Administrarea medicamentelor

Administrarea medicamentelor este una dintre cele mai mari responsabilităţi ale
asistentului medical. Pentru a asigura pacientului o terapie medicamentoasă
eficientă şi corectă, asistentul medical trebuie să fie familiarizat cu indicaţiile,
dozările şi efectele medicamentuluiprescris. De asemenea pacientul trebuie întrebat
înaintea fiecărei administări despre eventualele reacţii alergice din trecut la
substanţa respectivă. Asistentul medical trebuie să aibă cunoştinţele şi abilităţile de
a minimiza anxietatea pacientului şi de a maximiza eficienţa medicamentului
(cunoscând modalitatea de administare, timpul etc.)

Cuprins
 Scop
 Obiectivele administrării medicamentelor
 Prevenirea erorilor în administrarea medicamentelor
 Căi de administrare a medicamentelor
o Calea enterală
o Calea parenterală
 Căile extravasculare
 Căile intravasculare
 Căile intraseroase
o Calea locală
 Pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor
o Pregătirea psihică
o Pregătirea fizică
 Reacții care pot apărea în urma administrării
 Concluzie
 Bibliografie
Scop
 prevenirea îmbolnăvirilor (vaccinările);
 ameliorarea bolilor (antialgice, simptomatice);
 vindecarea bolilor (antibiotice, chimioterapice, antinicotice).
Obiectivele administrării medicamentelor
1. Acțiune locală – medicamentele trebuie aplicate cu ajutorul unor
substanțe care să acționeze timp cât mai îndelungat asupra locului unde
au fost aplicate.
2. Acțiune generală (sistemică) – presupune ca medicamentele
(substanța) să se absoarbă și să intre în circulație.

Prevenirea erorilor în administrarea medicamentelor

Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu medicaţia
prescrisă de medic din foaia de observaţie. Se va verifica mental regula celor
cinci “P”:

1. pacientul potrivit;
2. medicamentul potrivit – este verificat înainte de administrare:

o sub aspect cantitativ (gr., ml., nr. buc.);

o sub aspect calitativ:

 culoare;
 formă de prezentare:
1. solidă (tablete, comprimate,
granule, drajeuri, capsule, pulberi);
2. lichidă (tincturi, ceaiuri, fiole,
flacoane);
3. semisolidă (unguente, creme);
 concentrație;
 termen de garanție.
 doza potrivită – asistentul medical trebuie să cunoască diferența
dintre:
 doza terapeutică – la care se obține efectul așteptat și nu
apar reacții toxice asupra organismului;
 doza maximă – cea mai mare cantitate de medicament
suportată de organism;
 doza toxică – cantitatea care provoacă reacții toxice;
 doza letală – care ucide.
 calea de administrare potrivită:
 enterală;
 parenterală;
 locală.
 timpul (ora) de administare potrivit.
Căi de administrare a medicamentelor
Prin cale de administrare a medicamentelor se înțelege modalitatea prin care
anumite substanțe medicamentoase sunt introduse în organism. Calea de
administrare este aleasă de medic în funcție de:

 scopul urmărit;
 capacitatea de absorbție a căii respective;
 acțiunea medicamentelor asupra mucoaselor;
 necesitatea unei acțiuni mai lente sau mai rapide;
 toleranța organismului față de medicamente și de particularitățile
anatomice și fiziologice ale organismului.

Calea enterală

Calea de administrare a medicamentelor prin intermediul tractului gastro-intestinal

cunoscută și sub denumirea de cale enterală, este compusă din:

 calea de administrare orală – modalitatea cea mai frecvent utilizată

datorită comodităţii şi posibilităţii de autoadministrare. Absorbţia
medicamentelor după administrarea orală poate avea loc la nivelul
stomacului, intestinului subţire şi intestinului gros;
 calea de administrare sublinguală – modalitatea optimală de
administrare pentru medicamentele cu liposolubilitate mare şi active în
doze mici. Mucoasa sublinguală este bine vascularizată şi drenează
sângele în sistemul venos cefalic, iar apoi în vena cavă superioară,
ocolind filtrul hepatic şi efectul primului pasaj hepatic. Această cale de
administrare este frecvent abordată în crizele de angină pectorală, astm
bronşic, hipertensiune arterială paroxistică etc. Pe calea sublinguală pot
fi administrate nitroglicerina, izoprenalina, metil-testosteronul,
progesteronul, pregnina, aldosteronul, oxitocina, nifedipină.
 calea de administrare bucală – poate fi utilă pentru acţiune generală sau
locală. Pentru acţiunea generală se întrebuinţează comprimate bucale cu
dizolvare lentă până la 4 ore, iar în scopul acţiunii locale – tablete cu
dizolvare până la 1 oră.
 calea de administrare rectală – are drept scop obţinerea unor efecte
locale sau sistemice. Pentru acţiune generală se foloseşte la copii, la
bolnavii inconştienţi sau cu vărsături, cu leziuni buco-faringo-esofagiene,
la bolnavii cu intoleranţă gastrică faţă de unele medicamente
(antipiretice, analgezice, antispasmatice, antiinflamatoare, antivomitive
ş.a.). Fluxul sangvin rectal este drenat prin vena hemoroidală inferioară
şi medie în vena cavă inferioară şi nu în sistemul portal. Astfel se face că
medicamentele administrate pe această cale ocolesc bariera hepatică.
 În scopul obţinerii efectului local se utilizează antihemoroidale,
antiseptice, purgative.

Calea parenterală

Căile de administrare a medicamentelor create prin stăpungerea țesuturilor poartă

denumirea de căi parenterale. Administrarea pe cale parenterală permite obţinerea
unor efecte sistemice (calea intravenoasă, subcutanată, intramusculară,
intraperitonială, etc.) sau locale (infiltraţii, calea intraarterială, intratecală,
intraarticulară). Căile parenterale (artificiale, prin injectare) pot fi divizate în trei grupe:

 extravasculare;
 intravasculare;
 intraseroase.

Căile extravasculare

 calea intradermică – volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe faţa

anterioară a antebraţului, se folosește în scop de testare a sensibilităţii
organismului sau pentru desensibilizare;
 calea subcutanată (hipodermică) – volum 1-2 ml soluții sterile,
neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul subcutanat,
de unde substanţa se absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice.
Injecțiile pot fi dureroase datorită inervaţiei sensitive bogate.
 calea intramusculară – muşchii au o vascularizaţie bogată, absorbţie
rapidă, inervaţia senzitivă redusă, mai puţin dureroasă. Se folosesc
soluții apoase, uleioase, substanţe iritante cu pH egal sau diferit de al
plasmei, în cantitate de 1-10 ml. Calea intramusculară poate fi folosită și
pentru administrarea medicamentelor de depozit (retard). La sugari şi
copii mici – reţinere, risc de fibroză musculară şi atrofie.

Căile intravasculare

 calea intravenoasă – este caracterizată prin absorbţie rapidă şi

completă a medicamentelor, cu apariţia promptă a efectului terapeutic.
Este folosită în urgenţele medico-chirurgicale. Se pot folosi soluţii
apoase izotone, hipertone, cu pH egal sau diferit de al plasmei. Nu vor
folosi soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe hemolitice!
Calea intravenoasă poate fi folosită și pentru administrarea unor
cantităţi mari de medicament, pe o perioadă lungă de timp, în ritm lent
=> prin perfuzie.
 calea intraarterială – permite obţinerea unei concentraţii mai mari de
medicament la nivelul organului vizat, comparativ cu administrarea
intravenoasă. În practică, intraarterial se administrează şi substanţele
 utilizate în diagnosticul radiologie. Principalul domeniu de aplicare a
acestui mod de administrare a medicamentelor este chemoterapia
cancerului. Pe această cale se asigură, pe de o parte, mărirea
concentraţiei de antineoplasic în zona tumorală, iar pe de altă parte,
diminuarea concentraţiei acestuia în circulaţia sistemică cu reducerea
corespunzătoare a efectelor adverse şi creşterea indicelui terapeutic.
 calea intracardiacă – folosită în urgențe, pentru resuscitare;
 calea intraosoasă – prevede introducerea substanţelor în măduva
oaselor scurte sau late (stern, osul iliac, femur). Efectul se instalează
foarte rapid şi se echivalează cu cel înregistrat la administrarea
intravenoasă. Se întrebuinţează numai pentru acţiuni generale ale
medicamentului, îndeosebi în pediatrie, în situaţii speciale. Intraosos se
pot administra soluţii fiziologice, plasmă, sânge.

Căile intraseroase

Seroasele sunt membrane ce căptuşesc cavităţile închise ale organismului şi

învelesc organele abdominale, focarele şi articulaţiile. Ele sunt formate din două foiţe
între care există un spaţiu capilar ce conţine plasmă transsudată.

 calea intraperitoneală – substanţele medicamentoase administrate

intraperitonial se absorb în volum deplin. Această cale de administrare a
medicamentelor este rar utilizată din cauza durerilor provocate de
injecţie, riscului mare de introducere a infecţiei şi de formare a
aderenţelor.
 calea intrapleurală – se folosește limitat și este destinată tratamentului
local;
 calea intrapericardiacă – se folosește limitat și este destinată
tratamentului local;
 calea intraarticulară – pentru tratamente locale la nivelul articulaţiilor.;
 calea intrarahidiană – substanţele medicamentoase se injectează în
lichidul cefalorahidian introducând acul printre vertebrele lombare L2-L5.
Intratecal se administrează anestezice locale în vederea obţinerii
anesteziei spinale; substanţe de contrast pentru diagnostic; citotoxice în
caz de leucemie cu implicarea sistemului nervos central; morfina în
dureri acute şi cronice.

Calea locală

 calea nazală – permite obţinerea unor efecte locale, iar în anumite

situaţii poate fi abordată şi în ideea obţinerii unor efecte sistemice,
deoarece mucoasa nazală este mai permeabilă decât cea intestinală. În
scopul manifestării efectului topic, calea nazală este utilă în rinite,
 inflamaţii, infecţii locale, aplicându-se decongestive: camforul, uleiuri
volatile, mentol ş.a.
 calea inhalatorie sau pulmonară – prezintă o eficienţă remarcabilă
datorită suprafeţei mari de interacţiune, permeabilităţii crescute a
epiteliului alveolar şi irigaţiei sangvine intense. în astfel de condiţii se
realizează un schimb bisensual rapid între aerul alveolar şi sânge.
Administrarea pe cale inhalatorie a medicamentelor urmăreşte obţinerea
unor efecte locale şi, mai rar, a celor sistemice.
 calea conjunctivală – urmăreşte obţinerea unor efecte locale în mioză,
midriază, reducerea presiunii intraoculare, efect decongestionant,
antiinflamator, antimicrobian.
 calea cutanată – este utilizată pentru acţiune:

o locală, în afecţiuni dermatologice (medicamente

antipruriginoase, antiinflamatoare, antimicrobiene,
antifungice, cheratoplastice şi cheratolitice);
o reflexă, cu efecte generale benefice (salicilatul de metil,
sinapismele etc.);
o generală, în formele modeme TTS (dispozitive terapeutice
transdermale), cu eliberare programată şi prelungită a
substanţei active.
 calea vaginală – urmărește obținerea unor diverse efecte locale:
antibacteriene, antifungice, antipruriginoase, redresări ale modificărilor
morfologice de la nivelul mucoasei vaginale, prevenirea sarcinii.

Pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor

Pentru administrarea medicamentelor pacientul trebuie informat, întrebat (asupra
eventualelor substanțe medicamentoase la care face alergie) după care el trebuie să
coopereze în vederea administrării medicamentelor.

Pregătirea psihică

 pacientul este informat asupra necesității administrării medicamentelor;

 i se explică efectul acestuia (pe înțelesul bolnavului);
 se lămurește asupra importanței respectării tratamentului (doze, orar,
ritm de administrare);
 se informează asupra căii de administrare și este rugat să colaboreze în
timpul administrării;
 se solicită consimțământul pacientului pentru administrarea
medicamentului prescris.

Pregătirea fizică
  pacientul este informat că tegumentele trebuie menținute curate (la
nevoie se va face toaleta parțială);
 se va asigura poziția necesară căii de administrare:

o decubit dorsal sau lateral cu capul ușor ridicat, semișezând,

șezând pentru administrarea medicamentelor pe cale
digestivă și respiratorie;
o decubit dorsal lateral ventral pentru administrarea locală, pe
suprafața tegumentelor și mucoaselor;
o decubit dorsal ( I.V., I.D., S.C. ), ventral ( I.M. ), lateral (I.M.,
I.V., S.C.).

Reacții care pot apărea în urma administrării

 durere: în special la administrarea parenterală, aplicarea unor substanțe
pe suprafața tegumentelor și mucoaselor cu leziuni;
 căldură (preparatele din Ca administrat intravenos; local în cazul iritării
țesutului);
 modificarea gustului: tincturile (administrate sub formă de picături pe
zahăr);
 senzație de disconfort, amețeală și chiar lipotimie (administrare
parenterală – I.V.).

Concluzie
Pentru administrarea unui medicament în condiții de siguranță deplină, pe lângă
cunoașterea procedurii, asistentul medical trebuie să fie în măsură să recunoască și
identifice efectele adverse, reacţiile toxice şi alergiile medicamentoase. Unele efecte
adverse sunt trecătoare şi de intensitate redusă, pacientul dezvoltând o toleranţă faţă
de medicament. Altele necesită o schimbare a terapiei medicamentoase.