Interviu cu filosofii şi scriitorii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

„Nu cred în
reţete. Nu există decât soluţii individuale şi destin“ 14 noiembrie 2020,
10:55deDana MischieDevino fan Salvează în arhivădownload pdfprint article 0 (0
voturi)cuvinte cheie:gabriel liiceanu andrei plesu despre destin editura humanitas
filosofie dialog epistole volum fatalism individ interviu 1 comentariu 1 share
Tweet 62Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu
Sursa Foto: Editura Humanitas Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu dezbat, într-un
interviu ce continuă dialogul epistolar cuprins în cel mai recent volum al
filosofilor, în ce măsură destinul omului poate fi modelat de fiecare individ în
parte şi în ce măsură este supus fatalismului. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ INTERVIU
Horia-Roman Patapievici, scriitor: „Dacă alegerile vor confir... În urmă cu două
luni, a luat sfârşit corespondenţa de-o vară dintre filosofii Gabriel Liiceanu şi
Andrei Pleşu. Schimbul de epistole a avut o temă care îi preocupa de multă vreme:
destinul. Problema, deşi pare de nepătruns, fără concluzii definitive, a fost
abordată din toate punctele de vedere, amintind, printre altele, de filosofia lui
Heidegger, dar şi de zeiţa hindusă Kali. Volumul „Despre destin. Un dialog
(teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor“, publicat la
Editura Humanitas, la sfârşitul lunii octombrie, explorează înţelepciunea omului
ajuns la bătrâneţe şi curajul sau naivitatea tinereţii, dar confruntă şi omul supus
unui destin implacabil cu marele răzvrătit. Destinul personal rămâne, însă, o
pendulare între hazard şi liberul arbitru – aceasta este cea mai sănătoasă abordare
şi singura care oferă vieţii un suspans care o debarasează de plictiseală,
argumentează filosofii într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“. „Weekend
Adevărul“: Discuţiile despre destin sunt vechi şi presupun o anumită solemnitate şi
gravitate. Cum se face că discursul despre destin păstrează şi astăzi această
solemnitate? Andrei Pleşu: Este inevitabil ca anumite concepte să aibă o anumită
aură de solemnitate. Una e să vorbeşti despre „moarte“, „soartă“, „fericire“ şi
alta să vorbeşti despre dieta ideală, despre politeţe sau despre carieră… Nu vreau
să diminuez rostul acestora din urmă, ci doar să semnalez „colocvialitatea“ pe care
ele o încurajează. Riscul termenilor „solemni“ este că tind să amuţească discursul.
Prestigiul lor inhibă sau provoacă declaraţii pompoase, gata făcute. Există, din
păcate, o tendinţă comună de a „monumentaliza“ anumite teme spirituale, astfel
încât nu le mai cercetăm cu firescul unei interogativităţi autentice. Le tratăm,
dimpotrivă, „pios“, cu o „rituală“, anesteziantă gravitate. E contra-productiv.
Gabriel Liiceanu: Pentru că destinul angajează, vrând-nevrând, problema „fiinţelor
conştiente finite“, adică însăşi problema vieţii muritorilor care suntem. Dacă am
fi nemuritori, problema destinului n-ar exista. Zeii n-au destin, pentru că
infinitul nu presupune un pariu în care îţi joci unica şansă. În schimb, o viaţă
mărginită de naştere şi moarte angajează felul parcurgerii ei. Către începutul ei
ne punem problema cum am vrea să arate bucata asta de timp care va fi viaţa
noastră. Iar când ajungem la capătul ei, ne uităm înapoi şi ne întrebăm cum ne-a
fost viaţa, dacă am trăit-o greşit sau nu, ne întrebăm dacă, luând-o acum de la
capăt, am trăi-o altfel sau la fel. Ne întrebăm dacă a fost o viaţă împlinită sau
ratată, fericită sau nu. Pe scurt, dacă am făcut tot ce depindea de noi să avem o
viaţă de care să fim mulţumiţi. Foto: Andrei Pleşu; Sursa: INQUAM Photos/ Bogdan-
Ioan Buda Voinţa nu este predestinată Pentru omul simplu de la sat, destinul e
primit moştenire? Cât de posibilă îi este interogaţia cu privire la rolul lui în
lume, având în vedere rutina lui mult mai rigidă, de regulă, decât a noastră?
Andrei Pleşu: Mai întâi, aş spune că „omul simplu de la sat“ e, astăzi, mai curând
o imagine nostalgică, inactuală, cu privire la ruralitate. Nu mai putem vorbi,
astăzi, despre „ţăran“ cum încă se mai putea vorbi în primele decenii ale secolului
trecut. Dar dacă discutăm, totuşi, oarecum abstract, despre „omul simplu de la
sat“, tot ce ar fi de spus este că tendinţa lui naturală este să identifice
destinul cu Providenţa. Şi că, structural credincios, nu are de adresat întrebări
lui Dumnezeu. Săteanul creditează înţelepciunea divină şi i se supune. Fără a o
chestiona. Gabriel Liiceanu: Majoritatea oamenilor nu-şi pun astfel de întrebări
pentru că înţeleg destinul în chip fatalist, drept „ceea ce li s-a dat“, drept
„ceea ce le-a fost scris“. Nu eu m-am adus pe lume, deci nu eu trebuie să răspund
de felul în care îmi va arăta viaţa. Altfel spus, majoritatea oamenilor sunt mai
puţin constructori ai propriei vieţi, cât mai ales pacienţi „pătimitori“ ai ei. Ei
nu-şi angajează libertatea şi voinţa în configurarea vieţii. Ei nu se gândesc că
fiecare viaţă pune o întrebare la care noi trebuie să răspundem. De obicei,
Dumnezeu şi întâmplările sunt, pentru ei, răspunzătoare de felul în care au trăit.
Destinul ca luare în mână a propriei tale vieţi nu este concepţia cea mai
răspândită despre destin. Din cauza asta am spus de-a lungul dialogului epistolar
cu Andrei Pleşu – lucru care pe el l-a contrariat – că nu toate vieţile au un
destin, ci doar cele care presupun măcar un dram de voluntarism. De voluntarism, nu
de eroism. Mă exasperează moda contemporană a «specialiştilor» în teritorii
inefabile: cum să fii fericit, cum să ai succes, cum să «învingi» depresia şi aşa
mai departe. Nu există decât soluţii individuale şi… destin. Nu e vorba să te
resemnezi cu ce ai, ci să pricepi că nu poţi obţine o masă bună decât cu
ingredientele pe care le ai în cămară. Când ai de rezolvat o problemă, nu începi
prin a cere să i se modifice enunţul.- Andrei Pleşu Între fatalism şi
suveranitatea zeilor Se poate, totuşi, ca cineva să nu-şi bată deloc capul cu
destinul? Sau este ideea de destin inevitabilă, atât în momentele fericite ale
vieţii, cât şi în celelalte? De pildă, moartea cuiva nu declanşează imediat în
minte această interogaţie? Andrei Pleşu: Ba da. Însă a-ţi pune problema destinului
numai în momente dramatice nu e decât a te percepe, în stare de şoc, drept victimă
sau beneficiar. A reflecta la problema destinului implică mai mult decât o simplă
reacţie emoţională. E nevoie de calm intelectual, de „gratuitatea“ unei cercetări
libere de contingenţă, de un interes stabil şi răbdător pentru „înţelegere“, pentru
„sens“, pentru parcursul tău existenţial. Unii cred că omul îşi face propriul
destin, iar alţii cred că destinul ţi-e dat. Ce se pierde în fiecare dintre aceste
două instanţe? Gabriel Liiceanu: În primul caz, nu pierdem nimic, ci doar câştigăm,
că n-am trăit bătuţi de valurile vieţii la voia întâmplării. Că ne-am onorat
libertatea alegându-ne viaţa. În celălalt caz, jucăm la ruleta vieţii: cine ştie,
poate avem noroc şi „iese“ totul bine. Dacă avem noroc, suntem mândri, ca şi cum
noi am fi avut vreun merit pentru felul în care au căzut zarurile. Dacă n-avem, ne
grăbim să ne văietăm şi să dăm vina pe „soartă“, pe ghinion şi pe zei. Andrei
Pleşu: Mi se pare clar că destinul e o ţesătură în care „datul“ inconturnabil –
genetic, istoric, geopolitic – şi libertatea fiecăruia dintre noi se împletesc după
un „model“ irepetabil. A crede doar în „fatalitatea“ impersonală e a abdica de la
iniţiativă, responsabilitate, speranţă, autonomie decizională. Iar a crede doar în
libertate e a trăi în iluzia – şi delirul – unei suveranităţi personale echivalentă
cu suveranitatea zeilor. Cu alte cuvinte, ori trăieşti mecanic, decerebrat, sub
pragul condiţiei umane, ori trăieşti în singurătatea unei vanităţi paranoice.
Chesterton (n.r. – Gilbert Keith Chesterton, scriitor, jurnalist şi gânditor
englez) spune că şi o viaţă trăită sub un determinism absolut, şi una trăită doar
pe cont propriu sunt la fel de plicticoase. „Aventura“ care dă vieţii sare şi piper
e tocmai îmbinarea inevitabilă a celor două. Aş recurge, în acest sens, la o
referinţă astronomică. Orice planetă se defineşte prin două tipuri de mişcare:
mişcarea de revoluţie, în jurul centrului solar, şi mişcarea de rotaţie, în jurul
propriei sale axe. Cam aşa arată şi traseele evoluţei noastre biografice. Astăzi mi
se pare o formă de cruzime ca un tânăr să-mi pună în braţe un manuscris de 600 de
pagini, rugându-mă să-l citesc şi să-mi spun părerea. Într-un astfel de caz, Noica,
trecut de 70 de ani, a răspuns: «Dragul meu, poate că mai am de trăit 812 zile. Ţi
se pare normal să-mi ceri să-ţi fac cadou o săptămână?».- Gabriel Liiceanu Încă
din Grecia Antică se punea accentul pe ideea că omul are nevoie să-şi ordoneze
viaţa. Dacă alegem să credem în combinarea celor două, nu intră viaţa individului
într-un soi de ambiguitate înnăbuşitoare? Andrei Pleşu: Irespirabilă mi s-ar părea
mai curând o versiune lineară a vieţii: fără dubii, fără provocări, fără
nelămuriri. A-ţi „ordona“ viaţa nu înseamnă a o transforma într-o ecuaţie. Ci a
asuma, a integra şi a colabora cu misterul ei. Dacă acest efort duce la asfixie, de
vină e insuficienţa „pulmonară“ a individului… Apropo de individ, domnule Pleşu,
spuneţi, la un moment dat: „E foarte important să ştii să primeşti ce îţi oferă
viaţa“. Se poate învăţa asta? Andrei Pleşu: Nu cred în reţete. Mă exasperează moda
contemporană a „specialiştilor“ în teritorii inefabile: cum să fii fericit, cum să
ai succes, cum să „învingi“ depresia şi aşa mai departe. Nu există decât soluţii
individuale şi… destin. Nu e vorba să te resemnezi cu ce ai, ci să pricepi că nu
poţi obţine o masă bună decât cu ingredientele pe care le ai în cămară. Când ai de
rezolvat o problemă, nu începi prin a cere să i se modifice enunţul. Foto:
Gabriel Liiceanu; Sursa: INQUAM Photos/ Mircea Manole Despre insuportabila
uşurătate a tinereţii
Domnule Liiceanu, spuneţi că trebuie „să descoperim că nu suntem nemuritori (eu
am descoperit asta pe la 60 de ani)“. Cum s-a petrecut? Gabriel Liiceanu: Nespus de
simplu. Orice om, ca muritor, are parte de o cantitate finită de timp. Dacă ne-
apucăm să înmulţim media numărului de ani ai unei vieţi – 75 de ani – cu numărul de
zile ale unui an rezultă 23.375 de zile. Cam asta e porţia noastră de viaţă. Cu
fiecare zi mâncăm o felie din tortul vieţii. Cantitatea pe care o avem la pornire
pare uriaşă. Şi totuşi, orice sac din care iei în fiecare zi, oricât de mare ar fi,
la un moment dat se goleşte. Până pe la 60 de ani ai senzaţia că eşti încă departe
de fundul sacului. Nu contabilizezi, eşti generos cu timpul tău: ai încă de unde da
şi de unde pierde. Dar deodată, ajuns în crepuscul, dai de adevărul teribil al
vorbei lui Seneca – citez din memorie: „Nici cei care dau, nici cei care cer timp
nu ştiu că dau şi cer cel mai de preţ lucru din lume“. De-asta, când eşti tânăr, nu
ştii să-i menajezi pe seniori. Astăzi mi se pare o formă de cruzime ca un tânăr să-
mi pună în braţe un manuscris de 600 de pagini, rugându-mă să-l citesc şi să-mi
spun părerea. Într-un astfel de caz, Noica, trecut de 70 de ani, a răspuns: „Dragul
meu, poate că mai am de trăit 812 zile. Ţi se pare normal să-mi ceri să-ţi fac
cadou o săptămână?“. Aţi spus că dacă ar exista nemuritori, ei n-ar avea destine,
ci nesfârşite încercări de viaţă. Are destinul uman ceva din metoda trial and error
(trad. – încercare şi greşeală)? Fără aceste două ingrediente am mai putea vorbi
despre destin? Gabriel Liiceanu: La început ţi se pare că poţi face încercări
repetate. Nu prea eşti dispus, de pildă, să cântăreşti atent dacă partenerul de
viaţă pe care ţi-l alegi la douăzeci şi ceva de ani e cel potrivit. N-ai experienţă
de viaţă, te grăbeşti, alegi superficial, nu asculţi ce spun cei din jur, te laşi
ghidat de impulsuri. Se poate întâmpla ca după scurt timp să-ţi dai seama că
alegerea ta a fost greşită, uneori catastrofală. Dar între timp, să zicem, a apărut
pe lume şi un copil şi „încercarea“ ta s-a soldat cu punerea pe lume a unei fiinţe
care va trage consecinţele prostiei tale. Ei bine, cât de mult poţi să te joci
într-o viaţă finită de-a trial and error? E recomandabil să n-o faci deloc. Dar
asta n-o afli decât la sfârşit, când eşti bun să dai sfaturi de care nici tu n-ai
ţinut la început seama. Asta nu înseamnă că există viaţă fără erori. „L-am
aşteptat pe Noica fără să-l cunosc“ Foto: Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu,
destinaţi să dea autografe; Sursa: Editura Humanitas Văd că nu cădeţi mereu de
acord. Ce anume v-a adus pe poziţii atât de diferite în discuţia despre destin?
Andrei Pleşu: Dacă am fi fost integral de acord, n-am fi avut despre ce vorbi…
Important e că, diferiţi fiind – prin fire, prin opţiuni intelectuale, prin
biografie – suntem complementari şi nu incompatibili. Avem răspunsuri diferite, dar
pornind de la aceleaşi întrebări.Dacă e să specific care e, din punctul meu de
vedere, deosebirea esenţială dintre noi doi, aş spune că Gabriel focalizează pe
capătul drumului, în vreme ce eu prefer drumul însuşi, căutarea. Cu riscurile de
rigoare… Gabriel Liiceanu: Pot să vă spun exact, recitind schimbul nostru
epistolar, pe ce puncte nu cădem de acord. 1. Unul dintre noi crede că orice om are
un destin; celălalt, că numai cei care şi-au ales felul de a-şi trăi viaţa au un
destin. 2. Nu cădem deloc de acord pe problema esenţei lui Dumnezeu. Aici nu
detaliez. Am spus fiecare tot ce credeam pe această temă mai ales în ultimele două
scrisori ale volumului. 3. Pe problema căutării şi a găsirii, altfel spus a
raportului dintre Cale şi Adevăr. De unde vine diferenţa în felul în care gândim
aceste probleme? Din firea fiecăruia dintre noi şi din formaţia culturală diferită.
România e, dintotdeauna, o insolită combinaţie de previzibil şi surprinzător. Încep
să cred, pe de altă parte, că, de la o vreme, planeta întreagă începe să semene cu
România… - Andrei Pleşu Puteţi să-mi povestiţi un episod din vieţile dumneavoastră
care, pe măsură ce se derula, vă făcea să vă simţiţi de parcă destinul vă copleşea?
Andrei Pleşu: Slavă Domnului, au fost destule. Dacă voi avea timp şi putere, voi
răspunde întrebării dumneavoastră cu un volum de memorii… Gabriel Liiceanu: L-am
aşteptat pe Noica fără să-l cunosc. Începusem să-l caut în virtutea unei prealabile
găsiri. Ca pe un arheu. Aşa cum îţi cauţi iubita pe baza unei iubiri care stă la
pândă în tine. Când l-am întâlnit, am ştiut că destinul bătuse la poarta vieţii
mele. Ca o împletire între o întâmplare fericită şi o nevoie (o voinţă, o dorinţă)
nemaipomenită a mea. Nu ştiu dacă în pandemie sau după pandemie românii vor
înţelege că au, prima oară după zeci de ani, şansa exprimării voinţei şi puterea de
a-şi da din nou un destin prin „harul“ votului liber. Numai că minunea asta de
unealtă a rostuirii convieţuirii, care e votul liber, nu poate fi mânuită dacă n-
avem cultura (civică) a alegerii. Se pare că mai e drum până acolo. - Gabriel
Liiceanu O nouă pandemie: scăderea IQ-ului Închei cu o întrebare despre destin
colectiv: ce fel de destin îi preconizaţi României după ce va fi trecut pandemia?
Andrei Pleşu: N-am vocaţie de profet. Iar România e, dintotdeauna, o insolită
combinaţie de previzibil şi surprinzător. Încep să cred, pe de altă parte, că, de
la o vreme, planeta întreagă începe să semene cu România… Ce-o mai fi, vom vedea.
Mi se pare însă că o altă pandemie se arată la orizont: scăderea generalizată şi
galopantă a IQ-ului din întreaga lume! Gabriel Liiceanu: Mai întâi, întrebarea
este dacă există destin colectiv. Alt-fel spus, în termenii mei, se poate manifesta
o colectivitate asemeni unui individ care-şi activează voinţa în vederea conferirii
unui destin? Cum îşi pot manifesta voinţa milioane de oameni pentru a merge în
direcţia voită? Cum alege un grup? În două feluri: prin vot majoritar, ca în
democraţii; sau prin delegarea unui individ căruia îi fac credit, în care se
recunosc şi căruia îi urmează alegerile convins fiind că ale lui sunt cele mai
înţelepte. Churchill, de pildă, în Al Doilea Război Mondial a fost urmat orbeşte de
întreg poporul englez. Răspunderea unui asemenea individ care îşi ia pe umeri
povara alegerilor în numele a milioane de oameni este uriaşă. La fel s-a întâmplat
la români în cazul reginei Maria în Primul Război Mondial. Au crezut în ea, au
iubit-o şi s-au simţit iubiţi. Pe vremea aia patriotismul nu era populism de trei
parale. După acea perioadă, ce s-a întâmplat? Gabriel Liiceanu: Istoria noastră,
după acel moment, a degenerat. S-a căzut în fatalism –„Dumnezeu e bun şi ne va
ajuta“ – sau în lozinca „românii au noroc“ şi „o să ieşim noi cumva şi din asta“.
Nu ştiu dacă în pandemie sau după pandemie românii vor înţelege că au, prima oară
după zeci de ani, şansa exprimării voinţei şi puterea de a-şi da din nou un destin
prin „harul“ votului liber. Numai că minunea asta de unealtă a rostuirii
convieţuirii, care e votul liber, nu poate fi mânuită dacă n-avem cultura (civică)
a alegerii. Se pare că mai e drum până acolo.

Citeste mai mult: adev.ro/qjs2i5