1

RADU THEODORU

ROMAN ISTORIC

Volumul I

Ediţia a II-a revăzută

După versiunea apărută la

EDITURA TINERETULUI
1967

2
 În memoria mamei

Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria

României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini
din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte
uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care ro-
mânii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din
voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea..

N. BĂLCESCU

3
4
 I

orunci după porunci se slobozeau de la conac şi

erau purtate de vătafii boiereşti în goana cailor,
spre satele rumânilor din cuprinsul moşiei, pe la
vatamanii tamazlîcurilor de vite şi pe la pîrcălabii
boiereşti. Erau date parcă de-a-ndoaselea, stricînd
rînduiala statornicită de vreme şi de cum se cerea făcută
însăşi munca cîmpului.
De aceea pîrcălabul Muşat al Drăgoieştiului sta în mi-
rare, scărpinîndu-şi ciuful capului plin de paie şi fulgi.
Descălecase la rădăcina unui pom din marginea pădurii
şi se aşezase, ţinînd frîiele calului priponite de vîrful
botinei. Şi a pus harapnicul lîngă el şi acum a prins să
se scarpine cu amîndouă mîinile în cap.
Al dracului Pîneciu, logofătul! Cum face, cum nu face,
dar cînd răzbeşte la butiile boierului cu vin aspru de
nisipuri, nu se lasă pînă nu răsuflă în fundul doniţei.
Asta-i măsura lui. Muşat rîde, arătîndu-şi dinţii negri şi
rari. Ăsta da om, ăsta da vin. Nu ţi se umflă capul de el,
nu-ţi vine cu leşin de la inimă, dar parcă-ţi bei minţile
de nu ţi le mai poţi aduna. Ce dracu’ o fi vrînd boierul să
mute oamenii de la heleşteu la bucate, cînd nici carele
nu-s gătite cum trebuie? Pînă-n seară are poruncă să
tragă toate crucile de grîu, jumătate la curte, jumătate
unde-s gropniţele. Şi mai calea-valea cu cele de la curte,
că le-ar duce vitele astea încăpăţînate de stau să-i
primească poruncile, dar cele de la gropniţe trebuie să le
care cu robii de la temniţă, că să nu ştie nici vîntul, nici
pămîntul unde-s.

5
 Îşi ridică ochii, dînd cu ei de rumânii care aşteaptă po-
runcile. Dracu’ să-l poarte de barbă pe moş Drăgoi ăsta,
de i se uită aşa, pînă-n măduva oaselor.
— Nu te mai boldi la mine, viperă bătrînă, că acu te
găbjesc!
Se ridică pe picioarele crăcănate, împungînd cu capul
spre rumâni.
— Bă!... Să ascultaţi ce vă spun! Trudiţi-vă să ieşim
bine cu porunca boierului, că altfel...
Le arătă gîrbaciul.
— ...mă cunoaşteţi voi pe mine, că la supărare, de...
Muşat e mic de stat, numai vine. Capul lătăreţ, una
cu umerii, legat numai printr-o palmă de gît gros şi
butucănos. Un deget de frunte, apoi două funii de
sprîncene, ochi mici şi repezi, nasul însemnat la vîrf de
hangerul cneazului din Cremenari, chipul buhăit de
beţie.
— Bă, Lambrule, să-ţi duci oamenii şi să vă-nhămaţi
la care. Boierul a dat poruncă să nu vadă urmă de vită
prin praf şi prin curte. Tu să ridici bucatele din părţile
Argeşului şi să le tragi la curte. La carul cu roatele
cercuite să-l înhami rotaş pe moş Drăgoi, că prea se
uită, nu ştiu cum... Tu, Gheorghe, nu mai bate din buze,
că te bat eu acuşica. Să tragi grîul de la ponoarele Crucii
din Deal. Să le tragi pînă-n marginea ogrăzii ţigăneşti.
Să le laşi încărcate acolo... Hai! Ce vă boldiţi la mine? La
chindie, treaba-i mîntuită. Daţi zor, ca să auzim de bine.
Drăgoieştenii se răspîndesc care pe unde-i cheamă
capii colibelor şi cetelor de lucru. Ştiu fiecare cum şi cu
cine munceşte. Dar tocmeala asta nechibzuită le
zbîrleşte bărbile.
— Staţi o clipă, oameni buni!

6
 Forfota se opreşte. Moş Drăgoi păşeşte înaintea
sătenilor.
— Ce vrei, jigodia dracului? La lucru!... La lucru!... Să
nu scoţi o vorbă, că te calc în picioare!
Muşat spumegă şi răcneşte, parcă stă să-l strîngă
cineva de gît. Aşa face hoitul ăsta bătrîn în fiecare
dimineaţă cînd îi porneşte la lucru. Mereu se pune de-a
curmezişul.
— De ce nu dă boierul vite să tragă la care? Că doar
gem ţarcurile de boi ungureni, graşi şi stătuţi! Au cumva
asta-i porunca domniei tale, pîrcălabe, să ne mai
încălzeşti puţin?
Moş Drăgoi îşi pironise ochii în ochii lui Muşat, care
jucau, cătînd să se ferească pe o latură.
Gustul vinului, sculatul ăsta de dimineaţă, poruncile
astea şi cîinele de rumân sînt peste baierele răbdării
unui pîrcălab boieresc ca el. Pune pinteni şi calul sare
înainte aşa cum a crescut, cu dinţii rînjiţi să muşte.
Muşat ridică harapnicul greu, dar toate cîte au fost abia
de şi le mai aduce aminte...
Gheorghe prinde calul de frîu, lîngă zăbală, şi-l
opreşte din zbor, pălindu-i un genunchi în burtă.
Lambru îl smulge din şa, îndată îşi simte coastele
năpădite de pumni şi genunchi. Geme din greu, căutînd
să se scuture. O spumă albă i se scurge în barbă. Cînd
se ştie răpus, cu nasul vîrît în ţărînă, adulmecînd
picioarele goale ale rumânilor, se dă bătut.
— Lăsaţi-mă, oameni buni, că mor!
Lambru se pleacă la urechea lui:
— Dacă te mai ţii de muierea mea, nu mai apuci să
vezi soarele. Îţi aduci aminte de seara ceea?
Vorbele şuierate ale bărbatului îl fac să se moaie de

7
tot.
Simte parcă şi acum usturimea adîncă a cuţitului. Ar
fi vrut să urle.
— Ridică-te, pîrcălabe, şi aşază-ţi cinstea veşmintelor
şi a feţei. Da’ să nu uiţi ziua asta, dacă vrei să mai ai
zile, îi spune liniştit moş Drăgoi.
Muşat se ridică gemînd. Întîi în genunchi, apoi pe
tălpi, îşi culege harapnicul şi, şchiopătînd, se duce la
cal, abia urcîndu-se în scări. Nu mai întoarce capul,
plecînd la trap spre curte. Drăgoieştenii rămîn, privindu-
l cum se duce.
Dinspre soare-răsare, cerul se tiveşte cu flăcări.
Răcoarea dimineţii se trage dinspre timpuri la pădure şi
ciocîrlia zboară cîntînd cu putere. Se opreşte aninată o
clipă de aripile ce bat pe loc, dînd glas adînc, apoi se
strînge ghem, lăsîndu-se să cadă în fînaţul aromit în
care trifoiul alb şi romaniţa se pregătesc să-şi desfacă
florile belşugului de lumină.
— Măi oameni, să aveţi de grijă şi să facem toate după
cuviinţă, aşa cum le cere bicisnicul ăsta. Nu-i chip acu
de pus cu boierul. Îi vine turcul cu putere şi ne robeşte
de nici sămînţă nu mai rămîne de noi.
— Facem aşa. Numai că trebuie să ne punem la
adăpost de călcare, moş Drăgoi.
— Lasă, Lambrule! Toate cu socoteală. Noi vrem
uricile cu care ne-a învrednicit să fim judeci Vodă
Mircea Bătrînul şi pe care hainul de boier le ţine dosite.
Pentru asta trebuie răbdare.
— Răbdăm de douăzeci de ani.
— Răbdăm, că Danul a stat în cinste la toţi domnii.
— Parcă acu dacă s-o schimba domnia, nu tot el are
pungile cu aur?

8
 — Are, nu zic ba! Da’ poate s-o arăta noul domn cu
dragoste şi poate va oblici Ileana unde ţine şi cum ţine
uricile.
Oamenii ascultă, tăcuţi, vorba celor doi. Asta le era
nădejdea şi credinţa de le ţinea zilele şi cumpătul. Să se
arate o domnie mai plecată spre mulţime şi Ileana să
crească mare şi dezgheţată, ca să dea de urma uricilor
ce le cetluiau judecia Drăgoieştiului pe veci, date la mîna
dumnealui căpitanului Drăgoi de Vodă Mircea.
Se scurseseră sute de ani şi drăgoieştenii stătuseră
liberi, fiind sat de margine, purtînd cu carele lor tot
negoţul Argeşului, dimpreună cu cremenarii. În juneţea
lui moş Drăgoi, drumurile de negoţ ale Sibiilor şi cele de
sus, spre Ţara Nemţeasca, şi cele de jos, dinspre schele,
s-au închis. Ei nu ştiu cum şi ce. Doar că turcul nu mai
lăsa venezul sau genovezul să vină cu galioanele la
schele şi să plece cu ele garnisite cu ceară parfumată de
făclii, cu blăni de rîşi sau de hermelină, cu păstrăvi sau
lostriţe, afumate la fum de cetină.
Cu asta drăgoieştenii au sărăcit.
Locurile erau rele şi doar prisăcile şi vînătoarea
aduceau belşug. Astea însă pe spinarea cărăuşiei, care
purta zloţii tătărăşti sau asprii turceşti din pungile
neguţătorilor armeni sau greci în chimirurile lor. Rar
mai răzbătea cîte un neguţător raguzan pînă aici. S-au
îndatorat, s-au îndatorat pîna cînd boierul Dan i-a
răscumpărat de la domnie pe o parte din devălmăşia lor,
iar pe cealaltă a călcat-o cu sabia şi cu sila. I-a luat din
pripă, răpindu-le şi uricile. În vremea lui Ştefan Surdul,
fiind vistiernic, i-a însemnat la catastifele vistierei cum a
vrut şi le-a scos cărţi mincinoase de rumânie, tocmind
jurători strîmbi, pe care nu i-au putut dovedi.

9
 Acum răbdau. Răbdau să dea Ileana de urma uricilor.
Să le aibă ei la mînă. Apoi se va vedea şi cu domnia cum
va sta adevărul pe picioare. Că legea pămîntului nici
domnul, cît ar fi de hain, n-o poate călca. N-au stat ei să
aştepte izbăvirea de la o fată. Dar cei ce s-au încumetat
acum zac în lanţuri în beciurile conacului sau i-a orbit
boierul. De aici au înţeles că vicleşugul e mai prielnic
decît puterea, cu cel mai puternic.
Aşa că se duc fiecare pe unde fuseseră rînduiţi.
Pîrcălabul Muşat îşi simţea oasele tocmite binişor de
pumnii rumânilor. Nu era prima oară cînd mînca bătaie
şi ştia el bine că nu-i nici cea din urmă. Dacă grăbea
spre conac, o făcea nu ca să-l pîrască pe moş Drăgoi, ci
ca să-l sperie. Ar fi vrut-o, dar îi era teama de boier.
Înainte de a-l chema la judecată pe blestematul acela, i-
ar fi muiat lui oasele. Şi pe asta a gustat-o. De atunci
caută să umble pe muchie. Dacă dă la stînga, îl snopesc
rumânii, dacă dă în dreapta, îl ia la toiege boierul. El e
bun la suflet, numai că e repede la mînie şi de asta duce
greul. Îi plac muierile rumânilor?... Şi ce dacă-i plac?
Doar e holtei şi pîrcălab boieresc. Gîndul de la Ioana lui
Lambru i se topise ca ceara. Cu fiara de bărbat-su nu-i
bine să glumeşti. Şi-a mîngîiat barba, s-a privit la
veşminte şi a prins să plîngă. Avea un coantăş vechi,
numai petice, cu găitane rupte. Botforii crăpaseră în
dungi adînci, să se poată aerisi picioarele. Cioarecii erau
şi ei hărtăniţi. Altădată avuseseră culoarea albă a abalei
din care fuseseră croiţi. Acum erau pămîntii.
Muşat lăcrima des, întristîndu-se de soarta lui fără
noroc. A tras calul sub un pom, i-a legat frîiele de picior
şi s-a trîntit în iarbă.
„Sînt o zdreanţă, sînt o zdreanţă. Mă îngenunche pînă

10
şi vitele de rumâni... Am să le arăt eu cine-i Muşat.
Muşat, pîrcălabul boieresc din Drăgoieşti... Mama şi
anafura lor de cîini.” După vitejia asta s-a simţit înmuiat
de durere şi de somn. S-a lăsat în iarba înaltă ce creştea
la picioarele fagilor şi s-a dat într-un somn adînc, fără
vise. O ciocănitoare, pe care se vărsaseră ca prin sită
toate culorile, a tocănit cu pliscul într-un trunchi
privindu-l cu ochi de mărgică.
Pîrcălabul nu avea grija păsărilor şi pădurii. Pîrcălabul
Muşat dormea. De aceea n-a auzit tropotul calului care
se apropia. Dacă l-ar fi auzit, poate ar fi căutat să se dea
mai la dos.
Logofătul moşiei şi mîna dreaptă a boierului, Pîneciu,
se legăna în şa, fluierînd. Potrivit de stat, era îmbrăcat
după felul slujbei lui. De la ochiul stîng pînă sub ureche
avea o tăietură albă de hanger, ce-i ridica colţul gurii
într-un rîs rău. În mîna dreaptă ţinea harapnicul.
Harapnic meşteşugit ca al logofătului Pîneciu nu se mai
găsea pe şapte moşii.
Acum îl arcuia cu măiestrie, şficuind cu pleasna
spinarea celor doi dulăi negri pe care îi ţinea legaţi în
funii lungi de un belciug ce-l avea la şa. Dulăii mîrîiau
rînjindu-şi colţii şi privindu-l cu ochii năpădiţi de vine
roşii. Pîneciu rîdea, încercîndu-şi agerimea braţului ba
pe o ramură, smulgînd-o de pe o tulpină, ba pe vreo tufă
mai îndepărtată. Harapnicul de piele în care înnădise
bucăţi rotunde de plumb se desfăşura sîsîind şerpeşte,
plesnea, şi unde plesnea se cunoştea.
„Da’ ce drac au cîinii de trag ca nebunii şi mîrîie
smucind în funii?”
Pîneciu face ochii mari, bucurîndu-se în sine. Vreun
păcătos de rumân tras la soamne. Îi arată el somn. A

11
împins calul. Cînd a dat după o tufă unde cîinii lătrau
cu înverşunare, l-a văzut pe Muşat rezemat de un pom,
cu barba şi părul vîlvoi, ferindu-se de dulăii care-l
încolţiseră de aproape.
Logofătul a rîs din inimă, slobozind calul încă cîţiva
paşi, să apropie şi mai mult cîinii de pîrcălab.
— Ei, jupîn pîrcălabe, pe aici îţi împlineşti slujbele?
Auzind glasul stăpînului, cîinii s-au domolit o clipă şi
Muşat s-a ascuns din doi paşi după pom, scoţînd la
iveală numai capul.
— Jupîne, potoleşte dulăii, că mă sfîşie. Am să-ţi spun
lucruri de seamă.
— Şi mi le buchiseai aici la umbră, să mi le înveţi pe
de rost? Sfinte Sisoie, vezi-l cum minte?! Muşat
răspunde dulce şi smerit, aşa cum ştia că-i place
logofătului.
— Nu te supăra, jupîne! Ia, m-am tras la un strop de
hodină, că am alergat toată dimineaţa.
— Ursu, vin-aici... Sura, aici!
Dulăii se trag tremurînd lîngă calul logofătului, cu
cozile băţ, cu perii gîtului zborşiţi, mîrîind rău.
— Hai, pîrcălabe, adună-ţi curajul, care văd că-ţi
lipseşte, şi încalecă. Ai să-mi povesteşti pe drum.
Pîneciu e slugă boierească de doi ani, de cînd îl
răscumpărase Danul de la o corabie domnească unde
era înlănţuit ca lopătar pe veci, ispăşindu-şi jaful şi
omorul a doi neguţători braşoveni. Urmele lanţurilor se
vedeau şi la mîini, şi la picioare. Purta apărători de piele
la încheietura palmelor şi le astupa. În picioare avea
botfori. Aşa că era curat ca un nou născut.
Îi plăcea nespus să se simtă tămîiat. E atît de bine să
vezi cum se pleacă spinările în faţa ta, cum se ridică

12
cuşmele, cum pîrcălabii satelor, oameni de seamă, ţi se
închină ca unui adevărat boier! Dacă pîrcălabii satelor
se închină lui, dacă ei sînt oameni de seamă, atunci el,
fireşte, e şi mai boier decît ei.
Asta-l încălzeşte nespus. Cu toate că ar fi vrut să
sloboadă cîinii în nădragii lui Muşat, se opreşte să nu
mai piardă vremea.
Beau ei împreună, dar cinu-i cin şi cinstea nu se dă
pe o vadră cu vin.
Acum ies la drum şi caii treapădă alături, spre locurile
de unde trebuiau trase bucatele la conac.
— Unde mergem întîi?
— La păcătosul cela de moş Drăgoi.
Auzind numele, Pîneciu mîrîie aidoma cîinilor lui:
— A făcut iarăşi ceva?
— A făcut!
— Ce?
Lui Muşat îi vine peste mînă să spună că a mîncat
bătaie. Asta nu se cuvine unei feţe sus-pusă, ca a lui. Şi
mai ales de la cine?
— S-a pus stavilă la porunca boierului să tragă ei
carele. M-a întrebat ce facem cu vitele! Ce, puteam să-i
spun ca le dosim de turc? Cine ştie ce i-ar fi venit în cap!
— Sfinte Sisoie... şi nu l-ai măsurat cu gîrbaciul? Nu i-
ai dat măselele în pulbere?
— Nu, jupîne. L-am însemnat la răboj şi am s-o ţin
pentru altă dată.
Cîinii se opriră o clipă, adulmecînd pe vînt şi apoi
prinseră a trage în funii, a se zvîrcoli şi a lătra cu furie
spre cotul drumului ce venea de la ţarinele de pe lîngă
Argeş. Harapnicul lui Pîneciu i-a pus repede la
ascultare.

13
 — Nu bat aşa decît atunci cînd adulmecă mirosul
rumânilor.
— Trebuie să fie carele cu bucate. Se aud scîrţîind din
osii.
La capătul drumului ce cîrnea spre locul unde şedeau
ei, de sub buza dealului, se iviră mai întîi trei oameni,
apoi alţi trei şi alţi trei, trăgînd, cu gîturile întinse, cu
mîinile spînzurînd pe lîngă trunchiuri, carul cu snopii de
grîu. După primul car venea altul, şi apoi altul, pînă
cînd Muşat numără douăsprezece. Se umflă în piept şi-l
privi pe Pîneciu mai cu semeţie.
— Ei, vezi, jupîn logofete, că treburile se fac cum
trebuie acolo unde pune pîrcălabul Drăgoieştiului mîna?
Apoi aducîndu-şi aminte de năravul logofătului: Şi unde
veghează mai ales ochii domniei-tale.
— Da!
Pîneciu şi-a mîngîiat mustaţa lăsată pe lîngă buze, cu
mişcări lungi şi liniştite.
Cîinii, crescuţi cu socoteală, n-au mai putut răbda
apropierea rumânilor. S-au năpustit iarăşi bătînd aprig,
căutînd să se repeadă la picioarele oamenilor de la
primul car.
Rumânii s-au oprit, slăbindu-se din hamurile de tei.
Au răsuflat adînc şi s-au ridicat din şale. Cel care trăgea
la mijloc era Lambru. Om voinic, lat în umere, cu o faţă
pietroasă, o barbă neagră şi ochi luminoşi care arătau
un suflet bine cumpănit în rosturile lui.
— Ţine-ţi, jupîne, cîinii, că ne rup cioarecii şi numai
pe ăştia îi avem.
Vorbele lui Lambru l-au izbit pe Pîneciu peste faţă.
— Sfinte Sisoie! Cum, tîlharule, îţi rup cioarecii? Vas’
că zăvozii mei, crescuţi numai cu carne crudă, nu-s în

14
stare decît să-ţi rupă cioarecii? Am să-ţi arăt eu acuşica
ce pot colţii lor.
Nu se mîniase el, Pîneciu, de-acuma. Era mîniat mai
de mult. De cînd venise pe moşie. Drăgoieştenii ăştia
sînt prea ţapeni. Fac ei ce fac, dar cum o întorc, tot pe a
lor cade. Şi atunci cînd împlinesc vreo slujbă de poruncă
o fac ca şi cînd ar fi pornit tot de capul lor. Apoi, păs să
fi venit vreodată cu plocoane, după cuviinţă, la hramuri
sau sărbători.
Carele se opriră, logofătul cu zăvozii ţinînd drumul.
Muşat ar fi vrut să nu fie acolo. Ce s-ar fi bucurat să-i
rupă Ursu beregata lui Lambru şi păcătosului de moş.
Dar ochii rumânilor l-au făcut să-şi simtă iarăşi fiecare
oscior tăbîrcit. Oamenii se înfruntau din ochi. Pîneciu se
pironea cu Lambru şi cu mîna stîngă dezlega, nevăzut,
nodul frînghiilor.
— Nu da drumul la cîini, jupîne!
După Lambru, se auziră glasurile celorlalţi:
— Nu da drumul!... Nu da drumul!
Nu era o rugare. Era o poruncă, rostită printre dinţi,
cu putere şi cu obidă.
Lambru simţea că i se tulbură apele ochilor. Că nu
mai vede decît ca prin sită. Soarele îl dogorea în creştet.
Pîraie de sudoare îi curgeau pe şira spinării. Umerii îi
erau parcă bătuţi cu toiagul, urmele hamului arzîndu-l.
Lambru se oştise multă vreme. Lambru nu putea merge
cu şira spinării frîntă. Lambru a ridicat şi mai semeţ
capul cu pletele lungi, în care fire de argint luceau cald
în bătaia soarelui.
Rana de sub ochii lui Pîneciu se strînsese şi buzele se
trăseseră spre ureche, arătîndu-i gura lipsită de dinţi.
„Trebuie să-i dau o învăţătură de minte lui Lambru. Asta

15
numaidecît”. Ar fi desfăcut cîinii, care se puseseră pe
toate patru labele şi priveau drept înainte, dar atunci de
la unul din care se făcu văzut moş Drăgoi. Nu fusese
înhămat şi avea în mînă o ţăpuşă lungă, cu care
îndrepta snopii clătinaţi de hîrtoape.
Venea agale, netezind spicele cu mîna.
— De ce ne ţii calea, jupîn logofete? Au nu-i porunca
să tragem grîul pînă-n seară? Poate că vrei să faci altfel
decît porunca boierului? Zicînd aşa îşi muie puţin glasul
şi Pîneciu simţi un fior. Cît era de Pîneciu, dar boierul
era mai tare ca el.
— Vouă eu vă sînt tată şi mamă, tîlharilor! Şi cum vă
spun eu, aşa să faceţi.
Trebuie să se sumeţească.
— Să avem iertare, jupîne, dar noi n-am stat la ocnă şi
nici la buţile boierului nu umblăm! Nici pămîntul altuia
nu l-am viclenit!
Rumânii rîdeau parcă. Nu cu buzele, dar aşa, cu ochii.
— Aa! Va să zică aşaaaa? Bine, moş Drăgoi! Să nu-ţi
uiţi vorbele, moş Drăgoi!... Şi nici tu, Lambrule! Maica
Precistă să fie cu voi.
— Păcătosul, îşi bate joc de numele sfînt, mormăi
Lambru în barbă.
Atîta a fost tot.
Slugile boiereşti au întors caii şi cîinii s-au lăsat mai
mult tîrîţi de grumaji, decît au umblat pe picioarele lor.
Ajuns departe de care, Pîneciu s-a mai întors o dată, s-a
ridicat în scări, strigînd cu mîinile făcute pîlnie:
— Să nu uiţi, moş Drăgoi!... Să nu uiţi!

Se-nserase. O seară cuprinsă în linişti tainice ce se

ţeseau din pădure şi din fînaţurile grele de parfumuri.

16
Pitpalacul dădea glas, buratecii cereau ploaie, iar greierii
şi cosaşii ţîrîiau din lăute nevăzute, toate glasurile astea
netulburînd cu nimic măreţia serii, contopindu-se cu ea,
fiind una, crescută din linişte, topindu-se în linişte.
Pe la bordeiele rumânilor începuseră să clipească
focurile din curţi. O pulbere măruntă de aur se aşezase
straturi, straturi, arcuindu-se peste coama pădurii,
pierzîndu-se spre vioriul albastru al văilor ce se
deschideau spre munte.
Ileana gătase treaba pe lîngă jupîniţa Neaga şi acum
grăbea spre casă, adunîndu-şi iia peste sînii pietroşi.
Reveneala serii îi aricise pielea. Venea cu desaga plină
de veşti. Cînd a ajuns la capătul curţii, a ieşit printr-o
bortă din gard ascunsă în bălării, de care numai ea ştia
şi cîinii. Voia să ocolească pe la şatră, să ferească potica
pe care-i aţinea tot mai des calea Pîneciu, logofătul. De
la şatră trebuia s-o cîrnească puţin prin pădure, să
ocolească prin Poiana Ciutei şi apoi s-o taie drept spre
sat.
Grăbea, seara fiind pe-aproape. Cu nările tremurînde,
sorbea parfumurile astea ale pămîntului şi-şi veselea
sufletul şi ochiul cu amurgul sîngeriu. Acu’ se simţea ca
pasărea cerului, scăpată din vreo colivie, unde tînjise
după soare. Ar fi fost cu păcat să spună că jupîniţa o
asupreşte. Asta nu. Ileana sare ca arsă. Se tupilează
după un pom. Aici, la doi paşi, într-o rarişte de la care
pornea o potecuţă spre curte, tăind pieziş pădurea şi
răspunzînd spre beciurile cu robi, aude vorba şuierată a
logofătului. Inima prinde să-i bată mărunţel, mărunţel,
da’ Ileana, fată de cneaz, şi l-a văzut pe tătuţă, cu toate
tarhaturile de război, nu mai de mult decît aseară. Aşa
că-şi face inimă şi se trage printre tufe, aproape,

17
aproape, că acum simte duhoarea de piele tăbăcită,
mahorcă şi sudoare a celor ce stau de vorbă.
Ursu, culcat mai încoace, ridică nările, se zborşeşte
spre pădure şi mîrîie înfundat. Pe loc, vorba celor doi
oameni conteneşte.
— Ce-i, Ursu?
— Vreun vătui, răspunde glasul pe care Ileana îl
cunoaşte a fi al pîrcălabului.
Cîinele se ridică şi, urmat de căţea, se apropie cu paşii
întinşi, cu coada băţ. Intră în tufiş, trăgînd frînghiile
după ei.
— Dacă ar fi fost om, ar fi lătrat şi s-ar fi repezit, cum
le e năravul, spune Muşat.
Pîneciu, ridicat într-un cot, îi urmează cu ochii, apoi,
liniştit, înnădeşte vorba de unde o lăsase.
Ileana simte boturile umede ale dulăilor aproape.
Capetele mari, lăţoase caută pricină, împingînd-o sub
umeri, lingîndu-i inimile. Dulăii scheună uşor.
— Tăceţi, tăceţi!... Ursu!... Sura! Staţi binişor!...
Duceţi-vă! Haide! Duceţi-vă! îi împinge spre Pîneciu.
Fata abia a suflat vorbele, cîinii, ascultători, s-au dus, s-
au aşezat la locurile lor, din cînd în cînd ciulind şi
batînd cu coada, în semn de bucurie şi taină numai de
ei ştiută.
— Atunci cum rămîne, jupîn pîrcălab?
— Aşa cum ai poruncit!
Ileana îl aude pe Pîneciu rîzînd înfundat.
— Să ştii de la mine că numai atunci vom răsufla în
tihnă, cînd va sta în genunchi Lambru şi cu moş Drăgoi.
— Să-l văd pe Lambru răpus, se bucură Muşat. El mi-
a dat cu cuţitul.
— Cînd am să-i apropii moşului jungherul înroşit de

18
ochi şi am să-i iau lumina, atunci satul se va închina,
turma cătîndu-şi alt păstor... Şi acela am să fiu eu.
Oamenii tac, bucurîndu-se în sine de tot ce puseseră
la cale în seara asta. Ileana se blestemă în gînd că nu
venise mai-nainte. Apoi se închină, mulţumind sfintei
fecioare că o adusese pe drumul ăsta.
Într-un tîrziu, Pîneciu adause:
— Mi-a spus Chira că s-au oploşit nişte fugari prin
sat. Am să-i pîrăsc boierului, taman în ziua cînd or pica
dăbilarii domneşti. Să vedem cu ce-au să plătească
gloaba, nemernicii.
— S-ar putea ca boierul să-i ţină de taină. Îi sporeşte
astfel puterea.
— Asta aşa e!... Nu-i nimic. Ei n-au să mai apuce
cîşlegile! Hai!
Se scoală şi pleacă unul în urma altuia, pe potică,
către conac.
Ileana stă în cumpăna o clipă, apoi văzînd cum Ursu
se opreşte adulmecînd spre ea, săltă sprintenă şi, dîndu-
se din pom în pom, le ţine urma.
Cîinii erau tot un meşteşug al lui moş Drăgoi. Auzind
că Pîneciu a trimis la stîni după doi căţei de un an, a-
nţeles ce şi cum. Ciobănaşul a luat căţeii nu de la stînă,
ci din ograda lui. Asta n-ar fi fost nimic. Din cînd în
cînd, moş Drăgoi venea furişat la curte, îi alinta şi le da
de mîncare. Ileana făcea treaba asta în fiecare zi.
Logofătul intra la boier, cîinii rămînea afară. Ileana
pîndea, îi îndestula şi-i scărpina la urechi şi sub guşă.
Cîinii, nărăviţi la oameni, tremurînd de frica gîrbaciului
care adesea-i vrîsta cu sînge, se tologeau şi se hîrjoneau,
mîrîind a plăcere sub mîna fetei.
Da’ parcă numai cîinii erau ai Ilenei?

19
 Curtea boierului se ţesuse cu o pînză subţire de
păianjen. La cuhnii, la făurarii, la dogărie, la şatră, la
grajduri şi la temniţă, oameni mărunţi răsuflau, din ce
auzeau, la urechile fetei. Asprimea lui Pîneciu, care le
trăgea harapnice cu şi fără vină, şi mai ales mîna
boierului îi făcea să îngenunche şi să bată pămîntul cu
fruntea, cerînd mila cerului.
Un abur subţire de nădejde venea numai de la
drăgoieşteni, pe care cei mai bătrîni îi cunoscuseră în
zilele lor de fală, iar ceilalţi, din poveşti şi din mînia tot
mai aprigă a logofătului.
Ileana simţea că pădurea o ascunde, că frunzele
tufanilor îi mîngîie parcă faţa, că şi iarba se pleacă
moale, afundîndu-i paşii, trăind cu ea. Era numai suflet
şi urechi. Îşi înfipsese unghiile în podul palmelor, dar se
ţinea tare, apropiindu-se tot mai mult de cei doi slujitori,
umbrele serii începînd să-ntunece vederea.
Adunase zisele lor cu spaimă, dar şi cu bucurie. „Acu’
tătuţa are să ştie ce-l aşteaptă. Şi nu s-o da cu una, cu
două.”
Aude cum Pîneciu întoarce cheia într-o broască
ruginită şi cum poarta scîrţîie din ţîţîni. Cînd slujitorii
intră, ea se strecoară pe borta din bălării.
Ajunşi la uşa temniţei, Pîneciu deschide cele două
lacăte mari, trage zăvoarele de fier şi, opintindu-se
amîndoi, dau porţile în lături.
O duhoare de mucegai, de umed şi de murdărie
omenească o izbeşte în faţă. Ileana nu ajunsese aici
niciodată. Era locul unde nimeni nu avea voie să umble,
în afară de logofăt. Era locul cel mai de spaimă de pe
toată moşia şi nici chiar ea nu îndrăznise să calce
porunca straşnică a boierului. Chelarului, care, împins

20
de necuratul, s-a strecurat într-o seară numai pînă la
ziduri, i-a scos boierul ochii cu mîna lui şi i-a aruncat la
cîini.
Aşa străşnicie era la temniţă.
Ştia de la taică-su că aici zac în lanţuri cîţiva boiernaşi
cărora Danul le călcase moşiile ce le aveau mai jos, pe
Argeş, tot aici îşi ispăşesc vina şi patru drăgoieşteni care
ar fi vrut să fure uricile. Apoi, cîţiva prinşi din oştile
ungurene. Şi mai ştie Dumnezeu de unde.
Pe Dragu Ileana îl cunoştea. Un rumân zdravăn şi
voinic, care doinea din frunză ca nimeni altul.
Cînd lanţurile se aud zornăind şi-n uşa temniţei ies
robii, Ilenei îi vine să strige de spaimă. Noaptea se-ngînă
cu ziua. Apucă să mai vadă cîţiva din robi. Printre
primii, Dragu. Lanţurile, ferecate la mîini şi picioare.
Trunchiul rumânului, o adunătură de oase pe care stă
fleşcăită pielea mucedă, barba şi părul crescute de-a
valma, şi din toată alcătuirea asta Ileana nu rămîne
decît cu amintirea ochilor lui Dragu. Albul lor, scurs de
fierul înroşit care-i arsese, răsare gol, pustiu, într-o
chemare cumplită îndreptată dintr-o lume a lui
dinăuntru către lumea asta dinafară, al cărui miros îl
soarbe cu nesaţ.
Ies din temniţă oamenii care „păcătuiseră” fiecare
după felul lui. Ăsta-i Petre, de care nu se mai ştie de un
an. Ciung de mîna dreaptă. Ileana ştie că fusese prins
de Pîneciu vînînd în pădurile boierului. Şi alţii şi alţii.
Nici unul întreg.
Noaptea adumbreşte lumea din ce în ce, nu se mai
aud decît lanţurile, tusea seacă a robilor, poruncile
logofătului şi mîrîitul cîinilor.
O-neacă plînsul. Plîns mut. Nu i se zvîntă obrajii decît

21
atunci cînd, ajunsă departe de curte, aleargă pe potică,
cînd ramurile tufanilor îi biciuie obrajii, cînd spinii
mărunţi ai rugilor o trag de poalele catrinţei, adunînd-o
din spaima celor văzute pe pămînt.

II

Singura clipă de tihnă şi de adîncă mulţumire a

boierului Dan era acum, spre seară. Atunci, tabieturile
domniei sale se rînduiau după bătaia ornicului celui
mare, adus de la Nuremberga de jupîn Jipa,
neguţătorul.
Boier Dan a rîs numai cu buzele lui subţiri şi vinete.
Ornic nu găseşti în toată Valahia, decît aici şi la Curtea
Veche din Bucureşti. Ornicul acesta meşteşugit a bate
clipele, a sili gîndurile pe căile împlinirilor, a pune
ordine straşnică în rînduiala bicisnicilor de argaţi şi
rumâni e cel mai necruţător dintre împlinitori. Seama
tuturor treburilor de pe întinsele sale moşii, seama
vrerilor, pînă şi seama gîndurilor, tot ornicul le ţinea.
Boier Dan s-a întins alene pe divanul din pridvor.
Fiind zi de lucru, era îmbrăcat în anteriu subţire de
pînză liovenească. Capul, la vremea asta, nu-l ţinea sub
işlic, iar picioarele se bucurau şi de de reveneala serii,
stînd să răsufle libere, culcate pe o pernă de mătase
roşie-purpurie.
Cînd a bătut ornicul de şapte ori, pe loc Rada a
deschis încet uşa cu geamlîc dinspre odăi, aducîndu-i
narghileaua pe o tavă de argint.
Boierul nu suferea nici o slugă prin preajma trupului
său, în afară de Rada.

22
 Dan a deschis ochii suri, numai atît cît s-o poată
vedea. După ce roaba a pus toate dichisurile pe măsuţa
încrustată cu fildeş şi lucrată în măiestrii arăpeşti, a
rămas aşteptînd cuvenita mîngîiere.
Rada era o ţigancă cu pielea arămie. Din culoarea
pielii şi din moliciunea ei izvora o căldură tainică. Rada
avea ochii negri şi adînci. Părul şi-l purta despletit în
valuri albăstrui. Rada era legată bine. Avea buzele
sîngerate, dinţi albi şi puternici şi o agerime de pisică, o
agerime mlădie, uşoară, caldă, neauzită.
Rada îi aducea aminte de Chira, mumă-sa, cînd el era
încă tînăr. Mai meşteră în dragoste, îl leagă din ce în ce
mai strîns de amintirea zilelor cînd, în puterea anilor, îşi
croise drum spre lumină. A întins mîna uscată, în care
vinele se înnodau încă cu putere, şi i-a lunecat-o pe faţă
şi pe umeri.
Dan ştia să guste din fericirile lumii cu linguriţa. De
aceea le putuse aduna şi zăvori, de aceea se putea
desfăta la începutul cărunteţii cu toate minunăţiile.
Rada a ridicat tablaua pe care era paharul cu şerbet şi
chiseaua cu dulceaţă şi s-a dus. Acu, pînă-n noapte nu
mai are ce căta, decît să-i pună papucii în picioare cînd
boierul va bate din palme...
...A tras adînc din narghilea şi bulbucitul apei i-a
mîngîiat urechile cu un sunet plăcut.
Dan, mare vistier încă de pe vremea voievodului
Mihnea, era zugrăvit cu dibăcie. Fruntea largă, boltită
deasupra unor sprîncene subţiri trase la mijlocul lor în
sus, cu o frîngere spre coada ochiului şi spre rădăcina
nasului, păr sur, moale, nas coroiat, mustăţile subţiri şi
lungi prelingîndu-se pe lîngă colţul buzelor pînă mai jos
de fălci, un smoc de barbă răsărit de sub buză şi lăsat

23
într-un fuior lung pînă la piept, cu obrajii bărbieriţi
totdeauna din proaspăt, aducea cu un vultur de
mortăciuni.
O măreţie uricioasă, singuratică, pămîntie.
A bătut din palme; Rada i-a pus papucii de safian
moale şi Dan a zîmbit, simţind cum se-nfioară atunci
cînd mîinile roabei l-au atins. „Semn bun”, gîndi.
A coborît rar treptele pridvorului. Casa era aşezată pe
temelii de piatră, pe care se ridicau pereţii din urşi grei
de stejar cioplit cu barda. Coperişul şindriluit era
ţuguiat să lunece omăturile iernii şi în jos se prelungea
cu o steaşină de o jumătate de stînjen, ca să apere
pereţii de vîntoase, ploi şi grindine. Pridvorul acesta
dinspre miazănoapte era aşezat deasupra gîrliciului de
la pivniţă. Tot aici spre miazănoapte erau şi cămările
boierului. Nu putea suferi lumina soarelui. Umbra,
răcoarea şi întunericul îi pritoceau gîndurile mai adînc,
îl adunau mai mult în sine, îl ţineau parcă mereu cu
mintea ascuţită. Lumina şi soarele sînt bune pentru
trîntori şi pentru animalele care se tologesc în ţărînă,
fără griji.
Întîi a cercetat lacătele şi zăvoarele beciului. Uşile erau
largi şi ferecate. Erau atît de largi, că, după ce
deshămau vitele, argaţii trăgeau căruţa cu butoiul
înăuntru şi de acolo îi dădeau drumul la locul ce i se
cuvenea.
De aici, ocolind pe la soare-apune, a trecut pe la
grajdurile bolovănite, unde ţinea iepele de prăsilă şi
harmăsarii lipiţeni. Şi acestea erau durate în piatră -
aveau ocheţi mici zăbreliţi şi uşi ferecate. Hoţiile de cai
erau dese şi boierul ştia să se pună la adăpost.
Grăjdarii, toţi ţigani, aşteptau cu sufletul la gură

24
această tacticoasă trecere a boierului. Se pricepea Dan
la cai. Dintr-o ochire vedea dacă aşternutul de paie e
curat, dacă crupele lucesc, dacă cozile sînt împletite,
dacă balega e rînită.
Dacă toate erau cum se cuvine, atunci poruncea
comişelului Alexa să le dea cîte trei bice de căciulă -
unul pentru Dumnezeu-tatăl, altul pentru Domnul Isus
şi unul pentru Sfîntul Duh - ca să nu uite sfînta
credinţă şi datoriile către boier. Ştia că atunci cînd
ajunge pe la cuhnii şi pătule va auzi răcnetele grăjdarilor
şi rîdea dinainte.
După asta, ocolea bordeiele argăţimii, pentru că nu
putea suferi mirosurile nespălaţilor acelora, şi ajungea
la cocini. Număra vierii şi scroafele şi sîmbăta număra
purceii. Poruncea şi aici cîteva bice, nu pentru
neîmplinirea slujbei, asta l-ar fi lipsit pe împricinat de o
ureche, sau de nas, sau de o mînă, după fapta ce
făptuise. Erau robi ţigani şi nu-l costa mare lucru chiar
dacă se prăpădea vreunul.
De aici cerceta foişorul de la poarta cea mare unde
păzeau străjerii. Erau cam la zece alvaniţi, fioroşi şi de
credinţă - fugiţi de sărăcia munţilor din ţara lor şi de
groaza turcilor - care, de cum se lăsa noaptea, umblau
pe la ziduri în caraulă, iar la cele patru foişoare, puse la
patru colţuri ale curţii, era strajă din zori pînă-n zori.
În odăile jupîniţei, linişte. N-ar fi fost cuviincios, cînd
boierul şi stăpînul trece, să se audă hărmălaie, chicote
şi cîntece. Aşa ceva nu se pomenea în casele Danului.
Numai robii şi rumânii se veselesc prosteşte. Boierii au
alte gînduri şi alte petreceri.
Dan a urcat în pridvor, de aici a trecut în coridorul ce
da în sala mare şi din sala mare în scosul dinspre

25
miazăzi, unde se grijiseră odăile pentru ceauş Haviz. Pe
partea dinspre miazănoapte erau prinse cruciş săbii şi
iatagane, junghere şi ghioage, scuturi şi coifuri,
alcătuind tarhatul de război al boierului, iar deasupra
unei blăni de urs aproape cenuşii, singură şi în loc de
cinste era zaua din sîrmă damaschină, zaua care
apărase în lupte trupul Danului.
Atît că luptele lui au fost purtate mai mult cu oamenii
locului, dar tot lupte se cheamă şi acelea şi prin ele s-a
sporit în avuţii, ajungînd la cinstea pe care o are acuma.
Tavanele se ţineau în grinzi de stejar şi lumina nu
pătrundea decît prin nişte gemuleţe mici, aşezate sus,
aproape de ele. Pe ceilalţi pereţi erau corlate zugrăvite pe
care stăteau oalele frînceşti şi talieneşti, în care se
mînca în zilele de praznic şi cu oaspeţi de vază.
Înainte de a intra în odăile gătite pentru oaspeţi, boier
Dan s-a oprit în faţa unui tablou, înrămat în perete, de
la pardosea pîna la jumătatea lui. Era un lucru care-l
costase multe parale şi fusese zugrăvit de un meşter de
la Venezia, în trecere spre curtea voievodului Ardealului.
Era fărîma unui gînd ce se va prelungi peste ani,
amintind urmaşilor de străbunul care le-a bătut temelii
adînci în soarta ţării ăsteia. Voia boier Dan ca munca lui
să nu se răspîndească. Voia să rămînă sporită şi
îmbelşugată de urmaşi vrednici. Aici, meşterul prinsese
un Dan călărind în goană, cu mantia fluturînd şi sabia
scoasă. Aşa să stea crunt şi de spaimă, ca un îndemn
pentru cei ce vor veni.
Boier Dan s-a uitat la celălalt boier Dan, înţelegîndu-
se parcă din ochi. Apoi, ca totdeauna, fruntea i s-a-
nnegurat, arcuirea sprîncenelor s-a adîncit şi mai mult,
împreună cu un tremur al pleoapelor şi o vineţeală a

26
buzelor.
Nu avea feciori.
Cît ar fi vrut să simtă lîngă el umărul unui bărbat din
sîngele şi carnea lui! Cîte nu l-ar fi putut învăţa! Cîte din
tainele şi meşteşugurile ascunse ale puterii, desprinse
de el cu atîta zbucium, nu s-ar fi dezvăluit feciorului de-
a gata! Cum l-ar fi făcut stăpînul ţării, aşa cum, din
umbră îi era el stăpîn!
S-a smuls din gîndurile astea uricioase, trecînd în
odăile de oaspeţi. Întîi a cercetat să vadă dacă nu cumva
rămăsese vreo icoană pe pereţi, apoi, mulţumit de
tocmeala făcută, s-a întors încetişor în sala mare. A tras
rînd pe rînd zăvoarele tuturor uşilor şi s-a aşezat din
nou în faţa tabloului.
Crescuse parcă boier Dan, iar în ochi avea o lumină
adîncă. Faţă atît de aspră şi negricioasă se-nseninase şi
ea, ca la gîndul unei mari fericiri ce se va împlini curînd.
Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic.
A întins mîna, atingînd rama tabloului într-un anumit
loc. S-a ferit puţin într-o parte şi tabloul a lunecat uşor
sub împingerea mîinilor, răsucindu-se în ţîţîni. A păşit
în tainiţă, a tras la loc uşa mascată cu tabloul, ajungînd
într-o odăiţă mică, în care lumina se strecura prin nişte
firide înguste, săpate în grinzile tavanului.
La auzul paşilor, de pe o laviţa s-a sculat un om. Faţa
neagră, lucie, portul lui cu ilic şi şalvari îl arătau a fi
harap. Cunoscîndu-l pe boier, s-a închinat cu mîna la
inimă, la buze şi la frunte. Apoi i-a sărutat poala
anteriului. Harapul voinic, fără urmă de barbă, era un
eunuc cumpărat de la ceauş Haviz, cu mulţi ani în
urmă. Ceauş Haviz îl făcuse eunuc, Dan îi scurtase şi
limba.

27
 Ochii eunucului au avut o tresărire de spaimă şi
răutate, dar tresărirea s-a stins repede şi omul a scos de
la brîu o cheie cu care a deschis o uşiţă ferecată în fier.
Apoi, aprinzînd o feştilă, a păşit aplecîndu-se sub pragul
scund, urmat de boierul Dan, care-şi petrecuse mîinile
în mînecile anteriului. Au coborît nişte trepte săpate în
pămînt. Cu cît coborau, cu atît aerul se făcea mai greu,
mai umed, mirosind a mucegai şi stătut. Apoi au prins a
păşi cu sîrg, în lungul unui gang.
Lumina galbenă şi pîlpîindă a feştilei se alerga
tremurătoare pe bolţi şi pereţi, scoţînd la vedere sau
înecînd în umbră urmele adînci şi lucioase lăsate de
cazmalele ce-şi croiseră drum de cîrtiţă pe sub pămînt.
Cu cît mergeau, cu atît parcă pereţii se strîngeau şi
bolta cobora, încît au trebuit să se aplece din şale.
Picioarele încălţate în papuci nu făceau decît un zgomot
uşor, tîrşîit. Deodată bolta s-a ridicat, pereţii au fugit în
lături şi lumina feştilei s-a pierdut în negurile acelui loc,
luminînd doar faţa lui Dan şi lucind pe aceea a
harapului.
Boierul a făcut spre dreapta, urmat de eunuc. Acesta
apropiase feştila de perete şi curînd s-a văzut un oblon
la înălţimea capului, zăvorît cu doi drugi puşi curmeziş.
Dan a tras drugii cu mîini tremurătoare, a ridicat
oblonul agăţîndu-l într-un cîrlig şi s-a lipit cu ochii de
firida pe care acesta o astupa.
Un val de mirosuri grele, aşa cum îl simţise şi Ileana
cînd s-au desfăcut porţile temniţei, a năpădit prin
ochete. Harapul s-a tras înapoi, astupîndu-şi nasul. Dan
însă privea cu lăcomie.
Temniţa în care pătrundea lumina blîndă a serii prin
firidele săpate în tavan era rotundă, asemănîndu-se cu

28
un fund de puţ. Umbrele robilor se întruchipau abia
ghicit, pe lîngă pereţi. Atunci cînd se mişcau, lanţurile
zornăiau şi zornăitul era însoţit de gemete.
— Ei, vornicelule Alexandru, mai trăieşti?... Şi fiul
domniei tale, de asemeni? Nici astăzi nu vreţi să iscăliţi
daniile către cel ce vă dă adăpost şi masă?
O linişte adîncă s-a lăsat peste cei întemniţaţi. Nu s-a
mai mişcat nimeni. Nimeni n-a dat glas, închegîndu-se
fiecare în durerea lui.
Dan ştia că n-are să audă răspuns. Asta îl înciuda
peste măsură.
— Ei, Dragule, mai ţi-e dor de urice?... Tăceţi?!...
Atunci să tăceţi pînă-n veac! Cîinilor!
Cît ar fi vrut să audă un geamăt, o vorbă care să ceară
îndurare şi milă. O clintire din muţenia lor şi o aplecare
spre uricile de danie ticluite de el. Atunci s-ar fi simţit
cu adevărat stăpîn şi tare. Aşa nu le urgisea decît
trupurile. Pe sufletele lor nu putuse pune stăpînire. Ca
şi pe cele ale drăgoieştenilor. I-ar fi vrut pe toţi
umilindu-se la mila şi îndurarea lui. Abia atunci ar fi
dormit liniştit.
A trîntit oblonul şi iarăşi harapul a luminat calea,
urmînd drumul pe un alt gang. Au urcat şi alte trepte,
harapul a deschis o uşă grea şi au intrat în nişte beciuri
zidite, bine aerisite, pardosite cu lespezi curate. Robul a
stins feştila, a tras jungherul şi amîndoi, urcînd o scară
de lemn, au ajuns în odăile de sus ale culei boiereşti.
Această cetăţuie, pitită în codru la patru sute de paşi
de conac, era zidită numai în bolovani, fără nici o intrare
în afară de cea tăinuită. Nu avea ferestre, ci numai
firide, prin care se putea slobozi sîneaţa sau arcul şi
acestea erau aşezate sus, tocmai lîngă acoperiş. De jur

29
împrejur se tăiaseră pomii, să poată cei dinăuntru ochi
în voie.
Boierul a cercetat singurătatea camerelor, butoaiele cu
salpetru, cu plumbi, sîneţele rînduite pe lîngă ziduri,
butoaiele cu smoală, cu cîlţi, fîntîna, sacii cu făină.
Nicăieri nu era urmă de stricăciune. Ar putea ţine piept
unei oştiri în lege, nu numai păcătoşilor de rumâni.
Harapul a rămas sus. Dan a coborît în beci, s-a dat
sub o boltă, a intrat între doi pereţi ce aproape se
uneau, ieşind într-o altă boltă, întunecoasă, în care
plutea un miros plăcut de tămîie şi aromate. A făcut
paşi mici, pînă a dat de masă, a scăpărat amnarul, a
pipăit sfeşnicul, aprinzînd lumînarea, apoi pe rînd i-a
aprins toate şaisprezece braţe. Cu fiecare lumînare
aprinsă mai mult se desluşea mai bine şi mai departe.
Dan a scos un oftat adînc, sfîrşit. S-a lăsat să cadă pe
un jilţ de lîngă masă. Apoi şi-a rotit ochii de jur
împrejur. Încet, stăruielnic, cercetînd fiecare lucru,
fiecare colţ.
Colo stăteau blănile de jder, de hermelină, de rîşi -
dincolo erau sipetele grele de lemn scump de zadă tare
ca fierul ce joacă în ape trandafirii, lemn adus tocmai
din crestele munţilor. Sipetele pîntecoase pline cu
galbeni, dincolo cele cu ţechini, dincolo cu groşi, iată şi
sipetul cela mic cu guldeni de la Holanda, cine ştie la ce
vor fi buni vreodată. Covoare de Smirna, brocaturi şi
mătăsuri cu care nu se îmbracă decît prinţesele cu păr
de abanos din ţările lui soare-răsare.
Şi aici, aici, comoara sufletului său, sipetul cu
nestemate. S-a sculat, păşind ca prin vis, cu mîinile
tremurătoare. Le-a afundat între pietrele care sclipeau în
mii de feţe, în mii de ape de toate culorile. Numai

30
pietrele nu le putuse pune fiecare după neamul ei. Îi
plăcea să le simtă lustrul în podul palmei şi răceala lor îi
pătrundea în trupul încîntat, răcorindu-i pînă şi inima.
Rubinele şi opalurile, peruzelele şi mărgăritarele,
smaragdele şi diamantele aveau fiecare glasul lor tainic,
glas pe care Dan îl înţelegea. Glasurile lor unite luminau
în toate culorile curcubeului izvorîte din ele, sipetele cu
galbeni aveau un anume glas şi o anume strălucire;
împreună, alcătuiau glasul mare al puterii. De aici
izvora tăria Danului.
Tronurile se fărîmau, voievozii urmau altor voievozi la
răstimp de ani, luni sau chiar zile, el însă stătuse tare,
el, Dan biv vel vistiernic, stăpîn peste moşii fără număr,
el care duce trebile politiceşti, presărînd în urmă-i
puţină pulbere de aur.
Aurul. Un rîset frînt i-a scăpat de pe buze. Sta drept în
mijlocul avuţiilor sale, cu faţa luminată de sfeşnic, cu
fruntea senină, puţin dată pe spate, cu fuiorul de barbă
răspîndit pe piept, nemişcat. Numai ochii adunaseră în
ei luciul rece al bogăţiilor din jur.
★
În noaptea ceea curţile s-au gătat de oaspeţi.
Caii cei mai frumoşi au fost duşi către munte, gîrliciul
întărit pe dinăuntru cu grinzi proaspăt cioplite din
pădure; au rămas doar rîmătorii, după coran carnea lor
fiind spurcată pentru oamenii care păzesc dreapta
credinţă.
Dincolo, peste perdeaua de pădure care desparte
conacul de sat, noaptea a găsit linişte.
Numai pe la cîntători s-a simţit un umblet furnicat.
Muierile şi pruncii luaseră calea codrului, iar bărbaţii
îşi dosiseră suliţele la îndemnă. Cu toată sărăcia lui,

31
satul se aricise, se strînsese, aşteptînd.
Aşa l-a găsit răsăritul.
Spre amiază, tocsinul străjilor de la foişor a răsunat
prelung, sunetele lui aspre pătrunzînd sub bolţile
pădurii, tremurînd peste poiene, pierzîndu-se spre
luncă. La auzul lui parcă şi vietăţile nevătămătoare şi
aripatele care umpleau codrul de cîntec au tăcut a
spaimă şi mirare.
Pe şleaul ce venea de la Tîrgul Argeşului se auzeau
tropote de copite, apoi în rariştea din faţa porţilor a ieşit
la lumină ceauş Haviz, călărind un cal arăpesc, mic de
stat, numai vînă, urmat de cei cincizeci de osmani, cîte
trei în rînd, purtîndu-şi suliţele cu vîrfurile strălucind în
soare, cu iataganele bătîndu-le şoldurile, cu imineii
sprijiniţi pe toată talpa în scările late terminate cu
pinten.
Cînd ceauş Haviz, cu mîna proptită în şold a oprit
calul în faţa porţilor, alvanitul din foişor a simţit rece pe
şira spinării. Era un oştean trecut prin multe, dar chip
ca al turcului acestuia nu mai văzuse. Faţa lui lată, cu
umerii obrajilor ieşiţi mult în afară, era numai urme albe
de vărsat. O mustaţă rară aşezată deasupra unei guri
ciopîrţite de o lovitură piezişă de sabie, sub turbanul alb
licărea un ochi şi acela ciacîr, peste celălalt avea
petrecută o legătură neagră. Era vînjos, dar mic de stat,
capul părînd nefiresc de mare şi mirat el însuşi de
aşezarea asta nepotrivită. În stînga şi dreapta brîului de
mătase roşie avea agăţată cîte o sabie.
Aşa pocit cum era, ceauş Haviz mărea spaima celor
ce-l vedeau cu răutatea singurului său ochi şi cu un rîs
aşezat strîmb pe gura lipsită de dinţi.
Poate se înspăimântase singur privindu-se în oglinda

32
vreunei ape, atunci cînd cu tot dinadinsul voia să
cumpănească urîţenia chipului prin frumuseţea şi
măreţia îmbrăcăminţii. La turban purta, prinse cu o
pafta mare de mărgăritare, trei pene roz de flaming.
Peste ilicul de mătase verde cu ceaprazuri de aur era
încins cu brîul, unde, în afară de săbii, mai avea înfipte
şi două hangere tătăreşti. Şalvarii erau de camhă roşie-
vişinie şi în picioare purta cizmuliţe de piele galbenă,
lucrate cu înflorituri, cu tocuri înalte şi vîrfurile aduse
spre spate.
Toată lumina nămiezului se pierdea în furnicarea
aceea de turbane albe, ilice roşii şi verzi, străfulgerări de
arme şi rînchezat de cai.
La poruncile bulucbaşilor, osmanii au prins a-şi face
tabăra, ridicînd corturile şi legînd caii la conoveţe.
Cînd s-au deschis porţile, au intrat în curţi numai
ceauş Haviz cu patru iuzbaşi. Au mers călare pînă în
pragul scărilor ce urcau în pridvor. Acolo, pe cea mai de
jos treaptă, îi aştepta vistiernicul, gătit în straie de
sărbătoare. Pe cap avea işlicul, peste cămaşă pusese
caftanul fostei sale boierii.
Nu-i primea îmbrăcat ostăşeşte, ci aşa cum se ducea
în Divan, ca o aducere aminte trează că găzduirea se
face la un boier al domniei, nu la un conac oarecare.
Rînduit ar fi fost ca oaspeţii să descalece şi apoi să se
închine către gazdă. Dar turcul era şiret şi adulmecase
felul pământenilor. Unora, celor din slujbe mai ales, e
bine să le aduci aminte că sînt din mila luminatului
împărat, unde sînt. Atunci li se moaie harţagul, pe dată.
Cu alţii mai mititei însă trebuie să umbli cum umbli
cu castanele coapte. Allah e în ceruri şi vede, şi crede să
lifta asta e rea, uricioasă şi repede la mînie, dacă îi

33
necinsteşti obrazul. Fără să vrea a dus mîna la gura
hărtănită de sabie. A oprit calul, jucîndu-l uşor în frîu şi
l-a privit pe Dan, căutînd să-şi aducă ochiul la
ascultare.
Dan biv vel vistiernic a dus mîna la inimă, la buze şi la
frunte, închinîndu-se cu smerenie din şale. Numai
atunci s-a îndurat ceauş Haviz să se închine şi cu el
dimpreună iuzbaşii. Cînd a poftit să descalece, unul din
turci a sărit sprinten de pe cal şi i-a ţinut scara, apoi s-a
făcut muşuroi, ca să pună ceauşul piciorul pe umerii
lui.
Cînd a păşit, s-a văzut că e şchiop.
— Fii bine venit sub acoperişul meu, viteazule între
viteji. Domnul să te aibă în paza lui.
Vorbele vistiernicului erau dulci, rostite cu adîncime şi
anume licăr al ochilor, aşa încît căzură unde trebuie şi
cum trebuie.
— Allah! Ţi-a rămas limba de miere, effendi vistiernic.
Numai să-ţi fi rămas aşa şi celelalte obiceie. Haviz a
clipit şiret, rîzînd ascuţit.
Dan a simţit cald. Ştia despre ce obiceie vorbeşte
turcul.
După ce s-au tras cu toţii la răcoarea sălii celei mari,
aşezîndu-se pe divane, roabele au adus dulceţurile,
şerbeturile, cafeaua şi narghilelele. Stăteau cu picioarele
adunate sub ei, împroşcînd pe nări fum albastru şi
parfumat. Asemenea tihnă nu era cuviincios să fie
stricată.
Ceauş Haviz se cufundase în sine, plecîndu-şi geana
peste ochi. Din cînd în cînd, un zîmbet i se fugărea pe
faţă.
Dan îl pîndea cu coada ochiului, muncindu-se să-i

34
pătrundă gîndurile. Se adunaseră în, el nelinişti multe,
cunoscîndu-l bine pe Haviz. În urma lui, sipetele,
grajdurile şi pătulele se uşurau, asta dacă era în toane
bune, dacă nu, dădea pîrjolului totul.
Ceauş Haviz venise în ţară pe vremea primei domnii a
Voievodului Mihnea. Spahiu vechi şi încercat în
războaie, înfundase buzunarele mai marilor săi cu multe
pungi de ţechini şi aceştia îi scoseseră firman de
împlinitor împărătesc pentru furniturile militare
datorate Porţii de beyul de la Kara Iflak . Apucase numai
patru ani din domnia Mihnei Vodă, dar fusese de ajuns
pentru a strînge atît cît să-şi agonisească moşii în
Anadol, locul lui de baştină, haremuri cu cele mai
frumoase circaziene şi asemenea prisos de pungi, încît
putuse împrumuta aceluiaşi Mihnea, surghiunit la
Tripolis, ca să-şi plătească Scaunul a doua oară. Venit
în ţară, beyul, care n-avea cu ce-şi întoarce datoriile, i-a
dat în grijă strîngerea haraciului cuvenit Porţii în
judeţele dinspre munte. Şase ani a mai domnit Mihnea
Vodă şi în aceşti şase ani ceauş Haviz a fost spaima
satelor de moşneni, ba şi a moşiilor boiereşti. Se aşezase
la Argeş şi de acolo bîntuia ţinutul înainte de strîngerea
birurilor şi a dijmelor, luînd el caimacul şi lăsînd restul
pentru dăbilarii domneşti şi boierii de baştină.
Dan preţuia puterea turcului şi ştia trage foloase din
ea, întărindu-se la Scaun. Turcul cunoştea dorinţa
Danului şi avuţia lui.
— Allah să-ţi binecuvânteze casa. E mai îmbelşugată
ca niciodată.
— Domnul ne-a urgisit pentru păcatele noastre. Anul
a fost mai slab decît toţi anii de pînă acum.
— Să fie precum spui. Dar nu pentru tine, effendi vis-

35
tiernic.
Dan a ridicat mîinile spre cer, căinîndu-se.
— Ba şi pentru sărăcia mea, viteazule. Lotrii şi musca
rea mi-au împuţinat vitele, seceta mi-a ars holdele, robii
nu mai sînt robi...
— Taci, moară neferecată!
Dan a rămas cu vorba agăţată pe buze, lăsîndu-şi
mîinile să-i cadă pe genunchi.
— Cum porunceşte luminăţia ta...
Haviz s-a tologit sprijinindu-se într-un cot. Deschisese
ochiul şi-l ţintuia pe Dan. Se uitau unul la altul,
adunîndu-şi gîndurile în spatele privirilor.
Dan voia să facă ceva numai să scape de ochiul lui
Haviz. S-a întins spre talerul în care bătea ca să vină
roabele, dar mîna turcului l-a făcut să rămînă nemişcat.
— Nu cinsteşti faţa oaspelui şi a unui prieten vechi,
effendi. Allah e în ceruri şi vede. În coran stă scris să
aşterni toate bunătăţile pe masă cînd îţi calcă pragul un
străin. Şi noi nu sîntem străini. Drept a grăit gura mea?
— Drept. Aşa am făcut.
Ochiul lui Haviz s-a subţiat din nou. Haviz vorbea mai
mult cu ochiul acela, decît cu mîinile şi cu faţa. A bătut
de trei ori din palme şi iuzbaşii, lăsînd narghilelele
neterminate, au sărit ca împunşi de pe divan, trăgîndu-
se spre uşă în temenele adînci. Ochiul se făcuse din ce
în ce mai mic, pînă nu rămăsese din el decît o dungă
sclipitoare.
— Vino aici, cîine!
Dan s-a supus.
— Mai aproape!
Haviz a repezit mîna în barba vistiernicului,
smucindu-l în stînga şi dreapta.

36
 — Jur pe coran că am să-ţi smulg firele unul cîte
unul, ţap bărbos ce eşti. În genunchi... în genunchi, că
te crestez!
Lui Haviz nu-i plăceau iţele politiceşti. De aceea şi
fugise de la Stambul. El era fiu sălbatic al Anatoliei. Se
bătuse sub marele vizir Sinan Paşa în Tunisia arsă de
soare, în pustiurile Arabiei, copil fiind la cincisprezece
ani se tăiase cu fala armiei creştine pe mare, la Lepante,
se luptase în Bosnia, în Herţegovina, peste tot unde
steagurile verzi ale profetului se desfăşurau, peste tot
unde caii rînchezau, peste tot unde se simţea mirosul
prafului de puşcă.
Şi vulpea asta şireată vrea să-l momească, acum cînd
se schimbă beyul Alexandru, care-i rămăsese dator
peste treizeci de mii de galbeni?... îi arată el cine-i Haviz!
— Lasă-mă, viteazule!,.. Lasă-mă, luminăţia ta!
Haviz l-a tras aducîndu-i faţa aproape de faţa lui.
Ochiul acela crunt îl săgeta pe Dan atît de aproape,
încît îi vedea petele roşcate şi vinişoarele cu sînge.
Răsufletul puturos al turcului îl ameţea.
— Să vorbim, effendi!... Să vorbim!... Şi să ne
înţelegem.
I-a făcut vînt şi Dan s-a dus împleticindu-se la locul
lui.
— Cine te-a ţinut, ghiaure, în dregătorii? Răspunde!
— Viteazule...
— Taci!... Răspunde!
— Tu!
— Cine vi-a dat suliţe vrednice, să-ţi culci duşmanii la
pămînt?
— Allah!...
— Taci. Nu spurca numele lui Allah!... Răspunde!

37
 — Tu!
— Cine are să te ţie în dregătorie acu, cînd beyul
Alexandru a fugit şi cînd vine în dregătorie Mihai?
— Cum Mihai?
Dan a sărit de pe divan umblînd prin sală, cu poalele
caftanului fluturînd. Uitase şi de păruiala şi de mînia lui
Haviz. Apoi, cînd s-a socotit că greşise dîndu-se în
vileag, s-a potolit ca prin farmec, cătînd să vadă ce zice
Haviz.
Turcul rîdea. Rîdea din inimă, cu mîinile pe pîntece.
— Allah ţi-a luat minţile, effendi. Asta te costă aur
greu... Ţi-e frică de aga Mihai?
— Nu!... La ce să-mi fie frică?
Turcul a venit şchiopătînd spre el. Făcea Haviz un pas
înainte, făcea Dan un pas înapoi.
— Ţi-e frică, ghiaure!... Ţi-e frică! Eu sînt scutul tău.
Şi vreau să fiu poleit cu aur.
Apoi s-a oprit dintr-o dată, închinîndu-se.
— Să ne-nţelegem, effendi!... Pace netulburată să
domnească peste capetele noastre.

Ziua aceea a fost o zi grea şi plină de forfot.

Pe la chindie au picat dăbilarii domneşti, ca la
cincizeci de vistiernicei, birari, găletari şi posadnici,
toată liota de neîndestulaţi ai domniei.
Cel ce părea a fi mai marele - un vistiernicel în
coantăş albastru şi harapnic lung de fuior - a venit cu
căciula în mînă la treptele conacului, s-a închinat cu
smerenie, apoi a scos dintr-o tolbă de piele un catastif
trenţăros, rugînd pe luminăţia sa şi pe boier vistiernic să
cerceteze înscrisurile şi să dea ascultare zapisului
domnesc care cerea dumnealui biv vel vistiernicului Dan

38
din Stelea şi Drăgoieşti să împlinească dijma, dimpreună
cu satele domniei sale.
Luminăţia sa şi boierul vistiernic fumau ciubuc în
pridvor, Haviz s-a uitat la Dan. I-a făcut semn să stea pe
loc. S-a sculat alene de pe divan şi, lucru nemaipomenit,
a coborît scările singur. S-a făcut a lua zapisul, dar cu
iuţeala fulgerului a scos jungherul şi i-a tăiat o ureche,
încît vistiernicelul a început să urle, fugind spre cal, cu
sîngele şiroind.
Turcul a rîs din inimă, slobozind o poruncă scurtă
spre unul din iuzbaşi, care a dat fuga în tabără. Cîţiva
spahii au încălecat, fugărind cu suliţa în coaste pe
trimişii domneşti. Nu se putea să se încarce în doi
dăsagi deosebiţi cînd Haviz plecase în pricopseală.
Dăsagii ce trebuiau umpluţi erau gemeni şi erau numai
ai lui Haviz.
După fuga dăbilarilor au sosit carele turcului, trase de
cîte patru boi mînaţi de robi pămînteni ofiliţi şi
înneguraţi la priviri. Văzîndu-le, ceauşul a prins viaţă.
Sărea de la unul la altul ţopăind vesel, le cerceta osiile,
coşurile şi podinele, mormăind mulţumit. Mormăia şi
Danul ca să-i facă pe plac, dar mormăia a pagubă.
Şi ca un făcut, după ce împreună daseră ocol pe la
grajduri, ca să vada luminatul fiu al lui Osman că nu e
nici o pricopseală, în afară de calul acela negru, pe care
Dan îl dă cu dragă inimă şi pe care amîndoi îl priveau cu
felurite gînduri cînd îl purta comişelul Alexa prin curte,
ca un făcut s-au auzit sunetele de zurgălăi, chiote de
surugii şi pe poarta conacului a intrat o căruţă ferecată
în felul celor braşoveneşti, trasă de şase cai de poştă,
din care a coborît, dracul să-l pieptene, Jipa
neguţătorul.

39
 Jipa umblase pe toate drumurile de negoţ din Ţara
Ardelenească şi mai departe pe cele ale Liowului, ba
chiar şi în Ţara Nemţească, la Nuremberga. Acu, făcea
calea din fiecare an, strîngînd de la boier Dan prisosul
anului şi vitele pe care le tocmea în convoaie, trecîndu-le
peste munţi, spre tîrgurile de dincolo. Om hîrşit cu
viaţa, pe loc a înţeles ce-i de spus şi ce-i de ţinut pentru
altă dată.
După cuvenitele temenele, au trecut toţi trei în
pridvor.
Turcul adulmecase urma unor cîştiguri, dar nu ştia
româneşte, după cum Jipa se făcea că nu ştie turceşte,
înţelegîndu-se prin vorbele lui Dan. Haviz simţea că
acesta le răstălmăceşte pe placul său. Aşa că, oştean
întruchipat, s-a dus, urmat de iuzbaşi, să cerceteze
rînduielile taberei, scîrbit de viclenia pe care o mirosise.
Dintr-un răsuflet, jupîn Jipa s-a deşertat de veşti.
— Hei, boierule, cată de strînge băierile pungii.
Împărăţia craiului nemţesc a pornit război cu Poarta. Se
scoală creştinătatea să alunge păgînul de pe pămînturile
cutropite.
— Ba să-şi vadă de treabă. Turcul e tare şi mai bine
cu el, că ţine mijlocul, decît cu răii de pămînt care
asupresc boierii.
Jipa s-a mirat în sineşi.
— Nu ştiu cum vei vrea domnia-ta, boier vistiernice,
dar împăratul nemţesc tocmeşte oşti. Craiul Bator
Jicmond de la Ardeal se pleacă mai mult către apus
decît spre răsărit, ba şi papa de la Rîm şi împăratul
spaniolesc se ridică unul cu crucea, altul cu aurul.
Pe fruntea Danului s-au călătorit nori de îngrijorare.
Asta nu-i a bună. Turcul va cere merinde, zăhărelele se

40
vor înmulţi, vor trebui date care, oameni, şi lui ce-i va
mai rămîne? Anul acesta toate au mers pe dos. Colac
peste pupăză, apucă tronul hainul de Mihai. Gîndul ăsta
e cel mai crîncen.
Puteau ei să se tot bată împăraţii lumii. Punînd
pierderea într-un taler şi cîştigul în altul, tot mai mare-i
cîştigul la vreme de război. Dar răul de agă n-o să uite
cum l-a viclenit la Alexandru Vodă, pîrîndu-l că vrea să
apuce domnia! Prea îi stătea moşia lui de peste Olt în
coastă. Moşia agăi e acum a Danului. Dar aga vine cu
firman de domnie!
Dan a zîmbit crunt. Au mai venit ei şi alţii, pierzîndu-
şi capetele mai apoi.
Jupîn Jipa a lăsat trebile altora şi s-a întors la ale
dumisale.
— Boierule, ce va fi, vom vedea. Însă eu ştiu că-mi sînt
de trebuinţă cîteva care cu sloiuri de ceară aurie, pentru
lumînări. Pe asta se scoate bani buni. O trecem dincolo
de Dunăre printr-un prieten al meu de la cetatea
Raguzei şi o desfacem la Venezia.
Negustorul a scos de la brîu o pungă de catifea şi din
pungă un bulgăraş de ceară. Dan a luat bulgăraşul în
mînă, l-a mirosit, apoi l-a privit în zare. Ceara era
parfumată, un parfum uşor adunat parcă strop cu strop
din toate florile, şi privită împotriva soarelui avea vine
aurii, ea însăşi schimbîndu-se într-un bruş uşor de aur.
Aşa ceară nu făceau prisăcarii boiereşti.
— De unde o ai?
— De la cneazul Gheţea al Cremenarilor.
— Cîinele!... Pînă n-o să-l vadă culcat la pămînt n-o să
aibă hodină. Îi stă în coastă şi-i astupă parcă răsuflarea.
Lostriţa şi păstrăvul trag în sus, spre apele învîltorate

41
ale muntelui şi cremenarii îşi umplu pungile de pe urma
lor. Ceara asta la ei se face. Vînatul cel mare şi scump la
ei îşi lasă blana. Drumul munţilor...
— Ce Gheţea, ce Gheţea. Allah, am auzit bine?
Urechile nu m-au înşelat? Pe barba profetului, unde-i
fiul de cîine? Haviz urca treptele, sărind mai mult într-
un picior. Ochiul i se bătea crîncen, mustaţa-i se
zbîrlise, urmele albe ale vărsatului se roşiseră. S-a
repezit la jupîn Jipa, apucîndu-l cu mîinile de gît.

III

De cînd venise ceauş Haviz, logofătul Pîneciu nu-şi

mai dădea sieşi nici un fel de răgaz. Alerga la cuhnii, de
la cuhnii la tabără, de la tabără iarăşi la cuhnii. Rîdea,
bătea temenele, sărea să toarne apă vreunui iuzbaş sau
bulucbaş, dădea ochii peste cap arătînd spre bordeiele
ţiganilor, unde se zăreau trupurile roabelor legănate în
mers. Simţea că dacă nici acum n-o pune piciorul în
prag, au să-l înmoaie cu totul drăgoieştenii. A găsit pînă
la urmă un spahiu bătrîn, care rupea româneşte, şi i-a
spus tărăşenia toată. Că dacă vor să-şi umple carele şi
pe ei, să scotocească în sat, că nemernicii de acolo ţin
îngropate comori, fiind ei mari neguţători la vremea lor,
că muieri mai frumoase ca-n Drăgoieşti rar se găsesc
prin alte părţi.
Spahiul l-a ascultat dînd din cap şi privindu-l cu ochi
ageri, plini de scîrbă. Prin mintea lui închinată credinţei
către Allah şi slujbei de ostaş s-a strecurat o frîntură de
gînd omenesc.

42
 — Tu şeitan1. Inima de la tine în Gheena. A scuipat
într-o lăture, dar lumina bunătăţii n-a licărit decît o
clipă în sufletul lui învîrtoşat de nelegiuiri.
Astfel că vorbele lui Pîneciu au ajuns la urechile lui
ceauş Haviz în noaptea aceea a sosirii, cînd, îndestulat
de mîncare şi bucuros de noile izbînzi ce i se înfăţişau,
se lungise pe divan, lăsînd somnul să-l cuprindă uşor,
ca o bucurie tihnită, aşteptată şi dorită.
Tot în seară, boier Dan a aflat din gura Pîneciului cum
ticălosul de moş Drăgoi doseşte în sat oameni fugiţi de
peste Olt. Îi doseşte ca să le fie mai uşor la munci şi la
plată, lipsind punga boierului de ce i se cuvenea pentru
aerul ce-l trăgeau în bojoci şi pentru pămîntul pe care-şi
aşterneau oasele.
Cînd a ieşit din cămările Danului, Pîneciu rîdea
zîmbat, lăsîndu-şi capul ras să se limpezească în
răcoarea nopţii. I s-a părut, sau o umbră s-a furişat de
lîngă cîini? Din doi paşi a fost lîngă ei. Ursu şi Sura au
ridicat capetele, adulmecîndu-l.
N-a fost nimeni. Altfel ar fi lătrat.

Cînd a simţit că greul somnului se aşterne peste casă,

vistiernicul şi-a tras singur papucii moi în picioare,
strecurîndu-se cu băgare de seamă în sala mare. Acum
mai mult ca oricînd avea nevoie să-şi adune gîndurile,
să şi le prefire printre bogăţiile lui. Acum mai mult decît
oricînd îi era dor să simtă în palmele încintate răceala şi
netezimea pietrelor scumpe.
N-a aprins lumînarea şi, după ce a cercetat din ochi
sala, s-a apropiat de tablou. Prin ochiurile ferestrelor se

1
diavol (turc.).

43
strecura lumina palidă a nopţii, pierzîndu-se în
întunecimile moi ale blănurilor, răsfrîngîndu-se în luciul
armelor, împrăştiindu-se într-o pulbere subţire şi abia
văzută pe jilţuri şi divane.
Cînd a împins într-o lăture uşa meşteşugită, o alta s-a
crăpat dinspre odăile turcului.
Iuzbaşa Selim, care împlinise slujbele pe lîngă
stăpînul său şi care îşi tocmea atunci culcuşul în pragul
odăii lui, auzise, aşa ca o părere, zgomot. Împins de
tinereţe şi necugetare, s-a strecurat în spatele Danului,
călcînd furişat, aşa cum învăţase de la fiarele pustiurilor
în care se născuse. A văzut tabloul închizîndu-i-se în
nas.
„Allah! Ce face ghiaurul?...”
Toate poveştile năprasnice cu comori tăinuite, toate
basmele despre bogăţia ascunsă a valahilor şi despre
meşteşugul cu care le ţinu dosite, rostite la focurile de
tabără de către oştenii mai bătrini, i-au venit în minte. A
pipăit rama cu înfrigurare. Acolo unde văzuse mîna albă
a ghiaurului a simţit cum degetul i se afundă într-o
scobitură. A împins călcînd uşor, cu hangerul tras.
Întuneric. Întuneric adînc.
„Pe barba profetului! Acolo-i o lumină. Parcă vine de
sub pămînt.” A şovăit o clipă.
Turcul e ostaş viteaz atunci cînd se luptă la lumină şi
cu oamenii. De cum se lasă întunericul şi djinnii1 încep
să bîntuie lumea, cînd focurile se aprind şi în jurul lor
Israfil, îngerul morţii, caută sufletele celor vii, de atunci
vitejii simt plutindu-le în jur o lume de spaime, de basm,
care-i adună unul în altul, fără prea multă inimă.

1
Duh rău.

44
 Dar acolo e o lumină, şi ghiaurul nu-i un vrăjitor. A
pipăit pereţii, a coborît scările, ţinîndu-se cu sufletul la
gură după lumina aceea pîlpîitoare, care aici se mărea,
aruncînd umbrele a doi oameni pînă la picioarele lui,
aici se micşora, zgîrcindu-le, tremurîndu-le pe pereţii de
pămînt umed.
Iuzbaşa Selim a stat o clipă la gînduri: „Ghiaurul nu
este singur. Allah stă însă de partea binecredincioşilor”!
Boier Dan a lăsat robul în culă şi s-a întors,
strecurîndu-se sub boltă şi de acolo în tainiţă. Cînd
sfeşnicul a aprins toată bogăţia nestematelor şi a
aurului, iuzbaşa Selim, care-i ţinuse urmele, a scos un
strigăt de uimire. Aşa ceva nu putea fi decît în basmele
roabei Tavaddud. Dan s-a întors ca muşcat de şarpe.
Crezuse că robul, neascultîndu-i porunca, se luase după
el. La vederea unui străin, gîtul i s-a strîns, inima a
prins a zvîcni cu putere bătînd să-i spargă coşul
pieptului. A simţit o sfîrşeală în picioare, căutînd
sprijinul jilţului. Însă nimic din toate astea nu s-au
arătat pe faţa lui. A dus mîna la inimă, închinîndu-se.
— Vino aproape, luminate stăpîn! Fii ca acasă la tine.
Iuzbaşa a făcut cîţiva paşi, cu gura uşor căscată, cu
ochii măriţi peste măsură. Gîfîia de parcă ar fi urcat un
munte.
Dan şi-a subţiat pleoapele. A luat un pumn de
nestemate, care închipuiau în mîna lui toate fulgerele
cerului, şi i le-a întins. Atunci cînd copilandrul s-a
apropiat vrăjit, hangerul vistiernicului a strălucit o clipă,
apoi s-a înfipt pînă la plasele în gît. O spumă de sînge
cald i-a năclăit mîna. A lăsat trupul să cadă jos,
împingîndu-l cu piciorul. Astupase un bob de
mărgăritar. A ridicat piatra privind-o în lumina sfeşnicu-

45
lui să vadă dacă nu are vreo scrijilitură, apoi s-a huluit
în jilţ ca retezat de la rădăcini. Comoara lui, sufletul lui,
viaţa lui erau în primejdie. Ce să facă? Mîine Haviz are
să-şi caute iuzbaşul! Are să răscolească şi străfundurile
pămîntului ca să-l găsească.
Nu ştie cit a stat aşa. Lumînările picuraseră lacrimi de
ceară la piciorul sfeşnicului şi abia mai pîlpîiau, cu
lumina adunată în mucurile mici şi moi. Cînd s-a
ridicat, boier Dan zîmbea. Un zîmbet galben, hain.
A apucat hoitul de subsuori şi l-a tras afară. Împreună
cu robul l-a dus pe un gang pornit din borta de lîngă
oblonul ce răspunde în temniţă. Cu cît mergeau, cu atît
mirosul greu şi umed se primenea cu aer din ce în ce
mai proaspăt. Fundul gangului a prins să urce şi, după
cîţiva paşi, boierul s-a oprit în faţa unui tufiş des, care-l
ascundea.
De afară veneau, murmurat, toate zgomotele nopţii de
vară.

Rînduielile ostăşeşti, ţinute cu străşnicie de bătrînii

satului, prindeau bine la vremuri grele ca acestea.
Crescuţi numai cu urechea la sunetul buciumelor şi cu
ochii la sforile de fum care vesteau călcarea,
drăgoieştenii aveau împărţite în de ei meşteşugurile
războiului ascuns şi de spaimă pentru turc, anume cel
al izbirilor scurte, în crugul nopţii cînd şi apele dorm.
După izbirea asta piereau ca duhurile pădurii,
mistuindu-se în fundurile ei.
Satul dormea. Dar dormea iepureşte, numai cu un
ochi închis. Din zece bordeie, nouă erau goale, iar al
zecelea plin şi cu locuitorii bărbaţi ai celorlalte. Acesta
îndeobşte era al vreunui pîrgar sau al altui drăgoieştean

46
care cunoştea seama luptelor.
Într-un stejar de deasupra taberei turceşti, Lambru
sta între două crengi groase care închipuiau un leagăn
şi nu scăpa nimic din cele ce se rînduiau jos şi dincolo,
peste gardul conacului, la odăile lui Haviz. Nu răzbătea
pînă la el decît mirosul iute al fumului, lumina flăcărilor
de la focuri topindu-se în frunzişul des al copacului. Cu
cît Carul urca mai sus pe boltă, cu atît totul se liniştea
în tabără, nedînd prepusuri de rău.
Auzea cum din ce în ce caii ronţăie fînul mai rar, le
simţea mirosul şi parcă i-a venit aşa, de la inimă, să
alunece jos din copac şi să-şi vîre faţa în coama unuia, a
şargului celuia de stă mai în lumină şi saltă capul mic,
cu urechile ascuţite, cercetînd în toate laturile. Nu şi-a
putut stăpîni un oftat.
Strajile, care sprijinite în coadele suliţelor, care stînd
jos, petreceau timpul veghei, ciripind pe limba lor.
„În noaptea asta n-a fi nimic”, gîndi Lambru. A ridicat
iarăşi ochii spre cer, să-şi lămurească curgerea timpului
după mersul stelelor, cînd cocoşii au trîmbiţat miezul
nopţii, tot atunci, dintr-un stejar alăturat, s-a auzit
ţipătul cucuvelei. De trei ori rar, de trei ori repede şi
îndesat, aşa cum face cînd prinde prada.
Meiotă venise taman cînd se cerea.
La răstimpuri, s-au mai auzit şi alte cucuvăi, prin
preajma curţii. Şi la miazănoapte, şi la miazăzi, şi la
apus.
Lambru a zîmbit în barbă. Nici măcar un sticlete n-ar
fi putut intra sau ieşi din curte fără ca cineva din ai lor
să nu-l vadă. Cu grijă, pipăind fiecare creangă sau nod
cu vîrful degetelor de la picioare, a coborît pînă sub
poala stejarului, apoi, dîndu-se pe partea umbrită

47
dinspre pădure, s-a lăsat să alunece jos, cu un fîşîit
uşor de şopîrlă.
Cînd a intrat în ograda lui moş Drăgoi, a văzut pe
careva dormind lîngă bordei. Nu i-a luat seama că stătea
neacoperit pe pămîntul gol. A intrat înăuntru şi l-a găsit
pe cneaz şezînd pe laviţă, sprijinit într-un cot, cu ochii
înfipţi în lumina feştilei. Fără să se uite la el, bătrînul l-a
întrebat ca prin vis:
— Ce-i?
— Nimic!
— Se vede vreun semn?...
— Ba.
Au tăcut. Într-un tîrziu, Lambru a cercat să-şi dezlege
gîndurile:
— Ce facem? Lăsăm satul şi ne ducem după muieri?..,
— Ba!
— Atunci?
— Răspundem după cum ne îndeamnă... Bătrînul a
arătat cu capul spre conac. Nu-l putem lăsa, Lambrule.
Are să treacă şi asta!... Unde să ne ducem?
— Asta-i drept! Unde?...
— Da’ pe Ileana ai văz’t-o?
— Îi cu jupîniţa. N-a dat nas pe afară.
Moş Drăgoi a zîmbit:
— Culcă-te şi tu. Poate mîine?...
— Poate!
Le erau gîndurile grele. Dacă n-ar fi fost bătrînul,
satul s-ar fi risipit de mult. Moş Drăgoi simţea în el că
haiticul de lupi e tare, pînă-i haitic. Primăvara, cînd
lupii tineri umblă singuri în focurile dragostei, îţi vine
uşor a-i răpune. Şi la urmă, ăsta-i pămîntul lor. Aici au
îngropat osemintele tuturor bătrînilor. N-o să le lase

48
spurcăciunii de boier.
Lambru aţipise culcat pe cojoc, cu capul sprijinit de
marginea laviţei. Înainte de a închide ochii, a mai
perindat cu gîndul la tocmelile taberei şi ale conacului.
Nimic nu arăta vreun zbucium, sau vreun dichis de
harţ.
Aşa gîndise şi Meiotă. Dar asta numai pînă-n zori.
Căci înainte de a se crăpa de ziuă, l-a văzut dînd buzna
pe Pîneciu la odăile boierului. Apoi pe alvanitul ce
dormea în pridvorul jupîniţei, alergînd la ferestrele lui
ceauş Haviz. N-a trecut vreme cît ai scoate o găleată cu
apă şi boierul a ieşit în arme, cu turcul cel pocit, care
începu a da porunci atît de straşnice, că pe dată tabăra
se trezi din somn. Atît i-a trebuit lui Meiotă. Nu mai ştie
cînd a fost jos şi cînd s-a aşternut pe goană iepurească.
S-a însîngerat la faţă de crengile tufelor, s-a lovit într-un
ciot încît durerea l-a fulgerat la creier, dar o ţinea una. A
cîrnit-o de-a dreptul prin pădure. Cînd a răspuns în
colţul satului, a dat gură cît a putut de tare:
— Vin turcii!... Vin turcii!
N-a trecut bine de mijlocul Drăgoieştiului, şi pămîntul
a prins să duduie sub copitele repezite în goană. Spahiii
cunoşteau rînduiala ăstui fel de vînătoare. Ajunşi în
capul satului, s-au desfăcut în trei trîmbe. Două au
ocolit pe de margini, închizîndu-l despre pădure, alta, a
treia, a dat buzna pe uliţa din mijloc, năzuind spre
partea dinspre Cremenari, să-l închidă şi de acolo.
Simţind răpăitul copitelor aproape, Meiotă şi-a făcut
vînt peste gardul unui bordei, nu atît de repede ca să
nu-l ajungă un vîrf de suliţă în umăr.
Pîneciu gonea plecat pe oblînc, cu o mînă de spahii în
urma lui, cu cîinii ţinîndu-i paşii. A sărit din goana

49
calului gardul scund al ogrăzii lui moş Drăgoi şi cînd
acesta s-a repezit afară, s-a simţit cuprins de grumaz de
arcanul unui spahiu şi trîntit la pămînt.
Logofătul sărise din şa şi acum sta îngenuncheat lîngă
hoitul iuzbaşului Selim, sprijinit de bordei.
Cînd bătrînul s-a pus în picioare, slăbindu-şi laţul
arcanului, Pîneciu i-a căutat ochii, apoi a rîs crunt şi
strîmb aşa cum ştia el să rîdă.
— Pînă aici ţi-a fost!
Moş Drăgoi a priceput toată tărăşenia. Ochii lui
căutau să vadă ce face satul. De la poala codrului se
auzeau icnituri de oameni şi zăngănit de arme.
Drăgoieştenii răzbăteau la adăpostul pădurii,
strecurîndu-se pe după bordeie şi pe lîngă garduri,
izbindu-se scurt cu spahiii puşi rar şi luaţi din pripă.
Astea toate le-a înţeles fără să le vadă şi fără să i le
spună cineva. Ba putea să numere în gînd cetele şi pe
cetaşi după zgomotul harţului şi locul de unde se auzea.
A zîmbit. Atunci l-a ajuns harapnicul logofătului peste
faţă, vrîstîndu-i-o cu sînge. Dulăii au mîrîit arătîndu-şi
colţii şi Pîneciu n-ar fi putut vîrî mîna-n foc că au mîrîit
la moş Drăgoi.
— Unde-i Gheorghe, moş blestemat?... Repede, că n-
avem răgaz! Sfînta Fecioară să fie cu el.
Răspunsul a fost un stupit trimis cu dibăcie între
ochii Pîneciului. Logofătul a simţit cum se moaie de la
junghetură şi poate l-ar fi strîns de gît, dacă spahiii nu
dădeau călcîie, pornind la trap. Omul boierului şi-a
aruncat ochii în bordei, apoi a încălecat, urmînd ceata
ce se îndrepta spre conac. În ţeasta lui rasă se fugăreau
gînduri potrivnice. Nu asta voise pînă la urmă. Nu
numai pentru asta se chinuise cu hoitul turcului azi-

50
noapte. El voia tot satul adunat sub suliţele spahiilor şi
harapnicul lui să nu se hodinească pînă cînd nu i-ar fi
pus pe toţi la pămînt. Ar fi vrut să răscolească ogrăzile,
bordeiele şi să dea de toate ascunzişurile cîinilor
acestora.
Aşa cum veniseră puhoi, aşa s-au strîns trîmbele de
călăreţi.
Moş Drăgoi nu s-a mai putut ţine pe picioare după ce
calul pornise în trap întins şi se lăsase însîngerat de
tîrîşul acesta nemilos. Spahiul îl slobozise să-şi treacă
arcanul pe la subsuori. Asta parcă-l mai uşura. Strîngea
aprig din fălci să nu scoată un geamăt. Nu. Bucuria asta
n-o să le-o facă el, orice-ar fi. Cu toată durerea, a zîmbit
cînd a văzut cîţiva turci, cam şase la număr, culcaţi pe
lat în şei, sîngerînd din spărturile făcute de suliţele
rumânilor. Apoi durerea l-a făcut să adune numai
cercuri roşii şi verzi sub pleoape, a simţit că ceva se
răsuceşte în măruntaie, că îl cuprinde un vîrtej nămolos
şi cald care-l duce departe, rupîndu-l de lume şi de
viaţă.
Lambru a dat să iasă şi el după moş Drăgoi. Cînd a
văzut copitele cailor prin uşa bordeiului, s-a tupilat sub
miţa de oaie, trăgîndu-şi peste cap măsuţa cea pe trei
picioare. După ce tropotele s-au depărtat, s-a tîrît pe
brînci, iscodind locurile. A ajuns cît ai bate în palme sub
codru, apoi în poiana cu stejarul sfatului.
Nici urmă de om. Şi-a săltat mîna în sus de trei ori,
semn că nu-i primejdie, şi pe dată ierburile au prins să
se mişte, ramurile tufelor să se deie în lături şi
drăgoieştenii au răsărit ca din pămînt, strîngîndu-se
roată în jurul lui. Feţele le erau bolovănoase, aprige şi de
spaimă. Pletele şi tuful bărbilor ţepoase şi aricite

51
dovedeau mare mînie.
— L-au prins pe cneaz!...
— Dă poruncă, Lambrule!
— Ascultaţi!...
Lambru şi-a împărţit poruncile scurt şi fără şovăială.
Asta n-a ţinut mai nimic. Apoi oamenii s-au mişcat către
conac. Nu se auzea nici o vorbă. Doar gîfîitul piepturilor
ce nu se astîmpăraseră după goană. La colţul pădurii de
către conac, l-au găsit pe Meiotă cu umărul sîngerat. A
intrat între ei fără să zică nimic. Cînd au auzit cucul, au
grăbit paşii. Era semn de la Gheorghe, care străjuia
înspre miazăzi, lîngă porţi.

Ileana dormise la picioarele jupîniţei Neaga. Nu

cutezase să plece de la conac de frica osmanilor ce
forfoteau prin curte şi mai ales de frica lui Pîneciu, care
o pîndea cu gînduri rele. Tropotele din tabără şi
răcnetele lui ceauş Haviz au trezit-o înainte de a fi
răsărit soarele. S-a uitat pe după perdeluţele de
borangic, dar n-a înţeles mare lucru. Apoi şi-a văzut de
treburile ce erau de rînduit înainte de a se deştepta
jupîniţa.
Pe cît era boierul de aprig, pe atît era Neaga de blîndă.
Crescuse singură, cu fetele din sat care-o slujeau,
boierul fiind mai mult plecat la Scaun, neavînd vreme să
se împărtăşească din obiceiele cinului ei. Acum dormea,
cu părul auriu despletit şi împrăştiat pe faţa albă a
perinii, pufăind uşurel din buzele rumene.
Ileana a privit-o cu dragoste. Un suflet de om, aşa
cum spunea tătuţa, rătăcit lîngă hainul de boier. De
cînd îi aduce ea bucatele, jupîniţa s-a trezit ca dintr-o
somnie a morţii. Şi-a adunat minţile şi aseară a ciripit

52
veselă şi vioaie ca prigoria. De bună seamă, Rada îi
punea otrăvuri. La ce? Ce-i făcuse jupîniţa, care nu avea
suflet să omoare nici o muscă?
A deschis binişor obloanele, şi soarele, care ridicase
fruntea roşie peste vîrfurile pomilor, s-a strecurat în
odaie cu belşug de lumină. Înăuntru mirosea a sînziene
şi sulfină, puse în scrinurile cu zestrea jupîniţei.
Simţind lumina, jupîniţa a deschis ochii cu o zbatere
deasă a genelor lungi, apoi întorcîndu-şi capul spre ea, a
strigat-o încet, ca prin vis:
— Ileano!
Fata s-a grăbit lîngă pat şi i-a sărutat mîna. Apoi
Neaga, ridicîndu-se într-un cot şi scuturîndu-şi cosiţa:
— Ce bine că nu mă mai doare capul. Îmi vine să cînt
de bucurie. Să ştii că astăzi mergem în pădure să
culegem flori... De ce dai din cap?
— Nu putem, jupîniţă.
Neaga a încruntat sprîncenele:
— De ce nu putem?
— Ai uitat de păgîni?
Jupîniţa şi-a trecut mîna peste frunte, ca şi cînd ar fi
certat-o pentru lipsa asta de ţinere de minte.
— Aşa-i!
Atunci zvonul şi ocările de afară le-au făcut să sară la
geam şi să tragă perdelele. Cum nu puteau însă auzi
bine, au deschis şi ferestrele.
Zvonul creştea. Se auzeau tropote de cai şi zăngănit de
arme.
— Auzi, Ileană, cucul? Dar ce ai? Ce te-ai îngălbenit
aşa?
— E primejdie, jupîniţă... Primejdie mare!
— De unde ştii?... Spune!

53
 Într-un răsuflet Ileana îi toarce toată povestea, cu
robii, cu Pîneciu, cu duşmănia lui către sat, cu toate
relele pe care le-a închipuit şi pe care inima ei îi spune
că acum le şi făptuieşte.
Neaga a ascultat-o tremurînd, apoi şi-a aruncat un şal
de mătase pe spate, dînd să iasă.
— Unde te duci, jupîniţă?
— La tata! El trebuie să facă ceva!
Ileana a apucat-o de mînă, clătinînd capul a
împotrivire.
— Mai bine să facem ceva după puterile noastre. Să
trecem în cămările de răspund spre miazăzi.
Amîndouă fetele, ţinîndu-se de mînă, au trecut
coridorul strîmt, intrînd într-o cameră care deschidea
ferestre spre poarta conacului.
Ileana l-a văzut pe taică-su întins jos. Părea fără viaţă.
A dat un strigăt uşor şi lăcrimile i-au podidit ochii. S-ar
fi repezit afară, dacă n-ar fi luat seama la stejarul din
care cucul împrăştia zvon de mînie.
Slugile au grăbit cu găleţi pline, stropindu-l pe bătrîn.
Cînd s-a ridicat, l-au purtat între suliţi în faţa
cerdacului unde stăteau ceauş Haviz şi boierul. Acolo, la
picioarele lui moş Drăgoi, au întins şi trupul iuzbaşului.
După felul cum se-nnourase, după felul cum se
îndreptase de spate, Ileana a înţeles că taică-su se va
pune curmeziş. Ce mîndru stă bătrînul! Jupîniţa a luat-
o pe după umeri, privind afară cu ochii mari şi nările
tremurînde.
Judecata a fost scurtă. La început, turcul părea că va
sări să-l înjunghie. Dar cneazul Drăgoieştiului ştia că
asta ar fi o moarte prea repede şi prea blîndă pentru
cugetul înrăit al păgînului. Şi-a sumeţit capul,

54
încleştîndu-şi fălcile. Socotelile şi le făcuse. N-avea să
scoată o vorbă. Nici aşa, nici aşa.
— Ei, moş Drăgoi, spune-ne şi nouă cum ai făcut-o.
Iaca, luminăţia-sa s-ar putea să-ţi ierte viaţa, lipsindu-te
numai de mîna care s-a ridicat asupra vieţii viteazului
de-ţi stă la picioare.
Moş Drăgoi şi-a pironit ochii în ochii Danului şi acesta
i-a ferit într-o lăture.
Atunci a sărit Pîneciu:
— Pleacă capul, vită, în faţa stăpînului şi răspunde.
Îndemnul l-a urmat lovindu-l în coaste cu coderia
harapnicului. Ursu a mîrîit şi Pîneciu s-a bucurat că are
prieteni aşa de aproape.
Spahiii de rînd după ce-şi lăsaseră caii la conoveţe în
grija străjerilor, se tocmiseră în rînduri, cam la douăzeci
de paşi în spatele prinsului, rezemîndu-se în suliţi şi
înconjurînd locul din trei părţi. A patra era închisă de
conac.
Cu cît i se limpezea mintea după loviturile primite, cu
atît moş Drăgoi simţea în el că marele ceas al răfuielii cu
boierul a sosit. Toată batjocura cu turcul omorît era
făcută să-l piardă. Atunci la ce să-şi pîngărească anii şi
viaţa, plecîndu-se acu la sfîrşitul ei, cînd a stat drept
atîta amar de ani? Şi-a plimbat ochii de jur împrejur.
Cînd a auzit cucul, a zîmbit. A zîmbit auzind cu urechile
lui bătrîne un murmur şi o şoaptă a pădurii, pe care nu
le pot auzi decît oamenii de pămînt, crescuţi din brazdă
şi năduşind peste brazdă.
Înfruntarea asta şi rîsul ăsta erau prea mult şi pentru
Haviz, şi pentru boier, dar mai ales pentru Pîneciu.
Se vedea treaba că toate erau rînduite. La semnul
logofătului, un rob de la cuhnii, ce sta pe aproape, a

55
adus o tipsie de jar, aşezînd-o la picioarele acestuia.
Acum, Pîneciu avea mîna slobodă. Mustaţa tătărască
se îmbăţoşase, gura pocită şi lipsită de dinţi mesteca
mereu vorbele lui plăcute, din care moş Drăgoi auzea
numai numele Fecioarei. I-a legat mîinile la spate cu o
sfoară de in răsucită în patru. Ursu şi Sura se ridicaseră
pe şezuturi şi priveau miraţi, mîrîind molcom, întorcînd
capul cînd într-o parte, cînd în alta. Boierul se tologise
pe divan. Aidoma făcuse şi Haviz. Îşi dărăceau în bărbi
plăcerea ce-i aştepta curînd.
Numai Ileana şi-a simţit iia lipindu-i-se de pielea
umezită şi picioarele tremurînd. Cînd l-a văzut pe
Pîneciu scoţînd hangerul şi potrivindu-l pe cărbuni, a
înţeles. A scos un geamăt adînc şi abia a mai putut
rosti:
— Îndură-te, jupîniţă!... Vor să-i ia vederea!... îndură-
te!
Apoi s-a scuturat o dată, ca şi cînd ar fi vrut să-şi
arunce jos teama, şi, înainte ca Neaga să poată face
ceva, s-a repezit la uşă şi de acolo, trecînd curtea în paşi
repezi, s-a lipit cu faţa de pieptul lui taică-su.
Bătrînul şi-a simţit geana umedă, aşa dintr-o dată, şi
că-i slăbesc puterile.
— De ce faci asta, Ileano? De ce?
— Nu te las, tătuţă. Niciodată!
Vorbele lor se întretăiaţi stăruind numai pentru ei,
alipindu-le sufletele, adunîndu-le aici în lumea unui lat
de palmă cît despărţea faţa bătrînului de aceea a fetei,
dincolo de care nu mai era nimic.
Pîneciu a rămas o clipă în mirare, apoi, cum răcnetele
boierului se adăugiseră la mînia lui, s-a repezit la fată,
cătînd s-o smulgă de lîngă pieptul bătrînului. Atunci

56
unghiile Ilenei i-au crestat pentru a doua oară faţa.
Pîneciu s-a dat un pas înapoi şi s-ar fi repezit din nou,
căci rîsetele spahiilor îl întărîtaseră peste măsură, dacă
n-ar fi văzut-o cu coada ochiului pe jupîniţa Neaga
prăvălită la picioarele boierului.
În clipa aceea de răgaz un urlet cumplit s-a ridicat de
la porţile deschise. Care cu ţepoaie, care cu coase,
drăgoieştenii au dat năvală cu feţele aprige, cu ochii
înrăiţi şi holbaţi. Strigătul atît de cunoscut odinioară
răsuna sîngeros şi aspru în dimineaţa aceea de august,
aşa cum nu se mai auzise pe acele meleaguri din vremea
agerului voievod Radu de la Afumaţi.
— Dă, mă!... Dă, mă!...
Rîndurile din spate ale spahiilor au fost repede culcate
la pămînt, izbite cu sete de ceata în care Gheorghe vîslea
cu sîrg.
Danul a rămas ca pironit locului în pridvor, cu
jupîniţa căzută la picioare. Apoi, ca împins de la spate, a
ţîşnit să-şi ia arcul.
Numai ceauş Haviz a rămas netulburat, subţiindu-şi
ochiul şi parcă stînd să numere pe cei ce dăduseră
buzna. A-nţeles că vătămaseră străjile de la tabără şi că-
i va fi greu să-şi mînuie ostaşii în ogradă. Dar de astea
mai văzuse el. Spahiii din latura dinspre porţi plecaseră
suliţele. Cum nu se puteau mişca prea bine, puseseră
mîna pe iatagane.
Poruncile lui Haviz au repezit pe dată şi celelalte laturi
în luptă, aşa încît închideau la mijloc ceata rumânilor,
căutînd s-o închidă şi dinspre poartă, unde alvaniţii
zăceau legaţi cobză, afară de cei din foişoare, care mare
lucru nu puteau face.
Moş Drăgoi s-a răsucit să vadă, cu inima bătîndu-i să-

57
i spargă pieptul.
— Ileană, rupe legăturile!... Repede!
Acum era timpul cel mai potrivit să fugă. Înţelesese el
după numărul puţin al rumânilor cu nu-i decît o
capcană pentru osmani.
Ileana se căznea cu dinţii să taie sfoara tare, cînd
Pîneciu, spumegînd, cu hangerul înroşit, s-a repezit la
bătrîn. Fata a scos un ţipăt scurt şi s-a pus în faţa
logofătului. Cu un pumn trîntit în piept, acesta a
răsturnat-o pe spate. La ţipătul fie-sii, bătrînul a întors
capul. Pîneciu rîdea. Se apropia încet, cu paşi uşori de
pisică.
— Credeai că scapi? Ai? Uită-te! Uită-te, moş Drăgoi!...
Uită-te, moş Drăgoi!... Am să-ţi arunc ochii la cîini.
Cuşmuliţa îi căzuse jos, capul lui ras lucea, ochii
repezi revărsau toată tina urii atîta vreme ascunsă. Lui
Pîneciu nu-i mai păsa de luptă, de zăngănitul armelor şi
de gemetele răniţilor. Pîneciu nu mai vedea decît ochii
lui moş Drăgoi. Ochii aceştia aprigi, care acum se vor
topi pentru vecie.
Bătrînul ar fi vrut să fugă. Să dea cu picioarele.
Logofătul i-a ghicit gîndurile şi rîsul s-a adîncit mai mult
pe faţa-i hîdă:
— N-ai să fugi. Altfel... şi s-a uitat la fată.
Era însă prea tîrziu. Ileana, ridicată în genunchi, i-a
înfipt dinţii în pulpă. Tot atunci, ca scăpat dintr-un arc,
Ursu, dulăul care băgase spaima în robi, i-a sărit în
beregată, plătindu-şi bicele care-i vrîstaseră de atîtea ori
carnea. Pîneciu s-a holbat a spaimă, simţind botul umed
al cîinelui aproape de faţă. Scăpase jos hangerul şi-şi
încleştase mîinile în gîtul animalului. Sura, căţeaua,
care pînă atunci stătuse buimacă, s-a zborşit cu perii de

58
pe gît ridicaţi, s-a dat puţin într-o latură şi cînd a sărit,
un val de sînge a ţîşnit din gîtul logofătului, care a dat în
genunchi, s-a mai luptat cu cele două namile înfuriate,
apoi a căzut cu faţa la pămînt, fără să mai mişte.
Toate s-au petrecut ca fulgerul.
Aşa cum au venit, aşa s-au topit drăgoieştenii.
Cînd spahiii au prins a bate mai cu meşteşug rîndurile
puţine ale rumânilor, s-au auzit alte urlete din spate şi o
altă ceată, cu Lambru în frunte, a năvălit peste gard, cu
suliţele împoncişate, dărîmînd tot ce întîlneau în cale. I-
a trebuit o clipeală lui Lambru să taie legăturile
cneazului şi să-i pună în mînă un baltag.
Simţind coada lucioasă a armei în palme, moş Drăgoi
a scos un strigăt aspru de luptă care a îngheţat sîngele
osmanilor, tocmind în acelaşi timp inimile rumânilor.
Atunci cînd spahiii au dat faţă, au văzut înainte-le o
arătare înfricoşată care unde lovea lăsa trupuri fără
capete, sau făcea dintr-un cap, două.
— Dă semnul vulpii să ne tragem la codru, i-a gîfîit
Lambru. Nu mai putem ţine.
— Încă oleacă de zăbavă. Să mă răcoresc.
A mai pălit în stînga, a mai pălit în dreapta, însă
văzînd că turcii dau de isnoavă, moş Drăgoi a slobozit
un lătrat ascuţit de vulpe încolţită. Pe loc cele două cete
s-au învîrtejit, dînd dosul. Înainte ca spahiii să ştie
încotro s-o ia, s-au topit, una pe porţi, trăgîndu-le după
ea, cealaltă pe la gardurile unde erau cocinele şi colibele
argaţilor, sărind cu uşurinţă pe acoperişuri, de acolo pe
coama gardului şi de acolo jos.
Ileana s-a simţit purtată ca într-un vîrtej. Moş Drăgoi
încălecase gardul, cînd s-a oprit să-şi întoarcă ochii spre
cerdac. Atunci a mai apucat să-l vadă pe boier strunind

59
arcul, dar cînd să-şi dea drumul jos, săgeata slobozită
cu linişte i-a pătruns în piept, pînă la pene. Înainte de a-
l cuprinde valul roş al ameţelii, moş Drăgoi a auzit rîsul
ascuţit la Danului. Asta l-a fript la inimă mai rău decît
durerea ce o simţea de pe urma săgeţii.
Acum drăgoieştenii îşi pierdeau urmele, trăgîndu-se
spre fundul tainic al codrului. Doi flăcăi îl purtau pe
moş Drăgoi şi se schimbau cu alţii cînd osteneau.
Ileana, cu ochii plînşi, se ţinea lîngă el, apărîndu-i faţa
de ţînţari şi muşte. Pic cu pic, sîngele cald al cneazului
se scurgea în frunzele şi pămîntul pădurii. Cînd au
ajuns în poiana bisericii celei vechi, moş Drăgoi a făcut
semn de oprire.
Lambru i-a tocmit un culcuş de frunze la rădăcina
unui fag, rezemîndu-l aşa fel să nu-l lovească fierul
săgeţii care ieşise prin spate. Drăgoieştenii stau adunaţi,
cu pletele descoperite, cu ochii pustii cătînd în gol. Rînd
pe rînd, au venit toate cetele.
Ziua se arăta senină şi pădurea primea cu toate
glasurile ei măreţia dimineţii.
— Cneazule, să-ţi scot fierul.
Moş Drăgoi a făcut semn de împotrivire. Abia a rostit:
— Apă!
Cineva s-a mişcat şi curînd, dintr-un fund de cujmă,
Ileana i-a prelins pe buzele arse apă rece de izvor.
Moş Drăgoi a mai răsuflat chinuit, să-şi capete putere.
I-a făcut semn lui Lambru să se dea aproape. Cu o mînă
ţinea mîna Ilenei, care plîngea înăbuşit, pe cealaltă şi-a
înfipt-o cu degetele răşchirate în ţărîna afînată de la
rădăcina fagului.
— Spune-le oamenilor să lase loc spre biserică.
Vorbele încete, abia şoptite, şuierau ca sunetul unui

60
caval spart. Drăgoieştenii au ferit într-o lăture şi moş
Drăgoi şi-a putut odihni ochii pe turla sărmană şi
strîmbă de lemn acoperit cu muşchi, pe crucile
noduroase, negre, crăpate de arşiţe şi ploi.
Era poiana ţintirimului, locul de răgaz şi popas al
sufletului. Flori sălbatice năpădiseră bietele trunchiuri
astrucate sub brazdele din care îşi trăgeau hrana şi
parcă toţi fagii bătrîni de prin preajmă îşi înfipseseră
rădăcinile în oasele moşilor şi strămoşilor, cu începere
de la căpitanul Drăgoi, descălecătorul satului.
Ochii cneazului rătăceau peste florile albăstrii de
salvie şi cicoare, peste cele înalte şi albe de gîscariţă,
peste măzărichea galbenă şi acum, mai tare decît
oricînd, le simţea mirosul fraged şi prospeţit de roua ce
lucea încă în boabe limpezi pe frunze. O linişte adîncă se
făcuse în el şi-n sufletul lui. Nu venea de acolo nici o
dorinţă, nici o durere. Se simţea contopit cu firea şi
numai glasurile firii le auzea.
— Grangurul?... Cum fluieră!
— Toc, toc, toc! Auzi ciocănitoarea!...
A întors capul încet să simtă mai aproape mirosul
frunzelor de pe o mlădiţă de alun. Apoi, ca dintr-o mare
depărtare, şi-a adus aminte de satul lui. Fruntea pînă
atunci senină s-a încreţit de gîndurile lumeşti, de trebile
pe care nu le putea iăsa neisprăvite.
— Lambrule!
— Aici-s, cneazule.
— Au căzut de la noi?
— Nimeni.
A zîmbit. Şi-a încordat iarăşi puterile:
— Să le fii cneaz... Uricile... Vatra satului să n-o laşi...
să n-o laşi.

61
 Vorbele astea le-a spus mai tare. Drăgoieştenii mai de
pe aproape le-au auzit, şi ele au zburat din gură în gură,
ca o poruncă straşnică şi de necălcat! O spumă de sînge
l-a năpădit pe gură. Moş Drăgoi şi-a înfipt mai adînc
mîna în ţărînă. Voia să tragă ceva din puterea
pămîntului, să se mai ţină în viaţă atît cît va putea, să-şi
încheie socotelile cu cinste. Cealaltă şi-a tras-o din mîna
Ilenei, abia ridicînd-o spre Lambru.
— Dă baltagu’!
S-a săltat cu greu pe cot, sărutînd fierul pe care
sîngele se închegase. Apoi l-a dat lui Lambru. Omul s-a
plecat, sărutîndu-i mîna.
— De acu’porunceşte!... Lăsaţi-mă cu copiii...
Lambru s-a ridicat. Peste faţa lui aspră s-au pornit
lacrimile, pierzîndu-se în barba deasă şi neagră.
Gheorghe, l-a cuprins pe cneaz de umeri. L-a lăsat
uşor de spate. Bătrînul le-a făcut semn să se dea
aproape. I-a mîngîiat pe faţă, stăruind cu degetele pe
obrajii lor, cu ochii înceţoşaţi. Un nou val de spumă l-a
năpădit pe gură. S-a zgîrcit o dată din tot trupul. A
rămas ţapăn, cu ochii mari deschişi, cu faţa aspră dar
senină, cu pletele surii revărsate pe umeri şi pe frunte.
În poiană bîzîiau bondarii cîntec lin şi harnic de viaţă.
Un fir de vînt a susurat în frunzele fagilor.
Lambru a închis ochii cneazului, i-a încrucişat mîinile
pe piept, apoi a îngenunchiat şi, cu el, rîndurile
drăgoieştenilor.
Ileana plîngea mocnit. Ici, colo, printre oameni, se
auzeau suspine. La glasul lui Lambru, abia înfiripat,
apoi din ce în ce mai tare şi mai dîrz, s-au adăugat
celelalte glasuri bărbăteşti şi ţintirimul Drăgoieştiului a
auzit iarăşi, sub cădelniţa molcomă a vîntului, prohodul

62
vestitor de moarte. Glasurile tărăgănate ale oamenilor s-
au împletit cu cele ale vietăţilor aripate ale pădurii şi
cîntarea morţii s-a contopit cu aceea a vieţii, năzuind
spre liniştea şi credinţa în mîine, zugrăvită cu străşnicie
împietrită pe faţa cneazului Drăgoi şi cu aprigă dîrzenie
pe faţa cneazului Lambru al Drăgoieştiului de astăzi.

Pe Măgura Turcului, care desparte hotarele moşiei

boiereşti de hotarul devălmăşiilor megieşeşti ale
Cremenarilor, drăgoieştenii se strînseseră la sfat de
băjenie.
Muierile şi copiii, de-a valma cu calabalîcurile şi vitele,
stăteau mai la poalele colinei şi cei mai tineri dintre
flăcăi făceau de strajă, tupilaţi prin tufele din jur. Alţii
păzeau drumul care urca de la Tîrgul Argeşului spre
valea Oltului şi răscrucea lui spre Cremenari. Între
drum şi Măgura Turcului era cale de cîteva sute de paşi
şi o perdea de făget, dar paza bună trece primejdia rea şi
Lambru a văzut după feţele supte de osteneală ale
oamenilor că nu mai pot face faţă altor năcazuri.
Nu s-a aprins nici un foc.
Noaptea începuse să-şi desfacă poalele pline cu
neguri. Pădurea se lăsase în tăcerea adîncă a
amurgului. Pînă şi vitele nu mai mugeau, aşteptînd
liniştea odihnei şi întunerecului.
Cei mai în vîrstă, bărbaţii de rînd, pîrgarii şi cneazul
stau în culmea lată a măgurii, privind spre sat. Stau şi
aşteaptă. Fiecare faţă bărboasă şi pietroasă, adîncită de
cutele necazurilor şi primejdiilor, se aprinsese de teama
unui lucru ce trebuia să se întîmple şi de o nădejde
ascunsă, o nădejde amestecată cu lacrimi care le şoptea
63
la ureche că poate satul lor, Drăgoieştiul lor, nu va arde.
Lambru adunase în el toate legămintele de viaţă ale lui
moş Drăgoi. Îl îngropaseră atunci, pe loc. N-a fost chip
să-i desfacă mîna în care ţinea ţărîna. Parcă nu tot în
pămîntul lui s-a dus. Tăria asta şi dragostea asta de
pămînt, şi dincolo de moarte, l-a ferecat şi mai mult de
vatra adevărată a satului. Cînd geana nopţii s-a luminat
de rugul roş al pojarului, Lambru a simţit cum îl
săgetează la inimă. Ca la o poruncă, drăgoieştenii s-au
strîns umăr la umăr, descoperindu-se.
Flăcările cînd se ridicau, cînd slăbeau, şi sîngele
oamenilor alerga prin vine după izbucnetul lor cînd mai
repede, cînd mai încet. Apoi, cînd pălălăile s-au prelins
spre cer, înalte şi învîlvorate, drăgoieştenii au dat în
genunchi. A rămas în picioare, zugrăvit negru pe cer,
numai Lambru. Era a doua oară cînd s-a simţit slab,
plîngînd. Nu-şi aducea aminte de cînd nu mai simţise
reveneala lacrimilor. Şi astăzi?... Nu credea că va trăi să
apuce asemenea zile.
Oamenii murmurau rugăciuni, apoi murmurul lor s-a
făcut una şi cuvintele domoale s-au pierdut în codru şi
în noapte.
Cu o smucitură de mînă Lambru şi-a şters lacrimile,
şi-a îndreptat trunchiul scuturîndu-şi pletele, rămînînd
pironit pînă cînd flăcările s-au molcomit şi noaptea a
trecut peste Drăgoieşti şi peste cenuşa lui. A vrut să se
întoarcă, dar hăt, departe, spre Argeş s-a aprins alt
pîrjol. Apoi altul, la un deget mai spre dreapta. Două
puncte licărinde de lumină, în care poate ardeau
dimpreună cu bordeiele şi oamenii.
A scăpat un mîrîit răguşit de mînie:
— Pe acolo trece Haviz.

64
 I-a răspuns un glas:
— Bieţii oameni!
Au stat plecaţi cu smerenie, rugîndu-se şi pentru
sufletele acelora. Apoi, cînd li s-a şters urma satului din
negura nopţii, au aşteptat porunca. Nu mai încăpea
vorbă de tocmeală. Mîna straşnică a fie iertatului Drăgoi
îi învăţase să stea alături în vremuri de cumpănă şi
legea pămîntului, moştenită din moşi, îi punea sub
ascultarea cneazului în vreme de război.
Lambru simţea răsuflarea grea a bărbaţilor, simţea tot
zbuciumul lor şi parcă el îl aduna pe al fiecăruia,
gîndurile fiecăruia, năcazurile fiecăruia. Aşteptau de la
el cuvîntul de mîntuire. Fi-va vrednic de cinste? Putea-
va duce frînele? A tras aer cu putere, ridicînd ochii spre
boltă. Stelele îşi aprinseseră licărul. Spre codrii de
dincolo de Argeş ghicea lumina alburie a lunei. Firea nu
se tulburase cu nimic. Nimic nu mai vorbea de durerea
drăgoieştenilor. Totuşi, ea era aici, săpată adînc în
carnea lui şi a lor. Din ea are să-şi descurce paşii şi
zilele.
— Oameni buni, mergem la Cremenari. S-o alege ceva
şi ne-om găsi vatră pentru sat, pînă cînd l-om răpune pe
boier... Gheorghe!
— Aici sînt!
— Tu te duci la Tîrgul de Scaun. Te bagi la un meşter
de lemnărie. Te-om ajuta şi noi pînă te pui pe picioarele
tale. Pe urmă, agoniseşti galbeni, să avem cu ce plăti
diecii şi jurătorii. O să batem negoaţe, o să ne facem
luntre şi punte. Pînă la urmă, tot ne-om răscumpăra. Ai
să tragi mai ales cu urechea la zvoana tîrgului. Trebuie
să aibă Danul şi duşmani. Aceia vor fi prietenii noştri.
— Cneazule!... încercă Gheorghe împotrivire.

65
 — Am zis şi aşa faci.
Flăcăul şi-a tras capul între umeri, ca şi cînd l-ar fi
lovit cineva peste frunte. Atunci a simţit o mînă caldă,
căutînd să-i prindă mîna lui şi vocea puţină a Năstăsiei
i-a suflat la ureche.
— Mergem.
A rămas mirat, zbătîndu-se în sinea lui. Glasul
cneazului l-a chemat pe loc la ascultare:
— Să iei caii cei doi de i-a adus Stan Alăman. Căruţă
ţi-om cîştiga din Cremenari.
— Aşa am să fac!
— Acu’, urcăm toţi la Cremenari. Ne aciuăm, grijim
vitele şi Dumnezeu ne-o lumina paşii... Are cineva de zis
ceva?
Oamenii nu s-au urnit. De la poalele măgurii se mai
auzeau pruncii cerînd mîncare, răsufletul dobitoacelor şi
cîte un glas înfundat de muiere. Cugetele rumânilor,
înăsprite şi înfipte în brazdă, nu cereau altceva decît să
rămînă pe aproape de locurile lor. Alta mai bună decît să
caute ajutor la cneazul Gheţea nu aveau de făcut. Pe
urmă, văzuseră ei cu ochii lor ce năcazuri pe satele care
se risipiseră în cele patru vînturi. Pe acelea nimeni nu le
mai poate aduna, în vecii vecilor. Uită-te la bieţii
băjenari de peste Olt.
Socoteala lui Lambru era bună. Oamenii se legau de
tăria şi vrednicia lui, simţindu-se şi ei tari şi vrednici.
Mai ales moş Sandu, pîrgarul, a avut inimă să şi
zâmbească auzind tocmeala lui Lambru şi trimiterea lui
Gheorghe în Tîrgul de Scaun. Ştia el că dacă-şi poate
pierde urmele şi boierul n-o să-l aducă cu hapca la
starea de la care fugise, ajuns în tîrg, cu sîrguinţă şi
pricepere poate dobîndi galbeni destui pentru negoaţe şi

66
meşteşuguri, ca adăugîndu-i cu munca lor să tocmească
jurători, sau chiar să se răscumpere. Cîţi rumâni nu se
lăsaseră robiţi de turci, ca apoi să fugă, aciuindu-se
meşteşugari prin tîrguri. Legea era lege. Robul fugit din
robie şi ajuns pe pămîntul ţării era slobod în veci.
Mănoasă treabă meşteşugul. Dacă ar avea anii lui
Gheorghe, atunci de bună seamă ar face şi el aşa.
Cînd Lambru a văzut Carul priponit cu oiştea în
crugul cerului, a dat poruncă de pornire. S-au auzit
glasurile oamenilor sculîndu-şi vitele, zdrăngănitul
calabalîcului pe care-l încărcau pe dobitoace, foiala
muierilor şi curînd tot satul a ieşit în drum, iar de acolo
a prins a urca spre Cremenari.
Pe laturi, înainte şi mult înapoi, umblau străjile.
Convoiul se alcătuise cu rînduială. Un pîlc de bărbaţi
înainte, muierile la mijloc, apoi vitele cu boccelele,
mînate tot de bărbaţi.
Noaptea se luminase, jumătatea de lună stînd ridicată
pe boltă. Furnicarul acela negru se mişca în tăcere pe
spinarea albă a drumului, năzuind spre un liman de
linişti, spre o văgăună de munte, unde să-şi poată duce
mai departe traiul sărman, de azi pe mîine.
Lambru, care păşea în frunte, ghicea că de
pretutindeni se îndreaptă spre munte satele, aşa cum
fac ei acum. Stan Alăman, olăcarul, îi şoptise numai lui
la ureche, să nu tulbure şi mai mult oamenii, că vodă
dăduse dosul fugind cu averile peste munţi, că în Scaun
stătea un capigiu care ţinea locul voievodului şi că
mulţimea păgînilor nu mai cunoştea saţiul, stricând ţara
în lung şi-n lat. Atîta scîrbă nu se mai cunoscuse... Auzi,
un cîine de păgîn în Scaunul ţării!...
Ileana călca cu sîrg între Năstăsia şi femeia lui

67
Lambru. Pe tătuţa îl iubise mai mult pe lume. Acu l-a
acoperit pămîntul.
Vîrful acela de săgeată pe care sîngele lui s-a uscat îl
poartă la brîu. Nu gîndeşte, nu simte nimic. S-a
împietrit aşa dintr-o dată. Calcă înainte, nici ea nu ştie
de ce. Acu îl mînă şi pe Gheorghe! Poate o să plece şi ea?
Unde?... Unde-o vedea cu ochii.
Zgomotul picioarelor desculţe bătînd tăria şleaului
amestecat cu acela al copitelor, răsufletul oamenilor
adăugit la al dobitoacelor, toate miile de hîrşîieli,
oftaturi, scrîşnete, plînsete înfundate, care abia se aud
şi care dau viaţă convoiului de băjenie s-au stins în
depărtare, şi Măgura Turcului a rămas singură să
străjuie întunecimile, hotarele şi ura oamenilor din
dreapta şi din stînga ei.
Tîrziu, două umbre au ţîşnit din desiş, adulmecînd
urma celor plecaţi. Au amişunat locul căutînd cu
înfrigurare, apoi au prins să chefnească a bucurie, aşa
cum fac copoii cînd dau de urma vînatului, rupînd-o la
fugă cu nările în pămînt.

68
69
 I

ăpitanul Mîrzea se oştise pînă în al douăzeci şi

şaselea an al vieţii, nici el nu ştia de cînd. Parcă
se născuse călare şi amintirile lui începeau de la
goana turbată pe urmele nogailor în cîmpiile nesfîrşite
ale Bugeacului, de la izbirile cu osmanlîii în grindurile
Dunării, de la fugărirea pîlcurilor de leşi în îngustimile
păduroase ale Ţării de Sus. Se bătuse şi în Ardeal, şi în
Ţara Românească, şi în olaturile sultanului.
Acum primise olac grabnic de la fratele său de cruce
Gheţea, repezit din Stambul şi silea spre Cremenari,
satul de obîrşie al lui Gheţea.
Taică-su murise la o călcare a călăreţilor pustiului,
maică-sa îl adusese pe lume şi-l lăsase singur. Cerul şi
cîmpia, armele şi calul îi erau singurii prieteni. Şi robul
acesta pe care de l-ar fi slobozit nu s-ar fi dus. A lăsat
ceata de moldoveni care-l slujeşte să-şi vadă vetrele,
dîndu-i poruncă de strîngere în luna lui Brumar. Pînă
atunci lumea cu cele patru vînturi îi stă la picioare.
Îşi zdrobise oasele, îşi vlăguise puterile, mereu în
slujba altora. Cum făcea, cum nu făcea, dar mereu intra
la cel slab, de bătea în cel tare, ca pînă la urmă să se
vadă prigonit şi fugărit. Aşa făcuse acasă, ridicîndu-se
cu orheienii şi tighecenii asupra tiranului Aron. Aşa
făcuse aici, cu aga Mihai. Îi plăcuse omul şi pentru
plăcerea asta ţinuse piept oştenilor domneşti, repeziţi
să-l prindă. Olăcarul lui Gheţea îi spusese că acum vine
domn. Poate îşi va împlini visele, pentru care el, şi
Gheţea, şi Racea îi juraseră credinţă şi-i închinaseră

70
paloşele. Dintre toţi boierii şi domnii pe care-i
cunoscuse, numai aga Mihai putea să pună rînd în
lumea aşezată cu dosul în sus. Numai aga Mihai putea
să ridice vitejii împotriva spurcaţilor otomani şi să reîn-
vie faima ostăşească a pămîntenilor.
Se cufundase în nelinişti şi gînduri, cînd a simţit mîna
lui Ahmet trăgîndu-i frîiele. Fără să mai întrebe, a
smucit calul sub poala pădurii.
— Ce-i?
Ahmet alunecase jos ca o umbră, lipind urechea la
pămînt. A stat aşa o bună bucată de vreme, apoi
mormăind şi-a scos hangerul, înfigîndu-l într-un
trunchi, aproape de rădăcină. După treaba asta s-a
culcat pe pîntece, apucîndu-i lama cu dinţii. Cînd s-a
sculat, Mîrzea i-a văzut ochii sticlind.
— Cai, stăpîn.
— Merg?!
— Stă!
— Departe?
— Săgeata meu!
Era cam mare măsura lui Ahmet, căci săgeata
strunită pe arcul lui mic, încovoiat în cele două capete,
bătea foarte departe. A-ncălecat tot uşor ca o umbră şi
amîndoi au îndemnat caii pe sub poala pădurii. Au mers
aşa pînă cînd Ahmet i-a prins iarăşi frîiele. Au
descălecat mîngîindu-şi fugarii pe gîturi, şoptindu-le
repetat acelaşi cuvînt.
Şeitan a înălţat capul mic, cu urechile ciulite şi cu
smocul de coamă de pe frunte răvăşit. Şi-a adulmecat
stăpînul, apoi a rămas nemişcat. Aidoma a făcut şi calul
lui Ahmet.
Şoimul trezit din somn, şi-a întins gîtul. La semnul lui

71
Mîrzea, a sărit pe mănuşă. Au pornit, strecurîndu-se
fără zgomot. Acum se auzeau bine loviturile date în
pămînt de copite, de asemenea se simţea miros de fum.
Cînd a prins a se vedea lumina focului, Mîrzea şi Ahmet
s-au oprit.
Îşi luase obicei căpitanul a cerceta mai ales noaptea,
pe furiş, toate focurile de popas pe care le întîlnea. Asta-
l ferise de multe primejdii, în vremurile grele şi tulburi în
care trăiau.
L-a împins pe Ahmet şi tătarul s-a topit în umbră. Rar
îşi vorbeau. Se înţelegeau din ochi şi din semne. Cînd a
socotit că slujitorul a ajuns, s-a apropiat şi el, după ce
băgase şomoioage de iarbă la rotiţele pintenilor să nu
mai clinchene. Ajuns aproape de locul unde era focul, s-
a lăsat pe brînci, tîrîndu-se într-o tufă deasă de la
rădăcina unui arbore. Şoimul sărise la locul lui pe umăr.
Cînd a vrut să dea ramurile în lături, a văzut spatele
şi umerii unui om. Părea că şi acela stă ascuns şi
iscodeşte la foc. Era prea tîrziu să mai facă altceva decît
să-i înfigă mîinile în git şi să-l tragă încet, încet, departe
de locul acela. Omul, luat pe nepregătite, nu s-a zbătut.
Mai ales cînd a simţit vîrful jungherului în beregată, şi-a
oprit şi răsufletul. Mîrzea l-a ridicat de guler,
împingîndu-l spre codru. Ajuns destul de departe, i-a
şoptit la ureche:
— Cine eşti?
Auzind vorbă pămînteană, omul a răsuflat uşurat:
— Ostaş în slujba boierului Dan, mare vistiernic.
Însă pe loc i-a părut rău de cele spuse, căci umbra
aceea mică a tresărit ca muşcată de şarpe şi vîrful
jungherului s-a apăsat parcă mai tare în piele.
— Adică am fost, măria-ta.

72
 — Cum vine asta, ai fost?... Spune repede şi drept, că
altfel aici rămîi, mîrîi umbra.
Oşteanul nu avea ce şi de ce să ascundă. Simţise că
omul nu-l iubeşte pe boier şi atunci nu putea fi decît
prieten. Aşa că a dat să povestească călcarea lui Haviz şi
răpirea jupîniţei Neaga, drept mulţămită pentru
găzduire. Cînd a auzit de Haviz, iarăşi l-au apucat
năbădăile pe omuleţ. Apoi a ascultat toată povestea,
pînă la capăt, fără să mişte.
— Spui drept?
— Jur pe Cristos şi pe inima mea!
— Ce neam de om eşti?
— Alvanit!
— Atunci ai credinţă. Sînt mulţi?
— Aici numai zece. Dar aşteaptă să vină Haviz, care a
plecat în pradă.
— Avea mulţi oameni Haviz?
— Ca la cincizeci.
— Să ne grăbim...
Au lunecat iarăşi la locul de pîndă, Mîrzea trăgînd cu
coada ochiului la omul de lîngă el. Cînd a văzut turcii
stînd lîngă foc l-a crezut pe jumătate, iar cînd o pală de
flacără a luminat un colţ al rariştei a văzut-o aşa ca într-
o fulgerare şi pe jupîniţă. Atunci, l-a crezut pe alvanit şi
pe cealaltă jumătate.
Căpitanul n-a mai stat în cumpănă nici o clipă. Acolo
era un suflet de om, o jupîniţă căzută în robie. Trebuia
s-o scape, înainte de a veni Haviz. Atunci ar fi fost mai
greu. Şi-a umplut plămînii cu aer, adulmecînd spre
turci. Primejdia, lupta, faptele erau viaţa lui. După ce şi-
a potolit focul care-l cuprindea totdeauna înainte de a se
avînta, a prins să judece lucrurile cu amănuntul, să

73
tragă toţi sorţii de izbîndă de partea sa. Cunoştea
năravul turcilor - frica lor de locurile întunecoase, de
duhuri - şi de multe ori le scăpase din gheare folosind
mai mult şiretenia decît puterea.
Deasupra focului care era făcut în mijlocul unei rarişti
la cîţiva paşi de drum îşi întindea crengile un stejar
bătrîn, cu trunchiul gros, de-abia să-l cuprindă şase
voinici. La rădăcina acelui copac era întinsă pe nişte
cameloturi1 jupîniţa.
Un spahiu sta de strajă lîngă ea, altul veghea la drum.
În partea dinspre pădure erau priponiţi caii, păziţi şi ei
de o strajă. Restul spahiilor şi iuzbaşul stau la foc,
îngînînd cîntece din ţara lor, cu voci joase şi tărăgănate.
Flăcările le luminau chipurile aspre şi făceau să le
strălucească armele.
Pe loc, planul lui Mîrzea a prins cheag. Pentru asta
avea nevoie de Ahmet. A rupt un fir de iarbă, l-a potrivit
între palmele făcute căuş, apoi a ţîrîit subţire, aidoma
unui greier. Peste puţin, aproape fără ca să simtă nimic,
alvanitul s-a trezit cu o umbră, răsărită din desiş, lîngă
el. Ahmet nu s-a mirat cînd a văzut om străin, aşa cum
nu se mira niciodată. Toţi trei au plecat capetele spre
mijloc şi căpitanul le-a dat poruncile cu voce înceată,
mai mult şoptită. Apoi au prins a se tîrî cu grijă, pînă au
ajuns în dreptul cailor. Animalele i-au simţit şi cîţiva
fugari au ridicat capetele adulmecînd spre codru, apoi
cum nimic nu mişca şi-au vîrît boturile la loc în fînul
proaspăt ce le stătea înainte.
Alvanitul a rămas aici şi ceilalţi doi s-au furişat mai
departe, pînă în spatele stejarului. Mîrzea a auzit

1
Pături din păr de cămilă.

74
plînsetul înfundat al jupîniţei, presărat cu sughiţuri
dese. Inima lui împietrită de vederea tuturor năcazurilor,
războaielor şi prădăciunilor, s-a muiat la gîndul cîinoşiei
turcului, care asuprea o biată fată nevinovată, după ce
fusese omenit peste poate la conacul tatălui.
Ahmet s-a agăţat cu un salt de pisică de crengile
stejarului şi într-o clipită ciubotele lui roşii s-au pierdut
în desimea frunzişului.
Mîrzea a simţit neliniştea şoimului. I-a apropiat capul
de faţa lui. Apoi, tîrîndu-se pe pîntece, s-a strecurat pînă
la rădăcina copacului. Şi-a lăsat cuşmuliţa de urşinic
jos, puteau străluci pietrele cu care erau prinse penele,
şi s-a iţit cu băgare de seamă spre foc.
Spahiii boscorodeau stînd după felul lor cu picioarele
încrucişate sub şalvari, însă din cînd în cînd aruncau
priviri furişe spre zidul de umbră al codrului.
Mîrzea i-a pîndit pînă cînd a crezut că nici unul nu se
uită spre stejar, apoi, cătinel, cătinel, s-a ridicat drept în
spatele spahiului care proptit în suliţă mormăia printre
dinţi cîntecul celor de la foc.
Pentru asemenea treburi mai avea Mîrzea un
buzdugan mic, meşteşugit de un zaporojean, care i-l
dăduse în dar, după ce-l scăpase căpitanul din mîinile
nogailor. Cînd l-a pălit pe osman la scăfîrlie zgomot nu
s-a auzit, fiind înăbuşit de turban, iar straja n-a mai zis
nimic, decît s-a muiat pe picioare. Mîrzea l-a apucat cu o
mînă de mijloc, cu cealaltă i-a prins suliţa şi l-a tras
binişor în întuneric, culcîndu-l pentru veşnicie în spa-
tele stejarului.
Cînd a auzit un glas mîngîios chemînd-o pe nume,
jupîniţa Neaga a contenit plînsul, cu sufletul la gură. A
înălţat capul cu o tresărire. Vorbele, care păreau a izvorî

75
chiar din noaptea codrului sau din pămînt, i-au făcut să
i se zbată inima de nădejde.
— Jupîniţă, îi spunea glasul acela, nu te teme, am
venit să te scăpăm.
Asta i se părea lui Mîrzea partea cea mai grea. Dacă
fata se va speria şi va striga? Aşa că a pus în glas toată
căldura şi duioşia de care se simţea în stare. Neaga nu
era nici proastă, nici aşa de fricoasă, cum se credea ea
însăşi că este. A rămas aşa cum stătuse pînă atunci,
fără să mişte. Vocea ei şoptitoare ca a izvorului l-a ajuns
pe Mîrzea destul de liniştită:
— Ce să fac?
— Trage-te binişor lîngă stejar.
Încet, încet, Neaga a venit de-a rostogolul, pînă cînd a
simţit două mîini puternice c-o apucă de subsuori şi o
pun pe picioare. Inima fetei bătea mărunt şi repede. Ca
din senin a simţit o mare încredere în omul pe care nu-l
putea desluşi în întunecime, dar care era străin şi după
vorbă şi după port.
Iuzbaşul a întors ochii spre stejar, cum făcuse mereu
de cînd poposise. Voia să-i ducă fetei de mîncare. Pînă
acum se zbătuse ca o viperă. Ba l-a şi muşcat de mîini
cînd a vrut să-i dea cu sila pastrama de oaie. La început
n-a băgat de seamă că lipseşte straja, mai apoi s-a
ridicat întinzînd gîtul spre stejar.
Ahmet a făcut aşa cum îi poruncise stăpînul să facă,
dacă turcii cad la bănuială. Din întunecimile codrului s-
a auzit un urlet sălbatic şi neomenesc. În aceeaşi clipă,
iuzbaşul s-a desprins de pămînt, ridicîndu-se drept în
frunzişul copacului. Arcanul tătarului, slobozit cu
iscusinţă de la cîţiva paşi, îi încercuise mîinile, lipindu-i-
le de mijloc, şi acum îl trăgea cu sîrg în sus. Turcul

76
înlemnise şi rostogolea nişte ochi speriaţi, fără să scoată
o vorbă.
Urletului fioros venit din bolţile pădurii i-a răspuns
altul dinspre adîncimile ei şi caii parcă înnebuniţi s-au
smuls de la conovăţ, rupînd-o la fugă spre drum.
Toate astea s-au întîmplat cît ai bate din palme.
Spahiii s-au trîntit cu faţa la pămînt. Un singur cuvînt
de spaimă şi înfricoşare a răsunat în cuprinsul poienii.
— Djinnii!...
Cine altul decît duhul pădurii putea smulge un viteaz
ca iuzbaşul, ducîndu-l spre cer? Desigur că djinnii
pădurilor, mîniaţi pe faptul că răpiseră fata celui care i-a
găzduit, acum se răzbună. Coranu-i învaţă pe
dreptcredincioşi să cinstească masa care-i ospătează şi
acoperişul care-i adăposteşte, chiar dacă sînt ale
duşmanului de moarte.
Ei nu ridică capul de la pămînt, ca duhurile să nu le
ia vederea. Atunci cînd Ahmet i-a tăiat iuzbaşului
urechile, acesta şi-a găsit glasul pe loc, începînd să
răcnească din răsputeri.
Dar ce era de făcut se făcuse.
Tătarul a desprins arcanul şi i-a dat drumul celui
răpit de duhuri. Zgomotul crengilor rupte, apoi
bufnitura trupului de pămînt i-a înspăimîntat şi mai
tare pe spahii. Pînă să-i aducă pe lume, oşteanul lipsit
de urechi a împărţit multe laturi de iatagane. În timpul
acesta Mîrzea urmat de Ahmet lunecaseră spre locul
unde-şi lăsaseră caii - Mîrzea purta jupîniţa în braţe.
Urletele fioroase ale spahiilor care alergau după cai, l-au
făcut să iuţească paşii. A fluierat într-un anume fel şi
Şeitan, cu calul tătarului după el au venit la trap,
nechezînd uşor. Au ieşit în drum, l-au trecut şi ajunşi la

77
Argeş au împins caii în apă. Mîrzea a simţit cum Şeitan
se înfioară, l-a lăsat să adulmece undele, apoi l-a
îndemnat din călcîie.
În mijlocul apei, acolo unde luna vărsa belşug de raze
argintind valurile, s-au privit, cunoscîndu-se. Neaga a
văzut un chip tînăr, îndrăzneţ şi semeţ, o faţă smeadă
cu ochii oblici, vii şi iuţi, totuşi buni. Mîrzea a întîlnit
chipul unei copile cu cosiţe aurii revărsate pe umeri, cu
toată lumina lunii adunată în albăstrimea curată a
ochilor. Şi-au zîmbit şi Neaga a plecat capul.
Dincolo, pe celălalt mal, s-a desluşit umbra unui
călăreţ. Era alvanitul. Au ocolit locul cu pricina, au mai
mers o bucată de vreme prin pădure, apoi au trecut
iarăşi Argeşul, ieşind la drum.

II

Devălmăşia moşnenilor şi ostaşilor de margine a

Cremenarilor îşi avea obîrşia în aceleaşi vremuri cu
Drăgoieştiul şi fusese dată ocină căpitanului Bărtăluş de
Vodă Mircea Bătrînul. Îl îndatorase voievodul pe
căpitanul Bărtăluş a străjui cu neamurile sale drumul
apei şi cumpăna ei, a ţine cu vînători plaiul Loviştei cîte
două luni pe an, a face de rînd la cetatea lui Negru Vodă
cîte alte două luni şi a se ridica în arme, la poruncă
domnească.
Pentru asemenea slujbe era volnic căpitanul şi
rubedeniile sale a vîna în munţi, a pescui în Argeş şi a
se gospodări cum se cuvine, fiind ei scutelnici la dăjdii,
îndestulînd cămările curţii domneşti numai cu lostriţe şi
păstrăvi la zilele de mare praznic, cu blănuri o dată-n

78
an, şi acelea zece la număr, şi a imblînzi cinci şoimi,
pentru haraciul împărătesc.
De la Bărtăluş încoace, cremenarii, urmîndu-se din
tată-n fiu, au păstrat cu sfinţenie cele lăsate de moşul
lor, adăugînd însă alte şi alte bunuri, căci avuseseră
parte de cnezi numai unul şi unul, iar ei înde ei nu erau
pricinaşi şi nici lacomi după avutul obştei.
În lungul celor două sute de ani de cînd Bărtăluş
aruncase săgeata ca să bată temelia bisericii şi pînă
astăzi, oamenii sălaşului aceluia de vulturi au înfipt
topoarele în pădure şi în locul trunchiurilor groase au
sădit pruni, pentru pruni au durat delniţe care picurau
în butoaie de frăgar un rachiu gălbui, vestit pînă la
schelele de la Dunăre şi pînă la cetatea Sibiilor, de unde
neguţătorii saşi veneau să încarce bote de asemenea
băutură - bună şi de leac, şi de inimă rea.
Numele le-a rămas de la oamenii de început, care
făceau negoaţe cu cremene din munte şi cu amnare de
scăpărat.
Acu, nu mai fac amnare decît pentru ei, fiind înhămaţi
la alte treburi mai spornice. Aveau prisăci, aveau moară,
aveau stîne. Pînă cînd cărăuşia era în floare, făcuseră şi
cărăuşie, trecînd pe la vama de la Genune şi Turnu-
Roşu, dincolo de Sibii, cărămida colorată, arsă în Tîrgul
Argeşului.
Crescuseră şi prinseseră aripi o dată cu Tîrgul de
Scaun, apoi, după ce voievozii s-au lăsat la Tîrgovişte,
şi-au văzut de gospodării şi de slujbele lor ostăşeşti. De
douăzeci de ani băteau război cu vistiernicul Dan,
megieşul lor dinspre miazăzi. Ba cu jucători, ba cu
sabia, ba cu tocmeala. Cîtă zavistie făcuse Danul la
Scaun, cîte măsluiri ale catastifelor, cîtă spumă la gură,

79
nu putuse să-i pună în genunchi. Cneazul de acum şi de
acum patruzeci de ani, că tot acelaşi era, cneazul
Gheţea, le orînduise aşa de bine pe toate, încît Dan îşi
muşca limba după fiecare nouă încercare de a-i răpune.
Toată dîrzenia asta a oamenilor şi a locului s-a ivit în
ochii căpitanului Mîrzea o dată cu lumina şi i-a adus pe
buze un cîntec de voinicie, izvorît parcă de adîncul celor
ce-i înconjurau.
Drumul şerpuia arcuindu-se după steiuri de cremene
ridicate pieptiş spre cer, după grohotişuri prăvălite din
vreo coastă de deal, după vreun ponor mai larg, pe care
creşteau prunii, ici trecînd prin faţa unei prispe de casă
agăţată de o muchie, colo printr-un fund de grădină sau
pe lîngă vreun şipot cu apă albastră de limpede ce era.
Însuşi Dumnezeu parcă le găsise vatră de sat
oamenilor acestora. Dinspre vale nu se putea pătrunde
decît pe apa Argeşului. Încolo, vrun cutremur sau altă
mînie a pamîntului aricise buza dealurilor, spintecînd-o
în muchii anevoie de suit.
Puhoaiele şi viiturile ferestruiseră şi ele, adîncind mai
mult pripoarele. Dinspre munte n-avea cine veni,
drumul fiind străjuit de cetatea Negrului Vodă, mai apoi
de plăieşii de la Loviştea şi mai sus de ei, de cărunteţea
neînduplecată a Negoiului, a pădurilor nesfîrşite de
brazi, de zadă şi de pini.
Satul era aşezat pe o coastă ridicată din apa
Argeşului, sorindu-se din plin către miazăzi. Crescuse
nestînjenit, agăţînd o casă ba ici, ba acolo, ba dincolo,
care sub un mănunchi de brazi, care sub un stejar, care
la adăpostul unei stînci, aşa cum voise şi gîndise că-i va
place mai bine celui ce-o durase din grinzi grele şi
ţapene. Acum abia li se zăreau coperişurile ţuguiate din

80
greul ramurilor pline de rod, ce stau proptite pe crăcane
să nu se rupă de atîta belşug.
După toată sărăcia satelor de bordeie prin care
trecuse, după tot pustiul pe care-l văzuse urcînd de la
Craiova, lui Mîrzea i s-a năzărit că a păşit într-o lume de
poveste. Aici, unde muntele se încheia cu dealul, parcă
se adunase tot rodul pămîntului.
Sus, pe undele nevăzute ale văzduhurilor pluteau lin
pajurile mari de munte. Aerul era aspru şi pişca nările -
mirosea a pămînt, a pădure, a cetină. Argeşul se
adunase cu malurile mai aproape, sticlind întunecat în
doliile adîncite la vreun cot, unde rar săgeta vreo
lostriţă, sau îşi arăta solzii argintii vrun boiştean mai
răsărit.
Cu toate că asprimea asta a muntelui îl apăsa, lui
Mîrzea i-a venit să chiuie. Parcă i se dezbăierase
sufletul, primenindu-se de gîndurile întunecate şi de
focul ce-l simţea aprins în inimă. A dat pinteni,
culcîndu-se pe oblînc, şi asta a făcut-o aşa de smucit,
încît şoimul şi-a pierdut pentru o clipă cumpăna
trupului, bătînd des din aripi, să se caţere mai bine pe
umăr.
Tropotele copitelor au răsunat întorcîndu-se îndoit, ca
şi cînd s-ar fi pornit sa mărunţească dobele cele mari ale
oştirii. Cînd să facă cotul spre potica ce urca pe muchea
celui mai înalt pripor unde-şi aşezase cuibul cneazul
Cremenarilor, Mîrzea a strunit scurt calul în zăbăluţă.
Acolo, Argeşul făcea o arcuitură largă, care cuprindea în
ea o pajişte cu pămînt oblu unde se ţineau tîrgurile,
praznicele şi jocurile ostăşeşti, sau cătarea vînătorilor
înainte de a lua calea plaiurilor. În puţinul ei cuprins,
era îngrămădit un sat întreg. Muierile, aşezate pe lîngă

81
vite, aprinseseră focuri mici, peste care ceaune prinse în
crăcane bolboroseau apa de mămăligă. Bărbaţii, care
trîntiţi pe de margini, care roată, vorbind.
Auzind ropotul cailor, cîţiva flăcăi închiseră drumul,
încrucişînd suliţele. Ba văzînd robul tătar şi ochii oblici,
precum şi portul călăreţilor, arătară feţe duşmănoase şi
gata de harţ.
— Ce-i, oameni buni? De ce aţineţi calea? întrebă
Mîrzea.
Auzind glas de om al locului, flăcăii şovăiră, neştiind
ce să facă. Ridicat de lîngă un foc mai de margine, s-a
apropiat un bătrîn.
— Încotro, domnia-ta? făcu el ţinîndu-şi cuşma în
mînă, însă cu toată smerenia asta părea colţuros şi
hotărît.
Altă dată Mîrzea ar fi scos sabia şi le-ar fi arătat celor
ce-i închideau drumul, aşa din senin, că nu e bine să te
prinzi cu fiecine. Dar văzînd tristeţea ochilor şi a popa-
sului a îngăduit cu voce blîndă:
— Moşule, dă poruncă să ridice suliţele şi să lase
calea slobodă. Mă duc la cneazul Gheţea şi n-aveţi a ţine
calea trecătorilor.
— Iartă-ne şi domnia-ta. Aşa-i călătorul la drum. Se
teme şi de umbra lui. Apoi către flăcăi: Faceţi loc.
Mîrzea a dat pinteni cîrnind-o pe o potecuţă ce urca
priporul în răspăr şi oamenii au rămas să se uite cu jind
la armele şi tarhatul lui de război şi de om slobod.
Numai moş Sandu a mormăit în barbă, privind cu
neîncredere pe urma călăreţilor. I se păruse lui că prea
picaseră în grabă, la vreme nepotrivită pentru drumeţi
ce ar fi bătut calea lungă şi prea veniseră buiaci.
— Să luaţi seama, măi flăcăi, şi să staţi mai pe

82
aproape de piciorul poticii...
Şeitan se încorda gîfîind şi păşea cu urechile ciulite şi
nările răsfrînte, adulmecînd parcă locul fiecărui pas pe
care-l făcea.
Mîrzea legase în gînd cele spuse de alvanit cu popasul
satului băjenit şi înţelesese că oamenii sînt drăgoieştenii
risipiţi de urgia boierului Dan şi a turcului Haviz.
Simţind cum îl îneacă mînia, a sărit jos din şa, păşind
înaintea calului. Era felul lui de a-şi rîndui gîndurile şi
a-şi înăbuşi pornirile. Mersul grăbit îl potolea.
Cînd a ajuns în culme, abia îşi mai trăgea sufletul. A
ridicat ochii şi a dat roată peste locurile bine cunoscute,
locuri care i-au picurat în suflet mireasma unor vremi
de vitejie şi prieteşug, cînd se legase frate de cruce cu
căpitanul Gheţea.
Spinarea priporului era ca un tăpşan, de lăţimea unei
aruncături de buzdugan. Sămînţa bradului purtată de
vînturi, rodise cine ştie în ce vremi şi securea cneazului
nu vătămase nici unul din truchiurile semeţe, adunate
pîlcuri, pîlcuri. În fund, sub un stei uriaş, se desluşea
casa. În vîrful steiului era durat un foişor de strajă şi
Mîrzea parcă vedea limpede toată priveliştea care,
altădată, de atîtea ori i-a desfătat ochii.
Cu calul de dîrlogi, a păşit pe drumeagul ce ducea la
prispă. Dintr-o tufă a ţîşnit o căprioară, a făcut cîţiva
paşi săltaţi, apoi s-a oprit să-şi scarpine urechea cu
copita dinapoi, ca şi cînd oamenii i-ar fi fost prieteni de
cînd lumea şi vederea lor n-o înspăimînta cu nimic.
Şoimul şi-a burzuluit penele. Pentru că lipsea
îndemnul stăpînului, a rămas la locul lui. Albăstrimile
dimineţii legate în pînze subţiri de ceaţă de crestele
brazilor, s-au împurpurat de sîngeriul răsăritului. Din

83
crengi păsările au dat viers, zburînd arcuit, căutîndu-şi
şagă şi hîrjoană.
Toate acestea Mîrzea le simţea adînc şi parcă i-au
îndemnat paşii să grăbească spre un adăpost al
sufletului şi al trupului, cu dulceaţă de casă
părintească, dulceaţă pe care n-o mai simţise de cînd îl
tăiaseră pe taică-su.
Cît era de hîrşit în lupte şi în năcazuri, şi-a simţit
geana rourată. Casa cneazului din Cremenari sta
ridicată pe temelie de piatră. Pereţii încheiaţi în urşi de
stejari, erau înalţi, coperişul ţuguiat, durat din şiţă,
fusese năpădit cu ochiuri verzi de muşchi pufos. De jur
împrejur, ca la două staturi de om de la pămînt, era
cercuită de cerdacul sprijinit în stîlpi lucraţi cu firizul şi
dalta.
Mîrzea a zvîrlit frîiele în mîna lui Ahmet, care cunoştea
şi el tocmirile locului. A urcat sus. Cînd a dat să bată la
uşă, aceasta s-a deschis şi în prag s-a ivit o fată. O fată
sau o crăiasă a munţilor? Mîrzea nu ştia la ce să se uite
mai întîi. La faţa rumenă, unde două sprîncene arcuite
şi negre străjuiau adîncimea întunecată a ochilor, sau la
veşmintele ciudate, croite din piei? La jungherul tătărăsc
de la brîu, sau la ciuboţelele cu călcîie ridicate, lucrate
în cusături măiestre?
S-a închinat cu mîna la inimă. Fata a încreţit fruntea
a mirare, încruntîndu-şi sprîncenele, apoi faţa i s-a
luminat a zîmbet. Cînd oşteanul a ridicat fruntea,
crăiasa a rîs scurt şi aspru:
— Nu mă mai cunoşti, domnia-ta?
Cum Mîrzea înghiţea în sec adunîndu-şi gîndurile, fata
şi-a subţiat glasul:
— Bădiţă tătarule, fă-mi un arc mititel, s-o săgetez pe

84
muma pădurii.
— Ancuţa!
— Eu, bădie!
Mîrzea ar fi vrut să se apropie şi să-i mîngîie cosiţa ca
altădată. Asta-i Ancuţa? Zgîtia care-i sărea în spate şi-o
juca pe genunchi, care-i ascundea armele, sau cizmele,
care-l trăgea de păr şi nu-l lăsa pînă nu-i măiestrea un
arc din mlădiţă de alun ca pentru puterile ei?
— Nu glumesc, bădiţă tătarule, tot eu sînt, îi întări
fata gîndurile. Ce vînt te aduce pe la noi?
Oşteanul şi-a găsit vorba, dar parcă stăruia între ei,
cu toată prietenia pe care i-o arăta fata, un simţămînt de
sfială, de depărtare.
— Vînt bun, Ancuţo! Ce greu îi vine să-i spună pe
nume. Îl aştept aici pe Radu. La auzul numelui, peste
obrajii fetei a trecut o boare de rumeneală.
— Atunci dă iute. Ai picat la vreme de sfat şi cneazul
s-o bucura.
Odaia în care a intrat Mîrzea nu se schimbase cu
nimic în scurgerea anilor. Grinzile tavanului poate erau
mai afumate, încolo aceleaşi blăni de jivine acoperind
pereţii, aceleaşi felurimi de arme, scuturi, zale şi
chivăre, şei şi căpestre bătute în ţinte de argint, cioltare
lucrate în fir, coburi din piele, cornuri de bour pentru
vînătoare, laţuri şi ostii; iar pe corlata de stejar scoici de
chemat cerbii, oale pentru aulit ca lupii, fluierişti din
oase de iepure pentru vulpi şi cocoşi de munte.
Tot ceea ce adunase cneazul Gheţea în lungul vieţii lui
de staroste al vînătorilor şi pescarilor, cunoscut pînă în
munţii Gorjului spre soare-apune şi ai Călimanului spre
soare-răsare şi de toate seminţiile din cele patru vînturi,
unde bătuse treizeci şi trei de războaie, adunînd pe trup

85
cam îndoit număr de răni şi nici una din ele în spate.
O vidră domesticită a hămăit scurt, zîmbîndu-şi colţii
mărunţi şi ascuţiţi la Mîrzea. Atunci a ridicat ochii spre
el şi cneazul care tăifăsuia lîngă vatra închipuită din
bolovani cu un om sărăcuţ îmbrăcat. La început,
cneazul Gheţea n-a desluşit chipul oşteanului, care avea
în spate uşa deschisă, faţa rămînîndu-i în umbră. Şi-a
ridicat cu mîna streaşina stufoasă a sprîncenelor,
încordîndu-şi privirea. Se vede că nici aşa nu s-a
dumirit. S-a sculat în picioare, apropiindu-se cu un pas.
„Tot aşa a rămas”, gîndi Mîrzea.
Cneazul atingea aproape grinzile tavanului cu
creştetul, iar umerii îl acoperiseră cu totul pe omul din
spatele său. Pletele albe cădeau în inele moi, revărsîndu-
se pe apărătoarea de piele ce-i înconjura gîtul. Mustăţile
i se pierdeau în valurile alb-argintii ale bărbii, care îi
ajungeau pînă la brîul lat ce-i încingea mijlocul. Cu
toate că număra şaptezeci de toamne ce se vor împlini în
luna lui Brumar, cneazul se ţinea tot zdravăn şi voinic,
de parcă-şi trăgea puterile şi vîrtoşenia trupului din
stîncile piscurilor şi din singurătăţile aspre ale muntelui.
A întins mîinile cuprinzîndu-l pe Mîrzea de umeri şi
întorcîndu-l cu faţa spre lumină:
— Vasile, fiule!... Ce bucurie pentru inima mea.
L-a strîns la piept afundîndu-i nasul în vesta de piele
aspră, care mirosea a argăseală proaspătă, pîrîindu-i
oasele.
Mîrzea a dat în genunchi, sărutîndu-i mîna.
— Bine te-am găsit, taică.
Cneazul l-a mai privit o dată în ochi, i-a văzut mustaţa
răsărită, faţa mai asprită şi s-a bucurat cu un rîs domol
şi adînc.

86
 — Te-ai făcut bărbat! Apoi, luîndu-l pe după umăr, l-a
împins spre vatră. Ia te uită, Lambrule. O sabie care face
minuni la vreme potrivită. Şezi, căpitane. Te ştiu minte
ageră. Ascultă şi împreună-ţi vorbele şi mintea cu noi.
Ochii cneazului, albaştri oţelii ca tăurile de munte, îl
cercetau pe Mîrzea şi oşteanul a înţeles ce voiau ei să
ştie şi iarăşi a înţeles că bătrînul n-are să dea vad
niciodată gîndurilor acestora de slăbiciune.
— Îi bine sănătos, taică. Într-o săptămînă pică şi el. La
altă săptămînă, domnie nouă.
Cneazul a răsuflat uşurat. Mîrzea a auzit uşa
închizîndu-se uşurel, ca şi cînd cineva ar fi stat pînă
atunci acolo să asculte şi acum nu mai avea ce auzi.
— Căpitane, domnia-sa îi cneazul Drăgoieştiului, sat
megieşesc nouă, acum cotropit de boierul Dan
vistiernicul.
— Ştiu!
Cei doi cnezi ridicară capetele deodată:
— Ce fel? întrebă bătrînul.
— Iaca!... Şi Mîrzea povesti, cuvînt cu cuvînt, tot ce-i
spusese alvanitul şi tot ce făcuse el în noaptea aceea.
Lambru nu se aştepta la una ca asta. Pînă şi fiarele
codrului îşi apără puii şi lupoaicele sînt mame bune ca
orice mame adevărate. Dar boierul?
Aşa gîndea şi cneazul Gheţea. Uite, urmele astea de
gheare de pe faţă le are de cînd a vrut să ridice un pui
de urs din bîrlog. I le-a făcut ursul cel bătrîn. Cu aşa
hain de om va trebui să stea de strajă zi şi noapte.
— Ei, Lambrule, acu aflarăm tot. Ce vrei să faci?
— Aşa cum ţi-am spus domniei-tale.
— Aşa să rămînă. Îi scoatem noi colţii năpîrcii... Să
mergem să vă dau loc pentru sălaş.

87
 — Dacă îngădui, l-aş slobozi pe Gheorghe.
— Să-l slobozi. Cîrstea Muşat îi dă căruţă. Noi
adăugăm felurite lucruri pentru vînzare. La Argeş, răpezi
iscoade?
— Răped. Au să tragă la un logofeţel, om de credinţă.
— Cu muncile rămîne după legea pământului.
— Să fie sfîntă. N-o să ne jupuiţi. Sîntem doar creştini.
— Amin.
Cnezii se închinară şi apoi se sărutară pe obraji.
— Ei, ce zici, căpitane? Îi bine aşa? îl întrebă cneazul
Gheţea.
— Înţeleg ce vreţi şi cum vă tocmiţi. Dar am şi eu de
spus o vorbuliţă.
— Spune.
— O dată-n săptămână avem a face mustru cu toată
oştăşimea. Poruncă de voievod, care încă nu-i voievod,
dar care va fi. Se cheamă că paloşele n-au să mai
ruginească-n teci.
— De unde asemenea poruncă, fiule?
— De la Voievodul Mihai, prin olăcarul lui Radu.
Iarăşi se uitară cei doi cnezi unul la altul. Un pîlpîit de
foc ce arsese pînă atunci mocnit s-a aprins în ochii negri
ai lui Lambru şi deopotrivă în cei albaştri ai cneazului
Gheţea. Acesta s-a ridicat în picioare, apoi a
îngenuncheat în colţul, de răsărit, unde o candelă îşi
tremura lumina puţină sub chipul unei icoane afumate.
— Dacă gîndurile măriei-sale se pătrund una cu ale
noastre, sa-i fie pe voie şi să-i ajute Dumnezeu să le
izbândească. Glasul domol şi greu al bătrînului
războinic a răsunat rar şi în puţina adîncime a
cuvintelor Mîrzea a desluşit o rugăciune de fiecare zi,
auzită pretutindeni pe meleagurile Valahiei.

88
 Au îngenuncheat şi ei, Lambru cu mîinile împreunate
pe piept, cu capul plecat, Mîrzea numai cu un genunchi,
cu mîna sprijinită în straja săbiei, cu ochii pe zalele şi
chivără cneazului pe care se cunoşteau urmele adînci
ale loviturilor.
Cînd s-a ridicat din nou drept, cneazului Gheţea îi
prinseseră viaţă pletele albe, care răsfrîngeau lumina
candelei într-o altă lumină potolită şi albă, ce se
omătuise în jurul frunţii sale late, asemănîndu-l cu un
duh al pădurilor.
— Va răsufla ţara. Şi mi-aş scurge bucuros sîngele în
brazdă pentru împlinirea vrerii ăsteia de pe urmă. Sînt
bătrîn, da’ cu păgînul m-aş bate pînă-n pînzele albe.
— Rămîne Dan, şuieră Lambru.
— Trecem cu caii peste hoitul lui, înainte de a izbi în
păgîn.
De data asta vorbele vulturului din Cremenari se
smulgeau ca dintr-o furtună ce încă mocnea
nedezbăierată prin fundurile şi prăpăstiile neguroase ale
Negoiului.
— Să mergem. Ne aşteaptă oamenii şi-s trudiţi. Tu vii,
Vasile? Nici nu te-am întrebat dacă eşti ostenit de drum.
— Vin.
— Tinereţe, zîmbi cneazul. Atunci haideţi şi să fie într-
un ceas bun.
— Să fie!

Cînd soarele a prins să arunce pieziş umbrele arinilor

de pe mal, lungindu-le peste tăpşanul unde Mîrzea
întîlnise popasul drăgoieştenilor, moşnenii din
Cremenari erau adunaţi în cete şi căpeteniile făceau
89
numărătoarea oamenilor.
Erau îmbrăcaţi de război, cu sumane căptuşite cu cîlţi
şi cusute în trei, ca să-i apere de lovituri, iar vîrfurile
cuşmelor stau ţapene, avînd puse pe dinăuntru funduri
de plută care le fereau capetele de sabie.
Fiecare călăreţ avea suliţă uşoară, sabie, arc şi cucură
cu săgeţi. Stăteau în şeile înalte, sprijinindu-şi picioarele
în scările de lemn, drepţi şi falnici, ţinînd în mîna stîngă
scuturi uşoare de lemn. Caii stătuţi, cu crupele împlinite
şi lucioase jucau în loc, muşcîndu-şi zăbalele. Cînd s-a
auzit buciumul străjii sunînd, călăreţii au strîns frîiele şi
au ridicat ochii spre priporul de unde se vedeau
coborînd la vale doi călăreţi.
Cînd glasul adînc al buciumului a prins să se răsfire
peste poiană, drăgoieştenii au simţit un fior trecîndu-le
prin piepturi.
Clopotul bisericii le adusese aminte că sînt oameni.
Acum, buciumul le vesteşte că sînt bărbaţi şi oşteni,
că în vinele lor curge năvalnic sîngele străbunilor care
şi-au apărat glia cu paloşul în mînă. N-aveau cai,
stăteau şi ei în rînduri, fără alte arme decît ţăpoaiele
lungi de carpen pîrlite la vîrf, unii aveau baltage şi
ghioage nestrujite de stejar...
...Repede şi-au cunoscut moşnenii căpetenia. Un
murmur a străbătut rîndurile:
— L-a scos pe Fulger.
— E zi mare.
— Se vesteşte ceva.
Acum cneazul şi căpitanul Mîrzea veneau în galop
mărunt, drept în faţa şirurilor de călăreţi. Bătrînul îşi
luase cămaşa de sîrmă, peste care petrecuse cingătoarea
bătută în argint a paloşului. În cap avea chivără de oţel

90
lustruit, cu pene de cocor, care-i vesteau rangul. Nu
purta suliţă, nici arc. Numai în mîna stîngă ţinea un
scut rotund tătărăsc din piele de bivol, ţintat şi acela cu
bolduri de argint. Pletele îi scăpau de sub chivără pe
umăr şi vîntul goanei îi desfăcuse barba în două.
Drăgoieştemi cei tineri au rămas holbaţi la paloşul
cneazului. Aşa ceva nu putea ridica un om pămîntean.
Numai smeii de pot să-l mînuie. Aveau drăgoieştenii de
ce se minuna. Paloşul cneazului era lung de un stat de
om mijlociu, drept şi ascuţit pe amîndouă muchiile.
Avea o strajă în formă de cruce, de două palme
domneşti.
Novacul părea că nici nu-l simte la brîu.
Armăsarul pe care călărea nu era nici el de-al locului,
cum nici paloşul nu era. Voinic, cu picioarele groase şi
ţapene, cu coamă stufoasă, cu o coadă lungă pînă-n
pămînt, roib la păr, cu stea în frunte şi cu conduri albi
la tuspatru picioarele. Era bătrîn Fulger. Împlinise
cincisprezece ani, dar îşi ducea stăpînul cu aceeaşi
uşurinţă ca în tinereţe. Cal şi călăreţ păreau dăltuiţi de
aceeaşi mînă, dintr-o piatră vîrtoasă.
În stînga, la un cap de cal mai în urmă venea Mîrzea
în arme şi cu şoimul pe umar. Ochii căpitanului au
alergat de grabă în lungul şirurilor de călăreţi şi de
pedestrime, cercetîndu-le portul, armele şi tocmeala. I-a
fost destul să vadă şirurile o dată de la dreapta la stînga
şi a doua oară de la stînga la dreapta, să înţeleagă că
dacă voinicie se află dim belşug, atunci îi mare lipsă de
mustru şi ştiinţă, ca să facă din moşneni ostaşi de
seamă.
Nu la asta se gîndea şi cneazul.
În ochii lui a tremurat o undă de lacrimă. Îşi simţea

91
inima bătînd mai repede şi umplîndu-i-se de fală la
vederea mîinii de voinici cu care nu s-ar îi temut să-l ia
de barbă nici pe însuşi împăratul păgînilor.
L-a oprit pe Fulger în loc. A dat să scoată paloşul pe
jumătate, cu o mînă, aşa cum o făcuse totdeauna. Cînd
a smucit, a simţit o împotrivire. Asta nu putea să i-o
facă credinciosul lui tovarăş de viaţă, chiar acum.
A mai tras o dată, încordîndu-şi puterile. Parcă toţi
ochii moşnenilor stau adunaţi pe mîna lui şi parcă
sufletele lor stau agăţate de straja paloşului. De data
asta lama de oţel a ieşit ascultătoare şi cînd a ridicat-o
deasupra capului, strîngînd în ea toate razele soarelui,
călăreţii au izbucnit în strigăte, rîzînd cu gurile pînă la
urechi.
— Să trăieşti, cneaznle.
— Ai rămas tot verde.
— Tot vînă.
— Halal.
Bătrînul şi-a simţit fruntea brobonindu-se sub chivără
şi mîna care ţinea paloşul tremurînd uşor, Cînd l-a lăsat
în jos, călăreţii au plecat suliţele, au scos chiote
sălbatice bătînd cu scările în coapsele cailor şi au dat
iureş.
Parcă se dezlănţuise vreo mînie cerească. Pămîntul a
sunat înfundat sub ropotul copitelor şi lui Mîrzea i s-a
părut că toate vîrfurile suliţelor îi vor intra în inimă.
Ajunşi la zece paşi, moşnenii au ridicat caii pe
picioarele dinapoi, oprindu-se în loc. Au sărit jos şi s-au
închinat, rămînînd la capetele fugarilor, cu scutul în
faţă, cu picioarele desfăcute, cu coada suliţei la vîrlul
botinei drepte.
Cneazul l-a privit pe Mîrzea semeţ.

92
 — Aşa fac şi moldovenii tăi?
— Mai abitir.
— Asta n-o cred pînă nu văd!
— Se va vedea şi se va crede.
— Bine... Apoi către moşneni: Vă mulţămesc, boieri
dumneavoastră.
— Să trăieşti la mulţi ani, domnia-ta.
Fiind astfel începută cătarea, cneazul şi căpitanul au
trecut prin faţa fiecărui călăreţ, cercetîndu-i armele,
sumanul, cuşma, şaua şi chinga. Bătrînul trecea mai
mult ca într-o visare, dar Mîrzea a luat seama că multe
chingi sînt slăbite din legături, că multe scuturi sînt
crăpate de uscăciune, că nu toate săbiile sînt ascuţite ca
briciul. Astea toate le-a vîrît în cap. „De-ar veni Radu
mai degrabă. Poate pică-n chindie. El le poate spune de
la obraz”, gîndi oşteanul.
După ce s-a gătat cătarea, rîndurile s-au rupt,
moşnenii adunîndu-se în cete. Aşteptau toţi să vadă ce
se porunceşte.
— Să poftească dumnealor, pîrgarii, la un strop de
vorbă.
Dinspre cetele unde stăteau călăreţii au început să se
aleagă oamenii cu pletele ninse, care s-au apropiat de
cneaz, cu paşi rari şi măsuraţi.
— Ne-ai chemat?
Gheţea i-a numărat din ochi.
— Lipseşte Miroslav şi Soare.
— Nu mai pot ţine armele. Sînt prea bătrîni, răspunse
un glas.
— Asta aşa e. Să-i vestească careva. Pe la a treia
strajă ţinem sfat şi sînt de lipsă.
— Cu Bubiu?

93
 — Cu Bubiu!
— Ţinem sfat cu oamenii în arme? Nu se cuvine,
spuse un bătrîn.
Cneazul se gîndi o clipă. Asta nu se poate. Legea e
sfîntă şi pînă şi nemernicul de Bubiu se bucură de ea.
N-o poate călca nimeni.
— Lăsăm armele cu străji.
— Pe drăgoieşteni îi chemi?
Iar stătu pe gînduri Gheţea. Să-i cheme, să nu-i
cheme?
— Ba! Nu se cuvine să ruşinăm pe nimeni faţă de
străini.
— Aşa zicem şi noi.
— Părintele Athanasie ştie?
— Ştie.
— Atunci să sune buciumul şi începem jocul. Spuneţi
oamenilor să nu se încinte şi să nu-şi spargă capetele.
— Are să fie cam greu. Sînt stătuţi şi abia aşteaptă.
— Să lege bine cîrpele în vîrful prăjinilor şi să ferească
obrazurile.
Halcaua era un joc ostăşesc în care-şi încercau
puterile şi iscusinţa flăcăii tineri care nu mirosiseră încă
fumul bătăliilor, precum şi meşterii săgetatului şi săbiei,
care purtau pe obraz urmele luptelor. Ca orice joc
ostăşesc în care sîngele se încălzeşte, era vîrtos şi de
multe ori cei mai puţin căliţi erau răsturnaţi de pe cal în
rîsul celorlalţi, alegîndu-se nu de puţine ori cu
mădularele tăbăcite în lege.
Cneazul şi Mîrzea şi-au dus caii de frîie în mijlocul
cetelor de moşneni, în timp ce Tocsabă, săgetaşul de
frunte al Cremenarilor, a înfipt pe malul Argeşului, în
faţa unui arin gros, o suliţă. A numărat spre tăpşan, în

94
partea umbrită, ca la şaizeci de paşi. Acolo a înfipt o altă
suliţă, cu un prapor roşu la vîrf.
Toate acestea se făceau în tăcere, nimeni nu vorbea,
doar caii băteau nerăbdători din copite sau sforăiau pe
nări, frecîndu-şi gîturile unul de altul.
Cînd Tocsabă a înfipt semnul de unde se va săgeta în
pămînt, a şi strigat spre rîndurile moşnenilor:
— Haideţi, boieri. Încercaţi-vă puterile şi dibăcia. Să
vedem cine mă rămîne.
Şi-a scos arcul de la spate, i-a încercat coarda cu
buricul degetului, ascultîndu-i zumzetul, şi-a înţeglat1
săgeata, l-a strunit încet, cumpănindu-se bine pe
picioare.
Săgeata a plecat zumzănind şi s-a înfipt la un deget de
suliţă, în scoarţa arinului.
Un murmur de mulţumire s-a ridicat din rîndurile
moşnenilor şi flăcăii din Cremenari au cătat cu mîndrie
la drăgoieşteni, ca şi cînd le-ar fi spus:
— Văzut-aţi ce meşteri avem noi în ale războiului?
Drăgoieştenii şi-au plecat şi ei bărbile înspre olaltă,
apoi au prins să-i dea ghes lui Lambru:
— Hai, du-te, ce mai aştepţi?
— Încearcă.
— Arată-le că n-am crescut numai la coada vacii.
Lambru a ridicat din umeri:
— Răbdare!... Nu acum.
— Aşa e. Lasă să arunce şi alţii.
Tocsabă era un moşnean trecut de patruzeci de ani.
Numai vine şi ciolane, cu o faţă smeadă, cu pletele şi
barba de culoarea frunzelor de fag, toamna. Un arămiu

1
A prinde săgeată în coarda arcului

95
roşietic, care-i zugrăvea pe trăsături o tărie amestecată
cu vicleşug de vulpe. A mai aruncat două săgeţi. Una a
luat o aşchie din suliţă şi atunci moşnenii au început să
răcnească şi să-şi pălească cuşmele de pămînt.
— Tare mă tem că dacă o săgeta Lambru, o să vă
rupeţi cuşmele, mormăi un drăgoieştean.
Tocsabă a trecut în rînduri şi moşnenii s-au grăbit în
jurul lui, bătîndu-l pe umeri.
— Ei, cine mai încearcă? glăsui cneazul Gheţea. Hai,
voinicilor. Să vă vedem.
Au ieşit afară războinici mai bătrîni şi flăcăi care nu
săgetaseră decît la vînătoare. Săgeţile erau adunate la
primii pe aproape de suliţă şi toate în trunchiul arinului,
iar la ceilalţi săgeţile s-au mai răzleţit, cîte unele
ducîndu-se şuierînd în Argeş.
Atunci se auzeau chiote şi rîsete.
— Ai zvîrlit-o la mama.
— Mai hăisa, mă!
— Lasă-l că vede ciacîr.
Flăcăul trăgea ruşinat capul între umeri şi se pierdea
printre ceilalţi, mai ales că pe malul apei se adunaseră
muierile şi fetele, chicotind înde ele.
Curînd, nimeni n-a mai cercat să se bată cu Tocsabă.
Moşneanul se umfla în pene, cătînd de sus.
— Tu nu-ncerci, Vasile?
— Ba da.
N-a făcut Mîrzea un pas, cînd Lambru a ieşit dintre
drăgoieşteni, scuturîndu-şi pletele.
— Vreau să săgetez şi eu.
La vorbele astea rostite cu putere, capetele tuturora s-
au întors spre el. Moşnenii îl priveau cu mirare. Hai da
de! Desculţ e desculţ. Asta nu trage în cumpănă. Da’ n-

96
are arc. Cum să săgeteze?
Pînă şi muierile moşnenilor au tăcut, privind acolo.
Numai cneazului Gheţea îi rîdeau ochii.
— Acum să te văd, Tocsabă, rîse el gros.
— Asta vreau să văd şi eu, se făloşi moşneanul,
mîngîindu-şi barba ruginie şi păşind afară, cu mîinile
înfipte în brîu.
— Dă-i arcul tău, Vasile... Haide, nu te mai codi... Dă-
i-l!
Mîrzea nu lăsase niciodată arcul sau sabia pe mîna
altuia.
Asta era legea. Privindu-l pe Lambru cum sta, aşa
drept şi semeţ, cu ochii mari, deschişi, parcă
strecurîndu-i o poruncă şi o rugăminte, şi-a scos arcul
mic tătărăsc şi cucura, întinzîndu-i-le.
Lambru le-a luat, petrecîndu-şi domol cucura pe după
umăr. Apoi şi-a aşezat arcul cu mijlocul legat în sfoară
pe degetul arătător al mîinii drepte. Se cumpănea de
minune. Aşa a făcut şi cu săgeata.
Cei mai tineri cătau miraţi, întrebîndu-se din ochi:
„— Asta ce-o mai fi?”
Numai Tocsabă, cneazul şi ceilalţi au priceput că Lam-
bru-i arcaş vechi şi cunoscător. Lambru nu mai săgetase
niciodată cu arc tătărăsc. El era dădut cu cele
pămîntene, făcute dintr-o singură creangă şi mari cît
omul. Ăsta era mic şi închegat din trei părţi. Săgeţile
erau şi ele uşoare ca pana. S-a tocmit de săgetat. A
deschis o punguliţă pe care o avea prinsă la brîu. Şi-a
vîrît degetele cu care trebuia să ţină săgeata în
punguliţă, apoi a zvîrlit-o fără multă codeală.
Toţi ochii cîţi erau în poiană, fie de bărbat, fie de
muiere, s-au aninat de zborul ei repede. Cînd s-a înfipt

97
cu coada zbîrnîind în suliţă, un murmur surd a răzbit
din piepturile oamenilor.
Acum, cătară cu fală drăgoieştenii spre moşneni.
— Asta nu-i nimic, se grăbi Tocsabă. Mai are două.
Lambru a mai săgetat de două ori, vîrîndu-şi de
fiecare dată degetele în punga de la brîu. Şi amîndouă
săgeţile s-au înfipt în suliţă. Ba a treia s-a înfipt între
celelalte două, care nu erau mai departe de un lat de
palmă una de alta. Fruntea i se brobonise uşor, arcul
căpitanului fiind ţapăn. Primul care a venit lîngă
Lambru a fost Tocsabă. L-a luat de umere, l-a privit în
ochi şi l-a sărutat pe amîndoi obrajii.
— Să trăieşti, voinicule. Nu mi-e ruşine că m-ai
rămas. Aşa ceva n-am mai văzut!
— Să trăieşti, bădie.
Aveau drept drăgoieştenii că moşnenii puseseră gînd
rău cuşmelor. Le trînteau cînd de pămînt, cînd le
aruncau în sus veselindu-se din inimă.
— Ei, căpitane, mai cutezi?
— Ba!... Mai bine nu pot.
Lui Mîrzea nu i-a părut rău că şi-a dat arcul pe
asemenea mîini.
Dacă pînă atunci drăgoieştenii se sfiau să se apropie
prea mult de moşneni, văzîndu-i tocmiţi în arme şi
făloşi, după ce-a săgetat Lambru, au văzut şi unii şi alţii
că sînt de o seamă şi curînd nu s-au mai desluşit două
cete, oamenii amestecîndu-se între ei.
Pedestraşii s-au amestecat cu cetele călăreţilor şi
parcă s-a rupt o stavilă care pînă acum îi ţinea
despărţiţi şi sfielnici. Cînd larma s-a mai potolit,
Tocsabă şi-a dres glasul făcînd semn că vrea să
vorbească. Moşnenii s-au înghesuit aproape să asculte:

98
 — Acum îl întreb pe cneazul Drăgoieştiului ce ţine în
pungă şi de ce-şi moaie degetele înainte de a săgeta?
Lambru s-a uitat peste capetele oamenilor, departe
spre miazăzi.
— Are vreo vrajă, se auzi un glas.
— Cine ştie!
— Aşa e!... Să ne spună.
Ochii lui Lambru i-au întîlnit pe cei ai bătrînului
Gheţea. Acesta şi-a ridicat sprîncenele în sus,
îndemnîndu-l. Moşnenii se strînseseră şi mai aproape.
Lambru le auzea răsuflarea grăbită. Toate feţele stăteau
întoarse spre el.
— Ia, mai nimic. Pămînt... Pămînt din vatra
Drăgoieştiului, amestecat cu praf din oasele moşilor şi
mirosind a sălaş de om nevoiaş. Trag putere din el să
nu-mi tremure mîna şi sufletul...
O tăcere adîncă s-a lăsat peste poiană. O tăcere ca o
aducere aminte, trează şi vie, care le spunea că jocul lor
de acum şi slobozitul săgeţilor nu-s de florile mărului.
Apoi Lambru a înnădit vorbe grele, rupîndu-şi-le
anevoie de pe buze.
— Săgeţile astea ale mele au un tîlc al lor şi cînd
săgetez văd o anume inimă care-mi stă semn în dreptul
ochiului.
Drăgoieştenii au oftat şi s-au închis în scoarţa
gîndurilor şi a vrerilor de mîine. Moşnenii şi-au şoptit
unii altora la ureche:
— De vistiernic vorbeşte?
— Da’ de cine alt?!
— N-aş vrea să fiu nici chiar în zaua lui cînd are Lam-
bru arcul.
— Nici eu.

99
 Vorbele astea s-au purtat pînă la urechile muierilor,
care pe dată au aflat cum că Lambru făcuse jurămînt pe
cruce şi pe ţărîna mormîntului cneazului Drăgoi să-l
răpună cu mîna lui pe boier Dan, să-i scoată ochii, să-i
taie urechile şi limba, spre înspăimîntarea celor ce vor
mai rîvni la moşia satului său.
Căiţele, maramele şi cozile s-au clătinat a urgie şi
ochii codaţi au căutat spre aşa putere de om, cu sfială şi
o teamă amestecată cu plăcere.
După aceea s-au aruncat suliţele din goană, s-au tăiat
capetele momîilor cu sabia, s-au repezit moşnenii unii
împotriva altora cu prăjini care aveau în capete cîrpe şi
şomoioage de paie.
Iar s-a văzut ştiinţa şi iscusinţa luptătorilor mai
bătrîni asupra celor mai tineri, care, purtaţi de
zburdăciunea sîngelui, roşii la faţă, au dat buzna ca
berbecuţii de un an, fiind repede răpuşi în iarbă.
Cneazul Gheţea rîdea de se cutremura cămaşa de
sîrmă pe el şi i se clătinau penele de la chivără de cîte
ori vreun călăreţ se răsturna din şa. Numai atunci cînd
lui Belotă i s-a spart scutul într-o asemenea izbire a
încruntat sprînceana, cătînd ponciş către căpitanul
Mîrzea, care-i strecurase nişte vorbe nepotrivite despre
oarecare necazuri ale tarhatului de război.
Umbrele serii au început să vină pe funigeii ce se
legănau leneşi în înălţimi şi moşnenii osteniţi de goană
şi strigăte s-au domolit, aşteptînd să se răcească sîngele
în ei şi în dobitoace.
Atunci cneazul a strigat din răsputeri:
— Îl poftim pe domnia-sa căpitanul Mîrzea să ne dove-
dească iscusinţa în ale războiului.
Pe loc oamenii s-au tras pe de lături, aşteptînd cu

100
mirare să vadă ce poate oşteanul cel mititel, crăcănat şi
cu ochii piezişi ca ai mîţelor. Iar cioporul de muieri a
venit mai aproape, dîndu-şi una alteia cu cotul şi
sfătuind cu palmele puse la gură.
Văzîndu-se înfruntat, Mîrzea a rîs subţire, numai cu
ochii. S-a făcut că tocmeşte căpăstrul pe capul lui
Şeitan şi i-a mormăit ceva la ureche, nu aşa de tare ca
să-l audă al cincilea sau al şaselea om din rînd, dar nici
aşa de încet ca să nu-l audă al doilea şi al treilea. Vorbe
aspre, fornăite din gît. Apoi s-a întors cu spatele, păşind
agale, cu şoimul pe umăr, pînă-n mijlocul tăpşanului. S-
a închinat către cneaz, a fluierat şoimul trecîndu-l pe
mînă şi s-a întors cu faţa spre Şeitan.
Toţi oamenii aşteptau cu sufletul la gură să vadă ce va
face acel fugar învăţat. Cînd a fluierat ascuţit căpitanul,
Şeitan s-a viforît cu coama zbîrlită drept spre pieptul
stăpînului. Vitejii n-au luat seama cînd a aruncat
şoimul în aer, cînd s-a zvîrlit în şa, cînd a sărit în
picioare pe spinarea calului. Şoimul rotea lin deasupra
călăreţului. Şeitan rotea în tăpşan şi Mîrzea îşi dovedea
toate meşteşugurile învăţate de la Ahmet, nogai şi
zaporojeni.
Se lăsa într-o parte de tresăreau femeile, crezîndu-l
zdrobit sub copite, ca să iasă în cealaltă parte a calului
cu hangerul în dinţi. Sărea jos din goană şi de jos drept
în şa. S-a întors cu faţa spre coada calului. A săgetat
arinul din goană. Şi toate astea fără să pună mîna pe
frîie o singură dată. Îşi ducea calul numai din genunchi.
Nici pinteni n-a pus.
Cînd a crezut că s-au deschis destul de mari gurile
moşnenilor, a fluierat şi Şeitan a rămas de piatră. A
descălecat ducîndu-se cîţiva paşi. Apoi a strigat,

101
întinzînd mîinile spre moşneni.
— Legaţi-mă!
Mai se-ndesau, mai nu moşnenii. Pînă la urmă, a ieşit
un flăcău şi i-a legat mîinile cu sfoară de cînepa.
— Leagă-mă bine, voinicule. Fără milă!
Flăcăul l-a strîns ţapăn, pînă a văzut că i se învineţesc
mîinile.
— Lasă-l, Ioane!
— Îi destul.
— S-o vedem şi pe asta.
— Că doar nu-i vrăjit.
Mîrzea a ridicat mîinile legate spre văzul tuturor. Apoi
l-a fluierat iarăşi pe Şeitan. Armăsarul a venit cu nările
înfoiate, nechezînd uşor. Şi-a ridicat buzele adulmecînd
legăturile. Apoi s-a pus pe treabă cu dinţii cei mari şi
ascuţiţi şi nu s-a lăsat pînă cînd n-a zobit nodurile şi
sfoara. Bucuros de ispravă, şi-a vîrît botul în subsuoara
stăpînului, cu bucurie şi chef de hîrjoană.
Mîrzea l-a bătut cu palma pe arcul gîtului şi moşnenii
au dat chiot, frămîntîndu-se pe loc.
Căpitanul a ridicat mîna. Larma a contenit îndată. S-a
depărtat iarăşi şi s-a culcat pe spate, gemînd ca un om
lovit de moarte. Şeitan a ciulit urechile, păşind cu
băgare de seamă pînă lîngă el. L-a adulmecat, l-a împins
cu botul, a bătut de cîteva ori cu copita în pămînt, iarăşi
l-a adulmecat şi, cînd gemetele căpitanului s-au întărit,
l-a prins de cingătoare purtîndu-l uşor, pînă la picioarele
cneazului.
Cînd s-a ridicat, Mîrzea a văzut geana bătrînului
umedă, în clipă s-a mistuit în braţele lui larg deschise,
simţindu-i străşnicia dragostei, după felul cum îi
intraseră în carne sîrmele cămăşii de război pe care o

102
purta cneazul.
Poiana răsuna de strigătele moşnenilor. Drăgoieştenii
se rezemaseră în suliţe şi căutau înnouraţi la căpitan.
Gîndurile lor le-a strîns Lambru şi tot el le-a dat viaţă.
— Dacă-i drept ce se aude, rău şi pentru aşa voinic,
rău şi pentru noi. Dacă ba, atunci are a se teme Danul
şi păgînul.
Şoimul se lăsase iarăşi la locul lui pe umăr şi Mîrzea a
glumit către cneaz:
— Iaca ce pot moldovenii mei.
— Hîra, cocoşelule. Să ne vedem în luptă, rîse acesta.
Muierile s-au tras la adăpost, ca să tăinuiască prin
cerdace cîte le-a fost dat să vadă şi să audă. Oamenii au
aprins focuri. Prin văzduh au săgetat în linii frînte
liliecii. Cîte-o rădaşcă trecea izbindu-se orbeţ de cîte-o
creangă. În doliile apei au prins a sări peştii, de la deal
s-au tălăzuit mirosuri grele de fînaţe coapte, vitele
mugeau în grajduri şi firea se tocmea de hodină şi de
noapte.
Atunci a trecut puntea de la biserică popa Athanasie,
ţinînd crucea ferecată cu argint între mîinile încrucişate
peste piept. Capul pleşuv, cu ochii ce abia mai dezlegau
buchile îl ţinea spre cerul nesfîrşit, pe care începuseră
să se aprindă candelele Domnului.
Alături, abia sprijinindu-şi bătrîneţele în toiege de
corn, veneau cei doi pîrgari, Miroslav şi Soare, pe care
vremea nu-i mai lăsa să se veselească cu jocurile
ostăşeşti, rămînîndu-le să-şi potrivească viaţa aşa, ca să
nu fie o povară pentru ai lor şi pentru sat şi să ajute cu
înţelepciunea, adunată din faptele unor îndelungi şi
zbuciumaţi ani, pe semenii lor.
Drăgoieştenii s-au închinat cu smerenie către

103
părintele Athanasie, s-au închinat şi către cneaz şi
luîndu-şi suliţele de-a umerea s-au înşiruit către
bordeiele lor.
Moşnenii au auzit ridicîndu-se viers doinit din frunză,
viers duios, tînguitor şi lin, care se pierdea din ce în ce,
picurîndu-le în suflete o amărăciune şi un dor ca de
înstrăinat pe meleaguri îndepărtate. Au oftat,
înnegurîndu-se. Bucurii închegate nu mai putea avea
omul în ziua de astăzi. Viaţa era năprasnică şi
înţelegeau că nu pentru veselie a fost halcaua şi cătarea
din poiană. Cînd a venit poruncă să-şi lase armele, se
vedea, pe ici pe colo, cîte-un moşnean sărutînd straja
săbiei, sau rămînînd o clipă cu nasul în coama calului.
Apoi s-au adunat roată, şezînd lîngă focul cel mare,
tăcuţi şi crînceni, ca însuşi judeţul ce se vădea că va
veni.

III

Căpitanul Gheţea se simţea rupt de şale. Cu toate că

era călăreţ încercat, pielea de la pulpe îl ardea, ca şi cînd
atunci s-ar fi urcat în şa întîia dată.
Ţinînd seama de conacele rînduite în cale, olăcarii
făceau îndeobşte drumul de la Stambul la Bucureşti în
şase zile. Boierul Stroie Buzescu ajunsese la Dunăre în
patru zile. Îl repezise măria-sa Voievodul Mihai încă din
ziua cînd s-a uns domn la patriarhie, să ţină Scaunul
ţării pînă la venirea sa. Nu se cădea ca tronul voievozilor
să fie batjocorit de şalvarii unui hain de turc...
Nu-i dase altă strajă decît pe căpitanul Gheţea şi pe
omul acestuia. Nici boierul nu ceruse mai mult. Boier

104
Stroie Buzescu putea să-i fie tată, dar călărise aşa de
aprig, încît Gheţea abia-i putuse ţine urmele în goana
asta turbată care nu se oprea decît atunci cînd îşi
simţeau fugarii cu vîna înmuiată şi atît cît să-şi tragă
sufletul bietele dobitoace. Mîncau de-a-mpicioarele şi
dormeau în iarbă, înfăşuraţi în zeghi, cu frîiele petrecute
pe după braţ.
De la Bucureşti, boierul Stroie l-a îngăduit acasă pînă-
n preajma lui Brumărel, cînd avea poruncă să se
înfăţişeze la Scaun cu căpitanul Mîrzea şi, din pămînt
din iarbă verde, cu Racea. Trebuiau să fie de faţă la
venirea voievodului, să se facă umbrele lui de strajă. Aşa
poruncise boier Stroie cunoscînd firea aprigă a
domnului şi derîderea sa pentru cei ce-i purtau grija
trupului.
Încă o zi pînă la Argeş şi iată că acum, în miezul
nopţii, la o bătaie de săgeată, se desluşesc pripoarele şi
ponoarele pe care Gheţea ghiceşte satul.
Acasă.
Acasă după atîta amar de pribegie în olatul crăiesc de
la miazănoapte, în cel sîrbesc, în cel turcesc, acasă după
ce nu auzise decît limbi şi limbi, nici una grăind pe
sufletul şi dorul lui.
Calul ridicase capul sus, adulmecînd şi sforăind uşor
pe nări.
— Măi Diavol!... Măi tată! Am ajuns.
— Opreşte!... Cine eşti şi încotro?
Vorbele aspre l-au făcut să tresară din lumea în care
hălăduise şi pînă să-şi dea seama ce şi cum, patru
oameni ieşiţi din tufele din marginea drumului au prins
dîrlogii cailor şi le-au proptit suliţele în piept.

105
 Era în seara unei marţi, din a treia săptămînă a lunii
septembrie. Căpitanul Gheţea stătea pe o laviţă
acoperită cu sarică de oaie în cerdacul casei părinteşti şi
privea cum sfinţeşte soarele după coama munţilor. Un
mănunchi de raze aurii scăpat printre două creste se
răsfira pierzîndu-se în cetina brazilor ce străjuiau casa.
Cerul era senin, bătînd în culori albastre-verzui. Gheţea
urmărea jocul unei veveriţe, care zbura cu coada înfoiată
dintr-o creangă în alta, aici stînd şi lingîndu-şi lăbuţele,
aici ţîşnind săgeată ba în sus, ba în jos şi iarăşi oprin-
du-se ca să-şi mişte urechile păroase şi capul în toate
părţile şi să-l îmbie parcă la joacă, cu ochişorii ca
mărgică.
Dinspre munte coborau vitele. Tălăngile răsunau rar.
Se auzea harapnicul văcarilor şi zupăitul dulăilor.
În aer plutea miros iute de fum.
Era acasă. O simţea în toată fiinţa lui. Dormise o
noapte şi o zi, necurmat. Acum, primenit şi spălat,
aduna în el tihna asta a serii.
Cneazul Gheţea îşi scosese afară blana de urs şi, cu
vidra în braţe, pufăia rar din luleaua de zadă, privindu-
şi feciorul printre pleoapele subţiate. Se bucura cneazul
cremenarilor.
Asta Mîrzea i-o desluşea după liniştea obrajilor în care
vinişoarele subţiri de sînge ţesuseră o culoare fragedă şi
rumenă, după felul cum îşi mîngîia barba cu degetele
făcute greblă, după rotocoalele de fum albăstrui pe care
le slobozea din lulea. Se bucura şi Mîrzea. Se simţea mai
întreg. Toate se făcuseră parcă mai prietenoase acum: şi
casa, şi locurile, şi zgaiba de Ancuţa. A rîs molcom în
mustaţa Iui tătărască. Fata n-a lasat pe nimeni să se
apropie de Radu. Ea i-a potrivit pernele, ea i-a scos brîul

106
şi atunci cînd Cîrstocea a venit să-i ia armele să le
cureţe, l-a gonit. Numai pistoalele i le-a dat. Cu
asemenea scule nu umblase pînă acum, dar are să se
dimirească ea cu drăcoveniile astea.
A stat lîngă el, umezindu-i buzele cînd şi cînd cu cîrpă
muiată în apă proaspătă. Cînd s-a simţit singură, l-a
sărutat aşa ca în vis. S-a îmbujorat toată după
asemenea faptă. De cînd a făcut Radu ochi, n-a mai
văzut-o nimeni.
— Mă gîndeam cum mă aştepta mama în capul poticii,
cînd veneam cu vitele, a rostit Gheţea.
Bătrînul a încreţit fruntea.
— Mergem mîine la ţintirim. A închis ochii cu gîndul la
tine. M-a ţinut de rău că te-am lăsat oştean. Mamă, ce
să-i faci. Curînd mi s-o împlini şi mie veleatul şi m-oi
duce să-i ţin de urît.
Vorbele astea le-a spus fără vreo durere sau teamă.
Crescut în mijlocul firii, cneazul era pătruns de
înţelepţeasca ei aşezare. Şi-a numărat anii pe grosimea
trunchiului de mesteacăn, semănat de celălalt cneaz
Gheţea, atunci cînd el, cel de azi, a făcut ochi în lume.
Mesteacănul se ridicase subţire, apoi se învîrtoşase, îşi
arcuise crengile şi acum era un copac înalt, umbrind
casa spre miazăzi. L-a legănat în crengi pe Radu. Are să-
i legene şi pe feciorii feciorilor lui, cînd el, cneazul, n-o
să mai fie decît oale şi ulcele.
Odată, cînd îşi va slăbi rădăcinile, vreo mînie a
muntelui o să-l culce la pămînt. Din sămînţa lui au să
răsară alţi mesteceni, aşa cum ar vrea să se înşire peste
ani şi sămînţa neamului său.
— Radule, lasă morţii să-şi odihnească oasele în pace.
Mai bine spune-ne cîte sînt pe lume, cîte ai văzut şi ce

107
gîndeşti ca ne aşteaptă. Umblă vorbe şi vorbe. Negoaţele
au slăbit. Drumurile sînt ţinute de tîlharii de başbuzuci.
Schelele la fel. Iarmaroacele de la Ardeal sînt rare şi
sărace. Cu ele sărăcim şi noi.
Căpitanul Gheţea a tresărit uşor. Vorbele lui taică-su
l-au adus în lumea cea adevărată, în lumea zbuciumelor
care l-au purtat pe drumuri pentru credinţa lui
nestrămutată că omul pe care-l urmase va izbăvi ţara de
ruşine şi pacoste.
Înalt şi mlădiu, cu umeri largi şi mijloc îngust, smead
la faţă, cu părul lung căzînd în inele grele şi negre, cu
sprîncenele îmbinate şi arcuite gros, Radu Gheţea
împlinea în el o frumuseţe de bărbat izvorîtă din cugetul
lui adînc şi măsurat, din trupul legat, din străşnicia
viselor lui aprige.
An de an crescuse în munte, limpezindu-şi ochii
albaştri din vîrful vreunui stei singuratic, cu priveliştile
măreţe ce i se aşterneau la picioare. An cu an învăţase
de la cneaz meşteşugul armelor, al vînatului şi mai ales
acela al cunoaşterii oamenilor şi vieţii. Ştia de ce
sărăcesc moşnenii, ştia de ce se întinde la măriri Danul,
ştia de ce se pribegesc satele. Cînd a bătut douăzeci de
ani, taică-su i-a dat armele lui din tinereţe, pe Diavol,
care era un tretin abia învăţat la şa, şi binecuvîntarea
lui de cneaz şi părinte.
Poruncă avea să caute a-şi dobîndi faima ostăşească
şi să prigonească pe turc.
S-au scurs şapte ani de atunci. A hăituit tătarii pînă
la apele Nistrului, a slujit în Ţara Nemţească, unde a
dobîndit priceperea armelor de foc, apoi a trecut la
cetatea Raguzei, pe ţărmurile Adriaticei, şi de acolo în
ţară, unde a intrat în slujba bănişorului Mihai, căruia i

108
se dusese vestea de om viteaz, aprig şi plecat spre
mulţime.
Are doi fraţi de cruce şi de arme. Pe Mîrzea şi pe
Racea. Cei buni şi Cătălina zac în ţintirim. Lîngă cei de
cruce şi lîngă bănişorul Mihai a învăţat să preţuiască
inima pământenilor şi să le dezlege durerile. Mihai s-a
făcut ban, apoi vel-agă. El a ajuns căpitan de judeţ. Din
locul şi din slujbele lui a descurcat trebile dinlăuntrul
curţii. Acum ştie una. Că scăpare nu-i decît în sabie.
— Nu numai noi sărăcim, tată. La Ardeal nici acum,
după aproape optzeci de ani de cînd s-au sculat iobagii
cu pîrjolul asupra boierilor, n-au răsărit la loc satele
risipite de paloşul acestora. Printre colibele dărîmate
creşte bozul şi mătrăguna, cît omul.
— Săracii oameni, oftă cneazul. Cînd eram mai
mărişor mi-a povestit bunică-tu de cîte au fost şi au
îndurat ungurenii de la boierii lor. Veneau pe Olt leşuri
zi şi noapte. Erau amestecate. Copii de ţîţă, muieri şi
bătrîni. Se opreau prin rădăcini, de-i îngropau sătenii,
omeneşte. Spuză de sate s-au băjenit prin părţile
noastre.
— Aşa-i. Căpitanul Gheţea şi-a încruntat sprîncenele,
albind uşor la faţă, aşa cum făcea ori de cîte ori se
mînia.
— Nu i-a răpus fierul păgînului! I-a îngropat mîna
boierilor, pe care-i ţineau cu muncile şi truda lor.
— Cum l-a răpus vistiernicul pe moş Drăgoi şi pe
atîţia alţii. Cum ar fi vrut să ne vadă şi pe noi la pămînt.
— Are să dea seamă, şuieră căpitanul.
— Fiule, ai umblat multă lume?
— Multă, tată.
— Hai! Nu te mai lăsa tras de limbă. Să auzim!

109
 Cneazul s-a aşezat mai bine pe blană, subţiindu-şi
pleoapele şi trăgînd rar din lulea. Mîrzea asculta ca
totdeauna, jucîndu-se cu hangerul scos din teacă. Nimic
nu-i scăpa din cele ce se rosteau şi ştia alege cu
uşurinţă grîul de neghină.
Începuse să se lase noaptea.
Straja care veghease în foişor a coborît şi după ce s-a-
nchinat către cei din cerdac s-a dus la ale lui. Jarul din
luleaua cneazului clipea la răstimpuri rare. Veveriţa se
trăsese la hodină, orătăniile tăcuseră, doar de la grajd se
mai auzeau sforăiturile cailor şi copitele izbite în pămînt,
cînd şi cînd.
Căpitanul Gheţea a început să depene cu glas domol
şirul zilelor de mult toarse din caierul timpului.
— Cînd a pus Alexandru Vodă oştenii domneşti pe
urmele măriei-sale Mihai, Vasile s-a izbit cu ei
prilejuindu-ne nouă cale slobodă.
Cneazul a ridicat fruntea:
— Asta n-ai spus-o, Vasilică.
Mîrzea a rîs uşor, ridicînd din umeri.
— Aşa-i el, taică. Mai curînd vorbeşte despre alţii şi
niciodată despre el. Cînd ne-am pierdut urmele pe Jii în
sus, în noaptea ceea de vrajbă, am auzit scrîşnetul
fierului pe fier şi răcnetele de durere ale gonacilor. I-au
potrivit bine moldovenii la mădulare şi la spate... Asta
vine în adaos la altele, frate Vasile, şi odată s-or plăti
toate.
— Taci! Nu face din prieteşug tîrg.
— Dar nici nu uităm cui să dăm mulţămită, pentru că
stăm astăzi unde stăm.
— Pe lîngă tine, Radule, asta o trec şi eu pe răbojul
inimii de tată şi de supus al măriei-sale voievodului.

110
 Mîrzea a lunecat jungherul pe palma întinsă şi s-a
bucurat de întunecime, să nu-l vadă ceilalţi cu ochii
umezi.
— Eh! oftă căpitanul Gheţea. Noi ne-am şters în
noapte, păzindu-l din toate părţile pe măria-sa.
— S-a rupt de pămînt fără să pună mîna pe sabie?
— Tată, şi dumneata! Cum crezi asta? A vrut să dea
năvală. Da’ s-a pus stavilă boier Stroie Buzescu. „Maria-
ta - zice - te aşteaptă alte lupte şi un norod întreg. M-am
juruit să ajungi teafăr la Poartă şi ai să ajungi, chiar de
vei lovi în faţa mea”.
— Şi măria-sa?
— Măria-sa a stat o clipă cu capul plecat în piept, apoi
a oftat din adînc, trăgîndu-şi calul spre munte.
— A făcut bine, fiule.
— A făcut. Cînd am ajuns în creastă, pe potici de
picior tăinuite şi pustii, se crăpa de ziuă. Noi am
descălecat. El a rămas în şa, privind cu mîna pusă
ştreaşină cînd dincolo, cînd dincoace.
— Îi venea greu să se despartă.
— Îi venea. Cine ştie ce gînduri îl frămîntau. Tîrziu,
ne-am urnit, gonind ca umbrele pînă la curtea craiului
de la Ardeal.
— Bator Jicmond?
— El.
— Ce om se arată a fi?
Căpitanul Gheţea a stat în tăcere bună vreme.
— De! Ştiu eu? Greu să poţi cîntări un om din puţinele
zile cît l-ai văzut. Nici graiul nu-l pricepeam. Dar... Se
mai răsuflă ba de ici, ba de colo cîte ceva. Asta mai mult
pe la cuhnii, grajduri şi hanuri. Frumos castel are.
Frumoşi şi ţapeni voinici de strajă. Numai în oţel, argint

111
şi aur îmbrăcaţi. Bună rînduială la pază. Bună rînduială
la toate ceasurile zilei.
— Pînă aici e bine ce zici. Dar poate fi mînă tare şi
inimă credincioasă pentru voievodul nostru?.
— Asta nu poate fi.
— Rău... De ce crezi tu asta?
— Pare cocoş la mers. Zvîrle bine suliţa. Da’ se lasă
prea mult în alintări de lăute. Are în urmă un popă
negru şi coroiat, care calcă ca o umbră, şi din cuvîntul
lui nu iese. Zic gurile că-i venit taman de la capătul
pămîntului, din olatul spaniolesc.
— Îi popă papistăşesc?
— Nu-i ştiu legea. Da’ voievod cîrnit de nas de un popă
nu-i om înfipt bine în pămînt. Se cheamă că-l bat
vînturile şi se ţine de poalele straielor călugăreşti, să nu-
l ducă.
— Radule... Nu vorbi cu păcat!
— N-ai grijă, tată! La Ardeal nu-s numai popi ca ai
noştri, ridicaţi din brazdă şi trăitori în colibe. Nu umblă
pe măgari şi nu se băjenesc prin fund de codri.
— Atunci?
— Din leşurile scurse pe Olt, multe au fost ciumpăvite
din porunca popilor celor mari. Aceştia propovăduiesc
sărăcia şi cumpătul. Ei umblă numai în aur şi petrec cu
muierile pe genunchi.
— Ptiuuu, ucigă-i crucea!... Şi voievodul nostru cum
s-a arătat la curtea craiului?
— Cum îi stejarul. Da’ boier Stroie! Da’ boier Radu
Florescu! Li se scurgeau ochii jupîniţelor şi jupîneselor
după ei. Mai ales la joc.
— Joacă ca la noi?
— Ba!... Altfel. Numai boier Stroie ştie juca aşa. Aprig

112
sînge şi la ei. Cînd se-ncingea petrecerea, numai că
sărea cîte-o drăcoaică pe masă, împrăştia talgerele şi
cupele cu piciorul şi ţin’te joc.
— Măi, măi! Ce ruşine!
— Asta ca asta. După ce mîntuia, unde se îmbulzeau
coconii şi căpitanii să-i ia condurul şi să bea vin cu el,
ca dintr-o cupă.
— Ira... rîse gros cneazul. Apoi potrivindu-şi vocea: Nu
care cumva te-ai îmbulzit şi tu la aşa domnească
petrecere, să-ţi înmoi caşul de la plisc în conduraş de
ungureană?
— Şi dacă ar fi aşa?
N-a terminat bine vorba, cînd pe uşa deschisă a casei
s-a auzit pocnetul unei tingiri scăpată pe duşumele.
— Ce să fie? răsări Gheţea şi dădu să se scoale.
— Nimic, rise Mîrzea ţinîndu-l de pulpana
coantăşului. O fi răsturnat mîţa ceva.
— De bună seamă mîţa, îngădui bătrînul. Vezi să nu
te alegi cu niscaiva labe de la mine şi cu oarecari cucuie
de la altcineva.
A hinchinit şi Mîrzea mînzeşte, a rîs şi cneazul ca din
butie.
Căpitanul Gheţea a mormăit pentru el, făcîndu-se a
nu pricepe:
— De asta-mi ardea mie? Stăteam de strajă la vreun
colţ de sală, cu ochii pe măria-sa şi cu mîna pe jungher.
Mă treceau apele de cîte ori i se apropia cineva pe la
spate. Am răsuflat cînd ne-am văzut iarăşi la drum.
Acolo poţi scoate sabia, poţi trage cu pistoalele, te poţi
apăra. Dar între atîta lume, în atîta îmbulzeală e greu să
ghiceşti de unde vine lovitura şi e mai greu s-o aperi.
— L-a ţinut în cinste pe fugar voievodul de la Ardeal?

113
 — De asta nu ne putem plînge. În cinste l-a ţinut. Dar
tot semeţ căta la măria-sa şi la boierii noştri. Cam toţi
boierii lor cătau aşa. Se închinau pînă la pămînt de cîte
trei ori, dar cînd se puneau pe picioare, ţineau nasul
îmbîrligat spre cer şi mustăţile li se înţăpoşau de atîta
fală.
— Aşa o fi neamul lor.
— De... ştiu eu!
— Pămîntenii tot făloşi?
— Aş! Oameni... ca mine, ca dumneata, ca noi toţi. Cu
toată sărăcia, nu rămîne călătorul nici flămînd, nici
însetat la poarta lor.
— Da’ făloşii ceia îşi iubesc voievodul?
— Iaca ce mă întrebi. În inima lor nu m-am putut
baga şi nici caierul gîndurilor nu l-am putut toarce. Da’
dacă-i drept ce m-ai învăţat, să cercetez cugetele după
apele ochilor, atunci şi la ei e ca la noi şi ca pretutindeni
pe unde am hălăduit. Unii, cei ce se împărtăşesc din
bunătăţile domniei, cată cu dragoste, alţii stau mai pe la
colţuri, cată aspru şi pe sub sprîncene. În talgerul
acelora nu picură miere.
— Voievodul nostru a luat seama?
— A luat. La un foc de popas, cînd băteam spre olatul
sîrbesc, s-a mărturisit că dacă vine domn, mai întîi şi
mai întîi are să ierte pe potrivnicii lui, ca să nu fie
zavistie pe ţară şi să ţină umărul toată boierimea pe
lîngă măria-sa.
— Şi boierii?
— Boier Stroie şi-a măcinat în măsele duşmăniile, dar
a zis că aşa e bine şi aşa va fi. Boier Radu Florescu, mai
blînd, a îngăduit fără prea multă pricină de zbucium.
— Au făcut ei asta, Radule?

114
 — Au făcut-o, tată.
— Şi nu s-au mai hîrîit nici un pic?
— Nu.
— Mare minune, fiule. Şi tare nu-mi vine a crede!
Vieţuieşte pe pămînt un stol de corbi, care înde ei mai
aprig îşi scot ochii. Stolul se cheamă boieri divaniţi.
— Aceştia-s oşteni, tată. Să-l vezi pe boier Stroie
Buzescu, te-ai minuna de puterea şi vitejia pe care-o
are, cu toţi anii lui.
— Să fie şi pe-a ta! Om mai trăi şi om mai vedea. La
sîrb cum se arată lumea?
— Rău! Oamenii locului au rămas doar cu ochii, să
aibă cu ce plînge. Păgînul îşi gată oştile să bată la porţile
împăratului nemţesc. Acolo stau la iernatec, de acolo se
hrănesc, cu palmele oamenilor posăduiesc la cetăţi, la
drumuri, la poduri. Cu vitele lor cară zaherelele pentru
atîta oştire. Bordeiele nu-şi mai ţin nici cinstea măcar.
Muierile sînt de batjocură, fetele iau drumul
haremurilor. Jale!... Jale şi sînge.
— Bieţii oameni! Şi ei ce fac? Stau?
— Ba! Că au vînă. S-au tocmit în cete şi cete de
haiduci, izbesc turcimea ca viforul şi se topesc în codri.
Au căpitani pe care-i cîntă norodul, seara, pe la focuri.
Numele lor îl duc cerşetorii orbi pînă-n măruntaiele
munţilor şi pînă la mare. Am auzit şi noi de vitejiile
unuia, pe care l-au prins osmanii de i-au scos dinţii,
unul cîte unul.
— L-au omorît?
— Ba! Că l-a scăpat norodul. Îi zice Baba Novac.
— Să-i fie numele de slavă, copii..
— Să-i fie.
Căpitanii se închinară cu smerenie, de trei ori.

115
 — Se mişcă poporenii. Asta o simte ochiul străinului
al cărui pămînt îndură aşijderea. Duşmănia şi ura coace
şi se dospeşte la adînc. Ici, colo răbufneşte, dar nu-i
cuptorul încins încă bine.
— Poate nu-i nici mîna gospodinei care să-l
îngrijească, Radule.
— Poate la alţii. Da’ la noi este.
— Te juri?
— Pe sufletul mămuţii şi al celor trei fraţi de zac cruce
lîngă cruce.
— Radule!
Glasul cneazului tremura. Niciodată nu-l auzise
Mîrzea aşa de dureros. Numele feciorului şi l-a rupt
parcă din străfundul tuturor durerilor pe care le
adunase atîta amar de ani.
— Zici tu că pot să-mi aştern nopţi senine?
— Zic!
— Zici tu că prindem sabia?
— Zic!
— Şi ceauş Haviz?
— O să plătească sîngele Cătălinei, strop cu strop. Şi
nu numai al ei. Al tuturor fecioarelor batjocorite. Toate
fărădelegilor lui, luate una cîte una.
Cum simţea Mîrzea în el fuga aprigă a sîngelui. Cum
simţea împlîntîndu-i-se parcă picioarele în steiurile şi
ţarina Cremenarilor şi în toate ţarinele puse cap la cap,
pînă în Bugeacul lui. Durerea cneazului şi a lui Radu
cînd au pierdut-o pe Cătălina era şi durerea lui. De cîte
ori nu-l auzise pe Radu blestemînd cerul, de cîte ori nu-l
văzuse ameninţîndu-l cu pumnul şi căinîndu-se că nu
putuse ajunge decît la înmormîntare. Îşi iubise sora mai
mult decît sufletul lui. Crescuse înaltă şi frumoasă de-i

116
mersese vestea peste nouă sate şi nouă moşii. Acu-s
şase ani; venea acasă de la Tîrgul Argeşului, străjuită de
Ion, fratele lor mai mare, om cu casă şi copii, şi de Petre,
fratele de-al doilea, staroste de vînători în plaiul Loviştei.
Pe ei i-au cules drumeţii din drum, spîrcuiţi de sabie
şi împunşi de suliţi. Cătălina a venit după o săptămînă,
cu hainele sfîşiate, sîngerată la trup, cu faţa de ceară.
Sărise din rădvanul care-o ducea spre haremurile
turcului şi se trăsese prin păduri, de-a valma cu fiarele.
Gîngăvea de parcă-şi pierduse minţile. La trei zile, cînd
s-a mai dezmorţit, a stat pînă sub seară la poalele
mesteacănului, măcinîdu-şi ruşinea şi durerea. Cînd a
sfinţit soarele, s-a sîngerat la inimă cu jungherul
cneazului.
Au avut trei înmormîntări. Acolo lîngă feciori şi lîngă
fată, cneazul şi-a îngropat sufletul. Iar maica lor s-a
îngropat toată.
Mîrzea le aflase pe toate din gura fratelui său de
cruce, după cum ştia că bătrînul a oprit cu straşnică
poruncă să pomenească cineva de numele celor răpuşi
mişeleşte. Acum patru ani, cînd a călcat întîia data aici,
a găsit doar mormintele, durerile şi pe zgaiba de Ancuţa,
care împlinise doisprezece ani şi era năzbîtioasă,
uricioasă şi repede ca undele Argeşului. Nici cneazul nu
vorbeşte nimănui de cei răpuşi. La ţintirim nu se duce
decît atunci cînd satul e plecat la munci. Zi de zi şi-a
rumegat durerea, aşteptînd sorocul plăţilor. Tăcerea
cneazului şi a căpitanului, Mîrzea a priceput-o mai bine
decît vorba. Cătălina, pe care niciodată n-o văzuse,
plîngea parcă sub mesteacăn.
„E vîntul”, gîndi ştergîndu-şi ochii pe furiş cu mîneca
cămăşii lui de mătase.

117
 Se făcuse rece.
Pe coasta dimpotrivă, de după negurişul livezilor,
clipea blînd lumina vreunui foc sau ocheţii vreunui
oblon. Buhele mari de noapte fîlfîiau greu din aripi. Se
auzea şoptind Izvorul Lupilor. Mirosul de răşină şi
cetină se asprise şi el.
— Radule, ai rămas multă vreme în Ţara Sîrbească?
rupse tîrziu taina nopţii vocea domoală, dar totuşi
aspră, a cneazului.
— Cît am trecut-o în lat... Ca la o lună.
— Să-mi spui tot. Călătoresc pe urmele tale. Bat
aceleaşi drumuri. Ce n-am colindat eu, ai colindat tu. Ce
n-am apucat să fac eu, poate ai să faci tu... Spune!
Mîrzea a văzut după cum repezea Radu vorbele că
încă nu-şi intrase în matcă şi n-a putut să nu se mire şi
să rîvnească la tăria cneazului, care se cumpănea atît de
bine în cugetul şi vrerile lui. Îi era greu căpitanului
Gheţea să înnoade firul povestirii, rupt de atîtea amintiri
dureroase. Ar fi vrut să se ascundă undeva pe malul
Argeşului, să se răcorească. Prea se grămădiseră multe
bucurii şi dureroase aduceri aminte, în puţine zile! Îi
stricaseră tocmeala gîndurilor şi simţirilor. Îi ridicaseră
furtună aprigă în suflet. Şi-a muşcat buzele, să-şi
potolească zbuciumul sîngelui, să se arate cneazului
bărbat în lege, aşa cum ştia că-i place să fie.
— Din Ţara Sîrbească am trecut peste pămîntul
bulgăresc. Am mas o săptămînă la Tîrnovo.
— La ce?
— E acolo un episcop. Îi zice Dionisie.
— Îl cunoaşte măria-sa?
— Nu. Da’ avea scrisori pentru el de la capuchihaia
Iane.

118
 — Da’ acela cine-i?
— Unchiul măriei-sale.
— Aşaaa... Şi?
— Acolo, după cîte am adulmecat eu, se ţes lucruri de
spaimă pentru turc.
— Cum asta, ai adulmecat? N-ai stat mereu pe lîngă
voievod?
— Am stat. Dar au şi voievozii gînduri şi gînduri. Pe
unele le împart, pe altele ba. Sînt de taină şi numai ale
lor.
— Va s’că nu eşti chiar umbra măriei-sale? Şi eu care
mă bucuram. Apoi tresărind: Nu care cumva i-ai fost de
lipsă numai la nevoie şi la greu? Acum se leapădă de
slugile credincioase?...
— Tată, tată!... De ce vorbeşti aşa?
— De ce?... Atunci cînd am pierdut dinţii de lapte,
pare că am pierdut şi o parte din zburdăciunea şi
uşurinţa anilor tineri. Mi-a părut rău că vedeam viaţa
aşa cum se arată, fără beteala şi găteala care izvora din
mine şi nu era aidoma decît în mine.., Da’ m-am învăţat
a preţui şi binele, şi relele după adevărata lor fire. De
aici mi se trage o necredinţă pentru cei din slujbele
mari, care uită repede şi locul care i-a crescut, şi ţîţa
care au supt-o, şi săbiile care le-au stat sprijin.
— Maria-sa nu uită nimic. Poţi să-i fii sabie
credincioasă. Are trebuinţă de ea şi de altele asemenea.
Da’ de cap nu-i face lipsă decît unul. Unul şi bun.
— Să fie pe-a ta şi de astă dată... Pe urmă?
— Pe urmă mi-am zis că episcopul cela-i bărbat o dată
şi poalele nu-l opresc de la fapte tari în virtute A fost nu
demult pînă-n ţara pravoslavnicilor de dincolo de olatul
căzăcesc. A mers vreme de un an.

119
 — La ce?
— De... Treburi bisericeşti... Un martolog de olac zicea
că s-a dus să ceară ajutor de la ţarul pravoslavnicilor,
care-i de-o lege cu noi, pentru a bate în osmani.
— Vrednic popă. E tînăr?
— Ba! Cam la cincizeci de ani.
— La vremea asta, omul ce pierde din vîrtute cîştigă la
minte.
— Dumneata, cneazule, le ţii pe amîndouă treze.
— Măi Vasilică, limbă de miere, se răsuci bătrînul pe
blană, şi pipa şi-a aprins jăratecul mai viu, iar pufăitul a
fost adînc şi mulţumit.
— Asta-i aşa, tată.
Cneazul n-a mai răspuns, mormăind ceva în barbă.
— Hai, Radule. După cîte văd, tragi spuza pe turta
episcopului. Ce-a mai făcut?
— Nimic alt, decît adună sub streaşina lui neguţători
de la cetatea Dubrovnikului.
— Că doar nu face negoaţe sfinţia-sa, cum fac
călugării de la Sfînta Troiţă?
— Nu! Asta nu face. Neguţătorii care-s papistaşi
poartă sămînţa răzmeriţei de-o seamănă papa de la Rîm.
Tot papa a slobozit o puzderie de călugări de bat
drumurile Balcanilor, aţîţînd satele împotriva
necredincioşilor.
— Ce vorbeşti, fiule? Vrea papa de la Rîm să se bată
cu păgînul?
— Nu vrea el, rîse Gheţea. Vrea să se bată alţii.
Călugării ceia, pe lîngă răzmeriţă mai seamănă şi vorbe.
Cum că legea cea adevărată la ei este şi că urgia
Domnului se va abate pe capul celor ce vor mai stărui în
erezii şi altele ca astea.

120
 — Auzi blestemaţii... Dar oamenii?
— Oamenii ridică din umeri şi-şi văd de truda şi de
amarul lor. Parcă de asta le arde. Altceva-i frige la
bojoci. Turcul. Mai curînd ar asculta de un voinic cu
sabie, care s-ar năpusti în păgîni... Atunci ca unul ar fi
toată gloata.
— Da, da, ca unul. Ca şi la noi... La ei nu-s boieri
divaniţi?
— Gîndesc c-ar putea fi!
— Uniţi?
— Aşijderea pămîntenilor noştri.
— După ce-ai cunoscut?
— După fereala şi paza de-am făcut-o cînd se
strîngeau la sfat măria-sa, şi episcopul, şi unul Paolo
Giorgio, neguţătorul de la Dubrovnik, şi alţi boieri din
partea locului.
— N-a stat, va să zică, măria-sa?
— N-a stat.
— După cîte mi-ai spus, am prins să desluşesc
rînduielile de le vrea măria-sa. Dacă se scoală atîta amar
de noroade, ne sculăm şi noi... Da’ dacă nu se scoală?...
Atunci?... Hai spune?
Gheţea a stăruit în tăcere, apoi a răspuns cu voce
joasă:
— Dumnezeu ştie... Şi măria-sa voievodul. De unde să
ştiu eu, biet căpitan de oaste?
— Ai stat atîta amar de ani lîngă voievod şi nu-i ştii
firea? Ce fel?
— Aprig. Iute la mînie, iute la împăcare. Într-o noapte,
măria-sa a poftit să se plimbe cu luntrea pe un pinten
de mare, pe care turcii l-au botezat Cornul de aur.
— Ce fel? La episcop era şi mare?

121
 — Nu, tată, zîmbi căpitanul. Asta era în Stambul,
— În Stambul? La Padişah?
— La el.
— L-ai văzut, te pomeneşti?
— Ba! Da’ am văzut alte feţe mărite. Paşi, ceauşi şi
chiar pe vizir.
— Ptiuuu! Ţi-ai spurcat ochii cu vrăjmaşii ceia?
— Ba m-am şi ploconit în faţa lor.
— Drace!... Radule, n-oi fi fost beat?
— Treaz am fost!... Asta a făcut-o şi voievodul.
— Minţi! Voievodul nostru nu se ploconeşte nici în faţa
împăratului.
— Ba se ploconeşte!... Chiar pînă la pămînt!
Cneazul Gheţea s-a sculat în picioare dintr-un salt,
gemînd cu obidă. A scuipat peste marginea cerdacului. A
început să umble cu paşi zdraveni, de răsunau grinzile
şi podelele. Vidra, trezită din somn, scheuna jalnic.
Bătrînul s-a oprit cu picioarele răscrăcărate în faţa fie-
su, frîngîndu-se din şale către el. Căpitanul Gheţea îi
vedea sticletul aprig al ochilor şi îi simţea pe faţă
răsuflarea pripită.
— Măi!.. Măi! Mă oameni de paie! Mă ostaşi de cîrpe!
Mă tîrîie sabie! Încaltea de te-ai robit şi nu ţi-ai ţinut
cinstea, să nu fi ruşinat biata săbioară de ţi-am dat-o.
A repezit mîinile înainte, cuprinzîndu-l de umeri:
— Radule, asta te-am învăţat eu, Radule? Ce voievod
slujeşti tu, băiatule?,.. Doamne, Doamne!... De-ar şti fie
iertatul Mircea Bătrînul, de-ar şti domnia-sa căpitanul
Bărtăluş, ar muri a doua oară de ruşine şi durere.
Auzi... auzi... voievod să se ploconească în faţa unor
şalvari de muiere.
— Tată!

122
 — Taci! Mă duc... Să nu mai aud. Şi mai poftea să se
preumble cu barca... Mă duc. De la cine aşteptăm
mîntuirea... Ce oştean! Ce oştean!
Căpitanul Gheţea a simţit cum îl trec sudori reci şi
cum vinele i se zbat la tîmple. A dat să se ridice, dar
mîna lui Mîrzea l-a apăsat cu tărie la loc.
Bocănind şi suduind, cneazul a intrat în casă, fără să
tragă uşa după el. Peste o clipă s-a întors smulgînd
blana de pe jos, înşfăcînd vidra de ceafă şi ţîfnind pe
nări.
Căpitanii l-au auzit desluşit cum mormăia:
— Biata Ancuţa! A aşteptat fecior şi s-a întors babă.
Piui! A mai trîntit ba una, ba alta, apoi de la o vreme s-a
alinat.
Gheţea a oftat, înmuindu-şi coarda întinsă a
muşchilor.
— Lasă, Radule, nu pune la inimă. Şi bătîneţele cu ale
lor. Cneazul n-a mai ieşit la lume de mult. Nu stie că
voievozii mai mult cumpără Scaunul, decît îl dobîndesc
din moşi, cum este legea din bătrîni.
A vorbit Mîrzea prea tare, a ascultat cneazul, asta
căpitanii n-au aflat-o. Dar din casă a răzbătut vocea lui
mânioasă:
— Limbă de miere şi talger cu două feţe. Te credeam
prieten, duşmanule. După asta, uşa s-a izbit cu atîta
tărie, de-a răsunat toată casa, iar o buhă a zburat
speriată din brazi, dînd glas.
Pe Gheţea l-a durut înfruntarea asta, aşa din prima
seară şi mai ales izbit din pripă şi fără vină. La urmă, s-
a liniştit. Ba i-a înflorit şi-un strop de zâmbet în colţul
gurii.
— A rămas întreg, aşa cum a fost totdeauna,

123
 — Aidoma, Radule!
— S-aprinde cînd cu gîndul nu gîndeşti şi sare la om.
Acu, orice-oi face, cum m-oi întoarce, n-o să fie bine. Mi-
a dat învăţătură straşnică. Să nu ma închin nimănui.
Numai la biserică şi atunci tot cu spatele drept.
— Aşa stă şi el. L-am văzut într-o duminică la slujbă.
El şi popa au rămas în picioare dintre toată lumea cînd
s-au scos sfintele daruri. Ba stătea mai drept decît
părintele Athanasie.
— Zice că i-a lăsat învăţătură cu limbă de moarte
celălalt cneaz, moşul meu. Aceluia, moşul moşului meu.
Şi aşa, încă de la alţi doi moşi şi strămoşi, pînă în zilele
căpitanului Bărtăluş, sabie de seamă a măritului
Voievod Mircea. Acela nu s-a închinat nici cumplitului
Ildîrîm. Tata spune că numai robii se frîng de şale.
Cnezii, nici morţi. Şi nimănui... Mai are el o vorbă: „Lui
Dumnezeu pe pămînt cît i se cade ca unuia mai presus,
de puterile noastre, iar pe ceea lume se va vedea atunci
ce şi cum”.
— Vişan tare pe puterile lui şi crescut în libertate,
Radule. Greu să încăpestrezi telegarii sălbatici de stepă.
Greu să pleci fruntea oşteanului cu rădăcini în brazdă şi
cu creştetul în bătaia vînturilor.
— De-ar fi toţi ca tata. Au ca boier Stroie. Au ca
măria-sa.
— Sînt. Îi ştii şi tu. Vînă de oameni. Numai alde linge
blide de pe lîngă curte sînt mai puturoşi ca dihorii şi mai
fricoşi ca iepurii. Da’ voiai să zici ceva din Stambul?
— Voiam să-i arăt tatii inima voievodului. Tu îl ştii. A
rămas aşa cum l-ai cunoscut. Dăm să ne urcăm în caic
pe cheiul de la Therapia. Era o noapte de picura argint
din stele şi apele erau grele şi strălucitoare.

124
 — Le ştiu, oftă Mîrzea şi gîndurile lui de om al stepelor
s-au călătorit departe, la vremea cînd în nopţi de vară
călărea între ţărmul mării de ape şi între cel al mării de
ierburi, cînd glasurile undelor se-ntreţeseau cu miile de
glasuri ale cîmpului, îmbogăţindu-i sufletul şi
îndestulîndu-i cugetul.
— Cînd să urce în caic, s-a desprins o umbră din mal.
A sărit cu jungherul sclipind în mînă. Eu am dat să pun
pieptul, M-am împiedecat în odgonul caicului şi-am
căzut. Cela a lovit între umeri.
— ... L-a rănit?
— Ba!... Că măria-sa era nelipsit de cămaşa ceea de
sîrmă, pe care o ştii c-o purta pe sub coantăş.
Mîrzea a răsuflat uşurat şi Gheţea l-a bătut pe
genunchi..
— Pînă să se-ntoarcă, boier Stroie i-a şi pus mîna-n
beregată şi-l sugruma dacă n-ar fi dat poruncă măria-sa
să-l sloboadă. L-am ispitit ce şi cum. Era îmbrăcat
turceşte, da’ după faţă l-am cunoscut a fi pămîntean.
Domnul s-a apropiat, s-au privit adînc în ochi şi parcă
s-au cunoscut. Acela n-a vorbit o iotă, nici cînd boier
Stroie i-a pus jungherul în beregată. A sumeţit doar
capul, împreunîndu-şi mîinile la piept.
— Şi măria-sa?
— A dat poruncă să fie slobod.
— I-a preţuit bărbăţia?
— Poate şi asta, sau poate altele. Boier Stroie a
suduit. Mi-a dat cot, împungînd cu capul pe urmele
celuia. Cînd să mă şterg să-l iau în sabie, voievodul n-a
zis decît puţine vorbe: „Porunca Domnului e sfîntă. Dacă
greşeşte el, în seama lui să cadă greşeală. Lasă-l!” Cînd
ne-am depărtat cu caicul, voievodul a rămas cu ochii pe

125
ţărm. Acolo, zugrăvit pe noapte, era acela. L-a privit aşa,
pînă l-a şters depărtarea.
— Nu l-aş mai fi recunoscut, dacă nu l-ar fi lăsat
slobod... Cine sa fi fost?
— Nu ştiu. Da’ încredinţat sînt că măria-sa bine îl
cunoaşte.
— De l-am găsi pe Racea. Să grăbim în calea
domnului. Timpurile sînt tulburi şi se cade să fim lîngă
el.
— Plecăm la zi-ntîi, Vasile.
— Plecăm!... Că mă frig tălpile.
— Poate vreo dragoste?
Mîrzea a tăcut, strîngînd din fălci.
Căpitanul Gheţea l-a luat de după umeri, trăgîndu-l
spre pălimarul cerdacului, la lumina stelelor. L-a privit
în ochi.
— Cine-i?
— Fata Danului!
Radu Gheţea a plecat capul în piept, slăbindu-i umerii
din strînsoare. Apoi şi-a ridicat privirea senină,
cercetîndu-l în linişte.
— Te-ai legat cu vreun jurămînt? Le-ai călcat pragul?
Spune-mi tot.
Mîrzea n-a aşteptat sa-l roage de două ori, povestindu-
i cu vorba lui domoală şi tărăgănată toată întîmplarea.
Gheţea l-a ascultat pînă la capăt, fără să-l tulbure.
— Jupîniţa n-a repezit alvanitul încoace de atunci şi
pînă acum niciodată?
— Niciodată, Radule. Asta mă amărăşte. Să nu fi păţit
ceva!
Gheţea a tăcut o clipă, apoi a zîmbit bun:
— Dacă i s-ar fi întîmplat, n-ai tu grijă că te chema.

126
Aşa-i neamul ăsta de oameni. Cînd îi cearcă năcazurile,
îşi aduc aminte şi de laptele de l-au supt, cînd sînt la
bucurii nu-şi amintesc decît de ei.
— Radule.
— Vasile. Fii bărbat. Porumbiţa gungureşte cine ştie
pentru cine. Nu ia seama odrasla boierească la un
oştean hăituit şi sărac, mirosind a cal şi a pielărie. Cată-
ţi împlinirea dragostelor în rîndul oamenilor de seama
noastră.
— Şi tu? Vorbeşti aidoma cneazului. La ce n-aş putea
ridica ochii mai sus?
— Să ridici ochii mai sus,? Vrei poate să zici: să ţi-i
cobori în glod. Ştii ca şi mine cîte se urzesc la curţile
diregătorilor. Ai uitat cui poate măria-sa să-i
mulţumească pentru pribegia asta de-un an? Dar
drăgoieştenii? Dar de ceauş Haviz ce zici? De ceauş
Haviz care se ţine în mare prieteşug cu vistiernicul?...
Spune, Vasile. Ne laşi?
Căpitanul Mîrzea a simţit cum se pornesc iarăşi să
bată vînturile care i-au uscat sufletul în zilele astea.
Acum nici nu-şi mai aducea aminte bine chipul
jupîniţei. Dar păstrează în el, şi pentru el, o rămăşiţă
din noaptea ceea. Atunci cînd a plecat să colinde lumea
s-a juruit pe straja săbiei că n-o va trage din teacă decît
pentru dreptate. Să-şi calce jurămîntuî? Să vîndă
prieteşugul şi frăţia lor de cruce pe doi ochi de
muiere?,.. Nici asta nu se poate.
— Radule, mi-ai răpezit răspuns să fac cătare. Am
făcut. Oamenii au vînă şi-s bucuroşi de luptă. Arme de
foc n-au. Iar celelalte se cer tocmite în grabă. Nu cunosc
sama luptelor în rînduri. Se-nfierbîntă repede şi peste
măsură. Caii n-au nările tăiate ca ai noştri şi răsuflă

127
greu după goană. Toate astea se cer rostuite. Fă-le. Pe
tine te ascultă. Eşti pămîntean şi fiu de cneaz.
Gheţea se dăduse un pas înapoi, învăluindu-şi
prietenul într-o privire duioasă. Cînd Mîrzea a sfîrşit,
căpitanul Gheţea l-a strîns la piept cu putere.
— Acum te cunosc. Să-l mai avem şi pe Racea lîngă
noi şi păgînul are de ce se teme... Iaca. Azi îi marţi. Pînă
duminică le-om rîndui pe toate. În săptămînă de vine,
ne-om repezi în munţi. Vrei?
— Vreau. Mai ales că pomenea Iosif Veveriţă de un rîs
care strică iezii şi ciutele.
Gheţea s-a plecat peste pălimarul cerdacului, cătînd
spre vineţelile crestelor care închideau cerul spre
miazănoapte. Abia acum se simţea acasă. Abia acum
cînd fiecare clipă ce va veni îl va pune la noi încercări,
abia acum cînd mijeau pentru Cremenari şi pentru toate
satele din moşia ţării zori noi şi sîngeroşi.
Mîrzea şi-a alăturat umărul de el, tăcînd amîndoi.
Tîrziu, în crucea nopţii, ţinîndu-se unul de altul de
brîie, s-au tras la adăpostul casei, lăsînd satul să-şi
doarmă somnul adînc, sub privegherea străjilor pe care
le ştiau pitite la potici,

Gheţea a făcut cotul după o salcie plîngătoare, sădită

la căpătîiul unei strănepoate a căpitanului Bărtăluş,
răpusă de tătari, urcînd apoi spre mormintele neamului
său.
— Toţi au fost aşa cum e tata. Urşi! Pînă şi în ţintirim
s-au tras la singurătate.
Acum, potica, după ce mersese de-a coasta, urca
pieptiş dealul bisericii, făcîndu-şi loc printre tufele de
măceş şi lemn cîinesc, care crescuseră dese pe locurile

128
ce aşteptau trupurile mereu altele ale oamenilor de
pămînt. Aici, chiar sub umărul dealului, era aşezat tot
şiragul Gheţuleştilor, fie cnezi sau starosti, fie pîrgari
sau oşteni şi ţărani, dimpreună cu muierile, copiii şi
rubedeniile lor, privind cu feţele spre soare-răsare,
tăinuind fiecare în liniştea serii povestea vieţii lui.
Poveştile astea toate, de dragoste neîmplinită sau de
viaţă crîncenă, de durere de mamă cu pruncul înţepat
de suliţe sau de prunci cu părinţii tăiaţi în goana cailor,
cneazul Gheţea le cunoştea, legîndu-le de domnia
cutăruia sau cutăruia voievod, de cutare sau cutare
bătălie, de cutare sau cutare pîrjol al turcilor şi tătarilor.
Poate la asta se gîndea acum, stînd rezemat cu
fruntea de o cruce mai-năltuţă, pe care iedera se-
ncolăcise cu vrejuri dese şi bogate, spînzurînd cu
mlădiţe tinere de pe braţele deschise ca o nedumerire,
sau ca o întrebare făcută celor patru vînturi.
Iedera nu se răsădeşte decît pe mormintele fetelor
mari. Cneazul a semănat-o pe cel al Cătălinei. Mai
presus de viaţă ea ţinuse la cinstea de fată de moşnean
şi de cneaz.
Bătrînul nu venea niciodată să vadă mormintele celor
dragi lui decît singur şi sub seară. Asta o ştia Radu şi
simţea că dacă cneazul şi-a călcat pe inimă, a făcut-o
avînd lucruri de seamă pe care să i le spună.
Fără să ridice fruntea de pe cruce, l-a întrebat ca
dintr-o depărtare:
— Eşti singur?
— Singur, tată!
Cneazul a tresărit, apoi şi-a ridicat capul încet, privind
peste fiu-su, hăt departe, în zariştea limpede a
depărtărilor.

129
 Căpitanul se aştepta să-l găsească pe taică-su răscolit,
aşa cum fusese aseară. Aici, la picioare, avea doar
îngropat ce-i fusese mai scump pe lume. Şi toţi răpuşi
de moarte năprasnică. Văzîndu-l aşa de liniştit, a intrat
la bănuială că sub linişte se ascunde furtună.
Cneazul era îmbrăcat ţărăneşte. Iţari albi de aba,
cămaşă largă de in strînsă peste mijloc cu bete, în
picioare ciubotele lui de călărie şi atît.
Parcă niciodată nu i se păruse taică-su mai al locului
decît acum. Pletele moi. Omătuite argintiu, revărsate pe
umeri, streaşina groasă a sprîncenelor, şi ele albe,
firişoarele roşii ce-i ţeseau faţa îmbujorînd-o, mustăţile
pierzîndu-se în barba lungă pînă la piept şi, mai presus
de toate astea, privirea adîncă şi grea ca liniştea şi
veacurile închise în ţintirim şi fruntea largă şi senină,
ridicată semeţ, gata parcă să întîmpine orice vrăjmăşie.
Radu a stăruit cu privirea în ochii tatălui său. Într-un
tîrziu, acesta şi-a adus aminte de el.
— Mă bucur că n-ai zăbovit.
— Eram şi eu zorit, tată.
— Nu-mi zice tată. Nu tatăl tău te-a chemat la
poruncă. Aici şi acum vorbeşte cneazul Cremenarilor.
Asta s-o bagi bine la cap.
Auzind înfruntarea, Radu s-a îndreptat de mijloc şi
ochii au prins să-i lucească a mînie. El era doar căpitan
de ţinut şi la o adică toţi cnezii şi judeţii satelor îi
datorau ascultare.
Privirea bătrînului i-a pătruns în suflet, dezlegîndu-i
repede toate gîndurile.
— Nu te sumeţi!... Nu pe căpitanul Gheţea l-am
chemat. Aceluia n-am a-i da porunci şi nici că voi a-i da.
Cu căpitani linge-blide şi frînge-şale n-am a face.

130
 — Tată!... se repezi Gheţea.
— Taci!... Eşti moşnean!... Înainte de a bate
drumurile, să agoniseşti vînt, ai fost al satului. Tot al
satului eşti şi acum. Dacă vei pieri în luptă, aici am să
te aduc. Aici, alături de ei, şi bătu cu piciorul în pămînt.
Dar pentru asta trebuie să fii om. Că altfel te-ar scuipa
ţărîna afară şi s-ar răsuci oasele fraţilor tăi şi ale
Cătălinei în morminte.
Furia căpitanului s-a topit într-o amărăciune şi-o
sfîrşeală care-l înmuiase de tot. Cît era de hărtănit în
lupte, cît era de aprig şi cu inima îngheţată la dureri,
vorbele lui taică-su îl plesneau peste faţă, roşindu-i-o, îi
aduceau lacrimi în ochi şi parcă abia acum simţea toată
oboseala şi fărîinătura drumului. Şi păs să-şi poată
smulge ochii din ochii bătrînului.
„La ce bun înfruntarea asta şi batjocura asta? Cu ce
greşise? N-a fost viteaz? N-a purtat sus cinstea de
oştean şi de bărbat? Şi-a călcat jurămîntul?”
— Cîţi ani au trecut de cînd ceauş Haviz ţi-a batjocorit
sora?... Spune?
— Şase ani!
— Dar de cînd ţi-a răpus fraţii?
— Tot şase ani!
— Aşa... Va să zică de şase ani ceauş Haviz se bucură
de viaţă. Şi ai tăi s-au făcut una cu pămîntul. Asta-i
cinstea lui Radu Gheţea? Şi a numelui nostru?... Acu
să-ţi arăt eu şi cinstea de moşnean. Cîţi ani sînt de cînd
ne-am izbit cu Danul?
— Zece.
— Cine l-a pus la scară? Tu sau eu?
— Domnia-ta, cneazule.
— Va să zică eu! Şi asta e bine. Cîţi ani aveam atunci?

131
 — Şaizeci.
— Şi tu?
— Şaptesprezece.
— Cîţi ani am acum?
— Şaptezeci.
— Şi tu?
— Douăzeci şi şapte.
— Bine!... O ştiam fără să-mi spui tu. Da’ credeam că
mi i-ai luat cumva pe ai mei şi i-ai adăugat la ai tăi, de
nu te poţi mişca. Tu să te veseleşti, să te ploconeşti la
mila paşalelor şi muierilor din haremuri, că am să bat
eu război şi cu ceauş Haviz, şi cu Danul, şi cu toţi
asemenea lor. Apoi, să ai grijă să-i pui cărămizi calde
voievodului de te-ai băgat slugă la el, nu care cumva să
răcească, au să i se moaie junghetura.
— Nu vorbi cu păcat. Stăm în loc sfînt, cneazule.
— Locu-i sfînt, că l-a udat sîngele unor bărbaţi
adevăraţi, îi ştii şi tu, ca te-am învăţat. Nici unul, auzi
tu, băiatule, nici unul n-a uitat datorinţele lui către
brazda satului, către cei morţi, către cei vii şi nici către
cei ce nu se născuseră încă. Numai voi v-aţi înhăitat de
bateţi drumurile, făcînd cu ochiul crîşmăriţelor şi
zăngănindu-vă pintenii a fală, unde şi cînd nu-i de lipsă.
Noi şi ai noştri n-am plecat tehui prin lume. Ne-am
văzut de năcazuri. Că altfel, de mult eram robi.
— Minţi. Te-ai oştit la nu ştiu cîte părţi de lume.
Singur mi-ai spus-o.
Cneazul a rămas o clipă mirat, ridicîndu-şi
sprîncenele cu dosul palmei.
— Aha! făcu el, plecîndu-se spre fiul său... Ai prins
limbă?
— Am prins! Puteai să mă batjocoreşti acasă. Nu era

132
de lipsă aici. Păcat de liniştea lor.
— Să taci!
— Nu mai tac!
Un zîmbet depărtat şi repede stins a trecut prin ochii
cneazului.
— Iaca, moşnene, şi iaca, fiule, de ce te-am chemat.
Pare că slujindu-i pe alţii ai uitat să-i mai slujeşti pe ai
tăi...Îngenunche.
Căpitanul se zbătea între două ape. Ar fi vrut să nu-i
mai rabde nimic lui taică-su, dar privirea şi ceva din
acesta îl făcea, să simtă că avea dreptate. Aşa că a
îngenuncheat.
— Pune mîna pe crucea Cătălinei... Aşa!... Acu jură!...
— Ce să jur?
— Taci... zi după mine. Eu, Radu Gheţea..
— Eu, Radu Gheţea...
— Moşnean şi om de pămînt...
— Moşnean şi om de pămînt...
— Jur...
— Jur... şi aici căpitanul şi-a simţit tîmplele zvîcnind.
— Că oricum ar fi voievodul ţării...
Nu, asta nu mai putea jura. Doar înainte vreme chiar
taica-su îl învăţase că oşteanul de margine, orice-ar fi pe
lume, slujeşte doar voievodului, chiar de-ar avea chip de
drac. Şi acum? El se legase de măria-sa Mihai cu toate
jurămintele şi cu tot sufletul său. Asta n-o putea face.
Văzînd şovăiala fiului său, cneazul i-a pus mîinile pe
amîndoi umerii, apăsîndu-l cu putere în jos, de parcă
voia să-l înfigă în pămînt.
— Spune după mine, că altfel...
Radu s-a cutremurat. Nu de frica mîinilor zdravene ce
puteau să-l sugrume. Îi era tată, putea să-i ia viaţa

133
oricînd. Ci de tăria şi credinţa pe care o vedea izvorînd
din ochii cneazului. Asta l-a făcut să urmeze jurămîntul,
fără oprire.
— Că oricum ar fi voievodul ţării...
— Voi plăti cu sînge, sîngele fraţilor mei, fărădelegile
Danului şi stricăciunile făcute de oricine oamenilor
locului.
Gheţea a repetat cuvintele unul după altul cu tot mai
multă tărie, cu tot mai multă pricepere. Parcă o rază de
lumină i-a pătruns în minte, la început palidă şi
tremurătoare, acum puternică şi vie, deschizîndu-i
priceperile spre tot ceea ce gîndea şi voia cneazul. A
simţit o uşurare în tot sufletul şi lacrimile i-au scăpat
fără voia lui, scăldîndu-i faţa.
A luat dreapta tatălui, sărutînd-o. S-a simţit cuprins
în braţe şi ridicat la pieptul bătrînului.
— Ai înţeles. Radule? Glasul aspru se-nmuiase şi
tremura.
— Da, tată!
— Dumnezeu să te binecuvînteze... Acum, lasă-mă
singur. Sînt ostenit.

IV

În casa cneazului Gheţea, acum spre crucea nopţii,

era mare forfotă. Cîrstocea, omul căpitanului Gheţea, şi
Ahmet, robul lui Mîrzea, îngrijeau de tarhatul cailor,
după ce le umpluseră scara de la iesle cu otavă
proaspătă.
Cneazul, cu mînecile suflecate, căta tăria şi
mlădoşenia arcelor, precum şi aşezarea penelor de la

134
săgeţi. Cucure din piele de bour stau aşezate pe laviţe,
cîte una de fiecare om. După ce şi-a pus în cucură cea
din urmă săgeată, cneazul a ridicat ochii, zîmbind în
barbă. Pricepea din felul cum se purta Radu că pă-
trunsese tot ceea ce voise el să-i arate. Din seara cînd l-a
pus să jure pe crucea Cătălinei, flăcăul e altul. Mai
liniştit, mai greu la răspunsuri, mai adîncit în el. Vezi-l
şi acum. Cu toată bucuria pe care i-o face vînătoarea de
mîine, e mai cumpănit şi mai liniştit decît Vasile..
— Ei, flăcăi, care răpunem rîsul?
Căpitanii ridicară capetele, privindu-se unul pe altul.
— Mai degrabă aş vrea să răpun rîsul de face foc la
creastă şi dă tîrcoale satului. Cu acela nu-i lucru curat,
tată!
Bătrînul a lăsat arcul pe care tocmai îl luase din cui,
venind lîngă el.
— Aşa-i. Mă bate şi pe mine gîndul că nu-i a bună cu
acela.
— Spunea Veveriţă că urmele de foc erau proaspete.
Găsise vatra cu spuză călduţă, zise Mîrzea.
— De el n-a dat?
— Nu!... Dar i-au luat urmele.
— Opincă au ciubotă?
— Opincă!
— Cine să fie? Şi ce să cate în sălbătăciunea ceea de
munte? se miră cneazul.
— Vreun pustnic, făcu Mîrzea.
— De! Mai ştii?!... Poate dăm de el şi ne-om lumina.
— Au vreo iscoadă, adause Radu.
— Şi asta se poate, fiule... Înainte de a ne trage spre
Valea Brazilor, să stîrpim dihania de ne strică vînatul,
dăm roată la Steiuri să vedem ce şi cum... Daţi-i zor, că

135
mai trebuie să tragem un pui de somn, să putem urca
bine. Avem drum, nu glumă.
— Taică, aş vrea să-mi încerc sîneaţa. Să vezi şi
domnia-ta cum merge asemenea armă de mare preţ.
— Ba! Las-o încolo. Prea pute salpetru cela şi prea de-
tună. O să se sperie vînatul, cale de şapte poşte. Aşa-i,
Vasilică?
Bucuros că şi-a găsit un om care să-i priceapă ura
faţă de armele de foc, căpitanul Mîrzea a grăbit cu
răspunsul:
— Aşa-i!... Cum să nu fie aşa. Mare vitejie să împroşti
plumbi dintr-o gură de iad ca aceea. Să te vedem cu
arcul, băiatule! La urmă, vorba cneazului. Se sparie
vînatul. Cu săgeata, nici stînga nu ştie ce face dreapta.
Căpitanul Gheţea s-a uitat la el şi a oftat.
Nu pentru că mîine nu-l lăsau să-şi ia sîneaţa cu el.
Dar pentru că vedea în duşmănia pentru armele de foc o
slăbiciune a cneazului şi a fratelui său de cruce. Pe
unde umblase, toţi grăbeau să dobîndească arme de foc.
Plumbii lor treceau prin zale şi detunăturile speriau caii.
Mînuite cu străşnicie, puteau face treabă bună.
— Auzi, Radule!... Atîta ai vorbit de sîneaţa asta, că
vreau să mi-o arăţi şi mie mai de aproape. Dar vezi să fie
goală. Nu care cumva să facă vreo năzbîtie. Asta-i lucrul
dracului, făcut să strice tocmeala bună, lăsată din
străbuni.
De cînd venise acasă, căpitanul rezemase sîneaţa într-
un colţ al odăii şi nimeni alară de Cîrstocea nu se
apropiase de ea. Cneazul o privea de departe, cu mirare,
îndoială şi curiozitate. Ar fi vrut de mult să ştie cum se
umblă cu asemenea drăcovenie, dar nu-i venea să-şi ia
vorba înapoi. Apucase să spună o dată că nu-i trebuie,

136
apoi aşa să fie.
Numai Ancuţa îi da tîrcoale, o mîngîia, o ştergea de
praf, fără s-o clintească. Las’ că era grea, dar se şi temea
oleacă.
Căpitanul a adus arma, culcînd-o curmeziş pe
amîndoi genunchii.
— Frumoasă, n-am ce zice, mormăi cneazul.
— Frumoasă, da’ puturoasă, întregi Mîrzea, Şi cu prea
multe dichisuri. Pînă să tragi un foc, slobozi o cucură de
săgeţi. Pînă să-l tragi pe al doilea, mai slobozi două,
— Aşa să fie, Radule?
— Ei, tată, şi dumneata. Te potriveşti la vorbele lui Va-
sile? Apoi după o clipă de gîndire: Nici că minte n-aş pu-
tea spune... Iaca: întîi să-i torni praful din punguliţă,
apoi să-l baţi bine cu vergeaua, după aceea să-l închizi
cu hîrtie au cu cîlţi, să-i torni plumbi, să-i baţi şi pe
aceia, să învîrţi vîrtejul de ţine cocoşul ridicat, să ocheşti
şi să dai foc.
Căpitanul mîngîie patul lucrat în filigran subţire şi în-
crustat cu sidef, apoi ridică ochii spre cneaz.
Mîrzea s-ar fi pornit pe rîs, aşa cum făcea de cîte ori
Radu căuta să-l momească cu pistoalele sau cu sîneaţa,
dar faţa aspră a bătrînului l-a oprit.
— Dacă faci atîtea treburi pînă să facă şi ea una, la
ce-i bună, fiule? Că te dărîmă duşmanul în goana
calului.
— Asta ar fi aşa, dacă oşteanul ar sta singur.
Meşteşugul oştilor şi al bătăliilor aicea stă. Oştenii se
potrivesc pe rînduri, trag la poruncă şi numai cîte un
rînd. Asta face o pînză de plumbi şi dă răgaz celor care
au tras să-şi încarce iarăşi armele.
— Aşa-i rîndul şi la arcaşi, Radule, sări Mîrzea.

137
 — Atît că săgeata nu trece prin zale, frate!
Bătrînul părea că se gîndeşte cu tot dinadinsul la cele
spuse de fie-su. Din butucul care arsese pînă atunci în
vatră nu mai rămăsese decît o grămadă de jăratec care
revărsa în odaie o lumină sîngerie, răsfrîntă palid de
zalele cneazului agăţate în cuie mari de lemn, de
paloşele aşezate în cruce, de ţintele mari ale scuturilor,
frîielor şi şeilor.
Şoimul lui Mîrzea dormea în colivia unde primăvara se
adăposteau puii pe care-i îmblînzea cneazul. Vidra
tresărea prin somn, scheunînd rareori.
— Visează, făcu cneazul.
Apoi, păşind rar către locul unde-i stăteau zalele şi
coiful s-a oprit în faţa lor, privindu-le cu băgare de
seamă. Şi-a plimbat mîna pe oţelul luciu, întîrziind cu
degetele acolo unde simţea adîncitura făcută de vreo
lovitură. A privit la sîneaţă. A privit la zale şi la coif.
— Cine ştie. Poate să le fi venit sorocul şi lor. Au îm-
bătrînit ca mine. M-au slujit cu credinţă, o viaţă-
ntreagă.
N-am să le leapăd acum. Pe urmă, prea mă leagă
multe de ele. Poate cele mai frumoase zile din viaţă. Zile
slobode şi de vitejie... Voi sînteţi tineri. Vă primeniţi
gîndurile, vă înnoiţi şi armele. Poate nu faceţi rău. Dar
cneazul Gheţea, de-o fi să mai tragă o dată paloşul, n-o
să-l tragă decît aşa cum l-au învăţat bătrînii lui. Cinstit
şi faţă-n faţă cu duşmanul... Acum haideţi să ne
culcăm. E tîrziu.
Cînd a auzit paşi în cerdac, Radu Gheţea a sărit în
picioare, frecîndu-şi ochii cu dosul palmelor. I s-a părut
că n-a trecut decît scurtă vreme de cînd se culcase, dar
se simţea hodinit şi vesel. Ceva din veselia care-l

138
cuprindea odinioară, cînd abia legase cîteva tuleie în
barbă şi cînd cneazul îl scula cu noaptea-n cap, să plece
la vînat. A dat să-l împingă cu mîna pe Vasile, dar a
găsit locul gol. Mîrzea i-a rîs din spate. Se apropiase fără
să-l simtă, aşa putea călca mîţeşte cînd voia.
— Haide! Cneazul e gata de mult.
— Îndată.
Pentru vînătoare le dăduse taică-su straie potrivite.
Opinci din piele de porc cu părul pe ele, iţari şi suman
din aba, înverzită cu zeamă de frunze, să se facă
asemenea locurilor de pîndă, cuşmă sănătoasă de oaie,
cucură, arcul, jungherul şi la spate traista cu lipie,
brînză şi pastramă.
Cît de bine se simţea şi cît de la largul lui îmbrăcat
aşa!
A luat seama că Vasile mormăie printre dinţi.
— Ce-i? Ţi-i de lipsă ceva?
— Ba!... Nimic...
În odaie era întuneric. De afară se auzeau caii bătînd
pe loc şi glasul cneazului întrebînd de unele şi de altele.
— Spune, Vasile, ce ai? Nu eşti în toate apele tale.
— Îţi spun. Da’ să ţii pentru tine. Că dacă aude
cneazul, se face foc.
— Nu scap o vorbă.
— Nu-i mare lucru. Mi-e ruşine... Abia pot să ţin
hainele astea pe mine. Mă pişcă şi-mi freacă pielea de
parcă am nisip sub ele.
Gheţea a rîs înfundat, apoi s-a oprit cătînd să
desluşească faţa celui de-alături.
— Asta tot de acolo vine. Ştii tu! Ţi s-a subţiat pielea
de nu mai poate suferi decît straie boiereşti.
— Taci! Am să le sufăr, oricum vor fi.

139
 — Sufere-le! Toate neamurile noastre numai straie de
astea au purtat.
— Dă-mi un plug şi sînt aidoma tatii.
— Rîzi?...
— Ba.
— Atunci să mergem.
Cînd au ieşit în cerdac, aerul dimineţii le-a limpezit
obrajii cu pişcătura lui rece. Răsufletul oamenilor şi
dobitoacelor se prefăcea în trîmbe subţiri de aburi care
se rostogoleau în lumina fumegîndă a torţelor de răşină.
— Ce frig! se-nfioră Mîrzea. În stepă, sfârşitul lunii
ăsteia e domol şi călduţ.
— Îţi pare rău că nu eşti acolo?
— Îmi pare bine că sînt aici.
Cneazul dăduse ocol cailor, le cercetase chingile, îi
bătuse pe crupe şi acum torţele îi aruncau umbra
urieşească pînă la poalele brazilor din tăpşan.
— Ei, coconilor, gata sînteţi?
— Gata! răspunseră căpitanii într-un glas.
— Atunci să mergem. Cine se scoală de dimineaţă,
departe ajunge.
Era în felul lui de a repezi cuvintele şi de a se mişca o
bucurie cu greu stăpînită. S-a săltat în şaua lui Fulger
şi, fără să mai aştepte, a dat călcîie. Ceilalţi călăreţi s-au
înşiruit unul în urma altuia ţinîndu-i pasul. Mîrzea l-a
tras pe Şeitan lîngă Diavol, aplecîndu-se la urechea lui
Gheţea.
— De ce ţine cneazul varga ceea în mînă? Pentru un
cal ca Fulger asta-i mare ruşine!
Gheţea a rîs înfundat:
— Nu-i pentru cal.
— Atunci?

140
 — Îi vargă de alun. O ia la drum orice călător. Cu ea
se alungă grindina şi norii. Credinţă veche, pe care tata
n-o uită niciodată.
— Aşaaa... se miră moldoveanul şi cum cneazul
începuse să coboare spre Izvorul Lupilor, pe potica ce
şerpuia printre steiuri şi tufe, se trase în urma lui
Gheţea, rumegînd în el cele auzite.
Radu Gheţea îşi simţea sufletul dezbăierat.
Caii, odihniţi, păşeau cu sîrg, încordaţi şi cu urechile
ciulite. Cerul, senin, vădea semnele dimineţii numai
pentru cei ce se puteau deosebi şi cunoaşte. Cu toate că
pe văi întunericul era la fel de des ca noaptea, deasupra,
hăt în coama văzduhurilor, parcă se vărsase o butie cu
lapte. Niciodată firea nu-i mai liniştită decît acum, la
sfîrşitul nopţii. Copitele răsunau sec pe potica pietroasă,
cîte-o piatră desprinsă de potcoave se rostogolea la vale,
izbindu-se de trunchiuri, huruind şi apoi iarăşi se lăsa
liniştea.
Radu nu mai gîndea la nimic, decît la plăcerea de a se
simţi acasă, de a bate căile atît de fericite ale tinereţii, de
a trage în piept aerul rece şi plin de felurimea
miresmelor ce vesteau toamna. „De-ar fi şi Ancuţa! Nu s-
a arătat de loc. Parcă aş fi ciumat. Trebuie să dau ochi
cu ea”.
— Ridicaţi torţele! se auzi porunca cneazului.
Căpitanii şi slujitorii ridicară braţele şi făcliile sfîrîiră
răspîndind nori de licurici, repede stinşi de întunecime.
Lumina pîlpîitoare scotea din umbră trunchiurile groase
ale brazilor, bolovanişul acoperit cu muşchi, tufe de rugi
şi de ferigă, cetina foşnitoare sub care treceau. Aici,
potica, după ce făcea un cot în loc, pe sub nişte rădăcini
de brazi care spînzurau deasupra lor, se afunda drept în

141
jos, pînă la şleaul ce urca spre cetatea lui Negru Vodă.
Fulger a întins capul, a adulmecat sforăind uşor pe nări,
apoi, simţind pulpele cneazului, a păşit cu băgare de
seamă înainte.
Radu l-a ţinut pe Diavol în loc. Făclia cneazului
şerpuia aici pierind după trunchiuri, aici ivindu-se după
vreun cot, ba apropiindu-se, ba depărtîndu-şe din ce în
ce mai jos, pînă cînd abia s-a mai văzut ca un sîmbure
de lumină.
Ajuns jos, cneazul a rotit-o deasupra capului, semn de
coborîre pentru cei rămaşi în urmă.
Căpitanul Gheţea şi-a îndemnat calul, lăsîndu-se la
vale, urmat de ceilalţi. Odată coborîţi, au stins torţele,
le-au vîrît în dăsagi şi s-au pornit la trap, urmînd firul
alburiu al drumului, lat de trei călăreţi.
Căpitanii l-au luat pe cneaz la mijloc. Călăreau în
tăcere, rumegîndu-şi fiecare gîndurile. Lui Gheţea i se
părea că din cînd în cînd taică-su se uită la el. Ar fi vrut
să-l întrebe de Ancuţa. Îi era ruşine. Drumul se apropia
acum de Argeş şi-i ţinea malul, pereţii dealurilor
strîngîndu-se din ce în ce mai spre luncă. O răcoare
aspră venea dinspre apă. Deasupra, începuse să se
îngîne de ziuă. Jos, noaptea se trăgea neagră spre
cotloane tăinuite şi îndepărtate, purtînd în urma ei
văluri subţiri de ceaţă.
Ajunseseră în capătul de miazănoapte al satului, acolo
unde-şi avea casa pîrgarul Bojin, tatăl Ancuţei. Radu
Gheţea a ridicat capul spre coama de deal, pe care-şi
durase adăpost neamul Bojinilor.
Nici o lumină. Înciudat, şi-a înfipt privirea între
urechile lui Diavol.
„Haide, gîndi. Nu sînt copil. Iubeşte pe altul. Şi cu

142
asta, gata”. Voia să fie bărbat. A simţit amar în gură.
Parcă sălta în trap de-a-ndoaselea, de i se zdruncinaseră
toate mădularele.
A rămas în urmă şi casa lui Bojin.
Acum, pereţii dealurilor se apropiaseră şi mai mult,
înghesuind călăreţii între stîncile umede şi apă. Ridicînd
ochii, căpitanului i s-a părut că în mijlocul drumului, cît
ai arunca un buzdugan, le ţin calea alţi călăreţi. A dus
mîna la şold din obicei, căutînd straja săbiei. Negăsind-
o, şi-a adus aminte că plecaseră la vînat.
— Tată...
— Cneazule...
Vorbiseră odată. Şi el, şi Mîrzea.
— Ce?
— Oameni.
— Sînt de-ai noştri, rîse gros cneazul... Buni ochi
aveţi, flăcăi!
Călăreţii din faţă feriră în lături. Aveau cai mici de
munte. Gheţea s-a plecat în şa, să-i poată vedea.
— Bună dimineaţa, cneazule şi boieri dumneavoastră,
făcu cel mai apropiat.
— Bună să fie, Veveriţă, răspunse cneazul.
Repede l-a cunoscut şi Radu Gheţea pe vînător, după
vorba lui măruntă şi deasă. Celălalt călăreţ mormăi, mai
mult pentru sine, cuvinte neînţelese.
— Hăi, Costa Ursu! se bucură căpitanul. Tot scump la
vorbă ai rămas?
— Aşa... răspunse matahala.
— Mare minune! se repezi Veveriţă. De un an aştept
să vorbească. Măi, măi. Iaca, şi-a dobîndit ursul graiul.
Fără domnia-ta, căpitane, nu-i mai auzeam glăsciorul,
că hainului puţin îi pasă de mine. Numa’ în cînt de caval

143
mă ţine, de-mi răsună tigva şi-a somn.
— Opreşte-te, Veveriţă, opreşte-te! Şi dă frîu calului,
că ne prinde ziua, îl îndemnă cneazul.
Al treilea călăreţ, care tăcuse pînă atunci, se rupse de
soţii lui. Cînd îl auzi vorbind, Gheţea se-nfioră de
plăcere. Era vorba înaltă şi cîntată a Ancuţei.
— Lasă-l, tătuţă, să vorbească. Nici un an nu i-ar
ajunge să-şi răzbune tăcerea pe care o îndură lîngă
ursu’ cela de Costa.
Lui Radu i s-a părut că Ursu a mormăit de plăcere şi
asta l-a fript la inimă. „Care va să zică pe el îl iubeşte!” A
tras smucit de frîie, rămînînd la urma, cînd Ancuţa şi-a
alăturat calul de cel al căpitanului Mîrzea. Ape dese i-au
umezit trupul. A simţit cum i se broboneşte faţa.
— Bădiţă tătarule, spune-mi cum se vînează în părţile
dumitale? se alintă fata.
I s-a părut, sau n-a înţeles bine? Pe el nici nu-l bagă
în seamă. „A dracului zgîtie de fată”, se înciudă şi mai
tare căpitanul. Caii vînătorilor băteau mărunt din
picioare. Din faţă, cînd şi cînd, auzea rîsul rotund şi
gîlgîit al fetei, cel gros al cneazului şi vorba tărăgănată a
lui Mîrzea. Fierbea... Parcă toţi se vorbiseră să-şi bată
joc de el şi să-i răsucească fierul în rană. Au călărit aşa,
pînă cînd s-a albit de ziuă.
Căpitanul n-a mai băgat de seamă, ca altă dată, că
acum dealurile rămăseseră în urmă şi că în stînga şi în
dreapta se ridicau spinările colţuroase ale munţilor, nici
că făgetul se împuţinase şi locul lui îl luaseră brazii
semeţi, rari, cu trunchiurile groase şi cu cetina
asemenea turlelor de biserică. Era şi altă linişte, aerul
avea aici alt miros şi altă culoare. Oamenii şi dobitoacele
simţeau măreţia pădurii de brazi, peste care zorii

144
presăraseră lumină din belşug.
Mîrzea călărea fermecat. De cîte ori poposea la casa
cneazului şi bătea locurile astea, de atîtea ori încerca
aceleaşi simţăminte.
Acum, Costa Ursu a tras calul pe o potică ce urca spre
Steiuri. Mîrzea a cătat să citească pe feţele muntenilor
dacă şi ei, oameni ai pădurii, simt ceea ce simte el, dacă
şi ei sînt la fel de fermecaţi cît este el, Feţele vînătorilor
nu le-a mai văzut. Apucaseră să urce unul în urma
celuilalt. A văzut faţa cneazului, pe a Ancuţei şi pe-a lui
Radu.
Cneazul părea că primeşte aburii albăstrii ai dimineţii,
cu pleoapele abia deschise. Faţa i se luminase ca de o
căldură ce-i venea dinlăuntru şi-n narile larg deschise
parcă se silea să adune toate miresmele ce-l năpădeau.
Mîrzea şi-a făcut cruce cu limba-n gură.
Aşa a trecut tăcută şi-nfiorată şi Ancuţa.
Aşa l-a văzut şi pe Radu. Gheţea deschisese ochii mari
şi-şi alerga privirile pe fiecare scoarţă de brad, pe fiecare
frunză de ferigă. Uitase de el, surîzînd atunci cînd
desluşea salturile vreunei veveriţe alungată de tropot,
chihlimbarul boabelor mari de răşină aninate de
subsuoara crengilor, toc-tocul harnic şi grăbit al
ciocănitoarelor care dăduseră semnul vieţii în pădure.
Dacă pînă acum numai noaptea şi liniştea domneau
printre brazi, o dată cu soarele, ridicat cine ştie după ce
spinări îndepărtate de munţi, pădurea se trezise,
ţesîndu-şi graiul de fiecare zi din mii şi mii de sunete.
Din toate părţile deodată, graiurile aripatelor şi
dihăniilor care îşi dobîndeau hrana pe faţa pămîntului
răsunau în urechile vînătorilor cu toate înţelesurile lor
adînci şi tainice.

145
 Peste freamătul pădurii care dădea bineţe zilei s-a
ridicat, cald, glasul Ancuţei:

Omul la vînătoare,
fie pe ger şi ninsoare,
fie pe năduf de soare,
nici nu prinde veste
că ce timp mai este,..
………………………..
nici nu prinde veste
ca ce timp mai este.

răspunseră glasurile bărbăteşti ale moşnenilor.

Căpitanului Gheţea i s-a aricit rădăcina părului.
Cîntecul plăieşilor vînători de munte i-a pătruns sufletul
şi acum sîngele i se aleargă mai repede prin vine, ochii i
se limpezesc şi bucuria de a călca din nou locurile de
vînătoare îi dă parcă aripi.
Călăreşte în urma Ancuţei şi peste toată mireasma
pădurii simte în nări numai unda abia adiată de busuioc
şi de flori de fîn a cosiţei ce se revarsă pe umerii fetei.

Nici nu vrea să ştie

cum are să-i fie,
nici că ia aminte
de orice cuvinte,
ci vesel omoară
vremea care zboară,
fără griji trăieşte,
pe pămînt domneşte,
şi e la vînat
ca şi împărat.

146
 Versurile cîntate duios de Ancuţa s-au închegat în
puterea domoală a glasului vînătorilor, stăruind sub
cetini, ca apoi să se piardă în fundul pădurii.
Au urcat pînă la prînzişor.
Acum, soarele ridicat peste creste, se strecura în
codru, prelingîndu-se în trîmbe aurii, în care luceau
aripile de mătase albastră ale tuturor gîngăniilor ce se
ridicau în scalda razelor, umplînd văzduhul de zumzet.
Caii fornăiau pe nări. Marginea cioltarelor se tivise cu o
dungă subţire de spumă. Ajunseseră într-o poiană
străjuită dinspre coasta muntelui de un stei uriaş,
acoperit la poale cu un brîu verde şi mătăsos de muşchi.
Aici au descălecat, lăsînd caii în paza lui Cîrstocea şi
Ahmet.
— Pregătiţi-vă să dăm ocol la creierii muntelui, le
spuse cneazul. Fiecare dintr-o parte şi băgaţi seama,
băieţi, că cel ce se aţine prin partea locului, după spusa
lui Veveriţă, stă numai la creastă. Are să ne fie uşor să-l
găsim. Şi acum, la drum!
Cneazul a apucat pe la picioarele stîncii, Costa Ursu la
stînga, Veveriţă la dreapta.
— Tu cu care mergi, Radule?
— Cu acela pe care mi-l laşi.
— Atunci eu plec cu Veveriţă.
Bine. Vasile! Ţine-i urma.
— Şi tu bagă de seamă la şoim. Poate să ne dea veste.
Ancuţa, care-şi făcuse de lucru la cal, a aşteptat să se
piardă-n pădure toţi vînătorii, apoi s-a furişat cu paşi
uşori pe urmele căpitanului Gheţea.
Crescuseră împreună şi cînd el a luat calea
depărtărilor s-a simţit singură şi străină. Avea sînge

147
vajnic de munteancă şi inimă semeaţă, călită în şir lung
de zile petrecute alături de cneaz în cele mai de spaimă
funduri de codri. Nu se sfia să stea faţă cu gliganii
singuratici şi nici să dea o mînă de ajutor atunci cînd
ursul se ridica pe picioarele dinapoi să-şi încerce
puterile pe spinarea vînătorului.
Rămasă fără prietenul mai mare şi mai înţelept,
dragostea ei se copsese o dată cu anii şi acum simţea
că-l iubeşte pe Radu altfel. O dragoste care-i înfiora
trupul atunci cînd primăvara-şi revărsa miresmele grele
peste sat, o dragoste care-l voia mereu aproape, care-o
pierdea adesea în visări lungi, care-l cerea numai pentru
ea.
Pe cît de zburdată îi fusese copilăria, pe atît de aprigă
îi era junia asta de fată mare. Nu cunoscuse dragostea
decît în visele ei.
Cînd Bubiu a apucat-o hoţeşte într-o seară sărutînd-o,
s-a cutremurat de scîrbă simţindu-i perii aspri ai bărbii
pe obraji şi duhoarea de rachiu a gurii. Altfel fuseseră
buzele lui Radu. Îl aşteptase cu tot sufletul şi cu
dragostea împlinită fără ştirea lui. Auzise atunci, în
noaptea venirii lui, de povestea cu jupînesele de la Ţara
Ungurească. Nu putea crede că Radu, flăcăul pe care l-a
ţinut în suflet ca pe-o icoană, poate vorbi aşa de lucruri
la care ea nici nu îndrăznea să se gîndească. Cuvintele
lui, spuse rîzînd, au izbit-o peste obraji. S-a simţit
răscolită şi tulburată... Va să zică s-a repezit şi el ca
Bubiu? Poate şi Radu a început să miroasă la fel ca
Bubiu? Poate l-au alintat jupînese şi jupînese, prin
lumea mare în care a umblat... Atunci, pentru întîia
oară s-a răscolit în ea femeia. Voise să-i simtă din nou
gustul buzelor. L-a sărutat în somn. Erau moi, cum

148
moale şi mătăsoasă îi era şi barba.
De atunci s-a mîniat pe el şi pe ea. Pe el, pentru toate
cîte gîndea că le putuse face. Pe ea, că nu i se arată şi
nu îndrăzneşte să i se uite în ochi. Răscolită, vrăjmaşă
şi pătimaşă, i se fereşte din cale, cînd bucuroasă l-ar
prinde de grumaz şi i s-ar cuibări la piept. Iar el tace,
tace şi nu-i caută vorbă. Altădată o găsea şi de s-ar fi
ascuns în gaură de şarpe. Cine ştie la ce ochi de
turcoaică i-a rămas sufletul. Într-o seară i-a povestit
Despa cît de meştere sînt păgînele astea la vrăji şi
farmece şi cît se dau în vînt după feciori frumoşi. Dacă-i
aşa, mai bine îşi sapă mormîntul singură, decît să-i
spună ea o singură vorbă.
Vînătorii au urcat ce le mai rămăsese pînă la Steiuri,
năpădind toţi odată şi din toate părţile la vîrful cel mai
înalt, acolo unde Veveriţă găsise urmele proaspete ale
unui foc, precum şi cele de opinci în preajma unui izvor
ce gîlgîie din coasta muntelui, la o zvîrlitură de săgeată
mai jos.
La Steiuri, cum numeau moşnenii vîrful acesta, îşi
merita pe deplin botezul. O alcătuire de stînci pleşuve şi
cenuşii, roase de vînturi şi spălate de ploi, ridica un
deget noduros deasupra mării de brazi care-i sta la
picioare. Nimic altceva decît stîncă goală. Firele de iarbă,
rare şi puţine, se amestecau ici, colo cu cîte un ochi de
muşchi dosit prin crăpături şi prin locurile ferite de
lumina soarelui. Încolo, nimic în afară de glasul vuit şi
chiuit al vîntului printre stînci. Chiar atunci cînd nici un
vîrf de brad nu se clătina, aici la Steiuri o voce răsărită
parcă de sub ele tînguia zi şi noapte, purtînd în jurul
acestui loc singuratic spaimele basmului de demult.
Povesteau vînătorii de unul dintre ai lor, trăitor în

149
vremea lui Vodă Ţepeş, care, găsindu-şi nevasta cu
ibovnicul, a adus-o aici, prăbuşind lespezile de piatră
peste ea, aşa vie cum era. De atunci, sufletul pribeag şi
fără hodină cere izbăvirea. Şi mai tăinuiau vînătorii,
seara la focuri, că nu-şi va găsi alinul acest suflet pînă
cînd nu se va alege un voinic care să stropească locul cu
apă sfinţită în crucea nopţii de Sînziene, Sînziana
chemîndu-se femeia.
— Nu-i nimeni, spuse cneazul.
Dar nu era glasul lui dintotdeauna, puternic şi plin.
Mai mult şoptise vorbele. Gheţea nu se simţea nici el la
larg, cum nici unul din tovarăşii lui nu se simţea.
Păcatul locului făcea ca nici un moşnean să nu stăruie
prin împrejurimi.
— Dacă-i o iscoadă, atunci loc mai nimerit ca aici nu
putea găsi în altă parte, spuse Mîrzea.
— De bună seamă nu, făcu şi căpitanul Gheţea...
Satul se vede ca-n palmă.
Vînătorii întoarseră capetele ca la poruncă, privind de
vale. Peria deasă, verde-albăstruie a brazilor, se pierdea
spre poale, topindu-se parcă într-o pînză subţire de
sineală. Jos, Argeşul îşi şerpuia panglica de argint pînă
hăt departe, spre codrii îndepărtaţi ai Vlăsiei, ce
întunecau zarea spre miazăzi. De aici, de sus,
Cremenarii se arătau ochilor în toată frumuseţea lui de
sat risipit de munte.
— Din lărgimea asta a satului ni se trage slobozenia
sufletului, vorbi încet cneazul.
— Şi din cuprinderea pe care-o da ochiului înălţimea,
adause căpitanul Gheţea.
Costa Ursu, rezemat în arc, privea şi el de jur împrejur
şi lui Gheţea i s-a părut că vînătorul pricepe mai bine ca

150
el toate cîte se văd de aici. Mai scund cu un cap decît
cneazul, dar tot atît de spătos, cu faţa pîrlită de soare,
cu ochii negri şi adînci, înveşmîntat numai în piei de
animale, Costa Ursu părea însuşi o dihanie a locurilor.
Tare ar fi vrut Gheţea să-i pătrundă gîndurile. A
tresărit, simţind-o pe Ancuţa aproape.
— Frumos îi, bădiţă.
N-a apucat să-i răspundă, porunca cneazului
punîndu-i pe drum.
— Să mergem şi să cercetăm la izvor. De bună seamă
că-i iscoadă. Altfel n-ar fi avut ce căuta aici.
Ajunşi la firul subţire de apă care năpădea dintre
două stînci, strîngîndu-se într-un găvan mic şi limpede,
căptuşit de jur împrejur cu muşchi moale şi mătăsos, cu
ciucurei liliachii şi tulpiniţe de clopot mănăstiresc
aplecate gingaş să-şi oglindească frumuseţea în faţa
apei, cneazul şi Veveriţă au îngenuncheat, iscodind cu
luare aminte pămîntul reavăn. După o cercetare
îndelungată, cneazul a ridicat faţa spre fiu-su. Avea
fruntea încreţită şi ochii îi luceau oţeliu.
— E vulpe bătrînă. A călcat numai pe pietre...
— Aici, cneazule, aici, răsună vocea voioasă a lui
Veveriţă.
Vînătorul coborîse mai jos cîţiva paşi, urmînd firul
gîlgîitor al apei şi se oprise arătînd cu degetul spre
pămînt...
Cînd s-a pus pe picioare, cneazul zîmbea.
— Ei... să-mi spuneţi voi cine ne dă tîrcoale. Acum să
vă văd măiestria, vînători şi oşteni dumneavoastră.
Pe o bucată de loc scurtă abia se vedeau patru urme
de paşi. Era aceeaşi călcătură, cu vîrful opincii spre
deal.

151
 Oamenii se priviră unii pe alţii cu mirare şi Veveriţă le
puse gîndul în vorba mormăită cu ciudă:
— Că doar nu sîntem vrăjitori.
— Nu, rîse gros cneazul. Nu sîntem vrăjitori. Da’ ne
ţinem a fi vînători... îşi înfipsese mîinile în cingătoare şi-i
privea fălos.
— Haideţi!... Îndrăzniţi!.., Sloveniţi în buchile ce vi se
cuvin.
Costa Ursu a îngenuncheat lîngă Veveriţă, privind şi
pipăind urmele cu buricul degetelor. Cînd s-a sculat în
picioare, n-a spus decît un cuvînt:
— Bubiu...
— Ageră minte, îl firitisi cneazul, bătîndu-l bucuros pe
umeri.
— Măi, măi, se miră Veveriţă, privindu-şi prietenul
dintr-o parte şi mijind a rîde mînzeşte. Că doar nu ţi-au
dat de ştire neamurile tale din pădure.
— De unde ştii? făcu şi Radu Gheţea, căruia i s-a
părut că Ancuţa se uită duios la vînător.
Ursu i-a arătat cu un capăt al arcului o urmă şi apoi
cealaltă, zîmbind în barbă.
— Are dreptate Costa. Nu poate fi decît Bubiu. El cu-
noaşte locurile şi pe lîngă asta tot el e şi puţin şchiop,
spuse cneazul.
Privind cu luare aminte, Gheţea şi ceilalţi au desluşit
că urma piciorului stîng era mai apăsată şi pe toată
talpa, pe cînd aceea a piciorului drept era mai puţin
apăsată şi mai mult spre vîrf. Li s-a năzărit aievea
umbletul uşor adus din picior, şi şchiop, al celui izgonit.
— Tîlharul!... Cine ştie ce mişelie urzeşte. Îi de lipsă să
întărim cu străji şi drumul de miazănoapte.
— Poate că e prin preajmă, şopti Veveriţă.

152
 — Nu-mi vine a crede. Urmele sînt de cel puţin două
zile. Altele nu se mai văd.
— Să coborîm la Valea Brazilor, tată. Nouă, poimîini,
ni se-mplineşte sorocul. Ne punem pe drum.
— Atunci să mergem. Şi-om mai vedea noi ce şi cum.
Vînătorii s-au mişcat spre Valea Brazilor, care tăia
muntele de-a latul şi răspundea în lunca Argeşului chiar
la porţile cetăţii lui Negru Vodă.
Trebuiau să coboare cale de o poştă, apoi s-o
cîrnească înspre soare-apune pînă la înfurcătura văii, să
mai urce spre cumpăna ei cale de altă poştă şi acolo, la
adăpătoarea aşezată la linişte, Veveriţă se jura că vor da
peste dihama înrăită şi însetată de sînge.

Valea Brazilor poate că odinioară adăpostise acest soi

de copac în lungul ei şi străbunii satului îi vor fi dat acel
nume pe merit. Acum, viiturile şi puhoaiele săpaseră
malurile, adîncindu-le, ferestruindu-le, prăvălind
grohotişurile şi peste grohotişuri pămînt în care-şi
înfipseseră rădăcinile paltinii, plopii tremurători,
mestecenii şi scoruşii de munte. Aceştia alcătuiau o altă
lume, în mijlocul mării verzi-albăstrui a codrului de
brad.
Aici, în Valea Brazilor, toamna îşi trimisese vestitorii
care, în fuga grabnică a primelor brume, presăraseră un
ruginiu moale şi stins pe frunzele de paltin, aruncaseră
cîrmîz pe cele de mesteacăn, puseseră puţin şofran pe
cel al plopilor şi roşiseră de ruşine pentru asemenea
fapte în boabele scoruşului păsăresc ce-şi purta
ciorchinii grei de rod, ca o îmbiere pentru toate
neamurile aripatelor.
153
 Poate pentru liniştea văii, poate pentru felurimea
pometurilor, poate pentru bunătatea apei sau poate
pentru toate la un loc, jivinele codrilor se strîngeau în
lungul ei, căutîndu-şi fiecare de obiceiele neamului său
şi trăind în tihna pe care şi-o puteau lăsa unele
celorlalte, după poftele şi nesaţul cu care le înzestrase
viaţa.
După ce îmbucaseră de amiază la umbra unui brad
rătăcit mai spre vale, vînătorii au făcut roată în jurul
cneazului. De acum încolo cădeau sub privegherea şi
ascultarea sa şi nimeni n-ar fi ridicat glas de împotrivire.
Costa Ursu şi Veveriţă nu s-ar fi lăsat sub altă poruncă
nici morţi. Dar iscusinţa şi priceperea cneazului, ca şi
adînca lui cunoaştere a vietăţilor şi metehnelor acestora,
îi făcea să se simtă încă pui cu caşul la plisc, în faţa lui.
„Cît poate fi de senin tata - gîndi Radu Gheţea. Parcă
nici nu-şi mai aduce aminte că satu-i în primejdie, că ne
pasc iscoade, că vremurile sînt tulburi şi grele”.
În adevăr, cneazul parcă uitase de toate. Rezemat cu
spatele de trunchiul bradului, privea departe,
îmbrăţişînd din ochi toată valea. Era îmbrăcat ca şi
Costa Ursu, dar hainele, alcătuite de el, purtau o urmă
de frumuseţe dată de o mînă meşteră şi un ochi iscusit.
Scurteica din piele de căprioară, argăsită cu părul pe ea,
cu mîneci mai sus de coate şi strînsă peste mijloc, cu o
cingătoare lată de care atîrna un jungher mare de
vînătoare. La amândouă mîinile, acolo unde se încheiau
palmele cu braţul, avea apărători de piele bătute în ţinte
de aramă. Nădragi strînşi pe pulpe, tot din piele, şi nişte
încălţări meşterite tot de el, semănînd şi a opinci şi a
botine, din piele de porc, ridicate pînă la jumătatea
pulpei şi legate cu nojiţe de fuior, petrecute strîns peste

154
gleznă. La brîu mai avea înfiptă o secure cu coada
scurtă, pe care-o folosea să crape ţeasta dihăniilor mari.
Arcul îl avea aşezat pe genunchi, cu coarda destrunită şi
cucura alături. De gît purta spînzurat cu un lănţug de
argint cornul de bour cu care se făcea auzit din munte-n
munte. O rază piezişe de soare strecurată prin cetini, i-a
aprins argintul pletelor scăpate de sub cuşmuliţa din
blana de rîs, tuful des al sprîncenelor şi al bărbii.
După ce s-a săturat de privit, a plimbat ochii cercetînd
cu luare aminte feţele soţilor săi, încît aceştia, rînd pe
rînd, ba au plecat capetele, ba şi-au găsit cîte ceva de
lucru pe la arme sau traiste.
— Hei, căpitane de la Bugeac! Nu-ţi prea prieşte
straiul de muntean, rîse el privindu-l pe Mîrzea.
— Bine şi nu prea bine, taică, făcu Mîrzea rupînd un
fir de pastramă pe care şoimul îl ciugulea din palmă,
zgrepţănîndu-l cu cangea ghearelor, atunci cînd rupea
carnea cu clonţul lui ascuţit.
— Ţi-ai lăudat mereu pasărea. S-o vedem acum, la
treabă.
— Aşa zic şi eu.
— Ehei! oftă bătrînul. Şoimi ca aceia din juneţea mea
nici că mai pot fi la vremea asta a răutăţilor...
— Răutăţile sînt în neamul oamenilor, tată. Şoimii au
rămas la fel.
— Ba s-au blegit şi ei, Radule. S-au blegit că nu mai
au mînă care să-i dedea la adevăratul meşteşug al
vînătorii.
— Al lui Vasilică ştie să lupte şi cu oamenii.
Cneazul întoarse capul, privindu-l într-o doară:
— Ce spui, băiatule?... Mă, dar învăţat mai e căpitanul
cesta şi fratele tău! Mai că-mi vine a crede şi asta după

155
cele ce le-a făcut cu harmăsarul în ziua de halcă.
Mîrzea zîmbea subţire, sub mustaţa lui tătărească.
— Tare aş vrea să-l văd, bădiţă tătarule.
Căpitanul a ridicat ochii, cercetînd văzduhurile cu
nările fremătînd. Sîngele iute şi cruzimea tătarcei se
vedeau cu osebire în lupte şi la vînătoare. Cu toată
încîntarea puţin temătoare ce-o încerca bătînd poticile
muntelui, se simţea biciuit de nerăbdare. Abia aştepta
să se mistuie în tufe, să se tîrască, să stea la pîndă cu
ochiul treaz, cu urechea ascuţită, să fie mai viclean şi
mai iute ca vînatul, să-l doboare la pămînt şi să-şi
plimbe mîna prin blana mătăsoasă.
Acu iscodea vreo pasăre pe care să aţîţe şoimul. Sus
de tot roteau în albăstrimea curată a cerului pajuri mari
de munte, cu aripile nemişcate. Aici, mai jos, chiar
deasupra văii, zboară în cercuri un uliu. Deodată, ca şi
cînd frunzişul pomilor s-ar fi însufleţit la o chemare
tainică, s-a pornit un ciripit ascuţit şi un nor de păsări
s-a ridicat luînd urma uliului în înălţimi.
Cneazul a privit zîmbind.
— Sînt codobaturi de munte şi se pun cu pricină
împotriva uliului, căutîndu-i gîlceavă şi stricîndu-i
vînătoarea. Acum, rele de plisc cum sînt, au dat de ştire
întregii păduri... ssst... uitaţi-vă în brad, deasupra
noastră.
Vînătorii au ridicat ochii, cătînd să desluşească ceea
ce arăta degetul bătrînului.
Pe-o creangă mai spre vîrf, o pasăre cît pumnul, cu
pieptărel roşu şi penele negre-albăstrui îşi răsucea capul
cînd pe-o parte, cînd pe alta, sticlindu-şi ochii de
mărgele spre locul de unde codobaturile dădeau glas de
spaimă. A ţupăit mai încoace, s-a mai dat încolo,

156
zgribulindu-se toată în fulgii înfoiaţi.
— E mierlă de piatră, lămuri Veveriţă.
— Şi-i e tare teamă, adause Ancuţa. Îi văd pieptul
zbătîndu-i-se... Sărăcuţa.
Mîrzea desfăcuse lănţugul şoimului, se ridicase în
genunchi şi pînă să-i ia seama ceilalţi, l-a slobozit în
văzduh.
— Priveşte, domnia-ta, şi voi toţi. Aveţi ce vedea! făcu
el, sculîndu-se în picioare şi urmărind zborul pasării, cu
mîna streaşină la ochi.
Şoimul scăpat din prinsoare, părea că-şi pierduse
cumpătul. Zbura anapoda, într-o foială de aripi,
coborînd şi urcînd, rotindu-se în loc, îmbătat parcă de
atîta aer, soare şi libertate.
— Bietul de el. Cît se bucură şi cum zburdă.
— Asta nu-i destul, fato! Şi ciorile zburdă. Da’ nu se
cheamă că sînt şoimi.
Auzind vorbele cneazului, Mîrzea strînse limba între
dinţi într-un anumit fel şi slobozi un fluierat ascuţit şi
subţire, ce izbea auzul ca o pleasna de bici. Pe loc,
şoimul şi-a găsit cumpăna, a rotit o dată strîns în loc,
apoi a prins să urce pieptiş, alături de locul unde uliul,
urmat de stolul gureş, se încăpăţîna să zboare. Se făcea
din clipă în clipă mai mic, pînă cînd n-a mai rămas decît
o umbră cît pumnul, abia desluşită pe cer.
Cneazul mormăia în barbă pentru sine, dar nu atît de
încet, încît să nu-l audă şi cine era de lipsa.
— Te-ai lins pe buze de şoim... Ce spuneam eu!... Nu
mai sînt mîini vrednice. Cine să-i pună la ascultare?!
Mîrzea tăcea şi zîmbea. Ceilalţi priveau cu tot sufletul
lor de vînători, revărsat în ochi. Veveriţă frămîntîndu-şi
mîinile, ţupăind ba ici, ba colo, Ursu prăvălit pe-o

157
coastă, cu faţa nemişcată, Ancuţa cu mîinile împreunate
pe inima.
Ca din întâmplare şi fără voia lui, Gheţea se găsea în
spatele fetei. Închisese ochii pe jumătate, prefăcîndu-se
a urmări zborul şoimului, dar mîngîia pe furiş cu
privirea cosiţele şi faţa Ancuţei. Acum, mirosul de
busuioc şi de fîn copt era mai puternic, pătrunzîndu-l
pînă-n suflet. Nu vedea decît o parte din faţa fetei şi
partea aceea i se părea minunată.
Fruntea limpede, arcul sprincenei tras spre tîmple,
rotunjit şi negru, pieliţa mătăsoasă acoperită cu un abur
de puf, umbrit mai ales deasupra gurii, bărbia rotundă,
toate astea le vedea atît de aproape şi împreună
închegau chipul celei pe care o iubea.
Era lîngă el şi totuşi aşa de departe. Uitase că în afară
de şoim mai vieţuiesc prin preajmă şi alţii.
„ La ce s-o gîndi ea? La cine-i zboară gîndul?!... Ursu
nu-i, că nu se uită nici la el. Atunci?”... se frământa cu
întrebări, cărora nu le găsea răspuns.
Şoimul urcase bine, deasupra uliului. Ajuns acolo, s-a
rotit o dată năzuind cu o zbatere de aripi spre înalt, apoi
şi-a dat drumul de vale, săgetînd albăstrimile.
Cele două răpitoare, una în plinătatea puterilor ei de
crai fără milă al olatului ceresc, cealaltă setoasă de sînge
şi nărăvită de mîna omului, s-au învolburat în luptă
dreaptă şi fără cruţare. Urcau pieptiş, se prăvăleau în
hăuri, roteau depărtîndu-se, se apropiau izbindu-se cu
clonţurile, şovăiau ameţite, ca apoi mai crîncen să
reînceapă lupta, singure în sihăstria cerului.
Codobaturile, cît erau ele de cicălitoare, s-au strîns
stol, limpezind locurile pentru cei ce acum erau de
spaimă.

158
 În adîncul lui, Mîrzea tremura pentru şoim. Se ţinea
de rău că se pripise, slobozindu-l asupra unui duşman
poate mai tare ca el. Pe faţă însă păstra acelaşi zîmbet
subţire şi puţin viclean, cu ochii tăiaţi oblic
întredeschişi, mîngîindu-şi rar mustăcioara prelinsă
dincolo de colţul buzelor.
Deodată şoimul păru că şovăie, acoperit de aripile
mari ale uliului, ca mai apoi să se ridice, să se repeadă
şi uliul să mai fluture rar şi neasemenea din aripi, să
caute parcă cu deznădejde a se agăţa de aer şi apoi să se
prăbuşească, cu aripile moi, răsucindu-se în jurul lui
însuşi. De sus, a venit ţipătul scurt al învingătorului,
care rotea strîns în jurul celui doborît. Curînd se
pierdură după coama pădurii, ca peste o clipă şoimul să
plutească lin către limpezimea văzduhului.
— Năzuieşte la libertate, rupse tăcerea cneazul.
— Poate şi-o merită, murmură Mîrzea. După o clipă de
zbucium, şuieră ascuţit. Şoimul s-a mai legănat ca într-
o părere de rău şi un rămas bun, apoi zburînd întins
veni şi se aşeză pe mîna stăpînului. Era sîngerat la cap
şi la piept. Ghearele îi mai erau umede de sînge. Clonţul,
de asemenea. Ochii mari şi reci sticleau oţelii şi fără
simţire, încît Ancuţa se cutremură. Nimeni n-a zis o
vorbă. Moşnenii şi ostaşii pricepeau truda izbînzii şi
preţul ei. Viteazului nu i se cuvin vorbe deşarte. Chiar
dacă nu-i decît un şoim. L-au lăsat pe căpitan să-l
oblojească şi să-i ungă ţeasta, unde osul lucea alb, cu o
alitie anume făcută pentru asemenea împrejurări.
— Eu zic să ne tragem la ţiitori, făcu cneazul. Trebuie
sa luăm aminte la urme. Să ferim adăpătoarea
mistreţilor, că-s în fierbinţelile dragostelor. Am venit
pentru rîsul prădalnic, cu rîsul plecăm... Asta se-

159
nţelege, se-ntoarse el spre Veveriţă, a cărei nestăpînire
de sine era cunoscută vînătorilor.
— Aşa să fie, domnia-ta, mormăi vînătorul clipind
ghiduş din ochi, zugrăvindu-şi pe faţă o spăşire
prefăcută de călugăr.
Cneazul s-a mai uitat o dată crunt, ameninţîndu-l cu
degetul, apoi s-a săltat de jos, împărţindu-i:
— Tu, Ursule, te urci la cumpăna Urlătoarei, cu
nepricopsitul de Veveriţă. Eu închid valea din jos. Să le
lăsăm dumnealor, căpitanilor, cinstea... au necinstea
asta. Ei să se aşeze cum gîndesc de cuviinţă, la
adăpătoarea caprelor...
— Şi eu? răsări Ancuţa.
— Tu?... se-ntoarse cneazul ridicînd din umere. Tu?...
Eşti crăiasă. Stai unde-ţi place.
Ancuţa se-mbujoră toată şi plecă fruntea spre umărul
drept. S-ar fi bucurat s-o aşeze şi pe ea cneazul. Acum o
punea la grea cumpănă. Cînd şi-a ridicat ochii, avea în
ei şi-n creţurile mărunte ale frunţii o pieptoşenie
îmbăţoşată de iadă gata de harţ.
— Eu merg cu bădiţa Radu.
— Bine!... Fă cum vrei.
Nimănui fapta asta nu i se părea de mirare. Ursu şi
Veveriţă aşteptau vornicei şi se bucurau la gîndul că
poate chiar pe ei are să-i aleagă feciorul cneazului ca să
vestească nunta. Mîrzea citise şi el, ca într-o carte
deschisă, în sufletele amîndorura. Numai Ancuţei i s-a
părut fapta ei de mirare şi s-a tulburat aşa de tare, că
acum era galbenă şi speriată. Aşijderea, vorbele ei l-au
pălit şi pe Gheţea. A simţit un val de căldură, unul de
răceală şi sfîrşeală în picioare. A vrut să-i vorbească, dar
fata avea treabă să-şi potrivească arcul şi se dăduse

160
lîngă Costa Ursu, întinzîndu-i un capăt al armei pentru
a-i ajuta la strunit. „Mă fierbe diavoliţa!” se acri căpi-
tanul.

Soarele începuse să scapete, aruncînd razele pieziş

peste vîrful codrului. În inima lui şi către capătul Văii
Brazilor se adunau în ochiuri de apă firele a patru
izvoare ce-şi prelingeau undele din pieptul de stîncă al
muntelui. În stînga se ridicau steiurile golaşe, printre
care mestecenii îşi înălţau trunchiurile mlădii şi
argintate. Ici, colo cîte un brad pipernicit înfrunta
hăurile cu şerpii noduroşi şi încolăciţi ai rădăcinilor
prelinşi peste stînci, atîrnînd deasupra prăpastiei. În
dreapta valea se închidea cu altă clină mai dulce,
năpădită de toţi pomii ce nu-şi putuseră găsi adăpost
dincolo.
Aici, codrul se răzbuna, ţesîndu-şi năvodul des al
frunzişului, al crengilor şi al trunchiurilor, revărsînd
peste pămînt o mare de verdeaţă umedă şi tăcută, grea
de linişti şi de tainicele umblete ale vieţuitoarelor. Iedera
sălbatică se înlănţuia şi se încolăcea, astrucînd arborii,
tîrîndu-se printre rădăcinile lor, ridicîndu-se pe tulpini,
înfăşurîndu-se după crengi. Feriga creştea deasă şi mare
cît omul. Fiecare colţ de pămînt, fiecare palma de loc
care putea hrăni rădăcina era năpădită. Trandafiri de
munte, caprifoi, măcrişul iepurelui şi barba ursului îşi
amestecau frunzele, cătînd să prindă pe ele o rază de
soare sau o boare de vînt.
În sus, valea se închidea printr-o urlătoare înaltă cît
creasta, care prindea glas numai primăvara, cînd se
rupeau zăpoarele. Acu, abia de se strecura un fir de apă,
161
susurînd molcom şi firav. Nu curgea urlătoarea, dar
urmele prăpădului din luna lui Mărţişor se vedeau bine.
Stîncile de pe margini aveau burţile adîncite de
puterea apelor, cele din mijloc, spinarea teşită şi
lustruită. Brazi şi paltini, goruni şi mesteceni, aduşi de
viituri şi priponiţi printre steiuri, înălţau spre bogăţia de
verdeaţă din jur braţele descărnate ale crengilor şi părul
despletit al rădăcinilor.
În jos, valea şerpuia pierzîndu-se în codru. Aici, la
adăpătoare, apa lucea întunecat, cuprinzând un ochi lat
de zece paşi şi lung cam de două ori pe atîta, oglindind
în undele-i tăcute şi mohorîte întunecimea verde a
frunzişului şi linia încovoiată a trunchiurilor. Printr-o
învoială a firii, jivinele îşi croiseră potici, urmîndu-şi
fiecare neam potica lui, netulburîndu-se unele pe altele
în ceasul asfinţitului, cînd lipăiau apa răcoroasă, după
umbletul şi temerile zilei.
— Numai dihania asta de rîs calcă rînduiala, şopti
Gheţea, arătînd spre hoitul unei căprioare din care nu
mai rămăseseră decît oasele albe, curăţate de vulpi.
Ancuţa s-a înfiorat, întorcînd ochii. Mîrzea se plecase
în genunchi şi cerceta locul umed de lîngă apă, în care
se săpaseră buchile vieţii din codru.
— Vezi ceva?
— Ba! Numai urme de capre şi de iezi.
Se trase de-a buşilea pînă lîngă trunchiul gros de
paltin, de la care se făcea o bortă în frunziş.
— Aici sînt urme de cerb... De rîs nu văd nici una.
— Poate se adapă în altă parte. E şiret şi nu vrea să-şi
lase mirosurile pe aici.
— Şi asta se poate. Să cătăm.
Făcură cîţiva paşi în susul apei, pînă la o ieşitură de

162
piatră, care sprijinea un brad răsturnat ca o punte peste
adăpătoare.
Amîndoi căpitanii se plecară deodată. La buza pietrei,
pe o fărîmă de mii, rămăseseră tipărite două urme
rotunde. S-au privit în ochi.
— Moţul. Se plimbă peste apă cînd şi unde-l cheamă
prada.
— E bătrîn, Radule. Iaca, n-are păr între periniţele
labelor.
— De aceea se ţine la adăpătoare şi ucide mişeleşte.
— Să ne găsim ţiitori, Vasile. Tu unde rămîi?
— Aici.
— Bine! Noi trecem dincolo.
Mîrzea şi-a scos arcul şi cu şoimul pe umăr s-a topit
spre malul stîncos. Gheţea a rămas pe loc, cu Ancuţa
lîngă el.
— Cum trecem, bădiţă? ridică întrebarea fata,
arcuindu-şi sprîncenele a mirare.
Căpitanul cumpăni o clipă privind luciul netulburat al
apei, apoi faţa Ancuţei. Şi fără să-i mai dea răgaz de
împotrivire, a săltat-o în braţe, păşind în unde. Ancuţa a
scos un strigăt puţin şi pierdut, apoi i-a petrecut braţele
pe după gît.
— Să nu mă ud, bădiţă!
Gheţea a strîns-o mai tare la piept. Fata şi-a culcat
capul pe umărul lui, cu un oftat adînc al întregii fiinţe,
oftat din care flăcăul n-a auzit decît un suspin uşor,
abia murmurat.
Apa-i ajunsese pînă la brîu. În urma lui rămîneau
rotogoalele domoale, ce se pierdeau spre maluri. Ajuns
la ţărm, a-ntîrziat cu ea în braţe. Îi simţea inima
bătîndu-i aproape de inima lui. Mireasma pădurii,

163
dimpreună cu adierea de busuioc din sînul şi cosiţa ei, l-
a ameţit. Ca într-o încîntare, buzele lor s-au întîlnit în
vraja adînca, cuprinzătoare şi tainică a primului sărut
împărtăşit.
Tot zbuciumul lor, toate întrebările fără răspuns s-au
topit, viaţa începînd parcă abia de acum. A fost sărutul
ca o împlinire de mult dorită, ca un alin al mării după
furtună...
Începuse să coboare seara. Poate undeva la vale, sau
pe creste, soarele mai bucura lumea cu căldura şi
lumina sa. Dar aici, codrul se lăsa învăluit de umbre. Şi
tot acum s-au descurcat din tăceri paşii furişi ai
dihăniilor.
Se tupilaseră amîndoi sub o încîlcială de iederă, ferigă,
tufe de mălin şi păducei care alcătuiau deasupră-le un
acoperămînt des ce le slobozea vederea spre adăpătoare.
Fata îşi rezemase obrazul de umărul căpitanului şi
stăteau aşa nemişcaţi, cuprinşi de bucuria statornică a
înţelegerii. Gheţea îşi petrecuse braţul pe după umerii
Ancuţei. Sub tăria şi vîrtoşenia braţului acesta, ea se
simţea mică, biruită, ascultătoare şi apărată.
Aveau arcurile puse în faţă şi cucurile cu săgeţi
aşijderea.
— Uite, bădiţă, şopti Ancuţa, ridicînd degetul în sus.
Gheţea l-a urmat cu privirea. În faţa lor, jos, spre
poalele unui brad, o veveriţă cu coada vîlvoi se oprise
întorcînd speriată capul în toate părţile. De sus, dinspre
vîrf, a sărit cu o alunecare prelungă şi ruginie un jder.
Veveriţa s-a arcuit zburînd cu un ţipăt de spaimă în
crengile bradului dimpotrivă, urmată îndeaproape de
jderul căruia îi străluceau ochii de poftă. Aşa, dintr-o
dată, Ancuţei i s-a pus un nod în git, simţindu-şi genele

164
umede. Gheţea i-a răsucit capul spre el, întrebînd-o din
sprîncene. A-nţeles, fără ca fata să-i spună nimic. Şi el
se muiase ca niciodată, ştiind că biata veveriţă va cădea
ostenită, sub colţii ascuţiţi ai jderului.
Ancuţa plîngea acum şi răpunerea uliului şi veveriţa şi
parcă fericirea ei. Pînă într-o vreme ţinuse cu şoimul,
după aceea se mîhnise pentru uliu, ca pentru cel mai
slab, unde femeia cată să-şi împlinească chemarea ei de
mamă şi de samariteancă. Acum îi este milă de veveriţă.
Ce ochi speriaţi avea! Şi-i tare bucuroasă, nici nu ştie cît
de bucuroasă, pentru că îl simte pe Radu lîngă ea. Se
strînge mai aproape de el.
Radu o mîngîie pe cosiţă, stăruind cu degetele în părul
mătăsos şi catifelat ca o alintare. Apoi, cum se aud paşi
săriţi şi iarăşi paşi, n-a mai rămas decît vînătorii din ei,
aşteptînd cu inima bătînd repede făptura care vine din
adîncul codrului.

Mîrzea se dosise după un budur de stîncă colţuroasă,

năpădită de ferigi şi înconjurată de brădet tînăr. Îşi
pusese arcul la îndemînă, cu o săgeată rezemată de
piatra care-i făcea şi adăpost, şi sprijin. Cu cît se lăsau
mai dese umbrele serii, cu atît căpitanul îşi încorda
simţurile. Ochii lui dăduţi să vadă şi noaptea iscodeau
cu băgare de seamă toate împrejurimile. S-ar putea ca
rîsul să se arate, s-ar putea ca, sătul, să se hodinească.
Sau poate i-a simţit. Vînt nu bătea de nicăieri, aşa că
nu-i putea mirosi decît de aproape. Fel de fel de socoteli
îşi făcea Mîrzea, căci tare mai dorea să-l răpună el. Ar fi
fost faptă de fală şi de mai mare apropiere către
moşneni.
165
 Ca din pămînt, în partea dimpotrivă tăului s-a ivit o
căprioară. A adulmecat cu botul umed în toate părţile,
mişcîndu-şi urechile să prindă glasurile pădurii. A mai
făcut un salt uşor şi lin, privind peste umăr şi chemînd
cu glas duios iedul. Acesta a venit ţupăind pe picioarele
subţiri şi lungi, cătînd harţ, cu coada de-un deget
îmbîrligată, rotindu-şi fudul albeaţa pulpelor dinapoi.
Maică-sa l-a împins către apă cu fruntea. S-a plecat
clefăind o sorbitură. Puiul şi-a desfăcut picioarele
dinainte ca să ajungă oglinda apei şi năzărindu-i-se că i
se ridică altă fiinţă asemenea împotrivă, de acolo, din
acel luciu, s-a proptit să fugă. A stat, privind cu mirare
la maică-sa cum sorbea liniştită şi s-a apropiat iarăşi.
Vitejindu-se prea mult, a vîrît nările în apă şi cînd a
tras, a prins a ţîfni mînios, căci se înecase.
Dincolo de apă, Mîrzea a pufnit în rîs, abia
stăpînindu-şi hohotul.
— Jigodia naibii. Parcă-i pui de om.

Ancuţa nu-şi mai putea lua ochii de la ieduţ şi toată

amărăciunea i se topise ca-ntr-un cauc cu apă. Nu
îndrăznea nici să sufle. Aşijderea, căpitanul. Pentru
sufletele lor de oameni ai firii, priveliştea asta era ca un
basm domol, spus la vatră, iarna.
Deodată, capra a ridicat fruntea, lăsînd să-i şiroie apa
din bot. A dat un behăit dureros, împingîndu-şi puiul
către pădure. Cuprinsă de spaimă, sărea în loc, căta să
grăbească paşii nevolnicului care tremura pe picioare.
Mîrzea a mai apucat să vadă doi ochi strălucind ca
opalul pe creanga groasă a paltinului din faţa sa, apoi
alunecarea lungă a unui trup roşietic şi pînă să-şi
166
strunească arcul, rîsul îşi înfipsese ghearele în gîtul
căprioarei care se zbătea gemînd jalnic, cu glas aproape
omenesc. Într-o sforţare, în care adunase groaza morţii
cu dragostea de mamă, căprioara se ridicase pe
picioarele dinapoi, cătînd să scape de ucigaş. Asta i-a
adus pieirea. Rîsul şi-a înfipt colţii în beregată, sorbind
cu lăcomie sîngele fierbinte care năboise în şuvoi
purpuriu din vinele rupte. Căprioara a poticnit în
genunchi. Apoi s-a sfîrşit într-un cutremur al întregului
trup. Rîsul sfîşia gîtul prăzii şi se auzea pînă la Mîrzea
cum pîrîiau vinele sub tăria colţilor.
Apoi, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, a ridicat
botul din aburii calzi ai sîngelui, privind spre puiul ce
rămăsese încremenit, lipit strîns de tulpina unui pom de
la care parcă cerea îndurare. Fiara se apropie încet, cu
paşi lungi şi furişi, privindu-l în ochi.
A răsunat un behăit abia auzit.
Rîsul s-a tupilat la pămînt, încordîndu-şi muşchii.
Atunci au zumzăit în tăcerea adîncă a codrului şi peste
liniştea adăpătoarei trei săgeţi. Fiara a sărit în sus,
izbită de moarte. A cătat să se agaţe de pom, dar
ghearele au lunecat pe coaja trunchiului şi vînătorul
prădalnic s-a prăbuşit moale la pămînt...

...Se-ntunecase. Sus, prinseseră să se alunge zdrenţe

de nori, astrucînd licărul puţin şi palid al stelelor.
Adăpătoarea ciutelor părea de smoală. Un freamăt
prelung a înfiorat codrul. S-au auzit fîllîiri grele de aripi.
Ţipăt de buhă. De undeva, din fundul munţilor, s-a
rostogolit un tunet îndepărtat, apoi săgeata frîntă a unui
fulger a luminat pentru o clipă Valea Brazilor.
— Aşa-i dacă mi-am pierdut varga de alun, mormăi

167
supărat cneazul, ieşind la vedere. Şi-a scos cornul de
bour potrivindu-şi răsufletul şi a dat glas prelung de
chemare.
Sunetele s-au alergat în lungul văii, s-au întors din
pereţii de stîncă, apoi s-au pierdut sub streaşina neagră
şi tremurătoare a pădurii. A rămas uimit cneazul cînd
dinspre potica Steiurilor i-a răspuns un alt corn. Avea
acela un glas de spaimă şi urgie, o chemare care se
cerea grabnic împlinită.
„E cornul lui Dragomir Ager, olăcarul. Ce să fie?” gîndi
bătrînul.
Scamele de nori se ţesuseră în pînze şi pînzele
tăvălugite peste creste prinseseră să sloboadă picuri rari
şi grei. Vîntul îşi oprise răsufletul şi se auzeau stropii
bătînd pietrele şi frunzele. Apoi s-a prăvălit asupra
munţilor şi văii, furtuna. Venea în ropotul îndesit al
ploii, pe aripile vîntului care-şi dezbăierase puterile.
Venea tivind norii cu aurul fulgerelor, răzbubuind de
părea că se despică înalturile. Sus, pe creastă, un fulger
s-a înfipt într-un brad, răsărit singur şi măreţ deasupra
hăului negru al văii. Rupt din întuneric de lumina
albăstruie care s-a prelins în mii de limbi de şarpe pe
crengi, bradul s-a aprins deodată, ridicînd spre cer
vîlvătaie înaltă şi repede, ca apoi să se prăbuşească
trăsnind ca o sfîşiere a muntelui întreg.
Vînătorii luptau cu capul vîrît între umeri împotriva
puhoiului prăvălit din ceruri.
— Nu-i chip de adăpost, răcni cneazul ridicînd faţa pe
care şiroia apa. Ne cheamă Dragomir Ager... Ascultaţi...
şi-şi plecă urechea spre partea de unde auzise întîia
oară glasul cornului.
Cînd tunetele s-au liniştit pentru o clipă, peste

168
şuvoirea deasă a ploii s-au auzit înfundat şi parcă
izvorîte din miezul păinîntului chemările aceluia.
— Aţi auzit?
— Auzit... E glas de primejdie, făcu Veveriţă.
— Atunci, la drum! porunci cu străşnicie cneazul,
luînd în piept noaptea şi urgia vremii.
Păşeau lunecînd în nămoale sau pe pietre, cu apa
pătrunsă la piele, încrîncenaţi de nelinişti. Veveriţă şi
Costa Ursu purtau rîsul legat de creanga dusă pe umeri.
Pe Mîrzea furtuna asta cumplită, răstălmăcită şi înfoiată
de răspunsurile văii, îl înspăimînta de-a binelea. Se
simţea mic, pierdut într-un iad de pucioasă clocotindă.
De-abia dacă vedea umbra Ancuţei care păşea înaintea
lui, ţinînd, adunat la piept, vătuiul de căprioară.
Ancuţa simţea puiul ud şi tremurînd, îşi vîrîse botul la
subsuoara ei, cătînd căldura mamei şi adăpost
împotriva urgiei. Fetei i-a înflorit sufletul, înţelegînd că i-
ar lipsi un copil pe care să-l alinte şi care să-i fie
aproape în nopţile lungi de toamnă, cînd furtuna chiuie
cum chiuie acum, cînd focul arde molcom în vatră şi
cînd ea e singură cu dorurile. A strîns mai tare vătuiul la
piept şi sălbătăciunea i-a adulmecat, ca o mulţămită,
faţa udă.

Soarele se ridicase spre nămezi. Nu era nici cald, nici

rece. O zi de toamnă călduţă şi senină, cu pulberi de aur
plutind spre codri. A răsunat în tăcerea asta tropotul
cîtorva cai.
„A repezit Radu flăcăi să mîne muierile la adăpost.
Numai să nu fi greşit Lambru, să le facem spaimă
înainte de vreme.”
169
 Cremenarii nălbeau ici, colo dintre crengile grele de
rod. Tremurau aburi peste ţintirim. Sticleau apele
Argeşului. Cneazul şi-a şters o lacrimă cu podul palmei,
înainte de a năpădi pe faţă. A strivit-o în caucul
pleoapelor. Fulger bătea din picior, scormonind ţărîna.
Cînd s-a ridicat în şa, straja de la foişor a dat glas
puternic:
— Se văd călăreeeţi!...
Moşnenii s-au privit, strîngînd mîinile pe suliţe. Costa
şi-a săltat ghioaga pe umăr.
— Mulţi?
— Muuulţi!
— Vin pe drum?
— Pe druuuuum!
Cneazul a frămîntat întrebări şi întrebări. „Cum? Ce
fel? Să vină aşa ca la nuntă?”
— Repezi-te, Veveriţă, în foişor. Spune-mi ce crezi şi
mai ales ce vezi.
Veveriţă nu şi-a făcut numele de ocară. Cît ai scăpăra
în amnar, a fost sus şi pînă să zici „Tatăl nostru” s-a
înfăţişat zîmbind.
— Ce-i?
— Ce-am văzut, au ce cred?
— Şi una, şi alta!
— Vin oşteni. Cîte trei în rînd. Cu tot dinadinsul să se
vadă. Fac praf mai mult decît se cuvine. Asta am văzut.
De crezut cred că trag crengi după ei. Să-i vedem şi să
ne spăimîntăm. De pălit, ne pălesc din altă parte.
Bătrînul s-a uitat la Veveriţă, clătinînd din cap.
— Bună minte!
Atunci a prins sa bată într-o dungă, cu zvon de durere
şî spaimă, clopotul de la biserică. S-au auzit tropote şi

170
porunci. Dinspre găvanul unde-şi avea făurăriile Ion
Zlătaru s-a pornit un zvon mînios de baroase. Apoi
baroasele au tăcut şi s-au ridicat trîmbe de fum.
Cneazul a smucit frîul şi călăreţii l-au urmat în goană.
Simţea că fusese viclenit de vistiernic. Acum ura şi
mînia îi curgeau de-a valma prin sînge. Nu mai era decît
moşneanul hăituit în bîrlogul lui de duşmanul cu care
nu putea încheia pacea. Şi acela era boierul.

Boier Dan şi ceauş Haviz îşi împărţiseră cu grijă şi

bună ştiinţă trebile pentru acea zi.
Boierul, cu o sută de spahii, trebuia să urce de cu
noapte prin cornul de pădure ce lega Măgura Turcului
cu părţile apusene ale codrilor de pe Argeş. Aici era la
adăpost de vederea străjilor şi iscoadelor pe care de
bună seamă le-a tocmit vicleanul de cneaz.
Ceauş Haviz, cu alţi cincizeci, se va arăta la vedere şi
va păli cu străşnicie pe drumul mare. El e oştean vechi
şi nu se teme de o mînă de robi ghiauri. Avea de plătit
poceala pe care i-o adusese fiul ghiaurului la gură.
Simţea plutind spre el desfătul cu muierile acelora, care
deşi sînt roabe şi soţii de ghiauri, sînt nespus de
frumoase. Să nu mai vorbim de aurul pe care-l va
stoarce de la prietenul său.
Veveriţă nu greşise cu nimic. Turcul poruncise să se
taie crengi mari, pe care spahiii le legaseră de oblînc. Cu
toate că plouase noaptea, după ce s-a ridicat soarele
spre prînzişor, crengile scoteau praf din belşug, vestind
tăria şi bărbăţia celui ce venea să ia satul în piept.
Dan călărea grăbit şi frămîntat. Singurii oameni de o
lege cu el erau logofătul Muşat şi vornicelul de la Tîrgul
171
Argeşului, care îl ademenise pe Bubiu. Spahiii se
rînduiseră cîte doi, sub porunca iuzbaşului Ibrahim, cel
care se jurase pe barba profetului că va tăia urechile
pămîntenilor.
Vornicelul avea de plătit o ruşine şi o înfruntare cum
nu mai pomenise în viaţă. Boierul îşi măcina între
măsele ura la care se perpelise douăzeci de ani, sporită
cu aceea împotriva drăgoieştenilor.
Îşi pusese zaua. Pe umeri purta o manta prinsă numai
sub bărbie, cu cheutori de piele. Nu-şi luase chivără, să
nu-i străluce soarele în ea şi să-l dea de gol. Călărea
înnegurat, cu fălcile strînse.
Numai logofătul Muşat n-avea de împărţit cu nimeni
nimic. I se strîngea inima şi se lăsa mai mult dus de cal,
decît de bărbăţia lui, năzărindu-i-se că din fiecare tufă îl
săgetează ochii lui Lambru. Ba i se părea că glasul
aceluia îi aduce aminte de un oarecare cuţit înfipt odată
între umeri. Întorcea capul de jur împrejur, tresărind la
fiecare clătinare de frunză. Închina, cu limba, cruci
multe şi repezi. De sub cuşmuliţa veche şi răpănoasă îi
scăpau broboanele în pîrăiaşe, năclăindu-i fruntea şi
sprîncenele. Liniştea pădurii părea a nu prii nici
spahiilor. Erau oameni care se simţeau bucuroşi în
largul cîmpiilor.
De la o vreme, au prins să urce. Locurile vădeau
sălbăticiune şi spahiii şi-au strîns caii aproape. De pe
un vîrf mai ridicat se vedea satul.
Pe boier Dan priveliştea l-a izbit peste ochi. A strunit
frîiele, ridicînd mîna. Călăreţii au oprit. Se auzeau doar
tăunii bîzîind pe lîngă cai, zăbalele muşcate şi, rar, bătăi
de copite pe loc. De aici îşi putea desfăta sufletul cu
amăgirea care-l purtase în lungul unei vieţi, izbindu-l

172
adeseori la pămînt cu străşnicie.
Ceauş Haviz se apropiase bine. Se vedea după praful
stîrnit de spahii.
Boierul şi-a subţiat pleoapele, strecurîndu-şi privirile
spre sat. Va da năvală din partea asta. E un fir de vale,
care-l scoate la Argeş. Acolo se vor împărţi în pîlcuri şi
vor aprinde casele, pălind oamenii din goană. El cu
iuzbaşul Ibrahim va împinge spre casa cneazului,
slobozind şi calea lui ceauş Haviz de va fi cu trebuinţă. A
rîs, un rîs fără nici un sunet, care i-a arătat dinţii
galbeni şi i-a pungit colţurile ochilor.

În gura văii, mai sus de bordeiele faurilor, erau de

strajă doi flăcăi din Drăgoieşti: Ion Deculici şi Ştefan
Truşcă. Ion Deculici, hîtrul satului, se alintase pînă
atunci cu Floarea lui Năstase şi a Achimiei. Era scund,
voinic şi nimeni nu l-a văzut vreodată trist. De cînd o
iubea pe Floarea, şi ea trecea fără să-l vadă... S-a mirat
cum de-a apucat-o dragostea aşa din senin, dar tot el şi-
a răspuns: Muierii dă-i ce-ţi cere şi la urmă te sfădeşte
de ce i-ai dat.
Acu se uită după ea cum se duce, mlădiindu-se. Fata
i-a lăsat de mîncare şi un fir de busuioc, pe care i l-a
luat mai mult cu puterea. Aşa din joacă.
Cînd a auzit tropotele, s-a întors, a pus mîna pe
suliţă, dînd gură.
— Săi, Ştefane!... Apoi a răcnit din rărunchi:
Fuuuuugi, Floareooo!
A împuns, dar nu ştie ce, că l-a pălit în gît sabia
boierului. Pe Ştefan Truşcă l-au înţepat spahiii cu
suliţele şi l-au amestecat cu pămîntul, călcîndu-l în
173
picioarele cailor.
Floarea a cîrnit-o oblu pe spinarea dealului. Din
rînduri s-a desprins un călăreţ. Floarea poticnea, se
scula şi iarăşi fugea.
La urmă cînd să se mai scoale şi să se piardă în
desime, a împuns-o osmanul între umeri.
A căzut şi Floarea.
Astea le-a văzut toate Ion Zlătaru, faurul şi robul fugit
al boierului Dan. Laia de ţigănci şi puradei s-a împînzit
în vaiere, dar glasul bătrînului a adus-o repede la
ascultare şi tăcere. Ion Zlătaru a dat poruncă fiului său
mai mare şi acela a bătut barosul pe nicovală, cu
spaima morţii în spate. Ceilalţi au pus mîna pe furcoaie,
trăgîndu-se la scutul bordeielor, ţinînd pruncii şi
muierile între ei.
Călăreţii s-au desfăcut în două trîmbe, luînd poiana la
mijloc. Nu puteau băga caii acolo. Erau stănoage, vreo
două care cu roatele la cercuit şi bordeiele. Închizîndu-i,
s-au pedestrit pe dată cîţiva spahii.
Boierul a încruntat sprinceana, cunoscîndu-l pe robul
acela gol pînă la mijloc, care ţinea de coadă barosul
greu, semn al rostului său pe lume.
— A, tu erai, cîine? scrîşni Danul... Mai cutezi să stai
împotriva stăpînului tău?... Dă-te prins şi-ţi iert laia.
Ion Zlătaru a simţit o adiere de vînt în faţă. A cuprins
din ochi mîna de fii, fiice, nepoţi şi strănepoţi, care
stăteau neclintiţi, cu toate spaimele adunate în carnea şi
privirea lor. Şi-a adus aminte în clipă de omenia
căpitanului Gheţea. A oftat adînc la gîndul bucuriei pe
care a simţit-o în valea asta, unde a fost socotit în rînd
cu oamenii. Din ochii alburii i s-au pornit lacrimi. A
ridicat scurt barosul şi, făcînd o săritură, l-a pălit în

174
turbanul primului spahiu.
Toate s-au petrecut într-o clipită. Furcile au izbit şi
ele, boierul a dat răcnete de mînie, împingînd calul
înainte. L-a fulgerat pe Ion Zlătaru drept în creştet,
despicîndu-i ţeasta cu un icnet scurt.
Vaierele robilor şi muierilor s-au stins repede. Suliţele
şi iataganele cunoşteau calea spre carnea robilor.
Boierul a ridicat pala roşită de sînge proaspăt şi s-a
năpustit spre sat. Înainte de a răzbi la Argeş, valea se
gîtuia între doi umeri de deal, năpădiţi de lăstăriş cît
statul omului.
Aici, călăreţii şi-au strunit caii, strecurîndu-se cîte doi.
Şi tot aici oblicise Lambru să-şi adăpostească oamenii. Îi
rînduise pe amîndoi umerii dealului, cu osebire spre
capătul dinspre făurării. Goana boierului şi stropşeala
făcută nu l-au mirat. Cînd a socotit că s-a scurs mai
bine de jumătate din puhoi, s-a ridicat, şi-a scuipat în
palme ca pentru truda seceratului, a trecut suliţa celui
ce stătea alături, apucînd baltagul. Mai mult săcure
decît baltag. Atunci a răcnit de s-au cutremurat văile. Şi
tot lăstărişul s-a înfiorat, prinzînd glas, înmiindu-l şi
întărindu-l.
— Dă, mă!... Dă, mă!...
— Dă, măăăă!... Dă, măăăă!
— ...măă... măă...
— ...ăăă.
Suliţele de carpen afumat la vîrf s-au înfipt în burţile
cailor. Topoarele şi baltagele au despicat ţestele. Dinţii şi
unghiile s-au înfipt în beregata potrivnicului. Era o
zvîrcolire a pămîntului întreg. O ură crîncenă plămădită
în lungul unei vieţi de om.
Străjerul din turlă a prins să bată clopotul în dungă.

175
Dangătul adînc, rar şi iarăşi admc, s-a înfipt în suflete
ca o cutremurare.
Din faţă, boierului Dan i s-au năzărit cai flocoşi,
aşternuţi cu burta la pămînt şi deasupra coamelor
vîntuite ale acestora, cuşmele negre şi încrîncenarea
ochilor moşnenilor. În frunte călărea rotindu-şi sabia
căpitanul Gheţea.
Iuzbaşul Ibrahim a fornăit o poruncă şi călăreţii s-au
aşezat în linie, cît de des îi lăsa locul. Apoi au plecat
suliţele şi au pornit în goană. Tăpşanul nu era mai larg
decît o sută de paşi. Izbirea a fost crîncenă. S-au rupt
suliţele, s-au răsturnat din şei călăreţii ca trăsniţi, caii
s-au ridicat în două picioare, rînchezînd. Acum şi cei
păliţi nu se mai puteau prăvăli, atît de mare era desimea
aceea de oameni care gîfîiau şi-şi sticleau ochii unii
asupra altora.
Gheţea tăia rotund, mlădiindu-se şi cătînd să-şi
împingă calul spre boier Dan. În stînga acestuia se
apăra şi izbea cu străşnicie vornicelul. În dreapta stătea
iuzbaşul Ibrahim. Logofătul Muşat se ştersese de pe faţa
pămîntului. Icnetele şi volbura de capete, amestecătura
de turbane şi cuşme miţoase, fulgerarea de paloşe şi
iatagane nu puteau vădi de partea cui se lasă cumpăna
biruinţei.
Două lucruri s-au întîmplat atunci.
Pe potica pe care coborîseră nu cu multe zile înainte
căpitanii spre făurărie s-a prăvălit în luptă cneazul cu
soţii săi, iar de la spate au năvălit drăgoieştenii, care
mîntuiseră cu turcii din vale, restul ce mai rămăseseră
în poiana bordeielor dînd dosul în fuga cailor.

176
 Logofătul Muşat, de cînd porniseră în goană, simţise
aşa ca din senin că-i mai sănătos să-şi strunească calul.
Aşa că nu ajunsese alături de boier şi la locul cuvenit, ci
rămăsese mai spre mijloc. Cînd s-au auzit glasurile
drăgoieştenilor, parcă nici nu s-a temut, atît era de
întărit în sine că le va auzi şi că atunci îi va suna ceasul.
L-a văzut pe Lambru răsărindu-i la gîtul calului şi
ridicînd baltagul. A primit lovitura la mir, fără să mai
scoată un geamăt, şi s-a răsturnat, rămînînd cu un
picior în scară. Calul, scăpat din îngustime, l-a fărîmat,
tîrîndu-l în goană peste coclauri.

Năvala cneazului a fost ca un suflu de furtună

rostogolit peste capetele osmanilor. Sabia uşoară, prea
uşoară pentru puterea lui, reteza trunchiurile şi
capetele, deschizînd pîrtie. Se ridicase în scări şi cosea
înainte, cu barba desfăcută în două, cu sprîncenele
încruntate, cu dinţii înfipţi în buză.
Pe de lături izbea Costa Ursu. Ghioaga din rădăcină de
zadă stîlcea capetele, făcîndu-le terci. După fiecare
izbitură. Costa Ursu răsufla adînc, ridica ochii către
piscurile munţilor şi iarăşi îşi repezea ghioaga. Tocsabă
tăia pe de margini. Veveriţă, frămîntîndu-se în şa, căta
să ajungă la turcul ce-l păzea pe boier, părîndu-i-se prea
urît la înfăţişare şi prea stricător.
La un timp, cînd moşnenii îi strînseseră bine în chingi
pe osmani, cneazul şi-a îndreptat trupul privind peste
capetele luptătorilor. A înţeles în clipă că biruinţa e de
partea a lor lui. L-a văzut pe Lambru strecurîndu-se
spre boier Dan, cu ochii scînteind.
Boierului îi căzuse cuşmuliţa şi pletele sure îi stau
177
răvăşite în viţe umezite de sudoare. Se făcuse pămîntiu
la faţă şi, apărîndu-se, căta loc pe unde să-şi îndemne
calul.
Căpitanul Gheţea se tăia în sabie cu Ibrahim. Cneazul
a rîs numai cu dinţii, văzîndu-l cum luptă. Se răriseră
bine osmanii. Acum moşnenii îi împărţeau în pîlcuri şi-i
hăcuiau din goană. La gura văii, drăgoieştenii făcuseră
zid, înfigînd coadele suliţelor în pămînt şi plecîndu-le
vîrfurile spre piepturile cailor. Nimeni nu putea fugi pe
acolo. Spahiii nici n-au cutezat văzînd feţele acelea aspre
care stăteau barbă lîngă barbă.
Cneazul îl căuta pe Haviz. Şi-a simţit măruntaiele
răscolite de supărare cînd a înţeles că Haviz bate război
la intrarea satului. A dat chiot, punînd pinteni şi
smucind frîul. Nu l-a urmat decît Tocsabă. Călărea ca
într-o furie de negrăit. Cînd a năvălit după clonţul de
stîncă care închidea drumul, l-a văzut pe Mîrzea venind
la trap uşor. Moşnenii lui Cebucă ţineau la mijloc cîţiva
robi.
Hăt, departe, se ridicau şi repede rămîneau în urmă
nori de praf. L-a cuprins o mare mînie. S-a uitat ponciş
la căpitan, apoi a strunit calul înapoi, lăsîndu-l la pas.
Mîrzea nu-şi potolise căldura luptei, care-i înflăcăra
ochii.
— Taică, l-am pus pe fugă pe ceauş Haviz. Din partea
asta, să nu mai ai grijă.
— Bătrîn zălud ce sînt. Trebuie să-mi dea învăţătură
nişte neisprăviţi cu caş la plisc.
Mîrzea l-a privit mirat. Atunci cneazul şi-a apropiat
calul de el şi l-a strîns în braţe, sărutîndu-l pe frunte. Se
mai înseninase.
— Asta n-are să ţi-o uite niciodată satul, căpitane! De

178
acum şi pînă-n veac.
Fiul vatamanului Mîrzea din Ţara de Jos şi-a simţit
pieptul plin de o bucurie parcă nicicînd întîlnită. De
multe ori, slujind în oaste, biruise. Atunci era trudit şi
nu dorea decît hodina. Acum, biruinţa asta, legată de
viaţa celor care-i fuseseră popas părintesc şi frăţesc în
anii lui de pribegie, îi împlinea în suflet alte simţăminte,
care-l făceau să rîdă cu un ochi şi să plîngă cu celălalt
— Dar Radu?
— Cînd vom ajunge la tăpşan, va fi isprăvit secerişul.

Boier Dan şi-a simţit grumazul strîns de ghearele

fricii. Pe vornicel îl sîngerase Tătucu la obraz. Vornicelul
a mai ridicat sabia să se apere de bărbosul acela zbîrlit,
dar bărbosul l-a spintecat la burtă, răsturnîndu-l.
Gheţea primise două lovituri de la Ibrahim. Una
piezişe în umărul obrazului şi alta dreaptă în latul
pieptului. Turcul se lupta cu o vitejie şi repeziciune cum
nu mai întîlnise căpitanul de mult. Simţea că-l părăsesc
puterile şi că nu va mai ajunge la boier. Moşnenii
supuseseră pe cei scăpaţi cu viaţă. Acum aşteptau să se
isprăvească judeţul din fundul tăpşanului. Doi călăreţi
mai făceau acolo faţă: boierul şi turcul.
Văzîndu-l pe Veveriţă pe aproape, Gheţea i-a strigat
scurt:
— Lasă-mă pe mine!
Vînătorul a trecut pe alături, fără să izbească.
Ajunsese cu iuzbaşul strajă în strajă. Îi simţea răsufletul
pe obraz. S-a încordat şi l-a izbit cu stînga în beregată.
Apoi l-a fulgerat cu tăişul în cap...
Tot atunci s-a repezit Dan. A lovit cu ură. Sabia i s-a
179
rupt de la jumătate. Lambru îi ridicase asupra capului
fierul năclăit de sînge al baltagului.
Boier Dan s-a frînt în şa, dîndu-se prins. Cînd a văzut
că baltagul se pleacă, că moşnenii îşi şterg săbiile pe
colţul sumanului, că cei cîţiva robi se bulucesc între
suliţe, a ridicat ochii, petrecîndu-şi-i peste toată această
furnicare pe care o stîrnise. Pe jos zăceau de-a valma cai
şi trupuri de oameni. Un zîmbet rău şi într-o parte i-a
strîmbat gura. S-a îndreptat din umeri, privind semeţ
peste capetele luptătorilor. Cînd i s-au înşiruit în faţă
oamenii satului pe care-l risipise, un cutremur adînc i-a
zguduit fiinţa.
Biv vel vistiernicul Dan şi-a văzut osînda pe feţele
acelea trudite, în trupurile sîngerate, în ochii mari şi
parcă tulburaţi de o durere adîncă, izvorîtă din cute ale
sufletului pe care el niciodată nu le cercetase. Atunci s-a
temut.
Lambru îi stătea în faţă, sprijinit în baltag. Pentru
întîia dată i-a fost frică să strige: „În genunchi, vită”! O
spaimă căreia încă nu-i putea da nici un înţeles îi
încleştase inima. O frică de tăcerea acelor oameni şi a
lui Lambru. O frică de tot ce crestase pe spinarea lor
atîta amar de ani. S-a temut, dar n-a arătat nimic,
înfruntîndu-l cu privirea pe cneaz.
— Bine ne-am găsit, boierule, vorbi domol cneazul
Drăgoieştiului. Te poftim la petrecere de înmormîntare,
cu cîntece de văduve şi de copii rămaşi singuri. Apoi, la
hotărnicie pentru veac.
Biv vel vistiernicul n-a răspuns nimic.
Era cald. Clopotul bătea rar, ca o rugăciune. Zvonul
lui tremura peste vale. De la biserică au coborît în grabă
muierile, răscolind printre morţi. Cînd şi cînd răsuna

180
cîte un strigăt rupt din inimă.
— Ah!...-şi altul! Ah!...
Femeia se ridica în genunchi, privea rătăcită peste
trupurile hăcuite şi nu mai înţelegea decît durerea care-i
săgetase ei inima.
Poruncile căpitanului Gheţea erau date cu glas slab,
dar se împlineau pe loc. S-au rupt moşnenii şi au ridicat
răniţii. S-au auzit scîrţîind carele venite să ridice morţii.
S-au arătat şi drăgoieştencele, cu pruncii de mînă şi în
braţe.
Văzîndu-l pe boier, Ileana s-a încrîncenat, s-a roşit,
apoi s-a îngălbenit.
— Cneazule, lasă-mă să-i fac judeţul, spuse ea cu
glasul înecat.
— Taci! I-l facem în vatra satului.

În aceeaşi după-amiază drăgoieştenii s-au pornit spre

sat. Au stat în mijlocul drumului, la capătul poticii ce
urca spre casa cneazului, cu vitele care purtau boarfele
la mijloc, cu muierile la urmă şi bărbaţii în faţă, ţinînd
între ei calul pe care era legat boier Dan.
S-au arătat moşnenii care nu aveau morţi de plîns sau
răniţi de lecuit. Şi-au scos cuşmele şi unii, şi alţii, apoi
s-au îmbrăţişat, ţinîndu-se strîns la piept. Aşa au făcut
şi cneazul Gheţea cu Lambru. Muierile plîngeau cu
icnete îngropate în palme sau colţul maramelor. Oamenii
se bucurau, însă nu prea tare.
Lambru a oftat o dată, potrivindu-şi glasul:
— Apoi, noi vă mulţumim, oameni buni. La o nevoie,
să ştiţi că ne găsiţi peste Argeş.
— Duceţi-vă cu bine! Noi rămînem tot aici. Asta să i-o
181
spui domnia-ta boierului, cînd va face ochi către lume.
Băjenarii s-au pornit către vetrele lor. În faţă călca
Lambru, adulmecînd spre Drăgoieşti. Tălpile goale au
stîrnit colb. Era cald. Oamenii nu mai simţeau decît
mirosul satului. Din cînd în cînd, ridicau priviri grele
spre boier. Acesta părea că nu vede, nu aude şi nu simte
nimic. Gîndea şi aştepta să răsară de undeva Haviz, să-i
taie pe robi cu sabia. Asta era tot ce-i mai putea
ascunde fruntea.
La o vreme, s-a învolburat un călăreţ. Boierul a
tresărit, aţintindu-şi ochii în zare. Călăreţul a crescut,
arătîndu-se întreg. Era Dragomir Ager, olăcarul. A
strunit calul în două picioare, strigîndu-i lui Lambru:
— S-au dus!
Apoi a trecut mai departe, tot în goană. Boier Dan a
înţeles cine s-a dus. Ceva s-a frînt în el, pălindu-l
dinăuntru spre ţeastă. A rămas în şa, atîrnînd moale ca
o zdreanţă.

În seara aceea au înflorit sîmburi de lumină la mai

multe case din Cremenari. Erau lumînările de la
ferestrele unde se făcea priveghi pentru cei ce dăduseră
vamă morţii. Peste tăcerea nopţii se auzeau bocetele,
cînd mai tare, cînd mai încet, ca purtate de o adiere.
Părintele Athanasie n-a cunoscut hodină. Nici
cneazul. Îşi lăsase acasă feciorul în fierbinţeli. Cîrstocea,
omul lui de oaste, îşi doftoricea stăpînul, spălîndu-i
rănile cu rachiu, ungîndu-i-le cu alifii de el ştiute,
oblojindu-l cum se cuvine. La cap îi stătea Ancuţa. Aşa
că din partea asta s-a simţit liniştit. Mai ales bucuros că
şi el, prin sîngele celui ce-l avea mai drag pe lume,
182
plătea vamă, alături de casele în care bucuria nu va mai
înflori de acum încolo.
Mîrzea călca în urma cneazului.
Bătrînul s-a oprit la Izvorul Lupilor, cercetînd
întunecimile. Apa gîlgîia lin, prelingîndu-se din
subsuoara stîncii. Licăreau stele. Jos, în luncă, se
ţeseau neguri dese. Mîrzea l-a auzit oftînd. Apoi au
purces mai departe. Au intrat la toate casele care aveau
morţi, pe care le cunoşteau după acei sîmburi de
lumină, licărind printre livezi. Pe prispe stăteau la vorbă
vecinii. Bărbaţi a căror carne nu cunoscuse fierul.
Înăuntru boceau muierile. Mortul sta pe masă, spălat şi
învestat în hainele lui de sărbătoare, cu lumînări puse la
căpătîi, în ulcele de pămînt...
Erau cu feţele tot aprige, cu sprîncenele tot
încruntate. Unii aveau rănile deschise la gît, sau la
frunte. La alţii nu se vedeau. Toţi ţineau în mînă
bănuţul pentru vamă în ceea lume.
Doisprezece bănuţi. Douăsprezece lumînări la căpătîi.
Doisprezece voinici. Acum vedea Mîrzea ce stă în spatele
fiecărui oştean. Acum îl pricepea şi mai bine pe Radu. I
s-a împlinit cugetul într-o amărăciune care i-a adus
lacrimi în ochi.
Asta a fost întîia dată cînd a plîns şi s-a simţit slab
căpitanul Mîrzea, a cărui faimă de ostaş zburase în
patru vînturi,
Spre împărăţiile crailor, sultanului şi ale stepelor.
Întorcîndu-se către casă spre miezul nopţii, l-a simţit
aşijderea şi pe cneaz.
Dacă plîng munţii, se cuvine să se tulbure şi el.

183
 Măgura Turcului rămăsese în urmă. Făgetul purta în
rămuriş zvoană uşoară şi înfiorată. Pe drumeagul
năpădit de tufe, drăgoieştenii călcau cu sîrg, luminîndu-
şi calea cu făclii groase şi lumegoase din cetini. Luminile
şi umbrele se scriau tremurătoare, cînd lungindu-se,
cînd scurtîndu-se pe zidul oblu şi întunecat al
trunchiurilor. Era un freamăt dintr-un cap la altul al
băjenarilor. Din cînd în cînd şi vitele întindeau boturile,
mugind lung. La o vreme s-a ridicat glas picurat din
caval.
Oamenii ar fi vrut să calce numai pe vîrfuri, să adune
toţi stropii aceia de cîntec. La glasul cavalului s-a
adăugit o voce plăcută şi lină de fată:

Bată-te crucea, bogat,

Om bogat şi fără sfat
Ce mă porţi prin sat legat,
Zici că birul nu ţi-am dat?

Pe Lambru cîntecul l-a pătruns la inimă, cald.

Cînd au tremurat deasupra pădurii cele din urmă
stihuri cîntate de fată, şi-au împletit glasurile muierile şi
bărbaţii, răspunzîndu-şi lor, cu o chemare acum
înfăptuită:

Dat-a frunza fagului,

Pus-am cruce satului
Şi coadă baltagului
Că am ghidul dracului
Asupra bogatului.

Şi-a dat slobod viersului şi Lambru. Avea o voce

184
groasă, pe care o putea mlădia cu uşurinţă. Simţea cum
i se topeşte mînia şi durerea în cîntec.
Pe boier Dan, glasurile şi înţelesurile l-au trezit ca din
moarte. Nu vedea decît făcliile, codrul neprietenos şi
cuşmele negre ce-l înconjurau. A încercat să-şi strîngă
coantăşul la piept. Îl pătrunsese, aşa deodată, un frig
aspru. Şi-a adus aminte că era legat. A vrut să-şi adune
gîndurile. Să le orînduiască şi să le pornească spre
lumină. Dar nu avea ornicul care să măsoare curgerea
timpului şi să-i pătrundă cu bătăile lui asemenea şi
neiertătoare, în bătăile inimii, domolindu-i zbaterea şi
aşternîndu-i-o pe cale netedă. Nu mai simţea căldura
Radei şi plăcuta fierbere a apei din narghilea. Nu mai
avea nimic din cele ce-i întregeau puterea, din lucrurile
mărunte şi mari care îl făceau cu adevărat boier Dan.
Aici era în robia acestor umbre, în robia nopţii, a
codrului şi mai ales a tăriei cu care se ridica cîntecul din
piepturile pe care el de mult le socotise istovite. Şi-a
lăsat capul în piept, biruit de ceea ce simţea în jur. De
freamătul oamenilor care se-ntorceau la vetrele lor, cu o
tărie de cremene şi credinţa că niciodată nu vor putea fi
urniţi de acolo.
Ileana se strecurase alături de Lambru. Călca
sprintenă, cu fruntea sus. Pînă atunci se simţise singură
şi fără rost pe lume. Acum mai voia să plătească
boierului, sa grijească mormîntul tătuţei şi apoi să se
tragă la o monastire. Cu toate gîndurile astea,
apropierea de sat îi făcea pasul mai uşor. Atunci cînd s-
au ivit luminile de la curte, inima i s-a strîns în piept,
frămîntînd deopotrivă bucuria cu ura şi cu ruşinea.
Satul s-a oprit la porţi.
Alvanitul din foişor a dat glas prelung:

185
 — Cine-i?
Oamenii au ridicat făcliile deasupra capetelor. Lumina
le-a căzut pe bărbi, pe cuşme, s-a răsfrînt din ascuţişul
topoarelor şi ochilor.
— Sîntem noi... Am venit acasă să-l petrecem pe
măria-sa. Deschideţi! şi Lambru a bătut de trei ori cu
baltagul în porţi.
Straja a stat în cumpănă, apoi şi-a chemat mai
marele. Drăgoieştenii au văzut plecîndu-se din foişor
asupra lor două umbre. S-au auzit şuşoteli. Atunci, ca
la o poruncă, au apropiat lumina de boier Dan, rupîndu-
l din întuneric.
— Haideţi! a poruncit scurt Lambru. Maria-sa e
ostenit de luptă. Noi, aşijderea!
La curte nu mai erau decît cinci oşteni şi Simo, care
zăcea. Ceilalţi plecaseră cu carele. Alvaniţii s-au uitat la
stolul de lumini, la fulgerarea oţelurilor, apoi la
alcătuirile mohorîte ale conacului.
— Întrebăm de vom fi slobozi dacă deschidem?
— Veţi fi.
Au căzut zăvoarele şi proptelele. Porţile s-au dat în
lături. Au intrat în curtea plîngerilor şi a durerilor de-o
viaţă, înneguraţi şi tăcuţi.
Oamenii curţii se strînseseră ciopor într-un cotlon,
tremurînd. Alţii s-au prăvălit la picioarele lui Lambru,
plîngînd. Muierile se căinau, bătîndu-se cu pumnii
uscaţi în piept.
— Să fie linişte! s-a ridicat vocea puternică a
cneazului.
A suit două trepte spre cerdac, cerînd făclii. Toate
făcliile cîte se găseau la curte. Slujitorimea s-a bulucit
să împlinească ceea ce se cerea. Curînd, fiecare om ţinea

186
în mînă o torţă şi curtea se luminase ca ziua.
— Aduceţi-i pe boier.
Cînd şi-a simţit mîinile libere, boier Dan a rîs iarăşi
şui. A călcat apăsat, urcîndu-se mai sus ca Lambru. Era
acasă. Parcă auzea şi ornicul. Sau a fost o părere? Şi-a
subţiat pleoapele, a privit de jur împrejur şi dînd ochii
cu alvaniţii care treceau spre grajduri, i-a suduit cu
putere:
— Porci şi cîini. Aveţi să primiţi atîtea bice pînă o să vi
se scurgă tot sîngele din voi.
Ostaşii au ridicat din umeri. Drăgoieştenii au prins
glas, tălăzuindu-se.
— Astupă-i gura, Lambrule!
— Piuie.
— Dă-i peste măsele.
— Să-i facem socoteala pe loc. Ce mai aşteptăm?!
Cneazul i-a oprit făcînd semn cu mîna. Apoi, către
alvaniţi:
— Staţi şi domniile voastre- Nu ne-aţi asuprit. Ba ne-
aţi fost şi prieteni la clipe grele. Asta o ştie mai bine ca
noi Simo alvanitul. Staţi să vedeţi şi să duceţi ştiri în
lume de cîte se petrec aici la Argeş. Apoi întorcîndu-se
spre ai lui: N-aveţi teamă, fraţilor! Toate la rîndul lor.
Întîi să scoatem robii şi uricile. Aşa-i, boierule? Vrem
cheile, măria-ta! Cheile de la temniţă. Şi sipetul pentru
care l-ai ucis pe moş Alexa.
Boierul l-a stupit între ochi.
Lambru s-a scuturat o dată din umere. Apoi s-a şters
domol cu dosul palmei, scrîşnind din măsele:
— Cheile!... Fii fără grijă. Nu te omor dintr-o dată. Ai
sa crăpi încetişor... Ca să simţi, măria-ta. Aşa cum ai
poruncit să moară atîţia dintre ai noştri.

187
 Drăgoieştenii apropiaseră bărbile una de alta. Dincolo
de ziduri mugeau din cînd în cînd vitele.
— Hai, Lambrule, că nu eşti hadîmb!
— Păleşte-l!
— Ce-i cauţi în coarne?
Erau glasuri ascuţite de muieri. Bărbaţii le-au
înghesuit cu priviri aspre. Au tăcut, nu fără cîrtire.
— Spargeţi lacătele. Poate vor avea un cuvînt de spus
şî robii măriei-sale.
A fost o puhoire de facle spre temniţă. Spre locul
spaimelor care le încreţea noapte de noapte spinarea. S-
au auzit topoarele izbind şi oamenii icnind. Treaba
mergea greu, lemnul fiind tare şi lacătele de asemenea.
Cînd au zuruit lanţurile, oamenii au dat glas de izbîndă
şi boierul şi-a muşcat buzele. Nimic nu trebuia să mai
greşească. Nici un pas. Acum, în ceasul al
unsprezecelea, îi venise toată puterea cea de temut.
Toată puterea care-l făcuse de spaimă în ţară. Mai era o
portiţă de scăpare: tainiţa. Prin ea putea răzbi în
pădure. Avea acolo meşteşuguri diavoleşti, la gîndul
cărora i-a venit să rîdă. Iarăşi îi alerga sîngele prin vine.
Prin faţa ochilor i-a trecut celălalt Dan. Călare, gonind
spre un capăt de drum.
Vedenia l-a întărit şi mai mult.
— Robi! Robi nemernici ce sînteţi, scrîşni. Vă arăt eu
cine-i Dan...
Din clipa aceea a stat încordat ca struna arcului. A
privit înseninat peste capetele oamenilor, văzîndu-şi
drumul ce avea de făcut. A tresărit din visare numai
cînd s-a auzit glasul trist al lanţurilor de la mîinile şi
picioarele robilor.
Oamenii îi sprijineau de subsuori, şoptindu-le vorbe

188
bune. Aceia nu credeau nimic. E drept că auziseră
prăbuşindu-se porţile sub izbituri. Dar se temeau de
vreun nou vicleşug al tiranului. Au tras numai aer în
piept.
Cînd au ajuns în faţa cerdacului, mulţimea s-a lăsat
în genunchi. Unii bărbaţi şi-au pus mînecile peste ochi,
să nu mai vadă. Muierile au prins să bocească. Atunci s-
a ridicat un strigăt care a sfîşiat noaptea. O umbră cu
broboadă cernita şi-a făcut loc cu coatele, prăvălindu-se
la picioarele unuia dintre robi.
— Dragule...
Robul şi-a săltat umerii, cătînd cu albul scurs al
ochilor să pătrundă parcă noaptea aceea veşnică şi
negurile timpului. A ridicat braţele descărnate, în acelaşi
trist zuruit de lanţuri, pipăind capul care i se lăsase pe
umeri. Tîrziu şi-a adus parcă aminte şi abia a răspuns:
— Mărie!
Femeile au hohotit în plînset îndesat.
Ceilalţi robi cătau cu mirare şi durere de jur împrejur.
O mirare şi o durere împietrită peste care nu putea
răzbate bucuria clipei. O mirare şi o durere izvorîtă din
anii lungi care le supsese toată măduva din oase. Peste
tot locul s-a răspîndit mirosul lor greu.
— Boierule, sloboade!
Văzînd că şovăie, Lambru l-a ajutat, împingîndu-i
între coaste coada baltagului.
— Haide!... Ţi s-a împlinit văleatul!
Pe loc Dan s-a căutat în sîn, scoţînd la iveală lănţugul
de care avea atîrnate felurite chei. Atunci s-a repezit
Ileana.
— Uricile!... Uricile!
Bărbaţii şi-au scuturat chicile, dînd năvală cu

189
topoarele şi ghioagele ridicate.
— Uricile! au răcnit.
— Staţi, că omorîţi robii. Să facem întîi judecată. Nu
sîntem singuri pe pămînt. Căpitănia Pădureţului nu-i
departe. Să avem mărturie dreaptă a robilor cînd vor
sosi oştenii domneşti. Iarăşi s-a stins glasul mulţimii,
bolborosind într-un zvon de furtună ce mocneşte la
adîncuri. Lambru a luat cheile, desfăcînd la rînd
semnele robiei, care cădeau la pămînt cu glas de fierărie.
Erau şaisprezece robi. Cînd a isprăvit, cneazul era lac de
apă, ca după o muncă grea. Nicicînd nu crezuse că
oamenii pot ajunge în aşa stare de neoameni. Buzele
robilor îi căutau mîinile. Cădeau în genunchi, bătîndu-şi
frunţile de pămînt. Bolboroseau cuvinte fără şir, fiecare
pe limba lui. Plîngeau aşa cum plîng copiii. Poate şi
rîdeau!? Cine le mai lua seama în noaptea aceea atît de
cumplită? Alţii s-au ruşinat de goliciunea trupurilor
mucezite, abia acoperite de zdrenţele în care colcăiau
păduchii şi s-au ferit spre umbra zidurilor de la conac.
Dintre ei s-a ales un bărbat înalt. Peste toată
sălbăticia pletelor şi a bărbii, peste toată slăbiciunea
trupului mai păstra în el o fală de oştean. A rotit ochii,
privind oamenii. Apoi a păşit în faţa Danului:
— Uită-te la mine, boier vistiernice. Mă cunoşti?...
— Vornicelul Alexandru, s-a bîlbîit vistiernicul, trăgîn-
du-se un pas înapoi pe scări.
Omul a rîs amar, înecat şi parcă cu noduri.
— Umbra vornicelului Alexandru, poate vrei să zici...
Priveşte! Şi-a întins mîinile la lumina unei făclii. Acolo
unde şezuseră belciugele de fier era carne vie.
A vuit iarăşi mulţimea, strîngîndu-se mai aproape de
cerdac. Boierul a mai urcat o treaptă.

190
 — Să-ţi fie viaţa aşa cum ne-ai făcut-o nouă. Şi să n-ai
altă pedeapsă decît să trăieşti, boier vistiernice, aşa cum
am trăit noi. L-a ameninţat cu ciotul de pumn care
împungea cu oasele pielea străvezie, apoi s-a întors spre
drăgoieşteni: Oameni buni, creştinilor, iertaţi-mă...
iertaţi-mă că nu vă pot spune vorbe... Am o inimă, aici
în piept... şi pe fiul meu... rob ca şi mine... Luaţi ce veţi
vrea... Eu vi le dau pe amîndouă... Mă pun martor, cu
toată puterea mea, pentru judeţul ce se va face.
Stătea acolo la piciorul scării, cu capul plecat, cu
mîinile atîrnînd, de parcă o dată cu vorbele îşi lepădase
şi sufletul.
Atunci, peste durerea oamenilor s-a ridicat glasul
boierului. A fost aşa de neaşteptat acest glas, le aducea
aminte de atîtea şi atîtea suferinţe, încît drăgoieştenii au
rămas fără suflare.
— V-am urgisit şi v-am prigonit, oameni buni, zicea
Danul bătîndu-se cu pumnii în piept. Omorîţi-mă...
Haide, Lambrule, vino cu mine. Vino cu mine să-ţi dau
uricile. Apoi puteţi face judeţ cum v-o tăia capul...
Haide, Lambrule... Cu domnia ai s-o scoţi tu la capăt
într-un fel...
Vorbind şi chemîndu-l pe Lambru, urcase cîteva scări.
Cneazul stătea nedumerit, luat prea din pripă. În clipa
cînd Dan a mai urcat o treaptă, strigătul Ilenei a sfîşiat
tăcerea:
— Aţine-te, cneazule... Fuge!
Drăgoieştenii s-au trezit ca din vis, dînd buzna. S-au
repezit la scară, îndesîndu-se, înghesuindu-se,
împingîndu-se unul pe altul.
Ileana răzbise în frunte. Scosese din sîn o custură
ştirbă. Ştia că dacă boierul apucă să intre, se va pierde

191
în zid ca un duh. S-a încordat, l-a ajuns, repezindu-i
custura între umeri.
Dan a ferit, lunecînd spre stînga. Nu destul de iute ca
vîrful întors al capătului de coasă să nu-i scoată ochiul
drept. A urlat o dată cu atîta putere, că oamenii s-au
oprit în loc. A izbit cu piciorul, răsturnînd-o pe Ileana
peste cei ce veneau gîfîind. A alergat cu frica morţii pe
urme, cu durerea răscolindu-i simţurile, cu sîngele
şiroindu-i din găvanul negru al ochiului. Auzea lipăitul
tălpilor pe cărămizi. A trecut într-o învolburare,
răsturnînd jilţurile. A pipăit cu buricul degetelor rama
tabloului. Dacă ar fi avut ochi în vîrful degetelor, tot n-ar
fi ştiut mai bine unde să pună mîna.
Cînd Lambru a dat năvală în sala cea mare, ridicînd
făclia să vadă, n-a mai văzut nimic. A auzit doar un
clinchet uşor, ca de broască bine unsă, care se închide.
L-au împins de la spate oamenii. Au călcat picioarele
desculţe peste blăni. Baltagele au spart laviţele şi
scrinurile. Drăgoieştenii s-au răspîndit în toate vînturile,
sfîrtecînd, izbind, răsturnînd. Făceau treaba asta
crîncenă la lumina fumegîndă a torţelor.
— Aici, aici, cneazule. Aici!
Ileana bătea cu pumnul în zid. Lambru a crezut că şi-
a pierdut minţile.
Plîngea, muşcîndu-şi mîinile:
— Aici... pe aici a fugit!
Mînia îl făcuse neom pe Lambru. Privea crunt în
podele. Auzea cum scad zgomotele şi vedea după
creşterea luminii că se adună cei plecaţi în căutare.
Tăcerea era grea şi neguroasă. Pricepuse. Boierul
scăpase. Unde? Cînd a ridicat privirea, a tresărit, dînd
cu ochii de el. A săltat făclia, apropiind-o. S-a auzit un

192
murmur tălăzuindu-se peste capete.
Călăreţul rînjea la ei, ameninţîndu-i cu sabia. A
cumpănit baltagul, izbind cu sete în faţa aceluia. Fierul
s-a înfipt, muşcînd din lemn. De dincolo au răspuns
golurile. Atunci a înţeles că-i o tainiţă. Abia atunci a
priceput-o pe Ileana. A poruncit scurt:
— Daţi!
A dat el întîi. Se schimbau pe rînd cîte patru, cîţi
puteau lucra. Aşchiile au sărit, apoi s-au rupt în fîşii,
sub puterea îndoită cu mînie a topoarelor. Au pus
umărul, apoi s-au prăvălit înainte. N-au apucat să
treacă în gangul tainic, cînd un bubuit cumplit, izvorît
parcă din măruntaiele pămîntului, a scuturat podeaua
sub ei.
Un val de aer fierbinte mirosind a pucioasă şi salpetru
i-a izbit peste faţă. Şi-au apărat ochii cu mînecile şi s-au
tras în odaie. I-a urmat un nor de praf şi de fum gros.
De afară se auzeau strigăte.
Cînd Lambru a ieşit în cerdac, ardea în poiana culei.
S-a urmat tot atunci o altă bubuitură mai cumplită.
Grinzi aprinse s-au săltat spre întunecimea cerului. O
pălălaie lungă şi încovoiată a ţîşnit, luminînd pentru o
clipă creştetul pădurii. La mijloc era roşie-albăstruie şi
marginile le avea tivite cu verde.
Tot atunci au zuruit, spărgîndu-se, toate geamurile
conacului şi pe ocheţii goi a năpădit în trîmbe fum alb.
— L-a primit diavolul pe celălalt tărîm.
Zvonul s-a pornit înfricoşat, din ureche în ureche.
După ce s-a petrecut şi acea bubuitură a butoaielor cu
praf de puşcă, pojarul s-a molcomit uşor. Cînd şi cînd
licărea ca o zbatere.
— Să mergem!

193
 — Să lăsăm ăst loc de primejdie!
— Îl bîntuie duhurile!
— S-a împlinit ce era de împlinit.
— Vrăji!... A avut vrăji!... Baba Chira i-a făcut vrăji!
Baba!
Satul s-a tras spre porţi. Au rămas în cerdac numai
Lambru şi Ileana.
— Haide, cneazule! Poate sînt acolo unde l-a ucis pe
moş Alexa.
Au urcat iarăşi treptele cerdacului. Conacul priveghea
noaptea, mătăhălos şi mohorît, rînjind depărtărilor cu
ştirbul ferestrelor. Ileana păşea cu zbatere pripită de
gînduri şi freamăt de suflet. Cîte nu se petrecuseră în
alte nopţi aici, sub zidurile lui groase şi tăcute. Cîte
gemete de durere şi neputinţă nu se izbiseră de ele,
rămînînd înecate în întunecimea şi taina beciurilor?...
A pălit-o peste faţă duhoarea pe care a simţit-o atunci
cînd, pitită în pădure, l-a văzut pe Pîneciu scoţînd robii
şi carnea i s-a încreţit pe tot trupul. Iacă. Aici a stat
boierul cînd l-a săgetat pe tătuţă.
Lambru adunase de pe jos două făclii aproape întregi.
Una i-a dat-o ei, neaprinsă, cu cealaltă a despicat
noaptea coridorului.
Plutea în aer un miros iute de pucioasă şi mai
stăruiau sub bolţi fire alburii de fum. Cînd au intrat în
sala cea mare, s-au oprit în loc.
Ileana s-a strîns aproape de cneaz. Aici stătuse la
pîndă în clipe lungi de veghe ca să-l vadă pe boier
topindu-se în ziduri.
Pe Ileana o bîntuiau gînduri şi gînduri. Cît voise să
nu-şi mai aducă aminte, cît luptase cu durerea şi
sfîrşeala, totuşi acum, cînd izbîndiseră, cînd năzuinţele

194
celor dragi se împliniseră, a simţit acelaşi gust amar şi
coclit în gură, ca după noaptea ei de nuntă. „Noaptea ei
de nuntă”! A rîs scurt, mai mult ca un geamăt.
Între sprîncene i s-a adîncit o dungă pe care fruntea
limpede a fetei lui moş Drăgoi n-o cunoscuse pînă
atunci. Ziua care trecuse nu-i dăduse răgaz să se
gîndească la sine. Trăise ceasurile acelea strînsă ca un
arc gata să arunce săgeata. Era grea de durerea care-i
umpluse fiinţa şi se bucura de sorocul judeţului, aşa
cum se bucură de uşurarea ţîţelor sălbăticiunile care-şi
alăptează puii.
Acum, coarda întinsă a sufletului pocnise de atîta
încordare şi Ileana se simţea pătrunsă în tot sîngele de
fierea amarului ei tăinuit. I se părea că nu izbîndise
nimic, că din mormînt o blestemă tătuţă, că n-a adus
nici o bucurie ochilor stinşi ai lui Dragu.
Trupul îi era frînt. Parcă nu se spălase de un an şi
parcă tot mirosul umed şi rînced al aşternuturi lor
boiereşti îi pătrunseseră în nări. Abia s-a mai tîrît ca în
vis spre laviţa unde văzuse că boierul dosise sipetul cu
hrisoave. Nici cînd Lambru i-a despicat capacul cu
baltagul şi cînd hîrtiile aşternute cu scrisoare pentru ea
negrăitoare şi cetluite cu peceţi domneşti au ieşit la
vedere, luminate palid de făclia acestuia, Ileana n-a dat
semn că se bucură sau că trăieşte.
Gîndurile ei se înfipseseră adînc în ruşinea altei nopţi,
atunci cînd boierul o batjocorise găsind-o la pîndă şi aşa
dintr-o dată i s-a făcut frig, au trecut-o năduşeli şi iarăşi
i s-a făcut frig. Părea că pereţii au prins să se încovoaie
cînd înăuntru, cînd în afară şi mai ales că zugrăveala
aceea a boierului, care acum atîrna ferfeniţă peste
aşchiile uşii, prinde viaţă şi, din gaura căscată a tainiţei,

195
Danul vine asupra ei, rînjind ponciş şi căutîndu-i cu
degetele uscate şi reci sînul.
Da. Ăsta era simţămîntul care o încercase mereu, fără
ca ea să ştie ce. O alunecare şerpuită pe tot trupul. Erau
mîinile aceluia care o pîngărise. I s-au întors
măruntaiele pe dos şi s-a huluit la picioarele lui
Lambru, fără un geamăt.
Cneazul Drăgoieştiului a priceput, fără să întrebe pe
altcineva decît inima lui de părinte al satului. De cînd
intrase a doua oară în conac, în singurătatea deplină a
nopţii, călca şi el într-o ură care, adunată douăzeci de
ani, clipă cu clipă, se revărsase în sînge, otrăvindu-i-l. Şi
el aştepta sorocul judeţului. Voise să-l împlinească cu
mîna lui. Da’ în aşa chip, încît satul să nu fie urgisit de
domnie. Dacă ar fi fost cineva vinovat, apoi să fie el.
Potolindu-şi mînia stîrnită de fuga Danului, privea
acum sala cu alţi ochi. A vrut mai întîi să arunce pe
spatele Ilenei o ţesătură de catifea, răsturnată de pe o
laviţă spartă cu topoarele. Catifeaua purta în moliciunea
ei o urmă de căldură. A mîngîiat-o lin cu palma care nu
cunoscuse decît asprimea muncilor. A stăruit s-o ţină,
frămîntînd-o între degete. Catifeaua lucea în ape
domoale. Şi-a dus-o la faţă şi la frunte. I s-a părut că-l
îneacă un miros greu de mirodenii şi că moliciunea
ţesăturii i se prelinge prin trup, îmbăloşată ca
moliciunea rece a melcului. A zvîrlit-o cu ură, scuipînd-
o.
— Scîrnăvie!... Scîrnăvie tot ce-i aici, agonisit cu
măduva oaselor noastre!
Şi-a desprins sumanul de pe umeri şi asprimea lui i-a
făcut bine. A înfipt făclia într-un braţ de pe zid şi
ridicînd fata pe braţe a scos-o în curte. Dînd de aer

196
curat şi rece, Ileana a tresărit uşor, apoi a deschis ochii,
cătînd nedumerită la faţa cneazului.
— Stăi o clipă, Ileană. Viu îndată... Să n-ai teamă.
Fata i-a răspuns cu un zîmbet şters, venit din mari
depărtări:
— Aştept!
Lambru s-a întors grăbit în conac. A cercetat uricile,
pînă cînd le-a găsit pe ale satului. Nu ştia sloveni, dar
le-a cunoscut cum le-a cunoscut şi Ileana şi cum ar fi
făcut-o oricare alt drăgoieştean. Le-a mîngîiat cu
degetele lui aspre şi ţapene, apoi, scoţîndu-şi cuţnu, le-a
sărutat peceţile. A fost atunci un răsuflat şi un popas al
sufletului său zbuciumat de om hăituit. A zîmbit şi ochii
cătau blînzi şi lini. De acum, satul poate bate război pe
faţă cu boierul. Uricile îi picurau în suflet zvon din
timpuri vechi. Căldura asta nu l-a ţinut decît puţină
vreme. S-a smuls din ea, ridicînd ochii spre lumea
adevărată şi spre zbuciumul clipei.
Armele atîrnate de pereţi întorceau lumini oţelii. A
cunoscut arcul boierului. Acela cu care-l săgetase pe
moş Drăgoi. L-a desprins cîntărindu-l şi s-a bucurat.
Cine ştie? Munte cu munte, dar om cu om! Şi-a
petrecut două cucure peste umeri, a luat sipetul
subsuoară şi făclia a îndesat-o într-un divan. Cînd a
văzut flăcăruile prinzînd cheag şi fugărindu-se spre
pereţi, a tîrît un jilţ peste ele, apoi a ieşit cu paşi rari şi
măsuraţi.
— Mergem, cneazule?
— Mergem! Să nu te uiţi înapoi!
Sus, cerul era nesfîrşit şi spuzit de stele. Mai ales era
luminată Calea Robilor. Năframa ei alburie i s-a părut
Ilenei ca o vestire de bine. Şi-a plecat genele, să nu-i

197
sticlească în ochi lacrimile. Pentru ea nu mai putea fi
bine.
Niciodată.

Pojarul s-a ridicat cu flăcări prelungi şi trosnete de

grinzi uscate. Slujitorimea a stat la vedere, strînsă umăr
lîngă umăr. N-a vorbit nimeni. Nu s-a mişcat nimeni.
Jucau în noapte numai palele tremurînde ale
jeraticului. Au ţîşnit pe ferestre, năpădind cu braţe de
foc spre cer. Cînd s-a huluit coperişul şi grinzile au
aruncat puzderie de scîntei, un oftat prelung, ca o
răsuflare a pămîntului, s-a ridicat din pieptul oamenilor.
— Haideţi să ne culcăm! Acum e bine.
Glasul a răsărit dintre umbrele acelea care pînă ieri
nu însemnau fiecare decît puterea a două braţe. Şi
umbrele s-au mişcat, năzuind spre o hodină fără spaima
gîrbaciului.
Numai Chira vrăjitoarea nu s-a grăbit spre tihna
somnului. Sta sprijinită în creanga ei cu crăcan,
bolborosind vrăji. O pală de lumină a desluşit-o ca într-o
fulgerare. Avea o mînă cu ghearele întinse către conac.
Cînd s-a topit iarăşi în întunericul care-o zămislise, s-a
auzit un chicot hîrîit pe gîtlej. Slugile şi-au făcut cruce şi
nu s-au uitat spre locul acela.
Baba Chira a mai vrăjit satul, ţesîndu-l în blesteme,
apoi s-a pus pe cale, alunecînd cu grăbire, cu fîlfîit de
zdrenţe negre ca negrul nopţii.

198
199
 I

e trei zile căpitanii Gheţea şi Mîrzea erau în şa. De

trei zile Cîrstocea bombănea şi mormăia printre
dinţi, scîrbit de atîta goană, zdroabă şi praf. Cu
atît mai scîrbit, cu cît Ahmet parcă-şi înghiţise limba şi
nu avea omul cu cine să schimbe o vorbă.
De la Corbeni, cale de cîteva ceasuri mai jos de
Cremenari, lăsaseră şleaul bătut de care, luînd-o pe
potici să răspundă la vale de Cîmpulung, apoi tot pe
potici, pe sub buza dealurilor, au ajuns la Tîrgovişte. N-
au tras la han. Au îmbucat din traiste, privind turlele
bisericilor şi acoperişurile palatului nou, ridicat de Vodă
Cercel, care scînteiau în soare. După ce-au adăpat caii,
s-au pus iarăşi pe drum, ieşind între oameni la Adunaţi.
Înainte de a pleca din Cremenari, un olac din
Drăgoieşti le şi adusese vestea că boier Dan s-a mistuit
în flăcări. Descosîndu-l pe olăcar, Gheţea a rămas cu o
întrebare, pe care o frămîntă şi acum în minte: „Oare să-
şi fi pus foc singur?... Să fi pierit?...” La întrebarea asta
se adaugă şi alte pricini care-l fac tăcut şi-l
îngîndurează. Îi poruncise cneazul să-l ajungă din urmă
pe jupîn Cristian neguţătorul. Să-i spună că satele din
margine, pînă la Lotru, s-au învoit a le purta domnia-sa
negoaţele şi că-l aşteaptă la sfîrşitul lui Brumărel cu
sloiuri de ceară, cu blănuri şi cu ţuică nouă. Mai avea
poruncă să se tocmească cu Costa Dulgherul pentru
nişte care de zadă cum nu se găseşte în toată ţara şi mai
ales să-l înduplece pe dulgher a le cumpăra.

200
 Erau slujbe pe care nu le mai împlinise pînă acum.
Ştia rîndul oştilor, nu pe-al negoaţelor.
Mîrzea îl lăsase în apele lui, bucuros că poate să-şi
legene gîndurile şi dorurile. Dacă boier Dan a crăpat,
atunci nu vede nici o piedică să se facă străjuitorul
copilei rămasă singură. Din cînd în cînd, zîmbea tainic
pe sub mustaţa lui tatărască...
...Sloboziseră frîiele să răsufle caii şi călăreau cuprinşi
de liniştea adîncă a înserării de toamnă...
— De l-am găsi pe Racea, răspunse cu glas tare
Gheţea gîndurilor ce-l frămîntau.
Mîrzea a tresărit, trecîndu-şi mîna peste frunte.
— Îl găsim... Dacă nu şi-a schimbat obiceiele, acum
sub sară dăm de el la Manole Cap-Lat.
— Crezi?... Nu-i place să soarbă dragostea mai multă
vreme decît îi place fluturelui să se alinte pe o floare.
— Cine ştie?...
Soarele se lăsase spre scapăt. Peste streaşina codrului
se ţesuseră pulberi. Părul Maicii Domnului se călătorea
prin văzduhuri, unduind lin. Din ce se apropiau de
Cetatea de Scaun, din ce se îndeseau călătorii pe
drumul pînă atunci pustiu. După amiază le trecuseră
înainte cîteva rădvanuri, în care apucaseră să vadă blăni
scumpe şi feţe rumene de boieri.
— Trag trîntorii la ştiubei, frate Mîrzea, spuse Gheţea.
Acum, în asfinţit, s-a rupt liniştea limanului de cleştar
în zvoană de clopote şi mărunţit de toacă.
— Bucureştii!
— Bucureştii! răspunse ca un ecou Mîrzea.
Au strîns frîiele, scoţîndu-şi cuşmele şi bătînd cruci
dese. Era ceasul acela al faptului de seară, un ceas de
încîntare pentru toţi călătorii, fie pămînteni, fie străini.

201
 Din zecile de bisericuţe ridicate în urşi de stejar se
risipea dangăt des şi tremurat. Cu acesta se împletea
glasul măsurat şi adînc al clopotelor din turlele de piatră
ale ctitoriilor domneşti. La răstimpuri se auzea bătaia
rară şi parcă întunecoasă a celor din biserica
papistăşească. Toate se adunau, revărsîndu-se peste
tîrg, peste zbuciumul oamenilor, peste sumeţia aspră a
codrilor, vestind călătorului hodina şi liniştea.
Au împins caii înainte, spre ceţurile subţiri şi albăstrii
ce se ridicau deasupra stufului şi trestiişului, printre
care şerpuia drumul domnesc al Tîrgoviştei,

Cînd au apucat să vadă casele din mahalaua

Săpunarilor, li s-au pus în piept suliţele lefegiilor
domneşti de la barieră. Un hotnog mustăcios i-a
cercetat, cerîndu-le îndreptările şi iscodindu-i de
năcazurile care-i poartă la Scaun.
— Bucurii, domnia-ta, bucurii! Aşteptăm domnie cu
priinţă, zîmbi Radu.
Hotnogul şi-a clătinat mustăţile, ca unul ce nu mai
credea în nimic. Aşezat aici la răscrucea vînturilor, care
bat cînd de la miazăzi, cînd de la miazănoapte, slobozise
destui fecioraşi din aceştia, trecînd cu fală ca să-şi
găsească saţiul, ca apoi să-i vadă gonind culcaţi pe
oblînc, să-şi scape zilele.
— Duceţi-vă, domniile voastre! Dar gîndiţi-vă cum
aveţi să vă întoarceţi... Apoi rîzînd: S-ar cuveni să bem
un strop de rachiu din plosca pe care o văd atîrnată la
oblîncul slujitorului. Asta ca bun venit la cetate.
— Aşa să fie, răspunse Gheţea. Hai, Cîrstoceo...
îndeamnă-l pe hotnog.
— Ce să-l mai îndemn eu? mormăi slujitorul. S-a

202
îndemnat el şi singur.
Hotnogul a tras o duşcă straşnică, lingîndu-şi buzele.
N-a apucat să mai tragă una, cînd s-au desluşit
zgomote. Tropote dese şi repezi au adus un pîlc de
călăreţi. Purtau rase călugăreşti încinse cu brîuri de
piele. La şolduri aveau săbii lungi, florentine. Pălării
largi cu pene, cizme înalte şi pinteni de fier. Cel ce
călărea în frunte purta pe piept o cruce mare de abanos.
Cîrstocea şi-a scuipat în sîn, oţărîndu-se.
— De diavolii ăştia mai aveam lipsă pe lîngă foame şi
nesomn.
Hotnogul a scuipat într-o lăture, făcînd semn să se
sloboadă drumul. Călăreţii s-au dus, acoperindu-i cu
praf.
— De cînd a ieşit zvon că apucă Scaunul măria-sa
Mihai, nu mai am hodină, se vaită el clătinîndu-şi capul.
Butci după butci, chervane după chervane, neguţători şi
poporeni şi acum popii ăştia papistăşeşti. Duceţi-vă
sănătoşi... şi mai ales întoarceţi-vă sănătoşi, rîse el gros,
dimpreună cu străjile care-i priveau cum se depărtează,
rezemaţi în suliţe.

II

Mai jos de balta de la Carvasara, în care făcea popas

Bucureştioara, de la izvoarele ei înfipte în lacurile
Icoanei, la revărsarea în Dîmboviţa, acolo unde rîuşorul
se frîngea în două, erau pămînturile şi averile vornicului
Cernica. Venind spre cetate, pe stînga, Bucureştioara se
pierdea în stufărişul Văii Adînci. Pe coama văii, ferind
lacurile lui Dura neguţătorul, drumul Tîrgoviştei intra în

203
Tîrgul de Sus. Aici, la marginea lui, în calea drumeţilor
şi a neguţătorilor de la Ţara Ungurească se ridica în
temelii zdravene de piatră hanul lui Manole Cap-Lat.
Oamenii locului nu ştiau de unde venise acest Manole
Cap-Lat. Se oploşise în tîrgul de Sus cu douăzeci de ani
înainte. Era trenţăros şi abia de i se adunau flendurile
de haine pe trupul numai piele şi oase. Mahalagiii
scoseseră vorbe şi vorbe. Ba că-l ajută diavolul, avîndu-i
zălogită inima; ba că a găsit o comoară. Alţii spuneau
cum că boier Dan, marele vistiernic, îl sprijină ca pe un
fiu şi prieten, avînd şi domnia-sa parte din cîştigul
hanului.
Fie că era una, fie că era alta, sau amîndouă
deopotrivă, adevărat este că pe un loc pustiu s-a ridicat
han de bîrne, cu streaşină largă şi laviţe de pari bătuţi
în pămînt.

Jupîn Cristian, starostele neguţătorilor de la Vîlcea,

picase de puţină vreme între ai lui. Se aşezaseră în
bătătura hanului, la codîrla unui car, şi tăifăsuiau
barbă în barbă. Cărăuşii făcuseră un foc ţeapăn şi
puseseră ceaunul la cîţiva paşi mai încolo.
— Ce veste, staroste? întrebă unul din ei.
— S-a stricat lumea de tot, neguţători
dumneavoastră... La agie m-au belit. Pînă să scot o
vorbă, au dat buzna toţi nemîncaţii, toţi diecii, toţi
coate-goale. Bacşiş şi iarăşi bacşiş. De aceea nu mai
cutează să vină aici un neguţător.
— Vremuri grele! oftară ceilalţi, clătinîndu-şi bărbile.
— Adevărat!... Judeţul stă ferecat la el acasă cu
pecetia, cu condicile şi catastifele lui. Nimeni nu-l mai
204
bagă în seamă. I-a lăsat pe neguţători în ghearele
slujbaşilor domneşti.
— Cît ai plătit?
— Cam trei sute de asprii. Mîine îi de lipsă unul din
noi să se ducă la Hoţea Mîna-Lungă, spurcatul de vătaf
al păhărniceilor, cu un vig de ştofă frîncească pentru
caftan.
— Noi nu vindem băuturi, se împotrivi cineva.
— Nu vindem băuturi, adevărat. După cîte am oblicit,
afurisitul are agia pe seamă pînă vine măria-sa. Şi...
— Să-l pîrăşti! Are să-l pună vodă la toiege.
— Pînă atunci ne deşartă carele. Mai bine slobozim
baierele pungii acum şi le înnodăm strîns cînd ne-om
duce.
— Altceva?
Cel care întreba era un omuleţ sprinten, cu ochii
numai foc, îmbrăcat într-un caftan care-i ajungea pînă
la călcîie. Era tot numai caftan şi barbă. Îl chema Petre.
— Ei, şi domnia-ta? Prea le vrei pe toate aşa dintr-o
dată, îi spuse starostele:
— Mă arde la bojoci, jupîne. Am bătut atîta cale să
avem spor şi să ne punem pe picioare... Cu boier Stroie
ai vorbit?
— N-am ajuns la el. M-au pus străjerii de la cetate pe
fugă... După cîte îl cunosc eu, dacă vrei să apuci
turmele de rîmători, nu cu el să stai de vorbă.
— Da’ cu cine? se repezi cel mititel.
— Cu cine ai mai stat...
— Cu jupîneasa Sima?
— Cu ea!
— Cu aceea n-are să-mi iasă mare cîştig, oftă Petre.
— De!... Boier Stroie se ţine mai mult de obiceiele lui

205
ostăşeşti... Da’ ce să fie asta?
Cînta un glas puternic şi gros. În răstimpurile în care
cîntăreţul îşi trăgea sufletul, se auzeau copitele calului
bătînd spinarea drumului:

Iată un păgîn de turc,

El se uită, eu mă uit,
Eu mă uit negustoreşte,
Turcul se uită cîineşte
Şi ştiu dracu ce-mi gîndeşte...

Glasul se auzea din ce în ce mai puternic. Atunci cînd

s-a sfîrşit viersul, pe poarta hanului a intrat un călăreţ.

...Şi ştiu dracu ce-mi gîndeşte

Să-mi ia banii după peşte.
Turcu zice: „Ahmet, Ahmet
Eu îi trag un pumn în piept.
Turcu zice: „Aman, Aman”,
Eu îl trag sub cel tufan.

Cîntînd, îşi proţăpise calul în faţa neguţătorilor. După

ce-a încheiat, s-a închinat cu prefăcută smerenie.
Era un uriaş, cu faţa smolită şi arsă de vînturi şi
soare. Avea ochii mari, negri, o mustaţă frumos arcuită
şi barba rotunjită cu foarfecele. De sub căciuliţa scumpă
din pîntece de rîs scăpau pe umeri plete bogate şi
inelate. De mirare erau hainele şi armele. Călăreţul se
purta cu coantăş albăstrui din stofă de Venezia, cu
găitane de argint şi blăniţă de jder la gît. Avea pantaloni
cărămizii şi cizme înalte pînă la şolduri, cu pinteni mari
de argint. La brîu purta o sabie, cum numai în ţările

206
apusului se putea vedea. Lungă de un stat de om, cu
straja lucrată în flori şi cu oţelul în trei muchii. La şa
atîrna un buzdugan din lemn de corn, ferecat şi ţintuit,
şi un harapnic din piele, lung cît un arcan. Şi lucru
nemaivăzut prin partea locului, în mîini avea mănuşi de
piele de căprioară, cu apărătoarele răsfrînte către coate.
— Cu cinste mă închin domniilor voastre,
neguţătorilor şi cîrpănoşilor. Se vede că v-au pus boierii
şi sfinţii părinţi juvăţul de gît, de vă tîrîţi la Scaun cu
cozile între picioare şi cu feţele spăşite de mironosiţe.
Starostele a rîs într-un dinte. Ceilalţi neguţători şi-au
burzuluit bărbile.
— Mai încet, căpitane Racea, că ne dai de ocară.
Hanu-i plin de oaspeţi, şi n-am vrea...
— Aa!... Va să zică mă cunoşti, vulpoi bătrîn ce eşti...
Asta-ţi ridică preţul în ochii mei. Hei! Voi, ceilalţi pui de
vulpe. Nu vă uitaţi urît la căpitanul ferentarilor. Mai
bine gîndiţi-vă că sînt trudit, însetat şi am mare lipsă de
un coantăş nou, detună căpitanul, sărind din şa.
Ca din pămînt a ieşit un grăjdar, luîndu-i calul de frîu
şi ducîndu-l la tainul pe care-l înfuleca degeaba din
pătulele şi clăile lui Manole Cap-Lat.
— Măi Ioane, strigă Racea pe urmele grăjdarului... Să-
i dai ovăz înmuiat într-o vadră cu vin. Ovăzul să-l
cinstească hangiul, vinul prea cinstiţii neguţători. Ţie na
de la mine un firfiric... Prinde-l!
Bănuţul a zburat prin aer şi grăjdarul l-a prins cu
îndemînare în palma lată.
— Ăsta ne speteşte, şopti Petre la urechea starostelui.
Fie că vorbise prea tare, fie că uriaşul avea urechea
ascuţită, dar într-o clipă jupînul staroste şi jupîn Petre
s-au simţit apucaţi de bărbi. Racea le-a apropiat tigvele

207
de el, scuturîndu-i cu străşnicie.
— Ai, pui de diavol, năpîrci galbene ce sînteţi... Vă
speteşte căpitanul?... De multe ori te-am spetit eu,
jupîne, care zici că mă cunoşti?
— Iertare, căpitane, chirăia starostele, căruia îi
dăduseră lacrimile de usturime.
— Răspunde! striga Racea de se cutremura hanul.
Părea că un duh necurat se alerga prin curţi şi prin
odăi, stîrnind drumeţii, cărăuşii şi surugiii. Capete
ciufulite s-au arătat de prin codîrlele carelor, din
coşurile rădvanelor, ba în pridvor a ieşit şi o sfinţită faţă
bisericească.
Glasul căpitanului s-a înfipt ca un jungher în inima
lui Manole Cap-Lat. Se trăsese în fundul cămărilor, să-şi
deşerte pungile slinoase şi să treacă la catastif cîştigul
zilei, care se arăta îmbelşugat. Auzindu-l, s-a rostogolit
pe scări ca un poloboc, gîfîind, cu fruntea lac de apă.
— Milostenie, căpitane, milostenie, se ruga el... Nu-mi
strica cinstea obrazului...
— Piei, afurisitule!...
Manole s-a ascuns după un car, strigînd cît îl ţineau
bojocii:
— Afurisit eu?... Afurisit eşti tu, calic puturos. Săriţi,
oameni buni, că mă omoară nemernicul... Puneţi mîna
pe pari şi daţi-i la cap, că-i turbat... Săriţi...
Zbiera ca din gură de şarpe. Cărăuşii rîdeau gros.
Rîdeau şi slugile hanului de ce cutremura cămaşa pe
ele. Căpitanul Racea îi ungea pe suflet de cîte ori îl lua
în tărbacă pe hangiu. Cu toate că de data asta nici nu se
apropiase de el, hangiul zbiera şi se căina pentru toată
viaţa lui de acum încolo.
Văzîndu-l pe jupîn staroste că bulbucă ochii şi se uită

208
spre poartă şi auzind tropote, Racea a întors capul.
— Ce-ţi spuneam eu, frate Gheţea, rîse hinchinit
Mîrzea. Priveşte şi crede-mă.
Căpitanii opriseră caii, desfătîndu-se.
— Ehei!... Bun venit la tîrg, fraţilor, răcni Racea. Hai,
jupînilor, să vă închinaţi unor căpitani vestiţi.
Îl trase de barbă după el. Gheţea îl cunoscu pe
staroste şi, descălecînd în pripă, ieşi în calea lui Racea,
aruncîndu-i-se la piept,
— Lasă-i! Sînt prietenii cneazului, spuse el
îmbrăţişîndu-l.
— Aşa!... De ce n-aţi spus, jupînilor, că sînteţi oameni
de treabă? Aţi fi scăpat mai ieftin...
Le dădu drumul, apucîndu-l pe Mîrzea:
— Uşor, căpitane, gemu omuleţul. Mi-ai zdrobit
osemintele.
Căpitanul Racea îi luase pe unul în stînga, pe celălalt
în dreapta, îndemnîndu-i spre scara pridvorului.
— Să cunoască toată suflarea că astă-seară sînt
bucuros. Hei, hangiu nemernic...
— Poruncă! se auzi glasul guiţat al celui strigat.
— Să aduci vin de Chios... din acela pe care-l ţii
ascuns sub scara beciului pentru inima egumenilor şi
cinstitului boier Dan...
— Maică Precistă!... De unde a aflat nemernicul?... De
unde?
— Trap. Într-un pătrar de ceas vreau să mă ospătez.
Apoi peste umăr, starostelui de neguţători: Dacă vrei să
nu-ţi jupoaie pielea ceauş Haviz, caută-ne cînd stăm la
masă... Haideţi, fraţilor, mi-e dor să vă aud grăind.

209
 III

În sala mare a hanului ardeau cîteva făclii. Pe lîngă

pereţii de bîrne erau laviţe din lemn cioplit cu barda şi
mese lungi cu picioare zdravene. La una din mese, lîngă
vatră, şedea faţa călugărească ce se arătase în pridvor.
După smerenia cu care-l slugăreau doi călugăraşi
răpănoşi şi slabi, trebuie să îi fost vreun egumen. Stătea
pe cîteva blănuri şi înfuleca cu mare poftă dintr-un pui.
— Plecăciune, sfinţia-ta, se închină Racea. Bună să-ţi
fie pofta la pui într-o zi de post ca vinerea de astăzi.
Auzind glasul, egumenul a înghiţit aripa pe care-o
sugea şi ca un blăstăm pentru lăcomia lui aripa i-a
rămas în gît. Se roşise tot şi tuşea de sta să pocnească.
Un călugărâş i-a tras una după ceafă, ca unul care
cunoştea metehnele şi leacurile sfinţiei-sale şi egumenul
s-a liniştit, scuipînd osul afară.
Racea rîdea bătîndu-se cu palmele peste burtă.
— Proclet să fii, drace, acum şi-n vecii vecilor! îl afurisi
egumenul. Fraţi întru Cristos, să mergem... S-a urnit cu
greu, legănîndu-se ca o raţă, pe nişte reteveie de
picioare.
Era mic, pîntecos, cu faţa rumenă şi mirosea a
mirodenii.
— Niscaiva roabe ţigănci să nu-i trimit sfinţiei-tale?
strigă Racea după el.
— Taci, frate, se sperie Gheţea. E păcat.
— Păcat?... Radule, ai rămas tot cu dinţi de lapte.
Asta-i Calist, egumenul de la Snagov. Boaita dracului
afurisită, are trei sate de rumâni pe care-i înjugă la plug
ca pe vite. La arhondaric ţine roabe ca să-l dezmierde...
Ptiu... A otrăvit odaia cu mirosurile lui... Deschide,

210
tătăraşule, uşa, să intre aer curat.
Căpitanii s-au aşezat, lepădîndu-şi armele şi
descingîndu-şi brîiele. Apoi, Racea a poftit cu voce tare
apă pentru spălat. Cu apa a venit chiar Măriuţa. Era
îmbujorată şi căta pe sub gene la Racea. Căpitanul a
ciupit-o de bărbie.
— Lasă-mă, domnia-ta, că ne vede hangiul, făcu
femeia mai mult apropiindu-se, decît depărtîndu-se.
— Hangiul să-şi vadă de poloboacele de vin pe care Ie
întreieşte cu apă şi de pungile slinoase în care ţine
arginţii jupuiţi după pielea oamenilor de treabă, că altfel
îl măsor cu gîrbaciul pe spinare, vorbi tare căpitanul.
Apoi plecîndu-se la urechea hangiţei: Spune-i starostelui
de la Vîlcea să poftească aici. Şi bagă de seamă dacă
ascultă cineva la gura hornului.
Femeia a dat din cap în semn de încuviinţare, spre
mirarea celorlalţi doi căpitani, şi s-a dus. Racea a închis
uşa, a luat o dulamă acoperind cu ea vatra, apoi s-a
aşezat la masă, zîmbind.
— Vă miraţi?... Se vor desluşi toate... Ţineţi-vă limbile
în faţa starostelui.
— Ne cunoaşte, făcu Gheţea.
— Astăzi nu mai băga mîna-n foc decît pentru tine...
Ssst! Vine!
Neguţătorul a intrat, bătînd plecăciuni smerite. După
el s-a arătat Măriuţa, aducînd o oală mare de lut în care
sfîrîia vinul şi o strachină cu castraveciori muraţi la
soare, care se bălăceau în zeama lor.
— Îndată sînt gata şi raţele, spuse hangiţa. Manole e
la horn...
— Mulţumim... Hai, jupîne, aşază-te la masă, nu te
mai teme. M-a îmblînzit căpitanul Gheţea.

211
 — Norocul meu, rîse starostele, aşezîndu-se.
— Hei, Cîrstocea, Ahmet... Nu mai staţi la uşă. Veniţi
şi voi.
— Omul cu scaun la cap se cunoaşte după cum
vorbeşte, mormăi mulţumit Cîrstocea, trecînd lîngă
stăpînul său.
Racea a turnat vinul din oală în ulcelele mesenilor.
— Să dea Dumnezeu bine şi să aveţi spor după
gîndurile voastre! închină el.
— Să ne ajute Dumnezeu!

Mîncaseră raţele fripte în frigare şi pita cu coaja

rumenă şi aburindă, scoasă atunci din cuptor, tăindu-şi
greaţa cu castraveciorii şi cu vinul în care Racea îşi
muia des mustăţile.
— Acum că ne-am îndestulat, poftim puţin sfat, spuse
Gheţea.
— Bucuros! răspunse starostele. Mai ales că aştept
anumite veşti de la cneaz.
— Veştile sînt bune, jupîne. Tata a repezit vorbă la alţi
cneji bătrîni de la obştile pe care le ştii. S-au învoit să le
porţi negoaţele la tîrgurile din luna lui Brumar.
Racea ciulise urechile şi-l privea pe staroste, căruia i
se luminase faţa la auzul răspunsului mult dorit.
— După cîte văd, te cam uscaseşi, jupîne, fără aceste
negoaţe, împunse el.
— Doamne fereşte, căpitane!... O fac pentru obrazul
cneazului...
— Ţţţţ... asta să i-o spui fratelui meu, Gheţea, că el te-
a crezut de cum ai căscat gura... Mie să-mi cînţi pe alt
glas...
212
 — Sîntem oameni cinstiţi, se supără starostele.
— Atunci cînd nu puteţi lua şapte piei de pe unul ca
mine... Căpitane Gheţea, mai ai să spui ceva?
— Că-l aşteaptă Tocsabă la zi-ntîi Brumar cu carele
doldora... Atît!
— Atunci să-i grăiesc eu şi să vezi cum se înmoaie.
Ascultă mă bine, jupîne!
— Ascult!
— Astăzi ai fost la agie.
— Fost!
— Ai plătit trei sute de asprii la zgîrie-brînză şi la
nepricopsiţii de dieci.
— Plătit! oftă starostele.
— Cu Hoţea Mîna-Lungă cum stai?
— Îi trimit mîine un vig pentru caftan.
— Să nu-i trimiţi nimic. Anafura mamei lor de tîlhari!
S-au făcut vameşi pentru pungile lor. Uită că vamă nu ia
decît tîrgul şi domnia.
— Cum să nu-i trimit, căpitane, dacă ţine agia pe
mînă? Mă beleşte, vai de capul meu!
— Taci!... Nu te mai văicări. Te luăm noi sub pază şi te
ducem la curte. Asta voiam să-ţi spun, aflînd că te-a
pîrît diacul Partenie la ceauş Haviz şi acela se găteşte să
te calce.
— Cum asta? se miră starostele. Păcătosului aceluia
de diac i-am dat cincizeci de asprii, numai pentru că mi-
a făcut înscrisul să desfac marfa în tîrg.
— Ţi-a cerut o sută? Aşa-i?...
— Aşa!... De unde le ştii, domnia-ta, că nu te-am
văzut pe-acolo?
— Asta-i treaba mea. Auziţi, fraţilor, unde am ajuns,
se căină Racea către căpitani. Un afurisit de turc să

213
strîngă vamă de la neguţătorii din biata ţărişoara asta...
— Parcă numai vamă strînge, oftă Gheţea. Se apropie
sorocul Bairamlîkului şi al dajdiilor domneşti. Pe acelea
nu tot el le strînge din părţile noastre?
— Amară vreme am apucat, întări şi starostele. Se
vede bine că intrase spaima în el.
— Amară, jupîne!... Iaca, noi te-om scăpa de urgia lui
Haviz, care-ţi lua pe puţin cinci pungi cu galbeni.
— Doamne, se îngălbeni jupîn Cristian.
— Pentru ajutorul acesta venit de la Dumnezeu să
lepezi domnia-ta o pungă, aici pe masă.
— Racea!
— Tu să taci. Asta o luăm aldămaş, ca să nu dea
buzna alţi aldămăşari cu şalvari. Aceia i-ar fi luat şi
caftanul. O mai luăm pentru ce-l va ciupi pe Tocsabă şi
pe cneaz domnia-sa starostele, zîmbi Racea.
— Drace! se strîmbă negustorul.
— Eu sînt!... Bine m-ai chemat. Şi să mai ştii că îi
repezim vorbă cneazului cum se bate tîrgul la Braşov şi
la Sibii. Asta aşa, ca să ştie şi domnia-sa.
Starostele clătină barba cu mîhnire.
— Mă crezi lotru, căpitane. Of! Doamne, Doamne!
— Haide! Zici că mă cunoşti. Pare-mi-se că-mi aduc
aminte şi eu de jupîn Cristian de la Vîlcea, care a
împlinit anume pungi pentru monastirea de la Coşuna,
după ce s-a pribegit măria-sa. Şi pungile acelea...
— Gata!... Căpitane, eşti de bună seamă diavolul...
Uite punga!... Omul rotea albul ochilor şi-i tremurau
mîinile.
— De aceea am venit la picioarele măriei-sale... oftă el,
punînd punga pe masă.
Racea o culese, cu un surîs larg, vîrînd-o cu

214
îndemînare la brîu.
— Aşa te vreau, staroste! Dormi liniştit în noaptea
asta. Şi cu agia, cum ţi-am spus. Nici unuia un firfiric.
Gheţea rămăsese mirat şi ruşinat de purtarea
căpitanului. Mîrzea zâmbea mîţeşte, ca unul ce se
mîndrea de asemenea prieten harnic la minte şi
strîngător la pungă. Starostele a dat să se scoale, cînd
de afară s-au auzit paşi grei şi un răsuflet pripit şi
fluierat, de parcă omul ar fi avut trişcă în grumaz. Cînd
s-a deschis uşa, în pragul ei s-a înrămat un călugăr.
— Domnul!... făcu monahul, binecuvîntîndu-i.
Gheţea şi Cîrstocea îşi făcură semnul crucii, privind
miraţi la acea arătare. Deşirat şi slab, cu rasa de şiac
curgîndu-i trenţăros de pe umeri, cu comănacul soios şi
faţa năpădită de o barbă cînepie, călugărul nu dădea la
iveală din această parte a trupului decît nasul ascuţit,
de parcă îi sta lipit sub sprîncene, şi ochii alburii
îngropaţi chiar la rădăcina acestui straşnic nas. I-a
cercetat pe cei de faţă cu o singură privire, apoi a intrat
fără să aştepte poftire.
— Domnul să vă bucure cu zile multe,
binecredincioşilor creştini! A, dar văd aici şi nişte fii ai
diavolului! Ptiu! Ucigă-vă crucea!
— Sînt oameni şi ei, prea sfinţia-ta, se îndreptă
Gheţea de la locul său.
— Diavoli, nu oameni. Nu cruţă nici cele sfinte,
mormăi călugărul, fluturîndu-şi aripile largi ale rasei.
— Adică nu cruţă sfinţenia bortelor şi a jicniţelor
monastirii vornicesei Caplea, frate Zinovie?!
— Ptiu! Ptiu! Piei, satano! îşi scuipă călugărul în sîn,
privind mai bine spre Racea.
Acesta stătuse cu capul puţin întors, încît omul

215
bisericii nu-i desluşise faţa.
— Ei! Ce te sperii, cuvioşia-ta? Ai venit să mai închei
vreun tîrg cu Manole Cap-Lat? Vi-au dat îngerii de ştire
că se pornesc vînturi bune pentru negoaţe? Au îl cauţi
pe sfinţia-sa Calist, cu niscaiva vădane?
— Auziţi-l cum vorbeşte, oameni buni! Auziţi-l şi vă în-
spăimîntaţi. Ei, căpitane, căpitane. Au să-ţi putrezească
oasele neîngropate şi sufletul are să se perpelească în
focul iadului, nedezlegat de sfînta împărtăşanie.
— Am să mă duc la cuvioşii de la Sfînta Troiţă. Şi au
să mă dezlege.
— Păgînule! în veci să fii afurisit. Te-ai dat cu trîntorii
de la monastirea cea blăstămată! Te pomeneşti că ai
venit la Manole să le prilejuieşti lor vînzarea vinului.
Spune, blăstămate!
Călugărului i se înroşise morcovul de nas pe care şi-l
apropiase ameninţător de Racea.
— Şi dacă aş fi făcut-o? Aceia sînt mai largi la inimă şi
la pungă. Nu ca voi, cîrpănoşi.
— Aşa vorbeşti de oamenii Domnului?
— Ai dracului, nu ai Domnului! Zarafi blăstămaţi!...
Acum ia-ţi botforii la spinare, dacă vrei să nu-ţi dau una
peste potcap.
Călugărul s-a dus fluturîndu-şi poalele, fluierînd din
gît. Ajuns la uşă, s-a întors blăstămînd:
— Să-ţi putrezească hoitul, să te mănînce viermii de
viu, calic nemernic şi fără credinţă.
— Uiuiuu, ţap logodit... Păzea. Racea zvîrli oala de lut
după el.
Fratele Zinovie era mai iute de picior decît îl arăta făp-
tura slăbănoagă. A trîntit uşa, aşa că oala s-a făcut
ţăndări, izbindu-se de ea.

216
 Pe Gheţea fapta lui Racea l-a mîhnit. Taică-su îl
învăţase să păzească credinţa strămoşească şi să
cinstească pe slujitorii ei. Despre părintele Athanasie
nici n-ar cuteza măcar să gîndească rău. Ar fi o întinare
adusă unui stîlp vrednic şi înţelept al satului. Mîrzea se
veselea şi el, împletindu-şi rîsul hinchinit cu rîsul lui
Racea.
Starostele, care mirosise cam unde se pot încheia
tîrgurile şi care se vede treaba ştia puterea cinului
călugăresc şi aici pe pămînt, nu numai la slobozeniile
întru cele sfinte, se ridică cu grăbire, îndreptîndu-se
spre uşă.
— Să ne vedem cu bine, domniile voastre. Apoi, trecîn-
du-şi. mîna prin măturoiul de barbă: Şi să nu gîndiţi că
dacă sîntem neguţători, neguţăm şi sufletele. La o
nevoie, bucuroşi vă stăm alături. Vă poftesc noapte
bună...
— Vulpe! făcu Racea, după ce neguţătorul închise uşa.

IV

Cei trei căpitani călăreau la pas, în spatele carelor.

Pe dreapta, se ridicau măguri cu vii şi în fund zarea
era închisă de streaşina pădurii Simitului Elefterie. Pe
stînga, începuseră să se îndesească casele şi livezile din
Tîrgul Cucului, unde-şi aveau scaunele măcelarii. Boii
se legănau alene pe picioare, ridicînd nouraşi de praf
care, adăugîndu-se la cei scoşi de roţi, pluteau pe loc, în
roşeaţa răsăritului. Livezile aveau poalele grele de atîta
roadă. Mahalagiii făcuseră şi ei ochi, grăbindu-se să-şi
iţească nasurile pe după gardurile de ostreţe.

217
 — Crezi că ne pîndeşte Haviz? răsări Gheţea.
— Aş!... Are nevoie de aur, nu de pînzeturi...
— Atunci de ce i-ai luat punga?
— Arvună la cele cîte vor fi după vînzare şi la cele ce le
vom trage de pe urma lui.
Gheţea n-a mai zis nimic, plimbîndu-şi numai ochii
peste vederea tîrgului. Uliţa se stricase de tot şi carele
intrau afund în gropile astupate cu cenuşă, paie şi stuf.
Dincolo de vîrful livezilor se vedeau ridicîndu-se spre
cerul de miazăzi turlele ctitoriilor domneşti şi turnurile
de pază ale Cetăţii de Scaun. Cu cît coborau spre Tîrgul
din Lăuntru, cu atît uliţele se îndeseau şi se
întortocheau, încît abia puteau merge trei oameni, umăr
lîngă umăr.
Racea şi-a împins calul lîngă căruţa starostelui,
strigîndu-i cîteva vorbe, apoi s-a întors către soţii săi,
făcîndu-le semne să-l urmeze.
— Îl laşi singur?
— Nu-i mai duce grija. Acum nu mai e nici o
primejdie.
Intraseră în uliţa Abagiilor, strîngîndu-se scară la
scară, să poată încăpea între dughenile şi tarabele
neguţătorilor. Cu toate că nu era zi de tîrg, uliţa era
plină de forfot. Saşi de la Sibii şi abagii olteni îşi
întindeau mărfurile la vederea şi pofta tîrgoveţilor. Au
răzbit cu greu. Cînd au cotit în uliţa Mărgelarilor, lui
Gheţea i s-a părut că n-are să mai poată ieşi niciodată
din înghesuiala aceea de marămi şi tulpane.
— Ale dracului muieri. Cum au simţit domnie nouă,
au şi dat buzna la mărgelării. Şi ce ieri n-avea cătare,
astăzi li se pare de preţ, mormăi Racea. Apoi ridicîndu-
se în şa, dădu glas: Hei, suratelor, faceţi loc! Loc, că vă

218
trimit acum la ceaun şi făcăleţ.
Femeile mai apropiate se feriră pe lături, privind galeş
la bărbaţii aceia frumoşi.
— Ba să trimiţi pe cine ai mai trimis, fălosule şi pungă
goală, se propti cu mîinile în şold o tîrgoveaţă, voinică şi
rumenă, drept în calea lui Racea... Şi să dai porunci în
mahalaua ta, calicule, nu aici.
Se auziră rîsete înăbuşite cu dosul palmei, sau
marginea mărămilor. Gheţea se simţea la neîndemînă
între atîţia ochi care-l cercetau fără sfială. Mîrzea îşi
răsucea mustăcioara, cătînd fără grăbire să vadă pe cea
mai frumoasă dintre cele frumoase. L-a smuls de la
treaba asta plăcută ţipătul celei ce le stătuse stavilă.
Ferind calul într-o parte, Racea o apucase de mijloc,
săltînd-o numai bine ca s-o poată săruta. Tîrgoveaţa a
rămas o clipă mirată de atîta îndrăzneală, însă s-a
dezmeticit repede după al doilea sărut, începînd să
chirăie ca din gură de şarpe. Pînă să-şi vină de-a binelea
în fire, călăreţii se şi urniseră, făcîndu-se pîrtie în zidul
de fote şi îi.
— Proaste obiceiuri ai, frate Racea!
— Şi plăcute femeilor, prea sfinte Pafnutie... Au o crezi
mînioasă de aşa întîmplare? miji a rîde căpitanul... Uită-
te înapoi şi spune-mi.
Tîrgoveaţa era îmbujorată şi gîlgîia într-un rîs vesel, în
mijlocul suratelor, care-i dăduseră ocol.
— S-ar zice că ai tu dreptate, înghiţi Gheţea în sec.
— Mai ai încă a buchi pe bucoavnele vieţii, prea
cinstite! Ridică ochii din tine şi preumblă-i pe năravurile
şi feţele oamenilor. Aşa-i, căpitane Mîrzea?
— Precum spui, Solomoane!
Ieşiseră în Uliţa Mare. Din marginea ei se ridica dealul

219
pe care era zidită Cetatea de Scaun.
Au strunit toţi trei caii, ca la poruncă. Gheţea a simţit
cum i se strînge inima de durere şi de ruşine. Zidurile
palatului domnesc erau crăpate şi afumate. Prin
crăpături năpădiseră tufani de salcîm şi bălării. Străjile
stăteau în bătaia luminii rezemate în suliţe, privind
parcă fără viaţă peste întinsul zarişteî. Pe turnul mare
nu era ridicată nici o flamură. Locul părea singuratic,
pustiu şi bîntuit de o tristeţe ce izvora din ziduri, din
turnurile cu tencuiala căzută, din ochii şi straiele
străjilor.
— Vă miraţi?... Şi pe mine mă doare la inimă, oftă
Racea. Iaca urmele pîrjolului de pe vremea lui Mircea
Vodă Ciobanul. Au ars păgînii tîrgul. Cetatea s-a afumat
şi ea... A căzut puterea ţării şi fala neamului. S-au
ticăloşit şi voievozii. Neguţează Scaunul pe care au stat
cu cinste Basarabă, şi Mircea Bătrînul, şi Ţepeş, şi Radu
Vodă.
— Taci!... Ne iscodeşte cineva, îi suflă Mîrzea la
ureche.
Racea a suduit cumplit, apoi a dat pinten.
Uliţa Mare înconjura pe la miazănoapte palatul
domnesc, răspunzînd cu amîndouă capetele spre
Dîmboviţa.
Racea apucase spre capătul ei de răsărit.
Simţămintele pe care le încerca Gheţea se perindau cu
repeziciune. Nu putea să se agaţe de nici unul, nici unul
nu rămînea să dospească şi să crească, aşa cum se
întîmpla acasă, în Cremenari. Acolo viaţa era domoală şi
însăşi priveliştea munţilor şi şopotul Argeşului îl ajutau
parcă să-şi prindă gîndurile, să şi le coacă în tihnă. Aici
îl năpădea o nelinişte pe care n-o cunoscuse decît în

220
bazarurile Stambulului. Nimic nu stătea locului, nimic
nu urma cursul adevărat al vieţii. Totul părea ca o
furnicare grabnică de muşuroi încolţit, peste care se
ridicau vaietele calicilor, cerşind la fiecare colţ.
În dimineaţa asta, parcă se revărsaseră pe Uliţa Mare
toate negoaţele şi toată viaţa tîrgului, purtate de
neamurile pămîntului, adunate din cele patru zări.
Uliţele de negoţ ale Tîrgului din Lăuntru răspundeau
în Uliţa Mare. A Boiangiilor şi Işlicarilor, a Mătăsarilor, a
Turcilor, a Grecilor, a Şelarilor, a Lipscanilor, fiecare
isnaf avînd agăţat în faţa dughenelor semnele lui, fiecare
adunînd un neam de oameni, venit aici să-şi desfacă
mărfurile aduse din capătul pămîntului.
Gheţea cerceta fără să poată pătrunde dincolo de
zarva şi praful uliţei.
Ar fi vrut să-l întrebe pe Racea, dar se simţea ruşinat.
Cît despre Mîrzea, el tăcea şi se uita cu privirea aceea
lipsită de viaţă pe care o au atît de adeseaori neamurile
răsăritului, închinătoare lui Allah.
Noroc că Racea nu putea să ţină pentru el nimic din
gîndurile care-l frămîntau.
— Aici e bătaia tîrgului. Aici poţi desluşi apucăturile
seminţiilor şi învăţătura lor din veac. Înţelegi?
— Puţin.
— Nici nu se putea altfel... Vezi altceva decît chipuri şi
chipuri, perindîndu-se ca într-o curgere?
— Ba!
— Să-ţi spun tot eu. Iaca în uliţa Mătăsarilor. Ce-i?
— Îmbulzeală de muieri.
— Asta se ştie. Dar neguţătorii?
— Mai mult tătari şi turci.
— Fac gălăgie?

221
 — Ba!
— Asta vine de la credinţa lor şi de la lărgimea
locurilor de la care s-au pornit. Allah e totul şi cum e
scris aşa va fi. De aceea aşteaptă, senini, scrisa asta a
coranului. Iacă şi saşii roşii în obraz, graşi şi stătuţi.
Mănîncă slănină şi pîini cît roata carului. Agonisesc la
sipete şi le tremură mîna pentru un firfiric. Negri şi la
port şi la inimă. Adunaţi în ei şi pentru ai lor. Întunecaţi
ca tîrgurile de dincolo de munţi.
— Le cunosc. Se ferecă după porţi legate în fier.
— Ca să nu pătrundă primăvara la ei... Dincolo,
harapi tămăduitori şi filozofi. Au adunat ştiinţa de la
Vavilon şi Alexăndria. Tainici ca pustiurile de unde au
venit... Iacă, ceia de fac atîta gură sînt talieni. Le plac
zorzoanele, cîntă şi de plouă şi de-i soare, dacă ai un
taler, după o clipă ţi-l vrăjesc de nu-l mai ai.
— De la ei ai învăţat să te îmbraci, gură de aur?
— Bîzz, muscă! N-am eu cordeluţe şi mătăsuri.
Treceau prin larma tîrgului în acest fapt de dimineaţă,
potrivindu-şi gîndurile fiecare după alcătuirile şi
năzuinţele lui.
Lui Gheţea i se părea că Racea e crescut şi plămădit
din toată forfota asta, că iubeşte îmbulzeala şi glasurile
uliţelor, pe care atît de bine le tălmăceşte. Coborîseră
mai jos de biserica Ghiormei banul, acolo unde-şi avea
borţile vornicul Dragomir. În faţa uneia erau trase carele
vîlcenilor. Cînd au trecut căpitanii, starostele li s-a
închinat pînă la pămînt. Avea faţa luminată de bucurie.
— Nemernicul!... A încheiat bun tîrg. Trebuia să-i cer
două pungi.
Uliţa se mai limpezise. Au îndăluit la trap. Casele erau
şi ele mai rare pierzîndu-se între livezi. Se îndeseau

222
ctitoriile boiereşti, ridicînd turlele peste fruntea verde a
pometului. Trecuseră de biserica de jurămînt a boierilor
Bălăceni şi acum ochii scăpau spre coastele unde se
zăreau viile domneşti, înainte să ajungă la zidurile înalte
ale bisericii păpistăşeşti, Racea şi-a împins calul pe o
potică ce se pierdea sub frunzarul des al unei livezi.
Curînd s-a auzit gîlgîitul apei în rădăcinile despletite ale
sălciilor şi potica a răzbit pe malul Bucureştioarei... Au
mai mers puţin şi Racea s-a oprit în faţa unui gard
scund, ridicat din bolovani, peste care crescuseră bălării
şi iarbă. Dincolo de gard năpădeau din toate părţile spre
lumină sumedenie şi sumedenie de flori şi tufe. Toate
erau rînduite după neamuri şi culori, cunoscîndu-se o
mînă harnică şi dibace care le purta de grijă.
Racea îşi privi prietenii cu coada ochiului. Se vădea pe
faţa lui că-i tare mulţumit de mirarea lor.
— Acum să-l vedeţi şi pe stăpînul acestui rai.
Trase de un mîner şi undeva, dincolo de perdeaua
deasă a tufelor, a răspuns glas de clopot. Nu peste mult
s-au auzit paşi tîrşiţi pe prundişul poticii. Apoi a ieşit la
vedere un moşneag adus de spate, cu barba fumurie,
lungă pînă-n brîul de piele care-i aduna peste mijloc
caftanul din catifea verzuie, roasă pe la coate şi poale.
La brîu purta călimări şi după ureche pene de gîscă. Era
puţin de stat şi mîinile-i tremurau uşor.
Gheţea a luat seama la fruntea largă şi boltită, la ochii
înţelepţi care cărau spre ei, fără tulburare, cu o linişte
adînc cumpănită a întregii lui fiinţe.
— Sărut dreapta, prea luminate, zise Racea sărind din
şa.
— Bine ai venit, fiule! Îngăduie o clipă să deschid
portiţa.

223
 Bătrînul a mai zăbovit puţin pipăind cioca ce ţinea
aninată poarta, apoi le-a făcut loc să treacă. Căpitanii
au intrat ţinîndu-şi cuşmuliţele în mînă şi caii de dîrlogi.
— Ti i-am adus pe fraţii mei, despre care ţi-am vorbit.
— Casa mea e casa lor... Tu eşti munteanul? se aplecă
el spre Radu.
— Eu sînt, domnia-ta!
— Şi tu eşti moldoveanul?
— Precum spui.
— Vi se citeşte obîrşia pe faţă... Hai să mergem...
Cîrstocea şi cu Ahmet au dus caii la grajd. Căpitanii l-
au urmat pe bătrîn în casă. Era ridicată din lemn, lipită
cu pămînt şi văruită din proaspăt. De jur împrejur,
încinsă cu cerdac lucrat în firez. Venea dinspre ea o
răcoare plăcută şi o îmbiere spre hodină.
Au intrat dintr-o odaie cu geamlîc într-alta umbroasă,
în care lumina zilei pătrundea în fîşii subţiri printre
obloanele trase. Cînd li s-au dedat ochii cu întunerecul
acela, au putut desluşi aşezarea şi tocmelile dinăuntru.
Pe lîngă toţi pereţii erau poliţe şi pe poliţe feluri şi feluri
de bucoavne. Zapise scrise sau pe jumătate scrise,
călimări şi pene de gîscă, toate rînduite cu meşteşug şi
răbdare, pe neamuri şi mărimi.
Într-un colţ al acelei cămări, aşezată aşa încît ziua
lumina să-i bată deasupra, era o măsuţă înaltă, lucrată
în lemn de abanos şi încrustată cu fildeş. Măsuţa avea
tăblia uşor plecată, astfel ca zapisul să se potrivească
bine în faţa ochilor celui ce scria. Pe ea se aflau hîrtie,
pene şi cerneluri.
Bătrînul i-a lăsat pe căpitani să-şi îndestuleze ochii,
apoi a grăit către Racea:
— Văd, după cum se uită, că nu le-ai spus unde au să

224
mîie cît vor sta în cetate.
— Vorbeşti drept, luminate! Se cade să stăm de vorbă
cum se cuvine şi cum avem poruncă.
— Atunci să trecem în cămara care le va fi adăpost. Şi
să ne tocmim de sfat, după toate datinile.
A deschis o uşă, a mai trecut printr-o tindă, apoi au
intrat în altă odaie. Era spoită alb şi podeaua lucea de
curăţenie. Pe pereţi avea bătute scoarţe. Pe jos, un covor
turcesc. Două divane mari, pline cu perne, chemau pe
călători. Prin obloane ajungea aici, molcomit şi lin,
zgomotul grădinii şi clipotul apei.
— Vă place, oştenilor?
— Mai mult decît gîndeam, domnia-ta!
— Să-mi ziceţi diece Nathanail. Şi să vă bucuraţi de
tot ceea ce vă stă la îndemînă. ca nişte fii ai mei. Dacă
am să văd că aveţi minţi agere ca acest frate al vostru de
cruce şi plecare către învăţătura buchilor, vă voi fi şi
dascăl.
— Numai să ne îngăduie slujbele, domnia-ta diece,
încercă Mîrzea să se apere, ca unul ce cunoscuse şi
acest canon.
— Dacă nu, vă voi fi dascăl în ale vieţii. Tot cîştigaţi
rămîneţi.
— Asta fără îndoială.
— Atunci, moldovene, limbă dulce, tocmiţi-vă
boccelele şi rînduiţi-vă pentru şedere. De slugi am eu
grijă. La amiază vom da ochii şi vom pune ţara la cale.
Pînă atunci limpeziţi-vă cugetele şi mai ales învăţaţi-vă a
nu vă mira de nimic din ceea ce veţi vedea, au asculta
între aceşti pereţi. Eu mă duc.
— Cad sub seară să vă scot în lume, adăugi vorbă şi
Racea. Să nu vă luaţi decît săbiile şi caii. Rămîneţi cu

225
bine.

Se răcoriseră în gîrlă.
Pe Mîrzea îl bărbierise din proaspăt Ahmet. Gheţea îşi
pieptănase pletele şi Cîrstocea îi potrivise barba cu
foarfecele. Aveau hainele scuturate, armele curăţate,
aşişderea cizmele. Cînd s-au înfăţişat la masă, diacul
Nathanail i-a privit lung, apoi i-a bătut pe spate cu
mulţumire.
— Aveţi să îndureraţi multe inimi la curte. Jupîniţele
noastre sînt iubeţe din fire. A rîs mai mult pentru el, un
rîs uşor, care-i încreţea pielea în colţul ochilor şi-i
dezvăluia dinţii albi şi tineri luminîndu-i faţa.
— Aşezaţi-vă şi mîncaţi.
Asta era a treia odaie. După cum văzuse Gheţea casa,
poate era şi cea din urmă. Masa stătea în mijloc şi de jur
împrejur avea şase jilţuri asemenea. Numai în capul ei
era un jilţ mare, cu spetează lucrată în înflorituri.
Diacul le-a arătat unde trebuiau să stea şi el însuşi s-
a aşezat mai la coada mesei, lăsînd jilţul cel mare
singur. Nimeni nu i-a tulburat în răstimpul cît au
mîncat. Pe talgere şi tăvi de lemn şi pămînt erau fripturi
calde de pasăre, orez şi felurimi de poame. Rar, diacul le
turna în pocale vin rubiniu şi dulce. Părea că treaba
asta îi face plăcere. Îşi subţia pleoapele, ridica ulciorul
cu o mînă şi pocalul cu alta şi lăsa să curgă şipotul
subţire, privindu-l în străfulgerările luminii. N-au vorbit
nimic. Căpitanii se simţeau sfioşi. După ce au sfirşit,
diacul şi-a făcut cruce, întorcîndu-se cu faţa spre ră-
sărit. Şi-a şters cu un ştergar de in barba şi mustăţile,
oftînd o dată cu mulţumire, apoi i-a îndemnat să-l
urmeze.

226
 Au urcat împreună nişte scări înguste şi pieptişe,
răspunzând într-un foişor cu vedere de jur împrejur. Nu-
l văzuseră, fiind ascuns în frunziş. Din el cuprindeai cu
ochii toate aşezările din preajmă. Treaba asta o puteau
face şezînd pe nişte perne moi, aşternute pe jos. De
mirare a fost pentru cei doi căpitani o machinărie
nemaivăzută, aşezată pe trei picioare înalte. Părea un
ochi îndreptat spre cer. De asemenea s-au mirat şi de
nişte zapise mari pe care erau închipuite felurite semne
diavoleşti. Jumătate oameni, jumătate tauri, berbeci,
săgetaşi, porci.
— Zodiece, murmură Mîrzea.
— Precum spui, rîse diacul. Staţi jos, să ne tihnească
masa şi vom vedea pe rînd de toate celea. Doar a fost
vorba dintru bun început să nu ne mirăm de nimic. Aşa-
i, muntene?
— Aşa-i, domnia-ta!
— Atunci staţi!... Priviţi întîi de jur împrejur. Însemna-
ţi-vă în minte ceea ce vedeţi, apoi ascultaţi la mine. Eu
vă aştept trăgînd puţin fum de iarba dracului. Îmi
limpezeşte gîndurile.
Curînd diacul a prins să aştearnă straturi de fum
albăstrui şi un miros plăcut de aromate s-a răspîndit
din ciubuc. În foişor pătrundeau toate foşnetele rare ale
livezii. După-amiaza de toamnă era caldă şi păsăretul se
trăsese la umbră. Gheţea simţea o tihnă adîncă, care-i
cuprinsese trupul şi sufletul. Şi-a lăsat privirea să-i
lunece peste creştetul pometului spre zidurile cetăţii.
Acolo năzuiau toate gîndurile lui şi de acolo aştepta
dezlegare pentru restriştea satului. Străjile abia se
desenau în nemişcarea lor şi turnurile de apărare erau
pustii. De aici cetatea părea mai tăcută, mai singură,

227
mai fără viaţă. S-a simţit tras uşor de mînă. Era Mîrzea
care-i făcea semn să se uite în partea dimpotrivă.
Gheţea a rămas cu ochii pironiţi acolo şi n-a putut
înăbuşi un strigăt de mirare. Peste gardul înalt care
străjuia biserica păpistăşească se vedeau bine din foişor
alcătuirile curţilor acelor oameni închinaţi credinţei şi
papei de la Rîm. Biserica se ridica în mijloc, mohorîtă şi
oablă ca o cetate nemţească. Avea ferestrele înguste şi
alungite; numai bine să poată adăposti un arcobuzier.
Turlele gemene şi semeţe plecau pieptiş spre cer, zidite
tot în muchii fără nici o rotunjime în ele. Pe cît era de
cenuşie şi de aspră biserica, pe atît era de minunată
grădina. Potici de prundiş mărginite cu straturi de flori
tîrzii de toamnă, arcuri de verdeaţă şi boschete, tăpşane
cu iarbă, un lac albastru cu ostroave năpădite de trestii
pe care erau ridicate chioşcuri, lebede plutind uşor;
toate la un loc încîntau ochii şi alinau sufletul.
Gheţea privea vrăjit, cînd pe una din potici se iviră doi
oameni. Unul îmbrăcat în portul călugărilor, cu capul
ras lucind în soare, celălalt... mai ales celălalt îl
îndemna să nu-şi mai ia ochii de la el.
— Călăreţul de la barieră, îi şopti Mîrzea. El e, îi simt
parcă ochii.
Rîsul potolit al diacului îi făcu să privească spre el.
Bătrînul îşi mîngîia barba rar şi cu luare aminte.
Vă miraţi de signor Girolamo Estorga? În veacul
acesta al războiului se strîng pe lîngă voievozi şi principi
săbiile tuturor limbilor. Atît că signor Girolamo mai
poartă la brîu o scrisoare de taină cu porunci straşnice
de la iezuitul Carilo, sufletul voievodului de la Ardeal. Ar
muri de spaimă să ştie că şi alţi ochi au buchisit ceea ce
nici Dumnezeu n-are voie să vadă.

228
 Şi-a încheiat zisele cu acelaşi rîs tăcut şi lin.
— Domniile voastre aveţi să vegheaţi în locul sfatului
de taină al măriei-sale. Va trebui să fiţi surzi şi orbi la
cele auzite şi văzute acolo. Numai ochi şi urechi spre
neprietenii care ar cerca să-l tulbure. O lume întreagă de
noroade care gem sub iatagan îşi îndreaptă privirile şi
ruga spre sabia voievodului nostru. Şi tot acolo cată
hainii. Unii să-şi ţină mai departe izvorul bogăţiilor, alţii
să agonisească mireni pentru sfîntul de la Rîm, ca acest
Girolamo Estorga, călugăr şi săbier... Va fi forfotă de
iscoade, de soli cu taină sau fără taină. Peste aceste
lucruri ale umbrei vrea măria-sa Mihai să aibă putere şi
minţi agere. Ce ziceţi, domniile voastre?
— Ne supunem cu bucurie, diece Nathanail!
— Aşa zici tu, limbă dulce? Dar munteanul?
— Mie mi-ar fi plăcut mai mult să stau strajă pe lîngă
trupul măriei-sale. Pe dreptate şi cu sabia goală la
mînă...
— Asta o pot face şi alţii. Se cade ca cei mai de
credinţă să stea aici. Puterea unui voievod nu vine
numai de la sabie. Ea se trage şi din treburile
politicheşti. Mai ales acum, cînd se bat împăraţii lumii.
Şi cînd boierimea veche a locului se trage mai bucuros
către turc decît către pămîntul ţării. Va trebui să-i
scoatem dinţii fără măcar să simtă...
— Pînă una alta, unul din ei a rămas chior!...
— Cine?
— Biv vel vistiernicul Dan!
— L-ai chiorît tu?
— Am ajutat pe alţii la treaba asta.
Diacul a rămas o clipă pe gînduri, privind din cînd în
cînd spre căpitani.

229
 — Te cunoaşte şi pe tine, limbă dulce?
— Ba!
— Asta se cumpăneşte oarecum... Eu mă duc, că am
treabă. Rămîneţi aici şi aşteptaţi-l pe căpitanul Racea.
Răspoimîni, măria-sa se unge domn. Mai avem a împlini
multe porunci pînă atunci... Luaţi seama la lumea
măruntă care l-a plămădit pe fratele domniilor voastre.
De acolo puteţi trage multe învăţăminte şi cu deosebire
puteţi afla multe taine. Faceţi-vă prieteni mici, pentru
zile mari. Sînt mai de credinţă decît oricare alţii. Cu
învăţăturile acestea de început păşiţi spre împlinirea
zodiacului măriei-sale...
S-a dus cu paşii lui de bătrîn, tîrşîindu-şi papucii şi
lăsînd în urmă întrebări peste întrebări.
Mîrzea se tolănise alăturînd cîteva perne. Din cînd în
cînd, un zîmbet fugar îi înflorea în colţul gurii.
Pe Gheţea, toate cele întîmplate de cînd se săltase în
şa în faţa casei părinteşti îl munceau, nelăsîndu-i răgaz
nici pentru dorurile lui. I se părea că umbra Ancuţei
răsare din taina gîndurilor şi a nopţilor de acolo de
acasă şi că se împleteşte ba cu ochii lui Lambru, ba cu
cei ai cneazului. O vedea alergînd pe potica ţintirimului
şi plîngînd pe crucea Cătălinei. Părelnice gînduri şi
închipuiri care năboiau în clipele astea de hodină,
tulburîndu-i liniştea cugetului. Căpitanul Radu Gheţea
încercă să fie aşa cum fusese ani în şir de cînd se oştise
prin străini. Suflet de cremene, neclătinat de nici un vînt
al simţămintelor.
Zadarnic.
I se săpase în carne şi în inimă satul. Prinseseră cheag
toate durerile oamenilor de acolo. Şi mai ales spaimele
de moartea asta înceată, la care-i făgăduise orînduiala

230
ţării. Ancuţa roabă?... Şi cneazul?... Să simtă ei bunul
plac al boierului? Gîrbaciul logofătului?... Cneazul?...
Se zbătea să găsească cheia cu care să deschidă
înţelesurile lumii în care trăia. De ce sărăciseră?... Cum
se vor putea îndrepta? Banii. Aurul! Aici să stea oare
toată puterea?... De bună seamă că la noapte are să-l
întrebe pe diac. Poate el va şti să-i deschidă mintea
pentru aceste lucruri neînţelese.
Tîrgul?... îl simţea hain şi duşman. O lume ascunsă,
care se ciocneşte clipă de clipă cu ea însăşi. I se
tălăzuiau prin faţă valurile de oameni ai uliţelor... Ce
căutau aceia?... Spre ce liman vîsleau?...

Toamna părea că şuguieşte cu vara şi că se-ngînă una

pe alta, cînd zbîrlindu-se Brumărel, cînd îngăduind zile
senine şi calde.
Alaiul domnesc ajunsese în vederea străjilor de la
cetatea Kusciukului într-o asemenea zi de pace a firii.
Părul Maicii Domnului se călătorea alunecînd lin prin
văzduhuri. Stoluri, stoluri, prigoriile săgetau înălţimile,
vîslind spre ţările lui miazăzi. Capugibaşa, cel ce mergea
în fruntea alaiului, şi-a întors calul, punîndu-l în galop
mărunt. Ajuns în rînd cu voievodul, s-a oprit în loc,
închinîndu-se cu smerenie.
— Allah să-l ocrotească şi să-l binecuvînteze pe măria-
ta. Se cuvine să ne tocmim de intrare în cetatea
măritului împărat.
Voievodul Mihai a făcut semn de încuviinţare, dînd
capul de la stînga la dreapta, după obiceiul turcesc.

231
Capugibaşa s-a închinat din nou, mişcîndu-se spre
tabulhana.
Pe loc, muzicanţii au prins a zice, răsfirînd peste
cîmpiile şi luncile Dunării cîntecul aspru cu tonuri cînd
ascuţite, cînd moi şi pierdute, potrivit cu sufletele
închinătorilor lui Mahomed. Auzind cîntecul, alaiul a
intrat în tocmeala lui, poruncită de înalta Poartă, ca să
cunoască mulţimile că beyul de la Kara Iflac vine să
intre în Scaunul ţârii din mila luminatului stăpîn al
lumilor.
Se pornise un vîntişor rece, care curgea pe Dunăre
spre mare. Aducea cu el miros de mîl şi ape, spărgînd
norul de praf ce stăruia deasupra alaiului. Caii
călăraşilor valahi trepădau în faţă, răsfrîngîndu-şi nările
şi adulmecînd spre răcoarea luncilor. Călăraşii, oşteni
de scuteală, erau neguroşi, bine înfipţi în şei, cu
mustăţile şi bărbile puse parcă pe harţ. Ţineau între ei
steagul voievodului. În spate mergea meterhaneaua.
Pămîntenii aveau tobe, trîmbiţe şi buciume. Apoi venea
steagul mare, alb al păcii şi supunerii, dat de padişah
voievodului, şi cele două tuiuri. Urma curtea alcătuită la
Stambul, în mijlocul căreia călărea Radu comisul
Florescu, străjuită şi pe stînga şi pe dreapta de cîte doi
ceauşi. În spatele curţii, şapte iedeclii împărăteşti
duceau cei şapte cai ai voievodului, împodobiţi cu
covoare şi pături cusute în fir de aur.
Beyul avea slobozenie să poarte aceşti şapte fugari
întocmai vizirilor. Aceasta, pe lîngă altele, ca să i se
amintească celui ce cumpărase tronul că este slujbaş
prea supus sultanului. Marginile le ţineau olăcarii
repeziţi de boier Stroie Buzescu tocmai pentru asemenea
nevoie, şi doi satîrgii împărăteşti. La şase lungimi de cal

232
călărea voievodul Mihai. Îi ţineau armăsarul de sub
zăbală doi paici ai sultanului, înmuiaţi în aur şi
ceaprazuri. Scările i le purtau doi iedeclii.
La un cap de cal în urmă şi pe partea stîngă, a cinstei,
se legăna în şa iskimne-agasi, comisarul împărătesc
care-l va aşeza în Scaun, peste cîrtirile boierilor
vrăjmaşi, iar în dreapta un sangiak-agasi tînăr, oştean
viteaz, ridicat în războiul persienesc la asemenea cinste.
El era păzitorul sangiakului, steagul cel mare de domnie
dat voievodului.
Aproape de aceşti ofiţeri împărăteşti călăreau scară la
scară copiii de casă, trimişi o dată cu olăcarii şi călăraşii
de boierul Stroie, caimacamul ţării. În urma acestor
copii de casă, paznici ai trupului, fluturau în boarea
amiazului cele trei flamuri roşii, ţinute de locotenenţii lui
sangiak-agasi, cel din mijloc avînd semiluna aurită în
vîrf. Alaiul era încheiat de tabulhanaua vizirului, care
mai călărea în oarecare rînduială. Cu totul în urmă
veneau carele şi o mulţime pestriţă de creditori gălăgioşi
de toate neamurile. Zarafii tuturor mahalalelor
Stambulului, greci şi turci, armeni şi ovrei, se ţineau
scai de noul bey, cu gîndul să-şi răscumpere şi
împrumuturile făcute domnitorului fugar.
Razele soarelui blînd de toamnă jucau în toate culorile
ilicelor şi ceaprazurilor osmanlîilor, se topeau în fîlfîitul
steagurilor şi surguciurilor, luceau oţeliu răsfrîngîndu-
se din fierul armelor.
Cîntecul tabulhanalei se amesteca cu tropotul cailor,
zăngănitul săbiilor şi scîrţîitul carelor.
— Madonna! Mi-au înfundat urechile cu behăiala asta.
Dumneavoastră, cavalere, însă păreţi cu totul
netulburat.

233
 Cavalerul d’Aubry întoarse faţa smolită, desenată în
linii line, spre condotierul Cosma Capponi, zîmbindu-i.
— Mon dieu! Dacă starea de leşin în care trăiesc de
şase zile o numeşti calm, fie!... Mă gîndesc că dacă şi
doamnele acestor domni bărboşi care put a usturoi şi
curelărie vor mirosi aidoma!... Ei bine... atunci?!
Cavalerul d’Aubry ridică umerii deznădăjduit, făcînd
un semn în van cu mîna înmănuşată în cea mai fină
piele de căprioară. Condotierul Cosma Capponi rîse
vesel, însă la privirile aspre ale bărboşilor din preajmă
conteni, mîngîindu-şi visător ciocul încreţit cu fierul.
— După toate zvonurile, par a fi nespus de frumoase
senioritele valahe... Şi pline de graţii!
— Nu cred în zvonuri, mon ami. Vreau să văd la faţa
locului.
— Se va împlini cît de curînd dorinţa amîndurora...
Dar ce v-a făcut, domnul meu, să vă aventuraţi aşa
departe de patrie?
Francezul călări cîtăva vreme în tăcere. Apoi surîse
uşor italianului:
— Curiozitatea! Am cunoscut acum cîţiva ani un
principe al acestei ţări îndepărtate, la curtea reginei. Se
pare că obţinuse graţiile Caterinei de Medicis. Am o
amintire de la el. Cavalerul îşi arătă cu vîrful unui deget
o tăietură sub urechea stîngă: Bun spadasin şi gentilom
desăvîrşit. Nu semăna nicidecum cu urşii aceştia
neciopliţi... Dar pe dumneavoastră?
— Pe mine?... Dorul de aventură. Hotarele Toscanei au
devenit prea înguste pentru sabia mea.
D’Aubry se înclină în şa. Pe faţa lui a trecut un zîmbet
uşor.
— Admir vitejia şi mă închin ei... Atunci cînd ea se îm-

234
bină şi cu înţelepciunea, mă închin de două ori... Oare
nu spuneaţi că îl cunoaşteţi pe ilustrul învăţat şi călător
Filipo Pigafetta? Şi că ar fi necesar ca acest principe
valah să asculte de îndemnurile marelui duce de
Toscana?
Cosma Capponi a simţit broboane de sudoare
năpădindu-i fruntea sub casca uşoară de argint.
— Madonna! Trebuie că ai vorbit cu altcineva,
cavalere! Nu-mi plac mîzgălitorii de hîrtie. Eu sînt
soldat.
— Scuze, viteazule! Mai bine să privim la acest prinţ...
Ce spui: pare un adevărat războinic.
Alaiul şerpuia, coborînd într-o vale nu prea adîncă, la
o zvîrlitură de săgeată de zidurile Rusciukului. Chiar
atunci voievodul rămăsese în coama dealului, privind cu
mîna pusă streaşină spre depărtările albăstrii de dincolo
de Dunăre. Vîntul îi flutura poalele pelerinei şi surguciul
de la cucă.
— O statuie de condotier, mormăi italianul.
D’Aubry îl privi cu coada ochiului.
„Afurisit mîncător de broaşte. Sînt sigur că n-am să te
las să faci jocul iezuiţilor, cum sînt sigur că mă cheamă
d’Aubry.”
Cosma Capponi îi răspunse cu o căutătură piezişe.
„Madonna! Aurul Companiei Levantului se pare că îşi
vîră coada şi aici. Al dracului să fie Barton, cu toate
reginele din lume. O lovitură de pumnal poate veni de
oriunde. De asta poţi fi sigur, signore”.
Pe meterezele cetăţii s-au ridicat norişori albi de fum.
Apoi s-au auzit bubuituri repetate.
— Par bombarde. Ce zici, domnul meu?
— Mai curînd falconete, cavalere!

235
 VI

Alaiul a trecut prin tîrg, petrecut de ochii prostimii şi

de mirarea ei pentru aurăria care sclipea în soare. Nu
era pentru întîia dată cînd vedeau alai domnesc, intrînd
cu fală în pămîntul de dincolo de apă. Nici nu va fi întîia
dată cînd vor vedea un bey neguros ca acesta,
călătorindu-se la scara vreunui Capugibaşa spre
Edikule, locul de ispăşire a celor supuşi. Însă mulţimile
se bucură de strălucire şi de cîntecul tabulhanalei.
Toată mişuna tîrgului a încremenit aşa cum este
porunca, cu mîinile puse cruce la piept şi capul plecat.
Iar cînd alaiul a trecut prin dreptul porţilor cetăţii,
căpitanul ienicerilor şi-a aşezat străjile în rînd, dîndu-i
cinstea cuvenită numai vizirului, adică slobozindu-şi
poalele caftanelor pe care le ţineau prinse în brîu, spre
pămînt. Ajunşi la schelă, s-a înfăţişat iarăşi capugibaşa
la poruncă.
— Prea fericitule între fericiţi, se apropie vremea rugă-
ciunii. Să conăcim aici, cinstind această cetate a
împăratului cu trupul tău luminat. Mai marii tîrgului şi
ai cetăţii vor să ţi se-nchine ca unui vecin cu care vor să
trăiască în bună pace.
— Dă semn de popas. Să faci aşa ca la noapte să
hodinim dincolo de Giurgiu. Să fie gata caicele şi
dubasurile1.
— Va fi după cum porunceşti.
Mihai a rămas călare, privind peste suliţele călăraşilor

1
Barcă de transport cu pînze

236
şi copiilor de casă care făceau loc de tabără izgonind pe
cei cîţiva gură-cască, ce se ţinuseră de urma alaiului.
Era o rarişte în luncă, aproape de fluviu.
Cînd a descălecat, ceauşii şi-au făcut strigările, tot
alaiul închinîndu-se cu fruntea spre pămînt:
— Hac teala Padişahmuze Vebei Efendimuze cioc ilar
umurler virsum devlet ile cioc iasa. „Dreptul şi prea
înaltul Dumnezeu să dea Împăratului nostru şi
voievodului Domnului nostru viaţă îndelungată şi să
trăiască ani mulţi fericiţi”.
S-au aşternut covoare scumpe de Smirna, s-a ridicat
în pripă cortul mare al voievodului. Copiii de casă au
rînduit străji. S-au adus narghilele, dulceţuri şi
şerbeturi. Curînd berbecii tineri au prins să sfîrîie în
frigări, aroma lor petrecîndu-se îmbietor pe la nasurile
călătorilor.
Mihai sta lungit pe covor, fără cucă, descins de sabie.
Purta părul retezat scurt şi barba rotunjită după moda
spaniolească. Ochii mari şi luminoşi îi îmblînzeau
trăsăturile aspre şi smolite. Sub mantia voievodală purta
coantăş purpuriu cu ceaprazuri de aur, încheiate în
nasturi de diamante. Cizme înalte pînă peste genunchi
şi pinteni mari de argint.
Iskimne-agasi, un bătrîn anatolian, cu ochii traşi spre
tîmple şi mustaţa rară lăsată pînă la mijlocul pieptului,
l-a privit cîtva timp în tăcere. Era îmbrăcat numai în
mătăsuri, cu şalvari verzi şi ciubote galbene, aşa cum
numai binecredincioşii au voie să poarte în olaturile
împăratului.
— Iată-te în pragul raiului rîvnit, măria-ta, glăsui într-
un tîrziu.
Mihai a tresărit, îndreptîndu-şi ochii spre el.

237
 — Biet şi sărac rai, effendi.
Iskimne-agasi şi-a subţiat ochii, rîzînd încetişor:
— Sărac?... Tu vorbeşti de sărăcie?... Împreună cu
capuchehaia Iane puteţi cumpăra tot Stambulul... Nici
n-aţi făcut altfel...
— Ţara e săracă. Va fi greu să împlinim haraciul şi
mai ales să-i plătim pe creditori.
— Nici n-ai pus piciorul dincolo şi te plîngi. Aşa sînteţi
toţi. Făgăduiţi cerul cu stelele, apoi cînd aveţi firmanul,
grăbiţi spre agonisită numai în pungile voastre. Dar
Allah e sus şi vede.
— Fii fără grijă, effendi. Osteneala dată pînă aici are
să-ţi fie răsplătită. A ta şi a celorlalţi oşteni viteji.
— Vorbeşti ca un înţelept. Gîndeşte-te şi la acest paşe
al Ruşciukului. E mai bine să ai prieteni, decît duşmani.
Vorba unui bătrîn ca mine poate să-ţi fie cu priinţă.
— Mai ales cînd o spui la urechea vizirului.
Turcul a rîs tot molcom, bătîndu-se uşor cu palmele
peste genunchi.
— Bre ghiaur. Luminile ochilor mei se bucură văzînd
şi printre nazarineni oameni ca tine. Vorbele vor fi spuse
cum şi unde se cuvine. Ştiam de la început ce om eşti.
Acum te las. Vine ceasul rugăciunii. S-a ridicat,
închinîndu-se cu mîna la inimă, la buze şi la frunte.
Voievodul i-a privit pe urme, înnegurîndu-se, apoi a
bătut din palme. S-a înfăţişat la poruncă un copil de
casă.
— Să vină comisul Radu Florescu.
Boierul s-a înfăţişat îndată, semn că stătuse pe
aproape şi aşteptase această chemare.
— Stai jos, cinstite comise şi vere! Avem de pus la cale
multe lucruri înainte de a călca în pămîntul ţării.

238
 — Stau bine şi-n picioare, măria-ta! Se cuvine să
păstrăm legea curţii. Nu sîntem singuri.
— Radule - oftă Mihai - am trudit împreuna atîta amar
de cale. Acum, cînd s-au împlinit toate cîte le-am vrut,
mă simt mai apăsat decît oricînd. Glasul voievodului era
bărbătesc, împletind în el asprimea cu dulceaţa unor
cuvinte meşteşugit aduse.
Comisul Radu Florescu trecuse de întîia tinereţe, fiind
bărbat în toată legea. Era mic de stat, dar vînos, cu o
faţă năpădită de o barbă încîlcită şi neagră. Avea ochii
vii, străjuiţi de sprîncene stufoase. Vorbea repede,
îndesînd vorbele unele în altele, fără să răsufle.
— Eşti trudit, măria-ta. Ne închinarăm de atîtea ori la
Stambul, că mă dor şi pe mine şalele.
Mihai a surîs, făcîndu-i semn cu mîna la gură;
— Mai aşteaptă!
— Abia mai pot. Mi se întoarseră maţele pe dos de
atîta seu cît mîncai pînă acum. Mi-e dor, măria-ta, de
vin nou care să sfîrîie în oale de lut. De mireasma
luncilor de la Oltenia.
— De copii, nu?
— Şi de copii, măria-ta! Şi de toate rosturile pe care ni
le spulberă hainul de Vodă Alexandru.
— Au să se îndrepte toate, vere!
— Credem, măria-ta!
— Ce veşti de la caimacamul şi vărul nostru bun,
Stroie?
— Doamna şi coconii te aşteaptă să vii. Maria-sa
Nicolae pofteşte sabie şi cal.
O lumină blîndă a licărit o clipă în ochii voievodului,
auzind numele fiului său.
— În iarnă împlineşte nouă ani, comise!

239
 — Să-i dea Dumnezeu nouăzeci şi nouă. Ca să
domneasca peste fiii şi nepoţii noştri.
— Greu, vere!... Au trecut vremurile străbunilor noştri.
Mai bine boier şi căpitan în lumea mare, decît bey
otoman în ţara ta.
— Îţi stă în putinţă să schimbi starea asta. Ai în
preajmă oameni de credinţă. Niciodată boierii olteni nu
fură mai tari ca acum. Se pare că şi kir Andronic
Cantacuzino are gînduri bune către măria-ta.
— Vorbeşte mai încet, comise! Pămîntul şi văzduhurile
au urechi.
— Nu mă pot deda cu ascunzişuri. Cîteodată îmi vine
să fluier şi să chiui de să răsune lumea.
— Aşteaptă pînă ajungi peste Olt.
— Atunci am să fluier a pagubă, măria-ta. Ştii ca şi
mine de răutăţile care le făcu hainul de Alexandru.
— Şi satele mele au fost sparte. Moşiile din Romanaţi
au rămas sterpe, comise!
— Ar fi vremea să te gîndeşti, vere, cum să adunăm
rumînii la vetrele lor şi cum să ne punem ocinile pe
picioare. Nu putem să rămînem săraci, şi cei de
dincoace de Olt, care-ţi sînt duşmani, să huzurească.
— Ne gîndim şi noi, că ne doare de avutul strîns cu
atîta trudă... Cînd ne vom urca în Scaun, vom da
porunci să se întoarcă rumânii fugiţi, îi vom căuta cu
globnicii şi-i vom scoate şi din gaură de şarpe.
— Ar trebui să-ţi scoţi datoriile numai din Vlahia
Mare... Pe noi să ne laşi să ne întremăm. Au să tragă
oamenii peste Olt, ca albinele la stup.
Mihai a oftat, privindu-l chiorîş:
— Sînt şi greci cu venituri bune în Vlahia Mare... Nu
ne putem pune rău nici cu unchiul Iane, nici cu

240
Cantacuzinii... Aştept ajutor de la ei. Sînt bogaţi şi
puternici. Cum bogaţi şi puternici sînt şi boierii vechi
munteni... Le-am făgăduit pace...
— Bogaţi şi puternici sînt şi Buzeştii, şi Craioveştii. Îi
ai pe Rudeni, pe Floreşti. Toţi îţi stăturăm în preajmă,
măria-ta! Sprijină-te pe noi, cum te sprijinişi pînă acum.
Te vom ţine în Scaun cu pungile şi cu săbiile.
— Da!... Mă veţi ţine în Scaun, comise, surîse amar
voievodul.
Radu Florescu n-a băgat seamă la acest surîs al
vărului său şi la felul cum îi suna glasul. Şi-a scuturat
bărboiul în semn de încredinţare:
— Vino lîngă mine, comise! E bine să simţi aproape
inimi tari şi cugete curate.
Boierul s-a lăsat în genunchi, sărutîndu-i mîna.
— Să ai grijă de cavalerii frînci şi talieni. Sînt meşteri
la războaie.
— Am!... Par înţăpaţi pe la turul nădragilor... Nu
schimbară o vorbă cu noi.
— Nu cunosc nici elina, nici turca.
— Mie frîncul nu-mi place. Prea rîde subţire.
— Ţie nu-ţi plac decît bărboşii care rîd gros... Acum
du-te, comise, şi îndeamnă-l pe capugibaşa să gătească
dubasurile... Noaptea vreau s-o petrecem dincolo.
— Te aşteaptă de ieri boierimea de margine şi
prostimea.
— Cu gîndurile pe care le am eu?
— Asta n-o poate şti decît Dumnezeu.

Mihai s-a trîntit pe covor, întinzîndu-şi oasele. Apoi a

deschis un sipeţel făcut numai din piei de Cordoba
241
ferecat în argint, din care a scos o terfeloagă peste
măsură de veche. S-a aşezat turceşte, trăgîndu-şi în faţă
o măsuţă de scris din abanos, încrustată cu fildeş, de
care nu se despărţea niciodată.
Iacă cele din urmă datorii făcute la Stambul. A dat
5000 de taleri marelui vizir, 1000 de taleri vizirului al
doilea, 300 celorlalţi viziri. Apoi nisangiului, ceauşilor,
beglerbegilor, capugibaşilor, agăi ienicerilor, 30.000 de
taleri cu totul... Pînă la haraci îi musai să împlinească şi
pe ceilalţi 30 ca să facă 60.000, atît cît a ridicat el
darurile la Poartă. Alexandru nu dăduse decît 50.000 de
taleri. A muiat pana în călimară, trecînd sub aceste
datorii: „Brumărel 5 zile, la cetatea Ruşi pentru
capugibaşa şi căpitanul de ieniceri 500 de taleri”.
După un vechi obicei, nu închidea catastiful dacă nu-
şi făcea socotelile pînă într-un ban. Cu cît întorcea foile,
cu atît se-nnegura... Faţa i se aprinsese şi între
sprîncene i se săpaseră două cute adînci. Mai avea de
dat monastirii Coşuna încă 5000 de galbeni din
împrumutul pe care-l făcuse de la egumen, să se
răscumpere din mîna lui Alexandru. Buzeştilor le
datorează 15.000 de galbeni... De unde are să se plă-
tească?... Se scîrbise cu totul, scuipînd într-o lăture şi
măcinîndu-şi mînia între măsele. A bătut de trei ori din
palme. S-a înfăţişat vătaful copiilor, Simion.
— Să nu laşi pe nimeni la mine. Sînt trudit.
Vătaful s-a închinat, ştergîndu-se ca o umbră.
Voievodul s-a culcat pe spate cu mîinile sub cap, privind
nemişcat în vîrful cortului.

Într-un cot de luncă, dincolo de locul unde poposiseră

oştenii din garda voievodului şi de unde se ridicaseră

242
corturile pentru ofiţerii împărăteşti, erau trase carele
zarafilor.
Se auzeau chiote, sudălmi, văicăreli în toate limbile
Levantului.
— Oi, oi, kir Statake, striga un ovrei deşirat, îmbrăcat
într-un caftan răpănos, căptuşit cu blană de vulpe, iar
pe cap cu o tichie neagră de catifea... Zău, spun drept că
nu mă mişc din tîrg. Sînt bătrîn şi bolnav. Nu pot să bat
drumurile...
— Du-te, isto diavolo puski, Lev. Du-te la dracu tu şi
tot neamul tău. Ma eu ţe să iau? Răspunde!...
Se certau amestecînd turca cu greaca. Kir Statake era
un grec mic şi gros ca o butie. Purta caftan negru,
stropit pe pîntec de grăsime. În cap, işlic cît o baniţă. În
picioare, papuci de safian. Alerga de colo-colo,
legănîndu-se ca o raţă, vînturîndu-şi mîinile groase cu
degete boante şi late. De la Stambul pînă aici, cîrtitorul
de Lev şi ceilalţi zarafi ovrei nu-i dăduseră pace. Aşa că
Statake era peste măsură de furios.
— Ma spun, Lev... Nu vezi niţi un firfiric din tîrg...
Acolo sînt eu. Eu, kir Statake, care am cumpărat caftan
de vistiernic cu zeţe pundzi: să te duci la Craiova. Îţi dau
acolo veniturile de la isnafuri.
— Oi, oi, se tînguia Lev, bătîndu-se cu pumnii în
piept.
— Oi, oi, se văicăreau şi ceilalţi ovrei de prin care. Mai
erau acolo şi foşti ieniceri, ieşiţi din slujbe, care stăteau
nemişcaţi pe covoraşe, sugîndu-şi narghilelele. Armeni
măslinii la faţă, care se certau la codîrla unui chervan,
din care atîrnau picioarele unui zaraf cît toate zilele, cu
un cap cît un dovleac şi o pereche de mustăţi
înspăimîntătoare. Zaraful îi ameninţa pe cei de jos cu un

243
hanger persienesc.
...Craiova... Tîrgovişte... Piteşti... Argeş... Buzău...
Bucureşti... Pădureţ... Ilfov... Toate numele de judeţe şi
de tîrguri se strigau, oamenii se băteau cu pumnii în
piept, părea că dacă Kara Iflac ar fi fost o bucată de
mătase ar fi sfîşiat-o cu dinţii, trăgînd fiecare spre sine.
Acolo unde stăteau zarafii turci, în mijlocul lor, fuma
un bărbat subţirel şi înalt, cu un fuior de barbă cănită
în negru şi pene de cocor la turban. Avea ilicel roşu
cusut cu fir de aur şi iatagan încrustat cu pietre
preţioase. Nu trecea de treizeci şi cinci de ani. Şi nici
bărbat urît nu era. Dimpotrivă... Se uitase pînă atunci la
zarafii care se certau, zîmbind pe sub mustaţă... Cînd
larma l-a supărat la urechi, a bătut din palme... Pe loc,
cei ce se certau au tăcut, trăgîndu-se speriaţi spre care.
Turcul şi-a scos încet narghileaua din gură, măsu-
rîndu-i pe toţi cu o privire rea.
— Cîini puturoşi ce sînteţi... şacali împuţiţi... Lătraţi
fără ruşine. Allah! Dacă vă mai aud, vă tai limbile... Pe
noi ne-aţi întrebat ce vrem să luăm ca să ne acoperim
împrumuturile? Voi i-aţi dat cîinelui de Alexandru?...
— I-am dat şi eu, scînci Statake.
— Întîi i-a dat Mustafa... Să-ţi bagi bine în cap, grec
puturos. Pe barba profetului, vă dau maţele la cîini.
Mustafa alege şi ce rămîne luaţi voi, hienelor.
— Da! Da! întăriră zarafii turci, clătinîndu-şi
turbanele.
— Oi, oi, Mustafa ne lasă cu pungile goale, se căinară
ovreii.

244
 VII

— Măria-ta, scapă-ne!...
— Nu mai putem, măria-ta!
— Ia-ne sufletul!... Că pînă şi paiele din bordei ni le
iau dăbilarii, turcii şi boierii. Numai suflete mai avem,
doamne şi acelea pline de scîrbă şi greaţă.
Erau îngenuncheaţi în faţa cortului domnesc, ridicat
pe un gorgan, într-o poiană, dincolo de hotarul raialei
Giurgiului. Plete cărunte, cămăşi de in numai petece,
desculţi, bărbi aricite şi feţe îmbătrînite înainte de
vreme. Printre ei, tot în genunchi, cîţiva boiernaşi de
margine. Cu coantăşe ieşite la soare şi la ploi, cu botfori
scâlciaţi şi săbii ruginite.
— Vorbeşte drept acest hotnog Vifor, măria-ta, se
sumeţi un boiernaş. Iacă, eu şi neamul meu am avut
ocină de la Vodă Ţepeş. Scutelnici au fost de biruri
pentru slujbele de margine pe care le făceau domniei
acei moşi ai mei. Un olac, priveghi la raia, ba puneau şi
pieptul cînd voiau să spargă ţara cetele de osmanlîi.
Acum plătim dăjdii şi astea poate le-am mai duce, da’ nu
mai putem de năpăşti şi de gloabe... Ia-mi capul,
doamne, dacă vei vrea, da’ lasă-mă să vorbesc.
— Vorbeşte, porunci voievodul cu glas surd... Şi
spune-mi cum te cheamă.
— Mă cheamă Barbu, măria-ta. Am cumpărat slujbă
de vistiernicel în vremea lui Vodă Surdul. N-aş mai fi
cumpărat-o, că mă stoarce vel vistiernicul Barbă Albă de
am să-mi vînd şi calul. De mă vei chema la oaste, călare,
am să viu călare pe sărăcia mea.
Mihai stătea în scaun, cu bărbia rezemată în palmă,
privindu-i îngîndurat. După datină, cînd intra voievodul

245
în pămîntul ţării, i se înfăţişau mărginenii să i se închine
şi să ţină scaun de judecată.
În tabără ardeau focuri. Se auzeau caii sforăind pe
nări şi bătînd cu picioarele în pămînt. Deasupra lor un
cer limpede, spuzit de stele. Mirosea a frunze putrede şi
a pădure umedă.
— Dacă a sărăcit vistiernicul, care-şi mai făcea parte
şi de la noi, întreabă-mă pe mine, măria-ta, cum mai ţiu
satul să nu se spargă şi să nu se ducă unde-o vedea cu
ochii.
Faţa aprigă a omului se desluşea bine în lumina unui
foc.
— Da’ tu cine eşti?
— Vifor, măria-ta! Hotnog în oastea lui Ion Vodă de la
Moldova şi supus închinător la măria-ta... Pleacă-ţi
urechea la glasurile noastre şi îndură-te către noi, cum
s-a îndurat fie iertatul şi în veci neuitatul Ion Vodă.
Atunci nu te-om lăsa, doamne, nici dacă ar veni peste
noi toate urgiile pămîntului.
— Ai limba lungă, hotnogule!
— Am, măria-ta. Mi-au lungit-o năcazurile şi amarul.
— De ce nu vă închinaţi unui boier puternic şi
bogat?... răsări comisul Radu Florescu din spatele
scaunului domnesc. Vi-ar plăti el dajdiile şi voi aţi
munci fără altă grijă...
— Domnia-ta se vede că ăi fi un asemenea boier, rînji
hotnogul... La noi, în Călugăreni, n-avem boieri şi nici
nu le ducem dorul. Are cetate boier Şerban, la Comana,
peste apă. Ni-e destul şi asta.
— Aşa sînteţi voi, cîrcotaşi, mormăi comisul. Duceţi-
vă! Maria-sa îi trudit de drum.
— Şi noi de munci, boierule!... I-am ieşit în cale

246
domnului nostru, ca unii care am auzit de la oameni că
măria-sa e plecat spre durerile norodului. Iacă, i le
spunem acum, că dacă-om veni la cetate s-ar putea să
ne alunge oştenii de la porţi şi nici fir de vînt şi de
suspin să n-ajungă la urechile măriei-sale.
Voievodul a ridicat mîna, făcîndu-le semn să tacă.
— Ce jalbă ai a-mi face, hotnogule? Ridicaţi-vă în
picioare, oameni buni... Aşa!... Grăieşte!
— Jalba nu-i lungă, măria-ta, da-i stropită cu sudoare
de sînge.
— Ascult.
— Să nu ne mai asuprească vistieria, decît cu cît ai să
porunceşti măria-ta. Să nu mai pună fel şi fel de gloabe
şi de biruri, că nu mai avem nimic, doamne. Şi dacă
sîntem noi săraci, nici măria-ta n-ai să fii mai bogat, că
noi, moşnenii, ce mai umplem vistieria... Lasă-ne să ne
tragem sufletul şi dacă la anul va fi roada bună,
sloboade-ne la negoaţe către Ardeal. Peste Dunăre n-
avem nici un cîştig... Tocmeşte străji prin preajma
raialei, că ne calcă păgînul taman cînd stoarcem stru-
gurii, cînd scoatem peştele din baltă şi cînd batem grîul.
Asta-i jalba noastră. Dacă gîndeşti c-am fost cu puţină
cuviinţă, zic şi eu ca vistiernicelul: taie-mi limba, dar
ascultă-mă!
Omul a căzut iarăşi în genunchi, sărutîndu-i poala
mantiei. Mihai i-a întins mîna şi buzele crăpate ale
hotnogului au atins vîrful degetelor domneşti.
— Duceţi-vă cu Dumnezeu şi lăsaţi-mă cu gîndurile
mele. Au să facă strigări prin sate crainici domneşti, cu
dajdiile pe care Divanul şi domnia mea are să le pună pe
ţară. Acelea să le plătiţi şi nu altele.
Oamenii s-au închinat pînă la pămînt, coborînd

247
gorganul de-a-ndăratelea. Comisul Radu Florescu a
ţîfnit pe nări.
— Minţi proaste şi tigve căpăţînoase. În loc să se milo-
gească, mai bine s-ar vinde boierului Şerban. Ar scăpa
de datorii şi nu şi-ar mai bate capul cu domnia.
Mihai a tresărit strîngîndu-şi pumnii. Comisul vorbea
bine din partea lui. Moşnenii sînt săraci şi împlinesc din
ce în ce mai greu dajdiile către vistierie. Asta o ştia el
destul de bine, ca unul ce fusese vel ban, şi postelnic, şi
vel agă. Dar nu boierilor trebuie să li se-nchine, ci
domniei. Domnia are şi ea nevoie de braţe pentru
muncă, de sate care să le dăruiască unuia şi altuia, de
suliţe pentru slujbe domneşti. Andronic Cantacuzin mai
ales asta-l sfătuise la Stambul. Să adune suliţe straşnice
şi cît mai multe.
— De ce taci, măria-ta?
— Mă gîndeam, vere, că mîine ajungem la cetate şi că
mi-e dor de-ai mei.
— Te-au ostenit zgîrie-brînză ăştia de boiernaşi cu
pinteni ruginiţi şi slabi ca mîrţoagele pe care stau făloşi
de crezi că e ceva de capul lor. Şi prostimea asta
nesătulă, măria-ta!
— De, comise!... S-ar putea ca boiernaşii să fie
credincioşi Scaunului. Cît despre prostime, are şi ea un
suflet al ei... Să mergem, că s-a lăsat frig...
— Să-i pui la ascultare pe clonţoşi, vere!
— Cumpăna se apleacă acolo unde-i talgerul mai greu,
comise!

VIII

248
 Iskimne-agasi mormăise în barbă aflînd că, după
poruncile beyului, sînt stricate rînduielile alaiului. Mai
apoi înălţase din umeri, lăsîndu-se în voia lenii şi
gîndurilor, călărind la trap cînd beyul mergea la trap,
lăsînd calul la pas cînd celălalt mergea la pas.
Mihai silea la drum, repezind cînd şi cînd poruncă
către hotnogul călăraşilor să iuţească paşii. Călărea
singur, măcinîndu-se în gînduri. La cîteva lungimi de
cal, scară la scară, veneau cei trei căpitani, trimişi de
către diacul Nathanail să-l întîmpine pe voievod.
— De ce-i mînios măria-sa, frate Racea?
— Ştiu şi eu, Radule? S-a-nnourat după ce i-au ieşit
sătenii de la Călugăreni cu pîine şi sare pe năframă şi cu
ochii în lacrimi. Asta am văzut-o bine.
— Poate l-au ruşinat şi satele arse?...
— Poate!... Cu ce suflet se suie în Scaun cînd îşi vede
moşia pîngărită?
— E greu pentru inima lui aprigă.
— Greu, Radule!
Caii gîfîiau, aburind a sudoare. Voievodul n-a slăbit
goana pînă nu s-a aşezat soarele în capul cerului.
Atunci s-au tras la umbra codrului, slăbind chingile
şeilor şi mîncînd din traistă, culcaţi prin tufe. Însuşi
măria-sa n-a poftit decît o bucata de pastramă şi pîine.
Căpitanii se îndestulau stînd lîngă picioarele lui, avîndu-
l între ei pe comisul Radu Florescu. Nu îndrăznea nici
unul să tulbure gîndurile domnului lor... Numai comisul
a-ndăluit la vorbă...
— Povestea acasă tata de ieşirile de altădată ale
voievozilor la vînătoare au la vreun praznic. Au la o
sfîntă monastire. Ieşea ţara înainte şi măria-sa ţinea
scaun de judecată. Se făceau praznice şi ospeţe. Băteau

249
clopotele vestind pînă-n munte petrecerea stăpînului.
Era sărbătoare în cugetele pământenilor în acea zi de
slavă.
Mihai ascultase toată predica comisului, fără să-şi
ridice ochii. Apoi, cu glas aspru:
— Nu mai pune sare peste rană, vere! Ne-a ieşit şi
nouă ţara întru cinstire. Cu pustiu şi cu miros de fum
de la pîrjoluri.
— Semn că domnia nouă va sta în zodia războiului,
măria-ta, spuse Gheţea.
— De unde cunoşti zodiecele, căpitane? Te ştiam mai
meşter la sabie, decît la trebile cărturăreşti.
— De la diacul Nathanail, măria-ta!
— Poftesc să ştiu ce mai spune acel iubit al nostru.
— Vorbea de o cumpănă a dreptăţii pe care o ţin în
mînă voievozii. Şi de o cale luminoasă peste veac, pe
care o deschid măriile-lor cu sabia, cătînd să plece acea
cumpănă spre slobozenia norodului...
Gheţea vorbea şoptit, cu o căldură pe care cei aproape
lui nu i-au cunoscut-o pînă atunci. După ce-a încheiat,
au stat toţi cu sufletele la gură şi privirile aţintite pe faţa
aceea muncită şi săpată în şanţuri, pe care o doreau
limpede şi veselă. Avea şi puterea asta voievodul.
Anume, cînd îl apucau gîndurile se pierdea în ele
uitîndu-şi parcă de sine şi de cei din jur. Gheţea mai
ales cunoştea această putere. Învăţase să cunoască şi că
măria-sa poate ieşi din acele ape în clipă, prinzînd orice
zgomot sau freamăt al pădurii. În pădure, cînd călăreau
în pribegie, se apropiase căpitanul de măria-sa, cătînd
să-i înţeleagă dorinţele numai după un semn.
— Comise, dă poruncă de plecare. Tu, căpitane,
veghează deopotrivă la sabie şi la zodiecele şi

250
înţelepciunile diacului, îmi plac asemenea vorbe. Dar
numai atunci cînd se pot face fapte. Să mergem!
Au călărit în vremea aceea de toamnă, cu rînduială
ostăşească, după porunca voievodului. Boierii şi
boiernaşii de margine au intrat în rînduri, cu slugile
armate în spatele lor. Nu mai erau nici care cu bagaje,
nici căruţe cu creditori şi zarafi. Plecaseră cu mult
înainte, limpezind locurile de ţipetele lor.
Dincolo de Copăceni, cale de cîteva poşte, au dat peste
un car înconjurat de zarafi ovrei. Era tras la marginea
drumului şi zarafii ţipau bătîndu-se cu pumnii în piept.
— Ce-i? tresări din gînduri voievodul. A strunit calul
lîngă car. Răsturnat pe spate, cu ochii daţi peste cap,
galben, Lev cămătarul zăcea cu un hanger înfipt în gîtlej.
Voievodul l-a privit, muşcîndu-şi buzele. Zarafii se
agăţaseră de scările şeii, de cioltar, văitîndu-se, căindu-
se, ocărind. „Mustafa, Mustafa”, strigau ca scoşi din
minţi. Iskimne-agasi şi-a tras iataganul din teacă,
izbindu-i cu latul pe unde apuca.
— Să mergem, beyule!... Ai să plăteşti cîteva pungi
mai puţin.
Mihai a dat pinteni.
— Au început să se sfîşie fiarele, scrîşni Racea la
urechea lui Gheţea. Peste cîteva zile au să năvălească ca
lăcustele peste ţară.

Pe la ceasul al patrulea al după-amiezii, alaiul a urcat

dealul Văcăreştilor. Acolo aştepta curtea în frunte cu
boier Stroie Buzescu. Cînd s-a ivit alaiul, au prins să
bată clopotele Bucureştilor. Şi au venit ca dintr-o
depărtare bubuiturile pivelor de la cetate. Soarele cădea
251
pieziş pe creştetul codrilor, întorcîndu-se în mii de
sclipiri din bogăţia straielor curtenilor, din oţelul
suliţelor şi săbiilor, din cusăturile cioltarelor cu care
erau închingaţi caii pe sub şei. Fluturau lin steagurile
mari ale oştilor şi prapurele boierilor. Se zbăteau
steguleţele roşii de la suliţele călărimilor. Caii băteau în
loc, înălţînd capetele şi ciulind urechile. În stînga oştilor
se înşiruiau isnafurile meşteşugarilor şi neguţătorilor.
De acolo venea un zumzet de roi.
— Simt că mă cutremur, fraţilor! Parcă văd oştile lui
Mircea Bătrînul! şopti Gheţea pe cînd urcau dealul.
— E multă fală şi bărbăţie sub chivăre. Atît că bărbile
curtenilor cată ciufulite. Li se vor tăia ghearele şi simt ei
asta, răspunse tot şoptit Racea.
Cînd alaiul domnesc a ajuns la loc potrivit, a ieşit în
faţa isnafurilor judeţul Stan, urmat de cei doisprezece
pîrgari. Călcau rar, măsurat, cu bărbile în piept. Judeţul
Stan purta caftan blănit cu guler din blăni de veveriţă,
toiag cu măciulie de aramă şi la brîu pecetea oraşului.
În mîini ţinea ştergar alb de in şi pe el pîine şi sare.
— Să fii binevenit în Tîrgul de Scaun, măria-ta! Cu
mult dor te-am dorit şi multe aşteptăm de la tine, ca de
la unul ce bine cunoşti năcazurile noastre. Să trăieşti la
mulţi ani!
— Să trăieşti la mulţi ani, măria-ta! răcniră isnafii,
închinîndu-şi prapurele către picioarele calului
domnesc.
Pe cîţi nu-i cunoştea Mihai!... S-a uitat în ochii
judeţului cu privirea lui ageră şi i-a zîmbit. Apoi i-a dat
dreapta să i-o sărute.
Mare cinste pentru judeţ, şi Stan abagiul nu era prost
să nu dea mulţimilor prilej de vorbă şi şoapte. Aşa că şi-

252
a netezit barba şi mustăţile, şi cu multă evlavie şi încet a
sărutat, ţuguindu-şi buzele, acea mînă din osul lui
Pătraşcu cel Bun. S-au sumeţit şi meşterii din rînduri,
uitîndu-se făloşi la oşteni. Atunci boierul Stroie
Buzescu, care strîmbase nasul cînd l-a văzut pe judeţ
trecîndu-i înainte, şi-a umflat bojocii, dînd poruncă.
Avea boierul un glas puternic, care răsuna ca un
bucium peste capetele oştilor. Seimenii s-au înţepenit pe
picioare. Întinzînd braţul drept, în care ţineau sîneţele.
Călăraşii au întors ochii spre voievod. Boier Stroie
Buzescu şi-a pus calul în goană măruntă, aproape să-i
calce în picioare pe pîrgari, făcîndu-şi loc spre Mihai, cu
sabia trasă. Avea boierul un cal negru, voinic, cu
picioarele ţapene, să poată duce trupul dumisale. Nu era
gras, dar era legat cît trei oşteni bine zidiţi. Se purta în
chivără suflată cu aur la care flutura panaş alb, uşor ca
spuma. Peste coantăş avea petrecută lorică argintată. În
picioare - cizme moi, răsfrînte la şolduri. Calul era gătit
numai în mătăsuri cusute în fir şi frîiele ferecate cu
argint. Străfulgera soarele în bogăţia straielor acestui
oştean. Privea drept spre voievod şi avea lacrimi de
bucurie în ochi. Părea blînd la înfăţişare, fiind alb la
faţă, cu ochii albaştri şi barba bătînd uşor în roşu. Şi-a
ridicat calul pe două picioare, apoi s-a închinat către
Mihai.
— Maria-ta, Cetatea de Scaun stă la poruncă, precum
e datina.
Mihai a ieşit din alai, trecînd la pas prin faţa
călarimilor. Lîngă steagul întîiului stol de călăraşi stătea
înfipt în şa, cu pletele aurii scăpate de sub cuşmuliţă şi
revărsate pe umeri, învestat în ceapcîn roşu ca para şi
încins cu săbioară, măria-sa Nicolae Pătraşcu, coconul

253
voievodului. Lui Stroie Buzescu i-a mijit un zîmbet sub
mustaţă, văzîndu-l cît de falnic căta spre tatăl său. Iar
lui Mihai i s-a înseninat faţa, împingîndu-şi calul spre
flăcăiaş. Dar în clipă a încruntat sprîncenele, hărţuind
armăsarul în zăbală şi trecînd mai departe.
Oştenii se închinau domnului, cu capul. Din cînd în
cînd, voievodul mai trăgea cu coada ochiului spre
steagul de călăraşi, acolo unde coconul aproape că se
pierduse printre trupurile zdravene, fiind acoperit de
mustăţile şi bărbile acelora.
După ce s-a isprăvit această scurtă cătare, s-a alcătuit
alaiul pentru intrarea în tîrg. Au trecut în faţă stolurile
de călărime, fiecare cu steagul în frunte şi cu căpitanii
de-a stînga şi dreapta steagului.
După călărime veneau cei şapte cai, apoi singur, în
urma lor, coconul domnesc. La alaiul vechi, aşa cum
plecaseră din Stambul, s-a mai adăugat în spatele
voievodului spătarul Radu, care ducea pe spate spada
cea mare a voievozilor descălecători. Purta coif bătut în
nestimate şi strai aurit. Mai în spate şi pe dreapta
veneau comişii, iar pe stînga, în rînd cu ei, postelnicii.
Vel postelnicul Manta ţinea în mînă toiagul argintat,
semnul boieriei sale. Pe trei rînduri veneau bulucbaşii şi
căpitanii bătrîni ai oştirii. Cei mai vîrstnici - mai aproape
de măria-sa, cei mai tineri - mai departe. Aici călărea în
frunte Stroie Buzescu şi Ivan aga, căpitanul de călăraşi.
alt prieten al măriei-sale.
Urmau seimenii, care călcau cu străşnicie,
cunoscîndu-se a fi oşteni de meserie, apoi turcii cu
Sandgiak-alemul1 împărătesc, tabulhanaua şi boierii

1
Steagul de domnie dat domnitorilor cînd se făcea învestitura de către
Misalem-aga, paznicul steagurilor împărăteşti
254
aşezaţi pe boierii, străjuiţi pe margini de armaşi, mazîlii
şi la urmă isnafurile neguţătorilor şi meşteşugarilor.

Căpitanii ar fi trebuit să stea în rîndul bulucbaşilor

oştirii, dar Racea le-a făcut semn cu capul şi cînd alaiul
s-a mişcat, şerpuind cu flamurile, penele şi panaşele în
vînt, ei şi-au vîrît caii între boierii divaniţi şi mazili.
Tabulhanaua începuse să cînte, acoperind cînd şi cînd
tropotele cailor şi zăngănitul armelor. În rîndul întîi al
boierilor mazili, călărea biv vel vistiernicul Dan. Gheţea
şi-a strunit calul lăsîndu-l să treacă, apoi şi-a găsit loc
în spatele lui. Racea şi Mîrzea s-au dat pe aproape,
ciulind urechile în toate părţile să prindă ceva din
zvoana de şoapte strecurate de la o barbă la alta.
Radu Gheţea a putut să vadă, în răstimpul acela
scurt, faţa Danului. Era slăbit ca şi cum jarul ce-i
stăruia în ochiul stîng îl arsese pe dinăuntru. Nasul i se
coroiase mai mult şi fruntea părea mai boltită sub
căciuliţa de jder. Nu se uita în stînga, nu se uita în
dreapta. Ochiul teafăr îl ţintise pe steagul mare al
voievodului, care se vedea bine peste capul alaiului.
Ţinea fălcile încleştate şi părea că nu trăieşte decît ca să
vadă acel semn de domnie al duşmanului său.
Mazilii şi boiernaşii din stînga şi dreapta lui Gheţea au
mistuit în ei întrebările, pînă au ajuns la Crucea de
Piatră a Armeanului. De acolo n-au mai putut ţine
nimic, răsuflîndu-şi vorbă şi bîrfă după obiceiul locului.
— Domnia-ta, eşti venit cu voievodul? îl întrebă un om
mărunţel care-i călărea în stînga.
— Ba! Sînt boiernaş de prin părţile Buzăului, îi
răspunse Gheţea.
255
 — Aşaa! Atunci e bine, s-a bucurat mărunţelul. Putem
răsufla oleacă, printre răii şi hainii aceştia. Eu am o
sfoară de moşie pe lîngă raiaua Brăilei, hotar în hotar cu
biv vel vornicul Chisar, Dumnezeu să-i dea sănătate.
— Să-i dea! întări Gheţea. Că şi pe mine m-a scos de
la mare nevoie, cînd voia să mă bată peste fălci răul de
Stroie Buzescu, cît a ţinut căimăcămia ţării.
— Ssst! roti cel mititel ochii, alăturîndu-şi calul de al
lui Gheţea... Nu vorbi aşa de tare, că ne pot auzi hainii.
Se zice ca e plin tîrgul de iscoade ale acestui nou
voievod. Şi că a dat poruncă încă de la Stambul să-i
ferece în obezi pe toţi boierii lui Alexandru Vodă şi
Ştefan Surdul. Noroc că n-am rîvnit la asemenea boierii.
— Ce spui domnia-ta, boierule?... Să fie oare aşa de
duşman?... Văd că Divanul lui Alexandru Vodă e în păr
şi că spătarul îi duce spada cu multă fală.
— Ascultă ce-ţi spun! Se vede că te-ai răzleţit de lume
prin părţile Buzăului,
— Asta nu pot să zic că nu-i aşa. Ai buni ochi,
domnia-ta!
— Hi, hi, hi, rîse omuleţul veselindu-se.
Avea o faţă ascuţită de şobolan şi ochi piezişi, veşnic
neliniştiţi.
— Da, da. Este precum spui. Sînt dat bine cu unsorile
vieţii şi cunosc la oameni. Iacă pe bărbosul cela, făcu el
arătîndu-l pe Racea. Pun mîna în foc că-i duşman
voievodului şi ţăranilor celora de olteni, pe care i-a adus
cu el.
— După ce cunoşti, boierule, asta? Spune-mi şi mie!
Poate să-mi fie de folos.
Boiernaşul s-a sumeţit în şa, încreţindu-şi fruntea:
— Iacă cum scuipă cînd priveşte spre boier Stroie. Şi

256
cum vorbeşte tainic cu clucerul Vintilă, omul vornicului
Chisar.
— Care-i?
— Acela uscat şi adus de spate!
— Aşa! Cela de se uită mereu înapoi?
— Da! Da!... Are acest nărav clucerul Vintilă. Încolo,
om care cunoaşte toate dedesubturile. Se vede că se
mărturiseşte cu bărbosul.
— Să deie Dumnezeu! Va să zică mai sînt oameni
cumsecade pe pămîntul acesta!
— Sînt, boierule! A mers veste prin părţile noastre că
oltenii ar rîvni la moşiile de dincoace de Olt şi că
voievodul acesta născut dintr-o căţea are să le
împlinească poftele... Da’ ce-ai, domnia-ta, de te trec
apele? Eşti bolnav?
Auzindu-l cum vorbeşte, Gheţea îngălbenise. Ar fi vrut
să-l strîngă de beregată. S-a stăpînit cu greu, răsuflînd
adînc,
— Da, sînt oleacă bolnav. Mă îneacă praful şi mă bate
soarele. Da’ îmi trece.
— Dacă la noapte n-ai gazdă, e plin tîrgul de forfotă,
încît boierii au trebuit să ridice corturi ca să aibă unde
sta, atunci te găzduiesc eu. Stau la hanul lui Manole
Cap-Lat, în Tîrgul de Sus. N-ai să ai nici o sminteală, că
hangiul e omul boierului Dan. Şi boierul e în bună pace
cu ceauş Haviz. Ai auzit de el?
— Auzit!... Îţi mulţumesc pentru cinste. Dacă n-am să
găsesc nişte prieteni, atunci am să mă bucur de poftirea
domniei-tale. Dar de cine să întreb, boierule?
— Să întrebi de vornicelul Ştefan. Sînt bine cunoscut
la Hanul lui Manole Cap-Lat. Are hangiul o nevastă...
vornicelul Ştefan închise ochii, trecîndu-şi limba peste

257
botul de şoarece.
„Pocitanie, gîndi Gheţea. Bine că nu s-a nimerit Racea
prin preajmă, că-ţi scutura spinarea”. Apoi surîzînd
galeş:
— Şi de bună seamă că te iubeşte...
— Ţţ, făcu vornicelul. Asta nu se poate spune încă.
Gheţea lua seama şi se bucura că Racea se alăturase
de omul acela al vornicului. Îl căuta din ochi pe Mîrzea,
dar căpitanul intrase ca-n pămînt.
Acum alaiul trecuse Dîmboviţa şi ţinea Drumul
Beilîcului, ca să răspundă în Uliţa Mare la biserica de
jurămînt, unde-l aşteptau pe voievod mitropolitul şi
înalţii arhierei ai ţării. Ieşise şi tot tîrgul la vedere,
îmbrăcat în strai de sărbătoare. Băteau des clopotele,
astupînd ţipetele tabulhanalei.

IX

Cavalerul d’Aubry îşi răsucea mustăcioara, privind cu

plăcere la tîrgoveţe. Îşi trăsese calul spre marginea
şirului, urmat de Cosma Capponi. Voise să iasă din alai,
dar un armăşel îi proptise buzduganul sub nas, făcîndu-
i semn cu barba să se astîmpere.
— Dacă n-am fi aici, l-aş învăţa cum să se poarte cu
un nobil, mormăi frîncul.
— Stăpîneşte-te, cavalere!... Madonna! Aceste
signorine întrec aşteptările. Ce buze rumene, ce trupuri
pline de făgăduinţi. Ei, ce spui? Mai te îndoieşti de ceva?
— Drace! Am început să mă îndoiesc de mine însumi,
Credeam că numai la curtea Franţei se poate vedea
adevărat fast regal. Dar barbarii aceştia sînt mai bogaţi

258
decît îmi închipuiam. N-am văzut atîtea nestemate încă
nicăieri.
— Lasă fastul! Ce spui de femei?
— Frumoase. Ale noastre sînt mai delicate.
— Însă cred că aici vom cunoaşte adevărata voluptate.
Se uită la noi cu destulă gingăşie. Madonna, mă simt
nou născut.
Cosma Capponi îşi juca armăsarul prin faţa
tîrgoveţelor, care rîdeau fără ruşine, alintîndu-se şi
trimiţîndu-i sărutări cu vîrful degetelor.
— Numai să nu miroasă a usturoi, strîmbă din nas
d’Aubry.
— Chiar dacă ar fi aşa. Poţi să treci peste asta de
dragul unor asemenea ochi. Frîncul se schimonosi din
nou cu dezgust: „Să te duci la dracu’! Simt că din clipă
în clipă mîncătorul acesta de pisici mă indispune mai
mult. Dacă n-ar fi banii cu care să-mi răscumpăr
castelul, l-aş lăsa baltă pe Barton, cu toată compania lui
levantină şi m-aş întoarce”. Apoi către Capponi:
— Ascultă, condotiere. Toate sînt bune, dar unde o să
stăm? În afară de speluncile astea ordinare şi fortăreaţa
asta dărăpănată, nu văd nimic mai ca lumea.
— Răbdare, răbdare! Poate se va îndupleca vreo
signora să ne găzduiască. Viaţa începe să fie frumoasă,
cavalere! Nu-mi pare rău că am plecat din scumpa mea
Toscana.
— Ghitara ţi-ai luat-o? S-ar putea ca acestor doamne
să le placă şi altă muzică în afară de behăiturile pe care
le-am auzit pînă acum.
— Să plec la drum fără ea? Ce condotier poate fi acela
care rîvneşte numai la gloria săbiei? Deopotrivă mă
încîntă şi gloria cu care te încununează dragostea.

259
 — Iată un punct de vedere comun, domnul meu! Sper
să ne disputăm cununa de lauri a învingătorului în
acest duel al inimilor.
— Con piacere, signore.
— En garde, mon ami. Am servit în corpul
muşchetarilor şi, crede-mă, cunosc regulile artei.
— Vom vedea... Vom vedea pînă la urmă, rîse Cosma
Capponi din inimă. Aa! Dar uită-te, domnul meu! O
biserică catolică. Madonna, încep să mă simt din ce în ce
mai bine.
D’Aubry îi aruncă o privire piezişă, citind în prefăcuta
mirare a condotierului. Prea cerceta curios zidurile şi
poarta, semn că nu pioşenia îl îndemna s-o facă.

Alaiul se oprise în loc, călărimile aşezîndu-se pe o

parte şi alta a uliţei, din poarta bisericii pînă-n Poarta de
Jos a Curţii. Pedestrimea s-a înşiruit în curtea bisericii
de jurămînt a Bălăcenilor. Toţi turcii din alai au rămas
în uliţă, aşteptînd ieşirea voievodului de la slujbă. În
tinda bisericii aştepta mitropolitul. Înconjurat de
arhierei. Era bătrîn mitropolitul Mihail al Ungro-Vlahiei.
Avea barba albă, lăsată pînă la brîu.
Mihai a descălecat, punînd piciorul pe piatra tocită în
curgerea sutelor de ani de voievozii ţării, care s-au
perindat pentru ungerea lor cu sfîntul mir. Străjuit de
spătar şi de vel postelnicul Manta, s-a înfăţişat
mitropolitului, care i-a dat să sărute crucea şi
evanghelia. Apoi, urmat de boieri, a intrat în biserică.
Descălecaseră şi căpitanii, făcîndu-şi loc cu coatele şi

260
pătrunzînd în umbra deasă, luminată de făclii mari, din
ceară parfumată. Biserica de jurămînt era din lemn, afu-
mată şi înnegrită de vreme. Îi aducea aminte lui Gheţea
de biserica din Cremenari. Aceea însă era săracă şi
gîrbovă, pe lîngă aurăriile care străluceau aici. Candele
bătute în pietre preţioase şi lucrate în filigran de aur şi
icoane ferecate în argint stăteau în locul sfeşnicelor
cioplite în lemn şi icoanelor cu sfinţi slabi şi şterşi de
buzele credincioşilor de acolo, de acasă. Pluteau sub
bagdadia de grinzi straturi subţiri de tămîie.
— Unde e Mîrzea? întrebă Racea, apropiindu-se de
urechea lui Gheţea.
— Nu ştiu! L-am văzut o clipă prin preajma Danului.
La urmă nu l-am mai văzut,
— Ia seama, frate! Am ajuns clipa de mult visată.
Maria-sa se unge domn.
Gheţea s-a rezemat de un stîlp, închizând ochii pe
jumătate, lăsîndu-se purtat de sfinţenia clipei.
Mihai păşea drept, cu paşi rari prin mijlocul bisericii.
Pintenii zăngăneau moale, pardoseala fiind acoperită cu
covoare. S-a dus drept la uşa împărătească, sărutînd
icoanele, apoi a-ngenuncheat, rezemîndu-şi fruntea de
sfîntul pristol. În lumina neîndemânatică şi palidă a
lumînărilor, trăsăturile lui bărbăteşti se adînciseră,
vădind toată asprimea şi tăria gîndurilor ce-l frămîntau.
S-a apropiat mitropolitul abia ducîndu-şi anii. I-a pus
omoforul pe cap, apoi, cu glas tremurat, dar adînc, a
citit rugăciunea de încoronare a împăraţilor
pravoslavnici. Cuvintele rugăciunii pătrundeau în
sufletele celor din biserică, potrivindu-se fiecăruia după
cugetul lui. Radu Gheţea plutea pe apele fără tină ale
unei credinţi izbîndite. Nu mai vedea pe nimeni în afară

261
de voievod şi mitropolit. Glasul lui Racea l-a făcut să
tresară.
— Uită-te la boier Dan şi la vornicul Chisar.
Cei doi boieri, cu toate că stăteau fiecare la locul lui în
biserică, departe unul de altul, aveau întipărite pe faţă
aceleaşi gînduri. Gheţea s-a-nfiorat strîngînd mîna pe
straja săbiei.
— Parcă-i un erete gata să se repeadă.
— Mai curînd un lup turbat şi flămînd, spuse Racea.
Ochiul Danului scînteia, aţintindu-l pe voievod.
Vornicul Chisar îşi mesteca în măsele vrăjmăşia. Cînd
mitropolitul l-a uns cu sfîntul mir, Danul a făcut un pas
înainte, cu mîna pe jungher. A tresărit şi Gheţea, călcînd
spre el Racea l-a tras înapoi cu repeziciune.
— Stai!... E prea viclean să facă ceva acum. Priveşte la
măria-sa. Lasă lupii să-şi sticlească ochii.
Mihai se ridicase, sărutînd iarăşi icoanele. A venit apoi
în mijlocul bisericii. Atunci s-au ivit din altar doi
episcopi, purtînd pe o pernă de mătase coroana care a
strălucit pe capetele vechilor voievozi din neamul lui
Basarabă... Mitropolitul Mihail a luat-o cu mîinile lui
uscate de vreme, a sărutat-o cu ochii închişi, apoi,
ridicîndu-se pe vîrfuri, a potrivit-o pe capul noului uns
al ţării. Coroana de aur, bătută în nestimate, a fulgerat
adunînd în ea toată lumina bisericii. Protopsaltul mi-
tropoliei, vestit în tot Levantul pentru glasul lui
minunat, a început să cînte „Cade-se să te fericim”.
Mitropolitul l-a luat de subsuoara dreaptă şi vel
postelnicul Manta de cea stîngă, urcîndu-l în Scaunul
domnesc. În acea clipă s-au slobozit pivele şi au sunat
trîmbiţele oştirii.
Lui Gheţea i-au dat lacrimile şi cînd le-a şters cu

262
mîneca coantăşului, l-a văzut şi pe Racea făcînd acelaşi
lucru. Căpitanul n-a ştiut cînd s-a terminat liturghia. S-
a simţit purtat de Racea şi l-a mîngîiat lumina lui soare-
apune, care învăluise oştirile şi norodul în ape de
purpură. Neguţătorii, meşterii şi tîrgoveţii se înghesuiau
să-l vadă pe acest voievod, care în zilele lui neguţase
alături de ei pe toate drumurile Levantului.
Cînd s-au ridicat în şei, Racea l-a strîns de mînă pe
Gheţea, făcîndu-i semn cu capul spre uliţă. Chiar în
spatele primului şir de călăraşi se strecurase Căliman
Ciungul, starostele calicilor. Avea straiele cuviincios
potrivite şi ochii aţintiţi pe faţa voievodului. Din
schimonoseala care-i stricase obrazul în noaptea cînd l-a
cunoscut Gheţea nu mai rămăsese nimic. Stătea acolo
între oşteni, drept ca la cătare.
— Sărmanul, mormăi Radu. Poate-şi aduce aminte de
zilele lui bune, cînd era căpitan, cum spuneai.
— Asta nu-l împiedecă ca deseară să se tăvălească cu
Axinia Surda. Ia uită-te, frate!... Calicimea se ţine de
cuvînt.
Gheţea şi-a rotit ochii peste mulţime. Abia atunci a
cunoscut numărul calicilor. Tot la trei, patru tîrgoveţi,
era şi un calic. L-a văzut şi pe Orb, şi pe Gură Stricată,
şi pe Fulgeratu, şi pe Nichita Guşatul. Viermuiau printre
oameni, întinzîndu-şi ranele la vedere şi cerşind milă.
Gheţea s-a bucurat cunoscînd în foiala lor o anume
taină.
Alaiul intrase pe poarta cetăţii şi Racea cu Gheţea au
dat pinteni, strecurîndu-se o dată cu şirurile din urmă.
În curţile palatului stau trase, spre cămările doamnei,
carîtele jupîneselor care veniseră să se închine după
datină.

263
 — În partea ceea e zălogită inima lui Vasile, făcu
Gheţea arătînd cu capul spre carîte.
Racea mormăi ceva, nu prea cuviincios, în barbă:
— Lasă-le în pace! S-au dus să ia seama la felul cum e
îmbrăcată doamna Stanca şi jupîniţa măriei-sale, ca
apoi să clevetească un an. Să deschidem ochii şi
urechile prin odăile palatului.
Au legat caii la belciugele din faţa cămărilor gărzii,
apoi, făcîndu-şi loc, au urcat în pridvor, înghesuindu-se
pe lîngă străji. Cei înghesuiţi, boierii divaniţi şi mazilii,
se uitau ponciş la asemenea necuviinţă, dar Racea le
surîdea atît de nevinovat, încît bărbile zbîrlite şi puse pe
harţ îşi veneau în fire, iar privirile încrucişate se
luminau, căutîndu-şi mai departe de treaba.
S-au tot tras pînă în hora mare a palatului, unde
stătea de straja cu copiii de casă vătaful Simion. Părea
că Racea cunoaşte bine palatul, deoarece se descurca cu
uşurinţă. Ajunseseră lîngă nişte perdele de brocart, care
cădeau în falduri grele pînă-n pămînt. În faţa perdelelor
se afla un stîlp gros de lemn, lucrat cu înflorituri
măiestrite. Era acolo un cotlon de umbră, ferit de
vederea celor din sală.

XI

Spătăria mare, locul de Divan şi sala Scaunului, era

mai mult lungă decît lată şi lumina sîngerie a apusului
pătrundea prin ferestre înalte cît jumătate din perete.
Tavanul era zugrăvit albastru cu stele. Uşile grele,
dimpotriva Scaunului, erau date în lături şi Gheţea a
văzut scînteind vîrfurile poleite ale suliţelor străjilor.

264
 Mihai se apropia dus de subsuoară de iskimne-agasi.
În spate, veneau boierii veliţi în rînduri de cîte trei, apoi
ceilalţi boieri şi peste capetele lor căpitanul a văzut
chivărele bulucbaşilor, ale oamenilor de oaste şi cuşmele
starostilor de isnafuri.
Voievodul a rămas la picioarele tronului.
Încet, spătăria mare s-a umplut de bărbi, de caftane,
de chivăre şi zale. Cu multă cuviinţă, au intrat judeţul,
pîrgarii, staroştii şi neguţătorii. Gheţea nu-i cunoştea pe
nume, însă îşi arătau starea prin bogăţia straielor şi a
pietrelor scumpe, care luceau pe cîţiva din ei.
Era o zvoană de glasuri înăbuşite şi de trupuri ce se
foiau. L-a căutat din ochi pe biv vel vornicul Chisar şi nu
l-a găsit. Pe la mijlocul sălii, drept şi aprig, stătea Danul.
Gheţea a strîns sabia, pipăindu-i tăişul cu buricul
degetului mare. Răceala oţelului i-a făcut bine,
limpezindu-i privirea. A văzut, alunecînd pe nesimţite
lîngă Dan, pe unul dintre neguţători. I s-a părut că
schimbă vorbe şi a rămas cu ochii pe el ca să şi-l
tipărească bine în minte. Vel logofătul Mitrea a bătut de
trei ori în podea cu toiagul aurit şi zumzetul din spătărie
s-a potolit pe loc.
Iskimne-agasi a scos cu mişcări încete hinchim
fermanul1 din sîn, dîndu-l spre citire lui divan
eifendessi, un turc sfrijit, cu priviri rele, care stătea la
curte numai pentru trebile cu Poarta ale voievodului.
Divan eifendessi s-a ploconit către voievod, a sărutat
pecetea împărătească, şi-a dres glasul, apoi a prins să
citească, cîntînd parcă pe nas, întărirea sultanului.
Gheţea n-a ascultat cuvintele de ameninţare şi nici

1
Firmanul prin care se consfinţea domnul

265
sfaturile acelui prea puternic „părinte” al ţării. Colinda
cu privirea peste feţele boierilor, cercînd să le dezlege
taina gîndurilor în acele clipe de vălmăşag, de dorinţe şi
de patimi.
A cunoscut rangurile celor trei boieri veliţi, pe care-i
vedea după semnele ce le purtau. Trebuie să fi fost vel
banul Craiovei cel cu toiag aurit şi ceilalţi doi vel
vistiernicul şi vel paharnicul, căci nu aveau semne.
— Vulpile!... Ascultă cu ochii boldiţi pe cer, parcă-i
curge aur din gură afurisitului de turc, mormăi Racea.
N-a poposit cu ochii nici între boierii de treapta a
doua, nici între cei de a treia. A trecut şi peste Dan şi
neguţătorul acela şi s-a oprit la boierul Stroie Buzescu,
care răsărea de la piept în sus peste capetele celorlalţi. Îl
avea în stînga pe Ivan aga, căpitanul de călăraşi, iar în
dreapta pe comisul Radu Florescu. Gheţea a tresărit
văzînd cîtă fală şi cîtă bucurie vădesc acele feţe şi cîtă
ură atunci cînd se îndreaptă spre boierii munteni.
Ivan aga era un bărbat înalt, subţire la mijloc şi lat în
spate, îmbrăcat după moda apuseană. Avea faţa smolită,
cu trăsături tari, însă îndulcite de privirea dreaptă a
ochilor mari. Comisul Radu Florescu îşi mîngîia des
bărboiul, mutîndu-se cînd pe un picior, cînd pe altul.
Boierul Stroie Buzescu stătea falnic şi drept, cu braţele
încrucişate la piept, bătut parcă în cuie de podeaua
spătăriei. Mai în stînga, Gheţea i-a cunoscut pe fraţii
boierului, Preda şi Radu Buzescu, care vorbeau repede,
arătînd cu capul spre voievod.
Tot acolo i-a văzut, umăr lîngă umăr, pe ceilalţi boieri
olteni, pe care bine-i cunoscuse cît slujise bănişorului
Mihai.
Theodosie Rudeanu cel ştiutor de carte elinească şi

266
latinească, Şerban, Calotă, Stoichiţă din Strîmba, Radu
Calomfirescu, toţi învestaţi în pieptare de oţel argintat şi
chivăre, semn că sînt oameni de oaste şi că acest gînd i-
a adus acolo. Erau crînceni şi făloşi în acele clipe de
umilinţă, cînd un slujbaş cu şalvari ridica în Scaun pe
voievodul ţării. Spre ei catau cu duşmănie privirile
poncişe ale multora din sală.
Gheţea a tresărit din acest priveghiu al feţelor
prietenilor şi neprietenilor, cînd boierimea a strigat:
— Să fie voia împăratului!
Era semn că se isprăvise citirea firmanului. A fost şi
un răsuflet în toată spătăria. Iskimne-agasi a luat
caftanul domnesc din mîinile unui ceauş şi l-a aninat pe
umerii voievodului. Apoi l-a ridicat în Scaun,
sprijinindu-l de subsuoara stîngă. Atunci au izbucnit şi
pivele, răzbubuind de se cutremurau zidurile, şi ceauşii
au strigat ca să cunoască ţara că are voievod nou. S-a
urmat ceremonia sărutării poalei şi mîinii voievodului,
care s-a făcut la strigarea puternică a vel postelnicului
Manta:
— Sluga măriei-tale, episcopul Luca sărută prea
cinstita poală a măriei-tale...
...Sluga măriei-tale... Sluga măriei-tale...

XII

Mihai păşea repede, zornăindu-şi pintenii pe lespezile

de piatră ale coridorului. Paicii făceau strajă, patru pe
stînga şi patru pe dreapta. În faţă îl călăuzea Simion, cu
sabia goală în mînă şi cu torţa plecată asupra
întunericului.

267
 Voievodul voia să fie singur: să-şi domolească
gîndurile, sa şi le rînduiască, să poată privi limpede spre
ziua de mîine. În spătăria mică, lămpi cu ulei grecesc
pîlpîiau pe la colţuri. În crengile de fier bătute în pereţi
ardeau facle. Mihai s-a oprit dînd roată cu ochii. Era
aceeaşi spătărie mică de pe vremea cînd fusese vel
postelnic în Divanul lui Ştefan Surdul. Au trecut de-
atunci numai doi ani şi steaua lui a-nceput să se ridice
spre un crug încă întunecos şi de spaimă. Aici se simţea
mai bine în vremea Divanelor domneşti. I se părea şi
atunci că şirul lung al voievozilor din neamul lui
Basarabă îl privesc din zugrăvelile de pe pereţi,
tăinuindu-i despre vremurile de înălţare ale ţării. Şi
acum, el, Mihai, feciorul Tudorei din cetatea Flocilor,
ridicat din colbul uliţei, îndrăzneşte sa poarte pe frunte
coroana slăvită a acestor voievozi. A făcut semn cu mîna
şi Simion cu paicii s-au dus...
Îl priveau aceiaşi Basarabi şi din dreapta Scaunului
un cavaler înzăuat, cu coroana aceasta a lui pe cap...
Mircea Bătrînul. Toţi ochii voievozilor erau crînceni. Din
uleiul vechi al zugrăvelilor, pe care luneca gălbuie
lumina faclelor, păreau că se desprind acei oşteni de
demult, răpuşi de morţi năprasnice, şi că vin asupra lui
cu mustrare. Şi-a scos coroana punînd-o lîngă straja
spadei. Le-a sărutat pe amîndouă cu evlavie şi s-a întors
spre voievozi. Şi Ţepeş Vodă, şi Radu de la Afumaţi, şi
Alexandru Basarabă, şi Mircea Bătrînul stăteau tot
neguroşi şi aprigi. Numai Neagoe Basarabă Voievod
părea că-i zîmbeşte cu înţelegere şi blîndeţe. Era o
judecată a lui, acum în fapt de noapte, singur cu cugetul
cel zbuciumat al morţilor acestora care şi-au apărat cu
străşnicie şi cu puţină oaste glia cea sfîntă a ţării. Un

268
freamăt de luptă se ridica din toate zalele, scuturile,
ghioagele şi săbiile bătute în pereţi. Era şi acolo o
poveste de demult, o poveste de vitejie şi de slavă. Su-
fletul lui, plecat mai mult spre isprăvile ostăşeşti,
pricepea în singurătatea clipei toate glasurile astea ale
veacurilor, pornite să colinde nevrednicul palat
domnesc.
Şi-a desprins caftanul aninat pe umeri de iskimne-
agasi şi l-a zvîrlit pe podea cu o mişcare pripită. A rămas
aşa, cu capul descoperit, în straiele lui de oştean, cu
lorica scînteind. Şi-a smucit fruntea, ridicînd ochii, care
i se măriseră peste măsură, spre celălalt oştean înzăuat,
care-l întreba din capătul altui veac. Cînd s-a apropiat
de el, a călcat în picioare caftanul împărătesc. Atunci, i
s-a părut că voievodul s-a-nseninat.
Fost-a o părere purtată pe fruntea zugrăvelii de jocul
luminii? Au puterea gîndurilor lui, celui viu, şi tăria
credinţei din acea clipă a răzbătut bezna timpurilor,
împlinindu-se cu năzuinţele celor de mult trecuţi în
lumea umbrelor? Asta n-a dezlegat-o niciodată.
A sărutat picioarele acelui sfînt voievod, apoi a rămas
cu fruntea lipită de zid. Venea de acolo o răcoare plăcută
care-i pătrundea lin trupul... Cînd s-a ridicat, faclele şi
lămpile abia mai pîlpîiau. Iar voievozii intraseră în
împărăţia tăcerilor şi liniştilor, stînd nemişcaţi în ramele
lor de aur. Era în sufletul lui la acel ceas o pace cum nu
mai simţise de multă vreme.
Parcă nimic din ceea ce fusese în tinereţe, din
viarmătul spre agonisire, din duhnetul porturilor şi din
larma lor n-a mai rămas acolo, curăţindu-se ca spălate
de apă ne-ncepută. Cînd s-a îndreptat spre uşa cămării
lui de lucru, sculptată în lemn de trandafir, îi suna în

269
urechi sfînta slujbă a încoronării. Faţa atît de trudnic
săpată în linii se limpezise şi ochii adînci cuprindeau în
ei luminile palide şi umbrele spătăriei.
„Io” Mihai voievodul Ungro-Vlahiei păşea spre sforul
zilelor lui, cu fruntea senină şi cugetul plecat spre
năzuinţele înaintaşilor săi.

XIII

Biv vel vistiernicul Dan a bătut din palme, poruncind

lumină. Roabele ţigănci au trecut ca un răsuflet al
nopţii, aducînd sfeşnicele în care ardeau lumînări
parfumate de ceară. Boierul nu cinase, aşteptînd
oaspete de departe. De la cuhnii venea miros îmbietor de
fripturi.
Boier Dan s-a cercetat în oglinda mare de Venezia,
aşezată pe peretele de miazănoapte, deasupra unui
scrin... I-a răspuns acestei cercetări un chip care juca în
apele oglinzii şi care i-a plăcut. Prelung şi bărbătesc,
întregit cu fuiorul de barbă cînepie, aşa cum văzuse la
curţile italice, pe unde colindase în juneţe. Şi-a pipăit
locul unde fusese ochiul drept. La început s-a întunecat
de această lipsă, mai apoi, dîndu-se un pas înapoi, s-a
luminat văzînd că bucata de catifea neagră petrecută
peste găvanul scurs îl făcea şi mai aprig. A surîs
aducîndu-şi aminte de preţul acelui ochi. Simţea parcă
şi acum arzîndu-l în carne sînii pietroşi ai Ilenei. În nări
i-au adiat miresme de flori sălbatice.
A stat aşa în visare cîteva clipe, apoi s-a scuturat,
păşind spre cerdac. De afară pătrunsese un zgomot de
furtună, înăbuşit de ziduri şi depărtare. Şi-a simţit

270
pieptul umflîndu-se de mîndrie şi l-a furnicat o plăcere
adîncă, ştiind despre puterea pe care o ţinea în mînă şi
pe care o slobozise din frîu astănoapte. A mai ascultat
acea creştere a glasului tîrgului, apoi s-a-ntors în casă,
păşind încet.
Nu pierduse mare lucru în Dragoieşti. Averile erau
puse la adăpost. Scăpase uşor. Fiecare picur de sudoare
care l-a trecut atunci va fi plătit cu vîrf şi îndesat. Nu se
va lăsa pînă nu-i va sărăci pe drăgoieşteni şi pe
cremenari, pînă cînd nu-i va vinde robi pe cei doi cnezi,
el cu mîna lui. Mai înainte au să-i plătească ochiul cu
ochiul lor. A scrîşnit în măsele, Cufundîndu-se în acel
val al aducerilor aminte. S-a scuturat de ele cînd a auzit
tropotul unui singur cal răsunînd pe podul de lemn
lăsat peste şanţ. Şi-a scos repede caftanul, rămînînd
îmbrăcat în costum de cavaler de la apus. Catifeaua
vişinie a tunicii îmbumbate în nasturi de rubin îi scotea
mai bine la vedere ascuţimea trăsăturilor. Şi-a mai
potrivit părul şi barba la oglindă, şi-a aşezat horbota de
la gît şi mîneci, apoi a ieşit întru întîmpinarea
oaspetelui. Înţelesese de mult acest meşteşug al
prefăcătoriei. Ştia că de inima unui străin repede te poţi
apropia grăindu-i limba ţării lui şi purtîndu-te după
datinile în care fusese crescut.
Aşa că d’Aubry, care tremurase la gîndul că nu se va
putea înţelege cu nici unul din urşii acestor meleaguri, a
rămas foarte mirat atunci cînd a fost primit în capul
scărilor de acest cavaler, care l-a salutat cu cea mai
mare eleganţă, într-o reverenţă largă, de perfect curtean.
Grăiau italieneşte, şi frîncul s-a mirat de accentul
dulce al acestui nobil valah.
N-a fost prima şi nici cea din urmă mirare a

271
cavalerului în acea seară! Întîi l-a impresionat gustul
bizar, dar de loc neplăcut cu care era aranjat interiorul
acestui castel-fortăreaţă.
Zidurile date cu var şi acoperite cu blănuri, mobilele
grele lustruite cu lacuri închise la culoare, jilţurile din
lemn sculptate migălos, ghioagele de fier cu zimţi
puternici, săbiile cu garda lucrată în filigran de aur şi
bătută în nestemate, scuturile din piele de bivol ferecate
cu bolduri mari de argint îl duceau în lumea poveştilor
pline de mistere şi de farmec, lăsate la curtea Franţei de
cîntecele vechilor truveri, care preamăreau luptele
cavalerilor pentru Sfîntul Mormînt. Îi reaminteau toată
poezia presărată de acel principe valah cu care se bătuse
în duel pentru ochii unei femei, principe care îl
impresionase pe Ronsard cu versurile şi pe regina
Margot cu strania lui frumuseţe orientala.
Setea de călătorii şi necunoscut, exaltate de marile
călătorii ale lui Magellan, Vasco de Gama şi Columb,
spiritul de aventură al renaşterii italiene creaseră un
climat favorabil pentru a slobozi frîiele fanteziei în galop
spre acest mistic şi fecund orient. Şi iată-l pe el, nobil
care-şi amanetase castelul strămoşesc din Gasconia din
pricina blestemaţilor de burghezi şi catolici, căutîndu-i
răscumpărarea în casa acestui senior galant, tocmai la
marginile lumii civilizate. Hotărît, viaţa este frumoasă şi
plină de surprize. Însă nu-i momentul să fie senti-
mental. Aici sînt în joc pungile cu cei mai buni ludovici
de aur ai agentului englez de la Poartă, Barton. Apoi se
pare că însăşi curtea franceză s-ar bucura ca jocul
Spaniei, sa fie împiedecat aici în orient. „Mon dieu, va fi
greu. Gazda pare tot atît de vicleană, pe cît aş vrea eu să
fiu. Să încercăm totuşi.”

272
 Boier Dan, cunoscător al tainelor politiceşti, se
ascunsese în dosul unui zîmbet care putea spune totul,
după cum tot atît de bine putea să nu spună nimic.
— Cavalere, unui războinic ca domnia-ta nu-i şade
bine să vorbească flămînd. Să ne ospătăm îndestulînd
trupul, apoi să vedem şi de ale minţii.
— Sînt al senioriei voastre. Invitaţia mă ispiteşte cu
adevărat.
Dan se înclină uşor, apoi bătu din palme.
A fost o surpriză pentru d’Aubry. Roabe negre călcînd
fără zgomot au adus în talgere frumos lucrate fripturi
fragede de pasăre şi vînat. Piramidele de fructe rumenite
de un soare darnic, vinurile spumoase şi uşoare şi
convivul său tăcut, deasupra căruia luceau armele, i-au
adus aminte de epoca de aur a cavalerilor francezi.
— Mărturisesc că am rămas cu totul uimit. Nu
credeam că voi găsi altceva decît bordeie... Şi văd?!...
Făcu un gest larg cu mîna, îmbrăţişînd toata casa.
— Acelea sînt sălaşurile mulţimilor. Ceea ce vezi este
cuibul unui cavaler.
D’Aubry a oftat.
— Da, da. Aici seniorii şi-au făcut, după cîte văd,
dreptate, păstrîndu-şi-o cu tărie. Nu ca la noi, unde
negustorii şi burghezii încep să ridice nasul pînă la curte
şi să ne sfideze cu aurul lor.
— Avînd aur mai mult ca ei, cu ce vă pot supăra acele
neamuri proaste?!
Auzind de aur, d’Aubry a ciulit urechile.
— Pe meleagurile noastre acest bun se poate uşor
dobîndi, adăugă Danul cu glas dulce.
Francezul se lăsă o clipă cotropit de vedenia plăcută a
unor pungi bine garnisite. Şi-a venit repede în fire. Cu

273
cît vorbea mai mult celălalt, cu atît se zgribulea el. Prea
le spunea lucrurilor pe nume.
— Eu, cavalere, te încredinţez că am făcut bune
negoaţe cu neguţătorii inglezi de la Obluciţa. Le-am
prilejuit cumpărarea unor trunchiuri pentru corăbii cum
nu se mai află în tot Levantul. Aş mai vrea să fac
asemenea negoaţe, dar nu mă pot repezi pînă acolo. Mă
ţine legat un tiran, de care greu pot scăpa.
D’Aubry chibzui o clipă, apoi se frînse din şale peste
masă.
— Senioria voastră, să vorbim deschis. Sînteţi cu
adevărat omul indicat de Barton. Parola a fost spusă
cum trebuie.
— Care-i dorinţa acestui prieten al meu?
— Să opriţi pe cît se poate influenţa Ligii Sfinte în
acest principat. Turcii trebuie să aibă mînă liberă pentru
războiul cu imperiul. Barton va lucra în numele
majestăţii sale regina Elisabeta chiar pe lîngă sultan.
— Şi eu?
— Dumneavoastră să împiedecaţi, cu partida ce aveţi,
jocul iezuiţilor. Apoi să luaţi legătura cu cancelarul Ioan
Zamoyski, pentru a vă da sprijin puternic. Polonia este
de partea imperiului otoman şi aproape de ţara
dumneavoastră.
— La leşi ne este şi nouă sufletul, răspunse gînditor
boier Dan. Pan Zamoyski este mîna dreaptă a lui riga.
De el ascultă toţi şleahticii de la Zamosk la Varşovia. Au
pace cu sultanul de o sută de ani şi nu cred că o vor
strica acum.
— E curios, cavalere, că însuşi Barton a lucrat pe
lîngă marele vizir şi pe lîngă sultan ca principele Michel
să dobîndească tronul... Totuşi, după ceremonia

274
învestirii la palat, Barton m-a rugat insistent să-i
supraveghez acţiunile. Nu prea înţeleg mare lucru din
toată afacerea asta... S-ar putea să-i fi dat de bănuit
faptul că Michel are pe lîngă el o sumă de condotieri
italieni. La Stambul se spune că Cosma Capponi e omul
Ligii. De asemenea, că prinţul Sigismund Bátory n-ar fi
prea departe de influenţa Romei...
Dan îl ascultase cu luare aminte. Zîmbea subţire,
înţelegînd că frîncul se descurcă greu în iţele ascunse şi
întortocheate ale treburilor politiceşti din Stambul.
— Dacă îngăduie domnia-ta, voi face puţină lumină în
nedumerirea care te-a cuprins. E adevărat că Valachia şi
Moldova sînt ţărişoare mici, dar sînt bogate.
D’Aubry se închină în semn de respect al adevărului.
— Noi - urmă Dan - sîntem chelerul Stambulului, sau
cum aţi zice domnia-voastră, furnizorii. Turcii iau pe
preţuri de nimic toate bunătăţile şi le duc peste mare.
Ca să fii bogat, trebuie să vinzi mult. Ca să vinzi mult,
trebuie să ai mult. Dacă se ridică voievod aprig şi cade
în mreaja Cantacuzinilor, cum a căzut Mihai, se
întîmplă două năcazuri. Aceia îi vor da greci să apuce
boieriile de la noi, şi asta n-o putem îngădui, şi al doilea,
îl vor momi să treacă de partea Ligii şi sa se mişte cu
oaste împotriva înaltei Porţi, ca să-i ajute la gonirea
turcilor din Peloponez. Aceşti Cantacuzini visează să
învie pulberea Heladei de demult. Magnaţii din
Peloponez au aprins focurile răscoalei şi cei din Fanar
au lipsă de săbii tari la Dunăre. Se mişcă sîrbii, se mişcă
bulgarii... Noi nu trebuie să ne mişcăm. Nouă ne trebuie
domn supus Porţii şi ascultător al Divanului, că altfel,
şuieră Dan, altfel nu-i va sta capul pe umeri. Ne-am
săturat de pribegie şi de neastîmpăr. Vrem linişte să ne

275
putem munci moşiile şi să ne ridicăm neamurile...
D’Aubry n-a priceput tot ce vorbise gazda sa, dar s-a
minunat de tăria celor spuse şi de faptul că a găsit omul
pentru care a venit tocmai din Franţa şi, care, după cîte
se arată, va contribui la restaurarea d’Aubry-ilor în
ţinutul lor de origină.
Vinul era bun, divanul moale, cavalerul trudit de
drumul făcut în douăsprezece zile de stat în şa. Încet,
încet, cu cît vremea curgea spre miezul nopţii, cu atît se
simţea mai aproape de acest cavaler oriental care
pricepea atît de uşor toate potecile încurcate şi
întortocheate ale politicii.
Cînd ceasul din turla bisericii catolice a bătut miezul
nopţii, d’Aubry abia de-şi mai ţinea capul pe umeri. Aşa
că a primit cu multă plăcere invitaţia gazdei de a dormi
peste noapte acolo.

Parca nu era tot el una cu acelaşi boier Dan care

atîrnase moale pe cal, legat fedeleş cu frînghii şi străjuit
de cuşmele acelea lăţoase într-o noapte întunecoasă şi
de spaimă. În cugetul asprit de asemenea fapte, de
călcări şi pojaruri în miez de noapte, cînd pruncii cătau
cu buze umede izvorul cald al laptelui la pieptul
mamelor străpunse din goană cu suliţa, toate cîte au
fost s-au şters fără urme. Acum simte gîlgîindu-i în vine
puterea lui cea de temut. Acum războiul s-a pornit cu
dinadinsul, şi el, boierul Dan, este acela care-i poartă
frîiele din umbră. Tot din umbră va lovi. Va hului la
pămînt orînduirea cea nouă a Divanului, iar o dată cu
ea îl va hului şi pe acest cîine de Mihai. Cît despre
boierii olteni, îi va lega de mîini şi de picioare, tăindu-le
creanga de sub fund, prin oprirea negoaţelor. Apoi, cînd

276
va fi el în putere, îi va bate cu buzduganul peste măsele
pînă cînd îşi vor da sufletul, cerşindu-i milă.. Pe fălosul
de Stroie Buzescu are să-l muncească cu fierul roşu. Are
să-i bată gleznele cu ciocanul. Nu-i el copil cu caşul la
gură. Ca să-i răpună pe aceşti răi, va începe cu slugile
lor ticăloase. Are însemnaţi la catastif pe fiul cîinelui de
cneaz de la Cremenari şi pe lepădătura de Racea, care-şi
vîră nasul în toate trebile tîrgului. Cît despre căpitanul
Mîrzea, i-a găsit ac pe măsura cojocului... Aici trebuie
răbdare. Să desluşească din mulţimea capetelor care se
foiesc prin tîrg pe toţi hainii închinaţi voievodului. Are
să-i piardă pînă la unul.
Un zgîriat la uşă din ce în ce mai tare l-a scos din
gînduri.
— Trebuie să fie diacul Partenie cu catastifele. Bine ai
lucrat, boier vistiernice, se firitisi el. Haida! Sloboade
agerimea minţii spre dezlegarea crugului acesta de
noapte.
— Intra, diece!
Uşa ce da în cerdac s-a crăpat întîi binişor şi numai
atît cît putea pătrunde nasul ascuţit şi roşu al diacului.
În urma acelui nas s-au văzut şi ochii. Înfipţi chiar la
rădăcina lui, mici şi zbătîndu-se mereu în toate părţile.
După ce-a adulmecat locul, nasul a dat de ştire diacului
că nu-i nici o primejdie şi Partenie s-a făcut văzut cu
toată podoaba fiinţei sale. Nimeni nu-i putea da vîrstă şi
loc de baştină diacului Partenie. Era plămădit din
mucegaiul bucoavnelor şi catastifelor din canţelariile
vistieriei. Din caftanul spălăcit, care odinioară ar fi
putut fi negru, nu mai rămăsese decît urzeala. Coatele
ascuţite ale diacului împungeau mînecile, năzuind spre
lumină.

277
 Părea că în loazele de păr care-i scăpau de sub tichie
adunase tot colbul anilor de slujbă şi de sărăcie. După
urechi purta pene de gîscă, la brăcinar călimări cu
zeamă de bozi şi sub braţ un teanc de catastife gălbejite
şi murdărite de muşte.
S-a închinat cu smerenie de cîteva ori, arcuindu-se
din şale, rîzînd milog şi unsuros cu o gură pustie,
străjuită de doi dinţi cîineşti, galbeni şi ascuţiţi.
În urma diacului păşea cu luare aminte un băieţandru
cu braţele încărcate de zapise. Părea că tinereţea
îngropată sub aceleaşi veşminte ca ale mai marelui său
şi sub acelaşi colb şi miros luptă din cînd în cînd să iasă
la iveală, strecurîndu-i în ochi luciri de veselie. Uitase să
se închine aşa cum îi fusese cu străşnicie poruncit, furat
de vederea minunăţiilor pe care le vedea. Însă diacul
Partenie veghea şi învăţăcelul a simţit ascuţimea cotului
care-i dădea de ştire să fie cuviincios. S-a îndoit şi el,
abia putîndu-se îndrepta la loc sub povara zapiselor.
Boier Dan a strîmbat din nas. Cei doi scribi aduseseră
cu ei o duhoare stătută şi rîncedă.
— Treceţi în cămara cealaltă, porunci el. Vin şi eu
îndată.
Tot smerindu-se, Partenie s-a strecurat pe uşa care-i
fusese arătată.
Cămara era luminată de un singur sfeşnic cu şase
ramuri, aşezat în mijlocul unei mese de lemn. De jur
împrejurul pereţilor erau laviţe. În această cămară,
alăturată sălii de ospeţe, stăteau slujitorii boiereşti în
arme, pentru a putea fi de folos la o nevoie a stăpînului
lor. Acum era goală şi tocmită pentru lucrările ce se vor
petrece la lumina acelui sfeşnic, martor tăcut al tuturor
tainelor ţesute sub scutul nopţii.

278
 Diacul Partenie a pus cu grijă pe masă catastifele şi
călimările.
— Hai, putoare, nu hlizi ochii în toate părţile. Aşază
zapisele! bodogăni el. Calic nemernic... Te-am ridicat de
lîngă otreapa de mîni-ta să te fac om şi tu nici nu iei
seama la un boier mare ca măria-sa.
L-a ghiontit pe ucenic în coaste, privindu-l pieziş.
— Vezi să te mai boldeşti unde nu trebuie, că te
scarpin cu biciul pe spinarea goală!
Băieţaşul sughiţase înghiţind ghiontul şi lăsase capul
în piept, semn că se ruşinase... Diacul Partenie a ridicat
deodată nasul în vînt, adulmecînd o umbra de miros ce
se strecura dinspre cuhnii.
— Ah! Ah!... gemu el. Şi iarăşi: Ah! Ah!... Friptură!...
Friptură!
Închisese ochii şi beregata cît oul de găină urca şi
cobora mereu, semn că diacul înghiţea în sec. S-a grăbit
spre uşa care lăsa să se strecoare acea mireasmă
îmbietoare, lipindu-şi nasul de încheieturi.
— Friptură!... Trebuie să fie de clapon. De clapon
umplut cu coconari şi cu stafide. N-am mai mîncat de
nu ştiu cîţi ani. Friptură!... Ah!... Ah!...
Auzind paşi s-a ferit în lături, luîndu-şi iarăşi obrazul
lui de fiecare zi. Numai beregata nu voia să-l asculte,
zbătîndu-se fără încetare, ca o rugăciune a burţii lui
mereu goale.
A intrat boierul Dan, îmbrăcat în anteriu de casă, cu
papuci de safian în picioare. S-a oprit lîngă catastife,
mîngîindu-le cu degetele lui subţiri ca pe nişte bune
prietene. Un zîmbet viclean i-a cuprins figura. Cîte
poveşti nu ascund filele lor gălbejite de vremuri! Fiecare
socoteală făcută pe cînd era el vel vistiernicul ţării îi

279
trecea pe sub ochi. Cine rotunjea numărul fumurilor1 de
pe moşiile potrivnicilor? Cine scădea pe cele ale
prietenilor? Aici e calea spre puterea fără seamăn a
avuţiilor.
— Diece Partenie!
— Poruncă, luminate stăpîn!
— Ai să cauţi în catastife sama de pe urmă a ţării.
— O ştiu, măria-ta!
— Atunci să adaugi cîte o sută de fumuri de fiecare
sat al moşiilor de peste Olt. Vezi cum potriveşti
cernelurile şi cum faci adaosurile. Dacă se va cunoaşte
ceva, plăteşti cu capul.
Diacul Partenie s-a închinat mai adînc decît o făcuse
pînă atunci. Cînd a ridicat fruntea, ochii băteau şi mai
des spre lături şi luceau de o bucurie adîncă.
— Să n-ai grijă, măria-ta. Doar nu mă cunoşti de
astăzi, de ieri. Se va face, de nu va desface nici diavolul,
nici Dumnezeu.
— Bine! Ştiu ce preţuieşti. De aceea te-am chemat.
Apoi să găseşti între satele de margine, Cremenarii. E
scutelnic şi îndatorat numai la daruri. Ridică-i fumurile
tot cu o sută...
Ba cu una şi douăzeci. Şi scrie-i toate dările de haraci.
Vezi că are şi oi, şi pruni, şi prisăci.
— Aşa va fi!
— Şi... - aici vocea Danului se ascuţi făcîndu-se
tăioasa - vezi de pe moşiile mele din Argeş, satul
Drăgoieşti. A fost scăzut tot de mîna ta cu douăzeci de
fumuri. Acum scoate-l la optzeci. Pune prisăci, trei
tamazlîcuri cu cîte cincisprezece capete şi treizeci de

1
O gospodărie pentru care se plătea bir

280
rîmători. Îndatorează-l la trei care de ceară. Şi creditor
de la haraciul vechi al lui Alexandru Vodă şi cel nou, de
la acest vodă, pune-l pe kir Statake, vel vistier... Să
plătească nemernicii... Auzi tu, Partenie, ce-ţi
poruncesc?
— Aud, măria-ta. Aud şi mă bucur!
— Mai ales bucură-te că vei fi ospătat în lege. Tu şi cu
ucenicul acesta, pe care nu ştiu cum l-ai dobîndit, dar
care dacă nu-şi va ţine limba va putrezi în furci, şi tu o
dată cu el.
— Vai de mine, boierule! Mai bine îl sugrum cu mîinile
mele. Sa n-ai grijă!... E supus ca un miel.
— Na!... Ţine cinci galbeni pentru tine şi unu pentru
baietan. În zori, totul să fie rînduit.
Diacul şi-a întins mîinile cu căngile negre ale
unghiilor, smulgînd banii din mîna Danului.
— Va fi, măria-ta!... Va fi!... De asta nu duce nici o
grijă.
După ce-a plecat Danul, diacul a înşirat galbenii pe
masă, unul lîngă altul, apoi luîndu-i pe rînd, le-a
încercat tăria în colţi şi zimţii cu buricul degetului mare.
Ofta şi ţîfnea pe nări, grohăia şi se foia pe picioare. După
ce-l cerceta şi pe faţă şi pe dos, îl lăsa să cadă într-o
punguliţă slinoasă de piele pe care o purta sub caftan,
aninată de gît. Cînd a ajuns la al şaselea galben, l-a
cîntărit bună vreme în mînă, s-a uitat pe sub sprâncene
la ucenic, a oftat, iar s-a uitat la galben şi de la galben la
cel căruia îl hărăzise boierul, apoi, cu un răsuflet al
întregului corp, l-a lăsat să alunece după ceilalţi fraţi ai
lui.
— Nu mormăi, ticălosule! Ţi-l păstrez pentru vremuri
grele... Ce, vrei să-ţi cumperi ciriviş şi bragă? Mută-ţi

281
gîndul! Aici stă la loc de cinste. Şi-a încheiat caftanul,
îngropând în cutele lui punga şi galbenii.
Atunci a intrat o roabă aducînd un clapon fript, pîine
şi un clondir cu vin. Nici n-a ieşit bine roaba, şi diacul a
sărit asupra fripturii, ca un flămând de atîţia ani ce se
afla. I-a dat ocol adulmecînd-o şi sorbindu-i parfumul cu
ochii închişi, a clefăit de cîteva ori ascuţindu-şi dinţii,
apoi s-a apucat să înfulece privind pieziş şi mîrîind cu
plăcere.
Bietul ucenic, pe care-l chema Dumitru, rămăsese
lîngă colţul mesii, simţind cum îl apucă ameţeli de atîta
poftă. Diacului i s-a prelins untura în barbă şi unghiile
luceau ca date cu lac de cîte ori le ridica spre gură. Într-
un tîrziu, cînd din clapon n-au mai rămas decît oasele
cu puţină carne pe ele, a împins talgerul în faţa
băiatului.
— Na! Bucură-te şi tu de mila boierului şi lărgimea
mea de suflet!
A rîgîit de cîteva ori, semn că se îndestulase, s-a şters
cu mîneca caftanului la gură, apoi a ridicat clondirul cu
vin, sorbind cu înghiţituri prelungi, începute şi sfîrşite
cu un plescăit de limbă. Ochii diacului căpătaseră luciul
hain al fiarei sătule. Se lăsase pe spate, ridicîndu-şi
botforii hărtăniţi pe laviţă. Părea că pluteşte într-o lume
fericită, în care uitase de robia călimărilor cu boz şi a
catastifelor colbuite.
— Are şi viaţa părţile ei frumoase, Dumitre băiatule,
se mărturisi el cu glas mai îndulcit, sugîndu-şi la
răstimpuri gingiile şi colţii... Pentru asemenea ospăţ
aduc din condei nu două sate, ci douăzeci şi două... Un
clapon în fiecare zi, făcu el visător. Merită să
răstălmăceşti toate condicile din vistierie pentru el... Tu

282
nu mai sta, trîntore! Te-ai ghiftuit şi acum ai vrea să
dormi. Hai?... Pune mîna şi ascute penele. Să mi-o
găteşti pe cea de gîscă leşească şi să fie de la aripa
dreaptă, ca să-mi vină bine la scris. Amestecă bozul cu
un pic de făină, să se facă mai cleios. Şi scoală-mă cînd
vor fi toate cum se cuvine şi cum te-am învăţat.
Odihnindu-te cu această lucrare, vom purcede la alta,
pînă-n zori. Haide! La treabă.
Diacul s-a răsucit pe o coastă, gemînd de plăcere.
Curînd a prins să fluiere şi să sforăie, semn că se
dăduse altei mari bucurii a lui, somnul.
Dumitru a rămas în picioare, cu pana de gîscă într-o
mînă, cu cosorul în cealaltă. De afară a bătut în geam,
uşoară ca un vis, o rază de lună. Băietanul a ridicat
ochii, privind o clipă jocul ei de aur, apoi, oftînd, s-a
apucat să ascută pana. Părea că toată vechimea
caftanului pe care-l purta şi a catastifelor de pe masă se
aşezase pe umerii şi faţa lui. I-au picurat din ochi doi
bobi de lacrimă. Mari şi lucind o clipă în lumina
sfeşnicului.

XIV

În cămara de lucru a Curţii Vechi ardea o singură

lumînare, în faţa jilţului în care sta înfundat voievodul
era zugrăvit cît tot peretele chipul măriei-sale Ştefan cel
Sfînt de la Moldova. Pe cap purta coroană împărătească
şi în mîna dreaptă toiag aurit. Privea senin peste
curgerea timpului, ca unul ce bine cunoscuse
orînduielile lumii, statornicindu-şi numele în inimile
noroadelor.

283
 În stînga era zugrăvit Cercel Vodă. Spre acel prepus
frate al sau căta Mihai, cercînd să lege firul unor gînduri
ce nu se voiau închingate. Juruise credinţă patriarhului
Meletie Pigas de la Bizanţ. Acela era om plecat spre
pace, cu atît mai plecat cu cît merticele monastirilor
închinate aduceau patriarhiei cel mai bun venit,
umplîndu-i cămările cu bunătăţi. Juruise credinţă şi lui
Andronic Cantacuzin, care aştepta să ridice sabia. De
asemenea, sultanului, ca şi unchiului său Iane, care se
bucura de pe acum de sporirea averilor şi negoaţelor
sale.
Un zîmbet amar i s-a călătorit pe faţă.
Oare nu tot unchiul Iane, care l-a făcut fiu al lui
Pătraşcu Voievod, a luat capul acestui învăţat şi frumos
cavaler cu preţul a cincizeci de mii de galbeni,
trimiţîndu-l lui Aron de la Moldova umplut cu paie?
Dacă i se va pune împotrivă, nu-l aşteaptă aceeaşi
soartă?! Îl cunoaşte destul de bine pe acest epirot, care
nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni, şi care n-
are decît un crez: aurul.
„Cît sînt de mic şi de bătut din toate părţile.” Mai ales
îl durea glasul norodului, care-şi întorsese faţa spre el şi
care, după cîte văzuse astă-seară, aştepta să-l
izbăvească. Pe de altă parte, auzea şi acum plîngerea
alăutei şi cîntecul orbului îl făcea să-i fie ruşine de el
însuşi.
Dacă nici înăuntru nu va avea sprijin, atunci încotro
s-o ia? Se ştie vînat de boierii maziliţi alaltăieri, ca să le
facă loc bogaţilor de la Fanar, care i-au cumpărat
Scaunul şi veniturile ţării, împreună cu vechile datorii
ale lui Alexandru Vodă. Simte o alinare gîndindu-se la
Stroie Buzescu şi ceilalţi boieri olteni. Aceia îi vor fi de

284
credinţă! Cît timp?... Nu boierii l-au tăiat pe viteazul
voievod Radu de la Afumaţi în faţa altarului, la Rîmnic?
Oare asta să fie soarta tuturor celor care s-au ridicat
pentru slobozenie? Să-i doboare mai abitir decît păgînii
chiar boierii pămînteni?! Şi Bator Jicmond de la Ardeal?
Păunaş nestatornic, ascuns după rantia iezuitului
Carillo. Totuşi, i-a dat sprijin bun şi jumătate din Scaun
îl datoreşte lui.
Avea gura coclită şi parcă i se vărsase fierea în sînge.
Ce mai voievod! Cîte petice se cususeră unul lîngă
altul, ca să-i facă lui caftan domnesc? Acum, toţi cei
care puseseră peticul îşi întind mîinile ca să şi-l ia
înapoi cu dobîndă. Are să rămînă gol şi prăpădit.
Părea că în acea noapte se vor spulbera toate visele pe
care şi le făcuse clipă de clipă, în şirul lung al zilelor de
pribegie. Adunase atunci în el toată durerea noroadelor
creştine, la uşile cărora poposise şi ceruse adăpost.
Atunci se înfiripase gîndul lui minunat, din care-şi
făcuse cruce şi evanghelie. Să ridice aceste noroade şi să
răstoarne, cu sabia, împărăţia săbiei. Adunase ură cît
nu poate încape în sufletul unui om. Cunoştea toată
urzeala care ţinea în pînză de paianjen această parte a
lumii şi tot huzurul Stambulului, agonisit cu preţul vieţii
de cîine al oamenilor trăitori din veac pe aceste
meleaguri. El însuşi cunoscuse asemenea viaţă de cîine.
S-a ridicat în picioare călcînd în lungul şi latul
cămării, cu barba sprijinită în piept. Gîndurile îi
cercuiseră fruntea în gheare de fier. Îi scurmă cugetul şi
îl poartă spre acel vad al furiei de care el însuşi se
teme... I s-a părut? A fost vîntul care a bătut în ferestre?
Ba!... Ciocănitura vine de la uşa de taină care închide
gangul ce duce la casele diacului Nathanail.

285
 Nu se putea mai bună potrivire de gînduri ca aceea.
Voievodul a grăbit spre uşă, deschizînd-o cu mîna lui.
Din întunericul gangului a ieşit la vedere diacul
Nathanail. Se închină către voievod, dînd să-i sărute
poala coantăşului şi mîna. Mihai l-a cuprins în braţe,
trăgîndu-l la pieptul lui.
— Maria-ta... a îngînat tremurat diacul.
— Ba, diece!... Pentru domnia-ta nu sînt altceva decît
acelaşi zburdat bănişor Mihai de la Mehedinţi, ale cărui
focuri le stingeai cu vorbe înţelepte. Şezi şi-mi alină
zbuciumul.
Diacul a zîmbit, tremurîndu-şi ochii într-o pînză
subţire de lacrimi. Mihai l-a luat de subsuoară,
purtîndu-l uşor spre jeţul domnesc. Văzînd unde-l duce,
diacul s-a apărat cu toate puterile lui sleite de ani.
— Facem păcat, fiule... Mare păcat!... Aici n-am să
stau nici în ruptul capului. Ţie ţi-e hărăzit acest Scaun
şi tu să porunceşti din el.
— Bine. Daca nu vrei, avem să facem ca odinioară.
Iaca blana asta de urs. Eu am să şed pe ea. Îţi potrivesc
acest scăunel pe care voievozii şi-au odihnit picioarele
trudite de lupte. Aşa-ţi place?
— Place!
S-au aşezat aşa cum potrivise Mihai locurile.
— Cum ai ştiut să vii, diece? Ai simţit oare durerea
acestui rătăcit fiu de suflet?
— Am simţit-o şi am văzut-o din clipa cînd te-a ridicat
în Scaun iskimne-agasi. Precum am mai văzut şi multe
altele. Că ai avut şi în această noapte năcazuri, mi-au
spus-o căpitanii tăi de credinţă. Am venit cu bruma mea
de pricepere să te ascult şi să te sfătuiesc, dacă mai
primeşti sfaturi de la un bătrîn ca mine.

286
 — Diece şi tata, nu vorbi aşa, că mă amărăşti mai rău.
— Voievozii trebuie să stea deasupra durerilor şi
bucuriilor, pizmelor şi vrăjmăşiilor care fac povara grea
de dus a omului de rînd.
— Au voievozii nu sînt oameni?
— Oameni sînt. Însă adună în ei înţelepciunea de
veacuri a norodului pe care i l-a încredinţat Dumnezeu
să-l călăuzească şi să-l păstorească cu dreptate. Numai
bucuriile norodului pot fi bucuriile domnului său,
precum şi durerile mulţimilor să răzbată în sufletul celui
care este cel dintîi slujbaş al lor.
Mihai a încruntat sprîncenele, trecîndu-şi mîna prin
barbă. Diacul l-a privit lung, aşteptînd răspuns.
— Poate aşa făceam, diece, rupse într-un tîrziu
tăcerea voievodul, cînd eram bănişor de Mehedinţi şi
veneam singur pe cărări de munte să mă spovedesc
domniei-tale. Atunci mă simţeam legat de toată lumea
aceea măruntă din mijlocul căreia m-am ridicat... Dar
acum? Învaţă-mă cum să pot pleca urechea la glasurile
ţării, cînd m-au pus în Scaun boierii de peste Olt,
capuchihaia Iane şi voievodul din Ardeal? Al cui sînt eu,
diece? Căci al meu nu mai sînt de mult! Nici al doamnei
şi coconilor mei nu mai sînt. Mă simt singur şi bătut de
vînturi potrivnice. Îmi pare că stau atârnat asupra unei
prăpăstii fără fund, legat cu un fir subţire de mătase. Au
mai bine de aur. Cît mă va ţine firul? Şi de unde să-l
îndoiesc?
Întrebările voievodului veneau dese şi răscolite din
adîncurile fiinţei lui de om simţitor, care încă nu se
deprinsese să poarte toată povara domniei. Diacul
Nathanail a înţeles că acest suflet, în care nu se
strecurase putregaiul vechiului cin boieresc, poate

287
creşte spre lumină, drept şi falnic ca o plămadă răsărită
din brazda ţării care-şi are rădăcinile înfipte adînc în
norod.
— De ce taci, diece? De ce laşi în suferinţă pe
zburdatul bănişor al Mehedinţului?
— Taci, voievoade!... Nu se cade să te afunzi în
durerea ta. Aceea nu răzbate dincolo de coantăşul pe
care-l porţi. Pleacă urechea la toată zvoana dată de ţară,
de la un capăt la altul. Întreabă-l pe acest mărit voievod
care i-au fost căile de izbîndă. Ai sabia întărită cu sfîntul
mir. Pune sub ascuţişul ei pe cei hicleni. Cheamă din
buciume la oastea cea mare. Au să răsufle pămînturile
şi oamenii legaţi de aceste pămînturi. Abia atunci ai să
fii voievod. Pînă atunci? Vocea diacului se subţiase de
părea că vrea să reteze cu tăişul săbiei. Pînă atunci?...
Las, pe măria-ta să-ţi dai singur răspunsul.
Bătrînul se ridicase în picioare şi părea că adunase în
el toate glasurile umbrelor celor de odinioară, zugrăvite
în spătăria mică şi aici în cămara de lucru, precum şi
puterea lor.
La început, Mihai s-a înecat, trăgînd cu greu aer în
piept. I se părea că diacul îl batjocoreşte anume. Mai
apoi, o rază de înţelegere a prins să licărească departe,
departe de tot în bezna ce-l înconjurase din toate părţile.
S-a ridicat, păşind spre ferestre. A dat într-o parte
perdelele grele, rezemîndu-şi fruntea de geam. Stropi
repezi şi deşi băteau în el cîntînd molcom cîntecul trist
al toamnei. Afară, în colţurile zidurilor, ardeau fînare
agăţate în crengi de fier. Răspîndeau o lumină gălbuie şi
tremurată, care tăia brazde subţiri şi piezişe în picurii de
ploaie.
S-a scuturat ca de o vedenie, părîndu-i-se că de acolo

288
se-ngînă o alăută şi un glas de bărbat:
„A ajuns negustoria
Grecilor din Ţarigrad,
Cine da mai mult să fie
Domn ţării neapărat.”
Au era numai glasul orbului? Parcă şi ploaia, şi
zidurile, şi cerul negru îl îngînă ca o batjocură şi ca o
mustrare.
Cînd s-a întors, era singur.
— Maria-ta, scapă-ne!...
— Nu ne-a mai rămas decît sufletul.
Toate glasurile acelea de jale l-au încununat de cînd a
intrat în ţară. L-au trecut ape. E singur. Singur cum n-a
fost niciodată. Cine-i stă...în preajmă? Unde sînt boierii
lui? Unde sînt Buzeştii? De ce nu vin să-i aducă măcar
alinul unui sfat?!... S-a lăsat în jilţ, cu capul dat pe
spate şi ochii aţintiţi în bagdadie. Ploaia ţîrîia mărunt şi
se părea că stropii nenumăraţi îi ciocăneau fruntea cu
ace de foc.

XV

Era la o săptămînă de la urcarea în Scaun a

voievodului Mihai. Racea făcea de rînd la cetate, cu
ferentarii. Să fi fost spre prînzişor. Se răcorise bine. În
Ciutărie stejarii îmbrăcaseră strai de aramă. Căpitanul
schimbase străjile şi se cocoţase în turnul de la Poarta
de Jos, privind peste tîrg.
Nu putea pricepe nici astăzi cum de l-a scăpat Dan
din gheare pe tătăraş. Nu putea pricepe de ce l-a pus la

289
popreală. Ce gînduri să fi avut acest diavol cu chip de
om?
Se trăgea de bărboi, mormăind ca un urs. Straja îl
privea zîmbind, ca unul care cunoştea năravurile mai
marelui său... într-un tîrziu, Racea s-a întors spre
oştean.
— Azi e zi de tîrg, aşa-i?
— Aşa-i, domnia-ta!
— De ce ţin tîrgoveţii dughenele ferecate?
— De!... Se aude că ies zarafii de la Carvasa1.
Racea l-a privit pieziş.
— Voi ce ziceţi?...
— Ne-au uscat cei de la Alexandru Vodă... Pentru
ăştia o să secăm de peşte toate bălţile şi tot n-o să-i
săturăm.
— Poale-n brîu! Numai să vă văicăriţi ştiţi...
Era mînios că nu dăduse de firul întrebărilor ce-l
munceau. Straja a ridicat din umeri.
— Ce-am putea face singuri, de capul nostru?... Ia
uită-te, căpitane... Oamenii au avut dreptate...
Racea s-a ridicat la creneluri... Nori grei de praf
pluteau peste Tîrgul Cucului, în dreptul Caravan
Seraiului. A plecat urechea stînga, cu care auzea mai
bine, spre partea ceea. Se desluşeau chiote sălbatice,
tropote dese şi mugete de vite.
Cînd a întors capul, a dat cu ochii de ochii străjii...
— Haide, mută-ţi botul în altă parte... Ce mă zgaibeni
la inimă?... Am eu destule şi fără ale tale.
Oşteanul a oftat, privind spre Carvasa. Racea i-a văzut

1
Locul unde conăceau turcii în Bucureşti

290
mîinile strînse pe suliţă şi fălcile încleştate cu ură... A
coborît jos, înjurînd de se cutremurau zidurile.
★

Kir Statake îşi freca mîinile cu bucurie, privind cu

ochii lui înecaţi în osînză la ceilalţi boieri ai divanului.
Pasul cel mai greu fusese făcut. Boierul Barbă Albă îl
învăţase toate tainele dărilor, în schimbul jurămîntului
că moşiile lui n-au să fie îndatorate decît cu dajdiile ce
vor fi hotărîte de divan. Îl avea în stînga pe Pangratie,
vtori vistier, pentru a cărui slujbă îi plătise lui Mihai
bani zdraveni. În şirul din dreapta, în care stătea el,
erau numai greci. Ceilalţi, din stînga Scaunului, erau
bătrînii boieri de pămînt. Stăteau înţepeniţi, cu işlicele
pe cap, sprijinindu-se în toiegele lor ferecate. În razele de
soare care pătrundeau prin ferestre jucau firişoare de
praf. Paicii purtaseră prin spătărie tăvi cu tămîie
aprinsă. Cînd s-a auzit zuruit de pinteni, postelnicul
Tudorache a bătut de trei ori cu toiagul în podea.
— Maria-sa!... a strigat postelnicul.
Statake s-a închinat cu greu şi s-a ridicat în capul
oaselor cu şi mai mare greu. Beyul acesta afurisit umblă
îmbrăcat numai ostăşeşte, de parcă s-ar fi născut pe
tronul Spartei.
De cum s-a aşezat în Scaun, voievodul şi-a plecat
fruntea în palmă, aşa cum luase obicei să stea în Divan.
— Diecii sînt aici, logofete Andrei?
— Aici, măria-ta!
— Postelnice Tudorache, ai dat poruncă vătafului de
copii să nu lase pe nimeni?
— Dat, măria-ta!
— Atunci să începem!
291
 — Cinstita slugă a măriei-tale, vel vistiernicul Statake
va da seama despre aşezarea vistieriei, spuse logofătul
închinîndu-se către voievod.
Statake a tuşit de cîteva ori dregîndu-şi glasul. Simţea
toţi ochii din Divan aţintiţi asupra lui. Începuse să-l
năpădească sudorile.
— Maria-ta şi ţinstiţi boieri... Firmanul de la Sublima
Poartă spune che la Bairamlîki se dăm zumătate din
haraţiul imperătesc, luminatul sultan (se închină din
şale) faţe rezboi cu chinele de Rudolf, imperatul
nemţilor, şi are nevoie, repede, repede.
— Spune cît este această jumătate şi cum ai împărţit-
o pe judeţe? i-a tăiat-o voievodul.
— Aferim, făcu şi divan effendessi clătinîndu-şi penele
de la turban. Ai limba prea lungă.
Statake înghiţi în sec.
— Zeţe mii de oi din care ţinţi mii araman şi ţinţi mii
chivirdzic. Zudeţele din Vlahia Mare se dea patru mii şi
ţele din Banatul Olteniei şase mii, che acolo n-a fost
seţetă anul aţesta.
— Este drept, întări stolnicul Sîrbu... Satele noastre n-
au avut nici un pic de păşune. Am împins oile spre
munte. Avem şi multe sterpe anul acesta.
— A vorbit bine stolnicul Sîrbu, măria-ta, cuvîntă rar
şi apăsat bătrînul vel vornic Mitrea. Atît că nu-şi ţine
locul în Divan şi grăieşte înaintea celui ce s-ar cuveni să
deschidă gura întîi. Gîndesc că oile avem de unde să le
împlinim, mai ales dacă ai să dai poruncă să împresoare
obştiile de la munte. Au perdele şi săivane ascunse sus
la plaiuri şi niciodată oamenii domniei nu le dau de
capăt...
Mihai se trăgea de barbă, privindu-i chiorîş,

292
 — Ai terminat, vel vornice?
— Terminat, măria-ta!
— Socotelile lui Statake nu-mi vin la îndemînă.
Oltenia a fost destul de pustiită de Alexandru Vodă, care
voia, cum bine ştiţi, să-mi pustiască şi viaţa.
Boierii oftară, plecînd bărbile în piept.
— Aşa că să dăm jumătate, jumătate. Adică două mii
boierii de peste Olt, două mii domniile voastre, altă mie
boierul Dan care s-a prea rotunjit în vremea pribegiei
domniei mele, astea fac cinci mii. Alte cinci să se ia de la
satele din munte.
— Maria-ta, să nu supărăm boierii de sînge vechi care
au fost credincioşii lui Vodă Pătraşcu, tatăl măriei-tale,
se împotrivi vel vornicul Mitrea.
— Nici pe cei care au stat alături de mine într-o durere
şi bucurie, vel vornice.
— Fie cum vrei, măria-ta. Ai steag de domnie de la
Stambul şi noi ne supunem. Ascultă însă şi de glasul şi
sfatul unui bătrîn ca mine, aşa cum se cade să asculţi
nişte plete albite de ani. Nu întărîta boierii din sîngele
lui Basarabă, că le ştii puterea.
— Nu întărît pe nimeni, cinstite vornice. Dar nici că-
mi place să fiu întărîtat. Vistiernicia să facă aşa cum am
spus eu şi dumneata, logofete Andrei, să scrii cărţi către
pîrcălabii cetăţilor, către juzii tîrgurilor şi cnezii de prin
satele moşneşeşti... Vistiernice Statake!...
— Porunca, porunca, măria-ta.
— Cai n-avem de unde da.
— Avem, măria-ta, răsări vornicul Mitrea. Satele
călărăşeşti.
— N-avem, vornice!... Să se socotească pentru
bairamlîk o mie de fugari, în aur. Să împlinească preţul

293
sfintele monastiri.
— Doamne, nu supăra pe slujitorii domnului, spuse
cu voce tremurătoare mitropolitul Mihail.
— Sfinţia-ta, au intrat în monastiri obiceie proaste
care ruşinează comanacul. Părinţii în loc să-şi vadă de
slujbe, bat negoaţe şi se ţin de curvăsărie.
Mitropolitul a dat ochii peste cap, făcînd cruci rare şi
smerite.
— Maria-ta, eşti cam pripit. Vorbele astea fac de ocară
sfînta biserică.
— Nu vorbele o fac de ocară, sfinţia-ta, ci faptele care
stîrnesc asemenea vorbe. Să ştiţi, cinstiţi boieri, că de
astăzi începînd, satele domneşti nu vor mai da seama
decît către domnie.
Vorbele acestea au fost primite cu un murmur de
împotrivire şi din partea boierilor de pămînt, şi a celor
greci. Mihai şi-a ridicat fruntea, fulgerîndu-i cu privirea.
— Maria-ta, stîrneşti mare furtună, spuse răspicat vel
logofătul Andrei. Era un bărbat scund, burtos, cu pletele
şi barba cînepie.
— Aşa-i, măria-ta, întăriră ceilalţi.
— Deopotrivă trebuie să fim în faţa Porţii, spuse
greceşte vel paharnicul Manta.
Mihai îi cercetă îndelung şi un zîmbet aspru îi înflori
pe buze.
— Ba!... Nu sîntem deopotrivă în faţa Porţii... Satele
domneşti din veac au rămas voievodului ca să-şi poată,
plăti datoriile şi să răsplătească pe cei credincioşi
trupului său. Ştiu că v-ar place să mă închin fiecăruia
din domniile voastre şi sa cer o punguliţă cu aur pentru
plocoane.
Divan eifendessi, care pînă atunci stătuse liniştit în

294
stînga Scaunului domnesc, bătu de trei ori în palme. Tot
Divanul întoarse capul spre el.
— Pe barba profetului, beyule... Ai,început să-ţi faci de
cap. Mihai albise, strîngîndu-şi pumnii. Stolnicul Sîrbu
a rînjit în barbă şi după el au rînjit şi ceilalţi boieri.
Atunci s-a auzit afară un huiet năpraznic. Părea că
zeci de tobe huruie înfundat. Răzbăteau pînă în spătărie
chiote şi sudălmi. Vuietul creştea, se domolea şi iarăşi
creştea, cum face marea cînd se pregăteşte de furtună.
Boierii şi-au întors unii spre alţii capetele, strecurîndu-şi
întrebări. Divan effendessi l-a privit în ochi pe stolnicul
Sîrbu şi stolnicul a clătinat işlicul în semn de înţelegere.
— Ce să fie asta, postelnice Tudorache? întrebă Mihai.
— Să-l chemăm la poruncă pe Simion, măria-ta. El
trebuie să fi aflat pînă acum.

Racea stătea în turnul de deasupra Porţii de Jos,

privind peste marea de turbane, de fesuri, de cuşme
care se îngrămădise între zidurile cetăţii, Drumul
Beilîcului şi Uliţa Tîrgului de Afară.
— Parcă au dat lăcustele, căpitane, şopti oşteanul de
strajă.
— Au ieşit din toate măruntaiele pămîntului. Niciodată
n-au fost atîţia.
Toate cele trei uliţe erau năpădite de care aşezate
butuc lîngă butuc. Boii îşi ciocneau coarnele mugind la
răstimpuri, caii tropoteau pe loc, oamenii se înghesuiau
să ajungă la poarta cetăţii, înjurîndu-se în toate limbile
orientului. Se împărţeau pumni şi palme cu nemiluita.
În toată viermuiala ceea, ochiul căpitanului Racea vedea
totuşi o oarecare rînduială şi teamă. Băgase de seamă că
295
în primele rînduri dinspre podul cetăţii se strecuraseră
turci înarmaţi cu iatagane.
— Hm! făcu el scărpinîndu-se după ureche...
— Aşteaptă pe cineva, spuse straja.
— Ai minte limpede. Ioane! Strigă jos să fie gata la vîr-
tejuri. Cînd dau poruncă, să ridice podul.
Nu isprăvise bine, cînd pe Uliţa Mare şi-a făcut loc un
convoi de călăreţi. Cu toată înghesuiala, creditorii se
dădeau în lături. Contenise sfada, conteniseră strigătele.
— Ceauş Haviz!...
— Ceauş Haviz!...
Era un murmur al tuturor gurilor de sub ziduri, care
s-a ridicat pînă la căpitanul Racea. Turcul călărea
adunat în şa, cu capul în piept, de parcă n-ar fi luat
seama la nimeni şi la nimic. Cînd a ajuns în preajma
porţii, Racea a tunat porunca.
— Sus podul.
Vîrtejurile au scîrţîit, lanţurile s-au întins zuruind şi
podul a început să se ridice. Fapta asta a stîrnit un chiot
sălbatic, însuşi ceauş Haviz a ridicat ochiul la ziduri,
scuipînd cu scîrbă spre Racea. Căpitanul se ridicase pe
podina turnului şi-i privea cu mîinile puse-n şolduri.
După ce vuietul mulţimii s-a ostoit, ceauş Haviz şi-a
împins calul chiar în buza şanţului.
— Lasă podul jos, fecior de căţea, a răcnit el turceşte.
— Nu înţeleg, chiorule! răspunse Racea plecîndu-se
peste parapet.
Un zaraf s-a grăbit să-i tălmăcească lui Haviz cele
strigate de căpitan.
— Allah! răcni turcul... Deschide poarta, dacă nu vrei
să-ţi spintec burta.
— Să i-o spinteci tîrfii de maica-ta, îi răspunse de data

296
asta tot turceşte Racea.
Haviz fierbea. La asta nu se aşteptase. A dat o
poruncă scurtă şi zarafii s-au înghesuit care de care să
apuce pietre din uliţă şi să le azvîrle în poartă. Racea i-a
ameninţat cu pumnul.
— Ascultă, drac bărbos - a strigat Haviz după ce
zarafii s-au liniştit - du-te şi spune-i otrepei de bey că a
venit ceauş Haviz şi cinstiţii creditori să primească
firman pentru datorii... Repede, pînă nu te arunc în
focul Gheenei.
Lui Racea i-ar fi plăcut să-i aţîţe şi să le arunce cîteva
săgeţi, dar s-a gîndit că poate voievodul l-ar ţine de rău
pentru asemenea fapte.
— Întreabă-l pe vătaful Simion ce să fac, porunci el fe-
rentarului.
Apoi, întorcîndu-se spre uliţă, se caţără pe un crenel,
lăsă un picior să-i spînzure în jos şi începu să scuipe rar
în apa de la picioarele zidului. Treaba asta stîrni un nou
vuiet din partea zarafilor. Acum pietrele curgeau
necontenit, izbindu-se cu un sunet prelung în podul
ridicat. Ţipetele şi sudălmile păreau că vor dărîma
zidurile.
— Porc de cîine!...
— Fecior a şapte căţele puturoase!...
— Hienă!...
— Dihor!...
— Am să te tai în bucăţele!...
— Ghiauri afurisiţi!...
Zarafii ridicau spre el bărbi aricite de mînie, pumni,
ciomege şi hangere. Racea surzise însă cu totul. Cînd şi
cînd, le mai arunca cîte-o privire plină de ură, sau
izbucnea în rîsul lui gros atunci cînd vreun zaraf mai

297
mîniat încerca să-l ajungă cu vreo piatră.

XVI

Straja s-a întors gîfîind.

— Domnia-ta, vătaful Simion zice să le dai drumul
numai la cei de pe răvaşul ăsta... Şi să-i mai ţii barem
un pătrar de ceas, ca să gătească armăşeii şi copiii de
casă.
— Bine! Aleargă la hotnogul Negură şi spune-i să toc-
mească cincizeci de ferentari cu fuşture în amîndouă
lăturile Porţii de Jos. Dacă-i poruncesc, să nu şovăie şi
să izbească de sîrg.
— Aşa am să fac, rînji oşteanul ducîndu-se iarăşi.
Dintr-o singură privire Racea a desluşit scrisul
voievodului. Se vede treaba că foaia de hîrtie a fost
smulsă cu mînie şi grabă din vreun catastif, pentru că
avea o margine sfîrtecata. Cum a sărit sus,
răscrăcănîndu-şi picioarele pe două creneluri, şi a
fluturat foaia, zarafii au amuţit ca prin minune.
— Ascultaţi aici porunca voievodului Mihai, domn la
toată Ţara Românească.
Fluierături, sudălmi, chiote. Căpitanului a început să i
se bată ochiul stîng. Era semn de mare mînie. S-a întors
făcîndu-se că pleacă. Gălăgia s-a oprit pe loc,
— Vreţi să ascultaţi ca oamenii, au ba?
— Citeşte, ghiaur împuţit, strigă ceauş Haviz,
Racea a strigat ca la treizeci de creditori. Cei care şi-
au auzit numele au dat năvală, cei care n-au fost strigaţi
au început să zbiere şi să se bată cu pumnii în piept.
Sub poartă, hotnogul Negură îşi rînduia ferentarii cu

298
sabia trasă,
— Gata, hotnogule?
— Gata, căpitane!
— Bagă de seamă la vîrtejuri şi la porunca mea!
— Bag!
— Jos podul!
Cei treizeci de zarafi au dat buzna de cum buza
podului a atins malul. Dar aşa cum gîndise Racea, în
spatele lor se tălăzuiau ceilalţi... S-au împins unii pe
alţii, au început să se bată cu pumnii şi să se scuipe.
Însuşi ceauş Haviz împărţea laturi de iatagan în stînga
şi dreapta. Cînd a socotit că-i vine bine, Racea a strigat
peste umăr:
— Sus!
A doua oară s-a ridicat podina grea de stejar,
prăvălind pe cei rămaşi în urmă în apă şi dîndu-i
aproape peste cap pe cei care apucaseră să treacă spre
poarta cetăţii.
— Deschideţi porţile!
Zarafii au năpădit în curte în urlete sălbatice. Pe loc
au fost împresuraţi de fuşturile ferentarilor. Ceauş Haviz
spumega. A ridicat iataganul, dar s-a văzut prea singur
între feţele acelea bărboase, aşa că l-a băgat la loc.
Racea a coborît treptele sărindu-le cîte patru. Cu toate
suduielile şi strigătele zarafilor, i-a ales cu mîna lui
numai pe cei treizeci scrişi de voievod. Îi alegea şi cînta
nici tare, nici încet:

Iată un păgîn de turc,

El se uită, eu mă uit..

299
 Văzîndu-l pe Haviz că vine turbat la scările ce urcau în
cerdacul palatului, vel armaşul Necula a dat dosul. N-ar
fi vrut să se strice chiar acum cu mîna dreaptă a
boierului Dan. Mai la urma urmei, nu se ştie daca Dan
are să se mai ţină mult în picioare, pe cînd pe Haviz şi
slujbaşii împărăteşti n-are să-i doboare nimeni. Gîndind
aşa, vel armaşul s-a ascuns în odaia armăşeilor de
deasupra temniţei domneşti. Armăşeii, lăsaţi de capul
lor, s-au temut să ceară armele zarafilor, aşa cum e
rîndul la curte, şi aceştia au dat buzna în hora mare,
ţipînd cît îi lua gura. Aici s-au izbit de suliţele paicilor şi
ale copiilor de casă, pe care vătaful Simion îi grămădise
în faţa spătăriei.
— Lepădaţi armele! porunci cu glas aspru vătaful de
copii.
— Am să-ţi împlînt hangerul în inimă! răcni Haviz tro-
păind spre uşa spătăriei, pe care Simion o astupa cu
trupul sau.
— Suliţa la mînă!...
La glasul vătafului, paicii plecară vîrfurile armelor spre
piepturile zarafilor. În aceeaşi clipă postelnicul
Tudorache deschise uşile spătăriei. Ridicase toiagul să
bată cu el în podea şi să facă strigările după
ieghemoniconul curţii, dar fu luat pe sus de zarafii
turbaţi. Işlicul îi căzu pe o ureche, caftanul aproape că-i
fu smuls de pe umeri şi, de spaimă, scăpă toiagul din
mînă. În fruntea zarafilor şchiopăta ceauş Haviz. Boierii
Divanului se traseră pe lîngă pereţi, creditorii
ameninţîndu-i cu pumnii. Numai vel paharnicul Manta
ieşi înaintea lui Haviz cu toiagul ridicat.
— La o parte, cîine, strigă turcul.
Paharnicul rămase nemişcat.

300
 — Fă-i voia, vel paharnice, spuse voievodul, cu glas
tăios.
Mihai nu se mişcase din scaun. Ridicase doar fruntea
şi-i privea liniştit. Alături, divan effendessi rîdea subţire
sub mustaţa lui tătărească. Cînd au dat cu ochii de
voievod, zarafii s-au mai liniştit..,;
— Ce vreţi? întrebă Mihai turceşte.
Haviz îşi desfăcu picioarele, sprijinindu-şi mîinile în
şolduri.
— Ce vrem? hinchim el... Allah ţi-a luat minţile,
beyule!... Sau te faci c-ai uitat?... Aurul îl vrem! strigă
el... Pungile pe care i le-am dat porcului de Ştefan şi de
Alexandru. Pungile pe care ţi le-am dat ţie.
— Mie nu mi-ai dat nici o pungă, ceauş Haviz.
— Da’ ţi-am dat noi, ţipară ceilalţi zarafi.
— N-am nici un galben!
— Pfui! Haviz scuipă la picioarele Scaunului. Mihai
holbase ochii, măcinîndu-şi măselele. Broboane grele de
sudoare se adunaseră pe frunte, la marginea
gugiumanului.
— Ai să ne dai firman să strîngem toate dările ce ţi se
cuvin.
— Aşa-i! răcniră ceilalţi. Firman... Să scrie diecii fir-
manul!...
Vel logofătului Andrei îi tremurau mîinile şi peceţile
domneşti zdrăngăneau pe pîntecele care tremura şi el.
Un zaraf l-a pălit cu palma peste işlic, îndesîndu-i-l pînă
la urechi.
— Mai repede, broască bătrînă...
Mustafa, creditorul cel frumos, se dusese la măsuţele
diecilor şi, înşfăcîndu-i de urechi, îi adusese în faţa
voievodului,

301
 — Mie să-mi dai tîrgul, porunci Haviz.
— Mie părţile de sub munte, spuse Mustafa.
— Oi, vei!... Oi, vei!... se tînguiră cîţiva ovrei. Şi noi
vrem în tîrg, cum spunea Lev, bătrînul Lev. Bunul de
Lev!...
Kir Statake îşi făcuse loc cu greu şi se înfipsese în faţa
lui Haviz.
— Ma ego cu ţe remin, effendi?... Ego sint vel vistiar.,.
Ego imparte firman pentru biruri - Kirie ton dinameon1!
Paharniţe Manta... Ţe-i aţesta div...
Dosul palmei lui Mustafa i-a înecat vorbele în gîtlej. În
acel timp Simion putuse să-şi strecoare paicii lîngă
Scaunul domnesc.
— Ţine uşa de la spătăria mică, porunci cu glas
sugrumat voievodul. Apoi, din doi paşi, fugi din spătărie
în huiduielile zarafilor şi rînjetul lui divan effendessi.
Văzînd fuga voievodului, paicii s-au tulburat. Boierii
din Divan au fost scuipaţi şi batjocoriţi. Haviz şi Mustafa
i-au înghesuit pe dieci şi pe logofăt din aproape,
vărsîndu-le călimările pe caftane. După ce s-a săturat de
rîs, divan effendessi a bătut din palme. Ca prin farmec,
zarafii şi-au înghiţit sudălmile şi s-a făcut linişte.
— Nazarinenii sînt nişte cîini proşti şi fricoşi, spuse el.
Allah să ne lumineze ca să putem întocmi firmanele fără
supărare. Altfel, îi privi cu răutate, slăvitul sultan are să
vă ia capetele. Auzind numele sultanului, zarafii se
plecară pînă la pămînt.

Mihai fugise pînă în spătăria mică. Îşi rupsese gulerul

şi găitanele coantăşului, părîndu-i-se că se sugrumă.
Gemea ca o fiară rănită. Avea buzele uscate şi barba i se

1
Dumnezeule al puterilor (gr)
302
ridicase vîlvoi. S-a plimbat prin spătărie cu paşi mari,
apoi s-a întors la uşa Divanului, lipindu-şi urechea de
ea. Glasul hîrîit al turcului care împărţea birul judeţelor,
scîrţîitul penelor, chirăitul lui Statake, sudălmile şi
strigătele zarafilor care cu toată ameninţarea lui divan
effendessi tot se mai certau pe pradă îi sfîşiau trupul şi
inima. N-avea putere să-şi dezlipească urechea de uşă.
Într-un tîrziu, tot cu larmă, zarafii s-au dus. Din hora
mare a venit zgomot de sticlărie spartă. Era policandrul
pe care-l adusese Petre Cercel de la Venezia şi pe care se
vede treaba zarafii l-au pălit cu iataganele.

Toată ziua Racea a fost neom. Aflase din gura lui

Simion ruşinea păţită de voievod. Văzuse cu ochii lui
cioburile din hora mare, scuipaţii de pe pereţi, perdelele
de catifea zdrenţuite cu hangerele şi iataganele, locurile
unde zarafii s-au murdarit pe stîlpi şi pe jilţuri.
De ciudă, bătuse de snopise vreo doi ferentari pe care-
i prinsese jucînd arşice în spatele grajdurilor. Apoi se
mîniase pe el însuşi şi le dăduse cîte un firfiric.
Înnoptase. Cerul era senin. Nu bătea nici un fir de vînt.
Umbla ca zănatic pe la ziduri, strivindu-şi mînia şi
ruşinea în măsele. Să fi fost pe la a treia strajă, cînd s-a
trezit cu Simion lîngă el.
— Te-am căutat prin toată curtea... Te cheamă măria-
sa.
— Nu mă duc!... Spune-i că nu m-ai găsit.
Simion îi puse mîna pe umăr.
— Nu-l mai amărî şi tu... S-ar putea să-ţi ia capul.
— Să mi-l ia!
— Haide!
303
 — Ce vrea cu mine?
— Nu ştiu...
Racea scoase un mîrîit răguşit...
— Mai bine nu lăsam podul... Apoi întorcîndu-se în
loc, încît era să-l dărîme de pe podină.
— Ce ştii tu, vătafule, ce pojar arde aici sub coantăşul
ăsta... Ce ruşine, ce ruşine!... Leprele acelea din Divan
au să umple lumea, au să născocească, să înflorească!...
Au să-l batjocorească!... Şi eu tare nădăjduisem atîta...
De ce nu vorbeşti, umbră de domn ce eşti?
— Haide, căpitane!... Haide şi închide-ţi gura.

Vătaful Simion l-a dus în spatele palatului, în partea

întunecoasă dinspre Ciutărie. Acolo era o scară cu cîteva
trepte, care urcau la o uşă ferecată cu tăblii de fier. În
faţa scărilor, un copil de casă ţinea de frîie doi cai.
Racea şi-a cunoscut armăsarul, după cum bine a
cunoscut şi armăsarul voievodului. Pînă să se
dumirească, uşa s-a deschis şi în capul scărilor s-a
arătat Mihai. Purta cuşmuliţă de jder şi o dulamă lungă
pînă la călcîie, care-i învăluise tot trupul. Se clătina pe
picioare şi duhnea a băutură.
— Dacă scoţi o vorbă, căpitane Racea, te scurtez de la
cap... Simioane!
— Poruncă, măria ta!
— Lipsesc trei zile... Înţelesu-m-ai?... Trei zile...
— Înţeles, doamne!
— În şa, căpitane!... În şa!
Ochii îi sticleau şi pe faţa albă de mort barba părea
cănită cu smoală. S-a urcat în scări gîfîind, împingîndu-l
pe Racea cu piciorul, atunci cînd a vrut să-l ajute.
304
 — Crezi că sînt beat?... Alelei, căpitane, tare mă tem
pentru capul tău. A dat pinteni, apucînd pe potica ce
ducea la Poarta de Sus...

XVII

Caii înotaseră toată noaptea în clisa şleaului. De cum

ieşiseră din tîrg, Racea a înţeles că urcă spre Snagov.
Voievodul a moţăit o vreme în şa. Spre dimineaţa, cînd
frigul umed al toamnei i-a pătruns la oase, a început să
se frămînte. Din cînd în cînd scotea cîte un oftat, se
răsucea sau se ridica în scări, încercînd parcă să
străpungă întunericul cu privirea. Toată fiinţa îi era
străbătută de nelinişti. Racea călărea cu un cap de cal
în urma lui, chinuindu-şi mustaţa cu îndîrjire. Nu-i
trecuse mînia şi de o mie de ori ar fi vrut să-i spună ca
numai un semn dacă i-ar fi făcut iar fi clădit la picioare
toate capetele zarafilor, vîrfuindu-l cu cel chior al lui
Haviz... Tot de o mie de ori şi-a pus pecete gurii,
gîndindu-se că e păcat să mai pună sare pe rănile
deschise ale voievodului. Se măcina în sine şi se ruga
tuturor sfinţilor să-i scoată în cale un duşman pe care
să-şi descarce tot năduful. La ruşinea pe care o
îndurase, se adăugau şi alte gînduri. Adulmecase cu
nasul lui de curtean că în cetate s-a ţesut o plasă de
păianjen. Căliman Ciungul îi spusese că o dată cu
iskimne-agasi plecase la Stambul şi un om al cavale-
rului frînc. Că acest cavaler conăcise la casele bolovănite
ale Danului. În grădinile bisericii păpistăşeşti se adunau
din ce în ce mai mulţi popi negri, care semănau mai
mult a oşteni decît a slujitori ai altarului. Din pricina

305
slujbelor dese la cetate, nu mai dăduse de mult pe la
hanul lui Manole Cap-Lat şi auzise de la unul şi altul că
pe Măriuţa o desfată cu sunete plăcute de lăută şi
cîntări dulci un prea frumos săbier talian.
Cînd zorii pîcloşi, pătrunşi de umezeală, i-au aninat
brumă în bărboi şi s-au agăţat cu bobi de apă de pănura
dulămii, căpitanul Racea se simţea în stare să tragă în
frigare un turc şi să-l roadă cu şalvari cu tot.

— Căpitane Racea!...
— Poruncă, măria ta! tresări din gînduri oşteanul.
— Apropie-te scară la scară.
Cînd şi-a tras calul alături de cel al voievodului, Racea
s-a cutremurat văzîndu-i faţa. Chipul pe care-l ştia
bărbătesc şi smolit, tăiat în linii dure şi aspre era
pămîntiu. Ochii voievodului sticleau ca şi cînd un foc
dinăuntru fiinţei lui şi-ar fi aruncat flăcările pe aceste
obloane ale sufletului.
— De cînd n-ai mai fost la turnătoriile şi făurăriile
ridicate de Vodă Cercel la Tîrgovişte?
Căpitanul l-a privit lung. Îşi ridicase sprâncenele a
mirare şi-şi freca barba cu îndîrjire.
— De un an, măria-ta.
— S-au risipit?
— Aproape de tot... Păcătosul de pîrcălab a vîndut
ţiglele cu care erau acoperite şoproanele. Foalele cele
mici, ilăiele şi sculele aduse de la Venezia de măria-sa
Cercel am auzit că le-ar fi neguţat cu Dura...
— Dar oalele cele mari şi băile de topit arama?
— Acelea sînt la locul lor. Cam sparte, cam mîncate de
rugină şi prea grele ca să poată fi cărate de nemernicul
306
de pîrcălab.
— Tot Istratie Soboleanul ţine pîrcălăbia?
— Tot, măria-ta. S-a învechit păcătosul în rele. Ştii
bine, doamne, ce plătesc toţi slujbaşii ăştia care şi-au
cumpărat slujbele pe pungi grase şi acum jupoaie pielea
de pe oameni ca să rămînă tot ei la ciolan, răsuflă
Racea.
— Ştiu, căpitane... Şi mai ştiu că tot ce se cuvine din
plocoane domniei intră în buzunarele boierilor. De
aceea, s-a sleit vistieria. De aceea, s-a vîndut ţara... Mai
bine să tăcem, ca să nu zădărîm amărăciuni proaspete...
Te cunosc de zece ani, căpitane Racea, şi te ştiu om de
ispravă.
— Maria-ta!...
— Acum taci şi ascultă! Ţi-ar plăcea să pui umărul şi
să ridici pe picioare, cu oarecari meşteri străini,
turnătoriile şi faurăriile?
— Dacă-mi dai mînă slobodă să-l apuc de barbă pe
dumnealui pîrcălabul Soboleanul, mă fac luntre şi
punte, măria-ta.
Voievodul a întors capul, zîmbindu-i acru.
— Tot zălud ai rămas, căpitane Racea... Pe cîţi n-aş
vrea să-i apuc de barbă. Din cînd în cînd, nici ţie nu ţi-
ar strica asemenea treabă.
A rîs răguşit, mai mult ca un geamăt, apoi s-a
înfundat iarăşi în gînduri.

Peste creştetul pădurii se alungau petice de nori. Un

soare palid şi rece îşi făcea loc cu greu pe cer. Pe la întîia
strajă de dimineaţă au răsunat din adîncurile codrului
dangăte prelungi de clopote şi mărunţit repede de toacă.
307
Scamele de pîclă se risipiseră şi pădurea strălucea
învăluită în strai de aramă. Stejarii îşi scuturau ghinda,
care cădea în plapuma de frunze veştede cu un ropot
des şi subţire. Rar de tot se sfădeau gaiţele, sau tocăia
vreo ciocănitoare. Stăruiau sub solzii de aur bătrîn ai
frunzişului linişti şi miresme grele de frunze putrede.
Glasurile clopotelor se întrupau din acele linişti şi se
topeau în ele, molcomite, apăsate şi stinse de bolţile
grele închegate din veac. Unde şi unde zăcea năpădit de
iască, de ierburi şi de ciuperci trupul aproape putrezit al
vreunui stejar smuls din rădăcini de mîniile cerului.
În jurul acelui uriaş mort, mîncat de gîngăniile
pădurii, care arăta spre lume doar pulberea roşietică a
putregaiului, năpădea din toate părţile viaţa proaspătă.
Puieţii de stejar, de fagi, tufani şi bălării ridicau capetele
tinere spre lumină. Cu toate că firea începuse să
amorţească în acest crug tîrziu de toamnă, se ghicea la
fiecare pas uriaşul şi neostenitul umblet al vieţii.
În sufletul căpitanului Racea cuvintele voievodului
prinseseră cheag adînc. Călărea cu ochii aproape
închişi, depănîndu-şi gîndurile care începuseră să-i dea
ocol tot mai strîns. Făurăriile în care Vodă Cercel
turnase cele dintîi tunuri în Ţara Românească cu
meşteri tălienî... Oare?... Să-i fie lui dată asemenea
bucurie?... E bărbat în toată firea, dar jungherul nerăb-
dării i s-a înfipt în inimă, făcînd-o să se zbată ca
nebună... I-ar sta rău să chiuie o dată din răsputeri, aşa
că-şi muşcă buzele. O mînă i-a apucat strîns dîrlogti.
— Uită-te, căpitane!...
Într-o rarişte a codrului păşteau trei capre străjuite de
un ţap voinic, care-i cerceta mirat, ţintuindu-i cu ochii
mari şi blînzi. Rămăsese nimişcat, cu urechile întinse. I

308
se vedea botul lucind umed. A dat un semn uşor şi s-au
şters în desiş din cîteva salturi lungi şi aproape
neauzite. Cel din urmă a fugit ţapul, întorcîndu-le un
dos alb, care a săltat de cîteva ori printre stejari,

N-au mai călărit multă vreme pînă să ajungă la malul

acoperit cu trestii al lacului. Acolo li s-a înfăţişat ochilor
priveliştea minunată a acelui colţ tainic, ascuns în inima
pădurii. Sînul de apă lucea în străluciri albăstrui. Pe
faţa undelor se călătoreau cînd şi cînd corăbiile norilor
oglindite din înalt. Gorunii vechi îşi alintau coroana
ruginie în oglinzile neclintite ale apelor. Frunze veştede
pluteau, purtate de curenţii adîncurilor. În liniştea
acelui colţ de lume nu se auzea decît foşnetul
trestiişului.
Mihai şi-a scos cuşmuliţa, făcîndu-şi trei cruci smerite
către monastirea care se ridica din mijlocul apelor, ca o
nălucire de basm. Cele două turle, înalte şi subţiri,
acoperite cu viţă, păreau învelite într-o pulbere de aur.
Crucile turlelor adunau mănunchiuri de lumini, din
strălucirea molatică a soarelui de toamnă.
— O-he! O-he!...
Călăreţii au întors capul în partea de unde se auzeau
îndemnurile. De după un pinten de trestiiş înfipt în lac
s-a arătat o luntre pîntecoasă, plutind spre monastire.
În capul ei sta, adus de spate, înfăşurat în rantie, un
călugăr. Doi ţărani trăgeau la vîsle. În partea din spate
erau strînse crîsnicele şi năvoadele, cu ochiuri de apă
prinse între ochiurile de sfoară.
— Hei, luntrea!... a strigat Mihai cu mîinile puse
pîlnie.
309
 Glasul bărbătesc a spart liniştea, alergîndu-se pe faţa
apelor.
Lopătarii au rămas o clipă cu vîslele încremenite şi
călugărul a întors capul încet, privindu-i dintr-o mare
depărtare.
— Treceţi la pod, le-a răspuns el, vîrîndu-şi apoi barba
în piept.
Vîslele au plescăit uşor şi luntrea şi-a văzut de drum,
aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă de cine ştie cîţi ani,
crescută parcă din alcătuirile acelor locuri. Au îndemnat
caii în lungul unei potici ce şerpuia pe malul lacului. În
dreptul monastirii, acolo unde apele se gîtuiau între
ostrov şi mal, era durată o podină şi lîngă podină un
pod, aşezat pe două luntre putregăite. Starostele podului
era un călugăr deşirat şi slinos, ciupit de vărsat, care
vorbea piţigăiat ca un copil:
— Domnul să vă miluiască, fraţi creştini, făcu el...
Vreţi să vă închinaţi la sfînta monastire? Ori aveţi
oarecari negoaţe cu sfinţia sa egumenul?
Mihai descălecase şi-şi trăsese calul pe pod. Racea
sărise din şa. Cu un genunchi plecat la pămînt, căuta
ceva cu mare zor prin iarbă.
— Hai, jupîne Racea, spuse Mihai... Ţi s-a despotcovit
calul?... Apoi către călugăr: Sfinţia-ta n-ai să poţi duce
singur podul. Să-ţi ajutăm noi.
— Off! se tîngui monahul... Podul ăsta e un blestem şi
un canon pentru păcatele mele. Las’ că-i putred şi pînă
la urmă am să-mi pristăvesc viaţa pe fundul lacului în
împărăţia ştimei celei setoase de sîngele oamenilor, da’
îmi fac şi inimă rea cu rumânii de mi i-a dat egumenul
să tragă la lopeţi... Vorbea repede, făcînd clăbuci la
colţul gurii. Se vedea că singurătatea nu-i pria şi că-şi

310
răsuflă necazurile dintr-o dată... Desfăcuse odgoanele
bodogănind mai mult pentru sine.
— Nu de pomană şi-au botezat satul Turbaţi... Turbaţi
i-a lăsat Domnul pe pămînt, pentru canonul sfintei
monastiri şi a fratelui Nicodim cu osebire!...
— Da’ ce năcazuri are sfinţia-ta cu acei oameni din
turbaţi? întrebă voievodul.
— Vai mie, neguţătorule!... Se vede că eşti de departe,
că n-ai auzit cîte le pătimim de pe urma lor... Sînt
închinaţi monastirii din vremuri vechi de un boier Radu
Trămădat, veşnică să-i fie pomenirea - făcu repede trei
cruci, dînd ochii peste cap. Da’ unde s-o poţi scoate la
capăt cu ei. Degeaba le porunceşte egumenul sa tragă
lemne, să lopăteze la pod, să ajute la fîn, la vite. Iaca,
auziţi cum se vaită podul de vechi ce e. L-a mîncat apa
şi am să mă duc la fund, vai de păcatele mele. Lotrii
aceia păs să pună bărzile în lucrare şi sa facă altul...
Scîrţ-scîrţ. Podul ofta din greu. Călugărul împingea la
o vîslă, Mihai şi Racea la alta...
— Maria-ta, îi şopti căpitanul la ureche. În malul apei,
pe şleaul de urcă spre Tîrgşor s-au încărcat cocii multe
cu grîu şi au trecut tamazlîcuri de vite. A desfăcut
pumnul. În palmă se răsfăţau cîteva boabe pîntecoase
de grîu.
Mihai a tăcut, privind spre monastire. Apoi către
călugăr:
— Credem să nu fi bătut cale degeaba pînă aici... Ne-o
mai fi lăsat şi nouă sfinţia-sa ceva din tainul de anul
acesta!...
— De, mormăi călugărul... Dacă veneaţi acu o
săptămînă, aveaţi de unde alege...
— Aşa!... se miră voievodul.

311
 Pînă la ostrov n-a mai zis nimeni nimic.

În prag de toamnă, la o monastire bogată ca a

Snagovului erau multe de rînduit. Călugăraşii
trebăluiau de zor, ca nişte furnici harnice, prin ogrăzi,
pe la grajduri, privind la cei doi călăreţi pe sub
comanace.
— Harnici oamenii Domnului, măria-ta, mormăi
Racea.
— Taci! Vezi să nu ne audă cineva.
Le-a ieşit în cale călugărul pe care l-au văzut în barcă.
Era bătrîn, cu trăsături frumoase şi ochi mai mult
semeţi decît cucernici.
— Domnul să fie cu voi, binecredincioşilor creştini.
— Plecăciune sfinţiei-tale, răspunse Mihai... Sîntem
nişte călători trudiţi care am cere răgaz, de hodină sub
streaşina monastirii pentru trupuri şi împărtăşanie cu
liniştea şi sfinţenia ei pentru suflete... Un braţ de fîn
pentru cai şi un codru de pîine pentru noi fie-ne-va de
ajuns.
Ochii călugărului i-au cercetat cu luare aminte. S-a
închinat cu mîinile la piept şi le-a făcut semn să-l
urmeze.
Văzîndu-l că se-ndreaptă spre arhondaric, Mihai l-a
apucat de mîneca rantiei.
— Să nu-l supărăm pe sfinţia-sa egumenul, la vremea
asta. Întîi am vrea să ne-nchinăm şi să ne punem în
rînduială straiele şi obrazurile.
Iarăşi i-a privit lung călugărul, încreţindu-şi fruntea,
ca şi cînd ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva. Mai ales
la Mihai îi stăruiau privirile... Au ocolit după nişte
312
acareturi, ajungînd în faţa unor chilii care aveau bătute
în pereţi belciuge pentru priponit caii.
— Aici sînt odăile unde găzduim oaspeţii de rînd.
După cum vă e vorba, portul şi după aducerile mele
aminte, domniile voastre ar fi avut loc în arhondaric,
spuse bătrînul zîmbind blînd... Spălaţi-vă, tocmiţi-vă,
pînă cînd am să aduc fîn la cai. La urmă puteţi merge să
vă închinaţi la monastire.
Odaia, spoită cu var, avea un pat de lemn acoperit cu
un ţol, iar în prichiciul ferestrii un ulcior cu apă. Atît.
Căpitanul Racea se simţea la ne-ndemînă. Nu prea făcea
el casă bună cu oamenii Domnului şi bucuros ar fi fost
să se desfete cu glumele lui pipărate, dar mîhnirea şi
cucernicia voievodului îl făceau să-şi ţină limba. Pe
urmă, îl frămîntau gînduri şi gînduri. La ce s-o fi oprit
măria-sa la Snagov? Poate la un popas al sufletului! La
Tîrgşor ştie de ce se duce. Îl aşteaptă inimă şi trup de
ibovnică. Poate mai are şi alte gînduri! Cine poate şti? El
ar da un aspru peşin să afle încotro au luat-o carele
egumenului... îi va trage de limbă pe călugăraşi şi pe
vameşul de la Spanţov.
— Hai, căpitane, şi toarnă-mi un strop de apă, să-mi
limpezesc ochii.
Faţa voievodului era trudită. În luminile ochilor mari
se alergau umbre. Racea a oftat, scuturîndu-şi umerii,
ca de o urîciune.
Trăseseră caii de urechi, îi frecaseră la ochi şi le
slăbiseră chingile, cînd s-a înfăţişat din nou călugărul
cel bătrîn, aducînd un braţ de fîn. Fugarii au nechezat
apucînd cîteva fire din zbor.
— Dacă sînteţi gata, să mergem.
— Sîntem gata!

313
 Abia acum a luat seama bine Racea la alcătuirile
monastirii. În mijlocul ostrovului se ridica o clădire
înaltă, durată din straturi de cărămizi roşii, întreţesute
cu aşternuturi de moloz gălbui lucrat în aşa fel încît
închipuia pietre de munte. Cornişa era alcătuită dintr-
un brîu de cărămizi aşezate cu ieşituri şi scobituri. În
fiecare scobitură era săpată o cruce de la Bizanţ.
Ceea ce l-a mirat şi l-a minunat peste măsură pe
căpitan erau uşile monastirii. Săpate în lemn de stejar,
cu înflorituri măiestre şi poleite cu aur, străluceau ca
nişte scumpeturi fără preţ.
— Mare frumuseţe, mormăi el.
Călugărul se întoarse, oprindu-se din drum.
— După cîte am luat eu seama, domnia-ta eşti mai
mult om de oaste decît neguţător.
— Aş, părinţele!... Aşa arăt eu, se împotrivi Racea,
— Fie cum spui... Da’ la cele sfinte iei cumva aminte?
Căpitanul a tuşit în barbă, privindu-l chiorîş.
— De!... Ştiu eu?
Călugărul a rîs uşor. A privit cu repeziciune de jur
împrejur, apoi apropiindu-se repede de Mihai i-a sărutat
mîna.
— Domnul să te aibă în pace, măria-ta, a spus el cu
bărbăţie.
Voievodul a tresărit şi Racea a-nceput să-şi chinuie
mustăţile.
— Cine eşti? De unde mă cunoşti?
— De mult, măria-ta... Ai venit într-o noapte cu
spulber de ploaie la Coşuna, cu oarecari treburi la
egumen. Erai bănişor de Mehedinţi. Cine te vede o dată,
nu te uită o viaţă.
Mihai şi-a plecat fruntea spre pămînt.

314
 — E şi un rău, e şi un bine în neuitarea asta... Aş vrea
să nu mă ştie Calist c-am trecut pe la monastire. Dacă
sfinţia-ta, frate, eşti om de credinţă, atunci ai să-mi
răspunzi la unele şi la altele. Şi să-mi spui numele, ca
să-l ţin şi eu minte.
— Mă cheamă, în călugărie, fratele Macarie. În zilele
lui Mircea Vodă Ciobanul am fost logofăt şi m-a chemat
Udrişte. Cincisprezece ani după lupta de la Periş, cînd
am venit să-l scoatem din domnie pe tiran şi ne-am
prăpădit oastea, m-am călugărit... împăcat aş fi cu toate,
cu viaţa şi cu mine însumi, dacă n-ar fi între zidurile
sfintei monastiri nişte obiceie rele şi păcătoase. Sînt
sluga măriei-tale... Întreabă-mă! Pot să te desluşesc cu
poveştile, hramul şi ctitoria sfîntului lăcaş.
— Dumnezeu să judece păcatele sfinţiei-tale... Gîndesc
că ai avut soţie şi prunci. Poate ţi le-a spulberat
voievodul, pentru hiclenia cu care l-ai hiclenit.
Călugărul a oftat greu.
— Eu nu am putere asupra sfinţiei-tale decît dacă
lepezi comanacul şi ieşi iarăşi în lume.
— Aş ieşi, măria-ta, dacă aş şti că am pentru ce trăi.
M-am împăcat cu liniştea chinoviei şi zbuciumul lumii
nu mi-ar fi prielnic decît dacă s-ar vădi o dreptate... Ştiu
carte multă şi sînt om umblat în patru vînturi. Aici, nu
mi-s de lipsă decît slavoniile. Învăţăturile mele de
demult s-au îngropat sub colb şi sub ani.
— Poate să avem la Scaunul nostru lipsă de asemenea
învăţături. Ştii carte elinească?
— Şi elinească, şi latinească. Ştiu a sloveni nemţeşte.
Am fost scriitor la un jude în Beciu1. Am rumegat cărţi
vechi şi cărţi noi.
1
Viena

315
 — Pe diacul Nathanail îl cunoşti?
— Cel de la sihăstria Tismanei?
— Acela!
— Mi-a fost dascăl şi duhovnic.
— Poate ţi-ar place să lucrezi pe lîngă el?...
Călugărul şi-a mîngîiat barba rar şi liniştit.
— Poate, măria-ta... Vremea vine, vremea trece şi are
să ne descurce paşii şi gîndurile.
— Să fie precum spui... Acum am dori să ştim unele şi
altele, de demult şi mai ales de curînd.
— Atunci să urcăm în pridvor şi din pridvor să intrăm
în sfîntul lăcaş... Iaca, monastirea poartă hramul
Intrarea Maicii Domnului în biserică. În stînga, e
chinovia cu hramul Buna Vestire, în dreapta cea cu
hramul Sfînta Adormire. Cine le va fi fost ctitor adevărat
numai bunul Dumnezeu ştie. Avem hrisoave de danie şi
de la Voievodul Radu cel Frumos, şi de la boieri care-şi
urcă spiţa în anii domniei lui Basarabă Voievod. Noi
gîndim că Ţepeş Vodă a avut, pentru mîntuirea
păcatelor sale, bune gînduri pentru sfînta monastire.
— Da! Aşa ştiu şi eu. Pentru că mi te-a scos Domnul
în cale, aş vrea să cunosc şi alte alcătuiri pe care le-a
făcut aici Vodă Ţepeş.
Un nor s-a alergat pe fruntea călugărului.
— Acelea-s alcătuiri diavoleşti, măria-ta.
— Aşa-i, frate Macarie. Însă cîteodată sînt bune şi
acele alcătuiri, pentru cei ce nu umblă pe cale dreaptă.
Gîndim că măria-sa Ţepeş a cunoscut bine sufletul
oamenilor şi de aceea a închipuit asemenea meşteşuguri
într-o sfînta monastire.
— Îi va fi blestemat sufletul în veci, măria-ta.
— Norodul îl slăveşte, prea cinstite, i-o tăie Racea.

316
 — Poate să fie şi cum spuneţi... Dacă va vrea măria-ta,
atunci ne vom duce şi în acele cămări ale iadului...
Voiam să-i spun acestui oştean gătit în neguţător că
uşile pe care le vede şi de care s-a minunat atîta îşi trag
meşteşugul de la doi meşteri săpători în lemn de la Ţara
Nemţască. Unul este Lucas Moser, iar celălalt Schiihleik.
Prin anii Domnului 1450 au împodobit cu asemenea uşi
bisericile din comitatul Suabiei, în Ţara Nemţească... De
acolo, meşteşugul s-a răspîndit în toată creştinătatea.
— Frumos meşteşug şi pricepuţi meşteri au fost aceia,
răspunse Racea.

Voievodul a-ngenuncheat în faţa uşilor împărăteşti,

lipindu-şi fruntea de sfîntul pristol. Racea a rămas în
naos, alături de fratele Macarie. Nici unul n-a îndrăznit
să tulbure rugăciunea măriei-sale. Era în biserică o pace
adîncă, miros de tămîie şi lumină palidă, care mărea
umbrele făcute de pilaştrii lucraţi în flori şi flori. De la o
vreme, văzîndu-l pe voievod cufundat în sine însuşi,
Racea a-nceput să se frămînte pe picioare. Apoi,
înghiontindu-l cu cotul pe logofătul călugărit, îi şopti la
ureche:
— Prea cinstite, fă bunătatea şi-mi desluşeşte
chipurile de stau întru mărire şi neuitare pe pereţi. Şi
lespezile de mormînt. Se va bucura un anume dascăl al
meu, dacă mă va vedea plecat şi spre asemenea
învăţături.
Călugărul s-a uitat la el dintr-o parte.
— Vorbesc din inimă, prea cuvioase. Poate ai să-mi
spui şi mie despre ce obiceie rele voiai să-i povesteşti
măriei-sale. Lasă, nu te speria... Cunosc prea bine
apucăturile lui Calist. Am văzut de cum am pus piciorul

317
în ostrov roabele cele frumoase care dereticau la
arhondaric.
— Sfîntă Fecioară... Să nu păcătuim în lăcaşul
Preacuratei, fiule.
— Nu, părinţele. Aşteptăm să păcătuim afară... Ascult
învăţătura cuvioşiei tale.
Călugărul şi-a împreunat mîinile pe piept, rostind
vorbele puţin trase pe nas.
— Chipurile de le vezi zugrăvite sînt ale voievozilor de
demult şi ale altor tirani mai de curînd, care au spart
legile pămîntului şi şi-au umplut mîinile de sîngele
binecredincioşilor.
— Să nu hulim, prea cuvioase, în lăcaşul Preacuratei,
făcu Racea privind smerit în bagdadie.
Fratele Macarie a bătut trei cruci largi şi trei mătănii
adînci, înghiţind în sec. Şi-a potrivit glasul, urmîndu-şi
desluşirile.
— Uită-te în dreapta uşii de răspunde din amvon în
horă. E zugrăvită o doamnă. O cunoşti?
— După cum bate lumina, pare Doamna Chiajna.
— Ai cunoscut-o bine, oştene. Cum bine o cunoaşte
inima atîtor neamuri risipite de boieri. Mai încolo e Vodă
Mircea Ciobanul. Sub chipul lui sînt cinci morminte. Ale
feciorilor postelnicului Dragomir şi al doamnei lui,
Marga: Udrea, Radu, Barbu şi Crăcea, şi al cincilea este
al acelei biete doamne Marga, pristăvită de durere în
strai de călugăriţă, după ce-a văzut căzînd pe rînd
capetele iubiţilor ei fii, sub săcurea gîdelui acelui tiran
Mircea. Bine i-am cunoscut, mai ales pe Udrea, sub
steagul căruia am venit de la Ardeal să punem în rînd
ţara... A trecut în lumea drepţilor, biata jupîneasa
Marga, murind de durere. Atunci o chema monahia

318
Eufrosina. Şi-a îngropat fiii pe rînd, cu mîna ei. De
atunci au trecut ani patruzeci şi unul. Sub lespezi n-a
mai rămas decît pulbere. Durerea monahiei Eufrosina s-
a stins o dată cu ea. Au să vorbească peste veac
lespezile şi chipul gîdei care stă întru mărire, deasupra.
— Gîdea se va fi putut întîmpla să aibă dreptate,
sfinţia-ta.
Monahul s-a întors repede. Mihai îl privea cu ochi
mari şi aprigi.
— Nimeni nu poate lua viaţa în afara de Dumnezeu,
măria-ta, pentru că nimeni n-o poate da în afară de el...
Au fost şi alţi voievozi smeriţi, ca acest slăvit şi iubitor
de oameni Neagoe Rasarab, care ne priveşte din poleiala
zugrăvelii...
— Acela, întru cinstirea lui Dumnezeu, a luat viaţa
meşterului Manole, frate Macarie... Am auzit învăţăturile
de le dădeai căpitanului Racea. Hiclenia către Scaunul
domnesc se plăteşte cu capul, sfinţia-ta... Haidem să
vedem alcătuirile lui Vodă Ţepeş... Uită-te, căpitane, în
colţul naosului. Acolo e lespedea acelui viteaz şi
necruţător voievod. Să poposim o clipă la picioarele
viteazului.
Fratele Macarie s-a îndepărtat ca de diavol.
— Hm! Nu prea ţin cuviinţa şi cinstea care se
datoreşte unui voievod ctitor, măria-ta. Lespedea-i
nemăturată şi n-are nici o floare la căpătîi, cum au
ceilalţi morţi.
Mihai a tăcut.
— Se vede că nici peste veac nu uită cinurile mîna
care le-a smucit bărbile, trăgîndu-le nădragii prin vîrful
ţepei, bodogăni Racea.

319
 ★

Alcătuirile pe care Mihai era dornic să le cerceteze se

aflau într-un beci mare, boltit, aşezat în părţile de
miazăzi ale monastirii. Fratele Macarie a deschis o uşă
de fier zidită sub scara ce urca în turlă, au coborît pe
nişte trepte de piatră, Racea luminînd calea cu un
sfeşnic, apoi călugărul a scos de la brîu o cheie cît toate
zilele, desfăcînd mai uşor decît se cuvenea o a doua uşă
alcătuită din tăblii de fier şi întărită cu drugi. Racea a
mişcat urechile a mirare, neauzind nici un scîrţîit. Uşa
grea s-a răsucit uşor în balamalele ce păreau unse de
puţină vreme. Cînd să treacă pragul, Racea a apropiat
sfeşnicul de balamale. Sub fiecare din ele lucea
unsoarea proaspătă. Cînd a ridicat sfeşnicul, un fior l-a
trecut prin şira spinării. A-nţeles că poveştile ce se
prefirau despre acest sfînt lăcaş îşi aveau temei mai
grozav decît putea şti lumea. Şi că nu răsuflase nimic
din ceea ce vedea el, pentru că cine păşea pragul acesta
nu mai putea ieşi în veacul veacului la lumină.
A mai văzut căpitanul că beciul hărăzit muncilor
cumplite ale trupului era mai bine îngrijit decît lespedea
lui Vodă Ţepeş, ctitorul sfîntului lăcaş. Podeaua de
cărămizi roşii avea pete mari, întunecate. Sînge...
Lumina tremurătoare a lumînărilor cădea pe lucruri de
spaimă. Un butuc de gîde, scaun pentru spart oasele
picioarelor, vîrtejuri pentru întins trupul, vatră pentru
înroşit cleştele şi într-o lăture, agăţate de perete, cio-
cane, cleşti, spăngi, toate menite să sfîrtece carnea celui
muncit.
— Îmi pare, sfinţia-ta, că egumenul nu uită de acest
lăcaş, spuse Mihai cu glas înfundat.
Călugărul tuşi de cîteva ori în barbă, privind într-o
320
lăture.
— De, măria-ta... Sînt prea căpăţînoşi rumânii sfintei
monastiri. Şi Domnul nostru Isus Christos i-a biciuit pe
zarafi... Apoi mai au diregătorii de la curte a scoate taina
de la unul şi altul... Încaltea vel vistiernicul Dan...
Racea l-ar fi scuipat între ochi. Sfeşnicul îi tremura în
mînă...
— Aşa, aşa, spuse încet voievodul... Apoi tare: În
vremea agiei mele am înţeles că sînt oarecari
meşteşuguri care mişcă podeaua şi-l zvîrle pe împricinat
în fundul lacului... Sfinţia-ta cunoaşte acele
meşteşuguri?
Luat din pripă şi sfredelit de privirea arzătoare a
voievodului, fratele Macarie n-a mai putut da înapoi.
— Să ferească oşteanul măriei-tale de pe podul de
lemn pe care s-a aşezat.
Racea a făcut un pas grăbit în lături, lăsînd sfeşnicul
în jos. Călugărul a tras de un crac de fier înfipt în perete
şi podina pe care stătuse s-a frînt în două, izbindu-se în
jos cu un sunet sec. Racea a simţit cum i s-a ridicat
bărboiul perie. A îngenuncheat cu sfeşnicul la gura
aceea de iad.
Din fundul negru i-au răspuns lumini fulgerate ca
dintr-o oglindă. Se auzea, molcom, plescăitul apei.

— Maria-ta, se smerise fratele Macarie. Dacă află

egumenul, îmi pierd urma din această viaţă.
— N-ai grijă, cuvioşia-ta. Se vor pune rînduieli noi şi
în sfînta monastire. Domnia mea are lipsă de oameni de
credinţă, oriunde, după cum s-ar putea să am lipsă şi de
acest beci. Drumul la sfînta monastire mi-a fost cu folos,
321
cuvioşia-ta. Mi s-a liniştit sufletul şi am luat învăţătură
de la Vodă Ţepeş.
Stăteau pe malul lacului, călăreţii ţinîndu-şi caii de
frîie. Călugărul Macarie îi petrecuse pînă la podină.
Dăduse glas după fratele podar. Călugăraşii se grăbeau
la slujbă, chemaţi de mărunţitul repede al toacii. De
dincolo de apă s-au auzit zăngănit de lanţuri, sudălmi
cumplite şi chirăieli de muieri şi de plozi.
— Ce va să fie asta? întrebă voievodul.
— Bucurie pentru fraţii novici, măria-ta, răspunse
călugărul. Egumenul Calist a cumpărat cîteva şetre de
ţigani de la boier Barbă Albă, văzînd că nu mai răzbeşte
cu rumânii. Se vede treaba că i-a adus Răzbici, un
boiernaş care se ţine fălos, dar n-are ce duce la gură.
— Văd mai multe roabe decît robi, cinstite părinţele,
spuse Racea.
— Sînt de lipsă la cuhnii, oştene.
— Aha!... Şi la întins aşternuturile, scrîşni căpitanul.
Acum robii se vedeau bine. Se adunaseră la pod sub
privegherea unui omuleţ puţin adus de spate, cocoţat pe
o gloabă înaltă şi deşelată. El era sudalmagiul şi tot el
răsucea pe deasupra capului un harapnic de fuior.
Ţiganii erau înşiraţi în lungul unei frînghii, petrecută
printr-un belciug bătut într-un cerc de fier, încins peste
mijlocul fiecărui bărbat sau femeie. Mamele îşi ţineau
plozii în spate. Unii dintre ţigani purtau pe cap cercuri
de fier cu coarne de drac. Se vede că erau cei mai
îndărătnici, pedepsiţi astfel după un vechi obicei
pămînteam. Se auzea pînă la ostrov gălăgia făcută de
acel vajnic vataman, Răzbici. Îl suduia de sfinţişori pe
fratele podar, care se împotrivea să-i urce pe toţi robii.
— Nu te mînia, frate Răzbici, se căina cu glas piţigăiat

322
podarul.. Pentru numele lui Dumnezeu, o să ne ducem
la fund...
— Eu sînt boier Răzbici, drac bărbos. Frate vei fi fiind
tu cu Scaraoţchi.
— Vai mie, prea cuvioşilor trei sute optsprezece sfinţi
de la Nicheea. Mi s-a împlinit văleatul. Haideţi, fii ai
iadului!... Urcaţi-vă pe luntrea ispăşirii... Ai să te duci în
fundul iadului, boier Răzbici, dimpreună cu tartorii pe
care i-ai adus cu tine.. Călăreţul îşi răsucea gloaba,
împingînd robii pe podul care scîrţîia jalnic.
— Mi-am pierdut destulă vreme pînă acum, striga el...
Ori trecem, ori vă duceţi cu toţii, şi cu Calist în frunte, la
cei trei sute optsprezece sfinţi părinţi.
— Au să se-înece, spuse speriat Macarie.
— Dă-i poruncă să golească podul de jumătate!...
Îndată!...
— N-are s-asculte, măria ta.... N-are s-asculte. Apoi
către cei de dincolo: Goliţi podul!... Goliţi podul!...
— Am să-ţi golesc măruntaiele, îi răspunse Răzbici,
care se urcase de-a călare pe pod.
Sculat se vede treaba de larmă, egumenul Calist se
arătase în cerdacul arhondaricului. Pînă să se
dumirească, podul începuse să plutească. La lopeţi
trăgeau, pe lîngă fratele podar, încă cinci călugări.
Luntrele se afundaseră pînă la buză. Podul se văita din
încheieturi. Ducea în spinare patruzeci de robi. Nu se
depărtase cîţiva stînjeni de la mal, cînd un trosnet
asurzitor l-a desfăcut în bucăţi. Luntrele s-au rupt de
parcă ar fi fost coji de ouă şi, într-o vîltoare şi fierbere de
ape, în strigăte de spaimă şi bătăi de braţe, toţi robii
aceia legaţi unii de alţii s-au dus în adîncuri.
S-au zbătut deasupra apei rantiile călugărilor şi

323
comănacele au plutit printre sfărîmături. Cînd s-a mai
potolit fierberea valurilor, s-a văzut înotînd spre mal
gloaba lui Răzbici şi, agăţat de coada ei, însuşi Răzbici.
Apoi pletele năclăite ale unui călugăr. Şi pe o
sfărîmătură de scînduri, un dănciug numai de o
şchioapă, care ţipa din răsputeri.
Toate s-au petrecut într-o clipă. Scrîşnetele podului şi
volbura lacului s-au ostoit şi peste singurătatea apei nu
se auzea decît scîncetul copilului şi sforăitul gloabei care
ieşise la mal şi se scutura de apă. Înainte ca Racea să
dezlege luntrea, Răzbici şi-a lepădat botforii şi s-a zvîrlit
în apă din nou, trăgînd după sine scîndura cu copilul.
Ieşise la ţărm şi călugărul care ştia să înoate.
Atunci s-au auzit ţipetele şi văicărelile egumenului
Calist, care cobora scările arhondaricului cu
repeziciune.

XVIII

În curtea bisericii catolice din Bucureşti înserarea

aceea de toamnă tîrzie se lăsa învăluită într-o pulbere de
aur. Signor Girolamo Estorga ieşise de la slujbă şi purta
încă în suflet ecourile răscolitoare ale rugăciunii. Cu cît
înainta în vîrstă, cu atît focul sacru al credinţei îl
mistuia mai adînc, cu atît credea că înţelegerile şi
puterea lui de concentrare lăuntrică îi descoperă mai
mult din adevărul universal, în căutarea căruia pornise
acum treizeci şi trei de ani, înrolîndu-se sub steagurile
Companiei lui Isus.
Lumina difuză a vitraliilor, simplitatea bisericii,
mirosul suav al crinilor îi aduceau totdeauna o pace

324
desăvîrşită, proprie meditaţiei şi reculegerii. A luat-o
încetişor pe malul lacuui, călcînd rar, cu capul lăsat în
piept şi mîinile vîrîte în mînecile largi ale sutanei. Era la
o mare răscruce a vieţii lui şi ar fi vrut să se dedice
întreaga noapte rugăciunilor şi gîndurilor. De cînd
generalul l-a trimis ca provincial în acest depărtat colţ
de lume, pentru a lupta să convertească şi să aducă la
sînul bisericii catolice pe fiii rătăcitori, îi rămăsese
pentru el însuşi prea puţină vreme... Iată-l de aproape
doisprezece ani pe meleagurile Valahiei şi rezultatul
muncii lui se poate număra pe degete.
Poate de aceea a şi fost dat uitării şi n-a fost rechemat
ca atîţi alţi provinciali, care acum se bucurau de o
catedră la unul din colegiile Ordinului, trăiau în oraşe
civilizate, sau luptau cu spada în războaiele religioase de
care Europa era plină, cîştigîndu-şi gloria şi punînd
temelii solide bisericii universale, ultima raţiune a vieţii
lor de soldaţi ai lui Christ.
Signor Girolamo Estorga a avut în seara aceea una din
clipele lui de melancolie, păcat pe care şi-l va ispăşi, dar
care din ce în ce mai des îi chinuia sufletul. Se vede
treaba că de data asta generalul n-a făcut o alegere
fericită. Ar fi dat mult mai multe roade în Franţa, acolo
unde liga catolică a făcut hughenoţilor atîtea războaie şi
unde un iezuit adevărat şi-ar fi putut desfăşura toată
credinţa, arta şi elocvenţa. A oftat, oprindu-se şi privind
o pereche de lebede ce lunecau lin pe faţa apei. Pînă şi
Alfonso Carillo e de invidiat. Ba chiar şi provincialul din
Polonia. Atît Sigismund Bâthory, cît şi Sigismund Wassa
se arată catolici activi, ultimul cîştigînd tot mai mult
teren în pofida ortodocşilor. Marea contraofensivă a
catolicismului împotriva ereticilor protestanţi are tot

325
atîţia ani cîţi ani a servit el sub steagul lui Ignaţiu de
Loyola. Cîte victorii minunate, cîte ruguri ridicate în
numele sfintei credinţe, cîte stavile împotriva lăcomiei
prinţilor, care găsiseră în protestantism religia cea mai
convenabila. Totuşi... Fruntea iezuitului s-a-ncreţit şi un
oftat de durere i-a scăpat de pe buze... Roma a pierdut
Suedia, Norvegia, Danemarca. Jumătate din ţările
germanice, Anglia. Ţările de Jos sînt în pericol. Franţa a
stat pe muchie de cuţit.
De curînd a primit vestea prin agentul lui Ferdinando
Medici, granduca di Toscana, că Henric al IV-lea s-a
convertit şi că anul acesta s-a sfîrşit cel de al
doisprezecilea război religios în Franţa. Inutilă a fost
noaptea Sfîntului Bartholomeu, inutil sacrificiul ducelui
de Guise, inutilă uciderea lui Coligny. Hughenoţii au
rămas şi, după politica de toleranţă pe care o duce acest
şiret Henric, vor rămîne şi de acum încolo. Lutheranii au
dat pe mîna prinţilor toate averile bisericii catolice. Şi el,
el nu poate să facă un pas ca să cîştige pentru Roma
aceste bogate mănăstiri, aceşti darnici boieri şi
voievozi... Se loveşte continuu, cum s-a lovit timp de
doisprezece ani, de fanatismul lor religios, de
încăpăţînarea cu care-şi apără credinţa. Poate dacă ar fi
reuşit să rămînă domn Petru Cercel... Să nu fi învăţat
nimic din toţi anii scurşi pînă acum?...
N-a auzit paşii care se apropiau de el. A tresărit atunci
cînd Cosma Capponi abia a suflat:
— Padre!.,.
Văzîndu-l pe condotier, signor Girolamo Estorga a
avut o tresărire şi un zîmbet amar i-a înflorit în colţul
buzelor. Iată ce-i trimite ordinul în vremea din urmă. În
loc de iezuiţi veritabili, instruiţi, cu care să poată

326
schimba o idee, sau să aprofundeze textele, credincioşi
şi devotaţi cauzei - condotieri inculţi, beţivi şi afemeiaţi
ca acest Cosma Capponi, care în locul minţii mînuieşte
spada şi ghitara, pe ultima mai bine în orice caz decît pe
prima.
— Te văd aranjat pentru o escapadă, condotiere?!...
Cosma Capponi a făcut un gest elegant cu umerii,
potrivindu-şi pelerina, apoi o reverenţă şi mai elegantă.
— Îmi pare rău, fiule, dacă astă-seară am să-ţi
pricinuiesc neajunsuri şi dacă signorina care te aşteaptă
o va face zadarnic.
Cum cavalerul ridicase mirat din sprîncene, Girolamo
Estorga a oprit cu amîndouă mîinile tirada care se
pregătea. În clipa aceea nu mai rămăsese din el decît
vechiul luptător, călit în cei treizeci şi trei de ani de lupte
purtate din Spania pînă pe coastele Indiei, şi de pe
coastele Indiei pînă în Valahia. Ochii îi străluceau şi
profilul Vulturesc îşi ascuţise parcă trăsăturile.

Provincialul din Valahia avea sub ascultarea lui

biserica din Bucureşti şi din Tîrgovişte, precum şi pe
aceea din principatul Moldovei. Casa misiunii era zidită
din bolovani, pe un mic dîmb ridicat deasupra unui istm
ce intra în lac. Cu toate că nu cuprindea mai mult de
patru odăi, avea aspectul solid al unei fortăreţe.
Ferestrele înguste şi ridicate foarte sus se închideau cu
obloane grele de stejar.
În cei cincizeci şi trei de ani de existenţă ai ordinului,
iezuiţii învăţaseră să-şi apere poziţiile cîştigate atît prin
calităţile spiritului, cît mai ales prin dibăcia jocului
politic şi al armelor. Acoperită cu iederă, casa parohială
327
emana un aer sever şi ascetic, aşa cum acelaşi aer se
degaja din fiinţa provincialului Girolamo Estorga.
Cosma Capponi nu se putea opri să nu ridice ochii şi
să nu citească, de cîte ori intra înăuntru, deviza săpată
în piatră deasupra uşii: „Ad majorem Dei gloriam”.
Simţea un fior cu totul laic străbătîndu-i corpul la
gîndul că sub deviza aceasta văzuse cu ochii lui cîteva
din execuţiile secrete ale inchiziţiei, făcute sub privirile
cucernice ale călugărilor. Dacă ar fi ştiut că va avea de-a
face cu fanaticul de Girolamo Estorga, s-ar fi lăsat
păgubaş...
Încăperea în care l-a poftit iezuitul era mobilată după
gustul şi rafinamentul dobîndit de la oamenii renaşterii.
Scrinurile grele de Florenţa acoperite cu brocarturi
veneziene, covoarele groase de Damasc, sfeşnicele
lucrate în cizelura cea mai fină, porţelanurile olandeze
ar fi mulţumit pe cel mai pretenţios oaspete al apusului.
Într-un colţ, aproape acoperind zidul, domina încăperea
un crucifix de abanos, cu un Christ lucrat în fildeş.
Camera servea drept reşedinţă diplomatică a
provincialului. Odăile rezervate călugărilor erau
adevărate chilii de puşcărie. Cosma Capponi reuşise să-
şi vîre nasul într-una din ele acum cîteva zile. Se simţea
stingherit la gîndul predicii ce va trebui s-o asculte şi
nerăbdător, deoarece, după toate semnele, astă-seară ar
fi putut să rămînă singur cu hangiţa căreia de o luna
încheiată i-a închinat, fără succes vizibil, toate
canţonetele pe care le ştia.
— Dă jos pelerina, cavalere, spuse amabil gazda şi
aşază-te comod. Avem de vorbit.
Condotierul s-a supus, oftînd. Provincialul s-a
înfundat într-un jilţ, împreunîndu-şi mîinile pe piept.

328
Din sutana neagră care-i învăluia tot corpul nu se mai
vedea decît albul palid al feţei şi strălucirea aproape
febrilă a ochilor. Cosma Capponi s-a simţit pironit şi
răscolit de privirea iezuitului. Tăcerea devenise
apăsătoare. Apoi, glasul cînd tăios, cînd insinuant al
călugărului l-a învăluit punînd stăpînire pe el.
— Cavalere, cînd granduca di Toscana, Ferdinando
Medici, te-a trimis aici, el a făcut-o la îndemnul şi
consiliul sanctităţii sale.
— Ştiu, murmură Capponi.
— Pînă acum n-ai prea dat dovadă de prea multă sîr-
guinţă în direcţia misiunii care ţi-a tost încredinţată.
— Padre!
— Nu vreau să-ţi fac reproşuri. E bine să deschizi
urechile şi să gîndeşti asupra celor ce-ţi voi spune.
— Mi le-am deschis de pe acum. Per bacco!... Simt că
mi s-au lungit de doi coţi. Un zîmbet de dispreţ s-a
alergat pe faţa iezuitului.
— Ştii că noi sîntem soldaţii sanctităţii sale aici...
Bine! Bine!... Lucrăm în numele Ligii Sfinte pentru
prăbuşirea necredincioşilor... şi pentru răspîndirea
sfintei credinţe... Nenorocirea e că nu toate tronurile
creştine vor acest lucru. De la Francisc I al Franţei, care
a călcat în picioare credinţa, aliindu-se cu Soliman
împotriva lui Carol Quintul, apărătorul catolicismului, şi
pînă la Elisabeta a Angliei, care le-a furnizat arme
hughenoţilor, am avut de luptat împotriva tuturor celor
ce vor să nesocotească Roma. Franţa face comerţ cu tot
orientul şi negustorii ei se-mbogăţesc de pe urma
capitulaţiilor. Venezia, ea însăşi, de cînd a pierdut
drumul mirodeniilor prin Egipt, s-a zbătut să obţină
privilegii de navigaţie de la sultan. Astăzi le are şi puţin

329
îi pasă de Ligă şi de credinţă. Henric a purtat război
împotriva regelui catolic. Elisabeta a trimis emisari în
Polonia... Ţara asta trebuie să fie a noastră. D’Aubry va
pleca peste cîteva zile cu un mesaj al partidei polone de
aici pentru cancelarul Zamoyski.. D’Aubry n-are să
ajungă... Nu trebuie să ajungă... Mă înţelegi, cavalere?...
Glasul îi devenise şuierător. Se ridicase în picioare şi
acum păşea repede prin odaie, frîngîndu-şi mîinile...
— Nu, n-are să ajungă... Barton n-are să-şi facă jocul.
Blestemaţii anglicani, eretici neruşinaţi, n-au să-l mai
joace pe Girolamo Estorga... Va trebui să foloseşti
stiletul... Fără zgomot. Îl aruncăm în lac. Are să i se
piardă urma... După aceea, vei alerga în Bulgaria, la
Tîrnovo... Mitropolitul Dionisie Rally e favorabil
catolicismului. Îi vei duce scrisoarea sanctităţii sale,
care-i promite pălăria de cardinal... Ah!... De-aş trăi să
mai văd şi acest marş victorios al Companiei... Asaltul
împotriva răsăritului... La curtea lui Rudolf, soldaţii lui
Isus ţin toate meterezele. Carillo la Alba Iulia. Nunţiul
Germanico Malaspina pe lîngă Sigismund Wassa. Îmi
rămîne mie Valahia... Pe urmă, orientul!... Zeci de mii,
milioane de suflete de cîştigat pentru catolicism, pentru
biserica universală, pentru Roma. Ah, Roma!... Aş vrea,
cavalere, să vad flamurile Companiei fluturînd deasupra
lumii... Să piară erezia. Prin foc şi prin sabie!... Roma!
Cetate eternă!... Roma!
S-a prăbuşit în jilţ, privindu-l fix, fără să-l vadă.
— Va trebui să lucrăm repede şi bine... Signor
Mantovano va sosi zilele astea... Mă voi strădui să-l
introduc la curte... Pe măsură ce vorbea, devenea mai
stăpîn pe el însuşi. Acum avea privirea rece, de gheaţă...
Îmi vei spune mereu unde eşti... Nu! Mai bine te muţi la

330
misiune. Am să-ţi dau o cameră... Nu protesta. Trebuie
să fii lîngă mine. În sfîrşit, începem să lucrăm. Începem
să lucrăm... Ţi-am dezvăluit o parte din frontul bătăliilor
noastre. Va trebui să înţelegi jocul culiselor, va trebui să
vezi acolo unde alţii nu văd nimic şi, mai ales,
condotiere, va trebui să taci!... Să taci aşa cum tace pă-
mîntul... Ai fost al ducelui pînă în clipa cînd ai pătruns
în casa Companiei... De atunci eşti al nostru, chiar dacă
n-ai nimic cu ordinul... Noi nu uităm nimic. Ni-mic...
signor Cosma Capponi... Poţi să te întorci bogat, sau...
iezuitul ridică din umeri. Totul depinde numai de ce-ai
înţeles astă-seară...
Cosma Capponi simţea cum i se usucă cerul gurii.
— Ar fi bine să rămîi de mîine la noi... Nu te mai reţin,
cavalere...
S-a ridicat şi cu cea mai subtilă politeţe s-a-nchinat în
faţa lui.
După plecarea condotierului, signor Girolamo Estorga
a deschis un scrin, scoţînd la iveală o sticlă de vin,
primită în dar împreună cu alte sticle de la mitropolitul
Mihail, la un An nou. A încuiat uşile, şi-a tras jilţul lîngă
masă, a scos dintr-un sertar un fel de condică şi s-a
aşezat cu un oftat de uşurare. Şi-a turnat, a privit
culoarea vinului în zare, apoi a gustat cu ochii închişi...
Ce bine s-ar întrema vistieria Sfîntului scaun dacă
avuţiile bisericii valahe n-ar mai lua drumul
Constantinopolului. Şi-a zîmbit sieşi, ca şi gîndurilor
care-l încercau.
Apele începuseră să se limpezească şi dacă pînă acum
Vaticanul dăduse prea puţină atenţie acestui colţ de
lume, cu toate rapoartele lui amănunţite, atunci de
acum încolo, după însăşi scrisoarea generalului, coaliţia

331
Ligii Sfinte a trecut pe primul plan. Papa Clement s-a
uns numai de un an, dar pare a fi un om hotărît, care
păşeşte grabnic pe singurul drum posibil. Ei bine, în
acest drum va trebui neapărat să treacă şi pe lîngă
provincialul din Valahia.
A dat capul pe spate, închizîndu-şi ochii. Faţa i s-a
destins şi trăsăturile dure au dobîndit o nuanţă de mare
oboseală. Nimeni nu ştie că Girolamo Estorga împlineşte
în seara asta cincizeci şi trei de ani. Nimeni nu ştie, în
afară de mai marii ordinului, că Girolamo Estorga s-a
îngropat în sutană pe sine însuşi la douăzeci de ani,
dăruindu-se, pînă în cele mai adînci cute ale sufletului,
Companiei. Credinţa, credinţa mistuitoare, atît purtase
în sine în lungii, nesfîrşit de lungii ani ai misio-
nariatului. Singurul regret este că nu l-a mai apucat în
viaţa pe fondatorul ordinului. Ignaţiu Loyola murise cu
patru ani înainte de iniţierea sa. Şi-a trecut mîna peste
frunte, ca şi cînd ar fi vrut să alunge aceste amintiri de
demult, dar ele se roteau cu insistenţă în jurul lui şi
Girolamo Estorga a încetat să li se împotrivească,
lăsîndu-le frîu liber, în seara acestei aniversări, în
definitiv triste şi singuratice.
Poate una din poruncile ordinului, aceea de a fi în
mîinile superiorului „perinde ac cadaver”1, reuşise cu
adevărat să ucidă în el ceea ce era viu şi omenesc. Poate
de aceea şi numai şi numai de aceea sînt ei aleşii
Domnului şi mîna necruţătoare a papii, succesorul lui
Sfîntul Petru şi vicarul lui Isus Christos pe pămînt.
Ţine minte ca astăzi cu cîtă înflăcărare s-a îmbarcat
pe o corabie portugheză în anul 1563, imediat după ce

1
Ca un cadavru (lat.).

332
Consiliul celor Treizeci a salvat sfînta biserică catolică de
la prăbuşire. Calvinismul, lutheranismul şi
anglicanismul se răspîndiseră ca ciupercile otrăvitoare.
Acolo erau trimişi iezuiţi, bătrîni soldaţi care puteau
lupta cu toate armele şi cele făţişe, şi cele ascunse. El
avea douăzeci şi trei de ani. Era tînăr, voinic, plin de
focul sacru. A plecat pe urmele lui Albuquerque, care la
începutul veacului fundase marele imperiu portughez.
Trei ani la Aden. Un an la Diu, acolo unde flota
portugheză a scufundat flota arabă echipată şi instruită
de veneţieni, prin sultanul Egiptului... Doi ani la
Calcutta... Apoi Spania. Şi cei doisprezece ani încheiaţi
de cînd mucegăieşte aici. I se perindau prin faţa ochilor
imagini vechi, dar care şi acum, peste trecerea atîtor ani,
mai păstrează ceva din prospeţimea de la început. Serile
minunate de la Aden, adieri de vînt în palmieri, pustiul
care-l fascinase, marea fosforescentă, imensa
singurătate a misiunii. Caravelele portugheze plecînd în
larg cu toate pînzele în vînt şi sentimentul care şi acum
îl sugrumă, de părăsit la marginea pămîntului... De cîte
ori n-a tras cu archebuza în acei musulmani sălbatici ca
să-şi scape viaţa... Ani tineri, ani plini de entuziasm...
Nici astăzi nu poate să-şi dea seama căror forţe oculte se
datoreşte căderea lui Petru, voievodul în care însuşi
papa îşi pusese atîtea speranţe. Atunci a scăpat din
mînă o ocazie care, iată, nu se mai arată decît peste zece
ani... În aceşti zece ani Girolamo Estorga a învăţat multe.
De data aceasta ţine toate frîiele în mînă şi va călăuzi
lucrurile pe drumul de el dorit. Reuşiseră să înjghebe pe
lîngă voievod o curte italiană şi catolică. Pe unde va fi un
Franco Finori, Zuan de Polo, Francesco Vicenti, fraţii
Tomasso şi Giacomo Alberti, Andrea Demognani, uma-

333
nişti cultivaţi şi catolici binevoitori care dădeau lumii
acesteia ascunse o notă de cetate italică.
Doamna Ecaterina a voievodului Mihnea făcuse bune
lucruri pentru înlesnirea propagandei, în Moldavia lucra
Bartolomeo Brutti şi însuşi mitropolitul Gheorghe
Movilă... Cu prăbuşirea lui Petru s-au prăbuşit o parte
din visuri... El totuşi stăruie... Şi va stărui pînă la
sfîrşitul vieţii, de va fi nevoie... A stat departe de marile
evenimente din apus, acolo unde s-ar fi putut da tot. Cît
i-ar fi plăcut să se asculte de pe catedra unui colegiu
iezuit! Cît i-ar fi plăcut să ia parte la bătălii cu sabia-n
mînă, sub steagul sfînt al catolicismului!
A oftat, deschizînd ochii. Apoi s-a plecat deasupra
condicei, răsfoind-o distrat, iată rezultatele zecilor şi
zecilor de rapoarte pe care le-a înaintat ordinului... O
expresie de profundă amărăciune i s-a zugrăvit pe faţă...
Abia acum, după doisprezece ani, şi-au adus aminte de
el. Doisprezece ani... a murmurat Girolamo Estorga...
Doisprezece ani...
Şi-a plecat barba în piept şi a rămas aşa, multă
vreme, ascultînd parcă ecoul vorbelor pe care le spusese
în şoaptă... Lumina pîlpîitoare a sfeşnicului se
răsfrîngea în luciri palide pe crucifixul de abanos şi pe
trupul de fildeş patinat al Christului bătut în piroane,
care-l privea pe Girolamo Estorga cu o imensă expresie
de suferinţă.

XIX

Nu se poate şti ce fel de răzbici era în viaţa cea de

toate zilele Răzbici din Tîncăbeşti, dar după cal, arme şi

334
haine, părea mai mult că-i chiorăie maţele de foame,
decît că-i un om descurcăreţ şi îndestulat.
— Văzui că vă puse blestematul de Calist martori la
năcazul de mi s-a întîmplat, îi întîmpină el pe cei doi
călăreţi, care trecuseră peticul de apă cu luntrea,
trăgîndu-şi caii după ei, de-a-notul.
Purta nişte botfori cît toate zilele, cu pinteni mari de
fier, cioareci de aba, un cojoc crăpat şi scorojit de
bătrîneţe, iar pe capul cît pumnul, o ditamai cuşmă de
miel brumăriu, cu fundul lat căptuşit cu atlas roşu ieşit
la ploi şi la soare şi garnisit cu nişte pene de cocor
mîncate de molii. Tot de molii îi păreau mîncate şi
mustăţile, cu toate că le purta îmbîrligate şi lungi de-o
palmă domnească. Faţa şi-o rădea din fudulie, se vede
treaba, încolo, vrednic om. Înalt pînă la brîul lui Racea,
cu nişte ochi aprigi, cu colţul buzelor şi al sprîncenelor
lăsat în jos, semne de acreală şi amărăciune. Faţa tăiată
de creţuri dese şi, la brîu, sabia încovoiată, atîrnînd pînă
la pămînt. Iapa îi semăna întru totul, dacă nu la
înălţime, atunci la chip, părînd la fel de înfometată ca şi
vajnicul ei călăreţ, Cu toate că şaua era numai petice şi
flenduri, avea chingă nouă, semn că nu stă în cui,
Lîngă acest Răzbici tremura dănciugul, rostogolind
albul ochilor a spaimă. Răcnise şi se căinase cînd voise
călugărul scăpat de la înec să-l înşface, se agăţase cu
amîndouă mîinile de turetcile lui Răzbici, încît acesta se
burzuluise peste măsură, alungîndu-l pe călugăr: „Să-i
spui burtosului de Calist să mi-l pună şi pe ăsta la
socoteală”, răcnise el, aşezîndu-l pe danci în şa. Cum s-
a văzut cocoţat acolo, plodul, care nu avea mai mult de
zece ani, n-a mai smîrcîit nimic. Doar că se uita cu
teamă la bărboiul lui Racea.

335
 — Ehei, neguţătorilor, veţi fi bătînd voi negoaţe cu Ca-
list, da’ vă suflă alţii în ciorbă şi mai ales vă iau alţii
caimacul... Să ştiţi că n-o să-l puneţi uşor la pămînt pe
Răzbici Tîncănăbeanul... S-au mai chinuit ei şi alţii, nu
numai voi. Spre pildă, Calist şi toată urdia lui de popi
negri.
— Nu vorbi cu păcat, omule, făcu Mihai de sub aripa
şeii, unde strîngea chinga.
— Aha! Din ăştia-mi sînteţi, se repezi Răzbici. Vă
ploconiţi în faţa rantiilor, să vă pice în chimire aur cu
zimţii buni?... Află, neguţătorule, că fusei în tinereţele
mele închinător smerit la cele sfinte. Da’ avui norocul să
trăiesc o viaţă lîngă corbii de la Snagov şi mă lecuii. Pe
Dumnezeu îl găseştî pretutindeni şi mai bine-mi ticneşte
o rugăciune în pragul bordeiului, dimineaţa cînd îşi
arată soarele faţa către lume, decît să-i aud pe bărboşii
ăştia trăgînd psalmii pe nas, cînd ştiu unde le e gîndul.
Încaltea să-i ling mîna lui Calist, cînd bine cunosc pe
unde a umblat cu ea noaptea?... Haida, de! Răzbici nu-i
prost şi cine-a crezut aşa, s-a fript.
Lui Racea omul îi plăcuse de la început. Îi plăcea mai
ales să-i audă morişca. Părea că omuleţul pricăjit şi
amărît, ros de sărăcie, are viaţă în el să stea faţă cu o
lume-ntreagă. Totuşi, se teme pentru el, văzîndu-l pe
măria-sa în toane rele.
— Mai bine te-ai gîndi că ţi-ai luat în spate vieţile
bieţilor călugări înecaţi, îl încercă Racea.
— Pe aceia are să-i primească Scaraoţchi şi are să-i
fiarbă în cazanele lui. Fură nişte leneşi pe pămînt. Parcă
ei n-ar fi putut să pună mîna şi să facă alt pod?... Acum
Calist are să arunce vina pe mine şi pe bieţii rumânii din
Turbaţi... Da-mi pare rău pentru sufletele robilor, oftă el.

336
Apoi privind spre dănciug: Am să-mi răscumpăr
păcatele, crescîndu-l la bordeiul meu pe amărîtul ăsta.
Of,of, Caliste, cît ai să mai plîngi după Dochia, frumoasa
frumoaselor. Încaltea au scăpat ţiganii de gîrbaciul tău.
Văzîndu-i pe călăreţi cu caii înşeuaţi, s-a căţărat şi el în
spinarea iepii.
— Dacă nu-i cu supărare, încotro? întrebă el semeţ.
— În sus, răspunse Racea.
— Atunci, pînă la Tîncăbeşti călărim împreună. Iaca,
am la vamă la Spanţov un prieten bun. Ca orice vameş,
o să ne ia vamă cinstită şi, pentru că mi-e prieten, are
să ne dea un gît de rachiu. Poate are să-i mai treacă
năcazul neguţătorului pe care-l văd înnegurat şi are să-
şi mai descleşteze fălcile... Dacă cumva i-au adus
oamenii şi cîteva plătici prinse în lac fără binecuvîntarea
egumenului, atunci vă veţi veseli de-a binelea,
cunoscîndu-se în toată ţara ce plătici minunate se
prăsesc în Snagov.
Racea dăduse ochii peste cap, făcîndu-i semn să-şi
ţină gura. Aş! Răzbici meliţa înainte şi din tot drumul
pînă la Spanţov, trei sferturi a suduit ocîrmuirile
oamenilor, lăcomia călugărilor, a boierilor, a vameşilor, a
slujbaşilor şi s-a jurat de zece ori că dacă îl mai poartă
pe la judecăţi Calist, apăi se trage la codru şi nu se lasă
pînă nu-i pune pielea pe băţ...
Dănciugul, ostenit de cale, de frică şi rebegit după
baia făcută, adormise în şa, rezemîndu-şi capul de brîul
lui Răzbici. Racea fura cu coada ochiului spre voievod şi
mare i-a fost mirarea văzîndu-l că ascultă cu luare
aminte la cele ce înşiră Răzbici, ba din cînd în cînd îl
mai scurmă şi cu întrebări. Călărind astfel la pas, pe
sub frunziş ruginiu de codru, au aflat că acest călăreţ

337
fusese curtean la Cetatea de Scaun în vremea
voievodului Petru Cercel şi pentru bunele slujbe ce le
făcuse fiind călăraş de Ţarigrad, ducînd scrisori de taină
la Stambul, voievodul îi dăduse ocină dintr-o branişte
domnească, lăsîndu-i şi cinstea numelui de curtean.
După mazilirea lui Petru Cercel, scîrbit de tăierile şi
zavistiile curţii, se trăsese la ocina lui, să trăiască în
pace. Însurat nu era şi nici n-are să fie vreodată.
Muierea e făcută din coasta lui Belzebut, sau din a
Tălpii Iadului, are dulceaţă pe buze şi fiere la inimă. L-a
prefript una în tinereţele lui şi de atunci îi e lehamite.
Mai bine să-şi vîre el mustăţile în bordeiul altora, decît
alţii în bordeiul lui.
La vorbele astea, Mihai s-a-nseninat. Răzbici n-a
trecut fără să bage de seamă şi ridicîndu-şi sfîrcurile
mustăţilor cu dosul palmei şi-a urmat mărturisirile.
Voievodul Petru, ca orice voievod care vrea să aibă temei
tare pentru ani lungi de domnie, după ce le-a tăiat
capetele hiclenilor de Dobromir ban, Mihăilă vornic şi
paharnic Gonţea, a început să ţină scaune de judecată
prin ţară şi să împartă dreptate celor ce erau însetaţi de
ea. Mai ales avea grije de curteni, de roşii, de satele
călărăşeşti, cunoscîndu-se din veac că acelea fac pu-
terea voievodului. Ocina lui aducea venit bun, fiind lîngă
vadul Spanţovului. Cu banii agonisiţi în slujbe
cumpărase o jumătate din roata de moară pe care-o
aveau călugării acolo. Putea trăi fericit şi liniştit. Nici n-a
apucat să se mazilească Vodă Cercel, că au şi sărit pe el
ca lupii flămînzi. Călugării i-au lepădat banii pe
jumătatea de roată în curte, cu martori, şi a rămas la
judecată cu buzele umflate. Călugării au cărţi vechi, el
n-avea nimic, decît un înscris al megieşilor, din care n-a

338
putut să ducă unul la judecată, fiind robiţi de tătari.
Răzbici a rîs dogit.
— Aşa noroc avui eu în viaţă, neguţătorilor. Da’ nu mă
lăsai nici mort. Ocina mea le stă în gît şi călugăraşilor,
care ar dura han, fiind la loc bun, îi stă şi vel armaşului
Necula, care ar face acelaşi lucru. Ei se sapă unii pe alţii
şi cu toţii pe mine. Da’ ma vedeţi? Tot Răzbici mă
cheamă şi n-am să mă vînd rumân nici să ştiu că am să
pasc troscot, împreună cu Roaiba. M-am unit şi eu cu
alde Hristache Dumnezău, cu Simion Lehaciu şi
Constantin Sitarul, boiernaşi ca şi mine, cu înscrisuri
domneşti la mînă şi cu chimirile goale şi batem război
pînă-n pînzele albe. Ehei! Dacă s-ar arăta noul voievod
cu priinţă pentru boiernaşi ca noi şi pentru moşneni ca
cei de lîngă Gherghiţa, Tîrgşor şi mai sus spre Măneşti,
ce mai strajă i-am ţine la drumuri, şi la vămi, şi la
tîrguri, de n-ar mai putea unul ca biv vel vistiernicul
Dan să-şi scoată carele la Ardeal, sub aripa lui Calist...
Nu s-ar mai păgubi vistieria domnească şi poate am fi şi
noi mai uşuraţi de toate angaralele care ne sugrumă...
— Aha! făcu Racea, trăgînd cu coada ochiului spre
Mihai.
— De unde ştii, domnia-ta, de pagubele ce i se aduc
voievodului? întrebă cu glas liniştit domnul.
— Hi, hi, hi, rîse mînzeşte Răzbici. Nu fusei orb în
viaţa mea, cinstite neguţătorule. Dacă am bună ţinere
de minte, atunci ştiu că vă povestii de un vameş, prieten
cu mine. Vameşii ăştia sînt daţi dracului. Au ei pe ale lor
şi cunosc fiecare cocie care bate drumurile. Mai ai
răbdare un strop de vreme şi ajungem în şleaul
Tîrgşorului, la vadul de la Spanţov. Mă tem că se şi vede
coperişul vămii... Şi iarăşi mă tem că văd nişte

339
harmăsari legaţi la belciuge. După voinicia lor, nu pot fi
decît fugarii prietenilor mei. Săracii. Mă aşteaptă cu
asprii cîştigaţi pentru straja făcută robilor. Of, of,
cinstiţilor boieri. Mi se pare că o să ne vindem caii, să
putem plăti haraciul şi dajdiile.
— Poate nu va trebui să faceţi asemenea faptă
ruşinoasă, curtene, spuse Mihai.
— Dacă ne-ar cădea o pungă din cer, aş crede şi eu,
rîse cu amărăciune Răzbici.
Făcuseră un ocol pe după un pinten de pădure şi
ieşiseră drept în faţa vămii de la Spanţov. Harmăsarii pe
care-i văzuse Răzbici erau trei cai, de trei mărimi şi de
trei culori deosebite, nici unul înalt, slab şi deşălat ca
Roaiba. În curtea împrejmuită cu mărăcini ardea un foc.
Patru oameni stau aşezaţi în jurul lui. Unul dintre ei,
mic şi gras ca un poloboc, învîrtea într-un ceaun din
care se ridicau aburi.
Nasul ascuţit al curteanului a adulmecat spre ogradă
şi mărul lui Adam a dat semne de nerăbdare. Mirosul
plăcut îl gîdilase şi pe Racea la nări.
— Borş, cinstiţilor neguţători. Borş de crap şi după
cîte văd, Hristache Dumnezău pregăteşte nişte frigărui
pentru plătică... Se poate spune că am avut noroc pe
ziua de astăzi.

Cînd au descălecat, patru gîturi s-au întins spre ei şi

patru feţe cu totul deosebite s-au luminat a zîmbet.
Vameşul s-a cunoscut pe loc. Era cel gras, care mesteca
în ceaun. Văzînd călăreţi străini, s-a sculat de lîngă foc,
venind grabnic spre ei. Avea agăţate la brîu răboajele şi
custura de crestat acele răboaje. Era îmbrăcat din
340
vămuială, fiecare lucru de pe el fiind de la alt neguţător
şi din părţi deosebite ale lumii. În cap purta pălărie
frîncească cu marginile late, gătită cu pene roşii de
cocoş. Trupul gros era cuprins într-un coantăş
unguresc, îmbumbat într-un singur bumb, sub guşă.
Mai jos sta desfăcut pe pîntecul vameşului, dovedind că
acesta nu purta cămaşă. Coantăşul era verzui şi se ţinea
încă bine, dacă nu s-ar fi băgat de seamă că e crăpat la
subsuori. Pantalonii roşi căzăceşti şi nişte botfori
ponosiţi întregeau înfăţişarea acestui slujbaş, azvîrlit la
un colţ de drum şi un vad de apă. Cînd a deschis gura şi
a-nceput să cuvînte, s-a văzut că atunci cînd se
grăbeşte, se şi bîlbîie.
— Bu-bu-bun venit, ci-ci-cinstiţi o-o-o-oau... Căscase
gura mare, boldind ochii şi năduşind din plin.
— Lasă, lasă, Cristodore, îl potoli Răzbici, dînd jos din
şa danciul pe jumătate adormit. Aceşti cinstiţi
neguţători nu vor decît să guste din plătică, să-ţi
plătească vamă dreaptă şi pe deasupra ceva pentru
pîntecul tău, apoi să se ducă în treburile lor...
— Bu-bu-bucuros... cu-cu-cum nu... ma-mai ales, că-i
vă-văd da-da-darnici.
— Ei? Ce vă spuneam eu, prietenilor, se umflă Răzbici
în pene... Cunoaşte Cristodor la oameni, cum cunosc eu
la cai. Atît, săracul, că pînă scoate o vorbă dă borşul în
clocot şi pînă se tocmeşte cu un neguţător îi trece ziua.
Ar face ispravă mai bună dacă ar vorbi ca oamenii.
Pentru asta îl mai ajutăm şi noi cîteodată.
Cristodor vameşul se închinase scoţîndu-şi pălăria şi
dintr-o singură aruncătură de ochi preţuise cai, tarhat şi
oameni.
— U-u-un ba-ban d-d-de ca-ca-al, gîfîi el... Şi... a-alţi

341
doi de fi-fieca-care că-călăreţ...
Descălecaseră toţi trei. Nu puseseră bine tălpile la
pămînt, şi Roaiba, cu un nechezat jalnic, s-a aşternut
jos, suflînd ca un foi.
— Te-te, drăcie, se miră Racea scărpinîndu-se în
barbă. Doar n-am venit decît la pas.
— E iapă cu dichis, oftă Răzbici, pălindu-şi cuşma pe
spate.
Cu chiu, cu vai i-a scos şaua, apoi a tras-o de urechi,
a frecat-o la ochi, a bătut-o pe gît. După toate doftoriile
curteanului, Roaiba a catadixit să strănute.
— E bine, se-nveseli Răzbici... Acum putem să vedem
şi de noi.

Mîncînd borşul de crap şi gustînd din plătica de

Snagov rumenită la jar şi mai ales trăgînd dintr-un
poloboc care pînă atunci se răsfăţase cu un pietroi de gît
pe fundul Spanţovului, prietenia care totdeauna se-
nchega între drumeţi la focurile de popas n-a-ntîrziat să
zîmbească şi călătorilor opriţi la acea vamă.
După o vreme s-a dovedit că vameşul Cristodor, cu
toate că nu prea are de la cine lua vamă, fiind strîngător
şi chivernisit, a-ncropit ba de unele, ba de altele, dar că
nu le ţine numai pentru el, ci, ca un adevărat prieten, le
împarte şi cu cei patru flămînzi, ba la o adică şi cu nişte
străini care se văd oameni de treabă. Fiind gîngav, iată
că nu se prea amestecă în vorbă, dar faţa lui rumenă, cu
pielea întinsă să pocnească, poate foarte bine spune ce-l
frămîntă pe domnia-sa şi fără vorbe. Mînia, bucuria,
împotrivirea, încuviinţarea se citesc ca din carte din
jocul buzelor, al sprîncenelor şi din căutătura ochilor.
342
Acum e mîhnit că neguţătorul cel frumos, cu glas cald şi
adînc, îl ceartă. A lăsat colţul buzelor în jos şi-şi clatină
capul încolo şi-ncoace.
— Nu prea te ţii de rînduiala vămilor, jupîne, îi spune
neguţătorul, sfredelindu-l cu ochii.
— Ce să fac, răspund mîinile grase azvîrlite în lături şi
umerii ridicaţi în sus... Mi-e foame, sînt gras, trebuie să
înghit mult... O spune pîntecul, o spun ochii şi
sprîncenele. Apoi arătînd spre cei patru curteni: Lor le e
şi mai foame ca mie... Călugării au de unde. Nu-i nici o
pagubă că-i mai ciupesc la venituri.
— Aşa-i, încuviinţară curtenii într-un glas.
— Spune drept, Cristodor, încheie Răzbici, care se
vede treaba era un fel de căpitan al acestei obştii de
flămînzi.
— Dacă aşa fac toţi vameşii şi slujbaşii din ţară, nu-i
de mirare că s-a prăpădit lumea şi că vodă n-are de
unde-şi scoate haraciul şi datoriile, oftă neguţătorul.
— Mai bine să intre în buzunarele oamenilor de
pămînt, decît în ale zarafilor. Auzii că măria-sa a dat
zapise cămătarilor să strîngă ei dajdiile... Aşa păcat nu
fusese încă pe ţară. Aceia au să belească lumea de vie...
Dacă ar fi altfel de vodă, dacă ar şti să-şi găsească
slujbaşi cinstiţi şi curaţi la cuget, atunci s-ar vedea
credinţa celor mărunţi, încheie Răzbici. Pînă atunci
furăm ca să trăim. De la sfînta monăstire nu-i păcat să
se fure. Abia are de unde. E păcat de la vămile domneşti.
Că bietul vodă e mai sărac decît călugăraşii. Cu toate că,
se ştie, are moşii fără număr... Da’ vezi că el răspunde
pentru toată ţara, pe cînd Calist nu răspunde decît
pentru boaitele lui.
Asta a fost a doua încheiere a lui Răzbici. Poate ar fi

343
urmat şi a treia, dacă neguţătorul nu i-ar fi luat vorba
din gură.
— De unde vrei să-i cunoască vodă pe toţi iubitorii
săi? Că doar nu poate bate toată ţara să-i găsească?!
— Nici aceia nu pot cădea cu toţii la picioarele sale, că
sînt prea mulţi. Să pună la rînd drepturile din veac ale
scutelnicilor. Atunci are să vadă măria-sa.
— Aşa-i, întăriră umbrele lui Răzbici.
— Să pună străji domneşti la drumuri... Să vedem pe
unde au să scoată vameşii cămaşa.
— Aşa-i.
Neguţătorul a stat multă vreme pe gînduri,
frămîntîndu-şi barba. Oamenii aceştia nu făceau decît
să-i întărească credinţe vechi. Credinţe la care ajunsese
după nopţi de nesomn, după ani de amănunţită
cunoaştere a alcătuirilor ţării şi oamenilor ei. Atît că el,
voievodul, nu se poate mişca după aceste credinţe. Are
în spate, pe lături şi în faţă, puterea boierilor.
Soarele începuse să se lase spre scapăt. Îl trăgeau la
drum doruri şi dorinţi de linişte... A ridicat fruntea,
scurt şi semeţ, ca unul care ştie să poruncească. Poate
ar fi fost mai bine să facă altfel. Împotriva sîngelui care-
ţi curge prin vine însă greu poţi lupta şi mai greu poţi
ieşi învingător.
— Căpitane Racea!...
— Poruncă, măria-ta! tresări oşteanul.
Cinci guri se căscară, cinci perechi de ochi se boldiră
şi cinci mustăţi dădură semne de nelinişti. Încaltea,
Cristodor vameşul sta să pocnească.
— Îi iei pe aceşti drept credincioşi ai Scaunului meu şi
te duci pe urma carelor lui Calist. Popreşti care, căruţaşi
şi neguţători şi mi-i aduci la Bucureşti. Dacă ai lipsă de

344
strajă, ceri la pîrcălabul Gherghiţei. Dai poruncă
obştiilor de plăieşi şi cnezilor, sub pedeapsă aspră, să
nu lase nici picior de om fără înscrisuri de la logofeţie cu
şnuruială şi peceţi... Iar tu, curtene Răzbici, ridică
fruntea din pulbere şi vino cu aceşti soţi ai tăi la
picioarele mele. Poate vom întregi noi ceea ce a lăsat
răposatul întru Domnul, fratele nostru Cercel.
Cei de la foc nu se dezmeticiseră bine, cînd au răsunat
copitele unui cal pornit la galop. Cînd s-au scuturat de
spaime şi mirare au dat cu ochii de domnia-sa căpitanul
Racea, aşezat bine pe picioarele domniei-sale şi ţinîndu-
şi amîndouă mîinile înfipte în şolduri.

XX

Parcă niciodată de cînd o are de ibovnică pe Tudora

nu s-a apropiat de ea cu atîta arşiţă pe buze şi în trup şi
cu atîta sete de alin şi linişte. Raze argintate pătrund
prin ferestre, trec prin perdeluţele de borangic şi
luminează odaia palid, scoţînd din umbră lucruri pe
care bine le cunoaşte, lucruri care au povestea lor,
legată de atîtea şi atîtea popasuri în acest tîrg al
Tîrgşorului. A găsit-o la fel de pătimaşă, doar cu cîteva
creţuri mai mult la colţul ochilor.
Sînii pietroşi îl împung ca două bolduri înroşite la foc.
Tudora tace, dar o simte trează. Trebuie să fi trecut de
miezul nopţii. Mihai, se ridică într-un cot, uitîndu-se la
ea. Culege cu ochii fiecare amănunt care îi e drag,
fiecare amănunt care-i răscoleşte sîngele. Trupul alb al
femeii pare şi mai alb sub luciul razelor. În aurul
părului revărsat pe toată perna joacă scînteieri

345
molcome. Rotunjimea umerilor, arcuirea braţelor în-
crucişate sub cap, căldura pielii catifelate, gura rumenă
întredeschisă ca o îmbiere, ochii cu privirile lor lungi
strecurate printre gene dese, toate astea întregesc chipul
Tudorei de atîţia ani iubită.
Mai are un meşteşug Tudora. Îi alină gîndurile şi-i
potoleşte dorinţele. Noaptea îl desfată şi-i ţine piept fără
împotrivire, tace şi i se dăruieşte ca într-o încîntare, fără
să-i ceară între două săruturi cine ştie ce lucruri
muiereşti. Nu-l zădăreşte cu întrebări, nu aşteaptă
răspunsuri. Acestea toate se fac la lumina soarelui şi
atunci Tudora se arată iscusită la limbă şi ageră la
minte ca o tîrgoveaţă şi o vădană care se luptă singură
cu viaţa ce este. Mai are o iscusinţă şi un obicei bun
Tudora. Nu-i place să se laude cu ibovnicul ei, aşa cum
le place celor mai multe muieri, care nici nu te-ai dat
bine jos din patul lor şi au şi umplut lumea. Cu toate că
e vădană şi că el este tatăl copiîei născută din dragostele
lor, l-a primit o viaţă la portiţa din dos, sub înserat, şi
nu l-a lăsat să plece decît în zori şi tot pe acolo. Oare
aşa are să facă şi de acum încolo? Ori are să-şi iasă din
minţi, ştiindu-se ibovnică de voievod?...
— Lasă gîndurile pe mîine, măria-ta, i-a şoptit Tudora
cu glas alintat, încolăcindu-i braţele în jurul gîtului şi
trăgîndu-l spre ea.
Buzele moi ale ibovnicei aveau puteri tainici asupra
gîndurilor, împrăştiindu-le, apropiindu-le cu totul numai
de inima ei. Mihai nu li s-a împotrivit, cum niciodată nu
li se împotrivise. Regăsise peste aproape doi ani
cumpăna adevărată a minţii, a sufletului şi a trupului.

346
 S-a trezit tîrziu, odihnit şi cu mintea limpede. O mînă
grijulie închisese obloanele care nu lăsau să treacă decît
aţe subţiri de lumină. Numai aici lepăda obiceiul pe
care-l dobândise în anii lungi de neguţătorie şi de slujbe
domneşti, de a sări jos din pat de cum făcea ochi. Îi
place să asculte toate zgomotele curţii, pe care o ştie
îmbelşugată, să audă glasul dulce al Tudorei dînd
porunci straşnice, să aştepte paşii abia auziţi care se
opresc la uşă, ca după o clipă aceasta să se deschidă şi
faţa voioasă a femeii să-l întîmpine ca o zi frumoasă şi
senină. O mai aşteaptă pe fie-sa Marula, care de pe
acum se vădeşte a fi mai isteaţă şi mai alintată ca
maică-sa. Nu ştie de ce, dar se simte acasă. E mai multă
linişte, mai puţine griji şi aduce cumva cu cele dintîi
amintiri din Tîrgul de Floci, unde maică-sa ţinea crîşmă
şi unde toate cîte se săvîrşeau în fapt de zi, se săvîrşeau
aidoma ca aici. Acasă, dincolo, lîngă Stanca, prea-l
înghesuie multe. Şi mai ales îl înghesuie Stanca. E o
femeie aprigă şi lacomă, semănînd aidoma banului
Dobromir, unchiul ei tăiat de Vodă Cercel. Se lasă şi
ascultă de gura Simii Buzescu şi se ştie în toată Oltenia
că altă muiere mai avană ca Sima Buzescu nu s-a
pomenit şi nici n-o să se mai pomenească. Nu-l slăbeşte
nici noaptea, nici ziua, nici la masă, nici după-masă. Îl
sfîrtecă cu bănuielile. Şi nu arareori îi zvîrle în faţă că s-
a ridicat în boierii pe numele ei şi pe obrazul Buzeştilor,
rudeniile ei. De munca lui, de iscusinţa lui în negoaţe şi
slujbe nu pomeneşte niciodată, cum nu pomeneşte nici
de unchiul său Iane care are putere la Stambul să
schimbe domnii şi să le ia capetele, cum a şi dovedit-o
cu răposatul Cercel Vodă. Tudora se uită la el ca la o
icoană. Nu-i vorbă îl mai sfredeleşte cîteodată cu cuvinte

347
potrivite, îl mai face să vadă lucruri peste care trece fără
să le ia în seamă, dar cum le face, nu-l supără şi nu-i
zădăreşte răbdarea.
S-a întins, trosnindu-şi oasele. Abia o aşteaptă pe
Tudora cu dăsaga de veşti şi cu mîncarea. Are să-şi
aducă aminte de ce-i place lui dimineaţă? Nici n-a auzit
cînd s-a deschis uşa. Două capete la fel înconjurate de
păr auriu s-au vîrît în odaie cercetîndu-l.
— Bună dimineaţa, doamne!
— Bună dimineaţa, măria-ta!
Glasul mărunt ca de clopoţel l-a răscolit pînă în
adîncuri. Din amărăciunea anilor de pribegie, din ura şi
durerea puţinului timp de cînd ţine Scaunul, n-a mai
rămas mare lucru. Clopoţelul de argint le-a împrăştiat,
lăsînd aici numai tatăl, iubitor de copii. Îi iubeşte şi pe
Niculăiţă şi pe Florica. Pe Niculăiţă ca pe unul menit să
ducă mai departe povara visurilor lui, pe Marula ca pe
odrasla rodită din dragoste.
— Vino aici, fata tatii...
Copila s-a apropiat sfioasă de omul străin, cu barbă
neagră şi glas tăios. A pus un genunchi la pămînt,
sărutîndu-i dreapta. Străinul a luat-o de subsuori şi a
ridicat-o pe marginea patului, sărutînd-o pe obraji.
Barba aspră şi creaţă a zgîriat-o şi alintul mai mult a
depărtat-o decît a apropiat-o. Lui Mihai nu i-a scăpat
mişcarea fetiţii. A oftat, privind-o pe maică-sa.
— De, măria-ta. N-avea şase ani împliniţi cînd ai venit
la noi. Într-o noapte de Bobotează, cu viscol. Ca viscolul
ai venit, ca viscolul te-ai dus. Copiii uită. Numai noi nu
uităm, oftă Tudora.
Deschisese obloanele şi geamurile. Aerul rece al
dimineţii de toamnă a dat buzna, netezindu-le frunţile.

348
 — Cum să uităm, Tudoră? Mi-ai fost popas la vreme
de trudă şi izvor la vreme de arşiţă... Şi nu mi-ai cerut
decît dragostea!
— Dragostea, măria-ta. Din cînd în cînd, un gînd bun
pentru mine şi pentru ea.
— Le aveţi deopotrivă... Marulo, pînă mama ne găteşte
de mîncare, am să-ţi spun povestea lui Strîmbă-Lemne
şi a lui Sfarmă-Piatră. Stai binişor şi ascultă.
Tudora a ieşit în vîrful picioarelor. Fata şi-a făcut loc
în pat, netezindu-şi poalele rochiţei lungi fără mîneci,
îmbrăcate pe deasupra iei. O gătise maică-sa pentru
asemenea zi mare ca pe o zînişoară. Avea coadele
împletite deasupra capului, cunună. Ochii albaştri îl
priveau peste măsură de mari şi de cercetători.
— Ascult, măria-ta, spuse ea sfios.
În odaie se învăluiau mirosuri plăcute de gutui, de
sulfină şi de busuioc, cu mirosul proaspăt al toamnei.
Se auzeau cîrcîind păsările în ogradă. Şi din cînd în
cînd, scîrţîitul unui car pe şleaul tîrgului.

Însuşi voievodului îi plăcea să spună şi să asculte

povestea lui Sfarmă-Piatră şi a lui Strîmbă-Lemne. O
spusese de nenumărate ori copiilor lui legiuiţi şi de
fiecare dată altfel, născocind noi fapte pe seama celor
doi năzdrăvani fii din popor, îi plăcea îndeosebi să le
ridice stavile în cale şi căuta înfrigurat în minte cheia cu
care să dezlege şi să îndepărteze acele stavile. Se bucura
de bucuria copiilor şi nu rareori se asemăna pe sine cu
un Sfarmă-Piatră care ar avea de dumicat împărăţia
întunericului. În dimineaţa asta se simte cu osebire ple-
cat spre povestea vitejilor şi închipuie în vorbe
349
meşteşugite o luptă cumplită cu toată urdia osmanlîilor.
Nu lipseşte nici Făt-Frumos, nici Ileana Cosînzeana.
Ochii lui Mihai strălucesc deopotrivă cu ochii Marulei,
care îl ascultă cu buzele întredeschise şi mîinile
împreunate în poală.
...Şi atunci, cînd sîngele le-a ajuns pînă la gît, l-au
rugat pe Făt-Frumos să încalece şi să se ducă. Făt-
Frumos şi-a rotit privirea peste cîmpie. Mai rămăseseră
încă urdii nenumărate. Făcîndu-şi semnul crucii, a
ridicat paloşul deasupra capului şi a dat năvală... S-au
mai luptat aşa, zi de vară pînă-n seară, pînă cînd au
tăiat toate capetele păgînilor... Apoi s-au huluit de
osteneală, adormind somnul morţii... Şi pe curganul
unde se luptaseră, după ce pămîntul a supt sîngele
păgînilor şi corbii le-au ciugulit trupurile, au crescut trei
maci înalţi, trei maci sîngerii care se alintau în boarea
dimineţilor şi în razele soarelui...
A tăcut o vreme, apoi vorbindu-şi mai mult lui însuşi:
— Nimic nu rămîne peste veac, decît dania sîngelui şi
a trudei. Vom trudi, fiica mea, şi de va fi nevoie vom face
şi dania sîngelui pentru slăvirea numelui nostru şi a
ţării...
Marula la ascultat ca şi cînd i-ar fi înţeles fiecare
vorbă pe care o rostea. Apoi cu glas tremurător:
— Şi au să crească maci, tată?
Mihai a strîns-o la piept, petrecîndu-i mîna prin
cosiţă.
— Au să crească maci, fata tatii, peste oasele vitejilor,
întru veşnica lor pomenire.
Cînd a ridicat obrazul pe care şi-l culcase pe fruntea
Marulei, a dat ochii cu Tudora.

350
 XXI

În beciurile armăşiei umezeala sfîrşitului de toamnă

brobonise cu stropi bolţile crăpate şi căptuşise zidurile
cu mucegai gros de-o palmă. Cărăuşii boierului Dan şi
Jipa neguţătorul erau ridicaţi în belciuge, cu mîinile
legate la spate. Pe o masă aproape putredă ardea o
singură lumînare. Lumina ei galbenă şi tremurată abia
scotea la iveală chipurile şi mai galbene ale celor
munciţi, lucea palid pe hîrtiile celor doi dieci care
aşteptau cu penele gata să scrie cele ce vor fi spuse şi
scînteia în ochii aprigi ai voievodului. Mihai stătea pe un
scaun, cu braţele rezemate de masă. Mai erau acolo
căpitanul Racea şi Ivan aga, căpitanul de călăraşi. Uşile
şi poarta temniţei erau păzite de ferentari cu toate că s-
ar fi cuvenit să stea acolo armăşeii vel armaşului
Necula.
Pe o vatră ardea un foc de cărbuni.
— Să-mi spui tu, porc de cîine, unde ţi-a poruncit
stăpînul tău să duci carele, spuse Mihai, cu glas răguşit,
starostelui de căruţaşi.
Omul gemu, holbînd ochii.
— Nu ştiu, măria-ta!... Mă jur pe inima copiilor mei că
nu ştiu. Am avut poruncă să-l ascult pe Jipa
neguţătorul.
— Nici voi nu ştiţi nimic? scrîşni voievodul.
— Nu ştim, măria-ta!... se văitară cu glasuri slabe
cărăuşii.
— Staţi voi, feciori de căţele, că vă bag eu minţile în
cap... Nu vi-a trecut prin minte că nu-i bine să vă sculaţi
împotriva domnului vostru?...
— Iertare, măria-ta!... Iertare!

351
 — Da’ pe mine mă iartă cineva?... Hai? Se sculase în
picioare, plimbîndu-se prin faţa lor. Oamenii erau
desculţi, numai în izmene, fără cămaşă. Coastele le
împungeau pieile, răsuflau greu şi li se cunoşteau
urmele de bici pe braţe şi pe spinare. Feţele arătau trudă
şi spaimă. Mihai a bătut din palme. S-a arătat gealatul
curţii. Un ţigan voinic, cu şalvari şi cămaşă roşie. S-a
închinat cu mîinile la piept către voievod.
— Munceşte-i cu fierul! porunci acesta.
Poruncii i-a răspuns un răcnet ieşit din adîncul
trupurilor pe care se cutremura carnea. Cu tot frigul,
pieptul şi faţa oamenilor erau lac de apă. Li se uscaseră
buzele şi-şi aţintiseră ochii asupra vetrei. Gealatul
tocmea pe cărbuni cleştele, aţîţînd focul.
— Ei, jupîn Jipa... Pare-mi-se că de data asta ai să-ţi
descleştezi fălcile... Ah, pui de năpîrci ce sînteţi...
Credeţi că aveţi să vă mai faceţi mendrele peste capul
domniei?... Am să vă priponesc pe toţi, de n-o să mai
mişcaţi nici geana fără porunca mea!... De ce nu
răspunzi, jupîne?
S-a proptit în faţa neguţătorului, ridicîndu-i barba
căzută în piept.
— Viteazul! A leşinat înainte de a-i mirosi a carne
friptă.
— Iertare, măria-ta, iertare...
Mihai s-a aşezat la loc pe scaun, privindu-i cu
duşmănie.
— Asta-i arvuna dată stăpînului vostru, mişeilor.
Tăceţi! Să nu vă mai aud, că vă tai limbile.
Gealatul luase un cleşte înroşit în mînă, uitîndu-se la
voievod.
— Aşteaptă, Ilie... Ascultă tu, staroste de lotrii. Să

352
răspunzi la tot ce te întreb şi să spui adevărul, că altfel
nu mai rămîne pic de carne pe tine.
— Spun, măria-ta, gemu omul.
— Vreau să ştiu ce avere are Danul pe moşia de la
Stelea, unde zici că slujeşti, ce oameni de credinţă în
tîrg, cine vine la el, pe cine şi unde trimite... Ilie,
prăjeşte-l puţin la tălpi ca să-şi adune minţile şi să le
miroasă acestor lotri, ca să ştie ce-i aşteaptă.
Fierul roşu l-a scurmat pînă în rădăcinile fiinţei lui.
Omul a răcnit sfîrşit. În beci s-a răspîndit miros de
carne arsă.
— Udă-l, Ilie... Şi voi, diecilor, nu vă mai zgîiţi. Scrieţi
cu băgare de seamă fiecare cuvînt.
Gealatul a luat apă în pumni dintr-o vadră, stropindu-
l pe staroste pe faţă şi pe piept.
Lui Racea i se întorsese maţele pe dos. Pînă acum nu
stătuse niciodată în beci şi nu văzuse munci, decît
atunci cînd l-au ars pe el... Asta însă se întîmplase
acum cincisprezece ani.

La porunca voievodului, căpitanul a chemat cîţiva

oşteni care i-au desprins din belciuge pe cărăuşi,
ducîndu-i la temniţă. Rămăsese numai Jipa neguţătorul
pe care, cu cîteva palme zdravene şi o cîrpă muiată în
apă, Ilie gealatul îl adusese în simţiri. În cugetul
neguţătorului, slăbit de afion, nu mai rămăsese nimic
altceva în afară de spaimă. O spaimă cumplită, vecină
cu nebunia. Nările şi toată fiinţa îi erau îmbibate de
mirosul cărnii fripte cu fierul. Pleoapele lui străvezii, faţa
albă se făcuseră de var. Părea că n-are în trup nici un
strop de sînge... Privea, fără să poată înţelege, în miezul
353
de jeratic al vetrei.
— Jupîne, gîndeşte-te bine şi răspunde, dacă vrei să
nu păţi ca cei dinaintea ta.
Glasul voievodului părea că-i răsună în ţeastă, ca şi
cînd mii de ciocane i-ar fi bătut în tîmple.
— Spun tot, măria-ta, îngăimă neguţătorul. Tot!...
Tot!...
— Îţi scapi pielea şi-mi dai o mînă de ajutor... N-am să
uit treaba asta, jupîn Jipa, şi am să caut cu tot
dinadinsul să uit pagubele pe care mi le-ai adus cînd
eram pribeag, ca şi prieteşugul tău cu Danul...
— Iertare, măria-ta. Iertare, huhoti sleit Jipa.
— Vei fi iertat, jupîne... Ba vei putea să-ţi vezi liniştit
de negoaţe. Am lipsă de neguţători iscusiţi ca tine.
Jipa a înghiţit în sec, privindu-l ca dintr-o mare
depărtare.
— Apă... Apă... a gîngăvit el.
La semnul voievodului, Ilie gealatul i-a umezit buzele
cu cîrpa. Un oftat greu a scăpat din pieptul coşcovit al
neguţătorului.
— Ascult tot ce ai să-mi spui de Dan. Tot ce ştii...
Cum ai ajuns să-i porţi negoaţele fără ştirea domniei şi
unde. Vorbeşte!
Cu glas abia auzit, opintindu-se cu greu, răsuflînd
des, Jipa a-nceput să vorbească. Mihai asculta cu
fruntea rezemată în palmă. Căpitanul Racea luase
seama că voievodul pălise şi-şi muşca des colţul
mustăţilor...
Cînd Jipa a povestit de sfatul boierilor maziliţi şi de lu-
crarea pe care o punea la cale Danul pentru luna lui
dechemvrie, cînd trebuia să plece bairamlîkul şi
curamaua, Mihai a sărit în picioare cu pumnii ridicaţi.

354
 — Ah! Cîinele murdar. Şi eu care le întinsesem punte
de pace şi lui, şi Chisarului, luîndu-le pruncii la cetate...
Staţi voi, năpîrcilor, că vă scot eu dinţii... Scrie numele
boierilor care mă hiclenesc, diece Paraschiva... Ascultaţi
aici, diecilor. Dacă vreţi să atîrnaţi în belciuge şi să
rămîneţi fără mîini şi fără ochi, să vorbiţi. Auzitu-m-aţi?
— Maria-ta, murmurară înspăimîntaţi diecii.
— Tăceţi... Ziceai că ţi-au cerut trei poveri de aur,
jupîne?
— Trei poveri, doamne.
— Şi le-ai fi dat întru slava hicleniei?!... Ah, jupîne, ju-
pîne. Păcătoasă ţară care are asemenea oameni
netrebnici... Şi amară soartă a ajuns, din pricina unora
ca tine şi ca Danul. Nu răbdaţi stăpînire înţeleaptă, care
deopotrivă să cîrmuiască ţara şi s-o scoată la liman. Nu
cătaţi decît saţiul vostru şi numai al vostru... Trei
poveri?... Trei poveri! Să fie preţul răscumpărării capului
tău de la butuc... Ai să le aduci la curte pînă într-o
săptămînă. De ele nu ştie nici vîntul, nici pămîntul. Să
dai înscris la mîna diacului Paraschiva că le dai de bună
voia ta, nesilit de nimeni, pentru nişte pagube de mi le-
ai făcut în vremea pribegiei. Să pui pecetea şi să alegi
martori pe dumnealui Ivan aga, pe căpitanul Racea şi pe
judeţul Stan... Ai priceput?
— Priceput, măria-ta... în genunchi mă rog, izbăveşte-
mă de boier Dan. Dacă află, mă jupoaie de viu.
Mihai a tresărit privindu-l parcă cu duşmănie pe Ivan
aga.
— Auzi, domnia-ta!... Un boier poate să jupoaie de viu
pe supuşii voievodului... O ştiu şi eu şi mă amărăsc, o
ştii şi domnia-ta şi rogu-te să veghezi asupra prea
credinciosului nostru Jipa, rîse el amar... Apoi

355
întorcîndu-se spre neguţător: Am să te slobod într-o ţară
străină, să te depărtez de duşman şi să-ţi încerc
credinţa...
— Sărut dreapta, măria-ta, oftă uşurat Jipa...
Puterile care-l ţinuseră încordat l-au părăsit şi
neguţătorul a căzut într-un leşin vecin cu moartea.
Mihai s-a apropiat de el, privindu-l cu un amestec de
scîrbă şi ură.
— Dezleagă-l, Ilie... Căpitane Racea!
— Poruncă, măria-ta.
— Să-l scoţi de aici fără să afle vel armaşul Necula.
Şarpele! S-a oploşit la sînul meu şi vrea să mă muşte
din umbră... Carele au fost descărcate?
— Au fost!
— Şi cele ale monastirii?
— După porunca măriei-tale. Am trimis două, sub
paza lui Răzbici, sfinţiei-sale mitropolitului.
— Bine... Să iei aminte la poverile lui Jipa. Le descarci
sus, fără să le vadă iscoadele. Vorbeşte cu Simion.
— Aşa am să fac, măria-ta...
— Mă încred în tine, căpitane. Mă încred astăzi, cînd
mă pîndesc numai duşmani.
— Sîntem şi noi în preajma măriei-tale, se închină cu
măreţie Ivan aga.
— Da!... Sînteţi! Ştiu!... Haide, să mergem, prietine.

XXII

Jupîn Cristian neguţătorul stătea îngenuncheat la

picioarele voievodului. Aşteptase de atîta vreme clipa
asta, ca să-şi uşureze cugetul de spaima care-l ameninţa

356
zi şi noapte. Nu îndrăznea să-l privească în faţă, dar pe
sub gene şi hoţiş căta spre vătaful Simion, care-l
adusese în cămările măriei-sale. Voia să citească pe faţa
lui gîndurile voievodului.
Mihai purta un caftan de casă, croit din atlaz galben,
cusut cu şireturi negre de mătase. Era încălţat cu
papuci moi de safian. Părul, tuns scurt, stătea aricit.
Avea cearcăne şi sprâncenele încruntate îi străjuiau
ochii aprigi.
— Scoală-te, jupîne... Ai mîncat banii, i-ai mîncat. N-
am să-ţi iau capul pentru asta, cu atît mai mult cu cît ai
să adaugi pungile lipsă şi pe deasupra altele.
Jupîn Cristian s-a închinat pînă la pămînt. Voievodul
slăbise mult faţă de cum plecase în pribegie. Şi atunci
avea faţa bărbătească, cu trăsături aspre, dar acum pare
gata să se năpustească în fiece clipă.
— Te ascult, jupîne. Să-mi spui drept cum ai lăsat
treburile mele cu egumenul de la Coşuna. Vreau să mă
plătesc către sfînta monastire. E păcat să trag de la
călugări, pentru că mi-au stat în ajutor cînd a vrut
hainul să-mi piardă capul.
L-a ascultat cu băgare de seamă pe neguţător.
— Aşa, aşa... Simioane, dă-mi catastiful cu socotelile
mele.
Se aşeză pe divan, răsfoindu-l cu băgare de seamă...
— Va să zică lipsesc două mii de galbeni... Te iert de ei
la drumul ăsta. Ai să-i împlineşti cînd te întorci de la
Ardeal....
Neguţătorul a căzut în genunchi, sărutîndu-i poala
caftanului.
— Simioane, cheamă-l pe Vătău...
Cînd s-a deschis uşa, în urma vătafului de copii a

357
intrat o namilă de oltean cu nişte mustăţi negre, de
două palme domneşti, barbă ţeapănă şi ochi isteţi, care
păreau că iscodesc toate cotloanele.
— Să trăieşti, măria-ta, se închină el cu glas puternic.
Purta cioareci de aba, cizme cu pinteni şi cojocel
înflorit.
În mîini ţinea o cuşmă din pielicică, cu pană.
— Vătăule, te-am chemat să stai faţă cu jupîn
Cristian, să-l cunoşti şi să ascultaţi amîndoi porunca
mea.
— Aşa o să fac, măria-ta, răspunse omul trăgîndu-se
de mustaţă şi privindu-l pe neguţător din înălţimea
trupului uriaş.
— Vătău e logofătul moşiilor mele, jupîne. Nu l-ai cu-
noscut pînă acum, că era mai mare numai peste cea de
la Plăviceni. După ce mi-a spart satele hainul de
Alexandru, s-a arătat cel mai de credinţă. Mi-a adunat
rumânii cu harapnicul şi cu vorba bună.
— Făcui ce putui, măria-ta.
Faţa bărboasă a logofătului se luminase de o mare
bucurie.
— Ai avut răsplată şi vei mai avea, Vătăule. După cum
şi jupînul n-are să fie uitat. Nu vă cer decît credinţă şi
minţi agere. Uite, jupîne, ce negoaţe să-mi faci. Vătău a
pregătit două mii cinci sute de rîmători, pe care i-a
îngrăşat cu jir în pădurile noastre din Romanaţi. Are să-
ţi dea strajă bună din satele mele şi pe porcarii
turmelor. Are să-ţi dea şi carele cu mei, pe care să nu le
desfaci decît înainte de vînzare. Pînă la Sibii ai destul jir
pe marginea şleaului. Să vinzi ce poţi în Ardeal, apoi să
urci pînă în Ţara Ungurească, la Caşovia. La tîrgul mare
dinaintea Crăciunului să fii acolo. Ai să vinzi repede şi la

358
preţ bun. Se ştie că au pornit ceambururile spre Ţara
Ungurească. Oamenii au să-şi adune merinde. Nu zăbo-
veşti o zi. Cobori la Bistriţa, apoi la Braşov. Te tocmeşti
cu juzii pentru silitră, aramă, pulbere şi cînd le ai
adunate, repezi olac la curte. Aştepţi porunca domniei-
mele la Braşov... Simioane. Dă jupînului scrisorile către
juzii cetăţilor şi către vameşii noştri... Aşa. Pe lîngă
treaba asta de neguţător, ai a-mi face alta pe care o ştii,
dar care acum voi să fie amănunţită. Pînă la vamă ai să
iscodeşti care e cugetul norodului, dacă prin sate sînt
rumîni fugiţi de pe moşiile domniei- mele, dacă se poartă
vorbe şi ce fel de vorbe. La Ardeal să vezi încotro e
plecată oastea voievodului şi ce zic poporenii despre
turc. Prin tîrguri să caţi dacă mai sînt neguţători din
ţară, ce fel de neguţători sînt şi ce neguţează... Iată,
jupîne, că ţi-am dat învăţătură. S-o bagi bine la cap şi să
mă slujeşti cu credinţă. Cască ochii şi urechile, ce afli
bagă la dăsagă şi adu aici fără smintire, nici uitare...
Acum poţi să te duci, să-ţi tocmeşti carele. Te porneşti la
miezul nopţii cu logofătul domniei-mele.
Jupîn Cristian s-a închinat pînă la pămînt, dar nu s-a
urnit.
— Vrei să-mi spui ceva?
— Îngăduie-mi, doamne.
— Te ascult!
— Maria-ta, să nu mă cerţi pentru vorbele mele
proaste. Da’ te rog plecat să cugeţi asupra lor. Iacă, e cu
mine un neguţător Petre, din Vîlcea. Acela s-a tocmit cu
jupîneasa Sima pentru o mie de rîmători şi altă mie de
capete de vită. Bine ar fi să ajung eu la Ardeal înaintea
lui Petre...
Mihai îşi muşcă buzele, privindu-l crunt.

359
 — Unde şade acel neguţător? întrebă el mutîndu-şi
privirea la Simion.
— Acu-i la crîşma lui Iftimie şi-şi gată carele. Pleacă
răspoimîni, să ajungă o dată cu jupîneasa Sima.
— Bine, mai vrei ceva?
— Aş mai vrea, măria-ta.
Neguţătorul prinsese curaj şi-l iscodea cu privirile lui
viclene, să vadă dacă poate să încerce, au ba. Turmele
de rîmători sînt o avere şi dacă măria-sa i-o dă pe mînă,
atunci poate. Întîi va arunca nada. Pe urmă se va arăta
şi pescarul.
— Maria-ta, eu zic dacă ar putea dumnealui, logofătul
Vătău, să iscodească dacă moşnenii de la Novaci şi Vai-
deeni mai au cu ce se ţine liberi. Ar fi o vînă de aur, să
poată măria-ta lua vamă de la turmele jinarilor şi
poenarilor, cînd coboară spre bălţi şi cînd urcă la
munte, către Ardeal. Apoi, văzîndu-l neguros, a adăugat
repede: Ca să nu-i cotropească alţii, măria-ta.
— Ai aflat tu că s-ar face aşa ceva?
— Am aflat, măria-ta. Umblau vorbe pe la hanuri că
boierii de peste Olt ar fi rumânit cu sila şi cu sabia unele
obştii.
— Vătăule, tu nu mi-ai spus nimic.
— Nu plecai încă, măria-ta.
— Hai, jupîne... Acum cere-mi ce ţi-era în gînd, zîmbi
acru voievodul.
Cristian duse o mînă la inimă, dar nu se sfii.
— Maria-ta, am nişte prieteni buni în Cremenari.
— Obîrşia căpitanului Gheţea?
— Aceea, măria-ta. Sloboade-i cu mine la Ardeal. Au
să facă bună strajă la carele măriei-tale şi vor fi
mulţămitori, îndoindu-şi priveghiul la plaiuri şi pe

360
drumul de sub munte, către Genune.
Mihai a stat o vreme în cumpănă. De obştiile de la
munte are mare lipsă. Cu osebire de cele aşezate pe
drumurile de negoţ, au la trecători şi vămi. Are s-o ia
înaintea Divanului, iar boierii munteni n-au decît să
scrîşnească cît vor pofti în măsele.
— Dă-mi scrisoarea către vameşi, jupîne. Simioane,
călimările, penele şi ceara.
A scris ceva cu trăsături repezi şi rotunde. Simion a
picurat ceară, iar voievodul şi-a apăsat inelul pe boţul
cald.
— Ţi-am împlinit vrerea, jupîn Cristian. Acum du-te şi
nu uita o iotă din învăţăturile mele.

Dăduse straşnică poruncă să nu fie tulburat de

nimeni. Auzise pe Simion rînduindu-şi copiii la uşi. Ziua
se stingea încet şi un soare palid de toamnă abia mai
licărea în ferestre. Curtea Veche era umedă, cu zidurile
crăpate, cu zugrăveala coşcovită şi prin dese locuri
căzută. Palatul ridicat de Mihnea Vodă lîngă Sfînta
Ţroiţă e mai frumos, dar n-are ziduri de cetate. S-a
sculat de pe divan, aşezîndu-se pe un scăunel în faţa
vetrei. Drumul la Tîrgşor îi limpezise minţile. Aflase
multe, iar Tudora s-a arătat la fel de iscusită în dragoste
ca şi în trebile tîrgului. I-l înfăţişase pe Mihai Grecul,
omul lui de credinţă. Astăzi a plecat olac cu carte de
vameş, scoasă de logofeţie pentru el. Vama de la
Spanţov are om bun. Drumul Braşovului îl va avea
staroste pe Răzbici. Peste puţină vreme îl va slobozi la
Argeş pe căpitanul Gheţea. La Tîrgovişte, pe Racea. Îi
trebuie om la Buzău, la Caracal şi la Genune.
361
 Flăcările jucau în vatră, cuprinzînd cu limbile lor
roşietice trupul gros al lemnului. Aşa cum e cuprins acel
lemn, stă el înconjurat de duşmani. Încet, încet, va ieşi
la lumină. A rîs scurt şi aspru, petrecîndu-şi mîna peste
frunte. Ce ochi făcuseră boierii din Divan cînd agaua a
citit porunca împăratului ca ţara să ridice oaste. Are să
le pună zăbala cît de curînd... Ah! scrîşni el în măsele,
ridicînd pumnii. I-a dat poruncă lui Vătău să repeadă
oameni de încredere la Baia de Fier, la Bratilovo, la Baia
de Aramă. Are nevoie de fier. Are nevoie de aramă. Mai
ales are nevoie de oameni. Oameni de credinţă, care să-i
împărtăşească gîndurile, care să creadă aşa cum crede
el în lumina izbăvirii şi, în slava creştinătăţii... Trebuie
să-şi deşerte simţămintele şi n-are pe nimeni prin
preajmă, Stanca?
„E prea departe de mine”, oftă voievodul... La diacul
Nathanail. Acolo, lîngă mintea lui cuprinzătoare, lîngă
sufletul lui arzător, acolo-şi poate da vad gîndurilor.

XXIII

În chilia de culcare a voievodului, pe lîngă măria-sa,

se mai aflau trei bărbaţi. Comisul Radu Florescu,
boierul Stroie Buzescu şi Ivan aga, căpitanul de călăraşi.
Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine ostăşeşti de rînd şi
purtau la brîie hangere şi pistoale.
— Afurisită vreme am apucat, cinstiţi veri şi boieri,
afurisita şi de ruşine. Voievodul cu sfetnicii săi trebuie
să se ascundă ca sobolii, să pună la cale trebile ţării. Mi-
e lehamite şi cîteodată mi se întorc maţele pe dos de
atîta scîrbă.

362
 — Pentru calea pe care-o baţi ai lipsă de îngăduinţă şi
înţelepciune, măria-ta.
Vorbele astea le spusese Ivan aga. Era un bărbat înalt,
lat în spate şi subţire la mijloc, cu barba neagră fulguită
des de fire argintii. Spre deosebire de voievod, purta
plete lungi, sprijinite pe umăr, în care anii şi viaţa
presăraseră omăt din belşug.
— Dacă orînduirile ţării şi cinstea voievozilor ar fi fost
ţinute cum se cuvine de boieri şi de căpitani, n-ar fi
trebuit să stăm ascunşi, domnia-ta. N-ar fi trebuit să
răbdăm ocările zarafilor şi ale cîtorva turci nemernici...
Ah! Simt că mă strînge o gheară de gît şi-mi taie
răsufletul. Gînditu-v-aţi vreodată, boieri dumneavoastră,
ce-i în inima mea cînd aud bătîndu-mi porţile cu pietre?
Cînd ştiu că batjocoresc tîrgul? Chiar cînd îi apucă de
barbă pe lupii din Divan, mă săgetează ruşinea şi mă-
neacă durerea. Sînt boieri ai ţării şi dacă greşesc, se cu-
vine să fie certaţi numai de domnul lor, care singur are a
da seama înaintea lui Dumnezeu de faptele sale.
Mihai alerga de colo pînă colo, frămîntîndu-şi mîinile.
Purta coantăş roşu, ciorapi albi de mătase şi cizmuliţe
scurte din piele galbenă de Cordoba.
— De ne-ar aduce sfinţia-sa veştile pe care le dorim.
De ar înţelege cu toţii că pentru creştinătate bate ceasul
al doisprezecelea, dacă voievozii şi boierii nu lasă
zavistiile lor mărunte de o parte şi nu-şi închină viaţa şi
puterile acestei mari şi sfinte lucrări. Se zbat gînduri şi
gînduri sub fruntea mea şi simt cum îmi clocoteşte
sîngele în vine... Ce ziceţi, prietenilor? Implini-vom
jurămintele pe care le-am făcut pentru mântuirea ţării şi
întru slava noastră?
— Le împlinim, doamne, detună glasul boierului Stroie

363
Buzescu... Mă săturai şi eu să stau mereu la dos şi să
intru la curte ca un fur, numai noaptea şi îmbrăcat în
haine de om prost.
— Ssst!... Mai încet, vere, rîse cu amărăciune
voievodul, bătîndu-l pe spate. Aici ştii bine că zidurile au
urechi.
Boierul mîrîi în barbă, rostogolindu-şi ochii cu furie.
— Îi de lipsă ca să ne slobozi la Craiova, măria-ta,
spuse şi comisul Radu Florescu. De acolo îţi veni
puterea înainte de a apuca Scaunul, de acolo are să ţi se
tragă şi acum. Să ne rînduim moşiile pentru la
primăvară şi să vedem cum stăm cu oştile noastre...
— Mă lăsaţi singur între lupi, prietenilor?
Boierii au oftat, privindu-se unii pe alţii.
— Maria-ta, ar trebui să asculţi sfatul comisului. Întîi
să ne întărim peste Olt, că apoi vom fi tari şi dincoace de
el.
— Vom face cum e mai bine, vere Ivan... Eu zic să
mergem. Gîndesc că Racea s-a descurcat în viforniţă şi
nu s-ar cuveni să-l facem pe sfinţia-sa să aştepte... O fi
rebegit de frig şi ostenit.
Comisul Radu Florescu a ridicat o perdea grea de
catifea care cădea în spatele unui divan şi Mihai a
deschis o uşă tainică, cu cheiţa pe care o purta la gît.
Stroie Buzescu a luat un sfeşnic, păşind înainte. După
el venea Mihai şi la urmă ceilalţi doi boieri.

Învelit în blănuri, mitropolitul Dionisie Rally de

Tîrnovo se lăsase cu totul în voia gîndurilor. Cu cît se
apropia de Bucureşti, cu atît cele ce avea de împlinit i se
păreau mai limpezi. Partea cea mai grea din drum fusese
364
străbătută în mare taină, cu conace dese la preoţii
săteşti şi casele martologilor de credinţă. Trecuse
Dunărea noaptea, sub nasul ienicerilor de la Giurgiu, şi
de acolo fusese luat în pază de oşteanul bărbos, care
sparge crivăţul cu pieptul şi căruia i se încredinţase fără
nici o şovăială. În urma săniei călăresc şase oşteni, bine
armaţi.
Nu e primul lui drum tainic şi n-are să fie nici cel din
urmă. De abia se împlinesc optsprezece luni de cînd s-a
întors de la Mosc, unde dusese solia patriarhului
Ieremia către ţarul Feodor şi binecuvîntarea patriarhiei
constantinopolitane, mitropolitului Moscului, care se
unsese patriarh. Drumul de doi ani n-a fost fără folos...
împărăţia moscovită a aflat de frămîntările noroadelor de
dincoace de Dunăre, care se închină după legea
pravoslavnică. S-ar putea ca răscoala să fie sprijinită de
ţar cu bani, căci oştile îi sînt de lipsă împotriva
hanatului de la Crîm... Dacă boierul Boris Godunov,
care părea adevărat ţar şi cu care vorbise, ar fi putut să
mişte oştile Moscului asupra crîmlenilor, atunci Ţările
Româneşti, Bulgaria şi Sîrbia ar avea linişte în coaste şi
altfel ar putea să se ridice împotriva semilunei. Rămîn
tătarii dobrogeni, dar aceia nu sînt prea puternici.
Gîndurile acestea îi făceau deosebită plăcere
mitropolitului Dionisie Rally. De cînd îşi începuse
învăţăturile la Roma, intrase în graţiile papei Grigore,
care-l trimisese în Polonia ortodoxă cu o biblie latină
pentru vestitul cneaz Constantin de Ostrog, şi pînă
ajunsese mitropolit la Tîrnovo viaţa îi fusese prilej de
zbucium, de năzuinţi arzătoare, de dorinţi parte îm-
plinite, parte rămase pentru mai tîrziu, sau poate
îngropate pe veci sub lespedea necruţătoare a timpului.

365
 Crivăţul trece cu şuier ascuţit pe deasupra codrului,
stejarii bătrîni îşi ciocnesc ramurile şi trunchiurile
scîrţîie cu sunet jalnic. Volbura omătului a ţesut pînze
albe prin care abia poate vedea spatele surugiului. În
sania cu fundul adînc acoperit cu fîn şi între blănuri e
plăcut. La un asemenea drum, singurul prieten
nedespărţit e caierul amintirilor. Din el mitropolitul
toarce fir subţire care-i încălzeşte inima.
Dacă acum zece ani nu era decît episcop de Cyzic,
aşezat în Polonia, avînd legături slabe cu nunţiul papal,
ca apoi să răspîndească minunatele idei ale
umanismului de pe catedra şcolii înfiinţate de cneazul
Constantin şi pe urmă să suporte surghiunul din pricina
episcopului ortodox Moscopol, astăzi, de la simplu abate
a ajuns mitropolit răsplătind faţă de sine însuşi şi de
nobilimea bizantină gloriosul sînge al mamei sale, fiica
vestitului Şeitan Oglu.
Numele bunicului său este cea mai bună garanţie în
faţa oamenilor că nepotul va putea duce la bun sfîrşit
lupta pe care-o începuse. Papa îi promisese pălăria de
cardinal dacă, după alungarea turcilor din Balcani, va
reuşi să convertească pe mirenii săi... Dionisie Rally era
pentru catolicism. Apreciase superioritatea netăgăduită
a colegiilor iezuite faţă de puţinele şcoli de cetanie ale
patriarhiei de la Constantinopol. Savurase cu toată fiinţa
atît rafinamentul intelectual al Romei, cît şi cel al vieţii
de fiecare zi care se oferea unui înalt prelat catolic. Visa
ca din ruinele civilizaţiei eline să renască o Helladă
nouă, stăpînă în Balcani, altoită cu ceea ce a dat
renaşterea mai bun în Italia.
Astea toate nu sînt decît vechile gînduri ale
împăraţilor bizantini, cu care Cantacuzinii sînt legaţi

366
prin marele Ioan Cantacuzin, unul din ultimii domnitori
ai Bizanţiului, Şi atunci, ca şi acum, în calea unirii cu
Roma stau în primul rînd călugării şi înaltul cler
constantinopolitan, care se îmbuibă cu toate bunătăţile
balcanice. Adevărata teologie şi filozofie, izvoare vii ale
marilor lupte de idei sub Paleologi, păreau îngropate
pentru totdeauna sub praful anilor şi în lenea orientală
care cuprinsese lumea bizantină. De la Varlaam şi
Iosafat şi de la Digenis Akritas nu s-a mai scris nimic de
seamă. Cine şi ce mai îndreptăţeşte să se creadă că se
vor mai naşte istorici ca Nicetas Choniates sau
Chalkokondilas? Nimeni şi nimic. Pare că geniul
vechiului Bizanţ a căzut sub iataganul osmanlîilor, aşa
cum a căzut Constantin Dragasses, cel din urmă dintre
împăraţi.
Mitropolitul Dionisie Rally a oftat cu amărăciune. Are
în faţă obstacole care pe altul l-ar fi zdrobit numai
gîndindu-se la ele. Imperiul otoman, credinţa fanatică a
ortodocşilor, fie ei bulgari sau sîrbi, lipsa oricărei
armate, sate sărăcite, boieri înapoiaţi. Mitropolitul a
ridicat fruntea, ca şi cînd ar fi voit să bată cu ea în
porţile viitorului. Da, toate acestea îi sînt împotrivă. Dar
el ştie ce se ascunde în spatele Porţii, bănuieşte
năzuinţele cetăţilor italice şi ale Spaniei spre o Medite-
rană liberă. Lepanto a fost o victorie, dar nu şi un război
cîştigat. Imperiul, Sinan Paşa îi periclitează existenţa.
Ţarul de la Mosc vrea să iasă la mare şi să înlăture
groaza Crîmlenilor, vasalii Porţii. Boierii vor să fie stăpîni
pe averile lor...
Mintea ascuţită şi ageră a mitropolitului înţelesese în
lungile şi multele lui călătorii că lumea îşi caută o
cumpănă şi că în veacul pe care-l trăieşte îşi au locul

367
oamenii hotărîţi, oamenii stăpîni pe ei şi pe alţii. Se
bucură la gîndul că-l va întîlni pe Mihai, bărbatul în
care-şi pusese toate speranţele pentru izbăvirea prin
arme a Balcanilor.
Îi ducea veşti bune despre lucrările lui de pînă acum.
Se bucură şi de faptul că-l va întîlni pe signor Girolamo
Estorga, că vor petrece ceasuri de savantă conversaţie şi
că va putea cunoaşte mai de aproape politica Romei.
Totuşi, de Crăciun ar vrea să se întoarcă între ai săi. De
Anul nou vor veni delegaţii sîrbilor din Banat. Îl aşteaptă
zile de muncă, de alergătură, de irosire a puterilor, a
elocvenţei.
Mitropolitul a oftat fericit...
...Se-nnoptase de-a binelea... Tîrziu, i s-a părut că
prin cernerea vînzolită a fulgilor se zăresc lumini. Pînă
atunci nu se văzuse nici o aşezare omenească. Simţea că
trece prin sate după mirosul iute de fum şi de baligă,
după lătratul stingher al cîinilor. Şi dincolo de Dunăre,
şi dincoace, aceeaşi mizerie neagră, aceleaşi bordeie
îngropate sub troiene. Pe cînd în Italia?
L-a smuls din gînduri glasul gros şi parcă mînios al
oşteanului.
— Sfinţia-ta, am ajuns.

Se isprăvise masa, mesenii îndulcindu-şi gurile cu vin

de Malvazia şi cu stafide de Chios. Vorba domoală a
mitropolitului Dionisie Rally cuprinsese în mrejele ei pe
toţi ascultătorii, fie că ştiau greceşte sau nu. Mai ales
Mihai asculta cele spuse cu răsuflarea oprită. În faţa
ochilor i se întrupa aievea visul pe care şi-l făurise şi
care i se ţinea de suflet şi de minte, ziua şi noaptea.
368
Vedea flamurile oştilor zbătîndu-se pe vînt, simţea în
nări mirosul prafului de puşcă, auzea rînchezatul cailor
şi scrîşnetele fierului pe fier. Din glasul şi cuvintele
meşteşugite ale mitropolitului se împleteau fapte măreţe,
pentru a căror izbîndire se ridicaseră toate noroadele
Balcanilor.
— Măriei-tale îi e sorocită sabia care va duce la luptă
pentru libertate şi mîntuire aceste noroade. Te aşteaptă
cavalerii greci din Peloponez, martologii şi dervengiii
bulgari, cnezatele şi haiducii din cele două Serbii.
Oamenii nu mai pot să rabde şi dacă nu va fi mîna care
să-i strîngă sub acelaşi steag şi mintea care să-i
călăuzească, atunci se vor răscula de capul lor, cum au
făcut-o sîrbii de la Ipek anul trecut, şi au să cadă sub
iatagan, înecîndu-şi suferinţa în sînge.
În clipa aceea mitropolitul Dionisie Rally îşi punea la
vedere toate puterile pe care le avea în sine şi de care era
încredinţat că nu vor da greş. Potrivit de stat, subţire, cu
faţa albă şi trăsăturile măreţe ale neamului său, încerca
prin ochii vii şi cercetători, prin înfăţişarea de înalt
ierarh al bisericii, prin adîncimea celor rostite, să aducă
cugetele ascultătorilor pe calea gîndurilor lui.
— De cînd te-am adăpostit sub acoperişul casei mele,
ai văzut că lupt pentru creştinătate şi că nu-mi
precupeţesc tihna, nici capul. Au văzut şi cinstiţii boieri
care te urmau, venind şi plecînd în miez de noapte,
olăcari şi călăreţi. Toată munca mea de atîţia ani şi-a
dat roada. Am legat prietenie cu sanctitatea sa papa de
la Roma, care e mai puternic decît toţi împăraţii
pămîntului şi care va sprijini cauza noastră. Prin Paolo
Giorgio m-am înţeles cu împăratul romanilor. La
Constantinopol, Regnina, solul raguzan, stă alături de

369
Andronic Cantacuzin şi supraveghează toate mişcările
din serai. De sfintele sărbători ale Crăciunului vor veni
la Tîrnovo trimişii banului Sava şi ai vlădicii Theodor,
pentru că acolo iernaticul ordiei lui Sinan a pustiit ţara.
De acolo se poate aprinde făclia răscoalei. Maria-ta nu
trebuie decît să-i sprijini pe sîrbi, să nu-i laşi năpădiţi pe
la spate de oştile din Nicopol şi Rusciuk, să-l aduci
alături de noi pe Aron Vodă de la Moldova. Atunci, iubite
fiu al meu, vei fi iubitul fiu al creştinătăţii întregi, vei
putea purta purpura vechilor împăraţi bizantini şi am să
te ung cu mîna mea, dacă voi trăi şi dacă măria-ta va
vrea, în Sfînta Sofie, renăscută pentru slava întregii
lumi. Ţie şi vitejilor tăi boieri se vor deschide toate
bogăţiile pămîntului. Noroadele noastre au să răsufle, au
să înflorească şi vechea Helladă va străluci iarăşi în
toată măreţia înaintaşilor săi.
Mitropolitul s-a sculat încet şi s-a apropiat de Mihai. I-
a luat mîna dreaptă şi scoţîndu-şi vechiul inel bizantin
cu pecete l-a pus pe arătătorul voievodului, apoi i-a
sărutat mîna.
— Fie să-l porţi cu glorie şi sfatul nostru de astă-seară
să nu rămînă fără roade, măria-ta.
Peste adunare a trecut boarea unui răsuflet din toate
piepturile. În ochii diacului Nathanail clipeau lacrimi, ca
şi în cei ai căpitanului Gheţea, care păzea uşa cu sabia
goală în mînă. Boier Stroie Buzescu se frămînta,
făcîndu-i semne vărului său Ivan să-i tălmăcească cele
spuse de mitropolit. Radu Florescu pricepuse ici o
boabă, dincolo alta şi tare ar fi vrut să afle mai curînd
totul, dar sta domolit, aflîndu-se în stînga sfinţiei-sale.
Voievodul plecase capul în piept şi bună vreme a stat
nemişcat, nimeni neîndrăznind să-i tulbure liniştea.

370
 — Dumnezeu şi-a plecat faţa către noi, sfinţia-ta. Ştii
că sultanul ne-a trimis poruncă să ridicăm oşti. Le vom
ridica, dar oştile acelea vor bate cu săcurile în piepturile
păgînilor... Bine ne-a venit îndemnul sfinţiei-tale şi
sîntem bucuroşi că noroadele Balcanilor vor merge cu
noi. Singuri nu putem izbăvi nimic. Vrem şi avem în
suflete focul răzbunării umilinţelor noastre. Vrem să
facem din ţară grădina noastră roditoare, în care fiecare
cin să-şi cunoască cinstea şi sărăcimea să-şi vadă de ale
ei şi de ale noastre, în aşa fel încît să nu se mai spargă
satele şi să se risipească ţara. Pentru asta avem lipsă de
vreme. Vreme ca boierii noştri credincioşi să-şi toc-
mească moşiile, vreme să batem negoaţe ca să strîngem
bani, vreme să ridicăm oşti, să strigăm în leafă. Vrem să
ne apropiem cu legăminte scrise şi cetluite de fratele
nostru Aron şi de Bator Jicmond de la Ardeal, care ne-a
jurat ajutor, dar după cîte-l ştii şi sfinţia-ta e lesne
uitător şi schimbător. Vrem să trimitem solii noştri la
împărat. Acolo-i nădejdea noastră şi a creştinătăţii. Papa
ne-a lepădat oameni aleşi şi învăţaţi, da’ noi avem lipsă
de arcobuzieri, de lefegii care să ştie mînui pivele şi
puşcile, arcobuza şi pistolul. De acelea ducem mai ales
lipsă.
Mihai se sculase în picioare, mişcîndu-se grăbit în
puţinul loc liber din spatele mesii. Se oprea scurt, îl
pironea cu privirea arzătoare pe mitropolit, întindea
mîinile către boierii săi ca şi cînd le-ar fi cerut întărire.
— Nu ne-ai spus nimic de pan Zamoyski, sfinţia-ta. Ce
vor face leşii, dacă ne sculăm împotriva sultanului? La
Tîrnovo ne spuneai de binecredinciosul cneaz
Constantin de Ostrog. Putem slobozi solie la el? E vreo
nădejde să stea în calea tătarilor?... Sfinţia-ta ai umblat

371
cale lungă pînă la Mosc... Iaca, domnia-mea m-am
perpelit noapte de noapte, am tăinuit cu boierii mei şi cu
diacul Nathanail. E mai departe acea împărăţie
pravoslavnică decît Beciul şi Praga?... Cazacii ce gînduri
vor fi avînd? Sînt oşteni viteji şi de cînd s-au pomenit
poartă război cu sultanul şi cu tătarii... Ah! Dacă
creştinătatea ar pricepe că Sinan are iataganul ridicat
asupra ei şi că vremile lui Soliman s-ar putea întoarce!...
Noi bucuroşi ne punem viaţa pentru sfînta credinţă şi
pentru amărîta noastră moşie, da’ nu putem singuri. Nu
putem!...
— Aveţi Balcanii, măria-ta
— Avem! Sate prăpădite ca ale noastre, oameni armaţi
cu ghioage şi suliţe de carpen. N-avem cetăţi, n-avem
puşci, decît amărîtele de pive care puşcă la praznice să
se veselească prostimea şi să se sperie ciorile. Cu astea
nu-i poţi călca în picioare pe spahii şi pe ieniceri.
— Maria-ta, vorbi rar şi apăsat Ivan aga. Ierte-mi, sfin-
ţia-ta, că îndrăznesc, dar eu şi aceşti cinstiţi boieri, care
ne punem capul şi averile pentru voievodul nostru,
gîndim că nu-i de lipsă să risipim avutul ţării cu lefegii...
Ascultă-mă, doamne, că vorbesc din inimă şi cu cugetul
curat. Uită-te la pletele mele în care au nins anii cărunţi
şi gîndeşte-te că sînt oştean vechi, care am stat cinstit şi
drept în viaţa mea cea de toate zilele. Oştile Olteniei sînt
mîndre şi ghioaga, cu furca şi cu coasa au făcut bună
lucrare şi în vremea slăvitului Mircea Bătrînul, şi în a lui
Ţepeş, au Radu Vodă. Sub munte avem monastirile
întărite şi cetăţile pe care cu toţi le cunoaştem. Să
punem mai mult preţ pe credinţa celor asemenea nouă,
decît pe jurămintele papistaşilor. Aceia se uită la noi ca
la nişte dihănii din pădure şi s-au dovedit mai înşelători

372
ca turcii. Sînt trufaşi şi se mîndresc cu cetăţile lor de
piatră, dar n-au să pună osul cum avem să-l punem noi,
care suferim ruşinea şi jecmăneala. Încrede-te în noi,
strigă tîrgurile în leafă, porunceşte boierilor şi
monastirilor să ţină călăreţii la care sînt îndatoraţi după
legea pămîntului şi atunci se va vedea vitejia boierilor şi
căpitanilor tăi. Lefegiii au să coste scump şi vor prăda
însuşi pămîntul ţării.
Mihai îl privea pe Ivan aga ponciş.
— Domnia-ta gîndeşti că putem face altfel decît face
toată lumea?
— Gîndesc ca să nu facem altfel decît au făcut moşii şi
strămoşii noştri. Nu uita, doamne, capul răpus al
fratelui măriei-tale. Şi acela a vrut să aducă obiceie
străine şi ţara nu l-a răbdat.
— Nu l-au răbdat boierii, domnia-ta. Către negoaţe şi
prostime era plecat cu osebire şi a durat lucruri noi şi
frumoase pentru binele obştii.
— Boierii sînt puterea ţării, doamne. Boierimea a
păstrat legea veche şi moşia cu sabia. Nu puteau suferi
să vadă zugrăvindu-se bisericile cu chipurile ibovnicelor,
chiar dacă erau ibovnice de voievod. Nu puteau suferi ca
peste capul Divanului, vodă să se sfătuiască cu străinii
care ştiau să cînte din lăute sub cerdacele jupîneselor
noastre. Şi s-a scîrbit cu osebire boierimea atunci cînd
au dat năvală papistaşii, de au apucat toate negoaţele şi
au vrut să strice legea. Nu l-am uitat nici pe Theodor
Nadasi, raguzanul, nici pe acel săbier şi popă Antonio
Passevino, care era bun prieten cu mai marele pa-
pistaşilor de aici, Girolamo Estorga, şi mai ales pe
smeritul vlădică de la Kitera, grecul Maxim Margunios,
care au costat vistieria bani grei şi au tulburat cu ierezii

373
pacea sufletelor noastre.
Mitropolitul Dionisie Rally ascultase cu barba în piept
spusele boierului Ivan. Aici, ca pretutindeni în Balcani,
boierii sînt cei care înţeleg greu măreţia ceasului. Sînt
orbi şi decît să suporte un preot catolic, mai bine se lasă
batjocoriţi de turci... A ridicat amîndouă mîinile în sus,
lăcînd semnul crucii peste adunare.
— Fiii mei... Am venit pe iarnă cumplită, punîndu-mi
în joc capul, ca să ascult chemarea voievodului nostru
prea iubit... Înţeleg gîndurile măriei-sale, după cum
înţeleg şi credinţa nestrămutată a boierului Ivan faţă de
măria-sa. Ivan aga nu uită că prin vinele lui curge sînge
sîrbesc, aşa după cum şi vechii voievozi ai Ungro-Vlahiei
şi-au luat doamne de dincoace de Dunăre. Deopotrivă ne
apasă jugul necredincioşilor şi va trebui să ne apropiem
de orice neam care se va ridica cu război împotriva lor.
Deopotrivă ne aşteaptă durerea războiului, dar şi
bucuria şi slava biruinţii, în numele lui Cristos.
Mihai se rezemase de colţul vetrei, muşcîndu-şi colţul
mustăţii.
— Sfinţia-ta, vei fi fiind trudit. Noi te lăsăm să
hodineşti în linişte. Nu te teme. Casa e străjuită cu
putere. Sfatul de astă-seară ne-a luminat minţile. Cel de
mîine ne va lumina şi mai mult. Să mergem, boieri
dumneavoastră, şi să-i poftim sfinţiei-sale somn uşor.
Mitropolitul l-a strîns la piept, binecuvîntîndu-l.
Boierii au sărutat degetele sfinţiei-sale, s-au închinat cu
smerenie, urmîndu-şi voievodul.
Rămînînd singur, Dionisie Rally a oftat din greu,
lăsîndu-se încet pe divan.

374
 XXIV

Ceauş Haviz stătea în vîrful divanului, cu perne moi

de puf aşezate în jurul mijlocului. Pe masă, o tipsie cu
cărbuni încerca să încălzească odaia. Cu toate că ar fi
putut să se aşeze în oricare conac din tîrg, de cînd a
venit la Kara Iflac trage numai la Caravan Serai. Aici se
simte mai în larg, mai aproape de viaţa lui de odinioară.
A supt din narghilea cu plăcere, răspîndind fumul
albăstrui şi parfumat spre tavan. Afară, viscolul chiuia
în streşini, înfiorîndu-l. Ceauş Haviz se născuse şi
copilărise în Anadol, pe ţărmul Mediteranei. Acolo iernile
erau blînde, măgarii păşteau printre stînci şi ei, copiii,
se jucau în livezile cu măslini.
Cu deosebire în vremea asta de iarnă, cînd încep să-l
doară oasele şi să-l înţepe nenumăratele răni, ceauş
Haviz se simte muncit de dorul locurilor îndepărtatei lui
copilării. Atunci închide ochiul şi ascultă zarva Caravan
Seraiului. Se aud oile behăind, caii nechezînd. Pe sub
uşi vine miros de batal fript pe cărbuni. Toate astea se
auzeau odinioară în taberile padişahului, cînd urdiile se
mişcau în rînduri nesfîrşite şi cînd, sub steagul verde al
profetului, călărea însuşi sultanul. Acelea au fost
timpuri de biruinţă ale dreptcredincioşilor împotriva
ghiaurilor. Ca un vechi şi încercat soldat ce era, Haviz
plîngea starea nenorocită a spahiilor şi ienicerilor. Ieri
trecuse spre Nicopol ceauş Mustafa, venind din Ungaria.
Porcii de ieniceri nu vor să lupte sub sabia neînfricatului
Sinan Paşa. Aceia, sînt oamenii lui Ferhat Characlan, cu
inima tot atît de neagră ca şi numele ce-l poartă. Spahiii
l-ar urma pe Sinan şi în Gheena. Israfil va avea grijă de
sufletele lor păcătoase şi murdare. Ceauş Haviz a

375
scuipat în mijlocul camerii, amărîndu-se şi acrindu-se în
sine de nelegiuirea în care a căzut împărăţia... Allah şi-a
întors faţa de la copiii lui prea iubiţi, în Stambul
răscoalele ienicerilor şi ale spahiilor se ţin lanţ. Au ieşit
în lume proorociri înspăimîntătoare. Ah, a oftat tare
ceauş Haviz, trăgîndu-şi pernele mai aproape de mijloc.
Şi-a clătinat turbanul cu mare mîhnire. Ienicerii se
însoară, şi-au deschis dughene în bazar, cinstea de
spahiu o cumpără pînă şi bătrînii şi muierile. Ochiul
teafăr al ceauşului a lăcrimat. El s-a bătut o viaţă-
ntreagă şi iată-l la cincizeci de ani, abia pornit să-şi
adune ceva pentru bătrîneţe, cînd ceilalţi spahii stau toţi
pe la moşiile lor, în haremuri, îndesînd şalvarii celor din
serai, ca să nu iasă la oaste. Unde e vremea cînd sub
Sinan s-a oştit în Persia şi Arabia, în Gruzia unde se află
cele mai frumoase femei, cînd de pe mare au luat
Tripolisul din mîinile blăstămaţilor călugări ghiauri?!
Sub Piali Paşa şi Dragut Rheis, căpetenia piraţilor din
Alger, şi-a pierdut ochiul, asaltînd zidurile Maltei.
Ceauş Mustafa acum şi divan effendessi mai de mult
i-au dat poruncă să ajute beyului ca să adune oşti...
Ah!... Ce vremuri! Sinan, Cogia Sinan Paşa să aibă
nevoie de nişte robi ghiauri. Nu-l mai poate lua de barbă
pe spurcatul de Michali... Allah s-a mîniat pe el. Pe
bietul ceauş Haviz... Va trebui să strîngă repede toate
datoriile, pînă nu se ridică oastea beyului şi zăhărelele
către Sinan. Dulce ca mierea şi ca laptele a fost şederea
lui la Kara Iflac.
— Ah! Ah! Sărmanule Haviz. Allah este unul şi Moha-
med e profetul său...
A început să se legene, murmurînd suratele care-i
plăceau cel mai mult:

376
 Ei vor avea fructele pe care le vor,
Şi carnea păsărilor pe care o doresc.
Ei vor trăi în mijlocul arborilor fără ghimpi
Cu umbră multă.
Şi pe lîngă apele curgătoare,
În mijlocul fructelor îmbelşugate,
Ei se vor odihni pe paturi de stofe de brocat.
Acolo vor sta tinere virgine, cu priviri timide...

— Allah să aibă grijă de tine, luminate stăpîn!

Ceauş Haviz a deschis ochiul, privindu-l cu mînie pe
iuzbaşul Ibrahim, care se ploconise în faţa lui. Atunci
cînd colinda cu gîndurile ţărmurile fericirii, care erau
cînd cele ale copilăriei, cînd cele ale haremului şi
avuţiilor de dincolo de Dunăre, îi plăcea prea puţin să fie
tulburat.
— Vorbeşte, fiu de diavol cu urechile tăiate.
— Ghiaurul cu un singur ochi a trimis sania după
tine.
Ocărînd, ceauş Haviz s-a dat jos de pe divan, lăsîndu-l
pe Ibrahim să-i pună în spate mantaua de camelot.

În aşteptarea lui ceauş Haviz, boier Dan se frămînta în

sine măsurînd odaia de oaspeţi în lung şi-n lat. Pentru
întîia oară de cînd s-a ridicat în boierii se simte pălit din
toate părţile de o putere care începe să-l înspăimânte.
Dacă pînă mai ieri nu se neliniştise prea mult de
pierderea Drăgoieştiului şi a Cremenariului, astăzi,
gîndindu-se mai bine, oftează din rărunchi, pentru că
acolo îşi avea temeiul cel mai zdravăn al puterii sale. A
suduit cumplit, ameninţînd cu pumnul zidul odăii... Stai
377
tu, drac bătrîn!... Toate de la tine mi se trag... Sigur că
de la cneazul Gheţea i se trag toate. Dacă ar fi pus mîna
pe Cremenari, Jipa n-ar fi fost prins pe drumul
Braşovului. N-ar fi pierdut atîta avere şi n-ar fi stat
acum în vînt. Tocmai acum cînd se cerea repeziciune şi
iscusinţă, cînd ar fi avut lipsă de neguţătorii tîrgului şi
cînd numai scîrnăvia aceea ar fi putut umbla slobodă să
tocmească toate lucrările gîndite de el. Cine ştie prin ce
beci îi putrezesc oasele.
Dan a rîs spart şi dogit. Aşa-i trebuie dacă a fost
dobitoc. Să se li mişcat mai repede... S-a aşezat pe
divan, dar sîngele nu-i dădea pas. A început din nou să
alerge şi gîndurile îi băteau în ţeastă, de-i venea să urle
ca fiarele, neputîndu-le stăpîni. De ce n-a repezit
cavalerul frînc om de olac de la moşia Stelea, unde ar fi
trebuit să facă întîiul conac? Dacă puterea diavolului îi
va pune şi acestuia cine ştie ce curse în cale, atunci
simte că turbează.
S-a oprit în faţa oglinzii de Venezia, cercetîndu-şi
chipul, şi s-a înspăimîntat singur. Pămîntiu, supt, cu
ochiul roşu căzut în fundul capului. Şi-a privit mîinile.
Piele şi oase. Focul urii îl măcina pe dinăuntru mai
abitir decît o boală grea. Cît îi lipseşte conacul de la
Drăgoieşti! Acolo se simţea ca un vultur în cuibul său.
Acolo îşi putea ţese încet şi temeinic urzeala dorinţelor,
depănîndu-şi gîndurile în mersul asemenea şi odihnitor
al ceasornicului. S-a-nfiorat, simţind în nări parfumul
pădurii şi atingerea uşoară a mîinilor Radei. Într-o
frîntură de clipă se visase în cerdacul conacului, cînd îşi
făcea tabieturile. Şi-ar fi rupt caftanul de pe el şi dacă i-
ar fi stat în faţă Lambru, ar fi fost în stare să-l sfîşie cu
dinţii. N-are să-i ierte nici în mormînt. Cînd are să se

378
întoarcă, are să dezgroape oasele morţilor şi să le arunce
în drum. Cît despre cei vii?! A gemut din adînc,
strîngîndu-şi pumnii... Statake repezise acum două
săptămîni dăbilarii vistieriei să strîngă dajdiile după
izvodul alcătuit de el.
— Să vă văd, porci de cîini, de unde aveţi să
împliniţi... Să vă văd. Tot în mîinile mele ai să cazi,
Lambrule, şi tu, urs bătrîn, ai să te rogi iadului să-ţi ia
sufletul...
Rîdea încă, întretăiat şi gîfîit, cînd s-au auzit zurgălăii
de la sanie.

— Allah să fie cu tine. De ce m-ai chemat?

— Leapădă mantaua şi aşază-te pe divan, viteazule.
Am veşti bune şi lipsă de sfat.
S-au aşezat unul în faţa altuia. Dan, slăbit de ură şi
neputinţă, cu ochiul revărsînd dogoarea la care se
perpelea, cu mîinile tremurînd, Haviz, urîţit de iarna
care nu-i pria, cu ciupiturile de vărsat înroşite de ger şi
cugetul la pîndă, adulmecînd cu mirosul care niciodată
nu l-a înşelat că se va putea cîştiga aur, fără ca el să se
pună prea mult împotriva poruncilor mai marilor săi.
— Allah este sus şi vede. Să ştii că nu mă mai mişc,
fără să am înainte pungile care mi se cuvin. Sînt bătrîn,
mi se împlineşte la anul sorocul de cînd am cumpărat
rangul de ceauş la Kara Iflac şi cînd am să plec cei de la
Stambul au să mă aştepte ca pe cel mai bogat om din
împărăţie. Şi tu ştii că plec sărac şi bolnav.
— Tu bolnav şi sărac, viteazule? Tu, care eşti mîna
luminatului sultan şi ochii neîntrecutului Sinan. Tu...
— Taci! Răspunde la ce te-am întrebat.
379
 Boier Dan a bătut din palme. De multă vreme se
dăduse cu obiceiul de a înghiţi toate batjocurile şi
mîniile lui ceauş Haviz. Înghiţea trasul de barbă şi
scuipatul, bucuros că se fac numai între patru ochi. Mai
ales acum se fac la şi mai mare taină. Numai între doi
ochi. A zîmbit amar, apucînd narghileaua şi potrivindu-i
ciubucul.
Roabele au pus tablalele cu dulceţuri pe o măsuţă
lîngă divan şi s-au dus... Au pufăit cîtăva vreme în
linişte, cercetîndu-se fără sfială.
— Viteazule, am lipsă de sama veniturilor care s-au
strîns pînă acum la vistierie.
— Ia-le de la cîinele de Statake.
— Nu mi le spune drept.
— Ah!... Divan effendessi nu mi le dă fără zece taleri.
Alţi zece pentru osteneala mea.
— Cinci taleri cu totul.
— Douăzeci, ghiaur afurisit.
— Cinci, viteazule fiu al lui Osman.
Ceauş Haviz a oftat, scuipînd într-o lăture.
— Cincisprezece.
— Opt.
— Eşti un cîine rîios, da’ iau zece.
Dan a stat pe gînduri, ca şi cînd s-ar fi luptat cu sine
însuşi. Scăpase cu doi taleri mai puţin decît îşi făcuse
socotelile. Se vede că pe ceauş Haviz îl dor oasele, că n-
are răbdare astă-seară.
— Mult, ceauş Eîaviz. Îţi dau zece taleri numai pentru
că eşti tu.
— Minţi, porc de cîine... Ascult!... Ce vrei să faci cu so-
coteala veniturilor?
Ochiul lui Dan a prins străluciri tăioase.

380
 — Vodă Mihnea Turcitul...
— Mohamet-bey, sangiac de Nicopol, şacal chior.
Dan s-a închinat cu mîna la inimă, la buze şi la
frunte.
— Mohamet-bey a pornit lupta la Stambul să apuce
Scaunul pentru fiul său Radu.
— Care din ei?
— Al Vişei, sora comisului Bratu, care stă fugit la
Venezia.
— E un copil!...
— Au mai domnit copii la Kara Iflac şi la Bogdan Ilî.
Gîndeşte-te că acum trei ani luminatul padişah i-a
trimis steag de domnie lui Ştefan, fiul Şchiopului Vodă,
şi că acela avea cinci ani. Vor domni boierii în ţară şi
Mohamet-bey de la Diu1. Asta va fi bine pentru amîndoi.
Turcul a tăcut o vreme, apoi şi-a clătinat capul. Pe
faţă i se zugrăvise un amestec de mirare, preţuire şi
scîrbă.
— Tu, Şeitan!... Are să-ţi înţepe Israfil ochiul cu fier
înroşit în foc.
— N-are decît, scrîşni Danul. Pînă atunci am să înţep
eu ochii altora.
— Ai inimă de tigru... Spune ce vrei cu Mohamet-bey.
— Vreau să-l sprijin cu boierimea care-şi teme
soarta... Ne-a fost mai cu priinţă decît acest fecior al
pulberei. Să-l creştem pe Radu Vodă nici prea departe
de oştile tatălui său, nici prea aproape de învăţăturile
sale...
— Nu uita că beyul are la Stambul pe capuchehaia
Iane. Acela e alt fiu al Gheenei. E mai bun prieten cu

1
Numele vechi al Vidinului

381
ofiţerii împărăteşti, cu muftiul şi cu toţi agii decît bietul
Haviz. Haviz e oştean şi nu se bagă în serai, ca să nu-i
cadă capul... Pfui. Acolo nu mai încapi de fanarioţi şi de
ovrei... Pe barba profetului, Haviz nu merge după tine la
Stambul. Du-te singur şi pierde-ţi capul, afurisitule.
Dan a rîs strîmb, mîngîindu-şi barba.
— Mă duc, viteazule, nu-mi purta grija... Vreau să ies
netulburat din ţară şi să ajung în bună pace la Nicopol.
Dă-mi zece spahii şi pe iuzbaşul Ibrahim.
— Cît plăteşti?
— Cît ceri?
S-au tocmit pînă tîrziu. Turcul simţea că poate să-l
jupoaie pentru asemenea drum şi că numai el şi numele
lui îi pot face scut ghiaurului. Boier Dan voia să
agonisească cel din urmă taler, pe care-l vedea lucrînd
cu mai mult folos pentru sine pe lîngă Mihnea Turcitul
şi la Stambul.
După obicei, Haviz l-a tras de barbă pe Dan şi Dan a
răbdat fără să clintească. L-a suduit, s-a făcut că pleacă
şi iarăşi s-a întors. Pentru două sute de taleri, Haviz s-a
învoit, scărpinîndu-se în barbă cu plăcere. Pînă la
curamá n-are nevoie de oameni. Pentru un salvconduct
dat la mîna ghiaurului, zece oameni şi zece cai, pe care
cîinele îi va hrăni pe socoteala lui, va cîştiga lefurile
acestora pe un an întreg. Lui Ibrahim îi plătea pe lună
douăzeci şi cinci de asprii şi spahiului de rînd, patru.
— Dă-mi o sută acum şi o sută cînd pleci.
— Îţi dau cincizeci acum, cincizeci cînd plec şi o sută
cînd mă întorc. Vin tot pe la sangiacul Nicopolului şi-ţi
reped vorbă să mi-l trimeţi pe Ibrahim.
— Porcule!
— Nici un firfiric mai mult, ceauş Haviz...

382
 — Allah! Mai bine aş pierde o sută de taleri, dar aş
vrea să te văd agăţat la Edikule în cîrlige.
— Poţi fi liniştit, viteazule... Eu îţi spun pe viul
Dumnezeu că ai să capeţi suta de taleri înainte de
topirea zăpezii.

XXV

Hora mare a palatului era străjuită cu multă

străşnicie. La fiecare uşă stăteau doi copii de casă în
arme. Înăuntru era aşezată o masă lungă şi de jur
împrejurul ei stăteau oamenii de oaste ai voievodului.
Erau de faţă vel paharnicul Manta, Ivan aga, căpitanul
de călăraşi, postelnicul Stroie Buzescu, căpitanii Racea,
Gheţea şi Mîrzea, avînd alături pe hotnogul de vînători
călări Caloian şi iuzbaşul de roşii Niculaie, la care se
adăugase acum vel şătrarul Sandu. În capătul celălalt al
mesei stătea în picioare voievodul, înconjurat de trei
oşteni străini.
— Cine-s? întrebă şoptit Gheţea la urechea lui Racea.
— Pe doi îi cunosc prea bine, pe unul, ba. Cel scund îl
ştii şi tu. E căpitanul lefegiilor nemţi, jupîn Nikolaus
Theil. Zdravăn bea şi mănîncă. Celălalt e un oştean
ungur, se zice c-ar fi mare viteaz. Îl cheamă Ştefan
Petnahaci.
În vremea asta îşi apropiaseră la sfat mustăţile şi
ceilalţi oşteni. Hotnogul Caloian purta coantăş de catifea
verde şi era un oştean bătrîn, cu faţa tăiată sub buza de
jos, unde-i rămăsese o urmă roşie peste care nu creştea
barba. Iuzbaşul Niculaie era cel mai mic iuzbaş de roşii
din cîţi se văzuseră vreodată, avea un coantăş roşu cu

383
cheutori de argint, care-i venea pînă la genunchi. De
acolo începeau cizmele, la care purta cei mai mari
pinteni de fier care fuseseră bătuţi în vremuri vechi pen-
tru cavalerii înzăuaţi ai apusului.
— Nu mai ţin minte de cînd nu s-a strîns un sfat de
oaste, spuse rar hotnogul Caloian. Se împlinesc aproape
douăzeci de ani de cînd m-am bătut într-un război
adevărat şi nu se poate spune că n-am dat dosul şi că
nu m-a scăpat agerimea calului meu. Asta se întîmpla la
Jiliştea, cînd am fost cu Voda Alexandru la Moldova să-l
înscăunăm pe Vodă Şchiopul în locul lui Ion Cumplitul.
Ehei!... Ce bătălie, ce zarvă, ce sînge vărsat din belşug.
— Acelea timpuri, sări în vorbă şi iuzbaşul Niculaie,
ridicînd mustăţile spre Racea... Am mai apucat o bătaie
sub blestematul Mihnea Turcitul, cu boierii mehedinţeni
care aduceau un vodă al lor... Pare-mi-se că-l chema
Radu Popa.
— Aşa-i, încuviinţă vel şătrarul. Ai bună ţinere de
minte domnia-ta... De ce ne-o fi chemat la măria-sa?... Îi
văd vorbind şi pe ceilalţi boieri cu aprindere... Pe
tălmaciul acela din spatele măriei-sale nu-l cunosc. Pare
venit nou.
— Îhî! mormăi iuzbaşul Niculaie. Multe chipuri noi se
văd la curte. Nici nu te mai poţi înţelege ca lumea.
Parcă-i turnul Vavilonului. Sssst!... Tăceţi!... Maria-sa a
întors faţa către noi.
Racea n-a mai apucat să le şoptească că pe tălmaci îl
cheamă Giovanni Raguseo şi a picat de patru zile de la
cetatea Dubrovnikului.

Căpitanii şi mai marii oştilor au aflat că străinul acela

384
înalt, puţin adus de spate, îmbrăcat în haine de catifea
albăstruie, cu fruntea largă, trecut de patruzeci de ani,
este signor Vicenzo Bombardier Mantovano şi a venit de
la Italia să-l slujească pe măria-sa cu sfatul şi cu fapta.
Că lucrase la turnătoriile de arme de la Venezia şi are
multă ştiinţă de carte.
Se înţelegeau tîrîş-grăpiş. Talianul vorbea către
tălmaci, tălmaciul îi spunea măriei-sale greceşte, măria-
sa îi întreba pe cei ce nu ştiau greceşte şi răspunsul
făcea cale întoarsă la talianul care dădea din cap,
spunînd mereu:
— Molto bene, alteza, molto bene!
Iată că acum a scos din sîn un sul de hîrtie pe care l-a
desfăcut pe un sfert din masă. Căpitanii şi boierii s-au
strîns aproape, privind cu mirare şi neîncredere semnele
zugrăvite pe acea hîrtie căreia talianul îi spunea chartă.
Erau oşti alergîndu-se cu flamurile în vînt, oraşe cu
ziduri de jur împrejur, munţi, ape pe care pluteau
corăbii.
Cînd talianul a poftit să vadă unde este Tîrgoviştea şi
unde sînt cetăţile de la munte, boier Stroie Buzescu a
început să rîdă de sărea coantăşul pe el. Se bătea cu
palmele peste burtă, apoi izbind pumnul în masă l-a
poftit pe talian să încalece şi să purceadă la drum, dacă
vrea să le vadă şi să ascundă semnele celea diavoleşti
scornite de ireticii de peste mare.
— Nu sînt semne diavoleşti, vere Stroie, l-a mustrat
voievodul, cu glas aspru. Nu mai rîde, că ne facem de
ocară. Sînt însemnate aici tîrgurile din Bulgaria, din
Ţara Românească şi de la malul mării. La apus,
corăbierii plutesc pe mare cu asemenea zugrăveli.
Boier Stroie Buzescu a rotit ochii mirat, înghiţind în

385
sec.
— V-am strîns la sfat, boieri şi căpitani
dumneavoastră, să împlinim porunca slăvitului împărat.
În vară trebuie să fim cu oştile în tabără... Vreau să ştiu
cum stau pîlcurile, căpităniile şi cum se împlinesc
slujbele domneşti. Vreau să mai cunosc cum stau
catastifele de oaste, cum se plătesc lefurile şi dacă
magaziile sînt ţinute în rînd, gata de război. Iaca sînt de
trei luni în Scaun şi n-am apucat să umblu nici pe la
dumnealui şătrarul, nici la jitnicer, nici pe la clucerul
nostru. Nu ştiu dacă vel slugerul împarte după lege
carnea şi lumînările către oaste. Nu ştiu dacă vel pitarul
şi pităreii împart merticele cu măsurile domneşti şi cu
credinţă... A venit vremea, boieri dumneavoastră, să ne
plecăm către oştire şi să ne gîndim că la o cumpănă grea
ca aceea în care ne găsim, cînd s-au luat la luptă
împărăţiile lumii, locul nostru este acolo unde l-au ţinut
slăviţii voievozi din vechime... Oştirea e fala ţării şi
gîndul domniei-mele stă numai la ea.
Căpitanii stăteau nemişcaţi, privindu-l cu ochi mari.
Aveau bărbile şi mustătile zbîrlite. Hotnogul Caloian şi-a
şters pe furiş colţul ochilor cu mîneca coantăşului. În
liniştea adîncă care cuprinsese sala s-au auzit pintenii
iuzbaşului Niculaie zuruind grăbit pe lespezi.
Iuzbaşul a îngenuncheat în faţa voievodului, plecîndu-
şi fruntea pe poala coantăşului măriei-sale.
— Ne întrebi de mertice, de lefuri, de tarhatul de
război, măria-ta?! Uită-te la mine şi vezi starea oştirii. N-
am mai căpătat stofă de coantăş după vremea lui Vodă
Cercel, luminatul frate al măriei-tale. Botforii mi s-au
spart şi-mi intră apa la obiele. Cuşma a rămas fără
blană. Şi mai abitir ca toate, caii ne sînt flămînzi şi

386
săbiile ruginesc în teacă...
— Păianjenii au ţesut pînze prin magazii, măria-ta,
spuse cu bărbăţie hotnogul Caloian. De cînd ai lăsat
agia şi te-ai pribegit n-a mai rămas o armă întreagă.
Arcurile au fost roase de carii şi corzile au putrezit de
umezeală.
— N-am cîlţi, doamne. Iarba de puşcă e umedă, răsări
şătrarul Sandu. Corturile trebuiesc date pe mîna
croitorilor să le pună petece.
— V-am chemat să puneţi umărul, căpitanilor.
— Ne punem şi sufletele, măria-ta, pentru un gînd al
nostru, vorbi rar şi apăsat Racea.
— Se va izbîndi, căpitane. Pînă acolo avem încă drum
de bătut. Căpitane Theil, ai să scoţi în fiecare zi
compania la muştru cu flaute şi cu dobe. Domnia-ta,
paharnice Manta, să ai grijă să iasă toate steagurile de
oştire din tîrg, în dealul Văcăreştilor, sub privegherea
hotnogilor şi iuzbaşilor. Oşteanul care calcă poruncile să
fie bătut în faţa tuturora. Se rînduiesc de după sărbători
toate dimineţile lucrătoare pentru muştru.
— Prea bine, măria-ta! răspunse paharnicul Manta.
— Sînt multe de rînduit, boieri şi căpitani
dumneavoastră. Domnia-mea însumi am să purced să
văd alcătuirile oştii şi de aici şi din cetăţile ţării şi ale
tîrgurilor. Iuzbaşule Niculaie, roşii îşi mai ţin obiceile din
vremea agiei mele?
— Nu şi le mai ţin, măria-ta. I-a scos Divanul la munci
şi le-a încărcat satele cu năpăşti.
— Aşa! Ar vrea unii să rămînă domnia şi fără scutul
roşilor... Căpitane Mîrzea!
— Poruncă, măria-ta.
— Din ziua de Anul nou, cînd se vor împărţi iarăşi

387
boierii, ai să iei sub poruncă Sărăceii şi Scutelniceii din
Bucureşti. Cînd am fost agă, erau patru pe-o cruce. Şi
puteau plăti către vistierie cele patruzeci de parale la
care erau îndatoraţi. Astăzi s-au adunat opt într-o cruce.
Cu toţii sînt o mie de oameni. Ai să ţii pentru tine
jumătate din dajdia lor... Domnia-ta, paharnice Manta,
să grijeşti de porunca asta...
Mîrzea a sărutat mîna voievodului, întorcîndu-se cu
faţa îmbujorată între prietenii săi.
— Tot astăzi am a vă spune că judecîndu-ne şi
socotindu-ne noi zile şi nopţi, am gîndit să poruncim
Tîrgului de Scaun şi să-l îndatorăm a ţine pe socoteala
sa două sute de călăreţi Delii şi alţi două sute Beşlii,
aleşi dintre cei mai viteji şi pricepuţi, sub porunca
jupînului Ştefan Petnahaci, pe care-l întărim căpitan al
acestei gvardii. Aceşti călăreţi n-au fost pînă acum la
Scaunul Ţării Româneşti şi noi aşteptăm de la ei să ne
slujească cu credinţă.
Căpitanul Ştefan Petnahaci a primit în genunchi
hrisovul domnesc de întărire în slujba poruncită de
voievod.
S-au urmat porunci date cu glas aspru de măria-sa,
care era îmbrăcat ostăşeşte, fără gugiuman, lucru care-i
scotea mai cu putere la iveală faţa cu trăsături aspre şi
ochii seînteietori. S-a tocmit în amănunt fiecare treabă
ostăşească, rîndul străjilor, al cămărilor unde erau
adăpostiţi lefegiii; măria-sa a poftit să se aducă pînă la
Anul nou izvoade cu toţi oştenii ce meritau a fi ridicaţi în
rang pentru meritele lor.
Cuvintele voievodului cădeau în cugetul sănătos al
oştenilor, rodind gînduri de bucurie. Între toţi, părea că
faţa căpitanului Radu Gheţea e cuprinsă de cea mai

388
mare fericire.

XXVI

Ziua de ajun găsise tîrgul bîntuit de crivăţ. Un crivăţ

hain, dezbăierat din cine ştie ce cotlon îndepărtat al
ţărilor de la răsărit, mînînd înaintea sa turme de nori
cenuşii care cerneau fulgi deşi, vînzoliţi peste lume şi
amestecaţi cu spulberul îngheţat al zăpezii ridicată de
jos în pînze tăioase ca ascuţişul de sabie.
Pe asemenea vreme haină, căpitanului Racea îi căzuse
straja tîrgului cu ferentarii săi. Ieşise spre seară pe
poarta agiei, cu dulama strînsă bine pe lîngă trup, tăind
viscolul cu umărul drept împins înainte.. Ferentarii din
caraula pe care o luase cu sine ţineau fuşturile la
subsuoară, trăgîndu-le cozile pe jos şi-şi vîrîseră mîinile
în mînecile cojoacelor. Nu făcuseră decît puţini paşi pe
Uliţa Mare şi crivăţul pusese stăpînire pe ei, vîrîndu-le
ace de gheaţă în ochi, bătîndu-le fluturi albi în bărbi şi
mustăţi, strecurîndu-se rece şi tăios pe sub cojoace şi
dulămi, ca apoi să le fluiere la urechi în batjocură şi să
se ducă bezmetic, izbindu-se de zidurile cetăţii.
Cu toate că-şi unsese cizmele, umezeala şi răceala
zăpezii îi intrase la tălpi. Nici călare n-ar fi fost mai
bine... După ce are să dea o raită pe uliţele
neguţătorilor, va poposi la hanul lui Manole Cap-Lat să
vadă cu ochii lui faţa Măriuţii, despre care Dobra, sluga
de la han, îi spusese că se stinge de dor şi că nu-i dă de
leac nici o vrajă şi nici un descîntec. N-ar putea spune
că n-o iubeşte pe Măriuţa. Mai ales o iubeşte pentru
viaţa chinuită pe care o duce, trăind lîngă soiosul şi

389
blestematul acela de hangiu... Poate i-a plăcut numai să
se alinte, ascultînd cîntecele frumosului săbier tălian?!
Da’ cărei femei nu-i place să se simtă alintată şi căreia
nu-i sticlesc ochii atunci cînd aude zornăit de pinteni
prin preajmă şi ofuri: rupte din inimă?... Iaca, afurisite
dihănii sîntem noi bărbaţii. Ne place să hălăduim din
floare-n floare, da’ să ştim că avem un cuib numai al
nostru unde să fim stăpîni şi voievozi... Altfel, nici nu se
poate, mîrîi Racea în barbă. Nădragii noi îi purtăm, nu
ele.
Încredinţat că ăsta-i adevărul adevărat, a lungit pasul,
să mai scurteze din drum. Îi crescuse inima şi cu toate
că suduia la fel de aprig toate orînduirile lumii, aştepta
cu sufletul la gură ziua a doua a Anului nou, să plece la
Tîrgovişte cu cărturarul şi săbierul tălian, care va pune
pe picioare turnătoriile lui Petru Cercel. Se arată de la-
nceput că măria-sa va sta în zodia războiului şi a
faptelor de oaste, dar nu înţelege de ce nu pune odată
picioru-n prag şi nu-i trece prin sabie au nu-i zvîrle în
lanţuri pe nemernicii de zarafi care îşi bat joc de cinstea
ţării.
Tot frămîntîndu-se cu asemenea gînduri, ajunsese în
Uliţa Mărgelarilor.
Într-un răsuflet al viscolului, cînd semnele isnafurilor
se izbeau de pereţi şi scîrţîiau jalnic în crengile de fier în
care erau agăţate, i s-a părut că aude ţipete de muiere şi
strigăte de ajutor. Să fi fost numai un geamăt al
vîntului? În vremurile pe care le trăia, învăţase să nu
treacă pe lîngă nici un semn ce i s-ar fi părut nelalocul
lui, aşa că a cîrnit-o pe Uliţa Abagiilor, făcînd semn
ferentarilor să grăbească pasul. Prin sita deasă şi
spulberată a ninsorii i s-a părut că vede viermuială de

390
oameni în faţa caselor jupînului Stan abagiul, judeţul
tîrgului.
Era mare zarvă de muieri şi de tîrgoveţi, care se
tînguiau ca din gură de şarpe, stînd ciucure pe lîngă
gardurile judeţului, dar neîndrăznind să intre în curte.
Cînd oamenii au luat seama ferentarilor, unii au început
să suduie, alţii au dat năvală în jurul căpitanului.
— Săriţi, oameni buni, că-l omoară pe judeţ! strigă
spart o babă.
— Crucea mamii voastre de ferentari, sudui un bătrîn
scuipînd în zăpadă. Numai să beţi ştiţi.
— Huo, păcătoşilor!...
— Înghiţi-v-ar iadul de trîntori!...
Racea îşi croia drum cu greu năzuind să ajungă la
poartă, acolo unde era cea mai mare înghesuială şi unde
văzuse ciomegele cîtorva slujbaşi de la agie pălind pe cei
ce se apropiau prea mult. Începuse să fiarbă. Voia
tocmai să strige ca să facă linişte şi să întrebe ce se
întîmplă, cînd s-a deschis o fereastră şi o femeie aproape
goală, cu părul despletit şi faţa răvăşită de spaimă, a dat
să sară afară. Lui Racea, chipul femeii i s-a întipărit în
inimă. Albă, cu buzele vinete, cu ochii pierduţi, nici nu
putea gîngăvi. S-a văzut o umbră în spatele ei şi o mînă
a prins-o de păr, trăgîndu-i capul pe spate. Viscolul a
izbit fereastra înapoi, făcînd geamul ţăndări.
— Asta-i fata judeţului, se tîngui un glas. Îşi bat joc
păgînii de ea!... Doamne, iart-o!!
— Doamne, iart-o!... răspunseră oamenii.
Atunci s-a auzit porunca aspră a căpitanului Racea,
detunînd peste tînguirile oamenilor şi peste aulitul
crivăţului.
— Fuştura la mînă!... După mine!

391
 Văzîndu-l, cei patru oameni ai agiei au vrut să dea
dosul, dar n-au mai apucat. Căpitanul a ajuns doi din ei
şi apucîndu-i de gît i-a ciocnit atît de tare şi cu atîta
mînie, încît le-a zburat cuşmele şi i-a lăsat în zăpadă cu
capetele sparte. Pe ceilalţi doi i-au prins ferentarii,
răsuflîndu-şi pe ei mînia multor suferinţe. Cînd s-a
întors spre norod, faţa căpitanului Racea era grozavă la
vedere. Ochiul stîng i se bătea cu putere şi-şi ţinea dinţii
rînjiţi ca o fiară.
— Pe ăştia vi-i las în grijă. Vedeţi să nu scape unul.
S-a întors pe cîlcîie dînd buzna înăuntru, ca repezit de
crivăţ. În tindă, trei turci îndesau în saci un maldăr de
haine, blănuri, brîie de fir şi marame cusute cu fluturi
de aur.
— Ucideţi!... Unul să nu scape viu! gîfîi căpitanul, înfi-
gînd sabia în beregata celui mai apropiat de el.
Fără multă larmă, zarafii au căzut cu piepturile
străpunse de fuşture.
— Ioane, ia patru oameni. Cercetaţi grajdurile şi
pătulele. Fără cruţare... Voi ceştilalţi după mine.
Din odăile vecine veneau glasuri aspre şi gemete de
om muncit. Se vede treaba că zarafii ori nu auziseră
zgomotul făcut de căpitan, ori se credeau cu totul
stăpîni pe tîrg, pentru că au rămas cu ochii holbaţi
atunci cînd Racea s-a arătat în uşă cu sabia şiroind de
sînge.

Deasupra vetrei, legat cu picioarele în cuiul de care se

agăţa lanţul ceaunului, cu capul spînzurînd deasupra
focului, cu hainele ferfeniţă, era agăţat jupîn Stan
abagiul. Tocmai atunci vornicul Alexa aruncase pe foc
un pumn de ardei pisat. O pălălaie de fum roşu şi

392
înecăcios cuprinsese capul judeţului, făcîndu-l să geamă
şi să tuşească de parcă sta să-şi verse bojocii. Cu cît
tuşea, cu atît fumul îi intra mai adînc. Omul nu mai
scotea decît un sunet slab, abia auzit. Avea ochii ieşiţi
din orbite, gura căscată, cu limba atîrnînd.
Racea s-a cutremurat... Parcă-l pălise un ciomag la
creştet, în colţul stîng, legată fedeleş de cioca uşii,
aproape despuiată, cu toate bătrîneţile ei, plîngea
muierea abagiului. Un zaraf îi tot îndrepta capul spre
locul unde altul îşi bătea joc de fie-sa. Biata muiere cînd
ţipa, cînd huhotea amarnic.
Pînă cînd zarafii să-şi vină în fire, dintr-un salt uriaş
Racea s-a prăvălit în mijlocul odăii. I-a crăpat capul
turcului care stătea pe nişte perne privindu-l pe judeţ şi
l-a pironit de uşă pe cel de lîngă muierea abagiului.
Înăuntru erau, afară de cîţiva zarafi, vătaful
păhărniceilor, Hoţea Mînă-Lungă şi trei slujitori de la
agie, care îndesau în dăsagi avuţiile judeţului din odaia
care răspundea spre uliţă.
A fost o luptă scurtă, înghesuită între pereţii scunzi,
cu icnituri, gemete şi glasuri care cereau milă. Un
ferentar tăiase legăturile judeţului, întinzîndu-l pe
podea. Vornicul Alexa se ghemuise într-un colţ,
tremurînd vargă şi privind cu ochii holbaţi de spaimă
măcelul ce se înfăptuia în faţa lui. Peste puţin, hoiturile
zarafilor şi slujitorilor agiei zăceau răsturnate pe unde-i
apucaseră moartea, sîngerînd din belşug.
Vătaful păhărniceilor, Hoţea Mînă-Lungă se tupilase
sub un pat şi, pîndind o clipă cînd căpitanul Racea se
lupta cu spatele la el, s-a strecurat sub picioarele
zarafilor care se apărau cu iataganele, sărind pe
fereastră nu aşa de repede să nu-i rămînă caftanul în

393
mîinile unui ferentar. S-au auzit chiote şi sudălmi.
— Puneţi mîna pe el!
— Prindeţi-l!
— Aţineţi-vă, oameni buni!
După ce a mîntuit treaba, Racea s-a sprijinit în sabie,
oftînd mulţumit. Şi-a şters sudoarea de pe frunte cu
mîneca şi apoi lama de oţel pe caftanul unui zaraf
doborît.
— Aruncaţi-le hoiturile pe fereastră, porunci el
oştenilor. Hai, muierilor, veniţi-vă în fire şi trageţi-vă
ţoalele pe voi... Nu mai plîngeţi!... Nu mai plîngeţi!...
Vedeţi mai bine de bietul judeţ. Mai curînd are nevoie de
o lumînare, ca să-şi dea duhul creştineşte.
Ferentarii îndepliniseră poruncile căpitanului,
aruncînd hoiturile spîrcuite pe fereastră. Acelea cădeau
în zăpadă cu un bufnet înăbuşit. Acum stăteau
nemişcaţi pe lîngă jupîn Stan abagiul, pe care căpitanul
îl întinsese în pat. Îşi ţineau cuşmele în mînă şi se
sprijineau în fuşturele pe care începuse să se închege
sîngele. În uşă se arătaseră capetele tîrgoveţelor. Erau
vecinele mai bătrîne, care intrau în odaie făcîndu-şi
cruci mărunte şi dese. Unele scoseseră de sub brobozi
lumînările de ceară, pe care le luăseră de-acasă de cum
aflaseră că au călcat păgînii casa judeţului.
Un ferentar aruncase un ţol peste trupul tăiat cu
hangerul al abagiului. Omul răsufla greu, horcăind. Nu
după multă vreme un fior l-a scuturat din creştet pînă-n
tălpi şi a rămas ţapăn, sticlindu-şi ochii în bagdadie.
— Dumnezeu să-l ierte, murmurară buzele vinete şi
crăpate ale bătrînelor. Una din ele i-a închis ochii,
făcîndu-şi cruce.
— Şi-a dat sufletul fără împărtăşanie!

394
 — Bine că am venit cu lumînări! Altfel murea omul ca
un păgîn.
— Vai de biata Ilinca!...
— Păcatele noastre!... Păcatele noastre!
Începuseră şi bocetele. Racea a lăsat soborul de babe
să-şi împlinească slujbele, ieşind în tindă. Aici erau
umăr lîngă umăr tîrgoveţii. Stăteau cu pletele
descoperite, umplînd şi cerdacul şi curtea.
— Să te ţină Dumnezeu, fiule, spuse bătrînul pe care
Racea l-a cunoscut îndată. Era cel care-i suduise la-
nceput. Pînă să se poată feri, acela i-a luat mîna şi i-a
sărutat-o.
Oamenii au tuşit şi i-au făcut loc să iasă.
— Să aruncaţi hoiturile prin grădini, tîrgoveţilor. Au să
le roadă cîinii pînă la primăvară.
— Aşa avem să facem, domnia-ta, răspunse Aron
torcătorul, făcîndu-şi loc cu coatele. Te ascultăm şi-ţi
sîntem mulţumitori... Da’ te rugăm să ne împlineşti o
dorinţă. Din inimă te rugăm.
— Dacă mi-o fi în puteri?!... răspunse Racea.
— Fereşte-te, căpitane... Bagă de seamă la viaţa
domniei-tale, care de astăzi şi nouă ne este dragă, cu
toate că ne batjocoreşti des. Acum văzurăm că o faci
numai de hîtru, da’ că inima ţi-e alături de noi.
— Bine vorbeşte Aron!
— Sa bagi de seamă, căpitane!
Aron ridică mîna şi tîrgoveţii conteniră.
— Să ştii că l-ai ucis pe Hussein, mîna dreaptă a lui
ceauş Haviz... Acum ţi-l dăm plocon pe dumnealui Hoţea
Mînă-Lungă... Du-l măriei-sale să-l Judece pentru
fărădelegile lui, ca şi pe Alexa, pe care vedem că l-ai
poprit. Noi avem să ridicăm Jalbe împotriva lor.

395
 — Să rămîneţi cu bine, oameni buni.
— Dumnezeu să te apere, căpitane. Pe tine şi pe noi
deopotrivă.
Oamenii s-au întins să-i apuce mîinile şi să i le sărute.
Simţea că se sugrumă. Afară, în viforniţă, cîţiva tîrgoveţi
voinici îl ţineau între ei pe Hoţea Mînă-Lungă. Alţii cărau
trupurile celor ucişi, în spatele pătulelor. Lîngă poartă,
Racea i-a văzut pe cei patru slujitori care ţinuseră
intrarea cu ciomegele, sparţi de picioare şi sfîşiaţi de
unghii. Zăpada începuse să se aşeze peste ei,
troienindu-i... Se-ntuneca. Cînd a răzbit în Uliţa Măr-
gelarilor, printre scîndurile obloanelor se strecurau raze
firave de lumină. Pe chiotul bezmetic şi ascuţit al
crivăţului a venit cîntec subţire de copii.
Se porniseră colindătorii. Racea a rămas ca împietrit,
întinzînd urechea pe vînt. Ascultau alături şi ferentarii.
— Vai de Crăciunul bietului judeţ, oftă un oştean.
— Vai de Crăciunul bietei ţări, îi răspunse aspru
Racea, punîndu-se împotriva crivăţului, a ninsorii şi a
nopţii.

XXVII

Peste noapte viscolul contenise şi ziua de Crăciun a

anului 1593 se arăta a fi îmbelşugată în ninsoare.
Vestea uciderii judeţului Stan îşi făcuse loc printre
troiene şi se strecurase pe sub toate cuşmele de zăpadă
ce acopereau casele, stîrnindu-i pe tîrgoveţi de pe lîngă
vetre şi strecurîndu-le în suflete nelinişti noi.
Cînd zecile de clopote ale Bucureştilor au început să
cheme credincioşii la slujba marelui praznic, rostogolind

396
peste tîrg zvonul de aramă molcomit în perdelele dese de
omăt, uliţele au prins viaţă. Tîrgoveţele, gătite cu
cojocele şi caţaveici scoase de pe fundul lăzilor mirosind
încă a sulfină, grăbeau spre biserica de jurămînt,
trăgînd după ele plozii mai mărişori. Tîrgoveţii se
îndreptau cuviincios spre casele staroştilor, să scoată
praporele isnafurilor şi să iasă în calea voievodului,
după datină. Săniile boiereşti zburau spre curte în
cîntecul clopoţeilor, arătînd din goană numai nasurile
feţelor mărite scoase din blănurile de urs. Surugiii
plesneau din bice şi chiuiau din fundul bojocilor. Nici nu
bătuseră bine clopotele, şi calicimea tîrgului năpădise
pridvoarele bisericilor, înghiontindu-se şi suduindu-se
amarnic, fiecare încercînd să apuce locul cel mai bun.
Gheorghe Drăgoi, ducînd-o pe Năstăsia de mînă, îşi
făcea loc cu greu prin mulţime, năzuind să ajungă spre
tinda bisericii de jurămînt, ca să-l vadă pe măria-sa la
faţă. A rămas cu ochii pe praporele isnafurilor, înghiţind
în sec.
— Ian te uită, Năstăsio, la meşteri. Toţi au botfori şi
cojoace. Şi-au dat bărbile şi pletele cu unt. Halal viaţă,
ofta drăgoieşteanul.
— Da’ ele, Gheorghiţă?! Parcă-s jupîniţe, nu alta. Au
rămas amîndoi strînşi unul lîngă altul sub cernerea
deasă a fulgilor, aşteptînd alaiul domnesc.

Pe la prînzişor au izbucnit pivele de la cetate şi

trîmbiţaşii au vestit de pe ziduri ieşirea la slujbă a
măriei-sale. Ca în atîţia ani, tîrgoveţii şi-au desfătat ochii
cu vederea straielor bogate ale boierilor şi curtenilor, cu
397
minunăţia tarhatului de pe cai, cu bărbile şi chivărele
oştenilor. Maria-sa a trecut călare pe un armăsar alb,
posomorît sub gugiuman, de parcă s-ar fi dus la
înmormîntare. Din cînd în cînd, se mai uita cu coada
ochiului la poporeni, sau mulţumea din cap isnafurilor
care-i urau sărbători fericite. Vestea despre bogăţia boie-
rului Mihai de mulţi ani străbătuse nu numai ţara, ci tot
Levantul, şi hainul Vodă Alexandru voise să-i ia capul
cu osebire pentru a-l prăda. De asemenea, tîrgoveţii
ştiau că boierul a strîns în sipetele sale giuvaeruri fără
preţ, fiind mare iubitor de nestemate. Dar închipuirea şi
poveştile erau departe de strălucirea şi măreţia în care
s-a arătat la acel praznic împărătesc măria-sa şi cu
boierii olteni. De la surguciul bătut numai în rubinuri şi
diamanturi, pînă la mantia voievodală de samur cusută
cu fir şi şiraguri de mărgăritare, toate ceaprazurile, toţi
bumbii nu erau decît fir de aur şi nestemate. În cea mă-
rire a straielor şi încruntare a feţii s-a arătat voievodul
Mihai poporenilor săi şi aceştia n-au întîrziat să
tălmăcească după placul inimii ceea ce văzuseră.
— Dacă astăzi sîntem încruntaţi şi mînioşi, mîine vom
fi veseli, în strai aurit...
— Altfel nici nu se poate. Dacă n-ar fi avut poruncă de
la vodă, n-ar fi îndrăznit căpitanul Racea să-l hăcuiască
pe Hussein, spaima tîrgului.
— De bună seamă!
Zvonurile s-au alergat mai repede decît mergea alaiul
domnesc, ajungînd toate la urechile starostelui Muştil,
care, după datină, avea loc cu isnaful său în spatele
fustaşilor ce păzeau uşile bisericii. Cînd măria-sa a
descălecat, Muştil s-a strecurat printre suliţele oştenilor,
îngenunchind în zăpadă cu pletele descoperite.

398
 S-a repezit îndată un armăşel cu buzduganul ridicat,
dar mîna voievodului l-a oprit pe loc.
— Vorbeşte, staroste Muştil!
Auzind că-l cunoaşte, lui Muştil i-au dat lacrimile.
Mulţimea s-a tălăzuit, bucuroasă.
— Maria-ta, ne-au răpus judeţul. Tîrgul a rămas fără
păstor. Dă-ni-l pe Semăn, măria-ta, pînă la Paşti, cînd s-
o face alegerea după obiceiul pămîntului.
Voievodul s-a întors spre tîrgoveţi.
— Auzit-aţi ce rugă a avut starostele Muştil, oameni
buni?
— Auzit, măria-ta!... Îl vrem pe Semăn, răcniră fierarii
şi toate celelalte isnafuri.
— Atunci să poftească judeţul Semăn la sfînta slujbă,
porunci voievodul, întorcîndu-se şi intrînd în biserică.
Afară mulţimea n-a contenit strigătele decît atunci
cînd s-au auzit trîmbiţele vestind alaiul doamnei Stanca.

Lumina candelelor şi a lumînărilor se răsfrîngea în mii

şi mii de fulgere din îmbrăcămintea celor ce ascultau cu
capetele plecate sfînta slujbă. Inimă credincioasă şi
pătrunsă de învăţătura creştină, Mihai încerca să nu-şi
dăruiască gîndurile decît rugăciunilor. Dar curînd i s-a
părut că slujba vine de departe, ca un cîntec blînd în
care glasurile arhiereilor se amestecau cu sunetele
cădelniţelor şi cu mirosul de smirnă şi tămîie. Azi-
noapte, căpitanul Racea îi adusese legaţi pe cei doi
slujbaşi de la agie, care fuseseră munciţi sub ochiul lui
cu fierul roşu şi se mărturisiseră că au făcut călcarea în
urma poruncii paharnicului Manta. Atîta putuse scoate
de la ei. Vestea îl tulburase peste măsură... Oare cît de
399
adînci erau şi pe cine mai cuprinseseră în urzeala lor
mrejele hicleniei care se ţesuseră în jurul lui? Iată,
paharnicul Manta ascultă slujba smerit, ca orice om cu
sufletul curat. Ce va fi avut cu judeţul? Pe cei doi
ticăloşi are să-i judece şi să-i ridice în furci, pentru
învăţătură de minte.
Şi-a trecut privirea peste feţele bărboase ale boierilor.
Încet, încet începe să le dezlege gîndurile şi să înţeleagă
că prea puţini îi stau aproape. Pe lîngă vechile duşmănii
din vremea slujbelor, s-au ridicat acum altele noi. S-au
învăţat cu domnii de cîte o lună sau două, ca acelea ale
lui Iliaş şi Radu, fiul Ciobanului Vodă, să se înscăuneze
ei la cîrma ţării şi domnul să se plece la puterea cinului
boieresc, ca mielul în faţa lupului. De i-ar da pace
Stambulul pînă cînd va apuca frîiele ţării cu toată
puterea. A repezit ieri olăcar unchiului Iane cu scrisoare
în care îi spune să nu cruţe pungile, ca să ţină la marii
diregători şi pe lîngă sultan gînduri bune pentru el,
dobînda acelor pungi scoţînd-o la vară din moşiile sale,
din ocne şi vămi, unde va pune rînduială, chiar dacă vor
trebui să cadă cîteva capete de boieri... Faţa i s-a
îmblînzit atunci cînd şi-a plimbat ochii peste vălurile,
maramele şi strălucirea care alcătuia curtea doamnei.
Florica era ca o principesă din basm şi asculta slujba cu
nasul în piept, privind pe sub gene la jupîniţele din
preajmă.
S-a întors către Niculaie. Stătea ţeapăn, avîndu-l în
spate pe dascălul său nemilos, popa Arsene, un bulgar
învăţat care-l strunea cu multă străşnicie... Ar fi vrut să
nu se mai uite în partea doamnei, dar ochii strălucitori
ai Velicăi, fiica lui Ivan aga, îl nelinişteau şi-l chemau.
Crescuse şi se făcuse nespus de frumoasă, de cînd n-o

400
mai văzuse.

În cămările palatului, oaspeţii voievodului aşteptau

chemarea stolnicului Sîrbu, care să vestească aşezarea
mesei. Era de faţă întreaga boierime şi pentru că nu toţi
puteau încăpea pe lîngă măria-sa, unde-şi aveau locurile
numai boierii veliţi şi cei apropiaţi măriei-sale, restul se
împrăştiase cete, cete, după prieteşuguri, tăinuind pe la
colţuri.
Paicii, gătiţi în ceapcăne leşeşti, verzi ca pucioasa,
strînşi în brîie de argint, păzeau uşile cu suliţele aurite
în mînă. Copiii de casă purtau cînd şi cînd tipsii de aur
pe care fumegau mirodenii. Din spatele perdelelor grele
de catifea din spătăria mare, unde erau întinse mesele,
se auzeau viorile şi naiurile lăutarilor ţigani. Stolniceii şi
păhărniceii forfoteau de colo, colo, aducînd talerele şi
tacîmurile, potrivind vinurile şi aşezînd velinţele şi
covoarele pe laviţele boierilor.
Paharnicul Manta, care era îndatorat a pregăti cupa
voievodului, era un grec adus de Alexandru Vodă de la
Stambul, bărbat frumos la înfăţişare, cu nas vulturesc şi
ochi iscoditori, începuse să-şi facă avere, cu deosebire
prin negoaţe şi prin ceea ce agonisise din belşug în
slujba de postelnic, care era cea mai apropiată de
voievod. Vînduse atîtea hrisoave de boierie pentru
postelnicei şi-i întorcea aşa de bine, că numai într-un
singur an de postelnicie putuse să cumpere patru moşii
şi să pună pe picioare negoţul cu lemne care-l făcea cu
un frate rămas la Stambul. Nu putea suferi ca drumurile
să cadă în mîna voievodului şi vameşii să-i dea socoteală
dreaptă despre toate şi despre toţi. La astea se adăuga şi
401
ura pe care i-o purta lui Iane epirotul, care-l împiedicase
ani de-a rîndul să ajungă unde ajunsese abia acum.
Făcuse un semn uşor din cap spre cîţiva boieri care
tăinuiau la un colţ al horei mari şi aceştia l-au urmat în
coridorul ce ducea spre iatacul şi cămările doamnei, de
unde se auzeau glasuri ciripite de muieri.
— I-a muncit azi-noapte pe amîndoi, le suflă
paharnicul celor trei boieri. Aşa că, vornice Dumitru
Dudescu, ai pierdut un slujitor credincios în Alexa, după
cum eu am pierdut un altul în Hoţea Mînă-Lungă.
— Ai aflat ce au mărturisit? întrebă pripit vornicul Du-
mitru Dudescu.
— N-a fost chip. Hainul a făcut-o în beciurile
palatului, avînd străji din robii pe care i-a răscumpărat
la venirea în ţară... Blestematul acela de Racea îşi vîră
nasul peste tot.
— Poate ar fi bine să ne întoarcem la moşiile noastre
şî să stăm gata de pribegie.
— Mai bine să-l înduplecăm pe vel vornicul Mitrea să-i
judece cu milă şi să-i facă scăpaţi, spuse paharnicul
Manta.
— Ne-a fost truda fără folos, vel paharnice, vorbi rar şi
apăsat un boier voinic, cu o barbă castanie şi trăsături
bărbăteşti, îmbrăcat ostăşeşte. Cel puţin dacă izbîndeam
să-l ridicăm pe Costa dulgherul în locul lui Stan. Da’
hainul nici n-a aşteptat sfatul divanului.
— Aşa-i, stolnice Dima, şopti paharnicul. Acum hai să
mergem, să nu ne ia la ochi careva. E plină lumea de
iscoade... Aşteptaţi veşti cu caii şi săniile gata de drum.
N-are să îndrăznească să ridice mîna asupra noastră...
În noaptea de Bobotează rămîne cum am vorbit. Duceţi-
vă!... Îmi pare că vel stolnicul Sîrbu a făcut strigările.

402
 XXVIII

Vestea strigată de crainicii domneşti pe la toate

răspîntiile se risipise peste tîrg cu repeziciune şi în
dimineaţa Anului nou tîrgoveţii se buluciseră lîngă
temniţă să vadă cu ochii lor şi minunea asta. Se mirau
de puterea străjii care înconjurase cei doi măgari, ce
aşteptau cu urechile clăpăuge să-i poarte în spinare pe
dumnealui vornicul de tîrg Alexa şi pe vătaful
păhărniceilor, Hoţea Mînă-Lungă.
Ziua de Anul nou se vădea luminoasă şi rece. Omătul
scîrţîia sub picioare. Ciorile se învăluiau în stoluri,
cîrîind răguşit. Fumul hogeacurilor se ridica subţire şi
alburiu, drept spre creştetul de cleştar al cerului.
— E păcat să mori în aşa zi frumoasă, spuse starostele
Muştil, care din ziua praznicului nu-şi mai găsea locul.
Umpluse tot tîrgul de fiinţa lui şi cu toate că de atunci
se ştia că vorbise cu voievodul, povestea tuturor celor
care voiau şi celor care nu voiau să-l asculte isprava lui,
lăudîndu-se că fără el tîrgul ar fi rămas lipsit de judeţ.
Căpitanul Racea, care venise cu o roată de ferentari,
se-ntoarse spre staroste, răsucindu-şi mustăţile.
— Pentru lotrii nu-i păcat să moară oricînd, staroste.
Ia aminte că pedeapsa de astăzi e pilduitoare şi se face
în zi de An nou.
Vorbele căpitanului au trecut din gură-n gură,
târgoveţii repetîndu-le cu sfială şi cuviinţă. În ochii lor,
căpitanul ferentarilor dobîndise preţ nou şi ridicat.
Părea că după judecata făcută lui Hussein şi soţilor săi,
calicul de Racea, cum îi ziceau pînă atunci, se

403
schimbase că nu-l mai cunoşteai. Nu-şi mai bătea joc
prin crîşme de meşteşugari, ba la Manole Cap-Lat sta de
vorbă cu unul şi cu altul, sfătuindu-i cum să-şi ducă
negoaţele ca să scape de urgia lui Haviz. De la el aflaseră
că în Divan vel vornicul Mitrea voise să-i scoată basma
curată pe cei doi slujbaşi, ba dăduse chiar preţ de
răscumpărare voievodului şi că acesta era mai, mai să-l
pălească cu topuzul şi poruncise să fie ridicaţi în furci.
Aşteptînd să-i vadă pe osîndiţi, tîrgoveţii vînturau şi
răzvînturau ştirile, întorcîndu-le pe toate feţele. Mai
aprige se dovedeau tîrgoveţele, care trăiau zi şi noapte
cu frica-n sîrt din pricina slujbaşilor domneşti şi a
zarafilor. Ele îşi dădeau coate să ajungă mai în faţă, să
poată vedea mai bine.
Murmurul norodului s-a curmat de cum au ieşit cei
doi crainici cu trîmbiţele scînteind. După ce-au sunat
ridicîndu-le spre cer, bătrînul crainic Sfetea a făcut
strigările cu glas rar şi adînc.
— Să ştie tot norodul. Că măria-sa pe drepţi îi
răsplăteşte şi pe răi amarnic îi pedepseşte. Să nu faci
aproapelui ce nu vrei să ţi se facă ţie. Maria-sa
porunceşte şi la mic şi la mare să se poarte cinstit şi să
nu asuprească pe nimeni. Să nu păgubească vistieria
ţării şi nici pe supuşii măriei-sale. Cine o mai face ca ei,
ca ei să păţească.
Cînd au sunat trîmbiţele a doua oară, s-au deschis
porţile temniţei şi s-au arătat osîndiţii. Purtau cărţile de
judecată spînzurate de gît şi mîinile legate la spate. Erau
îmbrăcaţi în zdrenţe, cu chipurile supte de suferinţă şi
privirile rătăcite de spaimă. În faţa lor păşea popa Măru,
ales în sfatul tîrgului, îmbrăcat cu odăjdii, care le va da
împărtăşania şi dezlegarea spre cele veşnice.

404
 Cum s-au arătat cei doi, s-au auzit ţipete de muieri şi
icnete de copii. Două femei băteau cu pumnii în
piepturile ferentarilor şi-şi smulgeau părul de pe cap,
căutînd să răzbească la osîndiţi.
— Lăsaţi-ne, cîinilor, lăsaţi-ne la soţii noştri, mînca-v-
ar viermii inimile de piatră! se bocea una dintre ele, o
femeie plinuţă şi frumoasă.
Auzind-o, Hoţea Mînă-Lungă a scos un răcnet
înfricoşător şi s-a trîntit în zăpadă, zvîrlind din picioare.
— Nu vreau să mor, nu vreau să mor, urla el cu vinele
gîtului umflate cît degetul gros.
Vornicul Alexa păşea beat. Se uita timp la nevastă-sa
şi parcă n-o cunoştea. Aceasta ridicase un prunc înfăşat
în pernă deasupra capului, arătîndu-i-l.
— Cui ne laşi, Alexo, cui ne laşi?... Cui ne laşi, Alexoo,
cui?
În tăcerea care cuprinsese norodul nu se auzeau decît
bocetele muierilor şi răcnetele bezmetice ale vătafului de
păhărnicei. Căpitanul Racea se-nmuiase. A vrut să dea
dosul, dar a dat cu ochii de faţa albă cu buzele vinete ale
fetei lui Stan abagiul. Era îmbrăcată. Lui i s-a părut c-o
vede goală, aşa cum o văzuse în fereastră. S-a întors
spre oşteni, poruncind cu glas sugrumat:
— Ridicaţi-i pe măgari! Apoi, către muieri: Nu vă mai
bociţi. Mai bine vă arătaţi nelacome la galbeni şi la
mătăsării. Ce, nu ştiaţi de unde iau banii bărbaţii
voştri?
— Aşa-i! strigă starostele Muştil. Nu le mai încăpea
lumea de făloase ce erau.
— Ne trăgeau de păr prin tîrg şi ne ameninţau cu
temniţa dacă nu le aduceam plocoane, izbucni glasul
ascuţit al unei tîrgoveţe.

405
 — Ei sînt cozile de topor.
— Ei aduceau zarafii pe la casele oamenilor.
— Împărţeau pe din două.
— La moarte!
— N-au avut milă de bietul Stan!... L-au afumat!
— Parcă de noi au avut milă?!
— Huoo! În furci cu ei!
Glasurile se întărîtau din ce în ce şi mulţimea
începuse să se îmbulzească în spatele străjilor.
— Astîmpăraţi-vă, oameni buni, strigă Racea. Avem
poruncă să-i spînzurăm, îi spînzurăm. Să nu pună unul
mîna pe ei, că-l răpun.
În faţa ochilor aprigi ai căpitanului, mulţimea s-a dat
înapoi. Strigătele s-au mai urmat o vreme, apoi convoiul
s-a mişcat pe Uliţa Tîrgului de Afară, la capătul căreia
era locul unde se împlineau osîndele judecăţilor.
Slujbaşii agiei zăceau pe măgari, ca doi saci de paie.
La răspîntii, convoiul se oprea şi crainicii îşi făceau
strigările, după care păşeau mai departe. Se auzeau
bocetele celor două muieri şi rugăciunile morţilor trase
pe nas de popa Măru.

Cu cît se apropiau de Pescăria Veche, cu atît Racea

căsca ochii mai mari. Vorbise cu Mîrzea şi luînd seama
mai bine de jur împrejur, văzuse amestecate printre
târgoveţii bărboşi feţele rase ale tighecenilor tătăraşului.
Se ţineau în pas, cu mîinile sprijinite în străjile săbiilor.
Căpitanul se temea de vreo izbire mişelească a
paharnicului Manta, care să-i smulgă pedepsii domneşti
pe osîndiţi şi mai ales să dovedească norodului că pînă
la Dumnezeu te mănîncă sfinţii. S-a mirat foarte, atunci
406
cînd au ajuns în mideanul spînzurătorilor fără nici o
supărare.
Osînda s-a împlinit cum fusese poruncită. Popa Măru
i-a spovedit, vorbind numai el. Vornicul Alexa era mai
mult mort decît viu. Cînd gealatul i-a vîrît capul în furca
de lemn, a dat ochii peste cap, gemînd din adîncuri. Pe
Hoţea Mînă-Lungă abia l-au putut struni patru
ferentari. La porunca gealatului, furcile au fost ridicate
cu frînghii şi oştenii au bătătorit pămîntul în groapă,
întărindu-le să stea drepte. Cei ridicaţi au suflat greu, s-
au învineţit holbînd ochii şi scoţînd limbile...
— Dumnezeu să-i ierte, cîntă popa Măru.
— Să-i ierte Dumnezeu, răspunseră poporenii.
— Ce-au căutat au găsit, spuse o mătuşică ducîndu-şi
colţul broboadei la gură.
Au rămas de strajă patru oşteni. Porunca era ca
hoiturile să zacă acolo trei zile, spre înfricoşare şi
spaimă. Nu se depărtaseră bine tîrgoveţii, că pe umerii
morţilor se şi lăsaseră corbii, zbătîndu-se cu fîlfîit de
aripi şi cîrîituri mînioase să le ciugule ochii.
Cu toate strigătele vădanelor celor doi slujbaşi,
păsările de pradă nu s-au depărtat. Erau întărîtate de
foame şi dăduseră de gustul sîngelui cald.

XXIX

Era în ajunul Bobotezei. Pe la amiazi. Gerul se mai în-

muiase şi un soare palid revărsa peste lume o lumină
rece. Pe dealul Văcăreştilor se auzeau poruncile aspre
ale iuzbaşilor şi hotnogilor. Cu toate că oamenii şi caii
înotau în zăpadă, pedestrimea şi călărimile se mişcau

407
suduind în bărbi, cu coada ochiului pe toiegele
iuzbaşilor care nu stăteau în nelucrare. În mijlocul
mideanului aceluia frămîntat de botfori şi de copite,
căpitanii se strînseseră la un strop de vorbă.
— Ia uitaţi-vă la jupîn Petnahaci ce-şi mai
muştruluieşte oamenii, spuse Racea. De cînd am
început, nu le mai dă răgaz nici să răsufle.
— În afară de hînsarii mei tigheceni, e cea mai mîndră
călărime, îl înţepă Mîrzea.
Racea dădu ochii peste cap, mormăind în barbă
oarecari sudălmi potrivite pentru înfumurarea
călăreţilor.
— Nu te mai lăuda, tătăraşule. Ai înţărcat bălaia dacă
ţi s-o pune în faţă o roată de pedestrime. Priveşte-i pe
lefegiii jupînului Theil... Ei? Ce zici? I-ai putea lua din
goană cu suliţa?
Jupîn Nikolaus Theil şi-a mîngîiat barbişonul cu
vădită plăcere.
— Ja, ja!... Bitte schon versuche, einen Angriff...
Căpitan Racea zice bun... Mein Gott, Wolfgang ştie cum
vrei.
Mai erau acolo Gheţea, iuzbaşul Nicolae, hotnogul
Caloian şi cîţiva oşteni mai bătrîni, care osteniseră. Au
întors cu toţii capul spre compania de lefegii. Se mişcau
toţi odată, drepţi şi ţapeni de parcă ar fi fost din piatră.
La porunca locotenentului, cînd se desfăşurau, cînd se
adunau. Se opreau în loc şi cu stînga înfigeau furca în
zăpadă, ca într-o clipită să sprijine archebuza şi să fie
gata de tragere. Cînd mărşăluiau, pungile cu plumbi şi
cu praf, pe care le ţineau agăţate la eşarfe şi centuri, se
mişcau vesele.
— Cam greu, oftă Mîrzea. Ăştia scuipă o ploaie de foc

408
de la două sute de paşi.
— Avea dreptate măria-sa cînd zicea de arcobuzieri,
făcu iuzbaşul Nicolae săltîndu-şi dulama în spate...
— Avea dreptate la toate, îl întări hotnogul Caloian.
Dacă ne-o ţine aşa toată iarna, ieşim la primăvară cu
ciubotele ferfeniţă. Încaltea, de cînd am început muştrul,
numai ud sînt la picioare... Se aude că mîine, după
halcă, se împarte merticul pentru anul ăsta!
— Bine ar fi! Am rămas aproape gol!... De oşteni nu
mai vorbesc.
— Pot să-ţi spun, iuzbaşule Nicolae, c-am văzut cu
ochii mei în şoproanele şătrarului Sandu vigurile de
stofe. Sînt şi catifele verzi pentru vînători şi de cele roşii
pentru oamenii dumitale.
— Ce spui, căpitane Racea? se miră omuleţul. Te
pomeneşti că-mi croiesc coantăş nou!?...
— Numai să-l faci ceva mai mic decît pe ăsta, rîse
Racea...
Iuzbaşul îl privi dintr-o parte, zbîrlindu-şi mustăţile.
— Aş vrea să te văd mîine la halcă.
Oamenii se apropiară mai mult, ciulind urechile.
Pentru oştenii domneşti, halcaua de Bobotează era mare
sărbătoare, atunci putîndu-şi dovedi iscusinţa chiar în
faţa voievodului.
— După alergătura comişeilor, pare că va fi de soi.
Încă de cînd era agă, măria-sa iubea jocul. Mai ţineţi
minte? La tăiatul căpăţînilor din goană nimeni nu-l
întrecea.
— Ei, ei, ian uitaţi-vă la vel şătrarul. Cum se uită la
pive ca viţelul la poartă nouă... Bietul tălian trebuie să
aibă o răbdare de înger cu războinicul nostru... A băgat
măria-sa groaza în toţi, de aleargă slujbaşii oştirii ca

409
prîsneii... Cred că nu visează decît furcile de la capătul
Uliţei Tîrgului de Afară.
— Bună învăţătură a fost aceea, căpitane Racea. Roşii
mei nu mai văzuseră pită şi carne de nu ştiu cînd. Să-i
vezi pe dumnealui medelnicerul şi jicnicerul ce ne mai
întreabă dacă sîntem mulţumiţi şi dacă ne mai pofteşte
ceva rînza.
Oştenii rîseră gros, clătinîndu-şi bărbile.
— Jigodiile!
Cînd au bătut clopotele vestind amiazul, au sunat şi
trîmbiţele oştirii. Steagurile de călăraşi şi roatele de
pedestrime s-au înşiruit cu lefegiii în frunte, grăbind
spre Curtea Veche. Cei trei prieteni au lăsat oştenii pe
mîna iuzbaşilor, călărind alături, în urma oştirii.
★
Tăceau, rumegîndu-şi gîndurile. Privirile lui Mîrzea
erau înceţoşate. De cîte ori le ridica dintre urechile lui
Şeitan, n-o vedea decît pe Neaga, aşa cum fusese la
praznicul Crăciunului, îi zîmbise din cerdac şi într-o
clipită se topise în cămările doamnei. Părea că anume îl
pîndise. De atunci nu s-a mai arătat! De ce? O mie de
întrebări îl scurmă. Noroc că dimineaţa are muştru şi i
se mai împrăştie gîndurile... Rămîn însă nopţile. Şi
nopţile de iarnă sînt nespus de lungi.
Racea călărea între cei doi prieteni, privindu-i pe rînd
cu coada ochiului. Avea barba rotunjită din proaspăt cu
foarfecele şi vestea pe care o ţinea în el îl făcea să
pocnească de bucurie. Cînd a văzut flamura voievodului
fîlfîind deasupra cetăţii, şi-a strunit calul.
— Ce-i? răsări din gînduri Mîrzea.
Oştenii intrau pe Poarta de Jos în sunetele
trîmbiţaşilor de la ziduri şi ale tobelor. Armele scînteiau
410
în soare. Flamurile se legănau în vîrful suliţelor.
— Priviţi! Priviţi şi dacă vreţi, n-aveţi decît să vă închi-
naţi şi lui Belzebuth.
Căpitanii au privit şi l-au înţeles.
— Mai ţineţi minte cînd v-am dus la Căliman? Era o
înserare tivită cu sînge. Turnul n-avea flamură. Zidurile
păreau ruşinate şi coşcovite.
— Coşcovite sînt şi acum, răspunse cu glas sec
Mîrzea.
Racea îl privi din toată înălţimea sa, clătinîndu-şi
capul cu amărăciune.
— Coşcovite, dar au prins viaţă, tătăraşule. A început
să cadă mucegaiul. După cîte se pare însă, ai început să
mucegăieşti tu... Vezi şi cască ochii bine, să nu cazi a
doua oară în ghearele Danului. Ar fi păcat de tine, că
altfel nu eşti om rău.
— Taci!
— Am tăcut!... Da’ să ştii că te lăsăm singur.
Gheţea a răsărit, roşindu-se parcă.
— Aa! Va să zică ştiai, se dezumflă Racea privindu-l.
Mironosiţo, pufni el pe nări. Nu mai are omul nici o
bucurie... Cine ţi-a spus?
— Diacul Nathanail.
— Phii, da’ prost mai sînt, se bătu Racea cu palma
peste frunte. Te pomeneşti că el a scris hrisovul de
căpitănie?
Gheţea încuviinţă din cap.
— El stie? şi-l arată peste umăr pe Mîrzea.
— Ştie!
— De aia o fi trist şi îndurerat!... Rămîne singur, puiul
mamei.
Mîrzea ridică privirea la el şi Racea începu să se

411
foiască în şa.
— Hai!... Pinteni!... Pinteni, că nu pot înghiţi ochi
blajini de iadă în focurile dragostei. Să ştiţi că mă duc să
iau putere de la Manole Cap-Lat.
— Să nu vii afumat la halca.
— Nici o grijă, Radule... Păzeşte-l pe tătăraş. I-a luat
inima foc. Hii la drum, răcni el, dînd pinteni.
Armăsarul s-a încordat, pornindu-se în goană.
Dulama fîlfîia şi de sub copite zburau bulgării. Gheţea şi
Mîrzea i-au privit pe urme, pînă cînd nu l-au mai văzut.
★
— Te duci acasă?
— Mă duc să-mi gătesc boarfele de drum.
— Cînd plecaţi?
— Racea spune că după Bobotează. Îi petrec pînă la
Tîrgovişte.
Mîrzea şi-a plecat barba în piept.
— Bine!... Eu mai rămîn să văd ce-mi fac oamenii!...
Aşa făcea în fiecare zi. Stătea în cetate pînă sunau
trîmbiţele ridicarea podului. De-abia atunci se îndura să
plece. Cu toate astea n-o mai văzuse de atîtea zile. A
trecut pierdut pe lîngă caii pe care-i buşumau hînsarii
lui. Altădată îl bucura zorul oştenilor, mirosul de grajd şi
de curelărie; privirii lui nu scăpa un cui lipsă la
potcoave, un cal neţesălat cum trebuie, o şa cu chinga
învechită. Astăzi trece pe lînga toate lucrurile astea
dragi, care-i alcătuiesc miezul şi rostul vieţii, ca un
străin. Totul i se pare străin, în afară de suferinţa şi
neliniştea lui.
Nici nu ştie cînd s-a trezit cu vătaful Simion în faţă.
— Căpitane!... Am poruncă să te înfăţişez doamnei.
Pofteşte degrabă.
412
 — De ce? tresări Mîrzea.
Gînduri anapoda i-au dat ghes. S-a mărturisit Neaga?
Neaga şi iarăşi Neaga. Simion l-a lăsat în hora mică, de
unde răspundeau uşi spre cămările iatacului. Se auzeau
bătăi repezi de spată, întretăiate de rîsete tinere. Nu
intrase niciodată aici. Se cunoştea din fiecare lucruşor,
din fiecare floare aşezată în ghiveci că o mînă de femeie
domneşte în această parte a palatului.
Îşi răsucea sfîrcul mustăţilor, căutînd o dezlegare
chemării, cînd una din uşi se deschise făcînd loc unui
cap de jupîniţă, străjuit de coade lungi în care era
împletit fir de aur. Jupîniţa l-a măsurat din ochi, apoi a
trîntit uşa. S-au auzit chicote, o învăluire de poale şi un
tocănit repede de tocuri. Uşa s-a deschis iarăşi. De data
asta s-au bulucit în deschizătura ei o sumedenie de
capete şi de cozi, unele aurii, altele negre, altele castanii
şi tot atîtea perechi de ochi codani, care-l cercetau cu
luare aminte şi sclipete de veselie. Jupîniţele şi-au dat
coate, pufnind în căuşul palmelor. Apoi s-a auzit un glas
răguşit de femeie bătrînă.
— Treceţi la lucru, diavoliţelor.
Fetele s-au dus într-o fluturare de pînzeturi şi catifele,
uitînd uşa deschisă. După o clipă, s-a întors cea de la-
nceput, scoţîndu-i limba şi pocnind uşa.
— Afurisitele naibii, mormăi oşteanul. Dar Neaga?
A mai făcut cîţiva paşi, zornăindu-şi anume pintenii şi
tîrîndu-şi sabia pe marmura pardoselii. Nu s-a mai
arătat nimeni, în afară de vătaful Simion, care i-a făcut
semn să intre. Căpitanul şi-a scos cuşmuliţa, şi-a mai
potrivit coantăşul, apoi a intrat ţanţoş, îmbîrligîndu-şi
mustăţile. Era pornit pe sfadă şi gîlceavă.

413
 ★

Doamna Stanca stătea în picioare lîngă ghergheful la

care lucrase. Era înaltă şi trufaşă, cu cozile groase
lăsate pe piept pînă la cingătoarea de filigran închisă cu
pafta bătută în pietre scumpe. Avea boiul alb,
sprîncenele negre desemnate cu arcuri meşteşugite şi
gura rumenită cu dresuri. Frumoasă şi măreaţă. O
măreţie aspră şi o trufie împieptoşată. Ochii negri, peste
măsură de mari, jucau în ape frămîntate, cu toate că-l
priveau cu luare aminte.
— Sluga măriei-tale, căpitanul Mîrzea, se închină
oşteanul îngenunchind şi sărutînd mîna ce i se
întinsese.
— Te cunosc, căpitane. Îţi puseşi trupul pentru
voievod, cînd îl hăitui Alexandru, duşmanul nostru.
Glasul mlădios era totuşi tăios. Ridică-te, domnia-ta. Şi
ai bunătatea să asculţi o rugăminte.
În odaia doamnei pluteau parfumuri plăcute şi abia
simţite. Lumina zilei se pierdea în moliciunea perdelelor
şi a covoarelor care acopereau pereţii. Doamna s-a
aşezat în jilţ, plecîndu-şi capul în mîna frumoasă,
arcuită uşor. Era îmbrăcată în rochie grea de hetaia
roşie. Purta pe cap mesal din fir, legat pe sub bărbie cu
lănţug de aur. De sub poalele fustei ieşeau vîrfurile
întoarse ale conduraşilor de mătase galbenă, cusuţi cu
flori.
— Vreau să ştiu, căpitane, dacă ai să mă asculţi şi ai
să-mi fii de folos.
Îşi îndulcise puţin glasul.
— Maria-ta, sînt prea supusul tău slujitor. Porunceşte
şi vei fi ascultată, se închină căpitanul.
— O, n-am să dau porunci. O făcui altădată, căpitane,
414
cînd fusei stăpînă la mine acasă. Porunci dau acum
voievozii. Doamnele stau ferecate în iatac şi aşteaptă să
le vină soţii plecaţi prin lume... Nu fuseşi şi domnia-ta
cu căpitanul Racea pe la Tîrgşor?!
— N-am fost şi nici nu ştiu să fi fost prietenul meu pe-
acolo, îngăimă Mîrzea.
„Te pomeneşti că pentru asta m-a chemat”, gîndi
căpitanul pipăindu-şi grumazul.
— Lasă, lasă, oştene, îl ameninţă doamna cu degetul.
Am să pun eu odată mîna pe voi.
Cu toate că rîdea, Mîrzea a simţit ameninţarea
ascunsă în spatele rîsului şi a-nghiţit în sec.
— Iaca despre ce-i vorba: Voievodul şi luminatul meu
soţ, sfătuit de cugetul lui, care nu-i mai dă pace, şi mai
ales de diacul Nathanail, care-şi cunoaşte prietenul, a
poruncit dascăli pentru coconul nostru, Nicolae
Pătraşcu. Ah! oftă doamna. Aceşti dascăli de lătinie şi de
slavonească şi de mai ştiu eu ce sînt mai duşmani decît
duşmanii cei adevăraţi. Îl ferecară pe bietul copil între
bucoavne, de se făcu ca ceara. Parcă unchiul meu
Dobromir, vel banul Craiovei, ştiu atîta carte. Au boierii
Craioveşti, care slavă Domnului că sînt avuţi cum nu se
mai poate... Da’ de la un timp nu mă mai pot pune
cruce. Nu-l îngăduie nici dumnealui Theodosie
Rudeanu, ruda noastră bună, nici părintele Arsene, nici
ceilalţi cîţi o mai fi avînd. Acum auzii că măria-sa i-a
găsit şi alt dascăl care să-l asuprească. Acela va fi dascăl
de ostăşie şi se cheamă Mîrzea, căpitan de călăreţi
moldoveni.
Pe Mîrzea îl trecu un fior de plăcere.
— N-am ştiut asta, măria-ta. Mă simt cinstit mai mult
decît meritam.

415
 — Auzi-l cum vorbeşte, Simioane? Parcă nu domnia-
sa tulbură inimile fetelor mele din casă cînd trece în
goană pe sub ferestre.
Simion a rîs în mustăţi, fără să răspundă.
— Sînt mîhnit, măria-ta. Credeam că numai prietenul
meu Racea face asemenea lucruri. Altă dată n-am să
mai trec.
— Ba să treci şi altă dată. Dar să ai grijă de acest
cocon al nostru, care-i slăbuţ şi pe care taică-su vrea să-
l facă oştean cît ai bate din palme... Destul îmi tremura
inima pentru el cînd bătea codrii Mehedinţilor şi cu
treabă şi fără treabă. Acu vrea să mi-l înstrăineze şi pe
copil. Sînt vremuri tulburi, căpitane. Văzuşi că ne bătu
curtea cu pietroaie.
Se sculase şi i se oprise în faţă.
— Să ai grijă de fecioraş. E fraged. Să nu-l izbească
vrun cal, sau să nu se săgeteze din greşeală. Mă asculţi?
— În genunchi, măria-ta. Am să-l păzesc ca pe ochii
din cap. Cît despre meşteşug, are să-l prindă pe-ndelete
şi după puterea trupului său.
Doamna Stanca s-a-nseninat, zîmbindu-i. Apoi tainic:
— Să-l mai scoatem un pic din mîinile dascălilor, că-l
îndeasă pînă-l ameţesc. Are să te cheme voievodul să-ţi
dea porunci. Bagă de seamă. Să nu uiţi că trecuşi întîi
pe la mine... Simioane, du-l pe căpitan cu grijă să nu-l
fure jupîniţele... Dacă ţi-o plăcea vreuna şi te-o amărî,
să vii şi să mi-o pîrăşti... Din cînd în cînd, am să te
chem să-mi povesteşti cum merge învăţătura...
I-a dat mîna să i-o sărute şi cînd a ieşit, Mîrzea a
auzit-o oftînd uşurată. Vorbele din urmă ale doamnei i
s-au părut spuse cu un anume tîlc. Să se fi mărturisit
Neaga? Gînduri noi îi stăruiau în minte. I se strecurase

416
o grijă în suflet. Un simţămînt nou şi curios. Să ai în
pază un copil. O altă povară de dus... Putea fi o povară
plăcută. Mai ales că va avea prilej de acum încolo să
pătrundă uşor acolo unde stătea jupîniţa Neaga.

XXX

Acum aştepta în hora mare porunca voievodului, la

care fusese chemat pe cînd cerceta pentru a nu ştiu cîta
oară grajdurile. Zîmbea în mustăţi, cunoscînd pricina.
Tot Simion vătaful l-a purtat în spătăria mică, unde
Mihai era singur. Purta caftan blănit cu samur, avea
capul descoperit şi privea pe fereastră. Lui Mîrzea i s-a
părut că în cele două luni de domnie voievodul
îmbătrînise mult. Nu că s-ar fi plecat trupul lui vînjos,
nu că ar fi cărunţit, dar i se săpaseră o seamă de
şănţuleţe sub ochi şi privea la cei din jur pieziş şi isco-
ditor.
— Căpitane, te-am chemat pentru o lucrare de care
vreau să fiu încredinţat că va fi sfîrşită cum se cuvine.
Mîrzea s-a închinat fără să scoată o vorbă.
Privirea voievodului a prins parcă viaţă şi faţa asprită
s-a luminat la un gînd lăuntric, care, se vede, îl muncise
pînă în acel ceas.
— Am chibzuit şi am hotărît să-ţi încredinţăm pe fiul
nostru iubit pentru a-l deprinde la meşteşugul armelor.
Sînt mulţi oşteni bătrîni şi vrednici în cetate, dar noi te
preţuim ca pe unul dintre cei mai iscusiţi.
— Mă simt cinstit şi prea plecat la poruncă, măria-ta.
— Să nu fie o poruncă aceasta. Să fie o slujbă făcută
unui prietin.

417
 — Am să am grijă ca de un frate al meu mai mic.
Sabia mea se va închina măriei-sale Nicolae Pătraşcu.
— Nici asta nu se poate. Te vei purta cu el ca un
dascăl al meşteşugului ostăşesc. Aspru meşteşugul,
aspru şi dascălul. Să nu pleci urechea la unele vorbe şi
rugări, de ori unde vor veni ele. Ai înţeles?
— Înţeles, măria-ta, clipi des Mîrzea.
— Însă - voievodul făcu cîţiva paşi spre el -... să fii cu
ochii în patru. Mai ales dacă îl duci la Ciutărie. E un
blestemat de urs care a prins poftă de harţ. Şi nu care
cumva să-l batjocorească păgînii. Fraged va fi fiind, dar
e fecior de voievod. Asta s-o ştie bine şi să n-o uite în
veci. Să-l creşti viteaz şi ager. Eu îţi dau mînă slobodă
să faci cum vei vrea. Să începi de după-amiază. N-am să
mă amestec, n-am să-l ascult dacă se văicăreşte.
Mihai parcă vorbea cu el însuşi, cătînd mai curînd să
se ispitească pe sine cu aceste vorbe, decît să-l
încredinţeze pe Mîrzea că aşa va fi.
— Să vezi dacă vine îmbrăcat gros. Vîntul de iarnă taie
la mădulare. Sileşte-l mai ales la călărie. Însă nu prea
mult.
S-ar putea să năduşească şi la urmă să răcească...
Simioane, cheamă-l pe cocon la noi.
Pînă cînd a venit fecioraşul, voievodul s-a plimbat prin
spătărie, căznindu-şi barba.
Nicolae Pătraşcu s-a înfăţişat tatălui şi măriei-sale
domnului, cu pulberea de păr auriu răvăşită peste
guleraşul caftanului şi cu degetele murdare de cerneală.
Avea ochi albaştri şi nasul sumes a cercetare. S-a
închinat sprinten, zîmbind.
— M-ai chemat, măria-ta?
— Te-am chemat să te înfăţişez altui dascăl pe care ţi

418
l-am hărăzit.
Auzind de dascăl, copilul a oftat, cătînd pieziş spre
Mîrzea. „Ce dascăl va fi fiind acest tătar împintenat şi
armat nu se poate şti. De aceea se cuvine să ne arătăm
sfioşi şi îndărătnici, plecînd capul. Ba este potrivit să
lăsăm în jos buzele, semn că ni-i lehamite de dascăli, de
bucoavne şi de călimări”.
Mihai a luat seama la aceste semne, făcîndu-i cu
ochiul lui Mîrzea, care şi-a ridicat vîrful mustăţilor în
sus.
— Căpitanul Mîrzea te va învăţa să călăreşti, să mînui
arcul şi sabia, iar dacă vei fi silitor şi cuminte, poate te
va învăţa să vînezi cu şoimul.
Cu cît vorbea voievodul, cu atît se însenina chipul
coconului domnesc. Buzele s-au strîns la locul lor, capul
s-a ridicat şi ochii au prins să lucească veseli şi
prietenoşi. Auzi tu ce dascăl bun şi minunat este acest
căpitan! Are să vîneze şi cu şoimul! Asta-i o bucurie la
care nici nu visa...
A pocnit din palme repezindu-se să-i sărute mîna
tatălui care-şi întinsese braţele să-l primească. Atunci s-
a ivit în uşa spătăriei preotul Arsene, duşmanul
duşmanilor.
— Maria-ta, se burzului el în barba cînepie, lungă
pînă la brîu. Să păstrăm ieghemoniconul curţii
pravoslavnicilor împăraţi şi ţari. Domnia-ta, Nicolae, să
treci la cămara de ceianie şi să faci douăzeci de mătănii
să nu mai uiţi altă dată cele învăţate.
Copilul îşi oprise zborul spre braţele deschise ale
tatălui şi dintr-o dată a intrat în obiceiurile fiului de
voievod de la Ţara Românească. S-a închinat supus,
plecînd spăşit, urmat de barba acelui dascăl de temut.

419
Cînd a trecut pe lîngă Mîrzea, i-a făcut cu ochiul.
Căpitanul a înlemnit de teamă să nu-l vadă voievodul,
dar cînd coconul s-a mai uitat o dată spre el, i-a
răspuns în acelaşi fel.
Atît că l-a prins asupra acestui fapt ruşinos însuşi
sfinţia-sa Arsene. De pomană s-a apucat să-şi frece în
duşmănie ochiul; de pomană a mai clipit des ca şi cînd
i-ar fi intrat ceva în el. Privirea care i-a aruncat-o
dascălul l-a făcut să înţeleagă că se poate trece cu
cugetul împăcat pe răbojul duşmanilor cuvioşiei sale.
A întors ochii spre voievod. Părea că vede afară ceva
cu totul deosebit. Mîrzea a înţeles şi fără să-şi mai
zornăie pintenii a ieşit urmat de Simion vătaful.

Între zidurile palatului şi Poarta de Sus, era un

midean unde se adunau gvardiile pentru cătare. Acolo
alesese Mîrzea locul pentru primele învăţături în
meşteşugul călăriei. Venise cu şoimul pe umăr. Şeitan
lucea cu părul netezit din proaspăt. Un comişel purta
căluţul coconului domnesc de colo, colo să-l ţină
încălzit. Căpitanul se îmbrăcase în straie de mare
sărbătoare. Tot privind spre palat, a văzut mişcînd uşor
perdelele de la iatacul doamnei.
„Semn că s-a pornit coconul!”
S-a uitat şi spre spătărie. Nu după mult i s-a părut că
una din ferestre este mai umbrită decît celelalte.
— Bun!... Se cheamă că avem privitori de samă.
Atunci să arătăm ce putem, mormăi el mîngîindu-şi
mustăţile.
Dinspre palat, grăbind pe o pîrtie, s-a ivit Nicolae
Pătraşcu, urmat de vătaful Simion. Venea repede, cu
420
răsuflarea iuţită, îmbujorat la faţă şi ochii strălucind.
Purta cizmuliţe galbene cu pinteni, coantăş roşu cu
ceaprazuri de aur şi blăniţă de jder, cuşmuliţă cu
surguci şi mănuşi pînă la coate. S-au închinat unul
altuia şi măria-sa a poftit numaidecît să încalece.
— Să nu crezi, căpitane, că n-am mai încălecat pînă
acum. Ştiu să merg în goană şi la trap ca un călăreţ
bătrîn. Am fost într-un stol de călărime, cînd a venit
măria-sa în Bucureşti.
Mîrzea l-a ascultat cuviincios, cu capul plecat.
— Eu nu zic că măria-ta nu ştie să călărească. Dacă
stă puţin strîmb şi adus de spate în şa, asta se poate
drege. La fel, dacă ţine tălpile vîrîte în scări pînă la
călcîi.
‘Băiatul se făcuse mai roşu decît fusese pînă acum,
încruntînd sprîncenele.
— De unde ştie domnia-ta una ca asta?
— Am fost şi eu la acea intrare de slavă în Cetatea de
Scaun. Iaca, să probăluim o dată.
Comişelul a adus calul, ajutîndu-i copilului să se urce
în şa. Nici n-a pus bine picioarele în scări, şi Mîrzea a
plesnit din limbă, apucînd capătul coardei din mîna
comişelului. Calul s-a pornit smucit la galop, rotind în
jurul căpitanului. Luat în pripă, Nicolae Pătraşcu a
scăpat frîiele, apucîndu-se de arcul şeii. Ţinîndu-se în
mîini şi slăbind pulpele, a scăpat şi scările. Cuşmuliţa i
se lăsase pe-o ureche. Îşi înfipsese dinţii în buză,
strîngînd din fălci. Mîrzea îi lua seama şi vedea cum cu
fiecare salt al calului băiatul alunecă pe stînga şi că nu
se va mai putea ţine în şa decît cîteva clipe. Atunci a
strîns coarda cu putere, sărind lîngă cal tocmai bine să-l
prindă în braţe pe voinic. Vătaful Simion rîdea şi el

421
mînzeşte, cum rîdea şi comişelul, cum părea că rîde şi
Şeitan, ridicînd o buză în sus şi rînjindu-şi dinţii
galbeni.
Numai Nicolae Pătraşcu era supărat şi-i sticleau ochii
în lacrimi. A rămas însă cu plînsul în gît, căci Mîrzea a
şuierat ascuţit şi armăsarul lui s-a prăvălit în goană.
Şoimul s-a ridicat în aer şi căpitanul a sărit în şa,
dezvăluindu-şi cu repeziciune toate măiestriile care mai
fuseseră văzute o dată şi-i miraseră pe moşnenii din
Cremenari.
Părea că are aripi, acum dormind întins pe spinarea
calului, acum topindu-se ca smuls de furtună. Cădea pe
stînga, ca să iasă pe sub burtă şi pe dreapta, sărea jos şi
de jos în şa. Se ridica în picioare şi acum. Doamne
fereşte, inima băiatului a stat în loc, căci acel vîrtej cu
aripi s-a prăbuşit în zăpadă, rămînînd ca mort. Calul a
sărit uşor peste el, apoi s-a întors, l-a luat în dinţi şi i l-a
adus la picioare. Căpitanul s-a sculat în capul oaselor,
şoimul i s-a lăsat pe umăr şi Nicolae Pătraşcu a primit o
închinăciune frumoasă, de adevărat războinic şi
curtean. În clipa aceea ieghemoniconul părintelui Ar-
senie n-a mai plătit nici două parale. Căpitanul i-a făcut
cu ochiul, coconul i-a răspuns înveselit şi iată-i pe cei
doi duşmani prieteni la toartă.
— Dracu’ să mă ia, dacă n-am să te învăţ, măria-ta, să
călăreşti la fel ca mine.
— Şi pe mine să mă ia dracu’, dacă am să fiu leneş,
cum sînt la slavonească şi lătinie. Of! căpitane. Dacă ai
şti cît sînt de amărît. Ce bine-i de domnia-ta. Ai cal, ai
şoim, ai sabie. Doamne, Doamne. Şi mai ales n-ai dascăl
aprig ca ţapul cela afurisit.
Mîrzea a rîs din toată inima. Ar fi vrut să-l ia în braţe

422
pe acest fecioraş, care se vede treaba mai primise şi alte
învăţături decît cele ale dascălilor domneşti. L-a fluierat
pe Şeitan şi l-a făcut să îngenunche în faţa copilului.
Nicolae Pătraşcu a căscat ochii mari, apoi un zîmbet de
fericire i-a luminat faţa.
— Urcă-te, măria-ta. Să începem cu adevărat
învăţătura pe acest cal năzdrăvan.
Nici n-au ştiut cînd s-a lăsat întunericul. S-au întors
spre grajduri scară la scară. Nicolaie Pătraşcu călare pe
Şeitan, care-i muşca din cînd în cînd vîrful cizmei,
Mîrzea călare pe căluţul băiatului. Tăifăsuiau ca doi
vechi oşteni şi Mîrzea se bucura de agerimea trupului şi
minţii odraslei domneşti. Băiatul nu l-a lăsat de mînă
pînă nu l-a înfăţişat doamnei. Se vede că avusese o
asemenea poruncă dată dinainte.

Se întorcea grăbit spre grajduri. Era întuneric de-a

binelea. În curînd trîmbiţaşii vor suna ridicarea podului
şi ferecarea porţilor. Ferestrele şi fînarele, agăţate în
crengi de fier la colţurile palatului, aruncau pe zăpadă
pîrtii de lumină. Făcînd colţul spre curţile din spate, i s-
a năzărit din adăpostul zidurilor o umbră, cu faţa şi
capul acoperite de o maramă neagră. Mîrzea se opri cu
mîna pe straja săbiei.
— Apropie-te, căpitane. Te-am aşteptat toată după-
amiaza.
Căpitanul şi-a simţit faţa brobonită. Fiori calzi i s-au
alergat prin tot trupul. Glasul celei pe care o iubea
închegase într-o clipă o punte între ieri, astăzi şi mîine.
Amintirile din noaptea ceea fermecată, cînd cîntau
privighetorile şi gîlgîia Argeşul sub blîndeţea lunii se
423
făcuseră una cu chipul jupîniţei văzută în toată
strălucirea ei la praznicul sărbătorilor de iarnă şi cu
fericirea visată în nopţile lui de veghe. Neaga era în el, ca
un adevăr limpede al vieţii şi ca un ţel spre care se zbu-
ciuma să ajungă.
— Eu te-am aşteptat clipă de clipă şi ceas de ceas, de
trei luni, jupîniţă.
Neaga a scăpat un oftat uşor, apucîndu-i mîna cu o
mişcare pripită.
— Nu fi mîniat şi nu mă osîndi. Vreau să stăm de
vorbă. În seara asta sînt de rînd în iatacul doamnei. Vrei
să vii cu mine?
Glasul era cald şi îmbietor.
— Porunceşte şi te urmez oriunde.
— Atunci hai repede, să nu ne vadă careva.
Fata i-a strîns mîna şi Mîrzea i-a simţit-o caldă, moale
şi mică. S-au furişat în cerdac şi, printr-un gang din
marginea palatului, într-o cămăruţă mică în care era un
divan, o masă, un gherghef, icoane pe ziduri şi flori în
ghivece. Deasupra divanului, un clopoţel de argint, de la
urechea căruia pleca un şnur de mătase petrecut prin
uşă. Neaga gîfîia, ţinîndu-şi amîndouă mîinile apăsate
pe inimă.
— Doamne! Dacă ne găseşte cineva, îmi pierd cinstea
şi nu mai pot ieşi în lume, spuse ea alintîndu-se sub
maramă.
Mîrzea îi desluşea la lumina slabă a sfeşnicului numai
strălucirea ochilor. S-a apropiat de ea încercînd să-i
ridice vălul. Neaga a făcut un pas înapoi, apărîndu-se
mai mult în joacă.
— Jupîniţă, acum dacă sîntem aici, să nu ne mai
gîndim decît la lucrurile pe care avem a ni le spune.

424
Vremea zboară ca un vis.
Neaga şi-a tras vălul, aruncîndu-şi pe divan caţaveica
din blăni de vulpe pe care o purtase aninată de umeri.
Lui Mîrzea i s-a pus un nod în gît. Îmbrăcată numai
într-o rochie de catifea albastră strînsă cu un brîu lat
peste mijloc, Neaga strălucea de frumuseţe. Lucirile
domoale ale catifelei se răsfrîngeau în ochii ei albaştri cu
alte luciri vii, îmbietoare şi calde. Cozile aurii îi scoteau
şi mai bine în vedere chipul alb şi rumeneala buzelor pe
care şi le muşcase pînă la sînge, aşa cum ştia ea că se
fac roşii şi pline de vino-ncoace. A rîs mărunt, plecîndu-
şi capul pe un umăr.
— De ce te uiţi aşa la mine?! Să ştii că mă sperii.
Cum căpitanul o pironea cu aceeaşi privire ascuţită,
Neaga şi-a lăsat fruntea în jos, clipind repede din gene.
— Şezi aici lîngă mine, domnia-ta. De mult n-am mai
simţit prin preajmă un suflet de prieten.
S-au aşezat unul lîngă altul pe divan.
— Am auzit că te iubesc multe jupîniţe, oftă ea.
— N-am această ştire. Inima mi-e zălogită numai
uneia.
— Pot să-i ştiu şi eu numele?
Se uita la el, zîmbind.
— O cheamă Neaga.
Atunci s-a petrecut un lucru de mirare pentru Mîrzea.
Jupîniţa a scos un strigăt uşor, plecîndu-şi fruntea pe
umărul lui.
Boabe de lacrimi îi curgeau pe mîinile care frămîntau
o năfrămuţă de mătase. Mîrzea a-ngenuncheat, uscînd
mîinile jupîniţei cu buze arse de fierbinţeală. Neaga şi-a
sprijinit obrazul pe creştetul capului său.
— Te-am amărît, viteazule. Mi-am călcat în picioare o

425
dragoste adevărată şi o mulţumire ce ţi se cuvenea,
plecîndu-mă de frica şi spaima tatălui meu...
— Nu-l iubeşti pe Alexandru?
— Nu, nu-l iubesc! Nu-l iubesc! A fost un fluture în
straie rnîndre...
— Atunci nu eşti mînioasă că l-am răpus cu pumnul,
cînd se ţinea după carîta ta şi cînd m-au doborît şi pe
mine slugile lui?
— Nu! Nu sînt! Mai bine îl omorai de tot... suspină
jupîniţa privindu-l cu coada ochiului, faţa căpitanului
era muncită. Neaga şi-a îndesit suspinele, uscîndu-şi
genele cu năfrămuţa.
— Taci, încerca s-o liniştească Mîrzea. S-ar putea să
ne audă cineva.

În noaptea aceea, printre suspine şi sărutări pătimaşe,

aflase căpitanul Mîrzea de gîndul Danului care voia să-şi
mărite fata cu feciorul biv vel vornicului Chisar şi pentru
că ea se împotrivea, iubindu-l pe el, o hărăzise
monastirii.
— Să mă ofilesc acum, cînd abia am prins gust de
frumuseţea vieţii? Spune, căpitane!... Ai să mă laşi?!...
Of, Doamne. Mai bine muream în noaptea aceea. Mai
bine mă lăsai în ghearele turcului... Cu ce voi fi greşit să
mă asuprească?! Sînt singură!... Sînt singură, viteazule.
S-a sculat de lîngă el, trăgînd dintr-un colţ un sac din
care a scos o mînă de cosiţe lungi şi mătăsoase. Erau
legate cu fir de ibrişin. Cele aurii de o parte, cele negre
de altă parte.
— Uite ce mă aşteaptă, viteazule, suspină Neaga. Au
să-mi cadă pletele sub foarfecele stareţei şi ai să le vezi
426
ţesute în războaiele doamnei, ca să facă din ele perdele
la ferestre. Să le atingi cu grijă şi să te gîndeşti la mine.
Atunci n-am să mai fiu decît o biată schimnică, un vrej
uscat înainte să înflorească.
Ştirea l-a pălit ca un buzdugan. Ştiind-o prin preajmă,
nădăjduia, credea, visa. Dincolo de porţile monastirii el
nu mai are nici o putere. Ceva din plînsul şi patima cu
care vorbea de Alexandru îi strecuraseră în suflet o
nelinişte. O prinsese de cîteva ori privindu-l furiş. Avea
ceva străin în ea, ceva care stăruia dincolo de sărut şi de
îmbrăţişările la care se dovedise meşteră. Ţinea minte
buzele fetelor cărora le culesese dulceaţa în viaţa lui.
Erau reci, neştiutoare, se lăsau alintate. Ale Neagăi
frigeau, se zbăteau, cereau, căutau. Gînduri prosteşti.
Fata stă împietrită de spaimă în faţa lui şi-l cercetează.
— Nu te amărî zadarnic, jupîniţă. Chinovia e bună
pentru maici bătrîne şi ofilite. Sînt cîteodată rosturi în
lume care se cer croite de mîna ta. Rostul femeii este
cuibul. Cuibul pe care să-l încălzească şi să-l facă plăcut
soţului.
— Aşa visam şi eu, căpitane. Şi tare mi-ar fi plăcut să
rămîn la Drăgoieşti, acolo unde am copilărit şi unde...
— Şi unde?
— Şi unde mi s-a năzărit odată un Făt-Frumos al
meu.
Mîrzea s-a sculat, făcînd cîţiva paşi încolo şi încoace.
Apoi a început să se destăinuie, frămîntîndu-se. A spus
multe în noaptea aceea de Ghenar. Vorbea gîndindu-se
la casa cneazului Gheţea, aninată deasupra stîncilor în
singurătatea munţilor, în care Ancuţa aducea atîta pace
şi atîta tihnă. Lucruri la care nu se gîndise niciodată,
dar care pătrunseseră adînc în el, fără să ştie cînd şi

427
cum. Era se vede treaba o rînduială a firii şi a lucrurilor,
care cerea un căpătîi pentru fiecare cap şi un popas
pentru fiecare pribeag. Jupîniţa îl asculta cu ochii stră-
lucind, trăgînd din cînd în cînd cu urechea spre uşă.
Părea că se bucură nespus de acel cuib.
— N-are să îndrăznească niciodată să intre cineva
acolo. Ce mă făceam fără domnia-ta? suspină ea. Dar
dacă te prinde? Pentru furtişag de fată, plăteşti cu
capul.
Mîrzea şi-a încreţit fruntea.
— Mi l-am primejduit de multe ori, jupîniţă. Chiar
dacă ar fi aşa, pentru slujbele mele, măria-sa va slobozi
vornicii de poartă să-şi facă îndatoririle.
— Ah! tresări ruşinată Neaga.
Îndatoririle vornicilor de poartă erau să cunune pe cei
ce păcătuiseră în afara legilor.
— Ziceai că pleacă mai mulţi prieteni ai domniei-tale?
— Da! Poimîni în zori. Lumea va fi beată şi
învălmăşită. Pînă să-ţi ia seama, vei fi departe. Boierul
nu-i în tîrg?!... Nu l-am văzut la praznic.
Neaga a tresărit.
— Nu-i. Are sa fie mai uşor. A plecat la moşiile din
părţile Buzăului... Aş vrea să ştiu, viteazule, pe ce mîini
mă dai! Şi ce drum?
Mîrzea s-a răsucit spre ea. Alte întrebări care-l
nelinişteau.
— Pe mîini bune, jupîniţă, şi pe drum bătut.
— Mă bucur, se veseli jupîniţa bătînd din palme.
Atunci, poimîni, la Poarta de Sus... Iaca, ţine năfrămuţa
asta să-ţi aducă mîine noroc la halcă. Am să fiu şi eu
acolo şi am să te văd. Acum du-te! Dumnezeu să te
ocrotească. Mi-ai luat o piatră de pe inimă şi m-ai înviat.

428
 I s-a aninat de gît, dăruindu-i gura.

...Cînd a ieşit în curte, luna se ridicase peste crestele

zidurilor, poleind omăturile. Gerul l-a izbit peste faţă,
înviorîndu-l. Cu toată pacea nesfîrşită a nopţii,
zbuciumul în care-l aruncase Neaga îi ciocănea
neînduplecat fruntea. S-a îndreptat spre grajduri. Va
dormi în fîn şi mîine va trebui să dea piept cu Gheţea şi
mai ales cu Racea.

XXXI

Doamna Stanca priveghease din spatele perdelelor

învăţătura pe care Nicolae o primea de la căpitanul
Mîrzea. I s-a zgîrcit inima cînd l-a văzut pe copil
clătinîndu-se în şa. Şi-a simţit obrajii împurpuraţi de
plăcere atunci cînd Mîrzea i-a închinat fecioraşului
însuşi armăsarul său şi cînd a văzut agerimea odorului,
care se ţinea cu străşnicie pe cal. Abia a prins să se
istovească învăţătura şi cînd Nicolae a urcat scările în
iatac s-a repezit la el, l-a strîns la piept ca şi cînd atunci
s-ar fi întors din cine ştie ce străinătăţi... Toată seara s-a
învîrtit ca o cloşcă pe lîngă cei doi prunci. I-a alintat la
masă, i-a culcat cu mîna ei, le-a făcut semnul crucii
peste capete, să alunge visele urîte şi să cheme îngerii la
căpătîiul lor...
N-a primit jupîniţele la ţeremonia culcatului. Ca un
duh al iatacului a trecut cu paşi uşori dintr-o odaie în
alta, stingînd din lumînări, aşa cum făcea odinioară la
Plăviceni, cînd se măritase cu Mihai şi cînd îl aştepta să
vină ostenit de cale, bătut de colb, de viscole sau de ploi,

429
de pe drumurile cărora se vede că le era ursit şi care nu
se istoveau niciodată...
Au fost frumoase vremurile acelei tinereţi. Au fost
frumoase mai ales pentru că în braţele lui Mihai a simţit
că trăieşte, că înfloreşte, că fiecare clipă o mistuie ca un
foc lăuntric şi că dacă îi sînt hărăzite toate durerile lumii
lîngă un soţ zburdalnic şi lesne plecat spre alte dragoste
şi spre alte cuiburi, atunci deopotrivă îi sînt hărăzite şi
cele mai depline bucurii şi împliniri cînd zburdatul
bănişor se întoarce la sînul ei, pocăit şi iubitor ca un
mire...
În iatac rămăsese aprins un singur sfeşnic. Cîţiva
butuci ardeau molcomit în vatră. Lumina lor albăstruie
se topea în sîngeriul rochiei de hetaia cu care era
îmbrăcată doamna, străfulgerînd cînd şi cînd în paftaua
de nestemate, în pietrăria mesalului şi a cerceilor.
Doamna Stanca ar fi vrut să se aplece asupra
gherghefului şi să coasă florile pentru straiul nou al
Floricăi, Dar mîna iscusită şi harnică nu şi-a mai găsit
îndemînarea altor seri. Doamna a stat o vreme în
picioare, dreaptă, cu fruntea uşor lăsată pe umărul
stîng, apoi cu paşi lini a venit şi s-a aşezat în jilţul din
faţa vetrei. Numai aici, în iatac, se simte mai apropiată
de viaţa ei de odinioară. Adusese lucrurile cele mai
dragi, scrinurile şi covoarele lăsate de maică-sa,
încercînd să-şi facă cuib cald şi îmbietor aşa cum şi-l
făcuse la Plăviceni. Mai bine ar fi fost să lucreze şi să nu
se mai gîndească la nimic. Să nu se mai gîndească,
gîndurile fiind aducătoare de lacrimi, de deznădejdi şi de
spaime. Dar cum să le opreşti într-o noapte de iarnă ca
asta, cînd iatacul e pustiu, cînd nu simţi alături
răsufletul rar şi adînc al celui iubit, cînd nu simţi braţul

430
vînjos strîngîndu-te prin somn, cînd doar focul se-ngînă
în vatră şi la geamuri fîlfîie cîte-o aripă de vînt, sau
poate cîte-un duh al palatului acestuia plin de spaimele
uciderilor şi de umbrele vechilor voievozi?
Doamna Stanca s-a-nfiorat, cuibărindu-se mai adînc
în jilţul căptuşit cu perne. Verii şi rubedeniile ei, care
ţineau cele mai mari boierii ale banatului Olteniei, îi
picuraseră în inimă cu răbdare şi bună ştiinţă dorinţa
de a fi doamnă. Îi aduceau aminte mereu că în vinele ei
curge sînge din sîngele lui Dobromir, vel banul Craiovei.
Ea se lăsase alintată cu visele de mărire şi nu-şi cruţase
soţul... Acum visele s-au izbîndit, dar izbîndirea lor o
apasă ca o povară neînchipuit de grea. Îi tremură inima
gîndindu-se la primejdia în care stă capul măriei-sale.
Îşi simte sufletul rece şi o scaldă ape şi ape cînd se
gîndeşte că, după înscrisuri şi capitulaşi, va trebui să-şi
dea feciorul iubit, ostatic la seraiurile sultanului. Au să
vină ceauşi şi au să-i smulgă odorul, să-l ducă departe,
să-l înstrăineze şi poate să-i ia viaţa, dacă Mihai se va
scădea de la cinste. Îi e frică!... O frică de moarte a pus
stăpînire pe ea, de cum a intrat în cetatea de Scaun şi s-
a uns Doamnă. La fiecare pas o pîndesc pe ea şi mai
ales pe ai săi primejdii peste primejdii. Pe voievod îl bat
zarafii cu pietre. Dar mai ales îl înconjoară zavistia,
prefăcătoria şi ura boierilor munteni. Cîte capete de
voievozi n-au căzut din pricina boierilor? Cîţi feciori de
domn n-au plătit ei, cu surghiunul vieţii pe cine ştie ce
ţărmuri depărtate, greşelile părinţilor?... Aici sţăpîneşte
încă umbra Mircioaiei. În iatacul acesta se vor fi
întîmplat dragostele acelei vajnice doamne şi tot aici va fi
întins cupa cu vin otrăvit ibovnicilor de care voia să
scape... Şi ea e singură, domnul şi iubitul ei sîngerîndu-i

431
inima cu umbletele sale la Tudora, sau cine ştie în ce alt
loc. Chiar azi de dimineaţă Sima Buzescu i-a răsucit un
jungher în inimă, povestind aşa, într-o doară, de frumu-
seţea acelei muieri.
Doamna şi-a înfipt unghiile în podul palmei,
stăpînindu-şi cu greu tremurul buzelor şi lacrimile care-
i stau gata să pornească... Voia să simtă aproape de
sînul ei trupul fraged al copiilor. Să le mîngîie pletele şi
obrăjorii, să-i asculte cum răsuflă uşor, să le vegheze
somnul şi visele. Numai copiii îi rămăseseră... Plătea
greu tribut gîndurilor de mărire. Acum o pizmuiesc
jupînesele din neamul ei. Şi Sima! Ce-a avut să-i spună
de Tudora?... Şi-a alungat gîndurile, petrecîndu-şi mîna
albă, prelungă, încărcată cu inele şi brăţări peste frunte,
apoi cu grabă, ca împinsă de spaime, s-a îndreptat spre
cămara copiilor.

Comisul Radu Florescu îşi plimba trupul scund şi

barba încîlcită prin faţa lui Mihai, care stătea tolănit pe
un divan, cu două catastife aşezate unul în stînga, altul
în dreapta lui. În odaia de culcare a voievodului,
luminată de cîteva lămpi cu ulei grecesc, se mai afla
vătaful Simion, aşteptînd, cu cîteva pene în mînă şi
călimările la brîu, porunca stăpînului. Comisul era
mînios. Ţîfnea pe nări şi-şi muncea într-una măturoiul
negru al bărbii.
— Linişteşte-te, vere, îi spuse Mihai cu glas răstit...
Veştile pe care mi le dai sînt şi aşa destul de păcătoase.
— Maria-ta, nu putui răbda să văd moşiile ducîndu-se
de rîpă. De aceea venii ca vîntul. Nu zic că vătăul măriei-
tale nu-i logofăt straşnic, da’ nu se simte mîna
432
stăpînului.
— Nu mă pot mişca din Scaun, vere Radule, cu toate
că mă arde la inimă şi mi-e grijă de avutul pe care l-am
agonisit cu atîta trudă.
— Măria-ta şi iubite vere, îi musai să repezi un sol la
blăstematul de Mihnea şi să-l îndupleci. Dacă sloboade
poruncă să nu ne mai calce başabujucii de la raiaua
Turnului şi nici cei de peste apă, atunci putem spune că
la primăvară vom lucra în tihnă. Altfel au să se spargă
satele de pe lîngă Caracal şi rămînem cu moşiile sterpe.
— Asta am s-o fac de bună seamă. Cred că tu ai putea
fi un asemenea sol. Ai să duci şi cîteva blăni scumpe. Cu
toate că s-a turcit, gîndesc că nu şi-a pierdut gustul
pentru blănuri.
Comisul rîse gros.
— Aş! Ce ochi are să facă cînd m-o vedea!... Mă duc
bucuros, mai ales că moşiile noastre fură totdeauna
bîntuite de năvrapii de la raia. De-am scăpa odată... Să
văd flamura măriei-tale pe cetatea Turnului... Atunci am
să răsuflu cu adevărat...
Mihai se încruntă, privindu-l pieziş.
— Ai să-ţi vezi visul împlinit, iubite vere. Da’ pentru
asta îi de lipsă ca verii noştri buni şi dumnealor boierii
de peste Olt să înţeleagă că domnia are nevoie de oaste
tare şi mai ales de arme de foc. Să nu mai viseze la
ghioagă şi la coasă. Cu acelea nu-l vedem răpus pe
osman.
— Dădură destul pînă acum, măria-ta, şi-au să mai
dea cît le-oi cere... Aflai că-l slobozişi pe Jipa la
Dubrovnik. Poate vom putea vinde la toamnă ceva din
prisosul prisăcilor.
— N-ai grijă. Asta va fi de bună seamă. De aceea

433
vorbeşte frumos cu Turcitul. Spune-i că mă închin către
el şi că n-am uitat nimic din bunătăţile cu care m-a
îndestulat în vremea domnei-sale. Şi că dacă ne va da
pace, atunci va avea bun cîştig de la noi.
— Zic să mă duc mai în primăvară şi tot atunci să-i
dau blănile. Să avem linişte barem cît semănăm. Altfel
are să ceară toată iarna la plocoane.
— Bun gînd... Aşa să faci... Da’ n-am înţeles bine ce
ziceai de rumânii de la Gostavăţ şi Siliştea Crăcenilor?
— Aa! Aflai cînd îi pusei la scară pe cei din Colibaşi şi
din Lingurari cum că şi rumânii măriei-tale din satele cu
pricina se sumeţesc a fi judeci. Că ar avea urice vechi şi
au să vină la Scaun, avînd şi preţ de răscumpărare.
Pe măsură ce vorbea comisul, Mihai se încrunta...
— Şi mai ştii ceva? întrebă el.
— Ştiu că avem mare lipsă de pălmaşi... Are să fie
greu la primăvară. Mult pămînt, puţine braţe. Fugiră
blestemaţii pe vremea cînd ne pribegirăm şi nu-i chip
să-i mai găseşti. Cine ştie pe moşiile cărui duşman îşi
fac veacul?! Acela îşi rîde de noi şi puţin îi pasă.
— Nu putem îndeplini toate lucrurile odată, iubite
comise... Încet, încet o să strunim în mîinile noastre
toate frîiele ţării. N-are să mai rîdă nimeni, cînd nu
trebuie.
— Pînă atunci ar trebui să te gîndeşti ce facem la
primăvară, măria-ta.
— Am să mă gîndesc... Mai ai să-mi spui ceva?
— Ba! Mă duc să mă hodinesc. Sînt ostenit de cale.
— Du-te! Şi mîine treci pe la verii noştri iubiţi. Nu uita
de lefegii şi de arme. Avem lipsă, comise, ca de hrană, ca
de apă, ca de aerul pe care-l tragem în bojoci.
Comisul s-a închinat, punînd un genunchi la pămînt

434
ca să-i sărute mîna. Mihai, ridicîndu-se în capul oaselor,
îl strînse în braţe.
— Maria-ta!
— Lasă, vere Radule! Ţeremonia, de ochii lumii.
Prietenie pentru noi şi inimile noastre.
Comisul mormăi ceva în barbă, dar se vedea că se
simte bucuros.
Rămas singur cu vătaful, voievodul trase catastiful în
care ţinea seama moşiilor pe genunchi. Întinse mîna şi
Simion îi dădu o pană, apropiindu-se aşa fel încît
stăpînul să poată muia în călimări.
Dacă era uşor să ţină socoteala datoriilor pînă într-un
ban, dacă era uşor să se descurce în veniturile
negoaţelor, unde ştia că a trimis atîtea capete de vită şi
trebuie să primească atîţia asprii, atunci nu mai era
uşor să se descurce în treburile moşiilor. E adevărat că
şi neguţătorii te fură, spunînd că au murit vitele pe
drum, că au dat lotrii, că au plătit vămi şi vami, dar nu
te pot jecmăni atîta cît o fac logofeţii, pîrcalabiî şi toţi
slujitorii moşiilor... Pe urma, una e ca sluga să simtă
mereu ochiul stăpînului şi alta să-l ştie departe. Abia
putea el dovedi cu umbletele din zori şi pînă noaptea
tîrziu, călcînd cele douăzeci şi şapte de moşii cîte le avea
numai în Oltenia. Da’ cele din Ilfov şi din Teleorman? Nu
i-ar ajunge o vară-ntreagă dacă ar vrea să meargă trebile
strună. Celor din Gostavăţ şi din Siliştea Crăcenilor li s-
a urît cu binele. S-au vîndut aproape singuri. Ce mai vor
acum? Un zîmbet pieziş i-a luminat faţa întunecată,
gîndindu-se cum s-au vîndut moşnenii de la Gostavăţ.
Trebuise să împartă cîteva lovituri de sabie pînă să-i
strunească cu călăraşii băniei. Mai apoi se arătaseră
oameni de-nţeles... A oftat, l-a privit pe Simion, apoi

435
muind pana a-nceput să socotească veniturile anului
acesta, după răboajele pe care i le adusese logofătul
Vătău. Cu cît fila se umplea, cu atît cutele dintre
sprîncene i se adînceau mai mult... După ce-a isprăvit, a
rămas cu pana în mînă, cu ochii pierduţi în gol... A stat
multă vreme aşa, ca şi cînd socotelile l-ar fi obosit peste
măsură. Într-un tîrziu, a pus catastiful de pe genunchi
alături, luîndu-l pe cel al datoriilor. Veniturile de peste
an abia, abia puteau acoperi un sfert din datoriile către
zarafi. Dar cele către boierii olteni? Dar cele către
Poartă? Dar plocoanele la mai marii seraiului? Se vedea
închis din toate lăturile, ca o jivină hăituită de vînători.
Şi din nici o parte nu răzbătea în cugetul lui împovărat o
singură rază de lumină şi de nădejde.
— Nădejdile şi luminile sînt în cugetele noastre,
Simioane, oftă voievodul.
Închinîndu-se, vătaful de copii îi luă catastiful de pe
genunchi, cum îi iei unui prunc un lucru tăios.
— Maria-ta, e vremea culcatului... Să-l chem pe
postelnic?
— Ba! Dă-i pace... Du-mă la iatacul doamnei!

Călcînd pe urmele lui Simion în lungul gangului,

Mihai se gîndea cu duioşie la soţia lui. Cu toată
asprimea şi semeţia ei, Stanca era femeie ţeapănă şi
putea să-l uşureze de grijile care-l copleşeau acum.
Numai să nu-nceapă iarăşi cu cicăleala. Numai să nu-l
mustre şi să nu-l zădărască pentru pricini parte
închipuite, parte adevărate... Ştia că aflase de Tudora!
Cum? Asta nu se putea dumiri. Căpitanul Racea nu
suflase o vorbă.
436
 De asta era sigur... Dar ce nu află muierile?! De-ar
înţelege Stanca ce caută în seara asta alături de ea!...
Ajunşi la uşa iatacului, Simion a sărutat mîna
voievodului, retrăgîndu-se.
La lumina puţină a sfeşnicului, Mihai nu şi-a văzut
doamna sub pologul de catifea sîngerie al patului... O
zvîcnitură surdă a inimii i-a adus sîngele în obraji. Îi
plăcea să-şi ştie soţia curată şi credincioasă, aşteptîndu-
l. Căldura blîndă, aromele şi pacea iatacului l-au liniştit.
A trecut grăbit spre odaia copiilor. Călca sprinten, fără
zgomot. Pulpanele caftanului de atlaz galben, înflorat cu
aur, fîlfîiau foşnind uşor. După ce-a deschis cu băgare
de seamă uşa, a rămas în prag, ţinîndu-şi răsufletul. În
odaie nu ardeau decît candelele, aprinzînd o strălucire
moale în argintul vechi al icoanelor. Domniţa Florica
dormea în pătuţul ei, cu părul răsfirat pe umeri. În
partea cealaltă a odăii, sub un polog de mătase, era
patul coconului domnesc. Nicolae pufăia uşor printre
buzele întredeschise. La căpătîiul patului, culcată pe
nişte perne, cu capul rezemat de lemnul acestuia,
dormea doamna Stanca. Cozile negre şi groase îi cădeau
pe umeri, atîrnînd pînă jos. Ţinea într-o mînă mîna
grăsulie a coconului. Era atîta pace şi atîta blîndeţe aici,
încît voievodul şi-a descreţit fruntea, simţindu-se parcă
mai uşor, mai liniştit. S-a apropiat cu băgare de seamă
de Stanca, apucînd-o de subsuori. Doamna a tresărit
din somn, apoi, cunoscîndu-l, i-a zîmbit, ţuguindu-şi
buzele rumene ca în serile dragostelor de la-nceput.
Mihai a ridicat-o, cuprinzînd-o de mijloc. Copilul a pipăit
după mîna maică-şi, a mormăit ceva prin somn, apoi s-a
liniştit, zîmbind cine ştie căror vise.
— Se gîndeşte la căpitanul Mîrzea, măria-ta, şopti

437
Stanca lăsîndu-şi fruntea spre umărul stîng şi
strîngîndu-se mai aproape de el. Cum îţi aduseşi aminte
că ai soţie? Apoi văzîndu-l cum se încruntă, îi cuprinse
obrajii cu palmele catifelate, trăgîndu-i capul spre ea...
Să mergem la culcare, măria-ta, şopti doamna răsuflînd
pripit... Sînt ostenită...
Au trecut în iatac ţinîndu-se înlănţuiţi, aşa cum nu se
întâmplase de multă, foarte multă vreme.

XXXII

Stăteau întinşi unul lîngă altul, mulţumiţi de noaptea

asta care-i apropiase după atîta vreme de zbucium şi de
îndepărtare. Mihai mîngîia umerii rotunzi ai soţiei sale
cu mişcări calde şi duioase. Se bucura simţind-o cum se
înfioară şi cum tremură. Rămăsese tot Stanca, muierea
frumoasă a răposat postelnicului Dumitru din
Vîlcăneşti, pe care o dorise cît trăise postelnicul şi pe
care o luase de-ndată ce canoanele văduviei se
împliniseră după lege. Niciodată nu încercase să se
apropie prea mult de sufletul Stancăi. Îi era soţie
legiuită, care-i gătea cuib cald cînd se-ntorcea de pe
drumuri, de la petrecerile sale bărbăteşti, sau de la
ibovnice. În datorinţele ei intrau toate ale casei, precum
şi cinstea către soţul său. De multe ori o făcuse să verse
lacrimi amare, cînd vrun fecior de boier mai îndrăzneţ îi
căta prea mult în ochi. Atunci îl treceau ape şi vedea
negru. Ce era al lui, al lui era pentru vecie. Şi nevasta, şi
ibovnica, şi averea. Lîngă Tudora simte pace în suflet şi
simţurile i se domolesc, istovindu-l. Lîngă Stanca îl
cuprinde duioşia amintirilor, a vieţii lor împreună, a

438
zbuciumului pe care l-au trăit amîndoi să iasă la
lumină, să-şi crească copiii, să agonisească. Mincinos ar
fi dacă ar spune că Stanca nu-i este şi ibovnică iscusită.
Dar nu găseşte aici ce găseşte lîngă Tudora. Aceea-i întîi
şi întîi ibovnică şi numai tîrziu se dovedeşte a avea şi
necazuri. Stanca ba. E mamă, o îneacă grijile prisăcilor,
a moşiilor, a grajdurilor, grijile faţă de zburdăciunile lui,
de spusele unora şi altora din rubedeniile lor, de
zavistiile cumetrelor şi la urmă de tot are vreme şi
pentru tihna şi pacea bărbatului său.
Totuşi, se simte împăcat şi mulţumit. A pribegit atîta
şi pe lîngă fierea care i-a otrăvit sufletul, nu poate spune
că n-a cules şi miere. În lume sînt mulţi ochi frumoşi
care s-ar vrea iubiţi. Şi el nu e bărbatul care să treacă
pe lîngă sprîncene arcuite fără să le bage în seamă. Dar
Stanca e o parte din el care i-a lipsit şi în noaptea asta
s-a-ntrupat acolo unde trebuia, împlinindu-l. I-a ridicat
bărbia căutînd să-i desluşească apele ochilor, în lumina
sfioasă a candelelor. Ochii mari ai doamnei păreau
împăienjeniţi de lacrimi.
— Draga mea! şopti el, dezmierdîndu-i fruntea.
— Sînt fericită, îngînă Stanca zîmbindu-i.
Şi-a şters ochii cu dosul palmelor, cuibărindu-se la
pieptul vînjos al soţului.
— Asta fu cu adevărat clipa întoarcerii măriei-tale din
pribegie, urmă ea cu glas îngînat. Pînă acum te simţii
vrăjmaş şi străin. Mi se păru că mă duşmăneşti, ca şi
cînd eu fusei pricina năcazurilor măriei-tale... De-ai fi
cunoscut lacrimile şi durerile mele, ai fi avut mai multă
milă de soaţa care te iubeşte şi-i gata să-şi pună viaţa
pentru măria-ta.
— Stanco!

439
 — Lasă-mă să mă mărturisesc. Aştept apoi să te
ascult. Fericită fusei în viaţă numai atunci cînd îţi
lepădaşi scîrba şi truda lîngă mine şi putui să-ţi simt
sufletul aproape... Mihai! Mihai! Nu urgisi un suflet
credincios, care nu se pune cruce drumurilor tale la alte
cuiburi... Stai! Nu te încorda! Să ştii că îmi bătui capul
să pricep de ce nu-ţi ajunge numai soaţa ta. Dacă în
tinereţe mi-aş fi sfîşiat inima de durere, astăzi pricepui
şi mai bine jungherul, decît să auzi ceva din gura mea.
Nu fuseşi bărbatul pe care să-l lege una ca mine. N-o să
te lege ea nici Tudora... Nici alta mai abitir ca noi două.
Pe tine nu te încăpură hotarele Olteniei cînd erai abia
bănişor. Acum n-or să te mai încapă nici hotarele
împărăţiei...
— Taci, Stanco!
— Tac, doamne! Vreau să-ţi văd ochii. Să ţi-i văd şi să
te rog ca pe un stăpîn să ai grijă de noi, de măria-ta, de
copii. Mi se rupe inima şi-mi sîngerează la gîndul c-au
să vină ceauşii să-l ducă pe Nicolae.
Mihai gemu, răsucindu-se ca pe cărbuni. O încleştase
în braţe, gata s-o frîngă. Stanca s-a lăsat cu totul pradă
acestei îmbrăţişări.
— N-are să se întîmple asta cît are să-mi stea capul pe
umeri. Gîndesc că vărul nostru Theodosie va avea de
furcă cu penele şi cu cernelurile, să poată scri hronicul
vieţii noastre. Cît despre Nicolae, acesta îmi va urma în
Scaun, atunci cînd eu voi fi ostenit de trudă şi cînd ţara
va sta slobodă, cu boieri cuminţi, cu tîrguri bogate şi cu
oştire falnică, aşa cum nu s-a mai cunoscut.
Se ridicase într-un cot, vorbind cu înflăcărare. Ochii-i
străluceau, măriţi peste măsură.
— Nu va mai cumpăra Scaunul cu preţul umilinţelor,

440
aşa cum l-am cumpărat eu. Îl va moşteni ca pe un drept
ce i se cuvine, drept cîştigat cu sudoare de tătîne-su. Să
se urmeze neamul nostru fir pe fir, aşa cum s-a urmat
neamul lui Basarabă Voievod, ca să nu mai fie zavistie
între boieri, nici lăcomie pentru putere, nici pricină de
vînzare către străini. De aceea lasă-l la învăţătură şi mai
ales nu-l popri pe căpitanul Mîrzea. Să-l facă bărbat, să
ne putem alina bătrîneţele la scutul unui paloş harnic şi
a unei minţi agere...
S-a trîntit în aşternut, încrucişîndu-şi mîinile sub
ceafă.
— Dacă Alexandru Machedon ar fi avut un fecior, nu i
s-ar fi spulberat împărăţia ca praful şi ca nisipul purtat
de vînturi.
— Nu te mai auzii de mult cetind din „Alexăndria”.
— S-a dus vremea cetaniei, doamnă. Şi s-a apropiat
vremea faptelor...
Doamna Stanca se răsucise pe pîntece, ţinîndu-şi
obrazul în palme. Îl asculta cu luare aminte, aşa cum
Mihai n-o văzuse niciodată.
— Maria-ta, avuşi totdeauna puteri asupra oamenilor.
De aceea te iubii eu cu patimă şi de aceea te iubesc şi
alţii, spuse ea încruntîndu-şi sprîncenele... Nu-i ţin de
rău. De cînd te întorseşi, te stăpîniră duhurile
războiului. Eu am să-ţi fiu cu credinţă şi te-oi urma şi-n
bine şi-n rău. Pare că puterea care te stăpîneşte mă
cuprinse şi pe mine... Aş vrea să ţi se împlinească
gîndurile şi să te văd iarăşi aşa cum fuseşi în tinereţe.
— Anii aceia n-au să se mai întoarcă niciodată,
Stanco, răspunse Mihai zîmbindu-i cu amărăciune. Stau
prea multe griji asupra noastră.
— Multe griji şi nu grijile noastre.

441
 — Aşa-i!... Asta-i soarta voievozilor. Măcar s-o ducem
cu cinste, să fie pildă urmaşilor noştri. Altfel, nu mi-aş
găsi tihna nici în mormînt şi ciolanele mi se vor răsuci
pînă-n veacul veacului.
Stanca îi acoperi buzele cu palma.
— Îţi fuse numai dor de mine, măria-ta? Au ai a-mi da
porunci! zîmbi ea.
— Şi una, şi alta, Stanco. Îi de lipsă să te întorci la
Plăviceni, pînă s-or mîntui arăturile şi semănăturile.
Numai de la moşiile noastre putem agonisi, fără să ne
închinăm în stînga şi în dreapta.
O privi lung şi cercetător. Pe faţa frumoasă a doamnei
a trecut o umbră de tristeţe. A oftat uşor, mai mult ca
un scîncet, apoi s-a lăsat în aşternut, alături de el.
— Cum ţi-i porunca, doamne!
— Nu mi-e poruncă, Stanco! E o rugare pentru soţia
mea, iscusită în asemenea treburi. Altfel se duc moşiile
de rîpă...
Femeia a tresărit, l-a înlănţuit gîtul cu braţele,
lipindu-i-se de trup.
— Numai să nu ne uiţi, doamne! Nici pe mine, nici pe
copii... Poate e mai bine aşa. Scăpăm de ruşinea pe care
ne-o făcură zarafii. Îi mai aproape Ardealul, dacă o veni
să-l ia pe Nicolae. Avem oameni de credinţă, la o
cumpănă a măriei-tale... Te ascult!
Mihai şi-a depănat cu glas cald, dar tăios, toate grijile
care-l munciseră. Nu numai cele ale moşiilor, dar şi cele
ale domniei. Îi mulţumea în gînd doamnei că ştiuse să
aducă vorba despre Tudora aşa de meşteşugit şi că nu
făcuse ca altă dată, cînd lacrimile şi vorbele de mînie îi
acreau sufletul. Nimeni nu poate pricepe tainele din
sufletul muierii. Trăieşte de atîţia ani cu Stanca şi nu

442
poate spune că o cunoaşte. După cum poate spune că
ea îl ghiceşte şi nu se înşeală niciodată. S-a schimbat
totuşi ceva în Stanca, Ceva de care nu-şi poate da
seama acum, dar care i-a apropiat-o de suflet. A zîmbit
atunci cînd a auzit-o răsuflînd rar. Adormise. I-a răsfirat
părul mătăsos cu degetele. Dar abia în singurătatea
nopţii a simţit cuiul pe care i-l înfipsese în inimă soţia
sa... Nicolae. Putea-va unchiul Iane să amîne cererea lui
ca ostatic pînă... Pînă cînd? murmură el... Pînă cînd?...
★
Ceasul din turla bisericii papistăşeşti a bătut a doua
strajă a nopţii. Sunetele adînci i-au pătruns în inimă. Se
scurg neîncetat ceasurile vieţii şi împlinirea gîndurilor
pare cu fiecare clipă care trece mai grea, mai
anevoioasă. Aripile de vînt care bătuseră în ferestre pînă
atunci se făcuseră un şuier subţire şi îndărătnic. Mihai
a înţeles că se pornise crivăţ. L-a ascultat cum zgîlţîie
cercevelele, cum se opinteşte în streşini, cum scapă
chicotind pe după colţurile palatului. S-a desprins
binişor din îmbrăţişarea nevestei, apoi, aruncîndu-şi
caftanul pe umerii vînjoşi, s-a dus la fereastră, ridicînd
perdeaua. Fînarele agăţate în crengile lor de fier se
huţunau, scîrţîind jalnic. Lumina gălbuie şi săracă abia
răzbătea prin pînzele vînzolite ale zăpezii, care se
răsuceau bezmetice în jurul lor... S-a văzut pe sine,
asemenea Cetăţii de Scaun în noaptea asta cu viscol.
Oare nu-l bat din toate părţile duşmanii şi primejdiile,
aşa cum bate crivăţul cu coarnele în zidurile cetăţii?
Oare nu-l vor învălui pînzele nesfîrşite ale oştirii
otomane, aşa cum învăluie cetatea pînzele nesfîrşite ale
omătului? Şi totuşi cîte asemenea crivăţe şi altele mai
cumplite, cîte urgii ale firii şi ale oamenilor nu s-au

443
proptit cu umerii în zidurile cetăţii, fără să le poată
supune. Au venit acele urgii călărind telegarii vîn-
toaselor şi stihiilor, au venit călărind cai cu tarhaturi
scumpe, au venit, au izbit şi s-au dus spulberîndu-se în
depărtările zărilor. Cetatea s-a coşcovit, a fumegat
atunci cînd i-au dat foc, dar a rămas înfiptă în malul
Dîmboviţei, aşteptînd urgiile altor veacuri. Cum au
rămas şi celelalte cetăţi domneşti. A Tîrgoviştei şi a
Curţii de Argeş. Crivăţele se alungă bezmetice. Cine le
porneşte şi ce împlinire vor fi căutînd nu ştie şi nici nu
crede că va li vrun folos dacă va şti. Dar urgiile
oamenilor ştie de cine şi de ce sînt pornite. Caută avuţii,
în toate zările. Tătarii vin, trec ca o spaimă şi se întorc în
singurătăţile şi pustietăţile lor, luîndu-şi prada. Aceştia
pot fi asemănaţi furtunilor cu piatră din cumpăna
primăverii cînd leagă pometul şi se saltă grîiele. Vin şi se
duc. Lasă urme. Urmele se astupă cu vremea. Dar
turcii? Turcii s-au întins ca o apă, au cuprins sat după
sat, ţară după ţară. Ce-au cuprins, stăpînesc. Sînt ca
furtunile de năsip care bîntuie la Eghipet. Se stîrnesc
din pustiuri şi îngroapă sub ele toată viaţa ţinuturilor.
Nu se domoleşte un val, că altul se stîrneşte, în-
tunecînd cerurile... Ce poate sta împotriva năsipului?...
Ce poate sta împotriva osmanilor? Credinţa?...
Vitejia?!... Setea de slobozenie?!... Zidurile cetăţii au
biruit tăria furtunilor şi a vremurilor. Da’ zidurile sînt
alcătuiri de bolovani ţapeni de munte, ferecaţi cu mortar
în care s-a scurs năduşeala oamenilor şi pe care l-au
plămădit mîini pline de nădejdi. Găsi-va el mortarul care
să ferece ţara, care să lipească umăr de umăr şi cuget de
cuget, să facă un singur zid din toată suflarea
pămîntului acestuia? Ce să frămînte în mortar? Şi

444
sîngele lui şi l-ar dărui... Şi pe Stanca, şi copiii, şi tot ce
are drag pe lume, numai să poată izbîndi întru slava
creştinătăţii şi a viitorimilor.
Acum însă se află singur în bătaia urgiilor, aşa cum se
afla Cetatea de Scaun în bătaia crivăţului. A lăsat
perdeaua să cadă, întorcîndu-se cu paşi înceţi alături de
soţia sa... De-ar fi şi pentru suflete perdele cum sînt
pentru ferestre! Să le poţi trage, să nu mai pătrundă
vaierele şi plîngerile lumii. Va trebui fără întîrziere să
stea de vorbă cu diacul Nathanail asupra acestor gînduri
şi frămîntări care-l ispitesc.
N-a adormit decît spre dimineaţă, ascultînd nemişcat
glasurile furtunii.

XXXIII

Căpitanul Racea călărea de colo pînă colo, mormăind

în barbă.
— Bine, hotnogule Negură, chiar lîngă pocniţe mi-ai
găsit loc? Ce mai bucurie pe episcopul Luca cînd o da cu
ochii de mine. Ptiu! Ptiu! îşi scuipă el în sîn.
Hotnogul zîmbi strîmb, neştiind ce să răspundă.
Racea s-a ridicat în scări, aţintindu-l pe Mîrzea. Îl vedea
frămîntat. „Să-l lase în pace? Să nu-l lase?”... La urmă a
dat pinteni, tăind cîmpia în curmeziş.
— Hei! Voi care aţi degerat la turul nădragilor, strigă el
de departe. Ia priviţi şi spuneţi dacă aţi mai văzut un
asemenea războinic, de cînd faceţi umbră pămîntului pe
de pomană! Şi-a strunit calul ridicîndu-l în două
picioare.
Oştenii spătăriei şi tighecenii se îndesau unii în alţii

445
să-l vadă şi să-l asculte. Chicoteau şi-şi dădeau coate.
Erau dornici să mai rîdă un piculeţ de znoavele acestui
uriaş, cunoscut de toată oştirea cetăţii, mai ales după
fapta lui din casa judeţului Stan.
— Falnic! spuse unul din rînduri.
Îi răspunse un murmur de încredinţare. Racea se
umflă şi mai tare în pene. Purta chivără grea de sub care
ieşea un deget de blană. „Ca să nu-i îngheţe mintea”,
cum spunea el. Peste straiele de oştean avea platoşa de
luptă, tot blănită şi strînsă bine în curele. Agăţată
numai de-un umăr, purta o blană de urs roşiatic, cu
căpăţîna săltîndu-i lîngă obraz. La oblînc erau agăţate
buzduganul şi harapnicul cu capete de plumb.
— Bă, sărăceilor, se oţărî el la călăreţi. Săraci sînteţi
de bani, săraci sînteţi de minte. Am sa vă sărăcesc şi de
căpitan, dacă-l pune dracu’ să iasă la halcă.
— Nu-l dăm, domnia-ta, se îmbăţoşară oştenii.
— Nu cumva să rămînă ferentarii de pripas, se auzi un
glas de sub căciulile buhoase.
Racea dădu ochii peste cap.
— Mă!... Dă-te la lumină să văd dacă te ţin băietele.
Oştenii au rîs gros.
— Lasă-l, domnia-ta, că are nevastă şi patru prunci.
— Vă las eu, dar n-are să vă lase vel spătarul, care o
sa vă înghită cu botfori cu tot. Am auzit că vă pune să-i
daţi o căruţă de fîn la două cruci.
— Nici ferentarii n-au să scape. Are să-i înghită vel
aga, de n-o să mai rămînă decît fuşturile din ei.
Racea a rîs mînzeşte. Mîrzea îl lăsase să se făloşească
şi să-şi plimbe barba prin faţa oştenilor. Acum i-a făcut
semn să descalece. Are să-i spună lui întîi. Dacă-l
cîştigă, Radu n-are să zică decît da. Altfel?...

446
 — La tine venisem, tătăraşule, răcni el. Ce ai făcut
asea...
— Mai încet, drace... Vino aproape.
N-au avut vreme să schimbe două vorbe, că au bătut
pivele de la cetate şi clopotele bisericilor.
— După halcă, acasă, strigă pe urmele lui Racea
căpitanul Mîrzea, încălecînd şi trăgîndu-şi sabia.
★
Pe Podul de la Turn s-au ivit isnafurile. Veneau de la
bisericile de hram, cu steagurile şi praporele în frunte,
şerpuind ca lungi omide negre pe pîrtiile albăstrii.
Negustorii şi meşterii călcau rar şi măsurat, îmbrăcaţi în
caftane blănite şi dulămi pînă-n călcîie. În urma fiecărui
isnaf veneau ucenicii şi calfele. După isnafuri au năvălit
mulţimile pestriţe ale târgului, bucuroase să iasă din
bîrlog, să se veselească pe de pomană. Calici, arătîndu-
şi rănile vineţite de ger şi întinzînd ulcele de lut pentru
pomană, călugări cerşetori şi pribegi care ţipau în gura
mare, scoţînd la vînzare sticluţe cu apă adusă de ei de la
Iordanul sfînt, sau aşchii din crucea pe care fusese
chinuit Mîntuitorul. Era un freamăt şi o tălăzuire de
cuşme şi de bărbi, amestecate cu feţe rumene de
tîrgoveţe, de dulămi şi rantii, amestecate cu caţaveici
croite din blănile tuturor jivinelor de pe pămînt.
Cînd au detunat archebuzele seimenilor şi au tras
clopotele mitropoliei, au trecut în goană, călări pe cai
negri, patru crainici cu trîmbiţe lungi poleite, de care
erau atîrnate prapure de catifea roşie, tivite cu ciucuri
de aur. S-au aşezat în cele patru colţuri ale cîmpiei şi
cînd s-au ivit mustăţile jupînului Ştefan Petnahaci, au
sunat prelung, ridicînd trîmbiţele spre cer.
Alaiul domnesc a trecut în lungul Livedei Gospod,

447
oprindu-se lîngă podină. Deschideau calea cele două
steaguri de călăreţi aleşi, Delii şi Beşlii, care purtau
peste ceapcănele verzi cu găitane de argint, blăni de
pardos. Erau înarmaţi cu suliţe la care fluturau
steguleţe, jumătate roşii, jumătate albastre. Mihai
călărea pe Omăt, armăsarul lui alb, gătit cu şa de
catifea. Cioltarul bătut în fluturi de argint şi tivit cu
ciucuri de aur atîrna aproape pînă jos. Frîiele erau
ţintate cu bolduri de argint.
„Aha! Iaca şi Buzeştii”, se bucură în sine Racea.
La curte se răspîndise zvonul că Buzeştii dăduseră
porunci logofeţilor să ridice cîteva cete de călăraşi de pe
moşiile lor şi să pună pe fugă dăbilarii domneşti. Şi, în
semn de supărare pentru că aceştia trecuseră Oltul, nu
se vor înfăţişa la marea sărbătoare ostăşească. Toţi ochii
tîrgului şi ai oştirii se îndreptau spre locul unde se
oprise măria-sa. Dobîndiseră şi unii şi alţii năravul şi
ştiinţa să cerceteze din ce parte bat vînturile şi către
cine este plecat mai cu osebire voievodul, după aşezarea
boierilor în alaiuri şi după felul cum se potriveau pe
lîngă măria-sa.
Racea s-a veselit văzîndu-i pe Buzeşti în urma
voievodului şi pe boierii veliţi înneguraţi şi cu bărbile
plecate în piept.
— Simt că se duc, şopti el la urechea hotnogului
Negură.
Hotnogul dădu din cap, fără să fi înţeles o iotă. Ce
zicea căpitanul era bine zis. Soarele biruise pînzele
subţiri de ceaţă, alungîndu-le. Revărsa un belşug de
lumină peste zăpezi, fulgerînd în tarhatul de război al
oştii. Buzeştii străluceau mai abitir decît vel spătarul,
care ducea pe umăr spada cea mare a voievozilor.

448
Purtau blăni de pardos şi chivăre aurite, cu panaşuri
înalte din pene de stîrc alb. Căpitanul Gheţea primise
din mîna voievodului hrisovul care-l întărea în căpitănia
Pădureţului. Stătea în stînga comisului Radu Florescu,
ciulind urechile în toate părţile, după cum îi dase
învăţătură Racea să facă ori de cîte ori se găseşte printre
boieri. A auzit şi el, cum a auzit tot alaiul, vorbele spuse
rar şi apăsat de marele vornic Mitrea:
— Ruşinea asta n-am păţit-o de cînd port toiag de
vornic, şi-l port cam de multişor. Voievozii ţineau, în
vremea mea, cinstea Divanului şi a unei bărbi cărunţite
în slujbe ca mine.
Mihai n-a răspuns. În schimb, s-a întors spre el
boierul Radu Buzescu.
— Dacă ţi-e greu toiagul, vel voinice, lasă-l. S-or găsi
mîini zdravene şi l-or purta cu vrednicie.
Spusele boierului au fost primite cu murmure de
împotrivire, repede acoperite de zurgălăii cailor care
tîrau în goană săniile cu mitropolitul şi arhiereii, urmate
de aproape de cele gătite cu panglici în care se răsfăţau
frumuseţile de la curtea doamnei.
Mîrzea a pălit văzînd-o între două jupîniţe pe Neaga.
Asprimea zilei o îmbujorase la faţă, rumenindu-i şi mai
mult buzele. Ochii-i străluceau şi i-a aruncat în fugă o
privire aprinsă. Cînd săniile s-au rînduit lîngă podişca
pe care se suise mitropolitul, căpitanul a zărit un
curtean făcîndu-şi loc spre ele. Era Alexandru, feciorul
fostului mare vornic Chisar.
★
Mitropolitul Mihail era bolnav şi tuşea des. L-a bine-
cuvîntat pe domn, a binecuvîntat oastea, apoi, ţinut de
subsuori de cei doi episcopi ai cetăţii, a trecut prin faţa

449
oştirilor, stropindu-le cu aghiazmă. N-a putut ajunge
mai departe de tigheceni, înecîndu-se în tuse. S-a întors
pe podină, urmînd stropirea episcopul Luca. Mihai s-a
plecat în şa rugîndu-l să se întoarne acasă. Dar
mitropolitul s-a împotrivit, voind să binecuvînteze cu
mîna sa caii domnitorului. Postelnicul Tudorache a
ridicat buzduganul la semnul voievodului şi crainicii au
sunat, vestind începerea jocului.
Auzind trîmbiţele, caii oştenilor au început să joace în
frîie şi să-şi muşte zăbalele. Un murmur a trecut prin
toată mulţimea care aştepta să vadă pe cine va striga
marele postelnic şi care va fi rîndul jocului.
Un crainic îmbrăcat în dulamă vişinie a ieşit în
mijlocul livezii, sunînd dintr-un corn de bour ferecat în
argint. Freamătul omenirii s-a potolit şi toate urechile s-
au întors către el.
— Să poftească cine se-ncumetă la aruncarea
buzduganului.
Strigarea a făcut-o către cele patru vînturi, apoi a
venit la loc, în dreapta marelui postelnic Tudorache. La
început nu s-a găsit nimeni să răspundă la strigarea
crainicului, mai apoi au ieşit în faţă cîtiva oşteni. S-au
închinat către voievod, unul dintre ei primind un
buzdugan din mîna armaşului. Erau toţi bine zidiţi şi se
vede treaba cunoscuţi celorlalţi din rînduri, căci s-au
auzit strigăte de îmbărbătare.
— Să nu faci dorobanţii de rîs, măi Alexandre!
— Dacă te laşi, să lapezi fuştura şi să iei comănac,
strigau ferentarii prepusului lor.
Oamenii se aprinseseră, mai ales după ce dorobanţul,
cumpănindu-se bine pe picioare, a zvîrlit buzduganul de
s-a ridicat vîjîind, căzînd dincolo de steguleţele care

450
arătau o sută de paşi.
— Halal, Alexandre, rînjeau tovarăşii acestuia,
sumeţindu-se către celelalte tagme de oşteni.
Au aruncat toţi care ieşiseră, dar nici unul nu l-a
întrecut pe dorobanţ. Crainicul a mai făcut o strigare,
dar n-a ieşit nimeni afară.
La a treia strigare, boier Stroie Buzescu a descălecat,
înfăţişîndu-se armaşului. Cînd a trecut în faţă,
mulţimile au amuţit, rămînînd cu ochii pe acel trunchi
de pădure bătrînă. A prins buzduganul de coadă, l-a
cumpănit cu luare aminte, apoi răsucindu-l de două ori
peste cap i-a dat drumul să se ducă. Măciuca grea de
stejar ghintuit a bătut de cîteva ori din coadă, apoi s-a
înţepenit, urcîndu-se cu un şuierat ascuţit spre slava
cerului. La început, oştenii şi-au oprit răsufletul, privind
cu ochii ieşiţi cît cepele, mai apoi un călăraş a chiuit cît
l-au ţinut bojocii.
— Uiuiuuuu, boierule! Să-i fi scris răvaş pe coadă,
către Maica Domnului.
Atunci s-au dezbăierat şi inimile celorlalţi, strigînd
fiecare şi bucurîndu-se pe limba şi năravul lui.
Buzduganul a căzut dincolo de steguleţe, în mijlocul
cîmpiei. Un armăşel a început să numere paşii. De la o
sută cincizeci în sus s-a auzit glasul oştenilor şi
tirgoveţilor, care au prins să numere în cor. Au ajuns
pînă la două sute douăzeci şi unu.
Cînd boierul s-a închinat voievodului, primind de la
acesta un inel cu filigran, în tăcerea care se lăsase, un
glas subţire dar tăios de jupîneasă a făcut să îngheţe
inimile curtenilor.
— Să-i ferească Dumnezeu pe aceia care-i ştiu eu de
acest buzdugan. N-am uitat ce s-a întîmplat la crîşma

451
lui Iftimie cu Petre neguţătorul.
Vorbise jupîneasa Sima Buzescu, soţia boierului
Stroie, coborîtoare tot din acel Dobromir, mare ban al
Craiovei, a cărei nepoată era doamna Stanca. Nimeni n-
a cutezat să zică nimic, cunoscînd toţi guriţa jupînesei.
Boier Stroie s-a întors spre sanie, zîmbindu-i cu un
zîmbet de copil bun şi ascultător. A surîs abia simţit şi
voievodul. Nici el, cît era de stăpîn, n-a cutezat să
privească spre sanie, cu toate că simţea cum îl ard ochii
jupînesei. Zîmbea, pentru că Simion tocmise lucrurile
cum nu se poate mai bine şi Petrea a-ntîrziat atîta cît îi
trebuia lui Cristian să ajungă la Genune. Sima îl crede
vinovat pe marele vornic Mitrea. Dacă-l crede Sima,
poate el spune altfel?...
★
Toată suflarea din Livedea Gospod a amuţit atunci
cînd s-au luptat în faţa măriei-sale căpitanul Racea cu
lefegiul neamţ Amadeus. Lupta putea sfîrşi rău pentru
Racea. Neamţul avea fuştură, căpitanul numai scutul şi
harapnicul. A fost o luptă lungă, cu pîndiri din
amîndouă părţile. Neamţul trebuia să-l agaţe cu fuştura
şi să-l doboare în zăpadă. A-ncercat de cîteva ori, dar
Racea s-a apărat cu scutul. Atunci cînd i-a venit bine,
căpitanul l-a prins pe neamţ cu biciul pe după gît,
răsturnîndu-l de pe cal. Oştenii şi tîrgoveţii l-au răsplătit
cu chiote de bucurie, iar măria-sa cu un inel de aur.
La întrecerile de călărie ieşise Mîrzea. Purta, legată la
încheietura pumnului drept, batista Neagăi. Şi-a oprit
armăsarul, făcîndu-l să îngenuncheze în faţa
voievodului.
— Cine se pune cu dumnealui, căpitanul Mîrzea? a
strigat crainicul spre rîndurile călăreţilor. N-a isprăvit

452
bine, cînd a ieşit dintre curteni Alexandru Chisar.
Călărea un roib de Misir. Purta chivără, coantăş de
catifea şi platoşă.
— Eu, eu, spuse el, jucîndu-şi roibul şi privindu-l cu
ură pe Mîrzea.
La semnul vel postelnicului Tudorache, au gonit scară
la scară, pînă-n mijlocul livezii.
— Îmi pare rău, tătar spurcat, că nu-i voie să ne
batem în săbii, scrîşni Alexandru. Să lepezi îndată
năfrămuţa pe care o porţi la mînă. De unde ai furat-o?
— Ţine ţi pliscul, coconule. Vezi să nu ţi-l umplu cu
zăpadă. Nu te mai umfla ca un buhai.
Alexandru a ridicat pumnul.
— Aha! Ăsta ţi-e păsul?! Stai tu, fecior de iapă. Mîrzea
vedea roşu. A ridicat şi el pumnul, semn că primeşte
lupta.
Întrecerea putea fi de două feluri. Ori la măiestrii de-a
călare, ori la luptă pentru o năfrămuţă pe care o da unui
luptător o jupîneasă, sau jupîniţa din alai. Cei doi
aleseseră lupta. La întrebarea vel postelnicului, Mihai a
îngăduit din cap. Urma să se aleagă jupîniţa. Roşie, fără
să şovăie, cu capul suş, Neaga a ieşit în faţa săniilor,
ţinînd în două degete bucăţica de mătase pentru care se
vor bate cei doi călăreţi. Simţea că toată lumea se uită la
ea şi se bucura că fusese pricina care stîrnise tot
murmurul rîndurilor. Au să pocnească de ciudă toate
neprietenele ei. Pentru ele nu se bate nici un voinic. Cel
puţin fierul ăsta să-l mai răsucească în sufletele lor, căci
de mîine va fi pierdută pentru tot ce-i fusese drag pînă
acum.
Între tîrgoveţi, în partea unde stătea Racea cu
ferentarii, şi-a făcut loc cu coatele pităriţa Elena. Îşi

453
dusese colţul broboadei la gură şi privea ţintă la călăreţii
care-şi repeziseră caii în goană. Totul s-a petrecut cu
iuţeala fulgerului. Căpitanul Mîrzea a trecut ca o umbră
prin faţa Neagăi şi înainte ca ea să-şi tragă mîna, i-a
smuls năfrămuţa. În frîntura de clipă cît a privit-o în
ochi, a înţeles că nu pe el îl aşteptase. Asta l-a îndîrjit şi
mai mult. Are să-l facă de rîs pe acest cocon prost şi
înfumurat.
— Căpitane! Prietenul domniei-tale n-are chivără. Să
nu-l doboare prea uşor.
Racea a tresărit, întorcînd capul...
— Hei!... Pităriţa Elena! Dă-te aproape, frumoasa fru-
moaselor. Nu te-am mai văzut de...
— Ah! A căzut, strigă pităriţa punîndu-şi mîinile pe
inimă.
Racea i-a răspuns cu un hohot de rîs. Apoi răcnind:
— Să înţeleagă corbii că şoimii sînt şoimi...
Alexandru îl ajunsese din urmă pe Mîrzea şi ridicase
pumnul. Cînd a izbit cu sete, căpitanul s-a topit din şa,
ca peste o clipă să sară pe crupa roibului. I-a pălit
coconului cîţiva ghionţi în chivără, aruncîndu-i-o în
zăpadă, apoi a trecut la loc în şeaua lui Şeitan,
întorcîndu-se spre alai. Lăsase calul la pas. După ce şi-a
venit în fire, Alexandru, roşu de mînie şi ruşine, cu
sîngele fierbînd, a pus pinteni, năvălind în goană.
Strunindu-şi armăsarul numai din genunchi, cu mîinile
în şolduri, Mîrzea l-a purtat prin toată livada, în hazul
oştenilor şi al tîrgului. Se veselise foarte şi voievodul, ca
şi jupîniţele duşmance Neagăi. Fata albise şi-i tremurau
buzele. Niciodată nu urîse pe cineva aşa cum îl urăşte
pe căpitanul Mîrzea. Ar fi vrut să se deschidă pămîntul
şi s-o înghită. Chicotele jupîniţelor îi pătrundeau în

454
spate ca nişte junghere.
După ce s-a săturat să-l poarte după el prin livadă,
Mîrzea s-a făcut duh. Intra sub burta calului, ieşind pe
cealaltă parte. Descăleca, şi cînd Alexandru venea
asupra lui pe jos, sărea în şa şi pornea în goană. La
urmă, văzîndu-l verde, cu spumă la gură şi părul năclăit
de sudoare, s-a-ndurat de el şi luîndu-l dintr-o coastă i-
a pălit un pumn în tîmplă, doborîndu-l în zăpadă.
Cînd i-a întors năfrămuţa Neagăi, a văzut-o zîmbind.
N-a avut vreme să înţeleagă că jupîniţa clănţănea din
măsele, pătrunsă pînă-n inimă de un fior rece... Cu
suflet uşor a călărit spre oştenii lui, care l-au primit cu
strigăte vesele.
Sfârşitul halcalei l-au făcut boierii toţi şi trei steaguri
de călăraşi, dimpreună cu tighecenii. S-au înşiruit pe
partea dimpotrivă voievodului şi cînd au sunat
trîmbiţele, au pornit într-o goană năpraznică, răscolind
un nor alb în urma lor. Vîrfurile suliţelor străluceau.
Străfulgerau şi chivărele şi palele boierilor. Au năvălit
bulziş, scară lîngă scară, pînă cînd jupîniţele au prins să
strige şi caii de la sănii s-au smucit în hamuri. Atunci
şi-au strunit fugarii, ridicîndu-i în două picioare. A fost
un rînchezat şi un freamăt de-a lungul întregului şir de
călăreţi. Apoi au sărit jos, ridicînd suliţele cu praporele
în vînt şi închinîndu-se către măria-sa.
Ochii lui Mihai luceau. Adulmeca spre călăreţi cu
nările răsfrînte. Părea că peste o clipă, scoţînd strigătul
lui de luptă, va da pinteni trăgînd după el, în goană,
toată oştirea asta falnică.
Le-a trebuit destulă vreme oştenilor să-şi potolească
caii şi să-i vîre în rînduri. Cînd s-a ostoit toată zarva,
marele comis Pană a călărit spre capătul Livedei

455
Gospod, ridicînd toiagul. Atunci s-au deschis porţile
grajdurilor şi comişeii au purtat de frîie caii de război şi
de prăsilă ai voievodului.

Au trecut întîi tretinii, jucînd în loc şi smucindu-se în

mîinile celor ce-i duceau. Aveau părul netezit din
proaspăt, coamele şi cozile împletite cu fir de mătase.
Comişeii i-au purtat prin faţa voievodului şi a podinei,
de unde mitropolitul Mihail i-a stropit cu aghiazmă.
După ei au urmat cei şapte cai arăpeşti cu care venise
măria-sa din Stambul. Mici de stat şi subţiri la picioare,
cu gîtul încordat şi gătiţi cu şei de catifea, jucau
neliniştiţi, trezind mirarea şi bucuria călăreţilor care-şi
lungeau gîturile să vadă mai bine.
Căpitanul Mîrzea părea că uitase de toate cîte sînt pe
lume, în afară de aceşti fugari de soi. Îi cerceta cu ochii
pe jumătate închişi, de la chişiţele tunse pînă la vîrful
urechilor întinse spre înainte. Simţea o bucurie şi o
încîntare, care pusese stăpînire pe întreaga lui fiinţă.
Ceea ce vedea el, călăreţ de Bugeac, simţitor la
frumuseţea acestui preţuit tovarăş al oşteanului, îl
mulţumea aşa cum l-ar fi mulţumit un lăsat de seară în
hotarul mării şi al cîmpiei. Rămăsese privind pe urmele
arapilor, cînd meterhaneaua a început un cîntec
săltăreţ, aducînd a sîrbă. Toate capetele s-au întors spre
porţile grajdurilor şi sărăceii au dat glas.
Iată, mări, că-l ţin,
Vreo cinei voinicei,
Vreo cinci comişei.
Doi de dîrlogei,
Doi de dalbe scări,
456
 Iar al cincilea
Frumuşel mi-l bate,
Mi-l bate pe spate
Şi mi-l netezeşte,
Şi mi-l potriveşte
Cu cioltar de fir,
Ciucuri d-ibrişin,
Ciucuri de argint
Lungi pîn-la pămînt.
Sultan simţea că pentru el s-a stîrnit toată zarva
cîmpului. Călca rar, adulmecînd cu nările tremurînde
spre rîndurile de călărime. Un moţ îi juca pe fruntea
ţintată. Părul negru, lucios bătea în culori albăstrii. Avea
coada pînă-n pămînt şi coama-i cădea în valuri pînă la
genunchi. Tot ce avea grajdul domnesc mai de preţ
strălucea pe el.
Cînd a ajuns în dreptul voievodului, a nechezat uşor
în semn de prietenie şi supunere. Comişeii au vrut să-l
ducă mai departe în faţa mitropolitului, dar Sultan avea
gîndurile lui bine statornicite. A smucit în frîie
nechezînd cu mustrare, apoi într-un trap uşor, aruncînd
picioarele scurt şi ţinînd coada învoită, a trecut lîngă
Mihai. Omăt a ridicat capul şi cei doi armăsari s-au
mirosit cîteva clipe. Apoi Sultan, ca şi cînd i-ar fi spus
să-şi vadă de treabă, s-a apropiat de voievod, culcîndu-şi
capul pe genunchiul drept. Meterhaneaua a tăcut pe loc.
Oamenii şi-au ţinut răsufletul. Cîţiva oşteni mai bătrîni
şi-au şters genele umede cu dosul palmelor. Inimile lor
asprite de greu şi de harţuri preţuiau acest prieteşug
mut în care niciodată nu încape vreo urmă de viclenie
sau de răutate. Mîrzea a mîngîiat drăgăstos gîtul lui
Şeitan. Au făcut la fel şi alţi călăreţi.

457
 — Haide, Sultan, du-te... Du-te, prietene!
Lui Racea glasul voievodului i s-a părut tremurat şi
rostit numai pentru cal. Sultan îl purtase cu cinste şi
fală pe toate drumurile pribegiei, ale dorurilor, tristeţilor
şi năzuinţelor. Şi căpitanul ferentarilor i-a priceput pe
amîndoi, sfădindu-se în barbă pentru duioşia care
simţea că-l rupe la inimă.
După Sultan au venit iepele de prăsilă. Cea din urmă
care a primit binecuvîntarea mitropolitului Mihail a fost
mama harmăsarilor domneşti. Cea despre care sărăceii
au dat de ştire cu glas mare, că trece:
Muma juganilor,
Care-i fruntea cailor,
Scăparea vitejilor
Aidoma nălucilor...
Mitropolitul se ţinuse destul de bine pînă atunci. A
mai încercat să ducă mîna în care ţinea buchetul de
busuioc uscat la căldăruşa de aramă. L-a scuturat un
fior prin tot trupul, a oftat sfîrşit, l-a înecat un val de
tuse, doborîndu-l în braţele arhiereilor. Au ţipat
jupînesele, a descălecat voievodul, îngenunchind lîngă
trupul bătrîn. Episcopul Luca se roşise la faţă şi cu toate
că întruchipa durerea şi umilinţa, Racea i-a ghicit
gîndurile.
— Se bucură făţarnicul. Crede că-i şi cade pe ţeastă
coroana de mitropolit, şi-a mărturisit el gîndurile către
acelaşi biet hotnog Negură, care nu-şi mai găsea locul de
spaimă. Cînd episcopul Luca a ridicat ochii spre cerul
care-i dăduse numai belşug, a dat cu ei de rînjetul
căpitanului Racea. Privirea acestuia îl sfredelea fără
milă. Îndată peste cuvioşenia feţei i s-a aşternut tina
unei uri mocnite şi nerăsuflate. Tot atunci s-au auzit

458
strigătele cuviosului Zinovie, care răzbise către feţele
mărite cu negoţul lui.
— Apă din Iordan, preacredincioşilor creştini. Apă cu
care s-a botezat Mîntuitorul. Luaţi să vă spălaţi de
păcate. Un firfiric stropul, că-i adusă din depărtări. Care
nu vrea, să ia o aşchie din Sfînta Cruce. Îl apără de rele
şi-i împlineşte dorinţele... Luaţi, fraţilor creştini...
— Huo! Boaită afurisită. N-ai golit încă polobocul cu
apă din Dîmboviţa?
Cînd l-a văzut pe Racea, călugărul a dat dosul,
blestemînd.

XXXIV

Niciodată, pînă în seara Bobotezei, căpitanii Gheţea şi

Mîrzea nu aflaseră unde-şi are sălaşul prietenul lor
Racea. La Manole Cap-Lat se ducea în treacăt. În
mahalaua calicilor nu putea sta. Prea iubea straiele
curate, să doarmă în murdăria şi cloaca aceea. Pentru
că el nu spusese niciodată nimic, tăcuseră şi ei, fără să-l
zădărască. După ce duseseră oştenii la curte, Racea le
poruncise ca la apusul soarelui să fie gata cu tot
calabalîcul. Va veni o sanie să-i ia pe ei doi şi pe Năstă-
sia cu bărbată-su, pentru care el, căpitanul Racea,
scosese carte de meşter. Ce fel de meşter, vor afla
deseară. Deseară vor afla încă multe lucruri care o să-i
lase cu gura căscată. După asemenea mărturisiri şi-a
potrivit chivăra, îndemnîndu-şi calul spre Tîrgul
Cucului.
Radu Gheţea şi Mîrzea au călărit spre casele diacului
Nathanail. Au dat caii pe mîna slugilor, apoi au intrat la

459
ei, scoţîndu-şi dulăniile şi aşezîndu-se lîngă vatră.
Curînd, căldura şi pacea odăii i-a pătruns în toate
mădularele.
— Mă bucur că plec acasă, mă întristez că te las pe
tine, odaia şi pe domnia-sa diacul, spuse Gheţea... Am
petrecut seri tihnite aici, lîngă vatra asta. M-am adăpat
la izvorul prieteniei şi al înţelepciunii... Da’ nu-mi place
tîrgul, Vasilică. Pricep greu dedesubturile. Nu mă
descurc cum se descurcă Racea şi cu tine. Îl iubesc pe
măria-sa mai mult decît mă iubesc pe mine însumi, dar
aici mi se pare altfel decît era în codrii Mehedinţiului.
Rar are vreme să ne vadă... Tîrgul ăsta pute... Prea
multe vorbe cu tîlcuri ascunse, rostite în barbă, prea
multe priviri piezişe... Mie-mi place lucru drept şi spus
pe şleau... Parcă mă prostisem. Mă apăsa ceva pe
creştet... Nu mai eram eu, cel de odinioară.
A tăcut o vreme privind în miezul locului, apoi s-a
întors spre Mîrzea, cuprinzîndu-l de umeri şi căutînd să-
i întîlnească privirile.
— Vasile, tu ai ceva pe suflet. De la o vreme te aud
zvîrcolindu-te în pat. Te părpăleşti la o pălălaie mare.
Azi-noapte n-ai venit acasă. Ce-i? Spune-mi ca unui
frate şi dacă-ţi pot fi de folos, o fac din toată inima
mea...
Mîrzea şi-a plecat fruntea către podea. A stat aşa o
toană, apoi a vorbit către foc.
— Ai să pui pieptul pentru mine?
— Am să-l pun, răspunse fără şovăire Gheţea.
— Atunci ascultă-mă, fără să scoţi o vorbă. Eu m-am
jurat pentru lucrul ăsta şi dacă tu nu vrei, se cheamă
că-mi ridic tighecenii şi mă trag la Moldova, cu toate că
Aron Vodă umblă după mine cu limba scoasă şi-mi ţine

460
gătită la armăşie o ţeapă pe măsură.
— Asta nu mi-ai spus-o niciodată.
— Se cuvine să ţi-o spun acum, cînd ne despărţim şi
cînd pentru mine se aleg două căi.
— Să-l reped pe Cîrstocea după Racea?
După puţină gîndire, Mîrzea a clătinat din cap în
semn de încuviinţare.
— La Manole Cap-Lat.
— Acolo! răspunse Gheţea zîmbind.

Pe măsură ce Mîrzea vorbea, Gheţea şi Racea ascultau

mai cu luare aminte, sorbindu-i cuvintele. Tătăraşul era
tăcut de felul său, ochii oblici şi-i purta pe jumătate
închişi, îi plăcea să se cufunde în sine şi niciodată nu-şi
dezvăluise viaţa. Dacă o face acum, se cheamă că se află
la o răscruce.
— Voi ştiţi că taică-miu a fost vataman la Ţara de Jos?
— Ştim! răspunse Gheţea.
— Atunci să mai ştiţi că îl pusese în slujba aceea, ca
priveghetor al hotarului, însuşi măria-sa Ion Vodă.
— Asta nu ne-ai spus-o pînă acum!
— Nu vi-am spus-o, frate Racea, pentru că nu voiam
să-mi agonisesc fală din faptele altora. Tata l-a slujit cu
credinţă pe Ion Vodă, şi măria-sa, după războiul de la
Jiliştea, l-a făcut hotnog într-un pîlc de hînsari
tigheceni. Eu aveam pe atunci ca la opt ani şi începusem
să înţeleg cîte puţin din cele ce mi se prefirau pe sub
nas. După căderea cumplită a lui Ion Vodă, tata s-a
pribegit cu sotniile căzăceşti care mai rămăseseră pe
picioare. Am stat noi la Praguri în Sici, pînă cînd s-a
ridicat cu putere măria-sa Nicoară Potcoavă. Atunci
461
aveam treisprezece ani. Tata a mers cu oastea, eu am
venit cu carele. Ştiţi ce s-a ales de capul măriei-sale
Nicoară?
— Ştim, oftă Racea.
— După ce-a lăsat schiptrul, noi ne-am întors cu
măria-sa la Praguri. Nu ne-am mai dus în Lehia atunci
cînd panii şi riga i-au răpus cinstitul cap. Am auzit de
acolo de năzdrăvăniile Sasului Vodă care umbla vara în
sanie de os şi necinstea jupînesele boierilor. Am auzit şi
ne-am întristat de faptele acestui iretic care voia să
spurce credinţa. Ne-am bucurat cînd s-a ridicat măria-
sa Alexandru, fratele celui răpus mişeleşte. L-au adus
tot bătrînii prieteni ai lui Ion Vodă şi ai fratelui său
Nicoară. Adică vitejii Kopycky, Topa şi hatmanul Şah,
care-şi ţineau cu sfinţenie jurămîntul făcut măriei-sale
Ion. „Powiadaiac, ze choc Podkowy niemasz, przedsie
podeszwa zostala”, strigară vitejii cînd au pornit sotniile
cu praporele legănîndu-se pe vînt. Voiau să spună că
dacă n-au potcoavă, au o talpă. Au adus acea talpă a
norodului şi au suit-o în Scaun. Eu aveam paisprezece
ani şi călăream binişor. Puteam trage cu pistolul şi
mînuiam arcul cu destulă pricepere. Asta se întîmpla în
crugul iernii. Şchiopul Vodă a dat dosul ca de obicei. Am
stat la Iaşi pînă au prins a se topi zăpezile şi cucul a
cîntat prin lunci. Atunci s-a întors Şchiopul cu oastea.
— Eram şi eu în acea oaste, frate Mîrzea, oftă Racea
cu amărăciune.
— Iacă! Am fost duşmani. Maria-sa Alexandru ne-a
poruncit să plecăm. Tata n-a vrut. Maria-sa ne-a
poruncit a doua şi a treia oară. Ce falnic era! Ce leu fără
frică!... Am auzit pe urmă că s-a închis cu patruzeci de
cazaci într-o casă şi a ţinut piept oştilor voastre din

462
cîşlegi pînă la miazipăresimi. Fără praf, fără mîncare,
plin de răni, a ieşit noaptea să spargă straja. A căzut,
cînd putea să ajungă în marginea bălţilor, la iazul
Ciurleştilor. Unii spun că Şchiopul l-a tras în ţapă, aşa
cum era. Alţii, că a murit în drum spre Stambul, unde-l
duceau turcii să-l arate padişahului.
— De ce n-ai rămas lîngă el? se încruntă Radu
Gheţea.
— Tata a avut se vede o poruncă tainică. Îndată ce-am
ieşit din Iaşi, am luat drumul răsăritului.
Racea părea frămîntat. Se răsucea şi nu-şi găsea
locul...
— Veac ticălos, tună el. Veac nemernic, cînd nu pot
trăi decît slugile şi cînd vitejii plătesc cu capul setea de
dreptate şi de omenie. Ah! Mîna asta care s-a ridicat
asupra unui asemenea cap domnesc!
Bătu cu capul în zid de cîteva ori, cu obidă şi scîrbă.
— Lasă-l, frate Racea. Poate să ai lipsă de el. Să-l
ascultăm pe Vasile. Şi eu care credeam c-a dus-o într-
un huzur, slujind pe bani buni la capete încoronate.
Mîrzea a zîmbit mai mult gîndurilor lui.
— Cînd te gîndeşti că acolo a ridicat Şchiopul Vodă
monastirea Galatei!... A înfipt temelii sfinte în huma
udată de sîngele lui... Cît sînt toate anapoda pe lumea
asta, fraţilor...
— Ziceai că luaseţi calea răsăritului.
— Am luat-o, Radule. Nu ştiu ce va fi făcut tata acolo
şi ce diată a lui Alexandru Voievod va fi împlinit, dar în
miezul verii ne-am întors şi ne-am aşezat în ţară. Tata
era ostenit şi scîrbit. Am crescut în marginea
Bugeacului, pînă cînd au dat ceambururile peste noi, de
l-au tăiat pe bătrîn, Eu scăpasem într-un lăstăriş. Am

463
văzut totul. Am auzit cum i-au pîrîit oasele gîtului, cînd
l-a izbit cu sabia un mîrzac urît şi crăcănat. M-am uitat
cum se duceau în goană, cu capul tătîne-miu în suliţă...
De atunci am fost pribeag. Vă cunosc şi mă cunoaşteţi.
Sînt zece ani împliniţi. Da’ nu ştiţi că ce-am văzut şi ce-
am trăit au lăsat urme adînci în mine şi că dacă slujesc
aici, o fac cu gîndul la zările pe care le iubesc şi de care
cîteodată mă apucă dorul... Nu ştiţi că Aron s-a arătat
ca cel mai cumplit tiran al ţării mele şi, ca să-şi scoată
cei un milion de galbeni cu care a cumpărat Scaunul, a
pus biruri noi şi cumplite pe poporeni. Nu ştiţi că acum
trei ani, cînd s-au sculat orheienii şi sorocenii cu
Ionaşcu, de-i ziceau Bogdan Vodă, s-a dus şi Mîrzea cu
tighecenii lui împotriva lui Vodă Aron.
— Cînd ai lipsit trei luni?
— Atunci, Radule. Acolo pe Răut ne-a supus tiranul.
Eram puţini. Pe Ionaşcu l-a însemnat la nas şi l-a
călugărit. A avut şi un bine răscoala asta a noastră.
Aron i-a pus capul pe butuc ireticului de albanez Brutti,
pe care-l adusese Sasul Vodă în ţară şi care-şi făcuse
averi peste averi. De atunci am mai fost o dată la
Moldova...
— Acum doi ani?
— Da! L-am urcat în Scaun, dimpreună cu prietenii
mei de la Praguri, pe Vodă Petre Cazacul... Păcat că nu
l-aţi văzut şi voi. Bărbat înalt, frumos, cu păr negru ca
pana corbului. Fusese în viaţa lui aidoma lui Vodă
Cercel, fratele măriei-sale. A sfîrşit-o mai rău decît acela.
Umblase tocmai în olatul spaniolesc, cunoştea limbi şi
limbi. În Brumar s-a împlinit anul de cînd l-au prins şi l-
au atîrnat la Edikule în cîrlige...
— Pentru acela ţi-ai pus tu viaţa, Vasile?

464
 — Da! Pentru acela, Radule. Îmi aducea aminte de
fraţii lui Ion Vodă şi de jurămintele mele vechi.
— L-am văzut la Stambul, spuse şoptit Gheţea. Îi
înfipseseră cîrligele subsuori şi-l piguleau corbii de viu.
Au tăcut toţi trei. Jeraticul pîcîia blînd. Afară, umbre
de sînge tiveau creştetul livezilor.
— Astea-s slujbele şi isprăvile mele, fraţilor. Vi le-am
mărturisit acum, să-nţelegeţi cele ce se vor urma şi să-
mi fiţi aproape. Am treizeci de ani. Mă gîndesc c-am
trudit destul şi mi-ar sta bine la un cuib al meu. Tu,
Radule, ştii!... Am vorbit acasă la Cremenari. Atunci m-
ai mustrat. Iată că n-am putut să-mi scot cuiul din
inimă. Ba, mai adînc mi s-a împlîntat şi nu-mi dă pace...
Luaţi-o pe Neaga cu voi... Du-o la Cremenari pînă cînd
au să se mai limpezească apele aici. La urmă, nici apele
sufletului ei nu sînt prea limpezi... Acolo are vreme să se
gîndească şi să-şi aleagă bărbatul. Taică-su vrea s-o
călugăreasca, dacă n-are să-l asculte să se mărite cu
Alexandru Chisar... Ea se leapădă. Sau cel puţin aşa
spune. Ajutaţi-mă să-i dau răgaz ca să-şi prefire
gîndurile... M-aş simţi un ticălos dacă după ce mi-am
pus capul s-o scot din ghearele lui Haviz, fără să mă
îndemne decît cugetul meu, aş sta cu mîinile în sîn,
acum cînd cu glasul ei m-a rugat să-i dau ajutor. Sîntem
oameni de oaste şi n-am precupeţit niciodată sabia şi
odihna, atunci cînd o dreptate se cerea împlinită. N-aveţi
s-o precupeţiţi nici acum, prietenilor şi fraţilor. Un suflet
de copilă se află în primejdie... Un glas de frate se roagă
de voi... Dacă nu!? O fur şi o duc în Moldova. Atît vă mai
spun. Gîndiţi-vă!
S-a închegat o linişte de gheaţă. Radu Gheţea pălise
ca un mort. Racea îşi muşca vîrful mustăţilor,

465
mormăind. Părea că suduie. Sau că se mustră pe sine,
lumea întreagă şi orînduielile ei.
— Nu-l putem lăsa, Radule. Are să cadă în ghearele
tiranului, spuse într-un tîrziu Racea.
Gheţea n-a răspuns. Sta în faţa ferestrei, privind cum
se-nnoptează. Vedea aievea satul, fumegînd sub pătura
de nea. Acolo era linişte. Focurile ardeau în vetre.
Feciorii şi fetele se strîngeau la clacă. Moş Soare, sau
altul ca el spunea poveşti. Veveriţă se aţinea cu
ghicitori... Cum s-o ducă acolo pe fiica aceluia care de o
viaţă-ntreagă îi prigoneşte? Aude şi acum prohodul celor
răpuşi de boier Dan, nu mai departe decît trei luni în
urmă. Aude şi icnetele vădanelor. Plînsul copiilor rămaşi
singuri. Ce va zice tata?! Dar drăgoieştenii?! A stat acolo,
pînă cînd şi-a rînduit gîndurile şi zbuciumul. Cînd s-a
întors cu faţa la prietenii săi, era liniştit.
— O iau, Vasile. O iau pentru sufletul şi inima ta, ca
şi pentru păcatele tale. Să nu-mi ceri să mă închin altor
mădulare ale neamului ei, chiar dacă te-or primi la
masa lor... Gîndeam că slujbele către măria-sa au mai
multă putere decît ochii unei muieri... Tu însuţi eşti
legat prin jurămînt de nişte capete căzute la hicleniile
cinului ei... Bagă de seamă, Vasilică... N-am vrut să-ţi
spun, dar mă doare la inimă şi acum n-am să tac. La
halcă se făcuse vînătă şi cînd l-ai doborît pe Alexandru...
Nu ştiu ce să înţeleg din toate tărăşeniile cîte au fost, da’
nu sînt limpede cu gîndurile Danului... Nu te mînia. Nu-
ţi mai muşca buzele... Poate oi fi eu ţăran mai prost şi
nu mă duce mintea. Da’ ţine minte o zicală a tătuţii şi
gîndesc că-i izvorîu din înţelepciunea bătrînilor şi a
veacurilor. Zicala spune că ce naşte din pisică şoarecî
mănîncă... Alta zice că aşchia nu sare departe de

466
trunchi... Se poate ca Neaga să aibă alt suflet decît
neamul ei... Ştiu eu?... Cum are să lase ea strălucirea
curţii pentru o sihăstrie ca a noastră?...
— Mai blîndă decît monastirea, Radule, răspunse
Mîrzea cu glas sugrumat.
Radu Gheţea a clătinat din cap cu neîncredere.
Vorbele prietenului său găseau în Mîrzea gînduri abia
mijite, cărora ceva din mîndria lui bărbătească, din fala
de oştean, nu le dădeau răgaz să prindă cheag. Neaga
era alta. Nu pe Neaga asta o iubise. Aceea îi răscolise
sufletul. Îi picura în el dulceaţa unor vise blînde. Neaga
de acum îi biciuise simţurile. O dorea mereu lîngă el.
Dorinţa asta arzătoare îi întuneca mintea şi nu-l lăsa să
scurme nepotrivirile pe care le văzuse în spusele ei. Pe
urmă nu-i venea să creadă că-l poate schimba pe alt
bărbat. Doar e tînăr, e viteaz, are slujbă de cinste pe
lîngă voievod. Ce dacă n-are moşii? Oare sufletul şi
vitejia nu-s cele mai de preţ avuţii?
I-a întrebat pe prietenii săi dacă este aşa sau nu.
Racea s-a sculat şi l-a îmbrăţişat.
— Pentru unul ca mine, au ca Radu aşa e, tătăraşule.
Dar vezi că pentru alţii avuţia se măsoară cu alt cîntar,
Radule. Să-l uşurăm pe tătăraş de mîhnire. Omul poate
face o dată în viaţă o prostie, pentru care să plîngă tot
restul zilelor pe care i le-a mai dat Scaraoţchi să le
trăiască. Tătăraşul se află la o asemenea cumpănă.
Haida! Nu mai da ochii peste cap. Ruşine să-ţi fie că pui
în acelaşi taler săbiile noastre, frăţia noastră de cruce şi
mai ales dragostea pentru măria-sa, cu focurile tale...
Zît! Nu te mai boldi la mine. Dacă nu te-am şti cine eşti
şi dacă nu mi-ai fi povestit chiar acum prin cîte ai
trecut, te-aş scuipa între ochi... Ascultă aici la mine,

467
chip de mîrzac afurisit... O ducem pe această fiică a
diavolului şi o dăm în păstrarea cneazului. Da’ s-o
ferească toţi Belzebuţii din lume să facă vreun pocinog.
O ucid eu, cu mîna mea... Ce te hlizeşti la mine ca un
spînzurat? Să-ţi mai spun eu una de la obraz. Să afli,
prietene, că dulceaţa dintîi ţi-a cules-o altul... Ştiu toate
slugile că Alexandru Chisar doarme nopţile în iatacul
neprihănitei tale... Dacă ştiu slugile, ştiu şi calicii. Dacă
ştiu calicii, ştie şi Racea...
Mîrzea era livid. S-a ridicat dintr o săritura, ieşind val
vîrtej şi trîntind uşa în urma lui
— S a dus să se plimbe, rînji Racea. Dă-i pace. Are să-
i treacă... Parcă-i ccrb în fierbinţeli. Ar fi în stare să
izbească cu coarnele şi-n cer, şi-n pămînt.
— De ce întinezi cinstea fetei?...
I-a răspuns un hohot de rîs.
— Of, of, sfinte Pafnutie! Credeam că înveţi cu fiecare
zi ce trece şi că în fiecare seară te culci mai deştept decît
te-ai sculat dimineaţa... Ale voastre nu fac asta. Le e
frică să nu le întoarcă socrii pe grapă şi cu lăute, în rîsul
satului. Da’ boierii sînt mai îngăduitori. O feciorie poate
costa scump un părinte care nu şi-a păzit fata. Au crezi
că ginerele preţăluieşte mai mult fecioara decît o
moşioară? Hai?... Taci?... Să nu-i spunem diacului
nimic. Pe tătăraş lasă-l că se linişteşte. Are să vină ca
mielul cînd va auzi săniile... Dă-i poruncă lui Gheorghe
să fie gata. Văd că ţi-ai strîns boarfele...
Bine ai făcut. În noaptea asta mîneţi la mine.

Cînd s-au auzit zurgălăii de la gîtarele cailor, Cîrstocea

a intrat în odaie, luînd în spinare calabalîcul stăpînului.
468
Radu Gheţea şi-a plimbat privirile pe toate lucrurile şi
alcătuirile care i se făcuseră dragi şi apropiate. Soarta
oşteanului e liniştită ca vînturile primăverii. N-apucă să-
şi aştearnă căpătîiul la o streaşină, şi viaţa-l împinge în
cine ştie ce colţ de lume. Aici a-nvăţat să preţuiască
adîncimea gîndului şi înţelepciunea cărturarilor din
vechime. Aici l-au frămîntat doruri şi i-au dat aripi
visele. A fost de faţă la un Divan de taină şi a înţeles că
lucrarea la care-i pune voievodul are rădăcini adînci şi
răsfirate peste Dunăre. Poate chiar mai departe. În
multe seri l-a ascultat pe diac cum citea din isprăvile lui
Machedon. Ba şi învăţăturile pe care le dădeau Ioasafat
şi Varlaam le-a auzit tot din cetania măruntă a diacului.
Şi-a rotunjit mintea, şi-a întărit cugetul. Se simte mai
bărbat. A păşit pragul, în urma lui Racea, cu strîngere
de inimă. A rămas lîngă vatră ceva din el şi din dorurile
lui.
Diacul Nathanail îi aştepta în prag. I-au sărutat mîna
şi diacul i-a cuprins în braţele lui firave. Purta acelaşi
caftan vechi, cu urzeala ieşită, mirosind a bucoavnă şi a
tutun aromat. Cu toate că era trudit, ochii îi luceau
tineri şi avîntaţi.
Radu Gheţea înţelesese că domnia-sa ţine în cămara
cu rafturi, cu pene, cerneluri şi hrisoave, toate tainele
curţii, şi că, cu osebire, are de lucru cu trebile de peste
hotar ale voievodului.
— Duceţi-vă cu Dumnezeu, fiii mei, le vorbi blînd
diacul. Duceţi-vă şi împliniţi cu sfinţenie slujbele cu care
v-a încărcat măria-sa. Gîndiţi-vă că sînteţi acolo ochii,
urechile, mîna şi sufletul voievodului. N-am mai stat de
vorbă de mult, dar am fost şi am să fiu alături de voi...
Nu asupriţi şi nu vă lăsaţi asupriţi. Numai fiara fără

469
cuget sare în beregata celui mai slab ca ea. Omul ar
trebui să aibă alt feleşag, dacă-i alcătuit după chipul şi
asemănarea Tatălui... Drum bun şi Domnul să fie cu
voi.
Le dădu binecuvântarea, făcînd semnul crucii peste
capetele lor.
Cînd au încălecat şi s-au pornit în urma celor trei
sănii, diacul era încă în prag. L-au văzut pe Mîrzea
călărind înaintea lor. Radu Gheţea a ieşit cel din urmă.
Aproape se-nnoptase. O singură geană subţire de cer se
mai tivea de sînge, tocmai la capătul zării... Umbra
diacului Nathanaii abia se mai scria, palidă şi firavă, în
rama uşii. Căpitanul şi-a fluturat cuşma, apoi a dat
pinteni să ajungă convoiul. A-nţeles că prin viaţă se
prefiră oameni şi oameni, dar că puţini sînt aceia care
prin darul inimii şi al minţii pot să-ţi stea aproape şi
alături, de care poţi să te simţi înălţat şi alături de care
să năzuieşti spre limanuri de linişte, bunătate şi
înţelepciune.

XXXV

Au coborît în treapătul cailor şi zvoana clopoţeilor pe

sub zidurile mohorîte ale cetăţii. Noaptea era înstelată şi
cerul înalt. Rar, de sub poalele grele de omăt ale
livezilor, clipeau luminile aşezărilor omeneşti. Au apucat
pe Drumul Beilîcului, apoi în dreptul Podului Turcului
au cîrnit-o la stînga, prin lunca Dîmboviţei. Radu
Gheţea călărea cufundat în gînduri. Ştia că în noaptea
asta a încheiat o parte din viaţă şi că de mîine începe
alta. Dacă pînă acum slujise sub porunca voievodului,

470
sau de capul lui, unora şi altora, de acum încolo îi apasă
pe umeri un judeţ întreg. Un judeţ în care se altă sate şi
devălmăşii moşneşeşti, moşioare de boiernaşi şi mazili,
drumuri, cetăţi, monastiri, tîrguri şi isnafuri. După cîte
se pare, măria-sa ar vrea să cam adune puterile
fărîmiţate pe la toţi pîrcălabii, judeţii şi starostii, în
mîinile căpitanului de judeţ... Putea-va să împace atîta
omenire şi să se arate vrednic de cinste?... Aduceri
aminte vechi îl încearcă şi pier ca un fum al anilor care
s-au scurs şi care n-au să se mai întoarcă niciodată...
Ziua de mîine şi de poimîine şi întreg şirul de zile ce vor
veni i s-au înfipt în cuget şi-l stăpînesc cu putere...
Jurămîntul pe crucea Cătălinei se leagă de acel şir al
zilelor viitoare. Se va putea împlini?
Nici n-a simţit cînd Diavol s-a oprit alături de caii prie-
tenilor săi... La un corn de luncă se ridica, neagră,
clădirea unei mori.
— Am ajuns, spuse vesel Racea... Cîrstocea, ai grijă de
oameni şi de cai... Pentru asta iată-l pe moş Vîlcu. El are
să te povăţuiască... Voi veniţi cu mine.
Căpitanii au văzut o barbă cînepie, lungă pînă la brîu
şi nişte caiere de mustăţi luminate slab de fînarul pe
care moş Vîlcu îl plimba de colo, colo, arătînd oamenilor
uşa grajdului. Altceva n-au mai văzut din acel locuitor al
morii. Pe Radu Gheţea sălaşul lui Racea l-a pus în
mirare dintru bun început... La toate se putuse gîndi,
numai la asta nu! De ce-şi va fi ales asemenea adăpost
la marginea tîrgului? Mirările s-au ţinut lanţ de cînd a
descălecat pînă cînd au ajuns în faţa unei uşi scunde,
trecînd mai întîi pe lîngă pietrele şi coşurile care
miroseau a făină, ca apoi să urce o scară pieptişe şi în-
gustă, ce ducea tocmai sub acoperiş. Uşa nu era

471
încuiată. În vatră ardea un foc vesel de găteje. După
gerul de afară, i-a pălit o boare călduţă, mirosind a
gutui. Cînd Racea a aprins sfeşnicul, a tresărit şi Mîrzea
din gîndurile şi amărăciunile lui.
Gazda se proptise în mijlocul odăii, cu mîinile puse în
şolduri. Îi privea cu o undă de voioşie în ochi.
— Ei?
N-a răspuns nici unul. Bagdadia de grinzi era aşa de
joasă, încît Racea stătea plecat. Un divan larg acoperit
cu scoarţe şi perne ţinea un perete întreg. Deasupra
erau agăţate, în cuie, felurime de arme, cu osebire
pistoale, ghioage şi săbii. Pe celălalt perete, haine. Într-
un colţ, ciubote. În colţul dimpotrivă, un scăunel cu o şa
de schimb, chingi, căpestre şi deasupra chivăra şi
platoşa. Pavăza, aşezată la căpătîiul divanului. Două
ferăstruici răspundeau una spre miazăzi, alta spre apus.
Racea, care văzuse privirea prietenului său, îi făcu semn
să se apropie.
— Pe aici intră soarele şi zvoana luncii, Radule... Tot
pe aici vînturile îmi aduc ştiri despre topirea zăpezilor.
Pe dincolo, văd tîrgul... îmi place cîteodată să privesc
cum sfinte soarele în spatele cetăţii. Apele ard şi străjerii
de la ziduri au o poveste a lor... Rîse scurt... Iacă. Acum
cunoaşteţi şi cuibul fratelui vostru. Staţi jos, lepădaţi
armele şi să facem sfat ca la o despărţire de prieteni.

Gheţea încerca să-l desprindă pe adevăratul Racea din

întîmplările în care-l cunoscuse şi să-l aşeze în acest
cuib singuratic. Nu se pricepea. Dacă l-ar fi dus în
cămara unui han?! Da!... Numai acolo părea că se simte
acasă...
472
 — Te miri? Gîndeşti că Satana n-are un colţ unde să-
şi rumege bucuriile?... Hanul e bun şi-ţi dă multe
învăţături. Acolo, sub lucrarea vinului, limbile sînt mai
slobode, chipurile vin din toate laturile lumii, se
mărturisesc şi se duc pe drumul lor. Afli de unele şi de
altele. Moara macină grăunţe, dragii mei, şi oamenii
macină gînduri, aşteptînd roada muncii lor. Aceste
gînduri sînt bune învăţături pentru cine vrea să
deschidă urechile şi ochii. Eu unul adun ce aud cînd
sorb vin sub ochii Măriuţii, cu ce aud cînd şuvoieşte apa
în scocuri, le împletesc şi mai adaug la ele învăţăturile
lui Căliman Ciungul, cu cele ale diacului Nathanail. Din
plămada asta sug ceea ce-mi place şi leapăd restul în
Dîmboviţa... Haideţi!... Aveţi să vă mai miraţi văzînd-o pe
gazda mea. E o muiere frumoasă, singură şi vitează. Nu
zîmbi a rîde, tătăraşule. A avut suferinţele ei şi pînă
acum e singura femeie căreia îi sărut mîna...
— Nici o pagubă pentru celelalte...
— Aşa-i!... Dar nici pentru mine...
S-au tocmit de sfat. Se auzea apa trecînd pe sub talpa
morii. Era un cîntec de ascuţişuri şi molcomiri blînde. L-
au ascultat toţi trei o vreme. Gheţea s-a simţit al acelui
loc. I s-a deschis o pîrtie de lumină către sufletul
prietenului său.
Au aflat din gura lui Racea că mîine vor pleca cu două
ceasuri înainte de răsăritul soarelui. Că vor lua de la
biserica papistăşească pe signor Cosma Capponi şi pe
signor Vicenzo Bombardier Mantovano, iar din capul
Tîrgului din Lăuntru pe meşterul Muştil, cu tot
calabalâcul. Acela va fi mai marele faurilor şi robilor
care s-au pornit de la cetăţile ţării spre făurăriile lui
Vodă Cercel din Tîrgovişte. Că Gheorghe, care-i meşter

473
la lemnărie, va munci să alcătuiască după nişte izvoade
ale învăţatului tălian straturi la balimezurile care se vor
turna acolo. Mîrzea să aibă grijă de Neaga şi s-o aducă
la vreme...
— Iar eu, fraţilor, să ştiţi că voi fura meşteşugul
tălianului, voi struni de barbă pe toţi ticăloşii vînduţi
iadului şi în toamnă am să viu asupra cetăţii cu
balimezuri cum nu s-au mai pomenit pe lume... Tu,
Vasile, să ai grijă de poruncile lui vodă. Grija muierii n-o
duce. Radu va ţine frîiele căpităniei în tîrg la Argeş. Am
să-i stau aproape cu fapta şi cu sfatul...
Mîrzea se sculase, potrivindu-şi dulama pe umeri.
— Unde te duci?
— Să vă pregătesc patru oameni de strajă.
— Nouă! rîse Racea. Apoi crîncen: Stai aici încă o
clipă. Radule, scoate paloşul. Haida!... Aşa! Dă-l la mine.
Lama de oţel sclipea sub lumina sfeşnicului. Racea i-a
sărutat straja. Apoi cu glas gros:
— Mă jur pe sfînt paloşul acesta că nici Dumnezeu,
nici Belzebuth n-au să mă ţină de la judeţ cumplit, dacă
se va întîmpla vreo hiclenie... Se uită la Mîrzea. Tot mai
jur că cu mîna mea o ucid pe fiica diavolului şi dacă ai
să fii zdreanţă, te culc alături de ea.
— Frate Racea, izbucni Radu Gheţea.
— Lasă-l, Radule, să mă umilească. Dracul ăsta
bărbos crede că numai sufletul lui ştie ce-i aceea
credinţă ostăşească... Dă-mi paloşul.
— Eu mă jur pe sfînt paloşul acesta pentru cinstea
sufletului meu şi tăria braţului meu... Şi mai jur - făcu
el vîrînd straja paloşului sub nasul lui Racea - că am să
te tăbîrcesc în lege dacă ai să crezi că poţi vorbi oricum
cu mine. Asta să ţi-o bagi în cap, afurisitule, şi să nu

474
gîndeşti că dacă ai pus o vorbă bună pentru Neaga,
acum poţi să-ţi faci de cap.
Racea l-a ascultat, mîngîindu-şi barba şi privind
încrucişat peste vîrful nasului la straja care-l ameninţa
îndeaproape.
— Cerbul începe să se facă om, rînji el cu toată gura,
luîndu-l în braţe pe Mîrzea... Stai, nu te duce încă.
Sărută-l pe Radu. Mîine între atîţia ochi nu se cuvine...
Aşa, aşa, făcu el înduioşat. Acum să ne îndulcim
tristeţea rămasului bun cu nişte vin de Chios, scos din
beciurile lui Manole Cap-Lat şi botezat de buzele
ibovnicei mele.
A ridicat pavăza, scoţînd de sub ea o carafă trupeşă,
care licăia vesel.

Rămăseseră numai ei doi. Racea stinsese lumînările.

Odaia se zbătea în umbre din ce în ce mai dese... Focul
se molcomea uşor... Căpitanul rămăsese în faţa
ochetului care privea spre soare-apune.
— Radule, dă-te mai aproape, chemă el cu glas scăzut.
Din albul zăpezilor clipeau luminile tîrgului. Salbe de
licurici, mai dese sau mai rare, mai palide sau mai vii.
— Pîlpîie ca sufletele oamenilor, Radule, cerînd o
dezlegare din noaptea anilor... De aici, în linele seri,
încerc să pricep... Pufni pe nări, mîrîind în barbă. Pînă
să pricep, mă înţeapă cu coarnele toţi dracii iadului. N-
am vreme să mă pătrund de cugetări adînci. Lumea
trosneşte din încheieturi şi căpitanul Racea se cuvine să
fie căpitan, nu ţîrcovnic... Hai să ne culcăm. Cine ştie ce
scîrnăvii se întîmplă acolo!... Mîine avem drum lung de
făcut... Mi-i scîrbă de unii oameni, dragi îmi sînt alţii.
475
Pînă una alta, mă gîndesc de ce dracu m-o fi lăsat ceauş
Haviz în pace...
Începuse să-şi tragă cizmele.
— Ascultă!... Să beleşti ochii la jupîniţa prietenului
nostru... Poate are gînduri netrebnice, poate ba! Fluieră
lung, scărpinîndu-se după ceafă... Ce-ar fi?!... Apoi tot
el: Doar nu sînt gîdea. Bietul tătăraş... Au fost şi la
Moldava vremuri crîncene, ca şi la noi. Ei se laudă cu
Ion Vodă, noi de la Ţepeş şi Radu din Afumaţi cu cine?...
Ah! Ah! Şi cînd te gîndeşti că l-am apucat pe bicisnicul
de Ştefan Surdu. Ce-a făcut robia dintr-un fiu al
cumplitului Ion şi al Măriei, care nu se temea de fumul
bătăliilor, ţinîndu-se pe urmele celui iubit. Cam asta ar
vrea padişahul şi de la noi. Cam asta ar vrea cinstiţii
boieri.
Se dezbrăcase, întinzîndu-se pe divan, trosnindu-şi
fălcile şi oasele.
— Gîndul lor nu-i totuna cu gîndurile şi învăţăturile
pe care le aud eu aici... Cîtă vreme norodul îşi ţine inima
curată, n-au să facă pagînii şi vînzătorii paşalîc din
noi... Hai şi te culcă. Eu cred în inima mulţimilor, cum
cred în sabia pe care o port la şold. Am cîntat destul
astă-noapte. Abia apuc să dau ochii cu dumnealui,
Soboleanul, pîrcălab de Tîrgovişte... Să-l întreb de unele
şi de altele şi să-l fierb în cazanul Satanei... Noapte
bună, sfinte Pafnutie. Să te gîndeşti în ce chip fecioarele-
şi pierd fecioria şi cum s-ar cuveni s-o vîndă pe preţ mai
bun decît pînă acum...
S-a întors într-o lăture, rîzînd pentru sine, şi nu după
multă vreme a-nceput să sforăie de se scutura bagdadia.
Radu Gheţea a rămas singur cu gîndurile, la un capăt
de viaţă, căutînd să priceapă cum poate sălăşlui în

476
acelaşi suflet de om binele şi răul, curăţenia şi
necurăţenia? Ce adevăr poartă în el prietenul său Racea,
care-şi bate joc de cer şi de pămînt, care suduie toate
orînduirile oamenilor, dar care nu pregetă să-şi pună
capul pentru credinţele lui şi pentru unul ca starostele
Căliman Ciungul.
A lăsat întrebarea fără răspuns, găsindu-şi alinare în
chipul Ancuţei, care se pleca asupra lui dintr-o taină a
Văii Brazilor şi a dragostelor pe care le simţea vii şi
proaspete. S-ar putea că acolo, în satul de munte, lîngă
sînul ei, scormonind brazda cu plugul şi veghind-o cu
paloşul, priveghind creşterea pruncilor şi păstrînd
datinile moşilor şi strămoşilor, să găsească ceea ce
căutase de atîţia ani prin lume... Pentru asta are însă de
bătut lungă cale. Şi după semnele care se arată, va fi
bătută cu paloşul şi cu preţ de sînge. Nu se înspăimîntă,
cum nu s-au înspăimîntat nici ceilalţi Gheţuleşti,
coborîtori din căpitanul Bărtăluş. În el au început să
cînte glasuri vechi, care au răzbătut, aşa cum spunea
diacul Nathanail, din veac în veac, din tată-n fiu,
păstrînd peste urgia timpului trupul şi sufletul
pămîntenilor, în locurile udate cu sudoarea şi sîngele
lor.

Sfîrşitul volumului I

477
 CUPRINS

Coperta originală: GYÖRGY MIHAIL

478
479
RADU THEODORU

ROMAN ISTORIC

Volumul II

Ediţia a II-a revăzută

După versiunea apărută la

EDITURA TINERETULUI
1967
 ...Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora
părinţii noştri au luptat atîta în veacurile trecute, fie ca
aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi
simţămîntul datorinţei ce avem de-a păstra şi de-a mării
pentru viitorime această preţioasă moştenire!
N. BALCESCU
 I

1
ra în seara celei de a treia zi de cînd lăsaseră baia
de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Pînă
dincolo de obîrşia Cloşanilor îi călăuzise vătaful
Buzea Gavrilă, sub scutul nopţii şi al codrilor. La
despărţire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei
sale şi se legase cu jurămînt să-l slujească cu dreaptă
credinţă, ca pe izbăvitorul şi mîntuitorul său. Prin în-
tuneric, ochii moşneanului străluceau în lacrimi.
...Cale lungă, drum bătut la trap ţăcănit, prilej de
gînduri, mai ales cînd măria-sa călăreşte cu fălcile
încleştate, cînd călăuzii sîrbi tac ca peştii, nadă de vorbă
negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru
din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănăţean,
om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă şi veselă,
ascunzînd sub mustăţile tuşinate şi la colţul ochilor o
viclenie subţire şi o şiretenie cuviincioasă. Căpitanul
Mîrzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriţei. În
piept parcă-l ard sînii rotunzi, pieliţa arămie, caldă şi
îmbietoare. Cît sînt de pricepute cîteodată muierile şi cît
ştiu ele s-aline sufletul bărbatului!...
Dobriţa, băieşiţa de la Bratilovo, a înţeles parcă din
ochi cumpăna şi zbuciumul drumeţului. Poate se afla şi
ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de
primăvară?!... L-a primit la sînul ei, l-a mîngîiat cu
degetele încă nebătucite de munci, i-a zîmbit cu capul
răsturnat pe spate, cu ochii cercetînd cerul. N-a fost în
încleştarea lor numai un saţiu al trupului, care se cerea
împlinit. A fost o mîngîiere de oameni singuri şi însetaţi,
care s-au găsit lîngă un izvor, după o drumeţie lungă
prin arşiţă. Sînt lungi căile vieţii. Întortocheate uneori,
alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de
crivăţe sau alintate de zefiri. Înţelept este ca, atunci cînd
poposeşti să nu drămăluieşti măsura odihnei şi nici să
numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste
fără zgîrcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi
ca nişte flori. Aşa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai
repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămîn undeva, în
vreo tainiţă de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri
de tristeţe şi singurătate...
Dobriţa e o floare care n-are să se veştejească. I-a
răsărit în cale atunci cînd era dornic de ea. Mireasma ei
îi stăruie în suflet ca dulceaţa unor cîntece auzite în
copilărie. Caii treapădă pe şleaul care şerpuieşte sub
poala codrilor de la poalele munţilor. Amurgul îşi ţese
pînzele de aur peste lume.
Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau
cocoşii de munte sunînd din trîmbiţe şi bătînd din aripi.
Îşi repezeau chemări din vîrf de brad în vîrf de brad, din
vîrf de munte în vîrf de munte.
Valea Cernii era învăluită într-un pîcliş de ceaţă
străvezie.
Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii,
tîrîndu-şi burţile scămoase prin văi.
— Aspre şi întunecoase locuri, spuse măria sa, mai
mult pentru sine, plimbîndu-şi privirile peste marea de
brazi bătrîni cît lumea, peste coastele de piatră sură,
peste grohotişurile spălate de ape.
— Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Nişi
oierii noşti nu-şi poartă ciopoarăle pră văile astea... Aişi
s-a înecat căţaua lu Negru Vodă, cînd umbla măria sa la
vînat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa.
Da’ se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se
aud glasuri, şi glasuri, plînsăce şi suspinuri, de ce sacă
la inimă. Ţara lui Negură împărat, măria-ta.
Voievodul a încuviinţat din cap. Şi-a potrivit dulama pe
umeri, poftind să plece mai departe.
De pe vîrful Cerbului au coborît în Plugova. Au mas în-
tr-un săivan, unde oameni păroşi, cu burcile întoarse pe
dos, i-au ospeţit cu brînză şi terci cald de mei. Au căutat
pe sub sprîncene la măria sa şi l-au preţăluit din ochi.
De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins,
ocolind satele care mijeau în vale şi pe care Ion Popovici
le desluşea cu glas moale şi tărăgănat:
— Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo şi de la
Temişoara ne împresoară păgînul. Ne-a luat şi cenuşa
din vatră, pentru iernatic afurisîtul de Sinan Paşa...

Au lăsat Iablaniţa în stînga, strecurîndu-se pe poteci

numai de pămînteni cunoscute. A doua zi, au trecut pe
lîngă Lăpuşnicel, au ferit Pataşul şi Bozoviciul şi sub
seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oraviţa. Tîrgul l-au
ocolit spre miezul nopţii, spunîndu-le Ion Popovici că are
oaste turcească şi cadiu care judecă pricinile ivite între
osmani şi pămînteni, iar a treia zi au trecut de Greoni şi
de Mercina, intrînd în olatul Vîrşeţului.
Sîrbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniţi şi călătorii
plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici
şi-a scos cuşma, şi-a făcut trei cruci rare, apoi zîmbind
şi-a strunit calul flocos, trecînd din fruntea convoiului, în

1 Mehadia
coada lui, alături de Pătru din Copăceni.
— Mulţamu-ţi, Doamne... De acu încolo, Duşane, treşi
în faţă. Tu cunoşti locurile şi tu răspunzi pentru măria
sa.
Duşan, un sîrb mărunt şi negru, a dat din cap, punînd
pinteni. A cîrmit-o spre miazănoapte, umblînd pînă-n
vremea înserării printr-un codru bătrîn de şes, în care
stejarii crescuseră cît turlele de biserică.
— Măria-ta, Duşan zişe că aişi a porunşit banul Sava
să îngăduim pînă ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba
domoală a lui Ion Popovici.
Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgîndu-i de
urechi şi frecîndu-i cu şomoioage de iarbă la ochi. Era o
rarişte prin care se strecura, sunînd subţire, un pîrîiaş.
Văzînd că sîrbii pun pinteni şi se topesc în măruntaiele
codrului, Simion vătaful a mormăit nemulţumit. Urmat
ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii,
scotocind tufele şi umbrele care începuseră să se cearnă
prin frunzişul mărunt.
Voievodul se tologise lîngă pîrîu şi-i privea zîmbind.
Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinţii iarba
fragedă. Era o pace în care oamenii îşi auzeau gîndurile.
Căpitanul Mîrzea, care aştepta la poruncă lîngă măria sa,
a înţeles glasul zîmbetului care-i luminase faţa. Codrul şi
poporenii sînt cele mai credincioase tainiţe pentru cel ce
poartă sămînţa răscoalei. A zîmbit şi el, văzîndu-l pe
Simion întorcîndu-se plouat din cercetarea sa şi
dezlegînd cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la
oblînc şi despre care nu suflase o vorbă tot drumul.
...Se-ntunecase. Pădurea îşi molcomise freamătul. Se
auzeau doar paşii făcuţi de lighioane şi aici, aproape,
băsmuiala lină a pîrîului. Voievodul îşi limpezise faţa de
colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arşiţă. S-
au limpezit cu cuviinţă şi ceilalţi. Au adăpat fugarii. Ca şi
cînd ar fi primit porunci straşnice, Pătru, Ahmet şi Ion
Popovici, ducîndu-şi caii la mînă, s-au aşezat strajă pe
marginea poienii, ţinînd intrările potecilor. Noaptea era
luminoasă şi înaltă. În licărişul slab al stelelor i s-au
dezlegat lui Mîrzea tainele sacului purtat de Simion.
Vătaful a scos din el un coif din oţel subţire de
Damasc, fără pene, apoi o platoşă de seraschir, tot din
oţel albăstrui.
Au urmat cotarele şi mănuşarele. Mihai s-a lăsat
mîinilor dibace, care în cîteva clipe au legat curelele
platoşei, au potrivit solzii cotarelor şi mănuşarelor, au
vîrît în sac cuşmuliţa, aninînd de umerii largi ai
voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o
gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o
purta voievodul. După ce-a mîntuit slujba pe lîngă măria
sa, vătaful s-a închinat, ştergîndu-se pe urmele celorlalţi.
Mîrzea a desluşit zgomotul sec al cocoaşelor.
Simion se-ndepărta, în fiecare mînă cu cîte un pistol.
Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un
cot, ţinînd coiful în arcuitura lui.
— Căpitane!
— Poruncă, măria-ta!
— Vino lîngă mine! Lasă mîna din straja paloşului. A
rîs uşurel. Simion vede în fiecare om un duşman, şi-n
fiecare umbră o ameninţare. Haide! Nu aştepta să-ţi spun
de două ori... Pînă să vină solii, avem răgaz să schimbăm
o vorbă.
Eşti tăcut, căpitane Mîrzea. De aceea îmi place să mi te
ştiu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrînii şi înţelepţii.
Ar putea s-o ştie şi căpitanul Racea.
Mîrzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut
ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oţelului. O
strălucire ca o nădejde şi ca o căutare.
— Cînd simţi că te năpădesc gîndurile, cui te
mărturiseşti, căpitane Mîrzea?
Oşteanul a tresărit. Niciodată nu fusese aşa de aproape
de măria sa. Şi niciodată nu şi-l simţise aşa de apropiat.
— Fraţilor mei de cruce, doamne!... Lui Şeitan!... Şoi-
mului!... Lui Ahmet!...
— Cîţi prieteni ai!
— Măria ta!...
— Lasă, lasă, oştene! Ştiu ce vrei să-mi răspunzi... Că
am şi eu prieteni! Şi încă mulţi! Pe tine de pildă. Pe
Racea şi pe Gheţea. Pe Răzbici cu soţii săi şi pe alţii ca
voi şi ca ei... S-ar putea să fie şi aşa. Da’ prietenii îi
numeri pe degete, şi duşmanii pe crengile codrului.
Cuşmuliţa ta nu-ţi face umbră decît ţie, Mîrzeo!...
Gugiumanul meu îi umbreşte pe mulţi. Asta o ştie
Simion, o simte şi o înţelege. De aceea mă asupreşte cu
grija şi mă cercetează dimineaţa dacă am îmbrăcat
cămaşa de sîrmă. Bietul Simion!...
Linişte. Codrul răsună ca o boare. Stelele ţintuiesc
înălţimile cu bolduri de argint.
— Iată-ne ieşiţi din ţară ca nişte lotri. Iată-ne bătînd
olaturi străine pe poteci tainice, ca nişte prigoniţi.
Purtăm în inimi văpaiţa nădejdei şi ne e frică să nu ne-o
stingă hainii şi răii... Cine ştie din ce capăt de veac au
dus-o voievozii vechi din tată-n fiu, fir pe fir, să mi-o dea
mie. Şi eu s-o ascund ca pe-o comoară, şi acum, în seara
asta tihnită, s-o dezvălui nu noroadelor mele, ci altora. E
o pedeapsă, căpitane, pentru faptele noastre ticăloase.
Voi ştiţi, dragii mei oşteni, ce gînduri purtam cu mine şi
care erau nădejdile mele... Da’ curtea pute, Mîrzeo! Pute
a hăinie, a pizmă şi a prostie. Văpaiţa arde în inima mea
şi nimeni n-o vede...
 — O vedem noi, măria ta, răspunse Mîrzea cu glas
răguşit.
— Da... Voi o vedeţi... Oştenii mei, oştenii mei. Şi au s-
o vadă sîrbii, în noaptea asta. Nu poţi cere suflete, fără
să aduci jertfa de suflet. După cum nu poţi cere bir de
sînge, dacă nu dai bir de sînge.
Vorbele măriei sale curg ca dintr-un izvor adînc, care
şi-a sfredelit albie spre vale. Mîrzea le primeşte ca pe o
împărtăşanie.
— Vărul meu, dumnealui Theodosie Rudeanu, mi-a
dăruit o prea frumoasă şi minunată carte, căpitane. Se
cheamă „Istoria Troadei”... Am slovenit pe file şi m-am
minunat. Mi-a făcut cetanie diacul Nathanail şi mi-a
tălmăcit înţelesuri şi înţelesuri... Au fost vremuri de
faimă ostăşească. Vremuri cînd mai presus de patimile
mici şi mărunte stăteau fapte vitejeşti şi vîrtutea.
Frumoase timpuri, cînd bărbatul se ridica prin cinstea
sufletului, prin puterea braţului şi prin înţelepciunea
minţii. Da’ se vede că acei străbuni de la Hellada îşi
căutau pricină din puţin lucru. Nu mă dumiresc cum de
au pornit aşa război cumplit, pentru doi ochi de muiere?
Cum de au istovit atîta bărbăţie şi au vărsat atîta sînge
pentru prea frumoasa Elena?... Se vede că pe atunci nu
erau nici turci, nici tătari!
— Aşa se vede, măria ta!
— Ei, căpitane, rîse aspru Mihai. Şi nouă ne e în gînd
să ridicăm oştile ţării. Da’ nu vrem să le risipim pentru
gusturi ca ale acelor străbuni ai omenirii... Tot acolo am
văzut, Mîrzeo, că fiecare viteaz are un loc în care poate
intra suliţa, după cum fiecare cetate are o cheie potrivită.
Aşa cum fiecare suflet îşi are cheia lui. Mi-am tălmăcit
istorisirea cu calul de lemn care purta în pîntece oşteni.
Pe lîngă vultur, oşteanul trebuie să fie şi vulpe. După
cum nebun e acela care gîndind că scoţînd paloşul va
putea muri altfel decît de paloş... Au poate de jungher...
Şi cîteodată de otravă!...
— Măria ta!
— Ei, Mîrzeo! Otrava o poţi bea în cupă... Da’ o poţi
sorbi şi zi de zi, şi ceas de ceas... Aceea-i mai rea şi mai
nemiloasă decît toate otrăvurile vracilor şi duşmanilor.
M-am sculat să bat cu buzduganul în porţile putregăite
ale împărăţiei. Pînă la ele, buzduganul meu va trebui să
oboare putregaiul din ograda ţării. Povestea ta cu
Ciocîrtanu, a lui Racea cu pîrcălabul Soboleanul şi altele
pe care le-am văzut începînd din noaptea urcării mele în
Scaun mi-au arătat cotloanele unde păianjenii şi-au
ţesut pînzătura.
— O rupem, măria-ta, şi călcăm păianjenii cu
călcîiul!...
— Ai prins limbă, căpitane! Mă bucur!... Aşa zic şi eu!
O rupem! Dragi îmi sînt istorisirile de vitejie, dar mai
dragi făptuirile. Tu l-ai pus vătaf pe Buzea Gavrilă la
Bratilovo! Ce-ai zice să-l pun eu pe Hristache Dumnezău,
soţul lui Răzbici, sameş peste toate băile domniei? Şi să-l
scot pe porcul de Gherase Izvoreanu, pe care l-am ţinut
pe procopseală şi care aduce vistieriei ce-i prisoseşte lui
şi neamurilor pe care le-a vîrît prin toate vătăfiile băilor
de sare? Ai ?
— Măria-ta, gîndesc că numai Racea poate să te
sfătuiască. El cunoaşte tertipurile şi momelile cu care
umblă slujbaşii domniei.
— Sfatul îl iau din cugetul meu! Ce zici de Hristache
Dumnezău?
— Straşnic boiernaş!
— Da!... Numai să nu fie lacom după căpătuială... Am
lipsă de cîştigurile băilor. Am lipsă de aramă, de fier.
Trăim vremuri în care numai fierul poate socoti înălţimea
oamenilor...
Cum merge coconul nostru cu învăţătura? Gîndesc că
are să tînjească cît vei fi plecat!...
— Tînjesc şi eu, măria-ta. Cît despre învăţătură, e ager
la mînă şi la ochi. Poate-i prea blînd.
— Vrei să zici că nu-mi seamănă?
— Măria-ta!
— Da! Poate să nu-i fi dat Domnul cugetul meu
răscolit. S-ar putea ca zodiecele sub care stau să fie ale
războiului, iar ale lui să fie zodiecele blîndeţei şi
tămăduirilor. Cel care va veni după mine multe răni va
avea de oblojit, căpitane Mîrzea. Vor fi fiind locuri şi
noroade pe lume unde filosofii pot sta cu ochii pe cer, să
se întrebe despre facerea lumilor. Să se mistuie în
întrebări ca să afle cine-a fost mai întîi pe lume, oul sau
găina! A rîs aspru, apoi: La noi, filosof este acela care ştie
cît îi e de ascuţit paloşul şi cît îi e de tare braţul.
Căpitane, căpitane!... Aud ropotele armiilor lui Sinan! Îi
văd pe tătarii lui Ghazi Ghirei răcnind ca lupii pustiei, cu
paloşele înroşite de sîngele cald şi cu căpăţîni de oameni
la oblînc. Şi mă gîndesc: cum se poate, cînd lumea
trosneşte ca o corabie putredă, ca unul ca vătaful
Ciocîrtan să-şi umple lada şi să strivească degetele soţiei
sale la ţîţîna uşii! ? Cum poate unul ca cneazul Gheţea
să-mi ciopîrţească slujitorii, păzindu-şi numai ocina lui,
fără să ridice ochii dincolo de ea?... Cum poate Danul să
uneltească şi să urzească împotriva domnului său,
căruia îi ghiceşte gîndurile şi-l vinde păgînului, nu pe
treizeci de arginţi ca Iuda, ci pe pofte şi duşmănii
vechi?... Jicmond Bator îşi caută mireasă. Iar Sinan
aduce mireasă pentru toată creştinătatea, meşteşugită pe
nicovale de faurii Damascului!... Panii şi riga îşi lasă
noroadele pradă nohailor, numai să nu se strice cu
sultanul. Papa de la Rîm trimite pe Cumulovics cu solie
la voievozii creştini, dar Cumulovics poposeşte la Bălgrad
şi la Iaşi, fără să coboare acolo unde mocneşte rădăcina
focului. Peste tot lăcomie, peste tot pizmă, peste tot
oameni care-şi vîră nasul numai în trăiştile lor. Şi eu?!...
Eu vreau să scot văpaiţa vechilor voievozi din inima mea,
s-o ridic asupra lumii ca s-o vadă creştinătatea, s-o
cunoască şi să i se închine... Auzi tu, căpitane? Noi ne
punem sufletele şi capetele pentru credinţa noastră.
Buciumăm cu glas neînfricat în cele patru zări. Cei ce au
urechi de auzit, să audă. Să lase lăutele şi danţurile, să
nu-şi mai numere talerii şi dobînzile... Începem astăseară
lucrare sfîntă, căpitane Mîrzea... Sîrbii sînt viteji. Ne sînt
fraţi şi pot apăra ţara din coastă. Pot zădărî caicele care
vin pe Dunăre, pot hărţui drumurile Balcanilor. Pot să-
mi dezlege dreapta, ca să izbesc cu stînga. Dacă ar fi şi
Jicmond Bator bărbat în lege... Dacă şi fratele meu Aron
Voievod ar ţinea calea nohailor... Atunci ai vedea, Mîrzeo,
flamurile mele oglindindu-se în apele Bosforului. Să-mi
dea împăratul creştin oşti înzăoate şi cu arme de foc. Să-
mi ridicaţi voi oştile de pămînt...
Sărise în picioare, frămîntînd pămîntul într-un mers
repede şi apăsat. Pintenii mari de fier zuruiau moale. Se
ridicase şi Mîrzea. Cuvintele voievodului îl umpluseră de
lumină. Multe olaturi bătuse în viaţa lui, dar niciodată
nu le înmănunchease într-un singur gînd ca acuma.
Vedea limpede şi pătrundea pînă-n adîncul cugetului
măriei sale. A făcut un pas, ajungînd la picioarele
voievodului. A îngenuncheat şi i-a sărutat poala aspră a
coantăşului de şiac. Mihai l-a mîngîiat pe creştetul
capului.
— Pînă atunci am lipsă de ochi şi de urechi împărţite
în toate vînturile, căpitane Mîrzea. Craii creştinătăţii se
mişcă greu, cu toate că le stă deasupra grumajilor
iataganul Aliotmanului. Noi ne vom sili să le deschidem
cugetele asupra curgerii vremurilor. Tu sileşte-te de
mîine dimineaţă să mi-l găseşti pe Sinan Paşa. Iscodeşte
tabăra. Vezi cine-l pizmuieşte dintre ai lui. Vezi cum se
împacă spahiii cu ienicerii! Ascultă toată zvoana taberei.
Învîrte-te pe lîngă cazanele ortalelor şi ciuleşte urechile.
Pe urmă, păs la Scaun. Să nu întîrzii mai mult decît
întîiele zile ale lui Cireşar... Am să-i cer banului Sava
călăuze... Şi Dumnezeu să-ţi ocrotească umbletul.
Cînd îţi va fi greu, nu pregeta. Adu-ţi aminte că te-ai
legat cu jurămînt, la sfînta monastire a Dobruşei, să
porţi în suflet făclia credinţei mele, că inima ta va sîngera
o dată cu a mea, că vei sluji creştinătăţii cu trupul şi cu
viaţa, aşa cum îi slujesc eu. Ridică-te, oştean credincios
şi suflet bîntuit de furtună... Nu tresări, şoimanule! Ştiu
că ai furat-o pe jupîniţa Neaga. Ştiu şi tac. Întoarce-te la
Scaun şi cere-mi-o!... Eu am s-o cer tatăi ui. Şi nu
gîndesc ca boier Dan să se mai pună stavilă în faţa
voievodului...
— Măria-ta!
Mihai se întorsese cu spatele, cercetînd zările cercuite
de chenarul întunecat al codrului.
— Miroase a fum, căpitane. Tabăra nu poate fi prea
departe.
— Aşa gîndesc şi eu, doamne, răspunse Mîrzea ca
dintr-o depărtare fără seamăn.
O apă de lumină argintată începuse să se reverse
dinspre răsărit. Apoi deasupra stejarilor înalţi cît turlele
de biserică s-a ridicat cornul lunei. Din hăţişuri a
chelălăit o vulpe. La picioarele drumeţilor care purtau în
suflete văpaiţa nădejdilor, suna molatic pîrîul.
 2

Din codru s-au desluşit tropote. Zăngănit de arme.

Glasuri înfundate, acoperite de unul răstit şi poruncitor,
pe care Mîrzea l-a cunoscut a fi al vătafului Simion.
Mihai îşi ţinea gonaciul de frîie, căutînd să pătrundă cu
privirea întunecimile care umbreau marginea rariştei.
Mîrzea îi stătea în preajmă, cu mîna pe straja paloşului.
Glasurile conteniseră, în pîrtia de lumină cernută peste
poiană s-au arătat doi pedestraşi. Unul din ei, cu un stat
de uriaş, era înzăuat şi încoifat, adunînd pe solzii
platoşei şi în oţelul coifului razele lunei. Se mişca
legănîndu-şi umerii. Ajuns aproape, Mîrzea a desluşit că
la şold purta spadă lată cu două ascuţişuri, iar în mînă
buzdugan, semn de rang mare.
— Ei!... Dar e însuşi banul Sava, se bucură Mihai,
ieşindu-i înainte.,
— El e, măria-ta! răspunse cu glas gros banul. A venit
să ţi se închine, aşa cum ne-au fost jurămintele, Păcat că
n-o poate face în limba măriei-tale, au a norodului său.
— Nu te mînia, banule! Durerea pe care ne-o hărăzeşte
păgînul şi limba cu care ne socoteşte vieţile şi avuţiile se
dovedesc bune prilejuri de prietenie. E un semn în asta,
domnia ta.
Banul pusese un genunche la pămînt şi voievodul îi
întinsese dreapta pentru sărutat.
— Măria-ta cunoşti semnele vremii. Noi, oştenii,
aşteptăm porunci.
— Ridică-te, prietene! Ridică-te! Nu pentru porunci am
venit, ci pentru sfat şi împărtăşanie,
Mîrzea n-a putut vedea decît că de sub fruntariile
chivărei, banului îi ies sprîncenele negre, că are nas
coroiat ca un plisc şi că poartă barbă de patriarh.
Cei doi oşteni, voievodul şi banul, s-au privit în
luminile ochilor.
— Să mergem, măria-ta! Te aşteaptă norodul în
tabără!...
— Să mergem, prietine!
La marginea poienii au găsit strajă tare. Călăreţi cu
armele şi coifurile strălucind. După cum arătau stelele, o
luaseră spre apus. Au călărit la pas pînă au ieşit într-un
drumeag. Apoi au îndăluit la trap mărunt: oştenii sîrbi în
faţă, la cîteva lungimi de cal Mihai, avîndu-l pe banul
Sava în stînga şi pe căpitanul Mîrzea în dreapta, Simion
şi Pătru din Copăceni, apoi Ion Popovici şi alţi oşteni
sîrbi. Pădurea răsuna de tropote.
Mîrzea a băgat de seamă că straja adusă de banul Sava
e înzăuată, dar că nu poartă arme de foc, ci suliţe şi săbii
încovoiate ca iataganele. Dacă straja din alai n-are arme
de foc, se cheamă că nici gloatele n-au... Hm! Să vedem
ce-are să zică măria sa.
Mirosul de fum a început să se simtă din ce în ce mai
puternic. După ce-au urmat cîteva şerpuiri ale drumului,
copacii au prins să se rărească. Apoi s-au ivit pălălaiele
focurilor de tabără. Straja dinaintea alaiului s-a izbit de
straja taberei.
S-a auzit freamătul acela cînd molcom, cînd plin, pe
care-l fac mulţimile adunate într-un loc strîmt. Şi-au pus
caii la pas, banul Sava şi Mîrzea lasîndu-l pe voievod s-o
ia înainte. Aşa au intrat într-o poiană cuprinzătoare,
ascunsă în mijlocul codrilor din olaturile Vîrşeţului.
Dintr-o singură privire, ochii căpitanului Mîrzea au
îmbrăţişat tot cuprinsul. În patru părţi, patru ruguri pe
care ardeau trunchiuri întregi şi care aruncau limbi de
flacără pe feţele bărboase ale oamenilor adunaţi în
rînduri dese. Corturi din piei de bivol aşezate de-a valma
cu corturi de pînză şi mătase.
Ici, colo, în faţa cîte unui cort de mătase, era înfiptă o
suliţă cu prapor la vîrf, de care atîrna scutul zugrăvit al
vreunei căpetenii. Toată adunătura aceea de corturi
stătea în partea de miazăzi a poienii, pierzîndu-se sub
poala copacilor. În faţa lor erau aşezate oştile, iar în faţa
oştilor stătea priponit cu funii de mătase cortul cu
acoperiş rotund al banului. Avea înfipte în stînga şi
dreapta perdelei de la intrare două suliţe cu prapore şi
tuiuri, de care spînzurau două pavăze rotunde. Oastea
banului avea puţină călărime şi multă gloată armată cu
ghioage, furci, topoare şi coase.
Cînd s-a arătat Mihai, freamătul a contenit pe dată. Se
auzeau caii muşcîndu-şi zăbalele şi trunchiurile de stejar
trosnind pe ruguri. Voievodul se îndreptase în şa,
strîngînd frîul cu dreapta şi punînd pinteni. Armăsarul
juca de parcă atunci ar fi fost scos din grajdurile
domneşti, călcînd pămîntul într-o latură. Stînga măria sa
o ţinea înfiptă în şold. Mantia scurtă de purpură îi
flutura pe umeri. Toată suflarea îşi aţintise ochii pe
călăreţul zugrăvit numai cu negru şi cu străluciri de oţel.
Călărimea banului, parte înzăuată, parte nu, şi-a
plecat fruntea, închinîndu-se. În mijlocul rîndurilor era
steagul mare al oştirii, străjuit de un pîlc de boieri, după
cum îi arătau straiele bogate. Ajuns în dreptul lui, şi-a
scos coiful şi i s-a închinat.
Pe mătasea roşie a steagului era zugrăvit sfîntul Sava,
patronul Sîrbiei. Îndată s-au descoperit şi oştile sîrbeşti,
plecîndu-şi capetele spre pămînt. Atunci a răsunat glasul
bărbătesc al banului Sava:
 — Ziveo Mihaj, vojvoda Ungrovlahie1!
— Ziveo!... Ziveo!... Ziveo!..
Strigătele, izbucnite din o mie de piepturi bărbăteşti,
pustiite de dureri şi frămîntate de nădejdi, s-au ridicat
spre cerul limpede, umplînd cuprinsul de freamăt. Caii
au tresărit, jucînd pe loc. Oţelurile s-au ciocnit pe oţeluri,
zăngănind. Ca la o poruncă tainica, oştenii sîrbi au scos
de sub cojoace făclii. Banul Sava şi-a împins calul lîngă
Mihai. I-a dat măriei sale o făclie, pe care i-a aprins-o un
paj. Apoi închinîndu-se şi-a aprins făclia lui din aceea a
voievodului, care abia pîlpîia.
A călărit la trap pînă în faţa stegarului, dîndu-i lumină.
Din mînă în mînă, din făclie în făclie, lumina nădejdii,
aprinsă din făclia şi sufletul lui Mihai, s-a călătorit cu
repeziciune şi în stînga şi în dreapta stegarului, apoi
rîndurile din faţă au trecut-o celor din spate. Curînd,
poiana a fost ca un roi de licurici. Apoi flacăra s-a
încropit şi făcliile au început să fumege, desluşind
obrazurile şi ochii glotaşilor. Mirosea pătrunzător a
răşină.
În sufletul lui Mîrzea făcliile oştirii se adunaseră
mănunchi...
„Eu vreau să scot văpaiţa vechilor voievozi din inima
mea, s-o ridic asupra lumii ca s-o vadă creştinătatea, s-o
cunoască şi să i se închine... Buciumăm cu glas
neînfricat în cele patru zări... Cei ce au urechi de auzit,
să audă...”
Glasul buciumului cu care vesteşte măria sa noroadele
lumii a-nceput să se reverse peste olaturile celor patru
zări. Iată că-i răspund la chemări aceşti vecini urgisiţi,
cărora le străluceşte în ochi nădejdea, foamea şi crîncena

1 Trăiască Mihai, voievodul Ţării Româneşti!(srb.)

judecată.
Au sunat aspru cîteva cornuri. Din cort s-a ivit o faţă
bisericească, cu rantie de mătase neagră pe care era
revărsată din belşug o barbă albă, strălucitoare. Ridicase
cu amîndouă mîinile deasupra capului o cruce de aur.
Mihai şi-a ferit calul într-o parte, a descălecat şi cu coiful
în mînă a ieşit în faţa vlădicii Theodor. A pus genunchiul
la pămînt, sărutînd crucea, în lumina făcliilor şi a
focurilor s-au desluşit mîinile vlădicii tremurînd, cînd a
trecut peste capul plecat al voievodului omoforul ţesut cu
fir şi mărgăritare. După ce-a primit astfel binecuvîntarea,
măria sa şi-a potrivit coiful, lăsîndu-i obrăzarele, apoi a-
ncălecat dintr-o săritură ageră. Şi-a smucit sabia cu
stînga, ridicînd-o deasupra capului. Armăsarul
înlemnise, cu picioarele dinainte proptite zdravăn în
pămînt. Peste capetele oştirii banului, peste poiană, peste
codru, a detunat glasul bărbătesc al voievodului. Măria
sa şi-a rostit jurămîntul de credinţă în limba ţării sale.
Între roatele de glotaşi, mulţi o cunoşteau, fiind şi ei
vlahi. Mulţi n-o cunoşteau. Dar toată suflarea a înţeles
jurămîntul după căldura şi focul cu care erau rostite
cuvintele, după văpaia din ochii voievodului, după stră-
lucirea şi fulgerele adunate în sabia sa:
— Io, Mihai Voievod, domn a toată Ungrovlahia, jur în
faţa lui Dumnezeu şi mă leg în faţa oamenilor aici de
faţă, ca şi în faţa cugetului meu celui zbuciumat, să nu-
mi aflu liniştea trupului şi a sufletului, pînă cînd păgînii
nu vor fi scoşi din pămînturile noastre. Să nu-mi stea în
nelucrare sabia mea cea ageră, pînă cînd va mai fi un
cap de păgîn de tăiat. Primeşte, vlădică Theodor,
jurămîntul şi tu, banule Sava, întăreşte-l cu sabia ta.
De unde a înţeles vlădică Theodor vorbele voievodului?
Mîrzea nu ştie. A văzut doar ca vlădica a ieşit în faţa
stegarului ridicînd iarăşi crucea de aur deasupra
capului. De unde a priceput chemarea măriei sale banul
Sava? Nici pe asta nu o ştie Mîrzea. Dar banul şi-a
alăturat calul de al voievodului, şi-a smucit spada
dreaptă cu două tăişuri, încrucişînd-o cu a lui Mihai. Se
vede că măria sa are puteri tainice asupra oamenilor. Îi
cheamă la sine numai cu tăria ochilor şi a sufletului. L-
au trezit din gînduri strigătele gloatelor. Călăreţii şi-au
smuls săbiile din teci, fluturîndu-le în văzduh. Suliţaşii
şi-au ridicat suliţele, glotaşii au sfîşiat cerul cu fierul
topoarelor şi al coaselor.
— Ziveo!...
— Ziveo Mihaj, vojvoda Valahie!
— Smrt turcima!1
Cum a ridicat mîna în semn de binecuvîntare vlădica
Theodor, oştile au contenit. Au plecat un genunchi la
pămînt, scoţîndu-şi cuşmele şi chivărele, ţinînd făcliile ca
pe nişte luminări în noaptea învierii.

În cortul banului Sava se adunase sfatul de război. O

făclie înfiptă într-o creangă de fier bătută în stîlpul
cortului lumina feţele războinicilor. Mihai sta într-un jilţ
de chiparos lucrat în măiestrii, sprijinindu-şi tălpile pe o
blană de pardos. Îşi scosese chivăra şi mănuşarele de
oţel. Îl avea în stînga pe Mîrzea, iar în dreapta pe Simion.
În faţa lui, pe blănuri de lup, stăteau capii oştirii. Vlădica
Theodor avea şi el un jilţ în mijlocul căpeteniilor. Un paj
adusese pocale mari de aur pline cu vin spumos de

1 Moarte turcilor!(srb)
Malvazia. Căpitanii sîrbi s-au sculat în picioare,
închinîndu-se voievodului cu pocalele în mînă.
— Să trăieşti, măria-ta, şi Dumnezeu să coboare
asupra noastră harul biruinţei! cuvîntă banul Sava.
— Harul biruinţei şi al înţelegerii, banule şi vitejilor!
răspunse măria sa, ridicîndu-se şi făcînd un pas înainte.
Biruinţă asupra păgîmilui nu putem dovedi decît dacă ne
unim cugetele şi trupurile într-o singură platoşă. Dacă
ne punem capetele într-un singur coif.
— Platoşa sîntem noi toţi, măria-ta. Capul de sub coif
nu poate fi decît al tău, voievoade. Ne închinăm ţie şi
vrem să aflăm ce n-am putut afla de la înalt prea sfinţia
sa mitropolitul de Tîrnovo. Noi sîntem gata să aprindem
focul, aşa cum l-au aprins acum doi ani fraţii noştri din
Sîrbia veche... În cinstea ta şi în cinstea celor ce-au
înălţat flamura sfîntului Sava pe zidurile Ipekului.
Voievodul a vărsat cîţiva stropi pe jos, întru pomenirea
vitejilor căzuţi la Ipek, apoi, răspunzînd închinăciunilor
cu o plecăciune mîndră, a sorbit cupa, trecîndu-i-o lui
Simion. Erau acolo, de faţă, oşteni aprigi. De unii auzise
în pribegie, cîntîndu-le isprăvile alăutari orbi pe la
răspîntii şi hanuri. Aşa era căpitanul de haiduci Dochian,
un om scund, lat în spete, crîncen la faţă, cu brîul plin
de hangere şi pistoale, îmbrăcat cu zăbun de şiac. Erau
acolo Duşan şi Milivoi, cneji, gătiţi în mătăsuri,
împlătoşaţi şi încoifaţi, oameni arşi de soare şi tăbăciţi de
vînt, cu priviri agere, sprijinindu-se în spade care le
veneau pînă la piept. Lîngă banul Sava stătea cneazul
valah Iosif Bîtă, care scotea din tufărişul des şi încîlcit al
bărbii şi sprîncenelor numai ochii vii şi cercetători. Toţi
se arătau gata de luptă şi gata de sfat. Mai în umbra
perdelelor de la intrare, rezemat de un stîlp, uşor
încovoiat să poată încăpea sub pologul cortului, cu umeri
largi şi mijlocul subţire strîns într-un brîu de mătase
verde, se afla un oştean, la care privirea voievodului
fugea adesea. Cît despre el, nu-şi luase ochii de la măria
sa, lucru care-l neliniştise şi pe Mîrzea, şi pe Simion.
Nu-şi rostise numele decît îngînat, atunci cînd
sărutase poala şi mîna măriei sale. Acum sta nemişcat ca
o stană, cu trăsăturile frumoase împietrite, părînd străin
de cele ce se întîmplau în faţa lui. Mîrzea se schimba de
pe un picior pe altul, cercetîndu-şi plăselele jungherului.
Ochii străinului, dacă ar fi zvîrlit flăcări adevărate, l-ar fi
ars într-o clipă pe măria sa.
— Sfinţia ta, vlădică Theodor şî domnia ta, banule
Sava, ca şi domniile voastre, cnejilor şi căpitanilor,
aşteptaţi de la mine cuvînt.
— Aşteptăm, măria-ta, răspunse banul Sava.
— Cuvîntul va fi scurt. Aici nu încap tocmiri
neguţătoreşti şi nici tertipuri diplomaticeşti. Deopotrivă
ne apasă păgînul. Deopotrivă vrem să scuturăm ruşinea
jugului şi asprimea foametei.
— Pe noi ne-a pustiit, măria-ta, spuse cneazul Duşan.
Iernaticul lui Sinan la Belgrad a supt toată Sîrbia.
— Ne-au luat muierile în robie şi pentru haremuri,
adăugă cu glas gros cneazul Milivoi. Norodul nu mai
rabdă. Isprăvile haiducilor nu-l mai mulţumesc. Norodul
fierbe. Aşa-i, căpitane Dochian?
Căpitanul de haiduci mormăi ceva în barbă.
— Aşa-i, slăvite Baba Novac? se întoarse Milivoi spre
oşteanul rezemat aproape de intrare.
Auzind numele, Mîrzea a tresărit. Cît despre voievod, a
sărit în picioare şi din cîţiva paşi repezi şi apăsaţi a fost
în faţa vestitului haiduc.
— Baba Novac?!... Simţeam eu!...
Căpitanul de haiduci s-a închinat cu mîna pe inimă.
 — Faima isprăvilor domniei tale a trecut Dunărea şi
astăzi te cîntă norodul meu, ca şi cînd ai fi mlădiţă din
trupul lui.
— Sînt mlădiţă din durerea tuturor asupriţilor, măria-
ta. Astăzi mă cîntă norodul pe mine, mîine are să te cînte
pe tine, doamne.
Mihai a deschis braţele, cuprinzîndu-l la piept.
— Vino lîngă mine, viteazule!
— Măria-ta!... Sînt dădut mai mult cu codrul şi cu
gîturile osmanilor, decît cu sfaturile domneşti.
— Sfaturile domneşti se cuvin să fie alcătuite din
oameni ca tine, Baba Novac. Pe lîngă şoimulenii mei,
dacă te-aş avea pe tine, Dochian, pe Deli Marco
Dubrovniki şi pe cnejii aici de faţă, nu m-aş teme de
toate urdiile iadului.
Se întoarse spre ceilalţi oşteni sîrbi, cuprinzîndu-i cu
privirea strălucitoare şi cu braţele larg deschise.
— Prietenii se cunosc şi de la depărtare, măria-ta,
zîmbi banul Sava.
— Mai ales de la depărtare, banule!... Te-aş mustra,
pentru că nu mi-ai spus de la început cinstea pe care mi-
o faci, aducînd aici buchetul acesta de săbii neîntîlnite.
Căpeteniile s-au închinat adînc. Ochii le străluceau de
fală.
Mihai l-a mai cuprins o dată de umeri pe Baba Novac,
afundîndu-şi ascuţişul privirii pînă în fundul fiinţei lui,
apoi, zîmbind, a început să frămînte îngustimea locului
cu paşi repezi şi clinchet de pinteni. Fruntea i se tăiase
de cute adînci.
La rădăcina nasului i se săpaseră şanţurile, pe care
Mîrzea aşa de bine i le cunoştea. Zîmbetul i s-a şters ca
alungat de furtună.
— Ei? se oprise cu mîinile la spate şi cu picioarele
răşchirate. Aşteptaţi?!... Da! Aşteptaţi să vedeţi cum mi-
am ţinut legămîntul... Acum o lună, Alexandru
Cumulovics, solul papei de la Rîm, a fost la Bălgrad.
Oamenii mei de credinţă n-au răzbit pînă la el. Tare mă
tem că saşii aceia îmi iau banii pe de pomană, că
făgăduiesc cerul cu stelele şi eu rămîn cu făgăduiala, iar
ei cu pungile... Bane Sava, n-ai pe nimeni la Bălgrad?
— N-am, măria-ta!... Poate cneazul Iosif Bîtă.
Cneazul valah şi-a smuls mustăţile cu ciudă, privind
pieziş spre căpetenia oştirii.
— Noi îl avem pe Ştefan Josika. Da’ acela-i hain şi
mîrşav. S-a lepădat de neamul său. Rîvneşte la titluri
nobiliare şi la averi.
— Hăinia roade rădăcina creştinătăţii. Aşa a putut
păgînul să-şi întindă urdiile peste tot pămîntul. I-a
împărţit în tabere, a asmuţit taberele una asupra alteia şi
nerozii... Ah! Doamne!...
Banule Sava, banule Sava!... A tăcut o vreme, cu capul
lăsat în piept. Apoi: Cumulovics a trecut la Iaşi, la fratele
meu Aron. După răspunsurile pe care mi le-a trimis
voievodul, lucrurile stau bine. Papa făgăduieşte...
— Făgăduieli deşarte, măria-ta! spuse vlădica Theodor,
care pînă atunci ascultase tăcut, dărăcindu-şi barba albă
încet şi cu luare-aminte. Să nu ne încredem în
făgăduielile papistaşilor. Sînt momeli ale diavolului.
Umblă să ne fure minţile şi să ne umbrească cugetele. Au
năpădit pravoslavnica Sîrbie cu popi ai Satanei.
Îndreaptă-ţi gîndurile spre cei de o lege cu noi. Bulgarii
fierb. Se aude că s-a aflat un ţar din osul lui Şişman.
Dervengiii şi martologii au început să se mişte. Haiducii
aţin drumurile şi pradă zăhărelele oştirii lui Sinan. Taie
şi căsăpesc pe neguţătorii păgîni... Spre miazăzi, măria
ta... Spre Sfînta Sofia, nu spre Roma. Spre credinţa
adevărată, nu spre erezie...
Mihai a oftat, lăsîndu-se în jilţ. Îşi sprijinise fruntea în
palmă, privind în gol.

Sfaturile de război, atunci cînd adună căpetenii de

oaste de neamuri osebite, sînt lungi şi mai ales
întortocheate. De aceea, sfatul din cortul banului Sava s-
a urmat pînă în zori, oştenii mărturisindu-şi unii altora
gînduri ascunse, temeri şi speranţe pentru viitor.
— Domniile voastre, cnezilor şi vitejilor, aveţi de
săvîrşit un lucru care vă va lăsa numele în cartea
vremurilor. Acum, dacă ne-am înţeles cum să tăiaţi cozile
şi trupul oştilor lui Sinan, cum să aţineţi trecătorile şi
cum să pustiiţi raialele, să ne înturnăm gîndurile la alte
înţelesuri ale războiului.
— Te ascultăm, măria-ta! răspunse domol banul Sava.
— Daţi-vă mai aproape, vitejilor. Nici vîntul, nici
pămîntul nu trebuie să afle ce tăinuim noi în astă
seară... Înţelesu-m-aţi?
— Sîntem morminte, măria-ta! Nici fierul roşu nu va
scoate de la noi măcar o vorbă, făcu cneazul Milivoi.
Căpeteniile sîrbeşti îşi traseră blănile de lupi aproape
de jilţul voievodului. Erau numai ochi şi urechi. Baba
Novac şi Dochian stăteau alături, cercetîndu-l pe Mihai
cu priviri senine.
— Simioane!
— Poruncă!
— Dă ocol şi vezi dacă nu trage cineva cu urechea!
Vătaful domnesc s-a închinat, ieşind afară neauzit ca o
umbră.
 — Banule Sava şi domniile voastre, să-mi răspundeţi
acum dacă aţi putut împinge soli la împăratul nemţesc şi
dacă Jicmond Bator v-a slobozit boier căruia să vă
închinaţi. De asemenea, vreau să ştiu ce veşti aveţi de la
Regnina, solul raguzan la Poartă, şi de la Paolo Giorgio.
Vreau să ştiu dacă Ferhat s-a împăcat cu soarta de
surghiunit şi dacă Curt-aga, omul lui Sinan, se mai
înfruptă din putere pe lîngă sultan?! Unchiul meu Iani,
care, după cum ştiţi, şade în partida patriarhului, vrea
pace. De aceea, nu-mi sloboade veşti decît despre cursul
asprului şi despre bătaia tîrgului din Stambul. Oamenii
mei, pe care i-am aciuit la Poartă, sînt proaspeţi şi n-au
deprins încă tainele seraiului... Mai vreau să ştiu ce face
vecinul meu Mehemet bey, despre care un neguţător mi-a
spus că poartă destul de des scrisori către Dubrovnik şi
de acolo mai departe, la Venezîa, unde-o are pe Vişa şi pe
fiul său Radu.
Auzind numele lui Mehemet bey, Baba Novac a tresărit.
Cu toate că s-a stăpînit îndată, Mîrzea a apucat să-l
vadă.
Nu-i plac ochii lui Baba Novac, dar mai ales nu-i place
acest paj Cristici, care se învîrte de colo pînă colo prin
cort, fără o treabă anume. Are un bot de cal şi un păr
roşu de caiafă. Se uită pieziş spre măria sa şi-şi întinde
urechile mai mult decît se cuvine. Privirea lui Mîrzea a
căutat-o pe a pajului. Cu un semn din sprîncene şi o
clătinare a capului, căpitanul i-a poruncit să o şteargă.
Pajul a rămas nedumerit, lungindu-şi botul de cal, dar
semnul lui Mîrzea spunea mai mult decît era nevoie, aşa
că a dat dosul, nu fără să mormăie ceva în limba lui.
Cu glas domol, banul Sava i-a răspuns voievodului la
toate întrebările, afară de una. Soli la împăratul nemţesc
n-au împins pentru că a trecut Paolo Giorgio cu scrisori
de la mitropolitul Rally. Paolo Giorgio e om iscusit,
cunoaşte sfetnicii împărăteşti şi limba nemţească, şi are
să se descurce mai bine decît unul de-al lor, care se va
pierde în cetăţile cele mari.
Dar acum cîteva săptămîni a căzut la Vîrşeţ un olac de
la căpitanul ungur Valentin Prépostvári, pe care ei îl
cunosc ca pe un vajnic luptător şi după cîte-şi aduce
aminte banul Sava oşteanul a slujit şi sub voievozii de la
Moldova. Olăcarul purta în talpa cizmei răvaş de mare
taină. Şi anume, căpitanul Valentin Prépostvári le
spunea că la primăvară generalul împărătesc de Caşovia,
Cristofor Teuffenpach, are să pornească cu toate oştile
din Ungaria de sus împotriva păgînului şi că dacă sîrbii
au să se scoale să pustiască raialele şi mai ales au să
bată Timişoara, atunci le va fi mulţumitor şi le va trimite
ajutoare.
Mai scria în răvaş că însuşi voievodul Ardealului s-a
închinat măriei sale imperiale şi că Sigismund Bathory
va slobozi banderiile comitatelor asupra Lipovei,
Timişoarei şi Ineului. Că el, căpitanul Prépostvári, ştie de
poruncile date banului de Caransebeş, George Palaticz,
ca să ajute cu oameni, arme şi merinde răscoala lor... La
sfîrşit încheie epistola, spunîndu-le să cerceteze cugetul
voievodului din Valahia şi să-l ispitească cu întrebări. Îi
sfătuieşte ca un prieten şi ca un creştin să asculte glasul
lui şi să-şi pună săbiile în slujba creştinătăţii şi a crucii,
acum fiind venită vremea să se scoale asupra păgînului,
care a semănat atîta jale în vechile pămînturi ale cnejilor
şi despoţilor sîrbi, vestiţi pentru vitejia şi setea lor de
libertate... Au stat ei de ei şi şi-au tălmăcit scrisoarea
căpitanului Prépostvári, apoi i-au răspuns după cum i-a
tăiat capul, spunîndu-i că sa vor bucura de ajutorul
generalului de Caşovia după ce-l vor primi, da’ că
mulţumiri îi pot trimite de pe acuma. S-au temut să scrie
măi mult, neştiind dacă olăcarul nu-i o iscoadă. Despre
măria sa n-au pomenit nimic. Cu olăcarul au repezit şi
patru oşteni vechi, îmbrăcaţi în neguţători, să cerceteze
faptele..
Oştenii au adus răspuns bun. Olăcarul era ofiţer în
călărimea cetăţii Csenger şi i-a purtat chiar în faţa
căpitanului Prépostvári... Poate vrea acum voievodul să-l
sloboadă pe banul Sava ca să-i scrie oşteanului ungur
despre Valahia ca despre o ţară cu care are bun
prieteşug?! Îl mai poate ruga pe Prépostvári să-i spună
acelaşi lucru generalului de la Caşovia. Acela va spune
împăratului şi atunci s-ar găsi o cale destul de
lesnicioasa între măria sa şi creştinătate.
Mihai asculta spusele banului Sava, muşcîndu-şi
buzele. Iată că i se uşurau dintr-o dată greutăţile cărora
nu le găsise răspuns pînă atunci.
— Măria-ta, eşti ostenit?
Mihai a tresărit, zîmbindu-i banului Sava ca dintr-o de-
părtare.
— Te ascult mai departe, domnia ta... Voievozii nu
trebuie niciodată întrebaţi dacă sînt osteniţi.
— Atunci, îngăduie, măria-ta, să-ţi răspund la altă
întrebare. La Stambul, Regnina face bună ispravă.
Gîndesc că le-ai poruncit iscoadelor măriei tale să se
apropie de raguzan?
— Da!
— E şiret ca vulpea, iar iscoadele, dacă se vor dovedi
meştere, vor avea de cîştigat veşti grele. Paolo Giorgio
spunea că bicisnicul Amurat s-a mîniat pe Ferhat
Characlan după răscoala spahioglanilor şi l-a surghiunit,
dar că bătrînul Şarpe Negru nu se lasă răpus de Sinan şi
că nici Regnina nu vrea să se lepede de el aşa uşor. Cu
cît se vor duşmăni mai mult ienicerii lui Ferhat cu spahiii
lui Sinan, cu atît ne va fi nouă mai lesne să batem
război. Aşa că Regnina s-a înţeles cu ovreiul Benvenisti,
zaraful zarafilor, surghiunit la Rodhos, şi cu Saatgi
Hasan, comisul de credinţă al sultanului, ca să mişte
unul pungile cu aur, iar celălalt muierile haremului şi
paşalele seraiului, în aşa fel încît Sinan Paşa să fie
chemat la Stambul.
Dacă oştile împăratului de la Beci au să dobîndească
oarecare biruinţe în vara asta, soarta lui Sinan e
pecetluită... Raguzanul nu spune niciodată tot. Lasă să-i
picure vorbele ca fagurul de miere.
— Poate face bine, răspunse Mihai gînditor. Tainele
politiceşti sînt mai rele ca otrava... Se cheamă că Paolo
Giorgio este înţelept.
— Este!... Altfel nici nu l-ar îngădui împăratul de la
Beci pe lîngă sine. Cam asta am aflat de la Stambul,
măria-ta! Nu pot să-ţi răspund la întrebarea cu Mehemet
bey. Acolo n-am oameni şi n-am auzit nimic. Poate să
ştie ceva viteazul Baba Novac!... El bate acele olaturi şi el
cunoaşte drumurile Dubrovnikului, spuse banul Sava,
întorcîndu-se spre căpitanul de haiduci.
— Nici o veste, măria-ta, răspunse scurt Baba Novac.
— Atunci mai pot eu adăugi una la cele ştiute pînă
acum.
Banul se aplecase spre voievod, ca şi cînd ar fi avut de
destăinuit un lucru nespus de preţios.
— Măria-ta! Veştile sînt veşti şi ele ne pot fi de mare
folos. Dar pe lîngă veşti, avem lipsă de înţelepciunea
filosofilor şi de prorocirile prorocilor, care trîmbiţează cu
glasuri înalte răscrucile vremurilor. Măria-ta, la noi, în
Sîrbia veche, umblă din gură-n gură şi din om în om, la
focurile de tabără şi în cătunele din codri, prorocirile
sfîntului episcop din Patras, Metodic, care vorbesc de
sfîrşitul împărăţiei Aliotmanului.
— Le ştiu şi eu, banule Sava. Şi pe acelea, şi pe ale lui
Leon împărat, care spun că un om din viţă veche va fi
păstorul care va ucide lupul ce dorea să mănînce oaia.
Păstorul va ucide lupul şi îl va găsi om. Astfel va pieri cel
ce a stăpînit prin silă.
Dar mai ştiu, banule Sava, că dacă vrem să se
împlinească, prorocirile, să ajutăm înşine cu sabia.
Domnia ta cunoşti şi alte înţelepciuni ale prorocilor?
— Da, cunosc, măria ta. Ce-ai spus tu, doamne,
norodul nostru şi-a trecut din tată-n fiu, din cine ştie ce
vechime.
— Dar ele nu s-au împlinit pînă acum! oftă voievodul.
— Se vor împlini de acum încolo. Cred că osteneala
măriei tale n-a fost în zadar şi că nu va trece luna pînă
cînd vei auzi, în slăvitul Scaun, veşti despre oştile
noastre. Ajută-ne, măria-ta, şi ajutor îndoit ţi-om da.
Cnejilor şi căpitanilor! spuse el cu glas aspru, ridicîndu-
se. Iată, făclia care a vegheat sfatul nostru se stinge. Se
stinge, trecîndu-şi lumina şi căldura în piepturile
noastre. Ridicaţi-vă! Trageţi săbiile şi închinaţi-i-le măriei
sale, Mihai Voievod.
Sub pologul de mătase al cortului, adunînd scîntei din
pîlpîirea făcliei, palele căpeteniilor sîrbeşti au fulgerat din
teci, împreunîndu-se la picioarele voievodului. Trezit de
zgomot, vlădica Theodor s-a ridicat buimac în picioare.
Avea în faţă zidul de platoşe al oştenilor. Aşa că n-a
putut să vadă cînd voievodul Ţării Româneşti şi-a smucit
fierul cu mîna stîngă, aşezîndu-l cu un clinchet uşor
peste palele care-i juraseră credinţă.
Făclia fumega subţire, dîndu-şi duhul. Afară, peste
tabără şi peste codru, începuseră să se reverse zorii. Se
vedeau străjile stînd nemişcate, rezemate în suliţe. Era o
linişte adîncă, de parcă văzduhurile îngheţaseră sub
puterea unei vrăji.

II

Dintre toate cele douăzeci şi trei de moşii pe care le

agonisise în vremea boieriilor lui, cea mai dragă îi era
moşia de la Plăviceni, adusă zestre de doamna Stanca.
Aici se aşezase dintru bun început, cînd încă nu se
închegase în avuţii şi an de an, mai cu bani peşin, mai
cu sila, aruncînd năpăşti peste satele moşneşeşti,
ajunsese să stăpînească tot malul Oltului, începînd de la
vărsarea Tasluiului, pînă la Tiha, aproape de Izbiceni.
Rezemat de Olt, a cărui luncă mănoasă creştea holde
grele şi hrănea turme nenumărate de vite, începuse să
cuprindă satele bogate din jos de Caracal. S-a tot lăsat
pînă la cîteva poşte de Corabia, unde stăpînea ocinele din
Vişina. Nici mai spre miazăzi de Vişina, nici mai spre
miazăzi de Tiha n-avea ce căuta, părţile dunărene fiind
bîntuite de năvrapii de la raiaua Turnului şi mai ales de
lotrii turci din bălţi, care trăiau şi agoniseau prădînd
malul românesc.
Dacă ar fi încălecat la Plăviceni şi ar fi vrut sa dea
roată moşiilor, i-ar fi trebuit o zi şi-o noapte de mers la
trap îndesat.
E adevărat că dintre toţi boierii olteni, fiind şi cel mai
proaspăt, a luat pămînturile mai des călcate de păgîn,
alcătuind cu ocinele şi satele sale pază bună mai ales
pentru Buzeşti, care îşi întindeau averile din sus de Balş,
ajungînd prin cumpărături şi încuscriri la malul Oltului,
şi. de aici, spre miazănoapte, pînă la Drăgăşani. Nu-i
părea rău de asta. Oamenii intraseră cu topoarele în
păduri şi, desţelenind locurile, dăduseră de pămînt negru
şi untos, care aştepta sămînţa de cine ştie cîte veacuri.
...Cula de la Plăviceni era o cetăţuie zdravănă, ridicată
pe un muncel care avea o parte din maluri spălate de
apele Oltului. Fusese durată din vremuri bătrîne de moşii
jupînesei Neacşa, mama doamnei Stanca. Dar mai mult
decît toţi, avusese grijă de culă banul Dobromir, fratele
Neacşei. Asta se-ntîmplase înainte cu cîţiva ani buni de
urcare în Scaun a lui Vodă Cercel, pe vremea lui
Alexandru Vodă. Atunci tocmise Dobromir meşteri nemţi
la Sibii, care au întărit zidurile cu bolovani aduşi pe Olt
cu plutele, tocmai de la Cozia. Va fi avut cine ştie ce
gînduri Dobromir, cheltuind bani grei pentru o culă
ridicată pe moşia surorii sale. Mai ales că a săpat un
gang, cu robi ţigani şi cu oameni de credinţă, care
răspundea din beci taman în răchitişul Oltului, unde era
veşnic priponită o luntre.
Capul banului Dobromir, cu gînduri cu tot, a căzut sub
săcurea gîdei, în vremea domniei lui Vodă Cercel. A
rămas cula, străjuind cu tărie satul aşezat la poale, într-
un cot al rîului adîncit spre Valahia Mare, ca şi cele
patru zări spre Caracal şi Corabia, spre Slatina şi raiaua
Turnului.
Jupîneasa Stanca, văduva postelnicului Dumitru din
Vîlcăneşti, i-a adus o dată cu zestrea şi cu numele celor
mai de seamă boieri olteni, neamurile ei, şi Plăvicenii, cu
cetăţuia întărită de banul Dobromir. De aici şi-a pornit
umbletele prin lume, acum mai bine de zece ani, ca
bănişor de Mehedinţi, agonisindu-şi rînd pe rînd boieriile
cele mari ale Divanului. Şi iată-l acum voievod al ţării,
poposind pentru o toană de vreme la vechiu-i cuib, să se
găsească pe sine, să se mărturisească şi să tragă puteri
să înfrunte izbeliştile care-l aşteaptă în cetatea de Şcaun.
Mihai s-a ridicat de pe divan, vîrîndu-şi picioarele în
papucii de safian şi învelindu-se strîns în caftanul de
mătase roşie. Era cu capul descoperit şi părul proaspăt
retezat de foarfecele vătafului Simion. Nu-i plăcea să
poarte plete, tunzîndu-se scurt. Faţa negricioasă,
înconjurată de barbă sîrmoasă, potrivită şi ea din
proaspăt, era liniştită. Doar fruntea încreţită în şanţurile
dintre sprîncene arătau că voievodul nu se bucura pe
deplin de tihna pe care şi-o hărăzise. Şi-a sprijinit
palmele pe pălimar, lăsîndu-şi privirile să hălăduiască în
largul moşiilor.
Amurgul începuse să-şi împuţineze lumina, tivind
zarea, cu o dungă trandafirie. Apele Oltului se-nvăluiau
în scorburile malurilor, gîlgîind moale. Peste codrii Vlăsiei
începuseră să se ţeasă pînze subţiri şi albăstrii de ceaţă.
Se-nchegase o linişte înfricoşată. Cu cît geana amurgului
se-nchidea, cu atît zarea se pierdea în negurile
întunericului. Mihai mai putea desluşi spre Deveselu şi
spre Studina locurile din codru unde rumânii doborîseră
copacii şi întorseseră brazde care vor rodi în vara asta
întîia oară. Era atîta tăcere, încît se auzea bătaia crapilor
în Olt. Din sat se ridica miros acru de fum...
Cînd noaptea şi-a tras peste lume pînzătura de
întuneric, au început să clipească, de jur împrejurul
Plăvicenilor, opaiţele satelor. În susul apei putea vedea
Scărişoara, Băbiciu, Gostavăţu; ba şi Slăvenii abia
licăreau în fundul zării. Devale, Rusăneştii, Cilienii şi
Tiha îşi descurcau luminile sub ploaia deasă a luncii.
Moşiile dinspre apus nu se vedeau. Erau astrucate de
creştetul codrilor.
În noaptea asta senină şi spuzită de stele a lui Prier,
cînd se aude aşa de limpede toaca monastirii Plăviceni
chemînd călugăraşii la sfintele denii, îl chinuie alte
gînduri. Îl sapă nelinişti la temelia sufletului, acolo unde
îngropase simţăminte curate şi cinstite pentru prietenii
săi. Iată că el trudeşte şi osteneşte să călăuzească spre
un liman moşia ţării, aşa cum şi-a călăuzit moşia sa, iar
cei pe care-i credea trup din trupul lui şi suflet din
sufletul lui au început să se facă cîrcotaşi şi îndărătnici.
Cît despre cele spuse de viteazul Baba Novac, nu le poate
crede în ruptul capului. Buzeştii? Tocmai ei, cărora le
ţine loc de cinste în suflet, cărora le încredinţează
gîndurile sale de taină, pe care a şi început să-i
miluiască, dîndu-le birurile Olteniei? Oare ce preţ poate
pune pe spusele unui străin, chiar dacă se cheamă Baba
Novac şi chiar dacă îl simte aproape ca pe un frate?...
Dar răvaşul? Răvaşul Mihnei Vodă Turcitul?
...Drumul la sîrbi fusese pentru el drum de cuget şi
început de înfăptuire. Îl apăsau zidurile cetăţii, îl
sugrumau Divanele în care nu auzea decît plîngeri şi iar
plîngeri, în care boierii vechi îl cercetau cu ură pe sub
sprîncene, abia înghiţindu-şi vorbele de ocară, în care
diecii stau frînţi peste hrisoave, scîrţîind din pene. Asta
nu se cheamă domnie. Nu se chema domnie, pentru că
atunci cînd slobozise isnafurile la negoaţe şi le dăduse
poruncă şi bani să lucreze pentru oaste, Divanul strîm-
base din nas, ba vel vornicul Mitrea şi vel logofătul
Andrei se sculaseră împotriva meşteşugarilor, spunînd că
nemernicii au să păgubească moşiile şi negoţul boieresc
din cetate. Nu se chema domnie, pentru că fiecare boier
făcea ce voia şi cum îl tăia capul. Pentru că domnul era
bun doar să dea întăriri de ocine şi să judece pricini de
pămînt, iar domniile lor boierii veliţi se socoteau capul
voievodului şi înţelepciunea lui, voind să chibzuiască
singuri asupra trebilor dinlăuntrul şi dinafară.
Mai ales asupra trebilor din afară le plăcea să
chibzuiască, umblînd forfota ba pe şleaul Brăilei şi
Giurgiului, ba pe tractul Ardealului... De data asta nu le-
a făcut pe plac. În afară de credincioşii lui, nici Buzeştii,
nici Divanul nu ştie unde a bănit cale şi cu ce gînduri.
Au trecut trei zile de cînd l-a lăsat pe banul Sava în
codrii Vîrşeţului. Pînă acum oştile vor fi îndăluit la drum,
să se apropie pe nesimţite de cetatea Becicherecului.
Căpitanul Mîrzea va fi luat urma taberilor lui Sinan
Paşa... De pe acum îl aşteaptă cu nerăbdare. Prea i-ar
merge toate în plin, dacă solii banului Sava ar ajunge
netulburaţi la căpitanul Prépostvári, şi mai ales dacă
împăratul de la Beci ar băga seama la aşezarea Ţării
Româneşti şi la gîndurile voievodului ei.
Pentru toate astea are a mulţumi drumului la sîrbi.
Dar ce poate zice de întîmplarea care i se ţine scai de
minte şi care l-a fiert toată vremea cît a călărit pînă la
Plăviceni?... Se îndepărtase de tabără în seara zilei
următoare sfatului, o dată cu căpitanul Mîrzea, care o
luase spre apus, călăuzit de un sîrb, purtînd la brîu
scrisori către Sinan. El îl avea călăuz pe Ion Popovici.
Nu bătuseră cale de două ceasuri, cînd Ion Popovici a
lăsat drumul ştiut, luînd-o spre miazăzi. Simion i-a
apucat calul de frîie, proptindu-i pistolul în piept. Omul a
rîs şi n-a spus decît două vorbe:
— Baba Novac!
I-a poruncit vătafului să-i dea pace. Au călărit cît zici
Tatăl Nostru, cînd, într-o rarişte, au dat peste călăreţi
învăluiţi în dulame de pănură, cu sîneţele la spate şi cu
pistoalele strălucindu-le la chimire. Erau haiducii
căpitanului sîrb. Acolo, stînd culcaţi în iarbă, vegheaţi de
haiduci, Baba Novac i s-a mărturisit că-i va răspunde
acum la întrebarea cu Mehemet bey, pusă în cortul
banului,
— De ce n-ai făcut-o acolo? l-a întrebat.
— Corturile nu-s prielnice sfaturilor de taină, măria-ta,
răspunse haiducul. Codrul e ca mormîntul.
Mărturisirea lui Baba Novac i-a împlîntat un jungher în
inimă. Avînd oameni între spahiii sîrbi din raia şi chiar
din cetate, aflase de călcarea moşiilor domneşti, astă-
iarnă. Aflase, de asemenea, că boierii Buzeşti se puseseră
stavilă, dar că avuseseră sfat cu cîţiva ofiţeri împărăteşti,
pe care-i scăpaseră de măcel şi-i întorseseră la raia
încărcaţi cu daruri. Că, pe la sfîrşitul lui făurar, sosiseră
la Nicopole două sănii vîrfuite cu plocoane pe care le
adusese, dimpreună cu răvaşe, însuşi vătaful de la
Cepturoaia. Şi că în noaptea aceea, Mehemet bey repe-
zise olac spre Dubrovnik. Oamenii haiducului fuseseră
mai ageri decît olăcarul. Îl căsăpiseră pe drum, îi luaseră
răvaşul şi grăbiseră să i-l închine. Iar dacă măria sa îl
pofteşte, iată-l.
Îl dă măriei sale, Baba Novac neavînd ce face cu el.
Acum, răvaşul care-i arde degetele de cîte ori îl
sloveneşte e aici, la el. Îl ţine în sîn, acolo unde ştie că
încălzeşte năpîrci, cărora niciodată nu le va putea scoate
dinţii. Turcitul îi ştiriceşte ibovnicei sale Vişa să aibă
grijă de coconul domnesc Radu, care curînd va urca cu
toată slava în Scaunul părintelui său. Numai într-un şir,
din jos de iscălitură şi de pecete, adăugă veste bună şi
anume că boierii olteni, nu spune care, i s-au închinat şi-
l vor pe Radu domn.
Care boieri olteni? Şi de ce-a repezit olacul îndată după
sosirea vătafului de la Cepturoaia, cu plocoanele şi cu
răvaşele? Orb să fie cineva şi tot ar găsi răspuns! Să fie
ticluită scrisoarea de Baba Novac?
Ce lipsă ar avea? Că n-a cerut răsplată! Nu ţine minte
să aibă sîrbul ceva de împărţit cu Buzeştii. Nici măcar nu
i-a văzut la chip şi înfăţişare...
Sîngele îi zvîcneşte în tîmple. În toată lărgimea asta a
zărilor şi a nopţii, fiecare om are sălaşul lui, căpătîiul
unde să-şi pună grijile şi să se dea somnului şi hodinei.
Numai el, voievodul ţării, nu-şi găseşte liniştea. Numai el
e sortit să-şi ducă crucea, singur, hăinit pînă şi de cei
care l-au vrut în Scaun, şi acum îl pizmuiesc fără
pricină.
„...O, lume mincinoasă, lume înşelătoare şi deşartă...
O, mărire putredă! Cum te arăţi dulce şi în puţină vreme
vine amarul!... Cum chemi moartea năprasnică, care să
schimbe bucuria pe jale!” A rămas o vreme tăcut,
descurcînd parcă alte înţelesuri din înţelepciunile
potrivite aşa cum îi venise lui, în clipa asta de mîhnire.
Apoi a început să umble repede, tăind cerdacul în
lungime, cu mîinile la spate, cu barba lăsată în piept. Se
oprea la răstimpuri, smucindu-şi fruntea în sus şi îm-
pungînd cu privirile depărtările nopţii.

Nu se luminase încă bine de ziuă, cînd Mihai, îmbrăcat

în coantăş de catifea vişinie, purtînd cizme galbene din
piele moale, nalte pînă la şolduri, călărea în susul
Oltului, spre Scărişoara, însoţit de logofătul Vătău, mai
marele tuturor moşiilor sale.
Spre soare răsare, zarea începuse să se rumenească.
Un pîcliş subţire împînzise lunca. Ochiuri negre de apă
clipeau sub răchitişuri. Cînd a început să mijească de
ziuă, lunca a prins viaţă, ca şi cum soarele care se
ridicase dincolo de codrii Vlăsiei, ar fi rupt vrăjile
somnului, slobozind o dată cu lumina şi glasurile
vietăţilor, O vreme, firea a fost stăpînită numai de
glasurile luncii. Mai apoi s-au ridicat alte glasuri, care i-
au strecurat în suflet o undă de mîndrie. Mugete de vite,
behăituri de oi, grohăit neobrăzat de rîmători. Voci
groase de ciobani, de văcari şi de porcari, chemîndu-se.
Lătrat moale de dulăi. Veneau de-a valma, care dinspre
Scărişoara, care dinspre Studiniţa, acolo unde erau
săivanele şi unde stătuseră la iernatic tamazlîcurile de
vite. Răsunau în văzduhul limpede, ca şi cînd s-ar fi
stîrnit de la doi paşi.
Mihai a tras de frîie, oprindu-şi calul. A ascultat o
toană larma vitelor şi a păstorilor, ca şi cîrîitul şi
cotcodăcitul care se auzeau dinspre curtea Plăvicenilor.
Faţa i se înseninase.
Niciodată n-ar fi crezut că el, care neguţase în toată
junia lui, neapucîndu-l amiazul unde îl găsiseră zorii şi
capătul săptămînîi acolo unde o începuse, se va lega cu
atîta putere şi patimă de locurile acestea.
Satele au început să-şi înjghebeze gospodării, şi
boierescul ca şi dările către domnie se împlinesc la
vreme. Mîna stăpînului a îmbogăţit pămîntul, care-l
răsplăteşte din plin. Îi e dor nespus să vadă cu ochii lui
pagubele făcute de oamenii lui Alexandru Vodă, să
încerce cugetele rumânilor, să preţăluiască singur
îngrijirea vitelor, tăria sălaşelor, grajdurilor şi a stînilor.
Stanca n-a putut să-i spună decît ce i-a dat de ştire
Vătău şi ce-a făcut ea însăşi la curţile din Plăviceni. Una
e ochiul logofătului, alta al stăpînului... A pus pinteni,
călărind o vreme cu sîrg. Apoi a-ndăluit la pas, făcîndu-i
semn logofătului să se apropie.
— Poruncă, măria-ta!
— Vătăule, nu mai avurăm vreme să schimbăm o vorbă
de cînd ai fost la Scaun... Vreau să ştiu cum umblă
moşia şi ce-ai făcut cît am lipsit. Cu amănuntul şi cu
băgare de seamă...
Ascult!
Logofătul Vătău şi-a mîngîiat mustaţa neagră şi
trupeşă ca vrabia, tuşind îndesat. Călărea o iapă şargă,
largă în piept, ciolănoasă şi vînoasă, cu copita lată, bună
de trap întins şi spornic, aşa cum se cerea unui om
mereu pe drumuri. Arăta rumen şi în bune toane. Cîtă
vreme fusese logofăt la Plăviceni, abia încăpuse pe uşă de
înalt şi de semeţ. Cînd urcase în cinstea boierului,
dobîndind logofeţia tuturor moşiilor, crescuse cu o palmă
domnească. Dar de cînd boierul suise treptele Scaunului,
logofătul Vătău simţea că atinge norii cu vîrful cuşmei.
— Apăi, măria-ta, făcurăm şi noi ce puturăm... Sila şi
prada de-o semănară dăbilarii cînd te pribegişi o ştii
măria-ta, că o însemnaşi la catastif.
— Da!... Ai mai oblicit care din ei şi-a făcut parte din
avutul meu?
— Se putea altfel, măria-ta?... Au gîndişi că Vătăul
stătu în pricopseală pe moşie, dormind pe vatră?
— Ba! Te cunoscui om vrednic! Altfel n-ai fi unde eşti.
Logofătul îşi umfla pieptul, privind de jur împrejur.
Păcat că asemenea vorbe le-aude numai el şi Şarga. Mare
păcat!
— Sărut dreapta măriei tale!... Dacă-i vorba de
dăbilari, atunci să cunoşti, doamne, că numai afurisitul
de Cătina, vistiernicelul de la Sprîncenata, ne jupui
moşiile.
— Cătina?... Cătina Ilie, pe care l-am miluit în vremea
agiei mele?
— Acela, doamne! Ne plăti binele cu răul!.., E zăcaş şî
pismătăreţ, măria-ta. Stă colea peste Olt, cu ochii aţintiţi
pe moşie. Auzii c-ar fi fost om de-al biv vel vistiernicului
Dan,
— Ai răboaje cu paguba?
— Am! Cum să n-am?!... Le ţinui ca pe-o evanghelie.
— Cînd vom ajunge la curte, să mi le socoteşti pe de-a
rîndul, spuse Mihai aspru, încruntîndu-se. Mă tem că
am să-l cert pe Cătina pentru hăinia lui.
— Să-l certăm, măria-ta!... De astă-toamnă nu-l mai
văzui. Parcă intră în pămînt, afurisitul. Auzii că s-ar fi
închinat către domniile lor boierii Buzeşti.
Voievodul l-a cercetat cu coada ochiului, fără să-i
răspundă.
Logofătul, văzînd că-l ascultă, şi-a tras calul mai
aproape, slobozindu-şi limba. Caii depănau şleaul în pas
vesel, umblînd cu buzele după smocurile de iarbă mai
răsărite. Vătău îşi uşura desaga veştilor, iar Mihai alegea
de ici, alegea de colo, întregindu-şi în minte icoana
moşiei. A aflat că pe cei fugiţi de urgia dăbilarilor şi
pripăşiţi prin satele de peste Olt Vătău îi ţine mai din
scurt decît pe alţii. Că le-a dat pentru ei fie pămînt
nedesţelenit, fie jumătate arătură, jumătate codru, ca să-
i pedepsească pentru greşeala şi în acelaşi timp să
sporească trupul roditor al moşiei.
— Şi ce-au zis? întrebă Mihai.
— Ce să mai zică, măria-ta?! rîse gros logofătul. Se bu-
cură că scăpară numai cu atît.
— Vite mai au?
— Vaci. Şi acelea-s bune la o adică...
— Cu lemnele cum i-ai socotit?
— Zeciuială, măria ta!... Aşa cum poruncişi boierescul,
de cînd apucai în slujbele măriei-tale.
— Bine. Să tragă butucii la curte, să-i cureţe de crengi
şi să le ducă acasă. Dar să stivuiască mai ales gorunii. S-
ar putea să am lipsă de ei...
— Înţeles, doamne!
— Le-ai spus pîrcălabilor şi rumânilor mai vechi să vie
deseară la curte?
— Se putea?! Au să fie în păr. Mai ales cei din jos de
Plăviceni.
— De ce mai ales aceia?
Logofătul şi-a tras mustaţa de sfîrcuri, frămîntîndu-se
în şa.
— Ei fuseră cu pricina ast’ iarnă, cînd ne călcară
năvrapii, măria ta. Scoaserăm noi cu călăraşii băniei şi
cu boierii Buzeşti ce-am scos din mîinile păgînilor. Da’
cîteva cete tot scăpară peste Olt, cu prada. Robiră muieri
din Cilieni. Ne bîntuie păgînul, măria-ta, de nu mai avem
hodină... oftă logofătul. De nu l-am avea în coaste, am
scoate preţ îndoit de bucate şi mai ales de vite.
Cînd au ajuns în preajma Scărişoarei, acolo unde
începeau pămînturile de arătură, Mihai aflase cu de-
amănuntul starea fiecărei moşii. Ieşise în această întîi
primăvară a domniei lui cu satele tulburate de călcarea
năvrapilor, cu turmele împuţinate şi mai ales cu o parte
din rumâni sărăciţi şi lesne doritori de pribegie. Relele
trebuiau îndreptate şi oamenii aduşi la ascultare...
Începuseră să se audă glasurile scărişorenilor, care-şi
îndemnau vitele, cînd a băgat de seamă că Vătău şi-a
încleştat fălcile şi se uită ponciş într-o latură, ca şi cînd l-
ar fi apăsat ceva şi n-ar fi avut curaj să se mărturisească.
— Ei? îl îndemnă Mihai, zîmbindu-i.
— Apăi, odată şi odată tot ar trebui să leapăd ce ştiu,
măria-ta! se-ncrîncenă logofătul. Aflai de la unul şi de la
altul că nişte netrebnici de la Gostavăţ dădură bir cu
fugiţii. Mai ales flăcăiandrii!
Mihai îşi muşcă buzele.
— Cam încotro?
De data asta, logofătul părea că-şi înghiţise limba.
Pusese barba în piept şi tăcea cu înverşunare.
— Vorbeşte!...
Cîteodată, glasul măriei sale taie ca ascuţişul
jungherului.
Atunci nu i te poţi împotrivi, chiar de-ai fi de zece ori
logofăt.
— Păi, gurile zic că la făurăriile măriei tale de la Tîrgo-
vişte!... Se aude că s-ar da plată bună şi slobozenie de
biruri...
Alţii spun că trag la oaste... Ştiriciră cei din Vlahia
Mare cum că s-ar fi făcut prin tîrguri şi pe la căpităniile
de judeţ canţelarii unde se scriu oamenii la catastif. Fug
nemernicii din satele lor, să nu mai muncească şi să bată
drumurile bezmetici.
Voievodul n-a răspuns. A pus doar pinteni cu o
mişcare pripită, lăsîndu-şi calul să gonească pînă cînd s-
au ivit ocinele boiereşti de la Scărişoara.

★
Cele cincizeci de pluguri, trase mai ales de boi,
răsturnau brazde untoase şi fumegînde. Soarele pălea
pieziş peste luncă, ridicînd aburi din arătură. Ciocîrliile
se înălţau în slavă, bătînd mărunt din aripi. Chemau
soarele cu cîntec revărsat în triluri unduioase, apoi bete
de lumina şi frumuseţea dimineţii se lasau săgeată la
pămînt.
Pentru Mihai, vederea moşiei răscolite de plugurile
clăcaşilor a fost prilej de împărtăşanie cu bucuriile de
care nu mai avusese parte în toată vremea pribegiei. Nu-l
mai stăpînesc alte gînduri, nu-l mai bîntuie nici o
nelinişte. Cu mîinile în şolduri, priveşte umbletul boilor,
spinările arcuite ale rumânilor, streaşina codrului
deasupra căreia zarea, împîclită, tremură.
— Vătăule!
— Poruncă, măria ta!
— Harnici scărişorenii!... De ce grăbesc aşa? Ne-au
văzut?
— Ba!... rîse gros logofătul. Vor să isprăvească degrabă,
ca să-şi are şi locurile lor.
— Bagă de seamă să nu facă treabă de mîntuială.
— Măria-ta?!
— Hai!... Aici am văzut destul. Dacă ne-or zări, au să
se întindă la vorbă şi nu-i vreme de pierdut. Să mergem
la tamazlîcuri.
— Să mergem, măria-ta. Avem ce vedea, slavă
Domnului!
Călăreţii au tras de frîie, pierzîndu-se în desimea
luncii. Pe ţarină clăcaşii din Scărişoara asudau deasupra
cormanelor. Pămîntul jilav le mîngîia tălpile goale.
Deasupra satelor roteau lin berze. Rar, se auzea pînă aici
clămpănitul celor ce se aşezaseră la clocit.

Mihai stătuse toată ziua în şa, dar se simţea nespus de

bine.
Bătuse satele pînă la Stoieneşti, găsind peste tot
oamenii la lucru, sub privegherea vătafilor. Nu se arătase
la vedere, nevrînd să tulbure rînduiala muncilor. Îi
rămăsese destulă vreme să cerceteze şi aşezările turmelor
de oi şi ale tamazlîcurilor de vite. Unele săivane aveau
lipsă de acoperişuri noi, altele de îngrădiri mai ţapene. La
Cîndeni arsese stîna cea mare pînă-n temelii. Se
aprinsese de la un tăciune adus de un ciobănaş şi scăpat
în gardul de mărăcini uscaţi iască. Paguba nu era prea
mare, dar poruncise baciului să fie pînă sub seară cu
împricinatul la curte... O sperietură nu le strică. E bine
să cunoască mîna şi ochiul stăpînului, întors din
străinătăţi şi grijuliu cu avutul său.
Cu cît se apropia de Plăviceni, cu atît cula se desluşea
mai bine. Pe zidurile care străjuiau zarea jucau apele
sîngerii ale amurgului. Călărea la pas, cu frîul agăţat de
arcul şeii, cu pumnii înfipţi în şolduri. O linişte adîncă i
se tipărise pe faţa arsă de soare şi tăbăcită de vînturile
primăverii. Gîndurile şi neliniştile pe care le vînturase
vreme de aproape două săptămîni încheiate, de cînd
părăsise Bucureştii, începuseră să-şi aşeze drojdia,
lăsîndu-i în cuget doar miezul lor limpede şi închegat.
Asta-l face să se întărească în el, ca un stei de cremene.
Cula Plavicenilor, pe care o învîlvorează soare-scapătă,
învăluind-o în catifele rubinii, a fost vreme de zece ani
mintea şi puterea moşiilor sale. De aici s-au pornit
poruncile care au făcut să rodească pămînturile, aici s-
au întors, toamna, carele cu roada şi belşugul verii. De ce
n-ar putea face la Bucureşti ceea ce a făcut la
Plăviceni?... Dacă aici îl are pe Vătău cu toţi logofeţii şi
vătafii, acolo are o urdie întreagă de slujbaşi, o mînă de
oşteni credincioşi, cu sufletul de criţă, şi un Divan care
va juca aşa cum are să-i cînte el.
Între sprîncene i se săpaseră şanţuri adînci. Liniştea
zugrăvită pe faţă i s-a întărit într-o putere şi o dîrzenie
care i-a adus fulgere în ochi.
 — Aşa cum am să cînt eu, boieri dumneavoastră, şopti
el şuierat, privind hăt departe, dincolo de zidurile
cetăţuii, în zarea împîclită a Cetăţii de Scaun.

★
În marginea de miazănoapte a satului, la un cot al
şanţului cu apă, care desparte cula de luncă, se află
poiana în care boierii vechi din Plăviceni îşi ţineau
judecăţile cu rumânii. Primăvara timpurie ninsese
mălinii împodobindu-le crenguţele cu puzderie de flori.
Ovăsciorul se înspicase bine, iar ruşinea fetei îşi alinta
potirul sub adierea molcomă a înserării.
Aici se adunaseră, la porunca logofătului boieresc,
vătafii moşiilor şi pîrcălabii bătrîni ai satelor de rumâni.
Stăteau roate, roate pe lîngă o buturugă de plută,
netezită cu cuţitoaia, unde avea obicei să se aşeze
boierul. Unii avuseseră vreme să se îmbrace cuviincios şi
să înşeueze caii, alţii, cei mai de departe, veniseră aşa
cum îi apucase porunca la cîmp: desculţi şi încălecînd
fugarii pe păr. Oamenii se strînseseră cu osebire în
preajma lui moş Gavrilă, tatăl Năstăsiei, şi a unui bărbat
înalt, cu un caier nedărăcit de barbă cînepie, lat în umeri
şi uşor adus de spate, care vorbea tare, cu glas hîrîit,
ieşit ca dintr-o butie. Din cînd în cînd scotea dintr-o
traistă soioasă de piele neargăsită un clondiraş astupat
cu cocean, trăgea o duşcă răsturnîndu-şi capul pe spate
de i se vedea beregata zbătîndu-i-se, apoi rămînea o
toană cu gura deschisă, răsuflînd greu, ca unul căruia îi
luaseră foc măruntaiele.
— Bă Crapule!... Ai să te aprinzi odată ca iasca
uscată...
De cînd scoseşi capul din pîntecele mîni-ta, sugi
rachiul ăsta de izmă, spuse dojenitor un baci bătrîn.
sprijinit într-o măciucă ferecată, cu sarica aninată de
umeri, lîngă care se aţinea un feciorandru de vreo
paisprezece-cincisprezece ani.
— Ei şi dumneata, nene Balboreo! Să te văz în baltă,
trăgînd la năvoade, cu ţînţarii ciucure la ochi şi pe gît, ba
cîteodată lipindu-ţi-se de limbă. Ai bea izma cu doniţa.
Pînă una alta, sug să-mi vină curajul. Pierdui lotcile,
pierdui năvoadele.
Poate mă pune boierul la fum... De sub cuşma
răpănoasă îi scăpau nişte plete sîrmoase, care dădeau
feţei tăbăcite o înfăţişare de sălbatic.
— Tu pierduşi năvoadele şi lotcile, mie îmi arse stîna
mare, oftă baciul.
— Aud? îşi întinse urechea moş Gavrilă. Ce ziseşi,
Balboreo?
— Ca să zic?!... Ia, că ne aşteaptă judecată aspră...
— Da’ pe mine?!... rîse ostenit bătrînul. Voi încaltea
rămăserăţi la moşie. Eu, ca prostu, gîndii că voi găsi
altundeva lapte şi miere... Acu îmi dădu Vătău două
pogoane în nisipărie. O să adun troscotu cu furca...
Pierdui şi urma fetei, îngînă abia şoptit, cu glasul
tremurător.
Cîtă vreme stătuse la Drăgoieşti, moş Gavrilă se
întremase binişor. De cînd îl întorsese logofătul, teama de
boier şi dorul de fiică-sa, îl surpaseră iarăşi. Abia se ţinea
pe picioarele betegite în băjenie. Îl aduseseră de la
Preajba cu coda.
— Poate s-o îndura măria sa de bătrîneţile noastre,
moş Gavrilă. Poate ai să dai şi de urma fetei. Cine ştie?!
Se cheamă că boierul s-a urcat în Scaun. Către domnie
n-avem ce să mai plătim. Am răsufla şi am mai prinde
cheag.
 La vorbele domoale ale baciului Balborea, oamenii au
răsuflat din adîncul bojocilor. Seara începuse să-şi
cearnă umbrele peste luncă. Romanaţenii au tăcut,
ascultînd cu urechile plecate tropotele care se apropiau
de poiană.
Mihai a descălecat sprinten, aşezîndu-se pe cojocelul
de noaten aşternut peste buturugă de Vătău.
Romanaţenii şi-au închinat frunţile, apoi şi le-au zvîrlit
pe spate, aşa cum o făceau de cînd au apucat. Pînă şi cei
mai bătrîni caută să stea cît mai semeţi, de parcă ar vrea
mereu să-l înfrunte.
— Bine v-am găsit, oameni buni!
— Bine ai venit, măria-ta, răspunseră glasuri potolite.
— Iată că ne vedem iarăşi, după aproape doi ani. Ce
zici, moş Gavrilă? Parcă ţi s-a urît într-o vreme cu ochii
mei!... Hai?!
Moş Gavrilă a lăsat capul în piept, fără să zică nimic.
— Am umblat moşia pe lung şi lat şi n-aş putea spune
că mi-a plăcut, se încruntă voievodul. Aşa-i, baciule
Balborea? Aduseşi ciobănaşul cu tăciunele?
— Îl adusei, măria-ta! Păcat de tinereţile lui să-l
asupreşti, că n-a făcut-o cu ştiinţă. Hai, mă, Sandule,
ieşi să te vadă măria sa... Aşa cioban mai va la stînile de
pe Olt, spuse baciul apăsat, împingîndu-l de la spate pe
copilandru.
— Asta am s-o judec eu, răspunse aspru Mihai. Acum
vreau să aflu din gura voastră cum a fost cu călcarea
năvrapilor astă-iarnă. La urmă vom socoti zilele de clacă.
Tu, Crapule, să tămîi la curte pînă mîine dimineaţă...
Ascult!
Oamenii s-au foit o vreme, dîndu-şi coate şi îmbiindu-
se unul pe altul. Pînă la urmă a făcut un pas înainte
Radu Dogan din Cilient. Şi-a dres glasul, şi-a pieptănat
barba cu degetele răşchirate, apoi a-nceput să
povestească cu glas răguşit toate cîte au fost şi toate cîte
au trecut peste capul lor.
Mihai îşi rezemase fruntea în palma stîngă şi-l asculta
cu ochii închişi. Cu cît vorbea mai răspicat Radu Dogan,
cu atît înţelegea mai bine că prăpădul stîrnit asupra lui
de Alexandru Vodă s-a revărsat deopotrivă şi asupra
satelor sale, care s-au ţinut ţapăn fără să se pustiască.
Asta l-a îmbunat. Mai ales s-a îmbunat cînd a auzit cum
i-au răzbit pe năvrapi la Bălş, crăpîndu-le ţestele cu parii
smulşi din garduri.
— Ce folos, măria-ta, că nouă ne robiră muierile.
Rămase satul aproape pustiu. Vruseră s-o robească şi pe
Voica.
— Pe Voica? tresări voievodul, ridicîndu-şi faţa şi
aţintindu-l cu ochii scăpărînd.
— Pe Voica, măria-ta! Cînd ne întoarserăm acasă, o
găsirăm străpunsă cu andreaua... N-a vrut să se dea pe
mîinile păgînilor.
Mihai a oftat, înnegurîndu-se. Şi-a plimbat ochii peste
creştetul luncii, cu gîndurile rătăcind aiurea. Făcuse de
multe ori, popas la căsuţa ascunsă în luncă, unde fata
lui Gagea învăţa meşteşugul tătîne-su, prisăcar boieresc.
Radu Dogan n-a îndrăznit să înnoade povestea decît
tîrziu.
— Rămaserăm lipiţi, măria-ta!.. Iaca, ne vorbirăm noi,
bătrînii satelor, şi ne chibzuirăm că dacă ne-oi mai
scădea din zilele de clacă, om prinde iarăşi cheag... Acu,
dacă măria-ta eşti voievodul nostru, se cheamă că nici
noi nu mai sîntem rumâni ca toţi rumânii.
— Măi Dogane!
— Aşa-i, doamne!... Scade-ne claca şi ne faci oameni.
— Nu se poate. Claca-i clacă! Am lipsă şi de ea, şi de
podvezi. Tăceţi! Nu mîrîiţi ca zăvozii... M-am gîndit şi la
voi, şi la mine. Cînd o fi la praşilă, lucraţi jumătate sat pe
moşie, jumătate pe ocinile voastre. După o săptămînă,
schimbaţi. Să nu vă cotropească buruiana. Aşa să faceţi
la seceră, aşa să faceţi la treier. Cît despre anul ăsta, nu
daţi nimic la domnie... Asta-i tot. Moş Gavrilă, te-am
purtat la curte să-ţi aduc aminte că după capul tău prost
s-au mai luat şi alţii. Unii din Gostavăţ. Dacă mai
cutează careva, îl ridic în furci în faţa bordeiului. Să-l
pigulească corbii de viu... Acum să vă mai leapăd o
poruncă: să vă apucaţi să vă bateţi vîrfuri pentru suliţe.
Tu, Vătăule, să îndemni faurii de la curte... Să vă scoateţi
paloşele de le-aţi îngropat prin luncă...
— Măria-ta!
— Taci, Dogane. Ştiu eu ce ştiu... Să le scoateţi şi să le
curăţaţi de rugină. Să puneţi străji la vadurile Oltului.
Făceţi-vă arcuri ţapene. Tu, Crapule, apucă-te la tăiat
trestie pentru săgeţi. Aveţi s-o căraţi, prin sate, cu carele
voastre. Dacă mai scapă picior de năvrap pe moşie, apăi
atunci să pieriţi din ochii mei... Înţeles?
Glasul tăios al voievodului le retezase răsufletul.
Oamenii stăteau buimaci, nevenindu-le să-şi creadă
urechilor. Rînduiala clăcii, dacă nu era pe inima lor, apăi
nici rea nu era. N-au să mai plătească birurile. Au să
scoată la lumină armele. Ei care în ăşti doi ani crezuseră
că s-au mîntuit de pe lume. Radu Dogan, cît era de
bătrîn, a şuierat printre dinţi, de li s-au ridicat bărbile
vîlvoi. S-a apropiat de voievod, punînd un genunchi la
pămînt şi sărutîndu-i poala coantăşului. N-o făcuse nici
un romaniţean pînă atunci.
— Ne îngădui, măria-ta, să-i stîrpim pe năvrapi? Parcă
n-auzii bine.
— Ai auzit bine, Doganule.
 — Să trăieşti, măria-ta... răspunse aspru bătrînul. Să
trăieşti. Şi la o nevoie, place-mi-ar să mă scriu la
catastifele oştii, aşa cum se aude că se scriu oamenii de
peste Olt!
— Ba! Stai acasă şi cască ochii spre raia.
— La poruncă, măria-ta.
Îngenuncheaseră şi ceilalţi romanaţeni. Se-ntunecase
de-a binelea.
— Duceţi-vă acasă şi vegheaţi asupra poruncilor mele.
Nu vă puneţi cu vătafii, că vă spulber. Faceţi claca cum
am spus şi nu altfel, M-aţi văzut şi m-aţi auzit. Atîta am
vrut. Să cunoaşteţi că m-am întors şi că mă plec către
voi. Să vină la curte şi baciul Balborea.

Mîntuise cu înţelepciune toate cîte le găsise de

cuviinţă. Pe ciobănaşul Sandu îl dăduse sub poruncile
lui Simion, ca pe unul care cunoştea cu de-amănuntul
bălţile Dunării şi care putea fi olăcar de taină. Crapului îi
poruncise să iscodească schelele de dincolo de Dunăre şi
să ia aminte la umbletul caicelor cu oşti, iar baciul
Balborea, să lase ciopoarele în codrii de la Caracal şi să
coboare în baltă numai cu oile de soi prost şî cu sterpele.
Şi Crapul, şi Balborea, cum or simţi mişcare la păgîn, să
repeadă răspuns la Plăviceni. De acolo, Vătău să-ndrepte
răspunsul fie zi, fie noapte, la Scaun. Din partea asta
putea dormi liniştit. Poporenii se vor pune la adăpost de
călcarea păgînilor, străjuind şi moşiile, şi domnia.
După cină a ieşit în cerdac. Lepădase straiele de peste
zi, îmbrăcînd caftanul de mătase moale care-i mîngîia
trupul vînos ca o mînă caldă de femeie. S-a întins cu un
oftat de mulţumire pe divanul acoperit cu scorţet şi cu
perne. Dintre toate umbrele amintirilor care au plutit sub
bolta cerdacului spălată de apele lunii, a stăruit mai mult
umbra Voichiţii: cu cosiţa bălaie răsfirată pe umeri,
mlădie şi micuţă, cu iia albă ca spuma, aşa cum îl
aştepta în fînaţurile înmiresmate ale luncii.
Ne petrecem prin viaţă ca visul, ca dorul şi ca fumul,
murmură el, clătinîndu-şi capul. Un zîmbet amar i-a
încreţit colţurile gurii. Voichiţa a murit ca o şoimană. Şi-
a împuns singură inima, cu vîrful andrelei. Decît ruşinea,
mai bine moartea. Cu asemenea muieri un norod nu
piere.
Cînd a intrat doamna Stanca, uşoară ca o pasăre, s-a
speriat întîlnind privirea de foc a bărbatului său. S-a
apropiat cu paşi mărunţi, punîndu-i rnîna pe frunte.
— Arzi, doamne. Te topi drumul.
— Vin! Poftesc vin, Stanco... Adu-mi tu, din cel de
Drăgăşani.
— E săptămîna mare, doamne!
— Lasă!... Atîta să-mi fie păcatul.
Doamna a stat locului, privindu-l neliniştită, cu
sprîncenele ridicate a mirare. Nu s-a putut împotrivi
multă vreme ochilor domnului şi stăpînului său. Cînd s-a
întors cu tablaua pe care aducea carafa şi cupa, Mihai a
înlănţuit-o de mijloc, silind-o să stea alături. S-a ridicat
într-un cot şi i-a cuprins bărbia, apropiindu-i faţa de faţa
lui:
— Stanco!
— Măria-ta!...
— Dacă pălesc năvrapii, cînd voi lipsi de aici, ce te faci?
vorbea întretăiat şi gîfîit.
Stanca a zîmbit dulce, dezmierdîndu-i fruntea:
— Lasă gîndurile negre, măria-ta! Ce vorbe sînt astea?!
 Cum să pălească năvrapii?! N-am cula?!... N-am
slujitori?! La o adicătelea, am luntrea, am cai repezi...
— Şi dacă te robesc?!
Doamna s-a cutremurat din tot trupul. Apoi şi-a culcat
obrazul la pieptul pe care-l simţea tresărind sub caftan.
— N-ai să mă laşi, doamne! Ai oaste!... Ai bani!... Eşti
voievod!...
Mihai a oftat. Poate oftatul a fost ca un suspin. A ferit
binişor capul doamnei, şi-a turnat vin şi l-a gîlgîit fără să
lase cupa de la gură. A umplut încă una, şi încă una,
bîndu-le pe nerăsuflate. Numai aşa putea să se
ameţească repede. Cînd a simţit sîngele încălzindu-i-se şi
zvîcnindu-i în tîmple, a îmbiat-o şi pe Stanca. N-a lăsat-o
pînă cînd n-a deşertat o cupă plină ochi. Obrajii femeii
începuseră să ardă. Ochii îi luceau ca la pisici A tras-o
aproape de el, desfăcîndu-i iia la piept.
Apele argintii ale lunei au poleit o clipă sînii albi ai
doamnei.
— Măria-ta, îngînă ea supusă.
A frînt-o în braţe, răsturnînd-o. Femeia a închis ochii.
Nu putea răbda tăria privirii soţului ei. Zîmbea fericită şi
totodată înspăimîntată. A gemut uşor, ameţindu-l cu
răsufletul pripit şi fierbinte.
...A lăsat-o între perne, istovită. Dormea cu o mînă
arcuită sub ceafă, cu alta atîrnată peste marginea
divanului, cu părul negru, răvăşit, învăluindu-i fruntea şi
umerii. Binişor şi-a acoperit soţia cu o margine de
scoarţă, apoi ca alungat de iele a dat buzna în odaie. Şi-a
tras cizmele fără să mai încalţe ciorapii, şi numai în
caftan, cu capul gol sărind treptele cîte două, trei o dată
a coborît la grajduri. Pătru din Copăceni, care dormea pe
un braţ de fîn, s-a speriat văzîndu-l galben, cu dinţii
înfipţi în buze, cu ochii arzînd ca la moroi.
 — Calul!
Străjile abia au avut vreme să crape poarta. A ieşit ca o
lumină. Copitele au răpăit pe pod, apoi tropotul s-a stins
în luncă. A gonit spre Cilieni, pînă cînd a simţit fugarul
gîfîind. I-a domolit fuga şi l-a tras pe malul Oltului. Apa
curgea uleioasă şi neagră, izbind ţărmul cu clipot
domol... A descălecat şi, lepădîndu-şi caftanul, s-a lăsat
pe pîntece deasupra undelor. A luat apă în pumni,
limpezindu-şi faţa. S-a stropit pe pieptul păros şi pe
ceafă. Cu caftanul desfăcut la piept, să-l pătrundă
boarea răcoroasă a nopţii, a călărit pînă la prisaca lui
moş Gagea. Au zupăit dulăii, apoi au tăcut scheunînd şi
gudurîndu-se la picioarele calului. Căsuţa de chirpici
lipită cu lut şi văruită din proaspăt lucea sub lumina
firavă a lunei. Deasupra ei îşi închinau frunţile un
mănunchi de mesteceni. A descălecat în faţa cerdacului.
N-a pus bine piciorul la pămînt, cînd uşa s-a deschis
larg. iar în prag s-a arătat moş Gagea prisăcarul,
cumpănind în mînă un baltag cu coada lungă. A rămas
o clipă buimac, întinzînd gîtul uscat să vadă mai bine
călăreţul acesta buimac, cu capul gol şi caftanul desfăcut
la piept.
— Eu sînt, moş Gâgea, şopti cu glas sfîrşit voievodul.
Prisăcarul a icnit în el. Cînd a ieşit afară, Mihai a văzut
că are umerii căzuţi şi pungile de la ochi crestate parcă
cu vîrful unui jungher. Ochii, vii altădată, erau stinşi ca
la orbi.
Sprijinindu-se în baltag, cu cămeşoiul neîncins,
desculţ, moş Gagea prisăcarul părea un sihastru, pornit
prin lume să-şi găsească sufletul. A luat-o pe o potecă,
printre ştiubeie. Mihai îi ţinea urmele, ducîndu-şi calul
de frîu. Cunoştea locul. Poteca are să-i scoată la o
margine de fînaţ unde a crescut un cireş sălbatic, nalt şi
rămuros, la umbra căruia adeseori o găsea pe Voica,
torcînd. I s-a strîns inima... Sub cireş se ridica muşuroiul
mormîntului. La căpăt avea închipuită o cruce din lemn
alb de mesteacăn.
— Aici-i, măria-ta.., Sufletul şi lumina ochilor mei...
Fără altă vorbă, moş Gagea prisăcarul s-a întors,
topindu-se ca o umbră în întunecimea lăptoasă a nopţii.
Călca rar, împleticit, cu fruntea căzută.
Mihai a rămas nemişcat, cu mîinile încrucişate la
piept. Calul începuse să pască. Peste luncă fîlfîiau
maramele întunericului... Sus, sus de tot, licăreau
stelele... Pe mormîntul Voichii, moş Gagea răsădise flori
de cîmp. Dormeau cu potirele închise, plecate sfios ca
nişte capete de călugăriţe. Miresmele fragede, reavăne şi
tari ale luncii l-au cuprins ca într-o îmbrăţişare,
aburindu-i ochii. Se simţea sfîrşit. Ameţit. Atunci a auzit
limpede rîsul gîlgîit al Voichiţii. Apoi fărîme de viers,
duios şi cîntat din inimă:

„Dar tu cine să fii oare,

Voinicelule călare,
Alb ca fulgul de ninsoare”
A răsuflat adînc, plimbîndu-şi ochii peste fînaţ. Peste
prisacă. Peste locurile care i-au tăinuit dragostele... Şi-a
făcut trei cruci smerite, a rupt o creangă de cireş
înfigînd-o lîngă crucea de mesteacăn, apoi, fără să mai
întoarcă capul, şi-a tras calul după el, pierzîndu-se sub
leasa de frunzare a luncii.
 III

De la trecerea măriei sale la sîrbi se scurseseră

aproape două săptămîni. Două săptămîni însorite şi
calde. Arareori bîntuite de cîte-un ropot des şi încropit de
ploaie. Codrul legase frunză, lunca Argeşului se-nvelise
în strai de catifele verzi. Într-un gorun uscat din faţa
căpităniei de Pădureţ se aşezaseră într-un fapt de seară,
după ce vîsliseră ostenite cine ştie peste cîte ţări şi cîte
mări, perechea de berze pe care cetaşul Ioniţă zicea c-o
ştie de cinci ani. Sub streaşina casei hărniceau două
perechi de rîndunele, ostenind din zori pînă către asfinţit.
Căpitanul Gheţea luase seama şi la rîndunele, şi la
berze. Văzuse bărbătuşii despărţindu-se cu greu de
soaţele lor, giugiulindu-le şi alintîndu-le ca nişte iubeţi ce
erau. Atunci se acrea în el, numărînd zilele cîte mai
rămăseseră pînă la noaptea învierii.
Următor poruncii voievodului, îşi retezase barba,
rotunjindu-şi-o cu foarfecele. Poruncise coantăş nou, din
catifea vişinie, tivit cu blăniţă de miel nefătat şi cusut cu
ceaprazuri de mătase neagră. Se arăta prea des atîtor şi
atîtor feţe străine şi trebuia să-şi ţină cinstea slujbei...
Iată-l acum, în zorii Joii mari, aşteptînd să dea piept cu
sfinţia sa Aristarh, chelarul monastirii Argeş, cu Hasan
gelepul, omul lui Ali Gean Hogea, cadiul de la raiaua
Giurgiului, şi cu starostii abagiilor, coifănarilor şi
lemnarilor, chemaţi de ieri la căpitănie...
Ziua se arăta senină, îmbelşugată în lumină şi caldă.
După ce-şi ciuguliseră penele, cele două berze îşi luaseră
zborul spre luncă. Radu Gheţea priveghea din cerdacul
căpităniei podvada pe care o făceau oştenii abia scrişi de-
o săptămînă la catastife, ridicînd în stînga grajdurilor
şoproanele care să-i adăpostească.
Toată curtea furnica de oameni. Roşii de la Bucşăneşti
plecaseră la slujbele lor şi în caraule, cu cuşmele pălite
pe ceafă, fluierînd şi cîntînd din frunză... Le mai
rămăseseră numai cîteva zile. În lunea Paştelui au să se
întoarne la vetrele lor. Oştenii noi asudau sub
privegherea cetaşului Ioniţă.
Cu cît se ridica soarele spre prînzişor, cu atît se
neliniştea mai mult. Neliniştea i se trăgea de la Hasan
gelepul. Era un turc bătrîn, aşezat şi cuviincios, care
slujise în ortalele de ieniceri patruzeci de ani încheiaţi.
Neguţa cinstit, dar era prea iscoditor. Părea că nimic nu
scapă ochilor mărunţi, tăiaţi pieziş, ca la mîţe, în al căror
străfund verzui licăreau cînd şi cînd sclipiri de veselie.
Conăcise în tîrg la Ibrahim effendi, mare neguţător turc.
Ibrahim avea vreo douăzeci de slugi tot din neamul său
şi, nu ştie cum, dobîndise de la Divan hrisov cu pecete
pentru oierit. Pe lîngă Ibrahim, în tîrgul Argeşului se mai
aflau încă cinci, şase neguţători păgîni, care ţineau bolţi
cu mirodenii şi mătăsării, dar care în dosul acestui
meşteşug umblau mai mult după geleplîc. Cumpărau oi
şi vite, le tocmeau în turme şi în cirezi păzite de saigiii
lor, apoi le trimeteau pe şleaurile din Vlăsia şi Teleorman
la schela Turnului.
Toţi cu toţii, să fi fost ca la patruzeci de păgîni. De
curînd se pripăşiseră doi zarafi armeni şi trei ovrei, care
îl necăjeau în fiecare seară, bătîndu-se cu pumnii în
piept, aici tămîindu-l, aici ameninţîndu-l. Ziceau că au
plătit pungi grele beyului şi că vistieria i-a slobozit să
strîngă birul la ceară, la miere şi la coşniţele de poame.
Cu aceştia îi venea uşor, că n-aveau înscrisuri la mînă.
Erau şi de totului lacomi. Nu umblau decît după bani,
nevăzînd bine pe ce lume trăiesc. Dar ochii ageri ai lui
Hasan gelep văd mai mult decît ar trebui să vadă, iar
mintea lui de oştean încercat pricepea mai mult decît s-
ar cuveni să priceapă. De aceea s-ar fi bucurat să-l ştie
plecat odată, să nu se mai şopocăiască cu Ibrahim
effendi, alt vulpoi bătrîn şi iscoditor.
A răsuflat uşurat abia cînd a zărit un norişor de colb
ridicîndu-se deasupra livezilor care se întindeau între tîrg
şi căpitănie. Ori vine Hasan gelep, ori vin staroştii şi
atunci îi vor aduce veşti despre turci... De la o vreme, s-a
auzit scîrţîit de roţi şi tropote de cai. Peste gardul de
tufani, căpitanul Gheţea a zărit hurducîndu-se
comanacul negru, sub care ştia că se ascunde glagorea
sfinţiei sale chelarului Aristarh, şi cuşma dintr-o oaie
albă, care era una în tot tîrgul şi n-o purta decît domnia
sa judeţul Samson. A urmat cu privirea comănacul negru
şi cuşma albă fugind în lungul gardului, pînă cînd şi-au
făcut intrarea pe porţile căpităniei, dimpreună cu stăpînii
lor, cocoţaţi într-o căruţă cu loitrele de leasă, trasă de doi
şargi mititei, mînaţi de Lae, căruţaşul rob al monastirii.
Cuvioşenia sa Aristarh şedea într-un colţ al leagănului,
domnia sa Samson în celălalt. Se vedea de departe că se
sfădiseră şi că erau mînioşi unul pe altul.
N-a apucat căruţa să tragă la scară, că s-au auzit alte
tropote, de data asta mai îndesate, de povodnici1 sloboziţi
la trap şi pe poartă au intrat, aproape buluc, cinci
călăreţi. Unul, cel mai din faţă, era un bărbat înalt, cu
chip vulturesc, uscat însă şi parcă ros de-o boală

1 Cai de călărie
ascunsă, cu mîna stîngă retezată de la cot... într-o
margine, gătit cu straie curate, călărea cneazul Lambru
de la Drăgoieşti.
— Poftiţi, poftiţi... îi îmbie căpitanul din cerdac. Hei, să
vină careva să ia caii.
— Mulţumim! răspunse cu glas adînc călăreţul fără
mînă, îmbrăcat ostăşeşte. Ne-am bucura numai dacă ne-
ar arăta cineva unde-i grajdul... Avem obiceiul să îngrijim
singuri de cai.
— Asta o pot face eu, domnia ta vornice Alexandru.
Vornicul s-a întors mirat spre cel ce glăsuise. Era
cetaşul Ioniţă, care-şi ţinea cuşma în mînă şi zîmbea.
— Nu te cunosc, oştene!...
Îşi încreţise fruntea, căutînd cu dinadinsul să-şi aducă
aminte.
— Eu te cunosc, domnia ta. Te cunosc de cînd te-a
pălit boier Dan şi te-a dus legat la Drăgoieşti.
Vornicul Alexandru a zîmbit cu amărăciune, ridicînd
ochii în cerdac.
— Poate acum să mă cunoască şi domnia sa, căpitanul
Gheţea.
— Din auzite, domnia ta... Din auzite... Mă simt cu
deosebire cinstit... Poftiţi sus! Pofteşte, cneazule...
— Să ducem caii, răspunse Lambru.
Cuvioşia sa chelarul îşi trecuse pîntecul rotunjor peste
loitrele căruţii şi urcase gîfîind scările pieptişe ale
cerdacului, urmat îndeaproape de judeţul Samson.
— Domnul să fie cu tine, fiule! bodogăni omul bisericii,
privindu-l cu nişte ochi şugubăţi, răsăriţi dintr-o tufăraie
deasă de plete, de mustăţi şi de barbă crescute de-a
valma şi împreunare cu sprîncenele roşcate. Îi întinse la
sărutat o mînă grăsulie, albă, presărată cu pistrui.
— Să nu-mi spui, fiule, că nu mai ai, pentru sufletul
meu, o linguriţă de dulceaţă din gavanosul acela
albastru.
— Nu spun, sfinţia ta, cum să spun, rîse Gheţea,
deschizînd uşa tindei.
— Nu se mai satură cuvioşia ta de dulceaţă... mormăi
judeţul Samson, privind lung spre Gheţea. Nu i-ar ajunge
toate gavanoasele din lume.
— Taci, cîrcotaşule. Ai îmbătrînit şi te-ai înrăit ca un
adevărat Samson...
Pe cît era de scund şi de rotund chelarul Aristarh, pe
atît era de slab şi de înalt judeţul Samson. Călugărul
purta o rantie de şiac cenuşiu, legată peste burtă cu un
capăt de frînghie, iar în picioare nişte papuci de pîslă.
Judeţul, cu un caftan din pînză liovenească lung pînă la
călcîie, de sub poalele căruia se vedeau nădragii largi
căzăceşti şi botforii din piele prost argăsită, purta o
barbă cînepie, potrivită din foarfeci, şi mustăţi tuşinate la
colţurile buzelor. Avea nişte ochi peste măsură de
căscaţi, de li se vedea tot albul, şi sprîncenele ridicate în
sus. Părea mereu mirat, din cale-afară.
— Mergem în canţelarie, fiule?!
— Ba! Eu zic să poftiţi la stînga, în odaia mea. Tot cion-
dănindu-se, au intrat în odaia lui Radu Gheţea; iar
chelarul, fără să mai aştepte îmbierea gazdei, s-a trîntit,
gemînd, pe laviţa acoperită cu scoarţe.
— Off! Am ostenit...
După ce şi-a tras poalele rantiei pe lîngă trup,
îmbrăţişînd din ochi toţi pereţii şi toate lucrurile, a zîmbit
mulţumit.
— Stai, Samsoane! Stai, nu te sfii, rîse el din guşă.
Aşa... Aşa... Auzi, căpitane! Ce va fi vrînd acest vornic
Alexandru? Doamne fereşte-ne, da’ are o căutătură!...
Vai, vai!... Iarăşi m-ai pus pe drumuri, amar de păcatele
mele... Adică ce spun eu!... Nu eşti tu de vină, fiule. De
vină e uscatul ăsta de Samson, care de rău ce e, nici
cheag nu prinde...
— Mai opreşte-te, cuvioşenia ta! De unde să prind
cheag, dacă îmi ia caimacul sfinţia ta şi ceilalţi sfinţişori
de la monastire?!
— Auzi, auzi!... Ptiu, necredinciosule... Anatema pe
capul tău. Îţi ia sfînta monastire caimacul?!... Judeţule,
judeţule!... Nu ştiu ce-o vrea măria sa cu voi, dar prea v-
aţi luat nasul la purtare.
— Purtăm, că avem ce, întoarse judeţul ochii holbaţi
spre Gheţea.
Pe căpitan, aceşti doi duşmani îl înveseleau peste
măsură. Nu erau oameni de ne-nţeles. Atît că de cînd
voievodul dăduse iarăşi vămile tîrgului pe seama
monastirii, chelarul Aristarh intrase la pricină cu judeţul.
Călugăraşii şi egumenul voiau să ştie tot ce intră şi tot ce
iese din tîrg, lucru care isnafurilor şi neguţătorilor nu le
prea venea la îndemînă. Oamenii bisericii se arătau mai
avani decît fuseseră oştenii pîrcălăbiei şi slujbaşii
logofeţiei.
După ce şi-a mai făcut loc între scoarţe, cumpănindu-
şi trupul grăsuliu, chelarul Aristarh a tuşit în bărboi,
semn că a mîntuit cu glumele şi că vrea să vorbească
aşezat. Gheţea a zvîrlit o privire pe fereastră, să vadă ce
fac oaspeţii veniţi de-a călare. Se strînseseră în uşa
grajdurilor, de jur împrejurul oşteanului ciung, care le
vorbea arătînd cînd şi cînd cu capul spre căpitănie. Cînd
s-a lăsat şi el pe un scăunel cu trei picioare, cuvioşia sa
Aristarh a dat glas, tras pe nas, aşa cum făcea cînd
rostea rugăciunile în strana bisericii.
...Au avut vreme să tocmească toate trebile, Gheţea
hotărînd iar chelarul monastirii cu judeţul tîrgului
ciorovăindu-se ca într-o zi de bîlci. Chelarul voise ca pe
lîngă vămi, monastirea să adune şi ce se cuvenea
domniei. Adică fumăritul boitelor, cotăritul buţilor şi
podinele. Ar mai fi vrut ca jumătate din oştenii porunciţi
pentru conac şi leafă la monastire să-i treacă isnafurilor.
Gheţea şi Samson l-au ascultat pînă la capăt, fără să-l
mai oprească. Apoi, judeţul şi-a scuturat umerii, ca şi
cînd ar fi vrut să lepede ceva din spinare. A vorbit domol
şi cuviincios, nu fără tărie însă.
— Nu ştiu cum s-o fi gîndit la asemenea angarale
cuvioşenia ta, Aristarh, dar rea inimă dovedeşti, departe
şi de cele sfinte şi de aplecarea către semeni, aşa cum
povăţuieşte sfînta biserică. Să cunoască sfinţia ta că
Tîrgul Argeşului e tîrg domnesc. Noi nu sîntem tîrgoveţi
ca oricare. Nici noi, nici tîrgoveştenii. Se poate să fie
isnafuri închinate pe la monastiri, în tîrg la Bucureşti, că
acela-i Scaun nou, fără hrisoave de la voievozii slăviţi de
altădată... Da’ argeşenii, cuvioşenia ta, n-au stat şi nici
n-au să stea sub poalele rantiilor şi sub fustele pă-
rinţeilor... Asta o gîndesc eu, Samson, judeţ în Tîrgul
Argeşului, unde a fost Cetate de Scaun, şi fără poruncă
de la măria sa nu-ţi dau nici măcar un fiorin. Mai bine
leapăd toiagul şi pecetea, decît să mă închin monastirii.
V-a dat vodă destul şi aşa. Cît despre oşteni, mă mir că
monastirea pe care a îndestulat-o măria sa cu atîtea
bunătăţi face nazuri cînd e vorba să asculte o poruncă a
măriei sale...
S-a sculat măreţ în picioare şi s-a închinat către
căpitanul Gheţea, cu mîinile puse la piept.
— Domnia ta, eu, judeţul Samson, mă închin şi mă
plec la picioarele tale cu o rugare... Tîrgul Argeşului,
adecă isnafurile şi neguţătorii, pun mînă de la mînă şi
mai ţin în leafă alţi treizeci de călăreţi, peste suta
poruncită de măria sa! S-a mai frînt o data din mijloc
spre căpitan, apoi i-a aruncat chelarului o privire
ucigătoare, din ochii lui căscaţi, cu albul mărit peste
măsură.
Cuviosul Aristarh a oftat din rărunchi: cincizeci de
oşteni, trei luni pe an, nu-i lucru uşor pentru
monastire... Dar n-are ce face. Căpitanul judeţului se
arată neînduplecat.
— Samsoane, Samsoane! îl mustră el pe judeţ. Rău faci
că te ridici împotriva celor sfinte, Samsoane, fiule. Da’ au
să aibă grijă de tine cei trei sute optsprezece sfinţi de la
Nikeea, judeţ cîrcotaş şi necredincios... Apoi către
Gheţea: Pe cînd vrei să ne slobozi oştenii, căpitane?
— Patruzeci, miercuri după Paşti, sfinţia ta... Cei zece
care mai rămîn, duminică după Paşti.
— Vai, vai!... Te ţii scai cu cincizeci!... Nici unul mai
puţin, fiule?
— Poruncile măriei sale nu se neguţează, sfinţia ta, i-o
reteză aspru Gheţea.
— Măcar să mă amîi cu o lună, două... Să aducă
rumânii monastirii întîia cositură, să mă pregătesc cu
cele de cuviinţă.
— Nici o zi de amânare! Oştenii vin osteniţi şi n-am
unde-i culca şi ce le da de mîncare.
— Of, of! Inimă de piatră... Maică prea curată, ce are
să-mi facă egumenul, ce are să-mi Iacă... Parcă-l aud
ocărîndu-mă şi afurisindu-mă... Of, of, căpitane!
Se dăduse jos de pe laviţă şi umbla prin odaie, cu
poalele rantiei fluturînd. Cînd a auzit paşi îndesaţi
urcînd scările cerdacului, s-a oprit tragînd cu urechea.
— Cine-o fi? întrebă.
— Poate Hasan gelep, răspunse rînjind judeţul.
— Anatema! Eu mă duc... Apoi îndulcindu-şi glasul:
Nu, nu te grăbi, Samsoane, fiule. Nu te mai iau cu
căruţa. Întoarce-te pe jos, diavole... Poate ai să te mai
speli de păcate şi ai să mai lepezi din fiere.
A zîmbit în bărboi şi s-a îndreptat spre uşă, cu paşi
mărunţi şi nepotrivit de repezi pentru un om gras şi
pîntecos ca el.
— Domnul cu tine, fiule! Altădată dacă ai lipsă de
mine, ştii unde-i monastirea. Amin!
A făcut în aer semnul crucii cu degetele grăsulii şi s-a
dus fără să mai aştepte răspuns. Căpitanul şi judeţul l-
au auzit binecuvîntîndu-i pe cei ce urcau.
— Se cheamă ca n-a venit încă Hasan gelep şi ca
domnia ta ai scăpat cu gavanosul de dulceaţă neatins,
spuse judeţul, trăgîndu-se cuviincios într-un colţ, pentru
că se arătase în uşă oşteanul cel ciung, cu căutătura
aprigă şi semeaţă.

Radu Gheţea îşi privea oaspeţii cu gînduri şi simţiri

limpezi. Din înfăţişarea lor, din îmbrăcămintea pe care o
purtau, din felul cum îşi ţineau frunţile ridicate cu o
trufie învrăjbită şi mîinile înfipte una în şold şi alta în
straja paloşului, se vădea că peste ţară trecuse o aripă de
vînt, aducătoare de nădejdi.
Cel mai crîncen la înfăţişare dintre cei veniţi era
vornicul Alexandru. Îşi aninase căciuliţa din blană
ruginie de rîs în straja săbiei, lăsînd să i se vadă fruntea
înaltă, cu oasele tîrnplelor ascuţite şi părul sur şi rar,
pieptănat cu grijă pe după urechi. Era îmbrăcat cu
coantăş verde ca pucioasa, tivit cu blăniţă de jder,
încheiat peste piept cu ceaprazuri de argint. Nădragi de
catifea neagră, cizme din piele moale, cu carîmbii lungi
pînă peste genunchi. Pinteni subţiri de argint. Mîneca
stîngă o ţinea vîrîtă sub brîul de mătase cu care era
încins. Se simţea că fusese om umblat la curte şi prin
lume, şi că-i plac lucrurile bune şi făcute cu iscusinţă.
— Înainte de a ne pofti să şedem, să-ţi spun cine sînt
soţii mei, căpitane! rosti el cu glas răspicat. Cine sînt şi
ce vor.
Gheţea s-a închinat uşor.
— Acesta din stînga mea e fi-miu... Ochii vornicului
scăpărară şi pieptul i se umflă de mîndrie. A zăcut în
temniţă cu mine. Aş putea zice că a crescut în temniţă!
Păs, Căline, şi te închină căpitanului... Ţi l-am adus la
oaste, domnia ta. Să slujească în trupul roşilor, ca să
dobîndească ştiinţa armelor. Eu sînt prea zdrobit. Locul
lui, după naştere, ar fi printre curtenii măriei sale...
— Noi nu sîntem mai prejos decît ei, răspunse mîndru
Gheţea.
Feciorul vornicului s-a închinat sprinten. Avea ochii
căprui, mari şi catifelaţi, care-l aţinteau cu o urmă de
bucurie, de nădejde, dar şi cu lungi înfiorări de tristeţe.
Fără să vrea, căpitanul a făcut un pas înainte, punîndu-i
mîinile pe umeri.
— Eşti bine venit la noi, oştene. La început ai să
împlineşti treburi de paj, mai apoi ai să ieşi în slujbele
căpităniei... Are să-ţi placă?
— Are să-mi placă, domnia ta! zîmbi copilul vornicului.
Radu Gheţea îi simţise în palme oasele umerilor. Cînd
s-a dat înapoi a văzut că trupul flăcăiandrului e prea
firav pentru capul care arată acum ca al unui om bătrîn.
Toată vremea asta vornicul îl aţintise cu privirea. O
undă de nelinişte i-a trecut prin ochi, atunci cînd Gheţea
şi-a clătinat fruntea cu neîncredere.
 — Îl primeşti, domnia ta?! Glasul i se muiase ca o
şoaptă şi ca o rugare.
— Mai încape vorbă... Are să iasă un voinic şi
jumătate.
Vornicul şi-a plecat fruntea în piept.
— Să te audă Dumnezeu! murmură el, parcă sfîrşit.
Apoi, după cîteva clipe, cîştigîndu-şi din ce în ce puterea
şi tăria: Pe cneazul Lambru îl cunoşti... Dumnealui e Ion
Fătu, logofătul de la Rudeni; iar dumnealui, Pătru Duh,
păhărnicel de la Runcu,
— Adevărat, grăiră deodată Ion Fătu, logofătul de la
Rudeni, şi Pătru Duh, păhărnicel de la Runcu,
închinîndu-se băţoşi.
Parcă erau fraţi. Nişte scoabe de bărbaţi, nici înalţi,
nici scunzi, nici bătrîni, nici tineri. Îmbrăcaţi aidoma, cu
mintene de aba găitănate, cu nădragi tot de aba bătută
în casă şi cusuţi cu şireturi negre, atît că Ion Fătu purta
cizme de Sibiu cu pinteni, iar Pătru Duh, opinci, cu
nojiţele legate măiestrit. Şi unul şi celălalt aveau pletele
apoase retezate la ceafă, cu o palmă mai sus de gulerul
minteanului, mustăţile lăsate fioros pe la colţurile
buzelor, cu vîrfurile atîrnînd mai jos de bărbiile rase cu
îngrijire, după obiceiul moldovenesc. Sprîncene ca
funiile, mîini late, bătătorite de munci, cu vinele
împletite. Ochi căprui şi la unul şi la celălalt, puşi pe
harţag. Căciuli de noaten, negre, cu moţurile căzute într-
o parte şi mai ales cu surguci din pene de cocoş sălbatic.
Paloşele, încovoiate şi ţapene, în teci de piele ferecate cu
legături de aramă, cu străjile la care se vedeau puse
plăsele noi. Erau arme ţărăneşti din oţel mlădiu, dar
grele şi stricătoare în luptă. Vornicul şi fiu-su purtau
săbii mai uşoare, tot încovoiate, dar cu legăturile tecilor
de argint.
 — Văd într-un colţ pe cinstit judeţul Samson, spuse cu
glas dogit Ion Fătu.
— Şi eu îl vad, răspunse ca un ecou Pătru Duh.
— Îngăduie, domnia ta, să ne plecăm către dînsul... E
omul nostru.
— Îngăduie... E omul nostru.
Fără să mai aştepte, încuviinţarea căpitanului, Ion
Fătu, logofătul şi Pătru Duh, păhărnicelul s-au întors cu
feţele tăbăcite de soare, nici tinere, nici bătrîne, spre
judeţul Samson şi s-au închinat, ducîndu-şi mîinile în
care ţineau cuşmele la inimă.
Lambru, cu cămaşa albă, fără rîuri, cojocel aninat pe
umeri, nădragi de in şi opinci din piele cu părul nerăzuit,
îşi încrucişase mîinile la piept şi aştepta, tăcut, începerea
sfatului. Purta la şold săbioara lui moş Drăgoi, legată de
o năframă lungă, petrecută peste umărul drept, în
curmezişul pieptului.
De afară răzbăteau murmure şi zvoana celor ce
hărniceau la şoproane. Odaia căpitanului de Pădureţ,
scundă, spoită din proaspăt, cu bagdadia din grinzi, era
răcoroasă şi prietenoasă. La capul laviţei era aşezat
tarhatul de război. Şaua unsă cu o pieliţă subţire de
grăsime de peşte, pavăza cu umărul drept ascuţit, aşa
cum era obicei să aibă călărimile de pămînt, vopsită
galben cu trei dungi roşii late de o palmă, coburii,
cioltarul din pîslă şi coiful cu fruntarul rotund şi cuiul
lat, care apăra nasul.
Vornicul Alexandru îşi rotise ochii de jur împrejur,
cercetînd fiecare lucru cu luare-aminte. Apoi oftase
mulţumit, răspunzînd cu un zîmbet poftirii făcute de
gazdă.
— Şedem îndată, căpitane. Mă uitam că eşti holtei, da’
nici o mînă iscusită de muiere n-ar ţine rînduială mai
bună.
— Oşteanul fără rînduială nu-i oştean, domnia ta.
— Aşa-i, căpitane! Mă bucur de străşnicia pe care o vă-
deşti şi faţă de domnia ta şi faţă de trebile căpităniei. Am
auzit că ai fi stîrpit toţi hoţii de vite din cuprinsul
judeţului... Gîndesc că un oştean tînăr ar avea ce învăţa
de la un căpitan atît de aprig.
— Cei mai tineri învaţă de la noi, vornice, noi învăţăm
de la cei mai bătrîni şi mai cuminţi ca noi. Viaţa-şi are
tîlcuri ascunse, care se dobîndesc greu, în şir lung de
ani.
— Da! Da!... oftă vornicul Alexandru. Viaţa-i mare maş-
teră şi aprigă învăţătoare, căpitane Gheţea. Cîteodată-i
maşteră şi nepricopsită pentru unii, mumă bună şi plină
de dulceaţă pentru alţii. Sînt gînduri care m-au cercetat
şase ani de temniţă! Şase ani îndelungi şi grei, fără
lumina zilei, dormind pe paie mucede, ferecat şi la mîini
şi la picioare, ros de viermi şi de şobolani... Am văzut
crescînd în fiare pe singurul meu copil. Am văzut cum se
otrăveşte, cum nimic din ce-i îngăduit pînă şi mieilor, şi
mînjilor, şi fiecărui pui de sălbăticiune, lui nu-i sînt
îngăduite. Atunci am înţeles ce-nseamnă inima de tată.
Şi altele le-am înţeles, domnia ta şi boieri
dumneavoastră!
A tăcut. În odaie s-a-nchegat o linişte de moarte. Îl
ascultaseră toţi, cu frunţile încreţite. Vornicul Alexandru
şi-a şters sudoarea care-l năpădise cu stropi gălbui,
petrecîndu-şi mîneca coantăşului peste faţă. L-a înecat o
tuse uscată, parcă s-ar fi rupt ceva din el. Şi-a scos
repede o năfrămuţă, încercînd să-şi astupe gura. Cînd s-
a potolit, Radu Gheţea a văzut că năfrămuţa e stropită cu
sînge. Fruntea înaltă, cu oasele tîmplelor împungînd
pieliţa pămîntie, părea fruntea unui mort. Şi-a plecat-o
ca şi cînd s-ar fi ruşinat de slăbiciunea şi boala lui.
— Iată, căpitane Gheţea, că eu am soroc neînduplecat
pentru împlinirea jurămintelor mele, rosti el cu glas
sfîrşit. S-a hodinit apăsîndu-şi pieptul cu mîna... Apoi:
Gîndesc, căpitane, că fiind şi cel mai vîrstnic şi omul ales
de sfatul boiernaşilor pentru trebile de obşte, să dau
glas. Sînt lucruri care te pot bucura pe domnia ta, altele
care te pot întrista.
— Să prindem mai întîi un strop de putere, vornice...
Pe inima goală, sfatul n-are haz, nici temei.
N-a isprăvit bine vorba, şi pe uşă s-a înfăţişat
Cîrstocea, aducînd şi punînd pe masă o pită cu coajă
rumenă, învelită într-o ştergură, un hartan de pastrama
de capră şi o botă de rachiu. Oaspeţii şi-au şters
mustăţile cu dosurile palmelor şi s-au aşezat, care unde,
după ce s-au închinat cu feţele întoarse spre răsărit.
Radu Gheţea a înţeles că vornicul Alexandru îşi
încheiase socotelile cu viaţa şi că din drumul pe care a
pornit n-o să-l mai întoarcă nici Dumnezeu. Vorbea
înăbuşit, dar ceea ce rostea parcă era călit la un foc
lăuntric, care dădea cuvintelor ascuţiş de oţel.
— Sfatul nostru, al curtenilor, al mazililor şi al tuturor
boiernaşilor, dimpreună cu scutelnicii domniei, l-am
ţinut la curţile mele din Dobreni. Că n-a fost după voia
Danului, şi nevastă-mea, ajutată de aceşti doi veri ai mei,
a ascuns uricile şi-a ţinut piept cîinelui.
— Aşa-i, întăriră cei doi veri mustăcioşi şi sprîncenaţi.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat bărbăţie în
temniţă, să nu mă plec tartorului aceluia, care mă
ispitea. Mulţumim cneazului Lambru că l-a pus la
pămînt şi m-a scos la lumina zilei.
— Mai bine dă-i mulţămita domniei tale căpitanului, că
fără el şi fără cneazul Gheţea noi ne prăpădeam pe căile
băjeniilor... Cît despre domnia ta, ai fi zăcut şi acu tot în
temniţă, spuse rar şi apăsat Lambru.
Vornicul şi-a clătinat capul a încuviinţare:
— Se va face totul la vremea potrivită, cneazule
Lambru. Domnia sa căpitanul Gheţea va vedea că nu
vorbele sînt destul, ci faptele.
— Numai acelea care pot să alunge primejdia de pe
ţară şi de pe poporeni, vornice Alexandru.
— La ele mă gîndeam şi eu, căpitane... Să nu-ţi bănui
dacă în povestea mea amestec laolaltă cele întîmplate mie
cu poruncile agiei şi cu necazurile de obşte. Da’ altfel, n-
ai pricepe firul după care s-au urmat toate cîte au fost de
la ieşirea din nefiiniţă şi pînă acum.
— Ascult cu toată cuviinţa, vornice.
— Tărăşenia e lungă, da’ n-am de gînd să despic firul
în patru. Fiecare ştiţi ce-a-nsemnat venirea Danului în
judeţ, acu-s douăzeci de ani, dacă ţin socoteala bine.
— Douăzeci de ani şi şase luni, domnia ta, spuse aspru
Lambru.
— Aşa!.. Douăzeci de ani şi şase luni de blestem, de
harţ, de nelinişte. Sate de moşneni chivernisiţi ca
Drăgoieştii şi Suliţarii oborîte la pămînt, boiernaşi
spulberaţi de pe faţa pămîntului, ocine prădate cu sila,
turcul adus în judeţ şi pus strîngătător de bir şi de
dajdie, morţi, văduve şi robi ca mine... Dumnealui, vărul
meu bun, Ion Fătu, avea moară la Topolog. Din asta
trăia, din asta îşi ţinea rangul.
— Numai din asta, mormăi Ion Fătu.
— Adeveresc şi eu, întări Pătru Duh.
— Ce-i strica cîinelui de Dan moara pricăjită a vărului
meu bun ? Ce-i strica păcătosului de vel armaş delniţele
tale, Duhule?
— De, ştiu şi eu... tresări Pătru Duh, roşindu-se îndată
sub plivirea mustrătoare aruncată de Ion Fătu.
„Se vede treaba ca sînt legaţi prin vrun jurămînt să
vorbească ori împreună, ori întîi şi întîi logofătul, şi mai
apoi păhărnicelul”, gîndi Radu Gheţea.
— Răspuns la întrebările mele de acum au dat înşişi
duşmanii noştri. Boier Dan vrea să se macine tot grîul
din judeţ numai în morile lui, numai el să ia uium şi să
vămuiască sacii, vel armaşul vrea ca băuturile să se
vîndă numai în crîşmele şi hanurile cu care a-mpînzit
răscrucile, cumpărînd pe nimica toată cîteva fălci de
pămînt pustiu. Le stăm în cale. Noi, boiernaşii şi
scutelnicii, care neguţăm singuri şi care ţinem vaduri
bune. Moşnenii, pentru că străjuiesc pe drumurile
domneşti şi la plaiuri.
— Atunci ce facem? întrebă înfoindu-şi mustaţa Ion
Fătu.
— Ce facem? adăugă smerit Pătru Duh.
— Cum ce facem? se miră vornicul. Ce-am hotărît la
sfatul obştesc. În tot judeţul s-a călătorit vestea izbirii
cneazului tatăl domniei tale, cu boier Dan. S-a mai auzit
de un războii pe care l-ai fi bătut dumneata, căpitane
Gheţea, împreună cu căpitanul Racea la Tîrgovişte, în
Hanul Grecului. Noi am tălmăcit faptele astea aşa cum
era însetat sufletul nostru să le tălmăcească... Mai ales
de cînd s-a abătut la Dobreni un olăcar al agiei cu
poruncă scrisă pentru mine de la Ivan aga, capitanul
călăraşilor... Porunca spune să cercetez cu luare-aminte
tarhatul de luptă al cetelor, să adun sfatul de obşte, care
săi statornicească vechile rînduieli ostăşeşti ale
curtenilor. După asta, să se aleagă două mădulare din
sfatul obştesc, cu care să fiu în păr la căpitănia
Pădureţului, pentru porunci. Iar în ziua a treia de sfintele
Paşti, la agie, în Bucureşti, că măria sa voievodul pofteşte
să ţină Divane şi Scaune de judecată, aşa cum se ţineau
în vremurile bune... Dacă avem negoaţe, să le aducem.
Să aducem şi dajdia către domnie, adică cîte patruzeci de
ughi de cal, care se cuvin la Sîn-Gheorghe, şi să gătăm la
vreme şi ceilalţi patruzeci pe care sîntem îndatoraţi să-i
dăm la Sîn-Dumitru... Iată poruncile de le am. Ne
cheamă vodă la sfat. Aşa cum stăteau în Divanele
domneşti din vechime roşii, scutelnicii şi celelalte cete de
curteni. Dacă măria sa ne pofteşte, se cheamă că are
lipsă de noi. Tot aşa cum noi avem lipsă de măria sa...
Începuse să grăbească vorbele. L-au trecut alte ape de
sudoare. A icnit înfundat, apoi s-a-necat într-un val de
tuse. De data asta, năfrămuţa i s-a umplut cu sînge.
Mîna dreaptă îi tremura, fără să şi-o poată stăpîni. S-a
frînt peste masa, apăsîndu-şi pieptul cu pumnul.
Călin a sărit lîngă el, apucîndu-l de umeri:
— Te-ai ostenit prea mult, taică.
Vornicul şi-a clătinat pletele sure. I se vedea spatele
lat, icnind ca scuturat de plîns. Judeţul Samson îşi făcea
cruci dese, întorcînd ochii de la vornic la Radu Gheţea şi
de la acesta la vornic.

Cugetul omului e ca o prăpastie fără fund în care se

aşază, unele peste altele, amintirile vieţii. Unele rămîn
proaspete şi vii, altele se-mpletesc, se pritocesc ca într-o
cramă, apoi scot la iveală înţelesuri noi şi adînci, coapte
la lumina timpului şi a înţelepciunii anilor. În toată
urzeala asta de fire subţiri, în tot păienjenişul acesta de
gînduri şi aduceri aminte, de vechi bucurii şi proaspete
tristeţi, te cauţi pe tine cel adevărat, îţi cauţi drumul, iar
atunci cînd ridici ochii spre cer să-ţi desluşeşti zodiecele
sub crugul cărora stai, întrebi nesfîrşitul dacă baţi cale
dreaptă printre oameni şi dacă paşii vieţii tale sînt paşii
adevărului şi ai luminii.
Slujbele la căpitănie i-au ridicat de pe ochi vălul
încrederii, cu care-l îmbrobodise focul tinereţii,
curăţindu-i privirile de înceţoşarea viselor nesăbuite.
Lumea se arătase, dintr-o dată, într-o goliciune lipsită de
ruşine. În toată goliciunea adevărului, care dacă era hîd
şi ghebos adeseori, avea alteori frumuseţi nebănuite.
Frumuseţile astea stăteau în cugetele celor de-o mumă
cu el.
Umbrele serii se-ntăriseră. Barza se aşezase cloşcă,
bărzoiul o străjuia stînd într-un picior, cu capul dat pe
spate şi pliscul lăsat în jos. Părea un filosof acrit de atîta
înţelepciune. Oştenii, trudiţi de muncă, se culcaseră. Nu
se mai auzeau nici clopotele, nici toaca. Peste căpitănie
pogorîse liniştea. Din luncă adia o boare de vîntişor
umed... în tăcerea aceea adîncă şi cuprinzătoare s-au
auzit limpede copitele unui cal, ţăcănind drumul la pas
domol. Şi tot atunci, Lambru a urcat încet şi aproape
fără nici un zgomot treptele cerdacului.
— Bade Lambrule!
— Eu sînt, căpitane!
— Cine va fi bătînd drumurile la ceasul ăsta al tihnii şi
al aducerilor aminte? oftă Gheţea, întorcînd spre cneazul
Drăgoieştilor faţa muncită şi ochii albaştri, grei de
întrebări.
— Vr-un oştean de-al căpităniei...
— Aş!... Oştenii mei nu umblă la pas.
— Atunci vr-un călător trudit.
— Poate!... Un călător care şi-a pierdut sufletul, zîmbi,
amar căpitanul. Dacă are vreo treabă cu noi, o să-l
vedem. Dacă nu?! Căile vieţii sînt împrăştiate în toate
vînturile.
— Grăieşti vorbe ciudate, căpitane... Ţi-e cugetul
tulburat, spuse domol Lambru, căutînd privirea
oşteanului.
Radu Gheţea şi-a lăsat fruntea în jos. S-a întors
încetişor cu spatele la pălimar şi s-a dus de s-a aşezat pe
laviţa din colţul cerdacului.
— Pofteşte, bade, lîngă mine. Cugetul meu aleargă
după gînduri, şi gîndurile zboară bezmetice, căutînd
izvoare cu apă vie... De aceea-s aşa cum mă vezi. Domnia
ta n-ai scos la sfatul de astăzi nici o vorbuliţă. Da’ ţi-am
cetit în ochi că ai să-mi mărturiseşti numai mie păsul de
te-a adus la căpitănie. |
— Ai spus un lucru cu tîlc mai-nainte. Că te trudeşti
să găseşti nişte izvoare cu apă vie?! ... Nu ştiu ce fel de
izvoare vei fi căutînd, că şi eu caut unele. Apă vie pentru
Drăgoieşti. O să cercetez pînă la marginea pământului şi,
de-ar fi s-o port în gură, tîrîndu-mă pe brînci, tot n-am
să mă las pînă n-oi putea stropi satul cu ea... Păsul
nostru îl cunoşti, domnia ta. Îţi aduc răspuns la unele
vorbe de le-a lepădat cetaşul Ioniţă din Bucşăneşti la
picioarele cneazului Gheţea.
— Ei? tresări căpitanul.
Lambru n-a răspuns. Liniştea serii s-a făcut
înfricoşată. Paşii calului se auzeau ca venind din alte
tărîmuri. Tot din alte tărîmuri a venit şi glasul cneazului
din Drăgoieşti. Era pietros, ca şi cînd peste sufletul
omului ar fi bîntuit crivăţul.
— Ne vindem sat domnesc, căpitane Gheţea! Şi cînd te
gîndeşti că abia acu cîteva zile ne spoirăm feţele
bordeielor. Socoteam să ne ridicăm case, la toamnă, ca
odinioară... A tăcut. Apoi: Să fi văzut cum am arat
ţarina... Să fi simţit mirosul brazdei pe care-o răsturnam
pentru noi. Slobozenie...
Lui Radu Gheţea i s-a părut că Lambru a icnit ca unul
izbit în inimă. N-a cutezat să-l tulbure. Cneazul pălise.
Apoi se albise. Buzele îi tremurau uşor. Şi-a zvîrlit capul
pe spate. Ochii îi ardeau.
— Ne vindem sat domnesc, căpitane! Să vină
ispravnicii măriei sale şi să facă înscrisurile. Da’ să ştii,
domnia ta, că uricile vechi nu le dăm. Aşa să-i spui
măriei sale... Le ţinem pentru sufletele noastre şi pentru
sufletele copiilor noştri. Acu mă duc să mă hodinesc, că
sînt trudit. De asta am venit la căpitănie... Să deie
Dumnezeu să-ţi fi fost cugetul cinstit atunci cînd l-ai
slobozit pe cetaş cu sfaturi către cneaz. Noapte bună.
Iată că s-a arătat şi călătorul... Straja i-a pus suliţa în
piept. Pare a fi păgîn. Mă duc. Sînt ostenit.
A coborît scările, fără să se mai uite înapoi. Îşi ţinea
umerii căzuţi şi fruntea plecată.
Radu Gheţea a înţeles că Lambru, omul de criţă care
stătuse cu pieptul în faţa Danului, care nu-şi îndoise
grumazul douăzeci de ani în şir, a simţit deasupra lui o
putere mai presus decît toate puterile cerului şi ale
pămîntului: puterea măriei sale.
— Oare ori încotro s-o mişca pămînteanul, numai de
lanţuri să dea?...
— Hei, căpitane!... Hasan gelep întreabă dacă are cale
slobodă, strigă straja de la poartă, bătînd cu coada suliţei
în toaca agăţată de creanga unui tufan.
— Slobodă, slobodă, răspunse Radu Gheţea, privind
luceafărul de seară, care începuse să-şi licăre apele în
afundurile bolţii.
Vorbele lui Lambru, aşa cum fuseseră ele, domoale şi
gîtuite, îl plesniseră peste obraji ca un şfichi de bici. Să-l
creadă toată moşneşimea fiu hain şi slugă prea plecată
slujbelor sale? Putea face altceva, decît să-i sfătuiască pe
drăgoieşteni să-şi vîndă satul măriei sale? Ce-ar fi putut
face?...
— Allah e unul şi Mohamed e profetul său!... Pace!
— Pace, Hasan gelep... Descalecă. Casa mea e casa
ta...
Răspunzîndu-i turcului, Radu Gheţea a simţit ca s-a
dărîmat în el încă un vis şi o nădejde a tinereţii zburdate
şi încrezătoare, care-l amăgise şi care-l încîntase pînă
atunci. Viaţa-i ca îi muiere frumoasă, dar trufaşa. Nu-i
simţi dulceaţa decît atunci cînd eşti mai tare ca ea. Nu i
te poţi alinta la sîn decît dacă o apuci voiniceşte în braţe
şi-o frîngi de mijloc, după voia ta.
S-a închinat cu mîna la inimă, atunci cînd Hasan gelep
şi-a arătat turbanul la buza cerdacului. Hasan gelep are
aşpri cu zimţii noi, pe care-i dă pentru oi chivirgic,
crescute la munte.
Calul turcului, un armăsar de Misir, cu picioarele
subţiri şi pîntecul arcuit, rămăsese nemişcat, acolo unde-
l lăsase stăpînul. Noaptea începuse să-ngîne tot mai tare
blîndeţea serii.
La poftirea căpitanului, Hasan gelep s-a aşezat pe
laviţă, trăgîndu-şi picioarele sub el. Era un bărbat trecut
de cincizeci de ani, scund, dar bine legat, cu faţa
prelungă, uşor gălbuie şi ochii tăiaţi pieziş. Fuiorul bărbii
începuse să-i cărunţească. Cu toate că viaţa ostăşească
şi războaiele îi aspriseră trăsăturile, Hasan gelep îşi
lumina obrazul de cîte ori deschidea ochii verzui în care
licăreau gînduri vesele. Avea obiceiul să-şi ţină pleoapele
abia întredeschise, ca şi cînd ar fi voit să tragă o perdea
între el şi lume. Era îmbrăcat cu şalvari de mătase verde,
cămaşă şi ilicel roşii. În brîul lat, tot de mătase, avea
înfipte junghere şi pistoale. A tăcut vreme îndelungată,
după obiceiul binecredincioşilor. Îşi mîngîia cu mişcări
domoale şi prelungi fuiorul bărbii. Din cînd în cînd îşi
deschidea pleoapele, şi atunci ochii verzi îl aţinteau pe
Radu Gheţea, iscodindu-l. Căpitanul, rezemat de
pălimar, cu braţele încrucişate pe piept, cu privirea dîrză,
aştepta ca Hasan gelep să înceapă vorba. Într-aceea s-a
coborît noaptea. Cîrstocea adusese într-o strachină de lut
cîţiva cărbuni, cu care Hasan gelep îşi aprinsese
ciubucul. A băut tutun, liniştit şi tăcut, ca şi cînd numai
pentru asta ar fi venit la căpitănie. Îndată cerdacul s-a
umplut de o aromă dulce şi străină. Se-ntunecase de-a
binelea. Nu ştia de ce, dar Radu Gheţea se simţea la
îndemînă lîngă turc. Era în cerdac, la vremea aceea, o
linişte şi o tihnă ca acasă, la Cremenari.
— Bre capitan... Allah a fost darnic cu tine. Te-a
împodobit cu frumuseţea vitejilor şi cu bunătatea
înţelepţilor.
— De unde ştii, Hasan gelep, că sînt bun?
— Hm!... Ochii mei nu şi-au pierdut agerimea. Iar pe
Ibrahim effendi îl cunosc de douăzeci de ani. În douăzeci
de ani, gura lui n-a rostit decît adevărul.
— Ţi-a spus ceva Ibrahim effendi? Fără vrerea lui,
glasul căpitanului a avut o tresărire, care n-a scăpat
turcului.
Hasan gelep a rîs încetişor în barbă. A pufăit de cîteva
ori din ciubuc, înainte de a răspunde.
— Bre ghiaur, bre ghiaur!... Gheena şi-a vărsat smoala
în sîngele vostru. Sînteţi repezi ca armăsarii din Arabia şi
semeţi ca şoimii din Circazia. Şi voi, şi cei de la Bogdan-
Ilî... Cugetul vostru e tulburat ca apele de munte. Tu eşti
înţelept. Da’ ceilalţi n-au găsit căile adevărului. Iar beyul
vostru e om sîngeros şi negru ca Israfil, îngerul morţii.
 — Nu înţeleg, Hasan gelep?!
— Allah e lumina cerului şi a pămîntului... Îţi spun că
înţelegi. Cu Hasan gelep să nu îmbraci blana vulpii.
Beyul poartă sub gugiuman gînduri rele către steagurile
profetului.
— Ce vorbe, Hasan gelep!...
— Căpitan, căpitan... Hasan, bătrînul Hasan, care
acum minte aripile dorului mînîndu-i gîndurile spre
grădinile cu chiparoşi, cu platani şi cu molizi de la
Anadoli-Hisar, l-a văzut pe bey privind steagurile
profetului. Avea ochii răi şi strîngea mîna pe sabie...
— Hasan gelep!
— Taci! Eşti pui, nu vulpoi... Nu ţi-a dat Allah
meşteşugul meghistanilor. Nu ştii să te prefaci... De ce
împleteşti scuturi?
— Pentru că n-au toţi oştenii!
— De ce obosesc de la ceasul rugăciunii de dimineaţă
pînă la ceasul rugăciunii de seară meşterii fierari, şi
abagii, şi lemnari?... Răspunde, căpitane!
— Măritul împărat a poruncit voievodului să ridicăm
oaste pentru Sinan Paşa. Ştii şi tu, Hasan gelep.
Turcul a behăit în barbă, ca şi cînd vorbele căpitanului
l-ar fi veselit peste măsură. Apoi a scuipat dincolo de
pălimar, scîrbit şi cu faţa acră:
— Pentru porcul de Sinan?! El care s-a vîndut spahiilor
ca o căţea, cu toate că a mîncat orez din cazanele
noastre?!... Căpitan, căpitan... Păcat că n-ai crescut în
seraiul prea puternicului împărat... Astăzi ai fi fost paşa.
— Sînt foarte mulţumit, Hasan gelep, că m-am născut
aici, şi sînt bucuros că nu port turban. Sînt căpitan de
judeţ în oastea măriei sale voievodul Mihai şi asta îmi
ajunge, răspunse Gheţea.
Turcul şi-a clătinat turbanul în semn de nedumerire şi
de mustrare.
— Bre căpitan... Mîndria nu-i fruct care să se pîrguie
în grădinile lui Allah.
— Creşte în livezile noastre, Hasan gelep.
— Creşte în locul înţelepciunii, căpitan.
— Mai bine mîndru şi slobod, decît înţelept şi rob,
effendi... Mîndria e fala oşteanului. Iar slobozenia, hrana
mîndriei.
Turcul l-a săgetat pe Gheţea cu o privire piezişă, a rîs
înăbuşit, apoi, închizîndu-şi ochii, a început să pufăie rar
şi mulţumit din ciubuc. Părea că uitase de căpitan şi de
lume, ca şi de vorbele pe care le rostise pînă atunci. Cu
toate că se încălzise, Radu Gheţea şi-a muşcat buzele,
stăpînindu-şi în el toate cîte ar fi vrut să le spună. Nu
voia să se arate mai puţin bărbat decît gelepul. Aşa că a
tăcut, privind nemişcat la licărul argintiu al luceafărului
de seară...
— Căpitan?!
— Ascult, Hasan gelep.
— Azi-noapte am avut un vis ciudat... Tălmăceşte-mi-l!
— Am să încerc, effendi.
— Am visat că mă aflam în livada minunată a Rîului
ceresc cel mare, care curge pe lîngă Anadoli-Hisar.
Stăteam culcat în iarbă, sub un sicomor uriaş. Pe colină
vedeam zidurile înalte ale palatului clădit de Baiazid
Ildîrîm, viteazul vitejilor, fulgerul semilunei... Aproape că
genele erau să-mi acopere luminile ochilor, cînd a răsărit
lîngă mine un derviş bătrîn...
Burnuzul lui era mai găurit decît plasele pescarilor, iar
el era mai bătrîn decît pămîntul şi mai uscat decît o
scrumbie. Ţinea în mîna dreaptă un beţişor de trestie, iar
în mîna stîngă o strachină de cerşit... Inima lui Hasan s-
a zbătut ca o pasăre în ghearele şoimului. În fruntea
dervişului era bătut un piron, de sub care se prelingeau
stropi de sînge. Pe barba profetului, Hasan n-a simţit
frica în viaţa lui zbuciumată ca apele mării.
Da’ azi-noapte lui Hasan i-a fost frică... Asculţi, bre
căpitan?
— Ascult, Hasan gelep!
— Hi, hi, hi! rîse încetişor turcul. Da! Da! Avea un pi-
ron bătut în frunte şi-l privea pe bietul Hasan cu ochi de
şarpe. N-a spus nici o vorbă, doar a turnat puţină apă
din strachina de cerşit pe pămînt, apoi a făcut cîteva
semne cu beţişorul de trestie... Atunci, bre căpitan, am
înţeles că dervişul e sfînt şi că l-a trimis Allah să uşureze
bătrîneţile bunului Hasan. De sub beţişor s-a rostogolit
capul însîngerat al lui Mustafa zaraf. Avea ochii holbaţi şi
striga cît îl lua gura... Vai, vai, căpitan, căpitan... Bietul
Hasan a vrut să-şi astupe urechile, să nu-l mai audă pe
Mustafa zaraf blestemînd şi ocărînd. Da’ se vede treaba
că dervişul îl fermecase pe Hasan. Îi luase vlaga şi Hasan
n-a mai putut nici să mişte un deget. Şi Mustafa zaraf îl
ocăra pe Hasan şi-l făcea porc de cîîne, pentru că fiind
slujitorul lui Ali Gean Hogea, cadiul raialei, n-a pîrît
cadiului ce-a aflat de la oamenii lui Mustafa. Nu i-a pîrît
pe nişte ghiauri blestemaţi, nici nu-mi vine să le spun
numele, de frică să nu mă pedepsească Allah, nu i-a pîrît
cadiului că l-au omorît pe Mustafa cu iataganele, că i-au
ciopîrţit saigiii ca pe berbeci, că i-au prădat caravana şi i-
au lăsat pe binecredincioşi fără bairamlîkul de Id-Adha...
Turcul povestea cu un uşor surîs pe buze. Ochii piezişi
îi luceau ca la mîţe. Gheţea pălise. Îşi înfipsese dinţii în
buză şi strîngea pălimarul, să-l fărîme.
— Să aud visul mai departe, spuse el cu glas răguşit.
— Hi, hi, hi! Hasan se teme că-ţi place visul... Hi, hi,
hi!... Da, da, bre căpitan. Aşa spunea capul sîngerat al
lui Mustafa zaraf... Mai spunea că ştie el de ce Hasan nu
vrea să se ducă la cadiu. Că Mustafa a fost omul lui
ceauş Haviz, că ceauş Haviz e spahiu şi copil de suflet al
lui Sinan Paşa. Hasan a slujit în ienicerime, e omul lui
Ferhat Paşa Characlan, iar ienicerii sînt copiii de suflet ai
lui Allah. Că porcul de cîine de Hasan vrea să se
înţeleagă cu ghiaurii care l-au omorît pe Mustafa.
Ghiaurii să-i dea zece care de sare primăvara şi zece
toamna. Carele să vină la raia pe numele lui Ibrahim
effendi.
Iar Hasan să cumpere oi chivirgic şi araman numai de
la ghiaurii ucigaşi. Bietul Hasan să plătească din partea
lui Ali Gean Hogea patruzeci’ de aşpri oaia, ghiaurul să
dea treizeci celui ce o vinde, cinci aşpri vechi să-i dea lui
Hasan şi cinci să-i ţină bacşiş. La o mie de oi, Hasan are
să aibă cinci mii de aşpri vechi, ghiaurul tot cinci mii.
Aşa ţipa şi ocăra Mustafa zaraf, cel care şi-a pierdut
capul în cetate la Tîrgovişte în ziua aceea binecuvîntată
de Allah, cînd în crengile sicomorului huruiau porumbei,
cînd fluturii se aşezau pe frunzele chiparoşilor, iar
trandafirii de pe zidurile palatului clădit de Baiazid
Ildîrîm, viteazul vitejilor şi fulgerul semilunei, răspîndeau
valuri de parfum peste lunca Rîului ceresc cel mare.
Dervişul a făcut un semn cu beţişorul, iar Hasan,
bătrînul şi bunul Hasan s-a trezit... Tălmăceşte visul,
căpitan... Am vorbit!
Altădată i-ar fi sărit turcului în beregată şi i-ar fi
măsurat spinarea cu pumnii sau cu latul săbiei. Apoi l-ar
fi smuls de pe laviţa pe care stătea nemişcat cu picioarele
aduse sub turul şalvarilor şi l-ar fi rostogolit pe scări,
croindu-l cu ciubucul peste turban. Radu Gheţea a
zîmbit ca la auzul unor şotii puse la cale de Racea. De
altfel, dacă ar fi fost Racea căpitan de Pădureţ, n-ar fi
stat în cumpănă să neguţeze oi cu Hasan gelep. Ar fi
tocmit asemenea negoţ, încît punga turcului să se
subţieze cît mai mult, iar a lui să se îngroaşe cu cît s-a
subţiat aceea.
El, pentru că nu-i Racea, dar nici nu poate spune că n-
a învăţat în timpul din urmă să cîntăreasca oamenii şi
faptele cu cîntarul prietenului său, cugetă asupra
proastei stări care a pus ţara sub puterea păgînului şi
care-l sileşte să găsească tălmăcire potrivită viselor lui
Hasan gelep.
Hasan gelep bea tutun, scoţînd din gură clăbuci de
fum înmiresmat. Îşi ţinea ochii închişi şi dacă n-ar fi
pufăit la răstimpuri, ar fi părut o stană de piatră. Gelepul
aduce ramura de măslin şi pungile cu care Cremenarii şi
alte sate moşneşeştî pot să-şi întărească vetrele şi să facă
faţă dabilelor. A tuşit în barbă, apoi s-a săltat pe pălimar
rezemîndu-şi tîmpla de unul din stîlpi.
— Sînt gata să-ţi tălmăcesc visul, effendi.
Turcul şi-a scos ciubucul din gură, clătinîndu-şi capul
de la stînga spre dreapta: după obiceiul închinătorilor lui
Allah, era semn de încuviinţare.
— Pot să-ţi spun, Hasan gelep, că visul pe care l-ai
avut a fost un vis minunat şi că dervişul cu pironul în
frunte a fost un sfînt.
— Hi, hi, hi!... Da, da, căpitan!... Da, da!...
— Eu cunosc pe creştinii care i-au luat capul lui
Mustafa zaraf. Sînt oameni sîngeroşi, care nu îngăduie să
fie călcaţi pe coadă, nici dacă ar veni însuşi vizirul cu
toate paşalele împărăţiei. Mai ales nu iartă nimic celor ce
prigonesc muierile şi copiii, celor ce batjocoresc pe
bătrîni şi legea lui Hristos. Pentru moarte, dau moarte...
Pentru o palmă, o ghioagă.
— Isus Nazarineanul v-a învăţat să aruncaţi pîine celui
ce vă bate cu pietre şi să întindeţi obrazul celui care v-a
pălmuit...
— Tot Isus a alungat cu biciul pe zarafi din faţa
templului, Hasan gelep. Şi era fiul lui Dumnezeu...
— Allah e unul şi Mohamed e profetul său.. Allah e lu-
mina cerului şi a pămîntului.
— Nu noi am venit peste voi să vă aducem legea lui
Hristos, Hasan gelep.
— Baiazid Ildîrîm a jurat pe Coran să treacă
necredincioşii prin foc şi sabie, bre ghiaur... Ienicerii sînt
copiii de suflet ai lui Allah.
— Pot să fie, Hasan gelep. În legea noastră stă scris că
cine scoate sabia, de sabie va pieri. Mustafa zaraf a scos
iataganul în vreme de pace. A pierit de fier şi l-au mîncat
vulpile. Vorbele pe care ţi le-a spus în vis capul lui
Mustafa zaraf se tălmăcesc astfel: „Hasan gelep, ia
aminte!... Creştinii n-au de unde să-ţi dea sare, pentru
că ocnele sînt ale măriei sale voievodul. Oamenii care au
crescut oile sînt oameni săraci. Plătesc haraci la
împărăţie, plătesc dajdii la domnie, aşa că au lipsă de
patruzeci de aşpri pentru capul de oaie. Nici un firfiric
mai puţin. Bine ar fi, Hasan gelep, dacă nu vrei s-o paţi
ca mine, să nu-i superi pe căpitanii creştini. Să nu vezi
mai mult decît trebuie să vezi şi mai ales să nu spui
cadiului ce-a păţit Mustafa zaraf, pentru că ai firman
numai pe o mie de oi, dar căpitanii pot să-ţi dea două
mii. Una pentru cadiu şi cealaltă pentru tine. La
Stambul, capul de chivirgic se vinde cu optzeci de aşpri.
Aşa că vei avea bun cîştig. Căpitanii nu vor bacşiş,
pentru că nu sînt turci. Iar dacă vrei să umbli sănătos pe
şleaul Giurgiului şi să mai vii la anul după oi, atunci as-
cultă tălmăcirea asta, care-i făcută cu credinţă şi cinste.”
Cu toate că vorbise turceşte, Gheţea rostise cuvintele
rar şi apăsat, destul de încet să nu le audă decît Hasan
gelep şi destul de ameninţător ca turcul să priceapă că
nu-i arde de glumă.
Hasan gelep n-a răspuns decît într-un tîrziu:
— Allah... Pasărea înţelepciunii a zburat din cerdac.,.
Peştele mare mănîncă pe cel mic, bre căpitan. Allah a
poruncit femeii să fie roaba stăpînului, plăcerea şi
bucuria lui. El a dat vitejilor puterea să supună pe
necredincioşi, să-i robească pentru muncă şi pentru
hasnalele luminatului sultan. Aşa e scris, bre căpitan...
Peştele mic sînteţi voi... Lasă oile la treizeci de aşpri
bucata.
— Buturuga mică răstoarnă carul mare, effendi.. Nu
las nici un aspru.
— Oşteanul înţelept şi viteaz se luptă ca un leu, dacă
ştie că biruie trei necredincioşi. Dacă tabără asupra
ienicerului patru necredincioşi, copilul lui Allah îi
răpune... Dacă vin cinci, atunci Hasan fuge... Dau
treizeci şi cinci de aşpri.
— Eu mă lupt cu şase ieniceri, Hasan gelep. Dacă vin
şapte, îi răpun. Dacă vin opt, scot pistolul şi-l împuşc pe
al optulea. Sar pe cei şapte îi tai în luptă dreaptă... Nici
un firfiric mai puţin.
— Ascultă, bre ghiaur, vorbele unui oştean bătrîn.
Paşalele şi vizirii, agalele şi dahiii, beglerbeii, nazirii şi
cadiii trăiesc bine cu beyii voştri şi cu boierii... De ce-am
trăi noi rău, bre căpitan?!...
— Să trăim bine, effendi! Nici noi nu vrem altfel. Că
paşalele o duc bine cu boierii noştri, asta o văd şi eu. O
duc bine pentru că ai noştri dau şi ai voştri primesc. De
unde dau boierii, ştii şi tu, Hasan gelep.
— Allah a făcut păstorul, ca să aibă cine mulge
turmele.
 Tu eşti un păstor prost. Ai un nahi1 pe mînă, dar stai
ca un trîntor. Bre căpitan, bre căpitan... Înţeleptul ştie că
toate trec pe lumea asta ca apa repede de munte. Hasan
a învăţat ca atunci cînd apucă o creangă de smochin
într-o mînă să culeagă repede toate smochinele, apoi să
se întindă şi să apuce creanga de deasupra. Numai aşa
poţi culege tot smochinul, pînă la vîrf.
— Ai dreptate, effendi. Eu însă am văzut stîrnindu-se
furtuni cumplite din senin. Să te ferească Dumnezeu să
te afli în smochin, la vremea aceea.
Turcul n-a răspuns. Şi-a clătinat doar turbanul, în
semn de înţelegere. Apoi, într-un tîrziu:
— Ai visat tu, bre căpitan, un vis în care Allah
slobozise pe lume o asemenea furtună?!
Radu Gheţea a rîs aspru. A sărit de pe pălimar şi s-a
oprit în faţa gelepului:
— Hasan effendi... Ai tăcut cînd puteai să vorbeşti în
faţa cadiului. Acum vorbesc eu, cînd aş putea să tac. Ia-
ţi oile şi neguţează-le singur la Stambul. Întoarce-te la
primăvară, dacă n-o să fie Dunărea tulbure şi mînioasă.
Cît despre înţelepciunile pe care le-ai rostit, eu îţi rămîn
mulţumitor. Ai mîncat pîine şi sare pe meleagurile
noastre... Asta să n-o uiţi, Hasan gelep!
— Allah e unul şi Mohamed e profetul său. În Coran
stă scris să cinsteşti cortul care ţi-a dat adăpost... Lasa-
mi oile cu treizeci şi şapte de aşpri vechi.
— Patruzeci, Hasan gelep.
— Treizeci şi opt.
— Patruzeci!
— Allah!... Eşti fără inimă!... Sînt batrm!,.. treizeci şi
noua...

1 District
 — Patruzeci!
Hasan gelep şi-a scuturat ciubucul, bătîndu-l de
marginea laviţei. O ploaie măruntă de scîntei s-a ridicat
spre bagdadie, stingîndu-se într-o clipă. Turcul a oftat,
coborîndu-se domol de pe laviţă. Şi-a desfăcut ciubucul,
vîrîndu-şi-l într-o pungă de mătase, pe care o purta
atîrnată pe după gît.
— Galiongiii de la Tripolis spun că numai cînd Allah
tulbură marea trebuie să te trezeşti din somn şi să fii mai
tare decît valurile... Să trimit oamenii lui Ibrahim effendi
după oi?
— Nu!... Satele au să le aducă la tîrg.
— Allah cu tine, bre căpitan... Hasan n-a văzut încă
peşte mare înghiţit de peşte mic. Nici turmele umblînd
fără păstori, nici cîinii să mulgă oile... Eşti viteaz şi nu-ţi
pleci ochii în faţa puterii. Soarta vitejilor este ori mărirea,
ori moartea. Mai adesea moartea, bre căpitan, pentru că
pizma şi înşelăciunea sînt mai tari decît vitejia. Minciuna
curteanului taie mai adînc decît iataganul viteazului...
Hasan are bani pe care-i dă cu camătă... Viteazul are o
singură vorbă. Tu ai vorbit cu mine... Porcului de Haviz
să nu-i vinzi nimic.
— Ba am să-i vînd, Hasan gelep.
— Ce?
— Capul... Am să i-l scot în tîrg, înfipt într-o suliţă.
— Allah!... Atunci am să-ţi dau patruzeci şi unul de
aşpri pe capul de oaie... Cîte zile să mai aştept la Ibrahim
effendi?
— Şapte...
— Poate se va coborî iarăşi asupra ta pasărea
înţelepciunii.
Allah să-ţi lumineze paşii.
— Domnul cu tine, Hasan gelep.
 S-au închinat unul către altul, cu mîinile puse cruce îa
piept. Turcul a coborît scara domol şi s-a aburcat în şa.
N-a mai întors capul, ieşind la pas pe poarta căpităniei.
Radu Gheţea a rămas să privească licărul stelelor. Şi
să cugete asupra înţelepciunilor rostite de Hasan gelep.
Abia se stinseseră pe şleaul tîrgului paşii mărunţi ai
calului, cînd liniştea nopţii a fost spartă de ropotul des al
unui povodnic slobozit în goană... Glasul străjii a răsunat
prelung...
— Cine vineee?
I-a răspuns o voce răguşită şi pripită:
— Porunca agiei!... Porunca agiei!...
Călăreţul, care-şi strunise fugarul la porţile căpităniei,
a dat buzna în curte. Ajuns sub cerdac, a sărit din şa,
urcînd scările cîte două, trei deodată.
— Ei? făcu Gheţea, ieşindu-i în cale.
— Loc!... Loc!... Îl caut pe căpitan.
— Eu sînt!
În lumina palidă a lunei, Radu Gheţea a văzut doar o
pereche de mustăţi şi o barbă răvăşită de goană, ieşind
de sub colbul care se aşternuse pe faţa olăcarului. Şi
albul ochilor rostogolindu-se în găvane.
— Răvaş de la Ivan aga, căpitane, spuse călăraşul. Şi
poruncă învăţată de mine pe de rost.
— Să aud porunca!
— Aşa să faci, cum scrie la răvaş. Şi nu care cumva să
zăboveşti o mică de ceas. Drumul să fie pe la Tîrgovişte.
Fără căpitanul Racea să nu te înfăţişezi. Cu el şi cu
meşterii tălieni. Atîta!... Acu fă bine domnia ta şi
porunceşte loc de hodină pentru mine şi pentru cal... Am
ţinut-o numai într-o întinsoare...
 IV

Mihai se întorsese de la Cilieni zdrobit şi fărîmat, ca

după o zi de munci grele. Aţipise pe jumătate îmbrăcat,
chinuit de dureri cumplite, care-i strîngeau tîmplele într-
un cerc de fier. Ar fi vrut să se dea somnului, dar n-a fost
chip. S-a răsucit în aşternut, s-a perpelit, a bătut iatacul
în toate părţile, cu mîinile încrucişate la spate. Abia
acum, văzînd şi auzind la faţa locului toate cîte fuseseră,
abia acum, simţind şi durerea pentru moartea Voichiţii şi
aceea pentru prăpădirea satelor sale, înţelege că va răbda
cu greu pînă-n toamnă. Relele, durerile şi ruşinea s-au
adunat pic cu pic, strop cu strop, pînă cînd au umplut
cupa amărăciunilor. Îi e lehamite şi îi e scîrbă. Turcii nu
mai ţin nici una din rînduielile vechi. Strică ţara după
pofta fiecărui başbuluc-başa, după harţagul fiecărui
năvrap. Strică ţara, sugrumă negoaţele, stau ca nişte
gadini la toate vămile Dunării şi sug vlaga moşiilor. Nu
poate fi vreme mai potrivită să ridice sabia decît acum. Ar
face-o astăzi. Astăzi ar buciuma la oastea cea mare. Aşa-i
dă ghes sîngele. În loc să-şi uşureze sufletul şi să-şi
răcorească inima intrînd cu sabia în păgîn, trebuie să-şi
dumice ura şi ruşinea între dinţi, să tacă, să se
ploconească în faţa lui divan effendesi, să rabde privirile
haine ale boierilor din Divan şi să uneltească ca un duh
al umbrelor, tăcut, scurmînd ca sobolul, ţesînd ca
păianjenul. El care clocoteşte, el care se simte în stare să
dea piept cu o urdie întreagă... De ce l-o fi ocolit
Alexandru Cumulovics? Oare să nu-şi fi băgat aici coada
Jicmond Bator? Biata Voichiţa, biata Voichiţa! La ce-ar
plînge-o?!... A murit ca o bărbată şi ca o vitează. Lui moş
Gagea are să-i dea scutire de orice dare. Să rămînă şi să
aibă grijă numai de stupi.
Aşa l-a găsit întîiul licăr al zorilor. Cu barba răvăşită,
cu cearcăne grele la ochi, tras la faţă ca un mort. Îi ardea
pămîntul sub picioare. Năzuia spre Bucureşti ca un
însetat spre izvor. A stat o vreme la fereastră, privind
cum se face ziuă. A ascultat glasul vitelor, lătratul
dulăilor, strigătele slugilor şi ale robilor. Astăzi va tocmi
toate trebile moşiilor. Din fir în păr... N-o să mai aibă
vreme să se întoarcă. Şi de bună seamă că-l aşteaptă
Vătău, aşa cum îi poruncise.

★
A cercetat toată gospodăria cu luare-aminte. Grînele
erau încinse şi prinseseră gărgăriţe. Asta l-a costat pe
Vătău doi pumni zdraveni traşi în falcă, la adăpost de
vederea celor din curte.
— Păcătosule!... Unde ţi-au stat minţile?
— Iertare, măria-ta! Avusei grijă numai de gropniţele şi
picniţele cele mari.
— Să pui lînă nespălată pe lîngă pătule şi-n grindă...
După ce-or fugi gărgăriţele, amestecă grîul cu cărbune
pisat, să-i ia mirosul.
— Aşa am să fac, măria-ta.
— Bagă de seamă, Vătăule! Pentru culă răspunzi cu
capul.
— Răspund, măria-ta.
— Văd!... Să ai mîncare şi nutreţ. Cel puţin pentru trei
luni.
— Pentru trei luni, măria-ta.
De la pătule, au trecut la beciurile cu pulbere. Aici era
tocmeală ostăşească şi lucea de curăţenie,
— Aşa!... Iaca-mi place!... Pentru asta, ai un galben cu
zimţi noi, Vătăule.
Logofătul a uitat pe data chelfăneala şi s-a umflat în
pene ca un cocoş. Mai ales că se aflau prin preajmă şi
cîteva străji.
Au ieşit din beci, apoi măria sa a cercetat boltele de
cărămidă în care îşi aveau făurăriile şi potcovăriile robii
ţigani. A vorbit cu starostele, moş Niţă Chiorul. L-a
întrebat dacă mai are cărbune şi dacă-i sînt baroasele
bune. Dacă are şină de fier, iar dacă are să audă
neîntîrziat foalele şi baroasele sunînd pe nicovale.
Pofteşte pînă-n seară cincizeci de vîrfuri de suliţă, pentru
călărime. Vîrfuri lungi şi subţiri... Pînă-n toamnă, să aibă
cinci sute pentru călărime şi cinci sute pentru
pedestrime.
Moş Niţă Chiorul s-a închinat rînjind, apoi a strigat o
poruncă la fiii şi nepoţii săi. Nici nu ajunseseră în iatacul
măriei sale, că se şi porniseră foalele pe suflat. Aici,
măria sa a cerut catastifele moşiei, călimările şi penele.
Se aşezase turceşte pe divan, îşi înmuiase pana de gîscă
în călimara pe care i-o ţinea Vătău şi se pusese la socotit.
A tot scris, a tot socotit, a şters şi iarăşi a scris, pînă hăt,
dincolo de prînzişor. Cînd a ridicat ochii din terfeloage,
avea privirea înceţoşată şi fruntea săpată în şanţuri.
— N-am să mă mîntui de datorii pînă la groapă...
murmură el mai mult pentru sine. A mai rămas pe
gînduri o vreme, apoi a închis catastiful, punîndu-l
alături.
— Trebuie să-i mai strîngi pe rumâni, Vătăule.
 — Îi strîngem, măria-ta... Dă poruncă!
— Cum stai cu pămîntul la satele vîndute din
proaspăt?
— Stăm rău, măria-ta. Nu fuse chip altfel, decît după
lege: două părţi din moşie pe seama lor, una pe seama
noastră... Boierescul l-au dat cinstit. Da’ la podvadă ies
cam greu. Şi-ţi spusei măriei tale că avem mare lipsă la
morile de la Scărişoara şi de la Gostavăţ. Le cam stricară
apele... Dacă lepădăm gloabe şi niscai năpăşti, putem să-
i mai încolţim şi pe cei din Fărcaş, de la Comanca, de la
Frăsinet şi de la Gostavăţ. Am avea mare spor, mai ales
la vinuri şi la grîne.
Mihai se trăgea de barbă, privîndu-l chiondărîş.
— Taci!... Acum ascultă ce-ţi poruncesc. Cască
urechile mari, Vătăule, şi bagă-ţi în cap ce-ţi spun. În
tine mi-e nădejdea, aici la moşie.
— Măria-ta, rînji logofătul cu gura pînă la urechi.
— Să n-ai milă nici de mumă-ta, cînd o fi la podvezi...
Că aşa sînt diavolii de rumâni. Ba le sînt vitele betege, ba
ei, ba li se strică fînul, ba tună şi fulgeră... Îi scoţi la
munci. Să cureţi iazurile, să tocmeşti morile şi pătulele.
Cînd o fi la dijma fînului, să care după lege şi să ridice
clăi unde-ţi poruncesc eu.
— Acolo, măria-ta!
— Vezi de găseşte locuri bune şi mai nălticele în
pădurea Opriturii, la Fărcaş, şi în codrul Potopinului, la
Comanca. Să le ridici pe podină de trunchiuri şi să le
sprijini cu crengi. Piaptănă-le bine, sa nu le vînzolească
furtunile... Şi mai ales, străjuieşte-le ţapăn. Am lipsă de
ele. Tot în codrul Potopinului să-mi sapi gropniţe pentru
ovăz şi pentru grîu. Cu oamenii cei mai de credinţă.
Arde-le şi afumă-le cu pucioasă. După ce le umpli,
acoperă-le cu trunchiuri şi cu brazde. Pune semn, ca să
nu dibui după ele. Dacă le află păgînul...
— Se poate una ca asta, măria-ta?... se oţărî Vătău,
umflîndu-se în chimir.
— Bine... Ştiu că eşti dibaci la asemenea isprăvi. Acu
altele. Dacă se duc oamenii pentru alişverişul lor la
Caracal, la tîrg, au la Balş, au la Craiova, nu-i asupri.
Decît să dea om în schimb, dacă e vremea clăcii. Cît
despre vădanele rămase de la călcarea năvrapilor şi
despre flăcăii orfani, dă-le pace. Să strige vătafii prin sate
această milă a domniei mele... Înţeles?
— Înţeles, măria-ta!
— Vătăule?!
— Aşa fac, doamne... La ce să-i scol în capul nostru,
chiar acu... O mai fi vreme...
— Bine! Văd că pricepuşi gîndurile mele.
— Cum să nu le pricep, măria-ta?... Ehei!
— Să ai grijă de vătafi. Cum o fi vremea culesului, a
seceratului, să împînzească satele şi să măsoare
boierescul pînă nu se face pagubă în roadă. Vezi cum
împarţi imaşurile şi fînaţurile. Fereşte-le pe cele grase de
oile rumânilor, că le strică.
Şi eu am lipsă de fîn. Fîn bun şi mult, pentru călărimi..
Priveghează şi crîşmarii de pe moşie. Să nu vîndă din
vinul rumânilor. Aceia dacă au şi le prisoseşte, să-l ducă
la tîrg...
— Îs mari lotri, măria-ta. Greu să-i prind cu ocaua
mică!...
— Dacă-l dovedeşti pe careva, scoate-l duminica cu
obezile la mîini prin sate şi bate-l cu biciul la
răscruciuri... O să-i treacă pofta şi lui, şi soţilor săi.
Vătău a rîs gros, mîngîindu-şi duios mustaţa ca vrabia.
— Acu, porunca cea mai straşnică, logofete... Pe la
mijlocul lui Brumărel să fii gata cu toate negoaţele. Auzi
tu? Cu toate!... Să fie rînduite carele cu grîne, vitele de
jug să fie hrănite, osiile unse, coviltirile cusute şi date din
proaspăt cu ulei de in. Să tocmeşti capetele de vită şi
turmele de rîmători pentru Sibii. Ceara, mierea, lîna şi
brînzeturile... Cercetează sărătura peştelui şi vezi dacă s-
au afumat butiile după obicei. Înseamnă tot la răboaje,
că vine jupîn Cristian să le ducă la Ardeal. Găseşte-i
oameni ţapeni şi armează-i după cuviinţă. Dă-le cai
buni... Să ajungă nesmintiţi la Sibii. Poate şi mai
departe... Astea toate vreau să le văd cu ochii mei. Cît oi
lipsi, ai grijă de doamna Stanca şi de copii. Străjile să
stea la ziduri şi ziua şi noaptea. Înţeles?
Pînă să răspundă Vătău, de afară s-a auzit detunînd
un glas gros, care acoperea tropotul copitelor pe podul
culei.
— Hei!... Străjeri!... Acasă-i măria sa?!...
Zidurile bubuiau ca bătute cu bolovani.
— Popa Stoica, doamne! suflă parcă cu teamă
logofătul.
— Păs şi deschide-i... Apoi ieşind în cerdac: Mai încet,
sfinţia ta!... Sînt acasă şi-s bucuros de oaspeţi.

Iatacul pe care şi-l alesese Mihai în cula Plăvicenilor,

încă de la-nceput, se afla în partea de miazăzi,
răspunzînd cu o fereastră şi spre răsărit. Pe vremea
boieriilor lui şi-l gătise aşa cum visase o viaţă-ntreagă.
Ca orice neguţător mereu pe drumuri şi, mai tîrziu, ca
orice boiernaş veşnic în şa, îşi dorise un culcuş numai al
lui, unde să-şi poată aduna gîndurile şi hodini trupul
fărîmat de alergătură. Aşa că îngrămădise pe toţi patru
pereţii divane scunde, dar late, acoperite cu covoare de
Smirna şi Samarcand şi presărate din belşug cu perne
moi, înfăşate în catifele sau mătăsuri. Pe jos, un covor
persienesc, cît toată odaia. Ici, colo, blănuri de urşi şi de
rîşi. Pe peretele de la miazănoapte, o blană de pardos, pe
care o cumpărase în juneţe de la un negustor egipţian,
ajuns prin insule. Peste blană, o sabie ageră de Damasc,
cu straja lucrată în filigran şi cu tăişul de oţel albăstrui
acoperit de fel şi fel de meşteşuguri. În colţul de răsărit,
trei icoane ferecate în argint, sub care ardea candela. Pe
ceilalţi pereţi, corlate şi poliţe, zugrăvite de meşteri
pămînteni, pline de talgere, de cupe straşnice încrustate
cu rubinuri, de cutii circaziene lăcuite şi încondeiate, sau
din abanos încrustat cu fildeş.
Într-un colţ se mai afla un scrin ţeapăn, înalt, cu
încuietori de fier, săpat cu dăltiţa, iar în mijlocul odăii o
măsuţă rotundă din lemn de trandafir, pe care stătea
veşnic o ploscă pîntecoasă cu vin de Drăgăşani şi un
pocal de argint...
...Lumina soarelui, strecurată în raze subţiri pe
ferestrele scunde, se topea în iatac, dînd viaţă catifelelor
albastre şi aprinzînd vişiniul mătăsurilor.
Mihai a coborît, lăsînd uşa cerdacului deschisă. De
afară se auzea ciripitul rîndunelelor, care-şi duraseră
cuiburi sub streşini. A rămas lîngă măsuţă, cu mîinile în
şolduri, aşteptîndu-şi oaspetele - care gîfîia ca un foi şi
păşea pe scări, cutremurîndu-le - cu faţa împietrită şi
sprîncenele încruntate.
Clanţa a gemut ca sub o apăsare vrăjmaşă, apoi uşa s-
a deschis parcă suflată de furtună. S-a strecurat pe sub
pragul de sus comanacul negru al popii Stoica, a intrat
bărboiul sfinţiei sale, iar în urmă, trupul întreg, cam într-
o dungă, umerii fiind mai largi decît uşa. Cînd şi-a văzut
fiinţa trecută în iatac, părintele şi-a îndreptat-o, ajungînd
cu fundul comănacului în bagdadie şi astupîndu-I cu
totul pe bietul Vătău, rămas în urmă.
— Să trăieşti şi la mulţi ani, măria ta!... Să trăieşti, să
ţii Scaunul şi să mai retezi din păgîni şi din dajdii, să te
pomenesc acum şi în vecii vecilor!... Amin!
S-a întors pe jumătate spre icoane, bătînd trei cruci, cît
trei iconostasuri. Cruce de oltean, popa Stoica din
Fărcaş. Bărbat ca la patruzeci de ani, mai înalt decît
voievodul cu încă jumătate de trup. Spătos cît trei voinici
puşi umăr la umăr. Un cap de zimbru, pe care purta
comănac din pîslă neagră, cu fund de oţel, peste plete
albăstrui, ici colo presărate cu argint, lăsate haiduceşte
pe umeri. Nişte ochi verzi, jucînd în ape sub sprîncene
frumos arcuite. Nas ţapăn şi drept, de om cutezător.
Mustăţile tunse, cu vîrfurile îmbîrligate, bărboiul negru
pînă la jumătatea pieptului, răsfirat ca un măturoi. Avea
o gură rumenă, cu buze făcute pentru dragoste, nu
pentru rostit psalmii, şi dinţi de fiară tînără, alcătuiţi să
dumice fripturile, nu azima şi anafura. Purta anteriu de
in, vopsit cu zeamă de arin într-o culoare cafenie,
spălăcit de ploi şi ieşit la soare. Peste mijloc era încins cu
chimir de piele, în care se răsfăţau două pistoale turceşti,
în mîna stîngă ţinea o cruce de stejar... Cruce din aceea
nu se afla la nici o faţă bisericească din toată mitropolia
Ungro-Vlahiei şi poate la nici una din întreaga patriarhie
a Constantinopolului. Mai mult ghioagă decît cruce.
Braţul de sus şi cele din lături erau cuviincioase. Nu mai
lungi decît o palmă domnească, frumos geluite şi
lustruite. Braţul de jos era de trei ori mai lung decît
celelalte şi se isprăvea cu un fel de măciucă cioplită din
acelaşi lemn şi ghintuită cu bucăţi de fier. Romanaţenii
luaseră de mult frica sfinţiei sale şi cu deosebire luaseră
frica sfintei cruci. Că pe cei răi, păcătoşi şi îndărătnici îi
apuca popa Stoica de ceafă cu dreapta şi cu stînga le
întindea crucea. După ce se smereau sărutînd-o cu
evlavie, se apuca să-i tăbăcească mai ales cu ghioaga,
spunîndu-le.că numai aşa sfînta cruce-l poate alunga pe
Satana şi pe toţi diavolii mai mici, care se încuibaseră în
trupul lor.
În picioare purta botfori de iuft, cu pinteni mari de fier.
Ca să nu i se agaţe anteriul în pinteni şi ca să poată sălta
cu uşurinţă în şa, popa Stoica avea năravul să şi-l
sumece şi să-l vîre la spate, sub chimir. Aşa că poalele
din faţă îi spînzurau în jos, pînă aproape de pămînt, iar
cele din spate le ţinea suflecate, de i se vedea turul
nădragilor cusuţi de preoteasă din în alb.
— Ce vînt te aduce la mine, sfinţia ta? îl întrebă
voievodul. Pînă să-mi spui, aşază-te şi răsuflă...
Vătăule!... Narghilele şi dulceţuri... O fi trudit părintele.
— Sînt... Sînt, că alergai şi la Stoeneşti, şi la Slăveni, şi
la Gostavăţ... Da’ nu cutez eu, biet popă de la Fărcaşul
Romanaţilor, să mă aşez în faţa voievodului.
— Şi cînd veneai la vel aga Mihai, şedeai?
— Şedeam!
— Atunci nu-ţi bănui... Tot la boierul de la Plăviceni ai
venit şi acum.
— Să mă ierte boierul de la Plăviceni, da’ nu la el
venii... Venii la măria sa, voievodul ţării! tună popa
Stoica.
— Popo, popo!... Bine-ar fi să te mai laşi de umblete şi
de dihonii şi să-ţi mai vezi de psaltire şi de biserică. Îmi
spuse Vătău că tot în bordei o ţii, cînd puteai să ridici
pînă acum una din cărămida. Ştiai că pentru asemenea
lucrare vă înlesneam cu de toate.
— Ştiu, măria-ta... Da’ la ce bun să istovim muncă şi
banii aşa, de-a surda. Că pălesc păgînii şi-i dau foc,
înţeapă icoanele cu suliţa şi le batjocoresc. Dumnezeu
primeşte ruga de oriunde. Numai să fie rugă cinstită şi
dreaptă... Cît despre umblete şi dihonii... Ehei, măria-ta!
Fură oamenii noştri la ananghie, că altfel nu ne
rumâneam noi aşa lesne... Ne gîndirăm că decît pe mîna
boierilor Buzeşti, mai bine pe mîna măriei tale... Văz că
ne gîndirăm bine. Îmi spuseră oamenii, azi-noapte, ce
porunci lepădaşi. Veniră de se jeluiră ăi din Gostavăţ, de
le-au plecat flăcăii la Tîrgovişte, că-i asupri Vătău... Pusei
şaua şi iacătă-mă la mila măriei tale... Dacă vei vrea să
mă asculţi, bine. Dacă nu, rău o să fie. Şi pentru noi, şi
pentru măria-ta.
Mihai îl ascultase cu fălcile strînse. Şanţurile dintre
sprîncene i se adînciseră. Îl privea dintr-o parte, cu
duşmănie.
— Nu-ţi trebuiau rantie şi comănac, popo Stoico. Mai
bine, baltag şi să te aţii la răscruciuri. Că de pistoale şi
de pinteni văd că nu te-ai lepădat.
Popa Stoica a rîs gros, mîngîindu-şi barba:
— Dacă n-aveam pistoale şi pinteni, rău aş fi pătimit
cînd ne călcară păgînii, măria-ta... Nu slovenii încă în
nici un ceaslov că popii n-au îngăduinţa să poarte
pinteni şi pistoale... Aha! Iacă veni şi jupînul logofăt...
Opreşte-l, măria-ta, aici, să-i ţin o predică. Poate aşa o să
se mîntuie pre el, o să se pocăiască şi o să-şi scape
trupul de ghioagele fărcăşenilor... „Că amar vor pătimi cei
fără de suflet şi cu grele munci îi vor munci pre eiii”...
cîntă popa pe nas, rostogolindu-şi ochii şi rînjindu-şi
dinţii asupra logofătului.
Pentru Mihai, venirea popii Stoica la curte însemna
răscolirea amintirilor vechi şi a neliniştei care-l încercase
ani de zile şi care nu-l slăbise cu osebire în vremea
pribegiei lui. Hotarele de miazănoapte ale moşiei erau
ţinute de fărcăşeni. Mai sus de Fărcaşe, se întindeau
pînă-n hotarele Buzeştilor cîteva zeci de sate moşneşeşti,
pe care nici el, nici Buzeştii nu putuseră să le supună.
Erau sate bogate, mai ales că aveau unde să-şi vîndă
roadele: la Balş, la Caracal, la Slatina, la Craiova. Greu
au căzut şi fărcăşenii. Mai mult cu sila. Popa Stoica
umblase pe la judecăţi, cu jalba-n proţap. Oamenii s-au
supus, după lege. Au pămînt bun de cărămidărie, au
cuptoare care ard zi şi noapte. La scutul întunericului
scot carele pline de cărămizi din hotarele moşiei şi le trec
pe pămînturile moşnenilor. Apoi le neguţează în toată
Oltenia, ba trec şi Oltul spre Slatina. Agonisesc parale şi
aşteaptă să se răscumpere. Mare primejdie pentru moşie.
Ar rămîne hotarul de la miazănoapte ştirbit, s-ar pierde
iazurile de la gura Tasluiului, pline cu peşte, ar fi în mîna
lor şleaul care duce la Ruşii de Vede. Pe urmă, sînt şi cei
mai colţoşi rumâni ai moşiei. Mihai ştia prea bine cine-i
sufletul fărcăşenilor şi cine-i diavolul care-i aţîţă şi-i
învaţă la rele. Îl avea în faţă. La urmă, mai are ceva...
Buzeştii prea apucaseră toată Oltenia. Prea se-ntăriseră,
durîndu-şi o ţară a lor, unde numai ei stăpîneau, peste
capul şi voia voievodului. Cine ţinea Fărcaşul, ţinea
Tasluiul. De acolo, lesne i-ar fi venit, fiind voievod, să se
întindă spre miazănoapte. S-o ia înaintea Buzeştilor, care
înghiţeau cu japca satele de la miazăzi de Balş... A
răsărit din gînduri, atunci cînd popa Stoica a tuşit ca o
darabană.
— Hai! Te ascult, părinte...
— Măria-ta, te văd înnourat... Poate avuseşi necazuri şi
ţi se închise sufletul. Eu mă rog plecat, deschideţi-l şi
ascultă glasul popii din Fărcaşele Romanaţilor... Dacă
bătui război cu vel aga Mihai, voievodul ţării...
 Mihai a oftat, privind lumina de afară. Popa Stoica se
arată a fi şi vulpe, nu numai lup.
— Spune, rosti el înăbuşit.
— Cu ăi din Gostavăţ, măria-ta... Avură oamenii de
plătit nişte rămasuri. Nu se duseră în altă parte, decît
veniră tot la măria-ta. Tot pentru binele măriei tale
asudă... Că pînă la noi răzbătură strigările crainicilor de
la Scaun.
— Ce vrei cu ei? i-o reteză Mihai aspru.
— Să-i laşi slobozi, măria-ta. Sînt feciorii lui Stan, lui
Toader şi lui Marin Olaru... Oameni necăjiţi şi bătrîni. Să
le dea Vătău locuri bune de arat, că n-au vite... le
prădară năvrapii... Pe urmă, fărcăşenii mei... Umblă
logofătul ăsta chiaun să-i asuprească şi să le ia boieresc
de la cărămizi. Asta nu-i cu dreptate, măria-ta. Boierul
are boierescul după lege. Podvada-i podvadă, de muncit
partea lui o muncim. Cărămidăriile sînt în vatra satului,
măria-ta, şi boierul n-are acolo nici o socoteală... Pe
urmă, de! Sîntem oameni răi din fire. Mai pieri într-o
năpastă ca asta pîrcălabul Mitru. De! Eu nu zic... Da’
cugetul oamenilor s-a înăsprit...
— Tu nu zici, popă afurisit! strigă Mihai, sărind de pe
divan drept în pieptul fărcăşeanului. Îl apucă de barbă,
smucindu-l în toate părţile... Tu şi zici, şi faci, diavol cu
potcap...
Am să te răspopesc, tigvă de iretic. Tu aţîţi oamenii şi
tu scoţi noaptea carele cu cărămidă. Tu l-ai ucis cu
crucea asta ghintuită pe Mitru... Tu predici nesupunerea
către boierul care şi-a secătuit punga să vă răscumpere,
păcătoşilor.
Popii îi dăduseră lacrimile. Voievodul îl zgîlţîia zdravăn
de barbă... Totuşi, un zîmbet larg i-a înflorit pe faţă.
— Oh! Oh! Măria-ta!... Mai lasă-mă... Acu, dacă te ră-
corişi, ştiu că ai să mă asculţi şi ai să-ţi arăţi mila către
noi... E şi o zicală prin partea locului, măria-ta. Să faci ce
zice popa, nu ce face popa. Sîntem în postul mare, da’
tare aş gusta din vinul cela de Drăgăşani al măriei tale. O
să mă duc în hagialîc la Sfîntul Mormînt, să-mi spăl
păcatele. La cele vechi, unul nou abia dacă se simte.
— Satana! şuieră Mihai... Vătăule, adu o cupă. L-a mai
tras o dată de barbă, apoi s-a întors pe divan, rîzînd.
Mihai a văzut de-ndată în ce humă roditoare căzuseră
cuvintele şi poruncile lui. Ştia încă din vremea cît fusese
bănişor de Mehedinţi că au poporenii anume
meşteşuguri tainice cu care se vestesc unii pe alţii şi la
bine, şi la rău. Da’ nu se aştepta ca numai în cursul unei
nopţi să se ştiricească pe toată moşia despre judecăţile
făcute şi despre dezlegările date.
Se părea că bat vînturi bune pe meleagurile
Plăvicenilor şi că prada năvrapilor, cu toată paguba, i-a
fost spre cîştig. Satele sînt înspăimîntate şi caută pavăza
care să le apere. Dacă se vor apăra singure, nu numai
că-l vor scuti de cheltuieli, dar va avea şi el un cui în
coasta moşiilor prea puternicilor şi, după cîte s-a văzut,
hainilor Buzeşti. Un cui sau jungher ascuţit la amîndouă
vîrfurile. Şi la miazăzi, şi la miazănoapte.
— Măria ta, să nu uiţi că pe aci prin Romanaţi se
scurseră oştile lui Ler împărat1 şi oştile lui Traian. Că
sînt cetăţi vechi pe care le roaseră ploile şi vînturile şi la
Celei, şi la Slăveni.
Că la Cilieni fuse castelul doamnei Ileana. Luă şi
răposatul ban Dobromir pietre din el, de le puse la
temelia culei... Noi încă umblăm pe drumul de piatră
făcut de Ler împărat... Bătrînii vorbesc că tot acel

1 Împăratul roman Aurelian

împărat trase şi Brazda lui Novac, cu robii jidovi1 şi cu
plugul purtat de bivoli. Poveştile astea umblă din gură-n
gură şi oamenii se ţin falnici că stau în asemenea locuri
binecuvîntate... N-are să-i scoată păgînul din ele şi
măria-ta făcuşi bine că-i slobozişi să-şi dezgroape
paloşele de pe unde le îngropară şi să-şi alcătuiască
străji... Bine făcuşi că împărţişi satele la clacă, pe
jumătate... N-au să se mai strice bucatele, şi rumânii ţi-
or fi mulţumitori... Da’ mă mirai, măria-ta, că nu
poruncişi să se aducă bălegar şi vreascuri pentru ruguri
pe la Movilele Tursanilor2?... Şi că nu rînduişi străji să
dea de veste cînd pălesc păgînii.
Vorbise cuviincios, cu mîinile încrucişate deasupra
chimirului, fără să fi slăbit crucea ghintuită din stînga. A
tuşit, apoî s-a întors spre Vătău:
— Măria sa îţi porunci să umpli pocalul... Fiule, fiule.
De luat iei, da’ de dat îţi tremură mîna ca la ologi...
Numai cei ce sînt milostivi vor moşteni împărăţia
cerurilor... Ia aminte şi te pătrunde, logofete.
Aşteptă pînă cînd Vătău umplu pentru a doua oară
cupa, apoi, închinînd-o măriei sale, o sorbi lacom, cu
înghiţituri prelungi, dîndu-şi potcapul negru pe spate.
Plesni din limbă ca un adevărat cunoscător.
— Nici nu se putea ceva mai sfînt pentru împărtăşanie
decît sîngele Domnului, măria-ta... Binecuvîntaţi să fie
cei trei sute optsprezece sfinţi de la Nikeea, dacă ei or fi
statornicit asemenea rînduială... Aşa gîndii, măria-ta...
Ba eu mă pusei cu fărcăşenii - aşa de capul nostru - să
ridicăm nişte gorgane în preajma satului, ca să văz mai
bine peste codru. Pînă acu ridicarăm două... Îmi întării şi

1 uriaşi.
2 Mormintele pelasgilor.
beciul cu cărămidă, lăsai ocheţi pentru sîneaţă... Atît că
n-am sîneaţă şi mă rog către măria-ta să mă
blagosloveşti şi să-mi dai una. Barem cu împrumut...
După ce-om avea străji şi-om curăţi rugina după
paloşe, să poftească însuşi başbulucbaşa de la raia...
Dacă n-o săruta el crucea asta, să mă răspopeşti,
doamne... Încă o vorbuliţă, măria-ta. Îmi spuse Balborea
de nişte umblători, care ţi-ar fi de lipsă. Ţi-i dau din
Fărcaşe... Dacă nu ţi-or face slujbă cuviincioasă, să mă
răspopeşti iarăşi. Acu mai beau un pocal, îmi iau sîneaţa
şi mă duc, după ce sărut poala măriei tale, sfîrşi popa
Stoica, îndreptindu-şi spinarea şi întinzînd din nou cupa
spre Vătău, care rămăsese înlemnit, cu plosca în mînă.
Mihai nu i-a răspuns, ţintuindu-l cu privirea drept în
crucea ochilor. Popa Stoica din Fărcaş şi-a scuturat
pletele negre, cum îşi scutură un cal nărăvaş coama,
apoi a deschis ochii mari, fără să şi-i plece. Privirile celor
doi bărbaţi erau la fel de mlădii, la fel de agere şi de tari.
Păreau că se frîng în faţa globilor, fără să poată pătrunde
una în cugetul celeilalte.
Voievodul rupse tăcerea, vorbind pripit:
— Du-te, popo. Să-ţi fie voia împlinită... Alege-ţi
sîneaţa pe plac, din cămările străjilor... Am acolo pe
vătaful copiilor de casă, care-i priceput la asemenea
arme.
— Priceput sînt şi eu, măria-ta.
Mihai a încuviinţat zîmbind:
— Dacă ţi-ar afla metehnele sfinţia sa mitropolitul...
Ascultă aici, popo Stoico. Să fii în zorii Sîmbetii Paştilor
cu zece oameni de credinţă la vadul Oltului de la
Stoeneşti. Să vă luaţi paloşele. Şi cuvioşenia ta, crucea...
Am lipsă de un jurămînt şi de o judecată. Să taci ca
mormîntul. Acu du-te şi-ţi ia darul domniei mele... Dară
mai mult decît vă slobozii să nu vă întindeţi, că amar are
să fie de tine şi de ai tăi!... Du-te şi taci...
Popa Stoica s-a închinat către icoane cu aceleaşi cruci
largi şi încete, apoi s-a închinat către voievod. Acesta i-a
dat mîna spre sărutare. Uriaşul a ieşit, zuruindu-şi
pintenii şi fluturîndu-şi poalele anteriului. După el a ieşit
logofătul. Nu s-a închis bine uşa, că voievodul a şi auzit
nişte mormăituri şi nişte buşituri înfundate. A sărit de pe
divan, deschizînd-o uşor şi repede.
Popa Stoica îl înşfăcase pe Vătău de ceafă şi-l
înghesuise într-un ungher al scării. Îi căra pe spinare
lovituri dese şi repezi cu măciuca ghintuită a crucii.
Mihai a închis uşa binişor, nu fără să mai audă
mormăielile feţei cuvioase.
— Să te lapezi de Satana, fiule, în numele Tatălui şi
iarăşi al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh!... Amin!

Buzeştii căzuseră la Plăviceni cu un ceas înaintea

vecerniei, împreună cu ei venise şi comisul Radu
Florescu. Cu toate că erau colbuiţi şi osteniţi de drum,
au poftit să-l însoţească pe măria sa la sfînta slujbă şi să
se închine la mormîntul Mîntuitorului. Aşa că şi-au
limpezit cinstitele obraze în lighenaşele de argint aduse
de roabe, apoi au încălecat pe cai odihniţi din grajdurile
voievodului şi au purces dimpreună cu rădvanul
doamnei Stanca la sfînta monastire a Plăvicenilor. Au
trecut Oltul pe podul plutitor, s-au închinat cuviincios şi
smeriţi cînd călugăraşii au coborît trupul lui Isus în
mormînt, au stat fiecare în strana lui, ascultînd slujba.
Măria sa şi-a ţinut toată vremea fruntea plecată în
palmă. Jupînii Preda şi Stroie Buzescu n-au luat seama
la asta. Doar Radu Buzescu nu şi-a dezlipit privirea de pe
faţa voievodului. Fiind doar cu patru ani mai bătrîn decît
Mihai, se apropiase mai mult de el în vremea boieriilor,
ajungînd să-i cunoască firea şi obiceiele. Lesne a ghicit
că voievodul are cugetul tulburat, după umbrele care i se
aşterneau pe obraz. În biserica de lemn a monastirii era o
îngînare de amurg şi de noapte. Puţinele lumînări
dimprejurul gropniţei lui Isus abia licăreau, lăsînd
stranele în umbră. Cu toate astea, Radu Buzescu a putut
să desluşească, spre sfîrşitul vecerniei, sclipetul de mînie
ţîşnit din ochii lui Mihai, atunci cînd ridicase fruntea şi
dăduse cu privirea de jupîn Preda, care-i surîdea
părinteşte.
După slujbă, Mihai a lepădat cîţiva galbeni în cutia
milelor şi fără altă vorbă a încălecat, dînd pinteni. S-au
întors la Plăviceni într-o goană, fără s-o mai aştepte pe
doamna Stanca.
Deasupra călăreţilor plutea un nor de nelinişte. Părea
că voievodul se ţesuse într-o pînză, dincolo de care vechii
săi prieteni nu mai pot străbate. Pînă şi jupîn Stroie nu
se simţea la îndemînă. Ceva din privirea voievodului îl
neliniştea. Cît despre Radu Buzescu, el simţise şi
înţelesese că Mihai s-a schimbat, în tăcerea neguroasă a
voievodului iscusitul curtean a întrezărit semn de
primejdie. A găsit o clipă prielnică, cînd descălecaseră în
curtea culei şi slugile se îmbulzeau în jurul cailor să
strecoare cîteva vorbe şoptite la urechea lui Preda:
— Ai grijă, neică... Mihai află ceva!...
— Înţelesei şi eu, Radule, răspunse în barbă jupîn
Preda Buzescu.
Au urcat în urma voievodului, pe scara îngustă care
ducea în iatacul măriei sale. De acolo au trecut în odaia
de oaspeţi, aşezîndu-se fiecare în jilţul său.
Odaia de oaspeţi şi de ospeţe de la Plăviceni fusese
durată după poruncile dumnealui răposat banului
Dobromir. Din alcătuirile ei se vedea însă că meşterii saşi
nu fuseseră întru totul următori poruncilor primite, ci
îmbinaseră gusturile banului cu gusturile şi ştiinţa lor.
Banul poruncise ca zidurile să fie scunde şi cu bagdadia
din grinzi. Meşterii se puseseră cruce şi duraseră ziduri
mai nălticele, cu tavane de cărămidă, adunate în arcuri
largi şi boltite spre mijloc. Acolo unde se adunau cele
patru arcuri ale bolţilor, închipuiseră o floare lucrată în
piatră, cu dalta. În potirul florii bătuseră un cîrlig şi de
cîrlig spînzuraseră un candelabru cu douăzeci şi patru
de braţe. Fiecare braţ de fier fusese măiestrit cu ciocanul
de un mare meşter sibian, avînd forma unui nufăr
înflorit. În mijlocul fiecărui nufăr ardea o lumînare.
Puterea zidarilor n-a ţinut decît la tavane. Mai jos s-a
arătat puterea banului. Uşile erau scunde, cu tăbliile de
stejar ferecate şi bătute în piroane.
Înstăpînindu-se asupra Plăvicenilor, Mihai a păstrat
masa lungă din stejar lustruit. A scos laviţele de lemn,
aducînd în locul lor douăsprezece jilţuri lucrate la
monastirea Tismana de un călugăraş iscusit. Jilţurile
aveau spetezele înalte şi picioarele terminate cu gheare
de leu. Pe toţi patru pereţii bătuse covoare de Buhara,
ţesute cu lîniţă vişinie. Peste covoare erau prinse
felurime de scuturi, de arme şi de coifuri. Pe bună drep-
tate se putea mîndri stăpînul casei cu armele sale! Faima
acestora ajunsese la fel de departe, ca şi faima comorii de
rubinuri.
Pe lîngă pereţi erau divanuri scunde, acoperite cu
scoarţe ţesute în casă. Afară de peretele dinspre
miazănoapte, pe care stăteau înşiruite scrinurile în care
se păstra văsăria. Podeaua era acoperită tot cu scoarţe
olteneşti, bătute în două culori: roşu şi negru.
În seara aceea a Vinerii Patimilor ardeau toate douăzeci
şi patru de lumînări, făcînd să strălucească în mii de ape
albăstrii oţelurile armelor agăţate pe ziduri.
Mihai era tocmit de drum. Purta cizme înalte de
călărie, cu pintenii de fier, coantăşul albastru cu găitane
negre din mătase răsucită şi brîul lat de piele la care
spînzurau curelele pentru sabie. Fraţii Buzeşti se
gătiseră ca nişte adevăraţi boieri de neam ce erau şi ca
nişte curteni care se înfăţişau voievodului: coantăşe de
catifea roşie, cu ceaprazuri de aur, îmbumbate în nasturi
tot de aur, brîuri de mătase galbenă, nădragi din şto-
fuşoara frîncească, strînşi pe pulpe şi cizmuliţe scurte,
cu pinteni de argint. Doar comisul Radu Florescu avea
straie ostăşeşti şi se vedea gata de drum lung, aşa cum îi
adusese poruncă olăcarul măriei sale...
Au spart nucile cu pumnul, dovedindu-şi unul altuia
că nu le-a slăbit tăria braţului, apoi le-au mîncat
cuviincios, cu felii subţiri de pîine... Nu s-au îndestulat,
dar nici nu se cuvenea într-o zi sfîntă ca Vinerea
Patimilor. Jupîn Preda Buzescu s-a arătat mulţumit de-
ndată, ca cel mai bătrîn dintre toţi şi ca cel mai aproape
de sorocul marii judecăţi. Şi-a şters barba cu mîneca
coantăşului, apoi s-a rezemat de speteaza jilţului, tuşind
cu înţeles, de cîteva ori.
— Măria-ta, iată-ne la poruncă. Ieşirăm din cuiburile
noastre şi ne înfăţişarăm înaintea slăvitului tău obraz.
Sfintele Paşti ne aduc, iubite vere şi drag fiul meu,
bucuria şi izbînda viselor şi trudelor noastre. Ne
luptarăm să te urcăm în Scaunul părintelui tău, fie
iertatul şi veşnic binecuvîntatul Pătraşcu Vodă.
Izbîndirăm cu grele munci şi cu şi mai greu preţ de aur.
 — Neică, măria sa şi iubitul nostru văr trudi singur
pentru Scaunul părintelui său. Noi abia făcurăm ce-ar fi
făcut oricare slugă credincioasă.
Jupîn Preda Buzescu şi-a ridicat sprîncenele a mare şi
nebănuită mirare, cercetîndu-l stăruielnic pe cel mic...
„Să fi greşit cu ceva?” N-a avut vreme să se dumirească,
răspunsul venind şuierat şi icnit de la Mihai:
— Vă sînt prea mulţumitor, iubiţilor veri. Aurul
domniilor voastre a îngreunat buzunarele paşalelor.
Deopotrivă, îmi îngreunează umerii. Am să răsuflu atunci
cînd am să vi-l dau înapoi.
— Vere Mihai!... Nu vrui să te supăr cu atît de puţin
lucru... N-ai aur, nu ţi-l cerem. Sînt destule sate sărăcite
în ţară. Mulţumitori îţi sîntem pentru birurile de ni le
dăduşi în Mehedinţi şi-n Dolj.
— Şi eu, pentru că mi-aţi scăpat rumânii şi moşiile din
ghearele năvrapilor. Mai mulţumitor vă sînt că aţi oblicit
cum să-l împac pe Mihnea Turcitul, rîse el aspru. Altfel
nu ştiu ce mă făceam... îi privi pe rînd, cu o privire
fugară şi rea.
Jupîn Preda se îmbăţoşase într-o măreţie neclintită.
Radu Buzescu pălise uşor şi-şi muşca vîrful mustăţilor
ungureşti, semn de nelinişte. Numai Stroie părea că nu-
nţelege şi că n-are ce să-nţeleagă.
— Aşa-i, tuna el. Cinstiţii mei fraţi mai că se-mbiau,
mai că nu. Mai ales Radu, cu meşteşugurile lui
diplomaticeşti. Pînă la urmă, tot puseră mîna pe săbii...
Straşnică judecată ţinurăm. Cît despre plocoanele de i le
repezirăm Turcitului... A simţit talpa fratelui său
apăsîndu-l cu stăruinţă pe picior. A tăcut, fără să se mai
mire de data asta... Dar s-a roşit gotcă. Fraţii săi
tăinuiesc ceva măriei sale. Ce anume, nu poate şti încă.
Asta-l supără peste poate.
 — Despre plocoane să nu-ţi bănui, măria ta, zîmbi
Radu Buzescu. Noi le repezirăm Turcitului, spre binele şi
folosul măriei tale. Să tacă şi să nu mai umble cu pîrile la
Stambul. Nu-ţi spusei cînd venii la Scaun, ca să nu-ţi
mai faci griji din partea lor.
Mihai şi-a lăsat fruntea în palmă:
— Gînduri bune, vere Radule... Nu ştiu dacă am sa mă
pot plăti vreodată.
— Nu făcurăm nimic pentru plată, fiule! vorbi cu
semeţie Preda Buzescu. Noi ne încuscrim cu panii din
neamul Wizniewieki, care se trag din marii duca ai
Litvaniei. Tot de acolo îşi avu rădăcinile însuşi neamul
strălucit al Jagellonilor. Faţa colţuroasă a bătrînului
boier se împietrise de atîta fală. Îşi împinsese pîntecul
înainte şi vorbea privind ţintă spre floarea de piatră din
tavan: Plată nu ne poate da nimeni pe acest pămînt..,
— Nici voievodul ţării?! Glasul lui Mihai era tăios şi
abia stăpînit.
Preda Buzescu coborîse privirea din tavan şi, ridicîndu-
se greoi, se închină către Mihai:
— Primim cinstea şi mila măriei sale în genunchi, ca
nişte binecredincioşi ce ne aflăm.
Boierii au răsuflat uşuraţi. Voievodul s-a sculat din jilţ
şi, împreunîndu-şi mîinile la spate, a început sa umble
cu paşi zoriţi în lungul odăii. Pintenii sunau înăbuşit. S-a
auzit duruitul roţilor de la rădvanul doamnei pe podina
culei, scîrţîitul lanţurilor şi al porţilor, glasuri de slugi şi
nechezat vesel de cai,
Mihai îi aşteptase pe Buzeşti cu simţăminte şi gînduri
potrivnice. Simţea singurătatea în care se afla de cînd
apucase Scaunul, strîngîndu-se tot mai aproape şi mai
apăsătoare. Avea lipsă de sfetnici buni, boieri ca şi el,
care să ştie sama moşiilor, care să priceapă meşteşugul
vistieriei şi să-i îndeplinească cu cinste, care să priceapă
nevoile domniei şi să nu le hăinească, care să purceadă
cu solii şi să ostenească pentru domnul lor, fără să-l
vînză, avea lipsă de mîini şi picioare care să ducă la bun
sfîrşit cugetările minţii. Dar care mîini şi picioare să nu
se aburce în locul capului şi să-şi tragă pentru sine toată
dulceaţa unei domnii prielnice, fără să dea domniei ceea
ce i se cuvine.
Şi din toată boierimea Divanului, o barbă măcar nu-i
era credincioasă. Era înconjurat de pizmă şi de ură
clocită sub cuşmuliţe şi potcapuri. S-ar fi îndreptat cu tot
sufletul spre verii şi rubedeniile sale de peste Olt. Aceia
pătimiseră pentru el, aceia îl urmaseră în pribegie, lîngă
aceia se ridicase în scurtă vreme la ranguri şi boierii, cu
ajutorul lor dobîndise Scaunul.
A trebuit să-l întîlnească pe Baba Novac, a trebuit să
citească slovele cîinelui de Mihnea Turcitul, ca să-şi
tulbure minţile şi cugetul, să-şi piardă credinţa în
oameni, să vadă că n-are un umăr pe care să se reazime,
o mînă care să-i vie în ajutor.
S-a oprit scurt, ţinîndu-l pe comisul Radu Florescu
drept în crucea ochilor. Comisul avea bărboiul înţepoşat
şi sprîncenele încruntate. Nu şi-a plecat privirea. După
cum nu şi-a plecat-o nici Stroie Buzescu, în ai cărui ochi
albaştri jucau pînze de lacrimă.
— Ne-am cuminecat şi ne-am împărtăşit, iubiţi veri...
Sfîntul apostol Pavel zice: „Să se cerceteze omul pe sine şi
numai aşa să mănînce din această pîine şi să bea din
acest pahar. Cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie,
osîndă lui, că mănîncă şi bea nesocotind trupul
Domnului”. Nevrednici şi haini or fi fost corintenii pe care
i-a certat apostolul Pavel cu asemenea vorbe.
Nevrednici şi haini vor fi aceia care mai poartă după
sfînta împărtăşanie gînduri de pizmă asupra aproapelui.
— Fiule, fiule... Plecaşi din Scaun de două săptămîni şi
adunaşi amărăciune. Gîndeam că găsim la Plăviceni pe
Mihai cel de odinioară...
— Şi aţi găsit un voievod scîrbit de lume şi de oameni,
cinstite vere Preda.
— Nu sîntem vrednici să cercetăm cugetul domnului
nostru.
— Nu, vere Radule?!... rîse Mihai.
— Măria-ta! Te tulburară răii şi pizmaşii... avem mulţi
neprieteni în ţara asta. Mă întristai pînă-n adîncul inimii
că-ţi plecaşi urechea la şoaptele străinilor... Căutarăm
pacea şi bucuriile cîe altădată, şi dădurăm peste nori
adunaţi asupra capetelor noastre, Uită-te, măria-ta, la
pletele mele cărunte şi spune dacă te rabdă inima să
tăinuieşti ce ai pe suflet... Jupîn Preda Buzescu veni,
călcînd, rar, pînă-n faţa voievodului. Acolo îngenunche şi
luînd poala coantăşului domnesc o sărută cu evlavie.
Văzînd capul acestui stîlp al boierimii oltene plecîndu-
se în faţa sa, Mihai a rămas o clipă fără suflare. Apoi, cu
o mişcare pripită, l-a apucat pe boier de subsuori şi l-a
ridicat în picioare.
Cu mîinile tremurînde s-a desfăcut la piept, a tras
răvaşul lui Mihnea Turcitul şi l-a aruncat pe masă, în
faţa lui Radu Buzescu.
Au fost clipe de tăcere adîncă. Părea că se aud
lumînările arzînd. Preda şi Radu Buzescu rămăseseră cu
ochii aţintiţi pe răvaş. Stroie îşi plimba privirea de la
fraţii săi la Mihai şi de la Mihai la comisul Radu
Florescu. Întîlnea feţe aspre şi neguroase la primii,
durere pe obrazul măriei sale şi nedumerire pe al
comisului. Părea că răvaşul desfăcut la un colţ ar
ascunde o taină de moarte.
 Radu Buzescu nu vedea decît slovele unui cuvînt, dar
după felul tremurat cum erau scrise a înţeles pe dată
cine-i stăpînul răvaşului. Doar avea acasă la Cepturoaia,
într-un sipiţel bine ascuns, alte două răvaşe aidoma
acestuia. Se întreba înfrigurat ce va fi scris Turcitul şi
cum de-a căzut în mîna voievodului.
— Haide, vere Radule! rupse tăcerea Mihai. Curaj. Des-
fă-l, cunoaşte-i pecetea şi sloveneşte-l. Pe mine m-a ars
destul, atîta vreme cît l-am purtat la sîn... Poate că va
arde şi pe alţii. Poate că unii din noi îşi vor bănui că s-au
împărtăşit cu sîngele domnului. Au poate vor fi dat uitării
fapte des petrecute la Ţara Românească!... Se aşezase în
jilţ ca un om ostenit şi scîrbit.
Radu Buzescu a pigulit răvaşul cu vîrful degetelor, l-a
desfăcut ca pe un lucru murdar şi, înainte de a-l sloveni
cu glas tare, i-a sorbit rîndurile cu priviri repede lunecate
de la un capăt la altul al şirurilor. După felul cum şi-a
mîngîiat barba spaniolească şi după cum şi-a potrivit
glasul, jupîn Preda Buzescu a înţeles că poate sta liniştit.
Asta i-a înseninat faţa şi l-a făcut să-şi aducă aminte că
poate niciodată Mihai n-a fost mai în puterea lor decît
acum... Îi vor dovedi că slovele răvaşului sînt mincinoase,
că numai ei sînt adevăraţii prieteni şi mai ales că a adus
cu sine prea mulţi greci pe care i-a miluit şi care au
început să se ridice peste capul boierimii de pămînt...
L-a smuls din gîndurile astea plăcute cetania Radului.
Boierii şi-au tras jilţurile mai aproape de masă. Cetania
s-a urmat cu glas domol şi adus cu meşteşug, aşa cum
numai un adevărat cărturar putea să facă. A fost
presărată din belşug cu sudălmile cumplite ale boierului
Stroie, care se vede treaba uitase ca se află în faţa
voievodului.
Mihai ascultase pierdut spusele răvaşului, pe care le
ştia pe dinafară. Ascultase şi spusele mieroase ale
jupînului Preda, care vorbise părinteşte şi care-l dojenise
ca pe un fiu pentru lipsa lui de credinţă faţă de nişte
rude încuscrite cu panii din neamul Wizniewieki şi cu
Jagellonii. Apoi stîlpul Buzeştilor s-a întors spre fratele
său Radu, făcîndu-i semn.
— Măria-ta - începu acesta - cunoscuşi că fusei slujitor
la curtea Ardealului. Ştii prea bine, doamne, că în
sfaturile noastre de la Strejeşti vorbirăm şi puserăm la
cale să ne apropiem de apus şi de creştinătate, acolo
fiind puterea, acolo fiind cetăţile cele tari de piatră, acolo
fiind făurăriile care nu-şi istovesc focurile, nici ziua, nici
noaptea.
— Ştiu, vere Radule. Mai ştiu că cea mai mare cetate e
cetatea sufletului şi că cea mai neistovită făurărie e
inima.
— Prea plecat ascult cugetările măriei tale. Vrednice
sînt de pana diecilor învăţaţi şi de lăutele cîntăreţilor.
— M-aş bucura să fie vrednice de cinstirea oamenilor...
Şi din ele să răsară adevărul şi lumina.
Comisul Radu Florescu, căruia jupîn Theodosie
Rudeanu îi şoptise stăruitor la ureche că Buzeştii vor să-l
înlănţuie pe voievod, era tot numai barbă, ochi şi urechi.
Văzuse încotro bătuse struna jupîn Preda şi se mirase
nespus că de el şi de negoaţele lui nu pomenise nimic.
Acum se chinuia să dezlege cugetul jupînului Radu. Şi se
gîndea bucuros că pînă la Scaun e cale destulă şi că va fi
mereu aproape de măria sa.
— Lumina şi adevărul, măria-ta, stau în puterea
domnului. Adevărul este porunca, şi lumina este
judecata măriei tale. Oamenii sînt datori să le cunoască
şi să li se închine.
— Toţi oamenii, vere Radule?
 — Toţi oamenii, măria ta!
— Atunci spusele domniei, tale mă bucură. Se cheamă
că voi domni în linişte, că ţara se va pătrunde de
adevărul poruncilor mele şi se va lumina la judecăţile
mele. O voi povăţui ca un părinte. Pe cei buni îi voi
răsplăti, iar pe cei răi îi voi pedepsi,
— Aşa-i, măria-ta! Asta stătu şi altadata în puterea
voievozilor. Dar precum părintele se sfătuieşte adesea cu
fraţii săi, aşa este bine să se sfătuiască şi voievodul cu
supuşii săi cei mai de frunte.
— Bine vorbişi, frate Radule!
— După învăţăturile domniei tale, neică.
Faţa jupînului Preda strălucea de fericire.
— Eu zic să ne plecăm la poruncile măriei sale şi să
ascultăm la ce ne chemă aici, spuse Stroie, împingîndu-
şi barba peste masă. Îl aleserăm domn, îl urmarăm în
pribegie, acu’ să poruncească... Dacă voişi să porţi
treburi diplomaticeşti, de ce nu te aleseşi domn, frate
Radule? Că doar dacă-l urcarăm în Scaun pe Mihai, care
ni-e văr, bine te puteam urca şi pe tine... Aşa că zi-i ce
sfătuirăm la Cepturoaia, Măria sa-i grăbit... De înviere
trebuie să fie la Scaun.
Vorbelor acestora le-a urmat o tăcere de moarte.
Jupînii Preda şi Radu Buzescu nu ştiau încotro să-şi
poarte privirile.
Mihai a zîmbit acru, încredinţîndu-şi oaspeţii cu o
mişcare din cap că spusele vărului Stroie sînt pe deplin
adevărate.
— Nu la poruncă v-am chemat, iubiţi şi cinstiţi veri.
Poruncă poate să dea cămătarul către datornicul său, nu
datornicul, cămătarului.
— Măria-ta, se umflă de la locul său jupîn Preda
Buzescu,
 — Aşa-i, domnia ta... Nu te mînia. Să lăsăm acum grija
datoriilor şi să tocmim culesul roadelor acestei domnii.
— Vor fi dulci, doamne, zîmbi Radu Buzescu.
— Pentru unii... Pentru alţii, amare... Roadele vieţii sînt
neasemenea pîrguite. Pe unele le bate soarele din plin, pe
altele numai dintr-o parte; sînt şi din acelea care nu se
bucură de căldură şi rămîn mici, acre şi nemernice.
— Soarele nostru eşti măria-ta, se închină curteanul.
— O să stăm sub razele măriei tale, adause sfătos
Preda Buzescu.
— Şi o să culegem capetele păgînilor, ca pe bostani,
rîse gros jupîn Stroie.
— De aceea v-am chemat într-o sfînta zi ca asta,
cinstiţi boieri. Cu domniile voastre am tăinuit să apuc
Scaunul, cu domniile voastre am sfătuit să sculăm ţara
şi să batem război păgînului. Am socotit că se apropie
sorocul judecăţilor şi că n-ar fi bine să fiţi văzuţi în
cetate. Am venit la Plăviceni. Oastea tîrgului şi cetele de
curteni se ridică în arme. După cîte mi-aţi repezit
răspuns, mănăstirile şi-au întărit zidurile şi au tocmit cu
grijă iarba de puşcă şi silitra. Slujbaşii domneşti aleargă
să adune merinde. La toamnă, le vor duce oamenii prin
cetăţi... Ce gîndiţi să faceţi cu oştile băniei? În Vlahia
Mare am prea mulţi duşmani. Danul are să ridice oştire,
da’ nu pentru mine... Ascult sfatul domniilor voastre.
Iarăşi tăcere... Radu Buzescu părea că găsise ceva cu
totul deosebit pe una din zalele voievodului. Se sculase
de la masă şi-o cerceta cu luare-aminte. Jupîn Preda îşi
dărăcea barba, prefirîndu-şi-o printre degete. Îşi ţinea
privirea aţintită pe faţa de masă. Atunci a izbucnit Stroie
Buzescu.
— La poruncă, măria-ta... Cînd oi auzi clopotul bătînd
pe dungă, ridic satele. Într-o zi sînt la bănie. De acolo, cu
călăraşii, în trei zile, cad asupra Cetăţii de Scaun.
— Şi eu, măria-ta, întări spusele Buzescului comisul
Radu Florescu.
— Te pripişi, frate Stroie. Te pripişi şi domnia ta,
comise.
— Cum adică? se miră Stroie Buzescu, repezindu-şi
sprîncenele în sus.
— Da, da!... Vă pripirăţi amîndoi! Aşa-i, frate Radule?...
— Aşa-i, neică, răspunse peste umăr Radu Buzescu,
cercetînd cu mai multă luare-aminte zaua cu pricina.
— Măria sa nu ne răspunse încă nimic nici la strigările
de oaste, nici la puterea băniei, nici la satele moşneşeşti
din jos de Balş, nici la arenda vămii de la Genune. Să le
luăm cu binişorul, frate Stroie şi cinstite comise... Pînă la
toamnă, mai avem o groază de vreme... Oştile noastre
nu-s greu de ridicat. I-o dovedirăm măriei sale cînd cu
călcarea năvrapilor... Aşa gîndii eu, ca unul mai bătrîn şi
mai hîrşit cu viaţa... Măria-ta, ce zici?...
Boierul vorbise cu glas domol, liniştit şi dulce pe
deasupra, tăios şi ameninţător mai la adînc.
Mihai şi-a plecat fruntea în palmă, răspunzînd
sugrumat:
— Totdeauna am fost plecat la înţelepciunea domniei
tale, cinstite vere Preda... Să tocmim, aşa cum zici, mai
întîi trebile gospodăriei, ca orice om cu scaun la cap, şi
mai apoi trebile domniei şi ale ţării.
— Ştiam, iubite fiule, că ai să ne asculţi, ca pe unii
care totdeauna îţi furăm sfetnici şi prieteni adevăraţi...
Haide, frate Radule, la masă. Se cuvine să ne unim
puterea minţilor, ca să ne izbăvim de rele.
— Amin, răspunse Radu Buzescu, întorcîndu-se la
masă.
 4

A urcat în cerdac să-i vadă plecînd. Noaptea era

luminoasă.
Secera lunei strălucea într-un cer limpede, spuzit de
stele. Zidurile culei păreau muiate în lapte de var.
Buzeştii au ieşit unul după altul. Întîi jupîn Preda, apoi
Stroie şi cel din urmă, Radu. I-a văzut, apoi, alăturîndu-
se scară la scară şi luînd-o la pas domol pe şleaul care
duce la Studiniţa. Îl îngenuncheaseră. Îl măcinaseră fără
milă între pietrele colţuroase ale vrerilor şi dorinţelor
hulpave, cărora nu le putuse sta împotrivă.
Cînd străjile au închis porţile, parcă ar fi prăvălit
lespezi de piatră peste mormîntul proaspăt deschis al
viselor lui. Din curte se auzea glasul comisului Radu
Florescu, care împărţea porunci la grajduri. A scos un
geamăt înăbuşit, întorcîndu-se în odaia oaspeţilor, cu
barba răvăşită şi ochii arzînd. Simţea că se sugrumă. Şi-
a smuls copcile de la gît, răsuflînd adînc şi pripit. Stătea
în mijlocul odăii, cu mîinile căzute fără vlagă, cu privirea
rătăcită. Gînduri anapoda îi ciocăneau în ţeastă... La ce-i
foloseşte toată truda, la ce bun toată lucrarea pe care-a
pornit-o, dacă cei mai apropiaţi prieteni se dovedesc a fi
neînţelegători şi străini, pizmaşi şi haini?... Parcă s-ar fi
juruit să le fie rob. Parcă un blestem de sus i-a ferecat
mîinile şi l-a adus în genunchi în faţa vulpoiului aceluia
bătrîn de Preda şi a celuilalt vulpoi mai tînăr de Radu. L-
au umilit. I-au adus aminte că s-a ridicat din pulbere...
Că l-au făcut os de domn.
Că ei se înrudesc cu panii, cu riga şi cu Jagellonii. Că
dacă el ţine Scaunul, îl ţine prin voia şi prin puterea lor.
 Un val de ură, de mînie, de scîrbă şi de ruşine i s-a
ridicat în toată fiinţa, zgîlţîindu-l ca pe un apucat de
friguri. Dintr-o săritură, a fost lîngă peretele pe care se
aflau prinse armele.
N-a auzit paşii uşori care se îndreptau spre sală. A
smuls o lance tătărească şi după ce-a cumpănit-o în
palma stîngă a zvîrlit-o cu toată puterea în uşa în care se
arătase doamna Stanca. Suliţa a vîjîit scurt şi s-a înfipt,
cu un plesnet sec, lîngă umărul femeii. Din tăblia de
stejar au sărit aşchii. Doamna se făcuse albă. Rezemată
de uşor, îl privea înspăimântată, cu buzele tremurînd.
— Măria-ta... îngăimă abia auzit.
— Rudele tale, scrîşni voievodul, ieşind val vîrtej, după
ce-şi culesese din zbor sabia aşezată pe-un scrin.

★
Comisul, vătaful Simion, Pătru din Copăceni şi Sandu
ciobănaşul erau în şei. Cîteva slugi ţineau făclii aprinse,
cu care luminau cotloanele întunecate ale curţii. Vătaful
Simion purta frîiele calului măriei sale.
Mihai a coborît scările în fugă. Cu fiecare treaptă sărită
simţea ca se uşurează. A cuprins dintr-o privire cai şi
călăreţi.
Nările începuseră să-i tremure. Dintr-un salt, a fost în
curte.
A pus piciorul în scăriţă. A rămas o clipă nemişcat.
Fără o vorbă, şi-a scos piciorul din scăriţa, s-a întors pe
călcîie, dînd buzna în culă. A urcat treptele cîte trei
deodată. Pe Stanca a găsit-o prăbuşită în pragul uşii, cu
capul sub lemnul luciu al suliţei. Plîngea înăbuşit şi
icnit. A ridicat-o de subsuori, i-a netezit fruntea cu
duioşie, apoi, lacom, i-a sărutat gura. A lăsat-o
tremurînd şi sughiţînd. A străbătut din cîţiva paşi iatacul
ei intrînd pe vîrful picioarelor în iatacul copiilor.
Ardeau candelele. Li se auzea răsufletul uşor şi
asemenea. Şi-a scos cuşmuliţa, făcîndu-şi trei cruci
smerite. Cu mers abia simţit, s-a apropiat de paturile cu
polog, a dat perdelele în lături, lipindu-şi pe rînd buzele
arse de obrazurile catifelate. I-a privit îndelung,
umplîndu-şi sufletul de chipul lor nevinovat, apoi a ieşit
tot pe vîrfuri, fără să ia seama că Stanca îl urmase şi că-l
privea cu mîinile încrucişate la piept, ca într-o rugă.

★
Goana îl uşura. Călăritul bezmetic îi făcea bine. Îi
dădea sîmţămîntul puterii sale. Al stăpînirii calului şi
muşchilor. Trebuia să ia seama la drum. Să-şi ţină ochii
treji. Trunchiurile pomilor se scurgeau pe lîngă călăreţi
ca nişte umbre de moroi.
După o vreme, a-ndăluit la trap. Trap întins, ca să-şi
potrivească fugarii răsufletul. Apoi la pas, pînă li s-a
aşezat splina, şi din nou trap spornic, ca pentru drum
lung. N-avea chef de vorbă. Stătea în şa, aproape ţapăn,
cu mîna dreaptă înfiptă în şold.
Pe la întîia strajă a nopţii au ajuns la gura Tasluiului.
Dintr-o rîpă năpădită de lăstăriş des i-a ieşit în cale o
namilă călare pe un cal zdravăn. Namila ţinea în dreapta
un pistol, iar în stînga o cruce. Pe cap avea comanac.
— Cine vine? răcni namila.
— Eu sînt, popo! răspunse voievodul, înseninîndu-se.
Adus-ai oamenii?!
— Adus, măria-ta.
— Să ne urmeze... Sfinţia ta trage calul alături. Apoi,
întorcîndu-se în şa: Pofteşte, cinstite comise. Avem să
facem sfat de război.
În urma popii Stoica au ieşit din rîpă, îndemnîndu-şi
caii cu plesnete de limbă şi mormăituri groase, ca la
douăzeci de călăreţi. Îşi ţineau căciulile în mînă şi la
şolduri purtau paloşe.
Cum îl cunoşteau pe măria sa, se închinau adînc,
plecîndu-şi frunţile spre coamele povodnicilor. Mihai a
văzut printre chipurile bărboase ale fărcăşenilor feţe de
fecioraşi pe care abia se-nspicaseră cîteva tuleie de
mustaţă. De bună seamă că aceia erau ciobănaşii lui
Balborea, aleşi de popa Stoica. Cel din urmă călăreţ care
a ieşit din rîpă a fost însuşi baciul. Îşi ţinea burca
aninată de umeri, iar în loc de paloş îşi cumpănea în
dreapta ghioaga.
Se vedea cît de colo că fărcăşenii fuseseră dăscăliţi cu
străşnicie. Se înşiruiseră cîte trei în rînd, în spatele
vătafului Simion... Acum aşteptau neguroşi poruncile
măriei sale. Inima voievodului a tresărit de bucurie,
văzîndu-i aşezaţi zdravăn în şei. Aveau oamenii locului o
anume plecare spre trebile şi năravurile ostăşeşti. Ochiul
încercat al voievodului a priceput meşteşugul acesta al
fărcăşenilor dintr-o singură privire. L-a priceput şi s-a
bucurat în sine. Nu va avea atîtea oşti cîte vor putea
ridica Buzeştii de pe întinsele lor moşii, dar acestea pe
care le are vor fi oşti ţapene. Cu atît mai mult, cu cît li se
vor adăuga lefegiii, cetele de curteni, roşii, mazîlii şi mai
ales scutelnicii şi moşnenii. Cînd va ţine în mîini toate
oştile ţării, va fi el stăpînul. Vor simţi puterea domnului
lor pînă şi cinstiţii jupîni Preda şi Radu Buzescu.
A ridicat mîna deasupra capului, dînd pinteni. Pîlcul de
călăreţi s-a urnit. Coborînd la trap domol rîpele care
duceau la matca Oltului. Caii au adulmecat pînza de
apă, sforăind pe nări. Împinşi cu pulpele şi cu pintenii,
au spart faţa undelor, bătînd cu potcoavele în
bolovănişul vadului. Călăreţii au ieşit din umbra sălciilor
în largul Oltului poleit de lună. Au fulgerat străjile
paloşelor. Fugarii tăiau undele cu pieptul. Apoi au intrat
iarăşi sub scutul luncii. Au ţăcănit din nou potcoavele pe
prundiş. Caii au ieşit la mal cu apa şiroind. În liniştea
adîncă a nopţii s-au auzit şeile scîrţîind şi dobitoacele
scuturîndu-se.
Mihai, care cunoştea locurile ca oricare pămîntean, a
lăsat şleaul Ruşilor de Vede, coborînd pieziş spre matca
Oltului Mic.
— Aha, mormăi destul de tare în barbă popa Stoica.
Mergem să-l spovedim pe Cătina Ilie, măria-ta!
— Ai ghicit, popo... Să-l spovedim şi să-l împărtăşim.
Cînd pîlcul de călăreţi a lăsat Uria în stînga, negurile
nopţii începuseră să se tragă către codri. Pe valea Oltului
Mic stăruia un vălătuc de ceaţă, arcuindu-se după cum
cîrnea apa. Poienile erau şi ele împînzite de aburi. La un
cot al rîului, sub un pinten de codru, li s-a năzărit
călăreţilor acoperişul negru din şindrilă al conacului
vistiernicelului Cătina Ilie. Plutea deasupra ceţurilor ca o
arătare. Pe unul din hornuri începuse să clămpăne o
pereche de berze. Se auzeau vitele mugind în staule.
Peste codrii Teleormanului, soarele se săltase sîngeriu şi
parca arzînd mocnit.
Poruncile voievodului au fost rostite cu glas scăzut. Pe
dată, ca şi cînd toată viaţa n-ar fi făcut altceva decît să
împresoare conace, Fărcăşenii s-au răzleţit de jur
împrejurul curţilor, sugrumîndu-le. Îşi ţineau paloşele
goale în mînă. Mihai, urmat de comis, de popa Stoica şi
de vătaful Simion, s-a îndreptat spre porţile ferecate ale
curţilor care începuseră să se desluşească prin pîclişul
alburiu.
 Conacul era aşezat într-o vîlcică. Pămîntenii nu ştiau
prea multe despre Cătina Ilie. Ştiau doar că fusese sameş
la ocnă la Telega, că adunase în slujba asta bani destui
să-şi cumpere slujbă de vistiernicel, în vremea cînd vel
vistiernic al ţării era boier Dan din Drăgoieşti şi din
Stelea. Se pripăşise prin partea locului cu zece ani în
urmă. În vremea Alexandrului Vodă, prinsese deosebit
temei şi cheag. El fusese căpetenia dăbilarilor domneşti
care călcaseră moşiile banului Mihai. Într-un singur an
săpase cu rumânii un şanţ lat de două suliţe, de jur
împrejurul conacului, pe care-l umpluse cu apă slobozită
din Oltul Mic. Dărîmase gardul de spini al curţilor şi
ridicase în locu-i palanca din grinzi lipite cu pămînt şi
întărită cu împletituri de nuiele. Gurile spuneau că
vistiernicelul îşi teme pielea... Mai ales s-au încredinţat
de asta cînd Cătina Ilie s-a dus de s-a închinat jupînului
Preda Buzescu, la Cepturoaia. Cu toate că nu era decît
vistiernicel, îşi tocmise patru alvaniţi, care făceau de
strajă la porţi.
Unele din veştile astea i le strecurase la urechile măriei
sale popa Stoica, cînd coborîseră spre porţi. Altele îi erau
cunoscute de la Vătău şi din vremea, slujbelor lui la
bănia Olteniei.
Cătina Ilie îi stătea ca un cui înfipt în coaste. Avea o
mînă întinsă spre Buzeşti şi alta spre boier Dan.
Reţezîndu-i-le pe amîndouă, şi-ar fi slobozit moşiile,
măcar spre răsărit. Totodată ar fi dat semn că de la mînă
pînă la cap nu-i cale prea lungă.
Într-aceea, urmînd şerpuirea potecii, au ajuns într-o
poiană care se deschidea în faţa porţilor conacului. Între
călăreţi şi porţi lucea brîul de apă, care străjuia curţile.
Tăcerea faptului de zi a fost sfîşiată de strigătul aspru al
străjii:
 — Care eşti acolo?...
— Om bun, răspunse Mihai.
— Ce vrei, om bun?!
— Îl caut pe dumnealui vistiernicelul Cătina Ilie.
— Nu-i acasă!
— Ba-i acasă!
— Cată-ţi de drum... Vistiernicelul e plecat la Cetatea
de Scaun.
— Minţi, porc de cîine! Îi acasă!... Deschide, că altfel îţi
retez capul.
I-a răspuns un hohot de rîs răguşit. Soarele, care se
ridicase deasupra văii, împungea ceţurile cu săgeţi de
lumină. Călăreţii au putut vedea atunci faţa bărboasă a
străjii rînjind către ei. Apoi omul a rezemat de zid buza
unei sîneţe.
— Înapoi, că vă detun!
— Nemernicule!... Îndrăzneşti să ameninţi pe domnul
ţării?... Păs, Simioane!
Fie că nu auzise vorbele voievodului, fie că se făcuse
surd, oşteanul a plecat sîneaţa spre vătaful Simion, care
descălecase dintr-un salt, luase între dinţi un pistol, iar
cu celălalt în mînă se îndrepta spre marginea şanţului.
— Nu păşi, că trag! strigă straja.
În aceeaşi clipă, vătaful îl ţinti cu pistolul şi dădu foc.
Lovit drept în frunte, omul căscă gura şi holbă ochii,
ridicîndu-se pe podină în toată lungimea trupului. Bătu
aerul cu mîinile şi, frîngîndu-se de şale, căzu pe spate,
horcăind a moarte. Călăreţii au putut auzi limpede
bufnitura trupului izbit de pămînt. Sîneaţa, care-i
scăpase din mînă, s-a rostogolit în apa şanţului.
— Păcat, mormăi popa Stoica, sărind din şa... Într-o
clipă, măria-ta, deschid porţile.
Ţinînd în stînga crucea şi pistolul, popa şi-a făcut vînt
în apă, urmat în aceeaşi clipă de Simion. Pufăia în barbă,
ca un foi. Din cîteva zvîcnituri ale dreptei a fost dincolo.
Potcapul îi căzuse pe-o ureche. S-a ridicat pe mal, cu
anteriul şiroind.
Din curţi se porniseră strigăte stăpînite de porunci
date cu glas tunător. Cînd a ieşt la ţărm şi vătaful, la
ziduri s-au arătat alte două capete. Popa Stoica le-a
blagoslovit cu stînga, în care ţinea crucea, iar pe unul l-a
detunat cu dreapta, în care ţinea pistolul.
— În numele Tatălui, fiule, în numele Tatălui, striga
fărcăşanul. Haide, puişorule, scoate căpăţîna să te milui
şi pe tine, îl îmbie pe celălalt, rînjind cu gura pînă la
urechi.
Omul însă n-avea chef de asemenea miluială. Îşi
pusese tigva la adăpost şi răcnea după ajutor cît îl ţineau
bojocii.
I-a trebuit o clipă popii Stoica să se reazime cu
spinarea de palanca şi altă clipă vătafului să i se caţere
pe umeri şi de acolo pe creasta străjuită de pari ascuţiţi.
Ajuns sus, Simion a slobozit amîndouă pistoalele în
curte, apoi s-a topit ca o umbră în spatele zidurilor.
— Ai grijă la pod, comise, spuse răguşit Mihai.
Radu Florescu îşi aricise măturoiul sîrmos al bărbii şi
aştepta cu mîna pe straja săbiei. Se luminase de-a
binelea. Larma din curţile vistiernicelului contenise în
clipa cînd vătaful Simion îşi dăduse drumul de pe ziduri,
izbucnind după aceea cu mai mare putere. Se auzeau
glasuri chemîndu-se şi îndemnîndu-se spre porţi. Mihai
îşi muşca mustaţa cu mînie. Cu coada ochilor putea
vedea străjile fărcaşenilor stînd nemişcate pe malul
şanţului. Ar fi trebuit să-l întărească pe vătaf cu cîţiva
oameni de nădejde. Nu şi-a sfîrşit gîndul, cînd, cu un
muget înăbuşit, popa Stoica, ţinînd crucea în dinţi, a
sărit ca o matahală, agăţîndu-se de ţepuşele palăncii. A
bătut de cîteva ori cu tălpile botforilor în zid, apoi s-a
rilicat pe creastă arătîndu-î voievodului turul alb al
nădragilor de in. Acolo a stat o clipă să-şi tragă sufletul,
ţinînd crucea deasupra capului,
— Bă, Cătino!... Iaca venii să te spovedesc! Dă-te
aproape, diavole, răcni popa.
Îi răspunseră strigăte de spaimă şi de mirare. Cînd a
sărit, i s-au agăţat poalele anteriului în ţăpuşe, sfîşiindu-
se pînă jos,
— Anatema, Cătino, pe capul tău!... Îmi rupsei
anteriul, antichristule!
Comisul a rîs gros.
— Straşnic popă ai, măria-ta.
— Podul, comise! Dă pinteni!
Huruind înăbuşit, cu vîrtejurile tăiate, podul a căzut
peste şanţ. Mihai şi comisul Radu Florescu au dat
năvală, fluturîndu-şi săbiile deasupra capetelor. Izbirea
fusese aşa de scurtă şi aşa de pripită, încît l-au găsit pe
Cătina Ilie în cerdac, numai în cămeşoi, desculţ, cu părul
vîlvoi şi cu sabia în mînă,
Slujnicile şi roabele chirăiau, alergînd bezmetice prin
curte.
Sub ameninţarea crucii popii Stoica, slugile lepădasera
parii şi suliţele, privindu-se miraţi înde ei şi mai ales
privind speriaţi la arătarea acelui înspăimîntător
mădular al bisericii,
Mihai îşi vîrîse sabia în teacă. La fel şi comisul.
— Straşnic ştii să-l primeşti pe voievodul ţarii, cinstite
vistiernicelule, spuse domnul cu glas tăios.
Cătina Ilie se holba la măria sa. Avea faţa lividă şi
buzele vinete. A lepădat sabia şi, ca un lunatic, a coborît
scările cerdacului, plecîndu-şi fruntea în ţărînă la scara
voievodului. Slugile căzuseră în genunchi, moarte de
spaimă.
— N-am ştiut, măria-ta, îngăimă vistiernicelul, abia
trăgîndu-şi sufletul. Gîndeam că-s lotrii... Iertare, măria-
ta, iertare!
— Era un bărbat ciolănos, spînatic, deşirat, cu fruntea
îngustă şi un ochi acoperit de albeaţă. Îşi ridicase pletele
sure din ţărînă şi-l privea pe voievod cu ochiul teafăr,
care lăcrima din belşug.
— Popo Stoico, cheamă oamenii, porunci Mihai.
Bărbosul îşi vîrî degetele în gură şi fluieră haiduceşte,
de răsunară streşinile luncii. Pînă cînd s-au adunat
fărcăşenii, în curţile vistiernicelului a plutit o linişte de
moarte.

★
Măria-sa a ţinut scaun de judecată, stînd în şa.
Fărcăşenii adunaseră toată slujitorimea curţilor,
orînduind-o sub cerdacul conacului şi străjuind-o cu
paloşele goale, Pe Cătina Ilie îl păzea îndeaproape Pătru
din Copăceni.
— Popo Stoico, spovedeşte-l, porunci voievodul... Tu,
Cătino, spune tot ce ai pe inimă. Spune cu glas tare, să
te auda toţi cîţi sînt aici de faţă. Să ştie şi să ducă veste
în ţară cum ţi-ai hăinit vecinul care ţi-a întins o mînă de
ajutor la nevoie, cum l-ai pizmuit şi cum l-ai prădat...
Eşti zăcaş şi-ai călcat poruncile dumnezeeşti. Ai călcat şi
pravila, şi legea pământului... Spovedeşte-te...
— Măria-ta... bîlbîi vistiernicelul, rostogolindu-şi în
toate părţile ochiul cu albeaţă, care nu părea gemenul
celuilalt, ci alerga slobod în găvanul lui.
— Haide, sfinţia ta!... N-am vreme!... Spovedeşte-l!...
Simioane!... Găteşte-ţi paloşul!
Vătaful şi-a scos pala din teacă, cercetîndu-i ascuţişul
cu buricul degetului mare. Cătina Ilie era mai mult mort
decît viu. Broboane de sudoare i se iviseră la rădăcina
părului. Răsufla ca şi cînd ar fi ţinut pe piept o piatră de
moară. Cînd popa Stoica i-a vîrît crucea ghintuită sub
nas, vistiernicelul a scos un strigăt neomenesc.
— Nu!... Nu!... Iertare!... Iertare!
— În genunchi, mielul lui Dumnezeu... Haide, oiţă
mironosiţă!... În genunchi, să-ţi pot pune poalele
anteriului deasupra capului. Ce să-i faci... Uitai să-mi
iau patrafirul... Ai să mă ierţi pentru asemenea
necuviinţă.
Tot bodogănind şi tot dăscălindu-l pe pricinaş, cu
vorbă bună şi cu glas îndulcit, popa Stoica s-a apropiat
de el, pînă cînd l-a putut înşfăca de ceafă. Dintr-o
singură mişcare l-a îngenuncheat, vîrîndu-i nasul între
botforii cuvioşiei sale.
Cum vistiernicelul se zbătea gemînd din rărunchi, l-a
mîngîiat pe scăfîrlie cu partea ghintuită a crucii. S-a
arătat puterea binefăcătoare a sfintei cruci, vistiernicelul
rămînînd nemişcat.
După aceea, popa i-a acoperit capul cu poalele
zdrenţuite ale anteriului, l-a blagoslovit şi, ridicînd ochii
spre cer, a slobozit glas de tunet:
— Doamne, Dumnezeuleee!...
— Lasă moliftele, sfinţia ta... Să mărturisească
prinsul...
Popa a coborît ochii din cer şi, după ce şi-a tocmit
comănacul care alunecase pe ceafă, l-a îndemnat pe cel
îngenuncheat:
— Mărturiseşte, jupîne! Te ajunse pedeapsa lui
Dumnezeu pentru fărădelegile de le făcuşi... Apoi încet,
şuierînd cuvintele printre dinţi şi privind cu coada
ochiului spre voievod: Îţi spusei eu, bă Cătino, să nu mai
umbli după cărămizile noastre. N-ascultaşi, blestemate...
În vremea asta, doi fărcăşeni, urmînd o poruncă dată
cu glas scăzut de vătaful Simion, rostogoliseră pînă în
faţa cerdacului un butuc de tăiat lemne. La vederea
butucului, Cătina Ilie s-a smucit de sub poalele
anteriului sfinţiei sale, tîrîndu-se pe coate la scara
voievodului. S-a ridicat în genunchi şi s-a agăţat cu
amîndouă mîinile de piciorul voievodului, sărutînd în
neştire pielea cizmei acoperită de praf.
— Măria-ta!... Iartă păcătosului! Măria-ta!... Doamne!..,
Stăpîne!... Iartă! Iartă! Ţi-am bîntuit moşiile,
mărturisesc pe sufletul meu, doamne. Dau înapoi, măria-
ta. Lasă-mă numai cu ce am pe mine... Dăruieşte-mi
viaţa... Pentru sufletul copiilor măriei tale...
Mihai l-a privit cu scîrbă... I-a făcut semn lui Simion.
Împreună cu Pătru din Copăceni, vătaful l-a smuls pe cel
judecat de lîngă măria sa. Cătina Ilie se zbătea în
strînsoarea oştenilor, întinzînd mîinile spre voievod. Din
gît îi ieşeau sunete cîrîite şi sălbatice. Cînd l-au pus cu
capul pe butuc, a strigat din toate puterile:
— Ilinăăă!... Ilină!...
Popa Stoica s-a apropiat de voievod, cu bărboiul aricit:
— Iartă-l, măria-ta!... Nu-i bărbat! Iartă-l pentru sfînta
sărbătoare de mîine şi pentru învierea Mîntuitorului.
— Taci, popo!
— Nu tac, doamne!... Citii iertarea în ochii măriei tale.
Voievodul şi-a plecat barba în piept. Vătaful Simion
ridicase paloşul. Se auzea aripa morţii fîlfîind peste
curţile vistiernicelului Cătina Ilie din Sprîncenata.
Toate cîte s-au urmat din clipa cînd a ieşit în cerdac,
cu părul despletit, cu iia abia adunată pe pieptişorul
fraged, Ilina, fata lui Cătina Ilie, au fost de mirare şi de
poveste.
Fata era frumoasă, mititică şi cu cosiţa de aur care o
învăluia ca într-o lumină. Cu toate că tremura vargă, a
coborît scările într-un suflet, şi-a făcut loc printre slugi şi
printre fărcăşeni, apoi a îngenuncheat lîngă taică-su,
cuprinzîndu-l pe după gît cu amîndouă mîinile.
— M-ai strigat, taică...
— Fata mea... fata mea... suspină vistiernicelul.
Îşi ascunsese fruntea la pieptul fetei, ca un prunc care
caută adăpost la sînul mamă-si. Vătaful Simion a coborît
paloşul, întorcîndu-şi faţa spre voievod. Comisul Radu
Florescu mormăia ceva în barbă. La fel, popa Stoica.
Mihai a oftat din adîncuri... Şi-a aţintit privirea
neguroasă asupra tatălui şi a fiicei strîns îmbrăţişaţi
lîngă butuc, apoi a poruncit cu glas sugrumat.
— În şa!... Tu, popo, ia datoria de la Cătina şi du-o la
Plăviceni. Spovedeşte-l, dar spovedeşte-l ca pe fiul rătăci-
tor întors la casa părintelui său.
A pus pinteni ridicîndu-şi armăsarul în două picioare.
L-a întors în loc, ieşind din curţi la galop întins. L-au
urmat îndeaproape comisul, vătaful Simion, Pătru din
Copăceni, ciobănaşul Sandu şi, dimpreună cu el, alţi
vreo zece flăcăiandrii din Fărcaşe.
Popa Stoica rămăsese în mijlocul curţilor, cu bărboiul
răvăşit şi cu poalele ude şi sfîşiate ale anteriului
spînzurîndu-i. A ridicat crucea sus, deasupra capului,
binecuvîntînd umbra voievodului care se pierdea sub
luncă. Cătina Ilie, desculţ, cu capul gol, cu cămaşa
desfăcută la piept, plîngea cu fruntea plecată în ţărînă.
Lunca şi codrul răsunau de ciripitul vesel al păsărilor
 I

easul al şaselea. Amiazi.

S-a îmbrăcat şi-i gata de drum. Poartă cizmele
înalte de călărie, răsfrînte peste genunchi. Nădragii
albi din stofuşoară frîncească, coantăşul cel nou, vişiniu,
la cuşmuliţă şi-a prins surguciul de căpitan, iar la straja
săbiei a înnodat năfrămuţele lucrate de Ancuţa. Pe umeri
şi-a aninat o manta scurtă, dar bogata, din catifea
albastră, mai mult sinilie. Simte că hainele astea îi stau
lipite de trup, că-l fac mai falnic, că-i lasă mişcările
slobode. Şi mai simte, ca niciodată, dorinţa şi nevoia să-
şi vadă chipul în oglindă.
Oglinda o cumpărase de la Sibii şi-o purta într-un
cobur, învelită cu un ştergar. Şi-a potrivit-o pe
cerceveaua ferestrei. N-a cutezat să se privească dintr-o
dată. S-a dat cîţiva paşi înapoi. A stat în cumpănă. Şi-a
pipăit obrajii cu amîndouă palmele. Îi era frică să nu i se
ridice împotrivă, din ciobul lucios, un alt Radu Gheţea.
Un Radu Gheţea străin. Poate îmbătrînit. La ce-or fi
scornit oamenii meşteşugul acesta diavolesc? La ce-au
nevoie să-şi cerceteze faţa într-o sticlă, dacă îşi simt
cugetele curate şi neprihănite? Oare nu li-e de ajuns că
au ochi?... Nu-s ochii oglinzi mai limpezi decît toate
oglinzile din lume? Au poate unii oameni care-şi
tăinuiesc privirile, ascunzîndu-şi-le de semenii lor, simt
totuşi nevoia să se cerceteze singuri, să-şi dezvăluie lor
înşişi sufletele, în cămări ferecate şi numai la lumina
puţină a lumînărilor? Poate aceia au născocit oglinda?...
Aceia şi muierile frumoase, care învaţă la oglindă cum
să-şi poarte frunţile, cum să clipească din gene ca să-
mbete inimile bărbaţilor şi mai ales cum să-şi ascundă
minciunile în dosul pleoapelor lăsate cu nevinovăţie în
jos.
S-a apropiat încet, ca de un lucru necurat. Întîi i s-a
arătat pieptul coantăşului, cu bumbii strălucitori. Mai
apoi barba, gura... şi ochii. Ochii!...
Radu Gheţea a făcut un pas hotărît înainte,
cercetîndu-l cu lăcomie pe cel care-i stătea împotrivă. Era
omul din oglindă un bărbat în puterea cuvîntului. Avea o
faţă trasă, pîrlită de soare, pe care se revărsa însă o
lumină duioasă, cum n-au de obicei ochii albaştri. În
fundul ochilor acelora treceau cînd şi cînd sclipete, ca
nişte fulgere. Sprîncenele negre, îmbinate la rădăcina
nasului, şi le ţinea arcuite a mirare. Desimea lor şi a
genelor umbreau privirea. Printre buzele cărnoase i se
zărea albul dinţilor. Barba neagră corb şi-o purta
rotunjită cu foarfecele. Pletele moi, inelate, îi cădeau pe
umeri.
Lumina puternică a soarelui, care bătea din plin în fe-
reastra şi de acolo pe faţa lui, îi scotea la iveală fiecare
firişor crestat de vreme. I-a trebuit destul timp pînă să se
dedea cu chipul din oglindă şi pînă cînd să-l înţeleagă. I
s-au aburit ochii şi oglinda s-a-nvăluit parcă într-o ceaţa
groasă. Din grosimea ceţii s-au năzărit umbre. Frînturi
din viaţa lui de pînă acum. Oameni şi locuri de
odinioară... Cînd s-a limpezit adîncimea apelor de sticlă,
din ea a răsărit chipul Ancuţei. Se-ntrupase din ochii lui.
La început mică, licărind vie şi frumoasă numai în
luminile lor, mai apoi crescînd cu repeziciune, cuprinzînd
toată oglinda, toată odaia, toată lumea.
Radu Gheţea şi-a plecat fruntea. O simţea în el ca pe o
chemare de demult. Nu mai putea zăbovi nici o clipă. A-
nfăşurat oglinda la loc în ştergar, mulţumindu-i în gînd
pentru marele ei meşteşug. I se părea că pînă atunci îşi
uitase chipul. Că se gîndea la el, cel de acum, dar că-l
vedea pe celălalt Radu Gheţea. Pe Radu Gheţea aşa cum
plecase în lume, cu fruntea senină şi ochii limpezi.
Cînd a ieşit în cerdac, soarele revărsa peste tîrg o
puzderie de lumină, care făcea să strălucească crucile de
pe turlele vechii mitropolii argeşene. Cîrstocea îl aştepta
în şa, ţinîndu-l alături pe Diavol.
Spre miazănoapte se ridica asupra lumii, cărunt şi
încununat cu nori, Negoiul.

Era pe la prînzişor cînd mîntuise toate trebile.

Dereticase prin casă, dăduse fuga la grajd să sloboadă
vacile la păşune şi să-i arunce lui Fulger o furcă de fîn,
fiersese laptele, crăpase cîteva braţe de aşchii pentru
cuptor. Cneazul plecase la arat încă din zori. Aşa că
rămăsese cu toate ale casei, în ajun de praznic.
Nici nu mijise încă de ziuă, cînd începuse munca. Se
învîrtise ca o zvîrlugă, cu spor şi folos. Îi cînta sufletul.
Parcă nu erau ale ei nici mîinile, nici picioarele. La
început, îşi putuse struni minţile. Cu cît urca soarele mai
mult pe boltă, cu atît gîndurile o luau razna,
împrăştiindu-se ca un stol de vrăbii cînd dă uliul... A
spart o strachină şi în loc să adune cioburile, s-a trezit în
faţa laviţei pe care dormise Radu, ast’toamna, cînd picase
din pribegie. Parcă-l vede aievea. Căzuse într-un somn de
plumb. Avea faţa liniştită şi senină ca un prunc. Atunci îl
sărutase hoţeşte pe buze şi se-nfiorase toată, de frică, de
ruşine şi de plăcere. Da’ cînd a stăpînit-o în Valea
Brazilor?... Cînd a luat-o în braţe, s-o treacă prin apă?...
Doamne, unde-i stau gîndurile! Or fi crescut
cozonacii?! Ca i-a frămîntat, pînă s-au făcut numai
băşici. A dat fuga lîngă vatră, ridicînd ştergarele cu care
oblojise covăţelele de lemn. Dinăuntru s-au înfoiat către
ea patru cozonaci trupeşi. De-abia mai încăpeau în copăi.
S-a apucat să şteargă armele cneazului. Atît mai are de
isprăvit. Să cureţe armele, meşteşugurile de vînat şi
pescuit şi tarhatul de război. De cîte ori se nevoieşte la
treaba asta, de atîtea ori se mîhneşte că n-a făcut-o
maică-sa un fecior, ca acela... Ca Radu, spre pildă. S-ar
fi legat fraţi de cruce şi-ar fi bătut cu paloşele în patru
zări de lume.
Aici ajunsese cu gîndurile, atunci cînd pusese cîrpa pe
paloşul cel mare al cneazului. La ce s-o fi făcut maica
fecior?... Atunci n-ar mai fi luat-o Radu în braţe, s-o
treacă apa din Valea Brazilor, nici n-ar mai fi supus-o,
frîngîndu-i mijlocul... Ce, să-l vadă pe Radu umblînd
după altele!?... Atîta i-ar trebui! Că-i scoate ochii cu
ghearele.
Să fie în locul lui vodă, i-ar da poruncă straşnică să
mai lase trebile căpităniei pe seama cetaşilor şi să-şi mai
vadă de-ale Iui. Ba i-ar porunci chiar sa se-nsoare cu
una, Ancuţa lui Bojin, care suspină şi se ofileşte de atîta
dor... Să creadă el, căpitanul, că Ancuţei i-e dor... Nici
pomeneală. Ah! Ah! S-a luat cu vorba şi acu vine
amiazu... A zvîrlit cîrpa sub laviţă, a cules aproape din
zbor mănunchiul de busuioc şi legăturica cu săpunariţă,
apoi a dat buzna afară, alergînd în vîrful opincuţelor.
Cînd a coborît în tăpşan, soarele a-nvăluit-o în beteală
de aur. Din tufele de sub brazi a sărit spre ea,
adulmecînd-o cu botul umed, Căpriţa. Dimineaţa pare o
dimineaţă fermecată.
Parcă acum vede pentru întîia oară Cremenarîi. Nu ştie
cîtă vreme a stat, aşa, nemişcată, cu legăturica de
săpunariţă într-o mînă şi cu buchetul de busuioc în
cealaltă, lăsîndu-se dezmierdată de frumuseţea zilei. A
trezit-o din beţia asta mormăitul lui Cufurici, care se
căznea să se urce într-un brad. Ancuţa a zbughit-o din
loc, cu Căpriţa sărindu-i pe urme. Din fugă, i-a pălit lui
Cufurici un ghiont între coaste. Luat din pripă, ursanul
şi-a dat drumul de vale, mormăind supărat.
Fata a ţinut-o într-o goană pînă la urlătoare. De la
capul bradului culcat de cneaz peste prăpastie se pornea
în jos o potecuţă, nu mai lată decît vîrful opincii. O
făcuse ea, umblînd vara să se scalde singură, în ochiul
de apă limpede şi adînc, care rămînea tăinuit de pe urma
şuvoaielor din primăvară, sub colţii de stîncă şi sub
trunchiurile prăvălite de puhoaie. Potecuţa coboară
buziş, ici şerpuind pe lîngă colţii de stîncă, colo
cumpănindu-se pe un trunchi smuls din rădăcină,
dincolo sărind de pe un pietroi pe altul, sau ocolind cei
trei mesteceni, crescuţi ca trei fraţi gemeni din pieptul de
cremene al urlătoarei, peste adîncul căreia îşi închină
mătasea fragedă a frunzişului. A stat sus, în creastă, o
clipă. Apoi, uşurică şi mlădie, s-a pornit de vale. Căpriţa
a urmat-o, tropotind mărunt cu copitele şi behăind vesel.
A agăţat legăturica cu săpunariţă într-o creangă de alun.
Mănunchiul de busuioc l-a aşezat deasupra. A sărit pe-
un bolovan. Cu palmele încrucişate la ceafă, cu ochii
întredeschişi şi-a lăsat obrazul şi fruntea alintate de
soare. Razele o pătrundeau ca o binecuvîntare. Aici, în
adîncul ferăstruit al pămîntului, dobîndiseră puteri
întreite. Ardeau ca vara. Mirosea puternic a piatră
încinsă, a apă, a cetină şi a frunze verzi. S-a legănat din
şolduri, unduind lin. Cum statea aşa, uşor aplecata pe
spate, a simţit iia înfiorîndu-i sfîrcurile sînilor. Atunci s-
a-nroşit pară şi a cutremurat-o un fior lung, care i s-a
alungat de la vîrfurile degetelor pînă la rădăcina părului.
Nu ştie ce-i cu ea, dar parcă-i beată. I s-au umezit
buzele. I se zbat nările. O cuprinde o toropeală, care-i
înmoaie genunchii.
Şi-a scuturat fruntea să alunge ispitele care-i dădeau
ocol. Cît ai clipi, şi-a desfăcut nojiţele, a lepădat
brîuleţul, fotele, fusta şi iia. A rămas pe marginea tăului,
goală, năltuţă, împlinită. Cu mişcări pripite şi-a despletit
coadele. Cosiţa grea, vălurită, a-nvăluit-o pînă la mijloc.
Apa tăia, de rece ce era. Îi oprea răsufletul în piept. S-a
cufundat de cîteva ori, lăsîndu-se îmbrăţişată de unde.
Nu poate avea altă bucurie mai mare la sfîrşitul iernii
decît scalda asta dintîi, care-o desmorţeşte după atîtea
luni trăite în nemişcare. Sîngele i se porneşte mai
năvalnic prin vine, sînii i se împietresc, îşi simte
mijlocelul ca şi cînd i l-ar strînge în braţe bădiţa Radu. A
ieşit pe mal, şi, cu o mişcare pripită, şi-a aruncat cosiţele
pe spate, legîndu-le strîns cu o panglicuţă roşie. Din
pieliţa albă, cu luciri moi de piersică coaptă, se ridicau
aburi subţiri. Pe umerii rotunzi, stropii de apă adunaseră
toată lumina zilei. Din cîţiva paşi săltaţi a fost la tufa de
alun. Căpriţa, după ce păşunase o toană, se aşezase la
umbră, privind-o cu ochii mari şi umezi. S-a întors cu le-
găturica şi cu busuiocul. Iar atunci cînd s-a plecat
deasupra tăului, ţinînd în pumni flori de săpunariţă, i s-
a ridicat împotrivă, din fundul apei, o codană trupeşă, cu
nurii împliniţi, zîmbind. Ar fi stat la sfat cu fata, că tare
era frumoasă.
Dar s-a ruşinat de goliciunea ei şi-a alungat-o,
tulburînd cu pumnii faţa lucie a oglinzii.
Îşi frecase tot trupul cu săpunariţă şî cu busuioc. Aşa
o învăţase ast’ iarnă Dragomira, nevasta lui Cebucă, cea
cu pieliţa neasemuit de albă şi de catifelată. Pe cînd ea îi
ajuta la copil, nevasta o povăţuia în ale dragostelor...
Aşa că, simţindu-l în tot trupul şi în tot sufletul pe
Radu ca pe un ibovnic, a făcut după învăţătura nevestei
lui Cebucă.
Cu busuioc dăduse ea şi pînă atunci. Dar nu cu
busuioc şi cu săpunariţă muiate în apă ne-ncepută, într-
o dimineaţă îmbelşugată în lumină, de la un capăt de
primăvară. Nici nu stătuse cum stătea acum, întinsă pe
piatra călduţă, s-o bată soarele din plin şi s-o crească
aşa cum creşte toată suflarea din jur.
Îşi încrucişase mîinile sub cap şi printre pleoapele
întredeschise privea cerul. Era sus, nespus de sus şi
nespus de albastru. Creasta urlătoarei îl zimţuia într-o
depărtare fără seamăn, chenăruindu-l cu brîuleţ de brazi
şi cu altiţele frunzişului mărunt de mesteceni. Undeva, în
codru, sau poate aici, aproape, a început să se strige pe
nume cucul. Ancuţa ar fi vrut să-l întrebă cîţi ani are să
mai trăiască şi să-i dezlege rosturile de dragoste. Dar era
prea dulce soarele, prea o pătrundea căldura pietrei pe
care se întinsese, să se îndure să-şi întoarcă faţa către
cuc. Auzi şi lăstunii ce sfătoşi mai sînt! Şi ce harnici. Au
început să-şi dureze cuiburi prin malurile Argeşului şi
ale urlătoarei. Ian te uită la el... Mă, da’ ţanţoş se mai
poartă! Pe-o creangă de alun s-a lăsat în zbor un
sfrînciog. Ruginiu pe spate, cu aburi roşii pe piept. Semn
de primăvară în toi. O priveşte cînd cu un ochi, cînd cu
celălalt..
Ancuţei îi e lene şi să mai zîmbească. După tăria apei,
soarele e numai lene, numai somn şi numai vise... Într-o
zi sfîntă ca asta, e păcat să te zbuciumi. Numai tiranul
de cneaz a stricat obiceiele şi a scos oamenii la arat. De
bună seamă că s-a făcut o neruşinată. Iată că ar vrea să
fie Radu aici, lîngă ea. S-o vadă cît îi de frumoasă, să
înţeleagă că nu mai e o zgîtie şi s-o sărute, aşa cum o
sărută soarele.
Se vede treaba că sfrînciogul i-a ghicit gîndurile, că s-a
roşit şi mai tare pe pîntec, s-a burzuluit şi, scoţînd un
strigăt scurt, şi-a luat zborul, plin de mînie. În urma lui,
crenguţa de alun s-a arcuit de cîteva ori, tremurîndu-şi
toţi mîţişorii.

Întoarcerea căpitanului Gheţea spre locurile de

baştină, de care se legau întîiele zîmbete şi întîiele
lacrime, sub cerul verde-albăstrui de primăvară şi în
dulceaţa miresmelor tălăzuite pe sub streaşina codrului,
a fost ca o trecere în tărîmurile basmelor. Căpitanul
călărea prin razele piezişe de soare, cernute de frunzişul
mărunt al pădurii, năzuind cu tot sufletul spre pacea
nopţii şi spre tainele iubitei sale. După amiaza de Prier
era lină şi adîncă, ca o mare. Caii depănau firul
drumului, în treapăt spornic. Bîzîiau bondarii. Perechi,
perechi, fluturii ţeseau văzduhul cu arnici de toate
culorile. Fluierau mierle. Scatii şi piţigoi se ciorovăiau
prin tufele înflorite de lemn cîinesc.
Pe la ceasul al nouălea au răzbit în preajma răspîntiei
unde-şi avea hanul Gheorghe Obraz. De acolo au lăsat
şleaul şi s-au afundat în codru, să răspundă pe Şuvoiul
Negru. Şuvoiul îşi aduna apele din crestele care stau
împotriva Izvorului Lupilor, ducîndu-şi-le la vale, pe
clinele dinspre răsărit.
Soarele se lăsase în spatele crestelor de la Cremenari,
cînd cei doi călăreţi au ajuns în malul apei. Poteca pe
care o urmase Radu Gheţea i-a scos într-o rarişte de
făget, chiar în malul apei. Coasta care se ridica în ţancuri
pietroase şi ponorîte ascundea, de cealaltă parte, casa
cneazului. Aşa că după ce-a lepădat frîiele în mîna lui
Cîrstocea şi după ce-a slăbit chinga lui Diavol, căpitanul
şi-a povăţuit slujitorul să fie cu băgare de seamă şi mai
ales să nu-l lase pe Diavol să necheze. În liniştea serii l-
ar putea auzi vreo strajă.
— Of!... Amarnică viaţă îmi faci, domnia ta, îşi clatină
măturoiul de barbă slujitorul. Amarnică şi fără urmă de
bucurie... Nu ne stătea nouă bine în noaptea asta sfîntă
în strană la mitropolie? Ce s-ar mai fi zîmbat tot tîrgul la
domnia ta şi ce şi-ar mai fi dat cu coatele toate
tîrgoveţele!..,.
Că ai fi stat lîngă pîrcălabul Zane, acolo unde ţi-era
locul.
— Şi tu lîngă mine!
— Ca oricare slujitor credincios stăpînului său.
Radu Gheţea s-a veselit de amărăciunea şi întristarea
oşteanului.
— Cîrstoceo, Cîrstoceo!... Leapădă de la tine
deşertăciunea, Cîrstoceo!...
L-a bătut pe umeri, s-a întors pe călcîie şi a zbughit-o
la deal. Nu fără să mai audă bombănelile slujitorului,
care spunea că s-ar fi lepădat de cinstea ce i se cuvenea
la mitropolie dacă cel puţin ar fi putut-o avea lîngă el, nu
pe alta, dar pe Despa de bună seamă. Ar fi aflat multe şi
mărunte şi nici nu s-ar mai fi plîns de vînt şi de
singurătate.
A urcat la creastă prin făgeţelul în care amurgul
începuse să-şi îngîne umbrele. A ieşit din făgeţel, intrînd
într-un mestecăniş tînăr şi des. Trunchiurile subţiri şi
albe se scăldau într-o lumină de vis. Din mestecăniş a
intrat în brădet. Se apropia de creastă. Aerul era îmbibat
cu miros de cetini şî de răşină. Vîrfurile brazilor îşi
primeniseră straiul. Verdele lor fraged lucea poleit de
razele care scăpau peste coama priporului. Poteca a făcut
o arcuitură largă şi s-a apropiat de poiana în care-şi
durase casa moşu-su, Gheţea Zimbrul. Acum începuse
să se audă şuşotind Şuvoiul Negru. Brazii se răreau. O
trîmbă de raze, scăpată printre doi zimţi de stîncă, intra
în poiană, aurind-o.
Radu Gheţea s-a oprit în marginea ei, ca în hotarul
celuilalt tărîm. S-a oprit şi şi-a scos cuşmuliţa ca în faţa
unei icoane. Casa de bîrne stătea culcată pe-o coastă,
chiar în marginea pîrîului. În prag şi în ferestrele
hîrbuite, păianjeni de pădure îşi ţesuseră pînzele. Pe la
încheieturile bîrnelor, la locuri ferite de lumină,
crescuseră bureţi. Iar de jur împrejurul casei năpădiseră
dese, înalte, verzi, bălăriile, spinii şi iedera. Cei cîţiva
meri din jur se sălbăticiseră. Peste poiană şi peste casă
plutea vraja unui blestem. Căci Gheţea Zimbrul,
împotriva pravilelor şi împotriva anilor, îşi trăise aici o
dragoste tîrzie şi năpraznică. Cîte poveşti nu ascultase el
despre acel moş înfricoşat şi aprig, care nu ieşea din
singurătatea lui decît la slujba din duminica Floriilor şi la
războaiele ţării. Aici, sub acest acoperiş şi sub aceste
cetini înfiorate de boarea amurgului, a iubit-o Gheţea
Zimbrul pe turcoaica agonisită cu sabia.
Radu Gheţea şi-a plecat fruntea, înţelegînd că poiana
are anume puteri tainice. Poate acum, la lăsarea nopţii,
începe să fîlfîie peste ea sufletul turcoaicei. Oamenii zic
că Gheţea Zimbrul simţindu-şi sfîrşitul, s-a înţeles cu
ibovnica s-o ucidă şi s-o îngroape în codru, unde să n-o
găsească nimeni. Nici n-a căutat-o nimeni... Turcoaica
zace în ţărînă pe aici, prin preajmă. Gheţea Zimbrul, în
ţintirimul satului... Taină a fost viaţa lor, taină moartea
care i-a învăluit în giulgiul tăcerilor.
Dar a rămas peste ani amintirea dragostei lor. Dragoste
nepotolită şi neistovită, bogată ca locurile care-au
adăpostit-o şi ca ele de sălbatică.
Fiorul acelei dragoste de dâmult stăruia şi acum în
poiana în care trîmba de raze se stingea încet, încet, ca o
lumînare. Radu Gheţea l-a cules şi l-a luat cu el,
purtîndu-l spre creasta Izvorului Lupilor,

Au fost puţine primăveri în lungul celor şaptezeci şi

unu de ani cît a hălăduit prin viaţă şi prin lume în care
să nu fi ascultat slujba învierii sub bagdadia afumată a
bisericii ăsteia. În acele puţine primăveri, se chema că a
stat în scări şi a bătut războaie în olaturile străine. Au
poate s-a călătorit cu vreo nevoie a obştii, cine ştie în
care depărtare a zărilor.
Tare-i plăcea în tinereţea lui, şi mai abitir în vremea
bărbăţiei, să urce spre miezul nopţii poteca bisericii, să
se amestece printre moşnenii sfătoşi, dar mai cu osebire
printre moşnencele trufaşe, să tragă cu urechea la
cleveteala frumoaselor, care nu se sfiau de păcat nici în
cumpăna acelei nopţi sfinte, apoi să asculte glasul domol
al părintelui Athanasie cel bătrîn, tatăl sfinţiei sale
Athanasie, clinchetul moale al cădelniţei şi murmurul
abia îngînat al poporenilor.
A fost o vreme cînd făcuse şi el de strajă lîngă mormîn-
tul Mîntuitorului, încins cu paloşul şi sprijinit în suliţă,
aşa cum face Ulmeş, feciorul Ulmeşoaiei. Tot ca Ulmeş îşi
aţintea ochii pe vreo codană împlinită, au pe vreo vădană
plină de miere. Părintele trăgea psalmii pe nas, fumul de
tămîie plutea către grinzile bagdadiei, lumînările îşi
tremurau lumina, iar el, pătruns de sfinţenia slujbei şi de
zburdăciunea anilor, păcătuia în gînd şi nici măcar nu-şi
ascundea fapta, lăsînd pleoapele peste luminile ochilor.
Cum nu şi le lasă Ulmeş, cînd o învăluie cu priviri de
pară pe Ancuţa.
Cneazul Gheţea s-a răsucit în strană, a tuşit în barbă,
şi-a ridicat sprîncenele s-o poată vedea mai bine pe zgîtia
lui Bojin, apoi s-a amărît în adîncurile lui pentru inima
lesne schimbătoare a muierii şi pentru prostia lui Radu,
care s-a-nstrăinat ca un iretic şi care nu ştie ce pierde,
lăsînd-o pe Ancuţa să zburde slobodă. Fata s-a gătit ca
nicicînd. Strigă către cer de frumoasă, de rumenă, de
împlinită ce-i. Şi-a petrecut cozile peste piept. Îi vin pînă
la brîuleţul care-i încinge mijlocul, subţire, de să i-l frîngi
într-o palmă. Iată că şi-a pus şi salba de galbeni a
răposat mumă-si. Ar vrea să stea sfioasă, dar i se clipesc
genele, îşi întoarce mereu capul spre uşă şi-i lucesc ochii
ca la nevăstuică. Are şi ea dreptate. N-o să-l aştepte pe
Radu pînă i-or trece tinereţile. Cneazul a oftat din
adîncuri... Iată că a-mbătrînit de-a binelea. Urechile îi
trosnesc şi-i hîrîie, la vreme proasta încheieturile dau
semne, parcă nici privirea nu-i mai este atît de ageră ca
mai an, nici mîna atît de vînjoasă.
Şi-a lunecat privirea de la chipul îmbujorat al Ancuţei
spre partea stîngă a bisericii, acolo unde şedeau bătrînele
satului... A dat cu ochii de ochii Ulmeşoaiei. Posmagită,
cu gura pungă, cu marama neagră trasă pînă pe
sprîncene, cu mîinile numai noduri, vădana asculta
sfînta slujbă cu gîndurile în altă parte. Cneazul a simţit
cum îl învăluie o căldură de la inimă. A oftat... Oricît s-a
trudit să-şi stăpînească gîndurile, a fost zadarnic. Au
luat-o razna, fugind zălude într-o ceaţă a depărtărilor şi
într-o depărtare a anilor de mult îngropaţi sub frunzele
galbene ale luncii şi ale codrului. Fusese într-o noapte de
înviere, ca asta... în ce an, nu-şi mai aduce aminte.
Nici acum nu pricepe ce putere tainică i-a mînat pe
amîndoi sub licărul stelelor şi sub poala înflorită a
livezilor. Nu şi-au vorbit nici atunci, nici după aceea. A
fost o beţie şi o încîntare, în care s-au cufundat însetaţi
unul de altul, ca şi cînd s-ar fi căutat de-o viaţă...
Cneazul Gheţea şi-a plecat fruntea către piept... Toate
ale pămîntului se trec ca florile primăverii. Iar el sta
însingurat şi bătrîn pe marginea gropii. Obştea geme,
ţara geme, turcul şi boierul îi batjocoresc cinstea.
Paloşele ruginesc în teci. Caii de oaste trag la pluguri.
Căpitanii de judeţ ostenesc să adune birurile, cu care
voievozii îşi plătesc nemernicia... Cădelniţa sună molcom,
părintele Athanasie abia mai îngînă slujba, fumul de
tămîie a coborît din bagdadie asupra capetelor pletoase
ale moşnenilor... Dacă ridică fruntea din piept, poate să
vadă cum din ochii minunaţi ai Ulmeşoaiei, că atît a mai
rămas neveştejit din frumuseţea ei de odinioară, curg
două pîraie de lacrimă... Viaţă!... Viaţă! Poate Ulmeşoaia
să-l fi iubit într-una din noaptea aceea a învierii... Cine
ştie? Da’ n-a vrut să-i strice casa. Şi asta se poate... El a
hălăduit prin lume şi nu poate spune că n-a mai iubit şi
alţi ochi, şi alte sprîncene... Ancuţa parcă-i o rodie...
Cneazul îşi plimbă privirea de la Ulmeşoaia la Ancuţa
şi de la Ancuţa la Ulmeşoaia. Două capete de viaţă, unul
strălucind sub puterea tinereţii şi sub licărul lumînărilor,
celălalt mohorît, trudit şi ispăşit, sub vălul cernit al
marămii şi al durerilor... Peste ochi i s-a lăsat un abur de
tristeţe. Lumînările pîlpîiau moale, licărind abia simţit în
fierul suliţelor ţinute drept de flăcăii care străjuiau
mormîntul lui Isus. Atunci s-a arătat din altar părintele
Athanasie, cu sfînta evanghelie în mînă... Moşnenii şi
moşnencele au îngenuncheat, în foşnete de pînzeturi, în
bocănit de cizme şi în gîfîit de piepturi trudite. Părintele a
ridicat evanghelia deasupra capetelor plecate cu
smerenie la pămînt. A făcut semnul crucii în văzduh.
Apoi a tuşit, potrivindu-şi glasul...
Se închegase o linişte ca de sfîrşit al lumilor. În acea
linişte deplină şi înfricoşată, cînd sufletele moşnenilor şi
moşnencelor cătau dezlegarea atîtor şi atîtor întrebări, a
scîrţîit uşa bisericii... Un val de aer rece, reavăn şi tare, a
bufnit înăuntru, purtînd lumina făcliilor în toate părţile.
Apoi au răsunat rar, puternici şi siguri, paşii unui
bărbat. Paşii erau însoţiţi de zuruitul pintenilor.
Obrazurile s-au ridicat de la pămînt. Străjerii Sfîntului
Mormînt şi-au înseninat feţele aspre. Toţi, afară de unul.
Iosif Veveriţă, care se afla într-un colţ sub prapur,
alături de frati-su de cruce, Costa Ursu, i-a tras acestuia
un cot între coaste:
— Aţine-te, Ursane, c-a venit căpitanul. Iote-o pe An-
cuţa... S-a albit ca varul...
— Taci... Cneazul.
În adevăr! Cneazul se răsucise încet, cu sprîncenele
ridicate a mare şi nemăsurată mirare. A stat o clipă
nemişcat, aţintindu-l pe Radu Gheţea cu o privire de oţel.
Cînd a făcut un pas spre el, s-a auzit şi glasul părintelui
Athanasie:
 — Fraţilor... sufletele morţilor... Hristos a înviat!... Cu
înţelepciune drept să ascultăm sfînta evanghelie... Pace
tuturor!
Cît era de tremurată şi de slabă chemarea părintelui,
avea atîta căldură omenească şi atîta duhovnicească
blîndeţe, încît furtuna din cugetul cneazului s-a potolit,
ca alungată de soare... L-a cuprins o neaşteptată şi
deplină bucurie. Pieptul i se umflase. Îşi simţea colţurile
genelor umede. Vorbele evangheliei treceau pe lîngă el,
venite dintr-o mare depărtare, să se piardă într-o şi mai
mare depărtare. Şi-a încrucişat mîinile pentru rugă,
ridicîndu-şi privirea în bagdadie. Părea că o minune
deschisese acoperişurile şi, acolo sus, străluceşte în toată
puterea soarelui Cremenariul... Iar el, el cneazul, cu ple-
tele răsfirate de vînt, cu cămaşa desfăcută la piept, stă
sub mesteacăn şi pufăie mulţumit din lulea. Cu o mînă
leagănă necontenit paneraşul de răchită, în care gungure
odrasla lui fie-su... îl aude pe Radu cioplind o loitră
pentru car. Aude zuzuind albinele. Ancuţa dă glas din
cuhnie... Şi cerul e limpede, nesfîrşit şi albastru.
Nu ştie cît a ţinut slujba şi nici cînd popa Athanasie i-a
dat lumină, chemîndu-l cu glas dulce:
— Hristos a înviat, cneazule!
A răspuns ca prin vis:
— Hristos a înviat sfinţia ta!
Atunci cînd i s-au limpezit ochii, n-a mai văzut-o nici
pe Ancuţa, nu l-a mai văzut nici pe Radu. S-a mîniat,
simţindu-şi înfrînte vrerile şi poruncile, dar s-a bucurat
nespus de această înfrîngere a cneazului Gheţea de la
Cremenari. Afară se alcătuise convoiul. Oamenii-şi ţineau
făclioarele în dreptul piepturilor. Aşteptau, după datină,
să înconjoare biserica. Muieretul începuse să şuşotească.
Cetaşii şi moşnenii copţi la minte zîmbeau în bărboaie.
Peste ţintirim s-a călătorit o adiere slabă de vînt, aducînd
cu ea miresmele livezilor.
Noaptea era limpede, călduţă şi parfumată.
Cneazul Gheţea a-ndăluit pe urma părintelui
Athanasie. Îşi ţinea fruntea uşor plecată, ca un învins.
După el, cu paşi rari, s-a pornit tot norodul
Cremenarilor.

Nici unul, nici altul nu mai ştia cum s-au răzleţit de

ceilalţi şi cum au ajuns lîngă crucea Cătălinei. Au stat
lîngă ea, strîns înlănţuiţi. Iedera crescută din belşug din
ţărna gropii, dăduse-n frunză. Secera scăzută a lunei
plutea peste Cremenari. Livezile de pruni păreau ţesute
cu beteală de argint. Au luat-o către Izvorul Lupilor.
Ancuţa îl ţinea pe după mijloc. El îi cuprinsese umerii cu
dreapta şi cu stînga îi strîngea mîna care-l înlănţuise. Au
ascultat Argeşul băsmuind în rădăcini. I-au privit undele,
negre la maluri, cu străluciri palide spre mijloc. Au urcat
poteca, mergînd ca în vis. Ajunşi sus, s-au întors cu faţa
către sat... în ţintirim roiau făclioarele vădanelor. Au
văzut amîndoi o făclie însingurată în dreptul
mormîntului Cătălinei. Radu Gheţea a oftat, lăsîndu-şi
fruntea în jos. Ancuţa l-a strîns mai tare lîngă ea, şoptind
mîngîios:
— Bădiţă!
Au plecat mai departe. Nu vorbeau, nu se uitau unul la
celălalt. Încet, încet, l-a pătruns căldura fetei. Şi mirosul
de busuioc şi de sînziene, care i se ridica din cosiţă.
Atunci l-a învăluit un abur, ca şi cînd s-ar fi pierdut într-
o depărtare necunoscută... fără margini, fără început,
fără sfîrşit. Erau ei amîndoi, vîslind alături, de la
începutul lumii, spre un liman de fericire care le trimetea
în noaptea asta cei dintîi soli.
Aşa au ajuns, cînd luna sta să scapete dincolo de
crestele Văii Brazilor, în poiana lui Gheţea Zimbrul.
Şi-a descins sabia, şi-a scos coantăşul, întinzîndu-l la
rădăcina singurului pin, rătăcit în marginea brădetului.
S-au culcuşit amîndoi între pulpanele hainei şi li s-au
părut largi.
Ancuţa şi-a făcut loc la pieptul lui, vîrîndu-şi nasul în
despicătura cămăşii. Radu Gheţea l-a simţit rece, gheaţă.
A zîmbit, mîngîind-o duios pe cosiţă. Fata a oftat şi s-a
strîns mai aproape. De acolo, de la pieptul iubitului, a
început să se răsfeţe. L-a zgîriat cu unghia în dreptul
inimii. L-a împuns cu sînii. L-a tras de barbă şi de plete.
Cînd a vrut s-o sărute pe gură, şi-a întors faţa, lăsîndu-şi
gîtul slobod... S-a-nfiorat toată, de cum au atins-o buzele
căpitanului. Atunci cînd i-a simţit mîna cuprinzîndu-i
sînii, s-a roşit şi au podidit-o lacrimile. S-a răsucit cu
faţa în sus, acoperindu-şi ochii cu braţul stîng, uşor
arcuit şi gol pînă la subsuoară.
Ancuţa lui Bojin a trecut pragul acela de viaţă, primind
dragostea ibovnicului ca pe o binecuvîntare.
...Dimineaţa, cînd gotcanii au început să cînte cîntec
de dragoste şi de luptă, Radu şi Ancuţa au văzut că, sub
sărutul dulce şi lin al razelor de lună, merii sălbăticiţi din
preajma colibei lui Gheţea Zimbrul dăduseră în floare.

Pe Argeş se-ngînau umbrele serii. Toată liniştea

asfinţitului era sfîrtecată de behăitul oilor, de mugetele
vitelor şi lătratul dulăilor. Din ponor în ponor se auzeau
ciobanii strigîndu-se şi răspunzîndu-şi unii altora. Satul
trăia din ptin. Gospodinele alergau de colo, colo,
nemaivăzîndu-şi capul de treabă. Că nimeni nu le dădea
o mînă de ajutor, în seara asta de Sîn-Gheorghe... Cînd
să mai coci lipiile pentru ciobani şi pentru cei ce pleacă
la oaste, cînd să cîntăreşti burdufele cu brînză şi
caşurile, să găteşti albiturile, să tocmeşti trăiştile?! Că
dumnealor, moşnenii, după ce-au ales sterpele şi-au
numărat mioarele cu miei, s-au strîns la sfat. Pufăie din
lulele şi pun ţara la cale. Vorbesc vrute şi nevrute. De
Hasan gelep, că plăteşte capul de chivirgic cu patruzeci
de aşpri peşin, lucru care va întrema obştea, de slujba de
la căpitănie, unde după cîte se aude e rînduială ţapănă,
de urşii flămînzi, că au coborît de vale şi au să
primejduiască turmele, care, în afară de bacii vechi, n-au
alte străji decît dulăii încercaţi, cu ragile la gît, ciobanii
fiind cu caş la plisc şi urcînd la munte pentru întîia oară.
Vorbesc despre lucruri îndepărtate şi n-au ochi să vadă
ce s-a-ntîmplat aici, sub mustăţile şi bărboaiele lor
înfoiate. Auzi, auzi?!... Se putea o blăstămăţie mai mare,
decît aceea pe care o făcuse Ancuţa lui Bojin? Să plece ea
în văzul satului, de la sfînta slujbă? Da’ şi cneazul! A
tăcut, ca şi cînd i-ar fi astupat Dumnezeu gura. Mai
curînd Sarsailă, decît Dumnezeu... Ce să mai vorbim de
dumnealui căpitanul Gheţea... Frumos bărbat, asta-i
adevărat, şi ar fi păcat să zici altfel. Da’ ţanţoş şi fudul,
de nu-l mai încape brîul. Văzutu-l-aţi cum a intrat în
biserică?! Cu nasul pe sus, zuruind din pinteni şi cu
mîna stînga înfiptă în straja săbiei. Nu s-a uitat nici în
stînga, nici în dreapta. Ba s-a uitat o dată la Dragomira...
A dracului ţîfnoasă, ce s-a mai răsucit în fote! Parcă era
cloşcă. Pe urmă s-a arătat ea mai firoscoasă decît toate
muierile cu cap din Cremenari şi s-a alăturat de
păcătoasa lui Bojin, care nici măcar nu-şi ascunde
ruşinea şi se poartă cu testemel, ca şi cînd ar fi cununat-
o părintele Athanasie, după lege. Ah! Ah! S-a stricat
lumea de tot. Ce să mai vorbim, suratelor? Cneazul l-a
poprit şi l-a batjocorit pe Bubiu, dar închide ochii la
nefăcutele altora, care-l slugăresc pe el. Iar afurisita lui
Bojin, spun fetele jurîndu-se cu mîna pe inimă, l-a
sîngerat pe bietul Ulmeş, care-i fecior odată, numai
pentru c-a încercat s-o sărute! Lasă că şi Ulmeşoaiaaa!...
Şi moşnenii ăştia păroşi sîsîie ca nişte gîscani leşeşti
despre unele şi despre altele, în loc să cheme sfatul de
obşte şi să-i spună cneazului una, s-o simtă... Of! Of! Şi
ce treburi mai am de împlinit, surato! N-am muls vaca,
n-am pus de terci, n-am căutat găinile de ou! Mă duc, că
m-am luat cu vorba. Să ştii că s-a întors lumea cu susul
în jos. Adu-ţi aminte de olteanca ceea pirpirie, care i l-a
luat bietei drăgoeştence pe Gheorghe, feciorul răposat
cneazului Drăgoi...
Iată alt prilej de vorbă... Şi pentru Despa, şi pentru
Măria, şi pentru toate cumetrele satului. Aşa că atunci
cînd s-a arătat cneazul urcînd cu paşi rari spre casa lui
Bojin, sprijinindu-se-n toiag şi cu faţa luminată de o
bucurie pe care nu şi-o putea ascunde, cumetrele au
lăsat cuptoarele şi lipiile şi roatele de caş, iţindu-se pe
după gardurile de lemn cîinesc, făcîndu-şi semn una
alteia şi repezind plozii la vecina din deal sau la cea din
vale, cu chemare straşnică şi de taină.
Moşnenii, după obicei, erau strînşi în faţa casei lui Ce-
bucă. S-au închinat către cneaz, s-au mirat cînd au
văzut ca trece fără să se oprească, apoi au rămas pe
gînduri, pufăind din lulele.
Tăcerea a rupt-o Cebucă:
 — Bine-a făcut domnia sa căpitanul... Dac-o lăsa după
cneaz!
— Aşa-i! întări Tătucu, bătîndu-şi luleaua de pălimar...
Se cheamă ca oşteanul n-a uitat nici vatra unde a
crescut, nici nu se îngreţoşează de cei lăsaţi acasă...
Semn bun!
— Semn bun, mormăiră cîţiva moşneni mai vîrstnici.
Într-aceea, noaptea şi liniştea se pogorau peste
Cremenari.

Ion Bojin era ştiut ca cel mai tăcut om din sat. Mai
tăcut şi decît Costa Ursu. Rămas văduv, îşi vedea de-ale
lui. Nu se arăta în lume, nu se vîra în trebile obştii.
Punea umărul unde era de pus şi atît. Nici măcar Despa
nu găsise prilej să-l clevetească. Cu toată barba lui
răvăşită şi cu negura veşnică din ochi, părea blînd şi
sfios. Trăia într-o singurătate şi n-avea ochi decît pentru
fie-sa. O iubise pe nevastă-sa, aşa cum pot iubi numai
tăcuţii şi sfioşii. Toată dragostea care i-o închinase
răposatei o dăruise Ancuţei. Nu i-o arătase niciodată. Se
ţinuse deoparte, o lăsase să crească slobodă, dar n-o
scăpase o clipă din ochi. În schimb, din truda lui,
adunase an de an într-un sipeţel galbeni şi aşpri, nasturi
de aramă, motchiţe de mătase şi de borangic, cordeluţe şi
testemele înflorate. Tot ceea ce crezuse că-i va fi de folos
cînd s-o mărita. Dacă suferea, cum suferea ştiind-o la
cneaz, ghidul măritişului îl măcina ca un rău ascuns şi
necruţător.
Ion Bojin înţelesese de mult că Ancuţa e frămîntată şi
că plăteşte unei iubiri proaspete vama cuvenită. Iar
alaltăieri, la înviere, i s-a desluşit totul. Retras într-un
cotlon, văzuse şi simţise bucuria fie-si, de cînd intrase
căpitanul Gheţea în biserică. Duminică dimineaţa ştia că
fata lui, curată ca roua, proaspătă ca dimineaţa şi
frumoasă ca o zi de vară, a trecut din seninătatea şi fără
grija tinereţii în hotarele grijilor şi ale suferinţelor. Nu s-a
mai mişcat din preajma ei. O vedea suferind şi ar fi vrut
să ia asupră-şi toate amărăciunile care-i umbreau ochii
frumoşi. Luni seara, văzînd-o mereu tristă şi tăcută, se
încrîncenase amarnic. Intrase în casă, îşi luase baltagul
şi, după ce-o mai privise o dată, ieşise în potecă, dînd
colţul casei cu băgare de seamă. Nu coborîse doi paşi, că
se lovise piept în piept cu cneazul.
S-au oprit amîndoi. Bătrînul şi-a ridicat sprîncenele,
apoi s-a sprijinit cu amîndouă mîinile în toiag. Gîfîia
uşor, ca unul căruia nu-i venea prea uşor să urce la
creste.
— Încotro, Bojine?
— La domnia ta, răspunse bolovănos moşneanul.
Cneazul l-a măsurat îndelung. A stăruit cu privirea pe
faţa muncită de durere, pe mîinile încleştate pe baltag.
Şi-a clătinat pletele a semn de înţelegere.
— Ţi-am luat-o înainte!... Am venit să ţi-o cer pe
Ancuţa,
— Mulţumesc de cinste... Aş fi poftit să fie după
datină... Cu peţitori şi fără ruşine.
Cneazul a tăcut. Apoi:
— Tinereţea, Bojine... Iartă!
Glasul îi tremura:
— Tinereţea, domnia ta... Da’ dacă feciorul domniei tale
a vroit să culeagă dulceaţa, apoi să zboare...
S-a-necat. Pieptul îi sălta pripit.
— Îi crăp capul cu baltagul ăsta...
 — Bojine!
— Asta-i, cneazule!

II

Livezile, pe sub care călărea, şuşuiau uşor în boarea

răcoroasă a dimineţii. Ici, colo, răsăreau acoperişurile de
ţiglă roşie ale conacelor boiereşti şi ale caselor arătoase,
durate de tîrgoveţi. Pe bună dreptate, Tîrgoviştea era
vestită pentru frumuseţea sa nu numai în Ţara
Românească, dar şi în toate ţările megieşe. Livezi
nesfârşite, vii sorindu-se pe dealurile dimprejur, lunca
înmiresmată a Ialomiţei şi curţile de piatră, în care se
adăpostiseră boierii domniei, dar mai ales liniştea pe care
i-o dădea depărtarea de hotarele bîntuite cu foc şi fier o
făceau să-nflorească şi să rîdă către cerul senin de
primăvară. Merii pe sub care trecea îşi scuturau crengile,
ningîndu-l cu petale albe. A fluierat o mierlă. I-a răspuns
un sturz. Albinele începuseră să şuvoiască peste
creştetul livezilor.
Drumeagul pe care apucase şerpuia lin, mărginit ici,
colo cu garduri de spini. L-a scos în luncă şi de acolo,
sub zidurile din spre apus ale cetăţii, sprijinite pe
Ialomiţa. Lunca se rărise, malul apei fiind tăpşan.
Trebuia să ocolească cetatea pe la miazăzi, să treacă
Ialomiţa pe pod, sa poată ajunge la porţi. Dincolo de apa
iezită şi înghesuită între malul întărit cu parcane şi între
ziduri, crescuse papură. Cum călărea la trap domol, c-o
mînă în şold şi cu privirea aţintită la străjile din turnuri,
a văzut spînzurînd deasupra trestiişului o frînghie cu
noduri. Sus, se vede treaba că era agăţată între două
creneluri. A tras de frîie, mirat peste măsură. Cu atît mai
mirat, cu cît nemişcarea străjilor, sprijinite în suliţe, do-
vedea că acestea nu-i luaseră seama. N-a avut vreme să
se limpezească. Liniştea faptului de zi a fost spartă de
nişte răcnete turbate.
— Puneţi mîna pe el, diavolilor!... Hei, străji de paie!...
Saci umpluţi cu cîlţi!... Bărboşilor!
A detunat un pistol. Străjile au început să se foiască.
Cea din foişorul de la miazăzi a lăsat suliţa, apucînd
arcul şi potrivindu-i săgeata. La zid s-a arătat un om, cu
capul gol, în nădragi de camhă şi coantăş albastru.
Fugea aplecat. Podinele duduiau.
— Săgeteaza-l!... Săgetează-l, mălai moale, se auzi din
nou glasul, pe care Radu Gheţea l-a cunoscut îndată
după puterea lui, dar mai ales după frumuseţea
mîngîierilor cu care alinta străjile.
Oşteanul din turn a slobozit arcul. Şuierînd ascuţit,
săgeata s-a izbit de ziduri, la cîteva palme în urma
fugarului. S-a frînt şi a căzut în trestii. Dintr-o săritură
meşteşugită omul a încălecat zidul. Nu i-a trebuit decît o
clipită să apuce frînghia între picioare şi să-şi dea
drumul devale. Atunci s-a arătat la podine însuşi domnia
sa căpitanul Racea. Cu un pistol care fumega în mîna
dreaptă, cu sabia goală în mîna stingă. Cu cămaşa
desfăcută la piept şi cu capul gol, ras ca-n palmă,
strălucind în lumina răsăritului.
Radu Gheţea privea neputincios dincolo de rîu.
Fugarul părea că ştie de minune toate cotloanele cetăţii
şi ale împrejurimilor, pentru că se topise în trestiiş fără
urmă, şi mai ales fără să mişte măcar un fir.
După Racea urcaseră la creneluri ca la zece oşteni. Îşi
ţineau arcurile întinse şi scurmau cu privirile întreaga
împrejurime.
— Hei, tu de-acolo... răcni Racea, ameninţîndu-l cu
sabia.
Tu, tu! Nu mai face pe prostul! Stăi nemişcat, că te
săgetez! Cine eşti?
Radu Gheţea zîmbi moale. Furia fratelui său trebuia sa
fie de negrăit, dacă-şi scosese la vedere ţeasta lucioasă pe
care-o ţinea ca pe cea mai mare taină a vieţii lui. Văzînd
însă că se îngroaşe gluma şi că arcaşii îl iau la ochi, a dat
glas:
— Raceo! Raceo! Halal frate şi halal gazdă!
— Hei, burdufe cu său! Jos arcurile, nemernicilor! Aţi fi
în stare să-l nimeriţi pe căpitanul de Pădureţ... Pe el şi pe
mine, că iscoadele vă scapă printre degete, babe turceşti
ce sînteţi!
Vorbea şi-şi flutura sabia în aer.
— Păs la porţi, Radule. Ai picat tocmai bine, răcni
Racea.
În mideanul din faţa cetăţii erau trase patru care
ungureşti, cu polog. Neguţătorii unguri, cu mustăţile
răsucite, înveliţi în dulame lungi şi purtînd pălării cu
marginile late, întinseseră la vedere bricege nemţeşti,
nişte viguri de stofă, lacăte, broaşte, chei, toate lucrate
cu meşteşuguri, cîteva butoiaşe cu vin şi vreo patru
clopote...
„Cam puţină marfă pentru atîţia negustori”, gîndi Radu
Gheţea, îndemnîndu-şi armăsarul spre porţi. Ce-l mira
mai mult erau telegarii. Cai de pustă, frumoşi, cu
urechile mici şi piepturile late, făcuţi pentru şa, nu
pentru ham. Trecînd dincolo de care, l-a cunoscut pe
învăţatul săbier tălian, care se tocmea amarnic pentru o
balercuţă cu vin şi pentru nişte lacăte.
 S-au cunoscut şi s-au închinat unul către altul.
Căpitanul a sărit din şa, iar săbierul tălian i-a zîmbit,
făcîndu-i semn cu capul spre cetate. Era gătit de drum.
Purta cizme înalte cu pinteni, pelerină, sub care se vedea
o sabie mare, florentină, pălărie cu o margine ridicată, la
care avea prinsă o pană de struţ. Lui Radu Gheţea i s-a
părut că tălianul slăbise. Avea cearcăne mari sub ochi şi
zîmbetul silit. Cu braţele pline de lacăte, urmat de
neguţătorul ungur, s-a îndreptat către cetate. Încolo pe
midean, nici ţipenie.
Zidurile palatului domnesc străluceau sub bătaia
soarelui. Flamura mare a voievodului, din mătase albă pe
care era cusut cu fir herbul ţării, vulturul cu crucea în
plisc, atîrna moale deasupra turnului din mijloc.
Lanţurile podului erau unse din proaspăt. Cîteva podine,
abia geluite, dovedeau că fuseseră schimbate de puţină
vreme. Malurile şanţului fuseseră curăţite de răchitiş şi
acolo unde se surpaseră erau întărite cu împletituri de
nuiele.
Căpitanul Gheţea şi-a clătinat capul cu mulţumire.
Cînd să-l ajungă din urmă pe signor Vicenzo Bombardier
Mantovano, care părea că-l aşteaptă, poarta din drugi de
fier a cetăţii s-a ridicat şi un pîlc de călăreţi s-a năpustit
în goană peste pod. Cum au ajuns în midean, s-au
despărţit, luînd-o cîte doi în toate cele patru vînturi.
Radu Gheţea i-a urmat cu privirea, înţelegînd cam ce
vrea Racea să facă. Pînă să se întoarcă, tălianul se făcuse
nevăzut în cetate.
A intrat pe poarta deschisă, dar n-a apucat să se înfăţi-
şeze bine hotnogului de strajă, că s-a şi simţit înşfăcat de
mînă. În acelaşi timp, un oştean îl apucase pe Diavol de
dîrlogi. Racea, cu căpăţîna brobonită, cu cămaşa
desfăcută la piept şi bărboiul răvăşit, îi făcea semn să
tacă şi să nu se mire. L-a purtat aproape în goană prin
nişte ganguri întunecoase, au urcat scări înguste de
piatră, deasupra cărora se bolteau tavane scunde,
închegate din bolovani rotunzi de rîu, au coborît şi iarăşi
au urcat.
— Bagă de seama, şopti fratele său... Ţine-ţi sabia să
nu zăngăne. Şi calcă numai pe covoare.
— Ei, comedie!
— Taci! Sînt şi vrăjitor.
A scos o cheie de la brîu, deschizînd cu uşurinţă o
uşiţă de fier cu ţîţînele zidite în perete.
— Ah, signorule, signorule, mormăi el. De cînd te
aştept să-mi cazi în labe. Radule, Radule!... Ferice de
tine, băiatule! Ai o barbă de vel agă şi nişte mustăţi de
comis unguresc... Ssst, păcătosule! Nu zăngăni ca un
steag de husari.
Au intrat într-o odaie largă, cu bolţi, plină de scrinuri,
de divane, cu podelele acoperite cu covoare groase, de li
se înfunda talpa în ele. Aţe subţiri de lumină abia
răzbăteau printre perdelele grele de brocart. Radu Gheţea
a rămas o clipă pe loc, clipind din gene să-şi dedea ochii
cu întunecimea dinăuntru. Din cîţiva paşi de lup făcuţi
pe vîrfuri, Racea a fost asupra unei măsuţe de abanos,
aflată chiar în mijlocul odăii. A înhăţat-o cu grabă,
mutînd-o binişor din loc. A îngenuncheat şi, cu mare
fereală, de parcă ar fi umblat la un butoi cu pulbere, a
tras colţul covorului deoparte. Cu vîrful jungherului a
scos îndemînatic o lespede a pardoselii. Şi-a vîrît
bărboiul în deschizătură, făcîndu-i semn să se apropie.
Prin deschizătura nu mai mare decît un lat de palmă,
dacă apropiai bine faţa de podea, se putea cuprinde
aproape jumătate din încăperea de jos. Radu Gheţea a
putut să vadă un divan, un jilţ pe care zăceau aruncate
suluri de hîrtie şi o masă mare, din lemn scump,
lustruită şi lucrată cu înflorituri. Pe masă, cîteva
ceasloave şi bucoavne groase, unele deschise, altele
închise, călimări fel de fel, un mănunchi de pene de
gîscă, o pereche de mănuşi din piele de căprioară, cu
aparătoare lungi de un cot.
Sprijinit de masă, cu mîinile subpuse, neguţătorul
ungur, în faţa lui, signorul Mantovano. Îi spunea ceva,
numărîndu-i pe degete. Pînă la locul lor de pîndă nu
răzbătea decît un sîsîit, cînd mai tare, cînd mai domol.
Feţele celor doi nu se vedeau, fiind ascunse sub
marginile pălăriilor. Păreau că se ceartă. Că ungureanul
îi dă porunci signorului şi că-l trage la răspundere.
Acesta se apăra, vînturînd din mîini şi clătinîndu-şi
pălăria. Pana de struţ i se zbătea neliniştită. Din cînd în
cînd arăta spre uşă, ridicînd din umeri a neputinţă. Apoi
s-a izbit cu palma peste frunte, tăbărînd asupra ceasloa-
velor. A scos la iveală unul mai pîntecos, cu scoarţe de
urşinic albastru. A răsfoit cîteva file, apoi cu vîrful unui
stilet a desfăcut două din ele, care fuseseră lipite. A tras
afară o bucată împăturită de mătase. Cînd a desfăcut-o,
s-au văzut pe ea felurite semne făcute cu cerneală. Racea
a tresărit, vîrîndu-şi barba în deschizătură. Cei de jos s-
au plecat asupra mătasei. Signorul arăta ceva cu vîrful
stiletului. Ce, nu se putea desluşi. Celălalt încuviinţa.
Odată, glasul ungureanului s-a auzit limpede:
— Molto bene, molto bene… padre...
Apoi glasul s-a stins. Neguţătorul şi-a scos pălăria. A
întors-o, i-a scos fundul de pîslă, a împăturit cu grijă
bucata de mătase, apoi a vîrît-o înăuntru, aşezînd fundul
peste ea. Şi-a pus pălăria pe cap, îndesînd-o bine.
Signorul îşi freca mîinile, mulţumit. Fără să mai aştepte
altceva, Racea s-a ridicat în genunchi. Faţa i se
împietrise. Îşi încruntase sprîncenele. Uşor, cu băgare de
seamă, a pus lespedea la loc. A tras covorul, a aşezat
măsuţa de abanos deasupra.
Au ieşit amîndoi, călcînd pe vîrful picioarelor.

Radu Gheţea se aşezase pe divanul îngust al fratelui

său de cruce. Un oştean îi turnase apă să-şi limpezească
obrazul.
I-a poruncit să-i toarne şi în cap. După ce s-a frecat cu
un ştergar aspru de in, alungînd somnul, după ce-au
ciocnit ouă roşii, dumicînd felii subţiri de cozonac,
udîndu-le cu vin, s-a simţit în stare să încalece îndată.
De altfel, trebuiau să zorească, dacă voiau să fie mîine la
Scaun. Căpitanul de Pădureţ cerceta cu luare-aminte
chilia lui Racea. Iată la căpătîi pavăza rotundă, sub care
- poate vîrî mîna-n foc pentru asta - se ascunde o tigvă
cu rachiu. A săltat pavăza de-un deget. Nu greşise. Iată
harapnicul, pistoalele, jungherele. Toate aşezate ca
dincolo, în cuibul singuratic de sub streaşina morii. Dar
ceea ce-l miră cu deosebire este poliţa de deasupra
divanului pe care stau orînduiţi ca oştenii opt conduraşi
de safian. Verzi, albaştri, roşii, dar toţi de la piciorul stîng
şi toţi fără talpă... Mare minune şi asta. Îl mai miră şi
tabla de lemn geluit, pe care sînt desenate cu cărbunele
nişte ţevi şi nişte roate. Radu Gheţea îşi clătina fruntea a
nedumerire. Racea, care se foia de colo, colo prin
îngustimea cuibului şi care-l privea cu coada ochiului, a
ţîfnit pe nări:
— Haide, sfinte Pafnutie. Te-ascult... Te-ascult, că pe
urmă ai să mă asculţi tu pe mine. Te miri? Te miră
conduraşii? Te miră balimezurile mele? Cercetat-ai cum
îşi pierd fetele fecioria şi cum şi-o leapădă de uşor? Unele
pentru o salbă, altele pentru nişte braţe vînoase şi nişte
mîini care ştiu să mîngîie.
Vorbele lui Racea l-au pălit la inimă. S-a roşit, apoi s-
a-ngălbenit. Nările i se făcuseră de ceară. Şi-a lăsat
fruntea în jos.
— Te-ai ruşinat? Of, of, sufleţelule. Radule, Radule.
Ştiu c-ai tocmit cu bună judecată trebile Pădureţului...
Ce mai face Ancuţa? Ce mai face domnia sa cneazul?...
Şi-a zbîrlit mustăţile. Apoi cu glas gros şi duşmănos: Ce
mai face porumbiţa lui Vasile? Nu i-au mijit încă coastele
lui Belzebuth? Nu şi-a scos ghearele la vedere? Nu vrei să
vorbeşti? Te-ai dedulcit să căpităneşti ca o paşală? Te-a
zgîndărit la bojoci călăritul?
Îşi purta chelia lucioasă şi stacojie de la un perete la
altul. Se oprea, privea prin ferestruica îngustă a turnului,
mîrîia în bărboi şi iară se pornea pe umblet. Radu Gheţea
şi-a muşcat buzele pînă la sînge. Oricît de bine-l
cunoştea pe Racea, oricît nu ştiai niciodată la ce să te
aştepţi de la el, sudalma venind în locul binelui şi sărutul
în locul pumnului, ca acum nu se purtase niciodată. Îl
frămînta ceva şi nu voia să se dea în vileag.
S-a oprit dintr-o dată în faţa lui, punîndu-i mîinile pe
umeri:
— Veşti de la Vasile?
— Ba!
— Hm! Tătăraşul e iscusit. N-o să-l înghită Sinan. Ori-
cît ar fi el de Cogea Sinan Paşa.
S-a-nseninat pe loc, ca şi cînd întrebarea asta l-ar fi
muncit. S-a aşezat alături de Radu, luîndu-şi capul în
mîini. Au stat bună vreme în tăcere. Apoi, Racea l-a
bătut pe umăr, l-a apucat de ceafă şi l-a scuturat
zdravăn:
— Scoate rachiul de sub pavăză... Haide! Te-am văzut
cînd l-ai ochit. Aşa!... Gustă!...
— Nu-mi trebuie.
— Fecioară!... Sisoie!... Pafnutie!... Dă tigva încoace.
A sorbit îndelung, cu capul dat pe spate. A plescăit din
limbă, ştergîndu-şi mustăţile cu dosul palmei.
— Pe drum, ai să-mi povesteşti de-ale tale. Acu,
ascultă-le pe-ale mele. Dacă nu răsuflu, pocnesc.
— Te ascult.
— Mor de ciudă că mi-a scăpat iscoada. Numai
păcătoşii de meşteri tălieni, de-au ridicat palatul, sînt de
vină. Parcă ar fi pus cărămizile de la ei. N-ai loc să te
mişti prin ganguri... Iuda! Caiafa!... Voia să pună foc la
pulberărie... Ce ţi-ar mai fi zburat în ţeastă vreun
bolovan. Dac-ai fi scăpat, mă culegeai în năfrămuţă. A rîs
gros şi scîrbit.
— Ar fi fost păcat de balimezuri. Şi de făurării!
Tăcere. Se auzeau străjile la ziduri... Racea s-a sculat
şi s-a proptit în dreptul ferestruicii.
— Ar fi fost păcat. Mare păcat, murmură el. Drăguţele
tatii de făurării.
Un zîmbet cald şi plăcut îi luminase faţa. S-a întors pe
călcîie culegîndu-şi de pe scaun peruca şi cuşma. Şi-a
tras coantăşul pe el, parcă alungat din urmă.
— Haide să le vezi... Atunci ai să pricepi mai bine. Fără
să mai aştepte răspuns, a smucit uşa din ţîţîni, dînd
buzna pe scările înguste şi întortocheate.
 III

Dangăt sărbătoresc de clopote tremura asupra Cetăţii

de Scaun în dimineaţa aceea de Sîn-Gheorghe. Încă din
zori, miile de picioare care frămîntau uliţele ridicaseră în
văzduh nori alburii de colb. Spre prînzişor norii se
tocmiseră în pînze dese, arcuite peste zidurile cetăţii şi
peste livezile care-şi scuturau floarea. Vuietul surd al
mulţimii creştea şi scădea, se împletea cu mugetele
vitelor, cu scîrţîitul carelor şi cu strigătele neguţătorilor,
izbindu-se de zidurile cetăţii pe care roboţeau meşterii
saşi dimpreună cu ajutoarele lor. Compania jupînului
Nikolaus Theil fusese schimbată de la foişoare.
Acum stăteau acolo, rezemaţi în fuşture, gătiţi cu
platoşe de oţel şi cu coifuri rotunde, ferentarii.
Uliţa Mare gemea de neguţătorimea turcă. Geambaşii
tătari răzbeau cu greu, mînîndu-şi tabunurile spre
oborul de cai, care se ţinea pe Uliţa Tîrgului de Afară.
Pocneau din bice, scoţînd strigăte ascuţite şi sălbatice.
Basmeţii mici de Bugeac rînchezau şi tropoteau des cu
copitele mici, frămîntîndu-şi nările despicate cu
jungherul. Geamgiii turci lepădaseră paiele cu care
acoperiseră stivele de geamuri. Soarele sclipea vesel în
cele albe de Eghipet, sau se răsfrîngea în culorile vii ale
celor veneţiene. Cu toate că-şi puseseră mărfurile la
vedere încă din zori, cu toate că împodobiseră dughenile
şi tarabele cu tuiuri şi panglici, afurisiţii de ghiauri s-au
strîns cu toţii în faţa bisericii de la capătul Uliţei Mari, de
parcă nici n-ar fi iarmaroc. Numai nişte saşi calcă rar şi
apăsat, vîrîndu-şi nasul mai ales în sacii cu mirodenii,
cîntăresc bobul de cafea în palmă, clatină din cap atunci
cînd aud preţul şi trec mai departe, fară să se scarpine la
pungă...
— Cîinii... Aşteaptă să treacă vremea, să scadă
preţurile! îi strigă, de la tejghea, Ahmet mărgelarul lui
Siavuş mătăsarul.
— Aferim!... Să aştepte. Avem timp, îi răspunse Siavuş,
potrivindu-şi şezutul pe covor.
Pe lîngă negoţul lor cu mărgelării şi mătăsării, slugile
repezite la Stambul le aduseseră un chervan de
mirodenii. Nici pehlivanii arapi, care-şi găsiseră loc cu
greu pe midean, nici cei de la scrîncioabe, nici salepgiii,
bragagiii, cei cu baclavale nu-şi irosiseră încă ştiinţa şi
tablalele cu marfă. Neguţătorii turci trăgeau cu năduf din
ciubuc şi priveau mînioşi în susul uliţei, dîndu-şi
răspuns din om în om.
— Se deschide iarmarocul, bre Iusuf?
— Ioc!
Deodată s-a pornit un ramăt prin faţa bolţilor
vornicului Dragomir, alergindu-se în tot lungul tarabelor
turceşti.
— Cîine!
— Ghiaur spurcat!
— În Gheena cu tine!
Neguţătorii se sculaseră în picioare şi ameninţau cu
pumnul un pescar trenţăros, care purta pe spinare
cobiliţa în panerele căreia, pe foi de brustur, străluceau
solzii încă uzi ai unor crapi, o frumuseţe. Omul îşi vedea
de drum, suduind pe sub mustăţi. Strigătele s-au îndesit.
A zburat o piatră fluierîndu-i pe la urechi. Pescarul a
grăbit paşii. Alte pietre l-au izbit în picioare, în umeri...
Una l-a sîngerat la tîmplă. Se făcuse galben şi privea
speriat în toate părţile, neştiind pe unde să iasă din
viespar. Pietrele îl izbeau din ce în ce mai des şi mai tare.
Una i-a spart osul sprîncenei. Livid, pescarul a aruncat
cobiliţa, a sărit peste un vraf de covoare, i-a pălit un
pumn covorarului, răsturnîndu-l şi aşa îmbrăcat cum era
şi-a făcut vînt în şanţul cetăţii. Din cîteva zvîcuri ale
braţelor vînjoase a fost de partea cealaltă. Întărîtaţi,
turcii de prin preajma covorarului au început să-i ia la
ochi capul însîngerat. Pescarul se arăta dibaci. Trăgea
aer în bojoci, se clădea îa fund şi ieşea în altă parte, în
urletele şi desfătul păgînilor.
O nouă ploaie de pietre îl băgau sub apă. Gîfîia greu.
Se vedea că ostenise.
— Nu mă lăsaţi, fraţilor! strigă cu ochii ridicaţi la
ziduri.
Nu mîntuise bine, cînd de pe creasta zimţuită a cetăţii
a fost lăsată o frînghie cu noduri. Răcnetul turbat al
neguţătorilor şi ploaia de pietre care s-a abătut asupra
pescarului dovedeau că turcii nu vor să li se strice
petrecerea. Omul s-a agăţat cu palmele late de frînghie şi
cu toată osteneala a-nceput să se caţere ager. Cîteva
pietre l-au mai ajuns în picioare.
Jos, în drum, crapii se amestecaseră cu ţărna.

★
Isnafurile, cu praporele în vînt, se îndreptau cuviincios
spre biserica de lemn a lui Andrei vistiernicul. În frunte
păşea popa Măru, îmbrăcat în odăjdii, ţinînd în mîinile
lipite de piept o cruce mare de argint. După popa Măru -
pîrgar vechi - cu capul gol, îmbrăcat în caftan scump,
venea Semăn, alesul obştii, care, după datină, se întărea
astăzi ca judeţ al Tîrgului de Scaun. Nu purta asupra lui
nici un semn al noii lui puteri. În urmă păşeau
isnafurile.
Alaiul cobora dinspre Tîrgul Cucului, unde-şi avea
casele Semăn. După isnafuri se buluceau mahalagiii din
Săpunari şi Pescăria Veche. Tîrgoveţele, gătite cu ilicele
de catifea şi ciuboţele cu tocurile înalte, priveau cu
mîinile la gură. Peste uliţă îşi plecau crengile cireşii, cu
rodul cît buricul degetului.
Copilandri de-o şchioapă se-ncurcau printre picioarele
tîrgoveţilor. Vreo cîţiva băieţandri mergeau pe de lături,
bătînd cu bucăţi de lemn în tingiri şi oale sparte. Praful
scormonit de alai se aşeza pe caftanele tivite cu blană, pe
ilicele de catifea, pe prapuri şi pe gene.
În faţa bisericii se glogozise tot ce nu era în alai.
Pităriţele se foiau de colo, colo, cu tablalele pe care se
răsfăţau turtiţe şi pîinişoare cu coaja rumenă, aburind.
Lăptăresele ţineau la-ndemînă cofăielele cu lapte acru.
Plăcintării şi simigiii purtau pe sub nasurile pofticioşilor
plăcintele cu carne, cu dovleac, brînzoaicele trupeşe.şi
covrigii cu susan. Un zumzet potolit plutea peste
mulţime. În pridvorul bisericii, alaiul a fost întîmpinat,
cu crucea într-o mînă şi evanghelia în cealaltă, de către
protopopul Bucureştilor. Diaconii şi cantorii cîntau pe
nas. Bărbaţii s-au descoperit. În preajma judeţului se în-
foia în pene starostele Muştil şi, dimpreună cu el,
Gheorghe Drăgoi. Judeţul, pîrgarii, staroştii şi isnafii mai
căpătuiţi au intrat în biserică. Semăn se aşezase în faţa
uşilor împărăteşti.
Lumina palidă a lumînărilor îi tremura pe chipul dîrz,
bărbătesc. După slujbă, protopopul a ieşit din altar, a
binecuvîntat obştea, apoi a întrebat-o de trei ori:
— Vrednic este?
 Tot de trei ori, obştea a răspuns într-un singur glas:
— Vrednic este!
A purces cu osîrdie să se arate poporenilor. În faţa
bisericii şi a întregului tîrg, sub praporii isnafurilor, cu
multă măreţie, protopopul i-a dat lui Semăn pecetea
oraşului, condicele, catastifele şi hrisoavele în care erau
scrise şi cetluite cu peceţi domneşti libertăţile şi
datorinţele Tîrgului de Scaun. Semăn le-a primit în
genunchi. Fum de tămîie se strecura în aţe subţiri pe uşa
deschisă a sfîntului lăcaş. Blănile încinse şi ciubotele
isnafurilor începuseră să miroasă.
— L-a răpus Muştil pe Aron torcătorul, şoptea
mulţimea.
— Bine a făcut! Semăn e om destoinic.
— Cam hrăpăreţ...
— Parcă jupîn Stan abagiul, Dumnezeu să-l ierte...
— Taci, păcătosule!... Nu-i vorbi de rău pe morţi. Tîrgo-
veţii şi mahalagiii aşezaţi spre Uliţa Mare au început să
se frămînte, să-şi întoarcă mustăţile zbîrlite spre midean.
— L-au omorît păgînii pe Ion pescarul...
— Taci?!
— Cu pietre l-au omorît!
Zvonul şi-a făcut loc prin mulţime către rîndurile din
faţă.
Tîrgoveţimea s-a clătinat ca o mare. Bărbile se
ariciseră. Muştil a prins ştirea de la Gheorghe.
— Hei, judeţule, a strigat starostele, ridicîndu-se pe vîr-
furi şi vînturînd din palme.
— Lasă ighemoniconul... Auzi! L-au ucis păgînii pe Ion
pescarul.
— Cu pietre l-au ucis, strigară cîteva glasuri răzleţe.
— Păs la măria sa, judeţule... De acum, tu eşti tatăl
nostru, urma să strige Muştil.
 Glasurile norodului acoperiseră predica protopopului.
Semăn a ridicat mîna cu pecetea deasupra capului.
Oamenii au tăcut.
— Du-te tu, Bojoc, şi află cum şi ce... Am să mă plîng
măriei sale cînd o deschide iarmarocul. Acu, voi treceţi şi
tocmiţi-vă să-l întîmpinăm cum se cuvine. Aud sunînd
trîmbiţaşii... Scoateţi tarabele şi mărfurile, după
poruncă. Fiecare isnaf la locul lui.
— Aşa facem, judeţule!
— Eşti om cu cap... N-am greşit cînd te-am ales. Prapo-
rele s-au mişcat din nou, înşiruindu-se către Poarta de
Sus şi Tîrgul Cucului, acolo unde nu năpădiseră păgînii.
Staroştii şi pîrgarii l-au luat pe judeţ la mijloc şi s-au
îndreptat spre biserica de jurămînt a Bălăcenilor.

★
Ridicat în scări, cu mîinile proptite în şolduri,
căpitanul Racea suduia amarnic pe toţi netrebnicii care
încurcă drumurile şi care nu fac loc unor oşteni grăbiţi
ca ei:
— Hei, hotnogule Secară... N-auzi, vameş îndărătnic?!
Ieşi din bîrlog, mustăciosule, şi sloboade bariera... Bă,
oşteni de paie ce sînteţi! Puneţi coada suliţelor pe
spinările ciobanilor să facă loc. Hei şi voi, cărăuşii ăştia
de pietre de moară...
Mînaţi, bă, n-auziţi?
— Pietre de cetate, răspunse un flăcău de pe lîngă
carele încărcate cu bolovani.
— Vorba!... Drumul, dă-i drumul!...
Racea începuse să-şi piardă răbdarea. De la Spanţov
pînă aici, o ţinuseră la trap straşnic, abia îngăduind
răgazuri scurte. Prea cuviosul Macarie, pe care-l aducea
de la monastirea Snagovului, călărea de parcă s-ar fi
născut în şa. Călăreau şi tăceau. Cu cît se apropiau de
Bucureşti, cu atît Racea nu-şi mai găsea astîmpăr. Se
foia, îşi smulgea bărboiul, îşi împingea cuşma cînd pe o
sprînceană, cînd pe alta, tuşea, scuipa şi se scărpina pe
furiş în chelia unsă cu toate alifiile vraciului mincinos. Şi
iată că acum s-au împotmolit chiar la barieră. Sute şi
sute de oi behăiau, îmbulzindu-se unele în altele. Oştenii
nu mai pridideau cu numărătoarea. Vama, adică tot trei
oi dintr-o sută, o băteau cu beţele împingînd-o spre
ţarcurile anume făcute. Vreo cîţiva neguţători piteşteni se
sfădeau care să intre la rînd. Îşi proptiseră chervanele
grele de-a curmezişul drumului. Şi unde mai pui, că vreo
treizeci, patruzeci de căruţe ţărăneşti, înhămate cu cîte
două perechi de boi, încurcate printre turme, opreau
şleaul dincolo de barieră. Cînd s-a arătat în pragul vămii
dumnealui hotnogul Secară, afumat de dimineaţă, cu
nădragi scumpi de urşinic şi cu cămaşa desfăcută la
piept, Racea l-a ocărît din răsputeri:
— Hotnogule, hotnogule... Vezi c-ai apucat-o pe urmele
lui Alexa.
— Aş! sughiţă hotnogul, făcîndu-le plecăciuni şi rînjind
pe sub caierele mustăţilor. Ian să vezi ce mai loc îţi fac,
domnia ta.
Într-o clipă a fost în vamă, în a doua a sărit afară, în-
vîrtind deasupra capului un harapnic de ciurdar:
— Loc!... Loc pentru domniile lor, striga răguşit,
pocnind din harapnic şi sughiţînd des.
Mai puţin din pricina vredniciei lui şi mai mult din pri-
cina căruţelor cu pietre care se îndepărtaseră, călăreţii
au răzbit din înghesuială. În faţa aşezărilor lui Manole
Cap-Lat, signor Cosma Capponi a tresărit din picoteala în
care căzuse, ridicîndu-şi ochii spre ferestruicile zăbrelite.
Mîrîitul înfundat şi privirea sîngeroasă a căpitanului
Racea l-au făcut să zîmbească amar şi să-şi clatine capul
a lehamite.
Radu Gheţea îşi privea prietenul pe sub gene: îşi înfip-
sese o mînă în şold, îşi pălise cuşma scumpă din pîntece
de rîs mai pe spate şi după ce-şi pieptănase barba cu
degetele răşchirate, se împieptoşase şi dăduse glas:

Iată un păgîn de turc,

El se uită, eu mă uit,
Eu mă uit negustoreşte,
Turcul se uită cîineşte
Şi ştiu dracu ce-mi gîndeşte...

Puternic, bărbătesc, ca o înfruntare, cîntecul a acoperit

vuietul îndepărtat al tîrgului, scîrţîitul căruţelor care-i
urmau, behăitul oilor şi larma hanului. Racea cînta
înainte, privind ţintă printre urechile calului. Faţa îi era
de piatră. Lui Radu Gheţea nu i-a scăpat nici uşoara
bătaie a pleoapei stîngi, nici freamătul neliniştit al
nărilor. De la Racea şi-a mutat privirile la ferestrele
hanului. Una, cea care răspundea chiar în policandrele
de floare ale unui castan, s-a deschis ca smulsă din
balamale. Hangiţa, al cărui chip nu-l uitase, galbenă,
apăsîndu-şi pieptul cu mîna, s-a înrămat în privazul
scund.
...Şi ştiu dracu ce-mi gîndeşte,
Să-mi ia banii după peşte.
Turcu zice: „Ahmet, Ahmet”,
Eu îi trag un pumn în piept.
Turcu zice: „Aman, Aman”,
Eu îl trag sub cel tufan...
 Cîteva zdrăngănituri de ghitară au încheiat cîntecul
oşteanului. Şi cu toată mînia din privirile căpitanului
Racea, signor Cosma Capponi a întors capul, a văzut
hangiţa şi, scoţîndu-şi cu o mişcare elegantă boneta
toscană, a făcut o plecăciune peste umăr, atît de adîncă,
încît era să lunece din şa.
În faţa călăreţilor s-a ivit o cotigă pe două roţi, trasă de
o pereche de măgari. În cotigă, ţinînd hăţurile de frînghie
într-o mînă, iar în cealaltă un bici cu codirişcă de trestie,
cu canaf roşu şi pleasnă de rafie, un turc.
— Bun găsit, Mohamed Ali! strigă Racea. Ce-i, şacal
gras, te duci la Manole?
Turcul a tresărit, ridicîndu-şi spre călăreţi ochii înecaţi
în grăsime:
— Allah!... Nu fim Gheena, căpitan? Crezut crăpat
estem!
— Ai să crapi tu... Nu de osînză, porcule, nu te teme,
rîse Racea.
Turcul a plesnit măgăruşii cu vîrful biciului şi cotiga s-
a depărtat în trapul lor mărunt, hurducîndu-se peste
gropile drumului. Se părea că întîlnirea cu Mohamed Ali
îl înveselise pe Racea. Se foia în şa, adulmecînd spre
tîrgul deasupra căruia se învăluiau straturi de praf. Radu
Gheţea a înţeles, după licărul ochilor, că fratele său e
tulburat. S-a bucurat în sinea lui, preţuind în această
tulburare un simţămînt pe care Racea voia să şi-l
ascundă, dar care trăia în el, îl îmblînzea şi-l făcea duios.
 IV

De la Călugăreni pînă cînd ajunsese pe Podul Turcului,

Irinuţa hotnogului Vifor rosese cu dinţii rogojina
pologului, îşi tăiase în aţele ascuţite ale papurii şi buzele
şi gingiile, care-i sîngerau din belşug. Clocotea. Dacă ar fi
avut măcar o custură, ar fi înfipt-o în grumazul ras, roşu
şi numai negi al ienicerului care mîna catîrii harabalei
vîrfuită de cazanele şi sacii cu orez ai bulucului. S-a oprit
din ros, şi-a tras sufletul, apoi cu băgare de seamă a
lărgit tăietura, trăgînd cu mîinile. Harabaua trecea peste
pod. Cazanele zdrăngăneau, osiile scîrţîiau şi, mai presus
de toate, larma tîrgului acoperea fîşîitul uşor pe care-l
făcea papura, destrămîndu-se. Prin ruptura largă, capul
îi ieşea cu uşurinţă. Ca o pisică, cu mişcări prelinse,
Irinuţa a scos doar vîrful nasului:
— Aha!... Aiasta-i Şiutăria domnească... Şi peste apă,
şetatea. Ah, başbulucbaşule. Lasaşi pi bietu Ionuţ
scînşind în copaie... Pofteşti trup de tigheşancă, crapa-ţi-
ar ochii di broscoi rîios.
De cînd o înhăţaseră doi ieniceri de la fîntînă şi-o
aruncaseră în haraba, nu visase decît să-i cadă pe mînă
başbulucbaşa. Acela scosese capul pe care purta o
ditamai scufie de pîslă, de care atîrna lingura, pe sub
pologul carîtei, o cercetase cu ochii lui piezişi, apoi hîrîise
o poruncă ienicerilor. O trîntiseră ca pe un sac, pe ea,
Irinuţa lui Vifor. Să se desfete la vreun popas dumnealui
başbulucbaşa, apoi s-o lepede la oşteni. Au văzut cîteva
muieri cum au răpit-o. N-o să-l lase pe Ionuţ. Bine că
bulucul urca spre Bucureşti. Că dacă cobora la Giurgiu,
atunci... N-avea vreme de gînduri negre. Inima îi bătea
îndesat. Iată că harabaua s-a oprit în spatele şirului de
zece chervane. Cu băgare de seamă, Irinuţa priveşte
peste scufia înaltă de patru coţi a ienicerului. Oştenii sar
din chervane, cu sîneţele în mînă. Lingurile de la scufie
joacă vesele.
Ceaprazurile şi găitanele de aur strălucesc. Se grăbesc
spre locul de unde aud dobele şi fluierele tabulhanalei.
Peste pologul chervanului din faţă se zăreşte o dungă
albastră de cer. Şi pe acea dungă albastră de cer stă
zugrăvit, fulgerînd din platoşe şi din coif, un oştean.
Irinuţa şi-a făcut trei cruci mărunte, apoi s-a pus pe
bocit.
Pe sub gene şi pe sub maramă privea la turc. Turcu,
turc...a ridicat din umeri, da’ nu s-a întors. Nu era nici o
chibzuială să fugă acum... Să sară în Dîmboviţa? în spate
mai vine o hararaba, cu boarfele bulucului.
Tabulhanaua suna, rîcîind-o în urechi. Se auzeau
strigăte, din ce în ce mai dese şi mai apropiate.
— Allah, Allah!
Irinuţa s-a strîns arc lîngă loitra harabalei.

★
În faţa bisericii papistăşeşti se ridica din pieptul de
piatră al cetăţii foişorul lui Oană. Se numea aşa după
numele unui arcaş vestit care-l apărase cu străşnicie în
vremea Ciobanului Vodă, leatul 1554, cînd păgînii
pîrjoliseră tot tîrgul. Foişorul lui Oană era unul dintre
cele mai înalte şi mai întărite foişoare din lanţul celor
care se înălţau deasupra zidurilor. Străjile aşezate aici
cuprindeau din ochi depărtările împădurite în care se
pierdea Drumul Domnesc al Tîrgoviştei, ca şi cele dintre
Uliţa Tîrgului de Afară, spre Pescăria Veche şi codrii de la
Colentina. Tot aici vegheau două tunuri, care scoteau
asupra tîrgului numai zburătura ţevilor. Lîngă fiecare tun
era o tipsie cu cărbuni şi cîte-un fier lung şi ascuţit, cu
mîner de lemn, cu care - după ce-l înroşeau în cărbuni -
tunarii dădeau foc pulberii.
Cei patru ferentari de pază înlemniseră. Îşi ţineau
picioarele îndepărtate, coada suliţei lîngă vîrful cizmei
drepte, iar mîna cu arma întinsă în lături. Cu cotul
sprijinit de unul din tunuri, învăluit cu o pelerină scurtă
din urşinic sîngeriu, cusută cu şiruri de mărgăritare, fără
sabie, cu gugiumanul îndesat pe-o sprînceană, Mihai
privea vînzoleala mulţimilor de la picioarele foişorului.
Văzut de aici, tîrgul îi răspundea nespus de limpede la
întrebările care-l chinuiau. Ca nişte şuvoaie înspumate,
nedomolite, cu izvoarele nesecate, curgeau din toate
zările, pe toate uliţele şi ulicioarele, valuri după valuri de
poporeni. Tîrgoveţi în caftane sinilii şi negre, moşneni cu
cămăşi şi zăbune strălucitor de albe, muieret cu tulpane
şi marame de toate culorile se tălăzuiau, năzuind spre
cetate.
Şiraguri lungi de chervane se vedeau şerpuind printre
livezile care despărţeau Tîrgul din Lăuntru de Tîrgul
Cucului. Cînd şi cînd, lacul Icoanei fulgera scurt.
Deasupra oborului de cai din Uliţa Tîrgului de Afară se
ridicau nori de praf. Aici, dedesubt, e o parte din bazarul
Stambulului. Cu ţipetele dervişilor, cu colorile vii, negrăit
de vii şi negrăit de frumos întreţesute, cu fumul subţire
şi albăstrui al ciubucelor, cu covoarele, mătăsurile şi
armele aşezate îndemînatic de mîini şi ochi care ştiu
preţui glasul adînc al lucrului alcătuit cu iscusinţă, după
izvoade străvechi... O parte din Mihai cel de odinioară, o
parte din Levantul care-l fermecase cu tainele, cu
aromele, cu femeile şi bogăţiile lui... Glasul mulţimilor se
ridica învăluit, se izbea de ziduri, urca în foişor şi se des-
trăma în înălţimile văzduhului.
A fost o clipă de întoarcere la nişte vremi apuse, cînd
fusese slobod, tînăr, fără alte griji, decît cele ale
drumurilor fără sfîrşit. Îmbelşugate vremi de tinereţe,
purtînd pe aripile fiecărei clipe ce se scurge mireasmă de
mirt înflorit, strălucirile albastre ale Bosforului, ochi abia
ghiciţi sub iaşmace şi, mai presus de toate, noiane de
vise. Fruntea voievodului se limpezise. După ce şi-a rotit
privirea peste zările în care fumegau aburi străvezii,
simţind cum îl cheamă ca pe o vrajă care-i sălăşluia în
suflet, şi-a pogorît-o iarăşi asupra tîrgului.
Aici, la picioarele lui, îi era scrisă ursita. Iată cum
şuvoiesc spre Cetatea de Scaun, ca spre un liman,
oamenii ţării. Iată cum păgînii ţin cu îndărătnicie vadul
tîrgului, aşa cum cu îndărătnicie şi silă ţin vadurile ţării.
Ba şi toate vadurile acestui răsăritean meleag de lume.
Unui ochi străin, iarmarocul i s-ar parea foarte liniştit şi
paşnic. El vede cele doua trîmbe care se îndreaptă una
asupra alteia. Urmăreşte cu înfrigurare păţania
pescarului. Cu înfrigurare şi cu dinţii înfipţi în buză.
Străjile îl privesc cu coada ochiului. Ba, una a îndrăznit
să şi ofteze. Dă mulţumit din cap, cînd hotnogul de rînd
la porţi aruncă frînghia. Vede praporele isnafurilor
pornindu-se de la biserica de lemn a lui Andrei
vistiernicul spre biserica de jurămînt a Bălăcenilor. Par
praporele unor oşti, îndreptîndu-se domol, dar parcă
împinse de toată puterea acelor mulţimi clocotitoare,
împotriva oştii duşmane.
Ochii îi sînt neguroşi. Fruntea încreţită. La rădăcina
nasului i s-au săpat şanţurile care-i îmbătrînesc
înfăţişarea. Vrea să întoarcă ochii spre zarea aducătoare
de ruşine a Giurgiului.
Nu trecuse un ceas de cînd picase un olăcar cu vestea
că bulucul de ieniceri trimis „pentru paza beyului de la
Kara-Iflac, din mila prea luminatului împărat al lumii”,
se apropie de Cetate. Lanţuri. Alte lanţuri purtate de
iataganele ienicerilor peste lanţurile din zapisele zarafilor.
Îl încearcă o nelinişte chinuitoare... Dacă unchiul Iani n-
a putut să-nduplece paşalele şi başbulucbaşa vine să i-l
ia chezaş pe Nicolae?! Şi-a desfăcut bumbii coantăşului.
Îl strîngeau. Soarele începuse să ardă cumplit.
Cînd a răsunat tabulhanaua, s-a răsucit ca ars. Lîngă
Podul Turcului, bulucul de ieniceri se tocmea să intre în
tîrg cu fală şi rînduială ostăşească. Mihai l-a privit
duşmănos, muşcîndu-şi mustăţile. Turcii din Uliţa Mare
se foiau ca bîntuiţi de friguri.
Năzuiau să vadă intrarea ienicerilor. Se urcau în
codîrlele chervanelor. Praporii isnafurilor se legănau,
apropiindu-se domol de biserica Bălăcenilor.
Voievodul a lăsat bulucul să se-nşiruie şi să pornească.
Apoi, din doi paşi apăsaţi, a fost în marginea dinăuntru a
foişorului. S-a plecat peste creneluri. Din dreptul Porţii
de Jos, pînă la celălalt capăt al cetăţii, stătea înşiruită pe
pîlcuri, cete şi steaguri, toată oastea care-o avea în tîrg.
În faţă, călare pe calul lui zdravăn, jupîn Nikolaus Theil,
cu sabia scosă, cu obrajii proaspăt raşi şi privirea aţintită
spre foişor, în spatele oştirii, comişeii, ţinînd de dîrlogi
caii domneşti.
De Sîn-Gheorghe, după datină, se scoteau la ceair
fugarii voievodului.
Mihai a ridicat braţul. Jupîn Nikolaus Theil, sabia. A
strigat o poruncă celor de la porţi. Apoi, săltîndu-se în
scări, cu sabia în vînt, s-a răsucit spre compania de
lefegii, încremenită cu archebuza pe umăr.
— Achtuuuuung!... Vorwärtz!
Lanţurile podului au zuruit vesel. Poarta din ţepuşe de
fier s-a ridicat înăuntrul zidurilor. Compania s-a mişcat
ca un singur om, legănîndu-şi buzele ţevilor şi penele de
struţ de la pălării. Locotenentul Wolfgang Hodl călărea la
trei paşi în urma căpitanului. Cizmele răpăiau în cadenţă
pe scîndurile podinei. Umbrele soldaţilor tremurau în apa
şanţului. Atunci cînd au ieşit pe poartă deliii jupînului
Ştefan Petnahaci ungurul, cu blănurile de pardos
atîrnate pe umeri, cu caii jucînd, fîlfîindu-şi cozile şi
coamele, s-a arătat şi bulucul ienicerilor de la Stambul.
Başbulucbaşa făcuse ochii cît cepele.
Zbiera ceva la jupîn Petnahaci, ameniţîndu-l cu
iataganul. Oşteanul ungur şi-a răsucit mustaţa, a strîns
calul între pulpe, ducîndu-l spre ienicer de-a latul. Cînd
a ajuns aproape de el, a smucit de frîu, întorcîndu-l cu
coada drept în nasul ofiţerului împărătesc.
Steagul de delii şi de beşlii a trecut pe sub ziduri. În
tropot des de copite. În foişoare s-au arătat crainici cu
trîmbiţe lungi, de care atîrnau prapore de mătase, tivite
cu ciucuri de aur. Au sunat, ridicînd trîmbiţele către cer.
Apoi au strigat în toate cele patru vînturi ieşirea la ceair
a povodnicilor de oaste ai măriei sale Mihai Voievod.

Atîta viaţă clocotea pe uliţe, atît erau de noi toate cîte

se vedeau în tîrg, încît Radu Gheţea nu le mai putea
primi aşa cum veneau buluc asupra lui, simţindu-se
purtat ca într-o beţie dulce, în care gîndurile se-nvăluiau
fără să poată prinde cheag. Dacă astă-toamnă, cînd a
intrat în cetate, după atîta amar de lipsă, i s-a părut
totul străin, ca o învolburare searbădă şi fără rost, ca un
zbucium spre agonisită, dacă ochii tîrgoveţilor i s-au
arătat pofticioşi şi gata să înşele, astăzi înţelege altfel tot
cazanul acesta care fierbe ca pe pirostriile lui Belzebuth.
Urmîndu-l ca în vis pe Racea, care, ridicat în scări,
suduie, se roagă, dă bineţe, rîde, fluieră, geme,
batjocoreşte, strigă, face larmă cît tot tîrgul la un loc şi se
înfoaie în coantăş şi în bărboi ca un gotcan, prididit de
bucurie, strălucind ca fiul risipitor întors la baştină,
urmîndu-l deci pe fericitul său frate, iată că în dreptul
bisericii de lemn a lui Andrei vistiernicul i se năzăresc
zidurile cetăţii.
S-ar putea ca aceste ziduri străvechi, bătute de
ghiulele, arse de foc şi încenuşite de vreme, să aibă
puteri tainice asupra cugetelor oamenilor de oaste.
Pentru că, văzîndu-le, Racea şi-a înghiţit potopul de
vorbe, încremenind în şa, cu ochii aţintiţi la ele. Ba au
puteri tainice nu numai asupra oamenilor de oaste, ci şi
asupra călugărilor. Pentru că, cuviosul Macarie, ieşit din
sihăstriile Snagovului la porunca şi chemarea măriei
sale, şi-a tras calul scară la scară cu el, priveşte cetatea
ca-n vis, iar în colţurile genelor îi tremură pînze de
lacrimă.
S-ar putea ca tainele acestor ziduri străvechi să nu
învăluie decît oştenii de pămînt. Signor Cosma Capponi
rîde mînzeşte către tîrgoveţe, făcîndu-le semne
neruşinate. Iar signorul Vicenzo Mantovano pare căzut
într-o tristeţe posomorîtă.
Peste larma iarmarocului se aud vîrtejurile scîrţîind
prelung. Bolovani grei sînt traşi la creastă, schele cu
picioarele înfipte în fundul şanţului îmbracă ici, colo
parapetele, zidari nenumăraţi se foiesc de colo, colo. Iar
la foişoare stau înzăuate străji mîndre şi împieptoşate.
Mai sus, în turnul palatului, flutură alene flamura mare
a voievodului. Ca la o poruncă, cei doi căpitani şi-au scos
cuşmuliţele. Şi spre mirarea amîndorura, cuviosul
Macarie şi-a tras comănacul de pe pletele argintate,
bătînd trei cruci largi şi smerite.
Părea că zarva tîrgului s-a stins într-o depărtare, că
mulţimea s-a topit ca-ntr-un vis şi că n-au rămas în
lume decît ei şi cetatea. I-au trezit din gînduri trîmbiţele
şi strigătele crainicilor.
— După mine, strigă Racea.
Atît cuviosul Macarie, cît mai ales signor Cosma
Capponi au rămas miraţi de iscusinţa cu care un călăreţ
se poate strecura prin mulţimea nesfîrşită a unor uliţi
ticsite.
„Per Bacco, Sapristi, Madonna şi tot Vaticanul laolaltă,
mormăi italianul pentru sine. Dacă acest signor Racea s-
ar fi născut în Toscana, nu ştiu zău care din condotierii
noştri ar mai fi dat vreo ceapă degerată pe propria lui
piele.”
Călăreau în şir, la pas mare, deschizîndu-şi drum spre
convoiul isnafurilor. Simţind cai prin preajmă, tîrgoveţii
ridicaseră glasurile de împotrivire.
— Hei, draci bărboşi, loc!... Loc, că vă mîngîi ghebele,
afurisiţilor!
— E căpitanul Racea!
— Iu-iu-iu!... Căpitanul!
— A sosit tartorul păgînimii...
— Făceţi loc!
— Hai, ce mai iarmaroc o să-i tragem.
— Du-te la Semăn, domnia ta.
Racea sta să plesnească. Îşi răsucea mustăţile cu trufie
şi se închina măreţ în şa. Ajunseseră în faţa bolţilor
vornicului Dragomir. Cerdacul hanului ridicat de boier
era un ciucure viu. Tîrgoveţi, boiernaşi, ba chiar şi boieri
de ţară, în caftane scumpe, ieşiseră în priveală. Şi iată că
de pe pălimarul crîşmei lui Iftimie a răsunat glasul prea
bine cunoscut al jupînului Răzbici. Glas plin de bucurie,
de amărăciune şi de ciudă.
— Încotro, aşa fălos, căpitane Racea?... Ce, nu-ţi mai
cunoşti prietenii?!... Bun găsit, căpitane Gheţea. Haideţi,
daţi-vă aproape, să vedem oastea tîrgului. Tot pe aici are
să treacă şi măria sa.
Jupîn Răzbici, gătit cu coantăşul nou din urşinic
sîngeriu, îşi petrecuse o mînă pe după unul din stîlpii
pridvorului, pe cealaltă ţinînd-o falnic în straja paloşului.
Mustăţile ciupelite şi rare erau unse din proaspăt cu ulei
gros şi mirositor, strălucind de parcă ar fi fost lăcuite. În
stînga lui jupîn Răzbici, dincolo de stîlpul de care se
ţinea, stăteau umăr lîngă umăr fraţii săi de cruce. În
dreapta, Ion Fătu logofătul, Pătru Duh păhărnicel, cei doi
cnezi, Berivoiu şi Iarciu, vornicelul Alexandru şi lîngă
vornicel, jupîn Iftimie crîşmarul, gătit cuviincios în straie
de tîrgoveţ. Tocsabă şi Cristian neguţătorul trăseseră un
car drept în poartă şi, cocoţaţi în codîrlă, mai sus decît
toţi prietenii, se bucurau de o vedere deplină asupra
mideanului.
— Bun sosit la cetate, domniilor voastre, se închină
cuviincios Tocsabă din codîrla carului. Trăgeţi caii aici.
Stăm în priveală, ca boierii.
Răspunzînd tuturor închinăciunilor celor de pe
pălimar, Radu Gheţea fura cu coada ochiului spre
Tocsabă. Barba roşie a moşneanului lucea ca unsă, iar
genele plecate şi ochii care-i fugeau pe de lături îi dădeau
o înfăţişare cu totul vicleană.
 Mai vicleană ca oricînd. Radu Gheţea n-a avut vreme
să-l cerceteze mai amănunţit pe moşnean, pentru că
bătrînul cneaz Berivoiu a-nceput să ocărască pe toţi
feciorii altor cnezi, care ajunşi căpitani de oaste nu mai
vor să dea bineţe unchiaşilor de i-au jucat pe genunchi şi
i-au purtat în şa cînd erau numai de-o şchioapă, cu
nădragii căzuţi în vine şi cu mucii la nas.
Abia atunci l-a cunoscut Radu Gheţea pe cneazul
Berivoiu.
Şi îndată, pe cneazul Iarciu. Şi tot atunci s-au
strecurat pe lîngă carul lui Tocsabă cnezii Bora şi Vîlcan,
venind să-i ureze bun sosit în Cetatea de Scaun.
Căpitanul a sărutat mîna bătrînului şi rumenului
Berivoiu, stăpînindu-şi cu greu simţămintele care-l
gîtuiau.
Răpăitul dobelor l-a făcut să-şi întoarcă fugarul către
midean. Ţanţoş, răsucindu-şi mustăcioara subţire, trecea
călare jupîn Nikolaus Theil. Ramătul se ogoise ca prin
farmec. Nu se auzeau decît dobele, paşii asemenea ai
pedestrimii, clinchetul armelor, tropotele dese ale
călărimilor. Compania de archebuzieri a jupînului Theil
avea platoşele lustruite, pălăriile periate, cît despre
archebuze şi furcuţe, puteai zări firişoarele de praf
aşternute din proaspăt pe oţelul luciu. Soldaţii priveau
drept înainte, cu ochii lor albaştri, stinşi, goi, nepăsători.
Fără vrere, ca împinşi de o putere nevăzută, tîrgoveţii le-
au făcut loc, mai mult decît era nevoie. S-au sfiit pe de
lături, cu sufletele îngheţate. Compania trecea
nepăsătoare, arme şi oameni făcînd un singur trup.
— Dacă jupîn Theil ar porunci s-o ia peste mulţime,
găliganii ăştia ar strivi sub tălpi toată suflarea tîrgului,
şopti Racea la urechea lui Gheţea, trăgîndu-se de sfîrcul
mustăţii şi privindu-i chiondărîş. Şi nici măcar n-ar privi
în jos, aşa, să vadă ce strivesc.
— Ţeapănă rînduială, frate Racea. Bine-ar fi s-o
păstreze şi ai noştri.
Racea n-a răspuns. Cerceta cu migală chipurile tîrgo-
veţilor.
— Uite-i, Radule! A trecut un duh de bărbăţie peste
toată suflarea...
Adevărat, Radu Gheţea, fără să privească, şi-a dat
seama că tîrgoveţimea, moşneşimea, muieretul şi pruncii
s-au închegat ca într-o cremene. S-au scurs haiducii
sîrbi, martologii bulgari, pedestrimea tîrgului, apoi au
venit călărimile: un steag de roşii, sub porunca
iuzbaşului Niculaie, care pe cal arăta de două ori pe cît
era în fapt, o sotnie de cazaci de la Praguri, cu cuşmele
miţoase căptuşite cu mătase roşie date pe ceaiă şi mo-
ţurile jucîndu-le pe frunte, ducîndu-şi caii în buiestru
mărunt, cu paloşele la umăr.
— Cazaci? se miră Gheţea.
— Cazaci! i-a năimit Aron Vodă pentru slujba măriei
sale, îi răspunse Racea. Au să mai vină şi alţii.
Deodată, cucernicia cu care mulţimea îşi întîmpinase
oastea s-a rupt în strigăte sălbatice:
— Allah!... Omorîţi-l cu pietre pe ghiaurul blestemat.
— Feciorul a şapte căţele puturoase.
— I-a arătat coada iepei başbulucbaşului împărătesc.
— Allah!... Allah!
Păgînii parcă turbaseră. De unde pînă atunci se
dăduseră în lături, privind batjocoritor la oşteni, sau
mulţumindu-se să le scuipe la picioare, acum se
vînzoleau, ameninţînd cu pumnii beşliii şi deliii care
deschideau drum copiilor de casă. Iar copiii de casă,
muiaţi în aur şi argint, duceau între ei steagul călărimilor
domneşti. Fără tuiul împărătesc, fără sangiakul cu care
venise măria sa de la Stambul. Doar steagul ţării din mă-
tase albă, cu ciucuri de argint şi de aur, cu herbul
străvechi cusut cu fir.
Racea s-a săltat în scări. Peste o clipă, bărboiul i s-a
ridicat vîlvoi. Pleoapa stîngă i se zbătea des. Holbase
ochii şi-şi înfipsese dinţii în buză....

Îndreptîndu-se spre biserica de jurămînt a Bălăcenilor,

isnafurile şi tîrgoveţimea împinseseră neguţătorimea
turcă spre Drumul Beilîcului. Tarabele şi dughenele de
aici, din partea de sus a Uliţei Mari, rămăseseră ca nişte
ostroave înconjurate de marea tălăzuită a poporenilor.
Acum, turcimea înghesuită în josul uliţei, sprijinindu-se
pe bulucul întărîtat al ienicerilor, năpădea să-şi reia
vechile vaduri. Vestea îndrăznelii nemaipomenite a
căpeteniei de delii trecuse ca fulgerul printre neguţătorii
puşi pe harţ. O ploaie de ocări şi sudalmi, care mai de
care mai scîrbavnice, se abătuse asupra jupînului Ştefan
Petnahaci, ungurul. O piatră i-a şuierat pe la ureche.
Jupîn Petnahaci s-a încruntat. Altă piatră i-a izbit calul
în crupă. Jupîn Petnahaci a întors calul spre păgîni,
ameninţîndu-i cu pumnul. Aşa de fioros, încît s-au dat
un pas înapoi. A privit peste umăr. Păgînii suduiau acum
copiii de casă. Jupîn Petnahaci s-a făcut galben şi ochii i
s-au umplut de sînge... Cu o smucitură scurtă şi-a tras
sabia din teacă, ridicînd-o în vînt.
— No, la traaap! a poruncit cu glas răguşit.
Au auzit porunca şi oştenii săi, şi cazacii. Într-o
frîntura de clipă, iuzbaşul Niculaie, pricepînd după
tropote că în spate se întîmplă ceva şi văzînd cazacii
încălecîndu-l, a tras de frîu, ieşind din spatele
pedestrimii şi deschizînd pîrtie pe o uliţă îngustă, care
lega Uliţa Mare, prin livezi, cu drumul Domnesc al
Tîrgoviştei.
Tîrgoveţimea, luată în pieptul cailor, a dat strigăt de
spaimă
— Loc!... Loc! răcnea iuzbaşul.
Mulţimea s-a frînt în două. Cei de pe uliţă au culcat
gardurile la pămînt năpădind în livezi. Talazurile de
oameni mişcate de iuzbaşul Niculaie au crescut clipă de
clipă, pas cu pas, izbindu-se de zidurile caselor, de
gardurile curţilor, năzuind să iasă la larg. Acolo unde au
găsit gardurile slabe, le-au smuls, călcîndu-le în picioare.
Din ziduri s-au întors, lăsînd pe jos oameni striviţi,
cărora le dăduse sîngele pe gură.
Au năvălit pe îmbucăturile uliţelor, alergîndu-se spre
capetele lor. Mai ales au dat năvală în josul Uliţei Mari,
crescînd, crescînd într-una, prăvălindu-se într-o furtună
de chiote, de urlete, asupra turcimii.
Racea a priceput atît socoteala jupînului Petnahaci,
care voia să scoată steagul de sub batjocura păgînilor, cît
şi pe aceea a iuzbaşului Niculaie, care voia să iasă mai la
larg, dînd frîu cailor. Mai mult ca toate a priceput că
oştenii n-au slobod să pună mîna pe arme să-şi apere
cinstea şi steagul, dar că norodul nu mai poate fi oprit
nici de Dumnezeu, nici de Satana.
— Descălecarea! a poruncit el din gît, sărind din şa.
N-a mai trebuit să zică: „După mine!” Cei de pe par-
malîc, ca un singur om, au dat năvală. Pînă şi jupîn
Iftimie.
Numai Cristian neguţătorul a rămas cocoţat în codîrlă,
scoţînd de sub polog un baltag cît toate zilele.
— Feriţi caii!... Feriţi caii! răcnea Muştil, rotind pe
deasupra capului praporul de mătase galbenă al
isnafului cojocarilor, pe care era zugrăvit sfîntul Nicolae.
Îl smulsese din mîinile purtătorului şi, ieşind în faţa lui
Semăn, scuipase între ochi un turc spîn şi şaşiu, acela
care aruncase cu pietre în calul jupînului Ştefan
Petnahaci, ungurul. Turcul s-a dat un pas înapoi, şi-a
umflat bucile, apoi a scuipat praporul, nimerind în barba
albă şi lungă a sfîntului Nicolae.
— Tu, pezevenghi ghiaur!... Siktir! mormăi şaşiul,
ameninţîndu-l pe Muştil cu hangerul.
— A scuipat păgînul praporul! se tînguia stegarul
cojocarilor. Ce-ai făcut, jupîne, ce-ai făcut!
— Taci! icni Muştil. Vedea roşu.
Turcimea a lăsat oştenii, care se depărtau la trap
întins, stîrnind norişori de praf, şi s-a întors cu faţa către
alaiul judeţului. Atunci au ajuns pînă acolo valurile
pornite de iuzbaşul Niculaie. Pe Semăn, pe Muştil, pe
Gheorghe şi Aron torcătorul, jupîn Achim blănarul, ba
chiar şi popa Măru i-au smuls de la pămînt şi i-au purtat
pe sus, izbindu-i în piepturile oamenilor, în dughene, în
vrafurile de covoare şi-n stivele de geamuri. Muştil a avut
vreme să ridice coada steagului şi s-o înfigă în obrazul
spîn al turcului şaşiu. S-a auzit trosnet de oase, un
geamăt icnit, apoi ciubotele tîrgoveţilor au călcat peste
trupul osmanului, amestecîndu-l cu pulberea.
Într-o clipă, alaiul paşnic al judeţului s-a prefăcut într-
o trîmbă de oameni furioşi, care cît ai clipi au măturat tot
ceea ce le stătea în cale. Dughenile trosneau de la
încheieturi, pînzele erau sfîşiate cu unghiile, geamurile se
prefăceau în cioburi, iar cioburile scîrţîiau jalnic sub
tălpile botforilor. Iar atunci cînd neguţătorii, mînioşi că li
se vîntură avutul, şi-au tras hangerele, mulţimea a scos
un răcnet sălbatic:
— Vor să ne şi ucidă, spurcaţii!
— Pe ei, fraţilor!
— La moacă!
 — La moacă!
Turcii au dat dosul. Unii se vîrîseră sub chervane. Alţii
căutau scăpare în spatele bulucului de ieniceri._
— Aha! Iacătă-l pe Siavuş. Porc de cîine, vrei să ridici
geamie în tîrg? Aşa am auzit, viperă?
— Aman!... Aman!...
— Şi tu Ahmet?
— Allah!
Muştil, roşu, cu caftanul ferfeniţă, cu ochii holbaţi,
mînuia cu străşnicie coada steagului, pălind numai la
scăfîrlie. Alături, gîfîia Gheorghe. Dădea cu pumnii,
tăcut, cu fălcile încleştate.
Pînă şi judeţul Semăn izbea cu pecetea ori la tîmplă,
ori la mir.
Trîmba, la început alcătuită numai din capii
isnafurilor, înghesuită între oştenii domniei, garduri şi
case, se îngroşa clipă de clipă. Într-o clipită, toate
dughenile şi tarabele de pe malul şanţului cetăţii au fost
zvîrlite în apă. Iar chervanele, pe care stapînii lor le
trăseseră cu codîrlele spre şanţ, dintr-o opinteala au luat
calea dughenelor, stîrnind valuri pe care jucau şaluri de
mătase, boabe de cafea, laolaltă cu paie, cu lămîi şi cu
scorţişoară. Vitele dejugate mugeau, gonind pe urmele
stăpînilor, Se încălecau, se izbeau cu coarnele, călcînd în
picioare tot ce li se punea împotrivă.
Comisul Radu Florescu tocmai ieşea pe poarta cetăţii,
urmat de comişeii cu caii domneşti. A rămas în mijlocul
podului, cu barba vîlvoi, neştiind ce să facă. În faţa lui,
ienicerii se tocmeau în rînduri, sub poruncile turbate ale
başbulucbaşului.
Toate cîte s-au perindat în faţa ochilor holbaţi ai
comisului Radu Florescu s-au învălmăşit într-o fulgerare.
Neguţătorii, văzînd în faţă ţevile ienicerilor şi simţind în
spate răsufletul înfierbîntat al boilor, s-au rupt în două.
O parte, strigînd „aman”, a sărit în şanţ, plescăind,
fornăind, sictirind, cealaltă a zbughit-o pe Uliţa Tîrgului
de Afară, sau a încălecat gardurile viilor domneşti,
pitindu-se pe la rădăcini. Başbulucşaba a rămas să se
războiască cu boii. Vădind multă dibăcie, ienicerii au
trecut pe pod, împingîndu-l înapoi pe comis. Atît de
repede, încît nici n-a ştiut cînd s-a trezit în curtea cetăţii,
urmat de buluc şi de sudălmile cumplite ale ofiţerului
împărătesc.
Vitele au gonit cu cozile ridicate pînă-n Drumul
Beilîcului, unde s-au răsfirat care în lunca Dîmboviţei,
care dînd buzna peste chervanele ienicerilor. În urma lor,
trîmba de norod a trecut ca o vijelie. În faţă alerga Muştil,
fluturînd praporul de mătase galbenă, zugrăvit cu chipul
sfîntului Nicolae. Alerga şi răcnea:
— La geamie, fraţilor... S-o facem zob, fraţilor!
— S-o facem zob, îi răspundea mulţimea, chiuind
năprasnic.
Pe Irinuţa lui Vifor, strigătele pagînilor, trosnetele
dughenelor fărîmate, sudălmile tîrgoveţilor şi mugetele
vitelor au făcut-o să-şi oprească bocetele-n gît şi să
ciulească urechile. Ienicerul îşi mişca neliniştit scufia ele
pîslă, încercînd să vadă ba prin stînga, ba prin dreapta
chervanului din faţă. S-a auzit tropot înfundat şi greoi de
copite. Chervanul s-a smucit înapoi, izbind catîrii
harabalei peste bot. Apoi huruind, ca smuls de furtună, a
încălecat marginea podului cu roţile din partea stîngă. În
clipa cînd catîrii s-au ridicat pe picioarele dinapoi, gata
să prăvale harabaua în apă, Irinuţa a înşfăcat un cazan
de fiert orezul, şi cum ienicerul îşi lăsase trupul pe spate,
căutînd să strunească telegarii cu urechi clăpăuge, l-a
pocnit cu năduf drept în moţul scufiei, vîrîndu-i-o pînă la
umeri. Oşteanul împărătesc a scăpat hăţurile, uluit.
Ca o umbră, Irinuţa s-a strecurat din haraba şi fără să
pregete şi-a făcut vînt în Dîmboviţa. Cînd a ieşit la mal,
cu apa şiroind, murată şi pusă pe harţ, a văzut norodul
glogozit asupra unor stive de cărămidă, zobindu-le cu
pari, cu tocul cizmelor, cu cozile praporilor, şi un oştean
cît o namilă ducînd în braţe, spre apă, un hoge nu prea
bătrîn, care blestema cu spume la gură... Aici, pe mal,
cîţiva calici pescuiau cu nişte nuiele lungi de salcie
avutul harabalelor şi chervanelor răsturnate.
Irinuţa s-a ascuns după trunchiul scorburos al unei
sălcii. Nu se mai temea de nimeni şi de nimic.
— Botează-l, căpitane Racea, răcnea Muştil, cu faţa
acoperită de praf roşu de cărămidă. A vrut să ne strice
legea... La apă cu el!
— Să le treacă pofta de geamii în pămîntul ţării.
La apa!
— Huo!
Ajuns la mal, Racea l-a ridicat pe hoge deasupra
capului, cîntînd popeşte pe nas:
— Se boteaaază robul lui Dumneeezeuuu... Na, diavole,
geamie!
Caftanul hogei a fîlfîit scurt, apoi stropii i-au împroşcat
pe cei care ajunseseră mai aproape. Pufăind pe nari,
omul lui Allah a trecut sforul înot, nimerind taman la
baia Mitropoliei, unde nişte călugăraşi aduceau la apă
cîrdurile de gîşte.

Un singur sfeşnic lumina colţul de masă din spătăria

mică, pe care Mihai, plecat asupra unei foi subţiri de
hîrtie, arunca slovele unele după altele, cu trăsături
repezi şi sigure de condei, îşi ţinea capul uşor lăsat pe
umărul stîng şi sprîncenele încruntate. Părul tuns scurt
îi asprea şi mai mult trăsăturile feţei.
Barba creaţă, sîrmoasă, lucea moale. Şi-o spălase cu
apă de trandafir dîndu-şi-o cu ulei de migdale. De afară,
de dincolo de ziduri, răzbătea abia auzit, topit în
perdelele grele de urşinic, vuietul neasemenea al
iarmarocului.
După ce s-a iscălit cu atîta putere, încît pana a scîrţîit
prelung, Mihai a presărat nisip peste slovele încă umede,
apoi l-a răsturnat cu grijă la loc, în tăviţa de argint de
lîngă sfeşnic.
Şi-a pus tot sufletul în epistola aceasta. A scris-o dintr-
un răsuflet, rugîndu-l pe unchiul Iani să cadă la
picioarele sultanului şi să-i mărturisească toată
necinstea pe care o aduc ţării zarafii, să-i spună cum
batjocoresc satele, de şi-au luat oamenii lumea-n cap şi
lasă vistieria goală, cum fac silă boierilor şi cum nici el,
beyul întărit cu tui împărătesc, nu scapă de sudălmile şi
ocările lor. Iar dacă măritul împărat vrea să-şi păstreze
chelerul acesta altădată îmbelşugat, astăzi ajuns în sapă
de lemn, să primească cei două mii de cai pentru oastea
de beşlii şi delii, ca şi poverile de aur, atunci să
poruncească lui divan effendesi cu porunci straşnice să-
şi stăpînească supuşii. I-a scris unchiului Iani de
stricăciunile făcute tîrgului, de iarmarocul de astăzi, în
aşa fel încît ştirile să ajungă la urechile sultanului prin
gura capuchehaiei de la Kara-Iflac şi nu prin răvaşul lui
divan effendesi... Dacă va ajunge vreodată acel răvaş.
S-a sculat în capul oaselor, a topit ceara, a pecetluit
epistola, apoi a rămas o toană cu barba lăsată în piept.
— Simioane!
 — Poruncă, măria-ta.
— Ce-a spus Ivan aga?
— N-o să treacă nici o iscoadă... Nici o pasăre n-o să
iasă din conacul lui divan effendesi.
— Bine... Şi Tohta-bey?
— Nu mişcă pînă acum. Mănîncă friptură de batal şi
bea cumîs.
— N-a repezit nici un olac?
— Nici unul, măria-ta!
— Răzbici e aici?
— La porunca ta, doamne.
— Cheamă-l!
Cînd jupîn Răzbici a intrat fălos în spătăria mică,
împiedicîndu-se în covoare, cu mustăţile înfoiate şi ochii
şireţi clipind, l-a găsit pe măria sa îmbrăcat în straie de
ferentar şi învăluit cu dulamă subţire de aba. Dacă n-ar
fi cunoscut faţa mîndră şi ochii sclipitori, l-ar fi luat
drept un oştean din gvardie. S-a închinat, punînd un
genunchi la pămînt. Măria sa i-a dat mîna la sărutat.
— Scoală-te, jupîn Răzbici! Scoală-te şi aşteaptă
porunca domniei mele.
Jupîn Răzbici ar fi dat jumătate din viaţă numai să fie
de faţă, pe lîngă soţii săi, şi fălosul acela de Racea, care
acum poate să bea vin dulce, sub priveghiul ochilor
Măriuţei... Şi-a înecat amărăciunea într-un suspin abia
stăpînit.
Voievodul l-a privit cu tărie, drept în crucea ochilor:
— Ce-ai, jupîne?... Eşti beteag?
— N-am nimic, măria-ta, se sperie Răzbici.
Voievodul a mai stăruit o clipă, cercetîndu-i faţa, dar
văzînd-o aprigă şi gata de harţ, l-a bătut pe umăr,
zîmbindu-i.
...Jupîn Răzbici simţea că dacă măria sa va mai pune o
singură dată mîna pe umărul lui, îi vor sari toţi bumbii
de la coantăşul cel nou. S-a încrîncenat, mai ales cînd a
dat cu ochii de zugrăvelile de pe pereţi, cunoscute din
vremea lui Cercel Vodă.
Mustăţile ciupelile i se făcuseră perie.
— Uite care-i porunca, Răzbiciule.
„Doamne! Doamne, pogoară mila ta asupra
nevrednicului, îmi zice pe nume... Nici jupîne, nici
curtene... Răzbiciule... Ah! Ah! Unde eşti, căpitane
Racea? Unde eşti, diavole? Şi tu, Dumnezăule, şi tu,
Sitarule, şi tu, Lehaciule? Unde eşti, cneazule Berivoi?
Simt că mă înmoi de la junghetură”.
— Răzbiciule, iată că te învrednicesc cu slujbele de le-
ai avut în vremea răposat fratelui meu.
— Măria-ta!
— Cunoşti Stambulul?
— Ca pe buzunarele mele, doamne.
— Fanarul?
— Şi acela, doamne.
— Bazarul?
— Atît cît se poate cunoaşte Bazarul, măria-ta. Bazarul
şi Vavilonul.
Mihai a surîs, clătinîndu-şi fruntea în semn de
încuviinţare.
Curteanul acesta mic, care cu toată făptura lui scundă
nu încăpea bine în spătărie din pricina făloşeniei, îi era
drag.
— Turceşte ştii?
— Mai bine decît un turc!
— Levantina?
— Vorbesc ca un galiongiu de la Therapia, măria-ta.
Doar am fost umblător de Ţarigrad, zece ani în şir.
 — Bine!... Deschide urechile, Razbiciule. Slujbele de ţi
le încredinţez sînt scumpe. Plătesc cît un cap de voievod!
— Măria-ta, abia îngînă curteanul, cu ochii plini de
mustrare.
Mihai a făcut cîţiva paşi prin spătărie. S-a uitat la
Răzbici şi de la Răzbici la Simion. Vătaful şi-a clătinat
fesul, uşor, abia simţit. O încuviinţare pe care Mihai o
preţuia şi-o aştepta. S-a aşezat în scaun, făcîndu-i semn
curteanului să se apropie.

★
Casele lui Ivan aga, căpitanul călăraşilor, erau aşezate
între viile care acopereau muncelele de pe malul drept al
Văii Adînci.
Aproape de Dîmboviţa şi cam în dreptul monastirii
Sfîntului Nicolae, ctitorită de Mihai în vremea băniei.
Curţile şi livezile agăi se hotărniceau cu viile boierului
Preda Buzescu. Din cerdacul de piatră al conacului său,
Ivan aga putea vedea în cerdacul bătrînului boier oltean.
În seara aceea, şleaul care se rupea de lîngă podul de
la Turn şi care ducea prin vii şi pe sub livezi la conacul
agăi tăinuia umbletul cîtorva chervane turceşti, străjuite
cu putere de călăraşii agiei. Cînd şi cînd, neguţătorii
turci îşi scoteau nasurile coroiate şi mustăţile lăsate pe
oală de sub pologuri, cercetînd îngrijoraţi împrejurimile.
Din cerdacul de piatră al conacului, Ivan aga asculta
glasurile nopţii. Nu-şi lepădase straiele ostăşeşti. Cînd se
mişca, lănţugul de argint al săbiei zuruia cu un clinchet
moale. Auzind tropote înfundate şi scîrţîit de osii, s-a
întors spre cei doi boieri tolăniţi pe laviţe, care beau
ciubuc.
— Vin, rosti el cu glas stăpînit.
 Unul din boieri a sărit dintre perne, apropiindu-se cu
paşi înfipţi:
— Da! Se aud... Se cuvine să-i dăm zor.
Celălalt abia s-a ridicat într-un cot, strîngîndu-şi
caftanul îmblănit la gît:
— Îţi ţinuşi făgăduiala, vere Ivan. Acu să putem scoate
negoaţele la Ardeal, fără să afle Radu Buzescu, spuse
comisul Radu Florescu.
— De asta răspunzi domnia ta, comise. Eu adusei
neguţătorii, tocmii preţurile, străjuii chervanele.
— Are dreptate vel aga, rosti rar şi cu glas domol din
umbra zidurilor boierul Theodosie Rudeanu. Domnia ta,
comise şi prea cinstite vere, poţi slobozi carele grajdurilor
domneşti în toată Ţara Românească. Nimeni nu te
banuie.
— Dar la vamă? întrebă comisul Radu Florescu.
I-a răspuns doar rîsul uşor al boierului Theodosie
Rudeanu şi zîmbetul abia ghicit al vel agăi. Într-aceea
chervanele se apropiaseră. Slugile curţilor, stapînite de
un vătaf care alerga de colo, colo, bălăngănind un fînar
cu lumină alburie, deschiseseră porţile. Vătaful s-a
aşezat înaintea întîiului chervan, călăuzindu-l alături de
un şir de care ţapene, cu ferecături şi cu loitre de
scîndură. Cînd cel din urmă chervan turcesc a tras la
locul arătat de vătaf, s-a arătat şi Ivan aga, urmat de cei
doi boieri olteni, primind mîndru închinăciunile
neguţătorilor turci.
Dintre călăraşii descălecaţi, care se ţineau cuviincios
mai departe de boieri, s-a ales un oştean voinic, cu o
mînecă goală vîrîtă în cingătoare. S-a apropiat de vel aga,
zuruind din pinteni:
— Am îndeplinit porunca domniei tale, căpitane!
— O clipă de zăbavă, vornicele Alexandru, îi tăie vorba
vel aga. O clipă de zăbavă, pînă facem împărţeala... Stai!
Nu pleca... Ai şi domnia ta de vîrfuit un car.
— Eu? se miră vornicelul, trăgîndu-se un pas îndărăt.
— Da! Da! Domnia ta... Un car dăruit de cinstitul boier
Theodosie Rudeanu. Aşa că pofteşte şi ţi-l ia în
stăpînire.
Fără să mai aştepte ca vornicul Alexandru să se
desmeticească, vel aga a poruncit vătafului să ridice
fînarul, să poată număra sacii pe care slugile îi scoteau
din cel dintîi chervan turcesc, trecîndu-l peste loitrele
cele dintîi cocii boiereşti.
În curte se răspîndise un miros plăcut de cafea, de
cuişoare şi de vanilie.

Zidul care împrejmuia grădinile bisericii papistăseşti

îşi arunca umbra pînă dincolo de lunca Bucureştioarei.
Ceasul din turn bătuse miezul nopţii. Aici pe Uliţa
Tîrgului de Afară era destulă linişte. Cînd şi cînd, treceau
călăreţi nohai spre oborul de cai. Chiar lîngă zidul
bisericii, într-o poiană închisă pe stînga de lunca
Bucureştioarei şi în faţă cu viile domneşti răsădite pe un
colnic domol, erau trase butuc lîngă butuc cele patru
cocii ungureşti, pe care Radu Gheţea le văzuse la Tîrgo-
vişte. Neguţătorii, învăluiţi în mantii largi, îşi frigeau
slănină la un focşor încropit mai aproape de apă. Cîte-o
creangă uscată trosnea şi se aprindea cu vîlvătăi
albăstrii, aruncîndu-le umbrele pe ziduri.
 Umăr lîngă umăr, tupilaţi în nişte tufe de răchită de
sub buza malului Bucureştioarei, Racea şi Gheţea
priveau focul neguţătorilor.
— Pun căpăţîna jos că n-a mişcat unul de cînd au
deshămat, şopti Racea la urechea fratelui său.
— N-a mişcat!... Psst!... Uite-l pe cel cu pălăria.
— Dacă mi-o scăpa, să-mi razi mustaţa... Haide! Bagă
de seamă la crengi.
Au ieşit dintre tufe, împingînd mlădiţele în lături şi au
pornit-o cînd de-a buşelea, cînd tîrîndu-se şerpeşte, pe
urmele celor patru umbre care se furişau în lungul
zidului. Amîndoi căpitanii nu-şi dezlipeau privirile de la
pălăria cu pană albă de struţ, care aluneca în faţă. La un
cot al luncii, Racea s-a ridicat în picioare, grăbind
umbletul. Pămîntul reavăn al luncii înăbuşea paşii, cu
atît mai mult, cu cît îşi vîrîseră smocuri de iarbă la roţile
pintenilor. Treceau de la copac la copac, de la tufă la
tufă, uşori şi sprinteni, fără un zgomot. Pipăiau drumul
cu vîrfurile picioarelor înlăturînd crengile uscate, ferind
rădăcinile şi cioturile.
Iscusiţi la mers furiş se dovedeau şi cei patru prepuşi
neguţători.
Mai ales cel cu pălăria se vădea bun cunoscător al
împrejurimilor, pentru că urma poteca fără să şovăie.
„Nu e la primul lui drum”, gîndea Radu Gheţea. O dungă
de îngrijorare i se săpase pe frunte. Oare vor izbuti să-i
smulgă pălăria şi să se topească în întuneric fără prea
mare zarvă, după cum plănuiseră?
Cele patru umbre s-au oprit o clipă. Cel din faţă a
pipăit zidul, a mormăit nemulţumit, apoi a-ndăluit cu
paşi înceţi. Mai erau cîteva clipe pînă să ajungă la locul
pe care îl sorocise Racea. Radu Gheţea şi-a scos
pistoalele de la brîu şi, mergînd frînt de şale, s-a apropiat
pe nesimţite de cel din urmă ungurean.
Cu paşi de lup, Racea a luat-o înainte. Pe aproape de
casele diacului Nathanail, zidul bisericii papistăşeşti
făcea un cot în unghi drept, urmînd malul
Bucureştioarei. Treizeci şi ceva de paşi de la acel cot, sub
o urzeală deasă de iederă, se afla o uşiţă tainică de fier,
cu ţîţînile totdeauna unse, pe care Racea o cunoştea prea
bine. Între uşiţă şi locul unde se frîngea zidul zăcea
culcată o plută, cu parte din rădăcini înfipte în mal, cu
parte din ele atîrnînd deasupra apei, cu trunchiul
rezemat de creasta împrejmuirii.
De cum zărise sub seară căruţele ungurenilor, nu le
slăbise din ochi. Urzise cu Radu zeci de planuri, să poată
intra în stăpînirea pălăriei cu pricina. Îl fierbeau
şireteniile signorului Mantovano. Iar faptul că nu ştia ce
se ascunde în răvaşul de taină pe care neguţătorul îl
purta deasupra creştetului îi dădea friguri. În asemenea
prilejuri s-a dovedit încă o dată că planul cel mai bun
rămîne tot acela pe care ţi-l urzeşte întîmplarea însăşi.
Bănuise că purtînd răvaşe de taină, neguţătorii care se
vădeau de la o poştă a fi oşteni, atît după umblet, cît şi
după telegarii înhămaţi la căruţe, n-au să îndrăznească
să pătrundă la ireticul Estorga decît pe furiş. Un zîmbet
şiret i-a luminat faţa. Şi iată-i. Cu o sprinteneală
neaşteptată la statul lui de uriaş, Racea s-a căţărat pe
trunchiul plutei, aşezîndu-se pe pîntec. Şi-a slobozit
amîndouă mîinile printre crengile care atîrnau deasupra
potecii: „Of, tălianul tatii! Belzebuthule!... Haide! Haide,
neguţător de piei de cloşcă, îl îndemna în gînd pe cel cu
pălăria, care se arătase după colţ şi se apropia şovăind şi
pipăind zidul. Aşa, fiule!... Îndrăzneşte, îngerule!... Hopa
cu moşul!... Încă trei paşi, încă doi, încă un pas...
Drace!... Afurisitule! Neghiobule!...”
 Pana de struţ i se mişca sub nas, ba înainte, ba înapoi.
O căuta cu degetele răşchirate, dar nu era chip s-o
ajungă. Omul de jos mormăia înciudat, pipăind zidul.
Racea îşi simţea fruntea brobonită...
— Numai de n-ar trage Radu... of! Dumnezeule!...
Îşi bălăngănea mîinile după pălăria cu pană de struţ,
dar, ca un făcut, pălăria parcă ştia ce-o aşteaptă şi,
clătinîndu-se nehotărîtă, cînd i se vîra în vîrfurile
degetelor, cînd îi întorcea dosul, rîzîndu-şi de el. Îi
ieşiseră ochii din cap de atîta întinsoare. Odată o
apucase de pană, cu două degete, încercînd s-o salte!
Tălianul a prins-o de margini şi şi-a înfundat-o pe urechi,
suduind. Acum!... Blestem! Omul a îngenuncheat, pi-
păind rădăcina zidului. Cînd s-a ridicat chiar sub
trunchiul plutei, şi-a scos-o, ştergîndu-şi fruntea cu
poala pelerinei.
Racea înţelegea că peste o clipă va turba. Îi venea să-l
scuipe între ochi pe acest neghiob uituc, care nu ţinea
minte nici măcar unde-i uşa de taină a mai marelui său.
Cît despre Radu Gheţea, abia-şi stăpînea rîsul,
muşcîndu-şi buzele pînă la sînge. Nu vedea din Racea
decît mîinile umblîndu-i încoace şi încolo după pălăria
nesupusă.
Tălianul a ridicat-o şi şi-a pus-o pe cap. Două răcnete
au spart atunci liniştea luncii. Pălăria îşi luase zborul.
Pufăind şi icnind, Racea a sărit pe zid. A făcut o
plecăciune adîncă în faţa celor patru oameni rămaşi cu
gurile căscate şi ochii holbaţij apoi a rupt-o la fugă pe
creastă, ţinînd pălăria în dinţi. Cînd şi-a făcut vînt pe-o
creangă de arin, dîndu-şi drumul să lunece pe trunchi în
jos, ungurenii şi-au scos pistoalele. N-au avut vreme să
tragă, pentru că o detunătură pornită de la doi paşi i-a
întors cu faţa spre noul duşman. Au dat năvală,
încîlcindu-se în desişul luncii. Au suduit amarnic,
slobozindu-şi pistoalele anapoda. Le-a răspuns de
departe un rîs gros, care-a stăruit o clipă sub leasa de
frunzare a sălciişului.

Sînt totdeauna în viaţa oamenilor ceasuri ale

întoarcerilor. Ceasuri de răspîntie şi de popas, semănate
cu osebire în calea, oştenilor vîntură lume. Nepreţuite
sînt ceasurile întoarcerilor, pentru cei ce le ştiu folosi să
se regăsească pe ei înşişi. Şi sarbede, fără tîlc şi fără duh
sînt pentru cei ce, întorcîndu-se, caută să afle cîte le-au
cunoscut odinioară neschimbate şi nemişcate, aşa cum
ochii lor de atunci le-au văzut şi le-au priceput. Iar celor
care se întorc fără ca nimic să nu le tresară în adîncuri,
le-a fost hărăzită inimă de piatră şi sînt morţi din clipa
cînd au văzut lumina soarelui.
Asemenea vorbe şi înţelepciuni ascultase căpitanul
Radu Gheţea, stînd cu diacul Nathanail sub poala
vişinilor care-şi scuturau floarea, ningîndu-le pletele.
Apoi diacul s-a dus cu paşi tîrşiţi să dezlege tainele
ascunse în pălăria iscoadei papistăşeşti. Iar el a rămas să
cugete sub licărişul stelelor, ascultînd zvoana
iarmarocului şi tropotul din ce în ce mai slab care-l
ducea pe Racea la hanul lui Manole Cap-Lat.
Ce voise diacul să spună?
...Şedea pe-o laviţă din lemn negeluit, cu ceafa
rezemată de trunchiul unui vişin. Descins, fără cuşmă,
cu coantăşul dezbumbat. Pologul cerului se arcuia peste
lume. I se părea că stă la o judecată, el, vişinul şi cerul.
De mirare lucru să-ţi întorci privirile înăuntru cugetului
tău şi să ţi-l iei la rost, despre unele şi despre altele. A
zîmbit. Diacul vorbea despre cei ce întreabă locurile şi
prietenii vechi asupra rosturilor pe pămînt. Vorbea şi se
gîndea la acel căpitan Gheţea, care nu mai departe decît
acum o jumătate de an i-a bătut sfios la uşa chiliei,
cerîndu-i dezlegări. Pe acel căpitan Gheţea îl chinuiau
nelinişti. Venise dintr-o lume a lui, apăsată de griji.
Căzuse într-o altă lume, pe care n-o pricepea şi faţă de
care se simţea străin şi vrăjmaş.
Purta în inimă un jurămînt, icoana dragei lui, chipul
tatălui şi al Cremenarilor. Se îndrepta spre voievodul
ţării, să-mplinească alt jurămînt. Stătea între două lumi
şi nu ştia căreia din ele să i se dăruiască. Credinţa lui în
orînduirile sfinte ale ţării începuse să se năruie. Întîia
lovitură i-o dăduse cneazul. Cneazul care stătuse pentru
domnie o viaţă. Apoi au venit altele şi altele, purtate pe
crestele întîmplărilor.
Poate că nu-i un înţelept. Dar noaptea petrecută cu
Ancuţa l-a întors la matca lui firească. Astăzi, nu mai
şovăie între cele două lumi. A lepădat nehotărîrea şi
aidoma vede lumea, fie că stă la Izvorul Lupilor, la
căpitănia Pădureţului, sau aici, în Tîrgul de Scaun, sub
vişinii din grădina diacului Nathanail. Înţeleptul sfetnic
al măriei sale i-a ghicit gîndurile şi de aceea a rostit
adevărurile cu ceasurile de răspîntie şi de popas, în care
locurile întîlnite odinioară au anume glas. Răspîntie a
fost pentru Radu Gheţea întîlnirea cu Tîrgul, astă-
toamnă. Astăzi, întoarcerea, nu-i decît un popas. Un
popas semănat în firul lung al drumului pe care-l bate.
Un popas la care-l învăluie amintiri încă proaspete.
Şi-a plecat fruntea în piept. A oftat... îl chinuie o
întrebare şi-l frigăreşte cu jeratic... Vrea să i se
mărturisească diacului, dacă dragostea lor nu-i un păcat
şi dacă Ancuţa n-are să pătimească. Au trecut numai
cîteva nopţi de atunci, dar i-a dor de ea, o simte în el tot
şi se teme de cneaz şi de Bojin. Şi mai ales se teme de
Despa şi de alte leliţe. Au să-i otrăvească zilele.
Cînd a suit cele cîteva trepte ale cerdacului, s-a simţit
luat de mînă. Uşoară ca o umbră, palidă, cu degetele la
buze, pităriţa Elena i s-a pus în cale. Fără o vorbă, s-a
răsucit pe călcîie, făcîndu-i semn s-o urmeze.

★
Căpitanul Racea a ocolit hanul lui Manole Cap-Lat pe
la miazănoapte, purtîndu-şi armăsarul în trap mărunt.
La îmbucătura zidurilor cu gardul de uluci al grădinii, a
descălecat. Fără multă greutate, împingînd cu umărul, a
căscat un soi de portiţă, prin care calul şi-a urmat
stăpînul. În spatele grajdurilor se vedea nelămurit un
braţ de fîn. Racea a luat o mînă de fire, mirosindu-le. A
zîmbit pe sub mustaţă, mormăind mulţumit. Fînul era
proaspăt. Şi-a bătut fugarul pe gît, i-a scos zăbala şi, fără
să-l priponească, cu paşi mari şi uşori, s-a îndreptat spre
zidul hanului.
Ei, da! Măriuţa e o muiere iscusită, are minte ageră
şi... de bună seamă că iubeşte, de vreme ce n-a uitat nici
fînul proaspăt, nici scara pe care iat-o rezemată de
cerdac. Îl iubeşte şi-l aşteaptă. Fără să zăbovească o
clipă, a-nceput să urce treptele scării, care se arcuia sub
greutatea lui. Cînd şi cînd, teaca săbiei se lovea uşor de
lemn, scoţînd un zgomot sec. Ajuns sus, şi-a scos doar
ochii peste marginea pălimarului, iscodind locul cu
privire sigură şi atotcunoscătoare. Nimic nu se
schimbase în catul de sus al hanului. Iată butoiul cu apă
pentru stins focul, iată zorelele răsădite de Măriuţa. Din
curte se aud toate zgomotele atît de bine ştiute. Rar,
flacăra vreunui foc aruncă umbrele pe zidul cerdacului.
A încălecat pălimarul, strecurîndu-se pe lîngă zid în
vîrful picioarelor. Dacă vreunul din fraţii săi de cruce l-ar
fi putut vedea atunci cînd a pus mîna pe clanţă, de bună
seamă că nu l-ar mai fi cunoscut. Nimic din înfăţişarea
aspră şi batjocoritoare a feţei. Nimic din căutătura
iscoditoare şi tăioasă. Nimic din zîmbetul ponciş şi
neîncrezător: bărbatul care a deschis uşa ibovnicei sale
cu o mişcare scurtă şi sigură avea ochii duioşi, şi un
zîmbet blajin îi lumina obrazul, dîndu-i o înfăţişare de
nespusă bunătate.

★
Radu Gheţea stătea pe divan; îşi ţinea coatele rezemate
de genunchi şi fruntea îngropată în palme. Sprijinită de
prichiciul ferestrei, cu mîinile subpuse, pităriţa Elena
vorbea repede, cu glasul ei adînc şi catifelat. Prin
perdelele subţiri de borangic pătrundea lumina puţină a
nopţii. Zadarnic încerca oşteanul să lege temeinic firul
gîndurilor. Povestea pe care o depăna pităriţa întrecea cu
mult tot ceea ce putea el cugeta rău despre oameni.
— Iată, căpitane, că o muiere, singură şi amărîtă ca
mine, poate uneori să fie de folos unor oşteni încercaţi,
ca domniile voastre. La ce n-aş mărturisi că pe căpitanul
Mîrzea îl iubesc din toată inima?
Pităriţa îşi ridică fruntea cu mîndrie, ca şi cînd ar fi
vrut să-l înfrunte. O şuviţă de păr castaniu îi scăpase de
sub testemelul înflorat atîrnîndu-i deasupra
sprîncenelor.
— Îl iubesc, şi pentru dragostea asta a mea tîrzie şi
pînă în ceasul ăsta nemărturisită sînt gata să intru în
foc. A plecat în cine ştie ce depărtare, fără să se uite
înapoi. Poate o să-i fie viaţa în primejdie. Poate că dacă
mă lua cu el, i-aş fi prins bine prin străinătăţile în care
hălăduieşte... Poate! Dar n-a vrut decît să se răcorească
pentru o clipă la sînul meu, apoi să se ducă către aceea
care-i luase inima şi minţile. Eu îi aduceam în dar doar
sufletul. Amărăciunile şi învăţăturile cu care m-a
împovărat viaţa. Credinţa nestrămutată şi... Aici, femeia
îşi înecă glasul într-un suspin: De! Nu ni-i sortit nouă,
tîrgoveţelor, să ne ridicăm nasul la un căpitan domnesc.
Pentru căpitanii domneşti sînt bune numai jupîniţele
îmbrăcate în hetaia şi în mesal de nestemate.
— Nu-l cunoşti!...
— S-ar putea, oftă pităriţa. S-ar putea să nu-l cunosc!
Nu pentru asta ţi-am aţinut calea... Ba şi pentru asta...
Domnia ta cugetă la răutăţile de le pune la cale Danul,
cu kir Statake şi cu slugoiul acela de Partenie. Nu uita că
dacă boierul şi-a slobozit fiica cu domnia ta, n-a făcut-o
nici de dragul ei, nici de dragul căpitanului Mîrzea. Că
dacă stareţa de la Sfînta Valea s-a ostenit pînă aici, nu s-
a ostenit de pomană. Veghează... Şerpoaica are dinţii
plini de venin. Nu uita că o pităriţă ca mine mai ales la
cuhniile curţii are cale, şi că la cuhnii se ştie mai bine ca
în orice loc ceea ce se întîmplă în odăile ferecate ale
conacelor.., Eu te leg pe sufletul domniei tale şi pe
cinstea de oştean că n-ai să-i spui nimic căpitanului
Mîrzea.
Radu Gheţea şi-a clătinat capul în semn de
încuviinţare. Au tăcut amîndoi. Se auzea lărmuiala
iarmarocului. Pităriţa Elena a ridicat un colţ de perdea,
privind afară. Apoi s-a întors repede către căpitan.
— Să ştii, domnia ta, că moşneanul cu barba roşie
pune ceva la cale cu jupîn Iftimie. Cu jupîn Iftimie şi cu
jupîn Cristian, neguţătorul de la Rîmnic. Ceva de taină!
Gîndesc că în paguba domniei tale şi a satului. Văd că au
cumpărat mirodenii, covorărie şi geamuri veneziene de la
kir Avasian şi de la nişte turci. Le-au împărţit în două.
Unele le-au vîrît în beciurile şi cămările crîşmarului, pe
altele le-au încărcat în căruţe... Te ştiu bun şi încrezător.
N-aş fi bucuroasă să te viclenească. Iftimie e om
cumsecade, dar îi plac banii. Dacă stă barbă-n barbă cu
cei doi toată ziulica, n-o face de pomană... Acu mă duc.
Iartă unei muieri clipa de slăbiciune dintr-o noapte de
primăvară ca asta... Şi dacă ai veşti de la căpitan, spune-
mi-le şi mie. Ţi-oi rămîne îndatorată.
S-a scotocit în sîn, scoţînd la iveală un colăcel împletit
cu măiestrie:
— Ia-l... L-am copt anume, pentru domnia ta.
Glasul catifelat i se muiase şi-i tremura uşor. Radu
Gheţea s-a sculat, s-a apropiat de ea şi cu o mişcare
duioasă i-a cuprins umerii, trăgînd-o la piept. Pităriţa a
scos un strigăt înăbuşit, s-a ghemuit lîngă el şi, pînă să
prindă de veste, s-a plecat sărutîndu-i mîna.
...A rămas multă vreme lîngă prichiciul ferestrei, cu
gîndurile duse pe urma pităriţei. Simţea în palmă căldura
colăcelului şi i se părea că ţine acolo însuşi trupul şi
sufletul ei.
Ghemuit pe scăunelul de la picioarele jilţului diacului
Nathanail, Radu Gheţea asculta. Cuviosul Macarie îşi
lepădase rantia. Îşi scurtase barba, rotunjindu-şi-o cu
foarfecele. Retezase din plete. Era îmbrăcat cu coantăş de
urşinic albăstrui, cu găitane de argint. Purta cizme şi
pinteni. Brîu lat din piele, la care spînzura de lănţug o
sabie ostăşească, cu straje de oţel.
Stătea cu fruntea plecată asupra măsuţei de abanos a
diacului.
 Mîinile, încrucişate la spate. Ochii, întredeschişi.
Diacul, învăluit în caftanul lui verzui, ros la coate şi
poale, se afundase în jilţ şi-l privea pe călugărul îmbrăcat
în straie ostăşeşti, mîngîindu-şi rar barba fumurie. În
odaie, acelaşi vechi miros de bucoavnă, de tutun aromat
şi de ceară. Acelaşi sfeşnic, tremurîndu-şi lumina pe
zapisele, călimările şi pergamentele din rafturi. Aceeaşi
linişte adîncă, parcă încremenită, izvorîtă din făptura
diacului şi din aşezările cămării. „Iată adevăratul ceas al
întoarcerii, gîndi Radu Gheţea. Întoarcerea la lume a
acestui cuvios Macarie...”
— Să cunoşti şi tu, logofete Udrişte, că am vorbit în
noaptea asta căpitanului Gheţea despre nişte ceasuri ale
întoarcerilor. Tot aici şi tot acestui oştean i-am spus
astă-toamnă, cînd se zbuciuma în întrebări şi nelinişti,
că fiecare om îşi are dezlegarea vieţii în mînă. Că se poate
împlini, numai dacă crede fierbinte în sine însuşi şi-n
puterile lui. Dacă se supune luptei de fiecare zi şi de
fiecare ceas, scoţîndu-şi cu truda braţelor şi a minţii
liniştea şi adevărul.
Logofătul Udrişte a oftat, plecîndu-şi şi mai mult
fruntea asupra măsuţei de abanos. Iar diacul Nathanail
şi-a încrucişat mîinile uscate în poala caftanului,
sprijinindu-şi ceafa de spătarul înalt al jilţului. A urmat
să vorbească domol, cu ochii aţintiţi în bagdadie, şi Radu
Gheţea a înţeles că diacul mărturiseşte în noaptea asta
gînduri care l-au frămîntat şi cărora nu le-a dat vad pînă
acum.
— Îi mai spuneam astă-toamnă despre înţelepciunile
adunate în bucoavne, despre ele şi despre potriveala sau
nepotriveala lor cu adevărurile vieţii. Vorbisem despre
voievod şi despre cuprinsul pe care-l poate avea sabia
unui uns al domnului...
 Vorbe! Poate înţelepte, poate adevărate, dar tot vorbe...
Cu atît mai deşarte, cu cît astăzi norodul acesta bun,
ostenit şi sărac ne-a dat o straşnică şi cutremurată pildă
de viaţă şi de înţelepciune. O pildă de la care măria sa
însuşi a învăţat. De la care eu, cel bătrîn ca lumea, am
desprins...
— Diece!... Nu mă mai arde cu fierul roşu... Ştiu ce vrei
să spui. Că în vreme ce ţara clocoteşte, în vreme ce
covăliile faurilor fumegă din belşug şi pe nicovale se bat
fiare de suliţă, în vreme ce vîrtejurile urcă pe ziduri
bolovani, întărindu-le, logofătul Udrişte, ascuns sub
rantia şi potcapul cuviosului Macarie, trage psalmii pe
nas şi caută adevărurile în gura sfinţilor părinţi.
Logofătul se scuturase parcă de toată osteneala care-l
copleşea. Alerga prin odaie, vînturîndu-şi mîinile. Se
oprea şi se pleca spre diac, pironindu-l cu ochii lui mari,
care aruncau fulgere. Trăsăturile frumoase i se aspriseră,
şi cînd vorbea, colţurile gurii i se lăsau în jos, într-un
tremur uşor.
— Mă credeam împăcat cu mine însumi şi cu viaţa,
diece.
Cu Dumnezeu şi cu oamenii. Asta pînă a venit măria
sa! Măria sa şi căpitanul Racea. Atunci a pătruns în
monastire un val de aer proaspăt, plin de miresme
puternice. Atunci s-a răscolit în mine toată bărbăţia
mucezită, tot dorul de soare, de zgomot, de glumă, de
oameni, diece, de oameni... de oameni... bolborosi
logofătul, punînd un genunchi la pămînt şi culcîndu-şi
fruntea în poala diacului.
Bătrînul şi-a coborît privirea din bagdadie. Avea ochii
umezi. I-a mîngîiat duios pletele albite.
— Sîntem doi unchiaşi ajunşi spre scapăt, logofete
Udrişte.
 — Am căutat tihna, liniştea şi împăcarea. Am găsit
pizma, făţărnicia şi lăcomia.
— Rostul vieţii nu-i să fie îngropată între ziduri. Nici în
chinovie, nici în sihăstrie. Stejarul creşte între stejari,
floarea între flori, lupul între lupi. Omul între oameni şi
pentru oameni, fiule. Ţi-o spune asta pustnicul de la
sihăstria Tismanei.
Pustnicul pe care l-a chemat între semenii lui un
bănişor zburdat din Mehedinţi. Cui foloseam în sălbăticia
aceea? Nici măcar fiarelor!... Astăzi, aici, în odaia asta, se
adună scrisorile crailor din patru vînturi. Oameni de
taină îmi aduc surete după răvaşele care se ţes spre
Stambul. Ştiu, simt şi înţeleg cînd, de unde şi pentru ce
se pornesc vînturile împărăţiilor. Iată că tu mi-ai dezlegat
răvaşul signorului Mantovano... Ieri am văzut puţin,
astăzi văd mai mult... Şi toate astea pentru visul măreţ al
voievodului, în care se adună clocotul de l-ai văzut astăzi
revărsîndu-se pe uliţele tîrgului. Iată adevăratul ceas al
întoarcerii domniei tale către lumea cea adevărată, plină
de patimi, de suferinţe şi de bucurii...
— Atîţia ani între ziduri, atîţia ani, atîţia... Logofătul
Udrişte se ridicase. Palid, sleit şi gîrbovit, s-a rezemat de
spătarul jilţului, cu privirea pierdută, cu o mînă
spînzurată pe lîngă trup.
Lumînările pîlpîiau domol. În odaie se închegase o
linişte adîncă, tihnită, paşnică. Radu Gheţea s-a
cutremurat, aducîndu-şi aminte de lunile de sihăstrie
petrecute departe de oştenii săi, de trebile căpităniei, de
toate cîte îi alcătuiseră mai tîrziu viaţa de fiecare clipă. S-
a cutremurat şi s-a roşit. Poate niciodată n-a simţit mai
vie durerea şi căinţa cuiva, decît a simţit în noaptea
aceea durerea şi căinţa cuviosului Macarie, întors din
pustnicia chinoviei către durerile, clocotul şi bucuriile
lumii.
— Duceţi-vă, fiii mei, şi vă odihniţi. Sînt trudit...
Cugetaţi la năvala norodului. Şi înţelegeţi că nu puteţi
merge decît pe creasta valului. Aşa cum aţi mers. Ţie,
muntene, pot să-ţi spun că ţi-ai găsit cumpăna. Ştiu că
te-ai spîrcuit cu oamenii lui Mustafa zaraf. Ştiu că-ţi
alcătuieşti oştile căpităniei cu bună şi chibzuită
rînduială. Dar mai văd în ochii tăi un tremur şi o
nelinişte. Ai să mi-o spui altă dată... Iar tu, logofete, de
mîine să fii la canţelaria logofeţiei mari. Cu atît mai mult,
cu cît jupîn Nikolaus Theil adăposteşte un sol neamţ şi
cu cît tălmaciul Giovanni Raguzeo mi se pare omul
iezuitului Girolamo Estorga.

VI

Întîia strajă a nopţii sfîntului proroc Ieremia. Sîmbătă,

zi-ntîi Florar leat 1594. La zidurile cetăţii, la foişoare şi,
lucru neîntîlnit pînă atunci, la uşile dinăuntrul palatului
făceau de strajă nemţii jupînului Nikolaus Theil,
îmbrăcaţi cu platoşe uşoare de oţel, cu archebuza la
picior şi sabia la şold. Rumeni, proaspăt raşi, nemişcaţi,
păreau stane de piatră.
În spătăria mică, sub singurul sfeşnic cu şapte crengi,
pe un covoraş de urşinic cusut cu vulturi de aur, era
aşezată spata domnească. Mihai îşi aştepta sfatul de
taină, îmbrăcat într-un coantăş de brocart albăstrui,
încins cu brîul de fir în care împlîntase un jungher cu
mănunchiul bătut în diamante şi rubine, în picioare,
cizme cu carîmbii lungi, dincolo de genunchi. Şi nemţii
aşezaţi la uşi, şi veşmintele pe care le purta, şi locul ales
pentru sfat erau lucruri pe care le chibzuise cu de-
amănuntul.
A ţine un sfat de taină în iatac, învăluit în caftan,
ciugulind stafide, cu narghileaua alături şi stînd tolănit
pe divan, se cheamă a te-ntoarce la vremile cînd ospătai
la Strejeşti, fie ca bănişor de Mehedinţi, fie ca vel agă.
Atunci, jupîn Stroie te bătea pe umăr de ţi-l frîngea, iar
jupîn Radu poftea să-ţi cînte la ureche cîntece vesele.
Mihai a zîmbit acru. Stătea în Scaun, cu fruntea
sprijinita în palmă. Lumina gălbuie a sfeşnicului abia
putea să desluşească picioarele vechilor voievozi, ale
căror frunţi se pierdeau în întunericul spătăriei. Ieri, în
zori, solul căpitanului Prépostvári a-ndăluit la drum. Prin
glasul căpitanului ungur vorbeşte ghinărarăşul de la
Caşovia. Oare atît de mult a scăzut Ţara Românească în
ochii creştinătăţii, încît craii de la apus să vorbească
voievodului cu gura ghinărarăşilor? Fie ei ghinărarăşi
imperiali, ca acest Cristofor Teuffenpach?
Craii de la apus îşi lăcuiesc unghiile ca muierile din
haremuri, se desfată, ascultă vorbele mieroase ale
curtenilor şi ale cîntăreţilor, plătesc oşti să-i apere şi
ghinărarăşi care să le poarte trebile politiceşti. Pînă şi
Jicmond Bator pofteşte nuntă, cînd Sinan îl pîndeşte,
cum pîndeşte vulturul din înalturi şoarecele care zburdă
pe cîmp. Iar el? El plăteşte tălmaci pe Giovanni Raguzeo,
care-i tălmăceşte scrisorile de taină anapoda şi-l vinde
papistaşului Girolamo Estorga. El plăteşte bani grei în-
văţatului Mantovano, şi învăţatul scoate planurile
cetăţilor, numără oastea, iscodeşte aşezările şi tocmelile
ţării, să i le ştiricească unui neguţător, ungur după port
şi tălian după limbă, pripăşit la curtea lui Bator
Jicmond! Ce-o fi clocind în mintea lui puţină acel crai
nevîrstnic şi necopt, care joacă toată ziua palonne şi care
cîntă din flaut? Bine că l-a scos din monastire pe
cuviosul Macarie. Se arată tălmaci iscusit, şi signorul
Giovanni Raguzeo o să-nghită o găluşcă, care-i va sta în
gît. Ca şi prea învăţatul săbier tălian.
Iată unde au dus veşnicele războaie cu păgînul, iată
unde au dus veşnicele pustiiri şi băjenii ale ţării. Dac-ar
fi fost Ţara Nemţească, în locul celei Româneşti, poate că
măria sa craiul nemţesc ar fi avut lipsă de învăţaţi valahi
şi de archebuzieri de pe valea Oltului, şi tot el şi-ar fi
tocmit săbieri tălieni, care să-l vîndă lui Jicmond Bator!
Gînduri prosteşti. Craiul e la Beci, au la Praha, îşi vede
de ceasuri, iar Mihai Voievod e aici, în Scaunul său din
Bucureşti, şi-şi aşteaptă boierii de taină, ascuns de ochii
Divanului, să pună la cale slobozenia ţării şi să ridice din
pulbere steagul dreptăţii, al cinstei şi al slavei ostăşeşti.
Iar boierii de taină au să vie împărţiţi în două, voind să-şi
fure unii altora căciula, trăgînd mai întîi spre ale lor şi
numai după aceea spre ale ţării.
...Cînd vătaful Simion a deschis uşa, boierii buluciţi în
spatele lui l-au văzut pe măria sa plecat asupra mesei,
peste care desfăşurase mapamondul zugrăvit de signor
Mantovano. Era atît de cufundat în cercetarea acelor
semne tainice, încît nu le-a luat seama decît tîrziu. Nici
vătaful şi nici boierii n-au cutezat să-l tulbure, rămînînd
neclintiţi în pragul uşii deschise.
...Ascultîndu-l pe Ivan aga, cu fruntea lăsată-n palma,
aşa cum stătea şi-n Divan, lui Mihai i se dezvăluiau
limpede lucruri pe care doar le bănuise. Ivan aga e şiret,
ţine ţapăn frîiele agiei, ştie multe, dar se teme de Buzeşti
mai rău decît de boierii divaniţi, pe care-i are la mînă. Tot
de Buzeşti se teme şi dumnealui Theodosie Rudeanu,
care stă în jilţ mîngîindu-şi barba cu măreţie şi trăgînd
cu coada ochiului la mapamond; şi dumnealui comisul
Radu Florescu, care stă nemişcat, cu bărboiul umflat, în
semn că-l frămîntă gînduri pidosnice. Prepusurile lui n-
au dat greş. Theodosie Rudeanu e mintea care va lucra
cu iscusinţă la găsirea zăbăluţei celei mai bune, iar Ivan
aga şi comisul sînt mîinile care vor trage de frîie.
— Măria-ta, cuvînta rar şi aproape şoptit Ivan aga. Ţi-
am ascultat porunca, n-am scos agia, norodul s-a liniştit.
Da’ au început să foiască olăcarii lui divan effendesi ca
muştele.
— Pînă la Giurgiu e cale lungă, măria-ta! spuse
zîmbind Ivan aga. Iar codrii mişună de lotrii.
— Tohta-bey?
— Şade.
— Altceva?
— Să-l cerţi, măria-ta, pe căpitanul Racea. Dracul
acela nu-şi mai găseşte loc şi alin. A snopit cîţiva slujbaşi
şi l-a asuprit pe kir Evghenie. Îşi face de cap. Asmuţă
tîrgul la zurbală. Nu i-a fost destul cu tăierea lui Mustafa
zaraf, de care mă întreabă zi de zi divan effendesi.
— Bun oştean, domnia ta, ago!... Bun, cu limba lungă
şi gura pocită. Dă-i pace. Nu suferă hăţul. Mare fericire
pentru el, oftă voievodul.
— Căpitanii şi iuzbaşii şi-au cam luat nasurile la
purtare, măria-ta, mormăi Ivan aga.
— De!... Şi le-au ţinut destul şi în jos.
Ivan aga şi-a lăsat barba argintată în piept. Trăsăturile
vultureşti i s-au împietrit.
— Nu poţi dobîndi biruinţe, decît cu căpetenii de oaste
mîndre şi neînduplecate, ago!
— Voia măriei tale!
Tăcere. Mihai l-a văzut pe Theodosie Rudeanu făcîndu-
i agăi un semn tainic cu fruntea. Aga a tuşit şi s-a
frămîntat în jilţ. Voievodul l-a ţintuit cu privirea lui dîrză
şi cercetătoare.
— Ascult, domnia ta!
Ivan aga a plecat privirea, uitîndu-se îndelung la
degetele încărcate cu inele.
— Ei, ei, spuse blînd Theodosie Rudeanu. Domnia ta
mi te mărturiseşti ca unui frate... Comisului, aşijderea.
Haide, domnia ta! Arată că ai cugetul curat şi măria sa
nu ţi-o avea decît de mulţumit. Să vadă şi să cunoască
cîtă credinţă stă în sufletele noastre!
...S-a vădit atunci, între întîia şi a doua strajă a nopţii
sfîntului prooroc Ieremia, cîtă dragoste şi cîtă grijă îi
poartă boierii săi de taină. Ivan aga s-a mărturisit că a
aflat din gura dumnealui jupînului Radu Buzescu, căzut
la Scaun alaltăieri, dimpreună cu fratele său mai mare
Stroie, că biata jupîneasa Stanca, soţia sa, nu o mai duce
mult. Iarna asta a dat-o gata.
Scuipă sînge într-una şi se stinge ca o lumînare. Iar
din gura oamenilor de-i are la bănie a aflat că banul
Mihalcea făcea drumuri dese la Cepturoaia, astă-iarnă cu
sania, acum primăvara cu rădvanul. În aceste drumuri o
lua şi pe fie-sa, jupîniţa Preda. Dumnealui, jupînul Radu
Buzescu are temeinică prietenie şi cu boierul Radu
Şerban de la Comana. Iar în beciurile agiei zace hotnogul
Vifor, cneazul Călugărenilor, care a făcut moarte de om
la hanul lui Manole Cap-Lat. Călugărenii stau în coasta
Comanei. Asta nu le-a spus-o cinstiţilor boieri Theodosie
Rudeanu şi Radu Florescu, gîndind c-o s-o audă aici.
Poate a şi uitat, zîmbi subţire Ivan aga. Hotnogul Vifor s-
ar putea răscumpăra de la ştreang. Iar Călugărenii, în
mîna unui credincios al domniei, în coasta lui Radu
Şerban şi pe şleaul mare al Giurgiului, în calea răutăţilor
şi a iscoadelor, ar putea aduce bune foloase măriei sale.
Mihai îl asculta gînditor. Fruntea i se săpase în cute
adînci.
Un freamăt abia simţit i-a înfiorat nările.
— Cam atît am avut de spus măriei tale şi pentru asta
mă grăbii, doamne! Judecă-mă şi, dacă-ţi par viclean,
ceartă-mă... Se ridică în picioare şi se închină adînc, însă
falnic.
Tot timpul cît vorbise Ivan aga, boierul Theodosie
Rudeanu cercetase cu luare-aminte faţa şi ochii
voievodului. Îl cunoştea pe Mihai de atîţia ani şi ştia că
tot ce simte i se oglindeşte în privire, în cutele frunţii şi la
colţurile gurii. Iar el, Theodosie Rudeanu, om învăţat şi
umblat, se cheamă că de pomană a agonisit ştiinţa
buchiilor şi a lumii, dacă nu va şti trage foloase din
această citanie a gîndurilor voievodului.
Cu atît mai mult, cu cît la praznicul întîmpinării
Domnului, pe care l-a făcut la Cepturoaia, a înţeles că
prea cinstiţii săi cumnaţi, Buzeştii, se văd de pe acum
oamenii de frunte ai domniei. Iar lui nu i-a plăcut
niciodată să mănînce rămăşiţele de la ospăţul altora. A
înţeles după sclipetul din ochii lui Mihai că s-ar bucura
dacă jupîn Radu Buzescu ar lua-o pe Preda, fiica banului
Mihalcea. Ar fi o punte între boierimea de pămînt şi
grecoteii pe care-i ţine cu atîta patimă pe lîngă sine. Dar
a înţeles de asemenea, după cum şi-a muşcat buzele, că
dacă-şi va da învoirea domnească la această unire, banul
Mihalcea nu va mai rămîne multă vreme ban. Prea ar fi
toate oştile Olteniei în mîna Buzeştilor. Cît despre
viclenia lui Ivan aga, care şi-a pregătit pentru el Călugă-
renii...
— Măria-ta, începu Theodosie Rudeanu. Măria-ta! oftă
el cu obidă. Faţa osoasă, cu pomeţii împungîndu-i pieliţa
obrazului şi mustăţile prelinse pe la colţul buzelor,
căpătase o înfăţişare de nespusă tristeţe: Sînt legat prin
sîngele surorii mele cu cinstiţii boieri Buzeşti,
binecredincioşii slujitori ai măriei tale. Şi tu, doamne,
eşti legat prin sînge cu ei. Se cuvine să ne strîngem cu
toţii sub aripile domnului şi părintelui nostru. Se cuvine
să nu ne mîniem, dacă stăpînul şi părintele nostru îl
ceartă pe unul ca vistiernicul Cătina Ilie.
Mihai a tresărit. Apoi a-nceput să-şi roadă mustaţa:
— Cine s-a mîniat, boierule?
— Eh! Ruda noastră, Radu! Tînăr, măria-ta! Se cuvine
să-l ierţi şi să nu-l sfădeşti, zîmbi blînd Theodosie Ru-
deanu. Cît despre sfatul domniei sale Ivan aga, eu zic
mai mult decît a spus-o domnia sa. La ce să ia
Călugărenii unul ca mine, au ca jupînul comis, au ca mai
ştiu eu care alt boier de-al măriei tale? Fiind sat aşezat în
coastele Cetăţii de Scaun şi-n calea păgînătăţii, să-l
răscumpere pe acel hotnog însăşi măria-ta şi să tocmeşti
acolo sat călărăşesc de margine,
Theodosie Rudeanu a închis pleoapele, ca unul care se
smereşte, trăgînd cu coada ochiului cînd la Mihai, cînd la
Ivan aga. Voievodul îşi lăsase barba în piept. Ivan aga se
făcuse galben şi-şi încleştase fălcile.
— Încă un sfat aş îndrăzni, măria-ta... Cu atît mai
mult, cu cît aud paşi... Tocmeşte lefegii, măria-ta, pe care
ţine-i la cetate... Nu se cuvine ca boierii măriei tale să
aibe oşti mai ţapene decît domnia... Nu se cuvine să fie
stînga mai tare decît dreapta. Cît despre ocinele din sus
de Caracal, de care-mi pomeni dumnealui comisul, noi,
cei de faţă, te povăţuim să le laşi tot moşnenilor, măria-
ta... Frate, frate, dar brînza-i pe bani, zice o înţelepciune
din norod. Nu-i bine ca moşiile voievodului să fie hotar în
hotar cu ale boierilor săi de sfat. În prea înţeleapta
poveste a lui „Varlaam şi Ioasafat”, întîia pildă ne învaţă
să nu pierdem ce avem în mînă, să nu ne bănuim după
ce-am pierdut şi să nu rîvnim la ce nu se poate. Pildă
plină de înţelesuri, măria-ta, pe care iubitul meu tovarăş
în ale drumeţiei pe căile slovelor, jupîn Radu Buzescu, o
cunoaşte şi o iubeşte cu filosoficească înţelegere şi
dragoste. Din această pildă, unii dintre noi ar mai putea
înţelege că vama de la Genune nu se cuvine să fie a
altuia, decît a domniei, aşa cum a rămas din veci... Şi că
Novacii e un sat moşneşesc bogat, care aduce foloase
domniei, că mărginenii din Ardeal cunosc tot din veci
slobozenia acestui sat, şi iarăşi nu se cuvine să tulburăm
aşezări mănoase pentru vistieria şi aşa săracă a ţării.
Pentru că veni vorba de vistierie, noi, cei de faţă,
bucuroşi stăm cu avuţiile noastre la porunca măriei tale.
Nu de alta, dar să mai plăteşti din datoriile cele vechi,
care te-ar costa poate vămi şi ocine de care ai lipsă,
doamne!...
...Paşi repezi şi grei, clinchet de pinteni şi un glas gros
au tăiat firul vorbei boierului Theodosie Rudeanu. Uşa
spătăriei mici a fost dată de perete şi-n ea s-a-nrămat
statul uriaş al boierului Stroie Buzescu.
— Măria-ta! tună Stroie, desfăcînd braţele. Vere Mihai!
Voievodul se ridicase în picioare, fără să coboare
treptele Scaunului. A stat aşa, nemişcat, pînă cînd Stroie
Buzescu s-a apropiat la cîţiva paşi. Văzînd însă bucuria
cinstită revărsată pe faţa bătrînului boier, tovarăş de
pribegie şi de amar, nu s-a putut stăpîni, ci, coborînd cu
paşi repezi treptele, a deschis la rîndul său braţele.
— O, o! Dar mult ai mai întîrziat, cumnate Radule,
spuse boierul Theodosie Rudeanu, zîmbind larg şi
grăbindu-se să iasa în calea jupînului Radu Buzescu.
— Haide, haide, avem lipsă de tine şi tocmai îi
spuneam măriei sale că sol mai potrivit pentru Ardeal ca
tine n-are să găsească în toată Ţara Românească.
...Radu Buzescu nu era nici prost, nici orb! L-a văzut
pe Mihai înghiţind în sec şi privindu-l chiondarîş pe
Theodosie Rudeanu. A simţit ca pe-o povară tăcerea
apăsătoare care se lăsase în spătăria mică după aceste
vorbe. Zîmbind, s-a apropiat de voievod, a pus un
genunchi la pămînt şi i-a sărutat mîna. Voievodul l-a
ridicat de subsuori şi l-a sărutat pe frunte.
— Pe noi ne-a primit aplecat peste mapamond, şopti
Ivan aga la urechea boierului Theodosie Rudeanu.
Acesta însă zîmbea înduioşat, privindu-l pe Radu
Buzescu cu dragoste. Cînd s-au aşezat în jilţuri, a găsit
prilej să-i răspundă.
— Adevărat! Pe noi nu ne-a sărutat... Dar are să ne ia
împrumutul. Şi n-are să le spună Buzeştilor nimic din
ce-am tăinuit. Amin!
Jupînul Radu Buzescu îşi făgăduise să fie cu ochii în
patru de cum o ajunge la Scaun. Cu atît mai mult, cu cît
în drumul spre Bucureşti se abătuse pe la vistiernicelul
Cătina Ilie, pe care-l găsise jumulit de popa Stoica din
Fărcaşe, cu sufletul tulburat şi nespus de înspăimîntat.
Prin călcarea curţilor lui Cătina Ilie, boiernaş închinat
lor, Mihai ştiuse prea bine ce face. Iar el, capul politicesc
al Buzeştilor, ar fi fost un găman dacă n-ar fi înţeles că
Mihai pofteşte să domnească cu adevărat, nu să se lase
îmbrobodit de unii şi de alţii. Iar dacă vulpoiul de
cumnat, Theodosie Rudeanu, cutează a crede că se poate
juca de-a mîţa cu şoarecele cu dumnealui jupînul Radu
Buzescu, atunci se-nşeală mai amarnic ca niciodată. În
sfîrşit, iată-l în această spătărie mică, încrucişîndu-şi
iscusinţa minţii cu a celorlalţi sfetnici de taină şi cu
însuşi voievodul.
 Jupîn Radu Buzescu a oftat mulţumit, lăsîndu-şi capul
pe speteaza jilţului. Lui, căruia nu i-a venit greu să se
descurce printre străini, la curtea Ardealului, nu-i va
veni greu să se descurce nici aici, printre ai lui. De-abia
acum se simte în toate apele. Vede limpede cum se urcă
pe cer steaua luminoasă şi strălucitoare a Buzeştilor.
Jupînul Theodosie Rudeanu a-nceput să vorbească de
trebile soliceşti... De crainicii care vor striga la oaste şi
vor năimi lefegii în olaturile ardelene, la cazaci, în Lehia,
ba năzuieşte ca voievodul să-i sloboadă pe ascuns în
olaturile sîrbeşti şi bulgăreşti. Cinstitul cumnat pofteşte
lefegii. Pentru ce? Nu-i greu de ghicit! Ah, jupîne
Theodosie, jupîne Theodosie... Cum te vei întoarce smerit
şi ispăşit la rubedeniile domniei tale. Cît despre Mihai,
aproape că-l pizmuieşte pentru tăria, liniştea şi măreţia
cu care stă în Scaun. S-ar părea că s-a născut în leagăn
domnesc şi că ţine topuzul de vodă de-o viaţă. Îl îmbracă
de minune şi straiele domneşti, după cum de minune îl
prinde asprimea feţei şi licărul tăios al ochilor. Sfatul de
taină şi-a spus cuvîntul. Poate c-a venit vremea să-şi
arunce nadele. A tuşit în barbă, şi-a mîngîiat mustăţile
ungureşti, apoi împreunîndu-şi degetele lungi, cu
unghiile tăiate îngrijit, şi-a întors faţa frumoasă spre
măria sa. În spătăria mică s-a făcut linişte.
De afară se auzeau strigătele rare şi aspre ale străjilor.
— Nu putui să n-ascult smerit sfaturile cumnatului
Theodosie Rudeanu, măria-ta! începu Radu Buzescu cu
glas plăcut. Nu putui să nu văd cît fuseră de limpezi şi de
înţelepte vorbele domniei sale. Aşa-i... Se cuvine ca
măria-ta să ai oşti ţapene de lefegii. Cu cît vor fi mai
mulţi şi mai bine armaţi, mai ales cu arme de foc, cu atît
vei avea putere mai mare asupra duşmanilor. Şi dinafară,
şi dinăuntru.
 Theodosie Rudeanu şi-a muşcat buzele. Ivan aga a
mormăit nemulţumit. Nestînjenit, cu un zîmbet uşor
animat în colţul gurii, Radu Buzescu şi-a urmat
gîndurile.
— Bine se gîndi cumnatul să mă slobozi pe mine la
Bator Jicmond şi pe neica la Aron Vodă. Ne-om duce să-
ţi slujim cinstit. Nu ne temem că rămîi singur în gura
lupilor bătrîni.
Stau doar pe lîngă măria ta celelalte mădulare ale
sfatului nostru de taină. Ba eu zic ca de pe acu
dumnealui jupîn Theodosie să-ţi slujească de vel logofăt.
Să-l mai urnim pe grecoteiul de Tudorache. Acela
gîndeşte că ne-om bate pentru slobozenia grecimii...
Mihai s-a-ncruntat, privind în pămînt. Theodosie
Rudeanu asculta nemişcat. Radu Buzescu se dovedeşte
pe de două ori mai vulpoi decît îl crezuse.
— Eu socotii toate cele chibzuite aici ca lucruri
temeinice. Măria-ta să le judeci şi măria-ta să slobozi
porunci. Mai vrusei să adaug că birul din Mehedinţi şi
din Romanaţi se strînge greu. Fui de cuviinţă să batem
cu harapnicele cîţiva moşneni mai îndărătnici. Şi ne
gîndirăm şi neica Preda, şi neica Stroie că nu-i nici o
grabă cu satele de sub Balş. Oamenii sînt colţoşi şi
îndărătnici. Mai ales sînt aţîţaţi de popa Stoica din
Fărcaş. E cam tehui popa. Ce-i mai făcu şi lui Cătina Ilie,
după cearta măriei-tale! Neica Preda spuse vorbă
înţeleaptă: să lăsăm satele la voia măriei-tale. La ce să te
mîhnim şi să tulburăm Oltenia, acu cînd trebuie să fie
toată un singur om?! Bine-nţeles că dacă le-ar pofti
cumnatul Theodosie, ori comisul, ori vel aga, noi,
Buzeştii, de-ndată om sta în scări la porunca domniei.
— Despre ce sate-i vorba? întrebă cu glas uscat şi
înghiţind în sec jupînul Theodosie Rudeanu.
 Radu Buzescu s-a întors zîmbind spre el, povestindu-i
tărăgănat despre ce sate anume sfătuiseră ei la Plăviceni,
cu o săptămînă în urmă. N-a isprăvit bine de vorbit, că în
spătărie a răsunat un sforăit puternic şi clănţănit. Stroie
Buzescu adormise, cu capul lăsat pe mapamond.
— Să-l ierte, măria-ta, pe neica, dar fuse astăzi pînă la
Comana. Avu de ştiricit despre ale pămînturilor... îl rugă
neică Preda...
...Bătea a treia strajă a nopţii. Crugul stelelor scăpăta
spre zorii duminicii Tomii. În spătăria mică, lumînările
ardeau pîlpîit, apropiindu-şi flacăra de cupele
sfeşnicului. Ne-nţeleasă şi plină de taine e firea
omenească. De ce se simte însingurat aici, în cetatea sa,
printre sfetnicii săi? Stă de taină cu sfatul său, boieri
bogaţi, la al căror semn se pot ridica oşti după oşti, dar
nu se simte atît de puternic cum s-a simţit în foişorul lui
Oană, privind curgerea steagurilor, ca şi năvala năpraz-
nică a supuşilor săi. Deopotrivă se mişcă în straie de
vodă, ca şi în straie de tîrgoveţ. Poartă în el cugetele lui
Mihai de odinioară. Îi va trebui destulă vreme pînă cînd
acele cugete vechi să se topească într-unul singur şi să
nu mai rămînă decît Mihai Voievodul.
A ridicat privirea asupra boierilor, cercetîndu-le feţele
şi aţintindu-i în ochi pe fiecare. Nici unul dintre ei nu se
simţea în largul lui atunci cînd îl pironea. Nici chiar
încercatul şi puternicul Radu Buzescu.
— Lumina şi adevărul stau în puterea domnului.
Adevărul este porunca şi lumina este judecata
voievodului. Asemenea înţelepciuni îmi spuse la
Plăviceni, cu puţine zile în urmă, iubitul meu sfetnic
(voise să zică văr) Radu. I-am preţuit totdeauna gîndurile
şi vorbele. I le preţuiesc şi de data asta.
Aşa că asupra sfatului nostru de taină iată ce gîndesc,
iubiţilor mei sfetnici. Mîine voi ţine Divan mare cu tot
norodul, tîrgoveţii, boiernaşii şi căpeteniile de oaste, sub
polog, în curtea cetăţii. La acest Divan, să veniţi negreşit.
Iar domnia ta, boierule Radu Buzescu, să te găteşti de
drum la curtea Ardealului. Vezi, bagă de seamă. Bator
Jicmond e viclean, iar ireticul Carillo e însuşi Satana. Să
nu cumva să pierdem ceva din puterea noastră, lăsîndu-
ne vicleniţi de făgăduielile mincinoase şi deşarte ale lui
Jicmond Bator... Să... ce să fie? tresări voievodul,
întorcînd faţa spre uşă. Boierii săriră în picioare, punînd
mîna pe junghere. Radu Buzescu scoase două pistoale de
sub coantăş, trăgîndu-le cocoaşele.
În spătăria mare se auzeau gemete. Paşi grăbiţi. Apoi
strigătul aspru al străjilor:
— Halt!
Peste o clipă s-a arătat vătaful Simion. A deschis uşa,
făcîndu-i loc jupînului Ştefan Petnahaci, ungurul, care
sprijinea de subsuori un călăraş cu pieptul străpuns şi
ceapcănul roşu de sînge. Încerca zadarnic să-şi astupe
rana. Sîngele îi gîlgîia printre degete, năclăindu-i-le. Avea
faţa albă şi buzele vinete.
Din doi paşi, Mihai a fost lîngă oştean. L-a luat în braţe
fără să-i pese că-i stropeşte coantăşul de atlas, l-a culcat
pe spate şi, cu mişcări dibace, i-a deschis ceapcănul. La
o palmă sub ţîţa stingă, călăraşul fusese străpuns de
plumb.
— Măria-ta... Haraciul... Buzău... La Ciorogîrla... Ne
taie... bolborosi el.
S-a zgîrcit de cîteva ori, l-a năpădit pe gură un val de
sînge înspumat, apoi a rămas ţapăn, cu ochii holbaţi la
uraniscul zugrăvit cu stele de pe tavanul spătăriei.
Nimeni n-a cutezat să tulbure clipa pe care voievodul a
petrecut-o îngenuncheat la capul călăraşului
necunoscut. O clipă doar, de tăcere adîncă, plină de
aşteptări. Cu mişcări liniştite, Mihai a închis pleoapele
oşteanului. Cînd s-a ridicat, avea faţa împietrită.
— Iată, cinstiţi boieri, că viaţa ne învaţă singură ce să
facem. Treziţi-l pe cinstitul şi vajnicul nostru sfetnic,
Stroie.
Gîndesc că nu mai avem ce să mai tălmăcim.
S-a răsucit spre jupîn Ştefan Petnahaci, ungurul.
— Domnia-ta, iei cincizeci de călăreţi delii... Goană la
Ciorogîrla. Vitejii aceştia - arătă spre oşteanul întins la
piciorele lui - vitejii aceştia mor greu. Scapă-i pe ei şi
haraciul. Pe asupritori, adu-mi-i în obezi... Vii, jupîne!
Priceputu-m-ai? Vii. Pleacă!
Căpitanul ungur a făcut o reverenţă scurtă şi s-a dus,
cu mustăţile zbîrlite şi zăngănind mînios din pinteni.
Mare i-a fost mirarea jupînului Radu Buzescu cînd, nu
mult de la ieşirea căpitanului, s-au auzit afară ropotele
dese, dar stăpînite, ale călăreţilor. Se cheamă că în cetate
stă gata la poruncă pe puţin o ceată de delii. Poate şi un
steag. Mihai se vădeşte oştean chibzuit, care ştie să vadă
dincolo de ziua de mîine...

...Boierii plecaseră. În spătărie rămăsese doar

sfeşnicul, mortul, Simion şi el. A ascultat cum se sting în
lungul gangurilor paşii boierilor. S-a urcat în Scaun.
Privea mortul cu ochii mari. Mari de tot. L-au învăluit
simţăminte de duioşie şi poate de slăbiciune. A tăiat şi el
în carne vie. A văzut destui oameni înjunghiaţi prin
cotloanele uliţelor din Pera şi Galata. Acesta însă e întîiul
oştean care moare în slujba lui.
Slujbă poruncită de domnie. Poruncită de domnie... S-
a-nfiorat la gîndul puterii pe care-o ţine în mînă. Simion
l-a văzut pălind dintr-o dată. Mai ales fruntea i se făcuse
albă, albă de tot. Părea mort. Degetele-i tremurau uşor. A
dat porunci cu glas răguşit:
— Simioane!... Să-l duci în biserica domnească. Să-l
speli. Să-i pui paloşul pe piept. Lui şi celor de i-o aduce
jupîn Petnahaci. L-aş ruga pe diac să le slujească slujba
morţilor... Spune-i postelnicului Tudorache să adune
Divanul în biserică. Vornicii de poartă să sloboadă
norodul în cetate.
Tocmeşte de la Poarta de Sus, pînă-n tinda bisericii,
strajă de ferentari... În Divan să-mi stea în preajmă patru
armăşei... Ia-l!
...Singur. Cu gîndurile, cu spata şi cu vechii voievozi.
De la ziduri se aud strigătele rare ale străjerilor. Palatul e
gol, pustiu şi îngheţat. Măcar de-ar mişca oştenii
jupînului Nikolaus Theil. E vremea să meargă la culcare.
Să intre, cu gînduri cu tot, sub pologul de urşinic al
patului. Măcar în noaptea asta de le-ar putea lăsa aîci,
ori aiurea. Oriunde! Numai cu el, nu... Vor să risipească
haraciul?...
— Diavolicească minte ai, boier Dan, şi străin eşti, biv
vel vistiernice, de inima ţării ăsteia, murmură voievodul,
sculîndu-se cu greutate din Scaun.

Conacul boierului Preda Buzescu era durat în piatră,

între viile de pe malul drept al Văii Adînci. Din cerdac,
Radu Buzescu putea vedea răsărind din marea de frunzet
a livezilor coperişul acestor conace de rubedenii. Unele
mai apropiate, altele mai depărtate. Aşa cum mai
apropiate sau mai depărtate erau şi cugetele
rubedeniilor. Bănuielile lui de la Plăviceni se adeveresc
întocmai. Nu trebuia să-l fi speriat pe Mihai cu atîtea
rugăminţi. Şi-au dezvăluit prea repede gîndurile.
Radu Buzescu a pufăit rar din ciubuc, învăluindu-se
într-un nor de fum aromat. Nopţile lui Florar sînt
prielnice cugetărilor. Divanul e moale, caftanul de
brocart căptuşit cu samur ţine o căldură plăcută.
Cugetarea înalţă mintea şi sufletul. Noroadele de la apus
au găsit felurite înţelepciuni pentru a vorbi despre
cugetare. Mai bine zis, filosofii acelor noroade... Hm! Cu
cît va fi mai grabnic drumul la Ardeal, cu atît mai bine.
Dieta se va ţine luna asta. După ştirile de le are, Jicmond
Bator stă rău cu cancelarul Kovacsocsy. La fel, cu
Balthazar Bator. Grofii tineri vor să scuture jugul păgî-
nului. Cei bătrîni, să-l ţină. Ţinîndu-l, se ţin pe ei.
Jicmond Bator e un copil, care pocneşte de trufie! Hm!
Mihai a împărţit astăzi slujbe bune, la nişte boiernaşi
necunoscuţi. Radu Gheţea, căpitan de roşii... se cheamă
că toată călărimea moşneşească e a voievodului. Dar un
căpitan de roşii din Pădureţ înseamnă de două ori mai
mult. Pădureţul are obştii tari. Şi mai ales, se întinde
între Oltenia şi Vlahia mare. Ţine drumul Sibiilor.
Voievodul n-a pomenit nimic de vama Genunelor. De
Novaci... Ce-nseamnă oare că în faţa lor, a stăpînilor care
şi-au zvîrlit supusul în ocnă, el, voievodul, să-i dea
acestuia hrisov de întărire în sămeşia de la Bratilovo?!
Buzea Gavrilă s-a uitat la ei ca la nişte momîi. Ce-
nseamnă călcarea curţilor lui Cătina Ilie?
— Mihai, Mihai! mormăi boierul Radu Buzescu,
clătinîndu-şi capul a mustrare. Mihai, Mihai!... Cum nu
vrei să vezi unde-ţi stătu puterea!... S-a răsucit cu faţa în
sus. De aici se aud sforăiturile lui neica... Ţapăn bărbat.
Abia-l stăpîni să nu sară la Buzea Gavrilă şi să nu-l
snopească. Atîtea răsplăţi pentru boiernaşi... Înainte de
vreme. Asta ce-nseamnă, oare, dacă nu altceva decît
putere? Slujbaşii ăştia mici pot adesea mai mult decît
înşişi vel boierii. Divanul numără cîteva toiege! Curtenii,
cîteva mii de săbii. Şi nu săbii de rînd. Mai ales, cei din
slujbe... Ştiu tot! Şi dacă ştii, se cheamă că şi poţi!
A zîmbit. Înţelepciunea asta care i-a venit acum o va
însemna.
Din livadă se ridica viers de privighetoare. Boier Radu
Buzescu l-a ascultat cu duioşie. Cît ar fi vrut să schimbe
ceva din mohoreala şi plictisul curţilor acestora, în care
nu se preţuieşte o vorbă de duh, în care nu se gustă
sunetele unei lăute, sau dulceaţa unui danţ? De ce n-or
vrea bărboşii ăştia de boieri, doldora de avuţii, să-şi
ridice palaturi, să mai deschidă ferestrele şi vînturilor
care bat de la apus? Credinţa le astupă şi ochii, şi
urechile! Acu, cînd apusul are lipsă de grîne şi de carne,
de miere şi de ceară, de in şi de cînepă, n-ar putea dura
şi ei făurării, mori de hîrtie şi pive pentru stofe, pe care
să le aducă cu meşteri cu tot, în schimbul roadelor de le
rodesc moşiile lor necuprinse? De ce l-o fi hăinit cum-
natul Theodosie Rudeanu, cînd cu el doar pusese la cale
să mai primenească aerul stătut al ţării, să se ridice şi ei,
aidoma nemeşilor de peste munţi şi a baronilor din ţările
nemţeşti?!
Mihai nu vrea să vorbească de greci! Visul lui a rămas
tot Bizanţul. Nu vede oare că ajutorul nu poate veni de la
ghioagă, ci numai de la flintă? Cu vrere, sau fără vrere, îl
va lega frumuşel de Ardeal... Şi de mîini, şi de picioare îl
va lega... Mai bine zis, se va lega singur. Lefegiii la care
năzuieşte îl vor costa mai mult decît poate plăti el, cu toţi
sameşii lui de băi, cu toţi căpitanii de roşii şi cu toată
tîrgoveţimea căreia îi dă atîta nas, ca unul care nu şi-a
uitat obîrşia... Va împrumuta. De la cine?
 Boierul a rîs uşurel... împrumutul e cheia pentru
lacătul puterii cu care Mihai vrea să-şi ferece curţile.
Atunci n-o să-i mai zică: cinstite sfetnice. O să-şi aducă
iarăşi aminte că sîntem veri. Veri buni...
Peste livezi şi peste vii a trecut o adiere răcoroasă de
vînt. Undeva, în zarea munţilor, a fulgerat. S-a auzit un
bubuit înfundat. Apoi, după o toană de vreme în care
vîntul s-a ostoit, s-a pornit o ploicică repede de
primăvară. A fost şi a trecut, ca o părere. Radu Buzescu
a ascultat ropotul des al picurilor pe olanele coperişului
şi pe frunzetul nucilor din grădină. Tîrziu, dinspre curţile
lui Ivan aga, s-a auzit scîrţîit de care încărcate cu povară,
tropote de cai şi plesnet de bice.
Boierul a sărit uşor de pe divan şi, sprinten, ţinîndu-se
de unul din stîlpi, s-a suit pe zidul cerdacului.
...Douăsprezece care cu polog, străjuite de călăraşi, au
ieşit unul după altul pe măgura din stînga conacului,
afundîndu-se apoi între livezi. Radu Buzescu a ascultat
scîrţîitul osiilor, tropotul cailor şi plesnetul bicelor, pînă
cînd s-au stins în zarea dinspre Tîrgul Cucului şi a
drumului domnesc al Tîrgoviştei.

Luni, trei Florar, de ziua sfinţilor mucenici Timotei şi

Mavra, Mihai a ieşit din beciurile de cazne ale armăşiei,
palid şi cu fălcile strînse. Îl urmau căpitanii Racea şi
Gheţea. Cel dintîi, încruntat şi dîrz. Radu Gheţea, alb ca
hîrtia.
Ajuns sub merii de toamnă, ţesuţi în straie roz de
floare, Mihai s-a sprijinit de trunchiul unuia mai bătrîn,
cu crengile înnodate, încrucişîndu-şi braţele peste piept.
Răsufla adînc, să-şi primenească bojocii de mirosul
greţos al cărnii arse cu fierul. În urechi îi stăruiau
urletele cumplite ale clucerului Vintilă. Nici nu l-a pişcat
bine gîdele cu cleştele, c-a şi spus tot. Muiere nemernică.
Tot sub secure are s-ajungă. Stolnicul a murit ca un
viteaz, fără să scoată un geamăt. Halal om.
Dumnezeu să-l ierte. Dacă l-ar fi slujit pe el, în locul
Danului, ar fi ajuns departe... Negreşit că-i va da trupul
văduvei, să-l îngroape cu toată cinstea.
Peste meri treceau în zuzuit dulce albinele. Era o după-
amiază călduţă şi îmbălsămată. Ploaia de azi-noapte
revenise pămîntul. Dincolo de ziduri, copacii bătrîni ai
Ciutăriei domneşti păreau învăluiţi în catifele verzi.
Bondari cu pîntece de aur cercetau florile livezii. S-a
întors cu repeziciune pe călcîie, ţintuindu-l pe Radu
Gheţea cu o privire grea şi neguroasă.
— Nu purta vrăjmăşie domnului tău pentru asprimea
lui, căpitane Gheţea, spuse voievodul, cu glas răguşit.
Pedeapsa e născută din dragoste... Ţi-am mai spus-o, nu
de multă vreme. În ţara asta, în teaca domniei n-o să mai
intre decît o sabie. Sabia mea! A rîs aspru. Ai inima prea
moale, căpiţane!... Duceţi-vă la grajduri. Aşteptaţi-mă, cu
Simion, la scara cea mică.
A plecat, fără să se mai uite înapoi.

...La două ceasuri înaintea vecerniei, voievodul, urmat

de Racea, Gheţea şi vătaful Simion, trecuse Podul de la
Turn şi urca la trap ţăcănit printre livezile monastirii
Sfîntului Nicolae, pe care o ctitorise în vremea băniei. Ici,
colo, cîte-un călugăraş curăţa pomii de omizi. Se auzeau
limpede strigăte de vătafi, scîrţîit de care şi vorbe aspre,
rostite într-o limbă străină. Drumul suia lin. Ieşiseră din
livezi şi intraseră între viile care îmbrăcau dealul în toată
partea lui de la răsărit şi miazăzi. Au ajuns din urmă un
convoi de care încărcate cu bolovani. Cărăuşii, moşneni
după port, şi-au scos cuşmele, închinîndu-şi frunţile.
Nu-l cunoscuseră pe măria sa. Mihai şi-a strunit calul la
pas abia cînd a ajuns în faţa clopotniţei.
Aici, sus, un furnicar de oameni roia în toate părţile,
sub priveghiul vătafilor domneşti. Toţi rumânii
monastirii, toţi robii ţigani, alături de întemniţaţii agiei,
cu tărgi, cu roabe, cu braţele, cărau bolovani, pietriş şi
nisip, la rădăcina zidurilor ridicate de-o şchioapă.
Meşterii saşi strigau de-a valma cu zidarii domneşti.
Mihai a clătinat mulţumit din cap. Bicele vătafilor
ajungeau din urmă pe cei mai leneşi. Zidurile au crescut
ca din pămînt. Într-o lună, monastirea va fi cetate, ca
toate cetăţile. Pînă să-l cunoască vătafii, a sărit sprinten
din şa, a zvîrlit frîiele în mîna lui Simion şi s-a îndreptat
spre clopotniţă.
Racea şi Gheţea l-au urmat îndeaproape. A trecut pe
lîngă fratele portar fără să-i ia seama. La fel pe lîngă
fratele clopotar. Scara de lemn a clopotniţei a scîrţîit
jalnic sub paşii celor trei bărbaţi.
Clopotniţa avea un acoperiş de şindrilă, ridicat la un
stat de om deasupra pălimarului care mărginea foişorul
podit cu scîndură. De grinzile acoperişului atîrnau cele
trei clopote mici ale monastirii. Într-un colţ al foişorului
erau închipuite două laviţe şi o măsuţă de lemn geluit.
Mihai s-a sprijinit cu coatele de pălimar, lăsîndu-şi
privirea să hălăduiască peste Tîrgul său de Scaun.
Însera. Văluri subţiri de pîclişuri albăstrii se ţeseau
peste trestiişurile dese şi înalte, crescute pe malurile
lacului Icoanei şi ale Văii Adînci. Asfinţitul îşi revărsa
purpura peste tîrg, însîngerînd clopotniţele bisericilor şi
foişoarelor cetăţii. Steagul mare al ţării flutura lin în
boarea serii. Jos, robii îşi conteniseră truda. Se îndreptau
sub priveghiul vătafilor spre poala monastirii, unde-i
aşteptau cazanele cu fiertură. Preceas de noapte.
Linişte... Din depărtare, scîrţîit abia auzit de care.
Dinspre Livedea Gospod, rînchezatul iepelor care-şi
cheamă mînjii. Liliecii au prins să zboare prin faţa
foişorului, repezit şi frînt. A trecut zuzuind o rădaşcă.
Ajunge pînă aici cîntecul aspru al tabacilor, care-şi scot
pieile din bălţile de la Sfîntul Elefterie. Prin livezi, merii şi
caişii par jupîniţe sfioase, gătite în horbote de mireasă.
...E aşa de aproape de inima tîrgului şi a ţării! Şi-i sînt
atît de dragi livezile astea bogate, şi viile, şi clopotniţele
vechi cît veacurile, şi cetatea asta mohorîtă, ţapănă şi
neînduplecată, gata să scuipe foc... A tresărit şi s-a
ridicat în capul oaselor. De aici vede bine cum pe Drumul
Beilicului gonesc doi călăreţi. Ba parcă le-ar auzi şi
tropotul, atunci cînd iau în picioarele gonacilor Podul
Turcului. Au pierit ca o arătare sub dealul Mitropoliei. Se
cheamă că diacul Nathanail şi-a mîntuit scrisorile către
capuchehaia Iani şi către Andronic Cantacuzin... În şase
zile umblătorii de Ţarigrad vor ajunge la porţile Iflak-
Saraiului... Cît ar fi vrut să-l atîrne în grindă pe
dumnealui fostul mare vistiernic Dan! Lui să-i smulgă
gîdea carnea de pe trup şuviţă cu şuviţă, bucăţică cu bu-
căţică... Are mărturiile mai vechi ale lui Jipa. Pe cele mai
noi ale clucerului Vintilă. Dar e legat de mîini şi de
picioare.
Un val de furie neputincioasă i-a gonit sîngele din
obraji. E legat. Pe Dan îl ţine în braţe divan effendesi. Îl
ţine însuşi Sinan Paşa, lăsîndu-i-l ca pe un cui în coastă.
Îl ţine Mihnea Turcitul... Dan are legături trainice cu
Movileştii, care uneltesc în Lehia pe lîngă pan Zamoyski.
Dacă i-ar lua capul, duşmăniile astăzi ascunse mîine l-ar
păli făţiş. Nu trebuie să tulbure încă Lehia. Are doar
nevoie de cazaci. Mai ales nu trebuie să răscolească
Stambulul. Are lipsă ca în Moldova să rămînă domn Aron
Vodă. La ce i-ar aţîţa împotriva lui pe Movileşti, care
aşteaptă doar prilej potrivit să intre în Iaşi?!
De cînd a urcat în Scaun, i-a fost hărăzită mucenicia
răbdării şi a stăpînirii de sine. Lui, care niciodată nu s-a
stăpînit.
Asta-l îmbătrîneşte. Poate e mai bine ca Dan să
trăiască. Altfel, cumpăna s-ar pleca prea mult în favoarea
verilor săi, Buzeştii. Partida lui Theodosie Rudeanu e
prea slabă...
— Prea slabă, căpitanii mei, se întoarse el către cei doi
oşteni, care aşteptau tăcuţi şi nemişcaţi voia şi porunca
lui.
A rîs. Din gît.
— Căpitanilor!
— La poruncă, măria-ta!
— Şedeţi pe laviţa lui kir Evghenie, prea cuviosul
egumen al ctitoriei mele, care mă vinde ca Iuda... Iude!
Iude! Cîtă putere n-ar fi în ţara asta, fără voi, iudelor!
Ameninţă-tîrgul cu pumnul.
Se-nnoptase de-a binelea. Peste Bucureşti s-au
revărsat dangătele rare, adînci şi cucernice, ale clopotelor
de vecernie...
— V-am chemat, căpitanii mei, să răspundeţi unor gîn-
duri tainice, care mă macină...
Faţa măriei sale nu se mai vede. Doar ochii îi
strălucesc în întuneric. Şi din cînd în cînd, dinţii.
— Gheţeo!
— Poruncă, doamne!
— Să-mi baţi toate căpităniile... Pe toate şleaurile, de la
Dunăre pînă la Bucureşti şi de la Bucureşti la cetăţile de
sub munte, să-mi durezi foişoare de strajă. Din poştă-n
poştă. Să aibă la-ndemînă bălegar, frunze veştede, cîrpe
îmbîcsite cu păcură. La fiecare foişor să stea în priveghi
doi roşii. Cum intră oaste vrăjmaşă în ţară, goana la
Scaun... Înţeles?
— Prea plecat la poruncă, măria-ta!
Mihai se ridicase. Sub paşii lui, podinele clopotniţei
bocăneau înfundat. Gheţea îl vedea zugrăvindu-se pe
noapte, ca un moroi.
— La jumătatea lui Cuptor să fie gata. Cu privighetorii
în ele.
— Au să fie, doamne!
— Ştiu! Acu deschide urechile, căpitane... La toamnă,
bagă de seamă, la toamnă - repetă voievodul în şoaptă,
oprindu-se din mers - cînd oştile Craiovei vor trece Oltul,
tu să fii cu Pădureţul la Tîrgovişte şi să le faci straja
dinspre munte. Iar iuzbaşul Nicolae, de-l făcui căpitan de
Ruşii de Vede, să facă straja spre Dunăre. Lui Cocea,
căpitanul de la Buzău, să-i spui să stea în priveghi către
Brăila şi Galaţi. Să nu se mişte fără porunca mea... Aşa!
Ba, ascultă! Fînul să-l tragi parte la Negru Vodă, parte la
Piteşti. Ovăzul de nu-l iei cu oastea îngroapă-l în
gropniţe, de care sa nu ştii decît tu şi doi iuzbaşi de
credinţă. Aşa să facă toţi căpitanii de roşii. Pulberea de-o
s-o mai primeşti, zideşte-o tot la cetatea lui Negru Vodă...
Pentru pază să laşi la Argeş a treia parte din roşii
căpităniei, cu un hotnog inimos... Ai bani la căpitănie?
— Dajdia roşilor, măria ta!
— Să cumperi niscai turme pe sama căpităniei. Aşa să
facă şi Cocea, şi Nicolae. Să le pască oştenii bătrîni, la
locuri ferite. Să vă puneţi carne la uscat. Nu carecumva
să vă aud că n-aveţi ce mînca! Vă iau căpăţînile fără
tocmeală!
 — Măria-ta!
— Taci!... Raceo!
— Doamne!
— Eşti căpăţînos.
— Cu voia măriei tale.
— Vino să te trag de barbă.
— Iacătă-mă, doamne!
Racea a îngenuncheat în faţa voievodului. Mihai l-a
apucat de bărboi şi l-a zgîlţîit zdravăn.
— Aşa! Te-am certat în faţa fratelui tău. Altă dată am
să te bat în sfatul de oaste cu topuzul. Să ştii că nimeni
nu judecă în tîrg, ori aiurea, decît slujbaşii domneşti
întăriţi cu hrisov, Divanul şi domnia mea.
Racea mormăi ceva în barbă.
— Ei?
— Ascult porunca, măria-ta!

...În noaptea aceea, Radu Gheţea şi Racea au străjuit

cugetul şi trupul voievodului. Au răspuns după
priceperea lor întrebărilor care-l frămîntau. I-au ascultat
poruncile. Racea era de lipsă, cît mai degrabă, să afle
taina focului săsesc.
Acela care aprindea zidurile cetăţilor. S-o afle de la
signorul Mantovano, Pe lîngă asta, să înveţe de la tălian
cum se umplu ghiulelele de tuci cu iarbă de puşcă şi
cum trebuie zvîrlite ca să poată aprinde taberele
duşmanului. Dar mai ales să privegheze cetatea,
făurăriile şi pe tălieni. Vînzarea a-nceput să dea tîrcoale
Scaunului...
Voievodul a oftat cu obidă. I-a cuprins pe cei doi căpi-
tani pe după umeri şi i-a împins lîngă pălimar. De sub
livezi, Bucureştiul clipea somnoros. Se auzeau doar
psalmii călugărilor, venind ca dintr-o depărtare...
 — Într-o noapte ca asta, m-am mărturisit fratelui
vostru, căpitanul Mîrzea. În olat străin, cînd mă aştepta
pentru jurămînt oaste străină. Acum mă mărturisesc
vouă... Căpitanilor, căpitanilor. Hăinia şi pizma rod
temeliile ţării! Trebuie să ne ascundem dragostea către
moşia noastră, ca pe un lucru de furat. Îi spuneam
tigheceanului de văpaiţa pe care-au purtat-o voievozii
vechi, din tată-n fiu, peste veacuri. Atunci eram întristat
şi însingurat. De curînd văzui şi înţelesei cugetul
norodului meu... Năzuieşte spre slobozenie, ca apa re-
vărsată spre matca ei firească... Gînduri, gînduri. Să ştiu
vămile slobode, iarmaroacele îmbelşugate, satele aşezate
temeinic... Să văd steagul oştirii fîlfîind în vînt, fără
teamă c-o să-l scuipe nişte zarafi păduchioşi... Doamne,
Doamne! Luminează minţile pizmaşilor.
— Să le lumineze gîdea, măria ta, spuse Racea.
— Da! Ai dreptate, căpitane, scrîşni voievodul. Martor
mi-e unul. Dumnezeu că am urcat în Scaun cu gînduri
de creştinească iertăciune, de părintească blîndeţe şi de
omenească pricepere pentru greşelile semenilor...
Odinioară, în vremea băniei mele, cînd am ctitorit
această sfîntă monastire, îmi ziceam că-mi durez temei
bun pentru primirea vieţii veşnice.
A tăcut. Boarea înmiresmată a nopţii de Florar se
talazuia prin văzduhuri, ca o adiere.
— Nimic nu am adus în lumea de faţă, precum nu
putem lua nimic. Doar slava vitejească şi sîngele vărsat
întru slobozenia ţării rămîne fără uitare, atunci cînd ne
vom stinge ca fumul, şi ca umbra, şi ca visul... Iar
greşelile noastre, şi poruncile, şi caznele cu care-i
muncim pe haini, săvîrşite spre cinstirea acelei slavi
vitejeşti şi spre dobîndirea slobozeniilor, cu sînge
păstrate peste veacuri, să fie păcatele cu care mă voi
înfăţişa la judecata de apoi... Păcatele mele să fie,
murmură voievodul cu glas înecat.
— Măria-ta - îngînă Gheţea, stăpînindu-şi cu greu tre-
murai vorbelor - într-o noapte de taină ca asta, iată ce
mi-a mărturisit diacul Nathanail.
— Spune, căpitane, îl îmbie Mihai moale.
— Zicea diacul că stă în sabia voievozilor adevăr. Mult
adevăr, atunci cînd o ridică pentru răsufletul norodului
pe căre-l păstoresc. În mare minciună şi în crîncenă
rătăcire se zbat, atunci cînd îi culca tăişul pe grumazul
mulţimii. Lumina lor şi sfinţenia lor din cumpăna pe
care-o ţin plecată spre libertate se trage. Aşa cum au
făcut voievozii vechi, ca Mircea Bătrînul. Sau Ştefan cel
Sfînt de la Moldova... E calea pe care-o au deschisă
voievozii spre zariştea viitorimilor şi spre cinstirea
noroadelor...
Radu Gheţea îşi simţea bătăile inimii zvîcnindu-i în
tîmple. Şi pe măria sa încordîndu-se. L-a auzit răsuflînd
pripit şi greu.
— Destul, oştenii mei, a poruncit voievodul cu glas do-
mol. Să mergem şi să vedem în ce chip Mina zugravul l-a
înfăţişat pe arhanghelul Mihail. Să-l cercetăm pe kir
Evghenie despre răvaşul ascuns în bîtă. Să ne cercetăm
cugetele în sihăstria monastirii. Să ne rugăm pentru
odihna viteazului meu duşman, stolnicul Sîrbu... Pentru
păcatele noastre...
S-a întors către scări. A făcut cîţiva paşi. Atunci, căpi-
tanii l-au auzit murmurînd vorbe ne-nţelese:
— Nimic nu rămîne peste veac, decît dania trudei şi a
sîngelui... Spre ce zare a viitorimilor?... Veac negru, veac
negru!... Ape tulburi, ape tulburi!...
După aceste vorbe fără şir, măria sa a coborît treptele
înguste repede şi zornăind din pinteni. Jos, în uşa
clopotniţei, aştepta ca o stană vătaful Simion. Cînd au
luat curtea în răspăr către monastire, dintr-o turlă a
ţipat aspru o cucuvaie. Mihai s-a oprit s-o asculte.
Radu Gheţea l-a auzit murmurînd pentru a doua oară.
— Ape tulburi, ape tulburi!...
Au izbucnit clopotele. Ca o chemare şi ca un răspuns.
Căpitanii au îndăluit pe urmele măriei sale, cu inima
plină de glasul adînc al clopotelor. Glas în care auzeau
mii şi mii de copite slobozite în goană. Era noapte.
Noapte senină, fără lună.
 I

este zare se ţesuseră pînze sidefii de borangic.

Amurgul învăluie Cremenarii, alintîndu-l cu
miresme de fîn copt şi trifoişte cosită proaspăt.
Cneazul Gheţea şedea în Cerdac şi pufăia din lulea. Din
cînd în cînd trăgea cu coada ochiului la fie-su. Atunci,
trăsăturile aspre i se îmblînzeau. Un zîmbet, ca o părere,
îi lumina obrajii. Tuşea, scuipa peste pălimar şi-o lua de
la-nceput cu pufăitul, bodogănind pentru sine:
— Aşa, aşa, tartore. Îţi şade bine şi cu furca, nu numai
cu sabia... Apoi tare, cu glas gros şi poruncitor: Vezi c-ai
lăsat o brazdă neîntoarsă... După ce isprăveşti, adapă
vitele.
Radu Gheţea a ridicat ochii, zîmbindu-i. Fără să
răspundă, a trecut la brazda aromită de fîn.
Într-un ungher de boltă, luceafărul de seară licăreşte
vesel.
După ce-a aruncat o furcă bună de fîn proaspăt în
scară şi a rînit balega, Radu Gheţea s-a aşezat lîngă
cneaz, cu un oftat mulţumit.
— Ei? Cum te simţi în Opinci şi-n cămaşă de in?
— De ce mă-ntrebi?
— N-am voie?
— Ba ai!
— Îmi dai tu?
— S-ar putea...
— Ţi s-a urcat căpitănia la cap!
 — Asta-i mulţumită pentru o zi de lucru?
— Ai vrea să mă închin şi să-ţi cad în genunchi?
— Dumnezeu să te-nţeleagă, taică! Mă înhaţi de barbă
în mijlocul verii, zor-nevoie să mă-nsor. Mă pui la coasă,
cînd eram de lipsă la căpitănie, zîmbi şiret Radu Gheţea.
— Poate nu vrei să te-nsori?! se îmblînzi cneazul. La o
adică, te-ai îndopat cu ce-ai avut nevoie.
— Taică!
— Să taci, fecior de lele! Ai făcut fata de ocară şi de
rîsul satului... Dacă ai fi iubit-o cu adevărat, te-ai fi
gîndit mai bine.
— De ce mă asupreşti pe nedrept? N-am altă bucurie
mai mare decît să mă cunun. L-aş fi aşteptat pe Vasile.
Să fim cu toţii... Nici Racea nu poate veni.
— Să-i fie de bine... Ce-am zis, rămîne zis... Am lipsă
de nepot.
— Cu o lună înainte, cu una după, îl zădărî flăcăul.
— Nici o zi, căpitane. La anii mei şi la vremurile astea
ale voievodului tău, o clipă poate însemna cît un an.
Cneazul a tras din pipă. La lumina roşiatică a jarului,
Radu Gheţea i-a văzut obrajii împietriţi într-o voinţă de
nestrămutat.
— Taică, haide să vorbim ca oamenii. Înmoaie-ţi
cerbicea şi spune-mi tot ce ai împotriva mea. M-ai
alungat cu ocară din satul pe care-l iubesc...
— Nu-l iubeşti. Altfel te-ai fi ispăşit.
— Nu sînt slugă!
— Hm!
— M-ai alungat de lîngă Ancuţa.
— Nu te-ai fi dus.
— Nu sînt muiere.
— Hm!
— Cinstit am fost şi sînt. Judeţul nu l-am făcut moşia
mea.
— Atîta ţi-ar fi trebuit... Te jugăneam!
— Pe zarafi i-am trecut prin sabie.
— M-aş fi mirat să n-o fi făcut. Doar nu eşti nici slugă,
nici muiere.
— Eu atîta aveam. Te ascult pe domnia ta.
Cneazul şi-a scuturat pipa, încet şi grijuliu, bătînd-o
de pălimar. Ploaia de scîntei a licărit o clipă, ca un roi de
licurici. A tuşit. Apoi a vorbit domol, către întunericul
care se lăsase peste sat:
— M-am tot gîndit şi răzgîndit. Mai ales, ast’iarnă.
Eram singur şi aulea crivăţul la Izvorul Lupilor. M-am
gîndit la rostul nostru, al pămîntenilor. Fălos am fost şi
fălos sînt că te ştiu căpitan de oaste... Auzi? Căpitan
peste toţi roşii Ţării Româneşti! Mare cinste ne-a făcut
nouă, Gheţuleştilor, măria sa. Pot să-ţi mărturisesc că
mai mare cinste ca tine n-a avut nici unul din neamurile
noastre. Ascultă, Radule...s-a întors către fie-su. Glasul
avea învăluiri joase şi adînci: Gropniţa Neagăi a pus
capăt gîndurilor astea fără început şi fără sfîrşit. Rostul
nostru e altul decît rostul celor ce, printr-o trecătoare
petrecere a puterii, se-nfruptă ca nişte netrebnici din
truda şi din agonisita norodului. Viaţa atotcuprinzătoare
stă de partea celor care ară şi seamănă, fătul meu. A
celor care culeg prune, bat fierul pe nicovală şi poartă ne-
goaţele lumii. Radule, Radule! Ochii ăştia bătrîni pot de-
seori vedea mai departe decît ochii voştri tineri şi
zburdaţi.
Măria sa are gînduri bune. Străjniceşte neostenit
asupra dreptăţii... Dar, cu o floare nu se face primăvară,
Radule, fătul meu! Tu ascultă-l pe taică-tu, care ţi-a dat
viaţă şi care stă sub umbrele morţii.
— Taică!
 — Ei? Ce-i cu asta?! La toţi ne cade soroc neîmblînzit.
Se cuvine să ne înfăţişăm lui ca nişte bărbaţi ce
sîntem. Se cuvine să ne înfăţişăm cu răboajele bine
socotite. Fără să râmînem îndatoraţi cuiva. Nici chiar
vieţii ăsteia, cîrcotaşe, rumenă, frumoasă şi cîteodată
curvă. Eu nu voi să te smintesc din calea ta... Ferească-
mă sfîntul. Dar găsesc de cuviinţă, într-un ceas mare, să-
ţi mărturisesc nişte gînduri care mă asupresc. Iertate să-
ţi fie greşelile tale, cele cu voie şi fără de voie... Iacă, mi-
ai adus atîta faimă şi atîta cinste, cît nu trăgeam nădejde
vreodată! Pentru asta să fii binecuvîntat...
Bătrînul începuse să vorbească frînt şi gîfîit. Pe cer,
stelele se aprinseseră spuză.
— Mă grăbesc cu însurătoarea, trăgînd învăţături de la
vremuri. Pentru noi sînt grele. Astăzi, măria sa are lipsă
de călăreţi. De aceea ne caută în coarne şi ne sloboade
frîul. Noi zburdăm ca mînjii, uităm de primejdie, ne
sfădim, ne-mprăştiem, ne tragem în pîră şi în judecată
pentru cîte-o brazdă, ne ţăruşim ocinele şi ne sumeţim
să fim boiernaşi. Mîine, măria sa şi-a încheiat socotelile.
Sau poate, Doamne fereşte, apucă calea pribegiei...
Atunci iese din neguri unul ca Danul. Feciorii lui. Fiicele
şi nepoţii. Scapă dulăii căftăniţi din lanţ şi ne înfulecă cu
cioareci cu tot... Măi băiete! De la un capăt de veac la alt
capăt de veac, truditorii nu s-au abătut la pămînt. Satele
ard, răsar altele. Poporenii se robesc, alte mii le iau locul.
Norodul îşi primeneşte sîngele, norodul e însuşi pămîntul
şi veşnicia... Gîndul ăsta m-a fulgerat cînd am îngropat-o
creştineşte pe fiica duşmanului nostru de moarte. Dacă
ţi-o folosi, m-oi bucura. Pîntecele muierii tale, pe care-o
iubeşti, e pentru tine una cu holda. Asta-i... Acu du-te şi-
ţi găteşte straiele, că mîine purcezi s-o aduci pe Ancuţa,
după datină... Ai turnat rachiu în ploscă?
 — Turnat, taică!
— Ţi-ai împodobit frîiele cu cordele?
— Împodobit!
— Să nu-ţi mai calce piciorul pe la alde Bojin, pînă-n
cununie, auzi!
— Aud!
— Eu mă duc să mă culc. Sînt trudit!
— Noapte bună, taică!
— Noapte bună, fiule! Vezi c-ai uitat furca-n brazdă...
...Îşi aşternuse cojocul peste un braţ de fîn. Stătea
trîntit pe spate, cu mîinile încrucişate sub ceafă şi
mesteca un fir uscat de lucernă. Era dulce şi aromit.
Carul mare se cumpănea peste vîrfurile brazilor, cu roata
dinapoi proptită-n Izvorul Lupilor. Greierii ţîrîiau subţire,
poftindu-l parcă la un sfat de mult dorit. Sub cetini
clipea vesel un licurici. Din grajd se auzea rumegatul
vacii. Piedicile de fier ale cailor, care păşteau prin
preajmă, clincheteau într-una. S-a întins, a căscat
prelung, s-a răsucit de cîteva ori, căutîndu-şi loc mai po-
trivit. Îl stăpîneşte o oboseală plăcută. Iată ce-nseamnă
să fii tu însuţi. Tragi la coasă, aduni fînul, adăpi vitele.
Mîine eşti vornicel, poimîine mire. O să vină vremea
secerii, apoi a culesului. Toamna se leagă alte nunţi şi
alte cumetrii. Viaţa curge străvezie, ici cu bulboane,
dincolo lin, întocmai cum curge Argeşul. Curgi împreună
cu ea şi alături de ceilalţi asemenea ţie. Aici, sub
uraniscul brodat cu stele de argint, sorbind aerul
îmbălsămat al nopţii de vară, toate frămîntările, toate
urile şi toate patimile par îndepărtate.
Un zgomot uşor de paşi moi. Scara cerdacului abia
scîrţîie. S-a săltat într-un cot. Ursanul s-a oprit în colţul
casei, legănîndu-şi căpăţîna şi mormăind neliniştit. Apoi
s-a ridicat pe labele dinapoi, amişunînd spre munte. Fără
nici o codeală, cu paşi prelinşi, lungi şi neauziţi, s-a topit
în stîncăraia din spatele casei.
Radu Gheţea a zîmbit. Pe fiecare îl cheamă de la o
vreme baştina. Pînă şi pe Cufurici. Poate dacă l-ar fi
strigat? La ce să-l strige? Datina ursului e să fie urs... De
la moartea Neagăi, se simte mai împăcat cu sine. De ce?
Nu ştie... Să fi fost copilul lui Vasile? S-ar mira! Nu i-a
spus nimic. Poate al celuilalt... A căscat trosnindu-şi
fălcile. Pămîntul aromeşte ca un sîn de fecioară...

Cireşul pietros, crescut sub ferestrele mari şi boltite ale

spătăriei mici, îşi pîrguia roadele în căldura molatică a
soarelui. Mihai s-a plecat în afară, a prins o ramură, apoi
a tras-o în spătărie.
— Pofteşte, părinte, îl îmbie voievodul pe Girolamo
Estorga, arătîndu-i nişte cireşe mari şi cărnoase.
Pofteşte! Te-ai ostenit destul pînă acum...
Iezuitul a ieşit din întunecimea odăii, călcînd moale. O
rază de soare cădea pieziş pe faţa principelui. Girolamo
Estorga a luat aminte la sprîncenele încruntate, la părul
tuns scurt, la trăsăturile bărbăteşti, frumoase, de-o
frumuseţe severă şi austeră. A ciugulit cireşile,
mulţumind printr-o reverenţă. Mihai a dat drumul
crengii, care a rămas cîtăva vreme îndoită, apoi s-a
dezdoit uşor, uşor, îndreptîndu-şi frunzele spre lumină.
Cu mîinile la spate, voievodal privea munca tunarilor.
Două perechi de bivoli trăgeau la vîrtejurile care urcau pe
ziduri un tun de cetate. În foişor, signor Mantovano
priveghea lucrul. Vîrtejurile scîrţîiau. Oştenii se-n-
demnau cu strigăte şi sudălmi.
 — Măria-ta, poţi fi mulţumit... ai găsit un vrednic
slujbaş în signor Mantovano. Şi mai ales, un meşter
priceput. Falconetele turnate de el par aduse de la
Venezia.
Girolamo Estorga vorbea limba ţării, îndulcind
cuvintele şi apăsînd uşor unele sunete. Mihai a zîmbit
subţire:
— Da, da! E tare priceput signorul Mantovano! Tare
priceput...
Iezuitul a înghiţit în sec. Zîmbetul principelui îi dădea
de bănuit.
— Apusul a luat-o înaintea răsăritului, măria-ta...
Armele de foc cele mai bune apusul le face. Apusul are
corăbii de negoţ, apusul are oraşe înfloritoare, curţi
regeşti strălucite.
Gemenii sînt liberi... Toate astea au crescut sub aripa
ocrotitoare a sfîntului părinte de la Roma. Dă-mi voie,
doamne, să-ţi aduc aminte de fratele măriei tale,
luminatul Petro Voievod. El privea altfel şi apusul, şi
credinţa adevărată...
— De aceea şi-a pierdut sufletul şi mai apoi capul...
— Dar Movileştii?
— Slugile leahului!
— Dacă Lehia, în numele adevăratei credinţe, i-ar sui
în scaunul Moldaviei pe Movileşti, măria-ta! ? Dacă
Ardealul, în numele aceleiaşi credinţe, ar vrea ca şi Ţara
Românească...
— Destul! tună Mihai, privindu-l crîncen.
Girolamo Estorga şi-a tras capul în gulerul sutanei.
— Nu te speria, sfinţia ta! rîse Mihai. Te-am ascultat cu
luare-aminte. Cu îngăduinţă... M-am luminat. Sfinţia ta
socoţi că n-ar trebui să-mi trimet ierarhii la sfîntul sinod
de la Iaşi. Să-i las în pace pe ruteni şi să mă gîndesc
dacă nu cumva credinţa cea adevărată stă la Roma, şi nu
la Constantinopol.
Poate dac-aş găsi-o la Roma, n-ar mai trebui să mă
zbat în atîtea nevoi. Poate c-aş primi destule balimezuri,
destule falconete, destui oşteni pricepuţi ca signorul
Mantovano...
Poate-aş avea şi eu o curte strălucită ca riga frîncilor.
Tîrgurile mele ar fi tîrguri înfloritoare...
Începuse să umble prin spătărie cu paşi repezi.
Cizmuliţele de safian cu tocuri înalte călcau apăsat pe
lespezi. Cînd se apropia de fereastră, soarele străfulgera
în bumbii de rubin ai coantăşului. L-a înhăţat pe iezuit
de mîneca largă a sutanei şi l-a dus, aproape-n zbor,
pînă sub tabloul măriei sale Ştefan Voievod.
— Îl cunoşti?
— Numele lui e slăvit de toată creştinătatea! însăşi
sanctitatea sa...
— Ştefan Voievod nu şi-a lepădat credinţa, i-o reteză
Mihai, împingîndu-l în partea cealaltă a scaunului
domnesc, de unde-i privea Vodă Cercel. Nici fratele meu
n-a făcut-o pînă la urmă. Nici Ţepeş Vodă. Nici măria sa
Mircea Bătrînul, nici Radu de la Afumaţi, nici Neagoe cel
blînd şi înţelept, nici... Înşira pe rînd numele voievozilor
Ţării Româneşti purtîndu-l prin faţa cadrelor de aur
învechit de vremuri. S-a sprijinit cu spatele de prichiciul
ferestrei. Un fir de vînt i-a zbîrlit părul negru şi creţ. A
tras aer în piept, apoi cu glas frînt şi adînc:
— Te preţuiesc, părinte Girolamo Estorga. Te preţuiesc
pentru îndărătnicia cu care-ţi aperi credinţa, pentru
iscusinţele-ţi diplomaticeşti, pentru ceea ce ştii şi mai
ales pentru ceea ce vrei să ştii.
Iezuitul şi-a tras obrazul în umbra unei perdele.
— Da, da! Te preţuiesc pe sfinţia ta, ca şi bunătăţile
apusului. Da’ să ştii, părinte, că noi nu ne putem lepăda
credinţa şi obiceiele ca pe nişte straie vechi. Ele s-au
născut odată cu noi, ne-au fost aproape la bucurie, dar
mai ales la durere... Cu ele ne botezăm copiii, cu ele ne
nuntim, cu ele ne împărtăşim înainte de moarte... Cu ele
purcedem la război sau la ospeţe. Credinţa intrată în
inima poporenilor n-o poate schimba voievodul cu o
poruncă, într-o zi, nici cu zece porunci, într-un an... Iar
eu?... Eu cum aş putea să-mi lepăd credinţa? Să mă
lepăd de ai mei? Să fiu urgisit de viitorime? Să port
anatema dincolo de moarte? Blestemul supuşilor mei?...
Părinte, părinte! Nu sînteţi slobozi să vă cîştigaţi mireni
cîţi poftiţi? Asuprim noi pe cei de altă lege?
La ce mă ispiteşti, atunci, părinte? Avem cu toţii loc
sub soare. Să ne închinăm Domnului, fiecare după
cugetul nostru, şi să nu căutăm pierzania aproapelui,
atunci cînd se află la nevoie... Să nu-i întindem mîna cu
crucea, înaintea mîinii care să-l scoată din vîltoare... Iată,
sîngele mi-l dau pentru creştinătate, da’ credinţa, ba!
— Mă închin în faţa cugetărilor măriei tale, spuse
istovit Girolamo Estorga, plecîndu-se adînc, cu mîinile
încrucişate la piept. S-ar putea ca măria-ta să-l aştepţi
zadarnic pe solul imperial Ioan de Marini Polii, după cum
zadarnic l-ai aşteptat şi pe reverendul Corneliu de Nona,
canonic de Udria şi arhidiacon la biserica Ieronim di
Ripeta din Roma, solul sanctităţii sale... Am să-mi aduc
aminte cu bucurie de pilda măriei tale, care spune că
celui ce se-neacă nu-i întinde întîi mîna cu crucea. Nu-i
cere întîi pocăinţă. Ar putea muri înainte de a-l scăpa...
Eu, într-o clipă de primejdie, aş primi şi mîna cu crucea.
Dumnezeu să binecuvînteze pe măria-ta şi s-o aibă în
sfînta lui pază... Amen!
A ieşit, fîlfîindu-şi poalele sutanei. Clanţa grea de bronz
s-a închis abia auzit. În cireş, vrăbiile încinseseră sobor
vesel. Falconeta se bălăngănea în frînghiile vîrtejurilor
care-o treceau peste creasta zimţată a foişorului. Mihai a
bătut din palme. Era îngîndurat. Cute adînci i se
săpaseră între sprîncene.
— Să vină dumnealui sasul Rudolfu Klein, i-a poruncit
vătafului Simion, care-şi vîrîse capul în spătărie... Şi
logofătul Udrişte.

★
— Blăstămată să fie domnia asta, într-un Scaun sărac,
hainit, încolţit. Blăstămată ţară, afurisiţi şi căpăţînoşi oa-
meni... Mai bine-mi vedeam de negoaţe şi mă duceam
dracului, unde a dus mutu iapa.
— Nu huli, măria-ta.
— Nu huli... Doamnia ta, diece, ai dobîndit seninătatea
anilor şi a pustniciei. Scrii hrisoave şi te închini. Eu fierb.
De mînie, de ruşine, de gînduri pidosnice. Mîrzea nu
mai vine. Papistaşul îmi aruncă în obraz vorbe mai
nemernice decît sudălmile. Jicmond Bator ţese urzeli. Ce
urzeli, nu ştiu limpede. Dar le simt... Le simt, le visez
noaptea. L-ai văzut astăzi pe vel cămăraş? A judecat o
pricină cu nişte zarafi, şi zarafii i-au sfîşiat hainele, l-au
lovit şi l-au scuipat. Mă doare, diece! Mă doare, îmi
sîngerează inima! Ah, cînd are să bată ceasul socotelilor?!
Cînd, Doamne!...
Alerga de colo, colo prin iatac, frămîntîndu-şi mîinile şi
trăgîndu-se de barbă. Lumînările sfeşnicului pîlpîiau
speriate.
— Rudolfu Klein îmi aduse ştiri bune. Costă bani grei...
Bani... Bani şi iarăşi bani. Abia ajunsei să plătesc
lefurile nemţilor şi cazacilor. Dacă nu-i plătesc, se dedau
la furtişaguri şi la prădăciuni. Zice că dieta s-a pus
cruce. Nemeşii vor pace. Au venit la Turda, străjuiţi de
oşti. Nu vor să-l asculte pe Jicmond Bator. Poate o să se
gîndească la oştile mele. Că am să-i stau în sprijin,
numai să fie cinstit. Numai să nu umble cu zînzanii la
curtea lui Aron. Numai să nu poprească solii
împărăteşti... Ce face la Iaşi hotnogul Ştefan Răzvan?
— E mai marele gvardiei!
— Mai marele gvardiei! ? Pfui! Făt ticălos de ţigancă,
crescut la sîn de pan Zamoyski... Saşii! Saşii şi săcuii
sînt nemulţumiţi. Aşa spune Rudolfu Klein. Ar mai vrea
nişte scutiri de negoaţe la vămi... Diece!
— Poruncă, măria-ta!
— Diece, mă tem!
— De cine, doamne?
— Diece, oare jupînul Radu Buzescu o fi cinstit pînă-n
fundul cugetului? Diece, oare nu m-o pizmui şi el? N-are
să mă vîndă lui Bator Jicmond?
Se oprise în faţa diacului Nathanail, îi cuprinsese
umerii şi-i cerceta ochii cu lăcomie, ca şi cînd ar fi vrut
să găsească-n ei răspuns pentru cugetul boierului Radu
Buzescu.
— Gîndurile oamenilor, ca străfundul mărilor, măria-
ta.
— Ah, diece! Asta-i liniştea pe care mi-o dai?!... S-a
lăsat pe divan, cuprinzîndu-şi tîmplele în pumni. Apoi cu
glas gîtuit: Mă frămîntă vorbele dospite şi furişe ale
papistaşului.
Ce-a vrut să spună? Ori credinţa, ori ajutorul? I-am
poruncit Buzescului să se-nţeleagă, peste capul lui Bator
jicmond, cu Giva. A plecat?
— La ceasurile obedniţei... S-a dus valvîrtej.
— I-am poruncit fără caleaşcă. Drumurile sînt proaste.
 — Era călare!
— Ivan aga să străjuiască din partea papistaşilor...
— Străjuieşte! Fii fără grijă, doamne!
— El ce face?
— Îţi îndeplineşte poruncile!
Mihai a zîmbit neîncrezător:
— Poate or să se-nveţe minte! I-ai scris Buzescului
toate întrebările mele?
— Scris, măria-ta!...
— Anume?
— Să afle cu iscusinţă şi tocmeli diplomaticeşti ce-a
isprăvit Alexandru Cumulovics la Ostrog, la cazaci şi la
Iaşi. Dacă sfinţia sa Laurenţiu Paleolog a dobîndit
oarecari foloase pentru noroadele de dincolo de Dunăre
şi-a putut urca spre Praha. Cum vorbeşte Jicmond Bator
despre Aron Vodă. Dacă poate prinde firul înţelegerilor cu
pan Zamoyski. Tractatul să-l încheie fără şovăială, ştiind
că măria-ta ai jurat pe cruce să te scoli cu sabia asupra
păgînului. La sfîrşitul lui Brumărel, oştile crăieşti să fie
la pasul Teleajenului şi să aştepte acolo poruncile măriei
tale.
Mihai asculta glasul domol al diacului, încuviinţînd
fiecare poruncă printr-o plecare a frunţii. Se mai liniştise.
Gîndurile începeau să i se limpezească.
— Diece!?
— Ascult, doamne!
— Ce-a mărturisit vistiernicelul Alexa?
— Tot!
— L-au pus la cazne?
— S-a spovedit sub fier.
— Cu martori?
— Cu martori!
— Să-i faci chemarea la judecată Danului, domnia-ta!
Să-i faci chemare pentru ziua de Sîn-Mihai. Nu-l mai
rabd... M-aş bucura dăcă ar afla iscoadele canţelariei de
taină cam pe unde-şi poartă urzelile.
— Să fim cu grijă, măria ta! Mai are încă destui dinţi.
Nu şi-a tocit încă ghearele.
— Să fim cu grijă, să fim cu grijă, oftă Mihai.
S-a dus la fereastră, deschizînd-o larg. O boare
răcoroasă a umflat perdelele de borangic, culcînd
sîmburele de lumină al lumînărilor. Voievodul şi-a
destăinuit, poate numai lui, cu glas înăbuşit, gîndurile
care-l munceau.
— Îmi pare că nu dragostea de credinţă l-a făcut pe
popa Girolamo să ne-ndrăgească atîta. S-ar putea ca sub
vorbele blînde despre cele ale sufletului să năzuiască
după avuţiile moşiilor noastre... Turcul cere, şi dacă nu-i
dai, scoate sabia.
S-ar părea că papa de la Rîm cere şi el, dar în loc de
sabie îţi arată crucea...
S-a întors spre bătrînul sfetnic, care se adunase pe-un
scăunel şi-l cerceta c-o privire părintească:
— Diece, diece! Ne aflăm între două lumi, ca Făt-
frumos între munţii care se bat în capete.
— Se cuvine ca măria-ta să ne scoţi la liman.
Mihai şi-a plecat fruntea. A stat aşa vreme îndelungată.
Cînd şi-a ridicat-o, avea faţa împietrită şi privirea
tăioasă şi rece.
— Aş avea lipsă de căpitanul Gheţea, domnia ta... Şi
de...
Uşa s-a deschis binişor, făcîndu-i loc vătafului Simion.
— Olăcar de la Stambul, măria-ta...
— Să intre, tresări voievodul, înseninîndu-se.
Peste o clipă, jupîn Răzbici, acoperit de praf, cu
mustăţile zbîrlite, hărtănit şi fioros, a-ngenuncheat la
picioarele voievodului.

3
Diavoli, nu cai trebuie să fi fost înhămaţi la droaşca
afurisită care-i zgîlţîia creierii din cap şi care la fiecare
hop îl făcea să-şi muşte limba. De cîte ori se izbea de
trupul signorului Cosma Capponi, condotierul înşira cele
mai cumplite, piperate şi colorate înjurături care se vor fi
auzit vreodată sub cerul limpede al Toscanei. Cu toată
situaţia jalnică în care se afla, legat fedeleş, cu capul
învelit într-o glugă scămoasă şi aspră de lînă, signor
Vicenzo Bombardier Mantovano nu-şi putea stăpîni un
zîmbet de admiraţie la auzul repertoriului atît de variat şi
suculent. După ce de bine, de rău s-a obişnuit cu
zgîlţîielile drumului şi după ce şi-a dat seama că orice
încercare de evadare e imposibilă, legăturile împletite din
mătase pătrunzîndu-i în carne la cea mai mică
smucitură, Mantovano a căutat să-şi stabilească poziţia
în timp şi spaţiu. În droaşcă se aflau, după toate
probabilităţile, trei persoane. El, condotierul, iar la
picioarele lor, un necunoscut, care la intervale destul de
dese gemea dureros. A patra persoană nu putea fi
considerată ca egală. Era privilegiată şi se bucura din
plin de aceste privilegii, scoţînd răcnete fioroase şi
guturale, chiuind năprasnic şi pocnind din bici, spunînd
lucruri necuviincioase şi reprobabile, deoarece caii îşi
sporeau eforturile, iar călătoria devenea cu fiecare clipă
care trecea un adevărat drum prin Purgatoriu. Cu toată
gluga care-l orbea, lui Mantovano i se părea că zăreşte la
sfîrşitul acestui drum porţile fumegînde ale Infernului.
În ciuda situaţiei, Mantovano trăia clipe de totală
indiferenţă. Cei care-l răpiseră nu puteau fi oamenii
iezuitului. Căruţa era însoţită de o escortă destul de
numeroasă. În afară de tropotele cailor, scîrţîitul osiilor şi
răcnetele surugiului, putea distinge şi limba oamenilor
din escortă. Şi slavă Domnului, nu vorbeau nici
italieneşte, nici latineşte... Deci, îi arestase principele. De
ce? Nu era greu de ghicit. Iată că presimţirile lui devin
realităţi. Păcat că n-a presimţit niciodată atunci cînd a
fost urmărit de oamenii sanctităţii sale... Se găseşte într-
o stare de repaus relativ, iar gluga îl sileşte să-şi întoarcă
privirile înăuntrul său. După ce Girolamo Estorga i-a
dovedit negru pe alb care sînt metodele extreme de
convingere ale ordinului, a trăit cîteva zile sub imperiul
unor halucinaţii stupide. Îi era frică de el însuşi. Îi era
frică şi să mai gîndească. I se părea că într-un cotlon de
creier stă ascuns un iezuit pipernicit, cu urechile nespus
de lungi, care notează de zor în registru tot ceea ce-i trece
prin minte... În definitiv, dacă principele Michael ar fi
vrut să scape de ei, nu şi-ar fi complicat existenţa. O
lovitură de pumnal n-ar fi angajat pe nimeni. Mai ales în
înghesuiala oraşului. Poate-i duce în vreo temniţă?! Sau
poate-i scoate din ţară... Ignaţiu de Loyola a fost un cap
diabolic... Unde scrie că dacă Girolamo Savonarola a
suferit supliciul pe rugul de la Florenţa, Vicenzo Man-
tovano nu poate să sufere măcar o pereche de calţavete?!
Totuşi, e îngrozitor să ştii că din umbră te spionează ochi
crînceni, că altcineva decît propria-ţi conştiinţă încearcă
să-ţi răvăşească viaţa pînă-n cele mai tainice
ascunzişuri, că ţi se cîntăreşte fiecare gest şi fiecare
vorbă, că eşti înregistrat cu ceea ce mănînci, bei sau te
îmbraci...
Droaşca s-a smucit spre dreapta şi acum roţile aleargă
pe un drum neumblat şi moale de pămînt. Un miros
puternic de codru şi de apă, de stuf şi de mîl, se face din
ce în ce mai simţit. Fără prea multă ceremonie, se simte
apucat de umeri şi de picioare. Desigur că l-au îmbarcat
pe o navă. Mirosul de apă şi de peşte se amestecă cu cel
de catran...
— Sapristi, signor Mantovano! se aude glasul înăbuşit
şi gîtuit al condotierului. Bărboşii vor să ne arunce la
peşti...
Să le dau cîteva picioare?
— Astîmpără-te!... S-ar putea să-i întărîţi.
— Per Bacco!... Dacă scap, mă călugăresc... Oare mîna
lui pa...
— Taci!
— Am tăcut...
Vîslele plescăie ritmic. Se aude susurul apei. Apoi un
clopot îşi revarsă peste lume dangătul adînc, metalic şi
solemn. O smucitură uşoară. Barca s-a înfipt într-un
ţărm acoperit de mîl. Sînt ridicaţi şi li se taie frînghiile de
la picioare. I-au amorţit încheieturile. Umblă ca un om
beat. Cineva îl călăuzeşte, ţinîndu-l de umeri. Urcă nişte
trepte. Se poticneşte. Miroase insistent a ceară, a tămîie,
a biserică. Lespezile şi bolţile răsună. Pintenii zornăie. Se
deschide o uşă masivă. O simte după cum se răsuceşte
în balamale. Frînghiile de la mîini cad. Sîngele îi aleargă
prin degete, făcîndu-l să-i simtă înţepăturile în burice. I
se scoate gluga.
— Per Bacco!... Sapristi!... Madonna!... Am păţit-o!
Dintr-un pas, Cosma Capponi i s-a alăturat, gata să se
apere. Mantovano şi-a încrucişat mîinile la piept,
rotindu-şi ochii de jur împrejur. Caută să fie demn şi
curajos. Ştie însă că-i tremură colţul buzelor şi
genunchiul stîng. I se pune un nod în gît. Se află într-un
beci cu bolţi joase şi umede. Într-o creangă de fier arde
fumegos o făclie. Un butuc, lîngă care stă sprijinit în
secure însuşi călăul. Un ţigan voinic, buzat, gol pînă la
brîu, uns cu untdelemn, cu şalvari roşii, zîmbîndu-şi
dinţii de fildeş. Mai încolo, calţavetele. Celebrele calţa-
vete. O vatră cu cărbuni, peste care se prăjesc nişte
cleşti. Un arsenal întreg, de cea mai bună calitate.
— Brrr!... Signor Mantovano! Simt că m-apucă o
ispăşire nebună! Regrete... şi mai ales o credinţă de sfînt.
— Vezi să nu se transforme într-una de martir! Aa! Ce
plăcere! Signor Giovanni Raguzeo!...
Tălmaciul principelui, cam mototolit, abia ţinîndu-se
pe picioarele care-i tremurau jalnic, făcea eforturi
zadarnice să poată vorbi. Se holba la călău, cu ochii ieşiţi
din orbite. Patru soldaţi din cavaleria curţii stăteau de
gardă la colţurile beciului, cu săbiile trase.
— Madonna! abia îngînă Cosma Capponi. Dacă ţi-am
greşit cu ceva, iartă-mă, signor Mantovano! S-ar părea că
aici se va sfîrşi viaţa celui mai celebru condotier al
Toscanei... Dacă stau şi mă gîndesc, mai bine mă făceam
negustor de varză.
— Acum e prea tîrziu!
— Per Bacco!... Văd! Dacă scap, mă tai împrejur, nu mă
mai ating de vin, de femei şi de...
— Ghitară!... E puţin probabil c-ai să scapi. Numai în
cazul cînd Judaica, piatra magică cu care-i frecai chelia
şignorului Racea ca să-i crească părul, n-ar putea să facă
acelaşi serviciu pentru căpăţînile retezate de călău.
— Sapristi, signore! Îţi mai arde de glumă!
— Cel puţin să le arătăm „bărboşilor” dumitale ca ştim
să murim ca nişte adevăraţi soldaţi. Hei, signor Raguzeo,
vino-ţi în fire.
Nemişcarea călăului şi a gărzilor devenise penibilă. Vi-
cenzo Bombardier Mantovano respira pripit. Mirosurile
beciului îi produceau greţuri. Securea gîdelui avea reflexe
stranii.
Orice glumă i se părea caraghioasă în faţa acestor
oameni de piatră. De altfel, caraghioase i se păreau şi
toate traiectoriile lui Tartaglia, toate tratatele de
pirotehnie şi mai ales toate visele lui de viitor. Nu ştia ce
să facă cu mîinile şi cu picioarele. Tăcerea devenise
sinistră. S-ar putea ca „bărboşii” să fie în posesia unor
rafinamente care să-i facă să roşească pe toţi inchizitorii
papei.
S-a deschis o uşă scundă, zidită în perete, lăsînd să
intre un val de aer rece şi un bărbat înalt, care-şi ţinea
poala mantiei în dreptul obrazului.
— Per Bacco, signor Mantovano, şopti Cosma
Capponi... A venit vremea să ne luăm rămas bun... Mai
bine mă răpeau turcii din leagăn. Astăzi aş fi fost general
de ieniceri.

II

1
Sîmbătă, de ziua cuviosului David din Thesalonic,
Radu Gheţea s-a dat pe mîna luî Cîrstocea. Zorii
îmbobociseră rumeni la un capăt de zare. Spre Negoi
stăruiau pîclişuri scămoase şi umede. Sfîrşitul lui Cireşar
aromea a fîn, a cetină şi a frunze revenite de rouă.
Căpitanului nu-i mai ajungeau bojocii, atît erau de
proaspete şi de tari apele văzduhului. Bodogănind într-
una, Cîrstocea i-a rotunjit barba, scurtînd-o taman atît
cît o purta măria sa.
— Acu, dacă eşti căpitanul roşilor, se cade să porţi
barbă de căpitan adevărat.
 — Da’ pînă acum, de ce-a fost?
— De monah, de faţă bisericească.
— Tot gură pocită ai rămas... Tunde-mi mustăţile!
Prea-mi stau pe oală.
— Ţi s-a făcut de sărutat...
Gheţea a rîs vesel. Era gătit în coantăşul nou, faţa-i
strălucea de mulţumire, fiori de nerăbdare îi furnicau
prin tot trupul. Satul se trezeşte cu larma pe care atît de
bine o cunoaşte. Se aud behăind caprele popii Athanasie.
Rînchează armăsarul lui Tătucu. De bună seamă,
moşneanul l-a scos din grajd şi-i strînge chinga.
— Dă-i zor, Cîrstoceo! Acu pică Tătucu!
— Lasă-l să pice! N-o să i se strămute rînza.
Dinspre Cebucă răsună pocnete de bici. Cam de pe
toate drumeagurile încep să coboare care şi călăreţi. Prin
aerul dimineţii, glasurile se aud limpede şi aproape.
— Urcă cineva poteca...
— Adevărat!
Gheţea, cu o jumătate de mustaţă potrivită, cu cealaltă
jumătate ciupelită, s-a iţit peste pălimar. Pe dunga
tăpşanului se arată nişte pene de cocoş sălbatic, apoi un
vîrf de cuşmă pălit voiniceşte pe-o parte. De sub cuşmă
se iveşte faţa rumenă şi zîmbăreaţă a cneazului Berivoiu.
Îşi trage calul de frîie. Peste şa zace curmeziş un căprior
cu blana ruginie. N-a apucat să zică bună dimineaţa, că
l-a şi încolţit cnezina domniei sale, o muiere slabă şi
posmăgită, cu ochi frumoşi sub nişte sprîncene
încondeiate. I se ţinea de urme, călare pe-un cal pag,
înşeuat cu-o şa de lemn şi scările din cracă de tei.
— Berivoiule, ţap bătrîn, să dea dracu’ să-ţi sticleşti
ochii pe la vădane...
— Auzi-o, căpitane! Auzi-o şi trage învăţăminte, pînă
nu-i prea tîrziu.
 — Bun venit, cneazule, bun venit!
— Alelei! sună glasul ascuţit al cnezinei. Va să zică atît
crescuşi... Of, Doamne, unde eşti, Dobriţooo, unde
eşti?...
A lăsat bocetul, de cum l-a văzut ieşit în prag pe
cneazul Gheţea.
— Uite-l şi pe tartorul bătrîn. De nuntă-ţi ardea,
domnia ta?! Ai? Te frigea la bojoci dac-o lăsai pînă-n
toamnă, după datină?!
— Tot rea de clonţ ai rămas, Elino!
Cneazul, în cămaşă albă tivită cu rîuri, cu barba
pieptănată şi pletele omătuite, era numai lumină.
Firişoarele roşii, care-i ţeseau obrajii, îi îmbujorau faţa
proaspătă, dîndu-i o înfăţişare tînără şi pietroasă... A
coborît treptele cerdacului şi s-a-mbrăţişat cu Berivoiu,
sărutîndu-se de trei ori. Apoi a cuprins-o pe cnezina
Elina de mijloc şi a dat-o jos din şa.
— Ira, babo, că eşti numai oase! rîse gros cneazul.
— De scorpie! întări Berivoiu, dezlegînd căpriorul.
Peste o clipă, tăpşanul, casa şi toată împrejurimea a
fost supusă de glasul tăios al Elinei. A intrat în casă şi s-
a luat cu mîinile de cap:
— Of, of, neisprăviţilor! Ian te uită tocmeala de nuntă
la dumnealor! Unde-s oalele, urs bătrîn?! Unde-s
aşchiile?! Of, of, unde eşti, Dobriţooo, unde eşti să-ţi vezi
feciorul şi mai ales pe tartorul de Sarsailă, care ţi-a
prăpădit gospodăria! Cneazuleee, cneazule! Hai repede şi
spune-mi cum arată fata! A cui e?! Năltuţă-i? Ce ochi
are? Stă departe, c-aş da un treapăt s-o văd. Hai,
căpitane, vină să te sărut... Aşa! Ce te sfieşti... Tunde-ţi
mustaţa, nu vezi cum ţi s-a-nfoiat?! Ei!... Domnia ta,
moşnene, pe cine cauţi?! Ian te uită ce mai bărboi! Îndată
să ţi-l retezi, că cu mine pită cu sare dintr-un talger nu
mănînci.
Bietul Tătucu, gătit numai cu cordeluţe, îşi ţinea
cuşma-n mînă şi se holba speriat la uscătura care-l
meliţa din cerdac.

★
Cînd s-a întors acasă, spre capătul nopţii, taică-su o
aştepta în cerdac. Ancuţa s-a împieptoşat, gata de harţ.
— Să nu mă întrebi unde am fost! se repezi ea, cu
glasul înecat.
Bojin nu i-a răspuus. Cu o nespusă blîndeţe a cuprins-
o pe după umeri, trăgînd-o la piept. Ancuţei i s-a taiat
răsuflarea:
— Taică!
— Nu fi vrăjmaşă, Ancuţo!...
Au stat îmbrăţişaţi multă vreme. Fata şi-a culcat
obrazul îmbujorat pe umărul părintelui ei.
— Iartă-mă!
— N-am ce să-ţi iert... Dragostea nu intră sub popreala
cugetelor noastre. Mîine vă puneţi cununiile... Haide! Nu
te mai frămînta. Să mergem să-ţi gaţi zestrea.
— Zestrea? se miră Ancuţa, dezlipindu-se de lîngă el.
Ochii lui Ion Bojin străluceau de mulţumire. Afară se
luminase. Cînd au intrat în casă, Ancuţa a scos un
strigăt de mirare. Taică-su grămădise în odaia mare,
peste sipetul greu în care-şi adusese zestrea răposat
maică-sa, toate pernele, toate aşternuturile, scorţetul şi
blidele. Alături, rezemaţi de zid, stăteau patru saci plini
cu lînă, iar pe-un scaun, sipeţelul în care niciodată nu-şi
aruncase ochii. Bojin a luat-o de mînă şi-a dus-o pînă
lîngă scaun. A scos o cheiţă de la gît, a îngenuncheat şî,
cu mîini tremurînde, abia nimerind broasca, a descuiat
capacul. Peste cîteva grămăjoare de aşpri, de bumbi şi de
motchiţe de mătase, aşezate cu grijă, se răsfăţa o salba
cu trei rînduri de galbeni noi, împărăteşti şi o pereche de
cercei cu picioare, din care numai jupîniţele pot purta.
Plină de încîntare, Ancuţa şi-a petrecut salba pe după
grumaz, alintîndu-se. Apoi, izbucnind în lacrimi, a
aşezat-o cu grijă pe laviţa şi s-a cuibărit în braţele tătîne-
su. Bojin o mîngîia în neştire pe creştet şi pe obraz,
dezmierdînd-o cu vorbe fără şir şi fără-nţeles.
— Taci cu taica... Maică-ta, sărăcuţa... Tu eşti ca o
zînişoara... Căpităniţa taichii, căpităniţă... Biata maică-
ta... Păgînii, arde-le-ar iadul inimile... Le-am strîns zi de
zi... Să nu mă alungi...

Pînă la prînzişor, tăpşanul din faţa casei cneazului

Gheţea s-a umplut de cai legaţi pe sub brazi, de moşneni
gătiţi în straie de sărbătoare, de forfota repede şi
măruntă a muierilor. Domnia sa cneazul îşi preumbla
barba albă şi statul uriaş de colo, colo, zîmbind şi
priveghind lucrul cumetrelor. Se aşterneau feţe albe de in
peste mesele pe care le durau moşnenii din Cremenari,
bătînd în pămînt pari ţepeni şi tocmind peste pari blăni
luate din proaspăt la rîndea. Teslele muşcau din carnea
lemnului, muchiile topoarelor răsunau înfundat. Cîţiva
flăcăiandrii aduceau de la deal sarcini de crengi uscate şi
de cetini verzi. Cu mînecile suflecate, Ricu belea
berbecuţii spînzuraţi de grinda cerdacului. Lîngă grajd,
Cebucă tocmea gropniţa în care se va frige noatenul în
blana lui, aşa cum cere datina.
Cnezina Elina plecase la Drăgoieşti, fiind nună mare, şi
cneazul răsufla uşurat. Din clipă-n clipă ieşea asupra
clonţului de stîncă, cercetînd zările, cu mîna streaşină.
Îşi ridica sprîncenele, ofta, apoi se-ntorcea la ai lui, ici
întinzînd un colţ de pînzătură, dincolo punînd mîna pe
teslă, sau aninind mai bine între crengi vrun burduf de
brînză aşezat şui.
Era mulţumit. Mulţumit că toate satele moşneşeşti de
sub munte, începînd cu Arefu şi isprăvind cu Berivoieştii,
şi-au repezit soli şi daruri, în semn de preţuire şi de
dragoste. Mulţumit că la o zi mare ca asta cnezii vechi,
tovarăşi de lupte şi de sumeţie, n-au pregetat să-şi lase
ocinele, ci, încălărîndu-se dimpreună cu cnezinele, ăi de
le mai au, s-au grăbit spre Cremenari. N-a ajuns încă
Iarciu, n-au ajuns Vîlcan şi Bora şi se miră de ce n-a
venit încă cetaşul Ioniţă de la Bucşăneşti.
Mulţumit mai ales că de azi încolo cuibul de vultur al
Gheţuleştilor va prăsi şi mai departe pui vînjoşi, care să
stea strajă asupra Cremenarilor. Încaltea, dac-o fi să
treacă întru cei drepţi, sa aibă somn tihnit, ştiind că
vitele boiereşti, ori caii păgînilor n-au să-i pască iarba de
pe mormînt.
— Asta nici nu se poate, Dănuţul moşului, bodogăni
cneazul, privind pe urmele nuntaşilor care se mişcau
spre Drăgoieşti, învăluiţi într-un nor auriu de praf.

★
După ce-au trecut Argeşul prin vad, Radu Gheţea s-a
ridicat în scări, chiuind năprasnic.
— Iuiuiuuu! Goana, măăă! Goana!
Cincizeci de călăreţi s-au plecat pe oblîncuri. Tătucu,
care purta suliţa împodobită cu năframe, a dat pinteni,
răcnind gros, din fundul bojocilor:
 — Aţine-te, vere!... Aţine-te!
Caii galopau cu urechile culcate şi coamele vîntuite.
Flăcăii care mînau cele zece căruţe cu muieri s-au ridicat
în picioare, rotind bicele pe deasupra capetelor. Fiecare
căruţă era înhămată cu cîte patru telegari. Soarele lucea
pe crupele linse, străfulgera în salbele muierilor, rîdea
ghiduş din zecile de cordeluţe de toate culorile împletite
în coame şi cozi, legate de loitre şi de străjile paloşelor.
Cetinele împlîntate la leuci se zbăteau într-o nelinişte
veselă. Pînă şi cei patru boi fumurii, cu coarnele
împodobite, înjugaţi la carul de zestre, au rupt-o la
goană, săltînd greoi în juguri. Sprijinindu-se de umărul
Berivoiului, cnezina Elina s-a săltat în leagăn, dînd glas
ascuţit:
— Asta-i goană?!... Să veniţi la Berivoieşti, pe apa Bră-
tioarei, să vedeţi nuntă, nepricopsiţilor!...
Un hop a aruncat-o în braţele Berivoiului. Flăcăii au
chiuit veseli. Caii zvîrleau spuma prin zăbale. Hamurile
şi cioltarele se tiviseră cu clăbuci aibi. Tăuni mari bîzîiau
îndîrjiţi pe deasupra călăreţilor. Bucşile de fier ale
căruţelor clănţăneau. Peste zare se ridicau fumegînd
aburi străvezii.
În marginea Drăgoieştilor au domolit caii şi i-au pus la
pas. Radu Gheţea s-a întors în şa. Flăcăii aveau feţele
brobonite de sudoare. Costa Ursu, roşu gotcă, nu-şi mai
lua ochii dintre urechile fugarului. Căruţele se-nşiraseră
pe şleau, mult în urmă. De sub roţi şi de sub copite
ţîşneau norişori de colb, ca nişte pămătufuri de
împuşcături.
— Haida-ha cu ursu la miere! glumi Iosif Veveriţă,
pălindu-şi pe ceafă cuşma buhoasă, împodobită cu pene
de gotcan.
— Haida-ha, că-i bogat nevoie mare!... Are case-n trei
pereţi şi uşa prin pod, răspunse Tătucu din spatele
bărboiului.
— Aşteaptă, murgo, c-ai să paşti prundul!
— Bărbatul fără muiere, ca sabia fără teacă!... O spală
ploile şi rugineşte.
Nuntaşii au descălecat, bătîndu-şi caii pe grumazurile
asudate. Într-aceea ajunseseră şi căruţele. Nunul mare,
cu cuşma aşezată voiniceşte pe-o sprînceană, a-nceput
să împartă porunci straşnice.
— Halal oameni fără minte... Vi-aţi ostenit caii şi cînd o
fi la prapur...
— Nu ne rămîn ei pe noi!
— Tocmiţi-vă de alai! Haide, să se pornească vorniceii.
Gheţea l-a îndemnat pe Diavol din pulpe. Tătucu şi-a
potrivit coada suliţei la scăriţă. Nunta a rămas sub poala
codrului şi curînd s-au auzit glasuri vesele de fete şi
flăcăi chiuind:

...Cerbii de la munte
Plecau a lor frunte,
Mistreţii colţaţi
Cădeau împroşcaţi,
Capra săltăreaţă
Nu scăpa cu viaţă,
Lupii din pădure
Picau sub secure...

Uliţa satului e pustie. Cîte-un dulău latră leneş,

vîrîndu-şi nasul printre nuielele gardului. Nici acum nu-
şi simte gîndurile limpezite. Totul se-ntîmplă aşa cum
trebuie să se întîmple, fără ca el să fi mişcat un deget. S-
ar părea că voia şi gîndul cneazului au trezit Cremenarii
dintr-o somnie, închegînd puterile moşnenilor într-o
singură putere în stare să scoată mese din pămînt, să
găsească nuni mari cale de şapte munţi spre soare-
răsare şi mai ales să-i cuprindă cugetul tot, şi vrerile
toate. Iată-l vornicel la Costa Ursu pe el, căpitanul
domnesc al roşilor. Îi şade bine şi nu se sfieşte.
Dimpotrivă. Mîndria îi umflă pieptul... Să vadă
drăgoieştenii cam cu cine au de-a face.

...Ursul cu cercei
Umbla după miei,
Lupul cu cimpoi
Umblă după oi,
Şi-un iepure şchiop,
Într-un vîrf de plop,
Treieră la bob...

— Al dracului Iosif Veveriţă, zîmbeşte Tătucu. Bine le

mai potriveşte... Aţine-te, căpitane. Iaca nunta miresii...
Te-te drăcie... Da’ ştii că se ţin ţapăn drăgoieştenii!...
— Nu se dă Lambru!
— Aş! Apoi frîngîndu-se-n şa: De mult voiam să ţi-o
spun. Să ştii că mie a-nceput să-mi pută!
Radu Gheţea a întors faţa, cu sprîncenele ridicate a
mirare:
— Tocsabă, căpitane!... Tocsabă!... A ţinut sfat cu alde
Ricu şi alde Cebucă. Tainic, nevoie mare... A fost şi jupîn
Cristian neguţătorul... înainte de-a urca spre Sibii.
Fruntea căpitanului s-annegurat. Tocsabă i se păruse
schimbat încă de la iarmarocul Paştilor.

★
Ghemuită lîngă fereastra cu obloanele crăpate, cu
inima zvîcnind îndesat, cu urechile vîjîind, Ileana asculta
glasurile care se ciorovăiau în bătătură. I se umezise
podul palmelor. A împins obloanele, atît cît să-şi poată
scoate vîrful nasului.
— Doamne, e căpitanul în carne şi oase! Atîta cinste
pentru o copilă sărmană, orfană şi batjocorită ca mine...
Pleoapele i s-au zbătut des, strivind lacrimile care i se
aninaseră sub gene. O duioşie pe care n-o mai simţise de
mult i-a înmuiat inima.
— Doamne, Dumnezeule! Ai o răsplată a ta, pentru cei
sărmani... Maica Domnului.
N-a mai putut să-ngîne o iotă. Buzele i se uscaseră
iască. Şi-a culcat fruntea pe prichiciul de lemn, răzuit cu
cuţitoaia. Cuprinde acum, în clipa asta, tot zbuciumul
anului care s-a scurs. Iat-o în prag de viaţă, după atîtea
amărăciuni şi atîtea deznădejdi. Poate să fie anume legi,
care să ceară oamenilor vamă de lacrimi, pentru fiecare
prag de viaţă. S-ar putea şi asta... Ca niciodată, tătuţa-i
stă în preajmă. Îî aude glasul trudit, izvorînd dintr-o
depărtare a amintirilor. Poate-o binecuvîntează.
— Iartă-mă, tătuţo, dacă n-oi fi ţinut jurămintele aşa
cum le-am făcut... La urma urmelor, sînt o fată puţină la
minte. Am şi eu o inimă şi un alean... Uricile...
S-a ridicat, ştergîndu-şi ochii cu dosul palmelor. Sînii
vîrtoşi îi tresăltau sub iia subţire ca boarea.

...Unii ziseră că e urmă de zînă,

Să fie împăratului cunună...
Şi ziseră că-i urmă de căprioară,
Să fie împăratului soţioară...
Noi am descăleca
Şi am mai sta,
C-am mai ura,
 Dar ni-i frica c-om însera
Şi-avem de trecut stînci,
Văi adînci.
Munţi
Cu brazi cărunţi...

Glasul bărbătesc şi dulce al căpitanului Gheţea rostea

fără smintire viersul vornicelului, după datina din moşi-
strămoşi.
Ileana îl asculta împurpurată de fericire... Printre
obloane se strecurau miresme iuţi de bălegar, de sudoare
de cai, de arşiţă.
După ce Lambru i-a legat căpitanului năframa nevesti-
si de frîu, l-a poftit să descalece şi să vadă dacă nu
cumva căprioara de-o caută s-a ascuns la ei în sat. Radu
Gheţea s-a împotrivit, răspunzînd că nu descalecă decît
pe scaun de argint. S-au mai tocmit, după cum cerea
obiceiul pămîntului, apoi vorniceii i-au cinstit pe
drăgoieşteni cu:

Rachiu de la Piteşti,
Cum bei te şi veseleşti,
Iar nu cu ţuică de-a dumneavoastră,
zeamă de prune,
cînd bei multă
te umflă-n burtă...

Nuntaşii miresei au tras din ploşti, plescăind din limbă

şi ştergîndu-se la gură cu dosul palmelor. Turme de
nouraşi cu lîna plăviţă se adunau spre Negoi. Dragu,
orbul satului, şi-a umflat bucile, suflînd din cimpoi.
Nuntaşii au dat chiot. Stan Alăman, olăcarul, a-ncălecat
şi, sărind gardul, a împuns-o la goană. Radu Gheţea şi
Tătucu şi-au slobozit fugarii pe urmele lui. Se chema că
drăgoieştenii aşteaptă nunta, mirele şi pe nunii mari.
Soarele rîdea din crucea bolţii. Codrii Drăgoieştenilor
privegheaţi nunta, ca nişte străjeri tufoşi, mustăcioşi şi
îngăduitori. Un fluture coadă de rîndunică, galben, cu
pete negre, s-a vînzolit pe deasupra satului, apoi,
înspăimîntat de atîta chiot şi tropot, a zburat spre
ţintirim, poposind într-o tufă de sînziene înflorite. Din
fînaţurile crescute pînă-n limba de pădure, care
odinioară adăpostise-conacul boieresc, ciocîrliile săgetau
ariile albastre ale văzduhului.
Nunta mirelui, călăuzită de Radu Gheţea, se-ndrepta
unduind în paşi lini de horă spre casa Lambrului, unde
juca nunta miresei. Un strat gros de praf nălbea cizmele
moşnenilor şi ciuboţelele roşii ale moşnencelor din
Cremenari. Radu Gheţea şi-a desfăcut copcile
coantăşului. Stanciu Arsul, trăgea arcuşul pe ceteră şi
Gheorghe Afumatul horea din caval, rotindu-şi ochii în
toate părţile.
— Iu, iu, iu, bă Afumatule, strigă Iosif Veveriţă,
sticlindu-şi ochii ca boabele de piper. Te bucuri că nu-i
Danul să te agaţe la fum.
Afumatul şi-a dat ochii peste cap, guiţînd ca porcul, în
rîsetele moşnenilor.

Colo-n deal spre muntecel

Mi se plimbă-un voinicel
Cu cojocu’ contăşel,
Cu cuşma creaţă de miel,
Parcă-i tras printr-un inel,
Dă-mă, maică, după el!

Glasul bărbătesc al Tătucului stăpîni cîntecul lăutelor

şi al cimpoiului, care se tînguia din curtea miresei. I-a
răspuns Ioana lui Lambru, cu viers înalt şi dulce:

Draga mamii, nu te dau,

Că el e voinic moşnean,
Iubeşte-o fată pe an
Şi te lasă cu alean!

Cimpoiul a trecut la o sîrbă îndrăcită. Fetele şi flăcăii

din Drăgoieşti s-au cuprins de mijloc, împletindu-şi
braţele într-un lanţ strîns. Au început să frămînte
pămîntul, mărunt şi repede. Chicile flăcăilor zburau în
vînt. Cozile grele ale fetelor, împletite cu flori, li se
zbăteau pe umerii iilor. De sub fote se arătau pulpe
dăltuite, arse de soare. Doi drăgoieşteni au sărit în faţa
cerdacului, străjuind uşa casei cu paloşele trase. Datina
cerea ca nunta mirelui să spargă lanţul de nuntaşi ai
miresei, iar mirele, după ce va învinge în luptă pe cei doi
străjeri, să intre în casă, să prindă mireasa şi să se arate
în faţa lumii, ţinînd-o în braţe.
Cnezina Elina, prinsă-n joc lîngă Tătucu, îl îndemna pe
Costa Ursu cu vorbe tăioase şi glas ascuţit:
— Hai Ursane, hai novacule. Sparge lanţul delurenilor!
Arată-le ce pot muntenii!... Mă, plăieş eşti tu?!
Îşi clătina căiţa cu înverşunare. Sprîncenele
încondeiate i se ridicaseră a mînie şi poruncă. De trei ori
se izbise Costa Ursu în lanţul drăgoieştenilor şi de trei ori
bătuse-n stîncă.
— Iraaa! se căină cnezina. Berivoiule, pîntecosule, sai
şi-i ajută mirelui... Nu te hlizi, buhă bătrînă!
Radu Gheţea a tras nunta în ogradă. Costa Ursu şi-a
vîrît capul între umeri, cumpănindu-şi paloşul cu stînga.
A pălit lanţul de nuntaşi cu umărul drept, atît de
crîncen, că l-a rostogolit în ţărînă pe Ispas al Tîmpii, cel
mai voinic flăcău din Drăgoieşti.
— Aşa, Costo! chiui vesel Iosif Veveriţă.
În clipa cînd mirele şi-a încrucişat paloşul cu străjile,
drăgoieştenii şi-au desfăcut lanţul, primind între ei pe cei
din Cremenari. Căiţele şi văliturile ca spuma ale
moşnencelor au înflorit lîngă cuşmele vechi ale
călăraşilor domneşti. Locul de cinste, de la capătul horii,
i-a fost dat lui Radu Gheţea.
Cu cîteva lovituri scurte şi îndesate, apărîndu-şi capul
şi tăind cu iscusinţă, Costa Ursu a trecut printre străjeri.
A dat buzna în casă gîfîind, lac de sudoare, cu inima cît
puricele, cu genunchii moi.
Ileana-l aştepta în mijlocul odăii, semeaţă, învăluită în
horbote, ca o împărătiţă.
Nuntaşii se trăseseră la umbră pe sub streşini, prin
cerdace, sau stăteau pe vine la adăpostul gardurilor.
Simţind că drăgoieştenii vor să-i ospăteze şi ştiindu-i
lipiţi, Radu Gheţea l-a înghesuit pe Lambru într-un
cotlon de tindă:
— Bade Lambrule, să ne urnim spre Cremenari... Ne
aşteaptă ai noştri, cu ospăţul.
— Ce faceee? se minună Lambru. Faţa aspră cu creţuri
dese la colţurile ochilor i s-a posomorît, ca acoperită de-
un nor. Şi-a scuturat pletele, plin de mîhnire: Oameni
sîntem, domnia ta, nu cîini... Avem şi noi un obraz şi o
cinste. Nu ne înfrunta... Apoi simţindu-şi nevasta prin
preajmă:
Auzit-ai, Ioană?
— Auzit, bărbate. Şi-mi frig obrajii de ruşine... Ce,
sîntem ţigani? pufni drăgoieşteanca. Odată-i nuntă c-o
fată de cneaz... Că pe al nostru-l luă Maica Domnului...
Radu Gheţea şi-a plecat fruntea:
 — N-am vrut să vă supăr.
— Atunci, hai şi ne-om ospăta cu ce ne-a dat
Dumnezeu.
Sub vişinii pricăjiţi şi sub puieţii firavi de meri s-au
întins cearceafuri albe de în. Drăgoieştencele au adus
castroane şi oale cu supă aburindă de pasăre. Ploştile au
trecut din mînă-n mînă. Nuntaşii flămînzi scoteau zeama
pe rînd, cu lingurile scobite în lemn de tei. Dulăi costelivi
au început să dea tîrcoale mesenilor. Se repezeau
rînjindu-şi colţii, de cîte ori li se zvîrlea cîte un os.
Muştele se aşezau pe marginea blidelor şi pe feţele
asudate ale oamenilor. În cerdacul Lambrului se ospătau
mirii, popa, nunii mari, vorniceii şi părinţii de suflet ai
Ilenei. Se auzea numai glasul umflat al cneazului Beri-
voiu, povestind nişte isprăvi înfricoşate, făcute de domnia
sa în războiul de-l bătuse cu vornicul Timotei, care voise
să-l rumânească. Radu Gheţea asculta cu gîndurile
aiurea. Se uita la Costa şi la Ileana cu o privire plină de
duioşie. L-au smuls din visare strigătele flăcăilor din
Drăgoieşti, care-şi jucau caii în uliţă:
— Prapurul, prapurul... Poftiţi să ne întrecem la
prapur, moşnenilor.
Prapurul e joc voinicesc. Dacă-l primeşti, se cheamă c-
ai să te lupţi zdravăn pentru năfrămuţa miresei; dacă
nu-l primeşti, gazdele îţi jupoaie nuntaşii de şei şi de
frîie, ori trebuie sa te răscumperi cu bani grei. Aşa că
flăcăii din Cremenari au poftit sfat de război cu
dumnealui căpitanul Gheţea.
— Să ne luptăm, striga cu glas mare Ulmeş, privindu-l
chiondărîş pe Radu Gheţea.
— Vreţi cu toţii? întrebă căpitanul.
— Vrem!... La prapur! La prapur!
Într-o goană, moşnenii şi-au închingat fugarii şi s-au
săltat în şa. Drăgoieştenii se aţineau în uliţă, gata să-i
înhaţe. Tuşind, Lambru a ieşit pe treptele prispei. S-a
făcut linişte.
— Şi eu zic să facem prapur, spuse el cu glas înăbuşit.
Da’ să ştii că nu prea avem unde.
— Pînă-n marginea pădurii, cneazule, izbucni un glas
tînăr şi nerăbdător.
— Mă voinicule, ăla-i fînaţ domnesc, oftă Lambru. Dră-
goieştenii păliseră. Se auzeau găinile cotcodăcind leneş.
— Da’ voi nu sînteţi călăraşi domneşti? strigă cnezina
Elina, făcîndu-şi loc lîngă Lambru. Îşi ţinea mînile-n
şolduri şi se roşise toată de atîta mînie: La prapur,
şoimulenilor!...
Ah! Ce n-aş mai da să am şaptesprezece ani! Haide,
mireaso, scoate năfrămuţa!
— La prapur!... La prapur!... chiuiră călăreţii, pălindu-
şi cuşmele şi jucîndu-şi caii.
Nuntaşii se buluciseră spre poartă, gata să alerge-n
marginea satului. Ileana şi-a scos năfrămuţa din sîn,
fluturînd-o între două degete. Radu Gheţea i-a aruncat o
privire fugară lui Iosif Veveriţă, arătîndu-i un colţ de
gard, înalt cît un stat de om, care răspundea într-o
ulicioară strîmtă. Vînătorul şi-a clătinat buba de cuşmă,
zîmbind şiret. Cînd Radu Gheţea s-a închinat în faţa
miresei, luîndu-i năframa, Iosif Veveriţă şi-a vîrît degetele
sub coada iepei. Într-o clipită, călăreţii au golit locul,
împroşcaţi de copite şi de muşcături. Ba văzîndu-l pe
prichindelul de moşnean căzînd cînd pe gît, cînd pe
crupă, drăgoieştenii au izbucnit în hohote de rîs:
— Proptiţi-l, mă, că-l suflă vîntul.
— Aduceţi un arac!... Repede!
— Asta nu-i capră, moşneşelule!... îi iapă!
— Brrr!... Ho! Nea, oţopina dracului, nea! striga oţărît
Iosif Veveriţă, împingînd călăreţii spre ţintirim.
În clipa aceea, Radu Gheţea a sărit în şa, strîngîndu-şi
pulpele şi slobozind frîiele. Diavol s-a pornit în galop mă-
runt. Văzînd gardul, şi-a potrivit paşii, s-a proptit cu un
icnet pe picioarele dinapoi şi şi-a luat vînt, lungindu-se
peste măsură, cu urechile băţ, plecate spre-nainte. În
urma căpitanului au izbucnit chiote sălbatice. Uliţa a-
nceput să duduie înfundat. Nori de praf s-au ridicat
peste Drăgoieşti. Cîţiva bătrîni care se prăjeau sub prispe
au ieşit la gard, ţinîndu-şi ismenele şi clătinîndu-şi
capetele pleşuve. Radu Gheţea flutura năfrămuţa
deasupra capului, tîrînd după el o trîmbă de aproape
optzeci de călăreţi. Au intrat în fînaţ, culcîndu-l la
pămînt.
Curînd, căpitanul a auzit în urmă răsufletul greu al
unui cal şi-un glas sugrumat:
— Dă-mi-o mie, domnia ta...
Era Ulmeş, cu cîteva lungimi înaintea a patru
drăgoieşteni, răzleţiţi în potcoavă. Căpitanul şi-a strunit
armăsarul, i-a trecut năfrămuţa lui Ulmeş, încercînd să
taie fînaţul pieziş, ca să-l aştepte cînd s-o întoarce.
Copitele depanau depărtarea. Flăcăii, încălziţi de goană,
chiuiau. Dinspre pădure, Radu Gheţea a văzut
repezindu-se în calea lui Ulmeş un călăreţ, la cuşma
căruia strălucea semnul de argint al pîrcălabilor dom-
neşti. Răcnea ceva şi-l ameninţa cu pumnul...
...Carul de zestre era tras în faţa prispei. Boii, cu
coarnele împodobite, rumegau liniştiţi, apărîndu-se cu
cozile de muşte, îşi ţineau ochii întredeschişi, fără să ia
seama la zarva din jur.
Călare pe-un roib înalt şi vînos, îmbrăcat în cămaşă de
inişor, voinic şi mustăcios, cu faţa brăzdată de fier,
pîrcălabul State se luase de Lambru.
 — Bine, cneazule, ăsta-i cap la domnia ta? N-ai primit
poruncă să grijeşti fînaţul? L-aţi culcat la pămînt mai
abitir ca tătarii.
— Unde era să jucăm prapurul? răspunse Lambru, pri-
vindu-l de-a coasta.
— Dă-l încolo de prapur, se înfurie pîrcălabul. De
prapur îmi arde mie?! Ce, glumeşti cu poruncile
domneşti?! Ai merita cîteva harapnice, căpăţînosule.
Lambru albise. Buza de jos îi tremura. S-a înfipt lîngă
pîrcălab, apucîndu-i calul de sub zăbală.
— Ascultă, State! Noi facem nuntă. Nuntă cuviincioasă,
după datină. Să nu te amesteci, că...
— Că ce? se sumeţi pîrcălabul, ridicîndu-se-n scări.
— Că te ucid!
Pîrcălabul a holbat ochii, rămînînd o clipă cu gura
căscată.
Apoi şi-a dat capul pe spate, izbucnind într-un hohot
nestăpînit de rîs. Îl podidiseră lacrimile, de atîta chiot.
Drăgoieştenii îl înconjurară ameninţători. Ispas al Tîmpii
îl apucase de scară. Lambru îi înfipsese mîna-n brîul de
piele, căutînd să-l dea jos din şa.
— Aninătoarea ta de slugoi, scrîşni cneazul. A mai fost
unul Muşat...
— Lasă-l, cneazule!
Porunca a venit aspră şi fără putinţă de împotrivire.
Radu Gheţea îşi potrivea cuşmuliţa din pîntece de rîs,
la care strălucea surguciul de căpitan. Pîrcălabul l-a
cunoscut pe loc.
A descălecat şi, făcîndu-şi loc cu coatele, i s-a-nchinat,
zîmbindu-i bucuros.
— Nu-i mai certa, pîrcălabule... Fînaţul are să se-
ntremeze, de cum o da o ploicică bună. De vină nu-i
Lambru. Eu am poftit să jucăm prapurul... Ducem fata la
noi în sat... Mă bucur că străşniceşti asupra poruncilor
domneşti. Avem lipsă de fîn, da’ aş pofti să ţii minte că
mai ales avem lipsă de călăraşi...
Apoi întorcîndu-i spatele, s-a-nchinat către Lambru şi
către nunii mari: Aşteptăm să încărcăm şi să pornim!
— Şi tu, pîrcălab însemnat ce eşti, şterge putina, pînă
nu-mi sare ţandăra, se oţărî cnezina Elina, din capul
scărilor, către slujbaşul domnesc. Haide!... M-ai făcut să-
mi rămînă găluştele-n gît.
Frunţile oamenilor s-au descreţit. Pîrcălabul, bătînd
plecăciuni către Gheţea, şi-a tras calul afară din ogradă.
Vreo cinci flăcăi din Cremenari, roşii de ciudă, scoteau
şeile şi frîiele, dîndu-le celor din Drăgoieşti, care-i
ajunseseră la prapur şi-i păliseră cu latul paloşelor peste
spinări. Moşnencele se urcaseră în cocii, chicotind vesele,
cu ochii aţintiţi pe uşa Lambrului.
— Să vedem ce zestre i-o fi făcut?
— Văzuşi ce ne dădură de mîncare?!
— Ei şi tu, fa Mărie!... îs oameni săraci!
— Nu-i ponegri, gură rea!
— Îs nişte amărîţi!
— Parcă... Costa are cine ştie ce?!
Un sipet nu prea mare, o pătură de lînă, trei perne, o
purcică şi-o mieluţă. Cînd să iasă mireasa, flăcăii din
Drăgoieşti au scos paloşele, strigînd:
— N-o dăm!
— S-o răscumpere nunul mare!
Zîmbind, cneazul Berivoiu a lepădat un pumn de aşpri
noi. S-a îmbăţoşat, scoţîndu-şi burta şi înfigîndu-şi
degetele în chimirul de piele galbenă, înflorat cu ţinte de
argint. Cîteva moşnence au izbucnit în rîs. Despa arăta
spre carul cu zestre, torăind ceva în maramă. Lambru le-
a văzut. A dat la o parte fiarele încrucişate în faţa scărilor
şi, urcîndu-se alături de mireasă, a tunat către nuntaşi:
— Moşnenilor şi făloşilor, nu mai rîdeţi de sărăcia
noastră...
I se umflaseră vinele gîtului. S-a întors spre nunul
mare:
Cneazule Berivoiu, n-ajunge!
— Mai dau!
— N-ajunge s-o răscumperi pe Ileana nici tot
Berivoieştii la un loc, nunule mare! Bogăţia noastră,
moşnenilor, nu stă nici în salbe, nici în ii înflorate cu
aur. Stă în cugete, în dragostea unora faţă de alţii. În
seninătatea inimilor... Ileano! Tu ne-ai slobozit satul. Iată
ce-ţi dau de zestre... Na! Ţine punguţa asta cu ţărnă din
Drăgoieşti. Am adunat-o de pe gropniţa răposat
cneazului Drăgoi. Nu uita nici cine l-a omorît, nici de ce
l-a omorît. Spune-le şi copiilor... Şi dacă ţi-o ajuta ăl de
sus, şi nepoţilor... Din mieluşică, un ciopor! Din purcică,
o turmă!...
Cîteva muieri au icnit în plînset. Caii trepădau, izbind
pămîntul cu copitele. Ileana, dreaptă, nemişcată,
galbenă, îşi înfipsese dinţii în buza de jos. Pieptul i se
zbătea sub iie. Deasupra ţintirimului, în pulberea de aur
a soarelui, se juca un roi de fluturi. Casele începuseră
să-şi lungească umbrele peste uliţa cu colbul frămîntat.
Un vîrtej stîrnit din senin a ridicat o pîlnie de praf în care
se zbăteau fire de paie, trecînd-o pe deasupra ogrăzilor.
Atunci s-a auzit glasul dulce al Ioanei, îngînînd sfios
vorbele cîntecului:

Frunză verde lăcrimioară,

Lado, lado, surioară.!
Du-te-n haine de mireasă
La bărbatul tău acasă.
 Celelalte drăgoieştence au răspuns înalt şi tremurător:

Lasă mamă, lasă tată,

Că de-acum eşti măritată...
Lasă fraţi, lasă surori,
Lasă grădina cu flori.

Caii ropoteau des, nechezînd. Flăcăii chiuiau.

Căpitanul Gheţea şi-a scos pistoalele, slobozind două
focuri în văzduhul împurpurat al amurgului. Bucşile de
fier ale căruţelor clănţăneau zorind la drum. În faţa
convoiului călărea vesel Tătucu. Suliţa împodobită cu
ştergare se legăna în treapădul armăsarului.
Nuntaşii mirelui şi-au strîns caii scară la scară,
înconjurînd căruţa miresei ca într-un lanţ. Iar
moşnencele, după ce-au rîs zdravăn văzînd cele două
cuscre căţărate pe zestrea Ilenei, alungînd nişte furi cu
năframele şi rămînînd în urmă, învăluite într-un nor
sîngeriu de praf, au reluat firul cîntecului, răspunzîndu-
le drăgoieştencelor:

Lado, lado, nu mai plînge,

Mijlocelul nu-ţi mai frînge,
Că acasă te-oi întoarce
Cînd pe strat inul s-o toarce...
Şi la maică-ta te-i duce,
Chiar atunci şi nici atunci...

Ca un detunet au izbucnit, bărbăteşte, moşnenii:

...Şi nici atunci:

Cînd bondariu-o face miere,
Cînd o face plopul mere
 Şi răchita vişinele,
Să-ţi alini pofta cu ele!

Cîntecul se-nvăluie cald, risipindu-se-n lunca înverzită

a Argeşului. Printre arini, undele fulgerau muiate-n
purpură. În urma nuntaşilor, cu bărbile-n piept, călare
pe păr, ţinîndu-se de coamă, veneau ruşinaţi flăcăii din
Cremenari, care-şi pierduseră şeile şi frîiele la prapur.

Duminică, pe la ceasul al nouălea, Radu Gheţea o

strîngea pe Ancuţa de mînă ca şi cînd i-ar fi fost frică să
n-o piardă. Deasupra lor, cetinele brazilor se-nfiorau
uşor, sub alintul unui vîntişor pornit dinspre munte. Îi
ajungeau nedesluşit la ureche vorbele învălmăşite ale
mesenilor, zumzăitul înfoiat al cobzei, fluieratul naiului şi
tînga dulce a lăutelor. De dimineaţă, părintele Athanasie
le pusese cununiile. Iată că drumurile, zbaterile şi
îndoielile lui au luat sfîrşit. Şi-a ridicat privirea. Prin
cetini se cernea o trîmbă aurie de raze.
— La ce te gîndeşti, bădiţă? La ce te gîndeşti, Radule?!
se îndreptă repede Ancuţa, lipindu-şi tîmpla de umărul
lui şi căutîndu-i ochii cu ochii ei mari, curaţi şi catifelaţi.
— La tot ce-a fost, la tot ceea ce va fi de acum încolo,
Ancuţo!
— Credeam că te gîndeşti la mine, se îmbonţă tînăra
nevastă, tremurîndu-şi genele lungi. Aş pofti să joc, dacă
nu te ruşinezi.
Radu Gheţea a rîs scurt, apoi cuprinzînd-o de mijloc a
ieşit din tăpşan. Cimpoiul Dragului s-a dezumflat cu un
oftat de om ostenit, apoi a-nceput să hîrîie ascuţit un
brîuleţ îndesat, ca la Argeş. Ancuţa şi-a petrecut mîna
după gîtul lui, mărunţind des din ciuboţele. Îşi zvîrlise
fruntea-n sus şi-l privea aprig, îmbujorată şi pusă pe
harţ. Radu Gheţea a pocnit din pinteni, şi-a pus dreapta-
n şold, apoi s-a avîntat frămîntînd tăpşanul, cu chica-n
vînt.
— Ce-ndrăcit... se bîlbîia cneazul Berivoi, dînd pe
duşcă a nu ştiu cîta cupă de vin. Apoi, luîndu-l drăgăstos
pe cneazul Gheţea de după gît, îl sărută pe umăr,
ţocăindu-şi buzele rumene: Halal fecior ai, cneazule!...
Of, doamne! îţi mai aduci aminte, hîc!... îţi mai aduci
aminte de războiul, hîc!...De războiul cu păgînii?... Ăl de
sub măria sa Radu Voievod?
Ce isprăvi, hîc!
— Mai bine te-nvredniceai de-un fecior, buhai afurisit!
îl împunse cnezina Elina, cu ochii la Radu.
Berivoiu s-a lăsat pe spate, încruntîndu-şi sprîncenele
şi ameninţînd-o cu degetul gras ca un cîrnat:
— Tu, hîc!... Tu eşti de vină! Hîc!... Scorpio! De rea, nici
să puiezi, hîc... Nici să puiezi, nu poţi!
Glasul i s-a pierdut ca un murmur, astupat de chiotele
nuntaşilor şi de sforăitul zbîrnîit al cobzei. Se lupta din
greu să-şi ţină capul drept şi ochii deschişi.
— Te-ai muiat, Berivoiule, te-ai muiat, bătrîne, rîse
cneazul Gheţea, ridicînd la buze cornul de bour ferecat
cu inele de argint, din care băuseră la alte ospeţe din
vechime ceilalţi Gheţuleşti. Ochii îi sclipeau în fulgere
scurte. Simţind-o pe Elina că-şi bîţîie picioarele sub
masă, s-a ridicat încet, i-a cuprins mijlocul, a trecut-o-n
zbor peste capul Berivoiului şi, lăsînd-o uşor la pămînt, a
poruncit cu străşnicie:
— Una de doi!
— De doi!... De doi! răcniră nuntaşii.
 — Hai, Costa! De doi!... Urseşte ca la plaiuri!
— Uiuiuu şi iarăşi iu! Zi-i, mă, că mă arde la bojoci!
strigă Tătucu, strîngînd-o pe Dragomira lui Cebucă.
— Nu mă mai ciupi, diavol bărbos, că acu te scuip în
bărboi, se zborşi nevasta, trăgînd cu ochiul la bărbatu-
su.
— Lasă-l că nu ne vede, frumoaso!... Are tocmeli cu
Ricu! Nu se uită el la tine.
...Căpitanul Gheţea privea înciudat cum zboară Ancuţa
în braţele lui Ulmeş. Se rezemase cu spatele de trunchiul
unui brad şi-şi muşca sfîrcul mustăţii. O gheară ascuţită
îl scurma în inimă de cîte ori flăcăul o strîngea aproape.
Cine dracu’ o mai fi scornit şi jocul ăsta de doi, cu atîtea
învîrteli, care-ţi taie picioarele? Se schimba de pe-un
picior pe celălalt, fără prea mare izbîndă. Şi scripcarii o
trăgeau într-una, de i se făcuse lehamite. Între zecile de
marame din borangic care încununau capetele
moşnencelor, n-o vedea decît pe-a Ancuţei. Şi mustăţile
trufaşe ale lui Ulmeş, care se apropiau sfruntat de acea
maramă străvezie.
— Nu te mai hlizi ca un erete!... Te vede lumea!
Cneazul pufăia din lulea, zîmbindu-i. Ochii albaştrii i
se făcuseră ca oţelul. Vinişoarele din umerii obrajilor i se
împurpuraseră peste măsură. Radu Gheţea nu-şi
amintea să-l fi văzut vreodată beat. Nici acum nu era
beat, cu toate c-o ţinuse-ntruna, de-aseară. L-a cuprins
de umăr, strîngîndu-l aproape.
— Cum să nu-ţi crească inima, Radule, cînd îi vezi
aşa... spuse el cu glas jos, învăluit şi aburit. Parc-ar fi o
livada înflorită. O poiană de munte, prin luna lui Florar...
Cît despre muieri?!... Ian te uită bine la ele?! Ascultă ce-ţi
spun eu, fiule. Nicăieri în lume nu se află altele mai fru-
moase, mai sprintene, mai mlădii şi mai semeţe decît
muntencele noastre! Le vezi cum calcă? Cum îşi ţin
frunţile?
Uite-o pe Ancuţa! Împărătiţă din poveste, nu alta!
Pieptul cneazului s-a umflat de mîndrie. Ochii oţelii i s-
au înmuiat într-o nespusă duioşie: Argeşencele noastre
nu-şi găsesc seamăn. Ce sprîncene încondeiate, ce ochi
plini de foc, ce mîini subţiri şi albe... Ia vezi-o pe
Dragomira... Al dracu’ Tătucu! S-a umflat ca un broscoi.
N-a mai slăbit-o...
— Nici Ulmeş!
Cneazul a rîs. bătîndu-l pe umeri:
— Prostule!
Apoi l-a tras după el printre brădui, spre sprînceana de
stîncă ridicată asupra satului. Însera. Codrii dinspre
Valea Brazilor se-nvăluiseră în marame albăstrii. Negoiul
plutea într-o lumină dulce-viorie. Din lunca Argeşului se
ridicau miresme jilave. Cneazul şi-a aţintit privirea pe
Dealul Bisericii. Aşa a făcut şi Radu. Se pogorîse-n el o
linişte adîncă şi cuprinzătoare, Ţintirimul primea
asfinţitul pe braţele înnegrite ale crucilor.
— Jurămîntul, Radule!
— Nu l-am uitat, taică!
— Pentru astea toate! spuse cneazul deschizînd larg
braţele şi cuprinzînd în ele zările Cremenarilor.
— Şi pentru liniştea lor! se-ntoarse bătrînul spre
tăpşan, arătîndu-i freamătul nunţii cu degetul cioturos.
La pălălaia scăzuta a unui foc ciobănesc, cineva
întorcea un viţel tras în frigare. Cneazul Iarciu tocmai
ducea la buze o bărdacă pîntecoasă. Aburi de carne friptă
le gîdilau nările, iar hora se rotea lin ca o unduire de
codrii, într-un fapt de seară. Maramele de borangic ale
moşnencelor fîlfîiau dulce şi aţîţător. Tăpşanul părea
nins.
 — Toate astea sînt sîngele, sufletul şi credinţele tale,
Radule! Să mergem!... Vreau s-o văd pe Ulmeşoaia!
— Credinţele mele neştirbite, taică! murmură Radu
Gheţea îngenunchind şi sărutîndu-i mîna. Credinţele şi
viaţa mea toată!
Cneazul l-a tras la piept... Peste crestele de la Izvorul
Lupilor clipea somnoros luceafărul de seară.

III

Luna lui Cuptor venise cu zăduf stătut, cu aburi

înfierbîntaţi care se ridicau din holdele încă nesecerate,
cu amurguri învîlvorate şi cu cer impîclit, ostenitor de
senin şi de înalt, în seara aceea, căpitanul Gheţea
cercetase lacătele de la Turnul Ierbăriei şi după ce
poruncise să se primenească crengile care-l apărau de
razele nemiloase, dăduse o raită pe la Ciutărie şi pe la
temniţa armăşiei. Ca-n fiecare seara, a şovăit în faţa
porţilor ferecate. S-a întors pe călcîie, urcîndu-se agale în
foişorul lui Oană.
Bucureştiul lîncezeşte, toropit de arşiţă. Spre Tîrgul
Cucului suie un car încărcat cu snopi de grîu. Boii calcă
alene, tîrîndu-şi copitele prin praful gros al uliţei. Slujba
la curte a-nceput să i se pară tristă, istovitoare şi lipsita
de noima.
Acasă e vremea cireşilor tîrzii şi a caiselor. Tot mai des
îi dădeau ocol doruri şi aleanuri. Purta cu el, ziua-
întreagă, crîmpeie de aduceri aminte. Unele vechi,
aproape şterse de vreme, altele atît de proaspete, încît i
se părea că dac-ar întinde mîinile le-ar putea atinge, ca
pe nişte fiinţe aievea.
Mai ales Ancuţa îi răsărea fragedă şi caldă, ca-n
noaptea cînd i s-a strecurat alături şi cînd cerul i-a
învăluit ca un polog ţesut cu stele de argint. Nici acum
nu i s-a şters din nări mireasma fînului copt la soare, a
bradulului revenit de rouă şi a ibovnicei cotropită de
dragoste pătimaşă care se leagă de amintirea nunţii şi a
Cremenarilor.
Iată că pe Drumul Domnesc al Tîrgoviştei se arată un
convoi ciudat alcătuit din patru călăreţi. Radu Gheţea şi-
a oprit o clipă privirea asupra drumeţilor, apoi a lăsat-o
să se piardă în depărtările viorii ale asfinţitului.
— Domnia ta! îndrăzni straja, foindu-se.
— Ce-i? răsări căpitanul.
— Mi se pare că oamenii ăştia...
Radu Gheţea s-a plecat peste parapet. Călăreţii se
apropiaseră bine. Pămîntiu, slab, de nerecunoscut, cu
barba crescută, cocîrjat, Mîrzea trecea pe sub ziduri ca-
ntr-o somnie.
Şoimul îi picotea pe umăr. De şaua lui Ahmet era
priponit un cal şarg. Iar pe cal, cu picioarele legate pe
sub burtă, un călăreţ străin după port, c-o barbă roşie ca
focul răsfirata de-a valma, cu veşmintele hărtănite şi
teaca săbiei goala. În urmă, un ostaş tighecean, cu nasul
şi urechile tăiate, aratînd lumii o hîrcă galbenă şi
înspăimântătoare. Radu Gheţea a închis ochii, primind în
inimă durerea fratelui său... Apoi a coborît scările trudit,
apăsat de zăduf şi de nelinişte, ieşindu-i în întâmpinare.
 2

Îl lăsaseră pe măria sa stînd în Scaun, cu fruntea

sprijinita în palma stîngă, galben şi mut. Paicii îl
înşfăcasera pe Crîstici, tîrîndu-l la armaşie. Au coborît
treptele cerdacului şi s-au izbit de piepturile tighecenilor.
Oştenii şi-au scos cuşmele şi s-au ploconit în faţa
căpitanului Mîrzea. Cîţiva purtau făclii de răşină. În
spatele lor, Radu Gheţea a desluşit prin întunecimea
nopţii cuşmele înalte ale roşilor domneşti.
— Am auzit că te-ai întors, domnia ta.
— Şi că l-ai adus numai pe Firu.
— Dacă nu eşti trudit, am pofti sfat.
Oştenii se strînseseră cioatcă în faţa grajdurilor.
Stăteau pe vine sau ghemuiţi la pămînt. Mîrzea a sorbit
mirosul iute da cal, de baligă şi de fîn cosit din proaspăt.
Palatul domnesc se ridica pe zare, mătăhălos şi tăcut.
Răsufletul stăpînit al oamenilor îl încălzea, mîngîindu-i
obrazul ca o mînă de mamă. Sau poate de ibovnică. Un
zîmbet dureros i-a schimonosit faţa acoperită de praf.
Radu Gheţea la strîns de braţ, şoptindu-i:
— Spune-le!...
Vorbea icnit, poticnindu-se, cu răgazuri în care-şi
căuta cuvintele şi-n care pierdea şirul povestirii. Se
auzeau caii bătîndu-se cu cozile peste coaste. Şi străjile
bocănind rar, sau căscînd.
— ... La apărat Satana de săgeata mea, oftă într-un
tîrziu Mîrzea. Vina asta am s-o port o viaţă, ca pe o pe-
deapsă amarnică. Asta şi moartea alor noştri... Mai bine
mă sfîrşeam cu ei.
— Nu te căina şi nu blestema, îl mustră un oştean mai
vîrstnic. Viaţa noastră-i ca feştila. C-o pierdem?! Încaltea
să ne ajute Dumnezeu şi să ne-o dăm cu vrun folos şi cu
bărbăţie, aşa cum şi-a dat-o moş Onufrei!
— Sireacul... Bun om!
— Aspru, da’ drept!
— Aşa-i. Nepărtinitor!
— Avea pumni cioturoşi!
— Şi inimă bună!
— Da’ ceilalţi?...
Oştenii au tăcut, plecîndu-şi frunţile. Umbrele celor
duşi au fîlfîit prin preajmă, de parcă s-ar fi întors după
trudnică şi lungă drumeţie. Tighecenii le-au simţit, şi
unora li s-au rourat genele. Alţii au oftat. S-au strîns
umăr la umăr, ca şi cînd ar fi avut de înfruntat vreo
primejdie.
— Acolo, în taberile lui Sinan, am înţeles eu - se
mărturisi Mîrzea cu glas înăbuşit - că fiecare rînd de
pămînteni trebuie sa ducă mai departe făclia sfîntă a
vieţii norodului...
Acolo, văzînd puterea oarbă şi nimicitoare a urdiei,
văzînd feţele supte ale cărăuşilor de toate neamurile şi
auzind troznetul satîrelor în grumajii oamenilor noştri...
Nu numai cu Sinan aveam să ne răfuim. Ci cu toţi zbirii
de pagîni, care au năpădit lumea, care-o batjocoresc, o
vînd la mezat, o jefuiesc şi-o terfelesc. Şi cînd te gîndeşti
că aici, aici, lîngă noi, sînt bărbi lungi... Ah! Mi-a scăpat
unul printre degete. Unul pe nume...
— Stăpîneşte-te, căpitane Mîrzea!
Un singur om avea glasul acesta puternic şi
poruncitor, dulce şi melodios, aspru şi totuşi blînd.
Voievodul. Oştenii au sărit în picioare, închinîndu-se
smeriţi. Cu capul gol, învăluit într-o dulamă ostăşească
de pănură, Mihai s-a apropiat de Mîrzea, cu paşi rari şi
şovăielnici. L-a cuprins de umăr şi l-a sărutat pe fruntea
sărată de sudoarea uscată, cu gust de colb şi de tină.
— Du-te şi te hodineşte, viteazule! Du-te... Tu, căpitane
Gheţea, poartă-i de grijă. Iată că am să te miluiesc
pentru slujbele tale credincioase cu a zecea parte din
venitul morii domneşti de la Podul Turcului. Ţi-ai cam
hărtănit veşmintele şi calul. Îţi dăruiesc altele.
Oştenii s-au tălăzuit, murmurînd surd. Mihai s-a
întors spre ei:
— Unde eşti, Firule?
— La poruncă, măria-ta!
Dintre tigheceni s-a ales solul trimis de Sinan să-i
vestească beyului voia şi judecata luminatei sale feţe.
— Să te cheme, de azi, Firu Ureche-Taiată şi să porţi
porecla cu cinste.. Auzi?
— Am s-o port, măria-ta!
Mihai a rîs aspru:
— N-ai cu ce! Cinstea fără ocină-i fudulie curată. Să te
înfăţişezi mîine la logofeţie... Ţi-am dat loc de casă, de li-
vadă, şi cîţiva stînjeni de pădure din braniştea
domnească de la Buzău. Să fii şi către Moldova cu ochii,
dar şi către mine cu sufletul.
Firu Ureche-Tăiată a-ngenuncheat la picioarele măriei
sale, sărutîndu-i poala dulamei. Umerii i se scuturau, de
parc-ar fi rîs...
— Măria-ta, îndrăzni omul.
— Ei?
— M-aşteaptă nevasta la Codrul Tigheciului.
— Şi?
— Braniştea-i la Buzău... Pogoară, măria-ta, cu oşti
prin părţile noastre. Aştept atunci voia şi bunătatea
măriei tale...
Se lăsase o linişte de moarte. O stea a brăzdat
catifeaua neagră a cerului, tivind-o c-o panglică de aur.
Voievodul şi-a plecat privirea asupra capului ciopîrţit al
oşteanului. I-a pus mîna pe creştet:
— Facă-se voia ta, Firule! Căpitane Mîrzea, să treci pe
la visterie şi să scoţi pentru acest oştean cincizeci de
taleri de aur. Să-i ducă nevestei, la Codrul Tigheciului...
Cine ştie? Poate odată m-o omeni acolo cu pîine şi sare.
Un oftat de uşurare a scăpat din piepturile
tighecenilor.
Măria sa a ieşit dintre ei. Îndreptîndu-se spre biserica
domnească. După cîţiva paşi, s-a oprit.
Huruit de roţi, strigăte ascuţite, sudălmi, tropote.
— Ce se aude, căpitane Gheţea?
— Se-ntorc zarafii, măria-ta! răspunse în locul
căpitanului o strajă de la ziduri.
— Da, da! Se-ntorc zarafii... rînji voievodul, strîngîndu-
şi dulama pe umeri. Pintenii îi zuruiau mîniaţi şi
zgomotul li s-a stins repede în perdelele de smoală, care
se trăseseră peste cetate...

— Nu te duci la diac?
— N-am putere! Sînt ostenit!
Stăteau alături, sub merii învolţi ai livezii domneşti.
Radu Gheţea spărsese o căpiţă de trifoi şi tocmise un
culcuş înmiresmat. Cîţiva greieri ţîrîiau moale, copleşiţi
de zăduf.
— Vasile?!
— Taci, Radule. Ştiu tot... I-am văzut gropniţa. Da’ să
ştii că pruncul a fost al meu! Al meu a fost, înţelegi? îl
prinsese de umeri şi-l zgîlţîia cu putere. Îi clănţăneau
dinţii. Prin întuneric, ochii îi luceau ca la nebuni: Al
meu, al meu!... bolborosi el, îngropîndu-şi obrazul în fîn.
— Al tău, Vasile! răspunse moale Radu Gheţea, privind
puzderia de stele care părea prinsă de crengile merilor,
ca şi cînd livada s-ar fi gătit cu cercei de nestemate.

O dimineaţă pe la sfîrşitul lui Cuptor, limpezită de

ploaia care bîntuise toată noaptea. Radu Gheţea, învestat
în coantăş de căpitan domnesc, din urşinic vişiniu, cu
găitane de aur, priveghea steagul de roşii care-şi înşeuau
caii. Iuzbaşii cercetau copitele şi potcoavele. Dinspre
cămările gvardiei nemteşti se auzea răţoiala amarnică a
jupînului Nikolaus Theil, care-şi scotea oamenii la
curăţitul armelor şi al platoşelor.
Soarele se ridicase de două suliţe. Jitnicerii grăbeau
spre pivniţe, zornăindu-şi cheile, urmaţi de oştenii
rînduiţi să împartă hrana. Ceata zumzăia ca un roi. Încă
de aseară se vestise, printr-un olăcar al căpităniei de
Buzău, sosirea soliei slobozită de Aron Vodă al Moldovei.
Un norişor pufos, plutind jos, îşi oglindea pîntecul într-
un ochi de apă din faţa grajdurilor. Cazacii îşi scoteau
caii la adăpat şi-şi pieptănau moţurile cu degetele făcute
greblă. Se auzea gîgîind şi cotcodăcind păsăretul menit
să-mpodobească masa solului.
Căpitanul, sprijinit în sabie, privea zîmbind la boierii
care-ncepuseră să vină la slujbe şi care coborau din
carîte, cîrnindu-şi nasurile şi suduind slugile. Atîta
ruşine ca măria sa nu le făcuse încă nimeni. Pusese robii
şi zidarii să mărească o aripă a palatului, împărţind-o în
chilii. Atîtea pentru logofeţie, atîtea pentru vistiernicie,
pentru cămăraş şi pentru toate celelalte mărimi. Vel
boierii, care judecaseră pricinile pe la conace şi moşii,
erau siliţi să-şi facă datorinţele la curte. Un hrisov pe
care-l scoteai altădată într-o lună îl puteai scoate astăzi
într-o zi. Se şi înfăţişaseră jălbarii. Iată şi carîta
nemţească a marelui logofăt Andrei trecînd podul în
duduit îndesat de copite şi-n sunet de obezi, bine strînse-
n şina de fier. Logofeţii au sărit să-i deschidă uşa,
plecîndu-se pînă-n pămînt. Jălbarii şi-au scos cuşmele.
Unul şi-a ridicat jalba-n proţat, fîlfîind-o pe la nasul vel
logofătului.
— Pieriţi din faţa mea, sărîntocilor! se răţoi boierul la
jălbari. Coate goale! Azi vine solia, şi ei!...
— Boierule, fie-ţi milă! îndrăzni cel cu jalba.
— Gura!
— A dormit pe pîntece, mormăi un oştean, strîngînd
chinga.
„Simte că i se apropie sfîrşitul”, gîndi Radu Gheţea, săl-
tîndu-se-n scară. Apoi se-ntoarse-n şa, ridicînd mîna:
— Încălecaaaţi!... După mine, cîte trei, la trap!
Au ieşit, tropotind pe grinzile de stejar ale podului.
Umbrele negre şi lungi ale călăreţilor s-au răsturnat în
oglinda lucie a apei din şanţul cetăţii. Prapurile de la
suliţe fîlfîiau vesele în vînt. Merii domneşti de prin vii îşi
pîrguiau în soare roadele de aur. Urcau pe Uliţa Tîrgului
de Afară, să întîmpine solia. Radu Gheţea se-ntorcea
mereu, cercetînd şleaul. Boierul Radu Buzescu îi
poruncise să nu-l aştepte, că-i ajunge din urmă. În
dreptul Pescăriei Vechi a-ngăduit la pas. Pescarii ieşiseră
pe lacul Icoanei, cu năvoadele. Uliţa era plină de paie şi
de baligă. Soarele începuse să ardă. Acu o săptămînă,
Vasile luase iar calea depărtărilor. Măria sa îl hărăzise
strajă pentru carîtele episcopilor trimişi la Sinod, cu solie
tainică pentru cazacii de la Praguri şi cu iscoade pentru
Lehia. Cu el se porniseră şi tighecenii. Pităriţa Elena îl
grijise, îi copsese pită pentru drum şi-i gătise merindea.
Vasile plecase neguros şi pităriţa rămăsese plînsă şi
cercănată, de parc-ar fi bolit un an.
Radu Gheţea a oftat, ridicînd din umeri. Vasile a venit
din taberele lui Sinan alt om. Mocnea în el o duşmănie
crîncenă şi-o durere pe care nu voia s-o-mpărtăşească. O
apărase pe Neaga, care murise la naştere, spunînd că
pruncul ar fi rost al lui. Din noaptea ceea n-a mai
pomenit-o niciodată.
Se mutase la pităriţă. Întortocheate şi nebănuite sînt
căile oamenilor. Trestia foşnea lin, legănîndu-şi săbiile
frunzelor.
Din urmă se aude ropot de cai, sloboziţi în goană...
Călare pe un armăsar alb, gătit cu şa de catifea roşie
tivită cu margini de aur, cu cioltarul de mătase şi frîu
bătut în ţinte de argint, boierul Radu Buzescu vine ca o
furtună, urmat de patru paji îmbrăcaţi după moda
ungurească. Ajuns în dreptul căpitanului, şi-a strunit
armăsarul, făcîndu-l să joace pe loc, cu capul lăsat în
piept. Radu Gheţea nu şi-a putut stăpîni un zîmbet de
mulţumire văzînd un asemenea cal şi un asemenea
călăreţ. Boierul e tot numai catifea de Venezia, nestemate
şi paftale de aur. Cuşmuliţa de jder şi-o poartă pe-o
sprînceană. Penele de stîrc alb par o fulguială de funigei.
Pocneşte de trufie şi-l priveşte de sus, ca pe-un calic
nemernic.
— Măria sa te preţuieşte, căpitane Gheţea! De aceea îţi
dădu slujba asta de cinste.
— Cinstea se măsoară cu credinţa, domnia ta!
răspunse Gheţea, împietrind în şa şi mohorîndu-se.
Fudulia boierului îi zgîria mîndria.
— Eşti şi înţelept, rîse Radu Buzescu, potrivindu-şi
pulpanele coantăşului, tivite cu pîntece de nevăstuică.
Soarele îşi revărsa văpaia peste tîrg, gîturile cailor înce-
puseră să se umezească, copitele se înfundau în noroiul
lipicios. Boierul Radu Buzescu îngîna un cîntec deocheat,
legănîndu-se în şa. Faţa bărbătească, frumoasă şi arsă
de vînt i se luminase. Peste codrii de la Colentina se-
nvăluiau aburi subţiri şi tremurători.

★
Dărăcindu-şi gînditor măturoiul alb al bărbii, marele
vornic Mitrea a intrat măreţ în chiliile logofeţiei. Şi-a
plimbat privirea străină peste cei şase dieci care scîrţîiau
din pene, cu frunţile brobonite, frînţi peste terfeloage,
apoi a bătut mînios cu toiagul în duşumeaua pătată de
cerneluri.
— Vă faceţi că vă vedeţi de treburi, nemernicilor! tună
bătrînul boier. Căraţi-vă! Vel logofătul ce drege?
— Bea ciubuc, luminate, bea ciubuc! se smeri
logofeţelul Todeci, ştergîndu-şi pana în loazele de păr.
Bea ciubuc şi Chirilă îi potriveşte barba.
Un păianjen şi-a dat drumul din tavan, lunecînd pe
firul ce-i ieşea din pîntec. În razele de soare care se
strecurau prin geamurile pătate de muşte jucau firişoare
de praf. Chilia puţea a picioare nespălate, a catastife
mucede şi a caftane îmbibate de sudoare. Diecii au ieşit
de-a-ndăratelea ploconindu-se pînă-n pămînt. Marele
vornic a deschis singur uşa de la tindă, trecînd repede
spre odaia marelui logofăt.
— Hm, îmi place, cinstite vel logofete, cum te-ai gospo-
dărit. Perdeluţe de borangic, divan cu macat, narghilea.
N-am ce ziceee! S-ar părea că-ţi prieşte noua rînduială!
— Du-te, Chirilă, porunci vel logofătul, ţîfnind pe nări
şi sculîndu-se greoi să-şi întîmpine musafirul. Lasă!...
Mustăţile le-oi tunde mîine!
 Cum a ieşit bărbierul, boier Mitrea a zvîrlit straiul de
linişte în care se-nvăluise, suduind amarnic:
— Pogribania lui de mişel! Văzut-ai, vel logofete, cum
ne-a jucat renghiul? Auzi, auzi, mişelul! Solie de la Aron!
Fără ştirea Divanului.. Ce-o fi voind acel Aron, casap
de boieri?
— Ori ce-ar vrea, noi să ne punem cruce, răspunse vel
logofătul, lăsîndu-se moale pe divan. Să ne punem cruce!
Din clipă-n clipă-l aştept pe Mateica, cu veşti de la
Sinan Paşa.
— Să nu-l aştepţi în zadar, mormăi vel vornicul.
— Ei, şi domnia ta, nu mai cobi! Mateica-i descurcăreţ.
Boier Mitrea se aşezase în jilţul gazdei, clătinîndu-şi
capul a neîncredere.
— Numai ruşine, numai înfruntare şi batjocură ne face
feciorul ăsta de căţea. Ne-a adus aici ca pe nişte slugoi...
în întîmpinarea blestematei de solii, îl repezi pe Radu Bu-
zescu... Şi Dan? De Dan ce-ai mai auzit?
— E la Stambul, domnia ta!
Vel vornicul a ţîţîit a lehamite:
— Înainte de haraci, nici gînd de mazilire!
— Numai dacă Sinan...
— M-da, vizirul stă bine la Poartă. Aflat-ai ceva de la
prinsul adus de căpitanul Mîrzea?
— Ioc! Nu te poţi apropia de armăşie...
— Cîinele! Ne-a cetluit cu zăvozii ăştia mustăcioşi. Tare
mi se pare că ne urzeşte într-un păienjeniş greu de
descurcat.
— Vom mai trăi şi-om mai vedea!...
— De!.. Pînă atunci!?
A făcut o mişcare sleita cu toiagul, lăsîndu-şi barba în
piept. Sudoarea începuse să-i curgă pe spinare. O simţea
rece şi cleioasă.
 — Vornicul Dumitru Dudescu? întrebă într-un tîrziu.
— S-a tras la moşii. Stă gata.
— Off! E cald!... Treierat-ai toate bucatele?
Vel logofătul a trîntit muştiucul narghilelei şi, săltîndu-
şi trupul pîntecos, s-a ridicat pe picioare scurte şi
crăcănate.
— Pe dracu! Mai bine de trei sute de palme-mi fugiră
sub steagurile lui Cocea, căpitanul de la Buzău. Cînd mi-
o veni bine, îl spînzur de limbă... E un...
A tresărit speriat, rămînînd cu gura căscată. Zidurile
chiliei s-au cutremurat, geamurile au dîrdîit, iar din
tavan s-a desprins o bucată de tencuială, căzînd la
picioarele vel vornicului. Au urmat alte bubuituri, mai
puternice decît cele dintîi. Apoi au ajuns pînă la ei
strigătele de bun venit ale oştenilor ieşiţi la ziduri.
Boierii s-au privit lung. Vel vornicul s-a sculat greoi şi
fără o vorbă s-a-ndreptat spre uşă.
În vreme ce urcau treptele cerdacului, grăbind spre
spătăria mare, alaiul intra pe poarta cetăţii. Soarele
trecut de prînzişor, săgeta platoşele nemţilor din foişoare,
înlemniţi cu archebuzele la picior, şi arunca fulgere
albăstrui din săbiile cazacilor înşiruiţi pe două rînduri, în
dreptul turnului de la Poarta de Jos. Tunurile au
răzbubuit a treia oară, încununînd crenelurile cu
pămătufuri de scamă cenuşie. Vel vornicul Mitrea s-a
oprit în capul scărilor, scrîşnind în măsele:
— Priveşte, cinstite vel logofete!
În faţa carîtei, urmată de steagul roşilor domneşti,
călăreau boierii Stroie şi Radu Buzescu, ducînd la mijloc
un om străin, gătit leşeşte, cu barba rasă, care întorcea
mereu capul, cercetînd alcătuirea oştii şi a cetăţii.
— Stroie pare venit de pe drum, şopti vel logofătul.
— Acu mi se luminară toate, răspunse peste umăr
boier Mitrea, repezindu-se mînios spre hora străjuită de
paici.
Dangătul sărbătoresc de clopote pătrundea cu dulce şi
bărbătesc zvon de aramă în spătăria mare. Pivele au
răzbubuit pentru cea din urmă oară, atunci cînd boierul
Gheorghe Izlozeanu, pîrcălabul de Hotin, s-a închinat în
faţa măriei sale şi cînd trei copii de casă de la curtea
Moldovei au adus, pe nişte perine de mătase, darurile lui
Aron Vodă. Un buzdugan mic de aur, cu capul de bour
săpat pe măciulie, un hanger tătăresc cu mănunchiul
bătut în nestemate şi o cupă încrustată cu olmazuri şi
lucrată într-un filigran subţire ca firul de păianjen. Solul
lua darul cu mîini aspre de oştean, suia treptele
Scaunului, îngenunchea şi, cu capul plecat, i-l întindea
măriei sale, rostind totodată cu glas dulce urările
domnului său:
— Cu buzduganul, slăvite voievoade, să spargi
măselele cîrtitorilor şi căpăţînile potrivnicilor, cu
hangerul să le scoţi inimile şi să le arunci la cîini, iar din
cupă să sorbi dulcele nectar al biruinţelor şi al slavei
ostăşeşti.
Mihai, palid şi cu buzele tremurînd, cinstea solul
apucînd singur darurile şi trecîndu-le apoi vel
postelnicului Tudorache. Soarele, care pătrundea în
spătărie prin geamurile înalte, veneziene, juca în
străfulgerări pe spata mare domnească, ţinută falnic de
vel spătarul. Deasupra scaunului, vulturul Ţării
Româneşti îşi deschisese aripile, gata să-şi ia zborul.
Radu Gheţea, retras într-un colţ, cu mîinile subpuse,
privea cu ochii umezi desfăşurarea ţeremoniei. Vedea şi
simţea tulburarea lăuntrică a voievodului, după cum
simţea şi zidul mut de ură cu care-l înconjurau vel
boierii. Ceea ce-l mira era faptul că în loc de deisprezece
paici, cum cerea datina, străjuiau scaunul douăzeci şi
patru de copii, împlătoşaţi şi încoifaţi, cu săbiile la brîu,
iar în spatele vel spătarului veghea, rotindu-şi ochii,
vătaful Simion. Niciodată măria sa nu se arătase în
Divan cu atîta putere de oaste. De asemenea, la nici un
Divan nu fuseseră poftiţi căpitanii cetăţii şi oştenii
cărunţi, cum fuseseră poftiţi la acest Divan. Spătăria se
umpluse de mirosul blănilor încinse şi de iuftul cizmelor
ostăşeşti, muiat de căldură.
— Dă mulţămita mea fratelui nostru Aron Voievod
pentru adînca tîlcuire pe care-a dat-o unor daruri lipsite
de viaţă şi de cugetare, cinstite sol! rosti Mihai cu glas
limpede şi tăios, făcînd să-nlemnească toată suflarea
spătăriei.
Hotnogului Caloian îi curgea sudoarea pîrîu peste faţa
zbîrcită. Mustăţile i se zbîrliseră, nu clipea şi nu răsufla.
— A venit vremea să cugetăm împreună, ca doi
prieteni, la soarta ţărişoarelor noastre şi să rînduim cu
chibzuială frăţească şi gospodărească starea moşiilor
noastre. Vei fi ostenit de cale, cinstite oştene... Ţi s-a
înroşit urma de fier pe care-o porţi în obraz. Du-te,
hodineşte-te. După vecernie, curtea te aşteaptă la ospăţ.
Ţocăind din toiag, vînăt de mînie, vel vornicul Mitrea a
ieşit dintre diregători, abia închinîndu-se voievodului.
Mihai l-a fulgerat cu privirea, dar vel vornicul şi-a
scuturat capul, înfruntîndu-l:
— Îngăduie, măria-ta, celui mai bătrîn dintre sfetnici
cîteva vorbe.
— Dacă cinstitul sol nu-i prea ostenit, răspunse Mihai,
trăgîndu-se de barbă.
Pîrcălabul Gheorghe Izlozeanu s-a plecat în semn de
încuviinţare.
— Noi, boierii de sfat şi de Divan, ne bucurăm din
inimă de solia măriei sale Aron, cu toate că n-am fost
cercetaţi despre asta... întorcîndu-se spre divaniţi pe
jumătate: Aşa-i boieri dumneavoastră?
— Aşa-i, strigară bărboşii într-un glas.
— Nu-i întîia oară cînd măria-ta uitaşi de noi, oftă
spăşit vel vornicul. Măturoiul bărbii i se răsfirase pe
piept. Mîna uscată, care-ncleştase toiagul, se albise... Se
vede treaba că de aceea ne şi aduseşi la curte ca pe nişte
slugoi.
— Vel vornice, tună Mihai.
— Măria-ta, ridică glasul vel vornicul, nemaiputîndu-se
stăpîni. Măria-ta, Ţara Românească nu-i nici judeţul
Mehedinţi, nici neguţia de odinioară.
Mihai îngălbenise. Ochii stăteau să-i sară din găvane.
Îşi înfipsese dinţii în buză şi-şi frământa pumnii.
— De ce nu-i divan effendessi la această ţeremonie?
gîfîi vel vornicul, făcînd un pas înainte. De ce n-am ştiut
c-a plecat Stroie Buzescu la Iaşi? De ce-l ţinuşi în taină,
la Buzău, pe sfinţia sa Nichifor Dascălu, de ce ne iei
palmele la oaste, de ce asmuţi prostimea pe noi? De ce,
măria-ta, cînd ştii că numai şase zile face un olăcar pînă
la Stambul şi alte şase îi trebuie ceauşului cu firmanul
de mazilire? Popreşti boierii de sînge pentru vorbe jurate
strîmb de nişte puchioşi de căpitani, cu copitele pline de
baligă?
— Măria-ta!
Tot Divanul a-ntors capul spre colţul de unde se auzise
strigătul. Făcîndu-şi loc printre oşteni, Radu Gheţea a-
ngenuncheat în faţa Scaunului, cu mîna pe inimă.
— Dreptate, doamne! spuse el răspicat.
Tăcere de moarte. Apoi, un detunet de glasuri
mînioase:
— Dreptate, doamne! Şi ca la o poruncă, tot ce era
oştean în spătărie a pus un genunchi la pămînt.
Voievodul şi-a smuls copcile de la guler, răsuflînd
pripit. Şi-a plimbat privirea peste capetele pletoase ale
oştenilor. Peste multe din ele vremuiseră anii. A întîlnit
ochii solului. Pîrcălabul îi zîmbea, clătinîndu-şi fruntea
în semn de înţelegere.
— Atît ai avut, vel vornice? întrebă el atît de liniştit,
încît oştenii şi-au ridicat frunţile, iar vel boierii au zîmbit
trufaş, foindu-se-n caftane ca nişte cloşti.
— Atît, măria-ta! Că n-aş vrea să te-nfrunt în faţa unui
străin. Să nu crezi, doamne, că dacă lipseşte sfinţia sa
mitropolitul, putem încheia vr’un tractat. Cît despre
buzduganul de aur cu care să baţi peste măsele şi despre
jungherul cu care să scoţi inimi, acelea se vor fi potrivind
la Moldova, unde tiranii l-au alungat pe prea-nţeleptul
logofăt Nestor Ureche, de stă pribegit prin străinătăţi şi
unde au căzut capetele altor...
— Altor hicleni, întregi pîrcălabul moldovean, privindu-
l cu trufie.
Divanul se strînsese, caftan lîngă caftan, în stînga
Scaunului. Oştenii aşteptau îngenuncheaţi porunca
măriei sale. Se lăsase o tăcere adîncă. În razele de soare
jucau firişoare de praf. Din privazul unei ferestre s-a
auzit limpede un glas subţire şi vesel de piţigoi.
— Cinstite sol, spuse Mihai cu un oftat. Cinstite sol şi
viteaz pîrcălab, Ţara Românească e o ţară unde s-au
învăţat să poruncească toţi şi unde nimeni n-ascultă.
Iată însă că de puţină vreme s-a mîntuit starea asta. Acu
va porunci unul singur şi vor asculta toţi!
Undeva, în adîncul glasului măriei sale, Radu Gheţea
a-ntrezărit începutul furtunii.
— Ridică-te, căpitane Gheţea! Şi voi, oştenii mei, ridi-
caţi-vă! Mi-aţi cerut dreptate! Veţi avea dreptate!
 — Ai închis Divanul înainte de Paşti, fără ştirea şi voia
noastră, şuieră vel logofătul Andrei.
— Dreptatea o dă Divanul, nu un singur cap, întregi
vel vornicul.
— Vrem să ştim de ce-a venit solul?!
— Nu sîntem popîndăi şi nici Vasilici, să stăm în Divan
ca necuvîntătoarele.
— Da, aşa e!
— De ce-a venit solul?!
— Să iasă căpităniile de roşii pe moşiile boiereşti la
treier şi la desmiriştit!
— Unde-i divan effendessi?
— De ce nu-i aici başbulucbaşa de ieniceri?!
— Ne temem capetele!!
Boierii ridicaseră toiegele şi se burzuluiseră ca un stol
de corbi flămînzi.
— Cîinilor! răcni Mihai. Potăi scîrnave! Vă trebuie
straje de ieniceri în ţara voastră? Lepre! Vînduţilor! Amar
de voi, dacă nu găsiţi adăpost şi tărie decît în spatele
ienicerilor...
Se-nvineţise. A sărit din Scaun, smulgînd buzduganul
dăruit de Aron Vodă, apoi s-a repezit între boieri,
înfigîndu-şi dreapta în barba vel logofătului Andrei. Părul
tuns scurt i se ridicase perie. Ochii aruncau sclipete de
oţel. L-a smucit, tîrîndu-l după el, înainte de a se
dezmetici stolul de vel boieri. Cu o putere şi o repeziciune
de neînchipuit, l-a trîntiţ pe vel logofăt în genunchi şi l-a
pălit cu buzduganul peste fălci.
— Să nu-l mai aştepţi pe Mateica, cîine de logofăt!
scrîşni voievodul. Nu mai vine el de la Sinan! Fii fără
grijă!
Bocindu-se, boierul pîntecos şi-a scuipat măselele.
Solul moldovean s-a-nchinat cu măreţie către măria sa,
care ameninţa Divanul cu buzduganul de aur.
— Domnul şi stăpînul meu va fi nespus de bucuros
cînd va afla că darurile măriei sale au şi-nceput să se
pună în lucrare, spuse el vesel.
Mihai şi-a potrivit mantia de cacom pe umeri, făcînd
semn vel spătarului să-i dea spata domnească. A ridicat-
o deasupra capului, cu stînga:
— De astăzi încolo, Divanul se va aduna numai la
porunca mea. Iar de se va mai găsi cineva, barbă
căruntă, boier de Divan sau de slujbe, tînăr sau vîrstnic,
care să ridice glas de înfruntare asupra domnului ţării,
acela va fi rău de el. Vel vornice Mitrea, să-ţi măsori
cuvintele, dacă vrei să nu te măsoare gîdea. Asta o jur pe
sfînta spată a vechilor voievozi! Plecaţi-vă cu cinste în
faţa solului fratelui meu, Aron Voievod!
La un semn al vel postelnicului, doi trîmbiţaşi au sunat
în trîmbiţe lungi de alamă. Pîrcălabul de Hotin, Gheorghe
Izlozeanu, a-ngenuncheat sărutînd mîna vînoasă, cu
degete neliniştite, acoperită de păr negru şi aspru.
Zidurile au duruit sub bubuiturile pivelor. Privindu-l
chiondărîş şi măcinîndu-şi ura între măsele, vel boierii s-
au închinat, cu dreapta dusă la inimă. Soarele îşi pălea
razele într-un sfîntul Gheorghe albastru, desemnat pe un
ochete al geamurilor de Venezia.

4
După ospăţ, care fusese tăcut, duşmănos şi posomorît,
după ce s-a auzit huruind cea din urmă butcă
boierească, Mihai s-a-ndreptat spre spătăria mică. Ar fi
vrut să stea de vorbă între patru ochi cu solul
moldovean, care se arătase a fi un oştean încercat şi cu
osebire plecat spre tîlcuiri cu duh, dar simţise privirea
cercetătoare a vărului său Radu Buzescu, ca şi pe aceea
furişă a jupînului Theodosie Rudeanu, cercetîndu-l cu
neîncredere şi pizmă. Nu trebuia să le zgîndăre arţagul,
bănuielile şi fudulia, cu atît mai mult cu cît amîndoi fraţii
Buzeşti îşi împliniseră soliile cum nu se poate mai bine.
Pe masa lungă, de stejar lustruit, vegheau trei sfeşnice.
— Iată, cinstite pîrcălabe Izlozeanu, adevăratul Divan
al Ţării Româneşti, spuse Mihai zîmbind şi îmbrăţişînd
cu braţele larg deschise pe boierii aflaţi în spătăria mică.
— Sîntem slugile măriei tale, se închină fălos Stroie
Buzescu, roşu de sătul şi de băut, fiind singurul care
omenise cum se cuvine masa domnului său.
— Slugile măriei tale! îşi pleacă pletele şi ceilalţi boieri,
gîdilaţi plăcut de vorbele voievodului.
— Sfatul de taină al măriei tale! clipi şiret pîrcălabul,
ca şi cînd ar fi vrut să-i spună că ştie face deosebirea
între Divan, între sfatul de taină şi mai ales între acesta
şi însăşi măria sa. Ca să-ntărească şi mai bine acest
gînd, adăugă:
Trăim vremuri grele, cînd dreapta nu trebuie să ştie ce
face stînga, doamne.
— Aşa-i, pîrcălabe, zîmbi Mihai aşezîndu-se în jilţ. Că-
pitane Gheţea, ca unul pe care te chemai în numele
oştirii de pămînt, rogu-te, ascultă şi fii băgător de seamă.
Radu Gheţea a roşit pînă în vîrful urechilor simţind că
vorbele prietenoase ale măriei sale sînt mai mult pentru
alţii decît pentru el. Nu greşise. Privirea chiondărîşă a
boierului Radu Buzescu i-a dovedit că avusese deplină
dreptate.
La începutul sfatului a stat ca într-un vis nebănuit şi
neaşteptat. Nu-şi mai putea lua ochii de la straja de aur,
bătută-n nestemate, a spatei domneşti, aşezată în faţa
măriei sale pe-o perna de mătase purpurie, de la coroana
grea care fulgera din rubinele sîngerii, din diamanticalele
şi topazele măiestrit încrustate, de la voievozii care-şi
pierdeau frunţile în umbrele spătăriei, ca-ntr-o negură a
veacurilor şi a poveştilor spuse de cneaz. I se părea o
necuviinţă de neiertat tusea grea şi rîgîitul boierului
Stroie Buzescu, ca şi veşnicul frămînt al agăi Ivan.
Singur măria sa, neguros, cu ochii sticlind, palid şi
slăbit, i se năzărea ca o făptură crescută din însăşi spă-
tăria. Aşa a fost de cînd l-a cunoscut: purtînd atîta
patimă în suflet, încît prisosul ei se revărsa ca un şuvoi
de foc în inimile celor apropiaţi.
Vorbele solului au început să se desluşească din ce în
ce mai limpede.
— Măria sa Aron Vodă a pus sub satîr capul vornicului
Bucium, pi-al logofătului Bîrlădeanu şi pi-al ireticului
Bartolomeo Brutti. Se îngraşase hainul din averea ţării,
de-i pocneau nadragii pi pîntec... Da’ n-a plătit cazacii
după înţelegere, şi cînd s-a arătat Ghirei Han sub porţile
Ieşului, cazacii n-au pus mîna pi arme.
— Cînd s-a-ntîmplat asta? întrebă Mihai.
— La treizeci de Cireşar, măria-ta. L-au costat
peşcheşurile mai mult decît l-ar fi costat toată căzăcimea
la un loc. Unde mai pui prădăciunile şi robia de-au făcut-
o în ţară! L-au ocărît mîrzacii şi l-au batjocorit, jucîndu-
şi basmeţii sub poarta curţilor. I-au strigat că-i ştiu toate
uneltirile şi cînd s-or întoarce au să-l agaţe cu arcanul şi-
au să-l tîrască pînă-n Crîm.
— Cîţi cazaci avea?
— Opt mii, doamne!
— Opt mii? se miră Mihai, tresărind. Opt mii?!
— Atîţia, măria-ta! Ceruseră trei mii de taleri pi lună.
Ehei, oftă pîrcălabul. Oştenii de la Moldova nu-s sătui
ca cei de la Ţara Românească. Pi răzăşii orheieni i-a
spulberat măria sa Aron Vodă şi i-a pus la pămînt,
dimpreună cu sorocenii, deschizînd astfel porţile ţării
tuturor viforelor de la soare-răsare.
— Noi stăm pentru măria sa cu toate averile noastre,
cinstite sol. Oştile măriei sale vor fi îndestulate, spuse
Radu Buzescu măreţ. Măria sa nu asupri moşneşimea.
Dimpotrivă.
Iată-l pe căpitanul Gheţea, aici de faţă. Domnia sa e
moşnean de pe Argeş şi are sub poruncă toate căpităniile
de roşii. Ca la patru mii de săbii. Înţelepciunea
voievodului nostru nu deschise poartă-n ţară spre nici
un vînt.
— Dimpotrivă - întregi Theodosie Rudeanu, mîngîindu-
şi barba - cu înţelepţească cugetare şi-a făcut prieteni la
curtea Ardealului şi a Moldovei.
Vorbele boierilor i se păreau lui Radu Gheţea lipicioase,
ca unse cu miere. Nu-nţelegea rostul acestui sfat, numai
dacă n-avea altul, decît să ridice fum de tămîie spre
măria sa. La un semn al voievodului, Ivan aga a
desfăşurat pe masă charta pe care căpitanul o mai
văzuse o dată, la alt sfat, în iarna trecută. Mihai a luat
un sfeşnic, punîndu-l pe mijlocul hîrtiei zugrăvită cu fel
şi fel de semne. Apoi s-a sprijinit cu coatele pe masă.
— Daţi-vă aproape, cinstiţi sfetnici, porunci el.
Boierii şi-au înghesuit pletele unse cu mirodenii în
jurul măriei sale. Lumînările din sfeşnice arseseră pe
jumătate.
Voievodul vorbeşte repede, pripit, se opreşte, bate cu
dosul palmei pe chartă, cuvintele prind aripi şi viaţă,
umplu toată spătăria, toată lumea, îi pătrund în suflet ca
nişte săgeţi de foc, îl poartă într-o lume nouă,
necunoscută şi măreaţă.
Măria sa pare un vrăjitor, cu puteri depline asupra
împăraţilor şi voievozilor de peste mări şi ţări, care-şi
grămădesc oştile pe bucata gălbejită de hîrtie, la un
singur semn de mînă.
Radu Gheţea îl ascultă, fără să-şi mai dezlipească
privirea de pe faţa schimbată într-o clipă. Lumina
sfeşnicului i se răsfrînge din priviri. Fruntea descreţită
pare nespus de înaltă şi de cuprinzătoare.
— Atunci, pîrcălabe, rămîne cum ne-am înţeles. Măria
sa Aron să vegheze asupra străjii ungureşti şi cu osebire
asupra hatmanului Ştefan Răzvan. E un lotru care mi-e
dator şase mii de taleri, un lacom după măriri şi-un
viclean. Aflai că Jicmond Bator nu-l prea are la inimă. De
altfel, puiandru ăsta cu caş la plisc...
S-a stăpînit cu greu, oftînd. Radu Buzescu ciulise
urechile, abia răsuflînd.
— La sfîrşitul lui Brumărel, am două mii de săbii
ungureşti pe valea Teleajenului. Tăiem zarafii la amiază.
Sîmbătă, în treisprezece Brumar. După Sîn-Mihai... Să
nu zăboviţi o clipă, pîrcălabe. În prag de iarnă, bulucurile
se mişcă greu. Fără zahareaua noastră, rămîn flămînzi.
Bateţi cetăţile din sangiakul Benderului. Să nu-mi poată
cădea în coastă. Eu am să pustiesc ţara bulgărească. Vă
apăr dinspre Dunăre. Numai nu zăboviţi. Îl rog din inimă
pe fratele meu Aron să-şi păzească viaţa! Să priceapă c-a
sunat ceasul cel mare, că avem lipsă de toată tăria
braţelor noastre, de toată isteţimea cugetelor noastre, de
toată dragostea oştenilor şi noroadelor noastre. Nu-i
asupriţi pe creştini. Pe dobrogeni şi pe bulgari. Duceţi
moartea numai pentru păgîni. Noroadele înjugate
aşteaptă mîntuirea. Ne aşteaptă ca pe Messia. Nu-i
prădaţi.
— Mă-nchin smerit în faţa măriei tale, rosti gîfîit pîrcă-
labul Izlozeanu.
 Mihai începuse să frămînte spătăria cu mîinile la spate
şi barba în piept.
— Ziceai că Nichifor Dascălu l-a sfătuit pe Aron Vodă
să se liniştească? Că am prea multă oaste pentru nevoile
mele?
— Aşa ziceam, măria-ta!
— Hm! Şi doar fuse în partida lui Andronic Cantacuzîn,
şopti voievodul. Doar mă ajută să apuc Scaunul...
— Uitaşi, doamne, că soră-sa trăieşte în haremul sulta-
nului şi că vară-sa e nevasta lui Sinan! şuieră Radu
Buzescu.
Mihai i-a aruncat o privire aspră şi rea, plecîndu-se din
nou deasupra chărţii.
Lumânările arseseră pe trei sferturi, plîngînd cu lacrimi
calde şi moi de ceară. În spătărie se coborîse o linişte
adîncă. Ceasul din turla bisericii papistăşeşti a bătut de
două ori, rar şi străin. Mihai şi-a trecut mîna peste
frunte, ridicîndu-se greoi.
— Sînt ostenit, boieri dumneavoastră! Ostenit vei fi
fiind şi domnia ta, pîrcălabe, se-ntoarse el spre
moldovean, călcîndu-l pe picior.
— Ostenit, doamne, cu voia măriei tale, răspunse
acesta.
— Căpitane Gheţea, arată-i oaspetelui cămările de i le-
a gătit vătaful Simion în aripa dinspre miazăzi.
— Ne-ar fi bucurat peste măsură dacă ne-ar fi cinstit
acoperişurile, se închină Radu Buzescu.
— Sînt al măriei sale slugă prea plecată! zîmbi
pîrcălabul. Mulţămita mea caldă pentru bunătatea
domniilor voastre!
Puse un genunchi la pămînt, sărută mîna voievodului
şi ieşi urmat de Radu Gheţea. Ajuns în spătăria mare, îl
apucă de braţ, şoptindu-i:
 — Ascunde-mă pi undeva prin preajmă, pîn’ce pleacă
boierii... Măria sa mi-a făcut semn să mă întorc.

IV

O toamnă lină, cu cer nesfîrşit şi amiezi calde, pogorîse

blînd asupra Ţării Româneşti. Brumărel prăfuise codrii
cu rugină. Prin livezi, perii se-nvăluiseră în mantii
sîngerii. Nucii îşi legănau cu foşnet uscat frunzele istovite
şi palide. Dimineţile erau răcoroase. În amurg, pometul
ardea în vîlvătăi. Peste Tîrgul de Scaun, toamna golise o
poală de frunze veştede, pe care vîntul le-nvăluia pe uliţe,
grămădindu-le sub gardurile ponosite de nuiele.
De Sînmedru, pe la prînzişor, căpitanul Racea
încălecase crenelurile Porţii de Jos, cercetînd cu-
nfrigurare Uliţa Tîrgului de Afară. Pe acolo, din zările
răsăritului, trebuia să pice tătăraşul, dimpreună cu
tighecenii şi podghiazul polcovnicului Ocesalsky. Un
unghi de cocoare plutea sub uraniscul albastru,
pierzîndu-se spre miazăzi. Racea îşi bîţîia picioarele
încălţate cu cizme noi, din piele moale şi galbenă, cu
turetcile pînă mai sus de genunchi, scuipînd des în
şanţul cetăţii.
Din viile domneşti se ridica vesel cîntecul culegătorilor.
Tulpanele muierilor păreau flori tîrzii, înflorite pe lîngă
butaşi. Bărbaţii duceau coşurile grele de rod spre carele
păhărniciei. În livadă, grădinarii curăţau pomii de
uscături şi de scoarţa putredă. Au prins glas, pe rînd, din
ce în ce mai puternic, clopotele tîrgului. Şi tot atunci,
butcile boierilor chemaţi la Divan grabnic au început să
treacă huruind pe podul cetăţii, în plesnet de bice şi
chiot năprasnic de surugii. Dinspre caravanserai venea
în goana celor patru telegari albi ca spuma rădvanul
închis al curţii, păzit de doisprezece spahii călări şi de
doisprezece călăraşi de-ai agiei.
— Iote-l, ia! mormăi un glas dogit în spatele lui.
Racea s-a întors, apoi văzîndu-l pe hotnogul Negură,
maimarele porţii, a rîs într-un dinte:
— Iote-l, ia! Şi cam ştii ce aduce, hotnogule?
— Mde! Ce s-aducă! ? Porunca pentru haraci! Ca-n
toamna asta n-a-ntîrziat nici un voievod pînă acum.
— Porunca pentru haraci?! Şi asta, oftă Racea, privind
cu duşmănie rădvanul care alerga pe Uliţa Mare, stîrnind
nori de colb.
— Cum şi asta? se miră hotnogul.
— Spor de haraci, cu treizeci de mii de galbeni,
hotnogule! Auzit-ai? Trei-zeci-de-mii! silabisi căpitanul,
vîrîndu-i trei degete sub nas. Crucioiul şi iconostasul...
Pus-ai strajă ţapănă la magazia cu balimezuri?
— Pus! Treizeci de mii? bîlbîi oşteanul, privindu-l neîn-
crezător.
— Atît! Acu nu mai hlizi ochii şi-ndeplineşte poruncile
măriei sale. Închide poarta. Nu iese nimeni, decît atunci
cînd ţi-oi spune eu. De intrat, să intre numai căpitanul
Mîrzea cu tighecenii şi cazacii. Să nu facă zgomot, să nu
puşcărească şi să nu chiuie. Dă semn trîmbiţaşilor, n-aş
mai fi ajuns căpitan de oaste, dă-le semn să sune sosirea
solului prea strălucitului împărat al lumilor...
Hotnogul a ridicat mîna. Trîmbiţaşii din foişoare şi-au
săltat trîmbiţele către cer. Soarele a lucit moale în
prapurele lor de mătase. Rădvanul a trecut pe sub bolţile
porţii, cu caii împroşcînd spuma prin zăbale. La
picioarele scărilor stătea de straje bulucul de ieniceri.
Lingurile de la scufiile de pîslă se clătinau vesele.
— Ce sună ca la sfîrşitul lumii? se burzului Racea. Fă-
le semn să amuţească! Ei drăcie! Aşa!
Şi-a trecut picioarele peste creneluri, tocmindu-şi
cureaua lată a săbiei, cu ochii la culegătorii din vii. Mai
sus, lacul Icoanei lucea molcom şi siniliu. Trestiile se-
nchinau asupra lui, ca nişte jupîniţe asupra oglinzii. La o
răspîntie, o cioatcă de copii lărmuia veselă, bătînd ţurca.
Se auzeau cumpenele fîntînilor, scîrţîit prelung şi ostenit
de care împovărate cu roade. Racea şi-a închis ochii,
încercînd s-adune în el toată viaţa tîrgului, aşa cum o
adunase şir întreg de toamne. Cînd i-a deschis, pe
deasupra lui treceau, leneş, funigei. Iar într-o depărtare,
hăt peste codrii arămii de la Colentina, se vădea ca o
părere un norişor de praf. Şi-a mîngîiat mustăţile rîzînd
molcom:
— Să mă razi în cap, hotonogule, dacă peste un ceas
căpitanul Mîrzea n-are să-ţi bată în poartă, spuse el,
coborînd vesel scările şi mormăind cîntecul cu care
înnebunise toată curtea, încît îl învăţaseră pînă şi nemţii
jupînului Theil:

...Eu îi trag un pumn în piept

Şi-i scot inima s-o fierb...

★
Spătăria mare gemea de atîta îmbulzeală. Lumina
palidă a geamurilor de Venezia cădea pe bula de aur de
la pieptul marelui vornic Mitrea, pe toiagul lui aurit, pe
caftanul de mătase căptuşit cu samuri al ceauşului
Siavuş şi pe platoşele paicilor. În dreapta Scaunului,
boierii olteni ascultau glasul hîrîit al ceauşului, cu
privirile în tavanul zugrăvit cu stele, în semn de
nesupunere făţişă. Din stînga, îi priveau cu ură boierii
Divanului şi divan effendessi, care cu greu îşi putea
ascunde mînia.
„— Şi îţi mai poruncim ţie, beyule Michali, să fii supus
către această poruncă a strălucirii noastre şi îndată sa
ridici haraciul şi să-l slobozi la schela Ierköki1, unde
aşteaptă caicele noastre, iar sporul de treizeci de mii de
taleri de aur să-l pecetluieşti cu pecetea ta şi însuţi să
faci numărătoarea...”
Mihai, cu coroana pe cap, învăluit în mantia de cacom,
livid, asculta cu fruntea sprijinită în palma stîngă. O
rază, furişată peste suliţa sfîntului Gheorghe, desenat pe
un ochi de geam, cădea pe diamantul din mijlocul
coroanei, făcîndu-l să fulgere. Trăsăturile îi păreau de
piatră. Racea, acoperind uşa cu umerii, îi vedea vîrful
cizmuliţei de safian mişcîndu-se neliniştit sub poala
mantiei.
„— Să ai în tabără, pînă la al doilea răsărit de lună,
oştile tale şi să aştepţi poruncile măriei şi puterniciei
mele, iar de vei cuteza să faci după capul tău, aşa cum ai
făcut cu zahareaua cuvenită lui mi Lala vezir azam2 să
ştii că pulbere şi noroi vei fi sub copitele calului meu, iar
capul nesupus şi prost îţi va fi cusut într-o piele de bivol
şi aruncat în Bosfor. Slăvitele mele urechi au auzit că te
porţi silnic cu boierii ţării şi că jupoi noroadele mele,
pentru lăcomia ta nesuferită...”
Vel vornicul Mitrea a tuşit în bărboi. Mihai l-a privit pe

1 Giurgiu
2 Lala al meu, marele vizir.
sub sprîncene pe Dan, care asculta smerit în rîndul
mazililor, aşezaţi în spatele boierilor divaniţi. Printre
marii neguţători, strîmtoraţi lîngă uşă, a trecut un ramăt
de nelinişte.
Ceauşul Siavuş a sărutat hatişeriful, întinzîndu-l
voievodului cu un zîmbet rău. Avea o faţă mică de vulpe,
măslinie şi ciupită de vărsat. Purta o bărbuţă de drac, şi
cînd rînjea, i se vedeau colţii lungi de lup. S-a-nchinat
ducîndu-şi mîna la inimă şi la frunte, apoi s-a-ntors spre
jupînul Preda Buzescu, ameninţîndu-l cu degetul:
— Tu eşti cîinele care te uiţi în cer cînd se citeşte
porunca umbrei lui Allah pe pămînt?... Şi care tai oştenii
paşnici... Te ştiu!
La un semn al voievodului, postelnicul Tudorache a
bătut cu toiagul în podeaua de lespezi. Siavuş şi-a ciupit
bărbuţa, a mai făcut o temenea, apoi o ieşit urmat de
divan effendessi.
Spătăria se-ncălzise de răsuflete şi de trupurile
înghesuite, începuse să duhnească a sudoare. Mihai îşi
ascundea cu greu nerăbdarea, frîngîndu-şi mîinile sub
mantie. Tîrgul era în toi. Îi plesnea inima de ruşine. Dar
trebuia să-i lase să-şi dea arama pe faţă. Vel vornicul
ieşise înaintea mitropolitului Eftimie, urmaşul
răposatului Mihail, şi, vorbind cu măreţie, spunea că se
cuvine să facă după voia slăvitului împărat.
— Nu-l putem mînia, măria-ta! E adevărat că va fi greu
pentru biata ţară - oftă el cu prefăcută tristeţe - da’ mai
sînt ţinuturi unde n-au prea bîntuit birarii.
— Peste Olt, spre pildă! strigă cu glas puternic, dintre
mazili, boierul Barbă Albă.
— Şi-acolo! încuviinţă vel vornicul.
— N-avem ce face! întări vel logofătul Andrei, mişcîndu-
şi într-un spasm buzele ciumpăvite de topuzul domnesc.
 — Eu ziţem la fel! Satele de la munte sîntem bogate.
Kir Statake abia mai încăpea în caftan de gras. Pe
pieliţa întinsă îi curgeau pîraie de sudoare. Un copil de
casă a trecut cu o tăviţă pe care ardea tămîie şi smirnă.
Mirosurile de blănuri şi de sudoare s-au amestecat cu
fumul mirodeniilor, îngreunînd aerul.
— Ţara e în sapă de lemn, măria-ta, glăsui rar şi
apăsat mitropolitul. Să nu ne facem păcate... Să
chibzuim cu inimile neîmpătimite şi cu cugetele curate.
— Isnafurile n-au ce să mai facă cu banii!
— Neguţătorii neguţează în toată lumea! Sînt doldora!
— Să plătească boierii de peste Olt!
— N-avem bani, măria-ta! se tîngui Antonie Grama, în-
genunchind.
— Să ne-nchinăm leşilor, riga stă bine cu sultanul!
Mihai a sărit din Scaun, făcîndu-i semn Danului să
iasă în faţă. Boierii divaniţi îşi dărăceau bărbile, zîmbind
mulţumiţi. Radu Buzescu l-a înghiontit cu cotul pe boier
Stroie, care juca pe loc, pufnind şi ţîfnind, şoptindu-i:
— Se mînie Mihai... Aţine-te, neică!
— Mă aţin! răspunse gros Stroie.
Danul s-a-nchinat adînc, cu mîinile uscate încrucişate
la piept. Pielea îi atîrna pe obraji, scofîlcită şi gălbejită.
Sub ochi şi sub fălci avea pungi dese.
— Măria-ta, ştii c-am fost la Stambul, rîse el ostenit.
Am fost şi m-am plîns de tirania măriei tale. Am căzut la
picioarele sultanului. Haraciul s-a sporit ca o pedeapsă
pentru răutăţile de le aduseşi pe capul ţării. Eu aş zice,
dacă ai inimă, lasă Scaunul şi trage-te la moşiile măriei
tale. Ai destule! Ce-aţi zice, boieri dumneavoastră - se-
ntoarse el spre divaniţi - dacă l-am cere pe Simion
Movilă! Stă bine cu Poarta şi ne-am putea închina leşilor,
care sînt tot creştini.
 — Mîrşăvie! răcni Stroie Buzescu, ameninţîndu-l pe
Dan cu pumnul. Chiorul dracului! Satană! Belzebuth!
De pomană bătea din toiag, ca apucat de furie, vel
postelnicul Tudorache. Boierii se-ncinseseră la harţă şi
se ocărau în gura mare:
— Slugoi turceşti!
— Ţărănoilor!
— Otrepe de Divan!
— Sărîntoci plini de baligă!
Neguţătorii şi judeţul Semăn împingeau spre Scaun,
cerînd mila măriei sale. Numai Racea şi cîteva căpetenii
de oaste stăteau nemişcaţi, cu ochii la voievod şi la Ivan
aga, căpitanul de călăraşi. Sfada ajunsese în toi.
Mitropolitul, făcîndu-şi cruci dese, urcase lîngă Mihai.
— Potoleşte-i, doamne, se rugă mitropolitul. Mai mare
ruşinea. Şi Isus, la templu, i-a alungat pe zarafi cu
biciul.
Necinstesc Divanul...
— Ptiu! Porc bătrîn! Scuipatul repezit de boier Stroie s-
a oprit între sprîncenele vel vornicului Mitrea.
Bătrînul a holbat ochii şi s-a dat înapoi cîţiva paşi,
bîlbîindu-se. Apoi s-a prăvălit la picioarele voievodului,
răcnind vorbe ne-nţelese şi ameninţîndu-l cu toiagul.
Ivan aga a ridicat sabia deasupra capului. Racea a
împins uşile spătăriei.
Condusă de vătaful Simion, a intrat o trîmbă de copii
de casă, ţinîndu-şi halebardele în cumpănire. A venit
pînă-n faţa Scaunului, acolo rupîndu-se-n două, ocolind
boierii spre stînga şi dreapta. Racea l-a ridicat pe vel
vornic de guler şi l-a poftit să intre între oşteni, şoptindu-
i printre dinţi:
— Treci, corb bătrîn, că altfel...
Spătăria amuţise. Se auzeau doar paşii oştenilor, care-
o-nvăluiau din toate părţile. Kir Statake începuse să
tremure.
Uşor, uşor, s-a ascuns în spatele comisului Pană,
făcîndu-se mic şi ţinîndu-şi răsufletul.
Glasul voievodului, domolit la început, se făcuse tunet.
— Mişeilor! Staţi sub puterea mea şi vi-aş putea lua ca-
petele, fără nici o zăbavă. Le-aş vîrfui cu tigva ta, vel vor-
nice. E mai arătoasă. Da’ mă scîrbiţi cu îngustimea
voastră de minte şi cu inimile voastre de piatră. Surzilor!
Orbilor! Ne pîndesc toţi ca nişte jivine, şi voi,
netrebnicilor, împărţiţi ţara ca la tarabă... Se ridicase în
picioare şi-i ameninţa pe veliţi cu topuzul. Mantia de
cacom îi alunecase pe umărul drept: Ce m-ar costa pe
mine treizeci de mii de taleri mai mult?! Că v-aş
descăpăţîna şi v-aş jupui de averi, aşa cum au făcut-o
alţii, înaintea mea! Luminaţi-vă măcar în ceasul al
unsprezecelea! Lepădaţi pizma şi apropiaţi-vă de Scaun,
ca de izvorul mîntuirii!
— Minciună! Nu te mai vrem!
— Aaa! Nu mă mai vrei tu, boier Dane! scrîşni Mihai,
frămîntînd topuzul şi privindu-l chiorîş. Hei, dar voi,
neguţătorilor şi staroştilor, mă vreţi?
— Te vrem, măria-ta! Să trăieşti la mulţi ani, răcniră
cei întrebaţi.
— Da’ voi, oştenilor?
— Întru mulţi ani să domneşti, măria-ta! detună ca un
tunet glasul lui Racea. Pune-le capul pe butuc!
— Întru mulţi ani! Întru mulţi ani! strigau şi copiii de
casă, şî căpeteniile de oaste. Bolţile spătăriei hăuleau.
— Şi domniile voastre, cinstiţilor boieri - se-ntoarse el
spre olteni - şi domniile voastre poftiţi să las schiptru?
— Ce ne mai întrebi, doamne? se umflă Stroie
Buzescu, împingînd în lături halebardele oştenilor şi-
ngenunchind în faţa Scaunului. Sîntem ai măriei tale
pînă la moarte!
— Pînă la moarte! strigară ceilalţi boieri olteni,
smulgîndu-şi săbiile din teci şi fluturîndu-le deasupra
capetelor, cu chiote sălbatice.
— Fără tîrguială!
— Afară cu vînduţii!
Mihai a tresărit. Iată că se pripise. Într-o fulgerare, a-
nţeles că de data asta Radu Buzescu a fost mai viclean şi
mai tare ca el. Cu mîna lui le dăduse mai multă apă la
moară decît s-ar fi cuvenit.
— Grecoteilor!
— Slugi ale Stambulului!
Boierii olteni, în frunte cu Stroie Buzescu, rupseseră
lanţul străjilor şi năvăliseră asupra Divanului. Jupînul
Preda Buzescu îi smulse toiagul vel vornicului, pocnindu-
l cu el peste spinare şi trăgîndu-i în acelaşi timp bula de
aur de la gît. Radu Buzescu îi proptise vel spătarului
Dumitrache jungherul în beregată şi-i cerea spata şi
coiful. S-a iscat o învălmăşeala de trupuri şi de pumni
ridicaţi să izbească, de chiote şi de sudălmi, încît
spătăria semăna cu un cîmp de luptă. Copiilor le venea
greu să mînuiască halebardele şi, la o adică, nici nu
ştiau pe cine anume să croiască cu ele.
Nemoteniile Buzeştilor înhăţaseră boierii greci de
gulere şi-i scoteau afara, pisîndu-i pe ghebe. Singurul
care s-a apărat voiniceşte a fost fostul mare vistiernic
Barbă Albă, care-l pălise pe jupînul Preda peste nas,
umplîndu-l de sînge, şi pe care tăbărîseră ceilalţi doi
fraţi, gata să-l ucidă. Danul se aţinuse în mijlocul celor
înghesuiţi, scăpînd de chelfăneală.
— Doamne, Doamne, ce ruşine! Ce ruşine! se tînguia
mitropolitul, bătînd cruci dese şi mărunte.
 — Destul! Destul, vă poruncesc!
În spatele voievodului, care coborîse treptele, se-
nşiruiseră pe două rînduri copiii de casă, gata pentru
luptă.
— Oare ţara asta amărîtă, roditoare şi frumoasă ca
nicicare alta să-şi fi pierdut înţelepţii? Să-şi fi pierdut
bărbaţii luminaţi, cu inimi calde şi largi? Să nu mai fie
oare cugete de viteji, gata să-şi sloboadă sîngele picătură
cu picătură, pentru izbîndirea unui vis? Oare se cuvine
să ne gîndim numai la ceea ce înghiţim astăzi, fără să
vedem ceea ce va fi mîine?! Boier Dan pofteşte să las
schiptrul. Vel vornicul Mitrea e îngrijorat că nu-i la sfat
divan effendessi. Prea înţeleptul divan effendessi! Să fiu
eu nebun? Ori sînteţi nebuni voi, nemernicilor!... scrîşni
Mihai, ridicîndu-şi pumnii şi făcînd cîţiva paşi spre
divaniţii grămădiţi într-un colţ al spătăriei. S-a-ntors,
reluîndu-şi alergătura de la Scaun la uşă şi-napoi.
Tocurile cizmelor băteau lespezile, pintenii zuruiau, poala
mantiei se tîra pe jos, foşnind: Ba unul, ba altul ne în-
tinde mîna! Sau numai cîteva degete. Dar la spate ţin
sacii, în care să încarce avutul nostru! Papistaşii ne vor
încă şi sufletele. Turcii ne iau cu harabaua! Pe de o parte
ne spun ca le sîntem prieteni, se-nchină pînă la pămînt
în faţa tractatelor, iar pe cealaltă ne jupoaie. Nu vom găsi
ajutor adevărat decît în noi înşine! Auzi, boier Stroie?!
Auzi, ago? Auziţi, voi ceilalţi binecredincioşi sfetnici şi
oşteni ai mei?
— Auzim, măria-ta! răspunseră cei întrebaţi, abia
şoptit.
— Să nu mai alergăm după împlinirea dorului nostru
de mărire, unii la leşi, alţii la turci, alţii la unguri.
Sfîşiem biata ţărişoară şi ne facem de ocară. Aşa-i, vere
Radule?!
 Radu Buzescu n-a putut susţine privirea măriei sale.
— Aşa-i, doamne!...
— Nu, boieri dumneavoastră! Nu-mi vînd cugetul la
mezat şi nici să clocesc în cuib călduţ nu voi. Să clocesc
în cuibar şi să scot din ouă de român pui de ieniceri sau
galbeni împărăteşti... O! Asta nu! Dacă n-ascultaţi de
vorbă bună, de jalea ţării şi de durerea norodului, atunci
vă-ncăpestrez, boieri dumneavoastră, şi o să jucaţi aşa
cum vă cînt. De aceea să mă fi zbătut, de aceea să fi
mîncat pîinea amară a pribegiei? Te-ai înşelat amarnic,
boier Dane! Amarnic te-ai înşelat!
Şi-a potrivit mantia pe umeri, ţinîndu-şi cîteva clipe
tîmplele între pumni, apoi a urcat treptele Scaunului,
rămînînd drept şi fulgerîndu-şi privirile peste capetele
supuşilor.
— Boier Calotă Bozianu, dă-mi schiptru şi ţine spata!
Foială. Şoapte de nedumerire, de nelinişte.
— Mare vornice Ivan Norocea, ia bula de aur şi toiagul
de la fostul mare vornic Mitrea.
— Nu se poate!
— Ocară!
— Ruşine!
— Ago, ia-ţi toiagul de vornic! detună glasul voievo-
dului.
Cu ajutorul oştenilor, boierii noului Divan au smuls
semnele boieriilor, cu care-i miluia voievodul, din mîna
celor maziliţi. Luîndu-şi toiagul de vel clucer, Radu
Buzescu a găsit clipa potrivită să-i şoptească fratelui său
mai mare, Preda:
— Ivan vel vornic, Theodosie Rudeanu vel vistier. Radu
Florescu vel comis... Ce zici, neică, de alegerea vărului
nostru?
— Aşteaptă, Radule! Aşteaptă şi veseleşte-te!
 Căpitanul Racea stătea în pragul scărilor de la
cerdacul palatului, cu mîinile înfipte în şolduri, cu
mustăţile înţepoşate de bucurie, răcnind din străfundul
bojocilor:
— Butca dumnealui biv vel vistiernicului Statake! Apoi
plecîndu-se la urechea boierului, galben de frică:
Trîntore! Te-ai îngrăşat ca un porc. Ţi-a venit rîndul!
Dacă te prind că ieşi din conac, te jugănesc! Auzit?
Statake şi-a dat ochii peste cap, deschizînd gura ca un
crap aruncat pe uscat.
— Pliscul! Hei, patru călăraşi să-l ducă acasă.
Rămîneţi de strajă. Nimeni nu intră, nimeni nu iese pînă
la porunca armăşiei!... Mai repede, surugiu de paie! Du-
te, boierule, unde-a dus mutu iapa! Călătorie
sprîncenată!... Aaa! Domnia sa biv vel logofătul Andrei??
Cum o să-i mai jupoi pe jălbari, boierule, cum?! se tîngui
el, trăgîndu-se de barbă, în rîsul paicilor care-l păzeau pe
mazîl.
— Cîine! scrîşni boierul. Dă poruncă să vină butca! Tot
pe mîinile mele o să ajungi! Măscărici!
Soarele trecuse dincolo de palat, zvîrlindu-i umbra
pînă pe zidurile cetăţii. Din cireşul crescut în faţa
spătăriei mici, frunzele cădeau lin, una după alta. Un
zgomot de copite, zgomot atît de cunoscut şi de aşteptat,
l-a făcut pe Racea să-i dea pace biv vel logofătului şi să
se iţească la poartă.
A-nceput să tuşească gros. Pe furiş, şi-a şters ochii cu
dosul palmelor. Tătăraşul intrase în curte, călărind la
pas, cu genunchii adunaţi spre greabăn şi cu şoimul pe
umărul stîng. Alături, călărea un cazac, scund, lat în
spate, cu cuşma pălită pe ceafă şi cu moţul jucîndu-i
vesel deasupra sprîncenelor.
 Tropotele umpluseră curtea. Pămîntul uscat ropotea ca
doba mare a oştirii. În spătărie bolţile zugrăvite cu stele
de aur duduiau înfundat. Postelnicul Preda Buzescu
făcuse ochii mari. Mihai a coborît repede din Scaun,
deschizînd larg ferestrele. Boierii s-au bulucit în spatele
lui. Steagul de tigheceni şi sotniile se aşezau în linie.
Mihai a închis ferestrele, zîmbind.
— Vel vornice Ivan, rogu-te să păzeşti liniştea oştirii în
leafă, porunci el, frecîndu-şi mîinile. Pahamice Şerban,
crîşmele n-au slobod să vîndă decît în zilele de
sărbătoare! S-a urcat la loc în Scaun: Vel postelnice, m-
aş bucura să-l văd pe căpitanul Mîrzea şi pe polcovnicul
Ocesalsky... Apoi către Divan: Şi cum vă spuneam
domniilor voastre, Jicmond Bator a poprit dieta, a strîns
puterea în mîinile lui, iar pe canţelarul Kovacsocsy şi pe
vărul său Baltliazaru i-a dat pe mîna gîdelui. Aceia voiau
pace veşnică şi să rămînă închinaţi turcului. Pentru
asemenea fapte, Jicmond Bator merită toată cinstirea
noastră... Iubite Divan, să hotărîm ce răspundem
sultanului!

★
Căpitanul Mîrzea îngenunchease în faţa voievodului.
Mihai întinerise. L-a ridicat de subsuori şi l-a strîns în
braţe.
— Mîrzeo, Mîrzeo, am să te cunun!
— Măria-ta, poruncile au fost îndeplinite, răspunse
aspru căpitanul. Palatinul Constantin de Ostrog trimite
răspuns măriei tale, prin viu grai, că Giva a năimit pe
pan Nicolai Iazlowieky din Snyatin, care a dat înscrisuri
acum două luni. Pan Nicolai Iazlowieky a strîns şase mii
de săbii zaporojene şi s-a pornit să treacă prin foc şi
sabie cetăţile turceşti de la miazăzi. De acolo se va repezi
în Edisan şi poate pînă la Crîm, să ardă ulusurile
tătărăşti. Asta poate s-o adeverească mai bine
polcovnicul Ocesalsky. Măria-ta să îngăduie...
— Spune-i polcovnicului că-i bine venit şi că-i sîntem
mulţumitori pentru graba cu care a răspuns chemării
noastre.
Soarele palid de toamnă bătea sfios în geamurile
colorate ale spătăriei, învăluind-o într-o lumină dulce,
roşie-albăstrie.

La Cremenari, Brumărel murea scăldat într-o lumină

de aur. Tufele de răchită îşi scuturau pletele în Argeş.
Vînturile pieptănau arinii, fagii şi stejarii, pornind
prohodul galben al frunzelor. Părul Maicii Domnului
plutea peste creste, unduind lin. Coţofenele puseseră
stăpînire pe livezi. Coborîseră turmele, sunînd din
tălăngi.
Erau dimineţi cînd Ancuţa auzea boncăluitul cerbilor
în fierbinţeli. Prigoriile plecaseră de mult. Sturzii se
fluierau prin luncă, întrebîndu-se dacă s-a-mplinit
sorocul.
În ziua aceea mergea în urma carului, încleştată de
codîrlă. Basmaua îi căzuse pe spate. Un vîntişor rece îi
mîngîia cosiţa, zbîrlindu-i cîrlionţii de pe tîmple. Sarcina
o-ngreuna nespus, îi era lehamite de ea. Avea un pîntec
peste măsură de mare şi-i ieşiseră pete în umerii
obrajilor şi pe frunte. Bine că n-a mai dat Radu pe-acasă.
S-ar fi dus să nască în vreo pustietate de codru, ca
ursoaicele. Boii se opinteau în jug, trăgînd carul la deal.
Bălegarul fumega. Altădată, răsăditul pomilor şi gunoitul
livezii i se păreau o joacă. Acum i se pun junghiuri în
splină şi pîntecul o apasă pe inimă. A oftat. Greu e să fii
muiere măritată. Te zobeşti cu munca. Încaltea, de l-ar
avea pe Radu alături. A vrut s-o ia la căpitănie, da’ n-a
lăsat-o tiranul. La o’ adică ce să caute ea la căpitănie?! S-
o privească chiondărîş toate tîrgoveţele? Că-s făloase,
nevoie mare! Şi dacă stai să cugeţi cu dreptate, nu prea
au pe ce...
— Cneazule, cneazule!
— Ce-i? tresări bătrînul. Hooo, hooo, mă, hooo! Din
cîţiva paşi a fost lîngă ea: Ce-i, Ancuţă? întrebă el
îngrijorat, ridicîndu-şi sprîncenele.
— Mă bate! zîmbi sleit nevasta.
— Voinicul moşului, voinic! Ia stai oleacă pe trunchiul
ăsta. Te-ai ostenit. Ţi-am spus eu că n-ai ce căta la
lucru.
— Nu mă mai amărî!
— Nu te amărăsc! Am zis-o într-o doară. Aşa! Aşază-te
pe cojoc.
— Are să-ţi fie frig fără cojoc.
— Aş!
Boii răsuflau opintit, scoţînd aburi pe nări. Soarele
lucea palid, aninat între crengile pustiite ale nucilor.
Dinspre creastă răsunau glasuri vesele de muieri.
Cneazul a cuprins-o de umăr, culcîndu-i capul la piept.
Cîteva frunze s-au rostogolit devale, foşnind uşor. Se
auzeau paşii toamnei tîrşîindu-se pe sub pomet. Ancuţa
a închis ochii. Toamnele i-au adus totdeauna un alean,
pe care niciodată nu şi l-a putut tălmăci.
Să-l întrebe pe taica. El le ştie pe toate...
— Bang!... Bang!... Bang!...
 De departe, abia auzit, zvonul de clopot trece peste
creste, topindu-se către Dealul Caprelor şi Valea Brazilor.
Cneazul a împins-o pripit, culcîndu-şi urechea spre vale.
Fără să ştie de ce, inima i s-a oprit o clipă, apoi a-nceput
să mărunţească des, zvîcnindu-i sîngele în tîmple.
— Taică?
— Bang!... Bang!... Bang!...
De data asta zvonul s-a-ntărit. Dangătul de aramă
izbeşte în tîmpla de stîncă a Izvorului Lupilor,
revărsîndu-se peste Cremenari, plin şi rotund. Dintr-un
păr a căzut o mînă de frunze însîngerate. Acum, către
Cremenari au început să urce dangătele tuturor
clopotelor din satele răsfirate sub munte.
— Bang!... Bang!... Bang!..,
Dangăte limpezi, adînci, trase în dungă, dangăte
înfiorate, purtînd cu ele în albăstrimile văzduhului de
toamnă o chemare tainică, cînd şoptită ca o rugăciune,
cînd răsunătoare ca o poruncă, dangăte după dangăte,
zvon de aramă după zvon de aramă, pătrunzînd în
liniştea livezilor, a ţintirimului şi a luncii, înstăpînindu-
se peste Cremenari, tulburîndu-i sufletul, încleştîndu-i
inima, dangăte reci de prohod, mirosind a mort, a tămîie
şi a lumînare. Îl priveşte pe cneaz, străină şi cu minţile
aiurea. Bătrînul îşi scosese cuşma şi se-nchina către
răsărit, cu faţa împietrită într-o lumină ciudată.
La o zburătură de băţ, o coţofană ţupăia sub nuci,
bătînd stratul de frunze uscate cu coada. Într-un măr au
rămas neculese două mere mici şi roşii.
— Bang!... Bang!... Bang!...
S-a pornit să tragă-n dungă şi clopotul din Cremenari.

★
 Tăpşanul din faţa casei cneazului Gheţea se-nvăluia în
lumina scăzută a după-amiezii. Ancuţa ieşea din cînd în
cînd în cerdac, privind lung în zarea lui miazăzi. Avea
buzele uscate şi crăpate. Se-mbrăcase cu iie curată, se
pieptănase şi nu lăsa din mînă andrelele care alergau
repede, ciocnindu-se şi clinchetînd dulce.
— Îl aşteaptă pe căpitan, oftă Cebucă, privind-o cu
milă.
Cneazul s-a făcut că nu-l aude. Cetaşii veniţi la
poruncă au ridicat din umeri.
— Să vă puneţi cu toţii coarde noi la arcuri şi să vă
daţi săbiile pe gresie. Tu, Tocsabă, ca unul care ai
dobîndit atîtea învăţături, veghează afumatul cărnii. Taie
ca la treizeci de capre şi pune-le la vînt. Muierile să ardă
cuptoarele şi să coacă lipiile. Nu uitaţi pesmeţii. Dacă
auziţi cornul meu, vă strîngeţi degrabă în poiană, gata de
drum. Haide, la treabă! Ricule, spune-i părintelui să vină
la pîrgarul Soare. Ţinem sobor cu sfatul obştii.
Cetaşii s-au închinat, grăbind spre cele patru zări ale
satului. Cneazul a urcat în cerdac, bodogănind. Nu ştia
cum să se ferească de ochii mari şi umezi ai Ancuţei.
Noră-sa se aşezase pe scrinul ei, împletind harnic un
colţun de lînă.
— Să-l ai la război, taică, înnodă ea vorbă, cu bărbia în
piept. Şalul îi lunecase pe-un umăr. Gîndeşti c-o să vină
Radu?! Genele i-au tremurat, ca o zbatere de aripi.
— Dacă n-a uitat că-l cheamă Gheţea, are să vină, de
bună seamă!
Ancuţa a zîmbit speriată. Prin ochete intra un
mănunchi de raze. A stat o vreme cu mîinile-n poală şi
privirea pierdută. S-a dat jos de pe scrin, cotrobăind
după făină.
— M-apuc de lipii, oftă ea.
 — Vezi-ţi de treabă. Am rugat-o pe Dragomira... Le face
ea. Să-i dai făina înapoi. Haide, ajută-mă să curăţ
chivăra şi zalele.
Cneazul se simţea la ne-ndemînă. Dintr-o dată, Ancuţa
a izbucnit în hohote. S-a prăvălit la pieptul lui, icnind
greu:
— Să-l aperi! Să ai grijă de el! Eşti un hapsîn! Zi şi
noapte n-ai poftit decît război şi iar război! Dacă n-aveam
prunc, veneam cu voi! Ce folos ai dacă se taie oamenii cu
paloşele?!
— Ancuţa moşului!
— Să mă laşi în pace! Să-l chemi pe Radu! Altfel să nu
faci, dacă vrei să nu leapăd de supărare.
Cneazul se făcuse galben. Buza de jos îi tremura:
— Nu vorbi cu păcat, Ancuţă! Maica Domnului,
linişteşte-te! Dacă n-ai fi cum eşti, ţi-aş arăta eu, se borşi
pînă la urmă cneazul, oţărît peste măsură.
Văzîndu-l intrat în pielea lui adevărată, Ancuţa a
zîmbit printre lacrimi:
— Răule... Mă duc pînă la Dragomira! sughiţă ea. Aici
mă apucă singurătatea de gît.
Bătrînul i-a ascultat paşii şovăind pe treptele
cerdacului. Apoi, cu mîinile tremurînde de bucurie, a
desprins paloşul uriaş din cui. I s-a părut uşor ca un
fulg. A-ncercat să-l tragă afară. Oţelul a rămas nemişcat.
Un val de sînge i s-a urcat în obraji. I s-a pus o ceaţă pe
ochi. Vinele de la mîini şi de la tîmple i se umflaseră cît
degetul.
— Asta nu se poate nici în ruptul capului, gemu el.
S-a opintit cu picioarele răscrăcărate şi cu tot trupul
de novac încordat arc. Abia atunci i s-a supus paloşul.
Dar nu cum o făcea odinioară, smucit şi fulgerat, ci lin şi
scîrţîind, ca o sculă bătrînă ce se afla. Cneazul i-a
sprijinit vîrful în podea, proptindu-şi pieptul în strajă.
Gîfîia domol şi trudit.
Tîrziu, i s-au limpezit şi privirile.

★
După-amiază lină. În văzduhul încropit se destrămau
funigei. Frunzetul gorunilor strălucea ruginiu. Cneazul
bătuse tot satul. Trăsese cu urechea pe la colţurile
ogrăzilor. Cremenarii avea un răsuflet al lui, neauzit şi
nesimţit în alte toamne.
Asta o-nţelegea pe deplin. Îşi trecuse privirile dincolo
de zidurile caselor şi de pereţii trupurilor, în sufletele
oamenilor. Văzuse muierile trebăluind cu ochii
înlăcrimaţi şi cu gurile pungite. Pe praguri, bărbaţii îşi
dădeau săbiile pe gresie, cu frunţile plecate în piept. Din
cînd în cînd se căutau din ochi.
Cînd se-ntîlneau, îşi fereau privirile într-o latură.
Carnea şi trupurile moşnenilor sînt făcute pentru sabie.
Astăzi a ieşit la iveală toată omenia din ei. După ce-şi vor
fi ascuţit armele, vor tăifăsui cu muierile, ca niciodată.
Se vor juca cu pruncii.
A luat-o rara, prin livezi. Frunzele îi foşneau sub paşi.
Într-o scorbură de nuc a găsit cîteva alune. Uscăturile
erau strînse cum se cuvine. Pometul, gunoit. Mai
rămînea o tarla din jos de biserică. Cam greu o s-o
dovedească muierile şi bătrînii. Ar fi trebuit să spoiască
măcar altoii, cu baligă şi sînge de vită. A tras în piept
mirosul puternic al livezilor. Adînc.
Adînc, să-l poată purta cu el, pretutindeni. Clopotniţa
se-nvăluise în lumină. Soarele se lăsase spre scapăt.
Crucile Gheţuleştilor stăteau răstignite pe muchia
dealului. Satul se trăsese în el însuşi, ca un melc. Se
auzeau nechezat de cai şi ciocane bătute pe ilău. Un
miros tare de copită arsă cu potcoava înroşită s-a răsfirat
pe sub ogrăzile aninate de ţancuri. Cneazul a împins cu
umărul poarta pîrgarului Soare, lucrată în măiestrii.
Bătrînii tăifăsuiau cu şalele întoarse spre cel din urmă fir
de rază. Părintele Athanasie striga la urechea gazdei:
— Au bătut clopotele în dungă, pîrgarule! Se cheamă
că ne bîntuie războiul.
— Mi-a spus şi Tătucu! Au adunat zece budăie pline!
— Dă-le dracului de budăie, Doamne iartă-mă, se-
nchină părintele, scuipîndu-şi în sîn. Război, nu budăie!
Apoi văzîndu-l pe Gheţea: Hai, cneazule, că n-o scot la
socoteală cu bătrînul ăsta surd.
Cneazul a rîs uşurel, aşezîndu-se cu plăcere pe-o laviţă
— Bun găsit, bun găsit!... Lasă-l, părinte, că l-au ajuns
anii şi necazurile.
— Să se bucure şi el de asemenea ştire.
— Are să ne vadă plecînd. Atunci va pricepe şi-o să se
bucure.
Moş Soare îşi întorcea urechea păroasă de la unul la
altul, căutînd să le desluşească vorbele după mişcarea
buzelor. Era prea bătrîn şi pentru treaba asta. A oftat,
ridicîndu-şi mîinile uscate şi tremurătoare, în semn de
neputinţă. Cneazul l-a bătut pe umăr, răcnind din bojoci:
— Batem război, pîrgarule!
— Război? se minună Soare, molfăindu-şi gura ştirbă.
— Da, război!
— Cu Danul? Aud ?!
— Ba!... Poate cu păgînul.
Pîrgarul s-a-ntors oţărît spre popa Athanasie,
mustrîndu-l:
— Iacă ce se-ntîmplă pe lume şi sfinţia ta îmi tot împui
capul cu budăile şi cu prunele. Că altă treabă n-avem!
 — Aşa, aşa! Vezi, părinte? rîse uşor cneazul.
Popa Athanasie şi-a clătinat mîhnit pletele albe.
— Am auzit că vrei să pleci cu oastea? întrebă el
tremurat.
Cneazul a boldit ochii, mirîndu-se peste măsură:
— Ai gîndit altfel, sfinţia ta?
— Şi satul? N-ai fecior? Nu eşti trudit? Ascultă-mă ca
pe un duhovnic şi un prieten ce ţi-am fost o viaţă.
Vremea ta a trecut şi n-a trecut fără folos. Ai ţinut satul
deasupra răutăţilor şi am rămas oameni slobozi.
Odihneşte-te! Avem lipsă de înţelepciunea ta. Pentru
vitejii s-or găsi alţii!
Cneazul a oftat, întorcîndu-se cu faţa către sat. Din
prispa lui Soare se văd de minune casele Cremenarilor,
căţărate pe sub livezi. Se aude Argeşul vuind în scocul
morii. O ciocănitoare bate îndîrjit în coaja nucului de
lîngă poartă. Făgetul de pe Dealul Caprelor arde în
vîlvătăile asfinţitului.
— Ba, părinte! Am fost înţelept, cum mă mîngîi domnia
ta, sau n-am fost, asta n-o pot spune eu. Da-ţi pot spune
c-am îngropat doi feciori ca bradul şi pe Cătălina. Însăţi
sfinţia ta le-ai cîntat prohodul. Mîna care i-a ucis mai
cutează încă să facă blăstămăţii. Locul meu nu poate fi
decît la oaste.
— Ai fecior, ai fecior! stărui părintele.
— Acela să rînduiască pentru nepoţii mei şi ai satului.
Pentru cei pristăviţi eu dau sama.
— Încaltea, fereşte-te. Îmi spuse Tocsabă c-au ieşit pe
lume nişte arme diavoliceşti. Scuipă foc şi te omoară de
la două sute de paşi.
— Or fi ieşit. Are şi Radu una.
— Păzeşte-te! Nu-s drepte ca paloşul!
Cneazul şi-a ridicat umărul cu nepăsare:
 — Osul bătrîn ţine la tăvăleală.
Miroslav, cunoscînd că s-a făcut vreme prielnică
pentru sobor, a scos din sîn o tigvă cu rachiu îngălbenit
de bătrîneţe, aşa cum se cuvenea unor oameni plini de
junghiuri ca ei. Cremenariul se-nvăluise în umbrele viorii
ale serii...

★
Şi-a frecat zalele şi chivăra, şi-a ascuţit fierul suliţei cu
coada scurtă pe care-o mai folosea şi la vînătorile de urşi,
şi-a uns botforii, a cercetat cu luare-aminte chinga,
curelele scărilor şi legăturile şeii grele de luptă.
Înnoptase. Ancuţa aţîţase focul şi-şi vedea de împletit.
Opaiţul pîlpîia firav, făcînd să strălucească, albăstrui,
oţelul lat al paloşului pe care-l luase pe genunchi. Îşi
suflecase mînecile şi apucase pila de Sibii, cu dinţii
mărunţi, cumpărată numai pentru asemenea treburi.
Pila alerga pe tăişul paloşului, mărunţindu-i gîndurile în
scîrţîitul ei subţire. I-a dat lui Miroslav răboajele pe care
erau crestate sămile de la stîni şi de la blănile cuvenite
domniei. Au socotit cîte căruţe vor lua la oaste, cîte
rămîn pentru trasul lemnelor, au socotit sporul turmelor
şi cîte alte mărunţişuri de care sfatul obştii avea să dea
răspuns cînd s-o întoarce de la război.
Vreascurile trosneau, fîlfîindu-şi para roşietică pe
pereţi. Andrelele hărniceau într-una, sporind împletitura.
Peste casă a trecut un răbufnet de vînt. Ancuţa s-a oprit,
ascultîndu-l încruntată. O lacrimă cît un bob de rouă i-a
scăpat de sub gene, căzîndu-i în poală. Brazii începuseră
să şuşuie neliniştiţi.
— Du-te de te culcă, fata moşului. E tîrziu.
— A venit Brumar, şopti Ancuţa, înfiorîndu-se.
 Vîntul a mai oftat de cîteva ori în streşini, a zgîlţîit
obloanele, apoi s-a dus, învolburîndu-se dincolo de
creste. În urma lui s-a pornit ploaia. Spre cumpăna
nopţii, Ancuţa a sărit de pe scrin, dînd buzna în cerdac.
Cînd a deschis uşa, o pală de ploaie, amestecată cu
frunze veştede şi cu miros de toamnă a năvălit în odaie,
speriind focul din vatră. Cneazul a auzit limpede ţăcănit
de potcoave urcînd poteca. După schelălăitul bucuros al
cîinilor şi după rînchezatul lui Fulger a-nţeles că nu
poate fi decît Radu. Şi-a ridicat sprîncenele chemînd-o pe
Ancuţa cu glas poruncitor:
— Intră-n casă. Lasă-l, că ştie drumul şi singur! Apoi
bodogănind în barbă: Afurisitul!... Sîngele apă nu se face!
... Roşie de fericire, Ancuţa i-a luat dulama îmbăţoşată
de apă, atîrnînd-o deasupra uşii. Îl privea lacomă,
căutînd să-şi ascundă pîntecul. Pregătea de-ale gurii cu
mîinile tremurînde.
Radu era neguros şi tăcut.
— Pe cînd? întrebă cneazul.
— Mîine-n zori!
— Cu păgînul?
— Cu cine alt?
Cneazul a oftat. Un oftat mulţumit, scos din rărunchi.
— Rachiu! i-a poruncit el noră-si. Rachiu din bota de
sub laviţă. Ei, bată-te să te bată, Radule. Te văzuşi şi
tată de fecior, cîrlane!
— De unde ştii, domnia ta?
— Să taci! se răţoi cneazul, trăgîndu-şi blana de urs
lîngă vatră. Adicătelea să nu taci. Să-mi spui tot. Tot ce
se prefiră prin lume. Hm! Mi se pare că l-am asuprit de
pomană pe măria sa. N-a cutezat nici un voievod să se
scoale în prag de iarnă. Ce zici? Nu zici nimic? Haide, n-o
mai amărî cu înfăţişarea asta de ţap ispăşit, îi şopti la
ureche, în vreme ce Ancuţa trebăluia în cuhnie. Şi nu
carecumva să te atingi de ea, că-i prăpăd... Veghez la
uşă, să ştii!
...Ancuţa i se cuibărise la piept. Dincolo, cneazul se
foia pe blană, tuşind cu-nţeles. Vidra scheuna prin
somn. Ploaia bătea în obloane, cu învăluiri dese,
ciocănindu-le repede, ca o chemare a stihiilor. Brazii
şuşoteau molcom.
— Dormi, Radule?
— Nu dorm, Ancuţă!
Mirosea plăcut a saltea de fîn, a pită, a rachiu şi a
femeie.
Aceeaşi adiere de busuioc se ridica din cosiţa nevesti-
si.
Radu Gheţea a mîngîiat-o înduioşat pe frunte, apoi i-a
cuprins umerii, strîngînd-o aproape. Ancuţa i-a luat
dreapta, apăsîndu-i-o pe pîntec.
— Îl simţi cum se mişcă?
— Îl simt!
— A-nţeles c-ai venit acasă, şopti ea, căutîndu-i buzele.
— Fii cuminte!
— Am tot fost, ofta Ancuţa îmbonţîndu-se şi ascun-
zîndu-şi nasul la pieptul lui. De s-ar isprăvi odată...
Încet, încet, mirosurile casei, căldura nevestii, cîntecul
molcom al picurilor i-au pătruns în cuget, ca şi cînd ar fi
fost acolo dintotdeauna, ca şi cînd viaţa lui de pînă acum
ar fi fost trăită de altul. Altul, nu el a zăcut aruncat în
temniţă, altul, nu el a colindat olaturile străine pe urmele
măriei sale.
Radu Gheţea cel adevărat nu s-a clintit o clipă de aici...
Ca prin vis aude deschizîndu-se uşa. În lumina puţină şi
tremurătoare a candelei îl vede pe cneaz plecîndu-se
asupra lui.
 Barba albă şi mătăsoasă îi gîdilă obrajii. I se pare că
taică-su l-a acoperit şi, după ce l-a mai sărutat o dată pe
frunte, a ieşit în vîrful picioarelor.

O dată cu burniţa, din pîntecul destrămat al norilor

care se tîrau peste creste, se cernea deasupra
Cremenarilor o lumină cenuşie şi mucedă. Cneazul se
sculase cu noaptea-n cap. Îşi pusese un sac pe umeri şi
ieşise în ogradă. Streşinile picurau des. Crengile brazilor
îngreunate de apă se lăsaseră în jos, ca nişte aripi
ostenite. Umezeala îi pătrundea în măduva oaselor şi cu
deosebire se făcea simţită la încheieturi.
Cneazul şi-a clătinat cuşma, apoi a dat să intre în
grajd. S-a răzgîndit, luînd-o spre şopronul de nuiele din
spatele casei.
Printr-o spărtură, pe care n-o zărise pînă atunci, ploaia
udase cormana plugului. L-a dat deoparte, binişor şi
grijuliu.
A stăruit cu palmele pe lemnul lustruit, simţindu-l în
tot trupul ca pe ceva crescut din el însuşi. Într-un cotlon
zăcea o capcană de lupi, hîrbuită şi veche. A ridicat-o şi a
pus-o în car, mormăind:
— Cine ştie dacă n-o să-mi mai trebuiască?
Un par din colţul împletiturii de nuiele al zidului
putrezise.
— Toată vara nu l-ai văzut, hăbăuc bătrîn. Ţi-a luat
minţile noră-ta. I-ai cătat în coarne. Hm! A căzut şi
muruiala de pe ziduri...
Tot bodogănind, s-a-ndreptat spre grajd, mîngîind
dulăii rebegiţi de frig, care i se-ncurcau printre picioare,
lingîndu-i mîna. A cules o furcă uitată afară, a potrivit un
bolovan aşezat în chip de treaptă, apoi a deschis uşa. L-
a-nvăluit mirosul plăcut de vită şi de fin, atît de cunoscut
şi de drag. Fulger a nechezat uşor, bătînd cu copita în
podea. Sîmbotina şi-a întors botul umed spre el, apoi s-a
scărpinat cu cornul pe spate, bălăngănindu-şi coada
murdară de baligă. Din colţul unde-i aşternuse culcuş de
fîn, Căpriţa s-a ridicat în picioare, arcuindu-şi spinarea
ca o mîţă. Cneazul a luat ţesala din prichiciul ferestrei,
trecînd-o peste grumazul încordat al armăsarului pus pe
hîrjoană. Se auzea cum curg streşinile.

...Învelită în broboadă, Ancuţa îl ducea pe Diavol de

sub zăbală. Radu Gheţea îi încleştase mîna cu care ţinea
frîul.
Mergea alături, fără o vorbă. Cneazul, cu cojocul întors
pe dos, călca vîrtos, trăgîndu-l după el pe Fulger, înşeuat
de război. Bătrînul îşi încinsese paloşul. Pavăza şi-o
atîrnase de botul ferecat al şeii, lîngă buzduganul din
rădăcină de zadă.
Suliţa şi-o purta în mînă. După gît avea agăţat cornul
de bour. Brădetul îşi scurta cetinile, udîndu-le obrajii. O
pîclă scămoasă, fumurie şi umedă se tîra peste Izvorul
Lupilor.
Burniţa se prefăcuse într-o ceaţă rară şi lipicioasă.
Coamele cailor şi bărbile celor doi moşneni licăiau de
apă. Lîngă sprînceana de stîncă aşteptau rezemaţi în
buciume vînătorii Costa Ursu şi Iosif Veveriţă.
Căpitanul şi-a întors capul spre casă. Nu se mai vedea
decît acoperişul de şindrilă, înnegrit de vreme şi năpădit
de muşchi. Tot înapoi se uita şi cneazul. Îşi aţintise
privirile pe crengile subţiri, încovoiate şi albe ale
mesteacănului. Stătea acolo, ca un martor tăcut şi
înţelegător al întregii lui vieţi.
A închis ochii. Ceaţa îi presărase tuful sprîncenelor cu
puzderie de mărgăritare. A oftat, perindîndu-şi prin
minte icoane vechi. Şi-a scuturat coama albă, întorcîndu-
şi faţa spre Radu şi Ancuţa. Apoi a dus cornul la buze,
sunînd spre cele patru zări. Chemarea adîncă şi
tînguioasă a cornului a răzbit prin pîclişuri, suind pe sub
livezi, rostogolindu-se pe ţancuri, învăluind satul întreg.
La început s-a închegat o linişte de mormînt. O putere
nevăzută a oprit curgerea vremii. Se auzeau doar stropii
de apă picurînd de pe crengi. Mai apoi, satul şi-a
scuturat spinarea, ca un urs în prag de primăvară.
S-a auzit nechezat de cai. Huruit de roţi. Zăngănit de
arme.
Chemări groase, strigăte din ţanc în ţanc:
— Băăăi Tătuculeee! Eşti gata, băăăi!?
— Gataaa, Riculeee!
Curînd, potecile s-au umplut de călăreţi, ducîndu-şi
caii de frîie. Pe urmele lor veneau buluc nevestele şi
copiii. O furnicare grăbită, curgînd spre poiana de halcà.
— Sunaţi să audă drăgoieştenii, le-a poruncit cneazul
celor doi vînători.
Costa Ursu şi Iosif Veveriţă au ridicat buciumele din
coajă de cireş. Vestirea de război a spart ceaţa şi burniţa,
curgînd de vale, o dată cu apele umflate şi tulburi ale
Argeşului.
...Muierile mai coapte se trăseseră deoparte, alături de
bătrînii satului. Cele tinere stăteau agăţate de gîturile
bărbaţilor. Icneau înfundat şi abia stăpînit în colţul
broboadelor.
Plozii îşi sugeau mucii, abia scoţînd cîte-un vîrf de nas
de sub cuşmele cît buha. Unii purtau sumanele vechi ale
taţilor, cu mînecile atîrnîndu-le pînă la genunchi.
Cneazul i-a privit pe cei mai răsăriţi cu stăruinţă,
ameninţîndu-i cu degetul.
— Măi dracilor! se oţărî bătrînul. Ia să mai lăsaţi să-
niuşul la iarnă şi să puneţi mîna pe lemne! Auzitu-m-aţi?
— Auzit, moşule! răspunse băiatul lui Ricu, scobindu-
se-n nas.
....Şi-a scos cuşma, apoi a sărutat, închinîndu-se,
crucea veche cu lemnul înnegrit, întinsă de popa
Athanasie.
— În şa!
Porunca a venit grea, bolovănoasă şi răguşită. Radu
Gheţea a petrecut frîiele peste capul armăsarului. Ancuţa
îşi culcase tîmpla pe umărul lui. Mai încolo, Ileana îl
înlănţuise pe Costa Ursu. Ochii drăgoieştencei ardeau.
Căpitanul şi-a vîrît vîrful cizmei în scăriţă.
— La druuum!
Pe faţa pătată a Ancuţei se rostogoleau repede boabe
mari de lacrimă. Colţul buzelor îi tremurau într-un
spasm dureros.
Cerbii prinşi de Costa Ursu, pe care cneazul îi ducea în
dar voievodului, au mugit jalnic. Caii s-au urnit, clefăind
cu copitele în noroiul poienii. Armele s-au ciocnit în
clinchet uşor.
Suliţele şi pavăzele s-au legănat după mersul fugarilor.
— Nu pleca, iubituleee!... Nu pleca!
Dragomira lui Cebucă se atîrnase de scara
moşneanului cu mîinile ei albe, ridicînd spre bărbat faţa
destrămată şi pocită de durere. Călcînd greu prin tină,
Ancuţa a smuls-o cu putere, stăpînind-o.
— Ce, fă, eşti nebună!?
Un icnet de plîns i-a înecat vorbele-n gît. Burţile
lînoase ale norilor lingeau acum vîrfurile arinilor din
luncă. Moşnenii ieşiseră la şleau. Potcoavele ţăcăneau pe
piatră. Se pornise o ploaie măruntă şi ţîrîită. Părintele
Athanasie ridicase crucea deasupra capului. Mîneca
rantiei îi căzuse mai jos de cot, descoperindu-i braţul
uscat ca o creangă. Blagoslovea în neştire.
— Dumnezeu să vă apere, feţii mei! Să vă apere!
Ploaia se cernea peste capetele pleşuve ale bătrînilor
înlemniţi cu cuşmele în mîini, peste broboadele muierilor
şi peste sumanele nepotrivit de lungi ale ţîncilor.
Călăreţii se topiseră în zarea fumurie a necunoscutului,
care se-ntindea dincolo de clonţul de stîncă din marginea
satului.
Pe Ancuţa a săgetat-o în pîntec, ca şi cînd un diavol
mic ar fi năzuit să i-l sfredelească şi să iasă la lumină. A
zîmbit printre lacrimi, sleită şi înduioşată. Tropotele abia
se mai auzeau. Păreau şoapte calde de îmbărbătare şi de
bun rămas. S-a simţit cuprinsă de umeri. Cînd a ridicat
fruntea, a dat ochi cu Ulmeşoaia. Bătrîna o privea duios
şi blînd ca o mamă.

Noaptea de 12 spre 13 Brumar, leat 1394, în Tîrgul de

Scaun.
Ornicul bisericii papistăşeşti şi-a bătut netulburat cele
douăsprezece bătăi rare şi adînci. Cînd cel din urmă
dangăt s-a stins, zdrenţuit de mînia vîntoaselor, pe
Poarta de Sus şi pe Poarta de Jos a cetăţii domneşti au
ieşit în goană olăcari culcaţi pe oblînc, cu poalele
dulămilor vîrîte sub genunchi. În urma lor podurile s-au
ridicat, zornăind din lanţuri. În foişorul lui Oană a licărit
cîteva clipe o faclă. Apoi cetatea s-a cufundat în tăcere
neagră, mătăhăloasă şi mohorîtă. Învelit într-o mantie
lungă de pănură, boier Dan cerceta străjile de la ziduri.
Podişca de scînduri îi luneca sub picioare. A găsit alva-
niţii la locurile lor. Săcăluşele acoperite cu saci îşi
scoteau gurile dincolo de creneluri. Din ziua cînd Mihai a
spart Divanul, n-a mai ieşit dintre ziduri. Stareţa de la
Sfînta Valea i-a adus ştirea cumplită a morţii Neagăi. A
urcat treptele cerdacului. Sus, la odăi, nu mai ţine nici o
slugă. Şi-a lepădat mantia pe jos, apoi a bîjbîit după
clanţă, cu mîinile întinse.
O lumină firavă strecurată pe sub prag, i-a înlesnit
drumul, în sfeşnic, lumînarea arsă pe jumătate se
îndoise, picurîndu-şi lacrimile de ceară pe faţa de masă.
Patul era nefăcut de cine ştie cînd. Mirosea a stătut, a
praf şi a îmbîcseală. Dan s-a lăsat să cadă în jilţ,
culcîndu-şi ceafa pe speteaza înaltă. Voievodul i-a
poruncit ieri, prin vel vornicul Ivan, să-şi lase casele de
lemn de pe Bucureştioara în seama domniei. Nici măcar
n-a mai avut putere să se-mpotrivească. Cu vel vornicul
a vorbit de pe ziduri. I-a fost teamă să-l sloboadă în
curte.
Şi-a petrecut palma tremurîndă peste faţa galbenă, cu
pielea împunsă de pomeţi. Ochiul îi căzuse în fundul
capului. Barba îi crescuse învălmăşită, sură şi aspră. A
luat carafa cu rachiu de pe măsuţă, sorbind lacom. Două
fire de rachiu i s-au prelins pe la colţul buzelor...
Îi e frică de singurătate şi totuşi nu poate suferi pe
nimeni în preajmă. Din ce în ce are vedenii mai multe şi
mai îngrozitoare. I se pare că vornicul Alexandru îl
sugrumă, i se pare că moş Drăgoi aleargă spre el cu
săgeata înfiptă-n piept, rînjind bucuros şi arătîndu-i-o pe
Neaga moartă. S-a pristăvit singură, printre duşmani,
fără un cuvînt de alin, fără o mîngîiere. El, care o viaţă
nu se temuse nici de Dumnezeu, nici de Satana, de data
asta se teme. Se teme cumplit şi se pocăieşte. A-nceput
să se bată cu pumnii în piept, alergînd bezmetic prin
odaie. Buzele vinete, supte, murmură-n neştire numele
fetei. Şi-ar arunca ochiul teafăr la cîini, dac-ar şti că aşa
ar putea alunga vedeniile care-l chinuiesc... Ce-au cărat
ieri căruţele vistieriei la casele lui de lemn? Ce ? Ce
unelteşte diavolul de Mihai? Un rînjet strîmb i-a pocit
gura... Încaltea, dac-o fi sa moară, să moară împreună cu
ceauş Haviz. Nu se poate să moară! N-are să moară, pînă
cînd n-are să-l vadă pe Mihai cerşindu-i mila. Pînă cînd
n-are să ridice peste gropniţa Neagăi muşuroi de capete,
vîrfuit cu ţeasta ucigaşului de cneaz. Da, el e ucigaşul,
nu eu. El e!
— El e!... El e! gemu boierul, smulgîndu-şi copcile
coantăşului. Haviz!... Să vină Haviz!
A ieşit în cerdac, răcnind numele turcului. Se simţea
prea singur, prea slab, să-nfrunte urgia voievodului.
Noaptea asta de smoală îl albeşte.

★
Din taberele oştirii de pămînt, ridicate în codrii de la
Sfîntul Elefterie, se-ndreaptă spre Valea Adîncă trîmbe
negre de oameni. Ploaia bate pieziş, spulberîndu-se pe
învăluirile reci ale vîntului. Cneazul Gheţea, cu cojocul
întors, îşi duce paloşul de-a umerea, bălăcărind pe
drumul clisos, îmbibat de apă. În urma lui aude
răsufletele pripite ale moşnenilor din Cremenari.
Încheieturile îl încearcă şi i s-a pus un blestemat de
junghi între coaste. Vîntoasele zgîlţîie uşile şi obloanele
din Tîrgul Cucului, chiuind bezmetice pe uliţe, vîntuind
acoperişurile şi ţiuind pe sub streşini. O vreme de iad.
Cneazul îşi stoarce barba. Din sprîncene au început să-i
curgă pîrîiaşe reci.
De după un colţ de uliţă a răsărit un moroi, punîndu-i
fierul suliţei în piept:
— Cine-i? întreabă straja.
— Neamul! răspunde răguşit cneazul, împingînd
deoparte suliţa oşteanului.

Mihai privea de după perdelele spătăriei mici cum se

luminează de ziuă. Aproape de scapătul nopţii vîntul şi-a
înteţit puterea, spulberînd ploaia. A fost un răstimp de
cer senin, cu pîlpîiri palide de stele. Apoi s-a lăsat un ger
straşnic închegînd băltoacele şi nămoalele. Dinspre
răsărit au ridicat coarnele zimbrii uriaşi ai norilor de
zăpadă. S-au bulucit în turme cenuşii, apoi s-au pornit
în goană, învăluindu-se asupra lumii.
Peste tîrg se prefiră o lumină palidă şi lăptoasă. Străjile
stau la ziduri, la fel ca-n fiecare revărsat de ziuă.
Voievodul şi-a scărpinat barba scurtă şi sîrmoasă,
zîmbind rău. Păgînii sînt prea îngîmfavi să poată desluşi
că uşile grajdurilor sînt închise şi păzite, că gvardia
jupînului Theil şi-a mutat calabalîcul în odăile aşezate
faţă-n faţă cu odăile bulucului de ieniceri, fără vreo
pricină anume, că lîngă magaziile tunurilor au fost aduse
cîteva perechi de cai voinici, cu hamurile pe ei.
Are o clipă de răgaz, pînă se va strînge Divanul cel
mare. Şi-a pipăit cămaşa de sîrmă pe care o îmbrăcase
pe sub coantăş.
 Apoi, trăgînd lama săbiei cu cap de grif, i-a cercetat
tăişul cu buricul degetelor. Simion se pricepe ca nici care
altul la ascuţit săbiile. Era tras la faţă, cu cearcăne
vineţii sub ochi. În el se făcuse o linişte adîncă, o linişte
senină şi atotcuprinzătoare. I se părea că inima cetăţii îi
bate în coşul pieptului.
Zorii firavi şi pricăjiţi au intrat în spătărie, scoţînd din
umbră frunţile vechilor voievozi. Mihai s-a întors pe
călcîie, a făcut cîţiva paşi repezi pînă-n faţa spatei
domneşti, s-a-nchinat, apoi frîngîndu-se deasupra mesii
i-a sărutat straja bătută-n nestemate. Şi-a pus
gugiumanul, tuflindu-i moţul pe urechea stîngă, şi-a ieşit
din spătărie zuruindu-şi pintenii grei, de război.

★
Spătăria mare se umpluse de lume. Vel postelnicul
Preda Buzescu bătea cu toiagul în podele, împărţind
locurile veliţilor şi ale mazililor biv veliţi. Vtori şi treti
postelnicii împărţeau locurile boierilor de treapta a doua
şi a treia. Căpitanul Racea gătit cu coantăş nou din
catifea albastră, cu mustăţile unse, aşeza căpeteniile oştii
în dreapta Scaunului.
Din cînd în cînd, trecea fudul printre tîrgoveţii şi
neguţătorii grămădiţi în fundul spătăriei, ieşea în hora
mare străjuită de două rînduri de paici, deschidea un
ochete şi făcea semne tainice jupînului Nikolaus Theil,
care pufăia din lulea în cerdacul odăilor de lefegii.
Zumzetul domol al glasurilor zbîrnîia plăcut sub bolţile
spătăriei. Chiar lîngă aripa dreaptă a căpeteniilor de
oaste stăteau cnezii şi vătafii plaiurilor. Între norodul
adunat la acest Divan de sfat obştesc, numai ei purtau
straiele mîndre ale pămîntenilor. Era acolo un colţ de
livadă înflorită, străjuită de pletele omătuite ale cneazului
Gheţea, spre care se-ndreptau toţi ochii spătăriei.
Cneazul îşi ridicase sprîncenele şi privea ţintă spre
Scaun, rezemat în paloş. În jur privegheau ceilalţi plăieşi:
Bora, Vîlcan, Berivoiu, Iarciu, Bîrsan de la Teleajen şi
Ciucurel de la Mîneciu, Paltin de la Chiojd şi Bratu de la
Nehoiaş, bărbaţi vînoşi, negrii, bărboşi şi aspri, purtînd
la cuşme semne domneşti de argint şi pene de gotcan, iar
la şolduri paloşe bătrîne, cu străjile lustruite, cioplite din
rădăcină de gorun.
Fostul mare logofăt Andrei i-a dat un cot fostului mare
vornic Mitrea, arătîndu-l pe Gheţea bătrînul, cu barba:
— Acela-i! Pe ăştia se sprijină cîinele! îi şopti el la
ureche.
— Sst! Taci! Şi nu te băga în vorbă. Lasă-i să-şi scoată
ochii singuri.
— Aşa am să fac! Da’ de ce i-o fi slobozit armăşia în
Divan, cu armele la ei?
— Obiceie de neguţător ajuns domn! Fală deşartă. S-ar
zice că sultanul i-a dat poruncă să se urnească spre
Ardeal, zîmbi şiret biv vel vornicul, mîngîindu-şi barba.
Turcii nu rabdă ca unul ca Jicmond Bator să taie stîlpii
ţării. Să-l vedem pe unde scoate cămaşa!
— Să-l vedem, se bucură Andrei, chicotind în bărboi.
Ian te uită la olteni. Ce mai fudulie pe ei!
— Au bani, sărîntocii! scrîşni Mitrea, întorcîndu-se cu
spatele spre Divan.
Boierii olteni, adunaţi cioatcă, cu toate rubedeniile prin
preajmă, tăceau. Aerul începuse să se-mbîcsească. S-a
auzit huruit de roţi, apoi trîmbiţele au vestit sosirea
ceauşului împărătesc şi a lui divan effendessi.
Împotriva obiceiului, Mihai a intrat în Divan după
trimişii sultanului. Stegarul Ion Vînă a scos steagul mare
al ţării, aşezîndu-se cu el pe întîia treaptă a Scaunului.
Un iuzbaş a adus sangiak-alemul, iar un ienicer, tuiurile
împărăteşti. Alţi doisprezece ieniceri, în frunte cu
başbulucbaşul, vegheau tuiurile cu iataganele la umăr.
Vel spătarul Calotă Bozianu i-a dat voievodului spata.
Racea, Gheţea şi Mîrzea străjuiau în spatele stegarului
Ion Vînă. În spătărie nu se auzeau decît răsufletele
pripite ale oamenilor. Lumina scăzută a zilei abia pătrun-
dea prin geamurile de Venezia. Cneazul nu-şi mai lua
privirile de la măria sa. Îl cerceta cu luare-aminte. Pe-
ndelete. Bătrîneşte. I-au plăcut faţa slabă şi negricioasă,
gura bărbătească, sprîncenele încruntate. Cu deosebire i-
au plăcut ochii scînteietori şi aprigi, ca şi mîna vînjoasă
care strîngea spata. I se părea că vremea s-a oprit în loc
şi că în toată lumea n-a rămas decît măria sa şi cu el. Că
voievodul l-a chemat anume la acest Divan, ca să-i audă
glasul şi să-i ceară sfatul. Va să zică aşa arată Divanul
domnesc? Hm! De aici se pornesc poruncile pentru
dabile. Aici intră avuţiile ţării. Nu toate. Că ia uite cîtă
aurărie stă pe ceauşul păgîn. Ia uite ce graşi sînt
ienicerii! Parcă atunci i-ar fi văzut întîia oară. Un val de
mînie i s-a ridicat din piept, sugrumîndu-l. Ian te uită
cum stau voievozii în Scaun! Cu strajă de ieniceri şi cu
tuiurile gîdilîndu-le nările?! El una ca asta n-o rabdă...
Să se ducă dracului de Divan. Nu-i aici nici Haviz, nici
boier Dan. La ce să mai stea? A tuşit gros şi s-a întors să
plece. Atunci a răsunat în spătărie un glas bărbătesc,
poruncitor şi cald, tăios şi plin parcă de întrebări, un
glas care te cheamă, te-nlănţuie, te vrăjeşte şi mai ales
un glas care te stăpîneşte. Cneazul s-a răsucit încet spre
Scaun, rămînînd ţintuit locului.
— Cinstit Divan şi sfat de obşte! Cinstită şi mult iubită
ţară. Sultanul cere haraciul. Sultanul cere sporul de
treizeci de mii de galbeni. Sultanul mi-a poruncit să
pornesc oştile împotriva fraţilor noştri creştini de la
Ardeal.
Ceauşul Siavuş îşi ciupea bărbiţa de ţap, încuviinţînd
din turban, cu toate că nu-nţelegea o iotă. Glasul
voievodului creştea cu fiecare vorbă.
— Care-i sfatul vostru?
Întrebarea a căzut grea ca un bolovan. Clucerul Radu
Buzescu a tuşit în barbă, uitîndu-se lung la mitropolitul
Eftimie, ca şi cînd l-ar fi îndemnat să vorbească. În
partea staroştilor şi a neguţătorilor au început să se audă
şoapte. Vel vornicul Ivan îşi pregătise o vorbire plină de
tîlc şi abia aştepta să i-o ia înainte lui Radu Buzescu.
Cneazul Gheţea şi-a rotit privirea de vultur pe de-
asupra capetelor. Măria sa a întrebat ţara. Atunci se
cuvine să răspundă el, ţara neputînd să fie altcineva
decît miile de poporeni, astăzi gata să-nfigă plugul în
brazdă, mîine gata să urce-n şa şi să tragă paloşul întru
apărarea acelui pămînt roditor şi blagoslovit. A făcut
cîţiva paşi înainte, zuruind din pintenii de fier, şi-a
potrivit cojocul între umeri, s-a-nchinat adînc, apoi cu
dreapta rezemată-n paloş:
— Măria-ta să-ngăduie cneazului Gheţea de la
Cremenari...
— Îngădui, îngădui! răspunse pripit Mihai.
— După mintea mea puţină, socot, mărite doamne, că
sultanul n-are a da porunci la Ţara Românească. Nu
îngădui eu, un biet cneaz, să-mi dea porunci unul cu
şalvari de muiere, şi se poate să-ngădui măria-ta? Îmi
bănui că nu-i de faţă unul ca boier Dan, care s-a cîrdăşit
cu ceauş Haviz să ne robească. Boier Dan ţi-ar putea
aduce mărturie despre spusele mele, măria-ta!
— Aşa e! întăriră într-un glas cnezii cei vechi. Adeverim
noi!
Bătrînul Gheţea s-a-ndreptat de spate:
— Ai poftit sfat cu ţara, doamne! Iată! Ai sfat! Dă-ne
poruncă să tragem paloşele. Ce spor de haraci, măria-ta,
că ne-au luat şi sufletele? Cum să ne batem cu ardelenii?
Şî pentru ce? Mie Haviz mi-a batjocorit copila, doamne,
mi-a ucis feciorii şi sîngele nevinovat strigă după sîngele
vinovatului. A venit sorocul răfuielilor. Pămîntenii nu mai
rabdă, măria-ta! Şi Bora, şi Vîlcan, şi satele pribegite, şi
muierile robite, şi vădanele puse la fum, şi toată sărăcia
noastră cer răzbunare, mărite voievod. Răzbunare!
scrîşni cneazul.
— Răzbunare! strigară crîncen plăieşii, îngenunchind.
— Dă poruncă, măria-ta! tunară deodată zeci şi zeci de
glasuri bărbăteşti.
— Nu mai putem răbda dabilele!
— Nu mai putem răbda ruşinea! răcni Stroie Buzescu,
smulgîndu-şi sabia din teacă.
Siavuş rînjea mulţumit şi neştiutor. Divan effendessi
pălise.
— Brazda noastră sfîntă îşi cere slobozenia, măria-ta.
Oasele moşilor noştri nu-şi găsesc liniştea. Noi trudim cu
sufletele moarte, ştiind că belşugul de roadă ia calea
Stambulului.
Sloboade-ne, măria-ta, şi-ţi va fi numele binecuvîntat,
acum şi în vecii vecilor... Cneazul Gheţea a-ngenuncheat
greoi, sărutînd cu evlavie straja paloşului. Mihai îl privea
cu ochi strălucitori şi umezi.
— Ridică-te, domnia ta! Pentru sfatul pe care mi l-ai
dat astăzi şi pe care-l preţuiesc ca pe o înţelepciune, te
răsplătesc cu vătăfia plaiului Loviştei.
La aceste vorbe ale voievodului, spătăria a răspuns cu
un ramăt de strigăte. Divanul şi mazîlii îşi dărăceau
bărbile, încruntaţi, Mihai a ridicat topuzul. S-a făcut
linişte.

— Dau sultanului răspunsul vostru şi al ţării! Apoi

întorcîndu-se scurt spre divan effendessi: Ai stat aici pe
socoteala noastră, te-am omenit şi te-am cinstit. N-ai
luat în seamă bunătatea cu care te-am îngăduit. Ne-ai
crezut proşti. Berbeci fără coarne. Boinus sis koiun... Oi
bune de muls... Să ştie împăratul că drepturile noastre
nu pot purcede decît de la noi înşine! Primim cu bucurie
învăţături şi înţelepciuni. Da’ puterea săbiei şi a jugului
n-o primim. Voi furaţi de la toate naţiile şi vă împăunaţi
cu ce-aţi furat... începuse să vorbească din ce în ce mai
repede. I se umflase o vînă pe frunte. Coborîse o treaptă,
plecîndu-se spre divan effendessi: Grîul noi vi-l dăm.
Carnea tot noi. Ne luaţi pînă şi pruncii, ca să-i faceţi
oşteni. Vă lăudaţi cu Sinan Paşa? Ce sînge curge prin
vinele Iui Sinan Paşa?! Turcesc?! Nici măcar muierile cu
care vă desfătaţi în haremuri nu sînt ale voastre. Voi vă
făliţi că sînteţi viteji întru slava lui Mohamed. Ne-om făli
şi noi, întru slava slobozeniei şi a pămînturilor noastre.
Nu ne putem înţelege.
— Aşa-i! întări spătăria.
— Ceea ce se cheamă la voi huzur, la noi se cheamă
sărăcie. Bucuriile voastre se hrănesc din lacrimile
noastre.
— Taci, cîine! răcni divan effendessi. Slugă necredin-
cioasă.
Mihai se făcuse alb ca varul.
— Să taci tu, aici în ţara asta, scîrnăvie! răspunse el
răguşit, dîndu-i spata vel spătarului.
Cu o săritură prelungă, divan effendessi i-a căzut în
coastă, ridicînd hangerul, în groaza celor de faţă. Totul s-
a petrecut într-o frîntură de clipă. Mihai l-a pocnit cu
cizma în piept, iar cînd turcul a bătut aerul cu mîinile,
gata să cadă pe spate, voievodul şi-a smuls sabia din
teacă, luîndu-i capul dintr-o singură lovitură. Oasele
gîtului au pîrîit, iar tigva cu ochii holbaţi s-a rostogolit la
picioarele cneazului Gheţea. Hoitul gîlgîind de sînge s-a
huluit pe treptele Scaunului. În aceeaşi clipă au năvălit
asupra lui Mihai ceauşul Siavuş şi başbulucbaşa. Radu
Gheţea a dat buzna, cu sabia ridicată. S-a simţit apucat
de mînă şi smucit înapoi.
— Astîmpără-te! îi gîfîi Racea la ureche. Lasă-l pe
măria sa! N-o să ţi-o ierte o viaţă! Pe ieniceri!
În adevăr, oştenii lui Allah au ieşit din buimăceală de-
ndată ce săbiile boierilor olteni au început să-i pălească
peste scufiile de pîslă. Spătăria răsuna de scrîşnetul
oţelului muşcînd din oţel, de gemetele răniţilor şi de
gîfîitul luptătorilor. Cneazul îşi încrucişase mîinile la
piept, privindu-l pe Mihai cu ochi mari şi cercetători.
— Bine se luptă! spuse Berivoiu, scuipîndu-şi în
palme. Hai să-i dăm o mînă de ajutor!
— N-are lipsă acum! Aşteaptă! Ageră mînă, se minună
cneazul, împingînd cu vîrful cizmei căpăţîna hăcuită a
turcului, cu albul ochilor pătat de sînge.
După cîteva tăieturi rotunde şi mincinoase cu stînga,
Mihai l-a spintecat pe başbulucbaşa de la umărul drept
pînă la cingătoare. Ţeasta lui Siavuş a rămas înţînată
într-o vînă. Boierii olteni mîntuiau cu ienicerii înghesuiţi
într-un colţ. Târgoveţii se ridicaseră pe vîrfuri, să poată
privi mai bine acest judeţ înfricoşat. După ce şi-a şters
sabia de turbanul lui Siavuş,
Mihai a apucat tuiurile şi le-a rupt pe genunchi.
Stolnicul Stroie Buzescu a sfîşiat sangiak-alemul cu
unghiile. Copiii de casă începuseră să care hoiturile celor
răpuşi. Voievodul şi-a şters fruntea cu poala coantăşului.
I s-a văzut un colţ din cămaşa de sîrmă. Mazilii
tremurau, rînjindu-i linguşitor.
— Ei, cneazule, ce zici? întrebă voievodul, sprijinindu-
se în sabie.
Cneazul Gheţea a-ngenuncheat şi i-a sărutat mîna
stîngă. Aceea cu care retezase capetele.
— Căpitane Racea, da semn jupînului Theil. După
aceea, ieşi la ziduri şi fă strigările către zarafi. Căpeteniile
să treacă la steaguri şi să-mi urmeze întocmai poruncile
de le-am dat. Vel postelnice! Să vină la mine căpitanii
unguri Mihai Horvàth şi Ştefan Beches. Voi, tîrgoveţilor,
staţi pe pace la casele voastre.
— Nu se poate, măria-ta! strigă judeţul Semăn.
— Nu se poate, măria-ta! Îngăduie-ne şi nouă! Că doar
nu sîntem muieri!
Mihai a rămas o clipă în cumpănă, apoi rîzînd:
— Bine! Raceo, să-i iei cu tine!
Racea s-a-nchinat, bodogănind,
— Vătafule Simion!
— Poruncă, doamne!
— Poftesc să nu spălaţi lespezile. Lăsaţi sîngele să intre
în piatră. Să se cunoască că aici, în această spătărie,
păgînii l-au înfruntat pe Mihai Voievod vreme de-un an şi
că tot aici şi-au găsit sfîrşitul. Să fie învăţătură pentru
urmaşii mei. Să se ştie peste veacuri că voievozii de la
Ţara Românească stau cu picioarele în sînge de
cotropitor, atunci cînd le e dragă slobozenia şi fala
ostăşească! Să sune trîmbiţele scularea oştilor.
După judecată, să-mi clădiţi capetele purcoi şi să-mi
daţi sama de numărul lor. Să vadă Sinan Paşa cum îi
întorc dobînda.
Vel vornice Ivan! Poftesc ca tigvele ienicerilor, cu scufii
cu tot, să fie înşiruite pe zidurile cetăţii.
— Aşa va fi, măria-ta, răspunse cu măreţie vel vornicul
Ivan.
Prin geamurile de Venezia pătrundea o lumină prizărită
şi firavă. Spătăria mirosea dulceag-acru a sînge şi a
sudoare de om. Afară începuse o ninsoare măruntă,
deasă şi spornică.

Cneazul Gheţea tupilat sub malul rîpos al Văii Adînci

îşi potrivea fundul de plută în vîrful cuşmei, ţinîndu-şi
paloşul între genunchi. Moşnenii din Cremenari,
drăgoieştenii lui Lambru, ca şi cetaşii altor sate de la
plaiuri, îi dăduseră ocol, aşteptînd răbdători poruncile.
Ninsoarea cădea ca-n fapt de iarnă, năzuind să acopere
pămîntul. Prin cernerea fumurie abia se vedeau turlele
monastirii Sfîntului Nicolae. Dîmboviţa curgea mîloasă şi
turbure, bolborosind în rădăcinile sălciilor. Moşnenii nu
purtau decît paloşele sau ghioagele şi sumanele căptuşite
cu cîlţi şi cusute în trei. Aşa fusese învăţătura
căpitanului Gheţea, nefiind loc să mînuie suliţele şi
pavăzele.
— Da’ isprăveşte odată, domnia ta! se zborşi Berivoiu.
Auzi, au început să sune trîmbiţele!
Bătrînul Gheţea şi-a potrivit cuşma domol, apoi s-a-
ntors către cnezi:
— Aţi răbdat o viaţă, mai răbdaţi şi cîteva clipe... Ar fi
vrut să-i dojenească, dar n-a-ntîlnit decît feţe crunte şi
bărbi aricite de mînie: A venit vremea secerişului, urmă
el. Măria sa a ascultat sfatul nostru. Se cuvine să
vegheaţi asupra trupului măriei sale... E om aprig!
 — Ne spuseră cnezii!
— Atunci aşteptaţi în pace. Nu rupeţi rîndurile în
vîltoare. Ăsta-i numai începutul.
Oamenii au încuviinţat clătinîndu-şi pletele, apoi au
înlemnit sub ninsoare. Îşi ascultau inimile şi gîndurile.
— Poate-l întîlnesc pe Mahmud zaraf?! se auzi un glas.
— Eu pe Ibrahim!
Dinspre cetate au răsunat ţipete, blesteme şi răcnete.
Moşnenii s-au privit unii pe alţii. Cneazul şi-a-ndreptat
trupul de uriaş, apoi s-a suit pe-un bolovan, aşa fel încît
să fie văzut de toată glotimea moşneşească.

★
Trîmbiţaşii şi crainicii căţăraţi pe ziduri strigaseră
poruncile voievodului. Anume, ca toţi datornicii măriei
sale să se-nfăţişeze la vechea vistierie, pe malul drept al
Văii Adînci, unde se vor împărţi împrumuturile şi
dobînzile socotite cu începere de anul trecut, luna lui
Brumărel. Zarafii şi cămătarii buluciţi în Uliţa Mare au
dat năvală, bătîndu-se cu pumnii, smulgîndu-şi straiele,
trăgîndu-se de bărbi. Mihai îi privea printr-o ferăstruică
tăiată în foişorul lui Oană. Erau mulţi, vineţi de frig şi de
mînie. În mîzga uliţei frămîntată de miile de picioare au
rămas cîteva zdrenţe de veşminte şi un turban roşu, ca o
pată de sînge. Voievodul, învăluit într-o mantie lungă,
cărămizie, a urcat repede pînă sus, între crenele.
Ninsoarea se-ndesise. Urletele zarafilor se auzeau
dinspre Poarta de Sus. Şi-a pus mîna streaşină, ferindu-
şi obrazul cu poala mantiei. Spre Pescăria Veche, pe sub
lacul Icoanei, se întrezăresc trabanţii unguri, înşiruiţi pe
cete. Tunarii au înlemnit lîngă ţeava groasă, cu buza
ieşită asupra tîrgului. Pe-o tipsie de aramă arde mocnit o
mînă de cărbuni. Cu paşi repezi, Mihai s-a întors către
curte. Spătarul Calotă Bozianu, vel vornicul Ivan,
comisul Radu Florescu, vel vistiernicul Theodosie
Rudeanu stau nemişcaţi în şei. În spatele lor, un pîlc de
roşii, în frunte cu Radu Gheţea. Cazacii aşteaptă cu
săbiile goale în mînă... Răsuflă pripit. Se pleacă peste
zid..
Ninsoarea îi intră în ochi. Ridică mîna... Răpăie
înfundat puşcăturile archebuzierilor nemţi. Cazacii dau
năvală peste ienicerii ieşiţi să vadă vînzoleala oştilor
beyului de la Kara-Iflac. Răcnetele de moarte se sting
între ziduri, înăbuşite de ninsoare, ca-ntr-un giulgiu.
— Puneţi foc! porunceşte voievodul, cu glas răguşit.
Un tunar scoate fierul înroşit dintre cărbuni,
apropiindu-l de lumina ţevii. O bubuitură spartă. Un nor
de fum alburiu şi înecăcios învăluind foişorul. Zgomotul
tencuielii căzînd de pe ziduri. Trabanţii se mişcă repede
către Tîrgul Cucului.
Mihai coboară, sărind cîteva trepte deodată. Vătaful
Simion îi ţine piciorul să-ncalece. Porneşte în goană.
Mantia îi fîlfîie pe crupa armăsarului. Copitele cailor
răpăie scurt pe scîndurile podului.

★
— Domnia ta, nu ne amărî! se ruga Bojoc, starostele
măcelarilor, de Racea, ameninţîndu-l cu un satîr cît toate
zilele. Măria sa ţi-a poruncit să ne laşi şi pe noi.
— Daţi-mi pace, fuste afurisite! Calapodarilor! Neguţă-
tori de piei de cloşcă! Afurisiţilor! Ce, vi s-a ridicat bîzdî-
cul?! Ia uită-te unde erau să fie vitejii?!
— Nu ne ocărî, căpitane! Vrem să ne răsuflăm şi noi
năduful!
 — Miorlăiţilor! Pînă acu v-aţi lăsat mulşi ca oile!
Staroştii isnafurilor îmbrăcaseră peste caftan platoşe
vechi şi ruginite, se gătiseră cu coifuri cît ceaunele, cu
penele mîncate de molii şi se făloşeau pe lîngă Racea,
cerîndu-i să-i ducă la război. Ferentarii ţineau nişte
viroage din Tîrgul Cucului, înşiruiţi cu fuşturile la picior.
Rîdeau în mustăţi, văzînd atîta vitejie la nişte oameni
paşnici, nededaţi cu harţul. Mulţi dintre tîrgoveţi erau
armaţi cu furci, cu topoare şi coase. Căpitanul, cu sabia
goală în dreapta şi buzduganul în stînga, gătit cu
coantăşul cel nou, cu mustăţile unse şi cu barba vîlvoi,
alerga de colo, colo, îmbăţoşîndu-se prin faţa staroştilor
pătrunşi de adîncă umilinţă.
— Vreţi voi să va luptaţi? tună el, proţăpindu-se
înaintea lui Bojoc.
— Pe sufletele noastre! Ce dracu, domnia ta, doar ştii
ce făcurăm la Paşti.
— Bineee! Să dea Belzebuth să-mi puneţi coada pe spi-
nare, cînd o fi la greu... Apucaţi drumeagurile astea două
din stînga. Osmanii au să şteargă putina pe-aici! Le arătă
drumeagurile cu vîrful luciu al săbiei. Zăpada albise
sprîncenele şi mustăţile oamenilor: Culcaţi-vă la pămînt!
porunci el aspru.
— Pe clisa asta? îndrăzni un glas.
— La pămînt, nemernicilor! răcni căpitanul, umflîndu-
se-n bojoci.
Într-o clipă tîrgoveţii se topiră prin viroagele pline de
apă. Racea a rîs gros, apoi le-a făcut semn ferentarilor să
se ascundă pe după gardurile mahalalei.

În dreapta sînt rînduiţi Vîlcan şi Bora, cu satele lor. În

stînga, Lambru, Berivoiu şi Iarciu. Se simte uşor. Cei
şaptezeci şi unu de ani îi par un vis. A-nchis ochii.
Răsufletul moşnenilor îngheţase. Se auzea Bucureştioara
ieşind pe gura Văii Adînci, bolborosindu-şi apele pe care
şi le arunca în Dîmboviţa. Începuse să-i fie cald. Poate
cînd s-o întoarce o să dea ochi cu Dănuţ. Păcat de stîlpul
putregăit al şopronului. Dacă nu s-ar fi lenevit, l-ar fi
putut schimba.
— Cneazule!
A deschis ochii. Îl înconjuraseră celelalte căpetenii.
— Ei?
— A detunat la cetate!
— Aşa? Atunci gătiţi-vă!
Fără un cuvînt, cnezii au venit şi i-au sărutat mîna. Au
rămas o clipă lîngă el, ascultînd un anume glas al
pămîntului. Păreau prăvăliţi dintr-un vîrf de Negoi.
Cuviincioşi, bolovănoşi şi neînduplecaţi. Faţa rumenă a
Berivoiului se aprinsese de tot. Ochii veseli căutau
ponciş. Mai încolo l-a desluşit pe Lambru, pe Costa Ursu,
Veveriţa, Dragomir Ager şi Cebucă. Pe Tătucu, numai
mustăţi şi barbă, pe Tocsabă meremetisind straja
paloşului. O lume dragă de devălmaşi slobozi şi mîndri.
Au răpăit nişte tobe. Norii se tăvălugiseră spre asfinţit.
Printr-o albie săpată în pîntecele lor cenuşiu se prizărea
un soare palid şi ofticos. Cneazul şi-a ridicat paloşul
deasupra capului. Moşnenii s-au urnit ca un val, urcînd
tăcuţi şi repede malul rîpos.

A trecut un spulber de vînt, aducînd o fulguire

învălmăşită de omăt. Văzduhurile au rămas tăcute şi
îngheţate. Cîrduri de ciori s-au vînzolit deasupra codrilor
de la Sfîntul Elefterie, croncănind speriate. Un corb cu
pliscul alburiu vîslea leneş pe sub burţile scămoşate ale
norilor. Zarafii îşi pierduseră răbdarea. Sub privegherea
unui ienicer negru, cu capul cît un bostan, apucaseră o
bîrnă cu care începuseră să bată la uşa ferecată a
vistieriei. Casele de lemn ale boierului Dan erau aşezate
peste Valea Adîncă, la poalele viilor boiereşti, într-un
tăpşan lunguieţ înconjurat cu gard de pămînt, întărit cu
ţepuşe. Asupra lor se mişcau tăcute pîlcurile de oaste
sorocite de Mihai pentru luptă. Dinspre miazănoapte
veneau scut lîngă scut trabanţii negri ai lui Jicmond
Bator. Li se vedeau penele fluturîndu-le deasupra
coifurilor cu obrăzarele lăsate.
Pe drumeagurile dintre vii, se arătaseră oştile Craiovei.
În faţă se desluşeau limpede, călări pe cai cu valtrapuri,
cei trei fraţi Buzeşti. De la miazăzi, urca, cu paloşele
goale în mînă, moşneşimea plaiurilor. Pămîntul începuse
să duduie înfundat.
Mihai, c-o mînă-n şold, ridicat în scări, îmbrăţişase
dintr-o privire tot cîmpul. Îşi simţea sîngele zvîcnindu-i în
tîmple. Vinişoarele ochilor i se roşiseră.
— Nici moartea n-o văd, blestemaţii, de grija aurului,
mormăi el în barbă. Ba! Au văzut-o. Fiecare pasăre pe
limba ei piere!
Zarafii înlemniseră. Două mii de perechi de ochi
priveau holbate rîndurile de oşteni care se apropiau în
pas măsurat, bătînd parcă în doba judeţului de apoi. S-
au ridicat strigăte de spaimă:
— Allah! Allah!
Fesurile, turbanele şî tichiile ovreieşti tivite cu blană de
vulpe au roit ca un furnicar. Ienicerul cu capul cît
bostanul a sărit pe parmalîcul cerdacului, rotindu-şi
iataganul şi împărţind porunci scurte. În grabă, cu
îndemânarea de vechi oşteni, cea mai mare parte din
cămătari au intrat în rînduri.
Atunci, fără să le mai dea răgaz, Mihai şi-a smuls sabia
din teacă şi cu pintenii înfipţi în burta calului a zburat
spre împrejmuirea vistieriei, urmat de boieri şi de Radu
Gheţea, cu roşii domneşti.
Caii goneau cu gîturile întinse şi urechile ciulite,
smulgîndu-şi greu copitele din imaşul dezgheţat. Radu
Gheţea îşi trăsese sabia şi se plecase pe oblînc. În faţă nu
vedea decît spinarea vînjoasă, acoperită cu zale, a
stegarului Ion Vînă şi crupa roaibă a iepii pe care o
călarea. Iapa începuse să zvîrle bulgări de noroi cît
pumnul. Căpitanul a băgat de seamă că se coseşte. Are
să i-o spună stegarului. Gardul de pămînt, înalt cît
statul, se apropie cu repeziciune. Îl simte pe Diavol cum
îşi potriveşte paşii. Din pricina goanei, ochii îi lăcrimează
din belşug. Mihai îl călărea pe Sultan. Armăsarul a trecut
gardul cu uşurinţă, strîngîndu-şi picioarele dinainte sub
piept. Voievodul a mai avut vreme să-l vadă pe Stroie
Buzescu venind dintre vii ca un balaur, iar în urma lui,
zugrăvindu-se pe cerul plumburiu, steagul neamului
Buzescu înaintea steagului băniei. A nimerit într-un pîlc
de foşti ieniceri, care au tăbărît asupra lui cu iataganele
ridicate, răcnind din bojoci:
— Michali!... Michali!
Sultan trîntise la pămînt vreo doi. Voievodul s-a plecat
uşor pe stînga, ciopîrţind faţa unuia mai îndrăzneţ c-o
lovitură piezişă. În aceeaşi clipă, comisul Radu Florescu
şi vel vornicul Ivan l-au ajuns din urmă, repezindu-se
turbaţi asupra zarafilor. Au început să se audă întîiele
răcnete de moarte.
Săbiile repezite de sus despicau ţestele, împrăştiind
zeamă alburie de creieri.
— Înainte, înainte! răcni Mihai. Loc, loc pentru roşii!
Oştenii domneşti veneau uşor răzleţi, făcînd să duduie
pămîntul. Radu Gheţea a trecut gardul ca o pasăre.
Cîţiva călăreţi au rămas cu burţile cailor înfipte în
ţepuşele de lemn.
Animalele rînchezeau jalnic, zbătîndu-se de moarte, cu
matele vărsate pe gard. A fost o clipă de îmbulzeală,
călăreţii din urmă venind de-a valma peste cei rămaşi
agăţaţi. Caii s-au rostogolit în curte, strivindu-şi stăpînii
sub şei. Cei care-şi putuseră stăpîni gonacii le-au sărit în
spinare şi de acolo şi-au făcut vînt peste palancă,
năvălind asupra turcimii, cu dinţii rînjiţi. Oştile Craiovei
au pălit ca o fulgerare de trăsnet.
Toată larma luptei era stăpînită de răcnetele boierului
Stroie Buzescu:
— Uiuiuuuu, bă zarafilor!... Uiuiuuuu!
— Uiuiuuu! chiuiau pe-ntrecute oltenii.
Au detunat slab cîteva pistoale. Oamenii n-aveau loc să
se mai mişte. Caii tropoteau pe loc, ridicîndu-se pe
picioarele dinapoi, bătînd şi muşcînd, aţîţaţi de strigăte.
Săbiile cădeau pe tigve, zbîrnîind. Stegarul Ion Vînă a
desfăşurat larg steagul mare al oştirii. O pală de vînt a
umflat mătasea albă, care-a-nceput să fîlfîie cu măreţie.
Văzînd steagul, cneazului Gheţea i-au dat lacrimile.
Costa Ursu se făcuse muşuroi sub gard. Bătrînul s-a suit
pe umerii lui. Vînătorul s-a ridicat încet, pînă cînd
cneazul a pus genunchiul pe coama palăncii. De acolo s-
a săltat sprinten în picioare, rotindu-şi paloşul uriaş pe
deasupra capului. Izbitura moşneşimii a fost izbitură de
măciucă. Bine sprijinit pe picioarele răscrăcărate,
cneazul cosea de sîrg, făcînd pîrtie.
— Asta pentru Cătălina! icnea el, ridicînd arma
cumplită peste umărul stîng. Ţestele se rostogoleau în
noroi, cu ochii holbaţi de mirare. Asta pentru feciori!
Lovitura venea îndesat, despicînd trupul pe curmeziş.
Trabanţii negri intraseră în curţi pe poartă, alcătuiţi în
formă de vîrf de săgeată. Laturile vîrfului erau apărate de
scuturi. Cei din mijloc împingeau spre lături. Călcau rar.
Pe unde treceau, lăsau snopi de leşuri. Zarafii luptau cu
frica morţii în oase, mînioşi că fuseseră înşelaţi, conduşi
cu măiestrie de ienicerul căpăţînos, care sta în cerdac.
Văzînd cîtă pagubă face Stroie Buzescu, ienicerul s-a
strecurat printre rînduri în coasta călăreţului, pe care
năpădiseră şase anatolieni voinici şi crunţi. Rândurile
din faţă nu mai aveau loc să mînuie paloşele. Moşnenii
au tăbărît cu pumnii şi cu ghioagele.
Cneazul Vîlcan îl ţinea pe un zaraf armean ciolănos de
mîini, căznindu-se să-i pună piedică.
— Cîine! gîfîi cneazul. Tu ai fost la haraci!
Văzînd că-i lunecă tălpile în mîzga amestecată cu
sînge, cneazul şi-a înfipt dinţii în beregata zarafului,
sfîşiindu-i-o.
Zărindu-l pe ienicer dîndu-i tîrcoale, Stroie Buzescu a
răcnit fioros, ridicîndu-şi calul pe picioarele dinapoi.
Ienicerul s-a strecurat repede, cu mişcări de şopîrlă, pe
sub pieptul calului, izbindu-l cu iataganul, de jos în sus.
Boierul a scos un răget de durere. Tăişul muşcase adînc
în carnea braţului stîng, sub locul apărat de cotarele de
oţel. Rînjind, ienicerul s-a topit printre luptători, cu ochii
aţintiţi la voievod.
Mihai, galben de mînie, cu dinţii înfipţi în buză, cu
barba vîlvoi şi ochii sîngeroşi, năvălea acolo unde zarafii
se adunau în rînduri, fără să-i pese dacă e urmat sau nu.
Tăia şi izbea, plin de ură şi de patimă. Din cînd în cînd,
se oprea, ridica sabia roşie de sînge şi striga cu glas de
nerecunoscut:
— Moarte turcilor!
— Moarte turcilor! mugeau mulţimile.
— Dă, bă!... Dă, bă!...
Lupta se făcuse măcel. Pămîntenii îi sfîşiau pe zarafi cu
dinţii, îi călcau în picioare, le striveau feţele cu pumnii.
Calul vel vornicului căzuse cu pîntecul spintecat. Vel
vornicul lupta pe jos, alături de cneazul Gheţea.
Căpitanul Radu Gheţea se apropiase de măria sa şi nu-l
mai slăbea din ochi. Izbea rar numai la creştet şi la gît.
Locurile începuseră să se limpezească. Zidul de fier al
trabanţilor se unise cu oştile băniei, rupînd turcimea în
două. Văzînd pîlcuri din ce în ce mai dese de zarafi dînd
dosul în salcîmişul încîlcit al Văii Adînci, Mihai a rîs
strîmb. Deodată, două trîmbe de turci au năvălit tăcute
asupra voievodului şi steagului, ciopîrţind cîţiva roşii,
răsturnîndu-l pe vistiernicul Theodosie Rudeanu cu cal
cu tot şi strîngîndu-i la mijloc, ca într-un cleşte. Ienicerul
cu căpăţîna cît bostanul, împreună cu alţi zece turci
fioroşi, au dat buzna, apucîndu-l pe Sultan de frîie şi de
curelele scărilor. Armăsarul se zbătea neputincios. Cu
mişcări fulgerate, Mihai a crăpat ţestele celor ce se
agăţaseră de dîrlogi. Într-o clipă, Radu Gheţea a-nţeles
planul zarafilor. Să-l ia prins pe măria sa şi apoi să-şi
răscumpere viaţa. Un turc crăcănat a sărit ager în
spatele voievodului, apucîndu-l de umeri. Pe acela Radu
Gheţea l-a împuns în şale, răsturnîndu-l cu un pumn dat
în turban. Altul s-a vîrît sub pîntecul lui Sultan, cu
hangerul ridicat. Căpitanul a sărit din şa. Într-o frîntură
de clipă a fost asupra zarafului, apucîndu-i mîna. S-au
rostogolit în nămolul frămîntat de copite şi de picioare,
încercând să se înjunghie şi să se muşte de beregată...
Cnezii Berivoiu şi Iarciu hăcuiseră nişte zarafi,
înghesuindu-i în spatele unui pătul. S-au închinat unul
către altul, sprijinindu-se în paloşe.
— Harnic ai fost domnia ta, Berivoiule. Ţi s-au mai
topit din osînzi, clămpăni Iarciu, ştergîndu-şi faţa
stropită de sînge cu mîneca sumanului.
 — Mulţumesc dumitale, Iarciule! Nu pot spune c-ai ră-
mas cu mult mai prejos decît mine, răspunse Berivoiu,
gîfîind ostenit. În vremea slăvitului Radu Voievod...
— Steagul! Steagul, măi!...
Cnezii au întors capetele ca la poruncă. Stegarul Ion
Vînă alunecase din şa, izbit în pîntece. Steagul fîlfîia ca o
aripă ostenită. Răcnind, bătrînii au dat năvală cu
paloşele ridicate.
Trabanţii puseseră zarafii pe fugă. Şi-au spart
rîndurile, alergînd pe urmele lor, încurcîndu-se-n
mărăcinişurile Văii Adînci şi umblînd după pradă.
Buzeştii şi-au întors caii spre locul unde Mihai se bătea
cu ienicerul care alerga sprinten în faţa armăsarului,
ferindu-se de loviturile năprasnice ale voievodului. În
jurul steagului dăduseră năvală moşnenii. Mihai l-a izbit
pe Sultan cu pintenul stîng. Calul a făcut o săritura în
lături. În aceeaşi clipă, sabia a fulgerat scurt. Căpăţîna
neagră a ienicerului s-a rostogolit la pămînt. Un strigăt
de moarte a izbucnit din piepturile zarafilor. Din două
salturi, voievodul a fost asupra steagului. L-a smuls din
mîna înţepenită a stegarului Ion Vînă şi l-a fîlfîit peste
capetele moşnenilor. Cele două trîmbe de zarafi s-au
risipit ca un fum. Unii au dat dosul, căutîndu-şi
scăparea în fugă. Alţii s-au aşternut în genunchi, cerşind
mila.
★
Mahalagiii din Tîrgul Cucului ieşiseră cu ţepoaie, cu
furci şi cu topoare. Muierile tăbărîseră pe Racea. Se
dovedea aprigă mai ales Ioana lui Stan, văduva. Îşi
pusese mîinile-n şolduri şi-l ocăra, de-i venea s-o
spintece:
— Frumos, viteazule! Ian uitaţi-vă la el şi la bărboşii
ăştia de ferentari! Alţii se luptă, şi ei fac pe firoscoşii, as-
cunşi prin rîpe şi pe după garduri.
— Hîş, cloşcă, şi dă-mi pace!
— Hîş, cu cine-ai mai hîşîit, calic nemernic. Ţi-ai
îmbîrligat mustăţile prin tîrg cînd nu era nimeni să ţi le
taie. Acuşica te pitişi ca iepurele. Du-te la război,
nepricopsitule! Mişcă-te, că-ţi înfig furca-n turul
nădragilor. Ah, Doamne, unde te-oi fi pitit tu, sameşe
Cristea, să te sămeşesc eu acuşica, se văita văduva cu
faţa lată şi ochii scăpărînd.
Alte cîteva zeci de ţaţe, înarmate cu furci şi cu proţapi,
îi ţineau isonul, blestemînd de-ngheţau apele:
— Hai, nepricopsiţilor!
— La război, înapoi, la plăcinte, înainte!
— Vi se umplură izmenele, vitejilor!
— Ian te uită şi tartorii de staroşti!
Au găsit pietre şi-au început să zvîrle în ferentari,
— Voi sînteţi scutelnici, diavolilor!
— Nu pe voi vă jupoaie!
— La război, bărboşilor!
— Şi voi, neguţători de boarfe! Luaţi şapte, piei de pe-
un om!
— Pe ale voastre le puneţi la adăpost!
Mahalagiii rîdeau cu gurile pînă la urechi, rezemaţi în
cozile armelor. Racea vedea negru. Neghioabele astea
strica toată tocmeala războiului. A ieşit din văgăuna
unde-şi găsise adăpost, gata să le ia la goană. L-au
primit cu o ploaie de palme, de pumni şi de vorbe
neruşinate. Una l-a zgîriat pe faţă. Alta l-a tras de barbă.
L-au scos din mîinile lor zarafii, care dăduseră buzna din
lăstărişul Văii Adînci. Pînă să ajungă oştenii la ei, fugarii
căzuseră sub securi şi sub furci. Tîrgoveţii au dat iureş,
bătîndu-se pe pradă. Muierile au ţîşnit cu fîlfîit de fuste,
scotocind fiecare tufă. Mahalagiii năpădiseră Valea
Adîncă, zgrepţănîndu-se pe malurile rîpoase.
— Haide către vistierie, porunci Racea, tocmindu-şi
cuşmuliţa. Aici n-avem loc de Belzebuţii ăştia.
Ferentarii au rîs, luîndu-şi fuşturile la mînă.

Mila vine pentru cei ce-au ştiut-o semăna. Nu pentru

cei ce-au asuprit ţara, cu ură, atîta amar de vreme.
Fiecare moşnean, fiecare oştean, fiecare oltean avea o
datorie de plătit.
Plata s-a făcut cu viaţă de om.
— Ucide!... Ucide!...
Glasurile, răguşite, abia mai înnodau vorbele.
Trupurile zăceau ca snopii. Curţile Danului licăiau de
sînge. Picioarele oştenilor călcau pe căpăţîni, pe hoiturile
retezate, ciopîrţite, hăcuite. Pe sub nori a trecut o
volbură de corbi, croncănind jalnic. Mihai încremenise
călare, ţinînd steagul mare al oştirii lîngă inimă. Cneazul
Gheţea şi-a dat cuşma pe ceafă, apoi cu mîini tremurînde
de trudă şi-a şters paloşul de turbanul unui zaraf. Peste
locul judeţului s-a-nchegat o linişte cumplită. Oştenii se
rezemaseră în arme. Capetele spîrcuite şi sparte rînjeau
spre cerul lui Allah, care nu le dăduse nici înjurare, nici
sprijin.
Ca şi cînd vestea judeţului ar fi fost purtată pe aripi,
au început să bata vesel toate clopotele tîrgului. Plin de
nămol şi de sînge, cu hainele ferfeniţite, Radu Gheţea le
asculta cu fruntea îngropată în coama lui Diavol.
Dangătele cînd dulci, cînd rostogolind zvon de aramă îl
pătrundeau ca o binecuvîntare.
 4

Spre amiazi, soarele şi-a făcut loc printre nouri, topind

bura de zăpadă căzută de dimineaţă. Cele o sută de
căpăţîni ale ienicerilor de la curte rînjeau asupra tîrgului
din ţepuşele ridicate pe zidurile cetăţii. Deasupra lor, în
trei suliţe, străduiau tigvele lui divan effendessi, a
ceauşului Siavuş şi a başbulucbaşului. Oştenii se
îndreptau spre biserica Bălăcenilor, ducînd în vîrful
armelor capetele zarafilor. Peste hoiturile rămase în
curţile vistieriei vechi năpădise ca un stol de prada
calicimea Ciungului. Clopotele sunau sărbătoreşte. Pivele
de la cetate au tras de trei ori, învăluind foişoarele în
norişori scămoşi şi alburii de fum. Tîrgul răsuna de
strigătele norodului bulucit în spatele sotniilor încălărate
ale cazacilor domneşti.
— Slavă măriei sale!
— Mulţi ani!
Mihai călărea cu dreapta-n şold, cu gugiumanul plecat
pe-o sprînceană, privind liniştit peste poporenii căzuţi în
genunchi.
Radu Gheţea ducea steagul mare al oastei. Mantia
cărămizie a voievodului atîrna în zdrenţe. O tîrgoveaţă şi-
a făcut loc printre caii cazacilor şi i-a închinat măriei sale
un fecioraş bosumflat, învelit în broboadă. Mihai l-a luat
din mers, l-a sărutat pe obrajii bucălaţi şi i l-a dat mamei
care-şi lipise fruntea de cizma stropită cu sînge.
Trîmbiţaşii ieşiseră la ziduri, vărsînd peste mulţime
chemările lor aspre. În urma gvardiei de roşii veneau
fraţii Buzeşti. Măreţi, pe caii lor numai foc gătiţi cu
valtrapuri de mătase sîngerie, cu frîiele bătute-n
nestemate, înzăuaţi şi încoifaţi cu coifuri suflate-n aur,
Buzeştii păreau trei fraţi dintr-o poveste. Stroie se legase
la mîna stîngă. Sîngele îi trecuse prin năframă şi-i
cursese peste mănuşarul de oţel. După oştile Craiovei se-
nşiruiseră trabanţii negri de la Ardeal. Alaiul era încheiat
de moşneşimea pedestruită, în fruntea căreia călca
măsurat cneazul Gheţea din Cremenari.

★
Faţa ciupită de vărsat a ceauşului Haviz se-nvineţise.
Îşi plimba ochiul ciacîr de la pădurea de capete ridicate
în suliţe la tigvele ienicerilor rînduite pe zidurile cetăţii şi
se tînguia, trăgîndu-se de mustaţa rară:
— Allah!... Aman!... Era încins cu cele două iatagane,
îşi pusese platoşa şi coiful. Alături, sprijinit de creneluri,
stătea boier Dan. Îndrăzneala făţişă a voievodului îl
trezise. De azi-dimineaţă nu mai luase în gură nici măcar
un strop de rachiu. Îşi vîrîse capul într-o butie cu apă
rece, băuse zeamă de varză acră şi privise din foişor,
peste creştetul golaş al livezilor, toată vînzoleala oştilor.
Zîmbea. Azi-noapte, logofeţelul Mateica s-a strecurat la el
cu vestea că Sinan Paşa l-a repezit pe însuşi
cadiulascherul Baki, cu două mii de oşteni, să-l prindă
pe Mihai. Vizirul nu ştia încă de noua hăinie a
bănişorului, care şi-a săpat astăzi groapa. Boier Dan a
rîs uşurel în barba cînepie, învelindu-se mai bine în
caftanul blănit, pe care-l purta deasupra zalelor. S-a
întors spre curţi.
Alvaniţii stăteau la foişoare gata de luptă. Caii spahiilor
lui ceauş Haviz, legaţi la conoveţe, cu păturile pe ei,
ronţăiau tainul de ovăz, scoţînd aburi pe nări. Chiar dacă
l-ar păli hainul, ar putea ţine cetatea pe puţin zece zile.
Adică jumătate din timpul cît îi trebuie emirului să
ajungă de la Turnu la Bucureşti. Tropote dese de cai
clefăind prin nămol l-au făcut să se întoarcă. Sub ziduri
se arătase boierul Barbă Albă, gătit de război, urmat de
vreo cincizeci de călăreţi cu suliţe şi paveze. Boierul
purta un coif de oţel îmblănit, cu obrăzarul ridicat, iar
peste zale, mantie de camelot. Şi-a jucat fugarul înaintea
şanţului, ameninţîndu-l cu pumnul înmănuşat în oţel:
— Chiorul dracului! Te închiseşi între ziduri! Ţii partea
păgînului...
— Ţi-ai pierdut minţile, boierule! şuieră Dan,
aplecîndu-se peste metereze.
— Ţi le-ai pierdut tu, jigodie! răcni Barbă Albă, cu
negul din vîrful nasului liliachiu de supărare. Îmi
mîncaşi o groază de parale. Da’ eu mă pun cu păgînul!
Asta s-o ştii şi să te temi de mine. Mă duc să mă închin
voievodului.
O adiere de vînt a înfoiat steagul din mătase galbenă al
boierului Barbă Albă, pe care era zugrăvit un urs, ridicat
în două picioare. Boierul a scuipat către Dan, apoi a dat
pinteni, indepărtîndu-se în goană. Biv vel vistiernicul a
înghiţit în sec.
— Ce voia ghiaurul? întrebă Haviz.
— Nimic! La noapte, viteazule, după cum ne-a fost înţe-
legerea. Cade capul diacului, se duce şi mintea beyului...
Ceauşul a încuviinţat, rînjind. Dan a coborît repede din
foişor, făcînd semn unui om jerpelit şi trenţăros, care-l
aştepta pitit lîngă poarta de fier.
— Bîrsane, ieşi prin gang! Vezi să răspunzi în malul
Bucureştioarei. Cai ai la Manole Cap-Lat. Încaleci şi...
goană pînă la Snagov. Egumenul o să-ţi dea călăuz. Îl
găseşti pe biv vel vornicul Chisar şi-i spui să se
pornească de-ndată cu toate călărimile. Să ocolească
taberile ungurilor de la Colentina şi să-mi dea de veste de
cum s-o arăta în vederea cetăţii. Mai spune-i să fie cu
ochii-n patru asupra biv vel paharnicului Manta. Să nu
te-ntorci din drum decît mort. Şi nici mort, scrîşni Danul,
privindu-l pe trenţăros în aşa chip, încît acesta se-nfioră.
— Am să fac după porunca măriei tale, se-nchină
omul, grăbind spre casa bolovănită a boierului.
Deasupra tîrgului s-a ridicat un chiot şi un ramat, slo-
bozit din mii de piepturi. Danul a şovăit o clipă. S-ar fi
dus să se hodinească. Voia să se-ntremeze şi să-şi
limpezească minţile într-un somn adînc şi fără vise...
„— Cine ştie ce mai pune la cale diavolul”, murmură
boierul şi, ca atras de o putere mai presus de el, s-a
întors, urcînd repede treptele turnului.

★
O cotigă cu roţile hîrbuite, trasă de-un măgar
răpciugos şi bleg, zdrăngănea din obezile slăbite,
hurducîndu-se prin gropile Uliţei Mari. Mihai o aştepta în
capătul mideanului.
Înconjurat de toată curtea şi de tot clerul. Poporenii şi
oştenii de pămînt stau în priveală, mohorîţi şi miraţi.
Cneazul Gheţea îşi făcea loc pe lîngă crîşma lui Iftimie,
trăgînd după el perechea de cerbi îmblînziţi pe care-i
adusese vînătorul Costa Ursu din tabără. Cotiga se
înfunda în nămoale pînă-n butuc, măgăruşul se opintea
în hamul de sfoară, iar de deasupra terfeloagelor cu care
era încărcată se scălămbăiau cei doi măscărici ai curţii:
Manea Nebunul şi Prinţipul Zamfir. Doi pitici, cu capetele
mari şi bătrîne aşezate pe trupuri firave.
Prinţipul Zamfir avea o ghebă în umărul stîng, care-l
făcea şui şi-l ţinea rupt în două. Erau gătiţi cu tichii,
tivite cu clopoţei. Purtau mantale din pînză colorată,
conduri persieneşti cu vîrfurile aduse pe spate şi nădragi
numai petice. Manea Nebunul răsucea deasupra capului
o sabie de trestie, iar Prinţipul Zamfir ameninţa un om,
legat peste terfeloage, cu un topuz de lemn. De cîte ori se
mişcau, clopoţeii clincheteau veseli. Cînd cotiga a ajuns
în dreptul mideanului, piticii s-au luat la bătaie, croindu-
se peste spate cu armele lor de măscărici.
— Ghebos afurisit, ţipa piţigăiat Manea Nebunul. Îţi
spun că trebuie să-i spînzurăm pe bărboşii îndrăciţi. Să
le iasă limbile de-un cot!
— Eu vreau să-i spînzurăm de bărbi! Hi, hi, hi! De
bărbi, de bărbi, chicotea Prinţipul, mişcîndu-şi gheba în
toate părţile. Să-i spînzurăm pe boieri, ha, ha, ha! Lîngă
divan effendessi să-i urcăm...
— Ba lîngă Siavuş!.,.
Poporalii n-au cutezat să rîda. Boierii au zîmbit într-un
dinte, privindu-l pe Mihai pe sub chivăre. Mihai se uita la
cei doi schilavi cu îngăduinţă. Başbulucbaşa de la
meterhanea a făcut semn fluieraşilor şi doboşarilor.
Ţipetele măscăricilor s-au pierdut în răpăitul dobelor.
Ajunşi în mijlocul mideanului, măscăricii au sărit jos,
venind de-a rostogolul pînă la scara voievodului. S-au
aşezat de-a stînga şi de-a dreapta măriei sale,
schimonosindu-se unul la altul pe sub burta ar-
măsarului. La un semn al domnului, Racea a tăiat
legăturile omului din cotigă, ridicîndu-l de gulerul
caftanului răpănos,
— Phiuu! au izbucnit tîrgoveţii din spatele oştenilor şi
cei căţăraţi prin pomi.
— Ucigă-l toaca!
— Asta-i cîinele de Parteme...
— Ne lua un aspru pentru o jalbă, măria-ta!
— Ne încărca la socoteli, de vindeam marfa în pagubă!
 — Huideo, potaie!
Glasurile se întărîtau. Oamenii împingeau spre cotigă.
Diacul stătea în picioare, slăbănog, deşirat şi tremurînd,
privind pierdut peste capetele mulţimii. Nu-nţelegea
nimic. După ce răbdase astă-vară bătaia armăşeilor, se-
nchisese în vistierie şi nu-şi mai scosese nasul în lume.
Ce voiau de la el netrebnicii ăştia? Azi-dimineaţă
mîntuise de socotit bairamlîkul, pînă-ntr-o leţcaie! De ce
să-l fi urcat în cotîrla armăşiei, ca pe furi? Au încărcat
toate terfeloagele cu haraciul de-acum nu ştiu cîţi ani şi
pînă azi, toate înscrisurile cu datoriile măriei sale către
zarafi, înscrisuri şi terfeloage la care muncise o viaţă.
Catastife şi zapise buchite noapte de noapte, acoperite cu
scrisul lui mărunt, pentru care cheltuise o sută de antale
de cerneluri. Erau trecute acolo, pe luni toate tributurile,
curamalele şi zăhărelele, toate plocoanele către paşale şi
viziri, iar în catastiful ăsta galben, cele către frumoasele
din haremuri, Socotite şi răsocotite în fiecare leat,
înflorite cu chinovar, cetluite cu inelul vel vistiernicilor.
Nimeni nu ştie cît aur e ascuns în terfeloagele astea;
nimeni nu ştie preţui mirosul lor de mucegai, care la
Stambul se schimbă în parfumuri scumpe, în mătăsării
şi aurării, în nestemate cu care se gătesc femeile de care
el niciodată n-a avut parte, nimeni nu ştie că foile lor
gălbejite grăiesc despre puterea sau despre slăbiciunea
voievozilor. Numai el şi moliile cunosc toate tainele,
numai el şi moliile le-au cercetat lacom în canţelariile
mucede ale vistieriei. Ce vor bezmeticii ăştia? De ce le-
nhaţă căpitanul Racea şi le aruncă în midean, fără nici o
milă?
Catastifele zburau, fîlfîind obosite din foile galbene şi
scorojite. Diacul Partenie a sărit din cotigă şi s-a repezit
să le acopere, să le apere, cu braţele lui slăbănoage şi
tremurătoare.
Pe obrazul pătat de cerneluri i se prelingeau lacrimi
mari şi parcă pline de praf. Vraful de terfeloage crescuse,
ca şi cînd ar fi vrut să astupe tot mideanul. Diacul
Partenie striga şi se tîra în genunchi prin nămol, cu
ghearele întinse spre grămada de catastife. Racea i-a dat
un picior în piept, răsturnîndu-l pe spate. Cneazului
Gheţea i se muiaseră picioarele, înţelesese şi norodul
amuţit într-o linişte de moarte. Norii îşi scămoşau burţile
cenuşii peste tîrg. Dinspre vistieria veche se auzea
croncănitul întărîtat al corbilor. Caii îşi muşcau zăbalele,
bătînd cu picioarele în pămînt. Zalele călăreţilor
scrîşneau. Mihai a ridicat mîna, Racea şi încă cîţiva
oşteni au scăpărat din amnare. Tot tîrgul şi-a îndreptat
privirile spre flăcăruile care mijeau adăpostite în palme.
Focul a pîlpîit o clipă, ca şi cînd ar fi vrut să se stingă,
apoi s-a ridicat vesel, prelingîndu-se din foaie-n foaie, din
catastif în catastif, pînă cînd tot maldărul a fost cuprins
de pălălaiele care ridicau spre cer bucăţi de hîrtie
scrumită şi dîre groase de fum înecăcios şi negru.
Tîrgoveţi şi oşteni, boieri şi moşneni priveau vîlvoarea
cu răsufletul tăiat. După ce palele s-au domolit, rămînînd
doar maldărul de cenuşe tremurătoare, oamenii şi-au
săltat frunţile. Muierile icniseră într-un plîns sleit şi
înăbuşit în broboade. Glasul aspru al voievodului s-a
revărsat asupra mulţimilor, ca un spulber de vînt.
— Aşa cum m-am slobozit pe mine de toate datoriile în
clipa asta, aşa vă slobod şi pe voi, noroade ale mele, de
toate birurile păgînului. Rămîneţi îndatoraţi doar cu
zeciuiala, aşa cum o plăteau moşii voştri. Ca ei să fiţi de
aprigi la luptă.
Să nu uitaţi ce-a păţit Baiazid Ildîrîm de la unii ca
aceia...
 Acu, poftesc să vă veseliţi, ca într-o zi de praznic ce ne
aflăm şi ca într-o zi în care batem cu ascuţişul paloşului
la porţile vremii...
Mulţimea a răzbubuit în strigăte de slavă. La semnul
vel postelnicului Preda Buzescu, au început să tragă
clopotele bisericii de jurămînt a Bălăcenilor. După ele s-
au înnădit şi celelalte clopote ale tîrgului. Trîmbiţaşii
ieşiţi la ziduri au suflat în trîmbiţe. Mihai a lepădat
mantia zdrenţuită în nămol, călcînd-o în picioarele
calului. Atunci s-a văzut altă minune a zilei aceleia
minunate. Cu glas puternic, cneazul Gheţea a poftit loc.
Îl urmau doi cerbi voinici, cu coarnele abia rămurite şi cu
boturile umede.

Noaptea se lăsase cu învăluiri uşoare de ninsoare. În

spătăria mare, ospăţul era pe sfîrşite. Cîţiva boieri
adormiseră cu capetele pe masă încă de la a doua cupă.
Torţele fumegau în crengile de fier. Păhărniceii şi
stolniceii se mişcau neauzit, ca nişte umbre. Mihai băuse
peste măsură. În loc să-l îngreuneze, băutura îi limpezise
minţile. Gîndurile îi sclipeau, ca o întindere de gheaţă
într-o zi cu soare. Pînă în ceasul ăsta îşi îndeplinise
planurile, fără nici o sminteală. Lesne i-ar veni să-i
spulbere pe boierii vechi şi să le ia averile. Gîndul l-a
făcut să se scîrbească. Prea ar rămîne singur, cu cinstiţii
săi veri. Peste un ceas se va porni la Giurgiu. Raiaua îi
stă în coastă. Stroie Buzescu toarnă în el ca-ntr-o butie.
Lasa-l să toarne. E un viteaz. Pînă va afla Sinan, va fi
prea tîrziu.
Îşi aducea aminte aidoma vorbele de i le-a spus
cneazul Gheţea, cînd i-a închinat cerbii: „Măria-ta, ai
ţinut Scaun de judecată pentru moşia ţării. S-ar cuveni,
după datină, să-ţi închine toate satele cîte-un cal bun.
Satele n-au, că sînt sărace. Altădată ţi-am fi dăruit
armăsari, să nu-i găseşti peste şapte mări şi şapte ţări.
Da’ te rugăm, plecaţi la poruncă, să primeşti aceşti doi
cerbi blînzi, ca un semn şi ca o închinare.
Ca un semn al blîndeţii către cei mulţi. Ca o închinare
către pravilele şi legea pămîntului, Căci împărăţia, măria-
ta (vorbele astea le macină mereu în gînd), împărăţia se
ţine cu puterea celor mulţi şi legaţi de rodul brazdei, cu
sfatul bătrînilor şi cu cercetare de cuget.”
Vătaful Simion i s-a plecat la ureche, şoptindu-i că-l
aşteaptă Tudora. Mihai s-a ridicat greoi, poruncind cu
glas răguşit de băutură:
— La cai, boieri dumneavoastră! La cai!
— La cai! răcni Stroie Buzescu, dînd de duşcă un pocal
plin. Cîteva boabe rubinii de vin i s-au prelins în barbă.
Boierii s-au sculat zăngănind din zale şi din platoşe.
Copiii de casă s-au repezit să-i sprijine şi să le încheie
paftalele. Pe masă rămăsese o jumătate de căprioară.
Talgerele erau pline de oase. Cineva a vărsat o cupă.
Mirosea acru a sudoare, a vin şi a mîncăruri sleite. Mihai
s-a oprit în pragul horei mari, a şovăit o clipă, apoi,
întorcîndu-se pe călcîie, i-a poruncit vătafului peste
umăr.
— Ad-o în foişorul lui Oană! Şi cheamă-i la mine pe
căpitanii Gheţea, Mîrzea şi Racea.
S-a-nfăşurat bine în mantaua de camelot, pe care i-o
întinsese vătaful, şi a ieşit în negura nopţii. Şi-a scos
gugiumanul lăsînd fulgii reci să i se topească pe fruntea
încinsă. Călărimile se-nşiruiseră în toată curtea. Abia se
vedeau ca nişte momîi adunate pe cai. Fiecare călăreţ
luase pe crupă un pedestraş. Se vor mişca numai la pas
şi la galop. Signor Mantovano a urcat pe căruţe
douăsprezece balimezuri. Pe cele mari, de asediu, nu le
poate căra prin nămoalele astea. S-a-ntors cu faţa către
tîrg. Bucureştiul pare gătit cu salbe de rubine. La fiecare
răscruce ard focuri. Pe Uliţa Mare stau înşiruite
purcoaiele de căpăţîni. Pălălaiele de lumină joaca pe
feţele galbene ale zarafilor şi în albul ochilor holbaţi. În
midean se frig boi întregi. Tîrgoveţe bete se lasă ciupite
de oşteni. Jos, sub ziduri, doi cazaci joacă în nămol,
lepădîndu-şi straiele scumpe şi călcîndu-le în picioare.
Glasurile învălmăşite urcă şi coboară, ca un zumzet
neistovit de stupină. Cu toată lărmuiala tîrgului, aude
paşii uşori ai Tudorei urcînd treptele de piatră. Ibovnica
poartă o mantie lungă, cu gluga ridicată.
— Măria-ta! gîfîi uşor femeia, lipindu-se de el.
Îi simte răsullarea fierbinte pe faţă. Straja se trăsese în
partea cealaltă a turnului. Mihai i-a încleştat mîna, gata
să i-o zdrobească.
— Taci! Priveşte!
Lîngă un foc la care se perpeleau cîţiva tîrgoveţi, trecîn-
du-şi unul altuia bota cu rachiu, s-a oprit un alăutar.
Mihai a tresărit. Ca un fulger şi-a amintit de altă
petrecere a norodului şi de alt cîntec, poate rostit de
acelaşi bătrîn orb şi trenţăros, care acum înfioară
coardele alăutei. Glasul alăutarului e aspru. Tîrgoveţii îl
ascultă tăcuţi. Au început să se strîngă şi alţi cheflii, de
la alte focuri.

...Că oştenii măriei sale sînt...

Coardele s-au îngînat dulce şi înfiorat:

Tot voinici de-ai Oltului,

Cum îi place codrului,
Cum nu-i vine cîmpului.
 Lungi de mînă...

Tîrgoveţii au chicotit, dîndu-şi ghionţi:

Tari de vînă,
Toţi porniţi pentru pricină!
Lungi în coate,
Laţi în spate,
Cu hangere ferecate,
Cu mustaţa-n barbaric,
Cum stă bine la voinic.
Cu mustaţa cît o coadă,
Două la ceafă, le-nnoadă,
De-şi face nodul cît pumnul,
De se sperie păgînul
Şi-şi face cruce rumânul,

Mihai a înhăţat-o pe Tudora, trăgînd-o după el. În

capul scărilor a dat piept cu Gheţea.
— La poruncă, măria-ta, se-nchină căpitanul.
— Duceţi-vă înainte şi-mi prindeţi limbă...
A coborît treptele, lăsîndu-i pe cei trei căpitani cu
gurile căscate.
— Un cal pentru Tudora, i-a poruncit vătafului Simion,
care-i ţinea scăriţa.
Înainte de a urca în şa, a tras în piept mirosul de cal,
de curelărie, de oştean, care-i era aşa de drag. Călărimile
aşteptau împietrite sub ninsoare. Mihai a gonit în fruntea
lor, cu mantia fluturînd.
— La druuum!
— La druuum!
Porunca a trecut din steag în steag, pierzîndu-se în
noapte.
 Oştile s-au urnit rînduri, rînduri, în clinchet de scări
izbite una de alta şi-n zăngănit de arme. Un nechezat
prelung a stăruit o clipă între ziduri. Podul cetăţii răsuna
mărunt şi înfundat sub miile de copite. Ninsoarea se-
ndesise. În urmă, tîrgul rămînea să-şi cînte cîntecele şi
să urzească basmele acelei zile de luptă.

VI

Pînă spre Călugăreni, căpitanii au călărit scară la

scară, în faţa trupului de roşii domneşti. Se pornise
viforniţă, zbîrlind coamele cailor şi strecurîndu-le sub
dulămi ace de gheaţă.
Sfatul a fost scurt şi limpede. Racea să facă rost de-o
frînghie lungă şi de-un proţap de fier, Mîrzea să-l
găsească pe Răzbici cu soţii săi, Radu Gheţea, pe Iosif
Veveriţă şi pe Costa Ursu. Cînd toţi cei aleşi au ieşit din
rînduri, căpitanii au îndăluit în goană. Caii se poticneau
des. Viforniţa îi bătea peste obraji, orbindu-i. Oştirea
rămăsese în urmă. Codrul părea bîntuit de stihii.
— Pe unde-o luăm? întrebă Racea.
— Pe la Uzunu şi Stoieneşti, răspunse Gheţea. Ieşim în
şleaul Giurgiului.
— Să nu ne simtă, sfinte Pafnutie!
— De la Şerpăteşti, o tăiem prin codru. Ştiu o potecă.
— Facă-se voia ta! răspunse Racea potrivindu-şi gluga.
Ia-o înainte! Tu cunoşti codrul mai bine ca noi!
Radu Gheţea l-a împins pe Diavol, aţintindu-şi privirea
între urechile ciulite. În rarişti, zăpada începuse să se
troienească. Au trecut prin Călugăreni, lătraţi de cîini. N-
au simţit satul decît după mirosul acru de fum şi de
baligă. Cînd să iasă pe podul de peste Neajlov, s-au văzut
înconjuraţi de umbre miţoase, care le-au apucat dîrlogii
şi le-au pus suliţele în piept.
— Care eşti? întrebă un glas bărbătesc.
Gheţea s-a plecat în şa, căutînd să-i desluşească faţa.
— După vorbă, pari a fi hotnogul Vifor, rîse căpitanul.
— Eu sînt! Cine’întreabă ?
— Căpitanul Gheţea!
— Bată-te să te bată! Cum de nu te cunoscui?
Hotnogul s-a lipit de Diavol, ridicîndu-şi cuşma:
— Veghem dinspre raia, după poruncă! Încotro ?
— Căutăm limbă!...
— Loc! Loc şi drum bun!
Mogîldeţele au rămas tupilate în viforniţă. Neajlovul gîl-
gîia în maluri, curgînd negru şi învîrtoşat.

★
Împreună cu logofătul Udrişte, diacul Nathanail
ascultase pînă tîrziu ramătul şi veselia tîrgului. În vatră
ardea un puişor de foc, răsfăţînd odaia cu o căldură
moaie şi plăcută.
Diacul îşi aruncase pe umeri un cojocel fără mîneci,
Lumînarea din sfeşnic tremura deasupra unei epistole
scrisă pe jumătate. S-a întins în jilţ, trosnindu-şi degetele
uscate şi rîzînd blînd:
— Îţi bănui că nu te-a luat la Giurgiu?
— Îmi bănui, domnia ta, răspunse logofătul.
— Nu-i vreme pierdută pentru fapte de vitejie. Întîi să
mîntuim cu scrisoarea către împărat. Trebile soliceşti nu
ţi-ar place?
 — Hm!... Ştiu eu?
— Acolo e nevoie şi de înţelepciune, şi de vitejie. Şarpe
şi pardos să fii. Vulpe şi leu...
Logofătul şi-a descins sabia, apoi a luat pana,
încercîndu-i vîrful pe unghie:
— Îmi spuseşi, domnia ta, că în noaptea asta vom ţine
sobor filosoficesc cu numărul şapte. Şapte laude aduse
Domnului, şapte daruri ale sfîntului Duh, şapte Taine,
şapte Desăvîrşiri, aşa după cum spune Fericitul
Augustin.
Diacul şi-a plecat fruntea largă în palme. A stat o
vreme tăcut, adîncit în sine.
— Mi-ar fi plăcut să pot ţine sobor lumesc cu cneazul
Gheţea de la Cremenari. Ai auzit ce i-a spus măriei sale
cînd i-a închinat cerbii?
— Auzit!
— Către înţelepciunea aceea a vieţii am năzuit eu în
vremea din urmă. Mi se părea, cinstite logofete, c-aş fi
aidoma unui vrej, care suge mustul pămîntului fără să-
nflorească, fără să rodească, pe veşnicie sterp şi
nefolositor.
— Gîndurile astea te macină degeaba, domnia ta.
Foloasele unei minţi luminate pot fi la fel de mari cu
acelea ale unei vieţi împlinite şi rodnice în fapte.
— Auzi? Ce să fie?! întrebă diacul.
— Crivăţul! Domnia ta nu încui uşile... Ba, sînt paşi!
În aceeaşi clipă, uşa s-a dat de perete, iar în pragul ei
s-a înrămat, rînjind, ceauş Haviz. Diacul s-a ridicat încet,
fulgerîndu-l cu privirea.
— Ce cauţi aici, fiară? Neomule!
Spahiii grămădiţi în spatele turcului au început să
tremure.
— Djinnii, şopti unul din ei.
 — Djinnii, murmurară ceilalţi.
— E un sfînt, effendi! Să mergem!...
Logofătul Udrişte a făcut doi paşi asupra săbiei, a
smuls-o din teacă şi s-a repezit la ceauş Haviz. Turcul l-a
primit apărîndu-se cu unul din iatagane. Părea că mîna
lui Allah pluteşte în odaia bătrînului. Adusese cu el setea
de sînge şi viforniţa de-afară. Aici îl găsise pe ebul sulh
citind poate în Yacaa name1... A şovăit, dînd să iasă.
Tăişul logofătului i-a crestat urechea. Atunci, cu un
răcnet de mînie şi-a tras şi celălalt iatagan, a făcut o
săritură de pisică înfigîndu-i-l diacului în piept, apoi,
rotindu-le cu repeziciune, l-a înghesuit pe logofăt într-un
colţ. În vrăjmăşia luptei, a răsturnat masa.
Lumînarea a căzut peste foaia de hîrtie pe jumătate
scrisă, aprinzînd-o. Simţind miros de ars, ceauş Haviz a
dat dosul, şchiopătînd. Spahiii fugiseră de mult.
Logofătul Udrişte a stins scrisoarea şi s-a repezit la
căpătîiul diacului. Pletele albe zăceau răsfirate într-o
baltă de sînge. Diacul nu mai răsufla.
Vîrful de oţel îi intrase în inimă. Clătinîndu-se ca beat,
neînţelegînd rostul celor întîmplate, bîjbîind, logofătul a
luat lumînarea, punînd-o la capul bătrînului. I-a cercetat
o clipă ochii stinşi, apoi i-a închis pleoapele cu duioşie de
fiu.
— Iată, diece - murmură el - că-mi rămîne nedezlegată
taina numărului şapte. Iar domniei tale, taina de viaţă a
cneazului Gheţea din Cremenari... Ai întîlnit, diece,
ceasul cel mare al reîntoarcerii fără întoarcere, ceas
despre care-mi povesteai odinioară, la lumina blîndă a
unei nopţi de Prier...

1 Cartea mare a visurilor.

 2

Fulguia viforît, vîrtejurile de omăt alergîndu-se pe

uliţele Giurgiului, răbufnind pe după colţuri, troienindu-
se sub obloane şi în lungul gardurilor, izbindu-se de
zidurile mohorîte ale cetăţii, învîrtejîndu-se pe după
meterezele şi bastioanele în care vegheau bătrînii ieniceri
ai sultanului, ca apoi să scape chiuind în largul
frămîntat al apelor şi peste streaşina albă a codrului
Vlăsiei.
— Păgînă vreme, mormăi jupîn Răzbici, abia înotînd
prin zăpadă. Viscolul i-a smuls vorbele de pe buze,
sfîrtecîndu-le şi risipindu-le în negura nopţii. Călăriseră
prin codru, izbindu-se de copaci, orbecăind după simţ,
îngheţaţi, cu bărbile şi mustăţile numai zloată. Radu
Gheţea căuta să ţină crivăţul în umărul stîng. Diavol
mergea la pas, sforăind şi tremurînd.
Atunci cînd i s-a părut că rătăceşte de-o veşnicie, fără
vreo nădejde să mai găsească drumul, cînd nu-şi mai
simţea nici degetele de la picioare, nici pe cele de la mîini,
a auzit ca prin vis un lătrat răguşit de dulău. Ţinînd-o tot
cu crivăţul în stînga, au ieşit mai jos de Stăneşti, într-o
limbă de codru care intra între Odivoaia şi cetate,
unindu-se cu lunca Dunării. S-au apropiat călări pînă la
o bătaie de săgeată de zidurile mătăhăloase,
adăpostindu-şi caii într-o viroagă, peste care zăpada
trecea fluierînd.
— Să rămînă la cai domniile lor Simion Lehaciu şi Con-
stantin Sitarul, porunci Gheţea, descălecînd. Raceo, te
scot în malul apei. De acolo, fă ce ştii!
 — Mi-a îngheţat gura, bodogăni Racea, petrecîndu-şi
frînghia peste umăr şi înhăţînd proţapul de fier. Haidem!
În trei ceasuri, măria sa e aici. Tu, sfinte Pafnutie,
scoate-mă la schela unde-şi ţin turcafleţii şeicile... Asta-i!
— Acolo te scot!
Au ocolit şanţul cetăţii, înşiraţi unul în urma celuilalt.
Apoi s-au înfundat în lunca deasă a Dunării. Crengile
sălciilor şi ale tufarilor se zbăteau nebuneşte, biciuindu-i
peste obraji. Se auzeau valurile bătînd mînioase în
piciorul zidurilor. Oprindu-se din cînd în cînd,
adulmecînd, încercînd drumul cu piciorul, Radu Gheţea
a ieşit în malul şanţului, acolo unde acesta se vărsa în
Dunăre.
— Am ajuns, şopti el, trăgîndu-l de mînă pe Racea. Au
rămas umăr lîngă umăr, ascultînd chicotul bezmetic al
viforului în creneluri, plescăitul valurilor şi zornăitul
lanţurilor cu care erau legate şeicile la schelă.
— Ce faci? tresări Gheţea.
— După cum vezi, mă despoi, răspunse Racea,
clănţănind.
— Nu-i duce grija, Radule. Are pielea groasă. Dă-mi să-
ţi ţin cuşma. Păcat de plete!
— Sşşt, păcătosule, te aude jupîn Răzbici şi mă pîrăşte
la toată lumea.
Glumind, uriaşul şi-a lepădat straiele, cu multă grija
şi-a scos cuşmuliţa şi peruca, apoi fără să mai pregete şi-
a dat drumul în apa şanţului, tăindu-se la glezne în
pojghiţa de gheaţă prinsă de mal. Curînd, cei rămaşi la
ţărm nu l-au mai auzit...
Racea înota voiniceşte, cu fălcile strînse. Îi îngheţase şi
sufletul din el. A tăiat şanţul pieziş, din cîteva zvîcuri ale
braţelor vînjoase, apoi a ieşit în Dunăre, lăsîndu-se
purtat spre schela de scînduri, de care se zăreau legate
trupurile lungi şi negre ale şeicilor.
...Mîrzea ţinea şeica cu botul proptit în ziduri. Cu o
mişcare dibace şi puternică, Racea a zvîrlit proţapul de
fier, de care legase frînghia, făcînd să se aplece luntrea.
Un val de apă a încălecat peste margine, udîndu-i
leoarcă.
— Mîna pe ispol! a poruncit Mîrzea.
Oamenii au scos apa cu cuşmele. Racea a tras frînghia.
Proţapul se prinsese între două crenele.
— Să rămîna cineva la luntre, zvîrli el peste umăr şi
începu să se caţere, sprijinindu-şi tălpile pe zidul de
bolovani poleiţi cu gheaţă. L-a urmat Radu Gheţea.
Frînghia îi intra în palme, ca un ascuţiş de sabie. Abia îşi
putea descleşta degetele ţapene.
Cînd a scos nasul deasupra crenelelor, s-a simţit
apucat de turul nădragilor şi tras peste zid.
— Cine a rămas jos? întrebă şoptit Racea.
— Răzbici, răspunse gîfîind Mîrzea. Făceţi-mi loc.
Cu îndemînare de pisică, a încălecat meterezele,
ferindu-şi teaca paloşului. Le-au ajutat apoi celor doi
vînători să se urce pe podişca lunecoasă.
— Străjile s-au tras în foişor. Ţineţi-vă de metereze.
După mine!
În dreapta se căscau hăurile umede ale Dunării. În
stînga, la cîţiva stînjeni sub podişcă, se năzăreau
acoperişurile caselor în care locuiau ienicerii. Prin
vînzoleala fulgilor abia licărea lumina străjilor de la
poarta mare a cetăţii. S-au furişat în lungul zidului. Au
ajuns lîngă foişot. Racea şi-a vîrît nasul printr-un ochete.
Nu greşise. În jurul unui căzanel cu cărbuni stăteau pe
vine doi ieniceri, învăluiţi în mantiile de camelot.
Alături, cu archebuzele între picioare, cu păturile trase
pînă peste turbane, dormeau alţi patru fii ai lui Allah.
Racea a rînjit în bărboij
— Fără gălăgie, şopti el, deschizînd binişor uşa de fier
şi plecîndu-se sub pragul scund. O dată cu căpitanul a
intrat şi un spulber de zăpadă.
— Tu eşti, Giafir? întrebă unul din ieniceri, fără să se
mişte de lîngă căzănel.
— Te-a înhăţat Şeitan de urechile tale de măgar,
răspunse Racea, prăvălindu-se asupra lor şi ciocnindu-le
ţestele una de alta, în vreme ce Gheţea, Mîrzea şi
vînătorii căşunaseră asupra celor adormiţi, hăcuindu-i
cu paloşele.
— Ăştia sînt mai răi de frig decît mîţele, chicoti Racea,
desfăcînd fălcile încleştate ale prinşilor. Încă ameţiţi, cu
vîrful jungherului şi îndesîndu-le fîşii de turban în gură.
Haide, aruncaţi hoiturile în Dunăre. Archebuzele luaţi-le!
Sînt scule scumpe. Tocmiţi paiele. Başbulucbaşa cetăţii
să creadă că bîntuie djinnii...

De la Stăneşti, Mihai a ocolit Giurgiul pe la

miazănoapte, spre Drumul Olacului, care urca la
Bucureşti prin Frasinu şi Pietrile. Pedestraşii
descălecaseră mai jos de Stăneşti şi porniseră asupra
tîrgului, luînd crivăţul în piept. Spre dimineaţă,
ninsoarea se-ndesise. Voievodul călărea în fruntea
steagurilor, cu barba în piept. Îşi vîrîse poalele dulamei
de camelot sub genunchi şi din cînd în cînd îşi scotea
mănuşile, suflîndu-şi în palme. De la Copăceni, îi
poruncise Tudorei să se întoarcă. N-avea ce căuta cu
oastea.
Ienicerii prinşi de căpitani nu voiseră să scoată o
vorbă. O să-i repeadă lui Jicmond Bator. În semn de
prieteşug şi răsplată pentru vitejia trabanţilor. Păcat de
căpitanii unguri că se sfădesc într-una, voind fiecare să
poruncească şi nici unul să asculte. În dreptul Frăţeştilor
şi-a întors calul cu faţa către Giurgiu. Zorii veneau
deslînaţi şi cenuşii. Codrul Vlăsiei vuia năprasnic.
Spătarul Calotă Bozianu şi stegarul Caloian s-au aşezat
în stînga şi în dreapta. Fraţii Buzeşti au trecut la trap,
urmaţi de călărimile Olteniei, închinîndu-i-se din şei. Un
cal a căzut într-un şanţ acoperit de zăpadă. Călăreţul l-a
sculat trăgîndu-l de frîie şi izbindu-l cu piciorul în pîntec.
Are să ia tîrgul din trei părţi. Cu cetatea va fi mai greu.
Clinchetind şi zăngănind, roşii domneşti, steagul de
călăreţi unguri şi cazacii se-nşiruiau pentru luptă sub
poala codrului. Crivăţul se căznea să smulgă steguleţele
din vîrful suliţelor. Vîrtejurile de zăpadă intrau în ochi,
pe după glugile dulamelor, pe sub poalele ridicate ale
coantăşelor. În tîrg începuseră să latre cîinii şi să behăie
oile. S-a auzit limpede un răget de măgar. La semnul
căpitanilor, călăreţii şi-au aprins torţele.
— Nu-mi prea vine la-ndemînă să mă războiesc cu
muierile, se plecă Radu Gheţea către urechea lui Mîrzea.
Căpitanul a ridicat din umeri, fără să răspundă. Mai în
spate, Racea se lăuda, abia stăpînindu-şi glasul, cum i-a
prins pe cei doi turcafleţi şi cum le-a ciocnit tigvele.
Cîţiva oşteni au rîs dogit. Deodată, cuprinsul s-a umplut
de strigăte sălbatice. Au clipit faclele călăreţilor olteni,
alergîndu-se prin viforniţă ca nişte ochi de draci.
— Uiuiuuu!... Uiuiuuuu, bă turcilor!... Uiuiuuu!
Mihai şi-a tras sabia, înfingîndu-şi pintenii în burta lui
Sultan, care, nededat cu asemenea faptă, s-a ridicat pe
două picioare, rînchezînd dureros şi scuturîndu-şi capul.
Mihai a năvălit cu cazacii şi ungurii pe uliţa mare a
schelei. Căpitanii, urmaţi de roşii domneşti şi de cneazul
Gheţea cu călărimile plaiurilor, au ocolit tîrgul spre
stînga. Peste chiotul bezmetic al vîntului s-au ridicat
urlete prelungi de oameni. Călăreţii s-au săltat în scări,
zyîrlind torţele aprinse în acoperişurile de stuf.
Pojarul s-a întins cu repeziciune, purtînd peste tîrg
nori de scîntei, de-a valma cu trîmbe învăluite şi groase
de fum, Buimăciţi de somn, turcii au dat buzna în ogrăzi
şi pe uliţe, căzînd sub paloşele repezite din goană. Caii i-
au luat în copite, amestecîndu-i cu zăpada. Nici Radu
Gheţea, nici Racea nu-şi scoseseră săbiile. Mîrzea,
galben, cu sprîncenele pline de gheaţă, cu dinţii înfipţi în
buze, spîrcuia fără milă. Dintr-o ogradă de margine au
ieşit două vaci, înnebunite de spaimă. Ugerile pline li se
clătinau sub pîntec. S-au amestecat cu călăreţii, în-
ghesuindu-i într-o rîpă năpădită de sălcii. Pe urma
vacilor au ieşit behăind cîteva zeci de oi. Căpitanii şi-au
strunit fugarii, încercînd să iasă în şleau şi să-nchidă
cercul spre cetate. Fumul gros şi înecăcios le intra în
ochi, orbindu-i. Toţi trei au putut desluşi cum o
turcoaică aproape goală, desculţă, ducînd în braţe un
copil, a sărit gardul, năzuind să se ascundă în rîpă.
Mîrzea a smucit de dîrlogi, ridicînd sabia năclăită de
sînge. În aceeaşi clipa, Radu Gheţea l-a prins de mînă,
iar Racea i-a smuls frîiele holbîndu-se la el, vînăt de
mînie.
— Stăpîneşte-te, tătăraşule! Fii om!
Mîrzea s-a zbătut neputincios în mîinile fraţilor săi.
Cîţiva moşneni au ieşit din rînduri, strîngînd vitele şi oile
care năpădiseră uliţa şi mînîndu-le înapoi, cu răcnete
răguşite:
— Nie, boală!
— Cea, măi! Cea!
În faţa călăreţilor s-au ridicat zidurile negre ale cetăţii.
De după crenele a început să fulgere sclipetul
împuşcăturilor.
 Cîţiva cai s-au ridicat pe picioarele dinapoi, rînchezînd
dureros. Au căzut şi călăreţi.
— Înapoi! a poruncit Radu Gheţea, ridicîndu-se în
scări.
Atunci, din pălălaiele de fum negru care se tîrau peste
tîrg, l-a văzut răsărind pe taică-su. Avea barba albă
răsfirată pe piept, afumată şi pîrlită. Paloşul lat, de uriaş,
era muiat în sînge pînă la strajă. Sub sprîncenele
stufoase, ochii îi sclipeau oţeliu.
...Spre amiază, rămăşiţele tîrgului ardeau mocnit,
fumegînd subţire. Ninsoarea se potolise. Se potolise şi
vîntul. Moşnenii şi plăieşii tăbărîseră într-o viroagă, la
adăpost de ghiulelele de tuci pe care le scuipau tunurile
cetăţii. Cneazul Gheţea se încălzea la un focşor încropit
într-o scorbură de salcie. Cîţiva moşneni îl ascultau cu
frunţile plecate.
— Daţi zor, poruncea bătrînul peste umăr. Strîngeţi
toate vitele şi oile în rariştea de v-am arătat-o. Tu,
Tocsabă, să iei cîte un om din fiecare sat plăieşesc şi-
ndată să facă numărătoarea şi să te porneşti spre
Bucureşti. Acolo împărţim şi le-om repezi spre casă. Hai,
la treabă! Dacă-l întîlniţi pe fie-miu, spuneţi-i să vie la
mine!
— Aşa o să facem, domnia ta, răspunse Tocsabă,
frecîndu-şi mîinile.
Au bufnit cîteva puşcături mai apropiate.
— Trag ai noştri! se bucură cineva.
Cneazul şi-a scos capul deasupra viroagei. În faţa
porţilor cetăţii erau înşiruite douăsprezece balimezuri.
Lîngă fiecare strat ardea cîte-un focşor vesel. Tălianul de
care vorbise Radu alerga de la unul la altul, dînd din
mîini. Oştenii băteau pene de lemn sub ţevi, apoi, la
porunca lui, puneau foc, fugind înapoi cu mîinile în
urechi. Balimezul tuşea Scoţînd clăbuci de fum şi
repezea în ziduri cîte-o ghiulea de fier. Ghiuleaua se
izbea de piatră, săreau cîteva aşchii, şi gata. Alte
ghiulele, purtînd după ele o codiţă de foc, zburau în
cetate, unde plesi neau dogit. Cneazul a scupiat scîrbit.
— Cu asemenea jucării nu mai luăm noi cetatea cît îi
hăul. Te-te, drăcieee?! se minună bătrînul.
O ghiulea turcească se rostogolise pînă sub ţeava unui
balimez. Un trosnet uscat, o vîlvătaie, apoi o bubuitură
înfundată şi balimezul s-a făcut ţăndări, sfîrtecînd în
bucăţi trupurile oştenilor.
— Armă diavolicească, bodogăni cneazul, ascunzîndu-
se în viroagă. Avea dreptate părintele Athanasie.
La porunca voievodului, copiii de casă aprinseseră un
foc năprasnic pe un muncel ridicat în coasta cetăţii. Îl
acoperiseră cu frunze ude şi cu zdrenţe tăvălite prin
zăpadă.
— La noapte, martologii şi dervengiii au să fie aici,
zîmbi Mihai către sfatul ele oaste, adunat în jurul lui.
— Mda! mormăi postelnicul Preda Buzescu. Da’ ce ne
facem măria-ta, că n-aduserăm nici corturi, nici pulbere
pentru balimezuri?
— Tîrgul arse. N-avem unde ne adăposti, întări Radu
Buzescu.
Vel vornicul Ivan asculta cu braţele încrucişate la
piept.
Caii rînchezau, scurmînd zăpada cu copitele.
— N-avem nutreţ, măria-ta, îndrăzni Radu Gheţea.
Sfatul de oaste era strîns în jurul steagului pe care
hotnogul Caloian îl înfipsese într-un mal ridicat dincolo
de ruinele tîrgului. Mihai privea ţintă la cetatea deasupra
căreia ienicerii desfăşuraseră flamura verde a profetului.
Se vedeau pomii scrumiţi, casele arse privind lumea prin
ochiurile goale de geam, zidurile hîrbuite şi afumate,
gardurile călcate în picioare. Uliţele erau înţesate cu
oşteni beţi, îmbrăcaţi în straie femeieşti de mătase. Un
roşu domnesc îşi înfăşurase capul cu nişte şalvari verzi
pătaţi de sînge. Se ţinea de coada calului şi, de beat ce
era, îşi vărsa maţele din el, horcăind. Două căruţe ale
armăşiei, vîrfuite cu capete, au trecut scîrţîind, cu obezile
îngroşate de zăpadă. Prin podine se scurgea o şuviţă
învîrtoşată de sînge roşu. Mihai le-a privit zîmbind rău.
— Să le clădiţi purcoi în faţa cetăţii, porunci el cu glas
aspru armăşelului care călărea în urma convoiului.
— Acolo le clădim, măria-ta. Sub nasul lor, să le vadă
şi să se teamă.
— Ei, Mîrzeo! se-ntoarse voievodul spre căpitan. Îţi
ajunge?
— Nu-mi ajunge, doamne! răspunse acesta, cu ochii
sticlind.
— Nici mie! Apoi către boieri: Duceţi-vă, domniile voas-
ire, şi stăpîniţi oştirea. Au jăcuit destul. Să treacă fiecare
sub steagul lui şi să aştepte porunci. Simioane!... Spune-
i signorului Mantovano să nu-mi mai piardă nici un
balimez, că mă fac foc.
Voievodul şi-a dat gugiumanul pe spate, făcîndu-le
semn boierilor să plece. Ienicerii începuseră să se mişte
la ziduri. Mirosea puternic a ars, a scrum, a fum.
Hoiturile descăpăţînate ale turcilor zăceau goale, acolo
unde-i prinsese moartea. Lunca răsuna de croncănitul
înfometat al corbilor. Mihai şi-a mîngîiat barba.
Buzeştilor nu le convine ajutorul pe care îl trimite
Dionisie Rally. A-nceput să tropăie şi să se bată cu
palmele peste coaste. Norii se spărseseră, lăsînd un mă-
nunchi de raze să se strecoare deasupra Dunării.
Dinspre Rusciuk, patru dubasuri cu pînzele-n vînt
coborau pieziş pe sforul apei, îndreptîndu-se spre cetate.
Armăşeii începuseră să clădească purcoaiele de capete.
La început, ienicerii n-au priceput ce lucrare se
înfăptuieşte sub ziduri. Cînd grămezile de tigve s-au
ridicat de-o jumătate de stat, ienicerii au încremenit între
crenele. Unii s-au plecat peste ziduri, căutîndu-şi
nevestele şi copiii. Alţii au început să se bată cu pumnii
în piept. O salvă de împuşcături a ridicat zăpada la
picioarele armăşeilor.
— Aman! Aman!
— Michali! Michali!
— Şeitan!
Un armăşel şi-a dat jos nădragii, întorcîndu-şi fundul
gol spre cetate. Rîndurile de pedestraşi, înşiruite în afara
de bătaia archebuzelor turceşti, au izbucnit în hohote de
rîs.

Marţi, în 16 Brumar, a doua seară din postul

Crăciunului. Biserica domnească abia-şi desluşea
bagdadiile afumate şi stîlpii de stejar înfloraţi de mînă
sub licărul moale al candelelor. La căpătâiul diacului
Nathanail fumegau făclii lungi de ceară.
Mihai veghea singur, cu fruntea sprijinită de lemnul
proaspăt geluit al raclei. Ar fi vrut să-şi regăsească
liniştea prielnică unui sfat cu morţii. Dar gîndurile şi
simţămintele i se învălmăşeau ca nebune, nelăsîndu-se
rînduite şi strunite. Ieri-noapte picase la Giurgiu
ciobănaşul Sandu, repezit de Vătău cu veşti grabnice.
Pescarii Crapului şi ciobanii lui Balborea aflaseră că din
cetatea Diiului au trecut la Turnu douăzeci de caice şi
barcazuri, înţesate cu oaste. Iscoadele căpitanului
Niculaie de la Ruşii de Vede au dat de ştire din foişor în
foişor că asupra Bucureştilor vine putere de spahii şi de
ieniceri, cu tot tarhatul de război, dar fără balimezuri.
Asta l-a silit să ridice împresurarea cetăţii şi să se
întoarcă la Scaun. Caii erau nemîncaţi, oştenii degeraţi...
Cum credea c-are să cuprindă cetatea fără balimezuri
grele şi fără săpături sub ziduri? îi răsună în urechi
hîrşîitul lotcilor bulgăreşti pe malul Dunării.
Şi-a ridicat fruntea, privindu-l pe diac. Parea că-i
zîmbeşte, ocrotitor şi bun. Luminile făcliilor jucau moale
în pletele de omăt. Tăcerea adîncă a bisericii răsuna în el
ca un ecou.
— Diece, diece! oftă Mihai. N-ai să-l mai veghezi pe
zburdatul bănişor de Mehedinţi şi nici n-ai să-l mai cerţi
pentru iuţeala şi mîniile lui...
Abia acum începuse să simtă zdroaba drumului.
Biserica era rece. Răsufletul i se făcea fuior. Încerca să
desprindă de pe faţa împietrită a bătrînului urmele
căldurii şi duioşiei de rtliădată. A-nţeles că se cuvine să
lase mortul cu tihna lui şi cu litaniile preoţilor, ca pe
unul care şi-a ajuns limanul şi care nu mai este al lumii
acesteia, decît prin ceea ce a semănat în sufletele celor
vii.
— Şi domnia ta, diece, ai semănat destul în sufletul
meu.
Sînt trist că n-ai trăit să poţi culege roada.
S-a ridicat, i-a sărutat fruntea îngheţată, apoi a ieşit cu
paşi repezi, frămîntîndu-şi gugiumanul. Peste zidurile
cetăţii se ridicase crai nou. Stelele luceau a ger. Neaua
strălucea moale, ca un giulgiu...

Miercuri, în 17 Brumar, către miezul nopţii. Tîrgul de

Scaun părea bătut în diamanticale. De sub cuşmele de
omăt clipeau ici, colo, somnoroase şi ostenite, luminile
din casele tîrgoveţilor. Craiul nou lepăda peste lume
valuri strălucitoare de argint. Se auzea, rar, urletul
prelung al cîinilor din mahalale. Umbre frînte furnicau
grăbite în jurul caravanseraiului, prin preajma clădirilor
de la hanul lui Manole Cap-Lat şi a caselor bolovănite ale
Danului. Străjile turceşti privegheau, învăluite pînă sub
nas în mantile groase de camelot. Ferentarii lui Racea le
ocoleau, tîrîndu-se prin şanţuri. Ieşeau la iveală acolo
unde nu puteau fi văzuţi. Spoiau ulucile şi pomii cu var,
iar pereţii caselor cu smoală. Racea se tupilase în Valea
Adîncă, la cîţiva zeci de paşi sub porţile lui Manole Cap-
Lat. Asculta neliniştit larma pe care o făceau spahiii în
han. După ce trece şi spulberul ăsta, o s-o ia pe Măriuţa.
Nu crede că-i va sta bine însurat, dar nici n-o mai poate
lăsa în suferinţă. A mîrîit în bărboi, speriindu-l pe
hotnogul pitit alături.
— Ziseşi ceva, domnia ta?
— Taci şi nu-ţi mai vîrî clonţul unde nu-ţi fierbe oala,
răspunse Racea, gîndindu-se cam cum i s-ar potrivi
pirostriile şi cam cum ar putea el să dănţuiască aşa cum
a dănţuit Isaiia.

Opaiţul din bordeiul cneazului arunca o lumină palidă.

Bătrînul, cu mînecile suflecate, cu cămaşa desfăcută,
pilea cu străşnicie gura paloşului. Radu Gheţea stătea
pe-o şa, ţinîndu-şi sabia între genunchi. Se uita la
pieptul păros al tatălui său, la mîinile vînjoase, sub
pielea cărora muşchii se încordau ca nişte otgoane.
— Povesteşti-mi viclenia-emirului şi uciderea diacului,
spuse Gheţea, fără să-şi ridice capul de deasupra
tăişului.
 Radu începu sa povestească domol toată tărăşenia cu
emirul. Cum a venit făcîndu-se că nu ştie nimic, cum s-a
întărit în palatul Danului, la hanul lui Manole Cap-Lat,
la caravanserai şi cum azi-dimineaţă, ca un viclean, a
repezit un ceauş la cetate, cerîndu-i măriei sale voie să
ierneze în tîrg. Pe lîngă această voie, măria sa beyul să-i
dea zece mii de ughi.
— Care emir? îl opri bătrînul.
— Cadiulaskerul Baki, al oştirii de Rum.
— Aha!
— Măria sa i-a răspuns că n-are bani. Atunci, ceauşul
s-a arătat îngrijorat de atîta oaste pe care beyul o ţine în
leafă, sărăcind vistieria. Măria sa i-a răspuns că n-are cu
ce s-o plătească. Ceauşul s-a dus bătînd temenele. La
prînzişor s-a întors alt ceauş, cu veste că emirul Baki îi
va aduce beyului un butoi cu aur. Să sloboadă oştile şi
să-l primească după cuviinţă şi ighemonicon.
— Vulpe proastă, mormăi cneazul.
— Măria sa a-nţeles şi s-a tras în taberile de la
Colentina.
— Putea să ne cinstească pe noi! se burzului cneazul.
— Acolo-i mai greu de pătruns. Aşa că la amiază,
emirul a venit călare pe-un cal alb, cu tuiurile şi cu
tabulhanaua în frunte, urmat de cinci sute de spahii şi
de cinci sute de ieniceri, care păzeau carul cu butoiul de
aur.
— Butoiul gol, în care voia să-l vîre pe măria sa, rîse
cneazul, clătinîndu-şi pletele.
S-au auzit paşi scîrţîind pe zăpadă.
— Vin cetaşii, se bucură cneazul.
Oamenii şi-au tropotit cizmele afară, apoi au intrat
unul după altul în bordei, înghesuindu-se care pe unde.
Începuseră să răsufle greu. Peste sumanele de război
purtau cojoacele întoarse pe dos. Se uitau cuviincios cum
Radu Gheţea îl ajută pe cneaz să-şi lege platoşa. Bătrînul
stătea îndoit, cu creştetul atingînd crengile care
acopereau bordeiul.
— Cîte vite avem, Tocsabă? întrebă cneazul, prinzîndu-
şi cureaua paloşului.
— Destule, domnia ta, se bucură Tocsabă. Zece vaci şi
ca la o sută de oi.
— Dac-o ţinem aşa, ne-mbogăţim, adause Tătucu.
— V-am chemat să vă spun că în noaptea asta dăm
piept cu oştirea păgînului. Nu mai tăiem la zarafi, ca la
coasă.
Păziţi oamenii. Nu vă risipiţi. Şi v-am mai chemat
pentru ceva. Dacă mă oboară...
— Cneazule!
— Tăceţi! Dacă mă oboară, ridicaţi-l pe Radu. Ştie
unda sînt uricile, ştie unde stă-ngropată comoara
satului.
— Îl ridicăm, domnia ta, cum nu! săriră cetaşii.
— Juraţi pe crucea paloşului, porunci cneazul.
Cetaşii au îngenuncheat. Cneazul le-a întins straja.
Oamenii şi-au făcut cruce, sărutînd lemnul de zadă,
lustruit de mîinile aspre ale Gheţuleştilor.
— Acu să ştiţi că noi pălim la casele Danului. Acolo stă
ascuns şi ceauş Haviz.
— Iarăşi şi-au împreunat potecile!
— Şi le-au împreunat, Cebucă. Noi să le retezăm
pentru totdeauna.
— De!... Alt n-avem ce face!
Feţele moşnenilor erau liniştite. Puneau la cale izbirea,
ca şi cînd ar fi ţinut sfat de obşte cu trebile paşnice ale
satului.
Radu Gheţea îi privea încălzit de un simţămînt cald şi
duios, ca de frate mai mare. Ştia că-n noaptea asta mulţi
din ei vor cădea sub iatagan şi sub plumbi... Poate va
cădea şi el...
— Să-l rogi pe măria sa ca să ne prilejuiască întîiul
paloş.
Căpitanul a tresărit.
— Am să-l rog!
— Haide, duceţi-vă şi scoateţi cetele. Nu uitaţi că între
noi şi el stă o lume-ntreagă de morţi. Să-mplinim
socotelile de ni le-am săpat pe răbojul inimii şi-n carnea
noastră.
— Nu ne duce, domnia ta, grija, răspunse Tătucu,
înfundîndu-şi cuşma pînă peste urechi.
— Doamne ajută! se închinară cetaşii, sărutînd pe rînd
mîna cneazului.
— Doamne ajută! le răspunse Gheţea, blagoslovindu-i.
Perdeaua de lumină aruncată de opaiţ fîlfîia peste
obrazul bătrînului Gheţea. Rămaseseră singuri.
— Cercetează-mi platoşa. E bine prinsă?
— Bine, taică!
— Radule?!
Cneazul l-a cuprins de umeri, ţintuindu-l cu privirile
lui albastre, pline de scîntei.
— Pentru noi noaptea asta e închinată Cătălinei şi fra-
ţilor tăi, care zac lîngă biserică. Ai înţeles... Vorbea
domol, dar glasul venea ca un detunet îndepărtat,
rostogolit din străfundurile de la Cremenari. Căpitanul n-
a răspuns... Te-ai purtat cu bărbăţie... Iartă-mă dacă te-
am asuprit cîndva.
— Taică!
— Taci şi ascultă! Îţi mai spun o dată. Uricile cele vechi
de la Mircea Vodă Bătrînul sînt îngropate într-o răcluţă,
sub pietrele altarului. Nu le duce grija. Dacă arde
biserica, scapă.
Cercetează-le o dată-n an, să nu pătrundă umezeala
prin zidărie. Comoara e sub Izvorul Lupilor. N-o scoţi
decît la mare ananghie. După ce mor Soare şi Miroslav,
spui taina la alţi doi moşneni. Oameni vîrtoşi şi de
credinţă. Vezi că Tocsabă îşi găteşte culcuş, să iasă din
devălmăşie. Au fost douăsprezece vaci. Mi-a spus
Berivoiu. Două le-a pitit pentru inima lui, la crîşma
jupînului Iftimie. L-au văzut oamenii.
— Parcă mi-ai lăsa o diată, taică! Războiul abia a-
nceput.
— Am şaptezeci şi unul de ani, Radule. N-am spus-o
nimănui pînă acum. Iacă, ţie ţi-o spun. Paloşul mi se
pare destul de greu. Îmi tremură mîna. Mă apucă un înec
de la inimă. Ţine obştea, Radule! Altfel ne înghit boierii...
Eşti tînăr. Ai în faţă o viaţă. Dacă te sîngerează înaintea
mea, te-oi îngropa lîngă fraţii tăi. Grija Ancuţei şi a lui
Dănuţ să n-o duci.
Genele i se umeziseră...Şi-a mîngîiat chivăra grea de
oţel, apoi şi-a şters-o cu mîneca sumanului, privind-o
cum luceşte în ape domoale.
— Ehei!... oftă el zîmbind.
Radu Gheţea a-nţeles că bătrînul zîmbeşte unor
amintiri de demult. Atunci îşi jucase chivăra sub
ferestrele cine ştie cărei jupînese.
— Să mergem, Radule!
— Să mergem, taică!
S-au îmbrăţişat. Cneazul l-a strîns la piept, sărutîndu-l
în creştet. Căpitanul a simţit în nări mirosul puternic al
tatălui său. Miros de cojoc, de curelărie, de fier, şi peste
toate astea mirosul de fîn şi de casă, de cetină şi de
Cremenari. Barba moale a bătrînului îi alinta obrajii.
— Aud glasul moşnenilor, taică. Aşteaptă judeţul ăsta,
cum îl aşteptăm şi noi.
— Glasul brazdei, Radule!
— Glasul brazdei, taică!
Radu Gheţea şi-a şters genele pe furiş, cu dosul
palmei.
Cneazul bodogănea ceva, potrivindu-şi teaca paloşului,
cu fruntea lăsată în piept.
Afară, codrul de la sfîntul Elefterie strălucea gătit în
horbote ţesute cu nestemate.

Ceasul din turla bisericii papistăşeşti a bătut două

după miezul nopţii. Dangătele rare şi limpezi s-au
rostogolit prin apele străvezii şi îngheţate ale văzduhului,
tremurînd deasupra tîrgului. Dintr-un arin s-a desprins
o mînă de zăpadă, izbind gheaţa lucie a Bucureştioarei
cu un zgomot înfundat. Căzuse chiciură. Luna, albă ca o
moartă, se aninase între braţele descărnate ale luncii.
Pomii scîrţîiau şi trosneau de ger. Radu Gheţea s-a întors
pe-o rînă privind în lungul malului. Trup lîngă trup, pînă
spre Dîmboviţa, era adunată toată moşneşimea
Argeşului, dimpreună cu roşii domneşti, pedestruiţi.
Răsufletul oamenilor se ridica în fuioare subţiri. Răceala
zăpezii îi pătrundea în oase. Tupilat în spatele unei sălcii,
cneazul privea ţintă la zidurile Danului. Se auzeau
străjile tropăind pe podinele foişoarelor. Alături, îl avea
pe Lambru. Drăgoieşteanului îi luceau ochii ca la lupi.
Radu Gheţea s-a întors pe pîntec, trăgîndu-şi poalele
dulamei sub el. Îi îngheţaseră degetele de la picioare. A-
ncercat să le mişte. Se vede că se strîmtaseră şi cizmele...
La cîţiva zeci de paşi în susul luncii stăteau sub lună,
într-o singurătate, casele diacului Nathanail. Chipul bă-
trînului îl urmăreşte cu ochii lui blînzi şi înţelegători.
Acolo a cunoscut tihna unor popasuri de suflet şi de
cuget, al căror parfum îl va simţi o viaţă. Se află numai la
cîţiva paşi de păgîni şi de duşmanul lor neîmpăcat, dar
gîndurile îi hălăduiesc slobode, ca un cîrd de cocoare. De
la o vreme, cu tot zbuciumul luptelor, i se pare că i s-au
statornicit apele sufletului, că a dobîndit o altă înţelegere
a vieţii. Vor mîntui cu păgînii şi se va întoarce la ale lui,
după care tînjise o viaţă.
O să-l aştepte alt război. Război dus zi de zi cu
drumurile, cu iarmaroacele, cu pometul, cu pădurea şi
cu unii căpăţînoşi ca alde Tocsabă. Vorbele de astă-seară
ale cneazului îl scurmă.
Într-o vreme, i se părea că toate vor rămîne aşa cum le-
a apucat el. Că n-are altceva de făcut, decît să bată zările
şi să caute gîlceavă unora şi altora, că de cîte ori se va
întoarce la Cremenari îi va ieşi înainte cneazul, cu
zîmbetul pe buze, cu cojocelul aninat între umeri,
ridicîndu-şi sprîncenele să-l poată vedea mai bine.
Stelele clipesc într-o depărtare fără seamăn. Din
pintenul de luncă, unde-l ştie ascuns pe măria sa, se
simte un umblet furiş.
Şi-a tras paloşul la-ndemînă, pipăindu-i straja. Un
prieten credincios, care nu l-a-nşelat niciodată pînă
acum. O să-l anine-n grinda şi o să apuce coada săcurii.
Pe Dealul Caprelor, acolo unde acum cîţiva ani se putea
ara, au năpădit lăstari. Va trebui să-i ţărcuiască cu şanţ
adînc şi să le dea foc. Dealul şade cu faţa spre miazăzi.
S-ar putea răsădi pruni. Da’ cîte nu sînt încă de făcut?
Se şi vede cu mînecile sumese, trebăluind pe lîngă casă.
Mai ales îi stăruie în faţa ochilor chipul plîns al Ancuţei
şi trupul ei îngroşat de sarcină. Inima i s-a-mpietrit. Nu
şi-a dat seama că-şi strînsese fălcile şi că privirea pe care
şi-o aţintise asupra zidurilor cetăţii nu era cu nimic mai
omenească decît a Lambrului. Oamenii începuseră să se
mişte. Radu Gheţea a tras adînc în piept aerul de gheaţă,
apoi şi-a dat drumul devale. Doisprezece şătrărei,
îndemnaţi de Gheorghe Dragoi, trăgeau în susul
Bucureştioarei o falconetă aşezată pe tălpici. Ţinîndu-se
de ţeava şi dîrdîind de frig, signorul Cosma Capponi
încerca să treacă tainic prin faţa urşilor valahi. Gheorghe
Drăgoi nu-l văzuse pe Lambru. Şătrăreii, ajutaţi de
moşneni, au urcat falconeta pînă-n buza malului,
proptind-o cu coada săniei într-un arin. A venit altă
sanie, aducînd ghiulelele şi săculeţii cu praf.
— Mai încet! porunci Gheţea.
— Cine-i acolo? întrebă un glas de pe ziduri.
Oamenii au amuţit, culcîndu-se cu burţile în zăpadă.
— Te-ai îngrăşat, Gheorghe, îi şopti Lambru
meşterului. Nici la luptă nu poţi veni fără să-ţi ungi
pletele cu unt!
Gheorghe Drăgoi se holbase la cneaz, de parc-ar fi
văzut un moroi. Înghiţea în sec, fără să poată răspunde.
— Sor-ta o duce bine, adăugă Lambru. Vezi, n-o uita,
ca pe noi! Dacă Costa Ursu...
N-a putut isprăvi. Porunca a trecut din om în om, ca
un fior de gheaţă:
— Scările! Feriţi şanţul şi poarta!
Valurile de moşneni s-au ridicat crîncene, strecurîndu-
se spre ziduri, cu scările deasupra capetelor.
— Care eşti acolo?
Întrebarea a rămas fără răspuns, stingîndu-se
sugrumată de noapte. Zăpada scîrţîia sub paşii repezi ai
moşnenilor. „Iată că măria sa ne prilejuieşte întîiul
paloş”, gîndi căpitanul Gheţea, privind umerii largi ai
tatălui său. O împuşcătură a detunat spart. Apoi altele.
S-au auzit gemete stăpînite în palme. Au căzut cîţiva
moşneni. Care din ei? N-a avut răgaz să-şi dea răspuns.
Întîiul val intrase în şanţ şi proptise scările. Toată
moşneşimea Argeşului a auzit limpede glasul boierului
Dan, întrebînd răguşit;
— Cine-i, Bîrsane?
— Noi, boierule! răspunse ca un detunet cneazul
Gheţea, urcînd scara care se-ncovoia şi trosnea sub
greutatea lui.
Străjile îşi turnau praful în tigăiţă. Altele băteau
plumbii cu vergeaua. Porunci fornăite. Turcii năvăleau în
foişoare.
— Daţi zor, daţi zor, porunci căpitanul.
— Daţi zor, daţi zor! se îndemnară moşnenii.
Atunci cînd cneazul Gheţea s-a urcat la metereze,
zugrăvindu-se pe noapte cu paloşul ridicat ca un
blestem, s-au arătat şi ienicerii, alergînd pe podişcă cu
iataganele în mînă. Dintr-un foişor a ieşit o cange. S-a
agăţat de scara pe care urcase Cebucă, încercînd s-o
răstoarne pe spate. Moşneanul a-ncleştat-o cu mîinile.
Cei din foişor au împins. Ciorchinele negru de oameni s-a
huluit într-un răcnet de mînie şi de spaimă. Pe celelalte
scări, moşnenii se căţărau ca viezurii. Cei de sus se
luaseră în paloşe cu ienicerii. Oţelele fulgerau scurt în
lumina argintie a lunei. Se auzea gîfîitul luptătorilor.
Trupurile hăcuite se bălăngăneau o clipă deasupra
zidurilor, apoi cădeau izbindu-se înfundat de pămîntul
îngheţat bocnă. Cneazul Gheţea limpezise locul în jurul
lui, tăind doi ieniceri în jumătate. La ferestrele conacului
boieresc au detunat archebuzele. Pentru întîia oară în
viaţa lui, cneazul a auziţ bîzîindu-i la ureche plumbii
sloboziţi dintr-o armă de foc. A rămas o clipă ţintuit
ocului, apoi, văzînd curtea mişunînd de oşteni care
intrau în rînduri, a scos un răcnet înfiorător şi s-a repezit
pe scări, dărîmînd tot ce-i stătea în cale. În aceeaşi clipă
a răzbubuit falconeta tocmită de signor Cosma-Capponi.
Ghiuleaua de fier s-a izbit în poarta cetăţuii, zvîrlind în
toate părţile aşchii cît mîna.

★
Tîrgul Cucului se zgribulise sub omăt. Tîrgoveţii şi
mahalagiii îşi proptiseră porţile şi uşile cu grinzi
zdravene. Sub fiecare streaşină erau aşezate la-ndemînă
vedre şi putini de apă, la o nevoie de pîrjol. Starostele
Căliman Ciungul, gătit în mătăsuri, ţinîndu-şi cuţitoiul
în mînă, se strecurase împreună cu Guşatul şi Gură-
Strîmbă în cocăzarii şi agrişii omătuiţi de sub cerdacul
ciohodarului Petrea.
— Să-l mîntuim pînă nu-ncepe bîlciul! hîrîi Guşatul.
— Născătoarea mă-si de cîine! Iote ce acareturi îşi
dură! Şi pe noi?
— Tăceţi! porunci Căliman, cu glasul înecat de
băutură.
Umbrele încîlcite ale pomilor vrîstau zăpada
strălucitoare.
Pe scările cerdacului zăcea hoitul dulăului otrăvit de
Gură-Strîmbă. Punga vînătă de carne care atîrna sub
bărbia Guşatului se clătina ameninţător. Cu mişcări
dibace, cei trei calici s-au furişat în cerdac. Zăvoarele uşii
au căzut în scurtă vreme. Au orbecăit în întunericul
coridorului, pînă cînd au văzut un fir de lumină
strecurîndu-se pe sub o uşă.
Ciohodarul, slab şi deşirat, cu barba fumurie zbîrlită
de spaimă, stătea pe şezut în vîrful patului, ascultînd
zgomotele ciudate ale tîrgului şi ale casei. Mărul lui
Adam îi juca neliniştit. Alături, înecată în grăsimile
revărsate peste marginea plăpumii, jupîneasa clipea des,
cu mîna pe inimă. Cînd uşa s-a deschis binişor, lăsînd să
treacă capul Ciungului, jupîn Petrea ciohodarul a căscat
gura, clămpănind de cîteva ori, fără să poată scoate un
sunet. Jupîneasa a chirăit gîtuit, astupîndu-şi faţa cu
palmele şi prăbuşindu-se între perne. O lumînare pe
jumătate arsă îşi tremura umbrele pe ziduri. Mirosea a
stătut, a plapumă de fulgi neaerisită şi a năduşeală de
femeie.
S-a auzit bocănind piciorul de lemn al Ciungului.
Gură-Strîmbă şi Guşatul îşi scoseseră frînghiile, la
capătul cărora atîrnau cîrlige de fier.
— Mă mai cunoşti, jupîne?! rînji Căliman. Mă mai cu-
noşti? Ochiul teafăr îi strălucea ca un cărbune.
Ciohodarului i se ridicase tot sîngele în vinele capului,
umflîndu-i-se cît degetul. Cîrligul guşatului a vîjîit scurt,
înfingîndu-se în spatele slujbaşului. Omul a dat ochii
peste cap, bătînd aerul cu mîinile lungi, cît nişte aripi de
moară. Guşatul l-a smucit jos din pat. Gură-Strîmbă a
ucis-o pe grăsună.
— Scroafa dracului! bîigui el, cînd sîngele a împroşcat
aşternuturile răvăşite.
Apoi, cei doi calici au început să răscolească odaia, cu
mîini tremurînde şi lacome. Şi-au încărcat braţele cu
boarfe, ca peste o clipă să le dea drumul pe jos şi să se
repeadă amîndoi asupra unui scrin aşezat la căpătîiul
patului. L-au izbit cu cîrligele, smulgîndu-i capacul. Şi-
au vîrît mîinile pînă-n cot rînjind şi zornăind bănetul
adunat acolo.
— Ciungule, Ciungule! chemă icnit Gură-Strîmbă.
— Ce avere, ce avere! se bîlbîi Guşatul.
 Căliman a simţit patima aurului frigîndu-i toată fiinţa.
L-a îndesat în sîn. Ar fi vrut să-l înghită. Tremura tot.
Păreau apucaţi de furii. A răzbubuit o detunătură de
falconetă, apoi s-au auzit strigăte de luptă. Căliman
Ciungul a-nlemnit. Şi-a şters fruntea cu mîneca de
mătase a caftanului jefuit de pe trupul unui zaraf mort.
Gîfîia.
— Lăsaţi aurul, nemernicilor! porunci el răguşit,
descheindu-se la piept. Galbenii au căzut pe podea,
zornăind şi împrăştiindu-se în toate părţile. Cei doi calici
au rămas aplecaţi peste scrin, nevenindu-le să-şi creadă
urechilor.
— Ai turbat, cîine şchiop? şuieră Gură-Strîmbă.
— Lăsaţi-l, vă poruncesc! E al măriei sale. O să avem
destulă dobîndă.
În clipa aceea, auzind zgomotul luptei, îşi adusese
aminte că fusese la vremea lui căpitan de arcaşi la
cetatea Dubrovnikului. Că el, Căliman, scursura
scursurilor, s-a alintat în braţele neguţătoreselor, că a
fost bărbat întreg, curat şi viteaz, că a fost om. Au pîrîit
cîteva archebuze. Şi-a umflat pieptul, îndreptîndu-se
sprinten spre uşă. Atunci, în lumina palidă a luminării, a
scînteiat oţeliu cîrligul Guşatului. Fierul s-a-nfipt
în’ţeasta Ciungului şi, în aceeaşi clipă, cîrligul lui Gură-
Strîmbă i s-a proptit în umăr. Amîndoi calicii au smucit o
dată. Starostele s-a prăbuşit cu spatele pe podea,
horcăind. Îşi prinsese mîna de lemn sub şezut. Piciorul
teafăr s-a chircit de cîteva ori, apoi a rămas ţeapăn.
— Dă repede, Gură-Strîmbă! Gîndea că moare
calicimea fără el! chicoti Guşatul, înfigîndu-şi ghearele în
scrin.
— Priveghiul mamii lui de golan!
— Taci... Hai, pînă nu ne găbjeşte vrun ciocîrlan.
 ★
Racea, urmat de zece ferentari, se tupilase sub uşa
dosnică a grajdului, în spatele grămezilor de bălegar. O
aştepta pe Măriuţa, cu răsufletul tăiat. Numai de nu i-ar
strica planurile mahalagiii şi starostele Bojoc cu
măcelarii lui. Se-nvăţaseră la carne de turc, păcătoşii!
Măriuţa... Aha! Uşa se deschise binişor şi mîna albă a
muierii îl cheamă ca pe-un ibovnic.
Căpitanul s-a umflat în bărboi, topindu-se în grajd.
Mirosea plăcut a cal şi a fîn. Măriuţa s-a lipit de el,
sărutîndu-l din fugă.
— Cîţi sînt aici? şopti Racea.
— Şase... Dorm în iesle.
Caii au ridicat capetele, bătînd neliniştiţi cu copitele în
podele. Ferentarul s-a întors către oşteni, poruncindu-i
celui mai apropiat:
— Din om în om! Pipăiţi în ieslea aia goală. Unul să-i
astupe gura. Altul să-l înjunghie.
A aşteptat ca porunca să ajungă la coada şirului, apoi,
călăuzit de Măriuţa, care-l ţinea de mînă, s-a-ndreptat
spre zarea plăpîndă de lumină care fîlfîia în capul
grajdului, făcînd să lucească ochii cailor. Spahiii
dormeau cîte doi, cap la cap, înveliţi cu pături. Abia li se
puteau zări ţestele rase. Racea l-a pipăit pe unul,
căutîndu-i guşa. Oşteanul s-a întors prin somn,
mormăind supărat.
— Nu te trezi, odorule, îl alintă căpitanul, strîngîndu-l
de gît.
Spahiii au trecut întru cei drepţi, fără un geamăt.
— Patru din voi începeţi să scoateţi caii! porunci Racea
vesel. Chemaţi-l pe hotnogul Zmeu cu douăzeci de
puşcaşi. Voi, ăştialalţi, lepădaţi cuşmele şi puneţi-vă
turbanele. Luaţi în spinări mantiile spahiilor. Aşa!... Eu
mă învelesc cu pătura.
Racea făcea singur ceea ce poruncea. Într-o clipă şi-a
înfăşurat un turban peste cuşma pe care nu-i venea la-
ndemînă s-o lepede şi s-a-nvăluit în pătură, gătindu-se
ca o arătare.
Ceilalţi ferentari, la fel. Măriuţa chicotea în palme.
— Tu du-te, Măriuţa neichii! îi spuse duios la ureche
Racea. Aici?! Aici îi lucru pentru bărbaţi, diavoliţo.
— Stau şi mă uit din uşă...
Racea a pufnit pe nări:
— Cîte straji au la poartă?
— Cinci perechi. Harabalele sînt pline de oşteni. Fii cu
băgare de seamă.
Racea n-o mai auzea. Deschisese uşa care da în curtea
hanului. A stat o clipă locului, nevenindu-i să creadă că
la Manole Cap-Lat pot încăpea atîtea harabale. Dinspre
porţi se ridicau flăcările focului încropit de straji. A ieşit
afară, strecurîndu-se printre harabalele din care se auzea
sforăitul oştenilor. Ferentarii îl urmau cu mîinile
încleştate pe mînerul paloşelor.

★
Mîrzea stătea în şa, c-o mînă în şold. Măria sa îi porun-
cise să potopească ienicerii şi spahiii de la caravanserai.
Atît.
Noaptea asta cu lună nouă îi aduce aminte de altă
noapte tot cu lună. Atunci, cînd el şi Ahmet au îngropat
capetele tighecenilor pe malul Dunării. Părul sub care îşi
găsise adăpost îşi pleca ramurile ninse pînă aproape de
pămînt. Putea vedea de minune străjile de la ziduri.
Pentru fiecare strajă hărăzise trei puşcaşi de frunte. Încă
de aseară, sănii încărcate cu fîn fuseseră trase prin
preajma caravanseraiului. Cărăuşii deshămaseră sub
nasul turcilor şi-şi văzuseră de treabă. Între ienicerii şi
spahiii lui Baki vor fi destui dintre cei care-au rîs atunci
cînd satîrele au retezat gîturile cărăuşilor de la Kara-
Iflac. Împietrise aşteptînd semnul. Nici n-a detunat bine
falconeta signorului Cosma Capponi, că au şi pîrîit
împuşcăturile tighecenilor. Străjile s-au rostogolit izbite
pe neaşteptate. În aceeaşi clipă, alţi oşteni au împins
săniile cu fîn pînă sub zidurile caravanseraiului, dîndu-le
foc.
Mîrzea îşi aţintise privirile pe porţile împrejmuirii.
Flăcările se-ntinseseră la ocoalele de vite, la ţarcurile de
oi şi de acolo începuseră să lingă acoperişul grajdurilor şi
al caselor.
Caii spahiilor rînchezau dureros. Se auzea cum îşi rup
căpestrele şi cum dau năvală în curte. Au răsunat
porunci şi strigăte de spaimă. Porţile s-au deschis larg.
Cîţiva spahii au ieşit în goană, călărind pe păr şi ţinîndu-
se de coamă. Au căzut sub plumbul tighecenilor. Caii au
năvălit pe uliţe, înnebuniţi de spaimă. Au dat buzna zeci
de ieniceri. Vitele de la caravanserai i-au călcat în
picioare. Unii încercau să sară peste gardurile cuprinse
de flăcări. Hainele le luau foc şi se rostogoleau dincoace,
arzînd de vii. Pojarul se-nădise harnic, mistuind
caravanseraiul. Grinzile acoperişului începuseră să
trosnească. Pălălaiele se ridicau spre cer, revărsînd ape
însîngerate pe sfeşnicele albe ale livezilor. Duhnea a
carne arsă. Cei cîţiva ieniceri care au mai scăpat de
flăcări au primit moartea îngenuncheaţi, cu frunţile lipite
de omătul rece, plin de funingine. Tighecenii i-au hăcuit
fără vreo poruncă, tăcuţi şi încrîncenaţi, ca la judeţul de
apoi. Mîrzea ieşise în midean. În noaptea aceea n-a tras
paloşul. Ochii piezişi i se îngustaseră.
Peste marea de flăcări a caravanseraiului îl vedea
plutind în ţeapă pe moş Onufrei.

★
Cazacii polcovnicului Ocesalski săriseră gardul grădinii
şi se băteau cu spahiii de la grajduri, năzuind să
cuprindă conacul pe la spate. Radu Gheţea le vedea
cuşmele cu fundul roşu vînzolindu-se printre coifurile
rotunde ale păgînilor. Urcase pe zid şi, după ce luase
capul unui ienicer, împingînd hoitul cu piciorul, a dat
buzna în foişorul porţii celei mari, urmat de Costa Ursu
şi Iosif Veveriţă. Doi ieniceri tocmai îşi încărcau
archebuzele. Alţi cîţiva stăteau culcaţi pe podina de lemn
şi ţinteau în roşii domneşti, buluciţi sub ziduri. Pînă cînd
să se dezmeticească, căpitanul l-a pălit pe cel mai
apropiat, apoi a-nceput să izbească în neştire odgonul
gros înfăşurat pe vîrtej, care ţinea podul. Costa Ursu
mînuia îndemînatic ghioaga din rădăcină de zadă. Ţestele
pocneau ca ouăle de Paşti. Abia i-a mai rămas vreme lui
Veveriţă să-l hăcuiască pe un ienicer mai căpăţînos, care
alerga în jurul vîrtejurilor din turn, încercînd să-şi
descarce pistoalele în spatele căpitanului. Frînghia,
groasă ca pe mînă, unsă cu ceară, părea de fier. Paloşul
muşca greu din fuiorul răsucit în doisprezece. Radu
Gheţea izbea icnind cu trupul scăldat în sudoare. Auzea
gemetele răniţilor căzuţi sub iatagane. Lovea în neştire,
cu ochii ieşiţi din găvane.
Cînd podul s-a prăbuşit huruind dogit, boier Dan a
sărit la fereastră, strîngînd la piept o flintă uşoară de
Lipsca. Mihai îi dăduse peste cap toate socotelile, luîndu-
l în pripă. Dacă bivolul bătrîn de emir l-ar fi ascultat... A
rînjit strîmb, cercetînd cremenea flintei. Apoi a deschis
geamurile, aşezîndu-se la pîndă. Încă nu e pierdut totul.
După obiceiul lui de hain, Mihai va da năvală de cum se
vor deschide porţile. Boierul a scos buza ţevii, rezemînd-o
de prichici. Cîteva ghiulele au zburat peste conac,
spărgîndu-se în căzăcimea înglotită la grajduri. Două au
izbit în acoperiş, detunînd surd. Prin faţa geamului a
căzut un strat dezlînat de zăpadă. Cîteva fire albe s-au
aşezat pe ţeava flintei. Dan a şters-o cu mîneca coantă-
şului. Sub săcurile oştenilor, porţile au sărit în ţăndări.
Dan şi-a lipit obrazul de stratul rece al armei. Îşi auzea
bătăile inimii. Jos, într-o fulgerare, l-a văzut pe cneazul
Gheţea năvălind cu paloşul ridicat, urmat de gloata
neagră a moşnenilor.
Ienicerii şi spahiii se apărau straşnic. Partea dinspre
ziduri a curţii era acoperită de leşuri. Cînd cele din urmă
scînduri s-au prăbuşit sub topoare, pe sub arcul porţii a
intrat în goană Mihai, urmat de curte. Călărea culcat pe
oblînc, fluturîndu-şi sabia. Izbirea călăreţilor a rupt
rîndurile ienicerimii. Tot atunci au răzbit în curte cazacii.
Boierul şi-a plimbat ţelul armei acolo unde fulgera
neastîmpărat sabia voievodului. Toată ura şi toată
puterea lui de temut i se revărsase în privire şi pe faţă. O
săgeată, de vîrful căreia era legat un şomoiog aprins de
cînepă, s-a înfipt zbîrnîind în prichiciul de lemn. Dan a
tresărit speriat. Un fior l-a scuturat din cap pînă-n
picioare. Sub lumina lunei l-a văzut pe Lambru.
Drăgoieşteanul înţeglase o altă săgeată şi-l luase la ochi.
Ca fulgerul boier Dan s-a tras din fereastra, lepădînd
flinta. Vedenia bărboasă, cu ochii sticlind, cu faţă
încrîncenată, părea că se ridică deasupra luptătorilor şi
că se repede la el, cu ghearele întinse. Boierul a dat
dosul. Şi-a smuls bumbii coantăşului, să răsufle în voie.
Dacă-l prind drăgoieştenii, au să-l ucidă în cazne. S-a
strecurat prin foiala oştenilor turci de pe săli, care cărau
pungile cu pulbere şi cu plumbi, pierzîndu-se pe o scară
mică, ce cobora în beciuri. I se părea că toate duhurile
întunericului şi tot şirul morţilor şi-al celor vii, pe care-i
prigonise în viaţa lui, i se ţin de călcîie...
...La una din ferestrele conacului a ieşit un steag alb.
Mihai şi-a ridicat armăsarul în două picioare, acoperind
zgomotul luptei cu tunetul glasului:
— Lăsaţi armele, vitejilor! Emirul vrea pace!
Ostaşii s-au dat cîţiva paşi înapoi, ştergîndu-şi frunţile
brobonite şi feţele stropite de sînge. Ienicerii şi spahiii s-
au strîns umăr la umăr, sub cerdacul în care se arătase
emirul Baki, înconjurat de ceauşi. Barba albă a turcului
lucea în lumina lunei. Doi harapi buzaţi, cu cercei de aur
în urechi, tîrau - după ei un sipet ferecat. Moşnenii şi
cazacii s-au ridicat pe vîrfuri să-l vadă mai bine pe emir.
Au început să zboare glume.
— Al dracu popă!
— Iote ce chivără poartă!
— Şi ce mai iatagan!
— Ăsta te-a supt, Iarciule, de-a rămas numai pielea de
tine, rîse Berivoiu.
Cazacii îşi dădeau coate, chicotind şi făcîndu-le
spahiilor semne neruşinate.
— Dacă ne sloboade în pace, cu toată oştirea, dăruim
beyului Michali viaţa şi jurăm pe barba profetului să-i
aducem noi înşine steag nou de domnie de la stăpînul
lumilor! se auzi glasul bărbătesc al emirului.
Moşnenii care pricepeau turceşte au izbucnit în rîs.
Cneazul Gheţea nu se mai uita la emir. Îl căuta pe Haviz.
Nu-i venea să creadă că păgînii s-au cuminţit şi că nu
pun la cale vrun vicleşug. Se trăsese către porţile
beciului, care se zăreau negre şi mătăhăloase în coasta
moşnenilor, acolo unde se strînseseră în formă de pinten
mai toţi spahiii aflători în curţi.
— Osmanlî ciu soiler fen aishler!1 răspunse Mihai.
Baki s-a sprijinit de parmaclîc, cu faţa schimonosită de
mînie.
— Ia shehid, ia gazi!2 strigă mînios bătrînul, făcînd un
semn abia văzut cu mîna. Cei doi harapi au ridicat
capacul sipetului, începînd să arunce în curte, peste
scufiile de pîslă ale ienicerilor, monede de aur, inele şi
brăţări de nestemate, mesaluri bătute în diamanticale. O
avere care cădea în zăpada frămîntată de picioarele
luptătorilor, acoperind-o cu fulgere.
La început, cazacii şi moşnenii au înlemnit, privind
holbaţi la ploaia de nestemate risipită din cerdac. A fost
destul să se aplece un singur om, ca rîndurile de
luptători din faţă să se năpustească în genunchi,
răcnind, împingîndu-se, bătîndu-se pe pradă. Mihai
albise. Pînă să se dezmeticească, Baki i-a descărcat în
piept pistoalele pe care le ţinea ascunse sub mantie. Un
plumb i-a sfîrtecat urechea armăsarului. Celălalt i-a
trecut şuierînd prin moţul gugiumanului. În aceeaşi
clipă, spahiii adunaţi în faţa beciului s-au zvîrlit pe
pîntece, porţile s-au dat în lături şi zeci de puşcături au
trosnit, izbind plumbi calzi în pieptul moşneşimii. Au
prins glas archebuzele de la ferestre. Spahiii s-au sculat
şi au năvălit cu iataganele în vînt, răcnind sălbatic. În
fruntea lor, sărind ca un iepure şchiop, cu chivără lucind
şi rotind iataganele, venea ceauş Haviz, străjuit de un

1 Vorbele turcilor sînt bune, faptele lor îs rele

2 Sau martir, sau învingător.
harap înarmat cu cange. Plumbii răriseră şirurile
moşneşeşti şi căzăceşti. Oamenii s-au dat înapoi, potopiţi
de iatagane. A fost o răscruce de îndoială şi de spaimă
şovăielnică.
— Moarte turcilor! Mihai, cu barba vîlvoi, cu ochii
scăpărînd, se ridicase în scări, vînăt de mînie:
— Uiuiuuu! Uiuiuuu, bă emire! Stroie Buzescu a sărit
din şa, repezindu-se asupra zidului de ieniceri, urmat ele
toată boierimea Divanului. Cneazul Gheţea îşi aţintise
privirea de vultur asupra lui Haviz. Se răscrăcărase,
înfigîndu-şi zdravăn tălpile în zăpadă, şi într-o clipă a
cosit ce era în jur, limpezindu-şi locul. Alături, Iarciu
căzuse cu fruntea găurită de plumb. Întîi în genunchi,
apoi surpîndu-se pe spate, ca un copac retezat de la
rădăcină.
— Sînt aici, taică! gîfîi Radu Gheţea, apărînd partea
stîngă a cneazului, care răsărise în faţa lui ceauş Haviz,
cu statu-i uriaş, cu barba năclăită de sînge şi ochii
arzînd. Cei doi bărbaţi s-au înfruntat o clipă, fără luptă.
Gheţea îl privea pe Haviz din toată înălţimea anilor de
suferinţă. În străfulgerarea acelei clipe, turcul s-a
cutremurat.
— Djinnii! Djinnii! „Se vede că duhul celui răpus ieri-
noapte s-a-ntrupat în acest uriaş”.
Harapul a izbit cu cangea în pieptul cneazului. Oţelul a
scrîşnit pe oţel, fugind în lături, Haviz şi-a venit în
simţiri, ridicînd iataganele. În aceeaşi clipă, capul buzat
al slugii s-a rostogolit de pe umeri, retezat de sabia
căpitanului. Cu o săritură piezişă, Haviz a izbit cu stînga
chivăra şi cu dreapta a tăiat la gît, sub aripile de oţel ale
obrăzarului. Nici una, nici alta dintre lovituri nu şi-a
atins ţinta. Cneazul i-a apucat stînga de încheietură,
dreapta s-a izbit de paloşul ridicat spre apărare. Cu o
smucitură puternică, bătrînul i-a răsucit mîna din umăr,
pînă cînd Haviz a scăpat amîndouă iataganele. Cu o
iuţeală nepotrivită pentru anii lui, cneazul şi-a răsturnat
prinsul cu nasul în zăpadă, punîndu-i genunchiul pe
spate. Haviz abia răsufla sub apăsarea de fier. Moşnenii
din preajmă au chiuit cu putere, tăbărînd cu ghioagele şi
paloşele asupra spahiilor rămaşi fără căpetenie. Oştenii
lui Allah au dat buzna în beci, închizînd porţile. Se auzea
cum le proptesc pe dinăuntru, cu grinzi şi butii goale. În
jurul cneazului a rămas loc gol.
Bătrînul l-a văzut cu coada ochiului pe fie-su,
străduindu-se să ajungă în cerdacul caselor boiereşti. Şi-
a vîrît paloşul în teacă, l-a înşfăcat pe Haviz şi s-a
depărtat către ziduri, ducîndu-l subsuoară. Abia acum
simte toată străşnicia luptei.
Cîţiva moşneni se tîrăsc în patru labe, sîngerînd ca
vitele. Unul îşi trage maţele după el. Altul n-are falca de
jos. Hoiturile celor retezaţi stau ici purcoi, dincolo
singuratice. A luat seama că acolo unde era purcoi,
dedesubt se vedeau cioarecii sau cuşma cîte unui
pămîntean, iar deasupra erau clădite trupurile spahiilor
cu care se luptase şi care-l biruiseră.
— Înainte! a tunat glasul voievodului.
Cneazul a dat să se-ntoarcă. O archebuză a trosnit
spart şi nefiresc. Bătrînul a şovăit ridicîndu-şi obrăzarul
chivărei. Sub umărul drept îl pătrunsese ceva cald, care-l
ustură peste măsură. Parcă i-au împlîntat în spate un
jungher înroşit în foc.
Uriaşul şi-a clătinat chivăra cu mîhnire.
— Ehei, za bătrînă! bodogăni el înciudat. Iacă, ţi-ai
găsit şi tu nănaşul... N-am să cad eu numai dintr-un
plumb cît unghia...
Sîngele îi şiroia sub platoşă, închegîndu-i cămaşa şi
lipindu-i-o de trup. S-a-ntristat, mormăind în barbă şi
strîngîndu-l mai tare pe Haviz. I se părea c-a-nceput să-i
fugă pămîntul de sub picioare. L-a luat cu călduri, cu
greaţă şi cu ameţeli.
— Ei?!... Radule!... Radule!... La mine! în gura uscata i-
a năpădit un clăbuc dulce de sînge. Zgomotele luptei s-
au stins într-o mare depărtare. Urechile au început să-i
vîjîie şi să-i trosnească. S-a înţepenit pe picioare, apoi a
pornit-o înainte, trăgîndu-l după el pe ceauş Haviz.

Spre dimineaţă, gerul s-a-ndesit. Peste Tîrgul de Scaun

pluteau norii cenuşii ai pîrjolului. Casele Danului,
caravanseraiul şi hanul lui Manole Cap-Lat zăceau în
cenuşă. Cîteva ziduri afumate, cu tocurile ferestrelor
arse, pe care poposiseră corbii, grinzi ca nişte degete
descărnate arătînd cerul, miros de carne arsă, cîini
hămesiţi, trăgînd de hoiturile rămase neîngropate.
Emirul îşi ţinuse făgăduiala: „Ia shehid, ia gazi!”
Pentru că nu putuse ieşi biruitor, s-a-nchis în conac
cu oştirea care-i mai rămăsese, cu ceauşii şi bulucbaşii,
dîndu-şi foc singuri. Arseseră de vii, cîntînd cîntece
sălbatice şi strigînd numele lui Allah. Arseseră de vii, sub
privirile neguroase ale voievodului şi ale oştenilor
rezemaţi în arme.
Clopotele începuseră să bată rar, vestind utrenia.
Isnafurile se buluciseră pe Uliţa Mare, cu praporele în
frunte. Unii tîrgoveţi se făloşeau cu armele şi hainele
jefuite de la turci. Roşii domneşti îşi înşiruiseră morţii pe
malul Bucureştioarei. Muierile dăduseră buzna să-şi
caute soţii. Se tînguiau în broboade. La capetele galbene
ale celor răpuşi fîlfîiau firav lumînările de ceară. Ţinîndu-
şi cuşmele cu fundul roşu în mînă, zaporojenii îşi cărau
fîrtaţii hăcuiţi spre cetate. Au tras pivele. Au răpăit scurt
dobele crainicilor. La poruncile căpitanilor, săniile oştirii
au încărcat morţii şi răniţii, ducîndu-i în mideanul mare
din faţa bisericii de jurămînt, pentru ca arhiereii cei mari
ai ţării să le facă slujbele de cuviinţă.
Mihai a ascultat utrenia din jilţul domnesc, ţinîndu-şi
fruntea în palma stîngă. În cîteva zile, focul pe care-l
purta în el îl uscase. Pomeţii îi împungeau pielea neagră
a obrajilor.
Rămăsese tot numai ochi, între sprîncene i se săpaseră
două şanţuri adînci. Ar vrea să rămînă singur, cu
gîndurile şi cugetul lui. Şi-a pierdut cel mai apropiat
sfetnic. Lipsa diacului o simte în toată fiinţa. O dată cu
bătrînul a îngropat ceva din el însuşi. Ceva din frămîntul
unei tinereţi năvalnice şi pline de visuri. Glasul
mitropolitului Eftimie prefiră litaniile rar şi potolit.
Candelele clipesc moale în umbra bisericii. Cădelniţele
clinchetesc blînd. Un ramăt de mirare şi de ură trece
printre boierii Divanului şi printre căpeteniile de oaste,
adunate pe lîngă măria sa. Mihai şi-a ridicat fruntea. Vel
armaşul îşi proptise buzduganul în pieptul boierului
Dan, care, cu veşmintele ferfeniţă, cu părul cenuşiu plin
de păianjeni, căuta să-i cadă la picioare. „Diavol! Diavol,
nu om”, se-nfioră Mihai, privindu-l ca pe-o arătare venită
din altă lume. Boierii îl înghesuiseră de-aproape. Stroie
Buzescu nu şi-a putut stăpîni limba:
— Cîine!... Tîrfă!... Slugoi turcesc!
La semnul măriei sale, vel armaşul i-a dat slobod.
Mihai şi-a pipăit jungherul, încleştîndu-i mănunchiul.
 ★
Preoţii ieşiseră să slujească morţilor. Fumul de tămîie
se ridica molatic în văzduhul rece. Oştenii de pămînt
căzuţi sub iatagane şi sub plumbi zăceau pe fîn, cu
bărboaiele năclăite de sînge, ridicate spre cer.
Lumînărelele ardeau lipite de loitre.
Mihai a ieşit în pridvorul bisericii. Steagurile oştirii şi
prapurile isnafurilor i s-au închinat, aşternîndu-şi
mătasea pe zăpadă.
— Dumnezeu să-i ierte! a rostit limpede voievodul.
— Dumnezeu să-i ierte! au murmurat oştile.
Un copil de casă i l-a adus pe Sultan. Mihai a sărit în
şa, bătînd armăsarul pe gît.
— Acum ascultaţi porunca mea! s-a-nălţat el în scări,
proptindu-şi o mînă-n şold. Satele sînt slobode să se
tragă pe la vetre şi să-şi îngroape morţii cu cinste. N-au
să putrezească pînă acasă... S-a lăsat ger. Vădanele sînt
scutite de dabile, de zeciuială şi de podvezi o viaţă.
Purtaţi vestea izbînzilor noastre în toată Ţara
Românească. Cei risipiţi să se întoarcă la ocine şi să-şi
dureze adăposturi. Să se tragă clopotele la toate sfintele
lăcaşuri, în semn de laudă Domnului, pentru îndurarea
ce ne-a arătat-o. Apoi, înăsprindu-şi glasul: Eu, unul,
mai am astăzi un Scaun de judecată... Căpitane Mîrzea!
— Poruncă!
— Scoate-ţi tighecenii pe Drumul Domnesc, la Crucea
lui Ispas. Şi căpitanul Racea, ferentarii. Viu îndată!
S-au auzit poruncile hotnogilor. Rîndurile de oşteni au
ieşit din mulţime, tropotind şi zăngănind din arme.
Mihai i-a cercetat cu stăruinţă pe cei rămaşi, căutînd
parcă pe cineva anume.
— Unde-i cneazul Gheţea de la Cremenari?
 — L-a doborît un plumb, măria-ta! răspunse căpitanul
Gheţea, făcîndu-şi loc printre moşnenii Pădureţului.
— Taci, nu mă ponegri! se auzi glasul istovit al cneazu-
lui, dintre săniile cu cei răniţi. La poruncă, măria-ta!
Bătrînul a-ncercat să se ridice pe coate. Voievodul a dat
pinteni. Moşnenii s-au desfăcut, lăsîndu-i pîrtie. Cînd a
trecut, au întins mîinile să-i atingă poala dulamei,
scăriţa, cizmele. Erau mîini cioturoase, aspre, bătute de
plug şi de coasă. Mihai a îngăduit la pas. Cugetul i se
îngreunase de povara acestei bucurii mute, pe care-o
vedea revărsată în ochii oştenilor de pămînt. Lîngă cneaz,
a descălecat. Bătrînul s-a încleştat de loitră gemînd. De
piciorul tălpicii era legat ceauş Haviz.
— Michali! a scrîşnit turcul cu ură.
Voievodul l-a împins cu piciorul, mîngîind duios
fruntea cneazului. Novacul de la Cremenari s-a frînt
peste braţul măriei sale, sărutîndu-i mîna.
— Ţi-l las pe celălalt Gheţea, doamne! bolborosi el
căzînd pe spate, în tohoarca cu care era învelit.
Mideanul amuţise. Moşnenii şi-au şters ochii, cu
mînecile stropite de sînge ale sumanelor. O aripă rece de
vînt a înfiorat pletele albe ale cneazului. Mihai şi-a lipit
buzele de fruntea încinsă a bătrînului.
— Du-l cu repeziciune acasă, îi porunci voievodul căpi-
tanului. Grijeşte-l ca pe o podoabă a oştirii. Îmi răspunzi
de viaţa lui cu capul.
Cneazul zîmbea înduioşat. Mihai s-a urcat în şa, smu-
cind frîul.
— Vă întoarceţi la oaste cînd veţi primi porunca
domniei!
S-a depărtat în goană, urmat de curteni. Din piepturile
moşnenilor au izbucnit strigăte de slavă. Se porniseră să
tragă clopotele, acoperind vuietul glasurilor cu dangătele
lor de aramă. Lumînările lipite de loitre plîngeau cu
lacrimi de ceară topită. Cneazul şi-a tras sufletul,
horcăind înăbuşit, apoi a pipăit după funia cu care era
legat ceauş Haviz.
— Urcă-l în sanie, Radule... şi acasă! şopti el.
Avea buzele vinete. Sprîncenele tufoase i se mişcau în
sus şi-n jos, ca şi cum bătrînul s-ar fi mirat într-una de
starea în care se afla.
— Acasă, taică! răspunse Radu Gheţea gîtuit.
În sinea lui se bucura că taică-su nu-l văzuse pe boier
Dan călărind alături de măria sa.

Locul de tabără ales la Chisar, în aşteptarea oştilor

Danului, era într-o poiană frîntă în formă de V, aşezată
între apa Colentinei şi Drumul Domnesc al Tîrgoviştei, la
două mii de paşi mai sus de Crucea lui Ispas. Mihai
cunoştea bine împrejurimile.
Temîndu-se de vreo viclenie din partea duşmanului
său de moarte, repezise privighetori tigheceni sub
porunca lui Mîrzea.

Ferentarii încălecaseră în spatele călăreţilor, care

mergeau la trap domol. Codrul se-nvăluise în linişti grele
şi pufoase.
Cîţiva sticleţi zgribuliţi ţopăiau pe crengile pline de
zăpadă, scuturîndu-le în capul oştenilor. Mihai fura cu
coada ochiului spre Dan. Îi vedea doar vîrful coroiat al
nasului ieşindu-i de sub legătoarea petrecută peste
găvanul gol şi fruntea largă, încruntată, muncită de cine
ştie ce gînduri. Voievodul şi-a lăsat trupul în şaua înaltă
de luptă, încleştîndu-şi fălcile. O amărăciune sleită i-a
chircit inima, stingîndu-i bucuria deplină a biruinţei. A
ridicat pala asupra păgînului, hăcuindu-l fără milă, a
dobîndit slobozenia ţării cu preţ de sînge şi iată-i pe
înşişi pămîntenii, întru slava cărora îşi primejduieşte
viaţa, hăinindu-l şi pîndindu-l din codru, ca fiarele. Nici
acum, în ceasul al unsprezecelea, nu şi-au scuturat unii
boieri pizmele şi duşmăniile lor mărunte, nici acum nu
leapădă de la ei patimi şi lăcomii vechi, pentru a se
întoarce cu faţa spre ameninţarea de moarte a
păgînului... Sultan îşi ciulise urechile. Pe cea sfîrtecată
de plumbul emirului se închegase o pojghiţă de sînge,
Nici nu ştie cînd au intrat sub crengile răsucite ale
stejarilor.
— Aici, măria-ta! şopteşte glasul lui Mîrzea.
Mihai şi-a lăsat barba în piept. Vede pe sub sprîncene
ca la trei sute de călăreţi, înşeuîndu-şi fugarii. În spatele
lor, o tabără de căruţe cu polog, aşezate cu străşnicie
ostăşească. Pe şleaul care intra în poiană, străji. În faţa
cortului boierului Chisar, suliţa cu steagul verzui al
Chisarilor, pe care era zugrăvită cu galben o cruce şi un
paloş. Iată-l şi pe răzvrătit.
Călăreşte un armăsar focos, negru corb. Poartă chivără
cu pene de stîrc şi-şi zoreşte oamenii cu glas bărbătesc.
E urmat de vornicul Dumitru Dudescu. Dan şi-a întors
faţa de vultur către el. Mihai a îngăduit din cap,
poruncindu-i cu glas stins:
— Fără moarte de om, boierule!
N-a mai apucat să-i vadă rînjetul rău şi viclean. Boierul
a dat pinteni, ieşind în poiană şi fluturîndu-şi mîna în
chip de bun găsit. După el au ieşit Buzeştii, curtea şi
Divanul, strunindu-şi caii sub poala albă a codrului.
Văzîndu-l pe Dan, Chisar şi-a ridicat armăsarul în două
picioare, apoi s-a apropiat de el în galop mărunt. Rînjetul
Danului se făcuse schimonoseală.
Cînd Chisar a fost la cîţiva paşi, nu s-a mai putut
stăpîni.
Cu o mişcare prelinsă, şi-a scos pistolul de la brîu,
slobozindu-l în obrazul prietenului sau. Glonţul a trecut
pieziş prin obrazarul de oţel al chivărei, rupîndu-i
cureaua de sub bărbie, în aceeaşi clipă Chisar şi-a smuls
sabia, năvălind asupra lui cu răcnete înfricoşate:
Iudă!.., Iudă nemernică! L-a pălit din fugă peste piept,
doborîndu-l în şa, apoi s-a întors la ai săi, fluturînd lama
înroşită de sînge: La cai!... La cai!... Viclenie!
— Uiuiuuu! Uiuiuuu, bă tîlharilor!
Pămîntul duduia înfundat sub tropotele călăreţilor
domneşti.
Dintre boieri s-a rupt Radu Buzescu. Tăind poiana
pieziş, a prins dîrlogii calului de coama căruia se agăţase
Dan şi, izbindu-l cu vîrful cizmei în pîntec, l-a scos de
sub iureşul tighecenilor, care veneau culcaţi pe oblînc,
cu vîrful suliţelor plecate pentru împuns.
— Fuseşi înţelept, boier Dane, îi spuse Radu Buzescu.
Atît că trebuia să nimereşti mai bine.
Dan a horcăit ceva neînţeles, clătinîndu-şi capul în
semn de deznădejde.
— N-ai nici o grijă! Te-om lecui şi-om uita pricinile
vechi. Nu se cade unor boieri ca noi să ne sfădim ca
ţiganii!
Fără să mai piardă vreme, trăgîndu-i calul de frîie,
Radu Buzescu s-a întors spre locul de unde voievodul
privea lupta, cu braţele încrucişate pe piept şi cu dîrlogii
aninaţi de botul şeii. Mihai l-a văzut pe biv vel paharnicul
Manta răsărind dintre răsculaţi şi apropiindu-se de
Chisar pe la spate. Într-o clipă, laţul aruncat de biv vel
paharnic l-a înlănţuit pe viteazul boier care se lupta ca
un leu, lipindu-i mîinile de trup.
Manta şi-a pornit calul în goană, smulgîndu-l pe
Chisar din şa. Preda şi Stroie Buzescu îl prinseseră pe
vornicul Dumitru Dudescu. Luaţi din pripă, oştenii
Chisarului au lepădat armele, dîndu-se prinşi. Alţii au
încercat să scape cu fuga. În faţa acelora a ieşit Racea cu
ferentarii. Biv vel paharnicul Manta l-a tîrît pe Chisar
pînă-n marginea poienii. Boierului îi căzuse coiful. Teaca
săbiei i se încurca între picioare. Manta a sărit din şa,
punînd un genunchi la pămînt şi sărutînd cizma
voievodului:
— Iată preţul iertării mele, măria-ta! spuse el în
greceşte.
Mihai l-a privit cu scîrbă:
— Dezleagă-l!
Chisar s-a ridicat în picioare. După ce şi-a potrivit
pletele, l-a scuipat pe biv vel paharnic în obraz, apoi şi-a
înfipt mîinile în cureaua săbiei, sumeţindu-şi capul.

★
Noaptea se pogorîse peste tîrgul vînzolit de lupte,
învăluindu-l în giulgiurile negre ale întunericului. A
răsărit luna, spălînd cu ape reci, de gheaţă, zidurile
cetăţii. Mihai făcuse o baie fierbinte, apoi se dăduse pe
mîna lui Simion, care-l buşumase ca pe-un armăsar
încălzit. Peste coantăş îmbrăcase un caftan scump, din
brocart venezian, albastru ca marea. În picioare purta
cizmuliţe persieneşti. Stătea la fereastra spătăriei mici,
cu mîinile la spate, privind undeva, dincolo de ziduri.
Foişoarele cetăţii se zugrăveau subţire pe cerul smolit de
iarnă. Ramurile cireşului de sub geam sclipeau, ca şi
cînd cineva ar fi aprins în el mii de lumînărele. Pe masă,
alături de spata domnească, era întinsă charta, luminată
de un sfeşnic cu trei crengi. Acolo, lîngă chartă, de o
parte şi de alta a mesei, se aflau marele vistiernic
Theodosie Rudeanu şi fostul mare vornic Chisar, străjuit
de doi paici cu săbiile la umăr. Mihai s-a întors,
căutîndu-i privirea. S-au aţintit multă vreme, drept în
luminile ochilor.
— Plecaţi! le-a poruncit voievodul, paicilor.
Chisar a tresărit. După ce oştenii s-au dus, Mihai a-
nceput să vorbească vistiernicului Rudeanu, ca şi cînd ar
fi fost singuri:
— Pe Dumitru Dudescu îl munceşte gîdele la Snagov,
domnia ta. Rogu-te, ia o sanie şi cîţiva vistiernicei.
Repezi-te la Snagov. Prinsul să mărturisească unde şi-a
îngropat averile. După ce mărturiseşte?! A ridicat din
umeri, a neputinţă: Capul! Dezgroapă-i avuţiile şi adu-le
la vistierie. Sînt sărac, boierule Chisar, se întoarse el spre
răsculat, zîmbindu-i trist. Vine sorocul să plătesc lefegiii.
Apoi, întunecîndu-se: Dumitru Dudescu n-a priceput
gîndurile mele şi s-a ridicat asupra domniei.
— Şi eu m-am ridicat! Zvîrle-mă în lanţuri, alături de
soţul meu, tiranule! Munceşte-mă cu fierul! Tot n-ai să
afli nimic! Nimic n-ai să afli, cîine de om ce eşti! Gîfîia.
Ochii îi ardeau, căzuţi în fundul capului.
Mihai a făcut un semn de lehamite cu mîna.
— Linişteşte-te, boierule! Linişteşte-te şi ascultă-mă! I-
a arătat charta, plimbîndu-şi arătătorul pe care lucea
inelul cu pecetea, de la gurile Dunării pînă în părţile
Adrianopolului şi ale Belgradului: Am ridicat steagul
slobozeniei, boier Chisar! Noroadele se cutremură, îşi
leapădă spaimele, îşi găsesc vitejia străbună. La Giurgiu,
cinci sute de martologi bulgari au trecut apa sub nasul
păgînului, cerîndu-mi loc în oaste. Trei sute de greci s-au
strecurat pe drumurile împărăţiei, gata armaţi, venind să
mi se închine. I-au adus stihuitori de vază, cum sînt
Stavrinos şi Gheorghi Palamede!... încerca să vorbească
potolit, dar din ce în ce glasul îi creştea, revărsîndu-se
mai pătimaş, mai înfocat: Am lipsă de un vel logofăt ca
domnia ta, Chisarule! se-ntoarse el spre boierul uimit.
Ştiu că n-ai să te dai pe brazdă. Ştiu că mă urăşti de
moarte. Da’ acum nu-i vreme de patimile noastre,
boierule! Se ridică puterea osmanlîilor să ne calce în
copitele cailor. Eşti prea dintr-o bucată, să-mi vîri
jungherul în spate. Ştiu că dacă te-aş avea prieten, te-ai
lăsa mai degrabă jupuit de viu decît să mă haineşti.
Chisar se făcuse alb ca varul. Buzele îi tremurau.
— Îmi place să te am şi duşman. Eşti pe potriva mea.
Te preţuiesc şi ăsta e semnul preţuirii mele. Dacă te vei
scula iarăşi, atunci am să-ţi iau capul. Eşti slobod!
Mîine, aştept răpunsul domniei tale...
Mihai şi-a lăsat fruntea în piept. Lumina sfeşnicului îi
desluşea trăsăturile slăbite, aspre, frămîntate de
zbuciumul care-l bîntuia. În clipa aceea Chisar a ieşit,
împleticindu-se. Theodosie Rudeanu îşi mîngîia barba,
gînditor...
— Şi dacă fuge? îndrăzni el într-un tîrziu.
Mihai n-a răspuns, privindu-l ponciş.
— Vărul nostru Radu se arată bun la inimă ca un
samaritean, se grăbi boierul să adauge. I-a dat adăpost
Danului...
Mihai a scrîşnit din măsele, izbind cu pumnul în masă.
— De aceea am lipsă de Chisar în slujba de vel logofăt,
şuieră el.
Vel vistiernicul s-a închinat cu mîna pe inimă.
— Prea multe scutiri ai dat astăzi, măria-ta! Îţi adusei
doar socotelile vistieriei, schimbă vorba Theodosie
Rudeanu.
Mihai începuse să alerge prin spătărie, după obiceiul
lui, frămîntîndu-şi mîinile.
— Scutiri?! rînji el. Ce scutiri, boierule?! Pentru nişte
amărîte de văduve? Pentru nişte oşteni ologi? O să
prădăm tot beglerbegatul Rumeliei. Găteşte-ţi săniile, vel
vistiernice!
— Doi oşteni au adunat doua traiste pline de
giuvaiere!...
Trebuia să-i poprim!
— Doar nu era să le adun eu! Lasă-i! Lasă-i să prade..
Dă-le poruncă să prade! Da’ nu aici, mîrîi voievodul.
Nu aici... S-a liniştit dintr-o dată, aşezîndu-se într-un jilţ:
Boierule! Iubite vere! spuse el cu glas domol.
— La poruncă, măria-ta, se închină cuviincios
Theodosie Rudeanu.
Mihai s-a întins peste masă, făcîndu-i semn să se
apropie. A stat în cumpănă cîtăva vreme, cu sprîncenele
încruntate, cu obrajii sprijiniţi în pumni.
— Faptele sînt ca stolurile călătoare, domnia ta! şopti
el. Ca stolurile călătoare! Se săvîrşesc cu trudă, cu sînge
şi cu patimă, apoi se pierd într-o noapte a uitării şi într-
un întuneric al veacurilor...
Lumînările pîlpîiau moale. În vatră, focul ardea mocnit,
spălînd picioarele vechilor voievozi cu o lumină roşietică.
— Gîndeam odată că dania sîngelui întru slava
slobozeniei are să înfrunte moartea, deschizîndu-ne
porţile spre primirea vieţii veşnice. Dar faptele, faptele,
diece, oare nu sînt purtate în cugetele pămîntenilor, din
tată-n fiu, pînă la sfîrşitul veacurilor?!
— Diacul a trecut întru cei drepţi, răspunse Theodosie
Rudeanu.
 Mihai a tresărit. Şi-a şters fruntea cu dosul mîinii.
— Pot să dau răspuns măriei tale?
Voievodul a încuviinţat din cap.
— Neamurile de la apus îşi adună faptele în slove,
slovele în rînduri şi rîndurile în hronice. Hronicele sînt
scrise de învăţaţi şi păstrate ca într-o vistierie a vremii.
Dacă măria-ta?!...
— Da! Poftesc ca domnia ta să aduni faptele mele şi ale
oştenilor mei, faptele boierilor şi ale duşmanilor noştri...
S-a sculat în picioare şi din cîţiva paşi a fost asupra
boierului, cuprinzîndu-l de umeri şi ţintuindu-l cu ochii
lui scăpărători, mari şi plini de întrebări: Viaţa mea ca
umbra spre seară grăbeşte să apună, domnia ta! M-am
sumeţit să bat cu paloşul în capul veacului ăstuia negru,
tulbure şi încrîncenat. Nu ştiu cît voi sta drept în faţa
puhoaielor. Da’ vreau...
I-a dat drumul şî s-a întors spre fereastră. Argintul
lunei poleia cetatea, sticlind în armele străjilor. Se
auzeau, pierdute, strigătele şi chiuiturile tîrgoveţilor puşi
pe petrecere. Mihai a oftat.
— Lasă-mă singur, domnia ta, şopti el înăbuşit. Aud în
mine prohodul morţilor şi plînsul muierilor.
Theodosie Rudeanu a ieşit în vîrful picioarelor,
clătinîndu-şi pletele. Voievodul îl chema pe diac. Parcă se
ruga:
— Diece, diece! Cîtă putere stă în mînia norodului şi în
sabia voievozilor... Vere Theodosie!
— Doamne! răspunse boierul, vîrîndu-şi capul pe uşa
de trandafir lucrată în măestrii.
— Dă poruncă să mi se ţeasă pe veşminte vulturii
împărăteşti de aur!
— Semnul slobozeniei, măria ta!
— Şi al falei oştilor mele, vel vistiernice!...
 ★
Lumînările se topiseră, abia fîlfîindu-şi sîmburii palizi
de lumină. Mihai a ridicat sfeşnicul, apropiindu-l de
cadra în care veghea Mircea Vodă Bătrînul. Vremea se
oprise în loc. Simţămînt părelnic... Acum, în liniştea
deplină a nopţii, aude cum curg veacurile vechi, aude
glasul blînd al înţeleptului Neagoie povăţuindu-l ca pe un
fiu, dar deopotrivă aude şi glasul crîncen al neînfricatului
Ţepeş, rostind aspre porunci de luptă.
La răstimpuri, cărbunii din vatră pîcăiau sfătos. Cîteva
raze de lumină, strecurate prin crăpătura perdelelor,
desenau pe podea o pavăză de argint.
— Veac negru!... Veac de lumină! şopti voievodul, stin-
gînd pe rînd cele trei lumînări. Ne dăm sufletele, ca
niciodată să nu se aştearnă peste tine frunzele veştede
ale uitării.

VII

Cneazul Gheţea asculta fîşîitul tălpilor de salcîm pe

coaja îngheţată a omătului. Sania alerga în treapătul
întins al cailor. Cînd deschidea ochii, îl vedea pe Fulger
buiestrînd legat de codîrlă, vedea steagul Pădureţului
fîlfîind deasupra suliţelor ostăşeşti şi cerul de iarnă
boltindu-se albastru peste codrul îmbrăcat în horbote
strălucitoare de mireasă. Îl încercau fierbinţeli. Ştia că
rana obrintise. Simţea că i-au scăzut puterile. Zgomotele
scărilor izbite una de alta, fornăitul cailor, legănatul
suliţelor şi al pavezelor îl încîntau ca un basm al
copilăriei.
Trăgea lacom pe nări mirosul iute de sudoare, de cojoc
şi de curelărie, ca şi adierile cu miros de răşină care se
tălăzuiau ca o părere dinspre munţii zugrăviţi pe zare.
Din cînd în cînd, făceau popasuri scurte. Radu îi tocmea
fînul, îl învelea cu tohoarca şi Fulger îl adulmeca,
rînchezînd încetişor. Răsufletul cald al armăsarului îi
mîngîia obrajii. Dincolo de Tîrgovişte, cum au răzbit sub
poala dealurilor, au început să se rupă din trupul
convoiului stoluri, stoluri de călăreţi, luînd calea satelor.
Mai sus de Piteşti, lîngă sania cneazului a descălecat
Berivoiu. Şi-a scos cuşma, s-a tras de mustăţi, a tuşit şi
a lovit calul peste bot, frămîntîndu-şi în neştire trupul
burduhănos.
— Ei, cneazule!... Ia, veni vremea!
Glasul i s-a-necat în lacrimi. S-a suit pe tălpica săniei,
sărutîndu-i bătrînului amîndoi obrajii rumeniţi de ger.
Novacul de la Cremenari s-a săltat într-un cot,
cuprinzîndu-l de după gît.
— Nu mai plînge, Berivoiule! Fii bărbat!... Te văd cei ti-
neri şi nu se cuvine. Îmi tremură vorba ca la muieri...
Pîrdalnică născocire archebuza, bat-o focu’! Am
îmbătrînit, Berivoiule! Şi noi, şi bietele platoşe. Sîntem
nişte ruginituri... Slujeşte-l pe măria sa cu credinţă. Ca
pe slăvitul Radu Voievod, zîmbi cneazul, lăsîndu-se
ostenit în fîn.
Berivoiu, începuse să plîngă de-a binelea. Cneazul şi-a
tras sufletul, apoi l-a rugat pe Radu să-l sprijine de la
spate, ca să-l vadă pe Iarciu. Plăieşul de la Nucşoara a
trecut întins pe fîn, cu faţa crîncenă, galbenă, cu mîinile
negre şi cioturoase împreunate pe piept. În mijlocul
frunţii purta pecetea morţii.
 Gheţea a oftat din greu. După sania aceea, care ducea
în sus o lume-ntreagă de aduceri aminte, au trecut alte
patru sănii, în care zăceau la fel cu Iarciu ceilalţi
moşneni din Nucşoara şi Berivoieşti. Bărbi învîlvorate,
feţe hăcuite, cu buzele rănilor desfăcute şi învineţite de
frig. Le-a privit pînă s-au pierdut în albăstrimile sidefii
ale zării. Aşa s-au rupt pîlcurile de moşneni de lîngă el,
lăsîndu-l din ce în ce mai singur. S-au rupt, purtîndu-şi
morţii spre tristeţea vetrelor care vor rămîne goale, spre
jalea vădanelor şi mirarea înfricoşată a pruncilor. A oftat
şi s-a lăsat dus în goana săniei, care-şi fîşîia tălpicile de
salcîm pe coaja îngheţată a omătului, ca un eîntec
molcom şi odihnitor de leagăn.
Calea a fost un vis de pace. Cînd îl slăbeau fierbinţelile,
se-ntindea şi-l pipăia pe ceauş Haviz. Rareori lăsa să-i
pătrundă printre pleoape sclipetul stelelor sau dureroasa
strălucire a zilei. Încerca să-nsăileze gînduri. Nu putea
stărui multă vreme asupra lor. Veneau unele în urma
altora, scormonind vedenii vechi şi învălmăşite. Cînd au
urcat spre Corbeni, a oftat din adînc, a sorbit aerul
îmbibat cu miros de răşină şi de cetină, poftind să se
rezeme cu spatele de şa. În barbă şi în sprîncene i se
prinseseră boabe mărunte de chiciură. A intrat în
împărăţia omăturilor şi a codrilor, stînd în capul oaselor,
cu privirea aţintită pe crestele pieptişe ale munţilor.
Negoiul îşi ridica semeţia împietrită într-un cer plin de
lumină. De umeri, bătrînul tată al munţilor îşi aninase
mantii strălucitoare cusute cu diamanticale. Cneazul a
oftat înduioşat. Pe de marginile şleaului. brădetul şi
gorunii i se închinau de sub caftanele albe, lungi pînă-n
pămînt. Din cînd în cînd se auzea plesnetul zăpezii
căzînd din cetini, în zgomotul crengilor slobozite de
povară.
 — Vreo veveriţă, şopti cneazul.
Văzduhul s-a-ntărit. Înţeapă nările. Răsufletul, de cum
iese din barbă, se face promoroacă. Sub streaşina de
cleştar a cerului, pajurile arcuiesc în zbor lin şi măreţ.
Caii au simţit apropierea satului. Sforăie, iuţesc pasul şi
trag mereu în frîie. Lambru s-a alăturat de sanie:
— Te ducem acasă, domnia ta!
— Şi voi?
— Avem vreme!
La ce să se pună cruce? Iată-l că intră în sălaşul lui şi
al moşilor săi, cu sufletul încîntat de vederea locurilor pe
care le iubise o viaţă şi pentru care o viaţă stătuse strajă
neclintită.
Deasupra drumului s-a ridicat sprînceana de stîncă.
Cînd au ajuns dincolo de hanul negru şi parcă pustiu al
lui Gheorghe Obraz, s-a auzit clopotul de la biserică. O
uşă trîntită, un hămăit de cîine şi un glas speriat de
muiere:
— Ulmeşule!
Cneazul a zîmbit. Bătăile clopotului se-ndesiseră.
— Bietul popa Athanasie, bodogăni bătrânul. Are să
ostenească cu litaniile şi cu prohoadele.
Sania a făcut cotul pe după clonţul de stîncă. Străjerii
satului i-au primit cu suliţele de carpăn plecate.
— Ehei!... rîse opintit cneazul. Ian te uită la ei! Ce
faceţi aici, mînjilor?
Patru fecioraşi, abia ieşind din botfori şi de sub cuşme,
îşi trăgeau mucii, privindu-l speriaţi pe ceauş Haviz.
După ce s-au dezmeticit, au dat chiot, repezindu-se pe la
scările părinţilor. Al lu’ Tătucu a icnit în plînset. Taică-su
zăcea împietrit, cu bărboiul plin de chiciură. Şi-a rotit
ochii înlăcrimaţi şi plini de spaime, cerînd parcă ajutor.
Apoi a dat buzna spre casă, lepădîndu-şi suliţa.
 Din hogeacuri se ridicau aţe subţiri şi albe de fum.
Satul pufăia tihnit sub omături. Livezile încremeniseră,
ţesute în pulbere de nestemate. Crucile ţintîrimului se
cocîrjaseră sub cuşmele de zăpadă. Cneazul le-a privit
lung, apoi şi-a întors faţa spre potecile pe care coborau în
fugă muierile, de-a valma cu copiii. Moşnegii dădeau
gură, din deal în deal.
— Să te duc acasă, taică!
— Aşteaptă, Radule! N-ar fi cuviincios! Porunceşte să
se-nşire călărimea. Să treacă săniile, ca să-şi cunoască
muierile soţii.
Vorbea greu, răsuflînd ca un foi. Satul se bulucise în
faţa lui. S-au auzit icnete stăpînite în broboade. Nici o
muiere n-a cutezat să facă larmă şi să bocească,
văzîndu-l pe însuşi cneazul şi părintele lor răpus. Numai
Dragomira lui Cebucă s-a repezit ca o nebună asupra
soţului ei, care zăcea într-o sanie şi-i zîmbea palid,
sărutîndu-l lacomă şi dezmierdîndu-i fruntea încinsă. În
jurul cneazului s-au adunat pîrgarii şi părintele
Athanasie.
— Bine v-am găsit, oameni buni, şuieră Gheţea,
ridicîndu-şi sprîncenele.
— Bine aţi venit, răspunse sfios obştea.
Erau acolo bătrîne posmăgite, de-o vîrstă cu el, care
altădată făcuseră faima Cremenarilor şi-mpodobiseră
locul ca pe-o grădină. Erau fiicele acelor bătrîne, apoi
fiicele acelor fiice, şi în braţele lor scoteau nasuri cît
unghia din brobozile calde strănepoţii şi strănepoatele
fetelor cu care se hîrjonise el prin lunca Argeşului.
— Iaca, vă las cu ai voştri! Nu-i înghiontiţi cu întrebări.
Sînt trudiţi de lupte şi curînd vor purcede din nou!
Vorbele au căzut într-o tăcere de moarte. Cîteva bătrîne
şi-au scos lumînărelele de sub cojoace. Ştiau ele cum se
cuvine sa aştepte bărbaţii care-au bătut războaie.
— Da’ unde-i Ancuţa? tresări cneazul.
— E cu Ulmeşoaia şi cu baba Gafiţa, răspunse
părintele Athanasie. Cneazul a rămas cu ochii aţintiţi în
zare. Un val de sînge îi năvălise în obraji, aducîndu-i pe
buze o spumă roşiatică.
— Cneazule! se sperie părintele, cuprinzîndu-l de
umeri.
Novacul a făcut semn de împotrivire cu mîna. S-a
opintit în coate. Nasul de vultur îi lucea albăstrui.
— Nu vă văicăriţi. Pe cei morţi cinstiţi-i după datină.
Eu nu pot să-i urmez, ca pe atîţia alţii. Vădanelor daţi-le
vitele de le-am dobîndit! Apoi către Radu: Ridică-l pe
Haviz!
Arătarea schimonosită a fost primită într-o linişte
împietrită.
— Se va împlini un jurămînt vechi, oameni buni! a mai
putut spune cneazul... Şi acum, daţi-mi pace. Sînt tare...
tare ostenit...
Moşnenii au descălecat şi, după datină, au trecut prin
faţa lui, închinîndu-i-se cu capul descoperit. S-au
închinat şi-n faţa morţilor. Obştea s-a spart. Plînsetele
muierilor s-au îndesit. Curînd, potecile s-au umplut de
perechi, în urma cărora plozii satului duceau caii şi
suliţele războinicilor. Soarele, plecat spre scapăt, scălda
brădetul de la Izvorul Lupilor în ape de sînge.
...Căldura plăcută a odăii l-a toropit. A dus-o într-o
somnie, pînă sub seară. Auzea ca prin vis cum Radu bate
belciugele de care-i poruncise să-l ferece pe ceauş Haviz.
Auzea paşii mărunţi ai muierilor şi foşnetul fustelor,
învăluindu-se de colo, colo. Amurgise. Vreascurile ardeau
vesele în vatra de piatră. Prin ochetele de geam,
omăturile îşi aruncau strălucirile rubinii, poleindu-i
chivăra şi platoşa, atîrnate la locul lor dintotdeauna.
Noaptea, care pipăia poalele codrilor cu degetele eî negre,
l-a trezit, înviorîndu-l. Acum se apropie marile şi tainicele
ceasuri ale firii. A tras cu urechea. Încet, încet, a
desprins toate glasurile pe care le ascultase o viaţă, fără
să-nţeleagă ca acum adîncimea şi frumuseţea lor. Şi-a
ridicat sprîncenele, proptindu-şi spinarea de şa. Radu îi
ascultase toate poruncile.
Îl culcase pe blana de urs, cu umărul teafăr spre foc.
La picioare, pe o tohoarcă, priponit de gît cu un lanţ
scurt, stătea ceauş Haviz. Se întorsese cu faţa către
răsărit şi se ruga, bătîndu-şi fruntea de pămînt. Cneazul
nu l-a tulburat. Vreascurile îşi ridicau şi-şi scădeau
lumina, aruncîndu-şi umbrele pe bîrnele pereţilor. Scîrţîit
de firiz. Topoare repezite în butuci. Aici, nu prea departe,
o bardă muşcînd din lemn. Nu poate fi decît la Tătucu. Îi
face racla. O vacă a mugit prelung. S-au auzit oile
behăind. Apoi, un răsuflet de vînt a şuşuit în cetinele
brazilor de sub cerdac. Linişte. Atît de cuprinzătoare,
încît şi-a auzit inima, zvîcnindu-i rar şi ostenit. Peste
Cremenari se lăsase noaptea. Cneazul şi-a pipăit
picioarele. Se răciseră pînă sub genunchi. Şi-a clătinat
pletele, ridicînd din umeri.
...Tîrziu, de la Ancuţa a ieşit Ulmeşoaia. A rămas în
prag, cu mîna uscată la gură, privindu-l speriată.
— Ei? a icnit cneazul.
— Încă nu! a răspuns şoptit bătrîna.
— Cînd?
— Poate mîine noapte!
Gheţea s-a lăsat să cadă pe blana de urs. Ulmeşoaia a
îngenunchiat lîngă el. I-a luat mîna mare, lată şi numai
vine, sărutîndu-i-o cu evlavie.
— Mi s-au răcit picioarele, Ulmeşoaie! spuse limpede
cneazul.
— Să-l reped pe popa Athanasie? icni văduva.
Bătrînul a făcut ochi mari, apoi s-a burzuluit în barbă:
— Hei, babuşco! Mă şi socoţi mort? Iote la ea? Aşteptai
o viaţă să-mi văd nepotul, şi ea de colo?... Ulmeşoaio,
Ulmeşoaio, păcat de tine că te-ai sfrijit aşa, altfel ţi-aş fi
arătat eu ce pot.
— Cneazule! se ruşină muierea. Nu vorbi cu păcat...
— Ce să nu vorbesc cu păcat? Mă lăsaţi lihnit de foame
şi ars de sete?! Scoală-te, coţofană bătrînă, şi dă-mi să
îmbuc ceva. Poftesc rachiu de-o sută de ani! Poftesc să-
mi văd nora!
Cneazul făcea un tărăboi de parcă păliseră tătarii.
Lelea Gafiţa a dat buzna, luîndu-l în spăngi:
— Taci, tartore, că-ţi buie sîngele din rană! Abia ţi-am
spălat-o cu pojarniţă fiartă în uleiuri, şi tu! ?...
— Cu pojarniţă, zici? se îmbună cneazul. Atunci
neapărat se cuvine să mă spăl pe dinăuntru cu rachiu.
Radule!
— Aici-s, tată!
Căpitanul avea ochii cercuiţi vînăt şi căzuţi în fundul
capului.
— Ajută-mă! Dă-mi bîta!
— Taică!
— Taci!
Femeile au înlemnit cu mîinile subsuoară. Cneazul şi-a
petrecut stînga pe după umerii lui Radu. Vinele de pe
frunte i se umflaseră ca nişte funii. S-au opintit amîndoi.
— Mă trage pămîntul, gîfîi novacul, lac de apă,
punîndu-se pe picioare.
Atunci au intrat părintele Athanasie şi vânătorii Costa
Ursu cu Iosif Veveriţă.
— De ce mă pîndeşti, părinte? se oţărî cneazul. Nu-mi
duce grija. Încă nu mă spovedesc. Mai am treabă...
— Of, of, cneazule, cneazule! Numai nefăcute ai
săvîrşit, de cînd te ştiu!
Costa Ursu l-a cuprins pe bătrîn pe după mijloc.
Dincolo, între aşternuturile umede, Ancuţa adormise
sleită. I se vedea un picior ieşit de sub ţol. Cneazul a
întins mîna, acoperind-o grijuliu. Lumina opaiţului juca
pe faţa trasă, dar frumoasă a noră-si. Între sprîncenele
îmbinate i se oprise un strop de sudoare. Răsufla adînc.
Printre buzele răsfrînte, dinţişorii albi străluceau
nefiresc. Cîteva fire de păr i se lipiseră de frunte.
— Ancuţa moşului, Ancuţa! şopti cneazul înduioşat.

Poruncise ospăţ. Numai pentru el şi ceauş Haviz.

Părintele se dusese acasă. Babele o vegheau pe Ancuţa.
Radu şi vînătorii erau la staule. A aruncat cîteva
vreascuri în foc.
— Mănîncă, ceauş Haviz!
— Mănînc, bre ghiaur, rînji turcul.
Cneazul l-a cercetat pe-ndelete. Pocitania asta scîrnavă
a batjocorit-o pe Cătălina? Ciupitul ăsta, arătarea asta
cu capul cît un bostan? Şchiopul ăsta? În luptă se arată
aprig.
A tras o duşcă. Apoi i-a întins bota.
— Bea să prinzi inimă, ceauş Haviz.!
— Nu scrie la Coran, molfăi turcul răspunsul, sfîşiind
carnea de pe un hartan de berbec.
— Da’ să batjocoreşti copile scrie?
Glasul cneazului era nespus de asemenea şi de blînd.
Din cînd în cînd, îl treceau ape. Rana îl încerca mereu. O
simţea în spate ca pe un cui înroşit.
— Fac ce vreau şi nu-mi ţii tu socoteală, ghiaure! Cin-
gbiane! Neam de scripcari!
 — De data asta îţi ţin!
— Ai să plăteşti mişelia. Pe barba profetului!
Blestematul Michali... scrîşni în măsele, aruncînd osul şi
întinzîndu-se spre cneaz. Lanţul cu care era legat de gît a
zornăit scurt.
— O mie de galbeni! şuieră turcul.
Cneazul a rămas de piatră,
— Trei mii!
Linişte.
— Cinci mii!
Broboane de sudoare îi curgeau pe ţeasta rasă. Ochii îi
ieşiseră din orbite.
— Opt mii!
Gîfîia. S-a ridicat în genunchi.
— Zece mii!
Jeraticul scînteia sîngeriu. Vidra scheuna prin somn.
— Nici un galben, ceauş Haviz! Viaţa!
Turcul şi-a schimonosit faţa într-un rînjet strîmb şi
rău.
— Vreau să mă lupt cu porcul de fecioru-tu!
— Ai să te lupţi, da’ cu cine-ţi poruncesc eu!
— Ţi-e frică? Nu eşti decît un rob. Ai să mori sub bici,
şacal bătrîn.
— Amarnică-i trezia robilor, ceauş Haviz!
— Aveţi să plătiţi!
— Am plătit destul! Acum e rîndul vostru.
Ceauş Haviz a ridicat din umeri. Cneazul s-a simţit
ostenit. E oştean bătrîn şi ştie că rana otrăvită de plumb
o să-l doboare. Semnele sfîrşitului şi-au înfipt ghearele în
tot trupul. Le simte fierbinţi în umeri şi reci, de gheaţă,
în picioare. La drept vorbind, e şi tare trudit. Atîţia şi
atîţia ani, atîtea şi atîtea zile în care se hălăduise în toate
vînturile. Cînd a auzit paşii lui Radu urcînd treptele
cerdacului, a tresărit, întorcîndu-se spre Flaviz.
— Ţi-a venit vremea, turcule! şopti el cu glas
înfierbîntat.
...Noaptea cuprinsese văile Cremenarilor. Peste crestele
de la Izvorul Lupilor, luna revărsa belşug de argint.
Umbrele brazilor se-ntindeau nemăsurat de lungi,
vrîstînd tăpşanul care strălucea ca-n vis. Firea dormea în
măreţia straiului de omăt, nemărginită, necuprinsă,
îngheţată şi bătrînă ca însăşi veacurile. Munţii gătiţi cu
platoşe poleite spărgeau hăurile, rezemîndu-şi frunţile de
piatra pe umărul înstelat ai cerului. Se auzeau, gorunii
trosnind de ger.
Înfofolit în tohoarcă, bătrînul Gheţea nu se mai sătura
de privelişte. Alături, legat de parmalîc, ceauş Haviz
privea pierdut desişul întunecat al brazilor. O oaie a
behăit slab.
— Gata? icni cneazul.
— Gata, domnia ta! răspunse gros Costa Ursu,
Bătrînul şi-a aţintit ochii pe coamele vălurite ale
codrilor.
Desluşea în liniştea de gheaţă a firii glasuri tainice,
care vesteau umbletul jivinelor sub scutul nopţii. Acolo,
nu prea departe, în văgăunile nepătrunse ale muntelui,
şi-au făcut sălaş lupoaicele. An de an au puiat, an de an
se strîng în haite, de cum se aştern întîiele omături. Le
vede adulmecînd cu nările umede şi frămîntîndu-se sub
cetini, cu ochii sticlind.
— Radule, adu-mi oala cea veche de aulit!
— Îndată, taică!
Cneazul a luat oala din mîinile căpitanului, arătîndu-i-
o lui Haviz.
— Ştii ce-i asta, turcule?
— Vrun hîrb din care te îmbeţi, bre ghiaur l
 Bătrînul a rîs încetişor.
— De data asta ai greşit, ceauş Haviz! Amarnic ai
greşit? Au să vină? se plecă el peste parmalîc.
— Dacă-i chemi domnia ta, negreşit au să vină,
răspunse Iosif Veveriţă.
Cneazul şi-a potrivit ulcica la gură. A tras aer,
stăpînindu-şi durerea din bojoci, apoi a slobozit în
necuprinsul nopţii un urlet prelung de chemare. Urletul
s-a izbit de Izvorul Lupilor, s-a rostogolit peste luncă şi
peste casele în care se făcea priveghi, a răspuns din
Dealul Caprelor în Dealul Bisericii, apoi s-a topit în
întunecimile alburii ale Văii Brazilor. Cei din jur s-au
înfiorat. Departe, a chelălăit speriat un cîine. Haviz îl
privea pe cneaz cu balele curgîndu-i din gură. Bătrînul
şi-a plecat urechea spre codru. Tîrziu, abia desluşit, i-a
răspuns alt urlet. Nesăţios. Înfometat. Neliniştit.
— Auzi, ceauş Haviz? şopti cneazul.
— Ce să aud? bolborosi turcul.
— Lupii!
Luna săltase dincolo de creste, prefirîndu-se peste
omături în străluciri de giulgiu...
...Costa Ursu îl înşfăcase pe Haviz la subsuoară. Radu
Gheţea ducea iataganele, lanţul şi o piedică de fier. Iosif
Veveriţă, oaia. Turcul se zbătea cu furie, încercînd să-l
muşte pe Costa Ursu de beregată. Ameninţa şi blestema,
chemînd asupra ghiaurilor toate trăsnetele lui Allah.
Cînd au ajuns sub cetini, Haviz a-nceput să se
milogească:
— Allah vede şi aude ce-ţi spun, o, zahid1! Koran haki
itciun2! îţi dau toate averile mele. Am să-ţi fiu rob, pe

1 O,părinte!
2 Pe adevăratul Coran!
viaţă!
Milă!... Milă!...
— Dar tu de cine ai avut milă, ceauş Haviz?! întrebă
cneazul, încercînd să se ridice în picioare. Brazii şi-au
clătinat vîrfurile, înfioraţi de-o aripă de vînt, apoi au
rămas în aceeaşi măreaţă nemişcare... Du-te, viteazule!
Ai fost lup cu cei mai slabi decît tine... Bate-te acum cu
lupii.
Paşii moşnenilor scîrţîiau acum departe, dincolo de
urlătoare. Aerul îngheţat i-a găurit bojocii, ca un roi de
săgeţi.
Cneazul s-a opintit într-o tuse care-i sfîşia
măruntaiele. Iarăşi l-a năpădit sîngele pe gură. Şi-a tras
tohoarca peste obraz.
Ochii îi sclipeau arşi de fierbinţeli. Şoptea într-una în
barba:
— Legea codrului, ceauş Haviz!... Lege de sînge pentru
voi!... Du-te! Du-te!
La o vreme s-a auzit bătaia seacă a săcurii cu care
vînătorii priponeau lanţul de-un gorun. Behăitul jalnic al
oii înjunghiate. Apoi iarăşi paşii scîrţîind pe zăpadă.
Vînătorii s-au întors în cerdac. A răsunat un tocăit
repede şi îndesat.
— Vrea să taie gorunul, şopti Veveriţă.
Cneazul a ridicat pentru a doua oară oala de aulit la
gură.
Urletele haitelor i-au răspuns din ce în ce mai aproape.
Dincolo de brădet, pe-o creastă de ţanc, a sărit o jivină.
S-a aşezat pe fund, ridicîndu-şi botul spre lună. A fost o
chemare a morţii. Caii se frămîntau în grajd. Dinspre
Izvorul Lupilor s-au rostogolit rîsete gîlgîite frînt. Un
cîntec aspru, fornăit pe nas. Iarăşi rîsete. Un strigăt de
neom şi fulgerul scurt al iataganelor. Sub licărul luminii
de argint, în albeaţa strălucitoare a omătului de pe
creastă, moşnenii au văzut o mogîldeaţă scundă ţopăind
şchiopătat.
— I-a luat Dumnezeu minţile, rosti răguşit Radu
Gheţea.
— Aşa cum i le-a luat şi Cătălinei, căpitane, răspunse
netulburat cneazul.
Peste Izvorul Lupilor se ţesuse din nou liniştea măreaţă
a nopţii de iarnă. Dinspre văi se ridicau ceţuri subţiri şi
străvezii. Umbrele brazilor se mutaseră peste casă.
Tăpşanul strălucea moale, ca o maramă de borangic
ţesută cu mărgăritare. Împăcat cu sine însuşi şi cu
datorinţele lui faţă de cei morţi, cneazul a-nţeles că se
apropie de asfinţit. S-a-ndurerat la gîndul că nu mai
putea trage paloşul întru slava slobozeniei, acum cînd
măria sa i-a poruncit să se întoarcă la oaste. Dar iată că
din adîncurile tainice ale nopţii se desluşesc alte glasuri
şi alte porunci...
— Vin şi eu! Vin şi eu... şopti bătrînul în barbă, privind
spre Dealul Bisericii, acolo unde-l aşteptau ceilalţi
Gheţuleşti.

2
Toate cîte se-ntîmplaseră în vremea de pe urmă
izbiseră în Radu Gheţea, răscolindu-l pînă-n adîncurile
cele mai nebănuite. Stătea pe laviţă, cu faţa în pumni.
Cneazul răsufla greu şi şuierat. Prin somn o striga pe
Cătălina. Apoi bolborosea vorbe ne-nţelese. Scrîşnea şi se
apuca de taifas cu Dănuţ. De dincolo, auzea gemetele
Ancuţei. Prin ochete intra un mănunchi de raze.
Jeraticul abia mai clipea în vatră. A ieşit afară.
Luna se gătea să apună. Luceafărul de dimineaţă
stăpînea bolta. Gerul i-a lipit nările. Cîteva luminiţe
pierdute parcă sub livezi, îi arătau casele unde se făcea
priveghi. Au semănat drumurile cu purcoaie de capete.
Vasile s-a sălbăticit. Ancuţa o să nască. Cneazul trage să
moară. Părelnică linişte! Toată măreţia ta de gheaţă,
îndepărtată şi neomenească, toată nefireasca ta pace
ascund dedesubt, aici jos pe pămînt, zbuciumul unei
lumi care-şi caută împlinirea.
— Radule! Glasul cneazului e limpede.
— Îndată!
Bătrînul îi pipăie mîna, umerii, obrajii, stăruind
îndelung cu degetele umede şi fierbinţi. Într-un tîrziu:
— Mai e pînă la ziuă?
— Vreo două ceasuri...
— Mult! Şi-a potrivit trupul uriaş, trăgîndu-şi tohoarca
pe piept: M-am răcit pînă la şolduri! Ce face Ancuţa?
— Doarme!
Răsufletul şuierat şi opintit al cneazului, cel dureros al
Ancuţei l-au învăluit ca-ntr-o platoşă. A stat treaz, cu
ceafa rezemată de zid, pînă-n zori.
...Ziua s-a scurs împietrită, bolovănoasă, nesfîrşită.
Cneazul se lupta din răsputeri cu moartea. Începuseră
să-i învineţească rădăcinile unghiilor. Barba i se răvăşise
pe piept. Sub cerdac, moşnenii aşteptau cu cuşmele în
mînă. Se mai repezeau pe-acasă, apoi iar se-ntorceau.
Părintele Athanasie îşi pregătise patrafirul şi grijania. A
vrut să-i slujească sfîntul maslu, dar cneazul a deschis
ochii, mustrîndu-l:
— Îţi arde de, maslu, părinte?! Parcă ai să mă mai
întorci din pămînt? Îl şi simt cum mi s-a lipit de
picioare... S-a hodinit, gîfîind. Apoi: Găteşte-te de botez!
Pe la asfinţit, bătrînul îşi încordase toată fiinţa,
ascultînd zgomotele de alături. A poftit să i se pună şaua
sub şale, să poată sta în capul oaselor.
— Radule, ridică-mi sprîncenele, şuieră el.
Căpitanul i-a îndeplinit porunca. Începuseră chinurile
facerii. Se auzeau şoaptele muierilor, foşnetul fustelor,
găleţile de apă mutate de colo, colo. Strigătele sfîşietoare
ale Ancuţei.
Radu îşi vîrîse degetele în urechi. Pe faţa cneazului se
aşternuse o lumină de nesfîrşită tihnă şi bunătate.
Zîmbea.
— Nerodule! şuşoti el. Ancuţa-i voinică! Adu-mi
nepotul.
Părintele aprinsese lumînarea.
— Să te spovedesc, fiule! îngînă bătrînul, cu lacrămi în
ochi.
— După, după... şuieră cneazul. Dănuţ!... Dănuţ!
Vremea-şi oprise curgerea. Apăsa asupra celor din
odaie ca o stîncă gata să se rostogolească şi să măture
totul din cale.
Părintele îşi ridicase mîinile uscate spre uşa în spatele
căreia se înfăptuia marea taină a vieţii, într-o rugă mută
şi neputincioasă. Un orăcăit gros, năvalnic, bărbătesc a
rupt zăporul timpului şi clipele şi-au urmat calea, cu
aceeaşi grabă ca şi-nainte, apropiind un soroc şi întărind
un început.
Apa din copaie a plescăit, bătută vîrtos cu picioruşele.
Cneazul Gheţea a răsuflat adînc. S-a încordat din toate
puterile. Pletele albe îi căzuseră pe obraz. Îşi sprijinise
palmele în podele, încercînd să se ridice. Uşa s-a deschis
şi Ulmeşoaia a intrat îmbujorată şi sfioasă ca o fată.
Aducea un fecior dolofan, cu burta roşie, pletos şi numai
dungi de grăsime. Ţîncul ivea buzele rumene şi se
bosumflase de tot. Vădana i l-a închinat cneazului...
— Ţine-mă, Radule! a poruncit vişanul. Şi-a desfăcut
palmele late, cu degetele ca rădăcinile, luînd copilul cu
nespusă sfială şi gingăşie. L-a privit îndelung, fără să se
sature: Ah, Dănuţul moşului, Dănuţ! Cum mai semeni tu
cu moşul. Bolborosea în neştire. L-a sărutat pe pîntec. S-
a opintit, ridicîndu-l în sus.
Broscoiul a gîrîit din guşă.
— În grindă... Cît bradul să crească!... Ca livada să-n-
florească!
Un izbuc de sînge l-a năpădit pe gură. Ulmeşoaia i-a
luat copilul. Părintele l-a culcat pe spate, vîrîndu-i
lumînarea între degete. Radu i-a aşezat pletele,
îngenunchindu-i la căpătîi.
Trupul cneazului nu se supunea morţii. Lumînarea
arsese pe jumătate, închegîndu-şi lacrămile de ceară pe
degetele bătrîne, cu unghiile vinete, şi el încă mai răsufla.
Soarele asfinţea dincolo de Dealul Bisericii, într-o mare
de sînge.
— Deschide uşa, Radule! şopti Gheţea.
A năvălit un val de aer rece, fluturînd lumina sfioasă a
lumînării.
— Ropote!... Ropote!... Cătălină!... Un abur uşor îi în-
văluia privirile. Albastrul limpede al ochilor începuse să i
se împîclească. Aproape nu i se mai auzea răsufletul.
Faţa i se împietrise într-o seninătate a lumilor de dincolo.
S-a mai întors o dată din drumul pe care pornise,
poruncind aşa cum poruncise dintotdeauna: Să tai
tufarii din creastă... Să văd... ţara!
Apoi, abia mişcîndu-şi buzele: Radule!
Căpitanul şi-a plecat urechea aproape de gura aspră,
neînduplecată.
— Brazda şi paloşul, băiete! Brazda şi paloşul! Trec
pragul liniştii... Lasaţi-mă singur... Deschisese ochii
nespus de mari, aţintindu-şi privirea pe vîrfurile de
flacără ale brazilor din tăpşan...
Cînd s-au întors, l-au găsit ţapăn, cu capul uşor plecat
pe-un umăr, cu faţa tăiată în stîncă. Soarele scăpătase.
Lumina roşiatică a apusului îi învăluia fruntea într-un
abur rubiniu.
Lumînarea ajunsese la capăt, abia licărind, ca o
nădejde îndepărtată, venită de pe alt tărîm.

★
...Trei seri la rînd au sunat buciumele din Cremenari.
Mai ales s-a auzit tînga înfiorată şi melodioasă a lui
Costa Ursu.
Chemările au răscolit munţii, din sat în sat, din ţanc în
ţanc, din pripor în pripor. Le-au răspuns dangăte de
clopote şi glas slobozit din corn de zimbru. Vestea morţii
novacului din Cremenari a bătut în porţile de cremene,
pătrunzînd pe sub streşinile de omăt ale codrilor, pînă-n
cuiburile de plăieşi spînzurate la cumpăna apelor.
Călăreţi îmbrăcaţi în cojoace au început să coboare, şir
după şir, potecile Cremenarilor. Aceştia erau vînătorii de
la plaiuri. Din vale, au urcat săniile delurenilor. Oamenii
au tras pe la nemoteniile de sînge sau de suflet. A treia
zi, şase hotnogi din şase sate au ridicat năsălia pe care
stătea împietrit novacul, scoţînd-o în tăpşan. Călăreţii
din Cremenari îşi lăcrămaseră caii, frecîndu-i la ochi cu
foi de ceapă. În faţa convoiului călărea Tocsabă. Ducea
suliţa mortului. Pe suliţă era legat, cu straja în jos,
paloşul. Paloşul înfricoşător, care de atîtea ori se ridicase
năprasnic întru slava slobozeniei şi întru cinstea
pămîntenilor. Fulger, tovarăş nedespărţit de lupte,
înşeuat de război, mergea în urma năsăliei,
adulmecîndu-şi stăpînul. Radu Gheţea păşea ca-n vis. Îşi
trecea privirile de la faţa împietrită a cneazului, la
obrazurile încrîncenate ale moşnenilor şi de acolo la
paloşul tătîne-su, care se clătina greoi, ca şi cînd s-ar fi
cerut stăpînit. I se născuse fecior dolofan şi plin de viaţă.
Ancuţa începuse să se-ntremeze.
Moşnenii cătau la el pe sub tuful sprîncenelor,
preţăluindu-l. Cînd se uitau la cel răposat, oftau din
greu. Zarea începuse să se-ntunece, sub năvala unor
turme de nouri, cu coarnele cît Negoiul. Se-ncropise un
vîntişor de gheaţă. Flamurile de la suliţele moşnenilor
fluturau. Fluturau şi coamele cailor, şi pletele
moşnenilor. Ţintirimul i-a primit tăcut, gîrbovit sub
omături. Pe creastă, acolo unde se vedea lutul proaspăt
scos din gropniţa cneazului, muierile se-nşiruiseră ca un
cîrd de ciori. În caucul palmelor adăposteau lumînări.
Părintele începuse să cădelniţeze. Radu Gheţea se simţea
străin de toate cîte se-ntîmplau în faţa lui. I se-
nchegaseră minţile. Nu-l vedea altfel pe cneaz decît aşa
cum a trecut dincolo, cu ochii mari, deschişi, aţintiţi
peste crestele satului, în vîlvorile asfinţitului. A murit
cum a trăit. Singur, împătimat de dragostea către vatra
strămoşească, cu sufletul cioplit în stei, neînduplecat. O
dată cu el a murit şi ceva din frumuseţea aspră a
locurilor, ceva din sălbăticia înţeleaptă a Argeşului, ceva
din mireasma Văii Brazilor şi din lărgimea necuprinsă a
plaiului Loviştei. Radu Gheţea o simţea nemaipomenit de
limpede. Cine va mai putea suna în cornul de zimbru,
aşa cum suna cneazul? Cine se va mai ivi pe sprînceana
de stîncă de deasupra poienii, crescut parcă din ea, cu
pletele şi barba poleite de soare, cu glasul ca un detunet
al furtunilor?! A rămas singur! Nu mai sînt umerii de
uriaş, pe care să se sprijine moşneşimea Pădureţului,
nici mîinile voinice care să înnoade şi deznoade baierele
vremii şi ale vieţii. Clopotul bătea rar, înduioşat,
bătrîneşte, amestecîndu-şi dangătele cu tînga
buciumelor. Marea de valuri plumburii şi zdrenţuite a
norilor se-nchisese peste Cremenari, astupînd zarea cu
scamă cenuşie. Începuse să ningă. Lin, liniştit, leneş.
— Cneazul îşi ţine sprîncenele încruntate, şopti un
moşnean din spatele căpitanului.
— Se cheamă că s-a pristăvit cu gîndul la zilele de-or
veni şi la războaiele de le-om mai bate, răspunse altul.
Părintele Athanasie cînta nespus de duios, cu glasul
înecat în lacrimi, molitva de dezlegare:
— „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul”...
Radu Gheţea o asculta îngenuncheat, cu fruntea
rezemată de raclă... I-a sărutat mîna şi i-a tras obrăzarul
de pînză peste faţă. Cîţiva moşneni au bătut capacul
raclei. Loviturile teslelor îi răsunau în inimă. L-au
coborît, opintindu-se din greu la frîngliii. Plîngînd,
părintele Athanasie a picurat untdelemnul şi vinul. Apoi,
cu mîini tremurătoare, a zvîrlit întîia lopată de ţărnă,
împrăştiind-o în cruce. Căpitanul a luat lutul în amîndoi
pumnii. I se părea că ridică un munte, atît era de greu.
Pămînt, pămînt binecuvîntat, pămînt roditor, pămînt
dospit cu sînge. Pămînt din vatra satului, pămînt din
moşia sfîntă a ţării...
— Brazdă din brazda pentru care ţi-ai pus viaţa,
taică... şopti el, lăsîndu-l să cadă peste raclă. De paloş,
mă jur pe groapa ta, să fiu vrednic... Apoi tare: Fie-ţi
ţărna uşoară!
— Fie-ţi ţărna uşoară, cneazule! au întărit ca un ecou
moşnenii. Erau oşteni şi vînători încercaţi, dar n-a fost
unul să nu-şi şteargă colţul ochilor cu mîneca. Tocsabă a
coborît paloşul de pe suliţă. Pîrgarii Miroslav şi Soare i-
au sărutat straja. I-a sărutat-o şi părintele Athanasie.
Abia putîndu-l duce, i l-au întins lui Gheţea cel mic.
Căpitanul l-a primit în genunchi. Apoi l-a apucat cu
amîndouă mîinile, ridicîndu-l deasupra capului.
— Să trăieşti, domnia ta, cneazule Gheţea! au strigat
plăieşii într-un glas.
La picioare i se căscau marginile zimţuite ale gropii, cu
rădăcinile tufarilor tăiate de sape, spînzurînd deasupra
raclei. Iată că din adîncimile veacurilor, moşii şi
strămoşii, care-şi amestecaseră oasele cu pulberea, l-au
hărăzit pe el să fie semn viu pentru hălăduirea întru
viaţa veşnică a pămîntenilor acestor meleaguri. Nu poate
fi trist, nici sfîşiat. Cneazul a trecut spre asfinţit. N-a
murit... Ce dacă peste raclă cad tot mai des bulgări de
lut? Ce dacă nu se mai vede din ea decît un colţ abia
geluit? Ce dacă moşnenii se-nchină în faţa ei? Iată că i se
închină şi lui, celui viu, ca apoi să se topească în
depărtările încenuşite, trecînd printre alte cruci de
moşneni şi de moşnence, semne ale moştenirii acestui
olat, venite de la un început pierdut în negura vremilor...
Ţintirimul rămăsese gol. Peste muşuroiul de lut, crescut
deasupra gropniţei, fulgii de zăpadă se aşezau spornic. O
bătrînă, poate Ulmeşoaia, a-ngenuncheat lîngă cruce,
tocmind cu mîini zbîrcite oala de lut în care ardea
lumînarea... Ninsoarea se-ndesise. Nu se mai vedeau
decît crucile Gheţuleştilor. Aveau crucile astea ceva
nespus de blînd şi de bătrînesc în ele, ceva nespus de
cuvios şi de apropiat.
Căpitanul şi-a ridicat fruntea. Fulgii îi mîngîiau obrajii.
I se aninau în gene, în barbă şi-n mustăţi. A închis
ochii. A chemat din adîncul inimii primăvara. Sorocul
cînd au să pocnească mugurii, cînd au să se pornească
zăpoarele, cînd au să se ridice florile, iar austrul are să
mîngîie crengile subţiri ale mesteacănului. Atunci are să
vină aici, să audă bondarii şi să stea de vorbă cu
înţelepciunea celor răposaţi. În amurg, au să treacă
cocoarele. Plugurile au să răstoarne brazdă fumegîndă,
caldă, reavănă şi plină de must. Dănuţ are să meargă de-
a buşelea prin tăpşan. Se va speria de melci şi de cocoşi.
Mieii au să i se para zimbrii. Iar el are să-ntîlnească
ceasul mare al reîntoarcerii. Aşa cum spunea diacul
Nathanail, nu mai departe decît în vremea cînd vişinii îşi
scuturau poala înflorită, ningîndu-le pletele, aidoma
ninsorii de astăzi... Va fi o întoarcere spre cele ale vieţii
de fiecare zi. Clipa pe care-o trăieşte acum e clipa cînd i
se limpezesc minţile şi cînd înţelege rosturile din-
totdeauna ale firii şi ale omenilor.
Să moşteneşti de la cei vechi, să întregeşti moştenirea
şi s-o treci urmaşilor sporită şi adăugită, să simţi cum
cîntă-n tine glasurile care-au răzbătut din veac în veac,
din tată-n fiu, şi să urci poteca vieţii tale slobod,
neînfricat, neîncovoiat, cu fruntea în vînt şi cugetul
împăcat, aşa fel încît la-mplinirea sorocului să treci
pragul liniştilor cu ochii mari deschişi asupra
asfinţitului, iată care i se pare învăţătura acestei clipe
grele, cînd cerul a coborît deasupra Cremenarilor,
potopindu-l sub linţoiul alb al fulgilor, şi cînd pe crucea
proaspăt geluită a cneazului s-a aşternut întîiul strat de
omăt.
 Călugăreni! Termopile al Românilor!
Cîte inimi nu tresar la suvenirea ta!
Cîte suflete nu aprinzi!
Cîte braţe nu armezi!
Cînd Românul şi-a pierde de tot credinţa,
cînd orice schinteie de patriotism s-ar stinge
în inima lui, numele tău singur ar fi
în stare să-l ridice, să-l entuziasmeze şi
să-l facă a muri, luptîndu-se, sau a triumfa.
N. BALCESCU

1
oaptea de august era înaltă, senină şi
înmiresmată. Duminica înmulţirii pîinilor sfîrşea
în sclipetul lunei pe undele grele şi lucii ale
Dunării. Ascuns între nişte sălcii, chiar pe malul apei,
Radu Gheţea privea dincolo, pe malul bulgăresc, unde
ardeau miile şi miile de focuri ale taberei turceşti.
Mirosea a mîl, a cătină, a mătreaţă de apă şi a stuf
putrezit. În schela Rusciukului se legănau negre şi
mătăhăloase galioanele şi caicele împărăteşti. Şeici
uşoare, cu cîte şase lopătari, brăzdau faţa de aur a
fluviului, păzind spinarea de balaur cenuşiu a podului,
întins pînă-n ostrovul Sîn-Giorgiului. La pupa ardeau
masalale, clipind somnoros. În lumina lor, stropii
dezlipiţi de pe lopeţi păreau boabe de mărgăritar.
Se auzeau limpede poruncile cîrmacilor şi scîrţîitul
babalelor.
Mîine, podul are să ajungă la Giurgiu. O lună-ntreagă
i-au ţinut pe păgîni dincolo, arzîndu-le lotcile şi grinzile,
înecîndu-le galioanele, o lună-ntreagă, zi şi noapte, au
trăit prin papură ca vidrele, au trecut apa cu legături de
stuf legate subsuoară şi cu burdufe din piele de bivol, o
lună-ntreagă s-au bătut pe viaţă şi pe moarte, agăţaţi de
Dunăre, ca de poalele maicii... S-au ivit viteji noi, ca popa
Stoica din Fărcaşele Romanaţiului. Popa Stoica poartă
comănac cu fundul de oţel, rantie şi peste rantie, platoşă.
În stînga ţine o cruce înfricoşată, în dreapta, paloş, la
brîu, pistoale.
A ars Nicopolul, a tăiat mulţime de păgîni sau i-a
miruit cu crucea, a tăiat şi el, cu fraţii săi, au tăiat
Buzeştii, mai presus de toţi a tăiat măria sa, iar oştile,
oştile au pustiit Bulgaria pînă-n poalele munţilor... Dar
iată că s-a mîniat împărăţia şi varsă peste ţară potop şi
urgie de ienicerime şi spahii...
I s-a pus un nod în gît... Dunăre, Dunăre, măicuţa
noastră, de ce ne laşi, Dunăre? De ce nu-ţi umfli
talazurile, de ce nu-ţi arcuieşti spinarea, de ce nu înghiţi
podul, de ce nu-ţi reverşi apele peste taberele lui Sinan,
de ce nu ne mîntuieşti?!
N-am pătimit destul, nu zac oştenii noştri în patru
vînturi, nu ne-am scurs sîngele picur cu picur să te
slobozim din încleştarea păgînului, că te auzeam pînă-n
Cremenari cum gemeai de obidă, nu te iubim şi nu ne
iubeşti, nu tu alinţi luncile cu blîndeţea apelor tale, nu tu
hrăneşti pescarii, monastirile şi pe vodă, nu tu ai purtat
galioanele lumii cu pîntecele doldora de belşugul
pământurilor noastre?! Şi-a simţit genele umede.
Bătrîna Dunăre curgea domol mai departe, poleită de
luna nouă, murmurînd în maluri cine ştie ce taină şi
izbindu-se cu un fîşîit gîlgîit de pintenul lotcilor, pe care
era durat podul.
Colo, la o zvîrlitură de săgeată, s-a ivit o mogîldeaţă,
care se bălăngănea pe luciul apei. Se apropie. Uşor, ca o
pasăre.
Radu Gheţea şi-a scos pistoalele. Zgomotul cocoaşelor
a răsunat sec. Mogîldeaţa a ridicat o mînă de om. Peste
cîteva clipe s-a auzit gîfîitul greu al înotătorului. A intrat
în umbra sălciilor.
— Aici! porunci Gheţea, gata să tragă.
Din cîteva zvîcuri grele, omul a ieşit pe mal, cu apa
şiroind dintr-o pereche de şalvari verzi şi din mustăţile
ciupelite. Încolo era gol, desculţ, ras în cap şi la brîu
purta hanger.
— Jupîn Răzbici?! se minună Radu Gheţea.
— El, căpitane! rînji ostenit curteanul. Du-mă la măria
sa!
— Îndată!
Căpitanul a croncănit de două ori. S-au auzit paşi
furişaţi printre trestii.
— Ulmeşule, veghează în locul meu, îi şopti căpitanul,
flăcăului. Apoi, urmat de Răzbici, se cufundă în
lăstărişul des, care crescuse de-a valma cu brusturii, mai
sus de ruinele tîrgului. Peste canafurile smocurilor de
papură, luna se ridica uşor spre crucea nopţii. Uraniscul
se boltea peste lume, suflat cu aşchii de diamant.

★
Cortul lui Mihai era ascuns într-o rîpă, năpădită de
răchitiş împletit cu iederă. Îl vegheau patru copii de casă,
cu pistoalele gata de tras. La răstimpuri, vătaful Simion îi
da tîrcoale, adulmecînd spre toate zările. Bodogănea, îşi
clătina capul şi se aşeza turceşte în faţa perdelei de la
intrare, trăgînd cu urechea la zgomotele nopţii.

Voievodul îi poruncise lui Gheţea să rămînă. Încălţat,

cu cămaşa de mătase desfăcută la gît, cu capul gol, îl
asculta pe Răzbici, trîntit pe o pătură de camelot. I se
vedea pieptul păros şi vînjos. Lumina făcliei cădea pe
ţeasta rasă a curteanului.
Mihai a zîmbit.
— Te făcuşi turc, Răzbiciule?!
— Mă făcui, măria-ta! Altfel nu era chip să răzbat în ta-
bără. Ieri, Hasan Paşa a prins nişte sîrbi de voiau să
treacă la măria-ta. Le-a tăiat capetele şi, după ce şi le-a
legat de şa, s-a făloşit prin toată urdia.
— Şi Sinan?
Răzbici s-a înfăşurat mai bine în dulama pe care i-o
dăduse Simion, lăsîndu-şi capul în piept.
— Haide! îl îmbie voievodul. Nici nu mă sperii, nici nu
mă mînii. Atît că mă doare, jupîne Răzbici! Amarnic şi
cumplit mă doare...
Răzbici a îngenuncheat, sărutîndu-i mîna. Apoi, cu
lacrimi în ochi:
— Măria-ta, azi după-amiază trecură Dunărea pe la
Taban ca la două mii de spahii. Vor să te ia pe la spate,
doamne.
Mihai a tresărit, apoi şi-a muşcat buzele, stăpînindu-
se.
— Pe la Taban, zici? întrebă el răguşit.
— Pe acolo, doamne! Cum am aflat, am aşteptat
noaptea, şi iată-mă! Mi-era...
— Te temeai pentru viaţa mea, Răzbiciule?!
— Mă temeam, măria-ta! îngînă curteanul.
Voievodul a zîmbit, clătinîndu-şi capul. S-a făcut
linişte.
Şi-a scos un inel din deget şi, fără o vorbă, i l-a întins
iscoadei. A rămas multă vreme cu ochii aţintiţi în vîrful
cortului, cu mîinile încrucişate sub ceafă. A oftat
dureros, apoi a poftit să afle tot ce se-ntîmplă dincolo...
...Rămăsese singur, cu măria sa. Torţa fumega în
creanga ei de fier. Dintr-o săritură, Mihai a fost în
picioare. Şi-a tras coantăşul, şi-a pus gugiumanul şi,
după ce şi-a smuls sabia din cuiul bătut în piciorul de
lemn al cortului, a ieşit afară.
Gheţea l-a urmat în tăcere. Voievodul s-a-ndreptat spre
foişorul pe care i-l ridicaseră oştenii într-o salcie bătrînă
şi scorburoasă. Vătaful li se ţinea de urme, ca o umbră.
De sus, privirea îmbrăţişa deopotrivă ruinele cetăţii şi
ale tîrgului Giurgiului, ca şi malul bulgăresc, tivit de
salba focurilor turceşti. Mihai şi-a încrucişat mîinile la
piept. O stea a brazdat perdelele nopţii, stingîndu-se
dincolo de crestele negre ale codrului Vlăsiei.
Lui Radu Gheţea i s-a părut că noaptea şi-a închegat
în clipa asta toate tainele şi că va fi martor la puterile
ascunse ale măriei sale, puteri cu care-l hărăziseră
ursitoarele, noroadele ţării şi zodia vitejească sub care se
născuse.
— Opt luni v-am spîrcuit, rînji voievodul, ameninţînd
focurile cu pumnul. Douăsprezece războaie am bătut şi-n
toate douăsprezece v-am dat morţii. Cîinilor fără inimă!...
Ah, Sinan! A tăcut, scrîşnind în măsele. S-a întors spre
Gheţea, apucîndu-l de umeri: în genunchi, căpitane!...
Jură!... Jura!...
Luat din pripă, Radu Gheţea s-a-necat,
— Jur, măria-ta! gîfîi el.
— Credinţă!... Credinţă! gemu voievodul.
Gheţea i-a sărutat mîna. Mihai l-a ridicat de subsuori
şi l-a strîns la piept.
— Uită-te, Gheţeo, uită-te!... Ienicerime, spahiii
steagului galben, ai steagului roşu, călăreţii de Azia şi de
Rum, dundarii, Urdi Alaiul, paşalele împărăţiei, vizirii,
Sinan, sălbaticul Sinan, steagul verde de care vorbi
Răzbici, toată urdia, tot Aliotmanul... Şi eu? Eu,
Gheţeo?... Jicmond Bator se nunteşte. George Palaticz
îmi cercetează vistieria şi mă purică mai rău decît pe-o
slugă. Kir Albertu îşi răsuceşte mustăţile şi vrea să-mi
poruncească, Dan se linge pe lîngă el, Buzeştii m-au vîn-
dut dietei, m-a vîndut mitropolitul, m-au vîndut cu toţii,
căpitane... Cu toţii! Cu toţii!... îl zgîlţîia de umeri. Ochii îi
ardeau.
— Oastea şi noroadele nu te-au vîrdut, măria ta! îi
răspunse Radu Gheţea. Oastea şi noroadele au sîngerat
din belşug, doamne.
— Oastea şi noroadele, oastea şi noroadele... bîigui
voievodul. A tras aer în piept, şi-a frecat obrajii şi
fruntea, apoi s-a rezemat de-o creangă, mestecînd o
coadă amăruie de frunză: Tătarii n-au să se mai
pripească la vreo izbire. Sabia de le-o traserăm acu o
lună i-a săturat. Căzăcimea le-a pustiit ulusurile. Se
aude că tătăroaicele îşi mănîncă pruncii de atîta foamete.
Împăratul nemţesc doarme! rîse el. Tot în piepturile
noastre s-o sparge furtuna şi de astă dată!
— Să vină, măria-ta!... spuse liniştit Radu Gheţea,
— Vulpoiul bătrîn vrea să mă apuce-n laţ?! Stai tu, ca-
iafă ştirbă... Gheţeo!
— Poruncă!...
Mîine-n zori ridici toţi privighetorii de pe ţărm. Îi înşiri
din poştă-n poştă, pe Drumul Olacului, pînă-n vadul
Argeşului şi pe drumul Şerpăteştilor, pînă-n Hulubeşti...
Să aştepte străjile de spahii, să-i vadă ce putere au şi să
se tragă prin codrii, nevăzuţi, pînă la tabăra mare de la
Copăceni. Ai din
Drumul Olacului au să dea la Comana peste veghea
noastră.
Dacă păgînii urcă şi pe la Comana, atunci să rămînă
acolo şi să le astupe podurile de peste Neajlov. Să-i
hărţuiască pînă le-or ieşi ochii.
— Aşa am să fac, măria-ta!
Mihai a rămas sprijinit c-un umăr de creangă, cu ochii
întredeschişi, într-o nemişcare de piatră. S-ar putea ca
asta să fie puterea măriei sale: patima şi frîul patimei.
Măria sa e ca o furtună de vară. Se-adună într-o clipă,
neagră şi mînioasă, se descarcă înecînd pămîntul, apoi se
spulberă în zarea fără margini. El îl iubeşte şi crede-n
voievod mai mult decît în Isus Hristos. Racea spunea că
pe Isus nu l-a văzut, dar pe măria sa l-a atins cu
degetele. L-au atins şi oştile. L-au văzut numai în frunte,
numai în foc, numai în pîrjol. Focul şi pîrjolul. Focul şi
pîrjolul îl aduce cu sabia, după nopţi de frămîntări, ca
noaptea asta. De aceea gîndeşte că Racea s-ar putea să
aibă dreptate.
— Mîrzea să dea foc la cîteva caice, răsări într-un tîrziu
Mihai, coborînd. Mă duc să trag un pui de somn.
Rugurile turceşti se răsfrîngeau în Dunăre, umplîndu-i
apele cu sînge...
Mihai se zvîrcolea pe pătura de camelot, negăsindu-şi
tihna gîndurilor şi a trupului. Nu-l înspăimîntă urdia,
care mîine se va revărsa asupra ţării. Pămînturile astea
bătrîne, şi codrii, şi apele au mai văzut destule oşti ale
semilunei întunecînd zările, dar tot ele le-au îngropat
oasele ciugulite de corbi şi îngălbenite de ploi şi de soare.
A buciumat la oastea cea mare, şi iată că la Copăceni
noroadele au curs neîncetat, lăsîndu-şi holdele, vetrele şi
muierile, ca la o chemare sfîntă. A cunoscut tăria de
cremene a pămîntenilor în războaiele de astă-iarnă. Mai
ales la Şerpăteşti, cînd i-a spulberat pe tătari, şi la
Rusciuk, cînd a prins oştile turceşti, noaptea, pe gheaţa
Dunării, tăindu-i bicisnicului de Bogdan pofta de
Scaun... Abia în pîrjolul bătăliilor s-a dezvăluit sufletul
norodului său. Abia acolo a pătruns pînă-n adîncurile
acestor pămînteni negri, bărboşi, îndărătnici, dar cumplit
de încrîncenaţi în dragostea lor pătimaşă către moşia
ţării. Paloşele au gustat din carnea păgînului şi acum
sînt însetate după sîngele lui. Iar boierii au văzut că
Aliotmanul are căpăţîni de tăiat şi iminei care ajung în
turul şalvarilor, atunci cînd o rup la fugă. Boierii!... Cîinii
fără inimă, mişeii, nevolnicii, hapsînii şi vulpile de boieri.
I-a slobozit la Jicmond Bator, să poarte trebile
diplomaticeşti ale ţării cu cinste şi cu omenie... Iar ei l-au
vîndut şi şi-au pus ţestele la adăpost, au închinat ţara şi
domnia după tractate pe care turcii n-au cutezat nici
cînd să le ceară şi astea toate numai să le fie lor bine,
numai să poată ei strînge osînzi în tihnă. Cinstitul văr
Radu Buzescu îl ţine pe Dan la cuviincioasă preţuire.
Abia i-a murit soţia, şi s-a şi încuscrit cu Mihalcea banul!
Mare minune dacă banul nu şi-a vîrît coada în
primăvară, cînd oştile Mihnei au ars Craiova. Răzbici i-a
spus că Ferhat, după pustiirile de astă-iarnă, a zăcut
cîteva zile, smulgîndu-şi barba de ciudă şi de neputinţă.
Unchiul Iani s-a turcit, să scape de gîde. Stambulenii nu
mai au ce mînca. Preţul la oca de pîine a crescut de cinci
ori... Biete ţărişoarele astea, mici şi urgisite, de unde vor
mai fi avut în ele roadă să-ndestuleze nesătuii lumilor?!
Sultanul îşi duce cadînele în carîtă de aur, lucru
nemaivăzut, şi se desfată cu maică-sa, privind din
grădinile dezmierdate ale Bosforului focurile de curcubeu
aduse din Ţara Kitailor... Şi carnea se vinde la ei cu 16
aşpri oca...
A desfăcut sipeţelul de la căpătîiul culcuşului, trăgînd
afară un hrisov, întărit cu pecetea Bathoreştilor. L-a
desfăcut cu mîini tremurînde, buchind fiecare slovă
lătinească, pentru a nu ştiu cîta oară... „Regnorum
Transylvaniae, Moldaviae, Valahiae transalpinae et Sacri
Romanii Imperii Princeps”1...
— Copilandru neputincios şi fălos ca un buhai de
baltă! scrîşni voievodul, zvîrlind hrisovul cît colo. O să te
bat la spate neghiobule!... Amarnic am să te mai bat,
pentru sumeţia ta prostească...
A ridicat din umeri, apoi aşezîndu-se turceşte a
desfăcut charta pe genunchi, cufundîndu-se în semnele
desenate cu îndemînare de signorul Mantovani... Va să
zică polcovnicii Nalivaico şi Lobodă au pustiit pînă la
Cetatea Albă şi la Obluciţa... Ştefan Răzvan nu-şi dă
ţigănia pe faţă. Se poartă vitejeşte... Din partea ceea, n-
are de ce se teme... A ridicat privirea, pierzîndu-şi-o în
gol. Kir Albertu are să meargă, sau nu?! Dar boierii?! Şi
de nicăieri, nici un ajutor! Poate şi de data asta se va
vedea deşertăciunea făgăduielilor pe care le seamănă
împărăţiile cele mari, ca şi dreptatea care stă în braţele
şi-n inimile urgisiţilor.

Răsăritul zilei de 9 august nu învîlvorase încă apele

Dunării, cînd din tabăra lui Sinan s-a înălţat spre cerul
1
Principe al regatului Transilvaniei, Moldovei, Valahiei transalpine şi al Sfîntului Imperiu
Roman(este vorba de tratatul din 20 mai 1595, de la Alba Iulia).
sîngeriu chemarea sălbatică a lui Allah, Dumnezeul
necruţător, veşnic setos de sînge, veşnic poftitor de
războaie. Apoi, caicele şi galioanele din schelă şi-au
ridicat pînzele în boarea mijitului de zori, lăsîndu-se de
vale ca un cîrd nenumărat de mari lebede negre. Cum au
ieşit la larg, s-au înşiruit în formă de unghi, râzleţindu-se
spre aripi, în aşa fel încît să atingă ţărmul, învăluind
tîrgul şi cetatea Giurgiului. Nu mult după aceea, zece
dubasuri pîntecoase s-au mişcat greoaie, cu amîndouă
rîndurile de vîsle bătînd undele deodată. Pe punţi erau
îngrămădiţi caii spahiilor. Lumina se-ngîna cu
întunericul. Departe, a ţipat speriat un pescăruş. Pe
deasupra locului unde pîndeau căpitanii Mîrzea şi
Gheţea a trecut jos, cu foşnet de aripi, un cîrd de raţe
sălbatice. Soarele, care-şi ridicase fruntea peste marginea
purpurie a zării, le-a muiat penele în ape de rubin.
Ascunzătoarea pe care-o dibăcise Mîrzea era o
mîncătură de cîţiva stînjeni săpată în ţărm, adîncă pînă-
n brîu, la îmbirarea căreia îşi împleteau ramurile două
sălcii tinere. Şase lotci pescăreşti, subţiri şi joase, cu
provele încovoiate, stăteau margine lîngă margine, cu
lopeţile la-ndemînă, cu oamenii chirciţi în stufărişul
malului. Ţînţarii începuseră să bîzîie ascuţit, căutîndu-şi
adăpost pe sub frunze. Peste vîrfurile trestiişului, în
stînga, se zărea meterezul unui bastion din cetate. Tot în
stînga, ca la zece zvîrlituri de săgeată, căpitanii vedeau
forfota de pe ostrovul Sîn-Giorgiului. Muselimii
începuseră să cioplească grinzile, să dea la apă lotcile şi
să întindă odgoanele. Curînd după ce soarele şi-a arătat
faţa de foc asupra lumii, Dunărea s-a umplut de larma
năvălitorilor. Galioanele şi caicele împărăteşti ajunseseră
în mijlocul fluviului. În cap plutea din ce în ce mai repede
o galeră cu două rînduri de vîsle, pe pînzele căreia erau
zugrăvite semilune roşii, brăzdate de fulgere aurii. La
pupa flutura un steag de mătase albastră, tivit cu ciucuri
grei de aur.
— Ăsta-i Daud Rheis, spuse Mîrzea, dînd la o parte ra-
murile sălciilor.
Radu Gheţea a putut auzi scîrţîitul şi pîrîitul lopeţilor,
după cum a văzut şi galiongiul harap de strajă, cocoţat în
coşul din vîrful catartului. Ajunsă în sforul apei, galera a
cîrmit la babord, îndreptîndu-se spre braţul care
despărţea ostrovul de cetate. Pînzele s-au mutat într-un
bord, aplecînd-o pe-o coastă, în aceeaşi clipă cîrdul s-a
rupt în două. Aripa stîngă a pus provele drept către ţărm,
aripa dreaptă a urmat căpetenia, coborînd zburătorii şi
mînuind cu străşnicie lopeţile.
— Făcliile! a poruncit Mîrzea, întorcîndu-şi chipul
slăbit spre tigheceni.
Galera lui Daud Rheis se apropiase ca la două sute de
paşi, arătîndu-le o coastă neagră, proaspăt călăfătuită, şi
chioşcul sub care un bărbat înalt, cu pietrele de la
surguci fulgerînd, poruncea ceva cu glas tăios şi aspru.
— Cîte două lotci de corabie, după înţelegere, spuse
Mîrzea sărind în apă şi împingînd cu putere barca din
faţă, pe sub pletele sălciilor.
Înainte de a se sălta în lotca mirosind a catran, Radu
Gheţea a văzut un broscoi cu ochii bulbucaţi înotînd prin
apa mîloasă şi stătută a limanului şi privindu-l cu
nespusă mirare.
Împinse cu putere pe sforul apei grămădit între mal şi
ostrov, ca şi de lopeţile trase meşteşugit de tigheceni,
lotcile zburau în întîmpinarea galioanelor turceşti. La
început nu le-a luat nimeni seama. Galiongiii abia se
puteau descurca la trasul pînzelor, printre oştenii
buluciţi între borduri. Harapul din coşul galerei lui Daud
Rheis a fost acela care-a-nceput să zbiere ca un apucat,
descărcîndu-şi flinta în lotca lui Mîrzea, ajunsă la
cincizeci de paşi de corabie. Radu Gheţea auzea limpede
bătăile pe butuc ale vătafului de lopătari, care răsunau
înfundat în pîntecele galerei. Lopătării s-au încordat pe
vîsle, zvîrlind lotca înainte. Apa fîşîia moale, prelingîndu-
se pe trupul de lemn. Mîrzea a cîrmit astfel, încît să
ajungă la pupa. Celelalte bărci s-au răzleţit fiecare spre
prada sa. Au început să răsune împuşcăturile trase de-a
valma de pe punţi.
Plumbii au ciupit apa în jurul lotcilor, băşicînd-o şi
zvîrlind-o în stropi. Tighecenii au aprins făcliile şi
şomoioagele de cîlţi, îndesîndu-le între cîrmă şi corabie,
apoi s-au tras cu repeziciune spre prova, înfigînd făcliile
în găurile pe unde ieşeau vîslele din catul de jos. O
împuşcătură slobozită de sus a găurit ţeasta unui
oştean. Omul s-a cutremurat ca scuturat de-un fior, apoi
a căzut în unde, pătîndu-le cu sînge. Focul înfipt la cîrmă
a-nceput să se-ncropească, scoţînd fum cenuşiu şi
puturos. Galiongiii se băteau cu ienicerii înspăimîntaţi,
gonindu-i de la borduri. Au aruncat găleţi legate cu
frînghii, pe care le-au tras pline cu apă şi le-au vărsat
peste foc. Mîrzea voia să dea poruncă pentru îndepărtare,
cînd pe corabie a răsunat un răcnet înfricoşător. S-a
auzit zornăit de lanţuri şi un duduit de paşi, care se
smulgeau parcă din fundul apei, năzuind spre lumina
zilei. În străfulgerarea unei frînturi de clipă, Mîrzea a-
nţeles.
— Pe punte!... a răcnit el turbat, zvîrlind cîrligele de
care erau agăţate scările de frînghie.
Cînd tighecenii, în cap cu Mîrzea şi cu Gheţea, au
năvălit din gura puturoasă a tambuchiului răsăreau
lopătarii, cu ochii arzînd, cu bărbile pînă-n brîu
despicate în două, mînuind capete de lanţ, pe care le
izbeau în obrajii pagînilor. În urma lor se prelingea un
fuior din ce în ce mai gros de fum... Văzîndu-i pe
căpitani, Tudor Bucoveanul şi-a ridicat trupul gol pînă la
mijloc, cu muşchii împletiţi ca rădăcinile, răcnind din
fondul bojocilor:
— Nu ne lăsaţi, fraţilor!... Apoi, înnebunit parcă de
soare, de aerul pe care-l sorbea cu nesaţ, s-a repezit cu
ghearele negre şi încovoiate la un harap care se canonea
să împungă cu o cange, l-a înşfăcat de mijloc şi l-a zvîrlit
peste bord, ca pe-un sac. Lupta a fost scurtă, dar
înfricoşată. Din cîteva salturi, Mîrzea l-a ajuns pe Daud
Rheis, încrucişîndu-şi paloşul cu el.
Tighecenii izbeau de sîrg în oştenii descumpăniţi,
căsăpindu-i ca pe miei. Oamenii lunecau pe puntea udă
de sînge, se-mpiedicau în capetele odgoanelor şi-n
bagajele împrăştiate care-ncotro. Robii pareau vedenii ale
apocalipsului. Loveau cu lanţurile, cu căngile, muşcau,
sfîşiau. Se îndemnau unii pe alţii în toate limbile
pămîntului. În clipa cînd cîrmaciul a sărit în apă, urmat
de ceilalţi galiongii rămaşi teferi, corabia s-a răsucit într-
un bord, cu pînzele fîlfîind, gata să se răstoarne.
Daud Rheis a dat în genunchi, căzînd sub paloşul lui
Mîrzea. Într-o clipă tigva piratului s-a rostogolit pînă-n
marginea de lemn a corăbiei. Fără să piardă vremea,
căpitanul a smuls steagul albastru al Rheisului, a răsucit
cîrma punînd corabia pe latul apei, apoi a răcnit,
stăpînind întreaga larmă:
— La bărci! La bărci!
Pe tambuchiu se zgrepţănase Jatrib, starostele robilor,
cu o pilă înfiptă între umeri şi cu sîngele gîlgîindu-i pe
gură. În urma lui au ţîşnit limbi prelungi de flacără.
...Sinan Paşa privea posomorît lupta de pe Dunăre,
trăgîndu-se de barbă. Nici acum, cînd vede Urdia gata să
treacă apa, mişelul de bey, din pricina căruia a suferit
pentru a patra oară ruşinea mazilirii şi surghiunului, nu
se astîmpără! A tresărit. Ochii lui bătrîni mai pot zări
cum cineva smulge steagul lui Daud Rheis, cum tîlharii
de ghiauri se urcă în bărci şi cum corabia fără stăpîn, cu
ienicerii urlînd de spaimă, clătinîndu-se ca beată, izbeşte
lotcile întinse azi-dimineaţă spre raiaua de la Ierkoki,
făcîndu-le ţăndări. Alte două corăbii ard cu trosnituri de
lemn uscat, ducîndu-se devale ca nişte torţe ale lui
Şeitan. Bătrînul vizir a oftat înciudat. Se aud cămilele
răgind jalnic. Caii spahiilor nechează. Urdia e plină de
larmă şi de strigăte. Şi-a încordat privirile. Galioanele au
atins ţărmul, slavă lui Allah! S-au întins punţile. Curînd
au început să se vadă primii călăreţi, strecurîndu-se în
luncă. Robii de Nubia, rezemaţi în satîre, au grohăit
mulţumiţi, arătîndu-i feţe rotunde, puhave, strălucind de
grăsime. Din pricina căldurii, picioarele i s-au umflat şi-l
dor. A bătut din palme. S-a înfăţişat Ibn Rusta,
zîmbindu-i linguşitor. Fără o vorbă, Sinan i-a arătat
cizmele. Doftorul a-ngenuncheat, i le-a tras binişor, apoi
s-a făcut nevăzut, ca peste cîteva clipe să se-ntoarcă
aducînd un lighenaş cu apă de trandafir şi cîteva sticle
de uleiuri scumpe. În vreme ce Ibn Rusta îi ungea
picioarele uscate, numai noduri împletite din vine,
acoperite cu peri rari şi ţepoşi, bătrînul vizir, tolănit pe
blana de leu, rumega planurile care-i ardeau rînza. Allah
s-a milostivit, dîndu-i din nou tuiurile şi topuzul puterii.
Toţi ochii împărăţiei sînt pe el. Întreg Stambulul de la el
aşteaptă mîntuirea... A gemut de plăcere. Degetele lui Ibn
Rusta sînt îndemînatice şi moi ca o adiere. Simte cum a
început să se îngraşe. S-a pipăit pe coaste, clătinîndu-şi
turbanul. Steaua lui urcă purtată pe aripile repezi ale lui
Israfil, îngerul morţii. Nici n-a trecut bine Balcanii, că a
şi înecat în sînge răscoala bulgarilor. Şişman a luat calea
pribegiei. Iscoadele spun că s-ar fi dus la ţarul
moscovitean.
A rînjit mulţumit. Capul lui Ferhat a căzut. După o
luptă de-o viaţă... Prinzînd clipa prielnică, Ibn Rusta a-
nceput să murmure ceva în barbă. Sinan şi-a ciulit
urechile ascuţite, plin de nerăbdare. În vremea din urmă
doftorul i-a făcut prorociri cuviincioase.
— Ce mormăi acolo, akilsis??!
— O, aleb!... O, soncur!... Azi-noapte, profetul...
— Chair ola! se grăbi Sinan să-ntărească puterea
visului pe care-l bănuia plin de măreţie. Se sculase în
capul oaselor, ţintuindu-l pe arab cu privirea ochilor
verzi, strecurată pieziş printre gene. Nasul i se coroiase şi
mai mult în surghiun, ajungîndu-i aproape în gură.
— Un şoim alb se ridicase pînă-n soare, minţi cu
neruşinare doftorul. Acolo, aripile lui s-au întins, s-au
întins, pînă cînd umbra lor a acoperit tot pămîntul.
Sinan i-a făcut semn să tacă. S-ar putea să fie prin
preajmă vreo iscoadă de-a sultanului. Şi niciodată umbra
şoimului alb nu trebuie să fie mai mare decît a
împăratului Deri Devletului,
A apucat topuzul, bătînd de trei ori într-un gong de
aramă.
Prin faţa chioşcului treceau robii bulgari, ducînd pe
spinările arse de soare şi de bice, bîrnele şi scîndurile
pentru pod. Mii de picioare desculţe frămîntau pulberea
drumului, tîrşîindu-se încet spre mal. Dundarii răcneau,
grăbindu-i cu lovituri de ciomag. Bivolii de la tunuri se
vîrîseră în apă şi nu mai voiau să iasă, cu toate răcnetele
şi sudălmile topciilor. Deasupra taberei plutea un nor
gros de praf. Sinan şi-a petrecut privirea peste bulgarii
vlăguiţi, cu bărbile crescute ca măturile, cu ochii căzuţi
în fundul capului, pînă-n marginea zării unde se între-
zăreau coviltirele Urdi Alaiului. E tare, nespus de tare şi
de tînăr. Allah nu l-a uitat pe viteazul apărător al legii!
Iată că dervişii cadrii au început să joace pe malul apei.
Semn bun...
— Hu! Hu! Hu!
Pe trupurile numai răni şi puroi, muştele se aşezau cu
zecile. Dervişii nu le simţeau. Se roteau la nesfîrşit, cu
ochii pierduţi în gol, cu pielea întinsă pe coaste, strigînd
sălbatic numele lui Allah.
— Hu! Hu! Hu!... Hu! Hu! Hu!

★
La un ceas după oile nemazi 1, podul a ajuns pe ţărmul
de la Kara-Iflak. Tabulhanaua a-nceput să behăie
înnebunită, trîmbiţele au sfîşiat văzduhul cu sunetele lor
metalice. Cu toată căldura, Cogea Sinan Paşa s-a arătat
călare, urmat de steagul sfînt al profetului, care nu mai
ieşise din geamia Suleimane ridicată de marele Soliman
cu pietre şi cu marmură din ruinele Troiei, de cîteva zeci
de ani. Steagul era păzit de cincizeci de spahii cu platoşe
de argint şi cu blăni de pardos aşternute pe şei.
Vizirul s-a aşezat în capul podului. Cînd a ridicat
topuzul, douăzeci şi patru de tunuri au vărsat flăcări pe
nări, umplînd apele de huet. Clăbucii de fum rămăseseră
atîrnaţi deasupra ţevilor. Zecile de mii de oşteni, adunaţi
din toate patru vînturile împărăţiei, s-au închinat bătînd
cu frunţile pămîntul încins de soare, apoi s-au ridicat,
rotindu-şi armele deasupra capetelor şi chemîndu-l pe
Allah în ajutor. Cercetaşii de Azia, călări pe cai arabi

1 Rugăciunea de amiază
mici, înfăşuraţi în burnuzuri albe, cu suliţe scurte la care
fîlfîiau tuiuri roşii, şi-au îndemnat cei dintîi fugarii pe
scîndurile podului. Cîteva galere şi caice se-ncrucişau pe
stînga şi dreapta podului, străjuind apa împotriva cine
ştie cărei nebunii a beyului. Altele încărcau de sîrg
pedestrimea şi bagajele, trecîndu-le dincolo. Nu se
auzeau decît ropotele înfundate ale călărimilor, răcnetele
galiongiilor, mugetele bivolilor şi răgetele cămilelor, legate
cîte şase, una de coada alteia.
Un buluc de dundari păzea capul podului. Doi arabi
atingeau sub pîntece caii care se-ncăpăţînau să nu intre
în rînduri.
Sinan, c-o mînă-n şold, cu chivără fulgerînd în soare,
încremenise-n şaua bătută-n nestemate, cu ferecăturile
din aur. Stătea puţin adus de spate, ca un vultur bătrîn
şi înrăit. Trece viteazul Hasan Paşa, beglerbeyul
Rumeliei, fiul lui Mohamed Socoli, jucîndu-şi armăsarul
alb ca spuma. Poartă la oblînc tigvele sîrbilor tăiaţi, cu
obrajii uscaţi de căldură şi ochii holbaţi.
— Haidar! i-a strigat Sinan.
Hasan Paşa şi-a ridicat armăsarul în două picioare,
rîzînd cu dinţi strălucitori. Avea coif rotund, cu plasă de
oţel căzîndu-i pe umerii largi, înveliţi într-un minunat
caftan de mătase sîngerie, cămaşă de zale de Damasc şi
cizme moi de Cordoba, fără toc, cu vîrfurile întoarse pe
spate. La şold îi atîrna un iatagan cu straja bătută-n
nestemate. Îl urmau şase mii de călăreţi capiculi, plătiţi
de vistieria înaltei Porţi, călări pe cai de Azia şi de
Bogdan-Ilî, împreună cu şase mii de pedestraşi seratculi,
azapi şi seimeni, ostaşi voinici, de toate neamurile, care
trăiau din pradă... Ceasurile treceau încet, îmbîcsite de
praf, de muşte şi de sudoare. Lui Sinan, doi eunuci îi
făceau vînt cu cozi de păun alb. Ibn Rusta îi aducea din
cînd în cînd cîte-o cupă cu zeamă de portocale. Începuse
sa se-nsereze. Soarele poleia catarturile galerelor,
vîrfurile suliţelor, pavăzele călărimilor şi se frîngea în mii
de raze pe aurăriile şi nestematele paşalelor. Pulberi de
aramă pluteau peste tabere şi peste fluviu, într-o
nemişcare grea şi plină de zăduf. Zeci de robi bulgari
cărau necontenit apă din Dunăre şi stropeau locul din
faţa podului şi a vizirului. Oştile semilunei, oştile Deri
Devletului se scurgeau într-una, în frunte cu leii
neînfricaţi ai Aliotmanului, care-şi purtaseră vitejia de la
Tunis la Beci, de la Beci la Damasc şi de la Damasc în
Egipt... La noapte vor trece cei din aripa dreaptă şi poate
ceva din aripa stîngă, mîine, restul aripii stîngi şi o parte
din Dib Alai, iar poimîine, Dib Alaiul va fi dincolo, cu
toate balimezurile şi cu toate muniţiile. Sinan a zîmbit,
cu buzele lui subţiri şi vinete, arătîndu-şi cei doi colţi
lungi şi galbeni. A-ntors privirea spre ţara de dincolo de
apă, în care seara pogora domoală, învîlvorată şi
îndepărtată. La jumătatea lunii va fi la Bucureşti. Va face
din biserici moschei, îl va întări paşă pe Mohamed
Satîrgi, pe Michali are să-l vîre într-o cuşcă şi are să-l
repeadă la Stambul, are să treacă în Ardeal, făcîndu-l
eunuc pe Sigismund, apoi... O înfiorare plăcută i-a
scuturat trupul bătrîn şi uscat. Apoi, Allah îi va deschide
cîmpiile Ungariei, unde luptă vitejeşte iubitul său fiu. Iar
şoimul alb, neînfricatul soncur, vajnicul iavuş, sălbaticul
Cogea Sinan Paşa va coborî în zbor peste zidurile
fumegînde ale Beciului, întunecînd lumea cu umbra
gloriei sale. A rîs behăit în barbă, întorcînd capul spre
kioşk. Oştile treceau într-una, făcînd să se cutremure
pămîntul, umplînd zarea cu fiinţa lor aspră, de strigăte,
de tropote şi de clinchetit de arme.
Pe cel mai înalt bastion din cetatea Giurgiului razele
sîngerii ale asfinţitului învăluiau steagul verde al
sultanului şi faceau să fulgere suliţele străjilor, întoarse
cu faţa spre codrii tăcuţi şi mohorîţi ai Ţării Româneşti.

II

1
De la Stoeneşti, aşezat pe gurguiul unui deal care
sfîrşeşte în bălţile pline de stuf ale Cîlniştei, şleaul
Bucureştilor trece Cîlniştea pe nişte poduri strîmte,
alcătuite din pămînt bătut cu paie şi întărit cu nuiele,
intră în lunca Hulubeştilor, de acolo urcă spre Strîmba
de sus, ţinînd-o pe muchia care dă în bălţile Neajlovului,
trece Neajlovul mai jos de Singureni şi o ia tot spre
miazănoapte, pînă-n Stăneşti. De aici se frînge în două.
Un crac se-ndreaptă spre Dărăşti, celălalt drept spre
răsărit, tăind codrii Vlăsiei pînă mai jos de Copăceni,
unde se petrece peste Argeş, întră în Copăceni şi de-acolo
se-ncovoaie spre Cetatea de Scaun. Tot la Copăceni se
mai adună şi şleaurile de la Fălăştoaca şi Călugăreni. Cel
dintîi se rupe din Drumul Olacului, care vine de la
Giurgiu prin Pietrile, puţintel mai sus de locul unde se-
mbucă Neajlovul cu Argeşul şi urcă pe malul drept al
celui din urmă, tot prin luncă, pînă la podul Copăcenilor.
Şleaul Călugărenilor a-nmugurit din Hulubeşti,
căţărîndu-se pe nişte mîncături de pămînt întărite cu
grinzi şi cu sălcii, care brăzdează bălţile nămolite şi
stufărite ale Neajlovului, trece Neajlovul ceva mai jos de
Balta cu Bivoli pe un podişor răpănos, mîncat de vreme
şi de puhoaiele primăverilor, dă în Călugăreni, urcă un
pinten de deal surpat de viituri şi haida-ha, printr-o
poiană lărguţă de două mii şi ceva de paşi, printr-un
firişor de şa umbrit de gorunii vechi cît lumea ai Vlăsiei,
ajunge binişor tot la podul Copăcenilor.
În nodul ăsta de drumuri şi-n răscrucea asta de vînturi
îşi aşezase Mihai tabăra. Din foişoarele durate în gorunii
de pe dealul Copăcenilor se vedea hăt departe, peste
coamele vălurite şi verzui ale codrilor Vlăsiei, în zarea
tuturor şleaurilor care urcau spre Bucureşti. Oamenii şi
caii aveau apă din belşug, fînaţe grase şi umbră după
pofta inimilor...
...Amurgul zilei de 11 august se topea în cerul sidefiu,
presărînd peste codri îmbătrîniţi de curgerea veacurilor o
lumină rubinie, din ce în ce mai moale şi mai dulce.
Pînzele de păianjen ţesute între ramurile tufanilor
străluceau ca nişte horbote de borangic. Ulii de şes cu
aripile cafenii deschise larg, pluteau lin în pulberile
înserării. Ciocănitoarele hărniceau de zor, făcînd să
răsune împrejurimile. Radu Gheţea, rezemat de trunchiul
unui stejar, sub poalele căruia Ahmet şi Cîrstocea le
ridicase cortul mare din pînză de cînepă, fiartă în ulei de
in, privea peste tabără, cu sufletul greu de nelinişti şi de
întrebări. Moşneşimea ţării e tăbăruită chiar în botul
dealului, pe sub care urcă şleaul Călugărenilor. Oamenii
şi-au durat adăposturi din frunzare. Se văd mijind focu-
rile. A început să se audă clăbucitul apei din ceaunele în
care se va fierbe terciul. De sub cort răzbeşte cînd şi cînd
rîsul gros şi nestăvilit al lui Racea, ca şi chicotul
Măriuţei.
Mîrzea a ieşit afară numai în cămaşă, cu capul gol,
urmat de pităriţa Elena.
— Nu se mai vede, îi azvîrli tătăraşul peste umăr, mî-
nuind cu băgare de seamă jungherul cu care-şi ascuţea
penele de gîscă.
 Pităriţa îl învăluise într-o privire strălucitoare, plină de
dragoste. Cînd s-au întors în cort, femeia i-a cuprins
mijlocul cu o mişcare uşoară, mîngîietoare şi totuşi
lacomă şi stăpînă. Radu Gheţea a zîmbit. Hangiţa şi
pităriţa s-au dovedit muieri pline de inimă şi de bărbăţie.
Pentru că fraţii săi găsiseră că nu le-ar sta bine însuraţi
şi că n-ar fi cuviincios să fie taţi de prunci legiuiţi,
tîrgoveţele se burzuluiseră, ameninţîndu-i că ele nu se
leapădă de nişte zînatici şi nişte zburdaţi cu capete de
berbec, care oricînd pot fi hăcuiţi, şi dacă le place să aibă
ibovnice ca ele, atunci să simtă pe ce mîini au căzut. Şi-
au cumpărat pe banii căpitanilor o căruţă cu doi cai
zdraveni, au acoperit-o cu polog de rogojină, au umplut
două saltele cu fîn şi s-au ţinut scai de tabără, vînzînd
una rachiu de la Văleni, cealaltă colăcei şi turtiţe,
plesnind oştenii prea îndrăzneţi peste bot şi legînd cu
mult meşteşug rănile celor spîrcuiţi. La început, taberele
le-au căutat pricină şi hîrjoană, mai tîrziu, văzîndu-le
aprige şi semeţe, le-au botezat „căpităniţele”. Încît, încet,
oştenii bărboşi şi încrîncenaţi de lupte au intrat la
popreală. De cum băteau popas, lor le căutau locul cel
mai adăpostit, întîi lor le aduceau tainul şi tot lor le
mărturiseau necazurile sau îi pîrau pe căpitani, atunci
cînd se arătau prea colţoşi. Încaltea Măriuţa, cu guriţa ei
rumenă de crîşmăriţă, la războiul de la Rusciuk se făcuse
de minunea minunilor. Cînd au trecut tîrgul prin foc şi
sabie, Racea a cules din goană o cadînă. De unde o fi
aflat, de unde nu, că doar era numai noapte, numai
pîrjol şi numai fum, că l-a dibăcit şi l-a adus la sanie,
trăgîndu-l de bărboi în hazul oştilor şi al măriei sale...
...Umbrele se măriseră. Sub poalele stejarului se-
nfiripase o întunecime catifelată şi albăstrie, străpunsă
de un firişor auriu de lumină în care zburau gîze cu aripi
de mătase. Era ceasul liniştilor şi al cinei. După acest
ceas va începe forfota atît de bine cunoscută dinaintea
luptei. Gheţea a ridicat de jos cămaşa de sîrmă şi s-a-
ndreptat spre covăliile faurilor, aşezate în malul apei. I se
rupseseră cîteva zale şi cîrligele de la grumaz i se
slăbiseră de tot.

★
Căţărat pe meterezele de pămînt din care ieşeau
vîrfurile ascuţite ale parilor înclinaţi la aproape şaptezeci
de grade, jupîn Nikolaus Theil pufăia mulţumit din lulea.
Voievodul îi repartizase pentru gardă aripa dreaptă a
bivuacului, dincolo de linia căruţelor care încercuiau
tabăra propriu-zisă.
Meterezele, săpate curmeziş pe drumul Stăneştilor,
apărau grosul de vrun atac prin surprindere. Patru focuri
mari îşi aruncau lumina pe corturile companiei, ridicate
într-un careu perfect. Dincolo de obstacolul pentru
cavalerie patrulau şase archebuzieri. Li se auzea pasul
rar, cadenţat şi apăsat. În faţa unui cort, Wolfgang Hödl
juca zaruri cu sergentul Fronius. Stăteau pe şei, cu toba
mare aşezată între ei, în chip de masă. Cînd aruncau
zarurile, pielea întinsă şi uscată de căldură răpăia
mărunt, ca un semnal îndepărtat de atac. O umbră se
desprinse din întuneric, apropiindu-se de ei.
— Aaa! Ce plăcere, ce plăcere! se bucură sincer căpita-
nul, sărind destul de sprinten de pe întăritură. Domnule
Balthazar Walther, eşti oricînd bine venit în mijlocul
nostru... Pufăi de cîteva ori cu atîta sete, încît jarul
înviorat îi lumină mustăcioara de muşchetar şi vîrful
grăsuliu al nasului, îl apucă de braţ pe noul venit şi-l
trase spre cortul din centrul careului. Au trecut pe lîngă
doi archebuzieri care-şi i cîrpeau cizmele, apoi căpitanul
s-a oprit în faţa altor ostaşi, adunaţi în jurul unui neamţ
voinic, cu mînecile cămăşii suflecate, frînt peste un cazan
de aramă, plin cu apă.
— Mein Gott, rîse vesel jupîn Nikolaus Theil. Iată-l sti-
mate domnule Walther, pe cel mai meşter artificier din
lume! Amadeus, ridică-ţi căpăţîna să ţi-o vadă domnul
Balthazar Walther, venit să ne cînte isprăvile vitejeşti!
spuse el cu bonomie.
Lefegiul şi-a săltat faţa aspră, brăzdată de lovituri, pri-
vindu-i chiorîş, apoi a continuat să amestece sub apă
praful de cărbune, de sulf şi de salpetru.
— Ce pulbere pregătiţi pentru luptă? se interesă
Walther.
— Grăunţe! răspunse morocănos artificierul companiei.
83 măsuri salpetru, 9 măsuri sulf şi 8 măsuri cărbune.
Arde mai asemenea şi bate la aceeaşi distanţă.
Nikolaus Theil încuviinţa spusele ostaşului cu un surîs
plin de admiraţie şi de mîndrie. Alături, alţi trei
mercenari pisau în piuliţe de fier grăunţele necesare
amestecului.
— Lefurile? întrebă unul din ei, fără să se oprească din
lucru.
— Mîine, domnilor, mîine! Completaţi-vă rezerva de
pulbere şi înlocuiţi cremenele uzate. Vom avea de furcă!
Nu întîrziaţi prea mult. Somnul, somnul e mai bun
întăritor decît toate lefurile de pe pămînt! rîse el
depărtîndu-se, urmat de cronicarul apusean. Prinţul e
un ostaş admirabil, dar ne scoate sufletele, continuă
căpitanul Theil. Nu vrea să ţină cont că o archebuză
cîntăreşte aproape cincisprezece livre şi că furca nu
poate fi mai uşoară decît un pfund. Dacă mai adaugi
numai platoşa şi coiful, atunci vezi, domnul meu, că noi
nu ne putem mişca la fel de repede ca infanteria valahă...
Oho! O să transpirăm de-o să ne ia toţi dracii! Unde
mai pui, că nu ţine cont de nici un principiu tactic şi,
totuşi, în pofida tuturor regulilor de luptă, a cîştigat
douăsprezece bătalii înfiorătoare,.. Căpitanul ungur
spumegă cînd nu-i ascultă citatele latineşti din
Francesco de Marchi, autorul lui preferat.
Ajunseseră în faţa cortului. Jupîn Nikolaus Theil s-a
oprit să-şi sugă luleaua.
— E darnic ca un prinţ oriental! oftă el cu vădită plă-
cere, arătînd spre două care acoperite cu polog şi
vegheate de patru archebuzieri. Ieri ne-a trimis cea mai
bună bere de Kronstadt pe care am băut-o vreodată! O
atenţie pentru care merită să execuţi o tragere, în salvă,
de calitatea întîi...
Mein Gott, se bătu el peste şolduri. Iertare, domnule!
De-o mie de ori iertare! Am vorbit numai eu, fără să-ţi
dau răgazul să-mi povesteşti ceva de biata şi îndepărtata
mea Styrie, ca şi de părerea pe care-o ai în legătură cu
urcarea pe tronul Suediei a regelui Gustav Adolf. S-ar
părea că după ce vom trage în turci, va trebui neapărat
să încercăm tăria pieilor de suedez.
Balthazar Walther a ridicat din umeri. Tăcerea nopţii a
fost ruptă de cîteva glasuri răguşite, bărbăteşti şi aspre:

Die Vlachen kamen angeritten

Mit manigen ulznen Pogen1...

— Un cîntec despre arcaşii valahi întocmit de oamenii

mei, lămuri Nikolaus Theil, văzînd mirarea cronicarului.

1
Valahii au venit călare, cu nişte arcuri de lemn..
A ridicat perdeaua cortului şi, făcînd o reverenţă largă de
hidalgo, l-a poftit să intre.

★
Focurile covăliilor se răsturnau roşii în apele foşnitoare
ale Argeşului. Starostele Muştil, gol pînă-n brîu, încins
doar cu un şorţ de piele, încheia cu mult meşteşug zalele
rupte de la cămaşa căpitanului Gheţea. Mirosea a copită
arsă. Se auzeau numai ropotele dese ale ciocanelor,
bătînd fierul. Caii aduşi la potcovit nechezau. Peste pod,
băjenarii se scurgeau într-una spre zările întunecate şi
necunoscute ale munţilor. Treceau care trase de vaci
împerecheate cu bivoliţe sau cu gloabe bătrîne, scîrţîind
jalnic din osiile neunse. Porcii, legaţi de codîrle, guiţau.
Prin zgomotul ciocanelor abia răzbătea cîte-un scîncet
slab de prunc. Palele de la vetrele de jeratic cădeau pe
spinările deşălate ale vitelor, pe cîte-un chip galben,
uscat şi speriat de muiere. Bărbaţi desculţi, purtînd pe
umeri pari, coase sau furcoaie, se desprindeau de convoi
şi fără să mai întoarcă feţele bărboase, se-ndreptau spre
locul unde erau tăbăruite gloatele. Aşezat pe o retezătură
de arini din marginea şleaului, Radu Gheţea simţea în el
toată durerea celor ce se despărţeau de muieri, fără să
scoată o vorbă, fără să se mai uite înapoi, ca şi cînd şi-ar
fi luat rămas bun pe veşnicie.
Un şătrărel călare pe-un cal pintenog a oprit convoiul
chiar în faţa podului, lăsînd să treacă dinspre covălii trei
căruţe pline cu săgeţi. După ce-a slobozit şleaul,
băjenarii s-au mişcat înainte, tot la pas, tot fără o vorbă,
tot palizi, ca nişte umbre ale durerii şi ale patimilor
omeneşti.
— Greu! mîrîi starostele Muştil. Greu, domnia ta! Dacă
nu-i poprim pe anticrişti aici, ne spulberă bruma de avut
de-o încropirăm... Perbacu, născătoarea şi iconostasul
lor...
Se sprijinise în coada ciocanului şi-l privea neliniştit.
Ape de sudoare îi scăldau pielea arămie, sub care jucau
muşchii.
Radu Gheţea n-a răspuns. Şi-a luat cămaşa de zale, în-
dreptîndu-se spre tabăra moşnenilor. Zgomotul covăliilor
se topea sub leasa deasă a codrului. Spre Comana, în
poiana de la poalele dealului, ardeau focurile din tabăra
cazacilor. Se auzeau zăngănind piedicile de fier ale cailor.
Cîteva glasuri catifelate tînguiau un cîntec duios şi
străin, îngînat de guslă.
A fugit de Argeş, ca să nu-i slăbească bărbăţia şi
încrîncenarea. Altfel ar fi rămas acolo, pe malul mirosind
a luncă de Cremenari, pînă-n zori. Ar fi rămas cu ochii
aţintiţi în undele mohorîte, în care se oglindeau stelele.
Toate drumurile taberei erau pline de forfotă. Un olăcar,
ţinînd torţa fumegînd în stînga, era să dea peste el.
O clipă i-a stăruit în nări mirosul acru al sudorii de cal.
Torţa a licărit printre trunchiurile mătăhăloase ale
stejarilor, stingîndu-se o dată cu tropotele înfundate ale
gonaciului. Cînd a ajuns la focul ridicat de cei din
Cremenari, l-a găsit pe Costa Ursu ţinînd în piept un
braţ de cetini.
— Le-am adus de-acasă, se ruşină vînătorul,
înroşindu-se pînă-n vîrful urechilor. Ia, să mai simţim şi
noi balsam de răşină şi de munte.
Moşnenii îşi înfipseseră privirile la rădăcina jeregaiului.
Pe-aprpape stăteau cetaşii. Cei care mai rămăseseră în
viaţă. Adică Langa, Cebucă şi Ricu. Dincolo, în negurişul
poienii, toţi ceilalţi. Se ridicaseră în genunchi să vadă
cetinele arzînd.
 — Haide, Costo! îl îmbia Cebucă. Aşează-te, cneazule!
Costa Ursu a tocmit fiecare creangă, binişor, sfios,
parcă alintînd-o. De-ndată, flăcările s-au agăţat de
cetină, căţărîndu-se cu mii de picioruşe, lingîndu-le cu
mii de limbi albăstrui, S-a ridicat un firişor îmbălsămat
de fum. Apoi mireasma binecunoscută de răşină a
împînzit locul. Moşnenii au tras-o în piept, adînc şi
lacom. A tras-o şi Radu Gheţea. Pînă-n străfundul fiinţei.
Cu ochii închişi, cu sufletul ars de dor... Nici nu ştie cînd
a-nceput să doinească Costa Ursu. Vorbele cîntecului vin
parcă dintr-o depărtare a anilor, învăluindu-l ca o
îmbrăţişare...

Tu ce plîngi în stîncă,
La umbră adîncă,
Ieşi acum din piatră,
Albă, dalbă, fată,
Vie şi frumoasă,
Blîndă, răcoroasă,
Cu chip luminos
Şi trup mlădios,
Cu păr aurit
Pe umeri leit...
Ieşi afar’ din piatra,
Să te vad-o dată
Scumpul tău ursit.
Căci iată-l sosit.

Cîntecul s-a topit în el, înfiorîndu-i strunele sufletului.

Costa Ursu şi-a scos cavalul, picurînd un viers plin de la-
crimi. Suliţele lungi, rezemate de frunzare, îşi pierdeau
vîrfurile în întunericul nopţii. Cîţiva moşneni îşi puseseră
scuturile căpătîi şi priveau cerul, cu mîinile încrucişate
sub ceafă.
— O să ne batem pînă-n pînzele albe, se auzi un glas...
Numai să ne vedem acasă, slobozi şi oameni la
rosturile noastre... După jurămîntul de l-am făcut
cneazului.
Radu Gheţea a tresărit. Nu ştie cine-a vorbit. Dar din
flăcările mocnite ale focului i s-a-ntrupat aievea taică-su,
cu barbă albă, stropită de sînge, rezemat în paloş,
privindu-l crîncen pe sub sprîncenele tufoase.
— N-am uitat, taică... N-am uitat, şopti căpitanul,
scuturat de-un fior.
Cavalul şi-a urmat spovedania. Peste tabără s-a pogorît
liniştea adîncă a miezului de noapte. S-a auzit zburînd
greu un ciuhurez. Radu Gheţea a-nţeles că de acum şi
pînă-n zori, moşnenii au să-şi sloboadă gîndurile la
Cremenari. Şi se cuvine ca-n noaptea asta să stea aici, ca
unul crescut la sînul satului, ca unul legat de sat prin
jurăminte sfinte, ca unul care poartă-n el toată durerea
şi toate nădejdile pămîntenilor.

Secera lunei se sprijinise cu un corn de marginea

argintie a unui nor subţire ca un păstrăv şi părea că va
rămîne acolo, fără să mai asfinţească. O boare de răcoare
şi de pămînt jilav se ridica din lunca Argeşului, mîngîind
poienile în care taberile dormeau somnul adînc al
faptului de zi. Steagul din vîrful suliţei înfiptă în faţa
cortului domnesc atîrna moale.
Vătaful Simion gîdila între coarne cei doi cerbi aduşi de
cneazul Gheţea, tolăniţi la intrare, trăgînd cu urechea la
glasul mînios al măriei sale şi la cel plin de îngîmfare al
lui Kir Albertu. Cerbii dormitau cu ochii întredeschişi,
ciulind urechile de cîte ori auzeau vorba răbufnită a
voievodului.
— Sumeţia o să ne mănînce capul, îndrăzni un paic,
rezemat în halebardă.
— Ssst! îl mustră vătaful, ducînd un deget la buze.
În cort ardea o făclie de răşină, zvîrlindu-şi lumina pe
obrazurile nedormite ale celor de faţă. Pe-o măsuţă de
abanos era întinsă charta. Mihai asculta cu fruntea
plecată zarva de-o stîrnise căpitanul Albert Király, un
bărbat scund, vînjos, cu nas de vultur şi frunte înaltă,
care bătea cu pumnul în măsuţă, făcînd să foşnească
hîrtia chărţii. Se purta ras, cu mustăţile lungi, prelinse
pe la colţul gurii. Îşi ţinea coiful cu penaj roşu sub braţul
stîng. O armură de cavaler din plăci de oţel, lungă pînă
mai jos de mijloc, cu umerar, cotare şi mănuşi, peste
care trecea eşarfa de piele a săbiei, îi venea ca turnată.
De cîte ori ridica pumnul, de atîtea ori armura zăngănea
metalic.
— Spuneţi-i voievodului - se răţoia el la Radu Buzescu
- că noi sîntem aici din porunca serenissimului principe
al Ardealului, Moldaviei...
— Ştim, ştim toate titlurile principelui, se burzului
Radu Buzescu.
Căpitanul l-a măsurat cu o privire dispreţuitoare, apoi,
cu un semiton mai jos:
— Nu putem purta „Bellum omnium, contra omnes”1
Această „Misera plebs contribuens”2, pe care se sprijină
voievodul dumneavoastră şi al principelui - adăugă el
zîmbind cu subînţeles - înarmată cu furci şi coase,

1 Războiul tuturor împotriva tuturora

2 Mulţimea săracă, care duce greul dărilor
desculţă şi flămîndă, nu este o armată... Refuz să-mi bag
arbaletierii şi archebuzierii în focul ieniceilor, numai de
dragul setei de glorie a voievodului. Ne retragem în
munţi. Îl aşteptăm pe serenissimul principe Sigismund,
şi atunci, după cum scrie de astfel şi Francesco de
Marchi şi Collado, cu forţe unite...
— Ce tot îndrugă acolo? se oţărî boierul Barbă Albă, ri-
dicîndu-şi nasul gogoneţ, cu negul bătînd în liliachiu. Ce
vrea? S-o spună răspicat... Măria sa are să ne dea
porunci. Asta-i!
Boierii au întors spre Barbă Albă feţele zîmbitoare.
Erau acolo grămădiţi umăr lîngă umăr, marele vornic
Ivan, marele vistiernic Theodosie Rudeanu, paharnicul
Şerban, spătarul
Calotă Bozianu, comisul Radu Florescu, postelnicul
Preda Buzescu şi marele logofăt Chisar... Mai în fundul
cortului, în spatele vrafului de steaguri turceşti luate în
luptele de astăiarnă, stătea banul Sava, înconjurat de
cnezii Milivoi, Duşan şi Iosif Bîtă, sloboziţi din robia
tătărască, după bătălia de la Şerpăteşti. Dincoace, în
spatele lui Albert Király, se afla jupîn Petnahaci, ungurul,
signor Vicenzo Bombardier Mantovano, polcovnicul
Ocesalsky şi, trecînd de la unul la altul, zîmbindu-le,
foindu-se fără să-şi mai găsească locul, boier Dan. Aerul
se-ngreunase. Mirosea a botfori şi a trupuri de bărbaţi
asudate sub zale.
— Aşa-i! întări măreţ postelnicul Preda Buzescu. Măria
sa îl cinsti pe voievodul Jicmond Bator, slobozindu-l la
nuntă, cu daruri de preţ, pe fratele nostru Stroie,
dimpreună cu vărul nostru Radu Calomfirescu... S-ar
cuveni ca Kir Albertu, care nu-i decît un căpitan de
oaste, să nu mai bată cu pumnul înaintea măriei sale, că
ne-am putea mînia şi...
 Mihai şi-a ridicat mîna, oprindu-l.
— Lasă-l, vel postelnice!... Să auzim de ce s-a-
nfierbîntat acest vajnic oştean.
Radu Buzescu a-nceput să tălmăcească spusele
căpitanului.
N-a isprăvit bine, că iarăşi a sărit Barbă Albă:
— Dă-i dracului de papistaşi şi de iretici, cu ştiinţa lor
la război cu tot... Da’ ăia de scriseră bucoavnele îi bătură
vreodată pe turci, cum îi băturăm noi?... Fost-au ei la
Călugăreni, să vadă cum stau lucrurile şi oştile?
Boierii de sfat au rîs de-a binelea, mîngîindu-şi bărbile.
A rîs aspru şi Mihai:
— Bine a vorbit credinciosul nostru, spuse scurt
voievodul. Iubite vere Radule, tălmăceşte-i lui Kir Albertu
că porunca domniei mele este să ne batem aici, la poarta
ţării... Pînă una alta, ţinurăm Dunărea, ca să se
nuntească „voievodul nostru” în pace şi-n tihnă. Oştenii
noştri, aşa goi cum sînt, îşi apără satele, vetrele şi
pruncii. N-au să primească sfaturi de vitejie de la nimeni,
cum nici noi nu dăm sfaturi altora... Munţii?! Munţii sînt
straja de pe urmă... între Călugăreni şi ei stă ţara... Ţa-
ra! silabisi apăsat voievodul... Ţa-ra!
Steagul albastru cu ciucuri de aur al lui Daud Rheis
era agăţat sub creanga în care fumega făclia. Mihai l-a
smuls, vîrîndu-i-l căpitanului Albert Király sub nas.
— Uite, viteazule, ce pot desculţii mei! S-a întors cu
repeziciune spre banul Sava, întrebîndu-l turceşte:
Război ?
— Război pînă la moarte! răspunse bătrînul oştean,
trăgîndu-şi spada deodată cu cnezii.
— Război pînă la moarte! tună postelnicul Preda
Buzescu, scoţîndu-şi paloşul, urmat de ceilalţi boieri,
afară de Dan.
 Lumina făcliei scînteia în lamele de oţel, ridicate cu
vîrfurile peste capul voievodului. Bufnind, Albert Király
şi-a înfundat coiful pe urechi, ieşind în zornăit de
pinteni.

★
Preceas de ziuă. Sub poala bătrînă a codrului se-
nfiripă o lumină dulce, albăstrie. Cerul a-nceput să-
mbobocească trandafiriu. Graurii fluieră ca nişte pierde-
vară tehui şi văduvi.
Mirosul reavăn al dimineţii se-ncheagă în valuri grele şi
aţîţătoare. O boare de vînt îl primeneşte, aducînd dinspre
poiene adierea îmbălsămată a fînului copt. Radu Gheţea
ascultă zvoana pădurii şi a taberilor, cu urmele somnului
încă nerisipite din cuget. Deodată, dinspre pintenul de
deal pe care e ridicat cortul măriei sale, se revarsă în
unde metalice glasul limpede al trîmbiţelor. Peste o clipă
încep să huruie înfundat dobele cele mari ale oştirii.
Linişte. Graurii, înspăimîntaţi, şi-au înghiţit fluieriţa.
Iarăşi urcă spre cer chemarea trîmbiţelor, răpăitul
dobelor şi pe un ton aspru buciumaşii domneşti vestesc
căpeteniile să-şi rînduiască oamenii şi să stea gata la
poruncă.
Într-o clipă, Radu Gheţea a sărit în picioare. Tabăra
Pădureţului era durată într-o poiană în formă de iatagan,
cu straja devale şi vîrful lătăreţ la mijlocul dealului, acolo
unde şleaul Călugărenilor se opintea peste o mîncătură
surpată de-un izvoraş limpede şi zburdalnic. Frunzarele
care adăposteau cîte zece, doisprezece oameni, se-
nşiruiau pe trei rînduri, în tot lungul poienii. Între
rînduri erau întinse conoveţele. Azinoapte, nefiind pricină
de îngrijorare din partea duşmanului, slobozise caii la
păscut în valea Călugărenilor. Oştenii începuseră să iasă
din adăposturi, cu ochii cîrpiţi de somn, cu pletele
încîlcite şi pline de fîn. Se-ntindeau de le trosneau
oasele...
— Hei! Cetaşii să poftească la poruncă, strigă Gheţea,
căţărat pe un trunchi de stejar doborît de vreo furtună,
cu o parte de rădăcini încă înfipte în pămînt. Izvorul
susura prin preajmă. Iarba din jurul lui strălucea de
verde, de bogată şi de proaspătă. O codobatură bătea cu
coada într-o piatră, privindu-l c-un ochi mic, cît un picur
de cerneală.
— Ulmeşule!... Ulmeşule!
— Aici-s, domnia ta! răspunse hăulind flăcăul.
— Dă fuga la căpitanii Cocea şi Niculaie şi spune-le să-
nşeueze şi să iasă pe steaguri.
Mulţumit de graba cu care moşnenii îşi căutau armele,
Radu Gheţea s-a dezbrăcat pînă la brîu şi-ncălecînd firul
de apă ieşit din ţîţa dealului, a-nceput să se spele,
pufnind pe nări. Tropotele tabunurilor de cai aduse de la
păscut răsunau înfundat. Un bondar vrîstat cu miere pe
pîntece i-a trecut pe la urechi, bîzîind leneş.

★
Soarele, ridicat peste marginea fumurie a zării, îşi
pălea razele de foc pieziş pe drumeagul şerpuitor,
presărîndu-l cu pete de lumină. Racea se răsfăţa în şaua
înaltă de luptă, privindu-şi cu nespusă mîndrie suliţa de
care atîrnase opt turbane albe şi unul verde. Trăgea cu
coada ochiului cînd la Gheţea, cînd la Mîrzea şi ţîfnea
înciudat văzînd că nu-l iau în seamă. În urma lor se-
nşiruiau cele trei căpitănii de roşii domneşti şi tighecenii
lui Mîrzea, urmaţi de scutelnicei şi sărăcei. Şeile
scîrţîiau, scările izbite una de alta clincheteau vesel.
Pămîntul, uscat de arşiţă, răzbubuia sub miile de copite
care scormoneau praful, ridicîndu-l în valuri groase şi-
năbuşitoare. Tăunii le dădeau tîrcoale, zbîrnîind îndîrjiţi.
Cîte-o pală de soare strecurată prin frunziş cădea pe
vîrful luciu al suliţelor sau pe prapurele în formă de
coadă de rîndunică, jumătate roşii, jumătate albastre.
Caii începuseră să asude. Văzduhul, îmbibat de
zăpuşeală, de praf şi de musculiţe, atîrna între crengi, ca
o perdea îmbîcsită şi mucedă.
— Mi s-a lipit cămaşa de spinare, bodogăni Racea. Apoi
izbucni mînios: Unde-ai fost azi-noapte, pramatie de
sfinţişor? Ai ? De ce n-ai venit să-l punem cu botul pe
labe pe Belzebuthul ăsta de mîrzac, care nu vrea în
ruptul capului să scrie în terfelogul lui împuţit despre
vitejiile mele şi despre turbanul ăsta verde de paşă, pe
care l-am luat, o dată cu tigva, în războiul de la Ruşi?...
Bă urîţilor, oricît mi-aţi tăinui voi vitejiile, ele tot au
ajuns de pomină... Eu...
— Vezi să nu crăpi! îl împunse Mîrzea, mîngîindu-şi
mustăţile.
Racea s-a dezumflat, descheindu-şi toate copcile de la
coantăş.
— Off, nemernicilor, se tîngui el... Vă prorocesc că
măria sa are să ne despartă, ca să luăm iudele între noi.
Beliţi ochii, puişorilor, să n-o şteargă veliţii la Sinan cu
cuşmele în vîrful suliţelor şi să rămîneţi cu coastele
goale.
— Ţi s-a urcat năduful la căpăţînă, rîse Gheţea.
— Fecioaro şi neprihănitule... Să vezi ce-o să ne mai
fiarbă creierii, pînă cînd s-o mîntui cu numărătoarea şi
cu tocmeala... Apoi, încruntîndu-se: Să lăsăm gluma...
Nu ştiu cum ne-o rîndui măria sa, da’ oriunde-am fi, să
băgăm de seamă.
Mie, unul, mi-e teamă de Dan... Ce dracu’ nu l-o fi
căsăpit pînă acum?! Tătăraşule, să dai terfelogul la
căruţa muierilor. Dacă m-or hăcui, să scrii acolo cîteva
vorbe bune despre Racea... Şi înţelepciunea asta, pe
care-o simt că-mi umflă capul de cîteva zile: „Dreptate n-
a fost nicicînd şi n-are să fie nicicînd pe pămînt. Cel tare
îl cronţăie pe cel slab la vreme de pace, iar la război îl
vîră înainte, ca să-i apere pielea burduşită cu osînză”.
Iată că de spaima turcului iudele ling mîna măriei sale...
Asculţi, tătăraşule? pogorî el ochii din cer.
— Ascult, înţeleptule!
„Iudele ling mîna măriei sale, ca nişte lupi pocăiţi, dar
în ascuns aşteaptă noroadele să le cadă plocon şi să le ia
blana.
Noroadele sărăcesc, se-mprăştie în patru vînturi,
sîngerează pe brazdă şi apoi, sleite, îşi vîră capetele în
jug. Iar noi, trei căpitani de oaste, ne cătăm sufletele în
Sodoma asta şi poate n-o să le găsim nici în vecii vecilor!
Ne luptăm ca vitejii, da...”
Un olăcar a ţîşnit pe după un cot, gata să-i izbească cu
pieptul fugarului. Pe faţa plină de praf, sudoarea îi
brăzdase urme cenuşii.
— Îndemnaţi la trap. Într-o mică de ceas, roşii să fie la
steagul albastru, cu paloş de aur, al vel paharnicului
Şerban, strigă el, ridicîndu-şi calul pe picioarele dinapoi.
— Şi tighecenii? întrebă Mîrzea.
— Nu ştiu, zvîrli peste umăr olăcarul, care dăduse
dosul în goana-goanelor, lăsînd în urmă nori alburii de
colb.
— Deseară, căutaţi-mă! spuse Racea. Mă duc să-mi iau
ferentarii. Tătăraşule... îl ameninţă pe Mîrzea cu degetul
şi, dînd pinteni, porni la trap mare, cu turbanele fîlfîind
şi cu vîrful suliţei fulgerînd.

★
Popa Stoica din Fărcaşele Romanaţilor, călare pe-un
cal flocos, roib, cu piciorul drept dinainte alb pînă-n
genunchi, alerga de colo, colo, prin faţa şirurilor de
glotaşi, împroşcîndu-le cu detunetul glasului şi
ameninţîndu-le cu crucea.
— Bă desculţilor, bă Iovilor, intraţi în tocmeală de
oaste, că mă faceţi de ruşine înaintea măriei sale! Nu
vedeţi, mă săracilor, că-s lic de apă, de cînd vă tot
descînt?
Ca la trei mii de cojani, care se strînseseră în tabără la
chemarea de obşte risipită peste ţară de dangătele
înspăimântate ale clopotelor şi de olăcarii domniei
purtînd flamuri însîngerate, se aşezau pe cincisprezece
rînduri, în aripa dreaptă a liniei a doua de bătaie.
— Ei, sfinţia ta! se auzi un hîtru, dintre şiruri. După
război, te face măria sa mitropolit, de ne zoreşti atît?
Glotaşii au rîs mînzeşte, ridicînd spre popa Stoica
feţele supte de foame, cu bărboaiele ca măturile.
— Dacă te prind care eşti ăla, de-ndată te spovedesc,
se umflă popa în şa. Baltagele şi ghioagele să iasă în
rîndul din faţă. Sînt arme sfinte şi bătrîne. Coasele şi
furcoaiele, în rîndul al doilea, al treilea şi al patrulea, că
le văd multe...
— Coasele şi furcoaiele, în rîndul al doileaaa!...
— ...şi al treileaaa!
— ...şi al patrulea!
Strigătele cetaşilor se pierdeau spre aripi, ca duse de
vînt.
În faţa glotimei, ca la o sută şi ceva de paşi, scînteiau
coifurile şi platoşele boierilor mazîli. Popa Stoica şi-a
întors calul spre linia întîi de luptă, ridicîndu-se în scări,
să vadă cam unde bate cugetul voievodului. Pe el, cu
gloatele, l-a rînduit în spatele mazîlilor. Nu şi-a putut
stăpîni un oftat plin de pizmă. Caii frumoşi ai boierilor,
cu crupele lucind în soare, joacă în frîie, nechează, se
aude de aici cum îşi muşcă zăbalele şi cum scormonesc
pămîntul cu copitele. Frumoasă oaste.
Toţi cu suliţe lungi, cu paveze, cu pene la coifuri. În
frunte flutură steagul galben, pe care stă zugrăvit ursul
boierului Barbă Albă. De cînd se oşteşte, a-nvăţat să
cunoască toate flamurile boierilor. În stînga mazîlilor
intră chiar acu, făcînd să duduie pămîntul, căpitănia de
roşii a Ruşilor de Vede, în frunte cu vel paharnicul
Şerban şi căpitanul Nicolaie. Mai departe, spre mijloc, nu
vede. Caii aştern fînaţul la pămînt.
Coantăşele roşilor par maci răsăriţi în prag de august.
În dreapta, mazîlii au jumătate din pedestrimele de
darabani, deasupra cărora se ridică steagul verde al
comisului Radu Florescu, pe care e zugrăvit un armăsar
gonind slobod, cu coama în vînt...
O boare uscată se scurge lin dinspre miazănoapte,
înfiorînd praporele de la suliţele călărimilor. Locul de
cătare s-a umplut de tropote, de zăngănit şi de rînchezat.
Pe buza dealului au răsărit zaporojenii. În urma
polcovnicului călăreşte un cazac scund, cu tuiul, apoi vin
doboşarii, cu dobele petrecute în stînga şi dreapta
oblîncului. Boarea alintă moţurile căzăceşti, ieşite de sub
cuşmele cu fundul roşu. De sus, din creastă, acolo unde
se zbate lin steagul mare al ţării, trîmbiţele îşi varsă che-
marea lor aspră. Popa Stoica se uită cu coada ochiului la
glotaşii săi. Oamenii s-au tocmit după poruncă şi acum
aşteaptă liniştiţi şi tăcuţi, rezemaţi în arme. Prea puţini
au sumane de război. Şi-au încins cămăşoaiele cu coajă
de tei, cu capete de frînghie, cei mai avuţi cu bete. Însă
furcile, coasele şi ţăpoaiele de carpen se ridică spre cer ca
o ameninţare mută şi necruţătoare... în vara trecută,
Vătău s-a purtat ca un heruvim! Iar el a ridicat
rumânimea Romanaţilor şi a prădat peste Dunăre toată
iarna. Cum s-o mîntui războiul, fărcăşenii au cu ce să se
răscumpere. Nu se poate ca voievodul să nu ţină seama
de faptele lor. Iată că l-a făcut agă peste gloate, şi gloatele
astea le-a aşezat în aripa dreaptă. Se cheamă că şi-a pus
nădejde ţapănă în ele, deopotrivă în sfinţia sa... A rîs de
unul singur, scuturîndu-şi capul de zimbru. Călărimile
băniei şi-au ţinut caii numai cu fînul şi ovăzul ascuns de
fărcăşeni. Şi pe asta are să i-o aducă aminte măriei
sale...
În locul gol din aripa stîngă a gloatelor intră în linişte
jupîn Ştefan Petnahaci ungurul, cu deliii şi beşliii, iar în
dreapta se grăbesc ferentarii.
— Hei popo! Smereşte-te şi veseleşte-te că-ţi apăr coas-
tele, răcni căpitanul Racea, trecînd spre linia întîi cu
fustaşii, legănîndu-şi măreţ suliţa cu turbanele ajunse de
pomină.
— Să nu dai înapoi, diavole, că-ţi înfig furcile în turul
nădragilor.
Racea a rînjit, arătîndu-i dinţii. Ferentarii au lăsat
fuşturile la picior. La capul drumeagului dinspre Stăneşti
s-a ivit compania jupînului Nikolaus Theil. Dobele răpăie
rar şi apăsat. Căpitanul neamţ îşi călăuzeşte oamenii,
printre cele două şiruri de luptă, către aripa stîngă a
oştirii. Lefegiii calcă ţapăn cu privirile aţintite înainte.
Soarele fulgeră puzderie de raze în platoşele şi în coifurile
lor grele de oţel. Punguliţele cu pulbere şi cu plumb le
joacă încolo şi-ncoace, agăţate de eşarfele de piele.
 Popa Stoica îi priveşte cu ochii mijiţi, dărăcindu-şi
bărboiul. Ţevile archebuzelor se leagănă ca la un semn
fermecat.
Un corn se tînguieşte lung şi înfiorat lîngă cortul de
mătase al voievodului.

Aburi străvezii pîlpîiau pe marginile fumurii ale zărilor.

Căldura se rostogolea peste streaşina codrului, plecînd
capetele fînaţelor la pămînt. Graurii tăcuseră. Un singur
uliu săgeta albăstrimile, fără urmă de nor, rotind în
cercuri largi deasupra luncii Neajlovului. Mihai ieşise în
vederea oştilor, pe coama vălurită care le ascundea
vederii dinspre Călugăreni. Să fi trecut de prînzişor, cu o
mică de ceas. Îl urmau doar vătaful Simion şi Caloian,
bătrînul hotnog al vînătorilor călări. Voievodul purta
gugiumanul străpuns de plumbul emirului Baki, peste
coantăş o platoşă uşoară de Damasc şi pe umeri mantie
de mătase sîngerie, ţesută cu vulturi de aur. Nădragii
albi din stofuşoară frîncească intrau mai sus de
genunchi în carîmbii galbeni ai cizmelor înalte şi moi, de
luptă. S-a oprit la mijlocul oştirii, cu topuzul de aur înfipt
în cingătoare, petrecîndu-şi ochii deasupra şirurilor
tocmite aşa cum poruncise. Între el şi oaste se-ntindea
un coborîş lin, lat ca de trei, patru sute de paşi. La un
semn al hotnogului Caloian, zece vînători călări aşezaţi
sub nişte răchitiş au dat pinteni, încercuindu-l de-
aproape.
Mihai s-a ridicat în scări. În stînga Copăcenilor se văd
sticlind oglinzile Argeşului. Dincolo de sat stă tăbăruită
gloata de căruţe a neguţătorilor din Bucureşti, a celor din
Ardeal şi din Lehia. Umblă pe urmele lui, ca nişte corbi
nesătui. Ar vrea să privească spre locul unde-l ştie aşezat
pe Kir Albertu. Inima îi bătea îndesat şi furios... Dacă
Radu Buzescu...?! Şi-a smucit fruntea. Nu şi-a putut
stăpîni un oftat de uşurare. În faţa corturilor albe şi a
liniei de căruţe care ferecă tabăra se-nşiruie ca un lanţ,
chiar pe locul poruncit, oastea împlătoşată şi
strălucitoare a căpitanului ungur. În aripa ei stîngă fîlfîie
steagurile lui Radu Buzescu şi vel logofătului Chisar, iar
în spate, abia văzută, se ridică flamura Danului.
Şi-a şters fruntea cu mîneca coantăşului, întorcîndu-şi
ochii asupra trupului hărăzit pentru izbire. Un zîmbet de
mîndrie i-a-nflorit pe buzele arse de căldură, luminîndu-i
faţa smeadă, pîrlită de vînturile cîmpurilor de luptă. Tot
ce are ţara mai falnic şi mai vitejesc stă astăzi nemişcat
în rîndurile oştirii, cu ochii aţintiţi la el. Simte miile de
priviri în adîncurile lui, le simte întrebările mute, după
cum le simte şi nădejdile. A oftat uşor, încercînd să-şi
limpezească ochii de pîclişul subţire al unor aburi de
lacrimă. Dacă nu s-ar stăpîni din răsputeri, ar descăleca
şi-ar săruta pămîntul, să-nţeleagă oştile toată dragostea
pe care le-o poartă...
...Nu se poate ca fălosul Sinan Paşa să nu se lase
amăgit de tocmeala lui de război. Are numai două linii de
luptă şi fiecare linie, de departe, pare nespus de subţire.
Iată cu ce vrea el să oprească aici, la Călugăreni,
puhoaiele Aliotmanului. Cu aceste două brîuleţe. Cel din
faţă, strălucind pe alocuri din chivăre şi din platoşe, cel
din spate, arătînd ici, colo, în faţa căpităniilor, coiful
vreunei căpetenii. Şi-a scărpinat barba clătinîndu-şi
gugiumanul. E adevărat că n-are oşti ferecate în oţel, dar
le are ferecate în ceva mult mai tare decît oţelul.
Dorul de răzbunare şi setea de slobozenie... Privirea i s-
a limpezit, arătîndu-i părţile slabe ale tocmelii, ca şi pe
cele tari.
În aripa stîngă a liniei întîi a pus compania de puşcaşi
nemţi, întărind-o în linia a doua cu darabanii vel
vistiernicului Theodosie Rudeanu. Nemţii au să
puşcărească în linişte, cu mare pagubă pentru turci, însă
atunci cînd vor fi strîmtoraţi, vor da înapoi. Ei se bat
pentru leafă. Darabanii au să-i împingă înainte. Are
încredere şi-n oşteni, şi-n vărul său Theodosie.
Compania stă în rînduri parcă trase cu sfoară. După ea
vin darabanii vel vornicului Ivan. Hainele vinete întunecă
partea aceea de fînaţ. Sînt pedestrimi vechi, cu slobozenii
moştenite din tată-n fiu, cu duhul războiului înfipt în
sînge. În linia a doua a pus, după cererea celor doi boieri,
nemoteniile acestora, cu oştile de pe moşiile lor. Sînt
oameni nededaţi cu harţul, însă făloşi de rangurile
cumetrilor. Păcat că n-au decît suliţe şi pavăze! Stau în
rînduri, anapoda. Cel din urmă steag de pedestrime al
aripii stîngi e alcătuit din haiducii banului Sava. Sînt
acolo bulgari, greci şi sîrbi, care-au bîntuit de cîţiva ani
oştile turceşti, înarmaţi cu săbii şi suliţe. Oşti tari prin
cugetul lor. Se vede barba albă, de patriarh, a banului
Sava, ridicată spre el. I-a slobozit pe mulţi din robia
tătărească şi au să-i fie mulţumitori, luptîndu-se ca leii.
Au la spate sotniile de cazaci pedeştri, armaţi cu sîneţe.
Se vor îndemna unii pe alţii şi vor sprijini de minune
steagurile de călăreţi, înşiruite spre mijlocul liniei. A
încercat să-şi aşeze steagurile şi după puterea armelor,
dar mai ales după cum cerea locul de luptă şi credinţa
căpeteniilor. Acolo unde era pricină de bănuială în linia
întîi, linia, a doua avea neapărat oameni de credinţă. Nici
n-a amestecat lefegiii. I-a pus după neam şi feleşag, să se
îndemne în acelaşi grai, şi i-a strîns între pămînteni
vîrtoşi. În dreapta banului Sava îşi joacă armăsarul lîngă
steagul Pădureţului căpitanul Radu Gheţea. Acolo începe
oastea în care-şi pune toată nădejdea. Pintenul de fier al
tocmelii, cu care va sparge rîndurile lui Sinan, şi dacă i-o
ajuta Dumnezeu, le va îneca în ruşine şi-n bălţile
Neajlovului. Roşii Pădureţului i-a întărit în linia a doua
cu sotniile de zaporojeni călări, sub buzduganul vitea-
zului polcovnic Ocesalsky... Şi-a ţinut multă vreme
privirea pe suliţele lungi ale roşilor, rînduite una lîngă
alta ca o mare blană de arici, ca şi pe coantăşele de toate
culorile ale cazacilor. Pe undeva, prin preajmă, un
greiere, adormit de zăduf, ţîrîia moale şi ostenit. Caii
călăraşilor domneşti ai vel spătarului Calotă Bozianu
începuseră să se frămînte neliniştiţi de împunsăturile
tăunilor. Aici era chiar miezul tocmelii. În linia întîi se
înşiruiau, după călăraşi, sărăceii, tighecenii şi scutelnicii,
sub porunca lui Mîrzea, pe care după război îl va boieri,
ca pe un adevărat credincios şi viteaz. În linia a doua
stăteau lipcanii vel postelnicului Preda Buzescu, alături
de oştile încălărate ale băniei, sub porunca banului
Mihalcea. Cei doi proaspeţi cumnaţi se vor viteji şi nu vor
uita să-i amintească de faptele lor... Asta o ştie prea bine.
Se mîhneşte că nu-l are în luptă pe Stroie. O sabie care
mîine ar preţui o avere...
— Măria-ta! îndrăzni hotnogul Caloian să-l rupă din
gînduri.
— Ce-i? tresări Mihai, fără să-şi mute privirea de la
oştire.
— Gîndesc că se arată oştile turceşti...
Voievodul s-a uitat la umbra steagului, care se
scurtase peste măsură, apoi s-a întors domol spre
miazăzi-apus, acolo unde sabia goală a hotnogului
împungea zarea. S-a ridicat în scări, cu mîna streaşină la
ochi. Peste codrii de la Stoeneşti, în depărtarea
tremurătoare şi plină de aburi, se-nfiripa ca o părere un
nor străveziu de praf. Un val de căldură i-a năpădit
obrajii. Cerul gurii i se uscase iască. Inima începuse să-i
bată rar, din ce în ce mai rar. Palmele, care strîngeau
dîrlogii, i se umeziseră. Buza de sus s-a brobonit cu zeci
de stropi mărunţi şi săraţi de sudoare...
— Vine pe unde-l aşteptam cu toate nădejdile, îi şopti
el răguşit, hotnogului.
Bucuria îl făcea să freamăte. Nu-şi mai găsea locul în
şa.
Abia atunci urechile i s-au deschis cu un pocnet,
lăsînd să pătrundă în el toate zgomotele cîmpului.
Greierul ţîrîia parcă înviorat. Auzea limpede tropotul pe
loc al miilor de cai, rînchezatul de chemare şi nelinişte,
clinchetul armelor şi, ca un răsuflet al fînaţului şi al
codrilor, răsufletul liniştit, potolit, adînc, al pedestrimilor.
Totul trăia nespus de viu, nespus de limpede împrejurul
lui. O ciocîrlie grăsuţă şi înfoiată s-a ridicat dintre spicele
zvelte şi mlădii ale ierburilor, chemînd soarele cu viers
plin de foc. În aceeaşi clipă au izbucnit clopotele trase de
străjile lăsate în Stoeneşti şi în Uzunu. Dangătele rare de
aramă s-au rostogolit prin văzduhul greu de atîta zăduf,
rămînînd multă vreme aninate în coama stejarilor, ca
apoi să se piardă în lunca verde a Argeşului. Oştile au
amuţit. Feţele bărboase s-au întors spre locul unde
părerea de nor se-ndesea din ce în ce, atîrnînd deasupra
zării ca o ciupercă uriaşă şi cenuşie. Curînd, din
Stoieneşti şi din Uzunu au ţîşnit limbi lungi de flacără şi
nori negri de fum. Miile de suliţe s-au clătinat, ca un
codru bătut de vînt:
— Vin turcii!... Vin turcii!
Ramătul s-a-ntărit, a prins cheag, s-a-ndesit, apoi s-a
talăzuit umplînd toată poiana!
— Vin turcii!...
Mihai şi-a plecat urechea căutînd să prindă înţelesurile
adînci ale furtunii. Numai aşteptare, numai ură, numai
încrîncenare... Şi-a smuls topuzul de aur de la brîu şi l-a
fulgerat în soarele amiazului de august. L-a jucat pe
Sultan pe coama priporului, apoi s-a-ndreptat spre aripa
stîngă a oştirii, într-un galop scurt, încordat, cu mantia
purpurie fîlfîindu-i în urmă, cu platoşa scînteind. Cele
şase mii de piepturi bărbăteşti au izbucnit într-un singur
strigat de slava şi de bucurie:
— Trăiască măria sa!... Trăiască!...
Roşii îşi ridicaseră cuşmele în vîrful suliţelor, cazacii în
vîrful săbiilor, gloatele vînturau coasele şi ţăpoaiele.
„Ziveo Mihai vojvoda”, se amesteca cu „slava” chiuită de
zaporojeni, trîmbiţele oştirii sunau metalic şi lîmpede,
buciumaşii răspîndeau vestea că măria sa voievodul îşi
începuse cătarea cea mare, caii fremătau abia stăpîniţi în
frîie, steagurile boierilor se-nchinau rînd pe rînd.
Numai compania jupînului Nikolaus Theil înlemnise cu
archebuza la picior, cu privirea înfiptă în coiful rîndului
din faţă, cu fălcile încleştate. Uliul care se rotise
deasupra Neajlovului, speriat de ramăt, s-a lăsat pe-o
aripă, săgetînd văzduhul spre Hulubeşti. Poiana mirosea
puternic a sudoare de cal, a curelărie şi a oţel încins.

Olăcarii, culcaţi pe oblînc, duceau porunci pe la

hotnogî. Boierii goneau spre cortul voievodului. Conduse
spre locurile de tabără, steagurile de călăreţi făceau să
duduie pămîntul de ropote.. Căruţele vistieriei, cu
vistierniceii cocoţaţi pe sipetele de bani, ţinînd catastifele
subsuoară, se-ndreptau scîrţîind spre steagurile de
lefegii, urmate de căruţele slugeriei, peste loitrele cărora
atîrnau picioare şi pulpe sîngerînde de viţei proaspăt
beliţi. Deasupra bîzîiau roiuri de muşte verzi de hoit.
Carele grele ale păhărniciei, străjuite de păhărnicei
înarmaţi cu buzdugane şi harapnice, urcau în opinteala
boilor pe şleaul de la Copăceni. Butiile mari de vin,
proptite ţapăn între popi de stejar, erau acoperite cu
frunzet umed de salcie.
În faţa cortului căpitanului Nikolaus Theil, al doilea
vistiernic aşezase o masă de brad, pe care pusese patru
pungi din piele de capră, cetluite cu inelul vel
vistiernicului. Lefegiii se-nşiruiseră într-o coadă lungă,
care se pierdea printre celelalte corturi. Îşi scoaseră
platoşele, agăţîndu-şi-le de ţevile înfierbîntate ale
archebuzelor. Jupîn Theil tocmai se pregătea să-l strige
pe sergentul Fronius, în vreme ce un diac somnoros, pe
nasul căruia se aşezase o muscă, îşi ascuţea pana de
gîscă, cînd s-a oprit în goană, la cîţiva paşi de ei,
logofătul Udrişte, urmat de un trîmbiţaş. Trîmbiţaşul a
sunat „fiţi cu băgare de seama”, apoi logofătul a strigat
poruncile voievodului, într-o nemţească îndulcită:
„Către compania domnilor archebuzieri de Styria. Vă
facem cunoscut că după luptă senioria mea a hotărît să
vă atribuie un premiu de douăzeci de aşpri pe zi, vreme
de zece zile, pentru fiecare domn archebuzier şi cîte
douăzeci şi cinci de aşpri pentru fiecare domn sergent şi
artificier.”
— Gut, sehr gut1! mormăiră mulţumiţi lefegiii.

1
Bine, foarte bine!
 „În acelaşi timp, vă fac cunoscut că orice ceartă între
dumneavoastră sau cu ceilalţi oşteni ai noştri, în care se
vor întrebuinţa armele, va fi pedepsită pe loc cu
spînzurătoarea. Aceeaşi pedeapsă se va da acelora care
în timpul luptei vor părăsi rîndurile, spre a jefui morţii.”
Domnii archebuzieri styrieni l-au privit pe logofăt
chiorîş, pipăindu-şi garda săbiilor.
— Achtung! le-a strigat căpitanul Theil, scoţîndu-şi
coiful şi ştergîndu-şi fruntea lac de apă cu o batistă nu
prea curată.
„Pentru buna dispoziţie a bravei companii de
archebuzieri, am hotărît ca astăzi să i se distribuie, peste
hrana zilnică, patru viţei şi un butoi de vin. Vă doresc
petrecere plăcută, şi mîine, în zori, să vă acoperiţi de
laurii victoriei”...
La semnul logofătului, trîmbiţaşul a sunat din nou,
apoi, fără să mai aştepte, cei doi călăreţi s-au îndreptat
în galop spre bivuacul unguresc.
— Kolossal!... rîse mulţumit sergentul Fronius,
arătîndu-şi dinţii mari de cal. Bere, carne, vin, solde şi
premiu. Dacă ne-ar da voie să vizităm şi femeile rămase
singure dincolo de apă, pe Dumnezeul meu, m-aş înrola
în slujba principelui pe toată viaţa.
— Şi noi, şi noi! strigară înveseliţi ceilalţi lefegii. ‘
— Mein Gott, lieber Fronius1! îl ameninţă Nikolaus
Theil, cu arătătorul lui îngălbenit de tutun. Ştiu că ai să
te-mbeţi ca un porc şi atunci ai să alergi după femei.
Femeile acelea sînt rele de gură şi au bărbaţii prin
preajmă... Lieber Fronius, mă tem pentru beregata ta...
Tare mă tem, dragul meu Schwein von Bayern2 şi mult

1
Pe Dumnezeul meu, dragă Fronius!
2
Porc de Bavaria
te-aş pofti să predai sabia şi archebuza compatriotului
dumitale, locotenentul Wolfgang Hädl.
Sergentul a mormăit o înjurătură, privindu-l pieziş.
Ridicînd din umeri a neputinţă, căpitanul Theil l-a
împuns cu cotul pe vtori vistiernic, făcîndu-i semn să-
nceapă plata.
★
De lîngă cortul lor, Radu Gheţea privea în lungul unei
rarişti care cobora pe umărul dealului cum se scurg spre
Comana cei trei sute de puşcaşi unguri duşi de căpitanul
Cocea să străjuiască aripa stîngă şi spatele oştirii.
Soarele, trecut dincolo de amiază, cernea prin frunzişul
stejarilor o ploaie măruntă de lumină aurie, poleind
chivărele şi buza ţevilor de archebuze. Puşcaşii s-au
înfundat în codru. Se vede treaba că vajnicul Cocea va
scurta drumul, pe vreo potecă de el ştiută.
Cu toată stăpînirea de sine, cu toate c-ar fi vrut ca-n
dupăamiaza asta să stea de vorbă cu el însuşi, nu s-a
putut ţine de-o parte de freamătul care-i cuprinsese pe
toţi cei apropiaţi şi dragi, simţindu-l cum îi pătrunde în
sînge ca o băutură dulce şi ameţitoare.
— Iară a spălat putina sfîntul Sisoie! detună glasul lui
Racea. Pe barba lui Sinan, dacă nu-l îndop cu o grămadă
de ghionţi. Hei, Radule!... Radule!
— Căpitane!...
— Cneazule!
A ieşit din spatele cortului, zîmbind.
— Ce vreţi? întrebă el, rotindu-şi privirea peste toată
omenirea adunată în jurul lui Racea. Căpitanul stătea pe
şa asemeni unui paşă, meremetisind la suliţa cu
turbane, cărora le atîrna tot felul de ciucuri împletiţi de
Măriuţa din fire de ibrişin. Uriaşul s-a oprit din lucru,
privindu-l cruciş.
— Nu mai face pe nagîţul! Vitejii ăştia nu se-nţeleg cu
domnia sa, logofătul Mîrzea, cum să le scrie diatele. Nu
mă-nţeleg nici eu... Încearcă tu!
— Aşa-i! întăriră cei de faţă.
Adică domniile lor curtenii Răzbici, Hristache
Dumnezău, Simion Lehaciu, Constantin Sitaru, Ion Fătu
şi Pătru Duh, care-şi sticleau ochii şi-şi înfoiau mustăţile
asupra terfelogului peste care trudea căpitanul Mîrzea,
încondeind nişte slove cu nespus meşteşug. Pităriţa
Elena apăra de muşte capul bucălat al ibovnicului cu o
frunză de lipan. Terfelogul cu pricina era pacostea
tuturor popasurilor şi tuturor taberilor. Mai ales aducea
zurbală între pisarul şi stăpînul lui şi-ntre Racea. De obi-
cei, lucrurile se-ntîmplau cam aşa... După lupte, şi slavă
Domnului că s-au ţinut lanţ, se adunau în cort, muierile
pregăteau de-ale gurii, Mîrzea scotea terfelogul şi Racea
se-ntindea, strîmtorîndu-i pe toţi, iar după ce se
isprăvea, începea să se înfoaie, poruncind fără putinţă de
împotrivire:
— Scrie!... Eu, căpitanul Mîrzea, martor fiind fratele
meu de cruce căpitanul Gheţea, încă adeveresc că la
războiul de l-am bătut cu cîinii de păgîni la locul de se
cheamă - urma numele tîrgului sau satului - n-am văzut
bărbat mai viteaz, mai neînfricoşat, mai înţelept, decît...
Mîrzea scria încruntat, cu vîrful limbei scos, plecînd
capul cînd pe-un umăr, cînd pe altul. Racea poruncea
pînă ostenea, apoi venea uscatul cernelii, cu nisip şi
litania:
— Eu, căpitanul Mîrzea, martor fiind fratele meu de
cruce căpitanul Gheţea, încă adeveresc că măria sa ne-a
dus ca pe un spulber asupra vrăjmaşilor vieţii şi ne-am
răcorit noi în aburi de sînge de toate durerile şi
întrebările noastre, tăind ai noştri ca la atîtea mii de
capete... Scrisă în seara de atîta, locul taberei fiind acolo
şi acolo, pisar însăşi credinţa mea... S-ar adăuga laudele
şi sfruntările unui căpitan fără păr pe cap, Racea pe
nume, care spune că el a purtat tot războiul...
De aici începea sfada. Racea blestema, pufăia şi holba
ochii. Mîrzea zîmbea mîţeşte, închidea terfelogul
aşezîndu-şi-l sub cap şi se culca. Noaptea, la lumina
puţină a lumînării, Racea îl fura, slovenea lacom cele
scrise, grohăia mulţumit, mai adăuga cîteva şiruri
strîmbe şi apăsate, apoi adormea răsuflînd uşurat.
...Jos, în poiană, moşnenii învîrteau în suliţe, deasupra
mormanelor de jeratic, viţeii dăruiţi de slugeria
domnească. Mirosul plăcut de carne friptă începuse să se
ridice pînă aici, în coama dealului. Caii, cu traistele de
ovăz petrecute pe după cap, ronţăiau la conoveţe,
şficuindu-şi coastele cu vîrful cozilor. O parte din
moşneni dădeau tîrcoale carelor cu băutură.
Undeva, sub frunzar, începuse să zbîrnîie o cobză.
Căruţa muierilor stătea trasă sub stejar, cu oiştea vîrîtă
pînă-n gura cortului. Măriuţa lăsase împletitul ciucurilor
şi-şi făcea de lucru la un butoiaş pîntecos, cercetîndu-i
canaua. Jupîn Răzbici se strecurase alături, încurcîndu-
şi mîinile pe unde nu trebuia.
Două palme trase din zbor i-au zvîrlit cuşma cu fund
de mătase în iarbă, descoperindu-i ţeasta rasă.
— Scrie! spune Racea, fără să-şi ridice ochii. Iar pe cei
ce vor rîvni la muierile altora, îi vom spîrcui, le vom
jumuli mustăţile şi-i vom tăbîrci, pînă cînd îşi vor da
duhul.
Soţii jupînului Răzbici au rîs într-un dinte,
ameninţîndu-l toţi trei cu pumnii. Jupîn Răzbici s-a-
ntors la locul domniei sale, plin de ispăşire şi de
pocăinţă.
...Sus, la cortul căpitanilor, se-ncinsese un pui de chef
rumeior, îndulcit de fiinţa împlinită şi atrăgătoare a
muierilor, pipărat de glumele lui Racea şi aţîţat de
rachiaşul galben şi uleios, adus de Măriuţa de la căruţă.
Se adăugaseră oaspeţi noi, starostele Muştil, Gheorghe
din Drăgoieşti, îmbrăcat în caftan de aba, Tocsabă, căzut
chiar atunci de la tabăra neguţătorilor, căpitanul de roşii
Niculaie, care ofta cu ochii aţintiţi la pităriţa Elena, şi
mai presus decît toţi, cneazul Berivoiu, lac de apă, cu
pieliţa roşie a obrajilor întinsă, gata să plesnească şi cu
semnele bătrîneţii înfipte adînc la colţul ochilor şi-n caie-
rele aproape albe ale mustăţilor.
Jos, în poiană, umbrele după-amiezii tîrzii se lungiseră
pînă-n şleaul Călugărenilor. Un nai îşi fluiera dorurile,
îngînat dulce de o lăută. Oştenii se strînseseră cete, cete,
pe sate şi cumetrii. Stăteau tologiţi şi tăifăsuiau. Zvoana
domoală a glasurilor răsuna ca un zumzet îndepărtat de
prisacă. Armele erau agăţate în crăcanele de lemn, înfipte
în preajma frunzarelor. Radu Gheţea, aşezat pe oiştea
căruţei, privea neclintit la norul cenuşiu care se
apropiase de ei, îngroşîndu-se şi înnegrindu-se cu fiecare
ceas scurs. Veselia fîrtaţilor şi a celor veniţi în ospeţie era
o veselie adevărată, nu însă fără urme de tristeţe. Iată ,
de pildă, pe cneazul Berivoiu, singurul dintre bătrînii
vulturi ai plaiurilor rămas în viaţă. Bea zdravăn, i s-au
umflat vinele de pe frunte, da’ nu uită să verse cîte-un
strop din fiecare ulcică şi să mormăie numai pentru el;
— Să fie de sufletul răposaţilor...
Muştil, cu un ditamai iatagan la şold, îşi bălăngănea
căpaţîna lăţoasă, spunînd într-una:
— Greu, fraţilor!... Greu!
— Ce-i aşa de greu, staroste? tună Racea, sculîndu-se
în picioare cu pocalul în mînă. Hei! Bă moşnenilooor!
chiui el de hăuliră codrii. Roşii Pădureţului au întors
capetele, miraţi.
— Bă moşnenilor, iaca beau o cupă pentru voi! Să nu
vă daţi, băăă! Să-i snopim pe păgîni, uricioşilor!... Să
luaţi-aminte la mine, măăă!
— Luăm la căpitanul nostru! răspunse un glas.
— Aşa-i! bubui poiana.
— Da’ să trăieşti şi domnia ta şi să mai adaugi măcar
un turban!...
— Mocani! se zbîrli Racea, dînd pocalul peste cap.
În aceeaşi clipă au răsunat tropote, şi patru ţărani
flenduroşi, călări pe păr, mînîndu-şi gloabele cu
căpestrele, s-au arătat la poala dealului, venind dinspre
Călugăreni.
— Beţi şi vă veseliţi, strigă unul moşnenilor, îndăluind
la pas. Ce vă pasă?! Satele voastre sînt sub scutul
muntelui...
La al nostru îi puserăm foc... Ia, acuşica îi dădurăm
foc...
Moşnenii s-au bulucit în jurul lor, aţinîndu-le calea.
Cei de lîngă cortul căpitanilor au întins urechile.
— Turcii au ajuns dincolo de Padina Şerpăteştilor!
— De unde sînteţi?
— Din Buturugari!
— Un’ vă duceţi?
— La măria sa!
Tăcuse şi naiul, şi lăuta. Moşnenii le-au făcut loc.
Cojanii au urcat la deal, închinîndu-se căpeteniilor, din
mers.
— Timofte!... Nu mă mai cunoşti, mă omule?
Cel ce strigase la moşneni şi-a întors faţa suptă de
suferinţă, uitîndu-se lung la Racea. Gloaba pe care
călărea se oprise nestrunită, trăgîndu-şi sufletul. Era
toată numai spumă. Burta îi atîrna ca o butie. Omul a
sărit jos, împleticindu-se, a-ngenunchiat în faţa lui
Racea, căutînd să-i sărute mîna. Avea cămaşa murdară
de funingine.
— Cum să nu te cunosc, domnia ta?! Mă scăpaşi din
ghearele ciohodarului Petrea, ca să dau satul pe mîna
păgînului! ? Doamne, Dumnezeule, unde-om avea noi loc
sub soare, căpitane? întrebă el plin de obidă... Unde?!
— Dacă nu ni-l facem cu sabia, n-o să-l avem nicăirea,
Timofte! răspunse Racea.
Radu Gheţea a-nţeles că fratele său e înduioşat şi plin
de amărăciune.
— Aşa zicem şi noi, domnia ta. Ne-am pus foc satului,
da’ abia aşteptăm să mîncăm cu dinţii din carnea
păgînului. O să-l zobim aşa cum ne-a zobit el inimile...
Parc-am fi cîini, nu oameni...
— Greu, fraţilor!... Greu!... Se tînguia într-una Muştil.

★
Cebucă a trecut devale cu o căruţă a şătrăriei plină cu
maţe de peşte pentru corzi la arce. A oprit-o în dreptul
lor, lăsînd să se dea jos un bărbat voinic şi o muiere
frumoasă.
Bărbatul şi muierea s-au închinat către toţi, apoi s-au
mai închinat o dată în faţa lui Mîrzea.
— Noi sîntem, domnia ta! se fuduli bărbatul. Buzea
Gavrilă, de-l făcuşi vătaf la Bratilovo, şi Măria, muierea
mea...
— Dacă buciumă măria sa la oaste, ne gîndirăm să
lăsăm unul neputincios la baie şi noi să venim într-
acoacea. Eu am cal şi mă înscriseră la curteni... Ea m-o
aştepta pe la covălii...
Îşi ţinea cuşma între degetele stîlcite şi zîmbea.
Măria cercetase cu ochii ei mari toată adunarea şi, ca
muiere adevărată ce se afla, înţelese cui ar trebui să-i
dea ploconul. A tras-o de mîneca iiei pe pităriţa Elena,
întinzîndu-i un ştergar alb ca spuma.
— O puicuţă friptă din proaspăt, jupîneaso! O
aduserăm cu căruţa, că ne oua. O tăiai la amiază...
Auzindu-se numită jupîneasă, pităriţa Elena se roşise
gotcă.
Oaspeţii încălecaseră şi se trăseseră pe la rosturile lor
de război. Cel din urmă rămăsese jupîn Răzbici. Se foise
ca un gotcan în focuri, iscodise cum se pierd soţii săi sub
codru, făcîndu-se că-şi leagă chinga, apoi venise smerit
în faţa lui Racea, cerîndu-i iertare pentru fapta sa.
Căpitanul să-nţeleagă că-l arde un foc nemistuit de
dragoste, şi cu toate jurămintele lui împotriva muierii
luate cu cununie, în clipă s-ar robi Măriuţei. Însă, pentru
că ştie că nu-l doreşte, îi cere voie domniei sale să-l lase
s-o sărute.
Măriuţa chicotise şăgalnic, întinzîndu-i obrazul. Jupîn
Răzbici îşi tuşinase mustaţa ciupelită, îşi făcuse trei
cruci cuviincioase şi, ridicîndu-se pe vîrfuri, cu buzele
ţuguiate, sărutase ceea ce i se dăruia în faţa lumii. Apoi,
îmbătat de dragoste, ruşinat şi înduioşat, se zgrepţănase
pe spinarea calului, închinîndu-se către Racea.
— L-aş ruga pe domnia sa căpitanul Mîrzea să scrie în
terfelog şi cîteva slove despre această patimă îndurerată
a unui curtean Răzbici, care mîine s-ar putea să zacă
prăvălit în pulbere, spuse ei cu glas tremurat. A dat
pinteni şi s-a topit în umbrele amurgului.
Radu Gheţea i-a lăsat pe fraţii săi cu muierile şi s-a-
ndreptat spre frunzarul care-l adăpostea pe Berivoiu.
Muştil se plânsese că războaiele astea necurmate, pe de o
parte i-au îmbogăţit, pe de alta, dacă turcii trec peste ei,
au să-i sărăcească, au să le spulbere toată bruma de
agonisită pe care-o înjghebaseră. Tot aşa spusese şi
Gheorghe Drăgoi şi mai ales Tocsabă. Măria sa îi ţine
ferecaţi în tabere, boiernaşii şi isnafurile n-au mai
adunat nici un fel de negoţ, numai vel boierii şi-au lăsat
logofeţii pe la moşii, care-n toamnă au să treacă la Ardeal
cu toate bunătăţile pămîntului. Ion Fătu, logofătul şi
Pătru Duh, păhărnicelul sînt şi ei legaţi de nişte drumuri
ale jupînului Cristian. E adevărat că măria sa i-a slobozit
în primăvară să-şi vadă de gospodării. Da’ dacă nu-i
încăpestrează pe turci... Atunci?
Cneazul Berivoiu e singur şi vrea să-i ţie de urît în
seara asta. Şi-l simte apropiat, ca pe-un tată. El l-a
cununat şi se cade înaintea bătăliei să mai tăifăsuiască
despre case, despre sat. Uite-l pe unul ca Buzea Gavrilă
cum poartă în inimă floarea rară a recunoştinţei. Iar el
poartă înfipte în cuget vorbele cu care astăzi, la cătare,
măria sa i-a îndemnat să lupte vitejeşte. Vorbe de foc,
picurate cu amărăciune şi cu patimă, vorbe plămădite
din însuşi sufletul măriei sale. Le adusese aminte de
munţi şi de padinele înflorite, de ogorul lor, aşa sărac şi
puţin cum e, de sfintele biserici pe care Sinan vrea să le
facă geamii, de robia necruţătoare a păgînului pe cine
ştie ce meleaguri străine şi îndepărtate, de pruncii luaţi
pentru ienicerime, şi nu ştie dacă n-a fost oştean să nu-
şi vadă aievea satul, locurile scumpe, măicuţa bătrînă
sau muierea îmbobocită întru dragoste... Cînd s-a întors
cu roşii în tabără, i-a auzit pe darabani suduindu-l pe
Sinan cu nişte vorbe înfricoşate. Pînă şi un cojan al popii
Stoica se-nrăise de tot, ameninţînd cerul cu ghioaga.
Amurgul îşi învăluia umbrele peste codru. Ajunsese
cufundat în gînduri cam pe la mijlocul coborîşului, cînd
pe coama şleaului a năvălit un crainic, sunînd din corn.
— Poruncă de la măria sa, pentru toţi căpitanii de
oaste, sa se-nfăţişeze la saivanul domnesc! Fiecare
căpitan să-şi ia strajă de trei oşteni, cu tot tarhatul de
luptă.
Olacarul a coborît apoi la pas, strigînd la fiecare ceată
alte porunci ale măriei sale. Că nu-i voie să se facă
focuri, şi dac-or auzi pe deal chiuituri, cîntece şi veselie,
ei să stea pe pace, cu armele alături. Nici să nu mai bea,
nici să nu se-ngreuneze cu mîncare. Adăpatul cailor să
fie gata mîine cu un ceas înaintea zorilor.
Căpitanul Gheţea i-a făcut semn lui Ulmeş, lui Costa
Ursu şi lui Iosif Veveriţă să-nşeueze, apoi s-a-ntors spre
cort, cu paşi mari, zornăind din pinteni.

III

Cînd imamii au făcut strigările pentru achsham

nemazi1, soarele mai avea trei suliţe pînă să sărute
creştetul codrilor teleormăneni. Corpul de cercetare al lui
Hasan Paşa trecuse Cîlniştea, pedestraşii seratculi
năvălind cu răcnete de mînie printre ruinele satului, fără
să mai poată fi stăpîniţi de bulucbaşi, în vreme ce
călăreţii capiculi îşi îndemnau caii de Azia şi de Moldova
spre Strîmba de sus, unde locurile erau mai uscate şi
mai ferite de ţînţari. Sudălmile celor ce nu găsiseră nimic

1
Rugaciunea de seară
de prădat se rostogoleau peste bălţile Neajlovului, pier-
zîndu-se în singurătatea stufului şi a sălciişului.
Mehmet bey, sangiak de Nikopol, călăuza lui Hasan
Paşa, a descălecat cu greu, îngenunchind pe covoraşul de
Smirna, adus de slujitori. Glasurile aspre, înnebunite de
patimă ale imamilor, îl strigau pe Allah, rugîndu-l să
înarmeze braţele binecredincioşilor întru slava adevăratei
credinţe, făgăduindu-i în schimb toate lăcaşurile de
închinăciune ale ghiaurilor pe care Sinan i le va aduce în
dar, împreună cu sîngele necredincioşilor.
Mihnea Turcitul îşi plecase fruntea la pămînt. De cînd
intrase în ţară, îl bîntuiau gînduri vecine cu nebunia.
Trăsăturile frumoase i se uscaseră. Avea ochii
încercănaţi şi mîinile îi tremurau într-una. Din fînaţ se
ridica miresme ameţitoare, amestecate cu mirosul iute de
ars, care pluteşte deasupra satului. Ah, mirosul ăsta de
lut frămîntat cu bălegar şi cu paie, mirosul ăsta de
grindă fumegîndă, de sat gol şi pustiu i s-a-nfipt în
creieri, îl îneacă, îl înăbuşă! Colibele scrumite l-au
ameninţat cu degete descărnate şi negre la Giurgiu, la
Stăneşti, la Şerpăţeşti, la Stoieneşti. Undeva, pe aici prin
preajmă, un cîine a-nceput să urle prelung a foame şi
deznădejde. Pămîntul pe care l-a dorit, ţara de legea
căreia s-a lepădat l-au primit într-o tăcere înfricoşată,
vrăjmaşă, într-o tăcere plină de ameninţări.
Ce-o fi căutînd el alături de Hasan Paşa, încotro s-o fi
îndreptînd? În fiecare noapte a-nălţat rugi fierbinţi către
Hristos, amestecîndu-le cu lacrimi de sînge. Dar cerul a
rămas mut, cerul nu i-a primit rugile. Ştie că niciodată
fapta lui nu va fi iertată. Ştie că nici moşii săi nu-l vor
suferi alături în gropniţă, că pămîntul are să-i scuipe
oasele afară, că nu mai are loc sub soare şi totuşi un
licăr de nădejde, un licăr nestins, abia pîlpîind, îl
îndemnă să mai trăiască, să mai năzuiască, dacă nu
pentru el, atunci pentru fiul său Radu, pentru odorul
inimii lui, pentru tot ce mai are omenesc şi sfînt în
cugetul murdărit de toate vicleniile Perei şi Fanarului, de
toate slugărniciile seraiului, de toate temenelele pe care
le-a bătut în faţa maghistanilor Stambulului. Viaţa i se
pare o povară grea, nespus de grea. Imamii au isprăvit cu
behăiala lor sălbatică. Hasan Paşa s-a-ndreptat spre
cortul pe care i-l ridică în pripă oştenii. Cercetaşii de
Azia, cu feţele teşite, gălbui şi lacome, se foiesc de colo,
colo. Nimeni nu-l bagă-n seamă, nimeni nu-l întreabă
cine e şi ce vrea. Singurătatea îşi înfige iarăşi ghearele
necruţătoare în beregata lui.
Toate-i sînt străine, cumplit de străine.
Şi-a tras calul de dîrlogi, trecînd dincolo de şleau, pe
buza dealului la poalele căruia începe mlaştina. Peste
stufăriş se ţesuseră pînze de aur. Într-un ochi verzui de
apă s-a arătat o raţă sălbatică. A plutit o clipă, spărgînd
luciul cu pieptul, apoi s-a dat la fund, arătîndu-i tîrtiţa
albă şi labele galbene.
Mai încolo, o barză calcă rar, mişcîndu-şi capul, domol
şi înţelept. Pulberile asfinţitului îmbracă poienile de la
Călugăreni într-o mantie de vrajă şi de farmec. Un
scîncet ca de copil fără mamă i-a scăpat din piept. Apoi a
rămas cu privirea aţintită dincolo de Călugăreni, unde se
stîrnise un nouraş de colb, care se apropia cu
repeziciune. Apele sinilii ale Neajlovului începuseră să se
împurpureze. Îşi auzea inima răsunîndu-i în creier. Norul
de colb a ajuns în marginea Călugărenilor. Acum vede
bine călăreţii culcaţi pe oblînc, cu suliţele împungînd
cerul, gonind prin sat, drept spre podul de peste Neajlov.
O grijă amară şi sleită i-a cuprins toată fiinţa. Sînt orbi?
Nu văd urdia, n-o aud, că doar a umplut dealul
Stoieneştilor, s-a răsfirat pînă-n baltă, a năpădit locurile
şi toată zarea?! Poate vor să pună foc podului?!
Aş... Au îndăluit la trap, lungindu-se ca o omidă uriaşă
pe spinarea şleaului căţărat deasupra mîncăturilor. Dacă
ar vrea, i-ar putea număra... Sînt olteni! Olteni de-ai
băniei. Au cioareci de aba. Mintenele le ţin agăţate pe-un
umăr. Cel din faţă?! Cel din faţă, cu rantie şi comănac,
nu poate fi decît popa Stoica! Popa Stoica, hainul care i-a
prădat sangiakatul toată iarna... Valuri reci de sudoare îi
curg pe şira spinării.
A dus mîna la pistol. În aceeaşi clipă s-a simţit
încleştat de cot. Hasan Paşa îi zîmbea crud şi cu-nţeles.
— Pe barba profetului, nu trage... S-ar putea speria,
şuieră el. Nările războinicului fremătau, adulmecînd spre
ghiaurii care trecuseră de jumătatea bălţii şi-o lăsaseră
la pas. Mihnea Turcitul a zărit ca la o sută de cercetaşi
furişîndu-se printre sălcii, cu arcurile gata de tras, în
vreme ce un steag de călăreţi turcomani, cu coifuri de
oţel, cu blănile de gazelă fluturîndu-le pe umeri, coborau
spre Hulubeşti în galop mare, adunînd razele asfinţitului
în vîrful luciu al suliţelor.
Sinan Paşa înlemnise călare, dincolo de vatra arsă a
Stoieneştilor, pe-o măgură despădurită. Cavaleria uşoară
a spahioglanilor de Rum se scurgea pe Cîlniştea în sus,
căutîndu-şi locuri de tabără! Ocolindu-l pe la dreapta,
timarioţii de Azia treceau la trap, îndreptîndu-se spre
Uzunu. La poalele măgurii, dundarii aliniau harabalele
cu vistieria oştirii. Zecile de mii de cai umpluseră cerul
de tropote. Dinspre Şerpăteşti urcau într-una steagurile
de spahii, învăluindu-se în pulbere.
Hăt în zare, începuseră să se vadă odele de ieniceri, cu
coifurile scînteind în cele de pe urmă raze ale amurgului.
Bătrînul şoim se simţea nespus de înghesuit. Pe Allah,
abia are loc să-şi tragă sufletul. Cît de largi şi cît de
primitoare erau cîmpiile nesfîrşite ale Ungariei?! Şi-a
smuls cîteva fire din barbă, apoi a scuipat în scîrbă peste
urechile ciulite ale iepii arabe, pe care-o încăleca la
drum, preţuindu-i nespus de mult la anii lui mersul
domol, legănat şi cuminte. Din clipă-n clipă, olăcarii
repeziţi de paşale să-i spună că nu mai ştiu unde să-şi
ridice corturile îl înfuriau mai mult. Poate s-ar fi înşiruit
pe drum şi ar fi conăcit ca-ntotdeauna, cînd era departe
de duşman, cu oştile aşezate în ordinea de marş, dar
focurile care se iviseră dincolo de satul de peste apă, ca
şi sfruntarea ghiaurilor din vale, îl neliniştesc de-a
binelea. Blestematul Michali i-a scăpat printre degete, ca
o umbră. I-a scufundat trei galioane. Paguba n-ar fi prea
mare. Dar porcii de ieniceri spun c-ar fi însuşi Şeitan,
sau poate Israfil, îngerul morţii, trimis de Allah să-i
pedepsească pentru că au călcat sfintele caneturi ale lui
Soliman...
— Allah!
Vizirul s-a ridicat în scări. Dincolo de Călugăreni, sute
şi sute de focuri înfloriseră pe chilimul vioriu al zării.
Păreau luminile din Skutari, oglindite în apele
Bosforului... Şi-a întors privirea spre şleaul care se
pierdea peste Strîmba, în depărtările albăstrii, mohorîte
ale codrilor Vlăsiei. Drumul lui era pe-acolo. Aşa spusese
Mehmet bey, aşa îl ştiau toţi ceauşii împărăteşti, care-l
bătuseră de atîtea ori. Atunci de ce nu se vede nimic spre
cuibul hainului? Spre cetatea de unde cadiiulaskerul
Baki nu s-a mai întors?
— Michali, Michali! mormăi bătrînul, clătinîndu-şi
coiful. Şacal împuţit! Vulpe cu urechi de măgar!
...Mihnea Turcitul aştepta la scara marelui vizir,
privind mohorît cum cei două mii de călăreţi, rupţi din
trupul de spahii ai steagului roşu, se scurgeau pe şleaul
care brăzda mlaştinile Neajlovului, năzuind să iasă în
poienile Călugărenilor. Mergeau cîte trei, scară la scară,
cu scuturile ridicate deasupra capetelor, ferindu-se de
săgeţile al căror vîrf de oţel strălumina cîteodată în razele
dulci ale asfinţitului. Cînd un cal din rînduri s-a ridicat
în două picioare, prăvălindu-se în baltă o dată cu
călăreţul, Sinan Paşa şi-a încleştat mîinile în oblîncul
înalt, poleit cu aur, suduind cumplit. Oltenii popii Stoica,
descălecaţi pe malul Neajlovului, nu i-au slăbit pe spahii
decît atunci cînd aceştia au trecut podul la galop, cu
suliţele întinse pentru luptă. Atunci au sărit în şei şi s-au
topit prin grădinile satului, ca peste cîteva clipe să se
arate dincolo de Călugăreni.
Sinan Paşa a oftat uşurat. Cu doua mii de suliţe dintre
cele mai vestite ale împărăţiei, apărîndu-i sagkokul1, va
putea chibzui în linişte asupra celor ce avea de făcut. Şi-
a întors clonţul de vultur spre Mehemet bey, ţintindu-l
cu privirea lui verde, rea şi piezişă. Mantia de mătase cu
brodături de aur îi atîrna peste crupa iepei, pînă la
pinteni.
— Du-te la sipahilar agasi şi ia caii cu cele două poveri
de galbeni, pe care slujitorul tău să le ducă în noaptea
asta la binecredinciosul nostru Dan... Ai jurat pentru
oamenii tăi!... îşi ridică mîna greoi, ameninţîndu-l cu
degetul scorojit de bătrîneţe: Mîine, în zori, să fii la
picioarele mele cu răspunsul şi cu ştiri despre alcătuirile
fiului de căţea. Să le spui meghistanilor că le aduc
iertarea prea puternicului împărat al lumilor, dacă-mi
vînd capul lui Michali... Dacă nu?!...

1
Aripa dreaptă
 Ochii i se subţiaseră ca la rîşi: Dacă nu, averile lor le
voi împărţi spahiilor, muierile am să le dau oştilor, iar
copiii, focului. Nici piatră pe piatră n-am să las pe unde
trec, Mehemet bey! şuieră vizirul, aplecîndu-se spre el.
Un fior zgudui trupul Mihnei, făcînd să-i tremure şi
mai tare mîinile încărcate cu inele. Bătu vizirului, care-i
întorsese spatele, o temenea adîncă şi se retrase de-a-
ndăratelea, cu palmele lipite pe inimă. Oştile semilunei
curgeau într-una. Se auzea hodorogitul harabalelor care
duceau corturile şi hrana spahiilor. Balimezurile grele,
trase de cîte şase perechi de bivoli, urcau încet dinspre
Şerpăteşti. Bivolii se legănau în juguri, tîrşîindu-şi
copitele prin praf, fără să se sinchisească de răcnetele
topciilor şi de loviturile care răsunau a gol pe burţile lor
umflate. Cîteva ortale de ieniceri ajunseseră în sat.
Din cazane se ridicau aburi îmbietori de orez fiert,
împreună cu carnea de berbec. Oştenii lui Allah stăteau
în jurul focurilor, liniştiţi şi tăcuţi. Olăcarii paşalelor îşi
făceau loc cu biciul printre şirurile de harabale şi printre
cele de pedestraşi. Mihnea Turcitul privea vînzoleala
nesfîrşită, înceată, de puhoi înfricoşător a oştirii, cu un
zîmbet prostesc şi buimac.
Ar fi nebun să încerce, bolborosi el româneşte. Nebun
ar fi!... Nebun ar fi!
A dat pinteni întrecînd cămilele ienicerilor de Damasc,
conduse de arabi înveliţi în burnuzuri albe. Dan şi boierii
au să fie mai cuminţi, decît Mihai. Dan şi boierii au să
vîndă, aşa cum au vîndut întotdeauna. Îl încerca un
simţămînt ciudat de umilinţă, amestecată cu o nespusă
cinstire pentru duşmanul său. Mihai vîrîse spaima în
oasele păgînului. Pînă şi mamele îşi cuminţeau odraslele,
ameninţîndu-i că vine Michali. Toată împărăţia nu vorbea
decît de Michali, nu se temea decît de Michali. Rumelioţii
fugiseră peste Balcani, împrăştiind în toate vînturile
ştirea că beyul călăreşte un armăsar cu aripi, care-l
poartă în zbor acolo unde gîndeşte, şi că în urma lui
tîrgurile ard pînă-n temelii, iar în locul lor se ridică
mormane de capete. Ghiaurii despică pîntecele muierilor
cu rod, scot fătul şi-l dau pradă focului...
Peste Valea Cîlniştei, peste Hulubeşti şi Strîmba, aici
spre Şerpăteşti, au început să se-nfiripe pînzele ţesute
din fumul focurile de tabără, nenumărate ca stelele
cerului. Sleit, obosit, înspăimîntat, ros de căinţă şi de
umilinţă, Mihnea Turcitul îşi purta povara gîndurilor cu
umerii bleojdiţi, cu trăsăturile chinuite, cu ochii plini de
spaimă şi neîncredere. Era al tuturor şi al nimănui. Un
bătrîn, la treizeci şi unu de ani. Cît ar fi avut nevoie
acum de glasul şuierător, plin de venin al Danului. Să-i
pună stăpînire pe cuget, să i-l amorţească, să-i trezească
pofta de viaţă, să-i aţîţe dorurile de mărire şi de putere!
Cine ştie?! Poate mîine! Mîine!... Platoşa îi ţinea cald,
coiful îi strîngea tîmplele, şalvarii i se păreau o batjocură.
A rîs de el însuşi cu un rîs amar şi uscat. Pe deasupra, în
vîlvorile sîngerii ale cerului, un stol de raţe sălbatice a
trecut săgetînd înălţimile...

★
Tolănit pe blana de leu de sub pologul de mătase al
Divanchaneului, Sinan Paşa sugea o naramză, în vreme
ce Ibn Rusta îi ungea cu uleiuri parfumate picioarele
obosite. Marele vizir era mulţumit. Dacă bivolul de Ferhat
nu l-ar fi îndemnat pe Ghazi Ghirei să intre în olaturile
de la Kara-Iflac acum două luni, atunci, mîine, l-ar fi
apucat pe Michali între două focuri. Ghazi Ghirei nu e
decît un fiu de iapă chioară.
 Se teme de Michali. Nu mai vrea să-i pustiască ţara. A
rîs cu poftă, bătîndu-se cu palmele peste pîntec. Ibn
Rusta a rîs şi el, unsuros şi linguşitor, amestecîndu-şi
chicotele cu mugetele robilor de Nubia. Dacă bătrînul
şoim se veseleşte, înseamnă că au scăpat în seara asta
de bătaie şi că vor putea împărţi între ei dulciurile şi
fructele rămase de la masa lui.
În cort ziua se stingea încet, strecurînd prin mătasea
pologului o puzderie măruntă de lumină verde-
albăstruie. Sinan şi-a aşezat coiful la căpătîi, şi-a tras
iataganul alături, apoi i-a poruncit lui Ibn Rusta să-l
cheme pe marele secretar. Venise vremea să-i scrie
sultanului despre isprăvile pe care le-a făcut în mai puţin
de-o lună. Paşii primiseră toate poruncile. Hasan
veghează în faţa taberei, Husein veghează în aripa ei
dreaptă. După scîrţîitul neîntrerupt al osiilor, ştie că
topci başul Giafer, generalul artileriei, n-are să aibă
linişte pînă cînd nu va găsi locul cel mai potrivit pentru
balimezuri şi pentru chervanele de ghiulele.
Circazianul cu chip de şoim scria repede, cu trăsături
rotunde de condei, ceea ce vizirul poruncea plin de
îngîmfare:
...”şi să mai ştii, prea strălucite urmaş al nebiruitului
Soliman, că după ce l-am înecat în sînge pe Michali,
redobîndind pentru împărăţie raiaua şi cetatea Ierkoki,
am poruncit să se ridice din temelii schela şi bastioanele,
lăsînd acolo pentru strajă şi ajutor pe Ali Paşa, cu şase
mii de ieniceri. Iar acum stau faţă-n faţă cu fiul de şarpe
şi mă gîndesc cum să-l prind mîine de barbă şi să-l reped
luminăţiei tale, ca să-l arăţi norodului şi să-l ridici în
cîrlige, întru ispăşirea păcatelor lui fără număr. Hainul
are oşti cîtă frunză şi iarbă, că îl ajută cîinele de
Sigismund, dar am să-i calc în copitele calului şi am să
tîrăsc în robie mii de necredincioşi. Iar pentru haremul
prea puterniciei tale, împărat al lumilor...”
Aici, bătrînul Sinan zîmbi şiret şi cu tîlc, gîndindu-se
că-n vreme ce el îşi va cîştiga gloria nepieritoare a
armelor, stăpînul lumilor se va desfăta în braţele
odaliscelor valahe şi-i va pregăti, fără gînduri haine,
donanma humaiun1 - răsplata visată de toţi războinicii
împărăţiei. De bucurie şi-a răşchirat degetele de la
picioare şi i-a întins robului circazian un pumn plin de
curmale.

În stînga şleaului care coboară din tabără spre

Călugăreni, cam prin dreptul unde şuvoaiele au ros
poalele domoale ale dealului, spinarea teşită a înălţimilor
iese către miazăzi, ca un deget încovrigat şi acoperit de
negi păroşi. Zeci de tufe crescute din retezăturile
vechiului codru acoperă călăreţul cu cal cu tot, lăsîndu-i,
dacă s-a aşezat cu iscusinţă, vedere slobodă pînă la
podul de peste Neajlov, pînă la Uzunu şi Stoieneşti.
De aici privea Mihai în seara aceea intrarea călărimilor
lui Sinan în Călugăreni. Hotnogul Caloian şi vătaful
Simion îl străjuiau ascunşi de-a călare între nişte stejăriş
tînăr. Căpeteniile de oaste se buluciseră în preajma
voievodului, cătînd cu mîinile făcute streaşină la
mişcările spahiilor. Caii de oaste înlemniseră sub
călăreţi, ciulindu-şi urechile, neliniştiţi. Ţânţarii bîzîiau
subţire, jucînd în roiuri dese pe la vîrfurile tufanilor

1
Triumf maiestuos
însîngerate de amurg.
Voievodul se ridicase uşor în şaua înaltă, cu tălpile
cizmelor bine sprijinite pe scările arăbeşti de argint, late
de-o palmă şi lucrate în filigran ca firul de păianjen.
Trăgea cu coada ochiului spre locul unde-şi ştia ascunşi
căpitanii de oaste. Se dosiseră bine, afurisiţii. Numai
suliţa nemernicului de Racea, gătită ca pentru iarmaroc,
se ridica din cînd în cînd, făcîndu-i fel de fel de semne.
— Dat dracului popa! nu-şi putu opri vel vornicul Ivan
un strigăt de mirare, văzînd cum oltenii se răşchiraseră
în cete de cîte zece, trăgînd după ei caraulele de spahii.
Umbrele serii se ridicau din Neajlov, revărsîndu-se
peste codri. Mihai nu şi-a putut stăpâni o clipă de uitare
de sine, lăsîndu-se învăluit de vraja amurgului. Dacă n-
ar fi ajuns pînă aici ramătul îndepărtat al taberelor
turceşti, dacă n-ar fi văzut harabalele cu corturile şi
hrana spahiilor clătinîndu-şi pologurile albite de soare
peste canafurile cafenii ale stufului, dacă popa Stoica n-
ar sudui aşa de cumplit şi n-ar ameninţa caraulele cu
crucea, atunci înserarea ar fi nebănuit de paşnică, de
adîncă şi de minunată. Peste baltă s-au închegat văluri
de borangic, tivite la marginea de sus cu rîuri de aur.
Prin acele rîuri de aur vîslesc cîrdurile de raţe
sălbatice.
Sălciile şi-au despletit cununa de ramuri şi aşteaptă
îmbrăţişarea nopţii, sfioase ca nişte fecioare în seara
nunţii. Poienile plutesc în aburi liliachii. Cosaşii ţîrîie,
îngînînd greierii.
Sus, în slavă doi ulii se rotesc în cercuri mari cu aripile
cruce... Strigătele de luptă l-au smuls din visare. Oltenii
scoseseră caraulele de sub aripa ocrotitoare a grosului
tăbăruit în jurul satului, aducîndu-le pînă-n dreptul
pîndelor. Din aripa dreaptă a codrului, care ieşea asupra
şleaului ca un pinten, a dat navală cu sabia în vînt
polcovnicul Ocesalski, urmat de patru cazaci. Asfinţitul
juca în tăişuri de paloşe şi-n fundul roşu al cuşmelor
zaporojene.
— Acolo, după limba ceea de codru, îl poftesc pe Kir
Albertu să-şi aşeze oştile, se plecă Mihai la urechea lui
Radu Buzescu.
Boierul clătină din cap, tălmăcindu-i voia măriei sale
căpitanului ungur, care privea încăierarea cu ochi
rotunzi de şoim.
O dată cu cazacii au ţîşnit de sub crîngul crescut pe
buza rîpelor din stînga şleaului căpitanii Mîrzea, Gheţea,
Racea şi Nicolaie, urmaţi de oştenii lor, iar ceva mai din
fund s-a arătat haiducul sîrb Deli Marcu, cu cnezii Iosif
Bîtă, Duşan şi Milivoi. Tot atunci, oştenii şi-au întors
caii, pornind în galop, cu suliţele plecate pentru împuns.
Popa Stoica slobozise dîrlogii pe gîtul şoimuleanului şi
gonea ca un diavol, ţinînd în stînga crucea, în dreapta
paloşul, cu poalele anteriului fîlfîind, chiuind de răsuna
tot codrul Vlăsiei:
— Veniţi să vă spovedesc, bă turcilooor!... Veniţi, băăă,
la taica vostru, băăă!
— Uiuiuuu! răspundeau călăreţii băniei.
— Te lauzi, popo! îi strigă Racea peste umăr, fugărind
un spahiu, căruia de spaimă îi căzuse coiful. După întîia
clipă de buimăceală, caraulele s-au strîns scară la scară,
şi-au acoperit stînga cu scuturile şi, plecînd suliţele
lungi, au ieşit în calea năvălitorilor. Mihai vedea boldurile
mari de aramă care prindeau pielea de bivol a pavezelor,
vîrfurile ascuţite ale coifurilor rotunde de Damasc, ca şi
nouraşii de praf stîrniţi de copite. Din tabără au ieşit alte
zeci de călăreţi. Radu Buzescu a smucit frîul dînd
pinteni. Mihai i-a prins calul de zăbală.
 — Stăpîneşte-te, vere! Asta-i doar o joacă pentru
căpitanii mei! Iar pentru noi, învăţătură!
A făcut un semn, ridicînd mîna. Hotnogul Caloian a
dus cornul la buze, slobozind o chemare lungă şi
poruncitoare.
Boierii şi voievodul l-au văzut limpede pe căpitanul
Gheţea tăindu-se în sabie cu un ofiţer de spahii. Caii se
ridicau în două picioare, smucindu-şi capetele şi
nechezînd sălbatic. Tăişul luciu al căpitanului a lovit
curmeziş, retezînd căpăţîna turcului care s-a rostogolit în
fînaţ. Coiful sărise cît colo, scânteind. Trupul s-a huluit
pe spate. Fugarul l-a tîrît după el, alergînd speriat spre
tabără. La chemarea cornului, oştenii s-au întors în
goană, mărind din ce în ce depărtarea care-i despărţea de
spahii. Călăreţii semilunei îşi struniseră caii şi strigau pe
urmele lor tot felul de vorbe neruşinate.
Soarele scăpătase. Harabalele ajunseseră în
Călugăreni. Spahiii începuseră să-şi ridice corturile, mai
ales la capetele şleaului care tăia satul în lung. Mihai a
luat seama că păgînii trag harabalele în curmezişul
drumului, înlănţuindu-le oişte de oişte, pe amîndouă
aripile taberei, năzuind să ajungă pînă-n codru. Spahiii
năpădiseră prin ogrăzi şi prin grădini, încropind focuri.
Unii îşi duceau caii la apă. Cîteva hogeacuri începuseră-
să fumege. N-a pus foc Călugărenilor şi gîndul lui se
arată rodnic. Tropotele alor noştri răsună limpede. Zarea
s-a făcut sinilie. Numai acolo unde a asfinţit soarele mai
joacă pe cer ape de sînge.

★
Dangătele de vecernie, trase de clopotul bisericii din
Copăceni, se stinseseră de mult în umbrele dese ale
înserării.
Boierul Preda Buzescu îşi petrecea mezinul spre tabăra
lui Kir Albertu, ţinîndu-l înlănţuit cu dragoste pe după
umeri.
Caii îi urmau slobozi, oprindu-se din cînd în cînd să
smulgă cîte-o gură de iarbă. Din pămîntul încins se
ridicau valuri de miresme. Uraniscul începuse să se
acopere cu stele. Focurile liniei întîi ardeau cu vîlvătăi pe
creasta dealului, în faţa parcanelor de pămînt întărite cu
ţepuşe şi trunchiuri. Oştenii hăuleau şi chiuiau, foindu-
se în jurul căruţelor păhărniciei.
Între două mormane de jeregai se-ncinsese o sîrbă
îndrăcită.
Lumina roşiatică spăla picioarele care frămîntau
fînaţul cu talpa opincilor sau a botforilor. De la jumătate
în sus, jucătorii nu se mai vedeau. O cobză zbîrnîia pe
nerăsuflate. Dincolo, în linia a doua, unde erau tăbăruite
şi oştile băniei, nu se zăreau decît străjile, coviltirele
carelor şi muşuroaiele nenumărate ale frunzarelor. În
lunca Argeşului pîlpîiau focurile de la covălii.
Boierii au ieşit din saivanul voievodului, luînd-o în
răspărul dealului, printre stejerişul fraged care
încununa, creasta. Cînd să coboare dincolo de ea, a
trecut la pas un călăreţ, ducînd de-o ureche o tigvă
însîngerată de turc. Oştenii, înveseliţi, se strîngeau
cioatcă, arătînd-o cu degetul şi rîzînd zgomotos.
— Bun cap are Mihai... rupse tăcerea bătrînul stîlp al
Buzeştilor.
— Bun, neică! Poate prea bun, răspunse Radu
Buzescu.
— Mda, bine ziseşi! Poate prea bun... Îmi bănui că nu-i
şi Stroie de faţă. Ar fi avut şi el partea lui de cinste în bă-
tălie. Hronicul nostru s-ar fi umplut de fapte vitejeşti.
 Au mai mers cîţiva paşi în linişte, apoi Preda Buzescu
l-a apucat pe cel mic de amîndoi umerii, răsucindu-l
către el:
— Ai grija Danului, Radule! Mă tem de vreo urzeală
haină şi potrivnică.
— Nu te teme, neică... Kir Albertu merge, de bună
seamă.
E prea colţos şi la urma urmei e bun oştean.
— Chisaru?
— Acela, fără doar şi poate!
Radu Buzescu înţelegea şi neliniştile, şi gîndurile
fratelui său mai mare. Prin întunericul argintat de luna
răsărită dincolo de Argeş îi vedea fruntea încruntată şi
zbîrciturile dese de la colţul ochilor. Cu toţi anii, neica se
ţinea verde. Coiful îi asprea trăsăturile, iar platoşa îl
făcea mai drept şi mai falnic.
— Nu purta grija moşiilor noastre, domnia ta! Pînă
acolo n-are să ajungă Sinan. Olăcarii de la Ardeal
spuseră că Jicmond Bator şi-a repezit mireasa la cetatea
Gherlii, iar el cu oastea se porni spre munţi.
— Să te audă domnul, Radule! oftă boierul. Astă-
primăvară, abia de prididii cu aşezatul rumânilor fugiţi
din Vlahia Mare. Da’ ce-or mai fi năpădit acu, peste Olt...
— Veni şi vremea satelor din jos de Balş, neică. Bănia
s-ar putea zice că-i a noastră, spuse el sfios.
— Da, da!... Şi asta tot prin înţelepciunea ta... îl strînse
la piept, cu nespusă duioşie: Pe-aici nu-i nimeni... Stai o
clipă jos!
Sfatul celor doi fraţi s-a urmat în şoaptă. Caii păşteau
prin preajmă. Oştenii de dincolo de creastă începuseră să
se-nmoaie. Radu Buzescu se muncea să afle calea care l-
ar face pe Mihai să nu mai dea înapoi boierilor munteni
rumânii fugiţi peste Olt.
 — Steaua noastră urcă pînă-n crucea cerului, neică!
Acu se cuvine ferecată de boltă, pentru totdeauna... Cu
satele moşneşeşti să ne grăbim, pînă nu se-ntoarce neică
Stroie.
— I le cerem după luptă!
— Atunci!... Văzuşi că neica voi sa ne taie, cînd înche-
iarăm tractatele cu Jicmond Bator! Prea-i suflet în suflet
cu Mihai!
— Prost de cinstit! Norocul lui stă în noi şi-n Sima.
— Aşa-i, neică!
Jupînul Preda Buzescu şi-a mîngîiat barba, apoi s-a
sculat greoi, zăngănind din platoşă şi din pinteni.
— Vino să te binecuvînt, Radule! spuse el cu glas tre-
murător.
Prîslea şi-a scos chivăra, plecîndu-şi fruntea înaltă.
Pletele negre şi inelate i-au căzut pe-un umăr. Preda i-a
făcut semnul crucii deasupra creştetului, apoi,
apucîndu-i obrajii între palme, l-a sărutat părinteşte
între sprîncene. Radu Buzescu i-a sărutat mîna.
— Să ne purtăm vitejeşte, Radule! Ţine-l în frîu pe Kir
Albertu. Gustarăm din anafura slobozeniei şi din beţia
slavei! Mihai ne aduse atîta fală, cîtă n-aş fi visat în veci.
— Nu greşirăm suindu-l în Scaun!
— Poate că o să-i lăsăm arenda de la Genune!
— Aşa mă gîndii şi eu!
— După ce i-om aduce la vechea matcă pe verii noştri
Theodosie, Radu Florescu şi pe vel vornicul, atunci?!...
— Atunci, neică, steaua noastră se va chema luceafăr!
Jupînul Preda Buzescu a rămas cu ochii aţintiţi pe
urmele fratelui său mai mic, pînă cînd scînteierile
molcome ale chivărei s-au topit în vălurile de-ntuneric ale
văii. Fluierîndu-şi calul, a-ncălecat domol şi s-a lăsat
ostenit în şa, îndreptîndu-se spre tabăra proaspătului
său cumnat, banul Mihalcea.
Singura lui supărare în ziua aceea fusese neascultarea
lui Cătina Ilie, căruia îi poruncise să rămînă acasă şi să
păzească vadul de la Stoieneşti al Oltului şi care, voind
să-şi arate mulţumită către Mihai, căzuse în tabără cu
cincizeci de călăreţi armaţi pe socoteala lui.
— Cu adevărat că boiernaşii se sumeţiră peste măsură,
mormăi înciudat bătrînul boier, clătinîndu-şi capul.
Plasa de oţel a coifului a zăngănit metalic, frecîndu-se
de platoşă.
★
La un ceas după miezul nopţii, trabanţii, arbaletierii şi
puşcaşii pedeştri ai lui Albert Király s-au înşiruit în
tăcere deplină pe urmele oştilor boierului Radu Buzescu
şi Chisar, strecurîndu-se spre locul de pîndă hotărît de
voievod. Mişcarea se făcea pe un arc ocolitor, astfel ca
străjile de spahii să nu simtă nimic. Călăreţii
înfăşuraseră copitele cailor în zdrenţe de sac. Roţile celor
două tunuri de sprijin fuseseră înfofolite în frînghii
împletite din paie, iar osiile unse proaspăt cu catran.
Scutul de aramă coclită al lunei se agăţase de-o stea,
privindu-i c-un ochi galben de mort. Ba lui Dan i se
părea că luna asta ofticoasă îşi bate joc de el, rînjindu-i
ponciş şi cu anume înţelesuri. Oastea îl tîra cu ea, fără
să i se poată împotrivi. O simţea de jur împrejur, neagră,
mohorîtă, tăcută, ca pe-un şuvoi mîlos care-l va înghiţi,
dacă nu va lupta din răsputeri să iasă la ţărm. Noaptea
asta e noaptea chinurilor, noaptea răstignirii lui. Acolo,
în codrul nepătruns, stă şi priveghează omul Mihnei. Va
trebui să-i dea semn. Dar cum să-i dea, cînd îl are în
coastă pe boier Udrişte, cel proaspăt slobozit din robie,
care-l păzeşte cu atîta băgare de seamă, încît pare că
vede şi cu ochiul acoperit de albeaţă?! Nu i-a cercetat
cugetul şi nici n-are să i-l cerceteze. În urmă vine Bratu,
al treilea comis, fratele Vişei, ibovnica Turcitului, as-
cunsă la Venezia, iar după el, ca un puhoi, satele
călărăşeşti.
Pe acolo trebuie să fie şi cîinele de Lambru. Mersul
ăsta orbiş nu se deosebeşte cu nimic de alt mers, întru
totul asemenea, cînd drăgoieştenii... Şi-a ridicat fruntea,
scrîşnind din măsele. În vremea de pe urmă, viaţa l-a
pălit numai în moalele capului. Cîinele de Radu Buzescu
şi-a făcut jocul cu el. Acum îl leapădă. Bine cel puţin că
l-a scăpat din ghearele Chisarului. Peste capul mărunt al
tufelor se văd legănîndu-se suliţele oştilor oltene ale
Buzeştilor.

★
Călăraşii se găteau de hodină. Drăgoieştenii întinseseră
conoveţele, îşi legaseră caii la ele şi se strînseseră apoi
cete, cete, culcuşindu-se pe sumane, cu capetele
rezemate de scuturi. Dincolo de ei, pînă-n codru, se
auzea vorba repezită a ungurilor.
Dincoace, spre largul crîngului, cea măruntă şi aspră a
cîtorva sate de pe moşiile măriei sale. După ce dăduse
ocol locului de tabără, Lambru se-ntorcea spre ai lui,
cînd un glas mîhnit, întretăiat de suspine şi ofuri
prelungi, l-a făcut să se oprească în spatele unor tufe de
sînger.

— Mare potop pe capetele noastre, fraţilor! oftă necu-

noscutul. Mare potop! Au să ne calce spahiii în picioarele
cailor, fraţilor!...
— Care eşti ăla, bă? i-o reteză cineva, foindu-se. Ce tot
te văicări, ca o muiere dorită după... Omul spuse lucrului
pe nume, apoi trânti o sudalmă cumplită.
— Nu-i de-ai noştri, mormăi ostenit alt glas.
— Cruceoiul mă-ti de iscoadă! Ia stai tu...
După fîşîitul mîinii prin fînaţ, Lambru a-nţeles că
oşteanul îşi caută paloşul. În aceeaşi clipă, o umbră
adusă de spate s-a strecurat printre tufe, lungind pasul
lupeşte. Lambru s-a întins la pămînt. În fulgerarea cît
iscoada şi-a arătat faţa în lumina lunei, l-a recunoscut pe
logofătul Bîrsan de la moşia Stelea a boierului Dan. Va să
zică, o dată cu boierul, a scăpat şi sluga?! Ce putere a
Satanei l-o fi ocrotind pe Dan, nu poate şti. Dar de lăsat
din gheare n-are să-l lase. S-a sculat şi, uşor ca o părere,
a-nceput să se furişeze din tufă-n tufă, ţinîndu-l pe
logofăt de-aproape. Bîrsan se arăta mare meşter în a-şi
încurca urmele. A ocolit locul spre miazăzi, s-a întors
apoi către codru, trecînd pe lîngă nişte trabanţi care
sforăiau zdravăn, s-a întors pe aceeaşi cale, apoi,
îndreptîndu-se de şale şi fluierînd uşor, a luat-o drept
spre capătul taberei, acolo unde slujitorii ridicaseră
corturile boiereşti. S-a-nădit la vorbă cu străjile din faţa
cortului comisului Bratu, care se vede treaba că-l
cunoşteau, apoi s-a îndreptat spre cel de mătase roşie, al
Danului. Dintr-o privire, Lambru a-mbrăţişat tot
cuprinsul. Ca la o bătaie de săgeată se vedeau caii
călărimilor oltene, iar pe dreapta, în arcuitura codrului,
cei ai banderiilor de lăncieri unguri. Din tufele unde se
tupilase pînă-n cortul Danului erau ca la cinzeci de paşi.
Luna spăla poiana cu ape de argint. Perechi, perechi, cu
suliţe pe umăr, străjile se-ncrucişau în tot lungul ei. Fără
să mai pregete o iotă, şi-a luat paloşul subsuoară şi,
prinzînd o clipă cînd cei doi oşteni din spatele corturilor
au trecut spre stînga tăifăsuind cu glas scăzut, s-a lăsat
în fînaţ, tîrîndu-se cu îndemînare de şarpe. A prins din
zbor o fărîmă din vorbele celor doi:
— Noi apucarăm să dosim grîul în gropniţe...
— Noi, ba! Boierul ne scoase la boieresc. Pe urmă ne
scularăm la oaste. Rămaseră holdele pe seama muierilor.
A ajuns sub poala adapostului boieresc, lac de apa, cu
sufletul la gură. S-a dat în partea umbrită şi smulgînd cu
băgare de seamă cîteva smocuri de iarbă şi le-a presărat
pe umeri. A pipăit mătasea cu vîrful jungherului,
despicînd-o atît cît i-a trebuit să poată privi înăuntru.

★
În saivanul voievodului, vistiernicul Theodosie
Rudeanu şi vel vornicul Ivan primeau cele din urmă
porunci ale măriei sale. Vătaful Simion îl ajuta pe Mihai
să-şi lege curelele platoşei.
— Fă în aşa fel, vel vornice, spuse voievodul, ca-n clipa
cînd o răsări soarele, oştile să fie în priveală acolo unde
stăturăm astăzi. Înainte de luptă se cuvine să le
îmbărbătăm cu însăşi fapta noastră. Să-nţeleagă că mi-
am legat viaţa de viaţa lor şi că sînt cel dîntîi gata să-mi
pun pieptul pentru moşia noastră prea iubită! A smucit
platoşa, încercîndu-i tăria legăturilor, apoi l-a ţintuit pe
marele vornic cu privirea lui dogoritoare: Pari
nemulţumit, domnia ta! zîmbi el.
Boierul Ivan s-a-nchinat cu mîna pe inimă. De afară se
auzea rumegatul domol şi blînd al cerbilor. Făclia,
aproape arsă, fumega în creanga ei de fier. Logofătul
Udrişte scria un hrisov, aplecat peste măsuţa de abanos
a voievodului.
— Sînt nemulţumit, doamne! răspunse vel vornicul,
sumeţindu-şi fruntea. Boier Theodosie Rudeanu îmi
spunea că măria-ta sloveneşte din înţelepciunile
răposatului voievod Neagoe Basarabă... M-am desfătat şi
eu cu acele înţelepciuni, dar nicăieri n-am găsit vrun sfat
de oaste care să-l îndemne pe voievodul ţării a se pripi în
fruntea oştilor, la tăiatul cu sabia. Dimpotrivă! Înţeleptul
Neagoe Voievod te sfătuieşte, măria-ta, să stai între linia
întîi şi a doua, pe vrun muncel, şi să călăuzeşti lupta
prin porunci, nu prin fapte.
Mihai a rîs scurt, arătîndu-şi dinţii albi şi puternici. A
întins mîinile asupra vel vornicului şi l-a tras la piept.
Platoşele războinicilor s-au ciocnit, scrîşnind.
— Dacă te taie păgînii, măria ta? mai încercă marele
vornic. Pe noi cui ne laşi?!
Mihai l-a slobozit din braţe, făcînd cîţiva paşi repezi pe
sub pologul cortului. Logofătul Udrişte a prins o clipă
cînd s-a întors cu faţa spre el şi i-a întins pana.
Voievodul s-a frînt de mijloc, iscălind cu trăsături
smucite şi prelungi, fără să mai citească.
— Întăreşte-o cu pecetea mare a ţării, domnia ta, îi po-
runci logofătului. Apoi către Ivan vornicul: — Şi eu pre-
ţuiesc învăţăturile lui Neagoe Voievod, după cum să nu
crezi, iubite vel vornice, că nu le preţuiesc şi pe ale
căpitanilor cu care mă tot omoară Kir Albertu. Da, da!
spuse el încet, mai mult către sine însuşi. Le preţuiesc şi
le rumeg, da’ socot că acele învăţături sînt moarte şi
nefolositoare, dacă nu le potriveşti pe măsura locurilor şi
a oştilor tale. Iar locurile şi oştile mele îmi poruncesc mie,
stăpînul lor, să le dovedesc că atunci cînd un voievod
luptă pentru slobozenie, nu-l atinge nici fierul, nici
plumbul, deasupra lui plutind duhurile strămoşilor şi
dragostea celor vii. Aşa să ştiţi, domniile voastre!
Duhurile strămoşilor ne privesc de dincolo de veacuri,
încrîncenate şi necruţătoare. Faţă de ele n-avem putinţă
să ne ascundem faptele. Veacurile sînt mai grele decît
munţii, iar pulberea oaselor celor hăcuiţi întru slava
dreptăţii, mai tare platoşă decît toate platoşele din lume.
Nebănuit de frumoasă este purtarea bărbatului care-şi
închină viaţa izbîndelor războinice, dar neînchipuit loc de
cinste merită bărbatul care-şi ridică sabia întru
slobozenia neamului său. Ah, vel vornice! Cum aş vrea ca
vorbele mele să nu fie vorbe, ci jar aprins. Jar şi flacără,
să mistuie inimile hainilor şi să-mpătimească sufletele
celor drepţi.
— Jar şi flacără sînt, măria-ta! îngînă boierul Ivan.
Mihai nu l-a auzit. A stat o vreme nemişcat, apoi a
răsuflat adînc, frecîndu-şi tîmplele cu vîrful degetelor.
— Veacurile ne judecă, vel vornice! Ne judecă veacurile
şi nici în mormînt n-o să scăpăm de hula şi de batjocura
lor dacă nu ne cercetăm minţile şi inimile, găsind în ele
mintea, inima şi dorinţele norodului nostru. Iar mîine,
deopotrivă se cere înţelepciune ostăşească, dar mai ales
faptă vitejească.
Du-te, vel vornice, şi ascultă pe la focuri, aşa cum am
ascultat eu. Du-te şi vei auzi pe unul Trofim din
Buturugari, sau pe unul Buzea Gavrilă, sau pe mai ştiu
eu care om din glotime, şoptind că port un gugiuman
fermecat. Că acel gugiuman mă apără de rană, mai ales
după ce l-a străpuns plumbul tras de la cîţiva paşi de
emirul Baki... Du-te, vel vornice, şi spune-le că farmecele
care mă apără sînt dreptatea şi slobozenia! Tot ele şi-au
întins aripa ocrotitoare şi asupra lor. Ele, şi dragostea
mea, vel vornice...
Boierul Ivan s-a plecat atît de mult cît i-a îngăduit
platoşa. Cînd să iasă, Mihai l-a strigat să stea.
— Pentru slujba cinstită pe care mi-o slujişi şi pentru
vitejia de-o arătaşi pînă acum, după luptă, am să-ţi fac
înscrisuri pentru moşia Călugărenilor, cu venitul bălţilor
şi al vînatului, vel vornice, adause voievodul. Iar mîine,
dărăbanii de la aripa stîngă să nu-i lase păgînului nici
măcar o palmă din această moşie. Tot ai poftit, domnia
ta, s-o răscumperi de la datorii... Iată. Îţi prilejuiesc s-o
răscumperi cu sabia.
Vel vornicul a-ngenuncheat, sărutînd mîna aspră a
stăpînului său. Boierul Theodosie Rudeanu îşi dărăcea
barba, privindu-i pieziş. Cînd boierul Ivan a ieşit din cort,
s-a izbit piept în piept cu hotnogul Vifor, chemat la
porunca măriei sale. I s-a părut că omul se clatină pe
picioare.
— Prea multă băutură, prea multă băutură, mormăi
vesel vel vornicul, bătînd din palme să-i vină calul.

După aşezarea Carului mare, să mai fi fost trei ceasuri

pîna-n zori. Lambru asculta strigătul de ciuhurez scos cu
îndemînare de logofătul Bîrsan, cînd într-un corn de
pădure, cînd la cîteva sute de paşi spre celălalt corn, cînd
abia auzit, spre mijlocul ei întunecos şi tainic. N-avea
nici un rost să se ţină pe urmele logofătului. Din
şopocăiala boierului cu Bîrsan, înţelesese toată
tărăşenia. Sluga va striga ca ciuhurezu şi-i va răspunde o
buhă. Va merge după acea chemare firească şi
nebănuielnică, pînă cînd va da peste domnia sa biv vel
paharnicul Alecu Vlăşteanu, cu care se va purta cu-
viincios, ajutîndu-i să se strecoare în tabără, dimpreună
cu caii. Drăgoieşteanul chibzuise totul într-o clipită. Să
iasă de sub scutul cortului, ar fi fost zadarnic. Prada va
veni singură la el şi gîndeşte că i-ar face nespusă bucurie
măriei sale dacă i l-ar aduce plocon pe biv vel paharnicul
Alecu, dimpreună cu caii. Ce rost ar avea ca un boier
mare şi înstrăinat să tragă prin hăţişuri doi Cai de
povară?! Tocmai se frămînta cu astfel de întrebări, cînd
s-a simţit încleştat de gît şi cu vîrlul unui jungher vîrît
sub urechea stîngă. Cînd s-a smucit, duşmanul nevăzut
l-a pălit în tîmplă cu atîta înverşunare, încît i-au sărit
scîntei din ochi, apoi s-a-nmuiat, cufundîndu-se într-un
întuneric vîscos, cleios şi fără urmă de gînduri.
Boierul Udrişte, care-l văzuse de la bun început
strecurîndu-se lîngă cortul vecinului său, l-a înşfăcat de
brăcinar şi, săltîndu-l în spinare, a făcut cîteva salturi de
urs, pînă-n perdeaua adăpostului său. Se vede treaba că
Dan auzise ceva, deoarece ieşise afară cu sabia goală în
mînă. Boier Udrişte l-a zvîrlit pe Lambru în cort, ca pe un
sac, apoi a dat buzna, strigînd străjile.
— Umblă cineva prin preajmă, boier Dane, spuse el, în-
torcîndu-şi ochiul cu albeaţă în toate părţile.
Dan l-a măsurat lung, a ridicat din umeri şi fără o
vorbă a-nceput să cerceteze împrejurimile. Cînd a găsit
fînaţul tăvălit, a-ngenuncheat pipăind marginile
spintecate ale mătasei, apoi tot în genunchi s-a tîrît pe
urma făcută de Lambru, în curmezişul poienii.
— Ai găsit ceva, domnia ta? întrebă Udrişte.
— Nimic, răspunse acru Danul. Du-te şi te hodineşte,
boierule, că mîine ai să trudeşti destul... Se ridică în
picioare, îşi vîrî sabia în teacă, şi, după ce porunci
străjilor să nu se mişte de lîngă cort, ceru să-i vină calul.
— Mi se pare că făcui o prostie, murmură înciudat
boier Udrişte, întorcîndu-se în cort.

★
 — Vistieria, vistieria, veşnicul meu blestem, veşnicul
meu vis urît, lanţurile care-mi atîrnă pietre de moară la
fiecare picior.
— De, măria-ta, răspunse marele vistiernic, ridicînd
din umeri. Prea eşti darnic... Şi cu boierii, şi cu
prostimea. Veniră vistierniceii şi-mi spuseră că satele s-
au băjenit cu toatele.
Găsiră vetrele pustii şi se întoarseră cu sacii goi.
Umblă oamenii forfota pe toate drumurile, fără nici un
căpătîi. S-ar cuveni să-i poprim, doamne, şi să-i aşezăm
odată pentru totdeauna. Să se ştie cine plăteşte şi cît
plăteşte, să nu alerge vistierniceii pînă le iese sufletul şi
să se-ntoarcă aşa cum s-au întors în primăvara asta... Pe
bulgarii de-i aduseşi în ţară şi le dăduşi silişti îi scutişi
pe cinci ani. Măria-ta, măria-ta! îl mustră boierul
Theodosie Rudeanu. Peste o lună n-am de unde să mai
scot bani pentru plata oştilor, şi atunci?! George Palaticz
îmi socoteşte cel din urma aspru. I-o mai spusei...
Dacă nu se-nvaţă să se poarte cuviincios, el şi toţi
diecii lui Jicmond Bator, îi tai, măria-ta! Îi tai, chiar de-ar
fi să mă dai pe mîna gîdelui.
Mihai a rîs ponciş, luîndu-şi gugiumanul.
— Îmi pare, vel vistiernice, că şi domnia ta iscălişi
tractatul.
Boierul a oftat, neîndrăznind să-i întîlnească privirea.
— Gîndurile domniei tale sînt gîndurile mele şi mă
bucură că ne aflăm alături. Şi eu doresc să mîntui o dată
cu războaiele şi să aşez ţara pe temei straşnic. Fiecare
să-şi vadă de munca lui, aşa cum i-a fost ursită, să se
chivernisească, să aibă de unde-şi plăti dările, să
slobozim negoaţele, să aducem meşteri nemţi pentru
mori de hîrtie şi pentru pive de postavuri, rumânul să fie
rumân, moşiile să sporească. Ehei, vel vistiernice!... Da’
pînă acolo, tare mă tem că va fi nevoie să mai plătim
niscai vamă de sînge. Nasul lui Jicmond Bator a crescut
prea lung, moldovenii se ţin numai de zîzanii, şleahticii
nu-şi mai încap în piele de fuduli.
— Vrei să te scoli împotriva tuturor, măria-ta?
— Împotriva tuturor celor ce năzuiesc să ne înăbuşe şi
să ne sugă măduva din oase, vel vistiernice. Iar dacă
vremea mea va fi vremea războiului şi a sîngelui, se vor
învrednici urmaşii noştri să păzească moştenirea pe care
le-o lăsăm şi să-nflorească ţara ca pe o grădină! Am
vorbit destul! Acu se cuvine să făptuim. Logofete Udrişte,
dă-i vel vistiernicului hrisovul cu poruncile pentru
mitropolie şi bolniţele monastirilor. Veghează, domnia ta,
ca ciungii şi ologii de-or rămîne pe urma războiului
acesta înfricoşat să-şi găsească alinare pe lîngă sfintele
lăcaşuri, iar călugăraşii să nu-i pună la munci grele. Iar
celor ce vor voi, dă-le pămînturi în mahalaua calicilor,
dimpreună cu lemnul pentru bordeie. Să simtă mila şi
grija noastră, se-ntunecă el. Scoate-i din foc şi, după ce i-
or obloji muierile, dă-le drumul spre munte, cu căruţele
şătrăriei. De vistierie?! Lasă pînă mai tîrziu, vere
Theodosie! Pînă mai tîrziu!
Voievodul şi-a încins sabia cu cap de grif, a cercetat în-
cuietorile sipeţelului, apoi i-a întins logofătului Udrişte
pecetea cea mare a ţării.
— Mîine, stai lîngă hronicarul neamţ şi dă-i lămuririle
de ţi le cere, domnia ta, spuse el moale. Cine ştie?! Poate
jertfa noastra, aia la un capăt de lume, să trezească
crăiile din soamne... Poimîine în zori, pas la Plăviceni. Să
te descurci, logofete, cum vei şti. Eu oşteni de strajă n-
am să-ţi dau...
Doamna să-ncarce toate sculele de preţ, să ia copiii şi
să-ţi încredinţeze viaţa-i pînă la Sibii.
 Aici, glasul lui Mihai a avut un tremur de grijă şi de
nelinişte. Ochii lui mari, adînci, înflăcăraţi s-au umplut
de umbre.
Logofătul Udrişte şi-a pus un genunchi la pămînt,
lipindu-şi fruntea de poala coantăşului domnesc.
Voievodul l-a mîngîiat părinteşte pe creştetul nins.
— Iată logofete Udrişte, că l-am scos din tihna chiliilor
pe un anume monah Macarie şi l-am zvîrlit în vălmăşagul
vieţii.
— Monahul Macarie a ieşit la lumină şi şi-a găsit
sufletul, doamne...
— Sărută copiii, domnia ta. Coconului du-i iataganul şi
chivără aceea turcească şi povăţuieşte-l despre
adevărurile pentru care tătîne-su îşi pune viaţa. Jupîniţei
închină-i hetaiaua veneziană, iar doamnei, gîndurile
mele, din scapătul ăsta de noapte... Şi-a lăsat o clipă
fruntea în piept, cotropit de dorul alor lui: Acum nu
trebuie, nu trebuie şopti el în barbă.
— Despre scrisoarea către împăratul nemţesc, nu duce
grija, măria-ta, îl ajută logofătul Udrişte să iasă din greu.
Am cusut-o în carîmbul cizmei şi am să trec peste străjile
lui Jicmond Bator, viu sau mort.
— Viu, logofete, viu! De morţi n-am lipsă, tresări voie-
vodul.
— Viu, măria-ta...
— Du-te, monahule Macarie, şi spre această împlinire
a căilor tale. Simt în sufletul tău ceva din duhul
răposatului meu sfetnic, părinte şi duhovnic. Poate
diacul Nathanail îşi flutură cugetul prin preajmă, aşa
cum simt că şi le flutură vechii voievozi... Du-te! Pe mine
mă aşteaptă alte împliniri... Şi, mai ales, mă aşteaptă
moşnenii căpitanului Gheţea.
Logofătul i-a cuprins amîndouă mîinile şi i le-a sărutat
cu evlavie. Cînd Mihai a ieşit din cort, cerbii s-au ridicat
în picioare, adulmecîndu-l cu boturile lor de catifea
umedă. Voievodul s-a oprit o clipă, i-a scărpinat între
coarne, lipindu-şi obrazul de fruntea ţintată a unuia din
ei. Un copil de casă i-l adusese pe Sultan. Luna se
plecase spre asfinţit, în văluindu-se într-o mantie de aur.
Undeva, dincolo de saivanul domnesc, un pitpalac tehui
se chema limpede pe nume. După ce-a cercetat chinga,
Mihai a sărit în şa. Cerbii şi-au ciocnit coarnele, năzuind
pe urmele lui.
— Opriţi-i! porunci scurt voievodul.
Străjile i-au înhăţat pe după gît. Cel ţintat a mugit
domol, ca o mustrare. Voievodul a dat pinteni, fără să se
mai uite îndărăt. De dincolo de corturi l-a urmat un pîlc
de vînători domneşti, amestecaţi cu copii de casă.
Chivărele oştenilor zvîrleau fulgere. Logofătul Udrişte a
rămas înlemnit în faţa saivanului, cu braţele încrucişate
la piept şi cu ochii umeziţi de lacrimi.
— Spulber şi flacără, nu om, şopti el, în vreme ce
sălbăticiunile, slobozite din încleştarea străjilor,
amişunau boarea preceasului de ziuă cu ochii pe
jumătate închişi şi nările răsfrînte.

★
Cu hainele sfîrtecate de spini, cu obrazurile zgîriate,
boierul Udrişte şi cneazul Lambru se furişau neauziţi pe
urmele logofătului Bîrsan şi ale biv vel paharnicului
Alecu Vlăşteanu. Undeva la răsărit începuse să se
bănuiască lumina lăptoasă a zorilor. În codru era
întuneric şi o linişte atît de adîncă, încît paşii celor doi
oameni păreau veniţi din altă lume. Lambru se trezise,
după ce boierul îi trăsese cîteva palme zdravene. Nici n-a
făcut bine ochi, şi Udrişte a tăiat cortul în partea
dimpotrivă Danului şi după ce s-au tîrît pînă le-a ieşit
sufletul, ocolind străjile rînduite de potrivnicul lor, au
ieşit între caii călăraşilor. De acolo au trecut printre
roatele de trabanţi pînă-n marginea pădurii şi s-au
aşezat la pîndă, în stînga şi dreapta unei spărturi
proaspete, pe care au găsit-o lesne, după ramurile rupte
şi călcate în picioare.
— Pe aici au ieşit, mormăi boierul. Să ştii, oştene, că
dacă te atingi de paharnic, te ucid. Din pricina acestuia
şi a stăpînului său am vîslit eu ani îndelungaţi, ferecat pe
galioanele sultanului.
Lambru ştia că nu peste mult firul vieţii
necunoscutului care răsufla adînc, ca omul scăpat de
primejdie, se va rupe.
A călcat un vreasc. Trosnetul a răsunat ca o puşcătură
de pistol. În aceeaşi clipă, boier Udrişte a ţîşnit din desiş,
izbindu-l pe paharnic sub falcă cu atîta putere, încît s-au
auzit pîrîitul oaselor sfărîmate. Bîrsan a scos un strigăt
de spaimă, rupînd-o la fugă. Paloşul lui Lambru l-a ajuns
din urmă, crăpîndu-i ţeasta în două.
Fostul lopătar îşi vîrîse faţa bărboasă în obrazul pahar-
nicului, răsturnat pe spate. Îl zgîlţîia ca un apucat,
şuierîndu-i aceleaşi şi aceleaşi vorbe:
— Anii mei, nemernicule!... Anii mei!... Anii mei!... L-a
înşfăcat în braţele lui de vîslaş şi l-a tîrît afară din codru.
Începuse să se lumineze. Dinspre corturi veneau în
goană cîţiva oşteni.
— Prea tîrziu, boier Dan, prea tîrziu, rînji Udrişte, pu-
nîndu-şi prada pe picioare şi trăgîndu-şi jungherul.
— Logofete Udrişte? se holbă înspăimîntat prinsul.
— Închină-te, Vlăştene! scrîşni boierul.
— Am copii, fie-ţi milă! Omul era galben ca moartea.
 Gura însîngerată i se schimonosea îngrbzitor.
— Şi eu am avut!...
— Ajutor!... Ajutor!
Biv vel paharnicul a-ncercat să scape, dînd buzna, cu
capul plecat între umeri. Udrişte l-a prins cu stînga de
chica răvăşită şi cu dreapta i-a înfipt jungherul în piept,
despicîndu-i-l.
La răsărit se arătase dunga de purpură învîlvorată a
zorilor.

IV

13 august, la vremea cînd se-ngînă ziua cu noaptea şi

stelele se sting ca nişte dragoste uitate, cînd peste lume
fîlfîie aripi de taină, iar firea aşteaptă într-o linişte
deplină, cu ochii abia întredeschişi, întîiul sărut al
soarelui.
Hotnogul Vifor, ascuns între crengile unei sălcii
bătrîne şi pletoase, cu arcul agăţat de-un ciot, cu patru
cucure pline cu săgeţi la-ndemînă, pîndea faptul de zi, cu
ochii pierduţi peste baltă. În dreapta, tocmai bine să
poată trage nestingherit, nu mai departe de cîţiva zeci de
paşi, podul de peste Neajlov începea să se desprindă din
fumegarea apelor. Tot cuprinsul atît de cunoscut se-
nvăluise în fuioare de scamă albicioasă, care se-
ntruchipau din luciul bălţii, înşurubîndu-se leneş peste
pădurea de stuf, să se topească apoi în îmbrăţişarea
purpurie a razelor săgetate în mănunchiuri piezişe.
Urmărise ca un străin lupta tăcută şi furişă pe care
zorii o duceau cu mantiile lungi ale nopţii. O luptă în
care fiecare palmă de lumină răzbătea smulgînd
întunericului cîte-un colţ din lumea stufului şi a
nămoalelor grase, putrede şi pline de miresme
îmbătătoare. Aşa au ieşit rînd pe rînd, din nefiinţă, lotca
veche cu fundul spart a moşului Nichifor, cele cîteva
lease de răchită, întinse dincoace de pod, să
împrejumuiască locurile de pescuit, capetele înfrunzite
ale parilor de salcie, între care muierile împleteau cînepa,
sălciile scorburoase, ochiurile de apă acoperite cu
mătasea broaştei, cu frunzele late ale nuferilor şi cu
foarfeca bălţii, apoi, ca-ntr-o străluminare d; o clipă, zorii
şi-au înstăpînit biruinţa asupra zărilor, însufleţind
tăcerile şi poleind taberele turceşti, răsfirate pe dealurile
Stoieneştilor şi ale Strîmbei. O vidră şi-a prelins blana
lucie sub picioarele putrede ale podului. Aici, sub mal,
un crap de aur a bătut apa cu coada. Broaştele um-
pluseră lacul cu orăcăitul lor. O pereche de berze a trecut
la rasul canafurilor de papură, vîslind rar din aripi, aşa
de aproape, încît le-a văzut mîlul închegat pe picioarele
roşii.
...Ah, balta, balta lui şi Neajlovul lui! Locurile dragi
unde-a învăţat să se dea de-a scufundişelea, unde a
simţit înfiorarea întîiului pescuit şi-a dibăcit cotloanele
ascunse unde cufundarii îşi ţeseau cuiburile! De ce l-a
sortit măria sa morţii, făgăduindu-i vel vornicului balta,
şi satul, şi slobozenia lor? De ce l-a mînat soarta să audă
acea făgăduinţă, cînd l-ar fi putut cruţa?! Şi aşa, de aici,
nu va scăpa viu.
Încaltea, ar fi murit cu gîndul că jertfirea de i-o cere
măria sa are un rost. Un rost pe care numai oşteanul
legat de brazdă poate să-l înţeleagă şi să-l preţuiască.
Voievodul le poruncise lor, celor din Buturugari,
Stoieneşti şi Hulubeşti, să-mpînzească stufurile şi-n sus
de pod, şi-n jos de el, iar de acolo, din ascunzişurile
tainice şi de nepătruns, să semene moartea în spatele
păgînului. Ar fi plecat cu sufletul uşor, ducînd în inimă
chipul măriei sale, alături de al Irinuţei şi al fecioran-
drului. Dar aşa?! Blestem! Cîtă amărăciune adîncă,
amestecată cu nădejdi nebune n-a purtat în el. Acum,
stuful, sălciişul, codrul, toate i se par numai gratii. Gratii
dese, de nestrăbătut, menite să-i îngroape zilele, să-l
fringă, să-l înăbuşe.
O sleială cumplită i-a înţepenit mădularele. Ţînţarii îi
dădeau tîrcoale, ciupindu-l înverşunaţi de mîini, de faţă,
de pleoape. Deodată, peste mişuna şi forfota bălţii s-au
revărsat chemările prelungi şi aspre ale imamilor.
— La ilîha, Illî Allîhu va Muhîmmadun rasulullîhi1...
Vorbele străine i-au izbit urechile ca nişte ciocane. Un
val de ură încrîncenată i s-a ridicat din piept, gonindu-i
sîngele în cap.
— Da’ voi ce mai vreţi, fiarelor? Ce mai vreţi?... Şi-a
ridicat pumnii cît maiele deasupra capului, ameninţînd
cerul.
Dincolo, cîţiva arapi duceau cămilele la apă. Dihăniile
îşi legăneau cocoşele, călcînd deşălat şi leneş. La podul
de peste Cîlniştea se arătaseră topciii, mînînd bivolii de la
balimezuri.
Hotnogul Vifor a clămpănit de cîteva ori din două
scîndurele pe care le purta în chimir. Bălţile i-au răspuns
pe rînd, cu măcăit de raţe, clămpănituri de barză şi
orăcăit gros de buhai... Se făcuse ziuă.

1 Nu e alt Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed este trimisul său

 Un fir de lumină strecurat prin frunzişul gorunului
cădea pe fruntea lui Mihai. Radu Gheţea îl privea cum
doarme, învăluit în mantia de mătase, cu trăsăturile
împietrite, fără nimic la căpătîi, cu frîul calului petrecut
pe după picior, ca orice oştean de rînd, şi-i venea greu
să-l scoale.
— Cîte nopţi n-o fi dat geană pe geană, şopti cneazul
Berivoiu ţinîndu-şi cuşma cu pene de gotcan în mînă.
Bună parte din oştenii şi cetaşii Pădureţului se
strînseseră la cuviincioasă depărtare de voievod şi nu-
ndrăzneau nici să răsufle. Caii păşteau prin preajmă,
înşeuaţi şi încăpestraţi.
Copiii de casă şi vînătorii călări se tocmeau în rînduri.
Călcîndu-şi pe inimă, Radu Gheţea a-ngenuncheat lîngă
măria sa şi l-a scuturat de umeri. Voievodul a sărit în
picioare ca ars.
— Să trăieşti la mulţi ani, măria-ta! se-nchinară pînă
la pămînt moşnenii, zîmbind cu gurile cît şurile.
— Ei, vitejilor! Dacă era după voi, m-aţi fi lăsat să dorm
pînă-n ziua de apoi.
— Fererească-ne sfîntul, doamne! răspunse Berivoiu,
legănîndu-se pe picioarele lui scurte şi crăcănate. Ziua de
apoi socotim că-i aproape, dar nu pentru noi! se umflă el
în chimir. Şi mai la urma urmei, sîntem setoşi de sîngele
păgînului... Aşa că de bună seamă te-am fi trezit.
— Şi voi ziceţi la fel? întrebă Mihai înveselit, în vreme
ce vătaful Simion îi turna după ceafă apa pe care o
adusese în chivără.
— Şi noi, doamne, se tălăzuiră moşnenii.
Voievodul s-a frecat bine pe faţă, pufnind şi ţîfnind pe
nări. S-a şters cu poalele mantiei, şi-a tocmit platoşa,
apoi a sărit sprinten în şa.
— Să vă văd la luptă, şoimilor! strigă el, întorcîndu-şi
armăsarul pe două picioare.
Într-o clipă, moşnenii au încălecat, potrivindu-şi
suliţele să nu se-ncurce în crengile copacilor. Sub
frunzare plutea lumina dulce a faptului de zi. Cu o
repeziciune potrivită firii acestor călăreţi, Mihai i-a scos
în vadul secat al unui pîrîiaş cu malurile lutoase fărîmate
de viituri, pe care le-au urcat la pas spornic, pînă sub
poala dealului din faţa Călugărenilor.
Ajuns în preajma şleaului, şi-a tras fugarul între nişte
tufari, lăsînd călăreţii să se-nşiruie în linie de luptă, pe
cete şi polcuri.
A ferit crengile cu băgare de seamă, iscodind lacom
tabăra spahiilor. Oştenii semilunei forfoteau prin curţi.
Pîlcuri, pîlcuri treceau cu caii la Neajlov. Caraulele se-
ndreptau la pas spre Copăceni, cu vîrful suliţelor
fulgerînd în razele roşiatice ale zorilor.
Se vedea de departe, după cum stăteau în şei şi după
tarhatul de luptă, că sînt oşteni vechi şi încercaţi. Un
zîmbet rău şi hain i-a schimonosit buzele cărnoase.
Moşnenii simţiseră apropierea duşmanului. Cei bătrîni
înlemniseră, uşor plecaţi înainte, ascultînd tropotele din
ce în ce mai apropiate. Flăcăiaşii, pe care chemarea
obştească îi găsise pe la căpitănii făcînd muştru sub
privegherea cetaşilor schilodiţi în războaiele de astă-
iarnă, îşi puteau ascunde cu greu nerăbdarea şi teama.
Un cal, poate tînăr şi acela, a nechezat prelung.
Caraulele s-au oprit pe loc, cercetînd stufărişurile
crîngului, cu mîinile streaşină. Un ofiţer de spahii, cu o
mantie purpurie fluturîndu-i pe umeri, călare pe-un cal
arăbesc negru, şi-a tras iataganul, făcînd semn cîtorva
călăreţi din aripa dreaptă s-o ia înainte. Mihai a aşteptat
pînă-n clipa cînd cercetaşii turci ajunseseră atît de
aproape, încît nu se putea să nu-i dibăcească. Atunci a
dat pinteni, smulgîndu-şi sabia din teacă. Crîngul s-a
umplut de tropote, tufişurile au fost despicate cu
piepturile cailor, sutele de moşneni, întăriţi cu vînătorii şi
copiii domneşti, au ieşit la lumină, bătîndu-şi fugarii cu
pintenii. Luate din pripă, neaşteptîndu-se la o năvală,
caraulele au şovăit, jucîndu-şi caii pe loc, apoi s-au pus
pe fugă, scoţînd strigăte de spaimă.
Radu Gheţea gonea în dreapta voievodului, chiar în
lungul şleaului. Strîngea straja paloşului, cumpănindu-
se în scări şi încercînd să-i potrivească paşii lui Diavol în
aşa fel, încît tot ce-o scăpa de sub tăişul măriei sale să
intre sub puterea lui.
Vîntul goanei îi lăcrimase ochii, vîrîndu-i sub pleoape
cîteva musculiţe. S-a şters cu dosul palmei stîngi. Iată
spinarea celui dintîi spahiu. Păgînul şi-a lepădat suliţa şi
întoarce mereu capul teşit, acoperit de coiful rotund, cu
străluciri de aramă.
Acum a zvîrlit scutul. Se răsuceşte fulgerător şi trage
cu pistolul. Radu Gheţea s-a plecat uşor pe stînga.
Paloşul a vîjîit scurt. A trecut pe lîngă spahiu ca fulgerul,
văzîndu-l cu coada ochiului cum se dă peste cap şi cum
intră sub pîcioarele cailor moşneşeşti.
Împotriva obiceiului lor, roşii nu scoseseră nici un
răcnet.
Călăreau plecaţi pe oblîncuri, neguroşi, cu cuşmele
trase pe frunte. Se prăvăleau asupra taberei turceşti într-
o huijuială uscată de tropote, lăsînd în urmă trupurile
hăcuite ale caraulelor şi nori grei de praf. Diavol parcă
înghite panglica gălbuie a şleaului. Satul se apropie ca
fulgerul. Cuprinsul s-a umplut de răcnetele turcilor, de
porunci, de trosnetul pripit şi sec al cîtorva pistoale.
Căpitanul a mai apucat să vadă miriştile pustii, un măr
cu fructele în pîrg, şalvarii verzi ai unei straji tupilate sub
harabalele care-nconjurau tabăra, apoi, strunindu-şi
armăsarul, a trecut în zbor peste oiştea unei harabale,
căzînd în mijlocul cîtorva harabagii cu ochii holbaţi de
spaimă, în vreme ce voievodul sfîrteca cu sabia întîiul
cort ieşit în cale.
Mihai fugărea un başbulucbaşa de spahii, sărind peste
gardurile de spini ale ogrăzilor. Turcul, sprinten şi
viclean, îl ducea spre mijlocul satului, unde cîţiva iuzbaşi
bătrîni strînseseră un steag de călăreţi şi se căzneau să-l
urnească la atac.
Dincolo de sat, cele două trîmbe de moşneni năzuiau
să-l cuprindă la mijloc şi să se-nbuce la podul de peste
Neajlov. Cai fără călăreţi alergau spre pădure. Fără să
mai asculte poruncile ofiţerilor, spahiii care adăpau au
sărit în şa, împingîndu-şi fugarii în apă. Tîrît de goană şi
de mînie, Mihai a nimerit în forfota oştenilor păgîni,
stropit de sînge, cu albul ochilor holbaţi, cu barba vîlvoi,
cu dinţii sticlind. Văzîndu-se singur, s-a ridicat în scări şi
înainte de a se năpusti asupra tigvelor încoifate, a scos
strigătul pe care de atîtea ori îl auziseră oştirile de
pămînt:
— Moarte turcilor!
Cu o repeziciune de fulger, sabia voievodului a smuls
falca unui iuzbaş scund, apoi, tăind pieziş, a
descăpăţînat pe cel mai apropiat spahiu. Păgînii se-
ncurcau în suliţe, unii se căzneau să fugă, alţii voiau să
meargă înainte; uliţa, nu mai largă de doisprezece
călăreţi, îi sugruma, caii se ridicau rînchezînd pe două
picioare, se făcuse o învălmăşeală de iad, întărită de ge-
metele celor hăcuiţi, de poruncile başbulucbaşului şi de
tropotele din ce în ce mai apropiate ale copiilor de casă,
aduşi val vîrtej de vătaful Simion. Mihai simţea în tot
trupul beţia luptei. Îl ducea pe Sultan numai din pulpe,
mlădiindu-se pe sub fulgerul iataganelor, oprind
loviturile mai dibace cu fierul, căutînd să izbească numai
la beregată sau între umeri. Copiii au dat buzna,
răsturnînd tot ce le venea în cale. Voievodul i-a lăsat să
treacă înainte spre podul pe care se-nghesuiau fugarii şi,
strunindu-şi armăsarul la trap uşor, a ieşit dintre
hoituri, ferind un cal care zăcea răsturnat, cu burta
spartă de-o suliţă şi maţele vărsate în praful năclăit de
sînge şi de spumă albă.
Berivoiu descălecat pe malul Neajlovului, roşu de
mînie, fugărea printre sălcii doi harabagii înarmaţi cu
iatagane. Radu Gheţea, urmat de hotnogul Caloian,
ajunsese la pod. Cîţiva moşneni urmăreau spre vadul de
la Uzunu o mînă de călăreţi păgîni. Hoituri sparte
cumplit de suliţe şi hăcuite de paloşe zăceau snopite prin
curţi, agăţate de garduri, răsturnate pe uliţe. Un spahiu
uriaş, cu o suliţă înfiptă între umeri, căzuse peste
ghizdurile unei fîntîni. Cîteva albine bîzîiau supărate,
dînd tîrcoale coifului căzut alături, într-o băltoacă
frămîntată de copite, Praful începuse să se aşeze în
straturi aurii. Fugarii care apucaseră să treacă Neajlovul
pe pod ajunseseră în Hulubeşti. Voievodul ieşise la întîia
gură a Cîlniştei, privind ţintă frămîntul taberilor lui
Sinan. Din baltă se auzeau răcnetele spahiilor prinşi şi
căsăpiţi de oamenii hotnogului Vifor. Vedea cortul rotund
de mătase albă al căpeteniei cercetaşilor, aşezat pe dealul
de la Strîmba, dar nu putea ghici al cărui paşă era.
Neajlovul scosese la mal hoitul umflat şi vînăt al unui
iuzbaş, cu o săgeată înfiptă în grumaz. Soarele începuse
să dogorească.
Zîmbind în barbă, voievodul a petrecut din priviri un
grup de călăreţi cu mantii bogate, care, după ce se
strînseseră în faţa cortului cu tui de paşă, o luaseră la
goană spre Stoieneşti, scoţînd de sub copite norişori
pufoşi de colb.
Sinan, călare pe armăsarul lui de luptă botezat Tasih1
galopase într-un răsuflet pînă dincolo de Uzunu,
oprindu-se pe limba de deal care intra în Cîlniştea, urmat
de sipahîlar agasi, credinciosul Osdemir, de locotenentul
Asan şi de steagul verde al profetului. Curtea marelui
vizir, satîrgiii nubieni, garda de spahii a steagului sfînt s-
au rînduit în cea mai mare grabă în spatele bătrînului,
care spumega de mînie. Dincolo de baltă, ghiaurii prădau
corturile binecredincioşilor, le încărcau în harabale,
alergau să prindă caii şi catîrii, chiuiau, se foiau ca
viermii. Iar aici, aici peste mlaştină, înconjurat de vulpile
şi porcii de căpitani, nu poate fi decît cîinele de Michali.
Cogea Sinan Paşa urmărea printre pleoapele
întredeschise olăcarii valahi care goneau înapoi, cu
capetele oştenilor săi înfipte în vîrful suliţelor. În acelaşi
timp ciulea urechile să audă murmurele celor din jur.
Bivolii de spahii au dat năvală în tabere, răcnind ca nişte
turbaţi că l-au văzut cu ochii lor pe Michali. Că beyul e
negru ca smoala şi are un iatagan numai fulgere, care îţi
ia căpăţîna de la o sută de paşi. Pe cîţiva i-a bătut cu
topuzul peste fălci. Coiful încins începuse să-i ardă
fruntea. Tabulhanaua, chemată la poruncă, sosea fugind
de-a valma.
— Mai repede, cozi de măgar! răcni Sinan la trîmbiţaşii
uzi leoarcă.
Taberele răsunau de ţipetele ascuţite ale imamilor, care
aţîţau oştenii la luptă. Izbucniseră şi tobele, şi fluierele
tabulhanalei.
Pe podul de peste Cîlniştea începuse să se scurgă la

1 Învingătorul
trap întins cel dintîi buluc de călăreţi asiatici. Sinan Paşa
şi-a dărăcit barba încet şi gînditor. L-a trimis pe ieng
iceriler agasi, generalul de ieniceri, cu şase mii dintre
ienicerii de Damasc, ca sprijinit de cavaleria de Azia, să i-
l tîrască la picioare pe Michali. Tuiurile roşii ale fiilor
pustiului flutură vesel în vîrful suliţelor. Dacă generalul
de ieniceri dă greş, are sa-i reteze capul de taur în faţa
ortalelor. Să se ducă pe urmele lui Ferhat, tocmai în
fundul Gheenei, puiul de şacal! Topci başul Giafer
împinge la poalele dealului douăsprezece balimezuri
mari. Topciii arabi, goi pînă la mijloc, cu trupurile de
abanos leoarcă de sudoare, cu cerceii de aur jucîndu-le
în urechi, se înjură unii pe alţii, trăgînd la frînghii. Au
început să se apropie chervanele cu ghiulele şi cu praf de
puşcă, hurducîndu-se prin gropile drumului. Miroase a
baltă, a sudoare de oameni şi de cai, a catran de uns
osiile. La Strîmba, cercetaşii lui Hasan Paşa au intrat în
tocmeală de marş. Îi va ţine acolo, pînă va vedea cu ce
şiretlic îl încearcă fiul de căţea. Lui Mehmet bey, Allah i-a
luat minţile, iar Şeitan, sluga. Cînd huriile i-au deschis
pleoapele, se aştepta ca pacea să domnească peste lume,
iar Michali să fi fugit cu coada-ntre picioare.
— Allah!
Mii de strigăte s-au ridicat spre cerul alburiu, împîclit
de zăduf. Topciii s-au oprit din lucru, cu mîinile streaşină
la ochi. Marele vizir s-a săltat în scări. Scînteind în soare,
cu steagurile legănîndu-se, tropotind, învăluite în praf, s-
au arătat oştile de la Kara-Iflac. Bătrînul a chicotit în
barbă, subţiindu-şi pleoapele şi lăsîndu-se în şa, cu un
răsuflet uşurat.
Va să zică eunucul de Sigismund nu s-a unit cu
Michali, iar beyului i s-au suit fumurile şi nebunia la
cap, dacă cutează să-l înfrunte pe el, Cogea Sinan Paşa,
bătrînul leu al împărăţiei, care şi-a purtat coama în toate
războaiele lumii, doar cu brîuleţele acelea subţiri de
suliţe, abia înnodate de poala codrului.
Şi ce puşcoace de balimezuri are?!
— Allah! La amiază smulgem barba fiului de căţea, fir
cu fir, mormăi vizirul, înveselit peste măsură. Iar pe but
perestupe1 îi scopim şi-i biciuim pînă au să ne aducă
muierile pentru oaste.
— Chutbè! răspunseră deodată toţi cei din preajmă,
cerînd astfel lui Allah laurii biruinţei.
Topci başul Giafer a ridicat steagul galben al topciilor,
pe care era zugrăvită o sabie roşie cu două tăişuri, frîntă
în formă de fulger, şi o semilună de aur, în semn că peste
puţină vreme va fi gata de tragere. Cete de muselimi,
alcătuite din lucrători idolatri murdari creştini, s-au
împrăştiat prin codru, după trunchiuri şi crengi, cu care
să proptească roţile tunurilor, Curînd, împrejurimile s-au
umplut de scîrţîitul fierăstraielor şi de tocăitul securilor.

Călugărenii-s aşezaţi pe o limbă de pămînt mărginită la

miazănoapte-apus de bălţile Neajlovului, iar la apus şi
miazăzirăsărit, de însăşi matca apei. După ce curge la
vreo trei sute de paşi depărtare de sat, paralel cu
marginea lui vestică, Neajlovul se-ncovoaie într-un arc de
nouăzeci de grade, apropiindu-se de liziera sudică, pînă
cînd îl depăşeşte şi, izbindu-se de picioarele dealului
care-l desparte de Argeş, îşi îndreaptă cursul spre
răsărit-miazăzi, întîlnindu-şi apele nămoloase cu ale Cîl-

1 Idolatri murdari.
niştei, mai jos de parii Morii lui Varlaam.
Mihai şi-a oprit liniile de luptă dincoace de sat, cu faţa
către podul de peste Neajlov, atingînd cu aripa stîngă
malul apei şi stăpînind şleaul care venea de la Uzunu
prin vad, iar cu aripa dreaptă legîndu-se de sălciişul
crescut de-a valma cu stuful, în bălţile de deasupra
Călugărenilor. Călărimile din mijlocul liniei încălecaseră
şleaul Călugăreni-Hulubeşti, cu hînsarii tigheceni chiar
pe şleau şi cu scutelniceii şi sărăceii la aripi. Soarele se
ridicase spre prînzişor, lungind umbrele suliţelor pieziş în
faţa oştenilor. Roiuri de muşte verzi zbîrnîiau deasupra
hoiturilor umflate şi negre ale păgînilor răpuşi în zori.
Mirosul dulceag de sînge şi de carne hăcuită se amesteca
cu cel de mîl putred şi de baltă, cu cel de sudoare de cal
şi de om, plutind deasupra oştenilor în valuri închegate,
uleioase şi grele.
Mihai cerceta cu înfrigurare cînd pregătirile topciilor de
la Uzunu, cînd bulucurile de călăreţi aziatici, intraţi între
bălţi. Dacă turcii s-ar grăbi, ar însemna că balimezurile
lor n-ar mai putea trage decît cel mult în linia a doua...
Acolo, unde se ridică steagul acela mare, păzit de atîta
putere de oaste cu chivărele scînteind, trebuie să fie
Sinan. Vicleşugul lui a dat roade neaşteptate. L-a oprit
pe vizir, a oprit tot tăvălugul nesfîrşit de oşti şi iată că
acum începe să le tragă uşor, uşor, ca un pescar dibaci,
aici între mlaştini şi codri, unde n-au să se poată sluji de
puterea pe care le-o dă nesfîrşirea mulţimilor şi unde va
birui tăria de cuget şi priceperea.
Bulucurile de călăreţi se opriseră. În schimb, topciii
începuseră să furnice de la chervane la balimezuri, în
şiruri lungi şi negre. A smucit frîul, întorcîndu-se asupra
oştilor. Un simţămînt de fală, de încredere şi de mîndrie
i-a umflat pieptul.
 Neclintite, rezemate în suliţe, în baltage, în paloşe şi-n
arcuri, aşteptau furtuna, împietrite ca steiurile. Din
pădurea de vîrfuri lucitoare, de cuşme şi de coifuri, din
răsufletul lor adînc, din privirile grele şi neguroase, din
feţele aspre se ridica un duh al puterii, un duh al
cerbiciei, un glas al măreţiei şi al veşniciei.
Mihai s-a lăsat pătruns de înfricoşata străşnicie a
duhului acesta războinic cu care-l învăluiau oştile sale,
apoi, ridicîndu-şi topuzul de aur deasupra capului, s-a-
ndreptat în galop spre căpitanul Mîrzea, cu steagul mare
al ţării după el. Sultan îşi arunca picioarele scurt, cu
gîtul încordat, cu coama fîlfîind.
Timpanele şi dobele călărimilor şi pedestrimilor au dat
glas. Crainicii s-au înşiruit în faţa oştilor, din cincizeci în
cincizeci de paşi, ridicîndu-şi trîmbiţele cu prapuri de
mătase spre cer.
Voievodul s-a oprit pe şleau, cu stînga în care ţinea
topuzul înfiptă în şold, sub platoşă. Mantia ţesută cu
vulturi de aur îi atîrna peste crupa armăsarului. Soarele
îşi adunase strălucirea în nestematele surguciului.
Tunarii signorului Mantovano deshămaseră. Unii
duceau caii înapoi, alţii clădeau ghiulelele şi săculeţii cu
pulbere, adăpostindu-le în spatele leaselor de răchită.
Cînd trîmbiţele şi-au ogoit chemările limpezi şi
bărbăteşti, voievodul şi-a făcut strigările către oaste:
— Fraţilor şi vitejilor!
— Fraţilor şi vitejilooor! Vorbele au trecut din crainic în
crainic, stingîndu-se spre aripi.
Fiecare cuvînt al măriei sale avea un miez de foc, un
miez fierbinte care se topea în sînge, un miez smuls din
dogoarea fiecărei inimi de oştean, oglindind deopotrivă
gîndurile, ca şi simţămintele, visele de mîine, ca şi ura
cumplită de astăzi. Radu Gheţea le asculta cu ochii
închişi.
— Mai bine să pierim cu cinste la război, pînă la unul,
decît să trăim cu ruşine, vitejilor!... Păgînul vrea să ne
robească, păgînul vrea să ne strice legea şi credinţa,
păgînul ne-a supt vlaga... El nu ne dă pace să ne
muncim moşia, el ia pruncii de la sînul maicii lor!
Fraţilor! Îmbărbătaţi-vă întreolaltă, ridicaţi-vă cugetul
spre cel atotputernic şi sa hrănim iadul cu trupurile şi
sufletele cotropitorilor.
Cîteva bubuituri înfundate s-au rostogolit peste baltă.
Radu Gheţea a deschis ochii. La cîţiva zeci de paşi în faţa
darabanilor vel vornicului Ivan s-au spart patru ghiulele,
grohăind şi scoţînd fum negru şi puturos. Buza dealului
de la Uzunu s-a tivit cu vălătuci de scamă cenuşie. La
semnul voievodului, popa Stoica urmat de un oştean
călare care-i ţinea căldăruşa, a trecut în goană prin faţa
liniilor de oşteni pravoslavnici, stropindu-i cu aghiasmă
şi blagoslovindu-le steagurile. Oamenii se descoperiseră,
lăsîndu-şi pletele şi chicile sub dogoarea soarelui.
Pe malul Neajlovului, purtînd în spate legături de stuf,
se strecurau sîneţarii domneşti şi vînătorii pedeştri
înarmaţi cu arcuri, hărăziţi de voievod să secere de la
spate oştile lui Sinan.
Căpitanul Gheţea i-a văzut tupilîndu-se cu mare
îndemînare pe la rădăcinile sălciilor şi rămînînd
nemişcaţi, ca nişte smocuri de papură cotropite de zăduf.
Dinspre Hulubeşti venea la trap uşor cel dintîi buluc de
călăreţi aziatici, cu tuiurile fîlfîind şi sunînd ascuţit din
fluiere.
Pe podul de peste Neajlov intrase başbulucbaşul, care
călărea o frumuseţe de cal alb, urmat de şase iuzbaşi cu
burnuzuri roşii, încoifaţi şi împlătoşaţi, după care
veneau, în rînduri de cîte doisprezece, timarioţii
pustiurilor. Mihai stătea alături de signor Mantovano.
Deodată, başbulucbaşul a ridicat mîinile către cer, calul
a făcut o săritură într-o latură, trîntindu-şi călăreţul ca
pe un sac, şi, nechezând sălbatic, cu o săgeată înfiptă în
gît, a pornit într-o goană nebună, călcînd frîiele în
picioare.
— Aha!... Te pişcă moartea!
— Te duseşi, fălosule, pe apa sîmbetei!
— Ai noştri, bă, ai noştri! se veseliră oştimile.
Bulucul a dat pinteni, trecînd podul la galop şi urcînd
pe şleau, drept asupra locului unde stătea voievodul.
Slobozind astfel gura podului, timarioţii au îndăluit la
pas, tocmindu-se în linie de luptă, în vreme ce bulucurile
celelalte acopereau aripile din goană. Mihai a măsurat
din priviri cît mai aveau turcii pînă să ajungă la semnele
ridicate de săbierul tălian pentru deschiderea focului şi,
văzîndu-i destul de departe de ele, i-a făcut un semn lui
Sfetea, maimarele crainicilor. Bătrînul s-a ridicat în scări,
ducînd cornul la buze, încet şi cu evlavie. A scos o tîngă
prelungă, ca un hohot de plîns. Pe loc, hărţuitorii au ieşit
dintre linii, slobozindu-şi caii asupra bulucurilor de
călăreţi păgîni. În aceeaşi clipă, malul Neajlovului s-a
umplut de pîrîituri, iar săgeţile şi-au fulgerat vîrfurile în
soare. Cîţiva călăreţi au căzut pe coame, scăpînd suliţele
şi pavezele rotunde din piele de rinocer. Rîndurile s-au
stricat, caii fără stăpîni au luat-o razna. Pe pod se-
nghesuiau ienicerii de Damasc. Tragerea celor ascunşi
prin bălţi s-a-ndesit. O parte din timarioţi au descălecat
şi-au început să cerceteze malurile. Toată oastea era cu
ochii pe căpitanul Racea, care umpluse cîmpul de luptă
cu fiinţa sa. Se proptise în faţa başbulucbaşului de la
aripa stîngă, atît de departe, încît să nu-l poată detuna
cu pistoalele, şi-l împroşca pe limba lui cu cele mai
năstruşnice sudălmi şi ocări.
— Burtă împuţită de bivoliţă nefătată! Fiu de căţea îm-
preunată cu un şacal chior! Am să te prind de mustăţi şi
am să te scopesc, urîtule! Boaşele am să le frig pentru
Mahomed al tău, iapă galbenă! Guzganule...
Fiii pustiului i-au răspuns cu răcnete de mînie. Boierul
Barbă Albă îşi ridicase obrăzarul coifului şi rîdea în
hohote, de i se scutura cămaşa de zale pe el. O dată cu
boierul se veseleau şi oştile de la aripa dreaptă.
Başbulucbaşa şi-a împintenat calul şi cu iataganul scos
s-a repezit la Racea. Căpitanul s-a prefăcut speriat, dînd
dosul în huiduielile şi fluierăturile turcilor.
Purta un coif italienesc şi o platoşă cu umerari de oţel,
îmbrăcată peste coantăş. Cînd i-a venit bine, s-a întors
asupra ofiţerului împărătesc, ocolindu-l uşor pe stînga,
în aşa fel încît să-i vină greu ca să-l pălească peste capul
calului şi, plesnindu-l cu harapnicul, l-a smuls cu
dibăcie din şa. Într-o clipă a fost asupra lui, i-a dat un
pumn în tigvă, l-a aruncat în curmezişul oblîncului şi
pînă să se trezească iuzbaşii, a tulit-o cu el spre linia
tunurilor, trecînd prin faţa signorului Cosma Capponi, cu
bărboiul înfoiat de fală şi cu turbanele zbătîndu-se în
vîrful suliţei. Ajuns în faţa măriei sale, l-a apucat pe
başbulucbaşul ameţit de brîu şi l-a lăsat binişor la
pămînt, în strigătele vesele ale tighecenilor şi
scutelniceilor. A făcut o închinăciune adîncă şi s-a întors
în harţ. Ceilalţi hărţuitori ba puşcau cu pistoalele, ba
trăgeau cu arcurile, tulburînd tocmeala la luptă a
bulucurilor. Toată oastea a văzut cum doi iuzbaşi l-au
prins cu arcanele pe curteanul Constantin Sitarul, cum l-
au tîrît între rînduri şi cum l-au ciopîrţit cu iataganele,
aruncînd în cele patru vînturi halci de carne amestecate
cu zdrenţe sîngerinde din îmbrăcămintea făcută ferfeniţă.
 — Păgînii!... Păgînii! se tălăzuiră oamenii, strîngîndu-şi
armele mai aproape de ei. Poruncile căpeteniilor au
răsunat din ceată-n ceată:
— Înainte!... Cu Dumnezeu înainte!
Liniile de luptă s-au mişcat într-un huruit greu,
înfundat şi năvalnic. Tunarii împingeau balimezurile,
puşcaşii îşi turnau praful în tigăiţă din mers. Se auzeau
poruncile cetaşilor de arcaşi:
— Pregătiţi săgeţile! Rîndul întîi, înţeglaaaţi!
Ienicerii de Damasc alergau pe aripi, cu archebuzele la
mînă, fără să le pese de focurile trase din stufăriş.
Signorul Vicenzo Bombardier Mantovano oprise
bombardele. Crainicul Sfetea a chemat hărţuitorii, care
s-au întors în galop. Italianul a ridicat sabia. Cele zece
balimezuri de cîmp s-au zborşit toate deodată, sărind pe
loc, zdrăngănind şi învăluindu-se în clăbuci înecăcioşi de
fum. Ghiulelele au plesnit între rîndurile de călăreţi,
stricîndu-le şi vărsînd maţele cailor. După a patra salvă,
oştenii din linia întîi pluteau într-un nor de scamă, care-i
îneca, îi făcea să tuşească şi le închidea vederea spre
duşmani. Mihai a trecut dincolo de fumăraia tunurilor.
Acum era clipa cea mai prielnică pentru izbire. Turcii nu
intraseră în tocmeală, ienicerii erau învălmăşiţi şi cu
sufletul la gură, călăreţii abia-şi puteau stăpîni caii. S-a
întors, negru la faţă, cu dinţii sclipind, cu topuzul ridicat:
— Înainteee!... Moarte turcilor!
— Moarte turcilor! au răspuns miile de glasuri,
spărgînd văzduhul coclit de căldură, în care praful îşi
aşternea greoi straturile pîcloase. Ajunse la optzeci de
paşi de ienicerii de Damasc, pedestrimile armate cu
sîneţe s-au oprit pentru întîia salvă. Mihai ocolise oastea
pe aripa dreaptă şi se aşezase pe-un colnic, între cele
două linii de luptă. Avea ascunse în pădure steagurile de
curteni, cele ale copiilor de casă şi vînătorii călări.
Hotnogul Caloian îi ţinea în preajmă steagul mare al ţării.
Mai erau acolo vătaful Simion, straja de copii cu cetaşul
Pătru din Copăceni - de oblîncul căruia era legat
başbulucbaşul - logofătul Udrişte, hronicarul neamţ
Balthazar Walter şi olăcarii. Perdeaua de fum a
balimezurilor se risipise, lăsîndu-i slobod tot cîmpul de
luptă. Inima îi bătea rar, atît de rar, încît îi auzea fiecare
zvîc. Iată că se arată limpede meşteşugul căpeteniilor
sale. Călărimile s-au oprit în loc, în vreme ce aripile de
pedestrime s-au arcuit asupra păgînului, puşcărindu-l de
aproape. Poruncile cetaşilor de arcaşi răsună limpede:
— Înţeglaaaţi!... Drumuuu!
Un nor de săgeţi a zburat deasupra cîmpului, sîsîind
şerpeşte. Călăreţii păgîni şi-au ridicat scuturile deasupra
capetelor. Caii loviţi rînchezau dureros. Mihai şi-a
încleştat dreapta în oblîncul şeii. Timarioţii plecaseră
suliţele şi dăduseră năvală, chiuind sălbatic. În aceeaşi
clipă au fulgerat şi paloşele căpitanilor lui. Roşii,
tighecenii, mazilii s-au culcat pe oblîncuri. Miile de
tropote au zguduit colnicul. Cele două trîmbe de călăreţi
se apropiau una de alta, cu atîta iuţeală, încît vo-
ievodului i s-a părut că se vor strivi.

★
Vremea încremenise. Văzduhul fierbea. Cămaşa de
sîrmă, încinsă şi grea, îi intra în carne. Simţea cum
leapădă sudoarea, ape după ape. Gîtlejul i se uscase.
Coiful fierbinte îi fierbea creierii. Mîinile îi amorţiseră din
încheieturi. Cu toate astea, se bătea de sîrg. Totdeauna
cu socotinţă, în aşa fel încît nici să nu-şi scrîntească
mîna, nici să nu-i sară sabia, izbind-o în vreo platoşă.
Diavol era numai spumă. Cînd îi dădea pinteni, se
repezea cu dinţii rînjiţi şi se muşca cu caii timarioţilor.
După ce opriseră năvala turcomanilor, rupîndu-şi şi unii
şi alţii suliţele, începuseră să se-nvălmăşească la lupta
cu sabia. Radu Gheţea a prins o clipă cînd în jurul lui s-a
făcut un gol, ridicîndu-se în scări să poată vedea încotro
să bată. Îi împinseseră binişor înapoi pe păgîni. Mai ales
pedestrimile, care se luptau cu mare rînduială. Suliţele
lungi ale şirurilor din spate ieşeau înainte ca un zid de
vîrfuri ucigătoare, apărîndu-i de minune pe ghiogarii şi
pe cei cu paloşe, aşezaţi în rîndul întîi. Sîrbii din aripa
stîngă se băteau ca leii, conduşi de banul Sava. Barba
albă de patriarh a războinicului era stropită de sînge.
Radu Gheţea aflase de la cneazul Iosif Bîtă că păgînii
luaseră moaştele sfîntului Sava, patronul Sîrbiei, de la
monastirea Mileşevo şi le arseseră astă-primăvară, la
Belgrad, în văzul poporenilor, ca să-i înspăimînte. În loc
de asta, îi întărîtaseră şi mai amarnic. Şi sîrbii şi bulgarii
luptau pe viaţă şi pe moarte. Scrîşnetul fiarelor, mirosul
de scînteie şi de hoit, gemetele răniţilor călcaţi în
picioare, gîfîitul luptătorilor se contopeau într-un iad
clocotit, plin de praf şi de moarte.
— Păzea, căpitane!
...Abia a avut vreme să se culce pe coama lui Diavol,
cînd i-a trecut pe deasupra mînerul luciu de abanos al
unei suliţe.
Turcomanul care-l împunsese şi-a stăpînit calul, dar
cneazul Berivoiu l-a luat dintr-o coastă, zburîndu-i
ţeasta. Alt timariot, cu o blană de gazelă atîrnată pe
umeri, l-a pălit pe Berivoiu, năzuind să-i crape capul.
Bătrînul cneaz, cu faţa acoperită de praf amestecat cu
sudoare, şi-a smucit calul într-o latură, astfel că
duşmanul nu i-a retezat decît penele de gotcan de la
cuşmă. Asta i-a adus moartea, pentru că plăieşul nu
putea suferi asemenea ruşine. După ce l-a căsăpit,
spintecîndu-i burta, Berivoiu şi-a alăturat fugarul de
Diavol, răcnindu-i la ureche:
— Beleşte ochii, finule, că te paşte moartea... Ehei!
Iarciu crapă de ciudă în iad, văzînd ce mai petrecere am
încins aici... Mai abitir ca-n vremea slăvitului Radu
Voievod, cum zicea răposatul cneaz... Huiuuiuu!...
Păleşte-l, bă, la tigvăăă!
Răsucindu-şi paloşul însîngerat pe deasupra capului, a
dat năvală peste cîţiva turcomani, care-i înghesuiseră de
moarte pe Costa Ursu şi pe Iosif Veveriţă. În aceeaşi clipă
Radu Gheţea a trebuit să se apere de alţi trei călăreţi,
care-i căutau gîtul cu tăişurile late ale iataganelor. A
înţeles că oricît ar fi cosit, numărul năvălitorilor creştea
mereu, ca şi cînd i-ar fi scos dintr-o tolbă fără fund
însuşi Satana.

★
Mihai privea împietrit cum ienicerimea se scurge
dinspre Hulubeşti într-un şir neîntrerupt, cum trece
podul şi cum, pe cete mici, pătrunde prin zeci şi zeci de
pîraie în şuvoiul învălmăşit al luptătorilor,
împrospătîndu-l mereu, umflîndu-l mereu, lărgindu-i
aripile, îngroşîndu-l, cu toată ploaia de săgeţi pe care
linia a doua, încă neatinsă, o trimitea peste capul liniei
întîi, împuţinîndu-i şi rărindu-le şirurile. Compania
jupînului Nikolaus Theil ieşise din luptă, locul ei luîndu-l
darabanii vel vistiernicului Theodosie Rudeanu. Nemţii
îşi curăţau liniştiţi archebuzele. În jurul steagului vel
vornicului Ivan şi al boierului Barbă Albă, păgînii se
strînseseră cioatcă. Darabanii comisului Radu Florescu
dăduseră înapoi. Nu se mai putea alege păgînul de
creştin. Ştia unde sînt ferentarii numai după suliţa cu
turbane a căpitanului Racea. Între mazîli şi darabani,
aici la o zvîrlitură de băţ, se făcuse un gol, în care un
buluc de timarioţi, condus de un iuzbaş uriaş, înzăuat,
înarmat cu o sabie persienească, n-a întîrziat să dea
navală, încercînd să împingă laturile şi să lărgească
punga. Iuzbaşul, urmat de cîţiva zeci de oşteni, scăpase
între linii, repezindu-se în aripa stînga a darabanilor,
care pînă să se întoarcă şi să facă faţă, au început să
cadă stropşiţi cu vrăjmăşie şi îndemînare.
— Du-te şi spune popii Stoica... porunci voievodul unui
olăcar. Stai! Văd că popa ştie singur ce are de făcut.
Într-adevăr, fărcăşanul ridicase crucea deasupra
capului, întorcîndu-se în şa spre glotimea desculţă şi
nerăbdătoare.
— Pe ei, bă Iovilor!... Pentru slobozenie, bă urgisiţilor!
Gloatele s-au mişcat în fugă, plecînd ţăpoaiele, furcile
şi coasele. Popa i-a lăsat să treacă de el, apoi s-a-ntors,
strigîndu-i lui Mihai:
— Uită-te, măria-ta!
— Mă uit, popo! i-a răspuns voievodul, făcîndu-i un
semn prietenesc cu topuzul.
— Moarte turcilor! a mai răcnit cu glasul lui de tunet
popa Stoica, înainte de a tăbărî asupra timarioţilor care-
şi struniseră caii, gata să se repeadă în noul duşman.
— Moarte turcilor! au detunat glotimile, izbind cu atîta
furie, încît într-o clipă darabanii au fost împinşi înainte,
iar capetele încoifate ale călăreţilor pustiului au început
să se rărească cu repeziciune. Erau traşi din şei cu
fuşturile, erau împunşi în pîntece cu furcile, cosaşii
coseau de sîrg picioarele cailor.
Mihai a răsuflat uşurat. Aripa dreaptă se-ntărise,
rămînînd înfiptă în brazdă. Norii grei de praf ieşiţi de sub
tălpile luptătorilor, îi îngreunau vederea cîmpului de
bătaie. Sultan îşi muşca zăbala, bătînd cu piciorul în
pămînt. Hronicarul Balthazar Walther scria de zor într-
un terfelog aşezat pe oblîncul şeii, muindu-şi pana în
călimările pe care le purta la brîu, rostind într-una
acelaşi cuvînt:
— Kolossal!... Kolossal!...

Sinan Paşa suduia amarnic, ameninţînd oştile de

dincolo cu topuzul. De trei ceasuri porcul de iang iceriler
agasi n-a izbutit nimic. Lupta stă pe loc. Blestemaţii de
ghiauri n-au dat o palmă înapoi. În loc să se fi mîntuit de
mult cu capra de Michali, iată că se apropie vremea
rugăciunii de amiază şi el stă în soare, să vadă pînă unde
merge prostia capetelor de pîslă.
— Ai, ai! se tîngui marele vizir, întorcînd spre paşalele
adunate la poruncă un zîmbet plin de viclenie. Toată
oştirea a văzut cum cele douăsprezece mii de iatagane nu
l-au putut răpune pe diavolul de bey. Ghiaurii sînt
osteniţi, însetaţi. Allah le-a umplut ochii cu sudoare şi
praf, iar el are aici zeci de mii de iatagane odihnite. Toată
dimineaţa au behăit turmele de oi, trimise de la raia de
Ali Paşa, toată dimineaţa mirosul fripturii de berbec i-a
gîdilat nările. Spahiii şi-au adăpat caii, caii ghiaurilor au
pîntecele lipite de spate. A hinchinit vesel, umflîndu-se în
platoşă. Privirea lui piezişă, verde şi rea, s-a-ncălzit, dînd
peste vestiţii şoimi ai Deri Devletului. A descălecat,
sprijinindu-şi talpa pe spinarea unui paic muiat în
mătăsuri şi-n ceaprazuri de aur, făcîndu-le semn
paşalelor să-l urmeze.
De pe buza dealului, chiar de deasupra balimezurilor,
bătălia îşi dezvăluie toate tainele. Pentru fiii lui Allah nu
poate fi altă învăţătură a luptelor decît învăţătura lăsată
de umbra lui Dumnezeu pe pămînt, marele Soliman. Nu
poţi s-o calci fără să te pască nefericirea veşnică.
Binecredincioşii vor lupta şi de data asta, învăluindu-i pe
ghiauri în braţele semilunei. Iar sultanul va căpăta în dar
pentru ici chessine - tezaurul dinăuntrul seraiului - sabia
lui Michali, s-o ţină alături de dintele lui Mohamed, de
kasîkci tasci - diamantul lingurarului - sfîntul caftan şi
crucea bătută în nestemate, adusă de la Bogdan-Ilî de
măreţul Soliman. Alt plocon mai minunat nu şi-ar fi
putut dori muieraticul burduhănos şi fricos ca hiena.
Oricît l-ar batjocori pe Michali, simte că-l urăşte cu o
urmă de teamă şi de cinstire ostăşească. De la Cassichu
Vodî - Ţepeş Vodă - nimeni n-a mai băgat atîta spaimă în
sufletele binecredincioşilor ca Michali. Iar el? El ?! A oftat
adînc arătîndu-i înfricoşătorului Satîrgi Paşa aripa stîngă
a oştii lui Mihai.
— Acolo, şoimule!... Prin vad, cu toţi spahiii steagului
roşu.
Pe Hasan Paşa, cu cercetaşii de Azia, l-a pus să
ocolească bălţile şi să cadă în aripa dreaptă a beyului,
strecurîndu-se ca leul neînfricat şi sîngeros al pustiului,
iar el, cu steagul sfînt al profetului, ajutat de paşii
Husein, Haidar şi Mustafa, va trece Dib Alaiul peste pod
şi va izbi oştile duşmane în fruntea lor de bivoliţe
murdare. Soarele poleia coifurile aurite ale paşalelor,
care ascultau poruncile cu capetele plecate şi dreapta
apăsată pe inimă. Satîrgi, un anatolian cît un urs, cu
nasul teşit de lovituri, cu faţa neagră-gălbuie brăzdată de
urmele albe ale săbiilor care-l tăiaseră în toate războaiele
imperiului, sta rezemat în fierul luciu al satîrului,
mîngîindu-i tăişul cu laba păroasă.
La semnul marelui vizir, locotenentul Asan a adus
steagul verde al profetului, plecîndu-i mătasea sfîntă
deasupra căpeteniilor îngenuncheate pentru jurămînt.
— Ia tacbt, ia bacht!1 rosti Sinan, cu glas aspru cuvin-
tele jurămîntului sacru dinaintea luptelor grele.
— Ia tacbt, ia bacht! răspunseră paşalele, atingînd cu
frunţile flamura dătătoare de puteri nebiruite.
Tabulhanaua a început să cînte, zdrăngănindu-şi
alămurile.
Cei zece mii de spahii ai steagului roşu, înşiruiţi pe
drumul de sub codru în toată lungimea lui, şi-au ridicat
suliţele, chemîndu-l pe Allah. Mai apoi l-au strigat pe
marele vizir, cu nume de laudă:
— Du-ne la luptă, leule! O, soncur! O, aleb! Vrem să ne
arătăm vitejia sub ochii tăi.
Trăsăturile înnegurate ale bătrînului oştean s-au
limpezit.
Paicii l-au ridicat în şa.
— Pentru gloria lui Mohamed! Am să vă împart
timaruri la Kara-Iflac. Cele mai bogate timaruri din
împărţire! Tigrilor neînfricaţi!
Cei care l-au auzit au strigat în cor:
— Aferim! Iuzung ac olsun!...
Căpeteniile au încălecat, alergînd spre bulucuri, cu
tuiurile puterii după ele. Dervişii cadrii au început să
joace printre oşteni, chemîndu-l pe Allah. Glasurile
ascuţite ale imamilor stăpîneau toată larma taberelor.
Sinan Paşa i-a făcut semn lui Ibn Rusta să se apropie.
— Ce-ai visat azi-noapte, akilsis? întrebă el şoptit şi

1 Sau tronul, sau fericirea eternă

nerăbdător.
— Şoimul alb purta pe frunte un turban de nestemate,
iar în gheare, iataganul!
— Cbair ola! murmură Sinan, şi fără să mai asculte ur-
marea visului se depărtă la trap uşor, urmat de curte şi
de steagul nebiruit al Aliotmanului.

★
Şirurile nesfîrşite ale ienicerimii Dib Alaiului, învăluite
de praf, se scurgeau într-una dincoace de pod. Cînd
soarele a ajuns în crucea cerului, bălţile s-au umplut de
răcnetele pedestrimilor turceşti, care le treceau întinzînd
din smîrc în smîrc loitrele chervanelor şi harabalelor,
trunchiuri de sălcii şi scînduri cioplite în grabă de miile
de robi bulgari. Bombardele aşezate pe dealul Uzunului
trăgeau salvă după salva, rărind şirurile din urmă ale
liniei a doua de luptă, care se apropiase pînă la zece paşi
de linia întîi. Deasupra pămîntului pluteau aburi de
sînge, amestecaţi cu fumul cenuşiu al exploziilor. Dincolo
de colnicul pe care stătea Mihai vedea oglinzile
Neajlovului lucind oţeliu. Dinspre codru se tălăzuiau
miresme grele de aer zăcut şi de frunze putrede, încinse
şi răscoapte. Şi-a oprit o clipă privirea ostenită pe faţa
başbulucbaşului prins de Racea. Ochii piezişi ai
turcomanului zîmbeau mijit, şiret şi crud. Răsufla adînc,
adulmecînd spre puhoiul binecredincioşilor, cu nările
răsfrînte.
— Allah! strigă el, frămîntîndu-se în legături.
Mihai s-a-ntors spre pod. Steagul verde al profetului,
despre care îi vorbise jupîn Răzbici, se mişca cu măreţie,
înconjurat de spahii. În faţa lui, călăreţul urmat de cele
trei tuiuri legate cu lame de argint, peste coiful căruia se
pleacă sangiacul roşu şi mătăsurile verzi al bairacelor1,
nu poate fi decît Sinan Paşa. Voievodul şi-a muşcat
buzele pînă la sînge. S-a stăpînit cu greu să nu dea
pinteni şi să nu se repeadă nebuneşte asupra marelui
vizir. Ceauşi după ceauşi goneau în toate părţile, plecînd
de la scara acelui călăreţ.
— Caiafa bătrînă vrea să schimbe tocmeala! mormăi
Mihai în barbă, cu ochii ţintă pe vizir.
Tuiurile fîlfîiau uşor, mătasea sangiacului şi a
bairacelor se-nvăluia în ape molatice. Dinspre Hulubeşti
coborau acum bulucurile de spahioglani, floarea
călărimilor semilunei, cu vîrfurile lungi ale suliţelor
scînteind în soare. Mihai şi-a încleştat mîinile în oblîncul
şeii cu atîta putere, încît unghiile i se albiseră.
Hronicarul Balthazar Walther înlemnise cu pana
deasupra terfelogului. O picătură de cerneală s-a prelins
pe ciocul penei, pătînd cu albastru foaia gălbuie,
aşternută cu slove prelungi şi tremurate. Mihai simţea în
el toată viaţa bătăliei. Osteneala de moarte a oştenilor săi
îi sleia mădularele.
Acum, războiul ajunsese în cumpăna lui cea mare. O
singură clipă de şovăială, o singură spărtură în rînduri,
şi puhoiul turcesc i-ar fi întors oastea peste cap,
spulberînd-o ca şi cînd n-ar fi fost. Neomenească era
puterea cu care brîuleţul lui de oşteni ţinea în loc
talazurile nesfîrşite ale păgînilor, care-şi aveau izvoarele,
hăt, dincolo de Hulubeşti şi de Stoieneşţi.
O frînghiuţă legată cu capetele de coturile Neajlovului,
împotriva unei herghelii de armăsari sălbatici... Sinan s-a
lăsat tîrît de mînie, intrînd în luptă. Acum nu mai poate

1
Stindarde, semne distinctive ale marilor viziri.
vedea cheia războiului, aşa cum ar fi văzut-o dacă ar fi
rămas pe dealul Uzunului. Gîndurile îi scăpărau, aţîţate.
Ochii lui mari, neliniştiţi, plini de umbre, cuprindeau
deopotrivă oştile în încleştarea lor sălbatică, ca şi
mişcările spre înapoi, începute de bulucurile timarioţilor
aziatici din mijlocul liniei turceşti. Spahioglanii trecuseră
podul şi, ţinînd malul Neajlovului, urcau spre aripa lui
dreaptă, încercînd s-o-nvăluie.
Asupra aripii stîngi se ridicau din vad, zvîrlind de sub
copitele cailor curcubee de stropi, spahiii steagului roşu.
Iată-l pe polcovnicul Ocesalsky cum se frămîntă în şa şi
cum repede în ajutorul archebuzierilor nemţi două sotnii
de cazaci pedeştri cu sîneţe. Dacă nu-şi lărgeşte aripile,
peste o mică de ceas turcii au să-l împresoare. Şi-a lăsat
privirea să rătăcească peste linia pedestrimilor şi a
gloatelor. O vînzoleală nesfîrşită de ghioage şi de paloşe,
o pădure de suliţe întinse înainte, sub care orice năvală a
ienicerilor se huluia în sînge. Ar fi vrut din toată inima să
descalece şi să-l strîngă în braţe pe cel dintîi pedestraş
aflat în cale.
— Michali!.. Michali!
Răcnetele sălbatice ale spahioglanilor, care porniseră
ca o furtună asupra ferentarilor şi fustaşilor lui Racea, l-
au trezit din gînduri. Caii, împinşi chiar pe marginea
bălţii, îşi smulgeau cu greu copitele din nămol, zvîrlind
stropii de tină în obrazurile rîndurilor din spate. Mîlul
clefăia şi chiftea frămîntat de miile de picioare. Se auzea
gîfîitul opintit al gonacilor şi scrîşnetul scărilor izbite una
de alta. Spahioglanii s-au prăbuşit peste ferentari, uzi
leoarcă şi stropiţi cu nămol, din cap pînă-n picioare.
Balimezurile de la Uzunu îşi mutaseră tragerea asupra
Călugărenilor.
— Vrei să mă perpeleşti între două focuri! rînji Mihai,
văzînd cum încep să se aprindă casele satului. S-a
smucit în şa, poruncind cu glas răguşit: Domnia ta,
logofete, ia hronicarul de aripă şi scoate-l către Copăceni.
Pătrule, suie-l în şa pe rob şi păs la jupîn Radu Buzescu.
Spune-i să-l dăruiască căpitanului Kir Albertu şi să stea
gata de luptă! S-a ridicat în scări, trăgîndu-şi sabia şi
strigînd din răsputeri:
— Curtenii, copiii şi vînătorii!... După mine, vitejilor!
A coborît colnicul în goană, urmat de hotnogul Caloian,
cu steagul mare al ţării desfăşurat în vînt, şi de vătaful
Simion, trăgînd cu coada ochiului la timarioţii aziatici, pe
care Sinan îi schimba cu ortalele de ieniceri rumelioţi...
...Poruncile voievodului stăpîneau toate şirurile de
luptă, zburînd din om în om, din cetaş în cetaş, pînă la
căpitanii şi boierii din fruntea oştilor. Călărimile băniei şi
lipcanii vel postelnicului Preda Buzescu, urmaţi de
curtea măriei sale, au trecut în goană prin pîrtia deschisă
de tighecenii lui Mîrzea, tăbărînd asupra ienicerilor
rumelioţi, spîrcuindu-i şi împingîndu-i înapoi. În acelaşi
timp, deliii şi beşliii jupînului Ştefan Petnahaci ungurul
şi ai hotnogului Simion Lehaciu au intrat între roşii
căpităniei Ruşilor de Vede şi boierii mazîli, ţinînd piept
ienicerimii şi prilejuind pedestrimilor de darabani,
glotimilor şi ferentarilor o uşurare a luptei, tocmai atît cît
a fost nevoie ca vîrful aripii drepte să se tragă îndărăt şi
să-şi strîngă rîndurile, pavăză lîngă pavăză. Acelaşi lucru
s-a-ntîmplat la aripa stîngă, unde zaporojenii, duşi
năvalnic de polcovnicul Ocesalsky, au intrat între roşii
căpitanului Gheţea şi între haiducimea sîrbească şi
bulgărească, slobozind din încleştare darabanii,
compania de archebuzieri nemţi şi sotniile de cazaci
pedeştri. Oastea luase forma unui unghi de cocoare, cu
vîrful de fier al călărimilor înfipt în inima ienicerimii şi cu
laturile de pedestrime ţinînd piept năvalelor necurmate
ale spahiilor Deri Devletului, sprijinindu-se la miazăzi pe
lunca Neajlovului, iar la miazănoapte pe poalele codrului
Vlăsiei.

Pentru boier Dan toată dimineaţa a fost un cazan al

Satanei, în care a fiert în zeama lui. Prostul de Barbă
Albă era să-l spintece, atunci cînd i-a deschis ochii
asupra faptelor şi a viitorului. Cum de nu văd orbii de
mazîli din Vlahia Mare că li s-au băjenit satele în Oltenia,
cum de nu văd că dacă turcii vor fi înfrînţi astăzi, lucru
cu neputinţă de gîndit, atunci mîine de bună seamă îi vor
călca în picioarele cailor, iar Sinan le va împărţi moşiile
paşalelor şi timarioţilor?
Alerga de colo pînă colo prin cort, cu faţa scăldată în
sudoare. Marginile negre ale legăturii de catifea petrecută
peste găvanul scurs i se umeziseră. Sub pologul de
mătase, căldura era de nesuferit. De cînd cu răscoala,
slăbise. Pomeţii îi împungeau obrajii. Părul din creştetul
capului începuse să i se rărească. Sub ochiul teafăr avea
cearcăne vinete şi pungi de piele uscată. Mîinile,
încrucişate la spate, îi tremurau într-una. Clinchetul
cămăşii de zale îl supăra peste măsură.
Se simţea încolţit de aproape; Aflase de fapta lui
Udrişte şi a Lambrului, fără să poată face nimic altceva
decît să-şi muşte mîinile. S-a oprit în faţa celor patru
burdufe din piele de bivol, cetluite cu pecetea
defterdarului împărătesc, pe care desigur că Sinan le
scoase din vistieria oştii, privindu-le prostit. Singura lui
nădejde rămăsese Kir Albertu. S-a apropiat de perdeaua
cortului, trăgînd cu urechea la vorba străjilor cu care-l
înconjurase cîinele de Radu Buzescu. Nu le putea auzi,
din pricina vuietului şi larmei luptătorilor. Din clipă-n
clipă ieşise în prag, cu sufletul la gură, ars de nerăbdare,
bucuros să vadă prostimea lui Mihai lepădîndu-şi armele
şi alergînd cu suliţele spahiilor între coaste. De fiecare
dată se întorsese clocotind de mînie. Norii de praf
pluteau statornic deasupra aceluiaşi colţ de pădure,
peste care se-nfiripaseră în zori,
A ciulit urechea, strîngîndu-şi pumnii la piept. Tabăra
se umpluse de tropote şi de porunci. Răsufla pripit. Are
aici patru sute de suliţe de pe moşiile lui. Ori îl cumpără
pe Kir Albertu, ori încarcă burdufele cu aur şi se trage în
Lehia, la pan Zamoyski, cu toate averile care-l aşteaptă la
Stelea încărcate în chervane.
— Încă n-am încheiat războiul, cîine! bîigui el, potrivin-
du-şi coiful. Cînd a ieşit afară, norul de praf se mutase
spre mijlocul limbii de pădure, care acoperea vederea
cîmpului de bătaie, iar călărimile lui Radu Buzescu şi
cele ungureşti erau în şa. Cîţiva cosaşi ţîrîiau adormiţi.
Nesfîrşită, Vlăsia fumega pe zare, îmbrobodindu-se în
marame străvezii de aburi.

★
Un cîrd de muieri din satele de peste Neajlov,
amestecate cu altele de prin satele din lunca Argeşului,
purtînd coşniţe, legăturici cu mîncare şi doniţe de apă
sau lapte acru, tăbărîseră cu gurile pe un cetaş bătrîn şi
pe străjile de la marginea taberei mari, ocărîndu-i cum le
venea la gură.
— Daţi-ne drumul, afurisiţilor! Bărbaţii noştri trudiră
de azi-dimineaţă, nu ca voi, firoscoşilor! striga una
mărunţică, desculţă, neagră şi cu sprîncene îmbinate.
— Fa, nu fiţi proaste! încerca să le potolească cetaşul.
Voi nu vedeţi ce urgie e acolo?
— Păi, tocmai d-aia! Hai, moşule, că-ţi dau o plăcintă,
se-mbună negruţa, privindu-l galeş. Dacă nu ne laşi, ne-
ntoarcem şi trecem prin codru.
— Ira! se minunară altele, văzînd cei doi cerbi ai
voievodului ieşiţi în marginea saivanului domnesc.
Dinspre Copăceni urcau patru căruţe mari de oaste. În
faţă, una cu polog. Curînd, căruţele au ajuns la străji.
— Dă-le pace, moş Iepure, strigă Măriuţa de sub polog,
sticlindu-şi dinţişorii. Haideţi, fa, treceţi! le îndemnă ea.
Aşa e moş Iepure, se sumeţeşte cînd simte fustă prin
preajmă, da’ nu-i rău la suflet.
Muierile au chicotit în palme, dînd buzna dincolo de
străji.
Măriuţa a îndemnat caii cu glas ascuţit. Alături, palide
şi cu ochii pierduţi, stăteau Măria lui Buzea Gavrilă de la
Bratilîovo şi pităriţa Elena. După căruţa lor urmau carele
şătrăriei, pline cu săgeţi şi cu suliţe. Alături de ele
mergea starostele Muştil, ducînd după el toţi faurii
covăliilor domneşti şi toate slugile şătrărieî, pe care le
mai găsise prin tabără.
— S-a sculat toată ţara! oftă uşurat Iepure, petrecînd
muierile cu o privire plină de durere. Ehe!... Aşa l-a
aşteptat şi noră-mea pe bietul Ion, fecioru-miu, după
războiul de la Ruşi... Rămase văduvă, cu o casă de
prunci.
— Parcă numai ea? răspunse o strajă.
Cojancele umpluseră clina dealului, coborînd-o în fuga.
Cerbii au mugit prelung, lăsîndu-şi coarnele pe spate.
— Chiar de plăcinte le arde alor noştri!
— Cine ştie cîţi zac cu pîntecelele sfîrtecate!
 — Aha!... zvîcni moş Iepure. S-a pornit pînda!
Steagurile călăreţilor din spatele limbii de codru se
legănau leneş în pasul cailor. În faţă luceau arămiu ţevile
celor două tunuri lăsate de Mihai lui Albert Király.

Patru tunuri mari pe roate au trecut podul, huruind

greoi şi clănţănind din obezile groase, ferecate în şină de
fier, înconjurate de topcii şi muselimi. Catîrii, înhămaţi
cîte şase, ciuleau neliniştiţi urechile şi se smuceau în
hamuri. Sinan s-a repezit la conducătorul coloanei, un
iuzbaş gras, croindu-l cu topuzul peste spinare şi
răcnind ca un apucat:
— Porc păros! Mai repede, maţ de iapă! În goană!...
Treci în solkol1 şi caţără-te pe vreo movilă, că altfel te
jupoi de viu! Pe barba profetului, să-ţi aud grohăitul, că
altfel...
Şi-a răsucit armăsarul pe picioarele dinapoi, fugărind
în rînduri un buluc întîrziat de ieniceri. Nasul coroiat i se
roşise de soare, faţa prelungă, sălbatică şi uscată îi era
acoperită de nămolul cenuşiu al prafului amestecat cu
sudoare.
Cum vedea vrun grup de oşteni mişcîndu-se la pas,
năvălea asupra lor, urmat de bulucurile dundarilor şi-i
bătea de-i snopea, ocărîndu-i cu cele mai scîrnave vorbe.
Bucuria îi încleşta gîtlejul. Allah l-a ajutat şi de data
asta. Urdia s-a legat în tocmeală de luptă. Peste chivărele
ienicerilor, în faţă, se văd cucele cu pene de struţ ale

1
Aripa stîngă
buluc agalriilor1. Aripile de spahii au învăluit oastea
ghiaurilor. A sunat ceasul... De acum încolo, bashdè
iazilmish olum gielmeki vadzid dur... Focul nestins al
credinţei va împinge înainte oştile lui Allah!
S-a întors sub tuiuri, poruncindu-i locotenentului Asan
să ridice steagul sfînt. Zecile de imami, care stătuseră
pînă atunci în preajma lui, au început să se bată cu
pumnii în piept, răcnind cu ochii ieşiţi din găvane şi cu
vinele gîtului umflate:
— Ia shehid, ia gazi!
Tabulhanaua, adusă de dundari în lovituri de ciomege,
a izbucnit într-o behăială aţîţătoare. Talazurile nesfîrşite
ale oştirii otomane s-au mişcat înainte, ca peste o clipă
să se prăvălească pe vechile locuri şi iarăşi să se-ncoarde
ca un berbec uriaş, bătînd neistovit în rîndurile
îndărătnice ale idolatrilor.
Iuzbaşul urcase balimezurile pe colnicul unde acum
două ceasuri stătuse Michali. Sinan a rînjit în barbă,
mergînd la pas pe urmele vitejilor. Lunca Neajlovului
rămăsese în urmă.
Din spate, Dib Alaiul se scurgea într-una, îngroşînd
rîndurile luptătorilor...

★
— Cinci sute... Cinci sute unu... Cinci sute doi!
La început, cu primul pas făcut îndărăt, cineva
numărase tare, în glotimea popii Stoica.
— Unu!
Mai apoi glotimea începuse să strige în cor numărul
paşilor pe care-i făcea înapoi. După glotime s-au luat şi

1
Colonei de pedestrime.
celelalte pedestrimi de pămînt. Glasurile acelea răguşite,
ostenite, uscate aveau ceva nespus de crîncen, de
dureros, de sfîşietor în ele.
— Cinci sute trei!... Cinci sute patru!
Cinci sute patru paşi din brazda ţării, cinci sute patru
paşi udaţi cu sînge din belşug, cinci sute patru paşi de
fînaţ, de cer, de slobozenie. Călărimile luptau pe uliţele
fumegînde ale Călugărenilor. Radu Gheţea vedea lumea
printr-o pîclă aburindă de sînge. Se temea cumplit
pentru viaţa lui Diavol.
Pe uliţă au năvălit, scut lîngă scut, zvîrlitorii de lobut,
nişte suliţe lungi, grele de douăsprezece ocale. Cu toată
zarva luptei, căpitanul a auzit poruncile fornăite ale
iuzbaşilor. Lăncierii s-au lăsat pe spate, vîrîndu-şi
degetul mare de la mîna stîngă în brîie, trăgînd astfel
scuturile în dreptul pieptului şi cumpănindu-se pe
picioare.
— Înainte! a răcnit, parcă cu glasul altuia, Radu
Gheţea.
Urmat de cneazul Berivoiu, de curtenii Ion Fătu şi
Pătru Duh, de vîntorii Costa Ursu şi losif Veveriţă, şi-a
împintenat armăsarul, numai spumă galbenă,
prăvălindu-se asupra pedestraşilor. Pînă cînd aceştia să
ia poziţia pentru lupta cu călăreţii, paloşele repezite de
sus le-au crăpat ţestele. Caii i-au amestecat cu ţărna. Pe
uliţă a-nceput să se tîrască un vălătuc negru şi înecăcios
de fum, ieşit din mormanele de ruine ale satului, orbind
luptătorii, făcîndu-i să orbecăie şi să lovească la
întîmplare.
— Cinci sute patruzeci!... Cinci sute patruzeci şi unu!
Glasurile pedestrimii îi împung creierii. Cînd au ieşit
din fumăraie, calul curteanului Pătru Duh alerga nebun,
căicîndu-şi maţele în copite, iar curteanul zăcea pe spate,
cu două suliţe înfipte în piept şi cu mîinile răstignite
alături. Pe Ion Fătu îl trăgeau cu cîrligele doi imami
îmbrăcaţi în caftane verzi. S-a repezit la ei, dar era prea
tîrziu. Le săriseră în ajutor zeci de ieniceri. A mai apucat
să vadă cum imamii îl ciopîrţesc pe bietul logofeţel cu
iataganele şi cum se spală pe mîini în sîngele lui. Simţea
cum toată oastea păgînului îi apasă pe piept o uriaşă
piatră de mormînt.
— Şase sute cincizeci şi cinci!...
Turcii îi scoseseră din sat. Neputinţa, sleiala, ura i-au
închircit inima, înăbuşindu-i-o într-un spasm dureros...
...După ce părăsiseră cele zece bombarde, signor
Mantovano şi Cosma Capponi s-au regăsit călări în
spatele liniei de luptă.
— Madonna! Ascultă aici, signor Mantovano, rîse acru
condotierul, cu guleraşul de dantelă revărsat peste
platoşă, negru de fumul exploziilor. S-o întindem, pînă
nu ne trag ienicerii în frigare... Per Bacco! Pentru solda pe
care-o primim, am executat un bombardament vrednic
chiar şi de Tartaglia...” Urşii ăştia vor fi făcut vrun
legămînt cu Dumnezeu şi cu popii lor bărboşi şi împuţiţi.
Eu n-am făcut însă jurăminte decît faţă de epiderma
mea... Vreau s-o readuc în Toscana proaspătă şi
nevătămată. Prefer unui martir al cruciadei, cu capul
tăiat de iatagane, un Cosma Capponi neciuntit, mai
puţin erou şi de fel martir! Sapristi, signore! A venit
vremea s-o ştergem spre ariergardă. Diavolii valahi se bat
bine, totuşi, judecă şi senioria ta situaţia... Cît vor mai
rezista? O clipă?... Două!...
— Poate o veşnicie! răspunse gînditor signor
Mantovano, smucind frîul şi îndepârtîndu-se de locul
luptei, în trap uşor...
...Racea, cu barba vîlvoi, cu cizmele ferfeniţă pline de
sînge, lupta cu înverşunare alături de popa Stoica.
Anteriul fărcăşanului atîrna în zdrenţe. Ferentarii şi
fustaşii ţineau spinăriile de la poala codrului, întinzînd în
faţa spahioglanilor un zid de scuturi şi de fuşture.
— Păzea, popo! răcni Racea, smucindu-şi calul într-o
latură.
Văzuse bine doi trăgători aziatici de girid, încordîndu-şi
arcurile. Era prea tîrziu. Săgeţile scurte, trase cu
măiestrie de cei mai buni arcaşi păgîni, s-au înfipt pînă
lîngă pene în piepturile cailor. Amîndoi uriaşii s-au
huluit deodată. Popa Stoica a rămas cu un picior prins
sub pîntecul fugarului, care se zbătea de moarte.
— Nu mă lăsa, diavole! gîfîi aga glotimilor, chinuindu-
se să scape din încleştare.
Zeci de spahioglani s-au năpustit în galop, cu
iataganele ridicate asupra celor două căpetenii. Cineva
din gloate i-a aruncat lui Racea o ghioagă lungă, ţintuită
cu piroane. Patru fustaşi au ieşit din rînduri,
îngenunchind în jurul popii Stoica, cu scuturile ridicate
deasupra capetelor, în vreme ce glotimea s-a năpustit
împotriva călăreţilor, cosindu-i cu coasele şi
străpungîndu-le caii cu furcile.
— Ho, ho, ho, bă urecheaţilor! răcni Racea, mînuind
ghioaga cu amîndouă mîinile. Săriţi, nespălaţilor, şi
trageţi boaita de sub cal... Ieşi, popo, la lumină!... Nu te
ascunde, Belzebuthule!...
— Am ieşit, am ieşit! rînji aga, şchiopătînd din piciorul
drept. Cizma îi rămăsese sub hoitul calului. Într-o clipă,
în jurul lor s-a făcut midean. Spahioglanii se prăbuşeau
din şei, striviţi de măciucă şi de cruce, fugarii pocniţi
între urechi se muiau pe picioare fără să mai necheze.
Glotaşii hăcuiau tot ce le cădea sub mînă...
— O mie nouă sute nouăzeci şi opt... O mie nouă sute
nouăzeci şi nouă... Retras cu cîţiva zeci de paşi în spatele
oştirii, Mihai îmbrăţişase tot cîmpul de luptă. Un oftat
adînc i-a scăpat de pe buze, atunci cînd a văzut cele
două balimezuri ale lui Kir Albertu scuipînd foc în coasta
spahioglanilor. Sunînd din trîmbiţe, huruind din tobe,
răcnind, călărimile Buzescului şi cele împlătoşate ale
căpitanului ungur s-au prăvălit peste aripa stîngă a lui
Sinan. Arbaletierii, rînduiţi în desişurile crîngului, şi-au
slobozit arbaletele, puşcaşii, culcaţi pe pîntece în fînaţ, s-
au sculat trăsnind focuri repezi în spatele timarioţilor
aziatici. Oştile păgîne au şovăit, bătînd pe loc, clătinîndu-
se neliniştite, ca nişte holde nesfîrşite unduite de vînt.
Ghiulelele celor două tunuri au început să rărească
rîndurile. Atunci, în acea clipă de cumplită sfîrşeală
pentru amîndoi balaurii care sîngerau din belşug, în acea
clipă cînd sleiala vecină cu moartea făcea să cadă braţele
înarmate, iar îngerii întunericului îşi fîlfîiau aripile pe
deasupra celor încleştaţi în luptă, gloatele de la Ţara
Românească, pedestrimile şi călărimile, căpitanii şi
mazilii, boierii şi curtenii, toate mulţimile acelea hăcuite,
cu hainele zdrenţuite, însetate şi vlăguite, s-au
împieptoşat, s-au ridicat ca un singur om şi au dat
năvală, răcnind, chiuind, suduind, chemîndu-l în ajutor
pe Dumnezeu, pe diavoli, cerul şi pămîntul, holbîndu-şi
globii însîngeraţi asupra duşmanului, sfîşiind beregăţile
cu dinţii, izbind feţele ienicerilor cu pumnii. O năvală
năprasnică, izvorîtă parcă din însăşi miezul pămîntului,
a prăvălit rîndurile din faţă peste turci. Cazacii pedeştri
şi archebuzierii nemţi îşi schimbau şirurile la repezeală,
miruind spahiii lui Satîrgi Paşa. Oastea n-a mai făcut şi
cel de al două miilea pas înapoi. Galben, tremurînd de
bucurie, înduioşat, Mihai a sărit din şa, îngenunchind şi
sărutînd pămîntul încins, care aburea o mireasmă dulce
şi neprihănită de soare, de fîn, de vară şi de slobozenie.
Ziua se lăsase într-amurg. În slava sîngerie, doi ulii se
roteau încet, cu aripile poleite de flăcările asfinţitului.

Împintenîndu-şi caii acoperiţi de sudoare, călărimile,

tîrîte de căpetenii, au intrat ca nişte junghere între
bulucurile de ieniceri, spîrcuindu-i fără milă.
Spahioglanii şi timarioţii se-nvălmăşiseră cu ienicerii de
Damasc, strivindu-i în picioarele cailor. Iuzbaşul de la
cele patru balimezuri îşi frîngea mîinile, neştiind în cine
să tragă. Umbrele înserării se ţeseau din ce în ce mai des
peste poiana Călugărenilor. Răcnetele răniţilor se
amestecau cu strigătele de spaimă ale fugarilor, cu
poruncile bulucbaşilor şi cu chemările sfîşietoare ale
imamilor. Cîmpul de luptă era o tălăzuire pestriţă de
steaguri, de coifuri, de capete, de cai şi ţevi nefolositoare
de archebuze. Sinan gonise culcat pe oblînc pînă dincolo
de Călugăreni, înfigîndu-se cu steagul verde al profetului
în mijlocul şleaului. Spahiii de gardă îşi strînseseră caii
scară la scară, cu iataganele trase. Căpăţînele de pardos
ale blănilor aşternute pe şei îşi rînjeau colţii galbeni.
Ortalele de ieniceri care treceau podul se-nşiruiau,
grăbite, pentru luptă. Cîţiva segban-başi scăpaseră din
înghesuială şi-şi strigau oamenii pe nume. Iată-i sosind
în goană, stropiţi de sînge, pe Husein, Mustafa şi Haidar
paşalele oştirii. S-au aşezat în faţa vizirului, cu tuiurile
alături. Bătrînii oşteni ai imperiului, încercaţi în atîtea
bătălii, se strîng cu îndemînare în spatele tuiurilor,
încărcîndu-şi archebuzele. Sinan ridică topuzul, arătînd
spre un buluc de lăncieri, care încerca să intre în
Neajlov.
Într-o clipă, dundarii tabără asupra lor, întorcîndu-i în
luptă cu lovituri de ciomag. Celor îndărătnici, satîrgiii
înşiruiţi între fugari şi bulucurile proaspăt sosite le
retează capetele.
Spahiii steagului roşu se întorc şi se orînduiesc din
goana cailor. Pămîntul tremură, ca scuturat de friguri.
Tabulhanaua cîntă ascuţit.
— Cogea Sinan Paşa e aici!
— Opriţi-vă, vitejilor!
— Să apărăm steagul-sfînt!
— Akagiak can damarde durmaz1!... ţipă imamii, ridi-
cîndu-şi deasupra capetelor mîinile roşii de sîngele
ghiaurilor.
Dervişii cadrii, cu trupurile numai puroi, care pînă
atunci jucaseră pe malul apei, intră între rînduri.
Ienicerii le fac loc cu smerenie, ca unor sfinţi. Din susul
Neajlovului s-a pornit o boare de vînt, începînd să-
mpingă spre Uzunu norul greu de praf ridicat deasupra
oştilor.
Sinan Paşa priveşte repede noua tocmeală a oştirii,
printre pleoapele subţiate cît firul de păr. Ceauşii,
satîrgiii, robii de Nubia, dundarii şi imamii sînt cu ochii
pe topuzul lui. Cînd îl va ridica, Michali se va prăbuşi în
ţărînă. Mai aşteaptă.
Vede steagurile idolatrilor oprite pe loc, zbătîndu-se
neputincioase în faţa zidului de oţel al ienicerimii. Allah!
Are să-i istovească, pînă cînd au să cadă în genunchi, ca
berbecii... Cu toate că-şi strînge fălcile şi se arată liniştit,
înăuntrul lui fierbe toată smoala Gheenei. Cum de l-a

1
Sîngele ce trebuie să curgă nu poate rămîne în vine
viclenit cîinele şi vulpea de Michali? Unde şi-o fi tîrînd
coada de porc Hasan Paşa, de n-a ajuns nici acum unde
i-a poruncit?! Cum de i-a trebuit vreme cît soarele a
călătorit şase ceasuri pe uranisc să-l împingă pe Michali,
în vreme ce ghiaurii l-au rostogolit înapoi, numai într-
unul?! Oare să-i fi slăbit minţile de bătrîneţe? Ochii
şoimului alb să nu mai vadă unde stă cheia fermecată a
biruinţelor?!... Şi-a deschis ochii şi, ridicîndu-se încet în
scări, a sărutat tremurînd mătasea verde a steagului
sfînt. Apoi şi-a fulgerat topuzul deasupra chivărei.
— Allah!
— Ia tacbt, ia bacht!
— Ia shehid, ia gazi!
Tot ce avea mai fanatic, mai sălbatic şi mai sîngeros
credinţa fiilor lui Allah s-a rostogolit ca un tunet al lui
Israfil, îngerul morţii, umplînd cerul de huet... Măreţ, cu
bairacele pe lături, cu tuiurile în faţă şi steagul profetului
în urmă, cîştigătorul atîtor biruinţe care au uimit lumea
prin strălucirea lor, s-a mişcat o dată cu întreaga oaste
pentru a adăuga o nouă frunză de laur în cununa gloriei
Deri Devletului.

...Urmat numai de patru alvaniţi şi de cei doi cai cu po-

verile de aur, boier Dan, fără coif, cu mantia sfîrtecată,
negru de mînie, cu bale la gură, urca la pas spre
Stăneşti, ocolind pe departe taberele lui Mihai. Avea
gîndurile pîcloase şi scămoşate. Toată lupta lui a fost
zadarnică! Kir Albertu i-a răspuns că-i oştean şi are un
singur cuvînt pe lume. Cuvîntul cinstei ostăşeşti. Gînsac
îngîmfat! Gînsacul!... Lumina de purpură a amurgului îi
umple ochiul de durere. Ajuns pe-o clină mai ridicată, s-
a-ntors cu faţa spre locul de unde se ridica larma
războiului. Privirea, scăpată peste coama verde-
albăstruie a Vlăsiei, cădea pe aripa stîngă a oştii
hainului. Se vedeau limpede flăcăruile puşcăturilor cu
care pedestrimile Satanei împroşcau spahiii. Coifurile
fulgerau cînd şi cînd, după cum le poleia soarele scăpătat
pe dunga viorie a zării. Şi-a mîngîiat barba albită numai
de azi-dimineaţă, întrebîndu-se în sine ce puteri
diavoliceşti va fi avînd Mihai, de-a putut strînge sub
topuzul lui toată suflarea ţării?! Oare setea asta
prostească de slobozenie, oare fala deşartă a războaielor
să fie mai tare decît orice pe lume?! Uite-l pe neghiobul
de Udrişte. Abia a scăpat din lanţurile robiei şi, în loc să
se-ntoarcă la ai lui, a purces la luptă, cu ochii arzîndu-i
ca la nebuni. Dar Lambru?! Un zîmbet rău i-a
schimonosit buzele subţiri. Dacă n-a putut să-i plătească
moartea Neagăi ursului de la Cremenari, i-a plătit-o
cîinelui de rumân. Tot i-a plătit. Şi scularea pălmaşilor,
şi pustiirea Drăgoieştenilor, şi ochiul, tot... tot! Cînd a
oprit oştile, îndemnîndu-le să nu intre în luptă, a scos
capul ca şarpele. I-a apucat dîrlogii, sumeţindu-se. De
data asta nu l-a mai scăpat. Plumbul i-a intrat în piept.
Aude şi acum vorbele amestecate cu sînge: „Nici în iad n-
ai să scapi de mine!... Nici în iad, boierule!...” Ochii
rumânului îl frigăresc. S-a scuturat din creştet pînă-n
tălpi. Deodată, singurătatea i s-a încuibat în inimă şi-n
tigvă, sîsîindu-i la ureche tot felul de vorbe pline de
venin... Are să-ţi fie numele blestemat, în vecii vecilor!
Hainule! Nici în iad n-ai să scapi, boierule! Blestemat! În
vecii vecilor!... I-a răsărit în faţă Mihnea Vodă Turcitul,
cu visele lui nebuneşti, cu mustrările care-i rodeau
cugetul. Neaga trece albă, despletită, sîngerîndă. Îl
cheamă cu glas tînguitor. Boier Dan şi-a încleştat
tîmplele între pumni. Un simţămînt bezmetic îi dă ghes
de la spate... Să se repeadă pe urmele lui Mihai, să-i
cadă în genunchi, să-i sărute mîna, apoi să dea buzna cu
pieptul în suliţele spahiilor... Poate aşa se va mîntui de
vedeniile care-l chinuiesc, poate aşa îşi va găsi liniştea şi
iertarea...
— Iertare?! Iertare! bolborosi el în nelinişte. De ce?
Pentru ce?!... Pană, cerneală, hîrtie! abia a şoptit unuia
din alvaniţi, care-i ducea dichisul şi rufele.
Din şa, smîngălind nişte slove fricoase, tramurate şi
strîmbe, i-a scris: „Serenissimului pan Ioan Zamoyski de
Zamosk, hatman al coroanei, iubitului meu stăpîn şi
domn”, să afle că nimic n-a putut izbîndi împotriva
trădătorului de Mihai şi că în curînd se va înfăţişa însuşi,
cu ştiri de cea mai mare valoare pentru serenissimul
hatman. Pînă atunci îl roagă smerit să-i pună la
îndemînă o casă de locuit, dacă s-ar putea prin tîrgurile
din Pocuţia... „Şi să ştie panul hatman că Mihai Vodă
astfel de om este, că dacă pe lurne nu vor mai rămîne
decît trei oameni, doi turci şi Mihai Vodă al treilea, între
ei nu va fi pace, ci război veşnic va fi, pînă cînd...”
Şi-a ridicat ochiul de pe hîrtie, căutînd dezlegare şi răs-
puns în negurile liliachii ale asfinţitului. Pînă aici s-au
desluşit, limpede, strigăte înfricoşate şi pline de spaima
morţii:
— Aman!... Aman!
Ceva s-a frînt în adîncurile biv vel vistiernicului Dan.
Dintr-o dată s-a cocîrjat în şa, trăsăturile i s-au făcut
nespus de bătrîneşti, o oboseală adunată de ani de zile-n
şir i s-a revărsat pe faţă, i-a umplut sufletul, i-a nămolit
creierul.
Şi-a întors calul depărtîndu-se la pas, cu mîinile
căzute, gîrbov, singur, străin, gol, sleit. În stînga mai
ţinea încă răvaşul către pan Zamoyski, iar în dreapta
morfolea în neştire pana... Murise, viu fiind, şi se ducea
să se-ngroape undeva departe, pe alte meleaguri, sub alt
cer, tîrînd după sine poverile de aur, blestemul
dintotdeauna al vieţii lui.
...Plumbul fierbinte al Danului îi intrase sub gîtlej
pînă-n bojoci. Şi-a venit în fire, stînd trîntit pe spate, cu
obrajii mîngîiaţi de fînul aromit. Picioarele îi erau de
plumb. Gîndurile îi erau de plumb, mîinile îi erau de
plumb. Ca prin vis aude larma şi tunetul luptei...
Lambru s-a răsucit pe pîntec. Şi-a înfipt unghiile în
rădăcinile ierbii. A început să se tîrască pe urma oştilor.
Voia să le ajungă din urmă.
Atît... S-a tîrît o veşnicie. O palmă de loc într-o
veşnicie.
Simţind că moare, şi-a smuls de la piept punguţa cu
pămînt luat din ţintirimul Drăgoieştilor, a sfîşiat-o cu
degetele înţepenite şi şi-a afundat buzele în ea.
Prin preajmă, greierii ţîrîiau spornic. Boarea înserării i-
a răsfirat chica neagră, presărată cu fire argintii. O
ciocîrlie plinuţă s-a ridicat în văzduhul sîngeriu, chemînd
soarele cu triluri duioase.

★
Muierile de pe Neajlov şi de pe Argeş împînziseră
cîmpul, răscolind purcoaiele de morţi. Îşi căutau bărbaţii,
feciorii şi taţii. Oştenii hăcuiţi, tîrîndu-şi picioarele
strivite, ieşeau din rînduri, pe brînci. Alţii îşi puneau
pămînt pe răni şi se-ntorceau în luptă. Vîlvătăile
asfinţitului aprinseseră zarea.
— Apă!... Apă!... Apă!
Atîta mai cereau muribunzii, ridicînd spre muieri
buzele arse, crăpate şi sîngerînde. Măriuţa, pităriţa Elena
şi Măria lui Buzea Gavrilă alergau de la unul la altul, le
sprijineau capetele pe genunchi, le umezeau gurile cu
cîrpe ude. Mulţi muriseră în braţele lor. Pe cei mai
zdraveni îi culegeau căruţele şătrăriei. Cînd au ieşit din
Călugăreni, pităriţa Elena a scos un strigăt pierdut,
astupîndu-şi ochii cu palmele. Peste nişte hoituri de
ieniceri zăcea într-o rînă, cu patru suliţe înfipte în piept,
domnia sa căpitanul Nicolaie.
— Să-l ierte Dumnezeu, îngînă Măriuţa, făcîndu-şi
cruci mărunte şi repezi. Pe unde-or fi ai noştri? Pe unde?!
Paşi tropotind în fugă le-au smuls de lîngă mort.
— Loc, frumoaselor, loc! strigă un oştean lac de apă,
după care alergau în rînduri de cîte zece o mulţime de
pedestraşi, împlătoşaţi şi încoifaţi, ţinîndu-şi sîneţele în
mînă.
— E căpitanul Cocea, lămuri Măriuţa. Ăl de spuse
Gheţea că pleacă la Comana...
— Îl trage sfoara, ca pe bietul Nicolaie...
— De, o fi şi el bun la ceva... Nu vezi că bărboşii noştri
stau pe loc?

★
Îngrijorarea şi neliniştea oştilor i s-au înfipt în grumaz.
Din glotimea spîrcuită sub ochii lui de iataganele
spahioglanilor s-a ridicat un glas sfîşietor:
— Nu ne lăsa, măria-ta!... Nu ne lăsa!
Toţi ochii pedestrimilor îl caută. Toată ţara îl caută.
Toate nădejdile luptătorilor sfîrşiţi după o zi de luptă,
potopiţi de nesfîrşirea ismailitenilor, s-au adunat în ei. A
venit clipa cînd cel ce-a sculat norodul întru slava
slobozeniei să arate tuturor că nu-şi precupeţeşte nici
truda, nici sîngele. S-a ridicat în scări. Între liniile lui şi
Neajlov, turcii se înglotiseră coif lîngă coif. Nu era loc să
cadă la pămînt nici o frunză.
Morţii rămîneau în picioare. De pe podul Neajlovului
pînă-n Hulubeşti, bulucurile de ieniceri puşcăreau prin
baltă după oamenii lui Vifor, aşteptînd să le vină rîndul
la luptă. S-a uitat lung la pod şi de la pod a măsurat din
priviri depărtarea pînă la locul steagului sfînt. Dincolo de
aripa spahioglanilor stau balimezurile lui Sinan. Va lua
balimezurile, va tăia ienicerimea la pod şi va smulge
steagul sfînt al profetului. Văzîndu-l înainte, oastea va
năzui să-l ajungă. Soarta fiecărei bătălii îşi are o
cumpănă a ei, cînd dincolo de mulţime se ridică tăria
sufletelor, puterea de jertfire şi vitejia.
Cumpăna aceea aşteaptă ca el să sară într-unul din
talgere. S-a întors spre logofătul Udrişte şi spre
hronicarul Balthazar Walther, care-şi vîrîse terfelogul
într-o traistă de piele, arătînd cu topuzul coifurile
ienicerilor.
— Tălmăceşte-i, rogu-te, hronicarului, spusele mele,
vorbă cu vorbă... Îmi bănui că nu ştiu limba nemţească,
că... Poate-i mai bine aşa... Meşteşugul domniei tale va fi
meşteşug vrednic de cinste, atunci cînd slovele de foc şi
de sînge pe care le vei scrie vor trezi Evropa din somn...
Iată că noi ţinem furtunile în piept, cu preţul pe care
singur îl vezi, ca împăraţii creştini să aibă vreme să se
scarpine sub cămăşi cu pieptenii de păduchi şi să
gîndească cu filosoficească adîncime cine a fost mai întîi
pe lume, oul sau găina!... Începuse să strige,
ameninţîndu-l pe bietul scrib cu topuzul: N-am lipsă de
slova diecilor şi nici nu voi să mi se strige numele prin
iarmaroacele voastre, ca la păpuşari... Mie să-mi daţi
arme şi oameni, băutori de bere ce sînteţi... Asta-i! Şi acu
spune-i să zvîrle dracului pana şi să tragă sabia...
Sub colnic, pedestraşii unguri aduşi de Cocea aşteptau
porunca. Olăcarii îi scoseseră din luptă pe Radu Gheţea
şi pe Kir Albertu, care veneau în goană, stropiţi de sînge,
cu cizmele ferfeniţă. Caii oştenilor răsuflau greu, zvîrlind
bănuţi de spumă pe la zăbale.

Au oştile de pămînt o îndemînare neasemuită să

izbească din goană, să se tragă înapoi, să-şi schimbe
tocmeala, să rupă lupta, ca peste cîteva clipe să se
împoncişeze iarăşi asupra vrăjmaşului, hăcuindu-l,
nelăsîndu-l să-şi tragă sufletul, încolţindu-l din toate
părţile, pînă i se face lehamite de aşa război nebun.
Următori poruncilor aduse de olăcari, căpitanii şi marii
boieri au rupt bătaia, învălmăşindu-se înapoi cîteva zeci
de paşi, spre uimirea păgînilor. Rîndurile ienicerilor s-au
răzleţit, morţii au căzut la pămînt, răniţii au început să
se tîrască spre taberele lor. În învălmăşeala asta,
ferentarii şi fustaşii lui Racea s-au tupilat în spinăriile şi
crîngurile de la poala codrului, furişîndu-se apoi pe
urmele măriei sale. Vreo cincizeci de roşii, cei mai mulţi
din Cremenari, au ieşit din rînduri, împreună cu o sotnie
de cazaci călări şi cu pedestraşii unguri agăţaţi de cozile
cailor, au intrat în Neajlov, mai jos de şleaul Călugăreni -
Uzunu, năzuind spre o vale rîpoasă de dincolo de apă, în
vreme ce popa Stoica îşi răsfira gloatele pînă-n cornul
aripii drepte, în clipa cînd liniile au intrat iarăşi în
tocmeală, căpitanii şi boierii au ridicat paloşele
însîngerate în pulberile arzînde ale amurgului. Kir
Albertu a ieşit în faţa archebuzierilor, jucîndu-şi penajul
roşu al coifului, iar cele două tunuri, aşezate sub bolta
înaltă a pădurii, şi-au repezit ghiulelele peste capetele
tighecenilor lui Mîrzea, neliniştind caii şi vărsînd maţele
cîtorva zeci de ieniceri. Abia tîrşîindu-şi picioarele,
mînate numai de încrîncenarea care le mistuia sufletele,
cu privirile hămesite de foame şi dogorind de ură,
pedestrimile s-au mişcat asupra turcilor. În golul făcut
de ghiulele au dat năvală căpitanul Mîrzea cu tighecenii.
Galben, mînjit de sînge pe platoşă, Mîrzea nu-l vedea
decît pe Sinan. Îşi înfipsese dinţii în buză şi mînuia sabia
tătărască într-o vijelie de lovituri, de parcă atunci şi-ar fi
tras-o din teacă. Toată vitejia, toată ura, toată sleiala alor
noştri s-a izbit de vitejia, de ura şi de mulţimea
proaspătă a turcilor, fărîmîndu-se ca valurile de stîncile
ţărmului. Zadarnic se luptau vel boierii şi căpitanii ca
leii, zadarnic îşi chemau oştenii cu glasuri aproape
înecate în lacrimile neputinţei... Spre cerul smeriu, pe
care se vărsase parcă tot sîngele luptătorilor, s-a ridicat
într-un ramăt sălbatic chemarea biruitoare şi plină de
slavă:
— Allah!
— Virmenge maabud ne eite sun Mahmud1! strigară
imamii, răsucindu-şi deasupra capetelor jungherele
scurte şi încovoiate, cu care scoteau inimile
necredincioşilor.
Ienicerimea rumeliotă şi cea de Damasc a trăsnit în
frunte călărimea împlătoşată a lui Albert Király cu un foc
repede de archebuze, zvîrlind-o înapoi în rînchezatul
cailor şi în gemetele oamenilor. Ca un uriaş balaur cu
solzii de oţel, oastea semilunei şi-a strîns inelele, apoi le-
a întins, strivind răniţii, care în spasmele morţii se-
ncleştau de picioarele năvălitorilor, muşcîndu-i pînă la

1
Fără Dumnezeu, omul nu poate face nimic
sînge.
Sinan Paşa îşi dărăcea mulţumirea în barbă. Putea să
se întoarcă şi să-şi dea mădularele, umflate de căldură şi
înţepenite de statul în şa, pe mîinile îndemînatice ale lui
Ibn Rusta. Arabul visase bine! îl va răsplăti din belşug.
Liniştea măreaţă a biruinţei îi alinta fruntea, ca un sărut
parfumat de hurii. Buzele uscate murmurau încet versete
din Coran.
Deasupra auzea foşnetul lin, adormitor, al mătăsii
bairacelor. Steagul verde al profetului îşi întindea umbra
pînă departe, peste coifurile ienicerilor. Satîrgi Paşa
pornise în goană să strivească aripa stîngă a beyului.
— Michali! Michali! chicoti vesel marele vizir, împin-
gîndu-l bătrîneşte pe Tasih, neînvinsul Tasih, armăsarul
căruia profetul i-a luat splina în noaptea cînd a fost fătat
de o iapă sălbatică, în pustiurile strălucitoare ale
Jemenului.
Atunci cînd auzea ca prin vis osanalele pe care i le
ridicau mulţimile Istambulului, cînd vedea Bosforul
luminat de miile de făclii, cînd simţea în nări adierile de
ambră şi de trandafir ale tainicelor grădini din serai, cînd
toată lumea îl aştepta în genunchi pe Cogea Sinan Paşa,
iată că din fundurile negre ale Gheenei a răsărit un
diavol nebun, care crapă cu un satîr înfricoşător ţeasta
iuzbaşului de la balimezuri, apoi se prăvăleşte peste pod,
despicînd cai şi călăreţi, răsturnînd pedestraşi, turtind
coifuri, retezînd capete şi strigînd cu glas de tunet
numele blestematului Isa Mesih1.
Israfil, îngerul morţii, şi-a trecut aripa peste
binecredincioşi. O tăcere grea, plină de aburii sîngelui s-

1
Iisus Hristos
a-nchegat peste cîmpul de luptă. Vitejii Aliotmanului, fiii
nebiruiţi ai pustiurilor privesc înlemniţi arătarea
sîngeroasă care s-a prăbuşit din cer, aducînd cu ea
trăsnetele şi fulgerele veşniciei...
— Michali!... Michali!...
— Aman!... Aman!
Un buluc de lăncieri, asupra căruia se repezise voievo-
dul şi care era rînduit în stînga podului, a zvîrlit suliţele,
sărind în Neajlov şi arătîndu-i turul verde al şalvarilor.
Ienicerii de pe pod, trăsniţi de tunurile care-şi lungiseră
bătaia, au dat dosul, izbindu-i pe cei din spate. Mihai l-a
întors pe Sultan din fugă, gonind turbat asupra lui
Sinan. Avea barba vîlvoi. Dinţii rînjiţi îi luceau a moarte.
Satîrul de luptă, pe care-l smulsese din mîna unui
fustaş, se dovedise mai spornic decît sabia. Dintr-o
ochire, i-a văzut pe paşalele Husein şi Mustafa luîndu-l
dintr-o coastă, în vreme ce gvardia de spahii îşi schimba
locul la galop. Husein Paşa, mititel dar numai vînă, cu
coiful de aur scînteind, îşi apăra stînga cu scutul,
lăsîndu-şi afară numai ochii piezişi şi vicleni. Mihai a
apucat satîrul cu amîndouă mîinile, şi cînd l-a pălit în
coiful paşei, i l-a vîrît în creieri, apoi, lăsîndu-se mult pe
dreapta, l-a pocnit drept în obraz pe Mustafa Paşa,
rupîndu-i fălcile, strivindu-i nasul şi fruntea. Văzîndu-şi
căpeteniile ucise într-o clipă, ienicerii au rupt-o la fugă,
ocolindu-l pe Mihai şi pe marele vizir, răsturnînd ofiţerii
care voiau să-i oprească, snopindu-i pe dundari şî
căsăpindu-i pe satîrgii. Strigătele de biruinţă s-au
schimbat în răcnete de spaimă şi de moarte.
Toată poiana Călugărenilor se tînguia, de parcă ar fi
sfîşiat-o mii de gheare nemiloase. Mîrzea cu tighecenii şi
sărăceii au sosit în goană, hăcuind, luînd coifurile şi
armele căzute pe jos în picioarele cailor, sărind peste
purcoaiele de hoituri, mărind spaima cu chiote şi cu
puşcături dese de pistoale.
— Moarte turcilor! striga Mihai, năzuind spre steag.
— Moarte turcilor! răspundeau hăulit călărimile, duse
de Mîrzea asupra lui Sinan.
— Dă, bă!... Ucide, bă! se rostogolea chemarea aspră şi
bolovănoasă a gloatelor.
Jupînii Radu şi Preda Buzescu tăiau de sîrg, scară la
scară, cu lipcanii şi bănia prăvălită asupra spahiilor
steagului roşu.
Zadarnic îşi ridica Satîrgi Paşa satîrul care-i adusese
atîta fală ostăşească şi atîta bogăţie. Călăreţii semilunei
săriseră cu cai cu tot în Neajlov. Cîteva bulucuri alergau
bezmetice, răzleţindu-se prin codrii de dincolo de apă.
Turbînd de mînie, Satîrgi Paşa, urmat numai de cîţiva
iuzbaşi bătrîni, s-a întors în goană spre steagul sfînt,
răsturnînd tot ce-i ieşea în cale, fie ghiaur, fie
binecredincios.
La tunuri lupta a fost scurtă. Şătrăreii aduşi de
starostele Muştil i-au ucis pe topcii cu ciocanele şi cu
baroasele.
— Perbacu lor de păgîni... Iconostasul şi aninătoarea...
Suduind, lepădîndu-şi într-o clipă platoşa şi cămaşa,
pocnindu-i pe neîndemînatici după ceafă de le ţiuiau
urechile, Muştil a întors balimezurile grele spre şleaul
dintre bălţi, unde se-nglotiseră potop de bulucuri, unele
fugind, altele venind spre locul de bătaie. Ghiulele avea,
slavă Domnului, săculeţii de praf erau neatinşi.
— Încărcaţi! răcnea el ca un agă, alergînd din tun în
tun, cercetîndu-i fitilul, lumina şi potrivindu-i ţelul pe
mişuna ienicerimii. Mai înapoi de obada stîngă!... Înapoi,
spusei, nelegiuiţilor! Aşa! Aşa!... Sta plecat peste ţeava de
aramă, cu mîinile înfipte în şolduri, cu limba scoasă şi
spinarea numai ape... Să-ţi arăt eu, tălianule, ce-i acela
balimez... Foc!...
Ghiulelele s-au dus, rostogolindu-se şi fumegînd din
coada arzîndă a fitilului.
Racea, după ce-şi rupsese sabia în scutul unui timariot
aziatic, înfipsese suliţa între balimezurile lui Muştil şî,
apucînd o oişte, se repezise după măria sa, împreună cu
călăreţii lui Cătina Ilie, cu Tudor Bucoveanul şi cu
ferentarii....

Iată un păgîn de turc.

El se uită, eu mă uit...

cînta el gros, în răstimpul cînd stăpînea oiştea deasupra

umărului drept. O rotea stîlcind ce era de stîlcit, apoi o
cumpănea pe umărul stîng, gîfîind:

Eu mă uit negustoreşte,
Turcu se uită cîineşte
Şi ştiu dracu ce-mi gîndeşte...

— Păziţi, fraţilor, că fac omor!

Neajlovul ducea de vale hoituri ciopîrţite sălbatic,
rotindu-le leneş, aninîndu-le prin rădăcinile sălciilor. Sub
pod, apa fierbea şi plescăia, înghiţind pe cei zvîrliţi în
adînc de ghiulelele lui Muştil şi de pumnii fîrtaţilor întru
fugă. Din stufăriş ieşiseră, nămoliţi ca dracii, neajlovenii
hotnogului Vifor, căsăpindu-i pe ienicerii care trecuseră
rîul înot şi acum încercau să se smulgă din ghearele
nemiloase ale mîlului, tîrîndu-se de-a buşilea. Vălurile de
umbră ale serii începuseră să se ţeasă peste cîmpul de
bătaie. La asfinţit, zările ardeau mocnit, perdeluind
depărtările cu valtrapuri de mătase sîngerie...
 ...Radu Gheţea, plăieşii de la Cremenari şi cazacii au
urcat dealul Uzunului în copci scurte, rănindu-şi caii la
piept şi la chişiţe prin spinăriile şi tufărişul crescut de-a
valma, în vreme ce căpitanul Cocea cu puşcaşii unguri,
uzi leoarcă, se strecurau spre balimezurile topci başului
Giafer, care răzbubuiau cutremurînd pămîntul.
Ajunşi în creastă, călăreţii au început să facă o larmă
de iad, bătînd cu săbiile în teci, chiuind năprasnic şi
descărcîndu-şi pistoalele în spahiii turci, care se
retrăgeau liniştiţi şi bucuroşi că scăpaseră de moarte.
Crezînd că asupra lor a năvălit cine ştie ce putere de
oaste, spahiii au început să-şi croiască caii cu latul
iataganelor, gonind nebuneşte spre taberele din Uzunu.
Codrul răsuna de tropote. Printre gorunii bătrîni, lumina
împîclită şi sfioasă a serii se cernea ca o taină.
Radu Gheţea s-a repezit cu sabia în vînt asupra unui
pîlc de spahii, bucuros că poate lupta în larg. Abia a
trăsnit pe unul gras, cu platoşă din piele de bivol, peste
ceafă, că a şi fost ajuns de roşii domneşti şi de cazaci. Un
gînd năstruşnic i-a fulgerat în minte: va intra în tabăra
păgînului, să le pună puţin jar sub coadă. Cu atît mai
mult, cu cît pedestraşii lui Cocea începuseră să
puşcărească din urmă şi cu cît balimezurile tăceau unul
după altul, auzindu-se în schimb răcnetele de moarte ale
topciilor. Galopau pe şleaul Uzunului, cu caii tremurînd
de osteneală. Diavol îşi ciulise urechile şi răsufla ca un
foi. Spuma năclăise frîiele şi se închegase în jurul
cioltarului. Căpitanul l-a bătut pe gîtul încordat şi
armăsarul şi.-a scuturat capul, în semn că-l înţelege.
Bucuria biruinţei îl sugruma. Din trei părţi i-au luat pe
păgîni. Un cot... S-a lăsat în şa. Caii îşi deapănă
picioarele, aşternuţi cu burta la pămînt. Pîlcul de spahii
s-a-mprăştiat prin tot codrul. A întors capul. Roşii se ţin
aproape. În stînga, vede barba lui Costa Ursu, în dreapta,
ochii de piper ai lui Iosif Veveriţa.
Iată chervanele. O mişună de furnicar răscolit, turbane
de-a valma cu chivăre, oameni încălecînd catîrii de ham
pe deşălăte, miros aţîţător de friptură, amestecat cu cel
acru al fumurilor de la locurile de tabără, cîteva cazane
fierbînd pe pirostriile de fier.
— Moarte turcilor!
— Pahibel biszurmanom! răspund hăulind zaporojenii.
Şi-a lăsat sabia pe turbanul unui harabagiu. Ţeasta s-
a despicat uşor, ca un măr lovit cu cuţitul. Dintr-un
chervan fără polog, doi ieniceri îl iau la ochi cu
archebuzele. Din cîteva salturi l-a ridicat pe Diavol cu
picioarele pe loitra chervanelor. S-a frînt mult pe stînga,
vîrîndu-şi sabia în ochiul unuia dintre ieniceri, în vreme
ce al doilea fiu al profetului sărise drept în tăişul unui
cazac. Costa Ursu, ajutat de Veveriţă, fărîma nişte topcii
arapi. A fost o învălmăşeală în care nu se mai vedea om
cu om. Turcii dăduseră dosul, lăsîndu-şi chervanele în
mîinile lor. Căpitanul a dat pinteni, ieşind de sub codru
pe buza dealului. N-a luat seama că doi imami, cu ochii
arzînd de ura, s-au strecurat dintr-o haraba ponosită,
urmărindu-l din tufă în tufă, cu jungherele trase.
L-a oprit pe Diavol deasupra mîncăturii care-şi
prăvălea coasta lutoasă în mlaştinile dintre podul de
peste Cîlniştea şi botul de deal unde stătuse azi-
dimineaţă Sinan Paşa. Priveliştea ce i se deschisese în
faţa ochilor i-a umplut sufletul de mîndrie şi de negrăită
bucurie. Gloatele înghesuiseră spahioglanii şi timarioţii
de Azia între smîrcuri, balimezuri şi călărimile de mazili
şi de roşii ale vel paharnicului Şerban, căsăpindu-i ca pe
berbeci. La pod era o învălmăşeală cumplită. Nu putea
înţelege nimic. O singură dată a văzut strălumimnd o
secure. Dincoace, chiar în cotul Neajlovului, restul oştirii
îneca şi măcelărea ce mai rămăsese viu din păgînime.
Auzea rînchezatul cailor, strigătele de spaimă şi de
durere ale răniţilor, ba i se părea că desluşeşte şi vîjîitul
săbiilor. Stufărişul bălţilor fusese culcat la pămînt. Mii de
păgîni se tîrau prin smîrcuri, fără chivăre, cu ţestele rase
pline de nămol, cu şalvarii numai zdrenţe. Tulburarea
cuprinsese pînă şi taberele din susul Cîlniştei. Un oftat
de om sfîrşit l-a făcut să se ridice în scări şi să privească
sub mal. Jos se lupta cu nămoalele un ienicer bătrîn. Se
lungise pe pîntece şi întinsese o mînă numai tină sub
crengile unei tufe de porumbe, plecate peste mlaştină. Cu
cît se zbătea mai mult să ajungă crengile, cu atît se
înfunda mai adînc, înghiţit de fleaşca fierbinte şi
puturoasă. Lui Gheţea i s-a făcut milă de nenorocit. L-a
îndemnat pe Diavol din pulpă, silindu-l să coboare.
Auzind paşi de cal, ienicerul şi-a săltat faţa, luminată de
raza unei nădejdi neaşteptate. Văzîndu-l pe Gheţea, a
holbat ochii şi cu un zvîc puternic s-a aruncat înapoi, ce-
rînd milă:
— Aman!... Aman!...
Lacrimi mari i se rostogoleau pe obrajii mînjiţi de noroi,
începuse să se scufunde cu repeziciune. Glodul îi
ajunsese la bărbie. Căpitanul şi-a făcut vînt din şa. În
clipa cînd a atins pămîntul, cei doi imami i-au sărit în
spate, rostogolindu-se dimpreună cu el pînă-n tufele de
porumbe.

Cu fiecare lovitură de satîr, Mihai îşi mai limpezea un

gînd. Trebuie să silească şi să mîntuie cu Sinan, ca să-şi
poată rîndui oastea. Din codru se auzeau tropote de
călărimi.
Curteanul Răzbici îi strigase că vine Hasan Paşa. Şi-a
smucit armăsarul afară din încăierare. Cîţiva iuzbaşi îl
tîrau pe marele vizir spre pod, cu toate sudălmile şi
ocările acestuia.
Două bulucuri de ieniceri rumelioţi, cu iataganele
trase, înconjuraseră spahiii din gvardia steagului sfînt,
mînînd în rînduială straşnică pe urmele căpeteniei. Un
pîlc de spahioglani şi cîteva sute de timarioţi aziatici se
înşiruiau pentru luptă, sub poruncile lui Satîrgi Paşa.
Haidar Paşa, cu blana de leu de la care-şi luase numele
jucîndu-i pe umeri, strînsese cîteva zeci de lăncieri şi-i
dusese în stînga podului, tocmindu-i pentru apărare.
— Încă o năvală, fata tatii, mormăi voievodul în
barbă... Şi-au să crească maci pe mormintele vitejilor...
De bună seamă, au să crească maci! Apoi vînturînd
satîrul: La steag, fraţilor!... La steag, Mîrzeo!... a răcnit el
cu glas de tunet.
L-a împintenat pe Sultan cu atîta putere, încît
armăsarul a rînchezat de durere. I-a slobozit frîul pe gît.
Din spate au dat năvală o dată cu el Cătina Ilie, vătaful
Simion cu cîţiva copii, Racea, alergînd cu paşi de-o poştă,
iar din faţă s-a repezit Mîrzea. Caii şi-au făcut vînt,
sărind între şirurile de ieniceri, hotărîţi să moară pe loc.
Mihai a despicat un buluc agalri, tăindu-i cuca cu pene
de struţ, a răsturnat cu cal cu tot pe spahiul de lîngă
stegar şi a înşfăcat suliţa steagului cu dreapta, căutînd
să-l spargă pe stegar cu stînga. Stegarul Asan i-a slobozit
pistolul în piept. Mihai i-a izbit mîna cu satîrul,
retezîndu-i-o din cot. Turcul se încleştase de steag cu cea
teafără şi cu toate că şiroia de sînge, nu-l dădea,
încercînd să-l muşte pe voievod de beregată. Un ienicer l-
a croit curmeziş peste spate. Iataganul a scrîşnit pe
oţelul platoşei, scoţînd scîntei. Într-o clipa, voievodul ar fi
căzut răpus de spahii, dacă n-ar fi sărit să-l apere, cu
pieptul, vistiernicelul Cătina Ilie de la Sprîncenata. A
primit vitejeşte toate loviturile hărăzite celui ce i-a dăruit
viaţa. Cînd s-a muiat în şa, gîlgîind din zeci de răni, au
ajuns şi copiii, şi căpitanul Mîjrzea cu tighecenii, Mihai l-
a sfîrtecat pe stegar cu satîrul, smulgîndu-i steagul sfînt.
Orbi de mînie şi de durere, toţi păgînii din faţa podului s-
au bulucit asupra lui. Spahioglanii veneau în goană,
conduşi de Satîrgi Paşa. Mîrzea, care de azi-dimineaţă îl
căuta pe Sinan, a smuls o suliţa din pieptul unui
tighecean ucis de lăncieri şi, vîrîndu-i pe scutelnicei între
voievod şi pedestraşii lui Haidar Paşa, a zburat pe pod,
cu paloşul în dinţi şi suliţa gata de împuns. Cogea Sinan
Paşa, vînăt de mînie, îi ucisese pe cei doi iuzbaşi care-l
tîrau afară din luptă, trosnindu-i la mir cu topuzul, şi se
întorsese, urmat de gvardia satîrgiilor nubieni şi de cîţiva
ieniceri îndărătnici. Arăta ca un bătrîn leu zădărît în
culcuşul său.
Nestematele şeii scînteiau moale în lumina puţină a
asfinţitului. Mantia de mătase cu brodături de aur îi
fîlfîia pe umeri. Trăsăturile prelungi îi erau încrîncenate
de duhul războiului. Nubienii, cu platoşele lor din piele
de rinocer, se holbau, rînjindu-şi dinţii de fildeş.
Mîrzea a tăbărît pe pod urmat doar de patru tigheceni.
Şi-a luat paloşul în stînga, repezind dreapta cu suliţa în
obrazul duşmanului său de moarte.
— Na! Ţine, cîine de vizir! scrîşni căpitanul, galben de
ură.
Cogea Sinan Paşa i-a fărîmat suliţa cu topuzul. Cîteva
aşchii i-au sărit în faţă, sîngerîndu-l. Tighecenii îi
spîrcuiau pe nubieni. Fără să-i dea răgaz marelui vizir să
se dezmeticească, Mîrzea l-a hăcuit cu paloşul. Lovitura,
îndreptată pieziş spre gîtul bătrînului, a sărit din
iataganul acestuia în capul armăsarului Tasih.
Rînchezînd dureros, animalul s-a ferit în lături. Picioarele
dinapoi i-au scăpat peste marginea podului, s-a
bălăngănit zgrepţănîndu-se cu potcoavele dinainte pe
pod, apoi s-a huluit pe spate, o dată cu călăreţul.
Căzînd, Cogea Sinan Paşa s-a izbit cu gura de
bulumacul stropit cu măruntaie de ienicer, simţind cum
îi pîrîie cei doi dinţi care-i mai rămăseseră teferi. Mîrzea a
făcut un salt de pisică din şa, apucînd să pună talpa pe
poalele tivite cu aur ale mantiei. S-a auzit cum se sfîşie
mătasea. A urmat o bufnitură înfundată şi plescăită,
stropi de noroi au ţîşnit împroşcîndu-l pe obraz,
trîmbiţele şi buciumele au început să sune strîngerea
oştilor, un ienicer a ţîşnit pe lîngă el, aruncîndu-se în
Neajlov cu capul înainte, apoi, văzîndu-l pe Sinan ieşind
la mal de-a buşilea, cu coiful înfundat pe-o ureche că un
beţiv, cu mîlul curgînclu-i pe obraz, căpitanul Mîrzea a-
nceput să rîdă-n hohote nestăvilite, de nebun, frămîntînd
mantia vizirului cu mîini tremurînde.
...Mihai s-a bătut cu Satîrgi Paşa în văzul oştilor, sub
geana neagră a nopţii. Cei cîţiva spahioglani şi timarioţi
aziatici cădeau sub săbiile agere ale beşliilor aduşi de
hotnogul Simion Lehaciu. Caii călcau în copite zdrenţe
din mantiile de mătase sîngerie hăcuite din spinările
spahioglanilor, blăni scumpe de pardos, coifuri şi
hoiturile împlătoşate ale gvardiei steagului sfînt. Ursul
anatolian, care se ridicase la rangul de paşa numai prin
puterea şi iscusinţa cu care mînuia satîrul, l-a luat pe
Mihai din dreapta, căutînd să-l încurce în steag şi să nu-i
prilejuiască slobod la mîna stîngă.
— Ai viaţa, dacă mă învingi! îi strigă voievodul, ferindu-
se din calea turcului.
— Aferim! răspunse rînjind Satîrgi. Koran haki itciun?
— Koran haki itciun! întări Mihai.
 Steagul sfînt îl încurca. Era greu şi-i slăbea cumpăna
în şa.
Abia a oprit o lovitură cumplită a lui Satîrgi, care i-a
zguduit toate măruntaiele. Simţea în obraji răsufletul
puturos al paşei. Tremura de încordare. Ape după ape îi
curgeau de sub gugiuman, intrîndu-i în ochi.
— Piei, cîine de ghiaur! şuieră Satîrgi, smulgîndu-se
din încleştare şi ridicînd satîrul cu amîndouă labele
păroase de măcelar.
Un strigăt de spaimă a scăpat de pe buzele oştilor,
adunate în priveală.
— Croieşte-l, măria-ta! auzi Mihaî, ca prin vis, un glas
îngrijorat din glotime.
S-a răsucit ca fulgerul peste umăr, cu iuţeala atît de
cunoscută căpitanilor săi, izbindu-l pe Satîrgi drept la
mir.
Tăişul greu a pătruns prin coif, crăpînd ţeasta paşei
pînă la rădăcina grumazului. Satîrgi a scăpat satîrul şi s-
a huluit încet pe spate, cu sîngele gîlgîind. N-a ajuns bine
jos, cînd de sub poiana întunecată a Vlăsiei au început
să răsară puzderie de călăreţi turcomani, cu suliţele în
vînt, urmînd tuiul roşu al viteazului leu împărătesc
Hasan Paşa, fiul vestitului Mohamed Socoli.
Fără să-i dea răgaz să se dumirească, Mihai i-a ieşit
înainte în goana goanelor, cu frîul slobod, ţinînd în
dreapta steagul profetului şi rotind cu stînga satîrul
stropit de sînge proaspăt. O dată cu el s-au urnit toate
călărimile, îndemnîndu-şi caii să sară peste mormanele
de hoituri care acopereau cîmpia.
Sultan alerga lungindu-se cu burta la pămînt, alegînd
parcă locul unde să pună picioarele. Mihai a rînjit în
barbă. Nu! Nu putea să rămînă de ocară, după atîta
trudă. Îşi aţintise privirea asupra călăreţului învăluit în
caftanul smeuriu, care se frămînta pe loc, se vede treaba,
nedumerit. Cu cît se apropia, cu atît paşa se desluşea
mai limpede. Deodată, l-a zărit pe Mihnea. Îşi trăsese
calul în spatele lui Hasan şi rămăsese în şa, bleojdit şi
zăpăcit. Sultan i se arcuia sub pulpe. Steagul îl cam
smucea. Îl stăpînea cu bărbăţie. O putere năvalnică, o
putere fără frîu i se vărsase în vine. Mai avea ca la cinci-
zeci de paşi pînă să cadă asupra vrăjmaşului. Simţea în
spate gîfîitul opintit al cîtorva gonaci. Şi-a umflat,
pieptul, răcnind atît de cumplit, încît l-a auzit toată
călărimea:
— Stai, paşo, să ne luptăm, unul cu unul!... Şi tu,
Mihneo! Netrebnicule, slugoiule, hainule şi
blestematule!... Stai, paşo!... Stai, viteazule!... Unde fugi,
diavole?! Pofteşti Scaunul, Mihneo? Vino să-ţi dau eu
Scaun...
Hasan Paşa, văzîndu-l prăvălindu-se asupra lui, cu
dinţii rînjiţi, cu barba vîlvoi năclăită de sînge, holbat şi
rotind satîrul, a dat dosul, culcîndu-se pe oblînc şi
bătîndu-şi şoimul cu topuzul. Părîndu-i-se că mantia îi
îngreunează goana, şi-a smuls-o de pe umeri, lepădînd-o
la pămînt. O dată cu el s-au topit în măruntaiele codrului
şi turcomanii. Mihnea Turcitul le-o luase cu mult înainte.
Mihai a domolit galopul, lăsîndu-i pe oşteni să-l întreacă.
A trecut la trap, apoi la pas, trecînd steagul sfînt
vătafului Simion, care i se alăturase ca o umbră.
S-a întors către Călugărenii ars, dezmierdîndu-l pe
Sultan pe grumazul numai spumă, trăgîndu-l de urechi
şi scărpinîndu-l pe frunte. La asfinţit, o dungă subţire de
purpură mai tivea zarea, în vreme ce peste Neajlov
noaptea îşi trăgea perdelele de catifea neagră. Sus,
pologul nesfîrşit al cerului, se spuzea de stele. Dincolo de
Comana, scutul rotund şi însîngerat al lunei se ridică
încet, peste giulgiul vălurit al codrilor.
Mihai a tras de frîie, închizînd ochii... Cîmpul de luptă
răsufla greu, adînc, sfîrşit. Auzea şi paşii tîrşiţi ai
pedestrimilor, glasurile sleite ale căpeteniilor chemîndu-
şi oamenii, gemetele răniţilor şi ale muribunzilor,
tropotul domol al călărimilor care se-ntorceau să intre
sub poruncă, scîrţîitul căruţelor şătrăriei... Mirosul
dulceag de sînge şi de hoit se tălăzuia valuri, valuri,
amestecîndu-se cu cel putred al mîlului şi cu adierile
răcoroase ale Vlăsiei. Dintr-o depărtare a răsunat un
nechezat dureros de cal trăgînd să moară. Apoi au
izbucnit orăcăielile broaştelor din bălţi, îngînînd
suferinţele oamenilor şi freamătul neistovit al taberelor
turceşti...
 murgul, înfiorat de şuşuitul vîntului în strunele
codrilor, murea perdeluit în vîlvătăi sîngerii.
Dinspre munte se tălăzuiau miresme grele de
cetini, de răşină şi de ploaie. Într-o depărtare a crestelor
a huruit răzbubuit un tunet. Vîntul a mai răsuflat de
cîteva ori unduind frunzetul, apoi firea s-a-nchegat în
liniştea necuprinsă dinaintea furtunii... Doar Argeşul îşi
urma neostenit basmul şoptit malurilor. Sub gorunii
vechi şi sub brădetul albăstrui se cernea o lumină de vis,
în pulberea căreia zburau gîze cu aripi de aur. Căruţa
scundă, cu loitrele de răchită împletită, clănţănea vesel
din bucşe, legănîndu-se pe spinarea şleaului. A coborît
spre Argeş, şi caii flocoşi s-au oprit să se adape. Fornăiau
pe nări şi sorbeau apa limpede, cu nesaţ... Radu Gheţea
s-a săltat în coate, gemînd. Zăcea culcat pe fîn, cu ceafa
rezemată de şaua aşezată în codîrlă. Văzîndu-l mişcînd,
Diavol, care tropăia slobod în urma căruţii, şi-a lipit
pieptul de codîrlă. L-a adulmecat rînchezînd uşor, apoi
şi-a frecat botul umed de obrazul slăbit şi palid.
Căpitanul a-ngînat sfîrşit:
— Măi Diavol, măi... Măi Diavol, măi!...
Cîrstocea s-a întors spre el, mustrîndu-l:
 — Astîmpără-te, domnia ta!... Ţi se desfac rănile.
L-a mustrat şi Irinuţa hotnogului Vifor, care-şi ţinea
pruncul în braţe, privindu-l trist, cu ochii ei frumoşi.
— Păcat că s-a prăpădit Viforu meu... Aşela te-ar fi
oblojit cu leacuri tainişe, pi care le-o aflat de la niscai
oşteni a lui Ion Vodă... Se duse Viforu, da’ mi-a rămas
Ionuţ... Şi tot nu făcurăm pi voia cînelui di păgîn, arde-l-
ar toati focurile Satanei, că nu ni mai lasă în paşi, să ni
munşim holdele şi să ni creştem prunşii... Prişep şî eu di
şe s-o mîniat şi s-o tulburat cu atîta năduf hotnogu, di l-
o stupchit pi Sinan în gura ş-o sărit c-o făchie pi nişte
harabali di pulbere. Că pulbere s-o ales şi di el, şi di
harabab... Încaltea, să-l fi uşis şi pi lotru di vizir... Mari
detunet o făcut hotnogu, di s-o auzit pînă-n Copăşeni...
Altfel nişi nu i-ar fi stat bini... Şî poati nişi nu-l mai
primeam acas’...
Lacrimi mari se rostogoleau pe obrazul alb al femeii.
Apa Argeşului se-nvăluia în umbre. Lunca începuse să se
ţeasă în pînzătură de neguri. Deasupra, peste creştetul
arinilor, dădeau năvală turmele cenuşii ale norilor. Se
făcuse frig...
Radu Gheţea a tras cu nesaţ în piept aerul reavăn,
simţind cum îi primeneşte gura de gustul sărat al
sîngelui. Un fulger ca un paloş de foc s-a înfipt în codrii
de la Valea Brazilor, şi-n lumina lui orbitoare, căpitanul
i-a văzut cum fumegă sub trîmbele piezişe ale ploii.
Dincolo de ploaie, dincolo de nouri, sprijinind cerul pe
umeri, cu fruntea scăldată în apele de purpură ale
asfinţitului, se ghicea Negoiul.
Ploaia a sosit la galop, ropotind limpede în frunziş.
Radu Gheţea s-a acoperit cu dulama, lăsîndu-şi faţa sub
biciul răcoros al stropilor. A închis ochii, ascultînd în el
cum urmele furtunii din seara asta se topesc în alte urme
mai vechi, lăsate de celelalte furtuni, prin care vîslise în
viaţă.
Nouri după nouri s-au adunat din toate vînturile
asupra Negoiului, încă de la-nceputul veacurilor. Furtuni
după furtuni s-au prăvălit asupra lui, chicotind
bezmetice, hăulind, trăsnindu-l cu palele de flacără ale
fulgerelor, şficuindu-l cu oştile nenumărate ale ploilor,
îngropîndu-l în giulgiurile omăturilor. Aşa au năpădit
furtunile şi peste ţară... Dar cum veşnic stă drept
Negoiul, spintecînd nourii cu pieptul lui de stîncă, aşa şi
norodul acesta bun şi viteaz, omenos şi harnic se va
ridica pînă-n veacul veacului asupra urgiilor, rămînînd
falnic, năzuind spre împlinirea tuturor slobozeniilor,
chiar de-ar fi să se-nmoaie în sînge, pînă-n glezne.
Credinţa asta adîncă izvorăşte ca un temei al puterilor
care-l ţin în viaţă şi ca o poruncă sfîntă, nu numai din
faptele vitejeşti ale norodului adunat să lupte întru slava
slobozeniei în poiana Călugărenilor... Nu numai din
dîrzenia unuia ca hotnogul Vifor, care, prins cu cîrligele
de ieniceri şi tîrît în faţa marelui vizir, l-a stupit în gură
şi, smulgînd o făclie din mîna unui satîrgiu a sărit pe
butoaiele cu pulbere ale urdiei - aşa cum îi povestise de
nenumărate ori Irinuţa - nu numai din străşnicia
cneazului, tatăl său, şi din vitejiile fără seamăn ale
măriei sale, ci aceste credinţe îşi trag mustul deopotrivă
dintr-un cuget ca al Ilenei lui moş Drăgoi, al Măriuţei şi
al pitariţei Elena, al starostelui Muştil şi al jupînului
Iftimie crîşmarul, al vameşului Cristodor şi al monahului
Macarie, ieşit la lume sub înfăţişarea logofătului Udrişte,
cugete de bărbaţi truditori şi de muieri harnice, peste
care-şi revarsă bunătatea şi înţelepciunea filosoficească
diacul Nathanail, căutîndu-le o împlinire în viaţa cea de
fiecare zi, ca şi-n viaţa viitorimilor.
 Asupra acestor oameni s-au ridicat prigoana boierilor
şi năvalele cotropitorilor...
Ploaia cade foşnind, pămînturile arse de secetă o
primesc ca pe o binecuvîntare, ierburile şi florile varsă
valuri de miresme, noaptea se tîrîie pe văi, căruţa se
leagănă la trap spornic; undeva, aici, după stîncile
mohorîte, îl aşteaptă casa, Ancuţa, feciorul.
Iar el are să se ridice iarăşi în scări, are să-ncleşteze
iarăşi mîna pe straja paloşului, are să se repeadă iarăşi
în vălmăşagul luptelor, năzuind spre limanul însorit al
slobozeniei, chiar dacă pentru asta ar trebui să
stîrpească toată sămînţa hainilor cu caftane şi toiege,
chiar dacă s-ar năpusti asupra ţării toate oştile iadului.
Pe Argeş s-a sîngerat întru apărarea vetrei străbune, pe
Argeş s-a sîngerat întru apărarea moşiei strămoşeşti.
Fiecare fir de iarbă e stropit de sîngele pământenilor.
Brazda ţării e îngrăşată cu trupurile lor. Atunci, cine se
va-ncumeta s-o smulgă celor ce trudesc pe ea, cu
sudoare de sînge?!... Iată că-i vin în minte stoluri de
gînduri, după stoluri de gînduri. Îl aude vorbind cînd pe
diac, cînd pe cneaz, cînd pe măria sa.

„Nimic n-am adus pe lumea de faţă, precum nu putem

lua nimic. Doar slava vitejească şi sîngele vărsat întru
slobozenia ţării rămîn fără uitare, atunci cînd ne vom
stinge ca fumul, ca umbra şi ca visul”...
Vorbele astea se-nvăluie cu pulberile şi cu tropotele
bătăliilor, cu chipul aspru şi cu paloşul însîngerat al
măriei sale.

„Lumina şi sfinţenia stăpînilor din cumpăna pe care-o

ţin plecată spre slobozenie se trage... E calea pe care-o
au stăpînitorii şi voievozii spre zariştea viitorimilor şi spre
cinstirea noroadelor”... şopteşte blînd diacul Nathanail,
de sub poala înflorită a vişinilor.

„Fiecare rînd de pămînteni să ducă mai departe făclia

sfîntă a vieţii norodului”... se-ncruntă Mîrzea, slăbit de
pătimirile lui în taberile lui Sinan şi de dragostele
sfirtecate fără milă.

„Între ei şi noi nu încape steag de pace! Brazda şi

paloşul, Radule... Brazda şi paloşul”... Cneazul îl priveşte
pe sub sprîncenele stufoase cu cotul rezemat de crucea
Cătălinei.

Glasurile viilor învăluindu-se cu glasurile morţilor, gla-

surile celor de astăzi topindu-se în glasurile veacurilor
vechi, adormite sub lespezi, a căror mireasmă mai
stăruie doar în amintirea bătrînilor şi a învăţaţilor, ca
diacul Nathanail.
Chervanele tunetelor au trecut încă o dată în goană
peste podurile de nouri, pierzîndu-se cu huruit de roţi în
depărtările zărilor? Ploaia s-a mai opintit în cîteva
răbufnete spulberate, apoi nourii şi-au ridicat poalele în
brîu şi s-au pornit devale, lăsînd slobode în urma lor
poienele cerului, smălţate cu flori de stele.
Radu Gheţea a deschis ochii.
Agăţate de ponoarele Cremenarilor, licăreau blînd
luminile satului... Viaţa era aici, în preajma lui,
întinzîndu-i braţe calde de alin şi îmbărbătare. O simţea
năvălind în el, puternică şi atotbiruitoare, încărcată de
adierile nopţii şi ale nădejdilor. O auzea călcînd alături de
căruţă, cu paşii măsuraţi şi rari ai veşniciei. N-o să le
poată el şi ai lui izbîndi pe toate, atunci de bună seamă
că vor năzui spre ele Dănuţ şi Ionuţu lui Vifor, nu le vor
împlini nici ei, atunci le vor lăsa fiilor lor şi aşa, din tată-
n fiu, din veac în veac, văpaiţă veşnic vie, purtînd în ea
truda lor de sînge şi nădejdile lor de oameni slobozi, se va
călători spre nişte răsărituri ale păcii şi ale liniştilor, care
vor săruta cu buze moi pletele aurii ale holdelor şi
creştetele bălaie ale pruncilor, spre nişte răsărituri ale
unor oameni îmblînziţi, harnici şi senini, care nu vor mai
cunoaşte ruşinea şi nemernicia lanţurilor, nici durerea
cărnii sfîrtecate de fier, spre nişte limanuri de linişte în
care să-nflorească livezile şi dragostele... Acelor răsărituri
şi acelor limanuri de fericire le croiesc ei vad prin vitregia
şi urgia unui veac de suferinţe şi de sînge, veac neliniştit
de ape tulburi, în nădejdea că nu vor fi uitaţi şi că
strănepoţii pentru care au umplut cîmpiile de oase vor şti
să picure după datină, la mesele lor sărbătoreşti, picul
rubiniu de vin, în care să prefire o rază de mulţumire, o
fărîmă de duioşie şi aburul uşor aî unei lacrimi... Şi dacă
balauri înfricoşaţi, răsăriţi din cine ştie ce genune ale
morţii, vor năzui să-ntunece pacea şi bucuria zilelor la
care visează el aici, pe-o mînă de fîn, hăcuit de hangerele
imamilor, atunci strănepoţii să nu se-nfricoşeze, ci să
apuce străjile paloşelor şi să-şi sumeţească frunţile... Au
să se scoale moşneşimile din gropniţe şi vînturile
biruinţei au să sufle din nou în flamurile ţării, aşa cum
au suflat la Călugăreni... Căci nu poate fi danie mai
sfîntă făcută slobozeniei, decît dania de sînge a
pămîntenilor. Şi, slavă Domnului, din partea asta,
strănepoţii n-au să se plîngă...

L-a încrîncenat o tărie de piatră, amintindu-şi că-n răz-

boaiele măriei sale şi ale ţării a căzut floarea călărimilor
de pămînt şi că prea puţini dintre moşneni au mai rămas
să poată da piept cu urgia boierească, pe care-o vede
ridicîndu-se o dată cu puterea voievodului. Doi picuri
săraţi de lacrimă i-au scăpat de sub pleoape,
prelingîndu-i-se încet pe obrajii arşi de suferinţă...
Peste Izvorul Lupilor, peste Dealul Bisericii, peste
ţintirim şi peste livezi, luna plină îşi ţesuse borangicurile
de aur, de taină şi de vrajă...

Sibiu 1952-1955.
Braşov 1966.
 CUPRINS

129

231

431

575

Coperta originală: GYÖRGY MIHAIL