2.

2 Reţele Petri Hibride

2.2.1 Formalizare şi noţiuni caracteristice

O Reţea Petri Hibridă autonomă este reprezentată sub forma unui
ansamblu [59], [65], [93] :

RPH = < P, T, h ,Pre, Post, M0 >, (2.30)

în care:
- P = {P1, P2, …, Pn} este mulţimea poziţiilor reţelei, alcătuită din
D C
elemente discrete şi continue: P = P P ,
unde:
- PD P reprezintă submulţimea poziţiilor discrete ale
reţelei,
- PC P – submulţimea poziţiilor continue ale acesteia.
- T = {T1, T2, …, Tq} – mulţimea tranziţiilor, formată , din
tranziţii
discrete şi continue: T = TD TC,
cu:
- TD T – submulţimea tranziţiilor discrete,
- TC T – submulţimea tranziţiilor continue.
-h:P T {D, C} este o funcţie hibridă care indică tipul
fiecărui
nod al reţelei : discret sau continuu;
- Pre : P T R+ sau N+ - matricea de incidenţă de intrare (pre –
tranziţie);
- Post : P T R+ sau N+ - matricea de incidenţă de ieşire (post
– tranziţie);
- M0 : P R+ sau N+ - vectorul coloană al marcajului iniţial.

Observaţii:
1. În relaţia de definiţie, mulţimea numerelor naturale apare drept
codomeniu al funcţiilor atunci când P i PD, iar mulţimea numerelor
reale pentru Pi PC.
2. Dacă Pi PD şi Tj TC , atunci Pre(Pi, Tj) = Post(Pi, Tj)
Mecanismul care asigură dinamica unei astfel de reţele reuneşte, în
mare măsură, particularităţile impuse de existenţa în cadrul aceleiaşi
structuri a unor elemente diferite - atât ca natură, cât şi din punct de
vedere al comportamentului.

Astfel, o tranziţie discretă Tj a unei reţele hibride este validată dacă

[59], [145]:
mi Pre(Pi, Tj), Pi Tj, j 1, q , (2.31)

unde mi este marcajul corespunzător poziţiei P i a reţelei.

O tranziţie continuă Tj este validată dacă fiecare din poziţiile Pi

Tj îndeplineşte condiţiile:
mi Pre(Pi, Tj), (2.32)

dacă poziţia Pi este una discretă şi:

mi > 0, (2.33)
sau
vk > 0 , Tk Pi , k 1, q (2.34)

dacă este vorba de o poziţie continuă, iar v k este viteza de execuţie a

tranziţiei Tk [2], [59].

Mai mult decât atât , o tranziţie continuă T j este puternic validată

dacă fiecare poziţie de intrare a sa conţine un marcaj strict pozitiv;
altfel, tranziţia este slab validată.

În strânsă legătură cu definirea submulţimilor P D şi PC ale reţelei se

află şi vectorul marcajului, M. Astfel, fiecărei submulţimi îi
corespunde marcajul MD - alcătuit din poziţii discrete, respectiv MC
-format din poziţii continue. Se poate arăta că, într-o reţea hibridă
este totdeauna posibil să se stabilească o relaţie de ordine între
poziţiile părţii discrete şi cele ale părţii continue (indicele „i” al unei
poziţii discrete - Pi să fie mai mic decât indicele „k” ce corespunde
unei poziţii continue - Pk) , [44], [64] şi astfel, pentru vectorul
marcajelor reţelei se poate fi utilizată notaţia:

MD
M (2.35)
MC

Dacă se consideră o aceeaşi ordonare a tranziţiilor, vectorul v al

vitezelor instantanee de execuţie a acestora are expresia:

0 Dim Card {T D }
v , (2.36)
C C
v Dim Card {T }

unde:
- 0 este un vector cu toate componentele nule, de dimensiune egală
cu numărul tranziţiilor discrete ale reţelei;
- vC – vector ce conţine vitezele instantanee de execuţie ale
tranziţiilor continue din reţea, de dimensiune egală cu numărul
tranziţiilor discrete (2.36), [59].

Bilanţul marcajului unei poziţii continue Pi într-o reţea hibridă are o

expresie similară cu cea folosită la descrierea evoluţiei unei reţele
continue:

Bi Post (Pi , T j ) v j Pr e(Pi , Tk ) v k mi , (2.37)

Tj  Pi Tk Pi

unde:
Ndm i
- mi reprezintă variaţia elementară în timp a marcajului
dt
poziţiei Pi.

În general, dinamica unei Reţele Petri Hibride este asigurată de

comportarea fiecăreia dintre cele două părţi ale sale, care
interacţionează în permanenţă şi asigură înlănţuirea regimurilor
dinamic şi staţionar. Tranziţia de la o stare staţionară la alta are loc
doar dacă se produce unul din următoarele evenimente:
- se execută o tranziţie discretă, sau
- marcajul unei poziţii continue al cărei bilanţ este negativ devine
zero, sau
- marcajul unei poziţii continue al cărui bilanţ este pozitiv şi care
este în acelaşi timp o poziţie de intrare a unei tranziţii discrete se
îmbogăţeşte cu o cantitate egală cu ponderea arcului de legătură
între poziţie şi tranziţie (cu suma ponderilor, dacă există mai multe
poziţii de intrare în tranziţia respectivă).

Printr-un raţionament analog cu cel folosit la exprimările (2.35),

respectiv (2.36), vectorul execuţiilor discrete ale tranziţiilor – n, se
scrie [59], [93] :

nD Dim Card {T D }
n , (2.38)
C
0 Dim Card {T }
în care:
- nD este vectorul de dimensiune egală cu numărul
tranziţiilor discrete ale reţelei, ale cărui elemente sunt numere
asociate execuţiei tranziţiilor ;
- 0 – vector de dimensiune egală cu numărul tranziţiilor
continue, cu toate elementele nule;

În acest fel, vectorul caracteristic V definit pentru reţelele discrete

şi continue, care intervine în ecuaţia fundamentală, este unul ale
cărui componente sunt numere întregi (corespunzătoare tranziţiilor
discrete) sau numere reale pozitive (pentru tranziţiile continue), [59]
:
t
V ( t ) n( t ) v(u ) du , (2.39)
0

unde v este vectorul vitezelor de execuţie a tranziţiilor continue.

Primul termen al relaţiei (2.39) corespunde tranziţiilor discrete, iar
cel de-al doilea termen, tranziţiilor continue. Cu această precizare,
ecuaţia fundamentală a unei Reţele Petri Hibride capătă forma:

t
M M0 U n( t ) v(u ) du , (2.40)
0

în care:
M este vectorul marcajului curent al reţelei;
M0 – vectorul marcajului iniţial;
U este matricea de incidenţă.

Observaţii:
1.Într-oReţea Petri Hibridă sunt surprinse mult mai exact
interacţiunile dintre subsistemul operativ şi subsistemul de comandă,
părţii discrete fiindu-i, în general, rezervată modelarea modificărilor
de structură şi/sau comportament ale sistemului, subreţeaua
continuă rămânând să surprindă evoluţia stării între acţiunea a două
evenimente externe.
2.Nu există încă un punct de vedere unitar asupra formalizării
matematice a acestui tip de reţea, deoarece metodele proprii
sistemelor cu evenimente discrete sunt total diferite de cele utilizate
în teoria sistemelor continue, dar unele dintre soluţiile propuse sunt
încurajatoare [59], [65], [92].
3. Prin specificul lor, Reţelele Petri Hibride pot modela procese
continue particulare: amestecuri de constituenţi lichizi sau
pulverulenţi – în instalaţiile de dozare, sau de umplere (engl: batch
processes), linii de fabricaţie cu cadenţă ridicată etc., pentru care
alte metode de analiză nu sunt la fel de operante.

În rezumat, în structura unei reţele hibride se întâlnesc aşadar, două

subreţele : una discretă (care conţine poziţii discrete şi tranziţii
discrete) şi una continuă (alcătuită din poziţii şi tranziţii continue).
Acestea sunt interconectate prin intermediul arcelor, care pot lega
noduri discrete de noduri continue. Ceea ce este important şi vine în
sprijinul unei afirmaţii de mai sus, este că, în anumite situaţii, una
dintre cele două părţi poate influenţa comportarea celeilalte fără ca
acest lucru să provoace modificări ale marcajului. În alte situaţii,
execuţia unei tranziţii discrete poate modifica atât marcajul
continuu, cât şi pe cel discret.

Astfel, poziţiile P1 şi P3 (Fig. 2.18.b) modelează un sistem de două

rezervoare R1, R2 , (Fig.2.18 a), între care este vehiculat un fluid.
Marcajul aferent corespunde nivelului de lichid existent în fiecare
dintre acestea, tranziţia T1 reprezintă operaţia de pompare a
lichidului din R2 în R1 („transportul” marcajului din P1 în P3), iar
tranziţia T2 corespunde curgerii gravitaţionale dintre cele două
rezervoare. Subreţeaua discretă (alcătuită din poziţiile P2 şi P4 şi
tranziţiile T3, T4) surprinde stările în care se poate găsi resursa
sistemului (pompa) şi acţiunile asupra acesteia (evenimentele
externe de tip comandă): când pompa funcţionează (un jeton în
poziţia P2), tranziţia T1 este validată şi se execută continuu cu viteza
v1 (valoarea v1 este măsura debitului de lucru al pompei). La oprirea
pompei (comanda de oprire este asociată tranziţiei T 3), reţeaua
discretă surprinde modificarea stării resursei (jeton în P 4, dar nu şi în
P2), tranziţia T1 nu mai este validată şi nu se mai execută
(transportul lichidului din R2 în R1 nu mai are loc).

P1 T3
h1
P2 P4
R1 T2
T1
h1 v1 T4
v2

R2 h2 P3
h2
a b

Fig. 2.18 Explicativă la modelarea cuReţele Petri Hibride:

a) Structura sistemului compus din două rezervoare; b) Reţeaua hibridă
model.
În partea continuă a reţelei, tranziţia T2 este singura care se execută
în continuare, câtă vreme marcajul corespunzător poziţiei P 3 este
pozitiv, modelând curgerea gravitaţională între cele două
rezervoare până la golirea completă a lui R 1. În dinamica RPC nu
puţine sunt situaţiile în care partea continuă a unei reţele intervine
în mecanismul de tranziţie a stărilor subsistemului discret. De
exemplu, comanda de repornire a pompei (Fig.2.18), poate fi
elaborată în funcţie de nivelul lichidului din rezervorul R 1 (valoarea
nivelului determină execuţia tranziţiei discrete T4 din starea „oprit”
a resursei).
Într-un alt exemplu, propriu unei linii flexibile, tranziţia T 1
corespunde fabricaţiei unui produs de către o maşină automată. La
fel de bine, dacă sistemul este de talie mare, numărul de
semifabricate sau produse finite care se realizează poate fi
aproximat printr-o mărime continuă care are semnificaţia unui flux
al produselor (Fig. 2.19).Iniţial, stocul de intrare S 1 are capacitatea
N1 , iar nivelul stocului S2 este N2 (N2 < N1). Jetonul din poziţia P2
autorizează execuţia continuă a tranziţiei T 1 (MU produce, nivelele
în cele două stocuri se modifică). Când stocul de ieşire, modelat de
poziţia P3 atinge nivelul N3 (N3 > N2) , tranziţia T2 este activată, iar
maşina unealtă este oprită (jeton în P 4). Execuţia acestei tranziţii
este prioritară în raport cu celelalte tranziţii ale modelului.

P1
Stoc de intrare N1 Autorizarea
P2 producţiei
T1
Producţie P4
T2
Stop
S1 MA P3
S2 N2 N3
Stoc de ieşire

N3
a b

Fig. 2.19 Influenţa reţelei continue asupra celei discrete:

a) Structura staţiei de producţie; b) Modelul de tip hibrid.
Un aspect interesant al modelării cu RPH este legat de posibilitatea
transformării unui marcaj exprimat sub formă reală într-unul
discret.(Fig. 2.20 a), o dată cu execuţia unei tranziţii discrete. Dacă
marcajul corespunzător poziţiei P5 are o valoare inferioară ponderii
arcului P5 – T5, tranziţia T5 nu este validată şi nu poate fi executată.
Execuţia acesteia este permisă numai când m5 > k1 (m5 este valoarea
marcajului existent în P5, iar k1 – ponderea arcului ). Problema duală
constă în conversia marcajului discret într-unul continuu (Fig. 2.20
b.): tranziţia T7 este executabilă, iar execuţia acesteia conduce la
extragerea unui jeton (număr întreg) din poziţia P 7 şi adăugarea unei
„cantităţi” de marcaj egală cu ponderea arcului T 7 - P8 în poziţia P8.

P5 T5 P6 P7 T7 P8

0,34 0,2
0,75
0,75
b.
a.

Fig. 2.20 Explicativă la transformarea marcajelor într-o reţea hibridă:

a) Nevalidarea tranziţiei T5, în condiţiile m5 = 0,34, k1 = 0,75 ;
b) Execuţia tranziţiei T7 conduce la modificarea marcajului P8.

Observaţie: În general, într-o Reţea Petri Hibridă, o tranziţie discretă

poate fi conectată fie la poziţii discrete, fie la poziţii continue.
Aceeaşi regulă se aplică şi pentru tranziţiile continue, dar trebuie
precizat că poziţiile discrete se conectează prin arce care au aceeaşi
pondere şi, mai mult, o poziţie de ieşire a unei tranziţii continue
trebuie să fie, în acelaşi timp şi poziţie de intrare în aceeaşi tranziţie
(Fig.2.18 şi Fig. 2.19). Această proprietate este esenţială pentru
conservarea caracterului discret al marcajului. Consecinţa imediată
este că executarea unei tranziţii continue nu poate modifica marcajul
părţii discrete a reţelei.

2.2.2 Structuri particulare de Reţele Petri Hibride

2.2.2.1 Reţele Petri Hibride cu arce inhibitoare
Prezenţa arcelor inhibitoare în structura unei reţele discrete sporeşte
puterea de modelare a acesteia. Se cunoaşte că un astfel de arc – de
pondere „r” – care leagă o poziţie Pi de o tranziţie Tj permite
executarea acesteia doar dacă marcajul poziţiei P i este inferior ca
valoare ponderii arcului [24], [58], [64], [71]. Altfel, execuţia
tranziţiei este inhibată.
Această proprietate se regăseşte şi în cazul structurii hibride,
conducând la modificări în mecanismul de execuţie a tranziţiilor.
Arcul inhibitor P3 – T1 (Fig.2.21 a) al reţelei care modelează un
sistem producător – consumator, autorizează reluarea producţiei
doar dacă nivelul stocului de ieşire (modelat de poziţia continuă P 3,
împreună cu marcajul m3 al acesteia) scade sub valoarea ponderii
„r” a arcului P3 – T1. În momentul în care consumul produselor din
stoc (execuţia tranziţiei T3) aduce nivelul acestuia la valoarea m3 < r
tranziţia T1 poate fi executată, iar execuţia acesteia adaugă un jeton
în poziţia P2, şi validează tranziţia T2, pentru reluarea producţiei.
Dacă arcul inhibitor îşi are originea într-o poziţie discretă Pi a unei
reţele discrete sau a uneia hibride şi are ponderea unitară, acesta
modelează un „test de zero”: tranziţia corespunzătoare se execută
doar dacă marcajul poziţiei este nul. Dacă originea arcului inhibitor
este o poziţie continuă „testul de zero” va putea fi modelat prin
adoptarea unei convenţii prin care „valoarea” 0 + reprezintă o
pondere infinit mică, dar nenulă a arcului de legătură. Astfel,
tranziţia T1 este validată doar dacă m3 = 0 (Fig. 2.21 b) [59], [93].

Autorizarea
Autorizarea
productiei
P2 productiei T2 P2
T2
P1 Productie P4
T1 T1
Productie Productie
Productie oprita
P3 10,3
oprita 0+
Stoc de iesire 15
15 P3
Stoc de iesire

T3
Consum Consum T3

a b
Fig. 2.21 Structură particulară a unei reţele hibride datorată arcelor
inhibitoare:
a) Restricţie în executarea unei tranziţii discrete, cu r = 10,3 şi m3 = 15;
b) Modelarea unui test de zero, cu r = 0+ şi m3 = 15.
 Se cunosc mai multe structuri tipice construite prin introducerea de
arce inhibitoare prin care sunt introduse în model restricţiile de
comportament ale sistemului real, rezultate din interacţiunea cu
sistemele vecine (Fig. 2.22), [59], [70]. Ponderea r a arcului
inhibitor poate fi un număr natural (Fig. 2.22 a şi Fig. 2.22 b), real
pozitiv sau de valoare 0+ dacă originea arcului este o poziţie
continuă (P5 în Fig. 2.22 c şi P7 în Fig. 2.22 d).

Aşadar, faţă de reţelele hibride „clasice” , prezenţa arcelor

inhibitoare aduce o serie de elemente noi care măresc puterea de
reprezentare a acestora [59], [72]. Sunt surprinse astfel mai intuitiv
restricţiile între partea continuă şi cea discretă a sistemului şi se
poate modela un „test de zero” considerând că ponderea unui arc
(inhibitor sau nu) cu originea într-o poziţie continuă Pi este r R+
{0+}, iar valoarea marcajului corespunzător acesteia – un număr
mi R+ {0+};

P2 P1 P4 P3 P6 P5 P8 P7
0 0 0 0
r r r r
T2
T3 T4
T1

c d
a b
Fig. 2.22 Structuri obţinute prin introducerea arcelor inhibitoare în
reţelele hibride: a), b) Ponderea arcului inhibitor este un număr natural; c),
d) Ponderea arcului inhibitor este un număr real.

2.2.2.2 Reţele Petri Hibride temporizate

Analiza proprietăţilor cantitative ale sistemului modelat printr-o
reţea hibridă este posibilă prin introducerea în topologia reţelei a
poziţiilor sau tranziţiilor temporizate (reprezentarea este, oricum,
duală). Unei poziţii discrete, care semnifică starea unui element al
sistemului real (o maşină automată, sau un conveior, de exemplu) i
se poate asocia o durată operatorie în care jetoanele marcajului sunt
indisponibile (nu participă la dinamica reţelei) şi, care ilustrează
intervalul de timp în care elementul modelat participă la
desfăşurarea unei activităţi (prelucrarea unui semifabricat,
transportul de piese, încărcarea unei maşini etc.). La fel, tranziţiile
pot fi temporizate (trebuie spus că pe această cale se pot introduce în
structura realizată şi componente proprii reţelelor stochastice),
impunând dinamicii modelului particularităţi specifice [59], [64],
[93]. În funcţie de specificul procesului surprins, se poate opta
pentru utilizarea uneia, sau alteia dintre cele două variante. Cei mai
mulţi autori, consideră, totuşi că prin asocierea timpului tranziţiilor
reţelei, construcţia astfel realizată este mai aproape de situaţia reală
şi face posibilă o verificare mai rapidă a proprietăţilor
comportamentale şi structurale [59], [71], [93], [118 ], [131 ].
Modelele temporizate de tip hibrid sunt utile în special pentru
surprinderea situaţiilor în care procese care se execută fie paralel, fie
înlănţuit, au timpi de evoluţie foarte diferiţi ca valoare. Este o
situaţie frecvent întâlnită în liniile de fabricaţie în care, o maşină
automată are o cadenţă ridicată în comparaţie cu o alta, pentru care
durata operatorie este mai mare, sau, care efectuează mai multe
operaţii asupra unui semifabricat şi, în plus, periodic se poate
defecta, ori poate fi supusă unei revizii planificate(Fig. 2.23).
Linia de fabricaţie analizată este compusă din două maşini automate
MA şi MB care procesează alternativ patru semifabricate, M A fiind
dedicată unei singure operaţii – Op1, iar MB având posibilitatea
execuţiei a două operaţii distincte – Op2 şi Op3, cu durate operatorii
egale, sau diferite. În starea iniţială (Fig. 2.23 a), în stocul MA există
două semifabricate (două jetoane în P 1), maşina MA prelucrează un
semifabricat (jeton în poziţia P2), iar maşina automată MB execută
şi ea operaţia Op2 asupra unui semifabricat, dar este în acelaşi timp
disponibilă pentru execuţia Op3 (jeton în P4). Duratele operatorii ale
fiecărei maşini - dA ,respectiv dB - asociate în mod curent cu
poziţiile P2 şi P4 asigură indisponibilitatea jetoanelor din poziţia P 2
într-un interval dA , înainte ca tranziţia T2 să fie executată şi o durată
de indisponibilitate pentru jetoanele din P4 egală cu dB. Dualitatea
reprezentărilor de tip reţea P- temporizată, respectiv T –
temporizată, conduce la posibilitatea alocării timpului unor elemente
ale reţelei fără ca prin această operaţie topologia acesteia să se
modifice. Astfel, acelaşi proces (Fig. 2.23 a) este surprins într-o
reţea T - temporizată în care, la nivelul tranziţiilor T 2 şi T4 s-a
asociat câte un interval de timp (Fig. 4.23 c) a cărui margine
superioară reprezintă sfârşitul operaţiei executate la maşina
automată respectivă (poziţiile P2 şi P4 din amontele tranziţiilor).
Celelalte tranziţii ale reţelei vor fi executate imediat după validare,
conform regulii clasice [59], [93].
Dacă duratele operatorii diferă foarte mult ca ordin de mărime,
reţeaua poate fi transformată dintr-o structură discretă într-un model
continuu, sau, desigur, hibrid (Fig. 2.24).
Op 2,
Op 1 Op 3
Stoc MA MA Stoc MB MB

a
P1
Stoc intrare MA P1

T1 Prelucrare pe MA T1
P2
Prelucrare pe MA P2 dA P'2
P'2 Sfârşit
T2 prelucrare pe MA T2 dA

P3
Stoc intrare MB P3
Prelucrare pe MB T3
T3
P4
Prelucrare pe MB P4 dB P'4
P'4
Sfârşit T4
T4 prelucrare pe MB
dB
b c

Fig. 2.23 Explicativă la modelarea cu reţele temporizate:

 a) Structura liniei de fabricaţie; b) Modelul de tip P - temporizat ; c.
Modelul de tip T - temporizat.

P1
P1 2
2 P1 2
P'2
T12
V12=1/dA V12=1/dA
T12 T12
V12=1/dA P3
P'2
1
P3 1
P3 1
P'A TA TB P'B
V34=2/dB
T34
T34
V34=2/dB P'4 VA=1/dB VB=1/dB

a b c

Fig. 2.24 Variante ale modelului corespunzător liniei de fabricaţie:

a) Reţea continuă; b), c) Reţele hibride.

Operaţiile executate la maşinile MA şi MB sunt reprezentate prin câte

o viteză asociată fiecăreia din tranziţiile T12 şi T34 (Fig. 2.24.a).
Pentru valori constante ale duratelor operatorii, vitezele maxime
asociate celor două tranziţii sunt V12 = 1/dA, respectiv V34 = 2/dB
(MB execută două operaţii în paralel). Topologia reţelei hibride (Fig.
2.24 c) induce o comportare prin care se asigură V A + VB = V34
(Fig. 2.24 b) [59].
2.2.2.3 Exemple de procese descrise prin modele de tip hibrid
Modelele de tip hibrid sunt un instrument puternic de reprezentare a
unor sisteme a căror structură conţine atât elemente continue cât şi
discrete, care interacţionează unele cu altele. Introduse iniţial ca un
caz limită al Reţelelor Petri discrete, reţelele continue pot modela
procese care, în teoria clasică a sistemelor continue sunt descrise
prin ecuaţii diferenţiale, sau altele în care construcţia continuă este o
aproximare foarte bună a unui sistem discret cu dinamica pilotată de
evenimente asincrone, pentru care numărul stărilor tangibile este
foarte mare, iar reţeaua discretă utilizată drept model de referinţă se
dovedeşte dificil de manipulat şi interpretat.
Mai mult decât atât, o Reţea Petri Hibridă oferă posibilitatea
descrierii comportamentului continuu al stărilor sistemului, între
apariţia evenimentelor externe care determină tranziţia acestora.
Această trăsătură este deosebit de interesantă, întrucât permite
utilizarea unui instrument unic de analiză al comportamentului
sistemului în ansamblu, chiar dacă pentru descrierea evoluţiei
subsistemelor sale (discret şi continuu) se utilizează în esenţă
formalisme diferite.
Există procese pentru care utilizarea unui model de tip hibrid
reprezintă soluţia cea mai viabilă de identificare a unui
comportament specific în diverse situaţii reale: cele caracteristice
liniilor automate de îmbuteliere, de dozare şi amestecare a unor
produse lichide sau sub formă de pulberi, liniilor automate care
lucrează în cadenţă ridicată, staţiilor de sortare şi ambalare
automată, liniilor automate de transfer al produselor, tehnologiilor
din industria alimentară etc.
A. Sistem de transfer al produselor lichide
Exemplul analizat surprinde o structură a unui subsistem de
recirculare a unui lichid, între doi recipienţi (rezervoare), (Fig. 2.25
a).
Între cele două rezervoare curgerea are loc natural şi asigură un
debit de intrare q2 în R2, iar pentru realimentarea lui R1 este utilizată
o pompă cu debit constant – q1 (Fig. 2.25 a). Nivelul de lichid în
cele două rezervoare, corespunzător stării iniţiale în care se găseşte
sistemul este, în general diferit de la un recipient la altul (h1in h2in,
de exemplu h1in = 120 cm, h2in = 60 cm). În ansamblu, sistemul este
unul continuu şi acceptă o descriere realizată sub forma unei reţele
continue (Fig. 2.25.b). Poziţiile P 3 şi P4 corespund lui R1, respectiv
R2, iar marcajul acestora (m3 şi m4) reprezintă nivelul de lichid în
fiecare din cele două rezervoare. Curgerea liberă între R 1 şi R2 este
surprinsă prin intermediul tranziţiei T 3 (viteza de execuţie a acesteia
este egală cu valoarea debitului q2), iar curgerii forţate - înapoi în
R1 - îi este alocată T4 (viteza de execuţie a acesteia este egală cu
valoarea debitului q1).
 P3
m3 h1

T3
V3=q2

R1 P4
q1 m4 h2
h1 q2
Pompă
R2 T4 V4=q1
h2

a b
h 1, h 2
[cm]
200
180

150

100

50

0 50 100 150 200 t [s]

Comportarea reţelei c
temporizate (Fig.2.6 b)

Fig. 2.25 Explicativă la modelarea sistemului de recirculare a unui lichid: a)

Structura sistemului; b) Modelul de tip continuu; c. Variaţia nivelului de
lichid în cele două rezervoare pentru q1 = 2 l/s, q2 = 3 l/s, h1 in. = 120 cm,
h2 in = 60 cm.

Atât timp cât m3 > 0 şi m4 > 0, tranziţia T3 este executată cu viteza

V3, iar tranziţia T4 se execută cu viteza V4, deci, în conformitate cu
ecuaţia fundamentală (2.18), se poate scrie:

m3 (t dt ) m3 (t ) (V4 V3 )dt , (2.41)

respectiv:
 m 4 (t dt ) m 4 (t) (V3 V4 )dt (2.42)

Pentru m3(0) = h1in = 120, m4(0) = h2in = 60, V3 = q2 = 3 şi V4 = q1 =

2 rezultă:
m3 (t) 120 1 t (2.43)
şi:
m 4 (t) 60 1 t (2.44)

Ecuaţiile (2.43) şi (2.44) descriu evoluţia marcajului (variaţia

nivelului de lichid în cele două rezervoare) reţelei atât timp cât m3 >
0. La momentul t = 120 s, m3 = 0 şi m4 = 180, prin urmare
tranziţia T4 poate fi executată în continuare cu viteza maximă, dar
tranziţia T3 nu (R1 este gol). Începând din acest moment, marcajul
corespunzător poziţiei P3 este completat prin execuţia tranziţiei T 4
cu viteza V4 (rezervorul 1 este umplut prin intermediul pompei).
După t = 60 s, tranziţia T3 se execută deci cu viteza V4 (Fig. 2.25 c).
Rezumând, în intervalul 0 t 120s, reţeaua funcţionează cu
viteză maximă, iar valorile instantanee ale vitezelor de execuţie a
celor două tranziţii -v3, respectiv v4 - sunt egale cu valorile maxime:
v3(t) = V3 = 3 şi v4(t) = V4 = 2. Pentru t 120s , tranziţia T3 devine
slab validată, iar valoarea instantanee a vitezei sale de execuţie
diferă de cea corespunzătoare funcţionării anterioare: v3(t) = V4 = 2
şi v4(t) = V4 = 2.

Funcţionarea în condiţii reale a sistemului este, însă, guvernată de

evenimente externe asociate comenzilor exercitate asupra resurselor
acestuia (pompa, ventile de legătură între rezervoare, traductoare de
nivel etc.), care îi conferă un caracter hibrid şi impune utilizarea în
modelare a instrumentelor de tip RPH. Faţă de configuraţia iniţială a
sistemului (Fig. 2.25 a), introducerea între cele două rezervoare
a robinetului R (Fig. 2.26 a), (închis, sau deschis), transformă
structura reţelei într-una hibridă (Fig. 2.26 b), mult mai flexibilă,
prin care pot fi surprinse modificările apărute în funcţionarea
sistemului. Astfel, în starea iniţială, în care nivelul lichidului în R1
 este h1in, iar în R2 – h2in, robinetul R este deschis, iar pompa nu
funcţionează. După un timp (corespunzător duratei d1 asociată
tranziţiei T1), se închide R şi pompa funcţionează într-o altă
perioadă de timp (durata d2 , asociată tranziţiei T2). În continuare,
evoluţia sistemului este ciclică, între stările „deschis” – „închis” ale
lui R, (respectiv „oprit” – „pornit” , pentru pompă), (Fig. 2.27 a).

Dinamica reţelei hibride poate fi analizată şi prin intermediul

grafului de evoluţie (Fig.2.27 b). Acesta este constituit din noduri
(stări distincte) interconectate prin intermediul tranziţiilor, care
determină modificarea stării sistemului. Reprezentarea este similară
cu cea întâlnită la analiza modelelor continue, unei stări distincte a
grafului fiindu-i proprie o porţiune în care se indică marcajul
corespunzător subreţelei discrete şi una în care sunt redate vitezele
instantanee de execuţie a tranziţiilor continue, în starea respectivă
(pentru care, atât marcajul discret cât şi vectorul vitezelor
instantanee sunt constante), [2], [58], [146].

P3
m3 h1
P1
Robinet deschis
T3
V3=q2
R1 T1 T2
q1 h1 R P4 m4 h2
Pompă d1 d2
q2 R2 P2
V4=q1
h2 T4 Functionare
pompa

Fig. 2.26 Explicativă la modelarea cu Reţele Petri Hibride a sistemului de

reciculare: a) Structura sistemului; b) Modelul de tip hibrid în starea
iniţială.
 m1
1

0 100 200 300 400

t [s]
m2
1

0 100 200 300 400 t [s]

h1 [cm]
150

100
a
50

0 100 200 300 400 t[s]

h2 [cm]
150

100

50

0 100 200 300 400 t[s]

Fig. 2.27 Reprezentarea evoluţiei reţelei hibride care modelează

sistemul de recirculare: a)Evoluţia marcajului din starea iniţială pentru h1in
= 60 cm, h2in = 120 cm, q1 = 2 l/s, q2 = 3 l/s;
 t0 = 0 (m3, m4)
(m1, m2) (60, 120)
(1, 0) (3, 0) Starea 1

(v3, v4)
m3 = 0 / 20
(0, 180)

(1, 0) (0, 0) Starea 2

T1 / 40 T1 / 70
(0, 180)
(0, 1) (0, 2) Starea 3

T2 / 75
(150, 30)
(1, 0) (3, 0) Starea 4

m3 = 0 / 50
(0, 180)

(1, 0) (0, 0) Starea 5

Fig. 2.27 Reprezentarea evoluţiei reţelei hibride care modelează

sistemul de recirculare: b) Graful de evoluţie.

Determinarea componentelor vectorului M al marcajului la un

moment „t” se poate face prin aplicarea la exemplul analizat a
relaţiilor (2.39) şi (2.40) [59]. Astfel, în intervalul t [0, 170],
tranziţia T1 este executată la momentul t = 90 s, iar T 2 la t = 165 s.
Tranziţia continuă T3 se execută continuu cu viteza v3 = V3 în
intervalele 0 t 20, respectiv 165 t 170, iar T4 se execută
continuu cu viteza v4 = V4 pentru 90 t 165.

Cu (2.39) şi (2.40) se obţine în final vectorul M al marcajului reţelei

la t = 170 s:
 1 1 1 0 0
0 1 1 0 0
M(0) ;U ;
60 0 0 1 1
120 0 0 1 1

1 0 1
1 170 0 0
n(170 ) ; v( t ) dt , M (170 ) (2.45)
0 0 75 135
0 150 45

În mod cu totul analog, analiza poate fi efectuată pe orice interval,

sau în orice moment de funcţionare a sistemului.

B. Sistem de tip linie de fabricaţie serială

În numeroase cazuri, structurile de fabricaţie sunt alcătuite din staţii
de prelucrare dispuse într-un flux serial, având alocate, fiecare din
ele, stocuri de materii prime, semifabricate şi/sau produse finite
(Fig.2.28). O staţie SAi poate fi caracterizată, în general, prin trei
parametri: durata operatorie constantă Si, o rată de defect - i şi o
rată a remedierii defectului - i. Fiecare stoc (buffer) este descris
prin capacitatea proprie, Cj.

SA1 B1 SA2 B2 SA3

S1 sau V1 C1 S2 sau V2 C2 S3 sau V3

1 2 3
1 2 3
F
ig. 2.28 Structura liniei de fabricaţie seriale.

În cazul unei producţii de serie (care determină, de altfel, această

structură a sistemului) numărul stărilor posibile în care se poate găsi
linia de fabricaţie este foarte mare. De aceea, se poate utiliza o
aproximare a modelului discret printr-un model continuu, în care se
asociază tranziţiilor viteze de execuţie Vi = 1/Si. În esenţă este vorba
şi în acest caz de un sistem hibrid. Pe de o parte se remarcă existenţa
subsistemului continuu şi a celui discret între care are loc schimbul
permanent de informaţie, pe de altă parte, sistemul are o natură
duală: este determinist (prelucrarea semifabricatelor şi comanda
maşinilor unelte integrate în fluxul de fabricaţie) şi stochastic (
timpii de bună funcţionare ai maşinilor unelte şi duratele reparaţiilor
efectuate sunt, de multe ori, variabile stochastice) [28], [45].

S-a arătat că modelele utilizate până în prezent (reţele discrete şi

continue, fire de aşteptare, automate) nu permit o analiză unitară a
sistemelor integrate liniilor flexibile şi că, o posibilă rezolvare
constă în utilizarea modelelor de tip RPH, în care reţeaua discretă să
fie de tip stochastic [69], [83], [93] (Fig.2.29).
pozitie pozitie
disponibila disponibila
C01 C02
VV1
1 V3
V
V22
V3
0 0

pozitie pozitie
Masini
ocupata ocupata
operationale

1 2 2 3 3
1
Masini
defecte

Fig. 2.29 Modelul hibrid al liniei de fabricaţie.

Observaţie:
Un astfel de model (Fig. 2.29) surprinde atât fluxul operaţional cât
şi posibilitatea apariţiei şi remedierii defectelor.

C. Sistem de transport
De multe ori, legătura între două sau mai multe staţii de lucru dintr-
o linie de fabricaţie este asigurată printr-un sistem de transport de tip
conveior (Fig. 2.30), alimentat printr-un stoc tampon la intrare (B1)
şi care, la ieşire are prevăzută o zonă de stocare – B2 intermediară.

N1 produse la L
fiecare t1 minute
Stoc Densitate maximă Stoc
B1 qc (produse / m) conveior B2

vc

Fig. 2.30 Structura subsistemului de transport.

Un lot N1 de produse care urmează a fi transportate este depozitat

(din momentul iniţial t = 0) la fiecare t1 minute în bufferul B1.
Lungimea conveiorului este L, viteza acestuia vc şi capacitatea
maximă de transport - Qc produse (cu o densitate qc de produse / m).
Un posibil model este unul de tip hibrid (Fig. 2.31), în care
marcajul poziţiilor P2 şi P5 reprezintă numărul de produse existente
în cele două buffere, iar tranziţiile T 3 şi T4 reprezintă intrarea,

t1 V3 t2 V4

N1 0 0 0
N1 0+ 0+
T1 P2 T3 P3 T2 P4 T4 P5
P6
Qc
P1
respectiv ieşirea din sistemul de transport (V3 = V4 = vc · qc).

Fig. 2.31 Modelul hibrid al conveiorului.

Poziţia P4 modelează capacitatea maximă de transport, iar

temporizarea asociată tranziţiei T 2 corespunde intervalului de timp
în care un produs parcurge întreaga lungime a conveiorului (t 2 = L /
vc). În topologia reţelei sunt prezente arcele P3 – T2, respectiv T2 –
P4 cu o pondere notată „0+”, pentru a surprinde dinamica sistemului.
Astfel, când o cantitate foarte mică din produsele transportate ajunge
pe conveior (printr-un sistem de transfer adecvat), tranziţia T2 este
validată şi execuţia ei, la sfârşitul temporizării t2 conduce la
transferul marcajului în poziţia P4. Aşadar, structura P3 – T2 – P4
modelează transportul efectiv al produselor.

Modelul surprins este o aproximare continuă foarte bună a unui

sistem de transport de talie mare şi cu o cadenţă relativ ridicată; dacă
sistemul de transport este utilizat într-un proces continuu (transport
de materie prezentă sub formă de granule, sau pulbere) reţeaua
reprezintă un model exact al acestuia.

Observaţii:
1. În cazul sistemelor flexibile de producţie, structura fizică a
sistemului se poate modifica în cursul funcţionării, schimbarea fiind
solicitată fie la sfârşitul intervalelor de producţie (prin trecerea la
fabricaţia unui alt produs), fie forţată de evenimente
aleatoare(apariţia defectelor). Modificarea poate afecta o serie de
parametri (mărimea loturilor de produse, cadenţa liniei etc.), sau
chiar structura acesteia. Prin urmare, este evident că modelul iniţial
de tip discret nu mai este valabil şi trebuie modificat.

2. Principial, sunt posibile două direcţii prin care problema să poată

fi atacată: una dintre ele propune utilizarea unei singure reţele pentru
modelarea sistemului în toate stările (configuraţiile) posibile, iar cea
de-a doua operează cu o mulţime de subreţele separate, fiecare
asociată unei configuraţii particulare a sistemului, care devin active
pe măsură ce restricţiile de precedenţă impuse sunt luate în
considerare.

3. Reţelele Petri Hibride conduc la realizarea de modele în

conformitate cu ambele abordări semnalate şi oferă o flexibilitate
ridicată întregii structuri. Trebuie precizat că activarea subreţelelor
componente în cursul evoluţiei nu înseamnă modificarea structurii
reţelei iniţiale (matricea de incidenţă rămâne nemodificată), fapt
care ar ridica dificultăţi în legătură cu formalizarea matematică.
4. Deşi ambele abordări sunt suficiente, în multe cazuri pentru a
oferi un rezultat concludent, se ajunge în situaţii fără ieşire atunci
când sistemul este complex, iar numărul stărilor este foarte mare.
Mai mult decât atât, ambele direcţii necesită, în prealabil
cunoaşterea tuturor configuraţiilor posibile ale sistemului, lucru care
vine în contradicţie cu atributul de flexibilitate al liniei, sau al
sistemului.

5. Construcţiile care pot oferi un răspuns în toate aceste situaţii sunt

reprezentate de o posibilă extindere a formalismului Reţelelor Petri
Hibride, sub forma unor reţelelor cu structură variabilă, care să fie
capabile să urmărească modificările de configuraţie ivite în sistemul
fizic real.

6. În ceea ce priveşte posibilităţile de utilizare a acestui

formalismului în organizarea unor structuri de comandă, acestea nu
sunt încă pe deplin exploatate, deşi topologia şi dinamica proprie le
transformă, în anumite cazuri, în instrumente eficiente (este suficient
să se asocieze comenzi binare tranziţiilor subreţelei discrete).