1.

Care sunt responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare a întreprinderii

Majoritatea specialiştilor apreciază că responsabilităţile operaţionale ale gestiunii

financiare sunt distribuite pe trei faze ale unui ciclu fundamental. Acest ciclu cuprinde în primul
rând o fază de diagnostic financiar sau analiză financiară care are, în principal, ca obiect
aprecierea situaţiei şi a performanţelor financiare. Această primă fază are o deosebită importanţă
pentru punerea în evidenţă a punctelor slabe şi a punctelor forte, în vederea luării unor măsuri
manageriale care să permită înlăturarea deficienţelor şi valorificarea avantajelor.

A doua fază reprezintă stabilirea şi luarea deciziilor financiare. Decizia financiară este
definită, în general, ca fiind procesul raţional de alegere a unei direcţii de acţiune pe baza
analizei şi identificării mai multor soluţii, pentru atingerea a obiectivului de maximizare a valorii
întreprinderii. La nivelul întreprinderii se disting trei mari categorii de decizii: decizia de
investiţii, decizia de finanţare şi decizia de repartizare a profitului. Decizia de investiţii are
influenţă directă asupra structurii şi a gradului de lichiditate a activelor întreprinderii. Deciziile
de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor modificând gradul de exigibilitate al
acestora şi costul mediu al capitalului. Criteriul urmărit în structura financiară a pasivelor
bilanţiere este realizarea în prezent şi în perspectivă, a celui mai redus cost al procurării
capitalurilor în condiţiile unui grad rezonabil şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.
Deciziile de finanţare pe termen lung fac alegea între capitalurile proprii şi capitalurile
împrumutate. Gestiunea financiară pe termen scurt presupune decizii financiare referitoare la
gestiunea ciclului de exploatare: valoarea stocurilor, a creditelor client şi a creditelor furnizor, a
altor datorii de exploatare.

În cadrul celei de a treia faze se asigură urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare
a fost hotărâtă. Această fază permite identificarea unor abateri ale realizărilor efective faţă de
proiectele iniţiale, precum şi de luare a unor măsuri corective.
 2. Care sunt semnificaţiile financiare ale bilanţului ?

Abordarea financiară a bilanţului permite punerea în evidenţă a relaţiei dintre sursele de

fonduri deţinute de întreprindere şi alocările acestor fonduri. Abordarea juridică a bilanţului
permite punerea în evidenţă a opoziţiei dintre drepturi şi obligaţii respectiv dintre activ şi pasiv.

Astfel, dacă în optica juridică de abordare a bilanţului în pasiv sunt evidenţiate

angajamentele patrimoniale, în optica financiară pasivul bilanţului apare ca reflectare a
aporturilor de fonduri sau al surselor de finanţare deţinute de întreprindere. De exemplu,
contractarea unui credit de la o instituţie de credit, reprezintă o operaţiune care are ca incidenţă
financiară asupra bilanţului, un aport de resurse (fonduri) suplimentare, iar incidenţa juridică
reprezintă constituirea unei noi datorii a întreprinderii şi obligaţia acesteia de a restitui această
datorie la anumite scadenţe şi în anumite condiţii.

În activul bilanţului sunt reflectate din punct de vedere financiar utilizările (alocările) de
fonduri, iar din punct de vedere juridic drepturile patrimoniale de proprietate şi de creanţă
deţinute de întreprindere. De exemplu, deţinerea de materii prime în stoc reprezintă pentru
întreprindere, din punct de vedere financiar, o utilizare de fonduri pentru constituirea acestor
stocuri, iar din punct de vedere juridic, un drept de proprietate patrimonială asupra acestora.

Menţinerea egalităţii între totalul sumelor înscrise în activul şi pasivul bilanţului

reprezintă un principiu financiar fundamental care stă la baza constituirii patrimoniului unei
întreprinderi. Acest echilibru bilanţier poate fi justificat din punct de vedere financiar prin două
formulări diferite, dar complementare. În prima formulare pornind de la faptul că pasivul
exprimă sursele de fonduri iar activul exprimă utilizările acestora, rezultă că nici o resursă nu
poate să rămână fără utilizare şi că orice utilizare presupune o sursă de fonduri, iar egalitatea
dintre activul şi pasivul bilanţului exprimă egalitatea necesară între suma finanţărilor obţinute de
întreprindere şi cea a destinaţiilor acestora. În a doua formulare totalul bilanţului corespunde
mărimii globale a fodurilor pe care întreprinderea le-a obţinut, iar această mărime a fondurilor
este prezentată în bilanţ după două clasificări distincte. Astfel, pasivul reprezintă o clasificare a
acestei mărimi după sursele fondurilor, iar activul după destinaţiile acestora, fiind două
prezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice, egalitatea dintre activ şi pasiv fiind necesară
şi din acest punct de vedere.
 3. Ce se înţelege prin lichiditatea activelor ?

Elementele de activ pot fi structurate după gradul lor de lichiditate, care indică
posibilitatea acestora de a fi transformate în formă bănească, într-un termen mai mult sau mai
puţin apropiat, şi în condiţii normale de utilizare. Unele active sunt destinate a fi consumate într-
o perioadă mai mare de timp, mai mare de un an, fiind considerate imobilizări sau active
imobilizate, cu un grad de lichiditate scăzut. În această categorie intră imobilizările corporale,
imobilizările necorporale, imobilizările financiare şi o categorie intermediară numită imobilizări
în curs.

Activele imobilizate se caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în

funcţie de natura acestora, amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în
funcţie de durata normală de funcţionare. Gradul de lichiditate poate fi influenţat de anumite
operaţiuni, cum ar fi de exemplu cedarea unor active imobilizate. Ele se mai numesc şi alocări
permanente sau stabile datorită rotaţiilor mai lente a capitalurilor investite în acestea.

O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare, gradul de lichiditate
fiind mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub formă de bani,
au un grad de lichiditate ridicat.

4. Ce se înţelege prin exigibilitatea pasivelor ?

Elementele de pasiv pot fi structurate după gradul de exigibilitate adică însuşirea acestora
de a deveni scadente la un anumit termen. Astfe, fiecare element de pasiv corespunde unui
angajament dar obligaţiile de plată sunt diferenţiate după scadenţe foarte diferite. De altfel, unele
elemente de pasiv nu comportă nici o constrângere de rambursare la scadenţă, în această
categorie intrând capitalurile proprii. Capitalurile proprii au un grad de exigibilitate redus şi se
numesc şi surse permanente sau stabile.

Unele elemente de pasiv, de natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de rambursare,

iar gradul lor de exigibilitate este diferit în functie de scadenţele de plată. Astfel cele de natura
datoriilor pe termen mediu şi lung intră de asemenea în cadrul surselor permanente sau stabile,
gradul lor de exigibilitate fiind mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente
cuprind datorii de exploatare şi credite pe termen scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad
ridicat de exigibilitate, fiind numite şi surse ciclice sau temporare şi fiind contractate în general
pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.

5. Cum sunt grupate elementele de activ după gradul de lichiditate ?

Unele active sunt destinate a fi consumate într-o perioadă mai mare de timp, mai mare de
un an, fiind considerate imobilizări sau active imobilizate, cu un grad de lichiditate scăzut. În
această categorie intră imobilizările corporale, imobilizările necorporale, imobilizările financiare
şi o categorie intermediară numită imobilizări în curs.

Imobilizările corporale cuprind terenurile şi mijloacele fixe.Terenurile sunt împărţite la

rândul lor în două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri. Mijloacele fixe sunt împărţite în
următoarele categorii, în funcţie de care se ţine contabilitatea acestora: -construcţii; -echipamente
tehnologice; -aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; -mijloace de transport;
-mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte
active corporale.

Imobilizările necorporale cuprind: fondul comercial, cheltuielile de constituire,

concesiunile, brevetele, licenţele, şi alte imobilizări necorporale.

Imobilizările financiare cuprind titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de

portofoliu, alte titluri imobilizate, creanţe imobilizate. Imobilizările în curs sunt formate din
imobilizări necorporale şi corporale în curs de realizare. Imobilizările în curs necorporale
reprezintă costul de producţie, respectiv costul de achiziţie aferent imobilizărilor necorporale
neterminate până la finele exerciţiului. Imobilizările în curs corporale reprezintă investiţiile
neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriză, care se evaluează la costul de producţie,
respectiv la costul de achiziţie, reprezentând preţul de deviz al investiţiei. Activele imobilizate se
caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în funcţie de natura acestora,
amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în funcţie de durata normală de
funcţionare.

O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare , gradul de

lichiditate fiind mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub
formă de bani, au un grad de lichiditate ridicat. În această categorie intră activele circulante sau
activele curente, fiind formate din diversele categorii de stocuri : materii prime şi materiale,
producţia în curs de execuţie, produse finite, mărfuri; creanţele şi disponibilităţile băneşti.

6. Cum sunt grupate elementele de pasiv după gradul de exigibilitate ?

Fiecare element de pasiv corespunde unui angajament dar obligaţiile de plată sunt
diferenţiate după scadenţe foarte diferite.

Capitalurile proprii reprezintă ineresul rezidual în activele întreprinderii după deducerea

tuturor datoriilor, cuprinzând rezultatul cumulat, net, al tuturor tranzacţiilor şi evenimentelor
anterioare. În categoria capitalurilor proprii intră : capitalul social, primele legate de capital,
rezervele, rezervele din reevaluare, rezultatul reportat, alte capitaluri proprii.

Capitalul social reprezintă un element important al capitalurilor proprii, fiind egal cu

valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului de capital, a
primelor şi rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.
Reglementările în vigoare obligă sau dau posibilitatea întreprinderilor să-şi constituie mai multe
tipuri de rezerve: - rezerve legale; - rezerve statutare sau contractuale; - rezerve din reevaluare; -
alte rezerve. Capitalurile proprii au un grad de exigibilitate redus şi se numesc şi surse
permanente sau stabile.

Unele elemente de pasiv, de natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de rambursare,

iar gradul lor de exigibilitate este diferit în functie de scadenţele de plată. Astfel cele de natura
datoriilor pe termen mediu şi lung intră de asemenea în cadrul surselor permanente sau stabile,
gradul lor de exigibilitate fiind mai mare de un an. Datoriile pe termen mediu şi lung cuprind
creditele pentru finanţarea investiţiilor şi alte datorii.

În funcţie de provenienţa sau de originea celor care le acordă, sursele împrumutate pe

termen lung pot fi grupate în următoarele categorii : - împrumuturi obligatare; - împrumuturi de
la organismele publice specializate; - împrumuturi de la stat; - credite de la instituţii de credit.

Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente cuprind datorii de exploatare şi credite pe
termen scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad ridicat de exigibilitate, fiind numite şi surse
ciclice sau temporare şi fiind contractate în general pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.
 Datoriile de exploatare cuprind obligaţii rezultate din desfăşurarea ciclului de exploatare:
datorii faţă de furnizori; datorii faţă de angajaţi; obligaţii către Bugetul public; datorii către
acţionari; alte datorii. Creditele pe termen scurt reprezintă credite contractate de la instituţiile de
credit pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.

7. Caracterizaţi alocările permanente din punct de vedere al lichidităţii

Activele imobilizate se caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în funcţie de

natura acestora, amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în funcţie de durata
normală de funcţionare. Gradul de lichiditate poate fi influenţat de anumite operaţiuni, cum ar fi
de exemplu cedarea unor active imobilizate. Ele se mai numesc şi alocări permanente sau stabile
datorită rotaţiilor mai lente a capitalurilor investite în acestea.

8. Caracterizaţi alocările ciclice din punct de vedere al lichidităţii

O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare , gradul de lichiditate fiind
mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub formă de bani, au
un grad de lichiditate ridicat. În această categorie intră activele circulante sau activele curente,
fiind formate din diversele categorii de stocuri : materii prime şi materiale, producţia în curs de
execuţie, produse finite, mărfuri; creanţele şi disponibilităţile băneşti.

Activele curente îndeplinesc următoarele condiţii: - sunt realizate sau deţinute pentru vânzare sau
consum în cursul normal de exploatare al întreprinderii, de regulă în termen de până la 12 luni; -
sunt deţinute, în principal, în scopul comercializării: - reprezintă numerar sau echivalent în
numerar a căror utilizare nu este restricţionată. Activele curente sunt denumite şi alocări ciclice
sau temporare deoarece recuperarea capitalurilor investite în acestea se realizează la încheierea
unui ciclu de exploatare (aprovizionare – producţie – desfacere).

9. Caracterizaţi sursele permanente din punct de vedere al exigibilităţii

Capitalurile proprii au un grad de exigibilitate redus şi se numesc şi surse permanente sau stabile.
Capitalurile proprii reprezintă ineresul rezidual în activele întreprinderii după deducerea tuturor
datoriilor, cuprinzând rezultatul cumulat, net, al tuturor tranzacţiilor şi evenimentelor anterioare.
În categoria capitalurilor proprii intră : capitalul social, primele legate de capital, rezervele,
rezervele din reevaluare, rezultatul reportat, alte capitaluri proprii. Unele elemente de pasiv, de
natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de rambursare, iar gradul lor de exigibilitate este
diferit în functie de scadenţele de plată. Astfel cele de natura datoriilor pe termen mediu şi lung
intră de asemenea în cadrul surselor permanente sau stabile, gradul lor de exigibilitate fiind mai
mare de un an. Datoriile pe termen mediu şi lung cuprind creditele pentru finanţarea investiţiilor
şi alte datorii. În funcţie de provenienţa sau de originea celor care le acordă, sursele împrumutate
pe termen lung pot fi grupate în următoarele categorii : - împrumuturi obligatare; - împrumuturi
de la organismele publice specializate; - împrumuturi de la stat; - credite de la instituţii de credit.
Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce priveşte natura şi obiectul lor.

10. Caracterizaţi sursele ciclice din punct de vedere al exigibilităţii

Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente cuprind datorii de exploatare şi credite pe termen
scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad ridicat de exigibilitate, fiind numite şi surse ciclice sau
temporare şi fiind contractate în general pentru necesităţi ale ciclului de exploatare. Datoriile
curente îndeplinesc anumite criterii, după cum urmează : - sunt decontate în cursul normal al
ciclului de exploatare al întreprinderii, fiind exigibile în termen de 12 luni; - societatea nu are un
drept irevocabil de amânare a plăţii după 12 luni de la data bilanţului.

Datoriile de exploatare cuprind obligaţii rezultate din desfăşurarea ciclului de exploatare: datorii
faţă de furnizori; datorii faţă de angajaţi; obligaţii către Bugetul public; datorii către acţionari;
alte datorii. Creditele pe termen scurt reprezintă credite contractate de la instituţiile de credit
pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.

11. Care este semnificaţia fondului de rulment şi cum se determină ?

Pentru definirea şi calcularea fondului de rulment (FR) elementele de activ şi de pasiv

sunt grupate pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Astfel, elementele de activ sunt
grupate în active imobilizate cu o lichiditate mai mare de un an şi active circulante cu un grad de
lichiditate ridicat, sub un an. Elementele de pasiv sunt grupate în capitaluri permanente care
cuprind capitalurile proprii şi alte datorii cu exigibilitate mai mare de un an şi datoriile pe termen
scurt cu exigibilitate mai mică de un an. Alocările permanente, în active imobilizate, sunt de
regulă acoperite din surse permanente. În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât
necesitaţile permanente de alocare a fondurilor bănesti, acest surplus degajat de ciclul de
finanţare al investiţiilor poate fi rulat pentru reînoirea stocurilor si creanţelor , iar această
utilizare potenţială a determinat denumirea lui, aceea de “fond de rulment”. Fondul de rulment
este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la
înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Fondul de rulment este determinat cu ajutorul relaţiei : Fondul de rulment = capitaluri

permanente – alocări permanente = (capitaluri proprii + datorii pe termen mediu şi lung) –
(active imobilizate) Această determinare prin calcul a fondului de rulment este cea mai
relevantă, din punct de vedere a semnificaţiei acestuia.

Fondul de rulment mai poate fi determinat şi astfel: Fondul de rulment = active

circulante – datorii pe termen scurt.

12. Interpretaţi valorile pozitive sau negative ale fondului de rulment

Fondul de rulment determinat pe baza bilanţului patrimonial ( financiar ) este denumit

fond de rulment net global. Dacă fondul de rulment este pozitiv înseamnă că sursele permanente
sunt acoperitoare pentru finanţarea alocărilor permanente. În situaţia în care fondul de rulment
este negativ, sursele permanente nu asigură finanţarea în totalitate a activelor imobilizate,
existând o insuficianţă a fondului de rulment.

Astfel, un fond de rulment pozitiv relevă o stare de echilibru financiar deoarece activele
imobilizate sunt finanţate, în mod durabil, prin utilizarea surselor stabile, în principal capitalurile
proprii, precum şi credite pe termen mediu şi lung. Fondul de rulment negativ indică o stare de
dezechilibru financiar deoarece sursele permanente sunt insuficiente pentru a finanţa alocările
permanente, şi în această situaţie există necesitatea de a se apela la surse pe termen scurt, în
detrimentul unor necesităţi ale ciclului de exploatare.

13. Care este semnificaţia necesarului de fond de rulment şi cum se determină ?

Necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare sunt în general acoperite din surse temporare
denumite şi datorii de exploatare. Necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare, care mai
sunt denumite utilizări ciclice sau temporare, reprezintă alocări pe termen scurt pe care
întreprinderea trebuie să le efectueze pentru constituirea stocurilor de materii prime şi materiale,
producţie în curs de fabricaţie, produse finite, mărfuri, precum şi pentru a acorda diferite
scadenţe de plată clienţilor. Astfel, întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu mărfuri pentru a
le revinde dacă desfaşoară activităţi de comerţ şi cu materii prime în vederea realizării de
produse finite precum şi cu materiale auxiliare în vederea desfăşurării activităţii, iar în funcţie de
caracteristicile ciclului de fabricaţie, rezultă o durată de realizare a produselor destinate vânzării,
precum şi o durată de stocaj a acestora. De asemenea, în legăturile comerciale cu clienţii trebuie
să acorde anumite termene de plată acestora, acumulând creanţe care generează necesităţi de
finanţare. În acelaşi timp, prin activitatea desfăşurată, întreprinderea înregistrează datorii către
furnizorii de la care a obţinut anumite termene de plată a contravalorii bunurilor aprovizionate
sau a lucrărilor şi serviciilor executate sau prestate de aceştia. În cadrul datoriilor pe termen
scurt se regăsesc datorii ale întreprinderii către salariaţi, acţionari, stat, etc. Până la scadenţa
datoriilor menţionate, acestea reprezintă surse de finanţare ale activelor curente. Diferenţa dintre
necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare poartă denumirea de
necesar (nevoie) de fond de rulment (NFR). NFR = alocări ciclice – surse ciclice = (stocuri +
creanţe) – datorii de exploatare.

14. Interpretaţi valorile pozitive sau negative ale necesarului de fond de rulment

Interpretarea valorilor pozitive sau negative ale necesarului de fond de rulment trebuie să
ia în considerare şi cauzele care au condus la aceste situaţii.

Astfel, dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este pozitivă, ea semnifică
un surplus de necesităţi ale ciclului de exploatare în raport cu sursele de formare ale acestora.
Această situaţie poate fi apreciată ca normală dacă se datorează creşterii necesităţilor de
finanţare, determinată de dezvoltarea activităţii, altfel poate fi rezultatul unui decalaj nefavorabil
între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor.

Dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este negativă, ea semnifică un
surplus de surse temporare în raport cu nevoile de active circulante. Această situaţie poate fi
apreciată ca normală dacă se datorează accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării
unor datorii cu scadenţă mai relaxată, altfel poate fi doar rezultatul unor întreruperi temporare în
aprovizionarea şi reînoirea stocurilor sau creşterea datoriilor de exploatare datorită neachitării
acestora la scadenţă.

15. Ce reprezintă trezoreria netă şi cum se determină ?

Elementele componente ale trezoreriei sunt activele şi pasivele de trezorerie, între care
disponibilităţile băneşti ocupă un loc primordial. Dintre activele financiare mai amintim: titluri
de plasament, efecte comerciale de încasat, certificate de depozit. Pasivele de trezorerie
reprezintă credite pe termen scurt, dintre care amintim : credite de trezorerie, soldul creditor al
contului curent, credite de mobilizare de creanţe.

Relaţia de calcul a trezoreriei este: Trezoreria (T) = trezorerie activă – trezorerie pasivă
Trezoreria se poate determina şi în funcţie de ecuaţia echilibrului financiar : FR = NFR + T de
unde : T = FR – NFR.

O trezorerie pozitivă este rezultatul desfăşurării unei activităţi eficiente şi reflectă o stare de
echilibru financiar al întreprinderii care asigură autonomie financiară pe termen scurt. Trezoreria
netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar potenţial şi semnifică un deficit monetar care
trebuie acoperit din credite pe termen scurt care au un cost de procurare ridicat şi, în acelaşi timp,
un grad de exigibilitate ridicat.

16. Cum se determină profitul impozabil

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile. În cazul bunurilor mobile şi imobile
produse de către contribuabili şi valorificate în baza unui contract de vânzare cu plata în rate,
contribuabilii pot opta pentru înregistrarea valorii ratelor la venituri impozabile la termenele
scadente prevăzute în contract. Cheltuielile corespunzătoare sunt deductibile la aceleaşi termene
scadente prevăzute în contractele încheiate între părţi, proporţional cu valoarea ratei înregistrate
în valoarea totală a contractului. Opţiunea se manifestă în momentul livrării bunului şi nu se
poate reveni la ea.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării
veniturilor.

17. Cum se determină şi care este semnificaţia valorii adăugate ?

Valoarea adăugată (VA) reprezintă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de
producţie, în principal a factorilor muncă şi capital.

Se determină astfel: VA = PE + MC – Ct unde : Ct – consumaţia exerciţiului provenind de la

terţi; PE – producţia exerciţiului; MC-marja comercială.

Valoarea adăugată reprezintă o sursă de acumulări băneşti din care se face remunerarea
participanţilor, direcţi şi indirecţi, la activitatea economică a întreprinderii: - angajaţii prin
drepturi de personal; -statul prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; -acţionarii prin
dividende; -întreprinderea prin capacitatea de autofinanţare.

18. Cum se determină şi care este semnificaţia excedentului brut al exploatării

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din exploatare.

Se determină astfel: EBE = VA + SE – I – CP unde: SE – subvenţii de exploatare; I –

impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; CP – cheltuieli de personal.

Excedentul brut al exploatării măsoară performanţele economice ale întreprinderii, fiind

independent de politicile financiare în sens larg, de politica de amortizare, de politica fiscală sau
de politica de dividende a întreprinderii şi nu este influenţat de rezultatele extraordinare. De
asemenea, excedentul brut din exploatare este o resursă de trezorerie potenţială, deoarece
amortizarea şi provizioanele până la solicitarea lor pentru investiţii sau pentru acoperirea unor
riscuri efective se regăsesc în acumulările băneşti ale întreprinderii, fiind doar cheltuieli calculate
dar nu şi plătite.

19. Cum se determină şi care este semnificaţia rezultatului curent al exerciţiului ?

Rezultatul curent al exerciţiului (RC) este determinat atât de rezultatul exploatării cât şi al
activităţii financiare, fiind rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv şi normal.

Se determină astfel: RC = RE + VF – CF unde: RE-rezultatul din exploatare; VF – venituri

financiare; CF – cheltuieli financiare.

Veniturile financiare cuprind: venituri din imobilizari financiare; venituri din investitii pe termen
scurt; venituri din creante imobilizate; venituri din investitii financiare cedate; venituri din
diferente de curs valutar; venituri din dobanzi; venituri din sconturi primite in urma unor reduceri
financiare; alte venituri financiare. Cheltuielile financiare care cuprind: pierderi din creanţe
legate de participaţii; cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de
curs valutar; dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi
din creanţe de natură financiară şi altele.

20. Definiţi pragul de rentabilitate

Maximizarea profitului realizată prin minimizarea costurilor ca urmare a utilizării eficiente şi

factorilor de producţie, impun cunoaşterea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate, numit
şi punct de echilibru sau punct critic („point mort” în franceză, sau „breakeven” în engleză),
reprezintă acel nivel al producţiei, exprimat în unităţi fizice sau valoric, la care cheltuielile sunt
egale cu veniturile, deci nu se obţine nici profit, nici pierdere.

21. Ce reprezintă cheltuielile fixe şi variabile ?

Cheltuielile totale pot fi împărţite în funcţie de evoluţia lor în două categorii : cheltuieli variabile
şi cheltuieli fixe. Astfel, dacă se elimină ceilalţi factori de caracterizare şi influenţă, iar
cheltuielile sunt analizate doar în funcţie de dependenţa acestora faţă de variaţiile producţiei, se
distinge o categorie care se modifică în funcţie de variaţia volumului producţiei, denumită
cheltuieli variabile. A doua categorie, denumită cheltuieli fixe, include elemente de costuri care
nu se modifică la o variaţie dată a nivelului producţiei.

Metodele lineare, de determinare a pragului de rentabilitate, se aplică în ipoteza în care

cheltuielile variabile se modifică direct proporţional cu volumul producţiei, iar metodele
nelineare se aplică când cheltuielile au o evoluţie neproporţională faţă de variaţia producţiei.
 22. Cum se determină ratele de rentabilitate economică ?

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate

întregii activităţi a întreprinderii. Prin intermediul retei de rentabilitate economică se măsoară
eficienţa utilizării activului economic.

În general nivelul ratei se determină astfel: Re = P / Ae * 100, unde: Re - rate de rentabilitate

economică; P - profit sau excedent de exploatare Ae - activ economic.

Există mai multe modalităţi de exprimare a ratelor de rentabilitate, dintre care amintim : Rata de
rentabilitate economică netă se determină ca raport între profitul din exploatare (PE) şi
capitalurile investite (Kinv ) Ren = RE / Kinv * 100 unde Ren - rate de rentabilitate economică
netă; RE - rezultatul din exploatare; Kinv - capitaluri investite.

Rata de rentabilitate brută se determină ca raport între excedentul brut din exploatare şi
capitalurile investite. Reb = EBE / Kinv * 100, unde: Reb - rata de rentabilitate economică
brută; EBE - excedentul brut din exploatare. Sau: Ren = EBE / Activ net * 100 Reb = RE /
Activ net* 100 Analiza financiară cu ajutorul ratei de rentabilitate economică necesită
compararea cu rate de referinţă, cu rate medii ale sectorului de activitate, studiul evoluţiei
acestora.

Pentru determinarea nivelului real al ratei de rentabilitate economică se poate aplica modelul
Fisher astfel: - pentru niveluri ale ratei inflaţiei mai mici decât 10% : Rn = Rr + Ri; Rr = Rn – Ri

- pentru niveluri ale inflaţiei mai mari decât 10%: (1 + Rn) = (1 + Rr)(1 + Ri)

unde : Rn – rata nominală Rr – rata reală Ri – rata inflaţiei.

23. Cum se determină ratele de rentabilitate financiară ?

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitaluri
proprii angajate în activitatea de exploatare. Rata de rentabilitate financiară măsoară randamentul
capitalurilor proprii, al plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea
acţiunilor întreprinderii.

Rata rentabilităţii financiare se determină astfel : Rf = RN / KPR * 100, unde: RN - rezultatul

net; KPR - capital propriu

Dacă rata de rentabilitate financiară este mai mare decât rata medie a dobânzii de piaţă, acţiunile
întreprinderii devin mai atractive, iar cursul bursier creşte. Pentru a măsura reacţia pieţei
financiare în funcţie de rentabilitatea financiară se poate calcula un indicator denumit
coeficientul de capitalizare bursieră. Capitalizarea bursieră reprezintă produsul dintre cursul
bursier al unei acţiuni şi numărul de acţiuni.

PER – coeficient de capitalizare bursieră; EPS – profit pe acţiune; CBU – cursul bursier al unei
acţiuni; PN – profit net.

24. Definiţi riscul de faliment

Din punct de vedere economic, riscul reprezintă posibilitatea de apariţie a unor evenimente
nefavorabile, care pot genera pierderi, în strânsă legătură variabilele deciziei. Un decident poate
accepta probabilitatea apariţiei pierderii în condiţiile în care se anticipează obţinerea unui câştig
suplimentar care să compenseze riscul asumat. În literatura de specialitate se face distincţie între
risc şi incertitudine. Riscul este definit ca o situație în care nu se cunosc cu certitudine
caracteristicile unui, eveniment, dar se cunosc alternativele posibile ale acestor caracteristici şi
posibilităţile de apariţie ale acestora. Incertitudinea implică cunoaşterea aproximativă a
caracteristicilor aferente unui anumit eveniment, dar nu şi a probabilităţilor de apariţie a lor.
Între risc şi faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât un proiect de acţiune presupune
un risc mai ridicat cu atât este mai probabil un faliment, şi invers.

25. Cum se apreciază riscul de faliment prin metoda scorurilor ?

Altman (1968) a realizat o analiză multivariată a falimetului, dezvoltând o analizaă discriminată

multiplă, bazându-se pe combinarea informatiilor unor rate financiare într-o singură funcţie.
Autorul şi-a popularizat modelul său de analiză a falimentului ca Modelul scor sau Z-scor.
Determinarea scorului necesită parcurgerea urmatoarelor etape de lucru : -alegerea unui eşantion
de întreprinderi care să cuprinda două grupuri, un grup care include întreprinderi falimentare sau
aflate în dificultate şi un grup de firme fără probleme financiare ; -compararea de-a lungul unei
perioade de timp, a celor două grupuri de întreprinderi, pe baza unui set de indicatori consideraţi
a fi semnificativi ; -selectarea progresivă a indicatorilor care realizează cea mai bună
discriminare; - determinarea unui indicator de clasament numit scor ( Z) , sub forma:

Z = a1x R1 + a2 x R2 + a3 x R3 + …… +an x Rn

unde : -ai coeficient de ponderare al fiecărei rate; - Ri rate selecţionate la puterea discriminantă
cea mai ridicată.

Scorul este o funcţie liniară cu mai multe variabile (rate) caracterizate prin coeficienţi medii
determinaţi în urma observaţiilor efectuate într-o anumită perioadă de timp asupra unui eşantion
de întreprinderi , în funcţie de valorile căruia se poate aprecia probabilitatea riscului de faliment
pentru fiecare întreprindere. Selecatrea indicatorilor sau a ratelor folosite reprezintă un proces
deosebit de complex. Majoritatea clasificărilor reţin patru categorii de rate financiare : -ratele
activităţii operaţionale care evaluează veniturile şi principlalele fluxuri generate de activitatea
întreprinderii ; -ratele lichidităţii, care masoară adecvarea între sursele disponibile pe termen
scurt si obligaţiile exigibile pe o perioada similară ; -ratele de îndatorare şi echilibru pe termen
lung, care caracterizează structura capitalurilor întreprinderii, în scopul de a evidentia capacitate
de a satisface obligaţiile pe termen lung şi nevoile de investiţii ; - ratele rentabilităţii care
măsoară capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar atât dezvoltării cât şi remunerării
capitalurilor. Ratele selecţionate trebuie să fie independente între ele în raport cu funcţia scor
pentru a elimina repetarea influenţei aceluiaş fenomen economico-financiar.

26. Ce reprezintă ciclul de exploatare?

Ciclul de exploatare al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor
prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie sau sub forma
unui echivalent de trezorerie. Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe
termen scurt, extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc
nesemnificativ de schimbare a valorii. Ciclul de exploatare cuprinde ansamblul activităţilor şi
operaţiunilor desfăşurate începând cu aprovizionarea materiilor prime, materialelor consumabile
şi se termină odată cu încasarea creanţelor de la clienţi, beneficiari ai bunurilor livrate, serviciilor
prestate şi lucrărilor executate. În cadrul ciclului de exploatare se formează stocuri succesive prin
cumpărarea unor bunuri de la terţi, păstrarea şi prelucrarea acestora, iar în final livrarea către
clienţi. Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare îl reprezintă creşterea rentabilităţii
activităţii în condiţiile de diminuare a riscului economic şi financiar.

27. Ce se înţelege printr-o politică agresivă de gestiune a ciclului de exploatare ?

Politicile agresive presupun o rentabilitate potenţială a proiectelor de acţiuni foarte

ridicată, dar, în acelaşi timp, şi riscuri foarte mari la care sunt expuse activităţile întreprinderii.
În cadrul politicilor agresive de gestiune a ciclului de exploatare, managerii întreprinderii doresc
obţinerea unei cifre de afaceri cu stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti minime. Rentabilitatea
potenţială a acestei politici poate fi afectată de lipsa de stoc, cu influenţe nefavorabile asupra
procesului de producţie, de dificultăţi privind desfacerea producţiei, de lipsa de lichidităţi.

De asemenea, în cadrul acestei politici finanţarea activelor circulante este asigurată, în

principal, din surse pe termen scurt care au un cost de procurare mai mic, dar care presupun şi
riscuri privind reânoirea lor.

28. Ce se înţelege printr-o politică prudentă de gestiune a ciclului de exploatare ?

În cadrul politicilor prudente managerii întreprinderii adoptă o poltică care să-i protejeze faţă de
risc, dar care asigură de regulă obţinerea unei rentabilităţi reduse. Rentabilitatea este afectată de
costuri suplimentare privind constituirea unor stocuri de siguranţă, recuperarea mult mai relaxată
a creanţelor, menţinerea unui sold al disponibilităţilor băneşti în conturile curente, pentru care
dobânzile la vedere sunt foarte mici. Finanţarea ciclului de exploatare se realizează, în principal
din surse permanente, care au costuri de procurare sau de oportunitate mai mari, dar şi o
asigurare suficientă împotriva riscului de reânoire a acestora.

29. Prezentaţi, în general, metodele analitice de determinare a necesarului de finanţare

a ciclului de exploatare.

Metodele analitice presupun determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare pe

fiecare element cu pondere semnificativă din cadrul următoarelor categorii de stocuri şi creanţe:
- stocurii de materii prime şi materiale; - stocuri de producţie în curs de execuţie; - stocuri de
produse finite; - creanţe din produse livrate şi neâncasate.

a) - Metode analitice bazate pe costurile exploatării. Fundamentarea necesarului de

finanţare în baza acestor metode are în vedere elemente de cheltuieli care caracterizează
fiecare fază a ciclului de exploatare precum şi timpul între două reconstituiri consecutive
ale stocurilor. Cheltuielile exploatării sunt previzionate pentru perioada de gestiune prin
bugetele specifice: bugetul producţiei, al aprovizionării, bugetul vânzărilor.

Metodele analitice se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare mediu anual pentru
fiecare element cu pondere semnificativă din categoria stocurilor de materii prime, materiale,
produse în curs de execuţie, produse finite, produse livrate şi neîncasate, astfel:

- necesarul de finanţare mediu anual pentru elemente semnificative din categoria

materiilor prime şi a materialelor consumabile ( NFCEm ):

Unde : N = necesarul anual de aprovizionat în unităţi fizice; Pa = preţul de aprovizionare unitar;

I = intervalul mediu între două aprovizionări succesive; s = intervalul pentru stocul de siguranţă;
c = intervalul pentru stocul de condiţionare; t = stocul pentru transport.

- necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element semnificativ din categoria
produselor în curs de fabricaţie ( NFCEpc ):

Q = producţia previzionată exprimată în unităţi fizice; Cuz= costul de uzină unitar antecalculat;
K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie cuprins între
0,5 – 1; Dpc = durata ciclului fabricaţie.

- necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă din
categoria produselor finite :

Cc = costul complet unitar antecalculat; Dpf = durata de stocare a producţiei finite.

- necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă

din categoria produselor livrate şi neâncasate:

Qliv = producţia previzionată livrată şi neîncasată, exprimată în unităţi fizice; Dliv = durata de
încasare a producţiei livrate.
 b) - Metode analitice bazate pe cifra de afaceri. Aceste metode au la bază relaţiile de
interdependenţă dintre necesarul de finanţare a ciclului de exploatare şi cifra de afaceri a
perioadei de gestiune. Astfel, elementele de fundamentare sunt: -cifra de afaceri
previzionată prin bugetul vânzărilor; -duratele de rotaţie ale celor trei categorii de stocuri
şi ale creanţelor previzionate pentru anul de gestiune, fundamentate pe baza bilanţului şi a
contului de rezultate din exerciţiile anteriore, corelate cu alte elemente de previziune
bugetară. Necesarul de finanţare anual se determină astfel :

Unde: CA = cifra de afaceri anuală previzionată; Rc= rata cinetică pentru fiecare element
semnificativ din categoria stocurilor şi creanţelor (durata de rotaţie a elementelor de active
circulante în raport cu cifra de afaceri).

30. Ce reprezintă sursele proprii de finanţare a ciclului de exploatare?

Finanţarea ciclului de finanţare din surse proprii asigură autonomie financiară, iar riscul
retragerii neprevăzute a capitalurilor este practic inexistent. Sursele proprii care pot asigura
finanţarea activelor circulante sunt date de mărimea surplusului dintre sursele permanente şi
nevoile permanente de alocare, iar această diferenţă este denumită fond de rulment. Astfel, dacă
se compară ansamblul surselor permanente, constituite din capitaluri proprii şi credite pe termen
mediu şi lung, cu alocările permanente formate din activele imobilizate, rezultă fondul de
rulment global (FRG), iar diferenţa dintre capitalurile proprii şi activele imobilizate este
denumită fond de rulment propriu. Dacă FRG > 0, resursele permanente depăşesc activele fixe,
iar activele imobilizate sunt finanţate din surse stabile şi sigure. Un fond de rulment pozitiv
semnifică faptul că se degajă un surplus de surse permanente în raport cu activele imobilizate,
care poate fi utilizat pentru finanţarea unor necesităţi ale ciclului de exploatare. Dacă FRG = 0,
resursele permanente sunt egale cu activele fixe. Dacă FRG < 0, resursele permanente sunt mai
mici decât activele imobilizate, iar acestea nu sunt finanţate decât parţial din pe seama surselor
stabile. Un fond de rulment negativ semnifică faptul că există o insuficienţă a surselor
permanente în raport cu alocările permanente ce trebui acoperită din alte surse , pe termen scurt.
În acest caz se vorbeşte de o insuficienţă de fond de rulment.

Finanţarea ciclului de finanţare din surse permanente se justifică prin caracterul reânoibil
al activelor circulante, iar dacă nu sunt schimbări structurale există un nivel minim al activelor
circulante ce trebuie finanţat. Astfel, o dată cu reânoirea stocurilor şi creanţelor are loc şi
reânoirea în proporţii aproximativ egale a datoriilor de exploatare . Alocarea unei părţi a surselor
permanente pentru acoperirea necesităţilor temporare este justificată de caracterul continuu
reînnoibil al stocurilor şi creanţelor care conferă acestor active ciclice, o necesitate permanentă
de capitaluri băneşti.

31. Ce reprezintă sursele atrase de finanţare a ciclului de exploatare?

Sursele atrase, denumite şi datorii de exploatare, au un nivel, o structură şi o evoluţie dependentă

de caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de exploatare cât
şi durata lor de exigibilitate. Fondul de rulment nu este, de regulă, principala sursă de finanţare
a activelor circulante. Astfel, ca urmare a desfăşurării unei activităţi specifice, întreprinderea
este constrânsă să acorde anumite scadenţe de plată clienţilor săi, cărora le-a livrat bunuri, prestat
servicii sau le-a executat lucrări. Creditul de furnizor se formează în momentul în care furnizorul
acceptă să fie plătit la o dată ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor contractate. Pentru a nu
avea dificultăţi de trezorerie, furnizorul poate cere clientului său permisiunea de sconta aceste
trate la banca sa în vederea refacerii trezoreriei. În afară de datoriile către furnizori,
întreprinderea înregistrează datorii pe termen scurt faţă de diverşi creanţieri, după cum urmează:
- drepturi de personal datorate angajaţilor; - obligaţii fiscale datorate bugetului public; -
dividende de plătit asociaţilor; - alte datorii către terţi. Aceste datorii pe termen scurt, denumite şi
datorii de exploatare, au termene de plată fixe sau variabile, reglementate prin clauze
contractuale sau prin legi specifice. Până la data scadenţei, datoriile întreprinderii către terţi
reprezintă surse atrase de capital pentru finanţarea unor necesităţi ale ciclului de exploatare.

În calculele de previziune interesează soldul minim al datoriilor către terţi, care datorită reînnoirii
permanente are un caracter stabil. Aceste resurse atrase mai sunt denumite şi pasive stabile.
Pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terţi, minime şi atrase pe o perioadă de
timp permanentă ca urmare a reînnoirii continue a acestora. Pasivele stabile, în funcţie de
scadenţele de plată, sunt grupate în două categorii: - datorii cu termene fixe de plată; - datorii cu
termene de plată variabile.
 32. Ce reprezintă sursele împrumutate de finanţare a ciclului de exploatare?

Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare reprezintă credite pe termen scurt,
cu scadenţa mai mică de un an, obţinute de la instituţiile de credit. Creditele bancare pe termen
scurt au menirea de a elimina dezechilibrele temporare, echilibrând bugetul trezoreriei. Acestea
au rolul de a asigura suplimentarea finanţărilor determinate, în principal, de creşterea nevoii de
capital circulant şi diminuarea surselor proprii şi atrase. Creditele se acordă la cererea agenţilor
economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: - sunt constituiţi şi funcţionează
conform legii; - desfăşoară activităţi potrivit obiectului de activitate înscris în actul constitutiv;
- prezintă credibilitate şi garanţii asiguratorii pentru rambursarea creditelor şi plata dobanzilor la
termenele stabilite; - acceptă administrarea informaţiei de risc bancar in cadrul Centralei
Riscurilor Bancare; - derulează si/sau vor derula operaţiuni de încasări şi plăţi prin conturi
deschise la unităţile teritoriale ale instituţiei de credit.

Creditele pot fi clasificate după mai multe criterii, după cum urmează:

a) în funcţie de durata acordării: - pe termen scurt (pană la un an); - pe termen mediu (de la 1
an la 5 ani); - pe termen lung (peste 5 ani).

b) în funcţie de natura activităţilor desfăşurate de clienţi beneficiari: - credite acordate

clientelei nefinanciare; - credite acordate clientelei financiare.

c) în funcţie de destinaţie sau scopul pentru care a fost acordat: - credite comerciale; -
credite de trezorerie; - credite de consum şi vânzări în rate; - credite pentru finanţarea
operaţiunilor de comerţ exterior; - credite pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente; -
credite pentru investiţii imobiliare; - alte credite acordate clientelei.

d) în funcţie de forma sub care se acordă: - avansuri în cont (cont curent autorizat să aibă sold
debitor); - credite acordate sub formă de lichidităţi; - credite de plăţi; - cesiune de creanţă.
e) în funcţie de măsurile asiguratorii luate: - credite cu garanţie; - credite fără garanţie sau
credite în alb.

Având în vedere marea varietate a creditelor pe termen scurt, acestea pot fi grupate în trei
categorii: - credite cu caracter general sau credite de trezorerie; - credite de mobilizare; - credite
de prefinanţare.

33. Prezentaţi relaţiile dintre bugetul de trezorerie şi bugetele specifice ale

întreprinderii

Conducerea modernă a agenţilor economici în cadrul economiei de piaţă presupune

realizarea unei previziuni a activităţii economico – financiare. În cadrul acestei previziuni, cea
mai importantă activitate o reprezintă previziunea financiară. Instrumentele principale de
realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii care servesc nevoilor interne de
orientare spre realizarea obiectivelor propuse în exerciţiul următor şi care trasează traiectoriile de
parcurs pentru realizarea acestora.

Bugetul de trezorerie este consecinţa elaborării bugetelor specifice ale întreprinderii

(bugetul vânzării, producţiei, investiţiilor etc.) şi restricţia ultimă determinată de necesitatea
menţinerii capacităţii de plată. Obiectivul politicii de trezorerie este stăpânirea fluxurilor
financiare şi sincronizarea încasărilor cu plăţile pentru a se asigura permanent capacitatea de
plată a întreprinderii. Dacă echilibrul nu poate fi atins în condiţii favorabile, se poate revizui
ansamblul bugetelor anuale, politica creditelor pentru clienţi, ritmul de investiţii etc. Bugetul de
trezorerie are ca funcţiune principală previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la previziunea
cheltuielilor din care sunt excluse cele neplătibile şi de la previziunea vânzărilor din care sunt
excluse cele neîncasabile.

34. Care sunt fazele elaborării bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetului de trezorerie cuprinde două faze importante: 1. previziunea încasărilor şi

plăţilor; 2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea
încasărilor cu plăţile. Tot aici se mai cuprind următoarele operaţii: determinarea soldurilor de
trezorerie înainte de acoperire; acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea
excedentului de trezorerie.

Previziunea încasărilor – trebuie să aibă în vedere modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor care vor influenţa decalajul între datele
livrărilor şi cele ale încasărilor. Previziunea plăţilor – se face în principiu la fel ca cea a
încasărilor, având în vedere previziunea cheltuielilor şi ordonarea previzibilă a plăţilor pentru
aceste cheltuieli. În previziunea plăţilor se au în vedere, de asemenea şi scadenţele previzibile ale
plăţilor ce rezultă din celelalte bugete cum ar fi: achiziţii de active imobilizate, rambursări de
împrumuturi, plata dividendelor.

Pentru acoperirea soldului de trezorerie deficitar înainte de a se apela la credite se impun a fi

luate unele măsuri ca: - avansarea unor încasări prin reducerea volumului şi duratei creditelor
comerciale acordate clienţilor sau chiar prin solicitarea încasării în avans a unor vânzări; -
amânarea unor plăţi prin prelungirea creditelor furnizorilor sau chiar eliminarea unor plăţi în
avans; - renunţarea la efectuarea unor cheltuieli (pentru investiţii). Dacă şi în urma acestor
măsuri rezultă un sold deficitar, acesta urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie şi de
scont. În cazul în care se previzionează un sold excedentar al trezoreriei se impune mai întâi o
analiză a provenienţei acestuia.

35. Ce reprezintă si cum se determină termenul de recuperare al unei investiţii?

Termenul de recuperare a sumelor alocate pentru investiţii – exprimă numărul de ani de

recuperare prin fluxurile de trezorerie marginale medii anuale actualizate.

FMt = fluxuri de trezorerie marginale din anul t

Tr reprezintă deci numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de trezorerie actualizate
devine egală cu suma investiţiei. Acest indicator asigură o alegere a variantelor de investiţie în
funcţie de rapiditatea recuperării capitalului investit. Se urmăreşte ca Tr să fie mai mic decât
durata de viaţă a investiţiei. Această metodă prezintă însă dezavantajul că elimină proiectele de
investiţii cu o rentabilitate ridicată dar care se derulează pe o perioadă mai mare de timp.
 36. Ce se înţelege prin dreptul de subscriere ?

Pentru a proteja acţionarii vechi împotriva efectului de diluare a capitalului, în cazul unei noi
emisiuni de acţiuni, de regulă, fiecărei acţiuni vechi i se ataşează un drept de subscriere. Rezultă
că doar acţionarii vechi vor putea achiziţiona o acţiune nouă la preţul de emisiune în condiţiile în
care deţin un număr de drepturi de subscriere, pentru fiecare acţiune nouă, egal cu raportul dintre
numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi (n/ 'n). Un acţionar nou va trebui să cumpere,
pentru fiecare acţiune nouă, de la acţionarii vechi, un număr de drepturi de subscriere egal cu
raportul n/ 'n. Astfel, noul acţionar va plăti, preţul de emisiune plus valoarea nominală pentru
un anumit număr de drepturi de subscriere, pentru a deţine o acţiune. De asemenea, vechiul
acţionar poate opta să subscrie la numărul de titluri corespunzător sau să vândă drepturile de
subscripţie. Dreptul preferenţial pentru vechii acţionari se atribuie de Adunarea Generală, care
poate să ia şi hotărârea de a nu-l acorda, dacă preţul de emisiune pentru noile acţiuni este
apropriat de cursul bursier al acestora. Dreptul preferenţial de subscriere la noile acţiuni se
prezintă sub forma unui cupon (bon) pe care se scrie „drept de subscriere”. Drepturile de
subscriere pot fi tranzacţionate la bursă, preţul acestora fiind stabilit în funcţie de raportul dintre
cerere şi ofertă. Dintre factorii de influenţă amintim : - preţul de emisiune, a cărui limită
inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este cursul la bursă; -raportul de subscriere,
reprezentând numărul de drepturi de subscriere necesare pentru a putea achiziţiona o acţiune
nouă; -situaţia generală de pe piaţa capitalurilor şi tendinţa bursieră .

37. Cum se constituie capitalurile proprii prin contribuţii externe ?

Orice societate comercială nu se poate înfiinţa dacă nu dispune de un capital social minim, astfel
încât proprietarul sau proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport. În conformitate cu
reglementările legale în vigoare, capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în
comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei, iar Guvernul va putea modifica, cel mult
o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinand seama de rata de schimb, astfel încât
acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Capitalul social minim
al unei societăţi cu răspundere limitată este de 200 lei. În cazul societăţilor cu răspundere
limitată, capitalul social al acestora a rămas la acelaşi nivel minim, divizat în părţi sociale care nu
pot fi mai mici de 10 lei. În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, valoarea
nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei. Capitalul social este egal cu valoarea
nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului de capital, a primelor şi
rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia. Fiecare
acţionar, în schimbul aportului său va primi un număr de acţiuni care reprezintă dreptul său
asupra capitalului întreprinderii.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar, dându-i dreptul la o parte proporţională din profiturile distribuite de întreprindere. Din
punct de vedere juridic, o acţiune reprezintă dreptul de proprietate al posesorului acesteia asupra
unei cote-părţi din societatea comercială. Deţinătorul uneia sau mai multor acţiuni ale unei firme
are dreptul la dividende acordate din profitul acesteia, are dreptul să participe la luarea deciziilor,
prin intermediul Adunării Generale a Acţionarilor, şi are dreptul la o cotă-parte din sumele
rezultate în urma unei eventuale lichidări a firmei, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute.
Investitorii pot obţine profit cumpărând acţiuni la un anumit preţ şi vânzând la un preţ mai mare,
iar companiile se pot finanţa prin emisiunea de noi acţiuni şi vânzarea lor către investitorii
interesaţi. Actiunile societăţilor comerciale pot fi de doua feluri: comune şi preferenţiale. Cele
mai des întalnite sunt acţiunile ordinare sau comune, care dau dreptul la dividende în limita
profitului net obţinut de întreprindere, asigură dreptul la vot in Adunarea Generala a Actionarilor
şi la un procentaj din suma rezultată în urma unei eventuale lichidari a activelor întreprinderii, în
functie de ponderea acestora în totalul actiunilor emise. Acţiunile comune presupun o asociere
deplină fără nici o rezervă la câştigurile şi valorile societăţii, iar cei care deţin aceste acţiuni sunt
proprietarii reali ai societăţii, cei care controlează conducerea acesteia, au drept de vot, îşi asumă
riscul în caz de pierderi, de lichidare şi beneficiază de rezultatele succesului întreprinderii.
Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende, acestea fiind distribuite numai
dacă se realizează profit. Al doilea tip de actiuni sunt cele preferenţiale, care în locul dreptului la
vot dau deţinătorilor unele drepturi suplimentare faţă de acţiunile ordinare.

Într-o economie de piaţă o societate pe acţiuni devine importantă numai dacă acţiunile ei sunt
admise să fie cotate la bursă. Pentru a fi admisă la bursă o societate comercială trebuie să
întrunească unele conditii impuse de legislaţia natională spre a putea ca acţiunile şi obligaţiunile
emise pe piaţa primară să poată fi vândute şi cumpărate la bursă. Aceste condiţii pot fi
sintetizate astfel: - valoarea probabilă de piaţă a titlurilor pentru care se doreşte cotarea trebuie sa
fie egală sau superioară valorii impuse de lege; - titlurile trebuie să fie liber transferabile, adica
degrevate de orice garanţie reala sau poprire legală; - societatea trebuie să fi publicat bilanţurile
şi conturile de profit şi pierdere pe ultimii cinci ani; - cel putin 25% din fiecare clasă de acţiuni
trebuie să fie deţinută de public alcatuit din persoane neasociate cu directorii sau cu acţionarii
majoritari.

38. Cum se constituie capitalurile proprii prin contribuţii interne ?

Contribuţiile interne la capitalurile proprii ale unei întreprinderi se constituie din resursele care
se degajă din activitatea desfăşurată de firmă, reprentând un proces de autofinanţare susţinut de
gradul de rentabilitate ce asigură autonomie financiară. Astfel, pentru desfăşurarea unei activităţi
specifice, firma efectuează o serie de cheltuieli, iar în funcţie de natura lor se împart în mai multe
categorii, dintre care cele mai importante sunt următoarele : cheltuieli cu materiile prime şi
materialele consumabile ; cheltuieli cu energia şi apa; cheltuieli cu lucrările şi serviciile
executate de terţi; alte cheltuieli externe; cheltuieli cu personalul; cheltuielile cu amortizările şi
provizioanele; cheltuieli financiare. De asemenea sunt obţinute venituri provenind, în principal,
din vânzarea produselor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi din venituri
financiare (de titluri, dobânzi, diferenţe de curs valutar, etc.). Se poate aprecia că diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli (exclusiv cheltuielie cu impozitul pe profit, cheltuieli cu amortizările
şi provizioanele), are următoarele destinaţii : - plata impozitului pe profit, reprezentând partea
care este datorată statului; - plata de dividende, reprezentând remunerarea asociaţilor sau
acţionarilor; - plata primelor privind participarea la profit personalului, reprezentând partea ce
poate fi atribută angajaţilor ; - constituirea amortismentului, provizioanelor şi rezervelor,
reprezentând partea care formează autofinanţarea totală. Autofinanţarea totală, denumită şi
autofinanţare globală sau brută, cuprinde autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă.
Autofinanţarea de menţinere are ca surse de formare amortizările şi provizioanele pentru
deprecieri sau pentru acoperirea unor riscuri, şi trebuie să asigure menţinerea patrimoniului la un
nivel înregistrat la un moment dat. Autofinanţarea netă este generată de rezervele constituite din
profit, având rolul de a asigura creşterea patrimonială, în scopul dezvoltării activităţii
întreprinderii.
 39. Care sunt modalităţile prin care se poate majora capitalul social?

Capitalul unei societăţi comerciale se poate majora, prin mai multe modalităţi, cele mai
importante fiind: - aporturi noi sub formă bănească sau în natură; -capitalizarea unei părţi din
profitul exerciţiilor financiare anterioare (încorporarea altor elemente ale capitalurilor proprii :
prime de emisiune; rezerve, profituri nerepartizate); -convertirea obligaţiunilor în acţiuni. Dintre
toate aceste modalităţi doar aporturile sub formă bănească reprezintă operaţiuni de finanţare
directă, Aportul în natură reprezintă o operaţiune indirectă de finanţare, iar încorporarea unor
elemente ale capitalurilor proprii sau convertirea obligaţiilor în acţiuni nu reprezintă operaţiuni
de finanţare, având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii.

Daca majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generala extraordinară,
care a hotarat aceasta, va numi unul sau mai mulţi experţi pentru evaluarea acestor aporturi.
Conversia obligaţiunilor în acţiuni poate avea loc la aceeaşi valoare nominală sau la o valoare
mai mare, diferenţa fiind denumită prime legate de capital.

Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar se poate realiza, în principal, prin două
modalităţi : - aport suplimentar, în numerar, de la acţionarii vechi, proporţional cu numărul de
acţiuni deţinute, fără a se modifica structura acţionariatului, având ca efect creşterea valorii
nominale a acţiunilor. - o nouă emisiune de acţiuni la care pot să subscrie atât acţionarii vechi cât
şi acţionari noi care doresc să participe la procesul de capitalizare al întreprinderii.

Prima de emisiune, reprezintă diferenta dintre valoarea reală şi cea nominală a acţiunilor, fiind
folosită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si se constitue ca o rezervă în
cadrul capitalurilor proprii, sau se încorporeaza în capitalul social având ca efect o nouă creştere
de capital.
Majorarea de capital social se poate realiza şi prin încorporarea rezervelor, aceasta fiind o
operaţiune ce nu implică fluxuri financiare. Rezervele pot fi încorporate în capitalul social, în
baza Adunării Generale a Acţionarilor, contribuind la majorarea acestuia prin emiterea de noi
acţiuni distribuite gratuit acţionarilor vechi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente. Această modalitate de majorare a capitalului social, prin emiterea de acţiuni noi,
asigură protecţia acţionarilor împotriva efectului de diluare a capitalului prin conferirea unor
drepturi de atribuire, pe care aceştia le pot utiliza, vinde sau cumpăra.

40. Ce reprezintă împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni?

Împrumuturile din emisiunile de obligaţiuni reprezintă contravaloarea obligaţiunilor emise prin

subscripţie publică, potrivit legislaţiei în vigoare. Sunt împrumuturi pe termen mediu şi lung,
emise de societatile private, de sectorul public sau cel semipublic, agenti care au, în general,
acces pe piaţa financiară. Aceste împrumuturi sunt divizate în părti egale, numite obligațiuni,
rambursabile la o scadenţă determinată şi generatoare de dobânzi, de obicei anuale. Titlurile sunt
remise creditorilor care au subscris împrumutul, aceştea fiind numiti şi obligatari. Toate
obligaţiunile au aceiaşi valoare iniţială, numită valoare nominală. Preţul de emisiune poate fi
egal sau mai mare decât valoarea nominală, diferenţa fiind denumită primă de emisiune. De
asemenea preţul de rambursare este, de regulă, egal cu valoarea nominală, dar poate fi şi mai
mare, diferenţa fiind denumită primă de rambursare. Spre deosebire de deţinătorii de acţiuni care
au calitatea de proprietari ai întreprinderii, deţinătorii de obligaţiuni sunt doar creditori, iar în
această calitate nu pot controla conducerea acesteia. De asemenea, obligaţiunea este o valoare cu
venit fix, în opozitie cu acţiunea, care este o valoare cu venit variabil. În funcţie de tipul ratei
dobânzii, împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni se împart în două categorii: - împrumuturi
cu rata a dobânzii fixă, pentru întreaga durată a împrumutului; - împrumuturi cu rată a dobânzii
variabilă, revizuibilă sau indexată în funcţie ratele pieţei obligatare şi ale pieţei monetare.

Modalitatea de rambursare a împrumuturilor obligatare se fixează în momentul emisiunii, iar

rambursarea se poate realiza astfel: - în integralitate, la scadenţă; -progresiv, în mai multe transe,
prin răscumparare la bursă, sau prin procedeul tragerii la sorti. Modalitatile de rambursare prin
"anuitati constante" sau prin "amortizari constante" au disparut, de regula, din practica pietelor
financiare. Durata împrumutului din emisiunea de obligatiuni este stabilită de societatea
emitentă, cele mai frecvente durate, în practica europeană fiind cuprinse în intervalul 8-10 ani.
Oferta publica de vânzare de obligaţiuni se deruleaza similar cu cea de vânzare de acţiuni.

și așa cum, astăzi, nu îl avem pe George de la BCR, nici pe Raul de la BT, sunt prezentă
doar eu, Silvia de la FB, în continuare vă voi prezenta rezultatele studiului