Tema 12.

Piaţa factorilor de
producţie şi formarea veniturilor
factoriale.
 Unități de conținut:

1. Particularitățile pieței factorilor de

producție.
2. Piaţa funciară şi renta.
3. Piaţa capitalului și dobînda.
4. Piaţa muncii și salariul.
I. Particularitățile
pieței factorilor de
producție.
Piața factorilor de producție: piaţa pe care,
în rezultatul interacţiunii dintre cerere şi
ofertă, se formează preţul factorilor de
producţie sub formă de salariu, rentă,
dobîndă şi profit.
Pentru fiecare factor de
producţie există piaţă
separată:
• piaţa funciară;
• piaţa capitalului;
• piaţa muncii.
Cererea pentru factorii de producţie dorinţa şi posibilitatea
producătorilor de a procura factorii de producţie
 cererea pentru factorii de producţie este derivată şi
dependentă de cererea pentru produs;
 cererea este influenţată de preţul factorilor.
Prețul, pe care întreprinderile sunt dispuse să-l
plătească pentru factorii de producţie depinde de:
 productivitatea sa fizică;
 preţul pe care îl are acest bun final pe piaţă.
 cererea pentru factorii de producţie depinde de MR
ce se prognozează a fi obţinută ca rezultat al
utilizării acestui factor. Cu cît MR va depăşi MC, cu
atît cererea pentru factorul dat va fi mai mare.
Este necesar să se respecte egalitatea:
MRfactor prod. = MCfactor prod.
 Elasticitatea cererii unui factor productiv:
 elasticitatea este cu atît mai mare cu cît perioada de timp este
mai lungă, ceea ce dă posibilitatea firmelor de adaptare în funcţie
de evoluţia preţurilor factorilor de producţie.
 elasticitatea este mai mare atunci cînd un factor este mai uşor
substituibil în procesul productiv, substituibilitate determinată de
raţiuni tehnologice.
 elasticitatea cererii factorului va fi mai mare, cu cît este mai
elastică cererea bunului. La creşterea preţului factorului, preţul
produsului final de asemenea va creşte. Dacă cererea produsului
este elastică şi ca consecinţă se va reduce, cererea factorului de
asemeni se va reduce.
 elasticitatea cererii unui factor depinde de elasticitatea ofertei altor
factori. Dacă preţul unui factor ce ar putea fi substituit de altul
creşte, iar oferta celui de-al doilea factor este foarte rigidă,
creşterea preţului primului nu va provoca mari contracţii ale
cererii.
 cererea factorului va fi şi mai inelastică cu cît costul său va fi mai
mic în comparaţie cu totalul producţiei.
 Oferta factorilor de producţie dorinţa şi posibilitatea
vînzătorului de a furniza factorii de producţie pentru vînzare
pe piaţă la un anumit nivel al preţului.
 costurile factorului se majorează pe măsură ce creşte
cantitatea lui oferită;
 oferta factorilor de producţie este determinată de utilitatea
marginală a utilizării directe factorului;
 oferta factorilor de producţie este influenţată de utilitatea
obţinută în rezultatul utilizării indirecte a factorului;
 limita ofertei factorilor de producţie se stabileşte în condiţiile
cînd utilitatea marginală a utilizării directe este egală cu
utilitatea marginală a utilizării indirecte a factorilor;
 oferta factorilor de producţie depinde de gradul de mobilitate
al acestora.
 Pentru analiza ofertei unui factor de producţie,
trebuie cunoscută cantitatea totală oferită economiei
în ansamblu, fiecărei industrii şi activităţii fiecărei
firme.
 La un anumit moment, cantitatea totală din fiecare
factor de producţie este dată.
 Majoritatea factorilor de producţie se află în
proprietatea privată.
 Majoritatea factorilor de productie au mai multe
utilizări.
 Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, fiecare firmă
achiziţionează, de obicei, o cantitate redusă din
oferta totală din fiecare factor de producţie.
 Curba ofertei de factori poate
avea pantă:
 ascendentă – pentru majoritatea factorilor pe termen
lung oferta raspunde pozitiv la modificarea preţurilor;
 verticală – oferta totală de pămînt nu este influenţată
de preţ, oferta este perfect inelastică;
 descendentă – în anumite situaţii, cînd randamentul
unui factor creşte, deţinatorii acestuia pot reduce
oferta: oferta de muncă se reduce în momentul
creşterii salariului peste un nivel, care face ca
oamenii sa fie interesaţi nu numai de venit, ci şi de
timpul liber.
 Preţul factorilor de producţie
valoarea de piaţă a factorilor de producţie

 Cererea pentru factorii de producţie.

Cererea pieţei se obţine prin „adunarea” pe
orizontală a curbelor individuale ale cererii
pentru un anumit factor de producţie.
 Oferta factorilor de producţie – se adună
toate cantităţile oferite pe piaţă pentru a
obţine oferta pieţei.
 Sf
P

Pf
E
Df

0
Qf

Preţul de echilibru al unui factor de producţie se formează atunci cînd

cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale;
La acest preţ, posesorii factorului de producţie respectiv sunt dispuşi să
ofere pe piaţă o cantitate egală cu cantitatea pe care cumpărătorii doresc
să o achizitioneze. La un pret mai mic, cererea creşte determinînd
majorarea preţului factorului. La un preţ mai mare, cantitatea cerută se
reduce, iar oferta totală, pe termen lung, sporeşte.
Factorii de producție și veniturile factoriale
• Rentă • Dobîndă

Pămîntul Capitalul

Abilitatea
Munca antrepre-
norială
• Salariu • Profit
Repartiţia veniturilor procesul prin care
valoarea adăugată din activitatea
economică se împarte între posesorii
factorilor de producţie, iar în cele din
urmă şi între alţi indivizi.
 Repartiţia funcţională sau Repartiţia secundară
primară (distribuirea) sau derivată
(redistribuirea)

are loc între posesorii factorilor completează procesul repartiţiei

de producţie în funcţie de prin intervenţia administraţiilor
contribuţia pe care o au la publice determinînd formarea
crearea noii valori unor noi venituri

veniturile funcţionale (primare) veniturile secundare

Salariu, profit, dobîndă, renta Prelevări cu caracter obligatoriu,

transferuri
II. Piața funciară și renta.
Piața funciară exprimă relaţiile prin
care are loc interacţiunea dintre cerere
şi ofertă de resurse naturale, formîndu-
se preţul resurselor naturale sub forma
rentei
 PARTICULARITĂȚILE PIEȚEI PĂMÎNTULUI.
Suprafeţele arabile apte pentru agricultură sunt
limitate în suprafaţă şi foarte diverse din punct de
vedere al fertilităţii lor naturale.
Oferta lor este rigidă, deci nu pot fi multiplicate prin
intervenţia omului.
Îmbunătăţirea fertilităţii artificiale a pământului prin
investiţii succesive pe una şi aceeaşi suprafaţă de
teren, materializate în îngrăşăminte, lucrări de
îmbunătăţiri funciare etc., ar putea fi echivalentă,
până la urmă, cu o suprafaţă mai mare de teren.
 PARTICULARITĂȚILE PIEȚEI PĂMÎNTULUI.
 Recolta care se obţinea înainte de pe o unitate de
suprafaţă, ca urmare a creşterii productivităţii marginale a
capitalului, poate fi acum dublată, sau chiar triplată,
practicînd o activitate agricolă intensivă. Cu alte cuvinte,
deşi se utilizează acelaşi număr de hectare, rezultatele
economice sunt tot atât de mari ca şi când s-ar fi folosit o
suprafaţă dublă.
 Totodată, nu sunt excluse nici lucrările de atragere în
circuitul economic a unor noi suprafeţe prin defrişări,
desecări, combaterea eroziunii solului, desţeleniri etc.,
care, deşi sunt considerate ca având un caracter
extensiv, pot mări fondul funciar al unei ţări.
 Factorii ce determină nivelul şi
evoluţia preţului la pămînt:
 cererea şi oferta de terenuri agricole - creşterea cererii duce la ridicarea
preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;
 cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a
populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria
prelucrătoare;
 mărimea şi evoluţia rentei - creşterea rentei funciare inevitabil duce la
ridicarea preţului la terenurile de pământ;
 posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion,
bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decît
anterior;
 rata dobânzii – preţul pământului se află în raport invers proporţional cu
dinamica ratei dobânzii;
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea suplimentară de
capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi
agricole etc.
Renta valoarea contribuţiei pe care o
aduce pămîntul (sau alt bun imobiliar) în
cadrul activităţii economice şi pe care şi-o
însuşeşte proprietarul bunului dat.
 în sens restrâns, renta este venitul pentru
dreptul de folosinţă al unui factor care are
doar o singură utilizare posibilă;
 în sens larg, renta reprezintă încasarea pentru
cedarea folosinţei oricărui factor de producţie,
a cărei ofertă este perfect inelastică faţă de
preţ.
 Teorii cu privire la rentă
Fiziocraţii (Fr. Quesnay) – lucrătorul agricol produce
mai mult decît consumă; numai munca agricolă
creează valoare şi produs net (renta).
Şcoala clasică:
 W. Petty. Renta funciară este surplusul obţinut de
pe un teren, dupa ce din venitul obţinut se scad
cheltuielile cu întreţinerea lucrătorilor agricoli şi
celelalte cheltuieli de exploatare a terenului;
mărimea rentei, respectiv a preţului pământului se
află în legatură directă cu cererea şi oferta de
produse agricole, sporirea cererii mărind preţul
cerealelor şi nivelul rentei.
 Teorii cu privire la rentă
 A. Smith considera că renta este preţul plătit pentru folosirea
pamîntului ca factor de producţie. Renta este un produs al
puterii naturii.
 D. Ricardo – renta este parte din produsul pămîntului care se
plăteşte proprietarului funciar pentru că acesta cedeaza
dreptul de folosire a forţelor originare şi indestructibile ale
pămîntului.
Şcoala marginalistă
 J. B. Clark – consideră că renta se formează pe baza legii
randamentelor neproporţionale şi a productivităţii factorilor de
producţie.
 V. Madgearu – renta diferenţială îşi datorează existenţa legii
fertilităţii descrescînde a solului.
Sinteza neoclasică (P. A. Samuelson) – susţine că pămîntul nu
este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din
punct de vedere economic ca rentă.
 Formele rentei
 renta funciară – venitul însuşit de proprietarul
pămîntului:
 renta absolută – cererea de produse agricole > oferta
şi atunci preţul lor creşte;
 renta diferenţială: de monopol, de poziţie şi de
fertilitate.
 renta economică – venitul generat de un factor de
producţie deosebit, a cărui ofertă în raport cu preţul
său este rigidă: renta minieră, de construcţii, renta
consumatorului, renta de abilitate, renta de raritate.
III. Piața capitalului și dobînda.
Piața capitalului reprezintă relaţiile
băneşti care se formează în procesul
atragerii şi plasării fondurilor băneşti,
relaţii rezultate din confruntarea cererii
şi ofertei de capital, formându-se
resursele financiare ale agenţilor
economici.
 Elementele pieței de capital:
 Cererea de capital reflectă totalitatea
nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat, ori într-o
anumită perioadă, avînd în vedere şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-
o suporte.
 Oferta de capital cuprinde totalitatea
mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o
anumită perioadă de timp şi la un
anumit preţ (dobîndă).
 Dobînda.
 Forme ale pieței de capital
•piaţa capitalului pe termen scurt sau piaţa monetară – cuprinde
relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării
fondurilor pe termen scurt, până la 1 an, având rol deosebit în
finanţarea pe termen scurt a activităţii economice. Este în esenţă
o piaţă interbancară, prin care băncile se împrumută între ele,
realizându-se o funcţie de compensare a excedentului şi
deficitului de lichidităţi bancare.
•piaţa capitalului pe termen lung sau piaţa financiară – cuprinde
relaţiile ce se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor
pe termen mijlociu şi lung. Componente:
 piaţa financiară (piaţa acţiunilor, obligaţiunilor);
 piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung
(lombardul);
 piaţa ipotecară.

a) Dobânda simplă se calculează numai asupra
sumei împrumutate iniţial.
Exemplu: O bancă acordă un credit de
50.000.000 lei pentru un an cu o rată a dobânzii
de 20%. În acest caz:
b) Dobânda compusă se calculează în situaţia
în care creditul se acordă pe o perioadă mai
mare de un an, iar dobânda se capitalizează,
urmând să fie luată în calculul dobânzii
împreună cu suma iniţială.
De exemplu, în cazul acordării împrumutului anterior
de 50.000.000 lei cu dobânda de 20%, pe termen de 5
ani, după primul an, creditul va fi format din 50.000.000
la care se adaugă dobânda de 10.000.000, adică
60.000.000 lei.
În al doilea an se va obţine dobânda de 12.000.000 lei,
calculată astfel:
 Factori de influență
 raportul dintre cerere şi ofertă de capital de
împrumut;
 rata inflaţiei;
 rata profitului;
 mărimea riscului;
 perioada de timp pentru care se împrumută
suma de bani;
 politica economică a statului.
 Funcțiile dobînzii
 influenţeaza repartizarea factorilor de
producţie, orientîndu-i către activităţile care
asigură utilizarea lor cu eficienţă ridicată;
 constituie o modalitate de stimulare a
agentilor economici în economisirea unei părţi
însemnate din veniturile lor;
 oferă băncilor posibilitatea recuperării
cheltuielilor efectuate şi obţinerii unui profit
normal;
 reprezintă o importantă pîrghie în
redistribuirea venitului.
 Profitul
 În sens larg profitul poate fi privit ca fiind
câştigul realizat, în formă bănească, de către
cei ce iniţiază şi organizează o activitate
economică.
 Profitul provine din diferenţa dintre venitul
obţinut şi costul de producţie.
 Factorii de influență
 nivelul costului mărfii sau serviciului (invers
proporţional);
 nivelul preţului de vânzare a mărfii (direct
proporţional);
 volumul serviciilor sau produselor realizate;
 structura produselor şi serviciilor – dacă ele
aduc sau nu profit mare;
 viteza de rotaţie a capitalului;
 modul de repartiție a venitului obţinut între
posesorii factorilor de producţie (cu cît salariul
şi renta sunt mai mari, profitul se micşorează).
 Forme ale profitului
 profitul normal sau ordinar;
 profitul economic sau supranormal;
 profitul contabil (total) = profitul normal +
profitul economic;
 profit brut = preţ de vînzare – TVA – costul
producţiei;
 profit net: П net = П brut – Impozite.
 Funcțiile profitului
 funcţia de motivare a firmelor. Profitul
stimulează iniţiativa economică, el determină
acceptarea riscului;
 funcţia de creştere. Profitul stă la baza
creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, este
sursa principală de autofinanţare;
 funcţia de control sau barometru asupra
activităţii firmelor.
 funcţie socială, asigurînd indirect, sau direct
resurse necesare pentru activităţi social –
culturale.
 Profitul
 masa profitului, sau cantitatea totală de
profit: П = TR –TC
 rata profitului mărime relativă, calculată ca
raport procentual între masa profitului şi un
termen de referinţă:

 unde: RП – rata profitului; TC – cost de

producţie; K – capital; CA – cifra de afaceri.
IV. Piața muncii și salariul
Piața muncii - spaţiul economic în care se
manifestă un sistem de relaţii între deţinătorii
de capital, în calitate de cumpărători şi
posesorii forţei de muncă, în calitate de
ofertanţi;
Piața muncii - ansamblul relaţiilor dintre
cererea şi oferta de resurse de muncă, în
corelaţie cu factorii care le determină şi cu
nivelul salariilor.
 munca este factorul de producţie primordial,
care se tranzacţionează pe o piaţă specifică:
piaţa muncii;
 piaţa muncii este o piaţă aparte în care se
întâlnesc şi se confruntă cererea şi oferta de
muncă;
 analiza pieţei muncii necesită studierea cererii
şi ofertei muncă în vederea realizării
echilibrului dintre cele două componente ale
pieţei;
 piaţa muncii se manifestă la nivel local,
regional, naţional şi internaţional.
 Elementele pieței muncii:
 cererea de muncă – cantitatea muncii, pe care angajatorul
doreşte şi poate să o cumpere la preţul de piaţă în perioada
dată. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată
care se formează la un anumit moment dat într-o economie şi
se exprimă prin numărul de locuri de muncă (oferta de locuri de
muncă salarizate).
 oferta de muncă – dorinţa şi capacitatea individului de a lucra
o anumită perioadă de timp pentru un salariu ce se stabileşte
pe piaţa muncii. Oferta de muncă este munca pe care o pot
depune membrii societăţii în condiţii salarizate şi se exprimă
prin numărul populaţiei apte de muncă din care se scad
anumite categorii de persoane ce prestează munca
nesalarizată.
 preţul muncii – remunerarea pentru factorul muncă.
 Particularități ale cererii de muncă:
 cererea de muncă – cerere
derivată;
 baza angajării unui lucrător
suplimentar se determină prin
diferenţa dintre venitul marginal al
produsului său şi costul marginal
de angajare a unei unităţi de
muncă suplimentare.
 Trăsături ale ofertei de muncă:
 este condiţionată de numărul
populaţiei totale şi a populaţiei
active;
 poate fi individuală şi de piaţă.
 Salariul
Salariu - provine de la latinescul „salarium”
folosit iniţial pentru a desemna suma de bani
pe care o primeau soldaţii romani pentru
procurarea sării.
Salariu - venitul prin care se remunerează
munca depusă, preţul de piaţă al forţei de
muncă.
 Tipuri de salariu:
 salariul nominal: suma de bani primită de
salariat pentru munca prestată;
 salariul real: cantitatea de bunuri şi servicii
care poate fi procurată cu salariul său nominal
la un anumit nivel al preţurilor:
Salariul real = Salariul nominal / Preţ
 Teorii moderne ale salariului
 teoria productivitatii marginale – antreprenorii vor cumpara
forţa de muncă numai dacă salariul este mai mic decît
produsul marginal al unei unităti suplimentare de muncă
utilizate, în timp ce posesorul urmareşte, prin angajare, să
realizeze avantajul personal net maxim, salariul fixîndu-se în
funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
 teoria negocierii – salariile sunt decise prin negicierea între
două grupuri de interese: sindicatele şi organizaţiile patronale.
Marimea salariului oscilează în timp şi spaţiu între două limite:
minimă - dată de costul forţei de muncă corespunzator unui
anumit nivel al devzoltării economico-social a unei ţări şi maximă
- dată de totalitatea venitului net permis de dezvoltarea
economico-socială a unei ţări.
Formele principale de salarizare:
în acord – pe unitate de produs;
în regie – pe unitate de timp;
mixtă.
Elementele sistemelor de salarizare:
salariul tarifar;
adaosurile şi sporurile;
premii şi recompense.
LI : Formele și sistemele de salarizare în
Republica Moldova!!!!
 Factori de influență
 implicarea sindicatelor;
 intervenţia statului în relaţiile de muncă salariale;
 diferenţele dintre mecanismele de stabilire a mărimii
salariului;
 nedeterminarea mărimii salariilor care oscilează între
productivitatea marginală a muncii şi salariul minim
legal;
 rigiditatea salariilor pe termen scurt în condiţii de
recesiune;
 rata ridicată a şomajului şi tendinţa de prelungire a
duratei şomajului.
Mulțumesc pentru atenție!!!