principiile fundamentale

rincipiile fundamentale
generale ale religiunii creștine
pentru

școalele medii și institutele pedagogice

de

Dr. Vasile Suciu,

profesor de s. teologie și de religiune.

------------------ ----------------------------------

Balâzsfalva 1909.
ripografia și Librăria Sernin. Teol. Gr. Cat.
Nlhil obstat!
Dr. Isidor Marcu
revizor.
 Prefață.
Epuisându-se ediția a Il-a din „Principiile fun­
damentale^ de Dr. Ioan Ratiu, fusesem recercat
din partea Preaveneratului Coiisistor Arhiepiscopeșc
să pregătesc o nouă ediție a numitelor „Principii".
Ca unul însă, care pe baza unei praxe îndelungate,
cunoșteam bine părțile bune și scăderile numitei ediții,
am socotit, că ar fi cu cale, ca în locul unei ediții
noue să dau în mâna elevilor manualul de față. Că
apoi oare făcut-am prin aceasta un pas înainte și
înlesnit-am studiul sfintei noastre religiuni, nu sunt în
drept să o spun eu, ci au să o spună frații colegi și
cateheți. Atâta pot, și am drept, să spun și eu, că
singurul gând, de care am fost condus în compunerea
manualului acestuia, a fost, ca printr’ânsul să ușurez
studiul religiunii și să fac, ca ceeace se învață să se
învețe mai cu temeiu. Spre scopul acesta am și redus
numărul argumentelor — bine știind, că „pluribus
intentus minor est ad singula sensuș“ — iar ar­
gumentele, pe cari le-am propus, le-am desvoltat, pe
cât îmi îngăduia un manual menit pentru școalele medii.
Balâzsfalva în August 1909.

fuiorul.
 Introducere.
Cuvântul „religie" — carea românește se mai numește
și „lege" se derivă dela latinescul „religo, religare" = leg,
împreun din nou. Astfel „religia" sau „legea“ ar fi o legă­
tură nouă între Dumnezeu și om. Și pe dreptul ! Pentrucă
omul îndatăce ajunge la pricepere, numai decât își formulează
anumite concepte despre Dzeu, sau anumite credințe, și anumite
datorinte fată de El. Prin credințele si prin datorintele acestea,
omul - legat de Dzeu deja de mai înainte prin dependența
sa fizică dela Dânsul, adecă prin creare — acum se leagă din
nou de Dzeu prin o legătură morală, adecă prin cunoștințele
și datorințele acestea, pe cari și-le formulase despre Dzeu. —
De aceea sub religiune se înțelege complexul anumitor cunoștințe
sau credințe despre Dzeu și a anumitor datorințe față de El.
Și fiindcă cunoștințele, pe cari le au oamenii despre Dzeu, și
datorințele, pe cari și-le-au formulat față de Dânsul, sunt
deosebite, de aceea sunt deosebite și religiunile și astfel avem
religiune creștină, mohamedană, păgână, etc., după cum cre­
dințele și datorințele sunt dela Dl Hristos, Mohamed etc.
Noi nu ne ocupăm cu oricare religiune, ci numai cu re-
ligiunea creștină, adecă cu cunoștințele sau credințele și cu
datorințele propuse de Dl Hristos, despre cari credem, că sunt
de origine dzeiască. Dar, ca să putem noi studia credințele și
datorințele propuse de Mântuitorul, e de lipsă să ne convin­
gem înainte de toate despre aceea, că ele aievea sunt de ori­
gine dzeiască sau descoperite de Dzeu. După aceea trebue să
mai știm, că unde am putea noi află credințele sau religiunea
aceasta, dupăce Dl Hristos astăzi nu mai e pe pământ? Și
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu. 1
 2 -

fiindcă chestiunile acestea tractează despre însaș baza religiu-

nii creștine; de aceea cartea, care tractează chestiunile acestea,
se zice că tractează „Principiile fundamentale sau generale ale
religiunii creștine".
Din cele zise pănă aci e evident, că în „Principiile gene­
rale sau fundamentale ale religiunii creștine" ar trebui să se
vorbească numai despre originea dzeiască a religiunii creștine
și despre mijlocul, prin care putem ajunge la cunoașterea ei.
Dar fiindcă sunt unii necredincioși, cari trag la îndoială posi­
bilitatea descoperirii dzeiești și putința omului de a recunoaște
descoperirea aceasta, de aceea în „Principiile fundamentale ale
religiunii creștine" trebue să se vorbească ș'i despre posibili­
tatea descoperirii dzeiești și despre putința de a recunoaște
descoperirea aceasta.
Și dupăce sunt alți necredincioși, cari merg și mai de­
parte și trag la îndoială chiar șî datorința omului de-a avea
o religiune oarecare; pentru aceea în „Principiile fundamentale
ale religiunii creștine" trebue să se vorbească șz despre nece­
sitatea religiunii în general.
Dar dupăce baza la toate acestea e Dzeu, de aceea înainte
de toate trebue să dovedim, în „Principiile fundamentale",
existința lui Dumnezeu.

CAP I.
Conceptul și existința lui Dumnezeu.
I. Conceptul lui dumnezeu. După părerea tuturor Dzeu
este o ființă supremă și absolut perfectă, carea există dela Sine
și prin Sine, și dela care atârnă întreagă lumea fizică și morală,
ca dela prima cauză.
Am zis: a) că Dzeu este o ființă supremă, adecă o ființă
mai pe sus de toate ființele, câte sunt, așa că nici o ființă nu
se poate asămănâ cu Dânsul. Am zis: b) că Dzeu este o
ființă absolut perfectă, adecă într’însul sunt toate perfecțiunile,
câte se află în celelalte ființe, fără nici o imperfecțiune, ba
într’un grad neasămănat mai mare. — Am zis: c) că Dzeu
 3

. m/d dela Sine, adecă EI nu e produs de altcineva, pe cum

uni produse ființele din lume. Am zis: d) că Dzeu există
pi m Sine, adecă El există în puterea naturii Sale, așa că nu
poate să nu existe. Am zis: e) că dela Dzeu atârnă întreagă
/ ////ia/ fizică și morală. Aci, sub lumea fizică se înțelege uni­
versul cu tot ce e într’însul, iar sub lumea morală se înțeleg
h i'ile de conduită, cari ne spun ce e bine și ce e rău, ce e
iertat și ce nu e iertat. — f) în urmă am adaus, că lumea fi­
zică și morală atârnă dela Dzeu, ca dela prima cauză. Motivul
este, pentrucă deși s’ar părea, că lucrurile din lume atârnă
dela alte lucruri, ori dela anumite împrejurări, iar legile sau regu-
lele de conduită ar atârnă dela mintea omenească și dela legile
l.lcute de oameni, totuși lucrurile și împrejurările acelea, pe cum
fi mintea omenească, ori legile făcute de oameni, nu sunt inde­
pendente, pentrucă și ele atârnă dela Dzeu. Așa că Dzeu este
pentru lucrurile din lume și pentru legile de conduită ca o
cauză principală sau primă, iar lucrurile și împrejurările din
lume, pe cum și mintea omenească și legile făcute de oameni,
sunt ca o cauză secundară.
II. £xistiiița lui $)umnezeu. Existința lui Dzeu se dove­
dește, cu ajutorul minții, în mai multe feliuri:
1. Din natura lucrurilor din lume (argumentul cosmologic).
Lucrurile din lume, după firea, lor sunt contingente, adecă pot
să fie și pot și să nu fie. Și de fapt vedem, că ființele viețui­
toare, de ex. omul, odată sunt, apoi nu mai sunt, pentrucă mor.
Prin urmare lucrurile din lume au trebuit să fie făcute din
partea altor lucruri, pentrucă un lucru, care e indiferent să fie
ori să nu fie, de fapt nici nu va fi pănăce nu va întreveni o cauză
din afară, carea să-1 determine să fie. Așa spre pildă un
om, care e indiferent să facă un lucru ori să nu-1 facă, de fapt
nu îl va face pănă atunci, pănăce nu va întreveni un motiv,
care să-1 determine să-1 facă.
Lucrurile acelea însă, cari au produs lucrurile din lume,
iarăși pot fi contingente de ex. ființele viețuitoare de
astăzi au fost produse de ființele viețuitoare de mai dinainte,
si
? acestea iarăși 5 de altele si
> mai dinainte. Dar fiindcă nu
1*
 4

putem progresă în infinit în seria lucrurilor acestora con­

tingente, pentrucă ori cât am progresă, am dă tot numai de
lucruri contingente, cari presupun pe altele, cari să le fi făcut;
prin urmare în fruntea tuturor lucrurilor contingente trebue să
fie o ființă necesară, neprodusă, carea să existe în puterea
naturei sale și dela care să provină toate lucrurile contingente
din lume. Și fiindcă ființa aceasta necesară și neprodusă noi
o numim Dumnezeu, prin urmare trebue să existe Dzeu.
Că apoi ființele viețuitoare nu s’au putut produce din
materia moartă sau anorganică, ni-o arată chimia și experi­
mentul lui Pasteur. Căci deși chimia a înaintat foarte tare si
a făcut progrese uimitoare, putând să imiteze toate lucrurile,
de ex. chiar și ouăle, totuși pănă acum nu i-a succes să
producă nici măcar un firicel de iarbă, care să crească și să
se reproducă. Pentrucă din ouăle produse de chimie, deși ele
sunt întru toate egale în ce privește materia, din care se
compun cu ouăle de găină, totuși din ouăle produse pe
cale chimică nu ies pui, pe când din cele de găină ies. Do­
vadă, că în ouăle de găină e ceva principiul de vieață
ce nu se află în ouăle produse pe cale chimică. Experi­
mentul lui Pasteur apoi a fost următorul: a luat un vas cu
apă destilată și l-a închis ermetic. A pus apoi vasul acesta
în comunicație cu aerul, prin mijlocirea unei țevi. După câtva
timp apa eră plină de infuzorii. După aceea a băgat altă apă
si a înfierbântat tevea de asa, încât în aerul dintr’însa să nu
poată viețui nici un fel de ființă și să se prăpădească și ouăle,
cari ar fi ajuns acolo. Urmarea a fost, că apa a rămas curată.
Dovadă, că infuzoriile din apă veniseră din aer, pe țeve.
De aceea se si zice în științele naturale, că: omne vivum ex
ovo, ori: omne vivum ex vivo, adecă ființele viețuitoare nu pot
proveni decât dela alte ființe viețuitoare. Motivul este, pentrucă
nime nu poate dâ ce nu are, șl astfel materia moartă sau
anorganică, tocmai fiindcă este moartă, nu poate dâ vieață
sau nu poate produce ființe viețuitoare.
2. Din regularitatea lucrurilor din lume (argumentul teleo­
logic). E limpede, că acolo, unde mai multe lucruri diferite,
 5

ori chiar contrare, sunt împreunate între sine de așa, încât

toate laolaltă țintesc la ajungerea unui scop comun, a trebuit
să fie o minte înțelegătoare, carea cunoscând și voind scopul,
să le fi întocmit spre ajungerea lui. Așa de ex. întocmirea
rotițelor, a osiilor și a coardei dintr’un orologiu presupune o
minte, carea vrând ca orologiul să umble și să măsure timpul,
le-a dispus în forma aceea. Și fiindcă lucrurile din natură încă
sunt întocmite pentru ajungerea anumitor scopuri; prin urmare
autorul naturii încă a trebuit să fie inteligent sau el încă a
trebuit să aibă minte. Așa că, pe când argumentul de mai
înainte dovediâ, că Dzeu este o ființă necesară și neprodusă,
pe atunci argumentul acesta arată, că Dzeu e și ființă înțe­
legătoare.
Că apoi zn lucrurile din natură există întocmire, pentru
ajungerea anumitor scopuri, e lămurit, fie că ne uităm la
lucrurile singuratice, fie că le luăm în socotință pe toate
laolaltă.
Astfel fiind vorbă de lucrurile singuratice, și în special de
plante, coada frunzelor e flexibilă, ca vântul să o poată îndoi
dar să nu o poată rupe. Capetul cozii e mai lat și concav, ca
să se poată lipi mai bine de ram. La tulpina cozii stă adă­
postit mugurul, ca sucul, care merge la frunză, să-l hrănească
și pe el, și ca coada frunzii să-1 apere de vremi. Partea de
deasupra a frunzii e mai deasă, ca să poată rezistă elemen­
telor naturii, ca nu cumva întrând apa în țăsătură, frunza să
se opărească. Partea din jos e poroasă, potrivită pentru inhalație.
Animalele sunt înzestrate cu un instinct întreit: instinctul
de a se nutri, de a se apără și de a se reproduce. Instinctul
nutririi le spune, că ce hrană să folosească și de care să se
ferească. La ele nu se întâmplă înveninări, ca de ex. la oameni.
- Instinctul apărării le învață folosirea armelor de apărare și le
descopere dușmanii de moarte, fără să-i fi văzut vreodată,
în urmă instinctul de a se reproduce le face să facă tot ce e de
lipsă pentru conservarea speciei. Așa de ex. pasărea simte Ia
un moment dat trebuința de a construi un cuib, și deosebește
foarte bine materialul trebuincios. Sub influința instinctului,
 G

care îi poruncește, așază materialul cu o artă desăvârșită,

fără să fi învățat-o vreodată. După ouare, o nouă impulsie o
face să clocească ouăle pănăce ies puii. Atunci începe să-i
hrănească, ba unele din ele își schimbă și firea pe timpul cât ține
creșterea puilor, prefăcându-se în paseri răpitoare, de ex. cioa-
rele. Și fiindcă puii nu se pot apără împotriva număroșilor
inimici, de aceea o nouă impulsie se naște în pasărea mamă,
impulsia de a-i apără chiar și cu prețul vieții sale.
Oamenii în urmă sunt făcuti> să trăiască în societate unii
cu alții și să se instrueze împrumutat. De aceea și sunt sădite
în mintea lor unele adevăruri și unele legi, fără de cari ar fi
cu neputință traiul lor împreună și instruarea împrumutată.
Adevărurile acestea sunt adevărurile evidente sau primele prin­
cipii; iar legile sunt anumite legi de judecată — legile logicei
■— fără de cari nu ne-am putea înțelege unii cu alții și nu
am putea înțelege nici pe cei din veacurile trecute. De ase­
menea sunt sădite în mintea si în inima omului si anumite re-
gule de conduită, cari îi spun fiecăruia că ce trebue să facă
si ce trebue să lase, ce e bine si ce e rău, fără de cari n’ar
putea subsistâ societatea omenească.
întocmirea aceasta există si între toate lucrurile luate
laolaltă.
Apa de ex. e destinată să fie locuință peștilor, de aceea
ea face excepție dela legea generală a fluidelor, carea ne
spune, că fluidele, când trec în stare solidă se îndeasă și ca­
pătă o greutate mai mare. Apa face excepție, căci densitatea
ei maximală e la 4° C. Motivul este, pentrucă în cazul când
apa s’ar ținea de regula generală, ghiața ar trebui să se po­
goare la fund și rând pe rând ar îngheță întreagă apa și s’ar
prăpădi animalele dintr’însa. Așa însă, cu excepția, ghiața ră­
mâne deasupra și peștii pot trăi în apa de sub ghiață.
Pământul, fiindcă e făcut cu scopul, ca pe el să trăiască
plante și animale, are puterea de a filtră sau de a curăț! apa
de elementele stricăcioase vieții animalului. Pământul le adună
pe acestea în pătura sa de deasupra și le dă plantelor, de
hrană. Dacă nu ar fi așa, apa, carea ar ieși din pământ ar
 7

putea să învenineze animalele și oamenii, trecând prin fel de

fel de putrejuni veninoase. Tot pentru scopul acesta ca
să poată trăi animalele pe pământ mai sunt și microbii. Ei
disoalvă substanța organică din ființele organice moarte, o
simplifică, reducându-o în stare de substanță anorganică, și o
redau lumii minerale, din care derivă. De aci o ieau iarăși
plantele, și procesul acesta se continuă. Fără de microbi supra­
fața pământului ar fi acoperită de nenumărate cadavre de ani­
male și de plante, așa că ar fi cu neputință vieața ființelor
none. Prin ei însă materia luată de ființele organice din lumea
anorganică se întoarce din nou în lumea anorganică și ser­
, altor ființe
vește > viețuitoare.
>
3. Din consimțământul universal al omenimii (argumentul
istoric). Toate popoarele, vechi și noue, culte și barbare, au
admis si > unei dumnezeiri. Si
1 admit existinta > dacă luăm acum
în socotință înclinările rele ale omului si dorința făcătorilor
de rele, de a nu fi Dzeu, care să le pedepsească fărădelegile,
trebue să zicem, că consimțământul acesta universal al ome­
nimii numai așa se poate explică, dacă presupunem, că natura
omenească pretinde existința lui Dzeu. Căci dacă cineva ad­
mite un lucru, pe care n’ar vrea să-1 admită, numai de aceea
îl admite, .îindcă nu-1 poate trage la îndoială.

CAP II.
Religiunea în general și împărțirea ei.
Din convingerea omului despre existința lui Dzeu urmează
și necesitatea religiunii. Pentrucă omul, care știe ori crede, că
este Dzeu, făcătorul preaînțelept și judecătorul tuturor, nu poate
să nu-si formuleze anumite datorinte de supunere si de multă-
mită față de Dânsul. Și fiindcă în complexul cunoștințelor
acestora despre Dzeu și în complexul datorințelor față de
Dânsul consistă religiunea; prin urmare omul, care crede în
existința lui Dzeu, nu poate să n’aibă o religie oarecare. De
 8

aceea nici n’a fost nici un popor, și nu este nici astăzi, care
să nu fi avut, ori să nu aibă, o religiune.
Din cele zise urmează și împărțirea religiunii. Religiunea
se împarte:
1. în: religiune teoretică și practică. Religiunea teoretică
cuprinde în sine complexul credințelor sau al cunoștințelor
despre Dzeu; iar cea practică: complexul datorințelor față de
Dânsul, și mai cu samă împlinirea datorințelor acestora.
2. în: religiune internă și externă. Religiunea internă se
mărginește la credințele despre Dzeu și la datorințele față de
Dânsul întrucât acestea rămân în lăuntrul omului, adecă în mintea
și inima lui; iar religiunea externă, carea se mai numește și
cult extern, consistă în manifestarea credințelor si datorințelor
acestora, de ex. prin recitarea anumitor rugăciuni, prin recita­
rea Credeului, prin semnul s. cruci, prin împlinirea porunci­
lor, etc.
Necesitatea religiunii externe. Omul, ca să-și împlinească
datorințele față de Dzeu, nu e de ajuns să aibă numai reli­
giunea internă, ci trebue să aibă șî pe cea externă. Motivul este:
a) Pentrucă omul nu consistă numai din suflet, ci și din
trup, și astfel el atârnă dela Dzeu nu numai cu sufletul,
ci și cu trupul. Prin urmare, pe cum e dator el, să creadă lui
Dzeu și să i-se supună cu sufletul, sau în lăuntrul său, în­
tocmai asa e dator să-si arete credința si supunerea aceasta
și cu trupul.
b) Pentrucă asa suntem făcuti de ceeace simțim în lăun-
trul nostru nu putem să nu arătăm și în afară. Prin urmare,
dacă cineva aievea este stăpânit, în lăuntrul său, de anumite
simțăminte față de Dzeu, e cu neputință să nu-și manifesteze
simțămintele acestea.
c) Pentrucă fără de religiunea externă se slăbește și se
lâncezește și religiunea internă. Martoră ne este experiența de
toate zilele. Pentrucă toți câți și-au pierdut religiunea și s au
făcut indiferenți, la început au părăsit numai religiunea externă,
 9

și apoi pe încetul și-au pierdut și pe cea internă. De altcum

se știe, că oricare facultate, dacă nu se deprinde, slăbește.
d) Pentrucă prin religiunea externă ne împlinim datorința,
ce o avem față de deaproapele, de a-1 îndemnă la bine. Căci
este știut, că exempla trahunt, și astfel unii mai mici la suflet,
cari s’ar rușina să deprindă religiunea externă, văzându-ne pe
noi, o deprind și ei.
Obiecțiune. Să nu se zică, că Dzeu n’are lipsă de religiu­
nea noastră externă, din motivul, că El cunoaște credința si
simțămintele
J noastre din lăuntru. Pentrucă deși
} Dzeu n’are
lipsă de religiuneu noastră externă, totuși avem noi lipsă de ea.
Căci pe cum am mai zis, așa suntem făcuți, de nu putem să nu
arătăm înafară ceeace simțim în lăuntrul nostru. Si astfel e cu
neputință, ca unul, care e stăpânit de simțăminte religioase
în lăuntrul său, să nu și-le manifesteze. De pildă ni-ar putea
fi cazul următor. Să presupunem că este un om bogat, care
ar fi ajutat foarte mult pe un sărac. Prin ajutorul lui săracul încă
a ajuns la oarecare stăricică. De aceea inima săracului e stă­
pânită de simțăminte de multămită si de recunoștință fată de
bogatul binefăcător. Simțămintele acestea însă nu pot rămânea
numai în lăuntrul lui, ci trebue să se arete si în afară. De aceea
săracul iea un lucru, pe care îl are el mai bun, și îl duce dar
bogatului. Din aceasta însă nu se poate zice, că doară bogatul
ar fi avut lipsă de darul săracului, pentrucă el are destul, ci
săracul a avut lipsă să-i facă darul acela bogatului, ca să-și
îndestulească simțămintele
>
sale de recunoștință
, >
si
>
de multă-
f
mită.
3. A treia împărțire a religiunii e în: religiune naturală,
sau în religiunea minții, și în: religiune supranaturală, sau în reli­
giunea descoperită. Religiunea naturală ar fi complexul cu­
noștințelor și al datorințelor față de Dzeu, pe cari și-le-ar câștigă
omul cu ajutorul minții; iar religiunea supranaturală este com­
plexul cunoștințelor și al datorințelor față de Dzeu, pe cari
de fapt le cunoaștem din descoperirea dzeiască.
 — 10 —

CAP III.

Posibilitatea descoperirii dzeiești și putința

de a recunoaște descoperirea aceasta.
§. 1. Conceptul descoperii dzeiești.
Sub descoperirea dzeiască, despre care vorbim, sau sub
descoperirea dzeiască supranaturală, înțelegem descoperirea ne­
mijlocită, pe care o face Dzeu despre Sine și despre lucrurile
Sale mai înainte necunoscute ori deabia cunoscute de mintea
omenească.
Am zis: a) că sub descoperirea dzeiască supranaturală
înțelegem descoperirea pe care o face Dzeu despre Sine și
despre lucrurile Sale nemijlocit, adecă direct. Pentrucă Dzeu
ni-se poate descoperi în două forme: mijlocit — prin crearea
și conservarea lucrurilor din lume și nemijlocit, când El însuș
ne spune despre Sine cum e. Descoperirea mijlocită făcută de
Dzeu despre Sine și despre lucrurile Sale, am văzut-o la
existinta lui Dzeu, unde arătam din considerarea lucrurilor din
lume, că trebue să fie Dzeu, adecă o ființă necesară și inteli­
gentă.
Am zis b): că descoperirea dzeiască supranaturală e
aceea, pe care o face Dzeu despre Sine și despre lucrurile
Sale mai înainte necunoscute ori deabia cunoscute de mintea
omenească, ca să se înțeleagă, că descoperirea dzeiească supra­
naturală nu cuprinde în sine numai adevăruri religioase na­
turale, pe cari adecă și mintea omenească le-ar putea află
adevăruri deabia cunoscute — ci și adevăruri religioase supra­
naturale, pe cari adecă mintea omenească nu le poate află —
adevăruri necunoscute de mintea omenească.

§. 2. Posibilitatea descoperirii dzeiești supranaturale.

Posibilitatea descoperirii dzeiești supranaturale e evidentă
oricum vom consideră lucrul: ori din partea lui Dzeu, care
descopere; ori din partea omului, căruia i-se face descoperirea-
 11

1. Pentrucă Dzeu e atotștiutor și atotputernic. Ca atotștiu­

tor, El știe toate; iar ca atotputernic, are nenumărate mijloace,
prin cari să descopere, de ex. prin viziuni, prin sădirea cu­
noștințelor în mintea omului etc.
2. Pentrucă omul are minte, și ca atare e capabil să pri­
ceapă adevărul, pe care i-1 descopere Dzeu. Și adevărul acesta
descoperit omul îl poate pricepe cu atât mai vârtos fiindcă
Dzeu cunoaște capabilitatea minții omenești și astfel se poate
acomoda după modul de pricepere omenesc.

§. 3. Necesitatea descoperirii dzeiești supranaturale.

Vorbim aci atât despre necesitatea descoperirii adevăru­
rilor religioase naturale pe cari adecă omul le-ar putea
află și cu mintea sa — cât și despre necesitatea descoperirii
adevărurilor religioase supranaturale sau a misteriilor, pe cari
mintea omenească nu le poate află.
1. Descoperirea adevărurilor religioase naturale e necesară
din motivul, ca adevărurile acestea să le cunoască toți oamenii,
curând și fără greșală. Aceasta se vede, dacă luăm în soco­
tință: deoparte natura adevărurilor religioase naturale, iar de
altă parte condițiile, între cari se află neamul omenesc, și
istoria popoarelor.
a) Natura adevărurilor religioase naturale e de așa, încât
ele trebue să fie cunoscute: «) de toți. Pentrucă adevărurile
acestea se referesc la vieața omului de pe pământ — de ex.
ca omul să știe, că are suflet nematerial; că este Dzeu, care
răsplătește faptele omului; etc. — și la soartea lui de dincolo
de mormânt — de ex. ca să știe, că sufletul e nemuritor, că
este răsplată și pedeapsă etc. p’) Adevărurile acestea reli­
gioase naturale apoi trebue cunoscute și curând. Pentrucă nu stă
scris pe fruntea nimănuia, că va trăi, pănăce va află adevăru­
rile acestea religioase. - ;•) în urmă adevărurile religioase
naturale trebue cunoscute fără greșală, pentrucă adevărurile
acestea se referesc la lucrurile cele mai de căpetenie ale
omului, la fericirea si nefericirea lui, si astfel nu e iertat ca în
ele să fie ceva greșală.
 12

b) Oamenii apoi, luând în socotință condițiile, între cari

se află, nu pot cunoaște adevărurile religioase naturale: toți,
curând și fără greșală. Pentrucă unora le lipsește timpul de
lipsă, ca să caute adevărurile acestea, fiindcă sunt ocupați cu
grijile zilnice; altora le lipsește capacitatea, fiindcă adevărurile
acestea sunt grele; iar altora le lipsește paciința, pentrucă
aflarea adevărurilor acestora poftește un studiu foarte înde­
lungat. Prin urmare, luând în socotință condițiile, în cari se
află oamenii, adevărurile religioase naturale n’ar putea fi cu­
noscute de toți. Acei puțini apoi, cari ar află adevărurile
acestea, încă nu le-ar află curând, pentrucă aflarea lor poftește
studiu foarte îndelungat, ba de multeori o vieață întreagă, și
pe lângă aceea nu le-ar află nici fără greșală, pentrucă ele
sunt adevăruri grele și abstracte și astfel omul poate greși
ușor, pe cum au și greșit de fapt toți filozofii, cari le-au cer­
cat numai cu mintea, fără de ajutorul descoperirii dzeiești.
Așadară: dupăce adevărurile religioase naturale trebue
cunoscute de toți, curând și fără greșală, și dupăce, fără de­
scoperire, ele nu pot fi cunoscute de toți curând și fără gre­
șală; prin urmare descoperirea adevărurilor acestora religioase
naturale a fost necesară.
c) Necesitatea descoperirii adevărurilor religioase natu­
rale o arată și istoria popoarelor.
Căci Grecii și Romanii cu toate că erau foarte înaintați
în cultură, totuși lipsiți fiind de descoperirea dzeiască, erau
pe un grad foarte de jos în cele religioase. Ei se închinau mai
multor zeități și idolilor. Despre zei apoi credeau, că sunt
părtinitorii pasiunilor. Astfel despre Marte credeau, că e adul­
ter; despre Mercur țineau că e hoț; Bach; bețiv, iar Venus
părtinitoarea desmierdărilor trupești.
Ba nu numai popoarele, ci și filozofii acei genii ai
vechimii, cari toată vieata si-o dedicaseră studiului — încă
au greșit, fără descoperirea dzeiască, în adevărurile religioase
naturale. Căci de ex. Socrate confundă pe Dzeu cu lumea, și
când a murit s’a îndoit despre nemurirea sufletului; Plato
îngăduia comuniunea muierilor, expunerea copiilor diformi și
 13 —

beția în sărbătorile lui Bach; Aristotel propunea eternitatea

materiei; Cicero apoi se îndoia despre nemurirea sufletului
și negă preștiința lui Dzeu.
Deci, dacă nici popoarele cele mai culte, ba nici filozofii
n’au putut află fără de greșeli adevărurile religioase naturale,
cu atât mai vârtos nu le-ar fi putut află popoarele mai puțin
culte, și în consecvență descoperirea adevărurilor religioase
naturale a fost necesară.
2. Descoperirea adevărurilor religioase supranaturale e
absolut necesară, propunându-se ridicarea omului la scop supra­
natural. Căci dacă omul a fost ridicat la scop supranatural
la vederea lui Dzeu intuitivă si la fericirea, carea rezultă din
vederea aceasta — a fost de lipsă ca Dzeu să-i descopere
scopul acesta. Pentrucă omul nu poate umblă după un scop
sau după un lucru, pe care nu-1 cunoaște. De asemenea a fost
de lipsă să descopere Dzeu și mijloacele conducătoare la
scopul acesta, cum sunt: grația, sacramentele etc., pentrucă
altcum omul nu le puteă întrebuința.

§. 4. Putința de a recunoaște descoperirea dzeiască

supranaturală.
E limpede, că dacă Dzeu descopere ceva, e dator să în­
soțească descoperirea aceasta de nescari semne sau fapte, proprii
ale Sale, de pe cari omul să poată cunoaște, că ea într’adevăr
vine dela Dânsul. Motivul este, pentrucă omul e ființă rațio­
nală și ca atare nu poate primi ca adevărate decât numai
lucrurile, despre a căror adevărătate se poate convinge ori
în persoană •— prin evidența lor — ori prin autoritatea celui
ce le descopere. Semnele acelea apoi, de pe cari se poate
cunoaște descoperirea, carea vine dela Dzeu, se numesc notele
sau criteriile descoperirii dzeiești. Ele sunt de două feliuri:
negative și pozitive.
Criteriile negative ne spun, că o învățătură oarecar^, ca­
rea se numește pe sine dzeiască, poate proveni ori nu poate
proveni dela Dzeu; iar cele pozitive ne arată, că învățătura
 14

aceea aievea e dela Dzeu. Criteriile negative se reduc la

sfințenia învățăturii; iar cele pozitive la: minuni și profeții.

§. 5. Sfințenia învățăturii.
O învățătură, carea contrazice mintii sănătoase, ori îsi
contrazice șie-și, nu poate fi dela Dzeu, deși ea ar susținea
așa ceva despre sine. Motivul este, pentrucă Dzeu nu poate
propune lucruri false, contrare minții omenești, și nu-și poate
contrazice. O altă învățătură însă, carea nu contrazice minții
omenești si nu-si contrazice nici sie-si poate fi dela Dzeu.
Dar aceea, că ea aievea e dela Dzeu, trebue să se dovedească
prin criteriile pozitive.

§. 6. Minunile.
Sub minune înțelegem un fenomen produs în lumea sen­
sibilă peste cursul ordinar al naturii, care nu se poate face cu
puterile naturii create, ci singur numai din partea lui Dzeu.
Deci la o minune se recere:
a) Să fie fenomen produs în lumea sensibilă, adecă un
fenomen, pe care să-1 putem percepe cu simțurile.
b) Să fie peste cursul ordinar al naturii, adecă să nu fie
după legile naturale, ci în contra lor, de ex. învierea unui mort.
F c) Să nu se poată face de nici o putere creată, nici chiar
de îngeri, ci numai singur de Dzeu prin atotputința Sa, de ex.
tot învierea mortului.
Si dacă Dzeu face minuni în favorul unei învățături, ca-
rea susține despre sine, că e dela Dzeu, învățătura aceea
aievea trebue să fie dela Dzeu. Pentrucă Dzeu nu poate face
minuni, sau nu-și poate pune sigilul Său în interesul unei în­
vățături false.

§. 7. Posibilitatea minunilor.
Minunile sunt cu putință ori le vom consideră din partea
lui Dzeu, care le face; ori din partea lumii sau a naturii, în
care se fac.
 15

1. Minunile sunt cu putință din partea lui Dzeu. Pentrucă

Dzeu e atotputernic, și astfel poate face tot ce pot face pu­
terile naturale, și fără de întrevenirea lor, ba poate face și
ceeace nu pot face puterile naturii, pentrucă puterea lui Dzeu
nu s’a golit prin crearea forțelor naturale.
2. Minunile sunt cu putință șl- din partea naturii, în care
se fac. Pentrucă cursul natural sau legile naturale nu sunt
necesare nici absolut si nici condiționat, si încă de asa, în cât
să nu sufere nici o abatere. Prin urmare se pot face abateri
dela cursul natural al lucrurilor, adecă se pot face minuni.
Și aievea! Că, cursul natural nu e absolut necesar, se vede
din împrejurarea, că absolut vorbind, putea să se învârtă soa­
rele în jurul pământului, iar nu pământul în jurul soarelui; și
putea, ca pământul să se învârtă mai iute de cum se învârte.
Că apoi cursul natural nu e nici măcar condiționat necesar
adecă el nu e nici măcar de așa, încât, dacă s’a statorit
odată în forma, în care îl vedem, să nu sufere nici o excepție
ni-o arată împrejurarea, că puterile naturale au lipsă de
anumite ajutoare și condiții, ca să poată lucră. Așa că, dacă
ele au ajutoarele și condițiile recerute, lucră; dacă nu le au,
nu lucră; și dacă primesc alte ajutoare, ori se află în alte
condiții, lucră altcum. De ex., ca corpurile să fie în stare so­
lidă, licidă ori gazoasă, atârnă dela temperatură și dela pre­
siunea atmosferică; iar ca puterea vaporului' să producă o
mișcare în linie dreaptă ori în formă de cerc, atârnă dela
construcția mașinii. Deci, fiindcă cursul natural nu e necesar
nici absolut și nici condiționat; prin urmare Dzeu poate face
excepții dela cursul natural al lucrurilor producând efecte, pe
cari nu le pot produce puterile naturale, ori suspendând efectele
puterilor naturale.

§. 8. Profețiile.
Profeția este o prezicere sigură, clară și determinată, ca-
rea apoi să se împlinească, despre lucruri venitoare, contingente,
cari nu se pot prevedeă din împrejurările de față de mintea măr­
ginită a omului, c singur numai din partea lui Dzeu. — Deci
recerințele unei profeții sunt:
 16 -

a) Ca să fie prezicere, adecă lucrul să se spună înainte

de ce s’ar întâmplă.
b) Ca prezicerea să fie sigură, clară și determinată, adecă
lucrul să se prezică cu siguranță, iar nu cu „doar“ și cu „poate";
să fie clară, iar nu cu două înțelesuri, cum erau oracolele
păgâne; și să fie determinată, adecă să se spună timpul, locul,
împrejurările etc.
c) Ca prezicerea să se împlinească, căci altcum ar fi
minciună ori greșală.
d) Ca prezicerea să fie despre lucruri venitoare contin­
gente, cari adecă pot să fie și pot și să nu fie, din motivul,
că atârnă mai ales dela voința omului.
e) Ca lucrurile acestea venitoare contingente să nu se
poată deduce din împrejurările de față, pe cum conchidem de
ex. din considerarea prezentului la venitor.
Și dacă Dzeu face profeții în favorul unei învățături,
carea susține despre sine, că e dela Dzeu, învățătura aceea
așa și trebue să fie, pentrucă Dzeu nu poate întări o învăță­
tură falsă.

§. 9. Posibilitatea profețiilor.
Profețiile sunt posibile ori cum vom consideră lucrul:
din partea lui Dzeu, care le face, ori din partea omului, căruia
i-se fac.
1. Pentrucă Dzeu e atotștiutor, si ca atare trebue să cu-
noască nu numai lucrurile trecute ori prezente, ci și pe cele
venitoare. Căci dacă Dzeu n’ar cunoaște lucrurile venitoare,
atunci: ori nu le-ar cunoaște niciodată, si în cazul acesta n’ar
fi atotștiutor; ori le-ar cunoaște numai dupăce s’ar întâmplă,
si atunci cunoștințele lui Dzeu s’ar înmulți, ceeace nu se poate.
De altcum, că Dzeu cunoaște lucrurile venitoare, se vede
șz din credința tuturor popoarelor. Pentrucă la toate popoarele
erau oracule. Asa de ex. Grecii si Romanii întrebau oracolele
decâteori voiau să întreprindă un lucru mai mare. Haruspex,
Astrologus etc. erau tot atâtea feliuri de persoane, cari spu­
neau lucrurile ascunse ori venitoare. în zilele noastre apoi
 17

iarăși, unii recurg la bobi, alții la cărți ori la mesele spiritiste,

ca să cunoască lucrurile ascunse ori venitoare. Dovadă, că
oamenii cred, că se pot cunoaște lucrurile venitoare.
în ce privește modul, în care descopere Dzeu lucrurile
venitoare, el e de mai multe feliuri, pentrucă Dzeu le poate
descoperi prin sădirea anumitor idei în mintea omului, prin
viziuni, etc.
2. Că profețiile sunt posibile și din partea omului, adecă
omul le poate cuprinde, dacă i-se fac, se vede din împrejura­
rea, că omul e ființă inteligentă și ca atare pe cum poate
cunoaște lucrurile trecute din spusele altora, întocmai așa
poate cunoaște și pe cele venitoare, numai să i-le descopere
cineva.
Q)^CAP IV.

Originea dzeiască a religiunii creștine.

Dupăce descoperirea dzeiască supranaturală nu numai că
e cu putință, ci e și necesară, se ivește întrebarea, că oare de-
descoperit-a Dzeu de fapt o religiune oarecare? La întrebarea
aceasta răspund toate popoarele spunându-ne, că Dzeu de
fapt a descoperit o religiune, pentrucă toate religiunile, câte
sunt pe suprafața pământului, susțin despre sine, că ar veni
dela Dzeu.
Dar fiindcă religiunile acestea nu sunt pe o formă,
pentrucă își contrazic împrumutat, se ivește a doua întrebare,,
și anume: care este adevărata religiune, care vine dela Dzeu?
Pentrucă toate nu pot fi dela Dzeu, fiindcă adevărul este numai
unul, și de aceea: ori e adevărată numai o singură religiune,
ori nu e adevărată nici una.
Ca să putem cunoaște adevărata religiune, descoperită
de Dzeu, trebue să-i aplicăm criteriile sau notele adevăratei
religiuni. Aceasta însă o putem face pe două căi: a) așa, că.
aplicăm criteriile adevăratei religiuni religiunilor păgâne, și
apoi celei creștine, și ne uităm, în care din ele se verifică
criteriile acestea; b) așa, că aplicăm criteriile acestea religiunii
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu,
 - 18 —

creștine, și dacă ele se verifică în religiunea aceasta deducem

originea ei dzeiască și falsitatea celorlalte religiuni, pentrucă
adevărul numai unul este. Calea primă e prea lungă, de aceea
folosim calea a doua.
Dar, ca să putem noi examina religiunea creștină, și
anume, că oare convinu-i ori nu-i convin criteriile adevăratei
religiuni, trebue să știm mai întâi, că unde se află religiunea
aceasta? Răspunsul la întrebarea aceasta ni-1 dau creștinii
spunându-ne, că religiunea creștină în general se cuprinde în
s. scriptură a Testamentului vechiu și nou.
Dar fiindcă noi nu putem examina religiunea creștină,
cuprinsă în sfânta scriptură, pănăce nu știm, că cine a scris
s. scriptură sau cărțile ei, că rămas-au ele întregi sau neco­
rupte și că oare merită crezământ ceice le-au scris ori nu, de
aceea, înainte de ce am examina religiunea creștină din căr­
țile sfintei scripturi și i-am aplică criteriile adevăratei reli­
giuni sau descoperiri, trebue să vorbim mai întâi despre auten­
ticitatea sau genuinitatea sfintei scripturi și despre integritatea
J fidedemnitatea ei.
si
§. 10. Pentateuhul.
Pentateuhul e cartea cea mai însemnată din cărțile
sfintei scripturi ale Testamentului vechiu. Ea se compune din
cinci cărți: facerea, ieșirea, leviticul, numerii și a doua lege.
Autorul ei e Moisi.
1. Autenticitatea sau genuinitatea Pentateuhului. Că Penta­
teuhul e autentic, sau că a fost scris aievea de Moisi ni-o
arată: a) scriitorii jidovești. Pentrucă toți scriitorii jidovești,
câți au fost dela Moisi și pănă la Dl Hristos, au mărturisit,
că Pentateuhul a fost scris de Moisi. — b) Tot aceasta ni-o
spune șl Dl Hristos, când zice cătră jidovi, după vindecarea
paraliticului de 38 ani: „De ați crede lui Moisi, ați crede și mie,
pentrucă el de mine a scris“ (loa. 5, 46). Prin urmare Dl Hristos
mărturisește, că Moisi a scris o carte.
2. Integritatea Pentateuhului. Pentateuhul a rămas întreg,
adecă nu s’a corupt în decursul timpului nici prin adaugere,
 — 19 —

nici prin ștergere. Aceasta se vede din împrejurarea, că dacă s’ar

fi adaus ori s’ar fi șters ceva din el, s’ar fi opus profeții, acei
bărbați sfinți, cari urmau la ludei în serie continuă, si ar fi
șters cele adause, ori ar fi restituit cele șterse. La corupe­
rea cărților acestora s’ar fi împotrivit si jidovii, pentrucă în
ele se cuprind drepturile și privilegiile lor. Pe lângă aceea
Pentateuhul se află în mânile tuturor, se cetiă în toate fami­
liile, și un exemplar se păstră în biserică cu mare grije și
astfel eră cu neputință să se corupă.
3. Fidedemnitatea Pentateuhului. Lucrurile cuprinse în
Pentateuh merită toată credința. Căci, ca să merite cineva
credință, se recere, ca el să cunoască lucrul, pe care îl spune,
sau să nu se înșele în el, și să fie sincer în expunerea lui, sau
să nu însele. Moisi însă a întrunit amândouă aceste recerinte,
pentrucă el nu s’a putut înșelă, și n’a putut înșelă și dacă ar
fi voit să însele.
a) Moisi nu s’a putut înșelă. Căci dacă vom luă afară cartea
„Facerii", în celelalte cărți nu se cuprinde altceva decât ceeace
a făcut Moisi, și ceeace s’a întâmplat în prezența lui, precum
sunt minunile făcute înaintea lui Faraon, ieșirea Evreilor din
Egipt, legea dată în muntele Sinai, manna trimisă din ceriu
etc. Ce se ține apoi de faptele cuprinse în cartea „Facerii",
e adevărat, că Moisi pe acelea nici nu le-a făcut și nici nu
le-a văzut, dar pentru aceea totuși le-a cunoscut din tradiția
străplântată din neam în neam, începând dela protopărinți pănă
pe timpul său. Din tradițiunea aceasta, și în parte și din de­
scoperirea dzeiască, el a cunoscut toate faptele, pe cari le isto­
risește în Facere, precum sunt: crearea lumii, păcatul proto-
părinților, potopul, etc.
b) Moisi n’a voit să înșele, pentrucă în el nu se află nici
un semn, care l-ar vădi de înșelător. Pentrucă el își spune
păcatele; istorisește fapte publice și minunate și spre a-le
adeveri se provoacă la întreg poporul. El nu umblă după bu­
năvoința supușilor, din contră le impune legi grele și le com­
bate vițiile. Cu totul altcum se poartă însă unul, care vrea să
9*
 — 20

înșele, pentrucă acesta se laudă pe sine, umblă după bună­

voința ascultătorilor, nu spune timpul și locul etc.
c) Ba Moisi și de ar fi voit se înșele, n’ar fipotut înșelă,
deoarece, ca să fi potut el înșelă, ar fi trebuit să facă popo­
rul să creadă, că cele ce le spune dânsul în Pentateuh sunt
adevărate, deși ar fi fost false. Aceasta însă a fost cu nepu­
tință, pentrucă Moisi nu putea să facă poporul să creadă, că el
a trecut aievea prin marea roșie, ca pe uscat, că a mâncat mannă
căzută din ceriu etc. dacă acestea nu s’ar fi întâmplat așa.
De altcum, că minunile istorisite de Moisi sunt adevă­
rate, se vede și din istoria poporului jidovesc și a lui Moisi.
1. Pentrucă Moisi trebuiă să convingă poporul jidovesc
despre misiunea sa dzeiască, când a voit să-1 scoată din Egipt.
Căci eră vorbă de părăsirea Egiptului și de căutarea unei alte
patrii. Poporul însă nu-și părăsește bucuros ce are și nu umblă
fără căpătâiu, mai cu seamă dacă luăm în socotință, că pă­
mântul cel nou, făgăduit de Moisi, nu-1 văzuse nime, iarsoar-
tea jidovilor în Egipt, dacă nu eră de invidiat, nu eră nici de
desprețuit, fiindcă puteau trăi. Aceasta o dovedesc înșiși jidovii,
când îi aruncau lui Moisi în față, că i-a scos din Egipt, unde
aveau de toate, si i-a adus să moară de foame si de sete, în
pustie. Dar fiindcă poporul totuși i-a crezut lui Moisi și l-a
ascultat, ieșind din Egipt, prin urmare el se convinsese despre
misiunea dzeiască a lui Moisi, și în consecvență sunt adevă­
rate minunile, cari se spun că le-a făcut Moisi în Egipt.
2. Moisi trebuia să convingă și pe Faraon despre mi­
siunea sa dzeiască, când a voit să scoată poporul jidovesc
din Egipt. Pentrucă Faraon nu putea să lipsească țeara de un
număr așa de mare de sclavi, pe cuvântul unui om. De aceea
și vedem, că Faraon la început nu s’a învoit la ieșirea jido­
vilor din Egipt. Mai târziu însă s’a învoit, dar numai de silă
— pentrucă a plecat în urma jidovilor, ca să-i aducă înapoi.
Prin urmare a trebuit să întrevină ceva, ce să schimbe jude­
cata lui Faraon. Acest ceva sunt minunile lui Moisi, făcute
înaintea lui Faraon. Deci minunile lui Moisi, făcute în Egipt
sunt adevărate.
 — 21

3. Moisi trebuia să convingă poporul jidovesc despre mi­

siunea sa dzeiască și pe timpul cât a petrecut în pustie. Căci
poporul eră neîndestulit, răbda foame și sete, și pentru aceea
murmură împotriva lui Moisi, aducându-și aminte de Egipt și
de vieața petrecută acolo. Așa că ne-arn așteptă, și pe dreptul,
ca poporul să-1 omoare pe Moisi, ca pe un înșelător. Aceasta
însă nu se întâmplă, căci Moisi moare de moarte naturală,
cu toate că le pusese și legi grele. Prin urmare poporul a
trebuit să fie convins despre misiunea dzeiască și pe timpul
petrecerii sale în pustie, și în consecvență trebue să fie ade­
vărate si minunile făcute de Moisi în desertul Arabiei.

§. 11. Divinitatea religiunii sau a descoperirii cuprinse

în Pentateuh.
Religiunea cuprinsă în cărțile vechiului Testament este
de origine dzeiască: pentrucă ea are toate criteriile, pe cari
trebue să le aibă religiunea adevărată.
Și aievea: 1. învățătura ei e sfântă, pentrucă nu cuprinde
în sine nimica, ce ar fi nevrednic de Dzeu ori ar fi contrar
mintii sănătoase ori si-ar contrazice.
2. Pentrucă spre adeverirea religiunii acesteia Dzeu a
făcut mai multe minuni prin Moisi, precum au fost: străfor-
marea toiagului în șarpe și a apei în sânge, despărțirea mării
roșii și trecerea Izrailitenilor prin valurile ei, manna trimisă
din ceriu în 40 de ani, curgerea apelor din pietri la porunca
lui Moisi etc. De asemenea s’au făcut în favorul învățăturii
acesteia și profeții, pentrucă Moisi a prezis multe din minu­
nile sale.

§. 12. Evangeliile.
Cele maî însemnate cărți ale sfintei scripturi din Testa­
mentul nou sunt evangeliile. Ele sunt patru, anume: evangelia
scrisă de s. Mateiu, de s. Marcu, de s. Luca și de s. Ioan.
Evangeliile se pun în ordinea aceasta, pentrucă în ordinea
aceasta s’au scris.
 _ 22 _

a) Evangelia dela s. Mateiu s’a scris cu scopul, ca să se

arete jidovilor și creștinilor tăcuți din jidovi, că Dl Hristos
este cu adevărat Mesia cel făgăduit în legea veche.
b) Evangelia dela s. Marcu cuprinde pe scurt predicile
ținute de s. Petru în Roma. Și fiindcă s. Petru trebuia să arete
Romanilor, că Dl Hristos este Dzeu adevărat, de aceea tot
aceasta o arată și trebue să o arete și evangelia dela s. Marcu.
c) Evangelia dela s. Luca, care a fost învățăcelul s-lui
Pavel, s’a scris cu scopul, ca să se arete creștinilor făcuți din
jidovi — cari țineau, că numai jidovii ar fi chemați la mân­
tuire că și păgânii sunt chemați la mântuire întocmai ca
4**'ȘÎ jidovii.
dj Evangelia dela s. loan s’a scris deoparte cu scopul,
ca să completeze pe celelalte evangelii; iar de altă parte ca
să se arete, în contra anumitor eretici — cari făceau deose­
bire între Iisus si Hristos si ziceau, că Iisus ar fi fost un om,
iar Hristos un spirit pogorît într’însul - că Iisus este unul și
acelas cu Hristos, si e Fiul lui Dzeu.
Ca să putem însă examina religiunea creștină cuprinsă
în evangelii, și anume, ca să ne putem convinge că religiunea
aceasta întrunește toate criteriile adevăratei religiuni sau de­
scoperiri, trebue să ne convingem și aci, înainte de toate, despre
autenticitatea sau genuinitatea evangeliilor și despre integritatea
J fidedemnitatea lor.
si

§. 13. Autenticitatea evangeliilor.

Evangeliile sunt autentice, adecă ele într’adevăr sunt scrise
de evangeliștii Mateiu, Marcu, Luca și loan, al căror nume îl
poartă. Aceasta se vede atât din dovezi externe, cât și din
dovezi interne. Dovezile externe, pentru autenticitatea unei
cărți, sunt acelea, pe cari le culegem din mărturisirile oame­
nilor; iar dovezile interne le scoatem din însăs cartea sau din
conținutul ei.
1. Dovezile externe, a) Cea mai de frunte dovadă externă
pentru autenticitatea evangeliilor e mărturisirea creștinilor din
toate timpurile și din toate locurile. Căci creștinii din orice
 23

timp și din orice loc au mărturisit totdeauna, că evangeliile

au fost scrise aievea de evangeliștii Mateiu, Marcu, Luca și Ioan.
Și fiindcă creștinii trebuiau să știe, că de unde au primit ei
evangeliile; prin urmare spunându-ne ei, că le-au primit dela
evangeliștii Mateiu, Marcu, Luca și loan, ele într’adevăr au
trebuit să fie scrise de acești patru evangeliști.
b) Despre autenticitatea evangeliilor mărturisesc și scrii­
torii bisericești din veacul I și II. Căci scriitorii bisericești din
veacul I, de ex. s. Clemente episcopul Romei, s. Ignațiu epi­
scopul Antiohiei și alții citează, în scrierile lor, pasage întregi
din evangelii dovadă, că pe timpi acela evangeliile erau
scrise deja și se bucurau de mare vază —; scriitorii biseri­
cești din veacul II apoi, de ex. s. Ireneu episcopul din Lyon,
s. martir Iustin și alții ne spun expres, că evangeliile au fost
scrise de cei patru evangeliști.
2. Dovezile interne. Din cuprinsul evangeliilor ce e drept
nu putem dovedi, că ele într’adevăr au fost scrise de evange­
liștii Mateiu, Marcu, Luca și loan, dar pentru aceea putem
dovedi atâta, că ele au fost scrise de niște jidovi, cari au trăit
în veacul dintâi, cari au fost de față la faptele Mântuitorului
și au fost partizani de ai Lui, cari caractere nu compet, decât
numai apostolilor.
Că evangeliștii au fost jidovi ni-o arată înainte de toate
stilul evangeliilor. Căci deși evangeliile au fost scrise în limba
grecească, afară de evangelia s-lui Mateiu, totuși în ele se în­
trebuințează foarte des conjuncțiunea „și“, carea e caracteri­
stica limbii jidovești. Tot acesta o dovedește și împrejurarea,
că evangeliștii cunosc foartp bine datinile jidovești și scriptura
Testamentului vechiu, lucruri, pe cari numai jidovii le puteau
cunoaște, din cauza izolării lor de cătră celelalte popoare.
Că apoi evangeliștii au trăit în veacul dintâi o arată
înainte de toate împrejurarea, că doi din ei, s. Mateiu (cap
24) și s. Luca (cap 19), spun profeția Mântuitorului despre dă­
râmarea Ierusalimului, fără să ne spună șl împlinirea ei. Și
fiindcă evangeliștii trebuiau să arete împlinirea profeției acesteia,
în cazul când ar fi scris evangeliile după dărâmarea Ierusali-
 24

inului, ca astfel să arete și prin împlinirea profeției acesteia dzeirea

Dlui Hristos, prin urmare, dacă cu toate acestea n’au scris nimica
despre dărâmarea Ierusalimului, e dovadă, că evangeliile s’au
scris înainte de dărâmarea Ierusalimului, si de aceea ei n’au
putut descrie dărâmarea lui. Tot aceasta (că evangeliștii
au trăit în veacul dintâi) o dovedește șî faptul, că evange­
liștii cunosc foarte bine topografia palatului lui Pilat. Așa de
ex. s. loan ne spune (în cap 19), că pretoriul eră lângă locul
numit „Lithostrotos“, pe evreiește „Gabbatha“, lucru, pe care
un scriitor din veacul al doilea nu l-ar fi putut ști, pentrucă
în anul 70 d. Hr. Ierusalimul fusese dărâmat. — în urmă
evangeliștii folosesc în evangelii numirile jidovești ale orașe­
lor si ale satelor din ludea si din Galilea, de ex. numirea
Ierichon, Vitsaidă, Caphernaum, etc., pe cari iarăși nu le-ar
fi putut folosi un scriitor din veacul al doilea, fiindcă la anul
70 d. Hr. numirile jidovești ale satelor și ale orașelor fuseseră
schimbate cu de cele romane.
Celelalte două caracteristice ale evangeliștilor: de a fi
fost martori la faptele Mântuitorului și partizani de ai Dânsu­
lui, se văd din împrejurarea, că ei descriu unele amănunte în
treacăt, de ex. că la pescuitul apostolilor de după învierea Dlui
s’au prins odată 153 pești mari (loa. 21, 11), ceeace nu i-ar fi
trecut prin minte unui scriitor, care n’ar fi fost de față - și
din faptul că nu vorbesc rău despre Dl Hristos, ceeace de
bună seama ar fi făcut, dacă i-ar fi fost dușmani.

§. 14. Integritatea evangeliilor.

Evangeliile au rămas întregi și necorupte, pănă la noi.
1. Pentrucă începând din veacul al ll-lea încoace avem o
mulțime de citate din evangelii, cuprinse în scrierile sfinților
părinți, cari citate consună pe deplin cu textul de astăzi al
evangeliilor. Dovadă, că nu s’au corupt, căci dacă s’ar fi co­
rupt, n’ar mai putea să consune unele cu altele.
2. Dar evangeliile nu s’au corupt nici în veacul I, căci co­
ruperii s’ar fi împotrivit înainte de toți creștinii, cărora le
 — 25 —

eră bine cunoscut cuprinsul evangeliilor, prin cetirea lor în

biserici. Pe lângă aceea pe atunci trăiau încă mii de oameni,
cari ca martori oculari ai evenimentelor ar fi reclamat în contra
schimbărilor din evangelii; trăiau încă autorii evangeliilor, cari
și-ar fi pus și sufletul pentru lățirea necoruptă a evangeliilor,
și trăiau și învățăceii apostolilor, cari pentru reverința cea
mare, ce o aveau fată de învățătorii lor, n’ar fi lăsat să se
corupă evangeliile.
3. Pe lângă aceea, dacă s’ar fi corupt evangeliile, ele s’ar fi
corupt: ori de iudei ori de păgâni, ori de creștini. Ele însă nu
s’au corupt: a) de iudei, pentrucă aceasta n’ar fi suferit-o
creștinii și afară de aceea, în cărțile legii noue se află pănă
în ziua de astăzi mai multe capete opuse învățăturii iudeilor,
de ex. că Dl Hristos este Mesia, că biserica jidovească va în­
cetă etc., pe cari jidovii de bună seama le-ar fi șters din
evangelii, dacă ar fi ajuns la ele. b) Nu s’au corupt nici de
păgâni, deoarece în evangelii se cuprind foarte multe capete,
cari răstoarnă păgânismul, și pe cari păgânii de sigur nu le-ar
fi cruțat, c) Nu s’au putut corupe nici de creștini. Căci dacă
s’ar fi corupt de creștinii catolici, ar fi reclamat îndată ereticii;
iar dacă le-ar fi corupt ereticii, ar fi reclamat catolicii.

§. 15. Fidedemnitatea evangeliilor.

Ca un scriitor să merite crezământ, e de lipsă să aibă
cunoștință deplină despre lucrurile pe cari le scrie, și apoi să
fie sincer sau să spună lucrurile, precum le cunoaște. Și fiindcă
evangeliștii întrunesc recerințele acestea, de aceea merită cre­
zământ în lucrurile, pe cari le-au scris.
I. Cumcă evangeliștii aveau cunoștință deplină despre lu­
crurile, pe cari le-au scris, se vede din împrejurarea, că doi din
ei, adecă ss. Mateiu și Ioan, au fost apostoli și au auzit cu
urechile lor învățăturile Mântuitorului și au văzut faptele
Dânsului. Ceilalți doi evangeliști, adecă ss. Marcu și Luca,
adevărat că n’au fost apostoli, dar pentru aceea au fost învățăcei
și soți ai apostolilor Petru și Pavel și ei în evangeliile lor n’au
 scris aitceva, decât ceeace predicaseră acești doi apostoli cu
graiul viu despre vieața și învățătura Mântuitorului.
Adevărat, că nici s. Paul n’a fost de fată la învățăturile
și faptele Mântuitorului, dar pentru aceea el deși n’a fost de
față, totuși le-a cunoscut din spusele celorlalți apostoli, pen­
trucă, pe cum ne spune el însuș, după întoarcerea sa s’a dus
la Ierusalim, ca să se înțeleagă cu apostolii. Deci, fiindcă
evangeliștii, parte au fost martori oculari, parte au auzit dela
martorii oculari faptele și învățăturile Dlui Hristos, prin urmare
ei au cunoscut lucrurile, pe cari le-au scris.
Obiecțiune. Evangeliștii deși au fost martori oculari la
faptele și învățăturile Dlui Hristos, totuși n’au fost capabili
să ne raporteze despre ele, pentrucă ei erau oameni simpli,
fără carte, iar învățăturile Dlui Hristos și faptele Dânsului
erau sublime. Oamenii simpli însă tare ușor văd minune, unde
nu e, și nu pot înțelege lucrurile mai sublime.
Răspund. E adevărat, că apostolii erau oameni simpli,
dar pentru aceea ei erau în stare să ne spună ce a făcut și
ce a învățat Dl Hristos. Pentrucă: a) fiind vorbă de minunile:
Dlui Hristos, în minuni sunt două elemente: elementul fizic,
care se poate percepe cu simțurile, și elementul suprafiresc
sau supranatural. Elementul fizic al minunii îl poate percepe
oricine, numai să aibă simțurile. Și de fapt apostolii nici nu
ne spun altceva, decât numai ceeace au văzut ei, și ne lasă
pe noi să judecăm, că oare fapta aceea e minune ori nu. Iar
dacă ne spun câteodată, că o faptă oarecare a Dlui Hristos
e minune, aceasta o fac din motivul, pentrucă toți cei de față
ziceau că e minune, cum s’a întâmplat de ex. cu învierea lui
Lazar (Ioa. 11, 47); ori fiindcă fapta aceea întrece în mod
evident puterile naturii. — b) Fiind vorbă apoi de învățăturile
Dlui Hristos, deși ele sunt sublime, totuși Mântuitorul le pro­
punea într’un stil simplu, folosind asămănări, așa că, dacă le
puteau înțelege ceilalți ascultători, le puteau înțelege și apo­
stolii, fiindcă nici ei nu erau mai puțin inteligenți, decât ceilalți
ascultători. Ba apostolii le puteau înțelege cu atât mai vârtos,
fiindcă Dl Hristos le explică șl acasă.
 — 27

II. în ce privește sinceritatea evangeliștilor, în expunerea

faptelor și a învățăturilor Dlui Hristos, ea se vede:
a) Din împrejurarea, că evangeliștii n’au avut nici un mo­
tiv, ca să nu spună adevărul.
Pentrucă omul așa e făcut, de spune totdeauna ceeace
simte, sau e sincer, si numai atunci minteste, când vrea să
dobândească ceva prin minciuna sa, ori să scape de vre-un
rău. Evangeliștii însă nu puteau să dobândească nimica, scriind
așa pe cum au scris. Pentrucă ei știau deja de mai înainte,
de când predicaseră pe Dl Hristos numai cu cuvântul, fără să fi
început să scrie evangeliile, că dacă vor ținea cu Mântuitorul
și vor scrie bine despre El, vor trebui să sufere multe pentru
Dânsul, ba vor trebui să sufere chiar și moartea. Și de fapt
unii din ei fuseseră omorîti, cum a fost de ex. s. Ștefan si
s. lacob al lui Zevedeiu; alții fuseseră bătuti si închiși, ca s.
Petru și s. Paul; și în general toți trebuiau să sufere prigoniri
și batjocuri, pe cum înșiși ne spun: „Până în ceasul de acum
ș'i flămânzim și însetoșem, și suntem goli și pătimim, și nu
suntem așezați. Și ostenim lucrând cu măriile noastre . . ca
niște gunoiu ne-am făcut lumii, tuturor lăpădătură până acum.
.. De sperăm în Hristos numai în vieața aceasta, mai ticăloși
decât toți oamenii suntem" (I. Cor. 4, 11, 15, 19). Așadară evan­
geliștii nu puteau speră nici un bine în lumea aceasta scriind
așa, pe cum au scris.
Ba ei nu puteau speră, mințind, nici un bine nici în lumea
cealaltă. Căci dacă ar fi mințit, Dzeu i-ar fi pedepsit pentru
minciună. De aceasta erau conștii și ei, când ziceau; „De nu
a înviat Hristos... ne aflăm și noi mărturii mincinoase a lui
Dzeu, că am mărturisit împotriva lui Dzeu, că a înviat pe
Hristos, pe care nu l-a înviat" (I. Cor. 15, 15).
Nici nu puteau, ei speră, că vor scăpă, prin minciună, de
relele, pe cari le suferiau. Căci, ca să fi putut scăpă de relele
acestea, ar fi trebuit să scrie tocmai contrarul la ceeace au scris,
adecă să scrie rău despre Mântuitorul. Ei numai în cazul
 28

acesta puteau fi bineprimiți înaintea jidovilor, și mai ales

înaintea fariseilor, cari osândiseră pe Dl Hristos la moarte.
b) Ba apostolii n’ar fi putut spune neadevărul nici dacă
ar fi voit să-l spună. Pentrucă faptele și învățăturile Dlui
Hristos nu s’au făcut și nu s’au propus în ascuns, ci în public,
și apostolii spun timpul și locul și oamenii, înaintea cărora s’au
făcut și s’au spus, din cari mulți erau încă în vieață, pe când
predicau și scrieau ei evangeliile. Și oamenii aceștia n’ar
fi primit religiunea creștină, dacă s’ar fi convins, că cele scrise
și predicate de apostoli n’ar fi fost adevărate. Dar fiindcă
oamenii de fapt au trecut la legea creștină, prin urmare fuseseră
convinși, că apostolii au fost sinceri, adecă au spus lucrurile,
pe cum s’au întâmplat.
§. 16. Sfințenia învățăturii creștine.
Dupăce știm, că în evangelii se cuprinde adevărata re
ligie, propusă de Dl Hristos, trebue să aplicăm acum la
religiunea aceasta criteriile adevăratei religiuni dzeiești, ca să
vedem, că oare întrunește ea criteriile acestea ori nu?
înainte de toate e limpede, că legea creștină întrunește
criteriul negativ al religiunii adevărate, descoperite de Dzeu,
pentrucă învățătura creștină e sfântă, fiindcă nu contrazice
minții omenești și nu-și contrazice nici șie-și. De dovadă ne
poate servi faptul, că nu s’a propus pănă acum nici o obiec-
tiune în contra credintii creștine, carea să nu fi fost rezolvată
pe deplin.
Adevărat, că legea creștină propune șl misterii, adecă
adevăruri, pe cari mintea omenească nu le poate cuprinde, deși
poate pricepe că ce vreau să zică. Dar pentru aceea adevărurile
acestea, tocmai fiindcă sunt misterii, nu pot fi în contra minții
omenești. Căci, ca să putem noi zice, că o aserțiune, ori un
lucru oarecare, e în contra minții omenești, ar trebui să înțe­
legem pe deplin lucrul acela. Și fiindcă aceasta nu o putem
face cu privire la misterii, pentru aceea noi nici nu putem
zice niciodată, ca oameni cuminți, că misteriiie se împotrivesc
mintii omenești.
 — 29 —

De aceea trebue să vedem acum, că oare întrunește

irligiunea creștină criteriile pozitive ale religiunii descoperite
de Dzeu, ori nu le întrunește? Răspunsul e, că le întrunește.

§. 17. Dzeirea Dlui Hristos.

înainte de ce am dovedi originea dzeiască a religiunii
creștine din minunile și profețiile, pe cari le-a făcut Dl Hristos
în favorul religiunii acesteia, dovedim mai întâi dzeirea Mân­
tuitorului din mărturisirile Dânsului și din împlinirea profețiilor
Mesiane într’însul. Căci dacă El e Dzeu, dzeiască trebue să
fie și religia Lui.
1. Dl Hristos s’a numit pe Sine Fzu/ lui Dzeu. Astfel
întrebându-L arhiereul: juru-te pe Dzeul cel viu, să ne spuni
nouă de ești tu Hristos, Fiul lui Dzeu? Mântuitorul a răspuns:
„Tu ai zis“ (Mat. 26, 64). Expresiunea aceasta jidovească în-
samnă: „da", sau „eu sunt." Că apoi în cuvintele acestea Dl
Hristos nu se numește pe Sine numai fiu adoptiv al lui Dzeu,
pe cum ne numim și noi, când zicem cătră Dzeu: „Tatăl nostru“,
ci se numește fiu natural al lui Dzeu, se vede: a) din întrebarea
arhiereului. Pentrucă arhiereul nu l-a întrebat, dacă El este fiul
adoptiv al lui Dzeu, ci dacă este fiul natural al Lui? Căci auzind
arhiereul răspunsul Dlui Hristos și-a spintecat veșmintele și
a zis: „Grăiește hulă. Ce ne mai trebuesc mai multe mărturii?
Iată acum ați auzit hula lui". - b) Pentrucă poporul la auzul
răspunsului Dlui Hristos a strigat: „e vinovat de moarte",
ceeace n’ar fi făcut, dacă Dl Hristos nu s’ar fi numit pe Sine
fiu natural al lui Dzeu, ci numai fiu adoptiv. c) Pentrucă
în cazul, când Mântuitorul s’ar fi numit pe Sine numai fiu
adoptiv al lui Dzeu, iar nu fiu natural, ar fi trebuit să-și
explice cuvintele înaintea jidovilor și să nu se lase să fie
osândit la moarte pentru cuvintele acelea.
2. Dl Hristos si-a atribuit Sie-si si natură dzeiască, când
a zis în biserica din Ierusalim: „Eu și tatăl una suntem" (Ioa.
10, 33), căci la auzul cuvintelor acestora jidovii au luat pietrii,
ca să arunce asupra Lui, și au zis: „Pentru lucru bun noi nu
aruncăm cu pietrii asupra ta, ci pentru hulă, și pentrucă tu
om fiind, te faci pe tine Dzeu."
 30

Prin urmare Dl Hristos s’a numit pe Sine fiul natural al

lui Dzeu și Dzeu adevărat. Și fiindcă Mântuitorul nu s’a putut
sinamăgi în cuvintele acestea, pentrucă apostolii, cari au crezut
și au murit pentru dzeirea Dânsului, trebuiseră să se convingă
despre ea; prin urmare cuvintele Dlui Hristos, despre dzeirea
Sa, trebue să fie adevărate și în consecvență El este cu ade­
vărat Fiul lui Dzeu si Dzeu.

§. 18. împlinirea profețiilor Mesiane în Dl Hristos.

Dzeirea Dlui Hristos si solia Lui dzeiască se vede si din
împlinirea profețiilor Mesiane într’însul.
Profeții Mesiane se numesc acele profeții din legea veche,
cari se referă la Mesia și descriu persoana Lui. Cele mai în­
semnate între ele sunt:
1. Profețiiie referitoare la originea lui Mesia. în acestea
se prezice, că Mesia se va naște din sămânța lui Avram și
Iacob, din tribul lui Iuda și din casa lui David. Și de fapt
profețiile acestea s’au și împlinit în Dl Hristos, pe cum arată
evangeliștii s. Mateiu și s. Luca, cari scriu genealogia Dlui.
2. Profețiile despre împrejurările nașterii lui Mesia. în
acestea se spune, că Mesia se va naște dintr’o vergură, în
Viflaim, și că din cauza nașterii lui vor fi uciși mulți copii mici.
- Profețiile acestea încă s’au împlinit în Dl Hristos, pentrucă
El s’a născut din Preacurata Vergură Maria, în Viflaim, și din
cauza lui au fost omorîți o mulțime de copii mici în Viflaim
și jur.
3. Profețiile despre cvalitățile lui Mesia. în acestea se
prezice, că Mesia trebuia să fie un profet asemenea lui Moisi,
care avea să propună o iege nouă și în favorul ei avea să
facă mai multe minuni. Profețiile > acestea de asemenea s’au
împlinit în Mântuitorul, pentrucă El de fapt a propus legea
creștină, în favorul căreia a si făcut mai multe minuni.
4. Profețiile despre timpul venirii lui Mesia. Profeții de
acestea sunt trei. Una din ele, anume profeția patriarhului
Iacob, spune timpul, după care aveă să vină Mesia, și anume,
că Mesia trebuia să vină dupăce s’ar fi luat domnia dela
 31

tribul lui Iuda. A doua profeție, profeția lui Ageu, spune

timpul, înainte de care avea să vină Mesia, și anume, că
Mesia trebuia să vină pănă ar fi subsistat încă biserica din
Ierusalim, zidită sub Zorovavel. - în urmă a treia profeție, pro­
feția lui Danilă, spune anul, în care avea să apară Mesia, și
anume, că Mesia trebuia să apară în public după 69 săptă­
mâni de ani, adecă după 483 ani, computați dela concesiunea
dată jidovilor, din prinsoarea din Vavilon, pentru zidirea din
nou a Ierusalimului. Concesiunea aceasta s’a dat de împăratul
Artaxerxe Longimanul în anul al XX-lea al domnirii sale, care
an corăspunde la anul 299 a. U. c.
Profețiile acestea încă s’au împlinit în Dl Hristos. a)
Pentrucă atunci, când s’a născut Mântuitorul tribul lui Iuda de
fapt își și pierduse domnia, fiindcă Irod, care stăpâniă peste ji­
dovi, nu eră jidov, ci idumeu. b) Pentrucă pe timpul Dlui
Hristos subsistâ încă biserica zidită sub Zorovavel, în care de
fapt a și predicat Mântuitorul. Biserica aceasta mai târziu,
la anul 70 d. Hr., a fost nimicită, așa că după anul 70 d. Hr.
Mesia nu mai putea veni, c) Pentrucă Dl Hristos a apărut în
public pe la anul 15 al domniei lui Tiberiu, care an corăspun­
de la cele 69 de săptămâni ale lui Dănilă, computate dela
unul 299 a. U. c.
5. Profețiile despre patimile și moartea lui Mesia și
despre urmările morții Lui. Despre patimile lui Mesia s’a pre­
zis, că El va fi vândut de un învățăcel, batjocorit și bătut, și
în urmă va muri, dar pentru aceea trupul Lui nu va vedea
stricăciune. Ca urmări ale morții Lui apoi s’au prezis: a) că
poporul jidovesc va încetă de a mai fi poporul ales al lui
Dzeu, și în locul lui vor întră popoarele păgâne; b) că Ierusa­
limul și biserica se vor dărâmă de dușmani. — împlinirea
profețiilor acestora în Dl Hristos o știm parte din evangelii,
în cari se descriu patimile, moartea și învierea Domnului, pe
cum se descrie și lăpădarea jidovilor și intrarea popoarelor
păgâne în biserica creștină; parte din istorisirea fariseului Iosif
Flaviu, care a fost martor ocular la dărâmarea Ierusalimului.
 32 —

19. Minunile Dlui Hristos.

Dacă Dl Hristos este Fiul lui Dzeu, avem să așteptăm
dela El, și încă pe dreptul, să-și dovedească dzeirea Sa și prin
dovedirea acesteia originea dzeiască a religiunii Sale, prin fapte
proprii ale lui Dzeu, adecă prin minuni șl profeții. Ba e de
lipsă, ca El să fi dat puterea de a face minuni șl urmașilor Săi.
De fapt Dl Hristos a și făcut mai multe minuni pentru a
dovedi dzeirea Sa și divinitatea religiunii creștine. Minunile
acestea le împărțim în 5 clase: 1., minunile făcute în ființele
neînsuflețite; 2., vindecările bolnavilor: 3., scoaterea demonilor
din oameni; 4., învierile morților și 5., învierea Sa proprie.
1. Minunile făcute în ființele neînsuflețite. Minuni de felul
acestora sunt mai multe. Astfel Mântuitorul a prefăcut apa în
vin la nunta din Cana Galileii; a liniștit furtuna si a umblat
pe mare; a înmulțit în două rânduri câteva pâni și câțiva
pești, așa că au fost deajuns pentru săturarea mai multor mii
de oameni, etc.
2. Vindecări de bolnavi încă sunt mai multe. Astfel Mân­
tuitorul a vindecat cu cuvântul pe un paralitic, pe care îl adu­
seseră cu patul înaintea Dânsului. A vindecat pe un paralitic
de 38 de ani de asemenea numai cu cuvântul. A vindecat pe
un orb din naștere, căruia i-a uns ochii cu tină si l-a trimes
să se spele la fântâna Siloamului. A vindecat din depărtări
pe fiul unui oficial împărătesc, etc.
3. Scoateri de spirite necurate din trupurile oamenilor iarăși
sunt mai multe. Astfel în ținutul Gadarenilor ori Geraseniloi
Dl Hristos a scos din doi oameni spiritele necurate și ca să
arete oamenilor, că oamenii aceia aievea au fost îndrăciți, a îngă­
duit spiritelor să între în porci, iar porcii sărind în mare s’au
înnecat. Altădată, în sinagoga din Capernaum, a făcut pe dia­
vol să amuțească și să iasă afară din trupul îndrăcitului, etc
4. învieri de morți sunt trei: a) învierea lui Lazar, cart
fusese înmormântat de 4 zile; b) învierea fiului văduvei dir
Naim, pe care îl duceau la mormânt și c): învierea fetei lu
Iair, pe care o plângeau cei din casă. Despre învierea Dlul
Hristos vom vorbi în §-ul următor.
 33

Dară, ca faptele acestea ale Mântuitorului să dovedească

dzeirea Dânsului și originea dzeiască a religiunii creștine,
trebue să arătăm: a) că ele aievea au fost minuni și b): că
s'au făcut pentru dovedirea dzeirii Dlui Hristos și a religiunii
Dânsului.
a) Minunile Dlui Hristos au fost minuni adevărate, adecă
fenomene produse în lumea sensibilă peste cursul ordinar al
naturii, cari nu se pot face cu puterile naturii create, ci singur
numai din partea lui Dzeu. Aceasta o dovedește:
«) împrejurarea, că unele din ele întrec puterile naturii,
cum sunt de ex. învierile morților. Pentrucă oricât vor înainta
științele și artele, niciodată nu vor putea să învieze morți,
fiindcă la aceasta se recere puterea creatoare a lui Dzeu, care
să împreune din nou sufletul cu trupul. De altcum, dacă pu­
terile naturii ar putea învia morții, cu atât mai vârtos ar putea
să împiedece moartea. Aceasta însă nu o pot, prin urmare cu atât
mai puțin nu pot restitui vieața. — Celelalte minuni apoi
deși nu întrec puterile naturii, totuși nu se pot produce de
natură în modul, în care le făcea Mântuitorul. Pentrucă deși
medicina poate vindecă boalele, și cu timpul, să zicem, va putea
vindecă toate boalele, totuși nu le va puteă vindecă numai cu
cuvântul, cum făcea Dl Hristos, fără leacuri și dintr’odată, ci
pentru vindecarea lor are și va avea lipsă de leacuri și de
timp.
/?) Adevărătatea minunilor Dlui Hristos o adeveresc și
jidovii, dușmanii de moarte ai Mântuitorului. Ei fuseseră de
față la minunile Dlui Hristos, băgaseră de seamă la toate miș­
cările Lui, și apoi ziseră: „ce facem, că omul acesta multe
semne (minuni) face? De îl vom lăsă pe el așa, toți vor crede
intru el, și vor veni Romanii și vor luă locul și neamul nostru"
iloa. 11, 47, 48). Alții apoi, cari urau pe Mântuitorul și mai
din adâncul inimii, ziceau, că Dl Hristos ar face minunile cu
puterea lui Belzebub. Dovadă, că ei erau convinși, că faptele
Mântuitorului nu se pot face cu putere omenească.
/) Tot aceasta o adeveresc și ceice au crezut într’însul:
apostolii și ceilalți creștini. Pentrucă apostolii l-au văzut pe
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu. 3
 — 34

Dl Hristos, ca pe un om, vorbind, petrecând și mâncând cu

ei si totuși au crezut, că El este Fiul lui Dzeu, si au murit
pentru credința aceasta. Prin urmare ei trebuiseră să se
convingă deja de mai nainte despre dzeirea Dlui Hristos din
faptele Dânsului; și în consecvență minunile Mântuitorului
au trebuit să fie adevărate minuni. Tot asemenea tre­
buiseră să se convingă despre adevărătatea minunilor Dlui
Hristos și ceilalți credincioși, pentrucă și ei trebuiau să sufere
chinuri, batjocuri, exilări, confișcarea averilor, ba chiar și
moartea pentru credința în dzeirea Dlui Hristos. Oamenii
însă nu se expun ia atâtea rele, dacă nu sunt convinși despre
ceeace susțin, în cazul nostru despre minunile Domnului, și
încă cu atât mai vârtos, fiindcă din ceice crezuseră în Mân­
tuitorul erau si bărbați renumiti, cum erau filozofii: s. Iustin,
Athenagora, Quadrat, apoi Flaviu Clemente din familia împă­
rătească, etc.
ă) Adevărătatea minunilor Dlui Hristos o adeveresc și
împărații romani: Tiberiu, Adrian și Alexandru Sever. Aceștia,
pe baza rapoartelor scrise și trimise de Pilaf despre Iisus,
voiseră să-1 numere între zei, și i-au făcut și temple fără de idoli.
Dar au fost opriți în planul lor de senat, care întrebând ora­
colele, i-s’a răspuns, că dacă s’ar numără Dl Hristos între zei
toți ar trece la religiunea creștină. (Cfr. Aelius Lampridius în
biografia lui Alexandru Sever cap. 29).
«) Tot aceasta o dovedește și progresul științelor. Căci
deși științele au înaintat foarte tare, totuși nu s’a aflat pănă
acum nici măcar o singură lege naturală, carea să explice ș:
numai o singură minune a Dlui Hristos, așa că Mântuitorul,
care n’a învățat la școală, a putut face mai mult decât milioa­
nele de capete luminate, câte au trăit și trăiesc înainte de El
și după El pănă în zilele noastre.
b) Minunile Dlui Hristos s’au făcut cu scopul, ca prin ele
să se dovedească dzeirea Dlui Hristos și a religiunii creștine]
Aceasta ni-o spune întâi însuș Dl Hristos. Căci atunci câne
jidovii voiseră să arunce cu pietrii asupra Lui, fiindcă zisese,
„eu și Tatăl una suntem", Mântuitorul răspunse: „De nu fat
lucrurile Tatălui meu nu-mi credeți mie. Iară de fac, ș'i rnăcat
 — 35 —

de nu-mi credeți mie, credeți lucrurilor mele, ca să cunoașteți și

să credeți, că Tatăl este întru mine și eu întru El“ (Ioa. 10,37).
Așadarâ scopul, ce l-a avut Dl Hristos în facerea minunilor,
a fost ca să dovedească dzeirea Sa și a religiunii Sale. Tot
aceasta o spune în locul al doilea și s. Ioan, când zice cătră
sfârșitul evangeiiei sale: „Și a făcut lisus și alte semne multe
înaintea ucenicilor săi, cari nu s’au scris în cartea aceasta.
Iară acestea s’au scris, ca să credeți, că lisus este Hristos, fiul
lui Dzeu“.
Obiecțiuni. 1. Ca să se poată zice,' că un fenomen oare­
care e minune, adecă e fenomen „peste cursul ordinar al na­
turii, care nu se poate face cu puterile naturii create", ar fi de
lipsă să știm, că pănă unde pot ajunge puterile naturii
create. Și fiindcă noi aceasta nu o știm; prin urmare nu putem
zice nici aceea, că un fenomen oarecare e minune.
Răspundem. Deși noi nu știm pănă unde pot ajunge
puterile naturii create, totuși știm până unde nu pot ajunge.
Pentrucă experiența si științele fizice au determinat cu atâta
exactitate și siguranță unele legi fizice, încât noi ne îndreptăm
totdeauna după ele, fără să ne temem, că am greși.
Astfel știm cu siguranță, că un cadavru, care acum mi­
roasă și trece în putrejune, nu mai poate învia. De aceea îl
și înmormântăm. Dovadă, că deși nu știm pănă unde pot
ajunge puterile naturii, totuși știm, că pănă ia atâta nu pot
ajunge, ca să deă vieață unui cadavru. Căci în cazul contrar
n’ar fi iertat să îngropăm cadavrul pănăce nu s’ar fi descom­
pus de tot, ba și atunci s’ar putea, nădăjdui, da de cumva ar
învia prin nescari puteri naturale ascunse. De asemenea știm,
că focul arde și apa umezește, și astfel ne ferim de ele, dacă
nu vrem să ardem ceva ori să udăm, fără să ne treacă prin
minte, că s’ar putea întâmplă, ca într’un caz oarecare focul să
nu ardă și apa să nu ude, prin nescari puteri naturale ne­
cunoscute.
2. Dacă minunile Dlui Hristos ar fi fost adevărate, atunci
jidovii ar fi trebuit să-1 primească. Dar fiindcă ei nu l-au pri­
mit; prin urmare minunile Mântuitorului n’au fost mir.uni
adevărate. 3*
 Răspundem. Orice dovadă și orice convingere, fie ori câ
de puternică, nu poate nimici libertatea voinții, așa ca omu
să nu i-se poată împotrivi, și mai cu seamă dacăîntrevin pa'
siunile. Pentrucă omul se poate împotrivi chiar și adevărurilo
evidente și recunoscute de el însuș în lăuntrul său. Astfe
unii mințesc, alții se împotrivesc și neagă din mănie adevără'
tatea ziselor dușmanului, cu toate că sunt convinși în lăuntru
lor despre adevărătatea acestora, și în urmă păcătuim cu toții
cu toate că știm, că este iad. Deci, pe cum nu putem deduct
necredința oamenilor din păcatele lor și convingerea cuiva din
faptul, că se împotrivește ziselor altuia, întocmai așa nu putem
deduce nici lipsa minunilor din necredința jidovilor, pentrucă ji­
dovii, și în special fariseii, urau pe Dl Hristos, fiindcă le descope­
rise în public scăderile. De aceea nu voiau să admită nimica
bun în Mântuitorul, chiar și dacă erau convinși că este. Aceasta
ni-o arată foarte limpede cearta, ce s’a ivit între jidovi, după
vindecarea orbului din naștere. Căci pe când cei mai înversu-
nați dușmani ai Domnului ziceau, că vindecarea aceea nu e
minune, bazându-se pe motivul de nimica: că s’a făcut Sâm­
băta, pe atunci alții, mai puțin înverșunați, recunoșteau în vin­
decarea orbului din naștere o adevărată minune.
De altmintrelea nici nu e adevărat că toți jidovii ar f
răspins pe Dl Hristos, pentrucă o parte din ei l-a primit. Pri­
mirea acestora apoi dovedește mai mult decât neprimirea ace­
lora. Pentrucă cei ce nu l-au primit nu pierdeau nimica din
neprimire, din contră câștigau, fiindcă le rămâneau neatinse
interesele și pasiunile și erau lăudați din partea curentulu:
anticreștin; pe când ceice l-au primit trebuiau să sufere bat­
jocuri și chinuri, ba chiar și moarte, și să se pună în vrajbă
cu toată lumea. Deci dacă toate acestea le-au suferit e dovadă,
că au fost convinși despre minunile Mântuitorului.
A

§. 20. învierea Dlui Hristos. i

Cea mai mare minune a Dlui Hristos este învierea Lui
din morți. De aceea își și bazează apostolii predicarea lor pe
învierea Dlui, zicând: „De nu a înviat Hristos, zadarnică este
 37

opoveduirea noastră, și zadarnică este șz credința voastră"

H Cor. 15, 14).
Și, tocmai din motivul acesta se și silesc necredincioșii
doboare învierea Dlui, și unii din ei zic, că Dl Hristos n’ar
li murit pe cruce, ci numai ar fi leșinat, și dupăce s’ar fi
mlihnit în mormânt, s’ar fi sculat si s’ar fi dus în Galilea.
Apostolii apoi neaflând trupul Dlui și gândindu-se în continuu
In învierea Lui, pe care o promisese Mântuitorul în mai multe
iftmluri, și-ar fi închipuit, ori li-s’ar fi nălucit, că văd pe Dl,
;l ar fi început să predice învierea Lui. Alții apoi sunt de
înlința, că Dl Hristos aievea ar fi murit, dar pentru aceea
ii ar fi înviat, ci venind apostolii l-ar fi furat alungând păzito-
ill ori corumpându-i, ori l-ar fi furat pănăce au durmit păzi-
lorii și apoi ar fi început să predice învierea Lui.
Pentru aceea noi vom dovedi mai întâi, că Dl Hristos
»levea a murit și a înviat, și apoi vom arătă netemeinicia ipo-
lezelor necredincioșilor.
1. Că Dl Hristos aievea a murit o mărturisesc, pe lângă
,*cl 4 evangeliști: a) fariseii și cărturarii, cari s’au dus laPilat
<A ceară păzitori, zicând: „Doamne adusu-ni-am aminte, că.,
lisus) a zis, încă fiind viu: după trei zile mă voiu sculă"
Mat. 27, 63); prin urmare ei erau convinși, că Dl Hristos
itiinci nu mai eră viu. b) losif din Arimatia și Nicodim. Ei cer
mpul Dlui dela Pilat și îl înmormântează, dovadă că erau
'•învinși despre moartea Lui. c) Muierile mironosițe. Ele au
ins trupul Domnului Vineri seara. Dar fiindcă nu terminaseră
mgerea, pentrucă începuse Sâmbăta, se duc Duminecă dimi-
icața din nou, ca să continue ungerea. Prin urmare și ele
'iau convinse despre moartea Dlui. d) Moartea Dlui Hristos
i dovedește și sângele și apa, cari au ieșit din coasta stră-
ninsă cu sulița. Pentrucă sângele și apa aceasta ori sunt sem-
ml descompunerii, și atunci Mântuitorul eră deja mort; ori au
i'șit din plumâni respective din inimă - așa că sângele în
'.izul dintâi ar fi ieșit din vinele plumânilor și apa din beși-
uțele lor; iar în cazul al doilea: sângele ar fi ieșit din inimă
ii apa din jurul inimii — și atunci trebuiă să moară, e) De
 38

altcum, dacă Dl Hristos n’ar fi murit pănăce l-au înmormân­

tat, trebuia să moară din lipsa de aer. Pentrucă mormântuli
Dânsului fusese scobit în stâncă în formă de chiliuță, cum
se făceau mormintele la jidovi iar ușa astupată și tincuită
jur-împrejur.
2. Că Dl Hristos după trei zile aievea a fost viu o dove­
desc mai rnulți martori, cari l-au văzut, l-au pipăit, au vorbit
cu El timp mai îndelungat și au mâncat cu El. Astfel l-au vă­
zut: a) Maria Magdalena și celelalte muieri, cari au mers la
mormânt, în ziua învierii, ca să ungă trupul Domnului, b) L-au]
văzut, tot în ziua învierii, cei doi învățăcei, cari mergeau la\
Emaus, și cari l-au recunoscut la frângerea pânii. c) L-au vă-|
zut și au vorbit cu El, arătându-le mânile și picioarele, tot în]
ziua învierii, cei zece învățăcei, nefiind Toma de față, d) L-au|
văzut la opt zile toți învățăceii, fiind și Toma de față, cu car®
ocaziune apostolul Toma și-a băgat mâna în coasta Mântui!
torului, e) L-au văzut cei 7 învățăcei cari pescuiau pe Iacii
Genezaretului, când Dl li-a dat pește fript pe cărbuni, și faguț
de miere, f) L-au văzut iarăși toți învățăceii pe muntele Galii
leii, când s’a înălțat la ceriu, g) L-au văzut mai mulți decA
500 frați, cari erau împreună, pe cum ne spune s. Pau
(I. Cor. 15, 6).
II. Dovedind învierea faptică a Dlui Hristos, să vedem acuri
netemeinicia ipotezelor necredincioșilor. Și:
1. Nu se poate admite ipoteza. în virtutea căreia Dl Hri
stos n’ar fi murit, ci numai ar fi leșinat și apoi odihnindu-se îi
mormânt s’ar fi sculat și s’ar fi dus în Galilea. Apostolii apo
neaflând trupul Dlui și gândindu-se în continuu la înviere
Lui, pe care Dl Hristos o făgăduise în mai multe rândur
și-ar fi închipuit ori li-s’ar fi nălucit, că-1 văd, și astfel ar I
început să predice învierea Lui. Ipoteza aceasta, zic, nu si
poate admite: I
a) Pentrucă Dl Hristos de fapt a murit, pe cum am arăj
tat, și dacă n’ar fi murit, ar fi trebuit să moară în urma străj
pungerii cu sulița și din lipsa de aer. I
 39

b) Pentrucă Dl Hristos nu se puteă sculă din mormânt și

să se ducă în Galilea. «) Pentrucă El nu se putea desface de
giolgiurile, în cari fusese înfășurat, fiindcă mormântul eră
strâmt. ,-) Pentrucă nu puteă răsturnă piatra cea mare dela
ușa mormântului, pe care n’o puteau răsturnă nici muierile, cari
au mers să ungă trupul Lui. ;) Pentrucă răsturnând piatra, și
astfel producându-se sgomot, l-ar fi prins soldații, cari păziau
la usa mormântului, ă) Pentrucă Dl Hristos, ale cărui mâni si
picioare fuseseră găurite de piroane, a cărui coastă eră desfă­
cută de suliță și ai cărui trup eră tot o rană din cap pănăîn
tălpi, nu puteă să meargă mai multe zeci de kilometri pănă
în Galilea.
c) Pentrucă apostolii nu credeau în învierea Dlui și astfel
uu se gândiau la învierea Lui, ca să li-se poată năluci, cu toate
că Dl Hristos le făgăduise în mai multe rânduri, că va înviă.
Că apostolii nu credeau în învierea Dlui se vede din urmă­
toarele: «) Maria Magdalena mergând la mormânt și neaflând
trupul Dlui, nu s’a cugetat la învierea Lui, ci la furt, și spu­
nând ea s-lui Ioan, că cineva a furat trupul Dlui, s. Ioan i-a
crezut și nu s’a cugetat nici el la înviere, ff) Spunând muie­
rile vestea auzită dela înger apostolilor, că Dl Hristos ar fi
înviat, apostolii au socotit cuvintele lor drept minciună și
n’au crezut. ;•) Prezentându-se Dl înaintea apostolilor în ziua
învierii, lor nu li-a trecut prin minte învierea Lui, ci se temeau
de nălucire. «') Toma n’a crezut că a înviat Dl Hristos, nici
dupăce i-au spus ceilalți apostoli, că l-au văzut.
d) Pentrucă apostolilor nu li-s’a putut năluci, că ar vedeă
pe Dl Hristos. «) Pentrucă năluca nu se arată tuturor pe o
formă, ci unora într’o formă, altora într’alta. p) Pentrucă nă­
luca apare la întunerec, iar nu ziua la amiazi, și dacă omul
se uită mai bine vede că nu e nimica, pe când Mântuitorul le
arată apostolilor mânile și picioarele Sale, îi lasă să-1 pipăie și îi
întreabă, de au ceva de mâncare. 7) Pentrucă apostolii trebuiau
s.i-și tragă pe samă, că oare învierea Dlui a fost realitate ori
numai nălucire, cel puțin în oara morții. Dar fiindcă ei mor
pentru învierea Dlui, prin urmare învierea Dlui Hristos n’a fost
nălucire, ci înviere adevărată.
 40

2. Nu se poate admite nici a doua ipoteză a necredincio­

șilor, ca și când Dl Hristos aievea ar fi murit, dar de fapt
n’ar fi înviat, pentrucă apostolii ar fi furai trupul Dlui alun­
gând păzitorii ori corupându-i, ori l-ar fi furat pănăce au
durmit ei, și apoi ar fi predicat, că a înviat.
a) Pentrucă apostolii erau oameni fricoși, cari se împră-
știaseră în toate părțile îndatăce fusese prins Mântuitorul, iar
Petru, cel mai curăjos între ei, se lăpădase de Dl Hristos
înaintea unei servitoare. După moartea Dlui apoi stăteau în­
chiși de frica jidovilor. Prin urmare ei n’aveau curajul să
alunge păzitorii romani înarmați. De corupt apoi nu-i puteau
corupe, fiindcă apostolii erau oameni săraci.
b) Pentrucă în cazul, când apostolii ar fi furat trupul
Domnului - oricum s’ar fi întâmplat furtul acesta ar fi
fost trași la răspundere: a) păzitorii, cari tocmai de aceea fu­
seseră puși, ca să nu se fure trupul Dlui. />’) Ar fi fost trași
la răspundere și pedepsiți înșiși apostolii, ca unii cari ar fi furat
trupul Domnului. Cu toate acestea însă nu se întâmplă nici
una, nici alta, ci predicând apostolii învierea Dlui, jidovii i-au
închis, i-au bătut și i-au amenințat, ca să nu o mai spună
aceasta nimănui. în cazul însă, când apostolii ar fi furat tru­
pul Dlui, trebuia să li-se spună, că ei l-au furat. ; ) Ba mai
mult. Predicând apostolii învierea Dlui în ziua de Rusalii, au
trecut la creștinism 3000 de oameni și curând după aceea alte
5000. Dovadă, că altă eră convingerea în Ierusalim despre
trupul Dlui, nu furtul apostolilor.
c) Pentrucă apostolii n’au putut predică învierea Dlui,
mințind. Căci: «) în cazul acesta n’ar fi trecut nime la crești­
nism, fiindcă în Ierusalim ar fi fost vestea, că apostolii l-au
furat, f) Pentrucă atunci ar fi trebuit să se unească toți în­
vățăceii Dlui în aceeas minciună fără să se afle măcar unul
din ei, care să descopere înșelăciunea cel puțin în mijlocul tor-
turelor și în fața morții, ceeace e cu neputință. ;■) Pentrucă e
cu neputință, ca apostolii să susțină o minciună chiar și în
fața morții, când nu mai puteau așteptă nici un bine nici dela
oameni și nici dela Dzeu, pe cum zicea și s. Paul: „Denu a în­
 41

viat Hristos ... ne aflăm șl noi mărturii mincinoase a lui Dzeu,

că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat pe Hristos,
pe care nu l-a înviat (I. Cor. 15, 15).
Obiecțiune. Dacă Dl Hristos a înviat aievea, trebuia să
se arete poporului, și mai cu samă fariseilor, ca să-i convingă
despre dzeirea Sa.
Răspundem. Obiecțiunea aceasta presupune, că Dzeu ar
li dator să se plece înaintea omului încăpățînat, care nu vrea
să creadă din motivul, că nu-i convine credința, care i-se pro­
pune, fiindcă se împotrivește pasiunilor sale. Dl Hristos nu s’a
arătat fariseilor după înviere, fiindcă nu i-a socotit vrednici.
De altcum Mântuitorul a dat destule dovezi despre dzeirea
Sa, pănă a fost în vieață, așa că jidovii, dacă voiau, puteau
să se convingă despre ea, dar ei nu s’au convins, pentrucă nu
au vrut. în urmă chiar siJ dacă s’ar fi arătat Dl Hristos fa-
riseilor, fariseii tot n’ar fi crezut, pentrucă erau cu mult mai
încăpăținați și îl urau cu mult mai tare, decât să nu presu­
pună de ex. că Mântuitorul n’ar fi murit.

§. 21. Minunile apostolilor.

Dacă Dl Hristos a fost într’adevăr Fiul lui Dzeu si Dzeu,
a fost dator să dea puterea de a face minuni și apostolilor, ca
astfel să poată dovedi și ei originea dzeiască a religiunii, pe
care o predicau. De fapt Dl Hristos a și dat apostolilor Săi
puterea aceasta de a face minuni.
Cele mai însemnate minuni ale apostolilor sunt urmă­
toarele: a) Petru a vindecat pe un șchiop din naștere, la ușa
cea frumoasă a bisericii din Ierusalim, b) Tot el a înviat pe
l avița din Ioppe. c) S. Paul a vindecat de disenterie pe tatăl
lui Publiu, domnul insulei Malta. Ba atât de mare eră pu­
terea de a face minuni a apostolilor, încât oamenii î-și sco­
teau bolnavii pe stradele, pe unde avea să treacă s. Petru, ca
trecând măcar și numai umbra lui peste ei să se vindece Dela s.
Paul apoi duceau ștergătoare de sudori pentru vindecări. Și
fiindcă apostolii făceau toate minunile acestea în numele lui
lisus; prin urmare și din minunile apostolilor rezultă dzeirea
Dlui Hristos și prin ea originea dzeiască a religiunii creștine
 42

§. 22. Profețiile Dlui Hristos.

Dl Hristos n’a făcut, pentru dovedirea dzeirii și a reli­
giunii Sale, numai minuni, ci și profeții. Cele mai însemnate
profeții ale Mântuitorului sunt:
a) Profețiile despre Sine însuș. Domnul Hristos a pre­
zis cu privire la Sine, că Iuda îl va vinde; că învățăceii vor
fugi; că Petru se va lăpădâ de trei ori, pănă nu va cântă co­
coșul de două ori; că va suferi multe, va fi batjocorit, bătut,
scuipit, osândit la moarte și în urmă răstignit, dar pentru aceea
a treia zi va învia si se va sui la ceriu.
b) Profețiile despre soartea religiunii și a bisericii Sale.
Cu privire la acestea Dl Hristos a prezis, că după întoarcerea
Sa la ceriu va veni Spiritul sfânt preste apostoli; că apostolii
vor suferi chinuri în toată forma; că evangelia se va predică
în toată lumea și împărăția lui Dumnezeu se va străpune dela
Iudei la păgâni și că biserica va ținea pănă la sfârșitul lumii.
c) Profețiile despre risipirea Ierusalimului. Cu privire la
Ierusalim a prezis, că înainte de risipire se vor naște rescoale,
se vor sculă multi Mesii mincinoși, va fi ciumă si foamete, si
în multe locuri cutremur de pământ; că inimicii vor încunjură
cetatea și pe locuitori parte-i vor ucide, parte-i vor duce în
prinsoare, iar cetatea împreună cu biserica se va dărâmă până
în fundament, așa că nu va rămâneă nici piatră pe piatră.
d) Profeția despre împrăștiarea jidovilor: că adecă jido­
vii se vor risipi în toată lumea pănă la sfârșitul veacurilor.
Toate prezicerile acestea ale Dlui Hristos sunt adevărate
profeții, pentrucă ele sunt preziceri sigure, clare și determinate,
cari apoi s’au și împlinit, ba unele se împlinesc și astăzi, și
sunt preziceri despre lucruri venitoare contingente, cari nu se
pot prevedeă din împrejurările de față de mintea mărginită a
omului, ci singur numai din partea lui Dzeu. Și aievea:
a) Deși Dl Hristos știă, că Iuda e sgârcit, totuși nu pu­
tea să prevadă, ca om, că îl va vinde. Pentrucă apostolii, cari
încă cunoșteau pe Iuda, nu știau, că cine e celce aveă să vân­
dă pe Mântuitorul, când li-a spus Dl Hristos, că unul din ei
 43

II va vinde. Și deși știa Dl Hristos că apostolii sunt fricoși,

lotuși nu putea ști, ca om, că Petru, care se lăudă după cina
cea din urmă, că e gata să meargă cu El și la moarte, ar fi
fost în stare să se lapede de Dânsul în aceeaș noapte. - în
urmă, deși știa Dl Hristos, că fariseii îl urăsc, totuși nu putea
ști ca om, că îl vor osândi la moarte, pentrucă El avea pe
partea Sa poporul, de care se temeau și fariseii. Și cu atât mai
vârtos nu putea să prevadă, că îl va osândi la moarte popo­
rul, care cu 4 zile mai înainte își așternuse hainele pe calea,
pe care aveă să meargă lisus și care îi cântă Osanna. De
asemenea nu puteă să prevadă ca om nici aceea, că îl vor
răstigni, pentrucă răstignirea eră pentru tâlhari, și că va învia.
b) Deși Dl Hristos puteă să prevadă, că apostolii și bi­
serica vor fi prigoniți din cauza învățăturii, pe care o propu-
neă și o propune, totuși nu puteă prevedeă ca om, că aposto­
lii cei atât de fricoși vor predică evangelia în toată lumea și
că biserica va țineă pănă la sfârșitul veacurilor. Căci dacă
apostolii erau fricoși, se puteă prezice, că ei vor părăsi pe
Mântuitorul și nu-1 vor predică; iar biserica cea atât de pri­
gonită se va nimici deja dela început.
c) De asemenea nu puteă prezice Dl Hristos, ca om, nici
nimicirea Ierusalimului si a bisericii. Pentrucă deși stiâ, că ji-
dovii îi urăsc pe Romani din adâncul inimii, totuși nu se pu­
teă presupune, că ei, atât de mici față de Romani, s’ar resculă
împotriva Romanilor. Și cu atât mai vârtos nu se puteă pre­
vedeă, că resculându-se, nu s’ar supune din nou. Pentrucă ji­
dovii știau datina Romanilor: de a nu nimici un popor, care
se supuneă de bunăvoie și de a șterge de pe suprafața pă­
mântului orașele, pe cari le ocupau cu asalt. Și fiindcă jidovii
țineau foarte mult la Ierusalim, judecata omenească ar fi zis,
că resculându-se ei și văzând că nu pot ieși la izbândă, se
vor supune de bunăvoie, ca să le rămână Ierusalimul.
d) De asemenea nu puteă prevedeă ca om nici risipirea
jidovilor printe popoare și încă pănă la capetul lumii. Pentrucă
popoarele, cari se împrăștie printre alte popoare, încetul pe
încetul se contopesc în popoarele’ acestea.
 44

Și fiindcă profețiile acestea ale Dlui Hristos de fapt s’au și

împlinit; prin urmare El este întru adevăr Dzeu și religiunea
Lui religiune dzeiască. Că s’au împlinit o știm din următoarele:
a) împlinirea profețiilor Dlui Hristos despre Sine și despre
soartea bisericii Sale o cunoaștem parte din evangelii, în cari
se spun patimile, moartea și învierea Dlui Hristos și prigoni­
rea apostolilor și a bisericii, parte din istorie, carea ne arată
lățirea bisericii creștine și statornicia ei în mijlocul tuturor
prigonirilor. De altmintrelea profeția despre statornicia biseri­
cii creștine continuă a se împlini și astăzi și se va împlini de
tot numai la sfârșitul veacurilor.
b) împlinirea profețiilor despre soartea Ierusalimului o știm
din istoricii: Tacit (Hist. lib. V), Iosif Flaviu și Eusebiu din
Cesarea.
Vespasian voind să supună pe jidovii resculați plecă cu
o oaste îngrozitoare în contra lor și în vreme de doi ani ocupă
Palestina întreagă și ajunse pe neașteptate înaintea Ierusali­
mului. Ierusalimul eră plin de jidovi, cari se adunaseră acolo
la sărbătoarea Paștilor.
întorcându-se Vespasian în Roma, lăsă comanda supremă
fiului său Tit.
Acesta voia să ocupe Ierusalimul fără vărsare de sânge.
De aceea dădu ordin să se încunjure Ierusalimul cu zid, ca
astfel rupându-se comunicația dintre Ierusalim și provincie,
jidovii din Ierusalim să fie siliți să capituleze. Și fiindcă jido­
vii nu s’au predat, Tit a trimes la ei pe fariseul Iosif Flaviu,
care pe atunci petrecea în castrele romane, ca să-i sfătuiască
la supunere, promițându-le că le va lăsă toate drepturile ne­
vătămate. Și fiindcă jidovii n’au voit să se supună nici acum,
Tit a prins pe unii din ei și i-a spânzurat, ca văzându-i cei
din cetate să se îngrozească și să se supună, pe alții apoi i-a
mutilat și i-a trimes în cetate, ca cel puțin la văzul acestora
să se predeă. Și dupăce și încercarea aceasta rămase zădar-
nică, începu asaltul.
Jidovii erau aduși în mare strâmtoare. Ierusalimul nu eră
provăzut cu cele de lipsă pentru traiu. De aceea în curând
 45

începu foametea, carea seceră la 60,000 de victime. Cei vii

căutau de mâncare prin hainele celor morți de foame, gândind
că ei numai s’ar fi prefăcut că mor de foame. își mâncau în­
călțămintea și curelele și ogrinji de fân. Ba pănă acolo ajun­
sese foametea, de o muiere, cu numele Maria, carea fugise în
Ierusalim de groaza Romanilor, și-a tăiat copilul dela țiță, ca
să-l mânce si să nu moară de foame.
Tot atunci s’a ivit și ciuma și au început și frecările din
lăuntru. Din cauza acestora încă au murit la un milion de
oameni. Morții nu-i mai îngropau, ci îi aruncau de pe ziduri
în șanțurile, cari încunjurau Ierusalimul, din cari ieșiă un pâ­
rău de puroiu.
Ocupându-se și dărâmându-se Ierusalimul, mii de jidovi
si-au aflat moartea în sulițele romane; iar cei rămași în vieată,
în număr de 97,000, au fost duși sclavi în Roma.
De soartea tristă a cetății n’a scăpat nici biserica. Tit
voise ce e drept să o păstreze pentru frumseța ei și de aceea
șî dase ordin ca nime să nu se atingă de biserică. Dar unii
soldați n’au auzit ordinul și urmărind niște jidovi, cari se re-
fugiaseră în biserică, s’au suit pe umerii altora și au aruncat
foc în biserică. încingându-se focul, nu s’a mai putut stinge
cu toate că alergaseră la el Tit cu comandanții oștirilor ro­
mane. Astfel s’a nimicit împreună cu Ierusalimul și biserica.
c) împlinirea profeției despre risipirea jidovilor o știm din
istorie și vedem că se împlinește și astăzi. A cercat ce e drept
împăratul din Constantinopol, Iulian apostatul (veac. IV), să zi­
dească din nou biserica, ca astfel să dea de minciună profeția Dlui
Hristos, dar n’a izbutit, pentrucă focul, ce a ieșit din pământ
și cutremurul, ce s’a produs atunci, a nimicit și cele din urmă
rămășițe din temelia bisericii, așa că s’a împlinit chiar și după
literă profeția Mântuitorului, că „nu va rămâneă piatră pe
piatră". Martori despre aceasta sunt s. Gregoriu Teologul,
Aînmian Marcellin, istoric păgân și prietin al lui Iulian aposta­
tul, si alti scriitori din veacul al IV-lea.
§. 23. Lățirea și conservarea minunată a religiunii
creștine, efectele ei și statornicia și tăria martirilor.
Pănă aci am dovedit originea dzeiască a religiunii creștine
din dzeirea Dlui Hristos și din minunile și profețiile făcute de
Dânsul. La argumentul acesta mai adaugem un al doilea argu­
ment, pe care îl scoatem din lățirea și conservarea minunată
a religinnii creștine, din efectele ei și din statornicia și tăria
martirilor.
1. Lățirea minunată a religiunii creștine. Religiunea cre­
ștină s’a lățit foarte tare deja dela începutul său. Martori
despre aceasta sunt mai mulți. Așa de ex. Tacit spune (Annai.
lib. 15 cap. 44), că în prigonirea creștinilor de sub împăratul
Nero s’a aflat o mulțime foarte mare (ingens multitudo) de
creștini-, iar Seneca adauge, că pe timpul său religiunea crești­
nă străbătuse și eră primită pretotindenia. Tot aceasta o spune
și s. martir Iustin (+ 167), când zice: „Nu este nici un neaml
de oameni, fie greci ori barbari, ori altcum să se numească,:
la cari să nu se facă rugăciuni, ori să nu se aducă mulțămite,
în numele lui lisus celui răstignit.1' Prin urmare legea creștină
deja din veacul al II-lea eră foarte lățită.
Lățirea aceasta a creștinismului însă nu se poate explică
din cauze naturale, dacă luăm în socotință deoparte piedeciie,
cari îi stăteau în cale, iar de altă parte mijloacele de propa­
gare, pe cari le aveă la îndemână.
Piedeciie, cari se împotriviau lățirii creștinismului, erau
de două feluri piedeci generale și piedeci speciale.
Piedeciie generale erau: a) trufia minții. Pentrucă mintea
omenească nu se supune bucuros la niște învățături, pe cari
ea nu le poate pătrunde. Religia creștină însă propuneă și
propune și astăzi o mulțime de misterii, cari tocmai fiindcă
sunt misterii, nu pot fi pătrunse de mintea omenească, b) A
doua piedecă generală eră stricarea voinții. Pentrucă păgânii
erau cufundați în tot felul de fărădelegi și de imoralități, pe
cari legea creștină le combăteă. Omul însă nu primește, din
 47

contră prigonește învățăturile, cari osândesc fărădelegile, cu

cari s’a dedat.
Piedecile speciale apoi erau jidovii și păgânii. Pentrucă
jidovii nu puteau să lase să se lățească creștinismul, fiindcă
lățirea lui se făcea pe contul religiei jidovești, și jidovii în
cazul acesta ar fi trebuit să abzică de Mesia cel puternic în
arme, pe care îl așteptau ca să-i scoată de sub jugul Roma­
nilor și să întemeieze împărăția jidovească universală în frunte
cu Ierusalimul, și trebuiau să primească pe Dl Hristos, pe
care îl osândiseră la moarte. Păgânii apoi se împotriviau
la lățirea creștinismului din mai multe motive: a) pentrucă
legea creștină osândiâ credințele și morala lor și batjocuriâ
zeii statului, b) Pentrucă făcându-se creștini trebuiau să sufere
o mulțime de batjocuri și de chinuri, trebuiau să-și piardă
averea și să meargă în exil, ba trebuiau să sufere chiar și
moartea, c) Pentrucă făcându-se creștini, ei trebuiau să se lapede
de vieața din trecut, să ducă o vieață nouă, cu totul opusă
aceleia, trebuiau să se supună unor pescari din Qalilea și să
creadă, că Dl Hristos, pe care l-au răstignit jidovii, e Dzeu
adevărat.
Mijloacele de propagare apoi erau apostolii, niște oameni
simpli, pescari din Galilea, desprețuiți din partea jidovilor,
fiindcă țineau cu Dl Hristos, și desprețuiți și din partea Ro­
manilor, fiindcă erau jidovi. Ei nu erau oameni învățați, nici
oratori, ci spuneau numai ceeace au văzut. Ba în predicile lor
se descreditau șl pe sine spunând, că Mântuitorul i-a înfruntat
mai de multe ori, și că acum sunt batjocoriți de toți și li-se
grăiește împotrivă pretotindinia.
Luând în socotință piedecile și mijloacele acestea de
propagare, mintea omenească ar fi trebuit să zică, că religiu-
nea creștină nu se va lăți, pentrucă e cu neputință, ca să se
lățească o învățătură, în calea căreia stau atâtea piedeci, și
care are mijloace de lățire așa de slabe. Dar fiindcă cu toate
acestea religiunea creștină s’a lățit, prin urmare a trebuit
să întrevină Dzeu la lățirea ei, asa că să fi lucrat în mintea
și în inima oamenilor, ca să primească religiunea creștină, ș
 48

trebue să fie adevărate și minunile, pe cari le-au făcut apo­

stolii pentru întărirea religiunii creștine. Și fiindcă Dzeu nu
poate întreveni la lățirea unei religiuni false; dreptaceea reli-
giunea creștină e de origine dzeiască.
2. Conservarea minunată a religiunii creștine. Conserva­
rea religiunii creștine încă dovedește originea dzeiască a cre­
știnismului, dacă luăm în socotință dușmanii, cu cari a avut
de a se luptă în decursul timpului. Dușmanii aceștia sunt de
două feluri: dușmani din afară de religiunea creștină, și duș­
mani din lăuntru. De dușmanii din afară se tin, în veacurile
cele dintâi, jidovii și păgânii. Aceștia voiau nimicirea religiunii
creștine din motivele, pe cari le-am înșirat mai sus și din
cauza cărora se și împotriviau ei la lățirea creștinismului.
De dușmanii din lăuntru ai religiunii creștine se țin acei
creștini, cari prin vorbele și faptele lor înstreinează credincio­
șii dela religiunea creștină. Aceștia sunt indiferentiștii și cre­
știnii necredincioși. Tot de aceștia se țin și acei superiori răi
ai bisericii, cari prin pildele lor fac să se recească credința
si încrederea credincioșilor.
Și fiindcă e cu neputință, pe cale naturală, ca să sub-
siste o societate, careă are atâtia dușmani din afară si din
lăuntru; prin urmare la conservarea religiunii creștine a trebuit
să întrevină Dzeu, care să fi zădărnicit uneltirile dușmane.
Și dupăce Dzeu nu poate întreveni la conservarea unei
religiuni false; de aceea religiunea creștină trebue să fie de
origine dzeiască. Așa că tare bine se potrivesc aci, la conserva­
rea religiunii creștine, cuvintele înțeleptului Gamaliil, care zi­
sese cătră jidovii, cari se sfătuiau cu privire la prigonirea
creștinilor, că să nu-i mai prigonească, pentrucă se va vedea
al cui lucru e creștinismul. Căci dacă el e de origine ome­
nească, va apune de sine, ca toate lucrurile omenești, iar dacă
e de origine dzeiască, nu-1 pot nimici, oricât și-ar dă silința.
3. Efectele religiunii creștine. Originea dzeiască a religiu­
nii creștine se vede și din efectele, pe cari le-a produs ea
în lume.
 49

înainte de venirea Dlui Hristos toate popoarele, afară de

cel jidovesc, erau cufundate în politeism și idololatrie. Ele nu
cunoșteau originea lumii, și cauza relelor din lume. Nu știau
scopul omului. Morala lor eră decăzută. Starea socială a ome-
nimii de pe atunci eră tristă, pentrucă tatăl familiei avea pu­
tere nețărmurită, muierea eră sclavă, oamenii nu aveau toți
drepturi, industria și comerciul erau batjocorite, instituțiunile
filantropice nu erau cunoscute.
Toate acestea însă s’au schimbat prin legea creștină.
Căci legea creștină a propus adevărata cunoștință despre
Dzeu; a spus originea lumii și cauza relelor din lume — pă­
catul strămoșesc; a descoperit scopul omului; a propus ade­
vărata morală. Tot legea creștină a țărmurit și puterea tatălui de
familie, a ridicat muierea la rangul de soție și a spus, că toți
oamenii sunt egali. A promovat industria și comerciul prin
pilda Dlui Hristos, care încă a lucrat pănă a fost de 30 de
ani, și a întemeiat toate instituțiile filantropice: școlile, spi­
talele, azilele de copii și de neputincioși, ordurile călugărești
etc., pe cari le avem astăzi.
Efectele acestea ale religiunii creștine n’au putut fi pro­
duse de mintea omenească, a) Pentrucă legea creștină propu­
ne și misterii, adecă învățături, cari întrec capabilitatea minții
omenești, și cari tocmai fiindcă întrec capabilitatea minții ome­
nești, n’au putut fi formulate de mintea omenească, pentrucă
mintea omenească nu poate formulă învățături, pe cari nu le
poate cuprinde, din motivul, fiindcă ea nu și-le poate închipui, b)
Pentrucă mintea omenească, lăsată de sine, a greșit, și astfel
a ajuns la învățături cu totul contrare învățăturilor creștine,
pe cum am văzut, c) Pentrucă filozofii, de ex. Seneca, cari au
aflat unele învățături morale, nu s’au îndreptat nici pe sine
înșiși, necum săîndrepteze omenimea. De aceea a fost de lipsă,
ca să întrevină însus Dzeu, care să fi lucrat în mintea si voința
oamenilor, făcându-le să primească creștinismul. Și fiindcă
Dzeu nu poate conlucra la lățirea unei religiuni false; prin
urmare religiunea creștină e de origine dzeiască.
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu,
 50

Adevărat, că efectele religiunii creștine astăzi nu ni-se

mai par așa de mari, ba ni-s’ar putea părea chiar și naturale
Aceasta provine de acolo, că noi ne-am născut în ele și ne-am
dedat cu ele, și apoi se știe, că quotidiana vilespunt. Ba și-ar
putea închipui cineva și aceea, că mintea omenească ar fi pu­
tut produce în lume toate efectele religiunii creștine. Un astfel
de om însă ar fi asemenea unuia, care înțelegând o invențiune,
carea i-s’ar explică, și-ar închipui mai apoi, că invențiunea
aceea ar fi putut-o face și el.
Adevărata mărime a efectelor produse de religiunea cre­
ștină în lume, se vede numai atunci, dacă asămănăm starea
de fată a omenimii cu starea ei de dinainte de creștinism.
4. Statornicia și tăria martirilor. Statornicia și tăria mar­
tirilor în suferirea chinurilor și a morții încă dovedesc origi­
nea dzeiască a religiunii creștine, dacă luăm în socotință nu­
mărul și condițiile martirilor, chinurile, pe cari trebuiau să le
sufere, si modul, în care le suferiau. Pentrucă martirii creștini
au fost foarte mulți, ceeace se poate vedea din timpul și din
locul prigonirilor, căci religiunea creștină n’a fost prigo­
nită numai într’un timp oarecare ori numai într’un loc, ci a
fost și este prigonită în toate timpurile și în toate locurile. Pe
lângă aceea martirii creștini nu erau numai bărbați, ci și muieri
și copii și bătrâni, cari dela fire sunt mai fricoși, și nu erau
numai sclavi, ci si liberi, asa că martirii au fost de toate
vrâstele și de toate condițiile sociale. Martirii aceștia apoi au
suferit chinurile cele mai grozave, căutate anume de mintea
omenească — quaesitissimae poenae pe cum le numește
Tacit (Annal. lib. XV cap. 44), cu cea mai mare răbdare și astfel
au trebuit să fie convinși despre adevărul religiunii creștine,
pentrucă e cu neputință, ca o mulțime așa de mare de oameni
să sufere și să moară de bunăvoie pentru niște lucruri, despre
cari n’ar fi fost convinsă. Și fiindcă martirii creștini nu se pu­
teau convinge despre adevărul religiunii creștine pe calea evi-
denții, prin urmare trebuiau să fie convinși despre adevărul
ei pe calea autorității, și astfel trebuiau să fie adevărate
minunile, pe cari le făcuse Dl Hristos, apostolii și urmașii lor
pentru întărirea religiunii creștine.
 51

De asemenea a fost de lipsă ca să întrevină Dzeu și la

suferirea chinurilor, ca să le ușureze, pentrucă oamenii fug
dela fire de răul prezent, mai cu samă, dacă trebue să-1 șu­
iere pentru un bine viitor fericirea cerească — pe care nu
I a văzut nirne.
Deci dupăce reUgiunea creștină e de origine dzeiască, e
lămurit, că celelalte religiuni, și anume religiunile păgâne, nu
pot fi dela Dzeu, pentrucă adevărul numai unul este, iar reli­
giunile acestea se împotrivesc religiunii creștine.

CAP V.

Mijlocul prin care putem ajunge la cunoa»

șterea religiunii creștine.
Știind că religiunea creștină e descoperită de Dzeu,
trebue să cercăm acum, care este mijlocul autentic întemeiat
de Dl Hristos pentru păstrarea și lățirea religiunii Sale? Mo­
tivul este, pentrucă Dl Hristos astăzi nu mai e pe pământ, ca
să-și propună religiunea Sa. La întrebarea aceasta răspund
protestanții spunându-ne, că mijlocul întemeiat de Dl Hristos
pentru păstrarea și lățirea religiunii creștine ar fi s. scriptură, pe
care ar trebui să o cetească fiecare și să o înțeleagă pe cum
îi spune mintea ori pe cum îl luminează Spiritul s. — Celelalte
biserici creștine din contră ne spun, că mijlocul, pe care l-a
întemeiat Dl Hristos pentru păstrarea și lățirea religiunii cre­
știne sunt apostolii și următorii lor, episcopii, adecă biserica
'învățătoare.
Că mijlocul întemeiat de Dl Hristos pentru păstrarea și
lățirea religiunii creștine e biserica învățătoare ni-o spune: a)
1)1 Hristos, când zice: „Mergând învățați toate neamurile, bote-
Tmdu-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului
sfânt, învățându-i să păzească toate, câte am poruncit vouă, și
iată eu cu voi sunt în toate zilele pănă la capetul veacului."
(Mat. 28, 19. 20). în cuvintele acestea Dl Hristos, care n’a
4*
y A" 1 nL*
scris niciodată nimica și care n’a zis nici apostolilor să scrie
ceva, poruncește apostolilor, ca ei să meargă și să învețe toate
popoarele, toate câte le poruncise lor. Prin urmare mijlocul de
lățire al religiunii creștine, întemeiat de Dl Hristos, este propu­
nerea făcută din partea apostolilor.
Mijlocul acesta avea să țină apoi și după moartea aposto­
lilor, pentrucă Mântuitorul n’a zis, ca apostolii să învețe numai
popoarele de pe timpul lor, ci a zis, că ei să învețe toate popoa­
rele din toate timpurile și din toate locurile. Și fiindcă apostolii
nu puteau să o facă aceasta, pentrucă erau muritori; prin
urmare datorința de a propune legea creștină a trecut dela apo­
stoli și la următorii lor, adecă la episcopi.
b) Tot aceasta o arată și praxa bisericii creștine. Pentrucă
ori de câte ori s’a ivit vre-o învățătură religioasă nouă, bise­
rica învățătoare totdeauna a cercat să vadă, dacă învățătura
aceea se cuprinde ori nu în învățătura bisericii de pe timpul
acela, ori în cea de mai înainte, și dacă descoperiă că nu se
cuprinde, o osândiâ numai decât ca eretică. Prin urmare în
biserica creștină s’a crezut totdeauna, că mijlocul de păstrare
și de lățire al religiunii creștine, întemeiat de Dl Hristos, sunt
apostolii și următorii lor, episcopii, adecă biserica învățătoare.

§. 24. Regula credinții.

Din faptul, că mijlocul de păstrare și de lățire al reli­
giunii creștine, e biserica învățătoare urmează și aceea, că ea e
totodată și regula de credință, sau norma, după care au să se
îndrepte creștinii în credința lor. Așa că, dacă s’ar ivi neîn­
țelegeri între credincioși cu privire la un punct ori altul din
religiunea creștină, neînțelegerile acestea nu trebue să le apla­
neze s. scriptură, ci biserica învățătoare, pentrucă ea a primit
dela Dl Hristos învățătura creștină, ca să o păstreze și să o
lățească.
învățăturile acelea apoi, pe cari biserica le’ propune să
le credem ca descoperite de Dzeu, se numesc dogme. De unde
e lămurit, ca la o dogmă se recer două condiții, anume: a) ca
învățătura aceea să fie descoperită de Dzeu, și: b) ca ea să fie
propusă de biserică spre a fi crezută.
 — 53 —

25. Monumentele credinții sau ale învățăturii bise^

ricești.
învățătura creștină, pe care a propus-o biserica învăță­
toare în decursul timpului, s’a depus în anumite lucruri, cari
se numesc monumentele învățăturii sau ale credinții bisericești.
Din ele putem cunoaște, că ce a crezut și ce a propus bise­
rica învățătoare sau apostolii și următorii lor în fiecare timp.
Monumentele acestea sunt de două feliuri: monumente
publice și monumente private, după cum au emanat dela au­
toritatea publică a bisericii, ori dela autoritate privată.
De monumentele publice se țin:
a) Decretele conciliilor ecumenice, pentrucă conciliile ecu­
menice reprezintă biserica întreagă și astfel din ele se vede
credința bisericii întregi.
b) Decretele papilor din Roma, pe cari le dau ei în ca­
litate de capi ai bisericii.
c) Simboalele de credință compuse în concîliile ecume­
nice, cum e de ex. simbolul de credință Nicean Constantino-
politan (Credeul), compus în conciliul ecumenic dela Nicea
(a. 325) și în cel dela Constantinopol (a. 381).
d) Catehismele aprobate de biserică.
e) Cărțile liturgice, datinile religioase, sărbătorile etc., cari
încă arată credința celor ce le-au întrodus si a celor ce le tin
pentrucă cultul din afară trebue să corăspundă cu credința și
cu cultul din Iăuntru.
De monumentele private se țin:
a) Scrierile sfinților părinți. Sub sfinți părinți se înțeleg
acei scriitori bisericești, cari au scris despre lucruri aparțină­
toare religiunii creștine și au întrecut pe ceilalți scriitori bi­
sericești prin vechime adecă au trăit în epoca dela moartea
apostolilor pănă la mijlocul veacului al Xll-lea prin sfin­
țenie adecă au trăit în sinul bisericii catolice si au fost
sfinți și în urmă prin învățătură, sau prin mulțimea cuno­
ștințelor. Acei sfinți părinți apoi, cari au întrecut pe ceilalți
sfinți părinți în învățătură, se numesc învățători ai lumii și
 64

mari învățători ai lumii, cum sunt de ex. s. Vasile Marele

s. Gregoriu Teologul, s. Ioan Gurădeaur și alții.
b) Actele martirilor. Sub acestea se înțeleg protocoalele
cari s’au luat cu martirii din partea tribunalelor civile și în
cari se mai cuprind și suferințele martirilor. Din răspunsurile
pe cari le dădeau martirii la întrebările tribunalelor civile, se
vede credința lor și credința, ce a fost în biserică pe timpul acela
c) Scrierile teologilor. Sub teologi se înțeleg acei scriitori
bisericești, cari au trăit în epoca de după epoca părinților
adecă dela mijlocul veacului al XH-lea încoace, și i-au întrecu!
pe ceilalți scriitori bisericești contimporani prin învățătură

§. 26. S. Scriptură.
Deși Dl Hristos n’a scris nimica și n’a zis nici apostoli
lor să scrie, totuși unii din apostoli au scris, ba au scris și
unii din învățăceii lor nemijlociți. Cărțile scrise de apostoli și
de învățăceii lor nemijlociți, inspirați de Spiritul sfânt, se
numesc sfânta scriptură a Testamentului nou.
Chestia e acum, că oare cuprinde s. scriptură a Testamen­
tului nou întreagă învățătura Dlui Hristos ori nu o cuprinde?
Protestanții răspund la întrebarea aceasta spunându-ne, că s.
scriptură a Testamentului nou cuprinde întreagă învățătura
Dlui Hristos, pe care trebue să o credem. Ceilalți creștini din
contră răspund, că în s. scriptură a Testamentului nou nu se
cuprinde întreagă învățătura Mântuitorului.
Că în s. scriptură a Testamentului nou nu se cuprinde in
treabă învățătura Dlui Hristos ni-o arată: a) împrejurarea, că
acei puțini apostoli, cari au scris, n’au scris cu scopul, ca să
ne lase întreagă învățătura Mântuitorului, ci au scris pentru
scopuri particulare, pe cum am zis și mai sus (pag. 22). Așa de
ex. s. Mateiu a scris cu scopul, ca să arete jidovilor și cre­
știnilor făcuți din jidovi, că Dl Hristos e cu adevărat Mesia
cel făgăduit în Legea veche. S. Marcu a scris cu scopul, ca să
arete celor din Roma, că Dl Hristos e Dzeu adevărat. S. Luca
a scris, ca să arete, că toți oamenii sunt chemați laȚmântuire,
iar nu numai jidovii. Adevărat, că s. loan a scris evangelm ha
și cu scopul, ca să completeze celelalte evangelii, dar pentru
aceea nici el n’a scris toate, câte a propus Dl Hristos, pe cum
însuș ne spune, când zice la sfârșitul evangeliei sale: Alte
multe a făcut lisus, cari de s’ar fi scris câte una, nici în toata
lumea mi-se pare, că n’ar încăpea cărțile, cari s’ar fi scris"
(loa. 21, 25). Aci evangelistul loan folosește o iperbolă. Dar
pentru aceea baza ei e reală și trebue să fie reală ca a
oricărei iperbole, fiindcă iperbolă consistă în mărirea peste
măsură a unui lucru, care și de altcum e foarte mare. De aceea
zicând s. loan în evangelia sa, carea e cea din urmă carte
inspirată a Testamentului nou, că lucrurile, pe cari le-a făcut
lisus n’ar încăpea în cărțile din lumea întreagă, ne dă se în­
țelegem, că în s. scriptură a Testamentului nou nu se cuprind
toate faptele ș; învățăturile Mântuitorului. Tot numai pentru
scopuri particulare s’au scris și epistolele apostolilor, si anume
cu scopul, ca să se aplaneze vre-o neînțelegere dintre credin­
cioși, ori ca să se împrăștie vre-o îndoială, ivită între ei, si
astfel nici epistolele acestea n’au avut de scop espunerea între­
gii învățături a Mântuitorului. Aceasta ni-o spun si autorii
epistolelor. Așa de ex. s. loan își încheie a doua epistolă în
modul următor: „Multe având a vă scrie vouă, nu am vrut pe
hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc, că voiu veni la voi și voiu
grăi gură cătră gură, ca bucuria noastră să fie deplin". Deci
lucrurile acelea „multe", pe cari le-a spus s. loan cu gura, nu
s’au scris. Tot asemenea ziceâ și s. Paul în a 11-a epistolă
cătră Tessaloniceni: „Pentru aceea, fraților, stați și țineți învă­
țăturile, pe cari le-ați învățat, ori prin cuvântul, ori prin cartea
noastră". Aci apostolul spune, că din cele ce le-a propus el, pe
unele le-a propus cu cuvântul, iar pe altele în scris. prjn
urmare în s. scriptură nu se cuprinde tot ce a propus Dl
Hristos și tot ce au predicat apostolii, și astfel mai sunt si în-
vățăturiTnescrise.
b) Tot aceasta se dovedește și din împrejurarea, că în s.
scriptură lipsesc unele învățături, pe cari Dl Hristos a trebuit
să le propună. Astfel de învățături sunt de ex. acelea, cari se
 56

referă la valoarea botezului dat de eretici; la valoarea botezului

dat copiilor mici; la cuvintele dela conferirea botezului etc., pe
cari Dl Hristos a trebuit să le propună, când a vorbit despre
botez și despre necesitatea lui. Căci din cuvintele: „Mergând
învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui și al
Fiului și al Spiritului sfânt" nu se poate deduce, că apostolii ar fi
trebuit să rostească și cuvintele: „Botează-se servitorul lui Dzeu
în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului sfânt" când bo­
tezau, adecă atunci, când spălau cu apă, fiindcă botezarea
sau spălarea aceasta, făcută în puterea sfintei Treimi, s’ar fi
putut face și fără rostirea vreunui cuvânt. De asemenea nu se
poate scoate din cuvintele citate nici aceea, că s’ar putea bo­
teză și copiii mici, pentrucă cuvintele citate presupun, că cel
ce se botează, mai înainte a fost instruat: „mergând învățați
toate neamurile, botezându-i pe ei" etc.
învățăturile acestea, pe cari le-au propus Dl Hristos .și
apostolii, și cari nu s’au scris în s. scriptură, ci au trecut dela
apostoli la următorii lor numai cu graiul viu, se numesc: tra-
dițiune. Dar ele deși n’au fost scrise de apostoli, totuși au
fost scrise de urmașii lor, ba au întrat chiar și în praxa bi­
sericii. Și fiindcă învățăturile acestea încă sunt descoperite de
Dl Hristos, pentru aceea ele se bucură de aceeaș autoritate
cu învățăturile scrise din s. scriptură.

§. 27. Inspirațiunea sfintei scripturi.

S. scriptură, atât a Testamentului vechiu, cât și a celui
nou, e inspirată, adecă autorii sfintei scripturi au fost luminați
de Spiritul sfânt, când au scris, ca să cunoască lucrurile, pe
cari aveau să le scrie, și au fost azistați în tot decursul scrierii
de Spiritul sfânt, ca să nu greșească în espunerea lucrurilor
acelora.
Inspirația sfintei scripturi din Testamentul vechiu o măr­
turisește s. Paul, când zice: „Toată scriptura de Dzeu este
insuflată și de folos spre învățătură, spre mustrare" (II Tim.
3, 16). Cuvintele acestea nu se referesc la s. scriptură din
Testamentul nou, ci la cea din Testamentul vechiu, pentrucă
 — 57 -

s. apostol vorbise mai înainte despre folosul scripturii, pe care

Timoteiu o cunoșteă din copilărie, scriptura aceasta însă eră
s. scriptură din Testamentul vechiu, pentrucă s. scriptură din
Testamentul nou numai după aceea s’a scris.
Inspirația sfintei scripturi din Testamentul nou o spune
Dl Hristos, când zice cătră apostolii Săi: „Nu sunteți voi, cari
grăiți, ci Spiritul Tatălui vostru este celce grăiește între voi“
(Mat. 10, 20). Căci dacă apostolii erau inspirați când grăiau,
cu atât mai vârtos trebuiau să fie inspirați, adecă „să grăiască
întru ei „Spiritul Tatălui", când scrieau.

CAP VI.
Biserica Dlui Hristos.
Dupăce cunoaștem originea dzeiască a religiunii creștine
și dupăce știm mijlocul întemeiat de Dl Hristos pentru păstra­
rea și lățirea religiei acesteia, se ivește întrebarea despre sco­
pul mai deaproape, pe care l-a avut Mântuitorul în descope­
rirea religiunii Sale. Și anume: voit-a Dl Hristos, ca religiunea
Sa să fie de ex. ca un sistem filozofic, asa că cei ce ar tineâ-o
să nu formeze o societate, ori doară a voit ca religiunea Sa să
se întrupeze într’o societate cu superiori, supuși, legi, scop comun,
mijloace comune, etc.? Răspunsul la întrebarea aceasta ni-1
dă capitolul despre biserica Dlui Hristos, în care se spune,
că Mântuitorul a voit să întemeieze prin religiunea Sa o so­
cietate, adecă o biserică.

§. 28. Conceptul bisericii creștine.

Cuvântul „biserică" e de origine grecească și se derivă
dela cuvântul i<«<rzZ/z/; = regesc, împărătesc, subînțelegându-se
= casă. Așa că „bazilica" însamnă casă împărătească.
Și de fapt așa și numiau cei vechi rezidențele împărătești și
zidirile publice mai pompoase. Mai târziu au început apoi și
creștinii să-si numească „bazilice" locașurile de întrunire,
deoparte fiindcă locașurile acestea întreceau pe celelalte loca­
șuri prin frumseța lor, iar de altă parte fiindcă ele erau dedi­
cate cultului lui Dzeu, care este împăratul împăraților.
 58

Dela însemnarea aceasta, cuvântul „biserică" a ajuns să

însemne și pe credincioșii, cari se adună în locașul de întru­
nire, sau în biserică, așa că sub biserică se înțelege și ceata
credincioșilor. Și noi, vorbind despre biserică, în înțelesul
acesta și luăm cuvântul „biserică".
Credincioșii însă pot fi în trei stadii, anume: în raiu, în
purgator și pe pământ, și astfel și biserica e de trei feliuri:
biserică triumfătoare, biserică suferitoare și biserică luptătoare.
Noi nu ne ocupăm cu biserica triumfătoare și cu cea suferi­
toare, ci numai cu biserica luptătoare.
Biserica luptătoare însă, sau credincioșii de pe pământ,
încă se pot considera în trei forme, anume: mai marii sau
superiorii credincioșilor: biserica învățătoare; credincioșii simpli:
biserica ascultătoare: si toti credincioșii laolaltă sau biserica
întreagă. In capitolul acesta luăm cuvântul „biserică" în cele
mai multe căzuri în înțelesul, întrucât însamnă pe toți credin­
cioșii, adecă atât pe superiorii lor, cât și pe credincioșii simpli,
în înțelesul acesta biserica însamnă aceea ceată de oameni
viețuitori, cari sunt împreunați între sine prin mărturisirea uneia
și aceleiaș credințe creștine și prin împărtășirea cu aceleși sa­
cramente și stau sub conducerea păstorilor legitimi și mai
cu sama a pontificelui din Roma. Legitimitatea definiției acesteia
a bisericii se va vedea numai mai târziu, dupăce vom
studia natura bisericii Dini Hristos. Câteodată însă luăm
cuvântul „biserică" și întrucât însamnă numai pe superiorii
credincioșilor, adecă biserica învățătoare, pe cum îl vom luă
de ex. când va fi vorbă despre infalibilitatea bisericii.

§. 29. întemeierea bisericii.

Biserica creștină a fost întemeiată de Domnul Hristos în
formă de societate. Adevărul acesta ni-1 arată: a) s scriptură.
Pentrucă s. scriptură ne spune, că dupăce Dl Hristos a stato-
rit scopul religiunii Sale, care e sfințirea oamenilor în vieața
aceasta și mântuirea lor în vieața cealaltă, și dupăce a sta-
torit mijloacele pentru ajungerea scopului acestuia, adecă: ere-
 59

dința, sacramentele și legile, a poruncit învățăceilor Săi să adune

popoarele într’o societate, prin botez, și să le facă să țină
toate, câte le poruncise lor, „Mergând, zice Dl Hristos cătră
apostolii Săi, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în nu­
mele Tatălui și al Fiului și al Spiritului sfânt, învățându-i să
păzească toate, câte am poruncit vouă, și iată eu cu voi sunt
în toate zilele pănă la capetul veacului". b) Tot aceasta ni-o
arată și credința bisericilor creștine din toate timpurile. Pentrucă
ori vom întrebă bisericile creștine din zilele noastre, ori vom
întrebă bisericile din veacurile trecute, toate ne spun, că biserica
a fost întemeiată de Dl Hristos. Si fiindcă bisericile creștine
trebue să știe, că cine a întemeiat biserica creștină; prin
urmare spunându-ne ele, că biserica creștină a fost întemeiată
de Dl Hristos, aceasta asâ a si trebuit să fie.
§. 30. Vizibilitatea bisericii.
Sub vizibilitatea bisericii înțelegem, că biserica Dlui Hristos
se poate recunoaște, sau că noi putem cunoaște care este ade­
vărata biserica a Dlui Hristos, din multele biserici creștine.
Că biserica Dlui Hristos este vizibilă sau că ea se poate
recunoaște, o spune Mântuitorul când asamănă biserica Sa cu
un agru, în care crește grâu și polomidă (Mat. 13); cu un
rociu, în care sunt pești buni și răi (Mat. 13); cu o arie, în
care sunt paie și grâu (Mat. 3) etc., cari toate sunt lucruri
văzute. Tot aceasta o spune Mântuitorul și atunci, când
zice: „De nu va ascultă (păcătosul) nici de biserică, să-ți fie
ție ca un păgân și vameș" (Mat. 18, 17). Căci dacă păcătosul
acesta se eschide dela mântuire, pentrucă n’a ascultat de bi­
serică, e de lipsă înainte de toate, ca el să fi putut cunoaște bi­
serica adevărată a Dlui Hristos, fiindcă altmintrelea n’ar fi de
vină, ca să se eschidă dela mântuire.
De altmintrelea, dacă DI Hristos a întemeiat biserica Sa
în formă de societate si a voit ca oamenii să între într’însa,
n’a putut să n’o facă vizibilă. Căci, dacă ea nu s’ar putea re­
cunoaște, oamenii n’ar putea-o află, și astfel n’ar putea să
între într’însa.
 60

§. 31. Scopul bisericii.

Scopul, ce l-a avut Dl Hristos în întemeierea bisericii
Sale, a fost ca printr’însa să-și continue misiunea, ce o avusese
pe pământ, ca adecă sfințind pe oameni în vieața aceasta, să-i
mântuiască în cealaltă.
Aceasta ni-o spune Dl Hristos, când zice cătră apostolii
Săi: „Precum m’a trimes pe mine Tatăl ș'i eu vă trimet pe voi"
(Ioa. 20, 21). Misiunea sau chemarea Mântuitorului de pe pă­
mânt însă a fost: a) ca El să învețe pe oameni calea adevărului:
„Eu sunt calea adevărul și vieața" zice Dl Hristos (Ioa. 14, 6);
b) ca să le deâvieață, scăpându-i de păcate: „Eu am venit ca
vieață să aibă și mai multă să aibă" (Ioa. 10, 10); c) ca pe
oameni să-i ocârmuiască. De aceea, dacă scopul Dlui Hristos,
în întemeierea bisericii Sale, a fost continuarea misiunii, ce o
avusese El pe pământ, a trebuit să le și dea apostolilor mijloa­
cele de lipsă pentru împlinirea misiunii acesteia. De fapt apoi
Mântuitorul li-a și dat apostolilor și urmașilor lor: a) pu­
terea de a învăță, când li-a zis: „Mergând învățați toate nea­
murile" etc; b) puterea de a sfinți pe oameni prin deslegarea
lor de păcate, când li-a zis: „Cărora veți iertă păcatele se vor
iertă lor, și cărora le veți țineă vor fi ținute" (Ioa. 20), și în
general, când li-a dat puterea de a face sacramentele; și: c) pu­
terea de a-i ocârmut, când li-a zis: „Ori câte veți legă pe pământ,
legate vor fi și în ceriu, și ori câte veți deslegă pe pământ,
deslegate vor fi și în ceriu." (Mat. 18, 18).

£. 32. Necesitatea bisericii.

Biserica este o societate necesară, asa că celce din vina
sa nu se ține nici de sufletul și nici de trupul bisericii Dlui
Hristos nu se poate mântui.
Ca să înțelegem adevărul acesta trebue să știm, că în
biserică deosebim două elemente: trupul și sufletul bisericii.
Sub trupul bisericii se înțelege societatea credincioșilor, măr­
turisirea din afară a credinții, sacramentele, legile, autoritatea
bisericească și în general toate acele elemente ale bisericii, cari
 — 61

se pot percepe cu simțurile. Sub sufletul bisericii din contră se

înțelege acel element nevăzut al ei, care dă vieață trupului
bisericii și care consistă în credința, speranța și iubirea din
lăuntru a credincioșilor și mai cu seamă în grația sfințitoare,
carea pe om aievea îl face sfânt și drept înaintea lui Dzeu și
fiu adoptiv al Lui. Motivul deosebirii acesteia este, pentrucă
biserica e o societate religioasă și ca atare nu poate consistă
numai din lucruri din afară, cum sunt mărturisirea din afară
a credinții, legile etc., ci trebue să consiste și din lucruri in­
terne, cum sunt simțămintele, credința internă etc.
1. Că celce nu se ține de sufletul bisericii, nu se poate
mântui, e lucru lămurit. Pentrucă omul nu poate să se bucure
de Dzeu în veci, dacă nu e fiul lui Dzeu adoptiv; iar omul se
face fiul lui Dzeu adoptiv prin credință, speranță, iubire și mai
cu seamă prin grația sfințitoare, cari formează sufletul bisericii.
2. De aceea trebue să dovedim acum, că nu se poate
mântui nici celce nu se ține de trupul bisericii, din vina sa.
înainte de toate nu încape îndoială, că Mântuitorul, care
ni-a dobândit fericirea de veci, nedatorită nouă, a putut să
prescrie și condițiile, pe lângă cari să ne dea fericirea aceasta.
Condițiile acestea apoi, pe cari le-a prescris Dl Hristos pentru
dobândirea fericirii veșnice, sunt, ca omul să se țină de trupul
bisericii. Aceasta o arată: a) împrejurarea, că Mântuitorul a pus
mijloacele de mântuire, cum sunt credința, sacramentele, legile,
etc. numai în biserica Sa. Deci, dacă cineva petrece afară de
biserică, el nu poate folosi mijloacele acestea de mântuire,
puse de Dl Hristos în biserică. Adevărat, că Mântuitorul poate
mântui pe om și fără de mijloacele de mântuire, statorite de
Dânsul, adecă fără de sacramente etc., dar aceasta o face Dl
Hristos numai atunci, când omul nu poate folosi mijloacele
ordinare de mântuire, iar nu atunci, când el nu voiește să le fo-
losească. — b) Tot aceasta o spune și Dl Hristos, când zice:
„De nu va ascultă nici de biserică, să-ți fie ție ca un păgân și
vameș“; și când adauge: „Celce vă ascultă pe voi, pe mine mă
ascultă, și celce se lapădă de voi, de mine se lapădă; iară celce
se lapădă de mine, se lapădă de celce m’a trimes pe mine"
(Luca 10, 16). în cuvintele acestea se spune, în locul dintâi,
că celce cunoaște pe superiorii bisericii și nu vrea să asculte
de ei trebue socotit ca un păgân și vameș, sau ca unul, care
e eschis dela mântuire; iar în locul al doilea se adauge, că
celce cunoaște pe apostoli și nu ascultă de ei e ca unul, care
nu ascultă de Dzeu, și ca atare nu se poate mântui. Prin
urmare celce din vina sa petrece afară de biserică nu se poate
mântui. c) Tot aceasta o spun și sfinții părinți, când asa-
mănă biserica cu corabia lui Noe, și zic, că pe cum nu s’a
mântuit nime de potop, dacă n’a fost în corabia lui Noe, în­
tocmai așa nu se mântuiesc nici aceia, cari petrec afară de
biserică.
Dacă e însă cineva, care ce e drept nu se ține de bise­
rica adevărată a Dlui Hristos, ori mai bine zis de trupul ei,
dar fără vina sa, de ex. fiindcă nu cunoaște adevărata biserică
a Dlui Hristos, dar pentru aceea se ține de sufletul bisericii,
fiindcă are grația sfințitoare, ori cel puțin e dispus înlăuntrul său
să împlinească întru toate voia lui Dzeu, când ar cunoaște-o,
unul ca acela, zic, se poate mântui, ce e drept nu pe calea ordinară,
statorită de Dl Hristos, adecă prin sacramente etc., ci pe calea
extraordinară, întrucât Mântuitorul îl va mântui direct, fără de
sacramente etc. Aceasta o spune Dl Hristos, când zice: „Celce
mă iubește pe mine, iub'i-se-va de Tatăl meu, și eu îl voiu iubi
pe el, și mă voiu arătă lui“ (Ioa. 14, 21). Motivul este, că dacă
unul ca acesta nu s’ar putea mântui, vina nemântuirii lui ar
purta-o însuș Dzeu, fiindcă omul din parte-și a'făcut tot ce
a putut. De tagma acestora, cari se mântuiesc pe calea extra­
ordinară, se tin toti aceia, cari nu sunt în adevărata biserică a lui
Dzeu, de ex. fiindcă cred că legea lor e adevărată, dar pentru
aceea iubesc pe Dzeu din adâncul inimii și sunt gata să-și
părăsească religia și.să treacă la legea cea adevărată, ca să
facă voia Domnului, îndatăce ar ști, că legea lor nu e adevărată.

33. Constituțiunea bisericii Dlui Hristos.

Dl Hristos n’a dat drepturi egale tuturor membrilor din
biserica Sa, ci unora, cari se numesc clerici, li-a dat unele
 63

drepturi, pe cari nu le-a dat celorlalți, cari se numesc laici.

Drepturile, pe cari le-a dat Mântuitorul clericilor, adecă apo­
stolilor și următorilor lor, sunt: a) dreptul de a propune legea
creștină — puterea magisterului; b) dreptul de a săvârși sfin­
tele sacramente — puterea ministeriului; și c) dreptul de a
ocârmui biserica — puterea guvernării.
a) Dreptul de a propune legea creștină l-a dat Mântuitorul,
când a zis cătră apostoli: „Mergând învățați toate neamurile, bo-
tezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului
sfânt, învățându-i să păzească toate, câte am poruncit vouă,
și iată eu cu voi sunt în toate zilele pănă la capetul veacului."
b) Dreptul de a săvârși sfintele sacramente l-a dat: a)
când a zis cătră apostoli: „Mergând învățați toate neamurile,
botezându-i pe ei“ etc., prin cari cuvinte li-a dat puterea de a
boteză; b) când a zis la cina de pe urmă: „Aceasta să o fa­
ceți întru pomenirea mea" (Luca 22, 19), prin ce li-a dat pu­
terea de a săvârși s. euharistie; c) când a zis: „Cărora veți
iertă păcatele se vor iertă lor, și cărora' le veți ținea, vor fi
ținute" (loa. 20, 22), prin cari cuvinte li-a dat dreptul și pu­
terea de a îndeplini sacramentul penitinței; etc.
c) Dreptul de a ocârmui biserica l-a dat, când a zis
cătră învățăceii Săi: „Oricâte veți legă pe pământ, vor fi legate
în ceriu, și oricâte veți deslegă pe pământ, vor fi deslegate în
ceriu." (Mat. 18, 18). Aci sub a „legă" si a „deslegă" se înțe­
lege puterea de a aduce legi și de a șterge legile întroduse
de biserică, cari nu mai corăspund împrejurărilor. De aci
e limpede, că puterea aceea întreită, pe care o au clericii, o
au dela Dl Hristos, iar nu dela credincioși, pe cum zic pro­
testanții.
Mântuitorul însă n’a dat puterea aceasta întreită numai
apostolilor, ci și următorilor lor, pentrucă: a) Dl Hristos nu
și-a legat cuvintele, prin cari a dat puterea aceasta, de timp, ci
le-a zis absolut. Ba mai mult: în cuvintele, prin cari a dat
apostolilor dreptul de a propune legea creștină, a zis, că ei să
învețe „toate neamurile", din orice timp și din orice loc, și că
El va fi cu ei, când vor învăță legea Dânsului, „în toate zilele,
 64

până la capetul veacului." Ființa aceasta de față însă a Dlui

Hristos cu apostolii învățători nu se poate adeveri decât
numai atunci, dacă puterea dată apostolilor trece dela ei și la
următorii lor. b) Tot aceasta o arătă și scopul, pentru care a
dat Dl Hristos puterea aceea întreită, pentrucă scopul puterii
aceleia a fost, ca printr’însa să se sfințească oamenii. Deci
pănă atunci trebue să țină puterea aceasta, pănă vor fi oameni
de sfințit, adecă pănă la capetul lumii.
De aceea și vedem pe apostoli dând, prin hirotonire, și
altora puterea întreită, pe care o căpătaseră și ei dela Dl
Hristos, și spunându-le, că puterea aceasta să o deă și ei altora.
Astfel s. Paul îl pune pe Tit episcop în Creta, și după aceea
îi zice: „Pentru aceasta te-am lăsat pe tine în Creta, ca celece
lipsesc să le îndreptezi, și să așezi prin cetăți preoți, precum eu
ți-am poruncit" (Tit 1, 5).
Dară, ca cineva să aibă de fapt puterea aceasta întreită,
sau ca să fie urmaș legitim al apostolilor, nu e de ajuns, ca
el să fi primit puterea aceasta dela apostoli, ci se mai recere,
ca să fi și rămas în credința și în legătura, în cari fuseseră
apostolii.

§. 34. Membrii bisericii.

Membrii bisericii Dlui Hristos sunt toti acei oameni, cari
au întrat în biserică si n’au ieșit din ea, nici n’au fost scosi.
De unde urmează, ca membrii bisericii sunt toti aceia, cari au
întrat în biserică prin botez și țin legăturile cu ceilalți membrii
ai bisericii, adecă mărturisesc credința, primesc sacramentele
și ascultă de autoritatea legitimă.
De aceea nu sunt membrii ai bisericii sau nu se țin de
trupul bisericii:
a) Catecumenii, sau acei oameni, cari se pregătesc să
între în biserică, dar încă nu s’au botezat, chiar și dacă au
credința creștină. Motivul este, pentrucă ei n’au întrat încă în
biserică, fiindcă n’au primit botezul.
b) Apostații, sau acei oameni, cari botezați fiind, mai
apoi s’au lăpădat de credința creștină și au trecut la o lege
 65

necreștină. Motivul este, pentrucă aceștia nu mai mărturisesc

legea creștină, nu mai primesc sacramentele, și nu se mai su­
pun autorității bisericești, si astfel nu mai sunt uniți cu ceilalți
membrii ai bisericii.
c) Ereticii publici, sau acei creștini, cari deși țin unele în­
vățături descoperite de Dl Hristos și propuse de biserică, totuși
le neagă pe celelalte cu gura, ori în scris. Motivul este, pentrucă
ei nu mărturisesc întreagă credința creștină. în cazul însă, când
acești eretici neagă adevărurile acelea numai în inima lor, iar
cu gura le mărturisesc, se numesc eretici ascunși, și ca atari
sunt membrii ai bisericii, dar numai membrii morti sau uscati.
d) Schismaticii, sau acei creștini, cari mărturisesc credința
creștină și primesc și sacramentele, dar nu se supun autori­
tății bisericești legitime. Motivul este, fiindcă ei prin aceea, că
nu ascultă de autoritatea bisericească legitimă, s’au rupt de
trupul bisericii.
e) Excomunicații, sau acei creștini, cari din cauza unor
crime au fost scosiJ din sinul bisericii.
Din contră se țin de biserică, adecă de trupul ei, credin­
cioșii păcătoși. Adevărul acesta îl dovedesc: a) parabolele -
despre biserică. Pentrucă Mântuitorul asamănă biserica Sa cu
o arie, în care sunt paie și grâu; cu un agru, în care crește
împreună grâu și polomidă; cu un rociti, în care sunt pești
buni și răi, etc. Aci sub grâu și sub pești buni se înțeleg cei
drepți, iar sub paie, polomidă și pești răi se înțeleg cei păcă­
toși. — b) Tot aceasta ni-o spune Mântuitorul și atunci, când
întemeiază sacramentul penitinții anume pentru cei păcătoși, și
când ne învață „ Tatăl nostru". Pentrucă în rugăciunea aceasta
ne spune Dl Hristos, că pe Dzeu să-l numim „tată“ și ast­
fel pe noi să ne recunoaștem de fiii Lui si ca atari de credincioși
cu toate că mai apoi ne învață să cerem dela Dzeu ierta­
rea păcatelor noastre, zicând: „și ne iartă nouă păcatele noastre."
Dar pentru aceea păcătoșii nu sunt membrii vii ai bisericii,
ci numai membrii morți, pe cum se țin de arbor șl crengile
uscate, dar cari n’au căzut încă de pe el.
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu. 5
 66

§. 35. Darurile bisericii.

Ca biserica Mântuitorului să-și poată ajunge scopul,
pentru care a fost întemeiată sfințirea oamenilor în vieața
aceasta si mântuirea lor în vieata cealaltă - Mântuitorul a
și înzestrat-o cu anumite daruri, anume cu darul perpetuității,
adecă cu darul de a stă pănă la capetul lumii, și cu darul
infalibilității.
I. perpetuitatea bisericii. Că biserica Dlui Hristos trebue să
fie deapururea, o spune: a) Mântuitorul, când zice cătră apo­
stoli: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe ei...
și iată eu cu voi sunt în toate zilele, pănă la capetul veacului."
Căci dacă Dl Hristos este cu apostolii Săi învățători și bote­
zători pănă la capetul veacului, pănă atunci trebue să fie și
credincioșii sau biserica. - b) Tot aceasta o arată și scopul,
pentru care a întemeiat Mântuitorul biserica Sa. Căci dacă
scopul întemeierii bisericii a fost sfințirea oamenilor în vieața
aceasta și mântuirea lor în vieața cealaltă, e lămurit, că pănă
atunci trebue să rămână șl biserica, pănă vor fi oameni de
> si
sfintit } de mântuit.
II. Infalibilitatea bisericii. Sub infalibilitatea bisericii înțele­
gem acel dar, făcut de Dl Hristos bisericii Sale, în puterea că­
ruia biserica Mântuitorului nu poate greși în definirea învăță­
turilor de credință și de morală, pentru azistința dzeiască, ce
i-s’a promis ei.
înainte de ce aș dovedi infalibilitatea bisericii, explic de­
finiția dată, a) Se zice, că infalibilitatea bisericii este un dar,
pentrucă biserica învățătoare se compune din oameni, cari ca
atari sunt supuși greșelilor. Deci dacă cu toate acestea ei nu
pot greși, e semn, că li-s’a dat un dar, adecă un lucru, la care
ei n’au avut drept. — b) Se zice, că biserica nu poate greși
în definirea învățăturilor de credință și de morală: «) pentrucă
biserica învățătoare e infalibilă numai când definește o învă­
țătură, adecă numai atunci, când o propune lămurit și obligă
pe toți credincioșii să o țină sub pedeapsa de a fi declarați
de eretici la caz când n’ar țineă-o; />’) pentrucă biserica e
 — 67 —

infalibilă numai atunci, când definește o învățătură de credință

ori de morală, descoperită de Dl Hristos. — c) Se zice, că bi­
serica e infalibilă pentru azistința dzeiască, ce i-s’a promis, ca
să se înțeleagă, că motivul infalibilității bisericii nu e un motiv
natural, de ex. mulțimea episcopilor, cercetarea amănunțită a
adevărului etc., ci e un motiv supranatural, adecă azistința lui
Dzeu, care îi stă bisericii într’ajutor, ca ea să nu greșească când
definește învățăturile de credință ori de morală, descoperite de
Mântuitorul.
1. Existința infalibilității bisericii. Că biserica învăță­
toare a Dlui Hristos trebue să fie infalibilă, în definirea învă­
țăturilor de credință și de morală, o dovedește împrejurarea,
că Mântuitorul a întemeiat apostolatul sau biserica învăță­
toare cu scopul, ca ea să păstreze și să lățească învățăturile
Dânsului. Aceasta însă biserica învățătoare n’o poate și n’ar fi
putut-o face fără darul infalibilității, fiindcă e compusă din
oameni supuși greșelilor.
Că apoi biserica învățătoare a Dlui Hristos de e fapt șl
infalibilă, ni-o spune Mântuitorul: a) când promite apostolilor
azistința Sa, zicând: „Mergând învățați toate neamurile, bote-
zându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului
sfânt, învățându-i să păzească toate, câte am poruncit vouă: și
iată eu cu voi sunt în toate zilele, pănă la capetul veacului."
în cuvintele acestea promite Dl Hristos, că El va fi cu apostolii
Săi, când vor propune învățăturile Dânsului. Prin urmare
apostolii nu puteau să greșească în propunerea învățăturilor
Dlui Hristos, pentrucă expresiunea: „Dzeu este cu cineva la o
lucrare oarecare", atât în s. scriptură, cât și în vorbirea de
toate zilele, însamnă, că lucrarea aceea va avea sfârșit bun.
Promisiunea aceasta însă Dl Hristos n’a făcut-o numai
apostolilor ci șv următorilor lor, pentrucă cuvintele: „șiiată eu
cu voi sunt în toate zilele, pănă la capetul veacului" nu se pot
referi numai la apostoli, ci și la următorii lor, fiindcă apostolii
erau muritori, și ca atari nu puteau să învețe pănă la capetul
veacului. — b) Tot infalibilitatea aceasta a bisericii o mărturi­
sește Mântuitorul și atunci, când promite apostolilor și urmă-
5*
 68

torilor lor azistința Spiritului sfânt, zicând: „Eu voiu rugă pe

Tatăl și alt Mângăitor va dă vouă, ca să rămână cu voi in
veac.., acela pe voi vă va învăță toate, și vă va aduce aminte
vouă toate, câte am zis vouă" (Ioa. 14, 16 și 26). Căci dacă
Spiritul sfânt rămâne cu apostolii, îi învață și li-aduce aminte
toate, câte i-a învățat Dl Hristos; prin urmare apostolii
nu pot greși în propunerea învățăturilor creștine, fiindcă atunci
greșala ar cădea pe Spiritul sfânt. Și dupăce Spiritul sfânt,
după cuvintele Mântuitorului, rămâne cu apostolii în veac, prin
urmare El nu rămâne numai cu ei, ci si cu următorii lor,
adecă cu biserica învățătoare, si în consecventă nu numai
apostolii, ci șl următorii lor, adecă biserica învățătoare, sunt
infalibili.
2. Subiectul și obiectul infalibilității bisericii. Din cele zise
e lămurit, că subiectul infalibilității bisericii e numai biserica
învățătoare, adecă sunt numai apostolii și urmașii lor, episco­
pii, iar nu și preoții, pentrucă Dl Hristos numai episcopilor
li-a promis azistința Sa și a Spiritului sfânt, iar nu șî preoților.
Episcopii însă nu sunt infalibili unul fiecare, ci numai
toți laolaltă, în frunte cu capul lor, adecă cu urmașul sfântului
Petru, pentrucă Mântuitorul n’a promis azistința Sa și a Spi­
ritului sfânt fiecărui apostol în particular, ci numai tuturor
apostolilor laolaltă, în frunte cu Petru. Adevărat, că apostolii
erau infalibili și unul fiecare, dar infalibilitatea aceasta a lor
nu proveniâ din cuvintele citate ale Mântuitorului, ci din îm­
prejurarea, că unul fiecare din ei eră plin de Spiritul sfânt, de
când se pogorîse peste ei Spiritul sfânt.
în urmă episcopii, laolaltă, sunt infalibili în propunerea
învățăturilor de credință și de morală atât atunci, când sunt
întruniți în conciliu ecumenic, cât și atunci, când sunt împră-
știați pe suprafața pământului, fiecare la locul său, și ca atari
propun uniform o învățătură de credință ori de morală. Motivul
este, pentrucă cuvintele Mântuitorului, prin cari promite bise­
ricii învățătoare azistința Sa, nu se referă numai la episcopii
întruniți în conciliu ecumenic, ci șî la episcopii împrăștiați pe
suprafața pământului, căci Mântuitorul zice: „Mergând învățati
 — 69 —

toate neamurile... și iată eu cu voi sunt." Dacă apoi epi­

scopii sunt infalibili, în propunerea învățăturilor de credință și
de morală, când sunt împrăștiați pe la scaunele lor, cu atât
mai vârtos trebue să fie ei infalibili, când sunt întruniți în
conciliu ecumenic, pentrucă în cazul acesta ei propun o învăță­
tură pentru biserica întreagă și încă în modul cel mai solemn
posibil. De aceea s’a -și recunoscut în toate timpurile infalibi-
litatea conciliilor ecumenice.
3. Obiectul infalibilității bisericii. Biserica învățătoare, pe
cum am văzut, e infalibilă: a) înainte de toate în propunerea în­
vățăturilor de credință și de morală, descoperite de Dl Hristos,
pentrucă cuvintele Mântuitorului, prin cari le promite aposto­
lilor si urmașilor lor azistinta Sa, se referă înainte de toate la
învățăturile acestea: „Mergând, zice Dl Hristos, învățați toate
neamurile ... învățându-i să păzească toate, câte am poruncit
vouă: și iată eu cu voi sunt."
b) Pe lângă aceea biserica mai e infalibilă și în osândirea
învățăturilor eretice, sau în osândirea învățăturilor, cari se îm­
potrivesc direct învățăturilor de credință și de morală, pentrucă
aceste două lucruri: infalibilitatea în propunerea învățăturilor de
credință si de morală, si infalibilitatea în osândirea învățăturilor
eretice, sunt corelative.
c) Pe lângă acestea biserica învățătoare mai e infalibilă
șl în osândirea învățăturilor mai puțin decât eretice, adecă în
osândirea învățăturilor, cari deși nu se împotrivesc direct învă­
țăturilor de credință și de morală, descoperite de Mântuitorul,
totuși se împotrivesc indirect, așa că dacă se admit învățăturile
acestea greșite, se clătină înseși învățăturile descoperite. De
felul acestor învățături se țin diferitele păreri filozofice false,
sistemul materialistic, etc. Motivul este, pentrucă în cazul, când
biserica n’ar fi infalibilă în osândirea învățăturilor mai puțin
decât eretice, Dl Hristos nu s’ar fi îngrijit în deajuns de pă­
strarea și lățirea nealterată a religiunii Sale, fiindcă atunci
credincioșii ar putea să țină învățăturile acestea greșite ca ade­
vărate, și așa, pe încetul, s’ar negă înseși învățăturile descoperite.
 70

De aceea biserica a și osândit totdeauna învățăturile mai puțin

decât eretice și i-a obligat pe credincioși să le încunjure și ei. |
d) în urmă biserica mai e infalibilă și în faptele dogma- ;
tice, adecă atunci când ne spune, că în o anumită carte, ori în
anumite cuvinte, se cuprinde o învățătură corectă, ori greșită. Mo­
tivul este, pentrucă în praxă orice învățătură se propune: ori
în scris, ori cu vorba, și astfel, dacă biserica n’ar fi infalibilă
în judecarea învățăturilor expimate prin cuvinte ori prin seri- ■
soare, ea n’ar putea să îndrume pe credincioși la învățăturile
corecte și n’ar putea să-i abată dela cele rele. De aceea bi­
serica a si osândit, în decursul veacurilor, nu numai învățăturile
false și eretice, ci și cărțile, în cari se cuprindeau ele, de ex.
cartea lui Ariu, întitulată „Thalia.“
§. 36. Proprietățile bisericii.
Fiindcă Dl Hristos a voit, ca biserica Sa să fie vizibilă,
adecă să se poată cunoaște, a fost de lipsă să o și înzestreze
cu anumite proprietăți sau însușiri speciale, de pe cari să o
poată cunoaște oricine cu ușurință. Proprietățile acestea ale
bisericii Dlui Hristos sunt următoarele: unitatea, sfințenia, ca-
tolicitatea, sau universalitatea, și apostolicitatea, pe cari le și
mărturisim în Credeu, când zicem: „Cred în una, sfântă, cato­
lică și apostolică biserică." Proprietățile acestea ale bisericii
Dlui Hristos, dacă se consideră în abstract, sau cum trebue să
fie biserica adevărată a Dlui Hristos, se numesc proprietățile
bisericii; iar dacă se socotesc ca niște semne, de pe cari se
poate cunoaște adevărata biserică a Dlui Hristos, în concret,
și de pe cari se poate deosebi ea de celelalte biserici creștine,
se numesc: notele bisericii.
§. 37. Unitatea bisericii.
Adevărata biserică a Dlui Hristos trebue să fie una în
credință și una în guvernare. Trebue să fie una în credință,
întrucât toți credincioșii din toate timpurile și din toate locurile
trebue să aibă una si aceeas credință, adecă toti trebue să creadă
toate, câte a propus Dl Hristos și apostolii, așa că pentru a
 71

avei unitatea de credință, carea se recere în adevărata biserică

a Mântuitorului, nu e de ajuns, ca credincioșii din un timp
oarecare să fi avut, ori să aibă, una și aceeaș credință, ci se mai
recere, ca credința aceasta a lor să fi fost, ori să fie, una cu
credința de mai înainte, pănă pe vremea apostolilor și a Dlui
Hristos. Unitatea în guvernare apoi se înțelege așa, că toți
credincioșii de pretotindenia trebue să fie supuși uneia și ace-
leiaș autorități sau unuia și aceluiaș cap, sfântului Petru, și
urmașilor lui, episcopilor din Roma.
1. Că biserica Dlui Hristos trebue să fie una în credință, o
spune Dl Hristos, când zice: „Mergând învățați toate neamurile,
botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Spiri­
tului sfânt, învățându-i să păzească toate, câte am poruncit
vouă." în urma cuvintelor acestora apostolii trebuiau să învețe
pe popoarele de pe timpul lor toate, câte le poruncise Iisus,
și popoarele de pe timpul acela încă aveau să creadă toate,
câte le propuseseră apostolii. Și fiindcă cuvintele acestea nu se
referă numai la apostoli, ci și la urmașii lor; prin urmare și
următorii apostolilor trebuiau să învețe toate, câte le propusese
Dl Hristos, si credincioșii încă trebuiau să creadă toate, câte
îi învățaseră următorii apostolilor, așa că biserica învățătoare
și credincioșii din orice timp și din orice loc trebue să pro­
pună, respective să creadă, toate, câte a propus Dl Hristos.
2. Că apoi biserica Mântuitorului trebue să fie una șî în
guvernare, o spune iarăși Dl Hristos, când zice: „Tu ești Petru
și pe această piatră voiu zidi biserica mea, și porțile iadului nu
o vor învinge pe ea. Și ție-ți voiu dă cheile împărăției ceriurilor,
și orice vei legă pe pământ, va fi legat șî în ceriu" (Mat. 16,
18, 19); și când adauge: „Paște mielușeii mei, paște oile mele"
(Ioa. 21). Prin cuvintele acestea Mântuitorul i-a promis și de
fapt l-a și pus pe s. Petru și pe urmașii lui cap peste bise­
rica Sa, pe cum vom vedea mai la vale.

§. 38. Sfințenia bisericii.

Biserica Dlui Hristos trebue să fie sfântă, întrucât ea
trebue să se silească să sfințească pe oameni, și de fapt să și
 ■n

aibă membrii sfinți, cari două sfințenii trebue să se vadă și în

afară prin semne supranaturale, adecă prin minuni.
1. Că biserica Dlui Hristos trebue să fie sfântă, întrucât
trebue să se silească să sfințească pe oameni, e lămurit,
pentrucă Mântuitorul prin întemeierea bisericii Sale, pe cum
am văzut, a voit, ca în ea și prin ea să-și continue misiunea,
ce o avusese pe pământ: sfințirea oamenilor în vieața aceasta.
2. Că apoi biserica Mântuitorului trebue să fie sfântă și
în înțelesul, ca ea să aibă șl de fapt membrii sfinți, ni-o spune
Dl Hristos, când zice cătră Părintele Său ceresc: „Și pentru
ei eu mă sfințesc pe mine însumi, ca ș'i ei să fie sfințiți întru
adevăr“ (Ioa. 17, 19). Căci, dacă aceasta e voința Dlui Hristos,
ca credincioșii să fie sfinți într’adevăr, e cu neputință, ca voința
Lui să nu se împlinească întru nimica, ci trebue să fie sfinți
cel puțin unii din credincioși. De altmintrelea, pe cum am
văzut, Mântuitorul își asamănă biserica Sa cu un agru, în care
crește grâu și polomidă; cu o arie, în care sunt grâu și paie;
cu un rociu, în care sunt pești buni și răi etc., în cari asă-
mănari sub grâu și sub pești buni se înțeleg cei drepți, adecă
cei sfinți.
3. în urmă, că aceste două sfințenii trebue să se vadă si
în afară, prin minuni, ni-o spune iarăși Mântuitorul, când zice:
„Amin, amin, zic vouă, celce crede întru mine, faptele pe cari
eu le fac, și acela le va face, și mai mari decât acestea va
face" (Ioa. 14, 12).

§. 39. Catolicitatea sau universalitatea bisericii.

Biserica Dlui Hristos trebue să fie catolică sau univer­
sală, întrucât ea trebue să aibă putința și dreptul de a se
lăți la toate popoarele și de fapt și trebue să fie lățită la
toate popoarele, dar fără să fie de lipsă, ca ea să cuprindă
în sinul său chiar toate popoarele și cu atât mai puțin chiar
pe toți indivizii.
1. Că biserica Mântuitorului trebue să fie catolică în în­
țelesul, că ea să aibă putința si dreptul de a se lăți Ia toate
 3

popoarele, o spune Dl Hristos, când zice cătră apostoli: „Mer­

gând învățați toate neamurile" etc. Din cuvintele acestea e
limpede, că biserica Mântuitorului n’are să fie biserica unui
singur popor, pe cum eră biserica din Legea veche, ci trebue
să fie biserica tuturor popoarelor. De altmintrelea tot aceasta
o mărturisim și noi în Credeu, când zicem, că Fiul lui Dzeu
s’a scoborît din ceriu „pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire", adecă Dl Hristos n’a venit pentru mântuirea unui
singur popor, ci pentru mântuirea tuturor oamenilor, și în con­
secventă biserica Dânsului trebue să se lățească la toti oamenii
sau la toate popoarele.
2. Biserica Mântuitorului însă n’are să fie catolică numai
în înțelesul, că ea să poată cuprinde în sinul său pe toți
oamenii, ci de fapt și trebue să fie lățită la toate popoarele,
pentrucă Mântuitorul prevestește ca un fapt venitor, că apo­
stolii și urmașii lor îl vor mărturisi pe El în toată lumea.
„Veți fi mie mărturii în Ierusalim, zice Dl Hristos, șz în toată
ludea și în Samaria, pănă la marginile pământului" (Fapt,
ap. 1, 8).
3. Că apoi biserica Mântuitorului n’are să cuprindă în
sinul său chiar toate popoarele, o spune iarăși Dl Hristos,
când zice: „Și se va propovedui această evangelie a împărăției
în toată lumea, întru mărturie tuturor neamurilor, și atunci va
veni sfârșitul" (Mat. 24, 14). Căci dacă evangelia se va lăți la
toate popoarele numai la sfârșitul lumii, e limpede, că biserica
pănă atunci nici nu va cuprinde în sinul său chiar toate popoarele.
Cel din urmă popor, care se va întoarce la legea creștină,
va fi poporul jidovesc, după cum ne spune s. Paul în epistola
cătră Romani (11, 25).
4. Și dacă biserica Mântuitorului n’are să cuprindă în
sinul său chiar toate popoarele, înainte de sfârșitul lumii, e
lămurit, că cu atât mai puțin nu va cuprinde ea pe toți indi­
vizii. Aceasta o spune de altcum și s. Paul, când zice: „Va
veni vreme, când învățătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci
după poftele sale își vor alege loru-și învățători, cari vor scăr­
pina urechile" (II. Tim. 4, 3).
 74

§. 40. Apostolicitatea bisericii.

Biserica Dlui Hristos trebue să fie apostolică, întrucât
ea trebue să-și tragă originea dela apostoli, învățătura ei tre­
bue să fie tot una cu învățătura apostolilor, și superiorii ei
trebue să fie urmași legitimi ai apostolilor.
1. Că biserica Mântuitorului trebue să fie apostolică cu
privire la origine, o arată însăș întemeierea ei, pentrucă Mân­
tuitorul a întemeiat biserica Sa în apostoli și a voit, ca ea să
se lățească tot prin apostoli, când a zis: „Mergând învățați toate
neamurile, botezându-i pe ei" etc. — Dar, ca o biserică oare­
care particulară să fie apostolică, cu privire la origine, nu e de
lipsă, ca ea să fi fost întemeiată chiar de vre-un apostol, ci e
de ajuns sî dacă a fost întemeiată numai de vre-un urmaș
legitim al apostolilor.
2. Că biserica Mântuitorului trebue să fie apostolică și cu
privire la învățătură, ni-o spune iarăși Dl Hristos, când își
încredințează învățătura Sa apostolilor, zicând: „Mergând învă­
țați toate neamurile... învățându-i să păzească toate, câte am
poruncit vouă".
3. în urmă, că ea trebue să fie apostolică și cu privire
ia succesiune, întrucât superiorii ei trebue să fie urmași legi­
timi ai apostolilor, cari să fi căpătat puterea de a ocârmui bi­
serica dela apostoli, se vede din cuvintele Dlui Hristos, prin
cari a încredințat ocârmuirea bisericii Sale apostolilor și urma­
șilor lor legitimi. în cuvintele acestea zice Dl Hristos, cătră
apostolii Săi: „Celce vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă"
(Luca 10, 16), și: „Oricâte veți legă pe pământ, legate vor
fi și în ceriu" (Mat. 18, 18). Ca o biserică particulară însă
să fie apostolică, cu privire la succesiune, e de ajuns, dacă
biserica aceasta particulară e unită cu centrul bisericii Dlui
Hristos, chiar și dacă ea a fost întemeiată de eretici, pentrucă
prin unirea aceasta biserica particulară capătă și succesiune
apostolică.
§. 41. Adevărata biserică a Dlui Hristos.
Dupăce știm cum trebue să fie adevărata biserică a Dlui
Hristos, trebue să cercăm acum, că în care biserică creștină
 75

se află de fapt notele sau proprietățile adevăratei biserici

a Mântuitorului, pentrucă diferitele biserici creștine nu pot fi
toate adevărata biserică a Mântuitorului, fiindcă ele îsi con-
trazic împrumutat, iar adevărul numai unul este. Cercetarea
aceasta o facem numai cu privire la bisericile creștine mai în­
semnate, și anume cu privire la biserica catolică, greco-orien-
tală și protestantă (luterană și calvinistă).
I. Unitatea bisericii.
1. Nota sau proprietatea unității bisericii Dlui Hristos se
află în biserica catolică, atât cu privire la unitatea de credință,
cât și cu privire la unitatea de guvernare.
ai Că în biserica catolică se află unitatea de credință, se
vede din următoarele: «) pentrucă membrii bisericii catolice
de astăzi toti mărturisesc una si aceeas credință, fiindcă toți
admit toate definițiunile dogmatice de pănă acum. Despre
unitatea aceasta de credință ne putem convinge de ex. din cate­
hisme, pentrucă catehismele propun una și aceeaș învățătură,
ori unde s’au făcut ele: ori în Europa, ori în America, ori în Au­
stralia etc. />') Ba nici nu poate fi deosebire de credință între
membrii bisericii catolice, pentrucă toți admit infalibilitatea
papei și astfel toți se supun deciziunilor lui dogmatice. De
fapt apoi biserica catolică a și scos din sinul său pe toți câți
nu credeau ori nu cred, pe cum crede ea. Credința aceasta
a bisericii catolice de azi apoi e tot una cu credința din vea­
curile trecute, pentrucă catolicii de astăzi admit toate deci-
ziunile de credință din veacurile trecute, pănă la apostoli.
b) în biserica catolică se află și unitatea de guvernare,
pentrucă toți catolicii de pretutindenia sunt supuși în
urma urmelor aceleiaș autorități, papei din Roma. Căci deși
catolicii din diferitele părți ale lumii sunt supuși episcopilor
proprii, și aceștia mitropoliților, iar mitropoliții primaților și
primații patriarhilor, totuși în urmă și patriarhii sunt supuși papei.
2. Nota sau proprietatea unității bisericii Dlui Hristos nu
se află în celelalte biserici creștine.
a) Și mai întâi nu se află ea în bisericile protestante, pen­
trucă în bisericile protestante lipsește: «) unitatea de credință-
 76

Căci protestanții din zilele noastre, după cum ei înșiși ne spun,

au mai multe credințe diferite, chiar și dacă se țin de una și
aceeaș confesiune protestantă. Ba la ei nici nu poate fi uni­
tate de credință, pentrucă mulți din ei sunt de principiul, că
fiecare să creadă după cum pricepe s. scriptură. Credința pro­
testanților de azi apoi nu e tot una cu credința din veacurile
trecute, pentrucă protestanții de azi au lăpădat credința despre
cele 7 sacramente, care credință o avea biserica dinainte de
protestantism. De altmintrelea înșiși autorii protestantismului:
Luter și Calvin, ne spun, că ei prin învățăturile lor au voit să
reformeze biserica de pe timpul lor, fiindcă ea, după părerea
lor, ar fi fost greșit în credință. />) în bisericile protestante nu se
află nici unitatea de guvernare, pentrucă la ei puterea cea mai
înaltă din biserică rezidă în principii lumești, cari reprezintă
credincioșii, și astfel la ei sunt tot atâtea autorități supreme,
de cari trebue să asculte, câte sunt țările, în cari e răspândit
protestantismul.
b) Nota unității nu se află nici în biserica greco-orientală.
a) Pentrucă în biserica greco-orientală deși s’ar putea zice,
că toti credincioșii de astăzi au una si aceeas credință, totuși
credința» lor de astăzi nu e tot una cu credința , bisericii de mai
de mult, pentrucă biserica greco-orientală de azi neagă unele
adevăruri, cum sunt: primatul papal, purcederea Spiritului s.
și dela Fiul, putința de a oficia s. liturgie și în pâne nedospită și
existența purgatorului, cu toate că adevărurile acestea nu
numai că nu s’au tras la îndoială în nici un conciliu ecumenic
de mai de mult, ci din contră s’au definit în mai multe con­
cilii ecumenice, de ex. în conciliul ecumenic dela Lyon (1274)
și în cel dela Florența (1438 1439), la cari luase parte și
biserica greco-orientală. d) De asemenea lipsește în biserica
greco-orientală și unitatea de guvernare, pentrucă fiind ea împăr­
țită în mai multe biserici naționale autocefale, sau indepen­
dente una de alta, credincioșii ei nu sunt supuși unei singure
autorități. Adevărat, că biserica greco-orientală recunoaște de
autoritate bisericească supremă conciliul ecumenic, de care
si trebue să asculte toti. Dar conciliu ecumenic n’a mai fost,
 — 77 —

după părerea aceleiaș biserici greco-orientale, din veacul al

VUI-lea încoace, și astfel de atuncia pănă astăzi biserica gre-
co-orientală e lipsită de autoritatea bisericească supremă, și
astfel și de unitatea de guvernare.
IL Sfințenia bisericii.
1. Nota sfințeniei încă se află în biserica catolică, a)
Pentrucă biserica catolică are zelul de-a sfinți pe oameni, fiindcă
ea s’a silit totdeauna, pe cum se silește și astăzi, să aducă
popoarele păgâne și pe eretici la biserica catolică. De aseme­
nea a statorit biserica catolică și o mulțime de legi, de ex.
cele 5 porunci bisericești, cari toate țintesc la sfințirea oame­
nilor. Tot de aci se țin și număroasele orduri sau tagme că­
lugărești din biserica catolică, cari iarăși au de scop sfințirea
proprie și a deaproapelui. b) Pentrucă biserica catolică are
și a avut totdeauna și de fapt membrii sfinți. Și, în ce privește
sfinții de mai de mult ai bisericii creștine, ei toti au fost
membrii ai bisericii catolice, iar sfinții bisericii catolice din
zilele noastre se cunosc din canonizările de sfinți, cari se fac
în fiecare an. Aci e de însemnat,, că spre a fi cineva canoni­
zat sau numărat între sfinți, trebue să se dovedească înainte
de toate, că a practizat virtuțile creștine în grad eroic, și
apoi că după moartea lui, Dzeu a făcut, la întrepunerea lui,
mai multe minuni. Procesul de canonizare tine 1 totdeauna mai
multe zeci de ani, în care timp se examinează virtuțile sfân­
tului și minunile făcute la întrepunerea lui. c) Pentrucă în
biserica catolică au fost și sunt și astăzi minuni, prin cari se
manifestă sfințenia sfinților. Minunile, cari se fac în zilele
noastre, se pot vedea de ex. din procesele de canonizare ale
sfinților.
1
2. Nota sfințeniei nu se află în celelalte biserici creștine,
și a) nu se află la protestanți, a) Pentrucă în bisericile
protestante lipsește zelul de a sfinți pe oameni, fiindcă pro­
testanții au șters toate legile bisericești, cari țintiau la sfinți­
rea individului, cum e legea posturilor și a ajunurilor, legea
de a-și mărturisi păcatele în fiecare an, etc. Ba nici nu poate
fi la protestanți îndemn pentru sfințirea oamenilor, pentrucă
după credința luteranilor faptele bune ale omului sunt de
prisos pentru mântuire, fiindcă Mântuitorul a făcut destule
fapte bune pentru mântuirea noastră, ba pot să fie și strică-
cioase pentru mântuire, întrucât prin cerința lor s’ar crede, că
faptele bune ale Dlui Hristos n’ar fi de ajuns pentru mântuirea
oamenilor. Biserica calvină apoi neagă necesitatea faptelor bune,
sau împiedecă sfințirea individului, din motivul, că după cre­
dința ei, Dzeu ar fi predestinat din veci pe unii oameni la fe-
fericire, iar pe alții la osândă, așa că celor dintâi li-ar dă aju­
toarele de lipsă, ca ei să se mântuiască, și aceștia nici nu s’ar
putea să nu se mântuiască, iar celor din urmă nu li-ar dâ
nici un ajutor, ba i-ar eschide pozitiv dela mântuire, așa că
ei orice ar face, nu se pot mântui.
în ce privește zelul de a sfinți pe oameni, e adevărat, că
în veacurile din urmă au început și protestanții să trimeată
misionari bineplătiți, ca să aducă popoarele păgâne la legea
creștină, dar misionarii aceștia se trimit mai mult din motive
politice, decât pentru mântuirea și sfințirea păgânilor.
/i) In biserica protestantă lipsesc șl oamenii sfinți și semnele
din afară ale sfințeniei, adecă minunile, a căror existință o neagă
de altcum și ei înșiși. Dacă sunt apoi și între protestanți
oameni virtuoși, virtuțile lor: ori sunt numai virtuti naturale,
ori li-le-a dat Dzeu pe cale extraordinară, ca unora, cari se
țin de sufletul bisericii adevărate, și astfel virtuțile acelea nu
s’au câștigat prin mijlocirea bisericii protestante.
b) Nota sfințeniei lipsește și din biserica greco-orientală.
«) Pentrucă în biserica greco-orientală lipsește zelul de a
sfinți pe oameni, fiindcă biserica greco-orientală n’a trimes
nici un misionar, care să aducă popoarele păgâne la legea
creștină, cu toate că Mântuitorul zisese: „Mergând învățați
toate popoarele" etc. — f) De asemenea lipsesc în biserica
greco-orientală și oamenii sfinți și semnele din afară ale sfin­
țeniei, pentrucă sfinții, pe cari îi are biserica greco-orientală,
de ex. s. Ioan Qurădeaur, s. Vasile Marele si alții, sunt sfinți
de ai bisericii catolice, fiindcă ei au trăit pe timpul, când bi­
serica eră una și nu eră încă biserica greco-orientală.
 79

III. Catolicitatea bisericii.

1. Proprietatea sau nota catolicității încă se află în bise­
rica catolică, a) Pentrucă biserica catolică are putința de a se
lăți la toate popoarele, fiindcă ea nu e o biserică națională.
Prin aceasta însă biserica catolică nu nimicește naționalitatea
nimănuia, ci îi lasă fiecăruia naționalitatea lui, ba îi șl îndeamnă
pe credincioși să țină la naționalitatea lor, aducându-le de
pildă pe Dl Hristos, care deși a fost Fiul lui Dzeu, totuși
fiindcă își luase trup din sămânța lui Avram, a iubit mai mult
pe jidovi, decât pe celelalte popoare, și a plâns asupra Ieru­
salimului. b) Pentrucă biserica catolică de fapt șl e lățită
la toate popoarele, căci nu e.nici un popor, pe întreagă su­
prafața pământului, în care biserica catolică să nu aibă cre­
dincioși, si ea singură are mai mulți credincioși decât toate
celelalte biserici creștine laolaltă. Ba ea a păstrat și numele
bisericii adevărate a Dlui Hristos, pentrucă biserica adevărată
a Mântuitorului totdeauna s’a numit „biserică catolică", înce­
pând dela ivirea ereziilor; pe când celelalte biserici și-au schim­
bat numele și s’au numit: biserică ortodoxă, biserică evange-
lică reformată, biserică ori confesiune augustană, etc.
2. Proprietatea sau nota catolicității lipsește din celelalte
biserici creștine, a) Și mai întâi lipsește în bisericile protestante,
pentrucă ele toate sunt biserici particulare, nu sunt lățite la
toate popoarele și au credincioși puțini. b) Din aceleși mo­
tive lipsește nota catolicității în biserica greco-orientală.
IV. /kpostolicitatea bisericii.
1. în urmă se află în biserica catolică șî nota apostolici-
tății. a) Pentrucă biserica catolică e apostolică cu privire la
origine, fiindcă centrul ei, biserica din Roma, a fost întemeiat
de apostolii Petru și Paul, iar celelalte biserici, cari se țin de
biserica din Roma, au fost întemeiate de urmașii apostolilor,
ori de au fost întemeiate unele din ele de eretici, au dobândit
nota apostolicității prin unirea lor cu biserica din Roma. — b)
Pentrucă biserica catolică e apostolică cu privire la învățătură,
fiindcă învățătura ei se trage dela apostoli și a rămas aceeaș
în tot decursul veacurilor, dupăce ea admite toate deciziunile
 80 —

de credință, câte s’au adus în decursul veacurilor de biserica

Dlui Hristos. c) Pentrucă biserica catolică e apostolică și cu
privire la succesiune, fiindcă noi ne putem sui dela pontificele
actual, Piu al X-lea, prin seria neîntreruptă a papilor, pănă la
s. Petru; și pe lângă aceea nici unul din episcopii din Roma
n’a rupt legăturile cu înaintașii săi și n’a schimbat direcția
acelora. Adevărat, că pe la sfârșitul veacului al XlV-lea și pe
la începutul veacului al XV-lea, erau deodată 2 și 3 papi, dar
de aci nu urmează, că atunci s’ar fi întrerupt seria papilor,
pentrucă și atunci unul din ei eră legitim, numai cât nu se
știa, care este pontificele legitim ?
2. Nota apostolicității nu se află în celelalte biserici cre­
știne. a) Și mai întâi nu se află la protestanți-. <<) pentrucă bi­
sericile protestante nu sunt apostolice după origine, fiindcă
ele au fost întemeiate de Luter, Calvin si de alții, cari n’au
fost nici apostoli și nici urmași de ai apostolilor, fiindcă n’au
căpătat dela nime nici o putere. — Adevărat, că Luter și
Calvin își atribuiseră misiune extraordinară, căpătată direct
dela Dzeu, dar misiunea aceasta ei n’au dovedit-o cu nimica,
fiindcă n’au făcut nici o minune. ,>') Bisericile protestante nu
sunt apostolice nici cu privire la învățătură, pentrucă învățătura
lor nu e tot una cu învățătura bisericii dinainte de ei, ca
astfel să se poată împreună cu învățătura apostolilor. Ade­
vărat, că protestanții susțin, că învățătura bisericii dinainte de
ei s’ar fi stricat, dar aceasta nu se poate admite, fiindcă bise­
rica Dlui Hristos, pe cum știm, e infalibilă. ; ) în urmă biseri­
cile protestante nu sunt apostolice nici cu privire la succesiune,
fiindcă superiorii lor n’au primit puterea magisterului, a mi­
nisterului și a guvernării dela apostoli, ori dela urmașii lor,
dupăce nici Luter și nici Calvin n’au fost apostoli ori urmași
de ai apostolilor.
b) Nota apostolicității nu se află nici în biserica greco-
orientală. «) Pentrucă deși biserica greco-orientală e aposto­
lică cu privire la origine, totuși ea nu e apostolică cu privire la
învățătură, fiindcă a schimbat învățătura bisericii de mai
înainte, cu privire la cele, 4 puncte. Și, să nu se zică, că bi­
 81

serica greco-orientală de aceea nu primește cele 4 puncte,

prin cari se deosebește ea de biserica catolică, fiindcă punctele
acestea ar fi dogme noue, definite de biserica catolică dupăce
se despărțise de ea biserica greco-orientală, pentrucă acele 4
puncte s’au crezut totdeauna în biserica Dlui Hristos, și înainte
de ce s’ar fi rupt biserica greco-orientală, și biserica catolică,
când a definit punctele acelea, n’a făcut altceva, decât că a
obligat pe toți credincioșii să țină acele 4 puncte, cari se cre­
zuseră si mai înainte, asa că de aci în colo, celce nu le-ar fi
tinut, ar fi fost eretic. Tot astfel a făcut de altcum biserica
catolică si în veacurile cele dintâi, căci ea si atunci definiă
învățăturile, cari se crezuseră mai înainte, dacă se iviau ne­
scari eretici, cari să le tragă la îndoială. Astfel a procedat bi­
serica de ex. cu învățătura despre dzeirea Fiului, contestată
de Ariani, pe care a definit-o în conciliul din Nicea (325); tot
astfel a procedat ea șî cu învățătura despre dzeirea Spiritului
sfânt, pe care o negau Macedonianii, și pe care ea a definit-o
în conciliul ecumenic dela Constantinopol (381), etc. —/$) De
asemenea lipsește din biserica greco-orientală și apostolicita-
tea cu privire la succesiune. Pentrucă deși episcopii bisericii
greco-orientale sunt urmași ai apostolilor, totuși ei nu sunt
urmași legitimi ai apostolilor, fiindcă au rupt legăturile cu
urmașii s-lui Petru, pe cari legături le avuseseră înaintașii lor
dinainte de Mihail Cerulariu patriarhul Constantinopolului (jum.
veac. XI), care a șî pus baza bisericii greco-orientale de astăzi,
rupându-se de biserica catolică. — Biserica românească, ce e
drept, n’a luat parte activă la ruperea bisericii răsăritene de
cătră biserica catolică, pentrucă ruperea au făcut-o numai grecii,
ci s’a trezit și ea în biserica greco-orientală, din cauza raportu­
rilor politice și a ritului, pe care l-a avut împreună cu biserica
grecească.
Deci, dupăce proprietățile adevăratei, biserici a Dlui
Hristos se află numai în biserica catolică; e lămurit, că numai
biserica catolică e adevărata biserică a Mântuitorului.
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu. 6
 §. 42. Primatul sfântului Petru.
Dl Hristos nu numai că a împărțit pe membrii bisericii
Sale în două părți, adecă în clerici și laici, ci totodată a voit,
ca unul din apostoli, s. Petru, să fie mai mare peste toți cre­
dincioșii, adecă atât peste credincioșii simpli, cât șl peste apo­
stoli, așa că el să-i ocârmuiască pe toți și ei să fie datori toți
să asculte de dânsul. Puterea aceasta a s-lui Petru se numește
primat de jurisdicție și ea nu consistă numai într’o cinste mai
mare, ce ar fi avut-o s. Petru, ci în puterea de a dispune peste
biserica întreagă.
1. Primatul de jurisdicție al sfântului Petru, peste biserica
întreagă, l-a promis Dl Hristos atunci, când i-a zis lui Petru: „Feri­
cit ești Simone, fiul lui Iona, că trupul și sângele nu ți-au de­
scoperit ție, ci Tatăl meu cel din ceriuri. Și eu îți zic ție: că tu
ești Petru, și pe această piatră voiu zidi biserica mea, și porțile
iadului nu o vor învinge pe ea. Și-ți voiu dă ție cheile împără­
ției ceriurilor, și orice vei legă pe pământ, legat va fi șl în
ceriuri" (Mat 16, 17—19). Cuvintele acestea le-a zis Dl Hristos
cătră s. Petru când venise în părțile Cesareii lui Filip și în­
trebase pe apostoli, că cine zic oamenii, că este Dânsul ? Căci
spunând atunci apostolii, că unii oameni ziceau, că ar fi Ioan Bo­
tezătorul, alții că ar fi Ilie, ori Ieremie ori unul din profeți, Mân­
tuitorul i-a întrebat și pe ei, că cine zic ei, că este Dânsul?
La întrebarea aceasta răspunde s. Petru zicând: „Tu ești
Hristos, Fiul lui Dzeu celui viu." Atunci Dl Hristos se întoarce
cătră s. Petru și îi zice: „Fericit ești Simone, Fiul lui Iona“
etc. —
Aci e de însemnat, că Mântuitorul n’a vorbit cu apostolii
Săi nici grecește și nici latinește, ci în limba siro-caldeă,
carea se folosiâ pe atunci la jidovi, și nu i-a zis lui Simon al
lui Iona „Petru", ci „Chefa", pe cum îi și promisese la început,
când îl văzuse mai întâi: „Tu ești Simon, feciorul lui Iona; tu
te vei chemă Chefa" (Ioa. 1, 43). „Chefa“ însă însamnă piatră
(/J'trpa, pe grecește, și petra, pe latinește). Dar fiindcă cuvân­
tul „Chefa“ aveă să fie de aci în colo nume propriu, și anume
 83

nume de bărbat, de aceea traducătorul grecesc al cuvintelor

acestora n’a lăsat cuvântul grecesc litr^a cu terminațiunea lui
femenină în: ci i-a dat terminațiunea masculină în oc, și
astfel a zis: JitrfHiș în loc de: fiindcă aceste două cuvinte:
//sry« șj însamnă tot una, numai cât forma e
mai puțin folosită decât forma litroa. Tot așa a făcut și tra­
ducătorul latinesc, care a zis: „petrus" în loc de „petra".
Aceasta, că Dl Hristos aievea i-a zis lui Simon al lui Iona, Piatră
și nu Petru, ni-o spune de altcum și biserica greco-orientală,
când zice în sărbătoarea s-lui Petru și Paul (29 Iunie): „Tu
după vrednicie Piatră te-ai numit, când credința bisericii ne­
clătită Domnul o a întărit și pe tine mai mare păstor oilor
celor cuvântătoare te-a pus1).
Premițând observările acestea, dovedim, că Dl Hristos, prin
cuvintele citate, i-a promis s-lut Petru primatul de jurisdicție peste
biserica întreagă. Și,ca să o putem face aceasta, trebue să arătăm:
a) că cuvintele citate se referesc la Petru; și b): că prin ele
se promite primatul de jurisdicție peste biserica întreagă.
a) Cuvintele: „Tu ești Petru, și pe această piatră voiu
zidi biserica mea, și porțile iadului nu o vor învinge pe ea,
și-ți voiu dă ție cheile împărăției ceriurilor, și orice vei legă pe
pământ, legat va fi și în ceriuri", se referesc la s. Petru. - Că
se referă la Petru cuvintele: „Tu ești Petru, și-ți voiu dâ ție
cheile împărăției ceriurilor" etc., e lucru limpede, pentrucă
Mântuitorul le rostește >
cătră Petru.
Chestia e, că oare tot la Petru se referă si cuvintele:
„pe această piatră voiu zidi biserica mea“, ori doară cuvintele
acestea se referă la Dl Hristos, ori la credința mărturisită de
Petru despre dzeirea Mântuitorului, pe cum zic protestanții, și
unii greco-orientali? în cazul, când cuvintele acestea nu s’ar re­
feri la Petru, Dl Hristos ar fi zis, că El își zidește biserica Sa pe
Sine însuș, ori pe credința mărturisită de Petru, adecă pe credința
’) Vezi Mineiul lunii lui Iunie, tipărit în Buda la 1805 cu binecuvân­
tarea iui Dositeiu, metropolitul Ugrovlahiei, și prin osârdia lui losif, epi­
scopul Argeșului, sub voevodul loan Constantin Alexandru Ipsilant, la
„Laudele11 din 29 Iunie, foaia 110, fața 1. col. I.
6*
 — 84

că El e Fiul lui Dzeu. — Răspunsul e, că și cuvintele: „pe

această piatră voiu zidi biserica mea“ se referă la Petru.
Aceasta o arată:
«) împrejurarea, că Mântuitorul nu i-a zis lui Simon al
lui lona, Petru, ci „Piatră“ sau „Chefa“, și astfel Mântuitorul
a zis: „Tu ești Piatră și pe această piatră voiu zidi biserica
mea." Cuvântul însă, care se repețește în una și aceeaș propozi­
ție în două rânduri dupăolaltă, pe cum ne spun regulele gra­
maticei, are aceeas însemnare în amândouă locurile, si astfel,
fiindcă cuvântul „Piatră" pus în locul dintâi: „Tu ești Piatră",
se refereste la Simon al lui lona, tot la el se refereste si când
se repețește: „pe această piatră voiu zidi biserica mea". Și cu
atât mai vârtos trebue să se referească tot la Simon al lui
lona și în locul al doilea, fiindcă în locul acesta se adauge
pronumele demonstrativ: „această", care trebue să se refe­
rească la substantivul, adecă la „Piatra" de mai înainte, carea
e Simon al lui lona.
/?) împrejurarea, că Mântuitorul îi schimbă numele lui
Simon al lui lona în Chefa — piatră, Petru: „Și eu îți zic ție
(Simone al lui lona), că tu ești Petru". în s. scriptură însă ori
de câteori i-se schimbă numele cuiva, totdeauna este un mo­
tiv, pentru care i-se schimbă, care motiv se și spune. Astfel,
când i-sa schimbat numele lui Avram în Avraam (Fac. 17, 5),
motivul a fost, fiindcă Dzeu îl făcuse pe Avram părintele mai
multor neamuri, ceeace și însamnă numele Avraam. De ase­
menea s’a motivat si y schimbarea numelui lui lacob în Izrail
(Fac. 32, 28). Prin urmare trebue să fie motiv și la schimba­
rea numelui lui Simon în Chefa — piatră. Motivul acesta, pe
cum ne spune Mântuitorul, este, fiindcă El voia să-și zidească
biserica Sa pe Simon al lui lona.
y) Aceasta ni-o spun și cărțile bisericești. Astfel în rugă­
ciunea a Il-a dela deslegarea mortului se zice: „Stăpâne mult
îndurate Doamne Iisuse Hristoase Dzeul nostru, carele pe ver-
hovnicul (mai marele) învățăceilor și apostolilor Tăi, Petru, ai
zidit biserica Ta, și i-ai dat lui cheile împărăției ceriurilor. . .
însuți preabunule împărate . . . prin mine iartă robului Tău
 85

(cutare)" etc. '). în cuvintele acestea ne spune biserica, că

Mântuitorul Și-a zidit biserica Sa pe Petru, și că lui i-a dat
și cheile împărăției ceriurilor; și astfel ea ne învață, că toate
cuvintele: „Tu ești Petru, și pe această piatră voiu zidi bise­
rica mea“ etc., se referă la Petru.
b) Prin cuvintele: „Tu ești Petru, și pe această piatră
voiu zidi biserica mea, și porțile iadului nu o vor învinge pe ea,
și-ți voiu dă ție cheile împărăției ceriurilor, și orice vei legă pe
pământ, legat va fi șl în ceriurif promite Mântuitorul prima­
tul de jurisdicție peste biserica întreagă. Aceasta o arată:
«) Cuvintele: „pe această piatră voiu zidi biserica mea“,
căci prin cuvintele acestea Mântuitorul îi promite lui Petru, că
îl va pune temeiu bisericii Sale. Prin urmare aceea este Petru
pentru biserică, ce este temeiul pentru zidire. Și fiindcă te­
meiul este aceea parte a zidirii, dela care atârnă unitatea și
tăria ei; prin urmare și unitatea și tăria bisericii atârnă dela
Petru. Și dupăce unitatea și tăria societății atârnă dela auto­
ritatea ei supremă, prin urmare Dl Hristos i-a promis lui
Petru, prin cuvintele citate, autoritatea supremă peste bise­
rica Sa.
A) Tot aceasta o dovedesc și cuvintele: „Și-ți voiu dă
ție cheile împărăției ceriurilor, și orice vei tegă pe pământ, legat
va fi șl în ceriuri.“ Pentrucă prin cuvintele acestea Dl Hristos
îi promite lui Petru cheile bisericii, carea aci se numește „îm­
părăția ceriurilor." Cheile însă, atât în graiul de toate zilele,
cât șl în s. scriptură, însamnă puterea supremă peste lucrul,
ale căruia sunt, și astfel promițând Mântuitorul cheile bisericii
lui Petru, îi promite puterea supremă peste biserica Sa. însemnarea
aceasta a cheilor — de a se exprimă prin ele puterea supremă
— o explică și Mântuitorul în cuvintele, pe cari le adauge
îndată după aceea, zicând: orice vei legă pe pământ, legat
va fi șl în ceriuri," pentrucă verbul „a legă" însamnă „puterea
de-a aduce legi."
') Vezi Molitvelnicul de Sibiiu, Tipografia arhidiecezană 1874
pag. 446.
 86

Mântuitorul însă nu i-a promis lui Petru primatul

numai peste o biserică oarecare particulară, ci i-l-a promis
peste biserica întreagă, pentrucă i-a promis, că își va zidi pe
Dânsul biserica Sa, adecă biserica întreagă, și că îi va dă lui
cheile bisericii Sale, așa că orice ar legă el pe pământ, e legat
și în ceriuri. De aci urmează, că Petru e peste toți membrii
bisericii, atât peste credincioșii simpli, cât șl peste apostoli
și urmașii lor, fiindcă și apostolii și urmașii lor se țin de bi­
serică. în consecvență toți membrii bisericii trebue să asculte
de Petru.
2. Primatul de jurisdicție, pe care l-a promis Mântuitorul
s-lui Petru, de fapt i-l-a și dat dupăce a înviat din morți. Căci
arătându-se atunci Dl Hristos apostolilor, cari pescuiau pe
marea Tiberiadei, Mântuitorul l-a întrebat pe Petru, de îl iu­
bește mai mult decât ceilalți apostoli ? Și răspunzând Petru,
că îl iubește, Mântuitorul i-a zis: „Paște mielușeii mei, paște
oile mele“ (loa. 21). Prin cuvintele acestea Dl Hristos l-a pus
pe s. Petru păstor peste oile Sale și peste mielușeii Săi, adecă
peste întreagă turma Sa. Oficiul de păstor însă cuprinde în
Sine puterea de a ocârmuî sau puterea de jurisdicție, pentrucă
în s. scriptură regii și împărații se numesc păstori, pe cum
zicem șl noi: „sub păstorirea cutăruia", adecă sub domnia lui.
Prin urmare prin cuvintele: „Paște mielușeii mei, paște oile
mele", Mântuitorul i-a dat sfântului Petru puterea de a ocâr-
mui biserica Sa întreagă, din orice timp și din orice loc, fiindcă
cuvintele Mântuitorului sunt absolute și nu sunt mărginite
nici de timp și nici de loc. Așa că e de ajuns, ca cineva să
fie miel ori oaie de a Mântuitorului, ca să se nască în Petru
dreptul și datorința de a-1 păstori.
3. Primatul de jurisdicție al sfântului Petru, peste biserica
întreagă, îl dovedește și purtarea apostolilor, și în special purtarea
evangeliștilor,față de Dânsul. Pentrucă evangeliștii ori de câte ori
scriu consemnarea sau catalogul apostolilor, totdeauna pun pe
Petru în locul dintâi, iar pe ceilalți apostoli îi schimbă. Prin
urmare a trebuit să fie ceva motiv special pentru care i-au dat
ei onoarea aceasta lui Petru. Acest motiv însă n’a putut fi nici
 87

vrâsta, ca și când Petru ar fi fost mai bătrân, pentrucă nu se

știe, care apostol a fost mai bătrân, și în cazul acesta s. Ioan ar fi
trebuit pus în locul din urmă, ca cel mai tinăr și nici aceea,
că doară Petru ar fi fost chemat mai întâi la apostolie pen­
trucă cel dintâi chemat la apostolat a fost s. Andreiu, fratele
sfântului Petru. — Ba mai mult. S. Mateiu, când scrie con­
semnarea apostolilor, adauge la numele lui Petru atributul:
„cel dintâi," zicând: „cel dintâiu: Petru“ (Mat. 10,2). Atributul
acesta însă nu e număral ordinar, căci nu se adauge: „ai
doilea", „al treilea" etc., ci e un atribut, care însamnă: „cel
mai mare", pentrucă în s. scriptură cuvântul „cel dintâi" în­
samnă: „cel mai mare", așa de ex. la s. Mateiu (20, 27) zice
Dl Hristos: „£z celce va să fie întru voi întâi, să fie vouă slugă";
iar la s. Marcu (12,28) întreabă un cărturar pe Dl Hristos: „Care
poruncă este mai întâi de toate", adecă mai mare decât toate?
în urmă, de alte ori evangeliștii îl pun pe Petru cu numele,
iar pe ceilalți apostoli îi pun fără nume, așa de ex. zic: „Petru
și apostolii", „Petru și cei ce erau cu el"; „Petru și cei un­
sprezece"; etc. Purtarea aceasta specială a evangeliștilor față
de s. Petru arată, că evangeliștii recunoșteau în s. Petru o au­
toritate, pe care n’o aveau ceilalți apostoli și anume primatul
de jurisdicție.
4. Primatul de jurisdicție al s-lui Petru, peste biserica în­
treagă, se vede în urmă și din purtarea sfântului Petru, pentrucă
s. Petru în toate faptele sale s’a purtat ca mai marele aposto­
lilor. Așa de ex. el a fost celce a luat în apărare pe apostoli
în ziua pogorîrii Spiritului sfânt, și tot el a fost, care, în urma
unei vedenii cerești, a enunțat, că a sosit timpul, ca să se
predice evangelia și la păgâni; el a fost celce a propus să se
aleagă alt apostol în locul lui Iuda, și tot el a fost celce a
prezidat la conciliul apostolilor ținut în Ierusalim; el a pro­
nunțat sentința asupra lui Anania și a Safirei, și tot el
a vizitat bisericile din ludea, Galilea și Samaria, cu toate
că bisericile acestea nu le întemeiase el, ci ceilalți apostoli.
 §. 43. Perpetuitatea primatului s4ui Petru.
Primatul de jurisdicție, pe care i-l-a dat Dl Hristos sfân­
tului Petru, nu i-l-a dat numai lui personal, așa că primatul să se
stingă cu moartea s-lui Petru, ci i-l-a dat, ca dela el să treacă
șl la urmașii lui. — Aceasta o dovedesc:
a) Cuvintele, prin cari Mântuitorul i-a promis și i-a dat
s-lui Petru primatul. Pentrucă prin cuvintele: „Tu ești Petru,
și pe această piatră voiu zidi biserica mea“, Mântuitorul i-a
promis s-lui Petru, că îl va pune temeiu bisericii Sale; iar
prin cuvintele: „Paște mielușeii mei, paște oile mele" l-a și
pus de fapt păstor peste turma Sa. Edificiul însă nu poate
fi fără de temeiu și turma fără păstor; prin urmare nici Petru
nu poate fi fără de urmași în primatul de jurisdicție peste
biserica întreagă.
b) Din scopul primatului. Pentrucă scopul, pentru care a
întemeiat Dl Hristos primatul de jurisdicție, a fost, ca prin el
să se păstreze pacea și unitatea în biserică. Și dacă primatul
a fost de lipsă pentru pacea și unitatea bisericii pe vremea
apostolilor, când fiecare apostol eră plin de Spiritul sfânt, cu atât
mai vârtos trebue să fie de lipsă după moartea apostolilor, când
răcindu-se în mulți dragostea creștinească, puteau să între
tare ușor certe și frecări în biserică. Prin urmare primatul de
jurisdicție al s-lui Petru trebue să treacă dela el șl la urmașii
lui, căci altcum Mântuitorul ar fi întemeiat primatul pentru
timpul, când nu eră lipsă de el — pe vremea apostolilor
și l-ar fi șters, când eră mai mare lipsă de el — pe vremea
de după moartea apostolilor.
c) Din perpetuitatea bisericii. Pentrucă biserica Dlui
Hristos, pe cum știm, trebue să rămână pănă la sfârșitul vea­
curilor si încă în forma si cu constituția, pe care i-a dat-o
Dl Hristos, căci dacă ea și-ar pierde ceva, în decursul
timpurilor, din ce i-a dat Mântuitorul, n’ar mai fi biserica Dlui
Hristos. Mântuitorul însă și-a întemeiat biserica Sa așa, că
 89

unul din apostoli, s. Petru, să aibă putere peste biserica în­

treagă; prin urmare în forma aceasta trebue să și rămână bise­
rica pănă la capetul lumii, și în consecvență primatul trebue
» la urmașii
să treacă dela s. Petru si » lui.
§. 44. Urmașii sfântului Petru în primat.
Următorii sfântului Petru, în primatul de jurisdicție peste
biserica întreagă, sunt episcopii din Roma.
a) Pentrucă s. Petru a fost episcop în Roma, și astfel
celce i-a urmat lui în episcopia din Roma, i-a urmat totodată șt
în primat, fiindcă s. Petru întrunise înșine aceste două oficii:
oficiul de apostol sau episcop al Romei și oficiul de cap al bi­
sericii. - Că apoi s. Petru a fost episcop în Roma o știm
din cărțile bisericești, în cari se spune, că papii Silvestru
(2 Ianuarie) și Leo Marele (18 Februarie) sunt următorii
sfântului Petru.
b) Pentrucă episcopii Romei au fost recunocuți în toate
timpurile de capi ai bisericii, așa că toate chestiunile mai în­
semnate trebuiau să se pertracteze înaintea episcopilor din
Roma și la ei trebuiau să apeleze, și de fapt și apelau, patriarhii din
Răsărit cu cauzele lor. Așa de ex. suspiționându-se cu erezie
Dionisiu, patriarhul Alexandriei (veac. III), episcopii supuși lui
l-au denunțat papei Dionisiu din Roma, și patriarhul Dionisiu
a trebuit să se legitimeze înaintea papei. Greșind mai apoi
patriarhul din Constantinopol, Nestoriu (veac. V), cu privire
la întruparea Domnului, s. Ciril, patriarhul din Alexandria, l-a
pârît la Roma, la papa Celestin, care l-a și provocat pe Ne­
storiu să-și retragă învățăturile, sub pedeapsa, că în cazul con­
trar îl va depune din patriarhie. — S. Ioan Gurădeaur încă a
apelat la papa Inocențiu I. (veac. V), dupăce fusese depus din
patriarhia din Constantinopol de cătră Teofil, patriarhul Ale­
xandriei. Papa Inocențiu apoi de fapt a și excomunicat pe
împăratul Arcadiu și pe împărăteasa Eudoxia, fiindcă erau vi-
novați în depunerea s-lui Ioan Gurădeaur, pe cum și pe Ar-
saciu, care fusese pus în locul s-lui Ioan Gurădeaur, și pe toți
clericii, cari țineau cu Arsaciu etc.
 90

§. 45. Conciliile sau sinoadele.

Un alt factor, care are putere de jurisdicție peste biserica
întreagă, e conciliul ecumenic sau sinodul ecumenic.
înainte însă de ce am vorbi despre conciliile ecumenice,
trebue să vorbim despre concilii în general.
Sub concilii, în general, se înțeleg niște adunări de episcopi,
ținute sub prezidiul capilor legitimi, spre a hotărî, cu autoritate
căpătată dela Dl Hristos, afaceri aparținătoare bisericii, ori
mântuirii credincioșilor. Se zice: a) că conciliile sunt adunări
de episcopi, pentrucă adunările mai marilor lumești nu se nu­
mesc concilii. b) Se zice în locul al doilea, că conciliile
trebue ținute sub prezidiul capilor legitimi, pentrucă orice adu­
nare trebue ținută sub prezidiul autorității respective. c)
Se zice în locul al treilea, că conciliile sunt adunări, în cari
se hotăresc afaceri aparținătoare bisericii ori mântuirii credin­
cioșilor, căci dacă episcopii s’ar adună cu alte scopuri, de ex.
în chestia școalelor etc., atunci n’am avea concilii, ci consfă­
tuiri. d) în urmă se zice, că hotărîrile conciliilor se aduc
cu putere căpătată dela Dl Hristos, ca să se înțeleagă, că pu­
terea, ce o au conciliile în aducerea hotărîrilor, referitoare la
biserică ori la mântuirea credincioșilor, nu e dela oameni, ci
dela Mântuitorul, care a zis cătră apostoli: „Oricâte veți legă
pe pământ, legate vor fi șl în ceriu" (Mat. 18, 18).
Și fiindcă adunările acestea de episcopi pot să reprezinte
biserica întreagă, ori numai o parte a ei, de aceea și conci­
liile pot fi ecumenice, ori numai particulare.
Conciliul ecumenic este adunarea episcopilor din toată lu­
mea catolică, ținută sub prezidiul papei, spre a hotărî, cu pu­
tere căpătată dela Dl Hristos, afaceri aparținătoare bisericii ori
mântuirii credincioșilor. Deci recerințele unui conciliu ecume­
nic sunt:
a) Ca conciliul să-l concheme papa și el să concheme pe
toți episcopii catolici. Motivul este: «) pentrucă orice adunare
se conchiamă de superiorul conchemaților; și ,>) pentrucă con­
ciliul ecumenic reprezintă biserica întreagă și hotărîrile lui
sunt obligătoare pentru biserica întreagă.
 91

b) Ca la conciliu să se ș'i adune de fapt atâția episcopi,

incât să se poată zice, că ei reprezintă biserica întreagă. Dar
nu e de lipsă, ca la conciliul ecumenic să se adune de fapt
chiar toți episcopii, fiindcă aceasta e cu neputință din cauza
depărtărilor, a bătrânețelor, etc.
c) Ca la conciliul ecumenic să prezideze papa: ori în
persoană, ori prin trimișii săi, pentrucă oricare adunare trebue
prezidată de mai marele ei.
d) Ca hotărîrile conciliilor să fie întărite de papa, pentrucă
hotărîrile oricărei adunări trebue întărite de autoritatea com­
petentă. De dovadă ne poate servi faptul, că hotărîrile conci­
liilor neîntărite de papa n’au avut nici o valoare, oricât de
mare a fost numărul episcopilor adunați într’însele. Astfel s’a
întâmplat de ex. cu hotărîrile conciliului din Rimini (veac. IV),
la care luaseră parte vre-o 600 episcopi. Hotărîrile conciliului
acestuia n’au fost recunoscute, pentrucă fuseseră osândite de
papa Damas. Tot așa s’a întâmplat și cu hotărîrile conciliului
din Efes (449) ale cărui hotărîri le osândise papa Leo Marele.
Hotărîrile aduse în conciliile ecumenice au valoare pentru
biserica întreagă, pentrucă conciliile ecumenice reprezintă bi­
serica întreagă.
Conciliile particulare apoi sunt adunări de episcopi din o
parte a lumii catolice, ținute sub prezidiul patriarhului, al pri-
matelui ori al mitropolitului, spre a hotărî, cu putere căpătată
dela Dl Hristos, afaceri aparținătoare bisericii ori mântuirii
credincioșilor. Conciliile acestea particulare pot fi de mai multe
feliuri, și anume: concilii naționale și concilii provinciale, după
cum s’au adunat în ele episcopii unei națiuni, ori ai unei pro­
vincii bisericești.
Sub provincie bisericească, și în special sub provincie me­
tropolitană, se înțelege unirea mai multor episcopii sau a mai
multor dieceze sub supremația metropolitului. Metropolitul deci
este capul provinciei metropolitane. Acel episcop apoi, care e
în fruntea diecezei principale din diecezele sau episcopiile,
cari formează provincia metropolitană — se numește arhiepiscop,
și dieceza sau episcopia lui: arhidieceză. Provincia noastră
 92

metropolitană greco-catolică, pe cum se știe, se compune din

o arhidieceză si din trei dieceze.
De conciliile sau de sinoadele ecumenice și particulare
se deosebesc sinoadele diecezane și arhidiecezane. Acestea con­
sistă în adunarea preoților dintr’O dieceză, ori dintr’o arhidie­
ceză, ca să se sfătuiască împreună cu episcopul ori cu arhie­
piscopul lor despre lucruri aparținătoare diecezei ori arhidie-
cezei. Preoții adunați în sinoadele diecezane ori arhidiecezane
n’au drept de a hotărî, ci numai drept de a propune, sau cum
se zice, ei n’au vot deciziv, ci numai vot consultativ. Motivul
este, pentrucă Dl Hristos n’a dat puterea de a guvernă bise­
rica preoților, ci numai episcopilor, fiindcă numai lor li-a zis:
„Oricâte veți legă pe pământ vor fi legate șl în ceriu“.

§. 46. Infalibilitatea papei.

Episcopul Romei nu este numai capul bisericii întregi, ci
totodată e și infalibil. Dogma despre infalibilitatea papei o pro­
pune Conciliul din Vatican, ținut în 1869, când zice: „Pontifi­
cele roman când vorbește din catedră, adecă atunci, când în cva-
litatea sa de păstor și învățător al tuturor credincioșilor defi­
nește vre-o învățătură de credință ori de morală, pe care trebue
să o țină întreagă biserica, atunci prin azistința dzeiască, pro­
misă lui în fericitul Petru, se bucură de aceeaș infalibilitate, cu
carea dzeiescul Răscumpărător voi să fie înzestrată biserica Sa,
în definirea învățăturilor de credință ori de tnorală“. în cuvintele
citate spune Conciliul:
a) Că papa e infalibil, adecă el nu poate greși propunân-
du-ne o învățătură greșită, ca adevărată, ori o învățătură ade­
vărată, ca greșită și nu zice, că papa n’ar putea păcătui, pen­
trucă altceva e păcatul și altceva e greșala.
b) în locul al doilea spune conciliul, că papa e infalibil,
când vorbește din catedră. Că apoi, ce însamnă a vorbi din
catedră, o explică însuș conciliul, când adauge, că papa vor­
bește din catedră „atunci, când în cvalitatea sa de păstor și
învățător al tuturor credincioșilor definește vre-o învățătură de
 98

credință ori de morală, pe care trebue să o țină întreagă bi­

serica." De aci se vede, că, spre a se puteă zice, că papa
vorbește din catedră, se recer următoarele 4 conditiuni: «) ca
papa să propună învățătura în cvalitate de cap al bisericii;
£) ca învățătura aceasta, pe care o propune el, să o definească,
adecă să o impună spre a fi crezută, așa că dacă cineva n’ar
crede-o, să fie socotit de eretic; ;•) ca învățătura, pe care o
definește papa, să fie învățătură de credință ori de morală,
iar nu de altă natură; ă) ca învățătura aceasta, pe care a
definit-o papa, s’o impună întregii biserici.
c) în locul al treilea ne spune conciliul, că motivul, pentru
care papa e infalibil, când vorbește din catedră, nu e motiv
natural, de ex. mintea lui ageră, cercarea adevărului etc.,
ci azistința dzeiască, pe care i-a făgăduit-o Dl Hristos papei
atunci, când i-a făgăduit azistința Sa lui Petru.
Premițând acestea, dovedim dogma despre infalibilitatea
papei:
1. Din cuvintele citate deja: „Tu ești Petru, și pe această
piatră voiu zidi biserica mea, și porțile iadului nu o vor învinge
pe ea“; și din cuvintele: „Paște mielușeii mei, paște oile mele".
Prin cuvintele dintâi Dl Hristos îi promite sfântului Petru, că
își va zidi biserica Sa pe dânsul, și spune, că porțile iadului
nu o vor învinge. De aci urmează, că sfântul Petru și urmașii
săi nu pot greși în propunerea învățăturilor de credință ori
morală. Căci dacă Petru și urmașii săi ar putea greși, atunci
biserica ar puteă cădea în erezie, ascultând de Petru și de
urmașii lui, și astfel porțile iadului ar ieși învingătoare asupra
bisericii. — .Prin cuvintele puse în locul al doilea apoi, Mân­
tuitorul îl pune pe sfântul Petru păstor peste turma Sa. Da-
torința păstorului bisericesc însă nu e numai de a guvernă
biserica, ci si de a o învăță. Prin urmare, dacă Petru si urma-
șii săi ar puteă greși, ei ar puteă duce întreagă biserica în
rătăcire. Aceasta însă e cu neputință, pentrucă biserica Dlui
Hristos, pe cum am văzut, este infalibilă; prin urmare e de
lipsă, ca Petru și urmașii săi, papii, să fie infalibili.
 2. Din cuvintele Dlui Hristos, când zice: „Simone, Simone,
iată satana v’a cerut pe voi să vă cearnă ca grâul; iar eu
m’am rugat pentru tine, să nu scadă credința ta, și tu oarecând
întorcându-te, întărește pe frații tăi.“ (Luca 22, 31). în cuvin­
tele acestea spune Mântuitorul, că satana vrea să cearnă pe
apostoli. Că apoi în ce consistă cernerea aceasta a apostoli­
lor, o explică Dl Hristos, când adauge: „iar eu m’am rugat
pentru tine, să nu scadă credința ta.“ De aci se vede, că cer­
nerea apostolilor, pe care o voia satana, consistă în scăză-
mântul apostolilor în credință, pentrucă în contra scăzămân-
tului acestuia s’a rugat Dl Hristos. Și fiindcă rugăciunea Mân­
tuitorului trebue să fie ascultată din partea Tatălui ceresc,
prin urmare credința lui Petru, pentru a cărei statornicie se
rugase Mântuitorul, nici nu poate scădea, ca el să poată întări
pe frați, adecă pe apostoli. ■—
Rugăciunea aceasta a Dlui Hristos însă nu s’a făcut nu­
mai pentru Petru, ci și pentru următorii lui, ba mai mult pentru ur­
mătorii lui, decât pentru Petru, a) Căci dacă rugăciunea Mântuito­
rului s’ar fi făcut numai pentru Petru, atunci ea ar fi fost
zădarnică și de prisos. Ar fi fost zădarnică, pentrucă Petru de fapt
a scăzut în credință, când s’a lăpădat de Dl Hristos, și atunci el
trebuiă să fie întărit în credință de apostoli, iar nu el să-i întă­
rească pe ei. Deci, dacă rugăciunea Dlui Hristos s’ar fi făcut numai
pentru Petru, ea ar fi fost zădarnică pănă la învierea Dlui.
Pentru timpul apoi de după învierea Dlui Hristos pănă la
moartea apostolilor, rugăciunea Mântuitorului ar fi fost de
prisos, dacă s’ar fi făcut numai pentru Petru. Căci pe timpul
acesta, și în special pănă la înălțarea Dlui, însuș Mântuitorul
i-a întărit pe apostoli în credință, iar după aceea, după pogo-
rîrea Spiritului sfânt, i-a întărit Spiritul sfânt, făcându-1 pe
unul fiecare din ei infalibil. Deci, ca să nu fim siliți să zicem,
că rugăciunea Dlui Hristos a fost zădarnică și de prisos, tre­
bue să zicem, că ea nu s’a făcut numai pentru s. Petru, ci și
pentru următorii lui, ba mai mult pentru următorii lui, decât pentru
el, din motivul, ca următorii lui Petru să-i poată întări pe urmașii
apostolilor, cari nu mai erau infalibili unul fiecare, în credință.
b) Că rugăciunea Dlui Hristos nu s’a făcut numai pentru
s. Petru, ci șl pentru următorii lui, o arată și împrejurarea, că
cuvintele Mântuitorului nu sunt mărginite de timp, ci se referă
la toate timpurile, căci zice Dl Hristos: „Iată satana v’a cerut
pe voi să vă cearnă ca grâul; iar eu m’atn rugat pentru tine,
să nu scadă credința ta, și tu oarecând întorcându-te, întărește
pe frații tăi." Deci, pe cum se estind la toate timpurile ispi­
tele satanei de a cerne pe apostoli —întocmai așa trebue
să se referească la toate timpurile și rugăciunea Dlui Hristos;
și în consecvență Mântuitorul nu s’a rugat pentru statornicia
în credință numai a sfântului Petru, ci si a următorilor lui.
c) Credința bisericii de mai de mult, referitor la infalibilita-
tea papei, se poate cunoaște din împrejurarea, că toți câți
erau suspecți ori acuzați cu erezie trebuiau să se legitimeze
înaintea episcopului din Roma. Astfel a trebuit să se legiti­
meze înaintea papei, pe cum știm, Dionisiu, patriarhul Ale­
xandriei; Nestoriu, patriarhul Constantinopului, și alții. Dovadă,
că pe atunci se recunoștea infalibilitatea papei, pentrucă nime nu
poate fi obligat să se legitimeze înaintea unuia, care încă
poate greși. De aceea și zicea conciliul ecumenic din Florența
(1438—1439), la care luaseră parte și vre-o 30 episcopi gr.-
orientali, în frunte cu patriarhul Iosif din Constantinopol —
din partea Românilor fusese de față Dămian, metropolitul
Moldovei — că papa este „vicarul adevărat al Dlui Hristos,
capul bisericii întregi și părintele și învățătorul tuturor creștini­
lor." Căci dacă papa, care după mărturisirea conciliului, este
învățătorul tuturor creștinilor, ar putea greși, actunci ar puteă
duce pe toți creștinii în greșală, ceeace e cu neputință, fiindcă
biserica Mântuitorului, pe cum știm, e infalibilă.
ADAUS.
Raportul dintre minte, sau dintre știință, și
credință.
Părerile greșite, referitoare la raportul dintre știință și
credință, au fost si sunt si astăzi de trei feluri, si anume: a)
sunt unii, cari zic, că între știință și între credință ar fi o
luptă sau o contrazicere continuă, așa că știința și credința
nu se pot împăca una cu alta niciodată; b) alții apoi sunt de
părere, că mintea atâta e de slabă, încât nu poate afla, cu
puterile sale, nici un adevăr religios, ci toate adevărurile trebue
să le admită numai pe baza descoperirii; c) în urmă alții
susțin, că mintea omenească așa e de puternică, încât toate
adevărurile de credință trebue supuse minții, ca ea să le con­
troleze, și dacă le înțelege pe deplin, să le admită, iar dacă nu
le înțelege, să nu le admită.
Examinăm părerile acestea pe rând.

§. 47. Analogia dintre știință și credință.

între adevărata stiintă
f >
si
>
între adevărata credință
J
nu este
și nu poate fi contrazicere adevărată. Am zis că nu este și nu
poate fi contrazicere adevărată, sau reală, între adevărata
stiintă si între adevărata credință, adecă între stiinta dedusă
din fapte, iar nu din ipoteze, și între credința, înțeleasă pe
cum se cuvine, iar nu între credința înțeleasă rău, căci între
știința dedusă rău, ori dedusă numai din ipoteze false, și între
credința înțeleasă rău, este si trebue să fie contrazicere.
1. Că între adevărata știință și între adevărata credință
nu este contrazicere, se vede din împrejurarea, că nu s’a propus
pănă acum nici o obiecțiune, scoasă din științele profane,
în contra adevărurilor religioase pe cari le putem cuprinde
cu mintea, carea să nu fi fost rezolvată pe deplin. — Adevă­
rat, că pe lângă adevărurile acestea religioase, religiunea cre­
ștină mai propune și misterii, adecă adevăruri, pe cari mintea
omenească deși le pricepe, că ce vreau să zică, totuși nu le
poate cuprinde dar despre adevărurile acestea nu se poate
zice, că ar fi în contra științii, tocmai fiindcă întrec capabili-
tatea minții omenești. Pentrucă noi nu putem zice, că o afir-
mațiune oarecare e adevărată, falsă ori contrazicătoare, dacă
nu cuprindem, adecă dacă nu înțelegem pe deplin afirmațiu-
nea aceea.
 2. Că apoi între adevărata știință și între adevărata cre­
dință nici nu poate fi contrazicere, ni-o arată împrejurarea, că
atât adevărata stiintă, cât si adevărata credință, provin dela
Dzeu, pentrucă principiile sau axioamele, din cari se deduce
stiinta, sunt sădite în minte de însus Dzeu, iar adevărurile de
credință încă nu sunt altceva decât o parte din știința lui Dzeu.
E cu neputință însă să fie contrazicere între cunoștințele și
principiile sau axioamele unuia și aceluiaș individ, adecă a
lui Dzeu.
3. De aceea nici n’a fost nici un adevărat bărbat de știință,
care să fi susținut, că între stiintă si între credință ar fi contra-
zicere, pentrucă adevărații bărbați de știință, sau acei oameni,
cari prin inventiunile lor au dat direcție nouă științelor, toti
au fost credincioși. Astfel de bărbați au fost de ex. următorii
bărbați geniali din veacul al XlX-lea: Volta, Ampere, Faraday,
Gauss, Liebig, Pasteur și alții.

§. 48. Puterea minții omenești.

Mintea omenească nu e așa de neputincioasă, încât să
nu poată cunoaște, cu puterile sale, nici un adevăr religios.
De dovadă ne poate servi:
a) Faptul, că nu numai filozofii din zilele noastre, ci și
cei din vechime, au aflat, și numai cu ajutorul minții lor, unele
adevăruri religioase, cum sunt de ex. existința lui Dzeu și
perfecțiunile Lui, spiritualitatea și nemurirea sufletului ome­
nesc, existința vieții venitoare și răsplata din vieața aceea, etc.,
pe cum dovediserăm de altcum și noi, la începutul cărții
acesteia: existința lui Dzeu și înțelepciunea Lui, numai cu
ajutorul minții.
b) Tot aceasta o spune șî s. P.aul, când zice despre pă­
gâni, că: „Se descopere mânia lui Dzeu din ceriu peste toată
păgânătatea și nedreptatea oamenilor, cari țin adevărul intru
nedreptate, pentrucă. .. cele nevăzute ale lui (Dzeu) dela zidirea
lumii, din făpturi fiind cunoscute, se văd... ca să nu poată ei
avea ce să răspundă. De vreme ce cunoscând pe Dzeu, nu ca
Principii fundamentale de: Dr. Vasile Suciu. 7
pe Dzeu l-au mărit, nici nu i-au mulțămit, ci s’au făcut zădăr­
nici întru cugetele sale și s’a întunecat neînțelegătoare inima lor“
(Rom. 1, 18—21). Acî spune apostolul, că păgânii de aceea se
osândesc, fiindcă n’au cunoscut pe Dzeu, pe care îl puteau și
trebuiau să-l cunoască din lucrurile lui, și din motivul, fiindcă
cunoscând ei pe Dzeu, nu i-au dat cultul cuvenit, ci au umblat
după lucruri zădarnice. Prin urmare apostolul presupune, că
omul poate cunoaște, și numai cu mintea sa, unele adevăruri
religioase, cum ar fi de ex. existința lui Dzeu.
c) Tot aceasta o dovedește în urmă și împrejurarea, că
dacă omul nu ar cunoaște de mai înainte existinta lui Dzeu,
nu ar putea primi nici descoperirea dzeiască. Pentrucă nime
nu poate primi un adevăr, ca provenit dela Dzeu, dacă nu
știe deja de mai înainte, că există Dzeu și că Dzeu poate să-i
descopere omului adevăruri.

§. 49. Datorința minții omenești de a se supune ade^

vărurilor descoperite de Dzeu.
în urmă mintea omenească nu e așa de puternică, în cât
să fie unica normă a adevărului si a neadevărului, asa că
acă ea nu cuprinde un lucru oarecare descoperit de Dzeu,
.ă nu fie datoare să-1 primească, din contră să aibă drept
să-1 respingă, ca neadevărat. Motivul este:
a) Pentrucă mintea omenească greșește tare ușor, pe cum
ne arată experiența de toate zilele și diferitele sisteme filozo­
fice și ipoteze științifice, cari s’au schimbat în decursul tim­
pului. Și astfel e absurd să punem de unică normă sau de
unic judecător al adeyărului și al neadevărului o facultate -
mintea omenească — care și ea poate greși.
b) Pentrucă sunt și trebue să fie o mulțime de adevăruri,
cari întrec capabilitatea minții omenești. Despre aceasta ne
putem convinge: a) dacă facem asămănare între două minți
omenești și: /?) dacă luăm în socotință izvoarele, din cari cu­
noaștem pe Dzeu, pe cale naturală. Căci dacă luăm două minți
omenești: una ageră și instruată, iar cealaltă slăbuță și nein-
 99

struată, e limpede, că mintea cea dintâi are o mulțime de cu­

noștințe, pe cari mintea a doua, mai slăbuță și neinstruată,
nu le poate cuprinde. Și dacă aceasta se întâmplă cu două
minți omenești, cari în urma urmelor sunt mărginite amândouă,
cu atât mai vârtos trebue să se întâmple dacă luăm în soco­
tință mintea omenească și cea dzeiască, pentrucă mintea ome­
nească e mărginită, iar cea dzeiască e nemărginită, și astfel mintea
dzeiască are o mulțime de cunoștințe, pe cari mintea ome­
nească nu le poate cuprinde. Dacă luăm apoi în socotință
izvoarele, din cari cunoaștem pe Dzeu, pe cale naturală, ade­
vărul acesta se vede si mai lămurit. Pentrucă noi cunoaștem
pe Dzeu, pe cale naturală, numai din făpturi. în făpturi însă
nu se reoglindează toate însușirile lui Dzeu, de ex. nu se
reoglindează în ele însușirea că Dzeu e în trei persoane, ci se
reoglindează numai unele însușiri, de ex. că Dzeu e dela Sine;
că El e preaînțelept etc., și astfel, dupăce nu se află reoglin-
date în făpturi toate perfecțiunile lui Dzeu, e cu neputință, ca
mintea omenească să cunoască pe Dzeu cum este în Sine,
oricât s’ar perfecționa ea în decursul timpului, și în consec­
ventă totdeauna trebue să fie misterii.
Mintea omenească are numai atâta drept, ca să pre­
tindă dela Dzeu, ca El să dovedească, că o învățătură, c'"ea
se zice că provine dela El, aievea provine dela Dânsul. Și,
dacă mintea s’a convins odată despre originea dzeiască a învă­
țăturii, e datoare să o primească întreagă, chiar și dacă nu o
cuprinde, pentrucă mintea omenească nu e unica normă a
adevărului si a neadevărului.
Prin aceasta însă, adecă prin supunerea minții omenești
la adevărurile descoperite de Dzeu, nu se împiedecă înaintarea
științelor, pentrucă adevărurile descoperite nu împiedecă min­
tea în cercetarea altor adevăruri, afară de adevărurile desco­
perite, ci numai o opresc ca să nu tragă la îndoială adevăru­
rile descoperite, așa că adevărurile descoperite sunt pentru
mintea omenească, ca tot atâtea puncte luminoase, cari îi
arată calea, pe care să meargă, ca ea să nu greșească.
7*
 §. 50. Concluziune.
Din cele zise pănă aci rezultă:
1., Că Dzeu aievea a descoperit o religiune prin Fiul Său,
Dl nostru Iisus Hristos, pe care apoi Mântuitorul a încredin­
țat-o spre păstrare și spre lățire bisericii Sale;
2., Că adevărata biserică a Mântuitorului e biserica ca­
tolică; si:
3., Că mintea omenească trebue să se supună religiunii
acesteia descoperite de Dzeu.
De aceea datorinta noastră este: să ținem strâns la re-
ligiunea propusă de biserica catolică. Că apoi, cari sunt, în
concret, adevărurile descoperite de Dl Hristos și propuse de
biserica catolică spre a fi crezute, le vom vedea în „Princi­
piile dogmatice speciale ale religiunii creștine".
 Cuprinsul.
Pag.
introducere........................................ 1
CAP I.
Conceptul și existința lui Dumnezeu....................................................... 2
CAP II.
Religiunea în general și împărțirea ei....................................................... 7
CAP III.
Posibilitatea descoperirii dzeiești și putința de a recunoaște desco­
perirea aceasta................................................................................ 10
§. 1. Conceptul descoperirii dzeiești.................................................... 10
„ 2. Posibilitatea descoperirii dzeiești supranaturale......................... 10
„ 3. Necesitatea descoperirii dzeiești supranaturale......................... 11
„ 4. Putința de a recunoaște descoperirea dzeiască supranaturală . 13
„ 5. Sfințenia învățăturii.......................................................................... 14
„ 6. Minunile............................................................................................ 14
„ 7. Posibilitatea minunilor................................................................. 14
„ 8. Profețiile............................................................................................ 15
„ 9. Posibilitatea profețiilor..................................................................16
CAP IV.
Originea dzeiască a religiunii creștine..................................................... 17
§. 10. Pentateuhul.....................................................................................18
„ 11. Divinitatea religiunii sau a descoperirii cuprinse în Pentateuh. 21
„ 12. Evangeliile........................................................................................ 21
„ 13. Autenticitatea evangeliilor............................................................. 22
„ 14. Integritatea evangeliilor.................................................................. 24
„ 15. Fidedemnitatea evangeliilor......................................................... 25
„ 16. Sfințenia învățăturii creștine......................................................... 28
„ 17. Dzeirea Dlui Hristos . .... ............................................................. 29
„ 18. împlinirea profețiilor Mesiane în Dl Hristos................................. 30
„ 19. Minunile Dlui Hristos...................................................................... 32
„ 20. învierea Dlui Hristos.......................................................................36
„ 21. Minunile apostolilor...................................................................... 41
„ 22. Profețiile Dlui Hristos.................................................................. 42
„ 23. Lățirea și conservarea minunată a religiunii creștine, efectele
ei, și statornicia și tăria martirilor 46
 - 101 —

CAP V. Pag-
Mijlocul prin care putem ajunge la cunoașterea religiunii creștine . 51
§. 24. Regula credinții............................................................................ 52
„ 25. Monumentele credinții sau ale învățăturii bisericești .... 53
„ 26. S. Scriptură.................................................................................... 54
„ 27. Inspirațiunea sfintei scripturi..........................................................56
CAP VI.
Biserica Dlui Hristos................................................................................ 57
§. 28. Conceptul bisericii creștine................................... • .... 57
„ 29. întemeierea bisericii...................................................................... 58
„ 30. Vizibilitatea bisericii..................................................................... 59
„ 31. Scopul bisericii . '.......................................................................... 60
„ 32. Necesitatea bisericii...................................................................... 60
„ 33 Constituțiunea bisericii Dlui Hristos................ 62
„ 34. Membrii bisericii............................................ 64
„ 35 barurile bisericii........................ *......................................................66
„ 36. Proprietățile bisericii...................................................................... 70
„ 37. Unitatea bisericii................................................ 70
„ 38. Sfințenia bisericii...........................................................................71
„ 39. Catolicitatea sau universalitatea bisericii .................................. 72
„ 40- Apostolicitatea bisericii.................................................................. 74
„ 41. Adevărata biserică a DluiHristos.................................................. 74
„ 42 Primatul sfântului Petru................................................................. 82
„ 43. Perpetuitatea primatului s-lui Petru........................................... 88
„ 44. Urmașii sfântului Petru înprimat................................................. 89
„ 45. Conciliile sau sinoadele................................................................. 90
„ 46 Infalibilitatea papii ...................................................................... 92
ADAUS.
Raportul dintre minte, sau dintre știință, și credință.......................... 95
§. 47. Analogia dintre știință și credință................................................ 96
„ 48. Puterea minții omenești.................................................................. 97
„ 49. Datorința minții omenești de a se supune adevărurilor descope­
rite de Dzeu.....................................................................................98
„ 50. Concluziune.................................................................................. 100
/ify
453