INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Educația artistico-plastică

a elevilor din clasele primare oferă elevilor deschidere către estetic și artistic le
dezvoltă rafinament în receptarea ei vizuală. Această particularitate a
educației artistico-plastice impune studiul, cercetarea și organizarea unui sistem
de activități de receptare artistico-plastică, conceptualizat pe o metodologie
specifică, care să contribuie la dezvoltarea sensibilității artistico-plastice față de
operele de artă, frumosul uman și cel al naturii.
Lumea de azi este una a informatizării. Instrumentele acesteia au instituit un
nou tip de învățare și comunicare, care influențează esențial nu doar
cunoașterea umană, dar și comportamentul artistic-estetic al omului. A
crescut suprasolicitarea vizualității copiilor și elevilor, cauzată de utilizarea
masivă a computerului și televizorului, acestea prezentînd și riscuri importante,
precum scăderea sensibilității percepției artistico-plastice din cauza suprasolicitării
ei permanente, fără însă a fi ghidată pe anumite principii și reguli.
La vârsta școlară mică, elevii se confruntă și cu o diferență de nivel și valoare
în receptarea fenomenelor artistico-plastice: nu toți elevii au aceeași sensibilitate față
de însușirile estetice ale operelor de artă și ale naturii, dar toți pot învăța să le
perceapă.
Premisele indicate au marcat problema cercetării care se conturează prin
necesitatea dezvoltării sensibilităţii elevilor din clasele primare și practica aplicării
unei metodologii adecvate în perceperea operelor de artă plastică.
Rezolvarea problemei enunţate capătă un rol deosebit în contextul dezvoltării
personalităţii copilului prin educația artistico-plastică, deoarece opera de artă
plastică are implicit nu doar o funcţie artistică, dar și una socială. În aceste
condiții, receptarea corectă a operelor induce o adaptare la comunicarea
emoţional-uzuală și artistic-estetică a copiilor.
Scopul cercetării. Identificarea aspectelor teoretico-metodologice de
dezvoltare a capacităților de a percepe operele de artă plastică și a sensibilității
elevilor din clasele primare.
Obiectivele cercetării:
• elucidarea rolului educației pentru și prin valorile artei;
 • determinarea specificului percepției senzoriale a operelor de artă plastică;
• specificarea strategiilor didactice de orientare spre perceperea operelor de artă;
• verificarea prin experiment a eficienței instrumentarului metodologice
de percepere a tabloului plastic;
• analiza și interpretarea datelor experimentului pedagogic;
• elaborarea concluziilor şi recomandărilor.

Epistemologia cercetării. Caracterul activ al văzului (vederii), orientarea

acestuia spre un anumit scop, obiectualitatea, înţelegerea şi interpretarea ş.a., se
explică prin teoria activităţii psihicului, pe care au fondat-o L. Vîgotschi; A.
Leontiev; A. Zaporojeţ; V. Zincenco; V. Davîdov; P. Galperin; S. Rubenştein,
Грановская Р., Теплов Б ş.a.; interpretări ale conceptului de artă: Pavel V., Achiţei
Ch., Stăvilă T., Paul Klee, Louise Bourgeoi, Şuşală I., I.Ţâgulea, Венгер Л. ș.a.;
analiza procesului de percepție și a percepției artistice: Cioca V, Costerin N.P,
• Langhe, L. Venger, L. Zaporojeţ, N. Saculina, M. Golu, M. Zlate, R.
Granovskaia, C. Ignatiev, Vl.Pâslaru, Игнатиев Е., Комарова Т.С., Сакулина Н.П.,
Халезова Н.Б. ș.a.
Metodologia cercetării: metode teoretice, dintre acestea pot fi
menționate următoarele: documentarea ştiinţifică, analiza, sinteza, comparaţia,
generalizarea, sistematizarea, clasificarea; metode experimentale – experimentul
pedagogic, probe de evaluare calitativă; analiza cantitativă și calitativă a datelor
experimentale, sondaj de opinie.
Valoarea teoretică și practică a cercetării constă în argumentarea științifică
și practică a modalităţilor de aplicabilitate a metodelor, procedeelor de orientare spre
perceperea operelor de artă plastică a elevilor de vîrstă școlară mică: reconsiderarea
pedagogică a perceperii operelor de artă, avînd ca punct de plecare procesul de
descriere, analiză și interpretare a tabloului plastic.
În felul acesta, a fost soluționată următoarea problemă științifică importantă:
perceperea operelor de artă plastică, în aspect educațional, artistic, ca una din
componentele de bază ale educației artistico-plastice.
Etapele cercetării. Cercetarea s-a desfășurat în trei etape:

• Determinarea temei de cercetare, documentarea științifică,

elaborarea bazei conceptuale a lucrării, selectarea metodologiei
cercetării, constatarea eșantionului de cercetare.
• Planificarea și desfășurarea demersului experimental, prelucrarea și
interpretarea statistică, descrierea pedagogică a rezultatelor obținute.
 • Redactarea finală a tezei.
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea este structurată din introducere,
2 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie și anexe.
În Introducere este argumentată actualitatea temei de cercetare, este
formulată problema cercetării, scopul, ipoteza și obiectivele, sunt relevate reperele
epistemologice ale cercetării, se descrie valoarea teoretică și practică a studiului.
Primul capitol ,,Repere teoretice metodologice de percepere a operelor de
artă plastică a elevilor claselor primare”, ne introduce ştiinţific în sfera repere
teoretice metodologice de percepere a operelor de artă plastică a elevilor claselor
primare.

Al doilea capitol ,,Instrumentarul metodologic al perceperii tabloului în

învățământul primar”, cercetează subiectul sub aspect teoretic și metodologic, ne
prezintă rezultatele cercetării efectuate asupra subiecților cercetați.

1. REPERE TEORETICE ȘI METODOLOGICE DE PERCEPERE A

OPERELOR DE ARTĂ PLASTICĂ A ELEVILOR
CLASELOR PRIMARE

• Educația artistică - educația pentru și prin valorile artei

Educația estetică reprezintă o componentă indispensabilă a formării
personalității prin intermediul căreia se urmărește dezvoltarea căpacității de a
recepta, interpreta și crea frumosul. Este o parte componentă a educației
integrale care urmărește modelarea personalității prin formarea calităților
estetice, prin intermediul valorilor estetice, ale frumosului din toate
domeniile: din artă, din societate și din natură. Frumosul reflectat în artă
influențează imaginația copiilor și contribuie la dezvoltarea multilaterală.
Educația estetică și educația artistică sunt două componente ce se află într-un
raport de subordonare, educația artistică fiind o parte componentă a educației
estetice. Din punct de vedere pedagogic deosebirea dintre ele se exprimă nu numai
pe linia conținutului, ci și a modalităților de realizare. Educația estetică are o sferă
mai largă, se referă la toate cele trei categorii de valori estetice ale naturii, ale
societății și ale artei, de aceea și registrul metodic este mai variat.
Educația artistică operează numai cu valorile artei, presupune un registru
metodic adecvat fiecărui gen de artă, iar forța de pătrundere asupra personalității
umane este mai profundă.
Care sunt întrebările pe care ar trebui să ni le punem atunci cînd ne gîndim la
artă? Ce anume determină ca un anumit lucru să fie numit artă? Ce rol are arta? În ce
fel mă poate ajuta pe mine, ce legătura are arta cu viaţa mea? Poate arta să schimbe
ceva?
Unele interpretări ale conceptului de artă sînt următoarele:
,,Arta nu reproduce vizibilul, face ca lucrurile să fie vizibile.”Paul Klee
„Nu poţi opri prezentul. În fiecare zi trebuie să renunţi la trecut…Şi dacă nu-l
poţi opri, atunci trebuie să-l recreezi.” Louise Bourgeois
„La pittura è una cosa mentale.” Leonardo Da Vinci

„Un «lucru» nu este artă: ideea exprimată de acelaşi «lucru», poate fi.”
Michelangelo Pistoletto
„Lumea e plină de obiecte, mai mult sau mai puţin interesante. Nu vreau să
mai adaug altele.” Douglas Huebler
„Esenţialul astăzi este să recunoaştem valoarea universală a mitologiei
individuale.” Piero Manzoni
„…pictura nu e făcută să decoreze apartamente. Este un instrument de război
pentru atac şi apărare împotriva duşmanului.” Pablo Picasso

„Dacă mă întrebaţi de ce sculptez, trebuie să răspund că este felul meu de a

trăi, echilibrul meu, justificarea mea pentru că exist. Dacă mă întrebaţi pentru cine
fac artă, o să spun că o fac pentru toţi aceia care se apropie fără prejudecăţi.” David
Smith
„Cred că perioada în care trăiesc eu este cel mai important moment din lume.
Că arta timpului meu este cea mai importantă artă. Că arta dinainte de acest moment
nu are o contribuţie imediată asupra esteticii mele din moment ce istoria artei explică
comportamente din trecut, dar nu oferă în mod necesar soluţii la problemele mele.”
David Smith
„Linia dintre artă şi viaţă ar trebui păstrată cât de fluidă şi cât de indistinctă
posibil.”Allan Kaprow
„Convenţiile despre artă sunt distruse de către lucrările de artă .” Sol Le Witt
„Arta este peste tot în jurul nostru.” Claes Oldenburg
„Eu sunt pentru o artă care are o legătură imediată cu viaţa mea de zi cu zi, o
artă care ar începe pornind de la lucruri mărunte şi care ar fi cea mai sinceră expresie
a vieţii reale, a stărilor noastre reale.” Jean Dubuffet
 „Percepţia ideilor duce la idei noi.” Sol Le Witt
„Caut în mod conştient o formă de artă care nu e legată de tradiţie în nici un fel
şi în care o operă e mai puţin importantă decât cercetarea care a dus la acea operă.”
Jan Dibbets [Apud 27, p. 3].
Lista acestor posibile răspunsuri, acestor păreri, definiţii, idei despre artă ar
putea continua la nesfîrşit, pentru că nu există la această întrebare nici un răspuns
general valabil care să reducă la tăcere celelalte opinii. Putem alege ca definiţie a
artei oricare din citatele de mai sus, sau, bineînţeles, am putea alege şi să considerăm
arta în termenii în care am fost obişnuiţi pînă acum. Să ne spunem că arta e ceva
măreţ şi inaccesibil, ceva ce vorbeşte despre lucruri din afara realului şi nu are nici o
legătură cu vieţile noastre, ceva care nu poate stîrni decît o admiraţie pasivă. Putem
crede că artistul e întotdeauna un geniu, neînţeles de epoca sa, cineva complet diferit
de noi, „oamenii obişnuiţi”.
Mai putem specifica că arta este un mijloc de comunicare și de exprimare de
către artiști. Ea este înscrisă în istoria, în patrimoniul nostru cultural, fiind în acelasi
timp, o manifestare a epocii în care trăim.
Modalitatea de reprezentare plastică diferă de la artist la artist, în funcție de
stilul pe care acesta îl are. De la o perioadă la alta preferinţele se modifică, iar
istoricul este parte activă în acest proces. În această ordine de idei, istoria artelor are
drept obiect de cercetare operele de artă create pe parcursul existenţei civilizaţiei
umane, presupunând studierea condiţiilor în care şi-au

făcut apariţia operele, receptarea valorii lor artistice de către societate în contextul
spiritual, cultural, antropologic, economic şi social al artelor.
Sub alt aspect, istoria artelor este ştiinţa care studiază arta în complexitate,
treptele evoluţiei fenomenelor artistice de-a lungul timpului, ca formă auxiliară a
istoriei. Termenul provine de la cuvîntul latin ars-artis, care, după Ervin Panofsky,
are o semnificaţie dublă, primul referindu-se la „ansamblul de reguli şi tehnici care
pun în valoare opera, pentru a favoriza cunoaşterea prin reprezentarea realităţii, cel
de-al doilea referindu-se la capacitatea conştientă şi intenţionată a omului de a
produce obiecte de aceieaşi origine, la fel cum natura creează fenomenele” [22, p. 9].
Această disciplină este specializată în analiza creaţiilor artistice şi ale unor diverse
dimensiuni şi concepte ce se referă la idee (în artă, cultură), obiect (operă, tehnică,
material), individuum (artist, spectator ), la limbajul şi procedeele plastice utilizate.
Există mai multe variante care specifică noţiunea de „istoria artei”. După
Daniel Arasse (1944–2003), ea este „ştiinţa comportamentului artistic uman”, o
ştiinţă a „practicilor artistice” (Arasse 2004), iar în viziunea lui Florence de Meridieu
„istoria artelor se reduce, în esenţă, la istoria formelor sau ideilor…, tinde spre o
istorie a operelor de artă, pe durata unuia din elementele fondatoare, materialul şi
imaterialul” [Apud 11, p. 5].
Dacă urmărim cursul istoriei artelor, putem identifica momente în care a
devenit foarte limpede faptul că arta nu e doar decoraţie ci poate să schimbe ceva, că
arta nu vorbeşte doar despre lucruri „înalte” şi străine ci şi despre realitatea cea mai
obişnuită, că mai importantă decît mistica poate fi viaţa cotidiană, decît simpla
măiestrie tehnică, temele şi ideile în care ne putem recunoaşte, decît detaşarea pur
estetică, o implicare activă şi etică în societate.
Multe culturi antice şi tradiţionale nu au considerat arta ca pe o categorie
separată şi chiar unele nu au avut un cuvînt special pentru artă pentru că aceasta era
socotită ca făcînd parte din viaţă. Arta nu era ceva ce doar unii oameni pot să facă
sau să înţeleagă, ci creativitatea era socotită ca fiind accesibilă oricui. Acesta este un
lucru foarte diferit de concepţiile despre artă care sunt cele mai frecvente acum. La
un moment dat, în istorie, arta a devenit o categorie distinctă, asociată, în primul
rînd, cu elita. Importante au devenit individualitatea artistului, statutul său de „geniu”
şi opera de artă a devenit un obiect de lux şi o marfă. Ideea că artistul e izolat de
mediul său social s-a conturat vag în Renaştere şi apoi a devenit tema fundamentală a
artei romantice, dar dacă acest tip de atitudine în faţa artei era justificată de contextul
epocii, asta nu înseamnă că este firesc să socotim în continuare artistul ca pe un
geniu neînţeles de epoca sa şi arta ca pe un loc în afara realului.
Obiectele de artă din muzee au istoriile lor, ascunse acum de statutul lor de
obiecte estetice, supuse contemplării noastre, dar vizibile încă la o privire mai atentă.
Arta şi viaţa

cotidiană sunt separate doar în mod artificial, în urma obişnuinţei noastre de a socoti
arta ca pe ceva îndepărtat şi inaccesibil, de care trebuie să ne apropiem cu prudenţă şi
umilinţă. Avem tendinţa să uităm că multe dintre obiectele de artă, pe care acum le
putem vedea în muzee, au avut vieţile lor, amestecate în existenţa de zi cu zi, că au
servit celor mai practice scopuri, facilitînd existenţa cotidiană, de la vasele care
păstrau hrana pînă la picturile care „păstrau” întîmplări şi sensuri, toate ajutînd
oamenii să trăiască în lume.
Ce nu poţi împărtăşi cu alţii e insuportabil, fie că e vorba de bucurie sau de
tristeţe. Cînd se întîmpla ceva despre care nu putem vorbi într-un alt fel, putem arăta
spre o lucrare ca spre un exemplu, o putem produce ca pe un argument, ca pe o
dovadă. Putem să ne folosim de artă ca de un instrument ca să vorbim despre noi
înşine, ca să ne clarificăm nouă înşine ce simţim şi ce credem, să le clarificăm
celorlaţi, să folosim arta ca pe un dicţionar din care poţi să-ţi alegi cuvintele şi să-ţi
alcătuieşti frazele atunci cînd ţi se pare că ceea ce vrei să spui e prea greu de
explicat. De asemenea, dacă găseşti descris de către altcineva ceva ce ţie ţi s-a
întîmplat, ceva ce tu trăieşti, poţi să simţi că aparţii unei comunităţi mai largi de
oameni care au vieţi similare cu a ta.
Toate acestea descriu o funcţie esenţială a artei, o funcţie utilitară, să păstreze
memoria, să exploreze necunoscutul, să construiască legături între oameni, să ne
ajute să ne înţelegem pe noi înşine şi pe ceilalţi, să ne facă să ne oglindim în ea [27,
p. 4-5].
Imaginea plastică este reflectarea în lumea vizibilă, a lumii interioare a
artistului. Fiind asimilată cu reprezentarea, imaginea plastică transmite un mesaj, ea
devine un semn plastic, purtator de semnificație.
Opera de arta este un lucru, un obiect, în care artistul îmbină arta spirituală cu
cea materială. Nu putem înțelege una fără a înțelege în același timp pe cealaltă.
Interpretarea unei opere de artă presupune a căuta să înțelegi ceea ce vezi, să
comentezi să explici, să dai un sens imaginii [28].
Sentimentul estetic pe care-l trăiește omul în contact cu frumosul din artă
constituie reflectarea specifică în conștiința lui a realității obiective. Deci,
izvorul artei este realitatea obiectivă, oglindită în creațiile artistice într-un mod
specific, deosebit de reflectarea în știință. Știința operează cu noțiuni și legi,
oglindind prin intermediul acestora obiecte și relații din realitate, în timp ce arta
oglindește realitatea prin intermediul imaginii artistice.
Cunoașterea științifică are un caracter abstract, în timp ce cunoașterea
artistică are un caracter senzorial. Marii cercetători în domeniul artei au exprimat
prin operele lor realitatea vremii, s-au alăturat poporului, oferindu-i posibilitatea să
se bucure de ceea ce este frumos și în acelaș timp însuflețindu-l în lupta pentru o
viață mai bună. Această oglindire a îmbrăcat stiluri

diferite, modalități diverse de exprimare artistică, dar indiferent de acestea ei

au exprimat frămîntările și viața poporului din sînul cărui s-au ridicat [14, p.378].
Arta susține D. Salade, ,,răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice
persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motiva unele comportamente, de a-și
fundamenta unele atitudini, sugerînd, explicînd, valorificînd sau
problematizînd”[25]. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist, arta împinge la
iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții.

• Percepția senzorială a operelor de artă plastică

Primele cercetări microgenetice a fazelor perceperii au fost realizate în 1893 de
N. Langhe. El a formulat legităţile percepţiei, care descoperă faptul că orice
percepere este esenţa schimbării unui şir de momente şi situaţii. Orice treaptă
precedentă reprezintă o stare psihologică mai concretă, mai generală, iar fiecare
treaptă ce urmează – mai subiectivă şi mai diferenţiată.
Dinamica procesului recunoaşterii obiectelor, fenomenelor etc. este conţinută
implicit în aceeaşi lege, după care mai întîi se evidenţiază numai generalul şi
reprezentările superficiale despre obiect, care apoi se schimbă cu reprezentările mai
concrete, mai detaliate ale percepţiei. Primul (procesul de recunoaştere a obiectului)
este de durată scurtă (pînă la cîteva secunde), al doilea proces este de durată lungă
(uneori durează luni şi ani de zile), scrie R. Atkinson [2, p. 217].
Conform lui M. Golu, în funcţie de gradul de orientare spre scopul activităţii
individului percepţia se împarte în:
• percepţie premeditată;
• percepţie nepremeditată
• percepţie voluntară
• percepţie involuntară [6 p. 45].
Percepţie nepremeditată poate fi atît particulară obiectelor, cît şi
necorespunzătoare lor, intereselor personalităţii; nu există un scop pus din timp şi
lipseşte din ea activismul volitiv.
În percepţia premeditată omul îşi pune un scop, depune anumite eforturi
volitive pentru o mai bună realizare a atenţiei apărute şi alege voluntar obiectele
percepţiei.
Din punct de vedere structural, senzorialitatea pune în evidenţă două procese
psihice mari: senzaţia şi percepţia. Delimitarea acestor două componente ca entităţi
psihice a fost obiect de controversă între teoriile asociaţionaliste şi gestaltiste. Primii
recunoşteau doar individualitatea existenţială a senzaţiei, cei de-ai doilea admiteau
doar existenţa percepţiei – ca primă formă specifică de manifestare a organizării
psihice. Dar aceste două procese există şi funcţionează
concomitent, precizează M.Golu, evidenţierea delimitării fiind o operaţie necesară
din punct de videre ştiinţific şi didactic [Ibidem, p.136].
Definirea senzaţiei prin opoziţie cu percepţia evidenţiază caracteristicele lor
distinctive. Astfel, compararea celor două mecanisme psihice, în lumina mai multor
concepte şi teorii, arată că senzaţia este o simplă experienţă conştientă asociată
stimulilor, pe cînd percepţia este experienţa conştientă asupra obiectelor şi a relaţiilor
obiectelor; că senzaţia este experienţa individuală cu stimuli, iar percepţia este
procesul de interpretare, organizare a materialului furnizat de stimuli; că senzaţia
poate fi considerată ca un prim contact al organismului cu stimulii senzoriali, pe cînd
percepţia este procesul prin care aceştia sunt interpretaţi, analizaţi şi integraţi cu alte
informaţii senzoriale [17, p. 36].
În cercetările actuale, dominate de psihologia cognitivă, distincţia dintre
senzaţie şi percepţie capătă o nouă valoare. De obicei senzaţia se referă la tratarea
senzorială a informaţiilor fizice, independent de semnificaţiile lor, în timp ce
percepţia este direct legată de semnificaţia obiectelor şi de interpretarea informaţiilor
senzoriale. Se crează astfel premisa integrării organice a senzaţiilor în percepţii, nu
însă printr-o simplă asociere mecanică, ci ca urmare a interpretării şi semnificării
informaţiilor furnizate de simţuri.
În procesul cunoaşterii realităţii înconjurătoare percepţia poate trece în
observare. Observarea este percepţia orientată, planificată a obiectelor în cunoaşterea
cărora este interesat individul cunoscător. Una dintre cele mai dezvoltate forme ale
percepţiei premeditate se caracterizează printr-un activism sporit al personalităţii.
Omul, afirmă M. Zlate, nu percepe tot din ceea ce-i apare în ochi, ci dezmembrează
ceea ce este mai important şi mai interesant pentru el. Caracterul sistematic al
percepţiei orientate a urmări fenomenul de dezvoltare, modificarea caracterului ei
calitativ, cantitativ şi periodic [Ibidem, p. 122].
Gîndirea activă inclusă în observare ajută la separarea principalului de
secundar, a elementului principal de cel întîmplător şi la diferenţierea mai clară din
lumea observării, afirmă
R. Granovskaia [17]. Percepţia, atenţia şi vorbirea se unesc în observare, într-un
proces unic al activităţii gîndirii mintale. Procesul observării începe, mai întîi cu
formularea sarcinii, ea poate să se împartă într-un şir de obiective mai mici care se
rezolvă treptat. Pe baza sarcinilor se alcătuieşte planul detaliat al organizării ei,
aceasta permite a prevedea diferite laturi ale fenomenului, obiectului observat, a
evita eventualitatea şi spontaneitatea percepţiei. Pregătirea prealabilă a
observatorului, prezenţa la el a anumitor cunoştinţe, abilităţi şi atitudini, posedarea
unei metodologii aferente, oferă posibilitatea examinării obiectului dat în diferite
condiţii, a remarcării modificărilor care au loc în rezultatul acţiunii unor anumite
cauze; adunarea materialului perceput cere să fie supus unei analize
minuţioase. Dacă omul se antrenează

sistematic în observare, la el îşi perfecţionează cultura observării, îşi dezvoltă spiritul

de observaţie.
Spiritul de observaţie este abilitatea de a observa particularităţile caracteristice,
dar puţin vizibile ale obiectelor şi fenomenelor, el se capătă în procesul observării
sistematice.
Percepţia şi observaţia elevului se caracterizează atît prin legăturile generale,
cît şi prin particularităţile individuale. Particularităţile individuale depind de
deosebirile în structura şi funcţionarea organelor de simţ, determinînd agerimea
văzului, sensibilitatea auzului, fineţea gustului, văzului, pipăitului, atribuie percepţiei
fiecărui om o anumită nuanţă, fac reflectarea individuală specifică. Caracterul
individual al percepţiilor şi observărilor se manifestă în dinamica, precizia,
profunzimea şi gradul de generalizare, în nuanţele emoţionale [17, p. 224].
După cum am demonstrat, categoria primară a percepţiei este senzaţia. În cazul
cercetării realizate, senzaţiile vizuale sînt orientate spre morfologia, sintaxa imaginii.
Morfologia imaginii:
• Tenta – se referă la intensitatea culorii. Termenul de nuanță este deseori
folosit pentru a desemna tenta de culoare, care este obținută prin amestecul a două
culori. Tentele pot fi calde sau reci.
• Valoarea unei culori – este gradul de luminozitate a acesteia, gradul în care
ea a fost amestecată cu alb sau cu negru. Gradațiile valorice ale culorilor poartă
denumirea de ton. Fiecare culoare posedă propria sa tonalitate. Tonurile reci sunt
cele care se apropie de albastru, tonurile calde – de roșu. Tonurile rupte – sunt
tonurile a căror puritate este atenuată prin amestecul unei cantități, mai mult sau mai
puțin importante, din complementarele lor.
• Contrastele de culoare pot fi :
• Contraste successive – atunci cînd privim o culoare, ochiul crează, în
compensație, complementarea ei, colorînd zonele vecine cu această complementare.
• Contraste simultane – modificarea unei culori sub influența vecinătății sale
colorate.
 • Textura – este un element plastic care se referă la reprezentarea iluzionistă a
suprafețelor tactile. Ea este legtă de senzația pe care o avem atunci cînd atingem o
suprafață, sau pe care ne-o imaginăm atunci cînd privim o operă de artă. Se mai
numește textura, calitatea tușeii de culoare efectul fiind sugerarea materialității
formelor reprezentate.
5) saturaţia (exprimă puritatea culorii) [28].
Senzaţiile vizuale şi efectele lor pot fi grupate după următoarele domenii:
• domeniul elementelor: forma (cantitatea, calitatea şi topica formei); culoarea
(luminozitatea, calitatea şi intensitatea culorii); mişcarea (direcţia, ritmul plastic);

• domeniul structurilor (ordine, bogăţie, aglomerat-dispersat); neobişnuitul

(noul, originalitatea) şi obişnuitul (frecventul);
• domeniul semantic sau al semnificaţiilor (factura, expresia, semnul plastic) [26].
Sintaxa imaginii:
Compoziția – este un mod de concepere a stilului plastic, îndeosebi a celui
pictural. A compune înseamnă construirea unui spatiu regulator, plecînd de la
elemente diferite.
Compoziția închisă este construcția plastică dominată de linii compoziționale
care converg spre centrul imaginii. Imaginea este concentrată spre interior.
Compoziția închisă este caracterizată aproape întotdeauna de axe
compoziționale, verticale și orizontale, creînd senzația de static sau echilibru.
În compoziția deschisă reprezentarea tinde să iasă din cadru să se
continue dincolo de limitele suportului. Ea se caracterizeaza prin axe
compozitionale, diagonal, care dau sugestia mișcării.
Compozitia statică este dominată și ea de verticale și orizontale la fel
ca și compoziția închisă.
Într-o analiză a morfologiei și sintaxei plastice va trebui să se ia în vedere: felul
compoziției, în ce fel este sugerată sau nu spațialitatea, a corpurilor
cromatice prezentate în lucrare, tușa, modelul, etc. în picturi liniile volumele
culorile și valorile, luminile și umbrele formează complexe articulate și care pot
fi continuu diversificate. Aceste tonalitați arată întotdeauna care este rațiunea
interioară a unei articulări și organizări plastice [28].
Percepţia, comparativ cu senzaţia, este:
• inferenţială (permite completarea informaţiei care lipseşte din senzaţii);
• categorială (ajută la plasarea în aceeaşi categorie senzaţii aparent diferite pe
baza unor trăsături comune);
• relaţională (oferă prilejul comparării fiecărui simţ cu toţi ceilalţi aflaţi în
mediul înconjurător);
• adaptativă (serveşte pentru a centra atenţia asupra aspectelor mai
importante şi a le ignora pe cele mai puţin importante);
• automată (se produce de la sine, spontan, fără participarea conştiinţei);
• fondată pe cunoştinţele interioare.
Sinteza firească a categoriilor şi principiilor enumerate este dată de o serie de
procese triadice de percepţie, asimilare şi evaluare a imaginii artistice:
• Procesul fizic (senzorial) – percepţia vizuală imediată, momentul senzorial
de impact; rezultă impresia estetică produsă la nivel empiric de:

• aspectul exterior al componentelor (actanţi umani şi non-umani, obiecte,

ambianţă, atmosferă şi fundal, cromatică);
• realizarea tehnică (structura compoziţiei, proporţii, armonie şi echilibru,
încadrarea modelului, planuri, perspective, puncte de fugă, gamă cromatică).
• Procesul psiho-cognitiv (intuiţie globală, asimilare psihologică şi niveluri
de cunoaştere): atitudine de espectaţie, aderenţă sau respingere, evaluări provizorii şi
emoţie difuză; stabilirea ,,legăturii sufleteşti” între receptor şi opera de artă, cu
perceperea sentimentelor pe care ni le trezeşte; rezultatul este emoţia artistică
(bucurie, tristeţe, revoltă, compasiune etc.), prin identificarea empatică cu subiectul
uman sau detaşarea de acesta.
• Procesul intelectual (nivelul raţional-ideatic): judecarea elementelor
percepute prin procesul fizic-senzorial şi înţelegerea mesajului transmis, concretizat
în subiect; rezultatul este înţelegerea sensurilor denotative şi conotative ale operei de
artă, aprecierea valorică, istorică şi social-umană a acesteia [26].
Reprezentarea spațiului:
Există arte ale spațiului (structura arhitectura) și arte care reprezintă
spațiul (pictura, grafica). Exista un spatiu pictural și un spatiu real.
Arhitectura: este o arta a spațiului: ea delimitează un spatiu construit și îl
califică curtular prin ceea ce arhitectul a vrut sa exprime.
Sculptura: evidențiază și ea volume pe care le percepem în spațiu aceasta
punînd în valoare formele sculpturale.
Spațiul pictural este suprafața articulate de linii volume imtervale, culori,
valor, lumini și umbre. A reprezenta spațiul în pictură înseamnă a figura un spațiu
tridimensional pe o suprafață bidimensională cu ajutorul unei convenții, deci a
încerca o restituire a naturii.
Reprezentrarea spațiului se face prin:
Perspectiva liniară – este o convenție grafică, aplică obiectelor reprezentate o
deformare brutală față de forma lor firească, dar este în același timp modalitatea cea
mai apropiată de realitate de a reprezenta spatiul optic.
Spațiul baroc – este caracterizat de mobilitate, deschidere, contiuitate, și
flexibilitate, este desăfîrșit și finit este în continuă mișcare și devenire. Barocul face
din picturi o artă a iluziei.
Perspectiva aeriana - este una de atmosferă, o perspectivă pe care o sugerează
culoarea și direcționarea tușelor. Petele de culoarea sunt juxtapose în egradeuri de la
cald la rece, ritmul pe care aceștia îl crează contrazic sentimentul de stabilitate și
rigoare [28].
Aprecierea calităţii artistice a unei opere picturale, bazată pe sistemul triadic
cu criteriile respective, poate avea loc respectînd rigorile de ordin estetic (excelenţa
formală şi cromatică), de

ordin epistemologic (valoarea de “adevăr” a operei de artă) şi de ordin normativ-

ontologic (semnificaţia sau valoarea existenţială a operei de artă). În general, patru
criterii devin funcţionale în ordonarea axiologică a operei de artă
• Criteriul tehnic (fizic-senzorial): a) procedee negative; b) procedee
pozitive; c) modalităţi concrete de structurare.
• Criteriul raţional-intelectual (conţinut plastic, conţinut obiectual, structuri
şi definire tematică): claritatea şi simplitatea conţinutului, organizarea estetică a
compoziţiei, cadrajul imaginii, cromatismul, centrele de interes, vectorii dinamici,
perspectiva, identificarea temei şi a subiectului, definirea titlului.
• Criteriul psiho-emoţional şi cognitiv:
• forţă de impact şi putere de impresionare;
• originalitate;
• sentimente şi stări afective asociate;
• mesajul artistic.
• Criteriile calitative ale compoziţiei plastice (structurarea, aranjamentul
artistic şi raţional al unei imagini):
• echilibru judicios;
• bună repartizare a liniilor şi volumelor;
 • raporturi armonice între mase de culoare şi obiecte, între obiecte şi fond;
• centre de interes bine determinate (legea unităţii semantice a tabloului); e)
fixarea perspectivei corecte sau motivarea perspectivei deviante (alegerea justă a
“punctului de staţie” din care se creează şi se percepe opera artistică).
Întrucît imaginea artistică se bazează o configuraţie structurală autonomă şi pe
o viziune cognitiv-existenţială la nivel individual, noi propunem, pentru percepţia şi
analiza operei de artă plastică, doar activarea a trei coduri esenţiale: coduri
senzoriale; coduri iconice; coduri iconografice.
Acestea au valori denotative şi conotative corespunzătoare. În genere, opera de
artă, indiferent de gen, stil, epocă sau calitate, include trei tipuri de valori:
• valoare istorică (încadrare sociologică, mentalităţi, mijloace tehnice, context
politic

etc.);

• valoare materială (opera în sine, în integralitatea sa fizică);

• valoare estetică (frumosul: proporţii, armonii şi echilibru) [26].
Percepţia senzorială a imaginii artistice depinde de mai mulţi factori: interni şi externi,

raţionali şi emotivi, vizuali şi imaginari.

,,Senzualismul estetic” transmis de o operă de artă creează receptorului diverse

stări fizice sau sufleteşti, depinzînd de nivelul cultural al acestuia, de fondul psiho-
afectiv, de temperamentul său, dar şi de primul contact perceptiv cu opera de artă.
Sistemul triadic ,,transmiţător /artist – mesaj / opera de artă – receptor /
privitor” creează un feed-back la nivel senzorial (acea încărcare şi descărcare de
energie vizuală transmisă prin stimuli neuro-receptivi). Opera de artă devine un
vehicul prin care mesajul se transmite din exterior spre interior şi invers, astfel încît
se creează un flux continuu de energie vizuală.
În fond, ceea ce simţim în momentul parcurgerii cu privirea a unei opere de
artă şi ceea ce ne rămâne imprimat pe retină sau în sufletul nostru nu sunt decît
reacţii fireşti ale fiinţei umane în interacţiune cu frumosul. Extazul, contemplarea,
tristeţea, spaima, indiferenţa, bucuria, dinamismul interior etc. nu sunt decît
impulsuri de moment, apoi stări şi sentimente sublimate interior, cu efect îndelungat
asupra spiritului nostru.
• Strategii didactice de orientare spre perceperea operelor de artă

În sec. XVIII-XIX în metodologia predării artelor plastice în şcoli se foloseau

metodele şi principiile pregătirii pictorilor profesionişti, care erau adaptate la vârsta
elevilor. Conţinutul de bază al instruirii se considera cel după natură, la început a
obiectelor plane, apoi a celor în volum (uzuale şi geometrice), în parte şi în grup
(naturi statice), cu ajutorul legităţilor perspectivei liniare. Baza teoretică şi
metodologică a învăţării era şcoala realismului clasic, elaborată de P. Cisteakov, M.
Bernştein, B. Ioganson [Apud 23, p.9] ş.a.
În a doua jumătate a sec. XX educaţia prin artă nu s-a bucurat niciodată de
locul şi importanţa ce i se cuveneau. De altfel, concepţia care-i sta la bază se clădise
pe două precepte ale orientării academice, care dădeau prioritate liniei şi subiectului
(motivului).
Abia în anii '90, care reprezintă şi perioada constituirii în spaţiul ex-sovietic a
teoriei educaţiei artistic-estetice, artele plastice în şcoală obţin statut ştiinţific
fundamentat de disciplină pedagogică, adăugîndu-şi în denumire termenul pedagogic
educaţie: Educaţia artistico-plastică.
Pornind de pe aceste poziţii cu idei largi despre o schimbare structurală, s-a
făcut pretutindeni, la noi şi în lume, încercări ameliorative care au oferit motive
pentru o schimbare radicală în educaţia artistico-plastică.
La momentul actual în metodica predării artelor plastice s-au cristalizat
concepţiile care constau în faptul că imaginea artistico-plastică este rezultatul actului
de creaţie şi, în acelaşi timp, metodă de instruire; valoarea incontestabilă a educației
artistice-plastice constă în formarea atitudinii fundamental-pozitive a copilului faţă
de lumea înconjurătoare şi faţă de alţi oameni,

cultivarea unei viziuni artistice adecvate propriului eu; formarea limbajului plastic
este condiţia sine qua non a înţelegerii esenţei artelor plastice şi a valorilor sale;
prezenţa unui limbaj plastic dezvoltat la subiecţii educaţi reprezintă şi unul dintre
factorii de bază care duce la depistarea şi respingerea kitsch-ului din activitatea lor
de cunoaştere artistic-estetică a lumii [3, p. 39] .
Pentru educatorul de artă, indiferent ce vîrstă au persoanele cu care lucrează,
are o importanţă deosebită înţelegerea, explicitarea problemei interiorităţii şi
exteriorităţii imaginii. Imaginea ca medium este o plăsmuire internă a psihicului
uman (imaginea perceptivă, mintală, onirică, fantasmatică etc.) sau o reificare
externă, materială (desen, pictură, sculptură, fotografie etc.); dar aceste plăsmuiri nu
sunt niciodată pur interne sau pur externe. Atît imaginile interne, psihice, cît şi cele
externe, fizice, sunt rezultatul intersectării, combinării, prelucrării, transformării unor
informaţii interne stocate în psihicul uman şi a celor existente în lumea exterioară,
obiectivă şi date nouă prin percepţie.
În primul rînd învățătorul le trezește elevilor interesul pentru operele de artă, le
atrage atenția asupra lor. Treptat el le formează capacitatea de percepție estetică.
Privind tablouri sau sculpturi, copii se interesează ce reprezintă ele, disting obiectele
și fenomenele cunoscute, se familiarizează cu cele pe care nu le-au cunoscut mai
înainte.
Dezvoltînd la copii percepția estetică, trebuie să se orienteze atenția lor nu
numai asupra conținutului imaginii reprezentate, ci și asupra formei de exprimare a
ei, asupra mijloacelor de reprezentare, care fac imaginea expresivă [9, p.15-16].
Cercetările realizate de C. Ignatiev arată că capacitatea de a percepe operele de
artă plastică, la vârsta dată, nu vine de la sine şi, în acest plan, copilului îi este necesar
ajutorul învăţătorului. Procesul de percepere este determinat de calitatea sistemului
nervos central şi de psihologia copilului, pe care pedagogul trebuie să le ia în
consideraţie în procesul de lucru individual cu elevii, caracterul lecţiilor propuse
trebuind să fie creativ, problematizat şi cu o nuanţă emoţională [19, p. 51], precum şi,
conform lui Vl.Pâslaru, întregul său univers intim ca fiinţă culturală – care percepe,
cunoaşte, asimilează apropriat (adică în mod personalizat), reproduce şi creează
valori culturale, inclusiv ale artei (artelor plastice) [8, p. 111].
Procesul analizei unei opere de artă:în sine este mai lung, organizîndu-se în 3 pași.
Descrierea, Analiza și Interpretarea.
În Descriere ne axăm pe 5 întrebări importante : 1. Ce este? Este un desen, tablou
etc.
• Ce materiale și tehnici s-au folosit? S-a făcut repede sau într-o perioadă mai
lungă de timp? Cum materialele folosite ajuta la înțelegerea mesajului operei.
• În ce condiție se află? Este deteriorată, îi lipsesc părți? A fost reparat
pînă acum? I s-a schimbat aspectul?

• Mărimea?
• Despre ce este? Poți recunoaște oamenii, locurile lucrurile?
Analiza. În analiză ne concentrăm pe conținut și pe calități. Este un mesaj
evident sau o poveste evidentă? Ce se întîmplă în operă? Este subiectul accidental
sau este creat cu privire la subiecte religioase, sociale, politice? Se referă la
relația artist-client? Este subiectul imaginat, reamintit sau observat direct? Din ce
cultură face parte? Există elemente simbolice pe care nu le poți descoperi imediat?
În analiza formală evidențiem cum sunt lucrurile așezate. La ce distanțe față
de margini? S- a încadrat în tot spațiul? Există spațiu liber?
Formatul: Oval,
pătrat, romb…. Cît
este de mare?
Apoi putem discuta despre culorile folositre, textura, luminile, umbrele, spațiul,
contrastul
etc.
Și ultimul pas este interpretarea. În urma analizei, de mai sus, putem acum, cu cea
mai
mare ușurință să spunem:ce comunică, ce înseamnă pentru tine personal, pentru ce
fel de public este, care a fost intenția artistului. Ce sentimente îți tresar atunci cît
te uiți la opera respectivă. Cuprinde sentimente pe care le-ai mai experimentat pînă
acum? [26].
Prin intermediul operelor de artă plastică elevii capătă noținui despre frumos,
armonie, utilitate, expresivitate, adică se învață să perceapă viața din punct de vedere
estetic. Aprecierile estetice cuprind, de obicei, și raționamentul etic – ce e bine și ce
e rău [9, p.16].
Pentru percepția estetică este caracteristică atitudinea cointeresată,
emoționată față de fenomenele redate. O astfel de atitudine își găsește expresie în
cuvintele, în aprecierile privitor la cele redate în tablou, în sculptură etc.
O cale de perfecţionare a perceperilor este propusă de L. Venger [16, p. 45-55],
L. Zaporojeţ [18, p. 125-132], N. Saculina [20, p. 97-123]. Ei ajung la concluzia că
asimilarea sistemului etaloanelor senzoriale - reprezentările despre opera de artă
plastică poate fi realizată cu succes doar în procesul special de instruire şi educaţie.
Cercetările au demonstrat că o mare parte din dificultăţile ce apar la elevi la
etapa incipientă de învăţare (mai cu seamă în clasa I) este legată de particularităţile
percepţiei la vîrsta dată, ce se caracterizează prin insuficienţa preciziei şi a
mobilităţii. Ca rezultat, literele şi imaginile apar schimonosite, culorile nu coincid
obiectelor etc.
Cercetările mai tîrzii ale psihologilor (L. Venger; V. Zincenco ş.a.) au permis
concretizarea stadiilor de constituire a imaginii percepute şi evidenţierea cîtorva
faze:
 • - divizarea brutală (grosolană) a proporţiilor de bază ale obiectului;

• - evidenţierea deplasărilor bruşte a liniilor curbe şi a strîmbării „nasului”

obiectelor;
• - reprezentarea adecvată a formelor, fără delimitarea clară a detaliilor mici,
conturul se oglindeşte cu toate detaliile, şi imaginea obiectului este diferenţiată [16,
p. 57].
Observarea, după cum se știe o percepere planificată, premeditată, cu un
anumit scop. Ea formează în conștiința elevului pe baza senzațiilor o imagine
complexă, multilaterală, cu un conținut bogat. La baza acestei imagini se
situează cunoașterea particularităților exterioare ale obiectului cercetat și ale
posibilităților expresive. Studiere, cunoaștere, înțelegere – iată ce
caracterizează observarea. Nu în zadar ea se numește „percepție rațională” [5, p.
16].
Percepția-observare vizuală detemină capacitatea de a vedea. Vederea
obișnuită se mărginește la cunoașterea obiectului. Capacitatea de a vedea presupune
de asemenea capacitatea de a compara și de a scoate în evidență raporturile dintre
părțile și semnele obiectului, dintre obiect și mediul înconjurător și care determină
integritatea și interrelațiile lor.
Capacitatea de a vedea necesită un dezvoltat simț estetic, care ajută la
descoperirea frumosului în obiectul supus reprezentării plastice, în realitatea
înconjurătoare [Ibidem, p. 17].
Orientarea atenției asupra expresivității în reprezentarea evenimentelor,
chipurilor de oameni, imaginilor de animale, asupra bogăției de detalii
caracteristice, asupra coloritului în operele de artă permit să-i învățăm pe elevi să
perceapă a le aprecia în mod elementar. Atitudinea de apreciere la copii se exprimă,
în primul rînd, prin preferarea unor opere: ei cer deseori să li se demonstreze de
cîteva ori, ceea ce le-a plăcut și ceea ce au memorizat; în felul acesta ei încep să aibă
operele lor preferate, li se dezvoltă un sentiment conștient de bucurie, de
satisfacție de pe urma privirii acestora [9, p.16].
La familizarizarea elevilor cu arta decorativă aplicată pot fi folosite alte
procedee. În primul rînd, elevii trebuie să înțeleagă rostul lucrurilor, îmbinarea
frumosului cu destinația și utilitatea lucrului. În toate cazurile, cînd e rațional,
trebuie să li se deie posibilitate copiilor să acționeze cu aceste lucruri, să le
folosească.
Mai mulţi cercetători lucrează în direcţia elaborării noilor genuri de jocuri
didactice artistico-plastice şi a metodologiei acestora în clasele primare: Neagu M.-
R., I. Şuşală , M. Ilioaia , M. Robu ş.a. Jocuri didactice care plasează elevii în
situația de a percepe operele de artă plastică.
La examinarea ornamentelor de pe obiecte, desenelor decorative se pot include
elemente de joc: învățătorul le propune copiilor să găsească în ornament elemente
identice, sau omogene, să arate, cum se repetă ele, să menționeze culorile care
sînt la fel sau deosebirile în colorarea elementelor identice. Învățătorul le explică
copiilor în așa fel, ca ei să înțeleagă, că elementele se repetă, se succed corect și se
folosesc în mod variat.

Ornamentele de pe obiecte ajută la însușirea desenului decorativ: elevii se

învață să facă ornamente mai ritmice și în mai multe culori.
Jucăriile și sculpturile executate artistic servesc drept modele pentru modelaj și
desen, îi familiarizează pe elevi cu imaginile plastice, cu redarea formei, mișcării.
Ar fi foarte bine să se organizeze cu elevii excursii la muzeu sau la
expoziția de arte decorative. Familiarizîndu-se la activități și în timpul
jocurilor cu opere analogice, elevii vor privi cu interes exponatele muzeului
sau expoziției și vor asculta explicațiile ghidului de la muzeu [9, p.19].
Aceste tendinţe pot fi exploatate didactic în şcoala primară devenind adevărate
strategii. Din aceste tendinţe generale, strategii analizate prin prisma interiorității
și exteriorității imaginii în activitățile de percepere a operelor de artă plastică,
se pot desprinde cîteva cîmpuri unde educaţia, prin strategii subtile, poate acţiona
în sens creativ:
• dezvoltarea sensibilităţii, antrenarea spiritului de observaţie şi a concentrării
atenţiei;
• starea internă a copilului; cum influenţează starea sa internă
comportamentul creativ, dacă starea sa internă poate fi influenţată în sens
pozitiv/benefic pentru susţinerea comportamentului creativ – atmosfera activităţii
educative etc.;
• nivelul mijloacelor de expresie şi al expresivităţii vizual-plastice, palier
foarte important în cea ce priveşte creativitatea artistică a cărei primă calitate este
expresivitatea;
• nivelul citirii/analizei, contemplării, destructurării imaginii plastice;
• valorificarea experienţei personale a fiecărui elev şi a interiorităţii proprii
prin încurajarea încrederii în sine, a spontaneităţii şi conştientizarea/promovarea
propriei personalităţi;
• cîmpul imaginarului (cultural, mitic, arhetipal, colectiv, artistic) care poate fi
explorat, cercetat, jucat, analizat, contemplat, fructificat;
• cîmpul trucurilor artistice (în special vizual-plastice) care e un fel de poartă
galactică de intrare în ireal, virtual sau imaginar şi modalitatea principală de
manipulare prin imagine [4, p. 221-222].
Aceasta presupune că în timpul analizei unei opere de artă învățătorul va
evalua la elevi nivelul de percepere artistică avînd ca repere următoarele criterii de
evaluare:
• Perceperea fondului emoţional dominant al operei.
• Perceperea mijloacelor de expresie prin care este redat mesajul plastic.
• Sesizarea viziunii artistice a autorului reliefată în operă.
• Atitudinea faţă de mesajul plastic.

Suportul vizual (albume de artă, filme, reproduceri, site-uri internet etc.) va

include creaţia artiştilor consacraţi din diferite epoci şi de diferite stiluri artistice.
În activitatea didactică învățătorul va pune accentul pe metode creative şi
activ- participative de predare - învăţare, va utiliza diverse mijloace de învăţămînt
(reproduceri ale operelor de artă şi/sau a imaginilor vizuale, fotografii, imagini
multiplicate la xerox, lucrări originale, obiecte de uz casnic, structuri din natură
etc...). Pe parcursul realizării sarcinilor elevii vor explora diverse suporturi, materiale
de artă şi materiale netradiţionale, instrumente şi tehnici mixte. Procesul de predare-
învăţare nu poate fi conceput fără prezenţa unui suport vizual, care să realizeze o
funcţie instructiv-educativă, spre exemplu:
• Prezentarea unei imagini pentru a ilustra discursul didactic (ca exemplu de
mesaj, de tehnică, de procedeu, de soluţionare cromatică etc.).
• Demonstrarea reproducerilor, cerînd elevilor să descifreze elementele
seman¬tice sau plastice (învăţarea prin descoperire).
• Prezentarea unui grup de imagini; compararea între ele cu scopul de a scoate
în evidenţă (prin contrast) anume acele elemente de limbaj artistic, care sunt studiate
la moment.
• Demonstrarea imaginii la etapa finală a lucrului practic, în calitate de
exem¬plu confluent cu problema plastică, care a fost rezolvată la lecţie.
• Utilizarea imaginii (multiplicate la xerox sau extrase din reviste uzate) drept
suport pentru o acţiune plastică (descompunere, decupare, reconstruire, con¬tinuare
a ideii, deturnare a ideii etc).
 Studierea compartimentului, materiale şi tehnici de artă nu prevede o simplă
enumerare a materialelor cu care vor lucra pe parcursul anului de studiu elevii.
Dezvoltarea imaginaţiei şi a creativităţii artistice poate fi obţinută în urma folosirii
cu iscusinţă a materialelor şi tehnicilor de artă. În cadrul orelor de desen, pictură,
studiul formelor şi al volumului, se recomandă familiarizarea elevilor cu materiale
de artă prin exersarea, experimentarea şi analiza efectelor oferite de către acestea.

• Alegerea operelor artistice pentru elevii de vârstă școlară mică

Pentru educator, învățător, profesor imaginile plastice realizate de copii şi elevi
sunt o adevărată fereastră prin care avem acces în lumea lor interioară, putînd şi pe
această cale să întrezărim specificul şi unicitatea acestora dar şi unele caracteristici
comune specifice vîrstei, mediului cultural etc. Această ciudăţenie a imaginii vizuale
de a fi şi interioară şi exterioară în acelaşi timp, a fost cu fineţe surprinsă de Merleau
Ponty, care afirmă, într-o formulare surprinzătoare, că imaginea mentală şi desenul
sunt interiorul exteriorului şi exteriorul

interiorului. Cu alte cuvinte, orice imagine creată de om, conţine topite în ea aspecte
ale lumii exterioare percepute/trăite/procesate intern (deci interiorizate şi
transformate în entităţi mentale: imagini, concepte, calităţi, caracteristici, scheme,
structuri, valenţe afective etc.) şi aspecte ale lumii interioare (concepte, gîndire
procedurală, gîndire laterală, muzeul imaginar, imaginarul colectiv/personal,
experienţe şi trăiri personale cu încărcătură emoţională puternică etc.) exteriorizate
prin intermediul unor mijloace de expresie (linii, forme, pete, culori, forţă, energie,
mişcare, contraste, ritmuri etc. în cazul imaginii plastice, fizice, materiale,
exterioare) reificate prin implicarea corpului, a unor materiale, tehnici, instrumente
sau aparate [4, p. 218-219].
Percepţia senzorială a imaginii în pictură, se ocupă de decodificarea percepţiei
imaginii artistice şi procesarea mentală a imaginii. Percepţia operei de artă şi efectul
pe care îl are o imaginea plastică asupra elevului ne-au determinat să specificăm
metode, procedee, forme de percepere a acestora de elevii de vîrstă școlară mică.
În clasele primare în activitățile de percepere a operelor de artă plastică
elevii primesc semnale vizuale, sonore, tactile, chinestezice, olfactive pe care
mintea lor le prelucrează, interiorizează şi le transformă în informaţii, mesaje sub
formă de imagini vizuale mentale, sonore, chinestezice, tactile, olfactive, scheme de
acţiuni, cuvinte, concepte etc. Toate aceste elemente, semnale exterioare sunt
prelucrate de mintea copiilor, interiorizate, stocate în memoria de lungă durată, ele
devenind interiorul exteriorului. Acestor informaţii, prelucrate şi stocate în minte, le
sunt, de regulă, ataşate reacţii emoţionale, trăiri afective (agreabile, dezagreabile,
stenice, astenice etc.) - acestea fiind unul din primele implicări, răspunsuri ale
interiorităţii umane la informaţiile primite din exterior. În funcţie de sensibilitatea,
atenţia, spiritul de observaţie şi alte caracteristici interne, copilul reţine, prelucrează
şi interiorizează mai mult şi mai intens anumite informaţii venite din exterior (un
prim câmp de intervenţie în sens creativ al educaţiei ar fi la acest nivel: dezvoltarea
sensibilităţii, antrenarea spiritului de observaţie şi a concentrării atenţiei).
Cînd desenează, fie liber, fie ca răspuns la tema învățătoarei, copiii pun în joc
ce ştiu, ce-au acumulat, ce-au învăţat, ce simt, ce-şi imaginează etc. exprimîndu-se
pe hîrtie cu ajutorul creionului, trasînd linii, haşuri, contururi, puncte etc., cînd mai
delicate, cînd mai apăsate în funcţie şi de starea lor. Liniile, formele, construcţiile,
texturile, culorile, coordonarea sau lipsa de coordonare a elementelor imaginii,
forţa/energia/viteza, direcţia, poziţia în spaţiu a urmelor de pe suportul imaginii, sunt
modalităţile de exteriorizare a interiorităţii copilului. Aceste desene vorbesc şi despre
obiectele desenate, a căror imagine sunt, dar şi despre autorul desenului: ce obiecte,
forme, fenomene l-au impresionat, ce însuşiri, calităţi, detalii vizual-tactile a reţinut
din ce-a văzut; cît de sensibil, calm, tensionat, ingenios, reţinut etc. era în momentul
desenării, ce

emoţii, sentimente i-au trezit/indus tema/obiectele desenate; dar şi despre mijloacele

tehnice, materiale avute la dispoziţie şi despre calitatea manevrării acestora [4, p.
219].
Interioritatea şi exterioritatea acestor desene, demonstrează abundenţa
resurselor de imaginaţie plastică existente în fiecare copil obişnuit, pînă cînd lipsa de
încurajare, instruirea nepotrivită şi un mediu defavorabil le anihilează la toţi cu
excepţia cîtorva norocoşi. Pentru el toţi copiii sunt la fel şi diferiţi în acelaşi timp; pe
toţi trebuie să-i ajute să-şi dezvolte propria personalitate dar în feluri diferite, în
funcţie şi de unicitatea fiecăruia. Fiecare copil are o interioritate a sa proprie, unică,
dar toţi trebuie să trăiască şi într-o exterioritate comună tuturor. Ba mai mult,
interioritatea proprie trebuie armonizată cu exterioritatea comună şi cu interioritatea
celorlalţi, şi asta se realizează, cu precădere, prin intermediul culturii, artei şi religiei
[Ibidem, p. 222-223].
Valoarea educativă a artei este cu atît mai mare, cu cît ea folosește mijloacele
cele mai adecvate pentru a reflecta frumusețea morală a oamenilor, punînd cît
mai clar în fața copilului idealul concret și precis spre care să tindă atît în
comprtare, cît și în întreaga lui simțire [10, p.131].
Pe de altă parte, tot prin intermediul artei, li se prezintă copiilor tipuri negative,
dezvoltîndu-le-se o atitudine de repulsie față de ele, de dezaprobare. Astfel, prin
mijloace mai concrete și atrăgătoare, copii învață să facă mai profund distincția
dintre bine și rău, precum și dintre ceea ce este frumos și urît în viața oamenilor.
Rolul artei de asemenea este important în dezvoltarea imaginației
creatoare și a gîndirii. Opera de artă, fiind un produs al activității creatoare a
omului influențînd în mod direct asupra posibilităților creatoare ale copiilor.
Nenumărați artiști au menționat în amintirile lor că trăirile vii, intensitatea
impresiilor din copilărie, bagajul de observații acumultat, le-au fost principalul
punct de sprijin pe care s-a dezvoltat talentul lor.
Arta exercită o influență profundă asupra omului. Creația artistică îl
înnobilează, îi trezește emoții și sentimente foarte variate, care-l împing la acțiune și
imprimă un anumit colorit vieții lui psihice [14, p.379].
Frumosul și alte valori estetice de artă impresionează în modul cel mai
profund. El este produsul creației autorului care transfigurează realitatea,
reflectînd, în forme concrete, ceea ce este esențial, tipic, cu o puternică
participare afectivă. Trăirile artistului se transmit, într-un mod propriu, și
subiectului care le asimilează angajîndu-și imaginația creatoare, gîndirea
concretă, emoțiile și sentimentele, voința, într-un cuvînt, toate aspectele
personalității. Din acest specific al valorilor estetice ale artei, ca produse ale actului
de creație, rezultă importanța deosebită a educației artistice ca parte componentă de
bază a educației estetice.

Contactul cu opera de artă contribuie la formarea receptivității față de

frumos a elevului. Literatura, muzica, pictura, sculptura, teatrul și alte forme
ale creației artistice îi dezvoltă sensibilitatea și capacitatea de sesizare a valorilor
culturale. Filmele, operele belestristice, operele muzicale sau picturile îl învață să
prețuiască binele, să se bucure de victoria celor drepți și cinstiți, să admire pe cei
curajoși și pe cei care luptă pentru binele celor mulți. De asemenea, din operele de
artă învață să urască pe cei fățarnici, pe cei mincinoși și pe cei lași. În literatura
noastră populară, mai ales în basme, victoria binelui asupra răului este pregnant
reliefată și motivată, influențînd asupra formării convingerii și sentimentelor
morale ale elevilor. Eroii unor de literatură sau eroii unor filme devin adesea
 modele pe care elevii le imită mai întîi în joc, iar apoi în viață [Ibidem].
Prin intermediul artei elevilor li se educă interesul și dragostea pentru frumos,
li se dezvoltă simțurile estetice. În fața lor se dezvăluie bogăția și varietatea
de culori, forme și mișcări din lumea înconjurătoare. Cu ajutorul artei copii se
familiarizează cu obiecte și fenomene din viață noi pentru ei, se îmbogățesc cu idei
înalte [9, p. 12].
N.C.Crupscaia scria: „Trebuie să-l ajutăm pe copil ca prin intermediul artei să-
și înțeleagă mai profund gîndurile și sentimentele, să judece mai clar și să simtă mai
profund; trebuie să-l ajutăm pe copil ca această cunoaștere de sine însuși să devină
un mijloc de a-i cunoaște pe alții, un mijloc de apropiere mai strînsă de colectiv, un
mijloc de a crește prin intermediul colectivului împreună cu alții și de a păși
comunicînd spre o viață cu totul nouă, plină de trăiri profunde și importante” [21,
p. 127-128].
Alegînd operele de pictură, grafică, sculptură este necesar să se aibă grijă ca
ele să influențeze pozitiv asupra elevilor. Ele trebuie să reflecte evenimente și
fenomene din viață, cu care este important de a-i familiariza pe elevi, față de care
este necesar să li se educe anumite sentimente. Pornind de la obiectele și
fenomenele apropiate și cunoscute, educatorul îi îndrumă spre perceperea unui cerc
tot mai larg de evenimente și fenomene.
Conținutul operelor, care se demonstrează elevilor, trebuie să fie bogat și
variat. Tot odată nu orice tablou sau sculptură este accesibilă copiilor. În ele pot fi
exprimate sentimente și relații pe care elevii nu le înțeleg încă – aceste momente
trebuie luate în considerație de către învățător întotdeauna.
Perceperea artei se dezvoltă treptat, de aceea față de operele destinate
școlarului mic se impun o serie de cerințe. Desenul trebuie să fie clar, să redee viu
și expresiv cele mai specifice semne ale obiectului – forma, culoarea, dimensiunile
relative, poziția în spațiu.
Într-un tablou sau sculptură cu subiect fiecare imagine trebuie să fie clar
conturată, caracterizată, pentru ca elevii să înțeleagă după anumitee semne cine e
reprezentat, ce face el,

cînd și unde are loc acțiunea. O mare importanță pentru înțelegerea operei de
artă o are compoziția ei. Evidențierea strictă a esențialului (fie prin amplasarea
personajelor, fie prin intermediul culorii) înlesnește percepția întregii lucrări și
înțelegerea celor reprezentate [9, p.13]. Culoarea îi atrage și îi bucură pe copii, de
 aceea majoritatea tablourilor și ilustrațiilor pentru copii se execută în culori.
Includerea culorii îi dă imaginii o mai mare integritate, produce impresia unei vieți
adevărate, ceea ce este foarte important pentru educația estetică. Totuși, chiar și elevii
de vîrstă școlară mică sînt în stare să perceapă desene, sculpturi, executate dintr-o
singură culoare, în linii dintr-un material unicolor.
Bazîndu-se pe cerințele generale față de alegerea lucrărilor, învățătorul îi
familiarizează pe copii cu diferite ramuri ale artelor plastice.
Elevii pot fi familiarizați cu opere de pictură. Desigur, că oamenii maturi
percep și înțeleg tablourile mult mai amplu și mai profund, însă chiar și ceea ce
înțeleg copii din aceste creații exercită asupra lor o influență educativă, acționează
asupra gîndurilor și sentimentelor.
Pentru dezvoltarea percepției estetice mari posibilități ne oferă natura moartă.
În acest gen de artă redarea obiectelor atrage elevul, în primul rînd, prin mijloacele
lor expresive – culoarea, forma.
În clasele primare se folosește sculptura de dimensiuni mici. Copiilor le este
mai accesibilă perceperea acțiunii exprimată clar, de aceea în cazul familiarizării
copiilor cu sculptura se cuvine să li se atragă atenția asupra specificului, mișcării,
poziției, expresiei feței. Este important de a avea un set de sculpturi, care
reprezintă animale, păsări. Privind sistematic împreună cu elevii sculpturi,
învățătorul le va îmbogăți percepția.
Astfel, copii de vîrstă școlară mică vor fi familiarizați cu diferite ramuri ale
artelor plastice. Acestea sînt opere cu un nivel artistic înalt, bogate în conținut
ideologic și desăvîrșite ca formă artistică, accesibile copiilor atît în privința
conținutului, cît și în privința mijloacelor de expresivitate [9, p.15].

Concluzii la capitolul 1
Arta este un mijloc de comunicare și de exprimare de către artiști. Ea este
înscrisă în istoria, în patrimoniul nostru cultural, fiind în acelasi timp, o manifestare
a epocii în care trăim. Astfel că, modalitatea de reprezentare plastică a acestora
diferă de la artist la artist, în funcție de stilul pe care acesta îl are.
O funcţie esenţială a artei e să construiască legături între oameni, să ne ajute să
ne înţelegem pe noi înşine şi pe ceilalţi, să ne facă să ne oglindim în ea. Iar
perceperea operei de artă presupune a căuta să înțelegi ceea ce vezi, să comentezi să
explici, să dai un sens imaginii.

Cotactul cu opera de artă contribuie la formarea receptivității față de

frumos a elevului. Prin intermediul artei elevilor li se educă interesul și dragostea
pentru frumos, li se dezvoltă simțurile estetice. În fața lor se dezvăluie bogăția
și varietatea de culori, forme și mișcări din lumea înconjurătoare. Cu ajutorul
artei copii se familiarizează cu obiecte și fenomene din viață noi pentru ei, se
îmbogățesc cu idei înalte, de asemenea este importantă în dezvoltarea imaginației
creatoare și a gîndirii elevului.
Valoarea educativă a operelor de artă este cu atît mai mare, cu cît ea folosește
strategiile cele mai adecvate în perceperea acestora.
Analizînt conceptul de percepție am determinat faptul că categoria primară a
procesului de percepţie este senzaţia. Iar percepția senzorială a imaginii artistice
depinde de mai mulţi factori: interni şi externi, raţionali şi emotivi, vizuali şi
imaginari; senzaţiile vizuale sînt orientate spre morfologia, sintaxa imaginilor,
reprezentarea spațiului în cadrul operelor plastice.
Cercetăria realizată ne permite să sintetizăm că capacitatea de a percepe
operele de artă plastică la vârsta școlară mică nu vine de la sine ci este necesar
ajutorul învăţătorului care ar pute fi organizat în 3 pași: descrierea, analiza și
interpretarea.
În activitatea didactică învățătorul va pune accentul pe metode creative şi
activ- participative de predare - învăţare, va utiliza diverse mijloace de învăţămînt
(reproduceri ale operelor de artă şi/sau a imaginilor vizuale, fotografii, imagini
multiplicate la xerox, lucrări originale, obiecte de uz casnic, structuri din natură
etc...). Pe parcursul realizării sarcinilor elevii vor explora diverse suporturi, materiale
de artă şi materiale netradiţionale, instrumente şi tehnici mixte.

2. INSTRUMENTARUL METODOLOGIC AL PERCEPERII TABLOULUI

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

• Experiența de percepere a unui tablou: experiment de constatare

Cercetarea experimentală s-a bazat pe rezultatele investigaţiei teoretice, incluzând
Instrumentarul metodologic în vederea derulării procesului de percepere a tabloului.
Cercetarea experimentală a inclus trei etape:
Experimentul de constatare (noiembrie-decembrie 2018) a avut drept scop
obţinerea anumitor informaţii despre metodologia de orietare spre perceperea
tabloului folosită de către învățători și impactul acestei metodologii de percepere a
tabloului în procesul de predare – învăţare de către elevii claselor a IV-a.
 Experimentul de formare (ianuarie-februarie 2020) a inclus valorificarea pe
cale experimentală a Instrumentarul metodologic în vederea elaborării şi derulării
procesului de percepere a tabloului.
Experimentul de control (martie 2020) a avut drept scop stabilirea nivelului de
percepere a tabloului prin compararea rezultatelor înregistrate de eşantioanele
experimentale – eşantionul experimental de bază (E.E) şi eşantionul martor (E.M).
Eşantionul experimental de bază a fost constituit din elevii clasei a IV-a A,
Gimnaziul ,,M. Sadoveanu” din s. Hănăseni, r. Cantemir, 28 elevi.
Eşantionul martor a fost constituit din elevii clasei a IV-a B, Gimnaziul ,,M.
Sadoveanu” din s. Hănăseni, r. Cantemir, 32 elevi.
Tehnologia cercetării experimentale a inclus: observaţia, chestionarul, testul,
metoda statistică şi reprezentarea grafică. Design-ul experimental al cercetării
noastre este prezentat în Tabelul 1
Tabelul 1. Cercetarea experimentală

Etape Scop Subiecții Tehnologia

cercetării

Etapa 2 • metodologia folosită 7 învățători de Sondaj de opinie

Experimentul de de către învățători în clase primare
constatare (noiembrie- perceperea tabloului;
decembrie 2018) • atitudinea învățătorilor
față de procesul de percepere a
tabloului;

• stabilirea efectului 60 de elevi de

metodologiei de percepere a clasa a IV-a Probă de
tabloului; EE -28 constatare
EM - 32

Etapa 3 • valorificarea EE -28

Experimentul de Instrumentarul metodologic în
formare (ianuarie- vederea elaborării şi derulării
februarie 2020) procesului de percepere
tabloului;

Etapa 4 60 de elevi de
 Experimentul de • constatarea efectelor clasa a IV-a Evaluarea

control (martie 2020) formative ale valorificării EE -28

Instrumentarului metodologic. EM - 32

Experimentul de constatare a constat, pentru început, dintr-un sondaj de opinie

(Anexa
1) pentru determinarea metodologiei folosite de către învățători şi a atitudinilor
acestora față de procesul de percepere a tabloului.
Eșantionul țintă l-a constituit un lot de subiecți din 7 învățători de clase
primare din s.
Hănăseni, raionul Cantemir (Figura 2.1. și 2.2.).

Fig. 2.1. Stajul de muncă a subiecților cercetați

Din diagram prezentată mai sus se observă că 72 % (43% +26%) din
învățătorii investigați au un staj de muncă cuprins între 4-12 ani, iar restul de 28 %
îl reprezintă învățătorii ce activează de 1-3 ani (14 %) și 13-mai mult (14 %).

Fig. 2.2. Gradul didactic al subiecților cercetați

Cei mai mulți învățătoari investigați dețin gradul didactic II (43%). Același
procentaj (14% și 14%) îl reprezintă învățătoarii cu grad didactic I și grad superior, și
doar 29% - grad didactic I.
Participarea învățătorilor la cercetare a fost făcută în baza consimțământului
acestora, după ce au fost informaţi despre scopul cercetării. Precizăm că această
etapă a fost organizată la nivel de constatare, având drept scop studierea procesului
de percepere a tabloului, urmărind metodologia folosită de către aceștia în cadrul
orelor de Educație plastică; identificarea condiţiilor, a factorilor şi a metodelor de
orietare spre perceperea operelor, aplicând un chestionar elaborat în conformitate cu
tema, obiectivele şi indicatorii operaţionali ai cercetării. Perioada de desfășurare
corespunde sfârșitul primului semestrul al anului de învățământ. Subiecţii au
completat chestionarele fără nici un fel de presiune.
Potrivit rezultatelor sondajului, opţiunile învățătorilor sunt variate,
dezvăluind mai multe aspecte concludente pentru procesul de analiză a tablourilor.
Rezultatele sunt ilustrate în figurile de mai jos:
 Fig. 2.3. Exemple de lucrări de artă la care apelează învățătorii în cadrul
analizelor
operelor de artă plastică
Figura de mai sus ne prezintă ce tablouri de cele mai multe ori folosesc
învățătorii în cadrul orelor de Educație plastică pentru a fi analizate de către elevi.
Din analiza acestei figuri (fig. 2.3.) rezultă că de cele mai multe ori în cadrul orelor
de Educație plastică sunt prezentate tablouri ce surprind momentente de natură sau
prezintă un anotim. Pe al doilea loc se plasează tablourile ce prezintă un fenomen, iar
pe al treilea loc notând că mai analizează împreună cu elevii de clase primare și
portrete ale renumiților pictori, lucrări ce prezintă sentimente, emoții.
Din analiza datelor colectate la următoarea întrebare din chestionar: La care
din punctele următoare în perceperea tabloului acordați atenți?, (fig. 2.4.) rezultă că
învățătorii acordă atenție la toate punctele indicate, dintre care un procentaj mai
mare l-au acumulat: tehnica folosită, culorile, elementele care apar pe prim plan și
în celelalte planuri.
În cadrul acestor activități am urmărit să determinăm și metodele, procedeele
și formele ce sunt folosite în analiza tablourilor. Figura 2.5. ne prezintă rezultatele că
observația și demonstrația sunt cele mai des folosite (câte 14% fiecare a acumulat);
circa câte 11 % acumulează fiecare dintre metodele: conversația, problematizarea,
descoperirea. Excursia a fost bifată de mai mulți învățători, acumulând 8%, iar
restul metodelor și procedeelor indicate au acumulat în mediu câte 4%. Putem
concluziona că sunt folosite toate din cele indicate în analiza tablourilor, dintre care
observația și demonstrația sunt dominante în astfel de activități în cadrul orelor de
Educația plastică din clasele primare.

Fig. 2.4. Aspectele la care atrag atenția învățătorii în cadrul analizei unui
tablou

Fig. 2.5. Metode și procedee utilizate în cadrul analizei unui tablou

Datele furnizate de acest sondaj conduc la ideia înțelegerii modului de

percepere a tablourilor de către elevi în clasele primare în cadrul orelor de Educația
plastică, metodologia și atitudinea învățătorilor față de această activitate
didactică. Rezultatele obținute ne-au condus spre ideia de a elabora
Instrumentariul metodologic în vederea derulării procesului de percepere a
tabloului pentru a eficentiza această activitate.
 Experimentul de constatare a mai avut drept scop să pună în evidență efectul
metodologiei de percepere a tabloului folosit de către învățători. În acest sens, au fost
aplicată o probă constatativă. Demersul aplicării acesteia a avut ca scop
observarea capacităților elevilor de percepere a operelor de artă plastică.
Având în vedere rezultatele obținute la chestionarul adresat învățătorilor
cu privire la metodologia și atitudinea acestora de a organiza activități de
percepere a operelor de artă plastică, am considerat de cuviință să realizăm
probe care ar scoate în evidență aptitudinile elevelor de clase primare de a
percepe operele de artă platică.
Proba constatativă – (Anexa 2), s-a aplicat atât la nivelul eşantionului
experimental de bază, (28 elevi), cât şi la cel martor (32 elevi). Elevilor li s-a propus
sarcina să descrie unul din cele 4 tablouri completând fișa cu indicațiile specificate
(Anexa 3.):
Eșantionul de formare (EE) Eșantionul martor (EM)

28 elevi 32 elevi
Indicatorii de analiză a tobloului
Descriere 12% 14%
Analiza 22% 27%
Interpretare 8% 5%

Elevii au lucrat în baza fișelor și au demonstrat următoarele rezultate

(Tabelul 2.): Tabelul 2. Rezultatele elevilor la

analiza unui tablou

Figurativ, rezultatele elevilor în procente arată astfel (Fig. 2.6.):

 Fig. 2.6. Rezultatele analizei unui tablou
În cadrul probei constatative, în baza fișei ce conţine indicatori de descriere,
analiză și interpretare a unui tablou, putem susține că în cazul descrierii doar 12% de
elevii din EE și 14 % din EM au demonstrat capacități de percepere a unei opere de
artă plastică.
Se observă că elevii ambelor clase s-au descurcat cel mai bine la analiza
tabloului. Din păcate aceste rezultate nu ating nici măcar nivelul de 50% de reușită,
ci doar 25% în mediu.
Cele mai slabe au fost rezultatele la interpretarea tabloului, unde doar 5,% din
elevii EM și 8% din elevii EE au fost în stare să completeze indicatorii specificați.

• Implimentarea instrumentariului metodologic de percepere a tabloului de

către elevii claselor primare

Dacă analizăm aspectele relaţiilor dintre metodologia învățătorilor

claselor primare în orietarea spre perceperea tabloului a elevilor claselor
primare și capacitățile pe care le posedă elevii, rezultă interiorizarea acţiunilor
practice în perceperea unei opere de artă plastică.
În cadrul experimentului formativ a fost implementat Instrumentarul
metodologic de percepere a unui tablou.
În dicționarul explicativ termenul de tablou are următoarele semnificații: 1.
Pictură, desen, gravură etc. executate pe suport de lemn, pânză, carton; p. ext.
pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe
pereții unei încăperi. 2. Priveliște din natură, care impresionează prin frumusețe și
pitoresc [24].

Tabloul este un tip de descriere a unei privelişti, cu trăsăturile sale specifice.

Acest tip de compoziţie nu trebuie confundat cu descrierea unui tablou, în care
putem găsi prezentarea unui fenomen (Fig. 2.7.) sau a unui colț de natură/ anotimp
(Fig. 2.8).

Fig.2.7 Prezentarea unui fenomen Fig. 2.8 Prezentarea unui colț de

natură/anotimp Instrumentariul metodologic în vederea derulării procesului de
percepere a tabloului apare ca o entitate operaţională a unităţii de învăţare, un plan
anticipat al modului de stabilire şi realizare în timp a interacţiunilor cu opera de artă
 plastică, unităţi de conţinut şi strategii pedagogice în cadrul unei unităţi didactic
determinate. În realizarea sa se disting mai multe
etape:

Prima etapă - descrierea tabloului a inclus o serie de aspecte cu privire la

tabloul care urma să fie perceput:
1. Denumirea tabloului și autorul
2. Ce materiale și tehnici s-au folosit? S-a făcut repede sau într-o perioadă mai lungă de
timp?
3. În ce condiție se află? Este deteriorată, îi lipsesc părți? A fost reparat până acum? I s-
a schimbat aspectul?
4. Mărimea?
• Precizează elementele care apar (Fig. 2.9.).:
• în prim plan;
• în plan
secund; c în
depărtare

Fig. 2.9. Tabloul în care se observă foarte bine elementele planelor spatiale

Toate aceste date urmau să fie cercetate de elevi din timp, folosind diferite
surse, enciclopedii, internet etc.
A doua etapă – vizează analiza tabloului include operaţiile:
• Pentru a reda caracteristicile tabloului elevii trebuie să observe:
• momentul zilei (anului) în care este fixat/surprins peisajul sau fenomenul;
• precizarea amănuntelor referitoare la prezenţa omului în cadrul peisajului,
legătura om
• natură;
• umanizarea naturii şi rolul acesteia;
• Menţionează tipul imaginii artistice: statică (Fig. 2.10.) sau dinamică (nota
de mişcare; axa obiectelor) (Fig. 2.11.);

Fig. 2.10. Imagine artistică statică Fig. 2.11. Imagine artistică

dinamică
 • Identifică elementele constitutive ale imaginilor: pete de culoare (Fig.
2.12.); elemente terestre şi/sau cosmice (Fig. 2.13.);

Fig. 2.12. Pete de culoare Fig. 2.13. Reprezentate elemente terestre

• Stabilește ce fel de culori se folosesc şi ce sugerează acestea (Anexa 4):
• Felul culorilor folosite:
• analoage – foarte apropiate în cercul culorilor (toată gama de albastru) –
creează armonie;
• complementare – aflate într-o poziție opusă în același cerc (verde și violet –
efect strident, chiar agresiv);
• monocrome – culori care se găsesc izolate, fpră alte culori, producând
senzația de unitate, omogenitate.
• luminozitatea (exprimă locul pe care îl ocupă aceeaşi culoare pe o scară în
care cea mai luminoasă culoare este albul, iar negrul este cea mai puţin luminoasă,
acestea fiind considerate culori “acromatice” sau non-culori);
• saturaţia (exprimă puritatea culorii).
• simbolistica culorilor:
• roşu – pasiune, pericol; poate sugera sângele, vitalitatea sau acţiunea;
• portocaliu – veselia, tinereţea, căldura; inspiră optimism, echilibru, încredere;
• galben – culoarea luminii; generează căldură, dispoziţie, veselie;
• verde – speranţă, fecunditate, viaţă eternă; relaxează şi calmează;
• albastru – simbolul profunzimii; transmite încredere, linişte;
• alb – puritate, pace, credinţă; reprezintă dragostea divină, stimulează umilinţa;
• negru – întuneric, durere, disperare; poate denota putere, stil, mister;
• gri – eleganţă, respect, plictiseală, bătrâneţe; o culoare sobră care scoate în
evideţă valorile spirituale şi intelectuale [3, p. 41-43].

A treia etapă – interpretarea tabloului

• Evidențiază perspectiva pictorului:
• implicarea pictorului – se plasează în interiorul tabloului (devine personaj) (Fig.
2.14.);
• d
etaşarea pictorului – priveşte din afară (devine spectator). Orientarea privirii: de la
depărtare spre apropiere; de la ansamblu la amănunt (Fig. 2.15.).
Fig. 2.14. Implicarea pictorului Fig. 2.15. Detașarea pictorului
• Descoperă scopul tabloului:
• de a sugera gânduri, idei, stări sufleteşti (Fig. 2.16. și Fig. 2.17.);
• de a capta atmosfera unui loc de multe ori prin contrast – umiditatea
atmosferică şi căldura acestei case primitoare (Fig. 2.18).

Fig. 2.16.Tablou ce sugerează Fig. 2.17. Tablou ce

sugerează
gânduri, idei, stări sufleteşti gânduri, idei, stări
sufleteşti

Fig. 2.18.Tablou ce captează atmosfera unui loc

• Care a fost intenția artistului? Ce sentimente îți tresar atunci cât te
uiți la opera respectivă.
Acţiunile de formare au presupus implicarea elevilor eșantionului de formare
(EE) în activități de percepere a tablourilor. Acțiuni care determinau anumite
metode, procedee de orientare spre perceperea tablourilor.
Unul dintre procedeele cu ajutorul căruia s-a trezi interesul elevilor
pentru conținutul tablourilor, este faptul să-și închipuie că se află în tablou. Astfel,
copilul devine personajul unui eveniment interesant și începe să povestească cu
pasiune despre sine.
În timpul examinării tablourilor împreună cu elevii am inclus un procedeu
original de joc, care dezvoltă spiritul de observație și limbajul: prin întrebări îi
atrageam pe elevii la întreceri -
„Cine va vedea mai multe în tablou?”, trezindu-i interesul de a observa și de a-și spune
părerea.

Elevii clasei a IV-a erau obișnuiți să perceapă opere cu conținut diferit, și nu

numai pe cele cu un subiect distractiv, în care e reprezentată o acțiune oarecare.
Tot odată ei erau în stare să perceapă și un tablou cu subiect altfel, decât la o vârstă
mai mică, puteau să-și dea seama despre o serie de lucruri și potuteau să-și imagineze
multe; în acest caz le ajuta cunoștințele și noile reprezentări căpătate despre
fenomenele vieții.
 La copii de această vârstă este destul de dezvoltată dragostea pentru natură și
ei manifestă interes față de peisaje, determină ce anotimp e reprezentat, ceea ce este
caracteristic pentru toamnă și primăvară, ce fel de culori a ales pictorul pentru a le
reda, cum este reprezentat frigul iernii, viscolul, vântul de toamnă [9, p.16-17].
Am practicat demonstrarea repetată a tablourilor: opera cunoscută provoacă
discuții aprinse, în timpul cărora se menționează părțile și detaliile care n-au fost
observate prima dată. Convorbirile cu elevii erau orientate spre înțelegerea mai
profundă a evenimentelor reprezentate în tablou: copii povesteau nu numai despre
ceea ce este reprezentat, ci și cum este reprezentat.

Povestirea după tablou, realizată era accesibilă, plastică, expresivă, le trezea

interesul copiilor, le creea o anumită dispoziție. Cînd era posibil, foloseam
literatură artistică (citeam versuri, fragmente din povești, din povestiri).
Elevii învățaseră să compare un tablou cu altul. Erau în stare să facă o analiză
comparativă. Convorbirea poatea să înceapă cu povestirea despre tablou. Apoi cu
ajutorul întrebărilor elevii erau îndeamnați să-și exprime activ impresiile. În alte
cazuri, convorbirea începea direct cu
întrebări adresate lor.
Ca rezultat al acestor activități elevilor li se dezvoltă interesul
pentru examinarea tablourilor. Ei încep să observe tablouri și în afara școlii, îi
povestesc învățătorului conținutul lor. Acest interes este întreținut prin faptul că la
școală elevilor li se dă posibilitate să examineze de sine stătător ilustrate și
tablouri. Se poate, de exemplu, organiza jocul de-a magazinul, unde se
„vând” ilustrate, iar elevii le vor alege singuri [9, p.18].
Primăvara, după ce s-au examinat sistematic tablouri, s-a organizat o
expoziție în clasă. Toate reproducerile tablourilor, pe care elevii le-au văzut în
decursul anului, s-au expun sub sticlă sau în rame de carton, aranjate frumos pe
pereți. La acestea s-au mai adaugă câteva tablouri noi.
Când expoziția era gata, li s-a propus copiilor s-o vadă. Copii treceau liber de
la un tablou la altul și le examinau. Ascultam ce spun elevii, verificam, dacă își
amintesc de tablourile pe care le-au văzut mai înainte, dacă observă ceea ce e nou
pentru ei. Apoi i-am adunat pe toți și am examinat împreună toată expoziția. Elevii
spuneau, care tablouri le placuseră mai mult, pe care le țineau minte mai bine,
examinau mai atent tablourile noi, își spuneau părerea despre conținutul lor.
Una din lecții de educație plastică organizate în vedere perceperii tablourilor
se regășete în proiectul didactic, la anexa 5. Tema acesteia a fost Pata cromatică-
element de limbaj plastic, iar subiectul - Tablou cu maci.

• Validarea experimentală a instrumentariului metodologic de

percepere a tabloului
La etapa finală a experimentului pedagogic, în cadrul experimentului de
validare au fost implicaţi toţi cei 60 elevi de la etapa experimentală de constatare.
Obiectivele principale ale experimentului de control vizează validarea metodologiei
de orientare spre perceperea unui tablou și ilustrarea nivelului de formulare
individualizată a capacităților elevilor de perepere a unui tablou conform unor
indicatori.

Proba de control a presupus reluarea fișei metodologice de descrie, analiză și

interpretare a unui tabloului (Anexa 2).
Evaluarea s-a efectuat conform aceloraşi criterii şi, respectiv în baza celor trei
niveluri stabilite (descriere, analiză și interpretare) la prima fază a experimentului
pedagogic.
Rezultatele sunt incluse în Tabelul 2.3. şi relevă evoluţia în formarea
capacităților de percepere a unui tablou.

Tabelul 3. Evoluția capacităților elevilor în perceperea unui tablou

Eșantionul de formare Eșantionul martor

Indicatorii de analiză a tobloului
(EE) (EM)
28 elevi 32 elevi

Descriere 66% 32%

Analiza 80% 41%
Interpretare 70% 28%

Procentajul respectiv este ilustrat în Figura 19.

Fig. 2.19. Rezultatele analizei unui tablou

Dacă privim în ansamblu capacitățile elevilor, conchidem că eşantionul

experimental conştientizează importanţa metodologiei de orientare spre perceperea
operei de artă plastică.
 Analiza generală a activității formative prin examinarea literaturii
de specialitate, selectarea metodologiei de percepere a operelor de artă
plastică, organizarea activităților

didactice în cadrul disciplinei școlare Educația plastică din clasa a IV-a, care să fie
convergente şi să slujească obiectivelor fixate, alegerea şi combinarea optimă a
metodelor şi procedeelor didactice în raport cu particularităţile elevilor, mijloacele de
învăţământ disponibile, au demonstrat validitatea acțiunilor formative efectuate.

Concluzii la capitolul 2
Analiza rezultatelor etapei de control a experimentului ne permit sa facem
următoarele concluzii:
• Ideea perceperii uni tablou plastic este acceptată de către elevii de clase
primare din perspectiva executării metodelor și procedeelor propuse în cadrul
activităţilor experimentale, fiecare dintre acestea oferind posibilităţi şi deschideri
esenţiale.
• Procentajul rezultatelor, marcat prin cifra de 80%, pregătiți suficient
de bine pentru valorificarea tabloului plastic este relevant sub aspectul analizei unui
tablou în aria problematicii de percepere a operelor de artă plastică a elevilor claselor
primare.
• Este oportun de a organiza acțiunile de descriere, analiză și
interpretare ca instrumentariu metodologic de percepere a unui tablou de către
elevii claselor primare prin procedura aplicată.
• Valorificarea instrumentariu metodologic de percepere a unui tablou în
practica de predare-învățare în cadrul orelor de Educație plastică în clasa a IV-a a
ilustrat o creștere semnificativă a capacităților elevilor de percepere a operei de artă
plastică.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Cercetarea realizată a vizat eficiența metodelor de orientare spre
perceperea operelor de artă plastică a elevilor claselor primare prin
dezvoltarea capacităților de percepere a tabloului plastic.
Scopul cercetării a fost atins identificându-se aspectele teoretico-metodologice
de dezvoltare a capacităților de a percepe operele de artă plastică și a
sensibilității elevilor din clasele primare. S-a demonstrat valoarea aplicativă a
metodelor, procedeelor de percepere specificate în lucrare, în aspect educațional,
artistic, ca una din componentele de bază ale curriculumului educației artistico-
plastice.
Din analiza rezultatelor cercetării se pot sintetiza următoarele concluzii generale:
• S-a ilustrat analitic rolul educației pentru și prin valorile artei, la
nivelul educației artistice. Totodată, s-a constatat că percepția senzorială a operelor
de artă plastică are poziţie strategică în proiectarea şi organizarea procesului
educaţional.
• S-a descris specificul percepției senzoriale a operelor de artă plastică.
• Au fost determinate aspecte metodice de orientare spre perceperea operelor
de artă ca repere pedagogice în perceperea tabloului plastic a elevilor claselor
primare.
• S-a demonstrat investigațional că instrumentariul metodologic de
percepere a unui tablou devine un suport didactic valoros care demonstrează,
argumentează și explorează activitatea de percepere a operei de artă plastică de către
elevi; propune accesul deschis al elevilor la procesul de descriere, analiză și
interpretare; valorifică activitatea individuală a elevului; ajută la formarea
capacităților de percepere a operei de artă plastică.
În baza rezultatelor cercetării, formulăm următoarele recomandări:
• Este recomandabilă pentru învățători, pornind de la cercetarea aspectelor
teoretice și practice în perceperea operelor de artă plastică, să elaboreze și alte acțiuni
sau alte manifestări de organizare a activităților de percepere a operelor de artă
plastică, prin prisma implicării personale a elevilor în activitate. Prin urmare
elevul trebuie învăţat să-şi asume formarea capacităților de percepere nu doar în
cadrul orelor de Educație plastică din clasele primare ci și în cadrul activităților
nonformale și informale.
• Valorificarea la maximum a metodologiei de orientare spre perceperea
operelor de artă plastică de către învățători în limitele unui timp determinat fapt care
urmează să fie reflectat în proiectarea activităţii de predare-învăţare.
• Instrumentarul metodologic poate fi implementat în cadrul orelor de
Educație plastică din învățământul primar.

BIBILIOGRAFIE
• Achiţei Ch. Frumosul dincolo de artă. București: Ed. Meridiane, 1988.
• Atkinson R.I. Introducere în psihologie. București: Ed. Tehnică, 2002, 910 p.
• Blaja-Vitcovschii A. Dezvoltarea sensibilității cromatice la elevii claselor
primare. Teză de doctor. Chișinău: Universitatea Pedagogică de Stat ,,Ion
Creangă”, 2012. 228 p.
• Cioca V. Interioritatea și exterioritatea imaginii. Reflecții despre educație și
creativitate. În: Pledoarie pentru educație – cheia creativității și
inovării. Materialele conferințeii științifice-internaționale. Chișinău, 2011,
1-2 noiembrie. p. 217-223.
• Costerin N.P. Desenul. Chișinău: Lumina, 1988. 247 p.
• Golu M. Bazele psihologiei generale. București: Ed. Universitară, 2005. 711 p.
• Pavel V. Ora de desen. Sugestii. Constanța: Ed. Muntenia, 1994.
• Pâslaru Vl. Introducere în teoria educaţiei literar-artistice. Chișinău: Museum, 2001.
212 p.
• Saculina N. P. Metodica instruirii în domeniul activității plastice și
construirii. Chișinău: Lumina, 1983. 296 p.
• Socoliuc N., Cojocaru V. Fundamente pentru o știință a educației
copiilor de vârstă preșcolară. Chișinău: Cartea Moldovei, 2005. 408 p.
• Stăvilă T. Istoria artei basarabene la intersecţiile sale europene. În: Arta.
Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul Patrimoniului Cultural, Centrul
Studiul Artelor; col. red.: Tudor Stavilă (red. şt.). Chişinău: Ed. Princeps, 2011.
p. 5-12.
• Şuşală I., Bărbulescu О. Dicţionar de artă. București: Ed. Sigma, 1993.
• Tehnologia educaţiei artistice plastice, Vol.III., Tehnici didactice, Coord.:
I.Ţâgulea, Chişinău, 2001.
• Țircovnicu V., Popeangă V. Pedagogie generală. București: Ed. didactică și
pedagogică, 1992.
• Zlate M. Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Polirom, 1999. 521 p.

• Венгер Л. Воспитание сенсорной культуры ребенка. Москва: Просвещение,

1988. 144 с.
• Грановская Р. Элементы практической психологии. С.- П.: Свет, 1997. 597 с.
• Запорожец А. Восприятие и действие. Москва: Просвещение, 1967. 365 с.
• Игнатиев Е. Восприятие и воспроизведение цвета детьми школьного
возраста при обучении рисованию. În: Rev. Вопросы психологии, 1957,
№1, с. 45-52.
• Комарова Т.С., Сакулина Н.П., Халезова Н.Б. Методика обучения
изобразительной деятельности и конструированию. М.: Просвещение,
1991. 255 с.
• Крупская Н.К. О дошкольном воспитании. Сборник статей и речей. М.,
1973. p. 127- 128.
• Пановски Е. Этюды по иконологии. Санкт-Петербург: Азбука-классика, 2009.
480 p.

• Теплов Б. Психологические вопросы художественного воспитания. În:

Известия АПН, Москва, 1987, № 11. с. 7-26.
• http://dexonline.ro/definitie/tablou (vizualizat 20.01.20)

• http://elearning.usarb.md/blog/marinamorari/files/2012/12/Trairea-muzicii-ca-
HYPERLINK
"http://elearning.usarb.md/blog/marinamorari/files/2012/12/Trairea-muzicii-
ca-esen%C5%A3a-a-educatiei-muzicale_MORARI_Iasi_2011_RO1.pdf" esen
%C5%A3a-a-educatiei-muzicale_MORARI_Iasi_2011_RO1.pdf (vizualizat
13.01.20)
• http://www.curentul.net/2013/05/19/timp-si-spatiu-in-pictura-perceptia-psiho-
senzoriala-a- HYPERLINK "http://www.curentul.net/2013/05/19/timp-si-
spatiu-in-pictura-perceptia-psiho-senzoriala-a-imaginii-artistice/"
HYPERLINK "http://www.curentul.net/2013/05/19/timp-si-spatiu-in-
pictura-perceptia-psiho-senzoriala-a-imaginii-artistice/"imaginii-artistice/
(vizualizat 21.02.20)
• http://www.hartagroup.ro/files/despre-arta-si-felurile-in-care-privim-lumea.pdf
(vizualizat 20.01.2
• http://www.scoala167.ro/site/?page_id=138 (vizualizat 22.01.20)

ANEXE

Sondaj de opinie

Anexa 1.

• La care tablouri vă opriți mai mult pentru a fi analizate de către elevii

Dvs. în cadrul orelor de Educație plastică? Numerotați în ordinea
 preferinței pe care o acordați (1, 2, 3)!
• Prezentarea unui fenomen
• Prezentarea unui colț de natură/anotimp
• Altele
• La care din punctele următoare în perceperea tabloului acordați atenție?

• Titlu
• Autor
• Suport (ulei pe pînză etc.)
• Dimensiunile
• Tehica folosită
• Culorile
• Lumina
• Interpretarea mesajului
• Momentul zilei (anului) în care este fixat/surprins
• Menţionarea tipul imaginii artistice (statică, dinamică)

• Perspectiva pictorului (implicarea, detașarea pictorului)

• Orientarea privirii (de la depărtare spre apropiere; de la ansamblu la
amănunt)
• Scopul
• Identificarea elementelor constitutive ale imaginilor
• Precizarea elementelor care apar în prim plan, secundar, în depărtare
• Altele

• Bifați în dreptul metodelor, procedeelor și formelor pe care le folosiți în

analiza unui tablou la orele de Educație plastică!

• Observarea
• Descoperirea
• Demonstrarea
• Conversația
• Problematizarea
• Jocul
• Povestirea
 • Diagrama Venn
• Turul galeriei
• Expoziția
•
• Expunerea
• Explicația
• Excursii
• Altele

A
n
e
x
a

2
.
Fișa metodologică de descrie, analiză și interpretare a unui tabloului

Descrierea tabloului
4. Denumirea tabloului și autorul

5. Ce materiale și tehnici s-au folosit? S-a

făcut repede sau într-o perioadă mai lungă de
timp?

6. În ce condiție se află? Este deteriorată, îi

lipsesc părți? A fost reparat pînă acum? I s-a
schimbat aspectul?

4. Mărimea?

5. Precizează elementele care apar:

 a. în prim plan; •

b. în plan secund;
•

c în depărtare
•

Analiza tabloului
• Observați!

• momentul zilei (anului) în care este

fixat/surprins peisajul sau fenomenul;
• precizarea amănuntelor referitoare la
prezenţa omului în cadrul peisajului, legătura
•
om – natură;
• umanizarea naturii şi rolul acesteia;

•
2. Menţionați tipul imaginii artistice! • statică
(nota de mişcare; axa
• dinamică
obiectelor);

3. Identifică elementele constitutive ale

imaginilor
 • Stabilește! • analoage
• felul culorilor folosite: • complementare
• monocrome
• luminozitatea acestora •

• saturaţia (exprimă puritatea culorii).

•
• simbolistica culorilor folosite în
tablou
•

Interpretarea tabloului
1. Evidențiază perspectiva pictorului: • implicarea pictorului
• detaşarea pictorului
2. Care a fost intenția artistului?

3. Ce sentimente îți tresar atunci cît te uiți la

opera respectivă.

Anexa 3.

Fig. 1. Tablouri propuse elevilor să le descrie

Anexa 4.

Fig.2. Tablouri propuse elevilor pentru a identifica culorile folosite și

semnificația acestora

Anexa 5.

PROIECT DIDACTIC
CLASA: a IV-a
DISCIPLINA: Educaţie plastică
ARIA CURRICULARĂ: Arte
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Elemente de limbaj plastic: punctul, linia, pata
cromatică şi acromatică, plată şi vibrată
TEMA: Pata cromatică-element de limbaj plastic
SUBIECTUL: Tablou cu maci
TIPUL LECTIEI: lecție de învăţare şi de formare a priceperilor și deprinderilor

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
O1-să definească noţiunile de pată, linie, punct plastic observînd
caractristicile acestora în tablourile prezentate;
O2-să sesizeze în creaţii plastice modalitatea de aşternere a culorii sub formă
de pată, linie, punct;
O3-să elaboreze pete, linii şi puncte plastice în
compozițiile proprii; O4-să coloreze suprafeţe folosind
pete cromatice plate -decorative;
O5-să evalueze şi să autoevalueze pe baza criteriilor date lucrările realizate;
O6-să –şi exprime opiniile, părerile, sentimentele utilizînd limbajul adecvat,
original,
creativ.

STRATEGII DIDACTICE:
• Metode şi procedee:conversaţia, observaţia, demostraia,
explicația, exerciţiul, povestirea, „Turul galeriei”, „Ciorchinele”, „Pălăriile
gânditoare”.
• Material didactic: creaţii plastice pentru explicaţie şi demonstraţie,
materiale şi instrumente de lucru pentru elevi, coli de hîrtie-tablouri, ,,Steaua
culorilor”, CD cu cîntece.
• Forme de organizare: frontal, individula și în grup.

SCENARIUL DIDACTIC

Etapele lecţiei Ob.op Conţinuturi Strategii

didactice
I.Etapa Activitatea practică de pregătire a materialelor şi observaţia
pregătitoare- a instrumentelor de lucru.
moment
organizatoric
II.Etapa de Pentru stimularea găsirii conexiunilor între idei conversația
verificare a folosesc metoda “Ciorchinele”. ciorchinele
cunoştinţelor • Scriu pe tablă cuvântul-culori.
teoretice şi • Notez toate ideile care le vin în minte elevilor
anunţarea în legatură cu tema şi trasez linii între acestea şi
temei cuvîntul iniţial.
III.Etapa de Se prezintă elevilor un tablou ce înfăţişează un
comunicare, tablou de primăvară. conversația
informare şi demonstrația
instructaj -Ce reprezintă acest tablou?-tablou de
primăvară
O1 -Ce fel de linii s-au folosit pentru a realiza
O2 tulpinile copacilor?-verticale
-Ce fel de linii s-au folosit pentru a sugera
rotunjimea florilor ?-rotunjite
-Precizaţi felul liniilor folosite pentru ramuri, ,
dealuri-verticale, orizontale,oblice explicaţia
În tablou s-au folosit suprafeţe mai mari sau observaţia
mai mici de culoare. Aceste suprafeţe se numesc
pete de culoare sau pete cromatice.
Urma lăsată de o culoare pe suprafaţa suport se
numeşte pată cromatică. Petele cromatice pot fi-
plate sau decorative şi picturale.
Pata plată sau decorativă este pata uniformă
pe toată întinderea sa fără urme vizibile de
pensulă. Instrumente: pensulă cu fire moi şi
vîrful lat, pistol de vopsit, ruloul.
O1 Ce culori s-au folosit pentru a obţine pete
cromatice?-culorile spectrului solar ROGVAIV observaţia
Se prezintă alte desene şi li se cere elevilor să
denumească semnele plastice elaborate din pete.
Pentru ce semne plastice s-au folosit pete
de culoare?-coroanele copacilor, flori,
cîmp,dealuri, cerul.

O2
 Cum sunt aceste pete?-de forme , mărimi
diferite şi culori diferite
Se prezintă tablouri celebre care au ca temă observația
macul. demonstrația

O2
Se povestește elevilor legenda macului, istoria
macului, acţiuni benefice ale macului.
-Imaginați-vă că sînteți în unul dintre tablouri.
Ce simțiți?

povestirea

IV.Etapa de Se anunţă elevii că vor avea de realizat un

creaţie şi de tablou cu maci folosind pete plate sau decorative.
formare a Se dirijează dialogul şi munca independentă. conversația
priceperilor şi -Ce semn plastic veţi folosi?-pata plată exerciţiul
deprinderilor O3 Etape-aşternerea petelor de culoare pe
O4
suprafeţele mai mari
-aşternerea petelor de culoare pe
suprafeţe mai mici.
Pentru stimularea creativităţii se folosesc
excitanţi secundari-„Anotimpurile”, A.Vivaldi.
V.Etapa Pentru evaluarea interactivă şi formativă a
finală-de produselor realizate de grupul de elevi folosesc conversația
analiză şi metoda ‚Turul galeriei ‚,iar pentru stimularea
evaluare creativităţii ‚Pălăriile gânditoare’. turul galeriei
Clasa este împărţită în grupe de 5 elevi.
1.Criticii de artă-negru
O5 2.Psihologii-roşu
O6 3.Optimiştii-galben pălăriile
4.Prezentatorii-alb gînditoare
5.Curioşii-verde
6.Dirijorii-albastru
Produsele sunt expuse în clasă.
Prezentatorii prezintă tema expoziţiei-„Cîmp
cu maci” în care pictorii au expus lucrări
realizate.

Dirijorii-conduc grupurile la expoziţie,le

spun regulile de alegere a tabloului cîştigător.
Veţi pune o steluţă la lucrarea care vă place
cel mai mult , care este mai reuşită, mai
interesantă, care respectă criteriile scrise pe
tablă.
O5 Se analizează planşele .
O6 Criticii de artă -critică , nu sunt de acord cu
planşele alese.
Optimiştii- gîndesc pozitiv despre planşe
Psihologii-sentimente,emoţii transmise de
planşe.-calm, linişte, repaus, măreţie, spaţiu,
volum,ordonare
Curioşii-găsirea unor explicaţii, soluţii.
Se apreciază şi se notează autorii planşelor.

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICIEICU HASDEU” DIN

CAHUL DEPARTAMENTUL DE ISTORIE ȘI TEORIA
EDUCAȚIEI
A
prob
at:
Şef
depa
rtam
ent
/
 (semnătura / nume, prenume)
„ ” 20
GRAFICUL CALENDARISTIC
DE EXECUTARE A TEZEI DE LICENŢĂ
elaborată de TABUREANU MARINA

Tema tezei de licenţă: METODE DE ORIENTARE SPRE PERCEPEREA

OPERELOR DE ARTĂ PLASTICĂ A ELEVILOR CLASELOR PRIMARE

Aprobată prin decizia Consiliului Facultăţii din,, ” 2019, proces verbal

nr.

Termenul limită de prezentare a lucrării la departament: ,, ” 2020

3. Etapele executării tezei:

Nr. ord. Etapele realizării practicii de licență Termen de

valizare Viza de
executare
1. Documentarea științifică Octombrie 2019-
Decembrie 2019
2. Aprobarea planului de cercetare Octombrie 2019
3. Elaborarea proiectului de cercetare (bazei Decembrie 2019
conceptuale)
4. Elaborarea și implementarea metodelor Decembrie 2019
practice de cercetare/instrumentarului
cercetării
5. Elaborarea și prezentarea Capitolului 1 Martie 2019 -
Ianuarie 2020
6. Elaborarea și prezentarea Capitolului 2 Decembrie 2019 -
Martie 2020
7. Prezentarea variantei inițiale a tezei Aprilie 2020
coordonatorului științific
8. Prezentarea variantei finale a tezei Mai 2020
coordonatorului științific
Autor: TABUREANU
MARINA
Conducător științific: NATALIA MIHĂILESCU, dr.în științe ale
educației

DECLARAŢIE DE INTEGRITATE A TEZEI

 Prin prezenta declar că teza de licență cu tema METODE DE
ORIENTARE SPRE PERCEPEREA OPERELOR DE ARTĂ
PLASTICĂ A ELEVILOR CLASELOR PRIMARE

este scrisă de mine, nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituţie
de învăţământ superior din ţară sau străinătate, toate sursele utilizate, inclusiv cele de
pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
• toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă
limbă, sunt scrise între ghilimele şi deţin referinţa precisă a sursei;
• reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori deţine referinţa
precisă;
• rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.

TABUREANU MARINA
(semnătura persoanei care declară)

Data: