SEMNELE DE ORTOGRAFIE SI PUNCTUATIE

          In exprimarea oralǎ se folosesc raporturi logice intre cuvinte, grupuri sintactice si
propozitii care formeazǎ unitǎti distincte din punct de vedere al intelesului. Pentru a exprima
aceste raporturi, vorbirea foloseste, in afarǎ de procedeele gramaticale, pauzele, intonatia,
intreruperea sirului intonǎrii.
Exprimarea in scris presupune utilizarea unor mijloace grafice cu ajutorul cǎrora sǎ fie relatate
aceste din urmǎ procedee. Astfel se explicǎ crearae punctuatiei - un sistem de semne
conventionale care au rolul de a marca in scris pauzele, intonatia, intreruperea cursului vorbirii.
          Semnele de punctuatie sunt: punctul - care culmineazǎ cu valori ortografice, semnul
intrebǎrii, semnul exclamǎrii, virgula, punctul si virgula, douǎ puncte, semnele citǎrii
(ghilimelele), linia de dialog, linia de pauzǎ, parantezele, punctele de suspensie, cratima sau
liniuta de unire - care ca si punctul, este folositǎ ca si semn de ortografie.
          Folosirea adecvatǎ a semnelor de punctuatie nu decurge automat din insusirea mecanicǎ a
regulilor expuse. Este necesarǎ o intelegere a normelor respective, fapt care depinde de mai multi
factori si in primul rand de o serioasǎ cunoastere a limbii romane.
          "In materie de punctuatie, regulile gramaticale spun mai mult, dar nu spun tot. In fiecare
semn, dincolo de ceea ce stǎ in definitia lui strictǎ, pulseazǎ si o parte de imponderabil, capabil
sǎ genereze ori sǎ adǎposteascǎ in ea nesfarsite virtuti si deschideri".[1]
          Procesul de familiarizare a elevilor cu normele de ortografie si de punctuatie este un
proces complex si de lungǎ duratǎ. Aceste norme pot fi evidentiate incǎ din clasa I pentru cǎ
"ortografia se invatǎ nu numai rational, ci si mecanic si infinitiv".[2]
          Avand in vedere faptul cǎ normele de ortografie pun cele mai multe probleme elevilor de
varstǎ scolarǎ micǎ voi incepe prin prezentarea acestora.
Semnele de ortografie folosite in mod obisnuit in scrierea limbii noastre sunt: liniuta de
unire sau cratima, apostroful si in anumite imprejurǎri, punctul. Liniuta de unire si apostroful
marcheazǎ in scris anumite particularitǎti de rostire
sau redau grafic unele aspecte privitoare la structura cuvintelor, iar punctul permite o serie mai
rapidǎ si totodatǎ realizarea unei economii de spatiu.
Liniuta de unire (cratima)
1. Unul dintre rolurile cele mai importante ale liniutei de unire ca semn ortografic este
acela de a reda in scris rostirea impreunǎ a douǎ cuvinte diferite. De obicei, dintre aceste cuvinte,
cel putin unul are un scop fonetic redus si este pronume, verb auxiliar sau articol nehotǎrat.
Liniuta de unire se foloseste pentru a read grafic:
a) disparitia unui cuvant datoritǎ vocalei initiale sau finale a cuvantului alǎturat: s-a dus
(din pronumele se si auxiliarul a), n-a vrut (din negatia nu si auxiliarul a), intr-o zi (din
prepozitia intru si articolul hotǎrat o), intra-dins (din prepozitia intru si adverbul adins);
b) contractia a douǎ vocale apartinand la douǎ cuvinte diferite: ce-ai fǎcut (din
pronumele ce si auxiliarul ai), mi-a (din pronumele mi si auxiliarul a), nu-i (din negatia nu si
forma scurtǎ de indicativ prezent si pers. a III-a sg. a verbului a fi), de-a (din prepozitiile de si a);
c) alinierea unui cuvant, de obicei cu un corp fonetic redus la sfarsitul altui cuvant, ca
adaos la ultima silabǎ a acestuia sau ca o silabǎ in plus: porit-a (forma inversǎ de perfect compus
pers. a III-a sg. a verbului a porni), din partea-mi (din substantivul parte si pronumele mi), du-o
(din imperativul verbului a duce si articolul hotǎrat o).
 Pot fi alǎturate mai mult de douǎ cuvinte, ca in cazurile urmǎtoare: dǎ-le-o, adusu-le-am.
Folosirea in scris a liniutei de unire este uneori obligatorie. De exemplu in formele
inversate ale verbelor insotite sau nu de pronume: venit-a, pleca-voi, spusu-ne-a, dandu-le-o, in
forma de perfect compus precedatǎ de pronume: s-a dus, v-a spus, i-a amintit, ti-am arǎtat; in
cazul prepozitiilor intru sau dintru urmate de articolul nehotǎrat, pronume sau adverb incepand
cu o vocalǎ: intr-o, intr-acea searǎ, dintr-acolo.
Alteori se poate alege intre constructia cu liniutǎ de unire si cea fǎrǎ liniutǎ de unire: m-
asteaptǎ, sau mǎ asteaptǎ, se-apropie sau se apropie, n-am sau nu am, de-acolo, sau de acolo, pe-
aproape sau pe aproape.
2. Liniuta de unire ca semn ortografic se mai foloseste si la scrierea unor derivate cu
prefixe, a unor cuvinte compuse si a unor locutiuni, ca Si la despǎrtirea cuvintelor in silabe.
3. Liniuta de unire se mai foloseste si in alte imprejurǎri decat cele mentionate in punctele
precedente. De exemplu ea insoteste o parte izolatǎ dintr-un cuvant (sunet, grup de sunete,
prefix, termen de compunere, etc. a-  din alene,  -ul din sǎculet, pre- din prefacere, -os din
nervos, -va din cineva); poate lega desinenta ori articolul hotǎrat de un cuvant cu aspect
neobisnuit ca rostire sau scriere (wisky-uri, Ph-ul, O.N.U.-ul, S.M.T.-uri).
Apostroful
Apostroful marcheazǎ grafic cǎderea accidentalǎ in rostire a unor sunete de la inceputul,
de la mijlocul sau de la sfarsitul unui cuvant: 'Neata! In loc de Bunǎ dimineata!, Sal'tare! In loc
de Salutare!, Ascultǎ dom'le! Cin' sǎ-l mai inteleagǎ! Un' te duci? Umblǎ fǎr' de rost. In
asemenea cazuri intrebuintarea liniutei de unire in locul apostrofului este gresitǎ.
Punctul
Ca semn ortografic se foloseste la sfarsitul cuvintelor prescurtate din care a fost pǎstratǎ,
de obicei, numai partea initialǎ (uneori o singurǎ literǎ): v.=vezi, vol.=volum, id.=idem, a.c.=anul
curent, p. sau pag.=pagina, locot.=locotenent, nr.=numǎr, dr.=doctor, etc.=etcetera, cf.=conform.
Cand abrevierea este formatǎ din inceputul cuvantului si partea lui finalǎ, punctul poate
sǎ lipseascǎ. De exemplu: d-ta=dumneata, d-sa=dumnea sa, cca=circa, se scriu fǎrǎ punct.
De asemenea nu se pune punct dupǎ anumite abrevieri cu caracter oficial din domeniul
tehnico stiintific, ca:
- simbolurile in fizicǎ, chimie, matematicǎ; Mg=magneziu, C=carbon, Cl=clor, N=numǎr
intreg;
- unitǎti de mǎsurǎ: m=metru, t=tonǎ, l=litru, kg=kilogram, a=ar, ha=hectar;
- numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, V=vest, E=est.
Substantivele compuse din litere initiale se pot scrie cu sau fǎrǎ punct dupǎ fiecare initialǎ C.F.R.
sau CFR, C.E.C. sau CEC, O.N.U. sau ONU. Este preferabilǎ scrierea cu punct dupǎ fiecare
literǎ.
          Separarea literelor prin puncte este insǎ gresitǎ atunci cand avem de-a face cu cuvinte
compuse in alcǎtuirea cǎrora intrǎ fragmente de cuvinte. Se scrie ICECHIM (Institutul de
Cercetǎri Chimice), nu I.C.E.C.H.I.M., deoarece, I reprezintǎ initialele cuvantului institut, CE
primele douǎ sunete ale cuvantului cercetǎri, iar CHIM, fragmentul initial al cuvantului chimice,
PETROM (Petrol Romania).
          Necesitatea de a exprima cat mai clar ideile, in scris pentru ca ele sǎ fie mai usor si pe
deplin intelese a fǎcut sǎ creascǎ in ultima vreme interesul pentru stabilirea normelor de folosire
a semnelor de punctuatie.
          Cunoasterea tuturor situatiilor in care se impune folosirea semnului de punctuatie
respectiv, duce la stabilirea unor reguli de punctuatie.
Uneori semnele de punctuatie pot fi intrebuintate pentru a scoate in relief anumite valori
stilistice. In asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor de punctuatie rǎmanand la
aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu totusi ca semne de punctuatie cu functie stilisticǎ sǎ
nu contravinǎ regulilor gramaticale bazate pe necesitǎti gramaticale.
          Forma semnelor de punctuatie a variat foarte mult de-a lungul timpului. Abia o datǎ cu
descoperirea tiparului s-a nǎscut punctuatia modernǎ. Aceste semne s-au generalizat in scrierea
tuturor limbilor, cu cateva exceptii. De exemplu in textele scrise in limba greacǎ veche si
modernǎ, se folosesc, intre altele, urmǎtoarele semne: punct superior (  ̀ ), care are valoare de
punct si virgulǎ sau de douǎ puncte, si punctul si virgula, care corespunde semnului intrebǎrii din
sistemul nostru.
          Ca si in alte scrieri cel dintai semn de punctuatie folosit in scrisul romanesc este punctul.
El apare in cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atat in limba slavǎ, cat si in romaneste.
          Punctul - este semnul grafic care marcheazǎ pauza care se face in vorbire intre propozitii
sau fraze independente ca inteles. El se pune de asemenea la sfarsitul unor fraze si propozitii
independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivaleazǎ cu propozitii independente
si dupǎ care vorbirea nu mai continuǎ. Punctul poate marca finalul urmǎtoarelor tipuri de
propozitii: enuntiative, imperative, exclamative, interogative.
Semnul intrebǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor sau a frazelor interogative.
De fapt el poate fi folosit si dupǎ anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte, nu numai dupǎ
propozitii sau fraze. Conditia este si pentru unele si pentru altele ca ele sǎ fie intrebǎri directe sau
"echivalente" ale unor intrebǎri directe.
Semnul exclamǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor si frazelor exclamative sau
imperative. El se mai pune si dupǎ interjectii si vocative care exprimǎ stǎri afective si sunt
considerate cuvinte sau pǎrti de frazǎ independente. Se mai pune semnul exclamǎrii si dupǎ o
propozitie exclamativǎ care poate fi completǎ sau elipticǎ de predicat.
Intr-o insirare de exclamatii, se pune semnul exclamǎrii dupǎ fiecare termen al insirǎrii,
pentru cǎ se accentueazǎ asupra fiecǎruia.
Virgula - delimiteazǎ unele propozitii in cadrul frazei si unele pǎrti de propozitie in
cadrul propozitiei. Virgula aratǎ felul in care fraza si propozitia se despart de elementele lor
constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este functiunea garmaticalǎ a
virgulei. In legǎturǎ cu functiunea

gramaticalǎ se pot da reguli precise. Ele aratǎ cand este obligatoriu si cand nu este ingǎduitǎ
folosirea virgulei. Aceste reguli se bazeazǎ pe felul in care se inlǎntuie logic ideile in succesiunea
lor. De aceea, intre modurile de folosire a virgulei in diferite limbi nu existǎ deosebiri esentiale.
Virgula marcheazǎ grafic anumite pauze scurte fǎcute in cursul rostirii unei propozitii sau
fraze. In felul acesta virgula, alǎturi de alte semne de punctuatie, serveste la redarea graficǎ a
ritmului vorbirii si a intonatiei.
Virgula se foloseste pentru a reda grafic pauzele scurte ori de cate ori marcarea lor este
consideratǎ de autor. In vorbire asemenea pauze sun folosite in mod intentionat in douǎ situatii:
 a) pentru a grupa la un loc cuvintele si grupurile de cuvinte care formeazǎ unitǎti de
inteles si a le despǎrti in felul acesta, de restul frazei sau propozitiei;
b) pentru a atrage atentia in mod deosebit asupra unor cuvinte, prin despǎrtirea lor de
restul frazei.
In cadrul propozitiei se pune virgulǎ intre pǎrti de propozitie de acelasi fel cand sunt
legate copulativ prin ori si sau.
Punctul si virgula - este semnul de punctuatie care marcheazǎ o pauzǎ mai amre decat
cea redatǎ prin virgulǎ si mai micǎ decat cea redatǎ de punct. O astfel de pauzǎ este adesea
necesarǎ pentru a despǎrti propozitii sau grupuri de propozitii care formeazǎ unitǎti relativ
independente in cadrul unei fraze. Fraza castigǎ astfel claritate si se evitǎ legarea gresitǎ a unei
subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct si virgulǎ de propozitia imediat urmǎtoare.
Alteori, punctul si virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arǎta cǎ
partea de frazǎ care urmeazǎ e o intregire, o explicatie sau o concluzie a celor afirmate anterior.
In acelasi mod este descrisǎ functia acestui semn de punctuatie si de cǎtre acad. Al.
Graur: "Cand fraza s-a isprǎvit, dar urmeazǎ alta cu continut destul de apropiat, se pune punct si
virgulǎ ( ; ) in loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-ntregul de bunul plac al scriitorului, care
de asemenea poate, in unele cazuri, sǎ punǎ punct si virgulǎ in loc de virgulǎ sau invers".
Strict functional, punctul si virgula poate indeplini fie pe cel al virgulei. Cum s-a spus
deja, folosirea lui in locul punctului sau al virgulei depinde de modul in care autorul isi concepe
si isi structureazǎ enuntul.
Sunt situatii in care folosirea punctului si virgulei este obligatorie pentru a evita o
interpretare eronatǎ a raporturilor sintactice dintre propozitii si implicit o intelegere gresitǎ a
sensului frazei.
Douǎ puncte - anuntǎ vorbirea directǎ sau o enumerare, o explicatie, o concluzie, si
marcheazǎ totodatǎ o pauzǎ, in genere mai micǎ decat pauza indicatǎ de punct. Ele se pun la
sfarsitul unei fraze, cat si in interiorul ei.
Linia de dialog - serveste la a indica inceputul vorbirii persoanelor care iau parte la
conversatie. Folosirea semnelor citǎrii impreunǎ cu linia de dialog este gresitǎ. Se foloseste deci
sau numai linia de dialog sau numai semnele citǎrii.
Linia de pauzǎ - are functia de a marca pauzele dintre anumite pǎrti de propozitie, dintre
propozitii sau fraze. Ea este identicǎ, sub raport grafic, cu linia de dialog, dar are dupǎ cum se
poate vedea, functii diferite de aceasta.
Semnul grafic care serveste ca linie de dialog, sau de pauzǎ  nu trebuie confundatǎ cu
cratima, denumitǎ si liniutǎ de unire sau de despǎrtire, care are cu totul alte functii. Dealtfel,
pentru a evita confuzia lor, ele se deosebesc si grafic: linia de pauzǎ este mai lungǎ ( _ ), iar
cratima este mai scurtǎ ( - ).
Linia de pauzǎ serveste, in interiorul propozitie sau al frazei, la delimitarea cuvintelor si
constructiilor incidente, a unor pǎrti de propozitie sau a unor propozitii intregi.
Cratima - ca semn de punctuatie se foloseste in repetitiile de cuvinte, in interiorul unor
expresii, intre douǎ numere atunci cand indicǎ aproximatia numericǎ, intre cuvinte care aratǎ
limitele unei distante sau al unui interval de timp.
          Parantezele - in punctuatia limbii se folosesc, de regulǎ, douǎ tipuri de paranteze:
paranteze rotunde si paranteze drepte. Dintre ele cele mai frecvent intrebuintate sunt parantezele
rotunde.
          Parantezele marcheazǎ, in general, un adaos in interiorul unei propozitii sau al unei fraze.
Este vorba de adaos explicativ, de o explicatie, de un amǎnunt menite de a imbogǎti intelesul
propozitiei sau al frazei de care sunt legate. Parantezele indeplinesc astfel unele din functiile
virgulei sau ale liniei de pauzǎ. In ultima vreme se observǎ o tendintǎ tot mai accentuatǎ de
extindere a functiilor parantezelor, ele ajungand sǎ fie intrebuintate si in situatii de coordonare
sau de subordonare, aidoma virgulei.
          Punctele de suspensie - indicǎ o pauzǎ mai mare in cursul vorbirii. Ele pot fi puse dupǎ
orice parte de propozitie oriunde in structura frazei, intrucat ratiunea folosirii lor acoperǎ realitǎti
obiective si subiective atat de diverse incat cursul vorbirii poate fi intrerupt in orice moment al
sǎu. De retinut este faptul cǎ punctele de suspensie nu marcheazǎ sfarsitul unei propozitii sau al
unei fraze, ci indicǎ doar intreruperea sirului vorbirii. Aparitia punctelor de suspensie duce la
schimbǎri de intonatie. In acest sens indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie precizeazǎ
urmǎtoarele: "Comunicarea care este atasatǎ inaintea pauzelor redate in scris prin punctele de
suspensie are intotdeauna o intonatie caracteristicǎ: cand pauza este neintetionatǎ, intonatia este
discretǎ, iar cand pauza este intentionatǎ, intonatia comunicǎrii este ascendentǎ."
Semnele citǎrii sau ghilimelele - cu ajutorul acestora se reproduce intocmai un enunt
spus sau scris de cineva. In punctuatia romaneascǎ se folosesc douǎ tipuri de marcaje: [,, . ,,] si
[<< .>>] acestea din urmǎ sunt numite si ghilimele frantuzesti.
          Semnele citǎrii se pun inainte si dupǎ reproducerea unui text. Se pun intre semnele citǎrii
cuvintele sau grupurile de cuvinte citate ironic sau care redau atitudinea rezervatǎ ori
dezaprobatoare a autorului fatǎ de realitǎtile pe care le desemneazǎ respectivele cuvinte. Se
obisnuieste sǎ se punǎ intre ghilimele titlurile operelor literare de artǎ sau de stiintǎ, ale
publicatiilor, numele institutiilor, firmelor etc. atunci cand aceste titluri sunt reproduse intr-o
frazǎ.
          Ghilimelele frantuzesti se folosesc de regulǎ atunci cand in interiorul unui citat intervine
alt citat. Aceste citate pot fi reduse la un cuvant sau pot fi propozitii sau fraze intregi.
          Una din sarcinile de seamǎ ale invǎtǎtorului si profesorului este de a-i invǎta pe elevi sǎ
vorbeascǎ si sǎ scrie corect prin aplicarea constientǎ a tuturor normelor de ortografie si
punctuatie. Formarea deprinderilor de scriere corectǎ trebuie sǎ constituie o preocupare
permanentǎ nu numai pentru cei ce predau acestǎ disciplinǎ, ci si pentru toti profesorii de toate
specialitǎtile care nu pot rǎmane indiferenti in fata unor grave abateri ce reclamǎ lipsa unor
cunostinte si deprinderi temeinice.
          Insusirea unei scrieri corecte este o problemǎ extrem de importantǎ si delicatǎ, mult
discutatǎ in materialele de specialitate.
          Se vorbeste clar de o crizǎ a invǎtǎmantului actual in genere, criza generalǎ de exprimarea
defectuasǎ, incorectǎ a elevilor in scris, de minimalizare a rǎspunderii pe care o au cadrele
didactice si elevii fatǎ de insusirea normelor scrierii corecte. Acestei laturi i s-a acordat o atentie
exageratǎ, chiar in orele de gramaticǎ, in dauna altor aspecte ale dezvoltǎrii vorbirii, cǎci
cultivarea exprimǎrii, presupune cunoasterea si respectarea obligatorie a tuturor normelor
ortografice, dar nu se reduce - dupǎ cum am arǎtat - numai la corectitudine.
         
De fapt, principalele norme ortografice nu trebuie practicate in mod mecanic, ci constient
incǎ din primele clase ale scolii generale, anume panǎ la varsta de 9-10 ani.
          Stim cu totii cǎ un bun invǎtǎtor nu poate admite ca elevii sǎi sǎ scrie cu greseli de
ortografie. Pentru lichidarea lor se vor folosi de numeroasele si variatele procedee, fǎcand
nenumǎrate corectii pentru a putea ajunge la crearea automatismelor, fǎrǎ sǎ facǎ apel la
cunostintele teoretice de foneticǎ si gramaticǎ.
Copiii care nu au invǎtat de la inceput sǎ scrie corect vor face mereu greseli, pentru cǎ
abaterile, de obicei, dupǎ primii ani de scoalǎ sunt de fapt deprinderi gresite formate pe care
cunostintele de foneticǎ si morfologie studiate ulterior, precum si exercitiile de ortografie - fie
ele practicate cat de des - nu le mai pot fi dezrǎdǎcinate, decat cu pretul unor uriase eforturi si
irosiri de timp