A fost un fizician şi astronom italian, care, împreuna cu astronomul german Johannes Kepler, a

iniţiat revoluţia ştiinţifica care a înflorit în lucrǎrile fizicianului englez Sir Isaac Newton. Contribuţiile
importante ale lui Galilei au fost în astronomie, folosirea telescopului în observarea si descoperirea
petelor solare, a munţilor selenari, a celor patru sateliţi mai mari ai lui Jupiter şi fazele lui Venus. În
fizicǎ, a descoperit legile cǎderii corpurilor şi mişcarea proiectilelor. În istoria culturii, Galileo stǎ ca
un simbol al bǎtǎliei împotriva autoritaţii pentru libertatea cercetǎrii.
Galileo s-a nascut lângǎ Pisa, pe 15 februarie 1564. Tatǎl sǎu, Vincenzo Galilei, a jucat un rol
important în revoluţia muzicalǎ de la polifonia medievalǎ la modulaţie armonioasǎ. Galileo a fost
învǎţat de cǎlugari la Vallombrosa şi apoi a intrat la Universitatea din Pisa în 1581 pentru a studia
medicina. În curând s-a îndreptat spre filozofie şi matematicǎ, pǎrǎsind universitatea fǎrǎ un grad în
1585. Pentru un timp a meditat în paricular şi a scris despre hidrostaticǎ şi mişcarile naturale, dar nu a
publicat. În 1589 el a devenit profesor de matematicǎ la Pisa, unde le-a arǎtat studenţilor sǎi greşeala în
credinţa lui Aristotel prin care viteza de cǎdere este proporţionalǎ cu greutatea, prin cǎderea simultanǎ
a douǎ obiecte de greutate diferitǎ de pe Leaning Tower. Contractul sǎu nu a fost reînnoit în 1592,
probabil pentru cǎ el a contrazis profesorii care îl susţineau pe Aristotel. În acelasi an, a fost pus la
catedra de matematicǎ a Universitaţii din Padova, unde a rǎmas pânǎ în 1610.
La Padova, Galileo a in ventat un compas de calculat pentru soluţiile practice ale problemelor de
matematicǎ. El a plecat de la fizica contemplativǎ la mǎsurǎtorile atente, a descoperit legea cǎderii
corpurilor şi calea parabolica a proiectilelor, a studiat mişcǎrile pendulului şi a investigat mecanica şi
forţa materialelor. A arǎtat un mic interes în astronomie, deşi începand din 1595 apreferat teoria lui
Copernic-Pamântul se roteşte în jurul Soarelui. Doar modelul copernican a sprijinit teoria lui Galileo
despre maree, care a fost bazatǎ pe mişcarile Pǎmântului. În 1609 a auzit cǎ o lunetǎ a fost inventatǎ în
Olanda. În acelaşi an, în august, el a prezentat un telescop, cam la fel se puternic ca un binoclu
modern, la Veneţia. Valoarea sa, pentru funcţionarile navale şi maritime, a rezultat în dublarea
salariului sǎu şi asigurarea de deţinere a unei vieţi lungi ca profesor.
În decembrie 1609, Galileo construise un telescop de 20 de ori impresionant, cu care a descoperit
munţii şi craterele de pe Lunǎ. De asemenea el a vǎzut cǎ Calea Lactee era compusǎ din stele, şi el a
descoperit cei mai mari patru sateliţi ai lui Jupiter. El a publicat aceste constatǎri în martie 1610 în
“The Starry Messenger”. Prin faima sa nouǎ a câştigat funcţia de matematician de curte la Florenţa; în
felul acesta el a avut timp pentru cercetare şi scriere. Pânǎ în decembrie 1610 el a observat fazele lui
Venus, care contraziceau astronomia lui Ptolemeu şi care confirmau preferinţa sa pentru sistemul lui
Copernic.
Profesorii de filozofie au luat în derâdere descoperirile lui Galileo pentru cǎ Aristotel a ţinut ca
acele corpuri perfect sferice sǎ existe în ceruri şi ca nimic nou sǎ poatǎ apǎrea vreodatǎ acolo. De
asemenea Galileo s-a contrazis cu profesorii din Florenţa şi Pisa pe tema hidrostaticii, şi a publicat o
carte despre corpurile plutitoare în 1612. Patru atacuri publicate la adresa acestei cǎrţi au urmat,
respingând fizica lui Galileo. În 1613 el a publicat o lucrare despre petele solare şi a prezis victoria
pentru teoria lui Copernic. Un profesor din Pisa, în absenţa lui Galileo, a spus familiei Medici cǎ a
crede în miscarea Pǎmântului era considerat eretic. Galileo a scris o scrisoare lungǎ, deschisa despre
1
irelevanţa pasajelor biblice în argumente ştiinţifice, ţinand cont cǎ acea interpretare a Bibliei ar trebui
adaptatǎ la cunoştinţele sporite şi cǎ nici o poziţie ştiinţificǎ ar trebui sǎ nu fi fǎcut vreodatǎ un articol
despre credinţa romano-catolicǎ.
Devreme în 1616, cǎrţile copernicane au fost supuse prin edict la cenzurare, şi cardinalul iezuit
Robert Bellarmine i-a spus lui Galileo cǎ conceptul despre mişcarea Pǎmântuluinu mai trebuie susţinut
sau apǎrat. Cardinalul Bellarmine l-a sfǎtuit anterior sǎ trateze acest subiect numai ipotetic şi pentru
scopurile ştiinţifice, fǎrǎ a lua conceptele lui Copernic ca fiind adevǎrate sau sǎ încerce sǎ le îmbine cu
Biblia. Galileo a rǎmas tǎcut la acest subiect ani de zile, lucrând la o metodǎ de determinare a
longitudinilor pe mare folosind prezicerile sale despre poziţia sateliţilor lui Jupiter, rezumând ultimele
sale studii despre cǎderea corpurilor, şi expunându-si vederile sale pe raţionament ştiinţific într-o carte
despre comete “The Assayer”(1623).
În 1624 Galileo a început o carte pe care a vrut sǎ o numeascǎ “Discuţie despre maree” (Dialogue
on the Tides), în care el a vorbit despre ipotezele lui Ptolemeu şi ale lui Copernic în relaţie cu fizica
mareelor. În 1630 cartea a fost autorizatǎ pentru editare de cenzorii romano-catolici din Roma, dar ei
au schimbat titlul la “Discuţie despre cele douǎ sisteme importante ale lumii” (Dialogue on the Two
Chief Word Systems). A fost publicatǎ la Florenţa în 1632. În ciuda a douǎ licenţe oficiale, Galileo a
primit o citaţie de la Inchiziţie pentru a fi judecat pentru suspiciune grava de erezie. Aceastǎ acuzaţie a
fost bazatǎ pe un raport pe care Galileo l-a ordonat personal în 1616 pentru a nu discuta despre ideile
lui Copernic, ori oral ori în scris. Deşi cardinalul Bellarmine murise, Galileo a falsificat o semnǎturǎ şi
a realizat un caertificat, în care se exprima cǎ Galileo nu a fost supus la nici o restricţie decât cea
adresatǎ fiecǎrui romano-catolic sub edictul din 1616. Nici un document care sǎ contrazicǎ acest lucru
nu a fost gǎsit, dar Galileo a fost, cu toate acestea, obligat în 1633 sǎ abjure şi a fost condamnat la
închisoare pe viaţǎ (rapid comutatǎ la arest la domiciliu). De asemenea s-a ordonat ca lucrarea sa sǎ fie
arsǎ.
Ultima carte a lui Galileo “Discursuri privind douǎ noi ştiinţe” (Discourses Concerning Two
New Sciences), care a fost publicatǎ la Leiden în 1638 trece în revistǎ şi rafineazǎ ultimele sale studii
despre mişcare şi, în general, principiile mecanicii. Cartea a deschis un drum care l-a condus pe
Newton la legea atracţiei universale, care a legat legile pǎmânteşti ale lui Kepler cu fizica-matematicǎ
a lui Galilei. Galileo a devenit orb înainte sǎ fie publicatǎ şi el a murit la Arcetri lângǎ Florenţa, pe 8
ianuarie 1642.
Cea mai de valoare contribuţie ştiinţificǎ a lui Galileo Galilei a fost descoperirea sa în fizicǎ pe
mǎsurǎtorile precise, mai degrabǎ decât pe principiile de metafizicǎ. În mare mǎsurǎ, mai mult
influente, au fost “The Starry Messenger” şi “The Dialogue” care au deschi noi perspective în
astronomie. În toatǎ viaţa sa Galileo a luptat pentru eliberarea cercetǎrii ştiinţifice de la restricţia
intervenţiei filozofice şi teologice care stǎ înaintea ştiinţei. De la întrega publicare a documentelor de
încercare ale lui Galileo în anii 1870, întreaga reponsabilitate pentru condamnarea lui Galileo a fost în
mod obişnuit plasatǎ pe biserica romano-catolicǎ. Aceasta ascunde rolul profesorilor de filozofie care
i-au convins mai întâi pe teologi sǎ lege ştiinţa lui Galilei de erezie. O anchetǎ în condamnarea
astronomului a fost deschisǎ în 1979 de Papa Ioan Paul al II-lea. În octombrie 1992 o comisie papalǎ a
recunoscut eroarea Vaticanului.

Ruxǎndescu Laura
Clasa a X-a A