Gheorghe Urschi (n.

 18 ianuarie 1948, Cotiujenii Mari, raionul Șoldănești) este un actor, regizor și

umorist din Republica Moldova. Este supranumit „regele umorului moldovenesc”[1][2] sau „Regele
umorului din Republica Moldova”.[3]

Cuprins

 1Biografie
 2Interviu
 3Aprecieri critice
 4Filmografie
 5Scrieri
 6Referințe
 7Bibliografie
 8Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Gheorghe Urschi s-a născut la data de 18 ianuarie 1948, în satul Cotiujenii Mari din raionul
Șoldănești, RSS Moldovenească. A urmat cursuri de actorie la Școala de teatru „Boris Șciukin”
din Moscova (1965-1969).[4][5]
După absolvirea studiilor la Moscova, a fost angajat ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău.[5] A
jucat în multe piese de teatru și a regizat zeci de spectacole: Steaua fără nume (Șeful gării), Serghei
Lazo (Comisarul), Jucării de oțel (Christas), Jocul dragostei și al întâmplării (Arlequin).[necesită  citare]
De-a lungul celor peste 40 de ani de activitate, a scris cărți și piese de teatru, a realizat numeroase
emisiuni și concerte. El a scris câteva piese de teatru: Mezinul (1979), Vom trăi și vom
vedea (1986), Testamentul (1992), Testamentul - 2 (2001), Doi cocori, două viori (2003), Și iar
Chirița! și o duzină de piese pentru copii; pe unele dintre acestea le-a regizat și a jucat în ele.
Testamentul este un record pentru scena basarabeană - se joacă de 25 ani.[Când?][necesită  citare]
Gheorghe Urschi a scris câteva volume de nuvele: Dealul fetelor (1977); Insula
adolescenței (1980); Băiatul cu ghitara (1981); Cazuri și necazuri (1986); Eu sar de pe
fix (1995), Scrieri alese în 3 volume (2008).[6] Primul volum al „Scrierilor alese” conține nuvele și
povestiri, al doilea piese de teatru și al treilea scheciuri, monologuri și miniaturi. De asemenea, prin
anii '70-'80 el a tradus multă literatură din limba rusă: Maksim Gorki, Vampilov, Astafiev etc. A scris
versuri și muzică pentru mai multe cântece, piese de muzică ușoară și romanțe.[necesită  citare]
De asemenea, a scris scenariile și a regizat trei filme: Cine arvonește, acela plătește (1989), Văleu,
văleu, nu turna! (1991) și Fenta (2004).[necesită  citare]
A devenit vestit și datorită emisiunii televizate Teatrul de miniaturi, precum și concertelor susținute
prin satele Moldovei în anii ’80-’90 cu Maria Urschi, soție și o mare actriță și duetele cu Iurie
Sadovnic, cu Doina și Ion Aldea-Teodorovici. Urschi este cunoscut în special ca realizator de
emisiuni umoristice, în care ia în derâdere prostia omenească, rusismele, lenea, îngâmfarea, beția,
corupția ș.a. și în care juca alături de actorii Vitalie Rusu, Gheorghe Pârlea și alții.[4]
Gheorghe Urschi este membru al Uniunii Teatrale și Uniunii Scriitorilor din Moldova.[necesită  citare]
În iunie 2011 a suferit un atac cerebral, urmând un an de spitalizare, printre care 4 luni la o clinică de
reabilitare în Israel.[7]
La 20 iulie 2012, Președintele Republicii Moldova Nicolae Timofti i-a conferit titlul de „Artist al
poporului” pentru succese în activitatea de creație și merite în dezvoltarea genului satirico-artistic.[8]
Pe 18 ianuarie 2014, de ziua sa de naștere, a devenit cetățean de onoare al orașului Chișinău.[9][10]
Din 26 august 2019 Gheorghe URSCHI este Laureat al Premiului Național.
Gheorghe Urschi este căsătorit cu Maria Urschi. Are două fiice, Laura și Liliana.[1]
V-a plăcut din totdeauna să faceți oamenii să rîdă?
-Da! M-am și certat pe chestia aceasta cu niște colegi de-ai mei care ziceau: “Atîta scop urmărești.
Să rîdă lumea”. Dacă asta e puțin, mai mult nu știu să fac. Cînd vedeam oamenii rîzînd în jurul meu
aveam senzația că nu chiar degeaba m-a făcut mama pe lumea asta. Este senzația care mă
urmărește pînă în ziua de azi. În această sărăcie în care trăim și în această țară depopulată dacă
merg într-un sat și adun două sute de oameni, jumătate bătrîni, jumătate tineri și ei rîd două ore cu
mine, orice ar zice criticii, experții, elitarii care despică firul în patru, eu consider că știu să fac un
lucru mare. Sigur aș putea să fac și umor pentru critici, să stea criticii în sală toți și elitarii, aceștia
care gustă ceea ce nici nu-i, s-o scriu pentru ei. Și ei să recunoască în unanim că acesta e un mare
talent, dar să nu rîdă nimeni. Prefer să merg acolo unde rîde toată lume. Pentru popor, așa cum
lucrez eu în scenă, înseamnă toți să rîdă, dar aceștia să zică: “Ei prostii. Se coboară la nivelul…
coboară ștacheta!” Cobor tot și ridic tot, tot eu la loc. Dar să fiu auzit și cu oamenii aceia care stau
două ore în sală de dragul meu să se întîmple ceva.”