod real nevoie de asemenea lucrători. Când
această nevoie s-a diminuat, Nicolae Dumitrescu a mai avut o singură utilitate: aceea de
exemplu, care să demonstreze întregului aparat de Securitate că nimeni nu este de
neînlocuit pentru regimul de democraţie populară, indiferent de „meritele” acumulate în
lupta împotriva „duşmanilor poporului”.
Ştefan C. Dinulescu (n. 28 iulie 1924, com. Saraga, regiunea Ploieşti, fiul unui
ţăran cu gospodărie mijlocie, naţionalitatea – română, studii – Facultatea de Drept şi
cursul de pregătire în munca de Miliţie din U.R.S.S., profesia de bază – strungar), şef al
Direcţiei Regionale M.A.I. Ploieşti în perioada 1966 – 1968.
Ştefan Dinulescu a absolvit 4 clase primare la şcoala din comuna natală şi a
rămas ulterior la părinţi, „ajutându-i la munca câmpului”. În cursul anului 1937, s-a
angajat ucenic strungar la Uzinele „Vulcan” din Bucureşti, urmând, în acelaşi timp, 3
clase profesionale, iar apoi a continuat să lucreze la aceeaşi întreprindere. Din
septembrie 1945, a fost primit în P.C.R. şi ia „parte activă” la acţiunile organizate
ulterior de partid, pentru ca, în decembrie 1946, să fie încorporat în Regimentul 1
Infanterie Bucureşti al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, unde a îndeplinit funcţia de
responsabil organizatoric P.C.R.. În martie 1948, Ştefan Dinulescu a fost lăsat la vatră
cu gradul de soldat şi s-a întors la vechiul său loc de muncă, de la Uzinele „Vulcan”,
unde a fost „ales” responsabil cu munca de cadre, iar apoi secretar al organizaţiei de
bază P.M.R 205 .
Încadrarea lui Şt. Dinulescu în M.A.I. a avut loc la 10 ianuarie 1949, când a fost
angajat în Miliţie cu gradul de locotenent şi funcţia de comandant al Circumscripţiei 34
Miliţie Bucureşti. După şase luni, a fost cooptat într-o subcomisie de verificare a
membrilor de partid din M.A.I., iar la terminarea lucrărilor comisiei - aprilie 1950 – a
fost numit locţiitor politic la Sectorul V de Miliţie. În această ultimă funcţie, ofiţerul ar
fi „muncit cu rezultate bune”, fapt pentru care este avansat la „excepţional” în gradul de
căpitan şi numit, din septembrie 1950, comandant al Regiunii de Miliţie Ialomiţa 206 .
Aici, a fost apreciat drept „un tovarăş capabil, cu iniţiativă în muncă” , care ştia „să
traseze sarcini concrete, însă nu controla îndeajuns modul de executare a ordinelor”,
motiv pentru care a primit şi o „mustrare scrisă” de conducerea ministerului. Cu toate
acestea, activitatea sa la conducerea Regionalei Ialomiţa a fost în general apreciată,
205 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/78, f. 2: Referat de cadre privind pe
Dinulescu Ştefan, din 06.12.1961, semnat de Cornel Onescu, şeful Secţiei Cadre a C.C. al
P.M.R., Constantin Nicolae, şef sector din cadrul Secţiei şi Ştefan Serean, instructor în Grupul
de Instructori pentru Controlul Muncii în M.F.A. – M.A.I.
206 ACNSAS, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7414, dosar nr. 7, nenumerotat: Referat de cadre
privind pe Dinulescu Ştefan, din 18.07.1980, semnat de şeful I.M.B., general maior Gheorghe
Vasile, şeful Miliţiei Bucureşti, col. Dumitru Bâtlan, şeful Serviciului Cadre, Învăţământ şi
Organizare-Mobilizare, Inspectoratul Municipiului Bucureşti al M.I., col. Ion Necula, şi
locţiitorul politic al şefului Inspectoratului, col. Constantin Burghel – anexat Decretului
prezidenţial nr. 306/09.12.1980.
126
motiv pentru care este avansat din nou în grad la „excepţional” – maior, de la 23
ianuarie 1952 207 .
Din iulie 1952, după desfiinţarea regiunii Ialomiţa, maiorul Dinulescu a fost
mutat la conducerea Direcţiei Regionale de Miliţie Iaşi, funcţie în care se evidenţiază
drept un şef eficient, care ar fi „reuşit să îmbunătăţească munca şi să obţină rezultate
corespunzătoare în apărarea avutului obştesc şi respectarea legalităţii populare” 208 . Cu
toate că activitatea sa a fost umbrită şi aici de lipsa de control asupra subordonaţilor,
ceea ce a favorizat comiterea de către aceştia a unor „abateri” grave precum luarea de
mită, şeful organelor de Miliţie din Iaşi a fost privit în termeni pozitivi de conducerea
M.A.I., motiv pentru care este avansat în gradul de locotenent-colonel – de la 1 iunie
1955 209 – iar ulterior, cu ocazia reorganizării aparatului ministerului din 1956 –
transferat la conducerea Regionalei de Miliţie Ploieşti. Şi aici, s-a remarcat drept unul
dintre „cei mai buni şefi de regiune” de Miliţie, datorită „măsurilor adoptate de lt.col.
Dinulescu, prin care, dintr-o unitate în a cărei activitate existau multe lipsuri”, Regionala
Ploieşti să ajungă să se numere „printre cele fruntaşe” 210 .
Avându-se în vedere toate acestea, conducerea ministerului devine interesată de
perfecţionarea pregătirii ofiţerului, care este trimis, din septembrie 1958, să urmeze
cursul de specializare în activitatea de Miliţie din U.R.S.S., cu durata de un an, la
absolvirea căruia a fost reinstalat la conducerea organelor de Miliţie din regiunea
Ploieşti 211 . Aici, activitatea lui Ştefan Dinulescu continuă să întrunească aprecierea
conducerii ministerului, în aplicării şi a unor sancţiuni, precum cea din 1959, pentru
întreţinerea de „relaţii neprincipiale cu subalternii şi pentru faptul că nu a trimis în
Justiţie un speculant de băuturi, la care el şi alţi ofiţeri de Miliţie au făcut chefuri” 212 .
Cum un şef eficient al organelor de Miliţie era oarecum o raritate pe atunci, a fost
răsplătit cu numeroase ordine şi medalii, avansat în gradul de colonel, de la 1 iunie
1960 213 , apoi promovat şef al Direcţiei Judiciare din Direcţia Generală de Miliţie, de la 1
august 1960 214 .
Transferarea colonelului Dinulescu în Securitate a avut loc un an mai târziu,
fiind motivată de necesitatea de a se ocupa postul de şef al Direcţiei a IX-a (ulterior, a
VI-a) Paza Demnitarilor, liber încă din mai 1960. În consecinţă, Ştefan Dinulescu a
mutat şi numit locţiitor al şefului Direcţiei a VI-a, de la 1 octombrie 1961, fiind propus
207 Idem, inv. nr. 7372, dosar nr. 29, nenumerotat: Referat de cadre privind pe Dinulescu Ştefan,
din 08.06.1960, semnat de lt.col. Iosif Bocşe, şef serviciu în Direcţia Cadre M.A.I., mr. Vasile
Apostol, şef birou şi Ioan Bota, lucrător prim cadre – anexat Ordinului M.A.I. nr.
2534/01.08.1960.
208 Ibidem.
210 Idem, inv. nr. 7372, dosar nr. 29, nenumerotat: Referat de cadre privind ..., din 08.06.1960.
211 Vezi ibidem: Ordinul M.A.I. nr. 3152/01.09.1959.
212 ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cadre, dosar nr. D/78, f. 3: Referat de cadre privind ..., din
06.12.1961.
2461/01.06.1960.
127
Nicolae Ioniţă
totodată pentru a prelua conducerea unităţii 215 . Propunerea sa ca şef al direcţiei nu a

fost acceptată însă de Secretariatul C.C. al P.M.R. – cel mai probabil, demnitarii
regimului nu doreau ca paza lor să fie condusă de un fost ofiţer de Miliţie – astfel încât
va exercita conducerea direcţiei doar cu delegaţie. După desemnarea generalului Iani
drept şef al Direcţiei a VI-a, în februarie 1963, s-a încercat păstrarea colonelului
Dinulescu în aparatul de Securitate, dar în cadrul altei direcţii operative, motiv pentru
care, de la 15 februarie 1963, a fost mutat în funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei a III-
a Informaţii Interne 216 .
Aflat la prima sa funcţie importantă din aparatul informativ-operativ al
Securităţii, Şt. Dinulescu se remarcă drept „un ofiţer cu putere de analiză şi bun
organizator”, ce şi-a adus o contribuţie importantă „la îmbunătăţirea muncii în
compartimentele de care a răspuns”, motiv pentru care a şi fost evaluat prin calificativul
„foarte bine” pentru activitatea depusă în 1965 . Ofiţerul arăta interes şi pentru
pregătirea sa „culturală”, reuşind să finalizeze studiile medii, iar a absolvit şi Facultatea
de Drept, cu examen de diplomă, în cursul anului 1964. Era apreciat, de asemenea, şi
pentru „comportarea corectă” în „familie şi societate”, motiv pentru care „se bucura de
autoritate şi prestigiu” 217 . Toate cele de mai sus par să arate că Ştefan Dinulescu încerca
să-şi construiască o carieră pe termen lung în Securitate, ce oferea perspective mult mai
promiţătoare decât cea din cadrul organelor de Miliţie.
Conducerea ministerului a dorit însă să pună la încercare abilităţile colonelului
Dinulescu în activitatea informativă înainte de a permanentiza menţinerea acestuia în
Securitate. Cum cea mai bună modalitate de a proba capacitatea ofiţerului o reprezenta
încredinţarea conducerii unei unităţi de mare importanţă, la 1 mai 1966 Ştefan
Dinulescu se întoarce la Ploieşti, de data aceasta la comanda Regionalei locale de
Securitate 218 . În scurta perioadă petrecută în fruntea direcţiei respective, activitatea sa a
fost apreciată drept mulţumitoare, notându-se faptul că ar fi organizat „controale asupra
muncii subordonaţilor şi a urmărit executarea ordinelor”, obţinând astfel „rezultate
pozitive, concretizate în avertizarea şi demascarea unor elemente duşmănoase, precum
şi a unor turişti străini, care încercau să culeagă diferite informaţii”. Nu la fel de multă
satisfacţie a adus activitatea sa în materie de contraspionaj, dar în această privinţă
deficienţele erau la fel de mari în tot aparatul de Securitate. Problema cea mai gravă a
colonelului Dinulescu a constat însă în refuzul acestuia de a-şi muta familia în oraşul de
reşedinţă al regiunii, în ciuda ordinului expres primit în acest sens, fapt care ar fi făcut
„să nu se angajeze cu toată hotărârea în muncă” 219 . Acesta a reprezentat şi motivul
pentru care, la constituirea organelor judeţene de Securitate, ofiţerul nu a mai fost
confirmat la comanda nou creatului Inspectorat Judeţean Prahova, ci pus iniţial la
215 Idem, inv. nr. 7375, dosar nr. 29, nenumerotat: Ordinele M.A.I. nr. 2740 – 2741/01.10.1961.
217 Idem, inv. nr. 7414, dosar nr. 7, nenumerotat: Referat de cadre privind ... , din 18.07.1980
218 Idem, inv. nr. 7385, dosar nr. 7, f. 111: Ordinul M.A.I. nr. 1425/01.05.1966.
219 Idem, inv. nr. 7395, dosar nr. 22, nenumerotat: Referat de cadre privind pe Dinulescu Ştefan,
din 13.02.1971, semnat de şeful Direcţiei Personal şi Învăţământ a M.A.I., col. Dumitru Şerban–
anexat Ordinului M.A.I. nr. 1199/28.02.1971.
128
dispoziţia C.S.S., la 1 aprilie 1968, şi transferat înapoi la Miliţie, de la 1 mai acelaşi an, în
funcţia de adjunct al şefului Inspectoratului de Miliţie al Municipiului Bucureşti 220 .
Aceasta nu avea să fie ultima retrogradare în funcţie din cariera ofiţerului, ci
doar începutul unui şir care va continua până la trecerea în rezervă. La 28 februarie
1971, a fost demis din funcţia de adjunct al şefului Inspectoratului de Miliţie al
Municipiului Bucureşti şi numit la conducerea Serviciului Independent Filaj şi
Investigaţii din cadrul aceleiaşi unităţi 221 . Drept motivare a acestei măsuri s-a invocat
faptul că Şt. Dinulescu nu ar fi „analizat destul de profund problemele pe care le-a
ridicat munca”, precum şi „rigiditatea” pe care ar fi dovedit-o în raport cu subalternii,
„ajungând până la jignirea şi demobilizarea acestora”. Însă cea mai gravă problemă a
constat în aceea că, „deşi a cunoscut unele încălcări grave ale legalităţii în cadrul
inspectoratului în ceea ce priveşte regimul stabilit pentru reţinuţi, nu a luat poziţie şi nici
nu a informat despre acest lucru” – formulare ce rezuma motivul unui scandal de
proporţii apărut la Miliţia Municipiului Bucureşti la sfârşitul anului 1970, care a condus
la destituirea întregii conduceri a inspectoratului, în frunte cu şeful acestuia 222 .
La conducerea organelor de filaj ale Miliţiei Municipiului Bucureşti, colonelul
Dinulescu nu mai oferă motive de nemulţumire superiorilor săi, motiv pentru care este
menţinut în aceeaşi funcţie şi după reunificarea organelor de Miliţie şi Securitate, din
1972. Atunci când a fost în cele din urmă destituit, în toamna anului 1978, motivele
acestei măsuri nu au fost legate de activitatea sa, ci, în mod ciudat, de dezertarea
generalului Pacepa. Deşi plecat de multă vreme din aparatul de Securitate, Ştefan
Dinulescu reuşeşte să fie şi el afectat de „rotirea” cadrelor de conducere din fostul
D.I.E. efectuată în acele zile, fiind demis din funcţie, la 30 septembrie 1978, pentru a-i
face loc generalului Mihail Bozianu 223 , fost şef de brigadă, până atunci, în aparatul de
Informaţii Externe. De la 1 octombrie 1978, ofiţerul a fost numit la comanda Sectorului
6 Miliţie din Bucureşti, unde a fost remarcat drept „un ofiţer matur, cu deprinderi
organizatorice şi de conducere formate”, care ştia „să lucreze cu oamenii, îi controlează,
dă indicaţii competente, dovedind totodată exigenţă faţă de neajunsurile constatate în
muncă” şi obţinând rezultate bune în „prevenirea şi descoperirea infracţiunilor săvârşite
pe raza sectorului” 224 . A fost trecut în rezervă la cerere doi ani mai târziu, de la 9
decembrie 1980, punându-se capăt astfel unei cariere unice, în felul său, a unui fost
ofiţer de Miliţie ajuns să ocupe funcţii de cel mai înalt nivel în aparatul de Securitate 225 .
220 Vezi idem, inv. nr. 7388, dosar nr. 3, f. 236: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr. 1577/01.04.1968
şi idem, dosar nr. 41, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr. 1834/01.05.1968. Deşi pare o sancţiune
drastică pentru o abatere măruntă, în concepţia noii conduceri a organelor de Securitate lucrurile
nu erau privite aşa. În acelaşi an, au existat mai multe cazuri de ofiţeri de Securitate care au fost
trecuţi în rezervă din exact acelaşi motiv.
222 Ibidem: Referat de cadre privind …, din 13.02.1971.
223 Idem, inv. nr. 7409, dosar nr. 17, nenumerotat: Ordinul M.I. nr. II/2097/30.09.1978.
224 Idem, inv. nr. 7414, dosar nr. 7, nenumerotat: Referat de cadre privind …, din 18.07.1980
225 Ibidem: Decretul prezidenţial nr. 306/09.12.1980. Pe lângă Ştefan Dinulescu, ar mai putea fi
menţionat cazul unui alt ofiţer de Miliţie, Dumitru Şerban, care a ocupat, pentru scurtă vreme,
funcţia de şef al Direcţiei a X-a Cercetări Penale a Ministerului de Interne şi apoi pe cea de şef al
129
Nicolae Ioniţă
Emil V. Macri (n. 9 octombrie 1927, în Galaţi, fiul

unui vatman, naţionalitatea – română, studii – medii şi cursul
de specializare în munca de Securitate din U.R.S.S, profesia de
bază – ajustor mecanic), şef al Direcţiei Regionale de Securitate
Suceava în perioada 1963 - 1968.
Emil Macri a absolvit şapte clase primare în cursul
anului 1941, iar din anul următor s-a angajat ca ucenic la
Uzinele comunale din Galaţi pentru a învăţa meseria de ajustor
mecanic, urmând concomitent trei clase profesionale. După
terminarea uceniciei, în 1945, a continuat să lucreze în aceeaşi
întreprindere până în 1948. În această perioadă, a fost
remarcat drept „un muncitor harnic şi priceput, care executa
lucrări de calitate”, dar care nu s-a implicat în activităţi de
natură politică. După 1944, a intrat în rândurile sindicatului din întreprindere, pentru ca,
la 10 noiembrie 1947, să fie în P.C.R. În ciuda admiterii sale în rândul membrilor de
partid, E. Macri participă cu multă reticenţă la acţiunile P.C.R.. Această atitudine îi va
atrage, în mai 1948, şi destituirea din funcţia de secretar al organizaţiei U.T.M. din
Uzinele comunale Galaţi, în care fusese ales din ianuarie acelaşi an, motivându-se că „nu
a făcut nimic” 226 .
Atitudinea lui E. Macri în această privinţă s-a schimbat radical odată cu
încadrarea sa în Direcţia Regională de Securitate Galaţi, cu gradul de plutonier major,
efectuată de la 4 septembrie 1948, la recomandarea organizaţiei judeţene P.M.R.
Covurlui 227 . După angajare, a fost plasat ca funcţionar operativ la Secţia a II-a
Contrasabotaj din cadrul regionalei mai sus amintite. Aici a reuşit să se facă remarcat
drept „un tovarăş inteligent”, cu „orientare politică în muncă”, care dădea dovadă de
„spirit de sacrificiu, […] iniţiativă şi ură faţă de duşmanul de clasă ”, „hotărât în acţiuni
operative”, dar şi „foarte disciplinat faţă de şefii ierarhici şi faţă de ceilalţi tovarăşi”. Şi
interesul său faţă de „viaţa de partid” a cunoscut o creştere, proaspătul lucrător al
Securităţii orientându-se acum mai bine decât în perioada anterioară, fapt dovedit de
Inspectoratului Judeţean Braşov al M.I., dar acesta a fost iniţial ofiţer de cadre al Securităţii,
transferat în aparatul de Securitate la începutul anilor `50.
226 Idem, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 132: Referat de cadre privind pe Macri Emil,
din 29.03.1962, semnat de şeful Serviciului 1 Direcţia Cadre MAI, cpt. Florian Chiriac şi şef
birou, cpt. Traian Bara. Referitor la atitudinea sa iniţială faţă de politica partidului, Emil Macri
declara: „În perioada 1945 – 1947 nu am avut o poziţie mai hotărâtă în ceea ce priveşte
încadrarea mea în partid şi chiar după ce am fost încadrat în partid nu puneam problemele cu
deosebită tărie în faţa şefilor ierarhici. Starea aceasta de oscilare era determinată de însuşi mediul
în care trăiam şi de spiritul nesănătos ce exista în atelierul în care lucram. […] Activitatea mea în
partid a început după unificare, vreau să arăt că nu întotdeauna am mers regulat la şedinţele
organizaţiei de bază, aceasta pentru că eram oprit de către maistrul atelierului […] sub motivul că
sunt lucrări urgente; acum, eu îmi dau perfect de bine seama că aceasta constituie o abatere şi că
ea era determinată însăşi de influenţa pe care o avea asupra mea şeful atelierului” – vezi ibidem.
227 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7346, dosar nr. 8, f. 24: Decizia D.G.S.P. nr.
10950/C/04.09.1948.
130
absolvirea de către acesta a unor cursuri de marxism-leninism şi de „alegerea” sa ca

secretar al organizaţiei de bază P.M.R. din cadrul unităţii 228 .
Activitatea meritorie a acestui „tovarăş cu orientare politică în muncă” a fost
rapid remarcată de conducerea Regionalei de Securitate Galaţi, motiv pentru care a fost
avansat în gradul de plutonier major şef, de la 23 august 1949, decorat cu „Medalia
Muncii” iar de la 1 februarie 1950 – trecut în corpul ofiţerilor cu gradul de
sublocotenent. Ulterior, este promovat şi în funcţie, încredinţându-i-se conducerea
Biroului 3 din Secţia a II-a Contrasabotaj, la 1 martie 1950 şi, considerându-se că
dovedea „perspective de a cuprinde munca în ansamblul Secţiei a II-a”, se are în vedere
încadrarea sa în consecinţă 229 .
Promovarea lui Emil Macri (avansat între timp în gradul de locotenent, de la 23
august 1950) la conducerea unui compartiment de contrasabotaj din aparatul regional
de Securitate s-a produs la 1 februarie 1951, când a fost mutat şi numit şef al Secţiei a
II-a din Regionala Arad. Aici a reuşit să câştige relativ rapid aprecierea conducerii
direcţiei, fiind considerat, în 1952, drept „unul din cei mai capabili, cei mai activi şefi de
subunitate, cu largi perspective de dezvoltare”, care manifesta o „ură deosebită faţă de
duşmanul de clasă”. Se remarca prin „eforturile foarte mari” depuse „în muncă, stând
întotdeauna cu mult peste orele de program”, dar şi prin capacitatea dovedită în
coordonarea subalternilor care „au crescut foarte frumos, fac cele mai documentate
lucrări, sinteze, acţiuni informative”. Drept rezultate ale muncii sale neîntrerupte se
menţionau arestarea şi „trimiterea în justiţie” în 1952 a unui număr însemnat de
„elemente duşmănoase” de pe raza regiunii 230 . Singurele reproşuri care-i erau aduse, se
refereau la atitudinea sa „orgolioasă şi de supraapreciere”, precum şi la tendinţa acestuia
de a-i „sprijini” numai pe subalternii „ce prind mai uşor munca”, „făcându-i uneori să
se descurajeze” pe aceia „care cresc mai încet” 231 .
Succesul obţinut de acest „cadru de nădejde, capabil şi pregătit în munca
profesională şi politică” în conducerea compartimentului de Contrasabotaj al Direcţiei
Regionale Arad se cerea răsplătit în consecinţă, astfel încât a fost propus pentru
avansarea în gradul de locotenent-major, la „excepţional”, încă de la sfârşitul anului
1952. Propunerea nu a fost acceptată atunci de conducerea M.S.S., conştientă de cât de
„excepţională” era activitatea în ansamblu a direcţiei amintite, astfel încât avansarea în
grad a lui Emil Macri a avut loc la termen, de la 1 octombrie 1953 232 . Aceasta a fost
ultima recompensă primită de ofiţer pentru multă vreme. La sfârşitul aceluiaşi an,
activitatea Regionalei M.A.I. Arad a fost supusă unui control amănunţit, soldat cu
destituirea comandantului acesteia, maiorul Dumitru Raceu, şi sancţionarea mai multor
228 Idem, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 167: Referat asupra activităţii tov. lt. Macri Emil,
şeful Serviciului 2 din MSS – Regiunea Arad, din 4 septembrie 1953, semnat de şeful D.R.M.S.S.
Arad, mr. Dumitru Raceu şi lt.maj. Alfred Kozik, şefului Serviciului Cadre al direcţiei.
229 Ibidem.
230 Vezi ibidem, f. 315: „Caracterizare” din 29.11.1952, semnată de şeful D.R.M.S.S. Arad, mr.
Dumitru Raceu, locţiitorul politic al şefului Regiunii, lt.maj. A. Kozik şi şeful Secţiei Cadre, slt.
Gheorghe Oprean.
231 Ibidem, f. 168: Referat asupra activităţii …, din 4 septembrie 1953.
2335/01.10.1953.
131
Nicolae Ioniţă
cadre de conducere, între acestea figurând şi lt.maj. Macri, pedepsit cu avertisment că

„nu corespunde pe deplin funcţiei pe care o ocupă” şi prevenit totodată că, dacă nu
adoptă urgent „măsuri de îmbunătăţire a muncii”, va fi „aspru pedepsit” 233 .
Sancţiunea primită la începutul anului 1954 şi, mai ales, perspectiva destituirii,
pe care o evoca aceasta, par să-l fi motivat pe ofiţer să „organizeze mai bine munca”, să
aplice „mai judicios directivele şi instrucţiunile privind munca de Securitate” şi să
dovedească mai multă exigenţă faţă de „munca subalternilor”, obţinând astfel rezultate
contabilizate prin „depistarea unor sabotori şi diversionişti” 234 . Din aceste motive,
atunci când s-a pus problema redistribuirii lucrătorilor, în urma desfiinţării Regionalei
de Securitate Arad din 1956, E. Macri a fost promovat la conducerea Serviciului 5
Apărarea Secretului de Stat din cadrul Direcţiei a IV-a Contrasabotaj, de la 1 februarie
1956 235 . Aici, ofiţerul s-a remarcat printr-o „preocupare intensă” pentru rezolvarea
„complexelor probleme” pe care le reclamau activitatea serviciului şi calificarea
subalternilor, fapt pentru care va fi considerat, în câţiva ani, „cel mai bun şef de
serviciu” din cadrul direcţiei 236 . Printre rezultatele obţinute de acesta, au fost enumerate
conducerea şi coordonarea unor acţiuni informative în urma cărora 14 „indivizi ce
desfăşurau activitate duşmănoasă” au fost arestaţi în 1959, precum şi succesul obţinut în
„creşterea de cadre necesare şi repartizarea lor în locurile cele mai potrivite pentru a
putea da maxim de randament”. Era considerat, în toate evaluările, drept un exemplu de
„muncă, disciplină, conduită morală şi modestie”, cu un „dezvoltat simţ organizatoric”,
ce ştia să „mobilizeze aparatul din subordine la îndeplinirea sarcinilor”. În plus, se
remarca şi prin implicarea în activitatea de agitaţie politică, fiind „ales” şi aici secretar al
organizaţiei de bază P.M.R. de la nivelul direcţiei 237 .
Avându-se în vedere aprecierea de care se bucura, conducerea ministerului a
căutat să-l stimuleze pe acest zelos subordonat, acordându-i toate formele de

consultat la data de 10.05.2014. Ordinul de sancţionare a ofiţerului datează de la 4 ianuarie 1954.
234 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 132: Referat de cadre privind …, din
29.03.1962. Aprecierile la adresa activităţii sale ulterioare sancţionării din 1954 nu au fost însă
unanime, şeful său direct de atunci, maiorul Nicolae Paul, considerând că Emil Macri nu şi-ar fi
„schimbat în mod radical poziţia faţă de muncă” ulterior. Potrivit acestuia, principala deficienţă a
activităţii lt.maj. Macri consta în faptul că „ajutorul dat subalternilor este insuficient, nu se
preocupă de creşterea cadrelor mai slab pregătite şi noi în muncă, fapt ce este de datoria lui.
Dacă acordă ajutor, acordă ajutor lucrătorilor mai calificaţi, având o concepţie greşită care constă
în aceea că, în loc să califice cadre la locul de muncă, cere schimbarea lor din cadrul Serv[iciului],
arătând că nu sunt capabili în munca informativ-operativă” – vezi ibidem, f. 326: Apreciere asupra
tov. lt.maj. Macri Emil, şef serviciu, din 19.09.1955, semnată de şeful DRMAI Arad, mr. Paul Nicolae
şi şeful Serviciului Cadre, cpt. Alfred Kozik.
235 Ibidem, f. 1: Fişă personală Macri V. Emil, din 26.09.1972. A fost transferat prin Ordinul şefului
Direcţiei Cadre MAI nr. 358/01.02.1956. Acest serviciu şi-a schimbat în repetate rânduri
indicativul în anii următori, devenind pe rând Serviciul 3, apoi 4, datorită permanentelor
reorganizări din aparatul de Securitate, dar şi-a păstrat acelaşi obiect de activitate.
236 Ibidem, f. 133: Referat de cadre privind …, din 29.03.1962.
237 Ibidem, f. 92: Foaie de notare pe intervalul de timp de la noiembrie 1961 la 01.12.1962, privind pe mr.
Macri V. Emil, din 22.11.1962, semnată de şeful Direcţiei a IV-a Contrasabotaj, gen.mr. T.
Evghenie.
132
recompensare cunoscute pe atunci în cadrul aparatului de Securitate. Astfel, în anii

următori a fost avansat succesiv în grad – căpitan, de la 10 octombrie 1956 238 şi maior,
de la 23 august 1961 239 - decorat cu ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea
orânduirii de stat” şi i s-au acordat numeroase premii în bani. Cum era considerat un
ofiţer cu „perspective de creştere”, a fost trimis la cursul de pregătire în domeniul
informativ din U.R.S.S., cu durata de un an, în perioada septembrie 1956 - septembrie
1957 şi îndemnat să absolve studiile medii, ceea ce E. Macri a reuşit în 1959.
Promovarea într-o funcţie mai importantă a intervenit abia în 1963, când a fost necesară
înlăturarea lui Niculae Munteanu de la conducerea Direcţiei Regionale de Securitate
Suceava. În locul acestuia, începând de la 15 februarie 1963, a fost numit şeful
serviciului de „apărarea secretului de stat” din Direcţia a IV-a Contrasabotaj, maiorul
Macri 240 .
Şi la conducerea organelor de represiune din regiunea Suceava, E. Macri
continuă să fie evaluat drept „un ofiţer capabil, cu experienţă şi orientare în munca de
Securitate”, ce confirma toate aşteptările conducerii ministerului. A fost remarcat
îndeosebi pentru contribuţia avută la depistarea autorilor de „fiţuici cu caracter
contrarevoluţionar”, în perioada 1963 – 1967 în regiune fiind descoperite peste 200 de
astfel de „persoane duşmănoase”, ca şi pentru participarea personală la majoritatea
„contactărilor” efectuate de organele de contraspionaj din subordine cu informatorii
trimişi „cu sarcini” în exterior. La începutul anului 1968, coordona în mod direct
activitatea secţiilor Contraspionaj, Anchete Penale şi Cadre din cadrul direcţiei
regionale, precum şi Secţia Raională de Securitate Rădăuţi. În relaţiile cu subordonaţii,
era „în general [...] obiectiv şi principial”, deşi „nu întotdeauna se adresează
regulamentar celor din subordine, uneori manifestă nervozitate şi nu are răbdare să-i
asculte pe subordonaţi până la capăt” 241 . Drept dovezi ale succesului repurtat de ofiţer
la conducerea Regionalei de Securitate Suceava, se pot cita avansarea sa în grad la
„excepţional” în două rânduri – locotenent-colonel, de la 23 august 1964 şi colonel, de
la 27 decembrie 1967 242 - evaluarea sa în mod constant prin calificativul „foarte bine”,
decorarea cu numeroase ordine şi medalii şi primele în bani primite. De asemenea, la
înfiinţarea noilor structuri judeţene ale aparatului de represiune, a fost considerat pe
deplin corespunzător pentru a prelua conducerea Inspectoratului Judeţean de Securitate
Suceava.
3683/10.10.1956.
241 Idem, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 183 – 184: Notă de relaţii cu privire la activitatea
tov. lt.col. Macri Emil, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Suceava, f.d., semnată de mr. Iosif Both, mr.
Ioan Botofei, mr. Nicolae Popescu, lt. Marin Lambru şi lt. Mihai Mazilu din Direcţia Personal
C.S.S. Deşi nu este datată, cel mai probabil nota a fost alcătuită la începutul anului 1968, făcând
parte din procesul de evaluare a şefilor de direcţii regionale de Securitate, pentru a fi selectaţi cei
care urma să conducă viitoarele inspectorate judeţene de profil.
242 Vezi idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7381, dosar nr. 17, nenumerotat: Ordinul M.A.I. nr.
2403/23.08.1964, respectiv, idem, inv. nr. 7388, dosar nr. 32, nenumerotat: Ordinul
Preşedintelui C.S.S. nr. 4027/27.12.1967.
133
Nicolae Ioniţă
În calitate de inspector şef al Inspectoratului Judeţean Suceava, colonelul Macri

s-a făcut remarcat pentru „curajul” dovedit în „promovarea noului” şi în „începerea
urmăririi penale, în cauzele în care se impune acest lucru”, precum şi pentru conducerea
„acţiunilor de compromitere, destrămare şi influenţare a unor elemente din rândul
legionarilor” şi urmărirea „elementelor duşmănoase care acţionează sub masca
sectelor” 243 . Pe de altă parte, experienţa sa în domeniul contrasabotajului, mai ales pe
linia „apărării secretului de stat”, la care s-a adăugat capacitatea dovedită anterior în
conducerea unei unităţi operative de mari dimensiuni, au determinat conducerea C.S.S.
să decidă promovarea ofiţerului la comanda Direcţiei a II-a Contrainformaţii în
Sectoarele Economice. Nominalizarea a fost aprobată şi de organele de partid, astfel
încât, de la 1 ianuarie 1971, Emil Macri a preluat conducerea unităţii mai sus amintite,
funcţie în care va reuşi să se menţină până la prăbuşirea regimului, în 1989, o
performanţă unică în felul ei 244 .
Ar fi, probabil, inutil, să mai subliniem cât de favorabil a fost privită activitatea
ulterioară a acestui ofiţer „foarte harnic, cu spirit de dăruire în muncă, rezistent la
eforturi” 245 , care a ajuns să fie menţinut în funcţie chiar şi după împlinirea vârstei de 60
de ani. Am putea aminti, în acest sens, evaluările sale anuale din perioada 1971 – 1989,
aproape toate finalizate prin acordarea calificativului „foarte bine” (cu excepţia celor
pentru anii 1974, 1976 şi 1983), avansarea în gradul de general-maior, de la 19 august
1974 246 , premiile periodice în bani primite (până în 1982, cel puţin), precum şi
nesfârşitele rânduri de ordine şi medalii ale R.S.R. cu care a fost decorat până în 1989.
Toate erau menite să răsplătească „meritele” lui E. Macri în prevenirea pagubelor aduse
„economiei naţionale”, încheierea unor contracte dezavantajoase pentru „statul nostru”
şi fidelitatea sa nestrămutată faţă de regim. Ar părea că singurul moment de cumpănă
din cariera sa ulterioară anului 1971 l-a reprezentat accidentarea mortală a unei minore,
la 24 decembrie 1972, fapt pentru care a fost pus iniţial sub urmărire penală pentru
ucidere din culpă, pentru a fi scos de sub învinuire două luni mai târziu 247 .
Poate că ar trebui nuanţată, într-o oarecare măsură, imaginea pe care ne-o oferă
referatele de cadre şi evaluările referitoare la Emil Macri, mai ales dacă avem în vedere
aspectele pe care acestea le trec sub tăcere. În acest sens, ar fi necesar să ne referim, în
primul rând, la renumele său, de „om de încredere” al lui Nicolae Ceauşescu în
interiorul aparatului de Securitate. Aceasta constituia o situaţie extrem de invidiată pe
atunci, la care aspirau toate cadrele de conducere ale Securităţii, dar pe care numai Emil
Macri ştiuse să o câştige, pornind de la poziţia strategică de şef al direcţiei care
243 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 80: Notarea de serviciu pe intervalul de la 01
iulie 1969 la 30 iunie 1970, alcătuită la 31 iulie 1970.
244 Idem, fond MAI/DMRU, inv. nr. 7395, dosar nr. 4, f. 77: Ordinul Preşedintelui C.S.S. nr.
1034/01.01.1971.
245 Idem, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 77: Notarea de serviciu pe perioada de la 01 iulie
1970 până la 30 noiembrie 1971.

consultat la data de 10.05.2014.

247 ACNSAS, fond Cadre, dosar personal Macri Emil, f. 105: Notă a şefului Direcţiei
Procuraturilor Militare, gen.mr. Filimon Ardelean. A fost scos de sub urmărire penală prin
ordonanţa procurorului din 16 februarie 1973.
134
supraveghea tot ce se petrecea în economia românească. Principalul semn exterior al

relaţiei speciale, pe care ofiţerul a ştiut să şi-o formeze cu dictatorul, l-a constituit
participarea sa la toate comisiile de anchetă menite să investigheze evenimentele din anii
`70 şi `80 care ameninţau stabilitatea sau prestigiul regimului. Anchetarea
circumstanţelor grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, ale dezertării generalului
Pacepa din 1978, revoltei muncitorilor din Braşov din 1987 şi evenimentelor din
decembrie 1989, de la Timişoara, toate acestea au ajuns şi în atenţia generalului Macri,
care a ştiut întotdeauna să ajungă la concluzii ce se potriveau ideilor lui N. Ceauşescu.
Cele menţionate mai sus sunt, în general, fapte bine cunoscute, dar este greu,
pe de altă parte, să discernem avantajele practice obţinute de E. Macri din întreţinerea
unei astfel de relaţii, în afară de longevitatea sa neobişnuită în funcţie. Asta şi pentru că,
în cazul său, lipsesc semnele exterioare ale unei preferinţe deosebite din partea
conducerii partidului. Este adevărat că a fost menţinut în poziţia de şef al unei direcţii
centrale de Securitate pentru mai bine de optsprezece ani, dar, în acelaşi timp, cariera sa
nu a progresat mai mult de atât, aşa cum a fost cazul altor colegi de generaţie, precum
N. Pleşiţă, ajuns până la poziţia de prim-adjunct al ministrului, al unor şefi de Securitate
judeţeană, precum Ştefan Alexie, promovat secretar de stat la Ministerul de Interne sau
chiar al unor foşti subordonaţi ai săi, precum Traian Tăulescu şi Aurelian Mortoiu,
numiţi şi ei în aceeaşi funcţie, în anii 80. De asemenea, nici în privinţa avansării sale în
grad, N. Ceauşescu nu a fost mai generos: general-maior din 1974, a fost menţinut în
acelaşi grad până în 1989, spre deosebire de mulţi dintre şefii de direcţii centrale şi chiar
de inspectorate judeţene ale Ministerului de Interne de atunci. În fine, chiar şi
recompensele materiale par să lipsească în cazul său – după 1982, pare să nu mai fi
beneficiat de nici una din primele acordate în mod tradiţional conducătorilor din
aparatul de Securitate.
În ceea ce priveşte motivele pentru care a fost menţinut în poziţia de şef al unei
direcţii centrale, nu cred că ar trebui să vedem în aceasta un semn al incapacităţii sale de
a ocupa o funcţie mai importantă. Dacă este să ne referim strict la capacitate, este
îndoielnic faptul că ea ar fi prisosit altor personaje de aceeaşi factură, promovate în
funcţii precum secretar de stat sau adjunct al ministrului de Interne în aceşti ani, iar
exemplele în această privinţă sunt chiar prea multe pentru a le mai enumera aici. Nu atât
de competenţă era vorba atunci când se efectuau astfel de promovări în anii `80, cât de
intrigile din interiorul sistemului şi de nevoia de a răsplăti într-o formă sau alta vechile
cadre fidele regimului. În cazul generalului Macri, cel mai probabil, poziţia sa, de şef al
direcţiei de Contrainformaţii Economice, era considerată prea importantă pentru a fi
atribuită altcuiva decât unui ofiţer care se bucura de încrederea lui Nicolae Ceauşescu.
Dacă privim astfel lucrurile, E. Macri pare să fie chiar singura „persoană de neînlocuit”
din aparatul de Securitate, păstrat în postul său chiar şi după împlinirea vârstei de
trecere în retragere şi în ciuda principiului „novator” al „rotirii cadrelor”.
Pe de altă parte, lipsa avansărilor în grad şi chiar a premiilor în bani cred că are
o explicaţie care ţine de statutul propriu-zis al ofiţerului în faţa conducerii supreme a
partidului – termenul de „om de încredere” al lui Nicolae Ceauşescu nu trebuie înţeles
greşit. Mai potrivit ar fi cel de „servitor” credincios al acestuia, a cărui fidelitate
necondiţionată nici nu mai avea nevoie de vreo răsplată. Pentru Emil Macri era
suficientă poziţia sa, care-i permitea să aibă acces direct la „Cabinetul 1” şi „Cabinetul
135
Nicolae Ioniţă
2”, să raporteze direct „comandantului suprem” şi să se bucure, eventual, de invidia pe

care o stârnea în interiorul sistemului. Şi este greu de imaginat antipatia pe care şi-a
atras-o astfel la nivelul întregului corp de comandă al Securităţii, care a continuat să lase
urme şi mulţi ani mai târziu. Este suficient să amintim exemplul lui Nicolae Pleşiţă – un
alt ofiţer ce întreţinuse o relaţie privilegiată cu N. Ceauşescu, dar căzuse în cele din
urmă în dizgraţie – şi care, la mulţi ani după 1989, nu se poate abţine să nu pomenească
de fostul şef al Direcţiei a II-a folosind termeni precum „licheaua de Macri” 248 .
Într-un final, tot ceea ce a reuşit Emil Macri a fost să-şi lege soarta de cea a
stăpânului său, iar ultima misiune pe care a executat-o la ordinul acestuia avea să i se
dovedească fatală. Trimis la Timişoara, în timpul evenimentelor din decembrie 1989,
pentru a şterge urmele represaliilor şi a-i identifica pe „agenţii puterilor străine” aflaţi la
originea manifestaţiilor, fostul şef al Regionalei de Securitate Suceava s-a trezit complet
depăşit de situaţia de la faţa locului şi incapabil să mai întreprindă ceva pentru a o mai
îndrepta – nici măcar să adeverească prezenţa „agenturilor” aflate într-un veşnic război
cu Republica Socialistă România şi conducătorul ei.
Cu tot insuccesul său, s-a dovedit a fi foarte bun pentru a servi drept ţap
ispăşitor. Trecut în rezervă la 6 ianuarie 1990, generalul Macri a fost ulterior arestat şi
inculpat pentru participarea la crima de genocid, încadrare schimbată ulterior în „omor
deosebit de grav”, şi a făcut parte din aşa numitul Lot 1 Timişoara, sau Lotul celor
24 249 . În cursul anchetei care a urmat, ofiţerul s-a remarcat prin declaraţii extrem de
incomode referitoare la implicarea Armatei în represaliile de la Timişoara 250 , dar nu a
mai apucat să fie judecat pentru faptele ce i se imputau.
Din 1990, mulţi dintre şefii direcţiilor centrale de Securitate şi alţi demnitari ai
Ministerului de Interne au fost trecuţi în rezervă, majoritatea lor reuşind să se bucure
apoi de primirea unor pensii substanţiale timp de decenii după prăbuşirea regimului, pe
care-l serviseră cu la fel de mult devotament precum fostul şef al Regionalei de
Securitate Suceava. Emil Macri, colegul lor atât de lipsit de „spirit de orientare”, a
decedat la 17 aprilie 1991, în Spitalul penitenciar de la Jilava 251 .
Ajungând astfel la finalul unei serii de articole privind biografiile şefilor

direcţiilor centrale şi regionale de Securitate din perioada 1956 – 1968 252 , cred că se
impune formularea şi a unor concluzii. Pentru aceasta, cred că ar fi cel mai indicat să evit
aprecierile de ordin moral cu privire la activitatea ofiţerilor în cauză, eventualii cititori
248 ***, Ochii şi urechile …, p.109.

249 Vezi http://dosarelerevolutiei.ro/, consultat la data de 10.05.2014.
250 Vezi http://dosarelerevolutiei.ro/volumul-18/, consultat la data de 10.05.2014.
251Vezi
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mmioc/curteasup/docs/0217macr.
htm, consultat la data de 10.05.2014.
252 Vezi N. Ioniţă, Fişe biografice ale şefilor de direcţii centrale de Securitate în anii `60, în „Caietele
CNSAS”, nr. 1(3)/2009, pp. 103 – 117, idem, Fişe biografice ale şefilor unităţilor centrale ale Securităţii
de la sfârşitul anilor `50, în „Caietele CNSAS”, nr. 2(4)/2009, pp. 183 – 207, idem, Fişe biografice ale
şefilor direcţiilor regionale ale Securităţii de la sfârşitul anilor `50, în „Caietele CNSAS”, nr. 1(5)/2010,
pp. 7 – 59 şi idem, Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale de Securitate din anii `60 (I), în „Caietele
CNSAS”, nr. 1 – 2(9 – 10)/2012, pp. 149 – 190.
136
fiind cei mai în măsură să judece, dacă este cazul, cât de „corecte” au fost alegerile
acestor instrumente ale regimului în exercitarea controlului asupra întregii societăţi
româneşti.
Cel mai important aspect pe care aş vrea să-l subliniez este remarcabila
coerenţă a politicii de cadre urmate în Securitate încă de la înfiinţarea acestei instituţii –
şi chiar anterior, în perioada reorganizării Siguranţei – fapt care se poate întrevedea şi în
biografiile şefilor unităţilor centrale şi regionale promovaţi începând din 1956. Pentru
aceasta, aş vrea să pornesc de la constatarea formulată în cadrul unui studiu publicat
anterior 253 , privind contrastul existent între diversitatea biografiilor şefilor unităţilor
operative de Securitate recrutaţi în primii ani de după 1948 şi aparenta monotonie
întâlnită în cazul succesorilor acestora.
În ce a constat această monotonie? Pentru a releva acest aspect, cred că ar
trebui să ne referim, în primul rând, la mediul social din care au fost recrutaţi ofiţerii în
cauză. Vom observa, astfel, faptul că aproape toţi aceştia 254 nu au fost recrutaţi din
rândul muncitorilor cu stagiu vechi „în producţie” sau al ţăranilor proprietari ai unor
suprafeţe mici de pământ, ci din cel al foştilor ucenici, relativ recent calificaţi într-o
meserie, pe care o practicaseră pentru o perioadă extrem de scurtă de timp. O situaţie
similară se înregistrează în cazul a aproape tuturor tinerilor angajaţi în Securitate ulterior
anului 1948, nu doar în al celor prezentaţi în cadrul biografiilor de mai sus. Şefii
direcţiilor centrale şi regionale ale aparatului de represiune promovaţi după 1956 sunt
doar cei care au reuşit să satisfacă din toate punctele de vedere cerinţele sistemului, dar
pentru fiecare dintre ei există mii de alte cazuri, ale unor ofiţeri recrutaţi după aceleaşi
norme, dar care nu s-au bucurat de acelaşi succes 255 .
Un motiv evident pentru care s-a apelat îndeosebi la recrutarea în Securitate a
muncitorilor tineri, cu o vechime foarte mică în practicarea meseriei, constă în vârsta
acestora. Erau vizate persoane utilizabile pe termen lung în interiorul aparatului de
represiune, care să-şi construiască o carieră în cadrul acestuia, iar cei cu o vârstă de
aproximativ douăzeci de ani erau foarte indicaţi în acest sens. O atare explicaţie este
însă insuficientă – această categorie de vârstă era relativ numeroasă şi, totuşi, s-a apelat
doar la foştii ucenici, plecaţi de la domiciliul părinţilor de la 12 – 13 ani, pentru a învăţa
o meserie în cadrul atelierelor sau rarelor fabrici existente în România, în perioada
războiului sau anii imediat anteriori.
În opinia mea, ceea ce i-a calificat pe aceşti foşti ucenici pentru recrutarea în
organele de Securitate după 1948 a fost, în primul rând, lipsa lor de orice ataşament.
Proveniţi, în majoritatea lor, din mediul rural, nu erau legaţi nici de tradiţiile lumii rurale
253 Vezi idem, Fişe biografice ale şefilor direcţiilor regionale ale Securităţii de la sfârşitul anilor `50, în
„Caietele CNSAS”, nr. 1(5)/2010, pp. 55 – 56.
254 Există şi excepţii de la regula pe care am enunţat-o mai sus, acestea fiind cazurile lui Nicolae
Budişteanu şi Emanoil Rusu, militari de carieră promovaţi la conducerea aparatului de Informaţii

Interne (primul ca şef al Direcţiei a III-a, cel de-al doilea ca şef al Serviciului Operativ
Independent şi locţiitor al primului) într-un moment în care regimul decisese să schimbe
strategia folosită pentru eliminarea ultimelor grupări de rezistenţă activă împotriva sa. Amândoi
au ocupat funcţii de primă importanţă şi ulterior în cadrul Securităţii.
255 Aceasta ar fi o afirmaţie greu demonstrabilă şi se bazează îndeosebi pe referatele de cadre ale
personalului nou angajat în Securitate consultate din cadrul fondului MAI/DMRU.
137
Nicolae Ioniţă
româneşti, pe care o părăsiseră de timpuriu, nici de populaţia oraşelor, la periferia cărora

trăiau. Nu erau integraţi pe deplin nici în rândul „clasei muncitoare” de atunci şi nu
aveau nici o legătură cu mai vechile forme de organizare profesională sau politică ale
acesteia. Dar, mai mult decât toate acestea, cel mai mult a contat faptul că nu erau
proprietari, ceea ce, aşa cum se va vedea, va avea o mare importanţă în contextul
confruntărilor sociale cărora le va face faţă regimul. În concluzie, nu aveau nimic de
pierdut din susţinerea unei transformări radicale a societăţii româneşti, aşa cum era ea
avută în vedere de ideologia comunistă. Toate schimbările pe care le programase
conducerea P.C.R. după 1945 nu puteau să le fie decât favorabile, ceea ce explică şi
susţinerea pe care le-au acordat-o de la bun început. Iar opţiunea pe care au făcut-o
mulţi, pentru o carieră în cadrul organelor de Securitate sau în aparatul de partid, este
explicabilă şi din alt punct de vedere, dacă avem în vedere faptul că programul de
industrializare accelerată, iniţiat după modelul sovietic, nu avea să aducă numai locuri de
muncă pentru membrii „clasei muncitoare”, ci şi norme de lucru draconice.
Având în vedere cele de mai sus, am putea ajunge la concluzia conform căreia
regimul comunist i-a mobilizat pe cei aflaţi la periferia societăţii româneşti, aşa numitul
„lumpenproletariat”, pentru a distruge elita socială şi culturală a României de atunci.
Asta ar însemna însă să acordăm propagandei oficiale de atunci mai mult credit decât
merită. Este foarte adevărat că vechea elită socială a căzut prima victimă politicii P.C.R.
după 1945, dar pentru eliminarea rezistenţei acesteia nu era necesară întreţinerea unui
aparat de represiune atât de numeros – aici lucrurile trebuie privite în termeni relativi,
având în vedere situaţia din ziua de azi – şi nici recrutarea unor lucrători cărora să li se
ofere perspectiva unei cariere întinse de-a lungul mai multor decenii în Securitate.
Mobilizarea claselor „de jos” ale societăţii împotriva vechii elite reprezintă
modul de acţiune al unui regim populist, or sistemul comunist a fost orice, numai asta
nu. Scopul său principal a rămas, atâta timp cât a fost urmată paradigma stalinistă,
mobilizarea (mai bine zis, confiscarea) resurselor întregii societăţi în folosul statului
controlat de partid, iar nu o amplă redistribuire a veniturilor în favoarea celor mai sărace
categorii sociale. Transformările pe care le-a impus, de multe ori sub lozinca realizării
„dreptăţii sociale”, au vizat confiscarea de la fiecare dintre „clase” a resurselor de care
dispunea pentru alimentarea „economiei de război” comuniste, menite să susţină
impunerea, într-un final, a sistemului în întreaga lume. Astfel, prin intermediul
naţionalizării, persecuţiei judiciare şi, de multe ori, eliminării fizice, a fost confiscat
capitalul de la vechea „clasă exploatatoare”, prin cel al normelor de muncă draconice şi
întrecerilor stahanoviste a fost mobilizată singura resursă de valoare a clasei muncitoare
– forţa de muncă – iar prin colectivizare a fost confiscată averea ţărănimii – pământul.
Iar planurile cincinale, dincolo de demagogia care le însoţea, erau văzute în special ca un
instrument de verificare a capacităţii partidului de a mobiliza resursele întregii economii
în scopurile dictate de la nivel central 256 .
256Se consideră astăzi, de multe ori, că acest sistem s-ar fi dovedit neviabil, datorită incapacităţii
sale dovedite de a răspunde nevoilor elementare a populaţiei. Se ignoră însă faptul că el nu a fost
menit niciodată, în concepţia lui Stalin, cel puţin, să răspundă acestor cerinţe, ci numai susţinerii
războiului contra adversarilor din exterior. Iar viabilitatea sa a fost demonstrată, în cele din urmă,
de succesul repurtat de Uniunea Sovietică în războiul împotriva celei mai industrializate naţiuni a
138
După cum era de aşteptat, punerea în aplicare a acestor obiective a întâmpinat

o vie opoziţie din partea tuturor categoriilor sociale din ţările în care sistemul a fost
impus, dar dacă această opoziţie în România a fost lesne anihilată în cazul vechii elite
sociale, prin măsuri de represiune şi datorită lipsei de susţinere a acesteia la nivelul
societăţii, iar în cazul muncitorilor, prin intermediul ideologiei înşelătoare a regimului,
adevărata problemă a rămas, la fel ca în Uniunea Sovietică, adversitatea ţărănimii. Nici
un fel de propagandă nu putea convinge ţăranii, indiferent de suprafaţa de pământ
deţinută, să renunţe benevol la singura resursă care le asigurase până atunci
supravieţuirea – pământul – în speranţa că se vor împlini cândva promisiunile unei vieţi
mai bune, repetate cu zel de activiştii partidului. În consecinţă, aici a avut de întâmpinat
regimul cea mai vie opoziţie la adresa politicii sale, din rândul ţăranilor s-au recrutat cei
mai mulţi membri ai grupărilor active de rezistenţă împotriva comunismului şi tot ei
sunt cei care au îndurat cele mai dure măsuri de represiune. La fel ca în Rusia sovietică,
penitenciarele au fost umplute cu reprezentanţi ai ţărănimii, după cum tot aceştia au fost
supuşi cel mai adesea execuţiilor sumare sau în urma unor hotărâri de condamnare,
trimiterii în colonii de muncă sau domiciliu obligatoriu. Aceasta se poate lesne constata
în urma consultării dosarelor penale întocmite de fosta Securitate şi faptul rămâne
adevărat chiar dacă persecuţiile la care au fost supuşi au beneficiat de mult mai puţină
„publicitate” decât cele care au afectat vechea elită românească din perioada interbelică.
Tocmai prevăzându-se rezistenţa pe care urma să o întâmpine din partea
aproape a întregii societăţi româneşti a fost necesară pentru regim recrutarea viitorilor
săi apărători din rândul unei categorii sociale relativ numeroase şi lipsită de
„ataşamentele” claselor tradiţionale. Iar entuziasmul cu care aceştia au privit perspectiva
unei cariere în rândul activiştilor de partid sau în organele de Securitate era cu totul
previzibil, la fel cum au fost ulterior – în urma îndoctrinării la care au fost supuşi –
fidelitatea dovedită faţă de „cauza clasei muncitoare” şi abuzurile pe care au fost dispuşi
să le comită pentru „apărarea” acesteia. Din acest punct de vedere, succesul regimului a
fost lesne de obţinut.
Un alt element comun care ne atrage atenţia în biografiile ofiţerilor promovaţi
la conducerea direcţiilor centrale şi regionale de Securitate în perioada 1956 – 1968 îl
reprezintă metodele utilizate pentru aşa-numita „creştere a cadrelor”.
„Cadrele se cresc în muncă” nu reprezenta o lozincă goală de conţinut în
aparatul de Securitate, ci chiar principiul central de selecţionare şi promovare a
lucrătorilor din sistem. Astfel, se poate observa faptul că, încă din anii de început ai
Securităţii, selecţionarea şefilor de unităţi nu s-a efectuat prin supunerea acestora la
nesfârşite sesiuni de pregătire profesională, ci prin promovarea directă a celor care
păreau să prezinte „perspective de creştere”. Pregătirea profesională era irosită numai
Europei de atunci – Germania nazistă. Având în vedere acest rezultat, modelul a fost copiat
ulterior întocmai în toate statele comuniste nou apărute şi a rezistat atâta timp cât s-a urmat o
logică a confruntării cu adversarii capitalişti din exterior. Adevăratele probleme au intervenit abia
în perioada „destinderii”, când au fost acceptate principiile „coexistenţei paşnice” cu Occidentul
capitalist, iar vechea „economie de război” stalinistă a trebuit să fie convertită la una menită să
satisfacă nevoile populaţiei, domeniu în care sistemul capitalist s-a dovedit a fi, şi datorită
ajustărilor introduse după 1945, net superior.
139
Nicolae Ioniţă
pe cei care confirmau aşteptările în funcţiile deţinute. Ofiţeri cu o vechime de numai doi
– trei ani în cadrul aparatului informativ, câteodată şi mai puţin, erau numiţi la
conducerea unor secţii raionale sau a unor servicii independente din cadrul direcţiilor
regionale sau centrale şi astfel le era verificată capacitatea de a executa ordinele şi de a-i
obliga, prin orice mijloace, pe subordonaţi să procedeze asemănător. Cine reuşea să facă
faţă cerinţelor – care însemnau atât manifestarea de abilităţi în activitatea informativă,
cât şi demonstrarea capacităţii de a conduce şi menţine sub control subordonaţii,
rezolvarea numeroaselor probleme, inclusiv administrative, care ţineau de funcţionarea
normală a unei unităţi de Securitate ş.a.m.d. – era păstrat în funcţie, trimis la cursuri de
pregătire în U.R.S.S. şi apoi promovat în continuare, în funcţii cât mai înalte, până când
dovedea că şi-a atins limitele de competenţă.
De asemenea, regăsim aplicate în cazul acestor ofiţeri principiile clasice ale
regimului privind mobilizarea rapidă a resurselor acolo unde este necesar şi evitarea
formării oricărui „ataşament” la nivel local. Astfel, se poate lesne observa mobilitatea de
care a trebuit să dea dovadă majoritatea şefilor de direcţii centrale şi, mai ales, regionale,
de-a lungul carierei lor în Securitate. Se pot cita, în acest sens, cazurile lui Emil Macri,
mutat succesiv de la Galaţi, la Arad, apoi la Bucureşti, Suceava şi, în final, din nou la
Bucureşti, Nicolae Sidea (Făgăraş – Arpaşul de Jos – Drăgăneşti-Olt – Turnu Măgurele
– Bucureşti – Iaşi – Bucureşti – Târgu Mureş şi, în final, iarăşi Bucureşti), asta pentru a
nu mai aminti exemplul extrem, din acest punct de vedere, al lui Nicolae Pleşiţă. Toate
acestea par a servi scopurilor enunţate mai sus – cadrele de conducere din Securitate
trebuind să fie gata oricând să servească interesele regimului acolo unde era nevoie şi să
evite să-şi formeze legături prea strânse cu alţi oficiali de la nivel local. Importanţa
acestor mişcări repetate ale personalului pentru pregătirea sa profesională şi testarea
competenţei sale nu poate fi nicicum subestimată, mai ales că mutările dintr-o regiune
în alta a ţării erau însoţite, de multe ori, şi de schimbarea domeniului de activitate în care
lucra fiecare.
Cât despre cei care nu reuşeau să confirme „încrederea” acordată la numirea în
funcţie, fie din cauza incompetenţei, fie a abaterilor disciplinare comise, aceştia erau
destituiţi fără menajamente şi de multe ori trecuţi în rezervă – regimul dispunea de
suficiente cadre fidele, gata oricând să le ia locul. Toate acestea au generat, de-a lungul
anilor `50, o permanentă fluctuaţie a personalului Securităţii, dar au adus şi certe
beneficii din punctul de vedere al selecţionării unor lucrători cu o minimă competenţă
în domeniul informativ, care puteau asigura eliminarea adversarilor de pe plan intern ai
originalei „democraţii populare” din România. În concluzie, politica de personal din
Securitate pare să se fi bazat întotdeauna, în ciuda pretenţiilor referitoare la caracterul ei
„ştiinţific”, pe aplicarea unui model empiric în selecţionarea şi promovarea cadrelor de
conducere, dar reuşita acestui sistem pare să fie incontestabilă.
La cele menţionate mai sus ar putea să fie adăugate numeroase alte observaţii
privind politica de cadre din Securitate în perioada 1956 – 1968, dar şi din cea
ulterioară 257 . Cu toate acestea, consider că este cazul să ne oprim aici, nu înainte de a
257În această privinţă, poate că nu ar fi inutil să subliniem impactul semnificativ pe care l-a avut
dezertarea generalului Pacepa din 1978 asupra carierei multora din ofiţerii prezentaţi mai sus, dar
nu este posibil să avem o imagine completă a consecinţelor acestui eveniment fără a avea în
140
aduce în atenţie imaginea corpului de conducere al Securităţii din momentul 1968. În

acel an, la comanda aproape a tuturor direcţiilor centrale de Securitate, ca şi la cea a
inspectoratelor judeţene abia formate, găsim numai ofiţeri cu o vârstă situată în jurul a
40 de ani şi cu o experienţă de aproximativ două decenii în cadrul organelor de
represiune, promovaţi treptat în funcţii de conducere până la cel mai înalt nivel şi cu un
ataşament indiscutabil faţă de regim, probat, de altfel, în numeroase ocazii. La fel ca şi
în alte domenii, şi în construirea aparatului de Securitate reuşita sistemului politic
instaurat în România după 1945 părea să fie deplină. Rămânea de văzut în ce măsură
succesul obţinut până atunci putea fi perpetuat în deceniile următoare.
vedere şi biografiile celorlalţi şefi ai unităţilor centrale de Securitate şi ai inspectoratelor judeţene

ale Ministerului de Interne din acea perioadă.
141
Liviu PLEŞA
Informatorii Securităţii din Institutul de Istorie din Cluj.

Tipologii şi metode de recrutare. 1948-1965
Informers of the Securitate at the Institute of History in Cluj
Typologies and Methods of Recruitment between 1948 and 1965
The „Agentura” was the main weapon used by the Securitate bodies in
order to carry out their tasks. As we intend to exemplify the way in which the
Securitate created and made use of the informative network, our paper describes the
case of the historians working for the Institute of History in Cluj at that time. The
context was rather intricate. Former outstanding political leaders, former political
prisoners, as well as historians were involved. The group was ethnically
heterogeneous.
The present paper displays the dynamic of informative networks, the
methods of recruitment and their evolution, the typology of informers and of other
persons targeted for recruitment, the aim of recruitment, the way in which the
agents carried out their tasks, the usefulness of the informative network and the
purpose for which it was created.
The main recruitment method was blackmail, which was successfully used
in the case of the historians who had been involved in politics. The vast majority of
informers were not assigned the task of performing surveillance on the
historiographical environment in town, but were used for other purposes (political
parties, counterintelligence). However, they were extensively used in the process of
surveillance of the historians working for the Institute of History in Cluj. Our work
emphasizes a wide range of types of people targeted by the Securitate for
recruitment, from those who vehemently refused secret collaboration to those who
served the Securitate bodies dilligently.
Etichete: Institutul de Istorie din Cluj, reţea informativă,

metode recrutare, tipuri de informatori, supraveghere
istorici.
Keywords: The Institute of History in Cluj, informative
network, recruitment methods, types of informers,
historians under surveillance.
După cum au recunoscut în repetate rânduri liderii Securităţii din toată

perioada regimului comunist, agentura a constituit „principala armă” folosită de către
organele instituţiei pentru rezolvarea sarcinilor ce le reveneau. Oricât de bine pregătite
ar fi fost cadrele Securităţii şi oricât de multe mijloace de constrângere ar fi avut la
Liviu Pleşa
îndemână, eficacitatea represivă a instituţiei ar fi fost considerabil redusă în lipsa

sprijinului venit din partea informatorilor.
Pentru a analiza modul concret în care Securitatea îşi crea şi utiliza reţeaua
informativă, ne-am îndreptat atenţia spre mediul istoricilor şi cercetătorilor de la
Institutul de Istorie din Cluj, în perioada 1948-1965. Avem, aşadar, în vedere un
obiectiv şi mediu complexe, cuprinzând lideri politici de vârf ai perioadei interbelice,
foşti deţinuţi politici, precum şi istorici de marcă. Totodată, avem de-a face cu un grup
destul de eterogen din punct de vedere etnic, asupra căruia presiunile integratoare îşi
făcuseră prea puţin efectul, fiind vizibilă mai ales o idiosincrazie români/maghiari, de
care Securitatea a ştiut să profite în folosirea agenturii. Cum majoritatea „subiecţilor”
desfăşurau o activitate intelectuală ridicată calitativ (mulţi istorici fuseseră cooptaţi în
temele majore de cercetare ale istoriografiei din perioada Gheorghiu-Dej), ne-am
propus să reliefăm şi modul în care Securitatea a încercat să folosească reţeaua
informativă pentru a afla dacă discursul ştiinţific al acestora se încadra în rigorile politice
şi ideologice ale momentului. Nu în ultimul rând, o parte a informatorilor din Institut
au fost utilizaţi şi pentru rezolvarea sarcinilor pe linie de contraspionaj, date fiind atât
legăturile trecute şi prezente ale unor istorici cu oamenii de ştiinţă occidentali (motiv
pentru care ei erau suspicionaţi de a fi agenţi ai serviciilor de spionaj străine), cât şi
vizitele făcute în instituţie de diverşi intelectuali străini.
Demersul nostru va urmări în principal dinamica reţelei informative din
Institutul de Istorie, metodele de recrutare şi evoluţia acestora, tipologia informatorilor
dar şi a persoanelor vizate pentru recrutare, scopul recrutării şi modul în care agenţii au
corespuns aşteptărilor, utilitatea reţelei informative şi principalele direcţii şi acţiuni în
care aceasta a fost folosită. Tocmai din aceste considerente, nu dorim să punem accent
pe numele informatorilor, chiar dacă – pentru a aduce clarificările necesare şi pentru a
nu da loc de interpretări eronate – vom opta pentru devoalarea identităţii acestora. Ne
interesează mai mult efectuarea unei analize de ansamblu a reţelei informative la nivelul
unui obiectiv de o complexitate relativ ridicată, decât o deconspirare punctuală a
acesteia. De altfel, studiul nostru va avea în vedere reţeaua din Institut în integralitatea
ei, vizând doar acei agenţi a căror activitate informativă a fost semnificativă în perioada
tratată ori a căror modalitate de recrutare considerăm că permite decelarea unui anumit
tipar. Pledând pentru o înţelegere contextualizată şi particularizată a colaborării fiecărui
informator al Securităţii, ne exprimăm speranţa că datele din prezentul material nu vor
fi folosite în scopul unor atacuri pseudo-ştiinţifice la adresa unor istorici ardeleni din
perioada respectivă.
Considerăm necesară şi, până la urmă, inevitabilă deconspirarea numelor
informatorilor din Institutul de Istorie din Cluj, dar credem că mult mai util ar fi un
demers de înţelegere a contextului în care persoanele respective au acceptat colaborarea,
precum şi a motivelor pentru care Securitatea a trecut la recrutarea lor. Studiul nostru
nu poate însă să lămurească pe deplin aceste aspecte. Limita superioară temporală pe
care ne-am ales-o reduce analiza noastră la perioada regimului Gheorghiu-Dej, dar unii
dintre agenţi şi-a continuat activitatea în slujba Securităţii şi ulterior, iar pentru o
evaluare corectă a colaborării acestora este obligatorie şi cercetarea materialelor
informative furnizate de ei după 1965. De asemenea, este necesară şi o analiză detaliată
a diverselor acţiuni de urmărire informativă desfăşurate de Securitate asupra angajaţilor
144
Informatorii Securităţii din Institutul de Istorie din Cluj. Tipologii…
Institutului de Istorie. Chiar dacă ne vom referi de multe ori la ţintele concrete ale
Securităţii din Cluj, problematica acţiunilor informative este mult prea vastă şi prea
complexă pentru a fi tratată în materialul de faţă.
Din punct de vedere teoretic, istoricii clujeni puteau intra în atenţia mai multor
structuri ale Securităţii, în funcţie de activitatea lor trecută şi prezentă, dar şi de
suspiciunile ce le ridicau. În principal, ei puteau fi urmăriţi de compartimentele ce se
ocupau de intelectuali şi universitari, de foştii oameni politici sau de culte-secte,
probleme de care răspundea Serviciul III Informaţii interne. De asemenea, un număr
destul de ridicat de istorici au fost urmăriţi de Serviciul II Contraspionaj, fiind suspectaţi
de spionaj în favoarea mai multor state occidentale. Implicarea mai multor
compartimente de Securitate în supravegherea persoanelor dintr-un obiectiv este, de
altfel, una dintre particularităţile temelor de tipul celei de care ne ocupăm. Fiecare
structură îşi crea proprii informatori, care, în totalitatea lor, formau reţeaua informativă
din obiectiv. Modul de folosire a agenţilor era însă departe de a fi rigid. Aceştia nu erau
utilizaţi exclusiv de către compartimentul care îi recrutase, la sprijinul lor apelând toate
structurile ce aveau nevoie de date referitoare la persoanele aflate sub urmărire. De fapt,
după cum vom vedea, marea majoritate a informatorilor recrutaţi în Institutul de Istorie
au fost folosiţi cu preponderenţă pe alte linii decât cele iniţiale.
În primii ani după înfiinţarea Securităţii, D.R.S.P. Cluj a avut prea puţin în
atenţie mediul intelectual, în pofida faptului că în oraş fiinţau două universităţi şi mai
multe instituţii ştiinţifice şi culturale. În acea perioadă, organele locale de represiune
aveau de rezolvat probleme mult mai importante, precum: descoperirea şi arestarea
foştilor lideri ai Mişcării Legionare din regiune, anihilarea grupurilor de rezistenţă
armată din Apuseni, forţarea ţăranilor să predea cotele sau să se înscrie în colectiv etc.
Din acest motiv, Securitatea din Cluj nu a deschis decât târziu un dosar propriu-zis
referitor la Institutul de Istorie din localitate. De altfel, abia în august 1953 a fost
constituit dosarul de obiectiv privitor la Filiala din Cluj a Academiei R.P.R., în
subordinea căreia se afla şi institutul amintit. De acest dosar răspundeau ofiţerii Biroului
7 „Intelectuali” 1 din cadrul Serviciului III, dintre care îi amintim pe lt. Iacob Dezideriu
(1954-1955) şi cpt. Imbăruş Nicolae (1963-1968). În cadrul acestui dosar de obiectiv,
angajaţii Institutului de Istorie erau supravegheaţi indistinct, alături de angajaţii celorlalte
institute de cercetare afiliate sucursalei din Cluj a Academiei R.P.R. În a doua parte a
anilor ’50, după protestele intelectualilor din Polonia şi Ungaria, dosarul de obiectiv a
fost împărţit în mai multe probleme, câte una pentru fiecare instituţie. Problema
„Institutul de Istorie” a fost deservită de următorii ofiţeri: lt. maj. Domniţa Nicolae
(1959-1960), lt. Dobricescu Florian (1960-1961), lt. Oprea Florian (1961-1962) şi cpt.
Novak Laurenţiu (1962-1963) 2 . De-abia la începutul anilor ’70 avea să fie deschis un
dosar de obiectiv referitor exclusiv la Institutul de Istorie din Cluj.
1 Cu toate că şi-a păstrat neschimbate structura şi atribuţiile, acest compartiment – ca urmare a

reorganizărilor Securităţii – a avut mai multe titulaturi (Biroul 7 1953-1955; Biroul 5 „Lichidarea
activităţii duşmănoase în rândul tineretului şi intelectualilor” 1955-1956; Biroul 6 1956-1960 şi
Biroul 7 Intelectuali 1960-1968). Pentru uniformitate, vom folosi numele Biroul 7.
2 ACNSAS., fond Documentar, dosar nr. 3.577, f. 56.
145
Liviu Pleşa
Date fiind aceste caracteristici, în supravegherea istoricilor din Cluj au fost

implicaţi mai mulţi ofiţeri: responsabilul de obiectiv, responsabilul de problemă, şeful
Biroului 7, şeful Serviciului III şi locţiitorul său, precum şi ofiţerii de la Serviciile II şi III
ce lucrau în probleme în care erau incluşi şi angajaţi ai Institutului (partide politice,
spionaj etc.). Toţi aceşti ofiţeri au creat şi/sau au folosit reţeaua informativă din
Institutul de Istorie.
În perioada 1948-1952, oamenii de ştiinţă şi cultură din Cluj, precum şi
universitarii, erau incluşi în rândul diverselor categorii de persoane supravegheate în
problema „Aparat de stat”, de care răspundea Biroul 4 din Secţia I Informaţii interne,
condus de slt. Heim Iosif. Nu exista un ofiţer alocat în mod special pentru urmărirea
istoricilor. În plus, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, conducerea D.R.S.P. Cluj
nu punea un accent prea mare pe folosirea informatorilor pentru controlul populaţiei,
situaţie care, de altfel, se manifesta la nivelul întregii ţări 3 . Col. Patriciu Mihail prefera
arestările şi execuţiile sumare, cu atât mai mult cu cât, prin aplicarea acestora, reuşise
campanii de succes împotriva tuturor categoriilor de opozanţi reali sau potenţiali ai
regimului asupra cărora îşi îndreptase atenţia.
Această situaţie, coroborată cu lipsa de interes faţă de oamenii de ştiinţă, a făcut
ca reţeaua informativă din Institutul de Istorie să fie practic inexistentă până în anul
1952. În rarele ocazii în care Securitatea avea nevoie de date referitoare la istoricii
clujeni, ea le obţinea de regulă de la Serviciul de cadre al Filialei din Cluj a Academiei
R.P.R. sau de la informatori din afara Institutului. Acţiunile operative ale Securităţii,
inclusiv arestările, au fost puse în practică fără sprijin informativ. Spre exemplu, în 1950,
când de la centru s-a ordonat arestarea lui Ştefan Meteş, ce urma să fie închis la Sighet,
alături de ceilalţi miniştri interbelici, Biroul 4 din Secţia I (birou ce răspundea şi de
„foştii demnitari”) nici măcar nu ştia că acesta fusese ministru şi că el condusese filiala
Arhivelor Statului din oraş. Aceste date aveau să fie cunoscute abia după consultarea
unui dosar de cadre al istoricului, cel mai probabil provenit de la Arhivele Statului.
„Devierea de dreapta” a determinat însă primele schimbări semnificative în
această stare de fapt. În august 1952 a fost operat un val masiv de arestări în rândul
liderilor locali ai fostelor partide politice democratice, toţi fiind internaţi în colonii de
muncă. O astfel de victimă a fost cercetătorul Septimiu Martin, fost membru în
Comitetul judeţean P.S.D.I. Cluj, care a fost închis în C.M. până în 1954 4 . Acesta se
aştepta însă să fie arestat, după ce, în mai 1952, la Institutul de Istorie avusese loc o
şedinţă de prelucrare a cazului Ana Pauker-Vasile Luca, în cadrul căreia „din partea
membrilor P.M.R. s-au luat angajamente să urmărească cu mai multă atenţie atitudinea
prezentă şi cea din trecut a membrilor Institutului” 5 .
3 La Conferinţa M.A.I. din 2 martie 1950, col. Guţan Alexandru recunoştea următoarele: „La
multe servicii, tovarăşii care trebuie să lucreze, chiar în Biroul I, de multe ori nu ştiu să recruteze
informatori. Aproape general este aceasta, că tovarăşii nu ştiu să muncească cu informatorii”
(Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de
Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 206).
4 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 178.437, f. 3.
5 Idem, fond Documentar, dosar nr. 2.638, vol. 2, ff. 237-238.
146
Tot în vara anului 1952 au reînceput şi atacurile împotriva intelectualilor. Astfel,

la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii „Victor Babeş” au avut loc mai multe
şedinţe de combatere a „erorilor ideologice” săvârşite de către istoricii clujeni, iar
consecinţele nu s-au lăsat aşteptate. Spre exemplu, în timpul unei astfel de şedinţe, Pavel
Apostol a fost arestat de Securitate şi internat ulterior în C.M. pe timp de doi ani 6 . De
asemenea, Comitetul Regional P.M.R. Cluj a decis ca Francisc Pall, Virgil Vătăşianu,
Ştefan Pascu, Ioachim Crăciun, Mihail Dan şi Ioan Lungu să fie înlăturaţi de la catedră
şi/sau de la Institutul de Istorie, unde puteau să rămână doar cercetători în acord. O
soartă similară au avut-o şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, precum şi universitari din
Cluj. În plus, atacurile la adresa istoricilor din Cluj au fost reiterate public în primăvara
anului 1953 7 .
În acest context, la 18 august 1953, Biroul 7 a trecut la deschiderea dosarului de
obiectiv privind filiala din Cluj a Academiei R.P.R. Măsura a fost însă una mai mult
formală, fiind luată foarte probabil în urma primirii unor directive de la centru, care
cereau acoperirea informativă cât mai completă a instituţiilor aflate în raza de activitate
a D.R.S. Cluj. Supravegherea intelectualilor ce îşi desfăşurau activitatea în institutele
Academiei nu a cunoscut însă o accentuare evidentă, desfăşurându-se în continuare la
cote relativ reduse, în acest dosar de obiectiv fiind adunate puţine materiale. Rezultate
mult mai bune au fost obţinute, în schimb, prin supravegherea concentrată a anumitor
cercetători de la Institutul de Istorie.
Intrarea istoricilor din Cluj în vizorul organelor de Securitate din oraş a
determinat şi necesitatea recrutării unor informatori capabili să furnizeze date de
valoare referitoare la persoanele din mediul istoriografic local.
La începutul anilor ’50, metoda de recrutare folosită cu predilecţie de către
Securitate la nivel naţional era cea a şantajului. Ofiţerii speculau anumite date din
biografia celor luaţi în vizor, cu precădere trecutul politic al acestora, pentru a-i
constrânge să accepte colaborarea. Pentru a afla astfel de informaţii, Securitatea se
folosea din plin de agentură, atât pentru a afla detalii referitoare la biografia persoanei
vizate, cât şi pentru a o supraveghea direct, pentru a-i observa atitudinea şi
manifestările. Urmărirea continua până când erau adunate toate probele considerate a fi
suficiente pentru ca obiectivul să fie determinat, prin şantaj, să accepte colaborarea. La
Conferinţa M.A.I. din 1950, Gheorghe Pintilie arăta că, dacă Securitatea dorea să
recruteze pe cineva, „nu scapă el de mine, nu-l recrutez azi, peste o lună-două, dar nu
scapă – dacă am nevoie – nici mort, nici viu” 8 . Sarcina Securităţii era mult uşurată
atunci când existau probe concrete care permiteau obţinerea unei condamnări penale,
situaţie în care persoana în cauză nu avea practic altă alternativă decât semnarea
angajamentului de colaborare.
Securitatea a reuşit recrutarea unor agenţi din rândul istoricilor clujeni încă
înaintea deschiderii dosarelor de obiectiv amintite anterior, eforturile pentru crearea de
6 Idem, dosar nr. 2.646, vol. 20, f. 364.

7 În ianuarie 1953, la Conferinţa istoricilor din R.P.R., la 14 mai 1953 în „Scânteia” şi în revista
„Studii. Revistă de istorie”, nr. 2/1953.
8 M. Oprea, op.cit., p. 150.
147
Liviu Pleşa
informatori fiind însă amplificate abia după trecerea la un sistem calificat de

supraveghere a instituţiilor universitare şi ştiinţifice din Cluj.
Cum cea mai folosită metodă de recrutare era şantajul, au fost vizaţi pentru
atragere la colaborare exact acei istorici care avuseseră de suferit în 1952, Securitatea
încercând să profite de situaţia acestora. În primul rând, ofiţerii de Securitate le ofereau
celor ce acceptau să devină informatori o minimă asigurare că aveau şanse să scape de
represiune, temere care cu siguranţă îi frământa pe toţi cei criticaţi deschis în 1952, în
contextul în care mai mulţi intelectuali clujeni fuseseră arestaţi pentru culpe minore. Pe
lângă internarea administrativă a lui Septimiu Martin, arestarea lui Pavel Apostol şi
trimiterea acestuia la Canal erau un exemplu sugestiv că inclusiv cei nevinovaţi şi
obedienţi faţă de regim puteau păţi aşa ceva. Istoricii cu antecedente politice aveau
astfel toate motivele să se teamă că în orice moment puteau împărtăşi o soartă similară
cu cea a colegilor lor din detenţie. Alături de teama de arestare, mai exista şi pericolul de
a-şi pierde până şi postul pe care-l primiseră după criticile din 1952 (de regulă, acela de
cercetător în acord). Drept urmare, colaborarea cu Securitatea era de natură să ofere o
anumită garanţie în vederea prezervării poziţiei deţinute. De asemenea, în timpul
tentativei de recrutare, ofiţerii de Securitate combinau şantajul şi ameninţările cu
oferirea perspectivei reabilitării, mai întâi politice şi apoi chiar profesionale. Posibilitatea
de a-şi recăpăta statutul profesional pe care-l meritau şi pentru obţinerea căruia
depuseseră eforturi apreciabile, a constituit o altă cauză ce i-a făcut pe unii istorici să
accepte compromisul colaborării cu Securitatea.
Din rândul acestei categorii de istorici avută în vedere pentru recrutare,
Securitatea şi-a concentrat atenţia asupra acelora cu diverse „antecedente politice” sau
care avuseseră „manifestări antidemocratice”, aceştia fiind cel mai uşor de şantajat.
Foştii membri ai partidelor interbelice au fost vizaţi pentru recrutare şi din alte interese
informative, supravegherea aderenţilor formaţiunilor politice respective având o
importanţă majoră în prima jumătate a anilor ’50 pentru Securitatea din Cluj.
Cea dintâi „serie” de informatori din Institutul de Istorie a fost recrutată mai
mult pentru acoperirea nevoilor informative din alte probleme (partide politice,
contraspionaj) şi mult mai puţin pentru urmărirea activităţii ştiinţifice a istoricilor. Mai
exact, în momentul în care ofiţerii Securităţii din Cluj au trecut la studierea persoanelor
din Institut ce prezentau interes pentru atragerea la colaborare, ei au observat că unele
dintre acestea erau mult mai utile pe alte linii de muncă, astfel încât s-au axat pe
recrutarea acestora din dorinţa de a obţine un dublu beneficiu informativ. Chiar dacă
primii informatori din Institut au fost recrutaţi pentru alte probleme, treptat aceştia vor
fi întrebuinţaţi tot mai mult pentru supravegherea istoricilor şi a cercetătorilor clujeni.
Iniţial, agenţii au fost utilizaţi pentru urmărirea acelor istorici care, asemenea lor,
fuseseră membri ai aceluiaşi partid politic, pentru ca după câţiva ani – fiind singurii
agenţi disponibili – să fie folosiţi intens pentru furnizarea de date referitoare la toţi
angajaţii ce intrau în atenţia Securităţii.
148
Prima serie de informatori (1952-1954)

„Lucreţiu”
De departe, cel mai prolific informator din mediul istoriografic clujean, pentru
perioada la care ne referim, a fost „Lucreţiu”. Este vorba de Mihail Dan, un istoric
format la Cluj, în perioada interbelică, cu stagii de pregătire în străinătate, care era atât
cadru didactic universitar, cât şi cercetător la Institutul de Istorie. În 1952, în urma
şedinţei de demascare a „devierii de dreapta”, acesta a fost scos de la facultate,
rămânând doar cercetător în
acord la institut. Acest context a
fost folosit cu abilitate în toamna
anului 1953, de către slt. Breharu
Nicolae, care a speculat şi faptul
că istoricul fusese pentru o scurtă
perioadă membru al L.A.N.C.
„Materialul compromiţător” avut
la dispoziţie de către ofiţer –
combinat cu oferirea perspectivei
„reabilitării” – s-a dovedit a fi
suficient pentru ca şantajul să se
încheie cu succes, iar istoricul să
accepte colaborarea. Scopul
principal al recrutării nu l-a
constituit însă supravegherea
istoricilor din Institut, ci a foştilor
aderenţi din Cluj ai formaţiunilor
interbelice de dreapta, slt. Breharu
fiind responsabil de Problema
P.N.C. în cadrul Biroului 2
Partide burgheze din Serviciul
III 9 . Din 1954, dirijarea sa a fost
transferată ofiţerilor Biroului 1
Legionari din Serviciul III. La
începutul anilor ’60, întrucât toate
notele informative ce le furniza în
acea perioadă erau referitoare la
istorici şi intelectuali, a fost
preluat de Biroul 7 10 . În perioada
1953-1965 a fost dirijat succesiv de 10 ofiţeri, aparţinând celor trei birouri.
Agentul s-a dovedit a fi cel mai activ informator al Securităţii din interiorul
Institutului de Istorie, cu o activitate îndelungată (circa 25 de ani) şi foarte prodigioasă
(dădea uneori şi câte şase note pe zi). „Lucreţiu” furniza note informative nu doar la
9 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 2.755, f. 3.

10 „Agentul «Lucreţiu», cu nume real Dan Mihail (…) este în legătura Serviciului III, Biroul 7”
(idem, dosar nr. 195.758, f. 5).
149
Liviu Pleşa
solicitarea ofiţerilor ce-l dirijau, dar şi din proprie iniţiativă, atunci când ajungea în
posesia unor date de care bănuia că era interesată Securitatea. Ca un specific personal,
ce denotă deformaţia profesională, agentul folosea sistemul notelor de subsol în timpul
redactării materialelor informative, unde oferea detalii biografice suplimentare
referitoare la persoanele cuprinse în text. În perioada ce o avem în vedere, „Lucreţiu” a
fost utilizat în supravegherea tuturor persoanelor din mediul istoriografic clujean ce s-au
aflat, fie şi tangenţial, în atenţia Securităţii: Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Francisc Pall,
David Prodan, Septimiu Martin, Kurt Horedt, Samu Benkö, Sigismund Jakó, Ioan
Sabău, Coriolan Suciu, Alexandru Neamţu, Samuil Goldenberg, Mihail Macrea, Ştefan
Pascu, Ioachim Crăciun, Sabin Belu, I.I. Russu ş.a.
Activitatea sa a fost mult uşurată de faptul că, fiind un istoric format în
perioada interbelică, era în relaţii apropiate cu toţi cei amintiţi anterior, cu unii dintre
aceştia vizitându-se reciproc la domiciliu. De asemenea, numărându-se printre cei scoşi
de la universitate şi institut în 1952, era considerat a fi ostil regimului, ceea ce a făcut să
fie privit cu mai puţină circumspecţie. În mod eronat, în Institutul de Istorie – ca şi în
toată ţara, de altfel – erau suspectate de colaborare cu Securitatea persoanele ce se
manifestau public în favoarea regimului.
Din nefericire, activitatea informatorului amintit în slujba Securităţii a fost tot
atât de nocivă, pe cât de laborioasă. Spre exemplu, numai în perioada 1 decembrie
1953-21 mai 1955, „Lucreţiu” a furnizat 60 de note informative referitoare la istoricul
Sabin Belu (cu care era în relaţii de „prietenie” foarte apropiate), materiale care au stat la
baza deschiderii unui dosar de verificare şi apoi a anchetării acestuia 11 . Totul a pornit de
la o primă notă a informatorului amintit, în care se arăta că Belu afirmase următoarele:
«Nu-mi plac mâncărurile grase şi spectacolele sovietice, am idiosincrazie pentru ele». Pe
baza acesteia, şeful Serviciului III a ordonat Biroului 7 să-l verifice pe Belu şi să culeagă
date privind activitatea antecedentă a acestuia 12 .
Este de reţinut şi faptul că „Lucreţiu”, pentru disponibilitatea şi iniţiativa de
care dădea dovadă în colaborarea cu Securitatea, a fost folosit şi pentru supravegherea
unui mare număr de persoane din Cluj, provenite atât din mediile intelectuale (D.D.
Roşca, Teodor Bodogae), cât şi politice (Vasile Tarţa, Moţu Nistor ş.a.).
„Brânduşa”
„Lucreţiu” nu a fost însă primul istoric clujean recrutat de Securitate în
Institutul de Istorie. La 9 ianuarie 1952 a semnat un angajament de colaborare şi Ştefan
Pascu, care a activat peste 15 ani în favoarea Securităţii, folosind numele conspirativ
„Brânduşa” („Brânduşe”). Şi de această dată, metoda folosită pentru atragere la
colaborare a fost şantajul („în baza materialelor compromiţătoare existente”). Mai exact,
Securitatea a speculat faptul că istoricul deţinuse în anul 1946 poziţia de secretar al
Comitetului Judeţean P.S.D.I. Cluj, o funcţie ce aducea după sine internarea aproape
automată într-o colonie de muncă. Conform unui raport al Securităţii, „Brânduşa” a
fost mai întâi arestat şi anchetat, dar, cum „cu ocazia interogării a dovedit sinceritate,
arătând concret întreaga activitate politică pe care a desfăşurat-o”, s-a renunţat la
11 Idem, dosar nr. 185.607, ff. 20-71.

12 Ibidem, f. 21.
150
trimiterea lui în instanţă sau în C.M., fiind în schimb recrutat 13 . Practic, prin alternativa
ce i s-a pus în faţă, cel în cauză a fost adus în poziţia de a nu putea refuza colaborarea
cu organele de represiune.
Şi de această dată, scopul principal al recrutării lui „Brânduşa” l-a constituit
supravegherea foştilor membri ai P.S.D.I. din Cluj – împotriva cărora se pregăteau
măsuri represive – şi nu aflarea unor date referitoare la activitatea desfăşurată în cadrul
Institutului de Istorie. Prin urmare, informatorul a furnizat numeroase note referitoare
la foştii lideri ai P.S.D.I. Cluj (Teodor Pop, Liviu Pop Lemeny, Andrei Goldner, Ioan
Dimoftache ş.a.). Cu toate acestea, colaborarea cu Securitatea nu s-a dovedit a-i fi de
prea mare folos, în tumultoasa vară a lui 1952 el fiind înlăturat de la catedră şi Institut,
unde a fost menţinut doar cercetător în acord.
Agentul a fost însă folosit adeseori şi pentru supravegherea colegilor săi de
muncă, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei fuseseră membri ai P.S.D.I. sau ai P.S.D.
(până la sciziunea din 1946). Spre exemplu, în anul 1952 a furnizat Securităţii date
referitoare la Ioan Moga, Septimiu Martin şi Dimitrie Braharu 14 . În perioada 1954-1956
a oferit un număr foarte mare de note informative privitoare la Ioachim Crăciun 15 , ce
au fost utilizate apoi de Securitate drept „materiale compromiţătoare” în timpul
recrutării acestuia. De asemenea, între anii 1955 şi 1956 a semnat foarte multe note
referitoare la Septimiu Martin, proaspăt eliberat dintr-o colonie de muncă, materiale ce
au stat apoi la baza deschiderii de către Securitate a unui dosar de urmărire informativă
a acestuia. În perioada 1955-1956, „Brânduşa” a fost dirijat şi pentru urmărirea lui Ioan
Lupaş, Gheorghe Vinulescu şi Alexandru Neamţu. Referitor la ultimul cercetător,
agentul a furnizat mai multe note, dintre care unele din proprie iniţiativă.
Faptul că agentul nu fusese arestat, deşi deţinuse în P.S.D.I. o funcţie
superioară colegilor săi politici aflaţi în detenţie, a trezit suspiciunea foştilor membri ai
acestui partid. Ofiţerul ce-l dirija în problema P.S.D.I. aprecia că, din acest motiv,
informatorul „nu se bucură de încredere din partea elementelor duşmănoase”. De
asemenea, valoarea materialelor informative furnizate era considerată a fi slabă. Prin
urmare, el a fost abandonat la 30 mai 1956, după apariţia Ordinului M.A.I. nr. 15/1956,
ce prevedea scoaterea din reţea a agenţilor deconspiraţi sau nefolositori, ordin în baza
căruia toate unităţile de Securitate din ţară şi-au redus masiv reţeaua informativă 16 .
„Brânduşa” a fost însă reactivat în februarie 1959, imediat după demonstraţia
naţionalistă a studenţilor români din oraş, ce a avut loc cu ocazia aniversării Unirii
Principatelor. Istoricul a acceptat să-şi reia colaborarea cu Securitatea, atrăgându-i însă
atenţia ofiţerului ce l-a reactivat (cpt. Căbulea Traian, de la Biroul 2) că „înainte s-a
lucrat în mod dur cu el, fapt ce l-a făcut să fie nemulţumit de comportarea noastră faţă
de el” 17 . A fost folosit în continuare pentru urmărirea foştilor lideri locali ai P.S.D.I. şi
P.N.Ţ., dar a fost utilizat cu o mult mai mare intensitate pentru supravegherea mediului
13 Idem, dosar nr. 195.665, f. 47.

14 Idem, dosar nr. 3.882, f. 13.
15 Idem, dosar nr. 3.883, f. 16 passim.
16 D.R.S. Cluj a abandonat 1.710 agenţi şi 217 case de întâlniri (idem, fond Documentar, dosar
nr. 114, f. 225).

17 Idem, fond Informativ, dosar nr. 195.665, f. 47.
151
Liviu Pleşa
istoriografic şi intelectual din oraş. De data aceasta, agentul s-a bucurat de o credibilitate
crescută, întrucât, după Plenara C.C. din iunie 1958, fusese propusă din nou
îndepărtarea lui de la catedră şi Institut (posturi în care revenise în 1956), salvându-şi
poziţiile doar cu sprijinul lui Constantin Daicoviciu.
Dat fiind contextul în care a fost reactivat, „Brânduşa” a fost utilizat imediat
pentru obţinerea unor date referitoare la redactarea sau publicarea unor materiale cu
conţinut naţionalist de către istoricii maghiari. În consecinţă, agentul, care în trecut
fusese şi membru în „Gărzile lui Iuliu Maniu”, şi-a manifestat întreaga disponibilitate în
acest sens. La 13 aprilie 1959, el a furnizat o notă în care îşi acuza mai mulţi colegi de
promovarea unui discurs istoric cu accente antinaţionale: „Trei cercetători: Ioan Cicală,
Egyed Acaţiu şi Vajda Lajos, au scris o lucrare în legătură cu situaţia Transilvaniei în
primul deceniu al sec. al XX-lea. Lucrarea a fost tipărită la Editura Ştiinţifică, secţia în
limba maghiară. Direcţiunea presei i-a interzis însă difuzarea. Şi pe bună dreptate,
deoarece lucrarea conţine multe teze revizioniste din punct de vedere al ideologiei
marxist-leniniste (...) În al doilea rând, problemele sunt prezentate în lucrarea celor trei
autori în aşa fel încât Transilvania era socotită parte integrantă a Ungariei, până şi
numele localităţilor din Transilvania au fost redate în limba maghiară, pentru a nu se
face nici o deosebire între cele două ţări” 18 . Cu toate acestea, cpt. Căbulea nu a
considerat necesar să adâncească cercetările, neluând nici o măsură informativ-operativă
în această direcţie. În acea perioadă, Securitatea din Cluj se mulţumea doar să sesizeze
aceste aspecte, problematica fiind nouă pe atunci, abia în anii următori luându-se măsuri
informative active pentru contracararea acestor fapte.
„Brânduşa” a fost dirijat şi pe lângă cercetătorul american Keith Hitchins, venit
în România la cursuri de vară, care a vizitat de mai multe ori Clujul, întâlnindu-se cu
istoricii din oraş. Pe aceeaşi linie, ce ţinea de contraspionaj, informatorul „a fost folosit
în scopul contactării diferitelor persoane străine ce au făcut parte din delegaţiile unor
state apusene venite cu diverse preocupări în ţara noastră” 19 . Note foarte detaliate a
oferit şi referitor la desfăşurarea Congresului mondial de istorie de la Stockholm (august
1960), la care a participat, insistând mai ales asupra modului în care se comportaseră
membrii delegaţiei române, îndeosebi asupra lui Francisc Pall şi Mihail Berza.
Într-o notă de analiză din 1964, mr. Melas Andrei era foarte mulţumit de
activitatea informatorului: „a respectat întotdeauna instructajul ce i s-a făcut şi a căutat
să ducă la îndeplinire sarcinile ce i-au fost trasate”; „element conştiincios, care depune
interes în rezolvarea problemelor ce-i sunt încredinţate de către organele noastre,
dovedind că ştie să poarte discuţii, să le dirijeze în scopul sesizării problemelor ce ne
interesează” 20 . „Brânduşa” a fost abandonat la 29 ianuarie 1965, întrucât era membru al
P.M.R., dar într-un raport al D.R.S. Cluj din iulie 1967 se arăta că, în continuare,
„organele noastre primesc sprijin din partea lui atunci când i-l solicită, având dragoste
de a lucra cu organele noastre” 21 .
18 Idem, fond Documentar, dosar nr. 3.577, f. 226.

19 Idem, fond Informativ, dosar nr. 195.665, f. 48.
20 Ibidem, ff. 48-49.
152
„Axinteanu”
În vara lui 1954 a fost recrutat ca agent un alt colaborator în acord al
Institutului de Istorie – „George Axinteanu” –, care îşi va oferi serviciile Securităţii pe o
perioadă îndelungată. Şi de această dată este vorba tot despre o persoană cu antecedente
politice imputabile, în perioada 1935-1940 „Axinteanu” fiind şeful organizaţiei F.D.C.
din liceu; mai mult decât atât, conform unor rapoarte, „în timpul rebeliunii a condus
acţiunile huliganice ale elevilor din Brad, înarmându-i cu pistoale”, iar după 23 august
1944 a mai participat la o şedinţă legionară, ocazie cu care celor prezenţi „li s-au
transmis instrucţiunile lui Horia Sima de a se înscrie în P.C.R., de unde să ajungă în
diferite posturi, spre a duce munca de subminare a partidului şi mai târziu a
regimului” 22 . Oportunist, în 1945 s-a înscris însă în P.C.R., activând intens în campania
electorală din 1946, ca redactor-şef la „Lupta Ardealului”, organul regional de presă
oficial al P.C.R. Pentru zelul de care dădea dovadă, a fost recompensat chiar cu
trimiterea la studii la Moscova şi Leningrad şi apoi cu oferirea postului de conferenţiar
universitar la Catedra de Bazele marxism-leninismului a Facultăţii de Istorie şi Filozofie
(1948). Trecutul său a ieşit însă la iveală în timpul verificării membrilor P.M.R. de la
sfârşitul anului 1949, când a fost exclus din partid, în pofida faptului că încercase să-şi
salveze poziţia împroşcându-i cu noroi pe unii dintre cunoscuţii săi, în paralel cu
reliefarea conformismului politic 23 . Asemenea informatorilor „Lucreţiu” şi „Brânduşa”,
„Axinteanu” avusese şi el de suferit pe plan profesional din cauza trecutului său, în 1950
fiind îndepărtat din Universitate. Şi-a găsit totuşi refugiul la Institutul de Istorie, ca
cercetător în acord.
După cum o dovedeşte şi numele conspirativ ce şi l-a ales, „Axinteanu” avea şi
preocupări literare, fiind şi membru al „Cercului Literar” din Cluj, condus de Lucian
Blaga. Începând din 1952, după ce, pe lângă Blaga, mai mulţi membri de frunte ai
„Cercului Literar” intraseră în atenţia Securităţii (Liviu Rusu, D.D. Roşca, I.D. Sârbu
ş.a.), ofiţerii de la Biroul 7 al Serviciului III au trecut la supravegherea tuturor
persoanelor ce gravitau în jurul persoanelor amintite, atât pentru a le cunoaşte
atitudinea şi manifestările, cât şi pentru a le selecta pe acelea care puteau fi recrutate ca
informatori. La începutul anului 1954, viitorului agent „Axinteanu” i s-a deschis un
D.V., după care – avându-se în vedere atât trecutul şantajabil, cât şi disponibilitatea
pentru delaţiune de care dăduse dovadă în 1949 – s-a trecut la recrutarea lui, operaţiune
finalizată cu succes.
Presupunând că cel în cauză nu va accepta uşor să colaboreze cu Securitatea,
ofiţerii Biroului 7 au creat o legendă care a permis reţinerea lui timp de mai multe zile
22 Idem, dosar nr. 185.607, f. 12.

23 Spre exemplu, la 8 noiembrie 1949, în timpul verificărilor, el a dat următoarea referinţă
privindu-l pe I.D. Sârbu: „În anul 1946, tov. Dezideriu Sârbu a avut o atitudine duşmănoasă faţă
de Partidul nostru, mai mult a luptat împotriva partidului nostru în coloanele ziarului manist
reacţionat «Patria», fiind redactorul acestei gazete. Între alte articole a scris unul în care îndemna
studenţii şi elevii să citească în pădure articole interzise de guvernul democratic. Nu ştiu dacă
ulterior a luat atitudine deschisă împotriva acestei acţiuni duşmănoase clasei muncitoare. Şi
atunci faptul rămâne deosebit de grav” (idem, dosar nr. 233.879, vol. 1, f. 116). Este de precizat
şi faptul că exact aceste cuvinte le-a folosit şi comisia de verificare ca motivare pentru excluderea
din partid a lui I.D. Sârbu.
153
Liviu Pleşa
fără a se trezi bănuieli. Astfel, „printr-o telegramă făcută de noi prin Biroul T.O.”, a fost
invitat în Bucureşti, la Academia R.P.R., sub pretextul de „a-şi aranja situaţia
profesională, lucru de care era zilnic preocupat”. La miezul nopţii de 28/29 iulie 1954,
în timp ce mergea spre gară, viitorul agent a fost reţinut de Securitate şi dus la sediul
instituţiei, unde s-a trecut la anchetarea lui. Cu toate că s-a ţinut tare o perioadă, după
60 de ore de anchetă a cedat în faţa şantajului ofiţerilor şi a acceptat să colaboreze
conspirat 24 .
„Axinteanu” a fost folosit de Securitate nu doar pentru supravegherea
membrilor „Cercului Literar” (până la arestarea majorităţii acestora în 1957-1958 25 ), ci
şi pentru obţinerea de date referitoare la istoricii clujeni, precum ar fi Silviu Dragomir,
Septimiu Martin, Kurt Horedt, Ioachim Crăciun, Ştefan Pascu, Sabin Belu ş.a. Spre
exemplu, în 1955 el a dat o notă foarte amănunţită referitoare la toate lucrările lui Silviu
Dragomir, „reacţionar notoriu”, proaspăt eliberat din detenţie, menţionând şi faptul că
majoritatea acestora erau interzise 26 . În 1955, lt. Iacob Dezideriu aprecia că „a dat unele
rezultate, lucrează în cadrul unui D.V., a semnalat elementele duşmănoase din anturajul
său şi s-a văzut şi bunăvoinţă” 27 . În octombrie 1958, pe baza notelor furnizate de
„Axinteanu”, Serviciul III a trecut la urmărirea calificată a lui Kurt Horedt, la început
prin D.V., apoi prin D.U.I. 28 .
Nu de puţine ori, notele scrise de „Axinteanu” erau impregnate cu elemente ale
terminologiei ideologice, dovedind pe alocuri vigilenţă revoluţionară faţă de diverse
acţiuni ale celor din jurul său. De pildă, în caracterizările nominale ale colegilor săi, pe
care le înainta Securităţii, se regăseau expresii de genul: „element mic burghez
dezorientat, care poate cădea în plasa agitaţiei reacţionare” 29 ; „este în plin proces de
descompunere morală, fiind un element dubios pentru postul de cercetător” 30 . De
asemenea, informând Securitatea despre un diferend apărut între doi cercetători, legat
de paza Institutului de Istorie în ziua de 1 mai 1955, agentul arăta că „ambii s-au jignit
reciproc, iar paza de 1 Mai şi obligaţiile în general de sindicalist au fost terfelite de ei în
termeni mai mult sau mai puţin duşmănoşi” 31 . În plus, indica, fără a oferi probe,
posibile relaţii amoroase între angajaţi, pe care Securitatea le putea specula pentru a
şantaja o persoană, în cazul în care ar fi avut nevoie de serviciile acesteia.
În primăvara lui 1955, întrucât informatorul era foarte nemulţumit de poziţia
profesională ce o deţinea, ce îi aducea venituri reduse, a solicitat de mai multe ori
Securităţii să intervină pentru a fi definitivat în schema Institutului, ca cercetător
ştiinţific principal, sau să fie încadrat în corpul didactic universitar 32 . Până la urmă, şeful
24 Idem, dosar nr. 195.662, f. 55.

25 A se vedea detalii în Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sârbu în arhivele Securităţii, Bucureşti,
Editura Curtea Veche, 2011.
26 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 233.879, vol. 1, f. 404.
27 Idem, dosar nr. 195.662, f. 3.
29 Idem, dosar nr. 185.607, f. 91.
31 Idem, dosar nr. 185.607, f. 84.
32 Agentul îşi argumenta pretenţia prin faptul că „atât la Academie, cât şi la Universitatea «V.
Babeş», sunt multe alte elemente cu un trecut duşmănos mult mai activ ca al lui, ca legionari,
154
D.R.S. Cluj, col. Nedelcu Mihail, a înaintat o adresă Comitetului Regional P.M.R. Cluj
în care cerea încadrarea informatorului ca cercetător ştiinţific titular la Institut,
motivând că este o necesitate a „intereselor muncii noastre de Securitate”. Col. Nedelcu
preciza că angajarea trebuia să se facă „în mod discret (...) fără să înţeleagă că ar fi
special amenajat, susţinut de către P.M.R. sau M.A.I.”. Prim-secretarul Comitetului
Regional P.M.R. Cluj a respins însă această solicitare 33 , astfel încât agentul a rămas tot
cercetător în acord, ceea ce însă nu l-a împiedicat să furnizeze în continuare note
informative Securităţii.
Primele eşecuri
În 1953, Securitatea a încercat şi recrutarea unui istoric maghiar, dar şi de
această dată era vizată o activitate situată în afara preocupărilor profesionale ale
acestuia. Persoana în cauză era András Bodor, profesor la Facultatea de Istorie a
Universităţii „Bolyai”. În trecut acesta fusese însă preot unitarian şi continua să menţină
legături strânse cu conducerea din Cluj a Bisericii Unitariene. Exact în această problemă
Securitatea avea nevoie de sprijinul său informativ conspirat. În aprilie 1953, slt. Pall
Francisc, lucrător operativ prim la Biroul 4 Culte-secte din Serviciul III, s-a oprit asupra
lui András Bodor în vederea recrutării „în problema grupului subversiv din cadrul
Episcopiei Unitariene din Cluj”, condus de Ladislau Nagy Csifo (secretarul general al
Episcopiei). Unicul element cunoscut cu care Bodor putea fi constrâns să colaboreze cu
Securitatea era faptul că acesta studiase în Anglia între anii 1937-1939. Slt. Pall arăta că
„i se va propune să colaboreze cu noi, arătându-i-se că pentru faptele mai sus arătate ar
putea pierde calitatea de membru de Partid şi în felul acesta va putea să se reabiliteze”.
Ofiţerul spera că va reuşi să-l determine pe Bodor să creadă că, dacă nu va colabora cu
Securitatea, urma să fie exclus din partid, ceea ce putea atrage de la sine şi pierderea
postului de profesor universitar. Conştient de inconsistenţa acestei coerciţii, ofiţerul
dorea să combine şantajul cu atragerea la colaborare pe bază de sentimente patriotice
(„ne vom folosi de această slăbiciune a lui şi de faptul că este membru de partid”) 34 .
Cu toate că la transpunerea în practică a planului de recrutare participase şi
şeful Biroului 4, lt. maj. Vieru Constantin, tentativa a eşuat, András Bodor refuzând să
colaboreze cu Securitatea. Într-un raport ulterior, slt. Pall arăta şi cauzele care duseseră
la acest insucces: „Trecându-se la recrutarea susnumitului, recrutarea a dat greş din
cauză că s-a căutat să fie lămurit ca să colaboreze cu organele Securităţii şi nicidecum ca
să fie recrutat pe bază de material compromiţător” 35 .
Dosarul lui Bodor a fost clasat la arhivă, dar istoricul a revenit în atenţia
Securităţii în 1955, când s-a încercat o nouă recrutare, tot pe linie de culte-secte. Lt. maj.
Pall Francisc, care între timp devenise şef al Biroului 4, şi-a adus aminte de eşecul său şi
a făcut o nouă încercare. De data aceasta recrutarea a reuşit, András Bodor fiind
determinat prin şantaj şi presiuni să accepte colaborarea conspirată. Bodor a semnat
ţărănişti, foşti exploatatori etc., încadraţi în posturi mult mai mari decât ar dori el” (idem, dosar
nr. 195.662, f. 3).
33 Ibidem, f. 2.
34 Idem, fond Reţea, dosar nr. 188.767, ff. 25-26.
35 Ibidem, f. 8.
155
Liviu Pleşa
însă angajamentul de informator doar pentru a scăpa din mâinile Securităţii, refuzând
ulterior să furnizeze vreo notă informativă. Referatul cu propunerea de abandonare,
aprobat la 22 noiembrie 1955, este fără echivoc în acest sens: „De la data recrutării lui s-
a prezentat la o singură întâlnire, cu care ocazie a declarat că nu mai vrea să colaboreze
cu organele noastre, motivând că nu mai poate face acest lucru, iar de la acea dată nu s-a
mai prezentat la întâlnire” 36 .
După două tentative eşuate de recrutare, cazul Bodor părea a fi definitiv închis.
Totuşi, nu consecvenţa în incompetenţă lipsea unora dintre ofiţerii Securităţii din Cluj!
La august 1958, lt. Sălişteanu Ioan, lucrător operativ la Serviciul II Contraspionaj, a
propus şi el recrutarea lui András Bodor, de data aceasta pentru încadrarea informativă
a unor „elemente care constituie baza serviciului de spionaj englez” (se avea în vedere
faptul că istoricul studiase în Anglia). Surprinde mai ales faptul că lt. Sălişteanu
propunea ca recrutarea să se facă „pe bază ideologică”, opinând că Bodor urma să
accepte de bunăvoie colaborarea cu Securitatea. Şefii ofiţerului au ignorat şi ei cu
desăvârşire modul cum se sfârşiseră încercările similare din trecut, fiind întru-totul de
acord cu propunerea de recrutare. Locţiitorul şefului D.R.S. Cluj, cpt. Moraru Ioan,
arăta totuşi că „trebuie recrutat pe bază de material compromiţător şi nu «ideologic»”.
Securitatea nu a putut însă trece la transpunerea în practică a acestui plan, întrucât
trebuia îndeplinită şi o condiţie suplimentară faţă de anii precedenţi, şi anume obţinerea
acordului primului-secretar al Comitetului Regional P.M.R. Cluj, Bodor fiind membru al
P.M.R. Solicitările Securităţii, înaintate conducerii locale a partidului în septembrie 1958
şi februarie 1959, aveau să rămână însă fără răspuns, astfel încât tentativa a fost
abandonată 37 . Nu vedem însă nici un motiv pentru care această încercare să fi avut mai
mult succes decât celelalte două.
Tot cu un eşec s-a finalizat şi tentativa de recrutare a unui alt istoric clujean,
Francisc Pall 38 . În primăvara anului 1954, după deschiderea dosarului de obiectiv
privind Filiala din Cluj a Academiei R.P.R., ofiţerii Securităţii din Cluj au dorit să-şi
creeze în Institutul de Istorie şi un informator pe care să-l folosească în principal pentru
supravegherea persoanelor din cadrul obiectivului (agenţii existenţi în acel moment fiind
axaţi pe alte linii). S-a optat pentru atragerea la colaborare a lui Francisc Pall, care
prezenta mai multe caracteristici comune cu istoricii ce deja acceptaseră colaborarea
conspirată (îndepărtat de la universitate şi păstrat doar cercetător în acord la Institut).
Însă aspectul de care nu s-a ţinut cont a fost acela că medievistul nu putea fi şantajat cu
nimic din trecutul său, activitatea sa fiind dedicată în totalitate ştiinţei. De asemenea, s-a
omis şi faptul că „Lucreţiu” semnalase că Pall nu agrea regimul comunist (fără însă a se
manifesta deschis împotriva acestuia), ceea ce scădea considerabil şansele să accepte
colaborarea pe bază de „sentimente patriotice”. Ignorând aceste considerente, ofiţerii
Serviciului III au trecut, la 11 august 1954, la recrutarea istoricului. După ce l-au reţinut
36 Ibidem, f. 7.
37 Ibidem, ff. 28-32.
38 Nu vom insista asupra acestui caz, întrucât l-am prezentat pe larg în studiul nostru Francisc Pall
– discurs istoric sub supravegherea Securităţii (1945-1965), în „Caietele C.N.S.A.S.”, nr. 7-8/2011, pp.
175-220.
156
şi anchetat, au abandonat ideea de a-i propune să semneze un angajament „datorită

poziţiei lui nesincere pe care a adoptat-o” 39 .
Eşecurile recrutării lui Pall şi Bodor au temperat elanul ofiţerilor ce se ocupau
de Institutul de Istorie, aceştia conştientizând faptul că, pentru a avea succes în direcţia
atragerii de noi colaboratori, trebuiau să depună eforturi mult mai intense pentru
cunoaşterea candidaţilor. Timp de doi ani nu avea să fie recrutat nici un informator în
Institut şi nici nu deţinem date conform cărora să fi existat alte tentative ratate. Oricum,
Institutul de Istorie era bine acoperit informativ, cu trei agenţi valoroşi („Lucreţiu”,
„Brânduşa” şi „Axinteanu”), primul remarcându-se prin zelul deosebit de care dădea
dovadă.
A doua serie de informatori

Evenimentele externe şi interne ale anului 1956 (mai ales protestele
intelectualilor din Polonia şi Ungaria, precum şi cele ale studenţilor din Timişoara şi
Bucureşti) au determinat trecerea la un nou nivel în ceea ce priveşte supravegherea de
către Securitate a mediului intelectual din România, ceea ce s-a reflectat, desigur, şi în
dinamica reţelei informative. În primăvara anului 1957 Alexandru Drăghici a ţinut chiar
o „consfătuire specială” cu şefii D.R.S. Cluj, Timişoara şi Bucureşti, având ca subiect
„îmbunătăţirea muncii informativ-operative duse asupra elementelor duşmănoase din
rândul intelectualilor” 40 .
Se aveau în vedere atât ţinerea sub observaţie a intelectualilor semnalaţi cu
atitudini potrivnice regimului, cât şi supravegherea celor suspectaţi de a fi în slujba
serviciilor de spionaj străine. În legătură cu acest ultim aspect, este de reţinut faptul că
până atunci practic Serviciul II Contraspionaj al D.R.S. Cluj nu acordase nici un fel de
atenţie intelectualilor din localitate, concentrându-se doar asupra străinilor ce veneau în
oraş. În 1957-1958, după primirea unor directive de la centru, au fost luaţi în urmărire
informativă calificată numeroşi oameni de ştiinţă clujeni, trecându-se de la o extremă la
alta, fiind deschise dosare la cea mai mică suspiciune (întâlnirea cu un cetăţean străin,
vizitarea unei legaţii occidentale, corespondenţă cu oameni de ştiinţă apuseni). În plus,
s-a trecut la supravegherea calificată a aproape tuturor intelectualilor clujeni ce
studiaseră în Occident, considerându-se aprioric că aceştia desfăşoară o activitate de
spionaj împotriva României. În aceste condiţii, Serviciul II a deschis dosare informative
asupra mai multor istorici din Institut: Francisc Pall, Virgil Vătăşianu, Silviu Dragomir,
Ştefan Ferenczi, Ioan Sabău ş.a. Conex acestei problematici, a fost acordată o atenţie
sporită şi cercetătorilor occidentali ce vizitau Institutul cu ocazia unor delegaţii oficiale
sau stagii de pregătire. Pentru a obţine informaţii de valoare referitoare la toate
problemele amintite, Serviciul II avea nevoie şi de agentură proprie, astfel încât din
1956 debutează şi implicarea acestei structuri de Securitate în recrutarea de informatori
în Institut.
Pe deasupra, la Institutul de Istorie din Cluj au fost reîncadraţi în activitate şi
unii dintre istoricii ce se întorseseră din detenţie politică, cum a fost cazul lui Septimiu
Martin în 1955 şi al lui Silviu Dragomir în 1956. Ultimul primise de la Constantin

40 Idem, fond Documentar, dosar nr. 114, f. 19.
157
Liviu Pleşa
Daicoviciu chiar dreptul de a locui în Institutul de Istorie, întrucât locuinţa îi fusese

naţionalizată. De asemenea, în unele dintre colectivele de lucru ale Institutului fusese
cooptat un alt istoric de marcă întors din detenţie, Ştefan Meteş. Toţi aceştia au fost
puşi sub supraveghere informativă calificată, care – chiar dacă nu a fost foarte intensă şi
consecventă – reclama un număr sporit de informatori.
Din toate aceste motive, în anul 1956 Securitatea din Cluj a trecut la recrutarea
unor informatori suplimentari în Institutul de Istorie, ca de altfel în întreg mediul
intelectual din oraş 41 .
„Voicu”
În acest context, Securitatea a reuşit, în cadrul Institutului de Istorie, şi o
atragere la colaborare bazată exclusiv pe sentimente patriotice, singulară de altfel pe
întreg parcursul perioadei tratate. Este vorba despre informatorul „Ioan Voicu”, pe
numele său real Ioan Cicală, recrutat în anul 1956 de către Serviciul II.
Agentul avea atitudini partinice deschise, la şedinţele din Institut manifestându-
se foarte critic la adresa „duşmanului de clasă”, precum şi a colegilor săi care nu scriau
de pe poziţiile marxism-leninismului 42 . Din acest motiv cel în cauză era suspectat de a fi
fost colaborator al Securităţii încă dinainte de a ajunge în această poziţie (însă pe baza
unui argument eronat, constând în faptul că era sprijinit de conducerea Institutului, ceea
ce se întâmpla pentru că era bine aliniat ideologic şi nu pentru că ar fi fost informator).
Preocupările ştiinţifice şi scrisul său istoric erau de aceeaşi factură, aria sa de interes
vizând mişcarea muncitorească din Transilvania în secolele XIX-XX. Foarte probabil că
toate acestea au fost avute în vedere de ofiţerii Serviciului II în momentul în care i-au
solicitat să accepte benevol colaborarea conspirată, fiind aproape siguri că nu se vor lovi
de un refuz 43 . El prezenta şi avantajul de a locui în incinta Institutului de Istorie, ceea ce
amplifica utilitatea lui pentru organele de Securitate. Din dorinţa de a recruta cât mai
rapid un agent propriu în Institut, conducerea Serviciului II a ignorat cu totul faptul că
„Voicu” era practic deconspirat încă înainte de a deveni informator, ceea ce, teoretic, îl
făcea a fi prea puţin folositor. Realitatea a demonstrat însă faptul că decizia a fost una
corectă, agentul surmontând în bună măsură acest handicap prin zelul deosebit de care
a dat dovadă.
„Voicu” făcea parte din primele generaţii ce au urmat şi absolvit Facultatea de
Istorie la Cluj în timpul regimului comunist, exact în perioada în care stalinismul şi
rollerismul se manifestau din plin în învăţământul şi în ştiinţa istorică. Imediat după
41 Până la sfârşitul anului 1957, D.R.S. Cluj reuşise să-şi suplimenteze agentura folosită pentru
supravegherea intelectualilor cu 54 de informatori şi 3 rezidenţi (ibidem, f. 125).

42 Un alt informator ne prezintă „calităţile” proaspătului agent: „Sare sus imediat, jigneşte
oamenii şi, cu o uşurinţă condamnabilă, conclude pe oricine de duşman. A reuşit să înspăimânte

oamenii în Institut, lumea îl înconjoară. A început cu cadrele mai vechi, pe care le-a calomniat
rând pe rând, şi a terminat cu colegii şi prietenii săi”. În schimb, Securitatea îl elogia: „de
organele noastre este cunoscut ca un element cinstit şi devotat faţă de regimul democrat-
popular” (idem, dosar nr. 3.577, ff. 220-222).
43 Agentul fiind etnic sârb, este posibil ca el să se fi aflat în atenţia Serviciului II în timpul
campaniei antititoiste, prilej cu care Securitatea să fi sesizat faptul că era foarte ataşat de regim,
precum şi disponibilitatea acestuia pentru colaborare.
158
terminarea facultăţii, în 1951, „Voicu” a fost încadrat ca cercetător la Institutul de

Istorie din Cluj. Erau anii în care duşmanul de clasă îşi „ascuţea” lupta împotriva
regimului, iar îndemnurile la „vigilenţă” şi „ură revoluţionară” se auzeau peste tot.
Faptul că informatorul a fost pe deplin impregnat cu un asemenea „bagaj ideologic”
reiese din cuprinsul aproape al tuturor notelor informative furnizate Securităţii.
Activitatea ştiinţifică şi cea politică – fie ea prezentă sau trecută – a persoanelor asupra
cărora a fost dirijat era interpretată exclusiv prin prisma ideologiei de partid şi a
marxism-leninismului.
Devenit informator în baza propriei convingeri, agentul a furnizat Securităţii un
număr foarte mare de note informative, multe din iniţiativă personală. Aşa se şi explică
faptul că el a fost folosit pentru supravegherea tuturor istoricilor din Institut lucraţi în
mod calificat, precum şi pentru obţinerea de date referitoare la persoanele din obiectiv
de care erau interesate organele de represiune. Chiar dacă a fost recrutat şi utilizat cu
preponderenţă de către Serviciul II, de serviciile sale a beneficiat din plin şi Serviciul III,
care a cerut să fie dirijat şi asupra persoanelor pe care le-a avut în atenţie în Institut. A
furnizat o multitudine de note referitoare la Francisc Pall, Silviu Dragomir, Virgil
Vătăşianu, Samu Benkö, David Prodan, Ştefan Pascu, Constantin Daicoviciu, Sabin
Belu, Sigismund Jakö, Iosif Pataki ş.a., primii fiind suspectaţi de spionaj în favoarea
unor state occidentale. În imensa lor majoritate, notele informative erau foarte acre şi
răutăcioase, mulţi dintre cei de mai sus fiind consideraţi duşmani ai regimului. Totuşi,
nu deţinem date conform cărora, pe baza materialelor furnizate de „Voicu”, Securitatea
să fi trecut la deschiderea vreunor acţiuni informative, el fiind dirijat de regulă pe lângă
persoanele aflate deja sub supraveghere.
Întrucât dădea dovadă de o atât de mare solicitudine în colaborarea cu
Securitatea, ofiţerii încercau folosirea lui „Voicu” pentru supravegherea tuturor
persoanelor din mediul intelectual pe care le urmăreau în mod calificat. Însă agentul
avea prea puţine posibilităţi informative în afara Institutului de Istorie, lipsindu-i
contactele şi mai ales pretextele necesare pentru a intra în legătură cu aceste persoane.
Spre exemplu, în ianuarie 1957, cerându-i-se o notă informativă referitoare la Virgil
Vătăşianu, el arăta că pe acesta îl cunoaşte „mai mult din perioada de când i-am fost
student, căci în ultimul timp am avut prea puţine contingenţe cu dânsul” 44 . Totuşi,
agentul încerca să surmonteze aceste limitări, printr-o foarte susţinută activitate de
culegere indirectă de date, de la persoanele despre care ştia că sunt în relaţii mai
apropiate cu cei urmăriţi de Securitate.
„Tudor Ioan”
La 25 septembrie 1956, Securitatea l-a recrutat ca informator pe istoricul
Ioachim Crăciun, care a primit numele conspirativ „Ioan Tudor” 45 . Securitatea aduna
44ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3.881, vol. 2, f. 28.

45Pentru detalii referitoare la relaţia bibliografului cu organele de represiune a se vedea pe larg în
Liviu Zgârciu, Raporturile istoricului Ioachim Crăciun cu Securitatea, în „Terra Sebus. Acta Musei
Sabesiensis”, tom 2/2010, pp. 511-537. Întrucât studiul tratează în amănunt şi pertinent această
problemă, noi nu vom insista foarte mult şi vom încerca să reliefăm doar particularităţile
recrutării şi colaborării lui Crăciun cu Securitatea în raport cu situaţia celorlalţi agenţi din Institut.
159
Liviu Pleşa
materiale în vederea recrutării acestuia de mai bine de un an, ideea atragerii lui la
colaborare apărând imediat după reintegrarea în Institut a lui Septimiu Martin, ce se
întorsese din detenţia politică. Ofiţerii de Securitate se opriseră asupra lui Crăciun din
două motive principale: fusese membru al P.S.D. – partid în a cărui conducere locală
fusese Martin, ceea ce de altfel îi şi adusese internarea administrativă – şi avea un
„trecut şantajabil”.
Momentele „imputabile” din trecutul lui Crăciun erau de mai multe tipuri. În
primul rând, era căsătorit cu fiica fratelui lui Alexandru Vaida-Voievod, având aşadar un
socru moşier, ceea ce condusese automat la concluzia că „nu poate fi ataşat clasei
muncitoare” 46 . Apoi, urmase mai multe stagii de pregătire în Occident (toate graţie
faptului că era apreciat de Nicolae Iorga, un amănunt ce însă nu interesa deloc
Securitatea). Specialitatea pe care se axase, bibliografia, ramură în care devenise unul
dintre specialiştii de prim rang din ţară, presupusese în trecut şi purtarea unei
corespondenţe susţinute cu specialişti străini, cu atât mai mult cu cât în perioada 1926-
1939 fusese reprezentantul României în colectivul ce întocmea Bibliografia internaţională a
ştiinţelor istorice. Piesa de bază era constituită însă de faptul că fusese secretarul Secţiei
Culturale pe Ardeal a Frontului Renaşterii Naţionale 47 . Din acest ultim motiv,
coroborat cu poziţia socială a socrului său, în 1952 Crăciun a fost îndepărtat de la
catedră, pierzându-şi şi postul de la Institut, unde a putut lucra doar ca cercetător în
acord.
În afara trecutului „şantajabil”, Securitatea mai avea în mână încă un atu. În
primăvara acelui an, 1956, Crăciun a revenit la Universitate. Chiar dacă fusese reintegrat
cu sprijinul lui Constantin Daicoviciu, poziţia sa nu era deloc sigură, iar o eventuală
semnalare negativă a conducerii Securităţii i-ar fi putut atrage pierderea acestui post
obţinut din nou atât de greu.
Propunerea de recrutare a fost întocmită de către lt. Matei Teodor, lucrător
operativ prim la Biroul 2 din Serviciul III, scopul fiind acela de a-l încadra informativ pe
Septimiu Martin, căruia recent i se deschisese un D.U.I., precum şi pe alţi foşti lideri
locali ai P.S.D.I. aflaţi sub urmărire. Atragerea la colaborare urma să se facă „în baza
materialelor compromiţătoare”, care constau exact în aspectele amintite anterior (studii
în străinătate, activitate în F.R.N., socru moşier etc.). Şeful Serviciului III, lt. maj. Albu
Ioan, a dat dovadă de o viziune mult mai realistă în evaluarea acestor „probe” şi le-a
respins pe majoritatea dintre ele, apreciind că Crăciun ar fi putut să scape uşor de sub
constrângerea lor, ceea ce ar fi dus la un nou eşec 48 . Însă faptul că socrul său era „un
element de bază în rândul foştilor exploatatori” reprezenta un „argument” valid, care,
coroborat cu ameninţarea reînlăturării sale de la catedră, putea să ducă la un rezultat
46 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3.883, f. 9.

47 Liviu Zgârciu, Locul lui Ioachim Crăciun, întemeietorul Şcolii bibliologice clujene, în istoriografia română,
în „Apulum”, vol. XLVII/2010, p. 406.
48 Ca exemplu, vom oferi două dintre comentariile făcute de lt. maj. Albu: „Nu văd aceasta ca un
material compromiţător, că a studiat la Paris”; „ca angajat al statului era obligat să intre în
F.R.N.”. Ofiţerul chiar conchidea că „materialul existent este insuficient pentru a-l pune în
dependenţă faţă de noi, totuşi printr-o anchetă bine pregătită vom putea obţine rezultatul
propus” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 178.437, ff. 7-8).
160
pozitiv („singurul material care i se poate imputa şi eventual cu pierderea serviciului”) 49 .

Pentru a mări presiunea şi pentru a scădea şansele de insucces, de transpunerea în
practică a recrutării s-a ocupat cpt. Moraru Ioan, locţiitor al şefului D.R.S. Cluj, care a
reuşit să-l determine pe Ioachim Crăciun să accepte semnarea angajamentului de
colaborare conspirată 50 .
Dirijat succesiv de mai mulţi ofiţeri, agentul a fost folosit de Biroul 2 din
Serviciul III cu precădere în Problema P.S.D.I., pe parcursul colaborării „Tudor”
furnizând însă şi note informative privitoare la colegii săi de la Institut. Modul în care
Ioachim Crăciun ducea la îndeplinire sarcinile primite de la Securitate avea să determine
însă nemulţumirea ofiţerilor care-l dirijau, aceştia exprimându-şi de multe ori
insatisfacţia faţă de calitatea informaţiilor primite, dar mai ales faţă de modul considerat
de ei „distorsionat” în care acestea erau prezentate („minimalizează o serie de probleme
importante” 51 ). După mai bine de un an de la recrutare, în decembrie 1957, ofiţerul ce-l
dirija recunoştea că „rezultate practice în munca cu agentul nu s-au obţinut până în
prezent, datorită faptului că până în prezent nu s-a dus o muncă de instruire şi de
îndrumare a agentului şi nici nu s-a ţinut o legătură permanentă cu el”, arătând că în
ultimele trei luni el furnizase „numai două note informative, constituind mai mult date
biografice” 52 . De asemenea, având în vedere o notă din 5 noiembrie 1960, referitoare la
Septimiu Martin, cpt. Căbulea Traian aprecia că „din ea rezultă înclinaţia agentului de a-l
scoate un om cinstit, fără însă o bază sigură” 53 . Un alt ofiţer îl caracterizat ca fiind
„încăpăţânat” şi cu „rezerve faţă de noi”, acuzându-l că primea cu reticenţă sarcinile
informative: „mereu caută să arate că elementele din acţiunile în care este dirijat sunt
vârstnice şi nu se mai interesează de viaţa politică” 54 .
Din aceste considerente, dar şi pentru că era grav bolnav (fapt pentru care pe
întreg parcursul anului 1958 nu se putuse ţine legătura cu el, situaţie care s-a repetat
parţial şi în 1961), iar posibilităţile sale informative scăzuseră foarte mult, istoricul a fost
abandonat la 31 martie 1963 55 . Nu a fost niciodată recompensat financiar, dar
Securitatea aprecia totuşi că îl ajutase în 1961, în momentul pensionării acestuia. Însă
forma „ajutorului” oferit ne scuteşte de orice comentarii: „a fost susţinut de organele
noastre pentru a-şi primi pensia, deoarece, dacă noi vroiam, îl puteam încadra în
categoria elementelor lipsite de acest drept” 56 .
„Tudor” reprezintă exemplul tipic al informatorului ce a colaborat exclusiv din
constrângere şi care a încercat să facă cât mai puţin rău celor spre care era dirijat,
achitându-se practic minimal de sarcinile pe care era nevoit să le accepte. Cazul său este
însă singular la Institutul de Istorie din Cluj în perioada tratată, toţi ceilalţi agenţi, chiar
dacă au fost recrutaţi şi ei prin şantaj, dovedindu-se a fi fără scrupule în turnarea
49 Ibidem, f. 7.
50 L. Zgârciu, Raporturile..., p. 525.
51 Ibidem, p. 528
52 Ibidem, p. 526.
55 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 178.437, f. 24.
161
Liviu Pleşa
ferventă a colegilor lor la Securitate, ceea ce le-a şi asigurat o carieră îndelungată în

slujba organelor represive.
„Ionescu Vasile”
Un nou informator foarte valoros în cadrul Institutului a fost recrutat în
ianuarie 1959. Este vorba despre „Ionescu Vasile”, a cărui activitate prodigioasă în
slujba Securităţii (până la sfârşitul lui 1989) a avut efecte nocive asupra multora dintre
colegii săi, ca şi asupra altor intelectuali clujeni cu care acesta s-a aflat în contact. Cu
acest nume conspirativ semna notele către Securitate istoricul Sabin Belu, ce până
atunci se aflase printre ţintele supravegherii informative (fiind urmărit prin D.V.), date
fiind desele comentarii critice ce le făcea la adresa regimului comunist.
Ideea recrutării lui Belu a fost lansată în februarie 1958, de către lt. Sălişteanu
Ioan, ofiţer la Serviciul II, după ce, din interceptarea unei scrisori, Securitatea a aflat că
era în relaţii bune cu Silviu Dragomir, căruia i se deschisese D.V. ca suspect de spionaj
în favoarea Marii Britanii. În plus, viitorul agent avea legături strânse şi cu Virgil
Vătăşianu, urmărit pentru spionaj în favoarea Italiei. Candidatul se afla şi în postura
ideală (pentru Securitate), întrucât urma a fi arestat şi trimis în justiţie de Serviciul III
pentru „manifestări duşmănoase la adresa regimului nostru”. Lt. Sălişteanu cerea însă
conducerii Serviciului II să intervină pentru a stopa arestarea, întrucât, „ţinând cont de
vastele posibilităţi de informare”, considera că „măsura preconizată este prematură şi
încercarea de a-l recruta pe acesta ca agent – existând pentru aceasta şi material
compromiţător – s-ar solda cu un rezultat mult mai pozitiv pentru organele noastre” 57 .
Conducerea D.R.S. Cluj a optat pentru recrutare, în condiţiile în care varianta arestării
putea fi activată şi ulterior, dacă persoana în cauză nu ar fi acceptat colaborarea cu
Securitatea sau nu ar fi dat randamentul informativ scontat. Chiar dacă recrutarea a fost
cerută de Serviciul II, s-a decis ca ea să fie efectuată de către Serviciul III, care putea
maximiza eficienţa informatorului, dirijându-l şi asupra altor persoane din Institutul de
Istorie. Pe deasupra, s-a considerat că ofiţerul ce-l urmărea prin D.V. pe candidat – lt.
maj. Domniţa Nicolae, de la Biroul 6 – avea şanse mult mai mari de succes, întrucât îi
cunoştea foarte bine activitatea.
Odată obţinut acceptul pentru recrutare, Serviciile III, II şi VIII au conlucrat
pentru a aduna date cât mai elocvente care să facă şantajul de nerefuzat. Serviciul VIII
Anchete a interogat mai multe persoane ce urmau a fi trimise în instanţă, adunând
mărturii ce-l incriminau pe viitorul agent.
La 23 ianuarie 1959, lt. maj. Domniţa Nicolae i-a fixat o întâlnire candidatului
în faţa Sfatului Popular Regional Cluj. În momentul în care acesta şi-a făcut apariţia, a
fost imediat urcat într-o maşină a Securităţii şi dus în arestul instituţiei represive, unde s-
a trecut la anchetarea lui, în prezenţa mr. Moraru Ioan, locţiitor al şefului D.R.S. Cluj.
Iniţial, istoricul a rezistat presiunilor, negând veridicitatea datelor obţinute de Securitate
cu ajutorul informatorilor („a avut o poziţie necorespunzătoare, făcând declaraţii
mincinoase”). Când însă cei doi ofiţeri au început să-i prezinte declaraţiile obţinute de
Serviciul Anchete de la persoane deja arestate şi trimise în faţa justiţiei, atrăgându-i-se
atenţia că refuzul colaborării va duce la arestarea şi trimiterea sa în judecată alături de
57 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 513, f. 37.
162
acestea, viitorul agent a realizat că nu avea altă soluţie dacă dorea să scape de detenţie.
Conform mr. Moraru, din acel moment „şi-a schimbat atitudinea, dând răspunsuri
sincere”. Şi-a recunoscut nu doar toate declaraţiile şi manifestările proprii, ci a oferit şi
date de interes pentru Securitate referitoare la: Ştefan Meteş, Ştefan Pascu, Septimiu
Martin, Ioachim Crăciun, Alexandru Silasi, Gheorghe Başturea, Teodor Naum ş.a.
Chiar datele oferite în timpul recrutării s-au dovedit a fi de un real folos pentru
Securitate, lui Alexandru Silasi deschizându-i-se imediat un D.V., în timp ce Teodor
Naum avea să fie luat în evidenţa dosarului de obiectiv 58 .
În pofida faptului că „Ionescu Vasile” nu a cedat deloc uşor şantajului
Securităţii (în total, recrutarea a durat 36 de ore), aceasta nu este o scuză pentru
comportamentul ulterior al informatorului. Numai în cei şase ani pe care noi i-am avut
în vedere, el a oferit Securităţii un număr considerabil de date de interes referitoare la
toţi colegii săi din Institut aflaţi în atenţia Securităţii, precum şi la alţi intelectuali clujeni:
Silviu Dragomir, Ştefan Meteş, Francisc Pall, Kurt Horedt, I.I. Russu, Ioan Sabău,
Mircea Rusu, Sigismund Jakó, Samu Benkö, Nicolae Gudea, Alexandru Neamţu, Samuil
Goldenberg, Ludovic Jordáky, Liviu Pataki, Eugen Chirilă, Gheorghe Vinulescu, Mihail
Macrea, Ştefan Ferenczi ş.a.
Notele informative furnizate de agent de-a lungul timpului au cauzat în unele
situaţii prejudicii importante persoanelor pe care le cunoştea. Mai mult decât atât, nu de
puţine ori agentul a oferit informaţii din proprie iniţiativă, indicând totodată Securităţii
şi diverse persoane despre care el considera că trebuiau puse sub supraveghere. Spre
exemplu, la 22 noiembrie 1964 a sugerat ofiţerului că „n-ar strica o «atenţie mărită» la
Benkö Samu” 59 , pentru ca peste trei ani, într-o notă informativă foarte acră la adresa
istoricului de naţionalitate maghiară, să ceară aproape imperativ Securităţii să treacă şi la
urmărirea soţiei acestuia: „Sursa atrage încă o dată atenţia la deplasările pentru cercetări
a soţiei lui Benkö Samu, Margareta B. Este la Secţia de istoria artelor şi cercetează
castele nobililor şi bisericile reformate şi poate… pe preoţii maghiari!” 60 . De asemenea,
în august 1972, pe baza notelor informative furnizate de acest agent (ce luase între timp
numele conspirativ „Zimbran”), Securitatea a avizat negativ cererea de călătorie
temporară în străinătate depusă de cercetătoarea Iudita Winkler, mr. Nagy Wilhelm
apreciind că, „din discuţiile avute cu sursa noastră «Zimbran», coleg de serviciu cu
susnumita (…) a rezultat că nu există garanţii că numita W.I. va reveni în ţară în cazul
când va pleca în vizită în Israel” 61 .
În aprilie 1964, analizând activitatea depusă de informatorul „Ionescu Vasile”
în ultimul an, cpt. Imbăruş arăta că acesta „dovedeşte ataşament faţă de organele
noastre, este obiectiv în materialele pe care le furnizează, dând dovadă de sinceritate,
este punctual la întâlniri, cu care ocazie materialele le prezintă în scris, respectă
instructajul ce i se face, iar datorită pregătirii lui profesionale şi politice sesizează uşor
58 Idem, fond Reţea, dosar nr. 187.897, vol. 1, ff. 208-210.

59 Idem, fond Informativ, dosar nr. 185.605, vol. 6, f. 19.
60 Ibidem, vol. 5, f. 713.
61 Idem, fond Documentar, dosar nr. 3.577, f. 561.
163
Liviu Pleşa
problemele ce ne interesează (..) se bucură de simpatia elementelor cu care intră în

contact, fiind sociabil şi comunicativ (…) nu a fost recompensat în această perioadă” 62 .
„Popovici Ioan”
În 1964, Biroul 6 din Serviciul III a recrutat un alt istoric din Institut, de data
aceasta fiind vorba de un arheolog, I.I. Russu, care şi-a ales numele conspirativ
„Popovici Ioan”. Scopul recrutării era acela de a acoperi informativ „concentrarea de
elemente duşmănoase” existentă la Secţia de istorie veche a Institutului. Obiectivul
concret era Kurt Horedt, „semnalat cu activitate de diversiune ideologică”, întrucât
acesta nu accepta teoria continuităţii românilor pe teritoriul de azi al ţării 63 .
La mijlocul anilor ’60 Securitatea îşi perfecţionase metodele de recrutare,
începând să folosească tot mai mult metode persuasive. Directivele primite de la centru
le cereau ofiţerilor să încerce şi atragerea treptată la colaborare a unora dintre
persoanele vizate, prin contactarea lor periodică. Scopul era de a câştiga în mod real
încrederea candidaţilor, care să accepte – după un timp – să colaboreze de bunăvoie.
Organele de represiune înţeleseseră că un informator ce oferea date din proprie voinţă
era mult mai valoros decât unul ce o făcea din constrângere.
Ofiţerul care s-a ocupat de studierea lui Russu, cpt. Imbăruş Nicolae, a propus
recrutarea acestuia „pe bază de sentimente patriotice, folosindu-se procedeul atragerii
treptate la colaborare”. Metoda a fost aleasă „avându-se în vedere atitudinea sa loială
din ultima perioadă faţă de regim”. Arheologul urma să fie contactat de cpt. Imbăruş şi
de cpt. Domniţa Nicolae, discuţiile iniţiale urmând a fi axate pe probleme de istorie,
având tocmai rolul de a nu-l timora pe candidat. Din acelaşi motiv, întâlnirile urmau să
se desfăşoare la locuinţa istoricului. Treptat, sensul convorbirilor urma a fi mutat înspre
scopul urmărit de Securitate: „Discuţiile ce se vor purta în procesul atragerii
candidatului vor fi duse în mod logic şi convingător, în scopul de a ni-l apropia şi
62Idem, fond Reţea, dosar nr. 187.897, vol. 1, ff. 43-44.

63În acea perioadă Horedt era de părere că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării (teoria
discontinuităţii), opinie care, de altfel, era susţinută şi de alţi oameni de ştiinţă din România.
Pentru a lămuri în mod ştiinţific problema etnogenezei şi a locului de formare a poporului
român, în 1956 Prezidiul Academiei R.P.R. a înfiinţat Comisia pentru studiul formării limbii şi
poporului român, în care au fost cooptaţi cei mai importanţi istorici, arheologi şi lingvişti ai
momentului, inclusiv Horedt şi I.I. Russu. Discuţiile dintre membri au fost destul de aprinse,
conturându-se două tabere cu opinii diametral opuse. Lingviştii (Iorgu Iordan, Emil Petrovici şi
Alexandru Rosetti), bazaţi pe argumente toponimice şi lingvistice, susţineau că poporul român s-
a format în sudul Dunării, în timp ce istoricii (mai ales Constantin Daicoviciu, Petre P.
Panaitescu, Ion Nestor şi Barbu-Câmpina), bazaţi pe argumente arheologice – nu foarte
numeroase însă la acea dată – afirmau continuitatea românilor pe teritoriul ţării. Vezi detalii
referitoare la această veritabilă dispută ştiinţifică în Andrei Măgureanu, Dezbateri privind etnogeneza
românilor în anii ’50. De la manualul lui Roller la Tratatul de istorie, în „SCIVA”, nr. 3-4/2007, pp.
297-301. Horedt, axat pe studierea migraţiilor, s-a plasat în prima tabără, în timp ce I.I. Russu în
cea de-a doua. Ulterior, după ce, cu ocazia săpăturilor arheologice pe care le-a făcut în
Transilvania, a descoperit probe incontestabile referitoare la rămânerea romanilor sau
romanizaţilor în această zonă, Horedt a acceptat fără rezerve teoria continuităţii. De altfel, din
acelaşi motiv, realitatea ştiinţifică fiind evidentă, Comisia amintită a fost desfiinţată la sfârşitul
anului 1963 (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 189.573, f. 20).
164
determina să înţeleagă necesitatea demascării persoanelor care abordează idei sau teorii
neştiinţifice şi duşmănoase referitoare la trecutul istoric al poporului nostru” 64 .
Cei doi ofiţeri au mers bine pregătiţi la întâlnirile cu I.I. Russu, ei iniţiind şi
susţinând discuţiile exact pe temle despre care ştiau că este preocupat: etnogeneza şi
continuitatea românilor. La 9 aprilie 1964, după trei contactări, considerând că reuşiseră
să câştige încrederea candidatului, i-au propus acestuia să colaboreze cu Securitatea.
Arheologul a acceptat şi şi-a ales chiar şi numele conspirativ, însă a pus condiţia de a nu
fi obligat să semneze un angajament.
Pe lângă supravegherea lui Horedt, Securitatea dorea să-l folosească pe
„Popovici” şi pentru urmărirea altor cercetători: Ştefan Ferenczi, Mihail Macrea ş.a.,
precum şi „pentru cunoaşterea activităţii unor străini care vizitează Institutul de
Istorie”. Până în 1966 însă nici unul dintre aceste obiective nu a fost atins, întrucât
„agentul o perioadă îndelungată a fost în afara legăturii, prin neprezentarea lui la
întâlniri”, pretextând că era plecat, bolnav, ocupat etc. 65 . În fapt, „Popovici” nu dorea
să colaboreze cu Securitatea, după cum reiese şi din raportul de abandonare, din anul
1977, în care se arăta că: „nu a furnizat materiale scrise niciodată, ci doar în mod verbal”
şi acestea ocazional 66 .
Nu ne sunt foarte clare motivele care l-au determinat pe „Popovici” să accepte
colaborarea, întrucât Securitatea nu avea „argumente” cu care să-l constrângă, iar din
comportarea ulterioară a acestuia reiese clar faptul că sentimentele sale „patriotice” nu
erau atât de înalte încât să-şi toarne colegii din convingere. Opinăm că, foarte probabil,
acesta nu a avut curajul de a refuza deschis propunerea ce i s-a făcut, mulţumindu-se că
a scăpat fără să fi fost obligat să semneze un angajament. La rândul lor, ofiţerii de
Securitate au fost satisfăcuţi că arheologul nu s-a împotrivit direct recrutării, drept
pentru care au acceptat promisiunea verbală a acestuia, crezând că vor reuşi ulterior să-l
determine să dea şi materiale scrise. Speranţele Securităţii au fost însă înşelate de
comportarea agentului, care nu a furnizat niciodată vreo notă informativă scrisă.
Cu toate că utilitatea agentului pentru Securitate a fost practic nulă, am ales să
detaliem acest caz pentru a reliefa diversitatea comportării informatorilor, precum şi a
metodelor de recrutare folosite de către organele de represiune.
În afara informatorilor amintiţi, Securitatea a avut şi alţi agenţi în Institut, toţi
recrutaţi în anii ’60: „Leonid”, „Ionescu Andrei”, „Popa Ioan”, „Turdeanu Ovidiu”.
Aportul lor informativ – în perioada de care ne ocupăm – a fost însă foarte redus,
aceştia fiind folosiţi tangenţial de către Securitate, astfel că note semnate de cei
nominalizaţi anterior se regăsesc prea puţin sau deloc în dosarele istoricilor urmăriţi.
Agentura din afara Institutului

Alături de agenţii amintiţi anterior, toţi cercetători în cadrul Institutului de
Istorie, Securitatea din Cluj a folosit cu succes şi un număr mare de informatori din
afara instituţiei, care fie aveau legături cu mediul intelectual clujean, fie erau în relaţii de
prietenie cu unii dintre istoricii urmăriţi. Date de interes au fost obţinute şi de la
64 Ibidem, f. 8.
65 Ibidem, ff. 27-28.
66 Ibidem, f. 9.
165
Liviu Pleşa
agentura recrutată printre persoanele ce deţineau anumite poziţii ce le permiteau să intre

în contact cu istoricii supravegheaţi de Securitate, cum ar fi bibliotecari, arhivişti,
custozi, studenţi etc. Chiar dacă acestora le era dificil să obţină informaţii din intimitatea
celor urmăriţi (riscul de a se deconspira fiind foarte mare), rolul lor era de a semnala
Securităţii persoanele cu care aceştia se întâlneau, temele de studiu, volumele consultate
sau de care erau interesaţi (mai ales dacă acestea erau incluse în indexul lucrărilor
interzise) etc.
Cei mai valoroşi informatori din afara Institutului de Istorie se vor dovedi a fi
unele dintre persoanele ce aparţinuseră fostei elite politice şi intelectuale interbelice
clujene. Acestea aveau mai multe avantaje, pe care Securitatea a reuşit de multe ori să le
fructifice la maxim. Astfel, prin prisma activităţii desfăşurate în trecut sau a mediului în
care trăiseră, ele aveau legături apropiate cu un număr foarte mare de intelectuali clujeni,
incluzându-i desigur şi pe istoricii de vârf. Un alt factor care le creştea acestora
potenţialul informativ îl constituia faptul că făceau parte din categoria persoanelor ce
avuseseră de suferit după instalarea regimului comunist (naţionalizarea averii şi a
locuinţelor, îndepărtarea din serviciu, pierderea pensiei etc.), uneori fiind vorba chiar de
foşti deţinuţi politici. Nu în ultimul rând, date fiind calităţile intelectuale ce le posedau,
reuşeau mult mai uşor să iniţieze discuţii cu persoanele spre care erau dirijate de
Securitate. De regulă îi abordau pe cei în cauză având ca pretext teme ştiinţifice sau
culturale despre care ştiau că îi interesează pe interlocutori, pentru ca apoi să conducă
discuţia înspre subiectele de care era preocupată Securitatea. Profitând de încrederea
uneori deplină pe care cei urmăriţi le-o acordau, informatorii din această categorie
reuşeau să pună la dispoziţia Securităţii date foarte detaliate referitoare nu numai la
întreaga activitate desfăşurată de cei în cauză, ci şi la atitudinea şi manifestările prezente.
Ţinem să remarcăm şi faptul că unii dintre informatorii din această categorie, a
persoanelor aparţinând fostei elite intelectuale şi politice clujene, s-au evidenţiat şi prin
zelul deosebit de care au dat dovadă în colaborarea cu Securitatea. Nu de puţine ori
aceştia au furnizat note informative din proprie iniţiativă. Totodată, nu ezitau să-şi
folosească inclusiv timpul liber pentru a aduna informaţii, reuşind astfel să atragă
aprecieri laudative din partea ofiţerilor ce îi dirijau.
Unul dintre informatorii de acest tip a fost agenta „Predescu Sanda” 67 . Cu acest
nume conspirativ semna note informative către Securitate o persoană provenită din
fosta elită intelectuală a Ardealului. Este vorba despre Rodica Clopoţel, fiica
publicistului Ioan Clopoţel. Tatăl său a fost un cunoscut luptător pentru emanciparea
naţională a românilor din Transilvania, motiv pentru care în 1918 a fost închis de
maghiari la Seghedin. Participant la Marea Unire de la Alba Iulia, Ioan Clopoţel a
ocupat apoi mai multe poziţii de vârf în cadrul presei din Ardeal. Prin prisma activităţii
sale şi a poziţiilor deţinute, Ioan Clopoţel avea relaţii cu întreaga elită politică, culturală
şi eccleziastică interbelică din Ardeal, ceea ce a facilitat şi accesul fiicei sale la persoanele
din aceste categorii. La rândul său, Rodica Clopoţel urmase Facultatea de Arhitectură în
Italia, prilej cu care reuşise să intre în contact cu toţi oamenii de ştiinţă români ce
studiaseră în Italia, inclusiv cu istoricii Virgil Vătăşianu, Francisc Pall, Ştefan Pascu ş.a.
67 În unele rapoarte şi sinteze informative ale Securităţii, numele agentei este menţionat în mod
eronat ca fiind „Petrescu”.
166
După 1945, Rodica Clopoţel şi-a desfăşurat activitatea profesională la Bucureşti, dar în
1953 s-a transferat pe postul de lector la Institutul Politehnic din Cluj.
Până la izbucnirea revoluţiei de la Budapesta, Rodica Clopoţel a intrat prea
puţin în preocupările Securităţii din Cluj. Însă, în momentul în care de la centru li s-a
cerut să treacă la supravegherea intelectualilor, mai ales a celor suspectaţi de spionaj,
ofiţerii Serviciului II au considerat că, date fiind legăturile multiple pe care le avea,
aceasta putea fi foarte eficientă ca informatoare. În principal, se dorea utilizarea ei
pentru a obţine date în legătură cu intelectualii suspectaţi de spionaj în favoarea Italiei,
întrucât cunoştea bine atât persoanele în cauză, cât şi pe cele emigrate în acest stat. În
plus, se aprecia că existau şanse foarte mari să fie recrutată cu succes. Prezumţia se baza
pe faptul că Securitatea deţinea materiale ce atestau faptul că avusese legături cu
mişcarea fascistă (în timpul studiilor în Italia), iar apoi cu legionarii, motiv pentru care în
1955 fusese şi exclusă din partid şi îndepărtată de la catedră. Aşadar, metoda aleasă
pentru recrutare a fost, din nou, cea a şantajului. În plus, lt. Banciu Constantin, cel care
s-a ocupat de acest caz, a speculat şi dorinţa candidatei de a reveni în învăţământul
superior, dându-i de înţeles că, în funcţie de aportul informativ pe care-l aducea,
Securitatea urma să o ajute.
Recrutarea a avut loc la 19 decembrie 1956, iar candidata a acceptat colaborarea
imediat ce i s-a făcut propunerea de către lt. Banciu, oferind pe loc date de interes
referitoare la Virgil Vătăşianu şi Gheorghe Caragaţă (lector de limba română la
Universitatea din Florenţa). Pe parcursul colaborării cu Securitatea din Cluj, „Predescu
Sanda” a furnizat un număr imens de note informative, referitoare la un număr mare de
persoane din oraş, din mai multe medii (intelectuali, doctori, avocaţi, artişti, foşti
oameni politici etc.). Folosindu-se de renumele şi de cunoştinţele tatălui său, la care se
adăugau şi propriile sale relaţii (agenta avea şi avantajul de a fi o persoană inteligentă şi
plăcută), „Predescu Sanda” avea acces la o paletă largă de persoane din Cluj, de la tineri
intelectuali până la participanţi la Marea Unire din 1918. Anunţa Securitatea cu privire la
orice fel de informaţie nouă aflată despre vreuna dintre cunoştinţele sale, pe multe
dintre note informative lt. Banciu făcând precizarea că acestea fuseseră date „din
iniţiativa sursei”.
„Caracterul” agentei transpare şi din conţinutul materialelor predate Securităţii,
care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât bârfe sau cuprind comentarii extrem de
depreciative şi maliţioase la adresa subiecţilor. Aceasta era de altfel şi principala carenţă
a informatoarei, faptul că, în pofida solicitudinii şi a zelului de care dădea dovadă,
aportul informativ real era destul de scăzut, o cantitate redusă din noianul de date
oferite Securităţii dovedindu-se a fi cu adevărat utilă pentru această instituţie.
Întrucât, în toamna lui 1960, „Predescu Sanda” s-a reîntors la Bucureşti, ea a
fost abandonată de către Securitate, Direcţia a III-a neavând nevoie de serviciile ei. În
cei aproape patru ani în care a furnizat informaţii pentru Securitatea din Cluj, aceasta a
fost recompensat de mai multe ori cu bani, mai ales că lt. maj. Banciu le-a înaintat
superiorilor săi rapoarte foarte elogioase referitoare la activitatea agentei 68 .
68 Spre exemplu, la 11 august 1958, ofiţerul o analiza în felul următor: „Depune mult efort
pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i sunt trasate şi nu-şi precupeţeşte timpul său liber. Are iniţiativă
în muncă, venind cu unele propuneri juste” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 311.873, f. 71).
167
Liviu Pleşa
Desigur, în multitudinea de note informative înaintate Securităţii, „Predescu

Sanda” s-a referit şi la istoricii din Cluj, mai ales că se afla în relaţii de prietenie cu soţiile
unora dintre aceştia (Virgil Vătăşianu, Francisc Pall, Silviu Dragomir), pe care le vizita
deseori la domiciliu. Informatoarea se folosea de aceste prilejuri pentru a oferi
Securităţii date referitoare la istoricii amintiţi, care se regăsesc în dosarele de urmărire
calificată ale acestora. De altfel, deschiderea dosarului de verificare a lui Virgil Vătăşianu
a avut la bază tocmai notele furnizate de „Predescu Sanda”. În afara istoricilor de mai
sus, agenta a mai fost utilizată de Securitate şi pentru supravegherea altor istorici clujeni,
cum ar fi David Prodan, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, toţi având legături
prezente sau trecute cu Italia.
Colaborarea Rodicăi Clopoţel cu organele de Securitate nu s-a oprit însă la anul
1960. La 13 octombrie 1961, nemulţumită de faptul că fusese abandonată, ea a trimis un
memoriu conducerii M.A.I., în care cerea să fie reactivată ca informatoare. Întrucât nu a
primit un răspuns rapid, şi-a reiterat de mai multe ori solicitarea. Până la urmă, a fost
primită în audienţă de gen.-mr. Negrea Vasile, primul adjunct al lui Drăghici, care
practic a cedat rugăminţilor şi a ordonat Direcţiei a III-a să încerce s-o folosească din
nou ca informatoare. Cum în Bucureşti nu mai avea aceleaşi contacte ca în Cluj, în
pofida solicitudinii de care dădea dovadă, aportul său informativ era slab. Foarte multe
note informative a furnizat în februarie 1962, după ce efectuase o vizită în Cluj, prilej cu
care avea să prezinte Securităţii date despre toate persoanele cu care se întâlnise. Notele
au fost trimise Securităţii din Cluj, întrucât ele nu erau folositoare Direcţiei a III-a (de
altfel, conform ofiţerului, notele le-a predat din proprie iniţiativă, întrucât nu îi ceruse
nimeni să plece la Cluj şi să adune materiale) 69 . În plus, ea nu numai că a cerut ofiţerului
ce o dirija să o recompenseze financiar („este avidă de bani”), dar i-a solicitat să
intervină pentru a o încadra ca profesoară la Institutul Politehnic din Bucureşti, ceea ce
însă acesta nu a reuşit. În consecinţă, s-a apreciat că ea colabora cu Securitatea doar din
interese materialiste, astfel încât, în vara lui 1963, a fost abandonată definitiv 70 .
Un caz şi mai interesant al informatorilor din această categorie este cel al
agentului „Dan Gheorghe” (în unele rapoarte informative apare şi ca „Dan George”).
Cu acest nume conspirativ semna notele informative către Securitate cunoscutul ziarist
interbelic şi fruntaş politic Zaharia Boilă. Nepot prin alianţă cu Iuliu Maniu, Zaharia
Boilă a fost prefect de Târnava Mică şi deputat în perioada interbelică. Cu calităţi
intelectuale recunoscute, a condus ziarele „România Nouă” (1933-1945) şi „Patria”
(1945-1947), condeiul său fiind una dintre principalele arme folosite de Iuliu Maniu şi
P.N.Ţ. împotriva adversarilor politici şi a regelui Carol al II-lea, iar după 1945 împotriva
comuniştilor. Din acest ultim motiv, în 1950 a fost arestat şi închis la Sighet, fiind
eliberat abia în 1956. La 13 ianuarie 1961 a fost însă iarăşi arestat şi condamnat la cinci
ani de închisoare. Având 70 de ani, s-a îmbolnăvit destul de grav încă înainte de proces,
pe când se afla în detenţia Securităţii din Cluj, chiar şi gardienii apreciind că „nu mai
rezistă regimului sever ce există la arest” 71 . Prin urmare, la 24 aprilie 1962, fiind
conştient de faptul că nu avea nici o şansă să scape cu viaţă din detenţie, Zaharia Boilă a
69 Ibidem, f. 164 passim

70 Ibidem, ff. 1-2.
168
acceptat propunerea de a colabora cu Securitatea făcută de lt. maj. Papp Ioan, lucrător
operativ prim la Biroul „K” din D.R.S. Cluj. Conform ofiţerului, „din discuţiile
personale purtate cu acesta a rezultat că este dispus a lucra şi colabora cu organele
M.A.I., însă solicită să fie ajutat uneori cu medicamente şi ceva mâncare, care să
contribuie la refacerea sau mai bine zis menţinerea sănătăţii în timpul detenţiei” 72 .
Practic, Boilă a încheiat acest pact din încercarea de a supravieţui, acţiune pe
care o considerăm pe deplin justificată şi neimputabilă. Însă activitatea informativă
desfăşurată apoi de el în slujba Securităţii aruncă această justificare în derizoriu. Ca
agent al Securităţii timp de aproape 15 ani, a furnizat un număr enorm de note
informative, referitoare la o multitudine de persoane, cu un efect represiv extrem de
nociv, unele dintre ele conducând inclusiv la arestarea şi trimiterea în instanţă a unor
persoane. Aşadar, fostul opresat s-a transformat într-o eficientă unealtă în mâinile
represiunii. Iar din 1963, anul când a fost eliberat din detenţie, el nu mai avea nici măcar
scuza că a colaborat pentru a-şi salva viaţa.
„Dan Gheorghe”, prin statutul şi legăturile pe care le avusese, s-a dovedit de la
început a fi foarte util Securităţii, astfel încât o perioadă el nu a fost transferat la un
penitenciar pentru executarea pedepsei, ci a fost menţinut în arestul D.R.S. Cluj, unde a
fost folosit „în diferite combinaţii în rândul arestaţilor care se aflau sub cercetări la
Serviciul VIII”. Securitatea fiind foarte mulţumită de serviciile sale, a fost transferat la
Penitenciarul Botoşani, unde a fost utilizat cu succes la reeducarea foştilor lideri P.N.Ţ.
şi P.N.L. închişi acolo. În baza activităţii sale informative, Securitatea l-a recompensat la
15 mai 1963, când a fost graţiat şi eliberat din detenţie. De asemenea, peste trei luni,
fiicei sale Elena i-a fost ridicat D.O. stabilit în com. Viişoara, revenind la Cluj 73 .
Sistemul graţierii unor deţinuţi de marcă în schimbul obţinerii din partea
acestora a colaborării conspirate a început să fie practicat tot mai frecvent la începutul
deceniului şapte. Erau avute în vedere mai ales persoanele cu o activitate politică
semnificativă în trecut, întrucât după eliberare acestea puteau fi utilizate cu mult mai
mare eficienţă pentru supravegherea şi influenţarea foştilor lor colegi politici, graţie
statutului ce-l avuseseră. La începutul anilor ’60, conducerea M.A.I. a cerut analizarea cu
atenţie a propunerilor de graţiere înaintate de comandantul Penitenciarului Aiud, col.
Crăciun, şi recrutarea celor consideraţi a fi corespunzători 74 . După cum bine s-a afirmat,
„recrutarea în penitenciar era considerată perioadă de probă şi verificare” 75 .
După eliberarea din detenţie şi întoarcerea la Cluj, „Dan Gheorghe” a fost
preluat de Biroul 2 „Partide politice” din Serviciul III, considerându-se că poate da
bune rezultate în supravegherea foştilor lideri locali ai P.N.Ţ. şi P.N.L. Se sconta atât pe
numeroasele sale legături cu persoane ce făcuseră parte din elita politică, intelectuală şi
72 Ibidem, f. 4.
73 Aceasta a fost eliberată nu numai ca o recompensă pentru colaborarea tatălui său, ci şi pentru
propria colaborare: „pentru sinceritatea şi bunăvoinţa manifestată în colaborarea cu organele
noastre, cât şi pentru valoarea informaţiilor pe care le-a furnizat, pentru stimularea sa în munca
informativă de viitor” (ibidem, f. 32).
74 Mihai Demetriade, Descompunere şi reabilitare. Elemente cadru privind activitatea Grupului Operativ
Aiud, în „Caietele C.N.S.A.S.”, nr. 4/2009, p. 286.

75 Ibidem.
169
Liviu Pleşa
eccleziastică (greco-catolică) a Clujului, cât şi pe statutul său de fost deţinut politic, care,
teoretic, îl plasa mai presus de orice bănuială referitoare la o eventuală colaborare cu
Securitatea. Iar agentul a răspuns întru-totul aşteptărilor şi, profitând de atuurile
amintite, a furnizat un număr enorm de note informative referitoare la toţi foştii oameni
politici din Cluj pe care-i cunoştea. Datele oferite de el au fost apreciate de Securitatea
din Cluj ca fiind foarte valoroase, ele fiind folosite în toate dosarele de urmărire
informativă ce le avea deschise asupra persoanelor din categoria amintită. În 1964,
informaţiile furnizate de „Dan Gheorghe” au condus la arestarea şi trimiterea în
instanţă a unui grup de persoane. În notele periodice de analiză, mr. Căbulea se exprima
elogios referitor la activitatea acestui informator: „Agentul se prezintă la întâlniri
punctual şi în toate cazurile cu material. Susnumitul respectă instructajul care i se face în
scopul realizării sarcinilor trasate şi manifestă interes în acest sens”; „a dovedit
orientare, spirit de sesizare (...) dovedindu-se a fi preocupat de îndeplinirea sarcinilor” 76 .
Pentru „Dan Gheorghe”, colaborarea cu Securitatea s-a transformat într-o
adevărată preocupare, aproape o pasiune. Unele dintre afirmaţiile sale din notele
informative ar putea avea chiar accente hilare, dacă nu am şti că, în urma activităţii sale
de informator, mai mulţi oameni au fost aruncaţi în detenţie. Spre exemplu, într-una din
note îşi exprima dezamăgirea faţă de faptul că, întrucât în acea zi plouase, nu întâlnise
pe nici unul „din cei vechi” în parcul central din Cluj şi astfel nu-i putuse oferi ofiţerului
date noi. De asemenea, aflat într-o vizită cu sarcini informative acasă la Ştefan Meteş, s-
a arătat foarte nemulţumit de faptul că discuţia fusese acaparată de soţia istoricului, el
nemaireuşind s-o canalizeze înspre direcţia dorită de Securitate („văzând că nu apuc la
vorbă din cauza ei, am preferat să scurtez vizita”) 77 . Acest gen de aprecieri este foarte
greu de găsit la alţi informatori ai Securităţii, ele fiind definitorii pentru „caracterul”
agentului.
Întrucât dovedea o mare conştiinciozitate şi solicitudine în colaborarea cu
Securitatea, la care se adăuga şi faptul că avea legături numeroase în rândul fostei elite
politice interbelice, mr. Căbulea aprecia în 1965 că „Dan Gheorghe” putea fi folosit şi
pentru urmărirea unor obiective ale Securităţii din afara Clujului şi chiar din afara ţării 78 .
Acestei idei i s-a dat curs, iar informatorul a fost utilizat cu foarte bune rezultate şi
pentru urmărirea unor foşti lideri ai P.N.Ţ. din întreaga ţară, el fiind marşrutizat cu
sarcini informative la Bucureşti, Timişoara, Braşov, Alba Iulia şi în alte localităţi.
Agentul nu s-a dat în lături nici de la a oferi Securităţii informaţii inclusiv despre
cumnatul său Ionel Pop. În 1966 a fost trimis special în acest scop la Bucureşti, la
cererea Direcţiei a III-a, profitându-se de faptul că urma să fie găzduit de acesta. Cu
ocazia respectivă, i s-a trasat şi sarcina de a-i vizita pe Ghiţă Pop, Corneliu Coposu,
Ioan Hudiţă, Virgil Solomon, precum şi pe alţi foşti lideri P.N.Ţ., despre care trebuia să
76 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 70.243, vol. 1, ff. 74, 81.
77 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3.885, f. 13.
78 „Agentul poate fi marşrutizat şi în alte localităţi din ţară, în scopul de a stabili concepţiile şi
activitatea politică a unor elemente de talia sa. De asemenea, poate fi folosit şi în reluarea
legăturilor cu multe elemente ce fac parte din emigraţia română din străinătate” (idem, fond
Reţea, dosar nr. 70.243, vol. 1, f. 81).
170
adune cât mai multe date de actualitate 79 . Cum informaţiile aduse de informator cu
acest prilej au fost apreciate ca fiind foarte valoroase, în anii următori a fost marşrutizat
periodic la Bucureşti, sarcinile încredinţate fiind tot mai complexe.
În 1969, pentru a păstra şi mai bine conspirativitatea acestui agent valoros, mr.
Căbulea i-a dat un nou nume conspirativ: „Botezan Petre”. Apogeul „carierei” de
informator a fost atins în 1973, şeful Serviciului I Informaţii interne din I.J. Cluj, lt.-col.
Muşuroia Gheorghe, după ce arăta că informatorul „a furnizat un volum mare de
informaţii în legătură cu foştii membri în conducerea partidelor politice burgheze
P.N.Ţ. şi P.N.L. din Cluj, Bucureşti şi alte localităţi din ţară”, preciza următoarele: „A
fost marşrutizat la Bucureşti, cu care prilej a îndeplinit mai multe sarcini operative,
dovedind o bună orientare în culegerea informaţiilor. S-a reuşit să se depisteze lucrări de
importanţă deosebită pe linia planului «Biblioteca», fapt pentru care Direcţia I ne-a
transmis mulţumiri scrise”. Mai exact, „pe baza informaţiilor lui, organele noastre au
intrat în posesia testamentului lui Iuliu Maniu în original”. Pentru această activitate,
numai în ultimul an fusese recompensat financiar de mai multe ori, cu suma totală de
2.200 lei 80 . De altfel, ca răsplată pentru informaţiile furnizate, încă din anul 1964 mr.
Căbulea îi înmâna agentului periodic bani, de regulă 150 lei la două-trei luni. A fost
abandonat în 1976, întrucât, dintr-o eroare cauzată de dorinţa de a obţine cât mai multe
informaţii, exista suspiciunea că s-a deconspirat faţă de un fost lider P.N.Ţ.
Cum era şi firesc, Securitatea din Cluj l-a dirijat pe „Dan Gheorghe” şi pentru
urmărirea istoricilor pe care-i avea în atenţie. A fost utilizat de regulă pentru
supravegherea acelor istorici ce avuseseră şi o activitate politică în perioada interbelică,
de care reuşea să se apropie mult mai bine. În perioada pe care o avem în atenţie,
agentul a fost folosit mai ales pentru urmărirea lui Ştefan Meteş, care-l invita deseori să-l
viziteze la domiciliu, şi a lui Coriolan Suciu.
Eşecul metodei atragerii treptate la colaborare: cazul Virgil Vătăşianu

În 1957 Serviciul II a deschis un D.V. asupra lui Virgil Vătăşianu, suspectându-l
de spionaj în favoarea Italiei. „Argumentele” constau în faptul că fusese o perioadă
îndelungată secretar al Şcolii Române de la Roma, precum şi o recentă vizită primită din
partea Rosei del Conte, fost lector de limba italiană la Universitatea din Cluj, revenită
temporar în 1956 în oraş. După ce verificarea a fost prelungită de mai multe ori, durând
aproape trei ani, lt. maj. Banciu Constantin a conchis că suspiciunile nu erau întemeiate,
cerând închiderea dosarului. De fapt, ofiţerul considera că, date fiind atitudinea corectă
a istoricului şi faptul că era satisfăcut în plan profesional, acesta putea fi atras cu succes
la colaborare şi folosit ca informator pe linia spionajului italian. Vătăşianu prezenta
marele avantaj că avea legături cu toate persoanele ce studiaseră în Italia, precum şi cu
profesorii români ce predaseră la Şcoala Română de la Roma.
Prin urmare, în 1959, lt. maj. Banciu a propus recrutarea lui Vătăşianu. Ofiţerul
recunoştea însă că nu existau prea multe date care să confere o oarecare certitudine că
Vătăşianu va accepta colaborarea. Şantajul nu putea da rezultate, deoarece nu se reuşise
79 Pentru cheltuielile impuse de această deplasare, înainte de plecare i se oferise suma de 500 de
lei (ibidem, f. 83).

80 Ibidem, f. 299.
171
Liviu Pleşa
strângerea nici unui fel de material compromiţător la adresa acestuia, iar o recrutare pe
bază de sentimente patriotice era destul de improbabilă („nu se poate afirma că este o
persoană ataşată regimului”). Lt. maj. Banciu opina că putea fi folosită doar metoda
atragerii treptate la colaborare, prin purtarea periodică a unor discuţii persuasive cu
acesta, în care să i se prezinte nocivitatea activităţii desfăşurate de anumite persoane din
anturajul său şi, gradual şi punctual, să i solicite sprijinul informativ. Întrucât metoda era
nouă în practica organelor de Securitate şi reclama deţinerea de către ofiţerul recrutor a
unei mari experienţe profesionale şi umane, precum şi a unor abilităţi intelectuale
superioare, la care se adăuga şi faptul că obiectivul „este o persoană deosebit de
inteligentă şi abilă, bucurându-se de aprecieri favorabile în rândul intelectualităţii
clujene”, lt. maj. Banciu propunea ca recrutarea să fie efectuată de unul dintre şefii
Securităţii din Cluj 81 . Ofiţerul era conştient de faptul că Vătăşianu ar fi refuzat orice fel
de discuţie de această natură cu un simplu angajat al Securităţii.
Propunerea a fost aprobată de şeful D.R.S. Cluj şi a fost avută în vedere o
anumită vreme de conducerea Securităţii din oraş, după care a fost abandonată tacit,
fără ca măcar să se treacă la o primă contactare. Foarte probabil că nici unul dintre
ofiţerii de la vârful organelor locale de represiune, obişnuiţi cu recrutările pe bază de
şantaj, nu a considerat că are toate calităţile necesare unei recrutări de o asemenea
anvergură, nedorind să suporte consecinţele unui eşec aproape cert. Propunerii i se va
da curs abia după patru ani, când la conducerea D.R.S. Cluj avea să vină un ofiţer mult
mai ofensiv, mr. Nicolae Pleşiţă.
Revenirea istoricului în atenţia Securităţii s-a produs în februarie 1963, în
momentul în care Ministerul Învăţământului a depus o cerere la Comisia pentru Vize şi
Paşapoarte de pe lângă Consiliul de Miniştri pentru a obţine aprobarea plecării lui
Vătăşianu în Italia pe o perioadă de 15 zile, în cadrul unui schimb de cadre didactice cu
Universitatea din Bologna.
De toate aceste plecări în Occident era informată şi Direcţia Informaţii
Externe, pentru a încerca să profite informativ cu sprijinul unora dintre aceste persoane.
În acea perioadă, metoda avea deseori succes, întrucât li se sugera solicitanţilor că
aprobarea de a pleca era condiţionată de colaborarea informativă cu Securitatea. Chiar
dacă prevederile legale interziceau astfel de practici şi o persoană putea fi respinsă doar
dacă era urmărită în mod calificat sau dacă avea „manifestări duşmănoase”,
omnipotenţa Securităţii era arhicunoscută şi prea puţini au fost cei care nu s-au temut
de faptul că ignorarea solicitărilor acesteia putea să ducă la respingerea cererii de
călătorie în Occident. Desigur, aceasta nu înseamnă automat că toţi cei ce au călătorit în
străinătate în anii ’60 au fost informatori ai Securităţii. În primul rând, Securitatea nu
făcea presiuni de colaborare asupra tuturor persoanelor ce plecau în Occident (ceea ce
ar fi fost şi foarte dificil de pus în practică chiar dacă ar fi dorit-o, în condiţiile creşterii
substanţiale – faţă de trecut – a numărului cererilor aprobate). Eforturile de recrutare îi
viza doar pe acei solicitanţi care aveau legături cu persoanele sau obiectivele pe care le
urmărea informativ. Chiar şi aşa, persoanele inteligente şi abile reuşeau să se eschiveze
în mod onorabil de la aceste solicitări, mimând colaborarea sau chiar creând iluzia că
sunt dispuse să sprijine informativ Securitatea.
81 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3.881, vol. 2, ff. 11-17.
172
Din rândul acestei ultime categorii a făcut parte şi Virgil Vătăşianu. După ce
Securitatea a aflat de cererea istoricului de plecare în Italia, o fişă biografică a acestuia a
fost trimisă la Biroul 2 din Serviciul I din D.I.E., care răspundea la nivel central de
contracararea în exterior a acţiunilor anticomuniste ale emigraţiei române din Italia.
Trecutul, legăturile şi prestigiul lui Vătăşianu îl făceau a fi foarte util pentru acel
compartiment al D.I.E. Prin urmare, conducerea D.I.E. s-a mobilizat foarte rapid. La
26 februarie 1963, mr. Carata Tănase a întocmit un raport de deplasare la D.R.S. Cluj
pentru „studierea şi recrutarea lui Virgil Vătăşianu (...) în scopul trimiterii sale cu sarcini
informative în această ţară” 82 . Ajuns la Cluj, ofiţerul a consultat materialele informative
deţinute de Securitatea locală şi a ajuns la concluzia că preconizata recrutare nu era chiar
atât de uşor de realizat. A cerut să se dea curs vechii propuneri a lt. maj. Banciu
Constantin, conform cărora şanse mai mari de succes ar fi avut un ofiţer superior, mai
ales că acum statutul profesional şi social al lui Vătăşianu era şi mai înalt, el fiind
proaspăt primit în Academia R.P.R. şi laureat al Premiului de Stat. La 2 martie 1963, s-a
înaintat propunerea ca recrutarea să fie realizată la Cluj de şeful Serviciului I din D.I.E.,
mr. Moga Gheorghe, un ofiţer cu o pregătire superioară şi cu o foarte bună cunoaştere
a domeniului, el fiind recent întors de la Roma, unde condusese timp de mai mulţi ani
Rezidenţa de spionaj a D.I.E. din Italia 83 . Importanţa acordată de D.I.E. acestui caz
reiese şi faptul că propunerea de recrutare a lui Vătăşianu a fost înaintată spre aprobare
chiar lui Alexandru Drăghici, care s-a declarat pe deplin de acord 84 .
Între timp, carieristul şef al D.R.S. Cluj, mr. Pleşiţă Nicolae, s-a gândit să
profite el de această oportunitate, drept pentru care nu a mai aşteptat sosirea mr. Moga
de la Bucureşti. Considerând şi el că propunerea lt. maj. Banciu, de atragere treptată la
colaborare, era cea mai viabilă, ofiţerul a trecut personal la transpunerea ei în practică.
La 4 martie 1963, mr. Pleşiţă l-a contactat pe Virgil Vătăşianu, având ca pretext cererea
de plecare în Italia depusă de istoric. Discuţiile au avut un caracter exclusiv de tatonare,
fiind axate doar pe activitatea ştiinţifică a istoricului. Cum Vătăşianu i-a răspuns
politicos la toate întrebările („s-a dovedit a fi un element sincer”), mr. Pleşiţă a conchis
că metoda de recrutare avea şanse de reuşită şi le-a ordonat subalternilor să adune date
noi şi de actualitate despre istoric 85 .
Pentru a se satisface şi solicitările D.I.E., coordonarea supravegherii lui
Vătăşianu a fost încredinţată cpt. Cuibus Aurel, şeful Grupei I Informaţii externe din
cadrul D.R.S. Cluj. La 5 martie 1963 acesta a întocmit un plan de măsuri, în care se
prevedea interceptarea întregii corespondenţe a istoricului, precum şi introducerea de
mijloace T.O. în locuinţa acestuia (aparatura de ascultare urma să fie instalată în
perioada în care Vătăşianu se afla în Italia). De reţinut este faptul că ofiţerul îi alocase
deja lui Vătăşianu un nume conspirativ („Vlădescu”) deşi acesta se afla în curs de
recrutare, neexistând nici un fel de certitudine că urma să accepte colaborarea 86 .
82 Idem, fond S.I.E., dosar nr. 3.075, f. 6.

83 Idem, fond Cadre, dosar nr. 46, f. 126.
84 Idem, fond S.I.E., dosar nr. 3.075, f. 7.
85 Ibidem, f. 12.
86 Ibidem, f. 15.
173
Liviu Pleşa
Securitatea a continuat să menţină acelaşi ritm accelerat de acţiune. Astfel, la 12

martie 1963, mr. Moga Gheorghe s-a deplasat la Cluj pentru a-l contacta şi el pe Virgil
Vătăşianu. Istoricul a fost invitat la sediul Securităţii locale, pretextul fiind iarăşi cererea
depusă de plecare în Italia. Chestionat asupra activităţii sale din trecut în Italia, el i-a
arătat ofiţerului că a avut preocupări „exclusiv ştiinţifice şi nu s-a ocupat şi nu se ocupă
cu politica”. Vătăşianu a subliniat faptul că el considera ca o datorie a sa să-şi desfăşoare
cât mai bine activitatea de cercetare. Mr. Moga i-a spus că Securitatea are încredere în el,
dar că are „obligaţia cetăţenească” de a face o informare verbală după întoarcerea din
Italia, lucru cu care istoricul a fost de acord. Ofiţerul a considerat că rezultatele obţinute
erau suficiente pentru prima tatonare şi nu a insistat mai mult, neindicându-i nici o ţintă
concretă şi nici o persoană sau problemă pe care să le aibă în vedere 87 . În raportul său,
mr. Moga preciza că era nevoie de o nouă contactare a istoricului, după întoarcerea
acestuia din Italia, şi, în funcţie de rezultatul acesteia, urma să se decide dacă aveau să fie
continuate demersurile pentru atragerea la colaborare 88 . Mai exact, se putea trece la
recrutare doar dacă Vătăşianu ar fi prezentat o informare „onestă”, referindu-se şi la
unele dintre obiectivele Securităţii.
Virgil Vătăşianu nu a confirmat însă aşteptările Securităţii. La întoarcerea din
Italia, istoricul a „uitat” promisiunea făcută mr. Moga, neprezentându-se la Securitate
pentru a face informarea verbală făgăduită. Abia după două luni, la solicitarea expresă a
mr. Pleşiţă, a avut o întâlnire cu acesta, dar „n-a avut nimic deosebit de semnalat”
referitor la vizita şi activitatea sa în Italia şi nici despre persoanele întâlnite acolo. Mr.
Moga a conştientizat faptul că istoricul refuza să colaboreze şi, neavând nici un mijloc
de constrângere, a dispus abandonarea tentativei de recrutare şi sistarea contactelor cu
acesta 89 . Beneficiind de statutul său profesional şi social ridicat şi de faptul că era „pe
val” din punct de vedere ştiinţific (fără însă a face compromisuri ideologice), Virgil
Vătăşianu a reuşit să reziste într-o manieră elegantă presiunilor Securităţii şi să nu
accepte colaborarea informativă.
Un „fiu de ţăran sărac” refuză să devină informator

Tot în 1963 s-a consumat şi o altă tentativă eşuată de recrutare a unui
cercetător de la Institutul de Istorie. Este vorba de Liviu Botezan, ce activa şi ca lector
al Institutul Pedagogic din oraş, după ce anterior fusese asistent la Facultatea de Istorie
din „U.B.B.”. Asupra lui s-a oprit cpt. Toma Dumitru, şef birou în cadrul Serviciului
VII Supraveghere operativă şi investigaţii, care avea nevoie de un agent pe linie de
investigaţii în cartierul în care locuia Botezan, precum şi la locurile acestuia de muncă.
Ofiţerul sublinia mai ales că pe strada pe care domicilia cercetătorul locuiau mai mulţi
87 La începutul anilor ’60, folosirea de către Securitate a metodei atragerii treptate la colaborare
se afla încă într-un stagiu incipient, ea fiind perfecţionată abia la sfârşitul deceniului şapte. În
acea perioadă, simplul fapt că obiectivul accepta să stea de vorbă cu ofiţerul de Securitate era
apreciat ca un rezultat pozitiv al primei contactări. Foarte rar erau trasate sarcini informative
după această primă discuţie, ele fiind date gradual, în timpul următoarelor contactări, şi doar în
situaţia în care persoana în cauză manifesta disponibilitate în acest sens.
88 Idem, fond S.I.E., dosar nr. 3.075, ff. 21-26.
89 Ibidem, f. 75.
174
maghiari şi era necesar un informator care să furnizeze date referitoare la comportarea

acestora.
Anumite detalii din biografia lui Botezan i-au creat ofiţerului impresia că el va
accepta de bună voie colaborarea cu Securitatea: participase ca voluntar pe Şantierul de
la Bumbeşti-Livezeni, fusese secretar BOB U.T.M. la facultate, iar după ce terminase
armata a muncit trei ani ca locţiitor politic la un detaşament de muncă din Urziceni. În
plus, cpt. Toma credea că determinant va fi şi simţul de clasă al cercetătorului. Raportul
său cu propunerea de atragere la colaborare, din 11 iunie 1963, este elocvent:
„Recrutarea candidatului se va face pe baza sentimentelor sale patriotice. Garanţia că
viitorul agent va colabora în mod cinstit cu organele Securităţii Statului rezultă din
faptul că cel în cauză este fiu de ţăran sărac, de mic copil a cunoscut greutăţile existente
în regimul burghezo-moşieresc” 90 .
După ce a fost obţinut avizul mr. Pleşiţă, ofiţerul a trecut la transpunerea în
practică a recrutării. În seara de 28 iunie 1963, cpt. Toma l-a abordat pe Liviu Botezan
într-un birou din clădirea „U.B.B.”, purtând discuţia conform planului („pe teme
politice, cu privire la lupta de clasă pe tărâm ideologic şi alte probleme, care mi-au dat
posibilitatea să-i fac propunerea de a colabora în secret cu organele noastre”). După trei
ore, probabil lipsit pe moment de alte soluţii, Botezan s-a arătat a fi „convins” de
argumentele ofiţerului şi a acceptat să semneze un angajament de colaborare, primind
numele conspirativ „Şoş Gheorghe”, stabilind totodată o primă întâlnire informativă
peste două săptămâni 91 .
Spre stupoarea ofiţerului, la această reîntâlnire Botezan l-a anunţat că refuză „în
mod categoric” să furnizeze vreo informaţie Securităţii. Pentru a oferi o motivare
poziţiei sale şi a scăpa de presiunile Securităţii, cercetătorul a prezentat tot felul de
pretexte, susţinând inclusiv faptul că „de cei din jur este considerat ca un element
dubios”, fiind evitat de „inamicii” regimului. La 11 septembrie 1963, Securitatea a făcut
o ultimă tentativă de a-l determine totuşi să colaboreze, de această sarcină ocupându-se
locţiitorul şefului Serviciului VII, mr. Demeter Carol, care a avut şi el o discuţie cu Liviu
Botezan. Fără nici un fel succes însă: „ne-a confirmat că manifestă rea voinţă şi că
priveşte problema colaborării cu organele noastre cu puţin simţ de răspundere”. Prin
urmare, la 17 septembrie 1963, mr. Pleşiţă a fost nevoit să aprobe abandonarea
„informatorului” şi să bifeze un nou eşec 92 .
Insuccesul creării de agentură în rândul maghiarilor

Începând de la sfârşitul anilor ’50, Securitatea din Cluj era tot mai mult
interesată de obţinerea unor date referitoare la lucrările ştiinţifice ale intelectualilor din
oraş, din dorinţa de a vedea dacă nu cumva aceştia urmăreau să insereze unele idei
„subversive” în lucrările lor. În atenţie se aflau cu precădere volumele şi studiile care
tratau problemele etnogenezei şi continuităţii românilor în Transilvania. Într-o primă
fază, Securitatea s-a mulţumit cu adunarea de la agenţi a notelor informative în care erau
semnalate aceste probleme, fără a încerca să afle prea multe amănunte suplimentare.
90 Idem, fond Reţea, dosar nr. 178.645, ff. 1-3.

91 Ibidem, ff. 5-6.
92 Ibidem, f. 8.
175
Liviu Pleşa
Treptat, pe măsură ce materialele de acest tip se înmulţeau, ofiţerii clujeni de Securitate

au început să solicite informatorilor precizări cât mai nuanţate şi mai concrete, sesizând
faptul că acestea puteau prezenta importanţă. Credem că această modificare de optică a
organelor de represiune s-a datorat şi schimbărilor în ceea ce priveşte viziunea regimului
comunist asupra politicii naţionale, în ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej făcându-se primii
paşi vizibili în direcţia naţional-comunismului. Securitatea a devenit astfel mult mai
atentă la acest tip de probleme ideologice, iar în anii următori s-a concentrat tot mai
mult pe aceste aspecte, apogeul fiind atins în a doua parte a regimului Ceauşescu.
Prevenirea încă din fază incipientă a apariţiei unor lucrări cu conţinut neconvenabil
regimului a fost avută în vedere de către Securitate abia de la finalul anilor ’50, pentru
ca, ulterior, acestei activităţi să-i fie acordată o atenţie tot mai sporită.
De asemenea, Securitatea din Cluj a fost obligată practic să acorde o atenţie
mult mai mare acestor aspecte şi ca urmare a apariţiei unor evenimente locale care-i
reclamau intervenţia informativă. Ne referim aici la demonstraţia studenţilor români din
seara zilei de 24 ianuarie 1959, ce a avut evidente nuanţe naţionaliste 93 , precum şi la
scandalul – izbucnit în martie 1959 – legat de apariţia unui manual de gramatică a limbii
maghiare, ce conţinea expresii anticomuniste, manual redactat de doi cercetători
maghiari de la Filiala Cluj a Academiei R.P.R. (Francisc Gazda şi Jenö Nagy), primul
dintre ei cunoscut cu concepţii revizioniste 94 .
93 Cu ocazia împlinirii Centenarului de la înfăptuirea Unirii Principatelor, autorităţile comuniste
au dorit să profite propagandistic de acest moment, aniversând pentru prima dată evenimentul în
mod oficial. Vestea i-a însufleţit imediat pe studenţii români din Cluj, care au fost prezenţi în
număr foarte mare la serbare, iar după finalizarea ceremoniei publice au continuat să
sărbătorească în centrul oraşului, jucând la nesfârşit Hora Unirii. La lăsarea serii, studenţii s-au
despărţit în mai multe grupuri mari, de regulă pe profilul studiilor, fiecare mergând la profesorii
favoriţi pentru a le cânta serenade. Practic întreg oraşul era străbătut de grupuri de studenţi ce
cântau cântece naţionale. Era pentru prima dată după aproape 15 ani când studenţii români din
Cluj aveau ocazia de a da frâu liber sentimentelor lor naţionale. Însă cum acestea fuseseră
înăbuşite prea mult timp, exista şi pericolul ca manifestaţia să degenereze, poate chiar să ducă la
violenţe contra maghiarilor. După cum afirma un participant, „dacă s-ar fi spus ceva, nimic n-ar
fi fost în stare să oprească masa aceea imensă de studenţi care manifestau româneşte” (idem,
fond Reţea, dosar nr. 144.541, f. 45). Probabil că acesta a fost şi motivul principal, alături de
faptul că manifestaţiile scăpaseră total de sub controlul organelor de stat, care a determinat
Securitatea şi Miliţia să intervină de urgenţă. Primele arestări au fost operate chiar în acea noapte,
ele continuând timp de mai multe luni, pe măsură ce noi nume de participanţi erau descoperite
din anchetarea celor reţinuţi. Printre victime s-a numărat şi tânărul arheolog Ion Horaţiu Crişan,
arestat după ce soţia sa a recunoscut în anchetă că în locuinţa lor s-au cântat „cântece
naţionaliste” (mai exact, Deşteaptă-te române!). Dacă Crişan a scăpat de proces – graţie
intervenţiilor lui Constantin Daicoviciu – alţii au fost mai puţin norocoşi, mai mulţi studenţi
participanţi la manifestaţie fiind condamnaţi, împreună cu profesorii Eduard Pamfil (care a ţinut
un discurs înflăcărant studenţilor ce cântau Hora Unirii, discurs taxat de „Axinteanu” ca fiind
„fals naţionalist, demagogic”) şi Octavian Balint (care a şi decedat în detenţie, la 14 august 1962,
la Periprava). Vezi detalii referitoare la anchetă şi proces în idem, fond Penal, dosar nr. 1.592,
vol. 1-6.
94 În 1956, Editura Didactică le-a cerut lui Francisc Gazda, Jeno Nagy şi Nicolae Fejer să
redacteze un manual de gramatică a limbii maghiare pentru clasa a VI-a. Editura i-a solicitat lui
176
Securitatea din Cluj avea aşadar un exemplu concret al faptului că lipsa

controlului materialelor redactate şi publicate de oamenii de ştiinţă sau de intelectuali
putea să ducă la apariţia unor lucrări cu conţinut necorespunzător, astfel încât va
depune eforturi tot mai susţinute pentru a preveni apariţia unor cazuri similare. În acord
cu schimbarea politicii partidului în problema naţională, o atenţie tot mai mare trebuia
acordată materialelor redactate de oamenii de ştiinţă maghiari, pentru a se evita
publicarea unor materiale cu nuanţe naţionaliste, iredentiste sau revizioniste.
Acţiunile Securităţii din Cluj au trecut însă rapid de la descoperirea acestor
probleme ştiinţifice de „diversionism ideologic” la supravegherea foarte atentă a
intelectualilor maghiari, o atenţie deosebită fiind acordată, desigur, istoricilor. Iniţial,
pentru supravegherea cercetătorilor de naţionalitate maghiară suspectaţi de atitudine
naţionalistă, Securitatea s-a folosit cu succes de informatori recrutaţi din rândul
istoricilor români, speculând sentimentele antimaghiare ale unora dintre aceştia. De
multe ori, atunci când li se solicitau note informative referitoare la maghiari, agenţii
români nu ezitau prea mult în a se lansa în diverse acuze, unele chiar virulente, la adresa
colegilor lor de altă etnie 95 .
Faptul că Securitatea din Cluj avea în rândul istoricilor doar agenţi români
aducea însă anumite greutăţi în ceea ce priveşte supravegherea informativă a
cercetătorilor maghiari suspectaţi de a avea o poziţie iredentistă. Mai exact, informatorii
români, chiar dacă furnizau date de valoare, nu puteau fi folosiţi la potenţialul maxim,
întrucât ei nu erau acceptaţi în cercul maghiarilor aflaţi în atenţie. Tocmai din aceste
motive, ofiţerii din Biroul 7 al Serviciului III şi-au concentrat eforturile în direcţia
recrutării unor agenţi din rândul istoricilor maghiari, de preferinţă dintre aceia care
aveau legături cu cei acuzaţi de atitudini naţionaliste.
Preocuparea pentru crearea unei reţele informative printre intelectualii maghiari
era mai veche, ea datând din perioada imediat următoare evenimentelor revoluţionare
Gazda, care era şeful colectivului de redactare, să introducă şi un vocabular de cuvinte maghiare
uzuale. Cei trei au întocmit manualul, ce a fost folosit de elevi în anii şcolari 1957/1958 şi
1958/1959. La începutul lui 1959, când Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a dorit să
reediteze manualul, s-a observat faptul că ordinea în care erau aşezate cuvintele în vocabular,
deşi respecta criteriul alfabetic, ducea la apariţia unor expresii „cu conţinut duşmănos”. Spre
exemplu: „tânăr muncitor/animal de jug”; „capitalism/sclipitor”; „nebunie/bolşevic”; „mamă
vitregă/Moscova”; „tribunal popular/cel care prosteşte poporul”; „în unitate/salariu de
mizerie/fără apă, fără mâncare” etc. Securitatea a fost informată imediat, descoperindu-se că cei
trei întocmiseră în 1955 un manual pentru clasa a V-a cu un vocabular identic, care fusese tipărit
şi folosit fără ca nimeni să observe expresiile amintite. Întrucât ambele vocabulare fuseseră
redactate exclusiv de către Francisc Gazda, acesta a fost trimis în judecată, în timp ce Nagy şi
Fejer au fost eliberaţi (idem, fond Documentar, dosar nr. 13.190, ff. 165-172).
95
Spre exemplu, în 1964, un simplu D.V. deschis pe numele lui Ştefan Ferenczi (ca suspect
de spionaj în favoarea Marii Britanii), s-a transformat în D.U.I., întrucât agenţii „Leonid”,
„Oprea Vasile”, „Ionescu Vasile” şi „Popa Ioan” (toţi români), deşi au infirmat suspiciunile
iniţiale ale Securităţii, au arătat că istoricul maghiar „desfăşoară activitate naţionalistă
maghiară”. D.U.I.-ul a fost închis în 1969, când s-a constatat că erau false „sesizările”
informatorilor români, de tipul: „şovin încarnat”, „unul dintre cei mai înfocaţi naţionalişti”
(idem, fond Informativ, dosar nr. 557.774, vol. 1, ff. 1-2, 369).
177
Liviu Pleşa
de la Budapesta, din anul 1956. La 6 mai 1957, şeful Biroului 7, lt. maj. Domniţa
Nicolae, a transmis următorul ordin subordonaţilor săi: „Acordaţi atenţie pentru
urmărirea informativă a elementelor naţionaliste maghiare de la Academie. Trebuie
recrutat de urgenţă agent” 96 .
Dar, de la momentul transmiterii ordinului şi până la transpunerea lui în
practică, aveau să treacă mai bine de trei ani. Abia în toamna anului 1960 Securitatea din
Cluj a trecut la recrutarea unui istoric maghiar, acţiunea finalizându-se însă cu un eşec.
Astfel, lt. maj. Domniţa Nicolae s-a oprit asupra lui Samu Benkö, crezând că acesta va
accepta foarte uşor să devină agent al Securităţii. Două au fost motivele principale care
l-au condus la această concluzie. Benkö fusese ajutat pentru obţinerea unei locuinţe de
către şeful D.R.S. Cluj, col. Breban Iosif. Apoi, el avea o origine socială (fiu de preot),
un trecut (membru în două organizaţii horthyste) şi anumite manifestări imputabile
(atitudini „reacţionare”), motive pentru care de altfel şi fusese exclus din P.M.R. şi apoi
îndepărtat din învăţământul superior. Astfel, lt. maj. Domniţa spera că fie Benkö va
accepta colaborarea de bunăvoie, graţie serviciului făcut de col. Breban, fie va fi şantajat
şi obligat s-o facă pe baza datelor „compromiţătoare” deţinute asupra lui.
La 10 noiembrie 1960, ofiţerul a trecut la cunoaşterea personală a istoricului,
invitându-l la Serviciul Cadre al Filialei din Cluj a Academiei. După ce şi-a declinat
calitatea de ofiţer de Securitate, lt. maj. Domniţa i-a solicitat lui Benkö anumite date
referitoare la Tordai Zádor, un intelectual maghiar recent emigrat în Ungaria, acuzat în
trecut de atitudine naţionalistă şi devieri ideologice. După un moment iniţial de
timorare, Benkö – sesizând că Securitatea nu avea de fapt nici o problemă cu el – a fost
cooperant şi a furnizat puţinele informaţii pe care le deţinea, în condiţiile în care el nu
avusese relaţii apropiate cu Tordoi. În acelaşi timp, datele pe care el le-a adus la
cunoştinţa Securităţii – referitoare la anumite „greşeli ideologice” ale lui Tordoi – erau
publice şi arhicunoscute, acesta fiind criticat în mod oficial în presa clujeană. Apoi,
Tordoi plecase definitiv în Ungaria, iar acţiunile Securităţii din Cluj asupra lui nu mai
puteau avea repercusiuni directe.
Lt. maj. Domniţa a interpretat în mod greşit disponibilitatea istoricului,
întocmind un raport foarte favorabil, propunând recrutarea: „candidatul a avut o poziţie
corespunzătoare (…) este o fire deschisă, comunicativă, inteligent, cu memorie bună,
are spirit de sesizare a problemelor şi discernământ în analizarea lor (...) manifestă
încredere şi recunoştinţă faţă de organele noastre, ca urmare a faptului că tov. col.
Breban i-a dat locuinţă” 97 .
Scopul recrutării îl constituia obţinerea de date referitoare la mai mulţi
intelectuali maghiari din Cluj, suspectaţi că ar fi avut o atitudine naţionalistă: Edgar
Balogh, compozitorul Adalbert Markos, sculptorul Alexandru Benczedi, pictorul Vasile
Darko, avocatul Ludovic Varga, scriitorii Vasile Földes şi Andor Bajor, cercetătorii
Karoly Kos, Attila Szabo, Iosif Farago ş.a. Alături de aceştia erau vizaţi şi o serie de
istorici maghiari ce activau la Institutul de Istorie, pe motiv că „menţin strânse legături
între ei şi efectuează schimburi de documente de arhivă cu cercetătorii din R.P. Ungară

97 Idem, fond Reţea, dosar nr. 1.182, f. 11.
178
în afara acordului oficial dintre Academia R.P.R. şi R.P. Ungară” 98 . Era vorba despre
Sigismund Jakó, Iosif Pataki, Elek Csetri şi Elemer Jancso. Cu toţi aceştia, Samu Benkö
se afla în bune relaţii de prietenie, unii aflându-se chiar în cercul său intim, ceea ce
garanta obţinerea unor informaţii de valoare în cazul în care se reuşea atragerea lui la
colaborare.
Întrucât lt. maj. Domniţa nu mai era atât de sigur că Benkö avea să accepte de
bunăvoie colaborarea, recrutarea urma să fie efectuată „pe baza materialelor
compromiţătoare, care constau în materiale de arhivă, declaraţii şi materiale informative
verificate, din care rezultă manifestări naţionaliste şi duşmănoase” 99 . Spre exemplu, un
agent arăta faptul că, în timpul revoluţiei de la Budapesta, Benkö îi luase în mod deschis
apărarea lui Imre Nagy şi chiar avusese un conflict cu Istvan Astalos, care îi înjurase pe
contrarevoluţionarii maghiari 100 . Totodată, Securitatea deţinea şi date care atestau faptul
că, înainte de anul 1945, Benkö făcuse parte din diverse grupări paramilitare horthyste
(Hokk şi Levente) şi că în 1944 se retrăsese în Ungaria împreună cu trupele horthyste,
putând fi astfel acuzat că în trecut avusese o poziţie fascistă.
Pe baza tuturor acestor probe, Samu Benkö urma a fi anchetat cu minuţiozitate
şi obligat să le recunoască, în mod detaliat, în scris. Apoi, trebuia să fie ameninţat că
urma să suporte consecinţe penale (cu toate că, în realitate, nici una din faptele de mai
sus nu erau în mod explicit incriminate de vreo lege din România). În final, urma să i se
ofere „soluţia salvatoare” pentru reabilitare: colaborarea cu Securitatea.
Conform lt. maj. Domniţa, „garanţia că va accepta colaborarea cu organelor
noastre constă în faptul că îşi iubeşte mult familia, ţine la postul pe care îl ocupă şi nu
este un element fanatic” 101 . După cum se va vedea, această constatare nu era foarte
precisă, întrucât Samu Benkö nu va ezita să se supună eventualelor riscuri rezultate din
neacceptarea colaborării cu Securitatea.
Întrucât se preconiza că era posibil faptul ca recrutarea istoricului să dureze
timp de câteva zile, lt. maj. Domniţa Nicolae avea să întocmească un plan care să
permită reţinerea acestuia în perioada respectivă fără a da nimănui de bănuit: „În ceea
ce priveşte locul recrutării, s-a fixat sediul regionalei M.A.I. Cluj, unde va fi adus astfel:
Prin directorul Institutului de Istorie – Daicoviciu Constantin – se va organiza
trimiterea lui într-un raion din regiune pentru o documentare. În dimineaţa zilei fixate
pentru deplasare va fi luat în supraveghere, iar pe traseu oprit, transportat la sediul
regiunii, unde va fi anchetat” 102 .
Planul a fost pus întocmai în practică, Benkö fiind reţinut în dimineaţa zilei de
21 decembrie 1960, ora 830, de către lt. Dobrinescu Florian şi lt. maj. Domniţa Nicolae,
care au trecut imediat la anchetarea lui. Cu toate că ancheta a durat până în noaptea de
23 decembrie 1960, ora 2330, adică timp de 63 de ore, iar la ea au participat şi ofiţeri din
conducerea superioară a D.R.S. Cluj (mr. Hancheş Ioan, cpt. Mărgineanu Emil – şeful
98 Ibidem, f. 5.
99 Ibidem, f. 8.
100 Din acest motiv, în 1957 şeful Serviciului III a dispus încadrarea informativă a lui Benkö, însă
indolenţa subordonaţilor lui a făcut ca ordinul să nu fie pus, în mod real, în practică (ibidem, f. 7).
101 Ibidem, f. 8.
102 Ibidem, f. 9.
179
Liviu Pleşa
Serviciului III – şi col. Breban Iosif), Samu Benkö a rezistat în mod demn, refuzând să
recunoască orice acuzaţie ce i-a fost adusă. De asemenea, a refuzat categoric să
furnizeze informaţii referitoare la persoanele cu privire la care i s-au cerut date („a
relatat doar aspecte minore”). Cu toată intervenţia personală a col. Breban în anchetă,
care i-a reamintit sprijinul locativ pe care i-l acordase, Benkö a rămas neclintit pe
poziţie. În aceste condiţii, ofiţerii de Securitate nici nu şi-au mai pus problema de a-i
propune colaborarea, fiind evident faptul că istoricul ar fi refuzat să devină informatorul
Securităţii 103 .
La finalul anchetei, Benkö a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se
angaja să păstreze confidenţialitatea asupra scurtei sale arestări: „nu voi discuta cu
nimeni sub nici o formă despre faptul că în perioada 21-23 decembrie am fost anchetat
de către organele Securităţii de Stat (…) nu voi discuta despre cele văzute şi discutate cu
ocazia anchetei ce s-a efectuat” 104 .
Ca urmare a eşuării încercării de recrutare a lui Samu Benkö, în anul 1964 cpt.
Imbăruş Nicolae reitera necesitatea creării unor informatori printre maghiarii de la
Institutul de Istorie: „ţinând cont de faptul că în cadrul acestui obiectiv nu dispunem de
nici un agent de naţionalitate maghiară, se impune necesitatea recrutării unui agent cu
posibilităţi de informare în rândul elementelor naţionaliste, pentru a asigura
supravegherea informativă a acestora” 105 .
Cpt. Imbăruş Nicolae s-a oprit asupra lui Acaţiu Egyed, care era cercetător la
Institutul de Istorie din anul 1952. Egyed nu era membru de partid – deci pentru
recrutarea lui nu era nevoie de consimţământul primului-secretar al Comitetului
Regional de Partid Cluj – dar, în acelaşi timp, era cunoscut faptul că avea o poziţie
partinică publică. Membru al U.T.M. din anul 1949 şi absolvent al Universităţii Serale de
Marxism-Leninism, istoricul maghiar deţinuse în paralel şi funcţiile de propagandist la
Comitetul Orăşenesc P.M.R. Cluj şi responsabil cultural pe linie sindicală. De asemenea,
activitatea ştiinţifică a lui Egyed se înscria perfect pe linia marxist-leninistă 106 , la care se
adăuga şi faptul că fusese o perioadă responsabil cu munca ştiinţifică în biroul
organizaţiei de bază a P.M.R. din Institutul de Istorie. După cum se poate observa,
loialitatea sa faţă de regim nu putea fi contestată, el nefiind membru de partid doar din
simplul motiv că întârziase să depună o cerere în acest sens, fiind exclus din U.T.M.
pentru depăşirea vârstei maxime.
Nu în ultimul rând, un alt avantaj pentru Securitate era reprezentat şi de faptul
că Egyed locuia chiar în clădirea Institutului de Istorie. Aflându-se permanent în
proximitatea obiectivelor urmărite, acest lucru facilita foarte mult şi modul de întâlnire
cu informatorul, prezenţa ofiţerului de legătură netrezind nici un fel de bănuieli într-o
instituţie frecvent circulată.
103 Ibidem, ff. 1-2.

104 Ibidem, f. 3.
105 Idem, fond Documentar, dosar nr. 16.525, vol. 25, ff. 35-36.
106 Contribuţiile sale aveau în vedere îndeosebi începuturile mişcării muncitoreşti în Transilvania:
Istoricul asociaţiilor muncitoreşti din Transilvania între anii 1868-1872, în „Studii”, nr. 6/1956, pp. 27-
50; Mişcări muncitoreşti şi ţărăneşti în Transilvania. 1905-1907, Bucureşti, 1961.
180
Pe parcursul studierii lui Egyed, Securitatea a observat faptul că acesta avea

legături cu mai mulţi istorici din Ungaria, care veneau periodic la cercetare în arhivele şi
bibliotecile din Cluj. Cum o parte dintre aceste persoane se aflau în atenţia Serviciului II
Contraspionaj, sarcina recrutării lui Egyed a fost transferată structurii respective, chiar
dacă punctarea şi verificarea candidatului au fost efectuate de către Serviciul III. La 26
iunie 1965, Egyed a fost contactat la domiciliu de către lt. maj. Gorcea Pamfil, ofiţer II
în Serviciul II. În raportul referitor la modul cum a decurs întâlnirea, lt. maj. Gorcea
arăta că cercetătorul nu era atât de util pe linie de contraspionaj pe cât crezuse, dar
preciza următoarele: „Candidatul şi-a manifestat asentimentul în legătură cu o eventuală
solicitare a sa de către organele noastre” 107 .
În consecinţă, recrutarea lui Egyed a fost plasată din nou Serviciului III. În
octombrie 1965, istoricul maghiar a fost contactat de către cpt. Imbăruş Nicolae, care a
observat şi el disponibilitatea celui în cauză de a colabora. În opinia ofiţerului,
cercetătorul maghiar „va putea fi folosit în bune condiţii pentru încadrarea informativă
a numiţilor: Jakó Sigismund, Jordáky Lajos, Benkö Samu, Hajos Iosif, Pataki Iosif,
Ferenczi Ştefan şi Korodi Iosif, deoarece cu unii din ei se află în relaţii de prietenie, iar
cu ceilalţi colaborează în probleme profesionale” 108 . În consecinţă, ofiţerul a propus
contactarea în continuare a lui Egyed, „în scopul atragerii lui treptate la colaborare cu
organele noastre”, la întâlniri urmând să participe şi şeful Biroului 7, cpt. Domniţa
Nicolae. Şeful Serviciului III, mr. Dumitrescu Dumitru, a aprobat această procedură, cu
următoarele menţiuni: „În timpul contactărilor în vederea atragerii la colaborare să se
aibă în vedere posibilităţile informative şi îndeosebi calităţile de care dispune candidatul.
Atenţie multă trebuie avută pentru ca în discuţiile cu el să nu-i punem probleme care ar
afecta personalitatea sau demnitatea lui” 109 .
Cu toate acestea, recrutarea ca informator a lui Acaţiu Egyed nu avea să fie
finalizată, întrucât verificarea cu atenţie a concepţiilor acestuia a dezvăluit Securităţii că
el nu era deloc potrivit pentru scopul dorit, adică urmărirea istoricilor maghiari
suspectaţi de atitudini naţionaliste.
Primele semne de întrebare au apărut în timpul discuţiilor avute cu ocazia
contactărilor iniţiale, când a fost abordată şi tema activităţii unor istorici maghiari din
Cluj, cum ar fi Lajos Vajda şi Iosif Kovács. Referitor la Vajda, Egyed a afirma faptul că
„unele lucrări ale sale ar putea crea impresia că sunt tendenţioase, de natură naţionalist-
maghiară, însă dacă faptele sunt analizate în contextul în care au avut loc atunci se
infirmă această impresie de suprafaţă” 110 . Mai exact, Egyed încerca să demonstreze
faptul că poziţia lui Vajda era una corectă şi nu naţionalist-iredentistă cum considera
Securitatea. Ulterior, ofiţerii de Securitate au realizat şi faptul că Egyed era în relaţii de
prietenie cu unii istorici maghiari consideraţi a fi naţionalişti, apreciind favorabil opiniile
acestora. În aceste condiţii, Securitatea nu a mai trecut la recrutarea lui Acaţiu Egyed
(fiind conştientă că nu putea avea încredere în notele acestuia referitoare la
107 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 16.525, vol. 25, f. 42.
108 Ibidem, f. 40.
109 Ibidem, f. 35.
110 Ibidem, f. 39.
181
Liviu Pleşa
„naţionaliştii” maghiari) şi a început să-l supravegheze informativ, chiar dacă la o

intensitate scăzută.
Concluzii
Se observă faptul că, pe parcursul perioadei analizate, Securitatea din Cluj nu a
acţionat sistematic şi consecvent în direcţia creării de agentură în Institutul de Istorie.
Până în anii ’60, recrutările s-au făcut în salturi, ca urmare a unor directive primite de la
centru prin care se cerea şi acoperirea mediului intelectual. Recrutarea celor două mari
serii de informatori a fost reactivă, fiind cauzată de contextul intern din anul 1952,
respectiv 1956. Sugestiv este mai ales faptul că până în 1952 Securitatea nu a avut nici
un informator în Institut.
La începutul anilor ’60, când Securitatea a luat iniţiativa de a trece la o politică
activă de recrutări, rezultatele nu au fost – pentru moment – cele aşteptate,
înregistrându-se mai multe eşecuri, cel mai substanţial fiind imposibilitatea pătrunderii
în rândul istoricilor maghiari. Au fost însă doar insuccese de moment, specifice trecerii
la o nouă etapă şi acomodării cu noile metode de recrutare şi obiective. În anii ’70-’80,
Securitatea a controlat întreg spaţiul istoriografic clujean, în parte şi cu sprijinul
informatorilor recrutaţi în perioada Gheorghiu-Dej (foarte activ dovedindu-se a fi
„Ionescu Vasile”/„Zimbran”).
O altă concluzie ce se evidenţiază pentru perioada tratată este aceea că marea
majoritate a informatorilor nu au fost recrutaţi pentru supravegherea istoricilor ca atare,
ci pentru acoperirea altor probleme de care erau preocupate organele de represiune. Şi
în această privinţă se observă faptul că recrutările au fost efectuate în strânsă legătură cu
modificarea obiectivelor Securităţii în plan intern. În prima jumătate a anilor ’50,
agentura din Institut a fost creată exclusiv pentru obţinerea de informaţii referitoare la
foştii lideri politici locali (istoricii recrutaţi fiind selecţionaţi în virtutea activităţii lor
politice trecute). După 1956, anumiţi informatori („Voicu”, „Sanda Petrescu”) au fost
folosiţi cu preponderenţă pe linie de contraspionaj, pentru supravegherea istoricilor
suspectaţi în mod eronat ca fiind agenţi ai serviciilor de spionaj străine (Francisc Pall,
Silviu Dragomir, Virgil Vătăşianu, Ştefan Ferenczi, Ioan Sabău ş.a.). Utilizarea
informatorilor pentru a obţine date referitoare la discursul ştiinţific al istoricilor devine
o preocupare abia la sfârşitul anilor ’50, ea accentuându-se apoi după modificarea
poziţiei P.M.R. faţă de problema naţională. Agentura este dirijată tot mai mult pentru
adunarea de date referitoare la eventuale acţiuni de „diversionism ideologic” sau de
propagare a unor idei naţionaliste de către cercetătorii maghiari.
În legătură cu ultimul aspect, remarcăm şi insuccesul Securităţii în demersul său
de creare de informatori în rândul istoricilor maghiari. O explicaţie posibilă ar fi spiritul
de solidaritate specific minoritarilor, existând însă şi alte motivaţii, cel puţin în cazurile
Bodor şi Benkö.
Caracteristic însă tuturor tentativelor de recrutare eşuate este faptul că
Securitatea nu a deţinut probe concrete care să-i permită să-i şantajeze decisiv pe cei în
cauză. Organele de represiune au apelat şi la „sentimentele patriotice” ale acestor
persoane, fără a se asigura în prealabil că cei în cauza erau dispuşi să colaboreze de bună
voie.
182
În ceea ce priveşte metodele de recrutare, ele aparent au fost destul de

diversificate: şantaj, apelul la „sentimentele patriotice” şi atragerea treptată la colaborare
pe baza contactărilor periodice. Ultima metodă s-a aplicat abia din anii ’60, fără succes
însă de fiecare dată. Nici recursul la „sentimentele patriotice” ale candidaţilor nu a avut
un succes cu mult mai mare, reuşindu-se totuşi recrutarea unui informator foarte
sârguincios („Voicu”).
În realitate, în perioada 1948-1965 metoda de recrutare aplicată cu predilecţie a
fost şantajul. În fapt, în momentul în care ofiţerii selectau un candidat pentru recrutare
căutau mai întâi să descopere ce elemente ar putea folosi pentru a-l constrânge să
accepte colaborarea, iar numai dacă acestea nu existau apelau la alte metode. „Lucreţiu”,
„Ionescu Vasile” sau „Dan Gheorghe” reprezintă dovezi de necontestat că prin şantaj
puteau fi recrutaţi informatori foarte valoroşi, ceea ce şi explică de ce această soluţie era
cea mai des utilizată pentru recrutare. Cu toate că recrutarea prin şantaj a fost metoda
cea mai viabilă, rata ei de succes nu a fost foarte ridicată, în principal pentru că, până în
anii ’60, a fost folosită de ofiţerii de Securitate în aproape toate cazurile, chiar şi atunci
când „probele” constrângătoare erau firave sau chiar inexistente. Lipsa unor elemente
reale de presiune, neprofesionalismul ofiţerilor, dar şi comportarea demnă a istoricilor
în cauză în faţa organelor de represiune (mai ales a lui Pall şi Benkö), au dus la număr
destul de mare de eşecuri.
Este de reţinut şi faptul că, indiferent de metodele prin care au fost recrutaţi,
aproape toţi informatorii din Institutul de Istorie – singura excepţie ar fi „Tudor” – au
desfăşurat o activitate îndelungată în slujba Securităţii, prelungindu-se cu mult după
anul 1965. Ei fost menţinuţi în reţea întrucât au furnizat un număr enorm de note
informative de valoare, folosite de Securitate în acţiunile informative deschise asupra
unor angajaţi ai Institutului sau a unor persoane din mediul istoriografic şi intelectual
din oraş.
Din aceste motive, opinăm că mijloacele prin care organele de represiune au
determinat o persoană să accepte recrutarea sunt prea puţin relevante pentru evaluarea
colaborării acesteia cu Securitatea şi cu atât mai puţin pentru justificarea acestei relaţii.
Credem că analiza colaborării unei persoane cu Securitatea trebuie să vizeze exclusiv
conţinutul informaţiilor furnizate Securităţii şi mai ales consecinţele acestora asupra
unor terţe persoane. Cu toate că manifestăm toată înţelegerea faţă de persoanele
recrutate în detenţie, când însăşi viaţa le era periclitată, considerăm că presiunile la care
au fost supuse nu pot justifica în nici un fel punerea fără scrupule în slujba Securităţii şi
oferirea de informaţii ce au dus la aruncarea altor oameni în detenţie. Cazul lui „Dan
Gheorghe” credem că este pe deplin relevant în acest sens.
Un ultim aspect ce considerăm că este important de reliefat este acela că, în
pofida aportului lor informativ semnificativ, în marea majoritate a cazurilor agenţii
amintiţi nu au fost recompensaţi financiar. Excepţiile ar fi „Dan Gheorghe” şi „Sanda
Petrescu”, dar ei oricum nu au fost angajaţi ai Institutului. Delaţiunea, chiar şi cea făcută
cu sârg (sau poate tocmai de aceea), nu le aducea nici un beneficiu bănesc celor în
cauză. De altfel, în cazul lui „Lucreţiu”, „Voicu” şi „Ionescu Vasile” nici nu era nevoie
să se pună problema stimulării lor financiare, întrucât au furnizat un număr foarte mare
de note informative din proprie iniţiativă. De asemenea, Securitatea nu s-a implicat
deloc nici în sprijinirea lor în cariera profesională. Nici un ofiţer de Securitate nu a
183
Liviu Pleşa
intervenit la conducerile Institutului sau a Universităţii pentru a obţine o reîncadrare sau

o promovare a informatorilor săi. Acei istorici-agenţi ce au revenit la poziţiile avute în
1952 sau chiar au avansat substanţial în carieră (ne referim la „Brânduşa”, care în anii
’60 a devenit academician) au făcut-o prin forţele proprii sau cu sprijinul partidului şi
nicidecum cu susţinerea Securităţii. Dacă avem în vedere eforturile enorme, finalizate cu
succes, depuse de Constantin Daicoviciu pentru reintegrarea în activitatea ştiinţifică şi
universitară a istoricilor din Cluj, credem că toţi aceşti informatori ar fi fost categoric
mult mai câştigaţi în plan profesional dacă în loc să devină delatori la Securitate ar fi
intrat în graţiile „conului”.
184
Iuliu CRĂCANĂ
Drept şi Justiţie în România comunistă (III)

Un conflict între două instituţii represive -
Securitatea şi Procuratura
Law and Justice in Communist Romania (III)
Our work continues with two articles about repressive justice in

communism.
The first article entitled “Repressive Institutions. From the Securitate to the
Prosecutor’s Office” focuses on the official correspondence between the two
repressive institutions in connection with Sabin Solomon, arrested for political
offenses. He was a former communist illegalist and was arrested in 1950 as a result
of his being accused of having acted as an informer of the “Siguranta”. The
investigation proved that Solomon was innocent and he was released from the
Penitentiary of the Court in Cluj, against the General Prosecutor’s orders and
without his knowledge. The correspondence between Alexandru Voitinovici and
Alexandru Draghici was grounds for an order sent by the Court in Cluj to DGSS
Cluj on 4 October 1952, stating that Sabin Solomon had to be arrested again.
The second article entitled “The Purge of Lawyers in the 1950s” displays the
measures taken by the communist regime that led to a purge of lawyers. The
phenomenon is illustrated in a Securitate report. After having identified all the
“enemies of the regime” in the College of Lawyers in Bacau, the Securitate
dismissed them, with the help of the local representatives of the Party and the heads
of the College, invoking personnel restructuring. The Ministry of Justice invalidated
the decision made by the College of Lawyers in Bacau and decided that the 11
lawyers had to be hired again and subsequently “removed” from office in
accordance with the legal provisions, in particular with the help of the Disciplinary
Commission.
Our document displays a picture of the mood that reigned among lawyers
in the early 1950s and is relevant to understanding certain representative aspects:
listening to Western radio stations as a source of information, anti-semitism among
lawyers, the collaboration between disciplinary commissions and the Securitate.
Etichete: Justiţie, drept, represiune, Alexandru Voitinovici,

Alexandru Drăghici, Ministerul Justiţiei, procedură
penală, epurare, avocat, penitenciar, procuror, anchetă.
Keywords: Law, Justice, repression, Alexandru Voitinovici,
Alexandru Draghici, Ministry of Justice, criminal
procedure, purge, lawyer, penitentiary, prosecutor,
investigation.
Iuliu Crăcană
În general, atunci când se vorbeşte de represiune politică, este adusă în discuţie

cu preponderenţă o singură instituţie - Securitatea. Rolul celorlalte instituţii responsabile
pentru represiunea politică, Miliţia, Procuratura, instanţele judecătoreşti, este
minimalizat sau trecut sub tăcere.
Nu intenţionăm să negăm rolul jucat de Securitate în tragedia represivă care a
însoţit procesul de transformare a statului român într-unul comunist, precum şi în
menţinerea regimului politic, dar ofiţerul de securitate şi, cu atât mai puţin, informatorul
nu aveau putere de decizie judiciară. Cu câteva excepţii, instituţia Securităţii nu a putut
suprima de una singură drepturi fundamentale şi nu a putut încarcera în mod legal.
Securitatea nu confisca proprietăţi, nu dădea sentinţe de condamnare, aceste atribuţii
revenind instanţelor judecătoreşti, nici măcar nu avea dreptul de a pune sub acuzare sau
nu avea atribuţii de control al legalităţii şi al condiţiilor din sistemul penitenciar, în care
s-au produs atâtea abuzuri, aşa cum avea procuratura. Distrugerea bazei economice a
elitei „burghezo-moşiereşti”, eliminarea reprezentanţilor acesteia din viaţa socială, dacă
nu chiar suprimarea lor, au fost rezultatul unor decizii administrative şi, mai ales,
judiciare.
Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
minimalizează şi el rolul jucat de justiţie în procesul de instaurare, funcţionare şi
menţinere a comunismului în România 1 prin afirmaţii confuze precum următoarea:
modificările aduse Codului Penal din 27 februarie 1948 „au constituit baza legislativă
prin care puterea judecătorească, substituită intereselor de clasă ale noului regim
democrat-popular, a pus la îndemâna Securităţii Poporului mijloace eficace de luptă
împotriva opozanţilor politici” 2 . Fără a insista asupra faptului că Securitatea a fost
înfiinţată după mai bine de o jumătate de an şi că puterea judecătorească nu mai exista
nici măcar în teorie 3 , mijloacele Securităţii nu i-au fost puse acesteia la îndemână de
către puterea judecătorească, ci de cea legislativă.
1 Deşi au avut un rol esenţial în menţinerea comunismului în România, remarca istoricul Florin
Abraham, instituţii sau structuri ale statului, precum justiţia şi armata, nu au fost cuprinse în
Raportul final. În această lucrare de vaste proporţii, care a stat la baza condamnării formale a
comunismului, responsabilitatea pentru instaurarea, funcţionarea şi menţinerea comunismului în
România a fost plasată în domeniul factorilor externi (U.R.S.S.) şi al partidului unic, împreună cu
instrumentele sale directe: Securitatea şi aparatul de propagandă (Florin Abraham, Procesul
istoriografic al „Procesului comunismului”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2007, pp. 115-134).
2 Coord. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raportul Final al Comisiei
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 494.
3 Potrivit teoriilor dreptului comunist, separaţia puterilor în stat era considerată un „principiu
caduc” care duce la „divizarea suveranităţii cu urmările ei nefaste” (G.V. Protopopescu,

Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, în „Justiţia Nouă, Revistă juridică democrată, 1
ianuarie 1948”, Editura Cooperativei Justiţia Nouă, Anul III, No. 3-4, martie 1948, f. 74).
Filosofia dreptului comunist a transformat, dialectic, separaţia puterilor în stat. Cele trei foste
puteri, fiecare cu suma lor de instituţii, au fost subsumate puterii unice a statului muncitoresc şi
denumite forme de exercitare a puterii de stat. În fapt şi în drept (trecut şi în Constituţie), partidul
conducea statul, iar cele trei forme de exercitare a puterii de stat se subordonau partidului.
186
Drept şi Justiţie în România comunistă (III)…
„Raportul final” reprezintă un adevărat „curent” istoriografic. Acesta acordă o

importanţă deosebită rolului jucat de Securitate în România comunistă şi trece sub
tăcere activitatea represivă a celorlalte instituţii enumerate de noi mai sus.
În favoarea argumentaţiei noastre indicăm un moment în care un ofiţer de
securitate a refuzat să participe la acţiuni represive ilegale, executate de ofiţerul de
miliţie şi de procuror. În anul 1950 în judeţul Suceava, „secretarul judeţenei” ceruse
organelor represive ca, indiferent pe ce motive şi chiar dacă nu exista material
probatoriu, să îi ridice pe cei trei chiaburi din satul Călineşti – Cuparencu şi să le
confişte averea deoarece era necesară gospodăriei agricole colective. În acest caz
Securitatea nu a fost vârful de lance al operaţiunii abuzive. Lt. major Bacalu de la
Securitate a refuzat să participe la asemenea acţiuni. În schimb, comandantul Miliţiei, lt.
major Meci, şi procurorul de serviciu au executat operaţiunea şi i-au ridicat pe cei trei
chiaburi 4 .
În opinia noastră, dacă ar fi să facem o ierarhie a vinovaţilor pentru represiunea
politică, Justiţia, ca sumă de instituţii, s-ar găsi pe o treaptă mai înaltă decât Securitatea,
deşi ambele nu erau decât simple unelte utile pentru cucerirea şi păstrarea puterii, în
mâna partidului unic. Simţim nevoia să îngroşăm această tuşă ca un răspuns la
inegalitatea de abordare în istoriografia actuală. Putem observa că despre instituţia
Securităţii s-au scris sute de articole şi destule monografii, chiar dacă acestea nu acoperă
toată perioada existenţei instituţiei sau toată problematica temei, în acest moment
putând să reconstituim traseul profesional al fiecărui angajat mai semnificativ al acesteia.
În prezent, avem analize serioase ale deciziilor care i-au schimbat structura, atribuţiile
sau atitudinile, iar despre cumulul de instituţii care formează una dintre cele trei puteri
fundamentale în orice tip de stat - puterea judecătorească - nu s-a scris aproape nimic.
Astăzi, avem acces la monografii despre oraşe şi sate, despre diverse instituţii ale
statului, dar despre justiţie, încă nu. Şi nu putem să nu fim de acord cu Jose Ortega y
Gasset: „Realitatea istorică e adeseori ca acea coţofană din pampas care ţipă într-o parte
şi în altă parte ouă” 5 .
Această inegalitate a abordării are mai multe cauze. O primă cauză ar fi
dependenţa istoriei de sursele istoriografice. Dacă în privinţa fostei Securităţi, arhivele
au fost deschise cu generozitate ca rezultat al voinţei politice, după 1989, Ministerul
Justiţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda materialul documentar cu valoare istorică
Arhivelor Naţionale ale României. În cadrul acestei instituţii pot fi studiate doar
materiale de interes istoric anterioare perioadei regimului comunist. Fondul Ministerul
Justiţiei-Direcţia Judiciară poate fi consultat doar până în anul 1945, Fondul Ministerul
Justiţiei-Direcţia Personal doar până în anul 1899, Fondul Ministerul Justiţiei-Penale (nota
bene) doar până în anul 1866, în timp ce fondurile altor ministere pot fi studiate şi
pentru perioade mai recente. Din punct de vedere al surselor de documentare, este mult
mai uşor de studiat Uniunea Artiştilor Plastici, care are un fond 1950-1973 sau Uniunea
Compozitorilor (1929-1960).
O a doua cauză identificată de noi este evitarea programatică a oricărei evocări
a trecutului în acest domeniu. Marea majoritate a celor care deţin funcţii de conducere
4 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar nr. 111/1950, ff. 1-6.

5 Jose Ortega y Gasset, Spania nevertebrată. Schiţă de reflecţii istorice, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 72.
187
Iuliu Crăcană
în instituţiile judiciare şi în învăţământul juridic ori au lucrat şi înainte de 1989 în sistem,

ori, şi este bine ştiut că justiţia este o castă, sunt descendenţii sau i-au avut profesori pe
cei care s-au identificat cu justiţia comunistă 6 . Tendinţa naturală a autorului unei
sentinţe greşite, abuzive sau obediente este de a face uitate greşelile trecutului,
manifestând reticenţă în faţa oricărei tendinţe de reevaluare a rolului său. Reticenţa este
preluată şi de urmaşii lor la catedră 7 .
Acest fenomen este demonstrat şi de numărul mic de memorii scrise de cei care
au deţinut funcţii în fostul sistem judiciar. În cazul în care au lăsat urmaşilor însemnări
sau memorii, acestea nu conţin amintiri despre implicarea lor în vreo decizie cu caracter
represiv 8 .
Am enumerat doar câteva motive care stau la baza neclarităţii care planează
asupra modului în care a fost organizată şi în care a funcţionat justiţia în perioada
comunistă. Drept urmare, asistăm astăzi, la fel ca şi în cazul altor instituţii represive, la
6Într-un articol publicat pe blogul său, jurnalistul Ovidiu Ohanesian face o trecere în revistă a
ascendenţilor capilor justiţiei din România. Înformaţiile pot fi culese din multe alte surse ale
presei contemporane. Monica Macovei este fiica magistratului Vasile Gherghescu, consilier la
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, Laura Codruţa Kovesi este fiica lui Ioan
Lascu, fost procuror - şef al procuraturii Mediaş, membru al Comitetului municipal Mediaş,
actualmente profesor universitar doctor în cadrul Facultăţii de Drept, Ştiinţe Sociale şi Politice a
Universităţii Alma Mater din Sibiu. Oana Schmidt Hăineală este fiica procurorului şef al
Procuraturii Judeţene Covasna, Ioan Hăineală, membru al Comitetului judeţean Covasna,
(http://ohanesian.wordpress.com/2014/01/06/cine-conduce-romania-urmasii-cizmarului-sunt-
tot-la-putere/. Vezi şi http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1237063-tatal-monicai-macovei-este-
acuzat-facut-politie-politica.htm, http://nicolaestoica.coruptialocalaalba.org/lista-cu-lanturile-
de-rudenie-a-judecatorilor-si-procurorilor-din-judetul-alba/,
http://www.monitoruldemedias.ro/2012/10/magistratul-mediesean-ioan-lascu-e.html,
http://www.luju.ro/dezvaluiri/anchete/tatal-vicepresedintei-csm-oana-haineala-fost-sef-al-
procuraturii-bucuresti-o-lauda-pe-procuroarea-comunista-monica-macovei-pentru-ca-aresta-
legal-si-ferm-in-1989-procuroarea-monica-macovei-a-fost-scolita-in-1992-1993-la-universitatea-
centrala-europeana-nu, http://www.cotidianul.ro/justitia-si-integritatea-pe-mana-odraslelor-
opresiunii-ceausiste-229522/, accesate la 7. 01 2014.). Şi nu vorbim aici decât de vârful aisberg-
ului.
7 După opinia lui Florian Banu, juriştii care au fost implicaţi direct în reinterpretarea dreptului şi
în adaptarea lui la canoanele ideologice ale vremii nu vor dori o relevare a rolului pe care l-au
jucat nu cu mult timp în urmă, transmiţând acest dezinteres pentru trecut şi discipolilor şi
adepţilor lor, mai ales dacă deţin posturi universitare. Florian Banu, Instrumentalizarea justiţiei de
către regimul comunist. (1945-1958), în „Caietele CNSAS”, Anul II, nr. 2(4)/2009. Bucureşti, 2010,
p. 123.
8 În acest sens, memoriile lui Avram Bunaciu conţin doar însemnări critice despre evenimente şi
personalităţi politice, nimic despre procesele politice în care a fost implicat mai mult sau mai
puţin ca acuzator public sau ministru al Justiţiei (Avram Bunaciu: Biografie. Reflecţii.
Corespondenţă/Cuv. înainte: acad. Florin Constantiniu; postf.: prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu;
îngrijitor ed., studiu introd., note şi indice: Liviu Ţăranu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2011), iar
memoriile lui George Pavel Vuza sunt la fel de selective (George Pavel Vuza, Însemnările unui
procuror sau Procuratura văzută din interior, Cuvânt înainte de Dan Tudor Vuza, postfaţă de Dinu C.
Giurescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2008).
188
interpretări contradictorii. Mulţi dintre foştii condamnaţi politici au cazier 9 . Avem „eroi
cu acte în regulă” şi de o parte şi de cealaltă a baricadei; şi printre cei care au luptat
împotriva comunismului şi printre cei care l-au apărat 10 , avem eroi şi printre cei care l-
au apărat şi apoi s-au dezis de ideologia comunistă. Multe legi sunt încă în vigoare, iar în
cazul în care s-au schimbat, acte administrative sau sentinţe judecătoreşti produse de
regimul comunist produc efecte şi acum 11 . Aceste acte nu pot fi desfiinţate in corpore,
deoarece se invocă tocmai continuitatea statală şi juridică a României de dinainte şi de
după anul 1989.
În continuarea celor de mai sus, ne propunem să arătăm alte aspecte inedite ale
sistemului judiciar comunist. În acest sens, dorim să prezentăm un studiu de caz.
Primele trei din cele patru documente redate mai jos, reprezintă corespondenţa oficială
din anul 1951 purtată între două instituţii represive, Securitatea şi Procuratura, în
legătură cu un arestat bănuit de infracţiuni politice, pe nume Sabin Solomon.
Deşi, în acte, se afla la dispoziţia Parchetului Curţii Cluj, respectivul fusese
eliberat din Penitenciarul Tribunalului Cluj, de către organele locale ale D.G.S.S..
Eliberarea se înfăptuise împotriva ordinelor exprese ale Procurorului general, fără ştirea
acestuia sau a instituţiei pe care o conducea, care a aflat doar în luna septembrie. Mai
mult, Procurorului-şef din Cluj i se comunicase că eliberarea fusese dispusă de însuşi
Procurorul general. Informat despre această încălcare a procedurii, şeful D.G.S.S. a
justificat eliberarea afirmând că cele puse în sarcina lui Solomon Sabin s-au dovedit
nereale şi a recunoscut că la punerea reţinutului în libertate nu s-a ţinut seamă că acesta
era la dispoziţia Parchetului şi, deci, trebuia eliberat numai prin dispoziţia Parchetului
Curţii Cluj. Drept urmare, i-a comunicat Procurorului General că s-au luat măsuri
împotriva angajaţilor care au comis abaterile respective.
În acest caz, Securitatea încălcase grav procedura penală. Nu era prima oară, la
începutul anilor `50, când în astfel de cazuri, vinovăţia şi acuzarea erau stabilite de
Securitate şi nu de Parchet.
După înfiinţarea Securităţii, Parchetul a fost pus într-o poziţie inferioară. Nu se
bucura de încrederea pe care partidul o acorda noii instituţii represive, astfel că i-au fost
restrânse atribuţiile. Pe lângă aceasta, ca rezultat al epurărilor succesive se confrunta şi
cu o lipsă acută de personal. La începutul anului 1951, Parchetul avea 60 de unităţi pe
lângă tribunalele existente şi 14 pe lângă Curţi, fiecare unitate fiind formată din 2-3
procurori, cu excepţia câtorva parchete încadrate complet 12 . Numărul lor se dovedise
insuficient cu atât mai mult cu cât erau prinşi într-o muncă birocratică de rezolvare a
zecilor de mii de acte şi documente intrate, precum şi de participarea la şedinţe 13 .
9 Cazierul judiciar din anul 2005 al luptătorului din rezistenţa armată anticomunistă Ion Gavrilă
Ogoranu conţinea încă cele două condamnări în contumacie, dintre care una la moarte pentru
uneltire contra ordinii sociale.
10 Liviu Ţăranu defineşte această stare de fapt a opiniei publice actuale prin sintagma „eroi
contra eroi” în Evoluţia Trupelor de Securitate în cadrul structurilor M.A.I. (1949-1989), în „Arhivele
Securităţii”, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 296-310.
11 Paul Goma nu este nici acum cetăţean român, deşi i s-a retras cetăţenia în baza unui act
normativ al regimului comunist (Legea nr. 24/1971 privind cetăţenia română).

12 A.N.I.C., fond Consiliul de Stat- Decrete, dosar nr. 43/1951, f. 5.
13 Ibidem, f. 6.
189
Iuliu Crăcană
Confruntaţi cu abuzuri ale organelor judiciare şi de anchetă care nu se justificau

nici din punct de vedere „juridic” şi nici „politic” 14 , diriguitorii justiţiei încercaseră de
mai multe ori să elaboreze un cadru legislativ care să prevină abuzurile. În anul 1950 15
s-au adus modificări de provenienţă sovietică, în sensul că s-au acordat garanţii
procesuale părţii vătămate şi inculpaţilor minori şi s-au lărgit atribuţiile instanţelor atât
în ceea ce priveşte posibilitatea arestării preventive a inculpaţilor, cât şi a executării
hotărârilor penale.
Parchetul era considerat necorespunzător, „ducându-şi activitatea departe de
mase, static şi birocratic”, astfel încât era necesară înfiinţarea unei procuraturi de tip
socialist, care să îi confere „posibilitatea şi obligaţia de a exercita supravegherea
respectării legalităţii socialiste” 16 . După model sovietic, fiind învestită cu forţă şi
independenţă 17 , procuratura trebuia să devină vârful de lance al represiunii politice,
trebuind nu doar să preia în totalitate sarcinile acuzării, inclusiv în procesele politice, ci
şi să verifice dacă celelalte instituţii, inclusiv cele represive, îşi fac datoria în acest sens.
Prin urmare, în 19 iunie 1952, în aceeaşi zi cu legile pentru organizare
judecătorească şi pentru organizarea Ministerului Justiţiei au fost adoptate Legea nr. 6
din pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii Republicii Populare Române şi Legea nr. 7 din
pentru înfiinţarea si organizarea instanţelor şi procuraturilor militare 18 .
În comparaţie cu Parchetul, Procuratura avea atribuţiuni lărgite. Supraveghea
legalitatea actelor normative inferioare 19 având dreptul sa le atace cu recurs în
supraveghere, veghea ca orice infracţiune să fie, la timp şi în mod complet, stabilită şi
just sancţionată, veghea la aplicarea uniformă şi justă a legilor de către tribunalele de pe
întregul teritoriu al Republicii Populare Române, supraveghindu-le activitatea judiciară.
Foarte important, în contextul represiv al epocii, Procuratura avea prerogativa de a
veghea la respectarea libertăţii individuale a cetăţenilor, de a supraveghea şi controla
14 Cuvinte folosite de Gheorghe Gheorghiu-Dej care, în şedinţa Biroului Politic al P.M.R. 28

februarie 1955, remarca: „metodele folosite de organele de anchetă nu sunt juste (…). Organele
noastre de stat au moştenit de la burghezi tendinţa de a înscena procese? Burghezia puţine
procese fabrica? De ce să permitem noi înscenări şi asemenea arestări şi trimitem în judecată fără
nici un temei? Nici politic nu se justifică şi nu are nici un temei juridic”. În aceiaşi şedinţă
Gheorghiu-Dej îşi manifesta îngrijorarea că Securitatea şi Procuratura, în loc să colaboreze, „îşi
fac şicane reciproc… dovadă de călcarea gravă a legalităţii, ce aduce daune grave prestigiului ţării,
prestigiului regimului, un regim poliţist, regim de abuzuri” (A.N.I.C. fond C.C. al P.C.R.,
Cancelarie, dosar nr. 40/1955, f. 8).
15 Decretul nr. 198 publ. în B.O. nr,. 67 din 5 august 1950 şi Decretul nr. 215 publ. în B.O. nr.
75 din 6 septembrie 1950.

16 A.N.I.C., fond Consiliul de Stat- Decrete, dosar nr. 43/1951, f. 4.
17 Scopul reformării sistemului judecătoresc prin noile atribuţii ale procuraturii este bine explicat
de George Pavel Vuza, op.cit.

18 B. O. nr. 8 din 4 martie 1953.
19 Supraveghea ca ordinele, instrucţiunile, hotărârile, dispoziţiile şi celelalte acte cu caracter
normativ ale organelor locale ale puterii de stat, ale ministerelor şi celorlalte organe centrale ale
administraţiei de stat, ale instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor economice de stat, precum
şi ale organizaţiunilor şi întreprinderilor cooperatiste, cât şi ale celorlalte organizaţiuni obşteşti, sa
fie conforme cu legile Republicii Populare Române şi hotărârile Consiliului de Miniştri precum şi
cu celelalte acte normative.
190
temeinicia şi legalitatea reţinerii sau a deţinerii preventive a acestora şi de a lua măsuri

pentru eliberarea celor reţinuţi sau deţinuţi ilegal, de a supraveghea activitatea organelor
de punere în executare a sentinţelor judecătoreşti, cât şi activitatea instituţiilor unde se
executau pedepsele şi măsurile medicale şi pedagogice, în ceea ce priveşte legalitatea şi
condiţiile de executare a acestora.
Potrivit Codului de Procedură Penală, procurorul era cel care supraveghea măsurile
de prevenţie, iar abuzurile în privinţa reţinuţilor fără forme legale puteau fi oprite doar
de procuratură. Deşi, dat fiind contextul epocii, aceasta a acţionat destul de timid pentru
a reglementa reţinerile Securităţii şi Miliţiei, totuşi a înaintat rapoarte conducerii
partidului în care atenţiona asupra gravelor încălcări ale procedurii penale în privinţa
arestărilor.
În urma verificărilor din a doua parte a anului 1952, s-a constatat că
„penitenciarele erau pline de deţinuţi (arestaţi) de 2-3 ani fără vreo formă legală şi fără
nici un act de cercetare” 20 . Din discuţiile Biroului Politic reiese faptul că totul decurgea
fără înştiinţarea procuraturii iar în cazul în care procurorul emitea mandat de arestare,
acesta se emitea fără a se întreba pentru ce urmează să fie arestat respectivul. „Sunt
cetăţeni deţinuţi pe linie administrativă timp de o lună fără nici un temei, în arestul
Miliţiei oraşului Galaţi, ca după aceea să îi găsească nevinovaţi şi să le dea drumul” 21 .
Anul 1952 este un an de cotitură prin măsurile legislative menite să
reglementeze, chiar dacă mai mult demonstrativ, situaţiei arestărilor preventive în sensul
că procurorul era, cel puţin, înştiinţat de arestare. Potrivit modificărilor C.P.P. aduse
prin Decretul nr. 132/1952 22 , mandatul de arestare emis de instructorul penal urma a fi
prezentat procurorului în cel mult 24 de ore de la arestarea învinuitului iar durata
deţinerii preventive, în cursul instrucţiei, nu putea depăşi două luni. Aceasta se putea
prelungi de către „procurorul unităţii de procuratură ierarhic superioară pentru încă o
lună, orice altă prelungire putând fi acordată numai de către Procurorul General al
R.P.R” 23 .
Sesizat în nenumărate rânduri că organele Securităţii şi ale Miliţiei nu respectă
legea în privinţa arestărilor, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a emis
Hotărârea din 20 octombrie 1952 privitoare la arestările făcute de către organele Securităţii
Statului, Miliţiei şi Procuraturii. Se decidea că organele Ministerului Securităţii Statului sunt
obligate, chiar dacă aveau aprobarea directorului de regiune sau a locţiitorului său, să
ceară aprobarea procurorului pentru orice arestare. Pentru „probleme de Securitate a
Statului” aprobarea se dădea de procurorul cu probleme speciale (procurorul de la
Tribunalul teritorial). Erau prevăzute şi cazurile speciale când arestările se făceau cu
20 Raportul din 14 mai 1968 al fostului Ministru de Justiţie între iunie 1952-mai 1954, Anton
Tatu Jianu, A.N.I.C. fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 68/1968, f. 135.
21 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. Secţia Administrativ- Politică, dosar nr. 49/1953, f. 43.
22 Decretul 132/1952 (adoptat de către Prezidiul M.A.N. la 19 iunie 1952) în urma unei Hotărâri
a Consiliului de Miniştri a R.P.R. din 18 iunie 1952 pentru modificarea codurilor de procedură civilă,
procedură penală şi procedură fiscală, în legătură cu restructurarea organizării judecătoreşti.
23 A.N.I.C, fond Decrete Consiliului de Stat al R.S.R. dosar nr. 3/1952, ff. 244 – 245.
191
Iuliu Crăcană
aprobarea Ministerului Securităţii Statului sau a adjuncţilor săi, urmând ca aprobarea

procurorului să se obţină ulterior 24 .
Cum, în general, anchetatorii considerau emiterea mandatului drept obligaţie a
procurorilor şi nu se sinchiseau să le mai comunice motivul arestării, în cursul anului
1953, s-a hotărât din nou pe linie de partid că doar procurorul are dreptul de a emite
ordonanţă de arestare, percheziţie şi deţinere sub pază a infractorului iar ordonanţa să
se emită în baza unui raport 25 . În cazul în care cercetările preliminare durau mai mult de
75 de zile, cercetatul putea fi reţinut mai departe tot cu aprobarea procurorului şi tot pe
baza unui raport. Toate aceste măsuri nu au avut decât o valoare formală din moment
ce, ulterior, Gheorghe Pintilie cerea „telefonic” Procurorului General nu mai puţin de
20.000 de mandate de arestare în alb sub motivaţia că Securitatea „are de întreprins o
acţiune” 26 .
Corespondenţa dintre procuratură şi Securitate anexată de noi demonstrează
vocaţia represivă a organelor judiciare alături de cele poliţieneşti. În cazul de faţă,
vocaţia represivă a procurorului, care s-a opus eliberării unui arestat, s-a dovedit
superioară celei a securistului care dorea eliberarea sa.
Nu putem să nu arătăm aici şi reversul medaliei, situaţiile, mult mai frecvente,
în care Securitatea refuza sau întârzia eliberarea decisă de procuratură 27 .
Cine era Sabin Solomon? Membru al Partidului Socialist Democrat încă din anii
`20, fiind trimis acolo de către PCR „pentru a introduce linia partidului” 28 , a dus în
ilegalitate o prodigioasă activitate comunistă. Ulterior a fost însărcinat în secret de PCR,
care fusese scos în afara legii, pentru a lucra în Blocul Partidelor Democratice, misiunea
sa fiind aceea de a ţine în permanenţă legătura cu comuniştii. În timpul ocupaţiei
Ardealului a colectat banii pentru „Ajutorul Roşu”. Pentru acestea, fusese arestat în
repetate rânduri de Siguranţă.
Cu toate acestea, la 5 aprilie 1950, a fost reţinut de către DGSS Regiunea Cluj,
fiind cercetat pentru învinuirea de a fi fost informator al Siguranţei. Fusese denunţat de
doi „tovarăşi”, Banciu Anton şi Turdeşan Nicolae, pentru că i-ar fi denunţat, la rândul
său, Siguranţei în timpul activităţii lor ilegale. În timpul anchetei a fost torturat. A
rezistat anchetatorului Sigi Beiner care a fost schimbat în iunie 1950 cu Slt. Elemer
Barany. Acesta a folosit metodele „ortodoxe” de anchetă, l-a bătut la tălpi, l-a bătut în
cap cu pumnii şi cu patul unei arme, l-a tras de păr 29 până când l-a determinat să
recunoască că a fost informatorul Siguranţei şi să recunoască „faptele de trădător al
24 A.N.I.C., fond Consiliul de Stat- Decrete, dosar nr. 30/1952, ff. 1-4.
25 A.M.R., fond Microfilme, R. AS1-407, C. 782.
26 A.N.I.C. fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 68/1968, f. 137.
27 De exemplu, aşa cum reiese din Raportul din 4 mai 1956 al Procuraturii generale, de multe ori
organele M.A.I. refuzau să elibereze o serie de persoane arestate ale căror cauze erau clasate de
procuratură. „Punerea în libertate nu se făcea decât după ce organul central M.A.I. aprecia
temeinicia soluţiei date de procuror în cauzele clasate”. Situaţia a încetat numai după ce s-a
dispus punerea sub anchetă a celor care nu executau îndată măsura luată de procuror
(A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 51, ff. 200-202).
28 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. F.P. 555785, f. 1.
29 Idem, fond Penal-Bucureşti, dosar nr. F.P. 57856, f. 8.
192
clasei muncitoare”. Prin urmare, la 24 februarie 1951, s-a aprobat trimiterea

susnumitului la Parchetul Curţii Criminale Cluj pentru a fi „trimis în Justiţie”.
La Parchetul Curţii Cluj i s-a luat un nou interogatoriu unde a retractat toate
declaraţiile. Mai mult decât atât, comisarul Constantin Botez, pe care cei doi acuzatori îl
identificaseră că îl avusese ca informator pe Sabin Solomon, declarase în anchetă înainte
de a deceda că nu îl cunoscuse şi că, deci, nu putuse să îl aibă drept informator 30 .
Cum, în afară de cele două denunţuri, procurorul nu avea nici o probă care să îi
susţină acuzarea, fiind vorba şi de un caz mai sensibil, acuzatul nefiind un duşman al
clasei muncitoare sau vreun exploatator, ci chiar un fost ilegalist, parchetul a cerut
Securităţii un ofiţer care să refacă ancheta. Ca urmare, la 16 mai 1951 un anchetator al
Securităţii s-a deplasat pentru reanchetarea cazului şi pentru stabilirea modului cum s-au
efectuat cercetările.
Anchetatorul delegat a stabilit că cei doi delatori fuseseră arestaţi din alte
motive decât cele afirmate de ei. Arestarea lui Anton Banciu avusese loc în urma unui
chef unde acesta, în stare de ebrietate, a insultat monarhia, iar arestarea lui Nicolae
Turdeşan fusese cauzată de unele certuri avute cu primarul oraşului Alba Iulia, care avea
un frate comisar la Siguranţă, şi nu din cauză că i-ar fi denunţat Sabin Solomon. S-a mai
constatat că asupra lui Sabin Solomon s-au întrebuinţat metode nepermise de anchetă,
că a fost „bătut şi băgat la carceră” în urma cărora i-au fost dictate declaraţiile de către
anchetator. Drept urmare, Sabin Solomon a fost ridicat din Penitenciarul Cluj, fără
avizul Parchetului la dispoziţia căruia se afla, pentru a fi dus la Direcţia Generală pentru
definitivarea cercetărilor.
Aici este momentul în care s-a produs neînţelegerea dintre cele două instituţii
represive. După ce a stabilit că Sabin Solomon nu a fost informatorul Siguranţei şi nu
denunţase pe nimeni, la 20 septembrie 1951, Securitatea l-a pus în libertate 31 . Mai mult,
a dispus încadrarea sa în câmpul muncii.
În urma schimbului de adrese dintre Alexandru Voitinovici şi Alexandru
Drăghici, pe 4 octombrie 1952, DGSS Regiunea Cluj primeşte de la Parchetul Curţii
Cluj ordinul să îl rearesteze pe Sabin Solomon deoarece Procurorul General al RPR a
încunoştiinţat că îşi menţine întru totul dispoziţiunile date cu privire la trimiterea în
judecată în stare de arest a „individului Sabin Solomon” 32 .
Dosarele consultate de noi nu conţin date despre o altă reţinere a lui Sabin
Solomon. Cert este că, în anul 1953, el se afla în libertate şi era urmărit de Securitate.
Dosarul era deschis pentru că era bănuit că ar fi fost informator al Siguranţei 33 . În anul
1960 a fost recrutat agent în problema PSDI 34 cu ai cărei foşti membri mai ţinea
legătura. Deşi se dovedise că era nevinovat, a purtat toată viaţa stigmatul de informator
al Siguranţei. În anul 1967 era încă urmărit pe motivul că „înainte de 23 august 1944 a
funcţionat ca agent al Siguranţei în problema comunistă” 35 .
30 Ibidem, f. 7.
31 Ibidem, ff. 1-3.
32 Ibidem, f. 4.
33 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 555785, f. 24.
34 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 178128, f. 1, 14.
35 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 555784, passim.
193
Iuliu Crăcană
Atenţionăm cititorii să nu îl confunde pe personajul nostru cu Solomon Sabin,

tot din Alba Iulia, student la momentul arestării, care a decedat în beciurile Securităţii
din Alba Iulia în urma bătăilor primite la anchetă 36 .
Cel de-al patrulea document redat de noi este relevant pentru evidenţierea unei
alte forme de colaborare dintre Procuratură şi Securitate, constând în renunţarea la
serviciile informatorilor pentru ca aceştia să poată fi trimişi în faţa justiţiei. În acea
perioadă, practic, fără permisiunea Securităţii nu se putea proceda la arestarea unui
informator şi la trimiterea sa în justiţie. Documentul este un argument pentru cea de-a
patra categorie dintre cele enumerate de noi în studiul despre Art. 193¹ al Codului
Penal, publicat în „Caietele CNSAS” nr. 1-2 (7-8)/2011, este vorba de nearestaţii care au
fost deferiţi justiţiei şi au primit pedepse penale. În cazul de faţă, este vorba de un fost ofiţer
despre care existau probe că fusese legionar, organ de poliţie şi agent al S.S.I care a fost
folosit de Securitate pentru a aduna informaţii despre alţi ofiţeri care intrau sub
incidenţa Art. 193¹ din Codul Penal. Deşi a sperat că, în urma colaborării cu Securitatea
va scăpa de proces, informatorul a fost „trimis în justiţie” nu înainte ca, potrivit
procedurii, să îşi piardă „calitatea” de informator.
Anexa 1
Confidenţial personal
R.P.R.
Parchetul Curţii Cluj
Nr. dos. 53/1951
27 Septembrie 1951
Tovarăşe Procuror General,
În ziua de 26 septembrie 1951, tov. lt. maj. Stănescu din D.G.S.S. regiunea Cluj,
mi-a comunicat că a primit ordin de la D.G.S.S. ca să-mi transmită din partea
Dumneavoastră că aţi dispus ca dosarul nr. 53/1951 privitor pe învinuitul Solomon
Sabin să fie clasat.
Cum ordinul verbal şi în scris al Dvs. are un sens contrar, vă aduc acest lucru la
cunoştinţa Dvs. pentru ca să binevoiţi a dispune, dacă este cazul să urmăm vreo altă
cale decât cea indicată de D-voastră.
Totodată vă mai raportez că învinuitul Solomon Sabin a fost ridicat din
Penitenciarul Tribunalului Cluj de organele locale ale D.G.S.S. încă din luna iunie 1951
şi pus în libertate, lucruri despre care am aflat ieri după ce m-am interesat la
Administraţia Penitenciarului.
Procuror şef
ss. Emil Orbonas
36 Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Alba, Noi nu am avut tinereţe. Cronica
rezistenţei anticomuniste, 1948-1989, Ediţia a II-a, Alba Iulia, Editura Altip, 2005, pp. 182, 326.
194
P conformitate
Grefier Şef
Parchetul General al R.P.R. (indescifr.)
Tovarăşului procuror general al Republicii Populare Române

Bucureşti
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 10761, vol. 4, f. 289.
Anexa 2
Confidenţial personal
Procurorul General
al
Republicii Populare Române
Nr. 4082
1951 octombrie 1
Către
Direcţia Generală a Securităţii Statului
Tov. General Maior Nicolschi
Vă trimit alăturat raportul nr. dos 53/1951, al Procurorului Şef al Curţii Cluj
prin care ne raportează că un ofiţer din Direcţia Regională a Securităţii Statului Cluj, a
transmis din partea subsemnatului un ordin contrar ordinului scris şi verbal pe care eu îl
dădusem procurorului şef.
Vă informez că cu nr. 3754 din 12 septembrie a.c. cu privire la aceiaşi cauză eu
transmisesem Procurorului Şef următoarele:
„Nr. 62/1951, Referat 281/1951, Dos. 53/1951:
Inculpatul Sabin Solomon urmează a fi trimis în judecată, după ce în prealabil
veţi completa instrucţia şi veţi întocmi actul de trimitere în judecată, conform
instrucţiunilor verbale ce v-am dat”.
Cele cuprinse în ordinul meu nr. 3754/1951, erau comunicate în acord cu tov.
Ministru al Justiţiei.
În consecinţă am comunicat Parchetului Curţii Cluj că ordinul meu nr.
3754/1951 se menţine şi în consecinţă să ia măsuri de arestare a bănuitului Sabin
Solomon.
Procuror General al R.P.R.

Al. Voitinovici (Olograf)
(Adnotare) Urgent
Relaţiuni în cazul Solomon
De ce a fost pus în libertate de organele noastre?
195
Iuliu Crăcană
Nicolschi.
Anexa 3
Nr. 348
5 Octombrie 1951
Către:
Tov. Voitinovici Al.
Procuror General al R.P.R.
La adresa Dvs. nr. 4082 din 1 octombrie a.c. în legătură cu eliberarea

deţinutului Solomon Sabin de un ofiţer de Securitate, vă trimitem alăturat referatul
încheiat în cauză Solomon Sabin precum şi nota explicativă în legătură cu cele
semnalate de tov. procuror şef Orbonas.
Din cele menţionate mai sus, reiese că Solomon Sabin a fost pus în libertate,
fiindcă cele puse în sarcina sa s-au dovedit nereale.
La punerea sa în libertate nu s-a ţinut seamă că era la dispoziţia Parchetului şi
deci trebuia eliberat numai prin dispoziţia Parchetului Curţii Cluj.
De noi s-au luat măsuri faţă de organele care au comis abaterile ce reies din
lucrările alăturate.
În ceea ce priveşte dosarul lui Solomon Sabin, propunem clasarea lui, deoarece
acuzarea este neadevărată.
General maior de securitate,

Nicolschi Al.
Anexa 4
Ministerul Afacerilor Interne

Regiunea Cluj 19 iulie 1955
Serviciul II
Raport
Pentru abandonarea informatorului calificat Abrudean Ion.
La data de 16 iunie 1955 a fost recrutat informatorul calificat „Abrudean Ion”

pe lângă unele elemente foşti în Serviciul S.S.I. din Cluj, folosindu-ne de materialele
compromiţătoare pe care le-am posedat asupra sa, în ce priveşte activitatea legionară pe
care a desfăşurat-o la Teiuş, activitatea ca organ de poliţie şi agent al S.S.I.
196
La recrutare a recunoscut parte din faptele comise confirmând materialele pe

care le-am avut şi cerând reabilitarea s-a trecut la recrutarea lui.
Înainte de recrutare s-a cerut investigaţii cu nr. 262/8402 din 10. II. a.c. şi de la
Regiunea Hunedoara-Deva care ne trimite un raport de investigaţii despre numitul fără
a ne trimite materiale în plus faţă de materialele administrate de noi, comunicând că la
Secţia „C” a regiunii Deva nu figurează.
În urma probelor adunate de regiunea Deva ulterior, la data de 11 iulie 1955 s-a
emis de către Procuratura Teritorială Militară Deva mandat de arestare asupra
susnumitului pentru activitatea intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării
revoluţionare.
Cu actul nr. 81/50.050 din 16 iulie 1955 M.A.I. regiunea Deva solicită să luăm
măsuri de abandonarea informatorului pentru fi trimis în faţa Justiţiei pentru faptele
sale.
Întrucât regiunea Deva susţine că a reuşit ulterior să administreze probe de
vinovăţie mai multe asupra acestuia pe baza cărora urmează a fi tras la răspundere.
Propun abandonarea informatorului „Abrudean Ion” şi scoaterea lui din
reţeaua informativă după care să se comunice la regiunea Deva ca urmare a adresei nr.
81/50.050 către M.A.I. reg. Cluj, că informatorul a fost abandonat şi că se poate trece la
reţinerea lui cu îndeplinirea formelor legale.
Căpitan.
Vieru Constantin
De acord,
Şeful Serviciului II, Căpitan
Stănescu Aurel
ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 175377, vol. 1, ff. 21-22.
Anii `50- epurările avocaţilor

După preluarea puterii politice de către partidul comunist, principala sarcină a
justiţiei „populare” a fost aceea de a sprijini comunizarea României. Represiunea
politică cu mijloace judiciare şi aplicarea dreptului de tip nou necesitau înlocuirea
juriştilor care profesaseră în regimurile politice anterioare cu jurişti a căror origine
socială sănătoasă garanta formarea unui corp profesional fidel regimului comunist.
Alături de celelalte profesii participante la actul de justiţie, profesia de avocat a cunoscut
modificări majore. Deşi, în esenţa sa, meseria avocatului a rămas aceea de apărător al
intereselor clientului său, în noul sistem politic i s-au rezervat momente în care trebuia
să abjure de la misiunea sa. În cadrul proceselor politice, chiar şi atunci când acestea
erau mascate sub legile dreptului comun, rolul avocatului trebuia să fie doar unul
formal, care să simuleze apărarea.
Având în vedere că puteau încurca desfăşurarea „normală” a unui proces, pe
parcursul preluării puterii partidul comunist a luat măsuri pentru eliminarea vechilor
197
Iuliu Crăcană
avocaţi, obişnuiţi să îşi apere cu adevărat clienţii. Încă de la începutul anului 1946 s-au
înfiinţat în România comisii de epurare care, în urma unor „procese”, îi concediau din
barouri pe cei care colaboraseră cu „hitlerismul”, cu „legionarii”, cu „cei vinovaţi de
dezastrul ţării”. De multe ori înfiinţate ad-hoc, aceste comisii au epurat avocaţi
recunoscuţi ai vremii, unul dintre primii epuraţi fiind Istrate Micescu 37 , în februarie
1946.
Cea mai importantă măsură prin care s-a dorit epurarea masivă a avocaţilor a
fost, însă, adoptarea Legii nr. 3 din 17 ianuarie 1948 care a desfiinţat Barourile şi a
înfiinţat Colegiile de Avocaţi din România. În aceste colegii au fost primiţi doar aceia
care au primit aprobare din partea unor comisii dominate de comunişti care judecau
cererile fără citarea părţilor. Legea prevedea că nu vor fi înscrişi în colegii decât avocaţii
şi apărătorii care au exercitat în mod efectiv profesiunea de avocat sau de apărător, au
avut această profesiune ca principală sursă de existenţă, care au exercitat-o în mod
demn şi care n-au manifestat atitudini anti-democratice în viaţa lor publică sau
profesională. Intenţia declarată a fost ca, în corpul profesional al avocaţilor să fie
păstraţi doar avocaţii mediocri şi docili şi care nu puneau probleme din punct de vedere
politic.
Cu toate acestea, procentul reprimirii în noile organisme a fost în general de
peste 70%. De exemplu, prin desfiinţarea Baroului Argeş, au fost excluşi din corp 48 de
avocaţi şi admişi în Colegiu 36 38 . Epurarea produsă prin această lege pe criterii
preponderent politice nu a slăbit însă presiunea pusă pe noii membri ai colegiului, teama
de a-şi pierde dreptul de a profesa fiind parte a complexului terorii impus de noul regim
politic.
Prin Decretul nr. 39 din 14 februarie 1950 s-a dat o nouă reglementare
profesiunii de avocat, Colegiile de avocaţi trecând sub îndrumarea şi controlul
Ministerului Justiţiei, devenind astfel, aşa cum au şi fost denumite, „organe auxiliare ale
justiţiei”.
Subordonarea totală şi nemijlocită a corpului avocaţilor a avut loc prin Decretul
nr. 61 din 1951, care prevedea trecerea sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei
a caselor de asigurări şi pensii ale avocaţilor.
Suspiciunea cu care, totuşi, statul comunist a privit pe tot parcursul anilor ’50
colegiile de avocaţi care erau considerate „focare” de unde se împrăştiau diferite
zvonuri cu caracter duşmănos, unde se comentau acţiunile partidului şi guvernului care
„se interpretau în chip fals şi duşmănos”, a fost determinantă pentru acţiunile organelor
Securităţii care au dus o intensă muncă de informare pentru a descoperi „elementele
duşmănoase” care „se identificau cu fostele personalităţi politice din timpurile
regimurilor burghezo-moşiereşti”, „foşti moşieri”, foste „unelte ale patronilor” etc.
Ulterior era implicat responsabilul de cadre al Justiţiei care deţinea diverse mijloace
pentru a „curăţa” colegiile de avocaţi. Cea mai simplă modalitate de eliminare din
37 Istrate N. Micescu (1881-29 mai 1951 în închisoarea Aiud), decan al baroului de Ilfov din
1923-1928, ministru de Externe între 28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938, ministru al
Justiţiei între 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940. A elaborat Constituţia din 1938 şi a fost unul
dintre artizanii legislaţiei şi măsurilor antisemite de la sfârşitul anilor `30.
38 http://www.barouarges.ro/istoric, accesat la 12. 12. 2007.
198
Colegiu a „elementelor duşmănoase” era aceea de a le răpi posibilitatea de a exercita

mai departe funcţia de avocat pe motiv că, în ultimul timp, colegiul avocaţilor din
respectiva localitate nu mai oferea posibilităţi de câştig pentru toţi, urmând ca
elementele care trebuiau să fie scoase afară, să fie tocmai acele „elemente duşmănoase”.
Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în
Republica Populară Româna stabilea la art. 1 că „avocatura în Republica Populară
Româna are sarcina de a acorda asistenţa juridică populaţiei, instituţiilor, organizaţiilor şi
întreprinderilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legale şi al întăririi
legalităţii populare”. Decretul prevedea puteri discreţionare ale ministrului Justiţiei în
raport cu avocaţii: era forul suprem în materie disciplinară, putea să anuleze deciziile cu
privire la primirile în colegiu, putea anula deciziile Consiliului Central al Colegiilor de
Avocaţi din R.P.R şi ale consiliilor colegiilor de avocaţi, precum şi ale organelor
acestora, sub motivul că nu sunt conforme cu legea şi cu interesele obşteşti. Bineînţeles
că rareori era nevoie să se ajungă la un astfel de nivel, colegiile de avocaţi îşi făceau
treaba foarte bine sub conducerea locală a partidului.
Oricine va manifesta un oarecare interes asupra situaţiei generale a avocatului în
regimul comunist va remarca lipsa de stabilitate profesională nemaiîntâlnită în istorie a
acestei profesii. Între 1947 şi 1960 orice avocat putea fi „radiat” din corp în urma unei
reclamaţii oarecare. Totodată, putea fi chemat şi reţinut de miliţie, procuratură sau
securitate fără vreo formă legală, intimidarea unui avocat pe aceste căi, înaintea judecării
unui proces în care atitudinea acestuia deranja, fiind practicată de aceste organe în mod
frecvent.
Documentul care urmează reprezintă un raport întocmit de organele locale ale
Securităţii şi trimis la centru. După ce au identificat toate elementele duşmănoase din
Colegiul avocaţilor Bacău, Securitatea a întreprins măsurile necesare pe plan local
pentru eliminarea lor. În acest sens, a luat legătura cu organele locale de partid şi cu
conducerea colegiului care i-au dat afară pe motiv de restrângere de personal. Spre
surprinderea tuturor, Ministerul Justiţiei a infirmat hotărârea colegiului avocaţilor din
Bacău şi a ordonat reprimirea celor 11 avocaţi, dispunând ca ei să fie „scoşi” conform
prevederilor legale, în speţă prin comisia de disciplină.
Cum „manifestările duşmănoase” erau greu de probat în faţa comisiei de
disciplină, probele constând în note ale informatorilor Securităţii, Direcţiunea Regională
a Securităţii Statului Bacău cerea să se repete procedura, astfel încât cei în cauză să fie
scoşi automat din colegiu, printr-o nouă plafonare a numărului avocaţilor şi să se
verifice „cine anume” de la Ministerul Justiţiei a hotărât infirmarea deciziei comisiei.
Radiografie a stării de spirit care domnea în rândul breslei avocaţilor la
începutul anilor `50, documentul este relevant pentru înţelegerea realităţilor vremii:
ascultarea posturilor de radio occidentale ca sursă de informare, antisemitismul din
interiorul breslei (nu trecuse decât un deceniu de când evreii fuseseră epuraţi din
barouri 39 fără manifestări semnificative de protest şi de solidarizare din partea avocaţilor
39 Avocaţii evrei au fost epuraţi în masă din Barou începând cu anul 1940 (Lya Benjamin, Evreii
din România între 1940-1944. Legislaţia antievreiască, vol. I, Bucureşti, Editura Hasener, 1993, pp.
37-50).
199
Iuliu Crăcană
români (avocaţii evrei au fost reprimiţi după 23 august 1944), colaborarea dintre
comisiile disciplinare şi Securitate.
Anexa
Direcţiunea Regională a Securităţii Statului Bacău

Nr. 33/381 8 febr 1951
prin curier
Către
Direcţiunea Generală a Securităţii Statului
Raportăm spre ştiinţă următoarele:

Colegiul avocaţilor din oraşului Bacău, este unul din puţinele colegii din ţară în
care nu s-a făcut o purificare adâncă a elementelor duşmănoase, fapt care a făcut ca,
treptat, treptat, el să devină un focar de unde se împrăştiau diferite zvonuri cu caracter
duşmănos, unde se comentau toate acţiunile Partidului şi Guvernului nostru, se
interpretau în chip fals şi duşmănos.
Din intensificarea acţiunii noastre informative, am reuşit să identificăm toate
elementele duşmănoase din colegiul avocaţilor din Bacău, elemente care la orice pas
căutau ca prin discuţiile şi comentariile lor să compromită acţiunile întreprinse de
regimul nostru democratic. În repetate rânduri noi am căutat ca, pe plan local, să
rezolvăm această problemă, cu ajutorul responsabilului de cadre al Justiţiei, să curăţim
colegiul avocaţilor din Bacău de elementele duşmănoase, care se identifică cu fostele
personalităţi politice din timpurile regimurilor burghezo-moşiereşti, foşti moşieri, foste
unelte ale patronilor etc.
Deşi responsabilul de cadre al justiţiei de pe lângă Curtea de Apel din oraşul
Bacău a arătat Ministerului de Justiţie adevărata situaţie din cadrul Colegiul avocaţilor
din Bacău, totuşi de la Bucureşti nu s-a dat un rezultat precis tergiversându-se situaţia
existentă, ajungându-se în momentul de faţă la cele pe care le vom raporta mai jos.
În acest scop s-a luat legătura cu Regionala P.M.R. Bacău şi în ziua de 13
Decembrie 1950, Comisia Interimară a Colegiului avocaţilor din Bacău în baza
articolului 59 din Decretul Lege nr. 39/I/1950 a hotărât scoaterea din colegiu a unui
număr de 11 avocaţi, cu toţii elemente duşmănoase regimului democratic, cu
nenumărate manifestări. Motivul acestei restructurări a fost că numărul de avocaţi
pledanţi din colegiu, nu mai corespund necesităţilor de apărare a justiţiabililor, că în
urma operaţiunilor de raionare, colegiul nu mai poate garanta posibilităţi de câştig
pentru toţi avocaţii înscrişi.
În urma acestei decizii au rămas nerepartizaţi următorii avocaţi:
1. Goilav Toma
2. Haifler Lupu
3. Capril Eugen
4. Floareş Alexandru
5. Racoviţă Eduard
200
6. Apostol Gheorghe
7. Ţintă Neculai
8. Pascalini Alexandru
9. Paraschiv Ştefan
10. Dinescu Horia
11. Dimitriu Traian
În urma acestui fapt numitul Pavelescu Virgil, Preşedinte al Tribunalului Bacău
într-o discuţie cu numitul Chersin Avram şi Leibu Matilda primul preşedinte al
colegiului Bacău şi a doua responsabilă de cadre al justiţiei, a afirmat că „această acţiune
este împotriva liniei Partidului, că el nu poate fi de acord cu această acţiune şi că în
urma acestui fapt s-a creat un puternic antisemitism, datorită faptului că între numărul
de avocaţi scoşi din colegiu există numai un singur evreu”.
Ministrul Justiţiei însă prin Ordinul nr. 116.434 din 8 ianuarie 1951 a infirmat
hotărârea colegiului avocaţilor din Bacău şi ordonă colegiului de a reprimi cei 11 avocaţi
care fuseseră scoşi, dispunând ca aceştia să fie scoşi conform prevederilor legale, adică
prin comisia de disciplină, lucru care îngreunează această operaţie, deoarece nu
întotdeauna şi în prezentul caz în majoritate, manifestările lor pot fi date pe faţă.
Faţă de situaţia de mai sus responsabila de cadre a început strângerea
materialului necesar scoaterii din colegiu a celor în cauză, lucru care merge destul de
greu dat fiind manifestările lor avute în cercuri foarte restrânse sau faţă de acei care sunt
informatorii noştri.
În şedinţa din ziua de 7 februarie 1951, Comisia interimară a Colegiului
Avocaţilor din Bacău a hotărât reprimirea lor în colegiu, conform ordinului Ministerului
de Justiţie, în afară de numitul Goilav Toma care fiind moşier, a fost eliminat în baza
unui articol special.
În cele ce urmează vom raporta toate manifestările duşmănoase ale celor 11
avocaţi care au fost propuşi pentru eliminarea din colegiu.
Racoviţă Eduard fost de nenumărate ori deputat şi senator în parlamentele
burgheze preşedinte al partidului liberal tătărcean (sic) de după 23 august 1944 are în
mod permanent manifestări antisovietice şi antiguvernamentale luând în derâdere
acţiunile Guvernului şi a Partidului nostru, colportează tot ce se emite de la posturile de
radio imperialiste. Astfel încă din anul 1945, în ziua de 26 August, în timp ce populaţia
din oraşul Bacău făcea o primire entuziastă unei unităţi româneşti care se întorcea
glorioasă de pe frontul împotriva Germaniei hitleriste, strigând în cor „Trăiască Armata
democratică” el aflându-se în calitatea de Vicepreşedinte al filialei ARLUS Bacău, s-a
exprimat cu cuvintele: „Ce Armată democratică? Ce armată antifascistă? Nimeni nu
poate schimba nimic de pe faţa pământului, azi aşa, mâine aşa, Armata română şi nimic
mai mult”.
În ziua de 3 Nov. 1949 a respins cu un gest sfidător de a subscrie pentru Casa
Scânteii spunând: Eu nu subscriu nimic deoarece nu am nimic cu Scânteia voastră. Cu
această ocazie i s-a restituit înapoi o sută de lei care i se strânsese din cota lunară.
În ziua de 11 Februarie 1950 a afirmat că a ascultat radio Londra la a cărei
emisiune a spus că poporul american şi englez în prezent nu mai vrea pace ci vrea
război.
201
Iuliu Crăcană
În ziua de 6 martie 1950 vorbind despre lipsa de pe piaţă a unora dintre

alimente, numitul Racoviţă a spus: „cum vrei să fie alimente dacă totul merge în Rusia,
în curând ne vor lua şi pielea de pe noi, dar mult nu vom mai putea sta cu mâinile la
spate.”
În ziua de 1 Aprilie 1950 a ţinut o adevărată pledoarie cu ocazia morţii lui Leon
Blum cu care ocazie a ponegrit conducătorii Partidului comunist din Franţa şi în general
conducătorii lagărului democratic (sic).
În ziua de 28 Aprilie 1951 a afirmat în mod deschis că ascultă cu regularitate
posturile de radio imperialiste care au emisiuni speciale pentru români.
În ziua de 21 august 1950 s-a declarat în mod deschis că nu este de acord ca
oraşului Braşov să i se dea numele de Stalin „deoarece nu este just”.
În ziua de 29 octombrie 1950 s-a declarat foarte bucuros când a auzit că în
Coreea înaintează americanii iar comuniştii mănâncă bătaie.
În ziua de 11 octombrie 1950 a afirmat că prin oraş nu se mai afişează hârtii
deoarece în Coreea comuniştii mănâncă bătaie.
În ziua de 21 Decembrie 1951 după ce s-a eliminat din colegiu avocaţii el a
spus: „În alte ţări şi în alte timpuri aveai măcar dreptul la grevă dar acum, nu mai ai
nimic” în felul acesta exprimând dorinţa ca ceilalţi avocaţi care rămăseseră în colegiu să
facă grevă de protest împotriva acestui act ilegal.
Tot în legătură cu problema scoaterii din colegiu a celor 11 avocaţi a spus că nu
este altceva decât o prigoană a evreilor împotriva creştinilor şi în consecinţă a devenit şi
el antisemit.
Manifestările de mai sus sunt numai o parte din cele ce le are zilnic numitul
Racoviţă Eduard. Nu i s-a putut întocmi dosar pentru încadrare în U.M. deoarece este
în vârstă de peste 75 de ani, însă în fişele ce s-au întocmit pentru foştii parlamentari
burghezi, s-a cerut arestarea sa 40 .
Numitul Apostol Gheorghe, un element cu manifestări făţiş duşmănoase,
ascultător frecvent al posturilor de radio imperialiste, urăşte de moarte conducătorii
Partidului şi Guvernului nostru.
Astfel, în ziua de 29 noiembrie 1949 faţă de informatorul nostru s-a exprimat
că nu se va putea împăca niciodată cu ideile distrugătoare ale comunismului care
înăbuşe orice iniţiativă constructivă. În continuare a afirmat că datorită comunismului
ţara noastră se află într-o nemaipomenită stare de sărăcie.
În ziua de 16 Martie 1950 a spus că la O.N.U. America a propus Uniunii
Sovietice un pact de neagresiune pe timp de 20 de ani, iar Uniunea Sovietică nu l-a
aprobat pentru că nu şi-a dat seama că va fi lovită la propriile ei graniţe şi toţi
comuniştii vor avea soarta pe care şi-o merită.
40 Astfel de manifestări anticomuniste, precum şi trecutul lui Eduard Racoviţă, fruntaş liberal,
fost de mai multe ori parlamentar şi conform Constituţiei din 1923, senator de drept, deoarece
fusese parlamentar în trei legislaturi consecutive, nu puteau să rămână nepedepsite. A murit, în
scurt timp, în celulele Securităţii din Bacău în urma unei bătăi administrate în timpul cercetării
penale.
(http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_r/r/dictionarr_
2.htm , accesat în 14 ianuarie 2014).
202
În ziua de 22 Noiembrie 1950 a afirmat că comuniştii s-au organizat foarte bine

pe întreg globul pământesc dar nu se poate ca să rămână în permanenţă aşa.
În ziua de 6 Noiembrie 1950 a afirmat că grâul nostru se vinde pe pieţele
străine numai cu scopul de a menţine preţul rublei. În continuare a afirmat că toate
lipsurile şi nevoile noastre se datorează ruşilor care sug în mod sistematic ţările de
democraţie populară.
În ziua de 18 Noiembrie 1959 a spus că la O.N.U. are loc o întrevedere secretă
între reprezentanţii americani şi englezi, conferinţa are ca scop de a pune la punct
delegaţia sovietică. În continuare discutând despre războiul din Coreea a spus: „Cu
toate că chinezii au atacat trupele naţiunilor unite totuşi va veni timpul în curând se va
trece prin ei ca prin brânză”.
În ziua de 2 Decembrie 1950 a afirmat că o serie de ţărani din regiunea Bacău s-
au răsculat împotriva regimului care le impune ca să facă gospodării colective împotriva
voinţei lor.
Manifestările de mai sus nu sunt decât o parte din cele pe care le are
susnumitul, dar cu toate acestea nu i s-a putut întocmi dosar pentru încadrare în U.M.
deoarece este în vârstă de peste 75 de ani.
Numitul Ţintă Neculai, un duşman neîmpăcat al regimului democratic,
ascultător al posturilor de radio imperialiste pe care le comentează cu regularitate,
colportează zvonurile tendenţioase şi reacţionare.
În ziua de 5 Ianuarie 1950 în timp ce informatorul nostru se uita la portretul lui
Mao-Tse-Dun el s-a exprimat cu cuvintele: „sunt simpatici chinezii ăştia, chiar şi
chinezii din ţară de la noi”, în felul acesta desconsiderând conducătorii Partidului şi ai
regimului nostru după zicala veche reacţionară „eşti un chinez” epitet care se atribuia
acelora care erau incapabili.
În ziua de 18 martie 1950 vorbind despre unele lipsuri temporare a unor
articole de consum de pe piaţă faţă de informatorul nostru a spus: cum vrei să fie
alimente când totul merge la răsărit la bunii noştri vecini care iau totul.
În ziua de 6 Septembrie 1950 faţă de informatorul nostru a spus: „Nu ştiu ce
dar eu nu pot să sufăr pe acei care spun tovarăş şi asta cred că se întâmplă pentru că nu
pot suferi nici cuvântul în sine de tovarăş”. În continuare apoi a spus: „nu voiu
pronunţa niciodată acest cuvânt”.
În ziua de 14 Octombrie 1950 într-o discuţie avută cu informatorul nostru a
spus că populaţia din întreaga ţară este revoltată împotriva regimului comunist de astăzi
dar că nu mai este mult timp şi vom scăpa de cei care ne conduc astăzi ţara.
În ziua de 18 Ianuarie 1951 susnumitul faţă de informatorul nostru a spus că a
fost la Bucureşti unde a intervenit pentru „nedreptatea” care i s-a făcut şi a auzit că în
mod precis vor surveni mari evenimente politice care nu pot decât să ne bucure.
Susnumitului nu i s-a putut întocmi dosar pentru încadrare în U.M. deoarece
este bătrân şi nu corespunde.
Numitul Capril Eugen fost moşier, pentru manifestările sale i s-a întocmit dosar
pentru încadrare în U.M. care a fost înaintat la D.R.S. Iaşi.
Dinescu Horia ne este semnalat că în ziua de 11 Ianuarie 1951 faţă de
informatorul nostru a spus: că scoaterea afară din colegiu a unui aşa de mare număr de
români şi numai un singur evreu dovedeşte care este scopul acestei acţiuni, acela de a
203
Iuliu Crăcană
rămâne numai evrei în colegiu. A afirmat apoi că aşteaptă timpurile când se va scălda în
sângele comuniştilor care l-au făcut să sufere.
Susnumitul fiindu-ne semnalat cu manifestări duşmănoase şi pe a doua linie
informativă, s-au luat măsuri de a i se întocmi dosar pentru încadrare în U.M.
Numitul Haifler Lupu a fost unealtă credincioasă a marilor fabricanţi Isvoranu
et. comp. În permanenţă se află în cercul elementelor reacţionare unde se discută şi se
colportează ştirile posturilor de radio imperialiste.
Numitul Traian Dimitriu pentru manifestările sale duşmănoase la adresa
regimului democratic i se întocmeşte în prezent dosar pentru încadrare în U.M.
Susnumitul a fost la o nuntă într-o comună din Regiunea Bacău cu care ocazie a
ţinut un toast în care a atacat în cuvinte regimul democratic.
Din cele de mai sus rezultă în mod categoric că aceste elemente cu atitudini
permanente duşmănoase la adresa regimului actual, nu merită a avea calitatea de avocat
în barou şi de a-şi câştiga în acest mod existenţa, în timp ce îşi bat joc de realizările
Partidului nostru. Măsura luată de către Comisia Interimară a Colegiului avocaţilor din
Bacău, măsură care a fost infirmată de către Ministerul de Justiţie, trebuie considerată ca
o acţiune cu scop constructiv, care nu avea alt scop decât acela de a li se răpi
posibilitatea de a folosi colegiul avocaţilor ca o oficină de comentarii duşmănoase şi
răspândirea de svonuri tendenţioase.
Faţă de metoda indicată se către Ministerul de Justiţie adică aceea de a elimina
avocaţii în cauză pe baza manifestărilor duşmănoase care să fie date în vileag de către
comisia de disciplină a Colegiului Avocaţilor, Direcţiunea noastră va furniza materialul
care se va putea culege în aşa fel ca să nu se deconspire sursele noastre informative din
cadrul colegiului.
În prezent în urma şedinţei de reprimire care a avut loc în ziua de 7 februarie
1951, cei în cauză au luat o atitudine de sfidare a organelor politice iar în rândurile lor
semnalăm comentarii în sensul că „tot ei sunt mai tari” şi că nimeni nu le va putea face
nimic.
Faţă de cele expuse mai sus vă rugăm a de a vedea cine anume de la Ministerul
de Justiţie a hotărât infirmarea deciziei Comisiei Interimare a Colegiului Avocaţilor din
Bacău, hotărâre ce a fost luată în mod legal, motivul care a fost pus la baza eliminării
celor 11 din colegiu fiind deasemeni destul de just.
De asemeni rugăm ca Ministerul de Justiţie să ia o hotărâre concretă care să
ducă la scoaterea automată a celor în cauză afară din colegiu, printr-o nouă plafonare a
avocaţilor din Baroul Bacău, sau prin oricare decizie în acest sens.
Lt. Col. de Securitate

C. Câmpeanu
Cpt. de Securitate
Triponescu I.
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 1125, vol. 2, ff. 1-7.
204
II. Sub lupa Securităţii
Oana IONEL
Supravegherea informativă a generalului Nicolae Rădescu

6 martie 1945 – 15 iunie 1946
The Informative Surveillance of General Nicolae Radescu
(6 March 1945 – 15 June 1946)
The present paper displays a portrait of General Nicolae Radescu after his
dismissal from the position of head of the Council of Ministers, until his clandestine
departure from the country, on a plane.
We point out the measures taken by the new communist government in
order to isolate the former prime minister, to prohibit or limit his political contacts
and to perform an intensive surveillance of his forced residence. We also underline
General Nicolae Radescu’s activity as a political refugee at the British Legation in
Bucharest, the discussions with his close friends about creating a new political party,
the statements and notes addressed to the King and to other politicians and the
attempts of the new government to get him involved in important political trials
(“Organisation T”, “The Black Coats”).
Etichete: „refugiat politic”, Legaţia Marii Britanii, domiciliu

obligatoriu/forţat, supraveghere informativă, proces
politic, memoriu, scrisoare de protest.
Keywords: political refugee, British Legation, forced residence,
informative surveillance, political trial, statement,
letter of protest.
După ce şi-a prezentat demisia Regelui Mihai I al României, la 28 februarie

1945, generalul Nicolae Rădescu a mers la Ministerul Afacerilor Interne, apoi la
domiciliul său 1 . Fostul premier fusese pus sub supravegherea aparatului de informaţii al
Formaţiunilor de Luptă Patriotice de mai multe zile, astfel încât comuniştii îi ştiau orice
mişcare.
A doua zi după învestirea guvernului pro-comunist condus de Petru Groza,
supravegherii generalului Rădescu i s-a dat o formă legală, printr-un ordin semnat de
1Claudiu Secaşiu, Generalul N. Rădescu – cel dintâi refugiat politic din România de după 6 martie 1945, în
„Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia
împlinirii a 70 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 451.
Oana Ionel
chestorul Ioan Ionescu, directorul Poliţiei de Siguranţă. Documentul, emis de

Prefectura Poliţiei Capitalei la 7 martie 1945, orele 8,35, avea următorul conţinut: „Din
ordinul domnului preşedinte al Consiliului, dr. Groza, Domnul General N. Rădescu nu
are voie a părăsi domiciliul sub nici un motiv.
Asemenea, nu are voie a primi vizite de nici o natură, adică: rude, militari sau
misiuni străine.
Se va ţine deci sub pază permanentă până la noi ordine.
Dl. Comisar Block va executa cele de mai sus, răspunzând de executare.
Se va prezenta de îndată cu agenţii afectaţi la locuinţa Generalului N. Rădescu,
unde îi va pune în vedere aceste dispoziţiuni” 2 .
Pe o perioadă de mai bine de un an de zile, generalul Nicolae Rădescu a fost
supravegheat strict de agenţii noului regim, i s-a fixat domiciliu obligatoriu, iar
contactele sale cu rude, prieteni sau oameni politici au fost mult diminuate. Cu toate
acestea, până la exilul auto-impus (iunie 1946), generalul Rădescu a fost implicat în
câteva acţiuni care merită a fi semnalate: a încercat să creeze nucleul unui nou partid
politic, a menţinut contacte cu personalităţi marcante (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
Constantin Titel Petrescu) şi cu reprezentanţi ai Aliaţilor în România, a transmis
materiale documentate Regelui Mihai sau preşedinţilor partidelor politice, încercând să-i
convingă să reziste presiunilor Partidului Comunist etc. Din cauza acestor activităţi,
autorităţile au încercat implicarea sa în două procese politice de anvergură: procesul
Organizaţiei „T” (septembrie 1945) şi al „Sumanelor Negre” (noiembrie 1946 – după
plecarea sa din ţară).
Activitatea generalului Nicolae Rădescu din această perioadă nu a făcut obiectul
unui studiu special. Doar Claudiu Secaşiu a analizat documente în legătură cu refugiul
generalului Nicolae Rădescu la Legaţia Britanică din Bucureşti (6 martie – 7 mai 1945) 3 .
Ne propunem să prezentăm supravegherea generalului Nicolae Rădescu de către
autorităţile instalate la conducerea României după 6 martie 1945 şi, în paralel, activitatea
sa politică până la plecarea din ţară. Ne vom baza demersul pe o serie de documente
inedite, provenite din dosare depozitate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii şi la Arhivele Naţionale ale României, volume de documente
editate şi memorialistică.
2 Un sfert de veac de urmărire: documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu, documente
selectate şi editate de Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoş Marcu, studiu introductiv de
Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 292 (în continuare se va cita Un
sfert de veac…).
3 Claudiu Secaşiu, art. cit., pp. 451-476.
206
Supravegherea informativă a generalului Nicolae Rădescu…
Refugiul generalului Nicolae Rădescu

la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti
(6 martie – 7 mai 1945) 4
După încercarea nereuşită de lovitură de stat organizată de Frontul Naţional
Democrat în 24 februarie 1945, devenise clar faptul că guvernul de coaliţie condus de
generalul Nicolae Rădescu nu mai putea funcţiona. În ciuda tuturor evidenţelor şi a
documentelor întocmite la faţa locului de procurorii militari 5 , incidentele din timpul
manifestaţiilor şi discursul premierului la radio din aceeaşi seară, au constituit motivele
declanşării unor campanii de presă de o violenţă nemaiîntâlnită. Astfel, propaganda
comunistă a realizat ceea ce urmărea de multă vreme: inducerea ideii că ordinea în ţară
nu putea fi menţinută, cu repercusiuni asupra desfăşurării acţiunilor de pe front. În
ultima şedinţă a guvernului prezidat de generalul Rădescu, Constantin C. Brătianu,
ministru liberal, făcea o paralelă între motivele demisiei premierului Sănătescu şi dorinţa
forţelor de stânga ca generalul Rădescu să facă acelaşi lucru: „Este o chestiune foarte
simplă: noi cu toţii am fost de acord ca domnul general Sănătescu să prezinte Regelui
demisia guvernului. A fost o carenţă a autorităţii de stat şi noi am fost gata şi am
demisionat, dacă primul-ministru a înţeles să facă lucrul acesta.
Astăzi, dv. cereţi demisia guvernului, pentru că domnul prim-ministru încearcă
să restabilească autoritatea de Stat.
Ei bine, domnilor, tocmai de aceea a plecat domnul general Sănătescu, pentru
că era o carenţă a autorităţii de stat. Şi pentru că domnul prim-ministru vrea să facă
acest lucru, i se răspunde: să demisioneze, tocmai atunci când, cu toţii, trebuie să-l
ajutăm” 6 .
Cu toate că situaţia din România era foarte dificilă, Comisia Aliată (sovietică) de
Control nu a luat nici un fel de atitudine pentru a încerca deblocarea crizei.
Reprezentanţii englezi şi americani în Comisie au insistat în mod repetat pe lângă
generalul Vinogradov asupra menţinerii unui cabinet de coaliţie, atunci când devenise
clar că divergenţele dintre partidele politice duceau, inevitabil, la destrămarea
guvernului 7 .
4 Datorită analizei amănunţite realizată de Claudiu Secaşiu în articolul amintit mai sus, la acest
capitol ne propunem doar prezentarea unor date sumare, necesare înţelegerii evenimentelor din
perioada refugiului la Legaţia Britanică, dar şi a unora nou apărute, în urma studiului arhivelor
accesibile.
5 Procesele-verbale întocmite de procurorii militari care au anchetat incidentele din timpul
manifestaţiei organizată de F.N.D. în Bucureşti, au fost descoperite în arhivele americane şi

publicate de Dinu C. Giurescu, Din documentele guvernării generalului Nicolae Rădescu. Evenimentele de
la 24 februarie 1945, în „Arhivele totalitarismului”, anul II, nr. 1-2, 1994, pp. 196-205. Originalele,
descoperite de noi în Arhiva C.N.S.A.S., au fost integrate în volumul Un sfert de veac…, pp. 276-
283.
6 A.N.I.C., fond Colecţia Gheorghe Gheorghiu-Dej, dosar nr. 680, vol. nr. 15, ff. 101-102.
7 Vasile Vesa, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în „6 martie 1945.
Începuturile comunizării României”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 41-48. Vezi o
analiză minuţioasă la Dinu C. Giurescu în Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Editura All,
1996, pp. 266-286 şi 334-344.
207
Oana Ionel
Evenimentele ulterioare se cunosc: sosirea în ţară a trimisului Moscovei, Andrei

I. Vâşinski, care a impus Regelui schimbarea şefului guvernului şi numirea lui Petru
Groza în funcţia de prim-ministru. Era vorba, de fapt, de o schimbare radicală: noul
prim-ministru nu mai era o persoană desemnată de Rege, după consultări cu partidele
politice, iar membrii guvernului nu mai reprezentau voinţa majorităţii populaţiei, ci doar
unele formaţiuni politice minore.
În cele câteva zile care s-au scurs între demisia generalului Rădescu şi învestirea
guvernului condus de Petru Groza, campania violentă împotriva fostului premier a
continuat 8 . Împreună cu liderii partidelor ţărănesc şi liberal, Rădescu era acuzat că ar fi
„fascist” şi „reacţionar”, iar „dovezile” dezvăluite de presa din România erau preluate şi
transmise de mass-media din U.R.S.S. 9 . De exemplu, ziarul „Libertatea” publica un
articol în care se afirma că „împreună cu Rădescu trebuie să dispară şi cei ce l-au
sprijinit în acţiunea sa, pentru a se stârpi orice urmă de nazism, care duce ţara la
pieire” 10 . Nu se menţiona, însă, nimic despre ancheta declanşată în seara de 24 februarie
1945 în legătură cu moartea unor persoane în timpul manifestaţiilor de stradă din acea
zi, care stagna după demisia generalului Rădescu, iar după numirea generalului
Constantin Vasiliu-Răşcanu ca ministru de Război a fost definitiv clasată 11 .
Din cauza campaniilor violente, apropiaţi ai lui Rădescu se temeau de un
eventual atentat organizat asupra sa şi încercau găsirea unor soluţii pentru punerea
generalului la adăpost. Discuţii au fost purtate la Legaţiile Britanică şi Americană, în
încercarea de a i se oferi protecţie.
În dimineaţa zilei de 7 martie, după emiterea ordinului de stabilire a domiciliului
obligatoriu generalului Rădescu, acesta a fost căutat acasă, în strada Nerva Traian, nr.
108, dar nu a fost găsit. Ordonanţa, un sergent-major din escorta sa şi o chiriaşă au
afirmat că generalul plecase, însoţit de nepotul său, Nicolae Şerbănescu, în după-amiaza
zilei de 6 martie, spunându-le că merge la Sinaia şi că apoi va face o călătorie prin ţară,
fiind surmenat 12 . A urmat o percheziţie la casa nepotului Şerbănescu, din strada
Clopotarii Vechi nr. 4, unde a fost prezentă doar soţia sa, Henriette, care a declarat
acelaşi lucru, că generalul plecase la Sinaia 13 . În după-amiaza aceleiaşi zile, Nicolae
8 Despre tensiunea din acele zile şi deciziile politice luate vezi: Adriana Georgescu, La început a
fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, ediţie îngrijită de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Monica
Lovinescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp. 65-71, Ioan Hudiţă, Jurnal politic (7 decembrie
1944 – 6 martie 1945), studiu introductiv, note şi indice de acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura
Do-minor, 2008, pp. 433-505, Constantin Sănătescu, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-
Sănătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 193-195, Nicolae Pascu, În mijlocul vâltorii.
Note şi amintiri politice, ediţie îngrijită, studiu, note, indice şi anexe documentare de Oana Ionel,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, pp. 244-259.
9 Vezi, de exemplu, comentariul transmis de postul de radio Moscova în seara zilei de 5 martie
1945 în volumul 23 august 1944. Documente. 1944-1945, vol. IV, coord. Ion Ardeleanu, Vasile
Arimia, Mircea Muşat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, pp. 235-236.
10 Ibidem, p. 236.
11 Vezi studiul nostru, Oana Ionel, Lotul „24 februarie 1945”. Propagandă şi înscenare judiciară, în
„Caietele C.N.S.A.S.”, Anul III, nr. 1 (5)/2010, p. 154.

12 Un sfert de veac…, pp. 293-294.
13 Ibidem, pp. 294-295.
208
Şerbănescu a fost anchetat cu privire la dispariţia generalului. De data aceasta,

autorităţile au primit un răspuns clar: „cine are nevoie de domnul general să se adreseze
Comandamentului Misiunii Engleze, unde poate primi relaţii” 14 .
În notiţele intitulate La Legaţie, generalul Rădescu oferă explicaţii pentru
refugierea sa la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti: în dimineaţa zilei de 6 martie 1945 a
fost contactat de diplomatul Grigore (Gogu) Constantinescu, din partea fostului
ministru al Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, cu propunerea de a se adăposti la
Misiunea Britanică din Bucureşti în cazul în care se simte „în nesiguranţă”, dar generalul
a refuzat 15 . După-amiază, a fost vizitat de Constantin Caragea şi de nepotul său, Nicolae
Şerbănescu, amândoi „părând alarmaţi”, care au insistat că „englezii au repetat invitaţia,
în sensul că mi s-a pregătit apartamentul şi mi-l ţin imediat la dispoziţie”. În cele din
urmă, „după oarecare reflecţie”, generalul Rădescu a fost convins de necesitatea
acceptării găzduirii oferite 16 .
Această versiune este susţinută şi de diplomatul Florian Roiu, în declaraţiile sale
din cadrul procesului intentat conducerii P.N.Ţ. în 1947: „Imediat după 6 martie 1945,
ducându-mă la Vişoianu, l-am găsit foarte afectat, căutând la telefon pe un oarecare
Caragea, despre care mi-a spus că fusese Directorul de Cabinet al Generalului Rădescu.
Peste două zile, vizitând din nou pe Vişoianu, l-am găsit foarte mulţumit şi cu această
ocazie mi-a destăinuit că atunci când îl căuta pe Caragea, fusese vizitat cu puţin timp
înainte de Marjoribanks, care îi adusese răspunsul englezilor, la intervenţia lui ca
Generalul Rădescu să fie luat sub protecţia Misiunii engleze. Îl căuta pe Caragea, care
ştia unde se află Rădescu, pentru a-l duce pe acesta la Misiunea engleză” 17 .
După manifestaţia F.N.D. din 24 februarie 1945, preşedintele Consiliului de
Miniştri fusese pus sub supravegherea Serviciului de Contrainformaţii din Secţia a II-a a
Formaţiunilor de Luptă Patriotice. Şeful acestui serviciu, Ivan Didenco, îi ordonase lui
Mişu Dulbergher (ulterior Dulgheru) să vegheze „ca acesta să nu dispară şi să se ştie în
permanenţă unde este” 18 . Un alt membru al acestui serviciu, Laurian Zamfir, dădea noi
amănunte despre cei care ordonaseră supravegherea primului ministru şi ancheta
Partidului Comunist asupra dispariţiei generalului Rădescu de la domiciliul său: „Îmi
amintesc că în ziua aceea [6 martie 1945 – n.n.], Dulgheru a fost chemat (după cum
chiar el spunea) de către Ana Pauker şi Emil Bodnăraş şi a fost întrebat unde se găseşte
Rădescu şi cum a reuşit să dispară, la care Dulgheru nu a ştiut ce să spună. Tot din
spusele lui Dulgheru şi Sepeanu, am aflat că în acea noapte ei au descoperit un şofer de
piaţă, al cărui nume nu-l ştiu, care-l dusese pe Rădescu la Legaţia Britanică” 19 .
Aşa cum am amintit, problema refugiului generalului Nicolae Rădescu la una
din reprezentanţele diplomatice occidentale se pusese imediat după demisia sa din
14 Ibidem, p. 295.
15 Ibidem, pp. 127-128.
16 Ibidem, p. 128.
17 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 213, vol. 5, f. 466.
18 Apud Claudiu Secaşiu, Serviciul de Informaţii al P.C.R.; Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii din
cadrul Comandamentului Formaţiunilor de Luptă Patriotice (F.L.P.) – penetrarea serviciilor oficiale de

informaţii (23 august 1944 – 6 martie 1945), în „6 martie 1945. Începuturile comunizării României”,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 155.
19 Ibidem, pp. 155-156.
209
Oana Ionel
fruntea Consiliului de Miniştri. Unii dintre apropiaţii săi au discutat situaţia delicată în
care se afla fostul premier, căruia comuniştii îi promiteau o pedeapsă severă. În jurnalul
său, reprezentantul militar american în Comisia Aliată de Control din România, C.V.R.
Schuyler, nota, pentru data de 1 martie, că prinţul Caragea ar fi afirmat: „în prezent
comuniştii pun la cale arestarea şi probabil executarea lui [a generalului Nicolae Rădescu
– n.n.]. L-a abordat [Caragea – n.n.] pe dl. Berry cerându-i să-i asigure azil, dar Berry a
primit foarte rece sugestia” 20 .
În schimb, argumentele lui Constantin Vişoianu pe lângă britanici au fost luate
în seamă, astfel încât s-a primit de la Londra acceptul ca fostul prim-ministru român să
fie „găzduit” la Legaţie. Oricum, era clar pentru toată lumea că statutul lui Rădescu era
acela de „refugiat politic”, aşa cum declara vice-mareşalul Aerului Stevenson, câteva zile
mai târziu 21 .
Reprezentanţii U.R.S.S. din România anunţau conducerea de la Moscova, la 7
martie 1945, despre acest gest al englezilor: „Rădescu s-a ascuns în clădirea Misiunii
militare britanice. Comisia Aliată de Control a fost informată oficial de către Misiunea
britanică că potrivit dispoziţiei de la Londra, Misiunea acordă azil generalului
Rădescu” 22 .
În prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, din 7 martie 1945, ministrul Justiţiei,
Lucreţiu Pătrăşcanu, a pus în discuţie problema refugierii generalului Rădescu la Legaţia
Britanică. Pătrăşcanu susţinea că nu s-a emis nici un ordin de arestare pe numele
fostului premier, deci că, din punct de vedere legal, el nu era urmărit de justiţie şi că
refugiul era rezultatul „conştiinţei încărcate” a lui Rădescu 23 . Ministrul sublinia:
„Desigur că legile ţării se aplică tuturor, indiferent dacă sunt sau nu ascunşi la Legaţia
engleză şi dacă legile ţării vor cere sancţiuni, ele se vor aplica oriunde se va găsi un
infractor” 24 . În acelaşi timp, Pătrăşcanu semnala problemele diplomatice care apăruseră
în urma acţiunii lui Rădescu, iar Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe, îşi
lua angajamentul să transmită o notă reprezentantului diplomatic britanic în România în
legătură cu acordarea azilului generalului Rădescu 25 . La rândul său, premierul, uitând de
ingerinţele sovieticilor în România, punea pe tapet problema „neamestecului în treburile
interne” a unui alt stat, fie el şi aliat, care ar crea „anumite antecedente” 26 .
A doua zi, Ministerul Afacerilor Externe al României a înaintat o notă primului
secretar al Misiunii politice britanice, James A.M. Marjoribanks, în care exprima
20 C.V.R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), ediţie îngrijită de
Alexandru Oşca, Mircea Chiriţoiu,, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 53.

21 Un sfert de veac…, p. 300.
22 Misiunile lui A.I. Vâşinski în România (Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946). Documente
secrete, colegiul de redacţie al ediţiei române: Radu Ciuceanu (responsabil), Ioan Chiper, Florin
Constantiniu, Vitalie Văratic, traducerea în limba română Alexandra Bârlădeanu, Ioan Chiper,
Florin Constantiniu, Vitalie Văratic, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 1997, p. 150.
23 A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme, dosar nr. 3/1945, f. 12.
24 Ibidem.
25 Ibidem, f. 13.
26 Ibidem.
210
„surprinderea” guvernului român „faţă de acest act întru nimic justificat” 27 . Se afirma că
„nici o ameninţare nu este, în acest sens, îndreptată împotriva fostului Preşedinte de
Consiliu”, iar generalul Rădescu era considerat responsabil „de o stare de nervozitate şi
de surescitare dăunătoare liniştii publice” 28 .
Găzduit pentru câteva ore în clădirea Legaţiei Britanice din Bucureşti, spre
seară domiciliul generalului a fost mutat într-o clădire a Misiunii Militare Britanice. A
doua zi, însă, în mare grabă, Rădescu a fost readus în sediul Legaţiei, considerat un loc
mai sigur, fiind teritoriu britanic 29 . Schimbarea de reşedinţă era explicată într-o notă a
Misiunii Britanice din România, adresată Ministerului de Război de la Londra, la 8
martie 1945: „Ultimele informaţii indică posibilitatea de a viola refugiul acordat lui
Rădescu astă seară. L-am mutat, aşadar, înapoi la legaţie, unde imunitatea diplomatică va
fi apărată mai departe şi orice aranjamente făcute pentru astă seară ar putea, astfel,
eşua” 30 . În eventualitatea punerii în aplicare a unui prezumtiv plan de răpire a
generalului Rădescu, Foreign Office era foarte categoric în a autoriza Misiunea Britanică
din România să ia măsuri excepţionale: „Sunteţi autorizat, în cazul încercării de a-l ridica
pe generalul Rădescu, să deschideţi focul în apărarea lui, în ultimă instanţă, şi să luaţi
măsuri similare de deschidere a focului pentru orice altă persoană, asupra căreia
guvernul M.S. a extins dreptul de refugiu. Suntem siguri că înţelegeţi gravitatea unui
astfel de eveniment. Vă vom sprijini ori de câte ori veţi considera că acţionaţi în
apărarea onoarei britanice” 31 .
În acelaşi timp, şeful Misiunii militare britanice a adresat scrisori generalului rus
Susaikov şi lui Gheorghe Tătărescu, în care anunţa schimbarea reşedinţei generalului
Rădescu în localul Legaţiei Britanice şi exprima speranţa „că ordinea va fi respectată şi
că nu va avea loc nici o molestare sau imixtiune” 32 .
Din documentele studiate de noi se desprind câteva amănunte despre
activitatea generalului în perioada în care a fost refugiat la Legaţia Britanică, despre
modul în care englezii îl protejau şi atitudinea autorităţilor române faţă de acest lucru
(supravegherea minuţioasă a clădirii, încercarea de recrutare a unor informatori din
rândul personalului şi de a găsi o breşă în sistemul de protecţie, moment în care agenţii
poliţiei l-ar fi capturat viu sau mort).
Despre modul în care era păzit, generalul consemna: „Aş putea spune chiar că
se exagerează în grija ce se pune pentru paza mea. Nu mi se îngăduie să văd pe nimeni,
decât, după multe explicaţii, pe Nicolae Şerbănescu. Şi chiar el când vine, nu poate
ajunge la mine decât trecând pe la domnii de R[ougetel] sau B. [probabil T. W. „Bill”
27 Apud Claudiu Secaşiu, Generalul N. Rădescu – cel dintâi refugiat politic din România de după 6 martie
1945, în „Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu
ocazia împlinirii a 70 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 454.
28 Ibidem.
29 Vezi notiţele generalului în Un sfert de veac…, p. 128. Vezi şi Ioan Chiper, Florin Constantiniu,
Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica,
1993, p. 141 şi declaraţia Anei Samuely din 1949 în A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 10675,
vol. 20, f. 240.
30 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 141.
31 Ibidem, p. 144.
32 Ibidem, p. 142.
211
Oana Ionel
Hogg – n.n.]. Nu pot ieşi din cameră decât seara, pe întuneric şi numai însoţit de un
ofiţer, care, de altfel, face toată ziua de gardă.
Privitor la ofiţerii de gardă care se schimbă în fiecare zi, am avut de făcut o
remarcă surprinzătoare: lăsând la o parte faptul că sunt unul mai amabil decât altul, dar
arată o deferenţă care aproape seamănă a timiditate. Şi nu se poate spune că aşa este
firea englezească. S-ar părea că este un cuvânt de ordine. Oricum ar fi – în situaţia în
care mă găsesc – este o mare uşurare pentru mine să fiu în contact cu oameni extrem de
binevoitori” 33 .
În perioada în care a fost găzduit de britanici, generalul Nicolae Rădescu, ajutat
de dactilografe, a întocmit o serie de lucrări în care a expus propriile puncte de vedere
asupra evenimentelor din timpul guvernării sale. Este de presupus că aceste materiale,
care, din păcate, nu se află în arhivele din ţară, au fost deosebit de interesante şi de
importante pentru britanici, mai ales că proveneau de la şeful guvernului, o persoană
foarte bine informată. Ele au fost trimise la Londra, unde au fost „examinate cu
atenţie”, reprezentanţii englezi în România pledând pentru nevinovăţia fostului premier
în discuţiile cu sovieticii 34 . Conform unei note informative, Rădescu era ţinut la curent
cu situaţia politică şi avea dese discuţii cu reprezentanţii britanici şi americani din
Bucureşti, iar Nicolae Şerbănescu, nepotul său, era cel prin intermediul căruia ţinea
legătura cu familia 35 .
Ca o consecinţă a scrisorilor transmise autorităţilor române şi celor sovietice de
către şeful Misiunii militare britanice în România, Stevenson, Legaţia Britanică din
Bucureşti a fost supusă unei duble supravegheri. Prima, cea sovietică, a fost instituită la
iniţiativa generalului Susaikov, în numele Înaltului Comandament Sovietic, pentru „a se
răspunde” neliniştilor britanice faţă de un eventual atac organizat asupra localului, de
către adversarii politici ai fostului premier 36 . La rândul său, Poliţia română nu a rămas
impasibilă. Astfel, şeful Corpului Detectivilor, Grigore Petrovici, semna un plan detaliat
de supraveghere a clădirii Legaţiei, de urmărire şi verificare a oricărei persoane care intra
sau ieşea şi de răpire a generalului, dacă acesta ar fi fost identificat 37 . În jurul localului
din str. Jules Michelet existau 12 posturi fixe de supraveghere (dintre care două străjuiau
obiectivul din clădirile situate în faţa şi în spatele Legaţiei 38 ), ziua şi noaptea erau
oricând la dispoziţie câte 10 echipe, fiecare cu câte o maşină, şi două echipe care
controlau trecătorii, compuse din câte doi agenţi de poliţie („unul vechi şi celălalt nou”
– dublare necesară, pentru ca noile autorităţi să aibă încredere că echipele vor fi
„vigilente”). Dacă generalul Nicolae Rădescu ar fi ieşit din clădire, agenţii de poliţie ar fi
provocat un accident de maşină, după care acesta ar fi fost arestat. De succesul
operaţiunii trebuia anunţat imediat ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu.
Agenţii lucrau în două schimburi, a câte 12 ore, iar ca şefi responsabili au fost numiţi

34 Ibidem, p. 307.
35 Ibidem, pp. 301-302.
36 Claudiu Secaşiu, art. cit., p. 462.
37 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 18, vol. 40, ff. 5-10.
38 Vezi anexa nr. 4 a planului, intitulată „Situaţia topografică, str. Jules Michelet 24” (Ibidem, f.
10).
212
comisarul şef Dumitru Smâdu şi Tudor Sepeanu, respectiv Aristotel Cristescu şi

Gheorghe Botnărescu 39 .
Cu toate acestea, se pare că apropiaţii generalului aflaseră despre dispozitivul
instalat de Ministerul Afacerilor Interne, pentru că insistau ca Rădescu să nu se expună
ochiului vigilent al supraveghetorilor români (sau armelor lor) 40 .
O scrisoare primită de general de la maiorul Gheorghe Beleuţă, ne transmite
câteva informaţii interesante. Încă din ziua de 8 martie 1945 s-a încercat ocuparea casei
în care locuise generalul Rădescu (dintr-un alt dosar, deschis pe numele Henriettei
Şerbănescu, nepoată a generalului, aflăm că după refugiul de la Legaţia Britanică, acea
locuinţă a fost rechiziţionată de Apărarea Patriotică 41 ), dar apropiaţii săi au reuşit să
salveze o parte din bunurile generalului. În legătură cu situaţia sa incertă, au încercat să
discute cu o serie de oameni politici, în speranţa că ei ar fi intervenit pentru clarificări.
Astfel, maiorul Beleuţă a încercat să aibă întrevederi cu vice-premierul Gheorghe
Tătărescu şi cu generalul Victor Dombrovschi, dar nu a fost primit de nici unul dintre
ei, iar Ecaterina Ştirbey a luat legătura cu Iuliu Maniu. Din păcate, spre sfârşitul lunii
martie, apropiaţii generalului Rădescu nu aveau nici o informaţie despre o posibilă
schimbare a statutului de „refugiat politic”, dar transmiteau aprecierea unanimă a
curajului său din perioada regimului antonescian şi după 23 august 1944 42 .
Agenţii de poliţie au încercat recrutarea unor informatori din rândul
personalului Legaţiei Britanice. Acţiunea informativă era coordonată de Mişu Dulgheru,
din cadrul grupei a III-a Legaţii străine şi minorităţi din Corpul Detectivilor. Din cauza
slabei infiltrări, la 17 martie 1945, Mişu Dulgheru propunea o serie de măsuri
complementare: „Un filaj executat atent şi cu multă abilitate, având la îndemână şi
interceptările telefonice, ar putea da rezultate valabile pentru verificarea acestor
informaţii” 43 . S-au făcut presiuni asupra unor angajaţi români, pentru a fi convinşi să
furnizeze detalii. Astfel, câteva documente descriu discuţiile unor agenţi de poliţie cu
Nora Samuely, dactilografă, despre care se aprecia că ar fi „uşor coruptibilă” 44 , şi
promisiunea că în schimbul informaţiilor furnizate va fi remunerată 45 . Şi sora sa, Ana
Samuely, a fost vizitată de Poliţie, în încercarea de a fi determinată să colaboreze.
Despre acest episod, Ana Samuely povesteşte în timpul anchetei din 1949, când a fost
inclusă în lotul persoanelor de la Legaţia Britanică din Bucureşti, considerate a fi spioni:
„[generalul Rădescu] a fost ţinut la Legaţie în mare taină, numai unii din ofiţeri fiind la
curent.
În perioada aceea, eu am fost vizitată acasă de doi delegaţi de la Siguranţă, care
m-au întrebat dacă generalul Rădescu este la Legaţie şi au încercat să mă recruteze.
39 Ibidem, ff. 6-9.

40 La 27 martie 1945, maiorul Gheorghe Beleuţă transmitea o scrisoare de informare generalului:
„Ne pare bine că vă aflaţi acolo unde sunteţi. Aveţi grijă numai şi nu mai ieşiţi la plimbare prin
curte, căci aţi fost văzut printr-un binoclu de acei ce au fost puşi de jur împrejurul locului unde
vă găsiţi” (Ibidem, vol. 44, f. 344).
41 Idem, fond Informativ, dosar nr. 262763, f. 41.
42 Idem, fond Penal, dosar nr. 18, vol. 44, f. 344.
43 Ibidem, vol. 40, f. 12.
213
Oana Ionel
Deoarece eu nu ştiam nimic de această chestiune, am putut răspunde cu toată

sinceritatea, refuzând invitaţia de recrutare pe bază că nu puteam fi de nici un folos.
Am raportat această vizită lui Porter, care a raportat-o misiunii şi reprezentanţei
politice. Mi-a spus că se făcuse[ră] vizite similare şi la alţi funcţionari români,
menţionând numai pe d-ra Petrescu, intendentă. Nu ştiu, dar bănui, că din acest motiv
Radio Londra a anunţat, scurt timp după aceea, că generalul Rădescu ceruse şi i se
acordase azil la Legaţia Britanică.
În vremea aceea, orice maşină care intra sau ieşea de la legaţie era urmărită de
organele Siguranţei. Eu am primit o a doua vizită de la aceiaşi delegaţi şi de data aceasta
am putut să-i asigur că Rădescu era într-adevăr la legaţie şi îl văzusem seara, când se
plimba în grădină, însoţit de un ofiţer.
În această perioadă, Porter era în legătură strânsă cu şeful misiunii şi Le
Rougetel şi Marjoribanks, care-l consultau cu privire la această problemă.
Ştiu aceste lucruri de la Porter, care mi le-a povestit ulterior”46 .
Supravegherea sediului Legaţiei Britanice din Bucureşti nu se făcea cu discreţie.
Documentele reţin câteva situaţii hilare, în care agenţii de poliţie erau chestionaţi pe
stradă despre scopul misiunii lor sau chiar reţinuţi şi interogaţi la Comandamentul
Militar Britanic 47 . Cu toate că, prin aceste gesturi, ofiţerii britanici puneau în evidenţă
slaba pregătire a agenţilor români, care-şi deconspirau misiunea, totuşi, supravegherea
intensă, a tuturor celor care intrau sau ieşeau din Legaţie devenind stânjenitoare, a
determinat o serie de discuţii şi schimburi de scrisori cu Ministerul de Externe român.
De exemplu, la 13 aprilie 1945, şeful Misiunii Diplomatice Britanice, John
Halliert Le Rougetel, a transmis o notă de protest guvernului român. Nu cunoaştem
conţinutul scrisorii, dar din răspunsul ministrului de Externe, Gheorghe Tătărescu, se
desprind două amănunte importante: protestul britanicilor faţă de supravegherea strictă
a localului Legaţiei lor şi sondarea autorităţilor de la Bucureşti în legătură cu revenirea
generalului Rădescu la domiciliul său. În nota Ministerului Afacerilor Externe, pe un ton
ironic, măsurile excepţionale de pază erau justificate „pentru a preveni – la însăşi cererea
Excelenţei Voastre – unele reacţiuni pe care le-ar fi putut provoca, în împrejurările
cunoscute, refugierea cu totul insolită a Generalului Rădescu în localul Legaţiunii” 48 . În
plus, se atrăgea atenţia că acţiunea Poliţiei române nu a determinat nici o obiecţie din
partea Comisiei Aliate de Control, adică a U.R.S.S. Nota M.A.E. se încheia: „Întrucât
Excelenţa Voastră socoteşte că aceste măsuri sunt jenante, Guvernul Român Vă asigură
că îndată ce se va putea considera că au încetat motivele care au determinat măsurile
sus-menţionate, ele vor fi imediat ridicate” 49 . Referitor la situaţia generalului Nicolae
Rădescu după ce va părăsi localul Legaţiei, Tătărescu dădea asigurări vagi: „ca şi oricare
alt cetăţean român, se va bucura de întreaga ocrotire a legilor şi autorităţilor ţării noastre
democratice şi va fi apărat de orice tentativă de molestare” 50 .
46 Idem, dosar nr. 10675, vol. 20, ff. 240-241.

47 Idem, dosar nr. 18, vol. 40, ff. 39, 67-70.
48 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 1/1945, f. 2.
49 Ibidem.
50 Ibidem.
214
Intenţia britanicilor de a înceta găzduirea generalului Nicolae Rădescu era

analizată într-o notă emisă de Corpul Detectivilor. În afară de modul în care se va face
transferul către domiciliul său din Bucureşti, Poliţia atrăgea atenţia asupra presupusei
intenţii ca generalul să nu fie lăsat în viaţă: „Din sursă absolut sigură, am informaţia că
G[eneralul] R[ădescu] urmează a fi predat, sub o formă oarecare, deoarece englezii, faţă
de insistenţele şi măsurile de supraveghere ce au fost luate, nu mai vor să-şi asume
răspunderea politică a deţinerii acestuia.
Forma sub care ar urma să fie predat este:
Fie în urma unei proaste supravegheri să cadă în mâinile noastre, intenţiile
noastre fiind cunoscute.
Fie – predat pe cale diplomatică.
În primul caz este normal să-l putem captura viu. Mă întreb, însă, dacă, dat
fiind cunoştinţele pe care le are despre anumite secrete strict diplomatice, care ar putea
influenţa legăturile dintre statele cobeligerante, aceştia să nu provoace un accident
mortal” 51 .
Spre sfârşitul lunii aprilie 1945, într-o notă semnată de ministrul de Externe
român, erau reluate garanţiile vagi asupra siguranţei persoanei generalului: dacă va părăsi
clădirea Legaţiei Britanice, atunci va fi protejat, ca orice alt cetăţean român, împotriva
unei eventuale agresiuni, cu condiţia să respecte legile ţării şi să nu întreprindă acţiuni
care ar pune în pericol ordinea publică. De data aceasta, autorităţile române îşi
dezvăluiau intenţia de a continua supravegherea fostului premier: „eventuala
supraveghere a domiciliului generalului Rădescu va fi realizată numai pentru a-i asigura
securitatea şi nu pentru a-l priva de libertate” 52 .
Potrivit generalului Eric R. Greer, şeful de stat major al Misiunii Britanice de pe
lângă Comisia Aliată de Control, după această notă, guvernul român „a fost de acord să-
şi retragă de îndată detaşamentul de poliţişti în civil, care supraveghea îndeaproape
Legaţia Britanică” 53 . În aceste condiţii, generalul Greer a cerut o scrisoare de asigurare
şi locţiitorului preşedintelui C.A.C., generalul Susaikov, menţionând că după primirea
documentului „britanicii intenţionează să-i dea drumul lui Rădescu din azil” 54 . Sovieticii
au refuzat să emită un asemenea document, susţinând doar că „generalul Rădescu nu
riscă nici un pericol excepţional, revenind la domiciliul său” 55 . Deşi englezii au încercat,
timp de mai multe săptămâni, să obţină un document scris din partea sovieticilor, acest
lucru a rămas fără răspuns. În seara zilei de 7 mai 1945, generalul Nicolae Rădescu a
părăsit sediul Legaţiei Britanice şi, însoţit de Mişu Dulgheru, reprezentant al
Ministerului de Interne, şi-a stabilit domiciliul în casa nepotului său, Nicolae
Şerbănescu, din Bucureşti, strada Clopotarii Vechi nr. 4 56 .

53 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 100.
54 Ibidem.
55 Apud Claudiu Secaşiu, art. cit., p. 471.
215
Oana Ionel
Domiciliul obligatoriu
Aşa cum am arătat, autorităţile române au dat asigurări reprezentanţilor
britanici că viaţa generalului nu va fi pusă în pericol şi au înţeles să asigure acest lucru
printr-o supraveghere strictă a casei în care locuia, dar şi prin interzicerea, pentru bune
perioade de timp, a oricăror contacte cu exteriorul. Această acţiune operativă era
coordonată de Alexandru Nicolski, noul şef al Corpului Detectivilor, rezoluţiile sale
fiind prezente pe o serie de documente 57 .
La 8 mai 1945, Corpul Detectivilor a elaborat un amănunţit plan de
supraveghere a domiciliului generalului Nicolae Rădescu, în scopul „asigurării unei
efective paze, în vederea evitării oricărui atentat sau răpiri cu voia sau fără voia sa” 58 . Se
avea în vedere posibilitatea ca generalul să încerce să părăsească ţara, suspiciuni
alimentate de o serie de zvonuri, consemnate de note informative 59 .
Dispozitivul de supraveghere era desfăşurat pe strada Clopotarii Vechi şi pe
strada şi bulevardul adiacente. În schimburi de câte 12 ore, patru agenţi monitorizau
domiciliul dintr-un automobil, iar un gardian patrula permanent în faţa casei (în
schimburi de câte 8 ore), cu precizarea că toţi cei implicaţi erau „oameni noi, verificaţi:
un şef în persoana comisarului Nicoară, opt agenţi şi trei gardieni” 60 . Echipa era
condusă de şeful de Poliţie Tudor Sepeanu, iar consemnul era „de a fi foarte vigilenţi ca
nu cumva R[ădescu] să caute a fugi cu concursul unor persoane din afară, deci îl vor
urmări în toate deplasările şi vor interveni în extrem, conform instrucţiunilor primite,
eventual vor lua contact cu subsemnatul [şeful Corpului Detectivilor – n.n.] la telefon
2.91.89 şi 6.24.67 pentru anumite dezlegări.
Gardianul din post, în afară de misiunea secretă şi discretă de a ţine în
observaţie casa unde domiciliază R[ădescu], va avea permanent legătură prin semne
convenţionale cu un agent din postul fix.
In extremis, gardianul dacă va fi identificat, va declara că misiunea sa este de a
preveni orice acţiune contra lui R[ădescu] a elementelor provocatoare, fapt care
formează şi real scopul postului” 61 .
Agenţii care supravegheau domiciliul ales al generalului Rădescu întocmeau
rapoarte zilnice, în care menţionau, cronologic, toate persoanele care pătrundeau în
casă. Datorită afluxului mare de vizitatori, după câteva săptămâni dispozitivul de
supraveghere a fost întărit cu un post fix (o gheretă) la poarta de intrare în curtea casei.
Gardianul instalat acolo legitima orice persoană care dorea să intre, dar accesul oricărui
vizitator era interzis. Singurii care puteau pătrunde nestingheriţi erau Nicolae
Şerbănescu şi soţia sa, Henriette, adică proprietarii casei.
În afară de aceasta, la fostul domiciliu al generalului, din strada Nerva Traian, se
instituise un post fix de observaţie, agenţii Poliţiei întocmind acelaşi tip de rapoarte
amănunţite 62 .
57 Idem, dosar nr. 18, vol. 40, f. 328, vol. 42, f. 289, vol. 43, f. 1 etc.
59 Vezi, de exemplu, A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 18, vol. 42, ff. 284-286.
61 Ibidem.
216
Printre persoanele care-l vizitau pe generalul Rădescu, agenţii au remarcat-o pe

Adriana Georgescu, secretara sa personală, cu ajutorul căreia fostul premier îşi ţinea
corespondenţa 63 . Aşa cum vom vedea mai departe, datorită legăturilor dintre ei,
Ministerul Afacerilor Interne a încercat să-l implice pe Nicolae Rădescu în procesul
Organizaţiei „T”.
Izolarea generalului Nicolae Rădescu a mers până acolo încât, pe un raport de
supraveghere din 26 august 1945, Tudor Sepeanu să scrie următoarea rezoluţie: „Nu se
va mai permite vizita doctorilor” 64 .
În aceste condiţii, generalul şi chiar unii membri ai familiei sale discutau cu cei
care încercau să-l viziteze prin gardul despărţitor al curţii. De exemplu, câţiva ţărani,
care aduceau familiei alimente şi informaţii despre situaţia unor moşii, nefiind lăsaţi să
pătrundă în curte, au înmânat generalului Rădescu pachete cu mâncare peste gard 65 .
Generalul Nicolae Rădescu, în măsura posibilităţilor, ţinea legătura cu Iuliu
Maniu, Dinu Brătianu, Constantin-Titel Petrescu şi cu Legaţiile Britanică şi Americană
din Bucureşti, prin intermediul unor emisari. În septembrie 1945, când aceste contacte
nu mai erau permise de supraveghetorii săi, de la Misiunea Americană a fost trimis un
ofiţer 66 , pentru a se asigura dacă zvonurile despre interzicerea contactelor cu exteriorul
erau reale sau nu. În jurnalul său, C.V.R. Schuyler relata: „Pentru a mi se confirma
această situaţie l-am trimis azi dimineaţă [19 sept. 1945 – n.n.] acasă la Rădescu pe
colonelul Tucker, care vorbeşte româneşte. Tucker a găsit un poliţist de gardă şi poarta
încuiată. Poliţistul nu i-a permis lui Tucker să intre, dar Rădescu auzind discuţia a venit
personal la poartă să stea de vorbă cu Tucker. Rădescu a confirmat rapoartele primite
de mine cu privire la arestul său. El a mai declarat că nici măcar doctorului său nu i se
permite să-l vadă şi că nepoata şi nepotul cu care locuieşte au primit ordin să elibereze
casa, astfel încât el să rămână complet singur. Pe baza acestor informaţii l-am convins
pe vice-mareşal [Stevenson – n.n.] să ridice chestiunea Rădescu la şedinţa de după-
amiază a Comisiei Aliate de Control. Vice-mareşalul i-a spus lui Vinogradov (care a
prezidat şedinţa în absenţa generalului Susaikov) că în martie trecut el primise de la
ministrul de externe Tătărescu, asigurări scrise că Rădescu nu va avea nimic de suferit,
iar libertatea sa nu va fi îngrădită. Vice-mareşalul a solicitat să fie luate măsuri de către
Comisia Aliată de Control pentru a asigura respectarea acestei promisiuni. L-am
susţinut pe vice-mareşal arătând că arestul actual sau molestarea lui Rădescu în
momentul de faţă ar provoca o reacţie nefavorabilă la Londra şi peste tot în lume.
Vinogradov a replicat cu o tiradă împotriva lui Rădescu şi acţiunilor sale cu caracter
fascist din timpul ultimei perioade a guvernării sale. El a spus că Rădescu se poate
aştepta la foarte puţină simpatie din partea organelor sovietice, din cauza atitudinii sale
antisovietice. A mai spus că va raporta problema generalului Susaikov şi că va face
63 Ibidem, f. 121.
64 Ibidem, f. 156.
65 Ibidem, ff. 214-236.
66 Raportul despre supravegherea generalului Nicolae Rădescu a fost publicată în Un sfert de
veac…, pp. 322-324.
217
Oana Ionel
cercetări pentru a se asigura că s-a stabilit un sistem de pază corespunzător, împotriva

oricărui posibil pericol ce l-ar ameninţa pe Rădescu” 67 .
La 28 noiembrie 1945 generalului Nicolae Rădescu i s-a permis o întrevedere cu
ziaristul american Mark Ethridge 68 , trimis de guvernul american în România şi Bulgaria
pentru a verifica „dacă guvernele de la Bucureşti şi Sofia sunt reprezentative, în spiritul
declaraţiei de la Ialta, şi dacă populaţia are ocazia de a-şi exprima voinţa politică în
alegeri libere” 69 . Pentru pregătirea acestei discuţii, fostul premier a întocmit un material,
intitulat Pentru delegatul american Ethridge, structurat în mai multe puncte: „situaţia
generală (sinteză)”, „din toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică, România are de suferit
cea mai simţită teroare”, „duplicitatea sovietică” 70 . Opiniile generalului despre situaţia
din România erau necruţătoare: „România cunoaşte sub dictatura comunistă cea mai
odioasă dintre cele patru suferite de ţară”, „şi sub raportul atrocităţilor comuniştii i-ar fi
depăşit pe legionari, dacă n-ar fi fost teama de misiunile aliate de control (anglo-
americane)”, „dominaţia comunistă – fapt notoriu – este prin definiţie teroristă”,
„guvernul comunist, susţinut din plin de Soviete, încearcă, profitând de prezenţa
armatelor sovietice pe teritoriul ţării, să intimideze prin teroare masele populare şi să le
forţeze să îmbrăţişeze crezul comunist”, „în ceea ce priveşte, însă, amestecul sovietic,
nu numai că nu s-a respectat angajamentul luat [declaraţia lui Molotov din 2 aprilie 1944
prin care dădea asigurări că U.R.S.S. nu urmărea anexarea vreunui teritoriu al României
sau schimbarea orânduirii de stat – n.n.], dar din momentul ocupaţiei ţării de către
armatele ruseşti, cuvântul, nu numai în politică dar în toate celelalte domenii, nu l-a avut
decât guvernul sovietic fie prin Comisia de Control, fie prin trimisul direct al
guvernului, Vâşinski” 71 .
Pentru acea zi, agenţii Ministerului de Interne au avut ordine stricte: să-l
însoţească pe general la Legaţia Americană, cu un automobil, şi să-l conducă înapoi
acasă. Cu câteva minute înainte de ora stabilită pentru deplasarea spre Legaţie, la
domiciliul fostului premier a sosit o maşină din partea Misiunii Americane, care, cu
toate protestele agenţilor de pază români, l-a dus pe Rădescu la întrevedere.
Supraveghetorii generalului au urmărit automobilul, din această cauză fiind legitimaţi şi
chestionaţi de dispozitivul de pază de la Legaţie. În cele din urmă, agenţii români au fost
siliţi să părăsească zona Legaţiei americane, după ce au primit asigurări că generalul va fi
adus la domiciliul său 72 .
Până în momentul de faţă nu am avut acces la nici un document / relatare
despre întâlnirea dintre cei doi. În schimb, a fost publicat un memoriu intitulat
„Activităţile guvernului Groza în dezorganizarea armatei” 73 , pe care generalul Rădescu
l-a înmânat trimisului Departamentului de Stat. Pe parcursul mai multor pagini, fostul
67 C. V. R Schuyler, op. cit., pp. 209-210.

68 Informaţii despre întâlnirea dintre cei doi în volumul Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în
România, în româneşte de Florica Mateiaş şi Raluca Schianu, cu o prefaţă de Dennis Deletant şi o
postfaţă de Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 107 şi 231-236.
69 Ibidem, p. 41.
71 Ibidem.
73 Ulrich Burger, op. cit., pp. 231-236.
218
premier (şi fost şef al Statului Major român) analiza motivele şi metodele noului regim
instalat la conducerea României pentru a dezorganiza armata, subliniind implicarea
directă a autorităţilor sovietice în această operaţiune. De asemenea, făcea un portret al
noului ministru de Război, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu (acuzat de evaziune
fiscală) 74 , explica adevăratele cauze ale demiterilor, respectiv înaintărilor în grad din
corpul ofiţerilor şi critica introducerea propagandei politice în armată.
Supravegherea strictă a generalului Nicolae Rădescu şi interzicerea oricărui
contact cu persoane din afara domiciliului său au determinat încercarea fostului premier
de a rezolva situaţia printr-un protest adresat directorului general al Siguranţei Statului,
la 20 decembrie 1945. Scrisoarea, care a rămas fără răspuns, a fost redactată pe un ton
ferm. După ce arăta că de nouă luni, din ordinul Siguranţei, „am fost scos afară din
lege”, cerea să i se comunice „care sunt motivele pentru care sunt ţinut sub stare de
arest”, în ciuda asigurărilor, nerespectate, date de autorităţi după azilul de la Legaţia
Britanică: „eu sunt ţinut de poliţie cu porţile ferecate în lanţuri, neîngăduindu-mi-se nici
să ies din casă, nici să primesc vizite, chiar ale membrilor familiei mele. Pentru medici,
ca să poată veni să mă îngrijească, a fost nevoie de o autorizaţie specială, cerută prin
Misiunea Americană”. Din această cauză, solicita să i se „limpezească situaţiunea”, adică
„să fiu tradus în faţa justiţiei, dacă planează vreo vină asupră-mi, sau să mi se redea
imediat libertatea şi să fiu pus în drepturile de care trebuie să se bucure orice cetăţean
onest. Din cât ştiu, atât eu cât şi întreaga ţară, n-am decât o singură vină: aceea de a fi
fost totdeauna şi de a fi rămas un devotat slujitor al Tronului şi al ţării – ale căror
drepturi le-am apărat totdeauna cu îndârjire şi fără teamă” 75 .
Activitatea politică
În afara rapoartelor agenţilor de supraveghere, informatorii Siguranţei furnizau
materiale despre activitatea generalului Rădescu. Informaţiile erau contradictorii: unii
dădeau ca sigură dorinţa generalului de a candida pe listele ţărăniste sau liberale în
viitoarele alegeri, alţii susţineau că între Rădescu şi Constantin-Titel Petrescu intervenise
un acord de colaborare politică, inclusiv în ceea ce priveşte candidatura pe listele
socialiştilor 76 .
Generalul Rădescu dorea înfiinţarea unui partid politic, pe bazele fostului Partid
al Poporului. Discuţii în acest sens fuseseră purtate încă din decembrie 1944 cu o serie
de foşti membri ai Partidului Poporului, printre care Petre Papacostea, fostul secretar
personal al mareşalului Alexandru Averescu. Lui Petre Papacostea generalul i-a trimis o
scrisoare, la 7 martie 1945, de la Legaţia Britanică: „Ţinând seama de situaţiunea, plină
de primejdii, prin care trece ţara, nevoia unei alcătuiri politice care să încerce să grupeze
pe toţi bunii români este mai simţită decât oricând. Şi momentul pentru încercare este
prielnic – iar situaţiunea în care mă găsesc înlesneşte – am toate motivele să cred
izbânda. Dacă şi D-ta şi ceilalţi credeţi că nu mă înşel, este bine să se pornească la drum
fără întârziere. Sunt toate probabilităţile ca adeziunile să vină în număr mare, dar nu
74 Ibidem, p. 234.
219
Oana Ionel
trebuie pierdut momentul. N-ar fi folositor şi o schimbare de nume: Partidul

Democrat?” 77 .
Această idee a fost dezbătută de generalul Nicolae Rădescu în vara anului 1945,
la domiciliul său sau în alte locuri, cu o serie de avocaţi, economişti sau profesori
universitari, mulţi dintre ei foşti membri ai Partidului Poporului: Anibal Teodorescu,
Dimitrie Grozdea, prof. Gruia, Petre Papacostea, Ovidiu Sachelarie (magistrat, nepotul
lui Rădescu) şi Grigore Carp 78 .
Avocatul Grigore Carp, arestat în anul 1955 din cauza informaţiilor primite de
autorităţi conform cărora încerca să pună bazele unui partid politic, în cadrul anchetei
dădea informaţii despre legăturile cu generalul Nicolae Rădescu din anii 1945-1946.
Susţinând că ideea unui nou partid era mai veche, Grigore Carp afirma: „Nu trebuie ca
Rădescu să apară în afara grupului. Nu era un grup al nostru, pe de o parte, şi Rădescu,
pe de alta. Noi formam un grup cu Rădescu cu tot, iar după guvernarea lui, atunci când
pierduse orice urmă de putere, voia să stabilească o coeziune a grupului nostru, pentru
că el vedea situaţia din România ca vremelnică, iar noi trebuia să fim uniţi pentru a
putea acţiona în comun în viitor, adică după schimbarea pe care el o vedea apropiată.
Îmi amintesc că Rădescu spunea aşa: «SUA şi Anglia n-au câştigat războiul ca să piardă
pacea», acestea erau cuvintele lui. Acestea se petreceau, însă, atunci când Rădescu nu se
gândea încă să fugă din ţară sau era mult înainte de fuga lui din ţară” 79 . Intenţia
generalului era aceea de a-şi crea un grup de susţinători, pe care să se poată baza în
momentul în care informaţiile sale se confirmau: datorită presiunilor occidentalilor, în
ţările din Europa de Est se vor forma guverne de coaliţie, conduse de ultimii prim-
miniştri democraţi, şi dorea ca în acel guvern să nu mai fie izolat, ci să numească unul
sau chiar doi miniştri dintre apropiaţii săi 80 .
Programul noii formaţiuni politice a fost structurat până la plecarea generalului
Nicolae Rădescu din ţară şi definitivat, apoi, pe parcursul mai multor ani. Pentru
politica internaţională, programul susţinea ideea federalizării mai multor state din
regiune, „pe baza părăsirii unei părţi din suveranitate liber consimţită de toţi
componenţii” 81 . Pe plan intern, principala preocupare era „eliminarea din viaţa politică
a luptei de rase, ca şi a luptei de clase”; omul fiind un scop, iar nu un mijloc
„organizarea statală este făcută în favoarea omului, iar nu omul în favoarea statului,
înţelegând prin aceasta respectul calităţii de om ca fiinţă spirituală de sine stătătoare”;
depolitizarea aparatului de stat, descentralizarea comunelor, dezetatizarea vieţii
economice; libera dezvoltare a iniţiativei particulare şi a liberei concurenţe; întărirea
familiei, a dreptului părinţilor de a da îndrumarea pe care ei o cred de cuviinţă copiilor,
77 Şerban Papacostea, Generalul Nicolae Rădescu a doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, în „6
martie 1945. Începuturile comunizării României”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.
117.
79 Ibidem, f. 142.
80 Ibidem, f. 143.
81 Ibidem, f. 54.
220
care aparţin părinţilor înainte de a aparţine statului 82 . De asemenea, se dorea menţinerea

Monarhiei şi a Dinastiei în România.
Cu puţin timp înainte de plecarea din ţară, generalul Rădescu a avut câteva
întâlniri cu grupul, anunţând că va părăsi România pentru puţin timp, iar că la întoarcere
doreşte să-l găsească unit într-un partid politic şi unii membri ai săi să poată fi
desemnaţi miniştri 83 .
După plecarea generalului din ţară, cei care formau comitetul de iniţiativă au
continuat să se întâlnească şi să discute, însă nu au reuşit să realizeze un partid politic.
Unii dintre ei au fost arestaţi la puţin timp după plecarea lui Rădescu (Dimitrie Grozdea
şi Anibal Teodorescu) 84 , iar cei care au rămas liberi, deşi au încercat să creeze un grup
de adepţi, au reuşit într-o prea mică măsură. Un alt moment semnificativ l-a constituit
vestea morţii generalului Rădescu, în 1953, după care Grigore Carp a încercat să
transmită programul politic în străinătate, în speranţa susţinerii grupului când urma să se
producă schimbarea regimului din România 85 . Toţi membrii grupului au fost arestaţi în
1955, judecaţi pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” şi condamnaţi, în iulie
1956, la pedepse între 3 şi 8 ani închisoare corecţională 86 .
Printre notiţele cu caracter memorialistic ale generalului Nicolae Rădescu există
mai multe file intitulate În politica internă şi În politica externă 87 , care par a constitui schiţa
unui program politic pe care intenţiona să-l realizeze, după demisia din funcţia de prim-
ministru.
Spaima autorităţilor de la Bucureşti că generalul Nicolae Rădescu ar putea
organiza o grupare în jurul său era alimentată de o serie de informaţii primite la S.S.I.
De exemplu, la 26 martie 1946, se semnala că fostul premier ar intenţiona să tipărească
2000 de embleme din carton dur, la tipografia „Cartea Românească”, „în scop agitatoric
reacţionar”. Pe embleme s-ar fi imprimat litera „R”, pe o cruce albă, totul înscris într-un
romb negru, care, „în intenţia generalului Rădescu înseamnă: «Regele», «Revolta»,
«Raliere» sau «Rădescu»” 88 . În urma verificărilor, informaţia nu s-a confirmat 89 .
După Conferinţa de la Moscova, din decembrie 1945, a miniştrilor de Externe
ai S.U.A., Regatului Unit şi U.R.S.S., în urma căreia s-a decis intrarea în guvernul Groza
a câte unui ministru fără portofoliu din partea P.N.Ţ. şi P.N.L., regimul de la Bucureşti
a făcut o serie de gesturi „de bună credinţă” faţă de Aliaţi şi opoziţia română. De
exemplu, s-a permis reapariţia organelor de presă ale partidelor ţărănesc şi liberal,
„Dreptatea”, respectiv „Viitorul”. Probabil că încetarea oficială a supravegherii
generalului Nicolae Rădescu, la 4 februarie 1946, s-a înscris pe această linie 90 . Neoficial,
însă, urmărirea strictă a fostului premier a continuat sub forma „punerii la dispoziţia sa”
82 Ibidem, f. 57 şi vol. 2, ff. 309-312.

83 Ibidem, vol. 1, f. 144.
84 Idem, dosar nr. 582, vol. 4, f. 170.
85 Idem, dosar nr. 1353, vol. 1, ff. 148-149.
86 Ibidem, vol. 5, ff. 457-480.
87 Vezi Un sfert de veac…, pp. 118-120.
89 Ibidem, f. 298.
221
Oana Ionel
a doi comisari şi a unui automobil, „ca un omagiu adus calităţii sale de fost prim-
ministru” 91 .
Până la plecarea din ţară, contactele dintre Nicolae Rădescu şi liderii partidelor
de opoziţie s-au intensificat. Opiniile fostului premier în legătură cu situaţia politică au
rămas neschimbate: „până la urmă, nu se poate rezolva situaţiunea internaţională decât
prin cedarea integrală din partea ruşilor în faţa punctului de vedere anglo-american”,
„nu va fi linişte în lume, până nu se va produce o schimbare de regim în Uniunea
Sovietică” 92 sau „niciodată ca acum, în istoria ultimilor 24 ani, puterile capitaliste anglo-
saxone nu au întâlnit un moment mai prielnic pentru zdrobirea comunismului, prin
înfrângerea U.R.S.S.-ului, care se găseşte istovită după un război greu” 93 .
Implicarea numelui generalului Nicolae Rădescu

în procesul Organizaţiei „T” şi al „Sumanelor Negre”
Adriana Georgescu a fost şefa de Cabinet a generalului Nicolae Rădescu la
Ministerul Afacerilor Interne, în timpul guvernării sale. După 6 martie 1945 colaborarea
dintre cei doi a continuat, Adriana Georgescu devenind secretara personală a
generalului, în primele săptămâni după stabilirea domiciliului obligatoriu vizitându-l
aproape zilnic. Din această cauză, pentru că „în vizitele pe care le face lui Rădescu, o
dată se dă artistă, o dată se dă avocată” 94 , a intrat şi ea în vizorul S.S.I-ului 95 .
În luna iulie 1945 autorităţile au arestat mai mulţi tineri liberali şi naţionali-
ţărănişti, care s-ar fi constituit într-o „organizaţie” şi au publicat şi difuzat un ziar,
„Văpaia”, în care se critica politica guvernului. Cei arestaţi au format un „lot” de
acuzaţi, care a fost judecat de Tribunalul Militar. A fost un proces politic de amploare,
nu mai puţin de 75 de avocaţi cu renume oferindu-se să-i apere cu titlu gratuit pe
acuzaţi 96 . Sentinţa a fost pronunţată pe 14 septembrie 1945 şi prevedea pedepse
privative de libertate, cele mai aspre primindu-le Remus Ţeţu şi Adriana Georgescu 97 .
Adriana Georgescu a fost arestată la 31 iulie 1945 din faţa domiciliului
generalului Nicolae Rădescu, unde venise pentru vizita sa obişnuită 98 . În timpul
anchetei, s-a încercat implicarea generalului în activitatea „Organizaţiei T”, oficiosul
Partidului Comunist publicând, de la sfârşitul lunii august, o serie de articole
denigratoare la adresa sa, cu titluri sugestive: Capturarea a două organizaţii teroriste-fasciste.
91 Ibidem.
92 Ibidem, pp. 330-331.
93 Ibidem, p. 334.
95 „Propun ca această domnişoară să fie supravegheată îndeaproape, întrucât corespondenţa lui
Rădescu i-o poartă sus-numita” (Ibidem).

96 Documentele anchetei şi procesul se găsesc la A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 450, vol. 1-
21.
97 Vezi Petre Ţurlea, Procesul Organizaţiei „T”, Bucureşti, Editura Libra, 2000.
98 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 18, vol. 40, f. 129. Vezi şi Adriana Georgescu, op. cit., p.
74.
222
Rolul Generalului Rădescu şi al partidelor „istorice”. Alte complicităţi 99 sau Cum activa Organizaţia
„T”. Declaraţiile teroristului Remus Ţeţu. Rădescu demascat de complicii săi 100 .
Într-un memoriu redactat de generalul Nicolae Rădescu după 8 noiembrie
1945, episodul era descris pe larg, constituind unul dintre exemplele cuprinse în
capitolul Teroarea comunistă 101 .
La 18 noiembrie 1946, la 6 luni după ce plecase din ţară, generalul Nicolae
Rădescu a fost condamnat, în contumacie, la 2 ani închisoare corecţională pentru
„omisiunea denunţării complotului” în cadrul procesului care s-a numit al „Sumanelor
Negre” 102 . În opinia magistraţilor, Rădescu se făcea vinovat de legături cu organizaţiile
de rezistenţă „Haiducii lui Avram Iancu”, condusă de Gavrilă Olteanu 103 , şi „Graiul
Sângelui”, condusă de Ion Vulcănescu 104 .
Plecarea din ţară

La 15 iunie 1946, însoţit de secretarul său, Barbu Niculescu, generalul Nicolae
Rădescu reuşeşte să părăsească România la bordul unui avion militar, de pe aerodromul
ASAM Cotroceni 105 , aterizând în insula Cipru (unde a fost reţinut de autorităţile
britanice timp de aproape un an de zile), iar apoi a ajuns la Lisabona, apoi la Paris şi s-a
stabilit la New York, în Statele Unite ale Americii.
Ce-l determinase pe Nicolae Rădescu să recurgă la acest gest?
Într-o declaraţie dată presei în insula Cipru, generalul afirma că a realizat că
viaţa îi era în pericol după atentatul asupra sa din 15 mai 1946, cu ocazia comemorării
lui Simion Bărnuţiu la Ateneu 106 .
Sâmbătă, 15 iunie 1946, nimic din programul obişnuit al generalului Nicolae
Rădescu nu a trezit suspiciunea supraveghetorilor săi. Dimineaţa, la ora 10, a plecat de
acasă, însoţit de secretarul său, Barbu Niculescu, la Iuliu Maniu. După câteva zeci de
minute petrecute la preşedintele P.N.Ţ., generalul merge, cu maşina „pusă la dispoziţie”
de Ministerul de Interne, la Spitalul Filantropia, unde urma un tratament medical. La
orele prânzului, aşa cum făcea de multe ori sâmbăta, Rădescu a mers la nepoata sa, Aura
99 „Scânteia”, anul II, nr. 313, 30 august 1945, p. 1.

100 Idem, anul II, nr. 314, 1 septembrie 1945, p. 1.
102 Documentele anchetei şi procesului se găsesc la A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 18, vol.
1-94.
103 Gavrilă Olteanu, şeful acestei organizaţii de rezistenţă, concepuse o scrisoare pentru generalul
Rădescu, în care-şi exprima admiraţia pentru curajul cu are s-a opus comunizării ţării (vezi Un
sfert de veac…, pp. 321-322).
104 Despre discuţiile dintre generalul Nicolae Rădescu şi Ion Vulcănescu în legătură cu
„programul politic” preconizat de cel din urmă, vezi Ibidem, pp. 346-348.
105 Despre modul în care a reuşit să părăsească România vezi pe larg Ibidem, pp. 352-356.
106 Ibidem, pp. 362-363. Informaţii despre agresiunea unor echipe de şoc asupra participanţilor la
comemorarea revoluţiei de la 1848 de la Ateneul Român au fost prezentate de organul central de

presă al P.N.Ţ., „Dreptatea”, în articole intitulate: Sălbatica agresiune fenedistă din seara de 15 mai (în
„Dreptatea”, anul XXI, nr. 84, 18 mai 1946, p. 3) şi Agresiunea huliganică de la Ateneu (în
„Dreptatea”, anul XXI, nr. 85, 19 mai 1946, p. 1).
223
Oana Ionel
Sachelarie, la masă, spunând agenţilor să-l aştepte la ora 15,55, ca să-l ducă acasă 107 .
Agenţii, întorcându-se la ora stabilită, au aşteptat câteva zeci de minute în faţa
imobilului şi abia atunci au devenit bănuitori, pentru că generalul era întotdeauna
punctual. Agenţii au verificat dacă Rădescu se afla în clădire, dar nu au găsit pe nimeni.
Din ce în ce mai neliniştiţi, s-au întors la domiciliul generalului, dar acesta nu se afla nici
acolo şi nimeni nu le-a putut da vreo informaţie precisă 108 . În consecinţă, agenţii l-au
informat pe şeful lor, Aureliu Curelea, care a declanşat o anchetă şi l-a interogat pe
Nicolae Şerbănescu 109 . Au urmat percheziţii la domiciliul lui Nicolae Şerbănescu şi a
Aurei Sachelarie, descoperindu-se, în prima locaţie, două scrisori adresate de generalul
Rădescu familiei sale şi autorităţilor, din care rezulta că a părăsit ţara 110 . Din păcate,
aceste scrisori nu s-au păstrat în dosarele la care am avut acces.
Ancheta asupra dispariţiei generalului Nicolae Rădescu a fost coordonată de
ministrul de Război, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, şi s-a desfăşurat timp de mai
multe luni de zile. În septembrie 1946, ministrul de Război l-a informat pe generalul
Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, despre concluziile
anchetei şi sancţiunile aplicate unor ofiţeri din Statul Major al Aerului, consideraţi
responsabili de incident 111 .
Ceea ce spera că poate realiza plecând clandestin din ţară, putem deduce din
acţiunile generalului Rădescu din timpul exilului: prezentarea situaţiei din România
opiniei publice şi forurilor internaţionale, cererile pentru intervenţie în vederea
restabilirii libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei, dorinţa de a unifica acţiunile grupurilor de
emigranţi români şi ajutorarea acestora, prin acordarea de burse şi subvenţionarea unor
asociaţii culturale 112 .
Concluzii
Încă din luna februarie 1945 Partidul Comunist, prin intermediul unui serviciu
informativ constituit ilegal pe lângă Formaţiunile de Luptă Patriotice, l-a ţinut sub
supraveghere pe generalul Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri.
Această acţiune era coordonată de către Emil Bodnăraş, iar pentru supravegherea
propriu-zisă fuseseră desemnate „elemente de încredere”, care, mai târziu, au făcut
parte din structurile Siguranţei, apoi ale Securităţii.
Una dintre primele măsuri luate de Petru Groza, şeful guvernului pro-comunist
impus de A.I. Vâşinski la 6 martie 1945, a fost să ordone Poliţiei să impună domiciliu
obligatoriu fostului premier. Cu toate că ordinul instituia supravegherea „legală” asupra
generalului Rădescu, acesta, datorită insistenţelor unor apropiaţi, îşi mutase deja
reşedinţa la Legaţia Britanică din Bucureşti.
108 Ibidem, f. 7.
109 Ibidem, f. 7 verso.
110 Ibidem, f. 12.
111 Ibidem, f. 398.
112 Despre exilul lui Nicolae Rădescu vezi informaţii la Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la
istoria exilului românesc, vol. 3, Bucureşti, Editura Vremea, 2003 ; o serie de documente au fost
publicate în Un sfert de veac…, pp. 359-453. Vezi şi Generalul Nicolae Rădescu în corespondenţa secretă a
exilului românesc, ediţie îngrijită de Nicolae Florescu şi Ion Podocea, vol. 1-3, Bucureşti, Jurnalul
Literar, 2000-2002.
224
Gestul englezilor confirma temerile asupra situaţiei periculoase în care se afla

generalul Rădescu (ameninţat de propaganda comunistă că va fi pedepsit pentru
„crimele” sale), demonstrând, în acelaşi timp, încrederea de care se bucura fostul
premier din partea unui aliat important al României de după 23 august 1944. Iscându-se
o problemă diplomatică, guvernul român şi reprezentanţii sovietici din cadrul Comisiei
Aliate de Control au cerut explicaţii Legaţiei Britanice. În urma ştirilor alarmante că s-ar
încerca un atac asupra noii reşedinţe a lui Rădescu, britanicii au instituit un sistem de
pază extrem de bine pus la punct pentru oaspetele lor. Ambele părţi erau conştiente că
generalul Rădescu este „refugiat politic”, aşa cum explica un oficial englez.
Azilul a durat două luni, timp în care Nicolae Rădescu a elaborat o serie de
materiale despre guvernarea sa, care au fost trimise la Londra. Concluziile englezilor,
după studierea lor atentă, au determinat şi pe reprezentanţii americani în România să-şi
reconsidere poziţia distantă în legătură cu soarta generalului, iar pe parcursul lunii aprilie
reprezentanţii occidentali în C.Al.C. susţineau, împreună, în faţa sovieticilor lipsa
oricărei vinovăţii reale a fostului premier.
După transferul lui Rădescu de la Legaţia engleză la domiciliul ales în Bucureşti,
în casa nepotului său, Nicolae Şerbănescu, Poliţia şi-a mutat dispozitivul de
supraveghere la noua adresă. Datorită vizitelor pe care le primea, multe din partea unor
emisari ai partidelor politice din opoziţie, treptat, generalul Rădescu a fost izolat
aproape complet, nici o persoană în afara celor care locuiau cu el neavând acces în
curtea casei. S-a ajuns până la interzicerea vizitelor medicilor, iar din faţa imobilului a
fost arestată Adriana Georgescu, secretara sa particulară.
Cu toate acestea, fostul premier era ca un ghimpe în coasta noilor autorităţi. O
parte dintre scrisorile şi materialele redactate în acea perioadă, adresate unor oameni
politici români sau străini, demonstrează acest lucru. De exemplu, la 15 august 1945 a
redactat o scrisoare pentru Regele Mihai, în care prezenta o serie de argumente pentru
ca suveranul să nu accepte sărbătorirea actului de la 23 august aşa cum plănuiseră
comuniştii 113 . A adresat mai multe scrisori lui Constantin Titel Petrescu, în care-l sfătuia
să iasă din „concubinajul” cu comuniştii, „care nu lasă în urma lui decât ruine” 114 .
Deosebit de curajoase erau şi nişte materiale (păstrate în ciornă) ale căror destinatari
erau trimişi ai Sovietelor în România: A.I. Vâşinski şi ambasadorul Kavtaradze. În
aceste materiale, generalul făcea un rechizitoriu dur al politicii ruseşti în România şi
prezenta eforturile sale pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de armistiţiu, în timpul în
care fusese prim-ministru 115 .
Nu trebuie trecute cu vederea nici încercările lui Rădescu de coalizare în jurul
său a unui grup de susţinători, pentru înfiinţarea unui nou partid politic. Deşi discuţiile
începuseră după 23 august 1944, abia după demisia din funcţia de premier a generalului
ideile politice şi economice au prins contur. Majoritatea celor implicaţi fuseseră membri
ai Partidului Poporului, toţi fiind specialişti recunoscuţi în domeniile lor de activitate
113 Un sfert de veac…, pp. 131-132. Regele Mihai I n-a putut împiedica organizarea paradei
conform dorinţei comuniştilor, însă a boicotat-o, intrând, la 19 august 1945, în grevă regală, pe
parcursul căreia a întrerupt legăturile cu guvernul.
114 Ibidem, pp. 133-134.
115 Ibidem, pp. 91-94 şi 116-118.
225
Oana Ionel
(profesori universitari, avocaţi de prestigiu, magistraţi). Între notiţele pe care Rădescu

le-a întocmit până la plecarea din ţară, se află şi unele intitulate „În politica internă”,
respectiv „În politica externă”, care par a constitui structura unui program politic.
Autorităţile se temeau tocmai de acest gen de iniţiative, mai ales din partea unei
persoane foarte populare în acea perioadă. Probabil pentru a induce în eroare
autorităţile, Rădescu a cerut eliberarea unui paşaport, motivând necesitatea unor analize
medicale în străinătate. Răspunsul negativ a venit prompt, la 14 iunie 1946. O zi mai
târziu, generalul şi secretarul său particular, Barbu Niculescu, au părăsit clandestin ţara,
la bordul unui avion, aterizând în Cipru. Din păcate, speranţele fostului premier au fost
înşelate de englezi, cei care, cu numai un an în urmă, se arătaseră îngrijoraţi de soarta sa:
a fost reţinut în Cipru mai multe luni, guvernatorul britanic al insulei refuzând eliberarea
paşapoartelor pentru a pleca spre Occident. Se pare că, de data aceasta, englezii au ales
să nu mai declanşeze nici un conflict cu sovieticii, pe perioada derulării negocierilor
pentru încheierea Tratatului de Pace, intervenţiile fostului premier român nefiind de
dorit.
Abia la începutul anului 1947 Rădescu a reuşit să ajungă la Paris, apoi la
Lisabona, pentru a se stabili, în vara aceluiaşi an, la New York, unde a încercat să
unească vocile disparate ale emigraţiei româneşti, într-un organism politic. A fost primul
preşedinte al Comitetului Naţional Român din S.U.A., iar până la moartea sa, în mai
1953, a militat pentru reinstaurarea democraţiei în România şi pentru ajutorarea
poporului său.
Urmărirea informativă a generalului Nicolae Rădescu a continuat şi în exil. De
fapt, cu excepţia câtorva luni de după 23 august 1944, generalul a fost supravegheat de
poliţia politică de la demisia sa din armată (1933) până la moarte (1953).
226
Denisa BODEANU
Arestarea, procesul şi detenţia episcopului Márton Áron

în documentele din Arhiva CNSAS
The Arrest, Trial and Detention of Bishop Márton Áron

in the Documents of the CNSAS Archives
Shortly after the conquest of power by the Communists, an anti-religious

policy inspired by the Soviet model was launched. The Roman Catholic Church was
among the churches that suffered major persecutions. The Concordat with the
Vatican was denounced on 17 June, a new law on education was enacted on 3
August 1948 and a new law on religious cults was enforced on 4 August. Those
regulations provided the legal basis for the dissolution of denominal schools and the
confiscation of their buildings, for the elimination of most of the Catholic dioceses
(Decree no.253/17 September 1949 stipulated that only two dioceses were
acknowledged) and for ensuring total control of the State over the Church’s
activities. The resistance of Bishops Márton Áron and Anton Durcovici to the
pressure exerted by the communist regime led to their arrest on 21 and 26 June 1949.
The present paper sheds light on the arrest, trial and detention of Bishop
Márton Áron, as reflected in the files of the CNSAS archives. We shall emphasize
the reports given by the Bishop on the moment of his arrest and some episodes that
occurred while he was held in detention.
Etichete: Márton Áron, episcop, Biserica Romano-Catolică,

proces politic, detenţie.
Keywords: Márton Áron, bishop, Roman Catholic Church,
political trial, detention.
Biserica Romano-Catolică din România

în primii ani ai „democraţiei populare”
După Al Doilea Război Mondial, implementarea regimurilor comuniste în statele
din Europa Centrală şi de Est ajunse sub influenţa U.R.S.S., a fost însoţită de elaborarea
unei politici religioase inspirate de principiile şi metodele sovietice 1 . Partidele comuniste
din aceste ţări îşi propuneau să controleze întregul spaţiu social şi ideologic dintr-o
perspectivă de mobilizare şi omogenizare a tuturor actorilor sociali în beneficiul
exclusiv al sistemului 2 . Acest control nu a fost, însă, niciodată realizat pe deplin, una
1 Andrea Ricardi, Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004,
p. 202.
2 Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil. România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al
VI-lea (1963-1978), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004, p. 12.

Denisa Bodeanu
dintre rezistenţele la asaltul puterii fiind religia – singura formă de alteritate tolerată în
ţările comuniste. Considerând-o un factor de alienare umană şi un produs al societăţii
organizate în clase sociale, ideologii comunişti apreciau că religia va dispărea odată ce
împrejurările care au stat la baza apariţiei ei vor înceta să mai existe 3 . Conştienţi că
acesta va fi un proces îndelungat şi că o intervenţie în forţă împotriva bisericilor şi a
credincioşilor acestora ar avea efecte contrare, comuniştii au căutat să limiteze efectele
„nocive” ale religiei şi să-şi asigure controlul asupra instituţiilor ecleziale şi vieţii
religioase 4 .
Având centrul spiritual în afara ţării, dincolo de Cortina de Fier, Biserica
Romano-Catolică reprezenta un serios impediment pentru regimurile comuniste din
Europa Centrală şi de Est, implicit pentru cel din România. Cu toate acestea, între
1945-1947 catolicii au fost feriţi de persecuţii majore, deoarece comuniştii români au
fost mai preocupaţi să-şi înlăture adversarii politicii şi să câştige controlul deplin al
puterii 5 .
Anul 1948 marchează, însă, debutul politicii anticatolice în România. În februarie
1948, cu prilejul Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a dat un prim semnal în acest sens, acuzând deschis Vaticanul de
atitudine imperialistă, alături de S.U.A. 6 Era, la acea vreme, o acuzaţie extrem de gravă care
echivala cu o declaraţie de război a statului comunist împotriva „duşmanilor din interior”.
Primul obiectiv al guvernului comunist în bătălia purtată împotriva Bisericii Romano-
Catolice a fost acela de a elimina statutul concordatar al catolicismului din România,
care ar fi permis interferenţa unui factor extern în reglementarea noilor raporturi ale
acestei biserici cu regimul 7 . Astfel, la 17 iulie 1948 a fost denunţat Concordatul din
1929, precum şi toate convenţiile care fuseseră ulterior încheiate pe această bază juridică
între România şi Sfântul Scaun 8 .
La scurt timp după aceea, Marea Adunare Naţională a adoptat o serie de legi care
puneau bazele noilor relaţii dintre bisericile din România şi statul comunist. Este vorba
de decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948 privind reforma învăţământului, decretul-lege
nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase şi decretul nr.
178 din 14 august 1948 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Cultelor. Primul
dintre aceste acte normative enunţa şi aplica principiul monopolului statului în
domeniul instrucţiei publice şi cel al separării Bisericii de şcoală 9 . El a furnizat baza
legală pentru desfiinţarea şcolilor confesionale şi confiscarea imobilelor respective,
principalele biserici afectate de prevederile sale fiind bisericile protestante şi Biserica
Romano-Catolică 10 .
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Adrian Nicolae Petcu, Studiu introductiv, în „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada
regimului comunist”, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 2007, p. 35.
6 Ibidem.
7 Ovidiu Bozgan, op. cit., p. 37.
8 Ibidem, p. 38.
9 Ibidem, p. 37.
10 Ibidem.
228
Arestarea, procesul şi detenţia episcopului Márton Áron…
Legea pentru regimul general al cultelor religioase a constituit, la rândul său, o

grea lovitură pentru catolicismul din România. Potrivit acestui act normativ, pentru a
obţine recunoaşterea legală, cultele trebuiau să elaboreze câte un statut de organizare şi
funcţionare care, după o avizare prealabilă de către Ministerul Cultelor, urma să fie
aprobat de Marea Adunare Naţională 11 . Totodată, articolul 22 al acestei legi punea
condiţia existenţei a minimum 750.000 de credincioşi pentru crearea unei eparhii, fapt
care a deschis drumul reducerii drastice a numărului diecezelor catolice o lună mai
târziu 12 . În articolul 23 se stipula că Ministerul Cultelor putea suspenda orice hotărâre,
instrucţiune, ordin cu caracter administrativ-bisericesc, cultural, educativ, filantropic
care ar fi contravenit securităţii statului şi ordinii publice, iar pastoralele trebuiau trimise
la acelaşi minister 13 . Articolul 30 stabilea un control total asupra finanţelor bisericilor,
bugetele eparhiilor fiind aprobate de Ministerul Cultelor. În articolul 40 se prevedea că
raporturile cultelor cu organizaţii similare din străinătate se făceau cu aprobarea
Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului de Externe, iar articolul 41
interzicea organizaţiilor ecleziastice din exterior să exercite jurisdicţia asupra vreunui
cult din România 14 .
Discuţiile privind întocmirea proiectului de statut al Bisericii Catolice au început
la sfârşitul lunii august 1948. Misiunea redactării sale i-a revenit episcopului de la Alba-
Iulia, Márton Áron, şi episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu. Aceştia au
definitivat documentul la 27 octombrie, iar la 4 noiembrie 1948 a fost depus la
Ministerul Cultelor 15 . În pofida faptului că la acea dată se consumase deja episodul
„reîntregirii” Bisericii Ortodoxe din România prin înglobarea Bisericii Greco-Catolice,
statutul se referea atât la ritul latin, cât şi la cel bizantin, fapt care l-a determinat pe
ministrul cultelor, Stanciu Stoian, să-l respingă cu indignare 16 .
În septembrie 1948 politica represivă a statului comunist faţă de Biserica
Romano-Catolică a devenit tot mai lipsită de menajamente. La 6 septembrie 1948
Ministerul Cultelor l-a pus în retragere pe episcopul de Satu Mare - Oradea, Janós
Scheffler, la 17 septembrie 1948 a fost adoptat decretul nr. 243 prin care au fost
desfiinţate o mare parte din dioceze, rămânând numai două, în frunte cu Márton Áron
şi Anton Durcovici, iar la 18 septembrie 1948, arhiepiscopul de Bucureşti, Alexandru
Theodor Cisar, şi episcopul de Timişoara, Augustin Pacha, au fost pensionaţi forţat.
Dintre episcopii latini mai continuau să funcţioneze doar Márton Áron, episcop de Alba
Iulia, şi Anton Durcovici, episcop de Iaşi 17 .
Pe fondul existenţei unei stări de spirit deosebit de tensionate între cele două
mari puteri şi a încheierii Pactului Nord Atlantic, în primăvara anului 1949, la inspiraţia
Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, guvernul de la Bucureşti a declanşat
mişcarea „antiPius” de naţionalizare a Bisericii Catolice (fenomen general în lagărul
11 Ibidem, p. 14.
12 Ibidem, p. 13.
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem, p. 40.
16 Ibidem.
17 Ibidem, p. 39.
229
Denisa Bodeanu
socialist) 18 . În urma refuzului celor doi episcopi legali de a sprijini acest proiect, puterea
comunistă a decis să treacă la represalii. Astfel, la şedinţa din 16 mai 1949 a
Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe
Gheorghiu-Dej afirma că: „Trebuie găsite acuzaţii contra capilor Bisericii, în care să fie
caracterizaţi că primesc instrucţiuni din partea unor cercuri străine duşmănoase. Va
trebui să luăm măsuri tari şi să arestăm câţiva capi, combinând aceasta cu gruparea celor
care nu sunt de acord cu şefii lor” 19 .
Decizia liderului comunist din România nu a întârziat să fie pusă în practică de
instituţiile represive, cei doi episcopi recunoscuţi de stat, Márton Áron şi Anton
Durcovici, fiind arestaţi la 21, respectiv 26 iunie 1949. Spre dezamăgirea autorităţilor
comuniste, neutralizarea celor doi episcopi nu a însemnat şi încetarea rezistenţei
Bisericii Catolice faţă de intenţia de a o transforma într-un cult obedient regimului,
deoarece Vaticanul, care anticipase politica anticatolică a statelor intrate în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice, a găsit soluţii pentru a asigura perpetuarea ierarhiei 20 .
Suspendând prevederile dreptului canonic referitoare la rezolvarea vacanţelor
episcopale, la 29 iulie 1949 Sfântul Scaun a emis decretul De Nominatione Ordinariorum
Substitutorum, prin care episcopii rezidenţiali erau abilitaţi să desemneze din rândul
preoţilor de încredere doi ordinari substituţi care urmau să-i succeadă episcopului în
ordinea numirii, dacă era împiedicat de autorităţi să-şi guverneze dieceza 21 . La rândul
lor, ordinarii substituţi, odată ajunşi la conducerea diecezelor, trebuiau să numească
fiecare câte un preot care putea să-i urmeze în aceeaşi calitate 22 . Ordinarii substituţi
beneficiau de aceleaşi prerogative ca şi episcopii investiţi conform normelor canonice.
În plus, ca o măsură de rezervă, regentul nunţiaturii a primit dispoziţie de a consacra în
secret episcopi, între aceştia fiind Ioan Duma, Adalbert Boroş şi Iosif Schubert 23 .
Ierarhii clandestini au devenit, însă, ţinta aparatului represiv, care a declanşat o
adevărată sarabandă a arestărilor în rândul acestora şi a celor care îi sprijineau. Din
dorinţa de a anihila rezistenţa catolică, au fost formate, judecate şi condamnate loturi de
inculpaţi precum „Nunţiatura Apostolică” (iunie-iulie 1950), lotul „Legaţia italiană”
(septembrie 1951), în care a fost judecat Iosif Schubert, Clemente Pietro Ernesto Gatti,
Adalbert Boros, Ioan Heber, Iosif Waltner, Eraldo Pintori, Lazăr Ştefănescu, Gheorghe
Săndulescu, Petre Topa şi Augustin Pacha, lotul preotului Bachmeier sau cel în care
figura Vladimir Ghika cu ordinarii Hieronim Menges, Egon Xaveriu Haider şi Augustin
Francisc 24 .
Deşi printre acuzaţiile care li s-au adus celor condamnaţi în urma acestor procese
s-au numărat, de regulă, constituirea de grupuri subversive ce urmăreau înlăturarea
regimului de „democraţie populară”, spionajul sau trădarea, adevăratul scop al acestor
18 Adrian Nicolae Petcu, Studiu introductiv..., p. 36.

19 Idem, Ministerul Cultelor şi slujitorii altarului în anii „democraţiei populare”, în „Pro memoria. Revistă
de istorie ecleziastică”, nr. 3/2004, p. 310.
20 Ovidiu Bozgan, op. cit., p. 41.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
230
mascarade judiciare a fost acela de a reprima definitiv ierarhia romano-catolică din

România. În lipsa unor episcopi agreaţi de Vatican, gruparea dizidentă a preoţilor
catolici „democraţi” – aşa-numita „Acţiune Catolică” – ar fi avut şansa de a-şi impune
controlul asupra Bisericii Catolice.
Chiar dacă s-a reuşit decapitarea ierarhiei catolice şi impunerea unor lideri
aserviţi, precum Stanislau Iovanelli la Bucureşti, Petre Pleşca la Iaşi şi Carol Adorjan la
Alba-Iulia, Biserica Catolică avea în 1954 o gravă problemă de canonicitate, de care
comuniştii erau conştienţi 25 . Pe de altă parte, deşi decretul din 29 iulie 1949 le-a permis
catolicilor să-şi continue rezistenţa faţă de regimul comunist, refuzul statului de a
recunoaşte ordinarii substituţi ca deţinători legali ai jurisdicţiei episcopale şi sprijinirea în
paralel a unor conduceri diecezane fidele puterii a determinat mari frământări în sânul
Bisericii Catolice 26 . Pentru rezolvarea acestei situaţii complicate se impunea un
compromis, care a devenit posibil în contextul relativei destinderi survenite după
moartea lui Stalin şi s-a materializat în decizia Biroului Politic al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român de a-i elibera pe episcopii Augustin Pacha şi Márton
Áron din închisoare 27 .
Arestarea, procesul şi detenţia episcopului Márton Áron

În Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
informaţiile privind arestarea, procesul şi detenţia unui fost condamnat din motive
politice în perioada regimului comunist din România se regăsesc, de obicei, în Fondul
Penal 28 . În evidenţele acestui Fond, episcopul Márton Áron apare ca titular a două
dosare: P 337 cu 5 volume, însumând 408 file, şi P 254 cu 12 volume, însumând 4.544
file. Cu toate acestea, în urma studierii primului dintre dosarele menţionate, am
constatat că el a fost atribuit în mod greşit episcopului din Alba Iulia de către cei care au
întocmit evidenţele respective, pe coperţile celor cinci volume fiind trecut un alt titular,
Gogoman Gavril, care ocupase funcţia de contabil în Cluj-Napoca şi fusese arestat la 12
iulie 1957 pentru „instigare contra liniştii publice” 29 . Mai mult decât atât, toate
documentele care se regăsesc în dosar se referă în exclusivitate la arestarea, ancheta şi
detenţia acestei persoane. Este adevărat că între Gogoman Gavril şi episcopul Márton
Áron existase, însă, o oarecare legătură, cei doi întâlnindu-se în toamna anului 1956,
când au discutat despre evenimentele din Ungaria şi au criticat regimul comunist din
România. Printre documentele aflate în dosar, am identificat şi o serie de procese-
25 Ibidem.
26 Ovidiu Bozgan, op. cit., pp. 42-43.
28 Fondul Penal regrupează dosarele penale întocmite persoanelor trimise în instanţă, dosare care
conţin materialele de anchetă (procese verbale de percheziţie, procese verbale de interogatoriu,

confruntări, expertize tehnico-ştiinţifice, fotografii ale corpurilor delicte etc.). Fiecărei persoane
întemniţate îi corespunde unul sau mai multe dosare penale. Fondul Penal din Arhiva CNSAS
cuprindea, în 2011, 11.650 dosare pe suport hârtie şi 20 microfilme preluate de la S.R.I., 104.907
dosare preluate de la Ministerul Justiţiei, 10.177 dosare preluate de la Ministerul Public şi 20.138
preluate de la Ministerul Apărării Naţionale. Raport de activitate privind anul 2011, pp. 33-34,
www.cnsas.ro/documente/rapoarte/Raport CNSAS 2011.pdf, accesat la 23 martie 2012.
29 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 337, vol. 1, f. 3.
231
Denisa Bodeanu
verbale de interogatoriu din care reiese că, în timpul anchetei, Gogoman a fost întrebat
şi a vorbit de mai multe ori despre legăturile sale cu episcopul. Din răspunsurile pe care
le-a dat, Securitatea nu a reuşit, însă, să extragă informaţii care să-l incrimineze pe
Márton Áron.
Al doilea dintre dosarele penale care figurează pe numele lui Márton Áron în
Arhiva CNSAS, prezintă, în schimb, mai mult interes, el cuprinzând documente
referitoare la toţi cei opt inculpaţi în „lotul” al cărui conducător a fost considerat
episcopul (ceilalţi membri ai lotului au fost Korparich Ede, Szász Pál, Lakatos István,
Kurkó Gyárfás, Teleki Ádám, Venczel József şi Bodor Bertalan). Pe coperţile a opt
dintre volume apare, însă, menţiunea „Szasz Pall şi alţii”, pe alte două „Bodor Bertalan
şi alţii”, în vreme ce numele lui Márton Áron este trecut doar pe coperţile a două
volume. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că volumele respective reunesc documente care se
referă strict la cei menţionaţi, ci, în realitate, ele conţin materiale diverse despre
majoritatea celor implicaţi în lot. În ceea ce priveşte tipologia documentelor, dosarul
Penal 254 conţine: mandate de arestare, procese-verbale de interogatoriu, declaraţii ale
inculpaţilor şi ale martorilor, referate ale procurorilor, ordin de trimitere în judecată,
sentinţa şi extrase din sentinţă, cereri de recurs, foi de transfer de la un penitenciar la
altul, foi matricole penale, adrese între diferite instituţii, decizii privind impunerea
domiciliului obligatoriu etc. Multe dintre documentele menţionate sunt greu de
descifrat, întrucât cei care le-au redactat aveau un nivel precar de pregătire şcolară.
Totodată, unele dintre documentele-tip (fişe matricole penale, foi de transfer, etc.) nu
sunt completate cu toate datele necesare, motiv pentru care astăzi este dificilă
reconstituirea istoriei persoanelor judecate în cadrul acestui proces.
Referindu-ne strict la cazul episcopului Márton Áron, trebuie precizat că din
dosarul penal lipsesc multe documente care, de regulă, se regăsesc în dosarele din
această categorie. Este vorba de foi de transfer (nu există, de exemplu, documente
privind transferul lui de la Sighet la Bucureşti), foi de cameră, fişe medicale, caracterizări
întocmite de angajaţii penitenciarelor prin care a trecut, informaţii privind
comportamentul său în închisoare, note care să ateste că a fost pedepsit pentru
încălcarea regulamentului (dacă s-a întâmplat acest lucru) sau, eventual, note
informative ale colegilor de celulă.
În dosarul Penal 254 apar, în schimb, numeroase documente care se referă la
urmărirea episcopului Márton Áron în anii premergători arestării. Studierea acestor
documente ne-a relevat faptul că Márton Áron a intrat în atenţia serviciilor de
informaţii cu mult timp înainte de câştigarea puterii depline de către Partidul Comunist.
Astfel, am identificat numeroase documente întocmite de Siguranţă şi S.S.I. între anii
1938-1948 din care reiese că aceste instituţii manifestau un interes deosebit pentru
persoana episcopului din Alba Iulia şi, implicit, pentru activitatea sa, suspicionându-l de
acţiuni îndreptate împotriva statului român şi, mai apoi, împotriva comunismului. În
1945 Márton Áron a fost supus, pentru o scurtă perioadă, domiciliului obligatoriu, dar,
la intervenţia lui Petru Groza, Direcţiunea Ordinei Publice din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne a emis, la 23 februarie, un ordin prin care s-a dispus „ridicarea
tuturor măsurilor privative de libertate” 30 . În anul următor, printr-o adresă întocmită la
232
17 iulie, Direcţiunea Generală a Poliţiei a cerut Inspectoratelor Regionale de Poliţie Cluj

şi Sibiu să alcătuiască un raport în care să se prezinte „antecedentele şi activitatea
politică a episcopului după 23 august 1944” 31 .
În consecinţă, la 28 august 1946 Serviciul Poliţiei de Siguranţă din cadrul
Inspectoratului Regional de Poliţie Sibiu a elaborat un document în care se regăsesc deja
clasicele acuzaţii ce i-au fost aduse episcopului Márton Áron şi în anii următori, inclusiv
în timpul anchetei şi a procesului desfăşurat în 1951. Astfel, el era acuzat că „este
persoana cea mai importantă a iredentei maghiare”, preoţii săi desfăşurând „o vie
activitate în rândurile populaţiei maghiare cu scopul de a ţine trează conştiinţa, limba,
obiceiurile şi portul unguresc” şi că, la solicitarea lui, aceştia „strâng date pentru
conferinţa de pace ce se ţine la Paris spre a prezenta o statistică a ungurilor din Ardeal şi
alte evenimente ce se întâmplă aici în detrimentul statului român” 32 .
În martie 1947, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă din cadrul Direcţiunii Generale
a Poliţiei a redactat un nou referat în care sintetiza materialele deţinute până în acel
moment cu privire la Márton Áron. Documentul respectiv echivala cu un adevărat
rechizitoriu, episcopul din Alba Iulia fiind acuzat că în perioada 1940-1944 a avut relaţii
apropiate cu ofiţerii germani, fiind vizitat de aceştia săptămânal şi discutând cu ei „ore
întregi”, că între 1941-1944 s-a întâlnit zilnic cu reprezentanţii diplomatici ai Ungariei în
România, că a căutat să controleze activitatea Uniunii Populare Maghiare prin interpuşi,
că are o atitudine şovină şi că acţionează constant împotriva statului român 33 .
În 1947-1949, urmărirea episcopului se intensifică din ce în ce mai mult 34 .
Circularele şi predicile sale sunt procurate prin diferite metode, traduse şi comentate
defavorabil de către lucrătorii structurilor de informaţii, deplasările lui sunt atent
monitorizate şi se adună în mod constant „materiale compromiţătoare” după fiecare
ieşire a sa în public. La o lectură atentă a documentelor întocmite de Securitate la
începutul verii anului 1949 putem observa cu uşurinţă faptul că se intenţiona reţinerea
episcopului din Alba Iulia şi că până la punerea în practică a acestei măsuri nu mai era
decât o chestiune de timp. Astfel, într-o adresă din 14 iunie trimisă de Direcţia
Regională de Securitate Braşov către Securitatea din Odorhei se arătau următoarele:
„Luaţi imediat măsuri pentru urmărirea cu mare atenţie a tuturor deplasărilor efectuate
de episcopul Marton Aron. De asemenea, se vor lua măsuri ca toate discuţiile [sic] ce
are să le ţie să fie stenografiate sau, dacă nu este posibil, prin doi sau trei informatori se
va urmări discursurile şi vor fi redate în scris ceea ce a spus la diferite predici. După
terminarea pelerinajelor imediat se va face un raport detaliat, se vor anexa predicile,
declaraţiile auditorilor sau martorilor care au auzit predicile şi vor fi înaintate acestei
Direcţiuni” 35 .
Inevitabilul s-a produs la 21 iunie 1949, în timp ce episcopul se îndrepta spre
gara din Teiuş, de unde intenţiona să plece cu trenul la Bucureşti pentru a discuta cu
ministrul Cultelor despre statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Catolice. Până
31 Ibidem.
32 Ibidem, ff. 49-50.
33 Ibidem, f. 68.
34 Ibidem, ff. 90, 91, 112-113, 187, 192-197, 259, 319, 329, 333.
35 Idem, vol. 9, f. 244.
233
Denisa Bodeanu
la această dată, istoriografia nu a consemnat alte amănunte privind momentul arestării

episcopului, iar dosarul Penal 254 este sărac, la rândul său, în informaţii pe acestă temă.
În dosarul de urmărire informativă a episcopului din Arhiva CNSAS, am descoperit,
însă, stenograma unei convorbiri purtate de acesta la 18 februarie 1964 cu preotul-
profesor Cserveny Albin în care povesteşte în detaliu cum s-a petrecut totul: „De ziua
Domnului am fost la Odorhei şi de acolo el 36 m-a adus acasă. După ce am venit acasă,
m-am pregătit să merg la Bucureşti, pentru că eu am fost împuternicit cu întocmirea
statutelor. I-am înapoiat modificate 37 (sic!), mi-am făcut observaţiile, am tăiat o mulţime
de paragrafe şi cu acest statut modificat m-am pregătit să merg la Bucureşti. Dar toată
casa mea a fost înconjurată de securişti. De aici mă urmăreau, la fiecare colţ era un
securist îmbrăcat în haine civile. Eu pe atunci am avut aici un evreu care mă ducea cu
maşina, era tare cumsecade, am cerut pe el (sic!) să-l roage să mă ducă la Teiuş, ca de
acolo să merg cu acceleratul. Cum am coborât, dar asta aşa am simţit cumva pentru că
aici era plin cu oameni, au fost şi printre preoţi care aveau cunoştinţă de această acţiune,
dar nu mi-au spus nimic. Era chiar în data de 21, ziua onomastică a lui Pacha Ludovic,
şi am regretat pentru că el şi-a luat rămas bun în faţa porţii iar eu nici nu i-am mulţumit
(felicitat). Când vreau să urc în maşină, văd că nu este şoferul acela care obişnuieşte să
vină, la volan era un individ cu totul necunoscut. S-a văzut pe el că era evreu, după ce
am plecat, aici la poarta de jos, i-am spus că am uitat ceva acasă, zice să ne întoarcem
înapoi. I-am spus că nu este atât de important. Când am ajuns pe câmp, dincolo de Alba
Iulia, s-a oprit şi mi-a spus că i s-a stricat maşina. A început să trebăluiască şi la un
moment dat o maşină Jepp fuge în faţa noastră şi o altă maşină s-a oprit în spatele
nostru. Au ieşit din maşină civili şi se interesează, se uită la mine în maşină şi şoferul îmi
spune că nu poate repara maşina, a discutat cu civilii ăştia dacă nu ar putea să mă ducă
pe mine la Teiuş? Aşa am simţit amândoi, şi eu şi Beni, pentru că şi Ferencz Beni era cu
noi, că aici nu este un lucru curat. Eu am făcut mutră plăcută şi am spus să trecem 38 .
Ăştia bucuroşi au luat valizele noastre, cum ne-am aşezat unul se întoarce şi ne spune:
Nu cumva să credeţi că suntem bandiţi. Şi îmi arată legitimaţia, era un locotenent de
securitate. S-a întors cu maşina şi ne-au dus la Sibiu la Securitate. De acolo colonelul, cu
maşina lui proprie a plecat cu mine la miezul nopţii la Bucureşti. Beni a rămas acolo.
Doi ofiţeri stăteau lângă mine şi colonelul stătea în faţă lângă şofer. Cei de la Bucureşti
ne-au aşteptat deja. Aşa s-au petrecut lucrurile” 39 .
Întrucât episcopul nu a mai ajuns la Ministerul Cultelor, dar nu s-a întors nici la
Alba Iulia, în rândul clericilor Episcopiei romano-catolice au început să circule diverse
zvonuri referitoare la o posibilă arestare a sa 40 . În aceste împrejurări, vicarul Aloisiu
36 Se referă la un personaj care apăruse în discuţie anterior.

37 Convorbirile purtate în biroul episcopului în limba maghiară erau transcrise şi apoi traduse în
limba română de ofiţerii Securităţii. În acest studiu am folosit traducerea în limba română.
38 În mod cert, traducerea nu este tocmai reuşită. În documentul în limba maghiară fraza este
următoarea: „Én persze jó arcot vágtam és azt mondtam: üljünk át”.

39 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 261991, vol. 114, ff. 146-147. Deşi episcopul a fost
reţinut la 21 iunie 1949, mandatul de arestare a fost emis abia la 23 iulie 1951, cu doar câteva zile
înainte de începerea procesului. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 254, vol. 10, f. 39.
40 Andrea Dobeş, Vicarul Aloisiu Boga şi regimul comunist, în „Pro Memoria. Revistă de istorie
ecleziastică”, nr. 8/2009, pp. 190-191.
234
Boga a trimis la 30 iunie 1949 o scrisoare ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, în care
solicita lămuriri cu privire la situaţia episcopului Márton Áron: ,,Aş dori să vă informez
că domnul episcop Márton Áron a părăsit sediul episcopiei în ziua de 21 iunie a.c. în
cursul orelor 11, cu intenţia de a purta un dialog cu Excelenţa voastră în probleme
importante de ordin bisericesc. La plecare ne-a anunţat că se va întoarce până în 28
iunie. Din păcate nu a revenit până la data menţionată, iar în cadrul parohiei şi al
preoţilor noştri s-au răspândit ştiri alarmante referitoare la persoana sa. Vă rugăm
insistent, stimate domnule ministru, să ne informaţi despre această problemă pentru a
putea sta liniştiţi” 41 . Cum era de aşteptat, ministrul Stanciu Stoian nu a dat nici un
răspuns acestei solicitări.
Detalii privind ceea ce s-a întâmplat cu episcopul Márton Áron după ce a fost
adus în Bucureşti reies atât din dosarul de urmărire informativă, cât şi din dosarul său
penal. De exemplu, în dosarul de urmărire informativă am identificat stenograma unei
convorbiri purtate de episcop la 24 martie 1962 în biroul său din Alba Iulia cu soţii
Mihai şi Maria Câmpeanu – convorbire care a fost înregistrată cu mijloace specifice de
ofiţerii Securităţii. Cu acest prilej, Márton Áron afirma că după arestare a fost dus la
Ministerul de Interne din Bucureşti, unde a fost ţinut şi anchetat timp de doi ani „acolo,
jos, în pivniţă” 42 . Statutul pe care-l avusese până în momentul arestării nu l-a scutit, se
pare, de tratamentul brutal care se aplica atunci deţinuţilor politici în toate închisorile
din România. Într-o lucrare publicată după înlăturarea regimului comunist din România,
un fost deţinut politic, Cicerone Ioniţoiu, spunea că Márton Áron „a fost bătut atât în
timpul anchetei cât şi după condamnare, prin toate închisorile prin care a trecut” 43 .
Mai multe informaţii privind ancheta şi procesul episcopului se găsesc în dosarul
nr. 254 din Fondul Penal al Arhivei CNSAS. Din documentele aflate între coperţile
acestuia, reiese că Márton Áron a fost învinuit că „a iniţiat, condus şi organizat un grup
subversiv” care îşi propunea să pregătească „o acţiune contra-revoluţionară armată, în
directă legătură cu complotul organizat de Ferentz Naghy 44 şi apoi cu acela organizat de
Rajch 45 în Ungaria”, scopul final al acţiunii fiind „doborârea regimului de democraţie
populară” din România. În opinia anchetatorilor comunişti, pentru atingerea acestui
obiectiv Márton Áron şi „complicii” săi, arestaţi în cadrul aceluiaşi lot (Korparich Ede,
41 Ibidem.
42 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 261991, vol. 55, f. 36.
43 Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, Dicţionar M,
Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2004, p. 126.

44 Ferenc Nagy (8.10.1903 - 12.06.1979), politician din Ungaria din Partidul Micilor Agrarieni. A
fost prim-ministru al Ungariei (4.02.1946 - 31.05.1947) şi s-a opus ca Partidul Comunist Maghiar
să câştige controlul asupra guvernării. În urma şantajului la care a fost supus de comunişti (care îi
răpiseră fiul), a renunţat la funcţie şi a emigrat în SUA.
http://en.wikipedia.org/wiki/Ferenc_Nagy, accesat la 24 mai 2012.
45 László Rajk (8.03. 1909 - 15.10.1949), politician comunist maghiar care a deţinut funcţiile de
ministru de interne (20.03 - 1946-5.08.1948) şi ministru de externe (20.05.1949 - 30.05.1949). A

fost arestat la 30.05.1949 în baza unor acuzaţii inventate: spionaj pentru imperialişti, colaborare
cu poliţia secretă din perioada horthystă, menţinerea de relaţii cu comuniştii din Iugoslavia,
consideraţi din 1948 inamici. În urma procesului a fost condamnat la moarte şi executat.
http://ro.wikipedia.org/wiki/L%C3%A1szl%C3%B3_Rajk, accesat la 24 mai 2012.
235
Denisa Bodeanu
Szász Pál, Lakatos István, Kurkó Gyárfás, Teleki Ádám, Venczel József şi Bodor
Bertalan) urmau să acţioneze „în colaborare cu Uniunea Populară Maghiară, cu
naţional-ţărăniştii şi social-democraţii de dreapta”. Aceste acuzaţii au fost întemeiate pe
declaraţiile date în timpul anchetei de Korparich Ede, Szász Pál, Lakatos István şi
Venczel József, declaraţii smulse însă în urma presiunilor fizice şi morale la care au fost
supuşi 46 . La proces Szász Pál, Lakatos István şi Venczel József şi-au retractat, de altfel,
mărturisirile făcute în această privinţă, singurul care şi-a menţinut declaraţiile iniţiale
fiind Korparich Ede 47 . Afirmaţiile acestuia din urmă nu erau, însă, credibile nici măcar
pentru autorităţile comuniste, care într-un document din 1968 apreciau că: „în
aprecierea valorii arătărilor inculpatului Korparich Eduard trebuie să se aibă în vedere
că din relatările făcute de fostul anchetator Răzvan Sergiu [...] cum şi din conţinutul
declaraţiilor date de inculpat, rezultă că acesta, fiind mereu bolnav era tentat să afirme
lucruri ireale” 48 .
Pe lângă acuzaţiile menţionate anterior, lui Márton Áron i s-a mai imputat faptul
că a abuzat „de libertatea religioasă şi de funcţia pe care o ocupa ca episcop romano-
catolic de Alba Iulia” pentru a duce o „politică de instigare” şi pentru a acţiona
„împotriva anulării Dictatului de la Viena”. Astfel el a propus să se facă un protest la
Conferinţa de pace de la Paris prin care să se arate nemulţumirea faţă de hotărârea luată
cu privire la Ardealul de Nord, document ce trebuia semnat de conducătorii bisericilor
maghiare şi ai altor instituţii 49 . În acest sens, în documentele de arhivă, se arată că
episcopul şi ceilalţi inculpaţi „au strâns material statistic şi documentar” pe care l-au
predat lui Nékám Sándor (şeful misiunii diplomatice maghiare din România în 1945) şi
au redactat un memoriu prin care îl însărcinau pe Teleki Géza, cetăţean din Ungaria
provenit din Ardeal, să reprezinte la Conferinţa de pace de la Paris interesele populaţiei
maghiare din România 50 .
O altă acuzaţie a fost aceea că Márton Áron ar fi primit bani din Ungaria pentru
a organiza aceste acţiuni 51 . Într-o declaraţie dată în faţa anchetatorilor la 11 martie 1950,
episcopul recunoştea că sumele solicitate şi primite de la guvernul maghiar „nu au fost
legale” întrucât partea română nu a avut cunoştinţă de ele şi nu şi-a dat acceptul în
vederea primirii lor 52 , dar susţinea că ele au fost folosite în scopuri total inofensive, care
nu aveau legătură cu acuzaţiile formulate de anchetatori: „De la 23 August 1944 am
cerut ajutor bănesc prin însărcinatul maghiar dr. Nekam Sandor de la guvernul maghiar
şi am primit sume importante cu scopuri bisericeşti şi şcolare. Ajutorul primit pe această
cale l-am întrebuinţat pentru completarea salariilor învăţătorilor şi profesorilor, pentru
ajutorarea pensionarilor, a responsabilului bisericesc şi a conferenţiarilor” 53 . De
asemenea, Márton Áron a recunoscut că a primit ajutor – de data aceasta legal – şi de la
46 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 254, vol. 3, ff. 167, 176-177.
47 Ibidem, f. 177.
48 Ibidem.
49 Idem, vol. 2, f. 67.
50 Ibidem.
51 Ibidem, f. 68.
52 Idem, vol. 1, ff. 25-26.
53 Idem, vol. 4, f. 14.
236
Vatican, pentru a acoperi nevoile stringente ale diocezei: „În Decembrie 1946 şi
Februarie sau Martie 1947 am primit în două rate prin Nunciatură o sumă însemnată în
lei. Suma primită am întrebuinţat-o pentru ajutorarea preoţilor, profesorilor şi
învăţătorilor pensionari. După cele comunicate de dl. nunţiu Casulo, guvernul avea
cunoştinţă despre ordonanţarea banilor. Tot prin mijlocirea Nunciaturii am primit în
mai multe rânduri ajutor în haine şi alimente pe care le-am ridicat de la biroul de ajutor
american şi le-am distribuit copiilor săraci şi adulţi şi instituţiilor conform modalităţilor
fixate de acest birou şi conform celor discutate la Ministerul respectiv” 54 .
Atitudinea anticomunistă a episcopului Márton Áron dovedită de predicile
rostite cu diferite ocazii, de circularele trimise în parohii, cât şi de acţiunile întreprinse în
anii de dinaintea arestării a reprezentat, la rândul său, un cap de acuzare atât în timpul
anchetei, cât şi în timpul procesului. Astfel, preluând o serie de acuzaţii formulate de
procurorul militar Alexandru Troneci în Referatul introductiv de trimitere din 20 iulie 1951,
sentinţa nr. 1165 din 6 august 1951 reţine că episcopul „a făcut tot posibilul ca prin
mijloacele care i-au stat la dispoziţie să întărească credinţa şi să înarmeze pe credincioşii
săi contra propagandei comuniste” 55 . Printre faptele concrete care i-au fost imputate a
fost aceea că în 1947 „în calitatea sa de episcop romano-catolic, a dat o circulară prin
care a interzis preoţilor şi profesorilor de la şcolile confesionale să facă parte din
Uniunea Populară Maghiară” 56 .
În urma lecturii documentelor din dosarul penal al lui Márton Áron se poate
observa că, pe tot parcursul anchetei, episcopul a avut o comportare demnă, fapt cu
totul remarcabil având în vedere condiţiile dificile în care s-a desfăşurat aceasta. Astfel,
Márton Áron a refuzat să facă jocul anchetatorilor şi să recunoască fapte pe care nu le-a
comis, nu a încercat să arunce răspunderea privind acţiunile întreprinse asupra altor
arestaţi din acelaşi lot şi a vorbit cu mult curaj despre atitudinea sa faţă de ideologia şi
regimul comunist.
De exemplu, într-o declaraţie dată la 1 aprilie 1950, Márton Áron i-a luat
apărarea fostului preşedinte al Uniunii Populare Maghiare, Kurkó Gyárfás, în pofida
tentativelor anchetatorului de a-i smulge răspunsuri incriminatoare la adresa acestuia:
„Kurko Gyarfas în discuţiile noastre a susţinut totdeauna în modul cel mai categoric
faţă de mine punctul de vedere oficial al U.P.M.-ului şi l-a apărat. A promis sprijinul
U.P.M. în interesul şcolilor confesionale, însă nu a făcut nici o declaraţie din care s-ar fi
putut deduce că U.P.M.-ul doreşte independenţa şi a altor instituţii maghiare şi le va
apăra faţă de străduinţele de contopire” 57 . De asemenea, fiind întrebat de întrevederile
avute cu alte persoane care fuseseră arestate în cadrul aceluiaşi lot, a declarat că el a fost
cel care i-a chemat la discuţii:
„Întrebare: Câte consfătuiri aţi avut cu d-nii Szasz Pal, Korparich Ede şi Lakatos
după 1944?
Răspuns: Cu domnii de mai sus, după 1944, am avut consfătuiri în două ocazii.
Întrebare: Unde şi când au avut loc aceste consfătuiri?
54 Ibidem, f. 15.
55 Idem, vol. 2, ff. 67-68.
56 Ibidem, f. 68.
57 Idem, vol. 1, f. 16.
237
Denisa Bodeanu
Răspuns: Prima consfătuire a avut loc în Martie sau Aprilie 1946 în locuinţa mea
din Alba-Iulia. A doua oară m-am întâlnit cu aceşti domni la Cluj, după Rusale [sic!] în
1946.
Întrebare: Cine a convocat aceste consfătuiri?
Răspuns: În amândouă cazurile eu am chemat pe aceşti domni la consfătuire” 58 .
Una dintre cele mai interesante şi mai curajoase declaraţii date de episcop în
timpul anchetei este însă aceea în care îşi prezintă concepţia sa în legătură cu raporturile
dintre Biserica Romano-Catolică şi Stat: „Drepturile Statului îşi găsesc rădăcina în legile
divine, Statul neavând dreptul să treacă peste legile divine. Biserica are dreptul şi
competinţa să aprecieze în cazurile concrete dacă Statul prin anumite legi ale sale a
depăşit sau nu drepturile. În numele bisericii universale vorbeşte Papa de la Roma, iar în
numele diocezei vorbeşte episcopul. Legile Statului în general sunt obligatorii pentru
toţi cetăţenii care trebuie să le respecte. Dacă ele lovesc legile divine, în mod atâta de
puternic încât biserica R.[omano]-catolică este silită, conform dogmelor şi canoanelor
sale ca să oprească categoric supunerea, cetăţenii nu sunt obligaţi să respecte aceste legi
ale Statului. Biserica Romano-catolică recurge la acest mijloc numai în cazuri grave şi
numai atunci când Statul nu este dispus să revie asupra măsurilor luate şi care contravin
legilor divine” 59 .
O dovadă a faptului că atitudinea anticomunistă a episcopului a deranjat
autorităţile din România o reprezintă şi insistenţa cu care anchetatorii i-au cerut să
vorbească despre măsurile luate în anii 1945-1949 pentru a împiedica influenţa
propagandei comuniste asupra vieţii religioase a credincioşilor catolici. În acest sens
Márton Áron a afirmat următoarele, într-o declaraţie din 11 martie 1950: „În toamna
anului 1945 am dat ordin să se ţină în toată eparhia, în fiecare parohie şi parohie filială
exerciţiu sufletesc de 5-8 zile la care să ia parte toţi credincioşii după planul elaborat de
centrală. Am dat instrucţiuni şcolilor catolice prin care am atras atenţia profesorilor şi
învăţătorilor asupra punctului de vedere care trebuie urmat în educaţie. Am dat
instrucţiuni la preoţi pentru intensificarea muncii pastorale, am ordonat educarea
moralei religioase mai profunde la copii, adulţi şi tineret şi am fixat în fiecare an
programul acestuia. Am ordonat serbările bisericeşti separate. Am dispus citirea
capitolelor din sfânta scriptură care îndeamnă pe credincioşi să stăruie în credinţa lor” 60 .
Ancheta episcopului Márton Áron şi a celorlaţi şapte acuzaţi a fost finalizată în a
doua jumătate a lunii iulie 1951. Prin Ordinul nr. 940 dat de Comandamentul Regiunii
II Militară din 23 iulie 1951 şi semnat de generalul Gavrilescu Alexandru 61 , Márton
Áron, Korparich Ede, Szász Pál, Lakatos István, Kurkó Gyárfás, Teleki Ádám, Venczel
József şi Bodor Bertalan au fost trimişi în judecată 62 .
Procesul lotului Márton Áron a început la 30 iulie 1951 şi a fost judecat de un
complet al Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia I, prezidat de maiorul de justiţie Paul
58Ibidem, ff. 194-195.

59 Idem, vol. 4, f. 25.
60 Idem, vol. 1, f. 28.
61 Idem, vol. 2, f. 11.
62 Ibidem.
238
Finichi 63 . Prin Sentinţa nr. 1165 din 6 august 1951, Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia
I-a l-a condamnat pe Márton Áron „cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art.
227 C.P. al. 2, Teza II C.P., art. 184 C.P., art 186 C.P., art. 101 C.P. art. 463, 304 C.J.M.,
D.L. No. 212/948, art. 25 C.P. [...] la 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru
crima de complot”, la „muncă silnică pe viaţă pentru crima de înaltă trădare prevăzută
în art. 184 C.P.” şi „la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crima de
înaltă trădare prevăzută în art. 186 C.P.” 64 . Conform articolului 101 din Codul Penal,
episcopul urma să execute numai pedeapsa cea mai grea, adică munca silnică pe viaţă şi
10 ani degradare civică, cu computarea prevenţiei de la 21 iunie 1949 65 . De asemenea,
sentinţa prevedea confiscarea averii şi obligaţia ca Márton Áron să plătească suma de
10.000 lei cheltuieli de judecată 66 .
În convorbirea înregistrată de ofiţerii Securităţii la 24 martie 1962, Márton Áron
spunea următoarele în legătură cu ancheta şi procesul său din 1951: „Când mi s-a adus
la cunoştinţă sentinţa, nu ştiu cine era – judecătorul sau cine – m-a mângâiat cu faptul
că numai cea mai lungă pedeapsă trebuie să execut. [...] După cum spun ei, au făcut aşa,
un lot, al cărui conducător am fost eu. Erau acolo tot felul de oameni, comunişti, social-
democraţi, conţi, directori de bănci, profesori universitari, protestanţi, catolici şi eu am
fost conducătorul, ştii? (râd). Ei au vrut să facă un lot mai mare, dar nu au reuşit. Doi
ani de zile am fost arestaţi şi numai după doi ani au pronunţat sentinţa” 67 .
La 7 august 1951, toţi cei opt acuzaţi au declarat recurs, deşi conştientizau,
probabil, faptul că şansele de a obţine o sentinţă mai blândă erau, practic, nule 68 . Cum
era de aşteptat, prin decizia nr. 3640 din 27 septembrie 1951, dată în şedinţă publică la
12 octombrie 1951, Curtea Militară de Casare şi Justiţie a respins recursul declarat de
Márton Áron şi ceilalţi acuzaţi, menţinând practic pedeapsa primită iniţial 69 .
Astăzi putem afirma că procesul lui Márton Áron a făcut parte din seria
proceselor politice care au marcat primii 15 ani de dominaţie comunistă în România. El
a avut toate elementele caracteristice acestora: reţineri abuzive ale unor inculpaţi
(mandatul de arestare a lui Márton Áron a fost întocmit cu puţin timp înainte de
proces), exercitarea de presiuni fizice asupra arestaţilor în timpul anchetei pentru a-i
obliga să facă declaraţiile dorite de anchetatori, acuzaţii inventate sau exagerate aduse
inculpaţilor, condamnare decisă înainte de judecarea procesului. În pofida învinuirilor
aduse oficial celor arestaţi, procesul lotului Márton Áron (ca şi procesul Legaţiei Italiene
judecat în septembrie 1951 în care au fost implicaţi episcopii Augustin Pacha, Adalbert
Boroş şi Iosif Schubert) a fost un episod al acţiunii de reprimare a ierarhiei catolice din
România, declanşată la cererea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în şedinţa Secretariatului
CC al PMR din 16 mai 1949.
63 Ibidem, f. 65.
64 Ibidem, f. 61.
65 Ibidem.
66 Ibidem.
69 Ibidem, f. 77.
239
Denisa Bodeanu
Dintr-o adresă trimisă de Direcţiunea Generală a Securităţii Statului către

Parchetul Militar Bucureşti la 11 iulie 1951, aflăm că, pe parcusul procesului, episcopul
şi ceilalţi acuzaţi s-au aflat în Penitenciarul Jilava din apropierea capitalei României 70 .
Deşi nu a stat în această închisoare o perioadă îndelungată, Márton Áron a fost neplăcut
impresionat de condiţiile de detenţie care erau acolo. El a afirmat ulterior că
Penitenciarul Jilava era „un loc îngrozitor”: „Şi acum îmi amintesc în ce situaţie erau
sărmanii oameni” 71 . Mai multe detalii privind perioada în care a fost închis la Jilava
găsim, însă, în stenograma unei convorbiri purtate de episcop la 16 mai 1962 cu preotul
Kovacs Balazs. Cu acest prilej, Márton Áron spunea următoarele: „Eu m-am aşezat
într-un colţ al culcuşului şi acolo am stat. Noi la orele 10.00 ne-am culcat şi dimineaţa la
orele 5.00 ne-am sculat, între timp nu a fost voie să ne culcăm. Pentru că nu a fost voie
să ne culcăm am stat şi picioarele mi s-au umflat până seara, în sus de glezne până la
jumătatea piciorului. Acolo era o stare foarte rigidă şi nici nu am întrebat doctorul
numai în ultima clipă când m-au dus la proces şi medicul a făcut control peste tot
înaintea începerii procesului. Atunci i-am spus că tare mi se umflă picioarele şi mi-a
spus în româneşte că «este de la poziţie». Şi într-adevăr asta a ţinut cât am fost la Jilava,
dar la Aiud când ne plimbam prin curte – pe atunci era chiar culesul zarzavaturilor şi
noi le-am strâns – mâncam la verdeţuri şi nu mi s-a mai umflat deloc. Până seara
câteodată mi s-a umflat şi gleznele dar laba nu” 72 .
Aşa cum reiese şi din citatul de mai sus, la scurt timp după pronunţarea sentinţei,
Márton Áron a fost transferat în lanţuri de la Penitenciarul Jilava la Penitenciarul Aiud
pentru executarea pedepsei. Potrivit unui document întocmit de angajaţii
Penitenciarului Aiud, Márton Áron a ajuns în această închisoare la 14 august 1951 73 . În
timpul discuţiei purtate în 1962 cu soţii Câmpeanu, episcopul le-a povestit şi cum a
călătorit de la Bucureşti la Aiud: „Într-o maşină dubă m-au dus şi numai eu singur eram
în lanţuri, ceilalţi nu. Era în august, căldură mare, curgea sudoarea pe noi. Cu mare
greutate am ajuns la Aiud. Acolo am avut succese mari pentru că eu eram condamnat
politic, ceilalţi erau toţi golani, hoţi de buzunare, în asemenea societate am fost. Această
societate a avut un şef, un bărbat înalt şi când ăsta striga la ei se linişteau de se auzea şi
zumzetul muştelor. El a ocupat un colţ pentru el, acolo stătea parcă era pe tron. Toţi l-
au respectat. Odată şedea acolo şi fuma. S-a sculat, a venit la mine şi mi-a dat o ţigară.
[...] Atunci era mare criză de ţigară. Ăsta a fost cel mai mare succes al meu, era mare
onoare pentru mine (râd). Pe ăsta l-au numit «căpitan». Odată a întrebat pe unul că
«acesta de ce este în lanţuri?» Eu eram singur acolo şi respectivul i-a răspuns: «pentru că
este conducător» (râd)” 74 .
La închisoarea din Aiud, episcopul Márton Áron a fost ţinut o scurtă perioadă, în
septembrie 1951 fiind transferat la penitenciarul Sighet Principal 75 . Numită astăzi şi
70 Ibidem, f. 1.
72 Idem, vol. 82, f. 231.
74 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 261991, vol. 55, ff. 36-37.
240
„închisoarea elitei româneşti” 76 , penitenciarul din Sighet a fost locul în care, între 1950-
1955, personalităţile politice, religioase, culturale şi militare din perioada interbelică au
fost supuse unui regim de exterminare. Alimentaţia insuficientă şi săracă în vitaminele şi
mineralele necesare corpului uman (hrana pentru cei închişi nu a depăşit niciodată 1300
de calorii pe zi, ba chiar a coborât uneori şi sub 700 de calorii), frigul din celule,
pedepsele fizice şi lipsa îngrijirilor medicale au secerat, înainte de vreme, viaţa multora
din deţinuţii politici închişi aici 77 .
Deşi perioada petrecută la Sighet este cea mai îndelungată etapă a detenţiei
episcopului Márton Áron, până în acest moment am găsit foarte puţine referiri la
aceasta în dosarele studiate. Dacă în dosarul Penal 254 am identificat doar câteva
documente privind transferarea episcopului din Penitenciarul Aiud în Penitenciarul
Sighet Principal, în dosarul de urmărire informativă am descoperit stenograma unei
convorbiri purtate de acesta la 16 mai 1962 cu Kovacs Balazs, în care se aduce în
discuţie, la un moment dat, şi perioada detenţiei. La fel ca majoritatea celor care au
supravieţuit detenţiei din Sighet, Márton Áron povesteşte, cu acest prilej, cât de mult a
suferit de foame în anii în care a fost închis acolo: „Eu când am fost nervos şi m-am
certat cu ei, am spus că «numai zeamă mi-ai dat» aşa tărăboi a făcut plantonul! A venit
gardianul şi mi-a spus: «Tu îndrăzneşti să obiectezi?» Aşa au vorbit ăştia. Dacă omul
primea un pumn de mazăre era fericit. [...] Şi eu am petrecut ani că visam la pâine şi
când m-am trezit nu era pâine” 78 .
În aprilie 1954, Márton Áron a avut şansa de a scăpa de regimul drastic de
detenţie din Sighet, fiind transferat la Bucureşti, unde a fost închis mai întâi la
Ministerul de Interne, iar apoi la Malmaison. Informaţii privind traseul urmat din
momentul în care a părăsit Penitenciarul din Sighet găsim tot în dosarul său de urmărire
informativă. Astfel, într-o convorbire purtată la 13 aprilie 1964 cu Erõss Iosif, Márton
Áron spune că: „Pe mine din Sighet de Ispas în 1954 m-au dus la Bucureşti. Pe mine m-
au scos prima dată din cameră, dar mai târziu am aflat că şi domnul episcop Pacha din
aceeaşi cameră a fost adus, dar nu am ştiut unul de altul. El a ştiut că eu am fost adus,
dar eu nu am ştiut că şi el a fost adus. M-au dus la Bucureşti şi acolo m-au ţinut până
mi-am revenit puţin, eram tare slăbit. În ziua de bobotează am fost eliberat la Bucureşti,
adică mi-au dat drumul la mitropolie unde am stat până în 25 martie” 79 . De asemenea,
la 27 aprilie 1957, într-o discuţie purtată în biroul său din Alba Iulia cu o persoană pe
care Securitatea nu a reuşit să o identifice, Márton Áron relatează că, deşi a fost dus
iniţial la Ministerul de Interne, a fost mutat de acolo după câteva zile, întrucât un ofiţer
venit în inspecţie ar fi constatat că nu sunt condiţii suficient de bune pentru a se putea
reface, lipsa aerului curat fiind una dintre cele mai importante în acest sens 80 . De aceea
a fost trimis la Malmaison, unde a fost repartizat într-o cameră mare în care a stat
76 Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti, Sighetul Marmaţiei, Editura Sighetul Marmaţiei, 2006.
77 Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul Penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Iaşi,
Editura Polirom, 2008, pp. 465-467.
79 Idem, vol. 69, f. 117.
80 Idem, vol. 147, f. 279. La Ministerul de Interne, deţinuţii politici erau ţinuţi în celulele de la
subsolul 1 şi 2 şi anchetaţi la etajele superioare. Andrei Muraru (coord.), op. cit., p. 179.
241
Denisa Bodeanu
singur, a beneficiat de asistenţă medicală, plimbări în curtea închisorii, mâncare relativ

bună şi cărţi de citit 81 . În noiembrie 1954, lui Márton Áron i s-a propus să ceară
graţierea, dar a refuzat categoric să întreprindă vreun demers în acest sens, motivând că
„prin aceasta şi-ar fi recunoscut vina pe care el nu este dispus s-o recunoască” 82 .
Cu toate acestea, în ianuarie 1955, autorităţile comuniste au decis punerea sa în
libertate, informaţii cu privire la acest fapt găsindu-se în dosarul Penal 254. Este vorba
de o adresă a Direcţiei Tribunalelor Militare din Ministerul Justiţiei nr. 78 din 8 ianuarie
1955 către Tribunalul Militar Bucureşti în care se arată următoarele: „Prezidiul Marii
Adunări Naţionale, prin adresa din 3 ianuarie 1955 a suspendat executarea pedepsei,
punându-se în libertate – numitul Marton Aron din Alba Iulia, str. Karl Marx,
condamnat la muncă silnică pe viaţă de acel Tribunal prin sent. nr. 1165 din 6 august
1951 şi menţinută de C.M.C.J. prin decizia nr. 3640 din 12. oct. 1951. Luaţi măsuri
pentru facerea mutaţiilor respective” 83 . Aşadar, deşi fusese eliberat, în viziunea
autorităţilor comuniste, Márton Áron se făcea în continuare vinovat de faptele pentru
care fusese condamnat în 1951.
O schimbare de viziune în această direcţie se va produce abia către finele anilor
’60, într-un moment în care regimul Ceauşescu promova o politică de relaxare pe plan
intern şi o apropiere de statele occidentale, pe plan extern. În 1968, Procurorul General
al României a introdus recurs în supraveghere împotriva sentinţei nr. 1165 din 6 august
1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia I-a şi deciziei nr. 3640 din 12 octombrie
1951 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie 84 .
În acest context, trebuie menţionat că Teleky Adam, care fusese condamnat în
procesul lotului Márton Áron la 10 ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru
„crima de complot”, la 15 ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare prevăzută în
art. 184 C.P.” şi la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de
înaltă trădare prevăzută în art. 186 C.P.”, introdusese o cerere de revizuire şi fusese
achitat „pentru toate faptele imputate” prin sentinţa nr. 674 din 16 iunie 1956 a
Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară 85 .
Prin Decizia nr. 94 dată în şedinţă publică la 12 septembrie 1968 de Tribunalul
Suprem, Colegiul Militar, s-a admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul
General şi s-au casat hotărârile atacate în ceea ce priveşte condamnarea lui Márton
Áron, Korparich Eduard, Szasz Pall, Lakatos Istvan şi Venczel Iosif „pentru
infracţiunile prevăzute de art. 186 c. pen şi de art. 227 alin. 2, teza a II-a c. pen.”, Kurko
Gyarfas „pentru infracţiunile prevăzute de art. 184, 186 şi de art 227 alin. 2 teza a II-a c.
pen.” şi Bodor Bertalam „pentru infracţiunea prevăzută de art. 121 şi 123 comb. cu art
184 şi 186 c. pen.” 86 , în baza articolului 4, partea I, punctul 4, al Codului de procedură
penală, cei menţionaţi fiind achitaţi „pentru aceste infracţiuni” 87 . Totodată, s-a dispus şi

82 Idem, vol. 144, f. 19.
84 Ibidem, f. 173.
85 Ibidem, f. 175.
86 Ibidem, f. 173.
87 Ibidem.
242
înlăturarea dispoziţiei de aplicare a articolului 101 Cod Penal în ceea ce-i priveşte 88 .
Practic, Márton Áron fusese achitat pentru „infracţiunea de complot” (prevăzută de art.
227 alin. 2, teza a II-a C.P.) şi pentru infracţiunea de înaltă trădare (prevăzută de art. 186
C.P.). În schimb, nu se lua nici o decizie în privinţa condamnării la muncă silnică pe
viaţă pentru infracţiunea de înaltă trădare prevăzută de art 184 C.P. 89 .
Deşi în anii ’70 o serie de persoane condamnate din motive politice în timpul
regimului condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej au avut şansa de a fi complet reabilitate,
prin Decizia nr. 34 din 12 septembrie 1968 a Tribunalului Suprem, Márton Áron
beneficia doar de o reabilitare parţială. În opinia noastră, episcopul din Alba Iulia nici
nu putea spera să obţină mai mult de la justiţia din România în condiţiile în care
instituţiile represive au continuat să-l urmărească şi să-l bănuiască de acţiuni
anticomuniste şi antiromâneşti până la sfârşitul vieţii.
Aşa cum am menţionat încă din titlu, în cadrul studiului de faţă ne-am propus să
aducem la cunoştinţa cercetătorilor interesaţi şi a publicului larg maniera în care sunt
reflectate în documentele din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii arestarea, procesul şi detenţia episcopului de Alba Iulia, Márton Áron.
Lucrarea noastră poate reprezenta un punct de plecare pentru o reconstituire istorică a
acestui subiect generos, care impune, însă, cercetări aprofundate în Arhivele Naţionale
ale României, Arhivele MAE, Arhivele Arhiepiscopiei de Alba Iulia precum şi un stagiu
de cercetare în arhivele din Ungaria pentru a analiza îndeaproape acţiunile care au fost
întreprinse de episcop şi ceilalţi inculpaţi în perioada 1944-1949 (ele constituind apoi
capete de acuzare la proces), pentru a elucida contextul în care s-a produs arestarea lor
şi s-a decis constituirea lotului „Márton Áron” sau maniera în care s-au desfăşurat
anchetele şi procesul dar şi pentru a decripta circumstanţele şi motivele reabilitării
parţiale a lui Márton Áron din 1968.
88 Ibidem.
89 Ibidem, f. 174.
243
Raluca Nicoleta SPIRIDON
Excluderi profesionale în perioada de instaurare a

comunismului: destinul criticului literar Şerban
Cioculescu (1902-1988)
Exclusions from Professional Activities during the Establishment of Communism:

The Destiny of the Literary Critic Serban Cioculescu (1902-1988)
Serban Cioculescu belongs to the third generation of literary critics after

Maiorescu, alongside George Calinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Perpessicius.
During the period that preceded the establishment of communism,
Cioculescu was excluded from the Romanian Writers’ Union (1946), from the
academic system (4 October 1947) and from the Professional Journalists’ Union (22
October 1947).
The literary critic was eventually subject to political penalty for having been
engaged in subversive activities, at the moment of the enforcement of Order
490/1952 and especially at the time when intellectuals were under surveillance by
the Securitate (1958-1960). He supported communist propaganda against
existentialists, through articles published in “The Voice of Homeland”, the
magazine of the Romanian Repatriation Committee, published for the Romanians in
exile. The easing of internal tensions in 1962-1964 allowed Cioculescu to bring an
outstanding contribution to the field of literary criticism.
Etichete: Critic literar, măsuri de excludere profesională,

supravieţuire în precaritate, posibile penalizări
politice, concesii propagandei comuniste, contribuţii în
domeniul criticii literare
Keywords: literary critic, exclusion from professional activities,
precarious living, political penalty, support of
communist propaganda, contributions to literary
criticism.
În tabloul supravieţuirilor în precaritate spre care au fost împinşi intelectualii

români ca urmare a măsurilor de excludere profesională, în momentele de
instituţionalizare a comunismului, un caz ilustrativ este cel al criticului literar Şerban
Cioculescu. Eliminat din învăţământul universitar, în a doua fază a epurărilor - 4
octombrie 1947 – când, sub motivaţia falsă a insuficienţei resurselor bugetare şi a
pensionărilor din oficiu, au fost suprimate 229 catedre şi conferinţe, cu peste 500
Raluca Nicoleta Spiridon
posturi didactice, Şerban Cioculescu se va refugia în deschiderea anticarului „Junimea”

din Pasajul Român, după care, în perioada cuprinsă între închiderea acestuia (1948) şi
momentul angajării în calitatea de colaborator extern la Institutul de Istorie Literară şi
Folclor al Academiei R.P.R. (1955), îşi va câştiga existenţa din lecţii particulare 1 .
Şerban Cioculescu s-a născut la 25 august 1902 în Bucureşti, ca fiu al lui
Nicolae şi al Constanţei. Tatăl său a fost inginer în Centrala Ministerului de Finanţe, iar
mama profesoară. Rămâne orfan de mamă în 1912, iar de tată în 1914, fiind crescut de
bunicul său matern, dr. Milloteanu din Drobeta Turnu Severin. Aşa se explică şi faptul
că urmează Liceul Teoretic „Traian” din această localitate, pe care-l absolvă în 1920, în
acelaşi an înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti,
specialitatea limba şi literatura franceză (1920-1923). Considerat comunist, deşi a fost
mai degrabă un simpatizant al ideilor de stânga, în momentul organizării unui concurs
pentru obţinerea unei burse oferite de statul francez la Şcoala Normală Superioară din
Paris, Siguranţa a trimis o notă la Rectorat referitoare la „apartenenţa sa politică”, ceea
ce a condus la anularea rezultatului examenului, în sensul în care, deşi a avut notele cele
mai mari, bursa a fost obţinută de al doilea clasat, N.T. Condeescu. Incidentul rămâne
elocvent, atât pentru forţa de acţiune a structurilor informative româneşti împotriva
simpatizanţilor de stânga, cât şi pentru reaşezarea traiectoriei profesionale a criticului
literar: „Eu fericesc totuşi acest moment: întâi pentru că nu regret motivele pentru care
am «căzut» la acest examen, apoi pentru că aş fi ajuns profesor de literatură franceză.
Aceasta n-ar fi fost bine, pentru că aş fi luat în serios meseria mea şi n-aş mai fi făcut
critică foiletonistică…” 2 , declara Şerban Cioculescu într-un dialog literar realizat de
Constantin Coroiu. Ulterior, a fost martor în procesul comuniştilor de la Craiova în
1933 şi membru fondator al „Amicilor U.R.S.S.” (1936) alături de unii gazetari de
stânga 3 .
După examenele de capacitate din primăvara anului 1924, sesiunea Bucureşti, a
fost numit profesor titular de limba franceză la Liceul de Băieţi din Găeşti, cu începere
de la 1 septembrie 1924. Sprijinit de profesorul Constantin Rădulescu Motru, prieten al
tatălui său, obţine în cele din urmă o bursă în Franţa, unde va frecventa cursuri de
filologie romanică, între noiembrie 1926 - martie 1928, la Sorbona şi „École Pratique
des Hautes Études”. Întors în ţară, Şerban Cioculescu îşi reîncepe activitatea pedagogică
la Găeşti. În februarie 1926 se căsătorise cu Maria G. Ioviţoiu, licenţiată în litere a
Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Şerban Cioculescu a activat
în Partidul Naţional Ţărănesc din anul 1928 până în 1938, când partidele politice au fost
dizolvate, fiind membru în organizaţia locală a partidului - Găeşti şi membru în
delegaţia permanentă a Comitetului Judeţean al P.N.Ţ. Dâmboviţa. După 23 august
1944 şi-a reluat activitatea în cadrul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ., iar între 1944-1947 a
participat la lucrările Secţiei Învăţământ din P.N.Ţ.
În perioada guvernării antonesciene a militat pentru apropierea de Puterile
Aliate, în consecinţă a intrat în atenţia S.S.I. Potrivit informaţiilor culese de Agentura I
(dosarul individual S.S.I. nr. 111 499), Şerban Cioculescu a desfăşurat o intensă
1 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol. 1, ff. 259-260.
2 Constantin Coroiu, Mărturii în timp, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, pp. 56-69.
3 Stelian Tănase, Anatomia Mistificării, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 185.
246
Excluderi profesionale în perioada de instaurare a comunismului…
activitate în scopul întăririi relaţiilor cu Franţa, fiind în strânsă legătură cu Michel Dard
şi contele La Garde şi a făcut parte din clubul anglo-american condus de Al.T.
Stamatiad, motiv pentru care se preconiza trimiterea sa într-un lagăr (în 1941 figura pe
un tabel de anglo-fili, propuşi pentru internare în lagăr). Conform informaţiilor extrase
din acelaşi dosar individual, ar fi fost „om de legătură a lui Pierre Vernad, şeful secţiei
teren-informaţii al Legaţiei Franceze” 4 . Într-o notă a S.S.I., din 8 iulie 1942 (dosar S.S.I.
nr. 13 744) era semnalat faptul că desfăşoară o intensă activitate în rândul tinerilor
scriitori români pentru a-i determina să scrie într-un mod pozitiv despre Franţa. Nu era
trecută cu vederea nici prietenia cu Jean Mouton, profesor şi director al Institutului
Francez din Bucureşti, pe care-l cunoscuse prin intermediul lui Mihail Ralea 5 .
În anul şcolar 1931-1932 a fost detaşat la Şcoala Superioară de Meserii, după
care revine la Liceul de Băieţi din Găeşti. Între 1937-1939 a fost profesor la Liceul
C.F.R. – „Aurel Vlaicu” din Bucureşti, după care se transferă la Colegiul „Sfântul Sava”.
În 1942 a fost numit inspector general pentru învăţământul secundar teoretic, calitate în
care a funcţionat până în luna iunie 1946. La data de 1 septembrie 1946 a fost chemat la
Catedra de Literatură Modernă de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi (catedra lui
George Călinescu), pe bază de titluri şi lucrări, însă, la 4 octombrie 1947 va fi
comprimat în urma declanşării celui de-al doilea val al epurărilor, operate la nivelul
învăţământului superior. Concomitent cu activitatea didactică, a fost colaborator al
revistei „Facla Literară”, condusă de N.D. Cocea şi al ziarului „Ecoul” (1943), condus
de Mircea Grigorescu. A fost titular al cronicii de critică literară de la „Adevărul” (1928-
1937) şi de la revista „Fundaţiilor Regale” (1934-1941; 1944-1947).
În cursul perioadei 5 februarie 1946-16 iulie 1947 conducerea P.N.Ţ., în
încercarea de a imprima ziarului „Dreptatea” 6 un caracter mult mai combativ, a
4 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol. 1, f. 150.

5 Idem, fond Documentar, dosar nr. 10 407, ff. 10-11.
6 Potrivit unui „Scurt istoric al Dreptăţii”, semnat de L.I. Vianu în 1937, până la fuziunea Partidului
Naţional Român din Ardeal cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, cele două organisme
politice au utilizat două cotidiene separate. Partidul Naţional Ţărănesc era reprezentat de foaia
zilnică „Ţara Nouă” din 1919 sub direcţia lui Eugen Crăciun şi îngrijirea administrativă a lui
Milan Ionescu-Berbecaru, pe atunci deputat de Olt iar Partidul Naţional Român din Ardeal a
scos în capitală ziarul „România”, sub direcţia lui Sever Bocu. După fuziunea dintre naţional-
ardeleni şi ţărănişti a apărut în 17 octombrie 1927 ziarul „Dreptatea” ca oficios al P.N.Ţ. –
pentru a lupta „împotriva arbitrariului, minciunii şi a vicleniei în viaţa politică”. Primul personal
redacţional al „Dreptăţii” era alcătuit dintr-un număr foarte redus de ziarişti şi colaboratori, dinte
care unii, în momentul în care era întocmit articolul sus-menţionat, la zece ani de la apariţia
ziarului – trecuseră în lumea celor drepţi – Vasile Savel şi Vasile Candiano. În prima perioadă de
apariţie: 17 octombrie 1927-29 iunie 1938, directori ai ziarului au fost: G. Ştefănescu (1928-
1930), Petre Cismărescu (1931-1932), Mihail Ralea (1933-1937), Demostene Botez (1937-1938).
Dintre redactori, în momentul aniversar 1937 unii plecaseră la alte cotidiene, cum ar fi Ion
Vinea, Bărbulescu, B'arg, M. Sevastos, Sergiu Dan, Romulus Dianu, H. Blazian, C. Gongopol, în
timp ce alţii au rămas: I. Livianu, Tudor Şoimaru, L. Gheller. Acestora din urmă, în cursul anilor
li se alăturaseră Demostene Botez, Petre Pandrea, Octav Livezianu, Pavel Pavel, I. Vişoianu, I.
Brunea, C. Negoiţă, Paul Teodorescu şi T. Mihăilescu. Printre colaboratorii externi se
număraseră Pompiliu Ioniţescu în domeniul campaniilor politice alături de Dr. Ernest Ene, Ion
Răducanu, G. Mantu, Şt. Mihăescu, Victor Jinga, T. Cristureanu, prof. Zaborovschi, Victor
247
constituit un nou comitet de redacţie din care au făcut parte Vladimir Streinu, Şerban
Cioculescu şi Nicolae Carandino.
La 6 februarie 1947, în paginile „Dreptăţii” Şerban Cioculescu „se pronunţa
împotriva acelor «spirite vigilente» care caută să îngrădească libertatea. Ele se vor
prăbuşi fiindcă «acesta-i viitorul pe care-l prevedem condiţionării libertăţii, în toate
sectoarele, inclusiv în cel literar şi artistic, atât de îngrijorător pentru cei ce pretind a ne
conduce”. Iar Vladimir Streinu remarca dispreţul guvernului pentru intelectuali, pe «unii
îi ademeneşti şi-i cumpără», iar pe alţii «îi limitează în libertatea de a se exprima, îi
supune la restricţii şi obligaţii» (cenzura, acordarea hârtiei, autorizarea publicaţiei, etc.) în
final conchidea că în această conduită faţă de intelectuali nu este atât «dispreţul», cât
«teamă de puterea glasului lor»” 7 .
În paralel, Şerban Cioculescu a scris cronici literare în ziarul „Liberalul” până la
25 ianuarie 1947, în timp ce, de la „Semnalul” 8 a plecat întrucât, la un moment dat, nu i
Cornea, Vlădescu Albeşti şi Teofil Bugnarin. Ziarul Dreptatea a protestat împotriva instituirii
cenzurii de către guvernul liberal, publicând, în numărul 27/1927 un comunicat în acest sens
referitor la poziţia ziarelor „Adevărul” (1871-1951), „Argus”, „Cuvântul” (1924-1941),
„Dimineaţa” (1904-1937), „Îndreptarea” (1918-1938), „Lupta” (1921-1937), „Neamul
Românesc” (1906-1940), „Politica”. Polemizează cu „Viitorul” (1907-1945), organul de presă al
Partidului Liberal. Imediat după 23 august 1944, potrivit memoriilor lui Nicolae Carandino,
Virgil Solomon şi Radu Cioculescu au fost însărcinaţi de Iuliu Maniu să asigure reapariţia ziarului
„Dreptatea” (Nicolae Carandino fusese contactat în acest sens în data de 24 august 1944).
Potrivit aceloraşi Memorii – pe frontispiciu urma să fie păstrat numele ultimului director al
ziarului [unuia dintre cei mai buni redactori ai ziarului n.n.] – Ionel Livianu (conform ziarului
„Universul” din data de 25 februarie 1938, Ionel Livianu – precizat ca redactor la ziarul
„Dreptatea” fusese înaintat la Consiliul de Război al Corpului II Armată în legătură cu un articol
ce privea un comentariu asupra unor articole din noua Constituţie – articol cenzurat de altfel.
Parchetul Militar făcând descinderea la redacţia ziarului a stabilit că autorul este I. Livianu, în
consecinţă acesta a fost reţinut de Consiliul de Război). După 23 august 1944, „Dreptatea” va
apare zilnic între 27 august 1944 – 9 martie 1945 şi între 5 februarie 1946-16 iulie 1947). În
ultima perioadă direcţia ziarului a fost asigurată de Nestor Badea iar apoi Nicolae Carandino. În
seria a-III-a (1946-1947), Nicolae Carandino a fost autorul unor editoriale cu titluri
semnificative: „Alegerile vor putea dovedi divorţul total al regimului cu ţara” sau „Babilonia
doctrinelor”. „Dreptatea” îşi încetează apariţia în 1947 (L.I. Vianu, După zece ani – Scurt istoric al
Dreptăţei în „Dreptatea” din 21 noiembrie 1937; I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti 1790-
2000, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, pp. 241; Nicolae Carandino, De la o
zi la alta, Memorii, Bucureşti, 1992, p. 252).
7 Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, Instaurarea Totalitarismului Comunist în România,
Bucureşti, Editura Cavallioti, 2002, pp. 227-228).

8 Potrivit memoriilor lui Gabriel Dimisianu, care consacră un spaţiu esenţial, şi climatului imediat
postbelic, în care societatea, în ansamblul său, încerca să revină la normalitate, Şerban Cioculescu
a devenit cronic teatral al ziarului „Semnalul”, apărut în serie nouă, la propunerea lui Tudor
Vianu, a cărui rudă, Sebastian Şerbănescu conducea acest ziar. Colaborarea sa intervenea într-un
context în care renăşteau activităţile teatrale şi a însemnat o perioadă de timp cuprinsă între
câteva luni din anul 1945 şi întreg anul 1946. Cronicile teatrale publicate de criticul literar în
ziarul Semnalul au fost, ulterior, editate într-un volum apărut la Editura Muzeului Naţional al
Literaturii Române, de către doamna Simona Cioculescu (Gabriel Dimisianu, Sfârşit şi început de
secol, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2 013, pp. 147-149).
248
se mai publicau cronicile dramatice şi articolele referitoare la schimbările operate de

comunişti în acest domeniu artistic 9 . De asemenea a reluat seria cronicilor literare de la
ziarul „Adevărul” (1945-1947), de unde va fi îndepărtat la cererea lui Nicolae Moraru.
A editat el însuşi „Viaţa Universitară” (1925) la care au colaborat Timotei
Marin, Alexandru Mihăileanu, Mihail Ciobanu şi „Kalende” (1928-1929), aceasta din
urmă, în colaborare cu Vladimir Streinu, revistă al cărui program era - să publice numai
„artă pentru artă” în opoziţie cu ceea ce considerau a fi „artă cu tendinţe”.
Şerban Cioculescu a aparţinut valului criticilor celei de-a treia generaţii post-
maioresciene – alături de George Călinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Perpessicius iar în critică a practicat „stilul direct, concentrat, alert, declinând orice
substrat artistic, dar, în realitate, obţinând efectul de mare agrement al deplinei
comunicări, rod al demoniei creaţiei. Ironia i-a fost un asemenea dar natural, latură a
umorului moştenit din familie, factor ce l-a apropiat până la simbioză de opera lui Ion
Luca Caragiale” 10 .
În 1935, Şerban Cioculescu debutează cu editarea volumului Corespondenţa dintre
Ion Luca Caragiale şi Paul Zarifopol 1905-1912 (ulterior se vor adăuga Documente inedite –
1964). Propriile afinităţi, dar şi o întâmplare nefericită – decesul lui Paul Zarifopol în
1935 - îl conduc astfel, pe Şerban Cioculescu spre editarea critică a operei lui Ion Luca
Caragiale. În fapt, a fost solicitat de către Alexandru Rosetti să continue, în cadrul
editurii „Cultura Naţională”, publicarea operei lui I.L. Caragiale, începută de Paul
Zarifopol. La scurt timp însă, editura „Cultura Naţională” dă faliment, fiind susţinută
financiar de Marmorosch Bank, devenită ea însăşi falimentară. Ajuns, între timp,
directorul „Fundaţiei Regale pentru Artă şi Literatură”, Alexandru Rosetti a reluat
proiectul editării critice a operei lui Ion Luca Caragiale de către Şerban Cioculescu.
Ediţia din 1940 a însumat şapte volume, în timp ce, o reeditare în 1957 la Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă nu a mai fost posibilă din cauza contextului politic intern.
O ediţie revizuită a apărut în 1969. În această primă etapă a creaţiei, se mai poate
consemna strângerea publicisticii sale literare în volumul Aspecte lirice contemporane (1942).
Apariţia Istoriei literaturii române moderne (1944) la care Şerban Cioculescu a colaborat cu
Vladimir Streinu şi Tudor Vianu nu a fost întâmplătoare, în epocă fiind de notorietate
faptul că Ion Petrovici, Ministru al Culturii, supărat pe George Călinescu, care îl cam
ironizase în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941) a solicitat celor
trei critici literari, o nouă istorie literară. O monografie reprezentând teza sa de
doctorat, consacrată lui Dimitrie Anghel a apărut în 1945 iar un an mai târziu a fost
publicată Introducere în poezia lui Tudor Arghezi.
9 O notă din 4 martie 1947 este explicită în acest sens: “Numitul a avut şi are o intensă activitate
critică şi istorico-literară, este foarte apreciat din acest punct de vedere, face cronică dramatică la
mai multe reviste şi cotidiene, iar până în ultimul timp a scris această cronică şi la ziarul
«Semnalul» de unde a plecat, întrucât «Semnalul» care face parte din presa independentă şi care
totuşi înţelege să nu facă greutăţi guvernului din cauza timpurilor grele prin care trecem, nu-i
putea publica totul în atitudinea sa, fapt ce a culminat cu nepublicarea unui articol scris în
termeni foarte vehemenţi în contra lui Zaharia Stancu, cu ocazia numirii acestuia ca director
general la Teatrul Naţional” (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 10 407, ff. 10-11).
10 Barbu Cioculescu, Lecturi de vară, lecturi de iarnă, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p. 214.
249
În perioada de instaurare a comunismului a fost eliminat din Societatea

Scriitorilor Români (1946), corpul profesoral universitar la 4 octombrie 1947, dar şi din
Sindicatul Ziariştilor Profesionişti (22 octombrie 1947), alături de: Lazăr Iliescu, Ilie
Păunescu, Vladimir Streinu, Emil Serghie, Alexandru Ionescu, Ion Totu, Gogu Florian,
Ion Oancea, Gh. Nenişor, I. Dima, Dan Lăzărescu, Teofil Zaharia, Niculescu Olt, etc.
sub motivaţia că au avut „o atitudine antidemocratică şi antisindicală şi s-au pus în
slujba cercurilor reacţionare interne şi internaţionale” 11 . De altfel, într-o convorbire cu
informatorul „Ştefan Dragomirescu”, despre onestitatea politică, Şerban Cioculescu şi-a
reamintit modul în care a fost dat afară din presă şi atitudinea pe care au manifestat-o
unii dintre noii directori ai culturii: „în 1947 colaboram la «Adevărul» cu nişte foiletoane
literare. Într-o zi, la şedinţa sindicală, apare ca delegat al Sindicatului, Nicolae Moraru.
Cum mă zăreşte, zbiară: «Ce caută aici acest reacţionar? Nu are ce căuta în mijlocul
nostru!» Şi am fost dat afară. Mai târziu, în 1954, mă duc la Uniunea Scriitorilor, să vând
un manuscris al lui I.L. Caragiale pentru Muzeul Literaturii. Aşteptam să intru la Beniuc.
Deodată apare Traian Şelmaru, unul din secretarii Uniunii. De faţă cu toţi care aşteptau
se răsteşte la mine: «Cum îndrăzneşti să calci pe aici. Ieşi afară!». Ţi-am dat doar un
exemplu, ca să-ţi arăt că aceştia, sunt mii, la toate nivelurile, continuă să-şi facă
mendrele” 12 .
Pentru o scurtă perioadă (1947-1948) a deschis un anticariat, şi tocmai,
întâlnirile în cadrul acestuia, a unor bibliofili, a fost de natură a-l aduce pe Şerban
Cioculescu în atenţia Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Astfel, la 28 mai 1948,
Serviciul I Informativ (Direcţia I-a) solicita Brigăzii a I-a de Investigaţii (din cadrul
Brigăzii Mobile ce intra, de asemenea în componenţa Direcţiei I-a) efectuarea unor
cercetări asupra lui Şerban Cioculescu. Pe de o parte, referatul întocmit de aceasta din
urmă la 4 iunie 1948 consemna faptul că „în ziua de 2 iunie 1948 au fost văzuţi
aproximativ 5-6 bărbaţi, care au discutat cu Şerban Cioculescu de la orele 19,30 până la
20,30” 13 . Pe de altă parte, mai există documentar şi un alt referat, întocmit la 31 iulie
1948 de Brigada III (Brigada Mobilă a Direcţiei I-a) care semnala că „la anticăria situată
în Pasajul Român, proprietatea lui Şerban Cioculescu se strâng zilnic câte 8 persoane
care discută politică anti-democratică şi se crede că aici există un cuib al mişcării de
rezistenţă, care acţiona în Bucureşti” 14 , fără ca respectiva Brigadă să poată identifica
ulterior pe cale informativă dacă cei care-l vizitează pe Şerban Cioculescu o fac în mod
constant şi dacă discuţiile lor au un caracter politic. În consecinţă s-a recurs la reţinerea
sa în perioada 16 august 1949 – 6 septembrie 1949.
Cercetările întreprinse în perioada reţinerii lui Şerban Cioculescu (16 august
1949 – 6 septembrie 1949) nu au putut proba participarea sa la vreo activitate
subversivă sau la alte „uneltiri contra securităţii poporului”: „sus-numitul, după
desfiinţarea P.N.Ţ. nu a mai dus nicio activitate politică în cadrul vreunei organizaţii,
fapt care rezultă atât din declaraţiile sale cât şi ale celorlalţi iar pe de altă parte, nu apare
11 Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 277.

13 Idem, vol. 2, f. 16.
14 Ibidem, f. 13.
250
nici un material informativ, că ar fi desfăşurat vreo activitate subversivă” 15 . A fost pus

în libertate şi ţinut sub o strânsă supraveghere informativă.
Un alt moment de posibilă penalizare politică l-a constituit aplicarea Ordinului
490 M.A.I. din 9 august 1952 care a vizat reţinerea celor care au făcut parte din fostele
conduceri centrale, delegaţii permanente, comitete judeţene, comitete orăşeneşti,
comitete de sector ale oraşelor, precum şi preşedinţii, vice-preşedinţii, secretarii şi
casierii comitetelor de plasă din cadrul: P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D.I. şi L.A.N.C. (P.N.C.) şi
încadrarea lor în Colonii de Muncă pentru o perioadă de până la 60 de luni. Nu au fost
afectaţi de acest ordin membri ai partidelor Naţional Ţărănesc Anton Alexandrescu,
Grigore Iunian şi Dr. Nicolae Lupu, dacă nu au deţinut funcţiile mai sus menţionate în
P.N.Ţ. Maniu 16 .
Printr-o adresă a D.G.S.S. Regiunea Ploieşti către D.G.S.S. Regiunea Bucureşti
din 23 octombrie 1952 a fost trimis un număr de 9 dosare referitoare la Ilie Popescu,
Şerban Cioculescu, Gheorghe Marinescu, Constantin Popescu, Alexandru Luca,
Gheorghe Popescu, Mircea Stănescu, Ion Gh. Nicolescu şi Vasile Haneş, foşti membri
ai partidelor istorice, propuşi a fi încadraţi în Ordinul 490. Şerban Cioculescu, nu a fost
reţinut şi trimis în colonie de muncă, cum prevedea acest ordin, probabil, datorită
faptului că, la Comisia M.A.I. unde erau supuse spre aprobare dosarele persoanelor
propuse pentru încadrare în colonii de muncă s-a intervenit la cel mai înalt nivel al
ierarhiei comuniste. O altă posibilă explicaţie ţine de modul în care a fost aplicat acest
ordin. Numărul foarte mare de cazuri propuse pentru încadrare în Colonii de Muncă a
aglomerat aresturile penitenciarelor în prag de iarnă, astfel încât, este posibil să se fi
recurs la o selectare mai drastică a cazurilor, faţă de ceea ce s-a estimat iniţial, în funcţie
de importanţa poziţiilor deţinute în conducerea fostelor formaţiuni politice, starea de
sănătate sau atitudinea respectivelor persoane în raport cu noul regim comunist.
În perioada stalinismului integral Şerban Cioculescu va supravieţui dând meditaţii
sau ajutat de prietenii săi Alexandru Rosetti, Tudor Vianu, George Călinescu. Un rol
esenţial în ceea ce priveşte revenirea sa în publicistică l-a avut nu numai contextul intern
de după moartea lui Stalin, dar şi sprijinul dat de Mihail Ralea, Miron Constantinescu,
Zaharia Stancu.
Colaborarea sa la revista „Gazeta Literară” (1956-1958) s-a produs în urma
insistenţelor lui Paul Georgescu, Mihai Petroveanu (fostul său elev) şi Vicu Mândra. În
general, Şerban Cioculescu s-a orientat spre elaborarea unor articole de istoriografie
literară, fapt ce nu a trecut neobservat, posibil, din motive de ordin personal, în rândul
altor critici sau istorici literari. Informatorul „Barbu Mihăilescu” amenda, de pildă, lipsa
de conţinut politico-ideologic al articolului dedicat Răscoalei ţărăneşti din 1907, articol,
pe care, în opinia sa, Şerban Cioculescu ar fi putut să-l semneze şi în 1937, când
colabora la „Revista Fundaţiilor Regale Carol al-II-lea”. Această direcţie de „rezervă” a
fost aspru criticată şi de Silvian Iosifescu în „Arhivistică, dar nu arhivistică”, situaţie
care l-a determinat pe criticul literar să renunţe a mai scrie la „Gazeta Literară”. A fost
cercetător extern al Institutului de istorie literară şi folclor şi al Institutului de lingvistică
de pe lângă Academia R.P.R. (1954-1958).
15 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 13 771, f. 7.

16 Idem, fond Documentar, dosar nr. 12 455, vol. 7, f. 185.
251
Retragerea trupelor sovietice din România - 21 iunie 1958 a fost urmată de

valuri de epurări în cadrul organizaţiilor de partid, asociaţiilor profesionale şi
instituţiilor, în special culturale, în timp ce, la nivelul grupurilor informale din societate,
considerate potenţiale surse de opoziţie în raport cu regimul comunist se declanşează
verificări de către structurile de Securitate.
În ceea ce-l priveşte pe Şerban Cioculescu, în primăvara anului 1958, a fost
reprimit în „Uniunea Scriitorilor”, pentru ca la scurt timp de la aceasta, în cadrul
şedinţei Comitetului Uniunii Scriitorilor din 14 noiembrie 1958, să fie propus pentru
radiere, alături de Ion Vinea, Adrian Maniu şi alţi scriitori. Pe cei nominalizaţi i-a salvat,
în respectiva şedinţă, un sprijin puternic, venit din partea lui Mihai Beniuc 17 .
Pe de altă parte, la începutul anului 1959, erau deja reţinuţi Petre Sfetca,
secretar de redacţie la „Tânărul Scriitor” şi Aurel Martin, redactor la „Luceafărul”
pentru popularizarea antologiei „Poezia românească nouă”, editată la Madrid, fapt care
produce o puternică impresie în rândul scriitorilor români. A fost momentul în care
Şerban Cioculescu a reînceput colaborarea la revista „Gazeta Literară” (articolul
Literatura Unirii din 22 ianuarie 1959, anul IV, nr.4). În acelaşi timp, prin Planul de
Măsuri întocmit de Direcţia a-III-a, în data 17 ianuarie 1959, devenea el însuşi, alături de
Vladimir Streinu, un obiectiv important al verificărilor informative. Investigaţiile, care
trebuiau întreprinse, dovedesc şi începerea unei ofensive violente asupra grupurilor de
intelectuali, în măsura în care, respectivul plan trebuia să stabilească următoarele: „Din
cine se compune anturajul duşmănos în care Cioculescu Şerban şi Vladimir Streinu
desfăşoară activitatea enunţată mai sus [deţinere şi difuzare de literatură interzisă,
comentarii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular]; Caracterul organizat al
propagandei şi agitaţiei duşmănoase ce desfăşoară cei în cauză şi în ce scop; Dacă în
aceşti ani de aşa-zisă «rezistenţă» a lor s-au ocupat cu scrierea de «lucrări literare de
sertar»; Dacă deţin literatură interzisă, de unde şi-o procură şi unde o păstrează; în
rândul căror persoane difuzează această literatură şi în ce scop” 18 . Alături de folosirea
agenturii, constituită din informatorii „Ştefan Dragomirescu”, „Barbu Mihăilescu” şi
„Anton”, s-au folosit şi alte mijloace informativ-operative: investigaţii, interceptarea
corespondenţei, audierea unor persoane deja arestate: Petre Sfetca, Aurel Martin, Vasile
Voiculescu, folosirea tehnicii operative.
O altă linie incriminatoare a reprezentat-o sprijinul pe care Şerban Cioculescu l-
a dat în decursul timpului lui Cezar Spineanu, fruntaş P.N.Ţ. din Dâmboviţa, căruia i se
fixase domiciliu obligatoriu în localitatea Pelicanul. Anchetarea foştilor membri P.N.Ţ.,
Cezar Spineanu, Ştefan Iubu şi Vasile Haneş a scos la iveală încercarea acestora de a
rearticula un program P.N.Ţ. în eventualitatea revenirii acestui partid în viaţa politică,
dacă evenimentele internaţionale ar fi permis-o. În consecinţă, printr-o adresă din 11
martie 1959, Direcţia Regională de Securitate Bucureşti propunea ministrului Afacerilor
Interne, general colonel, Alexandru Drăghici, arestarea şi anchetarea lui Şerban
Cioculescu, în vederea înaintării în justiţie, având în vedere că faptele sale întruneau
17 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol. 1, p. 331.

18 Ibidem, ff. 78-79.
252
elementele constitutive ale infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi

pedepsită de art. 209, pct. 1 din Codul Penal 19 .
Documentul nu este urmat de altele din care să rezulte motivele pentru care nu
s-a dat curs acestei propuneri. Probabil, Direcţia a-III-a, care avea deschisă acţiune de
urmărire informativă asupra lui Şerban Cioculescu în ceea ce priveşte grupul de
intelectuali din jurul lui Dinu Pillat, a avut obiecţii în ceea ce priveşte reţinerea sa în
problema P.N.Ţ.
La 29 aprilie 1959 printr-un Referat al Direcţiei a-III-a s-a solicitat aprobarea
arestării criticilor literari Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, urmăriţi în cadrul
acţiunii de verificare grup nr. 3244. Respectivul referat, în urma semnalărilor agentului
„Ştefan Dragomirescu”, consemna drept incriminatoare, pentru Şerban Cioculescu,
următoarele: „a primit din Franţa, prin intermediul compozitorului Ion Dumitrescu, un
exemplar al romanului La Forêt Interdite (Pădurea Interzisă) de Mircea Eliade; a primit
apoi două volume de Istorie Literară Comparată în care era şi un capitol dedicat literaturii
române, capitol redactat de trădătorul de patrie Virgil Ierunca; […] Prin soţia lui Tudor
Vianu, Şerban Cioculescu a primit de la Mircea Eliade cărţile: Mythes et simboles, Le mite de
l`eternel retour şi Histoire des religions; a făcut să circule toate cărţile primite din străinătate,
între primii care au citit aceste cărţi fiind: Vladimir Streinu şi Vasile Voiculescu; a
participat la unele «cenacluri literare» ţinute la Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu şi
Cristina Petrescu” 20 .
Pe de altă parte, în procesul-verbal de interogatoriu datat 29 aprilie 1959 21 ,
Constantin Pillat a recunoscut faptul că a citit romanul lui Mircea Eliade Pădurea
Interzisă, ce i-a fost pus la dispoziţie de Şerban Cioculescu, iar în cadrul cenaclurilor
literare de la Barbu Slătineanu au fost citite de către acesta fragmente din cartea lui Emil
Cioran, Ispita de a exista.
În cazul bunului său prieten, Vladimir Streinu, reţinut la 12 septembrie 1959,
hotărâtoare a fost lectura manuscrisului lui Dinu Pillat – Aşteptând Ceasul de Apoi 22 ,
despre care acesta a declarat că era cunoscut şi de Şerban Cioculescu: „în cadrul acestor
întâlniri şi în special la Slătineanu Barbu, s-au citit şi unele scrieri cu caracter mistic, ale
lui Anania, care după cum am declarat anterior cred că era legionar, precum şi scrierile
fugarului român din Occident, Cioran Emil Ispita de a exista, adusă de Voinescu Alice şi
citită de Cioculescu Şerban, precum şi Scrisoare către un prieten de departe adusă şi citită în
1957 de Cioculescu. Pe marginea acestor scrieri care aveau un conţinut duşmănos la
adresa regimului actual din R.P.R., am făcut comentarii, în cadrul cărora, în special Pillat
şi Cioculescu Şerban, îl elogiau pe Cioran Emil spunând că acesta ar fi «un mare poet»
apreciind totodată în mod pozitiv şi aceste scrieri ale fugarului Cioran. De faţă la citirea
şi comentarea acestor scrieri duşmănoase în casa lui Slătineanu Barbu, au fost în afară
de el şi mine, dr. Voiculescu Vasile, Voinescu Alice şi nu reţin dacă şi acel Lăzărescu
despre care am vorbit anterior. Tot la întrunirile din casa lui Slătineanu Barbu, spre
sfârşitul anului 1956, din câte ştiu eu, Pillat Constantin a citit fragmente din romanul său
19 Ibidem, f. 243.
20 Ibidem, f. 419.
21 Ibidem, ff. 247-248.
22 Ordonanţa de punere sub învinuire în ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 336, vol. 2, ff. 381-382.
253
mistico-legionar intitulat Aşteptând Ceasul de Apoi, roman pe care eu îl citisem parţial mai
înainte şi care constituie o exaltare a organizaţiei legionare dintr-o perioadă dinainte de
1944. În cadrul discuţiilor făcute pe marginea acestui roman, eu, Cioculescu şi
Slătineanu Barbu, de care îmi amintesc precis că au fost de faţă, am constat că romanul
este «o exaltare a tipului ideal legionar» apreciind că din punct de vedere literar scrierea
lui Pillat este slabă. Nu reţin concret ce alte discuţii am făcut pe marginea ei, cu această
ocazie. […] În afară de aceasta, reţin că Pillat Constantin şi Cioculescu Şerban aduceau
în cadrul întrunirilor, diferite ştiri şi zvonuri debitate de posturile de radio capitaliste
«Europa Liberă» şi «Vocea Americii» şi altele, pe care ei le ascultau, ştiri în care se
vorbea în mod calomnios şi se susţinea că în R.P.R. nu ar exista libertate şi că adevărata
libertate este în Occident. […] În anul 1958 am primit de la Cioculescu Şerban cartea
fugarului legionar din Occident Mircea Eliade, intitulată Pădurea Interzisă ce avea un
caracter duşmănos la adresa R.P.R. şi pe care după ce am citit-o, i-am restituit-o lui
Cioculescu, aşa cum am relatat anterior” 23 .
Într-un context legislativ puternic ideologizat, din mărturisirile făcute de Dinu
Pillat şi Nicolae Iordache (Vladimir Streinu) existau destule elemente care puteau
contura o latură subiectivă a infracţiunii în ceea ce-l priveşte pe Şerban Cioculescu.
Pentru buna rezolvare a anchetei asupra grupului Noica-Pillat, Direcţia de Anchete
Penale, considera, conform unei note din 2 noiembrie 1959, că arestarea sa este absolut
necesară” 24 .
Spre deosebire de Vladimir Streinu, în cazul lui Şerban Cioculescu, penalizarea
politică nu s-a produs. În primul rând, marile procese politice au fost un formidabil
mecanism de profilaxie socială, cei condamnaţi având un rol exemplificativ în
propagarea fricii. Conform unei discuţii cu un informator, este foarte adevărat, la o
distanţă de timp, după consumarea evenimentelor, mai precis la 16 august 1961,
„Şerban Cioculescu n-a încetat să-şi exprime îngrijorarea pricinuită de deţinerea
prietenului său Vladimir Streinu, repetând sursei ceea ce îi mai spusese odată: «Romanul
lui Dinu Pillat i-a purtat nenorocirea lui Vladimir. Nici Călinescu, nici Vianu care au
cunoscut manuscrisul lui Pillat, n-au păţit nimic. Nici tu, căci doar l-ai citit…a întrerupt
sursa. Da, l-am citit»” 25 .
Pe de altă parte, o posibilă explicaţie pentru neimplicarea criticului literar în
procesul Noica-Pillat a fost enunţată chiar de acesta: „cred că pe mine m-a scăpat faptul
că scrisesem nişte articole pro-sovietice. Am avut mare noroc că l-am ascultat pe Paul
Georgescu şi am scris un articol plin de entuziasm despre propunerile de pace ale tov.
Hrusciov. Cred că s-a ţinut seama de asta…” 26 . În opinia noastră, mai mult decât acest
articol, ceea ce l-a salvat pe Şerban Cioculescu a fost stigmatizarea lui Emil Cioran în
Un neitzschean bogomil: E. M. Cioran – un fel de renegare a valorizării în cadrul
cenaclurilor literare, a cărţii lui Emil Cioran, Ispita de a exista, adusă de Alice Voinescu.
Propunerilor de arestare privitoare la Şerban Cioculescu nu li s-a dat curs, în schimb,
23 Procesul-Verbal de Interogator, 4 octombrie 1959 – Iordache Nicolae (Vladimir Streinu) în

Idem, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol.1, ff. 216-217.
24 Ibidem, f. 245.
25 Ibidem, f. 174.
26 Ibidem.
254
pentru criticul literar a urmat o perioadă de maximă precauţie 27 . Din punct de vedere
literar, s-a limitat în plan intern, la articole de istorie literară 28 , în timp ce, calea concesiei
făcută sistemului comunist prin preluarea articolului despre Emil Cioran în revista
„Glasul Patriei” din 15 mai 1959 va fi urmată de altele: în 1960 publică, în paginile
aceleiaşi reviste, însemnarea La deschiderea anului universitar 29 , iar în 20 februarie 1961
inaugurează rubrica intitulată Cartea 30 .
Aşa cum observa Ana Selejan, din păcate pentru criticul literar, alături de
articole de istorie literară, „îşi va exersa condeiul polemic şi ironic” 31 în încercarea de a
infirma opiniile unor cronicari literari din exil, iar în perioada 1963-1967 „îşi va lua în
serios rolul de a apăra şi promova noua literatură şi cultură, făcând risipă de epitete şi
entuziasme” 32 . Rămâne un colaborator al revistei până în 1972, moment în care apariţia
acesteia este sistată.
27 În data de 20 mai 1960, o notă dată de sursa “Ştefan Dragomirescu” surprindea efectele
ireversibile ale înscenărilor proceselor politice: “Sursa l-a însoţit apoi pe Şerban Cioculescu până
la Academie. Pe parcurs, el a vorbit mai mult despre Vladimir Streinu. La recurs, procurorul n-a
insistat asupra vinovăţiei lui Streinu. El are situaţia cea mai uşoară dintre toţi cei condamnaţi.
Dacă nu venea boroboaţa de la Paris am fi putut să-l scoatem. Zărind de departe pe Emil
Serghie, în poarta Academiei, Şerban Cioculescu i-a spus sursei : «Să mă ierţi că nu voi mai
rămâne cu voi. E de ajuns să ne vadă cineva împreună ca să-şi închipuie cine ştie ce» ”
(ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol. 1, f. 196).
28 Conform unei note informative dată de „Ştefan Dragomirescu” în 19 septembrie 1961, Şerban
Cioculescu i s-ar fi confesat în ceea ce priveşte activitatea sa publicistică: „M-au chemat la

«Gazeta Literară» ca să-mi ceară să scriu un articol în care să-i atac pe scriitorii români din
străinătate, în special pe C. Amăriuţii şi pe C. Virgil Gheorghiu. Am refuzat. I-am spus lui Vicu
Mândra că eu vreau să scriu articole de istorie literară, nu polemici” (Ibidem, f. 170). La un
interval minim de timp (nota din 19 decembrie 1961) aceeaşi sursă raporta: „În abordarea
problemelor literare însă, Şerban Cioculescu s-a situat şi de astă dată, ca şi în alte discuţii
anterioare cu sursa, pe o poziţie de persiflare a activităţii literare de astăzi. El a declarat textual:
«Deşi într-un referat semnat de 3 inşi la secţia critică a Uniunii, am fost acuzat că refuz să scriu
despre „operele contemporane”, nu mă voi lăsa intimidat. Voi scrie numai atunci când critica va
fi liberă. Ani de zile Mihail Petroveanu mi-a cerut să scriu despre opera lui Petru Dumitriu ca să-
mi dovedesc prezenţa în actualitate. N-am scris refuzând să mă asociez la cazul admirativ dirijat»
(Ibidem, f. 165). În paralel, un alt informator „Ştefan Vasilescu” observa aceeaşi atitudine,
consemnată într-o notă din 4 martie 1963: „Şerban Cioculescu a ţinut la C.R.S.C. o conferinţă,
despre B.P. Haşdeu, apoi textul prescurtat al conferinţei el l-a adus la redacţie, unde se va
publica, întocmai ca orice articol de istoriografie literară. Este sănătos, are o înfăţişare fizică şi
morală schimbată în bine. Pe de altă parte, deşi el scrie când i se cere un articol, el ţine să se
ocupe de probleme literare atemporale (Haşdeu, Eminescu, Slavici, Caragiale) şi nu se angajează
de nici o manieră, în problemele contemporane. Nu scrie despre autori tineri, cum face George
Călinescu la Academie ci se situează în linie cu scriitorii de minimă combatanţă politică, aşa cum
e I. Marin Sadoveanu, O. W. Cizek sau P. Comarnescu” (Ibidem, f. 116).
29 „Glasul patriei”, nr. 28, 1 octombrie 1960 apud Ana Selejean, Glasul Patriei un cimitir al elefanţilor
în comunism, Editura Vremea, Bucureşti, 2012, p. 38.

30 „Glasul patriei”, nr. 9, 20 februarie 1961 apud Ana Selejean, op. cit., p. 38.
31 Ana Selejan, Glasul Patriei un cimitir al elefanţilor în comunism, Editura Vremea, Bucureşti, 2012, p.
39.
32 Ibidem, p. 41.
255
Treptat, Şerban Cioculescu a fost reintegrat în învăţământul superior, iniţial ca

profesor la Institutul Pedagogic din Piteşti (1963-1965), iar ulterior la Facultatea de
Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde a fost ales şi şef de catedră (1967-
1974). Pentru scurt timp, în anii 1965 – 1966, a fost redactor – şef la revista „Viaţa
Românească”. A devenit membru corespondent al Academiei Române în 1966 şi
membru titular în 1974. În perioada 1967-1974 a fost directorul general al Bibliotecii
Academiei Române. Odată cu relativa destindere din anii 1962-1964 revine în spaţiul
literar cu volumele: Varietăţi critice (1966), Aspecte literare contemporane 1932-1947 (1972),
Itinerar critic (I-V, 1973-1989). Alături de revizuirea în 1969 a cărţii Viaţa lui I.L.
Caragiale, editată în 1940, a mai consacrat cunoscutului dramaturg volumele I.L.
Caragiale (1967), Caragialiana (1974) 33 .
Spre sfârşitul vieţii, contribuţiile esenţiale în domeniul criticii literare s-au
materializat în: Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, 1977, Poeţi
români, 1982, Introducere în opera lui Dimitrie Anghel, 1983; Introduction à poésie de Tudor
Arghezi, 1983, Argheziana, 1985 şi Eminesciana, 1985, Dialoguri literare, 1987 34 . Şi-a
aşternut memoriile şi amintirile în volumele: Medalioane franceze (1971) şi Amintiri
(1975) 35 .
S-a stins din viaţă la 25 iunie 1988. Dacă ar fi să urmăm clasificarea
intelectualilor propusă de Iordan Chimet în Ieşirea din labirint, Şerban Cioculescu a
încercat să se menţină pe poziţia unui intelectual independent, să fie consecvent cu el
însuşi şi să nu se înregimenteze în siajul ideologic comunist. A făcut concesii, nu de
natură a-l angaja în mărturisiri militante însă vizibile, circumscrise campaniei împotriva
existenţialiştilor, declanşată încă din noiembrie 1957 şi accelerată după Plenara din 9-13
iunie 1958. Perioada de relativă destindere internă începută în 1962-1964 îi va deschide
posibilitatea de a aduce contribuţii esenţiale în domeniul criticii literare. Pentru modul în
care interceptarea corespondenţei a constituit una dintre cele mai uzitate metode ale
structurilor de Securitate în asigurarea controlului politic asupra foştilor membri ai
partidelor istorice, dar şi pentru modul în care, se constituie într-o sursă esenţială asupra
condiţiilor de viaţă din cadrul localităţilor de domiciliu obligatoriu din Bărăgan, redăm o
scrisoare adresată de Adrian Marino lui Şerban Cioculescu, în 24 iunie 1957, identificată
în Arhiva C.N.S.A.S.:
24 iunie 1957
Stimate Domnule Cioculescu,
Dispariţia mea din Bucureşti şi lipsa mea de semne de viaţă are o explicaţie binecunoscută:
mi s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti, Reg. Constanţa. Se mai află aici,
33 Academia Română, Dicţionarul General al Literaturii Române, literele C/D, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2004, p. 250.
34 Ibidem.
35 Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p.
152.
256
printre alţi 70 în această situaţie, dl. Aurel Leucuţia. N. Carandino se află la Bumbăcari, Reg.
Galaţi.
Satul este o improvizaţie recentă, construit de dislocaţii din Banat, azi întorşi acasă. Din
această cauză este aproape nelocuit, nota citadină fiind dată de aceşti „D.O.”. Acolo, existenţa este cu
totul primitivă, clima aspră, iar lipsurile mari. Vânt permanent, praf teribil şi apă proastă. Satul este
aşezat pe un braţ al Borcei, iar clima este în fond dobrogeană. Am acum mai multe elemente să înţeleg
disperarea lui Ovidiu. De fapt, condiţia morală este foarte bună, dar dezolantă este următoarea
situaţie: nu există decât posibilităţi de a lucra ca ziler la I.A.S.–ul local şi acelea inexistente, astfel că
situaţia se anunţă a fi destul de grea şi sub acest aspect, mai grea decât acolo de unde am venit. Voi
lucra probabil într-o echipă de cules de snopi, dar de la istorie literară, la …. Cules de paie, tranziţia
este cam bruscă şi ciudată. Cu toţii supărăm totul până la capăt şi-mi vine în memorie un citat din
Goethe, din Ifigenia sa, despre speranţă…
Liniştea recluziunii, prielnică studiului şi meditaţiei, este însă – aici- o realitate. Deşi pot să
fac diferite lucrări, în cele mai bune condiţiuni şi dacă se oferă vreo ocazie, prin sfera dumneavoastră de
relaţiuni, care mă cunosc şi pe mine, v-aş rămâne recunoscător dacă nu m-aţi uita. Am în vedere,
fireşte şi situaţia dumneavoastră, cu atâtea analogii cu a mea…Vă rog să mă credeţi, cu toată
sinceritatea, că după atâţia ani îmi este imposibil să mai apelez la persoane care au încetat a avea
stima mea. De altfel, la Bucureşti, fostul meu decan s-a arătat extrem de binevoitor şi-mi oferise un
post la Institutul său. Dar domnia sa nu era o legătură prea apropiată şi totuşi m-a surprins eficienţa
solicitudinii arătate. Nu toţi însă au arătat înţelegerea domnului Oprescu şi nici eu nu m-am expus
unor refugiuri mai mult sau mai puţin politicoase. Vă mulţumesc mult şi pentru intervenţia făcută la
bibliotecă, dar acum această posibilitate se închide. Eram totuşi convins de eficacitatea ei, mai ales
după convorbirea avută cu d. Perpesicius. Existau deci posibilităţi de existenţă demne, dar aici situaţia
este deosebit de dură. Totuşi un anumit lung antrenament nu-mi lipseşte şi sunt convins că voi depăşi
această dificultate. Când mi se prezintă ocazia vă citesc în Gazeta Literară cu cel mai mare interes şi
vă asigur că mai aveţi şi alţi cititori aici, printre care un fost elev, dacă nu mă înşel, de la Lazăr.
Chiar aseară mi-a vorbit cu mult interes de dumneavoastră, în ….mijlocul unui lan de floarea
soarelui. Mi-ar fi plăcut mai mult o bibliotecă, vă rog să mă credeţi.
Vă rog să transmiteţi salutările mele D-lui Barbu şi Vladimir Streinul.
Al dvs.
Adrian Marino
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 257 483, vol. 1, ff. 393-394.
257
Valentin VASILE
„Sub imperiul ispitei”.

Autoturismul, românii şi Securitatea în anii ’70 – ’80
“Facing Temptation”. Automobiles, the Romanians and the Securitate

in the 1970s and the 1980s
The automobile represents a landmark in establishing and influencing social

and economic relations in a certain period of time and within the boundaries of a
territory. In communist Romania, the automotive industry became an issue of great
interest among the population (encouraged by an accumulation of cash, credit
opportunities, and the desire to purchase a luxury useful product).
Our work displays fragments of the socio-economic and political history of
the last two totalitarian decades, underlying the pluses and minuses as signaled by
the informative political bodies and reflected in the people’s mood.
We describe the political and economic context, the activity of specialized
enterprises (The Mechanical Factory in Campulung Muscel, The Car Factory in
Pitesti, the “Oltcit” Factory in Craiova), the social climate and the involvement of the
Securitate in what one may call “the temptation”.
Etichete: autoturism, colaborare, export, piese, defecţiuni

Keywords: car, collaboration, export, car components,
malfunction
Ispita şofatului, plăcerea „ronţăitului” motorului, admiraţia sau invidia

semenilor, dar şi componenta practică (deplasări în concedii, la serviciu, aprovizionare)
au arătat cât de îndrăgit, eficace şi râvnit este automobilul.
România nu a făcut excepţie în privinţa cumpărării de autovehicule, dar s-a
evidenţiat rolul predilect de desfacere în perioada interbelică şi în primele două decenii
postbelice (mărci precum Ford, Chevrolet, Renault, Fiat, General Motors, Gaz M 20
„Pobeda”, Gaz M 21 „Volga” sau Škoda erau întâlnite pe drumurile ţării).
Deplasarea rapidă, autonomia şi condiţiile civilizate de transport au fost
suficiente motive pentru a creşte spectaculos numărul autovehiculelor pe plan mondial;
dacă în Occident, SUA şi Japonia se produceau şi se comercializau milioane de bucăţi
anual, nu aceeaşi efervescenţă s-a manifestat în ţările socialiste ori cele sărace. Cu toate
acestea, blocul comunist european nu era insignifiant, şi menţionăm câteva date
statistice: în URSS s-au produs peste 200 de mii de autoturisme, Cehoslovacia aproape
78 de mii, RDG peste 36 de mii, iar Polonia circa 25 de mii (1965); România nu conta
în prima jumătate a deceniului şase în categoria marilor producători de autoturisme.
Totuşi, preocupări individuale sau colective româneşti au existat de la începuturile
fabricaţiei de automobile. Dumitru Văsescu a inventat autovehiculul cu aburi (1880), iar
Valentin Vasile
ing. Aurel Perşu s-a remarcat prin construcţia primului model de autoturism cu formă
aerodinamică (brevet obţinut în Germania la 19 septembrie 1924).
Industria de profil s-a dezvoltat, într-o măsură covârşitoare, în perioada unuia
dintre cei mai huliţi conducători de stat din istoria recentă, Nicolae Ceauşescu. Noile
realităţi socio-economice din deceniul al şaselea au reclamat, cu acuitate, adoptarea unor
programe concrete de extindere a sectorului construcţiilor de maşini, în speţă fabricarea
de automobile. De altfel, parcul de autovehicule existent în anii ’60 era unul profund
îmbătrânit, uzat moral şi fizic, şi complet nesatisfăcător. Pe fondul creşterii nivelului de
trai şi solicitările pentru diverse bunuri de consum erau mai mari, inclusiv pentru
autoturisme destinate persoanelor particulare; în paralel cu cererile populaţiei trebuia
acoperit şi necesarul de automobile al instituţiilor statului. Aşadar, erau suficiente
premise pentru stimularea acestui segment economic cvasi-inexistent într-o ţară aflată
într-un proces de industrializare intensiv.
Studiul prezintă câteva aspecte reprezentative din activitatea celor trei unităţi
constructoare de autoturisme, eforturile românilor de a-şi cumpăra un automobil, dar şi
acţiunile Securităţii într-un sector industrial vital în „Epoca de Aur”.
Înfiinţarea uzinelor de automobile

A. „Dacia”
Cum privirile erau aţintite spre
Vestul Europei, unde tehnologia
auto progresa într-un ritm alert,
factorii politici de la Bucureşti au
decis demararea de prospecţiuni
pentru obţinerea unei licenţe de
fabricaţie auto. Ca urmare a
aprobării notei elaborate de
Comitetul de Stat al Planificării
(CSP) – Ministerul Comerţului
Exterior (MCE) – Ministerul
Industriei Constructoare de Maşini
(MICM) din 7 decembrie 1965, s-a
difuzat tema şi cererile de ofertă la
Nicolae Ceauşescu la volanul primului autoturism următorii producători: Renault,
Dacia 1100, cu prilejul vizitei de lucru a Peugeot, British Motor (BM),
conducătorilor de partid şi de stat la Uzina de Volkswagen, Fiat; de asemenea, s-
autoturisme Piteşti (20 august 1968) în „Fototeca au mai primit oferte suplimentare
online a comunismului românesc”; cota: 169/1968 de la firmele Leyland – Triumph,
Alfa Romeo şi Ford 1 .
Pornind de la criteriile de comparaţie examinate în studiu (confort, performanţe,
economicitate în exploatare şi fabricaţie, calitatea de conducere, durabilitate etc.) s-a
optat pentru producătorul Renault, cu un model ce ar fi trebuit să intre în producţia de
serie în 1969 („R 117”), dar la sugestia părţii franceze s-a convenit montajului tipului
1 ANIC, fond CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosar nr. 105/1966, f. 78.
260
„Sub imperiul ispitei”. Autoturismul, românii şi Securitatea...
„R12” (începând cu trimestrul I/1969) 2 . Contractul între cei doi parteneri, statul român
şi uzina franceză, s-a semnat la Bucureşti, în 6 septembrie 1966, şi s-a hotărât, în prima
fază, montarea unei linii pentru modelul „R8” (tip lansat în fabricaţie în iunie 1962), cu
scopul formării personalului şi demarării fabricaţiei. Caracteristica acestui model era
formula constructivă „totul în spate” (motorul, transmisia şi organele de propulsie),
utilizând un motor de 4 cilindri în linie, cu o cilindree de 1,108 litri şi care furniza o
putere maximă de 43 CP, dezvolta o viteză maximă de 133 km/h, cu un consum de
combustibil de 6,1 litri la viteza de 80 km/h 3 .
Preţul licenţei, a documentaţiei şi a tuturor prestaţiilor contractuale pentru
autoturism, autoutilitară şi Station cu patru uşi se ridica la 42.525 mii lei valută, adică 35
milioane franci francezi (conform HCM 2004/1966); totodată, prin prevederile
contractuale, producătorul din Hexagon avea obligaţia să livreze stocurile de piese
(CKD) până la integrarea completă a fabricaţiei şi expedierea unui lot de 8.000 de
autoturisme. Condiţiile de plată negociate şi incluse în actul de colaborare conţineau
următoarele date:
a) Licenţă: 20% la livrarea documentaţiei, 80% la plăţi eşalonate pe toată durata
contractului (până în 1976);
b) Colecţii CKD şi autoturisme: 10% la livrare, 90% în credit pe 4 ani cu 5,75%
dobândă;
c) Utilaje şi instalaţii ce urmau a fi achiziţionate de la firma Renault: 20 % până la
recepţia instalaţiilor, 80% credit pe 8 ani cu 6% dobândă, cu condiţia ca
volumul minim al furniturii să fie de 12 milioane de dolari.
Printr-o scrisoare predată la semnarea contractului, regia Renault îşi exprima
intenţia de a cumpăra mărfuri româneşti din sectorul industriei chimice şi al
construcţiilor de maşini de cca 18.000.000 dolari, echivalând cu 40% din volumul
importului de CKD şi autoturisme pe toată durata contractului 4 .
Uzina de autoturisme din Piteşti (1970) în „Fototeca online a comunismului

românesc”; cota: 250/1970
2 Idem, fond CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 66/1966, f. 1.

3 Idem, fond CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosar nr. 105/1966, f. 51.
4 Idem, fond CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 66/1966, f. 3.
261
Valentin Vasile
Un detaliu important era amplasamentul noii fabrici; autorităţile de resort au

luat în calcul trei posibile locuri (Câmpulung Muscel, Piteşti – zona Sud, Colibaşi) şi, în
final, s-a optat pentru Colibaşi întrucât se afla în vecinătatea fabricii de piese pentru
autocamioane şi tractoare „Vasile Tudose” 5 . Noua unitate economică cuprindea o hală
pentru montaj, o hală de presaj, o hală de finisări şi anexe sociale, un pavilion
administrativ şi laboratoare 6 . La 20 august 1968 a avut loc inaugurarea uzinei, iar
Nicolae Ceauşescu a fost beneficiarul primului automobil „Dacia 1100”. Din august
1969 s-a trecut la producerea unei noi variante denumite „Dacia 1300”, copie a
modelului R 12; iniţial, se stabilise achiziţionarea licenţei pentru R 16. Noul model era
unul modern şi cu o estetică plăcută, dar şi economicos; alte diferenţe majore faţă de
predecesor erau cele referitoare la dispunerea soluţiei constructive „totul în faţă”
(motorul, transmisia şi organele de propulsie sunt în faţă), precum şi capacitatea
cilindrică a motorului (1289 cm³). Pe parcursul anului 1970 s-au lansat trei variante de
echipare: „Standard”, „Super” şi „1301”, iar ultimele două erau dotate cu scaune de
confort superior, aparat de radio, iluminare la cutia de acte şi la portbagaj, mânere de
viraj şi centuri de securitate, martor pentru frâna de mână, lunetă cu dezaburire 7 . Anul
1973 a coincis cu producţia şi comercializarea modelului „Dacia 1300 break”, urmat de
modelul 1310 (o nouă mască în faţă cu faruri rotunde, lămpi în spate multifuncţionale);
de remarcat că, o parte din autoturismele exportate au fost echipate cu motoare de 1397
cm³ şi cutie de viteze cu cinci trepte 8 . Până la finele regimului comunist au fost
comercializate şi alte variante, aproape în totalitate, derivate din modelul „Dacia 1300”
şi enumerăm: „Dacia 1302”, „Dacia 1310” (prevăzută cu două perechi de faruri
rotunde, noi stopuri şi un bord modern; autoturism construit în şase variante), „Dacia
1210”, „Dacia 1410”, „Dacia 1304” „Dacia 1200”, „Dacia 2000”, „Dacia 1320 CN 1”.
B. „ARO”
Întreprinderea „ARO” nu a însemnat primul obiectiv economic pentru
Câmpulung Muscel; de altfel, încă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea funcţiona o
fabrică de hârtie a companiei Letea; ulterior, s-a trecut la producţia de elice şi
echipamente de tragere pentru Întreprinderea de avioane Braşov. La începutul
deceniului cinci, unitatea economică a fost redenumită Întreprinderea de Automobile
„ARO” (Automobil românesc), iar din anul 1953 a început să producă piese de schimb
pentru automobilele de teren sovietice „GAZ 67” şi „GAZ MM” (pistoane, supape,
radiatoare, arcuri, cutii de viteză, diferenţiale şi până la urmă motoare complete) 9 . În
anul 1957 a fost lansat primul model botezat „IMS-57”, urmat de tipul „M – 59”
(1959); lansarea modelului „M – 461” (fabricat din 1964) a prilejuit intrarea pe pieţele
internaţionale, cu începere din anul 1965 10 .

6 Chiriac Vasiliu coord., Automobilul Istorie şi tehnică, Bucureşti, Editura Flux, 1994, p. 174.
7 Ibidem, p. 177.
8 Ibidem, pp. 178-179.
9 Chiriac Vasiliu, op. cit., p. 162.
10 Ibidem, pp. 163-164.
262
Vizită de lucru a lui Nicolae Ceauşescu în judeţul Argeş, la Întreprinderea

Mecanică Muscel (17 septembrie 1976) în „Fototeca online a
comunismului românesc”; cota: 214/1976
Din anul 1966 s-a început proiectarea modelului „ARO 240”, mai târziu –
familia „ARO 24”, cu cinci modele de bază şi peste 60 de variante constructive
(principalele elemente de noutate constau în caroseria nouă, suspensia din faţă
independentă, creşterea stabilităţii prin folosirea şasiului curb) 11 . Deceniul opt a fost
marcat de automobilul din clasa de mărime medie, „ARO 10”, bazat pe elemente
furnizate de la „Dacia 1300” (motor 1289 cm³, transmisie, frâne disc faţă, cutia de
viteze, scaune, echipament electric) la care s-a mai adăugat suspensia independentă şi
servo frână; în câţiva ani, s-a trecut la montarea motorului de 1397 cm³ (modelul se
adresa, îndeobşte, tinerilor) 12 .
Motorizarea pe benzină a
fost pusă sub semnul întrebării
odată cu prima criza petrolieră
(1973), când embargoul ţărilor
membre ale Organizaţiei Ţărilor
Exportatoare de Petrol (OPEC) a
determinat creşterea ameţitoare a
preţurilor la carburanţi. Pe acest
fond, constructorii de automobile
s-au orientat spre motorină,
combustibil mult mai ieftin. Uzina
„ARO” era cea mai afectată, aşa
11 Automobilele „ARO 24” a avut două modele de bază: cu două uşi („ARO 240”) şi cu patru
uşi („ARO 241”); din aceste două modele au derivat cu modificări minime, „ARO 242” (pick-
up), „ARO 243” (furgon carosat) şi „ARO 244” (station wagon) (Ibidem, p. 167).
12 Ibidem, p. 170.
263
Valentin Vasile
încât, s-a trecut la echiparea modelelor de teren, trimise în străinătate, cu motoare

Diesel. Pe fondul inexistenţei producţiei interne s-au perfectat mai multe contracte cu
firmele Daihatsu, Peugeot, Perkins şi Volvo; motoarele româneşti „D 127” (fabricat la
Întreprinderea „Tractorul” din Braşov) şi „L – 27” (1984 la „ARO” Câmpulung) au fost
instalate, în paralel, pe modelul „ARO 24”, începând cu anul 1978; de precizat că, tipul
„ARO 10” a beneficiat de motoarele Diesel „VW” şi „Pegaso” 13 . De menţionat că,
fabrica era formată din patru secţii: Prelucrări, Piese şi Subansamble, Montaje şi Scule şi
Matriţe.
C. „Oltcit”
Cea mai mare neîmplinire a
cooperării franco-române în domeniul
auto a fost imposibilitatea asigurării unui
succesor modelului „Dacia 1300”. Din
acest motiv s-au purtat nenumărate
negocieri pentru continuarea şi
dezvoltarea cooperării în fabricaţia de
autoturisme între Regia Renault şi
industria constructoare de maşini din
România. Prin prevederile planului
cincinal 1975-1980 se preconiza creşterea
capacităţii de producţie a Întreprinderii de
Autoturisme (IA) Piteşti până la 130-150000 buc./an, posibilă prin fabricarea unui
model nou. Tratativele purtate începând cu anul 1974 s-au referit la integrarea în
România în proporţie de 70% ale autoturismului Renault „R 5” echipat cu motoare de o
capacitate de 900-1100-1297 cm³. Ofertele întocmite de producătorul francez erau
scumpe şi astfel nu s-a ajuns la vreun acord (preţul solicitat pentru colecţia CKD – „R
5” depăşea valoarea unui autoturism „Dacia 1300”). În condiţiile date s-a hotărât
demararea unor discuţii şi cu alţi constructori de automobile europeni în vederea
realizării unui autoturism integrat în România; în acest scop au fost contactate firmele
„Volkswagen”, „Citröen”, „Peugeot”, „Fiat” şi alţii. Cele mai avansate negocieri s-au
derulat cu producătorii francezi; în final, s-a preferat colaborarea cu „Citröen”. Alegerea
s-a efectuat pe următoarele considerente: înfiinţarea unei societăţi mixte, realizarea unui
produs de concepţie „Citröen” şi tehnică franceză aport de capital străin, prelucrarea
unei jumătăţi din producţia anuală (130000 buc./an), asigurarea desfacerii şi a
şcolarizării personalului 14 .
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 424/1976 s-a aprobat constituirea
Societăţii mixte româno-franceză „Oltcit” SA cu sediul în municipiul Craiova, pentru
fabricaţia şi comercializarea în ţară şi la export a autoturismelor de mic litraj, motoare,
ansamble, subansamble şi piese de schimb pentru produsele fabricate.
Complexul industrial „Oltcit” cuprindea şase unităţi de producţie importante:
ambutisaj-feraj, vopsitorie-caroserie, montaj general, uzinaj, vopsitorie de piese mici şi
13 Ibidem, pp. 171-172.

264
feraj uşor, magazie centrală de piese. Procesul de producţie a fost conceput la nivelul
tehnicii de vârf a anului 1978, cu întreaga gamă de mecanizare şi automatizare
cunoscute la acea dată pe plan mondial; Autoturismul era o berlină în două volume, cu
trei uşi, cinci locuri şi tracţiune în faţă, produsă în şapte variante (patru versiuni pentru
autoturismul de oraş, „Oltcit TA 2R” şi „TA 2F”, şi trei versiuni pentru autoturisme
utilitare „Enterprise”), iar motorizarea era asigurată de trei motoare (652 cm³, 1129 cm³,
1299 cm³) 15 .
Capitalul societăţii mixte era de 500 milioane franci francezi, la care partea
română participa cu 64% prin Centrala industrială de autoturisme (CIA) Piteşti (49%) şi
Întreprinderea de Comerţ Exterior (ICE) „Auto Dacia” (15%), iar partea franceză cu
36% prin Societatea anonimă de automobile „Citröen”. În nota de prezentare privind
constituirea Societăţii mixte „Oltcit” s-a prevăzut că „uzina se va construi în perioada
1977-1979”, începând montajul seriei zero pentru 3-4000 autoturisme în trimestrul
IV/1979 (se preconiza, iniţial, o producţie de 30.000 autoturisme, în 1980, mărită până
la 130.000 autoturisme pe an, în 1982), iar nivelul investiţiilor a fost stabilit la 2843
milioane franci francezi (în martie 1981, deja, se cheltuiseră 4.200 milioane franci
francezi) 16 .
Termenele fixate nu s-au respectat şi s-au reflectat, în mod direct, asupra
numărului de automobile fabricate (până la 31 octombrie 1981 s-au produs 82
autoturisme, însă imposibil de livrat din cauza unor componente slab calitative, de
provenienţă franceză) 17 .
Prin contactul de societate acţionarii români – CIA Piteşti şi ICE „Auto Dacia”
– şi acţionarul francez – firma „Citröen”, au convenit ca la baza cooperării să stea
următoarele principii: fabricarea unui autoturism de concepţie Citröen, pentru care
componentele vor fi livrate de uzinele Citröen, uzină proprie şi de industria orizontală
românească; asigurarea, în prima etapă a unei capacităţi anuale de producţie de 130.000
buc. autoturisme şi 28.000 motoare de 1130 cm³; finanţarea cheltuielilor din capitalul
social şi din credite externe şi interne; producţia de autoturisme urma să fie preluată în
mod egal de parteneri; plăţile externe pentru investiţii şi producţie era acoperită prin
livrări de autoturisme şi motoare către partenerul străin. În baza acestora s-a elaborat
studiul de fezabilitate al Societăţii mixte „Oltcit” la 3 ianuarie 1977, reactualizat şi
aprobat în anul 1979, conform căruia urma să se obţină pe perioada 1980-1981 un
beneficiu net de 3.020 milioane franci francezi, în condiţiile unei producţii anuale la
capacitatea de 150.000 de autoturisme şi 28.000 de motoare 18 .
Producţia fizică scăzută a condus la o producţie valorică de numai 1.223
milioane franci francezi, faţă de 16.252 milioane franci francezi, prevăzute în studiul de
fezabilitate din 1979. Pe acest fond, veniturile din încasări s-au dovedit insuficiente, iar
greutăţile financiare s-au amplificat prin creşterea volumului de credite şi dobânzi,
nerambursarea la scadenţele fixate şi creşterea costurilor de producţie. Reflectarea
situaţiei reale de la uzina craioveană este redată sugestiv în următorul tabel:
15 Chiriac Vasiliu, op. cit., pp. 182-184.

17 ANIC, fond CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 163/1981, f. 14v.
265
Valentin Vasile
Tabel 1: Rezultatele financiare ale Societăţii Mixte în perioada 1982-1985

în milioane franci francezi
Prevederi Realizat 1982- Diferenţe ±
studiu 1979 1985
1. Valoarea producţiei 16.252 1.223 - 15.029
din care:
- pentru CITROEN 8.682 767 - 7.915
- pentru AUTODACIA 7.570 456 - 7114
2. Costuri totale din 16.372 5.012 - 11.360
care:
- dobânzi şi comisioane 1.438 1.661 + 223
3. Pierderi 120 3.789 + 3.669
Sursa: ANIC, fond CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 309/1986, f. 4.
Pierderea de cca 3,8 miliarde franci francezi, înregistrată la 31 decembrie 1985,

cuprindea diferite cheltuieli şi vărsăminte la buget care nu se regăseau în structura
costurilor unităţilor economice române (în sumă de 1,4 miliarde franci francezi, ca de
exemplu: 341 milioane franci francezi diferenţă retribuţii înregistrate pe costuri şi
neachitate personalului, 362 milioane franci francezi diferenţă nivel dobândă practicată
pentru întreprinderile din România, de la 5 până la 8%, şi altele) 19 .
Principalele cauze erau influenţate de situaţia economico-financiară, şi reţinem:
finalizarea cu întârziere a investiţiei şi demararea cu o cadenţă redusă a producţiei în
primii ani; întârzierea gradului de integrare a componentelor s-a repercutat prin costuri
suplimentare de aproximativ 30 de milioane franci francezi, cât şi plata de taxe vamale
de 56 de milioane franci francezi; necorelarea numărului de personal cu realizarea
producţiei fizice, cât şi neaprovizionarea ritmică cu piese şi materiale a generat
suplimentarea fondului de retribuire cu cca 142 milioane franci francezi; lipsa
veniturilor proprii a crescut gradul de îndatorare prin angajare de credite, conducând la
un volum ridicat al dobânzilor şi comisioanelor bancare (33 % din totalul cheltuielilor
de producţie în perioada 1982-1985); nerespectarea de către Citröen a prevederilor
contractuale 20 .
Producţia de automobile şi desfacerea la export

Punerea în exploatare a liniei de asamblare de la Piteşti şi dezvoltarea
capacităţilor de producţie la „ARO” au mărit considerabil numărul de autoturisme şi,
totodată, au creat premise reale pentru comercializarea în exterior a automobilelor
româneşti. Datele statistice referitoare la producţia autohtonă erau încurajatoare pentru
industria auto constituită în anii ’60 –’70. Numărul crescând de automobile s-a
evidenţiat prin datele statistice întocmite în intervalul 1965-1989, aşa cum rezultă din
tabelul următor:
19 ANIC, fond CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 309/1986, ff. 4 (f/v).

20 Ibidem, ff. 4v-5.
266
Tabel 2: Producţia de autoturisme

Ţara Total mii bucăţi La 10.000
locuitori – bucăţi
1980 1989 – 1989
Argentina (inclusiv 218 125 (în 1988) 40 (în 1988)
asamblarea)
Australia 399 332 198
Brazilia (inclusiv 601 313 21
asamblarea)
Bulgaria 15 14 16
Canada 847 1.008 (în 1988) 389 (în 1988)
Cehoslovacia 184 189 121
Coreea de Sud 57 847 200
Franţa 3.488 3.414 608
Germania de Est 177 217 130
Germania de Vest 3.530 4.543 736
Italia 1.445 1.970 342
Iugoslavia (inclusiv 186 312 132
asamblarea)
Japonia 7.038 8.370 680
Olanda 81 136 92
Polonia 351 286 76
Regatul Unit 924 1.300 227
România 88 144 62
Spania 1.048 1.696 437
S.U.A. (vânzări) 6.376 6.808 274
Mexic (inclusiv 316 596 71
asamblarea)
Suedia 268 416 (în 1987) 495 (în 1987)
U.R.S.S. 1.327 1.217 42
Sursa: Anuarul Statistic al României 1990, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti,
1990, p. 700.
România a avut, iniţial, un decalaj major faţă de producătorii din blocul

socialist, pe care l-a diminuat semnificativ în deceniile şapte – opt, situându-ne pe locul
cinci într-un top al producătorilor (după URSS, Cehoslovacia, RDG şi Polonia)
excluzând Iugoslavia. La nivel global, sub raportul miilor de bucăţi produse la nivelul
anului 1989, industria de profil se situa pe poziţia a optsprezecea.
267
Valentin Vasile
Dezvoltarea semnificativă a sectorului auto s-a probat prin numărul de mii

bucăţi ieşite de pe porţile uzinelor autohtone. De altfel, pe baza datelor oficiale, la
capitolul produse industriale s-au înregistrat următoarele valori:
Tabel 3: Producţia principalelor produse industriale
Produs um 1960 1970 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989
Auto- Mii
1 24 88 92 104 90 125 134 124 129 141 144
turisme buc
Din
acestea:
Auto- - 16 79 80 89 77 107 114 105 111 120 123
turisme
de oraş
1990, pp. 482-483.
Producţia a înregistrat un crescendo substanţial în perioada 1970 – 1982, însă a

cunoscut o evoluţie sinusoidală în intervalul 1983-1987, pe fondul problemelor de la
Oltcit şi a scăderii cantităţilor exportate; situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii doi ani ai
regimului comunist datorită cererii crescute de pe piaţa externă şi a intensificării
livrărilor pe plan intern.
Vânzările cu amănuntul reprezintă un indicator în privinţa producţiei şi
desfacerii diverselor bunuri, iar construcţia de automobile nu a făcut excepţie, aşa cum
rezultă din tabelul 3.
Tabel 4: Vânzările cu amănuntul ale principalelor mărfuri, prin comerţul de stat şi cooperatist
Produs UM 1960 1970 1980 1985 1986 1987 1988 1989
Auto- Mii
- 25,5 83,5 48 49,9 45,3 51,3 65,7
turisme buc.
1990, pp. 592-593.
Problemele înregistrate la cele trei entităţi industriale („ARO”, „Dacia” şi

„Oltcit”), la mijlocul deceniului opt, s-au regăsit şi în înzestrarea populaţiei cu
autoturisme; s-a consemnat o scădere accentuată a vânzărilor de până la 43 % (48 de
mii), în 1985, faţă de maximul atins în 1980 (83,5 de mii). Volumul desfacerilor a
cunoscut un reviriment la sfârşitul anului 1989, atingând cifra de 65,7 de mii
autoturisme (78,6 % comparativ cu anul 1980).
Statistica nu ar fi desăvârşită în absenţa confruntării datelor privind exportul şi
importul de autoturisme. De la cifra modestă de 5.409 bucăţi exportate, în 1970, s-a
ajuns la un total de 86.762 bucăţi la finele lunii decembrie 1987, în timp ce, importul a
înregistrat o descreştere spectaculoasă în ultimul deceniu comunist, astfel de la 19.329
unităţi (1980) până la 0 achiziţii (1989), aşa cum reiese din tabelul 4.
268
Tabel 5: Exportul şi importul de autoturisme

Produs UM 1970 1980 1985 1986 1987 1988 1989
EXPORT
Autoturisme
buc. 4 14.705 48.435 63.794 69.428 64.923 61.561
de oraş
Autoturisme
buc. 5.405 6.851 13.409 15.304 17.334 17.962 18.129
de teren
TOTAL buc. 5.409 21.556 61.844 79.098 86.762 82.885 79.690
IMPORT
Autoturisme
(inclusiv cele buc. 11.451 19.329 1.303 1.003 1.001 1.500 0
neasamblate)
1990, p. 616-617, 626-627.
Scadenţa plăţilor către creditorii străini a impus adoptarea unor măsuri menite
să sporească nivelul de lichidităţi, inclusiv crearea unui excedent comercial; astfel, a
crescut constant numărul automobilelor trimise peste hotare şi, totodată, s-a decis
limitarea importurilor. Pe fondul preexistent şi autoturismele aduse în România au
înregistrat niveluri reduse în anii ’80. După stingerea celei mai mari părţi din datoria
externă s-a observat revitalizarea pieţii interne de turisme, pe de o parte pentru
satisfacerea cererii uriaşe, însă, pe de altă parte şi din cauza unor deficienţe calitative la o
serie de modele.
La plimbare cu autoturismul prin lume

Prezenţa automobilelor de origine românească în multe colţuri ale lumii a fost
dovada cea mai palpabilă a comerţului exterior activ, o componentă semnificativă în
acumularea de venituri băneşti. Cultivarea relaţiilor comerciale era o consecinţă a
politicii externe a statului, dar şi capacitatea organizatorică a instituţiilor implicate în
procesul de contractare şi desfacere. Pieţele internaţionale au fost testate la începutul
anilor ’70 prin oferte adresate dealerilor de automobile mai reprezentativi, direct
interesaţi în câştiguri bune pe baza unor produse ieftine şi fiabile. În atari condiţii,
echilibrarea situaţiei a reclamat înfiinţarea unei structuri distincte, sub conducere
ministerială, ce urma să reglementeze relaţiile comerciale cu partenerii străini. Din
considerentele enunţate s-a decis înfiinţarea Întreprinderii de Comerţ Exterior (ICE)
„AUTO DACIA”, iniţial sub tutela Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini
(MICM), ulterior trecută în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme (CIA)
Piteşti. Noua entitate desfăşura toate tipurile de activităţi specifice domeniului auto
(exporturi, importuri, achiziţii licenţe, subansamble, şcolarizare etc.) şi avea 113 angajaţi
269
Valentin Vasile
din care 60 încadraţi în sectoarele operative şi 53 în sectoarele funcţionale 21 .

Organigrama instituţiei ne oferă câteva date indicii edificatoare despre rolul acesteia;
astfel, cele şapte sectoare
operative cuprindeau: E. 61
Serviciul export Europa
Occidentală, SUA, Canada (15
salariaţi); E. 62/63 Biroul export
Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud, Asia, Oceania (10
salariaţi); E. 64 Serviciul export
Contribuţii Ţări Socialiste (CTS)
(15 salariaţi); I. 31
Compartimentul import (patru
salariaţi); I. 33 Compartimentul
linii de montaj, reţele de comercializare, licitaţii, omologări, service (cinci salariaţi); I. 34
Biroul contractare şi derulare internă Oltcit (11 salariaţi); S. 16 Oficiul de calcul (doi
salariaţi) 22 .
Vânzările depind, într-o măsură semnificativă, de promovare şi disponibilitatea
de adaptare a producţiei în funcţie de consum. Pe o piaţă concurenţială acerbă,
România a provocat senzaţie la începutul anilor ’70, în SUA, prin exportul
autoturismului de teren „ARO”. Modelul „ARO – 244” (cu patru uşi laterale şi
caroserie metalică) echipat cu motor şi transmisie „Ford” a fost de-ndată acceptat; în
plus, costul unui asemenea automobil era cu cca 25% mai ieftin (aproximativ 4.000 de
dolari) faţă de modelul similar autohton (Jeep Wagoneer, preţ de catalog 5.300 de
dolari) 23 .
Sub raportul calitate – preţ – utilitate, modelul „Dacia 1300” a repurtat un
succes deosebit în Canada; perspectivele obţinerii unei cote de piaţă semnificative s-au
materializat, inclusiv, prin înfiinţarea firmei „Terra Power” (cu capital românesc 100%)
care comercializa tractoare şi automobile româneşti. Filiala „Terra Power” Montreal a
preluat vânzarea autoturismelor. Victor Jigman, director la ICE „AUTO DACIA”,
declara: „Terra Power avea un show-room foarte mare, de 400 mp, în care pregăteam
maşinile şi tot aici aveam un depozit de piese de schimb. Eu în Canada aduceam
maşinile cu vaporul. De exemplu, nava <<Paşcani>> aducea 500-600 de maşini la un
transport. Împreună cu directorul comercial, canadianul Claude J. Dubois, am făcut o
reţea de dealeri în provincia Quebec şi ajunsesem la 20-25 de dealeri. A fost prima reţea
occidentală a Daciei, o reţea la standarde înalte. Eram egali ca importatori cu Honda sau
Hyundai” 24 .
Piaţa vest-europeană a fost acoperită de exporturile în ţări, precum Belgia,
Italia, Franţa, Marea Britanie, Danemarca ş.a., şi au însemnat atât diverse modele
22 Ibidem, f. 324 (f/v).
23 ANIC, CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 9/1974, f. 216; Ibidem, dosar nr. 48/1973, f. 4.
24 http://www.universulargesean.ro/index.php/special/292-experienţa-canadiană-a-daciei-in-
perioada-comunistă, accesat la 10 martie 2014.
270
„Dacia”, „ARO” (de altfel, occidentalii erau mai interesaţi de producţia autoturismelor
cu tracţiune integrală), cât şi „Oltcit”. Organizarea judicioasă a permis sondarea şi
obţinerea de noi pieţe de desfacere în afara Europei sau Americii de Nord;
autoturismele „Dacia” şi „ARO” au ajuns pe drumurile din America de Sud (Columbia,
Peru, Ecuador, Argentina, Brazilia), Caraibe (Cuba), Asia (China, ţările arabe), Africa
(Egipt, Algeria, Maroc, Nigeria ş.a.), dar şi în ţările membre ale CAER (RDG, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria).
Contractele cu diverşi parteneri externi se încheiau după mai multe runde de
negocieri, stabilindu-se preţurile, condiţiile de plată, transportul, stocarea şi valorificarea
autoturismelor; de regulă, partea română era prezentă la masa tratativelor cu delegaţii
formate din lucrători ai ICE „Auto Dacia”, MICM, MCECEI (Ministerul Comerţului
Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale), dar şi de la ICE „Dunărea”. Dintre
înţelegerile cu diverşi revânzători de automobile, reţinem: „Aro Dacia Italiana”, „Auto-
Elinco” din Grecia, „East – Europe Import Export Inc” (SUA), „Universal France”,
Ciemme (Italia), „Dacia Middle East” din Dubai, „Prima Car” Olanda, „RM Motor”
(Belgia), „Imex” (Iordania).
Atractivitatea automobilelor din România era dictată din trei motive: preţul
scăzut de achiziţie, dar şi înscrierea în parametrii tehnici ori asigurarea unui confort
minim. Pornind de la economicitate şi randament satisfăcător, volumul exporturilor a
fost spectaculos; de asemenea, participarea franceză la „Dacia” şi „Oltcit”, dar şi
adaptabilitatea „ARO” au influenţat major exporturile.
Românii şi automobilul
Stabilitatea locului de muncă, acumularea de resurse băneşti, mirajul deţinerii
unui autoturism proprietate personală au fost suficiente motive pentru a începe
demersurile în vederea achiziţionării unui automobil. Importurile asigurau parcul de
autovehicule, dar ieşirea pe piaţă a produselor româneşti („ARO”, „Dacia”) au schimbat
treptat balanţa în favoarea producţiei interne. Cumpărarea unui autoturism românesc
nou se efectua într-un cadru organizatoric clar precizat; astfel, cei dornici depuneau la
CEC fie suma întreagă, fie un acont de minimum 50% şi se înscriau pe listele de
aşteptare; o altă variantă era libretul de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme.
Persoanele interesate de procurarea unui automobil aflat în circulaţie puteau participa la
licitaţiile organizate de principalul vânzător auto, Întreprinderea de desfacere a
materialelor sportive (IDMS).
Vânzarea de autoturisme cu plata în rate era efectuată prin IDMS 25 .
Autoturismul era cumpărat de către muncitori şi maiştri, indiferent de mărimea
25 Ansamblul comercial se afla amplasat în cartierul Militari, strada Valea Cascadelor. Acest
complex era compus, în principal, din două obiective: un obiectiv care cuprinde un spaţiu de
depozitare şi pregătire a autoturismului în vederea vânzării; un obiectiv destinat depozitării şi
desfacerii pieselor de schimb pentru circa 20 de tipuri de autoturisme şi motociclete. Spaţiul de
depozitare a autoturismelor era amenajat sub forma unui parching cu o capacitate de
aproximativ 1.600 de autoturisme. Parchingul de depozitare era înconjurat cu o pistă de
încercare, din beton, având o lungime de 600 m, unde după alegerea tipului de maşină şi a culorii
caroseriei, cumpărătorul putea face primele încercări ale autoturismului („Autoturism”, nr.
10/1970, p. 12).
271
Valentin Vasile
retribuţiei sau a altor venituri reale, cu un acont minim de 50% şi un număr de 20 de

rate lunare; celelalte categorii de personal (cu o retribuţie de până la 4.000 lei lunar)
urmau să plătească un avans de minimum 60%, iar restul sumei în maximum 18 rate
lunare şi o dobândă de 5% pe an 26 .
Carnetul de economii oferea şansa celor norocoşi de a intra în posesia unui
autoturism fără cozi şi liste de aşteptare; depunătorii respectivului libret beneficiau de
următorul avantaj: din dobânda de 4% pe an, 2% se acorda sub formă de câştiguri în
autoturisme, prin trageri la sorţi trimestriale, iar 2% în numerar. La tragerile la sorţi
participau cecurile cu un sold de minimum 5.000 lei, provenit din depuneri anterioare
trimestrului pentru care se face tragerea la sorţi; în fapt, era un avans pentru primirea
respectivului automobil 27 .
Procesul de achiziţie a unei „Dacii”, indiferent de variantă, era unul anevoios şi
deloc ieftin. Preţul unitar pornea de la 70.000 lei 28 şi a ajuns, la finele deceniului opt,
până la 95.660 lei (modelul „Dacia 1320” Standard) 29 . La 22 martie 1974 în şedinţa
Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale s-a
discutat situaţia vânzărilor şi preţurile de desfacere a variantei „Dacia 1300”. Structura
costului respectivului model cuprindea: preţul de cost (43.636 lei), beneficiu (6.594 lei),
preţ de producţie (50.230 lei), impozit pe circulaţia mărfurilor (13.352 lei), preţ de
livrare (63.582 lei), adaos comercial (4.058 lei), taxe termen de garanţie (600 lei);
asigurare ADAS (1.760 lei); valoare totală: 70.000 lei.
Din analiza efectuată a rezultat că desfacerea autoturismelor era
nesatisfăcătoare, inclusiv la vânzarea în rate, din cauza preţului ridicat al produsului; în
plus, tipuri similare din import erau mai ieftine şi aveau unele opţiuni, cum ar fi:
„Moskvich 412” cu aparat radio (1357 cm³, 50 cp, 5 locuri) 59.500 lei faţă de „Dacia
1300”, fără aparat radio (1289 cm³, 54 cp, 5 locuri), 70.000 lei 30 . Optimizarea activităţii,
creşterea volumului vânzărilor şi reducerea cheltuielilor era posibilă prin reducerea
preţurilor, astfel, de la 70.000 lei/buc. până la 55.000 lei/buc. (rentabilitate de 14,6% şi
un impozit pe circulaţia mărfurilor de de 5 %) şi desfacerea prin lor prin unităţile
„service” ale întreprinderii. Propunerea a fost trimisă conducătorului statului, Nicolae
Ceauşescu, iar răspunsul a fost univoc: „NU este indicat să reducem preţurile” 31 .
În pofida preţului destul de mare, cererea pentru „Dacia 1300” a fost din ce în
ce mai semnificativă, în special în anii ’80. Impresiile şi experienţele proprietarilor de
„Dacii 1300” noi sau „ARO” au fost consemnate în multe articole publicate în presa
post-comunistă ori pe forumurile din mediul virtual. Dintre cele mai savuroase sau cele
mai pertinente reţinem câteva exemple:
- „…pentru o Dacie de culoare roşie trebuia sa bagi nişte bani în buzunarul
cuiva de ici-colo, care sa pună o vorbă bună, şi întreaga serie de 50 de maşini să iasă de
26 Abel Dărăban, Caleidoscop informativ cetăţenesc, Bucureşti, Editura Ceres, 1986, p. 134.
27 Ibidem, p. 21.
28 Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSR nr. 958/10 iulie 1970 publicată în „Buletinul Oficial”,
nr. 87/20 iulie 1970, p. 707.

29 ANIC, CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 114/1988, f. 5v.
31 Ibidem, f. 7.
272
culoarea pe care o doreai tu”, povesteşte Laurenţiu Cristea (56 de ani). Băbeanu Cornel,
(46 de ani) descrie cam în acelaşi fel filierele care „te ajutau, pentru o sumă modică, să
îţi iei maşina pe care o doreai… La IDMS te duceai si îţi aşteptai rândul. Până să ajungă
la tine vorbeai cu diverşi tipi. De la cel care băga benzina în rezervor, pentru că îţi
punea numai un litru-doi, până la cel mai apropiat PECO, si până la băieţii care aduceau
maşinile din parcul auto. N-aveai voie acolo să vezi maşinile. Puteai să ceri ce culoare
voiai la maşină; ţi se spunea că nu au, sau că sunt rezervate, sau că au probleme cu
motorul. Atunci fie că te întâmpina cineva care ştia toate demersurile pe acolo şi vorbea
cu cine trebuie, fie te duceai după unul din băieţii ăia şi îi băgai şi tu, acolo, ceva în
buzunar” 32 ;
- Sandu Ionete, Bucureşti: „atunci când m-am prezentat să ridic maşina de la
IDMS din Valea Cascadelor, m-am simţit la fel de emoţionat ca la nuntă, ba chiar
purtam costumul de ginerică. Ţin minte că am ajuns de dimineaţă, să nu ia altul înainte,
fiindcă auzisem că la final de program trebuia să iei ce îţi dădeau ei, neavând de unde
alege. Cu toată graba mea, în acea zi de marţi, trei ceasuri rele din 1983, am avut de ales
între trei maşini. Prima roşie, a doua roşie şi a treia, evident, tot roşie! Singura veste
bună era aceea că toate trei erau „hibrid”, adică nici 1300, nici 1310, ci un fel de model
de tranziţie care pe loc m-a bucurat, dar care mi-a scos peri albi de câte ori am fost în
Service cu ea” 33 .
- Constantin Stroe, director la Întreprinderea de Automobile „Dacia”, referitor
la modelele cu dedicaţie pentru nomenclatură sau cei cu relaţii, declara: „M-am interesat
cine a lansat ideea asta şi e vorba tot de băieţii politici, cei din sistemul de informaţii
care trebuiau să se pună bine cu şefii de la Bucureşti: «Lăsaţi tovarăşu, că vă urmăresc
eu maşina», şi ăla psihologic trăia cu impresia că i se face o maşină mai bună decât una
de serie. Mai mult, marea majoritate a maşinilor urmărite au primit de la muncitori
accidente din astea invizibile, împunsături de şurubelniţe pe dedesubt prin locuri
ascunse, încât mi-ar fi ruşine ca inginer să spun că o maşină urmărită pe bandă de
cineva anume este mai bună decât cea prevăzută în caietul de sarcini” 34 .
- Marinică Fologea, fost vicepreşedinte administrativ „ARO”: „Un
<<ARO>> cu îmbunătăţiri care costa oficial 100.000 de lei se vindea atunci, cu
comisioanele aferente, şi cu 400-450.000 de lei. Nu cumpăra oricine pe vremea lui
Ceauşescu „ARO”. Trebuia să fii destul de tare, să ai aprobări de la Ana Mureşan,
ministrul Comerţului. Se stătea la coadă, se făceau repartiţii la nivel de minister” 35 .
Industria de autoturisme în vizorul Securităţii
Departamentul Securităţii Statului (DSS) a supravegheat activităţile
întreprinderilor de autoturisme („ARO”, „Dacia”, „Oltcit”) şi a surprins în detaliu
32 „Evenimentul Zilei”, 19 septembrie 2004; http://forum.softpedia.com/topic/233647-dacia-

1310/, accesat la 5 martie 2014.
33http://www.evz.ro/detalii/stiri/amintiri-din-epoca-de-aur-prima-dacie-prima-teapa-o-mai-
simt-si-acum-1023043.html, 11 Februarie 2013, accesat la 5 martie 2014.

34http://www.gandul.info/reportaj/dacia-ultimul-deceniu-de-comunism-si-primul-de-
capitalism-5258519, 4 ianuarie 2010, accesat la 5 martie 2014.

35 adevarul.ro/news/societate/dosar-fabrici-uzine-vile-ruine-
1_50aca1187c42d5a663872882/index.html, 7 februarie 2011, accesat la 5 martie 2014.
273
Valentin Vasile
procesul de producţie, planurile de desfacere şi deficienţele din respectivul domeniu.

Informările adresate direcţiilor centrale sau organelor de partid evidenţiază mecanismele
funcţionale ale industriei de profil.
Serviciile II (contrainformaţii economice) din cadrul Inspectoratelor Judeţene
de Securitate Dolj şi Argeş, în conformitate cu atribuţiile şi sarcinile fixate, au colectat o
serie de date referitoare la stările de facto existente la cele două unităţi (Întreprinderea
de Autoturisme „Dacia” şi „ARO” Câmpulung Muscel) pe parcursul a peste trei decenii
(1968-1989). Deschiderea dosarului de obiectiv „Întreprinderea de Autoturisme Piteşti”
(13 volume cuprinzând note, procese verbale, adrese, referate, fotografii, studii) a
conturat o imagine de ansamblu asupra evoluţiei entităţii respective, dar, în linii
generale, şi a întregului sector al construcţiilor de maşini.
Dosarele de obiectiv au fost completate de dosarele de urmărire informativă
(DUI), precum şi cele de reţea (informatorii structurilor informative) sau penale
(persoanele anchetate, judecate şi/sau condamnate pentru diverse delicte). Urmărirea
informativă era focusată pe anumite persoane sau grupuri de indivizi încadraţi la uzinele
auto şi care, prin acţiunile lor, au produs o serie de disfuncţionalităţi (calitatea
necorespunzătoare a unor autoturisme, probleme intervenite în sistemul de
aprovizionare cu materii prime, defecţiunile constatate la piesele de schimb, deficienţele
apărute în exportul de automobile).
O analiză sintetică a sarcinilor de plan de către ofiţerii ce deserveau pe linie de
securitate „IA” Piteşti, „ARO” sau Societatea Mixtă „Oltcit”, presupunea atingerea
următoarelor obiective: preveniri (calitatea necorespunzătoare a unor repere), deschideri
DUI, recrutări, introducerea reţelei informative în case conspirative, analiza reţelei
informative, prelucrări contrainformative, semnalarea stărilor de spirit, remiterea de
informări la organele de Miliţie; efectuarea de controale în obiectivele economice 36 .
Situaţia exporturilor a devenit delicată, în anii ’80, pe fondul plângerilor
crescânde asupra calităţii autoturismelor; o mulţime de adrese trimise producătorilor
români menţionau o serie de probleme la turismele autohtone. Sesizările se refereau la
următoarele aspecte:
- gama „Dacia”: defecţiuni la sistemul electric şi la sistemul de frânare; scurgeri lichide
(răcire, uleiuri, rezervoare); vopsire şi retuşuri de proastă calitate; oxidarea elementelor
de caroserie şi a elementelor cromate; zgomot la cutiile de viteze, diferenţial şi motor;
acumulatori descărcaţi;
- gama „ARO”: defecţiuni la motoarele diesel „L 27”; consum sporit de ulei de motor
cauzat de uzura prematură; instalaţii electrice parţial nefuncţionale; defecţiuni pompe
injecţie; scurgeri ulei de motor, cutii viteze şi diferenţial;
- la gama componentelor, reclamaţiile se refereau în principal la jenţile auto produse de
Fabrica de la Drăgăşani, subordonată „CIA” Piteşti şi exportate în SUA. Reclamaţiile
fuseseră expediate de la dealerii din Grecia, Anglia, Canada, Italia, Belgia, Ungaria,
Columbia, Iordania şi RDG. Deşi majoritatea acestora au fost remediate, în perioada
pregătirii pentru vânzare sau de garanţie, s-au pierdut contracte şi s-a creat o publicitate
negativă la adresa autoturismelor provenite din România 37 .

274
Aşadar, pericolul pierderii unor pieţe de desfacere a necesitat adoptarea unor

măsuri imediate de relansare şi promovare a exportului; pe acest fond, structurile
informative au primit sarcini suplimentare. Acţiunile Securităţii vizau:
- contractele şi discuţiile preliminare, de prospectare a unor pieţe sau firme erau luate în
control de serviciile de informaţii (cunoaşterea partenerilor de afaceri, potenţialul
comercial şi financiar, trăsăturile de caracter, atitudinea faţă de statul român şi
obiectivele urmărite); organizarea tratativelor şi a acţiunilor protocolare (introducerea
unor surse în delegaţiile de negociatori; mărirea volumului de export; stingerea amiabilă
a unor divergenţe, îmbunătăţirea condiţiilor de plată);
- intensificarea activităţilor referitoare la sporirea calităţii autoturismelor prin
cunoaşterea mai aprofundată a problemelor rezultate în procesul tehnologic şi faţă de
specificaţia contractuală (fluxul de producţie, control, recepţie, expediţie sau cu alte
sarcini pe linie de export);
- executarea unui control de securitate permanent în rândul comercianţilor şi iniţierea
unor acţiuni pentru neutralizarea celor semnalaţi cu preocupări de a culege date şi
informaţii de natură să prejudicieze interesele economice 38 .
Delegaţiile externe erau atent monitorizate, iar obţinerea datelor din intimitatea
grupului era asigurată de folosirea mijloacelor specifice (percheziţii secrete, instalarea de
tehnică operativă, dirijarea surselor informative). Supravegherea străinilor era motivată
din următoarele motive: suspiciuni de spionaj economic, culegerea de date despre
problema respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români, înşelarea părţii române
prin neplata autoturismelor trimise la export. A doua cauză era exemplificată de cazul
comerciantului iordanian „Dinu”, preşedintele firmei „Imex Corporation”, luat în lucru
prin DUI la data de 18 octombrie 1984. Acesta a încercat de mai multe ori să preia
autoturismele „Dacia”, fără respectarea condiţiilor contractuale, ultima dată în 1984,
pretinzând pentru importul a 100 autoturisme un acreditiv negarantat de banca
iordaniană; de altfel, avea o restanţă de 34.000 dolari, reprezentând contravaloarea a 10
autoturisme „Dacia” exportate în 1982 şi piesele de schimb aferente. În cadrul urmăririi
informative a lui „Dinu” s-a stabilit că, pe lângă amăgirea producătorilor români, voia să
obţină repartiţie pentru un apartament în Piteşti, sediul viitoarei reprezentanţe, şi
aranjarea unei căsătorii a fiului său, aflat la studii în România, pentru obţinerea cetăţeniei
române 39 .
Totodată, prin folosirea mijloacelor muncii de securitate, s-au constatat
preocupările străinilor de a culege de date şi informaţii referitoare la aspectele de viaţă
socială şi politică; obţinerea de informaţii secrete cu privire la producţia de export,
capacităţi disponibile şi posibilităţi de pătrundere pe piaţa internaţională; „ademenirea”
salariaţilor din sectoarele de comerţ exterior cu diverse atenţii şi cadouri în schimbul
furnizării unor informaţii confidenţiale 40 .
Un alt obiectiv al Securităţii era să-şi facă simţită prezenţa în vegherea fluxului
de producţie, de la semnalarea problemelor de fabricaţie până la prevenirea unor acte de
sabotaj. De altfel, în cadrul „I.A.” Piteşti se manifestau o serie de abuzuri şi nereguli
38 Ibidem, f. 249.
39 Ibidem, f. 327 (f/v).
40 Ibidem, f. 328v.
275
Valentin Vasile
comise de către unii angajaţi. În schimbul unor avantaje materiale, unii angajaţi din
cadrul secţiei Presaj, introduceau tablă mai groasă faţă de cea prevăzută de
documentaţie (0,9 mm faţă de 0,7 mm) ceea ce contribuia la uzura prematură a
matriţelor şi suprasolicitarea preselor. O îndeletnicire de bază era sustragerea de piese
fie din secţiile de prelucrare, fie din secţia montaj, sau pur şi simplu se descompletau
unele autoturisme. Aceste sustrageri au culminat cu „tentativa de sustragere a unui
motor complet având şi cutia de viteze montată, de către şeful secţiei. Motorul a fost
descoperit de pază într-un autocamion ce transporta deşeuri în momentul când se
intenţiona scoaterea pe poartă. În final nu s-a luat nici o măsură deoarece s-a motivat că
acest act a fost întreprins pentru verificarea vigilenţei personalului de pază” 41 .
În cadrul activităţilor referitoare la prevenirea livrării la export de mărfuri
necorespunzătoare calitativ, lucrătorii structurilor informative au obţinut date că unele
loturi de autoturisme „Dacia” şi „Aro” prezentau diferite defecte de fabricaţie. Aceste
neajunsuri au fost puse în discuţia colectivelor de muncă, iar persoanele direct
răspunzătoare – 28 la „IA” Piteşti şi 16 la „IA ARO” au fost sancţionate administrativ
cu reducerea retribuţiei cu 10%, timp de două-trei luni. Totodată, organele de informaţii
au intervenit la trei unităţi colaboratoare ale „IA” Piteşti pentru livrarea unor repere de
calitate în vederea respectării unor contracte de export (vopsea de la Întreprinderea
„Policolor” Bucureşti, oţel OLT 65-15 X 3 produs la „Combinatul de Oţeluri Speciale
Târgovişte” şi cămăşi pentru motor turnate la „Combinatul de articole tehnice din
cauciuc Piteşti”) 42 .
Stările de spirit ale personalului respectivelor unităţi economice era un indicator
suplimentar pentru situaţia economico-financiară; în multe rânduri, lipsa pieselor de
schimb sau calitatea precară a componentelor livrate de furnizori, defectarea unor
maşini şi scule, imposibilitatea respectării tehnologiei de fabricaţie cauzau întârzieri
majore în producţie. Pierderile trebuia acoperite fie din alocarea de resurse bugetare
suplimentare, fie din reduceri salariale sau concedieri de personal. Despre situaţia
financiară delicată şi perspectivele sumbre relatau o serie de angajaţi, în scrisorile trimise
rudelor, şi reţinem:
- Ionescu Alexandru din Mioveni: „serviciul la noi, cu situaţia economică actuală a
devenit nesigur de la o zi la alta […] salariile la compartimentele TESA ale uzinei au fost
diminuate pentru plan cu 13,8 % şi nici nu avem mari renunţări atât la produsele uzinei
vechi cât şi ale „Dacia”, plus problema importurilor de oţeluri şi piese”;
- Matei Maria din Piteşti: „eu nu am mai lucrat să mai iau bani de la 1 februarie 1981, că
au plecat două linii de maşini la Topoloveni cu o parte din muncitori […] am rămas
restul de oameni, daţi disponibili la personal”;
Enăchescu Adi din Colibaşi: „… pe la uzină s-a strâns situaţia. Trebuie să dea afară
4.000 muncitori […] S-au scos aproape toate autobuzele de pe rutele de peste 50 km, le
scoate şi pe cele care trec de 30 km, şi iarăşi o să plece muncitori din uzină” 43 .
Reţinerile băneşti din drepturile salariale au fost frecvente în ultima decadă
comunistă; iniţial, doar personalului TESA (cca 2.000) li se opreau între 300-1.000

276
lei/lună pentru neîndeplinirea sarcinilor de plan; ulterior, măsura s-a extins la toţi
angajaţii (pe baza deciziilor de imputare privind lipsa pieselor la inventar ori sustragerea
lor din autoturismele scoase din montaj), astfel încât, s-au recuperat 865.660,9 lei
(decizia nr. 500/1983) şi 448.500 lei (decizia nr. 1465/1984) 44 . La Societatea mixtă
„Oltcit” Craiova se estima că, la începutul lunii august 1989, 2.249 muncitori direct
productivi urmau să primească numai 54,6% din retribuţia aferentă lunii iulie, iar pentru
alţi 1.426 salariaţi nu era asigurată retribuţia din cauza inexistenţei lichidităţilor 45 .
Temerile pentru pierderea locurilor de muncă erau cvasi-generale şi unele s-au
adeverit; astfel, la societatea „Oltcit”, 806 persoane au fost detaşate la alte unităţi ori au
primit preaviz de desfacere a contractului de muncă, urmând ca aceeaşi măsură să aplice
în cazul altor 1.600 de salariaţi. Pe acest fond mulţi nu se preocupau de realizarea
sarcinilor de serviciu, solicitau învoiri pentru a-şi găsi noi locuri de muncă, iar calitatea
lucrărilor executate nu era corespunzătoare 46 .
O colaborare echivocă: „Oltcit”

Societatea mixtă româno-franceză „Oltcit” ar fi trebuit să aducă prestigiu şi
venituri financiare substanţiale celor două părţi, însă lucrurile au evoluat pe alte
coordonate. Situaţia economico-financiară a societăţii s-a înrăutăţit continuu – pierderile
înregistrate însumau circa 6 miliarde franci francezi (3 mai 1985) –, iar integrarea
autoturismului cu componente 100 % româneşti era imposibilă 47 .
Capitalul social redus a necesitat angajarea de credite mari, la care dobânzile au
crescut ameţitor; în plus, cheltuielile financiare suplimentare conjugate cu consecinţele
întârzierii producţiei şi a integrării în România cu peste doi ani (majorare a cheltuielilor
de punere în funcţiune cu 187 milioane franci francezi) au produs influenţe negative
asupra întreprinderii, incapabilă să plătească ratele şi dobânzile bancare 48 . În studiul de
fezabilitate din 1979 nu erau prevăzute plăţi pentru dobânzile la creditele contractate; în
plus, colecţiile de piese şi materiale cumpărate din Franţa s-au scumpit semnificativ,
printr-o decizie unilaterală a producătorului francez. Totodată, „Citröen” a anunţat că
nu mai achiziţiona autoturisme la preţurile de vânzare stabilite în contract, ci la preţul
zilei. Deşi pe pieţele occidentale automobilul se ieftinea, în România s-a cerut creşterea
costului de achiziţie cu până la 45%, iar respectivele măsuri au agravat şi mai mult
situaţia „Oltcit” 49 .
Deoarece la nivel de întreprinderi, centrale şi ministere nu s-a urmărit
asigurarea capacităţilor de fabricare a pieselor şi materialelor şi livrarea lor în cantităţile
şi de calitatea cerută, producţia a fost limitată (planurile au fost constant reduse). Lipsa
de piese şi materiale a determinat nerespectarea programelor de livrare şi a dezorganizat
activitatea întreprinderii; în anumite perioade, mai frecvent între 1-15 ale lunii, fabricaţia
era practic oprită. În ianuarie 1983, ca urmare a lipsei de piese, colecţii CKD din Franţa
44 Ibidem, dosar nr. 691, f. 199.

45 Ibidem, dosar nr. 13.846, vol. 69, f. 321.
46 Ibidem, vol. 70, f. 263.
47 Ibidem, vol. 69, f. 291.
48 Ibidem, f. 294.
49 Ibidem, dosar nr. 13.846, vol. 68, f. 166 (f/v).
277
Valentin Vasile
şi din ţară, a fost întreruptă activitatea de producţie, acordându-se concedii de odihnă,

însă şi fără plată, unui număr de 2.342 persoane din totalul de 2.937 angajaţi 50 .
Această situaţie, precum şi diminuarea retribuţiei, a stârnit valuri de
nemulţumiri şi exista posibilitatea declanşării unor acţiuni de protest; reacţia factorilor
politici şi ai conducerii unităţii s-au transpus prin noi promisiuni sau reluarea parţială a
activităţii.
Colapsul era inevitabil, pe de o parte din cauza constructorului francez
(interesat să-şi răscumpere participaţiunea şi să obţină un profit cât mai generos), iar pe
de altă parte inactivitatea sau incapacitatea industriei româneşti din anii ’80 de a susţine
tehnologic producţia, precum şi povara creditelor externe. Prin scrisoarea din 12 aprilie
1988, „Citröen” a denunţat contractul şi a ameninţat cu boicotul în cazul neîntreruperii
producţiei. După mai multe contacte s-a ajuns la masa negocierilor, în octombrie 1989,
iar rezultatele au fost cuprinse în informarea transmisă CC al PCR, Secţia Economică.
Din conţinuturile notei a reieşit că partenerul francez nu mai voia derularea contractului
atât din cauza nerespectării clauzelor contractului iniţial (volumul producţiei, asigurarea
pieţelor cu autoturismul obiect al contractului, echilibrul financiar), cât şi a continuării
integrării „Oltcit”, varianta „TA 2 R”; totuşi, constructorul din Hexagon ar fi fost
interesat să încheie un nou acord pentru producţia de vehicule total integrate în
România 51 . În concluzie, bilanţul colaborării româno-franceze a fost unul dezamăgitor,
aşa cum reiese din datele furnizate CC al PCR, şi menţionăm: 61.437 bucăţi trimise în
Franţa din 545.000 prevăzute (11,25%), iar pe piaţa internă au fost livrate 44.749 unităţi
din 535.000 stabilite în contract, în perioada 1982-31 august 1988 52 .
Concluzii
Fascinaţia automobilului cuprinde categorii largi socio-profesionale indiferent
de regimul politic, iar dezvoltarea acestui sector economic aduce venituri însemnate la
bugetul statului. Un indicator semnificativ e dat de potenţialul pieţei de desfacere, care,
la rându-i, e influenţată de posibilităţile financiare ale cumpărătorilor individuali şi de
capacităţile de achiziţie ale persoanelor juridice. Pentru societatea românească din anii
’60 – ’80 autoturismul era un bun cu întrebuinţare îndelungată, ademenitor, însă scump.
Cu toate acestea mirajul deţinerii unui autoturism proprietate personală era cvasi-
unanim în rândurile populaţiei.
Un alt aspect ce trebuie reţinut e disponibilitatea statului pentru dezvoltarea
sectorului construcţiilor de maşini, în speţă automobile. Pornind de la acest deziderat,
prin planurile economice centralizate, s-au alocat sume consistente pentru investiţii,
cumpărarea de licenţe, integrarea componentelor auto în industria românească,
creşterea producţiei şi, cel mai important, obţinerea şi extinderea pieţelor de desfacere
externe. Colaborările cu constructorii occidentali au adus recunoaştere, calitate şi
comenzi pentru autoturismele produse la Piteşti sau Craiova; de asemenea, capacităţile
corpului ingineresc autohton s-au probat în realizarea autoturismului original românesc
„ARO”, cu un imens succes internaţional (de altfel, în anii ’80, cca 85% din producţie
50 Ibidem, vol. 69, f. 192.

51 ANIC, CC al PCR-Secţia Economică, dosar nr. 495/1989, f. 1.
52 Ibidem, dosar nr. 626/1988, f. 22.
278
era exportată). Populaţia sedusă de binefacerile automobilului a apelat la diverse strategii

de economisire şi împrumut pentru cumpărarea unuia; de altfel, relaţia proprietar –
autoturism era una specială, de la diminutive de genul „Roşcata”, „Roşcăţica” până la
„tunatul” maşinii (eleroane, aripioară, bandă de cauciuc aplicată pe uşi, boxe auto din
import, volane îmbrăcate în piele) sau rezolvarea diverselor probleme tehnice sub
sintagma ”Dă-i drumu’, că merge şi aşa!”.
Pe ansamblu, implementarea şi dezvoltarea industriei auto româneşti a produs
o serie de efecte benefice şi reţinem: crearea de noi platforme industriale, asigurarea de
locuri de muncă, profesionalizarea salariaţilor, dezvoltarea „industriei pe orizontală”
(înfiinţarea de unităţi producătoare de piese, echipamente pentru autoturismele
autohtone), extinderea serviciilor conexe, contribuţii la urbanizarea teritorială.
Discursul propagandistic s-a bazat pe capitalul de imagine pozitiv adus de
exporturile automobilelor, în special în anii ’70; dincolo de registrul politic,
autoturismele „Dacia” şi „ARO” reprezintă nişte mărci consacrate care au contribuit la
ceea ce se numeşte „brand” de ţară.
Securitatea Statului, prin acţiunile sale, a evidenţiat aspectele de ordin negativ,
de la procesul de fabricaţie până la cel de desfacere; cu toate acestea informările,
concluziile şi recomandările au influenţat într-o măsură variabilă rezultatele economice.
Din seria disfuncţionalităţilor ivite pe parcursul ultimului deceniu comunist, cu efecte
negative grave, menţionăm: întocmirea de planuri de producţie nerealiste (mărite
constant şi raportate ca îndeplinite, deşi rezultatele erau net inferioare), plata datoriilor
externe a contribuit la scăderea importurilor de materie primă pentru realizarea
diverselor componente auto (înlocuirea cu produse de calitate îndoielnică), defecţiuni la
automobilele trimise în străinătate, diminuarea randamentului fabricilor şi creşterea
cheltuielilor de producţie şi salarizare (reparaţii, garanţii suplimentare, degradare
autoturisme), acumularea de pierderi financiare, formarea unor relaţii clientelare la
achiziţionarea autoturismelor.
Industria constructoare de autoturisme din anii comunismului, şi nu numai, a
fost dominată de ispita câştigului financiar de pe urma vânzării automobilelor,
seducerea populaţiei cu mijloace de deplasare moderne şi confortabile şi implementarea
noilor tehnologii; dereglările apărute pe parcurs aparţin în principal factorului politic
(acordarea sau reducerea de fonduri băneşti, optica asupra evoluţiilor economico-sociale
interne şi respectarea angajamentelor financiare internaţionale) şi, în plan secund,
capitalului uman implicat în industria respectivă (directori, maiştri, muncitori,
cercetători).
279
III. Sistemul totalitar comunist:
aspecte ideologice, culturale şi sociale
Alina ILINCA
Liviu Marius BEJENARU
Infernul marilor epurări şi problema mărturisirilor

din procesele staliniste de la Moscova
şi din democraţiile populare
The Inferno of Intensive Purges and the Issue of Confessions
in Stalin’s Show Trials in Moscow and Popular Democracies
In order to ensure a cohesion policy in the 20th century, the communist

regimes invoked the existence of a conspiracy against them. An example would be
the launch of the Great Terror in the Soviet Union. The trials had the purpose of
eliminating Stalin’s real or imaginary opponents, but they also had pedagogical
implications, as Annie Kriegel stated, functioning as mechanisms for social
prevention.
The most striking side of the trials resided in the fact that the victims were
forced to confess their “crimes”. Torture was used to force confessions. Besides, the
defendants’ desire to protect their families or faith in the infallibility of the Party
also determined them to take that step. Show trials, accusations, self-incriminations
and public repentance were meant to prove the existence of a vast conspiracy
against the whole society and to call for increased vigilance. Therefore the victims of
Stalin’s “second revolution” were forced to become accomplices to their own
destruction, thus celebrating the victory of the regime.
Political repression in Eastern Europe was based on the same techniques
used in the Moscow trials, such as torture, suggestions and dialectical arguments,
which led to a moral defeat of the victims and instilled a sense of “objective guilt”
by magnifying the consequences of some minor mistakes and enhancing the idea of
sacrifice for the Party. Thus the defendants were encouraged to be loyal to the Party
even if they were victims of the most abominable slanders and were facing death.
All these aspects have been underlined in Arthur Koester’s novel “Darkness at
Noon”.
Etichete: stalinism, comunism, procese spectacol, epurări,

mărturisiri.
Keywords: Stalinism, communism, show trials, purge,
confessions.
Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru
„Erau prea tare prinşi în plasa propriului lor trecut, în plasa de păianjen pe care singuri
şi-o ţesuseră, conform legilor propriei lor etici încâlcite şi propriei lor logici întortocheate; toţi
erau vinovaţi, deşi nu de acele fapte de care se acuzau ei înşişi. Ieşirea lor din scenă se petrecea în
conformitate strictă cu regulile ciudatului lor joc. Publicul nu aştepta de la ei cântece de lebădă.
Trebuiau să acţioneze după carte şi rolul lor era urletul lupilor în noapte”.
Arthur Koestler, Întuneric la amiază
„Nimic nu e mai caracteristic pentru mişcările totalitare în general, şi pentru

faima de care se bucură liderii lor în particular”, observa Hannah Arendt, „decât
uimitoarea repeziciune cu care ei sunt uitaţi şi surprinzătoarea uşurinţă cu care pot fi
înlocuiţi” 1 .
Încă din 1903, în lucrarea Ce-i de făcut?, Lenin a formulat regulile unui partid de
tip nou, care trebuia să ajungă la putere în Rusia pe cale violentă. Partidul conceput
trebuia să cuprindă un număr restrâns de persoane, Lenin arătând că o organizaţie de
revoluţionari trebuia, în primul rând, să aibă în componenţa ei oameni a căror
profesiune o constituie activitatea revoluţionară, unul din principalele lui argumente
fiind acela că este „mult mai greu să găseşti o duzină de oameni inteligenţi, decât o sută
de proşti”. Prin „oameni inteligenţi”, Lenin înţelegea revoluţionarii de profesie 2 .
Această organizaţie revoluţionară trebuia să aducă oameni din toate păturile
societăţii, criteriul de selecţie fiind schimbat, în sensul că s-a trecut de la apartenenţa de
clasă, pe care punea accentul Marx, la dobândirea conştiinţei revoluţionare, pe care o
propovăduia Lenin. Pentru liderul bolşevic, conştiinţa revoluţionară era un produs al
cunoaşterii teoretice, iar mişcarea revoluţionară un produs al organizării politice,
trăsătura distinctivă a membrilor de partid fiind aceea că ei nu reprezentau nici o clasă 3 .
Devoţiunea lor se manifesta faţă de partid, iar loialitatea ultimă, testul supremei
încercări, îi aparţinea, de asemenea, acestuia 4 . În acest sens, Troţki afirma în 1924: „Nici
unul din noi nu doreşte sau nu este în stare să pună în discuţie voinţa partidului. Este
clar că partidul are întotdeauna dreptate. Noi putem avea dreptate numai cu partidul şi
prin el, căci istoria nu a prevăzut o altă cale de a nu greşi. Englezii obişnuiesc să spună:
«Ţara mea, bună sau rea»; indiferent că greşeşte sau are dreptate, ea este ţara mea. Noi
avem o justificare istorică mult mai bună când afirmăm, indiferent dacă are dreptate sau
greşeşte în unele cazuri individuale, acesta este partidul meu. Iar dacă partidul adoptă o
decizie pe care unul sau altul dintre noi o consideră incorectă, vom spune: corect sau
greşit, acesta este partidul meu, iar eu voi suporta până la capăt consecinţele acestei
decizii” 5 . De asemenea, unui membru de partid, chiar şi viaţa personală înceta să-i mai
aparţină din momentul în care acesta intra în rândurile comuniştilor; dacă se dovedea
1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti 1994, p. 403.

2 Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi – Lider, Bucureşti, f. a., p. 96.
3 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999, p. 291.
4 Ibidem, p. 292.
5 Cit. în Robert Conquest, Marea Teroare. O reevaluare, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 142.
282
Infernul marilor epurări şi problema mărturisirilor din procesele staliniste…
nedemn, trebuia admonestat de tovarăşii săi şi, în cazul în care nu se îndrepta, era lipsit
de numele onorabil de comunist 6 .
Pentru criticii revoluţiei ruse, leninismul nu era marxism sută la sută, ci o formă
de iacobinism revoluţionar sau de blanquism insurecţional. Revoluţia din octombrie
1917 nu reprezenta decât o tactică bine pusă la punct de a cuceri puterea politică prin
forţă, cu alte cuvinte un puci reuşit. Genialitatea lui Lenin a constat însă, după cum
sublinia istoricul american Martin Malia, în faptul că partidul bolşevic era, în acelaşi
timp, o elită de conspiratori, dar şi un instrument de mobilizare a maselor 7 .
Explicarea istoriei omenirii prin lupta de clasă o găsim încă din debutul
Manifestului Partidului Comunist, lucrare apărută în 1848. Pentru bolşevism, lupta de clasă
reprezenta, de asemenea, principiul esenţial al doctrinei politice, dar, în absenţa
proletariatului, aceasta a devenit o luptă politico-militară a partidului-stat împotriva
tuturor celor care i se împotriveau, contra realităţii în ultimă instanţă 8 . Dictatura
proletariatului – termen folosit de Marx pentru a indica perioada imediat următoare
revoluţiei proletare, când clasa muncitoare, folosind puterea de stat, îi va lichida pe
exploatatori şi va crea o economie socialistă – va deveni, în concepţia leninistă, dictatura
Partidului Comunist asupra întregii societăţi. Convins de faptul că iacobinii au pierdut
puterea deoarece nu au ghilotinat destulă lume, iar Comuna din Paris a fost înfrântă
deoarece nu şi-a împuşcat toţi duşmanii, Lenin a instituit teroarea în masă, care nu
numai că a devenit o armă redutabilă împotriva oponenţilor, dar şi un mijloc
administrativ pentru rezolvarea tuturor problemelor politice.
După apariţia Partidului Bolşevic, Lenin a adăugat un principiu, conform căruia
amoralul era moral, dacă se subordona interesului partidului, şi care a influenţat
gândirea comuniştilor de pretutindeni. Înfiinţând CEKA 9 , poliţia politică a regimului,
după ce a ajuns la putere, Lenin a introdus un alt principiu al vieţii de partid, cel al
intoleranţei, doctrina leninistă îmbrăcând mantia agentului de poliţie 10 .
Revoluţia din octombrie a creat procedeul folosirii permanente a forţei de către
Partid pe tot parcursul edificării socialismului. Primatul statului în raport nu doar cu
cetăţeanul, ci cu însăşi fiinţa umană (cele mai mici abateri de natură administrativă care
intrau în componenţa sistemului de organizare a întreprinderilor şi instituţiilor au
devenit infracţiuni de drept comun sau cu caracter special, contra securităţii statului), a
făcut necesară elaborarea unor norme şi reglementări cu caracter mai curând politic
decât juridic. „Duşmanii poporului”, ca şi „duşmanii de clasă”, împotriva cărora
trebuiau să lupte bolşevicii, îi presupuneau atât pe duşmanii „obiectivi”, cât şi pe cei
„subiectivi”, adică „elemente ostile” şi „periculoase”, care, prin ceea ce făceau şi prin
ceea ce intenţionau erau ostili puterii comuniste şi pregătiţi să o înfrunte 11 . Definiţia
6 Adam B. Ulam, Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală, Corint, Bucureşti,
2009, p. 539.
7 Martin Malia, La tragédie soviétique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, Éditions du Seuil,
Paris, 1995, p. 111.

8 Ibidem, p. 113.
9 Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei, Speculei, Sabotajului şi
Abuzului în Serviciu de pe lângă Consiliului Comisarilor Poporului.

10 Dmitri Volkogonov, op. cit., p. 32.
11 Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Nemira, Bucureşti, 1998, p. 329.
283
dată de Lenin duşmanilor puterii sovietice era atât de largă, încât echivala cu a considera
ca atare pe oricine era arestat de poliţie. „Război pe viaţă şi pe moarte împotriva
bogătaşilor şi întreţinuţilor lor, împotriva intelectualilor burghezi, război pungaşilor,
trântorilor şi huliganilor”. În conformitate cu acest text din 27 decembrie 1917,
totalitatea populaţiei putea fi plasată fie sub denumirea de bogătaşi şi intelectuali
burghezi (vechea societate civilă), fie sub cea de pungaşi, trântori şi huligani (partea
poporului care nu se preta la evidenţă şi control) 12 . Astfel, conform lui Carl Schmitt,
distincţia specifică regimurilor comuniste era deosebirea dintre prieten şi inamic, dintre
„noi” şi „ei” 13 .
Această atitudine a lui Lenin provenea dintr-o anumită cultură politică sau din
ceea ce Kennet Jowitt considera a fi un set de convingeri şi sentimente ce determină
atitudini şi comportamente ce se constituie într-o consecinţă şi, în acelaşi timp, un
răspuns la antecedentele fostei experienţe şi identităţi 14 . Din acest punct de vedere,
cultura politică a bolşevicilor provenea din natura dublei existenţe a partidului în
perioada ţaristă: una la suprafaţă şi alta subterană, unde se luau deciziile şi erau
împărtăşite secretele 15 . Odată ajuns la putere, Lenin a practicat aceleaşi metode, trăgând
o linie despărţitoare între iniţiaţi, anturajul său şi restul societăţii 16 . În acelaşi timp,
perioada războiului civil şi-a pus amprenta pe cultura politică a bolşevicilor, care avea să
se bazeze de acum înainte pe „campanii” şi „mobilizări” 17 , făcând ca nu puţini membri
de partid să se arătate îngrijoraţi că partidul comunist părea să se fi transformat dintr-un
partid muncitoresc într-un partid războinic de soldaţi 18 . Chiar şi conducerea centralizată
a economiei care a dirijat industrializarea forţată din Uniunea Sovietică se realiza prin
„planuri”, fiind mai aproape de o operaţie militară decât de o întreprindere
economică 19 .
Suprimarea grupărilor politice şi a publicaţiilor ostile bolşevicilor nu a eliminat
deosebirile de vederi, ci le-a mutat centrul de greutate în chiar interiorul partidului.
Astfel, liderii se vedeau puşi în faţa unei dileme: fie să sacrifice unitatea şi avantajele ce
12 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 252. A se
vedea şi Stéphane Courtois, Comunism şi totalitarism, Polirom, Iaşi, 2011, p. 197.

13 Apud Dominique Colas, op. cit., p. 327.
14 Kennet Jowitt, An organizational approach to the study of political culture in Marxism-Leninism systems,
în „The American Political Science Review”, vol. 68, nr. 3/september 1974, pp. 1171-1191.
15 Referindu-se la domnia ţarului Nicolae I, unul din revoluţionarii afiliaţi cercului Petraşevschi
făcea următoarea remarcă: „În Rusia totul este secret sau fals şi de aceea nu poţi avea informaţii
de încredere despre nimic…Politica guvernului este să ţină multe lucruri secrete ori să mintă în
legătură cu ele…Sclavii încearcă, de bunăvoie sau nu, să anticipeze dorinţele opresorilor lor.
Pornind de aici, tendinţa spre secrete şi spre minciună a devenit un obicei pentru noi” (Apud
Adam B. Ulam, Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică, Corint,
Bucureşti, 2009, p. 53 şi urm.).
16 Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 8.
17 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice. De la Lenin la Stalin (1917-1953), Corint, Bucureşti, p.
203.
18 Ernst Nolte, Războiul civil european, 1917-1945. Naţional- Socialism şi Bolşevism, Editura Runa,
Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, p. 284.

19 Eric Hobsbawn, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, f. a., p. 440.
284
decurgeau din ea, tolerând diferenţele de opinie în interiorul partidului, fie să rişte
osificarea organelor sale de conducere şi, prin aceasta, pierderea contactului cu membrii
de rând prin interzicerea dizidenţei, atunci când aceasta avea un caracter organizat.
Alegând cea de-a doua alternativă, Lenin a creat condiţiile pentru instaurarea regimului
stalinist 20 . În felul acesta, rezoluţia adoptată de către Congresul al X-lea al Partidului,
rămasă mult timp secretă, autoriza „Comitetul Central să aplice, în toate cazurile de
încălcare a disciplinei, de repunere în discuţie sau de tolerare a fracţionismului, toate
măsurile necesare, mergând până la excluderea din partid”. Era, după cum se exprima
Troţki „extinderea regimului politic al statului în viaţa internă a partidului conducător”
(este adevărat, Troţki vedea interzicerea fracţionismului ca pe o măsură excepţională, la
care trebuia să se renunţe odată cu ameliorarea situaţiei) 21 . Deosebirea dintre aceşti
oponenţi consta în faptul că, pentru Stalin, aceştia erau apropiaţii şi oamenii lui Lenin,
precum şi potenţialii săi concurenţi 22 .
Trăsătura esenţială a noului regim politic putea fi redusă la unitatea bazată pe
disciplină şi acceptarea necondiţionată a deciziilor luate de organele superioare de
conducere, a faptului că nu exista alt adevăr decât cel formulat de secretarul general al
partidului, subordonând astfel ştiinţa comandamentelor politice 23 .
Una din inovaţiile lui Stalin a fost crearea unei autorităţi supreme, încarnată în
persoana secretarului general al partidului, care avea în orice moment competenţa de a
se pronunţa dacă o idee aparţinea sau nu doctrinei politice a marxismului 24 . În ajunul
funeraliilor lui Lenin, Stalin pronunţă, la al II-lea Congres al Sovietelor, discursul
funebru, asemănător unei predici religioase, încheiat cu şase jurăminte solemne de
credinţă faţă de şeful dispărut. Foarte curând, în interiorul partidului, el vorbeşte ca un
cleric altor clerici, atrăgându-le atenţia că, de acum, s-a terminat cu controversele pe
marginea textelor lui Marx sau cu disputele doctrinare asupra naturii raporturilor dintre
Partid şi clasa muncitoare. Partidul începea să semene tot mai mult cu o preoţime unită
în jurul unei Biserici, vorbind, ca şi aceasta, o singură limbă. De aceea, rezoluţiile
congreselor pot fi asemănate enciclicelor papale, în timp ce declaraţiile liderilor se
situează în acelaşi registru cu pastoralele 25 , după cum şi catehismul simplu, dogmatic, la
care a redus Stalin marxism-leninismul era ideal pentru prezentarea acestor idei primei
generaţii de alfabetizaţi 26 . Disputele dintre lideri, care purtau în jargonul specific
denumirea de „lupte fracţioniste”, aminteau de disputele teologice, codificate în acelaşi
20 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 328.
21 Lev Troţki, Thermidorul sovietic, în ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11178, f. 276.
22 Richard Pipes, op. cit., p. 362. Tot la Congresul al X-lea al PC(b) din 1921, Lenin a cerut „să se
procedeze la o curăţire a rândurilor partidului, prin excluderea celor „ce se strecuraseră în partid,
toţi cei străini de partid: elementele necinstite, birocrate, lipsite de fermitate”, în scopul
„îmbunătăţirii componenţei şi a unităţii sale” (Lenin. Scurtă schiţă biografică, Editura Politică,
Bucureşti, 1967, p. 162).
23 Georges Labica, Le marxisme entre science et utopie, în „Mots”, nr. 1, vol. 35/1993, pp. 19-38.
24 Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism. Its origins, growth and dissolution, 3. The Breakdown,
Oxford University Press, New York, 1978, p. 4.

25 François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Humanitas, Bucureşti,
p. 145.
26 Eric Hobsbawn, op. cit., p. 451.
285
limbaj sub denumirea de „apărarea liniei partidului” 27 . Când Stalin a comparat, în martie
1937, Partidul cu o armată, iar pe cei circa 3-4 mii de înalţi lideri de partid cu corpul
generalilor, pe cei 30-40 de mii de cadre medii cu corpul de ofiţeri şi pe cei 100-150 de
mii de activişti de partid cu subofiţerii 28 , era de la sine înţeles că el se considera
conducătorul acestei armate, a cărei conducere nu vroia să o împartă cu nimeni.
Plănuind strivirea vechii gărzi a partidului, Stalin a avut în vedere faptul că,
după un timp, fiecare generaţie revoluţionară devenea un obstacol în dezvoltarea
ulterioară a ideilor pentru care această generaţie îmbătrânită luptase până atunci. Însuşi
Lenin avea obiceiul să spună că revoluţionarii de peste 50 de ani trebuiau să fie trimişi la
străbuni 29 . La rândul său, scriitorul Artur Koestler făcea următoarele remarci la adresa
vechii gărzi a partidului: „Erau nişte oameni obosiţi. Cu cât ajunseseră mai sus în
ierarhie, cu atât erau mai obosiţi. N-am văzut nicăieri altundeva în structura ierarhică
superioară a partidului oameni mai obosiţi decât cei din vechea gardă. Nu era numai
efectul muncii până la epuizare şi a tensiunii nervoase. Era trecutul care îi apăsa şi acea
regulă după care, în orice moment, miza era viaţa unui om. Nimic nu-i mai putea speria.
Nimic nu-i mai surprindea. Dăduseră tot ce aveau” 30 .
Lenin s-a arătat exasperat şi faţă de noua birocraţie ce se instaurase în stat. „E
de ajuns să priveşti cum ţinem mereu şedinţe, cum lucrăm în comisii, ca să poţi spune
că vechiul Oblomov a rămas, şi va trebui vreme îndelungată să-l speli, să-l cureţi, să-l
scarmeni şi să-l scuturi” 31 , mai adăuga el. La rândul său, Feliks Dzerjinski, care, pe lângă
funcţia de şef al poliţiei politice, cumulase şi pe cea de comisar al poporului pentru
comunicaţii, se exprima în aceiaşi termeni ca şi liderul bolşevic: „Cu toată agitaţia
aparentă şi reală, care caracterizează organele noastre, ajunge să urmăreşti cum se
rezolvă o problemă, cum circulă o hârtie într-o instituţie, pentru a te convinge că
aparatul nostru lucrează cu viteză de melc. (…) Rezolvarea şi aprobarea definitivă, chiar
şi în chestiunile mărunte, se face de conducătorii cei mai sus puşi. (…) Întreprinderile
sunt copleşite de tot felul de cereri de a pune la dispoziţia forurilor superioare diferite
informaţii, situaţii, date statistice, care, până la urmă, formează un nesfârşit şuvoi de
hârtii, ce sileşte întreprinderile să întreţină un personal numeros şi în care se îneacă orice
acţiune vie” 32 .
Birocratizarea nu afecta numai statul, ci şi aparatul de partid. Mai mult, la nivel
regional, conducerea partidului presată de la Moscova de a realiza planuri de producţie
nerealiste, dovedise măiestrie în arta disimulării şi în raportarea de bilanţuri false. Pentru
Stalin, însă, anchilozarea partidului nu venea de la centru, ci de la „clica provincială”,
care formase adevărate „cercuri familiale” şi care era angajată într-o vastă conspiraţie,
27 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, Iaşi, 2002, p. 117.
28 I.V. Stalin, Despre lipsurile muncii de partid şi despre măsurile pentru lichidarea troţchiştilor şi a altor
făţarnici. Raport şi cuvânt de încheiere la Plenara CC al PC(b) al URSS din 3-5 martie 1937, Editura
Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1952, pp. 29-30.
29 Edvard Radzinsky, Stalin, Editura Aquila, Bucureşti, 2003, p. 365.
30 Cit. în Rosamond Richardson, Coşmarul roşu. În inima clanului Stalin, Editura Press, Bucureşti,
2000, p. 215.
31 Citat în F.E. Dzerjinski, Despre îmbunătăţirea muncii aparatului de stat (23 iunie 1926), în Opere alese,
Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 313.

32 Ibidem, p. 312
286
„vizând sabotarea construcţiei socialismului”. Folosindu-se de moartea lui Kirov, liderul

partidului de la Leningrad, survenită ca urmare a unui atentat, Stalin a afirmat că ţara era
ţinta nenumăratelor acte de sabotaj, spionaj şi diversiune, pretext pentru distrugerea
reţelelor de solidaritate, ce se creaseră în interiorul partidului 33 .
În optica stalinistă, duşmanii puterii sovietice nu erau numai cei care acţionau
în mod deschis, ci şi cei care încercau să se ascundă sub o mască, aceea a carnetului de
partid: „duşmanii poporului vor duce o politică de făţărnicie şi, ducând o politică de
făţărnicie, se vor camufla sub masca de bolşevic, de membru de partid, pentru a câştiga
încrederea şi a-şi deschide drum spre organizaţiile noastre” 34 . Începând din Evul Mediu,
o întreagă literatură a fost dedicată temei trădătorului. Aceasta întrucât trădătorul este
cel care „încalcă solidaritatea aşteptată şi acceptată de colectivitate, încrederea oferită,
cuvântul său; el abandonează, chiar vinde sau denunţă persoana sau comunitatea căreia
îi acorda fidelitate. Uneori trădătorul este un apropiat, un prieten, obiect al dragostei
noastre, care va pactiza chiar cu inamicii noştri” 35 . În perioada stalinistă, tema
trădătorului strecurat în rândurile partidului a fost folosită de către regim pentru a-şi
legitima epurările, ca şi pentru a-şi ascunde propriile erori sau propriile decepţii.
Aşa cum observa Troţki, lupta pentru succesiunea lui Lenin era aceea a
intereselor şi a forţelor, iar nu a argumentelor 36 . Metoda lui Stalin de argumentaţie, care
se poate regăsi încă din primele sale articole din 1905, se exprima prin formulări
specifice, precum „este un lucru dovedit”, utilizată în locul dovezii, în scopul de a
conferi greutate unei afirmaţii foarte controversate şi „nu este întâmplător”, folosită
pentru a exprima legătura dintre două evenimente, atunci când nu existau mărturii ale
acestei conexiuni puţin probabile. De pildă, o afirmaţie de genul „nu este oare clar că,
atâta timp cât există încercuirea capitalistă, vor exista la noi sabotori, spioni,
diversionişti şi asasini, trimişi în ţara noastră ca agenţi ai statelor străine?” 37 era greu de
contrazis, mai ales într-un stat totalitar cum era Uniunea Sovietică, iar ideea că nimic nu
era accidental deschidea posibilitatea de a considera fiecare greşeală şi slăbiciune ca
făcând parte dintr-un complot conştient 38 . Logica sa conspiratorial-paranoică a cuprins
astfel întreaga societate, fiind urmată şi de o epidemie a denunţurilor, acesta fiind
singurul mod prin care se putea demonstra fidelitatea faţă de autorităţi şi de a scăpa de
această vinovăţie prin asociere, pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare, în cazul
denunţurilor anonime, sau pentru obţinerea de avantaje personale 39 . Cei care recurgeau
33 Nicolas Werth, Repenser la «Grande Terreur». L’URSS des années trente, în „Le Débat”, nr. 122/
novembre-décembre 2002, pp. 119-139.

34 I.V. Stalin, op. cit., p. 6.
35 André Petitat, Secret şi forme sociale, Polirom, Iaşi, 2003, p. 97.
36 Lev Troţki, op. cit., f. 266.
37 I.V. Stalin, op. cit., p. 11.
38 Robert Conquest, op. cit., p. 76.
39 Analizând epidemia de denunţuri specifică acelor ani, istoricul Martin McCauley a ajuns la
următoarea concluzie: „Înainte de 1937, acestea trebuiau numai să dea impresia că sunt
adevărate pentru a-şi face efectul, după 1937, adevărul nu mai conta. Cu un denunţ puteai
obţine uşor ceea ce-ţi doreai. Dacă şeful era găsit vinovat, puteai fi promovat. Dacă vecinii erau
deportaţi, se elibera un apartament. Relaţiile personale deveniseră un pericol, pentru că oricui îi
putea scăpa ceva ce putea fi raportat apoi la poliţie. Spontaneitatea şi sinceritatea erau de
287
la acest procedeu doreau să arate că singura raţiune pentru care întreţineau legături de
prietenie sau se salutau cu acuzatul era doar un pretext pentru a-l spiona şi a-l demasca
în final drept sabotor, troţkist, spion al străinătăţii sau fascist 40 . Această gestionare
poliţienească a socialului 41 avea, evident, rolul ei, şi anume de a proclama existenţa unui
complot dirijat împotriva partidului şi a ţării, atât din interior, cât şi din exterior, pentru
a asigura legitimitate regimului. În definitiv, era logic, aşa cum observa Ernst Nolte, „ca
un partid care întotdeauna combătuse duşmani, înainte de orice altceva, să-şi caute
duşmanii în propriile rânduri. Însă, chiar populaţia de rând, care suferise deja atât de
mult”, continua istoricul german, „nu a fost nici pe departe cruţată” 42 .
Analizând aspectele terorii roşii din 1918-1919, istoricul american Richard
Pipes afirma că, la începutul anilor ’20, Rusia sovietică devenise un veritabil stat
poliţienesc, în sensul că poliţia politică, organizată ca un stat în stat, ajunsese să-şi
întindă tentaculele pretutindeni 43 . Mai nuanţat, Martin Malia sublinia faptul că, perioada
dintre moartea lui Lenin şi cucerirea deplină a puterii de către Stalin a fost una în care
poliţia politică, sub conducerea succesivă a lui Dzerjinski, Meijinski şi Iagoda, şi-a
păstrat autonomia tehnică şi specificul muncii pentru care a fost înfiinţată. Odată cu
numirea lui Ejov, arăta Malia, „organele”, după cum erau numite serviciile de securitate,
au cunoscut o creştere considerabilă a efectivelor, iar misiunea lor principală a constat,
de acum înainte, în a servi drept armă contra Partidului. Astfel, sfera controlului
personal al lui Stalin s-a extins de la controlul asupra partidului, realizat în anii ’20, la
controlul asupra guvernului, proces încheiat în anii ’30 şi, în cele din urmă, la sistemul
supravegherii poliţieneşti a întregii ţări 44 .
Înaintea anului 1936, continua Malia, Uniunea Sovietică era o societate aflată
sub ameninţarea poliţiei politice, dar nu era un stat poliţienesc, adică unde poliţia să fie
omniprezentă. Au existat, desigur, şi în timpul lui Lenin, episoade ale terorii îndreptate
împotriva populaţiei, dar teroarea nu a cuprins întreaga societate. Malia aprecia acest
domeniul trecutului. Părinţii se fereau să vorbească deschis în faţa copiilor, de teamă că vorbele
lor puteau fi repetate la şcoală, cu consecinţe dezastruoase. Dacă era condamnat capul familiei,
întreaga familie cădea în dizgraţie. Soţiile şi copii puteau fi expulzaţi din oraşe şi obligaţi să
locuiască la cel puţin 105 kilometri distanţă. Viaţa celor condamnaţi era relativ uşoară înainte de
1937. Nu şi după. Soţiile erau internate în lagăre de muncă, iar copii mici erau închişi în institute
speciale” (Martin McCauley, Stalin şi stalinismul, Meteor Press, Bucureşti, 2010, p. 111).
40 Hannah Arendt, , op. cit., p 426.
41 Expresia îi aparţine lui Nicolas Werth, Repenser…, p. 126.
42 Ernst Nolte, op. cit., p. 214.
43 Richard Pipes, op. cit., p. 211. Se poate vorbi, însă, şi de o moştenite a ţarismului în acest sens.
Astfel, Ohrana, poliţia politică a ţarului, avea puteri nelimitate, comparativ cu celelalte forţe
poliţieneşti din Europa acelor vremi, a căror activitate era reglementată prin lege. Ohrana avea
puteri nelimitate, putând să cerceteze, să trimită la închisoare sau să deporteze după bunul său
plac. În acest sens, Piotr Struve, liberal convertit la marxism, scria că deosebirea esenţială dintre
Rusia şi restul Europei era dată de omnipotenţa poliţei politice, de care depindea supravieţuirea
ţarismului. Totuşi, Rusia ţaristă nu a fost niciodată un stat poliţienesc în totalitate, deoarece,
comparativ cu dimensiunile ulterioare sovietice, puterile Ohranei erau utilizate doar cu moderaţie
(Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la
Gorbaciov, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 18).
44 Martin Malia, op. cit., p. 335.
288
fapt ca pe una din raţiunile prin care Stalin a reuşit să-şi pună în aplicare teroarea; nici
partidul, nici cetăţenii, şi cu atât mai mult armata sau poliţia politică, ale cărei sedii
deveniseră locuri ale groazei, fiind urâtă de populaţie, nu au crezut că aceasta se va
desfăşura cu o asemenea anvergură, toată lumea fiind prinsă, realmente, pe picior greşit.
Începând cu anul 1936 şi până la moartea lui Stalin, cu excepţia unor perioade de
respiró datorate desfăşurării celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a fost un stat
poliţienesc, care funcţiona cu ajutorul terorii 45 . „Teroarea devine totală când ea ajunge
independentă de orice opoziţie: ea domneşte supremă când nimeni nu-i mai stă în cale.
Dacă respectul legii este esenţa guvernării netiranice şi absenţa legii este esenţa tiraniei,
atunci teroarea este esenţa dominaţiei totalitare” 46 .
Referindu-se la procesele de la Moscova din anii ’30, istoricul Roy Medevedev,
marxist-leninist prin formaţie, cita din jurnalul uneia din victimele Marii Terori, care îşi
punea următoarea întrebare: „De ce atâţia oameni devotaţi revoluţiei şi gata să moară
pentru ea, oameni care au trecut prin închisorile şi deportările ţariste şi nu o dată au
văzut moartea cu ochii, de ce atât de mulţi dintre aceşti oameni au cedat la anchetă şi au
semnat procese-verbale false, «mărturisind» tot felul de crime pe care nu le-au săvârşit
niciodată?” 47 .
Explicaţiile acestor „mărturisiri” şi „auto-denunţuri” sunt multiple, studierea
acestora putând explica în bună măsură resorturile intime ale exercitării puterii în cadrul
regimului comunist.
O primă explicaţie în obţinerea mărturisirilor din partea acuzaţilor consta în
folosirea torturii în cadrul anchetelor, autorizată chiar de Stalin, deoarece, potrivit
propriilor sale afirmaţii, nici un om nu putea să reziste atunci când asupra sa se exercita
o presiune astronomică 48 .
Referindu-se la folosirea torturii pentru a obţine recunoaşterea şi mărturisirea
învinuirilor, Roy Medvedev afirma că aceasta nu avea nimic comun cu etica socialistă,
dar convenea perfect tuturor staliniştilor. În sprijinul afirmaţiei sale, el îl cita pe Arthur
Koestler, al cărui roman Întuneric la amiază, este considerat a oferi explicaţia
mărturisirilor publice. Astfel, anchetatorul Ivanov, încercând să-l convingă pe acuzatul
Rubaşov de justeţea represiunilor, îi spune acestuia: „principiul după care scopul scuză
mijloacele este şi va rămâne singura regulă de etică politică; orice altceva este doar
trăncăneală fără rost şi-ţi scapă printre degete. (…) Nu există decât două concepţii de
etică umană şi ele se află la poluri opuse. Una din ele este creştină şi omenoasă, declară
individul sacrosanct şi afirmă că regulile de aritmetică nu trebuie aplicate unităţilor
umane. Cealaltă porneşte de la principiul fundamental că un ţel colectiv justifică orice
mijloace şi nu numai că îngăduie, dar chiar cere ca individul să fie în orice mod
45 Ibidem, p. 346.
46 Hannah Arendt, op. cit., p. 602.
47 Roy Medevedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 238.
48 Robert Conquest, op. cit., p. 110; Jean Elleinstein, Staline, Librairie Arthème Fayard, Paris,
1984, p. 216.
289
subordonat şi sacrificat comunităţii, care poate dispune de el ca de un cobai sau de un

miel ce trebuie jertfit” 49 .
Retorica lui Ivanov nu era împrumutată – aşa cum încerca să convingă
Medvedev – din vocabularul politic stalinist, ci seamănă izbitor cu concepţia lui Lenin
despre morală, desprinsă dintr-o cuvântare la un congres al organizaţiei de tineret
Comsomol, din octombrie 1920: „Moralitate este ceea ce serveşte distrugerii vechii
societăţi exploatatoare şi unirii tuturor oamenilor muncii” 50 . Concepţia sovietică despre
noile principii ale procedurilor judecătoreşti se putea desprinde şi din afirmaţia lui
Dzerjinski, făcută în 1918: „Ce argument ar putea fi mai convingător decât mărturisirea
acuzatului?”, vechiul revoluţionar bazându-se pe faptul că într-o ţară semianalfabetă
cum era Rusia, deloc deprinsă cu rolul dominant al legilor, principiul „doar el singur a
recunoscut” era absolut convingător, iar procurorul-acuzator din procesele staliniste,
A.I. Vîşinski, în numeroasele sale scrieri, a fundamentat ştiinţific acest principiu de bază
al procedurii judecătoreşti, când considera că „mărturisirea inculpatului este împărăteasa
dovezilor” 51 . Scopul acestor mărturisiri nu era cel din zorii modernităţii, când, aşa cum
observa Michel Foucault, justiţia avea nevoie de „ultimele cuvinte ale unui condamnat”,
pentru ca victima să autentifice într-un fel sau altul chinurile pe care le îndura, sau din
raţiuni de propagandă înaintea fiecărui proces, pentru a se forţa astfel mâna unei justiţii
bănuite a fi prea îngăduitoare 52 . Ele nu se asemănau nici cu procesele medievale, când,
pentru a ascunde faptul că mărturisirile au fost obţinute prin tortură, acuzatul trebuia să
facă o a doua mărturisire în faţa publicului 53 . Mărturisirile din procesele staliniste
trebuiau să arate lumii întregi vinovăţia acuzaţilor, scoţându-se astfel în evidenţă
inocenţa lui Stalin şi a URSS, victime ale unui complot de mari dimensiuni 54 . Rubaşov,
personajul din Întuneric la amiază, îşi înţelege călăii şi le aprobă actele, devenind
complicele lor la propria-i pieire. Astfel, el „nu se gândea deloc la absurda poveste
despre un atentat la viaţa Numărului 1; cu mult mai mult îl interesa personalitatea lui
Ivanov însuşi. Ivanov spusese că rolurile lor puteau fi la fel de bine inversate; aici avea
neîndoielnic dreptate. (…) Aveau acelaşi standard moral, aceeaşi filozofie, gândeau în
aceiaşi termeni. Regulile jocului erau stabilite. Nu se admiteau variaţii decât în detalii” 55 .
În felul acesta, se stabilea o legătură afectivă între victime şi călăi, ceea ce în psihologia
experimentală se numeşte sindromul Stockolm 56 , pentru că, în definitiv, epuratori şi
49 Roy Medevedev, op. cit., p. 324; Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Editura Albatros,
Bucureşti, 1991, pp. 117-118.

51 Edvard Radzinsky, op. cit., p. 457.
52 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
112.
53 Alois Hahn, Contribution à la sociologie de la confession et autres formes institutionnalisées d’aveu, în
„Actes de la recherche en sciences sociales”, vol. 62-63/juin 1986, pp. 54-68.

54 Jean Elleinstein, op. cit., p. 217.
55 Arthur Koestler, op. cit., p. 83.
56 Léon Poliakov, Les totalitarismes du XXe siècle. Un phénomène historique dépassé?, Librairie Arthème
Fayard, Paris, 1987, p. 100.
290
epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism infernal al lichidării
continue şi fără de sfârşit 57 .
Dorinţa de a-şi proteja familia rămasă în libertate a reprezentat, la rândul său,
un imbold ca acuzaţii să se auto-incrimineze. Reţinerea rudelor ca ostatici a fost folosită
de bolşevici încă din timpul războiului civil, pentru a-i determina pe foştii ofiţeri ţarişti
să lupte de partea revoluţiei 58 , iar în timpul proceselor staliniste nu a existat nici o limită
în folosirea acestei metode. Mai mult, nu era vorba doar de ameninţări la adresa rudelor,
soţii fiind torturaţi în faţa soţiilor şi invers 59 .
O altă explicaţie ţinea şi de resorturile psihologice ale personalităţii celor
arestaţi. În acest sens, s-a afirmat că ar exista şi ceva specific rusesc în mărturisiri,
anume voluptatea autodenigrării, care amintea de personajele lui Dostoievski, idee
respinsă însă de Buharin, unul dintre acuzaţi 60 , dar şi de dorinţa, mult mai prozaică, a
autoconservării 61 . Însă nu numai constrângerile fizice sau morale constituiau o
explicaţie a mărturisirilor publice făcute de opozanţii lui Stalin, deoarece mulţi dintre ei
au retractat mărturisirile care fuseseră obţinute prin tortură, iar alţii au „insistat chiar în
timpul cercetărilor preliminare sau la proces ca declaraţiile lor privind încălcarea
legalităţii socialiste să fie înregistrate în documentele de anchetă” 62 , după cum au existat
şi acuzaţi, cum a fost cazul lui Buharin şi a fostului şef al poliţiei politice, Iagoda, care
nu şi-au recunoscut în totalitate „vinovăţia”. Roy Medvedev a distins o altă explicaţie a
faptului că aceşti oameni au mărturisit, respingând ferocitatea anchetatorilor ca unic
argument, mai ales şi pentru că nu asupra tuturor acuzaţilor au fost exercitate asemenea
presiuni. „Explicaţia rezidă în aceea că aceşti oameni au fost privaţi brusc de terenul pe
care au crescut. Acest om este asemenea unei plante, care a fost smulsă din pământ şi
azvârlită în voia vântului şi intemperiilor, lipsită de hrană, de apă şi soare. Idealurile i-au
fost spulberate. În faţa lui se pare că nu se mai află duşmani de clasă. Poporul, poporul
sovietic îi este ostil. Acest om este «un duşman al poporului». Nu mai are pe ce să se
sprijine. El se rostogoleşte în prăpastie şi nu înţelege care e cauza. De ce? Pentru ce?” 63 .
Explicaţia lui Medvedev seamănă însă destul de mult cu cea a lui Stalin, când
acesta se referea la riscul ca membrii de partid să piardă contactul cu masele: „Cred că
bolşevicii ne amintesc de eroul mitologiei greceşti Anteu. Ca şi Anteu, ei sunt tari prin
faptul că-şi păstrează legăturile cu mama lor, cu masele care i-au născut, hrănit şi educat.
Şi atâta timp cât îşi păstrează legătura cu mama lor, cu poporul, ei au toate şansele să
rămână invincibili” 64 . Este adevărat că maniera în care şi-a construit Lenin partidul, ca
pe o organizaţie exclusivistă, bine structurată, profesionistă, i-a făcut pe bolşevici să se
considere plini de încredere în forţele proprii, dispreţuitori faţă de alte partide sau idei şi
57 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iaşi, 2005, p. 117.

58 Richard Pipes, op. cit., p. 230.
60 Le procès du «Bloc des Droitiers et des Trotskistes» antisoviétique. Compte rendu sténographique des débats
(du 2 au 13 mars 1938), publie par le Commissariat du Peuple de la Justice de L’URSS, Moscou,
1938, p. 825.
61 Ibidem.
62 Ibidem, p. 154.
63 Roy Medevedev, op. cit., p. 240.
64 I. V. Stalin, op. cit., p. 47.
291
având o loialitate oarbă faţă de lider” 65 . Un exemplu în acest sens este cel al lui Buharin,
care a explicat în timpul procesului ce l-a făcut să-şi schimbe atitudinea; izolat şi expus,
îndepărtat din partid, neavînd pentru ce să trăiască, el a început să-şi reexamineze
gândurile, iar această reevaluare l-a făcut să cedeze 66 . Însă, când ne referim la aceste
trăsături ale bolşevicilor, nu trebuie scăpată din vedere şi o altă inovaţie în sistemul lor
politic, apariţia nomenclaturii, care reprezenta lista posturilor importante în care urmau să
fie plasate persoane corespunzătoare. Apartenenţa la nomenclatură atrăgea după sine
schimbarea integrală a modului de viaţă al activistului de partid, precum şi pe cel al
familiei sale. Fiecărei funcţii din această piramidă restrânsă îi corespundeau un set de
privilegii, care-i separau pe beneficiari de poporul al căror aleşi se declaraseră 67 .
„Întreaga structură ierarhică a mişcărilor totalitare, de la tovarăşii de drum naivi până la
membrii de partid, apoi formaţiile de elită, cercul intim din jurul Conducătorului şi
Conducătorul însuşi, poate fi descrisă în termenii unei ciudate mixturi variabile de
credulitate şi cinism, cu care fiecare membru, după rangul şi poziţia sa în mişcare, va
trebui să reacţioneze la declaraţiile mincinoase şi mereu schimbătoare ale
conducătorilor, ca şi ficţiunea ideologică centrală şi neschimbătoare a mişcării” 68 .
Atunci când ne referim la trăsăturile şi la modul în care se stabileau relaţiile în
cadrul partidului bolşevic, nu trebuie pierdut din vedere faptul că acest partid al
distrugerii sociale, aşa cum îl numea Ernst Nolte, se considera totuşi partidul
progresului şi, în anumite domenii, cum ar fi lichidarea analfabetismului, lupta împotriva
superstiţiilor sau a lipsei de cultură şi a alcoolismului, nu-l puteau contrazice nici cei mai
înverşunaţi duşmani, i-a determinat pe membrii de partid, chiar şi după ce aceştia
deveniseră victimele celor mai odioase calomnii şi când vedeau moartea în faţa ochilor,
să nu-şi piardă încrederea în Partid, deoarece, cine se despărţea de partid, se despărţea
de cea mai bună parte a vieţii sale şi ajungea, din torentul istoriei, în apa stătută a unei
existenţe private banale 69 .
În ultimă instanţă, această loialitate absolută faţă de partidul care se considera
un factor al progresului, constituie explicaţia principală a incriminărilor, auto-
incriminărilor şi pocăinţei publice ce au însoţit procesele-spectacol de la Moscova.
„Mişcările totalitare sunt organizaţii masive ale unor indivizi atomizaţi şi izolaţi. În
comparaţie cu toate celelalte partide şi mişcări, cea mai izbitoare caracteristică este
impunerea unei loialităţi totale, fără rezerve, necondiţionate şi de nezdruncinat a
membrilor lor individuali. Această condiţie este pusă de liderii mişcărilor totalitare chiar
înainte ca ei să fi cucerit puterea. Ea precede, de obicei, organizarea totală a ţării sub
propria lor conducere şi decurge din pretenţia formulată de ideologiile lor că organizaţia
va cuprinde, în timpul său, întreaga stirpe omenească” 70 . Această mistică a partidului
explică, de exemplu, afirmaţia lui Piatakov, care se înscrie pe aceeaşi linie cu cea
65 Michael Lynch, Reacţiune şi revoluţie: Rusia 1881-1924, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, p.
178.
67 Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001, p. 90.
69 Ernst Nolte, op. cit., pp. 267-268.
70 Ibidem, p. 426.
292
formulată de Troţki: „Un bolşevic adevărat şi-a contopit personalitatea cu colectivitatea,

cu Partidul, într-o asemenea măsură, încât el este capabil de efortul necesar pentru a se
desprinde de propriile opinii şi convingeri, putând în mod sincer să fie de acord cu
Partidul – aceasta este proba la care este supus un adevărat bolşevic. El nu concepe
viaţa în afara rândurilor Partidului şi este gata să creadă că negrul este alb şi albul este
negru, dacă aşa îi cere Partidul” 71 , sau atitudinea unui alt acuzat, care a furnizat numele
a peste o sută cincizeci de membri de partid consideraţi potrivnici, pe motivul că
„trebuie să predăm armele. Trebuie să ne întoarcem la partid în genunchi” 72 .
Mărturisirea constantă de către acuzaţi a păcatelor lor politice, faptul că
recunoşteau că Stalin avea, în cele din urmă, dreptate, i-au făcut să accepte să se
înjosească, pentru a rămâne sau a se întoarce în partid. Faptul că, în decursul anchetei, li
s-a promis graţierea, i-a făcut să creadă că, atunci când politica lui Stalin va intra în
impas, ei vor fi alternativa la conducerea partidului. Însă, prin cedările pe care le
făcuseră de-a lungul timpului, ei contribuiseră la ascensiunea lui Stalin ca unic deţinător
al puterii în cadrul partidului, iar acum erau schilodiţi de o loialitate abstractă 73 . Chiar şi
un adept al lui Troţki declara că, în anii ascensiunii lui Stalin la putere, loialitatea faţă de
acesta „se baza, în principal, pe convingerea că nu avea cine să îi ia locul, că orice
schimbare a conducerii ar fi fost extrem de periculoasă şi că ţara trebuia să meargă în
continuare pe acelaşi drum, pentru că oprirea în acel moment sau retragerea ar fi
însemnat să pierdem totul” 74 . Buharin, care îl considera pe Stalin un nou Genghis-Han,
influenţat de una din scrierile lui Tolstoi, Genghis-Han cu telegraf 75 , în care scriitorul
prevedea apariţia unei tiranii bazată pe dezvoltarea tehnicii, afirma că, „nu în el avem
noi încredere, ci în omul în care Partidul şi-a pus încrederea. Este o întâmplare faptul că
el a devenit un fel de simbol al Partidului” 76 . De la mijlocul anilor ’20, însă, Stalin era cel
care personifica partidul, iar în cazul în care se dorea ca partidul să se identifice în mod
real cu această personificare a sa trebuia eliminat elementul critic şi concurenţial din
interiorul său 77 .
Cele câteva pagini ale „depoziţiei” lui Buharin sunt mai valoroase decât multe
din lucrările lui Lenin, pentru că scot în evidenţă tragedia întregii aventuri bolşevice,
dezvăluindu-ne un om deosebit de inteligent, dar care s-a dedicat, la fel ca foarte mulţi
membri de partid, unei idei utopice 78 . Deşi l-a înfruntat pe Vîşinski în ultima sa
depoziţie, remarcând că „mărturisirea acuzatului este un principiu medieval al
jurisprudenţei” 79 , a admis, în final, că este „în mod obiectiv un duşman al patriei
socialiste şi al proletariatului internaţional” 80 şi a văzut în ideea politică a unei epurări
generale, aşa cum o numeşte în ultima sa scrisoare către Stalin, ceva „măreţ şi

72 Ibidem, p. 147.
73 Ibidem, p. 141.
74 Ibidem, p. 45.
75 Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 590.
78 Dmitri Volkogonov, op. cit., p. 327.
79 Le procès…, p. 815.
80 Ibidem, p. 816.
293
cutezător” 81 . Prin această atitudine, Buharin, aşa cum observa Paul Ricoeur, se înfăţişa
ca un marxist care nu era preocupat să stabilească un etalon al binelui şi al răului, a
crimei şi a trădării, dar care, la fel ca şi judecătorii săi, căuta în logica istoriei sensul
actelor sale. În mod obiectiv, el se declara vinovat, deoarece istoria a demonstrat că
direcţia pe care Stalin angajase Partidul era cea bună; ca atare, Istoria îl declarase
vinovat 82 . Asupra acestei idei s-a aplecat mai înainte Koestler, personajul cărţii sale
declarând: „Recunosc că sunt vinovat pentru că n-am înţeles obligativitatea fatală care
se ascundea în spatele politicii guvernului şi pentru că, din această cauză, am împărtăşit
vederile opoziţiei. Mă recunosc vinovat pentru că m-am lăsat condus de impulsuri
sentimentale şi, făcând aceasta, am intrat în contradicţie cu necesitatea istorică. Mi-am
aplecat urechea la bocetele celor jertfiţi şi, astfel, am fost surd în faţa argumentelor care
dovedeau necesitatea jertfirii lor. Recunosc că sunt vinovat pentru că am pus problema
vinovăţiei şi a nevinovăţiei mai presus decât cea a utilităţii şi a influenţelor dăunătoare.
În sfârşit, recunosc că sunt vinovat pentru că am aşezat ideea de om mai presus decât
ideea de umanitate” 83 . Koestler punea astfel în evidenţă frământările care i-au cuprins
pe foarte mulţi membri de partid, care îşi explicau rătăcirile şi faptul că nu erau pătrunşi
de disciplina de partid, de statutul partidului şi de educaţia comunistă, prin influenţele
străine cu care veniseră în partid, care îi determinau să practice un marxism cu tendinţe
critice. Autorul Scrisorii unui vechi bolşevic, care făcuse multă vâlvă în epocă, se aprecia
corect pe sine şi pe cei ca el, atunci când scria: „Fără să vrem, gândim într-o direcţie
care este critică faţă de orânduirea existentă; căutăm pretutindeni părţile slabe. Pe scurt,
suntem cu toţii critici, distructivi, nu suntem forţe constructive. E imposibil să se
construiască ceva cu un asemenea material uman, cu critici şi cu sceptici” 84 .
A rezultat astfel o birocraţie mereu pregătită să execute ordinele primite,
realizându-se astfel ceea ce Troţki anticipase, şi anume că „ascultarea a devenit
principala virtute a bolşevicului. Sub steagul luptei împotriva opoziţiei s-a început
înlocuirea revoluţionarilor prin funcţionari”. Pentru Stalin, arăta Troţki, „partidul nu
avea valoare decât ca o bază ascultătoare a birourilor” 85 .
Această nouă configuraţie a partidului s-a bazat însă pe nişte realităţi imposibil
de ignorat. Astfel, la Congresul Sovietelor din 1936, s-a constatat că 43% din populaţie
se născuse după revoluţie şi, prin urmare, nu avea despre trecut decât noţiuni teoretice.
Din aceşti „oameni fără biografie”, proveniţi din tânăra generaţie lacomă, nerăbdătoare
şi brutală, se vor selecta noile cadre ale partidului 86 . „Faptul că nici măcar o foarte bună
cunoaştere a marxismului şi leninismului nu mai constituia nici un fel de ghid pentru
comportarea politică – că, dimpotrivă, se putea urma linia partidului numai dacă se
repeta în fiecare dimineaţă ceea ce Stalin anunţase în noaptea de dinainte – a avut, în
mod natural, ca rezultat crearea aceleiaşi stări de spirit, a aceleiaşi ascultări concentrate,
81 Martin McCauley, op. cit., p. 196.

82 Paul Ricoeur, Le Yogi, le Commissaire, le Prolétaire et le Prophète, în „Autres Temps, Cahiers
d’éthique sociale et politique”, nr. 76-77/2003, pp. 37-50.
85 Lev Troţki, op. cit., f. 277.
86 Boris Souvarine, op. cit., p. 515.
294
netulburată de nici un fel de încercare de a înţelege ce anume făcea fiecare, pe care o

reprezenta ingenioasa lozincă a lui Himmler pentru SS-iştii săi: «Onoarea mea este
loialitatea mea»” 87 . „Onoarea înseamnă să slujeşti fără orgoliu, fără să te cruţi şi până la
ultima consecinţă”, îşi dădea seama şi Rubaşov, când a fost pus în faţa unui anchetator
provenit din noua generaţie, care „n-avea tradiţii sau amintiri care s-o lege de vechea
lume dispărută. Era o generaţie născută fără cordon ombilical. Şi, totuşi, avea dreptate
în felul ei. Trebuie să-ţi retezi cordonul ombilical, să renegi şi ultima verigă care te leagă
de inutilele concepţii despre onoare şi de ipocrita bună cuviinţă a vechii lumi” 88 .
În acest fel, noua politică de cadre a determinat preluarea posturilor-cheie din
partid şi din administraţie de către oameni cu un nou profil psihologic, profil ce a
devenit dominant în societate, aceşti oameni fiind cei mai adecvaţi practicii
totalitarismului, care îl susţineau şi erau gata să-l realizeze 89 . O radiografie a acestui nou
tip uman a realizat-o George Orwell în romanul 1984, în care personajul principal,
Winston Smith, întâlneşte un membru-model al partidului totalitar al ipoteticii Anglii a
anului 1984: „Winston avu un sentiment bizar, anume că individul nu era om, ci un fel
de duplicat, un manechin la care nu creierul vorbea, ci laringele. Ceea ce ieşea din el
erau cuvinte, dar nu vorbire în adevăratul sens al termenului, era un zgomot scos în
stare de inconştienţă, ca măcănitul unei raţe” 90 .
Condamnarea lui Buharin şi a curentului reprezentat de acesta, în ultimul dintre
procesele de la Moscova desfăşurate în anii 1936-1938, trebuia să legitimeze, în faţa
Istoriei, opera lui Stalin şi să determine recunoaşterea acestuia ca unicul moştenitor al
lui Lenin 91 . Însă faptul că acuzaţii se recunoşteau vinovaţi în timpul anchetei nu era de
ajuns, era necesar ca această pocăinţă să fie repetată şi în timpul procesului. În acest
sens, Rubaşov îl întreabă pe anchetatorul său „la ce poate sluji Partidului faptul că
membrii săi trebuie să meargă de-a buşilea prin ţărână în văzul lumii întregi” 92 . Acest
ritual al pocăinţei, la care dictatorul i-a supus pe adversarii săi, nu avea nimic de-a face
cu principiile enunţate de Machiavelli. Încă din timpul lui Lenin, bolşevismul nu putea fi
asimilat unui tip de machiavelism. „În timp ce Principele este lucid şi cunoaşte adevărul,
Lenin, orbit de ideologie, nu percepe decât un adevăr falsificat” 93 . La Stalin, raţiunea de
stat era subordonată realizării ideologiei, a delirului triumfător, al unui machiavelism de
masă 94 . Trebuie amintit, de asemenea, rolul şi locul violenţei în teoria guvernării.
Machiavelli afirma că „cruzimea e bine întrebuinţată (dacă se poate spune «bine» despre
«rău»), când e comisă o singură dată, din nevoia de a-ţi asigura puterea, când nu stărui în
aplicarea ei, ci când o preschimbi, pe cât cu putinţă, în mai multe fapte folositoare
87 Hannah Arendt, op. cit., p 428.

89 V. Gozman, A. Etkind, De la cultul puterii la puterea oamenilor. Psihologia conştiinţei politice, Editura
Anima, Bucureşti, 1990, p. 30.

90 George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Editura Univers, Bucureşti, 1994, p. 50. A se
vedea şi Luminiţa Hriţcu, Rădăcini occidentale pentru reeducarea comunistă?, în „Arhivele Securităţii”,
Editura Nemira, 2004, p. 190.
91 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice…, p. 76.
93 Alain Besançon, op. cit., p. 265.
94 François Furet, op. cit., p. 207; Martin Malia, op. cit., p. 352.
295
supuşilor tăi. În schimb, sunt rău folosite cruzimile care, dacă la început sunt puţine, cu
vremea, în loc să dispară, se înmulţesc 95 . În perioada postbelică a terorii, „violenţele
prost înfăptuite” ale lui Stalin „au crescut, în loc să scadă cu timpul” 96 . Această violenţă
nu amintea nici de practicile suveranilor, pentru care, aşa cum observa Foucault,
pedeapsa era şi o modalitate de realizare a unei răzbunări, deopotrivă personale şi
publice, dat fiind că forţa fizico-politică a suveranului era, într-un fel, prezentă în lege 97 .
Cu toate că Stalin recunoştea că „să-ţi alegi victima, să-ţi pregăteşti pe îndelete lovitura,
să-ţi potoleşti setea nespusă de răzbunare şi pe urmă să te duci să te culci. Nu există
nimic mai plăcut pe lumea asta” 98 , ritualul la care i-a supus pe oponenţii săi decurgea
din ceea ce bolşevicii numeau necesitatea istorică; persoana supusă judecăţii partidului
trebuia să-şi recunoască crima, indiferent dacă a săvârşit-o sau nu, acest act devenind
raţiunea necesară a propriei sale condamnări, îndeplinind astfel, concomitent, rolurile de
inculpat, de acuzator, de apărător, de martor cheie şi de condamnat 99 . „Mărturisind, el
onorează puterea absolută a celui care, sub masca împrumutată de bun comunist sau de
vechi bolşevic, a ştiut să ghicească trăsăturile şi să intre în adâncurile sufletului unui
duşman al puterii sovietice. Acuzatul, cu propriile sale cuvinte, se nimiceşte într-o lume
complet transparentă, în care viaţa sa este oferită ca un sacrificiu omniscienţei şi
omnipotenţei conducătorului. El se nimiceşte într-un Celălalt paranoic 100 .
Acest ritual ţinea însă şi de ţelurile propagandistice urmărite de regim, şi anume
de a reafirma cu strălucire unitatea care exista între popor şi conducător, deoarece, nici
un regim, oricât de mult ar folosi teroarea ca mijloc de guvernare, nu se poate baza
numai pe aceasta, ci trebuie să aibă în vedere particularităţile psihologice ale cetăţenilor.
Stabilitatea internă a sistemului era asigurată de concordanţa conştiinţei maselor cu
particularităţile fundamentale ale organizării societăţii 101 , iar modul în care puterea
politică a reuşit să construiască o nouă identitate socială, în care tehnicile de manipulare,
controlul opiniei publice şi propaganda politică au jucat un rol deosebit de important,
nu trebuie trecut cu vederea. După cum afirma Rubaşov, „este necesar să îndesăm în
capul maselor fiecare propoziţie prin repetare şi simplificare. Ceea ce este prezentat
drept just trebuie să strălucească precum aurul; ceea ce este prezentat drept nejust
trebuie să fie negru ca smoala. Pentru consumul maselor, procesele politice trebuie să
fie colorate ca figurinele de turtă dulce de la târg” 102 .
95 Nicolo Machiavelli, Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 46.

96 Agnes Heller, Ferenc Fehér, De la Yalta la Glasnost. Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Editura de
Vest, Timişoara, 1993, p. 166. Un precept al guvernării, pe care Stalin l-a preluat de la
Machiavelli, a fost acela că nimeni nu îşi poate consolida puterea alături de cei care l-au ajutat să
o dobândească. În acest sens, Stalin a dizolvat, în mai 1935, Societatea vechilor bolşevici şi
Societatea deţinuţilor politici, deoarece aminteau prea mult de Revoluţia din octombrie (Michel
Heller, Aleksandr Nekrich, L’utopie au pouvoir. Histoire de l’U.R.S.S. de 1917 à nos jours, Calman-
Lévy, Paris, 1985, p. 231).
97 Michel Foucault, op. cit., p. 92.
98 Cit. în Boris Souvarine, op. cit., p. 522.
99 Pavel Câmpeanu, op. cit., p. 176.
100 Dominique Colas, op. cit., p. 331.
101 V. Gozman, A. Etkind, op. cit., p. 7.
296
Opinia publică fusese pregătită încă de la începutul regimului cu genul acesta de

manifestări, care anunţau dispariţia „omului cu suflet individual” şi apariţia „omului
colectiv, a masei organizate 103 . În 1922, a fost organizat primul dintre marile procese
publice, împotriva a 22 de socialişti-revoluţionari, adversari ai bolşevicilor, şi un mare
număr de copii au fost aduşi pentru a striga, în faţa clădirii tribunalului: „Moarte
socialist-revoluţionarilor, moarte duşmanilor poporului” 104 . De asemenea, agitarea
pericolului extern şi a străinului slujea drept liant pentru unirea tuturor membrilor
societăţii, făcând din această ameninţare, uneori supralicitată, un element esenţial al
existenţei regimului, stabilitatea regimului totalitar depinzând în bună măsură de izolarea
în care ţinea lumea fictivă auto-creată în raport cu lumea exterioară 105 . La paradele
pentru sărbătorirea zilei de 1 mai, de pildă, erau aduse păpuşi enorme, închipuind
personalităţi politice din Occident, iar „mulţimea tropăie şi strigă «ura!», apoi, stăpânită
de instincte şi spirit de ostilitate, se repede cu furie la păpuşile care închipuie inamicii
«omului colectiv» şi le sfâşie în răgete de fiare” 106 .
Chiar şi piesele de teatru mizau pe vulgarizarea personajelor, fiind exploatate
sentimentele xenofobe şi invidia, publicul fiind stimulat să-şi exprime deschis
resentimentele, care apoi erau idealizate ca expresii ale conştiinţei de clasă. O asemenea
piesă de teatru a fost Mă auzi, Moscovă?, scrisă de S. Tretiakov în 1924 şi pusă în scenă
de viitorul cineast Serghei Eisenstein, piesa stârnind un val de entuziasm în rândul
spectatorilor: „Actele al doilea şi al treilea creau în public tensiunea necesară, conducând
la explozia din actul al patrulea, în care muncitorii germani devastau tribuna fasciştilor.
Spectatorii se ridicaseră în picioare. Se auzeau strigăte de «Acolo, acolo! Uite, contele
fuge! Puneţi mâna pe el!». Un student de la o universitate muncitorească, un adevărat
uriaş, arăta spre cocotă, strigând: «Ce vă tot codiţi? Înşfăcaţi-o!» şi însoţindu-şi
îndemnurile cu o înjurătură suculentă. După ce «cocota» a fost omorâtă şi scoasă de pe
scenă, studentul a mai înjurat o dată, satisfăcut, apoi a adăugat: «A primit ce merita!».
Cuvintele răsunaseră atât de convingător, încât o doamnă în haină de blană, aşezată
alături, s-a pierdut cu firea, sărind în picioare şi ţipând speriată: «Dumnezeule! Ce se
petrece aici? Ne vor omorî şi pe noi», după care s-a năpustit spre ieşire. Cu fiecare
fascist ucis, aplauzele şi strigătele se înteţeau. Au existat relatări că un militar de pe unul
din ultimele rânduri şi-a scos revolverul şi l-a îndreptat spre cocotă, dar vecinii au reuşit
să-l liniştească. Entuziasmul îi cuprinsese chiar şi pe actori. Personaje din mulţimea
aflată în faţa tribunei, simpli figuranţi, nemaiputându-se stăpâni, s-au alăturat
muncitorilor, care îi atacau pe fascişti, trebuind să fie traşi de picioare spre a fi opriţi” 107 .
Dată fiind convertirea sau, mai bine zis, conformismul care se manifesta la
nivelul întregii societăţi, opinia publică din Uniunea Sovietică s-a arătat satisfăcută.
Campania de instigare la ură dusă prin intermediul presei a fost urmată, pretutindeni în
ţară, de adunări populare, care adoptaseră rezoluţii, în care cerea pedeapsa cu moartea
103 Dr. Iosif I. Gabrea, Educaţia şi învăţământul în Rusia sovietică, Editura Librăria „Universala”,
Bucureşti, 1929, p. 44.
105 Hannah Arendt, , op. cit., p. 568.
106 Dr. Iosif I. Gabrea, op. cit., p. 49.
107 Richard Pipes, op. cit., p. 295.
297
pentru aceşti trădători 108 . Nici o altă impresie nu şi-a pus mai pregnant amprenta asupra
omului simplu decât faptul, desprins din mărturisirile acuzaţilor, că fasciştii germani
erau pregătiţi de agresiune şi că dispuneau de numeroase ajutoare în partid şi în
armată 109 . Pentru faptul că au demascat complotul, scenariu esenţial al ideologiei
staliniste, procesele au avut şi un rol pedagogic, fiind adevărate mecanisme de profilaxie
socială 110 .
În Occident, opinia publică a manifestat îndoieli; era cu adevărat verosimil ca
aceşti vechi bolşevici, verificaţi în atâtea situaţii, să fi devenit terorişti şi asasini, pentru a
lovi în propriul partid şi în propriul regim? Şi dacă da, ce sau cine anume îi determinase
să mărturisească aceste crime, autoacuzându-se? Chiar şi unii ziarişti cu convingeri de
stânga, cum a fost Geo Bogza, şi-au exprimat opinia că adevărata cauză a proceselor de
la Moscova rezidă în faptul că „dictatorii se uzează la urma urmei şi ei, ca oricare om
sau ca oricare maşină. Dar nu admit să fie înlocuiţi. De aici vin toate convulsiile” 111 .
Socialistul austriac Friedrich Adler a fost primul care a comparat procesele de la
Moscova cu cele ale vrăjitoarelor din Evul Mediu 112 , iar George Orwell al cărui roman,
1984, a fost, cu timpul, privat de contextul în care a fost conceput şi redus la
dimensiunea unei maşini de război anticomuniste, ignorându-se faptul că lupta
antitotalitară a scriitorului a fost dusă în numele ideii socialiste 113 , i-a urmat exemplul.
Cu toate că au existat asemenea îndoieli, opinia dominantă a observatorilor
occidentali a fost aceea că declaraţiile acuzaţilor erau plauzibile, iar jurişti englezi
renumiţi au apreciat că procedura judecătorească era una corectă 114 . Ambasadorul
american la Moscova, Joseph Davies a afirmat, respingând ideea existenţei unei regii a
proceselor, că, pentru a inventa asemenea puneri în scenă, era nevoie de un om cu o
capacitate de a dramatiza asemănătoare lui Shakeaspeare 115 . Intelectualii antifascişti,
cum a fost cazul lui Thomas Mann, Lion Feuchtwanger, Upton Sinclair, Theodore
Dreiser, Nathanael West, Johannes Becher, au scris cuvinte de apreciere asupra derulării
proceselor 116 . Această atitudine se vroia a fi una progresistă; orbiţi de propaganda
regimului, ei se autoiluzionau că aveau o concepţie optimistă asupra istoriei, deoarece
cine lupta împotriva lui Hitler o făcea pentru drepturi şi libertăţi, în sensul emancipării
oamenilor 117 .
A existat şi o altă viziune, prezentă la stânga franceză, care căuta să explice
procesele de la Moscova prin precedentele pe care acestea le aveau în Revoluţia
franceză. „De ce, mă rog, ceea ce a fost adevărat în 1793 ar deveni o calomnie odioasă

109 Ibidem, p. 217.
110 Annie Kriegel, Les grands procès dans les systèmes communistes. La Pédagogie infernale, Gallimard,
Paris, 1972, p. 160.

111 Geo Bogza, Mâine în zori cei 13 fruntaşi bolşevici vor fi împuşcaţi la zid!, în „Timpul”, nr. 1104/2
februarie 1937, în ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11178, f. 235.

113 Simon Leys, Orwell ou l’horreur de la politique, Collection Savoir, Herman, Paris, 1984, p. 2.
116 Ibidem, p. 217.
117 François Furet, op. cit., p. 297.
298
în 1937? Nu credeţi că puterile fasciste au faţă de prima Republică a muncitorilor şi

ţăranilor o ură la fel de feroce ca aceea a statelor feudale faţă de Revoluţia franceză”?,
scria istoricul comunist Jean Bruhat 118 .
Ceea ce nu erau dispuşi să observe comuniştii francezi, subjugaţi de ideea unei
similitudini între cele două evenimente, deşi, departe de a fi o repetare, Octombrie 1917
era o noutate absolută, sau de a prezenta teroarea declanşată de Stalin în rândurile
partidului bolşevic în numele luptei comploturilor contrarevoluţionare, cu lichidarea
partizanilor lui Danton 119 , era tocmai teatralitatea acestor procese, care reprezinta cheia
înţelegerii Marii Terori declanşată de Stalin. Aşa cum observa Rubaşov, „Deci ăsta vă
este scopul; eu să fiu diavolul în spectacolul vostru de marionete – să urlu, să scrâşnesc
din dinţi şi să scot limba – şi asta de bună voie. Danton şi prietenii lui au fost scutiţi
măcar de asta” 120 .
Ceea ce frapează cel mai mult în propaganda legată de aceste procese este
virulenţa limbajului folosit. În cuvântul de închidere la procesul din martie 1938, ultimul
din seria proceselor-spectacol de la Moscova, după ce a cerut, cu două excepţii,
pedeapsa cu moartea pentru acuzaţi, Vîşinski a declarat: „Întregul popor, tineri şi
vârstnici, aşteaptă şi cere un singur lucru: trădătorii şi spionii care au vândut patria
noastră inamicului trebuie împuşcaţi ca nişte câini turbaţi! Poporul nostru cere un lucru:
zdrobirea reptilelor afurisite! Va trece timpul. Peste mormintele odioşilor trădători vor
creşte buruienile şi ciulinii… Pe drumul curăţat de ultimele ticăloşii şi gunoaie ale
trecutului, noi, poporul nostru, în frunte cu iubitul nostru conducător şi învăţător,
marele Stalin, vom păşi ca şi până acum, înainte, mereu înainte, spre comunism!” 121 .
Violenţa limbajului, faptul că victimele erau obligate să-şi mărturisească crimele,
grija regimului ca ele să fie repetate în cadrul proceselor-spectacol, incriminările, auto-
incriminările şi pocăinţa publică, toate acestea trebuiau să demonstreze populaţiei
existenţa unui vast complot, care a cuprins toate straturile societăţii şi, în consecinţă, să
îndemne la vigilenţă sporită. Însă toată această teatralitate a proceselor nu avea loc doar
din raţiuni propagandistice, deoarece acelaşi limbaj şi ritual se păstrau şi în spatele uşilor
închise din birourile anchetatorilor, deşi nu toate aceste mărturii erau făcute publice.
Din aceste considerente, era deosebit de comod pentru anchetatori să înregistreze
asemenea mărturii, fără a-i mai trece pe cei arestaţi prin teatralitatea unei astfel de
proceduri.
La aceste întrebări a încercat să ofere unele posibile răspunsuri şcoala
occidentală de sovietologie. Astfel, Robert Conquest, pe baza versiunilor care circulau
în închisori, a explicat această anomalie prin dorinţa ipocrită a anchetatorilor de a păstra
aparenţele, întrucât absenţa mărturisirilor ar fi îngreunat considerabil găsirea altor
inculpaţi.
O altă explicaţie ţinea de faptul că sistemul bazat pe mărturisiri era mai uşor de
transformat într-un stereotip al întregii desfăşurări a anchetelor decât metodele mai
temeinice, bazate pe înscenare. În fine, ultima explicaţie formulată de istoricul american
118 Cit. în Ibidem, p. 256.

119 Ibidem, p. 82.
121 Le procès…, p. 739.
299
avea în vedere faptul că, o dată cu încetăţenirea principiului mărturisirilor în cadrul

proceselor publice, abandonarea acestuia în cazul acuzaţilor mai puţin importanţi ar fi
fost considerată, implicit, în practica poliţiei politice, o critică la adresa proceselor,
deoarece se stabilise că cel mai bun rezultat ce putea fi obţinut în cadrul acestor procese
era mărturisirea din partea acuzaţilor. În rândul anchetatorilor se încetăţenise ideea că
cei care obţineau mărturisiri erau consideraţi buni profesionişti, iar cei care nu erau
priviţi astfel se puteau aştepta la o viaţă scurtă 122 .
Un alt posibil răspuns a oferit istoricul Martin Malia. Pentru a lămuri această
aparentă absurditate, Malia a adus în discuţie practicile naziştilor, care se mulţumeau să-
şi zdrobească adversarii, fără să fie preocupaţi în mod deosebit de smulgerea
mărturisirilor. Făcând acest lucru, ideologia nazistă demonstra că se baza numai pe
folosirea violenţei şi a forţei. Ideologia sovietică era mai complexă; cu toate că proclama
violenţa luptei de clasă, era subordonată progresului umanităţii. Comunismul se dorea,
aşadar, o replică, o variantă a modernităţii, iar simpla referire la folosirea forţei nu mai
era de ajuns. Era, deci, inevitabil ca aceşti „duşmani ai poporului” să-şi mărturisească
„acţiunile criminale”, iar eliminarea lor să li se pară un lucru firesc.
Acesta este sensul declaraţiilor lui Vîşinski împotriva acelor „câini turbaţi” din
timpul proceselor publice şi a nenumăratelor avertismente din presa sovietică împotriva
imensului complot a celor care doreau „restaurarea capitalismului”. Dar de ce –
continua să se întrebe Malia – acelaşi limbaj era folosit şi de către anchetatori, cu toate
că ei ştiau la fel de bine ca şi victimele că totul nu era decât o născocire? În opinia
autorului, absurditatea acestui exerciţiu nu era lipsită de sens; ţelul urmărit era atât
compromiterea, cât şi asocierea populaţiei la obiectivele ideologice ale regimului.
Victimele „celei de a doua revoluţii” realizată de Stalin erau obligate, aşadar, de a se face
complicii propriei lor pierderi, precum şi de a absolvi regimul şi de a-i celebra victoria.
Chiar dacă „mărturisirile” nu erau făcute publice, existenţa lor era cunoscută în cadrul
partidului, iar Stalin aştepta de la fiecare membru confirmarea existenţei complotului;
nu era necesar să crezi, ci trebuia numai să dai impresia că eşti convins de „uneltirile
contra URSS” 123 .
Pentru a obţine asocierea populaţiei, punerea în scenă a acestor procese nu era
suficientă, fiind necesară şi îndoctrinarea acesteia. Situaţia de îndoctrinare modifica
fundamental câmpul relaţiei cognitive; adevărul nu era exclus, dar îşi pierdea reperele şi
criteriile şi era reinterpretat din perspectiva doctrinei „valabile” 124 . În acest sens, Cursul
scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, devenit „Biblia comunistă”,
şi care a fost un text pedagogic excelent, în pofida minciunilor conţinute şi a limitelor
intelectuale 125 , i-a învăţat pe cursanţii de toate felurile şi treptele (membrii de partid,
militari, studenţi etc.) că Uniunea Sovietică era înconjurată de inamici interni şi externi,

124 Mariana Momanu, Educaţie şi ideologie. O analiză pedagogică a sistemului totalitar comunist, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p 45.

300
fapt demonstrat prin procesele care au avut loc, „duşmanii poporului” fiind etichetaţi
cu aceleaşi epitete ca cele folosite de Vîşinschi 126 .
Dominaţia totalitară distrugea, deopotrivă, şi viaţa privată a propriilor cetăţeni.
Conceptul de spaţiu public a căpătat noi semnificaţii odată cu contribuţiile lui Jürgen
Habermas, în care filozoful german analiza „procesul în cursul căruia publicul,
constituit din indivizi care îşi folosesc raţiunea, îşi apropriază sfera publică aflată sub
controlul autorităţii şi o transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva
puterii statului” 127 .
Nimic din toate acestea nu se întâmpla în Uniunea Sovietică. Încă din timpul
ascensiunii sale, Stalin atrăgea atenţia că „există oameni care au limba pentru a o stăpâni
şi a o conduce ei, există şi oameni care sunt stăpâniţi de propria limbă şi se lasă conduşi
de ea. Un om care are limbă, nu pentru a şi-o conduce el, ci pentru a se lăsa stăpânit de
propria lui limbă, nu va fi în stare să ştie când şi ce anume va flecări limba lui” 128 . În anii
Marii Terori, „spaima de spiono-manie reducea toate discuţiile la un model oficial, ştiut
cu anticipaţie. Loialitatea ostentativă şi afişată descuraja orice tentativă de
conversaţie” 129 . Epurările şi instituţionalizarea terorii au dus la pulverizarea societăţii
civile şi cvasi-atomizarea populaţiei de către partid. În faţa Partidului-stat nu a mai
existat de acum încolo decât o societate fantomatică, formată din indivizi izolaţi,
descurajaţi din cauza fricii de a se asocia între ei. Unul din primii scriitori ruşi care au
descris această lume nouă a fost Osip Mandelştam, într-o poezie despre Stalin, pentru
care a şi fost trimis în Gulag: „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt,/ Când vorbim,
nu se aude măcar un cuvânt,/ Iar când vorbele par să se închege puţin/ Pomenesc de
munteanul urcat în Kremlin” 130 . Este adevărat, Uniunea Sovietică a acelor ani a rămas o
ţară a construcţiei şi a patosului constructiv 131 , unde milioane de oameni se distrau
fericiţi, fără griji, pentru a fi în concordanţă cu ideologia care proclamase „că viaţa a
devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă”. Însă permanentul accent pus pe masele
126 „Procesele arată că aceste lepădături ale genului omenesc, Troţki, Zinoviev şi Kamenev,
împreună cu duşmanii poporului, puseseră la cale un complot împotriva lui Lenin, împotriva
partidului, împotriva Statului Sovietic, încă din primele zile ale Revoluţiei Socialiste din
Octombrie. Încercările provocatoare de a face să eşueze pacea de la Brest-Litovsk, la începutul
anului 1918; (…) trădarea secretelor de stat şi transmiterea diferitelor informaţii serviciilor
străine de spionaj; asasinarea mişelească a lui Kirov; sabotaj, diversiuni, explozii; (…) toate aceste
crime şi altele asemănătoare fuseseră săvârşite în decurs de 20 de ani – precum s-a dovedit
ulterior – cu concursul sau sub conducerea lui Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Rîkov şi a
acoliţilor lor, din ordinul serviciilor de spionaj burgheze din străinătate”. (Istoria Partidului
Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice. Curs scurt, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti,
1948, pp. 460-461. Acest manual a fost redactat de o comisie a CC al PC(b) al URSS şi aprobat
de CC al PC(b), Stalin fiind cel care a stabilit versiunea finală).
127 Apud, Isabelle Pailliart (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, Polirom, Iaşi, 2002, p. 9.
128 Cuvântare la Conferinţa a XIII-a a PC(b) din Rusia - 1924 (AMR, fond Microfilme, rola AS -2030,
1
c. 611).
129 Boris Pasternak, Le Docteur Jivago, Éditions Gallimard, Paris, 1958, p. 151.
130 Martin Malia, op. cit., p. 350; Jean Elleinstein, op. cit., pp. 232-233; Robert Service, Stalin. A
biography, Pan Books, London, 2004, p. 306.

301
de oameni, de la participarea la manifestările politice şi până la petrecerea timpului liber,

care trebuiau să aibă loc în colectiv, a determinat dispariţia răspunderii personale şi
înlocuirea acesteia cu cea colectivă. Personalitatea individului s-a dizolvat în colectiv 132 .
Dominaţia totalitară se baza pe singurătate, care nu însemna solitudine, deoarece
aceasta din urmă cerea să fie singură, în vreme ce singurătatea se arăta cel mai categoric
în tovărăşie cu alţii 133 . Scriitorul Arkadi Gaidar, care a fost internat în 1938 într-un spital
pentru bolnavi psihici, i-a scris o scrisoare prietenului său, scriitorul Ruvim Fraerman,
fiind astfel una din percepţiile cele mai realiste a faptului că populaţia se supunea puterii
exclusiv dintr-o necesitate fizică: „Mă îngrijorează un gând – mă simt
distrus…câteodată trec pe lângă adevăr, parcă nu-l observ…altă dată…adevărul mi-e pe
limbă…îmi vine să-i dau glas, dar parcă o voce interioară mă avertizează: «Păzeşte-te!
Nu vorbi! Dacă vorbeşti, vei pieri!»” 134 .
Pentru a putea supravieţui în această nouă situaţie, întreaga populaţie a fost
constrânsă să dezvolte un fel de schizofrenie permanentă 135 , care s-a manifestat în
adoptarea unui dublu limbaj, ce a făcut obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice sau
opere literare. În acest sens, George Orwell a vorbit de „dubla gândire”, uimindu-şi
contemporanii cu informaţiile deosebit de exacte despre teroarea stalinistă, deşi
scriitorul nu fusese niciodată în Uniunea Sovietică.
În timpul Războiului Rece, represiunea a continuat cu şi mai mare înverşunare,
dar teatrul Terorii s-a mutat mai la vest, deoarece pedagogia sa era indispensabilă noilor
democraţii populare. Lupta care se dădea acum, aşa cum se sublinia într-un raport al
Ambasadei RPR la Praga din noiembrie 1952, era pentru „demascarea agenturilor de
spionaj imperialiste americane, engleze şi franceze, precum şi a celor titoiste şi israelite,
puse în slujba spionajului american, cât şi pentru demascarea troţkismului, sionismului
şi francmasoneriei, ca unelte ale lagărului imperialist împotriva socialismului şi a
păcii” 136 . Conflictul din 1948 dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică a contribuit la o
adevărată „vânătoare de vrăjitoare” în rândul partidelor comuniste din Europa de Est.
În felul acesta, epurările în rândul partidelor comuniste au fost lansate pentru a-i stârpi
pe „conspiratorii ascunşi” 137 .
Represiunea politică din Europa de Est a folosit aceleaşi procedee ca în
procesele de la Moscova; tortura, sugestiile şi argumentele dialectice, care au dus la
înfrângerea morală a acuzaţilor şi la insuflarea sentimentului de „culpabilitate obiectivă”
prin metoda amplificării unor greşeli minore, dar şi a ultimului sacrificiu închinat
Partidului, la care se referă Koestler în romanul său 138 . Există şi două mărturii în acest
sens, cele ale lui Artur London şi Eugen Löbl, acuzaţi în procesul liderului comunist
cehoslovac Rudolf Slanski. London a mărturisit că, în timpul anchetei, a trăit

133 Hannah Arendt, , op. cit., pp. 616-617.
137 Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 149.
138 François Fejtő, L’affaire Rajk, quarante ans plus tard, în „Vingtième Siècle, Revue d’histoire”, nr.
25/janviers-mars 1990, pp. 75-84.
302
sentimentul că a devenit victima propriului partid, pentru care a sacrificat tot ce avea
mai bun 139 , iar Löbl a fost convins că, în timpul anchetei, i se administrau droguri,
pentru a-l face să mărturisească 140 , procedeu condamnat de jurisprudenţa occidentală 141 .
De asemenea, pe lângă virulenţa limbajului din timpul anchetei şi procesului 142 , London
a adus în discuţie şi injuriile cu caracter antisemit pe care a trebuit să le îndure, în
conformitate cu logica poliţienească despre lume a regimurilor staliniste, care vedeau în
evreu pe cosmopolitul şi sionistul mai mult sau mai puţin compromis în diferite cazuri
de spionaj 143 .
În cadrul proceselor staliniste din Europa de Est, au existat şi victime care şi-
au fabricat propriul sistem de acuzare, ajutându-şi în felul acesta călăii. Unul dintre
aceste cazuri a fost cel al lui Belu Zilber, martor şi acuzat în procesul Pătrăşcanu.
Legătura lui Zilber cu Partidul şi, implicit, cu organele de anchetă este una voluptuos-
psihanalitică 144 : „Nu mă puteam despărţi de partid, cum nu se pot unii despărţi de
femeia vieţii lor, curvă, hoaţă şi sperjură. A căzut la femeie, spune poporul. Marxismul
practicat din tinereţe devine viţiu. Căzusem la partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu
mă puteam rupe de această abstracţie denumită partid. Numai cine a învăţat texte
marxiste pentru litaniile şedinţelor poate scăpa de abulie. La ceilalţi se schimbă probabil
ceva în celulele nervoase, tânjesc după partid, blestemă, dar la prima chemare uită tot
răul” 145 , existând şi o naivitate declarativă de îndrăgostit în felul în care îşi ridică
greşelile faţă de femeia adorată (Partidul Comunist) la rangul de orori şi de culpă
cosmică 146 .
Un alt comunist român schilodit de o loialitate abstractă faţă de partid a fost şi
generalul Ion Eremia, condamnat în 1959 la 25 de ani închisoare, pentru faptul de a fi
încercat să treacă peste graniţă, pentru a fi publicat în străinătate, manuscrisul romanului
său Gulliver în Ţara Minciunilor, o satiră la adresa stalinismului. Când se afla în închisoare,
a fost ridicat de Securitate şi ţinut timp de două luni în sediu acesteia, fiind nevoit să dea
declaraţii despre unii lideri ai partidului, altele faţă de cele date în timpul anchetei
penale. Ion Eremia, nu numai că dă curs cererii de a-şi deschide sufletul în faţa
partidului („M-am străduit să spun adevărul numai pentru faptul că partidul a aruncat în
adâncurile tragediei mele, pe care eu însumi mi-am creat-o, o rază luminoasă, spunându-
mi: «Măi omule, noi tot mai credem că a rămas ceva bun în tine! Deschide-ţi sufletul în
faţa partidului!». Se putea să nu-l deschid? Se putea oare să nu spun adevărul?”), ci alege
139 Artur London, L’aveu. Dans l’engrenage de procès de Prague, Gallimard, Paris, 1968, p. 116.
140 Eugen Löbl, Procès a Prague. Un survivant du procès Slansky parle…, Éditions Stock, Paris, 1969,
p. 27.
141 A se vedea, în acest sens, L’aveu dans la procédure pénale, în „Revue internationale de droit
comparé”, vol. 3, nr. 3/juillet-septembre 1951, pp. 516-541.

142 Astfel, la fel ca în procesele de la Moscova şi în cele din Europa de Est, s-a cerut în tiradele
procurorilor acuzatori pedeapsa cu moartea pentru „câinii turbaţi”, deosebirea constând în faptul
că aceasta urma să aibă loc prin spânzurare şi nu prin împuşcare (François Fejtő, op. cit., p. 80).
143 Artur London, op. cit., p. 218.
144 Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi
lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 2005, p. 138.
145 Andrei Şerbulescu (Belu Zilber), Monarhia de drept dialectic, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 45.
146 Ruxandra Cesereanu, op. cit., p. 139.
303
calea întoarcerii în genunchi la partidul împotriva căruia se ridicase („Îmi este ruşine de
mine, pentru faptul că m-am ridicat împotriva acelui partid care mie mi-a dat totul, iar
eu lui nimic, care mi-a dat încredere, viaţă îmbelşugată, ranguri, care pe mine m-a
răsfăţat chiar, iar eu am lovit în el pe la spate, am aruncat cu noroi şi am uneltit
împotriva lui”) 147 .
În explicarea capitulării sale în faţa partidului trebuie să ţinem cont, în mod
evident, de situaţia sa din acel moment, aceea de condamnat fără speranţa de a mai
supravieţui eliberării. Există însă şi o altă explicaţie a acestei capitulări, care ţine de
mistica de partid; speranţa de a fi reprimit în partid după ce fusese exclus, simţământ pe
care îl încearcă şi după eliberarea din închisoare, dar, mai ales, credinţa în moralitatea
absolută şi a adevărului absolut, pe care îl deţine partidul. În ultimă instanţă, totul ţinea
de acea formulă simplă, de necontrazis, care nu admitea altă interpretare, decât cea a
acceptării sale celei mai directe, mai fatale şi mai clare, şi anume că, măcar din instinct
de conservare, partidul însemna duplicitate 148 .
Deşi, la fel ca în procesele de la Moscova, o parte a opiniei publice din
Occident s-a arătat neîncrezătoare faţă de aceste noi puneri în scenă, stânga franceză a
avut o altă viziune asupra lucrurilor, considerând că cea mai simplă explicaţie a faptului
că acuzaţii au mărturisit este aceea că ei sunt vinovaţi. În faţa acestui raţionament apărea
totuşi o nedumerire: admiţând că sunt vinovaţi, pare totuşi surprinzător că acuzaţii
mărturisesc. Însă această îndoială a fost spulberată repede în faţa unui alt raţionament;
ar fi fost cu atât mai surprinzător să li se facă un proces dacă nu ar fi mărturisit, iar
faptul de a mărturisi nu e ceva excepţional, deoarece 95% dintre criminali mărturisesc,
dacă li se pun în faţă dovezi şi mărturii irefutabile; excepţional este tocmai refuzul de a
mărturisi 149 . Există, de asemenea, şi comparaţia cu revoluţia franceză. Julien Benda,
care, într-un text mai puţin cunoscut, publicat în decembrie 1938, afirma că fascismul şi
comunismul sunt două tipuri diferite de totalitarism, unul rău şi altul bun, deoarece,
spre deosebire de fascism, în comunism există şi o perspectivă a transformării sociale 150 ,
a respins argumentele celor care puneau la îndoială veridicitatea procesului din Ungaria:
„De ce aţi vrea, dragă prietene, s-a adresat el lui François Fejtő, să vă cred mai degrabă
pe dumneavoastră, decât pe Stalin? În orice revoluţie există inevitabil agenţi străini,
indivizi infiltraţi şi trădători. Gândiţi-vă doar la Danton sau la Mirabeau. De ce căutaţi
să mă convingeţi că Ungaria ar face excepţie?” 151 .
În faţa acestui delir al socialismului triumfător, populaţia a adoptat atitudinea
păstrării tăcerii în privinţa propriilor convingeri, în măsura în care aceasta era posibilă.
Czeslaw Milosz a numit această atitudine Ketman, un termen preluat de la Gobineau,
care a petrecut o mare parte din viaţă în Persia, studiind religiile şi moravurile populaţiei
147 Mircea Suciu, Mircea Chiriţoiu, „Cazul generalului Eremia” sau despre o încercare nereuşită de a-l da
jos de la putere pe Gheorghiu-Dej (IV), în „Cotidianul”, nr. 242/23 februarie 1999, p. 16.
148 Miron Bergmann, Tinereţea unui comisar politic. (O jumătate de secol mai târziu), Editura Albatros,
Bucureşti, 2004, p. 86.

149 Christian Duplan, Vincent Giret, Viaţa în roşu. Pionierii, Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti,
19444-1968, vol. I, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 138.

150 François Furet, op. cit., p. 321.
151 Christian Duplan, Vincent Giret, op. cit., p. 175.
304
locale 152 . Există însă şi situaţii când tăcerea nu era suficientă, când ea putea fi
interpretată drept mărturisire. Atunci, recomanda Gobineau, „nu numai că trebuie să
renunţăm public la propriile păreri, dar se recomandă să folosim tot felul de tertipuri
pentru a-l înşela pe adversar. Se va exprima orice mărturie de credinţă care să-i placă
acestuia, se vor ţine tot felul de ritualuri, considerate a fi dintre cele mai absurde, se vor
falsifica propriile cărţi, vor fi folosite orice mijloace de inducere în eroare. În felul
acesta, se vor dobândi o mare mulţumire şi merit că te-ai ocrotit pe tine şi pe ai tăi, că
nu ai expus preţioasa credinţă contactului dizgraţios cu necredinciosul şi, în sfârşit, că,
înşelându-l pe acesta şi menţinându-l în eroare, s-au abătut asupra lui dezonoarea şi
mizeria spirituală pe care le-a meritat” 153 . În regimurile comuniste, această atitudine a
populaţiei a fost ilustrată cel mai convingător de Vaclav Havel într-un eseu, atunci când
a vorbit despre responsabilul unei prăvălii cu zarzavaturi, care plasase în vitrină, printre
cepe şi morcovi, lozinca „Proletari din lumea întreagă, uniţi-vă!” 154 .
Acest triumf al Partidului-stat asupra populaţiei a creat, fără ca regimurile
comuniste să-şi dea seama, premisele eşecului final. După ce s-a pus capăt proceselor
spectacol, prăpastia existentă între mitul comunist şi realităţile cotidiene nu a mai putut
fi acoperită decât printr-o teroare permanentă, legitimată prin fantezia unei conspiraţii
universale. În acelaşi timp însă, legitimitatea ideocratică a Partidului a fost în întregime
absorbită în persoana lui Stalin, construcţie care reprezenta o reuşită extraordinară şi
fără precedent, dar care avea şi punctele sale slabe, deoarece a indus în rândul populaţiei
un imobilism care a pus în discuţie viitorul regimurilor comuniste 155 .
După moartea lui Stalin, schimbările produse în URSS, cum ar fi caracterul de
masă al partidului, reducerea rolului poliţiei politice, dispariţia terorii arbitrare, au avut
rolul de a asigura pentru o vreme liantul ideologiei comuniste şi simbolul coeziunii
puterii. Spargerea blocadei informaţionale despre adevărata faţă a comunismului a jucat
un rol important în căderea acestor regimuri. Aşa cum afirma Artur London, în august
1970, „există o diferenţă între Praga anilor ’50 şi cea de astăzi. În acea perioadă acuzatul
era singur, izolat. El mărturisea şi o mare parte a populaţiei credea mărturisirile sale.
Astăzi, cei care apar în faţa tribunalului ştiu ce crede opinia publică despre ei. Ei nu sunt
deloc singuri 156 .
În procesul de transformare a condiţiei umane, doctrina marxistă postula că
unilateralitatea şi schilodirea spirituală a oamenilor nu ţineau în primul rând de
particularităţile individuale, ci de relaţiile sociale 157 . Preconizând schimbarea acestora
prin intermediul revoluţiei, bolşevicii aveau, de asemenea, şi o viziune a omului nou care
urma să se nască. Astfel, Troţki afirma în 1924: „Omul va deveni, în fine, o fiinţă
armonioasă. El va începe prin a controla procesele semiconştiente, apoi şi pe cele
152 Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 67.
153 Ibidem.
154 Vaclav Havel, Puterea celor lipsiţi de putere. În memoria lui Jan Patočka, în Idem, Viaţa în adevăr,
Editura Univers, Bucureşti, 1997, pp. 52-130.

156 Apud Annie Kriegel, op. cit., p. 186.
157 Ştefan Bârsănescu (coord.), Istoria pedagogiei. Manual pentru liceele pedagogice şi institutele pedagogice
de 2 ani, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 214.
305
inconştiente ale organismului său: respiraţia, circulaţia, digestia, reproducerea, ajungând

să le subordoneze în măsura dorită controlului raţiunii şi voinţei…Omul îşi va putea
controla emoţiile, ridicându-şi instinctele la înălţimea conştiinţei, făcându-le
transparente…reuşind să creeze un tip biologic superior, un supraom…Omul va deveni
incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai iubit. Corpul îi va fi mai armonios,
mişcările mai ritmice, vocea mai melodioasă. Viaţa va atinge forme de o teatralitate
dinamică” 158 .
Aceste mecanisme de autoreglare, autocontrol şi disciplinare a fiinţei umane, au
apărut încă din momentul în care civilizaţia a luat locul barbariei, nefiind nevoie pentru
aceasta de o revoluţie sângeroasă. Cât despre profeţia lui Troţki, anume că „tipul uman
mediu va ajunge la anvergura unui Aristotel, Goethe sau Marx 159 , aceasta nu avea cum
să se realizeze într-un regim care vedea în suprimarea libertăţilor individuale calea prin
care se putea ajunge la dezvoltarea personalităţii umane. Tipul uman pe care bolşevicii l-
au creat a fost cel din lagărele de concentrare, „nişte marionete înfiorătoare cu chipuri
omeneşti, care se comportă cu totul asemenea câinelui din experienţa lui Pavlov, care
reacţionează la toate cu perfectă previzibilitate, chiar când ele merg spre propria lor
moarte, şi care nu fac nimic altceva decât să reacţioneze. Acesta este adevăratul triumf
al sistemului” 160 . În cele din urmă, bolşevicii au eşuat în încercarea de depăşire a
condiţiei umane, deoarece au pierdut din vedere un adevăr elementar al guvernării unei
societăţi; niciodată autoritatea nu trebuie utilizată în scopuri ideologice 161 .
În studiul său Eroul în istorie, scris în 1943, filosoful american Sidney Hook
făcea o distincţie între liderul evenimenţial, sub a cărui conducere au loc transformări
importante, şi liderul evenimentist, care descătuşează forţele istoriei şi se transformă
apoi în stăpânitorul şi modelatorul lor 162 . În ceea ce priveşte locul şi rolul lui Stalin în
istorie, nici una din aceste trăsături ale personalităţii puse în evidenţă de filosoful
american nu se regăsesc la liderul bolşevic. Cariera sa nu poate fi explicată decât ca o
aspiraţie încăpăţânată, neîntreruptă, către scopul utopic al societăţii comuniste, iar
Marea Teroare prin lipsa de încredere în capacitatea sa de a evalua situaţiile sau, aşa cum
se spunea în limbaj comunist, „de a face o analiză marxistă”, capacitate prin care se
evidenţiase Lenin 163 . În timpul când Stalin s-a aflat la conducerea Uniunii Sovietice,
membrii nomenclaturii au fost numai nişte sclavi puternici, aflaţi întotdeauna pe
marginea prăpastiei, puterea şi privilegiile lor fiind mereu umbrite de un memento mori.
Însă, încercarea sa disperată de a împiedica birocraţia să preia puterea şi să se constituie
ca o clasă conducătoare osificată, aşa cum avea să se întâmple mai târziu în perioada lui
Brejnev, a eşuat şi prin aceasta şi acel proiect al modernizării pe care îl concepuse 164 .
158 Cit. în Richard Pipes, op. cit., p. 36.

159 Ibidem.
161 Ibidem, p. 367.
162 Apud Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti,
1995, p. 668.
164 Ibidem. Există mai multe abordări în studiul stalinismului, cele mai interesante fiind cele
promovate de şcoala revizionistă. Unii reprezentanţii acestei şcoli, cu precădere sovietologul

Sheila Fitzpatrick, au respins ideea potrivit căreia instrumentul cel mai eficient care asigura
306
În lucrarea sa despre Stalin şi fenomenul bolşevismului, Boris Souvarine, unul

din adepţii dezamăgiţi de ideea comunistă, îl caracteriza în felul următor pe liderul
bolşevic: „Trebuie să ştim că poţi deveni «prinţ» sau prim-secretar de partid «prin
ticăloşie», altfel spus, prin mijloace îndreptate împotriva poporului, să devii prinţ «pe o
cale ticăloasă şi abominabilă», ca Agatocle din Sicilia. «Nu se poate spune că este un
merit să-ţi ucizi concetăţenii, să-ţi trădezi prietenii, să fii fără credinţă, fără milă, fără
religie; asemenea procedee te pot duce la putere, dar nu la glorie…Bestiala lui cruzime
şi neomenie, ca şi nenumăratele lui ticăloşii, nu-i permit să fie vestit printre personajele
cele mai ilustre…». Aceste cuvinte nu-i aparţin nici lui Marx, nici lui Hegel, nici lui
Freud, ci lui Machiavelli. Trebuie cu toate astea să învăţăm să le citim” 165 .
funcţionarea regimului era constrângerea, concepţie împărtăşită de şcoala totalitarismului.

Cercetările revizioniştilor au arătat că mulţi cetăţeni acceptaseră şi adoptaseră valorile
stalinismului, în special şansele pe care le-a oferit acesta în ceea ce priveşte sistemul educaţional,
aşa cum a fost cazul cu inginerii şi directorii, care au devenit aliaţii regimului. Pe de altă parte,
aceste elite, provenite din revoluţia lui Stalin impusă de sus, s-au întors la valorile tradiţionale
ruseşti. Epurarea unei părţi din aceste elite, precum şi faptul că ele adoptaseră valorile burgheze,
a însemnat o desprindere a Uniunii Sovietice de socialism? Răspunsul nu este uşor de dat, chiar
şi Troţki, în cele mai virulente critici ale sale, nu a calificat sistemul stalinist drept nesocialist.
O altă abordare în studiul stalinismului a fost oferită de istoricul Moshe Lewin, care
considera că noul regim a fost rezultatul „degenerării” Partidului Comunist într-un organism
ierarhic administrativ, care a considerat că poate folosi orice mijloc de constrângere pentru a-şi
atinge ţelurile, dar pe măsură ce forţa era folosită din ce în ce mai mult, cu atât mai confuză
devenea situaţia. În urma colectivizării forţate şi a demarării procesului de industrializare, ţăranii
au invadat oraşele, pe care apoi le-au „ruralizat”, îndepărtând Rusia din drumul ei spre
modernizare.
În fine, adepţii întâietăţii istoriei sociale în detrimentul celei politice, printre care şi
Stephen Kotkin, au definit stalinismul ca pe o nouă civilizaţie, dovedind cât de departe au ajuns
studiile sovietice faţă de momentul de glorie al şcolii totalitarismului (A se vedea, pe larg, în
Martin McCauley, op. cit., p. 59).
165 Boris Souvarine, op. cit., p. 592.
307
Mária PALASIK
Mothers, wives, daughters and sisters

in Hungarian society between 1945 and 1956
Mame, soţii, fiice şi surori în societatea maghiară dintre anii 1945 şi 1956
Scopul acestui studiu este de a urmări schimbările în poziţia femeii din

societatea maghiară, până la 1956, în contrast cu poziţia acesteia înainte de Al Doilea
Război Mondial. Viaţa de zi cu zi a femeilor înainte de Revoluţie şi preocupările lor
la începutul anilor cincizeci, dificultăţile de aprovizionare au contribuit la tensiunile
politice din toamna anului 1956. Apoi, este prezentat modul în care femeile, ca grup,
au acţionat în octombrie şi noiembrie 1956. Poveştile individuale arată implicarea lor
în timpul Revoluţiei, cu un frumos exemplu de solidaritate între femei, în timpul
demonstraţiei din 4 decembrie 1956.
Etichete: femeia, societatea maghiară, viaţă cotidiană

Keywords: women, Hungarian society, daily life
Let us make women visible in history! Wherever their roles differ from those
of men, let us distinguish them, and lift the veil − as was the expectation in the
historiography of women in the 1970s first in the United States, then in Western
Europe, as a consequence of the processes launched during the social movements of
1968. One consequence was that women’s studies were recognized, were allowed to
exist. The centres, which focused on these studies, undertook the struggle to make the
discipline respectable and scholarly. In Hungary it took a lot longer; the first results
came after the regime change in 1989. Biographies of outstanding women were
published, as were works about institutions related to women’s existence: associations,
schools, unions. Monographs on the struggle for women’s suffrage and related
organizations, the first women politicians and significant scientists were published.
Women’s studies forged ahead in big strides. Historiography sensitive to gender issues
became increasingly the norm.
Yet, in Hungary, the focus was on showing women’s participation in areas
where it was already obvious. For the time being, the research does not really cover
women’s role in hidden dimensions − in social resistance and opposition.
The purpose of this essay is to follow the changes in the position of women in
Hungarian society before 1956, contrasted with their position prior to World War II.
The daily life of women before the Revolution and their concerns in the early fifties,
the difficulties in obtaining supplies, may have contributed the political tensions in the
fall of 1956. Then I will examine how women, as a group, acted in October and
November 1956, how their individual stories tie in with the Revolution. Next I try to
classify the sentences passed after the defeat of the Revolution, especially as regards
Mária Palasik
women. I will also discuss the beautiful example of women’s solidarity, the silent
demonstration of December 4, 1956.
The position of women in Hungarian society and their everyday existence

before the Revolution
In the decade following World War II the position of women in Hungarian
society changed drastically. The process immediately after the war was to result in civic
and political equality for women. They were given the right of suffrage, most
institutions of higher learning and most careers opened up, the status of children born
out of wedlock was regulated in law. All this was the outcome of the process of
democratization and the achievement of the multiparty coalition government.
By 1949, however, a one-party system and a Stalinist type of dictatorship had
prevailed, during which power was transferred to the Hungarian Workers’ Party
[Magyar Dolgozók Pártja − MDP] and its leader Mátyás Rákosi. Women now appeared
in a new light. According to the ideology of state socialism, women were considered the
equals of men, nor was this simply propaganda 1 . There was a genuine attempt at
emancipation: in “building socialism” women and men had to start with equal
opportunities in all areas. The role model for this new ideology was the woman who
stood her ground both in production and in housekeeping; the prestige of the women
working outside the home was raised above the woman who merely worked in the
home. Moreover the general expectation was that the woman, whether working in the
home or holding a paying job, should be part of civil society, should participate in
politics.
Employment and political life

The range of employment for women underwent a transformation in the
aftermath of World War II. Stalinism in Hungary – as in the other socialist countries –
included forced industrialization based on heavy industry for making the means of
production and allowing the huge development of the arms industry, and of a forced
rate of collectivization into kolhoz-like cooperatives of the smallholdings that made up
most of agriculture. During this extensive industrialisation period, the government tried
to solve the lack of labour force by employing women, pretending the need for
emancipation rather than admitting their urgent need for workforce. In 1941, 27.3% of
women were earning an income, whereas in 1956 the percentage rose to 31.5% — from
1.150 million to 1.417 million in absolute numbers. But there was significant change in
job structure; while the number of women employed in agriculture (farm work)
diminished, their numbers grew in industry and commerce (the service sector). By 1956
the number of women employed in areas other than agriculture exceeded those
engaged in farming by 120,000. Almost one half (47.3%) of women of working age
earned a living. From the early fifties the family with two wage-earners became the
norm. The low wages were enough to force women to work outside the home; in the
first half of the fifties, as a result of extensive industrialization, the regulations changed,
1 See Mária Schadt, „Fetörekvő dolgozó nő”: nők az ötvenes években. Pécs, Pannónia könyvek., 2003,
passim.
310
Mothers, wives, daughters and sisters in Hungarian society…
sometimes prohibiting, sometimes encouraging women to engage in physical (or

manual) labour (for instance, the iconic figure of the tractor driver, first the poster child
then, two years later, banned from the machine). By 1953 the number of women
employed industry reached 371,000, having increased more than 3.5-fold within 3
years 2 . Thus 35% of all those employed in industry were women.
Although the thaw following Stalin’s death in 1953 put an end to the aggressive
propaganda regarding the employment of women, the process could not be stopped.
The government directive 2076/1956 (31 May) ordained that the council of provincial
towns should take care of finding employment for women at the local level. It ordained
that the men would be gradually shifted from those positions which could be
performed by women or the physically challenged.
The income of women fell behind the income earned by men, by 30% on the
average 3 .
By 1956 the ratio of women performing skilled tasks increased considerably.
Large numbers became skilled or semi-skilled. The number of those enrolled in
technical courses and night school increased. More than half of all students enrolled in
high school in the academic years 1956-57 were girls, and 27.7% of those in higher
education were women. The number of women with diplomas doubled in relation to
1949. In 1958, 6 % of the engineers, more than 20% of physicians, and almost fifty
percent of pharmacists and teachers (Including high school teachers) were women.
Although there was no break through the glass ceiling at the higher echelons,
women had at least a token presence in the upper ranks of administration, even among
the CEOs of various institutions. According to the statistics from September 1957,
6.6% of the engineers in enterprise were women, 2.8% of them in leading positions.
The ratio of engineers in planning offices was 4.8% but only 0.4% of those at the
higher ranks. There was a lag in incomes as well; the most common explanation for the
discrepancy was that women-engineers were generally too young, since the educational
institutions did not admit them until 1946. This explanation, however, was only partly
valid; the reality was that the starting pay of women at the beginning of their career was
lower than in the case of men.
Women made their appearance in civil society as well; women were accepted in
political life, even though their numbers did not increase. Between 1948 and 1957 two
women occupied cabinet positions: Anna Ratkó became Minister of Health, the first
female minister ever, Mrs. József Nagy became Minister of Light Industry from
September 1955 and joined Imre Nagy’s second cabinet, until October 3. The leading
party office of MDP, the Central Committee had 13 women members between 1948
and 1956. Six of the 90 members were women in 1956. However, there were no
women in the Secretariat or in the Political Bureau. The parliamentary cycle of 1953 to
1958 included 62 women mps.
2 Mária Palasik, A nők tömeges munkába állítása az iparban az 1950-es évek elején in Házastárs,
munkatárs, vetélytárs? A női szerepek változása a 20. századi Magyarországon. Eds. Mária Palasik, Balázs
Sipos, Budapest, Napvilág Kiadó, 2005, pp. 78-101.
3 In 1956 the monthly average earnings of workers and employees was 1235 forint, of which the
men’s 1,500, while the female was around 1050 forint.
311
Mária Palasik
Regarding the political participation of women we should note that political

emancipation did not facilitate the adoption of the Soviet model of state socialist
system. First, after 1949 the Hungarian Women’s Democratic Association (MNDSZ) as
the only women’s political organization could not spread advocacy function among
women, since communist ideology and the political will of the Hungarian Workers’
Party had a negative impact on its activities; this ideology confirms that gender equality
is inherent to a socialist society. As a result, it could not have created a true advocacy
for women’s; on the contrary, they likely presented obstacles to forming a positive
social image of women politicians.
Control over Women’s Bodies

The eternal debate is about who has the right to control a woman’s body: the
man, the state, or, perchance, women themselves? This is an ongoing issue in our own
days. Particularly, who has the right to decide over an unwanted pregnancy. State
intervention goes back as far as the late 19th century in the case of Hungary. According
to Act V of 1878 abortion was considered a crime for a period of almost 80 years. The
pregnant mother was liable to 2 to 3 years jail sentence, the physician, the midwife and
other persons were subject to prison terms up to five years. Since the law was not
specific, its practical application was rather liberal: in case of illness, if the woman’s
interest demanded, any obstetrician or internal medical doctor, could perform the
abortion without legal consequences, upon referral by a specialist. In 1933 the Supreme
Court sanctioned the legal practice by its decision of KBI/116/1933. This signified that
those who had the means could undergo abortion at a private clinic but, for the
majority, popular abortion technique remained the only option.
On February 14, 1945 - as soon as the fighting was over in Budapest — the
National Committee of Budapest, at the head of the city’s administration, rescinded all
pertinent regulations; henceforth abortion became free and could be performed in any
medical institution. The official justification given was that women may have been
weakened during the siege as a consequence of the deprivations in food or health
treatment, and their health or the health of their offspring, should not be further in
jeopardized 4 . In reality, however, the modification was warranted by the acts of rape
committed by the soldiers of the Soviet army in 1945 5 . Thereafter the regulations fluid
until 1951. Neither the coalition parties, nor the Hungarian Workers’ Party ventured to
incur domestic backlash.
Archival sources reveal that more stringent controls were adopted from
February 1951 6 . In a note to Ernő Gerő, Mátyás Rákosi proposed, in connection with
tax benefits for giving birth, that the reward be introduced after the sixth child,
“considering that we want to intervene against abortion. The Minister of Public Health
4 Györgyi Garancsi, A születésszabályozás a Rákosi rendszerben. Szakdolgozat, Budapest, ELTE,

BTK, Szociológiai, Szociálpolitikai Intézet és Továbbképző Központ, 2001, p. 96.
5 Andrea Pető, Abortőr perek és „bajba jutott nők” 1952-ben. In Házastárs? Munkatárs? Vetélytárs? A
női szerepek változása a 20. századi Magyarországon, Mária Palasik, Balázs Sipos eds., Budapest,
Napvilág Kiadó, 2005, pp. 300-320.
6 The number of live birth was 182.206 in 1938, 169.120 in 1946, 195.567 in 1950, and 190.645
in 1951.
312
undertook to draft legislation; the draft was distributed to physicians in every district in
June 1951. Both physicians and the Ministry of Justice objected to threatening women
seeking abortion with prison terms. Although the government delayed its decision,
apparently stricter measures were implemented. By spring of 1952 the press recorded
show trials against doctors and midwives performing illegal abortions.
Finally, in June 1952 the Ministry of Health officially modified the regulations
authorizing abortion, by its instructions of EuM 81/34/1952. Abortion in general
became illegal, with two exceptions: if the foetus was predictably seriously damaged, or
if the mother’s health was at stake. In other words, other justifications, including rape,
or the transmission of STD, nor were social reasons such as too many children, housing
problems, were no longer acceptable. Nor was the age of the mother taken into
consideration. Abortions were authorized only as the outcome of a long and
humiliating process, carried out at two parallel levels 7 .
In January 1953 all “institutions and their employees” were required to report
any pregnancy that came to their attention, 8 followed by same obligation placed on
physicians and midwives 9 . The administration of these measures led to criminal
investigations. In case of intervention, the scrapings or the foetus had to be submitted
to the institution performing autopsies. If abortion was suspected the physicians were
required to perform mirror observations of the uterus to ascertain the legality of the
procedure used. Any artificial intervention had to be reported to the police within 24
hours. A network of watchdogs was established, particularly in the countryside; the
county physicians and midwives were required to report abortions to the local health
office, whence the data were forwarded to the county police 10 .
By its directive 9863/1953 IM number II, the Ministry of Justice could bring
the culprit to court, even beyond the illegal abortion, for aggravating circumstances. In
this case “aggravation” signified that those involved in abortions could be accused
endangering life and physical integrity of a person 11 . Physicians protested that abortion
included the category of endangering bodily integrity by definition; hence there was no
need to institute special measures against it. The application of these measures was
what made it possible to extend the prison terms meted out for the crime up to 7.5
years, without altering the law. The prosecutors, judges and detectives were regularly
monitored to make sure they were sufficiently strict in applying the law. It is
noteworthy, moreover, that these measures were never made public 12 .
The climax of the whole period as far as birth control was concerned was the
document entitled Határozat az anya- és gyermekvédelem továbbfejlesztéséről [Directive
regarding further protection for mother and child] published in the Magyar Közlöny
7 Mária Palasik, Állami beavatkozás a születésszabályozásba a Ratkó-korszakban, Manitobai Egyetem,

Winnipeg, May 29, 2004.
8 National Archives of Hungary (Magyar Országos Levéltár, MOL) 276-96-3 EüM. 8100-
1/1953. I. 15. EüM direction.

9 MOL 276-96-3 EüM. 8100-2/1953. I. 15. EüM direction.
10 Györgyi Garancsi, op. cit., p. 51.
11 MOL 276-96-20 IGAZ.
12 The number of live birth increased between 1952-1954, it was 185.820 in 1952, 207.000 in
1953, 223.000 in 1954, and decreased after 1954: 210.430 in 1955 and 192.736 in 1956.
313
Mária Palasik
[Hungarian bulletin] of February 8, 1953 13 . This placed the prospect of severe

punishment, without equivocation, of all those involved in abortion. Interruption of
pregnancy could be allowed only in case of 16 types of illnesses, and only in a state
institution. The publication of this measure, however, was not the beginning of a
campaign, as commonly believed, but rather the end of strict controls. In April 1953
Minister Ratkó, the person responsible for the repressive measure, was relieved of her
post. From July 1953 the era associated with the name of Imre Nagy had its impact. At
the beginning the change, the thaw could be felt mainly in the application of the
measures; the punitive measures were not rescinded overnight. As a consequence of the
nationwide amnesty many persons incarcerated because of abortion were set free 14 . On
December 13 the Supreme Court adopted the principle that “women should be
punished less severely, and education should be emphasized instead” 15 . Abortions
performed for social reasons became far more common, a major step toward
liberalization. Further concessions were granted at the beginning of 1954, as a
consequence of which the members of the abortion committees were given more
leeway to allow for the medical point of view. Then the Supreme Court condemned the
practice of sentencing based on aggravation. About half of all sentences were
suspended. As a consequence the number of reported abortions increased dramatically.
In 1956 12,748 children were born out of wedlock, whereas the total number
of births was 192,810. This represented a decrease of thirty thousand in relation to
1954, but an increase of 23,000 in relations to the following year (1957). The primary
factor was a resolution adopted by the Council of ministers (or cabinet) 16 revoking the
ban on abortions. From then on pregnancies could be interrupted on account of the
mother’s state of health, or some other personal or family circumstance; even in the
absence of such circumstances abortions were allowed if the mother insisted. One
outcome, of course, was that in 1956 the number of illegal abortions performed
decreased considerably, down to 15,900 from the 103,000 recorded in 1952. By the
same token the number of reported abortions increased from 43,700 in 1952 to 123,600
in 1956. The resolution was a milestone in women’s history in another way: the
manufacture of birth control devices was legalized and sold at reasonable prices.
13 MOL 276-96-2 EüM.

14 Including the 674, breaking the pregnant woman.
15 MOL XIX-C-2-d 9. box.
16 1047/1956 (VI. 3.) MT resolution.
314
Table 1. Number of accused and convicted women because of abortion (1938–1955)

Abortion
Year Accused Convicted
1938 n. a. 522
1950 764 447
1951 1 025 768
1952 1 383 911
1953 1 834 1 568
1954 797 506
1955 785 476
Source: Andrea, Pető, Abortőr perek és „bajba jutott nők” 1952-ben, in Házastárs? Munkatárs?
Vetélytárs? A női szerepek változása a 20. századi Magyarországon. Mária Palasik, Balázs Sipos
eds. Budapest, Napvilág Kiadó, 2005. p 304.
The daily life of women

While the roles of women expanded by women becoming involved in
production, that of men did not change. The propaganda confirmed that domestic
chores were still the domain of women. While work outside the home was not new for
women, never before had such a large number taken advantage of the opportunity. The
life of most families changed dramatically. Providing for and supervising children
became a problem, since there was room in the nurseries only for a fraction of the
infants. In 1956, for every one thousand children there was room for only 45. The
situation in the kindergarten was somewhat better. There was room for 130,833
children of kindergarten age out of a total of 167,800. Daytime care for primary
schoolers could accommodate only 5% of the age group.
Working women were entitled to 12 weeks of maternity leave, of which 4
weeks were recommended for the period before delivery. Mothers with infants had to
be granted a period of 9 months for breastfeeding, twice a day in the case of small
infants, once for the older ones when the workplace or nursery was far from the home,
making this impossible. Then the mother was entitled to three additional months of
leave without pay. Free food was awarded to mothers in case of the child becoming ill,
until age one. Hence the life of working women was filled with anxiety, what to do if
the child got sick? Many were compelled to give up their job and become housewives
once again, for the time being.
The need for labour was met by mobilizing those of working age in the
countryside, removing them from the bosom of their family, from the familiar
environment. Where employment was assured there was no guarantee of appropriate
lodging. It was common for families to become separate from loved ones, wife and
husband going their separate ways, while the child remained with grandparents
somewhere in the country. Subletting of apartment was also common, as was the
renting out of a bed, or the temporary sharing of living space. The latter forced many to
live together, as required by the authorities; strangers were quartered in rooms that were
part of a larger apartment. The rooms may have been private, but the kitchen and the
bathroom had to be shared.
315
Mária Palasik
Obtaining provisions often became a hardship, because the hours of operation

of grocery store did not necessarily correspond to the hours on the job. Although the
regime of food coupons was a thing of the past, goods were still in short supply,
including bread, lard, sugar, cooking oil or meat, as well as firewood in the winter.
Often the funds to purchase these items were lacking; the majority of families had no
cash reserves, they lived from day to day. The selection of goods was limited in other
areas too - clothing for children, pampers, shoes, or even textiles. Ready - made
clothing was unavailable, and even the quality of the textiles (compared to nowadays)
was inadequate. There was a lack of detergents, of cleaning supplies. There were no
washing machines; the tub had to be used for the purpose. It was not just the washing
machines; even pots and pans were in short supply. It comes as no surprise that in the
statistics enumerating articles available, radio, motorbikes, bicycles, stoves, or sewing
machines are mentioned, but there is no mention of any small appliance.
Sunday was the only day of rest during the week but, for most women this
merely entailed more drudgery. There were few official holidays and even those days
were filled with political activities in which participation was usually mandatory. A
directive issued by the cabinet in 1952 stipulated that December 26 would no longer be
a holiday and, in 1953, another directive did away with Easter Monday.
Women in the revolution

These generations assumed enormous sacrifices resulting in a change in the
perceptions of women and of their role. The working woman became a fact of life; her
voice within the family was enhanced by the fact that she contributed her income.
Many women felt more self-confident because of the respect gained at the workplace.
But many of them continued to live in very dire poverty. The everyday existential
worries for living, the difficulties in securing the necessities of life, and the oppressive
political atmosphere contributed to the political tensions in the fall of 1956. The
majority of women who joined the revolution lived under deplorable conditions. They
felt they had nothing to lose by turning to the revolution. [Actually, some of them lost
their life during the reprisals.]
Nevertheless, we must concede that the 12 days of the Revolution of 1956
belonged to the men. Analyzing the photos taken on the streets we may assert that at
the demonstration on the afternoon of October 23 there were many women, mostly
university students (Picture 1.).
316
Picture 1. Budapest, 23 October, Students of Eötvös Loránd University

Collection of István Pászti.
By the time dusk had set we find fewer and fewer women at the Felvonulási
tér, where the Stalin statue was demolished (Picture 2.). We may well ask ourselves,
why? Were they expected home by sunset? Were they busy preparing dinner for the
family and minding the children? Or did they assume the events would go beyond what
they had anticipated? If we examine the photos taken at the Parliament building on
October 25, you do not see many women in the crowd (Picture 3.).
Picture 2. Budapest, Felvonulási tér, evening of 23 October,

People at the Stalin Monument
Photo by Lajos Müller, MTI
317
Mária Palasik
Picture 3. Budapest, 25 October, People at the Parliament

Photo by Sándor Bojár, MTI
In the next group of pictures we detect women with rifle across the shoulders
among the various groups of insurgents (Pictures 4-6). Hence there were some who
fought alongside the men, or cooked and did the laundry for the men, or even filled
bottles with petrol (gas) for Molotov cocktails. They fired at the Soviet tanks, or
procured food. There were not many. This - that fact that women were
underrepresented - is confirmed by the trial records during the days of repression.
Picture 4. Unknown
woman with arms Picture 5. Unknown woman with
Unknown photographer, arms
ÁBTL Unknown photographer, ÁBTL
318
Picture 6. Mrs. Béláné Havrilla and Mária Wittner
Photo by László Tóth, MTI, ÁBTL
The number of people sentenced to death by courts and executed is 229,

among them were 6 women. This is 2.6 percent. Let’s take a look at the list of women
sentenced to death and executed 17 :
Mrs. Józsefné Angyal, Valéria Friedl (1912) July 21, 1959
Mrs. Gyuláné Bakos, Erzsébet Salabert (1930) November 28, 1958
Mrs. Béláné Havrilla, Katalin Sticker (1932) February 26, 1959
Mária Magori (1913) October 28, 1959
Erzsébet Mányi (1937) February 2, 1957
Ilona Tóth (1932) June 27, 1957
Two of the six came had a professional background. Valéria Feidl was a
translator who sent reports to Austria regarding the post-revolutionary situation. Ilona
Tóth was an intern in medicine who contributed to a murder, to avoid denunciation.
The others were women were financially strapped, of peasant or proletarian
background. Two of them were wards of the state, two had only one parent. They had
not gone beyond a few years of primary school and became unskilled workers or
cleaning ladies. Mrs. Gyula Bakos had been arrested by the vice squad on several
occasions, whereas Mária Magori was a full-time prostitute. They suffered on account
of their background 18 . In October 1956 they joined the revolutionaries spontaneously,
simply because they were close to a group of rebels, who need their help and took her
in.
17 László Eörsi, 1956 mártírjai, Budapest, Rubicon-ház, 2006.

18 Borbála Juhász, Mégis, kinek az emlékezete? Rubicon, 2001/6.
Mária Palasik
During the repression, some 22,000 persons out of 34,000 were found guilty of
acts committed between October 23 and December 1956. We do not have data
regarding the number of women but, if we examine the database in the Budapest City
Archives, 19 we note there were 158 women out of 3,577 accused; thus about 4% of all
accused were women 20 .
We should also consider the charges brought against them 21 .
Table 4. Indictments Received by Women of the 1956 Hungarian revolution
Charge Number Percentage
Participation in armed clashes 25 14,8
Red Cross activity, first aid 16 9,5
Participating in looting 19 11,2
Provocative statements 25 14,8
Editing and distributing flyers 14 8,3
Participation in workers' and revolutionary committees, party-founding 14 8,3
Other (spying on phone conversation, putting up posters) 31 18,3
Member of the national guard 1 0,6
Getting rid of neighbours, family members or enemies – denunciation 12 7,1
Hiding weapons 5 3,0
Participation in the women's demonstration 7 4,1
We have the following information about their age. The oldest among the
accused was born in 1887, charged with uttering provocative statements. The youngest
were two girls born in 1941, one of whom was acting as a nurse at the Széna tér [one
seat of resistance activity], while the other was filling bottles with fuel and procuring
weapons from an armory in Székesfehérvár. The women in between these age groups
were usually charged with provocation. Those in their twenties were producing and
distributing flyers. All those in their teens joined an armed group, providing first aid,
procuring food, or cooking. Fourteen women were charged with participation in
revolutionary cells.
Several women were sentenced for their participation in the women’s
demonstration of December 4 in Budapest, just a month after Soviet troops had
recaptured the city from the rebels. The occasion was the commemoration of the one-
month anniversary of the Soviet invasion: László Abod, József Gáli, Gyula
Obersovszky and Gyula Eörsi decided to solicit women by means of flyers, to convene
on Hősök tere [Heroes Square], and place flowers on the tomb of the Unknown
19 Sarusi Kiss, Béla-Tasnádi, Ákos. eds. Az ‘56-os megtorlás adatbázisa − személyek és fotók −Az
1956-os forradalmat követő megtorlás a budapesti jogszolgáltatási iratok tükrében. [Database of the
Suppression of the 1956 revolution.] Introduction by Zsuzsanna Mikó. Records of the charges
and verdicts were edited by Béla Sarusi Kiss and Ákos Tasnádi. The pictorial records were
prepared and edited by Gabriella Csiffáry, Budapest, Budapest City Archives, 2006.
20 Mária Palasik, Role of Women in the 1956 Revolution, in The 1956: Hungarian Revolution. Hungarian
& Canadian Perspectives. Eds. Christopher Adams, Tibor Egervari, Leslie Laczko, Ottawa,
University of Ottawa, 2010, pp. 110-111.
21 Several counts may have been brought against a person, therefore, the number of charges was
more than the number of accused persons.
320
Soldier. In other words, the demonstration was not a spontaneous act of worried
mothers, it was initiated by men; but all this does not detract from its significance.
The intention of the organizers was successful: on December 4 1956 several
thousand women and girls marched with candles lit and chrysanthemums, some
pushing a baby carriage. “Homage to Patriots is paid by group of women at tomb of
Hungary’s Unknown Soldier of World War I as they smother it with wreaths and
flowers. In the background Hungarian government police and an armed car keep order.
Crowd was later driven away from tomb but continued to march throughout the day.”
– wrote the Life Magazine on December 17 22 . The long rally by black-clad women was
not attacked by Soviet soldiers and the government forces – maybe because the
ambassador of India was present 23 . The day after, on December 5 women went to
place flags and floral tributes in Petőfi Square – where the revolution had begun on
October 23. First women sang and scuffled until police finally let a few women through
with flag and flowers. When they returned, Soviet armed soldiers and police drove
crowd away. While Soviet and Hungarian troops lined up along the route in both days,
they did not dare point their weapons at the women. The importance of the
demonstration was enhanced by the fact that a curfew was in force in the whole area of
the capital, and the authorities were expected to resort to force 24 .
December 4 was a manifestation of solidarity and courage. Tyranny did not
dare intervene against the silent mourning of the women, because it would have
promoted the conservative image of womanhood, which is the very foundation of male
power, defining women in terms of their relation to men — as mothers, daughters,
sisters or wife — without autonomous articulation. Their demonstration did not
threaten the establishment, yet it remains an exceptional act of defiance.
This was the only collective action by women in connection with the
revolution of 1956 or from the period 1956 to 1989.
22 Silent demonstration of women in Budapest.

http://books.google.hu/books?id=K0IEAAAAMBAJ&pg=PA27&lpg=PA27&dq=silent+dem
onstration+of+women+in+Budapest&source=bl&ots=pH_geAWOto&sig=K-
AGXGBYfp5Oy1dRpAPDHGBLssc&hl=hu&ei=xBAwTqmdNsWeOtjegH8&sa=X&oi=boo
k_result&ct=result&resnum=6&ved=0CEUQ6AEwBTgK#v=onepage&q&f=false
Downloaded on July 27 2011.
23 Menon, Kumara Pladmanabha Sivasankava, Indian ambassador to Moscow, also represented
India in Poland and Hungary.

24 Zsuzsanna Bögre, Asszonysorsok. Ötvenhatos élettörténetek elemzése. Budapest, Ráció Kiadó
2006, pp. 64-65.
321
Andra-Octavia DRĂGHICIU
Between „totalitarianism” and „terrorism”
An introductory study about the „Arab” students in the
Romanian Socialist Republic
(1974-1989)
Între totalitarism şi terrorism. O introducere în studierea comunităţii
studenţilor arabi din România comunistă
Studiul de faţă reprezintă o introducere într-un subiect mai larg, cel al

activităţii studenţilor străini, îndeosebi arabi, în România anilor ’70 şi ‘80. De
asemenea, este prezentată relaţia existentă între studenţii români şi cei străini,
alături de impactul material şi psihologic asupra celor dintâi. Studenţii arabi au fost
un veritabil canal de pătrundere a consumerismului occidental: blugi,
videocasetofoane, casete, ţigări Kent, gumă de mestecat etc. Totodată, este
interesantă de observat fascinaţia exercitată de comportamentul, mentalităţile şi
ideile radicale ale studenţilor arabi asupra tineretului universitar românesc.
Etichete: studenţi străini, arabi, Securitate, piaţa neagră

Keywords: foreign students, Arabs, Securitate, black market
Introduction
Seeking an independent road for the Romanian People`s Republic`s (RPR)
economy, Gheorghe Gheorghiu-Dej, general secretary of the Central Committee (CC)
of the Romanian Worker`s Party (PMR) until 1965, started to establish diplomatic
relations with the Third World 1 in the 1950s 2 and consolidated them until his death in
1965 3 . His successor, Nicolae Ceauşescu, took the independence policy from the USSR
further and further by nurturing the ambition to befriend the most important political
leaders of the East and West and mediate the conflict between the two hemispheres 4 .
The Romanian Socialist Republic (RSR) 5 therefore maintained relations with Israel
even after the 1967 war, despite the attitude of all the other communist states, including
the USSR 6 .
1 South America, post-colonial Africa and Asia.
2 See for example Scânteia (the official daily) 19.12.1957, 27.03.1960, HU OSA 300-60-1 Box
218.
3 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Bucureşti,
publishing house Polirom, 2011, p. 78.

4 Ibidem, 119.
5 Republica Socialistă România. The name of the country was changed by the Ceauşescu
administration in 1965 along with the name of the party, from PMR to PCR (Partidul Comunist
Român).
6 Burakowski, op. cit., p. 97. See also Larry L. Watts, Fereşte-mă, doamne, de prieteni. Războiul
clandestin al blocului sovietic cu România, Bucureşti, publishing house RAO, 2012, p. 603.
Andra Octavia Drăghiciu
Strong ties to the Third World remained a constant throughout Ceauşescu`s

regime (1965-1989). By outing his support for the independence of the post-colonial
states 7 and signing bilateral treaties with South American, African and Asian countries,
the Romanian government was trying to find a market for Romanian products on the
one hand and import oil and energy on the other, in order to stop being dependent on
the USSR. The Middle East and the other Arab countries became a valuable partner for
Romania during the oil crises in the second half of the 1970s. They benefited from
Romanian credits and provided energetic products in return 8 .
The connections with the Third World were not only economic and political in
nature, but also cultural and scientific. A growing number of high school and especially
university students from developing countries were encouraged to come study in the
RSR, probably in order to prepare for working in Romanian factories in their respective
homeland, for example in Syria or Iraq 9 . They represented the direct impact of
Romanian foreign policy on Romanian society in the 1970s and 1980s.
Unfortunately, this subject has been thoroughly neglected so far by historians
and other scholars of social sciences. As part of a broader dissertation project about
youth culture in the RSR in the last 15 years of the socialist regime, the present paper
aims at opening up the issue of foreign university students in Romania 10 . Whether
coming from South America, the Middle East, Africa or East Asia, these students have
helped shape everyday life in the big university cities of Romania like Bucharest, Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara, Braşov etc. rendering the campuses a cosmopolitan
character 11 .
For some a source of bewilderment and fascination through the color of their
skin and their different ways, for others reliable friends or sources of envy because of
their privileges 12 and for most Romanian students 13 a way to acquire the material
means for leading a normal life, foreign students played an important part in the big city
life of communist society, especially at the end of the 1970s and during the 1980s 14 .
7 See for example “România Liberă” 26.01.1968, “Scânteia” 9.11.1970 and 9.01.1972, “Munca”
23.06.1971, “Scânteia Tineretului” 25.05.1984, HU OSA 300-60-1 Box 218.

8 Burakowski, op. cit., p. 174, 242.
9 RFE report about foreign students in RSR, HU OSA 300-60-1 Box 169.
10 Foreign students in the RSR came not only from the Third World, but also from the “West”
and from the other socialist countries.

11 Radio program script by N.C. Munteanu, 15.10.1986, HU OSA 300-60-1 Box 169.
12 Foreign students in socialist Romania were exempted from political and ideological classes,
they lived in separate dorms under better conditions (hot water, electrical power, heating, all of
which was missing in the other dorms during the 1980s), they were allowed to possess foreign
currency and buy at the “shops”, they did not have to participate in patriotic work, nor pass
entrance exams at the universities. In turn, they provided the Romanian state with USD. RFE
report 17.07.1985, “Foreign students creating problems”, HU OSA 300-60-1 Box 169.
13 The term refers in this paper to Romanian citizens, independently of ethnicity and mother
tongue.
14 Due to Ceauşescu`s decision to pay the entire foreign debt, the economy was focused on
exporting as much and importing as little as possible. Measures to reduce consumption of gas,
electricity and fuel were taken in all public institutions and companies and a drastic savings
324
Between „totalitarianism” and „terrorism”. An introductory study…
The limited space allocated to this paper and the limited number of sources does not
allow a detailed study regarding the category of foreign students as a whole. The focus
will therefore lie on the students coming from the Arab countries, because these seem
to have generated the most interest both among the Romanian students and the
Romanian authorities.
“Arabii”
The sources used for the present analysis are documents from the Securitate 15
archives in Bucharest (CNSAS), oral history interviews with Romanians who had
foreign colleagues at the university, articles in the press of the RSR, as well as reports
and scripts from Radio Free Europe, kept in the Open Society Archive in Budapest
(HU OSA). Analyzing these materials has led to the conclusion, that students coming
from Egypt, Algeria, Iraq, Syria, Sudan, Lebanon, Jordan, Libya etc. were viewed as a
single group, independently of their political views or religious affiliations. The
interviewed people often speak about the “Arabs”, arabii, as a fascinating category for
itself, while the Securitate officers refer to the citizens of Arab countries as the biggest
threat to the socialist order (among the foreign students), suspecting them of terrorism
and other illegal activities and thus trying to keep them under permanent surveillance.
The duality which arises between these two types of sources represents the
paradox of living in the Romanian society from the middle of the 1970s to the end of
the Ceauşescu regime. On the one hand, the official foreign policy led to the increasing
number of foreign students in Romanian universities, while on the other, the
government was passing laws aimed at reducing the contact between foreigners and
Romanian citizens, in order for the latter not to be “contaminated” by foreign,
especially „Western”, ideas 16 . The reasons for the “Arabs” standing out were: great
activity on the black market and stimulating prostitution on the one hand 17 and
suspicion of terrorism on the other. These two aspects shall be analyzed closely in the
following chapters.
Black market activity and relationships with Romanian women

Coming to the RSR to study was for most students from the Arab world a way
of escaping poor studying conditions and rigid Muslim education in their own
country 18 . They received scholarships from the Romanian state, from their respective
states through the embassies in Romania or stayed at their own expense if they came
from wealthy families. Either way, they were in possession of US dollars.
With the increasing lack of products on the internal market, starting with food,
clothes, soap, deodorant, not to mention luxury products like perfume, make-up,
regime was imposed on the population. This led to a remarcably low living standard with lacks
in basic foods, hygiene and comfort.
15 Securitate was the colloquial name for the “secret” police, which was in charge with the security
of the socialist state.

16 Burakowski, op. cit., p. 169.
17 A phenomenon encountered in foreign students from other countries as well.
18 Gilles Kepel, Muslim Extremism in Egypt. The Prophet and the Pharaoh, London, University of
California Press, 1993, p. 135.
325
quality cigarettes, coffee, electronic devices, business possibilities arose on the black
market. Romanian citizens were not allowed to possess foreign currency and therefore
could not shop in stores for diplomats and „shops” 19 . Thus having a foreign friend
meant that they could buy what they needed from the shop, by changing Lei 20 to USD.
The closer the relationship to that person was, the better were the rates and the broader
the advantages 21 .
These circumstances allowed the foreign students active on the black market to
make more and more money 22 . Some did „business” not only with Romanian students,
who were their colleagues and whom they had daily contact with, but also with other
Romanian citizens 23 . In order to meet the high demand, Arab students who neglected
their studies and concentrated on making money, travelled to the “West” and brought
blue-jeans, gold and electronic devices such as cassette players 24 . In some cases,
Romanian students participated in black market activities together with foreign ones
and even protected these when being questioned by the Securitate 25 .
Another phenomenon linked to the foreign students, especially to the “Arabs”,
was their relationship with Romanian women. Although no statistics are available, it
seems that the majority of these students were men studying medicine, stomatology or
different types of engineering 26 . The relationship they had with Romanian women was
twofold: a “financial” one, with material gains (money or gifts) for the women in
exchange for sexual services and love affairs, which sometimes resulted in marriage.
Although each person communicating with a foreign citizen was obliged by law
to write a report about the conversation within 24 hours 27 , this would have been
impossible in universities and campuses, where Romanian students were living and
communicating with foreign students on a daily basis. It is interesting to observe,
though, that some Romanian students preferred to befriend Greek or “Western”
students and avoided the “Arabs”, which were often kept at a distance especially by
male Romanian students 28 .
The situation was different among Romanian female students. There are
frequent cases of them entering long term relationships with “Arabs”, living together
19 The “shops” were stores for tourists and other foreigners who possessed foreign currency.
They had a wider variety of products, from Kent cigarettes to better food and household items.
Burakowski, op. cit., p. 289.
20 Romanian currency.
21 Interview with T.M. (male, born 1959 in Făgăraş, Romania, former Agronomy student in
Bucharest) on 23.01.2013.
22 ACNSAS, fond Documentar, file no. 18306, vol. 1, f. 26.
23 Idem, vol. 3, f. 45.
24 RFE report about foreign students in RSR, HU OSA 300-60-1 Box 169.
26 Some students brought along their wives and children. Interview with T.M. This category
does not stand out in the documents.

27 Radio program script by N.C. Munteanu, 15.10.1986, HU OSA 300-60-1 Box 169. See also
Burakowski, op. cit., p. 169.

28 Interview with O.C. (male, born 1964 in Făgăraş, Romania, former Medicine student in Cluj-
Napoca) on 27.01.2013.
326
with them in their dorms and even marrying them. This had, of course, its material
advantages, from being able to live in better conditions in a dormitory for foreign
students, especially during the 1980s, to having access to better food and clothing.
In order to marry a foreign citizen, Romanians had to submit a petition to the
state. Once they had done so, the authorities pressured the family of the respective
person (mainly females) into dissuading their children from taking this step 29 . This,
however, did not stop Romanian women from having children with “Arabs” 30 or even
marrying them 31 .
It might be that the Muslim faith of most of the “Arabs” and the perspective
of living in a Muslim country prevented some Romanian women from leaving Romania
with their lovers. Nevertheless, there are a lot of cases where the spouses remained in
Romania and are married to this day 32 , or cases of Arab students who decided to stay
after having finished their studies 33 .
Another way of interaction between foreign students and Romanian women
was prostitution. Girls from the province outside Bucharest with little perspective after
high school went to the capital where they usually found procurers putting them in
touch with foreign citizens. These girls met with foreigners in the most expensive hotel
in Bucharest, the Intercontinental, and were paid in jewelry, fine cigarettes and cash 34 .
Cases of prostitution were reported in other big cities as well, like the example
of a group of six girls and boys of school age, all members of the UTC organization
(Union of the Communist Youth). They left their hometown Bistriţa in the northern
part of Transylvania and went to Braşov, where they made the acquaintance of foreign
students. These would provide them with cigarettes and money in exchange for the
girls` services. Regarding it as a profitable business, the boys started to look for clients
for the girls and thus received more cigarettes and blue jeans 35 .
The Securitate officers also report about relationships of foreign students with
schoolgirls, noting that they are “leading them to immoral and decadent actions” 36 .
Girls who were out of high school, but not “active in the work field” 37 and found by
the authorities in the company of foreigners were even sentenced to three months
29 RFE report 26.06.1985, HU OSA 300-60-1 Box 170.

30 A Romanian woman is reported to have 2 children with a Libyan student without being legally
married to him. They are said to have been married religiously. (ACNSAS, fond Documentar,
file no. 8852, vol. 16, f. 243.
31 Interview with T.M.
32 Interview with O.C.
33 The most preeminent example in Romanian society is the Palestinian born doctor Raed
Arafat, secretary of state at the Ministry of Health, who stayed in Romania after finishing his
medical studies at the University of Cluj-Napoca and Târgu Mureş and gained Romanian
citizenship in 1998, http://www.ms.ro/?pag=5, last access 20.01.2014.
34 Radio program script by N.C. Munteanu, 15.10.1986, HU OSA 300-60-1 Box 169.
36 “antrenarea acestora în unele acţiuni imorale şi decadente”, author`s translation from
Romanian, (ACNSAS, fond Documentar, file no. 18 306, vol. 2, f. 54).

37 „încadrate în câmpul muncii”, author`s translation.
327
imprisonment 38 . Others, who were found in the dorms for foreign students during
nightly raids, were used as informers 39 , so it is not surprising that most Romanian
sources about the behavior of Arab students during the events of 1977 have female
code names (Rodica, Sanda, Atena, Clara) 40 .
Terrorism in a totalitarian state?

Little did the Romanian students know when they talked about the “Arabs” as
a homogenous category. The conflicts among different Arab groups and organizations
were openly perceived because of their expression in the common spaces, but their
reasons and their implications remained a mystery 41 . What many “Arabs” brought with
them from their homeland was their political orientation, in as much as different
organizations were set up in the RSR with proper hierarchies and committees in the
most important cities 42 . Their activity and engagement would become a mirror of the
conflicts among and within the Arab states 43 .
The reports of the Securitate reveal constant suspicion by the authorities
regarding “Arab” students. They were kept under surveillance with the help of
informers within their own groups, who spoke their language and understood their
ways 44 , but also by recruiting informers among their Romanian colleagues, among
professors, among the administrative staff in dorms, canteens, even in hotels and
restaurants 45 and last, but not least, among their “girlfriends”, as previously mentioned.
The main concern of the Romanian authorities was the “Arabs”
“predisposition” to terrorism and illegal possession of weapons, as only police (Miliţia),
Securitate and Army officers were allowed to possess firearms in the RSR 46 . Keeping the
suspects under surveillance was sometimes not enough for the Securitate officers. Raids
were organized in dormitories and the rooms were secretly searched when the students
were not there 47 . These actions revealed the existence of different political and religious
organizations like “Al Fatah”, “The Muslim Brotherhood”, “Palestinian Liberation
Front” etc 48 .
Among numerous and various violent and verbal clashes between different
groups 49 and organizations, which often caused the authorities to mobilize and apply
punishments to the people involved, two events stand out in the documents due to the
38 ACNSAS, fond Documentar, file no. 18 306, vol. 10, f. 37.

39 Interview with T.M.
41 Interview T.M.
43 For more information on this topic see Fred Halliday, The Middle East in International Relations.
Power, Politics, Ideology, Cambridge, Cambridge University Press, 2012.

44 ACNSAS, fond Documentar, file no. 18 306, vol. 2, ff. 20-22.
45 Ibidem, f. 68.
47 ACNSAS, fond Documentar, file no. 18 306, f. 64.
48 Ibidem, f. 62.
49 Violent conflicts between groups of Kurds and „Arabs“ (Syrians and Iraqis), Interview with
T.M.
328
mobilization of Securitate forces and the panic they caused: the occupation of the
Egyptian embassy as a reaction to Sadat´s visit in Israel in 1977 and a bomb attack on
two cars belonging to Syrian students in the campus Grozăveşti in Bucharest in 1985.
1977
The Arab world was divided between the two major powers during the Cold
War with the states often changing position according to their political needs. Drawing
a raw picture of the affiliations of Arab countries would concur with Egypt, Syria, Iraq
and South Yemen being clients of the Soviet Bloc, while Israel, Iran, Saudi Arabia and
Jordan were assuming close ties to the “West”, especially the USA 50 . Smaller Arab
states and organizations were recruited by each of these states in order to undermine
the others. The most important organization of guerillas was the Palestinian Liberation
Organization 51 , who also allied with the socialist countries 52 and whose leader, Yasser
Arafat, is said to have been a close friend of Ceauşescu`s 53 .
After the 1973 Yom Kippur war, Egypt`s policy towards the USSR started to
change. President Anwar El Sadat began negotiations with Israel and thus broke with
the soviets. The peak of his new course in international politics was reached in 1977,
when Sadat decided to start peace negotiations with Israel and visited Jerusalem. This
event came as a shock to the Arab world, which divided into those approving and those
disapproving the visit 54 .
As the Arab states divided, so did their citizens living in the RSR as soon as
they heard about it, probably from Radio Bagdad and other international radio stations,
which they were listening to in their dorms 55 . Syrians, Palestinians, Nasserist Egyptians
and Lebanese were dissatisfied with the visit and vehemently condemned it, while
citizens of the Arab Emirates and Sudan remained neutral, as their governments did 56 .
The children of Egyptian diplomats studying in the RSR naturally agreed with Sadat`s
initiative, while Jordanian students were still waiting for their country`s position 57 .
The protests, manifestations and sudden meetings of the different Arab groups
throughout the country alarmed the Securitate, who immediately contacted its sources
within the groups in order to find out about their intentions 58 . Students from Bacău
and other smaller cities planed to travel to Bucharest in order to join the anti Sadat
manifestations which had already begun there 59 . If the officer on duty reports
50 Halliday, op. cit., p. 67.

51 PLO.
52 Halliday, op. cit., p. 70.
53 Watts, op. cit., p. 619.
54 Gudrun Krämer, Ägypten unter Mubarak: Identität und nationales Interesse, in: Internationale Politik
und Sicherheit, edited by Stiftung Wissenschaft und Politik Ebenhausen, vol. 22, Baden-Baden
1986, p. 147.
56 Ibidem, f. 49.
57 Ibidem, f. 40.
58 Ibidem, f. 3.
59 Ibidem, f. 5.
329
truthfully, the agents managed to prevent most of the students from leaving their
respective cities, by not allowing them to board the trains towards the capital 60 .
Judging by the urgent tone of the reports, the atmosphere in the dorms must
have been extremely tense. In Cluj-Napoca, Arab students gathered in groups of 10 to
15 people, listened to the radio and commented the events. Voices were heard
condemning Ceauşescu for this development as he had been trying to act as a mediator
between Egypt and Israel 61 . The Securitate officers found 14 different manifests in the
dorms expressing as many different opinions 62 . Hand written manifests were also
found in Dolj and were immediately confiscated by the authorities 63 , while Egyptian
banknotes were burnt by angry students in Iaşi 64 .
The international radio stations reported about the Arabs` protests in the
„West”, in Czechoslovakia and Yugoslavia. The Romanian authorities, however, did
not allow open manifestations or even symbolic protests within dorms, such as gluing a
black canvas on a door, a fact that caused more tensions, this time between the students
and the Securitate 65 . Despite the attempts at controlling the situation, manifestations
broke out in Bucharest in front of the Egyptian embassy on the 19th of November
1977.
In order to organize these protests, a group of students had gathered at 7 a.m.
in the campus Grozăveşti. The source said that a female Palestinian student (the only
female Arab student mentioned in the analyzed Securitate documents) proposed burning
the embassy down 66 . The officers approximate that 250 people, the majority from Iraq,
participated in the protest which ended with the occupation of the embassy. The
building was poorly guarded and there were few diplomats inside. Before the authorities
intervened, the students managed to send Sadat a message from within the embassy 67 .
Being chased off by the militia, the protesters risked removal from the
university and even expulsion. The Syrian and Iraqi embassies, which were suspected to
have contributed to the manifestations, threatened the Romanian government with
ceasing diplomatic relations if the protesters would be punished 68 . Thus, the students
could return to their dorms and resume their classes. The Union of Arab Students in
Romania sent an official telegram to Sadat the next day, on the 20th of November
1977, expressing their protest and indignation 69 .
Conscious that another protest would not be permitted by the Securitate, the
students continued their activity silently by writing manifests, multiplied at the Iraqi
embassy or at the PLO office. One of these manifests contained critical remarks
60 Ibidem, f. 12.
61 Ibidem, f. 36, f. 39.
62 Ibidem, f. 39.
63 Ibidem, f. 46.
64 Ibidem, f. 68.
65 Ibidem, f. 41.
66 Ibidem, f. 172.
67 Ibidem, f. 149.
68 Ibidem, f. 131.
69 Ibidem, f. 132.
330
towards the Romanian policy, calling Ceauşescu “enemy of the Arab peoples” 70 . After a
few days, things resumed their normal course, though, with the Securitate expanding
their list of monitored people.
Until…
1985
A bomb exploded under the car of a Syrian student on the 26th of May 1985 at
7.30 p.m. in the campus Grozăveşti in Bucharest. Two Romanian citizens were killed
and another bomb was found under a car parked nearby, also belonging to a Syrian
student 71 . The results of the investigation showed that 9 foreigners had been planning
to assassinate Syrian students 72 .
One of the students involved was an Iraqi citizen living in the campus Regie in
the capital. When searching his dorm room, the Securitate found different kinds of
weapons deposited in his closet. He had planned this attack together with Syrian and
Jordanian students from Cluj-Napoca and Timişoara, who had traveled to Bucharest 73 .
The leader of this group managed to flee the country and was condemned to 25 years
imprisonment in absentia, while the others received prison sentences from 10 to 15
years 74 .
Weapons found by the Securitate in the dorm room 75 .
The Romanian branch of the National Union of Syrian Students issued a

statement on the 27th of Mai condemning the attack and demanding “death to the
70 „Duşman al popoarelor arabe”, author`s translation. (Ibidem, f. 241).

72 Ibidem.
73 Ibidem, f. 4.
74 Ibidem, f. 17.
75 Ibidem.
331
fascist terrorists and murderers” 76 . The Iraqi embassy took the prisoners under its
protection and exerted pressure on the Romanian government in order to achieve their
release and expulsion 77 . By taking up relations with the Muslim Brotherhood in 1988,
the Romanian state agreed to close the case and grant amnesty to the prisoners for a
certain amount of USD and the promise, that there would be no further “terrorist”
attacks on Romanian territory. Thus, on Ceauşescu`s 70th birthday in 1988 a decree of
amnesty for sentences over 10 years was passed and the Arab prisoners were expelled 78 .
Explosives found in the river Dâmboviţa 79 .
The conclusion of the Securitate reports on this case is that the attack had been
ordered by the Muslim Brotherhood, which had its Romanian center in Bucharest with
important branches in Cluj-Napoca and Timişoara 80 . These were said to have been
active in Romania since 1977 81 . They organized different themed committees, held
weekly meetings, prayed and read together from the Qur`an 82 .
Coming from Jordan, Syria, Lebanon, Sudan, Palestine, Egypt etc., the Muslim
Brothers were Sunni Muslims constantly on the search for new members. They did not
tolerate relationships with the „unfaithful“ and thus tried to persuade a brother to leave
his Romanian girlfriend. When he refused to do so, he was expelled from the
organization 83 .
76 „Moarte ucigaşilor şi teroriştilor fascişti“, author`s translation.

78 Ibidem, ff. 233-236.
79 Ibidem.
80 Ibidem, ff. 63-68.
81 Ibidem, f. 115.
82 Ibidem, f. 117.
83 Ibidem, f. 167.
332
Conclusion
This brief account of what the above mentioned sources have to offer is
merely an introduction to the subject of foreign and especially Arab students in the
RSR. Intensive and thorough research is yet to be conducted. However, some
conclusions can be drawn regarding the impact of these students on Romanian society
at the end of the 1970s and during the 1980s. An interesting question would also be
what impact Romanian society has had on them.
Even though little direct cultural exchange took place between Arab and
Romanian students, the Romanian youths in big cities were confronted with a
phenomenon that helped not only shape their material lives, but also their minds.
Seeing people with different religious rituals, different skin color and what seemed to be
odd sexual behavior 84 must have raised questions into the mind of the Romanian
students.
The shock of a Romanian Agronomy student in Bucharest, moving to the
capital from a small town in Transylvania where he had had no contact to any
foreigners whatsoever must have been great when confronted with the story of his
Lebanese colleague. The latter had apparently been expelled from the USA for terrorist
activities and had come to Romania to study Agronomy. It is here that he was
diagnosed with leukemia. At his goodbye party in the student dormitory (he was bound
to return to Lebanon) he showed his Romanian colleague bullet scars on his body and
told him that he had been engaged in terrorist activities before and now that he knew
he would die, he would go and take a „few Jews” with him 85 .
Whether anything about this story is true is debatable and impossible to verify.
Nevertheless, it is very interesting to observe the fascination these people exerted on
Romanian youths raised with communist slogans and theoretically cut off from the
outside world.
Another paradox of Romanian socialist society is the fact that allowing the
foreign students access to Romanian universities and campuses helped practically tie
Romanian youths to the outside world. Although they came from the East, Arab
students were providers of “Western” culture: jeans, videos, cassettes, Kent, chewing
gum etc. They could travel freely to the “West” and bring all these products that the
official ideology rejected as decadent.
Confronted with these “realities”, the question inevitably arises: was the RSR
really a totalitarian state as it is being portrayed in post 1989 Romania? How was it
possible that there was nothing and yet a lot of people were able to procure anything
(especially in the big cities and in the border regions)? Was the Securitate really the fierce,
all controlling institution that knew everything and was everywhere? If so, how was it
possible for Arab organizations to smuggle weapons into the country and organize a
bomb attack in the most renowned campus in Bucharest?
84 Interview with T.M. He perceives the following aspects as oddities: black skin and pink hands,
black men going to the girls` dorms and masturbating in the car, Muslims praying on their
carpets.
85 Ibidem.
333
A close look at the documents of the Securitate presented in this paper clearly
shows that the black market, prostitution and even “terrorism” were out of the
authorities` control. The officers complain incessantly in their reports about the poor
quality of their sources and the events clearly show their inability or maybe
unwillingness to prevent certain „incommodities” from happening. This being said,
reaching further into the subject of foreign students in the Romanian Socialist Republic
would certainly help paint a picture of daily life in big Romanian cities as it has never
been exposed before.
334
Florian BANU
Memorialistică versus document.

Studiu de caz: întrevederea confidenţială dintre
Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter (13 aprilie 1978)
From Memoirs to Document. Case Study:

The Private Meeting between Nicolae Ceausescu and Jimmy Carter
(13 April 1978)
Temporal proximity to certain historical events has enabled contemporary

historians to carry out a proper evaluation of some protagonists’ testimonies. The
so-called “oral history” has undergone a continuous expansion in the last decades,
its share among historical sources equalling that of written documents. However,
historical research has proved that mystification and distortion of facts occur to a far
greater degree in oral accounts than in written documents.
The present work compares written records and some remakes of an
important historical event: the confidential meeting between Nicolae Ceausescu, the
President of the Socialist Republic of Romania and Jimmy Carter, the President of
the United States of America, on 13 April 1978.
We may draw the conclusion that oral accounts about an alleged proposal
to list the Romanian enterprises on the American Stock Exchange are contradicted
by the record of the meeting that displays discussions about the creation of a
confidential channel for negotiation between North Korea and the USA.
Etichete: Nicolae Ceauşescu, Jimmy Carter, negocieri secrete,

Coreea de Nord, România, S.U.A.
Keywords: Nicolae Ceausescu, Jimmy Carter, secret
negotiations, North Korea, Romania, the USA.
Problema izvoarelor istorice i-a preocupat pe istorici încă din epoca în care
istoria începea să prindă contur ca o îndeletnicire de sine stătătoare a spiritului uman.
Altfel spus, numărul, tipul şi veridicitatea izvoarelor folosite pentru reconstituirea
trecutului au reprezentat un subiect de primă importanţă chiar pentru istoricii antici.
Istoria orală – un nou tip de izvor istoric?

În pofida faptului că unora dintre istoricii contemporani le place să se
considere promotori ai unor „noutăţi” în scrierea istoriei („descoperirea” istoriei orale, a
războaielor „asimetrice”, folosirea imaginilor statice, a operelor literare sau
cinematografice ca surse istorice, reconstituirea „istoriei recente” etc.), o privire mai
atentă asupra istoriografiei ne conduce spre alte concluzii. Ce altceva decât „istorie
Florian Banu
recentă” făcea Tucidide, atunci când scria despre Războiul peloponeziac, în care el
însuşi luptase? 1 Cum ar putea fi definite relatările provenite de la martorii oculari,
incluse în lucrarea sa, dacă nu „istorie orală”? Ce altceva era un conflict între un colos
ca Imperiul Persan şi minusculele cetăţi greceşti, dacă nu un „conflict asimetric”?
Aşadar, într-o măsură mai mare sau mai mică, „toate-s vechi şi nouă toate”, după
expresia lui Mihai Eminescu.
Cu toate acestea, în ultimele decenii în istoriografia românească s-a făcut şi se
face mult caz de aşa-numita „istorie orală”, prezentată de unii entuziaşti drept un
adevărat panaceu al tuturor carenţelor de documentare pentru un eveniment sau altul,
pentru un fenomen mai amplu sau mai restrâns.
Acest accent pus pe culegerea şi utilizarea de mărturii orale are mai multe
explicaţii. În primul rând, este vorba de ieşirea societăţii româneşti dintr-un regim
totalitar, care escamotase din sursele scrise oficiale o serie întreagă de evenimente şi
măsuri cu impact negativ şi obliterase cercetarea istorică pe anumite subiecte
considerate sensibile sau de-a dreptul indezirabile. Aşadar, aceste „pete albe” suscitau
interesul specialiştilor şi al publicului larg, deopotrivă, dar istoricii se izbeau de legislaţia
inflexibilă referitoare la accesul la fondurile de arhivă. În acest context, recursul la
martorii şi protagoniştii evenimentelor s-a impus ca o soluţie de moment, mai cu seamă
că mulţi dintre aceşti martori erau foşti inamici ai defunctului regim şi, ca atare, nu
avuseseră dreptul să-şi expună public propriile experienţe şi opinii.
În acest context, relatările de istorie orală au permis reconstituirea unor aspecte
referitoare la lichidarea partidelor politice tradiţionale din România, rezistenţa armată
anticomunistă, impunerea colectivizării, urmărirea opozanţilor politici etc. Pe baza
acestora, s-au întreprins în anii ’90 primele tentative de scriere a unor istorii ale
regimului comunist, istoricii angajaţi în astfel de demersuri încercând să convingă
publicul (şi, uneori, chiar pe ei înşişi!) că apelul la documentul istoric nu este o condiţie
sine qua non a cercetării istorice.
În acest sens, istoricul francez Jean François Soulet, referindu-se la un anumit
fetişism care, în opinia sa, tindea să se creeze printre unii istorici ai epocii contemporane
şi ai aşa-numitei „istorii recente”, vizavi de importanţa covârşitoare a unor documente
din arhivele mai mult sau mai puţin secrete, nota:
„De altfel, nu ne convine chiar deloc să mai relativizăm caracterul «unic», «de
neînlocuit», atribuit unor documente încă inaccesibile? Nu e acesta un fetişism al
interzisului şi secretului? Nu tot ceea ce este «confidenţial» e şi de importanţă capitală” 2 .
Subliniind şi faptul că în epoca actuală numeroase decizii majore nu mai sunt
consemnate în scris, împiedicând astfel cercetătorul arhivelor să acceadă la resorturile
intime ale anumitor evenimente, istoricul amintit îl cita pe unul din excelenţii
cunoscători ai culiselor lumii diplomatice şi politice, Henri Kissinger: „Înaintea acestei
1 Potrivit lui Mircea Florian, „în opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi
om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată. După cuvintele
criticului Albert Thibaudet, «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria
trecută: e o ktema es aei» (o construcţie pentru totdeauna)” – Mircea Florian, Introducere în filosofia
istoriei, Bucureşti, Editura Garamond, f.a., p. 31.
2 Jean François Soulet, Istoria imediată, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 45.
336
Memorialistică versus document. Studiu de caz: întrevederea confidenţială...
epoci de comunicare instantanee, instrucţiunile date unui negociator trebuiau să fie

conceptuale şi, de aceea, ele ofereau o schiţă a concepţiilor oamenilor politici; în epoca
teleimprimatorului ele sunt în general tactice sau tehnice şi, în consecinţă, nu indică nici
scopurile, nici consideraţiile ultime. Dosarele oficiale ale epocii noastre nu ne dezvăluie
neapărat ce hotărâri au fost luate în mod secret, dublând căile oficiale şi nici ce afaceri
au fost tratate doar oral, fără a lăsa vreo urmă în arhive” 3 .
Fără îndoială, atât istoricul Soulet, cât şi diplomatul Kissinger au perfectă
dreptate. Este superfluu să subliniem evidenţa că istoricul are datoria de a nu-şi opri
cercetările în faţa unor fonduri de arhivă inaccesibile, recurgând, în compensare, la surse
colaterale, şi, totodată, are obligaţia de a nu interpreta stricto senso litera documentului.
De asemenea, istoricul trebuie să fie conştient de faptul că multe probleme au fost
tratate doar oral, numeroşi oameni politici cunoscând şi temându-se de consecinţele pe
termen lung pe care le pot avea anumite decizii, dispoziţii, ordine date, mai ales atunci
când acestea încălcau flagrant legile în vigoare sau normele nescrise ale onoarei, eticii şi
moralei unanim acceptate. Aşadar, relatările unor actori ai evenimentelor, fie ele făcute
„la cald”, fie rememorări, nu trebuie evitate de istoricul profesionist, ba, dimpotrivă, ele
trebuie căutate şi valorificate în aceeaşi măsură ca şi alte tipuri de izvoare istorice.
Un „breaking news” care nu s-a produs:

listarea unităţilor economice socialiste pe bursă!
Din nefericire, uneori, rigoarea profesională a fost pusă de unii cercetători între
paranteze, de dragul spectaculosului, a relatărilor cu iz publicistic, mai cu seamă dacă
informaţiile puse în circulaţie proveneau din cercurile unor „iniţiaţi” şi, ca atare, erau
greu verificabile.
Prin prezentul demers ne-am propus analiza unui astfel de caz, mai precis a
presupusei oferte a preşedintelui Jimmy Carter „de a introduce România în economia
de piaţă mondială”. Prima menţiune a unei astfel de oferte (?) este făcută de istoricul
Ioan Talpeş într-o lucrare publicată în urmă cu câţiva ani 4 . Susţinând că deţine
informaţia încă din 1985 5 şi că după 1990 aceasta i-a fost confirmată chiar de Zbigniew
3 Ibidem.
4 Ioan Talpeş, În umbra marelui Hidalgo, rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, volumul
I, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2009, pp. 55-63.
5 Potrivit relatărilor domnului Talpeş, în august 1985, în timp ce participa la lucrările Congresului
Mondial de Istorie de la Stuttgart, ar fi fost invitat de „o personalitate reală şi marcantă” la o

masă la restaurantul „Mercedes”. Aici, misteriosul personaj i-ar fi confiat faptul că românii sunt
„deja condamnaţi”, iar România a fost deja vândută. Istoricul român susţine că ar fi întrebat
„unde şi la cât suntem evaluaţi, ce reprezentăm, la ce nivel, pentru că nu aveam o imagine a cum
poate fi cumpărată o ţară ca a noastră”. Răspunsul a fost „Păi voi, la ora actuală, valoraţi cam 30
de miliarde de dolari!”, cuvinte ce i-ar fi provocat domnului Talpeş următoarea reacţie: „Mi-a
venit să râd. «Cum, domnule, România doar 30 de miliarde?!», de vreme ce cunoşteam o evaluare
cu mult mai mare, din 1978. Dar, atunci nu fusese vorba de o cumpărare a ţării, ci de o garanţie
oferită lui Ceauşescu pentru translatarea economiei româneşti în cotaţia burselor occidentale. Iar
cifra avansată în acel moment era de… 170 de miliarde de dolari! Or, acum era vorba de numai
30 de miliarde” – Ioan Talpeş, op. cit., p. 29. De unde ştia maiorul Talpeş, cercetător la Centrul de
337
Florian Banu
Brzezinski, Ioan Talpeş nu ezită să relateze în termeni destul de plastici o aşa-zisă

propunere confidenţială făcută de preşedintele Carter lui Nicolae Ceauşescu. Pe scurt,
în cadrul acestei întâlniri, Carter ar fi propus, nici mai mult, nici mai puţin, decât
„cotarea economiei româneşti la bursele occidentale”, evaluată atunci la aproximativ
170 miliarde de dolari 6 !
O astfel de relatare, venită de la un istoric militar care, în plus, a deţinut şi
funcţia de director al Serviciului de Informaţii Externe în perioada 1992-1997, trebuie
privită cu maximă atenţie, cititorul având, natural, tendinţa de a-i acorda deplin credit.
Veridicitatea aserţiunilor generalului Ioan Talpeş cu privire la senzaţionala
propunere americană din 1978 este consolidată de preluarea 7 lor într-o lucrare a
istoricului american Larry L. Watts, publicată în anul 2011 8 .
Potrivit acestuia, „Administraţia Carter, convinsă că România era singura din
Pactul de Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de
sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor
economic şi politic total diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în S.U.A. din aprilie
1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu
precedentele administraţii S.U.A. şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul
de pace din Orientul Mijlociu. Într-o întâlnire la care au participat numai preşedintele
Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român, Sergiu
Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, despre propunerea din 1978, presupusă a fi
ultrasecretă, rămâne un mister!
6 Suma în sine este exorbitantă şi, raportată la cursul monedei americane din 1978, pare încă şi
mai greu de realizat, chiar de către un consorţiu bancar! Pentru comparaţie, în anul 1975 totalul
datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare se ridica la 116,3 miliarde dolari, faţă de numai 51,4
miliarde în anul 1970 – cf. World Development Report, 1978, The World Bank, August 1978, p. 23.
De asemenea, tot pentru o mai bună comparaţie, amintim şi faptul că în anul 1976 plata de
dobânzi la datoria publică externă a României se cifrase la 122 milioane dolari – ibidem, p. 93.
7 Informaţia a fost preluată şi prelucrată literar şi în excelentul roman istoric al lui Nicolae
Cristache, Un erou blestemat. Ceauşescu, în toată măreţia şi sminteala sa, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2012. Astfel, în cap. 14, dedicat vizitei în S.U.A. din aprilie 1978, autorul reia
informaţia lui Talpeş cu privire la „translatarea economiei româneşti la economia de piaţă
capitalistă şi un ajutor de 170 de miliarde de dolari”, imaginând următorul dialog: „- Ştiu cât de
greu este, i-a spus Jimmy; România nu are nici experienţa şi nici finanţarea unui astfel de proiect
fabulos; de aceea, urmează ca ţara mea şi un grup de bănci americane să facă evaluările ce se
impun şi să garanteze pentru a putea fi cotate la bursă. Planul mi se pare şi mie extravagant, a
recunoscut el, am totuşi încredere în reuşita lui; pentru că, dacă nu l-aş cunoaşte pe autor, aş fi
spus din start că este o utopie; doar că autorul acestui fantastic proiect, domnule Ceauşescu, este
nimeni altul decât celebrul Zbigniew Brzezinski. – Adică, a tradus Nicu pe limba lui oferta
americană, îmi propuneţi să începeţi cu mine disoluţia C.A.E.R.” – Nicolae Cristache, op. cit., p.
222. Întrucât autorul a inserat în romanul său numeroase documente istorice şi relatări ale unor
personalităţi, preluarea necritică a informaţiei oferită de Ioan Talpeş se constituie, în opinia
noastră, într-o validare indirectă a acesteia.
8 Vezi Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu
România, traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2011, p. 705.
338
Celac 9 , Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la
aproximativ 147 (sic!) miliarde de dolari” 10 .
Având în vedere că autorul este cetăţean american, precum şi faptul că pe
parcursul lucrării foloseşte nenumărate surse din arhive ale S.U.A. şi ale altor state, ne
aşteptam ca şi în acest caz sursa indicată să fie un document american declasificat. Din
păcate, trimiterea făcută este la lucrarea amintită a domnului Ioan Talpeş, precum şi la
afirmaţiile acestuia din emisiunea Talk Şoc, difuzată de televiziunea N24 în 15 martie
2006, ora 23.00.
Istoricul Larry Watts nu numai că nu pune sub semnul întrebării veridicitatea
unei astfel de propuneri, dar aduce chiar o serie de argumente în favoarea acestei
ipotetice iniţiative americane. În acest sens, autorul citat arată că „mişcarea fusese
calculată nu numai pentru a include economia României «în sistemul occidental de
evaluare», deschizând astfel calea pentru investiţii, tranzacţii, achiziţii şi acces la
expertize critice, dar şi pentru «a genera o dezertare în spaţiul sovietic»”. De asemenea,
se aprecia că propunerea preşedintelui Carter „nu a fost o simplă oportunitate de a
reconecta economia României la lumea occidentală (vizita având deja ca rezultat un
mare număr de acorduri economice S.U.A. – România)” 11 .
Critica izvoarelor istorice –

între senzaţionalul publicistic şi rigoarea ştiinţifică
Deşi informaţia despre o astfel de propunere americană era în măsură să
retraseze cadrul relaţiilor bilaterale şi să genereze noi ipoteze explicative pentru
comportamentul României în cadrul lagărului comunist în perioada următoare, ecoul
afirmaţiilor domnului Talpeş în rândul istoricilor a fost minim. Din câte ştim, doar
academicianul Dinu C. Giurescu a făcut o succintă analiză a acestei ipotetice propuneri
într-un articol din aprilie 2012 12 .
Analizând afirmaţiile domnului Talpeş, academicianul Giurescu consideră că se
impun câteva întrebări: „A fost făcută această propunere în termenii de mai sus?”,
„Avem vreo confirmare a acestei oferte din altă sursă?”, „Propunerea americană, dacă
9 De fapt, Talpeş susţine că propunerea i-a fost făcută de Carter lui Ceauşescu „la un «tête-a-
tête”, dar „Nicolae Ceauşescu nu a înţeles nici mecanismul şi nici despre ce era vorba, de fapt.
Oricum a fost foarte surprins, iar atunci când era surprins de ceva se bloca pur şi simplu.
Răspunsul său a fost ceva de genul «vedem, discutăm», dar discuţia s-a oprit aici, după care la
Blair House a urmat o noapte de coşmar, Ceauşescu încercând să analizeze propunerea pe toate
părţile. Fireşte că avea drept principal consultant pe Elena Ceauşescu, care – fiind deja
academician, sau oricum urma să devină – a explodat, spunându-i: «Ăştia vor să ne cumpere,
Nicule!»… Cert e că, pentru lămuriri, a fost invitat, cum vă spuneam, Brzezinski” – Ioan Talpeş,
op. cit., p. 59.
10 Larry L. Watts, op. cit., p. 705.
11 Ibidem.
12 Vezi Acad. Dinu C. Giurescu, 1978 – propunerea Preşedintelui S.U.A., Jimmy Carter, în revista
„Art-Emis Academy. Magazin literar-artistic şi de opinie”, sâmbătă, 28 aprilie 2012 (disponibilă

la http://www.art-emis.ro/istorie/962-1978-propunerea-presedintelui-sua-jimmy-carter.html ,
consultat în 30 noiembrie 2013).
339
Florian Banu
era pusă în practică, aducea asumarea treptată, de către România, a economiei de

piaţă?”, „A examinat N. Ceauşescu propunerea?”.
Dacă la primele întrebări, răspunsul istoricului este ambiguu 13 , la ultima
întrebare echivocul dispare: „Da. După cât se pare, s-a consultat cu soţia sa Elena
Ceauşescu. Prima doamnă i-ar fi spus: «Ăştia vor să ne cumpere Nicule!... Auzi Nicule, adică
toată România valorează 170 miliarde de dolari?! Ăştia sunt nişte capitalişti!». În afara relatării
memorialistului Ioan Talpeş nu dispunem, până în prezent, de o confirmare a spuselor
Elenei Ceauşescu. Dar avem răspunsul liderului român care «a refuzat orice abordare în
termenii propuşi de americani»” 14 .
Acceptarea ideii de răspuns al liderului român echivalează, în opinia noastră, cu
validarea informaţiei furnizate de Ioan Talpeş, academicianul Dinu C. Giurescu lăsând
să se înţeleagă că această propunere a fost formulată, dar americanii şi-au ales greşit
omul şi, poate, momentul:
„A intuit Nicolae Ceauşescu consecinţele acceptării propunerii americane? Că
P.C.R. ar putea pierde monopolul puterii, că întregul mecanism politico-economic
socialist s-ar destrăma în România? Probabil că şi-a dat seama. Liderul P.C.R. avea o
inteligenţă nativă ascuţită, şi era absolut convins de superioritatea construcţiei socialiste.
A te întoarce la capitalism era pentru dânsul, de negândit! Să ne reamintim atitudinea lui
până în decembrie 1989. Atunci, în 1978, aproape nimeni nu proiecta (cu excepţia
liderilor de la Beijing) modalitatea de a trece la o economie capitalistă, care să menţină
monopolul puterii Partidului comunist. Liderii comunişti chinezi au reuşit însă să
realizeze o asemenea transformare care, până în prezent, a cuprins peste 300 milioane
de locuitori din R.P. China. Dar pentru şeful P.C.R. şi al statului, a menţine sistemul
politic socialist şi a construi o economie capitalistă nu era o alternativă posibilă” 15 .
Nicolae Ceauşescu – o enigmă pentru americani?

Pornind de la aceste ultime consideraţii ale lui Dinu C. Giurescu, pe care le
împărtăşim întrutotul, ne punem întrebarea dacă americanii puteau fi atât de naivi încât
să facă o propunere de o asemenea importanţă fără un studiu minuţios al personalităţii
lui Nicolae Ceauşescu şi al concepţiilor politice care-l animă pe acesta. O propunere
„exotică”, în măsură să-l irite inutil pe liderul român sau chiar să producă o reacţie
vehementă, care să-l pună pe preşedintele american într-o situaţie stânjenitoare, era un
element deloc dezirabil în economia unei vizite la nivel înalt. Pe de altă parte, este bine
ştiut faptul că una din principalele preocupări ale serviciilor de informaţii a fost şi este
colectarea de informaţii despre liderii politici, fie ei adversari sau aliaţi, în scopul
13 Astfel, la prima întrebare, Dinu C. Giurescu evită un răspuns tranşant, preferând să spună că
„autorul memoriilor este un cercetător informat”, iar în ce priveşte confirmarea informaţiei de o
a doua sursă, se rezumă la enunţarea unei posibilităţi: „O confirmare sau o nuanţare am putea-o
obţine şi de la diplomatul român care a fost interpret oficial la întâlnirea în doi între preşedinţii
Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter”.
14 Dinu C. Giurescu, loc. cit.
15 Ibidem.
340
realizării unor profiluri psihologice care să permită anticiparea reacţiilor acestora în

diverse situaţii 16 .
Pornind de la informaţii publice (discursuri şi declaraţii tipărite, televizate sau
transmise la radio, fotografii, limbaj non-verbal) sau obţinute prin mijloace speciale,
analiştii americani realizau periodic studii asupra relaţiilor de putere dintre figurile
marcante ale nomenclaturii statelor comuniste 17 , asupra comportamentelor acestora în
timpul negocierilor şi a modului de luare a deciziilor, a atitudinii faţă de război 18 sau faţă
de problemele economice 19 , asupra tipului de personalitate căruia îi aparţin.
Deşi nu am identificat în documentele declasificate de C.I.A. disponibile on-line
nici o astfel de analiză a psihologiei liderului român, suntem convinşi că ele există în
16 În acest sens, într-un astfel de studiu, realizat în 1979, se arăta că : „A continuing concern in
predicting governmental decisions and evaluating the potential for aggressive action by
Communist nations is the judgment and emotional stability of the leadership” - Jerold M. Post,
Aging Communist Leaders: Psychological Considerations, în „Studies in Intelligence”, vol. 23, no. 1,
spring 1979, p. 1-8, disponibil on-line la
http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/49/aging_commu.pdf
(consultat în 7 septembrie 2013).
17 În 30 octombrie 1957 C.I.A. realiza o analiză intitulată „Differences in Temperament Among
Soviet Leaders As Shown By Their Approach To Policy Issues. 1945 - 1957”. Potrivit autorilor,
analiza reprezenta „o încercare de a determina previziunile personale şi înclinaţiile politice ale
liderilor sovietici de nivel superior prin analiza rolului jucat în diverse dispute politice post-
război”. Printre cei „analizaţi” se numărau Jdanov, Malenkov, Beria, Molotov, Hruşciov,
Mikoyan, Jdanov, Kaganovici – cf.
http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/89801/DOC_0001408622.
pdf (consultat în 6 septembrie 2013). Foarte interesantă este şi o analiză din iulie 1973 despre
încercările lui Mao Tze-Tung şi Ciu En-Lai de a reinstaura controlul civil asupra aparatului
guvernamental, atât la nivel regional, cât şi la nivel provincial – cf. „China’s Regional And
Provincial Leaders: The Purge Of The Military, the Rise of Old Party Cadres” -
http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/14/polo-38.pdf
18 Vezi studiul „The Attitudes of North Vietnamese Leaders Toward Fighting and Negotiating”,
întocmit de C.I.A. în 25 martie 1968, disponibil la

http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/14/esau-36.pdf (consultat
în 6 septembrie 2013).
19 De exemplu, un studiu întocmit de C.I.A. în 1979 şi intitulat „USSR: How Soviet Leaders
View Their Economic Problems” analiza opiniile formulate cu diverse ocazii de personalităţi ca
Leonid Brejnev sau premierul Kosîghin asupra unor aspecte precum managementul economiei,
alocarea resurselor, rata investiţiilor, cheltuielile militare, problemele agriculturii pentru a
concluziona: „For the time being, Soviet leaders perceive no need for radical change in either
their present system of running the economy or their resource allocation priorities, despite the
economic dilemmas that confront them”. De asemenea, autorii studiului subliniau inexistenţa
unor facţiuni care să se confrunte pe teme economice: „…we have no evidence that the Soviet
leadership as a whole is divided into clearly identifiable factions on economic issues” -
http://www.foia.cia.gov/sites/default/files/document_conversions/89801/DOC_0000515552.
pdf (consultat în 6 septembrie 2013).
341
Florian Banu
arhivele americane 20 şi o eventuală consultare a lor ar contribui din plin la înţelegerea

modului în care preşedintele român era perceput în S.U.A.
În plus, elementele care să clarifice optica lui Ceauşescu asupra căii de urmat de
către România erau suficient de multe şi uşor de identificat. De exemplu, în timpul unei
convorbiri cu un grup de ziarişti americani, desfăşurată la 8 iulie 1977, Nicolae
Ceauşescu reitera hotărârea sa de a menţine România pe drumul edificării socialismului,
indiferent de relativa destindere intervenită în relaţiile internaţionale şi de semnarea
acordului de la Helsinki. În acest sens, el sublinia că la Helsinki „noi am pornit de la
necesitatea respectării dreptului fiecărui popor de a-şi soluţiona problemele aşa cum
doreşte el, de a găsi calea colaborării dintre state respectând orânduirea socială din
fiecare ţară” 21 .
Cu acelaşi prilej, Nicolae Ceauşescu a transmis părţii americane mesajul că
reînnoirea clauzei naţiunii celei mai favorizate 22 de către S.U.A. nu reprezintă un factor
de presiune suficient de puternic pentru a determina o reorientare a politicii româneşti:
„Retragerea acestei clauze ar pune în discuţie înseşi acordurile existente între Statele
Unite şi România şi, desigur, aceasta nu ar fi de natură să contribuie la un progres al
colaborării. Doresc însă să subliniez că dezvoltarea României s-a realizat şi fără această
clauză şi, desigur, ţara noastră se va putea dezvolta în continuare şi fără ea. Dezvoltarea
României nu este condiţionată de existenţa sau neexistenţa clauzei şi a unor raporturi
corecte, de deplină egalitate în drepturi cu Statele Unite!” 23 .
Ataşamentul lui Nicolae Ceauşescu faţă de ideea triumfului socialismului în faţa
capitalismului reiese cu pregnanţă şi dintr-un interviu acordat trimisului special al
postului britanic de televiziune B.B.C., David James Guthrie Sells 24 , în data de 30
ianuarie 1978. La întrebarea lui D.J. Sells: „Privind lumea din perspectiva celei de-a 60-a
aniversări, când sărbătoriţi şi 45 de ani de activitate politică, prevedeţi crize inevitabile în
20 Convingerea noastră se întemeiază pe faptul că printre materialele declasificate de C.I.A., dar
indisponibile în format digital, se numără şi următoarele documente: „Intelligence Memorandum

Ceausescu’s Vulnerabilities” (13 p.), „US - Romanian Economic Relations: The Ceausescu Visit”
(11 p.), „Weekly Summary Special Report Romania: The Ceausescu Style” (11 p.), „Romania:
The Outlook for Ceausescu” (32 p.), „Nicolae Ceausescu” (1 p.) şi „Nicolae Ceausescu:
Romania’s Maverick Leader” (1 p.) – cf. http://www.foia.cia.gov/search-
results?search_api_views_fulltext=Ceausescu&field_collection=
21 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte,
cuvântări, interviuri, articole. Ianuarie – septembrie 1977, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p. 532.
22 La 28 iulie 1975 Congresul S.U.A. a votat introducerea clauzei naţiunii celei mai favorizate în
relaţiile economice cu România – Fundaţia Europeană Titulescu, Istoria politicii externe româneşti în
date, coordonator: Ion Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 460.
23 Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 533.
24 David James Guthrie Sells era corespondent al emisiunii „Newsday” a B.B.C., consacrată
analizei unor evenimente politice interne sau externe de mare impact, precum şi prezentării unor
personalităţi marcante din Marea Britanie şi din alte state. În perioada 1952-1966 lucrase pentru
agenţia Reuter, fiind corespondent la Roma, Varşovia, Bonn şi Bruxelles. Ulterior, între 1971-
1976 a fost corespondentul B.B.C. pentru ştiri de televiziune din Orientul Mijlociu – A.N.I.C.,
fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 6/1978, f. 17.
342
lume? Prevedeţi o criză inevitabilă a capitalismului? Ar afecta aceasta politica

Dumneavoastră?”, Nicolae Ceauşescu a oferit următorul răspuns:
„(…) În ce priveşte criza inevitabilă a capitalismului, el se află deja în criză de
mult timp. Societatea aceasta ca atare mai dispune de forţe, dar, practic, trebuie până la
urmă să facă loc unei orânduiri mai drepte şi mai bune care să pună capăt inegalităţilor
sociale şi naţionale, să realizeze o lume în care atât pe plan naţional să-şi asigure
dreptatea socială şi echitatea sub toate aspectele, cât şi pe plan internaţional, să se pună
capăt inegalităţilor economice, să se asigure crearea unei noi ordini economice
internaţionale, progresului general al tuturor statelor, dar îndeosebi celor rămase mai în
urmă, totodată să se instaureze o lume a păcii şi colaborării internaţionale” 25 .
Încă şi mai lămuritor pentru optica lui Nicolae Ceauşescu este răspunsul la
întrebarea referitoare la ce anume şi-ar dori să se împlinească în viitorul apropiat: „În
cuvântul meu ca răspuns la felicitările şi urările pe care le-am primit cu prilejul celei de-a
60-a aniversări şi a 45 de ani în activitatea de mişcare revoluţionară, am menţionat că
pentru România viitorul trebuie să constea în edificarea societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, pe baza programului partidului elaborat de Congresul al XI-lea, că trebuie să
facem totul pentru a asigura poporului român o viaţă demnă, liberă, independentă şi,
totodată, să întărim necontenit relaţiile internaţionale, să contribuim la înfăptuirea
securităţii în Europa, la soluţionarea problemelor litigioase şi, în primul rând, a celor din
Balcani şi din Orientul Mijlociu, să se realizeze paşi concreţi pe calea dezarmării,
înfăptuirea noii ordini economice internaţionale, pentru o lume a colaborării între toate
naţiunile” 26 .
Viziunea lui Ceauşescu asupra problemelor internaţionale şi a evoluţiei viitoare
a României se desprinde foarte bine şi din răspunsurile oferite ziaristului american John
Paul Wallach, de la Trustul de presă „Hearst Newspapers”, în cadrul interviului din 28
martie 1978. Cu această ocazie, s-a insistat asupra impactului avut de Actul Final de la
Helsinki şi s-a discutat despre rezultatele reuniunii de la Belgrad a Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, dar şi despre temele care se conturau pentru agenda
vizitei în Statele Unite: problema respectării drepturilor omului, extinderea colaborării
economice şi culturale româno-americane, procesul de pace din Orientul Mijlociu,
tratativele pentru dezarmare, relaţiile dintre S.U.A. şi China. Pe parcursul discuţiei,
ziaristul american a insistat să afle opinia lui Nicolae Ceauşescu asupra procesului de
pace din Peninsula Coreei. J. P. Wallach a abordat problema frontal: „Veţi duce cu
dumneavoastră propuneri din partea coreenilor pentru preşedintele Carter asupra
acestui subiect (negocierile Nord-Sud – n. ns. F.B.)?” 27 .
Cu diplomaţie, Nicolae Ceauşescu a evitat un răspuns clar: „Cred că, dacă
Statele Unite doresc realmente să se ajungă la o soluţie negociată, sunt perspective în
direcţia aceasta”.
Importanţa acestei probleme pentru partea americană transpare din faptul că,
după ce se discută despre îmbunătăţirea relaţiilor americano-chineze, despre situaţia din
Balcani, despre conflictul dintre Somalia şi Etiopia, despre tensiunile dintre Rhodesia şi
25 Ibidem, f. 5-6.
26 Ibidem, f. 7.
27 Idem, dosar nr. 27/1978, f. 27.
343
Florian Banu
Africa de Sud, despre activităţile propagandistice ale ungurilor din S.U.A. şi după ce
Wallach face o intervenţie în favoarea istoricului Vlad Georgescu, subiectul nu este
uitat.
Nemulţumit de eschiva lui Nicolae Ceauşescu, ziaristul american revine, de
această dată mult mai direct: „A fost numai un singur răspuns la care nu am avut
certitudinea că v-am înţeles bine. Dacă într-adevăr aveţi un mesaj de pace din partea
coreenilor pe care îl veţi duce în S.U.A.?”. Ceauşescu a preferat, în continuare,
menţinerea ambiguităţii, răspunzând: „Sper să am prilejul să discutăm problema păcii şi
unificării Coreei cu preşedintele Carter. Ştiu că Republica Populară Democrată
Coreeană, preşedintele ei, Kim Ir Sen 28 , doreşte să se ajungă la o normalizare a relaţiilor
cu S.U.A., sigur, pe calea respectării independenţei şi a dorinţei de unificare paşnică a
poporului coreean” 29 .
Aşadar, în opinia noastră, nimic din cele expuse de Nicolae Ceauşescu în
diverse luări de poziţie, în discursuri sau în interviuri recente nu i-ar fi îndreptăţit pe
analiştii americani să considere oportună o propunere de tipul celei pe care Ioan Talpeş
susţine că ar fi formulat-o preşedintele Carter.
Vizita lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A. în aprilie 1978 –

context internaţional şi agenda de lucru
Ajunşi în acest punct al analizei noastre, trebuie să precizăm importanţa
acordată de liderul de la Bucureşti acestei vizite, precum şi care erau obiectivele vizitei
lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A.
Invitaţia de a efectua o vizită în S.U.A. a fost făcută prin intermediul ambasadei
de la Bucureşti, după ce secretarul de stat Cyrus Vance a trimis, în 19 august 1977,
ambasadorului american o telegramă cu următorul conţinut: „ambassador is authorized
to extend on behalf of president Carter an invitation for president Ceausescu to pay a
state visit to the United States (2 days in Washington, 4 days elsewhere in the U.S.) in
the first half of 1978. Invitation includes mrs. Ceausescu, should the president desire to
bring her. Ambassador may extend the invitation in whatever manner he believes most
appropriate. 2. Once invitation is extended, we will proceed to select a mutually
convenient date” 30 .
Orizontul previzibil al vizitei a început să se contureze încă din 26 august 1977
când, prin telegrama nr. 06283, ambasada americană de la Bucureşti informa
Departamentul de Stat că ministrul român de externe, George Macovescu, a comunicat
dorinţa părţii române ca vizita lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A. să aibă loc după 15
martie 1978. Motivul invocat era acela că, după vizita precedentă efectuată în perioada
iernii (4-7 decembrie 1973), Nicolae Ceauşescu ar prefera o perioada a anului mai
28 Kim Ir Sen (Kim Il-sung) (n. 15 aprilie 1912, d. 8 iulie 1994), secretar general al Partidului
Muncii din Coreea. A condus Coreea de Nord de la fondarea statului în 1948, până la moartea
sa, în calitate de prim-ministru (1948-1972) şi apoi de preşedinte (1972-1994) -
http://ro.wikipedia.org/wiki/Kim_Ir-sen
30 http://aad.archives.gov/aad/createpdf?rid=189544&dt=2532&dl=1629
344
favorabilă. Evident, totodată, Macovescu s-a interesat şi asupra datei preconizate de

partea americană 31 .
În ceea ce priveşte obiectivele vizitei, acestea pot fi grupate în două mari
categorii: obiective economice şi obiective politico-diplomatice. În primul rând, se
dorea o dezvoltare mai accentuată a relaţiilor bilaterale, în special cele ţinând de
dezvoltarea comerţului, precum şi de obţinerea unor noi licenţe tehnologice de vârf. În
acest scop, pe lângă solicitarea prelungirii clauzei naţiunii celei mai favorizate, au fost
planificate întâlniri cu figuri de primă importanţă din lumea financiar-bancară şi
industrială a Statelor Unite.
Pe de altă parte, Ceauşescu era personajul în care atât liderii arabi, cât şi
oamenii politici israelieni 32 păreau să aibă încredere, deci implicarea sa în procesul de
pace era dorită atât de cele două părţi aflate în conflict, cât şi de S.U.A. De asemenea,
liderul român era perceput ca având relaţii excepţional de bune cu conducerea de la
Beijing, iar partea americană era interesată într-o accelerare a procesului de normalizare
a relaţiilor americano-chineze. Nu în ultimul rând, medierea României era dorită şi în
problema relaţiilor dintre Coreea de Nord şi cea de Sud, urmărindu-se crearea unui
canal confidenţial de negociere, după modelul folosit în timpul conflictului americano-
vietnamez.
Eforturile Coreei de Nord de a crea un canal de negociere cu Statele Unite s-au
intensificat sensibil după venirea lui Jimmy Carter la Casa Albă, pornindu-se de la
promisiunile făcute de acesta în campania electorală cu privire la reducerea prezenţei
militare americane în Coreea de Sud 33 . În acest scop, liderii nord-coreeni au apelat la
bunele oficii ale unor diplomaţi acreditaţi la Washington. Potrivit telegramei ambasadei
României nr. 085374 din 22 octombrie 1977, eforturile nord-coreenilor au plecat de la
declaraţiile lui Carter din campania electorală referitoare la reducerea numărului de
soldaţi din peninsula coreeană, precum şi de la potenţialul sprijin al U.R.S.S.-ului, Chinei
şi al câtorva state nealiniate de a susţine procesul de pace 34 . Potrivit lui Nicolae M.
31 Telegrama a fost declasificată în 22 mai 2009 şi poate fi consultată la

http://aad.archives.gov/aad/createpdf?rid=195291&dt=2532&dl=1629
32 Potrivit relatărilor făcute ambasadorului american la Tel Aviv de către premierul Menahem
Begin, în 7 septembrie 1977, după vizita sa în România (25-29 august 1977), impresiile acestuia
erau cât se poate de favorabile: „Begin appraised Ceausescu as a very shrewd and intelligent
political leader. He characterized him as a man of strong moral authority. He was appalled that
no one in Ceausescu's entourage ever said a word in his presence, contrasting this with his own
adviser's propensity for interrupting and correcting him” -
http://aad.archives.gov/aad/createpdf?rid=206132&dt=2532&dl=1629
33 Vezi discuţiile dintre Nicolae Ceauşescu şi Kong Jin Tae, vicepremierul Consiliului
Administrativ şi conducător al delegaţiei guvernamentale economice a R.P.D. Coreene, purtate la

Bucureşti, în 20 iunie 1977. Cu această ocazie vicepremierul nord-coreean arăta necesitatea
intensificării eforturilor de unificare, pornind de la faptul că „În timpul campaniei prezidenţiale
americane s-au făcut referiri la Coreea, în sensul în care, dacă va fi ales, Jimmy Carter va
promova o politică de reducere a trupelor americane din Coreea în următorii 4-5 ani de zile” -
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/118273 (consultat în 27 noiembrie 2013).
34 Textul integral al telegramei este disponibil la
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/114880
345
Florian Banu
Nicolae, ambasadorul României la Washington, nord-coreenii au trimis mesaje prin

intermediul unor şefi de state din Africa şi Asia, precum preşedintele Gabonului şi ex-
premierul pakistanez Z.A. Bhuto. De asemenea, în timpul vizitei preşedintelui Iosip
Broz Tito în Coreea de Nord, acesta ar fi fost rugat să transmită dorinţa Phenianului de
a iniţia un dialog în problema coreeană. Acesta a transmis mesajul către Casa Albă prin
intermediul lui Edvard Kardelj, dar răspunsul preşedintelui Carter a condiţionat orice
discuţii de includerea cu drepturi egale a sud-coreenilor la negocieri 35 . Eşecurile repetate
i-au determinat pe nord-coreeni să-şi pună speranţele într-un demers al liderului român.
Acest obiectiv al părţii române, de mediere Nord-Sud, aşa cum o dovedeşte şi
întrebarea ziaristului Wallach, era deja cunoscut mediilor internaţionale. În 10 aprilie
1978, cu doar două zile înainte de începerea vizitei preşedintelui Ceauşescu în S.U.A.,
Associated Press relata: „Viitorul celor două state coreene constituie unul din subiectele
probabile ale convorbirilor pe care preşedintele Nicolae Ceauşescu le va avea cu
preşedintele Carter. Se face, de asemenea, afirmaţia că preşedintele român este
purtătorul primei oferte de pace a Phenianului în cei 25 de ani de la încetarea războiului
coreean”. În sprijinul acestei ipoteze, se arăta că „cu două săptămâni în urmă, la 27
martie, preşedintele Ceauşescu a primit la Bucureşti o înaltă oficialitate guvernamentală
de la Phenian, care, după cum se crede, i-a înmânat un mesaj din partea liderului nord-
coreean, Kim Ir Sen. Mesajul conţine – după cum se afirmă – această primă ofertă a
Coreei de Nord de convorbiri de pace” 36 . Purtătorul acestui mesaj ar fi fost Hă Jung
Suk, membru al C.C. al Partidului Muncii din R.P.D. Coreea, vicepreşedinte al
Comitetului Permanent al Adunării Populare Supreme şi secretar general al „Frontului
democratic pentru reunificarea Patriei”.
În realitate, trimisul special a fost Kim Iong Nam, secretar al C.C. al Partidului
Muncii, dar ultimele solicitări ale părţii nord-coreene au fost transmise de către Sin In
Ha, ambasadorul R.P.D. Coreene la Bucureşti, în cadrul unei audienţe pe care Nicolae
Ceauşescu i-a acordat-o în 4 aprilie 1978 37 . Cu această ocazie, ambasadorul coreean a
arătat că Kim Ir Sen îşi exprimă „o gratitudine deosebită pentru faptul că stimatul
tovarăş Nicolae Ceauşescu, exprimându-şi sprijinul total faţă de noul proiect şi noua
orientare a Partidului Muncii din Coreea menite să urgenteze soluţionarea problemei
unificării Coreei, a dat asigurări că va acţiona în mod activ pentru abordarea cererii
părţii coreene în timpul vizitei în S.U.A.”.
În plus, ambasadorul a transmis cele mai recente indicaţii de natură tactică ale
Phenianului:
„Conducătorul nostru m-a însărcinat să vă adresez rugămintea sa de a se
explica bine preşedintelui S.U.A. şi administraţiei S.U.A. poziţia partidului nostru faţă de
actualele cercuri de dominaţie din Coreea de sud şi orientările partidului nostru cu
privire la accelerarea unificării patriei, precum şi problema dialogului cu S.U.A.; poziţia
şi orientările pe care vi le-am prezentat dumneavoastră prin intermediul mesajului şi al
35 Ibidem.
36 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. - Relaţii Externe, dosar nr. 27/1978, f. 66.
37 Nota de audienţă este disponibilă la
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/assets/media_files/000/009/606/9606.pdf (consultată la
27 noiembrie 2013).
346
trimisului special. De asemenea, am fost însărcinat să vă prezint în mod suplimentar

următoarele probleme:
1. În primul rând este vorba de problema reluării dialogului între Nord şi
Sud şi crearea de noi condiţii favorabile accelerării unificării patriei.
După cum a subliniat deja iubitul şi stimatul nostru conducător în scrisoarea pe
care v-a adresat-o, atâta timp cât Pak Cijan Hi 38 va rămâne la «putere» în Coreea de sud
este greu de conceput pacea şi securitatea în Peninsula Coreei şi nu se poate vorbi de
unificarea paşnică a ţării noastre.
Pak Cijan Hi este un element pro-japonez, scizionist, aţâţător de război şi
fascist în sensul adevărat al cuvântului. Astăzi, sporirea pericolului de război în
Peninsula Coreei, suprimarea democraţiei şi violarea drepturilor omului, continuarea
dezmembrării Coreei şi crearea de noi obstacole în calea unificării, toate acestea sunt
rezultatul dominaţiei fasciste a lui Pak Cijan Hi”.
Partea coreeană indica chiar şi un posibil succesor al dictatorului sud-coreean,
subliniind că „despre această problemă n-am spus nimănui până în prezent, şi pentru
prima dată vă aducem la cunoştinţă numai dumneavoastră, tovarăşe Nicolae
Ceauşescu”. Alegerea nord-coreenilor era Iun Bo Săn, „un om care, din august 1960
până în martie 1962 a fost preşedintele Coreei de sud”, „sută la sută un anticomunist şi
un element pro-american bine cunoscut şi în S.U.A.”. Potrivit informaţiilor puse la
dispoziţia lui Ceauşescu, acesta „a fost eliberat în anul trecut din închisoare, unde fusese
întemniţat în legătură cu publicarea de către el, împreună cu numeroase personalităţi
democratice din Coreea de sud, a «Declaraţiei pentru salvgardarea naţiunii şi a
democraţiei” împotriva dictaturii fasciste» a lui Pak Cijan Hi” 39 . În opinia liderului
nord-coreean, „cu un astfel de element am putea discuta problema unificării, cu toate că
şi el este o persoană pro-americană. Dacă vor instala o persoană ca Iun Bo Săn în
Coreea de sud, S.U.A. vor putea să-şi menţină şi prestigiul lor şi ar fi mai bine şi pentru
interesele S.U.A., decât să aibă urmări negative ca cele de pe urma protejării în
continuare a lui Pak Cijan Hi”.
Aşadar, Nicolae Ceauşescu urma să plece la Washington nu doar ca lider de
partid şi de stat şi mediator al procesului de pace din Orientul Mijlociu, ci şi ca mesager
secret al Coreei de Nord. În vederea atingerii acestor obiective, atât de ambiţioase, şi
asigurării unei imagini pozitive a României şi a preşedintelui ei, precum şi pentru
evitarea oricăror incidente neplăcute, pregătirile au fost extrem de minuţioase 40 . Pentru
38 Pa(r)k Cijan Hi (Park Chung Hee) (1917-1979), general şi om politic sud-coreean.

Membru al juntei care a preluat puterea în 1961. Preşedinte al ţării (1962-1979), a instituit legea
marţială (1972) şi, printr-o reformă constituţională, şi-a acordat puteri depline, devenind
preşedinte pe viaţă. A supravieţuit câtorva tentative de asasinat, orchestrate de nord-coreeni, dar
a sfârşit asasinat de şeful propriilor gărzi, la 26 octombrie 1979. În timpul conducerii sale
dictatoriale, Coreea a cunoscut, în pofida unor ample frământări sociale, o perioadă de rapidă
creştere economică (aşa-numitul „miracol de pe râul Han”), printr-o industrializare accelerată,
dublată de o politică educaţională riguroasă - http://en.wikipedia.org/wiki/Park_Chung-hee
39 http://digitalarchive.wilsoncenter.org/assets/media_files/000/009/606/9606.pdf
40 La începutul lunii februarie 1978 consilieri români s-au deplasat la Washington şi au înmânat
omologilor americani materiale referitoare la situaţia respectării drepturilor omului în România

(inclusiv o listă cu persoane care aşteptau viza americană pentru a părăsi ţara), o scurtă istorie a
347
Florian Banu
o cât mai bună documentare şi informare a lui Nicolae Ceauşescu, Ministerul Afacerilor
Externe a întocmit un amplu dosar-documentar ce includea următoarele aspecte:
sinteza relaţiilor României cu S.U.A., fişa acţiunilor şi problemelor în curs de rezolvare,
situaţia intervenţiilor americane privind plecări de cetăţeni români în străinătate şi
căsătorii mixte, situaţia din comunitatea americană de origine română, Banca de export-
import (Eximbank) a S.U.A., creditele C.C.C. (Commodity Credit Corporation), o prezentare
generală a Statelor Unite ale Americii, lista membrilor cabinetului american, biografiile
principalelor personalităţi care urmau a fi întâlnite în cursul vizitelor, însoţite de
fotografiile şefului statului şi ministrului de externe, relaţiile României cu Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), relaţiile României cu Fondul
Monetar Internaţional (FMI) 41 .
De asemenea, înaintea plecării în S.U.A. au fost purtate discuţii atât cu Anwar
as-Sadat, preşedintele Republicii Arabe Egipt, care a efectuat o vizită la Bucureşti în 11-
12 februarie 1978, cât şi cu ministrul de Externe al Israelului, Moshe Dayan, aflat şi el în
vizită la Bucureşti în perioada 2-5 aprilie 1978.
În acelaşi scop, al succesului deplin al vizitei, au fost declanşate tatonări în
vederea încheierii viitoarelor negocieri de factură economică prin contracte ferme, prin
sondarea mediului de afaceri american şi stabilirea unei agende ambiţioase de întâlniri cu
figuri de prim rang.
Nu au fost neglijate nici un fel de pârghii pentru asigurarea unui succes cât mai
deplin al demersurilor româneşti. O atenţie aparte a fost acordată sensibilizării unor
grupări de presiune şi de lobby de la Washington, fapt ce relevă o bună cunoaştere a
culiselor mecanismelor decizionale din cadrul Congresului S.U.A. În acest sens, merită
amintit faptul că, în timpul discuţiilor purtate la 4 aprilie 1978 între Moshe Dayan şi
Nicolae Ceauşescu, a fost obţinută promisiunea unui lobby favorabil României în
vederea desfăşurării vizitei preşedintelui român la Washington în condiţii cât mai bune.
Pentru conturarea contextului în care a fost obţinută această promisiune, vom
reproduce un fragment din stenograma întâlnirii celor doi oameni politici:
„Moshe Dayan: (…) Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea
ce i-am comunicat şi ministrului dumneavoastră de externe, profunda noastră
recunoştinţă pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel.
Vă transmit, domnule preşedinte, mulţumirile ţării noastre. Ştim că aproape 80
la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflaţi în România după cel de-al
doilea război mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al ţării.
Sunt doctori, ingineri, specialişti, cea mai bună parte a populaţiei ţării. Pentru toate
acestea, vă suntem profund recunoscători.
Ştiu că dumneavoastră, domnule preşedinte, şi probabil şi ministrul de externe,
veţi pleca în curând în Statele Unite şi dacă oamenii noştri vor putea fi de folos cu ceva,
vom fi foarte bucuroşi să facem tot ce veţi considera util. Nu avem multă influenţă în
României şi a relaţiilor româno-americane, un rezumat al biografiilor membrilor delegaţiei

române (cuprinzând inclusiv indicaţii despre corecta pronunţare a numelor) – cf. Violeta Cristea,
La Casa Albă, în „Jurnalul Naţional”, 23 ianuarie 2006, disponibil la http://jurnalul.ro/vechiul-
site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/la-casa-alba-29539.html#
41 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. - Relaţii Externe, dosar nr. 44/1978, ff. 52-193.
348
America, nu avem un cuvânt greu, dar dacă evreii de acolo sau prietenii noştri mai
apropiaţi din Senat sau din Congres vor putea, o vom face.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Un cuvânt greu de spus aveţi, cu toate că aveţi
divergenţe pe problemele păcii, dar divergenţe care cred că vor fi soluţionate în mod
pozitiv pentru încheierea păcii. Sigur, cred că într-adevăr poate ar fi bine, ţinând seama
de faptul că aveţi relaţii bune cu mulţi membri ai Congresului, că, în general, cu
comunităţile evreieşti din Statele Unite am avut întâlniri şi avem relaţii bune, însă s-ar
putea ca să puneţi un cuvânt ca să fie mai activi pentru a rezolva problema cu clauza.
Moshe Dayan: Voi vorbi cu ambasadorul nostru de acolo. Primul ministru va
fi la Washington la sfârşitul lui aprilie, în orice caz vom comunica prin ambasadă. Dacă
vom putea, sigur, domnule preşedinte, vom face tot ce putem, cu bucurie şi din toată
inima” 42 .
Fototeca online a comunismului românesc, cota 64/1978, [Fotografia #BA294]

Primirea de către preşedintele Nicolae Ceauşescu a ministrului Afacerilor Externe al
Israelului, Moshe Dayan
Dialogul Nicolae Ceauşescu - Jimmy Carter: între oficial şi confidenţial

Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu s-a desfăşurat între 12 şi 17 aprilie 1978
şi a avut, cum era şi firesc, un program foarte riguros. Sosirea aeronavei prezidenţiale
Boeing 707 la baza aeriană Andrews a avut loc în 11 aprilie, la ora 18,00, iar la 18,05
42 Idem, dosar nr. 31/1978, f. 12.
349
Florian Banu
coloana oficială începea deplasarea spre reşedinţa pentru oaspeţii preşedintelui S.U.A.,
Blair House, 1651 Pennsylvania Avenue, N.W. Sosirea a avut loc la ora 18,30 şi a fost
urmată de activităţile specifice instalării delegaţiei române şi de o cină privată.
Schema desfăşurării ceremoniilor de sosire şi plecare în cadrul aeroportului bazei militare Andrews,
Maryland (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Relaţii Externe, Vizite Externe, dosar nr. 1/1978)
Convorbirile oficiale la nivel înalt s-au derulat la Washington în două runde,

prima având loc în ziua de 12 aprilie 1978, iar cea de-a doua în 13 aprilie. Din partea
română 43 , la convorbiri au participat Nicolae Ceauşescu, preşedintele R.S.R., Gheorghe
43 În acest punct trebuie să precizăm că suita oficială care îl însoţea pe preşedintele Ceauşescu era
formată din Gheorghe Oprea, Ştefan Andrei, Vasile Pungan şi Ioan Avram. Pe lângă suita
oficială, pe parcursul vizitei în S.U.A., alături de cuplul prezidenţial, s-au mai aflat următoarele
persoane: Constantin Mitea, redactor-şef al ziarului „Scânteia”, Nicolae Ecobescu, ambasador,
şeful Protocolului de Stat, g-ral. lt. Nicolae Stan, aghiotant-şef al preşedintelui R.S.R., Nicolae
Năstase, secretar personal al preşedintelui, Ion Pop D. Popa, medic personal al preşedintelui,
Sergiu Celac, secretar interpret, Violeta Năstăsescu, secretară interpretă, Constantin Mateescu,
stenodactilograf, Vicenţiu Constantinescu, stenodactilograf. Garda personală era formată din col.
Ion Băjenaru, aghiotant, col. Marin Neagoe, aghiotant, mr. Ştefan Levenţiu, ofiţer de gardă, cpt.
Nicolae Badea, ofiţer de gardă, mr. Ion Popa, ofiţer cu verificări tehnice, cpt. Nicolae Rădulescu,
ofiţer de gardă. Personalul de deservire era format din ospătarii Anghel Melinte şi Adam Vasile şi
350
Oprea, prim viceprim-ministru, Ştefan Andrei, ministrul Afacerilor Externe, Vasile

Pungan, ministru la Preşedinţia R.S.R. şi şef al grupului de consilieri ai lui Nicolae
Ceauşescu, Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, Nicolae M.
Nicolae, ambasadorul României la Washington. Partea americană a fost reprezentată de
Jimmy Carter, preşedintele S.U.A., Cyrus Vance, secretar de stat, Zbigniew Brzezinski,
consilier al preşedintelui S.U.A. pentru problemele securităţii naţionale, George S. Vest,
asistentul secretarului de stat pentru probleme europene, Rudolph Aggrey, ambasadorul
Statelor Unite la Bucureşti.
În cadrul primei runde de convorbiri, problemele abordate au fost două: în
primul rând, procesul de pace din Orientul Mijlociu, urmat apoi de discuţii pe marginea
relaţiilor americano-sovietice. Fără a insista asupra conţinutului acestor probleme, ne
vom limita la a menţiona faptul că Jimmy Carter a apreciat că eforturile S.U.A. şi ale
României pentru soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu „au fost
complementare”, subliniind faptul că „noi am beneficiat şi am apreciat informaţiile şi
sfaturile pe care le-am primit de la dumneavoastră, din partea reprezentanţilor
dumneavoastră” 44 .
În ceea ce priveşte a doua problemă, Carter l-a informat pe Nicolae Ceauşescu
asupra apropiatei vizite a lui Cyrus Vance la Moscova şi a lui Andrei Gromîko la
Washington, etapă premergătoare unei viitoare întâlniri între Carter şi Leonid Brejnev.
În opinia preşedintelui american, „divergenţele internaţionale, cele două ţări ale noastre
le-au rezolvat între timp şi avem doar trei-patru probleme” 45 . Cele mai importante se
dovedeau a fi aspectele referitoare la tratatul SALT şi cele ridicate de „pătrunderea
sovieticilor în Africa”, în special în Angola şi Etiopia.
coafeza Polixenia Ciobanu. Grupul de presă îi cuprindea pe Ion Cumpănaşu, director general al
Agerpres, Eugen Florescu, redactor la „Scânteia”, Petre Dumitrescu, fotoreporter color şi alb-
negru, Ion Miclea, fotoreporter, Ilie Ciurescu, redactor-şef adejunct televiziune, Sergiu Stejar şi
Virgil Cojocaru, operatori televiziune, Pantelic Tuţuleasa, operator regizor cinematografie, Justin
Băghină, telex Agerpres. Echipajul avionului prezidenţial Boeing 707 era format din g-ral. mr.
Gheorghe Cristian, comandantul aeronavei, col. Nicolae Milea, comandant echipaj, mr. Ion
Bularca, comandant echipaj secund, lt. col. Nicolae Teohari, navigator de bord, col. Tiberiu
Podoleanu, tehnic de bord, col. Alexandru Lăiniceanu, comandant echipaj, mr. Petre Tenie,
comandant echipaj secund, col. Vasile Pătulea, navigator de bord, col. Paul Drăgulescu, tehnic
de bord, col. Dumitru Neagu, inginer avion motor, lt. col. Viorel Tosa, inginer aparatură
electrică de bord, lt. col. Mircea Manolescu, inginer radio şi radiolocaţie, lt. col. Augustin Odina,
telegrafist, lt. col. Florin Bejan, inginer mecanic avion, Petre Ionescu, maistru de bord, lt. col.
Vasile Marincaş, cpt. Nicolae Dicu şi cpt. Ion Tălpeanu, ofiţeri gardă. În mod ciudat, de pe lista
oficială lipseşte Ion Mihai Pacepa! Totuşi, pe o variantă în limba engleză (Members of the Official
Romanian Party), după „His Excellency Nicolae Ecobescu, Chief of Protocol”, apare un „Lt.
Gen.” cu numele şters cu pastă corectoare, urmat de funcţia deţinută „Minister of State in the
Interior Ministry”. Evident, numele şters era cel al lui Ion Mihai Pacepa, fiind urmat în listă de
„Lt. Gen. Nicolae Stan, Aide-de-Camp to the President” - A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. - Relaţii
Externe, Vizite Externe, dosar nr. 1/1978, f. 132 ş.u. Afirmaţia noastră se bazează pe faptul că
Ion Mihai Pacepa apare pe lista invitaţilor la diverse dineuri organizate în onoarea delegaţiei
române exact cu titulatura din dreptul numelui „anonimizat” de pe lista amintită.
44 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. - Relaţii Externe, dosar nr. 44/1978, f. 9.
45 Ibidem, f. 13.
351
Florian Banu
Nicolae Ceauşescu a apreciat progresele făcute în relaţiile sovieto-americane,

dar a ţinut să precizeze că, „fiind vorba de probleme care privesc întreaga lume, trebuie
să vă spun deschis – cum este obiceiul meu – că soluţionarea acestor probleme între
Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu va soluţiona problemele care preocupă omenirea.
Vor exercita o influenţă pozitivă, dar rămân multe probleme care nu pot fi soluţionate
numai de Statele Unite şi Uniunea Sovietică, cu tot rolul mare pe care îl au ele în viaţa
internaţională ca superputeri”. În plus, Ceauşescu a ţinut să sublinieze:
„Aş dori să repet ceea ce am mai spus în două împrejurări, că noi considerăm
că relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu trebuie să se realizeze în
detrimentul sau în spatele sau pe seama altor state, fie ele mari, fie ele mici. Experienţa
istorică a demonstrat că asemenea înţelegeri nu sunt viabile”.
În acest context, Nicolae Ceauşescu a adus în atenţie şi rolul pe care trebuie să-l
aibă unele „grupări de state”, precum şi „rolul tot mai important pe care îl joacă
Republica Populară Chineză”.
Prima rundă de convorbiri a fost încheiată de gazdă, Jimmy Carter spunând
următoarele:
„Sper că vom avea timp, atât diseară în particular 46 , cât şi mâine dimineaţă să
discutăm problema Republicii Populare Chineze. De asemenea, să discutăm pregătirea
viitoarei întâlniri de la Madrid, ca o continuare a acordului de la Helsinki”.
Aşadar, în această primă rundă de convorbiri nu poate fi vorba despre inedita
propunere invocată de istoricul Ioan Talpeş. Restul zilei de 12 aprilie a fost foarte dens
în activităţi: preşedintele Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu postului de televiziune
A.B.C., după care a primit şi a discutat, pe rând, cu o serie de personalităţi americane de
prim-rang: Michael Blumenthal, ministrul Finanţelor, dr. Sidney Hartman, ministru ad-
interim al Comerţului, Robert Bergland, ministrul Agriculturii, şi Walter E. Washington,
primarul oraşului Washington, care i-a înmânat preşedintelui român „cheia oraşului”.
În aceeaşi zi, 12 aprilie, Nicolae Ceauşescu a participat la un dejun de lucru
oferit de secretarul de stat al S.U.A., Cyrus Vance, în saloanele Departamentului de Stat.
Au participat, din partea română, Gheorghe Oprea, Ştefan Andrei, Vasile Pungan, Ion
Avram şi Nicolae M. Nicolae. Din partea americană, au participat la discuţii Zbigniew
Brzezinski, Warren Christopher, secretar de stat adjunct, Matthew Nimetz, consilier al
Departamentului de Stat, George S. Vest, asistentul secretarului de stat pentru probleme
europene, William Luers, adjunctul asistentului secretarului de stat pentru problemele
europene, Sidney Harman, locţiitor al secretarului comerţului, şi Rudolph Aggrey,
ambasadorul S.U.A. la Bucureşti 47 .
46 Această invocare a unor „discuţii particulare” se face, în opinia noastră, cu privire la discuţiile
ce vor fi purtate în timpul dineului de stat de la Casa Albă din seara zilei de 12 aprilie. Istoricul
Ioan Talpeş oferă o cronologie eronată a discuţiilor dintre cei doi preşedinţi, susţinând că o
discuţie privată ar fi avut loc în Biroul Oval în prima zi a vizitei, aceasta desfăşurându-se, de fapt
în 13 aprilie. Totodată, admite că „e greu de localizat momentul în care Jimmy Carter i-a făcut lui
Nicolae Ceauşescu acea propunere fabuloasă, istorică! E posibil însă să fi fost chiar în timpul
dineului, care s-a terminat aproape de miezul nopţii” – Ioan Talpeş, op. cit., p. 56. În opinia
noastră însă, este foarte puţin probabil ca propunerile invocate de Ioan Talpeş să fi fost făcute…
la un dineu!
47 Ibidem, f. 31.
352
Imagine din timpul dineului oferit de preşedintele Carter oaspeţilor români în seara de 12
aprilie 1978 (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Relaţii Externe, Vizite Externe, dosar nr. 1/1978)
Biroul Oval şi „secretele” preşedinţilor

A doua rundă a discuţiilor dintre cei doi preşedinţi a avut loc în ziua de 13
aprilie, după un mic dejun luat la Blair House, împreună cu o serie de senatori
americani 48 . Aşa cum menţionează istoricul Constantin Moraru, această rundă „a avut
două componente distincte, una separată de o oră, în Biroul Oval, care a avut un
caracter special („Strict secret” după document), cealaltă oficială, în sala de tratative” 49 .
Deşi se numără printre puţinii cercetători care au studiat stenograma întrevederii
separate dintre cei doi şefi de stat 50 , domnul Constantin Moraru nu insistă asupra
48 Şi în acest caz, Ioan Talpeş îmbină faptele reale cu unele imaginare sau inexacte. Potrivit
autorului citat, cu acest prilej senatorul Henry Jackson ar fi adus în discuţie libertatea de
emigrare, în cauză fiind „aproape 1000 de cazuri de cetăţeni români care aşteptau dreptul de
emigrare”, lucru ce l-ar fi enervat pe Nicolae Ceauşescu, astfel că, întors în ţară, „au primit drept
de emigrare vreo… 50” – Ioan Talpeş, op. cit., p. 62. Potrivit datelor Ministerului Afacerilor
Externe, în anul 1977, din 2572 cereri prezentate pentru plecarea definitivă sau temporară în
S.U.A., au fost aprobate 2014 şi au părăsit ţara 1911 persoane, iar în anul 1978 (până la 21
martie) fuseseră aprobate 268 de cereri şi părăsiseră ţara 290 persoane. În cazul plecărilor în
Israel, în anul 1977, din 1647 cereri prezentate au fost aprobate 1514 şi au părăsit ţara 1405
persoane. Până la 21 martie 1978, din cele 338 de cereri prezentate au fost aprobate 336 şi au
ieşit din ţară 216 persoane – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. - Relaţii Externe, dosar nr. 44/1978, f.
83.
49 Constantin Moraru, Evoluţia relaţiilor româno-americane. Importanţa întâlnirilor la nivel înalt, în
Ambasador Nicolae Ecobescu (coord.), România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii
Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013, p. 632.
50 Vezi anexa la acest studiu.
353
Florian Banu
acestei discuţii, mulţumindu-se să enumere principalele subiecte abordate, între acestea

aflându-se „problema coreeană” 51 .
În opinia noastră, această „problemă coreeană” a reprezentat miza acestei
discuţii private, solicitată de partea română, după cum lasă să se înţeleagă preşedintele
S.U.A. („putem face un schimb de păreri asupra problemelor care prezintă interes
pentru dumneavoastră”). Această afirmaţie pleacă de la faptul că, pe parcursul discuţiei,
soluţionarea problemei coreene a reprezentat singurul subiect abordat în exclusivitate în acest
cadru restrâns. Celelalte probleme (clauza naţiunii celei mai favorizate, emigrarea evreilor
şi reunificarea familiilor, relaţiile americano-chineze, problema Orientului Mijlociu) au
fost discutate, pe larg, şi în celelalte întrevederi, în cadru lărgit.
Aşa cum singur o spunea, Nicolae Ceauşescu era un mesager personal 52 al
preşedintelui Kim Ir Sen („m-a rugat să vă prezint unele considerente ale lui privind
soluţionarea problemei coreene”). Obiectivul său era acela de a-l convinge pe
preşedintele S.U.A. să accepte deschiderea unui canal de negociere directă cu Phenianul,
excluzând de la discuţii liderii de la Seul.
După cum reiese din stenograma discuţiei, reacţia de moment a lui Jimmy
Carter a fost de a respinge posibilitatea unor negocieri bilaterale, prin excluderea de la
discuţii a Coreei de Sud. Aşadar, demersul confidenţial realizat de Nicolae Ceauşescu
părea să fi eşuat, dat fiind că preşedintele Carter a declarat textual: „Noi nu ne putem
amesteca în afacerile interne din Coreea de Sud şi nu vom schimba guvernul de acolo
prin forţă sau printr-o intervenţie americană”. Totuşi, evoluţia ulterioară a
evenimentelor de la Seul şi asasinarea lui Pak Cijan Hi i-au condus pe liderii nord-
coreeni la concluzia că mesajul lor („obstacolul principal îl constituie preşedintele Pak
Cijan Hee”) a ajuns la urechile cui trebuie.
În 16 noiembrie 1979, Kim Ir Sen îi trimitea lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare
în care menţiona: „După cum ştiţi, în ziua de 26 octombrie a.c. în Coreea de Sud s-a
produs un incident în care dictatorul Pak Cijan Hi a fost împuşcat mortal de către un
colaborator credincios al său. Noi considerăm că aceasta este o uneltire premeditată
51 Constantin Moraru, loc. cit., p. 632.

52 După expresia lui Nicolae Ceauşescu, „personal am relaţii de prietenie cu preşedintele Kim Ir
Sen”. Aceste relaţii datau de foarte mult timp şi se pare că liderul coreean avea deplină încredere
în preşedintele României. De altfel, printre alte gesturi de prietenie şi susţinere, Nicolae
Ceauşescu trimisese în Coreea de Nord o echipă de medici români pentru a se îngriji de
sănătatea lui Kim Ir Sen (în martie 1974) şi, ulterior, acesta a venit, se pare, chiar în România
pentru unele tratamente efectuate de o echipă de medici francezi – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.
– Secţia Relaţii Externe Nicolae Ceauşescu, dosar nr. 7 C, f. 65-66. Ulterior, în octombrie 1975,
Kim Ir Sen îi scria lui Nicolae Ceauşescu: „Am fost profund mişcat pentru faptul că
Dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, aflând de starea sănătăţii mele, aţi considerat
aceasta ca o problemă a Dumneavoastră proprie şi, acordându-i o atenţie cu totul deosebită, aţi
selecţionat personal şi mi-aţi trimis un grup de medici dintre cei mai valoroşi din ţara
Dumneavoastră. (…) Datorită eforturilor neprecupeţite ale colectivului de medici români şi a
tratamentului aplicat, sănătatea mea s-a restabilit în mare măsură. (…) De fiecare dată când mă
gândesc la bunăvoinţa şi eforturile de care au dat dovadă medicii români, îmi amintesc de
Dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, şi simt aproape sentimentele Dumneavoastră de
caldă prietenie” – ibidem, f. 72.
354
pusă la cale de către S.U.A. cu scopul de ameliora criza politică şi haosul social care s-a
aprofundat la maximum, datorită demonstraţiilor şi răscoalei tineretului studios şi
poporului împotriva «guvernului» din Pusan, Masan şi din toate colţurile Coreei de Sud,
precum şi pentru a menţine cu orice preţ baza dominaţiei lor coloniale” 53 .
Concluzia era clară: „odată cu sfârşitul firesc al dictatorului sud-coreean, putem
spune că a fost înlăturat unul din marile obstacole care stăteau în calea reunificării
patriei” 54 . Pe cale de consecinţă, bunele oficii de mediator ale lui Ceauşescu erau
solicitate încă o dată: „vă adresăm rugămintea de a sprijini poziţia noastră cu privire la
reunificarea patriei pe care am elaborat-o recent, ţinând seama de situaţia actuală şi
pentru a exercita o influenţă şi mai mare în vederea realizării tratativelor între noi şi
S.U.A.” 55 .
Revenind la discuţia confidenţială a celor doi şefi de state, subliniem că
stenograma realizată de translatorul părţii române, domnul Sergiu Celac, nu cuprinde
nici o referire la aspectele invocate de Ioan Talpeş. După încheierea acestei discuţii, la
ora 11,30, au fost reluate discuţiile în cadru lărgit printr-o prezentare succintă a
aspectelor discutate, realizată de către preşedintele Carter:
„Am avut cu domnul preşedinte Ceauşescu o discuţie foarte interesantă.
Domnul preşedinte Ceauşescu, probabil, va împărtăşi miniştrilor dânsului şi eu voi
împărtăşi miniştrilor mei părerile, cu scopul de a economisi timpul care ne rămâne.
Printre problemele discutate au fost următoarele: statutul naţiunii celei mai favorizate
pentru România (…). De asemenea, cei doi preşedinţi au hotărât ca să schimbe
informaţii şi sfaturi. Fiecare îl va informa pe celălalt despre anumite vizite internaţionale
pe care le va face, fără a dezvălui, bineînţeles, anumite secrete. Vizita următoare a
României în China şi Coreea. De asemenea, s-au discutat efectele prezenţei forţelor
militare în alte ţări şi aceasta a fost pentru mine foarte folositoare. La ora 12,00 se va
semna comunicatul comun al celor două ţări la care vor fi prezente şi soţiile celor doi
preşedinţi. În timpul care o să ne rămână până atunci, vom discuta alte probleme” 56 .
53 Ibidem, f. 155.
54 Ibidem, f. 156.
55 Ibidem, f. 158.
355
Florian Banu

Aspect din timpul convorbirilor oficiale din ziua de 13 aprilie 1978
Restul zilei de 13 aprilie a fost consacrat de Nicolae Ceauşescu unor întâlniri cu

oameni politici americani (precum senatorul Henry Jackson) şi cu personalităţi din
lumea financiară şi mediul de afaceri (dr. Hondrick J. Witeveen, directorul general al
Fondului Monetar Internaţional, J. P. Austin, preşedintele companiei „Coca-Cola”, A.
Hammer şi A. Gore, preşedinţi ai companiilor „Occidental Petrolium” şi „Island
Crook”).
În intervalul 14-16 aprilie Nicolae Ceauşescu a vizitat statele Tennessee, Texas,
Louisiana şi New York, având întâlniri cu Harry Morgan, preşedintele fundaţiei
„Friendship Ambassadors”, David Rockfeller, preşedintele Băncii „Chasse Manhattan”,
Arthur Schneier, preşedintele Comitetului de Sprijin al României în acţiunea de
înlăturare a urmărilor inundaţiilor şi cutremurului, Gabriel Hauge, preşedintele firmei
„Manufacturers Hanover Trust”, Klutznik Philip, preşedintele „Congresului Mondial
Evreiesc”, John O. Logan, preşedintele companiei „Universal Oil Product”, William
Norris, preşedintele corporaţiei „Control Data”. De asemenea, s-a întâlnit cu oameni de
afaceri din Dallas, cu reprezentanţii cercurilor de afaceri legate de Federaţia asociaţiilor
evreieşti din S.U.A., cu Milton Rosenthal, preşedinte al Consiliului Economic Româno-
American şi cu Edward Koch, primarul oraşului New York. Nu au lipsit din program
întâlniri cu reprezentanţi ai comunităţii cetăţenilor americani de origine română, precum
356
şi vizite la Centrul Spaţial al N.A.S.A. de la Houston şi la Muzeul Metropolitan din New

York 57 .
Aşadar, un program extrem de încărcat în care este aproape imposibil să se mai
fi „strecurat” o întâlnire confidenţială cu preşedintele Carter, mai cu seamă dacă luăm în
considerare rigorile agendei unui preşedinte al S.U.A. În acest context, la capătul trecerii
în revistă a vizitei efectuate în S.U.A. şi a discuţiilor purtate între Nicolae Ceauşescu şi
Jimmy Carter, putem să afirmăm că documentele de arhivă, altminteri destul de
minuţioase, nu au păstrat nici cel mai vag ecou al unei propuneri atât de senzaţionale,
precum încearcă să ne convingă domnul Ioan Talpeş, invocând o confidenţă a fostului
consilier Zbigniew Brzezinski.
În acest context, menţionăm faptul că propunerea lui Jimmy Carter de a avea
loc un schimb reciproc de informaţii între cei doi preşedinţi, formulată în cadrul
discuţiei confidenţiale, a fost pusă în practică.
În perioada 15-20 mai 1978, Nicolae şi Elena Ceauşescu au efectuat o vizită la
Beijing, unde au avut loc discuţii cu Hua Guofeng, preşedintele C.C. al P.C. Chinez şi
premier al Consiliului de Stat, şi a fost semnat un acord româno-chinez de colaborare
economică şi tehnică pe termen lung. De aici, preşedintele român s-a deplasat în Coreea
de Nord pentru discuţii cu preşedintele Kim Ir Sen. Cu prilejul acestei întâlniri a fost
discutat şi modul în care partea americană a reacţionat la propunerile nord-coreene 58 .
57 Vezi, pe larg, Vizita de stat a preşedintelui Nicolae Ceauşescu în S.U.A. Aprilie 1978, Bucureşti,
Editura Politică, 1978.

58 Aceste discuţii au avut loc în a doua zi a vizitei, în 2 iunie 1978, şi, potrivit minutei întocmite
cu această ocazie, opiniile exprimate au fost următoarele: “Comrade Nicolae Ceausescu

informed about the conversations he had with President Jimmy Carter regarding the Korean
problem, at the request of comrade Kim Il Sung.
Comrade Kim Il Sung informed that he asked President Tito to press the United States of
America to accept negotiations regarding the Korean matter. The response was the same: the
United States of America cannot remove Park Chung Hee and they want trilateral negotiations.
The Koreans understands the difficulties the United States of America is facing, because of the
economic crisis and the opposition in Congress regarding this matter. The problem of initiating
discussions between the Democratic People’s Republic of Korea and the United States of
America was discussed with the comrades in South Korea. They are currently against initiating
trilateral negotiations. Of course, trilateral negotiations have some disadvantages, but they also
have numerous advantages that cannot be neglected. During those negotiations many problems
like the democratization of the South Korean society, the release of the prisoners from jails, the
legalization of political parties in South Korea and the initiation of peaceful negotiation between
different parties and organizations from the North and the South, could be solved” -
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/114456
357
Florian Banu

Aspect de la prezidiul mitingului prieteniei româno-coreene organizat în dimineaţa zilei de 21 mai
1978 pe stadionul „Moranbon” din Phenian, cu prilejul vizitei oficiale întreprinse de Nicolae
Ceauşescu în R.D.P. Coreea. În imagine, Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir Sen. (21.V.)(20-23.V.1978)
În 22 august 1978 ambasadorul american la Bucureşti făcea o comunicare

confidenţială cu privire la întâlnirea Carter – Sadat – Begin de la Camp David şi la
evoluţia relaţiilor S.U.A. cu R. P. Chineză. Comunicarea ambasadorului american a fost
precedată de precizarea că „este însărcinat de secretarul de stat Vance să comunice
ministrului Afacerilor Externe un mesaj oral (subl. ns. – F.B.) din partea preşedintelui
Carter destinat preşedintelui Ceauşescu” 59 . În acest fel, mesajul oral şi-a găsit, în final,
corespondenţa scrisă în nota întocmită cu ocazia primirii ambasadorului american, astfel
încât valabilitatea străvechiului dicton „verba volant, scripta manent” a fost încă o dată
validată.
Deci, practica unor mesaje orale, a unor înţelegeri verbale a existat şi există încă
în raporturile internaţionale, dar, într-o măsură mai mică sau mai mare, arhivele
conservă şi unele urme scrise, mai mult sau mai puţin fidele, ale acestora. Să fi fost o
excepţie propunerea de la Washington, din aprilie 1978?
59 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe Nicolae Ceauşescu, dosar nr. 9 S, f. 66.
358
Concluzii
Un principiu al dreptului roman sună astfel: Testis unus, testis nullus! Cu alte
cuvinte, o singură mărturie echivalează cu nici o mărturie. Extraordinara propunere
americană de a lista la bursă industria României socialiste, dacă ar fi existat cu adevărat,
era un fapt istoric în măsură să producă o reevaluare fundamentală a poziţiei S.U.A. faţă
de România la finele deceniului al optulea! Strategia americană de destabilizare a
blocului statelor socialiste ar fi trebuit reanalizată în întregime, iar rolul ţării noastre în
acest „mare joc” ar fi fost cu totul altul. Din nefericire, nici o altă sursă, în afară de
istoricul Ioan Talpeş, nu confirmă o astfel de acţiune.
După ce am încercat să demonstrăm, pe parcursul studiului nostru, că nimic
nu-i îndreptăţea pe analiştii americani să considere că Nicolae Ceauşescu ar fi acceptat o
astfel de propunere, ne-am străduit să arătăm, pe baza documentelor de arhivă, că
timpul fizic nu a permis o întâlnire de tipul celei evocate de domnul Talpeş şi că singura
discuţie confidenţială dintre cei doi preşedinţi se regăseşte consemnată chiar de către
traducător, domnul Sergiu Celac. Pe de altă parte, admiţând că o astfel de propunere ar
fi fost totuşi formulată, cum se face că s-a păstrat un secret atât de deplin? Nici
translatorul, nici unul din membrii delegaţiei române, nici măcar atotştiutorul Ion Mihai
Pacepa 60 nu amintesc de aşa ceva, ceea ce nu-l împiedica pe Ioan Talpeş să cunoască
acest demers american încă din anul 1985!
Desigur, evoluţia cercetărilor istorice nu mai îndreptăţeşte o abordare radicală,
precum cea a lui Fustel de Coulanges, care obişnuia să proclame „L’histoirese fait avec
des texts!” 61 . Cei mai mulţi istorici au abandonat de mult maniera strict pozitivistă de
studiere a trecutului. Influentul Lucien Febvre nu ezita să afirme în 1952 că „L’histoire
se fait avec des documents écrits, sans doute. Quand il y en a. Mais elle peut se faire,
elle doit se faire, sans documents écrits s’il n’en existe point. Avec tout ce que
l’ingéniosité de l’historien peut lui permettre d’utiliser pour fabriquer son miel, à défaut
des fleurs usuelles. Donc, avec des mots. Des signes. Des paysages et des tuiles. Des
formes de champ et de mauvaises herbes. Des éclipses de lune et des colliers d’attelage.
Des expertises de pierres par des géologues et des analyses d’épées en métal par des
chimistes” 62 .
Foarte frumos spus şi perfect adevărat! În cazul când documentele lipsesc, este
obligaţia istoricului să încerce să le suplinească făcând apel la cuvinte, simboluri şi orice
alte elemente şi metode care i-ar putea acoperi lacunele documentare. Dar, are oare
dreptul istoricul să ignore documentele existente şi să lase frâu liber fanteziei?
Pentru istoric, o regulă de bază este suspectarea permanentă a izvoarelor din cel
puţin două puncte de vedere: al autenticităţii şi al autorităţii 63 ! În cazul de faţă, atât
60 Potrivit lui Ioan Talpeş, „se pare că la acel moment a fost de faţă şi Pacepa, iar dacă el face
parte dintre iniţiaţii acestei lumi, nu numai în minciuni, ci şi în realităţi, ar putea să confirme
episodul, deşi nici Celac nu trebuie să fie exclus, el fiind translatorul oficial” – Ioan Talpeş, op.
cit., p. 56.
61 Apud Mircea Florian, op. cit., p. 55.
62 Lucien Febvre, Combats pout l’histoire, Librairie Armand Colin, Paris, 1952, p. 428.
63 Mircea Florian, op. cit., p. 54.
359
Florian Banu
autenticitatea mărturiei lui Brzezinski, cât şi autoritatea celui ce a pus-o în circulaţie (fără
a fi un participant direct la evenimente şi fără o a doua sursă) ne îndreptăţesc să credem
că, până la ivirea unor informaţii noi care să infirme reconstituirea propusă în paginile
de faţă, amintita propunere americană este, în cel mai bun caz, o simplă încercare de
explicaţie în manieră racursi a relaţiilor româno-americane din ultimul deceniu de
existenţă a regimului comunist din România.
Anexă:
Strict secret
NOTA DE CONVORBIRE
La 13 aprilie 1978, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii

Socialiste România, a avut o întrevedere separată cu Jimmy Carter, preşedintele Statelor
Unite ale Americii, în Salonul Oval al Casei Albe, Washington.
Convorbirea a început la orele 10,30 şi s-a încheiat la 11,30.
Jimmy Carter:
Avem câteva momente pentru a discuta împreună, numai noi doi.
Cred că avem relaţii foarte bune între ţările noastre. Eu m-am simţit bine în
cadrul primului contact cu dumneavoastră.
Înainte de a intra în sala de tratative, putem face un schimb de păreri asupra
problemelor care prezintă interes pentru dumneavoastră.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu:
După cum am menţionat şi ieri, apreciez că relaţiile dintre ţările noastre merg
bine. Trebuie să declar că sunt deosebit de mulţumit de vizită şi de convorbirile avute
până acum.
Cred că am stabilit raporturi bune şi am putea cădea de acord să continuăm
dezvoltarea lor. Ţinând seama că şi până acum au fost necesare unele contacte, pe
diferite căi, poate ar fi util să stabilim ca şi în viitor, în afară de ambasade, să aibă loc
asemenea contacte, atunci când apar probleme.
Jimmy Carter:
Aş dori foarte mult acest lucru. Am putea face aceasta prin schimburi de
scrisori personale, chiar şi atunci când nu este vorba de crize sau de probleme
deosebite, numai pentru un schimb de păreri.
Tov. Nicolae Ceauşescu:
De acord.
Am avut azi dimineaţă o întâlnire cu un grup de senatori cu care am discutat,
printre altele, şi problema clauzei naţiunii celei mai favorizate. Am ajuns împreună la
concluzia că s-ar putea iniţia, cel puţin pentru moment, o îmbunătăţire care să nu mai
facă necesară discutarea în fiecare an a problemei în Congres, urmând ca rezolvarea
definitivă să aibă loc ulterior.
Jimmy Carter:
Înţeleg.
360
Doresc să vă vorbesc foarte deschis, pentru că este o problemă care mă

preocupă şi pe mine. Desigur, înţelegeţi că ar fi necesară o schimbare a legii de bază
existentă pentru a prelungi acordarea clauzei pe o perioadă mai lungă de un an. Această
lege a fost adoptată din capul locului ca o reacţie faţă de restricţiile impuse de Uniunea
Sovietică emigraţiei evreilor. Recent, anume în ultimele 4-5 luni, emigrarea evreilor din
Uniunea Sovietică a crescut mai mult decât dublu. Aceasta, desigur, nu se referă în mod
direct la România. Ştiu că în privinţa României Congresul este receptiv, în sensul că va
accepta prelungirea clauzei pentru încă un an.
Eu înţeleg că este mult mai bine să existe o bază pe termen lung, dar nu sunt
îngrijorat de menţinerea statutului României în baza legii actuale, cu condiţia ca
Congresul şi cu mine să considerăm că problema drepturilor omului nu constituie
obiect de preocupare. Nu dorim să ne amestecăm în problemele interne ale României,
dar este un fapt că în ţara noastră se manifestă mult interes faţă de reunirea familiilor şi
emigrarea evreilor, ca un factor major, aplicabil tuturor ţărilor care beneficiază de clauza
naţiunii celei mai favorizate. Sper că această situaţie nu creează probleme deosebite
pentru dumneavoastră.
În ceea ce îi priveşte pe evrei, practic nu este o problemă. Avem contacte destul
de strânse cu guvernul Israelului, iar ei nu mai ridică problema pentru că ea nu mai
există.
În privinţa reunirii familiilor, eu nu aş spune că mai este vorba de aceasta
deoarece războiul s-a terminat demult, dar se pune problema unor căsătorii pe care, în
general, le rezolvăm favorabil, ţinând seama şi de dorinţa părinţilor, precum şi de alte
considerente care uneori nu ne permit să dăm aprobarea. Noi trebuie să ţinem seama de
ceea ce gândesc părinţii, la noi acesta este un fapt chiar în ţară, cu atât mai mult când
este vorba de căsătorie cu un străin.
Revenind la problema clauzei, poate că s-ar găsi o soluţie provizorie, în sensul
trimiterii ei într-o comisie a Congresului, fără a mai avea loc dezbateri anuale în plen.
Chiar autorii amendamentului Jackson – Vanik gândesc în acest sens.
Jimmy Carter:
Dorinţa mea şi a Administraţiei este de a menţine statutul naţiunii celei mai
favorizate pentru România şi de a spori comerţul dintre ţările noastre. În comunicările
particulare dintre noi, orice informaţie pe care mi-o veţi da va fi folosită în avantajul
ţării dumneavoastră. Vom face tot ce este posibil, la fel ca şi în anii trecuţi, pentru a-i
informa pe liderii Congresului asupra atitudinii pozitive a României pentru a obţine
clauza. Vom face tot ce se poate, în limitele procedurilor legale, pe baza informaţiilor
documentare primite de la dumneavoastră, pentru a prezenta lucrurile cum trebuie.
Considerăm că acordarea clauzei este şi în avantajul ţării noastre, nu este o favoare
pentru ţara dumneavoastră şi este în interesul comerţului bilateral.
V-aş putea pune o întrebare? Sunt foarte preocupat de folosirea crescândă a
forţei şi echipamentelor militare, precum şi a trupelor cubaneze de către Uniunea
Sovietică în Africa. Aş dori să vă întreb dacă împărtăşiţi această îngrijorare, desigur, dacă
nu aveţi obiecţii faţă de punerea problemei şi consideraţi posibil să răspundeţi.
361
Florian Banu
În principiu, România se pronunţă împotriva prezenţei forţelor militare ale

altor state pe teritoriile unor state independente. Ca atare, ca să spun deschis, nu
salutăm deloc nici prezenţa trupelor cubaneze în Africa, deşi oficial a fost solicitată de
guvernele respective. După părerea noastră, ar fi mult mai bine dacă nu ar fi acolo.
Jimmy Carter:
Mă interesează foarte mult vizita dumneavoastră în China şi întâlnirile cu liderii
chinezi. Noi dorim ca relaţiile noastre cu China să se normalizeze. Schimbul de
informaţii prin oficiile de aici, de la Washington, şi de la Pekin este corespunzător, dar
mai dorim să îmbunătăţim relaţiile. Consider deosebit de util şi v-aş ruga, în limitele
cuviinţei şi, dacă apreciaţi, cu cunoştinţa chinezilor, să-mi trimiteţi o scrisoare
particulară după vizita dumneavoastră. Aceasta ar veni în sprijinul acţiunilor noastre în
relaţiile cu China. Avem nevoie de bunele dumneavoastră oficii pentru îmbunătăţirea
acestor relaţii. Ele nu sunt rele, nu se înrăutăţesc, dar încă nu se îmbunătăţesc.
Desigur, normalizarea relaţiilor dintre China şi Statele Unite merge cam greoi.
Poate ar fi bine de gândit la impulsionarea procesului de normalizare deplină, inclusiv
stabilirea de relaţii diplomatice. Aceasta presupune, desigur, soluţionarea problemei
Taiwanului, adică punerea în practică a ceea ce Statele Unite au recunoscut deja – că
Taiwanul este parte integrantă a Chinei şi, deci, priveşte exclusiv China.
Ţinând seama de schimbările foarte rapide care au loc în viaţa internaţională, ar
fi deosebit de important ca între China şi Statele Unite să existe relaţii diplomatice.
China joacă şi va juca un rol tot mai important în viaţa internaţională, fără a mai vorbi
de programele sale de dezvoltare economică rapidă şi de marile posibilităţi pe care le
pot avea Statele Unite în această privinţă.
Jimmy Carter:
Singura problemă importantă care mai rămâne este legată de faptul că avem un
tratat de apărare mutuală cu Republica China, adică Taiwanul, iar Republica Populară
Chineză nu este pregătită să declare că disputa cu Taiwanul va fi rezolvată prin mijloace
paşnice. Dacă se poate găsi limbajul, formula semantică pentru rezolvarea acestei
probleme, atunci vom putea acţiona rapid în direcţia normalizării relaţiilor cu China.
Cred că şi ei împărtăşesc dorinţa noastră de a vedea rezolvată această problemă. Dacă
reuşim, singurul stat pe care noi îl vom recunoaşte va fi Republica Populară Chineză.
Conducătorii chinezi au declarat nu o dată că problema Taiwanului poate fi
rezolvată în mod paşnic. Eu cred că ei au această intenţie. Dacă Statele Unite se vor
retrage, nici nu va fi nevoie de folosirea forţei, având în vedere legăturile foarte strânse
care există cu populaţia din Taiwan.
Un angajament în această privinţă faţă de Statele Unite cred că ar fi însă greu de
obţinut. Am spus astăzi şi în discuţia cu membrii Senatului că nici Statele Unite nu ar
admite să dea garanţii altora în probleme care le privesc direct şi, deci, nici China nu va
face aceasta. Ar trebuie, prin urmare, ca lucrurile să fie soluţionate fără a crea probleme
artificiale în calea normalizării.
Jimmy Carter:
Dorinţa noastră este să acţionăm mai rapid în direcţia normalizării. Vom
acţiona în acest sens.
362

Eu îl voi informa pe preşedintele Hua Kuo-fen despre discuţia cu
dumneavoastră asupra acestor probleme. Desigur, vă voi informa şi pe dumneavoastră
despre gândurile lui, despre felul cum văd lucrurile conducătorii chinezi. Cred, însă, că
Statele Unite şi dumneavoastră sunteţi acum în măsură să daţi o rezolvare rapidă. Nu ar
trebui amânat prea mult.
Jimmy Carter:
Aceasta este intenţia mea.
Nu vom încerca să folosim relaţiile cu Uniunea Sovietică împotriva Chinei şi
nici viceversa. Dorim să fim prieteni cu amândoi, la fel ca şi dumneavoastră. Aceasta
este poziţia pe care dumneavoastră aţi menţinut-o atât de bine.
Acesta este un lucru bun, cred că menţinerea actualei stări de lucruri creează
anumite suspiciuni la conducerea chineză. De aceea, normalizarea mai rapidă a relaţiilor
ar demonstra aplicarea în practică a politicii pe care aţi anunţat-o.
Aş dori să ridic o problemă legată de Republica Populară Democrată Coreeană,
de Coreea în general.
În cadrul vizitei în Extremul Orient, voi vizita şi Coreea, precum şi Vietnamul,
Kampuchia şi Laosul. Relaţiile noastre sunt foarte bune cu Coreea de Nord, iar personal
am relaţii de prietenie cu preşedintele Kim Ir Sen. Pe această bază, m-a rugat să vă
prezint unele considerente ale lui privind soluţionarea problemei coreene. Ei ar dori să
ajungă la o îmbunătăţire a relaţiilor cu Statele Unite, plecând de la angajamentul
dumneavoastră de a realiza retragerea trupelor americane din Coreea de Sud. Ei
consideră că iniţierea unor convorbiri directe în această problemă ar fi deosebit de utilă.
De asemenea, ei asigură că vor ţine seama de interesele Statelor Unite în Coreea de Sud.
Ei au în vedere ca reunificarea ţării să se realizeze sub forma unei federaţii, menţinându-
se orânduirile sociale existente în sus şi în nord. După părerea lui Kim Ir Sen, obstacolul
principal îl constituie preşedintele Park Cijan Hee (sic!). El caracterizează regimul din
sud ca fascist, iar politica sa ca pro-japoneză. El ar accepta să trateze cu orice alt
preşedinte în sud, care să fie agreat de Statele Unite, cum ar fi, de pildă, Ian Bo Sîn, fost
preşedinte în anii 1960-62, care are relaţii bune cu S.U.A. Sigur, acesta este numai un
exemplu, dar orice personalitate care ar introduce un regim democratic în sud şi ar fi
agreată de Statele Unite ar fi acceptabilă pentru a duce tratative. Ian Bo Sîn nu este
comunist şi este în prezent consilier al Partidului Noii Democraţii din sud.
Am prezentat toate acestea pentru a sublinia că felul în care vede Kim Ir Sen
soluţionarea problemei ar deschide calea realizării unor relaţii noi şi în această parte a
lumii.
Jimmy Carter:
Voi fi foarte scurt. Nu consider că este răspunderea mea şi nici a lui Kim Ir Sen
să hotărâm cine să fie preşedinte în Coreea de Sud. Acest lucru îl hotărăşte poporul de
acolo, care, de altfel, l-a ales pe preşedintele Park în cadrul unor alegeri libere.
Aici avem o problemă. Kim Ir Sen doreşte să aibă loc o întâlnire directă între
reprezentanţii Statelor Unite, reprezentanţii lui şi cei ai preşedintelui Park?
363
Florian Banu
Nu doreşte să aibă nici un fel de relaţii cu preşedintele Park, pentru motivele pe

care le-am spus. În privinţa alegerilor democratice în Coreea de Sud, mi s-a spus că
ceilalţi candidaţi la preşedinţie au fost arestaţi şi nu s-au putut prezenta. Ei ar dori ca
Statele Unite să nu-l mai sprijine pe Park Cijan Hee şi consideră că forţele interne din
Coreea de Sud sunt în măsură să rezolve problemele pe o cale nouă, democratică.
Ei sunt gata să discute cu Statele Unite. Dacă nu va mai fi preşedinte Park, ei
sunt gata, de asemenea, să trateze cu orice alt preşedinte ales în mod democratic în sud.
Jimmy Carter:
Aceasta este poziţia lor istorică. Şansa ca preşedintele Park să fie răsturnat sau
schimbat este foarte mică. Noi nu ne putem amesteca în afacerile interne din Coreea de
Sud şi nu vom schimba guvernul de acolo prin forţă sau printr-o intervenţie americană.
Dacă Kim Ir Sen nu doreşte să se întâlnească cu conducerea actuală din sud, nu
văd posibilitatea realizării unei întâlniri. Nu mă pot întâlni cu Kim Ir Sen în absenţa
reprezentanţilor guvernului sud-coreean.
Cu Coreea de Sud aveţi relaţii, de ce să nu purtaţi discuţii şi cu Coreea de
Nord?
Jimmy Carter:
După cum ştiţi, noi ne aflăm acolo în baza unei rezoluţii a O.N.U. Noi suntem
în favoarea reunificării. De altfel, reprezentanţii militari s-au întâlnit mereu la paralela
38. Statele Unite nu reprezintă, însă, un factor politic de dominaţie în sud. Ne aflăm
acolo pentru a asigura menţinerea unei păci fragile.
Nu pretindem a avea conducerea politică în Coreea de Sud şi nici nu dorim
aceasta. Angajarea de negocieri politice cu conducătorii nord-coreeni, în absenţa
preşedintelui Park, ar însemna să ne asumăm o postură falsă.
Aş mai dori să revin încă o dată asupra posibilităţii ca reprezentanţii
dumneavoastră să se întâlnească cu O.E.P. Această problemă este, oricum, la ordinea
zilei. De aceasta este legată impulsionarea procesului de pace în Orientul Mijlociu.
Ei ar dori ca aceasta să se realizeze fie în secret, fie public. Mi-au declarat că o
majoritate din cadrul O.E.P. poate accepta deja un asemenea curs.
Jimmy Carter:
Înţeleg.
Dacă ajungeţi la această concluzie, ar fi bine.
Jimmy Carter:
V-am explicat ieri poziţia noastră. Voi fi, însă, bucuros să mai facem schimburi
de idei pe această temă, pe măsură ce se modifică situaţia.
Acum suntem foarte dornici să vedem cu ce propuneri va veni Egiptul şi apoi
să se realizeze un teren pentru continuarea tratativelor între Egipt şi Israel. Cred că
introducerea în discuţie a O.E.P. în prezent ar fi un factor de natură să complice
lucrurile. Mai târziu poate că va fi mai rezonabil.
Nu este vorba de participarea lor în general, ci numai la discutarea problemei
palestiniene.
364
Jimmy Carter:
Nu cred că Egiptul ar dori în prezent ca O.E.P. să se insereze în discuţii, iar de
Israele sunt sigur că nu doreşte. Cred că şi Hussein este de aceeaşi părere.
Preşedintele Sadat doreşte ca O.E.P. să participe la discutarea problemei
palestiniene, iar nu a problemelor Egiptului. Aceeaşi părere o are şi Hussein şi Assad.
Jimmy Carter:
Assad da, de Hussein nu sunt sigur. Oricum, noi vom fi deschişi la minte.
Redactat: S. Celac
Exemplar unic.
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 42/1978, ff. 19-29.
365
IV. Recenzii. Note de lectură
Dalila Cabrita Mateus “Memórias do

Colonialismo e da Guerra” 1 , Porto,
Editura ASA Edições, 2006, 670 p.
“Aceasta este o carte despre tortură şi durere,

despre sânge şi moarte” 2 (p. 5). Aşa începe
prezentarea celei de-a doua cărţi de interviuri autoarea
3
portugheză Dalila Cabrita Mateus . Publicat în 2006,
volumul, care cuprinde 40 de interviuri şi se extinde
pe aproape 700 de pagini, face parte din anexele tezei
sale de doctorat, susţinută la Institutul Universitar din
Lisabona (ISCTE-IUL) în 2004. Specializată în istoria
politică şi instituţională a perioadei contemporane,
Dalila Cabrita Mateus se dedică iniţial istoriei
coloniale, în special rolului jucat de poliţia politică
portugheză 4 în războiul colonial, pentru ca mai apoi, în ultimii ani, să-şi extindă studiile
către interpretarea unor momente structurale din istoria recentă a Angolei şi
Mozambicului; un parcurs firesc având în vedere densitatea faptelor istorice şi
legăturilor inseparabile dintre acestea. Lucrările sale au fost în mod punctual contestate,
dar au marele merit de a aduce la lumină mărturii inedite şi de a pune mereu în cauză
rolul memoriei şi al istoriei oficiale, în respectivele spaţii.
Analizând contextul portughez, angolez şi mozambican, observăm că în ultimii
ani s-au înmulţit considerabil lucrările despre războiul colonial şi decolonizare, o bună
parte fiind opera jurnaliştilor sau actorilor politici şi/sau militari din trecut. De cele mai
multe ori, este vorba despre relatări inedite şi capabile să provoace versiunile oficiale ale
istoriei care, contextual sau intenţionat, se construiesc pe adevărate supremaţii ale
uitării. În mod evident, toate formulările în acest sens presupun un anumit grad de
excludere, selecţie, putere, uitare, interes, exagerare, autocenzură sau resentiment.
Considerăm că volumul de faţă, care cuprinde 40 de interviuri luate, în mare parte, unor
1 În traducere Memorii despre Colonialism şi despre Război.

2 Traducere personală. În original: Este é um livro de sofrimento e de dor, de sangue e morte.
3 Desenul de pe copertă îi aparţine pictorului mozambican Malangatana Valente Ngwenya, închis
între 1964-1965 sub acuzaţia de partizan al principalei mişcări de eliberare naţională FRELIMO
(Frente de Libertação de Moçambique – Frontul de Eliberare din Mozambic). Împreună cu el
sunt închişi o serie de intelectuali printre care şi poeţii Rui Nogar şi José Craveirinha. În 2006, la
cea de-a 70-a aniversare a avut loc în Portugalia o expoziţie cu desenele pictorului realizate în
perioada detenţiei (http://casacomum.org/cc/arquivos?set=e_917).
4 Polícia Internacional e de Defesa do Estado (PIDE). Poliţia internaţională de apărare a Statului este
constituită sub această titulatură în 1945. În 1954 sunt create delegaţiile din Angola şi Mozambic,
care abia în 1957 îşi încep efectiv şi activ munca. În 1969 titulatura se schimbă în Direcção-Geral de
Segurança (DGS), Direcţia Naţională de Siguranţă, dar practicile sale rămân aceleaşi.
Recenzii. Note de lectură
foşti deţinuţi politici angolezi, mozambicani, guineeni, dar şi unor foşti actori politici
portughezi, se încadrează în aceste aprecieri, aducând la lumină atât aspecte ale
memoriei oficiale, dominante, cât şi “memorii subterane”. Aici intervine rolul
cercetătoarei care, în mod eficient, completează sau infirmă relatările intervievaţilor cu
note de subsol rezultate din cercetarea arhivistică sau consultarea altor surse
bibliografice complementare. Mateus recurge, aşadar, la o încrucişare de date care
permite, acolo unde este posibil, validarea şi verificarea informaţiilor obţinute.
Lucrarea are o structură simplă care cuprinde: a) o scurtă prezentare a cărţii; b)
corpusul, format din cele 40 de interviuri; c) două anexe, dintre care una detaliază siglele
folosite în text, iar cealaltă prezintă o listă aproape exhaustivă a închisorilor şi lagărelor
de concentrare din Angola (17), Mozambic (12), Guinea-Bissau (2) şi Insulele Capului
Verde (1) 5 .
Aşa cum reiese din descrierea făcută de autoare în prezentarea cărţii, dar şi în
scurtul rezumat care însoţeşte fiecare interviu, intervievaţii sunt: foşti deţinuţi politici
din Angola, Mozambic, Guineea-Bissau şi avocaţii acestora portughezi sau naţionali,
foşti dirigenţi ai mişcărilor de eliberare naţională din Angola şi Mozambic, partizani, un
cadru al poliţiei politice, un african care îl admira pe Salazar, un fost preot catolic
portughez în Angola şi un coordonator al unui ziar clandestin împotriva colonialismului
şi al războiului colonial (p. 5). Deşi prezentarea este clară, consider că este prea succintă
şi lipsită de un cadru teoretic mai bogat în care să fie dezvoltaţi termeni precum istorie
orală, memorie sau poliţie politică, termeni menţionaţi recurent de-a lungul interviurilor.
În acest sens, se remarcă nu numai lipsa unei introduceri propriu-zise, cât şi a unei
concluzii care să prezinte o reflexie şi/sau interpretare mai profundă şi detaliată a
faptelor descrise. Aceste aspecte pot fi uşor explicate prin faptul că încadrarea teoretică
şi interpretarea istorică şi socială a datelor se regăseşte în lucrarea de doctorat a autoarei,
din care sunt extrase interviurile, în timp ce scopul lucrării de faţă este probabil acela de
a fi prezentată sub o formă exclusiv informativă şi apelativă pentru toate genurile de
public.
După o scurtă introducere biografică interviurile, în mare parte destul de
extinse 6 , se desfăşoară după metoda interviului semi-structurat, organizarea fiind
determinată şi delimitată de o încadrare temporală cuprinsă aproximativ, dar nu
exclusiv, între 1945 şi 1974 7 . Ca aspect important al muncii metodologice şi al validării
informaţiilor cercetătoarea transcrie şi în mare parte confirmă şi corectează interviurile,
ceea ce presupune o mai mare atenţie de ambele părţi, dar şi o mai mare intervenţie
asupra textului final. De asemenea, Mateus traduce în paranteză emoţiile manifestate de
intervievaţi, completând astfel relatările şi transpunându-le într-un cadru cât mai real.
Interviurile semi-direcţionate sunt completate de metoda istoriei de viaţă, care aduce
5 Cifrele din paranteză indică numărul de închisori şi lagăre de concentrare existente în fiecare
teritoriu.
6 După numărul de pagini putem aprecia că o medie a majorităţii interviurilor s-ar ridica la
aproximativ o oră şi jumătate.

7 Datele corespund cu formarea PIDE şi respectiv cu Revoluţia Garoafelor din Portugalia,
lovitura militară de stat din 25 aprilie 1974 care marchează sfârşitul formal al celei de a doua
Republici Portugheze, mai bine cunoscută sub titulatura salazaristă de Estado Novo (Stat Nou).
368
informaţii noi în special despre închisorile din Angola şi Mozambic, despre metodele de
detenţie şi tortură aplicate în funcţie de statutul rasial, socio-economic sau de gen. Mitul
dictaturii “uşoare” şi al colonialismului “diferit” promovat de Statul Nou portughez se
spulberă încă de la primele pagini 8 . Relatările sincere, sensibile, dureroase, binevoitoare,
făcute în deplina cunoştinţă a importanţei scrierii istoriei confruntă în scris, deţinuţi şi
torţionari, opozanţi sau prieteni trasând o adevărată hartă a brutalităţii şi opresiunii
promovată de poliţia politică portugheză în închisorile din teritoriile ocupate din Africa.
Probabil aspectul meritoriu al interviurilor este că aduc, pe lângă simpla relatare
a unor fapte la persoana întâi, reflexii despre propriul parcurs politic şi personal, adesea
inseparabil, al intervievaţilor, capabili să interpreteze efervescenţa anilor 60 ai mişcărilor
de eliberare naţională şi ai independenţelor naţionale din Africa. În acelaşi timp,
prezintă drumul de la clandestinitate, gherilă, închisoare la funcţiile politice şi sociale
post-independenţă, în multe cazuri autochestionând opţiunea de a continua cu acelaşi
partid politic în pofida momentelor politice tensionate şi a luptelor interne. De remarcat
aici este cazul mozambican; în perioada post-independenţă apar lagărele de reeducare,
unde pe lângă diverşi “paria” ai societăţii (prostituate, alcoolişti, autorităţi tradiţionale
etc.) sunt închişi fără o culpă formulată în instanţă şi foşti deţinuţi politici acuzaţi de
colaborare cu fostul regim şi de sprijinirea unei posibile lovituri de Stat împotriva
FRELIMO. Câţiva ajung să facă din nou închisoare în aceleaşi închisori în care fuseseră
deţinuţi şi în timpul sistemului colonial, iar alţii sunt arestaţi la domiciliu 9 .
Opţiunea de a prezenta în aceeaşi carte interviuri cu foşti deţinuţi politici din
cele trei foste colonii portugheze, chiar dacă este vorba despre aparent acelaşi
colonialism în teritorii diferite, aduce la lumină multe nuanţe, practici de tortură diferite,
influenţe regionale distincte şi o altă abordare a vieţii clandestine şi a cotidianului.
Unul dintre principalele aspecte abordate în interviuri este cel al condiţiilor de
detenţie, de aceea este important să semnalizăm anumite particularităţi. Atât în Angola,
cât şi în Mozambic, majoritatea deţinuţilor afirmă că nu existau condiţii diferite de
detenţie în funcţie de rasă, gen sau statut socio-economic. Cu toate acestea, au existat
8 Între aproximativ 1927 şi 1961 în Angola, Mozambic şi Guineea-Bissau este în vigoare Statutul
Indigenatului (O Estatuto do Indigenato), un statut politic, civil şi criminal prin care se face
diferenţierea dintre populaţia colonizatoare şi nativii africani, împărţiţi în indigeni şi asimilaţi.
Chiar dacă nu se poate compara cu cazul sud-african, Statutul rămâne până astăzi dovada cea
mai evidentă a segregării rasiale instituţionalizate din coloniile portugheze din Africa. La fel de
evident este că Statutul rămâne informal în vigoare chiar şi după revocarea sa din 1961. Vezi:
Carvalho, Agostinho de, Estatuto do Indigenato, in “Boletim Geral das Colónias”, 25, 1949, pp. 61-
80; Meneses, Maria Paula, O “indígena” africano e o colono “europeu”: a construção da diferença por
processos legais, in “E-cadernos CES”, 7, 2010, pp. 68-93; Neto, Maria da Conceição, Ideologias,
contradições e mistificações da colonização de Angola no sec. XX, “Lusotopie”, 1997, pp. 327-359.
9 Mateus, Dalila Cabrita; Mateus, Álvaro, Nacionalistas de Moçambique, Alfragide, Leya, Portugal,
2010. De asemenea, un aport important pentru o analiză destul de completă a acestor

problematici o reprezintă articolul lui Thomaz, Omar Ribeiro, “Escravos sem dono” a experiência
social dos campos de trabalho em Moçambique no período socialista, “Revista de Antropologia”, São Paulo,
USP, v. 51, no. 1, 2008, pp. 177-214.
369
cazuri în care statutul de asimilat sau profesia 10 , au dus la condiţii de detenţie mai suave,
asta însemnând că deţinutul nu era bătut, putea să stea într-o celulă cu mai puţine
persoane, sau singur, şi avea o alimentaţie mai bună (p. 71). Un fost deţinut politic
mozambican sugerează că elita mişcărilor de eliberare naţională beneficia în închisoare
de un tratament diferenţiat. Atât în Angola, cât şi în Mozambic au existat naţionalişti
albi închişi alături de compatrioţii săi. Numărul femeilor închise a fost de asemenea
destul de mare. Cu toate acestea, nu se poate face o aproximare exactă a numărului
total. Se relatează mai multe abuzuri produse asupra femeilor în închisorile angoleze,
decât în cele mozambicane. Din păcate, în volumul de faţă numărul femeilor
intervievate este semnificativ mai mic decât cel al bărbaţilor (trei din patruzeci). Aşa
cum rezultă din interviul angolezei Ana Inglês, o posibilă explicaţie ar fi că puţine au
supravieţuit ororilor vremii sau pur şi simplu anilor. Aceasta aproximează că din
numărul total de 554 de femei prezente în ultima închisoare prin care a trecut ar mai fi
în viaţă doar 6 (p. 100). Un alt aspect fundamental care reiese din acest interviu este
existenţa închisorilor particulare, fie ale fermierilor, fie ale anumitor companii cum era şi
cazul Diamang 11 . Odată cu începerea războiului pentru eliberare naţională aceste
închisori, folosite în mod normal pentru a închide angajaţii suspectaţi sau acuzaţi de
orice fel de nereguli, încep să fie folosite ca închisori pentru populaţia neagră sau
considerată simpatizantă a “teroriştilor”. După cum reiese, nu exista un proces legal, un
avocat sau o specificare clar formulată a perioadei de închisoare, aceasta rămânând la
latitudinea inchizitorilor sau a “vânturilor vremii”. În majoritatea situaţiilor PIDE este
singurul tribunal. Este şi cazul Ana Inglês, reţinută în 1961 la o fermă particulară, în
condiţii inumane, împreună cu cele patru fiice minore, în timp ce îşi vizita soţul aflat
acolo la lucru. Acesta este ucis cu brutalitate, iar la scurtă vreme soţia şi fiicele trec în
sistemul penitenciar oficial de unde ies în arest la domiciliu aproape de 25 aprilie 1974
(pp. 91-100). Mâncarea pe care Ana Inglês o primeşte în închisoare apare în relatările
majorităţii deţinuţilor politici angolezi “Fasole cu gândaci şi orez cu nisip” (p. 98). Nu
era cel mai rău caz. Mulţi au fost ucişi prin înfometare (pp. 42, 121, 133, 218).
Celula era de obicei foarte mică (trei pe patru) şi avea un vas sanitar. Când
aveau nevoie să bea apă trebuiau să tragă apa şi să bea. Era apa pe care o beau şi cu care
se spălau. În Mozambic, pictorul Malangatana Valente Ngwenya povesteşte că trebuiau
să ceară apă ori de câte ori le era sete, dar nu întotdeauna o primeau. “În celulă, chiar
dacă încercam să menţinem o anumită igienă, aveam ploşniţe şi era imposibil să evităm
mirosurile urâte 12 ” (p. 638). “Norocoşi” puteau fi consideraţi cei care aveau un suport
din lemn pe care să se întindă. Majoritatea deţinuţilor nu aveau loc în celule, dormeau şi
mureau în picioare, sau, când erau mai puţini, dormeau încovoiaţi pe cimentul pe care
gărzile se asigurau că-l udă mereu aproape de ora de culcare (pp. 17, 43, 44, 564). La fel
de recurentă este şi tortura prin izolare absolută pentru perioade destul de îndelungate
de timp care variau de la o săptămână la cinci ani (pp. 84, 171). În aceste situaţii era
10 Este cazul avocatului mozambican Domingas Arouca, la care apar referiri în numeroase
interviuri.
11 În Angola, firmă exploatatoare de diamante cu capital belgian şi britanic.
12 Traducere personală. În original: Na cela, embora tentássemos manter uma certa higiene, tínhamos
percevejos e era impossível evitar os maus cheiros.
370
restricţionat şi contactul cu familia. “Statuia”, arsurile, bătaia compulsivă, tortura

somnului, violurile în cazurile femeilor sunt practici de tortură menţionate aproape în
întregime de toţi deţinuţii.
Relaţia post-independenţă dintre torţionari şi deţinuţi sau torţionari şi societatea
civilă, avocaţii care i-au apărat pe deţinuţii politici în puţinele procese existente, munca
forţată (p. 240), numeroasele trupe “civile portugheze”, masacrele, gropile comune,
asociaţiile legale din anii `50-`60 care se constituie ca paravan pentru întâlnirile politice
clandestine (p. 123) sunt tot atâtea realităţi, nu neapărat ignorate, dar prea puţin
explorate, atât arhivistic cât şi la nivelul istoriei orale. “Se discută mult, dar nu se scrie.
Cred că e foarte bine că scrieţi. Pentru a perpetua memoria noastră colectivă” (p. 50),
spune Albino Magaia, fost deţinut politic în Mozambic 13 . “Uite eu nu-mi amintesc ca
vreunul dintre noi să fi însoţit pe cineva care ar fi vrut să cunoască îndeaproape locurile
prin care am trecut. Dar eu am avut preocuparea de a o duce pe fiica mea la Victoria
Falls ca să-i arăt locurile prin care am trecut eu” (p. 123), sunt cuvintele lui Ângelo
Chichava, deţinut mozambican 14 . Oamenii vor să-şi spună istoriile, în Angola, în
Mozambic, în Guineea-Bissau, în Portugalia. La o privire atentă a realităţilor care ne
înconjoară observăm că se simte o nevoie tot mai acută a Istoriei la plural, în
detrimentul Istoriei unice. Este provocarea tacită a acestei cărţi şi datoria pe care o
sădeşte în noi orice mărturie care ne este încredinţată.
Iolanda Vasile
Liviu Ţăranu (ed.), Românii în „Epoca

de Aur”. Corespondenţă din anii ’80, Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, 284 p.
Lipsa accesului la documente a constituit una

dintre principalele cauze ale faptului că, până în urmă cu
puţini ani, istoriografia românească contemporană s-a
axat preponderent pe perioada regimului Gheorghiu-Dej
şi a anilor ’60-’70 şi mult mai puţin pe cea a ultimului
deceniu al dictaturii comuniste. Abia în ultimul timp,
odată cu ridicarea restricţiilor privind cercetarea
materialelor întocmite de P.C.R. (la A.N.R.) şi de fosta
Securitate (accesibile acum integral la C.N.S.A.S.), au
început să apară volume şi studii dedicate acestei
13 Traducere personală. În original: Conversa-se muito, mas não se escreve. Acho, pois, muito bem que
escreva. Para perpetuar a nossa memória colectiva.
14 Traducere personală. În original: Ora não me lembro de algum de nós ter acompanhado alguém que
quisesse conhecer de perto os sítios por onde passámos. Mas eu tive o cuidado de levar a minha filha a Victoria
Falls e de lhe mostrar os sítios por onde passei.
371
perioade, dar în continuare numărul lor este redus.

Tocmai de aceea este lăudabilă decizia cercetătorului Liviu Ţăranu de a edita un
volum cu documente referitoare la anii ’80, o perioadă foarte puţin cercetată ştiinţific
până în prezent. Lucrarea a fost publicată sub o dublă egidă, a Institutului Revoluţie
Române din Decembrie 1989 şi a C.N.S.A.S., o colaborare ce s-a dovedit până acum pe
deplin fructuoasă, conducând la apariţia mai multor volume de documente circumscrise
tematicii activităţii organelor de Securitate în ultimii ani ai regimului Ceauşescu.
Prezentul volum cuprinde un număr de 39 de documente create de Securitate,
provenite în integralitate din Arhiva C.N.S.A.S. De reţinut este faptul că toate sunt
inedite, ele nefiind studiate de niciun alt cercetător până în prezent şi, ca atare, nici
folosite în vreo lucrare ştiinţifică, ceea ce sporeşte importanţa introducerii lor în
circuitul istoriografic.
Singular este şi criteriul de selecţie a documentelor editate: sinteze, rapoarte şi
note întocmite de Securitate pe baza interceptării corespondenţei private a cetăţenilor
români, atât a celei interne, cât şi a celei trimise şi primite din străinătate. Tipologia
materialelor reflectă foarte clar starea de spirit a populaţiei în anii ’80, dar editorul nu s-a
mulţumit cu o simplă prezentare a acesteia, ci a dorit s-o subsumeze unei tematici bine
alese, şi anume devoalarea „cauzelor care au condus la implozia din decembrie 1989”.
În opinia noastră, obiectivul avut în vedere a fost nu doar atins cu prisosinţă, ci chiar
depăşit. Pe viitor, nicio cercetare serioasă a premiselor ce au condus la Revoluţia din
1989 nu va putea fi efectuată fără consultarea acestui volum. Peste tot, aproape la
fiecare pagină de corespondenţă interceptată, transpare nemulţumirea, generalizată şi
într-o accentuare continuă, a întregii populaţii faţă de condiţiile de viaţă din România.
Oamenii deplâng în scrisori lipsurile alimentare cronice, întreruperea curentului electric,
corupţia endemică, birocratizarea excesivă şi incompetenţa factorilor politici şi statali,
condiţiile grele de muncă (nesiguranţa locului de muncă şi chiar şomajul), criza socială şi
economică etc. Lecturarea volumului oferă fără echivoc imaginea unei societăţi adusă la
capătul răbdării, ce clocotea de frustrare şi nemulţumire, aşteptând doar o scânteie şi un
context favorabil pentru a exploda. Credem că aşa se şi explică nu doar înlăturarea
rapidă şi totală a regimului Ceauşescu (spre deosebire de celelalte state foste comuniste,
unde dictaturile au fost înlocuite gradual şi de obicei pe cale paşnică), ci şi violenţa pe
alocuri extremă şi inumană a revoluţionarilor din decembrie 1989, care nu au ezitat să
linşeze simpli angajaţi ai Securităţii sau Miliţiei şi chiar să le profaneze cadavrele
(precum la Otopeni, Cugir etc.).
Bine selectate de editor, documentele reflectă în mod elocvent evoluţia stării de
spirit a românilor în deceniul nouă, surprinzând momentele în care noi şi noi motive de
nemulţumire se adăugau celor deja existente, pe măsură ce contextul socio-economic
intern se degrada vizibil de la an la an. Se observă paşii rapizi făcuţi de regimul
Ceauşescu spre falimentul generalizat al statului şi societăţii, iar lipsa de speranţă a
populaţiei în o îmbunătăţire a situaţiei transpare aproape din fiecare scrisoare
interceptată.
La începutul anilor ’80, locuitorii României erau nemulţumiţi mai ales de
absurditatea întreruperilor de curent electric. Făcute sub pretextul economisirii energiei,
de multe ori ele generau pagube ce depăşeau cu mult sumele economisite: utilaje şi
maşini defecte, efective de animale decedate din cauza frigului, procese tehnologice
372
costisitoare întrerupte etc., fără a mai pune la socoteală sistarea activităţii productive
(„Din cauza curentului electric stagnează şi treaba la serviciu. Ni se opreşte lumina când
avem lucrări mai urgente”). Un locuitor din Cisnădie îi scria în 1981 unui prieten din
R.F.G.: „Se face economie la curent electric, se întrerupe permanent şi atunci maşinile
de la fermă se răcesc şi totul se strică. Nu vrea nimeni să se gândească la astea. Totul se
face fără cap aici. Urmările sunt evidente: pagube de 100 de ori mai mari decât
eventualul curent electric economisit”. Într-o altă scrisoare se arată că „la ferma de stat,
din cauza frigului, au murit 400 de purcei”. Gravitatea impactului întreruperilor de
curent electric asupra economiei era recunoscut chiar şi în rapoartele Securităţii 15 .
Lipsa curentului electric era resimţită îndeosebi în mediul rural, întreruperile
fiind cotidiene şi mai ales seara şi noaptea (practic curent era doar ziua), în pofida
faptului că aici consumul era foarte redus (numărul de aparate electrocasnice deţinute
fiind mult mai mic decât cel al populaţiei urbane). Ţăranii au reînceput să folosească
lămpile cu petrol („e de râsul lumii, ca pe timpul bunicilor”), dar şi combustibilul se
găsea cu greutate („Nu mai avem lumină şi nici petrol sau lumânări. Ne-am înapoiat cu
sute de ani în nivelul de trai”). Desigur, şi această măsură a atras după sine efecte
negative, în principal încetarea oricărei activităţi economice la lăsarea serii („Nu mai
ştim ce să facem cu lipsa de curent electric. Până seara la ora 18 trebuie să terminăm tot
ce avem de făcut”). Nu în puţine cazuri, pentru a-şi putea rezolva treburile casnice sau
agricole la lumina zilei, muncitorii ce locuiau la ţară şi făceau naveta zilnică la
întreprinderi recurgeau la tot felul de metode (de regulă oferirea unor plocoane şefilor –
vin, ţuică, găini etc.) pentru a pleca mai repede de la serviciu, ceea ce se reflecta şi în
activitatea uzinei. Greutăţi aveau şi elevii din mediul rural, nevoiţi nu de puţine ori să
înveţe la lumina lumânării, ceea ce nu avea cum să nu se resimtă în performanţele lor
şcolare.
În anii ’80, întreruperea frecventă şi la nivelul întregii ţări a curentului electric,
pentru populaţia civilă, dar şi pentru industrie, anulează aproape întregul efect pozitiv al
electrificării ţării, foarte probabil cea mai importantă realizare economică a regimului
15 Spre exemplu, într-un raport din 5 noiembrie 1985, Securitatea din I.J. Alba, arăta că
activitatea întreprinderilor din judeţ era sever afectată de foarte desele întreruperi de curent. Spre
exemplu, în luna octombrie, la Întreprinderea de Utilaj din Alba Iulia se înregistraseră 305
decuplări totale şi 222 limitări de putere la cota de avarie (ce permitea doar iluminatul, nu şi
funcţionarea utilajelor), iar la Întreprinderea de Produse Refractare din Alba Iulia 381 întreruperi
de alimentare. Raportul evidenţia toate efectele negative aferente acestei situaţii: planul de
producţie nu era realizat, ceea ce ducea la diminuarea salariilor angajaţilor („motiv pentru care se
creează şi unele nemulţumiri”) şi la producerea de întârzieri beneficiarilor; desele sistări ale
procesele tehnice duceau la o calitate deficitară a produselor, numărul rebuturilor crescând
substanţial („întreruperile şi limitările de energie electrică fac imposibilă respectarea tehnologiilor
de tratament termic”); scăderea durabilităţii utilajelor folosite în producţie din cauza şocurilor
electrice, fiind necesară repararea sau înlocuirea lor mai frecventă; apariţia unor pericole de
explozie sau incendiu prin supraîncărcarea unor utilaje răcite cu curent electric etc. Securitatea
demonstra şi faptul că aceste „economii” aveau de fapt un efect contrar: la I.A.M.U. Blaj „peste
50% din şarjele din luna octombrie au fost reintroduse în cuptoare, înregistrându-se în acest fel
un consum aproape dublu de gaz metan şi energie electrică” (A.C.N.S.A.S., fond Documentar,
dosar nr. 330, vol. 1, ff. 229, 273).
373
comunist. Degeaba propaganda elogia – pe bună dreptate – faptul că P.C.R. reuşise să

aducă energia electrică în toate locuinţele (mai vechiul deziderat al lui Lenin), dacă
populaţia beneficia de curent doar câteva ore pe zi.
Populaţia încerca să treacă peste lipsa curentului electric văzând partea uneori
hilară a lucrurilor: „avem repetiţie la cor şi să ne vedeţi cum cântăm la lumina
lumânărilor”; „am sărbătorit ziua de naştere la lumina lumânărilor”; „scriu la lumânare
şi ar fi foarte romantic dacă nu s-ar întâmpla acest lucru în fiecare seară”.
Documentele editate sunt definitorii şi pentru reliefarea gravei crize alimentare
prin care a trecut România în ultima decadă a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Ele
surprind foarte bine evoluţia stării de spirit a populaţiei cauzată de lipsurile alimentare
cronice, de la nemulţumiri locale şi speranţa că problema se va remedia, la disperarea ce
a determinat chiar solicitarea introducerii cartelelor şi blazarea din ultimii ani ai
regimului Ceauşescu, când nimeni nu mai aştepta absolut nimic bun de la conducătorul
statului.
Penuria de alimente ce s-a manifestat vizibil începând din anii 1980-1981 a
generat o adevărată stare de disperare în rândul populaţiei. Problema era că acestea erau
vândute rar şi în cantităţi mici, astfel încât puţine persoane reuşeau să le cumpere. Cea
mai afectată era chiar populaţia activă, întrucât până se termina programul de muncă
alimentele puse în vânzare erau deja cumpărate de pensionari sau ţărani („se mai dau
câte ceva, dar numai dimineaţa şi atunci dă năvală lumea liberă şi mai ales ţărănimea”),
iar atunci când reuşeau să mai găsească câte ceva cozile erau imense: „Ca să poţi
procura un litru de lapte, trebuie să fii prezent la centrele de desfacere de la ora 5
dimineaţa, căci după 630 nu mai avem ce lua”; „Aici avem o viaţă care numai viaţă nu se
numeşte. Umblăm toată ziua ca nişte căpiaţi după alimente. Unt nu găsim, de lapte şi
zahăr nu mai vorbim”; „Nu mai ştim încotro s-o luăm după alimente. Să alergi bezmetic
din prăvălie în prăvălie, că nu ştii la ce oră se dă ceva şi de multe ori vii cu plasa goală”;
„Ce zile trăim! Totul se rezumă la o alergare nebună după mâncare”. Toate acestea
determinau o parte a locuitorilor să vadă emigrarea ca singură soluţie pentru o viaţă mai
bună: „E foarte greu de trăit aici, că nu găsim ce ne trebuie, fiind nevoiţi să suferim. E
tare ruşinos pentru zilele noastre! Suntem hotărâţi să plecăm de aici şi nici un fel de
piedici ori necazuri nu ne vor schimba această hotărâre”.
Iniţial, populaţia a crezut că era vorba de o disfuncţionalitate locală, sperând în
îndreptarea acesteia („aşteptăm din zi în zi remedierea acestei situaţii critice”). Prin
schimburile de scrisori, locuitorii încercau să afle dacă nu cumva în alte zone ale ţării
situaţia era mai bună, ceea ce le-ar fi oferit şi lor perspectiva revenirii la normalitate
(„Nu găseşti absolut nimic, nu ştiu ce-o să ne mai facem (...) Nu mai am ce cumpăra.
Oare unde o să ajungem? Şi la voi e la fel?”; „la voi tot criză alimentară este?”; „Cu criza
asta ce mai e pe la voi? Pe aici tot mai rău din zi în zi”). Dar penuria de alimente s-a
accentuat de la o zi la alta, iar cozile au devenit tot mai mari, cu stresul de rigoare:
„Toată energia omului se risipeşte ba la rând la chibrituri, ba la coadă la lapte, dar nu
orice rând, ci unul de 300-500 persoane. Acum nu-mi pot imagina un magazin în care să
intru şi să găsesc ce-mi trebuie”; „lumea a devenit atât de nervoasă la coadă sau mai
degrabă sălbatică”; „Stau câte o zi la coadă şi se mai iau şi la bătaie”; „Aici o ducem rău.
Când vin mezeluri sau carne, ouă etc. este moarte de om”. Treptat, întreaga populaţie a
conştientizat faptul că era vorba de o stare generală de lucruri şi că nu erau prea multe
374
perspective de îmbunătăţire: „şi la noi alimentele se iau la fel de greu ca şi acolo, pentru
că şi aici este tot România”; „nu ştiu pe la Constanţa cum stau lucrurile, dar pe la noi e
foarte rău. Nu găseşti absolut nimic (...) cred că nici voi nu aveţi altă soartă”; „Nu ştiu,
toate judeţele trec printr-o situaţie ca a noastră sau numai Gorjul şi Doljul?”.
De-a dreptul disperată era însă situaţia persoanelor bolnave, ce trebuiau să ţină
regim, precum şi a celor cu copii mici, care reuşeau foarte greu să le acopere acestora
necesarul de lactate şi carne: „Suntem foarte distruşi, tata este bolnav. Ar trebui să-i dau
mai multe lactate şi nu pot procura (...) este jale mare”; „la lapte se face rândul de la
orele 400”; „Nu vă puteţi da seama ce grozăvie să vezi la şase dimineaţa copii lângă
mamele lor stând la coadă pentru a putea cumpăra ceva de mâncare. Este îngrozitor”;
„Adulţii rabdă, dar dacă copii cer pâine şi nu ai de unde să le dai, ce faci?”).
În mediul rural, anumite produse de strictă necesitate (zahăr, ulei, petrol –
folosit mai ales la lămpi) erau vândute raţionalizat şi numai în schimbul predării către
stat a unor produse agricole sau zootehnice – sfeclă de zahăr, floarea soarelui, păsări,
ouă, iepuri, purcei, taurine etc. („pentru 1 kg de zahăr pe lună trebuie să dai ouă”), însă
animalele erau greu de crescut în lipsa unor loturi proprii mari de pământ ori a
cerealelor ieftine („Cum să contractăm, când nu avem pământ ca să putem ţine
animale?”).
În anumite localităţi, situaţia era acutizată şi mai mult de dorinţa autorităţilor
locale de a se evidenţia prin economiile ce le făceau, desigur toate exclusiv pe spinarea
populaţiei. Spre exemplu, în vara anului 1981, liderii locali de partid din Cluj au oferit
una dintre cele mai mari contribuţii de alimente din ţară la fondul centralizat de stat, cu
scopul de a obţine titlul de oraş erou al muncii. Iar situaţia s-a reflectat imediat prin
lipsurile alimentare grave în oraş: „la Cluj este cumplit cu aprovizionarea, cozile
interminabile, iar măcelăriile s-au închis toate din lipsă de marfă”; „Aici e mare sărăcie.
Sunt cozi interminabile. Clujul este o catastrofă”; „Aici nu se găseşte nimic de mâncare,
lapte nu, carne nu, salam nu. Toate cu mari cozi”. Din nou, singurul refugiu psihologic
a fost hazul de necaz: „pe la cozi fiind, am auzit şi o poezie: «Clujul e erou, stai la coadă
pentru un ou»”; „bine că nu sunt nici frigidere, tot nu avem la ce le folosi”.
Toate acestea le-au determinat pe multe persoane să solicite reintroducerea
cartelelor, care măcar le ofereau certitudinea obţinerii unor alimente („zile întregi stăm
la rând şi de multe ori nu luăm nimic”). În iunie 1981, într-un Apel anonim trimis unei
instituţii din Cluj se cerea: „Faceţi economate muncitoreşti, daţi tichete, cartele la
muncitori, ca să nu stea la coadă toată noaptea ca dimineaţa tot să nu se ajungă să
cumperi la copii unt, zahăr, smântână, brânză, carne, oase etc.”. Într-o sinteză din 7 iulie
1981, U.S. „S” chiar evidenţia acest aspect: „Reţin atenţia unele propuneri «de a fi
cartelate alimentele de bază», întrucât «acestea, fiind puse în vânzare de obicei
dimineaţa, sunt accesibile numai celor care nu lucrează, îndeosebi pensionarilor»”. Şi,
într-adevăr, după cartelarea produselor de strictă necesitate (ulei, zahăr, făină, mălai), se
constată o atenuare a nemulţumirilor populaţiei în acest sens („într-un fel e mai bine, că
era dezastru să stai la coadă”), ce-i drept şi pe fondul unei blazări generalizate
determinată de multitudinea de lipsuri.
Lipsa cronică de produse alimentare a generat însă şi o altă situaţie ruşinoasă
pentru statul român, numeroşi cetăţeni, lipsiţi de altă perspectivă, fiind nevoiţi să solicite
cu disperare organizaţiilor caritabile occidentale – de regulă celor religioase – precum şi
375
Crucii Roşii, să le trimită pachete cu mâncare, medicamente şi haine. Doar în lunile

iulie-august 1981 au sosit în ţară peste 2.000 de colete cu astfel de ajutoare, conţinând
zahăr, făină, concentrate pentru copii etc. O situaţie care spune totul despre starea în
care ajunsese România după 35 de ani de comunism şi doar 15 ani de regim Ceauşescu:
locuitorii unei ţări cu o agricultură bine dezvoltată („grânarul Europei”) erau nevoiţi să
trăiască din mila occidentalilor, ajungând să cerşească până şi făină.
Cum era şi firesc, lipsurile alimentare au condus la creşterea infracţiunilor
economice, mai exact a furturilor de la C.A.P. sau din întreprinderi, un fenomen ce s-a
resimţit apoi o perioadă şi după căderea regimului comunist.
De găsirea pe piaţa legală a unor produse străine „de lux” (ţigări, cosmetice etc.)
nici nu putea fi vorba, iar faptul că acestea se vindeau din abundenţă în alte ţări
socialiste făcea să genereze chiar atitudini de depreciere a ţării, omiţându-se uneori
faptul că vinovat era regimul lui Nicolae Ceauşescu şi nu poporul român („Am fost de
curând în Cehoslovacia. Acolo găseşti totul, de la ţigări Kent la bijuterii, covoare etc.
Este o ţară tot socialistă, cu singura deosebire că e într-adevăr civilizată”). În anii ’80, în
România nu doar că nu se vindeau bijuterii din aur, dar ajunsese o adevărată problemă
până şi procurarea verighetelor („Tinerii care se căsătoresc în România noastră socialistă
nu găsesc verighete”). De altfel, aproape toţi muncitorii români ce plecau la muncă în
exterior, mai ales în ţările arabe, cumpărau în primul rând bijuterii din aur pentru
membrii familiei, unii implicându-se şi în traficul ilegal cu astfel de obiecte.
Şi de această dată, singurul refugiu al populaţiei l-a constituit, adeseori,
autoironia. În 1981, un doctor din Cluj îi scria următoarele unui amic din R.F.G.: „Ieri
am avut o zi norocoasă, căci am cumpărat 5 suluri de hârtie igienică şi 2 cutii de
detergenţi. Vezi, viaţa mai are şi asemenea bucurii mărunte, despre care voi nici nu ştiţi.
De aceea viaţa voastră este monotonă şi plictisitoare”.
În scrisorile românilor de la începutul anilor ’80 este consemnată şi apariţia
unui nou factor de nemulţumire: frigul din locuinţe. Penuria de lemne de foc şi de
cărbuni i-a afectat pe românii din mediul urban ce nu erau conectaţi la reţeaua de gaze.
O scrisoare adresată unei instituţii de stat era aproape disperată: „Avem copii şi în
casele noastre este frig, deoarece nu ni se dau lemne de foc şi cărbuni (...) Ne-a ajuns
cuţitul la os! Vrem lemne şi cărbuni!”). În toamna lui 1982, când Primăria Bucureşti a
decis dezafectarea balcoanelor închise la apartamente, cetăţenii oraşului, dar şi întregi
asociaţii de proprietari, au trimis un mare număr de scrisori instituţiilor statului, în care
cereau anularea acestei hotărâri, motivând că fuseseră nevoiţi să facă aceste amenajări
din cauza „existenţei unor temperaturi scăzute în apartamente”.
Nici minorităţile etnice nu erau mai satisfăcute, interpretând aproape fiecare
măsură a autorităţilor române ca având un caracter naţionalist, cu toate că unele dintre
stările de fapt erau generate de incompetenţa, proasta organizare sau, mai ales, de
nepăsarea unor factori locali. În 1981, mai mulţi maghiari din Deva erau pe bună
dreptate nemulţumiţi de faptul că la clasele de limbă maghiară din oraş predau mulţi
învăţători şi profesori români, unii dintre aceştia chiar fără a cunoaşte limba maghiară
(„Ce fel de limbă maternă mai poate fi asta? (...) Nici activitatea pionierească nu se
desfăşoară în limba lor, cu toate că sunt peste 500 de copii. Se mai pot ei numi egali cu
colegii lor români?”).
376
Din numeroase scrisori reiese sistemul de conducere catastrofal al unor

obiective economice, incompetenţei directorilor adăugându-i-se birocratizarea,
centralismul şi nepăsarea. Numirea în funcţiile superioare de conducere fiind practic
făcută de organele de partid, sistemul a generat promovarea în mediul economic a
numeroase persoane lipsite de calităţile necesare postului ocupat, ceea ce a determinat
deseori o activitate deficitară, pentru care însă nu era tras nimeni la răspundere („dacă
întreprinderea merge prost, nu se afectează punga şefului şi nici uzina nu dă faliment, ca
la capitalişti”). Realizările industriale ale regimului, care în mod normal ar fi fost de
lăudat, nu erau în bună parte decât imense găuri negre în economie, generând pierderi
financiare imense, ce erau decontate exclusiv de populaţie. O problemă ce s-a răsfrânt
apoi mulţi ani după căderea regimului comunist, afectând serios economia României
postdecembriste.
Documentele relevă şi o realitate prea puţin cunoscută referitoare la ultimul
deceniu comunist, aceea a nesiguranţei locului de muncă. Începând din 1981, ca efect al
aplicării politicilor convenite cu F.M.I., dar şi al recesiunii economice tot mai
pronunţate (căreia regimul Ceauşescu nu avea să-i găsească niciodată rezolvarea), au
avut loc multe reorganizări ale instituţiilor şi întreprinderilor, ceea ce s-a tradus în
concedierea a numeroşi angajaţi şi reducerea salariilor. Într-un foarte mare număr de
scrisori se fac referiri la aceste aspecte: „la Tractorul au concediat 300 persoane”; „azi
au primit preaviz 30 de muncitori”; „navetiştii nu vor mai avea loc la noi în fabrică”;
„vor fi date afară 600 persoane”; „s-au făcut restructurări de vreo 200 de muncitori”; „la
mine la serviciu i-a dat pe toţi afară, iar din funcţionari am rămas numai eu”. Se încerca
astfel relocarea forţei de muncă înspre mediul rural („cei care au şcoli de tractorişti vor
pleca pe ogoare”, „până acum ne aduceau ţărani la oraş, acum îi forţează să se înapoieze
la câmp”), ceea ce urma să ducă însă la reducerea efectelor pozitive ale unei alte realizări
a regimului comunist – urbanizarea populaţiei rurale (considerăm că această politică a
reprezentat o necesitate pentru România, fără a fi însă de acord cu ritmul accelerat şi
forţat – prin confiscarea pământului – în care ea a fost transpusă în practică, fapt ce a
generat numeroase efecte negative, unele foarte grave).
Volumul demolează, într-un mod convingător, unul dintre miturile post-
decembriste, acela al siguranţei locului de muncă în comunism. Documentele editate
demonstrează că nu se mai poate susţine punctul de vedere oficial, conform căruia în
R.S.R. nu existau şomeri, şi arată că în ultima decadă a regimului Ceauşescu era departe
de a exista o stabilitate a postului deţinut, ceea ce afecta psihicul angajaţilor. În fapt,
situaţia unei persoane concediate în România comunistă era chiar mai proastă decât în
statele capitaliste, întrucât ea nu beneficia de ajutor de şomaj, care nu era prevăzut în
nici un act normativ, din moment ce fenomenul nu era recunoscut. În 1981, un locuitor
din jud. Galaţi scria următoarele: „Traiul oamenilor muncii se înrăutăţeşte, în loc să se
îmbunătăţească, fiind lipsiţi de existenţa zilei. Am fost concediat de către întreprindere
fără să am vreo abatere, fiind pus în situaţia să nu-mi pot câştiga pâinea. În altă parte nu
am găsit de lucru, spunându-mi-se că au ordin să scoată afară şi din alte întreprinderi.
Nu ştiu ce să fac şi cum să procedez. Pe nimeni nu interesează viaţa poporului şi totul
se tratează cu indiferenţă”. În acelaşi an, cuvinte asemănătoare erau puse pe hârtie şi de
către o şomeră din Săcele: „Am intrat şi eu în restructurarea muncitorilor de la I.T.A.
Braşov, fără a se lua nici un fel de prevedere asupra fiecărui muncitor, lăsând copii fără
377
pâinea de care au nevoie în fiecare zi. Pe unde intru în audienţă mi se spune că e o

dispoziţie prezidenţială să se dea muncitorii afară”. O persoană din Bucureşti scria:
„Sunt într-o situaţie care seamănă cu un vis negru. După 28 de ani de muncă mi se cere
să plec cu toată familia la Giurgiu. Nu ştiu încotro s-o apuc”.
Tot în 1981, 24 de foşti salariaţi ai I.S.C.A.P. Bacău au semnat o scrisoare
comună cu următorul conţinut: „Am fost daţi afară 100 salariaţi de la I.S.C.A.P. Bacău,
după o vechime în serviciu de 15-35 ani. Am ajuns la disperare, muritori de foame! Ne-
am vândut lucrurile din casă. Nu avem decât să venim toţi cei circa 100 de muncitori,
împreună cu familiile, în faţa C.C. al P.C.R.”. Ameninţarea cu protestul a determinat
mobilizarea rapidă a conducerii Securităţii, în scopul prevenirii producerii acestuia, sens
în care trebuiau să acţioneze concertat Direcţia a II-a, Direcţia I şi I.J. Bacău.
Documentele din volum relevă şi faptul că efectul negativ al tuturor acestor
stări de lucruri din economia României nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Cum era şi firesc,
gravele disfuncţionalităţi din industrie sunt observabile mai ales la produsele exportate
şi la contractele economice externe, populaţia din ţară fiind deja obişnuită cu calitatea ce
lăsa mult de dorit a produselor şi serviciilor pentru a-şi mai manifesta nemulţumirea.
Calitatea foarte slabă a produselor livrate de firmele româneşti, inadecvarea lor la
condiţiile climaterice, coroborată cu neseriozitatea şi incompetenţa celor trimişi pentru
remedierea problemelor semnalate de către clienţii externi, au dus în scurt timp la
pierderea celor mai importante pieţe occidentale. Documentele editate reflectă foarte
bine acest fenomen. În 1980, România vindea produse şi echipamente şi executa lucrări
preponderent în state puternic dezvoltate, precum S.U.A., Canada, R.F.G., Franţa,
Belgia, Suedia, Portugalia etc., aducând în ţară sume mari în valută convertibilă. În
schimb, în a doua parte a deceniului nouă firmele româneşti erau angrenate în proiecte
aproape exclusiv în state arabe şi africane, slab sau foarte slab dezvoltate (Siria, Libia,
Irak, Iran, Egipt, Burundi, Mozambic etc.), lucrând pe credit sau în sistem barter (mai
ales contra produse petroliere). Diferenţe majore apar şi în ce priveşte tipul de
contracte. Dacă în primul caz românii instalau linii de fabricaţie, maşini şi echipamente,
în cel de-al doilea munca se reducea la săparea unor canale de irigaţii, construirea unor
drumuri etc. Până şi aceste contracte erau adjudecate de România aproape numai pentru
că oferea preţul cel mai mic (chiar mult sub cel oferit de state precum Bulgaria sau
Cehoslovacia) ori pentru că statele contractoare nu prea aveau altă alternativă, în
condiţiile în care firmele occidentale nu riscau să muncească acolo, fiind zone de
conflict (Irak, Iran etc.) sau aflate sub embargo comercial (Libia). Preţul mic cerut de
români a dus însă la reducerea semnificativă a salariilor muncitorilor din exterior, la care
s-a adăugat şi faptul că nici măcar această remuneraţie nu era plătită în întregime şi la
timp, întrucât chiar şi clienţii arabi şi africani, nemulţumiţi de întârzierile mari şi de
calitatea scăzută a lucrărilor, refuzau să achite întreaga sumă convenită până la
remedierea deficienţelor. Toate acestea au determinat frustrarea muncitorilor români
(„fiecare se consolează cu faptul că în ţară e şi mai rău”), care au devenit şi mai
dezinteresaţi de muncă, astfel încât lucrările contractate erau executate tot mai lent, ceea
ce atrăgea şi mai mult nemulţumirea beneficiarilor. Un cerc vicios din care era aproape
imposibil de ieşit fără o atitudine fermă din partea organelor de conducere de la
Bucureşti, care erau însă mult prea anchilozate pentru a reacţiona, ele rămânând total
indiferente faţă de accentuatul regres al României în domeniile comerţului şi afacerilor
378
economice exterioare. Afirmaţiile unui muncitor din Libia sunt edificatoare în acest
sens: „Este iadul pe pământ. Aşa dezorganizare, proastă înţelegere a problemelor de
către marea majoritate a capetelor, nu cred că s-a mai văzut. Nu se rezolvă nimic, nu se
face nimic. Toată lumea face ce face doar pentru el, îşi caută acoperirea în hârtii”.
În a doua parte a anilor ’80, românii ce munceau în exterior au început să fie tot
mai preocupaţi de activităţi aflate în afara sferei celor pentru care fuseseră trimişi din
ţară, canalizându-şi eforturile spre afaceri ilicite sau spre efectuarea unor „ciubucuri” la
particulari. Pasajele din unele scrisori sunt elocvente: „Am vorbit cu maistrul şi voi ieşi
două luni la ciubuc (...) Cu munca nu mă omor”; „cu ciubucurile mă descurc onorabil”;
„toţi caută să-şi umple cât mai mult buzunarele şi fără nici un fel de scrupule”; „unii
caută să-şi însuşească venituri suplimentare prin furturi şi speculă”.
Calitatea slabă a lucrărilor efectuate de firmele româneşti, incompetenţa şi
indolenţa în rezolvarea defecţiunilor apărute, precum şi comportamentul
necorespunzător al muncitorilor, au condus la apariţia unor reacţii depreciative la adresa
românilor în aproape în toate statele în care România executa aceste contracte. Până şi
locuitorii unor state foarte slab dezvoltate, cu mult inferioare României din punct de
vedere economic, cultural şi social, precum cele africane sau arabe, se exprimau
peiorativ la adresa românilor, cerându-le fără jenă să se întoarcă acasă. Spre exemplu, un
revizor irakian a întrerupt toate lucrările de pe un şantier de construcţii din Hilla, pe
motiv că „românii nu fac treabă bună”, spunându-le direct «Plecaţi în România!». În
timp ce locuitorii unui stat african îi numeau pe români „sclavi”, numărul mare de
furturi comise de cetăţenii României în Irak le-a atras acestora apelativul de „Ali-Baba”,
muncitorii cinstiţi plângându-se că din acest motiv „trebuie să suportăm toate cuvintele
urâte adresate de cetăţenii irakieni (...) nu putem ieşi în oraş după cumpărături, că numai
cuvinte urâte ne sunt adresate”.
În fapt, realităţile din ultimul deceniu al României conduse de Ceauşescu, foarte
bine surprinse în volum, mai ales atunci când acestea erau comparate nu cu cele din
statele occidentale, ci cu situaţiile din ţările comuniste, i-au determinat chiar şi pe unii
dintre locuitorii ţării să afirme cu amărăciune că „am ajuns ultimii oameni de pe glob”.
Nu putem încheia fără a ne exprima opinia cu privire la ceea ce considerăm că
ar fi „punctele slabe” ale volumului. Am folosit ghilimelele, întrucât apreciem că cele
expuse mai jos în niciun caz nu pot să ştirbească cu ceva din valoarea deosebită a
documentelor editate. Poate doar potenţialul lucrării în ansamblul ei nu a fost pe deplin
valorificat.
Astfel, semnalăm lipsa din Indicele de la final a numelor a numeroase persoane
ce apar în documente (Iulian Vlad, Emil Macri, Romus Dima, col. Mocanu, Mircea
Todoran ş.a.). Desigur, respectarea imperativelor editoriale este necesară, dar nu credem
că trebuie să se facă în detrimentul rigurozităţii ştiinţifice.
Editorul s-a dovedit a fi parcimonios cu inserarea unor note biografice
referitoare la „actorii” principali ai documentelor din volum, ofiţerii de Securitate. Pe
lângă numărul lor redus, acestea au vizat doar lideri ale căror biografii sunt
arhicunoscute, fiind publicate în mai multe lucrări, precum Iulian Vlad (observăm şi
faptul că s-a strecurat o inevitabilă eroare, notele de la p. 66 şi 173 fiind identice).
Totodată, credem că foarte utilă ar fi fost oferirea unor detalii biografice referitoare la
cadrele de Securitate ce au deţinut funcţii superioare de conducere în cadrul U.S. „S” ori
379
în serviciile corespondente din ţară (gen.-mr. Bucur Nicolae, col. Mărginean Gavril, col.
Marinescu Constantin), fiind vorba de ofiţeri ce semnează deseori documentele editate
şi pe deasupra sunt prea puţin cunoscuţi chiar şi de către specialişti.
Opinăm că era necesară şi oferirea mai multor note explicative cu privire la
documentele editate, fapt ce ar fi facilitat înţelegerea adecvată a subiectelor la care se
refereau oamenii în corespondenţă, întrucât ofiţerii de Securitate au scos uneori pasajele
din context. Tot în legătură cu acest aspect, utile ar fi fost şi unele precizări
suplimentare (fie în studiul introductiv, fie în note de subsol acolo unde situaţia o
impunea) referitoare la măsurile luate de unităţile de Securitate ce au interceptat
corespondenţa: semnalare pe linie de partid; informativ-operative; simplă reţinere din
circuitul poştal (doar „în cazurile deosebite” trecându-se şi la identificarea autorilor) etc.
Chiar şi pentru specialiştii în istorie contemporană şi cu atât mai mult pentru publicul
larg, modul concret de lucru al Securităţii nu este pe deplin cunoscut, uneori fiind
apreciat în mod eronat, iar detalierea acestuia credem că ar fi ajutat la înţelegerea
mecanismului de funcţionare a interceptării corespondenţei. Spre exemplu, precizarea
„caz semnalat la...” nu trebuie să conducă automat la ideea că respectiva persoană a fost
pusă în urmărire informativă calificată, măsură ce se lua doar dacă aceasta era cunoscută
ca având atitudini „duşmănoase” asemănătoare, aflându-se aşadar în vizorul organelor
de represiune.
O atenţie mai mare credem că trebuia acordată şi corectării (prin note de
subsol) a erorilor comise de ofiţerii de Securitate sau de autorii scrisorilor, întrucât
acestea pot conduce la distorsionarea adevărului istoric. Spre exemplu, în 1982 Franţa
nu mai era membru N.A.T.O., după cum afirmă un ofiţer de Securitate în Doc. 21, p.
174. Chiar dacă creatorii documentelor nu au semnalat prin paranteze pasajele scoase
din corespondenţă, editorul ar fi trebuit să dea dovadă de acribie şi să o facă, întrucât
scrisorile respective sunt la rândul lor documente istorice, cu atât mai mult cu cât unul
dintre scopurile editării a vizat tocmai prezentarea brută a opiniilor locuitorilor
României deceniului nouă.
Scrisorile interceptate de Securitate şi editate în prezentul volum sunt elocvente
pentru situaţia în care ajunsese România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu: lipsuri
generalizate, foamete, întuneric, frig, lipsa oricărei perspective de îmbunătăţire a vieţii.
Valoarea lucrării rezidă tocmai în tipologia documentelor selectate de editor, fiind vorba
de mărturii directe ale locuitorilor României ultimului deceniu de dictatură comunistă.
Nu avem de-a face cu interpretări sau analize, ci cu realitatea brută şi frustă, care ne
arată fără echivoc ce simţeau românii în acea perioadă funestă, starea de spirit reală.
Oricine lecturează acest volum va înţelege fără probleme de ce în zilele Revoluţiei pe
străzile majorităţii oraşelor importante din România au ieşit mase mari de oameni, care
au înfruntat cu eroism gloanţele doar pentru a scăpa de Nicolae Ceauşescu şi de regimul
comunist.
Documentele editate nu doar că ne relevă pe deplin starea de spirit existentă în
ţară la finele regimului comunist, precum şi majoritatea motivelor ce i-au determinat pe
români să declanşeze revoluţia din decembrie 1989, ci oferă şi explicaţii pentru starea de
lucruri din România postcomunistă, mai ales din primele două decenii: corupţia
endemică din toate sectoarele statului, birocratizarea excesivă, indolenţa angajaţilor
instituţiilor, promovarea incompetenţei prin sistemul „P.C.R.” („pile-cunoştinţe-
380
relaţii”), blazarea unei mari părţi a populaţiei şi lipsa de reacţie în faţa situaţiilor
neconvenabile etc.
Liviu Pleşa
Dinu Zamfirescu, Cârtiţele Securităţii.

Agenţi de influenţă din exilul românesc,
Iaşi, Editura Polirom, 2013, 254 p.
De multe ori, cititorul răsfoieşte o carte

pornind exclusiv de la numele autorului, făcând
abstracţie de cât de incitant este titlul acesteia, de cât
de atrăgătoare este coperta sau de prestigiul editurii.
În cazul volumului pe care intenţionăm să-l
prezentăm în rândurile de faţă, autorul, domnul Dinu
Zamfirescu, este binecunoscut atât românilor care şi-
au trăit o parte a vieţii peste hotare, cât şi publicului
din ţară.
Notorietatea în rândul primei categorii de
potenţiali cititori se datorează faptului că Dinu Zamfirescu este o figură marcantă a
exilului românesc, autor a numeroase articole şi studii publicate în presa anticomunistă
din Occident şi corespondent la Paris al secţiei române a postului de radio BBC timp de
14 ani.
Pentru iubitorii de istorie din ţară, Dinu Zamfirescu reprezintă nu doar autorul
unor lucrări de istorie 16 , ci şi persoana care a condus Institutul pentru Memoria Exilului
Românesc de la înfiinţare, în anul 2003, şi până în anul 2010, când această instituţie a
fuzionat cu Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului din România. În
prezent, autorul este preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER şi membru în
Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Revenind la celelalte motive pentru care o carte intră în atenţia cititorului, trebuie
spus că, în cazul de faţă, pe lângă autor, titlul, coperta şi editura reprezintă tot atâtea
motive de a-ţi stârni interesul. Într-o lume în care activitatea serviciilor secrete pare să
influenţeze tot mai mult nu doar derulările evenimentelor în plan politic, economic şi
militar, ci şi existenţa cotidiană a cetăţenilor, fireşte că termeni precum „cârtiţă” sau
„agenţi de influenţă” atrag atenţia. Pe de altă parte, conturul din sârmă ghimpată al
16 Mişcarea Legionară în ţară şi în exil: puncte de reper (1919-1980), cronologie documentară de Dinu
Zamfirescu, Bucureşti, Editura Pro-Historia, 2005; România la Conferinţa de Pace de la Paris, ediţie
îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica Nanu, vol. 1-2, Bucureşti, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, 2007-2011; Dinu Zamfirescu, Şi noi am condamnat comunismul: din
exilul parizian, Bucureşti, Editura Paideia, 2008; INMER, Urme pierdute, urme regăsite: cazul Silviu
Crăciunaş, ed. îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Iulia Moldovan, studiu introductiv
de Iulia Moldovan şi Dumitru Dobre, Bucureşti, Editura Militară, 2008.
381
hărţii României, peste care se suprapune un avion de hârtie îndreptat spre Vest (simbol
al precarităţii căilor de evadare şi al efemerităţii speranţei de libertate) se constituie într-
o copertă foarte reuşită, semnată de Carmen Parii.
Volumul cuprinde, de fapt, trei studii de caz, mai mult decât elocvente pentru
problematica enunţată chiar din titlu, precedate de un cuvânt înainte şi succedate de o
bibliografie a problemei. De asemenea, autorul a realizat şi un indice de nume, facilitând
astfel consultarea lucrării.
În cadrul cuvântului înainte, autorul aduce o seamă de precizări importante. Mai
întâi, este explicată alegerea titlului volumului prin faptul că „operaţiunile de influenţare
a exilului de către regimul comunist din ţară prin intermediul unor agenţi ai Securităţii”
au avut rezultate remarcabile, provocând, „într-o anumită măsură”, „fărâmiţarea”
exilului.
În al doilea rând, autorul face câteva precizări terminologice foarte utile,
examinând aria semantică a termenilor „exil”, „emigraţie” şi „diasporă”. Astfel, în
opinia autorului, dacă exilatul este o persoană „care şi-a părăsit ţara de baştină din
motive politice” şi, odată stabilit într-o ţară străină, continuă să se manifeste împotriva
regimului politic care i-a provocat plecarea, emigrantul „este persoana care şi-a părăsit
ţara, stabilindu-se definitiv sau temporar în altă ţară, forţat de împrejurări mai generale,
social-economice, şi care în noua sa reşedinţă nu are altă preocupare decât una
profesională şi de integrare” (p. 7). O altă nuanţă este introdusă de autor şi în momentul
în care face precizarea că „exilul ca entitate este cuprins în sfera mai largă a noţiunii de
«diasporă»”, neavând „amplitudinea” acesteia.
Interesantă este şi definiţia agentului de influenţă, acesta fiind o persoană „recrutată
de Securitate prin tot felul de mijloace, cu scopul de a influenţa, în favoarea regimului
comunist, şi uneori de a compromite personalităţi sau chiar organisme ale exilului” (p.
7) 17 .
În pofida preocupării pentru definirea exactă a termenilor, am remarcat faptul că
autorul nu a mai zăbovit asupra termenului „cârtiţă”, considerând, probabil, că acesta
este de mult timp familiar celor cu minime lecturi în domeniul spionajului. Totuşi,
întrucât experienţa proprie ne-a arătat că cel mai adesea se consideră „cârtiţă” doar
agentul infiltrat sau recrutat în interiorul unui serviciu de informaţii advers, am socotit
nu lipsit de importanţă să arătăm că autorul a folosit termenul în mod corect, aria de
acoperire a acestuia fiind ceva mai largă decât se crede îndeobşte.
În acest sens, o lucrare de specialitate menţionează faptul că „în jargonul
serviciilor de informaţii, «cârtiţa» desemnează un agent clandestin, plasat într-un loc
strategic, de unde este în măsură să informeze despre un adversar politic, un lider
militar sau un concurent industrial, comercial etc. «Cârtiţa» poate funcţiona într-un
17 O lucrare relativ recentă oferă nu mai puţin de patru definiţii ale agentului de influenţă, una dintre
acestea fiind următoarea: „persoană folosită de către un serviciu de informaţii care profită de
statutul social şi poziţia profesională pentru a influenţa opinia publică sau factorii de decizie din
anumite domenii, în aşa fel încât să faciliteze şi să promoveze obiectivele ţării pentru care
lucrează respectivul organ de informaţii” - Col. (r) Traian Stambert, col. (r) Liviu Găitan, col.
Gheorghe Dragu (r), Limbajul serviciilor secrete. Dicţionar explicativ. Servicii de informaţii şi de securitate,
Bucureşti, Editura Paco, 2010, p. 37.
382
minister, un stat major, un laborator de cercetare, o administraţie, un serviciu de

informaţii sau politic ş.a., iar prin postul pe care îl deţine are acces la date secrete” 18 .
Aşadar, plasarea sau recrutarea unor agenţi de influenţă în interiorul organizaţiilor
exilului românesc poate fi comparată cu activitatea „clasică” a „cârtiţelor”, chiar dacă
organizaţiile exilului nu erau structuri guvernamentale, militare, industriale sau
comerciale. Esenţiale în definirea activităţii de „cârtiţă” a unor agenţi sunt, potrivit
experţilor, acţiunile de culegere de informaţii şi de dezinformare şi manipulare.
De altfel, în opinia autorului, acţiunile Securităţii împotriva exilului pot fi grupate
în patru mari categorii:
1. acţiuni de infiltrare în sânul exilului a unor agenţi trimişi din ţară, care fie se
stabileau în Occident (cazul Silviu Crăciunaş 19 ), fie făceau o veritabilă
„navetă” între Centrala de la Bucureşti şi zonele operative din Occident
(cazul lui Petru Comarnescu);
2. recrutarea unor colaboratori din rândul membrilor exilului, dar şi din rândul
cetăţenilor străini, colaboratori folosiţi în scopul influenţării exilului „în
sensul intereselor aşa-zis patriotice ale ţării” (p. 8) şi al creării unor disensiuni
sau al compromiterii unor personalităţi sau organizaţii cu manifestări mai
dure împotriva regimului de la Bucureşti;
3. acţiuni desfăşurate sub acoperirea reprezentanţelor oficiale ale regimului, fie
că erau diplomatice, economice sau culturale;
4. „încercări de compromitere a celor mai virulenţi exponenţi ai exilului
românesc” (p. 8).
Fiecare „tip” de acţiune este ilustrat de către autor, prin exemple extrase din
dosarele Securităţii cu privire la modul de acţiune asupra lui Emil Georgescu, Paul
Goma, Victor Frunză. De asemenea, categoria cetăţenilor occidentali intraţi în serviciul
Securităţii este ilustrată prin cazul Daniel Marius, alias Michel Hamelet, autorul unei
biografii a lui Nicolae Ceauşescu, publicată în 1971 la Paris 20 şi la Bucureşti 21 .
Cazurile alese de domnul Dinu Zamfirescu pentru a ilustra modul de dirijare şi de
acţiune a agenţilor de influenţă ai Securităţii sunt cât se poate de elocvente, fiind vorba
de personalităţi de marcă: Virgil Veniamin, Eftimie Gherman, Pamfil Şeicaru.
Pentru a înţelege de ce atenţia autorului s-a oprit, din multitudinea de cazuri
atestate de documente, la aceste trei personaje, vom aduce în atenţie câteva date
biografice.
Astfel, Virgil Veniamin, născut la 2 mai 1906, în Bacău, absolvise Facultatea de
Drept şi pe cea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, după care obţinuse doctoratul în
Drept, la Paris, în 1930. Ulterior, devine profesor în cadrul Facultăţii de Drept din
18 Radu Cristescu, Spionajul şi contraspionajul pe înţelesul tuturor. Mic dicţionar al serviciilor secrete,
Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 33.
19 Urme pierdute, urme regăsite: cazul Silviu Crăciunaş, ediţie îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru
Dobre şi Iulia Moldovan, studiu introductiv Iulia Moldovan şi Dumitru Dobre, Bucureşti,
Editura Militară, 2008.
20 Michel-P. Hamelet, Nicolae Ceausescu, Paris, Seghers, 1971, 191 p.
21 Michel-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu: biografie şi texte selectate, Bucureşti, Editura Politică, 1971,
227 p.
383
Bucureşti, ţinând cursuri de drept civil şi la Şcoala Militară de Ofiţeri de Poliţie din
Capitală. Membru al baroului, ocupă o serie de funcţii importante, intrând şi în viaţa
politică, unde ajunge chiar secretar general adjunct al P.N.Ţ.
A părăsit ilegal România în februarie 1948, printr-o reţea pusă la punct de Silviu
Crăciunaş. Ajuns în Franţa, cere şi obţine azil politic la 20 martie 1948, înscriindu-se în
Consiliul Partidelor Democratice Române, care se transformă în mai 1949 în Comitetul
Naţional Român (C.N.R.), cu sediul la New York. Veniamin a devenit delegatul C.N.R.
pentru Europa şi a preluat responsabilitatea editării publicaţiei La Nation Roumaine.
În paralel cu activitatea în cercurile exilului românesc, Veniamin a devenit
cercetător la „Centre National de la Recherche Scientifique” şi colaborator al
Institutului de Drept Comparat, precum şi membru în diverse asociaţii profesionale.
Aşadar, având în vedere elementele enumerate succint până aici, devine perfect
inteligibilă opţiunea Securităţii, concretizată într-un referat din 17 iulie 1952, de a-l
recruta ca agent (p. 16-20).
Eftimie Gherman, cel de-al doilea agent de influenţă cu valenţe de exemplu, a
avut o evoluţie cel puţin la fel de spectaculoasă. Născut la 18 ianuarie 1894 la
Lăpuşnicul Mare, jud. Caraş-Severin, într-o familie modestă, Eftimie Gherman urmează
doar şcoala primară şi câteva clase gimnaziale după care e nevoit să intre ucenic la un
brutar din Oraviţa. Ajuns în contact cu cercurile socialiste, pleacă în 1912 la Budapesta,
unde îi cunoaşte pe socialiştii români Ion Flueraş şi Iosif Jumanca, apoi la Viena, unde
intră în contact cu Cristian Racovski, George Grigorovici şi, implicit, intră în atenţia
autorităţilor austro-ungare. Încorporat şi trimis pe front în 1914, face propagandă
pacifistă, motiv pentru care este arestat şi condamnat la moarte de un tribunal militar,
pedeapsa fiindu-i comutată în 20 de ani de închisoare. Eliberat, participă la Marea Unire
de la Alba Iulia si, tot în decembrie 1918, contribuie la înfiinţarea Uniunii Minerilor din
România, deţinând postul de secretar-general al acesteia în perioada 1923-1939. În 1920
a fost ales deputat al Partidului Social Democrat (PSD), fiind reales fără întrerupere
până în 1938. Se înscrie în Frontul Renaşterii Naţionale, motiv pentru care PSD îl
exclude din rândurile sale. Între 1940-1941 a avut domiciliu forţat în staţiunea Poneasa.
Reprimit în PSD, votează la congresul din 10 martie 1946 pentru participarea la alegeri a
PSD pe liste proprii, separat de Blocul Partidelor Democratice (BPD). Intrat, din nou,
în atenţia Siguranţei, a decis în toamna anului 1947 să părăsească ţara. Iniţial, ajuns la
Viena, a contactat socialiştii austrieci, care i-au obţinut o viză pentru Franţa. La Paris a
beneficiat de sprijinul lui Guy Mollet, secretar general al Partidului Socialist Francez şi
în 1948 înfiinţa Grupul Sindicaliştilor şi al Socialiştilor Români din Exil. De asemenea, a
devenit copreşedinte al Internaţionalei Partidelor Socialiste din Exil, cu sediul la Londra,
şi stabileşte legături cu sindicatele şi cu partidele socialiste din Anglia, R.F.G., Suedia,
Austria, Italia, Franţa, Canada. Colaborează la emisiunile posturilor de radio B.B.C.,
„Europa Liberă” şi „Vocea Americii”.
În acest context, e lesne de înţeles de ce, pentru Securitate, Eftimie Gherman era
socotit un „peşte mare”. Cum a căzut acesta în năvodul Securităţii şi a devenit, din lider
al exilului, agentul „Laurenţiu” se poate afla din captivanta expunere a domnului
Zamfirescu (p. 53-90).
Ultima personalitate din cadrul exilului asupra căruia şi-a oprit atenţia autorul este
nimeni altul decât Pamfil Şeicaru. Considerat unul dintre cei mai de seamă ziarişti din
384
istoria presei româneşti a secolului al XX-lea, plasat la egalitate sau în faţa unor Nicolae
Iorga, Tudor Arghezi sau Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru a avut un destin excepţional,
subsumat parcă sintagmei „agonie şi extaz”. Născut la 6 septembrie 1894, într-o familie
originară, se pare, din Şeica Mare a Mărginimii Sibiului, a urmat şcoala elementară şi
primele clase la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pentru a obţine bacalaureatul
în 1914 la Bârlad, în cadrul renumitului liceu „Gheorghe Roşca Codreanu”. Tot la
Bârlad a avut loc şi debutul său în presă, la 1 iunie 1911, prin publicarea scenetei „Pe
nemâncate” în revista locală „Freamătul” (p. 93). Ulterior, încă elev, scrie pentru mai
multe publicaţii, inclusiv una a Partidului Conservator.
Plecat la Bucureşti după absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept şi
continuă colaborarea cu diverse publicaţii. După izbucnirea Primului Război Mondial,
Şeicaru, tânăr sublocotenent şi comandant al unui pluton de mitraliere, se remarcă în
luptele din linia întâi, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi „Croix de Guerre”.
După război îşi reia activitatea de presă, colaborează cu diverse personalităţi ale
vieţii politice şi culturale şi fondează în 1928 ziarul „Curentul” care, în scurt timp, a
devenit al doilea din ţară, ca tiraj, după „Universul”. Afacerile i-au prosperat în întreaga
perioadă interbelică, iar prestigiul său a fost consolidat prin primirea în Academia
Română, în 1941.
La 9 august 1944 22 Pamfil Şeicaru a părăsit legal România, la indicaţia mareşalului
Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu, stabilindu-se iniţial la Viena, unde-şi trimisese
deja familia, apoi la Palma de Mallorca şi, ulterior, la Madrid. În 4 iunie 1945, Şeicaru a
fost condamnat la moarte în contumacie, cel dintâi dintr-un prim lot de 12 ziarişti găsiţi
„vinovaţi de crime de război şi de dezastrul ţării” 23 .
Aflat în exil, Şeicaru rămâne la fel de activ ca şi în ţară, publicând „articole, eseuri,
portrete ale unor oameni politici români, precum şi lucrări mai ample” (p. 100), dar, în
scurt timp, problemele financiare încep să-şi spună cuvântul. Încă din 1948 a fost nevoit
să caute sprijin financiar la personaje precum Alice Cantacuzino sau Nicolae Malaxa,
dar fără succes. În aceste condiţii, îşi câştigă existenţa din colaborarea la unele publicaţii,
precum „Chemarea”, editată la Paris, împreună cu Alexandru Cristescu şi N.S. Govora,
sau „Liberty and Justice – Publication for Central and South Europe”.
În ciuda activităţii sale susţinute, Pamfil Şeicaru continuă să ducă o existenţă
modestă, marcată de o serie de privaţiuni materiale, care au indicat de altfel Securităţii
un potenţial punct vulnerabil al redutabilului ziarist. La acesta se adăugau „atitudinea lui
Pamfil Şeicaru faţă de partidele democratice din ţară, precum şi a reprezentanţilor
acestora din exil, ca şi înfierarea de către Pamfil Şeicaru a actului de la 23 august 1944 şi
a autorilor săi, cu precădere regele Mihai” (p. 110).
Potrivit documentelor studiate de domnul Dinu Zamfirescu, prima acţiune ce
viza atragerea la colaborare a lui Pamfil Şeicaru a fost elaborată de U.M. 0123/I
(Direcţia Generală de Informaţii, fosta D.I.E.) la 21 decembrie 1963, după ce acesta
22După unele surse, plecarea ar fi avut loc la 12 august.

23Vezi, pe larg, Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti,
Editura Albatros, 1999; Emil Rus (editor), Delictul de opinie: procesul ziariştilor. 1945, Bucureşti,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012.
385
publicase în octombrie 1963 „un articol elogios la adresa regimului din ţara noastră şi a
tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej” (p. 114).
Evoluţiile politice de la Bucureşti, mai cu seamă ecoul extraordinar al
„Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R.
din 15-22 aprilie 1964, şi decretele din vara aceluiaşi an prin care cvasi-totalitatea
deţinuţilor politici din România erau eliberaţi, au înlăturat ultimele ezitări ale lui Şeicaru,
astfel încât, începând din acest an, figurează în documentele Securităţii cu numele de
cod „Vlad”.
Dintre acţiunile în care Securitatea intenţiona să-l folosească pe „Vlad”,
amintim „demascarea crimelor săvârşite de legionari”, cu accent pe asasinarea lui
Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, promovarea volumului Karl Marx despre români în
Occident, „popularizarea realizărilor economice ale ţării noastre” (p. 115), combaterea
prin presă „a propagandei duşmănoase ţării, desfăşurată de vârfurile emigraţiei
reacţionare române” (p. 118).
Activitatea lui Şeicaru a fost, se pare, apreciată la superlativ, căci într-o notă din
18 octombrie 1966 se propunea ca „să se intervină la Consiliul de Stat al R.S. România
pentru a anula condamnarea la moarte a lui «Vlad», hotărâtă prin sentinţa nr. 2 din mai
1945 a Tribunalului Poporului” (p. 119). Propunerea Securităţii a fost aprobată de
conducerea Partidului, astfel încât în 12 decembrie 1966, Consiliul de Stat a emis
Decretul nr. 977 24 , prin care Pamfil Şeicaru era graţiat (p. 119-120).
De la această dată şi până la 21 octombrie 1980, când Pamfil Şeicaru s-a stins din
viaţă, în vârstă de 86 de ani, se poate spune că activitatea strălucitului ziarist în sprijinul
acţiunilor de propagandă şi influenţă concepute la Bucureşti a fost una de excepţie.
Edificator în acest sens este o notă a Securităţii din 27 august 1976 (aşadar, la zece ani
de la graţiere!), redactată în perioada vizitei întreprinse de Şeicaru în România (21-31
august) în care se menţiona:
„Nutrind sentimente româneşti, ca urmare a acţiunilor de apropiere şi influenţare,
începând cu anul 1964, Pamfil Şeicaru a adoptat o atitudine şi poziţie realiste faţă de
ţara noastră, devenind un susţinător al politicii externe a României. Astfel:
- A acţionat pe lângă oameni politici din străinătate pentru sprijinirea intereselor R.S.
România, îndeosebi pe linia promovării adevărului istoric şi a combaterii propagandei
iredentiste.
- A editat şi difuzat un mare număr de cărţi şi lucrări favorabile statului nostru, cum
sunt: «Istoria presei româneşti», prin care scoate în evidenţă activitatea preşedintelui
R.S. România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe linia destinderii internaţionale şi
industrializării ţării; «Karl Marx – Însemnări despre români»; «Dunărea, fluviu la cinci
mări»; «România în marele război» (destinată combaterii propagandei iredentiştilor
24 Sursa indicată de Dinu Zamfirescu, care reproduce integral decretul, este A.C.N.S.A.S., fond
S.I.E., dosar nr. 86, vol. 5, f. 2. Respectivul decret a fost publicat în anul 2011 şi de istoricul
Gheorghe Buzatu, cu menţiunea că a fost identificat în „arhivele fostului C.C. al P.C.R.”, dar
fără o trimitere exactă – cf. Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceauşescu. Biografii paralele. Stenograme şi
cuvântări secrete. Dosare inedite. „Procesul” şi execuţia, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2011, pp. 427-429.
386
maghiari şi a altor acţiuni propagandistice antiromâneşti 25 ); «Ping-Pong diplomatic»,

«Orhideea politică»; «Un filosof istoric – I. Petrovici».
- În prezent, are sub tipar cărţile «Securitatea europeană» (în care se evidenţiază justeţea
politicii ţării noastre) şi «Testamentul apocrif al lui Petru cel Mare»; preconizează
elaborarea altor materiale destinate combaterii iredentismului. De asemenea, cu prilejul
aniversării centenarului independenţei naţionale a României, intenţionează publicarea
unor lucrări dedicate acestui eveniment” (p. 221).
Aşadar, o activitate extraordinară, pe măsura talentului şi a puterii de muncă
absolut uluitoare a lui Pamfil Şeicaru! Problema care o pune autorul în finalul
prezentării celor trei cazuri de agenţi de influenţă instrumentaţi de regimul comunist
este tocmai aceea de evaluare a activităţii acestora.
Din perspectiva „celui care a trăit 20 de ani în exil şi alţi 30 sub regimul din ţară”,
Dinu Zamfirescu apreciază că cei trei „sunt de condamnat moralmente” „pentru că au
încercat să-i dezarmeze pe cei care duceau, aşa cum se putea, din afara ţării, lupta
împotriva comunismului, pe cei care o continuau în străinătate” (p. 242).
Această concluzie se întemeiază şi pe o analiză a motivelor care i-au făcut pe
respectivii exilaţi să accepte „pactul cu Diavolul”. Autorul consideră că „din documente
nu reiese că vreunul din cei trei ar fi făcut-o din cauze de degenerescenţă fiziologică”.
De asemenea, prezumţia că „lipsa trăirii directe în ţară” le-ar fi alterat „percepţia reală
asupra celor suferite de cei rămaşi acasă” este respinsă, căci, „prin poziţiile pe care le
ocupau în exil, toţi trei beneficiau de informaţii complete” (p. 242). Nici teama de
repercusiunile unui refuz al colaborării asupra rudelor din ţară nu este considerată ca o
ipoteză explicativă a gestului celor trei, căci „nu se poate spune că Virgil Veniamin îşi
denunţa colegii sau căuta să-i influenţeze pe alţii din cauza faptului că avea familia în
ţară. El şi-a început colaborarea după ce familia i-a ajuns în străinătate” (p. 242).
Atunci?
Autorul nu ne oferă o explicaţie proprie, preferând, asemenea lui Sherlock
Holmes în dialogurile cu dr. Watson, să-şi „oblige” cititorul la un efort propriu de
analiză prin eliminarea ipotezelor false şi a pseudo-explicaţiilor şi prin enunţarea unei
întrebări cu caracter incitant:
25 Potrivit autorului, „diverşii emisari trimişi pe lângă Pamfil Şeicaru îl intoxicau cu «pericolul
unguresc»”, iredentismul maghiar fiind, de fapt, „tema lansată de Ceauşescu pentru a deturna
preocupările românilor de la realităţile cotidiene în care coborâse România şi a le da o altă
preocupare decât cea de a supravieţui, un fel de misiune de recuperare a Transilvaniei, care era,
bineînţeles, românească şi care nu era ameninţată de a fi predată Ungariei” (p. 217). În opinia
noastră, o astfel de „deturnare” a atenţiei era puţin probabil a se realiza, căci în momentul când
nu găseşti pâinea „cea de toate zilele” şi orbecăi pe scările blocului cu electricitatea întreruptă e
puţin probabil să te consolezi cu triumful asupra iredentismului! Pe de altă parte, documentele
din arhivele româneşti şi străine atestă faptul că atât o bună parte a emigraţiei maghiare, cât şi
cercurile conducătoare de la Budapesta nu s-au resemnat nici o clipă cu hotărârile luate în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris. Demersurile referitoare la Transilvania întreprinse de liderii
maghiari pe lângă Stalin şi Hruşciov, dar şi, ulterior, pe lângă Brejnev sunt consemnate în
documentele vremii, iar activitatea propagandistică desfăşurată de emigraţia maghiară a atins cote
extraordinare, menţinând aşa-zisa problemă a Transilvaniei şi a persecutării maghiarimii în
atenţia marilor cancelarii până în ziua de astăzi.
387
„Doar caracteristicile lor individuale, caracteriale, să-i fi împins să-şi trădeze

principiile pe care afirmau că le reprezintă şi în realitate să-şi trădeze poporul din care
proveneau?” (p. 242).
Această întrebare, cumulată cu observaţia că dintre cei trei, doi erau intelectuali,
Veniamin şi Şeicaru, iar „Gherman era un autodidact, activist politic şi sindical, dar şi el
într-un contact direct cu intelectualii din ţară şi apoi cu cei aflaţi în majoritatea statelor
occidentale”, arată intenţia autorului de a-şi îndrepta cititorul spre o mai atentă evaluare
a rolului intelectualului în societăţile moderne, mai ales în cele confruntate cu
totalitarismul, fie el de extremă dreaptă sau stângă.
Asemenea lui Julien Benda în celebra sa lucrare despre „intelectualii care
trădează” 26 , domnul Dinu Zamfirescu îşi forţează cititorul să gândească, să evalueze
biografii sinuoase şi contexte social-politice complexe, punându-i la îndemână, alături
de propriile opinii, documentele fruste provenite din arhivele Securităţii.
Această intenţie transpare cu claritate din rândurile de final ale volumului pe care
l-am prezentat aici: „…este necesar pentru noi, românii, să ne asumăm toate cele
trecute, bune şi rele, aşa cum le-a înregistrat istoria reală. Demitizarea unor frumoase
legende ne pune în faţa responsabilităţilor ce ne incumbă în calitate de cetăţeni. Şi nu
numai în aceste trei cazuri, ci în general, când vorbim despre istoria noastră. Să nu ne
mai construim «basmele românilor» că «aşa dă bine»!” (p. 243).
Aşadar, pe urmele lui Nietzsche, care îşi îndemna cititorii la 1889 în lucrarea sa
Amurgul idolilor, să facă filosofia „cu ciocanul”, lovind fără teamă în „idoli” pentru a
vedea care dintre ei sună a gol, domnul Dinu Zamfirescu nu ezită să-i invite pe
cercetători la o apropiere lipsită de inhibiţii de „idolii” contemporani, „lovind” cu
instrumentele cercetării ştiinţifice în „statuile” acestora, pentru a vedea câte rămân în
picioare, rezistând la proba timpului. În ceea ce ne priveşte, considerăm că cercetările în
arhivele devenite accesibile recent vor mai fisura sau redesena profilul adevărat al
multora dintre cei care s-au urcat sau au fost urcaţi pe piedestale de înălţimi, uneori,
ameţitoare.
De altfel, o promisiune în acest sens vine chiar de la autorul volumului prezentat
aici, care ne avertizează că va detalia într-o lucrare viitoare modul în care „i s-au plătit
500.000 de dolari şefului unui partid de extremă dreapta din Franţa pentru a-l promova
ca parlamentar european pe un agent de influenţă” (p. 13). Aşadar, nu ne rămâne decât
să aşteptăm noul volum, care se anunţă la fel de incitant ca şi cel prezentat în rândurile
de faţă.
Luminiţa Banu
26 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, Bucureşti, Editura Humanitas,
2008.
388
Dumitru Dobre, O istorie în date a

exilului şi emigraţiei româneşti (1949-
1989), cuvânt înainte de Dinu Zamfirescu,
Bucureşti, Editura Militară, 2013, 339 p.
Istoriografia română, în general, dar mai cu

seamă cea referitoare la istoria contemporană,
înregistrează o supărătoare puţinătate a
instrumentelor de lucru. Dicţionarele şi enciclopediile
cu privire la un aspect sau altul al istoriei ultimului
secol sunt, în ciuda unor realizări recente 27 , rare şi,
uneori, conţinutul ştiinţific este destul de precar. În
ceea ce priveşte istoriografia exilului românesc,
numărul instrumentelor de lucru este încă şi mai
redus, cel mai redutabil fiind, în opinia noastră, cel
realizat de Florin Manolescu 28 .
Desigur, odată cu înfiinţarea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului
Românesc (INMER) 29 , condus de domnul Dinu Zamfirescu, o personalitate a exilului
românesc, suficient de multe aspecte ale istoriei exilului românesc au fost aduse în
atenţia, deopotrivă, a publicului larg şi a breslei istoricilor.
Unul dintre cei mai prolifici cercetători ai acestui institut s-a dovedit a fi
domnul Dumitru Dobre 30 , a cărui ultimă lucrare intenţionăm să o prezentăm în
27 C.N.S.A.S., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, coord. Florica Dobre, autori: Liviu
Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta
Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, studiu introductiv: Nicoleta Ionescu-Gură,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004; Andrei Muraru (coord.), Clara Mareş, Dumitru
Lăcătuşu, Cristina Roman, Marius Stan, Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicţionarul penitenciarelor
din România comunistă (1945-1967), studiu introductiv de Cristina Roman, postfaţă de Marius
Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2008; Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul
ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. 1-2,
Iaşi, Editura Polirom, 2009; Octavian Roske (coord.), România. 1945-1989. Enciclopedia regimului
comunist. Represiunea. Vol. I literele A-E, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 2011, vol. II, literele F-O, 2012; Dan Cătănuş (coord.), România. 1945-1989.
Enciclopedia regimului comunist. Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Bucureşti, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012.
28 Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii,
organizaţii, Bucureşti, Editura Compania, 2003, 799 p. (ediţia a II-a revizuită şi adăugită – 2010,
830 p.)
29 INMER a fost înfiinţat şi a funcţionat conform Hotărârii Guvernului nr. 656 din 5 iunie 2003,
cu modificările din HG nr. 917/2004 si HG nr. 195/2007, având ca obiect de activitate

culegerea, arhivarea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-
1989, precum şi rezolvarea unor probleme pendinte legate de fostul exil.
30 Istoric militar ca formaţie, Dumitru Dobre s-a aplecat cu multă acribie asupra problemelor
exilului, rezultatul cercetărilor sale concretizându-se într-o serie de volume realizate împreună cu
389
rândurile de faţă. Rod al unei investigaţii de amploare în fondurile arhivistice din ţară şi
din străinătate şi al parcurgerii minuţioase a presei exilului şi a bibliografiei de
specialitate, volumul a fost publicat sub auspiciile Editurii Militare, beneficiind şi de o
lansare în cadrul Salonului de Carte „Polemos – istorie, ştiinţe politice, securitate şi
apărare”, ajuns la cea de-a IX-a ediţie (6-9 noiembrie 2013).
Volumul se deschide cu un cuvânt înainte, semnat de Dinu Zamfirescu, care
conţine o serie de precizări foarte utile pentru un cititor mai puţin familiarizat cu
subiectul lucrării. Astfel, încă de la început, sunt clarificate noţiunile de exil şi emigraţie.
Potrivit domnului Zamfirescu, noţiunea de exil poate fi definită drept „părăsirea ţării, cu
sau fără voia exilatului, pentru motive politice, din cauza unor persecuţii aplicate
subiecţilor de către regimuri autoritare sau totalitare”, în vreme ce emigraţia „cuprinde o
sferă mult mai largă de subiecţi, înglobându-i pe toţi acei naţionali dintr-un stat pe care
îl părăsesc, din varii motive, şi se stabilesc în alt stat”. Pornind de la aceste definiţii, se
observă că statutul de emigrant îl include şi pe cel de exilat, fără ca reciproca să fie
valabilă, căci dacă emigranţii, în general, „îşi caută propăşirea în altă ţară”, exilaţii, deşi
au fireşti preocupări de integrare-supravieţuire în societăţile gazdă, „rămân cu
preocuparea unei activităţi şi acţiuni politice evidenţiate în legătură cu ţara de baştină”.
Pornind de la această taxonomie, se impune atenţiei următoarea observaţie:
„aceia care au părăsit România din motive politice au constituit o minoritate în sânul
emigraţiei, pe întreaga perioadă 1949-1989, numărul lor fiind de aproximativ 300-400 de
militanţi”. Venind de la un membru al exilului cu ştate vechi de activitate, o astfel de
afirmaţie este de natură să îndemne la o reevaluare a palmaresurilor anticomuniste, mai
mult sau mai puţin fictive, cu care diverse personaje, aflate peste hotare înainte de 1989,
se mândresc astăzi.
Datele privind exilul şi emigraţia au fost ordonate de către autor alfabetic, în
funcţie de ţara-gazdă, fiind inventariate nu mai puţin de 28 de state, de la Anglia până la
Venezuela. În cadrul fişei consacrate unui stat, informaţiile au fost structurate
cronologic, cele mai vechi referindu-se la anii 1949-1950, dar existând state la care
expunerea începe din anii ’60 (Peru, 1963) sau chiar ’80 (cazul Ungariei, unde prima
înregistrare este din 1 aprilie 1988).
Volumul beneficiază şi de două anexe foarte valoroase, prima dintre acestea
fiind un „inventar” al organizaţiilor exilului şi emigraţiei româneşti (grupate, de
asemenea, pe ţări), iar cea de-a doua cuprinzând un indice al presei editate de românii
tineri cercetători: INMER, Personalităţi ale exilului românesc în arhivele Securităţii, ediţie îngrijită de
Dumitru Dobre, Iulia Huiu, Veronica Nanu, Bucureşti, Editura Corint, 2007; INMER, România
la Conferinţa de Pace de la Paris, ediţie îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica
Nanu, vol. 1-2, Bucureşti, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2007-2011; INMER, Sursele
Securităţii informează, ediţie de documente întocmită de Dumitru Dobre, Iulia Huiu, Mihaela
Toader, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008; INMER, Urme pierdute, urme regăsite: cazul Silviu
Crăciunaş, ed. îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Iulia Moldovan, studiu introductiv
de Iulia Moldovan şi Dumitru Dobre, Bucureşti, Editura Militară, 2008; INMER, Onoare şi glorie:
exilul militar românesc şi Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), ediţie de Luminiţa Banu,
Dumitru Dobre, Iulian Mânzu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin
Speteanu, 2008; INMER, 10 Mai în exil, editori Dumitru Dobre, Laura Vlădoiu Stancu,
Bucureşti, 2009.
390
de peste hotare. Şi în cazul presei, autorul a optat pentru gruparea revistelor şi ziarelor
pe ţări, iar enumerarea s-a făcut alfabetic. E de remarcat faptul că în rândul
organizaţiilor exilului şi emigraţiei româneşti autorul a operat o necesară selecţie,
marcând cu un asterisc pe acelea favorabile regimului de la Bucureşti şi, deci,
susceptibile de a fi fost create/utilizate de serviciile speciale din ţară.
Valoarea lucrării ca instrument de lucru este sporită prin includerea unor
consistente „repere bibliografice”, o adevărată comoară pentru orice cercetător aflat la
început de drum în studierea problemelor atât de complexe ale istoriei exilului
românesc. În acelaşi timp, parcurgerea acestei veritabile bibliografii a problemei oferă
cititorului o primă imagine a efortului de cercetare făcut de autor în vederea elaborării
lucrării. De la parcurgerea unor fonduri de arhivă deţinute de Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, de Ministerul Afacerilor Externe, C.N.S.A.S. sau I.I.C.C.M.E.R. şi
până la presa exilului, de la studierea unor lucrări memorialistice sau a unor analize
publicate în ţară şi în străinătate, se pare că nimic nu a scăpat acribiei domnului
Dumitru Dobre în încercarea sa de identificare fie şi a celei mai mărunte informaţii.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că studierea volumului este facilitată de
indicele antroponimic inserat în finalul lucrării, astfel încât identificarea datelor
referitoare la Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Matei
Cazacu, Theodor Cazaban şi atâtea alte personalităţi să poată fi făcută cu maximum de
rapiditate.
Parcurgerea volumului îi prilejuieşte cititorului surprize din cele mai plăcute,
acesta descoperind în informaţiile culese cu răbdare de furnică, după cum aprecia Dinu
Zamfirescu, noi şi nebănuite aspecte ale activităţii unor personalităţi sau a unor
organizaţii care erau urmărite cu sufletul la gură de numeroşi români confruntaţi cu
barajul informaţional al mass-media din ţară.
Ca o apreciere de final, considerăm că lucrarea publicată de domnul Dumitru
Dobre este o reuşită din toate punctele de vedere, contribuind într-o măsură
semnificativă la o mai bună cunoaştere a istoriei unei părţi a poporului român care, „din
varii motive – politice, economice şi/sau de altă natură”, după cum o spune chiar
autorul, şi-a dus existenţa pe meridiane şi paralele mai
mult sau mai puţin îndepărtate.
Luminiţa Banu
Sorin Turturică, Aviatoarele

României. Din înaltul cerului în beciurile
Securităţii, Bucureşti, Editura Militară,
2013, 208 p.
Cartea istoricului militar Sorin Turturică –

Aviatoarele României – Din înaltul cerului în beciurile
Securităţii ne propune o reconstituire a destinelor
neprielnice pe care femei de excepţie – îndrăgostite ale
391
aerului – le-au urmat în perioada comunistă. Cartea a fost structurată în douăsprezece

capitole, constituindu-se într-unul din puţinele exemple de carte istorică scrisă cu talent
literar. În ceea ce ne priveşte, nu vom face referinţe asupra fiecărui capitol în parte, cât
vom încerca să ne oprim atât asupra principalelor probleme pe care le-au întâmpinat
primele aviatoare, din punct de vedere legal, în momentele de început ale aviaţiei
române, cât şi asupra experienţelor tragice ale acestora, după instaurarea comunismului.
Încă de la început, autorul ne introduce în problema spinoasă a întemeierii
aviaţiei române de către Aurel Vlaicu, Mihail Cerkez şi George Valentin Bibescu – trei
personalităţi care – „nu au colaborat pentru a crea cu mijloacele modeste ale fiecăruia
ceva solid, dimpotrivă s-au concurat” (pag. 12).
În ceea ce priveşte istoria feminină a aviaţiei româneşti, aceasta a fost sincronă
cu ceea ce se întâmpla în plan mondial, marcată, însă, de unele particularităţi, datorate,
în principal, reticenţei mediului militar românesc în a accepta intrarea femeilor în
diferite segmente de activitate pe care le administra.
Primul brevet de aviator acordat unei femei - aşa cum ne precizează autorul - a
fost emis de Aeroclubul Franţei în data de 8 martie 1910 pentru Élise Deroche,
cunoscută sub numele de Reymonde de Laroche.
Pionierele aviaţiei româneşti au fost puse în situaţia de a obţine acest brevet în
afara ţării, ceea ce face ca reuşitele lor să fie, mai degrabă, victorii personale decât
alinierea imediată la noua epocă de deschidere socio-profesională pe care o
presupuneau inovaţiile tehnice. Astfel, Elena Caragiani a obţinut brevetul de aviatoare
de la Aeroclubul Franţei, la 6 februarie 1916, după ce în România i se refuzase dreptul
de a se prezenta la un astfel de concurs, pe motiv că era femeie.
Cazul Smarandei Brăescu este şi mai spectaculos, în măsura în care a obţinut
mai întâi brevetul de paraşutist, a doborât recordul mondial feminin de înălţime la saltul
cu paraşuta în 2 octombrie 1931 în ţară, iar pe cel mondial la 19 mai 1932 după
executarea unui salt de la 7.100 m deasupra câmpiei Sacramento din California. De-abia
după dobândirea unei asemenea cărţi de vizită, a urmat cursurile de pilotaj ale şcolilor
Curtiss-Whright şi Roosevelt Field din apropierea New York-ului şi a obţinut brevetul
de pilot la 8 octombrie 1932.
În paralel cu eforturile Smarandei Brăescu, o întâmplare nefericită a deschis
drumul brevetării ca aviator în România, şi pentru femei. Afacerea aeronautică a
inginerului Mircea Cantacuzino a fost preluată, după dispariţia sa prematură la 25 mai
1930 în urma unui accident aviatic, de către sora sa – Ioana Cantacuzino, care devine şi
prima femeie brevetată în România, la scurt timp, urmându-i şi alte pasionate ale aviaţiei
– Florica Delescu, Valeria Ionescu, Felicia Bădiliţă, Mariana Ştirbey, Mariana Drăgescu,
Nadia Russo, Virginia Duţescu.
Pagini semnificative sunt acordate şi debutului a cinci dintre aviatoarele mai
sus-menţionate în cadrul manevrelor militare din anul 1938, pentru misiuni de transport
şi legătură, precum şi unui aspect mai puţin studiat şi cercetat până în prezent, şi anume
aportul „Escadrilei Albe” – o subunitate aeriană încadrată cu femei şi înfiinţată în cadrul
Aviaţiei civile (iunie 1940) după model suedez – în misiuni sanitare.
După al Doilea Război Mondial, contextul politic şi social a fost covârşitor
pentru întreruperea cursului normal al destinului multora dintre aviatoarele României:
Ioana Cantacuzino se retrage în ultimii ani ai vieţii la conacul de la Călimăneşti, jud.
392
Vâlcea, Smaranda Brăescu se alătură unui grup de paraşutişti militari, conduşi de cpt.
Mihail Ţanţu, care „au dorit să se pună la dispoziţia P.N.Ţ. în vederea unei acţiuni de amploare”
(pag. 125) în eventualitatea unui conflict între Est şi Vest şi a unei intervenţii militare
americane, imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Intrată în clandestinitate, parcursul său postbelic nu a putut fi identificat cu
claritate, de către structurile informative ale vremii, rămânând până în ziua de astăzi
neelucidat.
Virginia Duţescu a fost condamnată pentru presupuse fapte de trădare, iar după
eliberarea sa în 1953 a fost recrutată ca informatoare, exploatându-se îndeosebi,
sentimentul de frică deosebită faţă de organele de Securitate – devenind, mai degrabă, o victimă a
puterii comuniste, decât un instrument al acestei puteri. Instaurarea regimului comunist
a însemnat, de asemenea, supravieţuirea în condiţii de precaritate - Mariana Ştirbey, sau
detenţia şi domiciliul obligatoriu - Nadia Russo, în timp ce, un caz aparent fericit a fost
cel al Irinei Burnaia, plecată din România, alături de Traian Udriski – pilotul regelui
Mihai I, după abdicarea acestuia.
În esenţă, prezentul volum a fost elaborat în baza a trei categorii de surse –
periodice interbelice, documente de arhivă, jurnale şi memorii - complementare pentru
încercarea autorului de a prezenta momentele-cheie ale evoluţiei aviaţiei româneşti şi ale
începuturilor feminine ale zborului românesc, în condiţiile în care perioada comunistă a
fost o sincopă în ceea ce priveşte perpetuarea în memoria colectivă a multor secvenţe
de istorie. Din paleta de lucrări speciale şi memorialistice consultate, doar două titluri:
Amazoanele cerului de Vasile Firoiu şi Îndrăgostitele aerului de Constantin Gheorghiu, au
fost întocmite în perioada comunistă. În raport direct cu evenimentele petrecute după
1989, dezvoltarea segmentului de literatură biografică prin publicarea de memorii,
jurnale sau scrieri autobiografice a reuşit să recupereze mărturii esenţiale despre
personaje şi personalităţi, deschizătoare de drumuri în mai multe domenii de activitate,
între care şi aviaţia română. În cazul cărţii istoricului Sorin Turturică, informaţiile de tip
autobiografic, fie că provin din interviurile pe care aviatoarele României le-au acordat în
periodicele interbelice, fie că au fost transpuse în Memorii, fie că, aşa cum s-a petrecut
cu Memoriile Ioanei Cantacuzino, acestea s-au constituit într-un fond arhivistic
personal, aflat în momentul de faţă la Filiala Vâlcea a Arhivelor Naţionale, au furnizat în
mare parte date şi detalii esenţiale în reconstituirea evoluţiei aviaţiei feminine, dificil,
poate, de sesizat, doar prin studierea documentelor de arhivă. În ciuda acestui efort,
biografiile lor sunt inegale, din cauza, fie lipsei de surse, aşa cum se precizează la pagina
67 - „date disponibile există mai ales despre ultimele două”, din cele cinci românce care
deveniseră aviatoare în anul 1935 - Florica Delescu, Valeria Ionescu, Felicia Bădiliţă,
Mariana Stirbey şi Mariana Drăgescu, fie datorită faptului că s-au pierdut – cazul
însemnărilor despre experienţa tragică a războiului scrise de Nadia Russo (pag. 97).
Pe de altă parte, apelul la mărturiile autobiografice nu exclude importanţa bazei
documentare arhivistice pe care se întemeiază: fond Subsecretariatul de Stat al Aerului de la
Arhivele Militare Române, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Militar de la
Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi fondurile Informativ, Penal, Reţea şi S.I.E. de la
C.N.S.A.S.
Sursele documentare provenite de la C.N.S.A.S. merită un comentariu aparte.
În primul rând, pe 7 martie 1953 intervenea Ordinul Ministerului Securităţii Statului nr.
393
224 prin care s-a organizat un serviciu de evidenţă pe lângă aparatul central al acestuia,
cu rolul de a realiza o înregistrare centralizată a dosarelor şi a prelucra materialele de
arhivă ale fostelor structuri de informaţii – Siguranţă, S.S.I., Jandarmerie. Aşa se explică
faptul că o parte din documente, regăsite ulterior în dosarele Securităţii, provin din
aceste arhive, în măsura în care unele dintre aviatoarele României au fost, din motive
politice, şi în atenţia structurilor de informaţii sus-menţionate. În al doilea rând,
documentele provenite din fondurile de arhivă ale C.N.S.A.S. oferă date, până acum
necunoscute, asupra măsurilor represive ale statului comunist cu efecte în parcursul
uman şi profesional al Aviatoarelor României. Curajul şi aportul voluntar al acestora în
cadrul operaţiunilor de salvare din timpul celui de al Doilea Război Mondial nu le-a ferit
de excesele sistemului comunist.
În timp, este posibil ca noi documente, mărturii sau date importante să
întregească acest segment inedit din istoria aviaţiei, însă cartea istoricului Sorin
Turturică, rod al unui imens efort de documentare, reprezintă o primă sinteză de acest
fel în România.
„Arhiva Moldaviae”, Iaşi, nr.

I/2009, 483 p.; nr. II/2010, 465 p.; nr.
III/2011, 476 p.; nr. IV/2012, 544 p.
În 2009 a fost lansat la Iaşi primul număr al

revistei „Arhiva Moldaviae”. Motivul pentru care am
ales să scriem acum câteva impresii, a fost inspirat de
lansarea ultimelor numere ale publicaţiei, pe data de 11
iunie 2014, lansare urmată de o dezbatere pe marginea
evoluţiei revistei până la acest moment, un fel de
bilanţ de parcurs al acesteia. Încă de la început, revista
a ocazionat o serie de întrebări cu privire la tematica
acesteia şi la locul pe care ar trebui să-l ocupe în
rândul revistelor ştiinţifice. Astfel, s-a pus problema a
ceea ce ar trebui să însemne istoria regională şi care
este importanţa studierii ei. Această problematică a fost abordată şi de către editorul şef,
Dorin Dobrincu, în cuvântul introductiv din primul număr al revistei. Una din primele
întrebări ridicate de către acesta este cea privind spaţiul geopolitic acoperit de către
studiile prezente în revistă sau după cum acesta se întreabă retoric: „la care Moldovă ne
referim?”. În generosul cuvânt introductiv se aduc unele răspunsuri, ideea generală fiind
aceea că indiferent de contextul politic în care s-a regăsit şi s-a dezvoltat acest spaţiu de-
a lungul timpului, există, totuşi, o Moldovă simbolică, spirituală. În contextul existenţei
acestui spirit şi zestre intelectuală şi culturală specifică acestui spaţiu, se impune ca
necesară existenţa unei reviste istorice, care să adune în paginile sale studii dedicate
acestui spaţiu. Cu ocazia întâlnirii dedicată evaluării revistei, un cunoscut profesor de la
394
Universitatea din Iaşi, Mihai Cojocariu, a folosit chiar expresia de „sentimentalism

moldovenesc”, cu referire la acest spaţiu cultural. Poetic şi expresiv spus, însă răsfoind
paginile celor patru numere ale revistei, constatăm cu plăcută surpriză că intenţia
echipei editoriale de a depăşi limitele unei istorii regionale, în sensul clasic al cuvântului,
a fost îndeplinită. După cum se explică şi în cuvântul introductiv din primul număr: „un
trecut în bună parte comun face atât de necesară o tratare comună, deschisă, cere un
dialog între cercetătorii cu specializări şi cu opinii diferite. Revista va încuraja
reconstituirea istoriei acestui spaţiu în contextul istoriei Europei central-estice, ştiut
fiind că doar prin comparaţie, prin raportare la alte spaţii cunoaşterea istorică are de
câştigat.” („Arhiva Moldaviae”/2009, p. 31).
Proiectul acestei reviste a fost iniţiat şi este susţinut de un întreg colectiv de
specialişti în istorie. Bordul editorial al acestei reviste, format din: Cristian Aniţa,
Ludmila Bacumenco-Pîrnău, Ştefan Bosomiu, Cătălin Botoşineanu, Mihai Chiper, Ligia
Dobrincu, Cătălina Mihalache şi Mihai Mîrza, doreşte să recupereze simbolic, să
spunem, istoria spaţiului moldovenesc. Acest colectiv este dublat şi întărit de bordul
ştiinţific internaţional ce numără 49 de membri, aceştia reprezentând centre universitare
şi de cercetare din: Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Paris, Washington, Gainesville, Londra,
Budapesta, Los Angeles, Mainz, Huntington, Rădăuţi, Viena, Cluj Napoca, Liverpool,
Moscova şi Zürich.
În ceea ce priveşte structura revistei, apreciem prezenţa constantă a unor
rubrici, precum: studii de istorie, documente, dezbateri, note bibliografice, recenzii şi
viaţa ştiinţifică. Prezenţa acestui element de continuitate întăreşte credibilitatea şi
autoritatea ştiinţifică a revistei. Această structură cuprinde o arie destul de largă a
formelor de scriere istorică. Însă, rubrica rezervată studiilor de istorie ni se pare a fi cea
mai consistentă şi mai valoroasă în acest sens. Astfel, în cadrul acestei rubrici se pot
regăsi o serie de subteme ce se modifică de la un număr la altul, precum: „Genealogii”,
„Istorie instituţională”, „Estul României între ocupaţia sovietică şi instalarea
comunismului”, „Primul Război Mondial”, „Universitatea din Iaşi de la sfârşitul
secolului XIX până la al Doilea Război Mondial” ş.a. Tocmai pentru că studiile din
această rubrică sunt din cele mai consistente sub raportul surselor folosite şi al
complexităţii analizei, considerăm totuşi că spaţiul dedicat acestora ar trebui să fie mai
mare în raport cu cel dedicat celorlalte grupaje. Şi pentru a exemplifica diversitatea
subiectelor abordate voi enumera câteva dintre ele. Astfel, în cele patru numere se
regăsesc studii privind: muzeistica românească din a doua jumătate a secolului XIX,
studiile de istorie de la Universitatea din Iaşi până la începutul perioadei interbelice,
politica culturală comunistă în domeniul teatral în anii '50, problemele procesului de
tranziţie al Republicii Moldova sau reflecţii asupra Revoluţiei române din 1989. După
cum se poate observa, paleta de subiecte este una destul de diversă şi cuprinzătoare, fără
a se impune, simbolic, o anumită graniţă a ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne
Moldova.
Apreciem în mod deosebit existenţa rubricii „Documente”, unde sunt repuse în
valoare o serie de documente, privind subiecte de cele mai diverse, documente ce nu au
fost îndeajuns valorificate până în acest moment sau nu au fost puse, încă, în circuitul
ştiinţific. Remarcăm, în acest caz, studiul lui Cătălin Botoşineanu privind şcolile normale
din oraşul Iaşi în perioada interbelică („Arhiva Moldaviei”, nr. IV/2012, pp. 335-402).
395
Subiectul acestui studiu îl constituie învăţământul preuniversitar din România şi aşa cum
autorul ne spune încă de la început, subiectul nu a fost până acum o prioritate în
istoriografie. Oferirea acestui spaţiu de manifestare în care pot fi publicate astfel de
studii, le reaminteşte istoricilor şi în general celor preocupaţi de studierea istoriei că nu
pot înţelege un fenomen naţional sau internaţional, fără a cunoaşte toate elementele
care l-au provocat. Deşi uneori, aceste subiecte par destul de mărunte, ele contribuie ca
o piesă de puzzle la realizarea unei imagini cât mai complete şi mai corecte a unui spaţiu
geopolitic. Tot în aceeaşi ordine de idei, remarcăm şi studiul scris de Igor Caşu şi Virgil
Pâslariuc, despre un dosar datat în 1946 şi identificat în Arhiva Organizaţiilor Social-
Politice din Republica Moldova care cuprinde o serie de scrisori şi note referitoare la
includerea în RSR Moldovenească a judeţelor basarabene Hotin, Ismail şi Cetatea Albă
(„Arhiva Moldaviae”, nr. II/2010, pp. 275-370).
Dintr-o perspectivă generală, se poate remarca profesionalismul cu care s-au
realizat studiile cuprinse în cele patru numere ale revistei. Fiecare dintre ele este bine
documentat, sunt precizate în mod explicit sursele, iar analiza este una argumentată şi
profesionist construită. De aceea, susţinem ideea că cel puţin unul dintre obiectivele
propuse de către echipa editorială şi anume realizarea unui „vehicol pentru dezbaterea
istoriografică”, a fost realizat. Contribuţiile dintre cele mai diverse, în ceea ce priveşte
temele abordate, dar şi profilul autorilor ne întăreşte încrederea că scopul echipei
editoriale de a crea şi de a promova un material care să intre în circuitul istoriografic de
înaltă calitate este deja îndeplinit.
Considerăm că avantajul unui asemenea tip de revistă este cel de a concentra şi
de a direcţiona studiile pe un anumit spaţiu geopolitic (valorificând sensul istoric deplin
al Moldovei, în consonanţă şi cu unele evoluţii de dată recentă privind diminuarea
moştenirii politicilor de tip kominternist), aducând unele explicaţii mai detaliate cu
privire la sensul evoluţiei sale în contextul naţional şi internaţional. Contribuţiile
ştiinţifice nu se limitează însă doar la acest spaţiu, ci ating şi probleme ale României
moderne şi contemporane, precum şi ale spaţiului Europei central-estice.
Cristina Preutu (Facultatea de Istorie,

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi)
396
ABREVIERI
ACNJ, Arhiva Comandamentului Naţional al Jandarmeriei
ACNSAS, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
AMAE, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
AMI, Arhiva Ministerului de Interne
AMR, Arhivele Militare Române
ANIC, Arhivele Naţionale Istorice Centrale
ANR, Arhivele Naţionale ale României
art., articol
ASRI, Arhiva Serviciului Român de Informaţii
ASSC, Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte
BIRD, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BO, Buletinul Oficial
BOR, Biserica Ortodoxă Română
CAER, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CC al PCR, Comitetul Central al Partidului Comunist Român
CEPECA, Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de Conducere
CFAU, Comandamentul Forţelor Armate Unite din Tratatul de la Varşovia
CFP, Combinatul Fondului Plastic
CI, contrainformaţii
CIE, Centrul de Informaţii Externe
CIS, Fondul pentru cheltuieli informative speciale
CM, colonie de muncă
CMOB, Comandamentul Miliţiei Oraşului Bucureşti
CNCR, Conferinţa Naţională „Comunismul Românesc”
Col., colonel
Com., comuna
Coord., coordonator
CP, Cod Penal
CPEx, Consiliul Politic Executiv
Cpt., căpitan
CR, contrarevoluţionar
CSS, Consiliul Securităţii Statului
CTOT, Comandamentul pentru Tehnica Operativă şi Transmisiuni
CTS, Comandamentul Trupelor de Securitate
DGIE, Direcţia Generală de Informaţii Externe
DGP, Direcţia Generală a Poliţiei
DIE, Departamentul de Informaţii Externe
DMRU, Direcţia Management Resurse Umane
DO, domiciliu obligatoriu
DRO, Organizaţia Revoluţionară a Dobrogei
DRS, Direcţia Regională de Securitate
DRSP, Direcţia Regională de Securitate a Poporului
DRSS, Direcţia Regională a Securităţii Statului
397
DSS, Departamentul Securităţii Statului
DUI, Dosar de urmărire informativă
DV, dosar de verificare
EIBMBOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
FMI, Fondul Monetar Internaţional
GAS, Gospodărie Agricolă de Stat
GB, Glasul Bisericii
g-ral mr., general maior
HCM, Hotărâre a Consiliului de Miniştri
i.e. – informaţii externe
IJ, Inspectoratul Judeţean
IKGS, Institutul pentru Cultură şi Istorie Germană în Sud-Estul Europei (Institut für
deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas), München
IMB, Inspectoratul Municipiului Bucureşti
INST, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului
IPS, Înaltpreasfinţitul
ISDR, Istoria Statului şi Dreptului Românesc
ISJ, Inspectoratul de Securitate Judeţean
Jud., judeţul
KAS, Konrad Adenauer Stiftung
lt. col., locotenent colonel
lt. maj., locotenent major
lt., locotenent
MADOSZ, Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (Romániai Magyar
Dolgozók Szövetsége),
MAE, Ministerul Afacerilor Externe
MAI, Ministerul Afacerilor Interne
MAN, Marea Adunare Naţională
MCE, Ministerul Comerţului Exterior
MFA, Ministerul Forţelor Armate
MI, Ministerul de Interne
MNR, Mişcarea Naţională de Rezistenţă
MO, Monitorul Oficial
MONT, Mobilizarea şi organizarea naţiunii şi teritoriului
Mr., maior
MSS, Ministerul Securităţii Statului
NKVD, Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del (Comisariatul Poporului pentru Afaceri
Interne)
PCM, Preşedinţia Consiliului de Miniştri
PCR, Partidul Comunist Român
PCUS, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
PMR, Partidul Muncitoresc Român
PNL, Partidul Naţional Liberal
PNP, Partidul Naţional Popular
PNŢ, Partidul Naţional Ţărănesc
398
pp, prevăzută şi pedepsită
PSD, Partidul Social Democrat
RPR, Republica Populară Română
RSR, Republica Socialistă Română
SDDO, Serviciul Dislocări şi Domicilii Obligatorii
SIG, Supravegherea informativă generală
Slt., sublocotenent
SMT, Staţiunea de Maşini şi Tractoare
SRI, Serviciul Român de Informaţii
SSI, Serviciul Special de Informaţii
TO, tehnică operativă
Tov. tovarăş
UAP, Uniunea Artiştilor Plastici
UM, unitate militară
USLA., Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă
UTC, Uniunea Tineretului Comunist
399
Lista autorilor
Florian Banu – consilier superior CNSAS; licenţiat al Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Dunărea de Jos” – Galaţi (1997); doctor în istorie al Institutului de Istorie
„A.D. Xenopol” – Iaşi (2001); autor al câtorva zeci de articole şi studii pe teme de
istorie a aparatului represiv al regimului comunist, istoria mişcării de rezistenţă armată şi
istorie economică; volum recent: „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”. România şi „războaiele
minţii”. Manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989), Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2013.
Liviu-Marius Bejenaru – consilier superior CNSAS, licenţiat al Facultăţii de

Istorie, Universitatea „Al. Ioan Cuza”, Iaşi (1992); studii postuniversitare – specializarea
ştiinţe politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti (1994).
Studiu recent publicat: România anilor ’80 în optica lectorilor americani de la Universitatea „A.I.
Cuza” din Iaşi, în „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 4(46)/2013.
Iuliu Crăcană – consilier superior CNSAS, licenţiat al Universităţii Dunărea

de Jos din Galaţi, secţia de Istorie-Filozofie (1994-1998), licenţă în drept la
Universitatea „Titu Maiorescu” Bucureşti (2009), studii aprofundate de istorie: „Partide
şi sisteme politice în România – a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prima jumătate
a secolului al XX-lea”, doctor în istorie – Universitatea Bucureşti (2012). Autor al mai
multor studii şi articole în reviste de specialitate. Studiu publicat recent: Securitatea contra
Paul Goma în În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Iaşi, Editura
Timpul, 2007.
Andra-Octavia Drăghiciu – stipendiată a Ministerului Austriac pentru Ştiinţă

şi Cercetare (BMFW) în colegiul doctoral al Facultăţii de Studii Central-Europene a
Universităţii în limba germană „Andrássy Gyula” Budapesta; licenţiată a Facultăţii de
Istorie, Universitatea Viena (2011), bursă Herder (2010-2011); volum în lucru
„Bewegtes Mitteleuropa” – comunicări prezentate la conferinţa internaţională a
doctoranzilor organizată de colegiul doctoral al Facultăţii de Studii Central-Europene,
Universitatea Andrássy Gyula, Budapesta (volum în colaborare).
Oana Ionel (Demetriade) – consilier principal CNSAS, licenţiată a Facultăţii

de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi (1999); bursier Erasmus la
Università degli Studi di Bari, Italia (2000); studii aprofundate în cadrul Universităţii
„Al. I. Cuza” Iaşi (2000); coautor şi coeditor al mai multor volume editate în cadrul
CNSAS: Un sfert de veac de urmărire: documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu,
documente selectate şi editate de Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoş Marcu, studiu
introductiv de Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004; Lupta mea
pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, ediţie îngrijită,
studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de
Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Eroi pentru România-Braşov, 15 noiembrie 1987,
Editura Semne, Bucureşti, 2007 (coautor). Volum recent: Nicolae Pascu, În mijlocul
401
vâltorii: Note şi amintiri politice, ediţie îngrijită, studiu, note, indice şi anexe documentare de
Oana Ionel, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010.
Nicolae Ioniţă – consilier asistent CNSAS, licenţiat al Facultăţii de Arhivistică

din cadrul Academiei de Poliţie “Al. Ioan Cuza”. Studiu publicat recent: Francmasoneria
română în dosarele Securităţii. Între „procesul francmasonilor” şi problema „Oculta” în Tudor
Sălăgean, Marius Eppel (coord.), Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj Napoca,
Editura International Book Access, 2007.
Alina Ilinca – consilier superior CNSAS, licenţiată a Facultăţii de Istorie,

Universitatea din Bucureşti (1999); doctor în economie (2009). Studiu recent publicat:
„Familia, celula de bază a societăţii”. Căsătorie, divorţ şi comportament sexual reproductiv în
România comunistă (coautor), în Maria Nicoleta Turliuc (coord.), Gen, muncă, familie şi
schimbare, Institutul European, Iaşi, 2013.
Mária Palasik – profesor asociat la Budapest University of Technology and

Economics, licenţiată a „Eötvös Loránd” University of Arts and Sciences, doctor în
istorie (2005). A publicat mai multe studii pe teme de istorie urbană, istoria politică a
Ungariei şi rolul femeii în istoria recentă. Studiu recent: Role of Women in the 1956
Revolution, in The 1956: Hungarian Revolution. Hungarian & Canadian Perspectives, eds.
Christopher Adams, Tibor Egervari, Leslie Laczko, Ottawa, University of Ottawa,
2010.
Adrian Nicolae Petcu – consilier principal CNSAS, licenţiat al Facultăţii de

Istorie a Universităţii Bucureşti (2000). Coordonator al volumului Martiri pentru Hristos
din România în perioada regimului comunist, Bucureşti, 2007. Coautor al volumelor: Partidul,
Securitatea şi Cultele, Bucureşti, 2005, apărut sub egida CNSAS; Monahismul ortodox şi
puterea comunistă în România anilor `50, Galaţi, 2009; Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei
politice din România, Galaţi, 2009 (ultimele două în colaborare cu George Enache);
Mitropolitul Antonie Plămădeală – detalii biografice, partea I, Editura Andreiană, 2011 (în
colaborare cu Mihai Plămădeală); editor al volumului Mihai Plămădeală, Refugiul –
deznădejde şi speranţe, Muzeul Brăilei, 2012; coautor al proiectului „Fototeca Ortodoxiei
Româneşti”.
Liviu Pleşa – consilier superior CNSAS, licenţiat al Facultăţii de Istorie şi

Filologie a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (1999). Coautor şi coeditor al
mai multor volume, autor al unor studii pe teme privind mişcarea de rezistenţă armată,
organizarea şi activitatea Securităţii, represiunea împotriva intelectualilor etc. Volum
recent: Organizaţia de rezistenţă condusă de maiorul Nicolae Dabija (1948 – 1949), Bucureşti,
Editura CNSAS, 2009 (editor).
Raluca Nicoleta Spiridon – consilier principal CNSAS, licenţiată a Facultăţii de

Istorie, Universitatea din Bucureşti (1999); Master în Istoria ideilor şi a mentalităţilor,
Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (2005); Volum recent: Intelectualii
români în arhivele comunismului, Bucureşti, Editura Nemira, 2006 (în colaborare).
402
Valentin Vasile – consilier asistent CNSAS, absolvent al Facultăţii de Istorie,
Universitatea din Bucureşti, promoţia 2002. Absolvent Master „România în secolul
XX”, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, (2004), doctor în istorie (2011).
Volum recent: Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România (1985), Cluj,
Editura Argonaut, 2010 (coautor).
403
Tipărit la: M.G. Trading Service SRL, Bucureşti
Comenzile pentru revistă se primesc pe adresa CNSAS:

str. Matei Basarab, nr. 55-57, cod poştal 030 671,
Bucureşti, sector 1,
tel. 037 189 142 sau la email: editura@cnsas.ro

Caiete CNSAS NR 11-12 2013

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiete CNSAS NR 11-12 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele CNSAS

Revistă semestrială editată de

Anul VI, nr. 1-2 (11-12)/2013

Caietele CNSAS, anul VI, nr. 1-2 (11-12)/2013

Coperta: Cătălin Mândrilă

Editura Consiliului Naţional

II. Sub lupa Securităţii

III. Sistemul totalitar comunist: aspecte ideologice, culturale şi sociale

IV. Recenzii. Note de lectură

II. UNDER SECURITATE’S STRICT SURVEILANCE

III. THE TOTALITARIAN SYSTEM FROM ROMANIA:

IV. REVIEWS. READING NOTES………………………………….…………………………….367

Adrian Nicolae PETCU

Etichete: inspector/împuternicit de culte,

Până în 1989 instituţia împuternicitului de culte reprezenta o ameninţare pentru

fenomenului religios în spaţiul public şi chiar limitarea în perimetrul prevăzut de legea

XXV, 1 martie 1945, Oradea, pp. 31-32.

Aşadar, încă din decembrie 1948 au început schimbările. La recomandarea

respectiv şi organele democratice şi administrative, aducând la Bucureşti listele cu cei

12 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 6910, vol. 1, f. 407.

16 Ibidem, ff. 168, 173.

luat contact la faţa locului cu preşedintele Comitetului Provizoriu, arătând misiunea de a

25 Ibidem, ff. 293-294.

dărâme temelia bisericii [aflată] în construcţie, sub pretextul că o transformă în cămin

Constatăm că Securitatea se implica tot mai mult în activitatea acestor

6910, vol. 2, ff. 161, 168, 236).

perioada antebelică şi deoarece confesiunile neoprotestante încă nu fuseseră

44 Recunoaşterea cultelor neoprotestante se va face prin adoptarea Decretului nr. 1203/14

memoria”, nr. 3/2004, Bucureşti, pp. 314-316.

47 Idem, fond Consiliul de Miniştri, dosar nr. 129/1950, ff. 458-459.

53 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări

propuneri, precum ţinerea şedinţelor cu împuterniciţii pe regiuni sau asigurarea

56 Ibidem, ff. 410-411.

patriarhul Justinian. Faţă de sesizarea mitropolitului, însuşi ministrul cultelor îi sugera să

planificare şi eliberare de materiale); studiază cererile privitoare la deschiderea de noi

Ministerul Cultelor avea în schemă 330 salariaţi (Ibidem).

împuterniciţilor, Ion N. Bărbulescu. Programa cursurilor era următoarea: 29 iunie,

69 Ibidem, dosar nr. 3/1953, ff. 13-15.

71 Ibidem, dosar nr. 3/1953, f. 20.

acestor măsuri, de pildă, în iulie 1953, împuterniciţilor li se cerea ca de două ori pe

74 Ibidem, ff. 23-24.

statistice privind patrimoniul cultelor”; să „supravegheze activitatea economică din

Capitalei. La capitolul atribuţiuni se preciza că împuterniciţii „asigură legătura între

de culte, avizând împreună la măsurile necesare fi pe linia cultelor, fie pe linia

87 Idem, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar nr. 18/1950, f. 9.

sfârşit, se va rezolva o problemă care ne-a produs multe încurcături. Am de acum

93 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12532, f. 36.

Însă, din 1970 autorităţile comuniste din România se confruntau cu o problemă

97 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 7816, vol. 2, ff. 235-247.

98 Ibidem, dosar nr. 148, vol. 2, ff. 1-4.

de culte”. Atribuţiile inspectorului de culte erau împărţite pe 15 capitole distincte, din

103 Ibidem, f. 24v.

Mehedinţi-Gorj, David Gheorghe la Mureş-Alba, Alexandru Pruteanu la Buzău-

108 Ibidem, ff. 31-32, 44.

oficial al RSR”, an XX, nr. 15, partea I, 23 februarie 1984, p. 3.

Portrete ale unor împuterniciţi

116 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 2, f. 66.

Lungeanu Emil Ioan, n. 21 septembrie 1930, com. Bezdead, jud. Dâmboviţa;

117 Ibidem, vol. 4, f. 18v.

1971). În mai 1971 transferat la Departamentul Cultelor, în funcţia de director adjunct

Avrămuţi Gheorghe, n. 12 noiembrie 1939, com. Păuliş, jud. Arad. Studii:

120 Ibidem, ff. 83-83v.

Bardaşu Petre, n. 24 decembrie 1946, Brezoi, jud. Vâlcea. Studii: Liceul