Administrarea Medicamentelor 1

AUXILIAR CURRICULAR PENTRU
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
NIVELUL 3
1
SCOALA SANITARA POSTLICEALA BACAU
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR - CURS 1
Medicamentele.
Sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau
chimică transformate într-o formă de prezentare care este prescrisă
de medic. Substanţa care are efect asupra organismului poartă
denumirea de substanţă activă, alături de ea în compoziţia medicală
regăsindu-se şi alte substanţe fără acţiune asupra organismului,
acestea fiind excipienţi de aglomerare, de lustruire a gustului şi
coloranţi.
Pentru a putea fi utilizate ca medicament substanţele trebuie
prelucrate corespunzător, purificate, dozate corect astfel încât să nu
producă efecte secundare.
Scopul administrării medicamentelor est prevenirea
îmbolnăvirilor, ameliorarea bolilor şi vindecarea bolilor.
Medicamentele sunt prezentate sub forme farmaceutice, solide
sau lichide, în funcţie de calea administrată.
Căile de administrare a medicamentelor.

- Calea digestivă:
 Orală
 Sublinguală
 Gastrică
 Intestinală
 Rectală
- Calea rectală
- Calea respiratorie
- Calea urinară
- Calea parenterală
Pe calea parenterală se administrează medicamente sub forma

injecţiilor intradermice, subcutanate, intramusculare, intravenoase pe
care le execută asistentul medical şi injecţii intraarteriale,
intracardiace, intrarahidiene şi intraosoase pe care le execută
medicul.
Calea de administrare este aleasă de medic în funcţie de
scopul urmărit, de capacitatea de absorbţie a căii respective, de
acţiunea medicamentelor, mai lentă su mai rapidă şi de toleranţa
organismului faţă de medicament.
Formele farmaceutice ale medicamentelor.
În funcţie de calea de administrare sunt:

- Calea orală:
 Drajeuri
 Capsule
 Siropuri
 Soluţii
 Comprimate
- Calea cutanată:
 Unguente
 Pudre
 Tincturi
 Mixturi
 Creion caustic
 Săpunuri medicinale
 Băi medicinale
- Calea inhalatorie:
 Spray
 Substanţe gazificate
 Lichide fin pulverizate
 Aburi
- Calea vaginală:
 Unguente
 Ovule
 Capsule comprimate
- Calea rectală:
 Supozitoare
 Soluţii
- Pe cale:
 Intravenoasă
 Intramusculară
 Intradermică
 Subcutanată
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentului medical
este administrarea medicamentelor. Acţiunea asupra organismului
depinde în primul rând de structura lor chimică dar şi de doza
administrată, precum şi de calea de admnistrare. Astfel, aceeaşi
substanţă poate să acţioneze ca medicament, ca aliment sau toxic
(vinul), după cantităţile care au fost introduse în organism.
Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în

funcţie de dozele administrate şi din aceste motive la fiecare
medicament se vor deosebi:
1. Doza terapeutică. Este doza utilizată pentru obţinerea efectului

terapeutic dorit, fără ca prin aceasta să se producă vreo
acţiune toxică asupra organismului.
2. Doza maximă. Reprezintă doza cea mai mare suportată de
organism fără să apară fenomene toxice secundare.
3. Doza toxică reprezintă cantitatea de medicamente care
introdusă în organism provoacă o reacţie toxică periculoasă
pentru organism.
4. Doza letală este doza care omoară omul.
Din doza de medicamente care a fost introdusă în organism va

acţiona asupra acestuia numai partea care va reuşi să se absoarbă
prin tegumente şi mucoase care reprezintă porţi de intrare ale
medicamentelor, dar în acelaşi timp şi adevărate bariere contra
substanţelor străine. Astăzi medicamentele introduse pe cale bucală
pot fi distruse de sucurile digestive, deci cantitatea utilă absorbită va fi
mai mică decât cea administrată. Medicamentele sunt prescrise de
medic iar asistenta care administrează aceste medicamente trebuie
să aibă o serie de cunoştinţe pentru a nu transforma efectul terapeutic
într-o otravă cu acţiune ireversibilă. (De ex. Insulina...).
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR
INTRODUCERE :
Administrarea medicamentelor este una dintre cele mai mari

responsabilităţi ale asistentului medical. Pentru a asigura pacientului o
terapie medicamentoasă eficientă şi corectă, asistentul trebuie să fie
familiarizat cu indicaţiile, dozările şi efectele medicamentului prescris.
De asemenea pacientul trebuie interogat înaintea fiecărei administări
despre eventualele reacţii alergice din trecut la substanţa respectivă.
Asistentul trebuie să aibă cunoştinţele şi abilităţile de a minimiza
anxietatea pacientului şi de maximize eficienţa medicamentului
(cunoscând modalitatea de administare, timpul etc.)
Căile de administare a medicamentelor:
Medicamentele pot fi administrate pe diverse căi:
 calea de administare mucodermică: administrare oculară,

vaginală, nazală, auriculară, transdermală (prin absorbţie),
orofaringelal (inhalaţii)
 calea de administare enterală: absorbţia medicamentelor prin

tractul gastrointestinal
 calea de administrare parenterală: injecţii sau perfuzii

intradermale, subcutanate, intramusculare, intraevenoase,
intrarectale, intraosoase, intraartriale
 cale de administrate endotraheală: administarea medicamentelor

în sistemul respirator cu ajutorul sondei endotraheale
 cale de administare epidurală: administare de medicamente

(anestezic sau analgezice opioide) printr-un cateter introdus peridural
 calea de administare intrapleurală: injectarea de medicamente în

spaţiul pleural
Calea de administare a medicamentului determină efectele acestuia.

De exemplu, medicamentele administrate intravenos acţionează
instant deoarece intra imediat în circulaţia sangvină. De aceea
antibioticele se fac de obicei intravenos pentru a determina un
răspuns imediat şi costant.
Prevenirea erorilor în administrarea medicaţiei
Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu

medicaţia prescrisă de medic din foaia de observaţie. Se va verifica
mental regula celor cinci “P”:
 pacientul potrivit
 medicamentul potrivit
 doza potrivită
 calea de administare potrivită
 timpul (ora) de administare potrivit
Întodeauna se va verifica şi data expirării fiecărui medicament pe care

il vom administra.
Totodată, înaintea oricărei administrări medicamentoase se vor avea

în vedere drepturile pacientului:
- dreptul de a şti de ce i se administrează un anumit medicament şi la

ce efecte adverse să se aştepte
- dreptul de a refuza medicaţia prescrisă

Au apărut multe facilităţi care să prevină erorile de administrare a

medicamentelor, în special pentru cele a căror administrare prezintă
risc crescut:
 amiodarone
 anticoagulante
 benzodiazepine
 chimioterapice
 dopamine
 dobutamne
 insulină
 lidocaină
 opioide (morfină)
 trombolitice
Diferitele strategii de prevenire a erorilor de administare a

medicamentelor cu risc crescut constau în prepararea acestora astfel
încât ele să poată fii imediat perfuzate, asa-numitele “premixed
infusion”. Înainte de administarea lor trebuie verificate de către doi
asistenti medicali (dozajul şi rata perfuziei).
Efectele medicamentelor şi interacţiunile dintre ele:
Urmărirea răspunsului la administrarea unui anume medicament

necesită o bună cunoaştere a stării pacientului şi a efectelor aşteptate
de la medicamentul administrat. De exemplu, dacă un pacient primind
un antiaritmic continuă să prezinte contracţii ventriculare premature,
trebuie anunţat medicul că medicamentul administrat nu produce

efectul scontat.
În cadrul monitorizării eficienţei unei anume terapii medicamentuoase,

trebuie luate în calcul şi rezultatele testelor de laborator, care pot
indica un efect terapeutic, un efect advers sau un nivel toxic. De
exemplu, timpii de protrombină ajută la evaluarea efectului
administării de heparină, sau nivelul scăzut al potasiului poate fi un
semn al efectelor adverse ale unui diuretic. Unele medicamente însă
pot afecta rezultatul testelor de laborator, cauzând aşa-zisele rezultate
“fals pozitive”. De exemplu, codeină poate creşte presiunea
intracraniană.
Se va monitoriza cu atenţie starea pacientului. Anumite modificări ca

scăderea sau creşterea în greutate pot afecta acţiunea anumitor
medicamente. Alţi factori ca varsta pacientului, constituţia fizică, sexul,
statusul emoţional pot afecta, de asemenea, răspunsul pacientului la
administrarea medicamentelor.
Deoarece majoritatea pacienţilor primesc mai mult de un medicament,

trebuie, de asemenea, avute în vedere interacţiunile dintre acestea.
Interacţiunea între medicamente înseamna o schimbare în absorbţia,
distribuţia, metabolismul şi excreţia acestuia, care poate apărea la
administrarea altui medicament sau imediat după aceea. O
interacţiune de dorit folosită
ca bază în terapiile medicamentuoase combinate, este potentarea

efectului unui medicament, ajutarea menţinerii unui anumit nivel
sangvin sau minimalizarea efectelor adverse, cu ajutorul altui
medicament. Pe de altă parte, anumite interacţiuni pot avea rezultate
nedorite ca diminuarea efectului unui medicament, sau, din contra,
maximizarea sa până la efect toxic. De exemplu, pacienţii fumători

necesită doze mai mari de teofilină (medicament administrat cu
precădere în astm bronşic şi care se metabolizează în ficat) decât
pacienţii nefumători, deoarece la fumători se activează enzimele
oxidative din ficat care cresc metabolizarea teofilinei.
Urmărirea efectelor adverse
La administrarea unu medicament este necesară recunoasterea şi

identificarea efectelor adverse, reacţiilor toxice şi alergiilor
medicamentoase. Unele efecte adverse sunt trecătoare şi de
intensitate redusă, pacientul dezvoltând o toleranţă faţă de
medicament. Altele necesită o schimbare a terapiei medicamentoase.
O reacţie toxică la un medicament poate fii acută, datorată dozelor

excesive, sau cronică, datorată acumulării progresive a
medicamentului în corp. De aemenea, reacţiile toxice pot apărea ca
rezultat al modificării metabolismului sau excreţiei care determină
astfel creşterea nivelului medicamentului în sânge.
O reacţie alergică la un medicament este rezultatul unei reacţii

antigen-anticorp. Reacţia poate fii de la o urticarie banală până la şoc
anafilactic. De aceea înaintea administării medicamentelor se verifică
eventualele reacţi alergice. În principiu, testul alergic se face înaintea
administrării primei doze dintr-un medicament. De asemenea trebuie
avut în vedere că un istoric alergenic negativ la un anume
medicament nu exclude posibilitatea apariţiei reacţiei alergice în
prezent sau viitor.
Alte efecte adverse ale medicamentelor pot fii dependenţa şi reacţiile

idiosincrazice (care apar la persoane cu anumite deficite genetice).
Orice administrare de medicament, calea de administrare, dozajul,

refuzul pacientului, apariţia efectelor adverse, trebuie notificate corect
şi eligibil în planul de îngrijire cu semnatura asistentei.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ
Deoarece medicamentele cu cale de administrare orală sunt cele mai

lipsite de risc, mai ieftine şi mai convenabile ca mod de administrare,
o mare parte din tratamentele medicamentoase se adminstrează pe
această cale.
Astfel, pe această cale se pot administra tratamente sub formă de:

tablete, capsule, siropuri, elixiruri, suspensii, uleuri, granule etc. Unele
necesită preparare specifică înainte de adminstrare: uleiurile,
suspensiile, granulele.
De cele mai multe ori, medicaţia orală este prescrisă în doze mai
mare decât echivalentul său parenteral, deoarece, după absorbţia în
tractul gastrointestinal, o parte din medicaţie este distrusă de ficat şi
eliminată înainte de a intra în circulaţia sistemică.
Dozele medicamentoase orale normale pentru un adult pot fi

periculoase pentru un vârstnic sau copil.
Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi,

celor care prezintă vărsături, cât şi celor care din diverse motive nu
pot înghiţi.
Materiale necesare:
 medicaţia prescrisă
 recipient pentru medicamente
 pahar apă sau suc pentru copii
Administrare:
 se verifică cu atenţie medicaţia prescrisă de medic şi se compară

cu cea primită de la farmacie
 se spală măinile
 se verifică data expirării medicamentelor
 se confirmă identitatea pacientului
 se verifică starea pacientului (conştientă) şi semnele vitale. O

schimbare în starea acestuia poate justifica schimbarea sau anularea
medicaţiei (de exemplu, nu se vor mai administra antihipertensive la
un pacient care prezintă hipotensiune)
 se administrează medicaţia împreună cu apa sau alt lichid adecvat
 siropurile nu se administrează cu apa pentru a nu le diminua efectul
 dacă este necesar, se vor sfărâma tabletele pentru a facilita

înghiţirea lor
 se va sta lângă pacient până când acesta va înghiţi medicamentul

şi dacă este nevoie, se va verifica deschizându-i gura.
 Se va reveni pentru verificarea stării pacientului în maxim 1 oră
Consideraţii speciale:
 asistenta se va asigura că are medicaţie scrisă de medic, cerând

indicaţii necesare timpului şi modului de adminstrare dacă este
necesar. Nu se va adminstra niciodată medicaţie prin indicaţie verbală
 se va anunţa medicul pentru orice medicaţie neadministrată din

diverse motive sau efecte adverse
 medicamentele lichide necesită atenţie sporită la dozare
 nu se va adminstra niciodată un medicament dintr-un flacon

neetichetat. Nu se va eticheta niciodată un flacon decât de către
farmacist
 medicaţia nu se va lăsa niciodata la îndemâna nimănui. Pacientul

poate lua din greşeală altceva sau un alt coleg le poate aranja altfel
cauzând confuzii şi greşeli
 medicaţia opioidă trebuie supervizată de doi asistenţi medicali şi

trebuie avut în vedere atât specificul spitalului cu privire la circuitul
acestora cât şi legile general valabile referitoare la acestea
 dacă pacientul cere detalii despre medicaţia sa, se va verifica din

nou prescripţia medicului şi i se vor oferi detaliile cerute. Pacientul va
trebui să fie informat despre orice schimbare survenită în schema sa
de tratament
 pacientul va fi informat asupra posibilelor efecte adverse şi i se va

cere să anunşe echipa de îngrijire despre orice schimbare în starea
sa
 se vor adminstra preparatele lichide pe bază de fier, de exemplu, cu

ajutorul unui pai, pentru a preveni afectarea dentară
 tot cu un pai se pot adminstra şi lichidele cu gust neplăcut,

deoarece în acest fel vor intra în contact cu acesta mult mai puţine
papile gustative
 dacă pacientul nu poate înghiţi o tabletă sau capsulă, fie aceasta se

va sfărâma dacă este posibil, fie se va cere medicului şi farmacistului
să ofere o variantă lichidă a aceluiaşi medicament.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE BUCALĂ,

SUBLINGUALĂ ŞI TRANSLINGUALĂ
Anumite medicamente sunt administrate bucal, sublingual sau

translingual pentru a evita transformarea sau distrugerea lor în stomac
sau intestinul subţire. Aceste medicamente administrate pe aceste
căi, acţionează rapid, deoarece mucoasa orală este bogat
vascularizată şi permite trecerea medicamentelor direct în circulaţia
sistemică.
Medicamentele administrate pe cale bucală includ nitroglicerina şi

metiltestosteronul.Sublingual se administrează isosorbid dinitratul,
nitroglicerină, ergotamină. Translingual (pe limbă) se administrează
spray-uri medicamentoase pe bază de nitraţi, pentru pacienţii cu
angină cronică.
Materiale necesare:
 recipient pentru medicamente
Administrare:
 se verifică medicaţia prescrisă şi se compară cu cea ridicată de la

farmacie
 se spală mainile
 se explică pacientului modul de administrare
 se verifică data de expirare a medicamentelor
Administrarea medicamentelor pe cale bucală şi sublinguală:
 în administrarea pe cale bucală, medicamentul se plasează între

obraz şi gingie
 pentru administrarea sublinguală, medicamentul se plasează sub

limba pacientului
 se instruieşte pacientul sa ţină tableta la locul plasat până când se

dizolvă în totalitate, pentru a fi absorbită în întregime
 nu trebuie atinsă tableta cu vârful limbii sau mestecată pentru a nu

fi înghiţită
 pacientul nu trebuie sa fumeze până când medicamentul nu s-a

dizolvat complet, deoarece nicotina are efecte vasoconstrictoare care
încetinesc absorbţia
Administrarea translinguală:
 pacientul va fi învăţat să ţină pulverizatorul vertical, cu orificiul de

ieşire cât mai aproape de gură
 va fi instruit să pulverizeze medicamentul doar pe limbă, printr-o

apăsare fermă pe butonul flaconului
 trebuie reamintit pacientului că nu trebuie să inhaleze sprayul ci

doar să îl pulverizeze pe limbă şi să aştepte 10 secunde după
adminstrare înainte de a înghiţi
 nu se vor da lichide pacientului după administrarea de

medicamente pe cale bucală, deoarece unele necesită aproape o oră
pentru a fi absorbite în totalitate. De asemenea, nu trebuie nici să-şi
clătească gura până la absorbţia completă a medicamentului
 unii pacienţi care iau frecvent nitroglicerină sublingual pot simţi

furnicături la locul de adminstrare. Se poate alterna locul de
administrare pentru a nu provoca iritaţii.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ
ADMINISTRAREA COMBINATĂ A MEDICAŢIEI ÎNTR-O SERINGĂ:
Combinarea a două medicamente într-o seringă scuteşte pacientul de

două înţepături. Medicamentele pot fi combinate într-o seringă în mai
multe feluri. Fie din două fiole, fie dintr-o fiolă şi un flacon, fie din două
flacoane. Mai există şi medicamente gata dozate şi trase în seringi
sterile (cum ar fi anticoagulantele, de exemplu).
Aceste combinaţii sunt contraindicate dacă medicamentele nu sunt

compatibile fie pentru că precipită, fie pentru că îşi anulează unul
efectul celuilalt, fie când cantitatea combinată este prea mare pentru a
fi absorbită printr-o singură injecţie.
Tipul de seringă şi ac folosite vor depinde de medicaţia prescrisă,

constituţia fizică a pacientului, calea de administrare.
Materiale necesare:
 paduri alcoolizate
 seringă şi ace
Administrare:
 se verifică medicaţia prescrisă şi se compară cu cea ridicată de la

farmacie
 se verifică data expirării
 se spală mâinile
 se dozează cantitatea care trebuie administrată
 se dezinfectează cu pad alcoolizat dopul flacoanelor înainte de

utilizare (de a fi înţepate cu acul)
 se dezinfectează capătul fiolelor înainte de a le rupe
 când se folosesc fiole se poate filtra medicamentul cu un alt ac

pentru înlăturarea eventualelor cioburi, dacă este cazul
 dacă se combină medicamente din două flacoane cu multidoze de

medicament va trebui schimbat acul cu care se trage substanţa din
cele două flacoane pentru a evita să introducem într-un flacon picături
de substanţă din celalat flacon care rămân pe ac
 nu se vor combina niciodată medicamentele despre care asistenta

nu este sigură că sunt compatibile
 nu se vor combina niciodata mai mult de două medicamente

 deşi multe medicamente incompatibile precipită vizibil, unele îşi

schimbă doar proprietăţile fără a se vedea ceva vizibil (îşi schimbă
structura chimică şi proprietăţile)
 multe medicamente sunt eficiente şi compatibile doar dacă sunt

administrate imediat ce au fost preprate. Astfel, după aproximativ 10
minute, sub influenţa luminii, căldurii şi a altor factori externi, îşi pot
schimba proprietăţile, culoare şi pot deveni incompatibile
 se va acorda o grijă deosebită administrării medicamentelor care

sunt prezentate sub formă de flacoane multidozate (de exemplu
insulina). Dacă avem de adminstrat insulină cu efect imediat şi
insulină cu efect retard, se va trage întâi insulina cu efect imediat şi
apoi cea cu efect retard. Astfel, dacă ajung câteva picături de insulină
cu efect imediat în flaconul mutidozat de insulină cu efect retard,
acestea nu ii vor schimba proprietăţile, dacă se întâmplă invers însă,
pot fi afectate proprietăţile
 după administrare nu se recapează acul pentru a evita înţeparea
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIE

INTRADERMALĂ
Injecţiile intradermale sunt folosite în special pentru efecte locale, ca

în testele alergenice sau la tuberculină. Se administrează în cantităţi
foarte mici (0,5 ml sau mai puţin).
Partea ventrală a antebraţului este locul cel mai indicat de

administrare, deoarece este uşor de accesat, de observat şi, de
obicei, lipsită de păr. Foarte rar se mai foloseşte şi zona de pe spate,
interscapulară.
Materiale necesare :
 medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la

farmacie
 mănuşi
 seringă şi ac
Pregătirea echipamentului:
 se verifică data de expirare a medicaţiei
 se spală mâinile
 se alege zona de injectare
 se verifică medicaţia să nu fie tulbure sau să nu prezinte alte

anomalii
 se prepară substanţa dacă aceasta nu vine deja preparată de la

farmacie (de exemplu, în testele alergenice trebuie făcută o diluţie
corespunzătoare la indicaţia medicului, pentru a testa sensibilitatea
pacientului la medicamentul respectiv)
Administrare:
 se comunică pacientului zona aleasă pentru injectare
 se indică pacientului să stea aşezat şi să-şi sprijine antebraţul, cu

partea ventrală expusă
 se pun mănuşile
 se curăţă locul ales cu un pad alcoolizat şi se verifică să nu aibă

păr, leziuni, edeme, echimoze
 se lasă să se usuce alcoolul pe piele înainte de injectare
 se apucă antebraţul pacientului cu o mână şi se întinde pielea de pe

el
 cu cealaltă mână, se ia seringa cu acul ataşat şi se indreaptă sub

un unghi de 10-15 grade faţă de antebraţ
 se introduce acul imediat sub piele şi se injectează lent
 se va simţi o mică rezistenţă la administrare şi va apărea o mică

umflătură. Dacă aceasta nu apare, înseamnă că acul este prea adânc
introdus; se va retrage şi se va relua tehnica de la început
 după injectare se va retrage acul sub acelaşi unghi sub care a fost
introdus. Nu se masează locul injectării deoarece poate irita ţesuturile
şi poate afecta rezultatul testului
 se încercuieşte locul administrării cu un marker pentru a se şti, apoi,

cât de mult se modifică marginile semnului care trebuie citit
 pacientul este atenţionat să nu se spele în zona respectivă până

când testul nu va fi citit
 testul se va citi după 24 sau 48 de ore, în funcţie de substanţa

injectată
 materialele utilizate se aruncă în recipientele colectoare specifice
 pacienţii hiperalegenici necesită atenţie sporită, deoarece pot face

şoc anafilactic la administrare de antigeni
 nu se recapează acul pentru a evita înţeparea

SUBCUTANATĂ
Când administrarea medicaţiei se face în ţesutul subcutan,

substanţele ajung mult mai repede în circulaţia sangvină decât dacă
sunt adminstrate oral. De asemenea, injecţiile subcutanate produc
mult mai puţine leziuni ca cele intramusculare şi au risc mai scăzut.
Absorbite prin circulaţia capilară, medicamentele recomandate să fie

adminstrate pe cale subcutanată, sunt soluţii apoase sau suspensii de
aproximativ 0,5- 3 ml. Heparina şi Insulina, de exemplu, sunt
substanţe administrate, cu precădere, pe această cale.
Medicamentele administrate pe această cale, se fac cu ajutorul unui

ac scurt şi subţire.
Cele mai comune locuri de injectare subcutanată sunt: partea

exerioară a braţelor, partea exterioară a coapselor, ţesutul adipos al
abdomenului inferior, partea superioară a şoldului, partea superioară
a spatelui, partea superioară a feselor.
Injecţiile subcutanate sunt contraindicate în zonele inflamate,

edematiate, care prezintă leziuni. Pot fi de asemenea, contraindicate
persoanelor cu tulburări de coagulare.
Când tratamentul subcutanat se administrează timp îndelungat, cum

este cazul insulinei, locurile de administrare se vor alege prin rotaţie.
Heparina se administrează, preferabil, în ţesutul adipos al

abdomenului inferior, iar insulina, în porţiunea superioară a braţelor şi
abdomen.
Materiale necesare:
 medicaţia prescrisă de medic şi comparată cu cea ridicată de la

farmacie
 mănuşi
 seringă
 ac
 comprese
 verificarea medicaţiei şi dozelor prescrise
 se testează pacientul să nu fie alergic la substanţă, în special

înaintea administrării primei doze
 se inspectează medicaţia să nu aibă un aspect tulbure sau anormal

(cu excepţia celor care au un aspect particular, cum ar fi un anumit tip
de insulină care are un aspect tulbure)
 se alege locul de injectare
 se verifică încă o dată medicaţia

 dacă medicaţia este în fiolă se dezinfectează aceasta, se deschide

şi se trage doza indicată, eliminând aerul din seringă. Apoi se
schimbă acul cu unul potrivit pentru injectare subcutanată
 dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se

dezinfectează capacul de cauciuc, se reconstituie lichidul, se trage
doza indicată, se elimină aerul şi se schimbă acul cu cel pentru
injecţia subcutanată
 tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea:

se dezinfectează capacul flaconului se introduce acul, seringa se
umple cu aer, trăgând de piston acea cantitate echivalentă cu doza
care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul din flacon şi
se introduce aerul, se întoarce flaconul şi seringa se va umple singură
cu cantitatea necesară.
Administrare:
 se explică procedura pacientului pentru a ne asigura de cooperarea

sa şi pentru a-i reduce anxietatea
 se asigură intimitate
 se selectează un loc pentru injectare (avându-se în vedere că

trebuie alternate)
 se şterge locul ales pentru injectare cu un pad alcoolizat, începând

din centrul zonei alese spre exterior prin mişcări circulare
 se lasă alcoolul să se usuce pe piele pentru a preveni introducerea

de alcool subcutanat în timpul injecţiei, ceea ce produce o senzaţie de
usturime pacientului
 se îndepărtează capacul acului de la seringă
 cu o mână se pliază pielea din zona aleasă, cu o mişcare fermă,

formând un pliu de ţesut adipos
 se atenţionează pacientul că va simţi o înţepătură
 se va introduce acul repede, printr-o singură mişcare, la un unghi

de 45 sau 90 de grade
 se eliberează pliul cutanat pentru a nu introduce substanţă în

ţesutul sub compresie şi a nu se irita fibrele nervoase
 se aspiră pentru a vedea dacă suntem într-un vas de sânge
 dacă apare sânge la aspiraţie se va arunca seringa şi se va relua

tehnica
 nu se aspiră atunci când se fac injecţii cu heparină şi cu insulină (nu

este necesar la insulină, iar la heparină poate produce hematom)
 se injectează substanţa, scoţându-se blând dar repede acul, printr-o

singură mişcare, in acelaşi unghi sub care a fost introdus
 se acoperă locul injectării cu o compresă sau pad alcoolizat,

masând blând, circular pentru a facilita absorbţia medicamentului
(masarea nu se va face atunci când se adminstrează insulină sau
heparină)
 se îndepărtează compresa şi se verifică locul pentru a depista

eventualele sângerări sau echimoze
 locul indicat de adminstrare a heparinei este în abdomenul inferior,

sub ombilic
 se va avea întotdeauna în vedere să se alterneze locurile de

injectare pentru a preveni complicaţiile (lipodistrofia, de exemplu, un
răspuns imun normal al organismului ce apare în cazul injectării
repetate în acelaşi loc)
 după injectarea cu heparină, se menţine seringa cu acul încă 10

secunde înainte de a se scoate. Se va evita masarea zonei de
injectare.
 dacă apar echimoze la locul injectării cu heparină se poate aplica

gheaţă în primele 5 minute după injectare şi apoi se face compresie
 nu se recapează acul pentru a evita înţeparea
 materialele folosite se aruncă în recipientele potrivite

INTRAVENOASĂ DIRECTĂ
Injecţia intravenoasă directă permite o abordare rapidă şi un efect

imediat. Este folosită în urgenţe (bolusuri) sau în cazurile în care nu
se poate face intramuscular administrarea. Pacientul trebuie
supravegheat deoarece efectele sunt rapide şi imediate.
Materiale necesare:
 mănuşi
 seringă şi ac
 ser pentru dizolvat
 garou
 paduri alcoolice şi cu betadină sau iod
 comprese sterile
 pansament adeziv
 soluţie normal salină şi soluţie diluată de heparină
 se verifică medicaţia prescrisă
 se verifică data expirării
 se trage soluţia în seringă şi se diluează dacă e necesar
Administrare:
 se selectează o venă accesibilă şi destul de largă (cu cât vena e

mai largă şi soluţia mai diluată cu atât e mai puţin iritantă)
 se aplică un garou deasupra locului de puncţionare pentru

destinderea şi evidenţierea venelor
 se dezinfectează locul puncţionării cu un pad cu betadină sau iod,

prin mişcări circulare dinspre locul puncţiei înspre afară, pentru a evita
contaminarea locului de puncţionare
 se asteaptă să se usuce dezinfectantul şi se puncţionează venă cu

acul la un unghi de 30 de grade cu amboul în sus
 se aspiră în seringă pentru a vedea dacă este introdus corect în

venă (apare sânge)
 se îndepărtează garoul şi se injectează lent substanţa
 la terminarea injectării se aspiră din nou pentru a vedea dacă acul a

fost tot timpul în venă şi dacă întreaga medicaţie a fost corect
introdusă. După verificare se schimbă seringa goală cu una cu soluţie
normal salină pentru a spăla vena
 se scoate acul din venă printr-o mişcare rapidă şi se presează locul

puncţionării cu compresă sterilă timp de 3 minute
 se aplică un pansament adeziv
 deoarece medicamentele administrate prin injecţie intravenoasă

directă au efect imediat, în cazul pacienţilor alergici poate apărea
şocul anafilactic. În această situaţie (când pacientul devine dispneic,
cianotic etc) trebuie chemat imediat medicul şi se încep la nevoie
manevrele de resuscitare
 dacă apar semne de extravazare se întrerupe injectarea şi se reia

tehnica ţinând cont de substanţa pierdută prin extravazare
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN CATETER VENOS

PERIFERIC
Administrarea tratamentului intravenos cu ajutorul unei branule,

scuteşte pacientul de multiple înţepături, permite menţinerea unei linii
venoase continue, perfuzare continuă, administrarea de bolusuri, etc.
După fiecare injectare se spală cu soluţie diluată de heparină sau

soluţie normal salină, pentru a preveni formarea cheagurilor. Dacă se
spală cu soluţie diluată de heparină, să se administreze heparina ca
tratament; înaintea fiecărei administrări de alt medicament, se va
spăla întâi cu soluţie normal salină, în eventualitatea în care heparina
nu este compatibilă cu medicamentul care trebuie administrat.
Materiale necesare:
 medicaţia prescrisă şi, eventual, setul de perfuzare, dacă este

vorba de perfuzie
 mănuşi
 seringă 3 ml
 soluţie normal salină
 garou
 fixator sau leucoplast
 soluţie diluată de heparină
 se verifică medicaţia
 se pregăteşte diluţia de heparină (se poate pregăti cu 10 până la

100 unităţi pe ml) şi se trage în seringă de 3 ml
 se dezinfectează gâtul fiolei sau dopul flaconului de cauciuc
 se ataşează perfuzorul la flaconul de perfuzat şi se scoate aerul,

sau se trage substanţa din flacon sau fiola în seringă.
Administrare:
 se dezinfectează, cu un pad alcoolizat, capătul branulei, unde se va

ataşa seringa sau perfuzorul
 se aspiră întâi cu seringa, pentru a verifica dacă apare sânge. Dacă

apare, branula este corect poziţionată şi este permeabilă, dacă nu
apare sânge la aspirare, se aplică un garou, nu foarte strâns,
deasupra locului unde este branula, se ţine aproximativ un minut şi
apoi se
aspiră încă o dată. Dacă sângele tot nu apare, se desface garoul şi se

injectează câţiva ml de soluţie normal salină. Dacă se întâmpină
rezistenţă la injectare nu se va forţa, ci se va administra heparină
diluată. Dacă nu se întâmpină rezistenţă, se va administra apoi soluţie
normal salină (pentru a spăla eventualele urme de heparină care pot fi
incompatibile cu unele medicamente), observând cu atenţie dacă
apare durere sau semne de infiltrare a substanţei. Dacă, însă, apare
durerea, semnele de rezistenţă la injectare şi se observă infiltraţie, se
va scoate branula şi se va monta una nouă.
 după administrarea medicaţiei cu seringa, se va spăla cu soluţie

normal salină şi apoi cu heparină diluată, pentru a nu se forma trombi
 dacă se adminstrează perfuzie pe branulă, se va adapta perfuzorul

la branulă, se va regla rata de curgere şi, după înlăturare, se va
proceda în acelaşi fel ca la injectarea cu seringa.
 dacă trebuie adminstrate, atât perfuzie, cât şi medicament,

compatibile sau nu, se institui o linie venoasă secundară, care se va
ataşa la cea primară. Astfel, dacă substanţele sunt compatibile şi se
doreşte să meargă în paralel, cele două soluţii se vor situa la acelaşi
nivel şi se va regla rata de curgere. Dacă pacientul are o linie venoasă
continuă care trebuie menţinută şi trebuie adminstrată o substanţă
care nu este compatibilă cu respectiva perfuzie, se va institui linia
venoasă secundară cu respectiva substanţă, situată mai sus decât
cea principală şi se va porni doar cea secundară, la terminarea
adminstrării repornindu-se perfuzia de întreţinere.
 chiar dacă rămâne funcţională, branula trebuie schimbată la 48-72

ore, schimbându-se locul inserţiei.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN LINII VENOASE

SECUNDARE
O linie venoasă secundară este o linie venoasă completă care se

conectează la o linie venoasă primară, deja existentă. Linia venoasă
secundara este folosită la adminstrarea intermitentă sau continuă de
medicamente, atunci când se păstrează tot timpul o linie venoasă
principală pentru întreţinere sau din alte motive. Antibioticele sunt cele
mai folosite medicamente care se pot administra intermitent, prin linii

venoase secundare.
Atunci când se conectează perfuzia secundară şi se vrea să meargă

doar aceasta, ea trebuie poziţionată deasupra celei primare. Dacă se
vrea să meargă ambele perfuzii, ele trebuie poziţionate la acelaşi nivel
şi reglat ritmul uneia şi apoi al celeilalte. De asemenea, injectomatele
şi infuzomatele pot fi folosite ca linii venoase secundare pentru
administrare intemitentă sau continuă, având avantajul că se poate
doza exact cantitatea de medicament adminstrată.
Materiale necesare:
 perfuzor
 adaptator special sau ac pentru ataşare la linia primară
 fixator sau leucoplast
 etichete
 injectomat sau infuzomat
 soluţie salină
 se verifică medicaţia prescrisă de medic
 se verifică soluţia care trebuie adminstrată pe linia venoasă

secundară pentru data de expirare şi aspectul său
 se verifică dacă medicamentul care trebuie adminstrat secundar

este compatibil cu cel din linia venoasă primară
 dacă este necesar, se adaugă şi alt medicament în soluţia pentru

adminstrare pe calea secundară, conform indicaţiilor medicului (se
şterge cu alcool orificiul flaconului, se injectează substanţa care
trebuie adăugată şi se agită pentru o bună omogenizare şi dizolvare)
dar se va eticheta neapărat şi specifica substanţa adăugată
 unele medicamente sunt preparate pulbere în flacoane care pot fi

perfuzate după dizolvare
Administrarea:
 dacă substanţa care trebuie administrată secundar nu este

compatibilă cu cea de pe linia venoasă primară, aceasta din urmă va
fi înlocuită cu soluţie salină, compatibilă cu orice, până la
administrarea celeilalte substanţe
 se aşează în stativ cea de-a doua substanţă, se ataşează

perfuzorul, se elimina aerul şi apoi, capătul perfuzorului fie printr-un
ac, fie printr-un dispozitiv special, va fi ataşat la sistemul de cuplare
(după ce a fost dezinfectat în prealabil cu un pad alcoolizat) al primei
linii de perfuzare
 se ajustează rata de perfuzare şi se reglează adecvat în funcţie de

ce se doreşte (să meargă amândouă liniile venoase sau doar cea
secundară)
 după terminarea medicamentului de pe linia venoasă secundară fie

se va decupla tot sistemul secundar şi se va arunca în recipientele
specifice de colectare, dacă doza trebuie repetată la intervale de timp,
se va menţine pe loc, etichetat cu data primei utilizări, până când o
nouă perfuzie va fi instituită pe linia secundară
 dacă sistemul de perfuzare al liniei secundare se păstrează pe loc

până la o nouă folosire, trebuie atent etichetat cu data primei utilizări
şi schimbat obligatoriu la 24 ore
 după înlăturarea sistemului secundar de perfuzare se va verifica şi

se va dezinfecta locul de cuplare cu sistemul primar astfel încât
aceasta să nu fi fost afectat si să se scurgă lichid
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA

INTRAMUSCULARĂ
Injecţia musculară introduce substanţa medicamentoasă adânc în

ţesutul muscular. Această cale de adminstrare permite o acţiune
rapidă prin absorbţia în circulaţia sistemică. Administrarea
intramusculară este aleasă atunci când pacientul nu poate primi
medicaţie orală, când este prea iritantă gastric.
Locul de injectare trebuie ales cu multă grijă, se va face şi în funcţie

de constituţia fizică a pacientului. Se evită zonele cu edeme, iritaţii,
semne din naştere, echimoze. Injecţiile intramusculare sunt
contraindicate pacienţilor care prezintă tulburări ale mecanismelor de
coagulare, după terapii antitrombotice, în timpul unui infarct miocardic.
Materiale necesare:
 medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la

farmacie
 seruri pentru dizolvat
 seringă
 ac
 mănuşi
 comprese
Medicaţia prescrisă trebuie să fie sterilă. Seringa şi acul trebuie alese

adecvat (pentru injecţia intramusculară acul trebuie să fie mai lung, în
funcţie de ţesutul adipos al pacientului, de locul ales pentru injecţie şi
cu un calibru potrivit pentru vâscozitatea substanţei de injectat).
 se verifică medicaţia prescrisă ca dată de expirare, coloraţie, aspect
 se testează pacientul să nu fie alergic, în special înaintea

administrării primei doze
 dacă medicaţia este în fiolă, aceasta se dezinfectează, se sparge şi

se trage doza indicată, eliminând aerul din seringă. Apoi se schimbă
acul cu unul potrivit pentru injectare intramusculară
 dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se

dezinfectează capacul de cauciuc, se reconstituie lichidul, se trage
doza indicată, se scoate aerul şi se schimbă acul cu cel pentru injecţia

intramusculară
 tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea:

se dezinfectează capacul flaconului se introduce acul, seringa se
umple cu aer, trăgând de piston, aceea cantitate echivalentă cu doza
care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul din flacon şi
se introduce aerul, se întoarce flaconul şi seringa se va umple singură
cu cantitatea necesară
 alegerea locului de injectare în injecţia intramusculară trebuie făcută

cu grijă. Acest loc poate fi muşchiul deltoid (se poate localiza foarte
uşor pe partea laterală a braţului, în linie cu axilă), muşchiul
dorsogluteal (poate fi uşor localizat împărţind imaginar fesa cu ajutorul
unei cruci, rezultând patru cadrane. Cadranul superior şi exterior este
muşchiul căutat, muşchiul ventrogluteal (poate fi localizat prin linia
imaginară ce trece prin extremitatea superioară a şanţului interfesier)
şi muşchiul de pe faţa antero-externă a coapsei (vastus lateralis).
Administrarea:
 se explică procedura pacientului
 se spală mâinile, se pun mănuşile
 se va avea în vedere să se rotească locul de injectare dacă

pacientul a mai făcut recent injecţii intramusculare
 la adulţi deltoidul se foloseşte pentru injectare de cantităţi mici, locul

de administrare uzual fiind faţa supero-externă a fesei, iar la copil faţa
antero-laterală a coapsei
 se poziţionează pacientul şi se descoperă zona aleasă pentru

injectare
 se stimulează zona de injectare prin tapotări uşoare
 se şterge cu un pad alcoolizat prin mişcări circulare
 se lasă pielea să se usuce
 se fixează şi se întinde pielea cu ajutorul mâinii nedominante
 se poziţionează seringa cu acul la 90 de grade, se atenţionează

pacientul că urmează să simtă o înţepătură, se recomandă să nu îşi
încordeze muşchiul
 se introduce printr-o singură mişcare, repede, acul prin piele, ţesut

subcutanat, până în muşchi
 se susţine seringa cu cealaltă mână, se aspiră pentru a verifica

dacă nu apare sânge. Dacă apare, se va retrage acul şi se va relua
tehnica
 dacă la aspirare nu apare sânge, se va injecta substanţa lent,

pentru a permite muşchiului să se destindă şi să absoarbă gradat
medicaţia
 după injectare se retrage acul printr-o singură mişcare, bruscă, sub

acelaşi unghi sub care a fost introdus
 se acoperă locul puncţionării cu un pad alcoolizat şi se masează

uşor, pentru a ajuta distribuirea medicamentului (masajul nu se va
efectua atunci când este contraindicat, cum ar fi la administrarea de

fier)
 se îndepărtează padul cu alcool şi se inspectează locul puncţionării,

pentru a observa eventualele sângerări sau reacţii locale
 dacă sângerarea continuă, se va aplica compresie locală sau

gheaţă în caz de echimoze
 se va reveni şi inspecta locul injecţiei la 10 minute şi la 30 de

minute de ora administrării
 nu se va recapa acul
 se vor arunca materialele folosite în recipientele specifice de

colectare
 la pacienţii care au tratament îndelungat intramuscular se va ţine o

evidenţă clară a zonelor de injectare pentru a le roti
 la pacienţii anxioşi se poate ţine gheaţă, pe zona de injectare

înainte de adminstrare, câteva secunde, pentru a anestezia întrucâtva
locul
 se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze muşchiul pentru

că injectarea într-un muşchi încordat este dureroasă
 injecţia intramusculară poate distruge celule musculare,

determinând astfel, creşteri ale nivelului CK (creatinkinaza) care pot
duce la o confuzie, deoarece aceeaşi creştere poate indica un infarct
miocardic. Pentru a diferenţia cauzele, trebuie cerută analiza celulelor
musculare specifice inimii (CK-MB) şi a lactodehidrogenazei. La
pacienţii care necesită o monitorizare atentă a CK si CK-MB se va

schimba modul de adminstrare medicamentoasă din intramuscular în
intravenos, tocmai pentru a evita confuziile precizate mai sus.
 din cauza unui ţesut muscular mult mai slab dezvoltat, trebuie avut
în vedere că la pacienţii varstnici, absorbţia medicamentului are loc
mult mai rapid.
Complicaţii:
 injectarea accidentală de substanţe iritative în ţesutul subcutanat

datorită alegerii unui ac inadecvat sau unei tehnici greşite de
administrare. Aceasta poate determina apariţia unui abces.
 dacă locul de injectare nu se roteşte şi se fac injecţii repetate în

acelaşi loc, aceasta poate conduce la o slabă absorbţie a
medicamentului şi, implicit, la scăderea eficienţei acestuia
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA

MUSCULARĂ ÎN FORMĂ DE Z
Injecţia musculară în formă de Z se foloseşte pentru a evita scurgerea

de substanţă în ţesutul subcutanat. Se foloseşte la administrarea
substanţelor iritante şi cele care decolorează ţesutul subcutanat (cum
ar fi fierul, de exemplu) sau la pacienţii vârstnici care nu au ţesut
muscular bine dezvoltat. Tragerea în lateral a pielii în timpul injectării
ajută ca substanţa să rămână în ţesutul muscular.
Tehnica trebuie făcută cu atenţie, deoarece scurgerea accidentală de

substanţă în ţesutul subcutanat poate produce atât disconfort
pacientului, cât şi pătarea permanentă a ţesutului.
Materiale necesare:
 mănuşi
 seringă şi ac
 se verifică prescripţia medicului
 se asigură ca seringa şi acul să fie potrivite pentru injecţia

intramusculară
 se trage soluţia în seringă şi apoi se mai trage puţin aer
 se schimbă acul cu care s-a tras soluţia şi se ataşează cel pentru

injecţia intramusculară
Administrarea:
 se poziţionează pacientul expunându-i zona gluteală
 se dezinfectează zona (cadranul supero-lateral al fesei) cu pad

alcoolizat
 se lasă să se usuce pielea
 se trage pielea în lateral, îndepărtând-o de locul ales pentru injecţie

 se introduce acul (ca la injecţia intramusculară simplă, descrisă mai

sus) la un unghi de 90 de grade
 se aspiră pentru a verifica dacă apare sânge. Dacă apare se va

retrage acul şi se va relua tehnica
 se injectează substanţa şi, apoi, aerul tras în seringă odată cu

substanţa
 injectarea aerului după terminarea substanţei ajută la prevenirea

scurgerii de substanţă din ac în ţesutul subcutanat, atunci când acesta
este retras
 _________6se aşteaptă încă 10 secunde după terminarea injectării,

înainte de a scoate acul
 se eliberează pielea care a fost trasă pentru a acoperi traiectul făcut

de ac
 nu se masează locul deoarece poate favoriza pătrunderea

substanţei iritante în ţesutul subcutanat
 se încurajează pacientul să se plimbe pentru a facilita absorbţia

medicamentului
 nu se recapează acul
 se descarcă materialele folosite în recipientele de colectare

specifice
 nu se va injecta mai mult de 5 ml de soluţie folosind injecţia

intramusculară în formă de Z
 se vor alterna locurile de injectare
 se încurajează pacientul să se relaxeze în timpul injectării,

deoarece administrarea medicamentului într-un muşchi tensionat este
mult mai dureroasă
 dacă pacientul este imobilizat la pat şi nu se poate plimba după

injectare va fi ajutat să facă exerciţii pasive şi active în pat, pentru a
facilita absorbţia medicamentului
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE SONDĂ

NAZOGASTRICĂ ŞI GASTROSTOMĂ
Pe lângă faptul că oferă o alternativă în alimentaţia pacientului,

montarea sondei nazogastrice, cât şi gastrostomia permit şi
adminstrarea medicamentelor pe această cale.
Înaintea adminstrării medicamentelor pe această cale, trebuie

verificată cu atenţie poziţia şi permeabilitatea sondei.
Adminstrarea medicamentlor uleioase este contraindicată pe această

cale, deoarece ele se lipesc de pereţii sondei şi mixează cu alte
lichide administrate, obstruând-o, astfel.
Materiale necesare:
 aleza
 seringă specială cu piston de 50-60 ml
 comprese
 recipient pentru mixarea medicamentelor, dacă este necesar

 apă
 leucoplast
 pensă pentru clampat
 tub pentru gastrostomă şi pâlnie, dacă este necesar
Pregătirea materialelor:
 lichidele care se administrează trebuie să fie la temperatura

camerei. Administrarea de lichide reci pe sonda nazogastrică poate
da crampe abdominale
 deşi nu este o procedură sterilă, se va verifica ca toate materialele

folosite să fie curate
Administrare:
 se verifică medicaţia
 dacă medicaţia prescrisă este sub formă de tablete aceasta trebuie

sfărâmată pentru a putea fi dizolvată într-un lichid. De preferat să se
ceară medicaţie sub formă de lichide de la farmacie pentru a fi
administrată pe această cale
 se explică procedura pacientului şi i se asigură intimitate
 se protejează pacientul cu un prosop pus pe piept
 se ridică patul, astfel încât pacientul să stea cu capul uşor ridicat
 se clampează sonda şi se ataşează seringa

 se declampează sonda şi se aspiră pentru a verifica poziţia sondei
 dacă apare lichid gastric, sonda este bine poziţionată (se pot pune
câteva picături pe o bandă de măsurare a pH-ului pentru a fi siguri că
este lichid gastric- pH-ul trebuie să fie mai mic de 5)
 dacă nu apare lichid gastric, cel mai probabil, sonda este în esofag
şi trebuie repoziţionată
 dacă se întâlneşte rezistenţă la aspirare se va opri procedura.

Rezistenţa la aspirare poate fi cauzată de o sondă nefuncţională
(obstruată, de exemplu) sau de o proastă poziţionare a sondei. De
asemenea, trebuie ştiut că sondele de calibru mic se pot colaba la
aspirare
 după verificarea poziţiei sondei şi repoziţionarea ei dacă este

necesar, se clampează şi se lasă capătul liber pe comprese
 se amestecă medicamentul cu apă sau alt lichid de administrare.

Dacă este tabletă, se va verifica că este suficient de sfărâmat, astfel
încât să poată trece fără să obstrueze sonda; dacă este capsulă se va
scoate învelişul şi se va dizolva conţinutul
 se amestecă bine medicamentul cu lichidul în care se dizolvă,

pentru omogenizare
 se reataşează seringa, de data aceasta fără piston şi se

declampează sonda
 medicamentul preparat se pune în seringă câte puţin şi se

controlează rata de curgere, prin ridicarea sondei lent
 dacă medicaţia curge fără probleme, se va adăuga puţin câte puţin,

până la terminarea întregii doze
 dacă medicaţia curge greu se va mai dilua, vâscozitatea putând fi

unul din motive sau se va opri procedura, pentru a reverifica poziţia
sondei. Nu se va forţa introducerea medicaţiei
 se va supraveghea pacientul în timpul administrării. Dacă se

observă semne de disconfort se va opri procedura imediat
 după administrarea întregii doze, se va spăla sonda cu 30-50 ml

apă pentru a preveni obstruarea acesteia cu resturile de medicament.
La copii se va spăla doar cu 15-20 ml apă
 după spălarea sondei se clampează rapid sonda şi se detaşează

seringa montându-se un căpăcel în capătul sondei şi fixând-o într-o
poziţie cât mai comodă pentru pacient
 se îndepărtează aleza
 pacientul este poziţionat pe partea dreaptă, cu capul uşor ridicat,

pentru încă 30 de minute de la administrare. Această poziţie permite
buna pătrundere a medicaţiei în stomac şi previne refluxul gastro-
esofagian
 administrarea medicaţiei pe gastrostomă necesită pregătirea

pacientului şi a materialelor necesare ca la administrarea pe sonda
nazogastrică
 se verifică pielea din jurul stomei pentru a observa eventualele

iritaţii. Dacă acestea există, va fi anunţat medicul
 se îndepărtează compresele de pe capătul tubului, se ataşează

seringa şi se declampează tubul
 se introduc aproximativ 10 ml apă pentru a verifica permeabilitatea

stomei
 dacă apa curge greu sau deloc se va anunţa medicul
 se adminstrează medicaţia având grijă să nu se golească seringa

de tot, pentru a evita pătrunderea aerului
 după administrare se va spăla cu 50 ml apă
 se clampează din nou, se acoperă cu comprese şi se fixează bine

cu leucoplast
 se poziţionează pacientul pe partea dreaptă, cu capul uşor ridicat

pentru încă 30 de minute de la adminstrare. Această poziţie permite
buna pătrundere a medicaţiei în stomac şi previne refluxul gastro-
esofagian
 pentru a preveni administrarea unei cantităţi prea mari de lichide

odată (mai mult de 400 ml la adulţi), se va evita să se adminstreze
medicaţia la ora mesei
 dacă totuşi trebuie administrată şi medicaţia şi hrana în acelaşi

timp, se va administra întâi medicaţia
 dacă pacientul primeşte continuu hrană, aceasta se va opri şi se va

verifica reziduul stomacal. Dacă acesta este mai mare decât 50% din
cantitatea de hrană administrată cu o oră înainte, se va opri orice
administrare de hrană sau medicamente şi va fi anunţat medicul.
Acesta poate fi un semn de ocluzie intestinală sau ileus paraliticus
 dacă sonda nazogastrică este ataşată la o pungă colectoare sau

sistem de aspirare, acesta trebuie oprit şi sonda clampată, cel puţin
30 de minute după administrare
 dacă pacientul necesită tratament administrat pe această cale timp

îndelungat, va fi învăţat să-şi adminstreze singur acasă, în mod
corect.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR INTRARECTAL
Medicamentele care se administrează intrarectal pot fi supozitoarele

şi unguentele.
Supozitoarele sunt medicamente solide, mici, de cele mai multe ori

sub formă de con, constituite pe bază de unt de cacao sau glicerină.
Se administrează pentru a stimula peristaltismul intestinal şi defecaţia,
sau pentru a reduce durerea şi iritaţiile locale. De asemenea, ele
conţin antitermice. Se topesc la temperatura corpului şi sunt absorbite
lent.
Deoarece inserţia de supozitoare intrarectal stimulează nervul vag,

această procedură este contraindicată la pacienţii cu aritmii. De
asemenea, este contraindicată la pacienţii care au suferit recent
intervenţii chirurgicale recente în zona rectului sau prostatei.
Materiale necesare:
 supozitoarele rectale sau tubul de unguent cu un aplicator special
 mănuşi
 lubrefiant
 comprese
 supozitoarele se vor păstra la frigider până în momentul

administrării, deoarece ele se topesc la temperatura camerei şi se
înmoaie, fiind dificil de introdus
Administrare:
 se verifică medicaţia prescrisă de medic, ca să corespundă cu cea

ridicată de la farmacie
 se verifică data de expirare a medicamentelor
 se explică procedura
Administrarea supozitoarelor:
 pacientul este poziţionat în decubit lateral stâng cu piciorul stâng

întins în spate şi dreptul flectat (Poziţia Sims) şi se acoperă
expunându-i doar zona fesieră
 se pun mănuşile, se scoate supozitorul şi se lubrefiază cu un

lubrefiant pe bază de apă
 se ridică fesa dreaptă cu o mână pentru a expune anusul
 se indică pacientului să respire profund pe gură pentru a relaxa

sfincterul anal şi a-i reduce anxietatea şi disconfortul în timpul inserţiei
 folosind indexul de la cealaltă mână se va introduce supozitorul

aproximativ 7 cm până trece de sfincterul anal intern
 se indică pacientului să stea în aceeaşi poziţie şi să încerce să ţină

cât mai mult supozitorul( de exemplu, un supozitor administrat pentru
stimularea defecaţiei trebuie ţinut cel puţin 20 de minute pentru a-şi
face efectul)
 dacă este cazul se presează pe anus cu comprese până când

urgenţa de defecaţie trece.
Administrarea de unguente perianal şi intrarectal:
 pentru aplicaţii externe, în zona anală, se folosesc mănuşi şi

comprese pentru a aplica unguentul
 pentru adminstrare intrarectală se ataşează aplicatorul la tub şi se

lubrefiază
 pacientul este poziţionat în decubit lateral stâng cu piciorul stâng

întins în spate şi dreptul flectat (Poziţia Sims) şi se acoperă
expunându-i doar zona fesieră
 se ridică fesa dreaptă cu o mână pentru a expune anusul
 se indică pacientului să respire profund pe gură pentru a relaxa

sfincterul anal şi a-i reduce anxietatea şi disconfortul în timpul inserţiei
 se introduce cu blândeţe aplicatorul lubrefiat direcţionându-l spre

ombilic
 se presează încet pe tub pentru a elibera unguentul
 se scoate aplicatorul şi se plasează comprese interfesier pentru a

absorbi excesul de unguent
 se detaşează aplicatorul şi se spală bine cu apă caldă şi săpun (se

va folosi doar la acelaşi pacient)
 deoarece ingestia de lichide şi mâncare stimulează peristaltismul,

supozitoarele pentru combaterea constipaţiei trebuie administrate cu
30 de minute înainte de masă pentru a facilita defecaţia
 pacientul va fi învăţat să se abţină de la a expulza supozitorul
 unii pacienţi (de exemplu cei cu hemoroizi) nu-şi pot suprima

senzaţia de urgenţă de defecare şi nu pot reţine supozitorul mult timp
 pacientul trebuie informat că anumite supozitoare pot schimba

culoarea scaunului următor.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE VAGINALĂ
Medicaţia vaginală cuprinde supozitoare, ovule, creme, geluri şi

unguente. Acestea se folosesc fie ca tratament al infecţiilor locale
(vaginite, trichomonas vaginalis), fie ca antiinflamatoare sau
contraceptive.
Medicaţia care se adminstrează pe cale vaginală poate fi însoţită de

un aplicator care uşurează plasarea medicamentului. Medicaţia
adminstrată pe această cale este eficientă dacă pacienta va sta
culcată după adminstrare pentru a evita pierderile de medicamente
prin scurgere.
Materiale necesare:
 lubrifiant
 mănuşi
 comprese
 pensă sau aplicator dacă este necesar
Administrare:
 este indicată administrarea medicaţiei pe cale vaginală, înainte de

culcare, pentru ca pacienta să rămână astfel cât mai mult timp întinsă
 se verifică medicaţia prescrisă de medic cu cea ridicată de la

farmacie
 se confirmă identitatea pacientei
 se explică procedura pacientei şi i se asigură intimitate
 se cere pacientei să mictioneze înainte de administrare
 pacienta poate fi întrebată dacă doreşte să-şi administreze singură

medicamentul. Dacă da, va fi instruită corespunzător.
 pacienta va fi aşezată în poziţie ginecologică dar i se va expune

doar perineul
Administrarea supozitoarelor pe cale vaginală:
 se scoate supozitorul din înveliş şi, dacă este necesar, se lubrefiază

cu un lubrefiant pe bază de apă
 se pun mănuşi şi se evidenţiază vaginul
 cu un aplicator sau cu ajutorul indexului se introduce supozitorul

apoximativ 5 cm în interiorul vaginului
 mişcările de introducere ale medicamentelor intravaginale trebuie

să fie iniţial în jos, spre coloana vertebrală şi apoi în sus şi în spate,
spre cervix
Administrarea de creme, geluri sau unguente pe cale vaginală:
 acestea sunt însoţite întotdeauna de un aplicator special care se

ataşează la tubul de unguent, cremă, gel care se va presa uşor pentru
eliberarea cantităţii dorite
 se pun mănuşile, se expune vaginul şi se aplică întocmai ca la

supozitoare
 pentru a nu se murdări hainele şi patul pacientei acestea se pot

proteja cu o aleză
 pacienta este sfătuită să rămână la pat pentru câteva ore
 supozitoarele trebuie păstrate la frigider deoarece se topesc la

temperatura camerei
 dacă pacienta va continua tratamentul acasă trebuie să ne

asiguram că şi-a însuşit corect tehnica de administrare
 pacienta este atenţionată să nu folosească tampoane vaginale

după administrare de medicamente intravaginal deoarece acestea pot
absorbi medicamentele adminstrate
 pacienta trebuie atenţionată să evite contactele sexuale pe durata

tratamentului
 pacienta va fi informată asupra eventualelor reacţii adverse (iritaţii

locale) care vor trebui comunicate medicului
ADMINISTRAREA MEDICAŢIEI PE CALE NAZALĂ
Medicaţia pe cale nazală poate fi sub formă de picături, spray sau

aerosoli (folosind un nebulizator).
Majoritatea medicamentelor administrate în acest fel produc mai

degrabă efecte locale decât sistemice. Multe medicamente cu cale de
administrare nazală sunt vasoconstrictoare, folosite pentru
ameliorarea congestiei nazale.
Alte tipuri de medicamente folosite pe această cale sunt antisepticele,

anestezicele şi corticosteroizii. Anestezicele locale pot fi administrate
pentru asigurarea confortului pacientului în timpul unei examinări
rinolaringeale, laringoscopii, bronhoscopii sau intubaţii endotraheale.
Corticosteroizii reduc inflamaţia în sindroamele alergice sau
inflamatorii sau atunci când pacientul are polipi nazali.
Materiale necesare:
 mănuşi
 tăviţă renală
 nebulizator
Administrarea:
 se verifică medicaţia prescrisă de medic cu cea ridicată de la

farmacie, data expirării medicamentului, concentraţia

 se explică procedura pacientului pentru a ne asigura de colaborarea

sa şi pentru a-i reduce anxietatea
 se asigură intimitate pacientului
 se spală mâinile şi se pun mănuşi
 se poziţionează pacientul corect, în funcţie de manevra pe care

vrem să o efectuăm.
Administrarea de picături nazale:
 pentru a i se administra picături, pacientul trebuie poziţionat culcat

cu capul uşor înclinat spre zona afectată.
 se fixează o nară ridicând-o uşor şi aşezând picurătorul exact la

orificiul de intrare. Picurătorul se va îndrepta în sus şi spre linia
mediană a nasului, mai degrabă decât în jos pentru ca medicamentul
să se ducă înspre spatele cavităţii nazale nu în gât.
 se introduce apoi picurătorul aproximativ 1 cm în nară fără a o

atinge şi se adminstrează doza prescrisă de medicament.
 pentru a evita ca medicamentul să curgă afară din nară se indică

pacientului să-şi menţină poziţia încă 5 minute de la administrare şi să
respire pe gură, permiţând astfel medicamentului să efectueze
constricţia mucoasei şi să diminueze congestia nazală.
 pacientul poate expectora în tăviţă dacă medicamentul a ajuns în

gură sau gât.
 se va şterge cu o compresă curată excesul de medicament de pe

faţa pacientului, dacă este cazul
 se va spăla picurătorul cu apă caldă şi va fii lăsat să se usuce, fiind

indicat să se folosească doar la acelaşi pacient.
Administrarea de spray-uri nazale:
 pacientul este poziţionat fie ridicat cu capul dat pe spate, fie culcat,
cu umerii ridicaţi, capul dincolo de marginea patului, în hiperextensie.
Se va sprijini capul pacientului astfel poziţionat.
 se înlătură capacul spray-ului
 se astupă o nară a pacientului şi se introduce capătul flaconului în

cealaltă nară
 pacientul este instruit să inhaleze eliberând concomitent un o doză

de medicament repede şi ferm, după care pacientul va expira pe gură.
 dacă este necesar se va repeta manevra în aceeaşi nară sau în

cealaltă
 pacientul este instruit să îşi menţină poziţia încă câteva minute

după administrare, să inspire blând pe nas şi să expire pe gură, să
evite să îşi sufle nasul câteva minute.
Administrarea de medicamente sub formă de aerosoli:
 pacientul este rugat să-şi sufle nasul
 se agită flaconul înainte de utilizare şi se îndepărtează capacul
 se ţine flaconul între degetul mare şi arătător
 se indică pacientului să îşi dea capul pe spate şi se introduce

capătul flaconului într-o nară în timp ce o acoperim pe cealaltă
 se eliberează o doză de medicament printr-o miscare fermă şi

rapidă
 se agită din nou flaconul şi se introduce şi în cealaltă nară
 se îndepărtează adaptatorul flaconului, se spală cu apă călduţa şi

se lasă să se usuce fiind indicat să se folosească doar la acelaşi
pacient
 tuburile sub presiune (ca sprayurile şi aerosolii) trebuie verificate să

nu fie accidentate sau perforate.
 Pentru a evita contaminarea şi răspândirea infecţiilor, flacoanele se

etichetează şi se folosesc doar la un pacient
 Pacientul trebuie învăţat să îşi administreze singur şi corect

medicamentele dacă este necesar să continue administrarea şi acasă
 Pacientul trebuie avertizat să nu îşi adminstreze medicaţia un timp

mai îndelungat decât este prescris, deoarece aceasta îşi pot pierde
efectul terapeutic sau dimpotriva, pot da dependenţă
 Pacientul trebuie informat asupra posibilelor efecte adverse ale

tratamentului cât şi a anumitor particularităţi ale medicamentelor
administrate (de exemplu, la administrarea de corticosteroizi sub
formă de spray sau aerosoli, efectul poate apărea la un interval
cuprins între 2 zile şi 2 săptămâni)
 Pacientul va fi învăţat să îşi menţină o bună igienă orală şi nazală
ADMINISTRAREA MUCODERMALĂ A MEDICAMENTELOR
MEDICAŢIE CU CALE DE ADMINISTRARE DERMICĂ:

Medicamentele din această categorie se aplică direct pe piele.

Acestea sunt loţiuni, creme, unguente, pudre, şampoane, aerosoli,
patch-uri (plasturi medicamentoşi).
Aceste medicamente sunt absorbite prin epidermă până la dermă.

Gradul de absorbţie depinde de vascularizarea zonei respective.
Nitroglicerina, fentanylul, nicotina sunt folosite pentru efectele lor

sistemice. Dar cele mai multe medicamente cu cale de administare
dermică sunt folosite pentru efectul lor local.
De obicei medicamentele transdermice trebuie aplicate de doua-trei

ori pe zi pentru a avea efectele dorite.
Materiale necesare:
 medicaţia
 mănuşi
 apăsător de limbă steril
 pansamente transparente semipermeabile
 leucoplast
Administrarea:
 se verifică, ca medicaţia să corespundă cu prescripţia medicului
 se verifică data expirării medicamentului
 se verifică identitatea pacientului

 se explică procedura de aplicare deoarece majoritatea pacienţilor,

după externare, vor continua să–şi administreze singuri
medicamentul.
 se asigură intimitatea pacientului
 se pun mănuşi
 pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă care să permită

accesul la zona care trebuie tratată
 se descoperă zona care trebuie tratată. Se verifică, ca mucoasa

sau pielea să fie intacte (mai puţin în cazurile când sunt tratate
leziunile pielii, cum ar fii ulcerele) deoarece aplicarea pe pielea cu
leziuni poate determina absorbţia medicamentuoasă sistemică şi
iritaţii
 dacă este necesar se curăţă pielea de secreţii, cruste, celule

moarte sau urmele vechilor aplicaţii medicamentuoase, apoi se
schimbă mănuşile
Aplicarea cremelor sau unguentelor:
 se deschide recipientul punându-se capacul cu faţa exterioara în jos

pentru a se evita contamonarea suprafeţei interioare a capacului
 se desface apăsătorul de limbă steril şi se ia cu ajutorul lui cremă

sau unguent şi se pune în mâna cu mănuşă
 se aplică apoi crema sau unguentul pe suprafaţa afectată prin

mişcări lente, uşoare, în sensul creşterii firelor de păr
 pentru a evita contaminarea medicamentului se va folosi de fiecare

dată altă spatulă pentru a lua cremă din recipient
Înlăturarea unguentelor:
 se toarnă solvent pe mănuşi şi se aplică pe zona cu unguent în

sensul creşterii firelor de păr
 se îmbibă o compresă sterile cu solvent şi se îndepărtează blând

unguentul
 excesul rămas se şterge cu o compresă sterile
 se va evita frecarea zonei pentru a nu produce iritaţii
ADMINISTRAREA ALTOR MEDICAMENTE
Administrarea medicamentelor sub formă de şampon:
Medicamentele sub formă de şampon includ agenţi keratolitici şi

citostatici, soluţii linden şi se folosesc în tratarea mătreţii,
psoriazisului, eradicarea păduchilor etc.
Deoarece instrucţiunile de aplicare pot varia de la o firmă

producătoare la alta, se va citi pe eticheta şamponului cantitatea
indicată pentru spălare.
Se va evita ca şamponul să intre în contact cu ochii. Dacă se întâmplă

totuşi, trebuie spălaţi imediat cu multă apă. De asemenea, se va evita
contactul şamponului cu cavitatea bucală. Anumite şampoane care
conţin agenţi citostatici sunt extreme de toxice dacă sunt ingerate.
Administrarea:
 pregătirea pacientului
 se agită şamponul pentru a uniformiza conţinutul sau a mixa

soluţiile componente
 se udă bine cu apă părul pacientului
 se aplică cantitatea indicată de şampon
 se spală părul şi scalpul cu şamponul aplicat fără a folosi unghiile
 se lasă şamponul să-şi facă efectul conform indicaţiilor din prospect

(de obicei 5-10 min)
 se clateşte cu apă din abundenţă
 se şterge părul şi se usucă
 după uscare se piaptănă sau se perie părul pacientului
 dacă este nevoie se foloseşte piaptene fin cu dinţii deşi pentru

înlăturarea eventualelor ouă de păduchii
Administrarea aerosolilor spray:
 se agită flaconul pentru a mixa compoziţia dacă este cazul. Se ţine

recipientul la 15-30 cm de piele şi se pulverizează o peliculă fină de
medicament pe zona care trebuie tratată
Aplicarea pudrei:
 pentru a aplica pudră se usucă suprafaţa pielii după ce a fost

curăţată de reziduuri, colecţii
 se aplică un strat subţire de pudră pe zona care trebuie tratată
 pentru a păstra medicamentul pe zona tratată şi pentru a nu se

împrăştia pe hainele pacientului se poate acoperii zona cu o
compresă sau cu un pansament semipermeabil transparent
 dacă se aplică medicaţia pe mână sau piciorul pacientului, se poate

acoperi apoi zona tratată cu mănuşa de bumbac respectiv şosetă de
bumbac
 se va verifica frecvent zona tratată pentru depistarea precoce a

eventualelor iritaţii, reacţii alergice
 nu se va aplica nicioadata medicamentul fără a curaţa zona tratată

de vechea aplicare pentru a preveni astfel iritaţia pielii prin acumulare
de reziduuri medicamentuoase vechi
 purtarea mănuşilor este obligatorie şi pentru a preveni absorbţia

medicamentului prin pielea mâinilor asistentei
 pansamentele şi mănuşile folosite vor fi aruncate la deşeuri

contaminate
 aplicarea unguentelor pe mucoase se va face în cantităti mult mai

mici decât pe piele deoarece mucoasele sunt de obicei umede şi
absorb unguentul mult mai repede decât pielea
ADMINISTRAREA TRANSDERMALĂ A MEDICAMENTELOR
Printr-un patch adeziv sau un unguent dozat aplicat pe piele,

substanţa medicamentuoasă este eliminată constant, controlat, direct
în circulaţia sangvină, obţinându-se un efect sistemic prelungit.
Medicaţia transdermală folosită este nitroglicerina (în controlul

anginelor), scopolamina (folosită ca antiemetic), estradiolul (folosit în
postmenopauză), clonidina (folosită în hipertensiune), nicotina
(folosită la cei care doresc să se lase de fumat) şi fentanylul (un
analgezic opioid folosit pentru controlul durerii cornice).
Unguentul cu nitroglicerină dilată coronarele pentru aproximativ 4 ore

pe când un patch cu nitroglicerină va produce acelaşi efect pentru mai
mult de 24 de ore. Un patch cu scopolamină atenuează greaţa pentru
mai mult de 72 de ore, patch-ul cu estradiol are efect o saptamană,
cel cu nicotină 24 de ore, iar cel cu fentanyl pentru 72 de ore.
Contraindicaţiile de patch-uri transdermale sunt reacţiile alergice la

medicamentul respectiv sau pielea iritată.
Materiale necesare:
 mănuşi
 medicaţie prescrisă
 bandaj adeziv
 bandaj transparent semipermeabil
Administrare:
 se verifică medicaţia prescrisă cu cea primită de la farmacie
 se verifică eticheta medicamentului şi data expirării
 se verifică identidatea pacientului
 se explică procedura pacientului

 se înlătura medicaţia anterioară
Aplicarea unguentului transdermal:
Cel mai folosit unguent transdermal, folosit pentru efectul său

sistemic, este nitroglicerina. Se foloseşte pentru a dilata vasele
sangvine şi pentru a îmbunătăţii irigarea cardiacă la pacienţii cu
ischemie cardiacă sau angină pectorală.
 mai întâi se măsoară şi se notează tensiunea arterială a pacientului
 se înlătură unguentul anterior dacă este cazul
 se măsoară cantitatea de unguent prescrisă (pe o hârtie marcată

care se otine o dată cu unguentul) şi se aplică direct pe piele (de
obicei pe piept sa braţ)
 se poate acoperii zona cu pansament transparent semipermeabil

pentru a creşte absorbţia medicamentului
 se va remăsura tensiunea arterială după cinci minute de la

aplicarea unguentului. Dacă aceasta scade brusc şi pacientul acuză
dureri de cap va fi anunţat medicul imediat pentru a reduce doza
 se indică pacientului să stea lungit în pat sau şezând în scaun

imediat după aplicarea unguentului
Aplicarea patch-urilor transdermale:
 dacă pacientul va primi medicaţie transdermală trebuie să fie instruit

cu atenţie asupra folosirii corecte a acesteia, deoarece dintre ei vor
continua să şi le administreze singuri acasă
 se va explica pacientului că patch-ul are mai multe straturi. Stratul

care stă în contact direct cu pielea conţine o mică cantitate de
substanţă medicamentuoasă şi permite intrarea acesteia în circulaţia

sangvină. Următorul strat controlează eliberarea treptată a
medicamentului din porţiunea principală a patch-ului. Al treilea strat
conţine principala doză de medicament. Ultimul strat, cel exterior,
constă într-o barieră din poliester şi aluminiu.
 pacientul va fi învăţat să-şi aplice patch-ul în locuri potrivite cum ar

fi partea superioara a bratului sau pieptulin spatele urechii, evitând să
atingă gelul. Zona de aplicare trebuie să fie uscată şi fără păr
 va fi învăţat să alterneze locurile de aplicare de fiecare dată când

schimbă patch-ul, pentru a evita iritaţiile pielii
 nu-şi va aplica patch-ul cu piele cu leziuni, nici în spatele

genughiului sau cotului
 după aplicare îşi va spăla mâinile pentru a îndepărta eventualele

urme de gel
 dacă udă accidental suprafaţa cu gel sau scapă patch-ul pe jos va

trebui să îl înlocuiască cu unul nou plasat în alt loc
 va trebui să-şi aplice patch-ul la aceeaşi oră pentru a asigura

continuitatea tratamentului
 noul patch îl va aplica cu 30 de minute înainte de al îndepărta pe

cel vechi
 se scrie data şi ora aplicării patch-ului pe suprafaţa lui exterioară
 când i se administrează patch-ul cu scopolamine sau fentanyl

pacientul nu are voie să şofeze până când nu se instalează răspunsul
la medicaţia administrată
 pacientul va fii monitorizat pentru depistarea precoce a efectelor

adverse (durere de cap, hipotensiune la administrarea de
nitroglicerină etc)
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN PICĂTURI

AURICULARE
Instilaţiile auriculare se folosesc pentru tratamentul infecţiilor şi

inflamaţiilor urechilor, îndepărtarea cerumenului, anestezie locală, sau
îndepărtarea insectelor ajunse accidental în ureche.
Instilaţiile auriculare sunt în principiu contraindicate pacienţilor cu

perforaţie de timpan, dar se pot totuşi efectua anumite manevre
sterile.
De asemenea, instilaţiile cu hidrocortizon sunt contraindicate

pacienţilor cu herpes, alte infecţii virale, fungi etc.
Materiale necesare :
 picăturile prescrise
 sursa de lumină
 aplicator cu capătul de bumbac
 bol cu apă calduţă
 dopuri urechi din bumbac
Pregătirea medicamentelor:
 pentru a preveni efectele adverse ce pot apărea la administrarea de

instilaţii auriculare prea reci (vertij, greaţă, durere) se vor pregăti
instilaţiile la temperatura camerei fie tinându-le într-un bol cu apă
caldă fie încălzind flaconul în mână, şi se vor testa pe încheietura
mâinii înainte de aplicare
 dacă se va folosi picurător de sticlă se va verifica integritatea

acestuia pentru a nu răni canalul auditiv
Administrarea :
 se va verifica medicamentul care trebuie administrat, dozajul şi ne

asigurăm că ştim exact care este urechea afectată
 se asigură intimitate pacientului
 se aşează pacientul culcat pe partea opusă urechei afectate
 se poziţionează canalul auditiv (la adult se trage ureche în spate şi

în sus, la copil în spate şi în jos) pentru o mai bună pătrundere a
medicamentului
 se va şterge orice secreţie observată cu aplicatorul cu capăt de

bumbac, deoarece orice colecţie poate reduce efectul medicamentului
 se verifică medicamentul care trebuie adminstrat ca dată de

expirare şi se compară încă o dată cu indicaţia medicului
 cu urechea corect poziţionată se aplică numărul indicat de picături

ţinând în aşa fel picurătorul încât picăturile să fie aplicate nu direct pe
timpan ci pe peretele canalului auditiv, pentru a dimuna disconfortul

pacientului
 se menţine urechea în acceaşi poziţie până când medicamentul

dispare cu totul în interiorul canalului auditiv, apoi este eliberată în
poziţia obişnuită.
 se cere pacientului să rămână culcat încă 5-10 minute pentru a lăsa

medicamentul să fie absorbit şi se poate pune un dop de bumbac
pentru a împiedica scurgerea medicamentului, având grijă să nu fie
introdus prea adânc pentru a nu crea presiune în canalul auditiv
 se curăţă şi usucă urechea externă
 dacă este indicat se va repeta aceeaşi procedură în cealaltă ureche

după cel puţin 10 minute
 Canalul auditiv este in mod normal foarte sensibil, iar atunci cand
are anumite afecţiuni, această sensibilitate creşte, de aceea se
recomandă o blândeţe deosebită în efectuarea manevrelor
 Se vor spăla mâinile înainte şi după efectuarea instilaţiilor cât şi

între aplicaţii dacă se indică adminstrarea la ambele urechi
 Pentru a preveni rănirea timpanului, nu se va introduce niciodata

aplicatorul cu capăt de bumbac dincolo de punctul care se poate
vedea cu ochiul liber
 Dacă se indică administrare de picături şi unguent, se vor aplica

întâi picăturile
 Dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie

învăţat cu atenţie metoda corectă de adminstrare
 Dacă pacientul prezintă vertij, se vor ridica barele de protecţie ale

patului în timpul adminstrării şi se va evita ridicarea bruscă sau grăbită
după terminarea procedurii, pentru a nu-i accentua vertijul.
 Pacientul trebuie supravegheat pentru a observa eventualele reacţii

adverse ca: vertij, greaţă, colecţii, durere etc.
ADMINISTRAREA MEDICAŢIEI PE CALE OCULARĂ
Medicaţia oculară (picături, unguente) are scop atât diagnostic cât şi

terapeutic. Picăturile de ochi pot fi folosite în timpul examenului
oftalmologic pentru a anestezia ochiul, a dilata pupila facilitând
examinarea, a evidenţia corneea pentru examinare. Medicaţia oculară
poate de asemenea să fie folosită pentru lubrefierea ochiului,
tratament (glaucom, infecţii oculare), protecţia vederii la nou-născut,
lubrefierea orbitelor pentru introducerea protezelor oculare.
Înţelegerea efectelor oculare a medicaţiei administrate pe această

cale este foarte importantă deoarece anumite medicamente pot cauza
afecţiuni sau serioase efecte negative. De exemplu,
acetilcolinergicele, care sunt frecvent folosite în timpul examinării
ochiului, pot grăbi apariţia glaucomului la pacienţi cu predispoziţie
pentru această boală.
Materiale necesare:
 mănuşi
 apă caldă sau soluţie normală salină
 pansamente oculare
Pregătirea materialelor:
 se va verifica dacă medicaţia este pentru administrare oculară şi

data expirării
 se notează data primei folosiri a flaconului (după deschidere se va

folosi cel mult 2 saptămâni pentru a evita contaminarea)
 se verifică ca soluţia medicamentoasă oftalmică să nu fie

decolorată, precipitată etc (se va avea în vedere că majoritatea
soluţiilor oftalmice sunt suspensii şi au un aspect tulbure). Nu se vor
folosi soluţiile care par anormale ca aspect
 dacă capătul tubului cu unguent oftalmic a făcut crustă, aceasta se

va elimina într-o compresă sterilă
Administrarea:
 compară medicaţia prescrisă de medic cu cea primită de la

farmacie
 ne asigurăm că stim exact care ochi trebuie tratat deoarece medicul

poate prescrie medicamente şi doze diferite pentru cei doi ochi
 se va explica procedura pacientului şi i se va asigura intimitatea
 se pun manuşile
 se îndepărteaza cu blândeţe pansamentele dacă există
 se vor curăţa secreţiile întâi în jurul ochiului cu comprese sterile şi

apă caldă sau soluţie normal salină. Apoi, i se cere pacientului să
închidă ochiul şi se va curăţa din interior spre exterior cu comprese
sterile diferite pentru fiecare orbită
 pentru a îndepărta crustele din jurul ochiului se pot menţine pe ochi

comprese umede sterile timp de 1,2 minute. Se va repeta procedeul
până când crustele vor putea fi îndepărtate cu uşurinţă.
 pacientul va sta culcat sau şezând, cu capul dat pe spate şi înclinat

pe partea cu ochiul afectat
Administrarea medicamentelor prin instilaţii oculare;
 se detaşează capacul picurătorului dacă este necesar şi se trage

soluţie în pipetă. Se va avea în vedere să nu se contamineze capătul
picurătorului
 înaintea administrării se va învăţa pacientul să privească în sus şi în

depărtare. Astfel corneea va fi într-o poziţie care să minimalizeze
riscul de a fi atinsă dacă pacientul clipeşte involuntar în timpul
administrării
 se poate sprijini mâna cu picurătorul pe fruntea pacientului fără a

atinge capătul acestuia, iar cu cealaltă mână se va trage în jos cu
blândeţe pleoapa inferioară şi se va instila medicamentul în sacul

conjunctival
 se va evita să se aplice picăturile direct pe globul ocular pentru a nu

provoca disconfort pacientului.
 dacă se vor adminstra mai multe medicamente , se va astepta cel

putin 5 minute între instilări
 se vor număra cu atenţie picăturile administrate pentru a nu greşi

doza indicată
 după administrare se dă drumul cu blândeţe pleoapei inferioare şi

se cere pacientului să clipească pentru distribuirea uniformă a
medicamentului administrat
 dacă se adminstrează un unguent oftalmic se aplică un strat subţire

de-a lungul sacului conjunctival dinspre interior spre exterior. Se
roteşte tubul cu unguent pentru a finaliza aplicarea
 după administrare şi eliberarea pleoapei inferioare se cere

pacientului să închidă ochii şi să-şi rotească globii oculari pentru o
distributie uniformă a medicamentului
 dacă se aplică mai multe unguente oftalmice se va astepta cel putin

10 minute între administrări
Adminstrarea medicaţiei prin aplicarea de discuri oculare:
Discurile oculare sunt mici şi flexibile, şi sunt formate din trei straturi:
doua exterioare şi unul de mijloc, care conţine medicamentul. Discul
medicamentos pluteşte între pleoapă şi scleră şi poate fi purtat chiar
în timpul înnotului sau activităţilor sportive. Prin administrarea
tratamentelor oculare sub formă de discuri medicamentoase pacientul
este scutit de grija de a-şi adminstra picături oculare la anumite

intervale de timp. După ce discul este plasat, lichidele oculare il
umezesc eliberându-se astfel medicamentul pe care il conţine.
Lentilele de contact şi umiditatea oculară nu afectează discurile.
Discul ocular poate elibera medicamentul pe care il conţine chiar şi o
saptămână de la aplicare. (cum ar fi discurile care conţin pilocarpina,
folosită în tratamentul glaucomului). Contraindicaţiile folosirii discurilor
oculare sunt conjunctivitele, keratitele, dezlipirile de retină şi alte
afecţiuni în care consticţia pupilară trebuie evitată.
Aplicarea discurilor oculare:
Este indicat să se aplice discurile înainte de culcare pentru a

minimaliza efectele şi disconfortul determinat de înceţoşarea vederii,
care apare de obicei imediat după adminstrare.
 se spală mainile şi se pun mănuşi
 se extrage un disc din pachet
 se trage cu blândeţe pleoapa inferioară şi se plasează discul în

sacul conjunctival. Discul trebuie aşezat orizontal , nu vertical
 se reaşează pleoapa peste şi deasupra discului. Dacă discul încă

se vede se va trage din nou pleoapa inferioară şi se va reaşeza peste
disc. Se poate sugera pacientului să-şi ajusteze poziţia discului
presând foarte uşor pe pleapa inferioară închisă. Va fii avertizat să nu
se frece la ochi pentru a nu se răni
 dacă pacientul necesită aplicarea discurilor la ambii ochi, acestea

se vor administra şi îndepărta în acelaşi timp pentru a primi medicaţie
concomitent la ambii ochi
 dacă discul alunecă în repetate rânduri va fi aplicat sub pleoapa

superioară. Pentru aceasta, se ridică şi se îndepărtează de globul
ocular cu blândeţe pleoapa superioară şi se va poziţiona discul în
sacul conjunctival. Se reaşează pleoapa la loc şi se cere pacientului
să clipească de câteva ori. De asemenea, pacientul îşi poate
poziţiona discul presând cu blândeţe pleoapa superioară închisă
 dacă pacientul va continua medicaţia acasă, el trebuie învăţat cu

atenţiemodul de aplicare şi de îndepărtare a discurilor. Cu timpul,
pacientului i se va părea din ce în ce mai uşor aplicarea discurilor,
obişnuindu-se cu manevrele necesare şi cu senzaţia respectivă
 pacientul va fii avertizat asupra eventualelor efecte adverse ale

folosirii discurilor medicamentoase oculare( de exemplu la
administrarea de pilocarpină): senzaţia de corp străin intraocular,
roşeaţa ochiului, prurit, edem , înţepături, lăcrimare, dureri de cap.
Multe simptome vor dispărea după aproximativ 6 săptămâni de
folosire. Dacă totuşi acestea persistă şi sunt puternice, trebuie anunţat
medicul imediat.
Îndepărtarea discurilor oculare:
Îndepărtarea discurilor oculare se poate face fie cu un deget fie cu

două. După ce se spală mâinile şi se pun mănuşile se îndepărtează
pleoapa inferioară pentru a fii evidenţiat discul şi cu arătătorul de la
cealaltă mână se va împinge trage discul prin alunecare în afara
sacului conjunctival. De asemenea, se poate prinde discul cu doua

degete şi se scoate afară.
Dacă discul este sub pleoapa superioară se vor aplica mişcări blânde,
circulare pe pleaoapa închisă a pacientului, dirijându-se discul spre
colţul ochiului (nu peste cornee) şi de acolo în sacul conjunctival al
pleoapei inferioare de unde se va scoate prin manevra descrisă mai
sus.
 dacă se adminstrează medicaţie oculară cu absorbţie sistemică (de

exemplu atropină), se va presa blând cu degetul pe colţul intern al
ochiului respectiv timp de 1-2 minute după instilare în timp ce
pacientul ţine ochii închişi. Această manevră va impiedica
medicamentul să se reverse în ductul lacrimal
 dacă se adminstrează medicaţie la ambii ochi se va folosi câte o

compresă curată pentru fiecare pentru a îndepărta surplusul de
medicament care se poate scurge din ochi
 dacă medicamentul are pipetă separat se va descărca orice rest de

medicament din aceasta în flacon evitându-se să se atingă de ceva
 pentru a evita contaminarea, este indicat ca un medicament să nu

fie folosit la mai multi pacienti
 dacă se indică adminstrarea de picături şi unguent la acelaşi

pacient, picăturile se vor adminstra primele
 ca şi complicaţii, anumite medicamente adminstrate pe cale oculară

pot determina arsuri temporare, prurit şi roşeaţă, şi rareori efecte
sistemice
 dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie

învăţat efectuarea corectă a manevrelor de adminstrare
TEHNICI SPECIALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR:
ANALGEZIA EPIDURALĂ
Prin această tehnică, medicul injectează substanţa medicamentoasă

în spaţiul epidural. Medicamentul administrat difuzează lent în spaţiul
subarahnoidian al canalului spinal şi apoi în lichidul cefalorahidian. În
unele cazuri medicul injectează substanţe direct în spaţiul
subarahnoidian.
Analgezia epidurală ajută la controlul durerii cronice şi acute (pacienţi

cu cancer, dureri postchirurgicale). Analgezia poate fi efectuată prin
injectare sau prin folosirea unui injectomat ataşat la un cateter
epidural care permite descărcarea continuă de mici doze care să-şi
menţină un efect permanent.
Montarea cateterului este de competenţa medicului, dar asistenta este

responsabilă cu supravegherea pacientului şi administrarea medicaţiei
indicate pe cateter.
Materiale necesare:
 fixator transparent pentru cateter
 trusă de epidurală (care conţine tot ce este necesar pentru montara

cateterului)
 tensiometru, pulsoximetru
 medicamente de urgenţă: naloxonă, efedrină,
 sursă de oxigen
 echipament intubaţie orotraheală (laringoscop, sondă intubaţie,

seringă, leucoplast)
 se verifică medicaţia prescrisă
 se prepară soluţia în seringă pentru injectomat dacă se va

adminstra în acest mod
 se poziţionează pacientul adecvat şi i se reaminteşte să rămână cât

mai nemişcat pentru a minimaliza disconfortul şi eventualele traume
(pacientul este culcat pe pat, în decubit lateral, cât mai aproape de
marginea patului. Bărbia trebuie sa fie în piept şi genunchii strânşi şi
poziţionaţi pe abdomen Astfel spatele pacientului va fi curbat, la
marginea patului
Administrarea:
 se explică pacientului procedura şi eventualele potenţiale

complicaţii. Va fi atenţionat că va simţi o oarecare durere la inserţia
cateterului. Se va răspunde întrebărilor pe care le are. Se va obţine un
consimţământ scris al pacientului sau familiei
 medicul va dezinfecta locul punctiei cu comprese sterile, de 3 ori cu

3 comprese diferite. Apoi, va aşeza câmpul steril cu deschizătura pe
locul puncţionării 99
 pacientul este atenţionat că va simţi o senzaţie de arsură şi durere

locală. I se va cere să anunţe orice durere persistentă deoarece
aceasta poate fi datorată iritaţiei unei rădăcini nervoase necesitând

repoziţionarea acului dupa ce medicul introduce acul, asistenta va
face procedurile indicate de medic (injectarea de analgetic sau
conectarea la injectomat)
 cateterul se va securiza cu un fixator transparent şi se va eticheta

capătul anterior, pe unde se injectează, cât şi perfuzorul ataşat dacă
este cazul, pentru prevenirea administrării accidentale de alte
substanţe
 se va potrivi rata de adminstrare conform indicaţiilor medicului şi se

va monitoriza durerea pacientului cerându-i să acorde note pe o scală
de la 0 la zece. Dacă nota este mai mare de 3 trebuie ajustată doza.
Dacă analgesia este intermitentă şi se administrează cu seringa se
aspiră întâi pentru a nu apare sânge, caz în care trebuie chemat
medicul imediat. De asemenea la aspirare trebuie scos aerul dacă
apare şi abia apoi se poate injecta substanţa. Se va monitoriza
tensiunea, pulsul şi saturaţia de oxigen după fiecare administrare
deoarece sunt substanţe care pot da modificări ale semnelor vitale
normale
 se vor monitoriza semnele vitale ale pacientului cu un monitor sau

pulsoximetru
 capătul cateterului de conectare la perfuzor sau la seringă (dacă se

administrează intermitent medicaţia anlgetică) trebuie învelit în
comprese sterile cu betadină şi schimbat la fiecare folosire sau la 24
ore dacă nu se deconectează în tot acest timp
 se va inspecta locul de inserţie a cateterului pentru a observa

eventualele sângerări sau extravazari ale soluţiei administrate
 pacientul este învăţat să anunţe orice modificare a stării sale sau

durere persistentă
 dacă se va efectua anestezie pe această cale trebuie avut în

vedere instalarea imediată a blocului senzitiv şi motor a părţii
inferioare a corpului. După astfel de anestezii intraoperatorii, blocul se
menţine şi postoperator un timp, de aceea pacientul trebuie atent
monitorizat şi asistat în tot ceea ce are nevoie
 scoaterea cateterului se face fie de către medic fie de către

asistentă (se pun mănuşi, se desface fixatorul transparent, se
inspectează locul de inserţie, se trage cateterul – dacă se simte
rezistenţă se va opri manevra şi se va chema medicul - apoi se
acoperă locul cu un pansament steril cu betadină şi se fixează cu
bandaj adeziv pentru 24 ore. Cateterul se va păstra pentru a fi văzut
de medic înainte de a fi aruncat - pentru a se asigura că manevra a
fost făcută corect si nu au rămas accidental resturi de cateter)
 se va supraveghea pacientul şi i se vor măsura semnele vitale

(tensiune, puls, saturaţie) la fiecare 2 ore în primele opt ore şi apoi la
fiecare 4 ore în primele 24 de ore de la inserţia cateterului şi
adminstrarea continuă sau intemitentă de analgezie. Se anunţă
medicul imediat dacă pacientul devine hipotensiv sau ii scade
frecvenţa respiratorie
 se va verifica la fiecare 2 ore scala de durere a pacientului până la

surimarea sa totală şi găsirea dozei optime de adminstrare pentru
controlul său
 se va anunţa medicul dacă pacientul acuză greaţă, ameţeli ,

mâncărimi sau dificultate de a urina (este unul din efectele
adminstrării de opioide), dacă acuză durere sau devine somnolent
(este unul din primele semne de depresie respiratorie ca efect al
opioidelor). Depresia respiratorie poate aparea în primele 24 de ore
de la anestezia epidurală cu opioide şi se poate trata prin administrare
intravenoasă de naloxonă, la indicaţia medicului
 se va verifica dispariţia treptată a blocului motor şi senzitiv după

anestezie timp în care pacientul va fi asistat conform nevoilor sale
 dacă se practică doar analgezie şi apare amorţirea membrelor

inferioare, va fi chemat medicul să ajusteze doza deoarece analgesia
trebuie efectuată fără să apară blocul senzitiv şi motor ca în cazul
anesteziei
 se va avea în vedere că medicaţia adminstrată epidural difuzează

lent. Astfel, poate produce efecte adverse (ca sedare excesivă , de
exemplu) şi la 12 ore de la întreruperea administrării continue pe
injectomat
 pacienţii care au analgezie sau anestezie pe cateterul de epidurală

vor trebui să aibă obligatoriu prinsă o linie venoasă permeabilă,
funcţională pentru a putea fi adminstrată terapie intravenoasă în caz
de urgenţă
 ca efect advers comun întâlnit postanalgezie pe cateterul epidural

apare durerea de cap accentuate la fiecare mişcare şi schimbare de
poziţie (ridicare din pat, plimbare, întoarcerea capului etc). Aceasta se
datorează scurgerii de lichid cefalorahidian în dura mater în timpul
puncţionării. Durerea de cap dispare imediat dacă se vor recolta
pacientului 10 ml de sânge intravenous şi se va injecta în spaţiul

epidural. Durerea cedeaza rapid şi pacientul nu are nici un fel de
restricţii după această adminstrare
 dacă pacientul necesită analgezie epidurală pe cateter acasă (cum

ar fi în cazurile de cancer) echipa medicală trebuie să se asigure că
un membru al familiei poate învăţa corect tehnica de manevrare a
opioidelor şi de injectare şi, mai ales, că pacientul nu va consuma
droguri sau alcool, deoarece acestea potentează mult efectul
opioidelor putând da efecte adverse
Complicaţii:
 complicaţiile includ efecte adverse la opioide sau la anestezia

locală, cât şi diverse aspecte nedorite legate de cateter ca: infectii,
hematom epidural, migrarea cateterului. Infecţia se va trata cu
antibiotice, hematomul trebuie observat din timp şi anunţat medicul
 migrarea cateterului apare atunci când acesta iese din spaţiul

epidural spre piele. Dacă se întâmplă aceasta, pacientul va începe să
acuze din nou dureri, deoarece analgezicul nu îşi va mai face efectul
scontat ci se va scurge la locul de inserţie. În acest caz trebuie
anunţat medicul şi îndepărtat cateterul, stabilindu-se o altă strategie
pentru managementul durerii.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN ABORDARE

INTRAOSOASĂ
Când perfuzarea venoasă rapidă este imposibilă, alternativa de

administrare intraosoasă presupune intrarea lichidelor,
medicamentelor şi transfuziilor direct în cavitatea medulară a osului,
cu o reţea vasculară bogată.
Calea intraosoasă de abord este folosită în urgenţe majore (stop

cardio-respirator, colaps, traumatisme, etc.) sau la copii. Pe calea
intraosoasă pot fi administrate orice medicamente şi lichide, fiind de
multe ori, o alternativă salvatoare.
Abordul se face de obicei pe faţa anterioară a tibiei, în porţiunea

proximală şi medială, datorită suprafeţei late şi întinse, precum şi
tegumentelor subţiri care acoperă osul. Această manevră este făcută
de medic, asistat de asistentă.
Abordarea intraosoasă este contraindicată la pacienţii cu osteogeneză

imperfectă, osteoporoză, fractură, datorită riscului de extravazare
subcutanată a substanţelor administrate.
Materiale necesare:
 ac special pentru puncţie osoasă (la copii se poate folosi unul

pentru puncţie lombară) la care să se poată adapta seringă sau
perfuzor, transfuzor
 paduri cu betadină sau iod
 comprese
 mănuşi sterile
 câmp steril
 soluţie de heparină
 medicaţia de administrat şi seringă sau perfuzor, în funcţie de ce se

doreşte
 xilină 1%
 se pregăteşte soluţia de perfuzat, astfel încât să poată fi imediat

ataşată
 se etichetează soluţiile care se administrează
Administrare:
 dacă pacientul este conştient şi nu este copil, se explică procedura

pacientului şi locul de puncţionare
 se va obţine consimţământul pacientului sau a familiei pentru

efectuarea manevrei
 se întreabă pacientul dacă este alergic la lidocaină (xilină) sau se

testează dacă nu a mai folosit, dacă nu ştie, sau dacă este copil
 se poate administra un sedativ, dacă medicul indică
 se poziţionează pacientul în funcţie de locul ales pentru puncţie
 se oferă medicului mănuşile sterile şi padurile cu betadină sau iod.

Acesta, în mod steril, va dezinfecta locul puncţiei şi va lăsa să se
usuce, apoi va acoperi cu un câmp steril cu o deschizătură la locul de
puncţionare
 se oferă medicului seringa, cu doza indicată de lidocaină pentru

efectuarea anesteziei locale
 după efectuarea anesteziei se va oferi medicului, în mod steril, acul

de puncţionare
 după ce introduce acul, se va verifica corectitudinea manevrei, cu

ajutorul unei seringi ataşate, prin aspirare de măduvă, apoi se va
spăla cu o seringă cu heparină
 după permeabilizare, se va ataşa perfuzorul
 asistenta îşi va pune mănuşi sterile şi va curăţa locul puncţionării,

va securiza şi va fixa acul cu fixatoare sau comprese, va regla ritmul
perfuziei, conform indicaţiilor şi va supraveghea locul
de puncţionare, pentru a observa eventualele semne de sângerare

sau extravazare.
 perfuzia intraosoasă trebuie sistată cât mai curând posibil, imediat

ce se poate obţine abord venos (preferabil să nu dureze mai mult de
2-4 ore) deoarece creşte riscul de infecţie
 după ce se scoate acul intraosos, se va menţine presiune fermă

timp de 5 minute şi se va pansa steril
Complicaţii:
 cele mai comune complicaţii sunt extravazarea lichidelor în ţesutul

subcutanat sau subperiostal, datorită unei greşite amplasări a acului
 alte complicaţii pot fi abcesele subcutanate, osteomielitele.

Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor,

acestea putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului
subţire sau gros.
Administrarea medicamentelor pe cale orală are ca scop obţinerea
efectelor locale sau generale ale medicamentelor.
Efectele locale sunt:
- Favorizează cicatrizarea leziunilor mucoasei digestive;
- Protejează mucoasa gastro-intestinală
- Înlocuieşte fermenţii digestivi, secreţia gastrică în cazul lipsei
acestora.
- Dezinfectează tubul digestiv
Efecte generale:
- Medicamentele absorbite la nivelul mucoasei digestive pătrund
în sânge şi apoi acţionează asupra unor organe, sisteme şi
aparate.
Contraindicaţii:
- Medicamentul este inactivat de secreţiile digestive
- Medicamentul prezintă proprietăţi iritative asupra mucoasei
gastrice
- Pacientul refuză medicamentul
- Se impune o acţiune promptă a medicamentelor
- Medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă
Forme de prezentare a medicamentelor:
1. Lichide:
a. Sirop
b. Soluţii
c. Uleiuri
d. Mixturi
e. Tincturi
f. Infuzii
2. Solide:
a. Drajeuri
b. Comprimate(tablete)
c. Capsule
d. Pulberi
e. Granule
f. Mucilagii
Pregătirea administrării medicamentelor.
Pacientul este informat asupra efectelor urmărite prin administrarea
medicamentului respectiv şi a eventualelor efecte secundare.
Medicamentele pe cale orală i se dau pacientului în poziţie şezând
dacă starea lui permite.
Materialele necesare sunt:
- Lingură
- Pipetă
- Sticlă picurătoare (undină)
- Pahar gradat
- Ceai, apă sau lapte
Lichidele. Se măsoară doza unică cu paharul, în cazul siropurilor,
uleiurilor, apelor minerale şi emulsiilor. Mixturile, soluţiile şi emulsiile
se pot măsura şi cu linguriţa. Tincturile, extractele se dozează cu
pipeta sau sticla picurătoare. Medicamentele lichide se pot dilua cu
ceai, apă sau se administrează ca atare, apoi pacientul bea ceaiul sau
apa.
Medicamentele solide, în special tabletele şi drajeurile, se aşează pe

limba pacientului şi se înghit ca atare. Tabletele care se resorb
(topesc) la nivelul mucoasei sublinguale se aşează sub limbă.
Pulberile divizate în caşete sau capsule cerate (tetraciclina): se
înmoaie întâi caşeta în apă şi se aşează pe limbă pentru a putea fi
înghiţită. Granulele se măsoară cu linguriţa. Unele pulberi se dizolvă
în apă, ceai şi apoi se administrează sub formă de soluţii (ex.
smecta). Înaintea administrării se verifică medicamentele. Ceaiurile
medicinale se prepară înainte de administrare, pentru a nu se
degrada substanţele active.
Mixturile se agită înainte de a le administra. Gustul neplăcut al
medicamentului se poate disimula prin diluare cu apă, ceaiuri sau
sirop.
Comprimatele nu se manipulează direct cu mâna după scoaterea din
ambalajul lor. Nu se administrează tablete sau drajeuri copiilor sub
vârsta de doi ani.
Administrarea medicamentelor pe cale rectală.
Calea rectală reprezintă una din căile digestive de administrare a
medicamentelor.
Indicaţii sunt la:
- pacienţii cu tulburări de deglutiţie,
- cei operaţi pe tubul digestiv superior sau cu intoleranţă
digestivă şi la pacienţii care au probleme cu ficatul
- pacienţii la care se doreşte evitarea trecerii medicamentelor
prin ficat.
Scopul administrării pe cale rectală este obţinerea unor efecte locale
şi generale ale medicamentelor.
Efectele locale:
- golirea rectului
- Calmarea durerilor
- Atenuarea peristatismului intestinal
- Atenuarea proceselor inflamatoare locale.
Efecte generale:
- Prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale pot
acţiona asupra unor organe sau sisteme. De ex. Supozitoare
pentru boli de inimă, supozitoarele cu digitală. Clisme pentru
absorbţia lor pe cale rectală şi care ajută la sistemul nervos.
Pacienti care nu pot fi alimentaţi pe care orală
Forme de administrare a medicamentelor.
a. Supozitoarele, care sunt forme solide, conice sau ovale, cu o
extremitate ascuţită, substanţa activă fiind înglobată în unt de
cacao, care se topeşte la temperatura corpului.
b. Clisma medicamentoasă, medicamentele dizolvându-se în apă.
Pentru a obţine soluţii concentrate, soluţia medicamentoasă se
dizolvă în 10-15 ml de ser fiziologic sau glucoză, în mod excepţional
100-200 ml. Prin clisma picătură cu picătură se pot administra 1-2 L
soluţie medicamentoasă în 24 de ore.
Pregătirea administrării supozitoarelor.

Materiale necesare:
- Mănuşi de cauciuc
- Vaselină
- Tăviţă renală
- Supozitoare
Pacientul este informat privitor la calea de administrare, la poziţia
în care se face, la senzaţia de defecaţie resimţită la administrarea
supozitoarelor care va dispărea după topirea untului de cacao. Dacă
supozitoarele sunt cu efect general înaintea administrării lor se face

clismă evacuatoare. Poziţia pacientului este decubit lateral cu
membrele inferioare flectat. Asistenta îşi spală mâinile, apoi îmbracă
mănuşile de cauciuc, despachetează supozitorul din ambalaj, unge cu
vaselină supozitorul sau îl menţine într-o atmosferă caldă. Depărtează
fesele pacientului cu mâna stângă pentru a evidenţia orificiul anal, iar
cu mâna dreaptă introduce supozitorul cu partea ascuţită înainte în
anus şi îl împinge cu indexul su inelarul până când trece complet de
sfincterul intern al anusului. După administrare se îndepărtează
deşeurile, mănuşile se aruncă.
Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie.
Calea respiratorie se pretează la administrarea medicamentelor
având în vedere suprafaţa mare şi vascularizaţia bogată. Se
administrează gaze sau substanţe sau gaze inhipate, lichide fin
pulverizate sau sub formă de vapori. Are ca scop dezinfecţia,
decongestionarea mucoasei căilor respiratorii, îmbogăţirea aerului
inspirat în Oxigen, fluidificarea sputei şi expectoraţia.
Inhalaţia reprezintă introducerea substanţelor medicamentoase
în căile respiratorii antrenate de vapori de apă.
Pregătirea inhalaţiei .
Pacientul este informat cu privire la scopul administrării
medicamentelor, i se explică modul în care va respira: inspiraţie pe
gură, expiraţie pe nas. Se aşează în poziţie şezând, i se indică să-şi
sufle nasul şi se aşează un prosop în jurul gâtului.
Materiale necesare:
- Inhalator
- Prosop
- Vaselină
- Cort (pt vasul cu apă clocotită)
- Apă clocotită
Substanţe medicamentoase precum esenţe aromate, antiseptice.
Executarea inhalaţiei.
Asistenta îşi spală mâinile, închide ferestrele camerei, introduce în
vasul inhalatorului cu apă clocotindă o linguriţă inhalant la 1-2 l apă.
Aşează pacientul în faţa pâlniei inhalatorului, il acoperă cu cortul sau
pelerină. Menţine distanţa de 30-80 cm faţă de pâlnie. Invită pacientul
să inspire pe gură, să expire pe nas. Supraveghează pacientul, iar
durata unei şedinţe este 5-20 minute. După executarea inhalaţiei se
şterge faţa pacientului cu un prosop moale. Este ferit de curenţii de
aer şi va rămâne în încăpere 15-30 de minute. Materialele se strâng şi
se spală, inhalatorul se dezinfectează.
Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor.
Are ca scop aplicarea de medicamente care au efect local la acest
nivel.Pe suprafaţa tegumentelor se administrează lichide prin
badijonare sau comprese medicamentoase, pudre, unguente, paste,
mixturi, săpunuri medicinale, creioane caustice şi băi medicinale.
Pregătirea administrării.
- Se pregătesc materiale pentru protecţia patului, instrumentar şi
materiale sterile: pense, spatule, comprese, tampoane, mănuşi
de cauciuc. Alte materiale: pudriere, prosop şi tăviţă renală.
- Pacientul se informează asupra efectelor medicamentelor şi se
aşează într-o poziţie care să permită aplicarea
medicamentelor.
- Asistenta alege instrumentele în funcţie de forma de
prezentare a medicamentelor.
- Badijonarea constă în întinderea unei soluţii medicamentoase
ci ajutorul unui tampon montat pe porttampon.
- Compresa medicamentoasă constă în îmbibarea soluţiei

medicamentoase într-un strat textil mai gros, care apoi se
aplică pe tegumentul bolnav. Are acţiune sicativă (usucă),
dezinfectantă, antiinflamatoare, antipruriginoasă (împotriva
mâncărimii).
- Pudrajul reprezintă presărarea medicamentelor sub formă de
pudră pe piele cu ajutorul tampoanelor sau cutiilor cu capac
perforat. Acţiunea pudrelor poate fi de combatare a pruritului,
de absorbţie a grăsimilor, de uscare şi răcorire a pielii.
- Unguentele şi pastele se aplică cu ajutorul spatulelor într-un
strat subţire.
- Mixturile se întind cu ajutorul tampoanelor montate pe
porttampon sau cu mâna îmbrăcată în mănuşă în funcţie de
suprafaţa pielii
- Săpunurile medicinale sunt utilizate atât pentru spălarea pielii,
cât şi pentru obţinerea unui efect medicamentos.
- Creioanele caustice au acţiune de distrugere a ţesutului
granular sau de favorizare a epitelizării unor suprafeţe.
- Băile medicinale se utilizează pentru efectul calmant,
dezinfectant, antipruriginos. Se folosesc substanţe
medicamentoase sau dezinfectante, infuzii de plante pregătite
la temperatura corpului.
Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor,

acestea putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului
subţire sau gros.
Administrarea medicamentelor pe cale orală are ca scop obţinerea

efectelor locale sau generale ale medicamentelor.
Efectele locale sunt:
- Favorizează cicatrizarea leziunilor mucoasei digestive;
- Protejează mucoasa gastro-intestinală
- Înlocuieşte fermenţii digestivi, secreţia gastrică în cazul lipsei
acestora.
- Dezinfectează tubul digestiv
Efecte generale:
- Medicamentele absorbite la nivelul mucoasei digestive pătrund
în sânge şi apoi acţionează asupra unor organe, sisteme şi
aparate.
Contraindicaţii:
- Medicamentul este inactivat de secreţiile digestive
- Medicamentul prezintă proprietăţi iritative asupra mucoasei
gastrice
- Pacientul refuză medicamentul
- Se impune o acţiune promptă a medicamentelor
- Medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă
Forme de prezentare a medicamentelor:
3. Lichide:
a. Sirop
b. Soluţii
c. Uleiuri
d. Mixturi
e. Tincturi
f. Infuzii
4. Solide:
a. Drajeuri
b. Comprimate(tablete)
c. Capsule
d. Pulberi
e. Granule
f. Mucilagii
Pregătirea administrării medicamentelor.
Pacientul este informat asupra efectelor urmărite prin administrarea
medicamentului respectiv şi a eventualelor efecte secundare.
Medicamentele pe cale orală i se dau pacientului în poziţie şezând
dacă starea lui permite.
Materialele necesare sunt:
- Lingură
- Pipetă
- Sticlă picurătoare (undină)
- Pahar gradat
- Ceai, apă sau lapte
Lichidele. Se măsoară doza unică cu paharul, în cazul siropurilor,
uleiurilor, apelor minerale şi emulsiilor. Mixturile, soluţiile şi emulsiile
se pot măsura şi cu linguriţa. Tincturile, extractele se dozează cu
pipeta sau sticla picurătoare. Medicamentele lichide se pot dilua cu
ceai, apă sau se administrează ca atare, apoi pacientul bea ceaiul sau
apa.
Medicamentele solide, în special tabletele şi drajeurile, se aşează pe
limba pacientului şi se înghit ca atare. Tabletele care se resorb
(topesc) la nivelul mucoasei sublinguale se aşează sub limbă.
Pulberile divizate în caşete sau capsule cerate (tetraciclina): se
înmoaie întâi caşeta în apă şi se aşează pe limbă pentru a putea fi
înghiţită. Granulele se măsoară cu linguriţa. Unele pulberi se dizolvă
în apă, ceai şi apoi se administrează sub formă de soluţii (ex.

smecta). Înaintea administrării se verifică medicamentele. Ceaiurile
medicinale se prepară înainte de administrare, pentru a nu se
degrada substanţele active.
Mixturile se agită înainte de a le administra. Gustul neplăcut al
medicamentului se poate disimula prin diluare cu apă, ceaiuri sau
sirop.
Comprimatele nu se manipulează direct cu mâna după scoaterea din
ambalajul lor. Nu se administrează tablete sau drajeuri copiilor sub
vârsta de doi ani.
Administrarea medicamentelor pe cale rectală.
Calea rectală reprezintă una din căile digestive de administrare a
medicamentelor.
Indicaţii sunt la:
- pacienţii cu tulburări de deglutiţie,
- cei operaţi pe tubul digestiv superior sau cu intoleranţă
digestivă şi la pacienţii care au probleme cu ficatul
- pacienţii la care se doreşte evitarea trecerii medicamentelor
prin ficat.
Scopul administrării pe cale rectală este obţinerea unor efecte locale
şi generale ale medicamentelor.
Efectele locale:
- golirea rectului
- Calmarea durerilor
- Atenuarea peristatismului intestinal
- Atenuarea proceselor inflamatoare locale.
Efecte generale:
- Prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale pot

acţiona asupra unor organe sau sisteme. De ex. Supozitoare
pentru boli de inimă, supozitoarele cu digitală. Clisme pentru
absorbţia lor pe cale rectală şi care ajută la sistemul nervos.
Pacienti care nu pot fi alimentaţi pe care orală
Forme de administrare a medicamentelor.
c. Supozitoarele, care sunt forme solide, conice sau ovale, cu o
extremitate ascuţită, substanţa activă fiind înglobată în unt de
cacao, care se topeşte la temperatura corpului.
d. Clisma medicamentoasă, medicamentele dizolvându-se în apă.
Pentru a obţine soluţii concentrate, soluţia medicamentoasă se
dizolvă în 10-15 ml de ser fiziologic sau glucoză, în mod excepţional
100-200 ml. Prin clisma picătură cu picătură se pot administra 1-2 L
soluţie medicamentoasă în 24 de ore.
Pregătirea administrării supozitoarelor.

Materiale necesare:
- Mănuşi de cauciuc
- Vaselină
- Tăviţă renală
- Supozitoare
Pacientul este informat privitor la calea de administrare, la poziţia
în care se face, la senzaţia de defecaţie resimţită la administrarea
supozitoarelor care va dispărea după topirea untului de cacao. Dacă
supozitoarele sunt cu efect general înaintea administrării lor se face
clismă evacuatoare. Poziţia pacientului este decubit lateral cu
membrele inferioare flectat. Asistenta îşi spală mâinile, apoi îmbracă
mănuşile de cauciuc, despachetează supozitorul din ambalaj, unge cu
vaselină supozitorul sau îl menţine într-o atmosferă caldă. Depărtează
fesele pacientului cu mâna stângă pentru a evidenţia orificiul anal, iar

cu mâna dreaptă introduce supozitorul cu partea ascuţită înainte în
anus şi îl împinge cu indexul su inelarul până când trece complet de
sfincterul intern al anusului. După administrare se îndepărtează
deşeurile, mănuşile se aruncă.
Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie.
Calea respiratorie se pretează la administrarea medicamentelor
având în vedere suprafaţa mare şi vascularizaţia bogată. Se
administrează gaze sau substanţe sau gaze inhipate, lichide fin
pulverizate sau sub formă de vapori. Are ca scop dezinfecţia,
decongestionarea mucoasei căilor respiratorii, îmbogăţirea aerului
inspirat în Oxigen, fluidificarea sputei şi expectoraţia.
Inhalaţia reprezintă introducerea substanţelor medicamentoase
în căile respiratorii antrenate de vapori de apă.
Pregătirea inhalaţiei .
Pacientul este informat cu privire la scopul administrării
medicamentelor, i se explică modul în care va respira: inspiraţie pe
gură, expiraţie pe nas. Se aşează în poziţie şezând, i se indică să-şi
sufle nasul şi se aşează un prosop în jurul gâtului.
Materiale necesare:
- Inhalator
- Prosop
- Vaselină
- Cort (pt vasul cu apă clocotită)
- Apă clocotită
Substanţe medicamentoase precum esenţe aromate, antiseptice.
Executarea inhalaţiei.
Asistenta îşi spală mâinile, închide ferestrele camerei, introduce în
vasul inhalatorului cu apă clocotindă o linguriţă inhalant la 1-2 l apă.
Aşează pacientul în faţa pâlniei inhalatorului, il acoperă cu cortul sau

pelerină. Menţine distanţa de 30-80 cm faţă de pâlnie. Invită pacientul
să inspire pe gură, să expire pe nas. Supraveghează pacientul, iar
durata unei şedinţe este 5-20 minute. După executarea inhalaţiei se
şterge faţa pacientului cu un prosop moale. Este ferit de curenţii de
aer şi va rămâne în încăpere 15-30 de minute. Materialele se strâng şi
se spală, inhalatorul se dezinfectează.
Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor.
Are ca scop aplicarea de medicamente care au efect local la acest
nivel.Pe suprafaţa tegumentelor se administrează lichide prin
badijonare sau comprese medicamentoase, pudre, unguente, paste,
mixturi, săpunuri medicinale, creioane caustice şi băi medicinale.
Pregătirea administrării.
- Se pregătesc materiale pentru protecţia patului, instrumentar şi
materiale sterile: pense, spatule, comprese, tampoane, mănuşi
de cauciuc. Alte materiale: pudriere, prosop şi tăviţă renală.
- Pacientul se informează asupra efectelor medicamentelor şi se
aşează într-o poziţie care să permită aplicarea
medicamentelor.
- Asistenta alege instrumentele în funcţie de forma de
prezentare a medicamentelor.
- Badijonarea constă în întinderea unei soluţii medicamentoase
ci ajutorul unui tampon montat pe porttampon.
- Compresa medicamentoasă constă în îmbibarea soluţiei
medicamentoase într-un strat textil mai gros, care apoi se
aplică pe tegumentul bolnav. Are acţiune sicativă (usucă),
dezinfectantă, antiinflamatoare, antipruriginoasă (împotriva
mâncărimii).
- Pudrajul reprezintă presărarea medicamentelor sub formă de

pudră pe piele cu ajutorul tampoanelor sau cutiilor cu capac
perforat. Acţiunea pudrelor poate fi de combatare a pruritului,
de absorbţie a grăsimilor, de uscare şi răcorire a pielii.
- Unguentele şi pastele se aplică cu ajutorul spatulelor într-un
strat subţire.
- Mixturile se întind cu ajutorul tampoanelor montate pe
porttampon sau cu mâna îmbrăcată în mănuşă în funcţie de
suprafaţa pielii
- Săpunurile medicinale sunt utilizate atât pentru spălarea pielii,
cât şi pentru obţinerea unui efect medicamentos.
- Creioanele caustice au acţiune de distrugere a ţesutului
granular sau de favorizare a epitelizării unor suprafeţe.
- Băile medicinale se utilizează pentru efectul calmant,
dezinfectant, antipruriginos. Se folosesc substanţe
medicamentoase sau dezinfectante, infuzii de plante pregătite
la temperatura corpului.
TEHNICI DE NURSING
Alimentarea prin clismă.

Prin clismă se poate asigura hidratarea şi alimentarea pacientului pe o
perioadă scurtă de timp. În rect nu sunt fermenţi pentru digestie, astfel
mucoasa absoarbe numai soluţii izotonice. Substanţele proteice sunt
eliminate sau supuse unui proces de putrefacţie. Se face prin clismă
picătură cu picătură, cu soluţie ringer, glucoză 47 la mie cu rol
hidratant.
Pregătirea pacientului pentru clismă:

- Pregătirea pacientului psihic. Se anunţă pacientul şi se explică
tehnica.
- Se respectă pudoarea.
- Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu muşama şi
aleză.
- Pacientul se aşează în funcţie de starea lui generală: decubit
dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate sau decubit lateral
stâng cu membrul inferior stâng intins şi dreptul flectat sau
genupectorală (genunchi flectat pe piept).
- Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul
- Se verifică temperatura apei sau a soluţiei medicamentoase.
- Se umple irigatorul
- Se evacuează aerul şi prima coloană de apă.

- Se lubrefiază canula cu o compresă de tifon
- Se fixează irigatorul pe stativ.
- Asistenta se spală pe mâini si se dezinfectează. Îndepărtează
fesele pacientului cu mâna stângă, introduce canula prin anus
în rect cu vârful indreptat înainte în direcţia vezicii urinare.
După ce vârful canulei a trecut prin sfincterul anal, se ridică
extremitatea externă şi se îndreaptă vârful în axul ampulei
rectale. Se introduce canula 10-12 cm. Se deschide robinetul şi
se reglează viteza de scurgere a apei sau a medicamentului,
prin ridicarea irigatorului la aprox. 50 cm deasupra patului
pacientului.
Alimentarea parenterală.
- Se face cu substanţe cu valoare calorică ridicată.
- Pot fi utilizate direct de ţesuturi.
- Nu au propietăţi antigenice.
- Nu au acţiune iritantă asupra ţesuturilor
- Pe cale intravenoasă pot fi introduse soluţii izo sau hipertone:
glucoza, fructoza de 20%.
- planul de alimentare se face după calcularea necesarului de
calorii pe 24 de ore.
- Nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau soluţii
glucozate şi proteice.
- Ritmul de administrare diferă după natura şi concentraţia
preparatului şi starea pacientului.
- Se pot introduce între 50-500 ml pe oră.
Hidratarea şi mineralizarea organismului.

Organismul uman poate trăi în medie 3 minute fără Oxigen, 3
zile fără apă, 3 săptămâni fără mâncare.
Tipuri de fluide:
- Izotonice. Au aceeaşi concentraţie cu lichidul organismului
- Hipertonice. Concentraţie mai mare decât lichidul
organismului
- Hipotonice. Concentraţie mai scăzută decât lichidul
organismului.
Căile de hidratare ale organismului.
- Orală. Este calea fiziologică de administrarea lichidelor. Se
renunţă la această cale în caz de vărsături, stenoză pilorică şi
esofagiană (apar nişte îngustări la nivelul esofagului), sau
negativism total din partea pacientului.
- Duodenală. Administrarea lichidelor se face prin sondă
duodenală. Lichidele se administrează picătură cu picătură 50-
60 pe minut. Se menţine temperatura lichidului în timpul
administrării.
- Rectală. Se fac prin clismă picătură cu picătură.
- Subcutanată. Se face prin perfuzii, resorbţia este lentă, poate
determina accidente: necroza ţesuturilor, complicaţii septice şi
flegmoare (inflamarea ţesutului subcutanat).
- Perfuzia intravenoasă. Introducerea pe cale parenterală
picătură cu picătură a soluţiei medicamentoase, pentru
reechilibarea hidroelectrolitică, hidroionică şi volemică a
organismului. Scopul: hidratarea şi mineralizarea organismului,
administrarea medicamentelor la care se urmăreşte efect
prelungit, decurativ (diluează şi favorizează excreţia din
organism a produşilor toxici) şi completarea proteinelor sau a

altor componente sangvine şi alimentarea pe cale parenterală.
ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE
ANTIMICROBIENE
Antibioticele sunt substanţe organice solubile, produse de unele

microorganisme animale şi vegetale, care au capacitatea de a
distruge anumiţi microbi sau de a le opri dezvoltarea, fapt pentru care
se utilizează în tratamentul bolilor infecţioase.
CLASIFICARE
• Clasificarea antibioticelor şi chimioterapicelor antimicrobiene,

funcţie de structura chimică
• Antibiotice
• AB betalactamine
• a. Dibactami
• - Penami (peniciline)
• - Peniciline naturale
• - Peniciline antistafilococice
• - Aminopeniciline
• - Carboxipeniciline
• - Ureidopeniciline
• - Amidinopeniciline
• - Penemi – Carbapenemi
• - Cefeme (cefalosporine)
• - Carbacefeme
• b. Monobactami
• c. Tribactami
• AB aminoglicozide – streptomicina, kanamicina, gentamicina,
spectinomicina, neomicina, tobramicina, amikacina, netilmicina.
• AB macrolide - eritromicina,oleandomicina, spiramicina,
roxitromicina, diritromicina, claritromicina, fluritromicina,
azitromicina, sinergistine.
• AB lincomocine (lincosamide) – lincomicina, clindamicina
• AB glicopeptidice – vancomicina, teicoplanina, daptomicina
• AB cu spectru larg – tetracicline, amfenicoli
• Grupul rifampicinei
• AB polipeptidice – polimixine şi bacitracina
Chimioterapice antimicrobiene
• Chinolone şi fluorochinolone,
• Sulfamide antibacteriene,
• Diaminopirimidine, trimetoprim
• Derivaţi de nitrofuran
• Derivaţi de chinolină
• Derivaţi de imidazol
• Derivaţi de formaldehidă
• Alte structuri, acid mandelic, dapsona, mesalazina
• Alte antimicrobiene, linezolid, spectinomicină, fosfomicină, acid
fusidic.
SPECTRUL ANTIMICROBIAN
• Totalitatea microorganismelor sensibile la un antibiotic sau

chimioterapic reprezintă spectrul antimicrobian al acestuia. Din
punct de vedere al spectrului antimicrobian, antibioticele şi
chimioterapicele antimicrobiene pot fi clasificate în
• - AB şi CT cu spectru îngust de tip benzilpenicilină, active pe

coci gram-pozitiv, coci gram-negativ, bacilii gram-pozitiv.
• În această grupă se încadrează şi penicilinele antistafilococice,
antipseudomonas, macrolidele de tip eritromicina, lincosamide,
vancomicina, clindamicina.
• AB şi CT cu spectrul îngust de tip streptomicină (streptomicina,
gentamicina, amikacina, polimixinele, etc.), active pe coci gram
pozitiv, coci gram negativ, bacili gram negativ.
• - AB şi CT cu spectru larg, de tip tetraciclină (tetracicline,
cloranfenicol),aminopeniciline, cefalosporine.Spectrul
antimicrobian cuprinde coci şi bacili gram pozitiv şi gram
negativ, spirochete, micoplasme rikettsii, chlamidii.
• Spectrul antimicrobian iniţial al antibioticelor şi
chimioterapicelor s-a îngustat în timp prin dezvoltarea
rezistenţei diferitelor bacterii.Astfel în prezent 80% din tulpinile
de stafilococ auriu sunt rezistente la bezilpenicilină, majoritatea
tulpinilor de bacili gram negativ şi unele tulpini de bacil
tuberculos sunt rezistenţi la streptomicină.
MOD DE ACŢIUNE
• Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene pot acţiona

asupra microorganismelor patogene, bactericid sau
bacteriostatic.
• Acţiunea bactericidă constă în intoxicarea ireversibilă a
germenilor microbieni la concentraţiile minime inhibitorii (sau
ceva mai mari) de către chimioterapice.
• Acţiunea bactericidă poate fi:
• bactericidă absolută- afectează germenii atît în stare de repaus
cât şi în faza de multiplicare:polimixinele;
• bactericid degenerativă- afectează germenii numai în faza de

multiplicare : peniciline, cefalosporine, aminoglicozide.
• Acţiunea bacteriostatică constă în inhibarea multiplicării
germenilor. Germenii pot fi omorâţi in vivo ca urmare a
intervenţiei mecanismelor de apărare ale organismului.
• Au mecanism de acţiune bacteriostatic: sulfamidele,
tetraciclinele, cloranfenicolul, macrolidele, lincosamidele.
• Aminoglicozidele şi fluorochinolonele poz avea şi un efect
postantibiotic antimicrobian,caracterizat prin menţinerea
efectului la concentraţii minime subinhibitorii (acest efect este
datorat împiedicării sintezei proteinelor bacteriene şi permite
administrarea acestor substanţe la intervale de timp mai mari
decât cele determinate de concentraţia plasmatică eficace).
Mecanismele de acţiune la nivelul celulei bacteriene sunt
următoarele
• acţiune asupra peretelui celular (inhibarea sintezei

peptoglicanului care intră în constituţia peretelui bacterian):
betalactamine, vancomicină;
• acţiune asupra membranei citoplasmatice (modifică bariera
osmotică a membranei bacteriilor gram-negativ, care pierd
constituenţi citoplasmatici şi mor) – polimixinele;
• inhibarea sintezei proteice ribozomale prin legarea de
subunităţile:
• - 30S : tetracicline;
• - 50S : cloranfenicol, macrolide, lincosamide;
• - interferenţa dintre subunităţile 30S şi 50S:
aminoglicozide
• d) acţiune la nivelul aparatului nuclear prin :
• - inhibarea ARN polimerazei ADN-dependentă şi

blocarea sintezei ARN-mesager urmată de scăderea sintezei
proteinelor ribozomale: rifampicina;
• - inhibarea ADN-girazei bacteriene, enzimă care
supraspiralizează ADN, blocând astfel diviziunea celulară:
acidul nalidixic şi fluorochinolonele;
• - acţiune competitivă cu metaboliţii omologi:
cotrimoxazol;
• - efect toxic asupra ADN: metronidazol.
FARMACOTOXICOLOGIE
• Reacţiile adverse produse de AB şi CT se pot clasifica

după mecanismul de producere în reacţii adverse toxice,
alergice şi bacteriologice.
• Reacţiile adverse toxice sunt datorate substanţei active ca
atare sau produşilor rezultaţi prin biotransformare şi apar mai
ales în condiţii de supradozare absolută sau relativă.În
această categorie de reacţii adverse se încadrează:
• efecte ototoxice produse de AB aminoglicozidice şi
vancomicină:
• leziuni renale date de AB aminoglicozidice, vancomicină,
polimixine, cefaloridină;
• efecte neurotoxice (cu convulsii) care apar la administrarea
unor doze mari de benzilpenicilină;
• icter produs de sulfamide, rifampicină, eritromicină estolat;
• toxicitate hepatică dată de tetracicline;
• Reacţiile alergice sunt produse frecvent de peniciline,
cefalosporine, clindamicină şi sulfamide antibacteriene şi sunt
favorizate de aplicarea locală pe piele şi mucoase şi de terenul

individual atopic.
• Alergia se poate manifesta prin erupţii cutanate, inflamaţii ale
mucoaselor, febră, eozinofilie, şoc anafilactic.
• Reacţiile adverse bacteriologice apar datorită perturbării
echilibrului florei bacteriene normale de către AB şi CT, şi
constau în :
• dismicrobism intestinal, care apare după administrarea AB cu
spectru larg (tetracicline, cloramfenicol) şi constă în distrugerea
florei saprofite intestinale şi selecţionarea de germeni
rezistenţi.Se manifestă prin enterită stafilococică, candidoze;
• colita pseudomembranoasă cauzată de colonizarea intestinului
cu Clostridium difficile şi care apare după tratamentul cu
clindamicină, lincomicină, aminopeniciline, cefalosporine; în
aceste situaţii apare şi hipovitaminoză B şi K.
• bacterioliza masivă care apare în cazul utilizării dozelor mari
de AB la începutul unui tratament şi poate duce la şoc, colaps.
De exemplu, în tratamentul sifilisului cu doze mari de peniciline
apare reacţia Herxheimer, datorită endotoxinelor eliberate prin
liza treponemelor.
• AB şi CT antibacteriene pot diminua răspunsul imun, datorită
eradicării rapide a infecţiei.
FARMACOTERAPIE
• Administrarea AB şi CT antimicrobiene trebuie să ţină cont de

următoarele aspecte:
• Alegerea medicamentelor se face în funcţie de tipul şi
gravitatea infecţiei :
• - în infecţii acute sau cronice este necesară identificarea

agentului patogen pe baza antibiogramei;
• -în urgenţe (meningite, septicemii), antibioterapia se
instituie înaintea rezultatelor de laborator pe baza indicaţiilor
date de semnele clinice, cunoştinţele privind sensibilitatea
agenţilor patogeni întâlniţi în mediul unde a apărut infecţia, date
privind frecvenţa localizării infecţiilor acute produse de diverşi
agenţi patogeni.
• De regulă pentru tratarea unei infecţii există AB sau CT de
primă alegere (de elecţie) şi de alternativă dacă
medicamentul de elecţie nu este suportat de bolnav (exemplu:
în macrolide sau tetracicline).
• Se pot folosi AB şi CT bactericide sau
bacteriostatice.Bactericidele sunt indicate în:
• - infecţii grave cu localizări greu accesibile;
• - la persoane imunodeprimate ca urmare a unor boli (HIV),
sau ca urmare a unor tratamente(corticosteroizi, antitumorale,
radioterapie);
• - la bolnavi cu organism debilitat(bătrâni, nou-născuţi,
prematuri);
• - infecţii cu evoluţie subacută.
• Bacteriostaticele se utilizează în:
• infecţiile uşoare şi medii;
• la persoanele cu sistem imun competent.
• Dozele se aleg în funcţie de localizarea infecţiei,agentul
microbian şi sensibilitatea lui la AB şi CT, reacţiile adverse ale
medicamentului, particularităţiile bolnavului(insuficienţa renală,
hepatică, etc);
• Se urmăreşte realizarea unei concentraţii optime de AB sau

CT la nivelul focarului infecţios, ţinând cont de sistemul imun al
organismului tratat(competent sau deficitar) şi de localizarea
infecţiei.Atenţie deosebită se acordă în cazul organismelor
imunodeprimate la care este necesară realizarea unei
concentraţii mari de AB sau CT şi infecţiilor cu localizare
meningeală şi în ţesuturi cu vascularizaţie redusă (ochi,
prostată).De exemplu, în meningite bacteriene, cloramfenicolul
traversează bariera hematoencefalică, penicilinele
antistafilococice, clindamicina şi lincomicina difuzează la nivelul
oaselor şi sunt utile în osteomielite stafilococice
• pH-ul optim la locul infecţiei este influenţat de proprietăţile
fizicochimice ale unei substanţe.De exemplu penicilinele, acidul
nalidixic, nitrofurantoina, sunt eficace la pH uşor acid 5,0-6,5;
aminoglicozidele, macrolidele şi lincosamidele sunt eficace la
pH alcalin 7,5-8,5.
• Calea de administrare şi forma farmaceutică sunt
condiţionate de localizarea şi gravitatea infecţiei, de
particularităţile farmacocinetice ale substanţei, de starea
fiziologică sau patologică a bolnavului.Calea de administrare
orală este cea mai comodă şi este utilizată în cazul infecţiilor
uşoare şi medii. În acest caz sunt preferate AB şi CT cu
biodisponibilitate orală bună cum ar fi : aminopeniciline,
macrolide, tetracicline din generaţia a doua, fluorochinolone
etc. În infecţii severe (septicemii,endocardite, abcese
cerebrale) administrarea se face injectabil. De asemenea AB şi
CT cu biodisponibilitate orală mică: aminoglicozide,
vancomicină, cefalosporine din generaţia II şi III, imipenem,
aztreonam se administrează parenteral. În cazul administrării
parenterale se ţine cont de incompatibilităţile care pot apărea la

asocierea in vitro a două substanţe medicamentoase.
• Durata tratamentului este influenţată de situaţia clinică. De
exemplu în gonoree necomplicată se poate administra o
singură doză de spectinomicină, 2g i.m. în osteomielite
stafilococice durata tratamentului este de 6 săptămâni.
• Utilizarea AB şi CT în sarcină se face cu prudenţă, deoarece
multe substanţe traversează bariera placentară realizând
concentraţii mari în lichidul fetal.Este contraindicată
administrarea de :
• - Aminoglicozide (sreptomicina şi kanamicina), datorită
potenţialului nefrotoxic şi ototoxic;
• - tetracicline, deoarece se acumulează în oase şi mugurii
dentari, producând tulburări de creştere şi colorarea dinţilor;
pentru mamă sunt hapatotoxice;
• - amfenicoli, deoarece pot produce leucopenie reversibilă,
aplazie medulară ireversibilă la făt şi sindrom gri la nou-născut;
• - fluorochinolonele, deoarece în studiile efectuate pe
animale de laborator s-a dovedit acumularea lor în cartilajele
de creştere, ceea ce antrenează artropatii ireversibile;
• - sulfamidele antimicrobiene, în primul trimestru de sarcină
s-au dovedit a fi teratogene la animale de laborator, iar în
ultimul trimestru pot produce hiperbilirubinemie cu icter nuclear
şi hemoliză la nou-născuţi cu deficit în glucozo 6 fosfat
dehidrogenază.
• Utilizarea AB şi CT local (topic) este utilă în infecţii cutanate şi
dermatoze infecţioase, arsuri infectate, infecţii bacteriene ale
căilor aeriene superioare (sub formă de aerosoli), instilaţii
locale.Pentru a putea fi utilizat topic, un AB sau CT trebuie să

îndeplinească anumite condiţii:
• - să nu fie iritant pentru ţesuturi;
• - să nu prezinte capacitate alergizantă mare;
• - rezistenţa să se instaleze rar;
• - spectrul antimicrobian să fie cât mai larg;
• - să nu se absoarbă sistemic după aplicarea locală pe
piele sau pe mucoase.
Aparatul respirator
Aparatul Respirator cuprinde:
- Căile respiratorii
- Plămânii
Căile respiratorii sunt reprezentate de
- Cavitate nazală
- Faringe
- Laringe
- Trahee
- Bronhii
Cavitatea nazală. Este primul segment al Cav. nazale. Septul nazal
desparte cavitatea în două camere simetrice numite fosele nazale.
Aceste fose au direcţie anteroposterioară sub baza craniului şi
deasupra cavităţii nazale. Comunică cu exteriorul prin orificiile
narinare şi cu rinofaringele prin coane. Vârful piramidei nazale este
situat sub osul frontal, iar baza piramidei nazale se numeşte rădăcina
nasului.
Faringele. Se găseşte între cavitatea nazală şi laringe. Aparţine atât
aparatului respirator cât şi celui digestiv. Este un conduct musculo-
membranos dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C8.
Are formă de jgheab deschis anterior şi care se îngustează de sus în

jos cu o lungime de 15 cm. Muşchii faringelui sunt grupaţi în:
- Muşchi constrictori
- Muşchi ridicători
Muşchii constrictori. Au fibre circulare şi se acoperă unul pe celălalt.
Muşchiul Constrictor superior este acoperit de cel mijlociu, iar aceste
de cel inferior.
Muşchii ridicători au fibre longitudinale şi prin contracţia lor
determină ridicarea faringelui în timpul deglutiţiei.
Laringele. Are dublă funcţie:
- De conduct aero-vector
- De fonaţie (datorită lui putem să vorbim)
Are formă de piramidă triunghiulară cu baza în sus şi vârful în jos.
Vârful se continuă cu traheea. Faţa anterioară a laringelui vine în
raport cu glanda tiroidă.
Structura laringelui. Este format din cartilaje legate între ele prin
ligamente şi articulaţii.
Muşchii laringelui se împart în:
- Intrinseci
- Extrinseci
Muşchii intrinseci se inseră cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt
capăt pe organele vecine.
Muşchii extrinseci au mai multe rădăcini din care una este pe laringe
şi celelalte sunt pe organele vecine, iar baza este pe un organ vecin.
Tunica mucoasă a laringelui căptuşeşte cavitatea laringelui la interior.
Vascularizaţia laringelui este asigurată de artera laringiană superioară
şi inferioară.
Sângele venos ajunge în vena jugulară internă.
Inervaţia asigurată de nervul laringian superior şi inferior, ce sunt

ramuri ale nervului vag (10).
Traheea. Este un organ sub formă de tub. Continuă laringele şi se
intinde de la vertebra C6 până la T4 de unde se împarte în două
bronhii. Are o lungime de 10-12 cm şi un calibru de 1,5 – 2 cm.
Prezintă două segmente:
- Cervical
- Toracal
Segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul şi anterior cu
istmul glandei tiroide şi pielea.
Lateral traheea vine în raport cu artera carotidă comună jugulară
internă, nervul vag şi lobii tiroidieni. Posterior vine în raport cu
esofagul. În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos
format din 15-20 de inele incomplete posterior.
Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente fibroelastice. În partea
posterioară unde inelele sunt incomplete există fibre de colagen, fibre
elastice si fibre musculare netede.
Vasculariţia traheei este asigurată de ramuri din arterele tiroidiene în
segmentul cervical şi ramuri din arterele bronşice în segmentul
toracal. Venele în porţiunea cervicală se varsă în vena jugulară
internă iar cele din porţiunea toracală în venele Azygos. Inervaţia este
asigurată de fibre din nervii van.
Bronhiile. La nivelul vertebrei T4 traheea se bifurcă în două bronhii
principale:
- Dreaptă
- Stângă
Aceste bronhii pătrund în plămâni prin Hil de unde se ramifică
intrapulmonar formând arborele bronşic. Între cele două bronhii există
o serie de deosebiri:
- Bronhia dreaptă este aproape verticală ,cea stângă este

aproape orizontală
- Cea stângă este mai lungă, are 5 cm, cea dreaptă este mai
scurtă are 2,5
- Cea stângă este mai subţire ca şi calibru, 1 cm, iar cea dreaptă
are calibru de 1,5
Pt test important deosebirile!....
Structura bronhiilor este asemănătoare cu a traheei, fiind formate din
inele cartilaginoase incomplete posterior. ....Vascularizarea este
asigurată de articulaţiile bronhice, iar sângele venos este colectat în
venele bronhice care se varsă în sistemul Azygos.
ARTICULATIILE
Sunt organe de legatura intre oase, fiind sediul miscarilor. Dupa

gradul de mobilitate, articulatiile se impart in sinartroze si diartoze
A. SINARTROZELE
Sunt articulatii fixe , imobile si nu poseda cavitate articulara. In
acest tip de articulatie se executa miscari foarte reduse. Dupa tipul
tesutului care se interpune intre cele oase care se articuleaza ,
distingem 3 tipuri de sinartroze: sindesmoze, sincondroze, sinostoze.
A1. SINDESMOZELE
Sunt articulatii in care , intre cele doua oase se interpune tesut

fibros; mentionam in acest sens articulatia dintre oasele coxale si
sacru, unite prin ligamente interosoase puternice.. Tot sindesmoze
sunt suturile de la nivelul oaselor craniului. Oasele sunt articulate intre
ele , dar sunt despartite printr-un strat subtire de tesut fibros.
Se descriu 3 tipuri de suturi :-sutura dintata, in care suprafetele

osoase preszinta dinti de fierastrau care se intrepatrund (sutura
fronto-parietala sau parieto-occipitala
-sutura solzoasa (scuamoasa) in care cele 2 oase care se

articuleaza sunt taiate oblic :sutura parieto-temporala
-sutura plana-in care marginile sunt regulate-ex cele 2 oase nazale
A2. SINCONDROZELE Sunt articulatii in care cele 2 oase care se

articuleaza se interpune o lama de tesut cartilaginos (ex. Sincondroza
oaselor ce alcatuiesc coxalul) sau simfizele (ex cea pubiana).
A3. SINOSTOZELE Rezulta prin osificarea sindesmozelor si a

sincondrozelor la varstnici.
B. DIARTROZELE Sunt articulatii care poseda un grad variabil de

mobilitate si se impart in amfiartoze (articulatii semimobile) si
artrodinii (articulatii mobile).
B1. AMFIARTOZELE Sunt articulatii cu suprafete articulare plane
sau usor concave (articulatiile dintre corpurile vertebrale-acestea sunt
semimobile)
B2. ARTRODINIILE Sunt articulatii sinoviale cu o mare mobilitate.
ELEMENTELE UNEI ARTRODINII SUNT:
1. SUPRAFETELE ARTICULARE-ACESTE POT FI:- SFERICE

(capul humerusului, etc) , concave (cavitatea glenoide a
scapulei
Suprafetele articulare sunt acoperite de cartilaj articular hialin-fara
nervi si vase de sange
Cartilajul are rol de tampon, amortizand presiunea exercitata de

greutatea corpului si rol de protectie, usurand alunecarea oaselor
in timpul miscarii.
Dispartitia cartilajului duce la disparitia miscarilor –anchiloza
2. CAPSULA ARTICULARA Prezinta un strat extern fibros su

unul internm reprezentat de membrana sinoviala
Capsula articulara are forma unui manson care se insera pe
ambele extremitati osoase.
Capsula este mai redusa si mai putin rezistenta in articulatii cu

mobilitate mare si de grosime apreciabila in articulatii cu
mobilitate redusa. Dar exista si articulatii mobile cu capsula
groasa-art. Soldului
Rolul capsulei este de a proteja articulatiile de procesele

patologice periarticulare si de a impiedica raspandirea lichidului
sinovial in tesuturile vecine.
3. MEMBRANA SINOVIALA Reprezinta stratul profund al

capsulei articulare si se prezinta ca o foita subtire lucioasa,
care adera de suprafata capsulei articulare
Secreta sinoviala , lichid galbui, vascos, unsuros, cu rol in
miscarile articulare
Mb sinoviala acopera si formatiuni intracapsulare (ligamente,
tendoane, discuri intraarticulare)
4. CAVITATEA ARTICULARA Este un spatiu virtual , cuprins
intre capetele osoase care se articuleaza si capsula articulara
Contine o cantitate mica de lichid sinovial
Prezenta unei presiuni negative in cavitatea articulara cat si

presiuneaatmosferica participa la mentinerea in contact a
suprafetelor articulare
5. LIGAMENTELE ARTICULARE Sunt formatiuni fibroase care

se insera pe cele 2 oase ale unei articulatii, contribuind la
mentinerea in contact a suprfetelor articulare
Cand intre suprafetele articulare exista nepotriviri, apar formatiuni
fibro-cartilaginoase, realizand potrivirea suprafetelor-meniscul
articular
La nivelul unei articulatii mobile, miscarile depind de forma

suprafetelor articulare. Ele se pot realiza in jurul unui ax sau a
doua sau trei axe
TIPURI DE MISCARI IN ARTICULATII
1. FLEXIE / EXTENSIE-sunt miscari de apropiere sau

indepartare a doua segmente alaturate
-se fac in jurul unui ax transversal
2 ABDUCTIE-ADDUCTIE- se fac in jurul unui ax transversal
ADDUCTIE- se realizeaza APROPIEREA fata de axul median al

corpului
ABDUCTIE- - se realizeaza INDEPARTAREA fata de axul

median
3. ROTATIE- miscare realizata in jurul unui ax longitudinal al

segmentului care se mobilizeaza
Rotatie- interna
-externa
4. CIRCUMDUCTIE –este miscarea complexa care totalizeaza

flexia, extensiua , abddductia, adductia si rotatia
5. PRONATIE / SUPINATIE: Pronatia este miscarea de rotatie a

mainii prin care policele se roteste medial, palma privind in jos
(spate) iar supinatia este miscarea inversa
La picior –cand planta priveste spre lateral si marginea externa a

piciorului se ridica se realizeaza pronatia, iar supinatia se
realizeaza invers
ATRIBUŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL CARE LUCREAZĂ ÎN

SECŢIILE CU PATURI
1. Îşi desfăşoară activitatea în mod responsabil, conform

reglementărilor profesionale şi cerinţelor postului
2. Respectă ROI (Regulamentul de Ordine Interioară)
3. Preia pacientul nou internat şi însoţitorii acestuia, verifică
toaleta persoanei, îinuta de spital şi îl repartizează în salon
4. Informează pacientul cu privire la structura secţiei şi asupra
obligativităţii respectării ROI
5. Acordă primul ajutor în situaţii de urgenţă şi cheamă medicul
6. Participă la sigurarea unui climat optim şi de siguranţă în salon
7. Identifică problemele îngrijire ale pacienţilor şi evaluează
rezultatele obţinute pe tot parcursul internării
8. Prezintă medicului de salon pacientul pentru examinare şi-l
informează asupra stării acestuia, de la internare şi pe tot
parcursul acesteia
9. Observă simptomele şi starea pacientului, le înregistrează în
dosarul de îngrijire şi informează medicul
10. Pregăteşte bolnavul şi ajută medicul la efectuarea tehnicilor

speciale de investigaţie şi tratament
11. Pregăteşte bolnavul prin tehnici specifice pentru investigaţii
speciale sau intervenţii chirurgicale
12. Organizează transportul bolnavului şi la nevoie supraveghează
starea acestuia pe timpul transportului
13. Recoltează produse biologice pentru examene de laborator,
conform indicaţiilor medicului
14. Răspunde de îngrijirea bolnavilor din salon şi supraveghează
infirmierii în efectuarea toaletei, a schimbării lenjeriei de pat şi
de corp, a schimbării poziţiei bolnavului şi crearea unor condiţii
prielnice pentru satisfacerea nevoilor fiziologice
15. Observă apetitul pacienţilor, suprveghează şi asigură
alimentarea pacienţilor dependenţi, supraveghează distribuirea
malimentelor conform dietei consemnate în foaia de observaţie
16. Administrează personal medicaţia, efectuează tratamentele,
imunizările şi testările biologice conform prescripţiei medicale
17. Asigură monitorizarea specifică a bolnavilor conform indicaţiei
medicului
18. Pregăteşte echipamentul, instrumentarul şi materialul steril
necesar intervenţiilor
19. Asigură pregătirea preoperatorie a pacientului
20. Asigură îngrijirile post operatorii
21. Semnalizează orice modificare depistată în evoluţia pacientului
22. Verifică existenţa semnului de identificare al pacientului
23. Pregăteşte materialele şi instrumentarul în vederea sterilizării
24. Respectă normele de securitate, manipulare şi descărcare a
stupefiantelor precum şi a medicamentelor cu regim special
25. Organizează şi desfăşoară programe de educaţie pentru

sănătate, activităţi de consiliere, lecţii educative şi demonstraţii
practice pentru pacienţi, aparţinători şi diferite categorii
profesionale aflate în formare
26. Participă la acordarea îngrijirilor paleative şi instruieşte familia
sau aparţinătorii pentru acordarea acestora
27. Participă la organizarea şi realizarea activităţilor
psihoterapeutice de reducere a stressului şi de depăşire a
situaţiilor de criză
28. Supraveghează modul de desfăşurare a vizitelor aparţinătorilor
conform ROI
29. Efectuează verbal şi în scris preluarea-predarea fiecărui
pacient şi a serviciului, în cadrul raportului de tură
30. Pregăteşte pacientul pentru externare
31. În caz de deces, inventariază obiectele personale, identifică
cadavrul şi organizează transportul acestuia la locul stabilit de
conducerea spitalului
32. Utilizează şi păstrează în bune condiţii echipamentele şi
instrumentarul din dotare, supraveghează colectarea
materialelor şi a instrumentarului utilizat şi se asigură de
depozitarea acestora în vederea sterilizării sau distrugerii
33. Poartă echipamentul de protecţie prevăzut în ROI, care va fi
schimbat ori de câte ori este nevoie pentru păstrarea igienei şi
aspectuli estetic personal
34. Respectă reglementările în vigoare privind prevenirea, controlul
şi combaterea infecţiilor nosocomiale
35. Respectă secretul profesional şi codul de etică al asistentului
medical
36. Respectă şi apără drepturile pacientului
37. Se preocupă de actualizarea cunostinţelor profesionale, prin

studiu individual sau alte forme de educaţie continuă, conform
cerinţelor postului
38. Participă la procesul de formare a viitorilor asistenţi medicali
39. Supraveghează şi coordonează activităţile desfăşurate de
personalul din subordine
40. Participă sau ia iniţiativa activităţii de cercetare în domeniul
medical şi al îngrijirilor de sănătate
COMPETENŢELE ASISTENTULUI MEDICAL DIN SECŢIILE
CU PATURI
1. Stabileşte priorităţile privind îngrijirea şi întocmeşte planul de

îngrijire
2. Efectuează următoarele tehnici:
○ tratamente parenterale
○ transfuzii
○ puncţii venoase
○ vitaminizări
○ imunizări
○ testări biologice
○ probe de compatibilitate
○ recoltează probe de laborator
○ efectuează sondaje şi spălături
○ pansamenta şi bandaje
○ tehnici de combatere a hipo şi hipertermiei

○ clisme în scop terapeutic şi evacuator
○ intervenţii pentru mobilizarea secreţiilor (hidratare,

drenaj postural, umidificare, tapotări şi frecţii)
○ intubaţii ţin caz de urgenţă
○ oxigenoterapie
○ resuscitare cardio-respiratorie
○ aspiraţie traheo-bronşică
○ îngrijeşte bolnavul cu canulă traheală
○ băi medicamentoase, prişniţe
○ mobilizarea pacientului
○ măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
○ pregătirea pacientului pentru explorări funcţionale
○ pregătirea pacientului pentru investigaţii specifice
○ prevenirea şi combaterea escarelor
○ îngrijirea ochilor, a mucoasei bucale şi nazale
○ calmarea şi tratarea durerii
○ urmăreşte şi calculează bilanţul hidric
○ supraveghează nou-născutul, efectuează măsurători

antropo metrice
○ verifică şi răspunde de existenţa benzii de identificare

a pacientului
○ îngrijeşte şi educă persoanele cu stomă
Biofizica este știința care studiază fenomenele fizice din sistemele

biologice cu ajutorul teoriilor si tehnicilor fizico-matematice. Se ocupă
de 3 probleme fundamentale:
1. Studierea fenomenelor fizice implicate în funcționarea

sistemelor biologice
2. Folosirea tehnicilor fizice pentru cercetarea unor probleme de
biologie
3. Cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici
Apariția biofizicii este o consecință a folosirii din ce în ce mai largi a

tehnicilor fizice în științele biologice, în medicină, a necesității unei
abordări cantitative și analitice a fenomenelor biologice.
Înclinarea omenească de a explica funcționarea organismului s-a

conturat încă din antichitate. Astfel în antichitate erau folosite
fenomenele și factorii fizici în vederea prevenirii și vindecării unor
maladii. Astfel antichitatea romană cunoștea talasoterapia, popoarele
bazinului mediteranean foloseau plaja și solarul conștienți de efectul
razelor UV. În evul mediu se remarcă Leonardo da Vinci cu studii
asupra zborului păsărilor, preocupări pe care le încadrăm azi în
biomecanică. În sec. XVIII se remarcă L. Galvani prin observațiile sale
asupra excitabilității mușchiului de broască. În sec. XIX Helmholtz a
măsurat viteza influxului nervos. În sec. XX, menționăm lucrările lui
Danielli asupra structurii membranelor biologice, apoi G. Palade a
inițiat aplicarea microscopului electronic în cercetarea biologică.
Relația Biofizicii cu alte științe:
1. Științe fizice:Fizica, Chimia, Biochimia

2. Cibernetica
3. Științe bio-medicale: Genetica, Fiziologia, Fiziopatologia, Clinca

medicală
4. Problematica specială: Principii și mecanisme fizice ale funcționării

sistemelor biologice, Interacția sistemelor biologice cu factorii fizici
ambienți
5. Metode: Experimentale, Teoretice
6. Aplicații: Clinice, Agrozootehnice, Industriale
Notiuni de fizica moleculara a lichidelor
Forte si legaturi intermoleculare în lichide.
Moleculele lichidelor interacționează în general prin forte de tip Van

de Waals. Legaturile Van der Waals se întâlnesc în cazul dipolilor
electrici. Într-un dipol electric centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu
cel al sarcinilor negative. Moleculele pot fi dipoli instantanei pentru un
interval de timp foarte scurt, dar, prin mediere în timp, acest
comportament dipolar dispare în cazul moleculelor perfect simetrice.
În general, moleculele se pot comporta ca dipoli permanenti sau
indusi (în prezenta unor câmpuri electrice exterioare moleculele
nepolare pot deveni dipoli indusi). Dintre dipolii permanenti se pot
mentiona apa, lipidele, proteinele etc.
Fig. 1
Interactiile Van der Waals pot fi, în functie de caracterul

dipolului, de tip:
- dipol instantaneu – dipol instantaneu;
- dipol instantaneu – dipol permanent;
- dipol permanent – dipol permanent.
Un alt tip de legaturi întâlnite la lichide sunt cele coordinative

(mai puternice). În acest caz exista o suprapunere partiala a norilor
electronici ai moleculelor. Între moleculele lichidelor exista si forte de
repulsie datorate respingerii sarcinilor de acelasi fel.
În functie de natura legaturilor pe care le contin, lichidele sunt:
- simple (contin numai legaturi Van der Waals – exemplu,
alcoolul);
- complexe (în afara legaturilor van der Waals contin si alte
legaturi, mai ales de tip coordinativ – exemplu, apa).
Un grup special îl constituie cristalele lichide în care legaturile

intermoleculare realizeaza structuri ordonate unidimensional si chiar
bidimensional, extinse pe distante mari
Tipuri de legaturi moleculare in lichide

 Legaturi Van der Waals
dipol permanent – dipol permanent
dipol indus – dipol indus
dipol permanent – dipol indus
 Legaturi de hidrogen (H) (coordinative)
 Interactii ion-ion
 Interactii ion-dipol
Dipoli
Dipoli permanenti: Molecule in care exista o distributie permanenta a
sarcinilor pozitive spre unul din polii moleculei si a sarcinilor negative
spre celalalt pol (molecule polarizate permanent)
Dipoli indusi: Molecule nepolarizate permanent, dar care devin
polarizate sub influenta unui câmp electric extern
Legături van der Walls
Legături de hidrogen
Modele moleculare ale starii lichide

 Modelul cinetico-molecular
Lichidele sunt considerate gaze foarte comprimate
Aplicabil doar lichidelor formate din molecule monoatomice
 Modelul cristalin
Lichid format din celule identice, ocupate de o molecula
Moleculele pot trece dintr-o celula in alta
 Modelul vacantelor fluidizante
In lichid exista goluri = vacante fluidizante
Vacantele au o miscare similara cu agitatia termica
Numarul de vacante pe unitatea de volum=nr. lui Avogadro
Modele moleculare ale stării lichide
Cristale lichide: Sunt faze intermediare (mezofaze), anizotrope, de

trecere de la solid la lichid pentru anumite substante. Au proprietati:
de lichid– fluiditatea, de solid (cristalin) – structură ordonată spațial
Tipuri de Cristale lichide
 Termotrope : tranzitia la faza de cristal lichid este influentata de
temperatura
Nematice
Smectice (ex: mielina)
Colesterice – sunt optic active (ex: colesterolul)
 Liotrope : tranzitia la faza de cristal lichid e influentata de
concentratie (si mai putin de temperatura). Exemplu: Membranele
celulare
Cristale lichide termotrope
 Nematice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Nu se diferentiaza straturi
Optic active
 Smectice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Ordonare in straturi care pot aluneca unul peste celalalt
 Colesterice
Moleculele orientate paralel intr- un strat
Structura helicoidala
Optic active
Isi schimba culoarea in functie de temperatura: reflecta lumina cu
lungimea de unda = pasul helicoidei (p), Temperatura modifica pasul
helicoide
Cristale lichide lipotrope

Molecula de apa
Structura moleculei de apă
1 H: 1s1; 8O: 1s22s22p4

.. ..
H:O:; H¾O:;
..
½ H2O
H H

Atomul de oxigen este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen,

între oxigen și fiecare hidrogen este o distanță de 0,99A.Direcțiile
celor două legături O-H formează între ele un unghi de 105grd.
Cei 10 electroni ai apei sunt distribuiți astfel încât densitatea
electronică maximă se află în vecinătatea atomului de oxigen, în
consecință centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu cele negative, în
consecință molecula de apă se comportă ca un dipol electric.
Structura moleculei de apă

Aranjament spațial tetraedric, Dipol electric
Apa poate exista in trei stari de agregare:
 solida - gheata;
 lichida - apa;
 gazoasa - vaporii de apa.
Apa în stare lichidă
Modele ale apei lichide:

 Modelul retelei cristaline partial distruse: Datorita agitatiei
termice unele legaturi de H se rup, apar domenii microcristaline
intre care circula molecule libere
 Modelul gramezilor temporare: cooperativitate in formarea si
desfacerea legaturilor de H, apar domenii dinamice
 Modelul domeniului unic: modelul actual; un domeniu unic cu

discontinuități locale
Modelul actul:forma și dimensiunile grămezilor de molecule se

schimbă în permanență ca urmare a formării și ruperii continue de
legături de hidrogen.
Apa in stare solida:

 Forme diferite de cristalizare, in functie de temperatura,
presiune, existenta unor nuclei de cristalizare
 Cele mai comune forme, la presiune atmosferica: Gheata
hexagonala
(temperaturi -80 – 0 º C), Gheata cubica (temperaturi < -80 º C)
 Legaturile de H formate sunt permanente
Ghiața hexagonală
Ghiața cubică
Proprietatile fizice ale apei. Rolul apei în sistemele biologice.
Proprietatile fizice ale apei. Apa are proprietati fizice speciale,

care se explica prin caracterul ei dipolar si prin capacitatea de a
forma legaturi de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele
biologice se pot mentiona:
- caldura specifica mult mai mare decât cea a oricarei substante

solide sau lichide, este foarte importanta în procesele de
termoreglare la nivelul organismului viu. De exemplu, eforturi
musculare intense ar putea duce la o supraîncalzire.
- conductibilitate termica de câteva ori mai mare decât cea a
majoritatii lichidelor : “amortizor termic” al apei în organism;
- caldura latenta de vaporizare mult mai mare decât a altor

lichide: factor determinant al homeotermiei (transpiratie);
- densitate maxima la 40C – importanta pentru viata acvatica
- constanta dielectrica foarte mare – favorizeaza disociatia

electrolitica
- tensiune superficială mare (fenomene interfaciale, capilaritate)
Rolul apei în sistemele biologice: apa este un component major al

materiei vii.
Date privind compoziția în apă a unor țesuturi și organe: creier

77%, ficat 75%, plămân 81%, inimă 77%, rinichi 78%, mușchi 76%,
dinte 9%, os 43%, păr 4%. Organismul uman are un mare continut în
apa (65-70%). O mare parte a apei din organism manifesta proprietăti
fizice deosebite: se evapora foarte greu, îngheata la temperaturi mult
sub 00C, nu dizolva cristaloizii, nu participa la osmoza – aceasta este
apa legata. Existenta apei legate se explica prin prezenta unui mare
număr de specii moleculare, macromoleculare si ionice, care
structurează apa din jur. O mare parte a apei intracelulare prezintă un
grad superior de ordonare. Aceasta ordonare are un rol important în
desfăsurarea proceselor celulare (excitatie, contractie, diviziune,
secretie etc). O serie de studii au arătat ca apa este
“compartimentalizată”: exista apa libera, apa partial legata si apa
legata, fiecare din aceste compartimente având proprietăti specifice.
Modificări biologice induse de deuterizarea apei

intracelulare
Rolul deosebit de important pe care îl joacă apa în structura și

funcția sistemelor biologice poate fi apreciat și după efectele produse
de înlocuirea apei cu apa grea. Analizând structura moleculară a apei
grea, arată un grad de ordonare mult mai ridicat. Proprietățile fizico
chimice ale apei grea depind de faptul că deuteriul realizează legături
coordinative mai puternice cu elementele electronegative de tipul O
sau N și acest fapt ar putea avea ca rezultat realizarea în celulă a
unor complexe apă-proteine mai stabile. Înlocuirea apei cu deuteriul
duce la disocierea răspunsului electric de cel mecanic în fenomenul
contracției musculare, forța de contracție scade. La nivelul miocardului
apar modificări profunde evidente pe ECG. La nivelul fibrei nervoase,
crește pragul de excitabilitate al fibrei nervoase
CELULA –DATE GENERALE
Definiţie
Pentru celulă au fost date numeroase definiţii.Astfel unele din aceste

definiţii sunt:
 1.„Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor

organismelor procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel
de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”
 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca

un sistem biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaţii
de echilibru cu mediul înconjurător – în cazul protofitelor şi
protozoarelor– sau ca un subsistem când devine parte

componentă a unui ţesut, organ sau organism pluricelular.”
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de

exemplu, bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii

pe tulpini de plută folosind microscopul.
Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de Matthias Jakob

Schleiden şi Theodor Schwann în 1839.
Fig 1 Structura celulelor eucariote
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol(2) nucleu (3) reticul

endoplasmatic granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos
(6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9)
mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasma, (12) lizozom, (13) centriol.
CELULELE EUCARIOTE SUNT FORMATE DIN:

Membrană celulară
 Perete celular
 Citoplasmă
 Citoschelet
 Organite celulare
 Ribozomi
 Mitocondrii
 Centrozomul
 Aparatul Golgi
 Vacuole
 Lizosomi
 Plastide
 Reticul endoplasmatic
 Nucleul celulei
1. MEMBRANA CELULARĂ
Fig 2, Membrana celulară
Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o

structură celulară ce delimitează şi compartimentează conţinutul
celular. Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor şi
ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9
nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce
conferă individualitate celulei.
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert

Hooke, însă acesta a considerat-o parte integrală a unei celule
unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli şi Carl Eduard Cramer
au emis ipoteza existenţei unei membrane celulare responsabile
pentru secreţia extracelulară şi menţinerea presiunii intracelulare. În
1935, Hugh Daveson şi James Frederic Danielli au sugerat structura
bilipidică a membranei celulare, iar în 1972, Nicholson şi Singer au
formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost modificat
datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează

membrana celulară. Acestea cuprind: zonele de joncţiune
intercelulară: "barierele" membranare formate de complexe
multiproteice sau de specializări ale citoscheletului; subdomenii
membranare cu o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele
insolubile in detergenţi (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a
membranei este importantă, între altele, pentru polaritatea celulei şi
pentru organizarea semnalelor primite din exterior.
Rolurile membranei celulare
 Transportul de substanţe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spaţiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern;
 locomoţia.
Structura membranei celulare
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul

structural fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic
care se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea
moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare, asociate dublului

strat lipidic, asigura funcţionalitatea membranei.
Lipidele
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide

şi steroli. Fosfolipidele şi glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil şi o
coadă hidrofobă. Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel
care conferă membranei rigiditatea, fiind poziţionat între capetele
hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le să se contracte.
Proteinele
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare),

fie asociate suprafeţei acesteia (proteine membranare periferice şi
proteine legate prin lipide). Există mai multe tipuri de proteine,
incluzând:
 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susţinere;
 de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:
 transportul molecular şi ionic transmembranar;

 realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în
matricea extracelulară;
 desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor

membranare;
 controlol fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin

recunoaşterea, legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;
Modelul mozaicului fluid
Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L.

Nicholson, prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat,
unde numeroasele componentele structurale se pot deplasa liber.
La suprafaţa membranei celulei animale se află proteine periferice şi

glucide sub formă de glicolipide şi glicoproteine. Setul de proteine şi
glucide (de pe suprafata plasmalemei fiecărei celule animale) se
numeşte glicocalix şi este specific, constituind “buletinul de identitate”
al acesteia.
Fluiditatea bistratului lipidic
Lipidele şi proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de

mişcări în interiorul membranei. Aceasta se datorează mobilităţii
moleculelor lipidice: capacitatea moleculelor lipidice de a difuza în
interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc foarte rapid,
moleculele lipidice efectuând schimb de locuri cu moleculele
învecinate. O moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de
o secundă, adică poate să ajungă de la un capăt la altul al unei celule
bacteriene de talia E. coli. Mişcarea are loc în planul bistratului.
Mişcarea de rotaţie se referă la mişcarea pe care o efectuează fiecare
moleculă lipidică în jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea
rapidă. Difuziunea trasversală este rară; apare, în medie, o dată la o
lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice artificiale). Cu alte
cuvinte, moleculele lipidice rămân o lungă perioadă de timp în acelaşi

monostrat. În membranele celulare există proteine speciale denumite
translocatori fosfolipidici sau flipaze care potenţează o mişcare „flip-
flop” rapidă din monostratul citosolic în cel lumenal.
Asimetria bistratului lipidic
Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol eseniţal

în realizarea funcţiilor celulare. Distribuţia asimetrică a componentelor
lipidice pe cele două feţe ale dublului strat lipidic determină o fluiditate
diferită a celor două straturi lipidice. Explicaţia asimetriei în distribuţia
lipidelor membranare constă în procesul de biosinteză a lipidelor şi se
bazează pe mişcarea flip-flop a acestor molecule, care este catalizată
de fosfatil-translocaza la nivelul reticulului endoplasmatic. În multe
celule, distribuţia asimetrică a lipidelor şi a proteinelor conduce la
delimitarea unor domenii specfice în membranele plasmatice. Astfel,
membrana celulelor epiteliale este împarţită în două domenii distincte:
apical şi latero-bazal, ambele având un coniţnut proteic şi lipidic
diferit.
Transport membranar
Este in principal de două tipuri:
1. Transport activ
Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentraţie

sau a sensului spontan de difuzie– din regiunea unde concentraţia
atomilor sau a moleculelor este mai mică în regiunea unde
concentraţia lor este mai mare. Acest transport solicită consum de
energie şi este realizat de proteine-transportatoare speciale.
Moleculele de dimensiuni mari (proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu

pot trece direct prin plasmalemă, transportul lor realizându-se pe
calea endocitozei. Endocitoza particulelor solide este numita
fagocitoză, iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea particulelor solide
este o fagocitoză negativă, iar a lichidelor – pinocitoză negativă.
Transport pasiv
Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din

regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare
în regiunea unde concentraţia lor este mai mică. Acest transport nu
necesită consum de energie şi are loc pe calea difuziunii simple sau a
difuziunii facilitate. Difuziunea simplă se realizează prin porii formaţi
de molecule proteice sau cu participarea componentelor lipidice ale
membranei. Difuziunea facilitată este asigurată de proteinele-
transportatoare din membrană, care se leagă selectiv cu anumiţi ioni
sau molecule, transportându-le prin membrană. Difuziunea apei se
numeşte osmoză. În cazul în care concentraţia soluţiei din afara
celulei este mai mare decât în celulă, apa părăseşte celula. În acest
caz, volumul vacuolelor, parţial al citoplasmei, se micşorează şi
citoplasma parietală se îndepartează de membrană. Acest fenomen
este numit plasmoliză. Dacă celula plasmolizată este pusă în apă,
aceasta va pătrunde în celulă, restabilind volumul ei iniţial. Fenomenul
este numit deplasmoliză.
2.Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana

plasmatică a celulelor (din bacterii), având rolul principal de a păstra
forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă mecanică. La bacterii estef
ormat din complexele lipopolizaharidice, cum este de exemplu
mureina.
2, CITOPLASMA SI COMPONENTELE SUBCELULARE
A.Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana

celulara şi nucleu, al unei celule, constituind masa fundamentală a
acesteia. În citoplasmă se află organite comune, precum citoscheletul,
organite celulare, ribozomul, mitocondrii, centrozomul, aparatul Golgi,
vacuole, lizozomul, plastida, reticul endoplasmatic, precum şi organite
specifice (neurofibrile, miofibrile, corpul Nisl) aflate în citosol, fluidul
vâscos în care se petrec toate reacţiile intracelulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma

si incluziuni citoplasmatice.
Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Stările hialoplasmei sunt :
1-starea de sol(apoasă)->este starea optimă de

functionare a hialoplasmei;
2-starea de gel(vâscoasă).
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de

citoschelet. Organitele provin din : -mediul extern, introduse prin
fagocitoza. Ele au rezistat digestiei si au ramas ca simbionzi
intracelulari.
Organitele pot fi: -comune(sunt prezente in toate celulele)
-specifice(sunt prezente doar in anumite celule).

B. Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură subcelulară,

care are o forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din molecule
proteice specializate. Acesta conferă celulei formă proprie şi
susţinere. De asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în
transportul intracelular şi în schimbul de substanţe cu mediul extern si
cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule cu
nucleu), ca de exemplu neuronul.
C. Organitele celulare
Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozom (4)
veziculă (5) reticul endoplasmatic rugos (REr) (6) aparatul Golgi (7)
citoschelet (8) reticul endoplasmatic neted(REn) (9) mitocondrii (10)
vacuolă (11) citoplasmă (12) lizozomi (13) centrioli
Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma

celulară, care îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană
proprie.
Caracteristici generale
 Prezenţa unei membrane lipidice (simple sau duble)

 Funcţie specializată
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote.
Exemple: Reticul endoplasmatic (R.E)
Ribozomi
Aparatul Golgi
Mitocondrii
Lizozomi
 specifice: intră în alcatuirea numai anumitor tipuri de celule.

Exemple:Miofibrile (întâlnită în fibra musculară); Neurofibrile şi
Corpusculii Nissl (întâlniţi în celula nervoasă)
1. Ribozomii
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt
constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau
ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul
endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor
specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2
subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză
ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele

implicate, precis poziţionate unele faţă de celelalte. Ribozomii au
dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru şi sunt compuşi în 65%
din ARN ribozomal şi 35% din proteine ribozomale (cunoscute şi sub
numele de ribonucleoproteine). Rolul lor este de a decoda ARN
mesager pentru construcţia lanţurilor polipeptidice din aminoacizi
aduşi de ARN de transport. Ribozomii construiesc proteinele necesare
pentru informaţia genetică conţinută în ARN-ul de transport. Ribozomii
liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a
citoplasmei), pe când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul
endoplasmatic rugos, dându-i acestuia aspectul caracteristic. Intreaga
funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la
nivelul conformaţiei proteinelor. Ribozomii sunt consideraţi de multe
ori organite, însă acest termen se referă la componentele subcelulare,
subcomponenete ce se găsesc în relaţie cu membrana fosfo-lipidică,
subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt ataşaţi. De
aceea de multe ori se face referire la ribozomi ca fiind componente
„non-membranare”.
2. Mitocondriile
Schiţa unei mitocondrii umane
Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule.

Ele mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin
enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Respiraţia produce
energia necesară organismelor, iar această energie este
înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic
propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia genetică pentru
sinteza enzimelor respiratorii.
Structura mitocondriilor
Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice,

ovale sau sub forma de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană
dublă,un sistem de cisterne şi tubuli, stromă(matrix).
Mitocondriile sunt formate din:
 înveliş
 membrană externă netedă
 membrană internă pliată
Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in

stroma fără a compartimenta complet, mărindu-i foarte mult suprafata.
Pe mebrana internă se observă nişte granule în care sunt acumulate
anumite enzime care intervin în procesele energetice ale celulei.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie

maternă (fiindcă celulele feminine sunt mai mari, duc cu ele organite
citoplasmatice, iar cele masculine duc numai nucleul).
Mitocondriile au următoarele roluri:
 respiraţie celulară
 ereditate extranucleară
3. Centrozomul
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor

eucariote animale, situat lângă nucleu. Se afla în centrul celulelor .
Este format din două formaţiuni numite centrioli, înconjuraţi de
citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.
4. Aparatul Golgi
Fig 5. Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre

semicirculare în partea inferioară. Numeroase vezicule circulare pot fi
observate în vecinătatea organitului
Fig 6. Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic

(portocaliu) în aparatul Golgi (roz).
Aparatul Golgi (sau dictiozom) este un organit celular celular găsit

la majoritatea eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost identificat în
1898 de către doctorul italian Camillo Golgi şi a fost numit după el.
Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea
macromoleculelor precum proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de
celulă. Este deosebit de important în procesarea proteinelor pentru
secreţie. Aparatul Golgi este o parte a sistemului endomembranal al
celulei.
Rolurile aparatului Golgi

 Stocarea polizaharidelor;
 Modificarea proteinelor nou-sintetizate în reticulul endoplasmic.
 Sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare.
 Prelucreză si stochează proteinele şi lipidele care "curg"

dinspre R.E.
 Sintetizeaza polizaharidele si le "împachetează" în vezicule

care vor migra spre membrana plasmatică; la celulele vegetale
si fungi
 aparatul Golgi este implicat si in formarea peretelui celular
Structură
Este format din nişte săculeţi aplatizaţi suprapuşi(cisterne), dilataţi la

capete şi înconjuraţi de micro şi macrovezicule, generate de aceste
cisterne.Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta (în stările
patologice au un aspect granulos).Sunt delimitaţi de o membrană
simplă.
5. Vacuola
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale,

(însă sunt şi prezente la unele celule animale).
Rol
 Depozitează substanţe de rezervă;

 Participă la menţinerea echilibrului osmotic;
 Pot păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care

ulterior le elimină din cadrul lor;
 Pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi

anorganice. pigmenţi neasimilatori şi fermenţi, necesari unei
bune funcţionări a celulei.
 Mentinerea compozitiei constante (homeostazie)
Structura
Ele sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce

înconjoară sacul vacuolar
6. Lizozomul este un organit celular, cu rol în: -digestie.
-Depozitarea enzimelor;
-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Structura
 aspect de vezicule
 diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrană delimitantă; matrice lizozomală.
Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte organite şi

este impermeabilă (se opune trecerii enzimelor lizozomale în citosol).
Ea conţine ATP-aze care pompează ioni de hidrogen în lizozomi
pentru a menţine pH-ul acid.
Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul

deoarece aceasta conţine materiale supuse digestie, materiale aflate
în diferite stadii de degradare. Conţine peste 40 de hidrolaze acide
(enzime hidrolitice): proteaze, lipaze, glicozidaze, fosfataze, etc.
Tipuri de lizozomi
1. Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici

şi au matricea omogenă cu aspect fin granular.
2. Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă),
sunt mai mari decât lizozomii primari iar matricea are un aspect
heterogen. Se împart în heterofagozomi si autofagozomi.
Heterofagozomii conţin material provenit din mediul
extracelular, înglobat de celulă prin fagocitoză (de ex. resturi
celulare, bacterii). Autofagozomii conţin materiale provenite din
interiorul celulei (de ex. organite celulare îmbătrânite) - se
produce un fenomen de reciclare.
3. Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile,

care au rămas în urma digestiei ca urmare a epuizării
echipamentului enzimatic. Sunt mari, prezintă o matrice foarte
densă şi foarte heterogenă în care sunt incluse structuri de
diverse mărimi şi densităţi.
7. Fermenţii
 Consideraţi agenţi ai fenomenului de digestie intracelulară;

 Intervin în fagocitoză îndeplinind funcţia lor heterofagică;
 Autoliza îndeplinind funcţia lor autofagică;

 Funcţia heterofagică - particulele solide pătrund în citoplasmă

prin endocitoză şi dau naştere în interiorul celulei la un
fagozom în care particula este înconjurată de plasmalemă;
acest fagozom fuzionează apoi cu un lizozom primar şi va da
naştere unui lizozom secundar; astfel substanţele exogene
sunt supuse acţiunii enzimelor hidrolizante din lizozomi şi
degradate la molecule mai mici, asimilabile, reziduurile fiind
eliminate în exterior prin exocitoză; funcţia este comparată cu
aceea a unui tub digestiv discontinuu
 Funcţia autofagică - digestia de către lizozomi a unor teritorii

din propria citoplasmă; acest fenomen are loc în caz de stres
metabolic (prin infometare) sau în celule pe cale de diferenţiere
când apar spaţii intercelulare; aceste zone supuse degradării
de către lizozomi sunt înconjurate la început de către traiecte
ale REN, numite vezicule de autofagie sau citolizomi; acestea
fuzionează cu lizozomii primari după care începe procesul de
digestie intracelulară.
 Dupa moartea celulelor, membranele lizozomilor se distrug şi

enzimele hidrolizante se eliberează declanşând autolize “post-
mortem”, de aceea lizozomii au mai fost numiţi şi saci de
sinucidere.
 Dereglarea funcţionarii lizozomilor sau distrugerea membranei

acestora la celulele animale declanşeazaă maladii celulare
grave, numite boli lizozomale.
8. Reticul endoplasmatic
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la

celulele eucariote. "Endoplasmatic" înseamna "în interiorul
citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea mică". RE modifică
proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă. În
esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al
celulei eucariote.
Structura RE
Fig 7.Nucleu celular, reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 1. nucleu

2. por nuclear 3. reticul endoplasmatic rugos 4. reticul endoplasmatic
neted 5. ribozom aflat pe RE rugos 6. proteine transportate 7. vezicule
de transport 8. aparat Golgi 9. faţa Cis a aparatului Golgi 10. faţa
Trans al aparatului Golgi 11. cisternele aparatului Golgi
Compoziţia RE este similară cu cea a membranei plasmatice, deşi

acest organit este de fapt o extensie a membranei nucleare. RE este
locul translaţiei genei, şi mijlocul de transport al proteinelor ce
urmează să devină parte din membrana celulară (de exemplu
receptori transmembranari) sau care urmează să fie secretate prin
exocitoză (de exemplu neurotransmiţători, enzime digestive, etc.).
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne. RE este acoperit în

parte de ribozomi(care produc proteine din aminoacizi, bazat pe codul
genetic). Deoarece aceste locuri par a fi "rugoase" văzute sub
microscopul electronic, această parte a fost numită reticul
endoplasmatic rugos. Părţile fără ribozomi se numesc reticul
endoplasmatic neted. Ribozomii transferă proteinele gata produse în
RE, care le transportă la aparatul Golgi.
8.1. Reticul endoplasmatic rugos
RE rugos produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit de

ribozomi care îl fac să arate "rugos". RE rugos se întâlneste în mai
multe celule, de exemplu în celulele din pancreas, care sunt implicate
în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
În plus, RE rugos este şi un producător de membrane, deoarece

înglobează proteinele membranare în structura sa, iar când este
nevoie de ele în alte locuri le transferî. Acest organit modifică

proteinele şi le modifică calitatea.
8.2. Reticul endoplasmatic neted
RE neted este implicat în procese metabolice, ca de exemplu sinteza

de lipide, metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea drogurilor şi
otrăvurilor. RE neted produce şi steroizii, de exemplu steroizii sexuali
la vertebrate şi steroizii secretaţi de glandele adrenale. Celule care
secretă aceste substanţe sunt bogate în RE neted.
Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE neted. Aceste celule

depozitează carbohidraţii sub forma glicogenului. Hidroliza
glicogenului produce fosfatul glucozei, o formă ionica de zahăr care
nu poate ieşi din celulă. O enzimă din RE neted al acestor celule
indepărtează fosfatul, astfel încât glucoza poate ieşi din celulă. Astfel,
ea pătrunde în circuitul sanguin prin care poate ajunge oriunde este
nevoie.
Enzimele din RE neted ajută la detoxifierea drogurilor şi otrăvurilor

prin adăugarea unei grupări de hidroxil la substanţe, astfel încât ele
devin mai solubile şi mai uşor de eliminat din corp.
8.3. Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat pentru

depozitarea şi eliberarea ionilor de calciu. Acest proces este realizat
de pompele de calciu şi necesită energie furnizată de ATP
(adenozintrifosfat). Pompele de calciu sunt proteine membranare
adaptate pentru transportul activ al ionilor de calciu în mediul
extraceleular (interiorul reticulului sarcoplasmic este de asemenea
mediu extracelular). În fibra musculară striată scheletică pompele de

calciu sunt reglate de calmodulină, iar în cele miocardice de
fosfolamban. Calciul este necesar pentru contracţia fibrei, fiind eliberat
din reticulul sarcoplasmic în momentul în care fibra respectivă este
excitată, prin deschiderea canalelor de calciu dependente de voltaj. În
perioadele dintre contracţii, pompele îl concentrează în lumenul
reticulului sarcoplasmic.
9. Nucleul celulei
Nucleul celulei este un organit celular, ce conţine materialul genetic

şi care coordonează toate procesele intracelulare.
Rol nucleului
 Păstrarea materialului genetic;

 Coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
 Coordonarea diviziunii celulare.
9.1. Membrana nucleară
 are rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice

din nucleu. Aceasta este prevazută cu numeroşi pori, cu rol în
transportul substanţelor necesare în nucleu, şi a ARNului.
 Membrana nucleară este una dublă, prevazută cu pori, care la
rândul lor sunt conectaţi cu reticulul endoplasmatic.
9.2. Nucleoplasma
Nucleoplasma este substanţa fundamentală care conţine săruri
minerale, substanţe organice, enzime şi o reţea de filamente care îi
dau nucleoplasmei aspectul reticulat. Nucleoplasma constă din 60% -

70% apă, 15% - 25% substanţe organice. În nucleoplasmă este
prezent ADN şi ARN. Aceasta este înconjurată de membrană
nucleară, prevazută cu numeroşi pori, cu rol în transportul
substanţelor necesare în cadrul nucleului
9.3. Nucleolii
Nucleolii sunt componente subnucleare, de formă sferică.
Rolul nucleolilor
 Păstrarea unei părţi a materialului genetic;

 Geneza ribozomilor;
 Diviziunea celulară.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa

acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În
funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor, elementele
chimice se pot clasifica în:
 MACROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 98%):

o oxigen, (66%)
o hidrogen (10%)
o carbon, (18%)
o azot, (3,5%)
 MICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 2%):

o calciu, (1,2%)
o sulf (0,9%)
o potasiu, (0,15%)
o sodiu, (0,15%)
o clor, (0,1%)
o magneziu, (0,1%)
 ULTRAMICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie

redusă - 0,01%):
o iod
o fier
o mangan
o zinc
o cobalt, etc.
Substanţe anorganice
Substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât

sub formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
Substanţe organice
Aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la
toate procesele intracelulare.
 Acizi nucleici;
 Glucide;
 Lipide;
 Proteine.
PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE GENERALE ALE CELULEI
Printre proprietăţile care diferenţiază materia vie de corpurile lipsite de

viaţă se pot aminti:
 metabolismul
 excitabilitatea
 adaptabilitatea
 multiplicarea
DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împartire) se

realizează pe două căi - directă (amitoză) si indirectă (cariochineză).
Amitoza
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor.
Cariochineza
Diviziunea cariochinetica (in limba greacă karyon = nucleu respectiv

kinesis = mişcare) caracteristică tututor eucariotelor poate fi tipica
(sau equatională) si alotipica (sau reductională), adică mitotică (in
limba greacă mitos = fir) si meiotică (in limba greacă meio = a
injumătăţi). Diviziunea celulară este precedată de o creştere a celulei
in volum, si se caracterizează printr-o succesiune de evenimente

membranare, citoplasmatice si nucleare.
ACIZII NUCLEICI
Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conţine

informaţia genetică din celula dată. Acesta este alcătuit din mii de
nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost propus pentru prima dată
de Richard Altmann, pentru a desemna substanţele complexe pe care
acesta le observase în nucleu.
Structura
Acizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din

nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză şi o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente

legături covalente ( în cadrul nucleotidelor între bazele azotate şi
pentoze) şi legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide
diferite, de ex.: între adenină şi timină/uracil sau între citozină şi
guanină).
Tipuri de acizi nucleici
ADN (3D)
Acizi nucleici naturali

 Acizi dezoxiribonucleici:
o ADN;
 Acizi ribonucleici:
o ARN
Rol şi importanţă
 Păstrarea informaţiei genetice (atat ADN-ul, cât şi ARN-ul);

 Sinteza proteinelor (numai ARN-ul).
 Acizii nucleici reprezintă substratul eredităţii. Ei au inscrisă, sub

formă de codificare biochimică informaţia ereditară în catena
polinucleatidică.
CELULA –DATE GENERALE
Definiţie
Pentru celulă au fost date numeroase definiţii.Astfel unele din aceste

definiţii sunt:
 1.„Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor

organismelor procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel
de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”
 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca

un sistem biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaţii
de echilibru cu mediul înconjurător – în cazul protofitelor şi
protozoarelor– sau ca un subsistem când devine parte

componentă a unui ţesut, organ sau organism pluricelular.”
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de

exemplu, bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii

pe tulpini de plută folosind microscopul.
Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de Matthias Jakob

Schleiden şi Theodor Schwann în 1839.
Fig 1 Structura celulelor eucariote
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol(2) nucleu (3) reticul

endoplasmatic granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos
(6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9)
mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasma, (12) lizozom, (13) centriol.
CELULELE EUCARIOTE SUNT FORMATE DIN:

Membrană celulară
 Perete celular
 Citoplasmă
 Citoschelet
 Organite celulare
 Ribozomi
 Mitocondrii
 Centrozomul
 Aparatul Golgi
 Vacuole
 Lizosomi
 Plastide
 Reticul endoplasmatic
 Nucleul celulei
1. MEMBRANA CELULARĂ
Fig 2, Membrana celulară
Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o

structură celulară ce delimitează şi compartimentează conţinutul
celular. Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor şi
ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9
nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce
conferă individualitate celulei.
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert

Hooke, însă acesta a considerat-o parte integrală a unei celule
unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli şi Carl Eduard Cramer
au emis ipoteza existenţei unei membrane celulare responsabile
pentru secreţia extracelulară şi menţinerea presiunii intracelulare. În
1935, Hugh Daveson şi James Frederic Danielli au sugerat structura
bilipidică a membranei celulare, iar în 1972, Nicholson şi Singer au
formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost modificat
datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează

membrana celulară. Acestea cuprind: zonele de joncţiune
intercelulară: "barierele" membranare formate de complexe
multiproteice sau de specializări ale citoscheletului; subdomenii
membranare cu o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele
insolubile in detergenţi (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a
membranei este importantă, între altele, pentru polaritatea celulei şi
pentru organizarea semnalelor primite din exterior.
Rolurile membranei celulare
 Transportul de substanţe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spaţiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern;
 locomoţia.
Structura membranei celulare
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul

structural fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic
care se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea
moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare, asociate dublului

strat lipidic, asigura funcţionalitatea membranei.
Lipidele
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide

şi steroli. Fosfolipidele şi glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil şi o
coadă hidrofobă. Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel
care conferă membranei rigiditatea, fiind poziţionat între capetele
hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le să se contracte.
Proteinele
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare),

fie asociate suprafeţei acesteia (proteine membranare periferice şi
proteine legate prin lipide). Există mai multe tipuri de proteine,
incluzând:
 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susţinere;
 de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:
 transportul molecular şi ionic transmembranar;

 realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în
matricea extracelulară;
 desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor

membranare;
 controlol fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin

recunoaşterea, legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;
Modelul mozaicului fluid
Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L.

Nicholson, prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat,
unde numeroasele componentele structurale se pot deplasa liber.
La suprafaţa membranei celulei animale se află proteine periferice şi

glucide sub formă de glicolipide şi glicoproteine. Setul de proteine şi
glucide (de pe suprafata plasmalemei fiecărei celule animale) se
numeşte glicocalix şi este specific, constituind “buletinul de identitate”
al acesteia.
Fluiditatea bistratului lipidic
Lipidele şi proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de

mişcări în interiorul membranei. Aceasta se datorează mobilităţii
moleculelor lipidice: capacitatea moleculelor lipidice de a difuza în
interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc foarte rapid,
moleculele lipidice efectuând schimb de locuri cu moleculele
învecinate. O moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de
o secundă, adică poate să ajungă de la un capăt la altul al unei celule
bacteriene de talia E. coli. Mişcarea are loc în planul bistratului.
Mişcarea de rotaţie se referă la mişcarea pe care o efectuează fiecare
moleculă lipidică în jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea
rapidă. Difuziunea trasversală este rară; apare, în medie, o dată la o
lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice artificiale). Cu alte
cuvinte, moleculele lipidice rămân o lungă perioadă de timp în acelaşi

monostrat. În membranele celulare există proteine speciale denumite
translocatori fosfolipidici sau flipaze care potenţează o mişcare „flip-
flop” rapidă din monostratul citosolic în cel lumenal.
Asimetria bistratului lipidic
Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol eseniţal

în realizarea funcţiilor celulare. Distribuţia asimetrică a componentelor
lipidice pe cele două feţe ale dublului strat lipidic determină o fluiditate
diferită a celor două straturi lipidice. Explicaţia asimetriei în distribuţia
lipidelor membranare constă în procesul de biosinteză a lipidelor şi se
bazează pe mişcarea flip-flop a acestor molecule, care este catalizată
de fosfatil-translocaza la nivelul reticulului endoplasmatic. În multe
celule, distribuţia asimetrică a lipidelor şi a proteinelor conduce la
delimitarea unor domenii specfice în membranele plasmatice. Astfel,
membrana celulelor epiteliale este împarţită în două domenii distincte:
apical şi latero-bazal, ambele având un coniţnut proteic şi lipidic
diferit.
Transport membranar
Este in principal de două tipuri:
1. Transport activ
Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentraţie

sau a sensului spontan de difuzie– din regiunea unde concentraţia
atomilor sau a moleculelor este mai mică în regiunea unde
concentraţia lor este mai mare. Acest transport solicită consum de
energie şi este realizat de proteine-transportatoare speciale.
Moleculele de dimensiuni mari (proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu

pot trece direct prin plasmalemă, transportul lor realizându-se pe
calea endocitozei. Endocitoza particulelor solide este numita
fagocitoză, iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea particulelor solide
este o fagocitoză negativă, iar a lichidelor – pinocitoză negativă.
Transport pasiv
Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din

regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare
în regiunea unde concentraţia lor este mai mică. Acest transport nu
necesită consum de energie şi are loc pe calea difuziunii simple sau a
difuziunii facilitate. Difuziunea simplă se realizează prin porii formaţi
de molecule proteice sau cu participarea componentelor lipidice ale
membranei. Difuziunea facilitată este asigurată de proteinele-
transportatoare din membrană, care se leagă selectiv cu anumiţi ioni
sau molecule, transportându-le prin membrană. Difuziunea apei se
numeşte osmoză. În cazul în care concentraţia soluţiei din afara
celulei este mai mare decât în celulă, apa părăseşte celula. În acest
caz, volumul vacuolelor, parţial al citoplasmei, se micşorează şi
citoplasma parietală se îndepartează de membrană. Acest fenomen
este numit plasmoliză. Dacă celula plasmolizată este pusă în apă,
aceasta va pătrunde în celulă, restabilind volumul ei iniţial. Fenomenul
este numit deplasmoliză.
2.Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana

plasmatică a celulelor (din bacterii), având rolul principal de a păstra
forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă mecanică. La bacterii estef
ormat din complexele lipopolizaharidice, cum este de exemplu
mureina.
2, CITOPLASMA SI COMPONENTELE SUBCELULARE
A.Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana

celulara şi nucleu, al unei celule, constituind masa fundamentală a
acesteia. În citoplasmă se află organite comune, precum citoscheletul,
organite celulare, ribozomul, mitocondrii, centrozomul, aparatul Golgi,
vacuole, lizozomul, plastida, reticul endoplasmatic, precum şi organite
specifice (neurofibrile, miofibrile, corpul Nisl) aflate în citosol, fluidul
vâscos în care se petrec toate reacţiile intracelulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma

si incluziuni citoplasmatice.
Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Stările hialoplasmei sunt :
1-starea de sol(apoasă)->este starea optimă de functionare a

hialoplasmei;
2-starea de gel(vâscoasă).
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de

citoschelet. Organitele provin din : -mediul extern, introduse prin
fagocitoza. Ele au rezistat digestiei si au ramas ca simbionzi
intracelulari.
Organitele pot fi: -comune(sunt prezente in toate celulel

-specifice(sunt prezente doar in anumite celule).
B. Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură subcelulară,

care are o forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din molecule
proteice specializate. Acesta conferă celulei formă proprie şi

susţinere. De asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în
transportul intracelular şi în schimbul de substanţe cu mediul extern si
cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule cu
nucleu), ca de exemplu neuronul.
C. Organitele celulare
Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozom (4)
veziculă (5) reticul endoplasmatic rugos (REr) (6) aparatul Golgi (7)
citoschelet (8) reticul endoplasmatic neted(REn) (9) mitocondrii (10)
vacuolă (11) citoplasmă (12) lizozomi (13) centrioli
Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma

celulară, care îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană
proprie.
Caracteristici generale
 Prezenţa unei membrane lipidice (simple sau duble)

 Funcţie specializată
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote.
Exemple: Reticul endoplasmatic (R.E)
Ribozomi
Aparatul Golgi
Mitocondrii
Lizozomi
 specifice: intră în alcatuirea numai anumitor tipuri de celule.

Exemple:Miofibrile (întâlnită în fibra musculară); Neurofibrile şi
Corpusculii Nissl (întâlniţi în celula nervoasă)
1. Ribozomii
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt
constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau
ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul
endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor
specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2
subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză
ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele
implicate, precis poziţionate unele faţă de celelalte. Ribozomii au
dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru şi sunt compuşi în 65%
din ARN ribozomal şi 35% din proteine ribozomale (cunoscute şi sub
numele de ribonucleoproteine). Rolul lor este de a decoda ARN
mesager pentru construcţia lanţurilor polipeptidice din aminoacizi

aduşi de ARN de transport. Ribozomii construiesc proteinele necesare
pentru informaţia genetică conţinută în ARN-ul de transport. Ribozomii
liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a
citoplasmei), pe când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul
endoplasmatic rugos, dându-i acestuia aspectul caracteristic. Intreaga
funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la
nivelul conformaţiei proteinelor. Ribozomii sunt consideraţi de multe
ori organite, însă acest termen se referă la componentele subcelulare,
subcomponenete ce se găsesc în relaţie cu membrana fosfo-lipidică,
subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt ataşaţi. De
aceea de multe ori se face referire la ribozomi ca fiind componente
„non-membranare”.
2. Mitocondriile
Schiţa unei mitocondrii umane
Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele

mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-
reducătoare necesare respiraţiei. Respiraţia produce energia necesară

organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele de ATP.
Mitocondriile au material genetic propriu - ADN mitocondrial, care conţine
informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
Structura mitocondriilor
Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice,

ovale sau sub forma de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană
dublă,un sistem de cisterne şi tubuli, stromă(matrix).
Mitocondriile sunt formate din:
 înveliş
 membrană externă netedă
 membrană internă pliată
Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in

stroma fără a compartimenta complet, mărindu-i foarte mult suprafata.
Pe mebrana internă se observă nişte granule în care sunt acumulate
anumite enzime care intervin în procesele energetice ale celulei.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie

maternă (fiindcă celulele feminine sunt mai mari, duc cu ele organite
citoplasmatice, iar cele masculine duc numai nucleul).
Mitocondriile au următoarele roluri:
 respiraţie celulară
 ereditate extranucleară.
3. Centrozomul
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor

eucariote animale, situat lângă nucleu. Se afla în centrul celulelor .
Este format din două formaţiuni numite centrioli, înconjuraţi de
citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.
4. Aparatul Golgi
Fig 5. Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre

semicirculare în partea inferioară. Numeroase vezicule circulare pot fi
observate în vecinătatea organitului
Fig 6. Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic

(portocaliu) în aparatul Golgi (roz).
Aparatul Golgi (sau dictiozom) este un organit celular celular găsit

la majoritatea eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost identificat în
1898 de către doctorul italian Camillo Golgi şi a fost numit după el.
Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea
macromoleculelor precum proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de

celulă. Este deosebit de important în procesarea proteinelor pentru
secreţie. Aparatul Golgi este o parte a sistemului endomembranal al
celulei.
Rolurile aparatului Golgi
 Stocarea polizaharidelor;
 Modificarea proteinelor nou-sintetizate în reticulul endoplasmic.
 Sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare.
 Prelucreză si stochează proteinele şi lipidele care "curg"

dinspre R.E.
 Sintetizeaza polizaharidele si le "împachetează" în vezicule

care vor migra spre membrana plasmatică; la celulele vegetale
si fungi
 aparatul Golgi este implicat si in formarea peretelui celular
Structură
Este format din nişte săculeţi aplatizaţi suprapuşi(cisterne), dilataţi la

capete şi înconjuraţi de micro şi macrovezicule, generate de aceste
cisterne.Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta (în stările
patologice au un aspect granulos).Sunt delimitaţi de o membrană
simplă.
5. Vacuola
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale,

(însă sunt şi prezente la unele celule animale).
Rol
 Depozitează substanţe de rezervă;

 Participă la menţinerea echilibrului osmotic;
 Pot păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care

ulterior le elimină din cadrul lor;
 Pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi

anorganice. pigmenţi neasimilatori şi fermenţi, necesari unei
bune funcţionări a celulei.
 Mentinerea compozitiei constante (homeostazie)
Structura
Ele sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce

înconjoară sacul vacuolar
6. Lizozomul este un organit celular, cu rol în: -digestie.
-Depozitarea enzimelor;
-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Structura
 aspect de vezicule
 diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrană delimitantă; matrice lizozomală.
Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte organite şi

este impermeabilă (se opune trecerii enzimelor lizozomale în citosol).
Ea conţine ATP-aze care pompează ioni de hidrogen în lizozomi

pentru a menţine pH-ul acid.
Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul

deoarece aceasta conţine materiale supuse digestie, materiale aflate
în diferite stadii de degradare. Conţine peste 40 de hidrolaze acide
(enzime hidrolitice): proteaze, lipaze, glicozidaze, fosfataze, etc.
Tipuri de lizozomi
4. Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici

şi au matricea omogenă cu aspect fin granular.
5. Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă),
sunt mai mari decât lizozomii primari iar matricea are un aspect
heterogen. Se împart în heterofagozomi si autofagozomi.
Heterofagozomii conţin material provenit din mediul
extracelular, înglobat de celulă prin fagocitoză (de ex. resturi
celulare, bacterii). Autofagozomii conţin materiale provenite din
interiorul celulei (de ex. organite celulare îmbătrânite) - se
produce un fenomen de reciclare.
6. Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile,

care au rămas în urma digestiei ca urmare a epuizării
echipamentului enzimatic. Sunt mari, prezintă o matrice foarte
densă şi foarte heterogenă în care sunt incluse structuri de
diverse mărimi şi densităţi.
7. Fermenţii
 Consideraţi agenţi ai fenomenului de digestie intracelulară;

 Intervin în fagocitoză îndeplinind funcţia lor heterofagică;
 Autoliza îndeplinind funcţia lor autofagică;
 Funcţia heterofagică - particulele solide pătrund în citoplasmă

prin endocitoză şi dau naştere în interiorul celulei la un
fagozom în care particula este înconjurată de plasmalemă;
acest fagozom fuzionează apoi cu un lizozom primar şi va da
naştere unui lizozom secundar; astfel substanţele exogene
sunt supuse acţiunii enzimelor hidrolizante din lizozomi şi
degradate la molecule mai mici, asimilabile, reziduurile fiind
eliminate în exterior prin exocitoză; funcţia este comparată cu
aceea a unui tub digestiv discontinuu
 Funcţia autofagică - digestia de către lizozomi a unor teritorii

din propria citoplasmă; acest fenomen are loc în caz de stres
metabolic (prin infometare) sau în celule pe cale de diferenţiere
când apar spaţii intercelulare; aceste zone supuse degradării
de către lizozomi sunt înconjurate la început de către traiecte
ale REN, numite vezicule de autofagie sau citolizomi; acestea
fuzionează cu lizozomii primari după care începe procesul de
digestie intracelulară.
 Dupa moartea celulelor, membranele lizozomilor se distrug şi

enzimele hidrolizante se eliberează declanşând autolize “post-
mortem”, de aceea lizozomii au mai fost numiţi şi saci de
sinucidere.
 Dereglarea funcţionarii lizozomilor sau distrugerea membranei

acestora la celulele animale declanşeazaă maladii celulare
grave, numite boli lizozomale.
8. Reticul endoplasmatic
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la

celulele eucariote. "Endoplasmatic" înseamna "în interiorul
citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea mică". RE modifică
proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă. În
esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al
celulei eucariote.
Structura RE
Fig 7.Nucleu celular, reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 1. nucleu

2. por nuclear 3. reticul endoplasmatic rugos 4. reticul endoplasmatic
neted 5. ribozom aflat pe RE rugos 6. proteine transportate 7. vezicule
de transport 8. aparat Golgi 9. faţa Cis a aparatului Golgi 10. faţa
Trans al aparatului Golgi 11. cisternele aparatului Golgi
Compoziţia RE este similară cu cea a membranei plasmatice, deşi

acest organit este de fapt o extensie a membranei nucleare. RE este
locul translaţiei genei, şi mijlocul de transport al proteinelor ce
urmează să devină parte din membrana celulară (de exemplu
receptori transmembranari) sau care urmează să fie secretate prin
exocitoză (de exemplu neurotransmiţători, enzime digestive, etc.).
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne. RE este acoperit în

parte de ribozomi(care produc proteine din aminoacizi, bazat pe codul
genetic). Deoarece aceste locuri par a fi "rugoase" văzute sub
microscopul electronic, această parte a fost numită reticul
endoplasmatic rugos. Părţile fără ribozomi se numesc reticul
endoplasmatic neted. Ribozomii transferă proteinele gata produse în
RE, care le transportă la aparatul Golgi.
8.1. Reticul endoplasmatic rugos
RE rugos produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit de

ribozomi care îl fac să arate "rugos". RE rugos se întâlneste în mai
multe celule, de exemplu în celulele din pancreas, care sunt implicate
în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
În plus, RE rugos este şi un producător de membrane, deoarece

înglobează proteinele membranare în structura sa, iar când este
nevoie de ele în alte locuri le transferî. Acest organit modifică

proteinele şi le modifică calitatea.
8.2. Reticul endoplasmatic neted
RE neted este implicat în procese metabolice, ca de exemplu sinteza

de lipide, metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea drogurilor şi
otrăvurilor. RE neted produce şi steroizii, de exemplu steroizii sexuali
la vertebrate şi steroizii secretaţi de glandele adrenale. Celule care
secretă aceste substanţe sunt bogate în RE neted.
Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE neted. Aceste celule

depozitează carbohidraţii sub forma glicogenului. Hidroliza
glicogenului produce fosfatul glucozei, o formă ionica de zahăr care
nu poate ieşi din celulă. O enzimă din RE neted al acestor celule
indepărtează fosfatul, astfel încât glucoza poate ieşi din celulă. Astfel,
ea pătrunde în circuitul sanguin prin care poate ajunge oriunde este
nevoie.
Enzimele din RE neted ajută la detoxifierea drogurilor şi otrăvurilor

prin adăugarea unei grupări de hidroxil la substanţe, astfel încât ele
devin mai solubile şi mai uşor de eliminat din corp.
8.3. Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat pentru

depozitarea şi eliberarea ionilor de calciu. Acest proces este realizat
de pompele de calciu şi necesită energie furnizată de ATP
(adenozintrifosfat). Pompele de calciu sunt proteine membranare
adaptate pentru transportul activ al ionilor de calciu în mediul
extraceleular (interiorul reticulului sarcoplasmic este de asemenea
mediu extracelular). În fibra musculară striată scheletică pompele de

calciu sunt reglate de calmodulină, iar în cele miocardice de
fosfolamban. Calciul este necesar pentru contracţia fibrei, fiind eliberat
din reticulul sarcoplasmic în momentul în care fibra respectivă este
excitată, prin deschiderea canalelor de calciu dependente de voltaj. În
perioadele dintre contracţii, pompele îl concentrează în lumenul
reticulului sarcoplasmic.
9. Nucleul celulei
Nucleul celulei este un organit celular, ce conţine materialul genetic

şi care coordonează toate procesele intracelulare.
Rol nucleului
 Păstrarea materialului genetic;

 Coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
 Coordonarea diviziunii celulare.
9.1. Membrana nucleară
 are rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice

din nucleu. Aceasta este prevazută cu numeroşi pori, cu rol în
transportul substanţelor necesare în nucleu, şi a ARNului.
 Membrana nucleară este una dublă, prevazută cu pori, care la
rândul lor sunt conectaţi cu reticulul endoplasmatic.
9.2. Nucleoplasma
Nucleoplasma este substanţa fundamentală care conţine săruri
minerale, substanţe organice, enzime şi o reţea de filamente care îi
dau nucleoplasmei aspectul reticulat. Nucleoplasma constă din 60% -

70% apă, 15% - 25% substanţe organice. În nucleoplasmă este
prezent ADN şi ARN. Aceasta este înconjurată de membrană
nucleară, prevazută cu numeroşi pori, cu rol în transportul
substanţelor necesare în cadrul nucleului
9.3. Nucleolii
Nucleolii sunt componente subnucleare, de formă sferică.
Rolul nucleolilor
 Păstrarea unei părţi a materialului genetic;

 Geneza ribozomilor;
 Diviziunea celulară.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa

acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În
funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor, elementele
chimice se pot clasifica în:
 MACROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 98%):

o oxigen, (66%)
o hidrogen (10%)
o carbon, (18%)
o azot, (3,5%)
 MICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 2%):

o calciu, (1,2%)
o sulf (0,9%)
o potasiu, (0,15%)
o sodiu, (0,15%)
o clor, (0,1%)
o magneziu, (0,1%)
 ULTRAMICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie

redusă - 0,01%):
o iod
o fier
o mangan
o zinc
o cobalt, etc.
Substanţe anorganice
Substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât

sub formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
Substanţe organice
Aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la
toate procesele intracelulare.
 Acizi nucleici;
 Glucide;
 Lipide;
 Proteine.
PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE GENERALE ALE CELULEI
Printre proprietăţile care diferenţiază materia vie de corpurile lipsite de

viaţă se pot aminti:
 metabolismul
 excitabilitatea
 adaptabilitatea
 multiplicarea
DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împartire) se

realizează pe două căi - directă (amitoză) si indirectă (cariochineză).
Amitoza
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor.
Cariochineza
Diviziunea cariochinetica (in limba greacă karyon = nucleu respectiv

kinesis = mişcare) caracteristică tututor eucariotelor poate fi tipica
(sau equatională) si alotipica (sau reductională), adică mitotică (in
limba greacă mitos = fir) si meiotică (in limba greacă meio = a
injumătăţi). Diviziunea celulară este precedată de o creştere a celulei
in volum, si se caracterizează printr-o succesiune de evenimente

membranare, citoplasmatice si nucleare.
ACIZII NUCLEICI
Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conţine

informaţia genetică din celula dată. Acesta este alcătuit din mii de
nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost propus pentru prima dată
de Richard Altmann, pentru a desemna substanţele complexe pe care
acesta le observase în nucleu.
Structura
Acizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din

nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză şi o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente

legături covalente ( în cadrul nucleotidelor între bazele azotate şi
pentoze) şi legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide
diferite, de ex.: între adenină şi timină/uracil sau între citozină şi
guanină).
Tipuri de acizi nucleici
ADN (3D)
Acizi nucleici naturali

 Acizi dezoxiribonucleici:
o ADN;
 Acizi ribonucleici:
o ARN
Rol şi importanţă
 Păstrarea informaţiei genetice (atat ADN-ul, cât şi ARN-ul);

 Sinteza proteinelor (numai ARN-ul).
 Acizii nucleici reprezintă substratul eredităţii. Ei au inscrisă, sub

formă de codificare biochimică informaţia ereditară în catena
polinucleatidică.
CLASIFICAREA BACTERIILOR IN FUNCTIE DE FORMA
- coc
- bacil
- spirochete
Actinomiceta – sunt bacterii in culturi tinere de a doua zi,

formeaza filamente lungi si ramificate, care se fragmenteaza,
rezultand forme bacilare de diferite lungimi.
- vibrion
Forma: bacteriilor poate sa fie modificata in functie factorii de

mediul extern, varsta, procesele fiziologice. Bacteriile au dimensiunide
ordinul micronilor.
10-3 mm = 1µ (micron)
Miscarea si forma: bacteriilor se poate examina cu microscopul

optic.
Structura bacteriei se examineaza cu microscopul electronic.

Virusii se studiaza numai cu microscop electronic.
10-4 mm =1 mili µ (milimicron)
CLASIFICAREA BACTERIILOR IN FUNCTIE DE

AFINITATEA LA COLORATIA GRAM
Exista bacterii gram pozitiv (G+), se coloreaza albastru si

bacterii gram negativ (G-), se coloreaza rosu.
Structura bacteriei
Bacteriile sunt formate din elemente esentiale (I.EE) si

neesentiale (II.EN)
I. Elementele esentiale (oblogatorii)

1. Peretele bacterian: confera rezistenta bacteriei si este elemetul

de suport al bacteriei. La bacteriile G-, peretele bacterian este
mai subtire decat la bacteriile G+.
2. Membrana citoplasmatica: este semipermeabila cu rol in
schimburile de substanta, reprezinta locul de fixare al
enzimelor. Prezinta prelungiri inspre citoplasma, numite
mezozomi, cu rol in diviziunea directa a bacteriei.
3. Citoplasma: este un sistem coloidal in care se gasesa ribozomii
ce contin ARN (acid ribonucleinic) solubil, mesager si de
transport. Unele bacterii mai contin in citoplasma episomi ADN
(acid dezoxiribonucleinic) numite plasmide, care au un material
genetic independent de ADN-ul cromozomial. Aceste plasmide
(plasmide R) pot contine factori de transfer ai rezistentei
antibiotice.
4. Nucleul.
II. Elemente neesentiale, care nu sunt

obligatorii
1. Capsula: confera virulenta bacteriilor si in acelasi timp

rezistenta.
2. Cilii (sau flagelii): au rol in mobilitatea bacteriei. Pornesc din
imediata apropiere a membranei citoplasmatice, strabatand
dupa aceea peretele, ies in exterior.
3. Pilii (fimbriile) : se gasaesc la suprafata bacteriilor cu rol in
aderarea bacteriilor pe tesuturi, sunt mici si foarte desi, ca o
perie.
4. Sporul: confera rezistenta bacteriei, in conditii

nefavorabile.Bacteriile se inmultesc prin diviziune simpla,
directa. Diviziunea intre germeni, la majoritatea bacteriilor intre
20-30 de minute. Bacilul tuberculoz se divida in 18 ore. In 24
de ore dintr-un germen pot rezulta aproximativ 48 de generatii
noi. Daca pe un mediu de cultura ajunge un germene in 24 de
ore, in acel loc se va forma o gramada vizibila de germeni
numita colonia de germeni.
Cultivarea bacteriilor pe medii de cultura necesita la majoritate 18-
24 ore.
Exista 4 faze ale inmultirii:
1. Faza de lag (perioada de acomodare): dureaza 2 ore.

2. Faza de crestere logaritmica: dureaza 8-10 ore. In aceasta faza
incepe brusc multiplicarea bacteriilor. In aceasta faza incep
procesele metabolice, patogenitatea si virulenta ating punctul
maxim.
3. Faza de stationare: dureaza intre 5-6 ore. In aceasta faza se
instaleza un echilibru intre ritmul de multiplicare si moartea
bacteriei.
4. Faza de declin: ritmul multiplicarii scade, si durata depinde de
la germene la germene.
Modul de actiune a antibioticelor
Antibioticele si chimioterapicele antimicrobiene pot actiona asupra

microorganismelor patogene, bactericid sau bacteriostatic. Actiunea
bactericida consta in in intoxicarea ireversibila a germenilor microbieni

la concentratii minime inhibitorii (CMI), sau ceva mai mari.
Actiunea bacteriostatica: consta in inhibarea multiplicarii

germenilor. Germenii pot fi omorati in vivo (in organism) {sau in vitro -
in eprubeta}, ca urmare a interventiei
mecanismelor de aparare ale organismului.
Mecanismele de actiune la nivelul celulelor bacteriene
A. Actiunea asupra peretului celular: (inhibarea sintezei

pectoglicomului care intra in constitutia peretelui bacterian),
asa actioneaza betalactaminele si vancomicina.
B. Actiunea asupra membranei citoplasmatice : modifica bariera
osmotica a membranei bacteriilor G-, care pierd constiuentii
citoplasmaticisi mor. Asa actioneaza polixinele.
C. Inhibarea sintezei proteice ribozomale : prin legarea de
subunitatile 30S. Asa actioneaza tetraciclinele. 50S - asa
actioneaza cloramfenicolul, macrolidele, lincosamidele.
Interferenta dintre subunitatile 30S si 50S, asa actioneaza
aminoglicozitele.
D. Mecanismul de actiune: actiune la nivelul aparatului nuclear
prin :
- inhibarea ARN polimerazei, ADN dependenta si
blocarea sintezei ARN mesager, umata de scaderea
sintezei proteinelor ribozomale - asa actioneaza
Rifampicina (in tuberculoza, cauzata de bacilul coc) ;
- inhibarea ARN girazei bacteriene, enzima care
supraspiralizeaza ADN-ul blocand astfel diviziunea
celulara - asa actioneaza acidul naridixic si
florochinolonele - Ciprofloxacina, Moxifloxacina

(Alveox), Levofloxacina, Oxofloxacina ;
- actiune competitva cu metabolitii omologi - asa
actioneaza Cotimoxazonul ;
- efect toxic asupra ADN-ului - asa actioneaza
Metronidazolul, antibioticele si chimioterapicele cu
efect bacteriostatic la doze terapeutice, ce sunt utilizate
in : – infectii usoare sau medii
- bolile ciclice tendinta spontana la vindecare, deoarece dupa
oprirea multiplicarii bacteriilor organismul declanseaza mecanismele
proprii de aparare antiinfectioase.
Antibioticele bactericide se utilizeaza in :
- infectii bacteriene cu focare greu sterilizabile

(endocardita, tromboflebite, tuberculoza) ;
- infectii bacteriene cronice sau cu tendinta la
cronicizare, pielonefrite, metroonexite;
- pacientii imunodeprimati.
-
Principiile de terapie antibacteriana
Tratamentul bolilor infectioase trebuie:
- sa fie initiat cat mai devreme in evolutia bolii, aceasta

fiind o conditie esentiala;
- sa fie complet, cumuland toate posibilitatile de atac;
Se disting 4 tipuri de masuri terapeutice :
1. tratamentul etiologic (cauza bolii)

2. tratamentul patogenic
3. tratamentul simptomatic
4. tratamentul igieno-dietetic.
- sa fie individualizat in functie de particularitatea
cazului ;
- sa aiba in vedere toleranta, contraindicatiile si nu in
ultimul rand, pretul de cost.
Tratamentul etiologic: insumeaza masurile destinate anihilarii

agentului patogen, sau a toxinelor elaborate de acesta. Se
diferentiaza doua posibilitati:
- tratamentul etitrop, propriu zis, prin utilizarea

preparatelor antibacteriene, antivirale, antimicrotice;
- tratamentul imun, prin care unii agenti sau toxinele lor
sunt anihilati pe calea apararii imune a organismului
prin anticorpi specifici.
Tratamentul patogenic: cuprine toate masurile necesare combaterii
unor efecte induse de agentul patogen sau corectarii unor insuficiente,
sau dezechilibre majore, cum ar fi: - terapia antiinflamatoare,
anticonvulsivanta, reechilibrarea hidroelectrolitica, acido-bazica,
cardiotonica, etc.
Tratamentul simptomatic: urmareste combaterea sindromului algic,

prin utilizarea antialgicelor, hipertirexiei, prin utilizarea antitermicelor-
Paracetamol-, atenuarea tusei, inhibitori centrali –Codeina-, sedare
(sedative), etc.
Tratamentul igienico-dietetic cuprinde:

- repausul la pat, regimul alimentar (hidro-lacto-zaharat,

hiposodat, hipoglucidic, hipoproteic) adaptat de la caz,
la caz.
Decizia de a initia, continua si/sau sista terapia antibacteriana, trebuie
efectuata cu precautie.
I. ALEGERA TERAPIEI ANTIBACTERIENE-EMPIRICE
Agentul etiologic este adesea necunoscut in momentul initierii unui

tratament. In acest caz, tratamentul prezumtiv trebuie orientat spre
agentii cei mai frecventi intalniti, utilizand o schema ce poseda cel mai
ingust spectru ce poate acoperi microorganismele implicate.
Tratamentul va trebui ulterior modificat in concordanta cu evolutia
pacientului si cu rezultatele de laborator.
- in momentul evaluarii initiale, efectuarea unei coloratii

gram din materialul patologic potential infectat, permite
adesea un diagnostic prezumtiv, rapid si poate fi
esentiala pentru interpretarea rezultatelor ulterioare;
- modele de sensibilitate locala trebuie luate in
considerare in selectarea empirica a terapiei, deoarece
acestea pot valora in limite foarte largi intre comunitati;
- hemoculturile, culturile sunt necesare pentru un
diagnostic precis, si pentru testarea sensibilitatii
germenilor;
- testarea sensibilitatii antibacteriene permite o selectie
rationala a agentilor antimicrobieni si trebuie utilizata
pe aproape toate culturile pozitive semnificative;
- testarea diagnosticii rapide cum ar fi – utilizarea
reactiei de polimerizare in lant si detectarea antigenelor
bacteriene, poate sa furnizeze o confirmare precoce a

prezentei unui agent infectios
II. STATUTUL GAZDEI
Starea clinica a pacientului contribuie la luarea deciziei asupra

rapiditatii cu care trebuie instituit tratamentul, cai de administrare si
terapiei. Pacientii trebuie sa fie evaluati prompti din punct de vedere al
stabilitatii hemodinamice, evolutiei procesului infectios (rapid sau
progresiv) care poate ameninta viata, dar si din punct de vedere al
deficitelor imunologice.
Momentul initierii terapiei antimicrobiene in situatia unui tablou clinic

acut, terapia empirica este initiata imediat dupa prelevarea probelor
biologice. Se impune urgent instruirea tratamentului antibacterian la
pacienti splenectomizati, neutropeninci, si in general la toti pacientii
imunodeprimati.
Calea de administrare:
In infectiile sistemice, de cele mai multe ori se recurge la

administrarea intravenoasa sau microperfuzii. Administrarea orala
este recomandata pentru continuarea tratamentului parenteral, sau
cand este tolerata in infectii usoare si medii, doar este posibila
atingerea de concentratie adecvate la locul infectiei.
Tipul tratamentului: tratamentul bactericid este de preferat fata de

cel bacteriostatic, mai ales in cazul infectiilor severe la pacientii
imunodeprimati. Graviditatea si perioada puerperala desi nici un agent
antibacterian nu este cunoscut a fi complet sigur in timpul sarcinii,
betalactaminele si cefalosporinele sunt cele mai frecvent utilizate in

aceasta situatie. Tetraciclinele, florochinolonele, aminoglicozivele,
sulfamidele sunt total contraindicate.
III. COMBINATIA ANTIMICROBIANA
Utilizarea combinatiei antimicrobiene trebuie, pe cat se poate evitata,

datorita toxicitatii antagonismului farmacologic si selectiei de tulpini
rezistente. Utilizarea empirica a combinatiilor antimicrobiene, pentru a
acoperi in spectru cat mai larg, este justificata doar la pacientii cu
infectii severe, in situatia in care:
 Identificarea agentului patogen nu este clara;

 Agentul etiologic suspectat are o susceptibilitate antimicrobiana
variabila;
 Esecul initierii unei terapii antibacteriene eficiente ar putea
creste mortalitatea.
Combinatiile antimicrobiene sunt indicate pentru a crea sau a produce
un efect sinergic (EAB=EA+EB). Se foloseste in caz de sepsis:
endocardite, peritonite, meningite.
IV. STABILIREA TERAPIEI ANTIBACTERIENE
In momentul initierii unui tratament antibacterian, trebuie luata in

considerare urmatoarele:
 Agentul etiologic a fost identificat?

 Este adecvata concentratia agentului la locul infectiei?

 S-au dezvoltat agentii patogeni rezistenti?
 Daca sindromul infectios persista, aceasta se datoreaza
unui proces infectios, sau este vorba de o alta
afectiune?
V. DURATA TERAPIEI
Depinde de natura infectiei si de severitatea tabloului clinic.

Tratamentul antibiotic trebuie continuat si dupa ce pacientul a devenit
afebril, aceasta fiind monitorizat clinic, biologic.
In general, in infectii medii, durata terapiei este intre 10-14 zile, iar in
infectiile severe, aceasta se poate prelungi la saptamani, luni
(endocardita, artrite, osteomielite, etc.).
Tratamentul antibacterian
Insumeaza toata masurile destinate anihilarii agentului patogen

inclusiv atoxinelor elaborate de agentii infectiosi. Actiunea
antibioticelor asupra germenilor sensibili poate fi:
 Bactericida (distrugere bacteriana);

 Bacteriostatica (stoparea procesului de multiplicare
bacteriana).
PRINCIPALELE CLASE DE ANTIBIOTICE

I. BETALACTAMINELE
In anul 1941 Alexander Fleming a descoperit penicilina.
Clasificare:
 Peniciline;
 Asocieri de betalactamine cu inhibitori de betalactamoze;
 Cefalosporinele;
 Carbapeneme;
 Monobactami.
Penicilinele naturale
Spectrul de actiune al penicilinelor este legat de capacitatea de

penetrare in celula bacteriei, inegala de la o specie la alta. Penicilina
este activa “in vitro” pe:
 Coci gram + (streptococi, pneumococi, streptococi anaerobi);

 Coci gram – (meningococi, gonococi);
 Bacilii gram +:
- aerobi (bacilul carbunos, bacilul difteric)
- anaerobi (clostridiile, bacilul tetami)
● Bacilii gram – (pasteurella si fusobacterium);
● Spirochete (treponema, leptospira, borelia);
● Penicilina G – se administreaza pe cale intramusculara si

intravenoasa
→ penicilina sodica
→ penicilina potasica
Se elimina pe cale renala in doze mari, este neurotoxica, are

penetrabilitate inegala, excelenta in tractul respirator superior si
inferior, nu patrunde in oase.
● Peniciline orale:
- penicilina B – se administreaza per os, in absenta alimentelor.
Peniciline cu actiuni prelungite: Moldamin, Efitard. Se utilizeaza

pentru profilaxia reumatismului articular acut si glomerulonefrita post
streptococica.
Penicilina cu spectru largit:
a) Aminopenicilinele: tulpinii nesecretorii penicilinaze ale

enterobacteriaceelor uzuale (salmonela, shigella, escherichia
coli, klebsiella, haemofhilius influenzae, bordetela pertussis,
parapertussis)
1. Ampicilina: se administreaza pe cale orala si parenterala, are
difuziune excelenta, are resorbtie rapida, neinfluentata de
alimentatie. Se administreaza pe cale orala, intramusculara,
intravenoasa.
2. Amoxicilina: se utilizeaza in infectii acute ale aparatului
respirator superior si inferior. Se administreaza pe cale orala,
intravenoasa si intramusculara.
b) Carboxipenicilinele:
1. Carbenicilina: activa pe pseudomonas, proteus, enterobacte,
morganella, providentia, serratia. Se utilizeaza numai
parenteral.
2. Ticarcilina: are un spectru asemanator, este mai activa pe

pseudonomas, se utilizeaza in infectii sistemice (la nivelul
intregului organism).
3. Ticarcilina+acid clavulanic (Timentin): este mult mai activa
pe germeni gram -.
c) Ureidopenicilinele:
1. Azlocilina: activa pe coci gram +, enterobacteriacee,
acinetobacter, pseudonomas aeruginosa, klebsiella, escherchia
coli.
2. Hiperacilina
3. Mezlocilina: activa pe germeni gram -.
4. Piperacilina+tazobactam (Tazocil): se administreaza pe cale
intravenoasa.
COMUNICARE PROFESIONALA
Definitia comunicarii, stabilirea emitatorului, receptorului

si a caii de transmisie.
Lumea exterioara, natura in varietatea ei, ca si nenumarati

indivizi, semeni ai nostri, si uneori noi insine, cu totii emitem semnale,
in afara sau spre propria noastra persoana. Ni se intampla, apoi, sa
adunam, sa primim sau sa captam aceste semnale, pentru a le da,
gratie raportarii lor la experiente sau constructii anterioare, valoare de
semne: devenim prin urmare, receptori ai unor informatii pe care le-
am interceptat din intamplare, chiar daca nu ne erau direct destinate.
Comunicarea este prezenta in tot ce facem in viata si este

esentiala pentru a putea munci si trai.
Comunicarea se defineste ca fiind un transfer de informatii de

la un emitent (expeditor) la un primitor (destinatar), in conditiile
realizarii acelorasi semnificatii a continutului mesajului la cei doi
subiecti.
Comunicarea poate avea loc in multe forme si include: gesturi,

expresii faciale, semne, voce (tonuri, inflexiuni), in completarea
comunicarii scrise si vorbite.
Comunicarea verbala si nonverbala

Comunicarea verbala
Comunicarea verbala reprezinta modalitatea cel mai des

intalnita de comunicare. Comunicarea nonverbala o insoteste pe cea
verbala, definindu-se in relatia cu aceasta intr-un mod aparte, in
sensul sprijinului pe care ea il furnizeaza prin elemente de intarire,
nuantare si motivare a mesajului (de exemplu acelasi mesaj explicat
de un profesor in sala de clasa sau difuzat la radio).
Comunicarea orala are in centrul demersului sau limbajul.

Limbajul reprezinta mai mult decat un mijloc de transmisie, el este si
un tip aparte de conduita a individului (conduita verbala) ce implica
activitati diverse (vorbire, ascultare, retinerea mesajelor sonore).
Pentru Hybels si Weaver (1989), limbajul reprezinta un ritual;

este vorba despre un ritual care se petrece atunci cand ne aflam intr-
un anumit mediu in care un raspuns conventional este asteptat de la
noi. De exemplu, cineva care merge la o nunta va ura ,,casa de
piatra’’, iar cineva care merge la o inmormantare va spune
,,Dumnezeu sa-l odihneasca’’, si nu invers. Aceste ritualuri ale
limbajului sunt invatate din copilarie, deoarece ele depind de anumite
obiceiuri direct raportate la o anumita cultura si comunitate. De
asemenea, sunt invatate obiceiurile de limbaj corecte si incorecte (de
exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseste pentru prima
data sunt reprimate sever de catre parinti). Ulterior, individul invata sa
foloseasca cuvintele in functie de mediul in care se afla (cu parintii, un
tip de limbaj, la scoala sau la locul de munca, un alt tip de reguli de
folosire a limbajului, iar cu grupul de prieteni, un al treilea tip).
Gandirea si limbajul se dezvolta impreuna. Asa cum modul de

a gandi al fiecarei persoane este unic, si modul de a vorbi este unic.
Aceasta unicitate a limbajului legata de fiecare persoana in parte

poate fi inglobata sub denumirea de stil verbal.
Pentru a imbunatati eficienta comunicarii verbalizate, Hybels si

Weaver recomanda focalizarea atentiei asupra urmatoarelor idei:
- Ce dorim sa comunicam? Chiar daca raspunsul pare

simplu, nu trebuie sa omitem faptul ca, de multe ori, pornim
o comunicare inainte de a fi reflectat indeajuns la totalitatea
ramificatiilor pe care comunicarea noastra le poate avea in
percepria celuilalt;
- Cum dorim sa o facem? Mai precis, ce limbaj vom folosi,
limbaj direct adaptat publicului-tinta;
- Cui ne adresam? Emitatorul va tine seama de experienta
anterioara, directa a publicului cu astfel de mesaje.
Comunicarea scrisa poseda un numar insemnat de avantaje

de care trebuie sa tinem seama:
- durabilitatea in raport cu forma orala a comunicarii

- textul poate fi vazut/citit de mai multe persoane
- poate fi citit la un moment potrivit si poate fi recitit.
Pasii in comunicarea scrisa sunt similari celor din structurarea

unui discurs, cuprinzand:
- faza de pregatire (stabilirea obiectivelor, a rolului si a

audientei)
- faza de redactare (in primul rand, ideile principale sunt
dezvoltate urmarind o serie de indicatori precum: claritate,
credibilitate, concizie; in al doilea rand, sunt folosite cele trei
parti ale unei redactari: o introducere care pregateste
cititorul, un cuprins care reprezinta partea fundamentala ce

face posibila atingerea obiectivelor si o incheiere care
evidentiaza concluziile).
Comunicarea nonverbala
Comunicarea nonverbala (limbajul trupului) este o forma

importanta de comunicare, un limbaj natural, inconstient, care
transmite sentimentele si intentiile reale ale unei persoane. Atunci
cand oamenii interactioneaza unii cu altii, isi transmit si primesc
semnale nonverbale.
Toate comportamentele nonverbale, de la gesturile pe care le

facem, postura, cat de repede sau cat de tare vorbim, la contactul
vizual, transmit mesaje puternice, iar aceste mesaje nu se opresc
atunci cand nu mai vorbim.
Chiar si atunci cand doua persoane sunt tacute, comunica

nonverbal. Deseori, ceea ce spunem si ceea ce comunicam prin
limbajul trupului sunt doua lucruri total diferite. Atunci cand oamenii se
confrunta cu aceste semnale mixte, ascultatorul trebuie sa decida
care dintre mesaje este mai important, mesajul verbal sau cel
nonverbal.
Exista multe tipuri diferite de comunicare nonverbala.

Impreuna, atat limbajul verbal cat si cel nonverbal ajuta la
transmiterea de informatii si sentimente, astfel:
Expresiile faciale
Oratorul roman, Cicero, spunea: ,,Chipul este oglinda

sufletului’’.
Fata umana este extrem de expresiva, capabila sa exprime

diverse emotii fara sa se transmita vreun cuvant. Spre deosebire de
unele forme de comunicare nonverbala, expresiile faciale sunt
universale. Expresiile faciale pentru manifestarea fericirii, furiei,
surprizei, fricii sau dezgustului, sunt aceleasi in majoritatea culturilor.
Miscarile si postura corpului
Modul in care o persoana sta, merge pe jos, se ridica sau isi

mentine pozitia capului, poate influenta perceptia celorlalti. Acest tip
de comunicare nonverbala include postura, pozitia, miscarile subtile si
modul in care se deplaseaza o persoana.
Gesturile
Gesturile fac parte din viata de zi cu zi a unei persoane. Atunci

cand o persoana vorbeste, gesticuleaza, face diverse miscari cu ochii
sau capul, gesturile sale exprima destul de multe lucruri. Cu toate
acestea, gestica poate fi diferita, in functie de cultura si regiune, deci
este important sa se evite interpretarile gresite.
Contactul vizual
Contactul vizual este un tip foarte important de comunicare

nonverbala pentru majoritatea oamenilor. Modul in care o persoana se
uita la alta, poate comunica multe lucruri, de la interes, afectiune sau
ostilitate, pana la atractie. Contactul vizual este important in
mentinerea conversatiei si pentru a evalua raspunsul interlocutorului.
Atingerile
Oamenii comunica mult prin atingeri, isi strang mana, se bat

pe umar, se imbratiseaza, se consoleaza cu diverse gesturi care
implica atingerea.
Distanta
Oricine are nevoie de spatiu fizic, iar necesitatea distantei

dintre doua persoane difera in functie de cultura, de situatie si de
natura relatiei. Apropierea fizica dintre doua persoane poate fi utilizata
in diverse situatii, pentru a comunica mesaje diferite, nonverbale,
inclusiv semnale de intimitate, agresivitate, dominanta sau afectiune.
Vocea
Aceasta nu este importanta doar pentru transmiterea de

mesaje ci si pentru modul in care sunt transmise acestea. Cand
vorbim, celelalte persoane interpreteaza si acorda importanta inclusiv
vocii noastre, nu doar cuvintelor. Se acorda atentie ritmului vocii,
tonului si inflexiunii acesteia, onomatopeelor, etc. Unele sunete pot
indica sarcasmul, altele furia, afectiunea sau adeziunea.
Scopul comunicarii
In procesele de comunicare in care sunt angajati, oamenii

urmaresc atingerea unor scopuri. Dupa opinia lui N. Stanton (1995),
prin intermediul procesului de comunicare se urmaresc intotdeauna
patru scopuri principale:
- sa fim receptionati (auziti sau cititi);

- sa fim intelesi;
- sa fim acceptati;
- sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau
de atitudine).
E. La Monica (1994) retine urmatoarele noua scopuri care,

izolat sau combinate intre ele, pot fi regasite in orice proces de
comunicare:
1. a invata, transmite sau primi cunostinte;
2. a influenta comportamentul cuiva;
3. a exprima sentimente;
4. a explica sau a intelege propriul comportament sau al altora;
5. a intretine legaturi cu cei din jur/a te integra intr-o

colectivitate sau un grup social;
6. a clarifica o problema;
7. a atinge un obiectiv propus;
8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict;
9. a stimula interesele proprii sau a celor din jur.
Comunicarea in practica medicala
Comunicarea este procesul cheie in medicina, fie ca e vorba de

comunicarea dintre medic si pacient, fie intre diversi profesionisti si
public in general. Cea mai importanta este comunicarea intre cadrele
medicale si pacient intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele
necesare stabilirii diagnosticului.
Pentru multe boli cronice comunicarea este, virtual, unica forma

de tratament: sfatul, suportul, informatia fiind esentiale in a ajuta
bolnavii sa se adapteze la un stil de viata mai limitat impus de boala.
De aceea insusirea unei inalte competente comunicative trebuie sa
constituie o prioritate pentru profesionistii din domeniul sanatatii, in

special pentru cadrele medicale.
In cadrul relatiei de comunicare cadre medicale-pacient,

cadrele medicale sa poate recunoaste si descifra corect mesajele
verbale si nonverbale transmise de pacient. Lucrul acesta presupune
ca, in cadrul relatiei de comunicare, cadrele medicale sa poata
recunoaste si descifra corect mesajele verbale si non-verbale
transmise de pacient, sa utilizeze si modalitatile verbale si nonverbale
de comunicare cele mai adecvate pentru a transmite informatii
pacientului, in functie de situatia de comunicare existenta (gravitatea
bolii, tipul pacientului, urgenta).
Efectele comunicarii adecvate
Exista dovezi clare in legatura cu efectele benefice pe care le

are comunicarea intre cadrele medicale si pacient, atat asupra
raspunsului fiziologic si psihologic al pacientului in procesul terapeutic,
cat si in privinta respectarii indicatiilor medicale si a obtinerii unui grad
inalt de satisfactie, in legatura cu ingrijirea primita.
Controlul durerii postoperatorii
Durerea este in esenta un fenomen fiziologic relativ identic la

toti indivizii. Manifestarile ei nu comporta doar ,,senzatia de durere’’ cu
raspunsurile ei imediate, ci comporta o serie de stari afective asociate,
concretizate in ceea ce se numeste ,,experienta durerii’’.
De exemplu, nervozitatea este legata de trairea durerii in asa

masura, incat reducerea nervozitatii poate diminua durerea. O parte
importanta a efectelor unor analgezice vizeaza reducerea nervozitatii.
Cercetarile sugereaza existenta unei conexiuni inverse (feedback)
intre durere si anxietate (care la randu-i este generata de

incertitudine, de lipsa de informatie si control). S-a dovedit ca
reducerea anxietatii prin informatii si instructiuni postoperatorii
contribuie la reducerea nivelului durerii postoperatorii.
Reducerea anxietatii si stresului preoperator
Este stiut ca nelinistea de dinaintea interventiei chirurgicale

poate influenta atat de mult starea pacientului, incat sa-i fie necesara
o doza mai mare de anestezie pentru a se produce anestezia. Prin
urmare, ,,directionarea’’ anxietatii preoperatorii este cateodata
necesara nu doar pentru a reduce doza de anestezie, ci pentru a
optimiza starea fiziologica generala a pacientului inaintea interventiei.
Studii la scara redusa au evidentiat faptul ca ingijirea acordata
de un asistent medical pregatit special pentru comunicarea cu
pacientul duce la reducerea stresului inregistrat de pacient si la o
scadere a complicatiilor somatice care survin dupa operatie. Aceste
efecte benefice ale comunicarii pot fi obtinute si datorita rudelor
apropiate.
In mod obisnuit pacientul este informat despre variatele
procedee prin care va trece inainte si dupa operatie, de exemplu:
dezinfectia cutanata, consecintele anesteziei, hranirea intravenoasa
prin perfuzie etc.
Cei mai multi pacienti sunt foarte interesati de asemenea

detalii, dar o mica parte nu sunt interesati, fie pentru ca se cred bun
cunoscatori, fie pentru ca ei considera ca orice informatie este
suparatoare.
Pentru ca informarea pacientului sa aiba efectul scontat,

trebuie incorporata in cadrul instructiunilor complementare specifice.
Informarea in sine are valoare prin reducerea anxietatii, pornind de la
minimalizarea sau suprimarea grijilor pe care le are pacientul.
Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar pentru societatea

de astăzi, multe din problemele individului tind să devină din ce în ce
mai mult, probleme ale societăţii. Efectele extinse ale transformărilor
care au loc în dinamica socială determină această schimbare de
atitudine. În acelaşi timp, problemele majore ale societăţii se înscriu
ca factori modelatori ai personalităţii individului. Respectarea
individualităţii se conturează tot mai mult ca şi regulă esenţială a unei
societăţi civilizate.
În acest context, procesul de nursing, se defineşte ca un proces

dinamic, adaptabil la cerinţele individului şi trebuinţele societăţii,
mentinându-şi nealterat obiectivul principal, obţinerea unei mai bune
stări de sănatate pentru individ, familie, comunitate.
Astăzi procesul de nursing a căpătat valenţe noi, rolul

asistentului medical a devenit mai complex, în sensul lărgirii sferei de
activitate, una dintre îndatoriri fiind aceea "de a diagnostica şi stabili
atitudinea terapeutică adecvată pentru răspunsul individului faţă de o
problemă de sănătate actuală sau potenţială”.
În centrul îngrijirilor de sănătate se află pacientul, dar el nu mai

este perceput simplist doar ca un individ ce suferă de o anumita
boală, ci este apreciat holistic ca o persoană cu necesităţi fizice,
emoţionale, psihologice, intelectuale, sociale şi spirituale. Aceste
necesităţi inter-relaţionează, sunt interdependente, de egală
importanţă şi reprezintă fundamentul intervenţiilor asistentului medical
ce va trebui să se adapteze la o infinitate de reacţii, manifestări, trăiri,
relaţii interpersonale, generate de unicitatea profilului psihic al
protagoniştilor implicaţi şi de specificul situaţiei concrete în care îşi
desfăşoară activitatea.
Este important ca asistentul medical să fie familiarizat cu

aspectul complex al naturii psihice umane, să înţeleagă că indivizi
diferiţi au reacţii diferite faţă de aceeaşi problemă urmare a structurii
lor unice de personalitate. Există mai multe accepţiuni ale conceptului
de personalitate, dar cea mai folosită este aceea ce defineşte
personalitatea ca fiind "organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a
caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane;
organizare ce determină adaptarea sa unică la mediu” , (Eysenck).
Vom putea aprecia pe deplin un individ doar dacă îi vom

cunoaşte mediul de viaţă şi activitate.
Suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce devenim, în mare parte,

datorită contextului social în care existăm şi ne desfăşurăm
activitatea. Socializarea se realizează în interiorul diverselor grupuri
umane (familie, şcoală, prieteni, colectiv de muncă). Grupul
intermediază individului relaţia cu societatea şi cu sine.
Individul dezvoltă concomitent şi continuu relaţii informaţionale cu

lumea externă şi cu propria fiinţă, întreţinând la nivelul normalului, un
echilibru între cunoaşterea de sine şi cunoaşterea realităţii. Fiecare ne

naştem cu un potenţial uman care se valorifică şi se dezvoltă treptat
pnn . socializare, asimilarea valorilor şi comportamentelor sub forma
unei învăţări continue.
Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în

câteva idei principale ce stau la baza susţinerii ştiinţifice a desfăşurării
procesului de nursing:
• individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă

mai mult decât suma părţilor sale componente;
• individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător,

schimbând materie şi energie cu acesta;
• evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în

timp şi spaţiu;
• individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie,

imaginaţie, senzaţii, emoţii.
Toate aceste aprecieri subliniază evoluţia conceptului

"îngrijirilor de sănătate" de-a lungul timpului şi adaptarea acestuia la
principiile de organizare actuală a sistemului sanitar, urmărind în
principal rolul asistentului medical:
• asistentul medical reprezintă un element important al echipei

medicale;
• asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe

bine stabilite;
• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a

îmbolnăvirilor, în prezent accentul se pune pe prevenirea bolilor şi
promovarea stării de sănătate;
• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât şi a

comunităţii (promovarea sănătăţii, educaţia pentru sănătate).
Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de

îngrijire se poate face conform unui model conceptual. Conceptele
sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de practică, iar pentru a
fi complete trebuie să conţină elemente critice severe precum
procesul de nursing, un scop anume, un raţionament, o specificare a
rolului profesional, o descriere a clientului şi a aşezării clinice.
I. Modelul conceptual al Virginiei Henderson
În cartea sa, „Principii fundamentale ale îngrijirii nursing”,

defineşte funcţia nursei astfel:
„Rolul esential al nursei este de a ajuta individul bolnav sau

sănătos prin activităţi ce contribuie la menţinerea sau redobândirea
sănătăţii (sau sa-l asiste în ultimele clipe), pe care ar putea să le
îndeplinească singur dacă ar avea puterea, voinţa sau cunoştinţele
necesare, să-l ajute să facă aceasta pentru a-şi recâştiga
independenţa cât mai repede posibil.”
Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul

ca fiind un tot unitar caracterizat prin nevoi fiziologice şi aspiraţii
denumite generic nevoi fundamentale. Acestea sunt:
1. A respira
• respiraţia este procesul fiziologic prin care oxigenul din aerul

atmosferic ajunge până la nivelul celulelor, unde este folosit În
reacţiile de oxido-reducere, dioxidul de carbon rezultat fiind eliminat
din organism prin expiraţie;
• o respiraţie eficientă presupune şi o bună circulaţie deoarece

sângele joacă rolul de transportor pentru gazele respiratorii;
• disfuncţia respiratorie atrage după sine o perturbare a Întregului

orgamsm atât la nivel fiziologic şi fiziopatologie (hipoxie tisulară,
hipercapnie) cât şi psihologic (senzaţie de sufocare, anxietate,
teamă).
2. A bea şi a mânca
Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea organismului adult, ea

având un rol deosebit de important În buna desfăşurare a proceselor
fiziologice ale organismului.
Un individ poate supravieţui cu:
• 15% din funcţia normală a ficatului
• 25% din funcţia normală a rinichilor
• 35% din numărul total de hematii
• 45% din suprafaţa de hematoză pulmonară

• 70%din volumul plasmatic.
Reducerea volemiei cu mai mult de 30% este critică pentru

supravieţuire.
• aprecierea statusului volemic al pacientului se poate face pe baza

examenului clinic şi a investigaţiilor paraclinice dar cel mai simplu
prin stabilirea bilanţului hidric aport - pierderi (intrări - ieşiri);
• deficitul de apă al organismului va fi corectat prin hidratare per os

sau la nevoie prin administrare de soluţii perfuzabile coloidale sau
cristaloide;
• excesul de apă al organismului impune restricţionarea aportului şi

administrarea de diuretice;
• principalul mecanism fiziologic de reglare a cantităţii de apă din

organism este reflexul de sete. La vârstnici acest reflex diminuă
astfel că în mod obişnuit aceştia prezintă un anumit grad de
deshidratare;
• o alimentaţie sănătoasă vizează mai multe aspecte: cantitatea

alimentelor, calitatea acestora, ritmul de administrare;
• o dietă adecvată trebuie să asigure un aport suficient de nutrienţi,

vitamine, apă şi săruri minerale, aport adaptat necesităţilor
organismului.
3. Nevoia de a elimina
• organismul este un sistem deschis în permanentă interacţiune cu

mediul înconjurător, schimbând cu acesta materie şi energie;
• eliminarea satisface nevoia organismului de a îndepărta anumite

substanţe nefolositoare rezultate din metabolism sau digestie;
• fiziologic eliminarea are loc la nivelul tegumentelor (transpiraţie),

respiraţiei (expiraţie), aparatului renal (diureză), aparatului digestiv
(scaun), aparatului genital feminin (menstruaţie );
• în anumite condiţii patologice se produc modificări ale modalităţilor

de eliminare ale organismului:
◦ transpiraţii abundente (coma hipoglicemică) ş hemoptizie

(neoplasm pulmonar)
◦ vărsături bilioase (colecistită)
◦ vărsături explozive în jet, neprecedate de greaţă (tumori

cerebrale)
◦ hematemeză {vărsături cu aspect de zaţ de cafea ce apar în

hemoragia digestivă superioară)
◦ hematurie (urină cu sânge)
◦ tulburări ale tranzitului intestinal cu alternanţa constipaţie /

diaree (tumori de colon)
◦ melenă (tumoră de colon)
◦ amenoree (lipsa menstruaţiei - ovar polichistic).
4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură
• nevoia de a te mişca şi a avea o bună postură reprezintă un aspect

esenţial al mecanismului de integrare a individului în mediul
înconjurător şi orice disfuncţionalitate legată de această nevoie

fundamentală are repercursiuni în plan fizic, psihic şi social;
• menţinerea independenţei de mişcare şi a unei bune posturi

presupun integritatea structurală şi funcţională a sistemului osos,
sistemului muscular, sistemului nervos, aparatului vestibular;
Putem întâlni:
◦ paralizie - absenţa completă a forţei musculare, urmare a

pierderii contractilităţii musculaturii striate datorită
întreruperii uneia sau mai multor căi motorii cortico-
musculare;
◦ pareza - uşoară slăbire a forţei musculare;
◦ hemiplegia - paralizia unei jumătăţi de corp;
◦ monoplegie - paralizia unui singur membru;
◦ paraplegia - paralizia jumătăţii inferioare a corpului;
◦ tetraplegia - paralizia celor patru membre.
• apariţia deficitelor motorii atrage după sine o serie de alte modificări:
◦ tendinţa de limitare a folosirii părţii afectate;
◦ nesiguranţa echilibrului;
◦ mersul cu paşi mici;
◦ diminuarea încrederii în sine;
◦ teama de a nu cădea;
◦ nervozitate, nelinişte.
5. Nevoia de a dormi şi a se odihni
• somnul reprezintă o extindere a procesului de inhibiţie la nivelul

scoarţei cerebrale, expresia somatică a unei decuplări temporale a
individului faţă de mediul exterior.
• Necesarul fiziologic de somn diferă după vârstă:
• la copii 12-14 ore
• la adulţă 7-9 ore
• la vârstnici 5-7 ore;
• odihna şi somnul în bune condiţii şi timp suficient sunt

indispensabile unei bune funcţionări a organismului la randament
maxim;
• oboseala se defineşte ca fiind acea stare temporară a organismului

care apare în urma unui efort excesiv sau de prea lungă durată şi
care se anulează ca urmare a unei perioade de odihnă;
• numeroase observaţii şi experimente au demonstrat că oboseala nu

este un element periferic, legat de organele efectoare (sistemul
muscular) ci un fenomen central, nervos, legat fie de consumarea
substanţei excitative a neuronilor, fie de cauze fiziopsihice mai
complexe (tipul de sistem nervos, experienţa de adaptare la mediu a
individului);
• asistentul medical va trebui să diferenţieze:
◦ oboseala patologică - care este parte a tabloului clinic al

anumitor boli (hepatită, tuberculoză, diabet)
◦ oboseala fiziologică - normală;
• remediul cel mai bun al oboselii nu este întotdeauna odihna

înţeleasă ca şi stare de inactivitate absolută, simpla întrerupere a
activităţii şi aşteptarea pasivă a refacerii energiei cheltuite;
• nu orice fel de repaus, indiferent de moment şi condiţii este

reconfortant
• odihna cea mai eficace constă în alternare a raţională a unei

activităţi cu alta. Acest mod de odihnă a fost numit odihnă activă şi a
căpătat o largă răspândire după fundamentarea sa ştiinţifică (de
către LM. Secenov).
Principiile odihnei active:
a). una şi aceeaşi activitate, de aceeaşi intensitate trebuie să se

adreseze, alternativ unor organe simetrice;
b). activităţile bazate în mod predominant, pe primul sistem de

semnalizare (mimica, gestica) trebuie să fie alternate cu cele
bazate, în mod predominant pe cel de-al doilea sistem de
semnalizare (limbajul);
c). să nu se treacă la introducerea activităţii de variaţie mai înainte

de a semnala oboseala în activitatea principală, avându-se însă
grijă ca alternare a activităţii să nu se facă prea târziu;
d). activitatea secundară să nu fie mai obositoare decât cea

principală.
6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca
• omul este o fiinţă socială. Integrarea în grup se ţace pe baza unor

comportamente învăţate, a unor valori asumate. Îmbrăcămintea are
valoare practică (protejează corpul de variaţiile climei) dar şi valoare
de simbol (exprimă personalitatea şi unicitatea individului);
• dificultatea sau imposibilitatea de a se îmbrăca, dezbrăca, de a

purta îmbrăcăminte adecvată este percepută de către individ ca o
lezare a libertăţii sale cu implicaţii în percepţia sentimentului de
demnitate şi autorespect.
7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale
• menţinerea constantă a temperaturi corpului, în ciuda variaţii lor

termice exogene ŞI a diverselor activităţi ale organismului, implică
intervenţia adecvată a unor modificări funcţionale complexe
(metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc.)
coordonată prin mecanismul de termoreglare, controlat de centrii
hipotalamici, ce menţin permanent şi dinamic echilibrul între
producerea şi pierderea de căldură din organism;
• temperatura corpului este menţinută constantă, în condiţiile unor

mari modificări ale temperaturii mediului. Fiind influenţată de o serie
de factori fiziologici (starea de somn sau de veghe, digestie,
activitatea fizică, etc.) temperatura corpului prezintă variaţii ciclice,
având valori minime între orele 4-6 dimineaţa şi atingând valori
maxime, care în general nu diferă cu mult de 0,50 C faţă de cele
matinale, între orele 16-17 după-amiaza;
• perturbările mecanismului de termoreglare conduc la apariţia a două

situaţii cu particularităţi
distincte: hipotermia, hipertermia.
8. nevoia de a fi curat, Îngrijit, de a-ţi proteja tegumentele şi

mucoasele
• definiţia completă a stării de sănătate este aceea ce o apreciază ca

fiind starea de bine bio-psiho-social; 3
• starea de bine biologic presupune integritatea funcţională a

structurilor organismului şi la aceasta contribuie şi protejarea
tegumentelor şi mucoaselor, prin menţinerea curăţeniei şi igienei
personale;
• nevoia de a fi curat şi îngrijit, presupune un comportament învăţat,

reflectă o anumită trăsătură de personalitate şi indică un anumit nivel
de înţelegere şi respect al individului;
• deficitul în satisfacerea acestei nevoi fundamentale, necesită

implicarea activă a asistentului medical atât în suplinirea măsurilor
elementare de igienă cât mai ales în însuşirea de către pacient a
anumitor deprinderi.
9. Nevoia de a comunica
• comunicarea reprezintă una dintre trebuinţele fundamentale, de

ordin spiritual a oamenilor, fiind o modalitate esenţială de
interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între interlocutori,
menit să realizeze o relaţie interumană durabilă determinând

menţinerea ori modificarea comportamentului individual sau de grup;
• comunicarea interumană se realizează cu ajutorul limbajului verbal

sau nonverbal prin care se schimbă mesaje (informaţii, simboluri,
semnificaţii, idei, sentimente, intenţii, etc.) pentru a influenţa, mai
ales calitativ, comportamentul celuilalt;
• a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi înseamnă:
◦ să convingi,
◦ să poţi dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea,
◦ să informezi inteligibil şi să înţelegi corect semnificaţia

mesajului,
◦ să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi

modificările comportamentale ale interlocutorului;
• în cadrul procesului de nursing comUnIcarea are un rol esenţial, ea

fiind o unealtă de influenţare şi modificare a comportamentului
pacientului, în sensul înlăturării sentimentului de teamă şi nesiguranţă,
urmărind creşterea încrederii în sine, urmare a înţelegerii corecte a
situaţiei sale;
• este important ca în procesul de comunicare asistenta să

folosească un limbaj adecvat şi accesibil pacientului.
10. Nevoia de a evita pericolele
• individul sănătos este capabil să reacţioneze adecvat la variaţiile

continue ale parametrilor mediului exterior prin mecanisme de
adaptare dezvoltate ontogenetic şi filogenetic, ceea ce îi asigură

menţinerea homeostaziei mediului intern şi a echilibrului psihic,
conferindu-i sentimentul de siguranţă;
• prezenţa bolii este de fapt o ameninţare a "stării de bine bio-psiho-

social", ce vizează integritatea funcţională a structurilor organismului
şi sentimentul încrederii în propriile forţe; pacientul se simte
vulnerabil, nesigur, expus pericolelor, chiar dacă uneori nu-şi
exteriorizează sentimentele;
• în aceste condiţii este importantă asigurarea unui climat de

încredere, înţelegere şi suport din partea echipei de îngrijire, în
concordanţă cu caracteristicile pacientului: vârsta, inteligenţa, stilul
de viaţă, credinţe le şi valorile sale, experienţele anterioare.
11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de

a practica religia
• nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori exprimă

necesitatea individului de a-şi afirma apartenenţa la un anumit grup
social ceea ce în esenţă îi conferă sentimentul de siguranţă;
• valorile sunt calităţile pe care le capătă pentru om elementele

realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini
(politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi
umane (categorie socială, naţiune);
• numeroase cercetări au evidenţiat că practicarea religiei contribuie

la menţinerea echilibrului
psihic al individului, acţionând prin mai multe mecanisme:

◦ credinţa (care încurajează serenitatea),
◦ sentimentul de apartenenţă la un grup care te susţine,
◦ valorizarea obişnuinţelor unei vieţi regulate (care încurajează

mulţumirea);
• este evident faptul că asistentul medical trebuie să dea dovadă de

disponibilitate, compasiune şi toleranţă faţă de pacienţii care au stiluri
de viaţă, atitudini şi sisteme de valori diferite de ale sale. Ea va trebui
să-şi supravegheze şi să-şi controleze comportamentul propriu astfel
încât binele pacientului să rămână principala motivaţie a acţiunii sale,
tot timpul.
12. Nevoia de autorealizare
• a fi preocupat în vederea realizării personale reprezintă o nevoie

fundamentală de ordin superior a individului ce implică atingerea
potenţialului său maxim prin valorizarea configuraţiei unice a
personalităţii, creativităţii, proceselor cognitive, structurilor afective şi
volitive;
• când această nevoie nu este satisfăcută apare sentimentul de

frustrare (imposibilitatea de a-ţi îndeplini o dorinţă sau a-ţi exercita
un drept) cu reperrcursiuni asupra sentimentului de stimă şi
încredere în sine;
• se poate spune că nevoia de realizare şi autorealizare corespunde

unei trebuinţe intrinseci de interacţiune cu realitatea înconjurătoare
şi se exprimă în mod diferit în funcţie de vârstă, sex şi condiţiile
socio - culturale în care se dezvoltă individul.
13. Nevoia de a se recreea
• activităţile recreative şi ludice sunt parte importantă a vieţii

individului, esenţiale în menţinerea echilibrului sau interior asigurând
relaxarea fizică şi psihică;
• jocul şi activităţile agreabile în general au implicaţii benefice certe în

desfăşurarea proceselor afectiv emoţionale (sentimentul de
mulţumire, bucurie, plăcere) asigurând condiţii proprice de afirmare a
personalităţii, facilitând interrelaţionarea cu indivizi cu preocupări
asemănătoare.
14. Nevoia de a învăta cum să-ţi păstrezi sănătatea
• fiinţa umană, se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială

şi materială, cu semenii, cu natura, cu situaţiile pe care le
stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu sine
însuşi;
• învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de

formare intelectuală, emoţională şi voliţională, de elaborare a
deprinderilor, a conştiinţei şi a comportamentului social cult;
• prin învăţare personalitatea umană se construieşte, se menţine şi se

regenerează permanent.
Implicată în educaţia pentru sănătate a individului şi a comunităţii,

asistentul medical contribuie activ la acumularea de cunoştinţe,
atitudini şi deprinderi în scopul menţinerii sau redobândirii sănătăţii.
Modelul conceptual al Virginiei Henderson permite o apreciere globală

a individului ca un tot unitar ce reprezintă mai mult decât suma părţilor
sale componente, având particularităţi ce îi conferă unicitate.
II. Modelul conceptual al lui Abraham Maslow
Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman

este rezultatul interacţiunii dintre nevoile sale fundamentale şi
realitatea mediului înconjurător. Nevoile fundamentale pot fi
ierarhizate în ordinea priorităţilor pe cinci niveluri diferite
interconectate între ele:
1. Nevoi fiziologice:
• asigură menţinerea homeostaziei mediului intern
• includ trebuinţe organice (respiraţia, nutriţia, excreţia, menţinerea

temperaturii organismului) dar şi nevoi psihologice (nevoia de
odihnă şi somn, evitarea durerii)
• nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu

indispensabile. Sexul este esenţial pentru supravieţuirea speciei
nu a individului.
2. Nevoia de siguranţă şi securitate

• include siguranţa şi securitatea fizică (apărare, adăpost, locuinţă)

şi psihică (confort, protecţie) .
3. Nevoia de apartenenţă şi afectivitate, nevoi sociale
• apartenenţă la un grup social (familie, prieteni, colegi de muncă)
• integrare şi acceptare
• iubire şi înţelegere.
4. Nevoia de stimă şi respect
• recunoaştere şi apreciere
• consideraţie
• recunoştinţă
• valorizare.
5. Nevoia de cunoaştere, autocunoaştere
• a ştii, a înţelege
• a rezolva
• a crea.
Ierarhizarea trebuinţelor individului permite aprecierea sa pe

ansamblu şi se dovedeşte a fi extrem de utilă în organizarea
procesului de nursing permiţând adaptarea intervenţiilor asistentului
medical la nevoile pacientului.
Evoluţia spre o nevoie superioară se poate realiza doar atunci când

nevoia inferioară este pe deplin satisfăcută, de aceea această
ierarhizare mai este cunoscută sub denumirea de "piramida sau
spirala trebuinţelor individului uman".
III. Modelul conceptual Hildegard Peplau
Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul

teoretic „Relaţiile interpersonale în nursing”, unde nursingul este
un „proces terapeutic interpersonal important…Nursingul este un
instrument educativ, o forţă matură care ţinteşte să promoveze
mai departe mişcarea personalităţii în direcţia curativă,
constructivă, productivă, personală, şi existenţa comunităţii”.
Peplau foloseşte termenul de “nursing psihodinamic”, descriind si cele

patru faze ale acestei relaţii:
◦ orientarea - pacientul şi nursa identifică problema de boală
◦ identificarea – pacientul cunoaşte nursa şi apoi acceptă

ajutorul
◦ exploatarea – pacientul se foloseşte de ajutorul nursei
◦ rezoluţia – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar

IV. Modelul conceptual Ida Jean Orlando
Ida Jean Orlando a identificat patru practici pe care le-a considerat de

bază pentru nursing
(observarea, raportarea, înregistrarea şi îndeplinirea acţiunilor,

pentru şi cu pacientul) descriind două tipuri de acţiuni nursing:
◦ Acţiuni nursing planificate sunt cele care stabilesc sau

satisfac nevoile imediate ale clientului
◦ Acţiuni nursing automate sunt cele care au fost decise pe

alte considerente decât pe nevoile imediate ale clientului, dar
acestea sunt consecvent ineficiente.
Teoria lui Orlando este specifică interacţiunii nursă-pacient. Scopul

asistentului este de a determina şi de a răspunde nevoilor imediate
ale pacienţilor şi de a îmbunătăţi starea lor, prin scutirea de suferinţă
sau disconfort. Orlando pune accentul pe acţiunea planificată (mai
degrabă decât pe acţiunea automată), bazată pe observarea
comportamentului pacienţilor verbală şi non-verbală, care duce la o
anumită concluzie, confirmată sau neconfirmată de către pacient,
ducând la identificarea de către nursă a necesităţilor pacientului,
putând astfel să-i ofere acestuia o îngrijire medicală eficientă.
V. Modelul conceptual Dorothy Johnson

sau Modelul Sistemelor comportamentale care se concentrează pe

compotramentul pacientului luat ca un întreg organizat si integrat,
format din 7 subsisteme strâns legate între ele:
◦ ataşamentul
◦ dependenţa
◦ ingestia
◦ eliminarea
◦ sexualitatea
◦ agresiune/protecţie
◦ realizarea
Al 8-lea subsistem – reintegrarea - a fost adăugat mai târziu în

1997 de Holaday. Fiecare subsistem îndeplineşte sarcini specializate
pentru sisteme integrate si fiecare este structurat prin 4 elemente
motivaţionale precum scop, set, alegere şi acţiune/comportament.
Funcţia nursingului este să ajute restaurarea echilibrului fiecărui

subsistem şi să prevină în viitor tulburările sistemului.
VI. Modelul conceptual Dorothea Orem
Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de

auto îngrijire şi sistemul nursing.
Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza

autoîngrijirea. În acord cu acest model există 3 categorii de cerinte
pentru autoîngrijire:
◦ Cerinţe universale – asociate cu procesul vieţii şi menţinerea

integrităţii structurale şi funcţionale
◦ Cerinţe de dezvoltare - asociate cu procesul de creştere şi

dezvoltare în diverse stadii ale ciclului vieţii
◦ Cerinţe determinate de starea de sănătate – deviaţii de la

sănătate, de la deviaţii structural funcţionale sau
constituţionale/defecte genetice.
În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii

să-şi satisfacă propriile cerinţe de auto îngrijire. D. Orem a identificat
3 tipuri ale sistemului nursing:
◦ Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a

incapacităţii pacientului de a îndeplini activităţile de
autoîngrijire, sprijin şi protecţie.
◦ Sistemul parţial compansator – compensarea parţială pentru

pacienţii care sunt incapabili de a îndeplini activităţile de
autoîngrijire.
◦ Sistemul de sprijin şi educaţie – nursa ajută pacienţii care

sunt capabili şi pot învăţa activităţi de autoîngrijire, îi asistă
pe ei în luarea deciziilor şi-i ajută să dobândeasca
îndemânări şi cunoştinţe.
VII. Modelul conceptual Levine
Imaginat de Myra Levine, numit şi Modelul Conservării are la bază trei

mari concepte: integritate, adaptare şi conservare. Acesta se
concentrează pe indivizi ca fiinţe holiste iar domeniul major de interes
este menţinerea persoanei ca un întreg. Myra Levine a sugerat 4

principii ale menţinerii conservării, care au ca scop să faciliteze
adaptarea pacienţilor:
◦ Conservarea energiei pacientului – conservarea resurselor

energetice, fiziologice şi psihologice ale idividului
◦ Conservarea integrităţii structurale – conservarea formei şi

funcţiilor corpului pacientului
◦ Conservarea integrităţii personale – menţinerea stimei de

sine şi a identităţii psihologice a pacienţilor
◦ Conservarea integrităţii sociale – păstrarea familiei,

comunităţii şi afilierilor culturale ale pacientului
În esenţă, Levine vede viaţa individului ca un proces a menţinerii

integrităţii prin adaptare, facilitată prin adaptare. Levine a notat că
modelul ei este potrivit pentru investigarea interfeţei dintre mediile
intern şi extern ale persoanei.
VIII. Modelul conceptual Imogene King
Conform lui Imogene King, „Procesul de nursing este un proces

interpersonal de acţiune, reacţiune şi interacţiune, în cadrul căruia
nursa şi pacientul împărtăşesc informaţiile despre percepţiile lor în, în
timpul unei situaţii care necesită îngrijiri.”
Interacţiunea sistemelor cadru şi obiectivele îngrijirii, se

concentrează asupra indivizilor, asupra relaţiei lor interpersonale şi
contextul social prin 3 sisteme ce interacţionează între ele: personal,
interpersonal şi social. În fiecare dintre aceste 3 sisteme, King a
identificat concepte ce furnizează un concept structural, descriind

procesele în fiecare dintre cele trei sisteme:
◦ Sistemul personal
◦ Percepţia
◦ Interesul personal
◦ Imaginea corpului
◦ Creşterea şi dezvoltarea
◦ Timp
Spaţiu
◦ Sistemul interpersonal
◦ Rolul
◦ Interacţiunea
◦ Comunicarea
◦ Înţelegerea
◦ Stress-ul
◦ Sistemul social
◦ Organizare
◦ Putere
◦ Autoritate
◦ Statut
◦ Factorul decizional
Prin Modelul King, domeniul nursingului include promovarea,

menţinerea şi restaurarea sănătăţii.
IX. Modelul conceptual Betty Neuman
În 1972 Betty Newman enunţă aşa numitul „Model al sistemelor în

îngrijirile de sănătate”, este concetrat pe persoană ca un sistem
complet, cu subpărţi ce reprezintă un sistem deschis, compus din 5
variabile care interacţionează între ele: fiziologică, psihică, socio-
culturală, de dezvoltare şi spirituală, având o reprezentare grafică sub
forma unor cercuri concentrice. Interacţiunea acestor variabile
determină cantitatea de rezistenţă a unui individ, care poate creşte
împotriva factorilor de stress.
În centrul protecţiei persoanei este prima linie de apărare

împotriva stressorilor, care este o linie linie flexibilă de rezistenţă,
reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva
stressorilor.
Următoarea barieră de protecţie este linia normală de apărare, ce

include factori ca: stilul persoanei de a face faţă, etapa de dezvoltare.
Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare

compusă din factori dinamici care pot varia în răspunsul la diferite
circumstanţe.
În Modelul Neuman persoana menţine echilibrul şi armonia între

mediile interne şi externe, prin adaptare la stress şi prin apărarea
împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al nursingului

este să ajute la atingerea şi menţinerea stabilităţii clientului.
X. Modelul de adaptare Roy
În viziunea lui Callista Roy, fiinţele umane sunt sisteme

adaptative bio-psiho-social, care au capacitatea de a face faţă la
schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului
Roz în sistemele umane există 4 subsisteme: nevoi fiziologice,
conceptul de sine, rolul funcţional şi interdependenţa.
Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează

mecanisme pentru a face faţă stimulilor de mediu şi schimbării.
Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este interesat de
nevoia pentru integritate fiziologica. Modelul adaptativ al conceptului
de sine se adresează nevoii de integritate psihică. Modurile de
adaptare ale rolului funcţional şi interdependenţa se concentrează pe
nevoia de integritate socială.
Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze

adaptarea individului în cele patru moduri, pe durata sănătăţii şi a
bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează adaptarea.
Intervenţiile nursing, în general, dau forma creşterii şi descreşterii,
modificării, retragerii sau menţinerii stimulilor interni şi externi care
afectează adaptarea.
Elementele chimice din organismul uman
Elementele chimice inserate în sistemul periodic pot fi: metale şi

nemetale.
Elementele chimice care se găsesc în organismul uman se numesc

bioelemente
Elemente Chimice
- Metale
- Nemetale
Metalele pot fi (vezi sistemul periodic):

 Netranziţionale din grupele principale: Na, K, Ca,
Mg.
 Tranziţionale: Fe, Co, Mn, Mo, Cu, etc.
Nemetale – elemente organogene care intră în componenţa

organismului uman: C, H, O, P, S, X.
O – 65%
C – 18 %
H – 10 %
N – 3% azot.
Sulf – 0.25%
P – 1%
K – 0,35%
Sodiu – 0,15%
Mg – 0,05%
Cl si restul elementelor
Altă clasificare a elementelor din componenţa organismului uman:

- Macroelemente (99,99%). Organismul are nevoie de ele în
cantităţi mari: C, H, O, N, K, Na, Cl, Ca, P, Mg.
- Microelemente (0,01%): organismul are nevoie de ele în
cantităţi extrem de mici: F (fluor), Mn, Fe, Co, Cr, I, Zn, Cu, Mo,
Se.
Importanţa biologică a unor elemente chimice:

- Na: Controlează absorbţia, distribuţia, reţinerea şi eliminarea
apei din organism şi are rol în excitabilitatea nervoasă.
- K: intervine sub formă de ioni în desfăşurarea normală a
activităţii muşchilor.
- Cl: ajută la digestie sub formă de HCl care să găseşte în sucul
gastric şi în NaCl.
- Ca: conferă oaselor rigiditatea caracteristică, are un rol esenţial

în funcţionarea muşchilor şi a nervilor.
- P: Ajută în procesele de creştere şi de vindecare, se află alături
de calciu (Ca) în oase şi dinţi.
- F (fluorul): în sistemul periodic se găseşte ......, reduce
frecvenţa cariilor dentare, întăreşte oasele.
- Mn: Ajută la eliminarea oboselii, îmbunătăţeşte reflexele
musculare, contribuie la oprirea osteoporozei şi stimulează
memoria.
- Fe: este important în formarea hemoglobinei, care redă
sângelui culoarea caracteristică şi asigură transportul O de la
plămâni la toate celulele.
- Cobaltul: previne anemia
- Cu: asigură absorbţia Fe în organism, exercitând un efect
energizant.
- Zn: accelerează procesul de vindecare a rănilor interne şi
externe. Elimină petele albe de pe unghii, favorizează
creşterea şi capacitatea mentală.
- Se: ajută la menţinerea elasticităţii ţesuturilor
- Molibden (Mo): acţionează preventiv împotriva anemiei
- I (iodul):are rol în glanda tiroidă, asigură sinteza hormonilor
produşi în glanda tiroidă, ce împlinesc funcţii importante cum ar
fi: dezvoltarea normală a SNC la copii, accelerarea arderii
hranei.
- Cr (crom): ajută la scăderea tensiunii arteriale
Surse naturale în care se găsesc bioelementele :

- F: în apa potabilă clorurată

- Mn: în cereale integrale, în nuci, în vegetale cu frunze de
culoare verde, în mazăre, în sfeclă.
- Fe: în spirulină, susan, gălbenuş de ou, polen, linte, nuci, ovăz,
grâu, spanac.
- Co: în lapte, ficat, carne,
- Cu: fasole uscată, mazăre, grâu integral, prune, şi aproape
toate elementele de origine marină.
- Zn: carne, ficat, alimente de origine marină, germeni de grâu,
drojdie de bere, seminţe de dovleac, ouă, lapte praf degresat.
- Se (seleniu): germeni de grâu, tărâţe, ton, ceapă, roşii, brocoli
- Mo (molibden): vegetale cu frunze de culoare verde închis,
cereale integrale
- Iod: alge marine alimentare, sare marină, carne de peşte
- Crom : ficat de viţel, germeni de grâu, drojdie de bere, carne de
pui, ulei de porumb.
- N (sodiu): sare de bucătărie, morcovi, sfeclă, anghinare
- Cl(clor): sare de bucătărie, măsline
- Ca: în lactate, susan, soia, migdale, alune, nuci.
- P (fosfor): în pui, peşte, cereale integrale, ouă, seminţe, nuci
- Mg: cereale nemăcinate, smochine, migdale, nuci, seminţe,
vegetale de culoare verde închis, banane, căpşuni
- K (potasiu): citrice, pepene galben, toate vegetalele cu frunze
de culoare verde, frunze de mentă, seminţe de floarea soarelui,
roşii, prune, banane, cartofi.
Referat: vitamine (o vitamină), clasificarea vitaminelor, cu bibliografie

la sfârşit...
Apa în organismul uman.
Dintre toate substanţele care intră în constituţia organismului

uman, apa stă pe primul loc în ceea ce priveşte cantitatea. În medie,
omul are 63-70 % apă în organismul său. Pentru un corp de aprox. 70
kg plasma sanguină are 3 l, lichidul interstiţial 14 l şi din celule 29 l.
- În creier – 75%
- Plămâni – 80%
- Inimă 79%
- Splină 75%
- Rinichi 82%
- Sânge 83%
- Muşchi 75%
- Oase 22%
Rolul apei în organismul uman.

- Apa este un excelent dizolvant pentru multe substanţe şi este
mediul în care se desfăşoară cele mai multe reacţii chimice
legate de metabolismul substanţelor. Dacă se amestecă 2
substanţe solide reacţia nu are loc. E nevoie ca cele două
substanţe să fie dizolvate în apă, pentru ca reacţia să aibă loc.
- În organismul uman au loc numeroase reacţii chimice care dau
naştere la căldură şi energie necesare vieţii. Aceste reacţii au
nevoie de un mediu apos.
- Apa este un electrolit slab, dicociază în protoni şi hidroxil: A ++
B- Aceşti ioni au proprietăţi catalictictice accelerând un număr
considerabil de reacţii chimice. Multe reacţii care ar avea loc
într-un timp îndelungat sub acţiunea catalitică a apei are loc în

fracţiuni de secundă.
- Apa are proprietatea de a acumula şi a degaja căldura şi
evaporarea. Aceste însuşiri ale apei sunt utilizate în fiziologia
termoreglării (transpiraţie). La temperaturile ridicate ale verii
organismul uman primeşte mult mai multă căldură decât are
nevoie. Transformarea apei din stare lichidă în stare gazoasă
presupune o pierdere de căldură de la corpul unde se află apa.
În corpul omenesc fiecare gram de apă evaporată de pe
suprafaţa pielii prin transpiraţie la temperatura camerei
înlesneşte pierderea a 580 de calorii.
Metabolismul apei în organismul uman (cum intra şi cum iese

apa...).
Apa este introdusă în organismul uman sub formă de băuturi
împreună cu alimentele. În afara cantităţii de apă pe care o
introducem pe cale bucală. Apa mai rezultă în foarte multe procese de
oxidare care au loc în organismul uman: oxidarea alcolilor la aldehide,
la acizi sau arderi.
Substanta(C2H) +O2 -> CO2 + H2O
De regulă fructele conţin peste 90% apă, iar alimentele uscate conţin
între 60-85% apă.
Apa luată din stomac şi din intestine este transportată de sânge
în tot organismul şi este reţinută de către ţesuturi. Rezerva de apă a
organismului o constituie în special muşchii şi pielea. Pe lângă
acestea şi celelalte organe şi părţi ale corpului omenesc au în
compoziţia lor o cantitate însemnată de apă ( vezi începutul lecţiei...)
În mod normal organismul are nevoie de 2,5 l apă pe zi. Uneori

această nevoie creşte de până la zeci de litri de apă. Depinde de
mediul exterior...
Apa din organism se elimină prin:
- Rinichi 06 – 2 l pe zi
- Piele sub formă de traspiraţie
- Plămâni sub formă de vapori
- Intestine
În cazul unor boli cum este diabetul se elimină o cantitate uriaşă de
apă sub formă de urină de la 8-10 l pe zi.
Setea este semnalul lipsei de apă în organism. Celulele
diferitelor ţesuturi ajung să nu aibă destulă apă. Celelalte celule
anunţă creierul despre lipsa apei. La nivelul cerebral informaţia este
prelucrată şi se formează senzaţia de sete care ne obligă să bem apă.
Metabolismul apei este influenţat de multe glande cu secreţie internă
(tiroida, glandele suprarenale, glandele genitale, pancreasul, ficatul).
Organul cel mai important care reglează metabolismul apei este
hipofiza – o glandă situată sub creier. Ca organ coordonator scoarţa
creierului intervine în toate procesele de reglare a metabolismului
apei.
ELEMENTE DE ACUSTICĂ
1. Producerea si propagarea sunetelor
Vibratiile corpurilor materiale se propagă prin aer (si, in general, prin

orice alt gaz) si ajungând la ureche produc senzatia auditivă, pe care
o numim sunet. Trebuie să mentionam însă că nu toate oscilatiile
receptionate de ureche sunt percepute auditiv. Obiectul acusticii îl

constituie studiul producerii si propagarii sunetelor, incluzând aici nu
numai vibratiile auditive, ci si pe cele care nu produc senzatie auditiva,
cum ar fi ultrasunetele.
Vibratiile produse într-un punct al unui mediu se propagă în

acel mediu din aproape în aproape sub formă de unde. În aer (ca si in
orice al gaz) sau în lichide avem de-a face cu unde longitudinale.
Undele sonore fiind oscilatii ale mediului, produse de vibratiile unor
corpuri materiale, vor avea proprietatile undelor elastice.
În functie de viteza sursei în raport cu viteza de propagare a sunetului

avem trei situatii:
a) Viteza sursei sonore (u) mai mica decat viteza (v) a

sunetului
b) Viteza sursei sonore (u) este egala cu viteza (v) a

sunetului
c) Viteza sursei sonore (u) mai mare decat viteza (v) a

sunetului
Corpurile care se misca cu o viteză mai mare decât cea a

sunetului (supersonice) produc, prin comprimarea aerului în directia
de înaintare, o undă care nu are caracter periodic. O astfel de unda se
numeste unda de soc sau unda balistica. Ele provoaca senzatia unui
soc puternic. Aceste unde apar de exemplu, în cazul proiectilelor sau
al avioanelor cu reactie.
2. Calitatile sunetului
Sunetele pot fi caracterizate prin trei calitati principale:

inaltimea, intenstitatea si timbru.
a) Inaltimea sunetului este proprietatea sa de a fi mai

profound (grav) sau mai acut (ascutit, subtire). Experimental s-a
constatat ca inaltimea sunetului depinde de frecventa oscilatiilor
sonore. Astfel, urechea apreciaza doua sunete cu aceeasi inaltime
(sunt la unison) daca au aceeasi frecventa, iar în cazul în care au
frecvente diferite, este mai înalt (acut) cel care are frecventa mai
mare. Din aceasta cauza, înaltimea sunetului se exprima numeric prin
frecventa undei sonore.
b) Intensitatea sau taria sunetului într-un anumit punct din

spatiu este determinată de cantitatea de energie pe care o transportă
unda sonoră în unitatea de timp prin unitatea de suprafata asezată în
acel punct, perpendicular pe directia de propagare.
c) Timbrul. Între sunetele de aceeasi intensitate si înaltime,

emise de instrumente diferite există o deosebire calitativă pe care o
numim timbrul sunetului. Un corp material emite, în afara sunetului
fundamental si o serie de sunete de frecvente superioare însa de
intensitati mult mai mici decât a celui fundamental. Acestea depind de
lungimea tubului sau corzii vocale. Aceeasi piesă nu produce aceeasi
senzatie auditivă si impresie asupra psihicului dacă este redată de
voci umane sau de instrumente diferite. Experienta arată ca timbrul
undei sonore depinde de numărul, înaltimea si intensitatea sunetelor
superioare, dar nu depinde de diferenta de faza dintre aceste vibratii
(mai exact). Modurile de vibratie proprii ale corzilor vocale, care au
lungimi diferite la oameni, cu frecventele armonice caracteristice,
deosebesc vocile prin timbrul specific. Sunetele vocale sunt produse

de vibratia corzilor vocale sub actiunea unui flux de aer. Daca deschizi
gura si produci un sunet, fără să pui în miscare alti muschi, il vei auzi
nearticulat. Când vorbesti, intră în actiune cavitatea bucală, muschii
gâtului, limba, buzele, faringele, care transformă sunetele în cuvinte.
Sunetele muzicale sunt emise prin modificarea distantei si tensiunii în
corzile vocale sub actiunea muschilor gatului.
3. Perceperea sunetelor
Perceperea sunetelor de catre om se realizeaza prin

intermediul urechii. Vibratiile auditive sunt transmise prin intermediul
diferitelor parti ale urechii, făcând să vibreze asa numitele fibre ale lui
Corty. Sub actiunea unui sunet de inaltime (frecventa data), vibreaza
anumite fibre stimulează terminatiile corespunzatoare ale nervului
auditiv, care la randul său transmite informatia la creier. Nervii auditivi
transforma energia vibratiilor produse in ureche de undele sonore in
mici impulsuri nervoase (biocurenti) care produc in creier o senzatie
auditiva(care depinde de varsta si de starea receptorului auditiv)
Frecventa sunetelor audibile este cuprinsa intre aproximativ 16 Hz si
20000 Hz. Aceste limite variaza insa de la o perosoana la alta si in
general cu varsta. Vibratiile de frecventa mai mica decat 16 Hz se
numesc infrasunete, iar cele peste 20000 Hz se numesc utrasunete.
Se constata deasemenea ca si intensitatea sunetelor este

cuprinsă între anumite limite si anume, aproximativ intre 4·10 -12 W/m2
si 2·102 W/m2. Intensitatea minima a sunetului care determina
senzatia minima se numeste prag de audibilitate. Dacă intensitatea
sunetului creste foarte mult, în ureche apare o senzatie de presiune si
apoi de durere. Intensitatea maxima peste care apare aceasta

senzatie se numeste prag tactil sau pragul senzatiei de durere.
Limitele de intensitate depind de frecventa sunetului. Astfel, se
constata ce pentru frecvente cuprinse intre circa 1000 Hz si 3000 Hz
urechea este cea mai sensibila pragul de auditibilitate este cel mai
jos, atingand valori de ordinul 10-12 W/m2. Pentru frecvente mai joase
sau mai inalte, urechea este mai putin sensibila, pragul de audibilitate
fiind mai ridicat.
Intensitatea senzatiei auditive (intensitatea subiectiva a

sunetului) nu este proportionala cu intensitatea sunetului fizic definita
mai sus. In general pentru un sunet de o frecventa data, senzatia
auditiva creste rapid cu cresterea intensitatii si apoi, cand ne
apropiem de pragul senzatiei de durere, intensitatea trebuie sa
creasca foarte mult pentru ca urechea sa perceapa o diferenta, deci
intensitatea subiectiva a sunetului nu poate fi masurata cantitativ
exact.
Pentru a percepe o vibratie ca sunet, in afara conditiilor de

frecventa si intensitate mai exista si o conditie de durata. Astfel,
pentru ca un om obisnuit să perceapă bine înaltimea unui sunet,
trebuie ca urechea sa să primească unde sonore cel putin timp
aproximativ o sutime de secunda, adica cel putin 5 vibratii pentru un
sunet de 500 Hz, 10 vibratii pentru 1000 Hz etc. Totusi, dupa mult
exercitiu, aceasta limita coboara sensibil ajungand, de exemplu, la 2
vibratii pentru a percepe destul de corect inaltimea unui sunet intre 40
Hz si 3000 Hz.
Sursa sunetului Nivelul Intensitatea sunetului

(decibeli)
Pragul audibilitatii (liniste 0 10-12

absoluta)
Freamtul frunzelor 10 10-11
Soapte 20 10-10
Pasi, ruperea hartiei 40 10-8
Vorbirea 50 – 76 10-7 - 10-5
Muzica tare la radio 80 10-4
Nituirea 100 10-2
Motor avion la 3 m 130 10

departare
Din punct de vedere al senzatiei auditive pe care o produc

sunetele pot fi impartite in 3 clase: sunete musicale (simple sau
compuse); zgomote si pocnete. Se arata experimental ca sunetel
musicale sunt produse de miscari periodice, zgomotele de miscari
neregulate, iar pocnetul este rezultatul lovirii urechii de o variatie
brusca si scurta a presiunii aerulul. Relatia dintre 2 sunete produse
succesiv sau simultan este caracterizata prin raportul dintre
frecventele celor 2 sunete (ν2/ν1) numit interval, iar daca reprezinta
raportul dintre anumite numere intregi, avem un interval muzical.
Doua sau mai multe sunete produse simultan, separate prin

intervale muzicale, formează un acord.
O alta notiune importanta este aceea de scara muzicala, care

desemnează o secventă de sunete separate prin intervale muzicale.
Aceste secvente se reproduc prin serii de cate sapte sunete, numite
game.
Patologia acustică:
1. Hipoacuzia
Definitie:
Hipoacuzia reprezinta diminuarea acuitatii auditive (cu cel mult 20
decibeli). Atunci cand acuitatea auditiva este diminuata foarte mult
sau dispare complet, vorbim de surditate.
Gradul pierderii auzului este stabilit cu ajutorul audiometriei tonale. In

functie de acesta, hipoacuzia este clasificata in patru categorii:
usoara, moderata, severa sau profunda.
Diagnostic:
Diagnosticul hipoacuziei se bazeaza pe un examen al urechii,

completat de o serie de explorari ale functiei auditive, pentru a evalua
gradul pierderii auzului (examen acustic cantitativ).
Primul pas in stabilirea diagnosticului il reprezinta examinarea
urechii. Cu ajutorul unui otoscop (instrument pentru vizualizarea
conductului auditiv si a timpanului).
Urmatoarele teste sunt efectuate pentru a determina cauza
hipoacuziei:
Audiometria - este un procedeu de investigare a functiei auditive, ce

determina pragul minim auditiv pentru diferite frecvente, la ambele

urechi. Rezultatele sunt apoi comparate cu ceea ce este considerat
auz normal.
Testele de discriminare – sunt efectuate pentru a evalua capacitatea

pacientului de a sesiza deosebirile dintre cuvintele similare. Pacientul
trebuie sa distinga intre cuvinte similare monosilabice.
Timpanometria – examen care permite punerea in evidenta a

modului in care timpanul reactioneaza la modificarea presiunii in
conductul auditiv.
Rezultatele anormale ale timpanometriei indica o hipoacuzie.
Examenul nu necesita participarea activa a pacientului si este utilizat
in mod obisnuit la copii.
Potentialele evocate auditive de trunchi cerebral (PEA) – test ce

masoara impulsurile nervoase din trunchiul cerebral. Rezultatele sunt
anormale la pacientii cu hipoacuzie neurosenzoriala sau cu tumori
cerebrale.
Tratament:
Tratamentul hipoacuziei depinde de cauza sa.
Hipoacuzia antrenata de o obstructie a conductului auditiv (de

exemplu, datorita unui dop de cerumen) se trateaza cu ajutorul unor
picaturi ce dizolva cerumenul. In cazul unei efuziuni lichidiene in
urechea medie, este necesara o timpanostomie – inserarea unui tub
in timpan pentru a drena secretiile. Unele persoane necesita o
adenoidectomie – extirparea vegetatiilor adenoide hipertrofiate –
pentru a permite deschiderea trompei lui Eustachio.
Hipoacuzia cauzata de boli autoimune se trateaza cu corticosteroizi

(prednison).
La pacientii cu otospongioza, functia auditiva poate fi restabilita cu
ajutorul unei interventii chirurgicale – stapedectomia – si inlocuirea
scaritei printr-o proteza. Tumorile craniene antreneaza o hipoacuzie,
iar in unele cazuri, pot fi indepartate pentru restabilirea auzului.
In cazurile in care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminata,
tratamentul consta in compensarea pierderii functiei auditive.
Majoritatea pacientilor cu hipoacuzie moderata sau severa utilizeaza
proteze auditive. La pacientii cu hipoacuzie profunda solutia este
implantul cohlear.
Protezele auditive:
Rolul protezelor auditive este acela de a amplifica sunetele si nu de a

restaura functia auditiva alterata. Eficacitatea lor depinde de doi
factori importanti: natura si gradul pierderii auzului.
Tipurile de proteze auditive:
Proteza auditiva retroauriculara (BTE) – asa cum indica numele sau,

acest tip de proteza este amplasat in spatele pavilionului urechii.
Contine un microfon, un amplificator si un receptor. Corpul protezei
auditive este instalat in spatele urechii, fiind ancorat cu ajutorul unei
piese numite oliva. Aceasta ghideaza sunetul si este realizata dupa
mulajul urechii.
Proteza auditiva intraauriculara – Conca (ITE) – acest tip de proteza
se instaleaza direct in conca (depresiunea centrala a pavilionului
urechii), prelungindu-se in conductul auditiv extern. Toate partile
protezei sunt plasate intr-un tub adaptat dimensiunilor urechii.
Proteza auditiva intraauriculara – Canal (ITC) – functioneaza in

acelasi mod ca si tipul precedent de proteza, dar dimensiunile sale
reduse o fac mai putin vizibila.
Proteza auditiva intraauriculara – Complet in canal (CIC) – acest tip
de proteza este utilizat pentru hipoacuzia usoara spre moderata.
Datorita dimensiunilor sale, proteza este aproape invizibila.
Functionarea sa este similara celorlalte tipuri de proteze auditive
intraauriculare.
Implantul cohlear:
Implantul cohlear este un dispozitiv medical electronic, utilizat pentru

pacientii cu hipoacuzie severa sau profunda, in cazul carora protezele
auditive nu sunt eficiente. Dispozitivul este constituit dintr-o parte
externa, amplasata retroauricular si din electrozi plasati pe cale
chirurgicala in interiorul cohleei (in urechea interna).
Implantul cohlear transmite semnale electrice direct nervului auditiv,

cu ajutorul electrozilor implantati in cohlee. Din acest punct de vedere,
implantul este foarte diferit de protezele auditive, al caror scop este de
a amplifica sunetele, astfel incat sa poata fi percepute de urechea
afectata. Implanturile cohleare stimuleaza direct nervul auditiv.
Sunetele generate sunt diferite de cele normale si necesita o perioda
de timp de adaptare. Totusi, implanturile fac posibila perceperea
sunetelor ambientale si a vorbirii. In plus, pacientii pot invata sa isi
moduleze vocea astfel incat sa fie intelesi, pentru a facilita
conversatiile.
Utilizarea unui implant cohlear este mai eficienta la persoanele in

cazul carora pierderea auzului este recenta.
Prevenirea hipoacuziei:
Pierderea auzului legata de inaintarea in varsta nu poate fi prevenita.

Totusi, unele masuri pot fi luate pentru a preveni hipoacuzia cauzata
de traumatismele sonore si constau indeosebi in evitarea expunerii la
zgomotele puternice.
Pentru expunerea profesionala la zgomote (santiere de constructii,

utilizarea de materii explozive sau arme de foc) se recomanda
utilizarea de casti fonoprotectoare.
Vaccinarea copiilor este de asemenea importanta, deoarece reduce
riscul de boli infectioase ce pot antrena pierderea permanenta a
functiei auditive sau surditatea.
Anumite medicamente trebuie evitate pentru a preveni leziunile
nervului auditiv (cele cu ototoxicitate ridicata – in special
aminoglicozidele).
Daca evitarea acestor medicamente nu este posibila, dozele de

administrare a medicamentului trebuie strict supravegheate pe toata
durata tratamentului. Riscul de ototoxicitate este mai mare in cazul
administrarii de doze ridicate, sau in tratamentele prelungite.
2. Surditatea:
Definitie:
Prin surditate se intelege scaderea usoara sau grava, unilaterala sau

bilaterala a acuitatii auditive mergand pana la cofoza - adica abolirea
completa a auzului. Surditatile pot fi tranzitorii sau definitive, usoare,

medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza este
localizata la nivelul urechii externe sau medii) sau de perceptie (cauza
este localizata la nivelul urechii interne si/sau la nivelul sistemului
nervos periferic sau central – surditate centrală).
Surditatea de transmisie este rezultatul unor obstacole situate în

calea sunetului în trecerea de al exterior spre urechea internă.
Surditatea de perceptive este cauzată de leziuni ale urechii

interne, afectiuni ale nervului auditiv VIII sau a lezării cortexului
auditiv.
Surditatea de tip central ia nastere din lezarea nervului auditiv

datorită unor trauma sau tumori ale nervului sau tumori care
comprimă anumite zone din cortex.
BIBLIOGRAFIE
- Compendiu de fizica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, pg.

204 – 211
- Anghelide R.,Sbenghe-Tetu Liliana - Aspecte de patologie
oto-laringologică , Ed. Medicală, Bucureşti , 1986
- Cotulbea Stan - Patologie O.R.L. , Lito U.M.F. Timişoara ,
1992
- Manualul Merck de Diagnostic si Tratament, Ediţia XVII-a
Elemente de Hemodinamica
Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale

circulatiei (mecanica inimii si hidrodinamica curgerii sângelui prin vase
elastice), aparatele, modelele precum si dispozitivele experimentale

folosite pentru acest studiu. Studiul circulatiei sanguine foloseste
modele mecanice datorita numeroaselor analogii care exista între
functionarea inimii si cea a unei pompe, între artere si tuburile elastice
etc.
Inima este un organ cavitar musculos care pompeaza sânge

(lichid nenewtonian pseudoplastic) în tot organismul prin contractii
ritmice (datorita ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre
diferite, având pereti nerigizi si partial elastici. Inima are aproximativ
60-100 batai /minut, si aproximativ 100.000 batai / zi. Bataile inimii
sunt accelerate de activitatea musculara si de temperatura mai
ridicata a corpului.
Rolul de pompa al inimii
Fig. 22 Compartimentele inimii
Rolul principal al inimii consta în expulzarea sângelui în

circulatie, prin închiderea si deschiderea în mod pasiv a valvulelor
care au rol de supapa. Inima este constituita din doua pompe (Fig.
22), conectate prin circulatiile pulmonara si sistemica:
- pompa dreapta care are rolul de a pompa spre plamâni sângele

dezoxigenat colectat din organism (circulatia pulmonara)
- pompa stânga colecteaza sângele oxigenat din plamâni si îl

pompeaza în corp (circulatia sistemica)
Fiecare parte a inimii este echipata cu doua seturi de valvule

care, în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un singur sens,
cele doua pompe ale inimii având fiecare câte doua camere: atriul
este un rezervor care colecteaza sângele adus de vene si ventriculul
care pompeaza sângele în artere. Septul este peretele care desparte
atât atriile cât si ventriculele si care împiedica trecerea sângelui dintr-
un atriu/ventricul în celalalt. Etanseitatea pompelor este determinata
de musculatura cardiaca.
Miscarea valvulelor este reglata de diferenta de presiune dintre

atrii, ventricule si vase sanguine, ele împiedicând sângele sa curga în
directie gresita. Musculatura cardiaca asigura atât variatia volumului
inimii si presiunii sângelui precum si energia necesara functionarii prin
procesele biofizice si chimio-mecanice din miocard.
Fazele ciclului cardiac
Activitatea de pompa a inimii se poate aprecia cu ajutorul

debitului cardiac, care reprezinta volumul de sânge expulzat de
fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu volumul de sânge
pompat de un ventricul la fiecare bataie (volum-bataie), înmultit cu
frecventa cardiaca. Volumul-bataie al fiecarui ventricul este, în medie,
de 70 ml, iar frecventa cardiaca normala este de 70-75 batai/min.;

astfel, debitul cardiac de repaus este de aproximativ 5 l /min. Inima
trebuie sa puna în miscare în fiecare minut, în medie 4 l în repaus, iar
în timpul exercitiilor fizice, pâna la 20 l. În somn, debitul cardiac
scade, iar în stari febrile, sarcina si la altitudine, creste.
Fiecare bataie a inimii consta într-o anumita succesiune de

evenimente, care reprezinta ciclul cardiac. Acesta cuprinde 3 faze:
- sistola atriala consta în contractia celor doua atrii, urmata de

influxul sanguin în ventricule. Când atriile sunt complet golite,
valvulele atrioventriculare se închid, împiedicând întoarcerea sângelui
în atrii.
- sistola ventriculara consta în contractia ventriculelor si ejectia din

ventricule a sângelui, care intra astfel în sistemul circulator. Când
ventriculele sunt complet golite, valvula pulmonara si cea aortica se
închid.
- diastola consta în relaxarea atriilor si ventriculelor, urmata de

reumplerea atriilor.
Închiderea valvulelor atrioventriculare si a celor aortice produce

sunetele specifice batailor inimii si pot fi ascultate cu ajutorul
stetoscopului (Fig. 23).
Fig. 23 Pozitia valvelor în timpul diastolei si a sistolei
Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu

referire la ventriculul stâng sunt: umplerea (diastola ventriculara),
contractia atriala, contractia izovolumica sau izometrica, ejectia si
relaxarea izovolumica (izometrica).
Umplerea corespunde diastolei ventriculare care dureaza

0,50s. Datorita relaxarii miocardului, presiunea intracavitara scade
rapid pâna la câtiva mmHg. În momentul în care devine mai mica
decât presiunea atriala, se deschide valvula mitrala ducând la
scurgerea sângelui din atriu. Relaxarea continua a miocardului,
permite scaderea în continuare a presiunii, generând umplerea rapida
a ventriculului, urmat de un aflux mai lent, datorita scaderii diferentei
de presiune.
Contractia atriala este faza în timpul careia se umple complet

ventriculul. În timpul acestor faze, valvula sigmoida este închisa, iar
presiunea aortica este mai mare decât cea ventriculara.
În timpul contractiei izovolumice (la volum constant), ambele

valvule sunt închise, ventriculul contractându-se ca o cavitate închisa,
asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o crestere foarte
rapida a presiunii intracavitare. Deoarece musculatura se contracta,

forma ventriculului se modifica, dar volumul sângelui continut ramâne
acelasi. Presiunea sângelui creste rapid depasind-o pe cea din aorta,
în acest moment deschizându-se valvula sigmoida.
În timpul ejectiei, datorita contractiei miocardului ventricular,

sângele este expulzat în aorta, cu viteza mare, la început având loc o
ejectie rapida (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în
prima jumatate a sistolei). Prin urmare, presiunea aortica si cea
ventriculara devin foarte apropiate ca valoare, la o diferenta de 2-3
mmHg. Musculatura se relaxeaza dupa jumatatea perioadei de ejectie
si presiunea din ventricul scade, la început mai încet decât cea
aortica, expulzarea sângelui continuind mai lent. Când presiunea
ventriculara scade sub cea aortica, se închide valvula sigmoida.
Urmeaza o perioada scurta în care cele două ventricule devin

cavitati închise (diastola izovolumica sau relaxare izovolumica). În
acest timp, presiunea intraventriculară continua sa scadă până la
valori inferioare celei din atrii, permitând deschiderea valvelor atrio-
ventriculare. În acest moment, începe umplerea cu sânge a
ventriculelor. Această relaxare este foarte rapidă, aşezarea fibrelor
musculare în straturi cu orientare diferita si energia elastica
înmagazinata în tesutul conjunctiv ce leaga straturile reprezentând
factori deosebit de importanti.
Structura muschiului cardiac
Cele trei straturi din care este alcatuit muschiul inimii au

fiecare câte o alta orientare a fibrelor musculare (Fig. 24) si
participa în mod diferit la etapele ciclului cardiac si anume:
- stratul intern cuprinde fibre rasucite elicoidal;
- stratul median este alcatuit din fibre circulare care ajuta la

micsoarea volumului ventricular în sistola; el este foarte bine
dezvoltat în ventriculul stâng;
- stratul extern are de asemenea fibre rasucite elicoidal, dar în

sens invers celor din stratul intern; compunând forta generata
de fibrele elicoidale din stratul intern (F 1 din Fig. 24) cu forta
generata de fibrele elicoidale din stratul extern (F 2 din Fig. 24) se
obtine o rezultanta (R) paralela cu axul longitudinal al inimii, prin
urmare sub efectul fortelor dezvoltate de fibrele spiralate baza
inimii se apropie de apex.
Fig. 24 Orientarea diferita a fibrelor musculare ale inimii
Deoarece prezinta avantaje energetice si de rezistenta,

structura elicoidala este întâlnita la multe forme vii.
Lucrul mecanic al inimii
Dintre fenomenele fizice care se desfasoara în cursul

activitatii inimii, o importanta deosebita o are efectuarea de lucru
mecanic de catre inima prin expulzarea sângelui, la fiecare ciclu

(aproximativ 1,6J). Lucrul mecanic reprezinta produsul scalar
dintre forta si deplasare. Daca nu exista deplasare (de exemplu,
variatie nula de volum în cazul functionarii unei pompe), nu se
poate vorbi despre efectuare de lucru mecanic. În fazele ciclului
cardiac în care variatia de volum este nula (contractia si relaxarea
izovolumice sau izometrice) nu se efectueaza lucru mecanic, spre
deosebire de etapa de ejectie (Fig. 25).
Faza de umplere reprezinta un aport de lucru mecanic datorat

presiunii mai mari a sângelui din atriu.
Lucrul mecanic este cu atât mai mare cu cât numarul

contractiilor cardiace creste, ca în cazul efortului fizic.
Fig. 25 Lucrul mecanic efectuat de inima în timpul unui ciclu cardiac
Conform legii de conservare a energiei, lucrul mecanic al inimii se va

regasi sub alte forme de energie în:
- energia potentiala a sângelui (careia îi corespunde o presiune

efectiva asupra peretilor vasului),
- în energia cinetica a sângelui care masoara miscarea sângelui,
- în încalzirea sângelui ca urmare a frecarilor dintre straturile de

sânge.
Lucrul mecanic generat de inima în sistola se acumuleaza

partial sub forma de energie potentiala si este cedat apoi
coloanei de sânge în timpul diastolei. Deoarece arterele au pereti
elastici, în conditiile regimului pulsatil în care lucreaza inima, acestea
permit curgerea sângelui si în perioada în care inima este în diastola;
astfel, debitul este cu mult mai mare decât debitul ce ar exista în vase
cu pereti neelastici (vezi Mecanica Lichidelor-Curgerea prin pereti
elastici, experimentul lui Marey).
Schema generala a patului vascular
În Fig. 26 este reprezentata schema generala a patului

vascular. Dinspre aorta, unde presiunea este cea mai mare
(presiunea medie este de 100 mmHg), sângele curge spre locul
cu presiunea cea mai joasa, vena cava (presiunea medie este de
10 mmHg). Se poate face o analogie cu sensul curentului electric
de la un potential mai mare la un potential mai scazut, debitul
sanguin reprezentând echivalentul intensitatii curentului electric.
Drumul se ramifica, ramificatiile fiind legate în paralel.
Presupunând ca rezistenta, în unitati arbitrare, a fiecarei cai este
0,1 (R1 = R2 = R3 = 0,1), se poate calcula rezistenta echivalenta a
gruparii serie (Fig.27) comparativ cu a gruparii paralel (Fig. 28).
Fig. 26 Schema generala a patului vascular

Fig. 27 Gruparea capilarelor în serie
Rserie - echivalent = R1 + R2 + R3 = 0,3
iar în cazul gruparii paralel: 1/Rserie - echivalent =1/ R1 + 1/ R2 +1/ R3

=3/0,1=> Rparalel - echivalent =0,033
Se observa ca rezistenta echivalenta la curgerea în paralel este

mult mai mica decât în cazul serie.
Fig. 28 Gruparea capilarelor în paralel
Prin urmare, desi are loc o ramificare din ce în ce mai

complexa a vaselor de sânge, cu cresterea sectiunii transversale
a patului vascular (sectiunea totala a capilarelor fiind de cca. 750
de ori mai mare decât aria sectiunii transversale a aortei),
rezistenta la înaintare a sângelui scade, viteza de curgere fiind
invers proportionala cu suprafata sectiunii vasului.
Legea lui Laplace stabileste ce calibru va avea vasul de

sânge, care se comporta ca o membrana elastica de forma
cilindrica, atunci când sângele are o anumita presiune.
Tensiunea T depinde de structura peretelui vasului sanguin.
Legea lui Laplace se scrie matematic astfel : Dp=T/R, unde

p este presiunea arteriala, T este tensiunea exercitata de sânge
asupra peretilor arteriali iar R este raza arterei. Se observa ca
pentru o diferenta de presiune data Dp, tensiunea în vas T depinde de
raza. Pentru aceeasi presiune de distensie rezistenta peretilor
vasculari este invers proportionala cu raza vasului de sânge.
Legea lui Laplace are o importanta deosebita în biofizica

aparatului circulator. Cu ajutorul ei se pot explica unele
particularitati anatomo-functionale fiziologice si patologice ale
inimii si ale vaselor de sânge si anume:
- daca scade raza de curbura R a stratului median al muschiului

inimii, având constanta tensiunea parietala T, conform legii
Laplace, se constata ca presiunea la care are loc expulzarea
sângelui creste ;
- în regiunea apicala peretele ventricular se subtiaza, raza de

curbura a cordului fiind mai mica, la aceeasi presiune a
sângelui, tensiunea din perete este mai mica;
- în cazul hipertrofiei cardiace, cresterea razei de curbura duce la

diminuarea presiunii sistolice, asadar la o expulzare
deficitara, pentru aceeasi tensiune în fibrele musculare ;
- în cazul cardiomiopatiei dilatative, muschiul cardiac este slabit,

raza ventriculului creste.Cardiomiopatia dilatativa este o
afectiune severa in care muschiul cardiac este slabit si nu mai
are putere sa pompeze sangele in intreg organismul. Inima
slabita nu poate sa pompeze mult sange, astfel incat ramane
mai mult sange la acest nivel dupa fiecare bataie de inima. Pe
masura ce cantitati mai mari de sange raman in camerele

inferioare din inima (ventriculi), acestea se dilata. In timp,
muschiul cardiac isi pierde forma (se dilata) si devine tot mai
slab.
Majoritatea pacientilor cu cardiomiopatie dilatativa dezvolta in
final insuficienta cardiaca. Insuficienta cardiaca nu semnifica
oprirea inimii, ci mai degraba este o afectiune in care
ventriculii sunt incapabili sa pompeze suficient sange pentru
a intruni necesarul de oxigen si nutrienti al organismului.
- în cazul anevrismelor, deoarece creste raza vasului (Fig. 29), la

aceeasi presiune distala, vom avea o crestere a tensiunii
parietale si, în consecinta, o crestere a riscului de rupere a
peretelui vascular.
a) b)
Fig. 29. a) Anevrism al aortei ascendente abdominale; b) Anevrism al

arterei cerebrale
Structura peretilor vaselor de sânge
Structura arterelor si venelor
Tunica interna – intima – este formata dintr-un rând de

celule endoteliale turtite si captuseste interiorul peretelui,
conferindu-i caracter neted; endoteliul prezinta o permeabilitate
selectiva pentru diferite substante.
Tunica medie are structura diferita, în functie de calibrul

arterelor. Arterele mari, artere de tip elastic, au în structura
peretilor lor fibre de elastina si pe masura ce diametrul arterial se
diminueaza începe sa predomine tesutul muscular neted, care
atinge cea mai mare dezvoltare la nivelul arteriolelor. Arterele
mijlocii si mici, artere de tip muscular, contin numeroase fibre
musculare netede, printre care sunt dispersate fibre de colagen
si de elastina. Fibrele de elastina si cele de colagen sunt tesuturi
de sustinere; primele sunt foarte usor extensibile, creând pasiv,
adica fara consum de energie, o tensiune elastica în peretele
vasului, conferindu-i acestuia o rezistenta minima la distensia
produsa de presiunea sanguina, fibrele de colagen sunt mult mai
rezistente la întinderi decât fibrele de elastina si confera vasului
sanguin rezistenta la presiuni mari.
Tunica externa este formata din tesut conjunctiv, cu fibre

de colagen si elastina, si de asemenea fibre nervoase vegetative,
cu rol vasomotor.
Structura capilarelor
Capilarele contin la exterior un strat format din tesut

conjunctiv cu fibre de colagen si de reticulina, în care se gasesc
si fibre nervoase vegetative, iar la interior un tesut monostrat
endotelial.
Muschii netezi care intra în structura vaselor de sânge pot

ramâne contractati pentru o perioada mai lunga de timp,
activitatea lor fiind controlata de sistemul nervos autonom.
Îndeplinesc multiple roluri, cum ar fi: dilatarea si contractarea
vaselor sanguine, dar si deplasarea alimentelor ingerate de-a
lungul tubului digestiv, contractia uterului etc. În arteriole se afla
o cantitate mare de muschi netezi, controlul exercitat de acestia
asupra calibrului vascular fiind cel mai reprezentativ la acest
nivel.
Factorii care intervin în geneza rigiditatii intra în actiune la valori

de tensiune diferite. Când tensiunea este scazuta, este solicitata
elastina, la cresterea tensiunii va fi solicitat colagenul. Cu cât
diametrul arterei este mai mare, deci artera este mai dilatata, cu
atât ea va deveni mai rigida, deoarece cresterea diametrului duce
la o transmisie progresiva a tensiunii de la elastina la colagen.
Elasticitatea arteriala joaca un rol deosebit de important în

reologia sângelui, deoarece nu numai ca transforma regimul
intermitent de propulsare a masei sanguine în regim continuu de
curgere, dar mareste si debitul sângelui în vase (vezi
experimentul lui Marey). Daca peretii arteriali ar fi rigizi, debitul
sanguin ar fi mai mic, iar inima ar trebui sa efectueze în timpul
sistolei un lucru mecanic mai mare.
Conform legii lui Laplace, în arteriole, deoarece raza acestora

este mai mica decât raza arterei, la aceeasi presiune a sângelui,
avem o tensiune parietala mult mai mica.
Vâscozitatea sângelui
La fluidele reale, în timpul curgerii apar forte de frecare

interna între straturile moleculare care curg cu viteze diferite.
Aceste forte, numite forte de vâscozitate, tind sa anuleze miscarea
relativa a straturilor si ele sunt cu atât mai mari cu cât viteza relativa a
straturilor este mai mare. În general, pentru un fluid aflat în curgere
laminara, forta de vâscozitate este proportionala cu gradientul
vitezei:
Forta de vâscozitate = coeficientul de vâscozitate ´ aria ´

gradientul vitezei
=h´S´
h = coeficientul de vâscozitate (numit si vâscozitate);
S = aria suprafetei de frecare între straturi;
Δv = viteza relativa de curgere a straturilor;
Δx = distanta între straturi (masurata pe o directie perpendiculara pe

directia de curgere);
gradientul vitezei = Δv/Δx.

Coeficientul de vâscozitate se masoara în Poiseuille: 1

Poiseuille (1 PI) = 1 Ns/m2.
Unitatea utilizata frecvent se numeste poise: 1 poise (1 P) =

10-1 Ns/m2.
Vâscozitatea apei la temperatura camerei este 1 cP = 0,01 P,

iar a sângelui (la temperatura corpului) este cuprinsa între 0,02 si 0,04
P. Vâscozitatea sângelui variaza cel mai mult cu temperatura si cu
numarul de hematii pe unitatea de volum.
Fluidele reale care satisfac relatia de mai sus se numesc

fluide newtoniene. Vâscozitatea acestor fluide (η) nu depinde de
viteza de curgere si nici de presiune (η = const.). Exista si fluide reale
nenewtoniene, care nu satisfac relatia de proportionalitate între forta
de vâscozitate si gradientul vitezei, deoarece vâscozitatea lor depinde
de viteza de curgere sau de presiune.
Vâscozitatea sângelui depinde de concentratia hematiilor,

care, prin forma lor discoidala, maresc rezistenta la curgere (frecarea
interna) a sângelui. În anemie, concentratia hematiilor este redusa,
ceea ce micsoreaza vâscozitatea sângelui, în timp ce o concentratie
ridicata a hematiilor creste vâscozitatea. În plus, daca viteza de
curgere a sângelui creste, hematiile tind sa se orienteze pe directia de
curgere, astfel încât scade rezistenta la curgere. Vâscozitatea
sângelui scade deci atunci când viteza de curgere creste. Aceasta
proprietate defineste sângele ca fluid nenewtonian pseudoplastic si
se datoreaza faptului ca sângele nu este un fluid omogen, ci o
suspensie. În componenta sângelui intra plasma sanguina si
elementele figurate, cum ar fi globulele rosii (eritrocite sau hematii),
mai multe tipuri de globule albe (leucocite) si trombocite. În

conditii normale, plasma sanguina este de 1,2 – 1,6 ori mai vâscoasa
decât apa, iar sângele de 2 – 4 ori. Plasma este un fluid newtonian.
Globulele albe: diametru 10 mm, concentratie (4-11)´10 3/mm3.
Trombocite: diametru 1,5–3 mm, concentratie ~(15-40)

´104/mm3.
Dintre elementele figurate, practic numai hematiile

influenteaza vâscozitatea sângelui (fiind mult mai numeroase – cca.
96%). Vâscozitatea sângelui creste aproximativ exponential cu
hematocritul (H). Valoarea optima a hematocritului este definita ca
valoarea pentru care cantitatea de hemoglobina ce poate intra în
capilare este maxima. Aceasta cantitate este proportionala cu raportul
H/h. La om, H/h este maxim când H = 48% (valoarea optima a
hematocritului).
Un alt lichid nenewtonian este lichidul sinovial din

articulatiile oaselor. Introducerea unui fluid între doua corpuri solide
aflate în contact micsoreaza mult forta de frecare dintre ele. Frecarea
solid - solid este înlocuita cu frecarea interna din fluid. Fluidul devine
lubrifiant, iar efectul de micsorare a frecarii se numeste lubrifiere.
Vâscozitatea lichidului sinovial scade odata cu cresterea presiunii
(lichid nenewtonian pseudoplastic), ceea ce înlesneste lubrifierea.
Sângele reprezinta o suspensie de elemente celulare (50%

din volumul sau) într-o solutie apoasa (plasma) de electroliti,
neelectroliti si substante macromoleculare (dispersie coloidala),
fiind asadar un sistem dispers complex. Din punct de vedere al
vâscozitatii, sângele este un lichid nenewtonian, pseudoplastic.
În cazul unei suspensii vâscozitatea sistemului depinde atât de
mediul de dispersie (plasma în cazul sângelui), cât si de
particulele aflate în suspensie, fiind functie de volumul total al
acestor particule.
Valoarea vâscozitatii sângelui la temperatura de 37 0C este

de aproximativ 3 cP. Vâscozitatea relativa a sângelui în raport cu
apa (napa = 0,70 cP), va fi, în medie:nrelativ=nsange/napa=4
Vâscozitatea sanguina relativa la subiectii sanatosi are

valori cuprinse între 3,9 si 4,9, fiind puternic dependenta de
vârsta (atinge maximul de 4,9 la vârste cuprinse între 35 – 40 de
ani).
Datorita compozitiei neomogene a sângelui, vâscozitatea

acestuia variaza cu valoarea hematocritului, cu viteza de curgere
si cu raza vasului de sânge.
Hematocritul reprezinta procentul de elemente figurate, în

special hematii, dintr-un anumit volum de sânge. Deoarece
plasma este un lichid newtonian, elementele figurate sunt cele
care confera sângelui caracterul nenewtonian. Prin urmare,
vâscozitatea sângelui va fi mai mare acolo unde densitatea de
elemente figurate este mai mare.
La omul sanatos, valoarea hematocritului este de 40 –

45%, variind în functie de vârsta si sex. Hematocritul si dozarea
hemoglobinei, ajuta la punerea unui diagnostic mai precis de
anemie (hematocrit scazut şi hemoglobină scăzută).
Vâscozitatea sângelui variaza cu viteza de curgere,

scazând cu cresterea acesteia, datorita deformarii elastice a
eritrocitelor. Scade, de asemenea, când diametrul vasului devine
mai mic decât 1 mm (în capilare).
Vâscozitatea serului da indicatii referitoare la proportia si

calitatea proteinelor cuprinse în el. În stare normala, la o
temperatura de 37oC, vâscozitatea specifica a serului uman este
constanta, cu fluctuatii mici în intervalul 1,64 – 1,69. În stari
patologice, vâscozitatea serului variaza mult, putând lua valori
cuprinse în intervalul 1,5 – 3. În timp ce prezenta substantelor
cristaloide în ser (uree, NaCl) nu modifica sensibil vâscozitatea
serului, cresterea procentului de proteine duce la marirea
vâscozitatii acestuia.
Fenomenul de acumulare axiala a eritrocitelor
Atunci când viteza sângelui creste, hematiile tind sa se

acumuleze spre centrul tubului, marind hematocritul în aceasta zona
si micsorându-l la perete. Se formeaza un fel de manson de hematii în
regiunea centrala, înconjurat de plasma, care are vâscozitate mica. În
acelasi timp, ele se aliniaza paralel cu directia de curgere. La viteze
mari de curgere se ajunge la saturatie: hematiile ating gradul maxim
de ordonare, rezistenta la curgere devine minima, iar vâscozitatea nu
mai depinde de viteza sângelui. Comparând profilul de curgere cu cel
dat de legea lui Poiseuille se observa ca la margini acest profil este
respectat în timp ce în centru hematiile au practic aceeasi viteza.
Viteza de curgere a sângelui
Doar în vasele mici curgerea sângelui poate fi considerata

laminara, în majoritatea vaselor mari curgerea sângelui se face
intermediar între regimul laminar si cel turbulent. Prin vasele capilare,
care au diametre mai mici decât cele ale hematiilor, se produce o
deformare elastica a acestora, ele deplasându-se una câte una, cu

viteza foarte mica, antrenate de plasma (Fig. 32).
Fig.32 Deformarea eritrocitelor la trecerea prin vasele capilare
În restul vaselor de sânge, curgerea este preponderent

nelaminara, datorita vâscozitatii, neomogenitatii, expulzarii ciclice ale
sângelui precum si a dimensiunilor variabile ale vaselor. Curgerea
turbulenta a sângelui în vasele mari (mai accentuata în partea initiala
a aortei si arterei pulmonare) este deosebit de importanta deoarece
faciliteaza schimburile între fluid si peretii vasului si omogenizarea
substantelor dizolvate. În vase de diferite calibre, viteza sângelui este
variabila. În vasele mari viteza medie a sângelui are valoarea de
aproximativ 35 cm/s, viteza care scade la trecerea în vasele mici pâna
la 1 mm/s în capilare (Fig. 33). Datorita regimului pulsatoriu si
deformabilitatii peretilor viteza instantanee variaza în timp.
Deoarece aria totala a capilarelor este de 750 ori mai mare

decât aria sectiunii aortei, rezulta ca viteza medie de curgere a
sângelui prin capilare este de 750 de ori mai mica decât viteza medie
de curgere a sângelui prin aorta.
Pentru a aprecia circulatia sângelui prin artere se masoara

presiunea arteriala, debitul sanguin si rezistenta la curgere a
sângelui (rezistenta periferica).
Presiunea sanguina arteriala (PA) este presiunea exercitata

de sânge asupra peretilor arterelor mari, cum ar fi artera brahiala.
Este determinata de forta si cantitatea sângelui pompat de inima,
precum si de marimea si elasticitatea arterelor.
Presiunea sanguina în celelalte vase de sânge este mai mica

decât presiunea arteriala.
Presiunea arteriala maxima în timpul ciclului cardiac este

presiunea sistolica, iar cea minima este presiunea diastolica,
atinsa în faza de repaus a ciclului cardiac. PA sistolica (maxima)
corespunde sistolei ventriculare. Aceasta depinde de forta de
contractie si volumul bataie al vetriculului stâng, având o valoare
normala de 100 – 140 mmHg. PA diastolica corespunde sfârsitului
diastolei ventriculare, depinzând de rezistenta periferica opusa de
sistemul arterial. Valoarea normala a PA diastolice este cuprinsa în
intervalul 60 – 90 mmHg.
Fig. 34 Presiunea arteriala (PA) reprezinta forta exercitata de sângele

circulant pe unitatea de suprafata a peretelui vascular
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lasa

destinse când creste presiunea sângelui si de a reveni la calibrul initial
când presiunea a scazut la valori mai mici.
În timpul sistolei ventriculare când sângele este expulzat în

circulatie intermitent, cu o presiune mare, în artere este pompat un
volum de 75 ml de sânge peste cel continut în aceste vase. Datorita
elasticitatii, unda de soc sistolica este amortizata, curgerea devenind
continua în zonele distale. În aceasta faza a ciclului cardiac are loc
înmagazinarea unei parti a energiei sistolice sub forma de energie
elastica a peretilor arteriali, aceasta energie fiind retrocedata coloanei
de sânge în timpul diastolei. Prin aceste variatii pasive ale calibrului
vaselor mari, se produce transformarea ejectiei sacadate a sângelui
din inima în curgere continua a acestuia prin artere. Astfel, peretele
vascular se încarca în sistola (proportional cu complianta) si se
descarca în diastola, întocmai ca un acumulator de energie. Între
undele de debit si de presiune exista un defazaj.
Presiunea sângelui la nivelul arterei aorte are un nivel oscilant între

80-120 Torr (mmHg) sau o valoarea medie de 100 Torr. Presiunea
arteriala, apoi venoasa scad progresiv pâna aproape de anulare în
vena cava (Fig. 35).
Scaderea presiunilor nefiind liniara, înseamna ca rezistenta la curgere

nu este constanta, arteriolele opunând cea mai mare rezistenta, la
nivelul lor producându-se si cea mai mare cadere de presiune. Tot în
arteriole se amortizeaza si variatiile ciclice datorate contractiilor
cardiace.
Fig. 35 Scaderea presiunii în sistemul vascular
În timpul ciclului cardiac portiunea ascendenta a presiunii sângelui

(Fig. 36) începe în momentul deschiderii valvulei sigmoide aortice
datorita patrunderii sângelui în artere. În acest moment peretii
arterelor sunt destinsi si înmagazineaza energie potentiala elastica.
Fig. 36 Variatia presiunii sângelui în cursul ciclului cardiac
Factori care influenteaza presiunea arteriala:
- frecventa batailor: cu cât este mai mare rata de pompare a inimii,

cu atât creste mai mult presiunea arteriala.
- volumul sanguin total: cu cât acesta este mai mare, cu atât trebuie
sa creasca si rata de pompare, deci si presiunea arteriala.
- debitul sanguin cardiac (sau produsul cardiac) reprezinta produsul

dintre rata inimii si volumul de ejectie. Practic, debitul cardiac reflecta
eficienta cu care inima controleaza circulatia sanguina în organism.
Presiunea arteriala creste cu debitul. Pentru un debit de 5 l/min. (în
repaus) presiunea arteriala este 125/80 mmHg. Pentru un debit de 15
l/min. (la efort fizic), presiunea este 180/125 mmHg.
- rezistenta la curgere a vaselor de sânge este raportul dintre

diferenta de presiune de la capetele vasului (Δp) si debitul sanguin Q:
În conditii normale, debitul sanguin Q este constant, deci

presiunea arteriala creste odata cu rezistenta la curgere. Rezistenta
unui vas de sânge depinde de diametrul vasului si de netezimea
peretilor vasului. Rezistenta este mai mare daca vasul este mai îngust
sau daca peretii vasului sunt mai putin netezi. Depunerile de grasimi
pe peretii arteriali cresc presiunea sanguina. Substantele
vasodilatatoare (cum ar fi nitroglicerina) scad presiunea arteriala, în
timp ce substantele vasoconstrictoare o maresc. Datorita presiunii
diferite, sistemul arterial contribuie cu 93% din rezistenta totala a
patului vascular, în timp ce sistemul venos cu 7%.
- elasticitatea peretilor arteriali: presiunea arteriala creste când

rigiditatea peretilor arteriali creste. Majoritatea medicamentelor
antihipertensive reduc rigiditatea arteriala, actionând ca antagonisti
(sau factori de blocaj) la nivelul canalelor de calciu din membrana
plasmatica a celulelor musculare aflate în peretii arteriali, ceea ce
determina relaxarea fibrelor musculare din peretii vaselor sanguine.
Este prevenita atât rigiditatea vaselor de sânge, cât si
vasoconstrictia.
- vâscozitatea sângelui: daca sângele este mai vâscos, presiunea

arteriala este mai mare.
Sângele este un lichid nenewtonian, pseudoplastic, neomogen,

reprezentând un sistem dispers complex. El reprezinta o suspensie de
elemente celulare (50% din volumul sau) într-o solutie apoasa
(plasma) de electroliti, neelectroliti si substante macromoleculare.
Vâscozitatea sângelui la 37°C este aproximativ 3 cP, adica

de 4 ori vâscozitatea apei (apa = 0,70 cP): r = sânge/apa = 4.
În general vâscozitatea sângelui depinde de: hematocrit, viteza

de curgere, raza vasului si temperatura. Plasma este cu aproximatie
un lichid newtonian, deci caracterul sângelui de fluid nenewtonian
este determinat de prezenta elementelor figurate.
Vâscozitatea sângelui creste în intoxicatiile cu CO 2 din cauza

cresterii volumului hematiilor. Din acelasi motiv,
venos > arterial

Rezistenta la curgere a ) si deci si presiunea arteriala cresc cu

vâscozitatea.sângelui (
La o aceeasi diferenta de presiune între capetele vasului,

debitul sanguin într-un vas de sânge Q = Δp creste. De exemplu, în
extremitatile corpului expuse scade când / la frig vâscozitatea
sângelui creste mult datorita scaderii temperaturii, deci creste si
debitul sanguin scade, determinând o hipoxie severa, urmata de
necroza tesuturilor periferice (degeraturile).
Masurarea presiunii arteriale
Primul document care atesta masurarea presiunii arteriale

dateaza din secolul al XVIII-lea. În 1773, cercetatorul englez Stephen
Hales a masurat în mod direct presiunea sângelui unui cal prin
inserarea unui tub cu un capat deschis direct în vena jugulara a
animalului. Sângele a urcat în tub pâna la înaltimea de 2,5 m adica
pâna la înaltimea la care presiunea coloanei de sânge (greutatea
coloanei raportata la suprafata) a devenit egala cu presiunea din
sistemul circulator. Acest experiment sta la baza utilizarii cateterului
pentru masurarea directa a presiunii arteriale. Cateterul este o sonda
care se introduce direct în artera, prevazuta cu un manometru
miniaturizat care permite monitorizarea continua a presiunii sângelui
(metoda este folosita rar, mai ales în urgenta).
În mod uzual, presiunea arteriala se masoara prin metode

indirecte bazate pe principiul comprimarii unei artere mari cu ajutorul
unei manson pneumatic în care se realizeaza o presiune masurabila,
valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode,
comparativ cu presiunea cunoscuta din manseta. Dintre metodele
indirecte mentionam: metoda palpatorie, metoda auscultatorie,

metoda oscilometrica.
Metoda palpatorie (Riva Rocci) masoara numai presiunea

sistolica, prin perceperea primei pulsatii a arterei radiale (palparea
pulsului) la decomprimarea lenta a mansonului aplicat în jurul bratului.
În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului,

se asculta cu ajutorul unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele
ce apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea lenta a
mansonului, datorita circulatiei turbulente, urmându-se a determena
atât presiunea sistolica, cât si cea diastolica. Se pompeaza aer în
manson pâna ce prin stetoscop nu se mai aude nici un zgomot
(presiunea din manson este mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la
care dispare pulsul radial), dupa care aerul este decomprimat lent.
Când presiunea aerului devine egala cu presiunea sistolica, sângele
reuseste sa se deplaseze prin artera brahiala dincolo de zona
comprimata de manson, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În
acest moment se citeste presiunea pe manometru, ea reprezentând
valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar
în coloana de sânge care curge cu viteza mare. Curgerea se face în
regim turbulent deoarece se îngusteaza lumenul arterial. Pe masura
ce aerul din manson este decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare
deoarece amplitudinea miscarilor peretilor arteriali creste si odata cu
ea se intensifica vibratiile sonore. În momentul în care presiunea
aerului din manson si presiunea diastolica sunt egale, artera nu se
mai închide în diastola, zgomotele scad brusc în intensitate si dispar.
Presiunea citita în acest moment pe manometru este presiunea
diastolica. Asadar, momentul în care se aude în stetoscop primul
zgomot marcheazã presiunea sistolica; momentul în care zgomotele

nu se mai aud marcheaza presiunea diastolica.
Metoda oscilometrica (Pachon) permite determinarea

presiunii sistolice, diastolice si medii. Aceasta metoda urmareste
amplitudinea oscilatiilor peretilor arterei brahiale în timpul
decomprimarii treptate a aerului din mansonul gonflabil. Presiunea
sistolica se înregistreaza la aparitia oscilatiilor, presiunea diastolica la
disparitia acestora, iar presiunea medie în momentul în care
amplitudinea oscilatiilor este maxima.
Aspecte biofizice ale patologiei circulatiei sângelui
Se refera la modificari ale vâscozitatii sanguine, ale

dimensiunilor inimii, precum si la modificari aparute în diametrele
si elasticitatea vaselor de sânge.
Cresterea vâscozitatii sanguine duce la o rezistenta

vasculara marita. Apare suprasolicitarea cordului prin cresterea
presiunilor arteriale în circulatia sistemica si în special pulmonara,
acest lucru favorizând staza sanguina, aderenta trombocitara,
ateroscleroza si accidentele vasculare.
Cresterea vâscozitatii sanguine se poate datora unui numar

anormal de leucocite (de exemplu în leucemii) sau unei cantitati
crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în inflamatii) sau ca
lanturile K (proteine ce intra în compozitia anticorpilor) secretate de o
linie limfocitara anormala (boala numita macroglobulinemie în care
vâscozitatea relativa a serului este >4 ).Vâscozitatea sângelui creste
în intoxicatiile cu bioxid de carbon.
Cresterea hematocritului se întâlneste rar, în cazul

deshidratarii (prin transpiratie, prin febra, prin varsaturi) precum si în
poliglobulie (boala care se caracterizeaza prin cresterea exagerata a
numarului de globule rosii). Din cauza valorilor mari ale hematocritului,
creste vâscozitatea sângelui prin stânjenirea miscarii libere a
hematiilor care sunt deformate mecanic si favorizarea aparitiei de
aglomerari eritrocitare. Aceste cresteri ale hematocritului pot aparea
ca un mecanism compensator în hipoxie (scaderea presiunii partiale a
oxigenului în sânge) – de exemplu hipoxia datorata altitudinii sau
hipoxia din unele boli ce afecteaza ventilatia pulmonara.
Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un

anumit debit de sânge, trebuie sa se actioneze cu o presiune cu atât
mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare. Prin urmare,
cresterea vâscozitatii sângelui cere o contractie mai mare din partea
inimii pentru a asigura circulatia, ceea ce se traduce prin cresterea
tensiunii arteriale.
Scaderea vâscozitatii sanguine este întâlnita în starile de

anemie, în pierderea de sânge sau când se consuma multe lichide
înainte de recoltarea sângelui, hiperglicemie.
Modificarea dimensiunilor inimii poate sa apara ca

urmare a presiunii marite a sângelui care necesita din partea inimii
efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste conditii, inima
marindu-si dimensiunile (razele de curbura ale peretilor devenind mai
mari), conform legii lui Laplace, pentru a realiza o aceeasi presiune
sistolica se produce o tensiune mai mare în pereti. Exemplu
hipertrofia muşchiului cardiac, cardiomiopatia dilatativă.
Când peretii arteriali devin rigidizeaza aportul de lucru

mecanic al arterei fata de cord dispare sau se micsoreaza foarte mult,
inima fiind nevoita sa efectueze un lucru mecanic mai mare decât în
mod obisnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate sa
apara si riscul curgerii turbulente, urmat de cresterea rezistentei la
înaintare a coloanei de sânge si la aparitia unor sufluri.
Fig. 38 Îngustarea peretelui vascular în ateroscleroza
În ateroscleroza (Fig. 38) depozitele de colesterol de pe peretii

vaselor de sânge, micsoreaza diametrul acestora, aria sectiunii
transversale îngustându-se, creste viteza fluidului prin acea sectiune.
O crestere a vitezei de curgere a fluidului atrage dupa sine o crestere
a presiunii dinamice, urmate de o scadere a presiunii statice, vasul
putându-se bloca, la fel cum, de asemenea, este posibil ca un cheag
de sânge sa blocheze vasul îngustat.
ELEMENTE DE OPTICĂ BIOLOGICĂ
Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este de a detecta

lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină,
capabil să transforme lumina în impulsuri luminoase.
Vederea la om
Ochiul este un organ complex, percepe formele, mişcările, relieful,

culorile şi diferenţele de luminozitate. Lumina pătrunde prin partea
din faţă a ochiului, printr-o membrană transparentă denumită cornee
(rol de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină),
înconjurată de o zonă denumită albul ochiului sau sclerotică. În
spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (diferit la fiecare
persoană) în culori precum verde, albastru, căprui sau roz. Între
cornee şi iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul e perforat în
centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă ce reglează
cantitatea de lumină ce cade pe retină. Lumina traversează în
continuare cristalinul, cu rol de lentilă biconvexă, apoi un alt lichid,
corpul vitros sau umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată
în profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină. Pleoapele şi
genele protejează ochii. O membrană subţire transparentă, denumită
conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleopelor şi o parte din sclerotică.
Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanenţă lacrimile.
Formarea imaginii
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se

refracte. Cantitatea de refracţie depinde de distanţa de la care este
văzut obiectul. Un obiect situat la distanţă necesită mai puţină
refracţie decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a
procesului de refracţie se desfăşoară în cornee, la interfaţa cu aerul.
Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află
obiectul, are loc în cristalin.
Parti ale ochiului

Sclerotica este o membrană sidefie, de natură conjunctivă, slab

vascularizată, având rol protector. În partea anterioară a globului
ocular formează corneea transparentă.
Corneea face parte din prima tunică a globului ocular. Ea are rol în
sensibilitatea proprioceptivă a ochiului (termic, tactil, de durere), fiind
inervată de ramura oftalmică a nervului cranian IV. Corneea este
transparentă, avasculară, bogat inervată, având o reţea de terminaţii
nervoase libere sensibile la durere, presiune, tact, cald şi rece.
Coroida reprezintă tunica mijlocie a ochiului. Ea este de culoare

neagră şi e puternic vascularizată. Prezintă anterior irisul, cu un
orificiu numit pupila.
Irisul este o parte a ochiului, şi este o diafragmă opacă prevăzută cu

o deschidere numită pupilă, prin care trec razele de lumină către
cristalin. Irisul are pigmenţi care dau culoarea ochilor (ochi albaştri,
căprui, verzi).
Pupila este un orificiu circular sau alungit, negru, de mărime variabilă

în centrul irisului care reglează cantitatea de lumină care intră în
ochi.Are culoarea neagră deoarece marea parte a luminii care intră în
pupilă este absorbită de către ţesuturile biologice din ochi.
Umoarea apoasa este un lichid incolor, limpede şi ocupă spaţiul

dintre cornee şi cristalin. Este produsă de către procesele ciliare în
camera posterioară şi ajunge în camera anterioară prin pupilă.
Părăseşte globul ocular prin filtrul trabecular, respectiv canalul
Schlemm.
Retina este un strat subţire de celule din globul ocular, responsabile

de transformarea luminii în semnale nervoase.
Structura retinei
Prin observarea retinei la microscop se poate vedea stratificarea

acesteia având mai multe tipuri de celule care se pot categorisi în:
Celule fotosensibile care recepţionează lumina si o trasformă în

impuls nervos, acestea fiind celulele cu conuri şi celulele cu
bastonaşe.
Celulele interneuronale aici încadrându-se celulele bipolare şi

orizontale care sunt celule neuronale ce transmit impulsul nervos de
la celulele senzitive numai în zona retinei.
Celulele ganglionare care transmit impulsurile în afara retinei prin

nervul optic.
Bolile ochiului
Miopia: se caracterizeaza printr-un exces de refractie oculara din

cauza căruia razele de lumină paralele venite de la infinit se intalnesc
într-un focar situat înaintea retinei. Miopul se caracterizează prin
vedere foarte bună de aproape, dar nu o vedere neclară la distantă.
Corectarea se face cu lentile concave sau divergnte.
Hipermetropia: este viciul de refractie in care razele luminoase

paralele venite de la infinit se aduna intr-un focar situat in spatele
retinei. Din aceasta cauza hipermetropul vede bine la distanta. Pentru
a-si corecta tulburarile de vedere el utilizeaza in permanenta
acomadatia atat pentru vederea la distanta cat si pentru vederea de
aproape. Corectarea se face cu lentile covexe sau convergente.
Determinarea acuităţii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabelelor

optometrice).
Astigmatia: rezele de lumină ce traversează retina nu focalizează

într-un singur punct, ci există focare diferite si imaginea este neclară.
Corectarea se face cu lentile cilindrice.
Prezbiopia: la tineri, cristalinul este moale si flexibil si îsi schimbă cu

usurintă forma pentru a se concentra. Cu timpul se petrece o intarire
graduală a cristalinului, drept urmare, scade constant si abilitatea lui
de a se concentra.
Cataracta: reprezintă opacifierea cristalinului datorită degenerării

fibrelor cristalinului.
Daltonismul, denumit ştiinţific cecitate cromatică este o stare

patologică, o tulburare a vederii cromatice, constând în incapacitatea
de a deosebi unele culori de altele (mai ales roşul de verde),
deoarece fie receptorul responsabil pentru culoarea verde, fie cel
pentru culoarea roşie nu funcţionează deloc si astfel persoanele vad
în negru sau gri.
Cecitatea pentru roşu se numeşte protanopie, iar cecitatea pentru

verde deuteranopie. Aceste forme de cecitate exprimă faptul că
persoanele respective confundă roşul cu verdele şi chiar cu alte culori
de aceeaşi strălucire sau saturaţie cum ar fi albastrul sau cenuşiul.
Pentru investigarea tulburărilor cromatice se folosesc planşe
pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe
sunt alcătuite din planşe pe care sunt prezentate prin cerculeţe de
mărimi, culori şi nuanţe diferite cifre, litere sau figuri. I se prezintă
subiectului pe rând aceste planşe şi i se cere să identifice cifra, litera
sau semnul imprimat. Aceste planşe sunt astfel realizate încât ochiul
normal le poate citi clar, în timp ce persoanele care suferă de cecitate
cromatică identifică cifrele, literele sau semnele cu greutate, incorect

sau deloc.
Daltonismul este o boală congenitală cauzată de o defecţiune a retinei

sau a unei porţiuni din nervul optic. Deşi boala este moştenită pe linie
maternă, de daltonism sufera în special bărbaţii.
8% dintre bărbaţi şi 0,5% dintre femei suferă de daltonism. Mai mult

de 150 de ocupaţii (ex. pilot de avion, giuvaergiu, căpitan de vapor,
ofiţer de poliţie, conducător de tren) nu sunt permise daltoniştilor şi
practic în toate domeniile vieţii aceştia se găsesc într-o situaţie
defavorabilă lor.
Daltonismul poate fi corijat, folosind o lentilă acoperită cu un strat

specific. Acest strat a fost proiectat iniţial aşa încât să schimbe
spectrul luminii care îl traversează în aşa fel ca acesta să stârnească
un stimul asemănător celui persoanei cu vedere cromatică sănătoasă.
La proiectarea stratului trebuia să fim atenţi ca acesta să-şi exercite
efectul pe lungimile de undă medie (roşie-verde), în timp ce pe
lungimile de undă scurtă (albastră) efectul să fie cât mai redus.
Folosind lentilele de corecţie, daltoniştii pot să perceapă şi nuanţele
cromatice pe care anterior nu le puteau observa. În 80% din cazuri
daltonismul se poate corija în totalitate.
ELEMENTE DE TERMODINAMICA BIOLOGICA
Termodinamica studiaza relatiile între caldura (Q) si lucru mecanic (L),

în sens mai larg, este stiinta care studiaza transformarile reciproce ale
diferitelor forme de energie în sistemele naturale si în cele construite
de om. Termodinamica biologica se ocupa cu studiul transformarilor
de energie în sistemele biologice.
Sisteme termodinamice
Sistem - ansamblu de componente aflate în interactiune,

delimitat de mediul extern care îl înconjoara.
Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcatuit dintr-un

numar foarte mare de particule (atomi si molecule), aflate în
interactiune energetica atât între ele cât si cu mediul exterior.
Clasificarea sistemelor termodinamice:

- deschise – schimba cu exteriorul atât energie cât si substanta
- închise – schimba cu exteriorul numai energie
- izolate – nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care
sunt separate prin pereti adiabatici.
Starea sistemului termodinamic - este reprezentata de

totalitatea parametrilor sai de stare (marimi fizice masurabile) la un
moment dat.
Parametrii de stare sunt de doua feluri:

- intensivi – au în orice punct al sistemului valori definite, care nu

depind de dimensiuni (presiunea, concentratia, temperatura);
- extensivi – depind de dimensiunile sistemului si de cantitatea de

substanta existenta în sistem (volumul, masa, numarul de moli).
Starea de echilibru termodinamic - este caracterizata de

urmatoarele proprietati:
- parametrii de stare sunt constanti în timp;
- dezordinea este maxima (entropia termodinamica este maxima);
- schimburile de energie si substanta, atât între componentele

sistemului, cât si cu mediul înconjurator înceteaza;
- producerea de entropie înceteaza.
Starea stationara se caracterizeaza prin urmatoarele:
- parametrii locali sunt constanti în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanti în spatiu;
- schimburile de substanta si energie între componentele sistemului si

cu mediul extern nu înceteaza;
- producerea de entropie este minima, fara a fi egala cu zero.
Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic

de la o stare la alta stare prin modificarea în timp a parametrilor
termodinamici. Ele pot fi :
- reversibile – sunt procese cvasistatice; în orice moment

sistemul este în echilibru termodinamic. Daca se schimba semnul
parametrilor termodinamici, sistemul evolueaza de la starea finala
spre starea initiala pe acelasi drum;
- ireversibile – sunt, în general, procese necvasistatice.

Revenirea la starea initiala (daca este posibila) se face pe alt drum si
pe seama unei interventii active din exterior (nu poate decurge de la
sine).
- ciclice – starea finala si starea initiala ale sistemului sunt

identice; aceste procese pot fi ireversibile
PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
. Între 1842 si 1850 o serie de cercetatori (J.R. Mayer, J. Joule,

H. Helmholtz) au descoperit echivalenta dintre lucru mecanic si
energie si au determinat echivalentul mecanic al caloriei.
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservarii energiei,

postuleaza existenta unui parametru caracteristic oricarui sistem,
numit energie interna (U) a sistemului, parametru care exprima
capacitatea totala a sistemului de a efectua actiuni de orice tip si are o
valoare bine determinata în fiecare stare a sistemului. Conform unei
alte formulari a principiului I, variatia energiei interne a unui sistem la
trecerea dintr-o stare în alta (DU) este egala cu suma algebrica dintre
cantitatea de caldura (Q) si toate formele de travaliu (mecanic, chimic,
osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem cu exteriorul.
DU = Q + suma Li
APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE
Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar

procesele biologice sunt procese termodinamice ireversibile.
Organismele vii sunt sisteme a caror energie interna poate sa creasca
sau sau sa scada în functie de diferite conditii (vârsta, starea
fiziologica etc.). Pentru a aplica corect principiul I în cazul
organismelor, trebuie sa se tina seama de faptul fundamental ca ele
sunt sisteme deschise care iau si degaja în exterior energie, astfel
încât problema conservarii energiei se pune numai pentru sistemul
format din organismul respectiv împreuna cu mediul sau înconjurator.
Bilantul energetic al organismului
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula

urmatorul bilant energetic:
energia preluata din mediu = travaliul mecanic efectuat + caldura

degajata + energia depozitata în rezervele organismului.
Testul clinic al intensitatii metabolismului bazal, prin care

se stabileste valoarea de referinta la care sa fie raportat efectul
diferitilor factori care influenteaza metabolismul energetic, este un
exemplu de asemenea bilant în conditii simplificate. Subiectul este
în repaus (nu efectueaza lucru mecanic) si nu a mâncat 12 ore (nu
preia energie din mediu). În acest caz, bilantul energetic se poate
scrie:
caldura degajata = – energia depozitata = energia utilizata

PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii

entropiei)
Principiul al II-lea al termodinamicii generalizeaza constatarea

practica a imposibilitatii ca o masina termica sa transforme integral o
cantitate de caldura în lucru mecanic (perpetuum mobile de speta a II-
a), randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar.
Principiul II postulează: existența unui parametru S numit

entropie, caracteristic pentru fiecare stare a sistemului. Entropia este
un parametru de stare care masoara gradul de dezordine a unui
sistem termodinamic.
Spre deosebire de sistemele izolate, studiate in termodinamica
clasică, organismele vii sunt sisteme deschise caracterizându-se prin
schimburi permanente de materie şi energie cu mediul încojurător.
Astfel, ele reuşesc să se “opună” principiului 2 al temodinamicii, adică
evoluţiei spontane spre o stare echilbru caracterizată prin entropie
(dezordine) maximă, şi printr-o distribuţie uniformă a parametrilor
macroscopici intensivi (presiune, temperatură, potenţiale chimice ale
diferitelor specii de molecule, etc.). Această menţinere a unei structuri
ordonate, improbabile din punct de vedere termodinamic clasic, are
loc la nivel local, molecular, prin aşa-numitele procese cuplate (prin
care entropia scade), în care energia furnizată prin hidroliza unor
legături macroergice este folosită pentru sinteza elementelor
structurale ale materiei vii: aminoacizi, acizi nucleici, monozaharide,
acizi graşi, şi a compuşilor macromoleculari derivaţi: proteine,
polizaharide, fosfolipide, etc. Existenţa unor zone de ordine în
organismele vii presupune şi existenţa unor bariere care să le
delimiteze de mediul înconjurător. Acestea sunt membranele biologice
(membrana celulară şi membranele organitelor intracelulare). Studiul
structurii şi funcţiilor acestor membrane a căpătat o amploare

deosebită în ultimele decenii, constituind una din principalele ramuri
ale biofizicii şi biologiei moleculare, poate cea mai importantă.
Membrane celulare
Structura si functiile membranei celulare
Membranele celulare sunt structuri planare cu grosimi moleculare

cuprinse între 6 si 10 nm (1 nm = 10 -9 m) care îndeplinesc cel putin
doua functii dinamice esentiale:
Prima functie a membranei celulare este de a împiedica

miscarea libera a particulelor între doua compartimente adiacente
(lichidul interstitial si citoplasma), prin urmare membrana are rolul unei
bariere fizice active. Lichidul interstitial si citoplasma sunt sisteme
disperse având ca solvent apa, iar ca faze dispersate electroliti (ioni
de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite
intracelulare (de ex. mitocondriile) si molecule polare mici, în
concentratii diferite. Lichidul interstitial si citoplasma au aceeasi
osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide izotonice.
Fiind semipermeabile si selective, membranele celulare

îndeplinesc si o a doua functie foarte importanta si anume reglarea
volumului si a compozitiei mediului intracelular. Aceasta reglare
asigura mentinerea la valori constante a compozitiei si volumului intra-
si extracelular, în ciuda fluctuatiilor din mediul extern.
Structura membranei celulare a fost studiata prin microscopie

electronica, difractie de raze X si recent, vizualizata cu ajutorul
microscopiei de forta atomica.
Fig. 1 Structura membranei celulare conform modelului mozaicului

fluid proteolipidic
Principalii constituenti ai membranelor biologice sunt lipidele si

proteinele, conform modelului mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1)
al lui Nicholson si Singer elaborat în 1972: membrana este formata
dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine si glicoproteine.
Lipidele
Sunt molecule insolubile în apa si usor solubile în solventi

organici, constituind aproximativ 50% din masa membranelor celulelor
animale, având o densitate de aproximativ 5 x 10 6 lipide / 1 um2 arie de
membrana. Lipidele formeaza matricea pentru fixarea proteinelor, dar
îndeplinesc si alte functii.
Lipidele sunt fie amfifile, adica prezinta capat polar (extremitate

polara care interactioneaza puternic cu apa) si una sau mai multe
catene alifatice puternic hidrofobe (formate din doua lanturi de
hidrocarburi numite si cozi hidrofobe) (Fig. 2).
Fig. 2 Moleculele lipidice sunt amfifile
Aceasta conformatie influenteaza împachetarea si miscarea

respectivei molecule lipidice în planul lateral al membranei. Capetele
polare ale moleculelor amfifile au radicali fosfat si sunt fie ionice fie
neutre, acestea din urma au o distributie asimetrica a sarcinii electrice
determinând orientarea în câmpul electric sau magnetic.
Cele mai importante clase de lipide întâlnite în constituirea

bistratul lipidic sunt: fosfolipidele, glicolipidele si colesterolul.
Fosfolipidele sunt derivati ai glicerolului (acool simplu) sau ai

sfingosinei (alcool complex). Exista fosfolipide care contin colina:
fosfatidilcolina, sfingomielina sau care nu contin colina:
fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc. Una dintre
cele doua cozi hidrofobe ale fosfolipidelor se prezinta sub forma unui
lant drept de acizi grasi saturati, iar cealalta prezinta o mica bucla
datorita unei legaturi duble cis nesaturate.
Fosfolipidele sunt asimetric distribuite în bistrat, astfel, pe

partea interstitiala a membranei se afla fosfaditilcolina si
sfingomielina, iar pe partea citoplasmatica a membranei se afla
fosfaditiletanolamina si fosfaditilserina care are si sarcina electrica
negativa.
Glicolipidele contin la capatul polar molecule de zahar (glucoza

sau galactoza), ele fiind întâlnite exclusiv pe suprafata extracelulara a
membranelor lipidice.
Colesterolul se orienteaza în biomembrane cu gruparile hidroxil

din structura inelara steroida în vecinatatea capetelor polare ale
fosfolipidelor interactionând si imobilizând partial gruparile
hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor, având ca efect scaderea
fluiditatii biomembranelor.
Proteinele membranare
Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente

esentiale pentru toate procesele biologice. Concentratia proteinelor
membranare variaza între 20% (mielina, de exemplu) si 75% (în
membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (în membrana
microorganismului Halobacterium halobium, continând
bacteriorodospina care este un pigment fotosensibil).
Proteinele reprezinta elementul activ al membranei, fiind

structuri organizate de baza în desfasurarea urmatoarelor procese
biologice:
- fenomene de transport (canalele si transportorii care contribuie la

transportul ionilor si al moleculelor mici sunt proteinele specifice)
- cataliza enzimatica (enzimele, în majoritatea cazurilor, sunt structuri

proteice, care maresc vitezele de reactie ale proceselor desfasurate in
vivo de ordinul milioanelor)
- miscarea coordonata (de exemplu, actina si miozina sunt structuri

proteice specifice responsabile pentru existenta miscarii coordonate)
- suport mecanic (colagenul este o proteina esentiala în structura

pielii, a tesuturilor osoase si a tendoanelor)
- imunoprotectie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de

specializate cu rol în recunoasterea organismelor straine)
Varietatea lor este mult mai mare decât a lipidelor fiind

determinata de diversitatea functiilor lor.
În functie de modul în care se insereaza în membrana,

proteinele (Fig. 3) sunt:
a) proteine intrinseci (integrale) care au urmatoarele caracteristici:
- traverseaza membrana celulara o data (glicoforina) sau de mai multe

ori (exemplu: proteinele transportoare, pompe ionice constituite din
mai multe alfa –helixuri)
Fig.3 Tipuri de proteine membranare
- pot fi extrase prin tratare cu detergenti

- sunt implicate în procesele de transport

b) proteine extrinseci (periferice)
- patrund în membrana pe o anumita distanta, pe una din cele doua

fete, sau sunt atasate la suprafata membranei (receptorii membranari,
proteine cu rol imunologic etc.)
- pot fi îndepartate prin spalare ori prin tratare cu solutii cu tarie ionica
scazuta
- sunt implicate în transmiterea informatiei în interiorul celulei
Functiile membranei celulare
În primul rând, membrana asigura mentinerea caracteristicilor

fizico-chimice diferite ale celor doua compartimente pe care le
separa. Membrana reprezinta o zona de comunicare controlata
între cele doua compartimente, în ambele sensuri prin:
1. Transport de substanta prin membrana intacta (molecule, ioni si

apa) sau prin ruperea membranei urmata de refacerea acesteia
datorita plasticitatii ei exceptionale.
2. Traducere si transfer de informatie adusa de diferiti stimuli

(mecanici, electrici, electromagnetici, chimici, termici etc.) prin
receptorii specifici pe care membrana îi contine.
3. Implicare în functiile celulare datorita enzimelor si complexelor

enzimatice pe care le contine: replicarea ADN, biosinteza proteinelor,
bioenergetica celulara, raspuns hormonal.
Transportul de substanta prin membrana se face prin

macrotransport daca substanta transportata este în stare solida sau
lichida (formele de macrotransport fiind fagocitoza si pinocitoza) si
prin microtransport care poate fi pasiv sau activ.
Macrotransportul
În procesul de fagocitoza celula înglobeaza particule de

substanta solida, învaluindu-le anterior cu niste prelungiri
citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri care fuzioneaza apoi în
spatele acestor particule.
La protozoare (la amoebe de exemplu) fagocitoza este

procesul prin care celula se hraneste. La celulele mai dezvoltate,
acest mecanism serveste altor scopuri si anume: macrofagele si
leucocitele înghit fragmente celulare si intrusi.
Prin pinocitoza, lichidele, dispersate în picaturi fine, si

macromoleculele sunt introduse în celula sau scoase din aceasta,
dupa ce în prealabil au fost învelite într-un bistrat lipidic devenind
vezicule. Veziculele fuzioneaza cu membrane celulara si pot fi
transportate dintr-o parte într-alta a membranei. Expulzarea
continutului lichid al veziculei are loc ca efect al fortelor de tensiune
superficiala
Formele pinocitozei sunt:
- endocitoza - patrunderea in interiorul celulei a veziculei, urmata de

expulzarea continutului acesteia.
- transcitoza - vezicula traverseaza celula, fara a se sparge, are loc

cu precadere în celulele endoteliului capilar, facilitând trecerea
proteinelor plasmatice din sânge catre spatiul extravascular.
Fig. 4 Transcitoza
- exocitoza - expulzarea de catre celula a unei vezicule care, de

exemplu, contine substante pe care celula este incapabila de a le
utiliza. Fenomenele de exocitoza sunt frecvente în terminatiile
nervoase si în celulele secretorii.
Microtransportul
Transportul pasiv
Prin transport pasiv moleculele si ionii se deplaseaza în sensul

gradientului electrochimic sau de presiune fara consum de energie
metabolica, sistemul având tendinta de a ajunge la echilibru
termodinamic. Gradientul electrochimic este o forta termodinamica
producatoare de flux si reprezinta rezultatul unor procese desfasurate
cu consum energetic.
Exista trei tipuri de transport pasiv: difuzia simpla, difuzia

facilitata si difuzia prin canale si pori.
Difuzia simpla se produce prin dizolvarea speciei moleculare

transportate în membrana. Numai moleculele mici nepolare,
moleculele hidrofobe si gazele pot traversa membrana prin difuzie
simpla.
Difuzia facilitata
Moleculele hidrofile mari, cum sunt multi factori nutritivi

necesari celulei, precum si unii ioni traverseaza membrana prin difuzie
facilitata, utilizând molecule transportoare existente în membrana sau
introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o
anumita specificitate, recunoscând specia moleculara sau ionica pe
care o transporta. Exista transportori pentru glucoza, colina, pentru
diferiti ioni (ionofori).
Fig. 5 Exemplu de difuzie facilitata: difuzia facilitata a gucozei

(dupa Baldwin & Lienhard, Trends Biochem. Sci. 6:210, 1981)
Transportorii sunt proteine atât de specializate încât pot

deosebi speciile levogire de cele dextrogire. Fiind vorba despre o
forma de transport pasiv, sensul de actiune al transportorilor în difuzia
facilitata este sensul gradientului electrochimic.
Molecula transportoare, cu rol enzimatic, se poate gasi în doua

stari conformationale. În Fig. 5 este figurat transportul facilitat al
moleculei de glucoza. Se poate observa cum molecula de glucoza,
numita substrat în aecasta situatie, se leaga pe una din fetele
membranei într-un anumit loc de legare numit situs. Se produce în
urma legarii o modificare conformationala si situsul de legare este
expus partii opuse, simultan cu scaderea afinitatii transportorului
pentru glucoza si eliberarea acestei molecule de partea cealalta a
membranei. Prin eliberare se revine la conformatia initiala si ciclul se
repeta.
Difuzia prin canale ionice
Substantele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin

membrana se poate face prin structuri proteice specializate care
strabat membrana pe toata grosimea ei si creeaza cai de trecere
pentru ioni, formând canale sau pori. Notiunea de por este folosita
pentru structurile neselective, facând o discriminare doar pe baza
diametrului particulei. Cu precadere, prin pori trece apa, caz în care
acestia se numesc porine. Ionii au în jurul lor o zona de hidratare, din
care cauza au diametrul prea mare pentru pori.
Canalele ionice sunt proteine specializate care strabat membrana

lipidica celulara, permitând astfel trecerea substantelor neliposolubile.
Prin canale ionii pot sa treaca în ambele sensuri, dar transportul are
loc în sensul gradientului electrochimic. Spre deosebire de pori,

canalele ionice sunt structuri selective. Eficacitatea transportului prin
canale este foarte mare, printr-un singur canal putând trece 10 6-108
ioni/s.
În Fig. 6 este reprezentata schematic structura unui canal ionic. Filtrul

recunoaste un anumit tip de ion si îl lasa sa treaca în vestibulul.
Senzorul primeste informatia din exterior, fie din partea unei molecule
receptoare, fie direct de la un semnal electric (acesta este cazul
canalului din Fig. 6), si, daca informatia este corespunzatoare,
comanda deschiderea portii permitând ionului sa intre sau sa iasa din
celula, împins de potentialul sau electro-chimic.
Canalul poate fi închis sau deschis printr-o modificare

conformationala a proteinei canal comandata printr-un mecanism
specific electric, chimic sau prin alte mecanisme.
Fiecare tip de canal poate fi blocat specific de anumite toxine:

tetrodotoxina inhiba functionarea canalului de Na + din membrana
axonala, tetraetilamoniul blocheaza canalul de K +). Blocantii specifici
permit studierea proprietatilor canalelor sau identificarea proteinelor
canal.
Fig. 6 Reprezentarea schematica a canalului membranar
Exista substante care formeaza în jurul ionului o structura hidrofoba,

permitându-i acestuia difuzia prin bistrat. O astfel de substanta care,
inclusa în membrana celulara, permite translocarea ionilor de pe o
fata pe cealalta se numeste ionofor. Ionoforii pot forma canale prin
membrana sau pot actiona ca niste molecule transportoare. De
exemplu, valinomicina (Fig. 7) este un ionofor care poate încorpora
ionii de K+, fortându-i sa paraseasca prin membrana celula bacteriana,
provocând moartea acesteia, actionând astfel ca un antibiotic.
Fig. 7 Valinomicina este un ionofor care face ca ionii de K + sa iasa din

celula bacteriana, provocându-i moartea
Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitata

si al transportului prin canale rezulta urmatoarele:
- moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru

moleculele sau ionii transportati decât canalele, moleculele
transportoare putând distinge între diferitii izomeri ai unei molecule
- moleculele transportoare au o viteza mult mai mica de lucru decât a

canalelor ionice, permitând trecerea doar a 1000 de ioni pe secunda,
acest lucru fiind compensat de numarul lor foarte mare
- transportorii pot participa si la transportul activ
- canalele au o foarte mare viteza de lucru, pâna la 10 milioane de ioni

pe secunda motiv pentru care canalele sunt caile preferate pentru
transportul ionilor atunci când sunt necesare variatii bruste ale
compozitiei si concentratiei ionice (în excitatia celulara, de exemplu).
Fig. 8 Comportamentul diferitelor tipuri de molecule în apropierea

membranei lipidice
În concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin

transport pasiv de moleculele mici hidrofobe prin difuzie simpla, de
ioni prin canale si difuzie facilitata si de moleculele hidrofile mari prin
difuzie facilitata (Fig. 8).
Fig. 9 Difuzia apei printr-un por
Transportul apei care intervine esential în toate procesele

biologice se realizeaza atât prin difuzie simpla si osmoza cât si prin
canale - pori aposi (Fig. 9), permeabilitatea membranei pentru apa
fiind foarte mare. Mecanismele de transport al apei sunt foarte
complexe si incomplet elucidate, un rol foarte important avându-l
diferenta de presiune osmotica.
Transportul activ
Este o forma de transport care necesita consum de energie

metabolica (a unei reactii chimice, de exemplu). Se realizeaza în
sensul invers gradientului de potential electrochimic. Se disting doua
forme de transport activ: transportul activ primar si transportul activ
secundar.
Transportul activ primar se realizeaza folosind proteine

integrale numite pompe ionice membranare. In urma transportului
activ se stabileste gradientul de concentratie în sensul caruia se
desfasoara transportul pasiv. Pompa leaga ionul pe o parte a
membranei într-o anumita zona activa numita situs de legare si,

datorita unor modificari conformationale care intervin în urma legarii
ionului, îl transfera pe cealalta parte unde îl elibereaza. Pompa
foloseste, de obicei, hidroliza ATP în ADP si P.
Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na +/K+ care transloca

+
3 ioni de Na din interiorul celulei, unde concentratia acestuia este
mica, spre mediul extracelular si 2 ioni de K + din exteriorul celulei în
interiorul acesteia (Fig. 10).
Fig. 10 Pompa Na/K
Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcina pozitiva

în exteriorul celulei, spunem ca pompa este electrogenica. De
asemenea, pompa de Na+/K+ asigura prin functionarea ei
osmolaritatea egala pe ambele fete ale membranei.
Exista si alte pompe în membrana celulara, cum ar fi:
- pompa de H+, K+ din mucoasa gastrica (din membrana plasmatica a

celulelor parietale) (Fig. 11), tot o ATP-aza a carei structura este
asemanatoare cu cea a Na-K-ATP-azei.
Fig. 11 ATP-aza H+/K+ din mucoasa gastrica
- pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic si din membrana

plasmatica
Transportul activ secundar
Prin transport activ secundar speciile transportate patrund într-

un compartiment (extracelular sau intracelular) împotriva gradientului
lor electrochimic, asociindu-se cu molecule care se deplaseaza în
sensul gradientului de concentratie. Specia transportata cât si
molecula care efectueaza transport pasiv se leaga de aceeasi
molecula transportoare.
Transportul activ secundar utilizeaza transportorii întâlniti la

difuzia facilitata, acestia putând lega substratele transportate în
aceeasi stare conformationala sau în stari conformationale diferite
(Fig. 12). Daca ambele specii moleculare transportate se leaga de
aceeasi parte a proteinei, transportul poarta denumirea de simport

sau co-transport, iar transportorul îsi poate modifica starea
conformationala doar dupa ce ambele substrate au ajuns în situsurile
de legare. Cazul în care speciile transportate se leaga pe cele doua
parti ale transportorului, care se va afla astfel în stari conformationale
diferite, se numeste antiport sau contra-transport.
Fig. 12 Comparatie între formele de transport activ:

primar si secundar
Întâlnim simport la patrunderea glucozei în celulele mucoasei

intestinale; ea se asociaza cu Na + care intra pasiv. Ionii de Na + sunt
eliminati activ prin transport primar, prin ATP-aza de Na +/K+, iar
glucoza ramâne.
Si în acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic

deoarece rezultatul net consta în transportul unei sarcini pozitive dintr-
o parte a membranei în cealalta.
Fig. 13 Simportul glucoza – Na+ din celulele mucoasei intestinale
Un exemplu de antiport este cel de 3Na +/Ca2+ (Fig. 14), de la

nivelul muschiului cardiac, care asigura o concentratie scazuta a
ionilor de calciu în interiorul celulei.
Energia pe care o foloseste antiportul este furnizata de

transportul activ al ionilor de sodiu din mediul extracelular catre
interiorul celulei.
Fig. 14 Antiportul de 3Na+/Ca2+ mentine scazuta concentratia ionilor

de calciu în interiorul celulelor
Embriologia este ramura biologiei care se ocupă cu studiul

embrionului în toate fazele dezvoltării lui, de la formarea celulei-ou
până la ecloziune sau naştere. Corespunde etapei intrauterine. Pentru
a se vorbi de embriologie este necesară introducerea termenilor de
ontogeneză şi filogeneză. Ontogeneza reprezintă istoria dezvoltării
unui individ de la naştere până la moarte. Embriologia a fost denumită
şi anatomia dezvoltării. Înţelegerea mecanismelor de morfogeneză au
stat la baza dismorfogenezei, adică a dezvoltării anormale la om.
1. Caracterizarea perioadei preembrionare: gametogeneza,

spermatogeneza, ovogeneza.
2. Etapele de dezvoltare prenatala:
2.1. Perioada embrionara: fecundatia, segmentatia, blastulastulatia,

gastrulatia, organogeneza.
2.2. Perioada fetală
Etapele fiziologice embriologice
Dezvoltarea organismului uman cuprinde următoarele etape şi

perioade:
Etapa prenatală (antepartum) cu următoarele perioade:
- perioada preembrionară reprezentată de gametogeneză şi

însămânţare;
- perioada de zigot sau prima săptîmână de dezvoltare.
Cuprinde fecundarea, segmentarea şi formarea discului
embrionar unilaminar (monodermic) ;
- perioada embrionară (embriogeneza) caracterizată de
formarea embrionului şi apariţia primordiilor organelor, este
reprezentată de intervalul cuprins între săptămâna a 2-a şi
săptămâna a 8-a ;
- perioada fetală (organogeneza) durează până la sfârşitul
lunii a 9-a şi este caracterizată de totalitatea proceselor de
morfo- şi histiogeneză prin care primordiile de organe dau
naştere tuturor sistemelor funcţionale ale nou-născutului;
Starea de graviditate presupune un ciclu propriu, denumit ciclul

sarcinii:
- concepţia
- perioada tubară
- perioada uterină - această etapă are 3 faze:
o faza de preimplantare
o faza de implantare (nidaţie)
o faza placentară
o naşterea
Etapa postnatală (postpartum), care cuprinde :
- perioada de copilărie
- prima copilărie (0-3 ani):
- perioada perinatală (prima săptămână postpartum) ;
- perioada de nou-născut (până la sfârşitul primei luni
de viaţă postpartum) ;
- perioada de sugar (primul an de viaţă postpartum) ;
- perioada de copil mic (1-3 ani) ;
- a doua copilărie (3 – 6/7 ani) ;
- a treia copilărie (6/7 ani – 12 ani pentru fete şi 6/7 ani
-14 ani pentru băieţi);
- perioada pubertăţii (între 12-16 ani la fete şi 14-16 ani la
băieţi) ;
- perioada de adolescent (postpubertală) între 17 şi 20 ani ;
- perioada de adult (maturitate):
- tinereţe (între 21 ani şi 30 ani) ;
- maturitate propriu-zisă (între 31 şi 65 ani) ;
- perioada de bătrâneţe şi senescenţă
Gametogeneza cuprinde ansamblul transformărilor prin care trec

celulele germinale iniţiale denumite gonocite primordiale până ating
stadiul de celule sexuale mature.
Procesul de gametogeneză cuprinde: spermatogeneza şi
ovogeneza şi se desfăşoară în 3 faze:
-germinativă (de multiplicare)

-creştere (de dezvoltare)
-dematurare.
Gametogeneza
1.Spermatogeneza
Spermatogeneza cuprinde totalitatea transformărilor prin care trec
spermatogoniile (gonocitele primordiale masculine) până devin celule
sexuale mature (spermatozoizi). Procesul se desfăşoară la nivelul
epiteliului germinativ din tubii seminiferi de la nivelul testiculului.
Perioada germinativă (sau de multiplicare) este parcursă în timpul
prepubertăţii când gonocitele primordiale se divid mitotic şi produc 2
categorii de celule: mici-identice cu gonocitele primordiale şi altele
mari-denumite spermatogonii „prăfoase " de tipul A care ulterior se vor
divide mitotic (în mod repetat) generând spermatogoniile „crustoase"
de tipul B, care vor continua linia seminală.
Epiteliul tubului seminal
1-Spermatogonie; 2- Spermatocit I. ; 3- Spermatocit II. , 4, 5, 6 -
Spermatide în evoluţie; 7- Spermatozoizi; 8- Celula Sertoli; 9 -
Membrană bazală.
Perioada de creştere debutează odată cu pubertatea şi constă în
creşterea şi dublarea volumului spermatogoniilor şi transformarea
acestora în spermatocite de ordinul I.
Perioada de maturare se caracterizează prin faptul că, spermatocitele
de ordinul I se divid reducţional şi produc 2 spermatocite de ordinul II
cu set haploid (n) de cromozomi. Acestea se divid mitotic imediat şi
rezultă în final 4 spermatide.
Spermatidele parcurg procesul de metamorfoză celulară denumit
spermiogeneză, fiecare spermatidă se transformă într-un
spermatozoid.
Transformarea spermatidei în spermatozoid, spermiogeneza, se
realizează în patru perioade succesive:
a)perioadaGolgi;
b)perioadacap;
c) perioada acrozom;
d) perioada de maturare.
Spermiogeneza
1-Nucleu; 2- Complex Golgi; 3- Mitocondrii; 4- Centrioli; 5- Vacuolă
acrozomală; 6- Gâtul spermatozoidului; 7- Centriol proximal; 8-
Porţiunea proximală a centriolului distal; 9- Piesa intermediară; 10-
Porţiunea distală a centriolului distal; 11 -Piesa principală a cozii.
2. Ovogeneza
PERIOADA DE ZIGOT (SĂPTĂMÂNA I)
Perioada de zigot se mai numeşte şi fază premorfogenetică şi

cuprinde totalitatea transformărilor suferite de zigot (zigotul-celulă
rezultată din unirea a doi gameţi ( gameţii sunt celule diferenţiate din
punct de vedere sexual. Exisă, astfel, gameţi masculini şi gameţi
feminini. Gametul feminin se numeşte, de regulă, ovul sau oosferă şi
este, în general, imobil, în vreme ce gametul masculin se numeşte,
de cele mai multe ori, spermatozoid şi este, în general, mobil);
zigotul se mai numeşte ou fecundat;) din momentul fecundaţiei până
în momentul nidaţiei. Cuprinde prima săptămână de viaţă antepartum
şi se caracterizează prin procesul de segmentare al zigotului, care are
ca finalitate formarea discului embrionar unilaminar.
Segmentaţia
Fertilizarea se produce în treimea distală a ampulei tubei uterine.

După fertilizare, zigotul tranzitează tuba uterină în aproximativ 72 ore.
Timpul cât zigotul tranzitează tuba uterină este foarte important
deoarece asigură sincronizarea între stadiile de dezvoltare ale
acestuia şi adaptările morfologice ale endometrului în vederea nidării.
În timpul tranzitării tubei uterine, zigotul rămâne înconjurat de zona
pellucida şi corona radiata. Acestea dispar la scurt timp după
pătrunderea zigotului în cavitatea uterină.
Imediat după fecundare se declanşeajă procesul de segmentaţie

(scindare, clivaj) în timpul căruia zigotul suferă o serie de diviziuni
mitotice, numite şi diviziuni de scindare, în urma cărora rezultă
blastomerele de dimensiuni aproximativ egale. Blastomerele vor avea
dimensiuni din ce în ce mai mici, deoarece în timpul segmentării nu se
produce o creştere celulară între ciclurile de diviziune celulară, astfel
că zigotul îşi păstrează volumul iniţial.
Diviziunile de clivare nu prezintă un sincronism în cea ce priveşte

timpul de desfăşurare, se produc într-un ritm foarte lent (una pe zi în
primele 3-4 zile) şi au ca rezultat o creştere a raportului nucleo-
citoplasmatic.
Începând din stadiul de 8 celule, la nivelul zigotului are loc un

proces de compactare, în urma căruia blastomerele se turtesc unele
peste altele pentru a maximiza contactul intercelular. Procesul de
compactare are ca rezultat apariţia unei diversităţi celulare la nivelul
zigotului, prin apariţia unor celule cu dispoziţie asimetrică a
elementelor citoplasmatice (nucleul migrează spre centrul
embrionului, iar în citoplasmă apare o reţea de microfilamente şi
microtubuli spre faţa celulei care priveşte în afara zigotului). Aceste
modificări determină o polarizare a blastomerelor, acestea prezentând

un pol apical ce priveşte spre exteriorul zigotului şi o faţă bazolaterală
ce priveşte spre interiorul zigotului.
O astfel de celulă polară poate da naştere unor celule fiice

diferite, în funcţie de orientarea axei de diviziune faţă de axa polară a
sa. Dacă axa de diviziune formează un unghi drept cu axa polară, una
din celulele fiice va păstra elementele regiunii apicale a celulei mamă
şi va fi la rândul său o celulă polară. Cealaltă celulă fiică va păstra
regiunea bazală a celulei mamă şi va fi o celulă nepolară.
Dacă axul de diviziune este paralel cu axul de polarizare a

celulei, cele două celule fiice rezultate vor fi la rândul lor polare.
La 3 zile de la fecundare, când zigotul pătrunde în cavitatea

uterină, este format din 16 blastomere şi poartă numele de morulă.
Morula este formată din celule distincte din punct de vedere al
fenotipului (polare şi nepolare) şi al localizării (superficiale şi
profunde). În stadiul de 16 celule raportul dintre cele două tipuri
celulare (polare şi nepolare) poate varia între 16:0 şi 8:8.
Blastomerele nepolare se divid mult mai lent şi au un înalt

potenţial de dezvoltare dând naştere celulelor formative sau masei
interne, care vor forma embrioblastul. Blastomerele periferice polare
se divid mult mai rapid şi vor forma masa celulară externă sau
trofoblastul, care la rândul său va contribui la formarea placentei.
În ziua a 4-a de la fecundare, înainte de dispariţia zonei

pellucida, începe să se acumuleze lichid (fie secretat de celulele
trofoblastice, fie transportat de acestea din cavitatea uterină) în
interiorul morulei. Lichidul acumulat determină o lărgire a spaţiilor
intercelulare, care în final se vor uni şi vor forma o cavitate unică plină
cu lichid, numită cavitatea blastocistului. Această cavitate este
mărginită de celulele trofoblastice cu excepţia unei zone unde se află
masa celulară internă alcătuită din celule formative (embrioblastul,
butonul embrionar), care proiemină în cavitatea blastocistului.
Blastocistul unilaminar format la sfîrşitul zilei a 4-a este liber în
cavitatea uterină. Zona pellucida din jurul blastocistului dispare în ziua
a 5-a, când blastocistul are o dimensiune de cca. 140 μm.
Celulele trofoblastice care acoperă embrioblastul formează

trofoblastul polar, iar cele care delimitează cavitatea blastocistului
formează trofoblastul mural.
În ziua a 6-a de la fecundare se produce o rearanjare celulară la

nivelul masei interne, care are ca rezultat apariţia a două straturi
celulare, dispuse sub forma unui disc aplatizat:
- epiblastul alcătuit de celule columnare;

- hipoblastul, alcătuit din celule cuboidale mici şi dispus între
epiblast si cavitatea blastocistului.
Spre sfârşitul zilei a 6-a blastocistul aderă de mucoasa uterină cu
zona corespunzătoare trofoblastului polar, care exercită o acţiune
histiolitică asupra endometrului şi declanşează procesul de implantare
(nidare). Locul de implantare este situat de obicei la nivelul mucoasei
uterine care tapetează peretele posterior al uterului.
Pe măsură ce blastocistul pătrunde în mucoasa uterină,

trofoblastul din zona de contact proliferează rapid, iar celulele care
rezultă suferă un proces de fuzionare, astfel încât limita dintre celule
este dificil de identificat, rezultând o masă citoplasmatică cu nuclei
dispersaţi în ea, care poartă numele de sinciţiotrofoblast. Masa de
sinciţiotrofoblast acoperă treptat toată suprafaţa blastocistului odată

ce acesta se afundă în stratul compact al mucoasei uterine. Prin
urmare, peretele blastocistului va fi format din două straturi celulare:
- o masă celulară sinciţială la exterior – sinciţiotrofoblastul,

care este mai gros la nivelul polului de implantare al
blastocistului;
- un strat celular intern cu o intensă activitate proliferativă –
citotrofoblastul.
Pe măsură ce sinciţiotrofoblastul creşte cantitativ, la nivelul său
apar o serie de mici cavităţi care vor conflua pentru a forma lacunele
sinciţiotrofoblastului (stadiul lacunar de dezvoltare a trofoblastului).
Aceste lacune se vor umple cu sânge matern prin erodarea capilarelor
sinusoide din mucoasa uterină, moment în care se stabileşte circulaţia
utero-placentar.
PERIOADA EMBRIONARĂ (SĂPTĂMÂNILE II – VIII)
SĂPTĂMÂNA A II-A
Formarea discului embrionar didermic
În ziua a 7-a, pe măsură ce blastocistul se implantează, la nivelul

epiblastului se produce un fenomen de cavitaţie care are ca rezultat
formarea cavităţii amniotice primordiale. Prin dispariţia celulelor care
formează tavanul cavităţii amniotice primordiale se formează o
cavitate trofo-epiblastică, delimitată inferior de discul embrionar şi
superior de citotrofoblastul polar.
În ziua a 9-a de la fecundare se definitivează formarea cavităţii

amniotice definitive prin proliferarea şi evaginarea celulelor epiblastice
de la nivelul marginii discului embrionar, celule care vor forma tavanul
cavităţii amniotice şi o va separa de citotrofoblastul polar. Aceste

celule poartă numele de amnioblaste.
Tot în acest timp, de la nivelul marginilor discului embrionar

începe să se formeze prin proliferarea celulelor hipoblastului
(epiblastului după unii autori) o membrană fină formată dinr-un singur
strat de celule turtite, numită membrană exocelomică (Heuser).
Aceasta va înconjura cavitatea blastocistului şi o va separa de
citotrofoblast transformând-o în cavitate exocelomică sau veziculă
ombilicală primitivă.
În acest stadiu al dezvoltării blastocistul a pătruns în totalitate în

mucoasa uterină, iar locul de perforare al endometrului este acoperit
printr-un dop de fibrină. Celulele endometriale devin poliedrice şi se
încarcă cu glicogen şi lipide, spaţiile intercelulare sunt lărgite de un
conţinut lichidian extravazat din celule, iar submucoasa este
edemaţiată. Toate aceste modificări caracterizează transformarea
deciduală a endometrului, care are loc iniţial la locul de implantare, iar
ulterior cuprinde endometrul în totalitate.
Totodată, celulele trofoblastului încep să prolifereze local şi să

formeze coloane celulare înconjurate de sinciţiotrofoblast. Aceste
structuri poartă numele de vilozităţi primare.
Între membrana exocelomică şi stratul citotrofoblastic se

formează un spaţiu reticular în care vor migra celule rezultate prin
proliferarea epiblastului de la nivelul marginilor discului embrionar.
Aceste celule vor forma mezoblastul extraembrionar care va separa
discul embrionar şi cele două cavităţi ale sale de stratul profund al
trofoblastului. Prin delaminarea celulelor mezoblastului
extraembrionar se formează o serie de cavităţi la nivelul acestuia care
vor conflua şi vor da naştere unei cavităţi unice numite celom

extraembrionar sau cavitate corionică. Celomul extraembrionar
înconjoară discul embrionar şi cele două cavităţi ale sale mai puţin o
zonă ingustă, care leagă discul embrionar de stratul citotrofoblastic.
Mezoblastul extraembrionar din această zonă formează pediculul de
fixaţie sau pediculul embrionar, iar mai târziu va contribui la formarea
cordonului ombilical.
Pe măsură ce cavitatea corionică creşte în volum, va gâtui

vezicula ombilicală primitivă care, printr-un proces de reducere a
volumului se va transforma în veziculă ombilicală secundară sau
definitivă. Partea eliminată din vezicula ombilicală primitivă poate
persista în cavitatea corionică sub forma chisturilor exocelomice.
Mezoblastul care tapetează cavitatea amniotică formează
somatopleura extraembrionară, iar cel care tapetează vezicula
ombilicală formează splahnopleura extraembrionară. Aceste două
foiţe mezoblastice se continuă una cu alta la nivelul marginii discului
embrionar unde formează o zonă de joncţiune.
În acest stadiu de dezvoltare, discul embrionar didermic este

simetric şi rotund, fără a avea trăsături care să permită identificarea
viitoarelor extermităţi (cefalică, respectiv caudală). Prima modificare la
nivelul discului embrionar este reprezentată de apariţia unei îngroşări
regionale la nivelul hipoblastului, care va forma împreună cu epiblastul
supraiacent placa precordală. Placa precordală se diferenţiază în
viitoarea regiune cefalică a discului embrionar şi împreună cu
pediculul de fixaţie, permite trasarea axului cranio-caudal al discului
embrionar. Odată cu apariţia plăcii precordale discul embrionar capătă
o formă ovalară cu axul lung cranio-caudal.
Blastocistul se implantează în mod normal în mucoasa uterină de

la nivelul corpului uterin, în special la nivelul peretelui posterior al
acestuia. Implantarea blastocistului în vecinătatea orificiului intern al
colului uterin constituie cauza apariţiei placentei praevia, în evoluţia
sarcinii existând posibilitatea producerii unor hemoragii severe.
Implantarea se poate produce şi în alte zone decât mucoasa uterină,
situaţii întâlnite în cazul sarcinilor ectopice sau extrauterine. Astfel,
implantarea se poate produce la nivelul tubelor uterine sau cavităţii
abdominale (excavaţia recto-uterină, ovar, anse intestinale).
SĂPTĂMÂNA A III-A
Gastrulaţia
În săptămâna a treia de dezvoltare la nivelul discului embrionar

au loc o serie de deplasări celulare. Acestea au ca rezultat
transformarea discului embrionar didermic (format din epiblast şi
hipoblast) în disc embrionar tridermic (format din ectoderm,
mezoderm şi endoderm), prin apariţia unei noi foiţe embrionare-
mezodermul intraembrionar. Totalitatea acestor transformări şi migrări
celulare poartă numele de gastrulaţie, iar în urma acesteia discul
embrionar tridermic capătă un aspect piriform cu extremitatea cefalică
mai voluminoasă.
Schimbarea formei discului embrionar este însoţită de apariţia

unei zone proliferative a ectoblastului embrionar în regiunea caudală a
acestuia, zonă care formează linia primitivă. Linia primitivă se termină
la extremitatea cefalică cu o proeminenţă numită nod primitiv
(Hensen).
Celulele epiblastului embrionar de la nivelul liniei primitive încep

să prolifereze intens şi să migreze între cele două foiţe ale
embrionului didermic, proces numit invaginare. Celulele epiblastice de
la nivelul liniei primitive migrează lateral, posterior şi anterior la nivelul
discului embrionar formând mezodermul intraembrionar, foiţa mijlocie
a discului embrionar tridermic.
În acelaşi timp, o parte din celulele migrate de la nivelul liniei

primitive înlocuiesc celulele hipoblastice prin împingerea acestora
către pereţii veziculei ombilicale şi formează astfel endodermul
embrionar. Celulele epiblastice rămase vor forma ectodermul
embrionar.
Se observă că, în urma procesului de gastrulaţie, epiblastul dă

naştere celor trei foiţe germinale şi prin urmare, tuturor ţesuturilor şi
organelor embrionului.
Concomitent cu aceste transformări, de la nivelul nodului primitiv

ia naştere procesul notocordal, un cordon celular care ajunge până la
nivelul marginii caudale a plăcii precordale. Ajuns în vecinătatea plăcii
precordale, procesul notocordal suferă un proces de tunelizare
formându-se astfel canalul notocordal care comunică iniţial cu
cavitatea amniotică la nivelul nodului primitiv. Ulterior, prin dispariţia
celulelor care formează podeaua canalului notocordal şi a celulelor
endodermice subiacente, restul canalului notocordal devine parte
constituentă a tavanului vezicii ombilicale. Se stabileşte asfel o
comunicare între cavitatea amniotică şi vezicula ombilicală la nivelul
nodului primitiv, numită canal neurenteric. Prin proliferarea celulelor
endodermice se reface tavanul veziculei ombilicale la nivelul
notocordului şi se va închide canalul neurenteric.
Notocordul devine astfel un cordon celular situat în axul discului

embrionar, între ectoderm şi endoderm, flancat de celulele
mezodermice migrate de la nivelul liniei primitive. Îndepărtarea
experimentală a nodului primitiv are ca efect absenţa formării
notocordului şi declanşării neurulaţiei.
Mezodermul intraembrionar se extinde până la marginile discului

embrionar unde vine în contact cu zona de joncţiune a mezodermului
extraembrionar (locul de unire al somato- şi splahnopleurei
extraembrionare). Discul embrionar rămâne format din două foiţe
(ecto- şi endoderm) doar la nivelul plăcii precordale (viitoarea
membrană orofaringană) şi caudal de linia primitivă, într-o zonă care
va forma membrana cloacală. Mezodermul migrat cranial de placa
precordală va forma aria cardiogenă care va da naştere cordului şi
pericardului. Tot acum, vezicula ombilicală trimite un diverticul mic
care pătrunde în grosimea pediculului de fixaţie pentru a forma
alantoida.
Odată cu formarea notocordului, mezodermul intraembrionic se

organizează în trei zone distincte: mezodermul paraxial situat imediat
lateral de notocord şi placa neurală; mezodermul intermediar situat
lateral de precedentul; mezodermul lateral situat între mezodermul
intermediar şi zona joncţională a mezodermului extraembrionar.
Mezodermul extraembrionar care tapetează citotrofoblastul

pătrunde în centrul vilozităţilor primare ale trofoblastului şi le
transformă în vilozităţi secundare. La sfârşitul săptămânii a treia,
celulele mezodermale de la nivelul vilozităţilor secundare dau naştere
vaselor capilare vilozitare. Odată cu apariţia acestor vase, vilozităţile
secundare se transformă în vilozităţi placentare terţiare. Capilarele
vilozitare stabilesc contact cu cele de la nivelul pediculului de fixaţie,

peretelui veziculei viteline, iar prin acestea cu sistemul circulator
intraembrionar.
Formarea celulelor germinale primordiale
Celulele germinale primordiale se formează în perioada

gastrulaţiei din porţiunea caudală a liniei primitive (până acum se
considera că celulele germinale primordiale iau naştere din hipoblastul
veziculei ombilicale şi alantoidei). Se pare că celulele germinale
primordiale rămân sechestrate la nivelul mezoblastului extraembrionar
al extremităţii caudale a embrionului până la definitivarea procesului
de gastrulaţie. Când discul embrionar începe să se plicatureze, aceste
celule vor migra dealungul alantoidei şi intestinului posterior, în
formare, până la nivelul crestelor genitale.
Neurulaţia
După formarea notocordului, linie primitivă suferă un proces de

regresie care are ca efect dispariţia completă a sa. Persistenţa
porţiunii caudale a liniei terminale are ca rezultat apariţia unei anomalii
congenitale a nou-născutului numită teratom sacrococcigian.
Deoarece linia primitivă dă naştere la cele trei tipuri celulare
embrionare (ecto-, mezo-, endoderm), teratomul sacrococcigian este
o tumoră benignă care conţine derivate ale celor trei tipuri celulare.
Este întâlnit frecvent la fetiţe (75% din cazuri) şi se poate transforma
malign dacă nu este diagnosticat şi tratat în timp util.
Notocordul are influenţă inductoare asupra ectodermului

supraiacent, care suferă o serie de transformări celulare având ca
rezultat apariţia neuroblastelor. Aceste celule cu înălţimea mai mare

vor formea placa neurală, schiţa viitorului sistem nervos central.
Literatura clasică consideră că nodul primitiv şi derivatul său,

notocordul, au rol inductor al transformării neurale a ectodermului.
Studiile recente au arătat că evoluţia normală a ectodermului este
spre diferenţierea neurală, nu către diferenţierea epidermală. Prin
urmare, aşa zisa „inducţie neurală” exercitată de nodul primitiv şi
notocord este de fapt o supresie a diferenţierii neurale a ectodermului.
Celulele de la nivelul joncţiunii dintre placa neurală şi restul

ectodermului vor da naştere crestelor neurale. Pe măsură ce creşte,
marginile plăcii neurale se evaginează şi formează plicile neurale,
care delimitează şanţul neural. Prin adâncirea şanţului neural, plicile
neurale vin în contact unele cu altele şi încep să fuzioneze dând
naştere astfel tubului neural.
Formarea tubului neural începe din viitoarea regiune cervicală a

embrionului şi continuă către ambele extremităţi ale şanţului neural.
Tubul neural comunică cu cavitatea amniotică prin două orificii:
neuroporul rostral şi neuroporul caudal. Prin unirea plicilor neurale,
celulele joncţiunii neuroectodermice vor forma creasta neurală.
Urmează un proces de proliferare a celulelor ectodermice din

vecinătate, în urma căruia creasta neurală şi tubul neural vor fi
separate de cavitatea amnitică printr-un strat de celule ectodermice.
Neuroporul anterior se închide în ziua a 25-a, iar neuroporul caudal în
ziua a 27-a. După închiderea neuroporilor, sistemul nervos are
aspectul unui tub cu o porţiune caudală efilată (cordonul medular) şi o
porţiune rostrală voluminoasă, datorată unor dilataţii (veziculele
cerebrale primare). Aceste vezicule formează rombencefalul,
mezencefalul şi prozencefalul şi reprezintă prima schiţă a viitorului

encefal.
Atâta timp cât neuroporii sunt prezenţi, hrănirea celulelor

nervoase ale tubului neural este realizată de lichidul amniotic.
Închiderea neuroporilor coincide cu stabilirea unei circulaţii sanguine
la nivelul tubului neural.
Defectele de închidere a neuroporilor au ca rezultat apariţia unor

anomalii congenitale. Astfel, spina bifida este o anomalie congenitală
datorată defectului de închidere a neuroporului caudal. Severitatea
acestei anomalii depinde de lungimea şi poziţia defectului de
închidere a tubului neural (spina bifida ocultă, meningocelul,
mielomeningocelul). Defectul de închidere a neuroporului rostral duce
la apariţia anencefaliei, anomalie congenitală letală datorată
degenerării encefalului, care rămâne în contact cu lichidul amniotic.
Formarea somitelor
După formarea notocordului şi mezodermului intraembrionar

paraxial, la nivelul acestuia din urmă are loc un proces de segmentare
prin apariţia unor şanţuri transversale care îl separă în blocuri
prismatice numite somite. Procesul de segmentare a mezodermului
paraxial debutează la sfârşitul săptămânii a treia şi începutul
săptămânii a patra în dreptul veziculei rombencefalice şi se continuuă
atât în sens cranial cât şi în sens caudal odată cu creşterea în
lungime a embrionului, în final formându-se 42-45 perechi de somite.
Primele 4-5 perechi de somite vor participa la formarea craniului osos
şi poartă numele de somite occipitale. Urmează apoi 8 somite
cervicale, 12 somite toracale, 5 somite lombare, 5 somite sacrale şi 8-
10 somite coccigiene.
Somitele conţin iniţial o cavitate centrală tranzitorie (miocelul)

care se obliterează rapid prin proliferare celulelor din peretele său.
Porţiunea ventromedială a somitei formează sclerotomul, care stă la
baza formării scheletului axial. Porţiunea dorsolaterală a somitei
formează dermomiotomul care va da naştere miotomului şi
dermatomului. Din miotoame se vor forma majoritatea muşchilor striaţi
ai corpului.
Formarea celomului intraembrionar
Odată cu formarea somitelor, în mezodermul din regiunea

precordială se diferenţiază o serie de cavităţi care vor conflua pentru a
forma schiţa celomului intraembrionar. Pe măsură ce se formează
somitele, în dreptul lor apar o serie de cavităţi în mezodermul lateral.
Acestea cresc în volum şi se unesc unele cu altele pentru a forma o
cavitate unică în grosimea mezodermului lateral. Prin formarea
acestei cavităţi, mezodermul lateral este împărţit într-un strat acoperit
de ectoderm (numit somatopleură intraembrionară) şi un strat ce
acoperă endodermul (numit splahnopleură intraembrionară).
Somatopleura şi splahnopleura intraembrionară se continuă la nivelul
zonei de joncţiune cu corespondentele lor extraembrionare. Prin
mărirea cavităţii din regiunea precordială şi unirea cu cele două
cavităţi de la nivelul mezodermului lateral se formează celomul
intraembrionar, cavitate în formă de potcoavă cu porţiunea centrală în
regiunea precordială şi braţele pe părţile laterale ale discului
embrionar. Celomul intraembrionar va sta la baza formării cavităţilor
pericardice, pleurale şi peritoneale.
Zona joncţională de la nivelul mezodermului lateral va fi

străpunsă prin mărirea de volum a celomului intraembrionar, iar în
urma acestui proces se stabileşte o comunicare între celomul intra- şi

extraembrionar la nivelul marginilor laterale ale discului embrionar.
Prin urmare, celomul intraembrionar va avea o cavitate pericardică
primitivă situată în regiunea cardiogenă, care comunică cu celomul
extraembrionar prin două canale pleuroperitoneale (ducte celomice)
situate de-o parte şi de alta a discului embrionar în mezodermul
lateral. Conţinutul lichidian al celomului extraembrionar pătrunde în
interiorul discului embrionar în urma stabilirii comunicării dintre
celomul intra- şi extraembrionar şi contribuie la hrănirea embrionului
până la stabilirea circulaţiei sanguine.
Procesele de curbare ale discului embrionar
Discul embrionar, iniţial plat şi oval în stadiul bilaminar, iar apoi

piriform în stadiul trilaminar, începe să-şi schimbe forma datorită
diferenţelor între ratele de creştere a diferitelor zone embrionare.
Aceste diferenţe între ratele de creştere au ca rezultat plicaturarea
discului embrionar în sens cranio-caudal, în special datorită dezvoltării
sistemului nervos central şi în sens lateral, datorată apariţiei somitelor.
Inflexiunea discului embrionar în sens cranio-caudal are ca rezultat
apariţia plicii amniotice cefalice şi plicii amniotice caudale, iar
inflexiunea laterală duce la formarea plicilor amniotice laterale. Prin
creşterea acestor plici, o parte din vezicula ombilicală este incorporată
între acestea şi apoi în interiorul embrionului şi va contribui la
formarea tubului digestiv.
Partea cranială a vezicii ombilicale, încorporată între plica

amniotică cefalică şi discul embrionar va forma intestinul anterior sau
cefalic, care se termină în fund de sac la nivelul membranei
orofaringiene. Partea caudală a vezicii ombilicale este incorporată în
corpul embrionului prin creşterea plicii amniotice caudale şi va forma

intestinul posterior sau caudal. Acesta se termină în fund de sac
dilatat (cloacă) la nivelul membranei cloacale.
Prin creşterea plicilor amniotice laterale, marginile discului

embrionar se apropie şi fuzionează, formând pereţii laterali şi ventrali
ai corpului embrionului. Porţiunea din vezicula ombilicală incorporată
de corpul embrionar în timpul acestui proces va da naştere intestinului
mijlociu, care rămâne în continuare în comunicare cu vezicula
ombilicală prin canalul ombilical.
Mezoblastul migrat cranial de membrana orofaringiană va forma

zona cardiogenă şi septul transvers. În urma plicaturării cranio-
caudale, membrana orofaringiană, zona cardiogenă şi septul
transvers vor ajunge ventral şi vor contribui la formarea feţei ventrale
a capului, gâtului şi torcelui. Zona cardiogenă va ajunge în regiunea
toracică a embrionului, iar caudal de aceasta va ajunge septul
transvers, formaţiune mezodermală care va participa la separarea
cavităţii toracice de cavitatea abdominală.
Derivatele foiţelor embrionare
În stadiile timpurii ale dezvoltării embrionare, celulele embrionare

alcătuiesc două tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial şi
mezenchimatos. Ţesutul epitelial formează cele trei foiţe embrionare:
ectodermul, endodermul şi mezodermul.
Ectodermul va da naştere:
- ectodermului general al corpului;

- plăcii neurale;
- crestelor neurale;
- placodelor ectodermale.
Din ectodermul general al corpului se vor forma:
- stratul epidermic al tegumentului; celulele secretoare, celulele

care tapetează ductele şi celulele mioepiteliale ale glandelor
sudoripare, sebacee şi mamare; foliculii piloşi şi unghiile;
- epiteliile corneei, conjunctivei şi glandelor lacrimale;
- epiteliul cavităţii nazale şi sinusurilor paranazale;
- epiteliul cavităţii orale şi al glandelor salivare;
- epiteliul porţiunii terminale a canalului anal şi uretei;
- adenohipofiza.
Din placa neurală se vor forma:
- neuronii sistemului nervos central;

- celulele gliale;
- celulele ependimare şi ale plexurilor coroidiene;
- celulele sistemului APUD;
- celulele retinei, irisului, corpul şi procesele ciliare;
- neurohipofiza;
Ectodermul crestelor neurale va da naştere:
- ganglionilor nervilor spinali şi cranieni (III,V,VIII,IX,X);

- ganglionilor simpatici şi parasimpatici;
- o parte din celulele sistemului APUD;
- emailului dentar;
- celulelor Scwann şi leptomeningelui (pia mater şi arahnoida);
- medulosuprarenalei; celulelor secretore de calcitonină,
celulelor de tip I la nivelul glomusului carotic;
- celulelor pigmentare de la nivelul epidermului;
- ţesutului adipos, muşchilor netezi şi dermului de la nivelul

capului şi gâtului;
- ţesutului conjunctiv al glandelor salivare, lacrimale, timusului,
tiroidei şi epifizei.
Placodele ectodermale vor da naştere epiteliului olfactiv, urechii
interne şi cristalinului.
Endodermul va da naştere:
- epiteliului tractului digestiv şi respirator;

- amigdalei palatine, tiroidei, paratiroidelor, timusului, ficatului,
pancreasului;
- epiteliului vezicii urinare, uretrei şi parţial al vaginei;
- epiteliul cavităţii timpanice, tubei auditive, glandelor salivare
submandibulară şi sublinguală.
Mezodermul va da naştere:
- ţesuturilor conjunctive, cartilaginoase şi osoase;

- ţesutului muscular striat şi neted;
- elementelor figurate ale sângelui, vaselor de sânge, vaselor
limfatice;
- cordului, rinichiului, glandelor genitale, corticosuprarenalei,
dentinei şi cementului dentar;
- seroaselor pericardică, pleurală şi peritoneală.
Perioada fetala sau de organogeneza care dureaza pana la nastere;
se caracterizeaza prin procese de histio- si morfogeneza prin care
primordiile de organe se transforma in aparatele si sistemele noului
nascut.
Perioada fetala, care se intinde de la saptamana a 9-a a dezvoltarii
pana la nastere prezinta o serie de caracteristici principale:
1. cresterea in lungime a corpului, in special pana in saptamana a 20-

a;
2. cresterea in greutate in ultimele saptamani;
3. maturarea tesuturilor si organelor;
4. definitivarea infatisarii umane.
La inceputul saptamanii a 9-a capul fetusului reprezinta o jumatate din

lungimea totala a corpului. Fata este larga, ochii lateralizati cu
pleoapele fuzionate iar urechile sunt jos implantate. Membrele sunt
scurte, cu degetele mici iar pana la sfarsitul saptaminii a 12-a
membrele superioare capata proportii definitive, in timp ce membrele
inferioare isi capata proportiile definitive cu o saptamana mai tarziu.
Ficatul este principala sursa de elemente figurate sangvine, dar spre
finele saptamanii a 12-a, activitatea sa incepe sa scada si splina preia
acest rol. Fetusul reactioneaza la stimuli, dar miscarile sale nu sunt
percepute de catre mama. La sfarsitul saptamanii a 12-a este prezent
reflexul palpebral si cel de suctiune la atingereabuzelor.
Intre saptamanile 26-29 fetusul este viabil, chiar daca se naste

prematur, datorita dezvoltarii suficiente a plamanilor si vaselor sale;
sistemul nervos central este suficient de matur pentru a controla
miscarile respiratorii ritmice precum si temperatura corpului. -
Andronescu A., Anatomia dezvoltarii omului. Embriologie
medicala. Ed. Medicala, Bucuresti 1987, p. 48-49;
Evoluţia morfologiei externe.
Embrionul ia progresiv o formă umană. Cu ocazia creşterii în lungime

la sfârşitul stadiului somitic, adică în săptămâna a 5-a embrionul are o
formă recurbată în axul craniocaudal dar şi în axul transversal.

Extremitatea cefalică devine mult mai voluminoasă în urma dezvoltării
apreciabile a polului cefalic prin veziculele cerebrale. Pe linia mediană
prezintă o umflătură corspunzătoare vertexului numită proeminenţa
mezencefalică , iar anterior proeminenţa frontală. Lateral de
proeminenţa frontală se diferenţiază fosetele şi vezicula cristalinului
din ectoderm. Lateral în prelungirea extremităţii cefalice şi dorsal de
umflătura cardiacă se găseşte regiunea branhială în care proemină la
suprafaţă în direcţie ventrodorsală arcurile branhiale ce delimitează în
interior faringele primitiv. Ele sunt separate de depresiuni ale
ectodermului numite şanţuri branhiale. Iniţial apar arcurile branhiale 1
şi 2 apoi alte 4 ultimele 2 la om fiind într-un stadiu rudimentar. La om
prin invaginarea ectodermului între proeminenţa frontală şi primul arc
branhial se formează stomodeumul sau gura primitivă în fundul căruia
se situează membrana bucofaringeană. Arcurile branhiale au
existenţă temporală şi prin transformări profunde la nivelul lor se vor
forma gâtul şi organele cervicale. Datorită dimensiunilor reduse ale
ultimelor arcuri branhiale şi a creşterii pronunţate a acrului 2 între
acesta şi următorul în săptămâna a 6-a se formează o depresiune
transversală a ectodermului numită sinus cervical. Din extremităţile
doresale ale arcurilor 1 şi 2 se formează tuberculii auriculari din care
se va forma conductul auditiv extern şi pavilionul urechii. Din primul
arc ventral ia naştere procesul maxilar şi mandibular sub formă de
muguri ce participă la formarea feţei în regiunea inferioară imediat
deasupra umflăturii cardiace. Deasupra mugurilor maxilari şi
mandibulari superior gurii primitive din procesul frontal se dezvoltă
procesul frontonazal din care se formează muguri nazali ce vor forma
piramida nazală şi buza superioară. În ultima perioadă a arcurilor
branhiale care după cum am văzut se transformă în săptămâna a 6-a
la limita dintre somite şi somatopleură apar întâi mugurii membrelor

superioare, cam în ziua 28-a, iar ulterior la aproximativ 48 de ore apar
mugurii membrelor inferioare.
Mugurii sunt înveliţi de ectoderm în care pătrunde mezenchimul

somatopleurei din care se diferenţiază scheletul, articulaţiile, muşchii
şi vasele membrelor.
În săptămâna a 6-a prin apariţia unor şanţuri circulare se

individualizează la nivelul membrelor un segment proximal cilindric şi
altul distal lăţit.
În săptămâna a 7-a la sfârşitul acesteia prin apariţia unui nou şanţ

circular segmentul proximal se divide în braţ şi antebraţ iar la membrul
inferior în coapsă şi gambă. Segmentul distal lăţit reprezintă mâna
primitivă şi respectiv piciorul primitiv. Iniţial dispoziţia mugurilor este
perpendiculară pe trunchi, dar în săptămâna a 9-a ei se înclină şi se
rotează în jurul axului longitudinal astfel încât genunchiul ajunge în
poziţie ventrală şi cotul în poziţie dorsală. La nivelul mâinii apar iniţial
primordiile degetelor, separate prin şanţuri radiare iar apoi prin
membrane interdigitale purtând numele de degete conjuncte sau
unite. Separarea acestora şi individualizarea lor la degetele definitive
se face prin procese de vacuolizare şi resorbţie mezenchimală cu
formarea concomitentă a articulaţiilor astfel încât la sfârşitul celei de-a
10-a săptămâni, atât membrele superioare cât şi cele inferioare sunt
într-un stadiu final. Mugurii membrelor au un sistem propriu de
autodiferenţiere numit autodiferenţiant (ţine de mezenchimul
mugurilor dar participă şi ectodermul existând o interrelaţie între
acestea). S-a ajuns la concluzia că există o creastă ectodermală
apicală a mugurelui din ectodermul îngroşat care diferă de restul
ectodermului ce înveleşte mugurele în care s-a invaginat mezenchim.

Această creastă ectodermală apicală influenţează diferenţierea
mezenchimului de dedesubt. Se consideră că există un factor de
menţinere a ectodermului apical care la rândul lui este dependent de
mezenchim. Acest factor aparţinând mezenchimului este distribuit în
acesta asimetric ceea ce duce la asimetria normală a regiunilor
membrului. Absenţa acestui factor de menţinere a ectodermului apical
duce la polidactilie, amelie, sindactilie, etc.
După cum s-a arăta în a II-a lună regiunea cefalică se măreşte rapid,
mai multe decât restul corpului şi se precizează prin muguri viscerele
feţei. Între extremitatea cefalică şi zona mijlocie arcurile branhiale se
estompează în timp ce se formează gâtul. Extremitatea caudală se
modifică prin apariţia primordiilor şi organelor genitale externe în
forma lor rudimentară şi apariţia membranei anale.
Câteva organe interne au început să se dezvolte la începutul primei

luni dar cea mai mare parte se dezvoltă în luna a doua. În cursul
acestei luni toţi mugurii organici ocupă raporturi definitive şi o
dezvoltare care îi apropie cel mai adesea de structura definitivă.
Patologia perioadei de la 4-a la o 8-a săptămână.
Este o perioadă caracterizată printr-o sensibilitate deosebită a

embrionului la acţiunea factorilor externi toxici. Cea mai mică
perturbare în mecanismele foarte complexe de inducţie şi diferenţiere
va sfârşi prin anomalii. Teratogeneza la acţiunea factorilor externi este
condiţionată de foarte multe elemente: momentul acţiunii agentului
teratogen, afinitatea preferenţială a diverşilor agenţi pentru anumite

organe, perioada de acţiune a factorului teratogen.
Medicamentele reprezintă un risc foarte important la embrionul uman
în această perioadă.
Luna III-a
Organogeneza
La sfârşitul lunii a III-a placenta este formată atât anatomic cât şi
funcţional. Vezicula alantoidiană este atrofiată, lichidul amniotic şi
membranele oului sunt evidente. Fătul măsoară 9 cm şi are o greutate
până la 55 gr., capul este format, degetele sunt diferenţiate, organele
genitale sunt diferenţiate pentru fiecare sex.
La sfârşitul lunii a 4-a placenta este complet dezvoltată fătul măsoară
16 cm şi o greutate de 270 gr. Părţile corpului fetal sunt foarte bine
diferenţiate începe să schiţeze mişcări este acoperit cu o piele subţire
pe suprafaţa căreia se găsesc firişoare de lanugo.
La sfârşitul lunii a cincia, (săptămâna 21-22) fătul are o lungime de 25
cm şi cântăreşte 650 gr. Glandele sebacee încep să secrete, pielea
fiind acoperită cu vermix caseosa. Se percep bătăile cordului fetal,
mişcările membrelor devin active şi puternice. Intestinul conţine
meconiu, rezultat al secreţiilor intestinale, rinichiul îşi începe funcţia în
vezică găsindu-se urină.
La sfârşitul luni a VI-a (săptămâna 26) fătul are o lungime de 35 c, şi o

greutate de 1000 de grame, toate organele sunt în stare să
funcţioneze, dar nu sunt definitivate. Sistemul nervos este insuficient
dezvoltat, circumvoluţiile cerebrale sunt incomplete. Fătul este
considerat viabil însă cu un mare grad de imaturitate, adaptarea la
viaţa extrauterină fiind foarte dificilă.
La sfârşitul lunii a VII-a (săptămâna 30-31) fătul măsoară 40 cm şi

cântăreşte 1700 gr. Este viabil dar imatur. Are aspect de bătrân cu
pielea de culoare închisă, roşietică, testicolele coboară spre canalul
inghinal iar la fetiţe clitorisul şi labiile mici proemină între labiile mari.
La sfârşitul lunii a VIII-a (săptămâna 36) fătul are o lungime de 45 de

cm şi o greutate de 2500 gr. Aspectul pielii se apropie de acela al
noului născut şi începe osificarea în epifize. Fătul se adaptează mai
bine la viaţa extrauterină numai este socotit imatur ci subponderal.
La sfârşitul lunii a IX-a (săptămâna 40) are toate caracteristicile

cunoscute la naşterea la vreme: lungimea este de cca 48-50 cm,
3000-3500 gr, cu lanugo pe corp, testiculele trebuie să fie coborâte în
scrot, labiile mari acoperă labiile mici, unghiile trebuie să depăşească
pulpa degetelor, iar inserţia cordonului ombilical trebuie să fie la
jumătatea distanţei între apendicele xifoid şi pubis.
Pentru memorizarea lungimii fătului la diferite luni de sarcină există

diverse scheme de calcul dintre care una cu mai multe implicaţii
medico-legale poartă numele de „Schema lui Haase”:
-pentru primele 5 luni de sarcină se consideră luna de sarcină la

pătrat.. De ex.
luna I: 1X 1cm=1cm
luna II: 2X2cm = 4 cm
luna III: 3X3cm= 9 cm
luna IV: 4X 4cm = 16 cm
luna V : 5X 5cm = 25cm

După luna V-a formula de calcul este lunaX5+5 (se înmulţeste şi se

adună coeficientul 5)
Luna VI-a 6X5+5=35
Luna VII-a 7X5+5=40
Luna VIII-a 8x5+5=45
Luna IX-a 9X5+5=50
Calculul greutăţii se ia după luna VI-a când se consideră că în mod

normal fătul are 1000 de gr. greutate necesară pentru a considera
fătul ca viabil. La fiecare lună se adaugă 700 gr.cifră cu care creşte
lunar fătul.
COMPLETARE LA MEZOBLAST
Mezoblastul intermediar se va îngroşa şi va suferi o îngroşare în
nefrotoane, cu excepţia feţei sale caudale care va rămâne
nesegmentată. Acesta va constitui cordonul nefrogenic care împreună
cu nefrotoanele vor participa la constituirea celor trei rinichi
embrionari: pronefros, mezonefros, metanefros şi a celui definitiv.
Mezoblastul lateral sau lama laterală prin clivaj va da naştere la
splanhnopleura intraembrionară care va dubla endoblastul şi
somatopleura intraembrionară care va dubla epiblastul Somatopleura
intraembrionară se continuă cu somatopleura extraembrionară care
acoperă amniosul. Cavitatea formată de cele două foiţe este celomul
intern care comunică cu celomul extern. După delimitare el va fi izolat
şi va constitui marea cavitate celomică comună toracelui şi
abdomenului cavitate care ulterior va fi împărţită prin apariţia
diafragmului şi a pericardului în trei componente: cavitate pericardică,
pleurală şi peritoneală.
Evoluţia endoblastului
Evoluţia sa este mai simplă deoarece rămâne o formaţiune
unistratificată care va da naştere intraembrionar intestinului primitiv iar
în teritoriul extraembrionar dă naştere la vezicula ombilicală. Evoluţia
endoblastului este cunoscută ca ansamblul de modificări ce poartă
denumirea de „delimitare” Delimitarea este un proces complex şi are
loc în sens transversal şi în sens longitudinal. Delimitarea în sens
transversal priveşte regiunea ombilicală, supraombilicală şi
subombilicală. În regiunea ombilicală închiderea rămâne incompletă
până la naştere fiind locul de trecere al elementelor cordonului
ombilical. Înainte de delimitare embrionul este situat între cavitatea
amniotică şi lecitocel. Apoi marginile laterale se incurbează ventral,
vezicula ombilicală se individualizează, intestinul se delimitează
înconjurat de celomul intern. Deasupra şi dedesubtul ombilicului în
cazul delimitării se produce o închidere completă a peretelui
embrionar. Delimitarea în sens longitudinal se face prin faptul că
există diferenţe de creştere între regiunea ventrală şi cea dorsală,
embrionul încurbându-se practic în jurul regiunii ombilicale.
Extremitatea cranială rezultă din dezvoltarea encefalului şi din
mişcările de basculare ale mugurelui cardiac care din poziţia iniţială
cranială devine ventrală contribuind la delimitarea intestinului anterior.
Formarea tubului neural şi somitele.
Delimitarea antrenează şi modificarea anexelor.

-Lecitocelul este strangulat în două părţi una intraembrionară care
este intestinul primitiv, cealaltă extraembrionară, vezicula ombilicală
comunicarea între ele făcându-se prin canalul vitelin.
-Amniosul urmează mişcarea de încovoiere şi acoperă tot mai mult

embrionul. Pediculul embrionar conţinând alantoida trece din poziţia
caudală în poziţie net ventrală.
FORMAREA VASELOR VITELINE

Are loc în grămezile de insule de celule mezenchimale provenite din
mezenchimul extraembrionar numite şi insule sanguine. Iniţial acestea
se leagă între ele formând o reţea, după care urmează diferenţierea
celulelor endoteliale ale capilarelor. În reţeaua capilară pătrunde lichid
interstiţial formând plasmă sanguină iar celulele centrale devin celule
sanguine. Reţeaua capilară vitelină se continuă ulterior cu cele două
vene şi cele două artere viteline diferenţiate în sacul vitelin. Venele
viteline duc sângele din peretele sacului vitelin către sinusul venos al
primordiului cardiac străbătând mugurele hepatic. În mugurele hepatic
venele viteline se pun în legătură cu reţeaua de capilare hepatice
primitive formate din mezenchim la locul respectiv. În final venele
viteline vor contribui la dezvoltarea sistemului porthepatic. Arterele
viteline vor participa la formarea arterei celiace şi mezentericei
superioare. Odată cu procesul de vasculogeneză din insule
mezenchimale şi formarea reţelei viteline se formează vase şi în
pediculul de fixaţie. În final iau naştere ele două artere şi cele două
vene ombilicale. Mezenchimul sacului vitelin definitiv este primul loc
de formare a elementelor figurate ale sângelui. Eritroblastele sunt la
acest nivel celule nucleate. Hematii fără nucleu nu există înainte de
luna a III-a de viaţă intrauterină. Pierderea nucleului înseamnă o
specializare pronunţată în transportul oxigenului. Specializarea
hematiilor are o semnificaţie dublă: stopează diviziunea şi scurtează
viaţa hematiilor care în medie este de 100 de zile. Hemoglobina este
sintetizată încă din eritroblastele primitive. De aceea se consideră că
în primele etape ale dezvoltării vezicula vitelină are cel mai important
rol în absorbţia fierului proces legat de sinteza de hemoglobină.
Hemoglobina fetală diferă de cea postnatală. Leucocitele apar în ziua
46 în mezenchimul hepatic, iar limfocitele în ziua a 5-a. Se consideră
că eritrocitele se diferenţiază intravascular, iar limfocitele
extravascular. Pentru diferenţierea limfocitelor este necesar mediul
tisular specific, adică prezenţa timusului, ganglionilor limfatici şi a altor
organe limfoide periferice (timodependente) iar pentru leucocite este
necesară prezenţa măduvii roşii a oaselor. Funcţia hematopoetică
este preluată din extraembrionar în luna a III-a de către ficat şi ţine
până în luna a VIII-a de viaţă intrauterină. Din luna a V-a splina devine
şi ea organ hematopoetic, iar din luna a VI-a măduva roşie a oaselor
începe să producă celule sanguine păstrând această funcţie în tot
restul vieţii.
Circulaţia fetală
În viaţa intrauterină fătul trece succesiv prin mai multe tipuri de
circulaţie ajungând la tipul definitiv de circulaţie la naştere.
Circulaţia omfalo-mezenterică
Acesta este primul tip care durează până în săptămâna a 6-a a vieţii
intrauterine.
Această circulaţie se realizează prin legătura dintre embrion şi

vezicula ombilicală.
Cordul fătului este ca un tub umflat şi curbat din care pleacă două
arcuri aortice care se unesc dând aorta toracică din care pleacă două
artere omfalomezenterice. Acestea se ramifică pe vezicula ombilicală
într-o reţea capilară din care pornesc apoi venele omfalomezenterice.
Prin ele sângele încărcat cu substanţe nutritive cine spre embrion şi

se varsă în extremitatea inferioară a tubului cardiac.
Circulaţia alantoidiană sau fetoplacentară
Este a doua circulaţie şi durează din săptămâna a 6-a până la

naştere. Din tubul umflat ia naştere cordul cu cele patru încăperi: două
auricule şi două ventricule. Din arterele hipogastrice se nasc arterele
ombilicale care trec în cordonul ombilical, ajung în placentă şi se
ramifică în micile arteriole din vilozităţile coriale. Din reţeaua celor
două artere iau naştere două vene care se unesc şi formează vena
ombilicală. Vena ombilicală se încarcă cu substanţe nutritive şi sânge
oxigenat luat din sângele matern la nivelul placentei străbate cordonul
ombilical, intră în abdomenul fătului, ajunge la ficat unde se împarte în
două ramuri: canalul venos al lui Arantius care duce sângele oxigenat
direct în vena cavă inferioară şi vena portă care pătrunde cu sânge
oxigenat în ficat. Din ficat sângele este colctat de venele
suprahepatice care trec tot în vena cavă inferioară. Prin vena cavă
inferioară şi cea superioară sângele ajunge în auriculul drept, trece în
cea mai mare parte prin orificiul lui Botalo în auriculul stâng, din
auriculul stâng trece în ventriculul stâng şi este pompat în artera aortă
şi de aici în tot organismul fetal. O parte din sânge va trece din
hipogastrice în arterele ombilicale şi va fi readus placentei pentru
oxigenare. Altă parte din sângele venit în auriculul drept din venele
cave nu trece prin gaura lui Botalo ci trece în ventriculul drept şi de
aici este pompat în artera pulmonară ajungând la plămân iar restul de
sânge printr-un canal arterial trece direct în aortă (canalul arterial este
un mic canal care în viaţa intrauterină leagă artera pulmonară stângă
de crosa aortei). În viaţa intrauterină circulaţia mică pulmonară fiind
foarte redusă sângele nu va fi atras în acest circuit. El este deviat prin
orificiul lui Botalo şi canalul arterial spre circulaţia mare, deci sângele
este oxigenat numai între placentă şi ficat de la ficat încolo sângele
este amestecat oxigenat şi venos.
Concluzii
Spre deosebire de circulaţia definitivă de după naştere, în circulaţia
fetoplacentară este exclusă circulaţia pulmonară adică mica circulaţie
deoarece funcţia de respiraţie a fătului se realizează prin intermediul
placentei. Circulaţia definitivă se stabileşte după naştere cu prima
inspiraţie a nou născultului şi se caracterizează prin instalarea la nou
născut a micii circulaţii sau circulaţia pulmonară. Consecinţele
apariţiei acestei circulaţii determină o serie de modificări anatomice şi
fiziologice în organismul fătului. Canalul lui Arantius şi vena ombilicală
se obturează iar canalul arterial şi orificiul lui Botalo se închid.
Bibliografie:
1. Sub redacția Constantin Enciulescu: Embriologie generală,

Editura University Press, Tg. Mureș, 2005
2. Prof. Dr. L. Seres Sturm, Conf. Dr. Edit H. Gogolak:
Embriologie generală, Editura University Press, Tg. Mureș,
2005
ANATOMIE
Fibrele nervoase se grupează în tracturi, unele scurte (care fac

legătura între diferitele segmente medulare), iar altele lungi ce se
împart în:
- Ascendente (senzitive)
- Descendente (motorii)
Măduva spinării este conectată cu receptorii şi efectorii (muşchii)
periferici prin 31 de perechi de nervi spinali (sunt 8 perechi de nervi
cervicali, 12 perechi toracali, 5 perechi de nervi lombari şi o pereche
de nervi cogcigieni). Aceşti 31 de perechi de nervi spinali sunt toţi
mixti: senzitivi, motori şi vegetativi.
Rădăcinile nervilor spinali:
1. Rădăcina posterioară. (1)Are pe traiectul ei un ganglion spinal

şi este formată din dendritele şi axonul neuronului din
ganglionul spinal, care, după ce au pătruns în măduvă fac
sinapsă în cornul posterior cu un neuron de asociaţie sau
(2)pot să facă sinapsă direct cu motoneuronii din coarnele
anterioare şi laterale. (3)Unii axoni mai lungi trec în cornul
posterior şi au un traseu mai lung.
2. Radăcina anterioară. Este formată din axonii neuronilor
somatomotorii din coarnele anterioare şi ai neuronilor vegetativi
din coarnele anterioare. Fibrele somatomotorii inervează
musculatura striată. Iar fibrele visceromotorii inervează
musculatura netedă de la nivelul organelor interne şi a vaselor
de sânge.
Picture 1.
PROTONEURONUL
3. Trunchiul nervilor spinali. Rezultă din alăturarea rădăcinilor

anterioare şi posterioare.
4. Ramurile nervilor spinali. Se distribuie metameric la nivelul
toracelui unde sunt inervaţi de cele 12 perechi de nervi toracali
sau intracostali. In rest distribuţia metamerică nu se menţine,
deoarece inervaţia viscerală şi a diferitelor structuri somatice
(pielea, muşchii)...
Funcţia de conducere a măduvei spinării.
Este formată din căi lungi care se mai numesc de proiecţie.

Aceste căi lungi au fibre ascendente şi descendente. Dar mai există şi
nişte căi scurte care se numesc „de asociaţie” sau intersegmentare
(fac legătura între diferitele segmente medulare).
A. Căile ascendente.
Transmit informaţiile recepţionate de diferiţi receptori. Astfel se
transmit următoarele sensibilităţi:
- Exteroceptivă (tactilă, termică şi dureroasă)
- Proprioceptivă (conştientă şi inconştientă)
Aceste două tipuri de receptivităţi se transmite pe căi specifice.
- Visceroceptivă sau interoceptivă. Aceasta este condusă prin

substanţa reticulată din jurul canalului ependimar şi prin căile
spinotalamice.
Căile ascendente specifice.
Sunt alcătuite din 3 neuroni. Toate fibrele care conduc sensibilitatea

exteroceptivă au protoneuronul (primul neuron) în ganglionul spinal.
Dendrita acestuia formează sau intră în contact cu receptorii, iar
axonul intră în măduvă prin rădăcina posterioară a nervului spinal.
a. Fibrele sensibilităţii termice, tactile, grosiere şi dureroase
fac sinapsă în cornul posterior cu al doilea neuron, care se
numeşte deutoneuron. Axonul deutoneuronului trece în:
i. Cordonul lateral de partea opusă formând
fascicolul spinotalamic lateral, care conduce
sensibilitatea termică şi dureroasă grosieră.
ii. Dacă axonul trece în cordonul anterior de partea
opusă formează fascicolul spinotalamic anterior,
ce conduce sensibilitatea tactilă.
b. Fibrele sensibilităţii tactile fine (epicritică) intră direct în
măduva spinării în cordonul posterior ( nu face sinapsă)
formând fascicol spinobulbar goll şi burdach şi fac sinapsă cu
deutoneuronul căii.
Toate căile exteroceptive au al treilea neuron în talamus,
iar axonul lui se proiectează pe cortex (scoarţa cerebrală).
B. Căile descendente sau ale motilităţii

Motilitatea voluntară este declanşată din centrii motori ai cortexului
cerebral pe căi piramidale, iar motilitatea involuntară (clipitul),
stereotipă şi automată este transmisă de la nivelul centrilor motorii

corticali şi subcorticali pe căi extrapiramidale.
CAPITOLUL I
1. Genetica – ştiinţa eredităţii şi variabilităţii

organismelor vii
1.1. Definiţia şi obiectul de studiu
Genetica este ştiinţa biologică a cărei obiect de studiu îl

constituie ereditatea şi variabilitatea organismelor, stabilind
mecanismele care asigură conservarea informaţiei genetice precum şi
cele ale modificării ereditare.
Anul apariţiei geneticii ca ştiinţă este 1865, când GREGOR

MENDEL a emis primele legi ale eredităţii.
Denumirea de genetică a fost introdusă de BATESON la

Congresul de genetică din anul 1906.
Ereditatea, ca obiect de studiu a geneticii reprezintă însuşirea

descendenţilor de a moşteni de la părinţi caracteristici asemănătoare.
Gena este definită ca particula materială a eredităţii localizată în
cromozom şi care condiţionează formarea uneia sau mai multor
caractere sau însuşiri. Totalitatea genelor unui organism viu (cele
nucleare) reprezintă genotipul. Totalitatea genelor din cadrul unui set
haploid de cromozomi, transmise ca o unitate de la unul din părinţi
reprezintă genomul.
Felul de a fi a unui individ ca mod de manifestare a genotipului,

în interacţiune cu condiţiile de mediu reprezintă fenotipul. Noţiunile
de genotip şi fenotip au fost introduse de JOHANSEN în 1909
(PANFIL, 1980).
Variabilitatea ca cel de al doilea obiect de studiu a geneticii,

reprezintă însuşirea organismelor vii, cu diferite grade de înrudire, de
a se deosebi între ele. În natură nu există doi indivizi identici. Chiar şi
gemenii uniovulari nu sunt identici din punct de vedere genetic, ei
manifestând profile imunologice diferite, constituite în primele şase
luni de viaţă (BOTEZ, 1991).
1.2.Ramurile geneticii şi metodele de cercetare utilizate

Genetica formală sau genetica clasică, studiază legile

eredităţii descoperite de GREGOR MENDEL (transmiterea în
descendenţă a caracterelor determinate de gene plasate pe
cromozomi diferiţi) şi THOMAS HUNT MORGAN şi colaboratorii săi
(transmiterea în descendenţă a caracterelor determinate de gene
plasate pe aceiaşi pereche de cromozomi).
În studiul mecanismelor eredităţii genetica a utilizat metode de

lucru şi baze de date oferite de alte ştiinţe. Din îmbinarea acestora, au
luat naştere numeroase ramuri ale geneticii, dintre care menţionăm:
 Citogenetica, care studiază structurile celulare cu rol

genetic.
 Radiogenetica, studiază efectele radiaţiilor asupra bazei
materiale a eredităţii.
 Genetica moleculară, studiază ereditatea la nivel
molecular, biochimic.
 Genetica populaţiilor, studiază structura genetică a
organismelor vii, precum şi factorii care modifică structura
populaţiilor.
 Genetica ecologică, studiază procesele de adaptare a
populaţiilor naturale la mediul lor de viaţă.
 Genetica cantitativă, studiază legitatea variabilităţii
caracterelor, prin aplicarea metodelor matematice la studiul
variabilităţii.
 Genetica umană, cu rol major în prevenirea, combaterea şi
tratarea bolilor ereditare la om.
Genetica fiind o disciplină experimentală, dezvoltarea ei a fost
condiţionată de metodele şi posibilităţile de cercetare proprii, dar şi
de altele specifice altor discipline, de care genetica se poate folosi

pentru înţelegerea şi explicarea legităţilor şi fenomenelor sale.
Metoda genealogică, constă în înregistrarea şi analiza datelor

privind relaţiile dintre indivizi într-o succesiune de generaţii. Prin
utilizarea acestei metode se poate stabili modul de transmitere
ereditară a caracterelor, precum şi modul de manifestare.
Metoda hibridologică, constă în încrucişarea unor organisme

cu ereditate diferită şi analiza statistică-matematică a moştenirii
caracterelor la urmaşi. Cu ajutorul acestei metode au fost descoperite
primele legi ale eredităţii de către G. MENDEL şi T.H. MORGAN.
Metoda biometrică, constă în studierea diferitelor caracteristici

cantitative şi stabilirea corelaţiilor dintre diferite caractere. Această
metodă oferă informaţii asupra variabilităţii diferitelor caractere şi
corelaţiilor existente între ele, gradul de menţinere şi îmbunătăţirea
caracterelor şi a însuşirilor obţinute prin selecţie ş.a.
Metoda citogenetică, este utilizată pentru studiul structurilor

celulare cu rol genetic, cu ajutorul aparaturii de laborator specifice
(microscoape, tehnici cromatografice, difracţie cu raze X ş.a.).
Cu ajutorul ei s-au studiat caracteristicile cromozomilor şi a

altor structuri cu rol genetic.
Metoda radiaţiilor, permite utilizarea diferitelor tipuri de radiaţii

pentru modificarea eredităţii organismelor.
Metode biochimice şi biofizice, contribuie la cunoaşterea

structurii materialului genetic la nivel molecular.
Materialul genetic utilizat, în general pentru studiile de genetică

clasică trebuie să prezinte următoarele particularităţi:
- să aibă caractere bine conturate, uşor de urmărit (markeri

genetici);
- să aibă ciclul scurt de dezvoltare;
- să permită obţinerea unui număr mare de descendenţi;
- să posede un număr relativ mic de cromozomi;
- să fie acceptabil la acţiunea factorilor mutageni;
- să nu fie foarte scump şi să fie relativ uşor de întreţinut.
CAPITOLUL II
2. Legile mendeliene ale eredităţii
G. MENDEL a început cunoscutele sale experienţe de hibridare la plante în 1857 şi opt

ani mai târziu el sintetizează rezultatele obţinute în cele două legi ale segregării şi
anume:
- legea purităţii gameţilor sau segregării factorilor ereditari;

- legea liberei combinaţii a factorilor ereditari, sau a segregării independente a
perechilor de caractere.
2.1. Monohibridismul şi legea purităţii gameţilor
Monohibridarea constă în încrucişarea a doi indivizi, care se deosebesc printr-o

singură pereche de caractere.
GREGOR MENDEL a încrucişat mazărea cu bobul neted (caracter datorat prezenţei

amidonului) cu mazărea cu bobul zbârcit (caracter datorat prezenţei dextrinei), obţinând în
prima generaţie numai plante cu bob neted. Acest caracter a fost denumit dominant, în
timp ce caracterul “bob zbârcit”, care nu a apărut în prima generaţie, a fost denumit
recesiv. Prin autopolenizarea plantelor din prima generaţie, a obţinut în generaţia a doua
atât plante cu bob neted, cât şi cu boabe zbârcite, proporţia dintre caracterul dominant şi
cel recesiv fiind de 3:1. G. MENDEL a cercetat modul de segregare şi la alte perechi de
caractere.
G. MENDEL explică segregarea celor două caractere studiate, bob neted şi bob
zbârcit, ca fiind datorate prezenţei în celulă a două tipuri de factori ereditari, notaţi cu A şi
a. Plantele din soiul cu boabe netede (AA) conţin excesiv factorul ereditar care determină
acest caracter, iar cele din soiul cu boabe zbârcite (aa) conţin exclusiv factorul ereditar al
caracterului respectiv. La hibrizii din prima generaţie, factorii ereditari ai mamei şi tatălui se
1
alătură (Aa), astfel că atunci când acestea formează gameţi, factorii ereditari se separă,
fiecare gamet neavând decât un singur tip de factor ereditar.
Gameţii sunt, în felul acesta, puri din punct de vedere genetic. Prin unirea acestor
gameţi pe bază de probabilitate în F 2, în procesul fecundării, se obţin plantele generaţiei a
doua, care se comportă astfel:
- 25% din plante sunt pure cu bobul neted, având un singur tip de factori ereditari
(AA);
- 25% din plante sunt pure cu bobul zbârcit, având exclusiv celălalt tip de factori
ereditari (aa);
- 50% din plante cu bobul neted, poartă ambii factori ereditari alăturaţi (Aa).
MENDEL a denumit plantele, care conţin un singur tip de factor ereditar
homozigote, iar cele care conţin ambele tipuri, heterozigote. La indivizii heterozigoţi nu se
manifestă decât unul dintre factorii ereditari, cel dominant (bob neted), celălalt rămânând în
stare ascunsă (bob zbârcit). În acest fel, G. MENDEL a reuşit să descopere deosebirea
dintre structura genetică a organismelor şi înfăţişarea lor, noţiune care mai târziu a fost
denumită de JOHANSEN genotip şi respectiv fenotip. Genotipul reprezintă totalitatea
genelor conţinute de un organism. Fenotipul reprezintă suma însuşirilor morfologice,
fiziologice, biochimice şi de comportament a unui organism ca rezultantă a interacţiunii
dintre genotip şi mediu. Din exemplul anterior se remarcă faptul că plantele cu acelaşi
fenotip (75% bob neted), prezintă genotipuri diferite: 25% sunt homozigote şi 50% sunt
heterozigote.
Studiul comportării în descendenţă a hibrizilor obţinuţi l-a condus pe Mendel la

elaborarea primei legi a eredităţii, legea purităţii gameţilor. Gameţii sunt întotdeauna
puri din punct de vedere genetic, adică nu conţin decât unul dintre factorii ereditari.
Prin combinarea probabilistică a acestor gameţi rezultă în generaţia a doua, în urma
fenomenului de segregare, un raport de 3 dominant : 1 recesiv.
Prin autofecundarea generaţiei a doua se obţine generaţia a treia, la care se observă

următoarele:
- din plantele pure cu bobul neted se obţin exclusiv plante cu bobul neted;
- din plantele pure cu bobul zbârcit se obţin exclusiv plante de acest tip;
- plantele heterozigote cu bobul neted segregă în felul următor: 25% plante

homozigote cu bobul neted, 25% plante homozigote cu bobul zbârcit şi 50%
plante heterozigote cu bobul neted.
Deci, plantele heterozigote din generaţia a doua se comportă în generaţia a treia la fel
cum se comportă hibrizii din prima generaţie.
Dacă florile plantelor hibride din prima generaţie se polenizează cu polen de la plantele
genitorului cu bob neted (backcross), atunci se obţin în generaţia a doua numai plante
cu boabe netede, din care 50% sunt homozigote şi 50% heterozigote. În caz contrar,
dacă polenizarea se realizează cu polen de la plantele cu bobul zbârcit, se va forma în
generaţia a doua jumătate plante heterozigote cu bobul neted şi jumătate homozigote
cu bobul zbârcit.
Obţinerea ultimei combinaţii nu ar fi posibilă dacă gameţii ar conţine ambii factori

ereditari, deci gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, adică conţin un singur
factor ereditar (o singură genă) din perechea considerată.
2.2. Dihibridarea şi legea segregării independente a perechilor de
caractere
Încrucişarea între părinţi care se deosebesc prin două perechi de caractere poartă
numele de dihibridare.
G. MENDEL a studiat cazul când genitorii se deosebesc prin două perechi de

caractere. El a încrucişat mazărea cu bobul neted şi culoare galbenă cu mazărea cu
bobul zbârcit şi de culoare verde. În prima generaţie hibridă, toate plantele aveau boabe
netede şi de culoare galbenă (caractere dominante). Prin autopolenizarea plantelor din
prima generaţie s-a obţinut generaţia a doua (F 2) în care aproximativ 9/16 din plante
aveau boabe netede şi galbene, 3/16 zbârcite şi galbene, 3/16 netede şi verzi şi 1/16
zbârcite şi verzi (fig. 2.4.)
În mod ipotetic, încrucişarea unei forme de salcâm cu flori albe (AA) şi cu lujeri spinoşi
(SS) caractere dominante, cu o formă cu flori roze (aa) şi lujeri nespinoşi (ss) –
caractere recesice – în prima generaţie s-ar obţine numai exemplare cu flori albe şi
lujeri spinoşi.
În F2, la arborii obţinuţi prin autofecundarea hibrizilor F 1 s-ar ajunge la următoarea

repartiţie a caracterelor: 9/16 plante cu flori albe şi lujeri spinoşi, 3/16 plante cu flori albe
şi lujeri nespinoşi, 3/16 plante cu flori roze şi lujeri spinoşi şi 1/16 plante cu flori roze şi
lujeri spinoşi (STĂNESCU, 1982).
Această segregare se explică prin aceea că hibrizii din prima generaţie proveniţi din
părinţi ce se deosebesc prin două perechi de caractere, formează patru categorii de
gameţi în care se află câte un singur factor ereditar din fiecare pereche. Prin
combinarea celor patru categorii de gameţi se formează 16 combinaţii care reprezintă
segregarea în cazul încrucişării părinţilor ce se deosebesc prin două perechi de
caractere, care se realizează astfel: 9:3:3:1.
În cazul unei trihibridări, când se încrucişează organisme care se deosebesc prin trei
perechi de caractere, se formează opt tipuri de gameţi masculi şi opt tipuri de gameţi
femeli, prin a căror unire pe bază de probabilitate se formează 64 de combinaţii şi 8
tipuri de organisme:
- 27/64 cu trei caractere dominante (ABC);

- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (ABc);
- 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (AbC);
În acest fel, MENDEL a ajuns la concluzia că la încrucişarea între organisme ce se
deosebesc prin două sau mai multe perechi de caractere are loc fenomenul segregării
independente a perechilor de caractere. El a considerat, de asemenea, că ereditatea
unei perechi de caractere este independentă de ereditatea celeilalte perechi de caractere,
astfel că şi segregarea are loc independent. Dacă în exemplul cu dihibridarea, se studiază
segregarea perechii de caractere bob neted şi bob zbârcit, fără să se ţină seama de
culoarea bobului (galbenă sau verde), atunci se obţine acelaşi raport de segregare de 3:1
între boabele netede şi cele zbârcite. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul culorii boabelor.
Aceasta este segregarea de tip Pisum denumită astfel deoarece a fost descoperită la
mazăre. În conformitate cu acest tip de segregare, în F 2 heterozigoţii de tip Aa sunt identici
fenotipic cu homozigoţii AA.
2.3. Alte tipuri de segregare

Abaterile de la legile mendeliene ale eredităţii apar în urma mecanismelor de

interacţiune a genelor, ce generează fenomene de dominanţă completă, incompletă,
letalitate ş.a. Raportul de segregare genotipic în F 2 este acelaşi, dar în funcţie de relaţiile
existente între genele alele sau nealele, aceste constituţii genotipice determină fenotipuri
diferite.
2.3.1. Semidominanţa
În cazul dominanţei complete, organismele homozigote (AA) prezintă acelaşi fenotip cu

cele heterozigote (Aa). În unele cazuri însă, fenotipul organismelor ce conţin genele
alele în stare heterozigotă se deosebeşte de cel al organismelor ce conţin genele
respective în stare homozigotă (deci AA≠Aa). Fenomenul menţionat este cunoscut sub
denumirea de semidominanţă sau dominanţă incompletă.
Semidominanţa a fost descoperită de CORRENS în 1912 la specia Mirabilis jalapa.

Încrucişând o plantă cu flori roşii (RR), cu una cu flori albe (rr), a obţinut în generaţia F 1
plante cu flori de o culoare intermediară, roz (Rr). Indivizii heterozigoţi (Rr) manifestă
caractere intermediare între fenotipurile genitorilor, datorită dominanţei incomplete sau
semidominanţei genei R – dominantă asupra genei r – recesivă. Prin autopolenizarea
plantelor hibride F1, în F2 s-au obţinut atât plante cu flori roşii şi albe, dar şi plante cu
flori roz. Raportul fenotipic este identic cu cel genotipic 1RR (flori roşii):2Rr (flori roz):1rr
(flori albe) (fig. 2.5.).
La Zea mays, din încrucişarea unei varietăţi cu boabe albastre cu una cu boabe
galbene au rezultat în F 1 plante cu boabe violete, culoare intermediară între genitori. În
F2 s-a produs segregarea astfel:1 albastru: 2 violet:1 galben. Acest tip de
segregare (1:2:1), în care organismele heterozigote prezintă fenomenul dominanţei
incomplete, este cunoscut sub denumirea de segregare de tip Zea, pentru a-l deosebi
de segregarea de tip Pisum de 3:1 observată de MENDEL.
La păsări fenomenul de dominanţă incompletă a fost observat la găinile de Andaluzia,

cu penaj de culoare albăstruie. Ele provin din încrucişarea unei rase de găini cu penajul
negru cu una cu penajul alb. În F 1 toate păsările au penaj albastru. În F 2 se produce
segregarea astfel: 25% penaj negru, 25% penaj alb şi 50% penaj albastru. Aceasta
înseamnă că găinile de Andaluzia cu penaj albastru sunt heterozigote, fapt pentru care
ele segregă mereu, neputându-se crea o rasă de găini de Andaluzia.
Dominanţa incompletă intervine şi în cazul raporturilor de segregare la arbori,

fenomenul acţionând probabil, în cazul unor caractere cum sunt forma acuminată a
solzilor conurilor de molid, în raport cu forma rotunjită sau culoarea roşcată a
ritidomului, la pinul silvestru, în raport cu culoarea cenuşie-închisă a ritidomului ş.a.
2.3.2. Supradominanţa
În acest caz, indivizii heterozigoţi depăşesc în productivitate, fertilitate, viabilitate etc.,

genitorii homozigoţi, dominanţi sau recesivi, AA<Aa>aa.
Fenomenul se numeşte supradominanţă şi el poate fi observat atât la plante cât şi la

animale. În procesul de apariţie a supradominanţei sunt de obicei, implicate mai multe
gene cu caracter aditiv. Fenomenul mai poartă denumirea de heterozis monogenic.
La Drosophila melanogaster, heterozigoţii ww+, prezintă o cantitate mai mare de

pigmenţi în ochi (sepiaterina), faţă de genitorii homozigoţi w +w+ (ochi roşu-cărămiziu) şi
ww (ochi albi).
2.3.3. Codominanţa
Codominanţa determină apariţia la indivizii heterozigoţi pentru genele dominante a unui

fenotip nou, comparativ cu indivizii homozigoţi.
Se ştie că indivizii din populaţia umană pot să aibă patru grupe de sânge notate cu A,
B, AB şi 0. Aceste grupe de sânge sunt determinate genetic de trei grupe de gene
polialele notate LA, LB şi l. Genele LA şi LB sunt dominante asupra genei l, iar împreună
sunt codominante, adică determină un fenotip nou – grupa de sânge AB. Ca
urmare, indivizii pot fi fenotipic şi genotipic de mai multe tipuri (tabelul 2.2.)
Fenotip Genoti
p
0 ll
LALA
A
LAl
B LBLB
LBl
AB LALB
Fig. 2.2. Schema grupelor de sânge din sistemul AB0
În cazul fenomenului de codominanţă, ambele gene sunt funcţionale, determinând

apariţia unui fenotip nou. Genotipul heterozigot LALB se manifestă prin grupa de sânge
AB.
Pentru realizarea unor transfuzii sangvine trebuie cunoscute grupele de sânge ale
donatorului şi receptorului. Cunoaşterea modului cum se moştenesc grupele sangvine
are importanţă şi în stabilirea paternităţii.
2.3.4. Pleiotropia
Prin fenomenul de pleiotropie se înţelege efectul fenotipic multiplu a unei singure

gene.
Genele care au capacitatea de a determina la acelaşi organism două sau mai multe
caractere se numesc pleiotropice.
Fenomenul a fost observat de MENDEL, care a demonstrat că mazărea cu flori albe are
boabe cu tegumentul alb, cea cu flori colorate are tegumentul cenuşiu sau brun.
NILLSON-EHLE a arătat că o anumită genă la ovăz modifică simultan forma aristelor

spicului, pilozitatea şi fragilitatea tulpinilor.
Un exemplu caracteristic de pleiotropie îl oferă hibridul Nicotiana silvestrisNicotiana

tabacum, la care apar şase caractere distincte, deschiderea carpelelor, transformarea
ovulelor în carpele, alungirea axei florale deasupra carpelelor, placentaţia, cantitatea de
nectar şi încreţirea bazală a corolei, care sunt controlate de aceiaşi genă.
2.3.5. Genele letale
Genele letale schimbă raportul mendelian de segregare, deoarece prezenţa lor în stare
homozigotă (dominantă sau recesivă) determină moartea indivizilor purtători, înainte de
maturitatea sexuală.
După gradul de manifestare, efectul genelor letale poate fi:
- gene letale, ce cauzează o mortalitate de 100% a indivizilor purtători;

- gene semiletale, în acest caz 50% dintre indivizii purtători mor;
- gene subvitale, care cauzează moartea unui număr mai mic decât 50% dintre
indivizii purtători.
2.3.6. Complementaritatea genelor
Interacţiunea dintre două sau mai multe gene nealele, prezente împreună, determină
apariţia unui alt fenotip, decât fenotipul determinat de fiecare genă în parte.
A. Complementaritatea de dominanţă a fost evidenţiată de BATESON şi PUNNET

(1908) la specia Lathyrus odoratus. S-a remarcat că în urma încrucişării a două varietăţi
de L. odoratus, cu flori albe, în generaţia F1 s-au obţinut plante cu flori roşii, iar în
generaţia F2, raportul de segregare a fost 9/16 plante cu flori roşii, 7/16 plante cu flori
albe. Pentru formarea antocianului este necesară prezenţa concomitentă a două gene
dominante (C şi P). Fiecare genitor prezintă în stare homozigotă o genă dominantă şi
una recesivă (CCpp, respectiv ccPP). În stare dominantă ambele gene sunt întâlnite
numai în F1 (CcPp) şi 9/16 din plantele obţinute în F 2 (C-P-). Raportul fenotipic de
segregare este de 9:7 (fig. 2.8.)
B. Complementaritatea de recesivitate, a fost evidenţiată de SHULL în 1914, la

specia Capsella bursa pastoris (traista ciobanului). S-a remarcat că forma capsulei
plantei este determinată de interacţiunea dintre două gene nealele. În starea de
recesivitate a ambelor gene, apare tipul cu capsulă ovoidă. Dacă una sau ambele gene
se află în stare dominantă, apare tipul cu capsulă triunghiulară. Raportul genotipic de
segregare în F2 este de 9/16 A-B (capsulă triunghiulară):3/16 aaB (capsulă
triunghiulară):3/16 A-bb (capsulă triunghiulară):1/16 aabb (capsulă ovoidă), iar cel

fenotipic de 15:1 (fig. 2.9).
Acţiunea complementară a genelor recesive se explică prin prezenţa unor gene

duplicate, adică a unor gene similare ca acţiune, care însă se transmit independent.
Planta Capsella bursa pastoris fiind un tetraploid, are două perechi din fiecare
cromozom omolog şi ca atare posedă gene duplicate, care determină acţiunea de
complementaritate recesivă.
2.3.7. Interacţiunea dintre gene
Interacţiunea dintre genele nealele poate determina apariţia unui fenotip nou.
Forma crestei la găini este determinată de interacţiunea a două gene nealele P şi R.

În funcţie de interacţiunea lor, forma crestei poate să fie:
- pprr – creastă simplă;

- P-rr – creastă măzărată;
- pp-R – creastă trandafir;
- P-R – creastă nucă.
În urma încrucişării între doi indivizi homozigoţi, pentru ambele gene, PPrr şi ppRR,
cu creastă măzărată, respectiv trandafir, în F 1 se obţin numai indivizi cu creasta tip nucă
RrPp, iar în F2 se obţin cele patru tipuri de creastă în raport de 9 nucă:3: trandafir:3
mazăre:1 simplă.
Interacţiunile dintre genele nealele intervin şi în formarea şi transmiterea

caracterelor la arbori, numai că, până în prezent, ele au fost puţin studiate din cauza
dificultăţilor metodologice de care s-a amintit.
2.3.8. Epistazia
Epistazia constă în mascarea expresiei fenotipice a unei gene numită hipostatică, de

către o altă genă nealelă numită epistatică.
Epistazia poate fi de dominanţă sau de recesivitate, după cum gena epistatică este
dominantă sau recesivă.
A. Epistazia de dominanţă. Culoarea glumelor şi bobului la ovăz este determinată

de două gene: N, epistatică, pentru culoarea neagră şi C hipostatică, pentru culoarea
cenuşie. Prezenţa genei N, în stare dominantă împiedecă manifestarea genei C.
Încrucişând ovăzul sălbatic (Avena fatua), NNCC, cu boabe negre, cu ovăzul cultivat (A.
sativa), nncc, cu boabe galbene, s-au obţinut în F1 plante hibride, heterozigote pentru
ambele gene NnCc, cu boabe negre. Prin autopolenizarea generaţiei F 1 s-a obţinut în F2
raportul de segregare fenotipică: 12 boabe negre:3 boabe cenuşii: 1 boabe galbene.
Raportul de segregare geonotipic a fost: 9/16 N-C: 3/16 N-Cc: 3/16 nnCC: 1/16 nncc.
B. Epistazia de dominanţă şi recesivitate a fost evidenţiată de BATESON şi

PUNNET, în experienţele lor privind transmiterea colorată a penajului la găini. Culoarea
penajului este determinată de două gene nealele. Una dintre gene I – epistatică, care
determină penajul alb (fie că este în stare homozigotă dominantă II, sau heterozigotă Ii)
maschează manifestarea celeilalte gene, hipostatică C, care determină penajul colorat.
În urma încrucişării a două rase de găini cu pene de culoare albă, Leghorn (IICC) şi
Wyandotte (iicc), în F1, s-au obţinut heterozigoţi IiCi, cu penaj de culoare albă. Prin
încrucişarea indivizilor F1 între ei, în F2 s-au obţinut indivizi cu penajul alb şi colorat în
raport de 13:3; cei 3/16 indivizi cu penaj colorat (negru) având combinaţia C-ii, în care gena
C nu mai este represată de gena I, aflată în stare recesivă.
C. Epistazia de recesivitate. Acţiunea unei gene recesive în stare homozigotă,

genă epistatică, inhibă manifestarea altei gene nealele, în stare homozigotă sau
heterozigotă, gena hipostatică.
Culoarea blănii la câini este controlată de două gene: cc (gena epistatică),

determină culoarea albă; B – (gena hipostatică), care în absenţa cc, determină culoarea
neagră; bb (genă hipostatică), în absenţa cc, determină culoarea maron.
În urma încrucişării între două rase de câini, una homozigotă cu blana albă, BBcc, şi
alta homozigotă cu blana maron, bbCC, se obţin în F 1 numai indivizi cu blană neagră,
BbCc. În F2 se obţine raportul de segregare fenotipică: 9 blană neagră: 4 blană albă: 3
blană maron.
2.3.9.Poligenia (polimeria)
Mai multe gene nealele, care segregă independent, pot afecta acelaşi caracter,
expresia sa fenotipică depinzând de numărul de gene dominante prezente.
NILSSON-EHLE a constat că la grâu, în determinarea culorii bobului sunt implicate

2 (3) perechi de gene nealele, notate cu R 1, R2, (R3). Culoarea bobului depinde de numărul
de gene dominante prezente şi numărul de gene nealele (2 sau 3), implicate. Intensitatea
culorii boabelor de grâu, la indivizi rezultaţi în F 2, este proporţională cu numărul de gene în
stare dominantă prezente în genotipul lor. Indivizii cu 4 gene R (R 1R1R2R2) în genotipul lor,
vor avea bobul roşu închis, cei cu trei gene R, vor avea bobul roşu, cei cu două gene R,
vor avea bobul roşietic, cei cu o genă R, vor avea bobul roşu pal, iar cei cu ambele gene în
stare recesivă (r1r1r2r2), vor avea bobul alb. Raportul de segregare în F1 este de 1:4:6:4:1,
formându-se 5 grupe fenotipice.
2.3.10. Transgresiunea
Mai multe gene nealele, determină în generaţiile de segregare F 2-F5, la o parte din
descendenţi, depăşirea expresiei maximale şi minimale a unui caracter, faţă de gradul de
manifestare a acestui caracter la genitori.
Prin încrucişarea unor iepuri, cu blană de culoare închisă (M 1M1M2M2M3M3m4m4), cu

iepuri cu blană de culoare deschisă (m 1m1m2m2m3m3M4M4), în prima generaţie s-au obţinut
indivizi heterozigoţi cu blană de culoare intermediară (M 1m1M2m2M3m3M4m4). Din
descendenţa acestora, pe lângă indivizi cu diferite nuanţe ale blănii, apar şi iepuri cu blană
albă (m1m1m2m2m3m3m4m4), transgresiune negativă (înglobează toate genele recesive),
precum şi iepuri cu blană de culoare neagră (M 1M1M2M2M3M3M4M4), transgresiune
pozitivă (înglobează toate genele dominante). Formele transgresive pozitive pot fi utilizate
ca genitori valoroşi, în procesul de ameliorare.
Excepţiile de la tipurile de segregare mendeliană prezentate, sunt în fond aparente,

deoarece mecanismul separării factorilor ereditari şi al formării combinaţiilor rămâne de tip
mendelian.
Există însă şi abateri reale de la proporţiile respective, având o altă sursă, cum ar fi
segregarea preferenţială a cromozomilor, nesepararea cromozomilor omologi în
meioză, formarea nerandomizată a zigoţilor la fecundare.
Astfel, repartiţia întâmplătoare în meioză a cromozomilor omologi la celulele fiice şi

formarea gameţilor cu cromozomi omologi şi gene alele în raport de 1:1 sunt uneori
deranjate, producându-se segregarea preferenţială a unor cromozomi.
În consecinţă, în macrosporogeneză, la plante, se întâmplă ca un cromozom să se

localizeze de preferinţă în oosferă, iar omologul lui în unul din ceilalţi nuclei ai sacului
embrionar, neparticipând astfel la formarea zigotului. Aberaţii similare pot să apară şi la
formarea spermaţiilor şi a polenului şi ele afectează proporţiile în care apar grupele de
fenotipuri în descendenţă.
Nondisjuncţia cromozomilor în meioză are ca efect la prima diviziune apariţia

unei celule haploide cu un cromozom suplimentar şi a celeilalte celule haploide cu un
cromozom în minus celulele sexuale care iau naştere vor produce astfel în procesul
fecundării zigoţi cu 2n+1 şi 2n-1 cromozomi, deci cu alte caractere şi cu altă repartiţie la
descendenţi decât în cazul normal.
Formarea nerandomizată a zigoţilor, adică unirea gameţilor în procesul fecundării

nu în mod întâmplător, după cum se realizează de obicei, ci după anumite preferinţe
condiţionate genetic, cum ar fi viabilitatea inegală a celulelor sexuale mascule sau
capacitatea de formare şi maturizarea inegală a stigmatului. Fecundarea nerandomizată
duce, de asemenea, la modificarea raporturilor de segregare mendelian.
2.4. Ereditatea caracterelor calitative şi cantitative
Însuşirile organismelor sunt de o mare diversitate. Ele se pot totuşi grupa în două
categorii importante: caractere calitative şi caractere cantitative.
Caracterele calitative sunt trăsături ale unui organism care-l fac să se

deosebească categoric de un alt organism. Diferenţele calitative împart indivizii în tipuri
distincte, fără legături prin intermediari. Cele mai tipice prezintă stări alternative ca :
prezenţa aristelor la grâu - lipsa lor, prezenţa-lipsa coarnelor la animale, prezenţa - lipsa
pigmentului, pigment de o culoare - pigment de altă culoare.
În această categorie se înscriu şi trăsăturile definitorii la arbori, forma, structura

anatomică, însuşirile metabolice caracteristice la frunze, flori, fructe, tulpină ş.a.
Caracterele calitative au un grad ridicat de stabilitate şi sunt prea puţin influenţate de
factorii de mediu, care nu pot determina decât mici variaţii de expresie, structură sau
comportament, niciodată fundamentale.
La om, un exemplu concludent îl oferă grupele sangvine, care depind în

exclusivitate de fondul genetic.
În analizele genetice, MENDEL, ca şi alţi cercetători, au exprimat în cercetările lor,

îndeosebi, caractere calitative. Ele sunt determinate adesea de una sau două perechi de
gene (gene majore), iar efectul fluctuaţiilor mediului înconjurător asupra lor, poate fi
imperceptibil după cum s-a mai amintit. Din aceste considerente, în urma încrucişărilor
apar fenotipuri distincte, bine conturate, cu dominanţă completă sau incompletă (gene
semidominante), ceea ce determină o variabilitate discontinuă.
Caracterele cantitative se caracterizează prin următoarele: se apreciază cantitativ

prin măsurare, cântărire, numărare, cronometrare etc., de aceea se mai numesc şi
caractere metrice; sunt determinate, adesea, de mai multe gene şi nu pot fi separate uşor
şi categoric pe clase de fenotipuri. Sunt puternic influenţate de condiţiile de mediu şi
prezintă o variabilitate continuă, adică fenotipuri cu valori cuprinse între cele mai mici şi
cele mai mari valori, ca un şir continuu de fenotipuri. Variabilitatea unor asemenea
caractere se studiază cu ajutorul biometriei.
2.4.1. Caracteristicile eredităţii caracterelor cantitative
Un exemplu privind ereditatea mendeliană a caracterelor cantitave şi punerea în

evidenţă a principalelor sale caracteristici o reprezintă cercetările lui EAST (1916) la
Nicotiana longiflora. Încrucişând între ele două varietăţi de Nicotiana, una cu corola de 40
mm lungime (P1), iar cealaltă cu corola de 93 mm (P 2), caractere foarte constante, EAST a
obţinut în F1 şi F2 plante cu lungime intermediară, cu deosebirea că variabilitatea hibrizilor
F2 a fost dublă faţă de cea a hibrizilor din F1.
Autofecundând plante din F2, deosebite în ceea ce priveşte lungimea corolei, s-au
obţinut în F3 familii care în medie au avut aceeaşi lungime a corolei ca şi formele parentale
din F2.
Mai mult, prin selecţia divergentă a plantelor din F 2 şi F3 s-au obţinut familii care au
avut valori foarte apropiate de valorile tipice părinţilor iniţiali (P 1 şi P2). Aplicând selecţia în
F4 şi F5 s-a reuşit să se deplaseze media formelor extreme şi mai mult către cea a
varietăţilor parentale (P1 şi P2). Rezultatele obţinute l-au făcut pe EAST să emită
următoarele postulate:
- încrucişarea între varietăţi homozigote va da în F 1 populaţii având aceiaşi

uniformitate ca cea a formelor parentale;
- variabilitatea populaţiilor din F2, va fi mai mare decât a populaţiilor din F 1 ;
- în cazul când populaţiile din F2 sunt suficient de mari, pot fi întâlniţi indivizi cu
valori egale cu ale formelor parentale ;
- în unele cazuri unii indivizi din generaţia F 2 pot chiar depăşi tipurile parentale,
apar deci transgresiuni ;
- indivizii situaţi în diferite puncte ale curbei de frecvenţă a populaţiilor F 2, vor da în
F3 şi în generaţiile următoare familii care se vor deosebi marcant între ele.
Rezultatele obţinute de EAST în urma hibridării celor două varietăţi de Nicotiana şi

postulatele stabilite au dus la concluzia că genele joacă un rol foarte important în
ereditatea caracterelor cantitative.
NILSSON-EHLE (1909) cercetând ereditatea culorii la boabele de grâu a stabilit că

aceasta este determinată de trei perechi de gene şi anume: R 1r1, R2r2, R3r3 din care genele
dominante R1, R2 şi R3 condiţionează culoarea roşie, iar genele recesive r 1, r2 şi r3 culoarea
albă. Fiecare din cele 3 perechi de gene segregă independent conform legii segregării
independente a perechilor de caractere a lui MENDEL. Astfel, în urma autofecundării
indivizilor R1r1 se obţin plante cu boabe roşii şi cu boabe albe în raport de 3 roşii (R 1-) : 1
alb (r1r1). În cazul segregării a două perechi de gene (R 1r1, R2r2) raportul dintre cele două
categorii de plante este de 15 roşii : 1 alb, iar în cazul segregării a trei perechi de gene
(R1r1, R2r2, R3r3) raportul de segregare este de 63 roşii : 1 alb.
Interpretând rezultatele, NILSSON-EHLE a elaborat teoria genelor polimere

potrivit căreia există factori ereditari cu acţiune foarte asemănătoare, care îşi însumează
efectele, determinând formarea aceluiaşi caracter cantitativ. Cu cât numărul factorilor
creşte, cu atât caracterul controlat devine mai expresiv.
Astfel de gene cu acţiune individuală redusă care participă la formarea aceluiaşi

caracter au fost numite gene polimere (gene multiple, factori multipli). Fiecare genă în
parte urmează ereditatea de tip mendelian întocmai ca genele cu efect calitativ. Când
genele respective se asociază produc, în urma adiţiei efectelor, o variaţie cantitativă

continuă.
La arbori, un exemplu ipotetic de determinism polimeric poate fi dat la molid, în ceea

ce priveşte forma solzilor conurilor.
Molidul carpatic (Picea abiens var. montana) prezintă conuri cu solzi acuminaţi
(ascuţiţi), în timp ce molidul de origine austriacă (P. abiens var. europaea) are conuri cu
solzi rotunjiţi la vârf. Este posibil ca formarea solzilor să fie codificată de două perechi de
gene alele A1a1 şi A2a2 care, prin încrucişări, în F 2 să dea combinaţii genotipice de 9 şi
clase fenotipice în număr de 5.
Reiese din analiza datelor din tabel că în funcţie de cota de participare a alelelor
A1a1 şi A2a2, vârfurile solzilor variază de la puternic acuminaţi în genotipul A 1A1A2A2, la
evident rotunjit în genotipul a1a1a2a2. În acest caz, însă, nu numai genele A 1 şi A2 ar fi active
ci şi alelele a1 şi a2 care codifică forma rotunjită a conurilor, fără însă ca între aceste gene
să apară relaţii de dominanţă şi recesivitate.
Teoria genelor polimere a lui NILSSON-EHLE a fost confirmată prin cercetările lui
EMERSON şi EAST (1913) la porumb, DEVENPORT la om, SHULL (1914) la traista
ciobanului şi EAST (1916) la tutun.
Ereditatea caracterelor cantitative a fost fundamentată sub aspect ştiinţific de către

MATHER (1949, 1953). Potrivit concepţiei sale transmiterea caracterelor se efectuează
prin două categorii de gene : poligenele minore şi obligogenele sau genele majore.
Primele controlează caracterele cantitative iar ultimele caracterele calitative. Poligenele
sunt gene cu efect slab, de unde şi numele de gene minore. Pe măsură ce se acumulează
ele exercită o acţiune puternică în procesul de formare a caracterelor, fiind echivalentă cu
genele polimere.
CAPITOLUL III
Bazele citologice ale eredităţii
3. Organizarea celulară a matariei vii
Celula, ca formă superioară de organizare a materiei vii, este unitatea morfologică şi

funcţională de constituire a tuturor organismelor vii, cu excepţia virusurilor. Celula posedă
metabolism individual, ciclu de viaţă şi energie proprie, fiind capabilă de creştere şi
autoreproducere independentă.
În raport cu complexitatea structurală a celulei şi mai ales a nucleului, organismele

vii aparţin la două tipuri de organizări: tipul procariot şi tipul eucariot.
3.1. Organizarea celulară la eucariote
Organizarea eucariotă, mai complexă, este caracteristică algelor verzi, brune şi roşii,
ciuperci, muşchi, ferigi, gimnosperme şi angiosperme, şi organismelor animale.
În linii mari, o celulă eucariotă este alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu
Membrana celulară (plasmalema) la plante este protejată, de regulă, de un perete celular
de natură pectică-celulozică, având rol de schelet. La animale, plasmalema reprezintă un
strat superficial de condensare plasmatică, peretele celular lipsind.
Citoplasma, înalt diferenţiată structural şi funcţional, este alcătuită din :
a) citosolul (hialoplasma), reprezintă mediul în care sunt incluse celelalte

componente putând să existe în stare de gel, sau de sol.
b) sistemul de membrane sau reticolul endoplasmetic, poate fi neted (alfa), sau
rugos (beta). Cel neted este reprezentat printr-o reţea de tubuşoare şi vezicole la
nivelul cărora se sintetizează în principal hormoni. Sistemul endoplasmatic rugos
are pe suprafaţa sa formaţiuni granulare ribozomale, constituind ergastoplasma,
activă în sinteza proteinelor de secreţie.
Organitele celulare sunt formaţiuni intracelulare, unele prezente în toate celulele

(mitocondriile, aparatul Golgi, lizozomii, ribozomii), altele prezente numai în celulele
vegetale (plastidele), cu rol în procesele metabolice specifice.
a) Ribozomii sau granulele lui Palade sunt constituite din ARN-ribozomal şi

proteine, cu rol important în sinteza proteică. Au o structură constantă, sub formă
sferică sau elipsoidală. Ribozomii pot exista în citoplasmă, sau ataşaţi de
reticolul endoplasmatic. Ei se pot cupla cu ARN-m în procesul de biosinteză
formând polizomii.
b) Mitocondriile sunt structuri mici, independente, considerate centrele energetice
ale celulei. La nivelul lor a fost pus în evidenţă ADN, cu rol în ereditatea
extracelulară. ADN-ul mitocondrial este dublu eliciodal circular şi reprezintă mai
puţin de 1% din ADN-ul celular.
Mitocondriile sunt capabile de autoreplicare, de creştere, de stocare şi transmitere a
informaţiei genetice specifice, comportându-se ca nişte organite semiautonome, cu
continuitate citologică şi genetică.
c) Plastidele sunt organite citoplasmatice proprii celulei vegetale, cu rol esenţial în

procesul de sinteză şi stocare a substanţelor organice. Conţin toate elementele
unui sistem genetic (ADN şi ARN), având astfel rol ereditar.
d) Aparatul Golgi este o reţea perinucleară, alcătuit din formaţiuni numite
dictiozomi, cu rol în procesul de maturare proteică, în transportul şi depozitarea
substanţelor elaborate.
e) Centrozomul, depistat în celula animală şi vegetală, este format din doi centrioli
şi centrosferi şi are rol în formarea fusului de diviziune. Fiind purtător de ADN,
are rol ereditar.
f) Lizozomii sunt corpusculi de formă ovoidă, ce conţin enzime digestive fiind
responsabili de digestia intracelulară. Beneficiază de enzime hidrolitice
(proteoză, ribonucleoză, fosfatază ş.a.) şi sunt specifice celulei animale.
Formaţiuni cu funcţii asemănătoare au fost semnalate şi la plante (peroxizomi,
sferozomi şi glioxizomi).
Nucleul sau carionul este partea cea mai reprezentativă a celulei sub aspect
genetic, reprezentând 1/4-1/3 din volumul total al celulei. Nucleul ca entitate morfologică,
este alcătuit din membrană nucleară, cariolimfă, nucleol, cromocentrul şi cromatină
(cromozomi).
a) Membrana nucleară se evidenţiază în interfază. Este formată din două

membrane lipoproteice, prevăzute cu pori prin care se realizează schimburile
dintre cariolimfă şi citoplasmă. Membrana exterioară se racordează cu reticolul
endoplasmatic, prin care realizează legătura între membrana nucleară şi cea
celulară. Are rol important în organizarea şi funcţionarea cromozomilor, precum
şi în procesul de replicare şi transcriere de ADN.
b) Cariolimfa, nucleoplasma sau matrixul nuclear, este mediul în care sunt incluse
formaţiunile nucleare, putând exista în stare de gel sau sol.
c) Nucleolul, este prezent în nucleu ca un corp sferic, vizibil în interfază şi profază
ataşat la unii cromozomi în zona strangulaţiei secundare. Numărul nucleolilor
este caracteristic fiecărei specii.
d) Cromatina reprezintă starea în care se găseşte materialul cromozomal în
interfază sub forma fibrei elementare de cromatină. Prin condensarea fibrei
elementare de cromatină, în cursul diviziunii celulare se pot evidenţia
cromozomii.
3.1.1. Cromozomii la organismele eucariote
Principalii purtători ai informaţiei genetice la eucariote sunt cromozomii prezenţi în

nucleul celular. Aceştia sunt constituiţi din cromatină, ce conţin aproximativ 60% proteine,
35% acid dezoxiribonucleic (ADN) şi 5% acid ribonucleic (ARN).
După funcţiile lor, cromozomii sunt de două tipuri: autozomi, ce se regăsesc în

celulele somatice şi variază ca număr de la o specie la alta şi heterozomi, sau cromozomi
ai sexului. Celulele somatice conţin două seturi de autozomi şi doi heterozomi XX sau XY,
iar celulele sexuale conţin un set de autozomi şi un heterozom.
3.1.1.1. Morfologia cromozomului la eucariote
Sub aspect morfologic, cromozomul eucariot prezintă următoarele formaţiuni:

cromatidele surori, centromerul, constricţia secundară, telomerii, satelitul şi knobul.
Cromatidele surori sunt două unităţi structurale identice genetic, unite la nivelul
centromerului.
Centromerul (strangulaţia sau constricţia primară) este zona cu care cromozomul

se fixează de fibrele fusului de diviziune celular. El împarte cromozomul în două braţe
scurt, sau proximal (p) şi braţul lung, sau distal (q).
În raport cu poziţia centromerului, distingem următoarele tipuri morfologice de

cromozomi:
- telocentrici, cu poziţia centromerului terminală;

- acrocentrici, poziţia centromerului fiind subterminală ;
- submetacentrici, cu poziţia centromerului submediană ;
- metacentrici, poziţia centromerului fiind mediană.
Strangulaţia sau constricţia secundară este asemănătoare centrome-rului, însă la
nivelul ei cromatidele nu se unesc. Zona se mai numeşte şi organizator nucleolar, la acest
nivel fiind ataşat de obicei nucleolul.
Telomerii sunt formaţiuni terminale ale cromozomilor ce le conferă stabilitate. În

lipsa acestora apar restructurări cromozomale şi modificarea morfologică.
Satelitul sau trabantul este o formaţiune facultativă, separată de restul

cromozomului prin strangulaţia secundară. De regulă este dispus pe braţul proximal (scurt)
al cromozomului.
Knobul este o formaţiune terminală sau subterminală heterocromatică, dispus pe

anumiţi cromozomi, cu valoare de marker citologic.
3.1.1.2. Structura cromozomului eucariot
Elementul structural de bază al cromozomului este nucleosomul. La microscopul

electronic, nucleosomii apar ca un şirag de perle, fiecare fiind alcătuit dintr-un miez histonic
pe care se înfăşoară două spire de ADN. Între doi nucleosomi există elemente de legătură
constituite din segmente scurte de ADN asociate cu o componentă histonică H 1 (fig. 3.4).
Succesiunea mai multor nucleosomi determină formarea fibrei simple de cromatină, care
la rândul ei se spiralează sub formă de selenoid şi formează fibra elementară de
cromatină, care constituie elementul de bază a cromozomului. În interfază cromozomii se
găsesc sub această formă elementară de cromatină.
3.1.1.2. Compoziţia chimică a cromozomului eucariot
Cromozomii sunt alcătuiţi din cromatină, substanţă fundamentală ce conţine acizi

nucleici şi proteine, lipide şi poliglucide, ioni de calciu şi magneziu.
ADN-ul nuclear reprezintă aproximativ 95% din totalitatea ADN-ului celular, şi

răspunde de stocarea informaţiei genetice şi continuitatea ei de la o generaţie la alta.
Cantitatea constantă de ADN din fiecare cromozom este supusă unei variaţiuni ciclice,
determinată de separarea cromatidelor în cadrul ciclului celular. ADN-ul din care este
constituită cromatina poate fi de două feluri : ADN cu corespondenţă de codare şi fără
corespondentă de codare.
- ADN-ul cu corespondenţă de codare este activ în procesul de transcripţie,

putând fi de două feluri :
a) ADN nerepetitiv (unic) care conţine gene active în procesul de sinteză a

proteinelor celulare, ce poartă mesajul genetic necesar transcrierii ARN-m ;
b) ADN repetitiv, corespunde genelor ce poartă mesajul genetic transcrierii ARN-r,
ARN-t şi ARN-m necesar biosintezei histomelor.
- AND-ul fără corespondenţă de codare, inactiv în procesul de transcripţie este
înalt repetitiv, fiind sub două forme:
a) ADN spaţiator, dispus între secvenţele unice;

b) AND satelit cu localizare telomerică, sau în vecinătatea centromerului şi a
satelitului.
ARN-ul cromozomal se găseşte în cantitate diferită în celulele diferitelor organe,
reprezentând cca. 10% comparativ cu ADN.
Proteinele se prezintă sub forma de nucleoproteine şi sunt: histon şi nonhiston.
Histonele sau proteinele bazice sunt omogene, cu rol de reglare nespecific al

activităţii genelor şi rol structural. Nonhistonele sunt foarte heterogene, cu rol enzimatic,
structural şi reglator specific a activităţii genelor.
3.1.1.3. Caracteristicile cariotipului la eucariote
Alături de elementele morfologice, caracteristicile cromozomilor sunt exprimate prin

numărul, forma şi mărimea acestora.
Numărul, forma şi mărimea cromozomilor dintr-o celulă somatică constituie

cariotipul unui individ sau a unei specii. Acesta reprezintă un criteriu de identificare a
speciilor.
Numărul cromozomilor oscilează de la o specie la alta şi este relativ stabil pentru

indivizii aparţinând unei entităţi taxonomice. În celulele somatice cromozomii sunt dispuşi în
perechi, unul de origine maternă şi unul de origine paternă (cromozomi omologi), având
aceiaşi formă, aceiaşi mărime şi aceiaşi valoare genetică, alcătuind garnitura diploidă,
notată cu 2n. În celulele sexuale, sau gameţi, există un singur set de cromozomi, adică
câte un cromozom din fiecare pereche, numărul lor fiind redus la jumătate. Aceasta este
starea haploidă şi se notează cu n.
La monocotiledonate numărul de cromozomi este cuprins între 2n=4 şi 2n=300, iar

la dicotiledonate între 2n=6 şi 2n=226 (DARLINGTON şi WHYLIE, 1995).
La arbori în celulele somatice numărul cromozomilor (2n) este cuprins între 12 şi 14

(la genurile Cercis, alnus, Laurus ş.a. şi 62-82 la genurile Ailanthus, Tilia etc. majoritatea
speciilor forestiere de interes, de la noi – molidul, bradul, laricele, pinul, fagul, stejarul,
castanul ş.a. au 24 de cromozomi.
Forma cromozomilor se stabileşte în metafaza diviziunii mitotice, când cromozomii

ating maximum de contracţie, în funcţie de poziţia centromerului. În anafază, ca urmare a
îndoirii braţelor cromozomale la nivelul centromerului, pot să apară configuraţii în forma
literei V, L sau I.
Mărimea cromozomilor diferă de la o specie la alta. Lungimea lor variază între 2 şi

220 microni, iar grosimea între 0,2 şi 2 microni.
Datorită caracteristicilor morfologice, fiecare cromozom poate fi identificat în celulele

indivizilor. Cu toate modificările care apar pe parcursul diviziunilor celulare, cromozomii
apar în acelaşi număr, cu aceiaşi formă şi mărime, ceea ce permite individualizarea şi
recunoaşterea lor în cadrul complexului cromozomal.
3.2. Reproducerea celulară
Substratul material al eredităţii se caracterizează prin continuitate. Această

proprietate se realizează la nivel celular şi se asigură prin reproducerea sa cu fidelitate,
transmiţându-se odată cu diviziunea, de la o celulă la alta şi în procesul reproducerii, de la
o generaţie la alta.
3.2.1. Ciclul celular mitotic şi semnificaţia sa genetică
Ciclul celular mitotic se desfăşoară în celulele somatice şi poate fi definit ca fiind

diviziunea celulară în urma căreia plecând de la o celulă mamă cu un anumit număr de
cromozomi, rezultă două celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă,
identice genetic între ele, identice şi cu celula mamă de la care provine.
În cadrul ciclului mitotic se disting două etape : diviziunea nucleului sau

cariochineza şi diviziunea citoplasmei sau citochineza.
Fig. 3.4. Ciclul celular mitotic:
1,2,3-profaza; 4-metafaza; 5 începutul şi 6-sfârşitul anafazei, 7,8-telofaza; 9-citochineza;
c.p.-calote polare; m.n.-membrană nucleară; z.c.-zona clară; chr-cromocentre;
ph-fragmoplast; p.c.-placă celulară
Chariochineza. Procesele prin care trece materialul genetic din nucleu în

cariochineză se regăseşte în interfază şi mitoza propriu-zisă.
Interfaza sau interchineza, este faza dintre două mitoze succesive. La microscop se
observă nucleul conturat de membrana nucleară, cromozomii fiind prezenţi sub forma fibrei
elementare de cromatină şi nu pot fi individualizaţi. În cadrul nucleului pot fi văzuţi unul sau
mai mulţi nucleoli.
În funcţie de momentul sintezei ADN-ului, interfaza se împarte în trei etape : G1, S şi

G2.
Faza G1 sau prereplicativă se caracterizează prin sinteza proteinelor şi a ARN-ului.

Cromozomii sunt monocromatidici.
Faza S (de sinteză sau replicativă) este caracterizată de sinteza ADN-ului,

concomitent cu a proteinelor histonice, astfel că fiecare cromozom devine bicromatidic,
cele două cromatide surori fiind identice.
Faza G2 (postreplicativă) este perioada de postsinteză în care are loc maturarea

nucleului şi pregătirea sa pentru diviziunea propriu-zisă.
Mitoza sau mitoza propriu-zisă, cuprinde patru faze : profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza.
 Profaza este marcată de apariţia în cadrul nucleului a cromozomilor sub forma

unor fibre subţiri şi lungi. În profază dispar nucleoli, se dezorganizează membrana
nucleară şi se constituie fusul de diviziune.
 Metafaza. Cromozomii ajunşi la condensarea maximă se ataşează cu ajutorul
centromerului de fibrele fusului de diviziune şi se aliniază la centrul celular formând
placa metafazică sau ecuatorială. În metafază se pot determina numărul, forma şi
mărimea cromozomilor, elemente ce definesc cariotipul unei specii.
 Anafaza se caracterizează prin clivarea longitudinală a cromozomilor, după ce în
prealabil s-a produs clivarea centromerilor. Cromozomii monocromatici se
deplasează cu centromerul înainte, spre polii celulei.
În anafază se asigură repartizarea aceleaşi informaţii genetice la celulele fiice,
având în vedere că cele două cromatide surori sunt identice.
 Telofaza este un proces invers profazei. În cursul telofazei fibrele fusului de

diviziune dispar, iar cromozomii monocromatici ajunşi la cei doi poli se despiralează,
se subţiază şi iau aspectul unui ghem (spirem). Are loc procesul de reconstituire a
membranei nucleare şi a nucleotidelor.
Citochineza. În ţesuturile somatice, în condiţii normale, cariochineza este urmată de

diviziunea citoplasmei.
În celula vegetală, cu perete celular rigid, diviziunea citoplasmatică are loc la apariţia
la centrul celulei a unui corpuscul plasmatic denumit fragmoplast, de forma unui inel care
treptat îşi umple lumenul cu substanţe celulozo-pectice, care se transformă în perete
celular.
La animale citochineza constă în apariţia unei strangulaţii în zona ecuatorială a

celulei, care asigură separarea celulelor fiice.
Distribuţia tuturor componentelor protoplasmatice este foarte precisă şi exactă,

realizată sub control genetic, fapt ce determină formarea a două celule fiice cu aceiaşi
alcătuire structurală şi constituţie genetică.
Semnificaţia esenţială a diviziunii celulare mitotice constă în aceea că ea asigură

continuitatea genetică de-a lungul generaţiilor celulare succesive.
Ciclul celular, prin sporirea numărului de celule şi procesele de biosinteză ce le

implică, asigură creşterea organismului, asigurându-se continuitatea genetică în
ontogeneză, de la o celulă la alta, prin copierea mesajului genetic în interfază şi
repartizarea acestui mesaj în condiţii riguros exacte celulelor fiice prin mecanismul mitozei,
în anafază. În consecinţă, în privinţa informaţiei genetice nucleare, toate celulele sunt
identice. Prin desfăşurarea mitozei se asigură constanţa numerică morfologică şi
structurală a cromozomilor.
3.2.2. Ciclul celular meiotic şi semnificaţia sa genetică
Ciclul celular meiotic, sau diviziunea meiotică este un tip particular de diviziune
celulară, caracteristic organismelor ce se înmulţesc pe cale sexuată şi în urma căruia dintr-
o celulă somatică cu 2n cromozomi se formează 4 celule fiice cu n cromozomi, diferite
genetic între ele, diferite şi de celula mamă de la care provin.
Diviziunea meiotică se desfăşoară în celule germinale, localizate în organele de

reproducere şi implică două diviziuni succesive, meioza I şi meioza II, interfaza fiind
prezentă o singură dată, la începutul ciclului celular, având ca finalitate formarea gameţilor.
Meioza I (primară sau reducţională). În această fază are loc reducerea la jumătate a
numărului de cromozomi şi fenomenul de recombinare genetică.
Diviziunea meiotică are aceleaşi faze ca şi cea mitotică, atât pentru metafaza I şi II,
însă profaza este mai complexă.
 Profaza I-a. În această fază cromozomii parcurg o serie de procese ce se

realizează în următoarele subfaze: leptonem, zigonem, pachinem, diplonem şi
diachineză.
În leptonem – nucleul se măreşte în volum, cromozomii apar sub forma unor
filamente subţiri, în lungul cărora încep să se contureze cromozomii.
În zigonem cromozomii omologi, unul de provenienţă maternă şi altul de provenienţă

paternă, se alătură şi se unesc doi câte doi, formând cromozomi bivalenţi.
Fenomenul de conjugare a cromozomilor se numeşte sinapsă. Împerecherea
cromozomilor omologi este controlată genetic, realiazându-se strict genă alelă la
genă alelă şi se caracterizează prin formarea complexului sinaptomenal, care
permite realizarea recombinării genetice prin crossing-over.
Pachinemul, se caracterizează prin condensarea cromozomilor, legatura dintre ei

devine din ce în ce mai intimă, devenind posibile fenomenele de recombinare prin
crossing-over.
Diplomenul se caracterizează prin faptul că la fiecare bivalent se pot observa 4

cromatide, datorită tendinţei omologilor de a se separa, rămânând uniţi însă la nivelul
chiasmelor. Această configuraţie poartă denumirea de tetradă cromatidică.
Diachineza este reprezentată de condensarea şi scurtarea puternică a

cromozomilor. Spaţiile dintre chiasme se măresc, chiasmele fiind deplasate spre
extremităţile cromozomilor, fenomen denumit terminalizare.
La sfârşitul profazei I nucleolul şi membrana nucleară dispar, formându-se fusul

nuclear, pe care se ataşează configuraţiile cromozomale bivalente.
Metafaza I. Cromozomii bivalenţi se aşează pe fibrele fusului de diviziune, orientaţi

cu centromerii spre polii opuşi, formând placa ecuatorială. În metafază sunt vizibile incă
chiasmele care leagă cromozomii fiecărei perechi.
Anafaza I. Legătura dintre cromozomii omologi se diminuează, bivalenţii se separă în

cromozomi bicromatici, ce migrează spre polii celulei. În anafaza I are loc reducerea
numărului de cromozomi şi recombinarea genetică intracromozomială, datorită segregării
libere a perechilor de cromozomi.
Telofaza I. Cromozomii, în număr haploid, se grupează în cei doi nuclei, se formează

membrana nucleară, se reorganizează nucleolii şi apar două celule haploide (o diadă).
Cu aceasta se încheie prima diviziune meiotică. Nucleii nou formaţi intră într-un
stadiu numit interchineză. În urma meiozei I, uneori citoplasma se divide, alteori nu. În
acest ultim caz rezultă celule binucleate, numite diade.
Meioza II (mitoză haploidă) este asemănătoare unei mitoze. Ea se petrece în celule

cu număr haploid de cromozomi.
Profaza II. În nucleul normal constituit, cromozomii se condensează şi se

individualizează. La sfârşitul profazei II are loc dezintegrarea membranei nucleare şi
formarea fusului de diviziune.
Metafaza II. Cromozomii se deplasează spre centrul celulei, unde se fixează cu

centromerul de fusul de diviziune, formând placa metafazică (ecuatorială). Aspectul
cromozomilor este de forma literei “X”, configuraţie determinată de prezenţa unui singur
centromer pentru cele două cromatide, iar braţele lor se resping.
Centromerul fiecărui cromozom, care a ţinut unite cromatidele surori, se dublează

structural şi funcţional.
Anafaza II. Are loc separarea centromerilor şi a cromozomilor în cromatide, care

devin cromozomi independenţi ce migrează spre poli.
Telofaza II. Se formează patru nuclei cu număr haploid de cromozomi

monocromatidici. Membrana nucleară se reface în jurul fiecărui grup de cromozomi haploizi
şi are loc apoi citokineza.
Fig. 3.6. Ciclul celular meiotic la Aloe thraskii
1-5-profaza heterotipică:1-leptoten, 2-zigoten, 3-pachitem, 4-diploten, 5-diachineză
6-metafaza heterotipică; 7- anafaza; 8-telofaza; 9-interchineză; 10-metafaza

homeotipică;
11-anafaza; 12-teleofaza
Formaţiunea formată din patru celule haploide ce ia naştere la sfârşitul meiozei II se

numeşte tetradă celulară.
Astfel, dintr-o celulă diploidă cu 2n cromozomi, în urma celor două diviziuni ale
meiozei, rezultă patru celule fiice haploide, cu n cromozomi. Fiecare din cele patru celule
formate, conţin combinaţii diferite de gene, asigurându-se astfel variabilitatea genetică.
Ciclul celular mitotic este, de fapt, un ciclu închis în sensul că celulele rezultate în
urma meiozei nu mai reiau ciclul întrucât, la animale, acestea nu se mai divid urmând a
funcţiona ca şi gameţi în procesul de fecundare, iar la plante suferă un număr limitat de
diviziuni mitotice haploide în procesul de formarea gameţilor.
Ciclul celular mitotic contribuie la realizarea a două funcţii biologice majore:

diversitatea lumii vii prin asigurarea variabilităţii genetice a gameţilor şi continuitatea
genetică de la o generaţie la alta în procesul de fecundare, asigurând constanţa numărului
de cromozomi a descendenţelor.
Variabilitatea genetică a gameţilor se asigură în cadrul proceselor de recombinare

intracromozomală prin crossing-over în profaza meiozei I şi intercromozomală la nivelul
setului haploid de cromozomi prin segregarea independentă a perechilor de cromozomi
omologi în anafaza meiozei I.
3.2.3. Ciclul de viaţă şi recombinarea genetică la plantele superioare; semnificaţia

biologică şi genetică
Prin ciclul de viaţă se asigură continuitatea genetică de la o generaţie la alta în

filogeneză şi cuprinde alternarea unor generaţii celulare haploide, în procesul de formare a
gameţilor (gametogeneza), cu a unor generaţii celulare diploide, datorită fecundării. Gradul
de reprezentare a celor două generaţii celulare, haploidă şi diploidă, diferă la plante şi
animale.
La plante, gradul de reprezentare a nivelului haploid şi diploid diferă în raport de

poziţia ocupată pe scara evolutivă.
În urma meiozei rezultă celule haploide, care nu reprezintă gameţi ca şi în cazul

animalelor ci spori din care în urma mitozei haploide succesive va rezulta gametofitul
(generaţia haploidă), formaţiune ce va da naştere gameţilor. Gameţii în urma procesului
de fecundare vor da naştere zigotului diploid şi apoi prin diviziuni mitotice succesive se va
forma sporofitul (generaţia diploidă), care în urma meiozei va produce din nou celule
haploide (spori), încheindu-se astfel ciclul de viaţă.
Diviziunea reducţională (meioza), se produce atât la animale, în spermatogeneză şi

ovogeneză, cât şi la plante, în microsporogeneză şi macrosporogeneză.
În spermatogeneză (meioza, la animale mascule), toate cele patru celule rezultate

sunt de regulă, funcţionale, reprezentând spermatozoizii.
În ovogeneză (meioza, la animale femele), doar una dintre cele patru celule este
funcţională – ovulul – gametul femel.
Gametogeneza la plantele superioare cuprinde microgametogeneza, sau procesul

de formare a gameţilor masculi şi mega sau macrosporogeneza, adică procesul de
formare a gameţilor femeli.
În microsporogeneză (meioza la plante, în cazul grăunciorilor de polen) din fiecare

celulă haploidă a tetradei se formează câte un grăuncior de polen (fig. 3.8.). Acesta, în
timpul germinării, suferă două diviziuni mitotice succesive, în urma cărora rezultă un nucleu
generativ şi unul vegetativ. Nucleul vegetativ se resoarbe, iar nucleul generativ haploid
trece printr-o nouă diviziune mitotică, dând naştere la doi nuclei spermatici, care reprezintă
gameţii masculi.
În macrosporogeneză (meioză, în cazul gameţilor femeli), numai una dintre cele

patru celule ale tetradei este funcţională, devenind sacul embrionar. Nucleul haploid al
sacului embrionar parcurge trei diviziuni mitotoce succesive în urma cărora rezultă opt
nuclei. Unul dintre aceşti nuclei haploizi ai sacului embrionar devine nucleul oosferei
(gametul femel la plante), doi se contopesc dând nucleul secundar diploid al sacului
embrionar, trei formează nucleii antipodelor şi doi devin nucleii sinergidelor.
În urma procesului de fecundare se realizează fuziunea celor două celule sexuale,

masculă şi femelă.
Sub aspect genetic, semnificaţia fecundării este primordială, deoarece prilejuieşte

întâlnirea şi regruparea cromozomilor omologi din gameţi, unul de provenienţă maternă,
celălalt de provenienţă paternă. Celula, dispune astfel de 2n cromozomi fiind diploidă, faţă
de gameţii care sunt haploizi cu n cromozomi.
Unirea gameţilor la fecundare se produce în mod întâmplător, nedirijat, ceea ce

constituie o sursă primordială de variabilitate genetică. Astfel, în cazul combinării a n gene,
fiecare fiind reprezentată prin câte a alele, numărul de genotipuri (g) ce vor rezulta, sunt:
n
 a (a  1) 
g 
 2 
Din exemplul dat, dacă se iau în calcul numai 10 gene, fiecare cu câte 2, 3 sau 4
alele, numărul de combinaţii este de 310, respectiv 610 şi 1010 etc.
În cazul plantelor superioare, Angiosperme, se produce dubla fecundare, din

contopirea oosferei cu gametul mascul, rezultând oul sau zigotul, iar din unirea nucleului
secundar cu al doilea gamet se formează zigotul accesoriu.
Dacă zigotul este diploid, zigotul accesoriu are trei seturi de cromozomi, fiind
tetraploid, deoarece rezultă din fuziunea nucleului secundar diploid cu gametul mascul
haploid. Faptul că în setul triploid (3n) cromozomi, un număr de 2n cromozomi provin de la
părintele matern şi numai n cromozomi de la cel patern are consecinţe în producerea unor
fenomene genetice, de tipul eredităţii citoplasmatice.
Din zigot, prin diviziuni celulare succesive mitotice, ia naştere embrionul, iar din
zigotul accesoriu, se formează endospermul secundar şi albumenul.
În cazul Gymnospermelor fecundarea este simplă, un singur gamet contopindu-se

cu oosfera.
Endospermul primar al gimnospermelor, deşi îndeplineşte aceleaşi funcţiuni ca şi la

angiosperme, are origine diferită, luând naştere dintr-o celulă a nucelei aflată în apropierea
micropilului şi fiind haploid (n cromozomi).
În esenţă, diferenţierea timpurie a ţesuturilor embrionului, ca şi diferenţierea

postembrionară care urmează, atât la angiosperme cât şi la gimnosperme, are ca sursă
primordială informaţia genetică din structurile ADN ale celulei-ou în care sunt memorizate
de la început toate caracterele organismului.
Glucidele.
Importanta biologică
Glucidele alcătuiesc cea mai mare cantitate a compuşilor organici naturali. Numai celuloza
singură reprezintă jumătate din combinaţiile organice ale carbonului de pe pământ.
Glucidele joacă un rol multimplu si esenţial în organismele vii. Ele alcătuiesc cea mai
importantă sursă de energie necesară pentru menţinerea proceselor vieţii.
Glucidele formează totodată principală substanţă de rezervă a plantelor (amidonul) şi a

animalelor (glicogenul). Glucidelor le revine şi funcţia deosebită ca substanţe de susţinere
(celuloza este principala substanţă de susţinere din regnul vegetal). Unele glucide posedă
şi funcţii specifice fiind componente structurale ale unor substanţe speciale ca şi acelea
care determină grupele sangvine, care previn coagularea sângelui şi care participă la
reacţii de apărare ale organismului.
Definiţie.
Glucidele sunt combinaţii organice, polihidroxicarbonilice. Au mai multe grupări hidroxil şi
o grupare carbonil. O
O Aldehidă R-C
Gr. Hidroxil - OH
H
C
Gr. Carbonil –
Cetonă R-C
R’
Denumirea glucidelor derivă de la grecescul glicos = dulce.

Clasificarea glucidelor:
Glucidele
OZ OZIDE
holozide Heterozide
aldoze cetoze
(glicozide)
oligozide Poliozide
trioze
(poliglucide)
tetroze
pentoze
hexoze
heptoze
etc.
Diglucide
triglucide
tetraglucide
etc.
Monoglucidele sau ozele sunt zaharuri simple care nu pot fi hidrolizate şi care se clasifică
după numărul atomilor de carbon din molecula lor în trioze, tetroze, pentoze, hexoze,
heptoze, etc. Iar după gruparea corbonil pot fi aldoze, dacă gruparea este aldehidică sau
cetoze daca gruparea carbonil este o cetonă. De ex. Glucoza este aldohexoză. Fructoza
este cetohexoză.
Ozidele.
Sunt hidrolizabile şi pot da în urma hidrolizei lor fie numai oze şi în acest caz avem de a
face cu ozide omogene sau holozide, fie pot pune în libertate şi o componentă neglucidică
denumită aglicon când avem de a face cu ozide heterogene numite heterozide sau
glicozide.
În funcţie de numărul de monoglucide existente în moleculele holozidelor acestea se
împart în oligozide sau oligoglucide şi poliozide sau poliglucide.
Oligozidele sunt formate de la 2 la 10 unităţi de monoglucide şi poliozidele sunt formate
dintr-un număr foarte mare de resturi de monoglucide.
Monoglucidele sau ozele.

În natură se găsesc oze cu 5 şi 6 atomi de carbon, mai rar cele cu 7 atomi de carbon. Cele
cu 3 atomi de carbon se întâlnesc în organismele vii doar sub formă de esteri fosforici. Pe
cale sintetică au fost obţinute şi ozele cu 2, 4, şi chiar 10 atomi de Carbon.
Proprietăţi generale .
Monoglucidele sunt substanţe cristaline, incolore, cu gust dulce, uşor solubile în apă. Greu
solubile în alcohool şi insolubile în eter, cloroform şi hidrocarburi.
Datorită prezenţei atomilor de carbon asimetrici în moleculă monoglucidele sunt substanţe
optic active, adică rotesc planul luminii polarizate spre stânga sau spre dreapta.
Monoglucidele care rotesc planul luminii polarizate spre dreapta se numesc stereoizomeri
dextrogiri şi se notează cu D(+) iar cei care rotesc planul luminii spre stânga se numesc
levogiri şi se notează L(-). Dacă toţi cei 4 substituienţi ai unui atom de carbon sunt diferiţi
spunem că acel carbon este asimetric.
Structura liniară a glucozei.
C2,C3,C4,C5 – C asimitrici
Glucoza este o aldohexoză.

Această metodă stă la baza metodei polarometrice de dozare cantitativă a glucidelor.
Proprietăţile chimice ale monoglucidelor sunt determinate de grupările funcţionale existente
în molecula lor: gruparea carbonil aldehidă sau cetonă şi grupările hidroxilice.
Dintre principalele reacţii determinate de prezenţa grupării carbonil în molecula

monoglucidelor avem:
- Reducerea
- Oxidarea
- Reacţii de condensare
- Etc
Grupările hidroxil prezente în molecula glucidelor dau reacţii cu acizii anorganici şi organici
formând esteri, iar cu agenţi de metilare dau eteri.
O altă reacţie caracteristică glucidelor este fermentaţia alcoolică.
Sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere izomerii seriei D (dextrogiri) pot fi transformaţi
în alcool eticilic şi bioxid de carbon. Aceasta transformare se numeşte fermentaţie alcoolică
şi are loc conform reacţiei:
C6H12O6 2C2H5OH + 2CO2
Impartirea topografica pe peretele abdominal
1. Împărţirea topografică pe peretele abdominal
2. Canal inghinal
3. Perete antero-lateralal abdomenului
4. Zone slabe ale abdomenului
- Peretele anterior al abdomenului este împărţit de 2 linii orizontale în 3 etaje abdominale:
- între reperele de proiecţie ale diafragmei (sup) şi linia orizontală ce uneşte extremitatea
anterioară ale coastelor X (inf) – EAS (etaj abdominal superior)
- linia ce uneşte arcul costal (extremitatea anterioară ale coastelor X) şi linia bispinoasă =
EAM
- plica inghinală =plici cutanate ce delimitează peretele anterior al abdomenului de faţa

anterioară a coapsei
- între linia bispinoasă şi plicile inghinale ce delimitează EAI
- fiecare etaj abdominal e împărţit de 2 linii verticale în câte 3 regiuni
EAS conţine :
- regiunea hipocondrului drept

- regiunea hipocondrului stâng
- regiunea epigastrică
- cele 2 linii verticale = linii pararectale (corespund marginii laterale a muşchiului drept
abdominalşi unesc extremităţile de aceeaşi parte Coasta X cu tuberculul pubicde aceeaşi
parte
- ficat : hipocondrul drept - are :
+ faţă superioară – diafragmatică
+ faţă inferioară - viscerală
margine inferioară – unirea anterioară a celor 2 feţe
* posterior, peste cele 2 feţe se continuă una cu alta
* viscerele EAS au proiecţie parţială pe peretele toracic pentru că diafragma e boltită –

axul ficat stomac
- stomacul se proiectează în regiunea epigastrică (dacă e plin stomacul se verticalizează

şi ajunge şi în regiunea mezogastrică
* peretele anterior al stomacului se proiectează în regiunea epigastrică
- spina – regiunea hipocondrului stâng
- duoden – 4 părţi
EAM – regiunea laterală dreaptă (flanc drept) se proiectează rinichiul drept şi CA
- regiunea mezogastrică XCT : megadolicolon = ieşiri ca calibru şi ca lungime :

constipaţie, ocluzie, cancer, echilibrare hidroelectrolitică
- regiunea laterală stângă
EAI – regiunea inghinală dreaptă se proiectează cecul şi apendicele vermiform

- anexită dreaptă şi litiază renală dreaptă tot în regiunea inghinală dreaptă
* semnul Giordani : cu marginea ulnară a mâinii – pentru litiazele renale
- în cazul apendicitei acute nu se utilizează antiinflamatoare şi antibiotice rectal
- în regiunea inghinală stângă : dureri colicative : constipaţie, anexită stângă, colon

sigmoid
- în regiunea hipogastrică – anse intestinale, şi restul colonului sigmoid
* vezica urinară – plină – fundul ei ajunge în regiunea hipogastrică (e deasupra simfizei

pubiene)
* în sarcină , în luna a 2 a fundul uterului e în dreptul sinfizei pubiee, pentru ca în luna a 8

a să ajungă în dreptul procesului xifoid
- prostata : - transformare benignă – adenom sau malignă – carcinom (din lobul posterior)
* glob vezical = umplerea exagerată a vezicii urinare până ajunge la ombilic – chirurgical
- prostata se palpează prin tuşeu rectal (se simte linia verticală de pe lobul posterior, dacă
nu se simte – carcinom
PERINEU ŞI CAVITATEA PERITONEALĂ
- limitele cavităţii abdominale – superior diafragma şi inferior strâmtoarea superioară
- pelvis mare – face parte din cavitatea abdominală
Delimitări :
- superior – linia ce uneşte baza sacrului (promontoriu) de marginea superioară a

aripioarei sacrului (pars lateralis) , creste iliace, marginea anterioară a coxalelor până la
tuberculul pubic şi marginea superioară a simfizei pubiene
- inferior – strâmtoarea superioară a bazinului ; separă pelvisul mare de cel mic în

ginecologie = linie terminală – pct Crouza
- între strâmtoarea superioară şi inferioară se delimitează pelvisul mic sau canalul pelvian
Peritoneu : cea mai mare seroasă din organismul uman
- e formată din :
+ peritoneu parietal ce tapetează peretele cavităţii pelvine
+ peritoneu visceral înveleşte viscerele abdomeno- pelvien conferindu-le cea de-a 4

tunică seroasă peritoneală
- faringele, esofagul toracic şi cervical au fascie
- esofagul abdominal – peritoneu
* între cele 2 foiţe se delimitează cavitatea peritoneală ce e o cavitate virtuală ce conţine o

lamă fină de lichid peritoneal (75 ml) ce favorizează alunecarea organelor şi mişcarea lor
de destindere
- în condiţii patologice cavitatea peritoneală devine reală prin acumularea de lichide de

origini diferite ( de exemplu de la ulcer gastric perforat ; de la un vas de sânge ce se
deschide în cavitatea peritoneală – hemoperitoneu)
- lichid ce inundă cavitatea peritoneului = peritonită
- peritoneul are proprietatea de a secreta şi reabsorbi în permanenţă lichidul peritoneal
- când în peritoneu secreţia de lichid este abundentă este o urgenţă chirurgicală
- cavitatea peritoneală e :
+ închisă la bărbat
+ deschisă la femeie – comunică cu exteriorul prin ostiile abdominale ale tubelor uterine
- exemplu de infecţii urinare sunt mai frecvente la femei decât la bărbaţi – uretra se
deschide în vagin
*histerectomie
Cavitatea abdomino-pelvină este alcătuită din 2 mari compartimente:
1.cavitatea peritoneală
2.spaţiul extraperitoneal:
- spaţiu preperitoneal
- spaţiu retroperitoneal
- spaţiu subperitoneal
1.Cavitatea peritoneală = spaţiu virtual delimitat între foiţa parietală şi viscerală a

abdomenului; foiţa parietală tapetează pereţii iar cea viscerală organele constituind cea
de-a 4a tunică (seroasa)
- organele învelite complet de peritoneu visceral se numesc organe peritoneale
- este divizată incomplet de o serie de prelungiri peritoneale:
a) plici
b) ligamente
c) mezouri
d) omenturi (mic şi mare)
e) fascii de coalescenţă
Plicile = prelungiri ale peritoneului formate prin creşterea peritoneului de către vase
sangvine, ducte, ligamente fibroase
- exemplu : plicile ombilicale
- în urma creşterii peritoneului de formaţiunile mai sus amintite, alăturat plicilor se vor
forma depresiunile peritoneale care pot fi: fosete, recesuri, escavaţii
- plica gastropancreatică superioară formată prin creşterea peritoneului parietal posterior

de a. gastrică stângă (ramură din trunchiul celiac, ramură din aorta abdominală)
- plica gastropancreatică inferioară formată prin creşterea peritoneului parietal posterior

de a.gastrică dreaptă (ramură din a.hepatică)
Ligamentele = prelungiri peritoneale care ancorează fie cele 2 viscere fie un viscer de
unul din pereţii cavităţii abdomino-pelvine
Mezourile = prelungiri peritoneale care ancorează un viscer de unul din pereţii cavităţii
abdomino-pelvine, conferind viscerului respectiv o mare mobilitate.
- jejuno-ileon de peretele posterior al cavităţii abdominale de mezenter
- colon transvers: mezocolon transvers
- colon sigmoid: mezosigmoid
- uter: mezometru
- tuba uterină: mezosalpinge
- ovar: mezoovar
- mezoul este alcătuit din 3 componente:
1. rădăcină: partea mezoului ce fixează organul de peretele abdominal respectiv
2. 2 foiţe peritoneale întinse de la rădăcină până la viscerul respectiv. Între aceste foiţe
circulă vasele şi nervii care asigură nutriţia viscerelor respetive
3. marginea liberă în care este cuprins organul respectiv
- mobilitatea viscerului respectiv depinde de lungimea mezoului (mezou mare = mobilitate

mare)
- foiţele peritoneale învelesc complet organul respectiv. Toate organele care au mezou se
numesc organe peritoneale
Omenturile 2 –mare şi mic
- omentul mic este format din 3 ligamente:
1.ligamentul esofago-hepatic: hilul hepatic – esofag. Pars densa a omentului mic nu e

recunoscută de nomenclatura internaţională
2.ligamentul hepato-gastric (pars flaccida): hilul ficatului – curbura mică a stomacului.

Conţine între foiţele sale lipite de mica curbură vasele gastrice drepte, stângi şi
anastomozele dintre ele
3.ligamentul hepato-duodenal (pars vasculosa): conţine între foiţele sale pediculul hepatic.
Se întinde de la hilul hepatic la duodenul superior (bulb duodenal)
- foiţele îmbracă complet prima parte a duodenului. D1 este singura parte a duodenului
intraperitoneală
- omentul mare: prelungire a peritoneului format din :
1.ligamentul gastrocolic: marea curbură a stomacului – tenia mezocolică a colonului

transvers
- de aici foiţele peritoneale ale omentului mare cad sub forma şorţului epiploic peste
ansele jejuno- ileale acoperindu-le uneori complet alteori parţial
- între foiţele ligamentului gastrocolic circulă în apropierea marii curburi vasele

gastroepiploice drepte, stângi, şi anastomozele dintre ele
- în grosimea şorţului epiploic se află vasele epiploice ramuri din vasele gastroepiploice ce
asigură vascularizaţia omentului mare
Fasciile de coalescenţă = se formează în viaţa fetală prin alipirea mezoului unui viscer
de peritoneul parietal posterior primitiv
- viscerul respectiv devine în acest fel (dacă iniţial avea mezou era intraperitoneal)
secundar retroperitoneal (pe faţa anterioară acoperit de peritoneul parietal posterior
definitiv iar posterior va fi acoperit de fascia de coalescenţă interpusă între viscerul
respectiv şi peretele posterior al abdomenului)
1.fascia retroduodenopancreatică TREITZ :se formează prin fuziunea mezoduodenului cu

peritoneul parietal primitiv
- D2, D3,D4, cap + corp pancreas
2.fascia de coalescenţă retrocolică TOLDT I se formează prin fuziunea foiţei drepte a

mezocolonului ascendent cu peritoneul parietal definitiv
3. fascia de coalescenţă retrocolică TOLDT II se formează prin fuziunea foiţei stângi a

mezocolonului descendent cu peritoneul parietal primitiv
- pentru colonul descendent – organe secundar retroperitoneale
Împărţirea topografică a cavităţii peritoneale:
DESEN
- colonul transvers şi mezocolonul transvers împart cavitatea peritoneală în 2 etaje:
1. supramezocolic( supracolic ; glandular)
2. inframezocolic( infracolic)
1. Conţine : ficat, stomac, splină, D1, partea superioară a D2, partea superioară a capului
şi corpului pancreasului – duodenul şi pancreasul aparţin ambelor etaje
- rădăcina mezenterului întinsă de la unghiul ileocolic – flancul drept al flexurii duodeno-

jejunale, împarte etajul mezocolic în 2 spaţii:
a. spaţiul mezentericocolic drept (firida colică dreaptă)
b. spaţiul mezentericocolic stâng (firida colică stângă)
a. formă triunghiulară, spaţiu închis delimitat de :
-dreapta: colon ascendent
-stânga: rădăcina mezenterului

-superior: colonul transvers, mezocolonul transvers
b. este deschis, comunică inferior cu cavitatea pelvină, delimitată la dreapta de rădăcina

mezenterului, stânga de colonul descendent, superior – colonul transvers şi mezocolonul
transvers
- firidele colice sunt delimitate posterior de peritoneul parietal posterior format din
răsfrângerea foiţelor rădăcinii mezenterului:
-dreapta – delimitat posterior de foiţa dreaptă a rădăcinii mezenterului
-stânga – delimitat posterior de foiţa stângă a rădăcinii mezenterului
- anterior foiţele sunt ocupate de anse jejuno-ileale
- între peretele lateral al cavităţii abdominale şi colonul ascendent se delimitează spaţiul

paracolic drept: superior este închis de ligamentul frenocolic drept
- spaţiul paracolic stâng :delimitat de :
dreapta: colon descendent
stânga: peretele lateral al abdomenului
superior: ligamentul frenocolic stâng – flexura colică stângă şi faţa anterioară a

diafragmei, trecând pe sub polul anterior (inferior ) al splinei – sustentaculum lienis
(susţine splina)
inferior: fosa iliacă stângă
- fosa iliacă dreaptă – cec
Spaţiul extraperitoneal
- reprezintă spaţiul delimitat de peritoneul parietal şi pereţii cavităţii abdomino-pelvine
- este alcătuit din:
spaţiu preperitoneal
spaţiu subperitoneal (pelvisubperitoneal)
spaţiu retroperitoneal
- spaţiul preperitoneal:este delimitat de peritoneul parietal anterior şi de peretele anterior

al abdomenului. Comunică inferior cu spaţiul retropubian (prevezical) RETZIUS.
Conţinut: peritoneul parietal anterior este ridicat de o serie de formaţiuni formând plicile
ombilicale:
- mediană : ridicat de uracă (cordon alantoidian fibrozat), de la fundul vezicii urinare -

ombilic
- mediale: peritoneul parietal anterior de aa. ombilicale. De la feţele laterale ale vezicii la
ombilic
- laterale: peritoneul parietal anterior de vasele epigastrice inferioare
- între plici se delimitează depresiuni peritoneale = fosete:
supravezicală:între mediană şi medială
inghinală medială: intre medială şi laterală
inghinală laterală: între cele 2 laterale
Spaţiul retroperitoneal
- între peritoneul parietal posterior şi peretele posterior al abdomenului
- comunică cu :
superior: prin orificiul diafragmatic cu cavitatea toracică
inferior :cu spaţiul pelvin subperitoneal
- conţinut: organele şi formaţiunile vasculare şi nervoase primitiv retroperitoneale: rinichi,

glande suprarenale, uretere ( parte lombară), aortă + ramuri, venă cavă inferioară +
afluenţi, lanţ simpatic latero-vertebral, plexuri nervoase vegetative, ganglioni limfatici
Spaţiul subperitoneal
- între peritoneul parietal pelvin şi perineu
- conţinut: la bărbaţi: o parte din vezica urinară, rect; în întregime: prostata, ducte
deferente, ureter pelvin, vezicule seminale. La femei :o parte din uter, vagin, col uterin,
rect, vezică urinară, ureter pelvin, plexuri nervoase vegetative, vase (ramuri din a. iliacă
internă, afluenţi ai v. iliace interne), ganglioni limfatici.
Bursa omentală
- este un diverticul al cavităţii peritoneale mari , comunică cu cavitatea peritoneală prin

orificiul epiploic sau hiatusul Winslow
- situată posterior de omentul mic şi faţa posterioară a stomacului (înapoia ligamentului

hepato-gastric)
- orificiul epiploic : delimitare :
+ anterior – ligamentul hepato-duodenal
+ aparţine Om şi conţine pediculul
+ hepatic = pars vasculosa
- pedicul hepatic = a hepatică comună, proprie, vena portă şi coledoc
+ posterior : peritoneul posterior parietal ce acoperă VCI
+ superior : lobul caudat al ficatului
+ inferior : bulbul duodenal
- prin acest orificiu se intră din cavitatea peritoneală mare în vestibulul bursei omentale
Vestibulul BO
- delimitări :
- ant. : ligamentul hepato-gastric
- post : peritoneul parietal posterior care acoperă VCI, pilierul drept diafragmatic , aorta
abdominală, plexul celiac
- sup : lob caudat ficat
- inf : curbura mică a stomacului
- din vestibulul BO, prin orificiul BO se intră în BO propriu zisă
- orificiul BO delimitări :
+ ant : mica curbură a stomacului
+ post : plicile gastro pancreatice : superior pun de a. gastrică stângă şi inferior de a.

gastrică dreaptă
- BO propriu zisă : delimitări :
+ ant : faţa posterioară a stomacului acoperit de peritoneul visceral
+ post : peritoneul parietal posterior ce acoperă corpul pancreasului
+ sup : ligamentul gastro frenic
+ inf : mezocolonul transvers
- recesurile BO :
1. recesul splenic al BO : delimitează între ligamentul gastrosplenic şi posterior ligamentul

renosplenic (faţa anterioară a rinichiului - splină; conţine coada pancreasului + pedicul –
între foiţele lui : vase gastrice scurte şi vase gastroepiploice stângi)
Desen
2. recesul omental superior , delimitat între diafragmă tapetată de peritoneul parietal şi

ligamentul gastro-frenic (curbura mare a stomacului , delimitează fornixul gastric – faţa
inferioară a diafragmei )
3. recesul omental inferior – situat posterior de omentul mare
- între stomac, colon transvers şi ligamentul gastro - colic
ESOFAGUL ABDOMINAL
Se întinde de la hiatusul esofagian la cardia
Are o lungime de aproximativ 3 cm, variabilă depinzând de mişcările diafragmei în timpul

respiraţiei şi gradul de umplere a stomacului
La trecerea prin hiatusul esofagian al diafragmului format de pilierul drept, prezintă

strâmtoarea diafragmatică
Între peretele esofagului şi circumferinţa orificiului esofagian al diafragmului se află

membrana frenico-esofagiană (nerv NI) la formarea căreia participă :
1. fibre ascendente din fascia diafragmatică inferioară (tapetează faţa inferioară a

diafragmei) care ascend şi se termină în adventicea şi stratul muscular al esofagului
abdominal
2. fibrele descendente din fascia diafragmatică superioară (acoperă faţa superioară a

diafragmului) coboară prin orificiul esofagian al diafragmei şi se întreţes cu fibrele
membranei frenico-esofagiene
- contenţia gastro- esofagiană este asigurată de contracţia :
3. Fibrelor musculare ale pilierilor diafragmatic
- esofagul abdominal (EA) se deschide oblic în stomac formând un unghi = incizura

cardiei (sau unghiul lui Hiss); la interior îi corespunde valvula Gubarow
- contenţia mai este asigurată şi de 2 fascicule musculare : Rouget (fasc posterior stâng)
şi Juvara (drept anterior) ce provin din pilerii diafragmatici şi se termină în peretele
esofagian ancorând şi fornixul gastric de diafragmă.
- dispoziţia în cravată a fibrelor musculare oblice ale stomacului în jurul orificiului cardiei
ce ancorează stomacul de diafragm
- lărgirea orificiului esofagian al diafragmei are drept consecinţă apariţia herniilor hiatale –
dă simptomatologia de ulcer : dureri epigastrice , reflux gastroesofagian (senzaţia de
perozes – arsură )
- refluxul gastro-esofagian apare şi în citoplasma în care toţi (unii factori care asigură
contenţia sunt afectaţi
Raporturi :
- ant : EA este acoperit de peritoneu
- post – pe faţa sa posterioară are adventice , fiind organ extraperitoneal
ant – trunchiul vagal anterior
faţa viscerală a ficatului pe care lasă impresiunea esofagului
- post – acoperit de adventice , pilierii diafragmatici, hiatus aortic al diafragmei, aorta

abdominală, trunchi vagal posterior (X drept), vase frenice inferioare stângi, vase
suprarenale superioare stângi
Structura : mucoasa esofagiană prezintă joncţiunea esogastrică determinată de trecerea

de la epiteliul pavimentos al esofagului la epiteliul unistratificat cilindric al mucoasei
gastrice
- această zonă este frecvent afectată de modificări neoplazice
- submucoasa : formată din plexul vascular, nervos vag, porţiunea secretorie a glandelor
- musculara : 2 straturi longitudinal şi circular
- peritoneu (anterior ) , adventice (posterior)
Vascularizaţie :
- aa. gastrice scurte (ram din a. splenică)
- a. cardioesofagiană (ram din a. gastrică stângă )

- a. frenică inferioară stângă
- vv. esofagiene (- VCS)
- v. gastrică stângă ( - v. portă)
- între vv. esofagiene şi afluenţii v. gastrice stângi se formează la nivelul juncţiunii

esogastrice anastomoze portocave ; în sindromul de hipertensiune portală (hepatită
cronică, ciroză) aceste anastomoze se dilată şi formează varice esofagiene
- limfaticele se varsă în ggl. limfatici gastrici stângi iar eferenţele acestora în ggl. celiaci
Inervaţia :
- trunchiurile vagale (parasimpaticul)
- plexul gastric stâng (plexul celiac)
STOMAC
- este un viscer cavitar situat în etajul supramezocolic al cavităţii peritoneale
- ocupă regiunea epigastrică şi hipocondrul drept
- esofagul abdominal se deschide în stomac prin orificiul piloric
- deschiderea oblică a EA în stomac – formează între faţa stângă a EA şi curbura mare a

stomacului – incizura cardiei
- prezintă mai multe porţiuni : fornixul gastric (camera cu aer , termen radiologic, fundul
stomacului
- situat în partea superioară a stomacului, deasupra orizontalei ce trece prin cardia
- corpul stomacului : delimitează între orizontala ce trece prin cardia şi verticala care
prelungeşte inferior mica curbură a stomacului
- partea pilorică a stomacului formată din antrul piloric şi canalul piloric ; se termină cu
orificiul piloric prevăzut cu sfincterul piloric ; se întinde de la latura verticală ce prelungeşte
inferior mica curbură până la orificiul piloric
Stomac :
- parte verticală = fund + corp = pars digestoria
- parte orizontală = parte pilorică a stomacului = pars egestoria
Între porţiunea verticală şi orizontală a micii curburi : incizura angulară (termen radiologic);
corespunde pe marea curbură – genunchi radiologic
- cardia = proiecţie : la stânga planului median în dreptul T11
- pilor : proiecţie : la dreapta planului median în dreptul L1 (disc intervertebral L1-L2)
- orificiul piloric este prevăzut cu sfincterul piloric, prezenţa sa este amrcată de constricţia
pilorică ; în timpul intervenţiei chirurgicale pilorul este descoperit după :
+ prezenţa acestei constricţii pilorice
+ la palpare se simte ca un cauciuc mai tare (fibre circulare=
+ prezenţa pe faţa anterioară a pilorului a v. prepilorice a lui Mayo
- stomacul are forma literei J, când este plin este în poziţie verticală, când este gol se
oblicizează şi se ridică
- din punct de vedere al configuraţiei externe prezintă :
+ faţă anterioară (priveşte antero-superior când e gol)
+ faţă posterioară ( priveşte postero-inferior )
+ marginea dreaptă (curbura mică a stomacului, priveşte superior drept spre ficat)
+ marginea stângă (curbura mare a stomacului, priveşte la stânga)

Raporturi :
- faţa anterioară a stomacului
+ acoperită complet de peritoneul visceral
+ superior şi drept vine în raport cu faţa viscerală a lobului stâng al ficatului pe care lasă
impresiunea gastrică
+ superior şi stâng vine în raport cu diafragmul prin intermediul căruia vine în raport cu
baza plămânului stâng
+ inferior faţa anterioară e în raport direct cu peretele abdominal în regiunea epigastrică.

Această zonă se proiectează pe peretele anterior abdominal sub forma Triunghiului
gastric Labbe în regiunea epigastrică
Triunghiul Labbe : delimitări :
- superior drept : linia de proiecţie a marginii inferioare a ficatului întinsă de la coasta X

dreaptă la articulaţia sterno-costală 7
- inferior : linia orizontală ce uneşte cartilajul coastelor 10
- superior stâng : rebordul costal stâng între articulaţia sterno-costală 7 şi cartilajul coastei
10
Raporturile feţei posterioare :
- acoperită de peritoneul visceral cu excepţia unei zone mici sub formă de triunghi pe faţa
posterioară a cardiei şi posterosuperior a fundului stomacului imediat în vecinătatea
cardiei
- de la extremităţile acestei arii pleacă ligamentul gastrofrenic, iar de la extremitatea

stângă plica gastropancreatică stângă ridicată de vasele gastrice stângi
- această zonă este în raport direct cu pilierul stâng al diafragmei

- restul feţei posterioare a stomacului prezintă raporturi mediate de bursa omentală

propriu zisă , prin intermediu acesteia vine în contact cu faţa viscerală a splinei pe care
lasă o impresiune, cu corpul pancreasului şi a. splenică care merge sinuos
- ulcerele penetrante ale pancreasului pot perfora a. splenică
- raport cu glanda suprarenală stângă şi cu faţa anterioară a rinichiului stâng
- curbura mică a stomacului : orientată superior drept spre ficat
- de la curbura m la hilul ficatului - ligamentul hepatogastric care aparţine omentului mic

între foiţele căruia alipite de mica curbură se află vasele gastrice drepte, stângi, cele 2 aa.
se anastomozează şi formează pe mica curbură cercul arterial al micii curburi
- participă la delimitarea vestibulului bursei omentale şi orificiul bursei omentale
- curbura mare a stomacului : care tapetează fornixul, se desprinde ligamentul

gastrofrenic care ascede tapetând faţa inferioară a diafragmei ; de la porţiunea superioară
care delimitează corpul stomacului pleaco ligamentul gastrosplenic întins până la faţa
viscerală a splinei
- între foiţele acestui ligament circulă vase gastrice scurte şi vase gastroepiploice stângi
(ramuri din artera splenică)
- de la partea inferioară şi orizontală porneşte ligamentul gastrocolic întins până la tenia

omentală a colonului transvers ; între foiţele sale la 1 cm de marea curbură circulă vase
gastroepiploice stângi şi drepte, cele 2 artere se anastomozează şi formează cercul
arterial al marii curburi.
ESOFAGUL ABDOMINAL
Se întinde de la hiatusul esofagian la cardia
Are o lungime de aproximativ 3 cm, variabilă depinzând de mişcările diafragmei în timpul

respiraţiei şi gradul de umplere a stomacului
La trecerea prin hiatusul esofagian al diafragmului format de pilierul drept, prezintă

strâmtoarea diafragmatică
Între peretele esofagului şi circumferinţa orificiului esofagian al diafragmului se află

membrana frenico-esofagiană (nerv NI) la formarea căreia participă :
1. fibre ascendente din fascia diafragmatică inferioară (tapetează faţa inferioară a

diafragmei) care ascend şi se termină în adventicea şi stratul muscular al esofagului
abdominal
2. fibrele descendente din fascia diafragmatică superioară (acoperă faţa superioară a

diafragmului) coboară prin orificiul esofagian al diafragmei şi se întreţes cu fibrele
membranei frenico-esofagiene
- contenţia gastro- esofagiană este asigurată de contracţia :
3. Fibrelor musculare ale pilierilor diafragmatic
- esofagul abdominal (EA) se deschide oblic în stomac formând un unghi = incizura

cardiei (sau unghiul lui Hiss); la interior îi corespunde valvula Gubarow
- contenţia mai este asigurată şi de 2 fascicule musculare : Rouget (fasc posterior stâng)
şi Juvara (drept anterior) ce provin din pilerii diafragmatici şi se termină în peretele
esofagian ancorând şi fornixul gastric de diafragmă.
- dispoziţia în cravată a fibrelor musculare oblice ale stomacului în jurul orificiului cardiei
ce ancorează stomacul de diafragm
- lărgirea orificiului esofagian al diafragmei are drept consecinţă apariţia herniilor hiatale –
dă simptomatologia de ulcer : dureri epigastrice , reflux gastroesofagian (senzaţia de
perozes – arsură )
- refluxul gastro-esofagian apare şi în citoplasma în care toţi (unii factori care asigură
contenţia sunt afectaţi
Raporturi :
- ant : EA este acoperit de peritoneu
- post – pe faţa sa posterioară are adventice , fiind organ extraperitoneal

ant – trunchiul vagal anterior
faţa viscerală a ficatului pe care lasă impresiunea esofagului
- post – acoperit de adventice , pilierii diafragmatici, hiatus aortic al diafragmei, aorta

abdominală, trunchi vagal posterior (X drept), vase frenice inferioare stângi, vase
suprarenale superioare stângi
Structura : mucoasa esofagiană prezintă joncţiunea esogastrică determinată de trecerea

de la epiteliul pavimentos al esofagului la epiteliul unistratificat cilindric al mucoasei
gastrice
- această zonă este frecvent afectată de modificări neoplazice
- submucoasa : formată din plexul vascular, nervos vag, porţiunea secretorie a glandelor
- musculara : 2 straturi longitudinal şi circular
- peritoneu (anterior ) , adventice (posterior)
Vascularizaţie :
- aa. gastrice scurte (ram din a. splenică)
- a. cardioesofagiană (ram din a. gastrică stângă )
- a. frenică inferioară stângă
- vv. esofagiene (- VCS)
- v. gastrică stângă ( - v. portă)
- între vv. esofagiene şi afluenţii v. gastrice stângi se formează la nivelul juncţiunii

esogastrice anastomoze portocave ; în sindromul de hipertensiune portală (hepatită
cronică, ciroză) aceste anastomoze se dilată şi formează varice esofagiene
- limfaticele se varsă în ggl. limfatici gastrici stângi iar eferenţele acestora în ggl. celiaci
Inervaţia :
- trunchiurile vagale (parasimpaticul)
- plexul gastric stâng (plexul celiac)
STOMAC
- este un viscer cavitar situat în etajul supramezocolic al cavităţii peritoneale
- ocupă regiunea epigastrică şi hipocondrul drept
- esofagul abdominal se deschide în stomac prin orificiul piloric
- deschiderea oblică a EA în stomac – formează între faţa stângă a EA şi curbura mare a

stomacului – incizura cardiei
- prezintă mai multe porţiuni : fornixul gastric (camera cu aer , termen radiologic, fundul
stomacului
- situat în partea superioară a stomacului, deasupra orizontalei ce trece prin cardia
- corpul stomacului : delimitează între orizontala ce trece prin cardia şi verticala care
prelungeşte inferior mica curbură a stomacului
- partea pilorică a stomacului formată din antrul piloric şi canalul piloric ; se termină cu
orificiul piloric prevăzut cu sfincterul piloric ; se întinde de la latura verticală ce prelungeşte
inferior mica curbură până la orificiul piloric
Stomac :
- parte verticală = fund + corp = pars digestoria
- parte orizontală = parte pilorică a stomacului = pars egestoria
Între porţiunea verticală şi orizontală a micii curburi : incizura angulară (termen radiologic);
corespunde pe marea curbură – genunchi radiologic
- cardia = proiecţie : la stânga planului median în dreptul T11
- pilor : proiecţie : la dreapta planului median în dreptul L1 (disc intervertebral L1-L2)

- orificiul piloric este prevăzut cu sfincterul piloric, prezenţa sa este amrcată de constricţia
pilorică ; în timpul intervenţiei chirurgicale pilorul este descoperit după :
+ prezenţa acestei constricţii pilorice
+ la palpare se simte ca un cauciuc mai tare (fibre circulare=
+ prezenţa pe faţa anterioară a pilorului a v. prepilorice a lui Mayo
- stomacul are forma literei J, când este plin este în poziţie verticală, când este gol se
oblicizează şi se ridică
- din punct de vedere al configuraţiei externe prezintă :
+ faţă anterioară (priveşte antero-superior când e gol)
+ faţă posterioară ( priveşte postero-inferior )
+ marginea dreaptă (curbura mică a stomacului, priveşte superior drept spre ficat)
+ marginea stângă (curbura mare a stomacului, priveşte la stânga)
Raporturi :
- faţa anterioară a stomacului
+ acoperită complet de peritoneul visceral
+ superior şi drept vine în raport cu faţa viscerală a lobului stâng al ficatului pe care lasă
impresiunea gastrică
+ superior şi stâng vine în raport cu diafragmul prin intermediul căruia vine în raport cu
baza plămânului stâng
+ inferior faţa anterioară e în raport direct cu peretele abdominal în regiunea epigastrică.

Această zonă se proiectează pe peretele anterior abdominal sub forma Triunghiului
gastric Labbe în regiunea epigastrică
Triunghiul Labbe : delimitări :

- superior drept : linia de proiecţie a marginii inferioare a ficatului întinsă de la coasta X

dreaptă la articulaţia sterno-costală 7
- inferior : linia orizontală ce uneşte cartilajul coastelor 10
- superior stâng : rebordul costal stâng între articulaţia sterno-costală 7 şi cartilajul coastei
10
Raporturile feţei posterioare :
- acoperită de peritoneul visceral cu excepţia unei zone mici sub formă de triunghi pe faţa
posterioară a cardiei şi posterosuperior a fundului stomacului imediat în vecinătatea
cardiei
- de la extremităţile acestei arii pleacă ligamentul gastrofrenic, iar de la extremitatea

stângă plica gastropancreatică stângă ridicată de vasele gastrice stângi
- această zonă este în raport direct cu pilierul stâng al diafragmei
- restul feţei posterioare a stomacului prezintă raporturi mediate de bursa omentală

propriu zisă , prin intermediu acesteia vine în contact cu faţa viscerală a splinei pe care
lasă o impresiune, cu corpul pancreasului şi a. splenică care merge sinuos
- ulcerele penetrante ale pancreasului pot perfora a. splenică
- raport cu glanda suprarenală stângă şi cu faţa anterioară a rinichiului stâng
- curbura mică a stomacului : orientată superior drept spre ficat
- de la curbura m la hilul ficatului - ligamentul hepatogastric care aparţine omentului mic

între foiţele căruia alipite de mica curbură se află vasele gastrice drepte, stângi, cele 2 aa.
se anastomozează şi formează pe mica curbură cercul arterial al micii curburi
- participă la delimitarea vestibulului bursei omentale şi orificiul bursei omentale
- curbura mare a stomacului : care tapetează fornixul, se desprinde ligamentul

gastrofrenic care ascede tapetând faţa inferioară a diafragmei ; de la porţiunea superioară
care delimitează corpul stomacului pleaco ligamentul gastrosplenic întins până la faţa
viscerală a splinei
- între foiţele acestui ligament circulă vase gastrice scurte şi vase gastroepiploice stângi
(ramuri din artera splenică)
- de la partea inferioară şi orizontală porneşte ligamentul gastrocolic întins până la tenia

omentală a colonului transvers ; între foiţele sale la 1 cm de marea curbură circulă vase
gastroepiploice stângi şi drepte, cele 2 artere se anastomozează şi formează cercul
arterial al marii curburi.
FICATUL
- organ peritoneal, situat în etajul supramezocolic al cavităţii peritoneale, ocupă tot

hipocondrul drept parţial epigastrul şi o parte din hipocondrul stâng
- glandă anexă a tubului digestiv, cântăreşte între 1 kg-2,5 kg
- este un organ parenchimatos şi prezintă :
+ o faţă superioară convexă (faţa diafragmatică)
+ o faţă inferioară (faţă viscerală)
+ marginea inferioară : ascuţită, separă anterior cele 2 feţe, oblic orientată, dinspre
dreapta (unde de obicei nu coboară sub rebordul costal) spre stânga şi superior,
încrucişând la ½ unghiul infrasternal
- marginea inferioară în epigastru este în raport direct cu peretele anterior al abdomenului,

fiind accesibil percuţiei, dar nu palpării
- ajunge în hipocondrul stâng, în dreptul cartilajului costal VII stâng
- în mod normal marginea inferioară a ficatului nu se palpează, pentru că trebuie să

depăşească rebordul costal drept , dar la obezi şi la copii se poate palpa
- în hepatomegalie (mărire de volum a ficatului) – se palpează

- pe marginea inferioară se află :
+ incizura ligamentului rotund al ficatului
+ fundul vezicii biliare (la dreapta)
- la dreapta acesteia, marginea inferioară prezintă uneori o prelungire de ţesut

parenchimatos – lobul lui RIEDL
Faţa superioară (convexă, diafragmatică)
- acoperită de peritoneul visceral, prezintă 4 părţi : anterioară, posterioară, superioară,

dreaptă
Partea superioară
- strict orientată sub hemidiafragmul drept
- acoperită de peritoneul visceral cu excepţia unei mici zone: un triunghi determinat de

divergenţa foiţelor ligamentului falciform al ficatului – această arie este extraperitoneală
- este în raport prin diafragmă cu baza plămânului drept, pleura diafragmatică dreaptă,
pericard, faţa diafragmatică a inimii (lasă impresiunea cardiacă care ocupă atât zona
acoperită de peritoneu , cât şi zona neacoperită)
Partea anterioară
- orientată către rebordul costal, în raport cu coastele şi spaţiile intercostale; se

proiectează pe peretele anterior al toracelui sub forma unui patrulater cu marginile
convexe:
+ superior-drept : spaţiul IV intercostal drept pe linia medioclaviculară (sau coasta V)
+ inferior-drept : coasta X pe linia axilară dreaptă
+ superior-stâng : spaţiul V intercostal stâng linia medioclaviculară
+ inferior-stâng : cartilajul coastei VII, pe linia medioclaviculară

DESENE
- acoperită de peritoneu cu excepţia liniei de inserţie a ligamentului falciform
- din partea anterioară, în epigastru (în unghiul infrasternal) , proiecţia ei pe peretele

abdominal al regiunii epigastrice : triunghiul hepatic :
+ la dreapta de rebordul costal drept cuprins între baza procesului xifoid şi cartilajul
coastei X
+ la stânga de rebordul costal drept cuprins între baza procesului xifoid şi cartilajul coastei
VII
+ inferior de linia oblică ce corespunde pentru marginea inferioară a ficatului (de la

cartilajul coastei X drepte la articulaţia condrosternală VII stângă
Partea dreaptă
- orientată strict la dreapta către peretele lateral al toracelui în raport cu care vine parţial
prin intermediul diafragmei (în raport cu coastele, spaţiile intercostale) diafragma prin
intermediul ei cu marginea inferioară a plămânului drept, recesul costodiafragmatic drept,
parţial baza plămânului drept)
Partea posterioară
- denumirea clasică – marginea posterioară a ficatului – , reprezintă de fapt o încurbare

dinspre inferior spre superior şi posterior a feţei viscerale a ficatului ; fiind rotunjită
dreaptă-a renunţat la această denumire
- este acoperită de peritoneul visceral cu excepţia unei zone triunghiulare numită AREA
NUDA (pars afixa) ; această arie extraperitoneală delimitată:
+ baza triunghiului : şanţul venei cave inferioare , ocupat de VCI ( nu este tapetat de
peritoneul visceral deoarece venele hepatice trebuie să se verse direct în VCI)
+ laturi : foiţele ligamentului coronar al ficatului : superior (anterior) şi respectiv inferior

(posterior)
+ vârful : ligamentul triunghiular drept al ficatului
- această arie este în raport direct cu pilierul drept al diafragmei
- la dreapta şanţului VCI se află impresiunea suprarenală lăsată de glanda stângă

suprarenală dreaptă
- la stânga şanţului VCI, partea posterioară a feţei diafragmatice este formată de lobul
caudat al ficatului care este acoperit de peritoneul visceral
- la stânga lobului caudat se află fisura ligamentului venos al ficatului , ocupată de

ligamentul venos al ficatului (reminiscenţă fibroasă a ductului venos ARANTZIUS)
- la stânga fisurii ligamentului venos, la nivelul părţii posterioare formată de lobul stâng al
ficatului se află impresiunea esofagiană (lăsată de esofagul abdominal)
Faţa viscerală
- împărţită de 2 şanţuri longitudinale unite între ele printr-un şanţ transvers
- şanţul transvers este format de hilul ficatului (poarta ficatului) – conţine în el pediculul
hepatic
- în planul anterior al hilului canalul hepatic comun format din unirea canalelor hepatice
drept şi stâng
- în planul posterior al hilului se află vena portă
DESEN
- în poziţia intermediară între canalul hepatic comun şi vena portă se află artera hepatică
proprie cu ramurile sale : arterele lobare dreaptă şi stângă
În hil :
+ intră : artera hepatică proprie, plexul nervos hepatic, vena portă
+ pleacă : canalul hepatic drept şi stâng , vase limfatice

- şanţul longitudinal drept este format anterior de fosa vezicii biliare ocupate de vezica
biliară, şi posterior de şanţul VCI ocupat de VCI
- atât fosa vezicii biliare cât şi şanţul VCI nu sunt acoperite de peritoneul visceral
- şanţul longitudinal stâng este format anterior de fisura ligamentului rotund al ficatului,
ligamentul rotund al ficatului, care urcă de la ombilic în marginea liberă a ligamentului
falciform al ficatului, ajunge în marginea inferioară a ficatului, determină incizura
ligamentului rotund, apoi străbate fisura ligamentului rotund până la extremitatea stângă a
ficatului. Reprezintă vena ombilicală stângă fetală obliterată
- cea mai mare parte a ligamentului rotund este nefuncţională , porţiunea sa terminală
este neobliterată şi se varsă în ramura lobară stângă a venei porte.
- partea posterioară a şanţului longitudinal stâng este formată de fisura ligamentului venos
al ficatului ocupat de ligamentul venos al ficatului (duct venos tranzitor fibrozat)
- între lobul ficatului situat posterior , marginea inferioară a ficatului anterior, fosa vezicii
biliare la dreapta şi fisura ligamentului rotund la stânga = determină lobul pătrat al
ficatului.
- pe lobul pătrat al ficatului duodenul lasă o impresiune
- între hilul ficatului – anterior ; şanţul VCI la dreapta şi fisura ligamentului venos la stânga
= lobul caudat al ficatului
- prezintă anterior în imediata vecinătate a hilului 2 proeminenţe : proces papilar şi proces

caudat
- delimitează superior foramen epiploicus ( hiatusul Winslow )
- lobul caudat şi lobul pătrat – sunt acoperite de peritoneul visceral
- pe faţa viscerală a lobului drept al ficatului se află : impresiuni lăsate de viscere cu care
vine în raport imediat :
+ la dreapta vezicii biliare : impresiunea duodenală, lăsată de flexura duodenală

superioară şi duodenul descendent
+ la dreapta impresiunii duodenale , pe faţa viscerală a ficatului : impresiunea renală

dreaptă lăsată de faţa anterioară a rinichiului drept
+ posterior de impresiunea renală – impresiunea lăsată de glanda suprarenală dreaptă

situată la dreapta VCI în area nuda
+ anterior de impresiunea renală , în imediata vecinătate a marginii inferioare –

impresiunea colică lăsată de flexura colică dreaptă
- area nuda aparţine părţii posterioare a feţei diafragmatice a ficatului
- faţa viscerală a lobului stâng prezintă :
+ impresiunea esofagiană
+ impresiunea gastrică , in continuarea celei de mai sus
+ la dreapta impresiunii gastrice – tuber omentale (este în raport cu omentul mic şi mica
curbură a stomacului
- lobul stâng prezintă uneori o prelungire – apendice fibros al ficatului , conţine cai biliare
aberante
LOBULAŢIA FICATULUI
Ficatul are 2 lobi : drept şi stâng
- împărţirea pe lobi, segmente, etc. s-a făcut pe baza distribuţiei vasculo-biliare (vena
portă, artera hepatică, canale biliare, nu vene hepatice)
- pe faţa diafragmatică a ficatului linia dintre lobul drept şi stâng este dată de linia de
inserţie a ligamentului falciform al ficatului
- pe faţa viscerală de şanţul longitudinal drept
- lobul caudat şi lobul pătrat aparţin lobului stâng al ficatului, cu excepţia procesului caudat
care aparţine lobului drept
Lobul drept :
- segment anterior
- segment posterior
Lobul stâng :
- lob pătrat
- lob caudat
- segment medial
- segment lateral
- segmentele reprezintă unităţile morfofuncţionale ale ficatului
- fiecare segment posedă propriu său pedicul vasculo-biliar, lucru care face posibilă
segmentectomia hepatică (dificultate : modul de distribuţie al venelor hepatice care au o
distribuţie intersegmentară)
PEDICULUL HEPATIC
- reprezintă totalitatea elementelor care intră şi ies prin hilul ficatului
- format de : artera hepatică proprie, vena hepatică, canalul coledoc
Artera hepatică comună
- ram al trunchiului celiac, după desprindere merge pe marginea superioară a

pancreasului apoi pe marginea superioară a bulbului duodenal
- la acest nivel urcă în marginea dreaptă liberă a omentului mic între foiţele ligamentului
hepatoduodenal , se află anterior şi la stânga vena portă şi la dreapta de ea coledocul
- artera hepatică proprie şi toate elementele pediculului delimitează hiatusul Winslow
- în hilul ficatului artera hepatică proprie ocupă planul anterior al hilului şi se împarte în
ramură lobară dreaptă şi stângă
- ramura lobară dreaptă emite de obicei artera cistică
Ramuri (artera hepatică comună) :
- artera gastroduodenală
- uneori artera gastrică dreaptă
- rareori artera cistică
Ramuri (artera hepatică proprie) :
- artera gastrică dreaptă
- arterele terminale : artera lobară dreaptă şi artera lobară stângă
Asigură circulaţia nutritivă a ficatului
Vena portă
- asigură circulaţia funcţională a ficatului , se formează în dreptul L2 , la limita dintre cap,

corp, pancreas din unirea vena mezenterice superioare cu trunchiul venos
splenomezenteric (vena splenică şi vena mezenterică inferioară)
- alteori : unirea separată a celor 3 vene
- după formare – posterior de D1 şi artera gastroduodenală şi anterior de VCI
- de la marginea superioară a D1 urcă între foiţele ligamentului hepatoduodenal împreună

cu artera hepatică proprie şi coledocul; se găseşte posterior de artera hepatică proprie şi
coledoc
- în hilul hepatic se împarte în ramură lobară dreaptă şi stângă
+ dreaptă : înainte de distribuţia ei în lobul drept porneşte vena cistică
+ stângă : se distribuie lobului pătrat , caudat, restul lobului stâng
Afluenţi:
- vena splenică
- vena mezenterică superioară
- vena mezenterică inferioară
- vena gastrică stângă
- vena gastrică dreaptă (uneori)
- vena gastroepiploică dreaptă
- vena cistică
- venele paraombilicare
Canalul hepatic comun – vezi caile biliare extrahepatice
Inervaţia ficatului :
Simpaticul :
- originea fibrelor preganglionare simpatice este în acelaşi nucleu intermedio-lateral –

segment T6-T9
- trec prin lanţul ganglionar simpatic toracic paravertebral fără sinapsă , iau calea nervului
splahnic mare cu care străbat diafragma şi intră în plexul celiac unde fac sinapsă în
ganglionii celiaci
- fibrele postganglionare – plex secundar periarterial hepatic cu care se distribuie la ficat

pe calea arterei hepatice comune şi proprii
Parasimpaticul :
- asigurat de nervul X , originea fibrelor preganglionare – în nucleul dorsal al vagului (X)

din bulb, intră în alcătuirea trunchiurilor vagale anterioare şi posterioare din care fibre
vagale directe la ficat se desprind din trunchiul vagal posterior (din X drept )
- din trunchiul vagal anterior se desprinde ramura hepatică care intră în alcătuirea plexului
nervos celiac şi apoi se distribuie ficatului prin plexul hepatic de-a lungul arterei hepatice
proprie, arterei hepatice comună; sinapsa cu neuronul postganglionar se face în
microganglionul din hilul hepatic sau pe traiectul vaselor.
LIGAMENTELE FICATULUI
1. Ligamentul falciform
2. Ligamentul coronar
3. Ligamentul triunghiular stâng
4. Ligamentul triunghiular drept
5. Ligamentul rotund al ficatului
6. Omentul mic
1. LIGAMENTUL FALCIFORM
- este o plică peritoneală de forma unei secere care ancorează ficatul de faţa inferioară a
diafragmului şi de partea supraombilicară a peretelui anterior al abdomenului
- are o margine convexă ataşată de faţa inferioară a diafragmului şi de porţiunea

supraombilicară a peretelui anterior al abdomenului
- de pe faţa inferioară cele 2 foiţe diverg pe faţa diafragmatică a ficatului , nivel la care se
inseră pe partea anterioară şi superioară a feţei diafragmatice a ficatului
- la locul de divergenţă cele 2 foiţe lasă o zonă triunghiulară neacoperită de peritoneu la

nivelul părţii superioare a feţei diafragmatice ; în marginea liberă a ligamentului falciform
urcă de la ombilic ligamentul rotund al ficatului (reminiscenţă obliterată a venei ombilicale
stângi fetală)
- cele 2 foiţe (dreaptă şi stângă) :
+ stângă : se continuă cu foiţa anterioară a ligamentului triunghiular stâng

+ dreaptă : se continuă cu foiţa anterioară sau superioară a ligamentul coronar
2. LIGAMENTUL CORONAR
- plică peritoneală ce ancorează faţa diafragmatică a ficatului de peretele inferior al

diafragmei
- are 2 foiţe :
+ superioară (anterioară) : se continuă cu foiţa dreaptă a ligamentul falciform
+ inferioară (posterioară) : se continuă cu peritoneul visceral ce acoperă lobul caudat al

ficatului
- la dreapta cele 2 foiţe ale ligamentului coronar se unesc şi formează ligamentul

triunghiular drept al ficatului
- la stânga cele 2 foiţe ale ligamentului coronar diverg şi formează area nuda a ficatului ,
arie extraperitoneală
3. LIGAMENTUL TRIUNGHIULAR DREPT
- 2 foiţe : anterioară şi posterioară
- provin din prelungirea foiţelor corespunzătoare din ligamentul coronar şi alipirea lor
- ancorează lobul drept de faţa inferioară a diafragmei
4. LIGAMENTUL TRIUNGHIULAR STÂNG
- 2 foiţe :
+ anterioară : continuă foiţa stângă a ligamentul falciform
+ posterioară : continuă foiţa anterioară a omentului mic
- ancorează lobul stâng de faţa inferioară a diafragmei
5. LIGAMENTUL ROTUND AL FICATULUI

- urcă de la ombilic la marginea liberă a ligamentul falciform până la marginea inferioară a

ficatului unde determină incizura ligamentul rotund, străbate fisura ligamentul rotund al
ficatului de pe faţa viscerală a ficatului
- are o parte obliterată şi una neobliterată – se varsă în ramura lobară a venei porte
6. OMENTUL MIC
- format din ligamentul hepato-gastric şi ligamentul hepato-duodenal
- ligamentul hepato-duodenal :
+ pars vasculosa , conţine elementele pediculului hepatic
+ bulb duodenal – fisura ligamentul venos al ficatului
- ligamentul hepato-gastric :
+ de la mica curbură la fisura ligamentul venos al ficatului
+ pars placida a omentului mic, conţine vasele gastrice stângi
- ligamentul esofago-hepatic :
+ pars densa a omentului mic
+ hilul ficatului până la esofagul abdominal
CĂILE BILIARE EXTRAHEPATICE
- calea biliară accesorie :
+ vezică biliară
+ canalul cistic
- calea biliară principală :
+ canal hepatic comun

+ canal coledoc
VEZICA BILIARĂ
- reprezintă depozitul unde bila se adună şi se concentrează în perioadele interdigestive
- este situată în fosa vezicii biliare de pe faţa diafragmatică a ficatului
- acoperită de peritoneul visceral pe feţele laterale, pe faţa inferioară şi la nivelul fundului
- faţa superioară (în raport cu faţa viscerală a ficatului) este de obicei neacoperită de
peritoneul visceral, între aceasta şi faţa viscerală a ficatului se găseşte ţesut conjunctiv lax
care conţine vene porte accesorii
- rar , vezica biliară poate fi în întregime acoperită de peritoneul visceral furnizat de un

mezou mezocist
- vezica biliară are : fund , cap , col
- determină incizura vezicii biliare pe marginea inferioară a ficatului pe care o depăşeşte

uşor venind în raport direct cu peretele anterior al abdomenului
- proiecţia fundului vezicii biliare pe peretele anterior al abdomenului se numeşte punctul

cistic şi se găseşte la intersecţia liniei orizontale ce trece prin extremitatea anterioară a
coastelor X cu linia verticală pararectală dreaptă (extremitatea anterioară a coastei a X cu
tuberculul pubic)
- posterior fundul vezicii biliare e în raport cu colonul transvers
- corpul vezicii biliare acoperit de peritoneul visceral pe faţa inferioară, este în raport
anterior cu colonul transvers iar posterior cu duodenul superior şi porţiunea superioară a
duodenului descendent (D1 şi D2)
- colul vezicii biliare este în raport cu artera cistică care merge de-a lungul său şi apoi se
împarte în cele 2 ramuri principale ale sale
- între col şi corp se găseşte un ganglion simpatic , MASCAGNI

CANALUL CISTIC
- delimitarea triunghiului biliar :
+ superior – faţa viscerală a ficatului
+ dreapta – canalul cistic
+ stânga – canalul hepatic comun
- importanţa chirurgicală pentru descoperirea şi ligaturarea arterei cistice (ramură din

ramura lobară a artera hepatice proprii), încrucişează posterior canalul hepatic comun,
străbate triunghiul biliar , urcă de-a lungul canalului cistic către vezica biliară
- triunghiul biliocistic include triunghiul biliar :
+ superior – artera cistică
+ dreapta – canalul cistic
+ stânga – canalul hepatic comun
- canalul cistic se deschide pe flancul drept al canalului hepatic comun, formând împreună
canalul coledoc, la 3 cm inferior de hilul ficatului
- deschiderea canalului cistic în canalul hepatic comun poate avea loc :

+ supraduodenal – mai sus de D1
+ retroduodenal – posterior de D1
CANALUL HEPATIC COMUN
- se formează în extremitatea dreaptă a hilului , din unirea canalelor biliare drept şi stâng
şi în plan anterior hilului
- posterior de el se află vena portă , la stânga lui se află artera hepatică proprie (emite aici
artera cistică care încrucişează posterior canalul hepatic comun)
- dacă joncţiunea cu canalul cistic are loc retroduodenal – rezultă că canalul hepatic
comun este inclus între foiţele ligamentului hepato-duodenal împreună cu artera hepatică
proprie faţă de care se găseşte la dreapta şi cu vena portă faţă de care se află anterior şi
la dreapta
CANALUL COLEDOC
- se formează prin unirea canalului cistic cu canalul hepatic comun de obicei la 3 cm

inferior de hilul ficatului
- are următoarele porţiuni:
a) supraduodenală : coledocul este cuprins între foiţele ligamentului hepatoduodenal,

situat anterior şi dreapta de vena portă şi la dreapta de artera hepatică proprie
b) retroduodenală (superior): posterior de bulbul duodenal ; în raport cu artera

gastroduodenală (ramură din artera hepatică comună) care se află la stânga coledocului)
- posterior de coledoc se află vena portă
c) retropancreatică : posterior de capul pancreasului , circulă într-un şanţ săpat în

paranchimul pancreatic ; la acest nivel este încrucişat pe 3 părţi (anterior, posterior şi
lateral) de artera retroduodenală
- prin intermediul fasciei retroduodenopancreatice Treitz vine în raport cu VCI
d) intraparietală : coledocul se deschide în peretele postero-medial al duodenului

descendent (D2)
- în peretele duodenului se undeşte cu canalul pancreatic principal la nivelul ampulei

hepatopancreatice Vater , se deschide în vârful papilei duodenale mari (8-10 cm distal de
pilor în peretele posterior duodenal)
Vascularizaţia Căilor Biliare Extrahepatice
Artera cistică (ram din artera hepatică proprie – ramură lobară dreaptă):
- merge posterior de canalul hepatic comun, conţinută în triunghiul biliar Budde,

delimitează superior triunghiul biliocistic, urcă în raport cu canalul cistic, la nivelul colului
vezicii biliare se împarte în 2 ramuri principale : una care coboară pe faţa inferioară a
vezicii biliare iar alta pe faţa superioară a ei
- din cele 2 ramuri principale se desprind ramuri mai mici perpendiculare care se
anastomozează între ele formând în jurul vezicii biliare 4+8 cercuri arteriale din care se
desprind apoi ramurile biliare ce intră în peretele vezicii
biliare
- artera cistică asigură irigarea vezicii biliare , canalului cistic, canalului hepatic comun,
porţiunea supraduodenală a canalului coledoc
- porţiunea inferioară a canalului coledoc este vascularizat de artera retroduodenală

(ramură din artera gastroduodenală)
- poate participa şi artera hepatică proprie
Venele :
- în jurul vezicii biliare plexul venos care se varsă în vena portă
- coledoc : plex venos coledocian care se varsă în vena portă
- venele porte accesorii (între faţa superioară a vezicii biliare şi faţa viscerală a ficatului)
se varsă tot în vena portă
Limfaticele : ganglionii limfatici ai săi se varsă în ganglionii celiaci
Inervaţia :
- plex nervos hepatic provenit din plexul celiac, conţine fibre simpatice postganglionare şi
preganglionare
- din cauza anastomozelor dintre plexul frenic şi plexul hepatic, fibre din nervul frenic drept
ajung prin plexul hepatic la căile biliare - dureri în omoplatul drept în colici biliare
Proiecţia coledocului :
- scheletotopic la dreapta planului median între L1 şi L3
- zona pancreatico-coledociană CHAUFFARD
- e zona de proiecţie a capului pancreasului şi coledocului
- delimitări :
+ superior : linia orizontală ca uneşte extremităţile anterioare ale coastelor X
+ stânga : linia xifoombilicală
+ dreapta : linia care uneşte punctul cistic cu ombilicul (sau bisectoarea unghiului format
de linia xifoombilicală şi orizontala dusă prin ombilic)
SPLINA
- un organ parenchimatos peritoneal, ocupă hipocondrul stâng
- situată în etajul supramezocolic al cavităţii abdominale
- o faţa diafragmatică convexă în raport cu diafragma
- o faţa viscerală – în raport cu viscerele etajului supramezocolic
- o margine superioară crenelată – vestigii ale lobulaţiei splinei
- o margine inferioară netedă ajunge în dreapta marginii inferioare a coastei XI
- o extremitate posterioară orientată spre coloana vertebrală
- o extremitate anterioară orientată spre rebordul costal stâng
- este menţinută în poziţie de către :
+ aspiraţia toracică
+ ligamente
+ presiunea abdominală
LIGAMENTELE SPLINEI
1. ligamentul gastro-frenic : de la faţa gastrică a splinei la marea curbură
- conţine vase gastroepiploice stângi şi gastrice scurte
2. ligamentul renosplenic : de la faţa anterioară a rinichiului stâng la faţa renală a splinei
- între foiţele ligamentul renosplenic (partea lui superioară care se numeşte ligamentul
pancreaticosplenic) se află coada pancreasului şi pediculul splenic
3. ligamentul frenocolic stâng (sustentaculum lienis) : de la flexura colică stângă pe sub

extremitatea anterioară a splinei pe care o susţine, apoi se fixează pe diafragm
- faţa diafragmatică : este acoperită de peritoneul visceral , este convexă, în raport cu

diafragmul şi prin intermediul acestuia cu marginea inferioară a plămânului stâng şi
recesul costodiafragmatic stâng
- faţa viscerală : prezintă hilul splinei (locul pe unde intră şi ies elementele pediculului
splenic), posterior de hil o impresiune lăsată de coada pancreasului, superior de hil faţa
gastrică lăsată de faţa posterioară a stomacului şi recesul splenic al bursei omentale
- inferior şi anterior de hil – faţa colică (lăsată de flexura colică stângă) – raport mediat de
ligamentul frenocolic
- inferior şi posterior de hil – faţa renală (lăsată de faţa anterioară a rinichiului) – raport
mediat de ligamentul renosplenic
Proiecţia splinei :
- în mod normal splina nu depăşeşte rebordul costal stâng
- în cazul splenomegaliei (boli ale sângelui, infecţii parazitare) extremitatea anterioară a

splinei coboară sub rebordul costal şi se palpează
- în mod normal se poate percuta : pacientul în decubit lateral drept cu membrul superior
stâng ridicat pe cap , cu coapsa stâng în semiflexie pe abdomen ; percuţia începe din
axilă pe linia axilară medie
- prin percuţie obţinem matitate , de la coasta 9 la coasta 11 pe linia axilară medie
Proiecţie pe peretele lateral al abdomenului :
- ax longitudinal al splinei corespunde coastei 10
- extremitatea posterioară în dreptul coastei 9
- extremitatea anterioară în dreptul coaste 11
Pediculul splenic : artera splenică, vena splenică şi plexul nervos splenic
Artera splenică (ramură a trunchiului celiac), formă sinuoasă cu traect pe marginea

superioară a corpului pancreasului în raport cu faţa posterioară a stomacului de care e
separată de bursa omentală
- buclele arterei splenice pot coborî pre- sau retropancreatic
- inferior de ea pe faţa posterioară a pancreasului – vena splenică
- în hilul splenic se împarte în ramurile segmentare pentru segmentele splinei
- ramurile colaterale :
+ ramurile pancreatice (cap, corp, coadă)
+ arterele gastrice scurte
+ artera gastroepiploică stângă
Vena splenică : din hilul splinei merge pe faţa posterioară a pancreasului într-un şanţ
săpat în parenchim, este rectilinie, situată inferior de artera splenică
- se uneşte cu vena mezenterică inferioară şi formează trunchiul splenomezenteric care

retropancreatic la nivelul colului pancreasului se uneşte cu vena mezenterică superioară
şi formează vena portă
- afluenţi :
+ venele pancreatice
+ venele gastrice stângi
+ vena gastroepiploică stângă
Ganglionii limfatici : pancreaticosplenici; eferenţele acestora în ganglionii celiaci
Inervaţia : din plexul celiac, din care se desprinde plexul nervos splenic care ia calea
artera splenice
PATRULATERUL QUENU
Delimitare: între primele 3 părţi ale duodenului, superior, lateral drept şi inferior iar lateral
stâng , patrulaterul este format de vase mezenterice superioare (vene)
Conţinut: cap pancreas şi foarte posterior coledocul şi artera retroduodenală (înconjură

coledocul pe 3 părţi)
DUODENUL
- porţiunea fixă a intestinului subţire
- organ secundar retroperitoneal cu excepţia primei părţi – duoden superior (bulb

duodenal) care este intraperitoneal – peritoneul care o îmbracă fiind furnizat de ligamentul
hepato-duodenal
- împreună cu capul pancreasului formează compartimentul visceral al regiunii celiace

Luska-Gregoire
- compartimentul vascular este format de aorta abdominală, trunchi celiac şi vase

mezenterice superioare
- are forma unei potcoave, fiind format din 4 părţi:
+ D1 – duoden superior – porţiunea subhepatică a duodenului (în raport cu faţa viscerală

a ficatului)
+ D2 – duoden ascendent – prerenal
+ D3 – duoden orizontal – preaortic
+ D4 – duoden ascendent
- are o lungime 25cm şi se întinde de la pilor la flexura duodeno-jejunală
D1 :
- de la pilor la flexura duodenală superioară. Se numeşte şi bulb duodenal (radiologic)

deoarece pe filmul radiologic D1 apare ca bulb de ceapă (flacără de lumânare)
- este intraperitoneal, acoperit de foiţele ligamentului hepato-duodenal
se proiectează la dreapta planului median în dreptul L1
- raporturi:
+ superior şi anterior – lob pătrat al ficatului şi corpul vezicii biliare (post mortem pătat în
verde de bilă datorită fuziunii VB)
+ superior şi posterior – hiatusul Winslow (foramen epiploicum)
+ posterior – pediculul hepatic (coledoc, artera gastroduodenală – ramură din artera

hepatică comună, şi vena portă)
+ inferior – capul pancreasului
- flexura duodenală superioară este secundar retroperitoneală şi în raport cu colul vezicii

biliare
- flexura duodenală superioară se proiectează de la planul median, în dreptul L1
D2 :
- secundar retroperitoneal, se întinde de la flexura duodenală superioară la flexura

duodenală inferioară
- se proiectează la dreapta planului median între L1 şi L3
- Raporturi:
+ faţa sa anterioară este acoperită de peritoneul parietal posterior
+ posterior este acoperită de fascia de coalescenţă retroduodenopancreatică TREITZ
+ faţa anterioară este încrucişată de colonul transvers şi mezocolonul transvers;
+ porţiunea superioară a lui D2 este în etajul supramezocolic, porţiunea inferioară este în

etajul inframezocolic
+ porţiunea superioară este în raport cu faţa viscerală a lobului drept al ficatului pe care
lasă impresiunea duodenală situată la dreapta corpului vezicii biliare
+ inferior în raport cu anse jejunale
+ foarte posterior vine în raport prin intermediul fasciei de coalescenţă TREITZ cu faţa
anterioară a rinichiului drept şi cu pediculul renal drept (vena renală dreaptă – elementul
cel mai anterior al pediculului)
+ lateral drept - cu flexura colică dreaptă, colon ascendent
+ lateral stâng – cu capul pancreasului strâns mulat pe cadrul duodenal cu coledocul care
se deschide în peretele său postero-medial, nivel la care se uneşte cu canalul pancreatic
propriu formând ampula hepato-pancreatică VATER care se deschide la nivelul mucoasei
duodenale în vârful papilei duodenale mari (la 8-10 cm distal de pilor)
- canalul pancreatic accesor se deschide la nivelul papilei duodenale mici situate n

peretele posterior al D2, la 2 cm proximal de papila duodenală mare
D3 :
- se întinde de la flexura duodenală inferioară până la nivelul unde D3 încrucişează

anterior aorta abdominală şi până la vasele mezenterice superioare ce încrucişează
anterior D3
- aorta abdominală împreună cu artera mezenterică superioară desprinsă din ea formează

pensa aortico-mezenterică în care este cuprins duodenul orizontal
- vasele mezenterice superioare străbat rădăcina mezenterului, care încrucişează anterior

duodenul orizontal şi se inseră pe flancul drept al flexurii duodeno-jejunale
- porţiunea inframezocolică a D2+D3 sunt acoperite de dublu peritoneu parietal posterior

rezultat pe de o parte din desfacerea foiţelor rădăcinii mezocolonului transvers şi pe de
altă parte din desfacerea foiţelor mezenterului;
- suprapunerea foiţei inferioare a rădăcinii mezenterului cu foiţa dreaptă a rădăcinii

mezenterului
- această parte din duoden învelită dublu în peritoneul parietal posterior se numeşte
PARS TECTA
- pe faţa posterioară duodenul este în raport cu fascia de coalescenţă Treitz
- posterior - vena cavă inferioară şi aorta abdominală
- superior – capul pancreasului
- inferior – anse jejunale
- anterior – rădăcina mezenterului + vase mezenterice superioare
- prin pensa aorto-mezenterică mai trece vena renală stângă care merge posterior de D3
şi anterior de aorta abdominală pentru a se vărsa în vena cavă inferioară
- ultimul element al pensei este procesul uncinat al pancreasului (o prelungire inferioară a

capului pancreasului cuprins între unghiul pensei aorto-mezenterice, între vasele
mezenterice superioare şi duodenul orizontal)
- antero-posterior: cel mai anterior – vase mezenterice superioare; procesul - - uncinat al

pancreasului; D3; vena renală stângă; aorta abdominală
- proiecţie: în dreptul L3 (marginea inferioară a corpului)
- se găseşte în dreptul corpului L3
D4 :
- se întinde de la nivelul unde D3 este încrucişează de rădăcina mezenterului până la

flexura duodeno-jejunală
- organ secundar retroperitoneal
- se proiectează la stânga planului medial de la marginea inferioară L3 până la L2
- 2,5 cm lungime, urcând la stânga coloanei vertebrale şi a aortei abdominale
- Raporturi:
+ superior – capul pancreasului
+ anterior – prin BO cu faţa anterioară a stomacului
+ inferior – cu anse jejunale
+ dreapta – aorta abdominală
+ stânga – arcul arterial Treitz, separă flancul stâng al lui D4, vena mezenterică inferioară
şi ramura ascendentă a arterei colice stângi de marginea medială a rinichiului stâng
- pe flancul drept al D4 se inseră rădăcina mezenterului
- Flexura duodeno-jejunală se proiectează la stânga planului medial în dreapta lui L2 şi

este fixată de peretele posterior al abdomenului prin muşchiul suspensor al duodenului
(Treitz): fibre musculare striate provenind din diafragm şi fibre musculare netede
provenind din tunica musculară a duodenului; se continuă cu prima ansă jejunală.
STRUCTURA DUODENULUI
- de la exterior la interior bulbul duodenal este intraperitoneal
- în rest celelalte părţi ale duodenului sunt acoperite numai pe faţa anterioară de
peritoneul parietal posterior
- tunica musculară este formată din fibre musculare netede, longitudinale şi circulare
- la nivelul tunicii musculare se găseşte plexul nervos mienteric Auerbach
- 5 sfinctere asigură mişcările de brasaj ale duodenului (amestecul conţinutului duodenal
cu sucuri intestinale şi progresiunea conţinutului duodenului)
1. la nivelul bulbului duodenal: sfincter bulbo-duodenal
2. la mijlocul lui D2: sfincter medio-duodenal KAPANDJI
3. la nivelul flexurii duodenale superioare: sfincter terţio-duodenal
4. la nivelul joncţiunii între D3 şi D4: sfincterul termino-duodenal ALBOT-KAPANDJI
5. muşchiul suspensor al duodenului Treitz
- tunica submucoasă: plex nervos Meissner, plex vascular, partea secretorie a glandelor
duodenale BRUNNER
- mucoasa conţine glande duodenale Brunner, glande Lieberkun, glande intestinale
- prezintă în porţiunea terminală valvule conivente Kerkring
- papile duodenale mari şi mici (la nivelul duodenului descendent)
- prin pătrunderea coledocului în peretele duodenului mucoasa este ridicată = plica
duodenală
- peritoneul parietal posterior este ridicat la stânga duodenului ascendent de o serie de
formaţiuni vasculare şi nervoase care formează plici:
1. plica duodenală superioară – de vena mezenterică inferioară: plică vasculară, prin

formarea sa se formează recesul duodenal superior – depresiune peritoneală care rezultă
prin formarea acestei plici. Orificiul ei priveşte inferior şi se găseşte la stânga lui D4
2. plica duodenală inferioară (duodeno-mezocolică): avasculară, determină formarea

recesului duodenal inferior, la stânga lui D4, al cărui orificiu priveşte superior
3. plica paraduodenală: de artera colică stângă (ramul ascendent): vasculară, determină

formarea recesului paraduodenal situat la stânga lui D4, orificiul lui priveşte strict la
dreapta
4. plica duodeno-jejunală: situată între D4 şi prima ansă jejunală
5. plica retroduodenală: reces retroduodenal situat posterior de D3, orificiul lui priveşte
inferior
VASCULARIZAŢIA DUODENULUI
- vascularizaţia cadrului duodenal este comună cu a capului pancreasului şi provine din
artera gastroduodenală şi artera mezenterică superioară
- D1, D4 mai au şi alte surse de irigaţie
- D1-pe peretele superior : artera gastrică dreaptă
 pe peretele inferior : artera gastroepiploică dreaptă
 pe peretele anterior, posterior : artera pancreatico-duodenală superioară (ram terminal

al arterei gastroduodenale)
- din aceste 2 arcade este asigurată vascularizaţia capului pancreasului şi a cadrului
duodenal
- D4 este irigată fie direct din artera mezenterică superioară, fie direct din artera
pancreatico-duodenală inferioară, din prima arteră jejunală, ramură din artera mezenterică
superioară
- D2, D3 primesc ramuri duodenale desprinse din arcadele pancreatico-duodenale ale
pancreasului
- Arcada pancreatico-duodenală anterioară a capului pancreasului este aplicată pe faţa

anterioară a capului, sub peritoneu, direct în contact cu parenchimul
- Arcada pancreatico-duodenală posterioară a capului pancreasului este anterior de

fascia retroduodenopancreatică Treitz, în contact cu parenchimul
Venele:
- arcadele venoase ale capului pancreasului drenează în venele pancreatico-duodenale,

apoi în vena mezenterică superioară
Inervaţia:
- inervaţia simpatică: fibrele preganglionare simpatice au originea în nucleul intermedio-

lateral al măduvei T6-T9, trec prin ganglionii simpatici toracici fără sinapsă, iau calea
nervului splahnic mare cu care străbat diafragma şi se opresc în ganglionii celiaci şi
mezenterici superiori unde fac sinapsă
- fibrele postganglionare iau calea plexului hepatic (din plexul celiac) şi a plexului
mezenteric superior (artera mezenterică superioară şi ramurile sale)
- fibrele preganglionare parasimpatice îşi au originea în nucleul dorsal al vagului din
bulb şi iau calea trunchiurilor vagale anterioare, posterioare cu care străbat diafragma şi
fac sinapsă în ganglionii intramurali
- simpaticul inhibă tonusul muscular, secreţia, contractă sfincterele
- parasimpaticul stimulează secreţia, tonusul muscular, relaxează sfincterele
PANCREASUL
- glandă anexă a tubului digestiv, aparţine etajului supra şi inframezocolic
- situat profund în cavitatea abdominală în compartimentul visceral al regiunii celiace

Lushka
- situat înaintea coloanei vertebrale; din cauza acestui raport în traumatismele
abdominale pancreasul se rupe de coloana vertebrală – moarte instantanee
- prezintă cap, col, coadă şi corp
- Capul: mulat strâns pe cadrul duodenal ceea ce face imposibilă separarea lor
chirurgicală când se face intervenţia pe unul dintre ele – duodenopancreotomie cefalică
(cancer de cap de pancreas)
- acoperit pe faţa anterioară de peritoneul parietal posterior (provine din desfacerea
foiţelor rădăcinii mezocolonului transvers)
- faţa anterioară este încrucişată de colonul transvers şi mezocolonul transvers
- sub peritoneul de pe faţa anterioară a capului pancreasului se află în partea

supramezocolică artera gastroduodenală, iar în partea inframezocolică artera colică
medie
- faţa posterioară – prezintă raport cu 2 categorii de elemente:
1. unele situate între cap şi fascia Treitz
2. unele situate înapoia fasciei Treitz
1. - în raport direct cu parenchimul: coledoc, artera retroduodenală, arcada pancreatico-

duodenală posterioară a capului pancreasului
2. - posterior de fascia Treitz: pilierul drept al diafragmului, vena cavă inferioară, vena
renală dreaptă, porţiunea terminală a venei renale stângi
- faţa anterioară a capului pancreasului contribuie la delimitarea posterioară a

vestibulului bursei omentale
Corpul :
- prismatic triunghiular cu 3 feţe şi 3 margini: faţa anterioară, posterioară, inferioară,

margine anterioară, superioară, inferioară
- între cap şi corp se află colul pancreasului, marcat anterior de un şanţ pentru artera
gastroduodenală; pe faţa posterioară e marcat de incizura pancreasului la nivelul căruia
se uneşte trunchiul splenomezenteric cu vena mezenterică superioară, formând vena
portă
Raporturi :
- de-a lungul marginii anterioare se inseră rădăcina mezocolonului transvers, la acest
nivel foiţele diverg; foiţa superioară acoperă faţa anterioară a corpului, foiţa inferioară
acoperă faţa inferioară a corpului până la marginea inferioară de unde se va continua
inferior ca peritoneu parietal posterior al spaţiului inframezocolic
- faţa anterioară şi faţa inferioară sunt acoperite de peritoneul parietal posterior iar faţa
posterioară este acoperită de fascia Treitz
- marginea superioară este în raport cu artera splenică şi buclele sale care pot coborî pe
faţa anterioară iar o parte din aceste bucle coboară în raport cu faţa posterioară a corpului
pancreasului
- marginea inferioară: în raport cu ansele jejunale ale intestinului subţire
- faţa anterioară: în raport prin bursa omentală cu faţa posterioară a stomacului
- faţa inferioară: în raport cu ansele jejunale
- faţa posterioară: între parenchimul pancreatic şi fascia Treitz – vena splenică, în şanţul
săpat în plin parenchim pancreatic
- vena mezenterică inferioară urcă pe faţa posterioară pentru a se uni cu vena splenică,
formând trunchiul splenomezenteric
- restul elementelor – posterior de fascia Treitz: aorta abdominală, trunchiul celiac
(originea sa pentru că trunchiul celiac este tangent de obicei la marginea superioară a
pancreasului), originea arterei mezenterice superioare, pilierul stâng al diafragmului, faţa

anterioară a rinichiului stâng şi glanda suprarenală stângă, în jurul trunchiului celiac –
plexul celiac
Coada:
- singura parte intraperitoneală cuprinsă între foiţele ligamentului pancreatico-splenic

împreună cu pediculul splenic aflat anterior de ea
- ajunge uneori în raport cu faţa viscerală a splinei pe care lasă o impresiune, imediat
posterior de hil
- partea inferioară a capului – canalul accesor Santorini, la 2 cm proximal de papila

duodenală mare, în papila duodenală mică
- endocrin: insule pancreatice Langerhans (se secretă insulină, glucagon)
- există un sistem port pancreatic
- cap - transfixiant
- coadă – circumferenţial
- arcada Kirk – arcada anterioară + ramura dreaptă
Vene:
- capul pancreasului are vene ce se varsă în vena mezenterică superioară
- corp, coadă – vene ce se varsă în venele pancreatice şi apoi în vena splenică
Limfatice:
- ganglioni pancreatico-splenici ce se varsă apoi în ganglionii celiaci
Inervaţia:
- simpatică şi parasimpatică – plex celiac pe calea plexului nervos splenic

INTESTINUL SUBŢIRE
- liber, mobil
- jejuno-ileonul se întinde de la flexura duodeno-jejunală la valvula ileo-cecală
- se consideră că primele 2/5 aparţin jejunului iar ultimele 3/5 aparţin ileonului
- nu există limită netă între jejun şi ileon
- diferenţele între jejun şi ileon sunt de ordin structural – în timp ce plicele circulare
(valvulele Kerkring ) ale mucoasei sunt mai abundente la nivelul jejunului, rărindu-se din
ce în ce mai mult în ileon, ganglionii limfatici care sunt solitari în jejun devin din ce în ce
mai mulţi în ileon unde apar conglomeraţi sub forma plăcilor Payer.
- ansele jejuno-ileale sunt dispuse în cea mai mare parte orizontal în jejun şi vertical în
ileon
- ocupă etajul inframezocolic al cavităţii peritoneale proiectându-se pe peretele abdominal

în regiunile: mezogastrică, hipogastrică, flancuri (drept şi stâng)
- o parte din ansele ileale pot coborî până în pelvis
- este un organ intraperitoneal fiind învelit în foiţele peritoneale ale mezenterului, care prin
rădăcina sa fixează ansele de peretele posterior al abdomenului; deoarece lungimea
foiţelor este mai mare, ansele sunt foarte mobile
- pe peretele anterior al abdomenului ansele jejuno-ileale se proiectează între două linii:
+ o linie superioară care trece la 5 cm superior de ombilic
+ o linie inferioară care trece prin marginea superioară a simfizei pubiene
Raporturi:
- superior – colon transvers, mezocolon transvers, care separă jejuno-ileonul de organele

etajului supramezocolic
- lateral drept – colon ascendent

- lateral stâng – colon descendent pe care îl acoperă însă anterior deoarece colonul
descendent este mai profund situat în cavitatea abdominală decât colonul ascendent
- inferior la bărbaţi – rect, vezică urinară
- inferior la femei – rect, vezică urinară, uter, ligamentele late ale uterului, tube uterine
- posterior – raporturi mediate de peritoneul parietal posterior: în dreapta – porţiunea

inframezocolică a D2,D3, capul pancreasului, vase colice drepte, ileocolice, testiculare
(ovariene), vena cavă inferioară, muşchiul psoas mare drept, ureter drept. În stânga –
vase mezenterice inferioare, colice stângi, sigmoidiene, testiculare (ovariene) stângi,
muşchiul psoas mare stâng, ureter stâng
- anterior – acoperit de şorţul epiploic, uneori complet, alteori incomplet prin intermediul
căruia vine în raport direct cu peretele anterior al abdomenului
- fiecare ansă prezintă : 2 feţe (superioară, inferioară dacă sunt orizontale; laterală
dreaptă şi stângă dacă sunt verticale) şi 2 margini (liberă, mezenterială = hilul intestinului
– nivelul la care foiţele mezenterului se desfac pentru a cuprinde ansa, pe aici pătrund în
ansa intestinală vasele şi nervii)
MEZENTERUL
- prezintă o margine intestinală (marginea la care foiţele se desfac şi cuprind ansa), 2 foiţe
peritoneale între care circulă vasele şi nervii destinaţi jejuno-ileonului, şi rădăcina care
fixează ansele de peretele posterior al abdomenului după care foiţele se desfac şi devine
peritoneu parietal posterior
- rădăcina mezenterului are un traiect oblic, pornind de pe flancul drept al flexurii

duodeno-jejunale, apoi coboară pe flancul drept al D4, încrucişează anterior D3 şi la acest
nivel între foiţele sale pătrund vasele mezenterice superioare, apoi coboară mai departe
obli îndreptându-se spre fosa iliacă dreaptă; în acest traiect încrucişează anterior vena
cavă inferioară, vase colice drepte, vase ileocolice, muşchiul psoas mare drept, ureter
drept, vase testiculare (ovariene) drepte
- lungimea foiţelor peritoneului este cea mai mare comparativ cu mezourile celorlalte
organe
- rădăcina este rectilinie, marginea opusă (marginea intestinală) este plicaturată

corespunzător plicaturării anselor – are o lungime mult mai mare decât lungimea rădăcinii
Vascularizaţia: artera mezenterică superioară (ram din aorta abdominală, se desprinde de

pe faţa anterioară a aortei la 1-2 cm sub originea trunchiului celiac)
Prezintă o porţiune:
1. retropancreatică:
- când este încrucişată anterior de capul pancreasului şi vena splenică
- la acest nivel posterior de ea – aorta abdominală, vena renală stângă, care trece peste
aortă pentru a se deschide în vena cavă inferioară; la acest nivel la dreapta ei este vena
mezenterică superioară şi la stânga ei vena mezenterică inferioară care urcă posterior de
corpul pancreasului pentru a se uni cu vena splenică
2. preduodenală:
- trece anterior de D3 formând cu aorta abdominală pensa aorto-mezenterică (de la

anterior spre posterior : proces uncinat al pancreasului, D3, vena renală stângă)
- la dreapta se află vena mezenterică superioară
3. intramezenterială:
- pătrunde prin rădăcina mezenterului şi emite ramurile sale
- irigă: cadrul duodenal şi capul pancreasului prin artera pancreatico-duodenală inferioară

care participă la formarea arcadelor anterioare, posterior de capul pancreasului, tot
jejuno-ileonul prin arterele ileale şi jejunale desprinse de pe flancul stâng al arterei
mezenterice superioare, cecul, apendicele vermiform, flexura colică dreaptă, colonul
ascendent, 2/3 drepte ale colonului transvers prin artere colice (colică medie, dreaptă şi
ileo-colică)
Ramuri :
1. artera pancreatico-duodenală inferioară :

- participă la formarea arcadelor pancreatico-duodenale ale capului pancreasului prin cele

2 ramuri ale sale:
+ anterioară: se anastomozează pe faţa anterioară a capului pancreasului cu ramul

anterior din artera pancreatico-duodenală superioară (ram terminal al arterei
gastroduodenale superioară) formând arcada pancreatico-duodenală anterioară a capului
pancreasului
+ posterioară: se anastomozează pe faţa posterioară a capului pancreasului cu ramul

posterior din artera pancreatico-duodenală inferioară şi cu artera retroduodenală (ram
colateral din artera gastroduodenală)
- arcadele irigă prin ramuri duodenale – cadrul duodenal şi prin ramuri pancreatice – capul
pancreasului
2. arterele jejunale; ileale:
- se desprind de pe flancul stâng şi după desprindere, fiecare se divide astfel:
+ artere jejunale: ram ascendent şi ram descendent
+ artere ileale: ram drept şi ram stâng
+ fiecare din aceste ramuri se anastomozează cu ramura corespunzătoare a arterei

vecine (ascendentă a uneia cu descendentă a celei de sus, stânga cu dreapta din artera
care e la stânga ei => arcadă arterială de ordin I din care se desprind alte ramuri care se
bifurcă similar, se anastomozează în aceeaşi manieră => arcadă arterială de ordin II, şi tot
aşa până la ultima arcadă arterială care se află în marginea intestinală a mezenterului
(arcada marginală Dwight)
- din arcada marginală Dwight se desprind arterele drepte care se vor anastomoza în
submucoasa internă, formând un plex capilar submucos
3. artera colică medie:
- se desprinde separat sau în trunchi comun cu artera colică dreaptă

- se divide într-o ramură dreaptă ce se anastomozează cu ramul ascendent din artera

colică dreaptă, şi ramură stângă ce se anastomozează cu ramul ascendent din artera
colică stângă
- I anastomoză = anastomoză intra-mezenterică
- a-II-a anastomoză = inter-mezenterică
4. artera colică dreaptă:
- se împarte în ram ascendent şi ram descendent – se anastomozează cu ramura colică

din artera ileocolică , formând anastomoze intra-mezenterice
- aceste anastomoze formează de-a lungul colonului arcada Drummond
5. artera ileocolică: dă ramuri:
- colică ascendentă: anastomoză cu ramura descendentă din artera colică dreaptă
- artera cecală anterioară
- artera cecală posterioară
- artera apendiculară
- artera ileală recurentă
- aria avasculară Treves: ramura recurentă ileală a arterei ileocolice se anastomozează cu

trunchiul terminal al arterei mezenterice superioare; această anastomoză asigură irigaţia
ultimilor centimetri ai ileonului; spre deosebire de restul ileonului care era vascularizat de
arcade vasculare succesive, această zonă are irigaţie mai slabă şi poartă numele de arie
avasculară Treves (aria care cuprinde această anastomoză)
Venele
Vena mezenterică superioară:
- însoţeşte artera în tot traseul acesteia, situată la dreapta şi uşor anterior faţă de arteră
- circulă în sens invers arterei, printre foiţele mezenterului, afluenţii săi sunt reprezentaţi
de :
 vena ileocolică
 vena colică dreaptă
 vena colică medie
 venele jejunale, ileale
 vena gastro-epiploică dreaptă
 uneori vena gastrică dreaptă
 arcadele venoase ale capului pancreasului prin vene pancreatico-duodenale
- între nivelul de vărsare al venei ileocolice în vena mezenterică superioară şi nivelul la

care trunchiul gastrocolic Henle se varsă în vena mezenterică superioară, vena
mezenterică superioară se numeşte trunchi chirurgical al venei mezenterice superioare
(deoarece în această porţiune vena mezenterică superioară este abordată chirurgical
pentru şunturi mezo-cave în sindromul de hipertensiune portală)
- trunchiul gastrocolic Henle = anastomoza între vena gastroepiploică dreaptă şi ramura

colică ascendentă a venei colice drepte – se varsă în vena mezenterică superioară şi e
inconstant
- venele jejunale şi ileale diferă de partea activă ; influenţează activ hemodinamica în

vena mezenterică superioară şi vena portă; cu cât calibrul venei care se varsă e mai mare
şi lungimea e mai scurtă şi unghiul de vărsare mai ascuţit, cu atât vena respectivă
influenţează într-o măsură mai mare hemodinamica în vena mezenterică superioară şi
vena portă
Limfaticele:
origine în chiliferele centrale de la nivelul vilozităţilor intestinale – reţele limfatice mucoase,

submucoase, musculare – reţea subseroasă – ganglioni situaţi de-a lungul vaselor drepte
– ganglionii situaţi de-a lungul vaselor între foiţele mezenterului – ganglionii mezenterici
superiori
Inervaţia:
- simpaticul: originea fibrelor preganglionare simpatice este în nucleul intermedio-lateral al

măduvei, iau calea nervului splahnic mic (în mică măsură – mare), intră în abdomen
străbătând diafragma şi intră în ganglionii aorto-renali şi mezenterici superiori unde fac
sinapsă cu neuronul postganglionar. Fibrele simpatice postganglionare aparţin plexului
nervos mezenteric superior
- parasimpaticul: originea fibrelor preganglionare – în nucleul dorsal al vagului din bulb,

intră în alcătuirea tractului vagal posterior, iau calea plexului mezenteric superior. Sinapsa
– în peretele intestinal cu ganglionii intramurali
- simpaticul inhibă secreţia şi contracţia musculaturii netede (relaxează)
- parasimpaticul stimulează secreţia şi peristaltica
CARACTERELE GENERALE ALE COLONULUI
1. prezenţa teniilor = fibre longitudinale concentrate în număr de 3 şi localizate astfel:
- pe colonul transvers există:
+ tenia mezocolică (nivel de inserţie pentru mezocolonul transvers) orientată postero-

superior
+ tenia omentală (nivel de inserţie pentru omentul mare) orientată postero-anterior
+ tenia liberă – orientare postero-inferior
- la nivelul cecului , colonului ascendent, colonului descendent, colonului sigmoid – cele 3

tenii sunt localizate :
+ tenia omentală – postero-medial
+ tenia mezocolică – postero-lateral

+ tenia liberă – anterior
2. plicele semicirculare – provin din plicaturarea peretelui colonului în lumen (către lumen)
la suprafaţă le corespund şanţurile transversale întinse între teniile musculare
3. ciucurii epiploici = formaţiuni de ţesut adipos din ce în ce mai numeroase pe măsură ce

ne îndreptăm spre colonul sigmoid
CECUL ŞI APENDICELE VERMIFORM
Cecul
- prima porţiune a intestinului gros, un organ intraperitoneal , învelit complet de peritoneu;

fixat de peretele posterior al abdomenului la locul unde se continuă cu colonul ascendent
- prezintă fund şi corp
- fundul reprezentat de o haustră mai voluminoasă
- corpul se continuă în sus cu colon ascendent
- situat în fosa iliacă dreaptă (poziţia obişnuită
- poate aborda şi alte poziţii :
+ înaltă : oriunde între fosa iliacă şi ficat
+ joasă : situat în pelvis
+ ectopică : în situs inversus – în fosa iliacă stângă
- cecul, spre deosebire de restul colonului, are peretele mai subţire , mai distensibil şi este
mai superficial localizat – în fosa iliacă dreaptă este accesibil palpării şi percuţiei în
special când este plin
- când este gol cecul este acoperit de ultimele anse ileale => mai greu accesibil palpării
- el prezintă un anumit grad de mobilitate conferită de propria distensibilitate sau când

este gol prin comprimarea sa de către ansele jejunale care se aşează pe peretele sau
anterior
- cecul rareori poate prezenta şi mezou = mezocec => mobilitatea sa creşte; alteori poate
fi organ secundar retroperitoneal când fascia de coalescenţă Toldt I se prelungeşte
inferior, ajungând în raport cu peretele posterior al cecului.
- pe peretele postero-medial al cecului se deschide ultima ansă ileală – această

deschidere este prevăzută cu o valvulă = valvula ileocecală Bauben – rolul de a opri
trecerea conţinutului cecal înapoi în ileon
- inferior de deschiderea ultimei anse în cec pe peretele postero-medial e aplicat

apendicele vermiform
- la 70 cm distanţă de deschiderea ultimei anse ileale în cec, pe ileon se găseşte

diverticulul Meckel; inflamaţia sa = diverticulită , simulează apendicita (un puseu acut de
apendicită)
Raporturile cecului
- anterior – cu peretele anterior al abdomenului în zona iliacă dreaptă
- dacă este gol - raportul este mediat de ultimele anse ileale
- postero-lateral – cu muşchiul iliac; postero-medial – cu muşchiul psoas mare
- posterior de el trec nervul femuro-cutanat lateral şi nervul femural situat la marginea

laterală a muşchiului psoas mare
- lateral – cu creasta iliacă, muşchiul iliac, ½ laterală a ligamentului inghinal
- medial – muşchiul psoas mare, nervul genitofemural (coboară pe faţa lui anterioară),
vase iliace externe ce coboară în raport cu marginea medial a muşchiului psoas mare
- ultimele anse ileale, apendicele vermiform

- dacă poziţia cecului este joasă, pelvină – raport cu organele pelvine: vezica urinară şi
rect la bărbaţi, colon sigmoid (partea pelvină); la femei: vezica urinară, fundul uterului,
ligamentele late şi tubele uterine, partea pelvină a colonului sigmoid , rect
- dacă cecul este în poziţie înaltă – raport cu faţa anterioară a rinichiului drept sau cu faţa
viscerală a lobului drept al ficatului
Vascularizaţie
1. artera ileocecală anterioară, ram din artera ileocolică – vascularizează faţa
anterioară a cecului, primii cm ai peretelui anterior al colonului ascendent, ultimii 2 cm ai
ileonului terminal
2. artera cecală posterioară – irigă peretele posterior al cecului, fundul cecului, primii
cm ai peretelui posterior al colonului ascendent, ultimii 2 cm ai cecului, fundul cecului şi se
anastomozează cu artera apendiculară - contribuie la irigarea apendicelui vermiform
- vasele cecale anterioare ridică peritoneul parietal posterior – plica cecală vasculară ce
delimitează recesul ileocecal superior
- ultima ramură din artera ileocolică – artera apendiculară – circulă prin marginea liberă a
mezoapendicelui (asigură irigaţia apendicelui vermiform în anastomoză cu artera cecală
posterioară)
Venele:
- venele cecale anterioare
- venele cecale posterioare
- vena apendiculară
Toate se varsă în vena ileocecală şi apoi în vena mezenterică superioară
Limfaticele:
- peretele mucoasei şi submucoasei – reţea subseroasă - ganglionii situaţi de-a lungul

vaselor cecale anterioare, posterioare – ganglionii ileocolici – ganglionii mezenterici
superiori. Tot aici se varsă şi limfaticele apendiculare
Inervaţia
- simpatică şi parasimpatică
- în plexul mezenteric superior intră şi fibre vagale preganglionare provenite din trunchiul
vagal posterior
- în punctul Cannon Boehn (unirea 2/3 drepte cu 1/3 stângi a colonului transvers) se
termină vagul, începe simpaticul
Apendicele vermiform = organ limfoid anexat de faţa postero-medială a cecului la 2 cm

inferior de deschiderea ultimei anse ileale în cec
- orificiul de deschidere în cec este prevăzut cu valvula Gerlach – împiedică trecerea

conţinutului cecal în apendice
- are aceleaşi raporturi ca şi cecul
- are mezou = mezoapendice: formă triunghiulară: o latură inserată pe ileonul terminal,

una pe cec, şi marginea liberă prin care circulă vasele apendicelui
- punctele apendiculare – de pe peretele anterior la abdomenului care la palpare în caz de

apendicită sunt dureroase sunt:
+la unirea 1/3 laterală cu 2/3 medială, pe linia spinoombilicală – punct Mc Burney I
+la 1/2 liniei spinoombilicale – Mc Burney II
+trigonul apendicular Iacobovici – delimitat de linia spinoombilicală, linia bispinoasă, linia

pararectală dreaptă
- apendicele vermiform urmează poziţia cecului în fosa iliacă dreaptă, normal pe faţa
postero-medială a lui; alte poziţii: retro, latero şi subcecal
- foarte rar poate avea poziţie înaltă, joasă, sau situs inversus
Peritoneul ceco-apendicular
- rădăcina mezenterului ajuns în dreptul unghiului ileocolic se desface în 2 foiţe : una care
acoperă faţa anterioară a cecului şi una care acoperă parţial faţa posterioară a cecului şi
conferă mezou apendicelui vermiform
- cecul e învelit de peritoneul parietal posterior pe faţa anterioară, laterală şi pe fund
- dacă rădăcina mezenterului coboară până la unghiul ileocecal cecul este fix
Recesuri :
1. ileocecal superior : determinat de plica cecală vasculară formată prin ridicarea

peritoneului parietal posterior de către vasele cecale anterioare
2. ileocecal inferior : determinat de plica ileocecală
3. retrocecal : delimitat de plica retrocecală
- cele 3 tenii musculare ale cecului converg spre baza de implantare a apendicelui
vermiform
COLONUL ASCENDENT
- se întinde de la valvula ileocecală până sub faţa viscerală a ficatului prin flexura colică
dreaptă (numit şi unghiul hepatic al colonului)
- este organ secundar retroperitoneal acoperit de peritoneul parietal posterior pe feţele

anterioară, medială, şi laterală
- partea posterioară este în raport cu fascia de coalescenţă Toldt I ; deoarece străbate

zona lombară se numeşte şi colon lombar drept
- prezintă teniile :
+ anterioară (liberă)
+ postero-laterală (omentală)
+ mezocolică (postero-medială)
- apendicii mezocolici sunt într-un singur rând de-a lungul teniei laterale şi de-a lungul
teniei mezocolice
- porţiunea inferioară este mai superficială decât cea superioară (se poate palpa)
- continuă cecul, calibru mai mare decât colonul descendent
Raporturi :
- faţa anterioară acoperită de anse ileale (mai ales dacă nu are conţinut) ; dacă este plin
se află în raport cu peretele anterior al abdomenului, deci este mai accesibil palpării în
parte sa inferioară (se simte coarda colică, mai ales la cei constipaţi)
- lateral este separat de peretele lateral al abdomenului prin şanţul paracolic drept
- medial – anse jejunale
- medial şi posterior – psoas mare la dreapta, faţa anterioară a rinichiului drept, faţa
anterioară a duodenului descendent
- posterior : muşchiul iliac, muşchiul pătrat al lombelor, faţa anterioară a rinichiului drept
Flexura colică dreaptă
- este în unghi de 70-80º (mai mare decât flexura colică stângă)
- mai jos decât unghiul splenic al colonului
- este secundar retroperitoneal fixată prin ligamentele :
1. frenocolic drept – de diafragm
2. hepatocolic – de faţa viscerală a lobului drept a ficatului
3. cistocolic – de vezica biliară

4. duodenocolic – de duoden
5. renocolic – de rinichiul drept
Raporturi :
- anterior : faţa viscerală a lobului drept hepatic pe care lasă o impresiune colică
- posterior : cu faţa anterioară a rinichiului drept, cu D2 şi uneori cu capul pancreasului
COLONUL TRANSVERS
- se întinde de la flexura colică dreaptă la flexura colică stângă
- se numeşte şi bucla concavă superioară
- ocupă hipocondrul drept, mezogastrul, hipocondrul stâng, urcă în epigastru (dacă e gol)
- traect oblic ascendent, de la dreapta la stânga
- proiecţia : în dreptul extremităţii anterioare a coastei VIII
- învelit complet de peritoneul visceral
- prezintă mezou (mezocolonul transvers) care îi dă mobilitate
- în partea stângă mezoul e mai lung, în dreapta e mai scurt deci are mobilitate diferită
- are 3 tenii musculare :
1) tenia anterioară omentală
2) tenia postero-superioară mezocolică
3) tenia postero-inferioară liberă
- prezintă un singur rând de apendici epiploici de-a lungul teniei libere
Raporturi :
- anterior : omentul mare, inserat la nivelul teniei omentale; peretele anterior al

abdomenului
- superior : + dreapta : faţa viscerală a lobului drept al ficatului pe care lasă o impresiune
+ stânga : curbura mare a stomacului legate prin ligamentul gastrocolic
- inferior : flexura duodeno-jejunală şi anse jejuno-ileale
- posterior : de la dreapta la stânga : faţa anterioară a rinichiului drept, glanda suprarenală

dreaptă, faţa anterioară a duodenului descendent, faţa anterioară a capului pancreasului,
marginea anterioară a corpului pancreasului
Mezocolonul transvers :
- prezintă o rădăcină ce încrucişează anterior faţa anterioară a : D2, cap pancreas,

marginea anterioară a corpului pancreasului
- 2 foiţe peritoneale, între ele circulă vasele colice medii
- marginea colică – diverg foiţele şi cuprind colonul transvers
- colonul transvers şi mezocolonul separă etajele supra şi inframezocolic
Flexura colică stângă
- unghiul splenic al colonului
- 50-60º, situat superior de unghiul hepatic al colonului , în hipocondrul stâng
- ancorată de diafragm prin ligamentul frenocolic stâng
Raporturi :
- posterior – glanda suprarenală stângă şi faţa anterioară a rinichiului stâng
- postero-superior – faţa viscerală a splinei unde lasă o impresiune = faţa colică
- este secundar retroperitoneală şi fixă

COLONUL DESCENDENT
- de calibru mai mic decât colonul ascendent
- situat mai profund decât colonul ascendent, acoperit anterior de anse jejunale =>
inaccesibil palpării
- de la flexura colică stângă până în dreptul crestei iliace
- de la creasta iliacă se continuă cu colonul sigmoid – se întinde până la S3
- organ secundar retroperitoneal, pe faţa posterioară se află fascia de coalescenţă

retrocolică Toldt II
- feţe : anterioară, laterală, medială acoperite de peritoneul parietal posterior
- traversează regiunea lombară stângă – se mai numeşte colon lombar stâng
Raporturi :
- lateral : peretele lateral al abdomenului – prin şanţul parietocolic stâng
- medial : ansele intestinului subţire – mobil
- anterior : anse jejunale
- posterior : coboară pe muşchiul pătrat al lombelor, faţa anterioară a rinichiului stâng,

nervul subcostal, vase subcostale, nervul iliohipogastric, nervul ilioinghinal, nervul
femurocutanat lateral
- postero-medial: muşchiul psoas mare, nervul femural
- are 2 rânduri de ciucuri epiploici (la fel ca colonul ascendent ), tenii la fel ca colonul
ascendent
COLONUL SIGMOID
- continuă colonul descendent de la creasta iliacă, are 2 porţiuni:

+iliacă: ocupă fosa iliacă stângă (accesibilă palpării)
+pelvină: traversează de la stânga la dreapta transversal pelvisul, se încurbează pe latura

medială, se termină la nivelul S3
- formă de S, spre deosebire de restul colonului: haustre şi şanţuri transversale mai puţin
evidente, plici semicirculare mai şterse, tenii musculare (anterioară şi posterioară), foarte
mulţi ciucuri epiploici
- organ intraperitoneal; are mezou = mezosigmoid
1.Porţiunea iliacă a colonului sigmoid: în fosa iliacă dreaptă
- între creasta iliacă şi marginea medială a muşchiului psoas mare stâng
- în raport anterior cu peretele anterior al abdomenului – accesibil palpării, la constipaţie

se palpează uşor
- în cancer recto-sigmoidian – colonul sigmoid poate fi scos la piele – anus iliac
- megadolicocolon – mai lung (dolico) – constipaţie, mai larg (calibru mai mare)
Porţiunea iliaca - colonul sigmoid
- posterior: în raport cu muşchiul iliopsoas şi nervul genitofemural şi vase testiculare

(ovariene) stângi şi ureterul stâng şi vasele iliace externe stângi (în raport cu marginea
medie a muşchiului psoas mare stâng)
- de la marginea medială a muşchiului psoas mare începe partea pelvină a colonului

sigmoid care are întâi o porţiune în raport cu peretele lateral al pelvisului care are raport la
masculi cu ductul deferent, iar la femei cu nervul obturator, ovar, tuba uterina stânga.
- urmează o porţiune transversala în care trece prin excavaţia recto-vezicala la masculi în

care prezintă raporturi cu ampula rectala-post, sup-anse ileale care coboară în pelvis,
anterior cu vezica urinară .
- la femei - excavaţia retrouterina :

+ posterior şi inferior - ampula rectala
+ anterior şi inferior - fundul uterului, ligamentele late ale uterului
+ superior - ansele ileale
- se întoarce către linia mediana şi se termină la nivelul S3 de unde se continuă cu

ampula rectală.
- segmentul terminal al colonul sigmoid pelvin poarta numele de segment retrosigmoid.
Mezosigmoid = mezoul colonului sigmoid care fixează sigmoidul pe peretele posterior şi

lateral al pelvisului, asigurând un grad de mobilitate, mai mare pentru porţiunea mijlocie,
spre deosebire de extremitatea sigmoidului, mai puţin mobile, deoarece lungimea
mezosigmoidului scade de la centru la extremităţi.
- are :
+ o margine intestinala între foiţele căreia este cuprins colonul sigmoid
+ 2 foite peritoneale in care circula vase sigmoide si filetele nervoase pentru colonul
sigmoid
+ rădăcină - forma literei N
- prima porţiune a rădăcinii încrucişează vasele iliace externe, uterul stâng, vasele
testiculare(ovariene) stângi
- latura oblică este porţiunea care urcă de-a lungul vaselor iliace externe stângi, vaselor
iliace comune stângi, până la nivelul bifurcaţiei aortei
- ultima latură coboară pe linia mediana de la bifurcaţia aortei peste promontoriu, în raport
cu vasele sacrale medii (artera sacrală medie - din unghiul de bifurcaţie a aortei
abdominale)
- între latura mijlocie şi cea dreaptă ale rădăcinii mezosigmoidului se delimitează recesul
intersigmoidian, care conţine ureterul stâng.
VASCULARIZAŢIA COLONULUI
- colonul drept (cec + apendice vermiform + colonul ascendent + 2/3 drepte ale colonului
transvers) => artera mezenterica superioara
- colonul stâng (1/3 stângă a colonului transvers + colonul descendent + colonul sigmoid +
ampula rectala) => artera mezenterica inf.
- se desprind în ordine:
1. artera colică medie (separat sau în trunchi comun cu artera colică dreaptă)
- circulă între foiţele mezocolonului transvers şi se împarte într-o ramură dreaptă şi una
stângă.
- ramura dreaptă - se anastomozează cu latura ascendentă a arterei colice drepte;

această anastomoză este intramezenterică şi asigură irigaţia a 2/3 din colonul transvers,
flexurii colice drepte şi colonul ascendent
- ramura stângă se anastomozează cu ramura ascendentă a arterei colice stângi (ramura

a arterei mezenterică inferioară), aceasta anastomoză se numeşte intermezenterică şi
formează de-a lungul colonului transvers arcada Haller - Riolan
- din aceasta se desprind arterele drepte care pătrund în peretele colonului irigându-l; irigă
1/3 stângă a colonului transvers, flexura colică stângă şi colonul descendent
2. artera colică dreaptă (se desprinde separat sau din trunchi comun cu a. colica medie)
- dacă : + e în trunchi comun - are traiect spre flexura colică dreaptă
+ separat, se desprinde în unghi drept şi se îndreaptă perpendicular pe colonul ascendent

prin regiunea lombară, trecând retroperitoneal şi împărţindu-se în apropierea colonului
ascendent într-un :
* ram ascendent - se anastomozează cu ramul drept al arterei colice medii
* ram descendent - se anastomozează cu ramura colică a arterei iliocolice

- această anastomoză formează de-a lungul cadrului colic arcada arteriala DRUMMOND.
- irigă colonul ascendent
3. artera ileocolică : se desprinde de pe flancul drept al arterei mezenterice inferioare în

apropierea fosei iliace drepte către care coboară, încrucişând anterior muşchiul psoas
mare drept, nervul genitofemural drept, ureter drept, vase testiculare(ovariene) drepte
- se desprinde o ramură colică ce se anastomozează cu ramura descendentă a arterei

colice drepte
- arterele cecale anterioare şi posterioare – cec
- artera apendiculara – apendicele vermiform
- ramură recurentă ileală – ultimii cm ai ileonului
ARTERA MEZENTERICĂ INFERIOARĂ
- se desprinde din aorta abdominală la 3-4 cm superior de bifurcaţia aortei
- traiect descendent spre fosa iliacă stângă, încrucişează anterior psoasul mare stâng,
nervul genitofemural stâng, vasele testiculare (ovariene) stângi, ureterul stâng
- se împarte în:
1) artera colică stângă : porneşte către colonul descendent, retroperitoneal, trecând

anterior de vasele testiculare (ovariene) stângi şi ureterul stâng
- se împarte în :
+ ram ascendent : însoţit de vena mezenterica inferioară împreună cu care formează

arcul vascular al lui TRE, se anastomozează cu ramura stângă a arterei colice medii =>
arcada Haller - Riolan
+ ram descendent : care urcă retroperitoneal între duodenul ascendent (D4) şi marginea
medială a rinichiului stâng
* ramul descendent coboară retroperitoneal anastomozându-se cu ramura ascendentă a

arterei sigmoidiene superioare
2) arterele sigmoidiene (2 sau3): 2 – superioară şi inferioară; 3 – superioară, inferioară,

mijlocie
- se împart fiecare în câte un ram ascendent şi descendent; ele circulă printre foiţele
mezosigmoidului
- ramura ascendentă a unei artere sigmoide se anastomozează cu ramura descendentă a

arterei sigmoidiene supra adiacente
- ramura descendentă a unei artere sigmoide se anastomozează cu ramura ascendentă a

arterei sigmoidiene supra adiacente
- la nivelul colonului sigmoid se formează în marginea intestinală a mezosigmoidului o

arcadă marginală din care se desprind vasele drepte ce pătrund în peretele colonului
sigmoid
- ramura descendentă a arterei sigmoidiene inferioare se numeşte artera sigmoidiană ima

şi se anastomozează cu artera rectala superioară (ram din artera mezenterica inferioară);
aceasta anastomoză (SUDECK - asigură revascularizarea prin circulaţie colaterala)
- asigură irigaţia segmentului retrosigmoidian
3) artera rectala superioară : continuă traiectul arterei mezenterice inferioare coborând

în pelvis peste promontoriu şi când ajunge la nivelul joncţiunii retrosigmoidiene se împarte
în 2 ramuri ce coboară pe lateralul rectului;
- asigură irigaţia ampulei rectale şi se anastomozează cu artera rectală medie (ram din
artera iliacă internă) şi cu artera rectală inferioară (ram din artera ruşinoasă internă, ram
din artera iliaca internă)
V.MEZENTERICĂ INFERIOARĂ
- strânge sângele din ampula rectală, colonul sigmoid şi colonul stâng

- începe prin vena rectală superioară care urcă din pelvis şi se uneşte cu venele
sigmoidiene
- primeşte ca afluent vena colică stângă şi urcă alături de ramul ascendent a arterei colice
stângi
- în prima ei porţiune se găseşte alături de artera mezenterică inferioară încrucişează

anterior psoasul mare stâng, nervul genitofemural vasele testiculare (ovariene) stângi,
ureterul stâng
- se încrucişează cu ramura ascendentă din artera colică stângă => arcul vascular
TREITZ
- urcă între D4 şi marginea medială a ramurii stângi şi aici fiind situată la stânga D4, urcă
peritoneal posterior => plica paraduodenală care delimitează recesul paraduodenal care
are orificiul orientat strict la dreapta
- urcă posterior de corpul pancreasului şi se uneşte cu vena splenică formând trunchiul

splenomezenteric
REŢELE LIMFATICE :
Mucoasă, submucoasă, musculară => reţeaua subseroasă => ganglionii limfatici epicolici
I (pe peretele colic) => ganglionii paracolici II de-a lungul arcadei marginale =>ganglionii
intermediari (de-a lungul vaselor colice) : ileocolici, colici drepţi, colici medii, colici stângi
=> ganglionii mezenterici superiori (colon drept) şi inferiori (colon stâng) => trunchi
intestinal => cisternă CHYLI (PEQUET)
- una din căile de metastazare - limfatice
INERVAŢIA
Simpaticul pentru colon drept : din plexul mezenteric superior, fibrele preganglionare
simpatice îşi au originea în nucleul intermedio-lateral al măduvei T11- L1
Parasimpaticul pentru colonul drept : din nucleul dorsal al vagului şi se distribuie din
trunchiul vagal posterior pe calea plexului mezenteric superior
Simpaticul pentru colonul stâng : fibre preganglionare provin din nucleul intermedio-lateral
– L1-L2
- sinapsa se face în ganglionul mezenteric inferior
- postganglionar se distribuie colonului stâng prin plexul mezenteric inferior
Parasimpaticul pentru colonul stâng : - din parasimpaticul sacrat : S2-S4 şi merg pe calea
nervilor splahnici pelvini
RECTUL
- ultima parte a intestinului gros, de la S3 până la linia ano-cutanată, nivel la care rectul se
deschide la exterior prin anus
- nu are tenii musculare, haustre, ciucuri epiploici
- fibrele musculare sunt răspândite uniform în peretele rectului, are culoare roşiatică şi rol
de depozitare şi eliminare
- are o parte pelvină = ampulă rectală = localizată în pelvis, rol de depozitare a materiilor
fecale, pereţii săi sunt extensibili în acest scop
- o parte perineală – străbate diafragma pelvină = parte componentă a perineului
- prevăzută cu sistemul sfincterial, rol de evacuare a materiilor fecale
pelvin: S3 – diafragma pelvină
perineal : străbate diafragma pelvină şi se termină la nivelul liniei ano-cutanate
- cele 2 părţi ale rectului au vascularizaţie, inervaţie foarte diferite datorită embriologice
diferite
- la exterior limita dintre cele 2 părţi este dată de inserţia ridicătorului anal în peretele
rectal
- limita dintre cele 2 părţi este în raport cu vârful prostatei la bărbaţi şi cu ½ inferioară a
vaginului la femei
- deşi se numeşte intestinum rectum (adică drept) rectul nu este rectiliniu, ci prezintă
curburi în plan sagital (la nivelul ampulei rectale – concavitate ce priveşte anterior, şi
rectul perineal ce prezintă o curbură concavă posterior) şi frontal: la nivelul ampulei
rectale pe cele 2 laturi ale ampulei rectale, una concavă la dreapta, cealaltă concavă la
stânga care dă aspectul literei S rectului
- ampula rectală prezintă pe faţa dreaptă un şanţ transversal iar pe faţa stângă 2 şanţuri
transversale date de plicaturarea internă (în lumen) a peretelui rectal – plici transversale
ce proemină în lumenul rectal
- aceste şanţuri sunt dispuse intercalat
- parţial acoperite de peritoneul pelvin, restul rectului organ extraperitoneal, în spaţiul

pelvin subperitoneal; această ultimă porţiune este învelită de fascia rectală, parte a fasciei
pelvine viscerale
AMPULA RECTALĂ
- situată în partea posterioară a excavaţie pelvine ocupând loja rectală, delimitată astfel:
+posterior – faţa anterioară a sacrului şi coccigelui şi muşchii piriform şi coccigian inseraţi

la acest nivel;
+ anterior – fascia recto-vezicală Denonvilliers (recto-prostatică) la bărbaţi şi parametre la

femei;
+lateral – muşchii ridicători anali şi fasciile lor şi aderenţa acestora în peretele rectal
+superior – peritoneul pelvin care acoperă parţial ampula rectală şi apoi se reflectă pe
pereţii laterali ai pelvisului ceea ce face posibilă comunicarea spaţiului pelvin
subperitoneal cu spaţiul retroperitoneal
+inferior – aderenţele muşchilor ridicători anali la peretele anal şi de fascia pelvină a

spaţiului pelvisubperitoneal care formează teci viscerale, apoi se reflectă pe pereţi
pelvisului devenind fascie pelvină parietală
Raporturi:
- posterior: spaţiul rectorectal delimitat între faţa anterioară a sacrului şi coccigelui şi

peretele posterior al ampulei rectale; conţine: vase sacrale medii, glomus coccigian
Lushka, ramuri ventrale ale nervilor spinali sacrali, lanţuri simpatice sacrale, plex
hipogastric inferior, ganglionii limfatici
- lateral: feţele laterale acoperite de peritoneul pelvin peritoneal; prin reflexia pe peretele
lateral al pelvisului – peritoneu pelvin parietal, şi lateral de această reflexie se formează
recesul pararectal
- inferior: învelită de fascia pelvină viscerală care condensată în jurul rectului se numeşte
teaca rectului sau fascia rectală (fascia pelvină viscerală)
- superior: acoperită de peritoneul pelvin visceral – lateral raport cu ridicătorii anali; partea
inferioară a feţei laterale învelită de fascia rectală e în raport lateral cu plexul hipogastric
inferior şi ramurile din artera iliacă internă şi vanele omoloage care sunt învelite în ţesutul
conjunctiv al spaţiului pelvin subperitoneal denumit parangiul hipogastric
Faţa anterioară:
- superior – acoperită de peritoneul visceral pelvin care se reflectă la bărbaţi pe faţa

posterioară a vezicii urinare formând recesul recto-vezical (fundul de sac Douglas) care
conţine anse ileale şi porţiunea pelvină a colonului sigmoid
- la femei peritoneul pelvin se reflectă pe faţa posterioară a vaginului urcând apoi pe uter
– reces rectouterin (fundul de sac Douglas) care conţine tot anse ileale şi colon sigmoid
- partea inferioară a feţei laterale este în raport la bărbaţi cu prostata, vezicule seminale,
duct deferent, vezică urinară (raporturi mediate de fascia recto-prostatică)şi la femei
porţiunea inferioară a ampulei este în raport cu peretele posterior al vaginei de care este
separată prin septul recto-vaginal
CANALUL ANAL:
- porţiune perineală a rectului care străbate diafragma pelvină a perineului, prevăzut cu

sistemul sfincterian deoarece are funcţie de evacuare a materiilor fecale şi separă cele 2
fose ischiorectale, constituie peretele medial al fosei ischiorectale (peretele lateral al
canalului anal)
Raporturi:
- anterior: canalul anal prezintă la sexul masculin raport cu vârful prostatei, uretra
membranoasă, bulbul uretrei membranoase, glandele bulbouretrale Cooper; raport mediat
de septul rectovezical Douglas
- la femei – raport cu faţa anterioară a vaginului separată prin septul rectovaginal
- lateral : fosa ischiorectală (alcătuieşte peretele medial ), peretele lateral al fosei este
format de obturatorul intern; canalul ruşinos Alcock conţine vase ruşinoase interne (artera
+vena ruşinoasă internă +nervul ruşinos); ramurile arterei ruşinoase interne sunt conţinute
în fosa ischiorectală
- în rest, în fosa ischiorectală este ţesut adipos şi prezintă prelungiri, din care cea mai
mare parte este în regiunea fesieră
- este înconjurat de fibrele musculare ale sfincterului anal extern, de muşchiul transvers
profund al perineului, muşchiul rectococcigian, ligamentul anococcigian
- între canalul anal şi uretra membranoasă - spaţiul rectouretral care conţine centrul
tendinos al perineului la bărbaţi; între peretele posterior al vaginului şi canalul anal –
centrul tendinos al perineului la femei
- posterior – în raport cu muşchiul rectococcigian, ligamentul anococcigian, prelungirile

posterioare ale foselor ischiorectale
Vascularizaţia
1. artera rectală superioară, ram din artera mezenterică inferioară
2. artera rectală medie, ramură din artera iliacă internă
3. artera rectală inferioară, ramură din artera ruşinoasă internă, ramură din artera iliacă
internă
4. artera sacrală medie, ramură din aorta abdominală

1.a. rectală superioară: 2 ramuri care coboară pe lateralele rectului se anastomozează în

submucoasa rectului cu ramuri din artera rectală medie şi inferioară
- celelalte 2 rectale se vor anastomoza şi vor forma un plex vascular în tunica musculară
a rectului
- irigă partea superioară a ampulei rectale
2.a. rectală medie: partea inferioară a ampulei rectale şi partea superioară a canalului
anal
3. artera rectală inferioară: porţiunea inferioară a canalului anal, inclusiv anusul şi pielea
regiunii perianale
4. artera sacrală medie irigă faţa posterioară a rectului
- anastomoza dintre artera rectală superioară +ramul descendent al arterei sigmoidiene

inferioare (Sudeck) asigură irigaţia joncţiunii recto-sigmoidiene, zonă mai slab
vascularizată = zona critică Sudeck
- artera rectală medie contribuie la sexul masculin şi la irigarea vezicii urinare şi prostatei
iar la femei vezicii urinare şi vaginului
Vene:
- ampula rectală este drenată de vena rectală superioară (unică)
- ampula rectală + canalul anal sunt drenate de venele rectale medii
- partea inferioară a canalului - vene rectale inferioare
- vena rectală superioară - vena mezenterică inferioară – vena portă
- venele rectale medii – vena iliacă internă – vena cavă inferioară
- venele rectale inferioare – vena ruşinoasă internă – vena iliacă internă – vena cavă
inferioară
- anastomoze: plex venos hemoroidal (rectal intern ) – submucoasa rectului; plex rectal
hemoroidal extern perimuscular
- plexul venos hemoroidal intern are 2 părţi :
+superioară – adună sângele rectului superior. Dilataţia venelor acestei părţi (în
hipertensiune portală) – hemoroizi interni
+inferioară – vena rectală inferioară – vena ruşinoasă internă - vena iliacă internă – vena
cavă inferioară
- dilataţia venelor acestei părţi - hemoroizi externi
- plexul perimuscular hemoroidal extern – vene rectale medii – vena iliacă internă – vena
cavă inferioară
Drenajul limfatic al rectului:
- există un teritoriu inferior şi unul superior delimitate de linia pectinată; între cele 2 teritorii
există anastomoze sau nu (după uni, alţii)
- Gerota – limfaticele rectului şi anastomozele acestora
- inferior – corespunde părţii inferioare a canalului anal, anus, tegument perianal; acest
teritoriu drenează limfatic în ganglionii inghinali superficiali
- superior – partea superioară a canalului anal şi partea inferioară a ampulei rectale sunt
drenate în ganglionii situaţi pe calea vaselor rectale inferioare şi de aici în ganglionii situaţi
de-a lungul vaselor ruşinoase interne şi de aici în ganglionii iliaci interni
- partea superioară a ampulei rectale drenată de limfatice care iau calea vaselor rectale
superioare, drenează în ganglionii pararectali – în ganglionii mezenterici inferiori
Inervaţia:
- simpaticul: fibrele preganglionare în nucleul intermedio lateral al măduvei spinării L1-L2,

trec prin ganglionii latero-vertebrali fără a face sinapse – ganglionii mezenterici inferiori –
sinapsă – intră în plexul hipogastric superior – plex hipogastric inferior – pe calea nervilor
rectali medii – rect
- plex mezenteric superior – plex rectal superior (artera rectală superioară ) – rect
- parasimpaticul: fibre parasimpatice – în măduva S2-S4 – nervii splahnici pelvini – plex

hipogastric inferior – sinapsă – vase rectale inferioare – rect (sinapsă în peretele rectului)
- fibrele senzitive iau calea parasimpaticului
- sfincterul anal intern inervat de nervul rectal inferior (ramură din nervul ruşinos)
RINICHII
- organ primitiv retroperitoneal, situat în regiunea lombară, de o parte şi de alta a coloanei

vertebrale, ocupă loja renală care este delimitată de fascia renală
- fascia renală şi grăsimea perirenală (capsula adipoasă a rinichiului) formează învelişurile

rinichiului
Fascia renală
- formaţiune fibroasă formată din foiţa anterioară şi posterioară care trec anterior /
posterior de glanda suprarenală, superior de care se reunesc şi apoi se prind alipite de
fascia diafragmatică inferioară
- din foiţa posterioară porneşte o lamă fibroasă care trece între glanda suprarenală şi polul
superior al rinichiului , ajungând anterior în foiţa anterioară a fasciei renale; această lamă
se numeşte lama venosuprarenală Delamar şi datorită ei în caz de ptoză renală glanda
suprarenală nu e antrenată în procesul de degradare a rinichiului
- cele 2 foiţe se unesc la marginea laterală a rinichiului ; medial foiţa laterală se uneşte cu
cea de parte opusă astfel încât cele 2 loji renale comunică între ele anterior
- posterior : foiţa posterioară aderă de tunica fibrinoasă a vaselor mari (aortă, VCI) şi de
discurile intervertebrale
- inferior cele 2 foiţe ale fasciei renale formează de-a lungul ureterului teaca (parangiul)
ureterală până în pelvis => inferior loja renală este deschisă – rinichiul poate ptoza
- faţa posterioară a fasciei renale – Zuckerkandl
- grăsimea perirenală este situată între fascia renală şi capsula proprie a rinichiului , este
străbătută de tracturi fibrinoase conjunctive care se desprind din foiţa posterioară a fasciei
renale şi se termină în capsula proprie a rinichiului
- capsula adipoasă perirenală este sediu unor infecţii – flegmonul perinefrotic
- între foiţa posterioară şi peretele posterior lombar se află o altă masă de ţesut adipos –
grăsime pararenală Geronta
- mijloacele de susţinere ale rinichiului – straturi fibroase desprinse din foiţa posterioară
care străbate foiţa perirenală şi se termină cu capsula proprie
- pediculii vasculari
- presa abdominală
- masa retroperitoneală pe care se sprijină rinichiul
- rinichiul are forma unui bob de fasole prezentând o faţa anterioară şi o faţa posterioară,
o extremitate (pol) superior şi un pol inferior
- pe marginea medială a rinichiului se află hilul renal (locul unde intră şi ies din rinichi
elementele pediculului renal) care are forma unei fante longitudinale cu 2 buze (anterioară
şi posterioară) , se continuă în interiorul rinichiului cu sinusul renal
- capsula fibroasă proprie a rinichiului la nivelul hilului se reflectă în interiorul sinusului

renal , căruia îi tapetează pereţii; conţinut :
+ vârful piramidelor renale Malpighi = papile renale; vârful papilelor renale prezintă orificii
prin care trece urina, totalitatea orificiilor = aria cribrosa (ciuruită)
+ în jurul fiecărei papile renale se inseră calicele mici (are în structura sa fibre musculare
netede spiralate care exercită efectul de milking, prin care urina este trasă din papilele
renale prin orificii)
- calicele mici se unesc şi formează calicele mari (2-3)
- calicele mari se unesc şi formează bazinetul (pelvisul renal) care are 2 porţiuni :
* intrasinusală (conţinut în sinusul renal)
* extrasinusală (nu e conţinut de sinus)
+ ramurile interlobare ale vaselor renale care pătrund în medulara renală printre
piramidele renale Malpighi
+ ramurile segmentare ale arterei renale :
* 4 anterioare de pelvisul renal ( arterele prepielice)
* ultima – artera retropielică (posterior de pelvis)
+ plexurile venoase prepielic şi retropielic
+ toate elementele conţinute în sinusul renal sunt înconjurate de ţesut conjunctiv adipos
RAPORTURI
- 130-140 g, lungime 10-12 cm, lăţime 6 cm, grosime 3 cm, axul longitudinal oblic orientat
de sus în jos şi dinspre medial spre lateral => extremităţile superioare ale rinichiului sunt
mai apropiate
- rinichiul stâng e cu 1-2 cm mai sus decât cel drept
- proiecţie : scheletotopic
+ polul superior al rinichiului drept – T12
+ polul inferior al rinichiului drept – L3

+ polul superior al rinichiului stâng – T11
+ polul inferior al rinichiului stâng – L2
- coasta XII trece în raport cu polul superior al rinichiului drept şi întretaie la ½ faţa
posterioare a rinichiului stâng
- coasta XI trece în raport cu polul superior al rinichiului stâng
Faţa anterioară
- rapoarte mediate de capsula adipoasă şi de foiţa anterioară a fasciei renale
Dreapta :
* în raport cu faţa viscerală a lobului drept al ficatului prin intermediul peritoneului parietal
posterior al spaţiului supramezocolic (lasă impresiunea renală pe faţa viscerală a lobului
drept)
* flexura colică dreaptă şi colonul ascendent prin intermediul fasciei de coalescenţă

retrocolică Toldt I
* inferior în raport cu ansele jejunale prin intermediul peritoneului parietal posterior al

spaţiului inframezocolic
* porţiunea medială a feţei anterioare este în raport cu faţa posterioară a duodenului

descendent, raport mediat de fascia de coalescenţă retroduodenopancreatică Treitz
Stânga :
* superior şi lateral fu faţa viscerală a splinei pe care lasă o impresiune, raport mediat de
ligamentul renosplenic şi peritoneul parietal posterior al spaţiului supramezocolic
* superior în raport cu faţa posterioară a stomacului, raport mediat de bursa omentală
* coada pancreasului
* ligamentul pancreatico-splenic în care se află coada pancreasului, pediculul splenic

* traversată de colon transvers şi mezocolon transvers
* inferior şi lateral – flexura colică stângă şi colon descendent , raport mediat de fascia
retrocolică Toldt II
* inferior cu anse jejunale prin intermediul peritoneului parietal posterior al spaţiului

inframezocolic
Faţa posterioară
- mediate de grăsimea perirenală , de foiţa posterioară a fasciei renale şi de grăsimea

pararenală Geronta
* superior – inserţia costală a diafragmei şi ultimele 2 coaste, nivel la care se delimitează

recesul lombocostal Bochdaleque, delimitat între inserţia lombară şi cea costală a
diafragmei – important în chirurgia costală a rinichiului
* restul feţei posterioare a rinichiului este în raport medio-lateral cu : muşchiul psoas

mare, muşchiul pătrat al lombelor, muşchiul transvers abdominal
* inferior : raport cu vasele subcostale şi muşchiul subcostal
Polul superior
* cu glanda suprarenală de care este separat prin lama reno-suprarenală Delamar
* la rinichiul stâng glanda suprarenală acoperă parţial marginea medială a rinichiului
Polul inferior
* cu vasele subcostale, nervul subcostal
* nervul iliohipogastric
* nervul ilioinghinal
Marginea laterală
* rinichiul drept în raport cu colon ascendent şi flexura colică dreaptă

* rinichiul stâng în raport cu colon descendent şi flexura colică stângă
Marginea medială
* rinichiul drept : în raport cu ureterul; ligamentul renoureteral Navarro (leagă ureterul de

marginea medială a rinichiului); duodenul descendent; VCI
* rinichiul stâng : în raport cu : ureterul; ligamentul renoureteral Navarro; aorta

abdominală; arcul vascular Treitz
Rinichiul este format din :
- medulară : 7-14 piramide Malpighi , aspect striat datorită tubilor drepţi Bellini; vârful
piramidelor – papilele renale; vârful papilelor cu orificii – aria ciuruită
- între piramidele renale se află prelungiri ale corticalei în medulară
- o piramidă renală + corticala din jurul său = lob renal (7-14)
- corticala :
+ pars radiata
+ pars convoluta
- pars radiata = prelungiri ale medularei în corticală, formată din piramidele Ferrein
- pars convoluta = alcătuită din corpusculii renali, tub contort proximal, distal, arterele
interlobulare
- fiecare piramidă renală Malpighi are 400-500 piramide Ferrein
- o piramidă Ferrein + pars convoluta din jurul sau = lobulul cortical renal, deci un lob renal
are 400-500 de lobuli
- porţiunea de corticală în raport cu baza piramidelor renale = corticala juxtamedulară
- în jurul fiecărei papile se inseră un calice mic, care prin efect de milking trage urina
Pelvisul renal (bazinet) : se formează din unirea calicelor mari
- are o porţiune intra- şi una extra- sinusală
- porţiunea intrasinusală : este înconjurată de ramurile segmentare ale arterei renale

(anterior 4 ramuri prepielice, posterior o ramură retropielică) şi de plexul venos pre- şi
retropielic – datorită acestui fapt abordul lui chirurgical este dificil în această porţiune
- porţiunea extrasinusală : este elementul cel mai posterior al pediculului renal
+ anterior de el – artera renală ; posterior de el – muşchiul psoas mare
- în afara hilului artera renală se împarte în ramurile sale segmentare
- toate ramurile segmentare sunt situate anterior de porţiunea extrasinusală a pelvisului

renal => bazinetul este abordat chirurgical în porţiunea sa extrasinusală (pielotomie) pe
faţa sa posterioară , care nu are raport cu vase
Proiecţie :
- stânga : L1 ; dreapta : L2
- pe peretele anterior al abdomenului la intersecţia orizontalei ce trece prin ombilic cu linia

pararectală (extremitatea anterioară a coasta X cu tuberculul pubic) de partea respectivă :
punctul Bazy
- bazinetul se continuă cu ureterul – joncţiune pieloureterală
- vasele polare inferioare trec în raport cu joncţiunea pieloureterală ; când trec anterior pot
determina compresiunea asupra joncţiunii, stază, hidronefroză
VASCULARIZAŢIA RINICHIULUI
Artera renală
- componentă a pediculului renal (anterior spre posterior : vena renală, artera renală,
pelvis renal)
- pediculul renal se proiectează : L1 (stâng), L2 (drept)

- unghiul de vărsare perpendicular este defavorabil pentru circulaţia venoasă; vena renală
trece peste aortă şi se varsă în VCI (vena cavă inferioară)
- vena centrală a suprarenalei stângi conţine adrenalină şi noradrenalină (hormoni

medulo-suprarenalieni), fac vasoconstricţie care afectează vena testiculară stângă =>
stază venoasă în aval – varicocel stâng
- pe dreapta nu se face varicocel
Dreaptă
- se desprinde în dreptul L2
- anterior de ea : vena renală dreaptă, prin intermediul acesteia vine în raport cu capul
pancreasului şi D2
- posterior de ea : pelvisul renal, prin intermediul acestuia – muşchiul psoas mare, pilierii
diafragmei
- este rectocavă – trece posterior de VCI
Stângă
- se desprinde în dreptul L1 din aortă
- anterior : vena renală stângă (trece preaortic) , prin intermediul ei cu corpul şi coada
pancreasului , încrucişează anterior de vena mezenterică inferioară , superior de ea :
vena splenică, trunchiul splenomezenteric
- posterior : bazinet, prin intermediul acestuia muşchiul psoas mare , pilierii diafragmatici
Arterele renale accesorii
- cel mai frecvent : arterele polare inferioare, se distribuie direct polului inferior al
rinichiului , fără a trece prin hilul renal
- artera polară inferioară poate fi ramură din :
+ aorta abdominală
+ artera iliacă comună
+ artera iliacă externă
+ artera iliacă internă
+ artera sacrală medie
- trece anterior de joncţiunea pieloureterală – comprimă – hidronefroză
SEGMENTELE RINICHIULUI
- anterior, antero-superior, antero-inferior, inferior (irigate de arterele prepielice) şi

posterior (irigat de artera retropielică)
- arterele segmentare sunt iniţial situate anterior de pelvis, apoi în sinusul renal, artera
retropielică urcă pe faţa anterioară a pelvisului, ocoleşte marginea superioară a pelvisului,
coboară vertical pe faţa posterioară a pelvisului
- în sinusul renal din ramurile segmentare se desprind arterele interlobare care străbat
columnele renale Bellini pe care le irigă şi când ajung la baza lor se divid dicotomic în
arterele arcuate care sunt aplicate pe baza piramidelor
- arterele interlobare şi arcuate sunt de tip terminal (nu se anastomozează între ele)
- din arterele arcuate se desprind arterele interlobulare care străbat pars radiata a
corticalei şi ajung până la periferia corticalei (cortex corticis)
- sin arterele interlobulare se desprinde arteriola aferentă care pătrunde în capsula

glomerulară, formând glomerulul renal, se desprinde apoi arteriola eferentă care se
capilarizează în jurul tubului nefronului – reţeaua capilară a corticalei
- din arteriolele aferente ale glomerulilor juxtaglomerulari se desprind arterele drepte false
ce pătrund în piramida renală profund irigând papilele renale şi porţiunea profundă a
piramidelor renale
- din arterele interlobulare se desprind arterele drepte adevărate care irigă porţiunea
externă a piramidei renale , capilarizându-se în medulară
- reţeaua capilară a medularei se formează din :
+ arterele drepte false (porţiunea internă a piramidelor renale)
+ arterele drepte adevărate ( porţiunea externă a piramidelor renale)
VENELE
- porţiunea superficială a reţelei capilare corticale se varsă în venulele stelate

VERHAYEN; se mai varsă : reţeaua venoasă subcapsulară şi venele arcuate
- din porţiunea profundă a reţelei capilare corticale se formează venele intralobulare care
străbat lobulul renal, deci nu însoţesc arterele şi se varsă în venele arcuate
- venele arcuate formează prin anastomoză o reţea venoasă aplicată pe baza piramidelor
renale
- venele stelate concurează şi formează venele intralobulare care se varsă în venele

arcuate
- din porţiunea profundă a reţelei capilare corticale se formează venele interlobulare,

însoţesc arterele între lobulii renali şi se varsă în venele arcuate; înainte primesc afluenţi –
venele drepte din reţeaua medulară a porţiunii externe a piramidelor Malpighi
- din reţeaua capilară a porţiunii profunde a medularei se desprind venele drepte care se
varsă direct în venele arcuate – reţea venoasă – venele interlobare (însoţesc arterele
interlobare prin columnele renale) – se unesc = plex venos pre- sau retropielic => vena
renală
- dreaptă : mai scurtă, se varsă în VCI , afluenţi : vena pielice, venele ureterale
- stângă : lungă , trece preaortic, străbate pensa aorto-mezenterică, se varsă în VCI;

afluenţi : vena centrală a suprarenalei stângi, vena testiculară stângă, venele pielice,
venele ureterale superioare
LIMFATICELE :
- reţea limfatică în capsula adipoasă perirenală

- reţea limfatică subcapsulară
- reţea limfatică intraparenchimatoasă
- drenează în ganglionii latero-aortici şi în trunchiurile intestinale drept şi stâng
INERVAŢIA
- din plexul renal, eferenţe ale plexului celiac, însoţeşte artera renală
- conţin fibre simpatice din ganglionii celiaci, plex celiac, ganglionii aortico-renali, nervul
splahnic inferior, primul nerv splahnic lombar
- parasimpatic din vagul drept (trunchi vagal posterior)
- din plexul renal fibre în plexul testicular (ovarian) superior – rădăcina superioară a
plexului testicular (ovarian)
GLANDA SUPRARENALĂ
- retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, aplicată pe polul superior al

rinichiului, formată din corticală şi medulară, corticala la periferie, medulara central şi se
lizează după moarte
- prezintă o faţa anterioară, o faţa posterioară, o faţa inferioară care se numeşte şi renala
sau baza glandei suprarenale, o margine superioară şi o margine medială
Faţa anterioară :
- acoperită de peritoneul parietal posterior şi vine în raport :
- pe dreapta cu VCI şi cu faţa viscerală a lobului drept hepatic, unde lasă o impresiune în
area nudă
- pe stânga cu faţa posterioară a stomacului prin bursa omentală, cu faţa viscerală a

splinei , cu pediculul splenic, coada pancreasului
Faţa posterioară :
- cu diafragmul, prin intermediul acestuia cu recesurile costodiafragmatice, cu arterele

frenice inferioare – ramurile arterei aorte, cu lanţurile simpatice şi nervii splahnici, vena
lombară ascendentă
Faţa inferioară (renală, baza) :
- aplicată pe polul superior al rinichiului , puţin acoperă din faţa anterioară a rinichiului,
acoperă şi din porţiunea suprahilară a marginii mediale a rinichiului
Marginea superioară :
- cu diafragmul
Marginea medială :
- cu ganglionii celiaci, pe dreapta cu VCI, pe stânga cu aorta abdominală
Structură
- medulara : sintetizează hormonii medulo-suprarenalei (adrenalină şi noradrenalină)
- corticala :
+ zona glomerulară : hormoni mineralocorticoizi
+ zona reticulară : glucocorticoizi
+ zona fasciculată : hormoni androgeni
Vascularizaţie
- arterele frenice inferioare din care se desprind arterele suprarenale superioare
- artera suprarenală mijlocie , ramură din aorta abdominală
- artera suprarenală inferioară , ramură din aorta abdominală sau artera renală
- din sursele arteriale se formează o reţea vasculară în capsula suprarenalei din care se
desprind arteriole de 2 feluri :
+ unele care pătrund în medulară , se capilarizează , formează reţeaua capilară a

medularei
+ altele coboară în corticală , se capilarizează aici, formând reţeaua capilară a corticalei
- din reţelele capilare iau naştere venule care se unesc şi formează vena centrală a
suprarenalei respective, care pe stânga se varsă în vena renală, faţă în faţa cu vena
testiculară (ovariană) stângă; iar pe dreapta se varsă în VCI
Limfaticele - în ganglionii latero-aortici
Inervaţia :
- plex renal, precum şi de fibre din plexul celiac, din nervii splahnici (în special mic şi
mijlociu) ; simpatică mai ales;
- parasimpaticul din trunchiul vagal posterior
URETER
- conduct lung de 30 cm, care continuă bazinetul , se termină deschizându-se în vezica

urinară, în pelvis
- porţiunea lui superioară este retroperitoneală; iar cea inferioară în spaţiul pelvin
subperitoneal(extraperitoneal)
- are 2 părţi :
+ porţiune lomboiliacă : bazinet – strâmtoarea superioară a bazinului
+ porţiune pelvină : în spaţiu pelvin subperitoneal : strâmtoarea superioară a bazinului –

peretele vezicii urinare ; porţiunea care străbate peretele vezicii urinare = porţiune
intramurală a ureterului
- calibru neuniform , cu 3 zone îngustate :
+ la nivelul joncţiunii pieloureterale : col ureteral GOSSET , dacă nu există , pelvisul se

deschide în pâlnie în ureter
+ când ureterul trece în raport cu vasele iliace comune
+ porţiunea intramurală a ureterului
Ureterul abdominal (lomboiliac) – aceleaşi rapoarte la ambele sexe
- trece anterior de muşchiul psoas mare şi nervul genitofemural (coboară de-a lungul
muşchiului)
Anterior : - de el trec vase testiculare (ovariene) , se încrucişează cu ureterul în dreptul L4
- dreapta :
+ fascia de coalescenţă Toldt I , prin intermediul căreia este în raport cu ansele

intestinului subţire din firida colică dreaptă
+ rădăcina mezenterului ; artera ileocolică; se încrucişează cu ele , are loc superior de

flexura marginală a ureterului (trece în raport cu vasele iliace comune)
- stânga :
+ anterior de ureter – anse intestinale din firida colică stângă
+ rădăcina mezosigmoidului şi vase sigmoidiene; încrucişarea cu rădăcina are loc

superior de flexura marginală a ureterului stâng
+ ureterul stâng îl găsim în recesul intersigmoidian (foseta Thoma Ionescu) , locul unde
ureterul este descoperit chirurgical
Lateral : raporturi cu colonul ascendent (dreapta), cu colonul descendent (stânga)
Medial :
- stânga :
+ duodenul ascendent D4 de care este separat prin arcul vascular Treitz
+ ganglionii latero-aortici
+ artera mezenterică inferioară
+ aorta abdominală
- dreapta : + VCI
+ ganglionii limfatici juxtacavi
+ uneori apendicele vermiform
- porţiunea inferioară a ureterului abdominal traversează foseta ileolombară Cuneo-

Marcille, în raport cu artera ileolombară şi trunchiul lombosacrat
- trece pe stânga anterior de artera iliacă comună iar prin dreapta anterior de artera iliacă
externă dreaptă – această porţiune este flexura marginală
Ureterul pelvin
- parte :
+ parietală : raport cu peretele lateral al pelvisului
+ viscerală : traversează ţesutul conjunctiv pelvisubperitoneal fiind denumit segment

visceral pentru că e în raport cu organele pelvine; se termină cu porţiunea intramurală
- raporturi diferite la cele 2 sexe :
Masculin :
a) Segmentul parietal : coboară pe peretele lateral al pelvisului sub peritoneu parietal

pelvin; la acest nivel este situat anterior de artera iliacă internă; lateral de el se află fascia
pelvină parietală şi muşchiul obturator intern
- între ureter şi fascia parietală pelvină se află mănunchiul vasculo-nervos obturator şi

artera ombilicală – ramură din artera iliacă internă
b) Segment visceral : se găseşte în spaţiul pelvin subperitoneal unde este încrucişat

anterior de ductul deferent care trece apoi medial de ureter , străbate septul rectovezical ,
trece anterior de fundul veziculelor seminale şi apoi se deschide în peretele vezicii urinare
Feminin :
a) Segmentul parietal : anterior de artera iliacă internă , delimitează împreună foseta

ovariană Krause la nulipare (ureterul se află posterior de ovar); la acest nivel lateral de le
se află artera uterină
b) Segmentul visceral :
- ureterul străbate ţesutul conjunctiv din baza ligamentelor late ale uterului (parametru)
- la acest nivel este încrucişat anterior de artera uterină care apoi trece medial de ureter
- încrucişarea are loc la ½ distală dintre colul uterin şi peretele lateral al pelvisului (la 1,5
cm lateral de colul uterin)
- străbate septul recto-vaginal, trece anterior de fornixul vaginei, la acest nivel este însoţit
de plexul venos vezico-vaginal , de artera cervicovaginală şi de artera vaginală lungă
- apoi ureterul pătrunde în peretele posterior al vezicii urinare
Ureterul intramural
- ureterul străbate oblic peretele posterior al vezicii urinare , perpendicular pe muşchiul

detrusor al vezicii urinare, este izolat de acest muşchi prin teaca conjunctivă WALDAYER
- în traiectul său ascendent pe mucoasa vezicii = plica ureterală
- se deschide prin orificiul (meat) ureteral
- peretele ureterului este format din mucoasă, submucoasă, musculară, şi adventice
Proiecţia ureterului :
- ureterul lombar se proiectează pe vârful proceselor transverse ale vertebrelor lombare
- flexura marginală a ureterului – la nivelul articulaţiei sacro-iliace
- porţiunea parietală a ureterului pelvin – o linie care uneşte articulaţia sacroiliacă cu spina
ischidiacă
PROIECŢIA URETERULUI PE PERETELE ANTERIOR AL ABDOMENULUI
- puncte ureterale – palparea e dureroasă în afecţiuni ale căilor urinare (litiază)
- superior – se numeşte Bazy – este la intersecţia liniei orizontale ce trece prin ombilic cu
linia verticală pararectală (marginea laterală a muşchiului drept abdominal) care uneşte
extremitatea anterioară a coastei X cu tuberculul pubic
- mijlociu – la intersecţia liniei bispinoase cu linia verticală pararectală
- inferior – se palpează prin tuşeu vaginal la femei şi rectal la bărbaţi
VASCULARIZAŢIA URETERULUI
- 2/3 superioare - ureter lombar + faţa anterioară a pelvisului renal sunt irigate de ramuri
din :
artera renală
artera polară inferioară
artera testiculară /ovariană
- la nivelul flexurii marginale (ureterul trece în raport cu arterele iliace comune) din artera
iliacă comună /artera iliacă internă se desprinde ramura care irigă porţiunea inferioară a
ureterului lomboiliac + porţiunea parietală a ureterului pelvin
- poţiunea viscerală a ureterului pelvin e irigată de ramuri din:
artera vezicală inferioară
artera rectală medie
artera ombilicală +artera obturatoare
artera ductului deferent la bărbaţi
artera uterină + artera vaginală lungă la femei

Venele: drenează în vena renală - vena iliacă comună / vena iliacă internă
Limfaticele: formează reţele limfatice în :
- adventice
- musculară
- submucoasă
- Limfatice ureterului lomboiliac – ganglionii latero-aortici – ganglionii iliaci comuni
- Limfaticele ureterului pelvin – ganglionii iliaci comuni şi ganglionii iliaci interni
INERVAŢIA:
- e asigurată de plexul ureteral nervos, fibre simpatice preganglionare ce provin din

nucleul intermedio-lateral segmentul T10-T11, iau calea nervului splahnic mic, inferior,
primul nerv splahnic lombar şi fac sinapsă în ganglionii renali mezenterici superiori,
mezenterici inferiori şi în plexul hipogastric superior. Fibrele postganglionare intră în
alcătuirea plexului ureteral
- fibrele parasimpatice preganglionare în S2-S4 – calea nervilor splahnici pelvini şi intră în

alcătuirea plexului hipogastric inferior – în microganglionii intramurali – ureter
VEZICA URINARĂ (VU)
- e organ cavitar, extraperitoneal situat în spaţiul pelvin subperitoneal
- în ea se acumulează urina între micţiuni
- plină e de formă aproape rotundă
- goală aproape semilună (concavitatea e superior )
- prezintă faţă anterioară , feţe laterale, faţă postero-superioară şi faţă postero-inferioară

(baza vezicii urinare)
- faţa anterioară :e acoperită de fascia pelvină viscerală

- e în raport cu spaţiul prevezical / spaţiul retropubian Retzius prin care e în raport cu faţa
posterioară a simfizei pubiene şi cu pubele, pe care se află o anastomoză = corona mortis
(e anastomoza dintre ramura pubiană a arterei obturatoare şi ramura pubiană a arterei
epigastrice inferioară; pentru că orice artera are tunică elastică, când e tăiată se retractă
imediat astfel încât nu o mai poţi sutura )
- în spaţiul prevezical la bărbaţi este plexul venos prostatic
- feţele laterale: sunt acoperite de fascia pelvină viscerală, care de pe faţa laterală a
vezicii urinare se reflectă pe peretele lateral al pelvisului acoperind muşchiul obturator
intern şi muşchiul ridicător anal; prin ea se formează spaţiul laterovezical în care este un
plex venos prostatic la bărbaţi şi plex venos vezicovaginal la femei
Faţa postero-superioară
- se numeşte peritoneală – e acoperită de peritoneul visceral pelvin
- aici există apexul (vârful) , în rest nu aderă de faţa postero-superioară astfel încât dacă
vezica urinară e goală peritoneul formează nişte cute, pliuri care dispar când vezica
urinară se umple
- de pe ea peritoneul parietal posterior se reflectă pe faţa posterioară a peretelui anterior

al abdomenului devenind peritoneu parietal care e superior de uracă (de la vârful vezicii
urinare la ombilic) şi formează plica ombilicală mediană, arterele ombilicale ridică
peritoneul parietal întinzând de la feţele laterale ale vezicii urinare la ombilic formând
plicile ombilicale mediale, între ele se delimitează fosetele supravezicale; când vezica
urinară e plină prin reflecţiile peritoneului visceral de pe faţa postero-superioară a vezicii
urinare pe peretele anterior abdominal se formează recesul prevezical
- peritoneul parietal posterior coboară de pe faţa postero-superioară a vezicii urinare

parţial şi pe faţa postero-inferioară ajungând până în dreptul veziculelor seminale de unde
peritoneul se reflectă pe faţa anterioară a ampulei rectale formând recesul recto-vezical
(fund de sac Douglas la bărbaţi)
- la femei - de pe faţa posterioară peritoneul parietal posterior se reflectă pe faţa

anterioară a uterului formând recesul vezico-uterin (excavaţia vezico-uterină)
- faţa postero-superioară a vezicii urinare – e în raport cu ansele ileale care pot coborî
până în pelvis
- faţa postero-inferioară a vezicii urinare – se mai numeşte şi baza vezicii urinare
- la bărbaţi – partea superioară , mijlocie, inferioară
- partea superioară : este acoperită de peritoneul pelvin visceral care coboară de pe faţa
postero-superioară; e în raport prin fundul de sac Douglas cu faţa anterioară a ampulei
rectale
- porţiunea mijlocie e în raport cu faţa anterioară a ampulei rectale prin intermediul

septului recto-prostatic Denonvillers în care există :
+ vezicule seminale
+ ampule ductale deferente
- între ampulele ductale deferente se delimitează trigonul interdeferenţial cu baza superior

şi vârful inferior
- aici faţa postero-inferioară e în raport cu ductul deferent
- partea inferioară e în raport cu baza prostatei
La femei : baza prezintă :
- parte superioară acoperită de peritoneul visceral ce coboară de pe faţa postero-

superioară ce e în raport prin intermediul excavaţiei vezico-uterine cu faţa anterioară a
uterului
- partea mijlocie : e în raport cu faţa anterioară a colului uterin prin intermediul septului
vezico-vaginal
- partea inferioară : prin intermediul septului vezico-vaginal e în raport cu faţa anterioară a

vaginului
- trigonul vezical Lieutaud situat la nivelul mucoasei feţei postero-inferioare a vezicii

urinare , e faţă în faţa cu trigonul vaginal Paulick situat la nivelul mucoasei peretelui
anterior al vaginei
Vascularizaţie
- e asigurată de :
+ artera vezicală superioară (porţiune neobliterată a artera ombilicale) irigă faţa anterioară
, feţele laterale, faţa postero-superioară a vezicii urinare
+ artera vezicală inferioară (din artera iliacă internă) irigă peretele postero-inferior al
vezicii urinare , ureterul pelvin, veziculele seminale, ductul deferent.
+ alte surse arteriale :
- artera deferenţială la bărbaţi
- artera rectală medie
- artera vaginală lungă
Din ele se formează 2 plexuri capilare în mucoasă şi musculară, din care se formează :
- plexul venos prostatic Santorini la bărbaţi
- plexul utero-vaginal la femei
Limfaticele
- formează reţele în submucoasă şi o reţea perivezicală :
- limfaticele peretelui anterior – în ganglionii prevezicali, eferenţele se varsă în ganglionii

iliaci externi
- feţele laterale şi faţa postero-superioară în ganglionii latero-vezicali – în ganglionii iliaci

interni
- faţa postero-inferioară în ganglionii iliaci interni

Structura vezicii urinare (exterior spre interior)
1. Adventice : pentru faţa anterioară feţele laterale, faţa postero-inferioară şi peritoneu:

pentru faţa postero-superioară
2. Tunica musculară :
- formează muşchiul detrusor al vezicii urinare cu 3 straturi de fibre : longitudinale

externe , circulare mijlocii , longitudinale interne
- dispoziţia ei spiralată a fibrelor musculare care asigură expulsia totală a urinei
- strat longitudinal intern de fibre musculare netede formează în jurul orificiului intern al
uretrei – sfincter neted intern al vezicii urinare
- în adenom de prostată (hipertrofie a glandelor periuretrale care treptat comprimă până

la obstrucţia completă a uretrei prostatice) ; în vezica urinară se acumulează urină se
contractă în micţiune pentru că are un obstacol subvezical , contracţie forţată de
hipertrofie, fibrele longitudinale interne detrusorului se hipertrofiază şi creşte mucoasa
vezicii şi formează coloane vezicale între care există celule vezicale (o zonă) – zone slabe
ale peretelui vezical
3. Mucoasa :
- se numeşte uroteliu şi e formată din epiteliu pluristratificat care formează cute când
vezica urinară e goală cu excepţia trigonului vezical – când vezica se umple – cutele
dispar
Trigonul vezical Lieutaud
Delimitare :
- între cele 2 orificii ureterale şi orificiu intern al uretrei sau meatul intern
- fibre musculare netede din peretele medial al urete3rului trec de partea opusă şi
formează plica uterină
- în adenom de prostată , înapoia plicii interureterale se formează recesul retroureteral ;

trigonul vezical e împins în cavitatea vezicii de prostata mărită de volum astfel încât
posterior de plica interureterală se formează reces retroureteral
- fibre musculare din peretele ureteral al ureterului coboară pe dinaintea orificiului intern al
uretrei formând muşchiul trigonal care formează lateralele trigonului vezical: are acţiune
antagonică detrusorului
Cistoscopia = e studiul endoscopic al mucoasei vezicii urinare ; examinăm aspectul

uroteliului , orificiilor ureterale, orificiului intern al uretrei , plica interureterală, se face cu
anestezie
- neoplasmul de vezică urinară se manifestă sub forma polipilor vezicali de natură malignă
de obicei
- în cancerul de vezică apare hematurie, simptomatologie târzie
- uretra : la femei 4-5 cm, la bărbaţi : 14-16 cm
Inervaţia vezicii urinare
Simpatică :
- relaxarea detrusorului şi contractă muşchiul sfincter neted al vezicii urinare
- ajută să ţină urina; contractă muşchiul trigonal
Parasimpaticul :
- contractă detrusorul , relaxează muşchiul sfincter intern neted
- relaxează muşchiul trigonal
- favorizează micţiunea
Originea fibrelor preganglionare simpatice e în nucleii intermedio-lateral al măduvei T9-L2,

iau calea nervilor splahnici lombari cu care intră în plexul hipogastric superior – sinapsă
cu cei postganglionari – vezică
Originea fibrelor parasimpatice preganglionare este în parasimpaticul sacrat S2-S4, iau

calea nervilor splahnici pelvini şi a plexului hipogastric inferior unde fac sinapsă o parte,
cealaltă parte fac sinapsă în peretele vezicii urinare în microganglionii intramurali
- controlul voluntar al micţiunii e asigurat de nervul vezical care inervează muşchiul

sfincter extern striat al vezicii urinare
AORTA ABDOMINALĂ
- are o lungime de 15-18 cm; limite :
+ superior : hiatusul aortic al diafragmei
+ inferior : anterior de L5 la circa 6 cm superior de promontoriu
- traiect : proximal pe flancul stâng al coloanei vertebrale, în traiectul sau descendent

descrie o curbă astfel încât în porţiunea terminală este anterior de L5
- descrie o curbă concavă posterior asemenea coloanei vertebrale ; este solidarizată de

coloana vertebrală şi de arcadele fibroase de originile muşchiului psoas mare prin
retinaculele fibroase şi lamele conjunctive perivasculare
- din punct de vedere topografic se împarte :
+ diafragmatică
+ abdominală
+ termino-aortică
Porţiunea diafragmatică :
- situată anterior de T11, T12 între stâlpii diafragmatici; limita distală – un plan ce trece
superior de vena renală stângă; din această porţiune aorta abdominală este cuprinsă într-
o teacă neurolimfatică :
+ anterior : plan nervos reprezentat de plexul celiac, ganglionii, ramurile nervoase
+ posterior : limfatic – trunchiurile lombare drepte şi stângi, cisterna limfatică, duct limfatic
- VCI se află la distanţă faţă de aortă
Porţiunea abdominală : supraduodenală, retroduodenopancreatică, subduodenală
a) Supraduodenală :
- aorta delimitează posterior orificiul bursei omentale; pe faţa anterioară a aortei are
originea trunchiul celiac; superior de trunchiul celiac este încrucişată anterior de vena
gastrică stângă ce se deschide în vena portă
- posterior : coloana vertebrală , ligamentul longitudinal anterior
b) Retroduodenopancreatică :
Raporturi anterioare : artera mezenterică superioară (de pe faţa anterioară a aortei, în

dreptul colului pancreasului); aplicată pe faţa anterioară a aortei, ia naştere pensa aorto-
mezenterică
- cu vena renală stângă ce traversează aorta şi trece prin pensa aorto-mezenterică
- cu trunchiul spleno-mezenteric
- cu pancreasul
- cu D3 (orizontal)
- în acest segment coledocul – anterior şi la dreapta aortei
Raporturi posterioare :
- coloana vertebrală lombară (vertebra L2)
- ligamentul longitudinal anterior
c) Subduodenală
- aorta începe să treacă anterior de coloana vertebrală

Raporturi anterioare : cu peritoneul prin intermediul lui cu ansele jejunale şi rădăcina

mezenterului
Raporturi posterioare : cu coloana vertebrală şi ligamentul longitudinal anterior
Raporturi postero-laterale : + trunchiurile simpatice
+ trunchiurile limfatice lombare drepte şi stângi
+ muşchiul psoas mare
+ ganglionii limfatici
Raporturi la dreapta : + inferior – raport direct cu VCI aceasta în traiectul său ascendent
se îndepărtează treptat de aortă astfel încât superior de pediculul renal drept se
delimitează spaţiul intercavoaortic în care se găseşte lobul pătrat al ficatului şi ganglionii
limfatici latero-aortici
Raporturi la stânga :
+ raport cu rinichiul stâng între aortă şi rinichiul stâng – flexura duodeno-jejunală
+ cu ureterul stâng
+ cu vasele testiculare (ovariene) stângi
+ vasele mezenterice inferioare
Porţiunea termino-aortică
- situată anterior de L5 la 5-6 cm superior de promontoriu
- aici există 3 planuri :
+ anterior (nervos) – reprezentat de plexul hipogastric superior
+ mijlociu (arterial) – bifurcaţia aortică
+ posterior (venos) – formarea VCI

Raporturi
- anterior : peritoneul , anse intestinale şi rădăcina mezenterului
- posterior : L5
- la dreapta : VCI şi rădăcina mezenterului
- la stânga : ureter stâng şi rădăcina mezocolonului sigmoid
Ramuri colaterale
1. Arterele lombare – formează un grup posterior şi sunt arterele parietale
2. Grupul lateral: reprezentat de :
- arterele frenice inferioare
- arterele suprarenale medii
- arterele renale
- arterele testiculare (ovariene)
- toate sunt ramurile viscerale
3. Grupul anterior :
- trunchi celiac
- artera mezenterică superioară
- artera mezenterică inferioară
Ramuri terminale
1. Arterele iliace comune
2. Artera sacrală medie

1. Arterele lombare
- 4 perechi
- continuă inferior arterele intercostale posterioare
- arterele lombare drepte trec posterior de VCI pătrund apoi între aponevroza posterioară
a muşchiului transvers abdominal şi muşchiul oblic intern
- în traiectul lor fiecare artera lombară dă o ramură dorsală ce vascularizează pielea şi

muşchii regiunii posterioare a trunchiului şi o ramură spinală ce pătrunde în canalul
vertebral (vascularizează măduva şi meningele spinale)
- arterele lombare se anastomozează anterior cu ramurile din arterele intercostale şi

artera epigastrică inferioară
2. Arterele frenice inferioare
- sunt 2 : stângă şi dreaptă
- cea dreaptă trece posterior de VCI
- cea stângă trece posterior de esofagul abdominal
- în traiectul lor fiecare artera frenică inferioară dă ramuri abdominale, artera suprarenală
superioară şi ramurile pentru ficat şi splină
3. Artera suprarenală medie
- cea dreaptă trece posterior de VCI
VCI (Vena cavă inferioară)
- organ retroperitoneal
- limite : + inferior : situat la 1-3 cm inferior de bifurcaţia aortei şi posterior de artera iliacă
comună dreaptă
+ superior : la nivelul abdomenului e reprezentat de orificiul venei cave dintre foliolele

anterioară şi dreaptă ale diafragmei
- adună sângele de la porţiunea subdiafragmatică a corpului
- în torace are traiect foarte scurt, perforează pericardul fibros – se deschide în partea
inferioară a atriului drept printr-un orificiu mărginit de o valvulă incompletă
- VCI în abdomen urcă iniţial anterior apoi la dreapta coloanei vertebrale
Raporturi anterioare de sus în jos :
- artera iliacă comună dreaptă
- artera ileocolică
- rădăcina mezenterului
- artera testiculară (ovariană) dreaptă
- D3
- capul pancreasului
- între capul pancreasului şi VCI trec coledocul şi vena portă
- D1 superior
- orificiul epiploic având raport anterior cu marginea liberă a omentului mic ce cuprinde
pediculul hepatic
- raport cu ficatul – area nuda
Rapoarte posterioare :
- iniţial coloana vertebrală lombară
- apoi trunchiul simpatic drept
- arterele lombare drepte

- artera renală dreaptă
- artera suprarenală medie dreaptă
- artera frenică inferioară dreaptă
Rapoarte la dreapta :
- cu ureterul stâng
- D2
- rinichiul drept
- lobul drept al ficatului
Rapoarte la stânga :
- artera aortă
- lobul caudat al ficatului
Afluenţii VCI :
- de origine – venele iliace comune
- venele lombare
- venele testiculare (ovariene) drepte
- venele renale
- venele suprarenale drepte
- venele frenice inferioare
- venele hepatice
Venele lombare
- 4 perechi care adună sângele de la peretele abdominal
- în apropierea coloanei vertebrale în venele lombare drenează şi sângele din plexul

vertebral extern
- sunt unite între ele prin vena lombară ascendentă
- de obicei venele lombare 3 şi 4 prin intermediul vena lombare ascendente se deschid în

VCI, iar 1 şi 2 în vena lombară ascendentă
- vena lombară ascendentă uneşte vena iliacă comună cu vena ileolombară şi venele
lombare
- se uneşte cu vena subcostală de aceeaşi parte şi formează în dreapta vena azygos şi în

stânga vena hemiazygos
- înainte de formarea acestei vene uneori o venă ce uneşte vena lombară ascendentă cu
VCI = vena azygos lombară
Venele suprarenale drepte se deschid în VCI iar cele stângi în vena renală stângă
Venele frenice inferioare
- numai cea dreaptă drenează în VCI
- cea stângă de multe ori e dublă şi drenează în vena renală stângă
ANASTOMOZELE PORTO-CAVE
Sistemul vascular port este un sistem de vascularizaţie de tip special numit şi extraordinar
alcătuit din 2 reţele capilare între care se întind vase de tip venos
Reţelele capilare :
- capilarele tubului digestiv, pancreasului, splinei, de la nivelul formaţiunilor peritoneale
- plexul capilar reprezentat de capilarele sinusoide hepatice de la nivelul lobulului hepatic
Vascularizaţia de acest tip port întâlnim :

1. la nivelul sistemului hipotalamo-hipofizar
2. la nivelul tubului digestiv
3. la nivelul pancreasului
4. în glanda suprarenală
- se realizează între afluenţii principali (colaterali) ai venei porte şi venele tributare venei
cave superioară sau venei cave inferioară
- aceste anastomoze intră în funcţiune în sindromul de hipertensiune portală
Anastomoze :
a) viscerale :
+ de la nivelul joncţiunii eso-gastrice
+ de la nivel rectal
b) parietale :
+ anastomoza porto-cavă din regiunea ombilicală
+ anastomoza porto-cavă Retzius
+ anastomoza porto-cavă de la nivelul ligamentului renosplenic şi falciform
Anastomoza porto-cavă esofagiană
- descrisă de Carvalho
- venele plexului submucos gastric străbat muscularis mucosa superior de joncţiunea

esogastrică , ajung în mucoasa esofagiană de unde se continuă cu venele lungi în
palisadă care urcă prin mucoasa esofagiană, străbat din nou musculara mucoasei şi
tunica muscularei şi se varsă în plexul venos periesofagiene care drenează în vena
azygos / hemiazygos care drenează în vena cavă superioară
- aceasta este componenta superficială a sistemului port esofagian
- 120 componente : venele din mucoasa gastrică care se anastomozează direct cu venele
din submucoasa esofagiană
În mod normal când venele trec prin musculara mucoasei aceasta exercită compresiune
asupra venelor care o străbat astfel încât nu e posibil refluxul venos esogastric.
În caz de hipertensiune portală tensiunea în sistemul port creşte, acest sistem de

protecţie nu mai funcţionează şi anastomozele sunt forţate şi se dilată progresiv.
Dilataţia se produce treptat şi apar varicele esofagiene . pereţii unor astfel de vene
dilatate sunt fragili deoarece sindromul de hipertensiune portală presupune un ficat
deteriorat – afectarea calităţii multor ţesuturi şi organe.
Prin forţarea acestei varice esofagiene se pot produce fisuri ale pereţilor venoşi –
sângerări – necesită intervenţie chirurgicală
Sângerări mari – sunt general mezo-cave
Afecţiunile hepatice cronice :
- miroase a ficat crud
- paliditate seroasă
- mâini şi picioare subţiri
- circulaţia colaterală pe peretele toracic e foarte evidentă
- de obicei fac mamelon supranumerar
- leziunile se vindecă foarte greu, sângerările sunt foarte greu de oprit
Anastomoza porto-cavă rectală (vezi rect)
- dilataţii = hemoroizi interni sau externi
Anastomoze porto-cave parietale

1. Regiunea ombilicală
- se realizează între venele care drenează sângele venos al peretelui abdominal şi venele
paraombilicale care se varsă în vena portă
Vena epigastrică superioară – vena toracică internă – vena subclavie – vena cavă
superioară
Vena epigastrică inferioară – vena iliacă externă – vena iliacă comună – VCI
Între aceste 2 vene în sindromul de hipertensiune portală prin dilatarea acestor

anastomoze se formează în jurul ombilicului capul de meduză
Anastomoze coloparietale Retzius
- se realizează în grosimea fasciilor de coalescenţă retrocolice Toldt I şi II între venele

colice ale peretelui posterior al colonului ascendent, respectiv colonului descendent şi
tributarele venelor lombare care drenează sângele venos al peretelui posterior al
abdomenului
Alte anastomoze
Anastomozele de la nivelul :
- fasciei de coalescenţă retroduodenopancreatice Treitz
- ligamentul renosplenic
- ligamentul falciform
- ligamentul triunghiular stâng
- anastomoze spleno-parietale
DRENAJUL LIMFATIC
Limfa de la pereţii şi viscerele abdominale pelvine (excepţie partea dreaptă a ficatului) – în

ductul toracic.
Vasele limfatice însoţesc de obicei arterele şi pe traiectul lor există de obicei numeroşi
ganglioni limfatici
Ganglionii lombari
3 categorii :
+ grup preaortic
+ grup lateroaortic
+ grup retroaortic
1. Grupul preaortic
- situaţi anterior de aortă în jurul originii ramurilor anterioare ale acesteia
- în acest grup ajunge limfa de la tubul digestiv subdiafragmatic până la ½ a canalului anal
- limfa de la glandele anexe : ficat splină, pancreas
- cuprind grupe ganglionare :
+ ganglionii celiaci
+ ganglionii mezenterici superiori
+ ganglionii mezenterici inferiori
a) Ganglionii celiaci :
- în jurul trunchiului celiac
- eferenţele la formarea celor 2 trunchiuri intestinale : drept şi stâng
- aferenţele vin de la grupuri ganglionare situate de-a lungul ramurii trunchiului celiac :
+ ganglionii gastrici, hepatici, spleno-pancreatici
+ primeşte limfă şi din ganglionii lateroaortici

* Ganglionii gastrici :
- ganglionii gastrici stângi : stomac şi esofag abdominal
- ganglionii gastro-epiploici drepti : porţiunea pilorică a stomacului (drenează în ganglionii

pilorici)
- ganglionii pilorici (4-6) : supra, sub, retropilorici: drenează din stomac, D1, ganglionii
gastroepiploici drepţi
* Ganglionii hepatici :
- 2 constanţi :
+ ganglionul cistic Mascagni
+ ganglionul marginii anterioare a orificiului epiploic – de-a lungul părţii superioare a căilor
biliare
- drenează din : stomac, duoden, pancreas, ficat, vezică biliară, căi biliare
- eferenţe în ganglionii celiaci
* Ganglionii spleno-pancreatici
- drenează din stomac, splină, pancreas
- eferenţe în ganglionii celiaci
b) Ganglionii mezenterici superiori şi inferiori
- situaţi la originea arterelor omonime
- drenează de la nivelul tubului digestiv
- există grupe intermediare = ganglionii mezenterici, colici, pararectali
2. Grupul latero-aortic
- de o parte şi de alta a aortei abdominale, anterior de stâlpii diafragmei

- aferenţe : aduc limfă de la structurile vasculare de ramificaţie laterale şi posterioare ale

aortei
- eferenţe : vor forma trunchiul limfatic lombar drept şi stâng care se vor uni cu trunchiurile
intestinale şi formează confluentul limfatic abdominal
- în ganglionii latero-aortici drenează peretele abdominal pelvin, viscere pelvine, ganglionii

de-a lungul arterelor iliace şi ganglionii iliaci externi care drenează limfa de la ganglionii
inghinali care la rândul lor drenează limfa de la nivelul membrului inferior
- ganglionii iliaci interni – limfa zonei fesiere
- limfa de la nivelul rinichiului , ureterului, glandelor suprarenale, prostată, tube uterine,

uretră, testicule, ovare, ajunge direct în ganglionii latero-aortici, fără staţie intermediară
- exemple de staţii intermediare :
+ ganglionii epigastrici inferiori
+ ganglionii iliaci comuni
+ ganglionii sacrali medii
3. Grupul retro-aortic
- nu are o arie specială de drenaj
- conectat cu peretele abdominal posterior – şi cu ganglionii latero-aortici
Trunchiurile intestinale de la ganglionii celiaci şi trunchiurile lombare din ganglionii latero-

aortici se unesc şi formează confluenţa limfatică abdominală – situată posterior de stâlpul
drept al diafragmei pe flancul drept al vertebrelor L1, L2
- poate să fie un canal unic, dublu – plexiform; foarte rar e fusiform – cisterna Chili =
originea ductului toracic
VENELE LOMBARE AZYGOS
- sunt unite între ele prin vena lombară ascendentă

- în venele lombare drenează sângele din plexul vertebral exterior
- 3-4 prin intermediul venei lombar ascendente – VCI
- 1-2 prin intermediul venei lombar ascendente – VCI
- vena lombară ascendentă se uneşte cu vena iliacă comună cu vena iliolombară şi

venele lombare
- se uneşte cu vena subcostală => dreapta – vena azygos ; stânga – vena hemiazygos
- uneori există o vena ce uneşte vena lombară ascendentă cu VCi – vena azygos lombară
- afluenţi :
+ vena testiculară (ovariană) dreaptă – VCI
+ vena testiculară (ovariană) stângă – vena renală stângă
Glucidele.
Importanta biologică
Glucidele alcătuiesc cea mai mare cantitate a compuşilor organici naturali. Numai celuloza
singură reprezintă jumătate din combinaţiile organice ale carbonului de pe pământ.
Glucidele joacă un rol multimplu si esenţial în organismele vii. Ele alcătuiesc cea mai
importantă sursă de energie necesară pentru menţinerea proceselor vieţii.
Glucidele formează totodată principală substanţă de rezervă a plantelor (amidonul) şi a
animalelor (glicogenul). Glucidelor le revine şi funcţia deosebită ca substanţe de susţinere
(celuloza este principala substanţă de susţinere din regnul vegetal). Unele glucide posedă
şi funcţii specifice fiind componente structurale ale unor substanţe speciale ca şi acelea
care determină grupele sangvine, care previn coagularea sângelui şi care participă la
reacţii de apărare ale organismului.
Definiţie.
Glucidele sunt combinaţii organice, polihidroxicarbonilice. Au mai multe grupări hidroxil şi
o grupare carbonil. O
O Aldehidă R-C
Gr. Hidroxil - OH
H
C
Gr. Carbonil –
Cetonă R-C
R’
Denumirea glucidelor derivă de la grecescul glicos = dulce.
Clasificarea glucidelor:
Glucidele
OZ OZIDE
holozide Heterozide
aldoze cetoze
(glicozide)
oligozide Poliozide
trioze (poliglucide)
tetroze
pentoze
hexoze Diglucide
heptoze triglucide
etc. tetraglucide
etc.
Monoglucidele sau ozele sunt zaharuri simple care nu pot fi hidrolizate şi care se clasifică
după numărul atomilor de carbon din molecula lor în trioze, tetroze, pentoze, hexoze,
heptoze, etc. Iar după gruparea corbonil pot fi aldoze, dacă gruparea este aldehidică sau
cetoze daca gruparea carbonil este o cetonă. De ex. Glucoza este aldohexoză. Fructoza
este cetohexoză.
Ozidele.
Sunt hidrolizabile şi pot da în urma hidrolizei lor fie numai oze şi în acest caz avem de a
face cu ozide omogene sau holozide, fie pot pune în libertate şi o componentă neglucidică
denumită aglicon când avem de a face cu ozide heterogene numite heterozide sau
glicozide.
În funcţie de numărul de monoglucide existente în moleculele holozidelor acestea se
împart în oligozide sau oligoglucide şi poliozide sau poliglucide.
Oligozidele sunt formate de la 2 la 10 unităţi de monoglucide şi poliozidele sunt formate
dintr-un număr foarte mare de resturi de monoglucide.
Monoglucidele sau ozele.

În natură se găsesc oze cu 5 şi 6 atomi de carbon, mai rar cele cu 7 atomi de carbon. Cele
cu 3 atomi de carbon se întâlnesc în organismele vii doar sub formă de esteri fosforici. Pe
cale sintetică au fost obţinute şi ozele cu 2, 4, şi chiar 10 atomi de Carbon.
Proprietăţi generale .
Monoglucidele sunt substanţe cristaline, incolore, cu gust dulce, uşor solubile în apă. Greu
solubile în alcohool şi insolubile în eter, cloroform şi hidrocarburi.
Datorită prezenţei atomilor de carbon asimetrici în moleculă monoglucidele sunt substanţe
optic active, adică rotesc planul luminii polarizate spre stânga sau spre dreapta.
Monoglucidele care rotesc planul luminii polarizate spre dreapta se numesc stereoizomeri
dextrogiri şi se notează cu D(+) iar cei care rotesc planul luminii spre stânga se numesc
levogiri şi se notează L(-). Dacă toţi cei 4 substituienţi ai unui atom de carbon sunt diferiţi
spunem că acel carbon este asimetric.
Structura liniară a glucozei.
C2,C3,C4,C5 – C asimitrici
Glucoza este o aldohexoză.

Această metodă stă la baza metodei polarometrice de dozare cantitativă a glucidelor.
Proprietăţile chimice ale monoglucidelor sunt determinate de grupările funcţionale existente
în molecula lor: gruparea carbonil aldehidă sau cetonă şi grupările hidroxilice.
Dintre principalele reacţii determinate de prezenţa grupării carbonil în molecula

monoglucidelor avem:
- Reducerea
- Oxidarea
- Reacţii de condensare
- Etc
Grupările hidroxil prezente în molecula glucidelor dau reacţii cu acizii anorganici şi organici
formând esteri, iar cu agenţi de metilare dau eteri.
O altă reacţie caracteristică glucidelor este fermentaţia alcoolică.
Sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere izomerii seriei D (dextrogiri) pot fi transformaţi
în alcool eticilic şi bioxid de carbon. Aceasta transformare se numeşte fermentaţie alcoolică
şi are loc conform reacţiei:
C6H12O6 2C2H5OH + 2CO2

A. FUNCTIA REFLEXA A TC
-SE realizeaza prin centrii din substanta cenusie
Aici se inched o serie de reflexe de importanta vitala
BULB: -R. secretorii si motorii digestive
-R respiratorii
-R. CV(vegetative)
R. masticator
R. de clipire
PUNTE: R. salivare ( submaxilare si subliguale)
R lacrimal
Rrespiratorii
-R. CV(vegetative)
R. masticator
R. de clipire
MEZENCEFAL: R. pupilar fotomotor (pupilo-constrictor) si de acomodare la distanta

(vegetative R statice si sttokinetice (somatice)- mentin pozitia corpului. prin cai mot
extrapiramidale cu originea la acest nive
Colicilii –sunt legati de R de orientare vizuala si auditiva (miscarea ochilor si a capului in

directia excitantului.
B. FUNCTIA DE CONDUCERE A TR. CEREBRAL
-SE REALIZEAZA PRIN SUBST ALBA (-FB SPECIFICE ASCENDENTE, continuarea celor
medulare+ fb de la nuclei senzitivi bulbo-mezencefalici.
-FB DESCENDENTE provenite din CN superiori sau cu originea in TC)
-TRACTURI DE ASOCIATIE-fac legatura intre nuclei TR si fb pedunculilor

cerebelosi prin care TR este legat aferent si efferent de CEREBEL
CAILE ASCENDENTE NESPECIFICE:
-fac parte din substanta reticulata a tc si constituie SISTEMUL RETICULAT ACTIVATOR

ASCENDENT (SRAA SAU SAA)- format dintr-un nr mare de neuroni
, care se intend de la bulb pana la thalamus.
-acesti neuroni primesc in permanenta informatii extero si interoceptive, prin colateralele

desprinse pe tot parcursul cailor ascendente specifice, precum si de la nervii cranieni si
viscerali.
-aceste informatii difuze si nespecifice ajung la scoarta
-au un rol informative redus
-provoaca o stare de excitabilitate corticala crecuta, nespecifica, generalizata, numita

reactia de trezire
Astfel se realizeaza pregatirea scoartei pentru perceperea impulsurilor intero-, proprio- si

eteroceptive
-in acelasi timp sunt inhibate impulsurile de la alti receptori, pemitand indreptarea atentiei
spre stimulul cel mai important dpdv biologic.
-astfel scoarta trimite impulsuri catre formatiunea reticulate, mentinanu-se starea de

hiperexcitabilitate a acesteia
-se realizeaza astfel un circuit cortico-reticulo-cortical prin care scoarta cerebrala isi
autointretine tonusul.
NERVII CRANIENI
-sunt 12 perechi de NC cu exceptia N olfactivi (I) si optici (II)
-apartin TC
Aici se aflka- originea reala pt nervii motori si micsti
-nucleii terminali-pt fb sensitive
-orogiea aparenta-locul intrarii si iesirii nervilor din nevrax
Sunt nrvi-senzitivi
-motori
-micsti
I. N. OLFACTIVI:-senzitivi
-conduc impulsurile declansate de miros
II. N. OPTICI: conduc impulsurile declansate de stimuli luminosi la SC

III N. OCULOMOTORI: 1. -prin ram somatica: pun in acctiune o parte din m

globilor oculari (m. dreptul superior, dreptul inferior, dr. intern, oblicul inferior) si ridica
pleoapa superioara prin ram vegetative-inerveaza m circulari ai irisului si m circulari ai
corpului ciliar.
IV. N. TROHLEARI: sunt n motori ai m oblic superior

V. N. TRIGEMEN: sunt micsti
Au 3 ramuri
-ram oftalmica-senzitiva
-ram maxilara- senzitiva
Ram mandibulara- mixta
Fb sensitive inerveaza tegumentul si m fetei
Fb motorii inervbeaza m masticatori
VI. N. ABDUCENS: n. motori pt m drept extern al gl ocular

VII. N. facial: sunt MICSTI
-asigura- sensibilitatea gustative
-inervatia m mimicii
- secretia gl salivare sublinguale si submaxlare
-secretia gld lacrimale
VIII. N. VESTIBULO-COHLEARI: sunt senzitivi formati din ram:
1. cohleara (acustica)
2. vestibulara-cond imp la urechea interna pt reglarea echilibrului.
IX N. GLOSOFARINGIENI: sunt misct
-asigura-inervatia faringelui, laringelui si a gld paroti
-sensibilitate gustative
X. N VAG. N. micsti
Formati din fb sensitive si motorii care asigura inervatia faringelui,

laringelui si a majoritaii org interne (inima, plamani, etc)
XI. N. ACCESORI: N motori inerveaza m SCM si trapeze

XII. N. HIPOGLOSI; N. motori inerveaza m limbii
CEREBELUL
Siutat in etajul inferior al cutiei craniene, inapoia T C
Alcatuit din 3 parti:-2 laterale:-anterior-paleocerebel- -posterir neocerebel- aceste parti

sunt unite print r-o parte mediana numita vermin
-unite cu arhicecrbelul (lobul floculonodular)
Este legat de TC prin 3 perechi de pedunculi cerebelosi (alcatuiti din fb aferente, eferente –
de proiectie)
Este alcatuit din :1. s. alba se afla la interior si este formata din : fb aferente: prov de la
MS, TC, SC Fb eferente ce au traseu spre MS, TC, SC Fb intracerebeloase care fac
legatura dintre nuclei cerebelosi (fb de asociatie) si comisurale (care leaga cele 2 emisfere
cebeloase
2. s. cenusie:- este prezenta la suprafata, formand scoarta cerebeloasa , care este

alcatuita din 3 straturi celulare: cel mai important este cel mijlociu- al cel Purkinje-
care conecteaza scoarta cerebeloasa cu alte etaje ale nevraxului
3. -la interior formeaza nuclei cerebelosi
Cerebelul este conectat in SERIE pe pp cai ascendente si descendente.
Primeste aferente –sensibilitatea proprioceptiva
Trimite eferente-prin fb de origine a sist extrapiramidal., coordonand activitatea

motoneuronilor spinali
Este informat direc asupra comenzilor corticale si informeaza scoarta asupra executarii lor
Extirparile partiale au aratat ca diversele portiuni ale cereberlului au functii diferite cu atat
mai complexe cu cat au aparut mai nou filogenetic.
ARHICEREBELUL: are legaturi stranse cu ap. Vestibular si contribuie la reglarea

echiluibrului
-extirparea lui determina pierderea echilibrului
PALEOCEREBELUL: este legat in special de sensibilitatea proprioceptiva
-are rol important in reglarea tonusului muscular
- extirparea lui determina exagerarea ROT si tulburari de mers.
NEOCEREBELUL: participa la reglarea miscarilor fine
extirparea lui este urmata de pierderea preciziei miscarilor fine si tulburari de mers
Extirparea totala a cerebalului este compatibila cu supravietuirea, provocand in primele

zile tulburari grave motorii. Ulterior se instaleaza - astazia( imposibilitatea de a sta in
picioare daca nu exista o baza de sustinere larga
-astenia (oboseala musculara rapida)
-atonia( diminuarea tonusului muscular)
Dupa aproximativ o luna tulburarile mentionate dispar progresiv, fiind compensate de

activitate scoartei
Acest lucru dovedeste ca functiile crebelului poot fi preluate de scoarta cerebrala
Nevoia de a elimina.
Definiţia. Eliminarea reprezintă necesitatea organismului de a se debarasa de

substanţele nefolositoare, vătămătoare rezultate din metabolism. Excreţia deşeurilor se
realizează prin mai multe căi:
- Aparatul renal , urină
- Piele, transpiraţie şi perspiraţie
- Ap. Respirator
- Ap. Digestiv – scaun
- Ap. Genital feminin – menstruaţia
În stările patologice apar eliminări pe cale digestivă sub formă de vărsături şi pe cale
respiratorie sub formă de spută.
Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:
- Factori biologici:
 Alimentaţia. Cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate influenţează
satisfacerea nevoii de eliminare.
 O bună hidratare şi o alimentaţie bogată în reziduri: legume, fructe,
cereale – facilitează eliminarea intestinală şi vezicală.
 Mesele luate la ore fixe favorizează ritmul eliminărilor.
 Exerciţiile. Activ. Fizică ameliorează randamentul muscular, fortifică
musculatura abdominală şi pelvină, care au un rol important în
eliminarea intestinală.
 Vârsta. Are rol important în satisfacerea nevoi dacă ţinem cont de
controlul sfincterian. La copii acest control apare la 2-3 ani. La
persoanele vâstnice diminuarea tonusului musculaturii abdominale
poate provoca lipsa de control a eliminării. La bărbaţi hipertrofia
prostatei determină tulburări de micţiune.
 Programul de eliminare intestinală – este un factor ce influnţează
satisfacerea unei nevoi. Momentul ales pentru defecare poate varia de
la un individ la altul
- Factorii psihologici:
 Stressul
 Anxietatea
 Emoţiile puternice. Modifică frecvenţa, cantitatea, calitatea eliminării
urinare şi intestinale.
- Factori sociologici:
 Normele sociale. Fiecare societate îşi stabileşte măsuri de igienă astfel
încât indivizii să respecte salubritatea locurilor publice.
 Educaţia şi cultura.
Independenţa în satisfacerea nevoii

Urina este soluţie apoasă prin care sunt eliminate substanţele rezultate din
metabolism inutile şi toxice pentru organism.
Micţiunea este emisiunea de urină, este un act fiziologic conştient de eliminare.
Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 de ore.
Manifestări de independenţă.
1. Cantitatea urinii variază în funcţie de vârstă.
 La nou-născut 30-300 ml pe 24 ore.
 La copii între 500-1200 ml pe 24 ore.
 La adulţi 1200-1400 ml pe 24 ore.
2. Frecvenţa micţiunilor:
 la nou-născut micţiuni frecvente.
 La copii 4-5 pe zi.
 La adult 5-6.
 La vârstnici 5-8 pe zi.
3. Ritmul micţiunilor:
 2-3 în timpul zilei,
 1-3 în timpul nopţii.
4. Culoarea urinii:
 galben deschis până la galben închis, cu cât urina va fi mai diluată, cu atât va fi mai
deschisă.
 Culoarea se modifică în funcţie de anumite alimente ingerate.
 Culoarea închisă- un regim bogat în carne;
 culoare dechisă – în regimul vegetarian.
 Medicamentele pot să schimbe culoarea urinii.
5. Mirosul urinii.
Urina proaspătă are miros de bullion.
Poate să mai aibă miros amoniacal datorită fermentaţiei alcaline.
6. PH-ul urinii este între 4,5 – 7.
Regimul bogat în carne acidifică urina.
Regimul vegetarian reduce aciditatea urinii.
7. Aspectul urinii: Normal clar transparent, după un timp ea poate deveni tulbure în
mod normal.
8. Densitatea urinii: între 1010 – 1025 la un regim mixt. Se determină imediat după
emisie. Se determină repede pt că prin răcire se schimbă densitatea.
Scaunul. Conţine resturi alimentare supuse procesului de digestive eliminate din

organism prin actul defecaţiei.
Scaunul este alcătuit din:
 reziduri sămase în urma digestiei alimentelor,
 celule deshuamate de pe suprafaţa tubului digestive şi a glandelor
digestive,
 produsele de excreţie a tubului digestiv şi a glandelor anexe.
 Şi mai conţine un nr mare de microbi.
Defecaţie înseamnă eliminarea de fecale prin anus.
- Frecvenţa:
 la adult 1-2 pe zi sau 1 la 2 zile.
 La nou născut 1-2 scaune pe zi sau 3-4 pe zi până în luna a şasea.
- Orarul:
 Ritmic , la aceeaşi oră a zilei, de obicei dimineaţa după trezire.
- Cantitatea
 Zilnic 150-200 gr zilnic.
- Constistenţa
 Păstoasă şi omogenă.
- Forma :
 Cilindrică cu diametrul de 3-5 cm şi lungime variabilă.
- Culoarea:
 la adult – brună.
 Poate să fie modificată în funcţie de alimentaţie.
 Galben deschis – în regimul lactate.
 Brun închis în regimul bogat în carne.
 Negru – alimente preparate din sânge
 Verde – legume
 Culoare caracteristică alimentului ( mure, ciocolată…)
 Se modifică culoarea în funcţie de medicamente.
- Mirosul : este fecaloid şi diferă de la un individ la altul.
La copilul mic în primele două – trei zile după naştere verde-brun închis (meconiu).
La sugari: aspectul şi culoarea se modifică în funcţie de felul alimentaţiei:
- Galben auriu la sugarul alimentat la sân
- În contact cu aerul prin oxidarea bilirubinei devine verzui sau verde.
La sugarul alimentat artificial este galben-deschis.
După introducerea făinii în alimentaţie devine brun (biscuitele cu măr).
Mirosul este uşor acru la sugarul alimentat la sân şi este fad în alimentaţia artificială.
Transpiraţia - fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică pierderea de căldură şi
funcţia de excreţie prin intermediul glandelor sudoripare.
Manifestări de independenţă: reacţia acidă, PH-ul de 5,2 sau uşor alcalină. Cantitatea
minimă pentru a menţine umiditatea pliurilor. Mirosul variază în funcţie de alimentaţie,
climat şi de deprinderile igienice ale individului.
Perspiraţia – pierderi insensibile de apă prin evaporare la nivelul pielii şi prin expiraţie.
Menstra – pierdere temporară sau periodic de sânge prin organelle genitale. Apare la
pubertate, dispare la menopauză şi în timpul sarcinii
- Ritmul . la 28-35 de zile
- Durata de 3-5 zile
- Aspectul: mucus amestecat cu sânge şi detritusuri celulare (resturi din celule). Nu
coagulează.
- Culoarea – roşu negricios la început, apoi roşu deschis.
- Cantitatea : 50-200 grame
- Mirosul dezagreabil
- Evoluţia fără dureri
- Uşoară jenă fiziologică
La nevoia de a bea şi a mânca.

Regimurile dietetice (continuare).
Alimentaţia dietetică înseamnă o contribuţie la tratarea pacientului prin alimentele
ingerate. Regimurile dietetice sunt foarte variate în funcţie de calitatea şi cantitatea
alimentelor ce le compun.
În funcţie de calitatea alimentelor regimurile pot fi:
- Hipocalorice
- Hipercalorice
Regimul hidric.
Indicaţii: în primele zile postoperator, diarei acute şi gastrite acute.
Alimente permise: supe limpezi de legume, ceaiuri neîndulcite sau îndulcite cu zaharină,
zeamă de orez, supe diluate şi degresate din carne, apă fiartă şi răcită.
Regimul hidrozaharat.
Indicaţii. În perioada de debut a hepatitei epidemice, insuficientă renală acută, insuficienşă
hepatică, hepatită acută, colecistită acută, în perioada febrilă a bolilor infecţioase.
Alimente permise: sucuri de fructe îndulcite, ceaiuri îndulcite, zeamă de orez, zeamă de
compot. Se administrează în cantităţi mici şi repetate.
Regimul semilichid.
Indicaţii: colecistită subacută, perioada icterică a hepatitei epidemice (A), ciroză hepatică,
după primele zile ale infarctului miocardic acut.
Alimente permise: supe de făinoase, supe de legume, piureuri de legume, fructe coapte,
făinoase. Mese mici cantitativ şi frecvente.
Regimul lactat.
Indicaţii. În primele 3-5 zile ale fazei dureroase ale ulcerului, in primele zile după hemoragia
digestivă superioară.
Alimente permise: 1-2 l de lapte, poate fi îmbogăţit cu frişcă sau smântână.
Regimul lacto-făinos-vegetarian.
Indicaţii. După puseul acut al ulcerului, după operaţii pe stomac.
Alimente permise: brânză de vaci, ouă moi, lapte, piureuri de legume, smântână, frişcă şi
făinoase.
Regimul hepatic.
Indicaţii. Hepatica cronică, ciroză hepatică decompensată şi neoplasm hepatic.

Alimente permise: brânză de vaci, caş, urdă, iaurt, carne slabă fiartă, pâine albă prăjită,
legume făinoase, supe de făinoase, biscuiţi, fructe coapte, unt 10 grame pe zi, ulei 20- 30
grame pe zi.
Regimul renal.
Indicaţii. Glomerulăonefrită acută difuză, insuficienţă renală.
Alimente permise: salată de crudităţi cu puţin ulei, fructe crude coapte, compot, prăjituri cu
mere, caş, brânză de vaci, urdă, gălbenuş de ou, frişcă, pâine fără sare, supe de legume şi
făinoase.
Regimul cardio-vascular.
Indicaţii. Cardiopatii decompensate, hipertensiuni arteriale, infarct miocardic acut în a doua
săptămână de boală.
Nursing-ul şi fiinţa umană.

Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie.
Definiţia respiraţiei: A respira reprezintă nevoia fiinţei umane de a capta oxigenul din
mediul înconjurător necesar proceselor de oxidare în organism şi de a elimina Dioxidul de
Carbon rezultat din arderile celulare.
Independenţa în satisfacerea nevoii de a respira.
Această independenţă este determinată de menţinerea integrităţii căilor respiratorii şi a
muşchilor respiratori, şi muşchii respiratori să funcţioneze eficient.
Etapele respiraţiei:
1. Ventilaţia.
2. Difuziunea gazelor
3. Etapa circulatorie
4. Etapa tisulară – schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi
Factori care influenţează satisfacerea nevoi de a respira:
Există factori biologici: vârsta, sexul, statura, somnul, alimentaţia şi exerciţiul fizic.
Factorii psihologici: emoţiile, râsul, plânsul
Factorii sociologici: mediul ambiant, climatul, locul de muncă.
Manifestările de independenţă:
1. Frecvenţa respiratorie. Este de 30-50 respiraţii pe minut la nou născut şi 16-18 la
adult.
2. Amplitudinea respiraţiei.
3. Ritmul,
4. Zgomotele respiratorii,
5. Simetria mişcărilor respiratorii.
6. Tusea.
Tipul de respiraţie: la femei este costal superior, iar la bărbat este costal inferior. La
copii şi vărstnici – abdominal.
Dependenţa în satisfacerea nevoi de a respira.
Surse de dificultate care determină nesatisfacerea nevoi de a respira:
1. Surse de ordin fizic: alterarea mucoasei nazale, mucoasei faringiene, mucoasei
bronşice, obstrucţia căilor respiratori.
2. Surse de ordin psihologic: anxietatea, stressul şi situaţia de criză.
3. Surse de ordin sociologic: aerul poluat, aerul umed şi altitudinea înaltă, lipsa
cunoaşterii (de sine, altor persoane şi a mediului ambiant).
Trei probleme de dependenţă:
1. Alterarea vocii. Poate fi cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii
superioare. Apare disfonia (nu poate să vorbească corect), senzaţia de sufocare şi
afonia (imposibilitatea de a vorbi).
2. Dispneea. În general este determinată de boli cardiace, aerul pătrunde greu în
plămâni. Manifestarea de dependenţă sunt: ortopneea, bratipnee sau tahirnee
(ritmul scade sau se accelerează). De asemenea se modifică amplitudinea
respiraţiilor. Poate să apară tusea. Pacientul se cianutizează(se albăstreşte) şi apar
zgomotele respiratorii.
3. Obstrucţia căilor respiratorii. Poate fi produsă de procese inflamatorii la nivelul căilor
respiratorii. Manifestările de dependenţă: secreţii nazale abundente, respiraţie orală,
deformări ale nasului, strănut, tusea şi epistaxis (curge sânge din nas).
Definiţia circulaţiei. Circulaţia este o funcţie prin care se realizează mişcarea
sângelui în interiorul vaselor sangvine, care are ca scop transportul substanţelor
nutritive şi a Oxigenului la ţesuturi. Dar mai are ca scop şi transportul produşilor de

catabolism de la ţesuturi la organele excretoare.
Independenţa în satisfacerea circulaţiei.
Pulsul-definiţie. Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor, care se comprimă pe
un plan osos şi este sincronă cu sistola ventriculară.
Factorii biologici care influenţează pulsul:
1. Vârsta. Frecvenţa pulsului este mai mare la sugari şi la copilul mic decât la adult:
140 la copil, 64-80 la adult.
2. Înălţimea corporală.
3. Somnul (este mai scăzut în timpul somnului)
4. Alimentaţia şi efortul fizic. ( e mai mare la efort fizic)
Factorii psihologici care influenţează pulsul: emoţiile, plânsul şi mânia.
Factorii sociali, datorită concentraţiei de Oxigen în aer.
Tensiunea arterială.
Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arteriali.
Factorii care influenţează tensiunea arterială:
1. Factorii biologici:
- vârsta. Creşte pe măsură ce inaintăm în vârstă.
- Somnul - este mai mică.
- Eforul fizic- creşte.
2. Factorii psihologici:
- emoţiile.
3. Factorii sociologici:
- microclimatul – la frig creşte, la cald scade.
Prima tensiune care se măsoară este sistola.
Valorile (sistola/diastola):
- Val normală la adult: 190/90 sau 110/60
- Valoarea normală la copil: 90-110 / 60-65
Surse de dificultate care determina nesatisfacerea nevoi de a avea o buna
circulatie:
1. de ordin fizic: alterarea muschiului cardiac si a pereţilor arteriali si venosi.
Manifestări de dependenţă: tegumente modificate (reci, palide, cianotice), modificări ale
frecvenţei pulsului (apara tahicardia, brahicardia), modificări de volum a pulsului, pulsul
filiform (puls oscilant).
Nevoia de a bea si a manca.

Definitia. Oricărui organism îi este necesar să ingereze şi să absoarbă alimente de bună
calitate şi în cantitate suficientă pentru a-şi asigura dezvoltarea, întreţinerea ţesuturilor şi
pentru a-şi menţine energia dispensabilă unei bune funcţionări.
Independenţa în satisfacerea nevoii.
Pentru a se menţine sănătoasă fiinţa umană are nevoie de o cantitate adecvată de
alimente conţinând elementele nutritive indispensabile vieţii. Calitatea şi natura alimentelor
nutritive sunt în funcţie de sex, vârstă, greutate, înălţime, activitatea depusă, starea de
sănătate sau de boală.
 Glucidele (hidranţii de carbon). Reprezintă sursa principală energetică a
organismului. La copii aportul de glucide trebuie să fie mărit în bolile febrile, de
nutriţie, afecţiuni depatice şi renale. Necesarul de glucide este de 4-6 grame pe kg
corp pe 24 ore. Proteinele reprezintă o sursă importantă de energie şi constituie
materia primă a fermentaţiilor şi hormonilor. Necesarul este de 4-6 Kg pe corp pe zi.
 Lipidele. Pe lângă rolul lor energetic intră în compoziţia ţesutului nervos şi a stromei
eritrocitare. Sub formă depozitară reprezintă rezervele de energie ale organismului
şi ţesutului de susţinere pentru organele interne. Necesarul e de 1-2 Kg pe corp pe
zi.
 Vitaminele. Sunt necesare menţinerii metabolismului normal al organismului.
Nevoia de vitamine creşte în timpul activităţii celulare exagerate. Necesarul de
vitamine C este de 150 mg, vitamina B – 25 mg, B6 – 6 mg, vitamina K – 20 mg.
 Apa şi sărurile minerale. În apă se petrec toate reacţiile biochimice din organism.
Necesarul zilnic de apă al organismului sănătos este între 2500 – 3000 ml pe zi. El
se acoperă prin lichidele ingerate şi arderea glucidelor şi grăsimilor. Odată cu
nevoile de apă se satisfac şi nevoile de săruri minerale. Satisfacerea de apă şi
săruri minerale trebuie să se facă în mod proporţional, altfel organismul rămâne în
dezichilibru hidromineral.
Factorii care influenţează satisfacerea nevoii.
1. Factorii biologici.
- Vârsta şi dezvoltarea, nevoile alimentare sunt variabile în funcţie de perioada de
creştere şi dezvoltare.
- Activităţi fizice (cu cât activitatea musculară e mai mare cu atât creşte metabolismul
şi implicit aportul alimentelor
- Orarul şi repartizarea meselor ( un program regulat al meselor e recomandat tuturor

indivizilor intervalul între mese este în funcţie de vârstă. )
2. Factorii psihologici:
- emoţiile-influenţează consumul de hrană astfel că unii indivizi îşi pierd apetitul, iar alţii
consumă mai multe alimente.
- anxietatea. Hrănirea este strâns legată de satisfacerea unei nevoi de securitate, de
dragoste şi de bunăstare.
2. Factorii sociologici
- climatul. Iarna indivizii au nevoie de mai multe calorii, iar vara mesele trebuie sa
fie uşoare şi să se consume o cantitate crescută de lichide.
- statutul socio-economic. Deprinderile alimentare bune se formează din fragedă
copilărie. Sărăcia influenţează negativ satisfacerea nevoii.
- Religia. În funcţie de apartenenţa lor religioasă, indivizii au anumite ritualuri
alimentare (postul, nu mănâncă carne de porc, nu beau băuturi alcoolice).
- Cultura. Alimentaţia este strâns legată de tradiţiile şi superstiţiile fiecărei culturi.
Manifestările de independenţă.
 Cavitatea bucală:
- Dentiţie bună
- Proteză dentară adaptată şi în stare bună.
- Mucoasă bucală roz şi umedă.
- Limba roz.
- Gingii roz.
- Aderenţa dinţilor.
 Masticaţia. Trebuie să fie uşoară, eficace, să se realizeze cu gura închisă.
 Reflex de deglutiţie prezent.
 Digestie-lentă şi nestingherită.
 Deprinderi alimentare, programul meselor: 3 mese şi 2 gustări. Zece ore repaos
nocturn.
 Apetit. Poftă de mâncare. Senzaţie agreabilă.
 Foame. Senzaţie dezagreabilă.
 Saţietate. Senzaţie de plenitudine resimţită de individ atunci când nevoia de hrană
este satisfăcută.
 Hidratare. Consum de lichide în funcţie de nevoie.
 Gust şi valoare acordate mâncării: alegerea alimentelor, servirea mesei singur sau
în grup, obiceiuri alimentare şi educaţie.
Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei în satisfacerea nevoii.
 Asistenta calculează necesarul de calorii pe 24 de ore în funcţie de:
1. Activitate.
- În repaos 25 calorii pe kilogram corp pe 24 ore.
- În activitatea uşoară: 35 – 40 de calorii pe Kg corp pe 24 ore.
- Activitate medie: 40-45 calorii pe Kg corp pe 24 ore.
- Activitate intensă: 45-60 calorii pe Kg corp pe 24 ore.
2. Vârstă.
- La copii creşte cu 20-30% .
- La vârstnici scade cu 10-15 %.
 Calculează raţia alimentară tot în funcţie de vârstă şi activitate.
 Asigură echilibrul între principiile nutritive fundamentale.
 Asigură echilibrul între produsele de origine animală şi vegetală. (20 procente între
ele).
 Asigură echilibrul între aciditate şi alcalinitate.
 Calculează nr. De calorii pe Kg corp pe 24 de ore în stări fiziologice. La sportivi, în
sarcină şi alăptare creşte cu 30%.
 Alege alimentele ţinând seama de preferinţele şi nevoile pacientului.
 Înlocuieşte la nevoie un element cu altul conform echivalenţelor cantitative şi
calitative ale diferitelor principii alimentare.

Dependenţa în satisfacerea nevoii.
Când această nevoie nu este satisfăcută survin următoarele probleme de dependenţă:
1. Alimentaţia inadecvată prin deficit
2. Alimentaţia inadecvată prin surplus
3. Dificultate de a se alimenta şi hidrata.
4. Dificultate de a urma dieta.
5. Greţuri sau vărsături.
6. Refuz de a se alimenta şi hidrata.
Surse de dificultate.
a. Surse de ordin fizic.
- Alterarea mucoaselor căilor digestive şi a peristatismului intestinal.

- Alterarea parenchimului hepatic sau a căilor biliare, obstrucţii, tumori şi
ştrangulări. Tubaj naso-gastric.
- Supraincărcare: întoxicaţii alcoolice şi abuz de medicamente.
- Dezechilibre metabolice, endocrine, neurologice şi durerea.
b. Surse de ordin prihologic.
- Tulburări de gândire.
- Anxietate
- Stress
- Situaţii de criză
c. Surse de ordin sociologic:
- Foame
- Malnutriţie
- Lipsa cunoaşterii.
i. Lipsa de cunoştinţe
ii. Insufienta cunoaştere de sine , a celorlalţi şi a mediului înconjurător.
Patul pacientului: - pregătirea şi schimbarea patului
- poziţiile pacientului în pat
- schimbările de poziţie ale pacientului
Pregătirea şi schimbarea patului
Din cauză că pacientul îşi petrece majoritatea timpului de boală şi de convalescenţă în pat,
acesta trebuie să aibă anumite calităţi.
Calităţile patului: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât
cerinţele de confort ale pacientului, cât şi ale personalului de îngrijire: lungime 2 m, lăţime 80-
90 cm, înălţimea de la duşumea până la saltea de 60 cm; să-i permită pacientului să se poate
mişca în voie, să nu-i limiteze mişcările, să poată, la nevoie, să coboare din pat, să poată sta în
poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod pe podea; asistenta să poata efectua tehnicile de
îngrijire, investigaţiile şi tratamentul cât mai comod; uşor de manipulat şi curăţat; confecţionat din
tuburi uşoare din metal (vopsite în alb); aşezat pe rotiţe prevăzute cu cauciucuri, sau pe dispozitiv
de ridicat prevăzut cu rotiţe.
Calităţile somierei (partea principală a patului): trebuie să fie confecţionată din sârmă
inoxidabilă, să fie puternică, elastică, bine întinsă, pentru a nu ceda sub greutatea
pacientului.
Tipuri de paturi
- simplu, cu somieră dintr-o singură bucată
-simplu cu rezemător mobil
-cu somieră mobilă
-ortopedic-cadranul somierei confecţionat din mai multe bucăţi
-universal
-universal pt. tratament ortopedic cu somieră mobilă
-pt. secţiile de traumatologie
-diferite tipuri pt. terapie intensivă, cu apărătoare demontabilă
-închis cu plasă
-pt. sugari şi copii-cu gratii mobile prevăzute cu dispozitive de siguranţă
Accesoriile patului
Salteaua va fi confecţionată din burete, material plastic, care se curaţă şi se dezinfectează

mai uşor; salteaua poate fi din cauciuc sau din material plastic, umplute cu apă sau cu aer,
având avantajul că permit umflarea succesivă a compartimentelor după necesitate (pentru
prevenirea escarelor).
Pernele trebuie să fie în număr de două: una umplută cu iarbă de mare, iar cealaltă din burete,
material plastic sau puf. Dimensiunea lor: 55 cm lăţime, 75 cm lungime.
Pătura confecţionată din lână moale, trebuie să se poată spăla uşor.
Lenjeria este bine să aibă cât mai puţine cusături.

Lenjeria necesară: două cearşafuri, doua feţe de pernă, o aleză sau traversă şi muşama.
Cearşaful dintr-o singură bucată, dimensiunile 2,60 m x 1,50 m ca să se poată fixa bine sub
saltea. Muşamaua confecţionată din cauciuc sau material plastic, cu rol de a proteja salteaua
de diferite dejecţii se foloseşte numai la anumiţi bolnavi; dimensiunea 1,50 m x 1,10 m. Aleza ce
acoperă muşamaua este confecţionată din pânză; va fi de aceeaşi lungime, însă cu 15-20 cm
mai lată decât muşamaua pantru a o acoperi perfect; faţa de pernă, confecţionată din acelaşi
material ca şi restul lenjeriei, se va încheia cu şnur pe partea laterală sau fără şnur, cu
deschizătura suprapusă.
Utilaj auxiliar: sprijinitor de perne, rezemător de picioare, apărătoare laterale, coviltir sau
susţinătorul de învelitoare, mese adaptate la pat, agăţătoarele pentru uşurarea mobilizării
active.
Schimbarea lenjeriei în patul fără bolnav
Materialele necesare: cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una-două pături, două
perne.
Efectuarea: se îndepărtează noptiera de lângă pat, se aşează un scaun cu spătar la capătul

patului. Pe scaun se aşează, în ordinea întrebuinţării, lenjeria curată, pernele, păturile,
împăturite corect. Cearşaful se aşează la mijlocul saltelei, se desface şi se întinde o parte a
cearşafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre capătul opus. Se introduce cearşaful adânc
sub saltea la ambele capete. Se execută colţul: persoana aşezată cu faţa spre capătul
patului: cu mâna de lângă pat prinde partea laterală a cearşafului la o distanţă egală de la colţ,
cu lungimea părţii atârnate şi o ridică în sus pe lânga saltea; partea de cearşaf de sub marginea
inferioară a saltelei se introduce sub saltea; se lasa în jos partea de cearşaf ridicată ; se
introduce sub saltea partea de cearşaf care atârnă sub marginea inferioară a saltelei; celelalte
trei colţuri se fac după aceeaşi procedură. Se introduce apoi sub saltea toată partea laterală a
cearşafului începând de la colţurile saltelei; se întinde bine cearşaful să nu prezinte cute. Dacă
este nevoie se aşează muşamaua (transversal, la mijlocul patului) şi se acoperă cu aleza.
Apoi se aşează cel de-al doilea cearşaf peste care se întinde pătura; marginea cearşafului
dinspre cap se răsfrânge peste pătură. Pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra
degetelor picioarelor pacientei, se va face o cută atât din cearşaf, cât şi din patură, astfel: se
aşează palma mâinii dinspre picioare pe patură, iar cealaltă mână se introduce sub cearşaf,
ridicând cearşaful şi pătura peste palma opusă, formând astfel o cută; se introduce apoi sub
capătul de la picoare al saltelei, atât cearşaful cât şi pătura, apoi se aşează colţurile folosind
procedura descrisa mai sus. Dacă se foloseşte plicul în loc de cearşaf, atunci pătura se
introduce în plic, după ce se îndoaie în lungime. Se aşează pernele introduse în feţele de
pernă curate.
Schimbarea lenjeriei cu bolnavul în pat
În secţiile unde pacientele sunt în imposibilitatea de a se ridica din pat, în primele zile
postoperatorii, asistenta este nevoită de cele mai multe ori să schimbe lenjeria de pat, cu bolnavul
în pat. În acest scop asistenta urmăreşte ca bolnavul să prezinte o stare de bine, confort fizic şi
psihic, şi o stare de igienă permanentă. Aceasta este o ocazie ca asistenta să comunice cu
bolnavul pentru a-i da acestuia posibilitatea să-şi exprime sentimentele, să-şi uşureze starea
sufletească, să câştige încrederea acesteia. Este de asemenea o posibilitate de a-l observa, de a-l
mobiliza, pentru a preveni complicaţiile, de a-i asigura condiţii corespunzătoare de igienă, de
relaxare, de odihnă. Schimbarea lenjeriei patului se face de câte ori este nevoie, de mai multe
ori pe zi, dacă este nevoie, dar în general, aceasta se executa dimineaţa, înainte de curăţenie,
după măsurarea temperaturii, luarea tensiunii, măsurarea pulsului şi toaleta bolnavului.
Bolnavii din cauza stării generale impuse de boală, nu au puterea necesară de a sta în poziţie
şezândă, de aceea tehnica de schimbare a patului cu pacientul în pat, se face întorcându-l în
decubit lateral; schimbarea lenjeriei se face în lungimea patului.
Materiale necesare: aceleaşi ca şi pentru pregătirea patului fără pacient. În plus: paravan, sac de
rufe, eventual lenjerie curată de corp şi material necesar pentru a spăla pacientul, dacă s-a
murdărit.
Lenjeria de pat se aşează pe un scaun în ordinea priorităţii, împăturită în felul următor: pătura
şi cearşaful de sub pătură se împăturesc fiecare în trei sub formă de armonică; aleza se
rulează împreună cu muşamaua în lungime; cearşaful se rulează în lungime.
Se evită curenţii de aer, se asigură intimitatea bolnavului, ferindu-l de priviri indiscrete, se

asigură măsurile privind asepsia.
Se anunţă bolnavul asupra procedeului, se linişteşte şi se asigură că manopera va fi făcută

cu blândeţe, că nu va fi mişcat inutil, că manevrele nu-i vor cauza dureri, solicitându-i-se
cooperarea.
Efectuarea: se face de către două asistente aşezate de o parte şi de cealaltă a patului. Bolnavul
rămâne acoperit până la schimbarea cearşafului de sub pătură. Marginile cearşafului murdar
se desfac de sub saltea de jur împrejur.
Asistenta din partea dreaptă prinde pacientul cu mâna dreaptă în axila dreaptă, îl ridică uşor,
iar mâna stângă o introduce sub umerii acestuia, sprijinindu-i capul sub antebraţ. Apoi cu mâna
dreaptă (retrasă de sub axilă) trage uşor perna spre marginea patului, bolnavul fiind deplasat
uşor în aceeaşi direcţie. Se aşează apoi în dreptul genunchilor bolnavului, introduce mâna
stângă sub genunchii acestuia flectându-i puţin , iar cu mâna dreaptă îi flecteaza uşor gambele pe
coapse. Din această poziţie, se întoarce bolnavul în decubit lateral drept , sprijinindu-l în
regiunea omoplaţilor şi a genunchilor. Bolnavul se menţine acoperit. Asistenta din partea stângă
rulează cearşaful împreună cu muşamaua şi aleza murdară până la spatele bolnavului; sulul de
lenjerie murdară se află în acel moment alături de sulul lenjeriei curate. Pe jumătatea liberă a
patului, se derulează cearşaful curat, muşamaua şi aleza pregătite mai înainte. Se întinde bine
cearşaful curat pe jumătatea liberă a patului şi se aşează o pernă îmbrăcată în faţă de pernă
curată , apoi se aduce pacientul în decubit dorsal cu multă blândeţe, sprijinindu-l în regiunea
omoplaţilor şi sub genunchi.
Pentru a aduce bolnavul în decubit lateral stâng , asistenta din partea stângă procedează la
fel ca şi în cazul întoarcerii în decubit lateral drept: prinde bolnavul de axila stângă, o ridică
uşor, introduce mâna dreaptă sub umerii ei, îi sprijină capul pe antebraţ şi după aceeaşi
procedură, întoarce pacientul în decubit lateral stâng aducându-l dincolo de cele două suluri de
lenjerie. Asistenta rulează mai departe din partea dreaptă, lenjeria murdară o îndepărtează,
introducând-o în sacul de rufe murdare ; apoi derulează lenjeria curată şi o întinde bine , iar
bolnavul este adus în decubit dorsal, sprijinit de cele două asistente. Se efectuează colţurile
după tehnica cunoscută. Pătura de deasupra bolnavului se împătură în trei şi se aşează pe un
scaun; bolnavul rămâne acoperit cu cearşaful folosit până atunci. Peste acesta , asistenta aşează
cearşaful curat împăturit anterior în trei, în formă de armonică, astfel că una din marginile libere
să ajungă sub bărbia pacientului. Colţurile de sus ale cearşafului curat se ţin fie cu mâna, fie de
către bolnav, fie de către o altă persoană. Cele două asistente care sunt de o parte şi de alta a
patului, prind cu o mână colţurile inferioare ale cearşafului murdar şi printr-o mişcare în direcţia
picioarelor bolnavului, îndepărtează cearşaful murdar şi acoperă în acelaşi timp bolnavul cu
cearşaful curat. Se aşează pătura peste cearşaf răsfrângând marginea dinspre cap pe pătură.
Se continuă aranjarea patului, se pliază pătura cu cearşaful deasupra degetelor de la
picioarele bolnavului.
Pacientul poate fi aşezat în poziţie şezând- schimbarea lenjeriei se face în lăţimea patului
Se efctuează tot de către două persoane: una sprijină pacientul, cealaltă rulează lenjeria murdară,
aşează şi derulează cearşaful curat pregătit în prealabil.
Atenţie: după efectuarea fiecărei proceduri, asistenta trebuie să se asigure că pacientul este aşezat
cât mai confortabil.
Uneori aleza tb. schimbată de mai multe ori /zi fără să fie nevoie de schimbarea cearşafului.
Înafară de procedura descrisă mai sus , se mai pot folosi alte două metode pt. schimbarea alezei:
Ridicarea pacientului cu ajutorul umărului este indicată deoarece produce o presiune

intraabdominală nesemnificativă.
2 asistente:
 se aşează de o parte şi de alta a patului, în dreptul bazinului pacientului

 aşează pacientul în poziţie şezând
 as. îşi apleacă coloana, fără gârbovire, lărgesc baza de susţinere prin depărtarea
picioarelor, îşi flectează uşor genunchii
 as. din dr. îşi fixează umărul dr. sub axila dr. a pacientului
 as. din stg. îşi fixează umărul stg. sub axila stg. a pacientului a.î. braţele pacientului să se
odihnească pe spatele as.
 as. îşi introduc cât mai mult antebraţele de la mb. superior care are umărul fixat sub axilă
sub coapsa pacientului
 mâna liberă a asistentelor se sprijină pe suprafaţa patului mai sus de pacient pentru a
asigura un punct de sprijin în plus în momentul ridicării
 la comanda uneia din as. se începe ridicarea pacientului, ridicând treptat col. vertebrală şi
transferând greutatea pe piciorul aflat în partea cefalică a patului
 în momentul aşezării pacientului, as. îşi flectează din nou genunchii , astfel coloana
vertebrală coboară, şi aşează pacientul confortabil
metodă de ridicare când pacientul nu poate să coopereze
 asistentele aşezate de o parte şi de alta a patului, se apleacă spre pacient menţinând

coloana dreaptă, îşi lărgesc baza de susţinere prin depărtarea picioarelor
 Braţele din partea cefalică a patului se aşează în jurul spatelui pacientului, cât mai aproape
de linia bazinului
 Braţele dinspre picioare se introduc sub şezutul pacientului, mâinile asistentelor se unesc
 Pacientul este rugat să-şi încrucişeze braţele pe piept
 La comanda unei din asistente se efectuează ridicarea pacientului, ridicând treptat coloana
vertebrală şi transferând greutatea spre piciorul situat spre partea cefalică
Poziţiile pacientului în pat
În funcţie de starea generală şi de boala sa, bolnavul ocupă în pat o poziţie activă, pasivă sau
forţată.
Poziţia activă – pacientul se mişcă singur, nu are nevoie de ajutor
Poziţia pasivă – pacientul nu poate să-şi schimbe singur poziţia, şi-a pierdut forţa fizică, are
nevoie de ajutorul altei persoane; bolnavi grav, adinamici
Poziţia forţată – pacientul are o postură inadecvată; poziţia poate fi:
1. determinată de afecţiunea de bază (în tetanos, meningită)

2. ca o reacţie de apărare a organismului (în crizele de dureroase de ulcer sau în
colica biliară)
3. ca o măsură profilactică în prevenirea unor complicaţii (prevenirea emboliei în cazul
tromboflebitei)
4. ca măsură terapeutică (folosirea aparatelor de extensie – condiţie esenţială a
tratamentului)
5. alte poziţii forţa
Asistentele trebuie să cunoască poziţiile pe care le iau pacienţii în pat, poziţia în care aceştia trebuie aduşi
cu ocazia unor îngrijiri şi examinări speciale şi manoperele prin care se asigură schimbările de poziţie.
Poziţia Cum se realizează Afecţiunile/situaţiile Observaţii

care o impun
Decubit dorsal Culcat pe spate cu faţa -după puncţie -Previne contractura muşchilor
în sus lombară abdominali
Poziţia Fowler
-fără pernă -unele afecţiuni ale -Este mai confortabilă cu genunchii
coloanei vertebrale îndoiţi-poz. Fowler
-cu o pernă subţire
(suprafaţă tare)
-menţinută timp îndelungat=dureri
-cu 2 perne (poziţie
-anemii post- lombare : se introduce un sul subţire
obişnuită şi comodă)
hemoragice la nivelul coloanei lombare
-unele afecţiuni Zone explorate: capul, gâtul,

cerebrale toracele anterior, plămânii, sânii,
inima, abdomenul, extremităţile,
-pacienţi slăbiţi
zonele de palpare a pulsului.
-adinamici
-operaţi
Semişezând -culcat pe spate -afecţiuni cardiace şi -Menţinerea îndelungată necesită

pulmonare măsuri de prevenire a escarelor
-toracele formează cu
(colaci de cauciuc sub regiunea
linia orizontală un unghi -perioada de
fesieră) şi a altor complicaţii.
de 30-45º convalescenţă
-Este interzisă pacienţilor cu
Se realizează: unele categorii de
operaţii  tulburări de deglutiţie
-cu un nr. mai mare de
 comatoşilor
perne -vârstnici
-cu rezemător mobil -primul ajutor dat

pacienţilor cu
-cu somieră articulată
afecţiuni
Ca pacientul să nu cardiorespiratorii
alunece, se aşează
sub regiunea poplitee o

pernă îndoită sau un
sul din pătură învelit
într-un cearşaf răsucit
la extremităţi şi introdus
sub saltea . Sub tălpi
se pune un sprijinitor.
Şezând În pat: -în stare gravă -În vederea examinării pacientului,

poziţia şezând realizează
-trunchiul formează cu -dispneici, în caz de
expansiunea completă a plămânilor şi
membrele inferioare un pneumonii întinse
permite o mai bună examinare a părţii
unghi drept
-insuficienţă cardiacă superioare a corpului.
-pacientul are coapsele
-în perioada -Pacienţii slăbiţi d.p.d.v.fizics-ar putea
flectate pe bazin şi
acceselor de astmă să nu poată sta în această poziţie ; ei
gambele sunt în
bronşic vor fi aşezaţi în decubit dorsal cu
semiflexie pe coapse
extremitatea cefalică a somierei
-vârstnici
-genunchii sunt astfel ridicată.
ridicaţi -după anumite
-Pacienţii cu insuficienţă cardiacă în
intervenţii chirurgicale
Poziţia se realizează: cursul acceselor de dispnee
(glanda tiroidă)
nocturnă, se aşează de mai multe ori
-prin ridicarea părţii
la marginea patului cu picioarele
cefalice a somierei
atârnate; sub tălpi se aşează un
articulate (cu ajutorul
taburet.
manivelei)
Zone explorate: capul, gâtul,
-cu sprijinitorul de
spatele, toracele posterior, plămânii,
perne
sânii, axila, inima, extremităţile
-sau se vor pune 4-5 superioare.
perne aşezate în trepte
; capul se va sprijini cu
o pernă mică
-sub braţele pacientului

se poate aşeza câte o
pernă ; pt. a împiedica

alunecarea se aşează
sub regiunea poplitee o
pernă îndoită sau un
sul din pătură învelit
într-un cearşaf răsucit
la extremităţi şi introdus
sub saltea . Sub tălpi
se pune un sprijinitor.
În fotoliu: este aşezat

confortabil, bine
îmbrăcat şi acoperit cu
pătură
Decubit lateral Poate fi drept sau stg: -în pleurezii  pt.a împiedica apariţia escarelor
-între genunchi şi maleole se introduc
-culcat pe o parte -meningite
inele de vată
-capul sprijinit pe o -după intervenţii
-sub trohanterul mare, un colac de
singură pernă intratoracice
cauciuc îmbrăcat
-mb. inf. flectate uşor -după intervenţii
 vârstnicii, adinamicii vor fi întorşi la
renale
-sau mb.inf.ce este în intervale regulate de 1-2-3 ore
contact cu suprafaţa -în cazul drenajului pt.prevenirea complicaţiilor
patului întins, iar celălat cavităţii pleurale  dacă pacientul are un mb.inf:
îndoit - paralizat
Se mai impune:
-spatele sprijinit cu o - fracturat
 în cursul
pernă sau un sul sau
efectuării toaletei - dureros
cu rezemătoare
 schimbării
speciale - operat
lenjeriei
 administrării acesta va fi menţinut în cursul
clismelor şi manoperei de întoarcere de către
supozitoarelor asistentă şi aşezat pe un suport
 măsurării pregătit în prealabil.
temperaturii pe Zonele ce pot fi explorate : inima

cale rectală (decubit lateral stg) ; poziţia este
 pt.puncţia ideală, pt. a auzi murmurul cu sonor
lombară redus.
 în cursul
sondajului
duodenal
 drenajului
postural
Poziţie -Decubit dorsa, -pe masa de operaţie  favorizează o bună circulaţie
(declivă) eventual lateral, cu în cazul sincopelor pentru centrii vitali
Trendelenburg capul mai jos decât din cursul anesteziei  în decubit lateral se aşează
restul corpului generale at.când este pericol de aspirare a
secreţiilor
Se realizează prin: -în anemii acute
-ridicarea etremităţii -pt.autotransfuzii

distale a patului
-pt.oprirea
-diferenţa între cele 2 hemoragiilor
extremităţi ale patului membrelor inf.şi
poate varia de la 10 la organelor genitale
60cm feminine după
intervenţii
-sub capul pacientului
ginecologice
se poate pune o pernă
subţire -după rahianestezie
-se protejează capul -pt.a favoriza drenajul

pacientului cu o pernă secreţiilor din căile
aşezată vertical la respiratorii superioare
căpătâiul patului
-pentru evitarea
alunecării de pe masa
de operaţie, pacientul
este fixat în chingi sau
rezemătoare speciale
de umăr
Poziţie proclivă - oblică cu capul mai - pentru extensia

(Trendelenbur sus coloanei cervicale
g inversat) (tratament ortopedic)
Decubit ventral - culcat pe abdomen - în paralizia unor - este poziţia de noapte pt.sugari şi
grupuri musculare; copii mici
- capul într-o parte pe o
hemiplegie
pernă subţire - nu este posibilă fără pernă
- în escare extinse pt.anumite boli cardiace şi pulmonare
- membrele superioare
aşezate la stga şi la - drenarea unor
dr.capului colecţii purulente
- cu faţa palmară pe - inconştienţi

suprafaţa patului
- cu degetele în
extensie
Sub glezne:
- o pernă cilindrică
Sub torace şi abdomen

se pot aşeza perne
subţiri, moi
Poziţie - decubit dorsal - pt.examene - Examinarea se face după golirea

ginecologică - cu genunchii îndoiţi ginecologice şi vezicii urinare şi a rectului
- coapsele obstetricale
- poziţie jenantă şi inconfortabilă
îndepărtate - facilitează
Se poate realiza: introducerea - nu se prelungeşte prea mult
speculului vaginal- examinarea
- în pat
valvelor
- pe masa de - pacienta tb.menţinută bine acoperită
- pt.examinări
examinare
rectale
- pe masa ginecologică
(rectoscopie,
care are sprijinitor tuşeu rectal)

pt.mb.inferioare, iar sub
placa de şezut are o
tăviţă mobilă
Poziţia - pacientul aşezat pe - pt. explorarea zonei - este o poziţie jenantă, inconfortabilă
genupectorală genunchi, aceştia rectale
- pacienţii cu artrită sau alte deformări
fiind uşor îndepărtaţi
articulare nu o vor putea practica
- aplecat înainte
pieptul atinge planul
orizontal (masa de
examinat)
Schimbările de poziţie ale pacientului
Pot fi : active (le execută pacientul singur) şi pasive (pacientul necesită ajutor).
Schimbările pasive se efectuează la pacienţi : adinamici, imobilizaţi, inconştienţi, paralizaţi, cu

aparate gipsate etc.
Principii de respectat:
-sunt necesare 1-2 asistente
-as.tb.să adopte o poziţie potrivită pt. a putea ridica pac.cu mai multă uşurinţă şi cu un efort fizic mai
mic
-prinderea pacientului se face precis şi sigur cu toată mâna , aşezând palma pe suprafaţa corpului
pac.a.î. suprafaţa de contact să fie cât mai mare
-aşezarea as.cât mai aproape de pat (de pac.)cu picioarele depărtate pt.a avea o bază de susţinere cât
mai mare genunchii flectaţi, coloana vertebrală uşor aplecată (ac.poz.asigură protejarea col.vertebrale
a as.prin diminuarea compresiunii asupra discurilor intravertebrale şi asupra corpului vertebrei,
permiţând as.să utilizeze forţa coapsei şi a gambei, impulsionând toată energia ei spre picioare; prin
flectarea genunchilor, automat centrul de greutate coboară, a.î.poziţia este mult mai convenabilă pt.a
efectua mai uşor un efort cu membrele sup.şi inf.).
Cele mai frecvente mişcări pasive prin care se schimbă poziţia bolnavului în pat
sunt:
1. întoarcerea bolnavului din decubit dorsal în decubit lateral şi înapoi.
2. aducerea bolnavului în poziţie şezândă la marginea patului
3. readucerea la loc a bolnavilor care au alunecat jos de pe pernă
1. Întoarcerea bolnavului din decubit dorsal în decubit lateral şi înapoi
Asistenta se aşează la marginea patului spre care va fi întors bolnavul:
- îndoaie braţul bolnavului din partea opusă peste celălalt

- asistenta se aşează cu faţa în dreptul toracelui bolnavului având piciorul dinspre căpătâiul patului
aşezat mai înaintea celuilalt
- îşi flectează uşor genunchii, se apleacă şi prinde cu mâna umărul din partea opusă, iar cu cealaltă
mână prinde şoldul bolnavului
- as.trece greutatea corpului ei dinspre mb.inf.plasat mai în faţă înspre mb.aflat mai în spate şi
întoarce bolnavul spre ea
- în timpul acestei mişcări as.îşi flectează bine genunchii.
Readucerea în decubit dorsal se face de către 2 asistente:
- ambele paciente se aşează de aceeaşi parte a patului în spatele pacientului
- as.aşezată la capul pacientului prinde pac.sub axilă, cea mai apropiată de suprafaţa patului şi-i
sprijină capul pe antebraţ
- cealaltă as.introduce o mână sub bazinul pacientului
- cu mâinile rămase libere ele întorc pacientul
2. Aducerea bolnavului în poziţie şezândă la marginea patului
Există 3metode:
1) As.se aşează la marginea patului cu faţa spre pacient:

- plasează piciorul care se află lângă pat mai în urma celuilalt
- braţul dinspre pat al as.rămâne liber până în mom.ridicării pacientului
- celălalt braţ, as.îl trece peste umărul pac.şi plasează mâna (palma) între omoplaţii acestuia
- pt.a ridica pac.as.îşi basculează greutatea corpului dinspre piciorul aflat în faţă spre piciorul
plasat mai în spate, flectând genunchii în acelaşi timp
- cu braţul liber îşi fixează ca punct de sprijin marginea patului.
Astfel centrul de greutate al as.contrabalansează greutatea pacientului.
2) As.se aşează la marg.patului:

- cu mâna dinspre extremitatea distală a patului prinde regiunea axilară a pacientului, iar cu cealaltă
mână îl îmbrăţişează din spate, sprijinindu-i capul pe antebraţ
- pac.dacă starea îi permite se poate sprijini de braţul as.sau de gâtul acesteia, îmbrăţişând-o
3) pac.în stare gravă= 2 as.
- as.se aşează de o parte şi de alta a patului

- ele încrucişează antebraţele în regiunea dorsală a pacientului, aşezând palmele pe
omoplaţii pacientului
- cu cealaltă mână prind pacientul sub axilă
- la comanda uneia dintre ele ridică pacientul în poziţie şezând, cu o singură mişcare.
3. Ridicarea pacientului pe pernă
Se execută de către 2 pers. aşezate de o parte şi de alta a patului, cu faţa uşor întoarsă spre
capul patului:
- îşi lărgesc baza de susţinere prin depărtarea picioarelor şi plasarea acestora unul în faţa
celuilalt (cel dinspre extremitatea distală a patului fiind plasat mai în spate)
- îndoiesc braţele pacientului peste abdomen
- introduc mâna dinspre capul patului sub omoplaţii pacientului cu palma în sus
- cealaltă mână o introduc sub regiunea fesieră a pacientului, unde mâinile celor două
persoane se unesc
- îşi flectează genunchii
- la comanda uneia dintre ele se ridică pacientul, folosind metoda membrelor inferioare prin
trecerea greutăţii de pe un picior pe altul
- pt.a uşura efortul de ridicare cele 2pers. se pot sprijini cap în cap
Readucerea pacientului pe pernă se poate face şi de către o singură pers. dacă pacientul poate
să se ajute flectându-şi genunchii şi împingând cu picioarele sprijinite pe suprafaţa patului
Important:
 pt.uşurarea mişcării pac.este importantă balansarea corpului as.de pe un picior spre

celălalt în direcţia mobilizării pacientului (transferând greutatea prin împingere)
 explicăm întotd.pac.clar ce se face cu el şi ce colaborare aşteptăm de la el
 urmărim atent pacientul în tot timpul manoperei, asigurându-ne că se află în poziţie
confortabilă
Mobilizarea pacientului
Scop
- mişcarea pacientului pt.a preveni complicaţiile ce pot apărea din cauza imobilizării
- recâştigarea independenţei
Obiective
- normalizarea tonusului muscular

- menţinerea mobilităţii articulare
- asigurarea stării de bine şi de independenţă a pacientului
- stimularea metabolismului
- favorizarea eliminărilor de urină şi fecale (la baie, nu în pat)
- stimularea circulaţiei sanguine pentru profilaxia trombozelor, pneumoniilor, escarelor,
contracturilor.
Principii de respectat
Mobilizarea se face în funcţie de:
 natura bolii
 starea generală
 tipul de reactivitate a pacientului
 perioada de exerciţii pasive şi active pt.refacerea condiţiei musculare şi anvergura de
mişcare tb.începută încet, mărindu-se treptat, în funcţie de răspunsul fiziologic al
pacientului (creşterea frecvenţei pulsului, semne de slăbiciune musculară, diaforeză)
 exerciţiile se fac înainte de mese
 pacientul tb.învăţat să intercaleze ex.de mişcare cu ex.de respiraţie
 momentul în care se încep mobilizarea şi scularea din pat, precum şi ritmul vor fi
hotărâte de medic
În funcţie de tipul de mişcare impus se pregătesc halat , papuci, fotoliu, cârje.
Se inform.pacientul despre procedeu, scop etc.
Se măs.pulsul, TA, se observă starea pacientului, expresia feţei (coloraţia tegumentelor,

respiraţia).
Se poate determina gradul de flexie a articulaţiei cu goniometrul.

Mobilizarea bolnavului începe cu mişcări active şi pasive: mişcarea capului, degetelor, mâinii,
gleznelor, mişcarea şi schimbarea de poziţie a membrelor superioare şi inferioare, păstrând poziţia de
decubit.
Urmează :
-aşezarea în poz.şezând, în mod pasiv la început

-aşezarea în poz.şezând – în mod activ, de mai multe ori /zi - crescându-se nr.de min.
-aşezarea în poziţie şezând la marginea patului, fotoliu în mod pasiv, apoi activ
-aşezarea pacientului în poziţie ortostatică şi primii paşi
Mobilizarea bolnavului în poziţie şezândă la marginea patului
1. - Asistenta se aşează la marginea patului cu picioarele depărtate şi cu genunchii flectaţi
-introduce o mână la spatele pacientului sub omoplat, iar cealaltă mână sub regiunea poplitee
-Bolnavul se poate ajuta, fie sprijinindu-se de marginea patului, fie îmbrăţişând gâtul asistentei
-odată cu ridicarea pacientului în poziţie şezând, asistenta va roti picioarele bolnavului într-un unghi de
90° urmărind poziţia coloanei vertebrale a acestuia
2. În cazul pacienţilor care nu se pot sprijini sau prinde cu mâinile:
-asistenta aşează braţele pacientului peste abdomen
-mb.inf.dinspre asistentă îl trece peste celălalt din partea opusă
-as. aşează o mână sub omoplatul pacientului cu dosul palmei, iar cealaltă sub genunchii acestuia
-ridică pacientul în poziţie şezând, rotindu-i în acelaşi timp picioarele într-un unghi de 90° urmărind
poziţia coloanei vertebrale a acestuia
Bolnavul nu trebuie menţinut mult timp în această poziţie; prima aşezare pe marginea patului să fie
numai câteva minute. Dacă el devine palid sau cianotic sau se plânge că are ameţeli va fi imediat
aşezat înapoi în pat, controlându-i-se pulsul. Durata şederii la marginea patului în ziua următoare se
poate prelungi cu câteva minute.
Aşezarea în fotoliu
-asistenta aşează fotoliul cu marginea laterală lipită de marginea patului

-pune un pled pe fotoliu
-îmbracă pacientul cu halat şi ciorapi
-aduce pacientul în poziţie şezând la marginea patului
-se aşează în faţa pacientului şi introduce mâinile sub axilele acestuia
-pacientul se sprijină cu mâinile pe braţele sau umerii asistentei
-asistenta ridică pacientul în picioare şi, întorcându-l cu spatele către fotoliu, îl aşează încet în fotoliu
-îl acoperă cu pledul
-sub picioare se poate aşeza un scăunel
Când aşezarea în fotoliu se face de către 2 asistente, acestea se aşează de o parte şi de alta a
pacientului care stă în poziţie şezând la marginea patului, introduc mâna de lângă pacient sub axila
acestuia şi-l ridică în picioare, apoi, rotindu-l îl aşează în fotoliu şi-l acoperă
Ridicarea în poziţie ortostatică
1. După ce pacientul este aşezat în poziţie şezând, pe marginea patului, asistenta de lângă
pacient stă cu spatele la pat, sprijină pacientul de sub ambele axile şi-l ridică.
Se poate menţine , la prima ridicare , câteva minute.
2. -as. se aşează în faţa pacient.care stă în poziţie şezând la marginea patului
-fixează cu genunchii ei genunchii pacientului, iar cu mâinile îl ţine de sub axile
-pacientul se prinde de umerii asistentei sau de gâtul acesteia
- prin împingere în genunchii pacientului, centrul de greutate al asistentei coboară, crescănd

astfel forţa de ridicare a pacientului
Transportul pacienţilor
Printr-un transport efectuat în condiţii bune, cu mult menajament şi atenţie faţă de pacient,
ţinând cont de afecţiunea de care suferă acesta, se evită agravarea durerilor şi apariţia altor
complicaţii, cum ar fi: înrăutăţirea stării, producerea unui şoc traumatic, transformarea unei
fracturi închise într-una deschisă, provocarea de hemoragii etc.
Transportul poate fi necesar în următoarele situaţii:

- evacuarea traumatizaţilor de la locul accidentului
- transportul de la un spital la altul, de la domiciliu la spital sau la domiciliu după externare etc.
- transportul de la o secţie la alta; la servicii de diagnostic şi tratament; la sala de
operaţii şi de la sala de operaţii; dintr-un salon în altul; dintr-un pat în altul etc.
categorii de pacienţi care trebuie transportaţi
- accidentaţii, în stare de şoc, cu leziuni ale membrelor inferioare

- inconştienţi, somnolenţi, obnubilaţi
- astenici, adinamici, cu tulburări de echilibru
- febrili, operaţi
- cu insuficienţă cardiopulmonară gravă
- psihici
mijloacele de transport
În funcţie de gravitatea afecţiunii, de scopul transportului, de distanţă, transportul se face

cu:
- brancarda (targa)
- cărucior
- fotoliu şi pat rulant
- cu mijloace improvizate în caz de urgenţă
- cu vehicule speciale: autosalvări, avioane sanitare (aviasan)
pregătiri
Transportul cu targa
 Pregătirea tărgii
- targa se acoperă cu o pătură şi cu un cearşaf; la nevoie se acoperă cu muşama şi
aleză; pernă subţire
 Pregătirea pacientului
- se informează atât pacientul cât şi aparţinătorii asupra scopului transportului şi locului
unde va fi transportat
- se explică procedeul aşezării pe targă şi eventual se instruieşte pacientul cum
poate colabora
- în cazul în care pacientul are instalate o perluzie, sonde, drenuri etc. se vor lua măsuri
de siguranţă: sprijinirea- eventual pe un suport - a aparatului de perfuzie; fixarea sau
pensarea sondelor etc. în funcţie de durata şi condiţiile de transport
Nu se pensează drenul toracic la pacienţii ventilaţi
- în caz de vărsături – tăviţă renală
- se pregăteşte documentaţia pacientului
aşezarea pacientului pe targă
- pacientul va fi aşezat cu privirea în direcţia mersului (trebuie să vadă unde merge)
- la urcatul scărilor, brancardierul din urmă va ridica targa până la nivelul orizontal; dacă
panta este prea accentuată, se poate duce pacientul, la urcuş, cu capul înainte.
De asemenea, când pacientul trebuie supravegheat tot timpul, este mai bine ca acesta să
fie dus cu capul înainte, pentru ca, stând faţă în faţă cu brancardierul, să poată fi supravegheat.
- în principiu, pacientul va fi prins de partea sănătoasă

Execuţia:
- -targa este ţinută la cele două extremităţi de către doi bran cardieri, doar de câte un
singur mâner astfel încât targa să atârne de-a lungul marginii patului
- aşezarea pacientului pe targă necesită trei persoane: acestea se vor aşeza de-a lungul
patului de partea tărgii atârnate
- îşi introduc mâinile, cu palma şi degetele întinse, sub pacient
- prima: susţine capul şi toracele, sprijinind ceafa pacientului pe antebraţ
- a doua: sprijină pacientul în regiunea lombară şi sub şezut
- a treia: susţine membrele inferioare
Prima persoană comandă mişcările:
1) ridică deodată pacientul
2) după ce acesta a fost ridicat, face un pas înapoi
3) brancardierii ridică şi cealaltă margine a tărgii, aducând-o în poziţie orizontală sub
pacient
4) se aşază pacientul pe targă, se acoperă
Descărcarea se face după aceeaşi metodă, dar cu mişcările inverse.
Poziţiile pacientului pe targă în funcţie de afecţiune
 în decubit dorsal:
- pacienţii cu traumatisme abdominale, cu genunchi flectaţi

- accidentaţii constienţi, suspecţi de fractură a coloanei vertebrale sau a bazinului: se
asigură suprafaţa rigidă
- leziuni ale membrelor inferioare: sub membrul lezat, se aşază o pernă
- leziuni ale membrelor superioare: membrul superior lezat se aşază peste toracele
pacientului; eventual se fixează cu o eşarfă
- accidentaţii în stare de şoc cu hemoragie: cu membrele inferioare ridicate
 în poziţie şezând
- pacienţii cu traumatisme craniene, constienţi şi fără semne de şoc: menţinuţi cu ajutorul
pernelor
- leziuni ale gâtului: capul va fi flectat, a.î.regiunea mentoniană să atingă toracele
 în poziţie semişezând:
- accidentaţii toraco-pulmonar
- pacienţii cu insuficienţă cardiorespiratorie
- accidentaţii cu leziuni abdominale (poziţia Fowler), cu genunchii flectaţi
 în decubit lateral
- pacienţii în stare de comă
 în decubit ventral:
- pacienţii cu leziuni ale feţei (craniofaciale): sub fruntea lor se aşază un sul
improvizat din cearşafuri, sau antebraţul flectat al traumatizatului
- cu leziuni ale spatelui sau regiunii fesiere
 în decubit semiventral
- pacienţii inconştienţi, iar în caz de tulburări de deglutiţie sau hipersecreţie salivară,
în poziţie Trendelenburg, pentru a preveni acumularea şi aspirarea secreţiilor
 în poziţia Trendelenburg, cu înclinare maximă de 10-15°:
- accidentaţii în stare de şoc
- în colaps periferic, pentru a asigura un aport mai mare de sânge în organele
vitale
 în poziţie Trendelenburg inversat, cu înclinare de maximum 10-15º:
- accidentaţii cu fracturi ale bazei craniului
Bolnavii psihici agitaţi se calmează medicamentos şi se transportă imobilizaţi.
De reţinut:
 în leziuni ale coloanei vertebrale, pacienţii vor fi transportaţi pe o suprafaţă dură; se

recomandă ca pacienţii să fie transportaţi în poziţia în care au fost găsiţi
 în cazuri cu totul excepţionale, când este imposibil să se asigure o targă tare, chiar
improvizată (uşă, scândură lată), transportul este admis pe patură, culcat cu faţa în jos,
cu excepţia celor suspecţi de fractură a coloanei cervicale.
TRANSPORTUL CU CĂRUCIORUL
Cărucioarele utilizate pentru transportul pacientului au în general înălţimea meselor de

operaţie, pentru a se putea transporta uşor pacientul de pe cărucior pe masă şi invers.
Aşezarea pe cărucior
- căruciorul se aşază cu partea cefalică perpendicular pe capătul distal al patului (la
picioarele patului)
- roţile căruciorului trebuie blocate
Pentru ridicarea pacientului, este nevoie de trei persoane care execută tehnica în
următorii timpi:
- cele trei persoane se aşază lângă marginea patului; fiecare îşi plasează piciorul dinspre
targă mai în faţă
- toate trei îşi flectează genunchii introducând braţele sub pacient:

- prima, sub ceafă şi umeri
- a doua, sub regiunea lombară şi şezut
- a treia, sub coapse şi gambe
- apoi, cele trei persoane întorc pacientul înspre ele, îl apropie cât mai mult ca să-l
poată strânge
- îşi îndreaptă corpul, făcând un pas înapoi (cu piciorul aflat în faţă) şi se îndreaptă spre
targă
- lângă cărucior îşi flexează uşor genunchii şi aşază pacientul pe cărucior, întind braţele
ca pacientul să fie aşezat în decubit dorsal
- cele trei persoane îşi retrag braţele

IMPORTANT:
Ridicând pacientul, persoanele trebuie sa-l ţină strâns către ele şi să-şi folosească cât
mai mult forţa membrelor inferioare pentru a-şi proteja propria lor coloană vertebrală.
OBSERVAŢII:
 Transportul cu patul rulant este forma ideală de transport; la

cele patru picioare, paturile sunt prevăzute cu roţi sau pot fi racordate la un dispozitiv cu
roţi, oricare pat poate deveni astfel rulant.
 Prin utilizarea acestui sistem de transport, pacientul nu trebuie
transpus mereu din pat în cărucior, de aici pe masa de operaţie sau la alte examinări, ci
va fi transportat direct cu patul. Patul cu dispozitiv rulant aşteaptă pacientul chiar la
serviciul de primire. Această metodă nu poate fi aplicată la toate spitalele, căci ea necesită
o dimensionare corespunzătoare a coridoarelor, uşilor, să nu existe praguri, iar deplasarea
între etaje să se poată face cu ascensorul.
TRANSPORTUL ÎN AFARA SPITALULUI
Pregătirea pacientului
- pacientul va fi pregătit din timp pentru transport

- i se comunică mijlocul de transport
- va fi îmbrăcat în mod corespunzător anotimpului, duratei drumului şi mijloacelor de
transport
- i se oferă bazinetul şi urinarul în vederea evacuării scaunului şi urinei
- i se asigură maximum de confort, poziţia pacientului va fi cât mai comodă
- pacientul transportat la alte servicii sau instituţii sanitare va fi însoţit de asistentă, cu
documentaţia necesară
- asistenta trebuie să fie înzestrată cu tot ceea ce i-ar trebui pe drum în acordarea primului
ajutor. Ea supraveghează pacientul îndeaproape, pe tot timpul transportului
- predarea pacientului se face de către asistentă la medicul de gardă al instituţiei unde a fost
transportat
- Pentru liniştea pacientului, este bine ca ea să rămână lângă pacient până va fi amplasat în
patul lui.
Important
Mijlocul de transport va fi dezinfectat după transportul pacienţilor infecţioşi.
PĂRŢILE CORPULUI
Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.
Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare neurocraniului sau cutiei

craniene
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi

- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale
gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul lor se
găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma. Cavitatea
abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este închisă inferior de diafragma
pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, fascii,
vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi
lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui
conţine glanda mamară.
Membrele
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a

membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă a membrelor
inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia

viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului locomotor, a căror masă
reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
Organismul ca un tot unitar

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit
din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca
sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre
structură şi funcţie.
Organele (= viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi structura lor.
Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strâsnă corelaţie.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principaă comună, deşi structura lor
morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de

susţinere a corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul
nervos.
Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare, autoorganizare şi

autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau feedback, datorită ei
realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul nervos şi

sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie mecanismele de recepţie,
transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul către efectorii din ţesuturi şi organe.
Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Una
din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie

- organe ale vieţii vegetative
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de legături cu
mediul. Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având ca

funcţie esenţială locomoţia
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul
înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne
Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau viscere. Din
această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a substanţelor

nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei

- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor rezultaţi din
metabolism – aparatul excretor sau urinar
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin hormoni,
produşi de secreţie a glandelor endocrine.
Axe, planuri, poziţii segmentare
Omul – corpul omenesc, se studiază în poziţia anatomică: în ortastatism, cu privirea

orizontală şi palmele orientate anterior (în supinaţie).
Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se întretaie în unghi drept şi care corespund
celor trei dimensiuni ale spaţiului
- axul longitudinal sau al lungimii

- axul sagital sau al grosimii
- axul lateral sau al lăţimii
Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal)
Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal)
Axul lateral are doi poli: drept şi stâng.
Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan
1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide corpul omenesc
în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă.
Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte corpul în două
porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal. Împarte corpul în
două porţiuni: superioară şi inferioară.
POZIŢIILE sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al corpului
uman, în raport cu planurile menţionate mai sus.
- median
- medial-lateral (intern-extern), radial-ulnar, tibial-fibular
- superior –inferior
- cranial-caudal
- proximal-distal
- interior-exterior – la cavităţi
- profund-superficial
- anterior (ventral)
- posterior (dorsal)
- mână – faţă palmară şi faţă dorsală
- picior – faţă dorsală şi faţă plantară
Mişcări
- flexiuni – extensiune – ax transversal

- rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
- abducţie – adducţie – ax A-P
- circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire
- pronaţie – supinaţie
SCHELETUL CORPULUI UMAN
• SCHELETUL CAPULUI
Este format din 22 de oase si este împartit în: neurocraniu, format din 8 oase (frontal, parietale,
temporale, occipital, etmoid si sfenoid), si viscerocraniu, format din 14 oase, 2 nepereche
(vomerul si mandibula) si 6 pereche (maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornete
nazale inferioare).
2. SCHELETUL TRUNCHIULUI
este format din coloana vertebrala, stern, coaste si bazin (datorita legaturilor structurale si
functionale cu membrele inferioare, bazinul îl veti studia o data cu acestea).
a. Coloana vertebrala are un triplu rol: ax de sustinere al scheletului, protectia maduvei spinarii,
participant la miscarile capului si ale trunchiului.
Este alcatuita din 33-34 vertebre articulate prin discurile intervertebrale: 7 cervicale C1-atlas, C2
-axis, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale si 4-5 coccigiene
O vertebra tip este formata din corp vertebral, situat anterior, si arc vertebral, situat posterior.
Arcul se leaga de corp prin doi pediculi vertebrali care, prin suprapunere, delimiteaza orificiile
intervertebrale prin care ies nervii spinali. Corpul unei vertebre se articuleaza cu corpul altei
vertebre prin discul intervertebral. Arcul vertebral prezinta doua tipuri de apofize:
• Musculare (pe care se prind muschii): apofiza spinoasa (în pozitie mediana) si apofize
transverse (situate lateral).
• Articulare (articuleaza vertebrele între ele): doua superioare si doua inferioare.
Totalitatea orificiilor vertebrale suprapuse formeaza canalul vertebral, care adaposteste maduva
spinarii.
Structura vertebrelor difera în functie de regiune si de rolul îndeplinit.
Coloana prezinta atât în pla sagital cât si frontal curburi fiziologice – cervicala, toracica, lombara
si sacrala – al caror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei masini. Cele
din plan sagital se numesc lordoze (cervicala si lombara) si cifoze (toracica si sacrala). Cele din
plan frontal se numesc scolioze (au convexitatea la stânga sau la dreapta).
Coloana vertebrala

Stern Coasta
b. Sternul este un os lat, situat anterior, pe linia mediana a toracelui. Este format din manubriu
sternal, corp si apendice xifoid (cartlaginos).
Se articuleaza în partea superioara cu claviculele, iar în partile laterale cu coastele.

c. Coastele , în numar de 12 perechi, sunt oase late, formate dintr-un arc osos si o portiune
cartilaginoasa. Prezinta un cap, câte doua fete articulare, un gât si un corp
Cele 12 perechi de coaste se împart în trei categorii :
- adevarate – primele 7 perechi, care se articuleaza direct cu sternul prin cartilaje costale proprii;
- false – urmatoarele 3 perechi, care se articuleaza cu sternul indirect, prin intermediul arcurilor
cartilaginoase formate din unirea cartilajelor celor 3 perechi;
- flotante – ultimele 2 perechi de coaste false, care nu se articuleaza cu sternul.
Sternul, împreuna cu coastele si cu portiunea toracica a coloanei vertebrale, formeaza cutia

toracica. Aceasta adaposteste viscerele toracice si are rol important în respiratie.
SCHELETUL MEMBRELOR
• Scheletul membrelor superioare este format din doua parti: centura scapulara si scheletul
membrului propriu - zis.
- Centura scapulara este formata din clavicule si omoplati (scapule) si leaga oasele
membrelor superioare de scheletul trunchiului. Este o centura incompleta, având doar o singura
articulatie cu scheletul axial, la nivelul sternului. De ea se prind muschii ce actioneza membrele
superioare.
- Scheletul membrului superior este format din trei regiuni: scheletul bratului ( humerus) ,
scheletul antebratului (radius si cubitus sau ulna) si scheletul mâinii (carpiene, metacarpiene
si falange).
b. Scheletul membrelor inferioare este format din doua parti: centura pelviana si scheletul
membrului propriu -zis.
- Centura pelvian a leaga scheletul membrului inferior de cel al trunchiului. Este formata din
doua oase coxale , care se articuleaza anterior (între ele) formând simfiza pubiana , si posterior
(cu osul sacrum ), formând bazinul. Este o structura adaptata perfect pentru sustinere, protectie
si locomotie.
Oasele coxale sunt oase late, provenite din sudarea altor trei oase: ilium, ischium si pubis. Ele
se articuleaza cu osul sacrum si formeaza bazinul, împartit în 2 zone: bazinul mare si bazinul
mic.
- Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din trei regiuni: scheletul coapsei
(femur), scheletul gambei (tibia si peroneul sau fibula) si scheletul piciorului (tarsiene ,
metatarsiene si falange).

Tibia si peroneul si scheletul piciorului
Femur
Humerus
Radius si ulna
Scapula
Scheletul mainii
Clavicula
Pelvis
SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Organele S.N.C. sunt:

- Măduva spinării
- Trunchiul cerebral
- Cerebelul
- Diencefalul
- Emisferele cerebrale
Acestea sunt invelite în sistemul meningeal.
 Măduva spinării
Este adăpostită în canalul vertebral. Se intinde de la vertebra C1 până la nivelul vertebrei L2 de
unde se continuă cu o formaţiune numită FILLUM TERMINALE până la nivelul vertebrei a doua
cociggiană.
C1
L2
Coada de cal
CC2
Nervii lombari, sacrali li Fillum terminale formează coada de cal.

Măduva spinării are forma unui cilindru turtit anteroposterior.
Pe faţa anterioară se găseşte fisura mediană anterioară.
În partea posterioară se găseşte şanţul median posterior
ANT.
MOTOR
Coarne
Cordoane
SENZITIV
POST.
Pe secţiunea tranversală:
1. La interior se găseşte substanţa cenuşie (haşurată) sub forma literei H sau fluture.
Este alcătuită din :
 două coarne anterioare
 două coarne posterioare
 două coarne laterale (sunt mai pronunţate în regiunea toracică şi
lombară)
2. La exterior se găseşte substanţa albă ce înconjoară pe cea cenuşie şi este
organizată în cordoane: anterior, lateral şi posterior
Substanţa cenuşie este formată din corpii neuronali.

În coarnele anterioare se găsesc neuroni somato-motori.
Jumătatea inferioară a coarnelor conţin neuroni viscero-motori.

Jumătatea posterioară a coarnelor conţin neuroni viscero-senzitivi.
Substanţa albă este alcătuită din fibrele mielinice, neuronale.
Fibrele nervoase gliale.
ȚESUT CONJUNCTIV
Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate, între care se află fibre şi substanţă
fundamentală. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: moi, semidure, dure şi
fluide.
1. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii:

-leagă între ele diferite părţi ale organelor,
-hrănesc alte ţesuturi, oferă protecţie mecanică,
-depozitează grăsimi,
-produc elementele figurate ale sângelui,
- au rol în imunitate
Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii:
 în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale; conţine nervi si multe
vase, hrănind şi însoţind alte ţesuturi, cum ar fi cel epitelial.
 ţesutul fibros, datorită numeroaselor fibre de colagen, are o rezistenţă mecanică
deosebită.
 ţesutul elastic posedă multe fibre elastice.
 ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă.
 ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care, prin nenumărate diviziuni,
produc elementele figurate ale sângelui.
2. Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. Acestea nu au vase de sânge.

 ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor, peretele
laringelui şi traheei şi cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios şi elasticitate
redusă. Conţine fibre puţine şi foarte fine.
 ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. Este prezent în pavilionul urechii
 ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă
deosebita. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii.
3. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu

saruri minerale. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri:
 în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică, în jurul unor canale microscopice

prevăzute cu vase şi nervi. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la
periferia oaselor late şi scurte.
 în ţesutul osos spongios se întretaie, lăsând între ele nişte spaţii, de unde vine aspectul
spongios (buretos). Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor
late şi scurte.
4. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele, în care plasma ar constitui substanţa
fundamentală, iar elementele figurate - celulele.
Tesutul conjunctiv, dupa cum spune si numele, face legatura dintre diferitele organe,
precum si dintre componentele directa cu mediul extern sau cu acestora. Acest tip de tesut nu
vine insa in legatura lumenul vaselor.
Este alcatuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive si substanta fundamentala.
Celulele conjunctive provin din celulele mezoblastice embrionare. Majoritatea au forma

stelata sau fusiforma si prezinta prelungiri care le pun in legatura unele cu celelalte. Ele sunt
caracteristice fiecarui tesut conjunctiv.
Fibrele conjunctive sunt de natura proteica. In functie de aceasta proteina, ele pot fi: de
colagen, elastice si de reticulina.
Fibrele de colagen se gasesc in toate tesuturile conjunctive, cu deosebire in alcatuirea

ligamentelor si tendoanelor. Ele sunt foarte rezistente pentru ca contin colagen; acesta da
gelatina prin fierbere.
Colagenul se reinoieste incet, dar cu varsta, fibrele se inmultesc si se impregneaza cu

substante minerale si organice (colesterol), proces numit sclerozare.
Fibrele elastice contin elastina, o proteina elastica. Fibrele elastice au o compozitie

asemanatoare cu colagenul; prin fierbere elastina nu da gelatina. Ele sunt mai subtiri decat
fibrele conjunctive si mai ramificate.
Fibrele de reticulina se gasesc in organele limfopoietice si hematoformatoare: splina, ficat,

maduva rosie, ganglionii limfatici. Ele contin reticulina, substanta asemanatoare colagenului.
Tesutul conjunctiv contine apoximativ 1/3 din cantitatea totala de apa a corpului omenesc.
Substanta fundamentala este produsul celulelor si are rolul de a le separa. Ea contine in

proportii diferite substante minerale, organice (mai ales proteine) si apa; in functie de acestea
substanta fundamentala poate fi: fluida, moale, consistenta, dura.
In functie de consistenta substantei fundamentale, tesuturile conjunctive se clasifica in:

moi, semi-dure si dure.
Rolul tesutului conjunctiv:
-leaga diferite tesuturi si organe, asigurand unitatea organismului;
-au rol trofic datorita rezervelor de grasimi din celulele adipoase, dar si datorita participarii
la metabolismul diferitelor substante;
-asigura rezistenta sistemului locomotor;
-protejeaza diferite organe (rinichi, muschi, creier etc.);
-au rol de aparare (prin fagocitoza), distrugand atat microbii, cat si celule moarte din
tesuturile in care se gasesc;
-au rol in regenerarea elementelor figurante.
Tesuturile conjunctive moi
Tesutul lax
Celulele au forma stelata. Celulele, fibrele si substanta fundamentala se afla in proportii

aproximativ egale. Prezinta celule mobile (leucocite si limfocite). Celule fixe sunt: fibrocitul si
histiocitul, care are rol in distrugerea substantelor electronegative.
Este cel mai raspandit tesut conjunctiv. El umple spatiile dintre organe si leaga fibrele
musculare.
Are rol de sustinere, legatura, trofic, aparare si hranire.
Tesutul reticulat
Are celule cu prelungiri ramificate. Prezinta numeroase fibre de reticulina care sunt dispuse
sub forma de retea. In ochiurile retelei se afla multa substanta fundamentala.
Se gaseste in organele hematoformatoare si limfopoietice: spilna, ficat, maduva rosie,

ganglionii limfatici.
Are rol de aparare (fagocitoza).
Tesutul adipos
Prezinta numeroase celule adipoase, care au nucleul inpins spre periferie si prezinta o
picatura mare de grasime.
Se afla in jurul organelor viscerale, hipoderm si mezenter (pliu al peritoneului care fixeaza
organele abdominale (digestive) de peretele posterior al cavitatii abdominale).
Au rol de izolant termic si antisoc.
Tesutul fibros
Celulele si substanta sunt putine. Prezinta multe fibre de colagen si elastice dispuse
paralel.
Se afla in ligamente, tendoane, fasciile musculare, duramater, cavitatile unor organe,

apronevroze.
Au rol de protectie in locurile de frecare, tractiune si presiune.
Tesutul elastic
Celulele si substanta se fla in cantitati mici. Predomina fibrele elastice.
Se afla in tunica medie a venelor si arterelor, plamani si corzi vocale.
Tesuturile conjunctive semi-dure
Substanta fundamentala contine o proteina numita condrina, care ii da aspectul de cartilaj,

si multe saruri minerale, mai ales cele de Na (95%).
Contin fibre de colagen si elastice.
Celule conjunctive sunt reprezentate de condroblaste (celulele tinere), din care vor lua
nastere condrocitele (celulele mature, adulte), care se afla in niste cavitati numite condroplaste.
Celulele sunt protejate in partea superioara de mai multe straturi de celule ce formeaza
pericondrul.
Nu sunt vascularizate.
Tesutul cartilaginos hialin
Predomina substanta fundamentala.
Se afal in inele cartilaginoale traheale, in scheletul embrionului, cartilaje costale si

laringiene, legaturile cartilaginoase dintre oase.
Tesutul cartilaginos elastic

Predomina fibrele elastice.
Se gaseste in epiglota, pavilionul urechii si conductul auditiv extern.
Tesutul cartilaginos fibros
Predomina fibrele de colagen.
Se gaseste in inele intervertebrale, simfiza pubiana, legaturile dintre tendoane si oase,

meniscurile articulare.
Tesuturile conjunctive dure (oase)
Substanta fundamentala este structura in lamele osoase formate dintr-o proteina (oseina)
si impregnate cu saruri fosfocalcice.
Au numai fibre de colagen.
Celule sunt reprezentate de osteoblaste (celulele tinere) din care vor rezulta osteocitle
(celulele mature) si care se gasesc in niste cavitati numite osteoplaste. Pe langa acestea se mai
gasesc si osteoclastele, celule multinucleare (care contin enzime) cu rol in “repararea” fracturilor
si formarea canalului medular (canalul Hawers), prin care trec vase de sange. Sunt tesuturi
vascularizate. Activitatea celulelor este controlata de numerosi hormoni precum cei de crestere:
testosteronul si estrogen. Osteoblastele depoziteaza substante fosfocalcice, iar osteoclastele le
folosesc in regenerarea oaselor fracturate.
Tesutul osos compact
Unitatea anatomofunctionala este osteonul format dintr-un canal Hawers inconjurat de

lamele osoase dispuse concentrice ce contin osteocite dispuse in osteoplaste si un vas de
sange.
Se gasesc in lama externa a oaselor late, in oasele lungi si diafiza.
Tesutul osos spongios

Are areole (cavitati) pline cu maduva rosie; ele comunica intre ele fara a avea continuitate.
Maduva rosie se gaseste la nou-nascut in toate oasele acestuia, iar in adolescenta in

oasele scheletului axial se inlocuieste cu maduva galbena care este mai putin activa.
Lamelele osoase sunt sub forma de trabecule (arcuri) care maresc rezistenta osului.
Se gasesc in oasele late si scurte, in epifizele oaselor lungi.
Oasele sunt inconjurate de o membrana rezistenta, protectoare si nutritiva numita periost.

Aceasta este singura parte a osului care are senzatii.
Fibre de collagen si adipocite

Tesut reticulat
Sectiune printr-o artera

Testu conjunctiv
Macrofage din plasma

Mastocite si fb elastice
Fb dense din tendon

Fb elastice in sectiune transversale

TESUTUL EPITELIAL
Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma paralelipipedica
sau prismatica, cu foarte putina substanţa intercelulara, încât sunt strâns legate intre ele. In
epitelii, substanţa intercelulara este deci o substanţa cimentată.
Ţesutul epitelial se găseşte in organism, fie la suprafaţa, intrând in alcătuirea straturilor
externe ale pielii, fie căptuşind unele cavităţi ale
corpului sau ale unor organe.
In ceea ce priveşte originea ţesutului epitelial, trebuie remarcat faptul ca el poate lua
naştere din oricare dintre cele trei foite germinative.
Astfel, cunoaştem
1. epitelii de origine ectodermica, cum este epiteliul epidermic, ependimar, plexurile
coroide etc
2. . epitelii de origine endodermica, cum este epiteliul diferitelor segmente ale tractului
digestiv si epiteliului glandular al pancreasului exocrin,
3. . epitelii origine mezodermica, cum este epiteliul care intra in alcătuirea pleurei, a
peritoneului si a pericardului.
Celulele ţesutului epitelial prezintă o citoplasma densa, a cărei structura variază cu

funcţia pe care o îndeplineşte epiteliul respectiv. Nucleul este bine dezvoltat si are o forma
legata de forma celulei.
După modul de grupare a celulelor, ţesuturile epiteliale se pot împărţii in doua
categorii :
1.- epitelii in care celulele sunt dispuse intr-un singur strat si, de
aceea, se numesc epitelii unistratificate sau epitelii simple (de exemplu,
epiteliul bronhiilor mici);
2.- epitelii in care celulele sunt dispuse in mai multe straturi si, de
aceea, se numesc epitelii stratificate (de exemplu, epidermul).
După aşezarea lor si după funcţia pe care o îndeplinesc, epiteliile se împart in patru
categorii :- epitelii de acoperire,
-epitelii glandulare,
- epitelii de resorbţie
- epitelii senzoriale.
EPITELIILE DE ACOPERIRE
Sunt epiteliile care acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile corpului sau ale
unor organe.
Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse intr-un singur strat sau in mai
multe straturi, alcătuind epitelii simple si epitelii stratificate.
Simplu sau stratificat, epiteliul de acoperire se sprijină pe un ţesut conjuctiv numit corion,
de care este separat printr-o membrana bazala, o formaţiune cu structura si grosime variabila.
La partea libera, celulele epiteliale de acoperire au o membrana îngroşata numita cuticula. La
unele epitelii cuticula este prevăzuta cu cili sau flageli.
1. EPITELIILE DE ACOPERIRE SIMPLE
Aceste epitelii se pot prezenta sub trei aspecte :
a. EPITELIUL SIMPLU PAVIMENTOS
In epiteliul simplu pavimentos, celulele sunt turtite, de forma unor lame (solzi), cu contur
poligonal, si sunt dispuse intr-un singur strat având aspectul plăcilor unui pavaj . Ele sunt
aşezate pe o membrana bazala care le solidarizează intre ele.
Acest epiteliu este destul de răspândit in organism. El se găseşte, de exemplu, in
alcătuirea interna a vaselor sanguine si limfatice si a peretelui capilarelor sanguine si limfatice si
se numeşte, in acest caz, endoteliu vascular ; celulele endoteliale sunt celule turtite cu contur
sinuos, sprijinite pe o membrana bazala, cu suprafaţa libera foarte lunecoasa care ajuta
mişcarea sângelui. Endoteliul vascular al capilarelor realizează o mare suprafaţa de schimb intre
sânge si spatiile intracelulare. Epiteliul simplu pavimentos se găseşte si in alcătuirea
membranelor seroase (pleura, pericard, peritoneu), unde poarta numele de mezoteliu sau ţesut
seromembranos.
Celulele mezoteliale sunt celule turtite cu contur sinuos. O membrana seroasa este
formata din doua lame de ţesut conjuctiv.
b. EPITELIUL SIMPLU PRISMATIC
In epiteliul simplu prismatic celulele au forma prismatica sau cilindrica si sunt dispuse cu
axul longitudinal perpendicular pe suprafaţa epiteliului. Acest epiteliu se găseşte in tubul
digestiv, de la cardie pana la rect, in trompele uterine, in bronhiile mici si in canalele unor
glande. Unele epitelii prismatice simple sunt prevăzute cu cili vibratili, cum sunt acelea din
trompele uterine.
c. EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT
Este tot un epiteliu simplu, ale cărui celule au insa forme si dimensiuni diferite si din
aceasta cauza pa stratificate Putem stabili destul de uşor ca e un epiteliu simplu, întrucât se
sprijină pe membrana bazala. Un astfel de epiteliu se găseşte in trahee, in bronhiile mari, in
mucoasa nazala,
respiratorie etc.
EPITELIILE DE ACOPERIRE STRATIFICATE
După natura stratului superficial al epiteliului celui mai depărtat de membrana bazala, epiteliile
de acoperire stratificate se pot grupa in doua categorii : epiteliul stratificat pavimentos si epiteliul
stratificat prismatic.
a. EPITELIUL STRATIFICAT PAVIMENTOS
Epiteliul stratificat pavimentos este format din mai multe straturi de celule, dintre care
stratul superficial, este alcătuit din celule pavimentoase (turtite). Celelalte staturi au celule cu
forme diferite.
De obicei, stratul cel mai profund este un strat generator, ale cărui celule se divid
tangenţial si formează spre exterior straturi noi. El se afla aşezat pe o membrana bazala.
Epiteliul stratificat pavimentos se găseşte in piele, formând epidermul, in mucoasa bucala,
esofagiana, laringiana, in uretra, cornee etc. Pentru epiderm este caracteristic faptul ca celulele
cele mai superficiale se turtesc foarte mult si devin cornoase, desprinzându-se de pe suprafaţa
pielii, proces care se numeşte exfoliere (descuamare)
b. EPITELIUL STRATIFICAT PRISMATIC
Epiteliul stratificat prismatic este format din mai multe straturi de celule, stratul superficial
fiind alcătuit din celule prismatice sau cilindrice, uneori prevăzute cu cili. Asemenea epiteliu este
puţin răspândit in organism. Îl găsim la baza epiglotei si pe fata superioara a valului palatin etc.
Ţesuturile epiteliale de acoperire au rol de protecţie mecanica aşa cum este, de exemplu,
cazul epidermului. Pot îndeplini insa si alte roluri destul de importante, ca, de exemplu, rolul de
bariera, cum este cazul epiteliului vezicii urinare, care împiedica pătrunderea in organism a unor
substanţe din urina.
EPITELIILE GLANDULARE
Epiteliile glandulare sunt formate din celule capabile sa producă anumite substanţe, pe
care le elimina in mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează, formând
organe speciale numite glande ; uneori insa, ele rămân ca celule glandulare izolate printre
celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, in epiteliul tractului digestiv sau in epiteliul
traheei, alcătuind celulele mucoase.
CELULE EXCRETOARE SI CELULE SECRETOARE
După felul cum funcţionează, celulele epiteliului glandular se pot împarţi in : celule
excretoare si celule secretoare. Unele celule glandulare iau din mediul lor substanţe
nefolositoare provenite din metabolismul celular, pe care le elimina, fără sa le transforme ;
acestea se numesc celule excretoare, iar glandele in alcătuirea cărora intra asemenea celule se
numesc glande excretoare. Aşa sunt, de exemplu, glandele sudoripare.
Alte celule glandulare au caracteristic faptul ca iau din sânge anumite substanţe, din care
elaborează alte substanţe, cu totul deosebite ; acestea poarta denumirea de celule secretoare,
care formează glande secretoare, cum sunt glandele digestive si glandele endocrine.
GLANDELE EXOCRINE
Glandele exocrine sau glandele cu secreţie externa sunt caracterizate prin aceea ca
produsul eliminat de celulele glandulare se scurge printr-un canal, fie afara din corp, fie intr-o
cavitate a corpului. O glanda exocrina prezintă, in general, doua părţi : o parte formata din celule
glandulare, care se numeşte adenomer si o parte formata dintr-un conduct, care se numeşte
canal excretor.
După forma adenomerului, glandele exocrine se împart in trei categorii : glande
tubuloase, glande acinoase si glande tubuloacinoase.
A. GLANDE TUBULOASE
Sunt caracterizate printr-un adenomer de forma tubulara care se deschide la suprafaţa

unui epiteliu sau se continua cu un canal excretor. Glandele tubuloase pot fi simple sau
ramificate.
Glandele tubuloase simple au adenomerul ca un tub simplu, neramificat. La unele, adenomerul
este drept (fig. 6, A), ca la glandele Lieberkuhn din mucoasa intestinului subţire. La altele,
adenomerul prezintă extremitatea profunda răsucita in forma de ghem, purtând denumirea de
glomerul (fig. 6, B); asemenea glande se numesc glande glomerate, cum sunt glandele
sudoripare.
Glandele tubuloase ramificate au adenomerul tubulos, ramificat ca la glandele pilorice din
mucoasa stomacala
B. GLANDELE ACINOASE
Se mai numesc si glande alveolare. Sunt caracterizate prin aceea ca adenomerul are
forma unei vezicule dispuse la extremitatea interna a unui canal excretor, vezicula care se
numeşte acin glandular. După numărul acinilor, glandele acinoase pot fi : simple sau compuse.
Glandele acinoase simple au adenomerul format numai dintr-un singur acin glandular, a cărui
cavitate se continua cu canalul excretor (fig. 7, A) ; ca exemplu de glanda acinoasa simpla citam
glandele sebacee mici. Glandele acinoase compuse sunt caracterizate prin existenta mai multor
acini glandulari. După forma canalului excretor, aceste glande se împart in : glande acinoase
compuse neramificate si glande acinoase compuse ramificate.
Glandele acinoase compuse neramificate au un canal excretor simplu, dar in lungul sau si
la capătul intern se deschid numeroşi acini glandulari : ca de exemplu citam glandele
Melbomius, situate pe marginea ploapelor. Glandele acinoase compuse ramificate au canalul
excretor ramificat, fiecare ramura terminându-se cu un acin. Forma acinilor este variabila. ; De
obicei, acinii acestor glande au forma alungita, intermediara intre tub
si vezicula, si atunci glanda se numeşte tubuloacinoasa ; din aceasta categorie citam glanda
parotida si pancreasul exocrin.
GLANDELE ENDOCRINE
Glandele endocrine sau glandele cu secreţie interna sunt organe formate din celule
glandulare, care produc substanţe numite hormoni, cu rol foarte important in desfăşurarea
funcţiilor organismului. Aceste glande se caracterizează prin aceea ca nu au un canal excretor
prin care hormonul sa se scurgă din glanda. In schimb, glandele endocrine au o puternica
vascularizaţie, datorita căreia hormonul este luat de sânge, prin osmoza, si transportat in tot
organismul. Aşezarea celulelor glandulare poate fi diferita. In unele glande, aceste celule
formează vezicule in care se varsă hormonul, de unde este luat de sânge : astfel sunt dispuse
celulele glandulare in glanda tiroida. In alte glande, celulele glandulare formează cordoane, ca,
de exemplu, in medulosuprarenala sau grămăjoare de celule, ca nişte insule, cum sunt dispuse
in pancreas (insulele L angerbans).
Trebuie remarcat ca exista si celule glandulare capabile sa secrete doua feluri de

produse : un produs, care pătrunde in sânge , si un alt produs care se varsă printr-un canal
excretor ; acesta este cazul celulelor hepatice.
Ţesutul glandular este foarte răspândit in organism si joaca un rol foarte important in
viata acestuia, atât prin substanţele de secreţie, care ajuta la îndeplinirea funcţiilor organismului,
cat si prin substanţele de excreţie, care sunt substanţe vătămătoare organismului si trebuie deci
eliminate.
EPITELIILE DE RESORBTIE
In procesul de resorbţie, celulele epiteliale primesc prin polul apical diferite substanţe
care, după ce străbat celula, o părăsesc prin polul bazal, trecând in interstiţiile conjuctive, unde
se găsesc capilarele sanguine. Membrana polului apical se caracterizează prin existenta aşa-
numitului platou striat. Microscopul electronic ne arata ca platoul striat este alcătuit din nişte
microvilozitati (microvili), care nu sunt altceva decât expansiuni citoplasmatice. Acestea
realizează o suprafaţa enorma de absorbtie. Astfel de epitelii întâlnim la mucoasa
intestinului subţire, a tubilor urinari si la mezoteliul peritoneal.
EPITELIILE SENZORIALE
Sunt epitelii care s-au diferenţiat pentru a recepţiona excitaţii din mediul înconjurător. Ele
sunt formate din doua feluri de celule : celule senzoriale si celule de susţinere.
1.Celulele senzoriale sunt celule epitelial care s-au diferenţiat pentru a recepţiona
diferite informaţii din mediul înconjurător si a determina, prin aceasta, excitaţia celulelor
nervoase cu care se afla in legătura. Ele se găsesc, deci, in contact cu mediul
înconjurător si cu celulele nervoase. Numai in aceste condiţii de dubla legătura
celulele senzoriale pot funcţiona. Deşi au aceiaşi origine (ectoderma) ca si celulele
nervoase, totuşi se deosebesc de acestea ; in timp ce celulele senzoriale pot recepţiona
excitaţii, dar nu le pot conduce, celulele nervoase pot sa conducă excitaţiile din mediu,
dar nu le pot recepţiona ; datorita acestor deosebiri, cele doua feluri de celule se
completează reciproc din punct de vedere funcţional.
Pentru a îndeplini aceasta funcţie, celulele senzoriale s-au diferenţiat din punct de vedere
morfologic si structural. Celulele senzoriale s-au specializat pentru recepţionarea unor anumiţi
excitanţi si intra in alcătuirea organelor de simt. Se descriu mai multe tipuri de celule senzoriale
care corespund diferitelor organe de simt :
Celulele senzoriale tactile se găsesc in pătura mucoasa a epidermului. Celula senzoriala

tactila este o celula turtita paralel cu suprafaţa epidermului. Ea este in legătura cu terminaţiile
nervoase intraepidermice si recepţionează excitaţiile mecanice din mediu.
Celulele senzorial gustative se găsesc in mugurii gustativi in epiteliul mucoasei linguale
si sunt fusiforme. aceste celule sunt aşezate cu o extremitate pe membrana bazala a epiteliului,
fiind înconjurata de terminaţii nervoase, iar extremitatea opusa se termina printr-un fir(cil).
Celulele gustative recepţionează excitaţiile provocate de anumite substanţe (sapide) care se pot
solubiliza. Celulele senzoriale auditive sau celulele senzoriale fonoreceptoare aparţin epiteliului
din care este format organul Corti (din urechea interna).Celula fonoreceptoare are forma de para
(piriforma) si este aşezata cu extremitatea subţiata spre membrana bazala, pe care n-o atinge ;
extremitatea opusa, îndreptata spre suprafaţa organului Corti, este prevăzuta cu perişori rigizi
care sunt proeminenţi pe suprafaţa acelui organ. Partea subţiata a celulei fonoreceptoare este
înconjurata de terminaţiile nervoase ale ramurii cohleare a nervului acusticovestibular. Aceste
celule sunt excitate de anumite vibraţii. Celulele senzoriale statoreceptoare se găsesc in epiteliul
petelor (maculelor) auditive din utricula si sacula, si in crestele auditive din ampulele canalelor
semicirculare. Celula statoreceptoare prezintă asemănări cu celula auditiva, fiind tot piriforma.
La extremitatea libera are peri lungi, uniţi intr-un mănunchi numit par acustic. Extremitatea
subţire este înconjurata de terminaţii ale ramurii vestibulare a nervului acusticovestibular.
Au mai fost descrise ca celule senzoriale celulele olfactive si celulele vizuale. Trebuie
insa sa remarcam ca aceste celule nu pot fi considerate ca celule senzoriale, pentru ca ele sunt
celule nervoase.
xxxx
2.Celule de susţinere. Al doilea constituent al epiteliilor senzoriale îl reprezintă
celulele de susţinere. Acestea sunt celule epiteliale care se găsesc intre celulele
senzoriale si au rol de protecţie . Epiteliile senzoriale joaca un rol foarte important in viata
organismului,
întrucât contribuie la realizarea relaţiilor lui cu mediul înconjurător.
Tesut cuboidal simplu

Vilozitate intestinala
Tesut epithelial polistratificat

Tesut scuamos stratificat
Alveola pulmonara
TESUTUL NERVOS
 Este alcatuit din neuroni si celule gliale;

 Neuronii - sunt unităţile de structură ale sistemului nervos;
- sunt formaţi din :- corp celular si
- -prelungiri: dendrite si axoni;
 Dendritele si axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilitatii si motilităţii,

precum si nervi spinali (micsti) si cranieni (senzitivi, motori si micsti).
STRUCURA NEURONILOR:
A. CORPUL CELULAR
 formeaza substanţa cenuşie a nevraxului si este delimitat de neurilemă;

 in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, lizozomi,
neurofibrile (cu rol de sustinere si transport), corpi Nissl (cu rol in sintezele neuronale) si
nucleul (unic, situat central).
B. AXONUL
 este o prelungire unică, obligatorie, delimitată de axolema;

 in axoplasma contine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile;
 conduce influxul nervos eferent (centrifug);
 este protejat de 3 teci: de mielina (la interior), Schwann , Henle (la exterior)
1.Teaca Henle
 este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive asezate in retea;
 este situată la interior
 are rol trofic si de protectie.
2. Teaca Schwann
 este formata din celule gliale;

 este dispusa concentric in jurul tecii de mielina;
 intre doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier;
 secreta teaca de mielina si conduce saltatoriu influxul nervos.
3. Teaca de mielină
 este secretata de celulele gliale Schwann sau de oligodendrologie; are rol nutritiv, de
protectie si izolator.
 Depusă sub formă de lamele lipoproteice conmcentrice , albe, in jurul fibrei axonic (axoni
mielinizati)
 Fibrele postganglionare vegetative si fibrele sistemului somatic cu diametru de sub

1micron si viteză lentă de conducere sunt amielinice, fiind inconjurate numai de celulele
Schwann, care au elaborat o cantitate mică de mielină, viyibla doar la microscopul
electronic
Strangulatie Ranvier -intre 2 celule Schwann se află o regiune nodală numită

strangulaţie Ranvier
Ramificatii axonale butonate
 butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii si vezicule cu mediatori chimici cu rol in

transmiterea influxului nervos prin intermediul sinapselor.

Transmiterea sinaptică
C. DENDRITE
 sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, ce contin neurofibrile si corpi Nissl (organite

specifice);
 conduc influxul nervos aferent (centripet).
Clasificarea neuronilor
a. Dupa forma corpului b. Dupa numarulc. Dupa functie:

celular: prelungirilor:
 stelati - unipolari  senzitivi

 ovali - pseudounipolari  motori
 piriformi - bipolari  de asociatie
 piramidali  secretori
- multipolari
 rotunzi

Proprietatile neuronilor:
 generarea influxului nervos (excitabilitatea)

 conducerea influxului nervos (conductabilitatea)
EXCITABILITATEA reprezinta capacitatea materiei vii de a răspunde prin manifestări

specifice la acţiunea stimulilor.
Se caracterizeaza prin:
a). intensitatea prag a stimulilor (reobaza) reprezinta intensitatea necesară unui stimul
pentru a produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc
subliminari si nu produc influx nervos, iar cei cu intensitate superioară pragului se numesc
supraliminari si au acelasi efect ca si cei cu intensitatea prag a stimulilor (legea "tot sau nimic").
b). timpul util reprezinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a
produce un influx nervos.
c). cronaxia este timpul minim necesar unui stimul (curent electric), având o intensitate
dublă faţă de reobază, pentru a produce un influx nervos.
d). labilitatea este capacitatea neuronului de a răspunde la un anumit număr de stimuli pe

unitatea de timp.
e). perioada refractara este proprietatea neuronului de a nu răspunde la un stimul nou, in

timpul unui raspuns la un stimul anterior.
f). bruschetea reprezinta rapiditatea cu care actionează stimulul.
CONDUCTIBILITATEA reprezinta capacitatea de autopropagare a influxului nervos

prin axon spre efector de unde sunt transmise impulsurile altor neuroni sau unor organe
efectoare.
In neuron conducerea este unidirecţională datorită sinapselor, care permit impulsurilor

să treacă impulsurile doar într-un anumit sens .
In axonii cu teacă de mielină conducerea impulsurilor depinde de fluxul circular de

curent. Mielina, fiind un bun izolator electric, nu permite scurgeri de curent si de aceea,
depolariyarea este posibilă doar la nivelul nodurilor Ranvier. Potentialul de actiune se va
deplasa deci săarind de la un nod la altul, modalitate de transmitere numită CONDUCERE
SALTATORIE . Prin acest tip de conducere viteza impulsurilor creste foarte mult, astfel Fibrele
mielinice conduc de aproximativ 50 de ori mai rapid decât cele amielinice.
Conducerea influxului nervos este un proces activ care se realiyeayă cu consum

energetic. Energia se eliberează în special prin oxidarea glucoyei si necesită un aport crescut
de O2, de aceea , în lipsa O2 conductibilitatea nervoasă dispare în cateva ore.
În timpul potentialului de acţiune, neuronii, ca şi alte tesuturi, nu raspund la noi stimuli,

indiferent de intensitatea acestora, instalându-se perioada refractara
. Labilitatea –consta în capacitatea de a răspunde la un anumit numar de stimuli pe

unitatea de timp.
Suportul fizico-chimic al excitabilitatii si al conductabilitatii este potentialul electeric

membranar
Neuroni multipolari

Administrarea Medicamentelor 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Administrarea Medicamentelor 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AUXILIAR CURRICULAR PENTRU

ASISTENT MEDICAL GENERALIST

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR - CURS 1

Căile de administrare a medicamentelor.

Pe calea parenterală se administrează medicamente sub forma

Formele farmaceutice ale medicamentelor.

În funcţie de calea de administrare sunt:

Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în

1. Doza terapeutică. Este doza utilizată pentru obţinerea efectului

Din doza de medicamente care a fost introdusă în organism va

Administrarea medicamentelor este una dintre cele mai mari

Căile de administare a medicamentelor:

Medicamentele pot fi administrate pe diverse căi:

 calea de administare mucodermică: administrare oculară,

 calea de administare enterală: absorbţia medicamentelor prin

 calea de administrare parenterală: injecţii sau perfuzii

 cale de administrate endotraheală: administarea medicamentelor

 cale de administare epidurală: administare de medicamente

 calea de administare intrapleurală: injectarea de medicamente în

Calea de administare a medicamentului determină efectele acestuia.

Prevenirea erorilor în administrarea medicaţiei

Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu

 calea de administare potrivită

 timpul (ora) de administare potrivit

Întodeauna se va verifica şi data expirării fiecărui medicament pe care

Totodată, înaintea oricărei administrări medicamentoase se vor avea

- dreptul de a şti de ce i se administrează un anumit medicament şi la

- dreptul de a refuza medicaţia prescrisă

Au apărut multe facilităţi care să prevină erorile de administrare a

Diferitele strategii de prevenire a erorilor de administare a

Efectele medicamentelor şi interacţiunile dintre ele:

Urmărirea răspunsului la administrarea unui anume medicament

trebuie anunţat medicul că medicamentul administrat nu produce

În cadrul monitorizării eficienţei unei anume terapii medicamentuoase,

Se va monitoriza cu atenţie starea pacientului. Anumite modificări ca

Deoarece majoritatea pacienţilor primesc mai mult de un medicament,

ca bază în terapiile medicamentuoase combinate, este potentarea

maximizarea sa până la efect toxic. De exemplu, pacienţii fumători

Urmărirea efectelor adverse

La administrarea unu medicament este necesară recunoasterea şi

O reacţie toxică la un medicament poate fii acută, datorată dozelor

O reacţie alergică la un medicament este rezultatul unei reacţii

Alte efecte adverse ale medicamentelor pot fii dependenţa şi reacţiile

Orice administrare de medicament, calea de administrare, dozajul,

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ

Deoarece medicamentele cu cale de administrare orală sunt cele mai

Astfel, pe această cale se pot administra tratamente sub formă de:

Dozele medicamentoase orale normale pentru un adult pot fi

Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi,

 recipient pentru medicamente

 pahar apă sau suc pentru copii

 se verifică cu atenţie medicaţia prescrisă de medic şi se compară

 se verifică data expirării medicamentelor

 se confirmă identitatea pacientului

 se verifică starea pacientului (conştientă) şi semnele vitale. O

 se administrează medicaţia împreună cu apa sau alt lichid adecvat

 siropurile nu se administrează cu apa pentru a nu le diminua efectul

 dacă este necesar, se vor sfărâma tabletele pentru a facilita

 se va sta lângă pacient până când acesta va înghiţi medicamentul

 Se va reveni pentru verificarea stării pacientului în maxim 1 oră

 asistenta se va asigura că are medicaţie scrisă de medic, cerând

 se va anunţa medicul pentru orice medicaţie neadministrată din

 medicamentele lichide necesită atenţie sporită la dozare