Doroftei Vlad

Mihai Gavrilă

Mihai Gavrilă este un fizician român stabilit în străinătate,

profesor universitar, membru corespondent al Academiei
Române (din 1974). A adus contribuții fundamentale la studiul
teoretic al interacției sistemelor atomice cu radiația
electromagnetică. Este considerat un continuator al școlii
românești de fizică cuantică fondată de Șerban Țițeica.
Biografie
Mihai Gavrilă s-a născut la 10 octombrie 1929, la Cluj, ca fiu al
doctorului Ion Gavrilă și al soției sale Florica (n. Vișoiu), ambii
profesori (de medicină, respectiv engleză) la Universitatea de
Medicină din Cluj. A început studiile liceale la Liceul
„Gheorghe Lazăr” din Sibiu, terminându-le la Seminarul
Pedagogic Universitar al Universității din Cluj.

În 1948 s-a înscris la Facultatea de Matematică și Fizică a

Universității din București, absolvind în 1953 secția de fizică,
specialitatea radiotehnică. Student fiind, a fost încadrat ca
asistent de cercetare la laboratorul de optică al profesorului
Eugen Bădărău.
Și-a susținut în 1958 teza de doctorat cu titlul Teoria efectului
fotoelectric relativist, care va deveni primul articol din România
publicat in extenso în Physical Review.
Sporirea îndoctrinării comuniste și discriminarea politică în
Universitatea din București l-au determinat pe Mihai Gavrilă,
care nu era membru al Partidului Comunist și refuzase orice
înregimentare politică, să părăsească țara în toamna anului
1974.Și-a revăzut țara în 1990, după prăbușirea dictaturii
comuniste. În anii care au urmat a revenit frecvent în România,
contribuind la reașezarea și dezvoltarea fizicii românești. A
reluat colaborări întrerupte cu fizicieni români și a inițiat noi
colaborări, concretizate în publicații de succes și teze de
doctorat. A ținut prelegeri cu un larg auditoriu, a participat la
conferințe naționale și internaționale, a sprijinit tineri fizicieni
cu aptitudini de cercetător să obțină burse în Olanda și SUA.

Cercetare științifică
1.Tranziții radiative atomice din păturile
interioare
Cercetările asupra proceselor atomice cu doi fotoni au început
cu evaluarea nerelativistă, în aproximația dipolară electrică, a
amplitudinii de împrăștiere elastică a fotonilor de atomul de
hidrogen în starea fundamentală.Calculul nerelativist a fost
extins pentru a include retardarea, conducând la descrierea
nerelativistă completă a împrăștierii Compton de un electron
atomic din pătura K.Aproximația dipolară a fost apoi folosită în
studiul împrăștierii Compton din pătura L.Rezultatele acestor
lucrări (printre care confirmarea existenței unei divergențe
infraroșii, prevăzută de electrodinamica cuantică, și punerea în
evidență a unei rezonanțe în spectrul fotonului împrăștiat) au
generat un interes teoretic și experimental considerabil. Studiul
împrăștierilor relativiste Rayleigh și Compton din pătura K în
limita energiilor mari ale fotonului incident a prilejuit și
discutarea conexiunilor cu efectul fotoelectric.

2.Interacțiunea laser-atom
Acest domeniu a fost abordat în legătură cu experimentele
efectuate la AMOLF de grupul Marnix van der Wiel, inițial,
interesul s-a îndreptat către tranzițiile multifotonice tratate prin
metode perturbative. Odată cu posibilitatea realizării
experimentale a unor intensități laser extrem de înalte, Gavrilă și
colaboratorii au trecut la metode neperturbative, bazate pe așa-
numita High-Intensity High-Frequency Floquet Theory.
Aplicarea acestor metode, la intensități arbitrare dar pentru
frecvențe laser mai înalte decât frecvențele tipice de legare a
electronului în atomi, a dus la descoperirea unor efecte
neașteptate. Într-un câmp cu polarizare liniară, atomul de
hidrogen prezintă fenomenul de dihotomie atomică: distribuția
de sarcină electrică, sferic simetrică în starea fundamentală
neperturbată, se scindează în doi lobi de sarcină separați atunci
când ea oscilează antrenată de câmpul laser.

(Dihotomie atomică)