Caracterizarea fetei de imparat din “Luceafarul” de Mihai Eminescu

Fata de imparat este personajul principal si individual din poemul filozofic “Luceafarul”.
Inca din prima strofa a poemului, poetul realizeza portretul fetei. In versul “Din rude mari
imparatesti” este evidentiata originea imparateasca a fetei. De asemenea, prin superlativul
absolut de factura populara “o prea frumoasa fata”, scoate si exprima perfectiunea
frumusetii fizice. Totodata versul “si era una la parinti” scoate in evidenta unicitatea
terestra. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile: “Si mandra in toate
cele/Cum e fecioara intre sfinti /Si luna intre stele” propun o posibila dualitate: puritate si
predispozitie spre inaltimi astrale, dar in acelasi timp ii confirma unicitatea. Fata nu e o
fiinta obisnuita, e un personaj feminin de o frumusete desavarsita cu o multitudine de
calitati.
Fata de imparat este o fire romantica si visatoare trasaturi care se desprind prin
caracterizare indirecta. Aceasta tinde spre perfesctiune, iubeste o fiinta superioara, dorind
sa se atodepaseasca. Ea este indragostita de astrul ceresc a carui iubire ii e impartasita.
Insa iubirea dintre cei doi e imposibila, ei apartinand unor lumi diferite. De aceea ei nu
pot comunica decat in vis.
Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a treia oară
chemarea, dar de această dată Luceafărul semnifică steaua norocului: „Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează!".
La sfarsitul partii intai a poemului fata de imparat dobandeste un nume, Catalina, ea
devenind o pamanteana ca oricare alta.
Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru
Luceafar: “ O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Acest “dor de moarte”
ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana spre absolut , dar si atractia
spre fiinta inaccesibila.

Ea apare lipsita de iubirea astrului(luceafarul), cautand-si o pereche pamanteana. Poetul o

distanteaza de Luceafar.

Catalin si Catalina, cele doua prenume asemanatoare seminifica identitatea de a destin a

celor doi indragostiti.
Desi, banal la inceput, cuplul celor doi pamanteni, la sfarsit, e infatisat sub ploaia de flori
de tei la adapostul codrului.
Catalina renunta la iubirea pentru Luceafar, intalnindu-l pe Catalin, alaturi de care isi va
implini visul de iubire.
In finalul poemului, ea va ramane cu nostalgia astrului ceresc, cerandu-i acestuia sa ii
ocroteasca fericirea.

procedeele artistice utilizate în poem menţionăm: alegoria pe baza căreia este construit
poemul; antiteza structurală; epitetele ornante, cu rol în portretizare; prezenţa metaforelor
accentuează ideea iubirii absolute:„palate de mărgean", „cununi de stele") imagini
hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de
soare'''; comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi în prezentarea
călătoriei cosmice a Luceafărului.