UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

PORTOFOLIU
EXAMEN DE ABSOLVIRE PROGRAM DE FORMARE
PSIHOPEDAGOGICĂ ÎN VEDEREA CERTIFICĂRII COMPETENȚELOR
PENTRU PROFESIA DIDACTICĂ

NIVELUL I

Coordonator științific,
Conf. Univ. Dr. Beteringhe Adrian

Absolvent,
OLTEANU C. MIOARA

2020
 UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

1. Eseu argumentativ pe o temă din domeniul

psihopedagogic cu tema:

,,Demersuri creative și inovative în Didactica de specialitate”

Coordonator științific,
Conf. Univ. Dr. Beteringhe Adrian

Absolvent,
OLTEANU C. MIOARA

2020

2
 Demersuri creative și innovative în Didactica de specialitate

Didactica specialităţii orientează, precizează şi concretizează, la fiecare disciplină de

studiu, un ansamblu de tipuri de activităţi şi de acţiuni, între care:
• se raportează la principiile didacticii generale în soluţionarea unor probleme specifice;
• îşi făureşte legităţi proprii, pe baza valorificării experienţei didactice acumulate de predarea
fiecărei discipline incluse în noul curriculum naţional;
• abordează procesul de învăţământ în funcţie de obiectivele/competenţele, conţinuturile şi
activităţile de învăţare/sugestiile metodologice precizate prin Programa şcolară la disciplina de
specialitate;
• realizează adaptarea noţiunilor de principii, finalităţi, conţinut, metode, forme de organizare,
strategii de proiectare şi de evaluare pentru fiecare disciplină şcolară;
• face recomandări metodice de realizare a procesului de învăţământ, având în vedere specificul
psihopedagogic al formării noţiunilor de specialitate, precum şi legătura permanentă cu realitatea
ştiinţifică proprie domeniului de activitate;
• are în vedere acţiuni permanente de perfecţionare a propriilor activităţi de predare-
învăţareevaluare, activităţi ce au în vedere dobândirea acelor cunoştinţe, atitudini şi competenţe
solicitate atât de programele şcolare, pe de o parte, cât şi de ştiinţele pe care le reprezintă şi de
practica economico-socială, pe de altă parte.
Din cele prezentate până acum, rezultă că aria de cuprindere şi structura de bază a
Didacticii specialităţii se circumscriu pe următoarele coordonate generale şi vizează:
a) determinarea şi aplicarea particularizată, la fiecare obiect de învăţământ, a tuturor
componentelor principale ale procesului de învăţământ, în general şi anume: principiile generale
ale procesului de învăţământ; finalităţile predării obiectului de învăţământ respectiv; conţinutul
procesului de predare-învăţare, inclusiv documentele de proiectare a activităţii didactice
(planificarea calendaristică, proiectul unităţii de învăţare, proiectul de lecţie); metodele de
predare-învăţare şi mijloacele de învăţământ; metodele de evaluare a rezultatelor şcolare;
formele de organizare a procesului de învăţământ (lecţia, excursia, cercul de elevi s.a.) şi formele
de organizare a activităţii elevilor (frontală, individuală, pe grupe); relaţii interumane: profesor-
elev, elev-elev.
b) elaborarea concretă şi operaţionalizarea conţinutului obiectelor de învăţământ prin
transpunerea lui în documente şi suporturi operaţionale (programe, manuale, materiale auxiliare)

3
prin: particularizarea ansamblului componentelor curriculum-lui şcolar, urmărind conţinuturile,
activităţile de învăţare, sugestiile metodologice din programa şcolară de specialitate; structurarea
şi stabilirea conţinutului în concordanţă cu evoluţiile metodologice şi transformările structurale
din Noul Curriculum Naţional, ştiinţele contemporane, având în vedere şi asigurarea corelaţiilor
dintre cultura generală şi cultura de specialitate. elaborarea strategiilor specifice procesului de
instruire în vederea parcurgerii conţinutului şi atingerii finalităţilor (obiective/competenţe) din
curriculum formal al fiecărei discipline;
c) adoptarea unei docimologii didactice specifice fiecărui obiect de învăţământ prin sisteme
specifice de control şi de evaluare a cunoştinţelor şi a deprinderilor însuşite de elevi, ca bază a
ameliorării şi a creşterii eficienţei activităţii didactice viitoare;
d) sintetizarea tuturor componentelor specifice unei didactici de specialitate în demersuri creative
şi inovative menite să conducă la continua dezvoltare şi perfecţionare a procesului de
învăţământ.
Didactica specialităţii este o disciplină ştiinţifică al cărei obiectiv este optimizarea
procesului de predare-învăţare-evaluare, orientată spre: natura (specificul, esenţa) cunoştinţelor
şcolare şi modul de organizare a predării conţinutului, spre modalităţile de transmitere a acestora,
prin intermediul diferitelor discipline de studiu, de specialitate.

4
 UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

2. Recenzia unei lucrări din domeniul

psihopedagogic, după o structură dată:

Titlul: FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

Absolvent,
Olteanu C. Mioara

2020

5
 FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

Pe măsura evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice în psihologie, psihologia dezvoltării s-a

constituit într-o ramură distinctă a psihologiei generale, ramură care şi-a elaborat propriul corp
de teorii şi modele explicative. Din majoritatea modelelor descriptiv-explicative ale dezvoltării
psihice umane nu lipsesc referirile la factori condiţionali sau determinanţi, stadii, repere
psihogenetice ale aprecierii procesului dezvoltării.
Prin factori ai dezvoltării psihice se înţeleg acele influenţe constante, profunde şi
esenţiale care se exercită asupra individului şi produc transformările specifice dezvoltării.
Sintetic, în literatura de specialitate sunt menţionaţi ca factori ai dezvoltării psihice:ereditatea,
mediul, educaţia.
Raportul ereditate-mediu în influenţarea dezvoltării psihice a constituit subiectul unor
dispute a căror conciliere nu este complet garantată nici în zilele noastre. Tendinţe extremiste,
reducţioniste (de supra sau subapreciere a unuia dintre cei doi factori) mai sunt prezente şi active
atât în teoria cât şi în practica educaţiei şi astăzi. Nativismul şi constructivismul în explicarea
dezvoltării structurilor psihice (în teorie) şi practicile educatorilor, demonstrează că există
tendinţa de a supra sau subevalua fie influenţa eredităţii fie influenţa mediului asupra dezvoltării
psihice. Psihicul uman este rezultatul interdependenţei dintre factorii naturali (ereditatea) şi cei
sociali (mediul şi educaţia).
Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la
alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului
genetic.
Materialul eredităţii este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul garneţilor) şi
citoplasmatic, constituind genotipul individului.
Ereditatea nucleară se transmite conform unor legităţi cunoscute (Mendel, T.H. Morgan),
care permite atât înţelegerea naturii combinărilor care au loc, cat şi producerea erorilor de
copiere şi a alterărilor (mutaţiile). Identitatea genetică este practic imposibilă de la antecesori la
descendenţi, şansa fiind de 246 (una din 70 de trilioane). Orice genotip se exprimă doar in formă
fenotipică (totalitatea caracteristicilor unui individ) ca rezultat al interacţiunilor primare cu
mediul. Fenotipul este doar una dintre variantele posibile ale unui acelaşi genotip, fixat însă
definitiv prin actualizarea normei de reacţie genotipice sub influenţa timpurie (chiar din
momentul concepţiei) a mediului de dezvoltare.

6
 Printre metodele care permit studierea rolului factorului genetic in onto-geneză se numără
cele care urmăresc gemelaritatea (Oancea-Ursu, Gh., 1985), cosanguinitatea, dezvoltarea
prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc. Acestea au fost prefigurate de
studiile asupra eredităţii plantelor şi animalelor (cu concluzii limitate însă pentru ereditatea
umană) şi de analiza genealogică prin care anumite caracteristici au putut fi urmărite in aceeaşi
familie, timp de generaţii (Galton, R, 1869). Deşi cercetările vizând ereditatea umană au o istorie
relativ scurtă şi o specificitate aparte (date fiind limitele etice ale experimentelor genetice),
câteva aspecte se impun a fi subliniate:
• Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o
transmitere a trăsăturilor antecesorilor!
• Ereditatea caracterelor morfologice şi biochimice este mult mai bine cunoscută decât
ereditatea însuşirilor psihice, care, în multe cazuri, pare a fi rodul unor determinări
poligenetice;
• Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie,
biotip, baze comportamentale etc.), dar nu se reduce la aceasta;
• Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (sau înnăscut),
unde sunt cuprinse şi elemente dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii;
• Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate rămâne
în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activitator (exemplu: cazul
anumitor predispoziţii alergice ori al combinaţiilor aptitudinale);
• Potenţialul genetic al fiecărui individ se selectează prin hazard şi este, mai ales sub
aspectul exprimării psihice, polivalent;
• Ereditatea conferă unicitatea biologică, ca premisă a unicităţii psihice;
• Din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică „încărcătură" de
comportamente instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinţă total dependentă de
membrii propriei specii şi, conform celebrei formule a lui K. Lorenz, un „specialist în
nespecializare" ereditară. Din acest motiv, puiul de om este singurul care îşi pierde
specificitatea dacă, în dezvoltarea sa timpurie, este „asistat" de membrii altei specii.
„Copiii sălbateci", cei crescuţi de animale, s-au animalizat, în ciuda eredităţii lor de tip
uman.
• Prin „orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor
momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade

7
 sensibile sau critice. Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă
(exemplu: achiziţia mersului, limbajului, operaţiilor gândirii etc.);
În stadiul actual al cunoaşterii şi stăpânirii mecanismelor eredităţii se poate afirma că
rolul său în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă naturală. Această
premisă, cu acţiune probabilistă, poate oferi individului o şansă (ereditate normală) sau o neşansă
(ereditate tarată). Prima poate fi ulterior valorificată sau nu, iar cea de a doua, în funcţie de
gravitate, poate fi compensată în diverse grade sau nu.
Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care
individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
Din punctul de vedere al conţinutului, în influenţele mediului se pot distinge o
multitudine de planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief) la cel social - indispensabil unei
ontogeneze de tip uman (familie, grup de joacă). Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie,
climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează (activităţi
dominante, tip de organizare, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie etc.). De asemenea,
trebuie subliniat că aceste influenţe pot veni din imediata apropiere a individului (obiectele,
persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie mediul său proximal, sau pot fi un aspect al
mediului distal (aflat la distanţă). Acesta nu este direct sub incidenţa acţiunii individului, dar
indirect, prin mediatizare mai ales cea contemporană, care şterge graniţe spaţiale şi temporale îl
poate influenţa decisiv (exemplu : accesul pe computer în muzeul Luvru).
Factorii de mediu sunt structuraţi oarecum binar, prezentându-se individului ca realităţi
fizice, concretizate în prezenţa nemijlocită şi perceptibilă a persoanelor şi obiectelor care îl
înconjoară şi în funcţie de care trebuie să se modeleze, dar şi ca ansamblu de relaţii şi
semnificaţii care, prin interiorizare, formează însăşi substanţa, materialul de construcţie necesar
dezvoltării psihice (Golu, R, 1985). Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea
sau chiar accelerarea punerii in funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă vizând
dezvoltarea psihică. Ea se corelează cu cea indirectă, de susţinere a dezvoltării fizice: creştere şi
maturare a sistemului nervos, osificare, dentiţie, greutate, înălţime etc.
Din perspectiva problematicii dezvoltării ontogenetice, este extrem de important de
subliniat că accentul se pune nu pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe
măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre acei factori şi individul uman. Un factor de
mediu prezent, dar neutru ca acţiune, sau
indiferent subiectului uman este inert din perspectiva dezvoltării. (O melodie, pentru un surd, nu
apare ca factor de mediu!) Condiţia dezvoltării este ca acel factor să acţioneze asupra individului,
care, la rândul său, să reacţioneze, intrând în interacţiune ca bază a propriei activităţi. Vom vedea

8
că, fără o mediere deliberată şi specializată (educaţia), şansa acestor interacţiuni spontane ar fi
limitată şi rolul lor puţin eficient. Acest aspect trebuie bine reţinut pentru că el poate fi întâlnit pe
tot parcursul ontogenezei
Dată fiind diversitatea extremă a conţinuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor in care
se prezintă, a fost necesară o operaţionalizare a conceptului. Aşa s-a născut o categorie teoretică
ce începe să se dovedească fructuoasă, conceptul de nişă de dezvoltare.
Termenul, introdus de Super şi Harkeness (1986), desemnează totalitatea elementelor cu
care un copil intră în relaţie la o vârstă dată. Analiza definirii sale permite o serie de sublinieri:
• teoretic şi metodologic este o perspectivă utilă, deoarece inversează punctul de pornire.
Se pleacă de la copil in investigarea mediului, ceea este mai precis decât procedura
inversă: de la mediul global spre copil;
• copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în identificarea, la vârste diferite, a
unor nişe de dezvoltare diferite;
• structura unei nişe de dezvoltare vizează:
a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste ;
b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate
şi nivelul de performanţă solicitat;
d) activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta;
• culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare deosebite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce
şi explică, în parte, diferenţele în dezvoltarea Bio-psiho-socială. O paralelă intre nişa de
dezvoltare de tip occidental şi cea tradiţională africană(J.W.M. Witkin, B.B. Witkin,
1975) indică următoarele diferenţe: copilul occidental are jucării, ca obiecte specifice, şi
locul său special amenajat in casă (cameră, pat, leagăn).Consecinţele acestei diferenţe
nu au scăpat interpretării psihologice. Stimularea accidentală ca factor al dezvoltării
este mai redusă pentru copilul occidental, ceea ce şi explică ritmul mai lent al
dezvoltării acestuia în primii 2-3 ani de viaţă, faţă de copilul din culturile tradiţionale
Este de subliniat impactul reprezentărilor sociale despre copil şi copilărie instructurarea
conţinuturilor nişei de dezvoltare. Acestea se prezintă ca un mixaj între ceea ce este în realitate
copilul la o vârstă dată şi ce se crede că este. Faptul poate explica, alături de alţi factori, de ce o
aceeaşi realitate infantilă (exemplu: copilul intre 4 şi 9 ani), în culturi diferite, prezintă, sub
aspectul utilizării bugetului de timp, alte dominante de activitate: copilul american acordă cel

9
mai mult timp studiului, cel din Japonia, jocului, cel din Kenya, muncii, iar cel din India,
interacţiunilor sociale.
Deşi apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potenţialul ereditar,
acţiunea mediului, pe ansamblu aleatoare, poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării (un
mediu favorabil), dar şi o frână sau chiar un blocaj al dezvoltării (un mediu substimulativ, ostil,
insecurizant sau alienant).
Educaţia . În condiţiile in care şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar având
contribuţii aleatoare în raport cu sensul procesului dezvoltării ontogenetice, societatea umană a
perfecţionat în timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a
controlului asupra procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia. În
accepţiunea sa cea mai largă, educaţia poate fi definita ca activitatea specializată, specific
umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea
omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul omului (Faure, E., 1974).
Educaţia, în spiritul exemplelor prezente în paragrafele anterioare, este intervenţia deliberată care
mijloceşte folosirea biberonului de către sugar, dar şi înţelegerea conţinutului didactic de către
şcolar. Devine educaţie (şi apoi autoeducaţie) orice act personal, interpersonal sau transpersonal
care facilitează interacţiunea subiect-obiect în direcţia unei finalităţi transformatoare.
În această perspectivă, educaţia apare ca fiind liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare
(„propusă" de ereditatea individului) şi oferta de posibilităţi a mediului. Ea face medierea intre
ceea ce s-ar putea (ereditatea) sub aspectul conţinutului, momentului, nivelului, intensităţii,
duratei, formei, mijlocului etc., şi ceea ce se oferă (mediul). O acţiune educativă reuşită
armonizează cererea şi oferta, ceea ce nu este deloc uşor pentru că, date fiind unicitatea eredităţii
şi unicitatea constelaţiilor de mediu, nu există reţete. Ceea ce, într-un moment şi pentru un
individ, s-a dovedit influenţă benefică, poate fi dăunător in următorul moment sau pentru alt
individ.
Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce
poate, vrea, ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă,
totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, ştie individul respectiv. O ofertă prea ridicată,
ca şi una banală, poate perturba dezvoltarea psihică.
Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea puteri nelimitate (nu poate
„reechilibra" o ereditate profund afectată şi nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic
foame, violenţă, incertitudine, durere, abandon - educaţia acţionează programat şi cu ştiinţă în
sensul dezvoltării individului.

10
 UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

3. Proiect didactic ( proiect de lecție sau proiectul unei unitati de

învățare)

Absolvent,
Olteanu C. Mioara

2020

11
12
13
14
 UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

1. Fișa de caracterizare psihopedagogică a unui elev

Absolvent,
Olteanu C. Mioara

2020

15
16