Carte Mecanica Fluidelor PDF

UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
MIHAI ADRIAN ALBULESCU
MECANICA
FLUIDELOR
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului Și Sportului
UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
MIHAI ADRIAN ALBULESCU
MECANICA FLUIDELOR
2012
CUVÂNT ÎNAINTE
Cursul de mecanica fluidelor se adresează studenţilor Secţiei de învăţământ la distanţă

şi cu frecvenţă redusă a Facultăţii de Inginerie Mecanică şi Electrică, fiind un instrument de
lucru strict necesar pentru pregătirea acestora în vederea susţinerii examenului la această
disciplină. Cartea de faţă trebuie să suplinească, în mare măsură, prezenţa profesorului în
faţa studenţilor, firească pentru cei care frecventează formele tradiţionale de învăţământ
superior. Elaborarea ei a constituit o mare provocare şi, în acelaşi timp, o mare răspundere,
de care sperăm să ne fi achitat cu succes. Verdictul îl vor da, cu siguranţă, beneficiarii
acestui curs, prin însuşirea noţiunilor pe care le cuprinde.
Cartea este structurată în 8 unități de învățare. Parcurgerea lucrării trebuie făcută în
ordinea numerotării acestora, deoarece abordarea problemelor tratate impune înţelegerea
prealabilă a unor noţiuni prezentate în capitole anterioare, la care se fac, de altfel, frecvente
referiri în cadrul textului.
Fiecare unitate de învățare se încheie cu teste de evaluare, la care studentul este invitat
să răspundă după însuşirea noţiunilor incluse în unitatea respectivă, pentru a se convinge că
a înţeles şi a reţinut, în esenţă, materialul parcurs.
Doresc ca studenţii care vor folosi acest manual să poată învăţa mecanica fluidelor la
fel de bine ca şi colegii lor de la învăţământul clasic şi le urez mult succes.
Autorul
CUPRINS
pag.
UI 1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.1 Obiectul și locul cursului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2 Obiectivele cursului, structura şi criteriile de evaluare . . . . . . . . . . 6
1.3 Scurt istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.4 Mărimi fizice şi unităţi de măsură. Sistemul Internaţional . . . . . . . 9
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
UI 2 Principalele proprietăţi ale fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 13
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 13
2.1 Lichide . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.2 Gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.3 Câteva caracteristici fizice ale petrolului şi produselor petroliere . . . . 19
2.4 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
UI 3 Cinematica fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 26
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 26
3.1 Variabilele lui Lagrange şi variabilele lui Euler . . . . . . . . . . . . 28
3.2 Derivata materială a integralei de volum . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.3 Elementele cinematice ale mişcării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
3.3.1 Câmpul vitezelor. Clasificarea mişcărilor . . . . . . . . . . . . . . 32
3.3.2 Traiectorie. Linie de curent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
3.3.3 Suprafaţă de curent. Tub de curent . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
3.3.4 Flux hidrodinamic. Debit. Viteză medie . . . . . . . . . . . . . . 34
3.3.5 Câmpul vârtejurilor. Linie de vârtej. . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.3.6 Circulaţia vitezei. Teorema lui Stokes . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.3.7 Mişcarea irotaţională. Potenţial de viteze. . . . . . . . . . . . . . 36
3.4 Câmpul de viteze în vecinătatea unui punct . . . . . . . . . . . . . . . 37
3.5 Conservarea masei. Ecuaţia de continuitate. . . . . . . . . . . . . . . 41
3.5.1 Ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent. . . . . . . . . . 42
3.6 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
UI 4 Ecuaţiile generale ale dinamicii fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 46
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 46
4.1 Starea de eforturi în interiorul unui fluid. Tensorul tensiunilor . . . . . 47
4.2 Ecuaţia de mişcare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
4.2.1 Expresia generală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
2 Mecanica fluidelor
4.2.2 Simetria tensorului tensiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

4.2.3 Legea constitutivă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
4.2.4 Ecuaţia Navier - Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
4.3 Ecuaţia impulsului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
4.3.2 Ecuaţia impulsului pentru un tub de curent. . . . . . . . . . . . 58
4.4 Ecuaţia momentului cinetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.4.2 Ecuaţia momentului cinetic pentru un tub de curent . . . . . . . 60
UI 5 Statica fluidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 62
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 62
5.1 Ecuaţia de echilibru a fluidelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
5.1.1 Condiţiile de echilibru pentru forţe. . . . . . . . . . . . . . . . 64
5.1.2 Legea de repartiţie a presiunii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
5.2 Echilibrul în câmp gravitaţional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
5.2.1 Cazul gazului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
5.2.2 Cazul lichidului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
5.2.3 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
5.3 Forţa hidrostatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
5.3.1 Cazul suprafeţelor plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
5.3.2 Cazul suprafeţelor de formă oarecare . . . . . . . . . . . . . . 71
5.4 Corpuri imerse. Legea lui Arhimede. . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
5.5 Echilibrul şi stabilitatea corpurilor plutitoare . . . . . . . . . . . . 73
5.6 Echilibrul relativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
5.6.1 Ecuaţia echilibrului relativ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
5.6.2 Cazul unui lichid aflat într-un vas în translaţie . . . . . . . . . . 78
5.6.3 Cazul unui lichid aflat într-un vas în rotaţie. . . . . . . . . . . . 79
5.7 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
UI 6. Dinamica fluidelor ideale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 89
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 90
6.1 Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor ideale. . . . . . . . . . . . . . . . . 91
6.2 Ecuaţiile intrinseci de mişcare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
6.3 Integrarea ecuaţiei de mişcare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
6.4 Ecuaţia lui Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
6.4.1 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
6.5 Ecuaţia lui Bernoulli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
6.5.1 Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide . . . . . . . . . . . . . . . . 97
6.5.2 Interpretarea geometrică a ecuaţiei lui Bernoulli pentru lichide . . 98
6.5.3 Ecuaţia lui Bernoulli pentru gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
6.5.4 Aplicaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
Cuprins 3
6.6 Mişcarea unidimensională a gazelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

6.6.1 Propagarea micilor perturbaţii. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
6.6.2 Viteza izotermică şi viteza izentropică a sunetului. . . . . . . . . 108
6.6.3 Numărul lui Mach. Clasificarea mişcărilor . . . . . . . . . . . . 109
6.6.4 Parametrii de repaus ai unui gaz. Influenţa compresibilităţii . . . . 110
6.6.5 Parametrii critici ai unui gaz. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
6.6.6 Propagarea marilor perturbaţii. Unda de şoc plană. . . . . . . . . 114
6.6.7 Mişcarea unui gaz într-un tub de secţiune variabilă. . . . . . . . 117
6.6.8 Aplicaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
UI 7. Dinamica fluidelor reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 122
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 122
7.1 Metode de cercetare în mecanica fluidelor. Teoria similitudinii . . 125
7.2 Soluţii exacte ale mişcării laminare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
7.2.1 Mişcarea laminară între două plăci plane paralele . . . . . . . 128
7.2.2 Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară . . . . . . . . 129
7.3 Mişcarea turbulentă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
7.3.1 Mişcarea turbulentă în apropierea unui perete solid . . . . . . . . 135
7.3.2 Mişcarea turbulentă prin tuburi cu secţiune circulară . . . . . . . 137
7.4 Pierderi locale de energie. Rezistenţele locale . . . . . . . . . . . . . . 145
7.5 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
UI 8 Calculul hidraulic al conductelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .. . 153
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . 153
8.1 Calculul conductelor pentru lichide . . . . . . . . . . . . . . . . 155
8.1.1 Alegerea traseului conducte . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
8.1.2 Calculul hidraulic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
8.1.3 Calculul grafic al conductelor pentru lichide . . . . . . . . . 158
8.2 Calculul căderii de presiune într-o conductă de gaze. . . . . . . . 161
8.2.1 Presiunea medie într-o conductă de gaze . . . . . . . . . . . 163
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
1 INTRODUCERE
1.1. OBIECTUL ȘI LOCUL CURSULUI
Mecanica fluidelor studiază problemele referitoare la echilibrul şi

mişcarea fluidelor precum şi la interacţiunea de natură mecanică între fluide
şi corpurile solide cu care acestea vin în contact, în stare de repaus sau de
mişcare.
Sub aspectul ei teoretic, mecanica fluidelor este o ramură a fizicii. Ca
urmare, ea apare ca o disciplină legată de un material de natură
experimentală, obţinut prin observarea sistematică a fenomenelor specifice.
Interpretarea cantitativă a acestora, precum şi generalizările
corespunzătoare, fac necesară utilizarea unui aparat matematic elevat din
care amintim calculul vectorial, teoria câmpului, teoria funcţiilor de o
variabilă complexă şi cea a ecuaţiilor cu derivate parţiale.
Mecanica fluidelor se integrează în mecanica generală, din care preia
legile fundamentale ale mişcării şi echilibrului corpurilor. De asemenea din
mecanica corpurilor deformabile preia ecuaţiile generale de mişcare ale
acestor corpuri. În sfârşit, în deosebi în cazul studiului mişcării gazelor se
utilizează unele rezultate din termodinamică.
Pentru a putea da un conţinut mai precis obiectului acestui curs, este
necesar să definim, în primul rând, noţiunea de fluid. Sub denumirea de
fluide sunt cuprinse lichidele şi gazele, corpuri care, spre deosebire de
solide, capătă în timpul mişcării deformaţii oricât de mari.
Lichidele se deosebesc de solide prin mobilitatea deosebit de mare a
particulelor lor. Forţele necesare pentru a produce o deformaţie finită a unui
lichid devin practic nule atunci când deformarea se efectuează foarte încet.
Numai în cazul deformaţiilor repezi se dezvoltă şi în lichide rezistenţe
apreciabile, care dispar însă complet atunci când mişcarea încetează. Un
lichid în repaus nu opune nici o rezistenţă forţelor care tind să-i modifice
forma. Lichidele se deosebesc de gaze prin aceea că opun o rezistenţă foarte
mare la acţiunile care tind să le schimbe volumul. Ele au deci o
compresibilitate foarte redusă.
În schimb, gazele sunt complet lipsite de coeziune şi foarte
compresibile. În anumite condiţii de mişcare, dacă vitezele sunt mici, se
poate neglija compresibilitatea gazelor, dar, îndată ce viteza depăşeşte o
anumită limită, influenţa compresibilităţii devine însemnată şi trebuie luată
în seamă. Gazele se comportă, în general, perfect elastic şi umplu în
întregime volumul care le este pus la dispoziţie.
6 M e c a n i c a fl u i d e l o r
Mişcarea unui fluid fiind un fenomen complex; luarea în consideraţie

a tuturor factorilor care intervin în cursul acesteia ar conduce la o modelare
matematică deosebit de complicată. Trebuie deci operate unele simplificări,
fenomenul real fiind aproximat prin eliminarea factorilor neesenţiali,
păstrându-se doar cei ai căror roluri este determinant.
Prima aproximare necesară pentru construirea unui model de fluid
constă în adoptarea ipotezei continuităţii. Mecanica fluidelor studiază
fenomene care se produc la scară macroscopică, iar la această scară fluidele
se comportă ca şi când materia ar fi distribuită continuu. De aceea se poate
admite ipoteza continuităţii conform căreia un fluid are o structură continuă
la orice nivel, eventual cu excepţia unor puncte, curbe sau suprafeţe de
discontinuitate.
Prin urmare, atât fluidele cât şi solidele deformabile, elastic sau
plastic, pot fi reunite într-o categorie mai largă, aceea a mediilor continui
deformabile. De aici rezultă că ecuaţiile generale de mişcare vor fi aceleaşi
pentru toate aceste medii, diferenţierea dintre fluide şi solidele deformabile
realizându-se aşa cum se arată mai departe. Menţionăm de asemenea faptul
că la gaze, dacă presiunea este foarte mică, ipoteza continuităţii încetează să
mai fie valabilă.
A doua aproximare necesară constă în adoptarea ipotezei izotropiei,
adică acceptarea faptului că la un mediu continuu deformabil toate
proprietăţile sale au aceleaşi valori după orice direcţie. Prin urmare, modelul
de fluid pe care îl vom utiliza este acela de mediu continuu deformabil şi
izotrop.
1.2. OBIECTIVELE CURSULUI, STRUCTURA ŞI

CRITERIILE DE EVALUARE
Cursul de Mecanica fluidelor are drept obiective însuşirea de către

cursanţi a unor competenţe generale privind formarea lor ca ingineri de
petrol, precum şi a unor competenţe specifice acestei discipline: însuşirea
noţiunilor şi fenomenelor asociate Mecanicii fluidelor, înţelegerea
problemelor teoretice şi aplicative ale domeniului studiat, formarea şi
dezvoltarea abilităţii de comunicare în explicarea şi interpretarea corectă a
fenomenelor din Mecanica fluidelor, utilizând pentru prezentare şi analiză
mijloace de expunere tradiţionale, dar şi moderne, formarea capacităţii de
aplicare a cunoştinţelor însuşite în activitatea practică, folosirea adecvată şi
corectă a limbajului specific mecanicii fluidelor, dezvoltarea unor relaţii
inter-personale profesor-cursant care să permită desfăşurarea în condiţii
optime a procesului de învăţare.
Cursul este structurat în 8 unităţi de învăţare (UI), care cuprind
principalele aspecte ale echilibrului şi mişcării fluidelor în natură şi în
tehnică. Fiecare unitate de învăţare are obiective şi sarcini de învăţare
specifice. Sarcinile de învăţare constau din teste de autoevaluare şi aplicaţii
Introducere 7
numerice (probleme). Pe parcursul studiului acestei discipline, cursantul va

susţine 4 lucrări de verificare, la sfârşitul unităţilor de învăţare 2, 5, 7 şi 8.
Criteriile de evaluare a cunoştinţelor cursanţilor şi ponderile acestora
în evaluarea finală sunt următoarele: media notelor acordate pentru activitate
la laborator (15%), media notelor obţinute la lucrările de verificare (15%),
nota acordată pentru frecvenţa la activităţile didactice asistate (10%) şi nota
acordată la examinarea finală (60%).
1.3. SCURT ISTORIC
Primele cunoştinţe de mecanica fluidelor sunt legate de existenţa unor

baraje, apeducte, diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, canalizări, băi
publice, care au fost construite acum patru – cinci mii de ani în Asia Mică,
India, Egipt, China, iar mai târziu în Grecia şi Roma antică. Aceste realizări,
asociate cu cele din domeniul navigaţiei, conferă hidraulicii, în această lungă
perioadă, un caracter predominant experimental.
Preocupările de sistematizare a cunoştinţelor de mecanica fluidelor în
antichitate sunt dovedite de scurtul tratat privind plutirea corpurilor, scris de
ARHIMEDE (287…212 î.e.n.), căruia îi aparţine cunoscutul principiu care-i
poartă numele. De la lucrarea lui ARHIMEDE şi până la tratatul privind
mişcarea şi măsurarea apei, elaborat de LEONARDO DA VINCI (1452…1519),
nu se cunoaşte apariţia altei lucrări de mecanica fluidelor care să ateste
preocupări ştiinţifice în acest domeniu.
Conturarea mecanicii fluidelor pe bază de cunoştinţe teoretice şi
experimentale are loc începând abia din secolul al XVII-lea, după perioada
Renaşterii, când ideile lui ARHIMEDE au fost reluate şi duse mai departe de:
SIMON STEVIN (1548…1620), care a descoperit legile presiunii lichidelor
asupra pereţilor vaselor, GALILEO GALILEI (1564…1642), care a revizuit
concepţia veche a vidului, iar prin punerea bazelor mecanicii a facilitat
descoperirea legilor mecanicii fluidelor, EVANGHELISTA TORRICELLI
(1608…1647), discipolul lui GALILEI, care a descoperit legea scurgerii
lichidelor prin orificii, BLAISE PASCAL (1623…1662), care a stabilit principiul
transmiterii presiunii într-un fluid şi a inventat barometrul.
Fondatorul mecanicii clasice, ISAAC NEWTON (1642…1727), are
meritul de a fi impulsionat dinamica fluidelor reale prin stabilirea legilor
vâscozităţii lichidelor şi rezistenţei opuse de un fluid în repaus unui corp în
mişcare.
Bazele ştiinţifice ale dinamicii fluidelor perfecte incompresibile sunt
puse în secolul al XVIII-lea de către LEONARD EULER (1707…1783) şi
DANIEL BERNOULLI (1700…1782). L. EULER, om de ştiinţă elveţian, şi-a
desfăşurat activitatea în mare parte la Sankt Petersburg şi a avut realizări
ştiinţifice remarcabile în matematică, mecanică şi fizică, care au fost
concretizate în domeniul mecanicii fluidelor prin stabilirea ecuaţiilor
fundamentale ale staticii şi dinamicii fluidelor perfecte, demonstrarea

ecuaţiei de continuitate şi formularea teoremei impulsului, pe care a aplicat-
o roţilor hidraulice, creând teoria turbinelor. D. BERNOULLI a publicat, în
anul 1738, primul tratat de mecanica fluidelor şi a stabilit ecuaţia energiei
pentru un fluid în mişcare staţionară, cunoscută sub numele de ecuaţia lui
Bernoulli.
Contribuţii importante la dezvoltarea mecanicii fluidelor în secolul al
XVIII-lea au fost aduse şi de alte personalităţi. Astfel, JEAN LE ROND
D’ALAMBERT (1717…1783) a stabilit principiul echilibrului dinamic al unui
fluid şi paradoxul rezultantei nule a presiunilor pe un cilindru aflat în
mişcare de translaţie într-un fluid, HENRY DE PITÔT (1695…1761) a
construit un aparat pentru măsurarea presiunii totale a unui curent de fluid;
GIOVANI BATISTA VENTURI (1746…1822) a cercetat mişcarea fluidelor prin
ajutaje şi a realizat debitmetrul care-i poartă numele, JEAN CHARLES BORDA
(1733…1799) a stabilit formula rezistenţei locale la o variaţie bruscă de
secţiune a conductei, ANTOINE CHÉZY (1718…1798) a preconizat relaţia de
calcul a vitezei medii a lichidului într-un canal, JOSEPH LOUIS LAGRANGE
(1736…1813) a formulat, independent de EULER, ecuaţiile fundamentale ale
dinamicii fluidelor perfecte şi a publicat tratatul de mecanică analitică.
Dinamica fluidelor perfecte cunoaşte o mare dezvoltare în secolul al
XIX-lea, paralel cu apariţia dinamicii fluidelor vâscoase şi a dinamicii
gazelor. Prin contribuţiile lor din această perioadă se remarcă GEORGE
GABRIEL STOKES (1819…1903), care, independent de LOUIS MARIE HENRI
NAVIER (1785…1836) şi SIMÉON DENIS POISSON (1781…1840), a stabilit
ecuaţiile mişcării laminare a lichidelor, JEAN LOUIS POISEUILLE
(1799…1869), care a cercetat mişcarea lichidelor în tuburi capilare şi a
stabilit legea mişcării laminare a unui lichid într-un tub, HENRI PHILIBERT
GASPARD DARCY (1803…1858), care a studiat mişcarea apei în medii
poroase şi a stabilit legea liniară a filtraţiei, OSBORNE REYNOLDS
(1824…1917), care a studiat mişcările laminară şi turbulentă ale
lichidelor în tuburi şi a stabilit criteriul separării regimului laminar de
cel turbulent, WILLIAM FROUDE (1810…1879), care a studiat pe modele
comportarea navelor şi a formulat criteriul de similitudine în cazul
preponderenţei forţelor gravitaţionale şi de inerţie.
Începutul secolului XX este marcat în hidraulică prin formularea
ecuaţiilor generale ale mişcării apelor subterane de către NICOLAI E.
JUKOVSKI (1847…1921), crearea teoriei aripii de avion de către N. E.
JUKOVSKI, W. KUTTA, LUDWIG PRANDTL, S. A. CIAPLÂGHIN, elaborarea
teoriei stratului limită de către L. PRANDTL; contribuţii la teoria turbulenţei
aduse de G. I. TAY1OR, L. PRANDTL, THEODOR VON KÁRMÁN, A. H.
KOLMOGOROV, cercetarea mişcării fluidelor în conducte netede realizată de
PAUL RICHARD HEINRICH BLASIUS, precum şi stabilirea diagramei
rezistenţelor hidraulice în conducte de către JOHANN NIKURADZE.
În România, primele lucrări importante din domeniul mecanicii
Introducere 9
fluidelor sunt cele ale lui V. VÂLCOVICI din 1913, prezentate în teza sa de
doctorat susţinută la Göttingen. Primul doctorat susţinut în ţară în acest
domeniu este cel al lui A. BĂRG1ĂZAN în 1940 la Timişoara, iar primul
tratat românesc de mecanica fluidelor aparţine lui D. GHERMANI şi a fost
publicat în anul 1942.
Contribuţii însemnate la dezvoltarea mecanicii fluidelor au adus, de
asemenea, GEORGE CONSTANTINESCU (prin elaborarea teoriei sonicităţii) şi
HENRY COANDĂ. Cercetările întreprinse de CAIUS IACOB, EIIE CARAFOLI,
DUMITRU DUMITRESCU, CRISTEA MATEESCU, TEODOR OROVEANU,
VECESLAV HARNAJ, ŞTEFAN I. GHEORGHIŢĂ ŞI DUMITRU CIOC au dus la
îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul mecanicii fluidelor.
1.4. MĂRIMI FIZICE ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL
Mărimea este un atribut al elementelor unei mulţimi de obiecte sau

fenomene cărora li se poate asocia un criteriu de comparaţie. Măsurarea unei
mărimi constă în operaţia de comparare a ei cu o altă mărime de aceeaşi
natură, luată drept unitate de măsură.
Mărimea m asociată unei mulţimi de obiecte sau fenomene fizice de
aceeaşi natură se numeşte mărime fizică şi se poate exprima ca produsul
dintre un număr adimensional m şi unitatea ei de măsură u, astfel
m = m u. (1.1)
Unităţile de măsură se organizează în sisteme, definite pe baza unui
număr de mărimi numite fundamentale.
În cadrul mecanicii, pentru a defini un sistem coerent de unităţi de
măsură, sunt suficiente trei mărimi fundamentale. Astfel, sistemele CGS şi
MKfS au ca mărimi fundamentale lungime, masa şi timpul, respectiv
lungimea, forţa şi timpul, iar ca unităţi de măsură ale acestora: centimetrul,
gramul masă şi secunda, respectiv metrul, kilogramul forţă şi secunda.
Mărimile care nu sunt fundamentale se numesc mărimi derivate.
Ţara noastră, ca membră a Convenţiei metrului din 1883, a adoptat
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură (SI) printre primele ţări din
lume, în anul 1961. Ca urmare, la noi, sistemele CGS şi tehnic (MKfS)
au devenit sisteme tolerate.
Începutul organizării Sistemului internaţional de unităţi de măsură are
la bază propunerea de unificare a măsurilor şi greutăţilor făcută în 1790, în
Franţa, de deputatul TALLEYRAND şi aprobată de Academia de Ştiinţe, la 8
mai 1790.
O comisie constituită din LAGRANGE, LAPLACE, MONGE ŞI
CONDORCET a hotărât, la 19 martie 1791, asupra stabilirii metrului (de la
metron – măsură în limba greacă) ca unitate de măsură a lungimii egală cu a
patruzecea milioană parte din meridianul terestru.
În cadrul evoluţiei lui, sistemul zecimal metric şi-a început etapele de

internaţionalizare cu Comisia internaţională a metrului, din 8…13 august
1872, care s-a întrunit din nou la 20 mai 1875 şi a obţinut, prin 17 ţări
semnatare, înfiinţarea Biroului internaţional de măsuri şi greutăţi (BIPM) şi
organizarea Conferinţei generale (CGPM) ale cărei decizii sunt executate de
Comitetul internaţional (CIPM).
Sistemul internaţional de unităţi de măsură a fost pus la punct între
1948 (la a 9-a CGPM) şi 1960 (la a 11-a CGPM).
În anul 1960 s-a adoptat denumirea prescurtată SI, după care acest
sistem s-a îmbogăţit la fiecare conferinţă CGPM cu noi definiţii sau
denumiri de unităţi de măsură. Unitatea de măsură a presiunii N/m2 a
primit, la cea de a 14-a CGPM, din anul 1971, denumirea de pascal (Pa).
La a 16-a CGPM (1979) s-a redefinit candela şi s-a introdus unitatea de
măsură sievert.
Sistemul SI cuprinde, la această dată, şapte unităţi de măsură
fundamentale, prezentate în tabelul 1.1, şi două unităţi de măsură
suplimentare, radianul (rad) pentru unghiul plan şi respectiv steradianul (sr)
pentru unghiul solid.
Tabelul 1.1. Unităţi de măsură fundamentale

Mărimea Unitatea în SI
fizică Denumirea Simbolul

lungimea metru m
masa kilogram kg
timpul secundă s
intensitatea curentului
amper A
electric
temperatura termodinamică kelvin K
cantitatea de substanţă kilomol kmol
intensitatea luminoasă candelă cd
Evoluţia sistemului SI pune în evidenţă caracterul dinamic, evolutiv, al

unui sistem care caută să se adapteze noilor necesităţi ale ştiinţei şi tehnicii.
Sistemul Internaţional este un sistem coerent, ceea ce înseamnă că
produsul sau câtul a două unităţi de măsură dă direct unitatea mărimii
rezultante. Astfel, raportul dintre unităţile de masă şi volum dă unitatea
densităţii.
Unităţile de măsură ale mărimilor derivate se obţin ca expresii
algebrice sub formă de produse de puteri ale unităţilor de măsură
fundamentale şi suplimentare, multiplicate cu coeficientul numeric unu.
Anumite unităţi de măsură derivate au denumiri specifice, care sunt
prezentate în tabelul 1.2.
Introducere 11
Tabelul 1.2. Unităţi de măsură derivate

Unitatea de măsură SI
Mărimea Expresia în
Expresia în
fizică Denumire Simbolul unităţi SI
alte unităţi SI
fundamentale
frecvenţa Hertz Hz — s–1
forţa Newton N — kg·m·s–2
presiunea, tensiunea
Pascal Pa N/m2 kg·m–1·s–2
mecanică
energia, lucrul
mecanic, cantitatea de Joule J N·m kg·m2·s–2
căldură
puterea, fluxul
Watt W J/s kg·m2·s–3
energetic
cantitatea de
electricitate, sarcina Coulomb C — A·s
electrică
potenţial electric,
tensiune electrică,
Volt V W/A kg·m2·s–3·A–1
tensiune
electromotoare
rezistenţa electrică Ohm  W/A2 kg·m2·s–2·A–2
inducţia magnetică Tesla T Wb/m2 kg·s–2·A–1
grad
temperatura Celsius °C — K
Celsius
În anexa 1 sunt prezentate valorile factorilor de conversiune a unor

unităţi de măsură în altele, unde litera E (exponent) este un simbol de două
cifre, precedate de semnele + sau –, şi reprezintă puterea lui 10 cu care
trebuie multiplicat numărul respectiv.
Prin prefixele prezentate în tabelul 1.3 se pot forma multiplii şi
submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură din SI.
Tabelul 1.3. Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură

Factor de Factor de
Prefixul Simbolul Prefixul Simbolul
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10–1 deci d
1015 penta P 10–2 centi c
1012 tera T 10–3 mili m
109 giga G 10–6 micro 
106 mega M 10–9 nano n
103 kilo k 10–12 pico P
102 hecto h 10–15 femto f
10 deca da 10–18 atto a
Teste de evaluare
1. Care sunt principalele obiective ale cursului de mecanica fluidelor,

în contextul legăturilor cu alte discipline ?
2. Jalonaţi evoluţia mecanicii fluidelor, începând cu perioada
preponderent experimentală.
3. Ce sisteme de unităţi de măsură cunoaşteţi şi care sunt
particularităţile acestora ?
2. PRINCIPALELE PROPRIETĂŢI
ALE FLUIDELOR
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.1 Lichide . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 14
2.2 Gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.3 Câteva caracteristici fizice ale petrolului şi produselor petroliere 19
2.4 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Obiective
Această unitate de învăţare are drept scop înţelegerea şi însuşirea
noţiunilor legate de definirea fluidelor, clasificarea lor pe baza mai multor
criterii, precum şi de principalele proprietăţi fizice ale fluidelor.
Timp de studiu individual: 6 ore.
Rezumat
Fluidele sunt corpurile care-şi schimbă forma fără a opune rezistenţe
apreciabile la deformarea lor. Ele se împart în lichide şi gaze. Fluidele pot fi
monofazice (caz în care sunt omogene), sau multifazice(pseudoomogene sau
eterogene). Există fluide monocomponente sau multicomponente, după cum
sunt formate din una sau mai multe substanţe chimice.
Două sau mai multe lichide aflate în contact pot fi miscibile sau
nemiscibile.
Fluidele independente de timp care, în stare de repaus, prezintă
tensiuni tangenţiale nule, iar în stare de mişcare laminară au tensiunile
tangenţiale proporţionale cu gradientul vitezei se numesc fluide newtoniene.
Restul fluidelor vâscoase şi vâscoelastice se numesc fluide nenewtoniene.
Principalele proprietăţi fizice ale fluidelor sunt densitatea, vâscozitatea
și compresibilitatea.
Densitatea ρ a unui fluid este raportul dintre masa fluidului şi volumul
ocupat de acesta. Inversul densităţii se numeşte volum specific. Greutatea
specifică este raportul dintre greutatea fluidului şi volumul ocupat de acesta.
Densitatea gazelor poate fi estimată din ecuaţia de stare a gazelor
reale, în care factorul de abatere de la legea gazelor perfecte se determină în
funcţie de presiunea redusă şi temperatura redusă.
Densitatea lichidelor şi variaţia acesteia cu temperatura sunt

dependente de structura moleculară. Densitatea lichidelor la temperatură
constantă se exprimă în funcţie de coeficientul de compresibilitate.
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la
deformarea lor. Se poate exprima cantitativ prin coeficientul de vâscozitate
dinamică sau coeficientul de vâscozitate cinematică.
Compresibilitatea este proprietatea corpurilor de a-şi micşora volumul
sub acţiunea forţelor exterioare de compresiune. Se caracterizează cantitativ
prin coeficientul de compresibilitate.
Lichidele sunt fluide foarte puţin compresibile. Un lichid poate fi
asimilat cu un fluid incompresibil dacă viteza de propagare a sunetului în
acel lichid este infinită.
***
Fluidele sunt substanţe care se deformează continuu sub acţiunea

forţelor, oricât de mici ar fi acestea. În definirea fluidelor nu există nici o
distincţie între lichide şi gaze, deoarece principiile mecanicii fluidelor sunt
aceleaşi pentru lichide şi gaze. În al doilea rând, deşi la presiuni mai mici
decât presiunea critică diferenţa între lichid şi gaz este evidentă (lichidul ia
forma vasului în care este pus şi are o suprafaţă liberă, iar gazul umple în
întregime volumul pus la dispoziţie), la presiuni mai mari decât presiunea
critică între lichid şi vaporii săi nu există nici o deosebire evidentă.
Lichidele se deosebesc de solide prin mobilitatea mare a particulelor
lor, adică printr-o coeziune redusă. Spre deosebire de gaze, lichidele opun o
rezistenţă foarte mare la acţiunile care tind să le modifice volumul, având
deci o compresibilitate redusă. În schimb, gazele sunt complet lipsite de
coeziune şi foarte compresibile, comportându-se perfect elastic.
În anumite condiţii de mişcare, dacă vitezele sunt mici, se poate totuşi
neglija compresibilitatea gazelor dar, îndată ce viteza depăşeşte o anumită
limită, influenţa compresibilităţii devine importantă şi trebuie luată în seamă.
2.1. LICHIDE
Omogenitatea şi izotropia
Prin lichid omogen se înţelege lichidul a cărui masă volumică, în
aceleaşi condiţii de stare fizică, este constantă în fiecare punct din interiorul
său. Lichidele în marea majoritate a cazurilor, sunt omogene; ele nu mai pot
fi astfel considerate atunci când conţin particule solide sau gaze în
suspensie.
Un lichid este izotrop atunci când prezintă aceleaşi proprietăţi în toate
direcţiile care pornesc dintr-un punct. Lichidele în repaus sunt izotrope; cele
în mişcare prezintă mici abateri de la izotropie, abateri ce pot fi neglijate.
Principalele proprietăţi ale fluidelor 15
Greutatea specifică şi masa specifică (densitatea)

Greutatea specifică a unui lichid omogen reprezintă greutatea unităţii
de volum şi se notează cu γ
G
γ = . (2.1)
V
Masa specifică a unui lichid omogen se defineşte ca masă a unităţii de
volum şi se notează cu ρ
M
ρ= . (2.2)
V
Rezultă legătura între greutatea specifică şi masa specifică
γ = ρg. (2.3)
Masa specifică şi greutatea specifică a lichidelor depind continuu de
temperatură, ca funcţii descrescătoare. În această privinţă, apa reprezintă o
excepţie, cele două mărimi specifice având maxime la temperatura de 277 K.
Variaţia greutăţii specifice a apei pure cu temperatura, la presiunea
atmosferică, este destul de mică [(0,5…4)% pentru treapta de temperatură
(30…100)°C], aşa cum reiese din valorile redate în tabelul 2.1.
Variaţia greutăţii specifice cu presiunea este foarte mică şi se poate
neglija. Astfel, pentru apă, la o variaţie a presiunii de 100 bar, corespunde o
variaţie a greutăţii specifice de 4,65%.
Masa specifică variază, de asemenea, foarte puţin cu presiunea şi
temperatura, ceea ce conduce la o neglijare practică a acestor variaţii.
Tabelul 2.1. Proprietăţile apei pure la presiunea atmosferică

Temperatura Densitatea Vâscozitatea Compresibilitate Modulul de
T[°C] ρ, [kg/m ] 3
cinematică, α, [10 –10 2
m /N] elasticitate, ε,
ν, [10 m /s]
–6 2
[1010 N/m2]
0 999,9 1,794 5,02 0,199
4 1000,0 1,567 4,94 0,202
10 999,7 1,310 4,82 0,207
20 998,2 1,011 4,65 0,213
30 995,6 0,804 4,56 0,219
40 992,2 0,660 4,27 0,234
60 983,2 0,477 4,08 0,245
80 971,8 0,368 4,15 0,241
Compresibilitatea şi elasticitatea
Lichidele sunt corpuri perfect elastice: dacă acţiunea forţei ce
comprimă un lichid încetează, acesta revine exact la volumul iniţial datorită
lipsei deformaţiilor remanente. Compresibilitatea lichidelor este extrem de
redusă, în cele mai multe cazuri se poate face abstracţie de această
proprietate considerându-se lichidele ca fiind practic incompresibile.
Numeric, compresibilitatea se măsoară cu ajutorul coeficientului de
compresibilitate cubică, notat cu litera grecească α, sau cu ajutorul
modulului de elasticitate la compresiune cubică (sau modulul de elasticitate

de volum) notat cu litera grecească ε, care este inversul celui precedent
(ε = 1 / α ) .
Dacă un volum V de lichid se află sub influenţa unei presiuni p şi dacă
se notează prin –dV scăderea acestui volum la o creştere dp a presiunii, se
poate scrie
1 dV
α =− , (2.4)
V dp
sau
1 dp
ε = = −V . (2.5)
α dV
Semnul – a fost introdus deoarece presiunea şi volumul variază în sens
invers (la o creştere de presiune corespunde o scădere de volum şi la o
scădere de presiune o creştere de volum).
Considerând că masa M = ρ V = constant, deci dM = ρ dV + V dρ = 0 ,
din (2.4) şi respectiv (2.5) se ajunge la:
1 dρ dp
α= ,ε=ρ . (2.6)
ρ dp dρ
Dacă notăm cu a viteza de propagare a vibraţiilor sonore în interiorul
unui mediu omogen, avem
ε dp
a= = , (2.7)
ρ dρ
de unde rezultă
dρ 1
= 2.
dp a
Deci, dacă fluidul ar fi incompresibil, a = ∞, adică variaţiile de
presiune s-ar transmite instantaneu în interiorul acestuia.
Prin integrarea ecuaţiei (2.6) între limitele corespunzătoare
ρ
dρ
p
ρo
∫ ρ
= α ∫ dp ,
po
(2.8)
unde ρ o este densitatea la presiunea p o se ajunge la ecuaţia de stare a

lichidelor compresibile
ρ = ρ o eα ( p − po )⋅ (2.9)
care, după dezvoltarea în serie şi reţinerea primilor doi termeni, ajunge la
forma
ρ = ρ o [1 + α ( p − po )] , (2.10)
valabilă până la presiunea de 500⋅105 N/m2.
Vâscozitatea
În orice punct al unui lichid în repaus se exercită acţiuni reciproce
între particule, sub forma unor eforturi normale pe orice plan de separaţie
între particule şi restul lichidului, numite presiuni. În afară de eforturile
normale, mişcarea dă naştere la eforturi tangenţiale care frânează mişcarea.

Aceste acţiuni tangenţiale care apar atunci când lichidul începe să se mişte
constituie aşa numita frecare internă sau vâscozitate. Toate lichidele, ca şi
toate gazele de altfel, au o vâscozitate proprie, care constituie o
caracteristică fizică a lor ca şi masa specifică şi compresibilitatea.
Frecarea internă se defineşte
numeric prin coeficientul de vâscozitate.
Pentru a introduce acest coeficient, vom
considera două plăci plane paralele S 1 şi
S 2 a căror arie este σ, situate la distanţa
∆n între ele (figura 2.1), ce închid un
spaţiu plin cu lichid.
Dacă cele două plane se deplasează
Figura 2.1 cu vitezele v şi v + ∆v, particulele mai
rapide vor tinde să antreneze pe cele mai
lente, iar acestea din urmă vor căuta să le frâneze pe primele. După o ipoteză
datorată lui Newton, mărimea forţei tangenţiale între aceste două plane este
proporţională cu aria σ, cu diferenţa de viteză ∆v şi invers proporţională cu
distanţa ∆n .
∆v
F = µσ , (2.11)
∆n
µ fiind coeficientul de vâscozitate dinamică, vâscozitate absolută sau
vâscozitate dinamică. Raportul
µ
ν = (2.12)
ρ
se numeşte vâscozitate cinematică. Inversul vâscozităţii dinamice poartă
numele de fluiditate.
Pentru simplificare, în studiul mişcării fluidelor se face de multe ori
abstracţie de vâscozitate. Fluidele lipsite de vâscozitate se numesc fluide
perfecte sau ideale şi este evident că sunt fictive.
Fluidele ce respectă legea lui Newton se
numesc fluide newtoniene şi pot fi reprezentate
printr-o dreaptă în sistemul de coordonate τ
(tensiune tangenţială) dv/dz (figura 2.2). În acest
sistem axa verticală reprezintă solidul elastic, iar
axa orizontală fluidul ideal.
Lichidele nenewtoniene (în această
categorie intră şi fluidul de foraj) satisfac ecuaţia
dv
τn =µ , Figura 2.2 (2.13)
dn
în care vâscozitatea dinamică este o funcţie de tensiunea tangenţială la
puterea n şi gradientul de viteză. Vâscozitatea lichidelor variază lent cu
presiunea, scăzând liniar cu creşterea presiunii. De asemenea, vâscozitatea
lichidelor scade cu creşterea temperaturii (tabelele 2.1 şi 2.2), conform
relaţiei experimentale a lui Poiseuille

1,78 ⋅ 10 −6
ν= . (2.14)
1 + 0,0337 t + 0,00022 t 2
Există mai multe metode şi aparate pentru măsurarea vâscozităţii
lichidelor. În mod obişnuit, pentru uleiuri se foloseşte vâscozimetrul
Engler, cu ajutorul căruia se măsoară vâscozitatea relativă, în raport cu
vâscozitatea apei.
Tabelul 2.2. Vâscozitatea cinematică a unor petroluri [10–4 m2/s]
Temperatura Cartojani Ţicleni Ciureşti Băbeni Mosoia Videle
T [°C] A B A1 A3
10 95,083 14,30 490
15 66,251 292
20 52,83 8,12 18,50 83,34 187
25 12,10 119
30 26,80 8,75 5,98 10,95 49,10 81,90
40 19,99 5,66 4,67 8,125 31,60 39,85
50 12,90 4,625 3,70 6,125 21,60 20,80
60 11,69 14,50 12,03
Absorţia
Lichidele absorb gazele cu care vin în contact conform legii lui
Henry: masa gazului dizolvat în lichide creşte cu presiunea, astfel că
volumul gazului se menţine constant. În condiţii normale apa conţine 2%
aer. Odată cu scăderea presiunii, gazele ies din soluţie.
Dacă presiunea scade mult sub valoarea presiunii atmosferice,
degajarea gazelor este bruscă şi formează împreună cu apa o soluţie foarte
compresibilă care poate da naştere fenomenului de cavitaţie.
2.2. GAZE
Proprietăţile gazelor sunt comune cu cele ale lichidelor, cu

următoarele deosebiri:
• gazele ocupă, prin expansiune, un spaţiu oricât de mare şi au o
compresibilitate mare ;
• - volumul gazelor variază foarte mult cu temperatura;
• - vâscozitatea gazelor creşte cu temperatura T, conform relaţiei lui
Southerland
3
T +C  T 2
µ = µo o   (2.15)
T  To 
în care µ o este valoarea vâscozităţii dinamice la temperatura T o , iar C este o
constantă ale cărei valori sunt date în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Gaz Aer H2 CH 4 C2H6 C3H8 CO 2 O2 N2
C 124 73 164 226 322 270 112 102
Comprimarea gazelor se face în conformitate cu legi termodinamice.

Pentru gaze perfecte ecuaţia caracteristică este legea lui Mariotte şi Gay –
Lussac
p po  θ 
= 1 +  = RT (2.16)
ρ ρ o  273 
unde θ este temperatura în °C, R – constanta gazelor perfecte şi T –
temperatura absolută în K.
Pentru gazele reale, care nu pot fi reduse sub un anumit volum limită,
corespunzător unei mase specifice ρ e , ecuaţia caracteristcă are forma
1 1   1 1  θ 
p −  = p o  − 1 +  (2.17)
 ρ ρe   ρ o ρ e  273 
La mişcările cu viteză mare ale gazelor nu se produce schimb de
căldură cu mediul înconjurător şi, în anumite situaţii, se poate admite că
procesul este izentropic. Ecuaţia caracteristică este în acest caz
p po
χ
= (2.18)
ρ ρo χ
unde χ este exponentul adiabatic, redat pentru câteva gaze în tabelul 1.4.
Tabelul 2.4
Gaz Aer H2 CH 4 C2H6 CO 2 O2 N2
χ 1,401 1,407 1,310 1,250 1,293 1,396 1,401
În tabelul 2.5 sunt date unele proprietăţi fizice ale aerului la presiunea
atmosferică.
Tabelul 2.5
Proprietatea Temperatura [°C]
-20 -10 0 10 20 40 60 80 100
ρ [kg/m ] 3
1,39 1,34 1,293 1,24 1,20 1,12 1,06 0,99 0,94
10 ν [m /s]
6 2
11,3 12,1 13,0 13,9 14,9 17,0 19,2 21,7 24,5
2.3. CÂTEVA CARACTERISTICI FIZICE

ALE PETROLULUI ŞI PRODUSELOR PETROLIERE
Densitatea constituie una din principalele proprietăţi fizice ale

produselor petroliere şi ţiţeiului, din care acestea se obţin, dând indicaţii
asupra calităţii acestora, ca de exemplu puterea calorică, proprietăţile de
ardere, pompabilitatea, etc. Astfel ţiţeiurile parafinoase şi produsele care se
obţin din acestea au densitatea mai mică decât ţiţeiurile asfaltoase şi

produsele obţinute din ele.
Densitatea produselor petroliere creşte în ordinea: produse lichefiate,
benzină uşoară, benzină grea, white spirit, petrol, motorină, uleiuri, păcură.
Densitatea produselor petroliere şi a ţiţeiului serveşte la stabilirea cantităţii
acestora în cazul în care măsurarea s-a făcut volumetric, folosind relaţia
M = ρ ⋅V .
Deoarece densitatea produselor petroliere variază mult cu temperatura
aceasta se stabileşte la o valoare care pentru ţara noastră este de 20 °C şi se
notează prin ρ 20. Buletinele de analiză pentru produsele petroliere lichide
dau în mod obişnuit valoarea densităţii relative. Ea reprezintă raportul dintre
densitatea produsului şi densitatea unui lichid de referinţă (etalon) aflat într-o
stare dată de temperatură şi presiune.
Ca produs de referinţă pentru lichide, semisolide şi solide s-a luat apa
distilată în vid la presiunea 1,01325·105 N/m2 (760 mm Hg) şi temperatura
de 4 °C. Densitatea relativă a lichidelor se notează prin d 420 .
La gaze, produsul de referinţă este aerul la 0 °C. În cazul în care se
cunoaşte densitatea relativă a fluidului la o temperatură t, valoarea acesteia
la 20 °C se poate calcula cu relaţia
d 420 = d 4t + C (t − 20 ) (2.19)
în care valorile coeficientului de corecţie C se citesc în tabelul 2.6.
Acelaşi coeficient de corecţie se foloseşte şi la determinarea densităţii
medii a produselor petroliere lichide atunci când se cunoaşte valoarea ei la
20 °C, cu formula
ρ 20
ρ =
( ).
t
(2.20)
1 + C t  − 20
Tabelul 2.6
Densitatea relativă Coeficientul de Densitatea relativă Coeficientul de
la temperatura T, corecţie pentru la temperatura T corecţie pentru
d 4t dilatarea lichidului la d 4t dilatarea lichidului
o variaţie de 1 °C la o variaţie de 1 °C
0.6900…0.6999 0.000910 0,8500…0.8599 0.000699
0.7000…0.7099 0.000897 0.8600…0.8699 0.000686
0.7100…0.7199 0.000884 0.8700…0,8799 0.000673
0.7200…0.7299 0.000870 0.8800…0.8899 0.000660
0.7300…0.7399 0.000857 0.8900…0.8999 0.000647
0.7400…0.7499 0.000844 0.9000…0.9099 0.000633
0.7500…0.7599 0.000831 0.9100…0.9199 0.000620
0.7600…0.7699 0.000818 0.9200…0.9299 0.000607
0.7700…0.7799 0.000805 0.9300…0.9399 0.000594
0.7800…0.7899 0.000792 0.9400…0.9499 0.000581
0.7900…0.7999 0.000778 0.0500…0.9599 0.000567

0.8000…0.8099 0.000765 0.9600…0.9699 0.000554
0.8100…0,8199 0.000752 0.9700…0.9799 0.000541
08.200…0.8299 0.000738 0.9800…0.9899 0.000528
0.8300…0.8399 0.000725 0.9900…1.0000 0.000515
În tabelul 2.7 sunt redate valorile densităţii pentru unele hidrocarburi

pure la diferite temperaturi:
Tabelul 2.7
Hidro- Formula Temperatura [°C]
carbura chimică –150 –100 –75 –50 –25 0 20 50 100
Metan CH 4 309 302
Etan C2H6 622 561 531 499 462 412 326
Propan C3H8 696 646 619 590 560 528 501 450
Butan C 4 H 10 698 676 652 627 601 579 542 468
Pentan C 5 H 12 737 715 693 670 646 626 596 533
Hexan C 6 H 14 742 721 700 678 659 631 580
Heptan C 7 H 16 761 741 721 701 684 658 612
Octan C 8 H 18 757 738 719 703 678 635
Nonan C 9 H 20 769 733 723 718 684 653
Decan C 10 H 22 762 745 730 697 667
În cazul amestecurilor de produse petroliere, densitatea poate fi

stabilită cu relaţia:
ρ V + ρ 2 V2 + .... + ρ n Vn
ρ= 1 1 , (2.21)
V1 + V2 + .... + Vn
în care ρ 1, ρ 2, …, ρ n sunt densităţile produselor petroliere determinate la
aceeaşi temperatură, iar V 1 ….V n sunt volumele produselor care se amestecă.
Limitele de explozie
Limitele de explozie pentru un produs petrolier gazos sunt
concentraţiile de combustibili gazoşi în amestec cu aerul sau cu oxigenul ce
se încadrează în domeniul în care poate avea loc explozia.
Există două limite importante: una inferioară de la care începe să se
producă explozia şi alta superioară sub care, de asemenea, se produce
explozia. Aceste limite sunt exprimate în procente de volum de gaz
inflamabil în amestec cu aerul.
Sub o presiune de 50 mmHg gazele naturale nu mai furnizează
amestecuri combustibile în aer. Între 50 mmHg şi 200 mmHg are loc o
restrângere a limitelor de explozie şi în special limita superioară scade la
valori mici.
Limitele de explozie sunt modificate prin diluarea amestecului de gaze
inflamabile şi aer. În gaze inerte ca azot, CO 2 la un raport mare de gaz

inert/gaz inflamabil explozia nu se mai produce.
Pentru unele produse limitele sunt prezentate în tabelul 2.8.
Tabelul 2.8
Produsul % în volum Produsul % în volum
Metan 5.0 - 15.0 n Heptan 1.0 - 7.0
Etan 2.0 - 13.0 n Decan 0.70 - 2.6
Etilenă 3.0 Benzen 1.3 - 7.9
Acetilenă 2.5 - 80.0 Benzina 1.3 - 6.0
Propan 2.1 - 9.5 Petrol 1.16 - 6.0
n Butan 1.8 - 8.4 Hidrogen 4.1 - 74.2
n Pentan 1.4 - 8.3 Hidrogen sulfurat 4.3 - 45.2
n Hexan 1.2 - 7.7
Punctul de inflamabilitate al unui produs petrolier este temperatura cea

mai joasă, la presiune atmosferică normală, la care, în condiţii determinate,
vaporii degajaţi de produs formează împreună cu aerul înconjurător un
amestec exploziv.
Temperatura de autoaprindere reprezintă temperatura la care nivelul
termic atins de un produs este atât de ridicat încât aprinderea are loc fără o
sursă de foc exterior.
Pentru câteva produse se prezintă, în tabelul 2.9, valorile temperaturii
de autoaprindere în aer şi în oxigen.
Tabelul 2.9
Produsul Temperatura de autoaprindere, K
în aer în oxigen
n Pentan 852 565
n Hexan 793 559
n Octan 731 -
i Octan 834 -
i Decan 837 -
Benzen 929 912
Toluen 906 855
Vâscozitatea
Vâscozitatea reprezintă o proprietate principală a combustibililor
lichizi şi uleiurilor minerale, deoarece de ea depind capacitatea de pompare,
procesul de ungere a motoarelor şi maşinilor, randamentul lor, intensitatea
uzurii, durata de utilizare etc.
Vâscozitatea produselor petroliere lichide şi a petrolului brut se
determină în laborator cu vâscozimetre şi variază atât în funcţie de presiune
cât şi de temperatură. În calcul se poate considera sau vâscozitatea dinamică

µ, sau cea cinematică ν.
Variaţia vâscozităţii petrolului brut şi produselor petroliere în funcţie
de temperatură este importantă şi trebuie luată în consideraţie atunci când
temperatura din conductă prezintă variaţii sensibile în timpul transferului.
Relaţiile de calcul utilizate, de natură experimentală, sunt scrise de obicei
pentru vâscozitatea cinematică. Cea mai recomandabilă dintre acestea este
formula lui C. Walter (A.S.T.M.)
( )
lg lg 10 6ν + 0.8 = a + b lg T , (2.22)
în care vâscozitatea cinematică este exprimată în m /s, iar constantele a şi b
2
se determină pentru fiecare caz în parte, fiind necesară cunoaşterea

vâscozităţii cinematice la două temperaturi diferite. Variaţia vâscozităţii
petrolului brut şi produselor petroliere în funcţie de presiune este destul de
redusă şi se neglijează în calculele referitoare la transport.
Căldura specifică masică

Căldura specifică masică a petrolului brut şi a produselor petroliere
prezintă o variaţie în funcţie de temperatură care se poate calcula cu ajutorul
formulei lui C.S. Cragoe
762 ,5 + 3,38 T
c= , (2.23)
ρ 277
293.16
.16
rezultatul fiind exprimat în J/(kg·K).
Conductivitatea
Conductivitatea termică a petrolului brut sau a produselor petroliere
este dependentă de temperatură, formula, tot de natură experimentală,
utilizată în calcule fiind:
0 ,134 − 6 ,31 ⋅ 10 −5 T
λ= . (2.24)
ρ 277
293.16
.16
Valorile conductivităţii termice calculate cu această formulă sunt
exprimate în W/(m·K).
2.4. APLICAŢII
Aplicaţia 1. Un volum de 400 cm3 petrol cântăreşte 0,328 kg. Să se

afle valoarea greutăţii specifice şi a masei specifice. Se consideră acceleraţia
gravitaţională g = 9,81 m/s2.
Rezolvare. Conform relaţiilor (1.1) şi (1.3), rezultă
G m g 0 ,328 ⋅ 9 ,81
γ= = = −
= 8044 ,2 N/m 3 ;
V V 400 ⋅ 10 6
γ 8044,2
ρ= = = 820 kg/m 3 .
g 9 ,81
Aplicaţia 2. Un volum de apă V 1 = 1 m3 aflat la t = 20 °C şi presiunea

p1 = 10 ⋅ 10 5 N/m 2 se comprimă la presiunea p 2 = 310 ⋅ 10 5 N/m 2 . Ştiind că
volumul se reduce la V 2 = 0,98605 m3, să se determine coeficientul de
compresibilitate al lichidului.
Rezolvare: Conform relaţiei (2.6), rezultă
1 dV 1 V1 − V2 1 1 − 0,98605
α =− =− =− ⋅ = 4,65 ⋅ 10 −10 m 2 /N .
V dp V p1 − p 2 1 10 ⋅ 10 − 310 ⋅ 10
5 5
Aplicaţia 3. Un cilindru de rază r 1 = 120 mm se roteşte concentric în

interiorul altui cilindru fix de rază r 2 = 122 mm. Ambii cilindri au o lungime
l = 0,3 m. Să se determine vâscozitatea lichidului care se află între cilindri
dacă, pentru rotirea cu o viteză unghiulară constantă ω = 2π rad/s este
necesar un moment de 1,2 N·m.
Rezolvare: Cilindrul interior va avea o viteză tangenţială v 1 = r 1 ω.
Deoarece spaţiul dintre cilindri este redus, se poate accepta ipoteza că
variaţia gradientului de viteză este liniară. Deci
dv r ⋅ω 0,120 ⋅ 2 ⋅ π
= 1 = = 376,99 1/s .
dr r2 − r1 0,122 − 0,120
Considerăm un cilindru de rază rm = (r1 + r2 )/2 = 0,121 m pentru care
scriem egalitatea moment activ – moment rezistent, adică 1,2 = 2 π rm l τ rm .
Rezultă
1,2 1,2
τ= = = 6 ,29 N/m 2 .
2π rm2 l 2 π ⋅ 0 ,121 ⋅ 0 ,3
2
Considerând că fluidul este newtonian, din (2.11) se obţine:

τ 6,25
µ= = = 16,57 ⋅ 10 −3 N ⋅ s/m 2 . .
dv 376,99
dr
Aplicaţia 4. Să se determine viteza de propagare a sunetului în aer, la

temperatura de 4 °C şi 20 °C, admiţând că legea de variaţie a densităţii
aerului în funcţie de presiune este legea adiabatică. Pentru aer, masa
kilomolară este M = 29 şi exponentul adiabatic este n = 1,4.
Rezolvare: Viteza de propagare a sunetului în aer este dată de formula
dp
a= . (2.7)
dρ
p
Din legea adiabatică = ct = A rezultă
ρn
dp p p
= A n ρ n−1 = n n ρ n−1 = n
dρ ρ ρ
p R
şi ţinând seama de ecuaţia de stare a gazelor perfecte = T se obţine
ρ M
p n RT
a= n = .
ρ M
Pentru cele două temperaturi rezultă:
1,4 ⋅ 8314 ⋅ (273,16 + 4)
a4 = = 334 m/s ;
29
1,4 ⋅ 8314 ⋅ (273,16 + 20)
a 20 = = 343 m/s .
29
Aplicaţia 5. Ştiind că densitatea petrolului de Băbeni B este ρ = 855

kg/m la temperatura de 20 °C, să se afle această valoare la 60 °C.
3
Rezolvare: Conform relaţiei (2.20), rezultă

ρ 20 855
ρt = = = 831,74 kg/m 3 ,
1 + C (t − 20 ) 1 + 0,000699 ⋅ (60 − 20 )
în care C = 0,000699 din tabelul 2.6.
TESTE DE EVALUARE
1. Care sunt principalele criterii de clasificare a fluidelor ?

2. Precizaţi particularităţile principalelor proprietăţi fizice ale fluidelor.
3. Ce este vâscozitatea?
4. Puneţi în evidenţă diferenţele dintre lichid și gaz
5. Faceţi o prezentare succintă a densității şi greutății specifice a
fluidelor
6. Ce reprezintă compresibilitatea fluidelor.
3. CINEMATICA FLUIDELOR
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
3.1 Variabilele lui Lagrange şi variabilele lui Euler . . . . . . . 28
3.2 Derivata materială a integralei de volum . . . . . . . . . . . 31
3.3 Elementele cinematice ale mişcării . . . . . . . . . . . . . 32
3.3.1 Câmpul vitezelor. Clasificarea mişcărilor . . . . . . . . 32
3.3.2 Traiectorie. Linie de curent . . . . . . . . . . . . . . 33
3.3.3 Suprafaţă de curent. Tub de curent . . . . . . . . . . . 34
3.3.4 Flux hidrodinamic. Debit. Viteză medie . . . . . . . . . 34
3.3.5 Câmpul vârtejurilor. Linie de vârtej. . . . . . . . . . . 35
3.3.6 Circulaţia vitezei. Teorema lui Stokes . . . . . . . . . 35
3.3.7 Mişcarea irotaţională. Potenţial de viteze. . . . . . . . 36
3.4 Câmpul de viteze în vecinătatea unui punct . . . . . . . . . 37
3.5 Conservarea masei. Ecuaţia de continuitate. . . . . . . . . 41
3.5.1 Ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent. . . . . 42
3.6 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
Obiective
Această unitate de învăţare are drept obiective înţelegerea şi însuşirea
noţiunilor fundamentale de cinematică a fluidelor, precum şi a principiului
conservării masei de fluid aflate în mişcare.
Rezumat
Mişcarea unui fluid este cunoscută din punct de vedere cinematic
atunci când se cunoaşte legea de variaţie a unuia dintre cei trei parametri
  
cinematici: vectorul de poziţie r , viteza v şi acceleraţia a . În acest scop se
folosesc două metode.
Metoda Lagrange constă din găsirea legii de variaţie a vectorului de
poziţie în raport cu coordonatele x 0 , y 0 , z 0 ale poziţiei iniţiale a particulei de
fluid, numite variabilele Lagrange, după care se folosesc relaţiile pentru
aflarea legilor de variaţie a vitezei şi acceleraţiei.
În cadrul metodei Euler se stabileşte mai întâi legea de variaţie a
vitezei particulei de fluid în timp şi spaţiu. Proiecţiile vitezei pe cele trei axe
Cinematica fluidelor 27
carteziene, notate cu v x , v y , v z , se numesc variabilele Euler şi se folosesc la

determinarea vectorului de poziţie şi acceleraţiei.
Mulţimea vectorilor viteză asociaţi particulelor unui fluid aflat în
mişcare se numeşte câmp de viteze. Mişcarea unui fluid este staţionară sau
nestaţionară după cum câmpul vitezelor este invariabil, respectiv variabil în
timp.
Locul geometric al punctelor la care vectorii viteză ai particulelor de
fluid sunt tangenţi se numeşte linie de curent.
Tubul de curent este domeniul tubular format din mulţimea liniilor de
curent mărginită de o linie curbă închisă.
Fluxul vitezei relativ la suprafaţa S cu aria A se numeşte debit volumic
de fluid şi este definit ca integrala pe suprafaţa de arie A a produsului scalar
dintre viteză şi versorul normalei la elementul de suprafaţă cu aria dA.
Produsul dintre debitul volumic şi densitatea fluidului se numeşte
debit masic.
Viteza medie este raportul dintre debitul volumic şi aria suprafeţei
asociate acestui debit.
Rotorul vitezei unei particule de fluid este definit ca un determinant

simbolic. Mişcarea fluidului la care rot v ≠ 0 în orice punct se numeşte

mişcare rotaţională, iar mişcarea caracterizată prin rot v = 0 pentru orice
particulă de fluid poartă numele de mişcare potenţială.
Vectorul vârtej reprezintă jumătate din rotorul vitezei fluidului.
Locul geometric al punctelor la care vectorul vârtej este tangent se
numeşte linie de vârtej.
Tubul de vârtej este domeniul tubular format din mulţimea liniilor de
vârtej mărginită de o linie curbă închisă.
Integrala pe o linie curbă închisă a produsului scalar dintre viteză şi un
element vectorial de linie de curent se numeşte circulaţie.
Circulaţia de-a lungul unei curbe închise C este egală cu dublul
fluxului de vârtejuri ce trece printr-o suprafaţă S de arie A, mărginită de
curba C (teorema lui Stokes).
Mişcarea unei particule de fluid este rezultanta unor mişcări de
translaţie, rotaţie şi deformaţie. Componentele vitezei de deformaţie a
particulei de fluid sunt funcţii de dimensiunile sale prin intermediul
coeficienţilor de deformaţie liniară şi unghiulară. Aceşti coeficienţi sunt
folosiţi, în cadrul relaţiilor dintre tensiuni şi deformaţii, pentru stabilirea
ecuaţiilor Navier–Stokes ale mişcării laminare.
Relaţia matematică care exprimă principiul conservării masei de fluid
aflate în mişcare este o ecuaţie de bilanţ masic numită ecuaţia continuităţii.
Dacă această ecuaţie este scrisă relativ la un element de volum, se obţine
forma microscopică, prin integrarea căreia pe un volum finit se ajunge la
forma macroscopică.
***
3.1. VARIABILELE LUI LAGRANGE

ŞI VARIABILELE LUI EULER
Din punct de vedere abstract, problemele de mişcare a fluidelor pot fi

tratate în două moduri; astfel se poate urmări comportarea fiecărei particule
în lungul traiectoriei sale sau se poate pune problema determinării
caracteristicilor mişcării (viteze, presiuni) în diversele puncte ale domeniului
ocupat de fluid. Prima variantă, atribuită lui Lagrange, reprezintă punctul
de vedere lagrangian sau material, iar a doua, introdusă de Euler, punctul
de vedere eulerian sau local.
În varianta lagrangiană, se consideră un triedru cartezian ortogonal fix
(inerţial) Oxyz, în raport cu care fiecare particulă de fluid este reperată prin
poziţia sa iniţială, adică prin vectorul de poziţie r0 = x0 e x + y 0 e y + z 0 e z al
centrului de masă al particulei în momentul iniţial t 0 .
La un moment oarecare t > t 0 , particula fluidă ocupă o altă poziţie,
dată de vectorul de poziţie al centrului său de masă r = xe x + ye y + ze z ,
vector ce depinde de r0 şi t, adică r = r (r0 ,t ) . Variabilele independente r0 şi
t, respectiv x 0 , y 0 , z 0 şi t se numesc variabile materiale sau variabilele lui
Lagrange.
Noţiunea de particulă de fluid fiind oarecum artificială, o reprezentare
matematică mai corectă a mişcării unui fluid este aceea a unei transformări
continue a spaţiului euclidian tridimensional E3 în el însuşi, aşa cum am
arătat în capitolul precedent.
Admitem de asemenea că, odată cu transformarea H t introdusă prin
formula (1.5) există şi transformarea inversă. Aceasta înseamnă că odată cu
funcţia r = r (r0 ,t ) există şi funcţia inversă r0 = r0 (r0 ,t ) . Se presupune şi că
aceste două funcţii posedă derivate parţiale continue până la ordinul al
treilea în raport cu toate variabilele, cu excepţia eventuală a unor puncte,
curbe sau suprafeţe singulare.
Un parametru scalar sau vectorial al fluidului în mişcare (densitate,
presiune, viteză etc.) poate fi reprezentat printr-o funcţie f, scalară sau
vectorială. În conformitate cu cele de mai sus, o astfel de funcţie poate avea
forma f (r0 ,t ) sau f (r ,t ) . Ca urmare, există două tipuri de derivate în
raport cu timpul şi anume
D f ∂ f (r0 , t ) ∂ f ∂ f (r , t )
= , = . (3.1)
Dt ∂t ∂t ∂t
Prima dintre aceste derivate reprezintă variaţia funcţiei f în raport cu
timpul urmărind particula fluidă în mişcare, individualizată prin poziţia ei
iniţială r0 . Din acest motiv, derivata se numeşte substanţială sau materială,
simbolizată prin D/Dt. A doua derivată (3.1), reprezintă variaţia în raport cu
timpul a funcţiei f într-un punct r fixat al spaţiului şi poartă denumirea de
derivată locală.
Viteza v şi acceleraţia a se calculează ca în cazul punctelor materiale,
deoarece se individualizează şi se urmăreşte particula în mişcare. Prin
urmare avem
D r ∂ r (r0 , t )
v= = , (3.2)
Dt ∂t
respectiv, în coordonate carteziene ortogonale
Dx Dy Dz
vx = , vy = , vz = , (3.3)
Dt Dt Dt
precum şi
∂ v (r0 , t ) D 2 r
a= = , (3.4)
∂t Dt 2
sau
D2 x D2 y D2 z
ax = , ay = , az = . (3.5)
Dt 2 Dt 2 Dt 2
În varianta euleriană sau locală, variabilele sunt coordonatele
r ( x, y, z ) ale punctelor spaţiului şi timpul t. Descrierea mişcării cu ajutorul
câmpului de viteze v (r , t ) este suficientă practic pentru toate obiectivele
studiului şi ca urmare metoda lui Euler se utilizează aproape exclusiv în
mecanica fluidelor.
Atât viteza cât şi celelalte funcţii care reprezintă parametrii mişcării
fluidului sunt definite ca funcţii de r şi t pe un domeniu fluid, adică pe o
familie de mulţimi mărginite de puncte Dt = H t D0 , ocupat de fluid într-un
interval deschis al timpului t. Închiderea este tot D t iar domeniul fluid la
timpul t este Dt pentru t fixat.
Funcţiile menţionate satisfac condiţiile de continuitate necesare pentru
ele ca şi pentru derivatele lor de diferite ordine, cu excepţiile amintite mai
înainte referitor la variabilele lui Lagrange.
Metoda lui Euler conduce deci la studiul unor câmpuri scalare, cum
este acela al presiunilor p(r , t ) şi al unor câmpuri vectoriale cum sunt acela
al vitezelor v (r , t ) sau acela al acceleraţiilor a (r , t ) .
Dacă se consideră o funcţie f (r , t ) ce reprezintă un parametru al
mişcării fluidului, derivata materială se calculează urmărind o particulă în
mişcare şi are deci forma
Df ∂f ∂f dx ∂f dy ∂f dz ∂f ∂f ∂f ∂f
= + + + = + vx + vy + vz , (3.6)
Dt ∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt ∂t ∂x ∂y ∂z
sau
Df ∂ f
= + (v ⋅ ∇ ) f , (3.7)
Dt ∂t
unde
∂ ∂ ∂
∇ = ex +ey + ez
∂x ∂y ∂z
este operatorul nabla al lui Hamilton.
În ecuaţia (3.7), primul termen din membrul drept reprezintă derivata
locală în raport cu timpul, calculată în punctul definit prin vectorul de
poziţie r iar cel de al doilea termen este convectiv şi apare datorită variaţiei
de la un punct la altul a funcţiei f, ataşată de o particulă aflată. în mişcare.
Acceleraţia a fiind ataşată unei particule este deci derivata materială a
vitezei, adică
Dv ∂ v
a= = + (v ⋅ ∇ )v (3.8)
Dt ∂ t
sau, în coordonate carteziene
Dv ∂ v ∂v ∂v ∂v
a= = + vx +vy + vz , (3.9)
Dt ∂ t ∂x ∂y ∂z
proiecţiile pe axe fiind
Dv x ∂ v x ∂ vx ∂ vx ∂ vx
ax = = + vx +vy + vz ,
Dt ∂t ∂x ∂y ∂z
Dv y ∂ v y ∂ vy ∂v y ∂ vy
ay = = + vx +vy + vz , (3.10)
Dv z ∂ v z ∂ vz ∂ vz ∂ vz
az = = + vx +vy + vz .
Putem da o altă formă expresiei acceleraţiei dacă observăm că avem
Dv x ∂ v x 1 ∂ (v x + v y + v z )  ∂ vy ∂ vx
2 2 2

ax = = + − v y  − +

Dt ∂t 2 ∂x  ∂x ∂y 
 ∂ vx ∂ vz  ∂ v x ∂  v2 
+ v z  −  = +  −
 ∂ z ∂ x  ∂ t ∂ x  2 
 
 ∂ vy ∂ vx   ∂ v x ∂v z 
− v y  −  + v z 
 −  (3.11)
 ∂ x ∂ y   ∂ z ∂ x 
unde v = v . Pentru a y şi a z rezultă expresii similare astfel că, în cele din
urmă, obţinem
Dv ∂ v  v2 
a= = + ∇  − v ×(∇ × v ) (3.12)
Dt ∂ t  2 
 
expresie în care
 v2   2  2  2  2
∇  = grad v  = ∂  v e x + ∂  v e y + ∂  v e z (3.13)
 2 
 
 2  ∂x  2 
    ∂y  2  ∂z  2 
este vectorul gradient al lui v 2 / 2 iar ∇ × v este vectorul rotor al vitezei.
∂ vz ∂ vy  ∂ vx ∂ z  ∂ vy ∂ vx 
∇×v = rotv =  − e x + 
  ∂z −∂x e y + 
 ∂x − ∂y
e z (3.14)

 ∂y ∂z     
3.2. DERIVATA MATERIALĂ

A INTEGRALEI DE VOLUM
În interiorul unui fluid în mişcare considerăm, la momentul t, un

domeniu Dt ocupat de fluid. În conformitate cu cele spuse mai înainte, Dt
este imaginea H t D0 a domeniului D0 din spaţiul lagrangian, astfel că
particulele de fluid aflate la t o , în punctele lui D0 se găsesc, la orice timp
t > t 0 , în punctele lui Dt .
Să considerăm o funcţie f (r , t ) , care poate fi scalară, vectorială sau
tensorială şi integrala ∫ f dV a cărei derivată materială urmează să fie
Dt
calculată. Dacă
D ( x, y , z )
J= (3.18)
D( x 0 , y 0 , z 0 )
este jacobianul corespunzător schimbării de variabile prin care trecem de la
Dt = H t D0 la D0 , rezultă
D D  Df DJ 
∫ f dV = ∫ f J dV0 = ∫  J+f dV0 (3.19)
Dt Dt Dt D0 D0  Dt Dt 
deoarece D0 este fix.
Avem însă
dV
J=
dV0
şi prin urmare, în conformitate cu un rezultat cunoscut,
DJ 1 D(dV ) dV 1 D(dV )
= = = J ∇ ⋅v (3.20)
Dt dV0 Dt dV0 dV Dt
unde, în coordonate carteziene ortogonale
∂vx ∂vy ∂vz
∇ ⋅ v = divv = + + (3.21)
∂x ∂y ∂z
este divergenţa vectorului viteză v. Obţinem aşa dar
D  Df 
∫ f dV = ∫  + f ∇ ⋅ v dV . (3.22)
Dt Dt Dt  Dt 
Dacă ţinem seama de (3.7) şi de formula
∇ ⋅ ( f v ) = v ⋅ ∇f + f ∇ ⋅ v ,
rezultă
D ∂ f 
∫ f dV = ∫  + ∇ ⋅ ( f v ) dV . (3.23)
Dt Dt Dt ∂t 
Cu ajutorul formulei lui Gauss
∫ ∇ ⋅ ( f v )dV = ∫ f v ⋅ ndA (3.24)
Dt ∂ Dt
în care n este versorul normalei exterioare pe elementul de arie dA al
frontierei ∂ Dt , găsim în loc de (3.23)
D ∂
∫
Dt Dt
f dV = ∫ f dV + ∫ f v ⋅ ndA
∂ t D1
(3.25)
∂ D1
formulă utilă pentru unele aplicaţii.
Rezultatul exprimat prin formulele precedente (3.22), (3.23) sau (3.25)
mai este cunoscut şi sub numele de teorema de convecţie sau teorema de
transport a lui Reynolds.
Metoda lui Euler se utilizează aproape exclusiv în mecanica fluidelor
deoarece, în problemele care apar, nu interesează evoluţia unui anumit
element de fluid ci variaţia mărimilor care caracterizează mişcarea fluidului,
ca mărimi de câmp, în punctele domeniului ocupat de acesta.
Metoda lui Euler corespunde şi metodelor de măsurare uzuale din
mecanica fluidelor. Astfel, aparatele de măsură au o poziţie fixă şi
înregistrează variaţia anumitor mărimi în diferite puncte ale domeniului
ocupat de fluid.
3.3. ELEMENTELE CINEMATICE ALE MIŞCĂRII
Un rol important în studiul mişcării fluidelor îl are câmpul vitezelor

v (r , t ) deoarece pe de o parte aceasta oferă o imagine sugestivă a mişcării,
iar pe de altă parte este necesar pentru determinarea celorlalte câmpuri care
descriu mişcarea fluidului.
3.3.1. Câmpul vitezelor. Clasificarea mişcărilor

În funcţie de caracteristicile câmpului vitezelor, mişcările fluidelor pot
fi clasificate după cum urmează:
– mişcări nestaţionare sau nepermanente în care câmpul vitezelor
variază şi în timp
v = v (r , t )
– mişcări semistaţionare sau semipermanente în care direcţia
vectorului viteză nu variază în timp
v = v (r , t ) e (r ) ,
unde e (r ) este un versor cu acelaşi suport ca şi vectorul viteză;
– mişcări staţionare sau permanente în care câmpul vitezelor nu
variază în timp,
v = v (r ) .
O altă clasificare se face din punctul de vedere al caracteristicilor
spaţiale ale câmpului vitezelor. Avem astfel:
– mişcări tridimensionale, în care viteza are forma, în coordonate
carteziene,
v = v x ( x, y, z,t )e x + v y ( x, y, z,t )e y + v z ( x, y, z,t )e z , (3.26)
e x , e y şi e z fiind versorii direcţiilor x, y, respectiv z;
– mişcări axial-simetrice, în care câmpul vitezelor este acelaşi în toate
planele care trec printr-o axă fixă; în coordonatele cilindrice x, r, θ , viteza
are deci expresia
v = v x ( x, r , t )e x + v r ( x, r , t )e r ,
e x şi e r fiind versorii direcţiilor x, respectiv r; precizăm că, în această
reprezentare, axa fixă, care este axa de simetrie a mişcării, corespunde cu
axa Ox;
– mişcări plane, în care câmpul vitezelor este acelaşi în toate planele
paralele cu un plan fix iar vectorii vitezelor aparţin numai acestor plane;
dacă planul fix coincide cu planul Oxy, viteza are expresia
v = v x ( x, y , t )e x + v y ( x, y , t )e y
3.3.2. Traiectorie. Linie de curent

Traiectoria unei particule de fluid este curba descrisă de centrul de
masă al acestuia. Dacă se cunoaşte câmpul vitezelor v = v (r , t ) , ecuaţia
diferenţială a traiectoriilor se obţine scriind că viteza este derivata în raport
cu timpul a vectorului de poziţie r.
În coordonate carteziene ortogonale, rezultă sistemul
dx dy dz
= = = dt . (3.27)
v x ( x, y , z , t ) v y ( x , y , z , t ) v z ( x , y , z , t )
Traiectoriile formează o familie de curbe dependente de trei constante
de integrare. Prin fiecare punct al domeniului ocupat de fluidul în mişcare,
trece o singură traiectorie.
Linia de curent este o linie de câmp a câmpului vitezelor, adică o
curbă tangentă în fiecare punct al ei la vectorul viteză din acel punct. Dacă
se consideră pe o astfel de curbă două puncte P şi P ′ astfel ca PP ′ = d r
(figura 3.1), ecuaţia liniilor de curent este
v (r , t ) × d r = 0 (3.28)
Figura 3.1
din care rezultă sistemul

dx dy dz
= = (3.29)
v x ( x, y , z , t ) v y ( x, y , z , t ) v z ( x , y , z , t )
la a cărui integrare timpul este un parametru, indicând faptul că, în mişcările
nestaţionare, liniile de curent îşi schimbă forma în timp. Prin fiecare punct
în care v ≠ 0 trece, la un moment dat, o singură linie de curent. Dacă două
linii de curent se intersectează într-un punct, în acesta viteza v este nulă.
Dacă mişcarea fluidului este staţionară, timpul t nu mai apare în
ecuaţiile (3.27) şi (3.29) şi ca urmare cele două sisteme sunt identice.
Rezultă deci că, în mişcările staţionare, traiectoriile coincid cu liniile de
curent. În acest caz, există mai multe procedee prin care aceste curbe pot fi
puse în evidenţă experimental.
3.3.3. Suprafaţă de curent. Tub de curent

Să considerăm, în interiorul unui fluid în mişcare, o curbă C, simplă şi
netedă, astfel aleasă încât viteza să nu fie tangentă la această curbă în nici un
punct al ei. Prin fiecare punct al curbei C astfel definită, trece o singură linie
de curent şi mulţimea tuturor punctelor acestor linii formează o suprafaţă S,
orientabilă în E3, care se numeşte suprafaţă de curent. O astfel de suprafaţă
este o suprafaţă de câmp a câmpului vitezelor, pe care este satisfăcută condiţia
v ⋅ n = 0 , n fiind versorul normalei într-un punct oarecare al suprafeţei S. De
aici rezultă că fluidul în mişcare nu traversează suprafeţele de curent.
În cazul în care curba C îndeplineşte condiţiile precizate mai sus şi în
plus este şi închisă suprafaţa de curent care o conţine se numeşte tub de
curent. Fluidul din tub rămâne deci tot timpul în interiorul acestuia şi
constituie un curent de fluid.
Se numeşte secţiune transversală a unui tub de curent porţiunea din
interiorul tubului a unei suprafeţe care intersectează tubul. O astfel de
secţiune se numeşte ortogonală (sau normală, sau vie) dacă este ortogonală
la toate liniile de curent ce o traversează. Un tub de curent a cărui secţiune
ortogonală are o arie infinitezimală se numeşte tub de curent elementar.
Fluidul din interiorul unui tub de curent elementar formează un fir de curent.
Forma unui tub de curent nu variază în timp dacă mişcarea fluidului
este staţionară sau semistaţionară.
3.3.4. Flux hidrodinamic. Debit. Viteză medie

Considerăm, în interiorul unui fluid în mişcare, o suprafaţă S orientată
şi fixă. Cantitatea de fluid ce se scurge într-un timp oarecare prin această
suprafaţă se numeşte flux hidrodinamic, iar debitul este fluxul hidrodinamic
raportat la unitatea de timp.
Dacă dA este un element de arie al suprafeţei S, în jurul unui punct P,
n versorul normalei la S în punctul P, orientat dinspre faţa negativă a lui S
spre cea pozitivă şi v (r , t ) viteza în P, debitul volumic elementar are
expresia dQ = v ⋅ ndA şi prin integrare pe S rezultă
Q = ∫ v ⋅ ndA (3.30)
S
Dacă introducem şi câmpul densităţii ρ (r , t ) , obţinem debitul masic

Q m = ∫ ρ v ⋅ ndA (3.31)
S
precum şi debitul gravific
Q g = ∫ ρ gv ⋅ ndA (3.32)
S
g fiind acceleraţia gravitaţiei.
Prin definiţie, viteza medie pe suprafaţa S are expresia
1 Q
v m = ∫ v ⋅ ndA = , (3.33)
AS A
A fiind aria totală a suprafeţei S.
Viteza medie este o noţiune utilă îndeosebi când este aplicată la un tub
de curent. În acest caz, S este secţiunea ortogonală a tubului iar n versorul
normalei la aceasta, orientat în sensul mişcării fluidului.
3.3.5. Câmpul vârtejurilor. Linie de vârtej

Rotorul vitezei
Ω = rot v = ∇ × v (3.34)
a fost introdus prin formula (3.14), componentele sale fiind date în aceasta.
Acest vector este solenoidal deoarece
div Ω = ∇ ⋅ Ω = ∇ ⋅ (∇ × v ) = 0 (3.35)
şi prezintă particularitatea de a fi un vector axial sau pseudovector. El este
legat de vectorul ω , numit vârtej, prin relaţia
Ω = 2ω . (3.36)
În operaţiile următoare, atunci când vom întâlni vectorul Ω = ∇ × v , îl
vom denumi, pentru simplificare, tot vârtej. Linia de vârtej este o linie de
câmp a câmpului vârtejurilor, adică o linie tangentă în fiecare punct al ei la
vectorul vârtej din acel punct. La fel ca şi în cazul liniilor de curent, ecuaţia
liniilor de vârtej este
Ω × dr = 0 (3.37)
dr fiind definit ca şi pentru o linie de curent. Rezultă de aici sistemul
dx dy dz
= = (3.38)
Ω x (x , y , z , t ) Ω y ( x , y , z , t ) Ω z (x , y , z , t )
care se integrează în raport cu variabilele spaţiale, ca şi pentru liniile de
curent, timpul t jucând rolul unui parametru. De asemenea, dacă Ω ≠ 0 ,
prin fiecare punct, trece, la un moment dat, o singură linie de vârtej.
3.3.6. Circulaţia vitezei. Teorema lui Stokes

Să considerăm o curbă C continuă, netedă pe porţiuni şi orientată.
Dacă nu se intersectează cu ea însăşi, această curbă este şi simplă.
O mulţime Dt ⊂ E 3 este conexă dacă pentru orice puncte r1 ∈ D şi

r2 ∈ D există o curbă ce corespunde definiţiei precedente, inclusă în D, care
reuneşte punctele r1 şi r2 .
În cazul în care o astfel de curbă este închisă ( r1 = r2 ), ea se numeşte
reductibilă într-o mulţime D dacă este întreaga frontieră a unei suprafeţe
orientate incluse în D. În acest caz, curba închisă poate fi deformată
continuu, în interiorul mulţimii D până ce se reduce la un punct al acesteia.
Dacă orice curbă închisă, inclusă în D şi satisfăcând condiţiile precizate, este
reductibilă în D, această mulţime este simplu conexă.
Circulaţia vitezei pe o curbă închisă C continuă, netedă pe porţiuni,
orientată şi simplă, este integrala curbilinie
Γ = ∫ v ⋅ dr (3.42)
C
sau, în coordonate carteziene ortogonale

Γ = ∫ v x dx +v y dy + v z dz . (3.43)
C
Dacă S este o suprafaţă regulată (simplă, netedă pe porţiuni şi

orientabilă) cu frontiera ∂ S care este o curbă ce satisface condiţiile impuse
curbei C din (3.42), atunci
∫ Ω ⋅ ndA = ∫ v ⋅ dr
S ∂S
(3.44)
n fiind versorul normalei la S, cu sensul definit de orientarea curbei închise

∂S.
Acest rezultat, care se demonstrează în analiza matematică sau în
analiza vectorială, constituie teorema lui Stokes. Circulaţia vitezei pe o
curbă închisă este deci egală cu fluxul vectorului vârtej prin suprafaţa care
are ca frontieră această curbă. Se observă imediat că fluxul de vârtejuri are
aceeaşi valoare pentru toate suprafeţele regulate incluse într-un domeniu
fluid şi care au aceeaşi frontieră.
Vârtejul fiind un vector solenoidal, rezultă că fluxul de vârtejuri
printr-o suprafaţă regulată închisă, situată într-un domeniu fluid Dt , este
nul. Într-adevăr dacă R ⊂ Dt este interiorul unei suprafeţe regulate închise
S, avem
∫ Ω ⋅ n dA = ∫ ∇ ⋅ Ω dV = 0
S R
(3.45)
conform formulei lui Gauss.

Revenind la tubul de vârtej, din (3.39) şi (3.44) se constată că I Ω = Γ
şi din acest motiv intensitatea unui tub de curent se notează de obicei cu Γ.
3.3.7. Mişcarea irotaţională. Potenţial de viteze

Mişcarea fluidului într-un domeniu Dt ⊂ E 3 este irotaţională dacă
circulaţia Γ este nulă pentru orice curbă reductibilă C ⊂ Dt . Într-adevăr, în
acest caz, din teorema lui Stokes (3.44) rezultă că fluxul de vârtejuri este
nul şi prin urmare Ω = ∇×v = 0 .
Condiţia ca rotorul vitezei să fie nul implică existenţa unei funcţii
ϕ ( x, y, z,t ) astfel ca
v = gradϕ = ∇ϕ (3.46)
sau, în coordonate carteziene ortogonale
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
vx = ; vy = ; vz = (3.47)
∂x ∂y ∂z
Această funcţie se numeşte potenţial de viteze, iar mişcarea
irotaţională se mai numeşte şi mişcare potenţială. Dacă rotorul vitezei este
diferit de zero ( Ω ≠ 0 ), mişcarea este rotaţională şi viteza nu mai derivă
dintr-un potenţial.
Atunci când domeniul nu este simplu conex, definiţia mişcării
irotaţionale se aplică la orice subdomeniu simplu conex al acestuia.
Potenţialul de viteze este definit ca şi mai înainte, pe orice subdomeniu
simplu conex. Ca urmare, (3.46) este valabilă peste tot pe Dt dar potenţialul
de viteze, nu mai este o funcţie uniformă pe tot domeniul Dt ci devine o
funcţie multiformă.
3.4. CÂMPUL DE VITEZE ÎN VECINĂTATEA

UNUI PUNCT
Să considerăm un punct P( r ) din

interiorul unui fluid în mişcare, în care viteza
este v (r ) şi un punct P ′(r + δ r ) , dintr-o
vecinătate a punctului P, în care viteza este
v ′ = v (r + δ r ) (figura 3.2). Dacă
δ r = δ xe x + δ y e y + δ z e z Figura 3.2
este suficient de mic, putem scrie
∂v ∂v ∂v
v ′ = v + δx + δy + δz (3.48)
∂x ∂y ∂z
Componenta v ′x a vitezei v ′ se poate scrie sub forma
∂ vx ∂ vx ∂ vx 1  ∂v ∂ vz 
v ′x = v x + δ x+ δ y+ δ z = v x +  x − δ z −
∂x ∂y ∂z 2 ∂z ∂x 
1 ∂ vy ∂ vx  ∂ vx 1  ∂ v x ∂ v y
  ∂ v x ∂v z 
δ y + 1 
−  − δ y +
 δ x + +  ∂ z + ∂ x δ z
2 ∂x ∂y  ∂x 2  ∂ y 
∂x 2  
(3.49)
iar pentru celelalte două componente ale vitezei v găsim
′
∂ vy ∂ vy ∂ vy
v ′y = v y + δx+ δ y+ δz=
∂x ∂y ∂z
1  ∂ v y ∂ v x  1  ∂ v z ∂ v y  ∂ vy
= v y +  − δ x − − δ z + δ y+
2 ∂x ∂ y  2  ∂y ∂ z  ∂y
1  ∂ v y ∂ v z  1  ∂ v y ∂v x 
+  + δ z +  + δ x (3.50)
2 ∂z ∂ y  2  ∂ x ∂ y 
∂ vz ∂ vz ∂ vz
v ′z = v z + δx+ δy+ δz =
∂x ∂y ∂z
1  ∂v ∂ vy  1∂ v ∂ vz 
= v z +  z − δ y −  x − δ x +
2 ∂ y ∂z  2 ∂z ∂ x 
∂v 1∂ v ∂ vx  1  ∂v ∂ vy 
+ z δ z +  z + δ x +  z + δ y (3.51)
δz 2 ∂ x ∂z  2 ∂ y ∂ z 
Pentru a interpreta acest rezultat, observăm că derivatele parţiale de
primul ordin ale componentelor vitezei v , în raport cu variabilele spaţiale x,
y, z, formează un tensor de ordinul al doilea care poate fi descompus într-o
parte antisimetrică şi o alta simetrică. În scriere matricială, avem deci
∂ v x ∂ v x ∂v x 1  ∂ v x ∂ v y  1  ∂ v x ∂v z 
 
0  ∂ y − ∂x  2 ∂z − ∂x 
∂x ∂y ∂z 2    
∂ vy ∂ vy ∂ vy 1  ∂ v y ∂ v x  1  ∂ v y ∂ v z 
= −  0 −  +
∂x ∂y ∂z 2  ∂ x ∂y 
 2  ∂ z ∂y 

∂ vz ∂ vz ∂ vz 1 ∂ vz ∂ vx  1 ∂ vz ∂ vy 
∂ x ∂vy ∂ z  −   −  0
2  ∂ x ∂z 
 2 ∂ y ∂z 

∂ vx 1  ∂ v x ∂ v y 
 1  ∂v x ∂ v z 
+  + 
∂x 2  ∂ y ∂x 
 2  ∂ z ∂x 
1  ∂ v y ∂ v x 

∂ vy 1  ∂ v y ∂ v z 
 .
+ + + (3.52)
2  ∂ x ∂y 
 ∂y 2  ∂ z ∂y 

1 ∂ vz ∂ vx  1 ∂ vz ∂ vy  ∂ vz
 +   + 
2  ∂ x ∂z 
 2 ∂ y ∂z   ∂z
Tensorul antisimetric din relaţia precedentă este caracterizat prin cele
trei elemente nediagonale. Ca urmare, lui îi corespunde vectorul vârtej
1  ∂ v z ∂ v y  1 ∂ vx ∂ vz  1  ∂ v y ∂v x 
ω =  − e +  −  e + − e z (3.53)
2 ∂ y ∂ z  2  ∂ z ∂ x  2  ∂ x ∂ y 
x y
care este legat de vectorul rotor al vitezei prin formula (3.36). Aşa dar,
vectorul vârtej este tot axial ca şi rotorul vitezei.
Figura 3.3 Figura 3.4
În ceea ce priveşte tensorul simetric din (3.52), dacă se consideră o

particulă fluidă prismatică (figura 3.3) care are o faţă paralelă cu planul Pyz,
∂ vy ∂ vz
aceasta are vitezele de deformaţie liniară după Py şi după Pz
∂y ∂z
(figura 3.4). De asemenea (figura 3.5), această particulă are şi o viteză de
∂ vz ∂ vy
deformaţie unghiulară + în jurul axei Px.
∂y ∂z
În mod asemănător, feţele
paralele cu planele Pzx şi Pxy au
vitezele de deformaţie liniară
∂vz ∂v x ∂vx
şi , respectiv şi
∂z ∂x ∂x
∂ vy
. În ceea ce priveşte
∂ y
vitezele de deformaţie
unghiulară, acestea sunt Figura 3.5
∂v x ∂v z
+ în jurul axei Py şi
∂z ∂x
∂v y ∂v x
+ în jurul axei Pz.
∂x ∂y
Ca urmare, tensorul simetric din (3.52) se numeşte tensorul vitezelor
de deformaţie
∂v x 1  ∂ v x ∂ v y  1  ∂ v x ∂ v z 
 +   + 
∂x 2  ∂y ∂x  2  ∂z ∂x 
1  ∂ v y ∂ v x  ∂ vy 1  ∂ v y ∂ v z 
D =  + + (3.54)
2  ∂x ∂y  ∂y 2  ∂z ∂y 
1  ∂ v z ∂ v x  1  ∂ v z ∂ v y  ∂ vz
 +   + 
2  ∂x ∂z  2  ∂y ∂z   ∂z
şi, după cum vom arăta, reprezintă o caracteristică esenţială a fluidelor reale.
Mai precizăm că suma termenilor de pe diagonala principală a tensorului D
(primul invariant scalar) reprezintă deformaţia de volum totală a fluidului.
Prin urmare, dacă avem
∂ vx ∂ vy ∂ vz
+ + =0 (3.55)
∂x ∂y ∂z
fluidul este incompresibil; vom regăsi de altfel acest rezultat pe altă cale.
Vectorul care se obţine din produsul la stânga al tensorului vitezelor
de deformaţie D cu vectorul δ r este viteza v d a mişcării de deformaţie
v = δ r ⋅ D
d (3.56)
ale cărei componente sunt deci rezultatul acestei înmulţiri şi anume
∂vx 1  ∂ v x ∂ v y  1  ∂ v x ∂ v z 
+  + 
∂x 2  ∂ y ∂ x  2  ∂ z ∂ x 
1  ∂ v y ∂ v x 

∂vy 1  ∂ v y ∂ v z 
 =
δ xδ yδ z + +
2  ∂ x ∂y 
 ∂y 2  ∂ z ∂y 

1 ∂vz ∂vx  1 ∂vz ∂v y  ∂vz
 +   + 
2  ∂ x ∂z 
 2 ∂ y ∂z 
 ∂z
∂v x 1  ∂v ∂v y  1  ∂v ∂v  1  ∂v y ∂v x  ∂v
δ x +  x + δ y +  x + z δ z  + δ x + y δ y +
∂x 2  ∂y ∂x 
 2  ∂ z ∂ x  2  ∂ x ∂y 
 ∂y
1  ∂v y ∂v z  1  ∂v z ∂v x  1  ∂v ∂v y  ∂v
+  +  δ z  + δ x +  z +

δ y + z δ z

2  ∂z ∂y  2  ∂x ∂z  2  ∂y ∂z  ∂z
Aşadar putem scrie
∂ v 1 ∂v ∂vy  1 ∂v ∂v  
v d =  x δx +  x + δ y +  x + z δz  e x +
 ∂ x 2 ∂ y ∂ x  2  ∂ z ∂ x  
 1  ∂v y ∂ v x  ∂vy 1 ∂v y ∂vz  
+   + δ x +
 δ y +  
 ∂ z + ∂ y δz  e y +
 
2 ∂ x ∂ y  ∂ y 2   
1  ∂ v ∂v  1 ∂v ∂vy  ∂v 
+   z + x δ x +  z + δ y + z δz  e z . (3.57)
 2  ∂ x ∂z  2 ∂ y ∂ z  ∂ z 
Dacă mai observăm că în expresiile (3.49), (3.50) şi (3.51) ale
componentelor vitezei v ′ mai apar şi componentele produsului vectorial
1  ∂ v x ∂ v z  1  ∂ v y ∂ v x  
ω × δ r =   − δ z −  − δ y e x +
 2  ∂ z ∂x  2  ∂ x ∂ y  
1  ∂ v y ∂ v x  ∂ vz ∂ vy  
+   δ x − 1  
∂
−
∂   ∂ y − ∂ z δ z  e y +
 
2 x y  2   
 1  ∂v ∂ vy  ∂ vx ∂ vz  
+   z − δ y − 1  − δ x  e z (3.58)
 2  ∂ y ∂ z  2  ∂ z ∂x  
putem scrie în cele din urmă
v′ = v + ω×δ r + vd (3.59)
şi, în interpretarea dată de Helmholtz câmpul de viteze în interiorul unui
fluid, în vecinătatea unui punct P se compune din viteza v de translaţie a
punctului acesta, o viteză de rotaţie instantanee cu viteza unghiulară ω , în
jurul unei axe care trece prin punctul P şi o viteză v d a mişcării de
deformaţie. Primii doi termeni din (3.59) corespund câmpului de viteze
dintr-un corp solid în mişcare, iar ultimul termen este caracteristic pentru
mişcarea unui fluid.
3.5. CONSERVAREA MASEI.

ECUAŢIA DE CONTINUITATE
Conservarea masei unui fluid în mişcare se exprimă scriind că derivata

materială a masei de fluid aflată la timpul t în domeniul Dt = H t D0 este
nulă
D
∫ ρ dV = 0 .
Dt Dt
(3.60)
Dacă luăm în consideraţie formula (3.23) în care punem f = ρ şi ţinem

seama de (3.60), obţinem
∂ ρ 
∫  ∂ t + ∇ ⋅ (ρ v ) dV = 0
Dt  
şi prin urmare
∂ρ
+ ∇ ⋅ (ρ v) = 0 (3.61)
∂t
rezultat care constituie ecuaţia de continuitate. În coordonate carteziene
ortogonale, avem
( )
∂ ρ ∂ (ρv x ) ∂ ρ v y ∂ (ρv z )
+ + + = 0. (3.62)
∂t ∂x ∂y ∂z
O altă demonstraţie are ca punct de plecare formula (3.26) în care
punem de asemenea f = ρ şi ţinem seama de (3.60), găsind astfel
∂
∫ ρ dV + ∫ ρ v ⋅ n dA = 0
∂ t D1
(3.63)
∂D1
D1 fix în spaţiu coincizând la timpul t, cu Dt (figura 3.6).
Aplicând formula lui Gauss obţinem
∫ ρ v ⋅ n dA = ∫ ∇ ⋅ ( ρ v )dV
∂D1 D1
şi observând că dV nu depinde de timp regăsim, la fel ca mai înainte, ecuaţia
(3.61). Acest mod de a demonstra ecuaţia de continuitate, strict eulerian,
este mai intuitiv deoarece (3.63) reprezintă o relaţie dintre variaţia în
unitatea de timp a masei dintr-un domeniu spaţial fix şi fluxul de masă prin
frontiera acestui domeniu tot în unitatea de timp.
Dacă mişcarea este staţionară, ecuaţia
(3.61) devine
∇ ⋅ ( ρv ) = 0 (3.64)
sau
( )
∂ (ρ v x ) ∂ ρ v y ∂ (ρvv z )
+ + = 0 . (3.65)
∂x ∂y ∂z
În sfârşit, dacă fluidul este incompresibil
rezultă
Figura 3.6 ∂v x ∂ v y ∂ v z
∇ ⋅v = 0 , + + = 0 (3.66)
∂x ∂y ∂z
3.5.1. Ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent

Să considerăm un tub de curent, cu secţiunea transversală normală de
arie A, care variază atât în funcţie de timpul t cât şi de coordonata curbilinie
s, măsurată în lungul axei tubului. Două secţiuni de acest fel A 1 şi A 2 situate
la o distanţă ds delimitează în tubul de curent volumul dV (figura 3.7). Masa
de fluid ρ.dV care se găseşte la timpul t în acest volum, suferă în intervalul
de timp dt variaţia
∂ ( ρ dV ) ∂ ( ρ A)
dt = dt ds .
∂t ∂t
De asemenea, dacă ρQ este debitul masic, în timpul dt prin secţiunea A 1
∂ ( ρ Q)
intră masa ρQdt iar prin secţiunea A 2 iese masa ρQdt + dsdt ,
∂s
∂ ( ρ Q)
diferenţa fiind deci − dsdt .
∂s
Egalând această diferenţă cu variaţia în timp a masei din volumul
considerat, obţinem
∂ ( ρ A) ∂ ( ρ Q)
dt ds = − d sdt
∂t ∂s
de unde rezultă ecuaţia de
continuitate pentru un tub de
curent
∂ ( ρ A) ∂ ( ρ Q)
+ = 0 . (3.68)
∂t ∂s Figura 3.7
Dacă mişcarea este staţionară, rezultă

∂ ( ρ Q)
= 0 , ρ Q = const. (3.69)
∂s
debitul masic fiind deci constant.
Pentru fluidele incompresibile ecuaţia (3.68) ia forma
∂A ∂ Q
+ =0 (3.70)
∂t ∂s
iar dacă mişcarea este staţionară, găsim
∂Q
= 0 , Q = const. (3.71)
∂s
Ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent este utilă pentru unele
probleme teoretice sau practice.
3.6. APLICAŢII
Aplicaţia 1. Să se arate dacă în curgerea staţionară a unui fluid

incompresibil poate să existe următoarele valori pentru vitezele v x şi v y :
A : v x = 6 xy + 2 y 2 ; v y = 3 xy + 4 x ;
Q x Q y
B : vx = ; vy = .
2π x + y
2 2
2π x + y 2
2
Rezolvare: Pentru ca să existe curgerea staţionară pentru un fluid

incompresibil trebuie ca ecuaţia continuităţii să fie satisfăcută:
∂ vx ∂ vy
+ =0
∂x ∂ y
Cazul A:
∂ vx ∂ vy
= 6x ; = 3x ; 6 x + 3x ≠ 0 ,
∂x ∂ y
deci mişcarea nu este posibilă.
Cazul B:
∂ v x Q x 2 + y 2 − 2x 2 Q y 2 − x 2
= =
∂ x 2π ( x 2 + y 2 ) 2 2π ( x 2 + y 2 ) 2
∂ v y Q x2 + y2 − 2y2 Q x2 − y2
= =
∂ y 2π ( x 2 + y 2 ) 2 2π ( x 2 + y 2 ) 2
Q y2 − x2 Q x2 − y2
+ =0
2π ( x 2 + y 2 ) 2 2π ( x 2 + y 2 ) 2
deci în acest caz curgerea este posibilă.
Aplicaţia 2. Pe o conductă cu diametrul de 75 mm se pompează gaz

metan la o presiune oarecare. Într-un punct A în care presiunea era p A = 3·105
N/m2 şi temperatura t A = 20 °C, s-a găsit o viteză medie v A = 5 m/s. Se cere

să se afle:
a. Valoarea vitezei medii de curgere într-un punct B în care presiunea
p B = 2 ⋅ 10 5 N/m2 şi t b = 25 °C.
b. Valorile debitelor volumice în cele două puncte.
Rezolvare:
a) ecuaţia de continuitate scrisă între cele două puncte va avea forma:
ρ A v Aσ A = ρ B v Bσ B .
Deoarece σ A = σ B , rezultă că
ρA
vB = v A .
ρB
Aplicând legea gazelor perfecte în condiţii izoterme, avem:
p 3 ⋅ 10 5 ⋅ 16
ρA = A = = 1,97 kg/m3 ;
RT 8.314 ⋅ 293
p 2 ⋅ 10 5 ⋅ 16
ρB = B = = 1,29 kg/m3 .
RT 8.314 ⋅ 298
Cu acestea se obţine:
1,97
vB = 5 = 7,6 m/s .
1,29
π ⋅ 0,075 2
b) QA = v A σ A = 5 = 0,023 m3/s ;
4
π ⋅ 0,075 2
QB = v B σ B = 7,6 = 0,035 m3/s .
4
Aplicaţia 3. Limitând aceeaşi viteză

medie în toate cele trei ramificaţii din figura
3.8, să se determine aria A 2 şi debitele Q 1 şi
Q 2 cunoscându-se A 0 = 0,8 m2, A 1 = 0,45 m2,
Q 2 = 80 l/s.
Rezolvare:
Condiţia de egalitate a vitezelor medii în
cele trei conducte, v 1 = v 2 = v 0 se scrie: Figura 3.8
Q1 Q2 Q0
= = ,
A1 A2 A0
iar ecuaţia continuităţii este:
Q0 = Q1 + Q2 .
Rezultă:
A2 = A0 − A1 = 0,8 − 0,45 = 0,35 m2 ;
Q2 A1 80 ⋅ 10 −3 ⋅ 0,45
Q1 = = = 0,10286 m3/s ;
A0 − A1 0,8 ⋅ 0,45
Q0 = Q1 + Q2 = 0,10286 + 0,080 = 0,18286 m3/s = 182,86 l/s .
TESTE DE AUTOEVALUARE
A. Răspundeţi la următoarele întrebări

1. Care sunt parametrii cinematici ai mişcării unui fluid?
2. Numiţi cele două metode de determinare a parametrilor cinematici,
precum şi variabilele corespunzătoare.
3. Definiţi linia de curent şi precizaţi ce indică aceasta.
4. Ce este fluxul vitezei relativ la o suprafaţă?
5. Ce reprezintă, în general, ecuaţia continuităţii?
B. Faceţi o prezentare succintă a următoarelor subiecte

1. Parametrii cinematici ai mişcării unui fluid.
2. Ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent.
C. Puneţi în evidenţă diferenţele dintre următoarele noţiuni

1. Mişcare staţionară – mişcare nestaţionară
2. Debit volumic – debit masic
3. Mişcare rotaţională – mişcare potenţială
4. ECUAŢIILE GENERALE
ALE DINAMICII FLUIDELOR
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
4.1 Starea de eforturi în interiorul unui fluid.
Tensorul tensiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
4.2 Ecuaţia de mişcare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
4.2.1 Expresia generală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
4.2.2 Simetria tensorului tensiunilor. . . . . . . . . . . . . . 51
4.2.3 Legea constitutivă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
4.2.4 Ecuaţia Navier - Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
4.3 Ecuaţia impulsului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
4.3.1 Expresia generală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
4.3.2 Ecuaţia impulsului pentru un tub de curent. . . . . . . 58
4.4 Ecuaţia momentului cinetic . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.4.1 Expresia generală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.4.2 Ecuaţia momentului cinetic pentru un tub de curent . . 60
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Obiective
În această unitate de învăţare se studiază legile mişcării fluidelor

lipsite de vâscozitate, care prezintă interes teoretic şi practic prin faptul că
ecuaţiile de mişcare obţinute devin, după completarea lor cu termenii
datoraţi vâscozităţii, ecuaţiile dinamicii fluidelor vâscoase. Stabilirea
ecuaţiilor Navier – Stokes pentru fluide ideale şi aplicarea acestora în cazul
curgerii lichidelor şi gazelor prin conducte de secţiune circulară,
Rezumat
Ecuaţia impulsului, împreună cu ecuaţia continuităţii şi cu ecuaţia de
stare, formează un sistem de ecuaţii determinat, în care necunoscutele sunt
viteza v, presiunea p şi densitatea ρ.
Teorema impulsului se enunţă astfel: variaţia în timp a impulsului
masei de fluid care ocupă volumul V este egală cu suma dintre forţa de
greutate şi forţele de presiune pe suprafaţa S care mărgineşte domeniul de
Ecuaţiile generale ale dinamicii fluidelor 47
control cu volumul V.
Cu ajutorul teoremei impulsului pentru un tub de curent de fluid
perfect incompresibil aflat în mişcare staţionară se pot determina: forţa de
impact a jeturilor asupra pereţilor, forţa de impuls a fluidului aflat în mişcare
asupra unei conducte curbe, pierderea locală de energie provocată de variaţia
bruscă a secţiunii unei conducte etc.
Teorema momentului impulsului pentru un tub de curent, arată că
derivata momentului impulsului unei mase de fluid în raport cu timpul este
egală cu suma momentelor forţelor de presiune şi forţei de greutate.
Ca aplicaţii ale teoremei impulsului pentru un tub de curent, sunt
studiate: acţiunea fluidului asupra unei conducte curbe, acţiunea jeturilor
libere de fluid asupra pereţilor rigizi şi pierderea locală de sarcină hidraulică
la mărirea bruscă a diametrului conductei.
***
4.1. STAREA DE EFORTURI ÎN INTERIORUL UNUI

FLUID. TENSORUL TENSIUNILOR
Asupra unui fluid în mişcare se exercită forţe care pot fi împărţite în

două categorii şi anume forţe de masă şi forţe de suprafaţă. În ceea ce
priveşte prima dintre aceste categorii, forţele respective se exprimă prin
vectorul ρ f , ρ fiind densitatea şi f forţa raportată la unitatea de masă,
având deci dimensiunile unei acceleraţii. Principala forţă de masă este
greutatea, în care caz, iar alte astfel de forţe mai sunt cea centrifugă, forţa lui
Coriolis şi forţele de natură electromagnetică.
Forţele de suprafaţă sunt reprezentate prin tensiunile care se exercită
pe suprafaţa fluidului. Această definiţie este valabilă şi pentru orice
subdomeniu al domeniului ocupat de fluid.
Prin urmare, dacă utilizăm
un raţionament asemănător cu
cel referitor la presiune, acţiunea
masei m 1 asupra masei m 2 se
traduce printr-un sistem de forţe
Tn dA , Tn fiind o forţă raportată
Figura 4.1 la unitatea de suprafaţă
(tensiune), dA elementul de arie
al suprafeţei de separaţie S şi n versorul normalei exterioare pe dA (figura
4.1).
Acţiunea fiind reciprocă, masa m 2 exercită asupra masei m 1 un sistem
de forţe Tn dA . În cazul unui fluid real (vâscos), vectorul tensiunilor Tn nu
are acelaşi suport cu versorul n al normalei pe dA. Prin urmare, Tn are o
componentă normală pe dA şi o alta tangentă la acest element de arie, ceea

ce înseamnă că într-un fluid real în mişcare există atât tensiuni normale cât
şi tensiuni tangenţiale.
Într-un fluid aflat în repaus, Tn = −n p , p fiind presiunea şi prin
urmare nu există tensiuni tangenţiale. Această proprietate se menţine şi în
cazul fluidelor ideale aflate în mişcare.
În mişcarea unui fluid real, vectorul tensiunilor depinde de punct,
respectiv de vectorul de poziţie r, de orientarea elementului dA, definită prin
versorul normalei n, precum şi de timpul t dacă mişcarea este nestaţionară.
Figura 4.2
Să considerăm, în interiorul unui fluid în mişcare, într-un punct O, un

volum elementar dV, de forma unui tetraedru OABC având muchiile OA, OB
şi OC, paralele cu axele triedrului cartezian ortogonal Oxyz, de lungime dx,
dy şi dz (figura 4.2). Mai departe, notăm cu dA x aria feţei OBC, cu dA y aria
feţei OCA, cu dA z aria feţei OAB şi cu dA n aria feţei ABC, indicii referindu-se
la direcţia normalei pe faţa respectivă. De asemenea, notăm cu T x ,T y ,T z
vectorii tensiunilor pe feţele OBC, OCA, OAB şi cu Tn vectorul tensiunilor
pe faţa ABC.
Conform celor spuse mai înainte, aceşti vectori nu mai sunt normali pe
feţele pe care acţionează. Versorii normalelor pe feţele OBC, OCA şi OAB
sunt chiar versorii e x ,e y ,e z ai axelor de coordonate şi sensul lor pozitiv este
deci către interiorul volumului considerat. Ca urmare, vom orienta versorul
normalei n pe faţa ABC tot către interiorul volumului.
Să scriem ecuaţia de mişcare pentru masa elementară ρ dV cuprinsă
în acest volum, viteza v fiind aceea a centrului de masă. Obţinem astfel
Dv
ρ dV = ρ f dV + Tn dAn + T x dAx + T y dA y + T z dAz (4.1)
Dt
sau, dacă notăm cu h lungimea normalei coborâtă din punctul O pe faţa
ABC,
Dv h h
ρ dAn = ρ f dAn + Tn dAn + T x dAx + T y dA y + T z dAz (4.2)
Dt 3 3
deoarece volumul tetraedrului are expresia
h
dV = dAn .
3
Pe de altă parte, dacă n x , n y , n z sunt cosinuşii directori ai normalei n,
avem
dAx = −n x dAn , dA y = −n y dAn , dAz = −n z dAn ,
semnul negativ datorându-se faptului că, la rândul lor, n x , n y , n z sunt
negativi, unghiurile dintre n şi versorii e x ,e y ,e z ai axelor de coordonate
fiind obtuze.
După înlocuirea în (4.2) şi simplificarea cu dA n rezultă
 Dv h
ρ  − f  = Tn − n x T x − n y T y − n z T z (4.3)
 Dt 3
şi dacă trecem la limită, făcând pe h să tindă spre zero, obţinem
Tn = n x T x + n y T y + n z T z , (4.4)
rezultat cunoscut sub numele de formula lui Cauchy.
Prin urmare, vectorul tensiunilor de pe o suprafaţă elementară de
orientare n dată, într-un punct oarecare M al fluidului este o funcţie liniară
de vectorii tensiunilor de pe suprafeţele din planele paralele cu planele de
coordonate ale triedrului cartezian ortogonal.
Fiecare dintre vectorii T x ,T y ,T z are o componentă normală pe planul
corespunzător şi două componente tangenţiale situate în acest plan. Prin
urmare, putem scrie
T x = τ xx e x + τ xy e y + τ xz e z
T y = τ yx e x + τ yy e y + τ yz e z (4.5)
T z = τ zx e x + τ zy e y + τ zz e z
componentele cu indici de acelaşi fel fiind tensiunile normale, iar
componentele cu indici diferiţi tensiunile tangenţiale. Dacă proiectăm relaţia
(4.4) pe axele de coordonate, găsim
Tnx = n x τ xx + n y τ yx + n z τ zx
Tny = n x τ xy + n y τ yy + n z τ zy (4.6)
Tnz = n x τ xz + n y τ yz + n z τ zz
sau, sub forma matricială
τ xx τ xy τ xz
n x n y n z τ yx τ yy τ yz =
τ zx τ zy τ zz
= n x τ xx + n y τ yx + n z τ zx n x τ xy + n y τ yy + n z τ zy n x τ xz + n yτ yz + n z τ zz (4.7)
În felul acesta, se pune în evidenţă faptul că starea de tensiune de pe o

suprafaţă elementară de orientare n este determinată de tensorul reprezentat
prin matricea pătrată din relaţia precedentă, respectiv de trei tensiuni
normale şi şase tensiuni tangenţiale. Ca urmare, tensorul de ordinul al doilea
din (4.7) se numeşte tensorul tensiune al lui Cauchy. Acesta este, de fapt,
prima mărime tensorială care a apărut în ştiinţă, iar denumirea de tensor,
generalizată ulterior, se datorează semnificaţiei sale fizice, componentele
sale fiind tensiunile normale şi cele tangenţiale,
τ xx τ xy τ xz
T = τ yx τ yy τ yz . (4.8)
τ zx τ zy τ zz
4.2. ECUAŢIA DE MIŞCARE
4.2.1. Expresia generală

Să considerăm un domeniu fluid Dt cu frontiera ∂ Dt , câmpul
vectorial al forţelor de masă f şi câmpul tensorial T fiind definite pe
închiderea D t . Impulsul masei de fluid din Dt are expresia
∫ ρ v dV
Dt
şi în conformitate cu principiul variaţiei impulsului putem scrie
D
ρ v dV = ∫ ρ f dV + ∫ Tn dA
Dt D∫
(4.9)
t D ∂D t t
derivata în raport cu timpul a impulsului fiind egală cu rezultanta forţelor

care acţionează asupra fluidului. Cu ajutorul formulei (2.22), găsim însă
D  D( ρ v ) 
∫ ρ v dV = ∫  + ρ v∇ ⋅ v  dV (4.10)
D 
Dt D Dt
t t
iar din ecuaţia de continuitate (2.61) rezultă

Dρ
= −ρ∇ ⋅ v (4.11)
Dt
astfel că, în cele din urmă, obţinem
D Dv
∫ ρ v dV = ∫ ρ dV (4.12)
Dt D D
D t
t t
şi ecuaţia (4.9) devine

Dv
∫ρ Dt
dV = ∫ ρ f dV + ∫ Tn dA . (4.13)
Dt D ∂D
t t
Formula lui Cauchy (4.4) ne permite să aplicăm formula lui Gauss şi

anume
 ∂ Tx ∂ Ty ∂ Tz 
∫ Tn dA = ∫  ∂x
+
∂y
+
∂z
dV
 (4.14)
∂Dt Dt  
iar ecuaţia (4.13) devine
 Dv ∂ Tx ∂ T y ∂ Tz 
 ρ
∫  Dt − ρ f − − − dV = 0
∂ x ∂ y ∂ z 
Dt  
şi prin urmare
Dv ∂ Tx ∂ T y ∂ Tz
ρ =ρf + + + . (4.15)
Dt ∂x ∂y ∂z
Aceasta este ecuaţia de mişcare a lui Cauchy şi dacă ţinem seama de
(2.7) mai putem scrie
∂ v  ∂ T ∂ T y ∂ Tz
ρ  + (v ⋅ ∇)v  = ρ f + x + + . (4.16)
 ∂ t  ∂ x ∂ y ∂ z
În proiecţie pe axele triedrului cartezian ortogonal Oxyz, avem
∂ v ∂vx ∂vx ∂vx  ∂ τ xx ∂ τ yx ∂ τ zx
ρ  x + v x +vy +vz  = ρ f x + + +
 ∂t ∂x ∂y ∂z  ∂x ∂y ∂z
∂ vy ∂vy ∂vy ∂vy  ∂ τ xy ∂ τ yy ∂ τ zy
ρ  + vx + vy + vz  = ρ f y + + +
 ∂t ∂x ∂y ∂z  ∂x ∂y ∂z
 ∂ vz ∂ vz ∂ vz ∂ vz  ∂ τ xz ∂ τ yz ∂ τ zz
ρ  + vx + vy + vz  = ρ f z + + + .
 ∂t ∂x ∂y ∂z  ∂x ∂y ∂z
(4.17)
4.2.2. Simetria tensorului tensiunilor

În condiţiile precizate mai înainte, scriem momentul cinetic al masei
de fluid din Dt care are expresia
∫ ρ r × v dV
Dt
şi dacă aplicăm principiul variaţiei momentului cinetic putem scrie
D
∫ ρ r × v dV = ∫ ρ r × f dV + ∫ r ×Tn dA
Dt Dt
(4.18)
Dt ∂Dt
derivata în raport cu timpul a momentului cinetic fiind egală cu momentul
rezultant al forţelor care acţionează asupra fluidului din Dt .Tot din (2.22)
obţinem însă
D  D( ρ r × v ) 
Dt ∫ ρ r × v dV = ∫  Dt
+ ρ r × v ∇ ⋅ v  dV

(4.19)
Dt Dt
sau
D D(r × v )
∫ ρ r × v dV = ∫ ρ dV (4.20)
Dt Ωt Ωt D t
după ce utilizăm din nou ecuaţia de continuitate (2.61), respectiv formula
(4.11).Ca urmare, ecuaţia (4.18) devine

D(r × v )
∫ ρ Dt dV = ∫ ρ r × f dV + ∫ r × Tn d A . (4.21)
Ω t Ω ∂Ω t t
Produsul vectorial fiind distributiv, din (4.4) rezultă

r × Tn = n x r × T x + n y r × T y + n z r × T z (4.22)
ceea ce permite să aplicăm formula lui Gauss
 ∂ (r × T x ) ∂ (r × T y ) ∂ (r × T z ) 
∫ r × Tn dA = ∫  ∂ x + ∂ y + ∂ z dV (4.23)
∂ Dt Dt  
astfel că ecuaţia (4.21) ia forma
 D(r ×v ) ∂ (r×T x ) ∂ (r×T y ) ∂ (r×T z ) 
∫  ρ Dt − ρ r× f − ∂ x − ∂ y − ∂ z dV = 0
Dt  
şi prin urmare
D(r×v ) ∂ (r×T x ) ∂ (r×T y ) ∂ (r×T z )
ρ = ρ r× f + + + . (4.24)
Dt ∂x ∂y ∂z
După câteva calcule, găsim
 Dv ∂ Tx ∂ T y ∂ Tz 
r× ρ −ρf − − −  = e x ×T x + e y ×T y + e z ×T z (4.25)

 D t ∂ x ∂ y ∂ z 
unde am ţinut seama de faptul că
Dr
×v = v × v = 0
Dt
şi de acela că
∂r ∂r ∂r
= ex , = ey, = ez .
∂x ∂y ∂z
Din (4.15) rezultă însă că membrul stâng al ecuaţiei (4.25) este identic
nul şi prin urmare
e x × Tx + e y × T y + e z × Tz = 0 (4.26)
Pe de altă parte, T x ,T y şi T z au expresiile (4.5) şi deoarece
e x × T x = τ xy e z − τ xz e y ,
e y × T y = τ yz e x − τ yx e z ,
e z × T z = τ zx e y − τ zy e x
găsim, în loc de (4.26)
( τ yz − τ zy ) e x + ( τ zx − τ xz ) e y + ( τ xy − τ yx ) e z = 0
sau
τ xy = τ yx , τ yz = τ zy , τ zx = τ xz . (4.27)
Tensorul tensiunilor este deci simetric, existând numai trei tensiuni
tangenţiale diferite între ele.
În încheiere, menţionăm că formula (4.4), ecuaţia (4.15) ca şi relaţiile
(4.27) sunt valabile nu numai pentru fluide ci şi pentru orice mediu continuu
deformabil deoarece nu s-a utilizat la deducerea lor nici o ipoteză restrictivă

în acest sens.
Există însă medii continui, inclusiv fluide, la care apar momente
interne, ceea ce înseamnă că în acestea sunt cupluri masice şi de suprafaţă
repartizate. Formula (4.4) şi ecuaţia (4.15) rămân valabile dar ecuaţia
variaţiei momentului cinetic are altă formă şi în consecinţă tensorul
tensiunilor nu mai este simetric.
4.2.3. Legea constitutivă

Ecuaţia de mişcare (4.15) nu poate fi utilizată în studiul mişcării
fluidelor decât dacă se stabileşte în prealabil o relaţie între tensorul
tensiunilor şi tensorul vitezelor de deformaţie. O astfel de relaţie se numeşte
legea constitutivă. Denumirea de lege şi nu de ecuaţie arată că relaţia la care
ne referim respectă principiul obiectivităţii sau al indiferenţei materiale ceea
ce înseamnă că nu depinde de sistemul de referinţă. Într-adevăr, ecuaţiile,
inclusiv acelea pe care le-am stabilit până în prezent, au forme care depind
de sistemul de referinţă adoptat.
În stabilirea acestei legi pentru fluidele reale, se consideră că acestea
sunt omogene şi izotrope, aşa cum am precizat de altfel în primul capitol. De
asemenea, forma generală a acestei legi este
T = f (D ) (4.28)
şi conform celor spuse mai sus, tensorul tensiunilor T nu depinde de poziţia
r, iar funcţia f este independentă de orientarea axelor; de asemenea T este o
funcţie continuă de D .
În sfârşit, atunci când fluidul este în repaus ( D =0) avem T = − pI , I
fiind tensorul unitate
1 0 0
I= 0 1 0 . (4.29)
0 0 1
În aceste condiţii, fluidul real se mai numeşte şi stokesian, deoarece
definiţia dată mai sus corespunde cu ideile enunţate de Stokes. Se poate
arăta că o lege generală ce corespunde celor precizate mai înainte este
T = (− p + α 0 )I + α 1D + α 2 D 2 (4.30)
unde
α n = α n (ρ , T , I1 , I 2 , I 3 ) , n = 0 , 1 , 2 (4.31)
cu
α 0 ( ρ , T , 0 , 0 , 0) = 0 (4.32)
în care I 1 , I 2 , I 3 sunt invarianţii scalari ai tensorului vitezelor de deformaţie
şi anume
I 1 = tr D , 2 I 2 = (tr D ) 2 − tr D 2 , I 3 = det D (4.33)
expresii în care simbolul tr semnifică suma termenilor de pe diagonala
principală a matricei tensorului respectiv, iar simbolul det determinantul

acestei matrice; astfel, observăm că avem
tr D = ∇ ⋅ v . (4.34)
În expresiile funcţiilor α 0 , α 1 , α 2 au fost incluse densitatea şi
temperatura fluidului deoarece tensorul T depinde şi de starea termodinamică
a fluidului. În ceea ce priveşte presiunea, am arătat în primul capitol că există
o relaţie între aceasta, densitate şi temperatură (ecuaţia de stare).
Fluidele a căror lege constitutivă este (4.30) se numesc fluide Reiner
– Rivlin.
Legea (4.30) fiind complicată se utilizează diferite aproximaţii care se
bazează pe introducerea unor expresii polinomiale pentru funcţiile
fenomenologice α 0 , α 1 , α 2 . Astfel, aproximaţia de ordinul zero este
α 0 = α1 = α 2 = 0 (4.35)
şi prin urmare
T = − pI (4.36)
ceea ce reprezintă cazul fluidelor ideale, fără vâscozitate. Presiunea
termodinamică, introdusă în ecuaţia de stare, se confundă în acest caz cu
presiunea mecanică şi poate fi deci funcţie de densitate şi de temperatură.
În cazul în care presiunea depinde numai de densitate, fluidul se numeşte
barotrop.
În aproximaţia de ordinul întâi, avem
α 0 = λ I1 , α1 = 2 µ , α 2 = 0 (4.37)
λ şi µ fiind funcţii de variabilele r şi T. Dacă ţinem seama de (4.34) legea
constitutivă (4.30) devine
T = (− p + λ ∇ ⋅ v ) I + 2µ D (4.38)
fluidele pentru care este valabilă această lege numindu-se newtoniene.
În cazul particular al unui fluid incompresibil, legea (4.38) ia forma
T = − p I + 2µ D . (4.39)
Precizăm că legea constitutivă (4.38) poate fi dedusă direct, utilizând
proprietatea de izotropie a fluidului, datorită căreia direcţiile principale ale
tensorilor simetrici T şi D coincid, precum şi formula (4.36).
Din (4.38) rezultă, în coordonate carteziene ortogonale
∂ vx
τ xx = − p + λ ∇ ⋅ v + 2 µ
∂x
∂ vy
τ yy = − p + λ ∇ ⋅ v + 2 µ (4.40)
∂y
∂ vz
τ zz = − p + λ ∇ ⋅ v + 2 µ
∂z
precum şi
 ∂ vx ∂ vy 
τ xy = τ yx = µ  + 
∂ y ∂ x 
 ∂ vy ∂ vz 
τ yz = τ zy = µ  +  (4.41)
 ∂z ∂ y 
 ∂ vz ∂ vx 
τ zx = τ xz = µ  + 
 ∂x ∂ z 
şi se observă imediat că µ este vâscozitatea dinamică introdusă în primul
capitol. Într-adevăr, expresiile (4.41) conţin ca un caz particular legea lui
Newton prezentată acolo.
Din consideraţiile precedente rezultă că în fluidele în repaus ca şi în
cazul fluidelor ideale în mişcare nu există tensiuni tangenţiale, iar din (4.36)
rezultă
τ xx = τ yy = τ zz = − p
şi prin urmare presiunea este media aritmetică, cu semn schimbat, a
tensiunilor normale.
La fluidele reale în mişcare, putem defini o presiune medie p tot ca
medie aritmetică, cu semn schimbat, a tensiunilor normale
τ xx + τ yy + τ zz
p=− (4.42)
3
sau, după utilizarea relaţiilor (4.40)
 2 
p = − p +  λ + µ ∇ ⋅ v (4.43)
 3 
Presiunea mecanică astfel definită nu mai este deci aceeaşi cu
presiunea termodinamică decât dacă fluidul este incompresibil (∇ ⋅ v )=0 sau
dacă
3 λ + 2µ = 0 (4.44)
ipoteză introdusă de Stokes. În cazul în care nu se acceptă această ipoteză,
se pune
2
λ = − µ + µ' (4.45)
3
unde µ ' este a doua vâscozitate sau vâscozitatea dilataţională, µ fiind
vâscozitatea de forfecare. Ca urmare, relaţiile (4.40) devin
 2  ∂ vx
τ xx = − p +  µ '− µ  ∇ ⋅ v + 2 µ
 3  ∂ x
 2  ∂ vy
τ yy = − p +  µ '− µ  ∇ ⋅ v + 2 µ (4.46)
 3  ∂ y
 2  ∂ vz
τ zz = − p +  µ '− µ  ∇ ⋅ v + 2 µ
 3  ∂ z
în timp ce relaţiile (4.41) rămân neschimbate.
Menţionăm însă că unii autori dau denumirea de a doua vâscozitate
chiar coeficientului λ.
Ipoteza lui Stokes este însă utilizată pe scară largă, chiar dacă este
contrazisă de unele fapte experimentale. Acceptarea acestei ipoteze, care nu

este necesară la fluidele incompresibile, se bazează pe faptul că sunt afectate
numai tensiunile normale, erorile introduse fiind mici.
4.2.4. Ecuaţia Navier – Stokes

În ecuaţia de mişcare a lui Cauchy (4.15), introducem pentru vectorii
tensiunilor T x ,T y ,T z , expresiile (4.5). Utilizând după aceea legea
constitutivă (4.38), respectiv expresiile (4.40) şi (4.41) ale tensiunilor
normale şi tangenţiale, cu ipoteza că λ şi µ sunt constante, găsim
Dv
ρ = ρ f − ∇ p + (λ + µ )∇(∇ ⋅ v ) + µ ∇ 2 v (4.47)
Dt
unde ∇ 2v este laplacianul vectorului viteză (∇ 2 v = ∆ v ) .
Aceasta este ecuaţia Navier-Stokes, iar dacă ţinem seama de
formula cunoscută
∇ × (∇ × v ) = ∇(∇ ⋅ v ) − ∇ 2v (4.48)
mai putem scrie
Dv
ρ = ρ f − ∇ p + (λ + 2 µ ) ∇ (∇ ⋅ v ) - µ ∇ × (∇ × v ) . (4.49)
Dt
Dacă nu acceptăm ipoteza lui Stokes (4.44), cu ajutorul relaţiei (4.45)
ecuaţia (4.47) devine
Dv  1 
ρ = ρ f − ∇ p +  µ '+ µ  ∇ (∇ ⋅ v ) + µ ∇ 2v (4.50)
Dt  3 
iar (4.49) ia forma
Dv  4 
ρ = ρ f − ∇ p +  µ '+ µ  ∇ (∇ ⋅ v ) − µ ∇ × (∇ × v ) . (4.51)
Dt  3 
În sfârşit, atunci când se adoptă ipoteza lui Stokes care, aşa cum se
observă din (4.44) şi (4.45) este echivalentă cu µ ' = 0 , ecuaţia (4.49) capătă
forma cea mai obişnuită şi anume
Dv 1
ρ = ρ f − ∇ p + µ ∇ (∇ ⋅ v ) + µ ∇ 2v (4.52)
Dt 3
sau
Dv 4
ρ = ρ f − ∇ p + µ ∇ (∇ ⋅ v ) − µ ∇ × (∇ × v ) . (4.53)
Dt 3
Dacă ne referim la forma (4.52) a ecuaţiei Navier – Stokes avem, în
proiecţie pe axele triedrului cartezian ortogonal Oxyz,
Dvx ∂ p 1 ∂ ∂ vx ∂ vy ∂ vz 
ρ = ρ fx − + µ  + + +
Dt ∂ x 3 ∂ x  ∂ x ∂y ∂ z 
 ∂ 2v x ∂ 2v x ∂ 2v x 
+µ + +  ;
 ∂ x2 ∂ 2
∂ z2 
 y 
Dv y ∂ p 1 ∂ ∂vx ∂vy ∂vz 

ρ = ρ fy − + µ  + + +
∂ y 3 ∂ y  ∂ x ∂ y ∂ z 
Dt 
 ∂ 2v y ∂ 2v y ∂ 2v y 
+µ + +  . (4.54)
 ∂ x2 ∂ y 2
∂ z2 
 
Dv z ∂p 1 ∂  ∂ vx ∂ vy ∂ vz 
ρ = ρ fz − + µ  + +  +
Dt ∂z 3 ∂z  ∂ x ∂ y ∂ z 
∂ vz ∂ vz ∂ vz 
2 2 2
+ µ + +  .
 ∂ x2 ∂ 2
∂ 2 
 y z 
În cazul în care fluidul este incompresibil (∇ ⋅ v ) = 0 , ipoteza lui
Stokes nu mai este necesară iar ecuaţiile (4.47) şi (4.49) devin
Dv
ρ = ρ f − ∇ p + µ ∇ 2v , (4.55)
Dt
respectiv
Dv
ρ = ρ f − ∇ p − µ ∇ × (∇ × v ) . (4.56)
Dt
Proiecţiile ecuaţiei (4.55) pe axele triedrului cartezian ortogonal
Oxyz sunt
∂v ∂vx ∂vx ∂vx 
ρ  x + v x +vy +vz =
 ∂t ∂x ∂y ∂ z 
∂p  ∂ 2v x ∂ 2v x ∂ 2v x 
ρ fx − + µ + + ,
∂x  ∂ x2 ∂ 2
∂ 2 
 y z 
∂vy ∂vy ∂vy ∂vy 
ρ  +vx +vy +vz =

 ∂ t ∂ x ∂ y ∂ z 
∂p ∂ v y ∂ v y ∂ v y 
2 2 2
ρ fy − + µ + + , (4.57)
∂y  ∂ x2 ∂ y 2
∂ z 2 
 
∂v ∂v ∂v ∂v 
ρ  z + v x z + v y z + v z z  =
 ∂t ∂x ∂y ∂z 
∂p  ∂ 2v z ∂ 2v z ∂ 2v z
ρ fz − + µ  + +  ,

∂z  ∂x
2
∂ y2 ∂ z2 
cu menţiunea că, de data aceasta, am scris dezvoltat expresiile
componentelor acceleraţiei conform formulelor (2.10).
În cazul raportării mişcării fluidului la un triedru mobil, viteza
absolută v a a fluidului, faţă de un sistem fix, are expresia
va = v0 + ω × r + vr (4.58)
v 0 find viteza originii triedrului mobil, ω viteza unghiulară a triedrului
mobil, iar v r viteza relativă a fluidului în raport cu triedrul fix.
După efectuarea unor calcule, asupra cărora nu insistăm deoarece sunt

cunoscute din cinematica solidelor, se obţine expresia acceleraţiei absolute
sub forma
Dv r
a a = v 0 + ω × r + ω × (ω × r ) + + 2ω × r (4.59)
Dt
în care punctul înseamnă derivarea în raport cu timpul iar derivata materială
a vitezei relative este calculată în sistemul mobil. Prin urmare, în ecuaţia
Navier – Stokes expresia precedentă (4.59) a acceleraţiei înlocuieşte pe
aceea considerată mai înainte.
4.3. ECUAŢIA IMPULSULUI

Considerăm ecuaţia (4.9) şi observăm că, în conformitate cu formula
(2.26) în care punem f = ρ v , putem scrie
D ∂
∫ ρ v dV = ∫ ρ v dV + ∫ ρ v v ⋅ n dA (4.99)
Dt Dt ∂ t D1 ∂ D1
D1 fiind o mulţime mărginită fixă în E3 care coincide cu Dt la t=t 1 . În felul
acesta, ecuaţia (4.9) devine
∂
∂t D
∫ ρ v dV + ∫ ρ v v ⋅ n dA = ∫ ρ f dV + ∫ Tn dA (4.100)
∂D D ∂D
unde D, la care am omis indicele, este deci un domeniu din E3 ocupat de
fluid, a cărui frontieră ∂ D este o suprafaţă regulată cu normala exterioară n.
Observăm că (4.99) reprezintă de fapt forma lagrangiană a ecuaţiei
impulsului în timp ce (4.100) este forma euleriană a acestei ecuaţii. Dacă
introducem notaţiile
Fm = ∫ ρ f dV , Fs = ∫ Tn dA (4.101)
Ω ∂Ω
ecuaţia (4.100) se scrie
∂
∫ ρ v dV + ∫ ρ v v ⋅ n dA = F m + F s
∂t D
(4.102)
∂D
formă sub care este utilizată de obicei în aplicaţii.
4.3.2. Ecuaţia impulsului pentru un tub de curent
Să considerăm o porţiune dintr-un tub de curent delimitată de

secţiunile normale S 1 şi S 2 (figura 4.3) şi să presupunem că mişcarea este
staţionară. Dacă ţinem seama şi de expresia debitului volumic elementar dQ,
∫ ρ v dQ + ∫ ρ v dQ = F m + F s (4.103)
S1 S2
deoarece, conform definiţiei

tubului de curent, debitul prin
suprafaţa laterală S l a acestuia
este nul. Dacă S 1 şi S 2 sunt suficient de mici, putem admite că v
∫ ρ v dQ = −v 1 Qm ,
S1
Figura 4.3
∫ ρ v dQ = v 2 Qm
S2
dacă ţinem seama de orientarea versorilor n 1 şi n 2 ai normalelor pe S 1 ,
respectiv S 2 şi introducem debitul masic Q m . Mişcarea fiind staţionară,
acest debit este constant, conform formulei (2.69) şi prin urmare, în cele
din urmă avem
∫ ρ v dQ = − ρ v 1 Q , ∫ ρ v dQ = ρ v 2 Q (4.104)
S1 S2
şi ecuaţia (4.103) se scrie
ρ Q(v 2 − v 1 ) = Fm + Fs (4.105)
având, sub această formă, diferite aplicaţii practice, după ce se explicitează
forţele de masă şi de suprafaţă. Precizăm de asemenea că (4.105), aşa cum
se poate constata imediat, este valabilă atât pentru fluidele compresibile cât
şi pentru cele incompresibile.
4.4. ECUAŢIA MOMENTULUI CINETIC

Referindu-se la ecuaţia (4.9), observăm, la fel ca în cazul precedent
(figura 4.4), dacă punem în (3.25) f = ρ r × v obţinem
Figura 4.4
D ∂
∫ ρ r × v dV = ∫ ρ r × v dV + ∫ ρ r × v v ⋅ n dA (4.106)
Dt Ωt ∂ t Ω1 ∂ Ω1
D1 şi ∂ D1 având semnificaţiile cunoscute.

Mai departe, procedând la fel ca şi în cazul ecuaţiei impulsului, găsim
∂
∫ ρ r × v dV + ∫ ρ r × v v ⋅ n dA = ∫ ρ r × f dV + ∫ r × Tn dA . (4.107)
∂t D ∂D D ∂D
Dacă introducem notaţiile
M m = ∫ ρ r × f dA , M s = ∫ r × Tn dA (4.108)
Ω ∂Ω
ecuaţia (4.107) se scrie
∂
∫ ρ r × v dV + ∫ ρ r × v v ⋅ n dA = M m + M s
∂t Ω
(4.109)
∂Ω
această formă fiind utilizată în mod curent în aplicaţii.
4.4.2. Ecuaţia momentului cinetic pentru un tub de curent

Presupunând, ca şi în cazul ecuaţiei impulsului că mişcarea este
staţionară şi introducând expresia debitului volumic elementar dQ, ecuaţia
(4.109) devine
∫ ρ r × v dQ + ∫ ρ r × v dQ = M m + M s . (4.110)
S1 S2
Dacă S 1 şi S 2 sunt şi de data aceasta suficient de mici, putem utiliza
aceeaşi ipoteză relativă la vitezele v 1 şi v 2 , găsind astfel
∫ ρ r × v dQ = −r1 × v 1 Qm , ∫ ρ r × v dQ = r2 × v 2 Qm
S1 S2
cu aceeaşi observaţie referitoare la orientarea versorilor n 1 şi n 2 . Ca urmare
la ipoteza referitoare la S 1 şi la S 2 , am introdus razele vectoare r 1 şi r 2 ale
centrelor acestor secţiuni.
Dacă ţinem seama de (2.69) putem scrie
∫ ρ r × v dQ = − ρ r1 × v 1 Q , ∫ ρ r × v dQ = ρ r2 × v 2 Q (4.111)
S1 S2
ajungând astfel la ecuaţia
ρ (r2 × v 2 − r1 × v1 )Q = M m + M s (4.112)
utilizabilă în aplicaţii după explicitarea momentelor forţelor de masă M m ,
respectiv al forţelor de suprafaţă M s . Ca şi (4.105), ecuaţia (4.112) este
valabilă atât pentru fluidele compresibile cât şi pentru cele incompresibile.

1. Definiţi impulsul unui corp.
2. Enunţaţi teorema impulsului.
3. În ce constă acţiunea unui curent de fluid asupra unei conducte curbe?
4. De ce un jet liber de fluid nu exercită o forţă de presiune asupra unui
perete?
5. În ce condiţii se poate admite aproximaţia că un perete plan asupra căruia

acţionează un jet de fluid are întindere infinită?

1. Ecuaţia impulsului pentru un tub de curent de fluid perfect.
2. Acţiunea jeturilor libere de fluid asupra pereţilor rigizi.

1. Energie potenţială – energie cinetică
2. Presiune statică – presiune dinamică
5. STATICA FLUIDELOR
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
5.1 Ecuaţia de echilibru a fluidelor. . . . . . . . . . . . . . . . . 64
5.1.1 Condiţiile de echilibru pentru forţe. . . . . . . . . . . . . 64
5.1.2 Legea de repartiţie a presiunii . . . . . . . . . . . . . . . 65
5.2 Echilibrul în câmp gravitaţional . . . . . . . . . . . . . . . . 66
5.2.1 Cazul gazului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
5.2.2 Cazul lichidului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
5.2.3 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
5.3 Forţa hidrostatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
5.3.1 Cazul suprafeţelor plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
5.3.2 Cazul suprafeţelor de formă oarecare . . . . . . . . . . . 71
5.4 Corpuri imerse. Legea lui Arhimede. . . . . . . . . . . . . . . 72
5.5 Echilibrul şi stabilitatea corpurilor plutitoare . . . . . . . . . 73
5.6 Echilibrul relativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
5.6.1 Ecuaţia echilibrului relativ. . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
5.6.2 Cazul unui lichid aflat într-un vas în translaţie . . . . . . . 78
5.6.3 Cazul unui lichid aflat într-un vas în rotaţie. . . . . . . . . 79
5.7 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Obiective
Obiectivele acestei unităţi de învăţare sunt: înţelegerea principiilor

staticii fluidelor, aplicarea acestora la determinarea presiunilor şi forţelor de
presiune pe suprafeţe, precum şi cunoaşterea problematicii asociate
echilibrului relativ al lichidelor.
Rezumat
Statica studiază echilibrul fluidelor şi interacţiunea dintre fluidele
aflate în repaus relativ şi corpurile solide.
Un corp solicitat de un sistem de forţe exterioare se află în echilibru
static (în repaus) dacă sistemul de forţe este static echivalent cu zero.
Forţele sunt acţiuni reciproce între mase şi se împart în exterioare şi
interioare. Forţele exterioare care se exercită asupra tuturor particulelor unui
Statica fluidelor 63
corp se numesc masice, iar cele care acţionează doar pe suprafaţa corpului se
numesc superficiale.
În orice punct interior aparţinând unui corp fluid în repaus se dezvoltă,
în toate direcţiile, tensori tensiune având mărimi egale, care se înscriu într-o
sferă, deoarece tensorul tensiune are numai componenta normală, care se
numeşte presiune.
Legea variaţiei presiunii într-un gaz aflat în repaus în câmpul
gravitaţional terestru indică scăderea presiunii odată cu creşterea cotei faţă
de planul de referinţă. În cazul aerului atmosferic, această relaţie devine
ecuaţia barometrică.
Dacă forţele masice lipsesc sau sunt neglijabile, presiunea este
constantă în domeniul ocupat de fluid.
Ecuaţia hidrostaticii defineşte presiunea absolută într-un lichid aflat în
repaus în câmp gravitaţional; aceasta creşte direct proporţional cu
adâncimea, iar valoarea presiunii de la suprafaţa de separaţie gaz–lichid se
transmite în întreaga masă a lichidului cu aceeaşi intensitate (principiul lui
Pascal).
Se numeşte presiune relativă valoarea presiunii măsurate de la
suprafaţa liberă a lichidului.
Valoarea absolută a presiunii relative negative (care apare când
presiunea absolută este inferioară celei atmosferice) se numeşte presiune de
vacuum.
În fiecare punct al peretelui unui vas în care se află un fluid în repaus
acţionează o forţă de presiune elementară, având direcţia normalei la perete,
sensul de la fluid spre perete şi mărimea egală cu produsul dintre presiunea
relativă şi aria elementului de suprafaţă. Prin integrarea acestui sistem de
forţe distribuite se obţin fie o forţă rezultantă, când suprafaţa este plană sau
curbă cu simetrie axială ori centrală, fie două forţe situate în plane diferite,
în cazul suprafeţelor curbe oarecare.
Rezultanta forţelor de presiune pe suprafaţa închisă care mărgineşte un
corp scufundat într-un lichid este o forţă verticală ascendentă, egală cu
greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp (principiul lui Arhimede).
Un lichid aflat într-un vas în mişcare este în echilibru relativ, faţă de
un sistem de axe solidar legat de vas, dacă viteza şi acceleraţia lichidului în
raport cu acest sistem mobil de axe sunt nule.
Suprafaţa liberă a lichidului aflat în echilibru relativ într-un vas
cilindric vertical, care se roteşte uniform în jurul axei sale de simetrie, are
forma unui paraboloid.
Suprafaţa liberă a lichidului aflat în echilibru relativ într-un vas care
are o mişcare de translaţie uniform accelerată are forma unui plan înclinat.
***
5.1. ECUAŢIA DE ECHILIBRU A FLUIDELOR
Dacă în ecuaţia (4.63) punem v =0, rezultă

1
f = ∇p (5.1)
ρ
aceasta fiind ecuaţia de echilibru a fluidelor. Se observă imediat că la acelaşi
rezultat se ajunge şi dacă utilizăm ecuaţia (4.66) ceea ce înseamnă că ecuaţia
(5.1) este valabilă atât pentru fluidele compresibile cât şi pentru cele
incompresibile.
În proiecţie pe axele unui triedru cartezian ortogonal Oxyz, găsim
1 ∂p 1 ∂p 1 ∂p
fx = ; fy = ; fz = . (5.2)
ρ ∂x ρ ∂y ρ ∂z
Bine înţeles, ecuaţia (5.1) poate fi demonstrată direct, considerând un
domeniu D cu frontiera ∂ D , ocupat de fluidul în repaus şi scriind că
rezultanta forţelor de masă şi de suprafaţă este nulă, cu observaţia că, în
cazul echilibrului, forţa de suprafaţă este datorată numai presiunii.
Atunci când singura forţă de masă este gravitaţia, situaţie frecvent
întâlnită, dacă axa Oz are sensul verticalei ascendente, ecuaţiile (5.2) devin
∂p ∂p ∂p
= 0; = 0; = −ρ g (5.3)
∂x ∂y ∂z
g fiind acceleraţia gravitaţională.
Primele două ecuaţii (5.3) arată că presiunea este constantă în toate
punctele unui plan orizontal (normal pe axa Oz); prin urmare, planele
orizontale sunt suprafeţe de egală presiune (izobare). În ceea ce priveşte cea
de a treia ecuaţie (5.3), din aceasta rezultă că presiunea scade atunci când z
creşte, adică pe direcţia verticalei.
5.1.1.Condiţiile de echilibru pentru forţe

Din ecuaţia de echilibru (5.1) scrisă sub forma
ρ f =∇ p (5.4)
putem deduce condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească forţele de masă
pentru ca echilibrul să fie posibil. Astfel, dacă aplicăm operatorul rotor în
ambii membri ai ecuaţiei precedente, rezultă
∇ × (ρ f ) = 0 (5.5)
sau, deoarece ∇ × (∇p ) = 0 ,
ρ (∇× f ) + ∇ρ × f = 0 . (5.6)
Examinarea relaţiei (5.6) ne permite să distingem mai multe situaţii
posibile. Astfel, dacă fluidul este incompresibil, densitatea ρ fiind deci
constantă, condiţia necesară pentru echilibru este
∇× f = 0 (5.7)
ceea ce înseamnă că trebuie să existe o funcţie de forţe U(x, y, z) astfel ca
f = ∇U (5.8)
respectiv
∂U ∂U ∂U
fx = ; fy = ; fz = (5.9)
∂x ∂y ∂z
forţa de masă fiind deci conservativă.
Atunci când fluidul este compresibil, din condiţia (5.6), scrisă sub forma
ρ ∇× f = f × ∇ρ , (5.10)
se observă că echilibrul este posibil numai dacă forţa de masă este normală
pe rotorul ei. Într-adevăr, vectorul din membrul al doilea al formulei
precedente este normal pe f şi prin urmare
f . ∇× f = 0 . (5.11)
Formal, această ecuaţie este satisfăcută şi pentru (5.7) dar nu mai are
sens fizic. Observăm însă că din (5.10) rezultă
∇ρ × f = 0 , (5.12)
ceea ce înseamnă că suprafeţele de egală densitate (izodense) trebuie să fie
normale pe forţa de masă. Dacă utilizăm ecuaţia de echilibru (5.1) găsim, în
loc de (5.12),
∇ρ ×∇p = 0 , (5.13)
relaţie care este posibilă atunci când densitatea este funcţie numai de
presiune, fluidul numindu-se, în acest caz, barotrop. Astfel, dacă
ρ = ρ ( p) (5.14)
rezultă
∇ρ = ρ ( p )∇p (5.15)
şi prin urmare ∇ρ este paralel cu vectorul ∇p , condiţia (5.13) fiind deci
satisfăcută. Observăm de altfel că, dacă fluidul este barotrop, putem
introduce funcţia de presiune
dp
P =∫ (5.16)
ρ
şi ecuaţia (5.1) devine
f = ∇P (5.17)
fiind deci satisfăcută condiţia (5.7).
În concluzie, pentru fluidele incompresibile şi pentru fluidele
barotrope, echilibrul este posibil doar dacă forţele de masă satisfac condiţia
(5.7). Dacă ρ şi p sunt variabile independente, condiţia care trebuie
satisfăcută este (5.11).
5.1.2. Legea de repartiţie a presiunii

Din (5.1) şi (5.8), rezultă
1
∇U = ∇p (5.18)
ρ
dacă presupunem că fluidul este sau incompresibil sau barotrop. După ce
înmulţim scalar în ambii membri cu dr ecuaţia precedentă, obţinem
dp
dU = , (5.19)
ρ
ecuaţie din care, prin integrare, se găseşte legea de variaţie a presiunii.
Ecuaţia (5.19) arată că suprafeţele U=0, care se numesc suprafeţe de

nivel, sunt în acelaşi timp, suprafeţe de egală presiune (izobare). Prin
urmare, presiunea este funcţie numai de U şi putem scrie
p = p (U ) (5.20)
sau
dp
= p ′(U ) = ρ , (5.21)
dU
dacă ţinem seama de (5.19); aşa dar, pentru U=C şi densitatea este
constantă, suprafeţele de nivel fiind şi izodense. Revenind la ecuaţia (5.19),
obţinem prin integrare
dp
∫ −U = C ,
ρ
(5.22)
sau
P −U = C , (5.23)
dacă utilizăm notaţia (5.16).
Pentru gaze, dacă ecuaţia de stare este (2.16) în care presupunem că
temperatura T este constantă, evoluţia fiind deci izotermică, rezultă
RT lnp − U = C (5.24)
iar dacă relaţia dintre densitate şi presiune este (2.18), găsim
k p
−U = C . (5.25)
k −1 ρ
În sfârşit, dacă fluidul este incompresibil (lichid), densitatea fiind deci
constantă, (5.22) devine
p
−U = C . (5.26)
ρ
Să considerăm acum suprafaţa de separaţie dintre două lichide
imiscibile aflate în repaus sau dintre un lichid şi un gaz, tot în condiţii de
repaus. Menţionăm că, în cel de al doilea caz, o astfel de suprafaţă se
numeşte liberă.
Într-un punct oarecare al unei suprafeţe de separaţie sau al unei
suprafeţe libere, care aparţine deci ambelor fluide, putem scrie, aplicând
ecuaţia (5.19)
d p = ρ1dU ; d p = ρ 2dU
deoarece presiunea şi forţele de masă sunt aceleaşi în cele două fluide,
diferind numai densităţile ρ 1 şi ρ 2 . Obţinem astfel
( ρ 1 − ρ 2 ) dU = 0
şi deoarece ρ1 ≠ ρ 2 rezultă dU=0 şi U=C. Suprafeţele de separaţie sau
suprafeţele libere sunt deci suprafeţe de nivel.
5.2. ECHILIBRUL ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL
5.2.1. Cazul gazului

Un caz particular interesant este acela în care forţa de masă este

gravitaţia, fluidul găsindu-se deci în echilibru sub acţiunea greutăţii proprii.
În această situaţie, din (5.3) şi (5.9) rezultă
U = −g z + c (5.27)
şi (5.22) devine
dp
∫ + gz = C ,
ρ
(5.28)
constanta c fiind înglobată în C.

Pentru un gaz aflat în echilibru la temperatură constantă, din (5.24)
rezultă
RT lnp + g z = C (5.29)
şi considerând două puncte z 1 şi z în care presiunile sunt p 1 şi p, găsim
g ( z 1− z )
p = p1e . RT
(5.30)
Dacă unul dintre puncte se află în planul Oxy (z 1 =0) formula
precedentă devine
gz
−
p = p1e RT
(5.31)
şi dacă z > 0 presiunea scade exponenţial cu înălţimea.
Atunci când relaţia dintre densitate şi presiune este (2.18), rezultă
 k −1 
k RT1   p k 
z − z1 = 1 −    (5.32)
k −1 g   p1 
 
şi dacă z 1 =0, această formulă devine
 k −1 
k RT1   p k 
z= 1 −    (5.33)
k −1 g   p1  
 
sau
k
 k − 1 g z  k −1
p = p11 −  . (5.34)
 k RT 1
5.2.2. Cazul lichidului

În sfârşit, pentru un lichid, considerat incompresibil, (5.28) ne dă
p
+ gz = C , (5.35)
ρ
sau sub o formă mai obişnuită
p + ρ gz = C . (5.36)
Să considerăm şi de data aceasta două puncte în interiorul lichidului,
la înălţimile z şi z 1 , în care presiunile au respectiv valorile p şi p 1 . Din (5.36)
deducem imediat
p = p1 + ρ g ( z1 − z ) (5.37)
sau, dacă z 1 =0,

p = p1 − ρ g z . (5.38)
Tot astfel, dacă în (5.37) punctul de înălţime z 1 se află pe suprafaţa
liberă unde presiunea p 0 este constantă şi observăm că z1 − z = h
reprezintă adâncimea celui de al doilea punct faţă de suprafaţa liberă, (5.37)
devine
p = p0 + ρ g h (5.39)
formă întâlnită des în aplicaţii. Precizăm că presiunea pe suprafaţa liberă
este de obicei presiunea atmosferică p a şi în acest caz putem scrie
p = pa + ρ g h (5.40)
p fiind presiunea absolută iar
pr = p − pa = ρ g h (5.41)
presiunea relativă. Mai observăm că (5.36) se poate pune sub forma
p
+z=C
ρg
suma din primul membru numindu-se cota piezometrică a particulei de fluid
care se află la cota z şi este supusă presiunii p. Raportul p / ρ g se numeşte
înălţimea piezometrică ce corespunde presiunii p.
5.2.3. Aplicaţii
Să considerăm două vase care comunică între ele şi în care se află un
lichid (figura 5.1). Să presupunem mai întâi că presiunile p 1 şi p 2 de pe
suprafeţele libere sunt diferite. Dacă ne raportăm la un plan orizontal de
referinţă a-a, putem scrie
Figura 5.1
p1 + ρ g h1 = p2 + ρ g h2
deoarece acest plan este o suprafaţă izobară. Rezultă deci
p2 − p1 = ρ g (h1 − h2 ) = ρ g h
şi se observă imediat că, dacă presiunile p 1 şi p 2 sunt egale, diferenţa de
nivel h este nulă şi suprafeţele libere sunt situate în acelaşi plan orizontal
(principiul vaselor comunicante).
Dacă două lichide imiscibile se află

într-un tub în formă de U (figura 5.2),
densităţile lor fiind ρ 1 respectiv ρ 2 şi pe
suprafaţa liberă presiunea p a este aceeaşi,
putem scrie, faţă de planul orizontal al
suprafeţei de contact
pa + ρ1 g h1 = pa + ρ 2 g h2
de unde rezultă
h1 ρ
= 2 (5.42)
h2 ρ1
Figura 5.2
înălţimile coloanelor de lichid fiind deci
invers proporţionale cu densităţile.
5.3. FORŢA HIDROSTATICĂ
Să considerăm un fluid greu incompresibil care se află în echilibru

într-un vas, iar pe suprafaţa liberă se exercită presiunea atmosferică p a
(figura 5.3).
Presiunea într-un punct al
suprafeţei interioare a vasului
rezultă din (5.39) şi dacă punctul
se află pe un element de arie dA,
pe acesta se exercită o forţă
n( p a + ρ g h)dA , n fiind versorul
normalei pe dA dirijat către
exteriorul vasului.
Remarcăm însă că pe
Figura 5.3
suprafaţa exterioară a vasului se
exercită pe elementul dA forţa − n p a dA , astfel că forţa rezultantă este
dR = n ρ g hdA . (5.43)
Integrând pe o suprafaţă determinată S de arie A, obţinem forţa totală ce
apasă asupra acestei suprafeţe. Dacă suprafaţa S este curbă, forţele elementare
nu pot fi reduse, în general, numai la o forţă, dar se poate calcula, în raport cu
un punct oarecare, o rezultantă a lor şi un moment rezultant, amândouă diferite
de zero. Dacă S se află într-un plan, toate forţele elementare sunt normale pe
acest plan şi prin urmare paralele între ele. Rezultanta R este deci orientată
normal pe plan (spre exterior) şi are mărimea
R = ρ g ∫ hdA . (5.44)
S
R se numeşte forţa de presiune a lichidului pe suprafaţa S. Linia de

acţiune a lui R întâlneşte suprafaţa S într-un punct din interiorul acesteia,
care se numeşte centrul de presiune.
5.3.1. Cazul suprafeţelor plane

Forţa de presiune pe o suprafaţă plană are expresia (5.44) care se mai
poate scrie
R = ρ g h0 A (5.45)
h 0 fiind adâncimea centrului de masă al suprafeţei S şi A aria acesteia.
Prin urmare, forţa de presiune pe care un lichid în repaus o exercită
asupra suprafeţei plane S este egală cu greutatea unui cilindru format din acest
lichid care are ca bază S şi ca înălţime adâncimea centrului de masă al lui S.
În ceea ce priveşte
determinarea poziţiei centrului
de presiune, pentru
simplificarea rezultatelor axele
de coordonate trebuie alese în
mod convenabil. Astfel, axa
Oy este intersecţia dintre
planul suprafeţei libere şi
planul suprafeţei S, iar axa Ox
în lungul unei linii de cea mai
Figura 5.4
mare pantă, cu sensul pozitiv
în jos (figura 5.4). Coordonatele x c şi y c ale centrului de presiune rezultă din
relaţiile
∫ ρ g h x dA ∫ ρ g h ydA
xc = S
; yc = S
(5.46)
∫ ρ g h dA ∫ ρ g hdA
S S
care exprimă faptul că suma momentelor forţelor elementare faţă de axele
alese este egală cu momentele rezultantei faţă de aceleaşi axe.
Dacă observăm însă că h = xsinα , α fiind unghiul planului suprafeţei S cu
planul suprafeţei libere şi facem simplificările de rigoare, rezultă
∫ x 2dA ∫ x ydA
xc = S
; yc = S
. (5.47)
∫ xdA ∫ xdA
S S
În expresia lui x c apare la numărător momentul de inerţie I y al lui S
faţă de axa Oy, iar în expresia lui y c , momentul centrifugal I xy al aceleiaşi
suprafeţe faţă de axele Ox şi Oy; expresiile precedente devin
Iy I xy
xc = ; yc = (5.48)
x0 A x0 A
deoarece
∫ xdA = x0 A
S
x 0 fiind abscisa centrului de masă al suprafeţei S.
Din (5.48) rezultă următoarele concluzii importante:

a) poziţie centrului de presiune nu depinde de înclinarea α;
b) numărătorul lui y c se anulează atunci când suprafaţa S este
simetrică faţă de axa Ox şi prin urmare dacă este simetrică faţă de o linie de
cea mai mare pantă, centrul de presiune se găseşte pe ea;
c) centrul de presiune este totdeauna mai jos decât centrul de masă;
notând cu I 0 momentul de inerţie al lui S faţă de o axă paralelă cu Oy care
trece prin centrul de masă avem I = I 0 + x02 A = ( x02 + δ 2 ) A unde δ este
raza de giraţie faţă de axa nou introdusă; expresia lui x c devine deci
Iy δ2
xc = = x0 + > 0. (5.49)
x0 A x0
5.3.2. Cazul suprafeţelor de formă oarecare

Dacă suprafaţa supusă presiunii lichidului aflat în echilibru nu este
plană, complexul forţelor elementare care lucrează pe elementele dA nu
poate fi redus la o forţă unică decât în cazuri particulare. În general, nu se
poate vorbi de o forţă rezultantă sau de un centru presiune unic, acţiunea
exercitată de lichid putând fi redusă, în raport cu un punct, la o forţă şi la un
moment rezultant.
De regulă, nu este greu să
se determine mărimea şi linia
de acţiune ale componentelor
acestei forţe după verticală şi
după o direcţie oarecare
orizontală. Să considerăm, în
acest scop, trei suprafeţe
cilindrice ale căror generatoare
se sprijină pe conturul
Figura 5.5 suprafeţei S şi sunt paralele,
respectiv cu axele Ox, Oy, Oz
(figura 5.5). Intersecţiile acestor suprafeţe cu planele de coordonate
delimitează suprafeţele S x , S y , S z , adică proiecţiile suprafeţei S. Considerând
această suprafaţă S, suprafeţele cilindrice si suprafeţele S x , S y , S z , obţinem
trei suprafeţe închise. Pentru fiecare dintre acestea, forţa rezultantă a
presiunilor este egală cu greutatea volumului de lichid închisă în fiecare
dintre ele şi îndreptată în sens contrar cu această greutate.
Pentru a calcula componenta R x , ne referim la suprafaţa închisă ale
cărei generatoare sunt paralele cu axa Ox. Greutatea lichidului cuprins în
interiorul acestei suprafeţe precum şi presiunile pe suprafaţa laterală
cilindrică sunt normale pe axa Ox astfel că R x trebuie să se echilibreze cu
forţa de presiune pe suprafaţa S x .
În mod analog, găsim că R y trebuie să se echilibreze cu forţa de
presiune pe suprafaţa S y . Pentru a calcula componenta R z , vom presupune că
planul xOy coincide cu suprafaţa liberă a lichidului. În acest caz, se observă
uşor că R z este egală cu greutatea G a lichidului cuprins în interiorul

suprafeţei închise corespunzătoare. Prin urmare, putem scrie
R x = ρ g ∫ hdA ; R y = ρ g ∫ hdA ; R z = G (5.50)
Sx Sy
h având aceeaşi semnificaţie ca şi mai înainte, sau

R x = ρ g h0 x Ax ; R y = ρ g h0 y A y ; R z = G (5.51)
A x şi A y fiind ariile suprafeţelor S x respectiv S y şi h 0x , h 0y adâncimile
centrelor de masă ale acestor suprafeţe.
5.4. CORPURI IMERSE. LEGEA LUI ARHIMEDE
Dacă un corp solid cu volumul V şi suprafaţa S este scufundat în

întregime într-un lichid (imers), pe suprafaţa acestuia presiunile lichidului
dau o forţă rezultantă
R = − ∫ n p dA = − ∫ ∇p dV (5.52)
S V
n fiind versorul normalei pe S cu sensul pozitiv către exteriorul acesteia. Din
(5.36) rezultă
∇p = ∇(C − ρ g z ) = − ρ g e z (5.53)
şi după înlocuirea în (5.52) obţinem
R = ρ gVe z = −G (5.54)
unde am notat cu G greutatea volumului de lichid dezlocuit de corpul
considerat. Prin urmare, un lichid exercită asupra unui corp scufundat în el o
forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp, dirijată în
sensul verticalei ascendente. Acest rezultat constituie legea lui Arhimede.
Legea lui Arhimede se aplică şi la un corp parţial scufundat în lichid
cu condiţia ca să considerăm numai volumul V al părţii din corp scufundate.
Se poate demonstra că linia de acţiune a acestei forţe trece prin centrul
de masă al volumului de lichid dezlocuit. În acest scop, considerăm
momentul forţelor elementare de presiune care acţionează pe suprafaţa
corpului, faţă de un punct oarecare O. Dacă P este un punct oarecare de pe
suprafaţa corpului, n versorul normalei exterioare iar r vectorul de poziţie al
punctului P, acest moment are expresia
M = − ∫ r × n pdA (5.55)
S
sau, aplicând o formulă a lui Gauss,

M = ∫ n × r pdA = ∫ ∇ × ( pr )dV . (5.56)
S V
Pe de altă parte însă

∇ × ( p r ) = p∇ × r + ∇ p × r = ∇ p × r
deoarece ∇ × r = 0 , iar din (5.56) rezultă
M = ∫ ∇p ×r dV (5.57)
V
şi dacă utilizăm formula (5.53) obţinem
M = − ∫ ρ g e z × r dV = ∫ ρ g × r dV (5.58)
V V
deoarece − g e z = g . Considerând centrul de masă al volumului dezlocuit,
putem scrie
1
G V∫
rG = ρ g r dV (5.59)
iar expresia (5.58) a momentului se poate pune sub forma

G
M = ∫ ρ g × r dV (5.60)
V
G
de unde deducem, comparând cu (5.59)
M = −rG × G = rG × R (5.61)
rezultat care exprimă proprietatea enunţată.
Pentru că un corp scufundat să rămână în echilibru, trebuie ca
greutatea sa, pe care o notăm cu G c , să fie egală cu aceea a volumului de
lichid dezlocuit G, iar centrul de masă al corpului trebuie să se găsească pe
aceeaşi verticală cu centrul de masă al volumului de lichid dezlocuit. Dacă
greutatea G c a corpului este mai mare decât G, acesta se scufundă în
întregime. Dacă G este mai mare decât greutatea corpului, acesta se ridică la
suprafaţa liberă până ce greutatea lui devine egală cu greutatea ρ g V ′ a
volumului de lichid dezlocuit.
5.5. ECHILIBRUL ŞI STABILITATEA

CORPURILOR PLUTITOARE
Un corp care se găseşte în echilibru fiind numai parţial scufundat într-un

lichid poartă numele de plutitor. Secţiunea plutitorului prin planul suprafeţei
libere a lichidului se numeşte plan de plutire, aria acestei secţiuni fiind aria
de plutire. Conturul ei se numeşte linie de plutire. Plutitorul fiind supus
numai greutăţii proprii şi rezultantei presiunilor exercitate de lichid,
condiţiile de echilibru necesare şi suficiente sunt:
1. Greutatea volumului de lichid dezlocuit trebuie să fie egală cu
greutatea corpului.
2. Centrul de masă al corpului şi centrul de masă al volumului de
lichid dezlocuit trebuie să se găsească pe aceeaşi verticală.
Un corp parţial scufundat într-un lichid se numeşte corp plutitor sau
plutitor. În condiţiile de plutire, planul suprafeţei libere a lichidului împarte
volumul corpului în două părţi; cea scufundată care dacă ar fi plină cu lichid
ar avea o greutate egală cu corpul întreg. Planele care satisfac această
condiţie pentru un corp dat se numesc plane de plutire iar secţiunile pe care
le determină sunt denumite secţiuni de plutire.

Volumul din corp care se află sub planul de plutire se numeşte
carenă, iar centrul său de greutate este denumit centru de carenă. La un
plutitor orice deplasare este însoţită, de obicei de o schimbare în formă şi
dimensiuni a carenei. Volumul carenei rămâne însă neschimbat deoarece
greutatea corpului este constantă.
Plutitoarele care prezintă un mare interes practic, navele, au
întotdeauna un plan vertical de simetrie în lungul căruia se măsoară
dimensiunea orizontală cea mai mare. Oscilaţiile longitudinale ale
plutitorului sunt numite oscilaţii de tangaj iar cele transversale, oscilaţii de
ruliu. Un corp plutitor este stabil atunci când dispune de capacitatea de a-şi
restabili poziţia de echilibru sau de a se redresa atunci când diferite cauze
(vânt,valuri etc.) l-au scos din situaţia iniţială de echilibru.
În cele ce urmează, vom deduce condiţia de stabilitate pentru ruliu.
Pentru simplificare presupunem că centrul de greutate al plutitorului şi
centrul de carenă sunt situate în aceeaşi secţiune transversală, oscilaţiile sunt
izocarene şi unghiul de înclinare α < 15°.
În figura 5.6 se prezintă
poziţia plutitorului după o rotaţie de
acest fel (mai precis, este desenată
secţiunea cu un plan normal pe axa de
rotaţie, care trece prin centrul de
greutate al plutitorului);G este centrul
de greutate al corpului, în care este
aplicată greutatea G C .
C ′ este centrul de carenă
corespunzător poziţiei de plutire (nu de
Figura 5.6
echilibru), care rezultă în urma rotaţiei,
în care este aplicată forţa lui Arhimede R = −GC ; C este centrul de carenă
corespunzător poziţiei iniţiale.
Axa de înclinare este linia rezultată din intersecţia noului plan de
plutire A’B’ cu vechiul plan AB, iar în urma acesteia este punctul O.
Piciorul celei mai scurte perpendiculare, dusă pe GC de pe verticala
lui C ′ , se numeşte metacentrul relativ la axa de înclinare. Admiţând că
punctele G,C şi C ′ sunt coplanare rezultă că metacentrul este punctul de
intersecţie al lui GC cu verticala dusă prin C ′ . Se observă că echilibrul este
stabil faţă de oscilaţia considerată când metacentrul M este mai sus decât
centrul de greutate G şi este nestabil în caz contrar .
Dacă M este metacentrul corespunzător unei înclinaţii de unghi θ în
jurul axei care trece prin O, momentul de revenire corespunzător are
mărimea GC ⋅ GM ⋅ sinθ . Determinarea înălţimii metacentrice MG are un
interes practic deoarece durata perioadei de oscilaţie în mişcarea de ruliu
depinde numai de ea.
Se poate arăta că axa de

înclinare trece prin centrul de
greutate al secţiunii de plutire.
Într-adevăr, dacă notăm cu τ
carena şi ţinem seama de faptul că
în timpul deviaţiei aceasta rămâne
neschimbată, rezultă că volumul
∆τ al părţii AA’O ieşite din lichid
trebuie să fie egal cu acela al părţii
OBB’ (figura 5.7). Dacă se notează
cu y distanţa de la un element dτ al
suprafeţei σ a până la axa care trece Figura 5.7
prin O, volumul ∆τ are expresia
∆τ = ∫ θ y dσ = − ∫ θ ydσ (5.62)
σ1 σ2
unde σ 1 şi σ 2 sunt cele două părţi în care axa de înclinare împarte secţiunea
de plutire σ a . De aici rezultă
∫ θydσ + ∫ θydσ = ∫ θydσ
σ1 σ2 σa
şi deoarece θ este constant
∫σa ydσ = 0 , (5.63)
rezultat care arată că axa de înclinare trece prin centrul de greutate al
secţiunii σ a .
Dacă se consideră noua poziţie C ′ a centrului de carenă, în urma
înclinării cu unghiul θ această poziţie se poate găsi ţinând seama de faptul că
momentul faţă de C al forţei arhimedice aplicată în C ′ este egal cu suma
momentelor forţei lui Arhimede aplicată asupra volumului BB ′O , care a
intrat în lichid şi al greutăţii volumului ieşit din lichid AA′O .
Aceste două forţe sunt egale şi de semn contrar, creând un cuplu, al
cărui moment în raport cu punctul C este egal cu momentul din oricare alt
punct din plan şi deci şi în raport cu punctul O.
Păstrând relaţiile de mai sus, momentul faţă de O, corespunzător
părţii intrate în lichid, este ρg ∫ θ y 2 dσ , iar acela corespunzător părţii ieşite,
σ1
ρg ∫ θ y dσ (de acelaşi sens cu primul).
2
σ2
Suma acestor momente este
ρg ∫σ 1θy 2dσ + ρg ∫σ 2θy 2dσ = ρg ∫σaθy 2dσ = ρgθI 0 (5.64)
unde I 0 este momentul de inerţie al secţiunii de plutire σ a faţă de axa de
înclinare care trece prin centrul ei de greutate pentru un unghi θ constant.
Momentul forţei lui Arhimede ρgτ în raport cu punctul C este
ρgτ MCsinθ şi, pentru valori mici ale unghiului θ se poate utiliza
aproximaţia sinθ ≈ θ ; prin egalarea celor două momente rezultă
τ MC = I 0 (5.65)
şi deoarece avem MC = MG  δ , unde am notat cu δ distanţa GC între
centrul de greutate şi centrul de carenă, obţinem

I0
MG = ±δ > 0. (5.66)
τ
Se atribuie lui δ semnul + atunci când centrul de greutate este mai
jos decât centrul de carenă. Pentru ca plutitorul să fie readus de către cuplul
de revenire în poziţia iniţială trebuie ca înălţimea metacentrică MG să fie
pozitivă chiar dacă se introduce pentru I 0 valoarea minimă.
5.6. ECHILIBRUL RELATIV
Problemele de echilibru relativ apar în cazul unui fluid conţinut într-

un vas aflat în mişcare. În general, fluidul nu se va putea menţine în
echilibru faţă de un sistem de axe de coordonate solidar cu vasul şi prin
urmare este necesar să găsim ce feluri de mişcări de antrenare sunt
compatibile cu starea de echilibru relativ. În acest scop, vom scrie mai întâi
ecuaţia echilibrului relativ.
5.6.1. Ecuaţia echilibrului relativ

Dacă utilizăm rezultatele din mecanică este necesar să considerăm
expresia acceleraţiei în care vom observa că, în cazul echilibrului relativ, nu
există viteză relativă şi prin urmare nici acceleraţie relativă şi nici
acceleraţie Coriolis. Ca urmare, se obţine ecuaţia
a a = a 0 + ω × r + ω × (ω × r ) (5.67)
unde am introdus notaţia a 0 = v 0 pentru acceleraţia originii sistemului mobil.
Aşadar, dacă Oxyz este
triedrul cartezian ortogonal,
legat de vasul cu fluid aflat în
mişcare, există, în raport cu
triedrul fix Ωξ η ζ , o mişcare de
transport care se compune dintr-o
translaţie cu viteza v 0 şi o rotaţie
cu viteza unghiulară ω în jurul
unei axe instantanee care trece
prin originea triedrului mobil
(figura 5.8).
Figura 5.8
Ecuaţia de echilibru se
poate scrie deci sub forma
1
f − aa = ∇p (5.68)
ρ
sau
1
f − a 0 − ω × r − ω × (ω × r ) = ∇p . (5.69)
ρ
De obicei, singura forţă exterioară este aceea gravitaţională, fapt care

simplifică în mod considerabil condiţiile stabilite mai înainte. Într-adevăr,
dacă f se confundă cu acceleraţia gravitaţională g, aceasta din urmă fiind
constantă rezultă imediat
∇× f = ∇× g = 0
ceea ce implică ω = constant, deci
ω = 0 . (5.70)
Prin urmare, pentru ca echilibrul relativ al unui fluid incompresibil în
câmpul gravitaţional să fie posibil este necesar ca rotaţia ω să fie constantă
atât ca mărime cât şi ca direcţie. Vasul care conţine fluidul trebuie aşa dar să
se rotească uniform în jurul unei axe care se deplasează paralel cu ea însăşi
dacă originea triedrului mobil are o viteză de translaţie. Ecuaţia de echilibru
(5.69) se scrie în acest caz
g − a 0 − ω× (ω× r ) = ∇p
1
(5.71)
ρ
sau, dacă ţinem seama de formula dublului produs vectorial,
g − a 0 − (r ⋅ ω )ω+ ω 2 r = ∇p .
1
(5.72)
ρ
Dacă alegem una din axele triedrului mobil, de exemplu Oz, paralelă
cu direcţia axei de rotaţie, rezultă
ωx = 0; ω y = 0 ; ωz = ω
şi din (5.72) obţinem ecuaţiile scalare
1 ∂p
g x − a0 x + ω 2 x =
ρ ∂x
1 ∂p
g y − a0 y + ω 2 y = (5.73)
ρ ∂y
1 ∂p
g z − a0z = .
ρ ∂z
Prin integrare, obţinem imediat
ω2 2 ω2 2
p
ρ
= ( g x − a 0 x )x +
2
( )
x + g y − a0 y y +
2
y +
( g z − a 0 z )z + C (5.74)
constanta C putând fi o funcţie de timp.
Dacă există şi o mişcare de rotaţie, aceasta trebuie să fie uniformă
şi să se efectueze în jurul unei axe verticale, aşa cum rezultă din cele
arătate mai sus.
Remarcăm de asemenea că, la fluidele incompresibile, existenţa unei
suprafeţe libere implică anumite condiţii complementare pe care le vom
preciza în exemplele ce urmează.
5.6.2. Cazul unui lichid aflat într-un vas în translaţie
Ca o primă aplicaţie vom studia echilibrul relativ al unui lichid cu

suprafaţă liberă, aflat într-un vas care posedă o mişcare de translaţie (figura 5.9).
Ecuaţia (5.74) devine în acest caz
ρ
p
( )
= ( g x − a 0 x )x + g y − a 0 y y + ( g z − a 0 z )z + C . (5.75)
p
= −a 0 y cosα − a 0 zsinα − g z + C (5.76)
ρ
valabilă în orice punct M din interiorul
lichidului.
Dacã alegem axa Oz dirijatã dupã
verticala ascendentã iar axele Ox şi Oy
astfel orientate astfel încât acceleraţia de
transport a 0 sã fie normalã pe Ox, iar cu axa
Oy sã facã un unghi α, ecuaţia precedentã ia
forma mai simplã
Pe suprafaţa liberă, se exercită însă Figura 5.9
presiunea atmosferică p a astfel că într-un punct A al acesteia, de înălţime Z,
avem
pa
= −a 0 y cosα − a 0 Z sinα − g Z + C (5.77)
ρ
de unde rezultă, dacă notăm cu h adâncimea punctului M sub suprafaţa
liberă (Z − z = h ) ,
p − p a = ρ (a 0 hsinα + g h ) (5.78)
sau
 a 
p = p a + ρ g h1 + 0 sinα  (5.79)
 g 
relaţie care determină presiunea în orice punct al lichidului.
Dacă a 0 este nulă, regăsim relaţia cunoscută (5.39).
Suprafeţele izobare (p=const) sunt, într-un moment oarecare t, plane
normale pe vectorul g − a 0 , de unde rezultă că aceste plane fac cu axa Oy
un unghi β dat de relaţia
a 0 cosα
tgβ = . (5.80)
g + a 0 sinα
Pentru a găsi cota Z a suprafeţei libere, utilizăm ecuaţia (5.77) şi găsim
p
C− a
ρ a 0 cosα
Z = − y (5.81)
g + a 0 sinα g + a 0 sinα
şi deoarece acest plan trebuie să rămână fix, rezultă imediat că în ecuaţia
precedentă coeficienţii sunt constanţi
pa
C−
ρ a 0 cosα
= k1 ; = k 2 = tgβ . (5.82)
g + a 0 sinα g + a 0 sinα
Prima dintre aceste relaţii arată că a 0 poate fi o funcţie oarecare de
timp. A doua relaţie, care exprimă constanta unghiului de înclinare β al
suprafeţei libere, reprezintă în acelaş timp şi legătura între componentele
a 0 cosα şi a 0 sinα ale acceleraţiei.
Prin urmare, în cazul în care mişcarea de antrenare se reduce la o
translaţie, acceleraţia poate varia cu timpul, trebuind numai ca rezultanta
g − a 0 să păstreze o direcţie constantă.
5.6.3 Cazul unui lichid aflat într-un vas în rotaţie

Un alt caz particular interesant este
acela al unui lichid aflat într-un vas care se
roteşte uniform în jurul unei axe verticale
(figura 5.10). Dacă axa Oz este îndreptată
după verticala ascendentă şi coincide cu
axa de rotaţie, ecuaţia (5.69) ia forma
p ω2 2 ω2 2
= x + y − g z + C (5.83)
ρ 2 2
şi dacă punem x 2 + y 2 = r 2 , rezultă
p ω2 2
Figura 5.10 = r − gz + C . (5.84)
ρ 2
Prin urmare, suprafeţele izobare sunt paraboloizi de rotaţie în jurul
axei Oz. Pe suprafaţa liberă ( p = p a , z = Z ), ecuaţia precedentă devine
pa ω2 2
= r − gZ + C (5.85)
ρ 2
şi în particular în punctul A( r = 0, Z = Z 0 ), care este vârful paraboloidului
pa
= C − gZ0 . (5.86)
ρ
Scăzând această relaţie din (5.84), găsim
p − pa ω2 2
= r − g (z − Z 0 )
ρ 2
iar ecuaţia suprafeţei libere (p = p a ) se scrie
ω2
Z = r 2 + Z0 . (5.87)
2g
Remarcăm faptul că din (5.84) rezultă că în acest caz constanta C nu
este funcţie de timp. În ceea ce priveşte valoarea lui Z 0 , aceasta se poate
determina uşor scriind că volumul lichidului rămâne constant. Dacă vasul este
un cilindru circular de rază R şi înălţimea lichidului în repaus este H 0 , avem
R
2 ∫ Z r dr = R 2 H 0 (5.88)
0
sau, după un calcul simplu
ω2
Z0 = H0 − R2 . (5.89)
4g
Ecuaţia suprafeţei libere capătă deci forma
ω 2  2 R2 
Z = r −  + H0 (5.90)
2 g  2 
de unde rezultă (figura 5.10)
ω2
H = H0 − R2 (5.91)
4g
Pentru calculul presiunii din interiorul lichidului considerăm două
puncte M şi N situate la aceeaşi distanţă r de axa Oz, M în interiorul
lichidului şi N pe suprafaţa liberă. Aplicând ecuaţia (5.84) în aceste două
puncte şi eliminând constanta C, găsim
p = p a + ρ g (Z − z )
sau
p = pa + ρ g h (5.92)
h = Z – z fiind adâncimea punctului M sub suprafaţa liberă. Prin urmare, pe
verticală, presiunea se repartizează la fel ca în cazul echilibrului absolut.
5.7 APLICAŢII
Aplicaţia 1. Un rezervor de petrol este

prevăzut la partea superioară cu dispozitiv de
evacuare a impurităţilor (figura 5.11), având o
clapetă OA articulată în O de forma unui pătrat cu
latura a. Cunoscându-se h 1 = 6 m, h 2 = 2 m, a =
20 cm, ρ p = 850 kg/m3 şi ρ a = 1.100 kg/m3, se
cere natura forţei F din acest dispozitiv necesară
Figura 5.11 pentru a ţine clapeta în poziţia de echilibru.
Rezolvare. Asupra clapetei acţionează
forţa de presiune P, al cărei moment faţă de punctul O trebuie să fie egal cu
cel al forţei F, adică
P ⋅ OC = F ⋅ a ,
în care
  a 
P = ρ g hG σ =  ρ p g h1 + ρ a g  h2 −  a 2 ;
  2 
  0,2 
P = 850 ⋅ 9,81 ⋅ 6 + 1.100 ⋅ 9,81 2 −  ⋅ 0,2 = 2,82 ⋅ 10 N ;
2 5
  2 
a I0 1,34 ⋅ 10 −4
OC = + = 0,1 + = 0,10051 m ;
2 xB σ 6,52 ⋅ 0,2 2
a 4 16 ⋅ 10 −4
I0 = = = 1,34 ⋅ 10 −4 m 2 ;
12 12
ρp  a
hG = h1 +  h2 −  = 6,52 m ;
ρa  2
P ⋅ OC 2,82 ⋅ 10 5 ⋅ 0,10051
F= = = 1,41 ⋅ 10 5 N .
a 0.2
Aplicaţia 2. Clapeta dreptunghiulară, de dimensiuni a = 0,30 m şi

b = 0,50 m, înclinată cu unghiul α = 45° faţă de orizontală şi articulată în B,
închide accesul petrolului cu ρ = 750 kg/m3 dintr-un rezervor care, la suprafaţa
lichidului, (H = 1,75 m) are o pernă de aer sub presiunea p = 3,4⋅105 N/m2.
Se cere să se determine care este forţa T necesară deschiderii clapetei
(figura 5.12).
Figura 5.12
Rezolvare. Pentru ridicarea clapetei, forţa T trebuie să realizeze un
moment care trebuie să fie egal cu momentul dat de forţa de presiune a
lichidului T t − P f = 0 , sau T = Pf / t .
Determinarea mărimilor P şi f se face cu ajutorul relaţiilor (5.45) şi
(5.49), cu observaţia că, pentru determinrea poziţiei sistemului de axe,
trebuie stabilit planul manometric h = ( p − p0 )/( ρ p g ) . În aceste condiţii,

relaţiile (2.35) şi (2.39) iau forma
 p − p0  a
P = ρ p g  H + b ,
 ρ a ⋅ g  sinα
p − p0 b a 
3 p − p0
H+   H+
ρp g 12  sinα  ρp g
yC' = + = +
sinα p − p0 sinα
H+
ρp g ab
⋅
sinα sinα
a2
+ .
 p − p 0

12sinα  H +
 ρ g 
 p 
Din figura 5.12, b şi c se observă că
 p − p0 a  1 a a2
f = yC' −  H + − = + .
 ρ g 2  sinα 2sinα  − 
 p  12sinα  H +
p p 0
 ρ p g 


t = a ctgα .
Rezultă expresia forţei T
 
 
 p − p 0
 a  a a 2 
T = ρ a g H + b  +  / a ctg α ,
 ρ g  sinα 2sinα  − 
 p   12sinα  H +
p p 0 



 ρ p g  
 3,4 ⋅ 10 5 − 9,81 ⋅ 10 4  0,3 ⋅ 2
T = 750 ⋅ 9,811,75 + 0,5 ⋅
 750 ⋅ 9,81 
  2
 
 
 0,3 0,3 2 
⋅ +  = 35.612 N .
 2 2 12 2 1,75 + 3,4 ⋅10 − 9,81 ⋅10
5 4 

  750 ⋅ 9,81 
  
Aplicaţia 3. O stavilă plană, având o densitate liniară ρ = 250 kg/m3,

este articulată în punctul O (figura 5.13). Să se traseze graficul funcţiei h = f(α)
pentru echilibru şi să se precizeze dacă stavila este în echilibru stabil pentru
orice valoare a lui α . Se cunosc ρ a = 1.000 kg/m3 şi l = 4 m.
Rezolvare. Scriind momentul forţelor de presiune şi greutate faţă de
articulaţie şi egalându-l cu zero, rezultă
 h I  l
P − 0  − G cosα = 0 ,
 2sinα xGσ  2
h h  h h  l
ρa g  −  = G cosα ,
2 sinα  2sinα Gsinα  2
de unde se găseşte ecuaţia h 3 = 3sin 2α cosα . Pentru diverse valori ale lui α
se obţine diagrama din figura 5.14.
Figura 5.13 Figura 5.14
Aplicaţia 4. Să se determine forţele

de presiune pe suprafeţele semicilindrice
ABD şi LMN (figura 5.15), cunoscându-se
h = 6 m, d = 1 m, ρ = 1.000 kg/m3 şi l = 1 m.
Rezolvare. Pe suprafaţa ABC,
componenta orizontală datorată simetriei
radiale este nulă, F x =0. Componenta
verticală este dată de relaţia Figura 5.15
 πd 
2
Fy = ρ a g  h d − l = 55 ⋅ 10 3 N .
 4⋅2 

Dacă o suprafaţă curbă admite un plan vertical de simetrie,
componenta orizontală a forţei de presiune este egală cu zero
Pe suprafaţa LMN, componenta orizontală este
 d
Fx = ρ a g hGx σ x = ρ a g  h +  d l = 63,77 ⋅ 10 3 N .
 2
Componenta verticală este
π d2
FzLMN = FzMN − FzLM = ρ a gV1 − ρ a gV2 = ρ a g l = 3,07 ⋅ 10 3 N .
4⋅2
Valoarea πd l / 8 se obţine prin metoda dublei haşuri, deoarece
2
acolo unde haşurile se întretaie, forţele verticale de presiune se anulează.

Rezultă că pentru o suprafaţă curbă se admite un plan orizontal de
simetrie, componenta verticală este egală cu greutatea volumului de fluid
închis de această suprafaţă. Rezultanta forţelor de presiune pe suprafaţa
LMN este
R = Fx2 + F y2 = 63,84 ⋅ 10 3 N .
Forţa F x trece prin centrul de presiune al suprafeţei LMN proiectat pe
un plan perpendicular pe hârtie, iar forţa Fz trece prin centrul de greutate al
semicilindrului LMN. Unghiul de înclinare al rezultantei este

F
tgα = z = 0,0612 , α = 6  5' .
Fx
Figura 5.16
Aplicaţia 5. Să se determine forţa necesară pentru ridicarea

ventilului conic care închide orificiul de fund al unui rezervor cu apă (figura
5.16). Densitatea materialului ventilului este ρ v = 7.800 kg/m3.
Rezolvare. Componentele orizontale sunt nule, F x = F y = 0; rămâne
numai componenta verticală a forţei de presiune care, din figura 5.16, b
rezultă că este dată de Fz = Fz1 − Fz 2 unde F z2 corespunde corpului de
presiune tubular AA' B' CC' D' D având ca bază inferioară suprafaţa laterală
a trunchiului ABCD, iar F z1 corespunde corpului de presiune ADD' A' A :
2
 0,4   h  0,16 14 2,24 π h 3
Fz1 = ρ a gπ  h   5h −  = π h3 ρ a g = ρa g ,
 3   3 9 3 27
 π h  0,4 2 h 2 h   0,4h  h 
2
Fz1 = ρ a g   + 0,2 h + 0,2 h ⋅ 0,4 − π 
2 2
 ,
 2 3   3  3 
 3 3  3
ρ a π h 3  0,16 + 0,36 + 0,24  0,16 π h 3 ρ a g 0,28
Fz1 =  − = ρ a g π h3 ,
9  9  27 81
 2,24 0,28  6,44
Fz = Fz1 − Fz 2 =  − ρ a g π h = ρ a g π h3 .
3
 27 81  81
Greutatea ventilului
πh
G = ρ v g Vv = ρ v g (0,4 h )2 = 7,8 ρ a g π ⋅ 0,16 h 3 = 1,24 π ρ a g h 3 .
3 3 3
Forţa minimă pentru ridicarea ventilului va fi
6,44 1,24
F = Fz + G = π ρ a g h3 + π ρ a g h 3 = 0,493 π ρ a g h 3 ;
81 3
F = 1,548 ⋅ 1.000 ⋅ 9,81 h 3 = 15.185 h 3 , N (pentru h introdus în metri).
Aplicaţia 6. Un rezervor cilindric cu partea superioară conică,

prelungită cu un tub plin cu lichid de densitate ρ = 800 kg/m3. Se cere să se
calculeze eforturile care solicită pereţii vasului după secţiunea 1-1 (figura
5.17, a) neglijjând greutatea proprie a vasului. Aplicaţie numerică: D = 2,0 m;
d = 0,1 m; h 3 = 2 m; h 2 = 1 m; h 1 = 0,70 m.
Figura 5.17
Rezolvare. Efortul care solicită pereţii vasului, după secţiunea 1-1
este egal cu forţa de presiune a apei pe partea tronconică a vasului. Se trasează
corpul de presiune (figura 5.17, b) şi calculăm componenta verticală
P = Fz = − ρgV = − ρg (V0 − V1 − V2 ) ,
V0 = πR 2 (h1 + h2 ) ; V1 = πr 2 h1 ; V2 =
π h2
3
(R 2
)
+ Rr + r 2 ,
V = π ⋅ 1 ⋅ (0.7 + 1) − π ⋅ 0,05 2 ⋅ 0,7 −

3
π ⋅1
(1
2
)
+ 0,05 2 + 1 ⋅ 0,05 = 4,23 m 3 ,
F = Fz = − ρ g V = −800 ⋅ 9,81 ⋅ 4,23 = −33.197 N .
Aplicaţia 7. Să se calculeze pescajul unui corp cilindric circular din

lemn, care pluteşte în apă (figura 5.18). Aplicaţie numerică: ρ l = 700 kg/m3,
L = 4 m, R = 0,1 m.
Figura 5.18
Rezolvare. Greutatea corpului cilindric circular este
G = ρl g V = ρl g π R 2 L .
Forţa arhimedică este PA = ρ a g W , în care W este volumul de
carenă dat de volumul segmentului de cilindru circular cu înălţimea h

(figura 5.18, b). Deci
1
PA = ρ a g R 2 (2α − sin 2α ) L ,
2
unde α este exprimat în radiani. Condiţia de plutire P A = G conduce la
1
ρ e g π R 2 L = ρ a g R 2 (2α − sin 2α ) L ,
2
de unde rezultă
ρe
2α − sin 2α = 2π .
ρa
Pescajul corpului cilindric va fi h = R(1 + cosα ) .
Pentru aplicaţia numerică se rezolvă la ecuaţia
700
2α − sin α = 2π = 4,4 .
1.000
Prin încercări, rezultă valoarea α = 1,88 radiani, adică α = 108°.
Deci pescajul este
h = 0,1(1 − cos108 ) = 0,1(1 + 0,31) = 0,131 m .
Aplicaţia 8. Un rezervor
paralelipipedic de dimensiuni 6 m
x 3 m x 3 m conţine apă pe
înălţimea h = 2 m (figura 5.20).
Dacă acest rezervor se
deplasează pe orizontală cu o
Figura 5.20
acceleraţie constantă a = 2,5
m/s2, se cere:
a. Să se calculeze forţele de presiune pe suprafaţele AB şi CD;
b. Să se demonstreze că diferenţa dintre valorile acestor forţe este
egală cu forţa necesară pentru accelerarea masei lichidului.
Rezolvare.
a 2,5
a) tgβ = x = = 0,254 ; β = 14 15' .
g 9,81
AB 2,762
FAB = ρ g h0 σ = ρ g AB ⋅ l = 1.000 ⋅ 9,81 ⋅ ⋅ 2,762 ⋅ 3 = 111,93 ⋅ 10 3 N ,
2 2
AB = 2 + 3 tg β = 2,762 m ,
DC 1,238
FCD = ρ g DC ⋅ l = 1.000 ⋅ 9,81 ⋅ ⋅ 1,238 ⋅ 3 = 22,37 ⋅ 10 3 N ,
2 2
DC = 2 − 3 tg β = 1,238 m .
F = FAB − FCD = 89,57 ⋅ 10 3 N ,
b)
F = m a x = 6 ⋅ 3 ⋅ 2 ⋅ 1.000 ⋅ 2,5 = 89,57 ⋅ 10 3 N .
Aplicaţia 9. Rezervorul tronconic din

figura 5.21, cu α = 35°, D = 1 m şi H = 1,5 m
este umplut cu apă pe o înălţime h = 0,4 m şi
este rotit apoi în jurul axei sale verticale. Să
se determine turaţia maximă n 1 pentru care
lichidul nu curge din rezervor, precum şi
turaţia minimă n 2 pentru care lichidul
părăseşte în întregime rezervorul.
Rezolvare. Suprafaţa liberă are forma
Figura 5.21 unui parabloid de revoluţie a cărui ecuaţie
este
ω 2r 2
z = z0 + (1)
2g
Pe conturul B, ecuaţia (1) ia forma
u12 R22
H − z0 = (2)
2g
Din considerente geometrice rezultă
D 1
R2 = + H ctg α = + 1,5 ctg 35 = 2,642 m .
2 2
Se observă că volumul gol iniţial este egal cu volumul BAB din timpul
rotaţiei
1 2 π
------ πR2 ( H − z 0 ) = ( H − h)( R22 + R2 R0 + R02 ) , (3)
2 3
unde
D 1
R0 = + h ctg α = + 0,4 ⋅ ctg 35 = 1,071 m .
2 2
Eliminând pe z 0 între relaţiile (2) şi (3), rezultă
30 ω1' 60 g ( H − h)  R R2 
n1 = = 1 + 0 + 02  =
π πR2 3  R2 R 
 2 
60 9,81 ⋅ (1,5 − 0,4)  1,071 1,0712 

= 1+ + = 17,18 rot/min .
π ⋅ 2,642 3  2,642 2,642 2 
 
Vasul se goleşte complet când paraboloidul de rotaţie al suprafeţei
libere trece prin C şi este tangent la suprafaţa laterală a rezervorului
tronconic
dz ω 22 r
= = tg α .
dr C g
r =R1
Se obţine
30 ω 2 30 2 g 30 2 ⋅ 9,81
n2 = = tg α = ⋅ tg 35 = 35,39 rot/min .
π π s π 1
TESTE DE EVALUARE

1. Care este condiţia necesară şi suficientă pentru ca un corp să se afle în
repaus?
2. Daţi un exemplu de forţă masică.
3. Ce relaţie există între tensiunile dezvoltate pe toate direcţiile care pornesc
dintr-un punct aparţinând unui corp fluid aflat în repaus?
4. Ce tipuri de forţe acţionează asupra unui element de volum detaşat dintr-
un fluid aflat în repaus?
5. Ce tip de dependenţă există între presiunea p într-un gaz aflat în repaus şi
cota z?
6. Explicaţi motivele pentru care presiunea gazelor care ocupă înălţimi
relativ mici este, practic, constantă.
7. Ce este presiunea de vacuum?
8. Precizaţi modulul, direcţia şi sensul rezultantei forţelor de presiune care
acţionează pe o suprafaţă plană aflată în contact cu un lichid în repaus.
9. Cum se determină rezultanta forţelor de presiune pe o suprafaţă curbă
aflată în contact cu un fluid în repaus?
10. Care este condiţia de echilibru static al forţelor ce acţionează asupra unui
corp care pluteşte într-un lichid?
11. Definiţi starea de echilibru relativ al lichidului aflat într-un vas în
mişcare.

1. Legea variaţiei presiunii într-un gaz aflat în repaus în câmpul gravitaţional
terestru.
2. Forţa de presiune pe o suprafaţă plană aflată în contact cu un lichid în
repaus.
3. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat în mişcare de translaţie
uniform accelerată.

1. Manometru – barometru
2. Presiune absolută – presiune relativă
3. Centru de greutate – centru de presiune
6. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
6.1 Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor ideale. . . . . . . . . . . 91
6.2 Ecuaţiile intrinseci de mişcare . . . . . . . . . . . . . . . . 92
6.3 Integrarea ecuaţiei de mişcare. . . . . . . . . . . . . . . . . 93
6.4 Ecuaţia lui Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
6.4.1 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
6.5 Ecuaţia lui Bernoulli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
6.5.1 Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide . . . . . . . . . . . . 97
6.5.2 Interpretarea geometrică a ecuaţiei lui Bernoulli
pentru lichide . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
6.5.3 Ecuaţia lui Bernoulli pentru gaze . . . . . . . . . . . . 100
6.5.4 Aplicaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
6.6 Mişcarea unidimensională a gazelor. . . . . . . . . . . . . . . 104
6.6.1 Propagarea micilor perturbaţii. .. . . . . . . . . . . . . . 104
6.6.2 Viteza izotermică şi viteza izentropică a sunetului. . . . . . 108
6.6.3 Numărul lui Mach. Clasificarea mişcărilor . . . . . . . . 109
6.6.4 Parametrii de repaus ai unui gaz. Influenţa compresibilităţii 110
6.6.5 Parametrii critici ai unui gaz. . . . . . . . . . . . . . . . . 112
6.6.6 Propagarea marilor perturbaţii. Unda de şoc plană. . . . . . 114
6.6.7 Mişcarea unui gaz într-un tub de secţiune variabilă. . . . . 117
6.6.8 Aplicaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
Obiective
În această unitate de învăţare se studiază legile mişcării fluidelor
lipsite de vâscozitate, care prezintă interes teoretic şi practic prin faptul că
ecuaţiile de mişcare obţinute devin, după completarea lor cu termenii
datoraţi vâscozităţii, ecuaţiile dinamicii fluidelor vâscoase.
Se dorește înţelegerea noţiunilor specifice mişcării gazelor, care sunt

fluide vâscoase foarte compresibile, precum şi aplicarea acestor noţiuni la
câteva procese larg întâlnite în natură sau în tehnică: propagarea micilor
perturbaţii de presiune şi undelor de şoc, mişcarea gazelor prin conducte.

Rezumat
Ecuaţia energiei este exprimarea matematică a principiului conservării
energiei mecanice a unui fluid aflat în mişcare izotermă. Dacă fluidul este
considerat perfect, se poate deduce ecuaţia macroscopică a conservării
energiei mecanice pentru mişcarea izotermă de-a lungul unei linii de curent,
care arată că suma energiilor inerţială, cinetică, potenţială şi de presiune–
volum este constantă. Pentru mişcarea staţionară, ecuaţia se reduce la
ecuaţia lui Bernoulli.
Dacă fluidul este incompresibil, ecuaţia poate fi interpretată geometric
ca: distanţa dintre linia de referinţă şi linia de sarcină hidraulică este
constantă.
Ecuaţia lui Bernoulli este aplicată pentru a studia tubul Pitôt, sonda de
presiune, tubul Pitôt – Prandtl, tubul Venturi, ejectorul și trompa de vid.
Pe baza valorilor numărului Mach, mişcarea gazelor se împarte în:
subsonică, sonică, transsonică, supersonică şi hipersonică.
Micile perturbaţii (variaţii) de presiune produse într-un fluid
compresibil se propagă prin acesta cu viteză relativ mare (viteza sunetului în
fluidul respectiv), sub formă de unde elastice. Procesul este izentropic,
deoarece frecarea este neglijabilă, iar viteza mare de propagare a perturbaţiei
face ca transferul de căldură să fie nesemnificativ.
Dacă într-un punct dintr-un fluid compresibil aflat în repaus este emisă
o mică perturbaţie, ea se va propaga cu viteza sunetului, corespunzătoare
acelui fluid, astfel că, la timpi succesivi, frontul de undă va fi constituit din
sfere concentrice. În cazul în care fluidul se mişcă cu viteza constantă v 0 < c,
frontul de undă va fi constituit, la timpi succesivi, din suprafeţele unor sfere
excentrice care nu se intersectează, iar dacă mişcarea fluidului este
supersonică (v 0 > c), frontul de undă va fi observat în poziţii succesive
reprezentate de suprafeţele unor sfere care se înscriu în conul lui Mach.
Când sursa emite sunetul în mod continuu, un observator situat în afară
conului lui Mach (în zona de linişte) nu va auzi semnalul sonor.
Unda de şoc este similară cu unda acustică, dar variaţiile proprietăţilor
fluidului au loc pe o distanţă atât de mică încât frontul de undă apare ca o
suprafaţă de discontinuitate a acestor proprietăţi. De asemenea, unda de şoc
se deplasează cu o viteză mai mare decât unda acustică din acel fluid.
Undele de şoc pot apărea în aproape toate mişcările supersonice. Ele
pot fi normale sau oblice faţă de direcţia mişcării fluidului. În această unitate
de învăţare se fac referiri la undele de şoc normale.
Ajutajul este un tub convergent sau divergent care transformă, în mod
eficient, entalpia în energie cinetică, iar tubul menit să transforme energia
cinetică în entalpie se numeşte difuzor.
În cadrul studierii scurgerii izentropice a unui gaz dintr-un rezervor
printr-un tub convergent având axa de simetrie rectilinie, se scriu primul şi
al doilea principiu al termodinamicii, ecuaţia continuităţii, teorema
impulsului şi ecuaţiile de stare. Dacă se presupune că mărimile de stagnare
Dinamica fluidelor ideale 91
şi debitul masic sunt cunoscute, este posibil să se formuleze condiţiile ca

mişcarea să fie izentropică, prin impunerea treptelor de scădere a presiunii
de-a lungul tubului, când presiunea scade de la valoarea presiunii de
stagnare din rezervor la valoarea presiunii mediului ambiant.
Ajutajele destinate expansiunii izentropice a unui gaz la o presiune a
mediului ambiant mai mică decât presiunea critică p* se numesc ajutaje
convergent–divergente sau ajutaje De Laval.
Pentru a se analiza modul în care variaţia secţiunii tubului afectează
viteza şi presiunea în funcţie de regimul subsonic sau supersonic al mişcării
izentropice, se scriu: primul şi al doilea principiu al termodinamicii, ecuaţia
continuităţii şi teorema impulsului.
Pentru un ajutaj, presiunea scade în direcţia mişcării, viteza creşte, iar
aria secţiunii transversale scade până la o valoare minimă, corespunzătoare
lui Ma = 1. Când Ma depăşeşte unitatea, aria creşte, corespunzător unei
expansiuni supersonice a gazului în porţiunea divergentă a ajutajului.
***
6.1. ECUAŢIILE DE MIŞCARE

ALE FLUIDELOR IDEALE
Dacă în ecuaţiile (4.47) sau (4.50) punem µ = 0 , pentru a ne situa în

cazul unui fluid ideal, rezultă
Dv
ρ = ρ f − ∇p , (6.1)
Dt
aceasta fiind deci ecuaţia de mişcare a unui astfel de fluid, stabilită de
Euler. După ce utilizăm expresia (3.8) a acceleraţiei, ecuaţia precedentă ia
forma
∂v
+ (v ⋅ ∇ )v = f − ∇p .
1
(6.2)
∂t ρ
În proiecţie pe axele triedrului cartezian ortogonal Oxyz, rezultă
∂vx ∂vx ∂vx ∂vx 1 ∂p
+ vx + vy + vz = fx −
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x
∂vy ∂vy ∂vy ∂vy 1 ∂p
+ vx + vy + vz = fy − (6.3)
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y
∂vz ∂vz ∂vz ∂vz 1 ∂p
+ vx + vy + vz = fz − .
∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z
Observăm că atât din (4.47) cât şi din (4.50) rezultă aceeaşi ecuaţie
(6.1) ceea ce înseamnă că aceasta este valabilă atât pentru fluidele
compresibile cât şi pentru cele incompresibile.
O altă formă a acestei ecuaţii, utilizabilă în anumite situaţii este
∂v v2 
+ ∇  − v × (∇ × v ) = f − ∇p
1
(6.4)
∂t  2 ρ
şi se obţine dacă utilizăm expresia (3.12) a acceleraţiei.
6.2. ECUAŢIILE INTRINSECI DE MIŞCARE
Considerăm un punct P situat pe o linie de curent şi un triedru

ortogonal Psnb cu axele dirijate după tangenta s , normala n cu sensul
pozitiv către centrul de curbură şi binormala b (figura 6.1). Notând cu r
raza de curbură a liniei de curent în punctul P, proiecţiile acceleraţiei pe
axele considerate sunt
as =
∂v
+v
∂v ∂v 1 ∂ v2
= +
( )
;
∂t ∂s ∂t 2 ∂s
v2
an = ; (6.5)
r
ab = 0 ,
deoarece acceleraţia este cuprinsă în planul
oscilator.
Ecuaţiile de mişcare în raport cu
Figura 6.1 aceste axe, care se numesc ecuaţiile
intrinseci au, prin urmare, forma
∂ v 1 ∂ (v 2 ) 1 ∂p
+ = fs − ;
∂t 2 ∂s ρ ∂s
v2 1 ∂p
= fn − ; (6.6)
r ρ ∂n
1 ∂p
0 = fb − .
ρ ∂b
Dacă admitem că forţa de masă este conservativă, existând deci o
funcţie de forţe U, iar fluidul este barotrop, ceea ce permite introducerea
funcţiei de presiune P, sistemul precedent devine
∂v ∂ v 2 
+  + P − U  = 0 ;
∂t ∂s  2 
v2 ∂
+ (P − U ) = 0 ; (6.7)
r ∂n
∂
(P − U ) = 0 .
∂b
Prima dintre aceste trei ecuaţii conduce la o relaţie foarte importantă
pe care o vom stabili mai departe, în condiţii mai generale.
Din a doua ecuaţie se observă că variaţia presiunii în direcţia normalei
este influenţată de acceleraţia centrifugă. În cazul particular în care liniile de
curent sunt drepte, raza de curbură fiind deci infinită, presiunea în direcţia
normalei variază ca în cazul static.
În ceea ce priveşte a treia ecuaţie, din aceasta rezultă că, în direcţia
binormalei, presiunea variază totdeauna ca în cazul static, indiferent care
este forma liniei de curent.
În cazul particular al fluidelor incompresibile, dacă forţa de masă este
greutatea proprie şi alegem axele de coordonate astfel ca funcţia U să aibă
expresia (5.27), ecuaţiile (6.7) iau forma
∂  v2 p  1 ∂v
 + + z  = − ;
∂ s  2g ρ g  g ∂t
∂ p  1 v2
 + z  = − ; (6.8)
∂n ρg  g r
∂  p 
 + z  = 0 .
∂b  ρg 
Nu insistăm asupra primei dintre aceste ecuaţii deoarece rămân
valabile, în acest caz particular, cele spuse în legătură cu prima ecuaţie (6.7).
De asemenea, din ultima ecuaţie (6.8) rezultă aceeaşi concluzie pe care am
menţionat-o pentru ultima ecuaţie (6.7).
Din a doua ecuaţie (6.8) se constată că, atunci când linia de curent este
curbă, cota piezometrică (sau presiunea dacă mişcarea se produce într-un
plan orizontal) creşte în sensul negativ al normalei, adică dinspre partea
concavă spre partea convexă a liniei de curent. Pentru o deplasare unitară în
lungul razei de curbură, această creştere este egală cu v2/(g r), iar dacă linia
de curent este orizontală, creşterea analoagă a presiunii este ρ v2/r.
Se observă imediat că dacă liniile de curent sunt rectilinii şi paralele,
presiunea variază tot ca în cazul static în lungul oricărei normale pe liniile
de curent şi prin urmare în planele normale pe direcţia de mişcare.
Concluziile expuse în legătură cu curenţii rectilinii şi paraleli sunt
practic verificate şi atunci când raza de curbură r nu este infinită dar destul
de mare pentru ca termenul v2/(g r) să poată fi neglijat. Tratarea analitică a
acestor curenţi, cunoscuţi sub numele de curenţi cu variaţie gradată sau
liniară, se simplifică destul de mult.
6.3. INTEGRAREA ECUAŢIEI DE MIŞCARE
Să considerăm ecuaţia de mişcare a lui Euler sub forma (6.4) şi să

presupunem din nou că forţa de masă este conservativă. Dacă fluidul este
barotrop, putem introduce funcţia de presiune (5.16) astfel că ecuaţia capătă
forma
∂v v2 
+ ∇ + P − U  − v × (∇ × v ) = 0 . (6.9)
∂t  2 
Dacă înmulţim scalar această ecuaţie cu o deplasare elementară dr ,

rezultă expresia
∂v v2 
⋅ d r + d + P − U  − [v × (∇ × v )] ⋅ d r = 0 . (6.10)
∂t  2 
Ultimul termen din membrul stâng, a cărei prezenţă împiedică
integrarea, dispare în situaţiile pe care le prezentăm în cele ce urmează.
Astfel, dacă viteza v este paralelă cu rotorul său ∇ × v , produsul v × (∇ × v )
este nul şi termenul menţionat nu mai apare în (6.10). Mişcările care au
această proprietate se numesc elicoidale.
Mai departe, deoarece vectorul v × (∇ × v ) este normal atât pe viteză
cât şi pe rotorul acesteia, dacă dr se află pe o linie de curent sau pe o linie
de vârtej, termenul din (6.10) la care ne referim este de asemenea nul.
În sfârşit, aceeaşi situaţie se regăseşte, evident, atunci când mişcarea
este irotaţională.
Dacă lăsăm la o parte cazul mai puţin interesant al mişcărilor
elicoidale şi efectuăm integrarea pe o linie de curent sau pe o linie de vârtej,
obţinem
∂v v2
∫ ∂t ⋅ d r +
2
+P − U = C, (6.11)
unde C este o funcţie de timp care poate diferi de la o linie de curent,

respectiv de vârtej, la o alta.
Dacă mişcarea este irotaţională (v = ∇ϕ ) avem
∂v ∂
= (∇ϕ ) = ∇ ∂ ϕ
∂t ∂t ∂t
şi ecuaţia (6.9) cu ∇ × v = 0 devine
∂ϕ v2 
∇ + + P − U  = 0 (6.12)
 ∂t 2 
de unde obţinem
∂ϕ v2
+ +P − U = C, (6.13)
∂t 2
C fiind numai o funcţie de timp, aceeaşi pe toată întinderea fluidului. Acest
rezultat este cunoscut sub numele de integrala sau ecuaţia lui Lagrange,
sau a lui Lagrange – Cauchy.
În cazul mişcărilor staţionare în care viteza nu depinde de timp, (6.11)
ia forma
v2
+P −U = C (6.14)
2
C având aceeaşi valoare în lungul unei linii de curent sau de vârtej, dar
putând diferi de la o linie la alta.
Dacă liniile de curent sau de vârtej vin din aceeaşi regiune, de
exemplu de la infinit, constanta poate fi, la rândul ei, aceeaşi în tot fluidul.
Rezultatul exprimat prin (6.14) este ecuaţia presiunii. Într-adevăr, dacă
funcţia U este cunoscută şi fluidul este barotrop, (6.14) reprezintă o relaţie

între presiune şi viteză.
În ceea ce priveşte mişcarea staţionară irotaţională, din (6.13) rezultă
integrala sau ecuaţia lui Bernoulli şi anume
v2
+P −U = C (6.15)
2
cu observaţia că, de data aceasta, C este efectiv o constantă. De astfel, în
cazul unei mişcări irotaţionale, integrarea ecuaţiei (6.9) se poate efectua pe
orice curbă din interiorul fluidului în mişcare, ceea ce justifică observaţiile
în legătură cu C din (6.13) şi (6.15).
Deşi mişcările fluidelor pot fi presupuse irotaţionale numai într-o
primă aproximaţie, integralele (6.13) şi mai ales (6.15) sunt foarte utile în
diverse aplicaţii.
6.4. ECUAŢIA LUI LAGRANGE
La fluidele incompresibile, densitatea este constantă şi dacă forţa de

masă este gravitaţia, funcţia de forţe având expresia (5.27), formula (6.13)
devine
∂ϕ v 2 p
+ + + gz = C . (6.16)
∂t 2 ρ
Atunci când potenţialul de viteze este cunoscut, rezultă pentru
presiune expresia
 ∂ ϕ 1  ∂ ϕ 
2
∂ϕ 
2
 ∂ ϕ   
2

p = ρ C − −   +   +    . (6.17)
 ∂ t 2  ∂ x   ∂ y   ∂ z   
 
6.4.1. Aplicaţii
Un exemplu de aplicaţie a integralei lui
Lagrange este mişcarea oscilatorie a unei
coloane de lichid conţinută într-un tub în
formă de U (figura 6.2).
Viteza are aceeaşi valoare în orice
secţiune a coloanei de lichid şi depinde
numai de timp. Potenţialul de viteze, la
rândul lui, este funcţie numai de un punct s al
coloanei. Viteza se poate scrie sub forma
∂ϕ
Figura 6.2 v= (6.18
∂s
de unde rezultă
∂ϕ ∂v
ϕ = vs + c , =s . (6.19)
∂t ∂t
Aplicând integrala lui Lagrange sub forma (6.16) în două puncte

situate pe suprafeţele libere din cele două numai ale tubului, rezultă
∂ϕ  v2 p ∂ϕ  v2 p
  + + a − g z =   + + a + gz
 ∂ t 1 2 ρ  ∂ t 2 2 ρ
sau
∂ϕ  ∂ϕ  ∂v d2z
  −   = (s1 − s 2 ) = −l 2 = 2 g z (6.20)
 ∂ t 1  ∂ t  2 ∂t dt
unde l = s 2 − s1 este lungimea coloanei de lichid. Prin integrare, găsim
ecuaţia unei mişcări oscilatorii
z = Acos(ω t + α ) (6.21)
în care frecvenţa are expresia
2g
ω = .
l
Un alt exemplu de
aplicaţie este studiul variaţiei în
timp a vitezei la scurgerea unui
lichid dintr-un rezervor printr-o
ţeavă lungă (figura 6.3).
Dacă deschidem brusc, cu
Figura 6.3
ajutorul unui robinet, ţeava de
scurgere, mişcarea este nestaţionară. În cele ce urmează, vom găsi expresia
vitezei la ieşirea din ţeavă.
Dacă notăm cu ds un element al liniei de curent, putem scrie
∂ϕ ∂v
= ∫ ds . (6.22)
∂t ∂t
Pe de altă parte, dacă A 1 şi v 1 sunt aria secţiunii ţevii şi viteza la ieşire,
iar A şi v aria unei secţiuni oarecare şi viteza corespunzătoare, presupunând
că viteza este uniform repartizată în aceste secţiuni, avem
Av = A1v 1
sau
A
v = 1 v1 (6.23)
A
respectiv
∂v A ∂ v1
= 1 . (6.24)
∂t A ∂t
La acest rezultat se ajunge prin utilizarea ecuaţiei de continuitate
(3.70), cu observaţia că ariile A 1 şi A sunt constante în timp, precum şi a
expresiei (3.33) a vitezei medii.
Observăm de asemenea că raportul A1 / A = f (s ) este funcţie de s, iar
viteza de ieşire v 1 depinde numai de timp. Prin urmare
∂v ∂ v1
∫ ∂ t ds = f (s )d s ,
∂t ∫
(6.25)
iar integrala din membrul al doilea are dimensiunea unei lungimi. Însă, în
interiorul rezervorului raportul A 1 /A are o valoare mică şi dacă ţeava de
scurgere are o secţiune constantă, valoarea integralei luată între suprafaţa
liberă a rezervorului şi secţiunea de ieşire a ţevii, este egală cu lungimea l a
ţevii la care se adaugă o lungime mică reprezentând valoarea integralei în
interiorul rezervorului. Notând cu l 1 valoarea totală a integralei din (6.25) şi
cu A 0 şi v 0 aria secţiunii, respectiv viteza, la suprafaţa liberă din rezervor,
obţinem, aplicând (6.16) între suprafaţa liberă şi secţiunea de ieşire
v 02 p dv v2 p
+ a + g z0 = l1 1 + 1 + a + g z1 . (6.26)
2 ρ dt 2 ρ
Avem însă
A
v 0 = 1 v 1 , z0 − z1 = h
A
şi prin urmare
dv 1 1   A1   2
2
l1 + 1 −   v 1 = g h . (6.27)
dt 2   A0  
 
Dacă admitem că nivelul h rămâne constant, putem integra această
ecuaţie şi găsim
 2 
  A1  
 1 −   
v1 =
2g h
th 
g h  A0  t  . (6.28)
 A1   l1
2
2g h 
1 −    
 A0   

Se observă că viteza la ieşire creşte cu tangenta hiperbolică, adică
tinde repede spre valoarea
2g h
v1 = 2
, (6.29)
 A1 
1 −  
 A0 
rezultat la care vom ajunge şi în cadrul unei alte aplicaţii pe care o vom
prezenta mai departe.
6.5. ECUAŢIA LUI BERNOULLI
6.5.1 Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide

Dacă densitatea fluidului este constantă iar forţa de masă este
gravitaţia, formula (6.15) devine
v2 p
+ + gz = C (6.30)
2 ρ
şi se mai poate scrie
v2
ρ + p + ρgz = C (6.31)
2
sau încă
v2 p
+ + z = C. (6.32)
2g ρg
Aceste ultime două forme permit să se dea unele interpretări integralei
lui Bernoulli. Astfel, dacă examinăm formula (6.31), este uşor de observat
că primul termen reprezintă energia cinetică a unităţii de volum de lichid, iar
ultimul termen energia potenţială sau de poziţie a unităţii de volum de
lichid. În ceea ce priveşte cel de al doilea termen, acesta poate fi asimilat cu
o energie şi numit energia de presiune a unităţii de volum de lichid.
Într-adevăr, dacă energia cinetică rămâne constantă, creşterea energiei
potenţiale aduce scăderea presiunii şi invers, deoarece suma celor trei
termeni este constantă. Faptul că presiunea se poate transforma în energie
potenţială şi invers arată că asimilarea făcută este pe deplin justificată. De
altfel, acest schimb se poate petrece şi între energia cinetică şi presiune, fapt
care a condus la denumirea de presiune dinamică ce se mai dă termenului ρ
v2/2.
La fel, dacă examinăm formula (6.32), putem constata că termenii ei
reprezintă energia cinetică, energia de presiune şi energia potenţială,
raportate la unitatea de greutate de lichid. Tot din (6.31) şi (6.32) rezultă că
suma acestor energii, care reprezintă energia mecanică totală a unităţii de
volum de lichid sau a unităţii de greutate de lichid, este constantă. În felul
acesta, integrala lui Bernoulli apare ca o expresie particulară a principiului
conservării energiei.
6.5.2 Interpretarea geometrică a ecuaţiei lui Bernoulli

pentru lichide
Aceste ultime două forme permit să se dea o interpretare geometrică
ecuaţiei lui Bernoulli. Dacă examinăm astfel ecuaţia (6.31) este uşor de
observat că primul termen reprezintă energia cinetică a unităţii de volum de
lichid.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea termen el poate fi asimilat cu o
energie şi numit energia de presiune a unităţii de volum de lichid. La fel, dacă
examinăm ecuaţia (6.32), putem constata că termenii ei reprezintă energia
cinetică, energia de presiune şi energia potenţială scrise sub formă de înălţimi.
Rezultă din aceste ultime două ecuaţii că suma acestor lungimi, care reprezintă
energia mecanică totală a unităţii de volum de lichid este constantă.
Figura 6.4
Dacă se consideră un tub de curent de secţiune variabilă (figura 6.4)
prin care curge un lichid incompresibil într-o mişcare staţionară, ecuaţia
energetică capătă forma
H = h z + h p + hv = const . (6.33)
Pentru studierea curgerii se aleg patru secţiuni vii de curgere pentru
care scriem ecuaţiile energetice şi de continuitate corespunzătoare
p1 v12 p 2 v 22 p 31 v 32 p 4 v 24
z1 + + = z2 + + = z3 + + = z4 + + (6.34)
ρg 2 g ρg 2 g ρg 2 g ρg 2 g
şi
v1σ 1 = v 2σ 2 = v 3σ 3 = v 4σ 4
Exprimând vitezele sub forma
σ1 σ1 σ1
v 2 = v1 ; v 3 = v1 ; v 4 = v1 ,
σ2 σ3 σ4
din ecuaţia energetică va rezulta valoarea lui v 1 , iar apoi, valorile celorlalte
viteze. Reprezentând ecuaţia (6.33) în figura 6.4, se obţine variaţia
presiunilor de-a lungul tubului de curent. Se identifica, de asemenea,
următoarele linii caracteristice:
− linia de sarcină, echivalentul în înălţime al sarcinii disponibile în
sistem, se obţine prin trasarea unei orizontale prin punctul de
sarcină maximă;
− linia piezometrică, locul geometric al punctelor în care presiunea
este egală cu cea atmosferică;
− linia de poziţie este, în general, locul geometric al centrelor de
greutate ale secţiunilor vii;
− linia de referinţă este linia de zero a înălţimilor. Ea poate fi luată
oriunde, după convenienţă, în unele cazuri ea corespunde
nivelului mării.
În felul acesta, ecuaţia lui Bernoulli apare ca o expresie particulară a
principiului conservării energiei.
6.5.3 Ecuaţia lui Bernoulli pentru gaze

Dacă mişcarea este lentă, efectul compresibilităţii poate fi neglijat. De
asemenea, deoarece gazele sunt uşoare, forţa de masă, care este de obicei
greutatea, este neglijabilă. Ca urmare, integrala lui Bernoulli ia forma
v2
ρ + p =C. (6.35)
2
În cazul în care mişcarea este rapidă, se neglijează greutatea dar
trebuie să se ţină seama de compresibilitate. Dacă se admite, aşa cum am
precizat mai înainte că mişcarea este izentropică, relaţia dintre densitate şi
presiune fiind deci (2.18), integrala lui Bernoulli devine
v2 k p
+ =C. (6.36)
2 k −1ρ
6.5.4. Aplicaţii
Din consideraţiile precedente rezultă că integrala lui Bernoulli
stabileşte o legătură simplă între viteză şi presiune în mişcarea staţionară
irotaţională a unui lichid, dacă traiectoria este cunoscută. În cele ce urmează,
vom prezenta câteva exemple de aplicaţii.
Aplicaţia 1. Se consideră scurgerea

unui lichid printr-un orificiu de dimensiuni
mici situat pe fundul sau pe peretele unui
rezervor în care nivelul lichidului este
menţinut la o cotă constantă z 0 deasupra
planului orizontal de referinţă (figura 6.5).
În aceste condiţii, curgerea are caracter
staţionar. Să notăm de asemenea cu z e
Figura 6.5
cota, faţă de acelaşi plan de referinţă, a
centrului orificiului.
Pentru a calcula viteza v e cu care lichidul se scurge din rezervor, este
suficient să aplicăm integrala lui Bernoulli pe traiectoria urmată de o
particulă oarecare ce pleacă de pe suprafaţa liberă, unde viteza are valoarea
v 0 şi presiunea este egală cu presiunea atmosferică p a , ajungând la orificiu
cu viteza v e căutată, presiunea fiind din nou p a .
Obţinem astfel
v 02 v e2
ρ + pa + ρ g z0 = ρ + pa + ρ g ze (6.37)
2 2
sau
ρ (ve2 − v02 ) = ρ g ( z0 − ze ) = ρ g h (6.38)
unde h = z0 − ze .
Dacă notăm cu A 0 aria suprafeţei libere şi cu A e aria orificiului din
ecuaţia de continuitate (3.71) şi din (3.33) obţinem
A0 v 0 = Ae v e
respectiv
Ae
v0 = ve
A0
şi dacă înlocuim în (6.38) avem
  A 2 
v e 1 −  e   = 2 g h
2
  A0  
 
valoarea vitezei căutate fiind dată de formula
2g h
ve = 2
. (6.39)
 Ae 
1 −  
 0
A
Dacă raportul Ae / A0 este mic, pătratul lui poate fi neglijat şi găsim
astfel formula lui Torricelli
ve = 2g h , (6.40)
din care rezultă că viteza de scurgere este egală cu aceea a unui solid care
cade liber în vid de la o înălţime h.
Observăm că formula (6.39) are aceeaşi formă cu (6.31). Aceasta se
datorează faptului că la stabilirea formulei (6.31) nu s-a ţinut seama de
căderea de presiune din ţeavă ca urmare a efectului vâscozităţii, lichidul
fiind considerat ideal.
Aplicaţia 2. Se consideră curgerea unui lichid într-o conductă

convergentă (figura 6.6). Dacă asimilăm această conductă cu un tub de curent,
viteza într-o secţiune transversală oarecare este constantă şi dacă aplicăm ecuaţia
de continuitate, obţinem
Figura 6.6
A1 v 1 = A v = A2 v 2 = Q , (6.41)
A 1 fiind aria secţiunii iniţiale, A 2 aceea a secţiunii finale şi A aria unei
secţiuni oarecare. Aplicând integrala lui Bernoulli în secţiunea iniţială şi în
secţiunea finală, avem
v2 v2
ρ 1 + p1 + ρ g z1 = ρ 2 + p 2 + ρ g z 2 (6.42)
2 2
de unde rezultă
 p − p2 
v 22 − v12 = 2 g  z1 − z2 + 1 
 ρ g 
sau
 1 1   p − p2 
Q 2  2 − 2  = 2 g  z1 − z 2 + 1  (6.43)
 2
A A 1   ρ g 
dacă ţinem seama de (6.41). Prin urmare, dacă se măsoară denivelarea
piezometrică
p − p2
h = z1 − z 2 + 1 (6.44)
ρg
între secţiunea iniţială şi cea finală, debitul are expresia
2g h
Q = , (6.45)
1 1
− 2
A22 A1
ariile A 1 şi A 2 fiind cunoscute. Pe acest rezultat se bazează aparatul pentru
măsurarea debitului cunoscut sub numele de tubul Venturi.
Aplicaţia 3. Dacă un curent de

lichid cu linii de curent pe care le
presupunem orizontale şi cu viteza v ∞ în
toate punctele se loveşte de un obstacol,
se desface în faţa acestuia în toate
direcţiile pentru a-l înconjura (figura 6.7).
La extremitatea anterioară a
obstacolului, apare un punct E, numit
Figura 6.7 punct de impact, în care viteza este nulă.
Referindu-se la linia de curent AE şi
notând cu p∞ presiunea într-un punct amonte, la depărtare mare, unde
viteza are valoarea v ∞ şi cu p 1 presiunea în punctul de impact E, aplicarea
integralei lui Bernoulli ne dă
v2
p1 = ρ ∞ + p∞ , (6.46)
2
deoarece linia AE este orizontală.
În punctul de impact, presiunea are o valoare superioară aceleia pe
care o avea la distanţă mare de obstacol şi este egală cu suma dintre
presiunea şi energia cinetică a curentului neperturbat, de unde provine
denumirea de presiune totală.
Dacă în punctul E ar exista un mic orificiu pus în legătură cu un tub
vertical (piezometru), în interiorul acestuia lichidul s-ar ridica, deasupra
punctului E, la înălţimea
p1 v2 p
= ∞ + ∞ .
ρg 2g ρg
Dispozitivul cel mai simplu pentru a se obţine acest rezultat este
constituit dintr-un tub îndoit în sus, numit tubul Pitot.
Dacă un tub Pitot este introdus într-un curent cu suprafaţă liberă şi cu
traiectorii orizontale şi paralele, în interiorul căruia presiunea variază pe
verticală ca în statică, după formula (5.36), lichidul se ridică în tub deasupra
suprafeţei libere la înălţimea
p1 p∞ v ∞2
− = , (6.47)
ρ g ρ g 2g
p 1 fiind presiunea la gura introdusă în curent a tubului (presiunea totală a
curentului). Diferenţa
v2
p1 − p∞ = ρ ∞ (6.48)
2
se numeşte presiunea de impact sau dinamică relativă la viteza v ∞ .
Din măsurarea ei (sau a denivelării
p1 − p ∞
ρg
din figura 6.8) se poate deduce valoarea vitezei.
Aplicaţia 4. Pe
formula (6.36) se bazează
măsurarea vitezei unui
curent de gaz cu ajutorul
tubului Pitot – Prandtl
(figura 6.8).
Astfel, în punctul E,
la orificiul de intrare,
viteza este nulă, iar Figura 6.8
presiunea este p. În
punctele F, la orificiile de presiune statică, viteza este sensibil egală cu
aceea a curentului v 0 , iar presiunea este p 0 corespunzătoare acestei viteze.
Aplicând (6.36) în punctele E şi F obţinem
v ∞2
p1 = ρ + p∞ , (6.49)
2
care poate fi scrisă sub forma
v2
p1 − p ∞ = ρ ∞ .
2
Prin urmare diferenţa de presiune între punctele E şi F, măsurată la un
manometru, este proporţională cu pătratul vitezei curentului. Aceasta din
urmă are expresia
2 ( p1 − p ∞ ) ρ H 2O
v∞ = = 2gh. (6.50)
ρ ρ
Aplicaţia 5. Dacă urmărim să

calculăm viteza de ieşire v e , la o presiune
exterioară p a şi densitatea ρ a , a gazului
dintr-un rezervor în care presiunea este p 0
şi densitatea ρ 0 (figura 6.9), putem scrie,
aplicând (6.36)
v e2 k p a v 02 k p0
+ = + . (6.51)
2 k −1 ρ a 2 k − 1 ρ0
sau
Figura 6.9
v e2 − v 02 k p0  ρ 0 pa 
= 1 −  .
2 k − 1 ρ 0  ρ a p 0 
Transformarea fiind izentropică, avem însă
1
−
ρ 0  pa  k
= 
ρ a  p 0 
şi prin urmare
 1− 
1
v e2 − v 02  
k p0 p  k 
= 1 − p 
a
 . (6.52)
k −1 ρ 0
 
2 0 
 
Dacă rezervorul este de dimensiuni mari, putem neglija viteza v 0 şi din
(5.61) obţinem
 k −1 

2k p 0 pa  k 
ve = 1 − p   ,
k −1 ρ 0
(6.53)
  0  
 
rezultat cunoscut sub numele de formula Saint Venant – Wantzel.
Se observă imediat că viteza este maximă atunci când gazul se scurge
în vid (p a = 0 ).
6.6. MIŞCAREA UNIDIMENSIONALĂ A GAZELOR
6.6.1. Propagarea micilor perturbaţii

Să considerăm ecuaţia de mişcare (6.2) în care neglijăm forţa de masă
∂v
+ (v ⋅ ∇ )v = − ∇ p
1
(6.54)
∂t ρ
şi ecuaţia de continuitate (3.68). Fluidul este presupus compresibil şi
barotrop, ceea ce înseamnă că există o relaţie ρ = ρ ( p ) , a cărei formă nu

este necesar să fie precizată.
Iniţial, fluidul este considerat în repaus (v = 0 ) , având deci presiunea
constantă p 0 şi densitatea ρ 0 de asemenea constantă. Admitem că se produce o
perturbaţie foarte mică, fluidul căpătând o viteză v şi căutăm să determinăm,
în aceste condiţii, elementele mişcării de perturbaţie. Dacă p ′ şi ρ ′ sunt
perturbaţiile de presiune şi densitate, avem, într-un moment oarecare
v = v ′ , p = p0 + p ′ , ρ = ρ 0 + ρ ′ (6.55)
cu observaţia că v ′ , p ′ şi ρ ′ sunt mici. Introducând expresiile precedente
în ecuaţia de mişcare (6.2) şi în ecuaţia de continuitate (3.68), găsim
∂ v′
ρ0 + ∇ p′ = 0 (6.56)
∂t
respectiv
∂ ρ′
+ ρ 0∇ ⋅ v ′ = 0 , (6.57)
∂t
cu precizarea că am neglijat termenii de ordin superior care sunt extrem de
mici.
Pentru a elimina presiunea p ′ din (6.57), remarcăm mai întâi că avem
∇ p ′ = ∇ p şi utilizăm proprietatea fluidului de a fi barotrop. Găsim astfel
dp  d p   d2 p   dp
∇p = ∇ ρ =   +  2 ( ρ − ρ 0 ) + ...∇ ρ ′ ≅   ∇ ρ ′
dρ  d ρ  0  d ρ    dρ 0
unde am ţinut seama de faptul că ∇ ρ = ∇ρ ′ şi am neglijat din nou termenii
de ordin superior.
dp
Derivata este o mărime strict pozitivă ceea ce este valabil şi
dρ
dp 
pentru   ; putem deci introduce notaţia
 dρ 0
dp
a02 =   (6.58)
 d ρ 0
şi deoarece
∇ p ′ = a 02 ∇ ρ ′
∂v′
ρ0 + a 02 ∇ ρ ′ = 0 . (6.59)
∂t
Se observă imediat că această ecuaţie şi ecuaţia (6.57) sunt lineare în
raport cu necunoscutele v ′ şi ρ ′ . Sistemul format de aceste ecuaţii poate fi
deci numit sistem liniarizat, spre deosebire de sistemul format din ecuaţiile
nelineare (6.57) şi (3.68).
Dacă luăm rotorul ambilor termeni ai ecuaţiei (6.58) rezultă
∂v′ a 02

∇×
∂  = − ρ ∇ × (∇ ρ ′) = 0

 t  0
sau
∂
(∇ × v ′) = 0
∂t
respectiv
∇ × v ′ = const.
şi deoarece mişcarea porneşte din repaus, conform teoremei lui Thomson
(lord Kelvin)
∇ × v′ = 0 . (6.60)
Mai departe, din formula (3.12), pe care o aplicăm de data aceasta
vectorului v ′ ,
∇ × (∇ × v ′) = ∇(∇ ⋅ v ′) − ∇ 2 v ′
ca şi din rezultatul precedent, obţinem
∇(∇ ⋅ v ′) = ∇ 2 v ′ . (6.61)
Dacă derivăm acum în raport cu timpul ecuaţia (6.59)
∂ 2v ′ a 02  ∂ ρ ′ 
+ ∇  = 0 (6.62)
∂ t 2 ρ0  ∂ t 
şi observăm că din (6.57) rezultă
∂ ρ′
∇  + ρ 0 ∇(∇ ⋅ v ′) = 0
 ∂t 
sau, dacă ţinem seama de (6.61),
∂ ρ′
∇  = − ρ 0 ∇ 2 v ′ ,
 ∂ t 
(6.62) devine
∂ 2v ′
= a 02 ∇ 2 v ′ . (6.63)
∂t2
Tot astfel, dacă derivăm în raport cu timpul ecuaţia (6.57)
∂ 2ρ′ ∂
+ ρ0 (∇ ⋅ v ′) = 0
∂t 2
∂t
sau
∂ 2ρ′  ∂ v′
+ ρ ∇ ⋅   = 0 (6.64)
∂t2 ∂
0
 t 
şi luăm divergenţa ambilor termeni ai ecuaţiei (6.57)
 ∂ v ′  a 02
∇ ⋅   + ∇ ⋅ (∇ ρ ′) = 0
 ∂ t  ρ0
∂ 2ρ′
= a0 ∆ ρ ′ . (6.65)
∂t2
În ceea ce priveşte perturbaţia de presiune p ′ , putem scrie

dp
p ′ = p − p 0 =   ( ρ − ρ 0 ) = a 02 ρ ′ (6.66)
 d ρ 0
şi după înlocuirea în (6.65) găsim imediat ecuaţia
∂ 2 p′
= a 02 ∆ p ′ (6.67)
∂t2
Aşadar, v ′ , p ′ şi ρ ′ satisfac una şi aceeaşi ecuaţie de propagare a
undelor, de tip hiperbolic, cu observaţia că (6.63) este o ecuaţie vectorială în
timp ce (6.65) şi (6.67) sunt ecuaţii scalare.
Dacă viteza de perturbaţie v ′ este paralelă cu axa Ox a unui triedru
cartezian ortogonal, ecuaţiile precedente devin
∂ 2v ′ 2 ∂ v
2 ′
= a (6.68)
∂ t2 ∂ x2
0
respectiv
∂2ρ′ 2 ∂ ρ
2 ′
∂ 2 p′ 2 ′
2 ∂ p
= a , = a (6.69)
∂ t2 ∂ x2 ∂ t2 ∂ x2
0 0
Se poate demonstra că o ecuaţie de acest tip are integrala generală de

forma
f (x , t ) = f1 (x − a 0 t ) + f 2 (x + a 0 t ) , (6.70)
f 1 şi f 2 fiind două funcţii arbitrare a căror formă depinde de condiţiile iniţiale
ale problemei.
Se introduc noile coordonate ξ ′ şi ξ ′′ , legate de cele vechi prin relaţiile
ξ ′ = x − a 0 t , ξ ′′ = x + a 0 t (6.71)
Noua axă de coordonate O ′ξ ′ are o mişcare de translaţie cu viteza a 0 în
sensul pozitiv al vechii axe Ox, iar axa O ′′ξ ′′ are, de asemenea, o mişcare de
translaţie cu aceeaşi viteză a 0 în sensul negativ al axei Ox.
În raport cu axa mobilă O ′ξ ′ , funcţia f1 (ξ ′) reprezintă o repartiţie a
perturbaţiilor de viteză, presiune şi densitate independentă de timp. Această
formă fixă a perturbaţiei se deplasează deci, ca un întreg, cu viteza a 0 , în
lungul părţii pozitive a axei Ox. La fel, funcţia f 2 (ξ ′′) , care caracterizează o
anumită repartiţie în raport cu axa mobilă O ′′ξ ′′ , independentă de timp,
reprezintă cea de a doua formă fixă a perturbaţiei, diferită în general de prima,
care se propagă, de asemenea ca un întreg, în sensul negativ al axei Ox, tot cu
viteza a 0 .
În conformitate cu notaţia (6.58), viteza de propagare a perturbaţiilor
mici, într-un fluid compresibil aflat iniţial în repaus, este definită de formula
dp
a0 =   . (6.72)
 dρ 0
Cu această viteză se propagă, de exemplu, în lungul unei conducte

cilindrice umplute cu gaz, o mică compresiune a gazului sau o cădere mică
de presiune provocate de mişcarea bruscă a unui piston. Cu aceeaşi viteză se
propagă oscilaţiile mici, care produc un sunet, într-un fluid compresibil,
lichid sau gaz; mărimea definită prin formula precedentă se numeşte, din
această cauză, viteza sunetului.
6.6.2. Viteza izotermică şi viteza izentropică ale sunetului

În cazul în care micile perturbaţii se propagă într-un fluid compresibil
aflat în mişcare, viteza sunetului este dată de formula
dp
a= (6.73)
dρ
şi spre deosebire de a 0 nu mai este, în general, constantă. Expresia efectivă
a acestei viteze depinde de natura relaţiei dintre presiune şi densitate. Aşa
cum am arătat mai înainte şi cum se observă de altfel şi din (6.73), dacă
densitatea este constantă (fluid incompresibil), viteza sunetului devine
infinită. Lăsând la o parte acest caz teoretic, vom considera mai întâi o
evoluţie izotermică a fluidului compresibil
p
=C
ρ
şi viteza sunetului (6.73) devine
p
a= , (6.74)
ρ
numindu-se viteza sunetului corespunzătoare procesului izotermic sau, mai
pe scurt, viteza izotermică a sunetului. Dacă ţinem seama de legea gazelor
perfecte
p
= RT ,
ρ
mai putem scrie, evident numai pentru gaze,
a = RT , (6.75)
cu observaţia că temperatura T este constantă.
În al doilea rând, vom presupune că evoluţia fluidului compresibil se
efectuează fără schimb de căldură cu mediul înconjurător şi fără disipaţie de
energie, adică izentropic. Avem deci
p
=C
ρ
k
astfel că viteza sunetului (6.73) capătă expresia

p
a = k (6.76)
ρ
şi se numeşte viteza izentropică a sunetului. Experienţele, în număr mare, au
confirmat această ultimă formulă, datorită lui Laplace. Dacă utilizăm legea
gazelor perfecte, avem
a = k RT (6.77)
tot numai pentru gaze, cu observaţia că de data aceasta temperatura T nu mai
este constantă.
Pentru aer, la presiunea p = 105 N/m2 şi temperatura T = 273,15 K,
avem ρ = 1,275 kg/m3 şi k = 1,397, rezultă din (6.76) a = 331,01 m/s.
Pentru apă, considerată ca fluid compresibil, la presiunea p = 105 N/m2
şi temperatura T = 273,15 K, avem ρ = 999,8 kg/m3 şi k = 1,45, obţinem tot
din (6.76), a = 1412,41 m/s. Se constată deci că, în aceleaşi condiţii, viteza
sunetului în apă este de 4,27 ori mai mare decât în aer.
6.6.3. Numărul lui Mach. Clasificarea mişcărilor

Dacă notăm cu v viteza cu care se mişcă un corp (sursă sonoră) într-un
fluid compresibil, raportul dintre această viteză şi aceea de propagare a
sunetului în fluidul considerat
v
M = (6.78)
a
se numeşte numărul lui Mach.
Să presupunem că sursa sonoră, de forma unei perturbaţii punctuale,
se deplasează într-un fluid nelimitat cu o viteză uniformă v. Perturbaţia
produsă se propagă în toate direcţiile cu viteza a, sub forma de unde sferice.
Acestea sunt suprafeţe de discontinuitate slabă pentru anumiţi
parametrii ai fluidului. Dacă v < a , situaţia este aceea din figura 6.10.
Figura 6.10
În momentul iniţial, sursa perturbatoare se găseşte în punctul P 0 , iar la

t 1 =1, t 2 =2, t 3 =3 ocupă poziţiile succesive P 1 , P 2 , P 3 , P 4 La t 4 , perturbaţia
emisă în P 0 se găseşte pe o sferă cu raza 4a, cu centrul în P 0 . Tot la t 4 ,
perturbaţia emisă în P 1 se găseşte pe o sferă cu centrul în acest punct şi raza
3a, iar perturbaţia emisă în P 2 se află pe sfera de rază 2a cu centrul în P 2 .
Dar distanţele P0 P1 , P0 P2 , P0 P3 , P0 P4 sunt egale respectiv cu v, 2v, 3v şi
4v, ceea ce înseamnă că sursa se găseşte tot timpul în domeniul perturbat
sau, altfel spus, perturbaţia precede sursa.
Bineînţeles, sursa emite

perturbaţia tot timpul, adică în
fiecare punct al segmentului de
dreaptă pe care îl parcurge. În
cazul în care v > a , situaţia
este aceea reprezentată în
figura 6.11.
Zona perturbată este
situată în interiorul unui con cu
vârful în punctul în care se află
sursa perturbatoare. Acest con,
care este învelitoarea sferelor pe
care se găseşte perturbaţia în
fiecare moment, se numeşte Figura 6.11
conul lui Mach şi constituie frontul de undă. Generatoarele conului sunt
linii Mach iar semiunghiul la vârf α al conului este dat de formula
a 1
sin α = = . (6.79)
v M
Se constată deci că, odată cu creşterea numărului lui Mach, unghiul α
descreşte. Prin urmare, aspectul mişcării este mult diferit faţă de acela
prezentat anterior.
Consideraţiile precedente rămân valabile şi în cazul în care fluidul
compresibil se deplasează cu viteza constantă v iar sursa perturbatoare este
antrenată cu această viteză. Dacă v < a , respectiv M < 1 , mişcarea se
numeşte subsonică, iar atunci când v > a , respectiv M > 1 , mişcarea se
numeşte supersonică.
6.6.4. Parametrii de repaus ai unui gaz. Influenţa compresibilităţii

Să considerăm mişcarea staţionară şi izentropică a unui gaz perfect şi
să presupunem că undeva, înăuntrul unui tub de curent sau al unei vâne de
gaz se produce o frânare izentropică a gazului care îl aduce în stare de
repaus. Vom căuta să găsim formulele de legătură între parametrii gazului în
repaus, p 0 , ρ 0 , T 0 , a 0 şi valorile lor curente p, ρ, T, a în secţiunea tubului de
curent considerat.
Din integrala lui Bernoulli (6.36) în care punem v = 0, respectiv
p = p0 şi ρ = ρ 0 , obţinem
k p0
C =
k − 1 ρ0
sau, dacă ţinem seama de (6.76)
a2
C = 0 . (6.80)
k −1
Ca urmare, (6.79) devine
v2 k p a2
+ = 0 (6.81)
2 k − 1ρ k − 1
şi dacă utilizăm din nou formula (6.78) găsim
 k − 1 2
a 2 1 + M  = a02 . (6.82)
 2 
Pe de altă parte, din (6.80)
a 2 = k RT , a02 = k RT0 ,
iar după înlocuirea acestor expresii în (6.82) rezultă
 k − 1 2
T0 = 1 + M T . (6.83)
 2 
Tot din (6.82) avem de asemenea
1
 k − 1 2 2
a0 = 1 + M  a. (6.84)
 2 
Mai departe, din (2.18)
k
p  ρ 
=  
p0  ρ0 
şi din ecuaţia gazelor perfecte (2.16)
p ρ T
= ,
p0 ρ0 T0
deducem
1 k
ρ T kp T
 −1  −1
k
=  =  .
,
ρ0  T0 
p0  T0 
Dacă ţinem seama de (6.83) aceste expresii devin
k
 k − 1 2  k −1
p0 = 1 + M  p , (6.85)
 2 
1
 k − 1 2  k −1
ρ 0 = 1 + M  ρ. (6.86)
 2 
Atunci când numărul lui Mach este mai mic decât unitatea, este
valabilă dezvoltarea în serie
 M2 
ρ = 1 − + ... ρ 0
 2 
de unde se observă că eroarea care se face considerând gazul incompresibil
este cu atât mai mică cu cât este mai redusă valoarea numărului lui Mach.
Astfel, dacă acest număr este mai mic de 0,14 eroarea este sub 1%. De
exemplu, pentru aer, dacă a = 331 m/s, rezultă v ≤ 46 m/s; chiar şi în cazul
unei viteze de 100 m/s eroarea nu depăşeşte 4,6%.
De asemenea în aceleaşi condiţii, expresia (6.85) conduce la
dezvoltarea
 k k 
p0 = 1 + M 2 + M 4 + ... p
 2 8 
sau
k p 2 M2 
p0 − p = M 1 + + ... .
2  4 
Avem însă
kp 2 k p v2 k p v2 v2
M = = = ρ
2 2 a2 2 kp 2
ρ
şi prin urmare
p0 − p M2
= 1 + +… (6.87)
v2 4
ρ
2
Pe de altă parte, din (6.30) rezultă
v2
ρ + p = p0
2
sau
po − p
= 1, (6.88)
v2
ρ
2
expresie valabilă atunci când gazul este presupus incompresibil. Aşadar,
pentru M = 0, formula (6.87) devine (6.88), iar eroarea care se face
M2
considerând gazul incompresibil este de ordinul de mărime , adică de
4
două ori mai mică decât pentru densitate.
6.6.5. Parametrii critici ai unui gaz

Dacă ţinem seama de definiţia (6.76) a vitezei izentropice a sunetului,
integrala lui Bernoulli (6.30) se scrie succesiv
v2 k p v2 a2
+ = + = C. (6.89)
2 k − 1ρ 2 k −1
Viteza critică a gazului a* este aceea pentru care viteza sunetului este
egală cu viteza absolută a curentului. Punând în (6.89) v = a = a*, obţinem
v2 a2 a *2 a *2 k +1
+ = + = a *2 . (6.90)
2 k −1 2 k − 1 2(k − 1)
Viteza critică a* reprezintă o mărime constantă în lungul întregului
curent, care caracterizează curentul dat în ansamblul lui şi poate fi exprimată
prin viteza sunetului în gazul aflat în repaus. Pentru aceasta este suficient să
introducem în (6.90) v = 0 şi a = a 0 , găsind astfel
2
a* = a0 . (6.91)
k +1
Valorile presiunii, densităţii şi temperaturii în secţiunea critică a
curentului, adică în secţiunea în care viteza este egală cu valoarea ei critică,

le vom numi, de asemenea, critice şi le vom nota cu p * , ρ * şi T * . Din
definiţia vitezei critice rezultă
a* = k RT * (6.92)
şi comparând această expresie cu aceea analoagă a vitezei sunetului într-un
gaz în repaus, dedusă din (6.80), obţinem, dacă ţinem seama şi de (6.91),
2
T* = T0 . (6.93)
k +1
Folosind ecuaţia de stare (2.18) şi ecuaţia gazelor perfecte (2.16),
găsim cu uşurinţă celelalte mărimi critice
k
 2  k −1
p* =   p0 (6.94)
 k + 1
respectiv
1
 2  k −1
ρ* =   ρ0 . (6.95)
 k + 1
În locul numărului lui Mach, se poate utiliza în calcule coeficientul de
viteză
v
λ= (6.96)
a*
Astfel, din (6.91) şi (6.84) obţinem
2 k −1 2
a* = 1+ M a
k +1 2
şi dacă utilizăm definiţia numărului lui Mach (6.78) precum şi (6.96) rezultă
k +1 M
λ=
2 k −1 2
1+ M
2
formulã care ne permite sã exprimăm numărul lui Mach M în funcţie de
coeficientul de vitezã sub forma
2 λ
M = . (6.97)
k +1 k −1 2
1− λ
k +1
Utilizând acest rezultat, găsim în cele din urmã
k −1 2 1
1+ M = , (6.98)
2 k −1 2
1− λ
k +1
astfel încât, formula (6.83) devine
 k − 1 2
T = 1 − λ T0 , (6.99)
 k +1 
iar (6.84) ia forma
1
 k − 1 2 2
a = 1 − λ  a0 . (6.100)
 k +1 
Tot astfel, în loc de (6.85) avem
k
 k − 1 2  k −1
p = 1 − λ  p0 , (6.101)
 k +1 
respectiv
1
 k − 1 2  k −1
ρ = 1 − λ  ρ0 (6.102)
 k +1 
în loc de (6.86).
6.6.6. Propagarea marilor perturbaţii. Unda de şoc plană

Se poate arăta că viteza de propagare a sunetului are tendinţa de a
creşte atunci când gazul este străbătut de o undă de compresiune. Prin
urmare, undele slabe de compresiune care se formează la propagarea
perturbaţiilor sonore se vor ajunge una pe alta din urmă. Intensitatea unei
astfel de unde se va mări deci treptat, ajungându-se la formarea unei unde de
intensitate mare care se propagă cu o viteză mai mare decât aceea a
sunetului. Pe suprafaţa unei astfel de unde, viteza, temperatura, presiunea şi
densitatea gazului suferă variaţii bruşce pe care le putem numi salturi. În
acest caz, se spune că în masa gazului se propagă o undă de şoc.
Să considerăm un tub cilindric
circular de lungime infinită (figura
6.12) în lungul căreia se poate
deplasa un piston. Să presupunem că,
la început, gazul este nemişcat, iar
apoi pistonul capătă brusc o
Figura 6.12
acceleraţie spre stânga până ce atinge
o viteză v cu care continuă să se mişte uniform. Vom studia modul în care
această mişcare a pistonului se transmite gazului.
Perturbaţia creată imediat în faţa pistonului, care este o compresiune a
gazului, va începe să se propage spre stânga. Din cauza trecerii bruşte a
pistonului de la starea de repaus la starea de mişcare cu viteza v, lungimea
porţiunii iniţiale a zonei perturbate va fi foarte mică. Aşa cum am spus mai
înainte, undele de perturbaţie care trec prin zona în care densitatea gazului a
crescut ajung din urmă undele din gazul cu densitatea mai mică. În felul
acesta, se formează o undă de şoc plană, arătată cu linie întreruptă în figura
6.12, care se deplasează cu viteza v s prin gazul neperturbat aflat în repaus,
lăsând în urma ei gazul perturbat, scos din starea de repaus şi mişcându-se
cu o viteză v egală cu aceea a pistonului.
Unda de şoc care se deplasează prin gaz întâlneşte în faţa ei un gaz cu
aceleaşi valori ale presiunii, densităţii şi temperaturii, lăsând în urma ei un
gaz cu parametrii corespunzători stării perturbate, dar tot constanţi. Putem
afirma deci că viteza de propagare v s a undei de şoc este constantă, iar din
raţionamentul de mai sus rezultă că această viteză este mai mare decât aceea
a pistonului (v s > v).
Această mişcare a gazului într-un tub este nestaţionară deoarece la
trecerea undei de şoc parametrii gazului se schimbă. Pentru calculele
ulterioare este însă mai practic să considerăm un fenomen staţionar şi în
acest scop vom da, teoretic, întregului tub, împreună cu gazul care se mişcă
în el, o mişcare de translaţie de la stânga spre dreapta cu viteza v s .
În acest caz, unda de şoc se
opreşte iar mişcarea gazului devine
staţionară. Gazul neperturbat nu mai
este nemişcat, ci se deplasează de la
stânga la dreapta cu viteza v 1 = v s ,
Figura 6.13 până în faţa undei de şoc, iar în
spatele acesteia gazul are viteza v 2 =
v s – v. Presiunea, densitatea şi temperatura îşi păstrează valorile lor
anterioare. Facem convenţia de a nota cu indicele 1 valorile tuturor acestor
mărimi înainte de unda de şoc şi cu indicele 2 valorile lor după unda de şoc
(figura 6.13).
Pentru studiul undei de şoc plane staţionare, vom considera două
secţiuni transversale A 1 şi A 2 situate în stânga şi în dreapta undei de şoc.
Tubul având diametrul constant, ariile celor două secţiuni sunt egale
( A1 = A2 ) .
Din ecuaţia de continuitate pentru un tub de curent (2.69) în care
Q = v A deoarece viteza este constantă în secţiunea transversală a tubului,
rezultă
ρ1v1 = ρ 2v 2 . (6.103)
De asemenea, teorema impulsului pentru un tub de curent (4.105)
aplicată la masa cuprinsă între secţiunile A 1 şi A 2 ne dă
ρ Q(v 2 − v 1 ) = p1 A1 − p 2 A2 (6.104)
şi deoarece avem
ρ Q = ρ 1v 1 A1 = ρ 2 v 2 A2
iar A1 = A2 , rezultă
p1 + ρ1v12 = p2 + ρ 2v 22 . (6.105)
În sfârşit, ecuaţia lui Bernoulli pentru gaze se scrie sub forma
v 12 κ p1 v 22 κ p2
+ = + .. (6.106)
2 κ − 1 ρ1 2 κ −1 ρ 2
Pentru a găsi relaţia între presiuni şi densităţi, vom elimina vitezele.
Astfel, dacă ţinem seama de (6.103), relaţia (6.105) se mai scrie
p1 − p2 = ρ 2v 22 − ρ1v12 = ρ1v1 (v 2 − v1 ) . (6.107)
Mai departe, înmulţim ambii membri ai acestei egalităţi cu expresia
v 2 + v1
,
ρ1v1
găsind astfel
v 2 + v1
( p1 − p2 ) = v 22 − v12 ,
ρ1v1
iar dacă observăm că avem
v 2 + v1 v 1 v 1 1 1
= 2 + = 2 + = + ,
ρ1v1 ρ1v1 ρ1 ρ 2v 2 ρ1 ρ 2 ρ1
rezultă
 
( p1 − p2 ) 1 + 1  = v 22 − v12 . (6.108)
 ρ2 ρ1 
Pe de altă parte, ecuaţia energiei poate fi pusă sub forma
κ  p1 p 2 
v 22 − v 12 = 2  −  (6.109)
κ − 1 ρ1 ρ 2 
şi prin urmare, găsim
 1 1  κ  p1 p 2 
( p1
− p 2 ) +  = 2  −  , (6.110)
ρ
 2 ρ 1  κ − 1 ρ
 1 ρ 2 
rezultat cunoscut sub numele de formula lui Hugoniot.
După câteva calcule simple, formula (6.110) ia forma
ρ2
(k + 1)
− (k − 1)
p2 ρ1
= . (6.111)
ρ2
p1 (k + 1) − (k − 1)
ρ1
Această importantă relaţie
defineşte legătura între presiunea şi
densitatea gazului după trecerea prin
unda de şoc. Relaţia dintre presiune şi
densitate în mişcarea adiabatică
izentropică fără undă de şoc rezultă din
(2.18) şi este
k
p2 ρ 
=  2  . (6.112)
p1  ρ1 
Se observă că formula lui
Hugoniot (6.111) reprezintă o adiabată Figura 6.14
diferită de aceea izentropică şi este
numită, de obicei, adiabata de şoc sau a lui Hugoniot, spre deosebire de
aceea izentropică a lui Poisson (6.112). În figura 6.14 sunt arătate, pentru
comparaţie, adiabata izentropică şi aceea de şoc. Pentru ρ 2 / ρ 1 > 1 ,
adiabata de şoc se situează deasupra celei izentropice.
Adiabata de şoc are o asimptotă pentru
ρ2 k + 1
=
ρ1 k − 1
la această valoare a raportului ρ 2 / ρ1 , raportul p 2 / p1 devenind infinit.
Prin urmare, la trecerea prin unda de şoc, creşterea densităţii gazului nu
poate depăşi o anumită valoare, oricare ar fi valoarea raportului p 2 / p1 .
Mai observăm că din (6.111) rezultă
(k + 1) p2 + (k − 1)
ρ2 p1
= (6.113)
ρ1 (k + 1) + (k − 1) p2
p1
formulă din care se poate deduce direct valoarea limită a raportului ρ 2 / ρ1 .
6.6.7. Mişcarea unui gaz într-un tub de secţiune variabilă

Considerăm un tub cu secţiunea transversală variabilă şi cu axa
rectilinie. Dacă îl asimilăm cu un tub de curent, putem admite că viteza este
constantă în secţiunea transversală şi ecuaţia de continuitate (3.69) pentru
mişcarea staţionară ia forma
ρ v A = const., (6.114)
A fiind aria secţiunii transversale a tubului.
De asemenea, ecuaţia de mişcare (4.47), în care neglijăm forţa de masă
se scrie, în proiecţie pe axa tubului
dv 1 dp
v =− . (6.115)
dx ρ dx
Dacă ţinem seama de definiţia vitezei sunetului, această ultimă ecuaţie
ia forma
1 dp dρ
v dv = − d ρ = −a 2 . (6.116)
ρ dρ ρ
Scriind diferenţiala logaritmică a ambilor membri ai ecuaţiei (6.114) avem
d ρ dv d A
+ + =0 (6.117)
ρ v A
dρ
şi dacă eliminăm pe între ecuaţiile (6.116) şi (6.117) rezultă
ρ
d A v dv dv  v 2  dv
= 2 − =  2 − 1
A a v a v
sau, dacă introducem numărul lui Mach M,
dv
= (M 2 − 1) .
dA
(6.118)
A v
Din această ecuaţie simplă pot fi trase următoarele concluzii
importante:
1. Dacă M < 1 , semnul lui d A este opus semnului lui dv , ceea ce
înseamnă că în cazul mişcării subsonice se menţine aceeaşi proprietate ca şi
pentru fluidul incompresibil; dacă secţiunea tubului creşte, viteza se

micşorează şi invers.
2. Dacă M > 1, semnul lui d A este acelaşi cu cel al lui dv , adică în
cazul mişcării supersonice a unui gaz într-un tub care se îngustează mişcarea
este încetinită, iar într-un tub care se lărgeşte mişcarea este accelerată. Acest
rezultat, paradoxal la prima vedere, se explică prin faptul că, la expansiunea
gazului, densitatea lui scade atât de mult încât produsul ρ A din ecuaţia
(6.114) scade, de asemenea, cu toate că secţiunea creşte; din aceeaşi ecuaţie
rezultă deci că, în aceste condiţii, viteza trebuie să crească.
3. Dacă M = 1 , d A = 0 şi secţiunea tubului, în care numărul M
devine egal cu unitatea, se numeşte secţiunea critică, deoarece în ea viteza
de mişcare v este egală cu viteza locală a sunetului a. Din relaţia (6.118),
rezultă că secţiunea critică poate fi atât maximă cât şi minimă în comparaţie
cu secţiunile vecine. În realitate, această secţiune este minimă, deoarece pe
măsura apropierii de secţiunea maximă curentul subsonic este încetinit, iar
cel supersonic accelerat, ceea ce nu poate conduce în nici un caz la o curgere
cu viteza sunetului în secţiunea critică.
4. Dacă d A = 0 şi secţiunea are o valoare extremă (maximă sau
minimă), atunci, în conformitate cu (6.118) avem sau M = 1 şi, prin
urmare, secţiunea este aceea critică, sau M ≠ 1 şi dv =0 . În acest din urmă
caz, oricum ar fi mişcarea, subsonică sau supersonică, viteza capătă o
valoare extremă în secţiunea cu valoare extremă şi anume, dacă mişcarea
este subsonică, valoarea minimă în secţiunea maximă şi valoarea maximă în
secţiunea minimă, iar dacă mişcarea este supersonică, valoarea maximă în
secţiunea maximă şi valoarea minimă în secţiunea minimă.
Dacă aplicăm ecuaţia de continuitate (6.114) într-o secţiune fixată,
mărimile respective fiind notate cu indicele 1, şi o secţiune curentă, găsim
A ρv
= 11. (6.119)
A1 ρv
Mai departe, din relaţiile dintre parametrii de mişcare şi parametrii de
repaus ai gazului obţinem
1 k
 k − 1 2  k −1  k − 1 2  k −1
ρ 1 + M1 
p 1 + M1 
= 2  , = 2  ,
ρ1  k −1 2  p1  k −1 2 
1 + M  1 + M 
 2   2 
k −1 2
1+ M1
T 2
= (6.120)
T1 k −1 2
1+ M
2
respectiv
1
 k − 1 2 2
1 + M1 
v M a M  2  .
= = (6.121)
v1 M 1 a1 M1  k −1 2 
1 + M 
 2 
Introducând prima relaţie (6.120) precum şi relaţia (6.121) în (6.119)
găsim, după câteva calcule,
k +1
 k − 1 2  2(k − 1)
1+
M 1 
M 
A 2 
= . (6.122)
A1 M  k −1 2 
1 + M1 
 2 
Dacă se dă funcţia A( x ) , x fiind variabila în lungul axei tubului, din
(6.83) se calculează numărul M ( x ) , iar din (6.85), (6.86), (6.84) ρ ( x ) ,
p ( x ) şi T ( x ) .
Formulele precedente devin mai simple dacă se ia M 1 = 1 ; în acest
caz, secţiunea A 1 devine secţiunea critică A * şi formula (6.122) se scrie
k +1
 k −1 2 2 ( k − 1)
1 +
k +1 M 
A  2  2(k − 1)
 2 
=  . (6.123)
A* k + 1 M
De asemenea, dacă punem M 1 = 1 în grupul de formule (6.100),
acestea devin
1 k
− −
ρ  2  k − 1 2  k −1 p  2  k − 1 2  k −1
=  1 + M  , =  1 + M 
ρ *  k + 1 2  p*  k + 1 2 
−1
T  2  k − 1 2 
=  1 + M  . (6.124)
T *  k + 1 2 
6.6.8. Aplicaţii
Rezultatele precedente îşi găsesc aplicaţii în studiul curgerii prin ajutaje.
Dacă ajutajul este convergent – divergent, se realizează un ajutaj
Laval (figura 6.15). Într-un astfel de ajutaj, debitul maxim are expresia
k +1
 2  2(k − 1)
Q m ,max = Ae kρ 0 p 0   . (6.125)
 k + 1
iar gazul poate fi accelerat în porţiunea

divergentă astfel încât curgerea să
devină supersonică. Atât timp cât
secţiunea minimă a ajutajului nu devine
secţiune critică, acesta funcţionează în
întregime în regim subsonic. Atunci
când secţiunea minimă devine secţiune
critică, debitul masic fiind deci maxim,
există o singură presiune exterioară p e′
pentru care mişcarea gazului în partea
divergentă se accelerează şi devine
supersonică pe toată lungimea acestei Figura 6.15
părţi.
De asemenea, există o singură presiune exterioară p e′′ > p e′ pentru
care mişcarea în partea divergentă este în întregime subsonică, viteza
gazului descrescând continuu până la ieşirea din ajutaj.
Prin urmare, pentru p e ∈ [ p e′′ , p 0 ) există o infinitate nenumărabilă de
regimuri subsonice posibile pe toată lungimea ajutajului Laval, în timp ce
există un singur regim în întregime supersonic posibil în partea divergentă a
ajutajului, pentru p e = p e′ .
Dacă p e ∈ ( p e′ , p e′′ ) , mişcarea se accelerează după secţiunea critică
fiind supersonică până într-o secţiune a părţii divergente în care apare o
undă de şoc plană normală şi mişcarea devine subsonică până la ieşirea din
ajutaj. Pe măsură ce presiunea exterioară scade, unda de şoc se deplasează
spre secţiunea de ieşire, iar la o valoare p e′′′ > p e′ a acestei presiuni, unda de
şoc se află chiar în această secţiune.
În intervalul de presiuni ( p e′′′, p e′ ) , la ieşirea din ajutaj apar unde de
şoc oblice în vâna de gaz, care se reflectă pe suprafaţa acesteia.
În figura 6.15 b este reprezentată variaţia raportului p/ p * pe
lungimea ajutajului, în diferitele situaţii pe care le-am examinat mai înainte.
Dacă presiunea exterioară scade sub p e′ ( p e < p e′ ) , expansiunea gazului
continuă în vâna ce se formează în exteriorul ajutajului.

1. Definiţi impulsul unui corp.
2. În ce constă acţiunea unui curent de fluid asupra unei conducte curbe?
3. Care este cauza disipării unei părţi din energia curentului de fluid perfect
care curge printr-o conductă a cărei secţiune creşte brusc?
4. Care este principiul de funcţionare al tubului Venturi?
5. Explicaţi funcţionarea unui ejector.

6. Cu ce viteză se propagă micile perturbaţii de presiune într-un fluid?
7. Ce este conul lui Mach?
8. Cum se pot determina parametrii mişcării din faţa unei unde de şoc?
9. Care sunt ecuaţiile fundamentale utilizate pentru deducerea relaţiei de
calcul al debitului masic în cazul mişcării staţionare izoterme a gazelor în
conducte?

1. Ecuaţia energiei pentru o linie de curent de fluid perfect.
2. Acţiunea jeturilor libere de fluid asupra pereţilor rigizi.
3. Mişcarea staţionară izotermă a gazelor în conducte.
4. Scurgerea gazelor prin ajutaje şi difuzoare.

1. Energie disipată – pierdere de sarcină hidraulică
2. Presiune statică – presiune dinamică
3. Tubul Pitôt – tubul Pitôt–Prandtl
4. Transformare adiabatică – transformare izentropică
5. Ajutaj – difuzor (în contextul scurgerii gazelor prin tuburi cu secţiunea
variabilă)
7. DINAMICA FLUIDELOR REALE
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
7.1 Metode de cercetare în mecanica fluidelor. Teoria similitudinii 125
7.2 Soluţii exacte ale mişcării laminare . . . . . . . . . . . . . . . 128
7.2.1 Mişcarea laminară între două plăci plane paralele . . . . . . 128
7.2.2 Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară . . . . . 129
7.3 Mişcarea turbulentă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
7.3.1 Mişcarea turbulentă în apropierea unui perete solid . . . . . 135
7.3.2 Mişcarea turbulentă prin tuburi cu secţiune circulară . . . . 137
7.4 Pierderi locale de energie. Rezistenţele locale . . . . . . . . . . 145
7.5 Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
Obiective
În această unitate de învăţare sunt prezentate criteriile de similitudine
pe baza cărora rezultatele obţinute prin studii pe modele fizice pot fi aplicate
fenomenelor la scară reală, legea omogenităţii dimensionale a ecuaţiilor
analitice care descriu fenomene fizice, precum şi teorema , alături de
câteva aplicaţii ale acesteia din domeniul mecanicii fluidelor. Această
unitate de învăţare are ca obiective înţelegerea noţiunilor de mişcare
laminară şi mişcare turbulentă a fluidelor vâscoase incompresibile, precum
şi extinderea ecuaţiei conservării energiei mecanice la această clasă de
fluide.
Rezumat
Prin modelare fizică pot fi vizualizate unele fenomene şi procese din
domeniul mecanicii fluidelor şi se pot obţine rezultate cantitative privind
evoluţia acestora. Modelarea fizică constă din înlocuirea domeniului efectiv
de desfăşurare a procesului (prototip) cu un domeniu la scară redusă
(model). Transpunerea rezultatelor experimentale obţinute pe model în date
aferente prototipului se realizează prin multiplicarea lor cu coeficienţi de
scară, definiţi ca expresii ale condiţiilor de similitudine a modelului cu
prototipul.
Condiţiile de similitudine sunt de trei categorii: similitudinea
geometrică (asemănarea formei frontierelor modelului şi prototipului),
similitudinea cinematică (asemănarea geometrică a spectrelor liniilor de
Dinamica fluidelor reale 123
curent şi proporţionalitatea vitezelor în punctele omoloage ale prototipului şi

modelului) şi similitudinea dinamică (existenţa unui raport constant între
forţele de acelaşi tip în punctele omoloage ale prototipului şi modelului).
Similitudinea cinematică o înglobează pe cea geometrică atunci când
frontiera domeniului mişcării este formată din linii de curent, iar
similitudinea dinamică include similitudinea cinematică dacă raportul
densităţilor în puncte omoloage este constant.
În general, condiţia de similitudine a prototipului şi modelului constă
în identitatea ecuaţiilor fizice ale acestora.
Criteriile de similitudine restrânsă pot fi stabilite şi pe baza egalităţii
rapoartelor forţelor de acelaşi tip, de pe model şi prototip. Dacă forţele de
inerţie şi cele interfaciale sunt predominante, scriind egalitatea rapoartelor
lor pe prototip şi model se ajunge la numărul WEBER, iar dacă forţele
preponderente sunt cele de compresibilitate şi de inerţie, se foloseşte
numărul MACH.
Mişcările fluidelor reale se împart în mişcări externe şi interne.
Mişcările externe au loc în jurul corpurilor, în condiţiile în care alte frontiere
se află la distanţe mari faţă de corpurile respective, iar mişcările interne se
desfăşoară în domenii cu frontierele închise.
Zona din vecinătatea frontierelor domeniului mişcării, unde valorile
gradienţilor de viteză sunt mari, se numeşte strat limită. În general, mişcările
externe pot fi tratate ca mişcări fără frecare în întregul lor domeniu, cu
excepţia stratului limită. În cadrul mişcărilor interne, vâscozitatea fluidului
se manifestă în întregul domeniu de mişcare.
Mişcările interne pot fi laminare sau turbulente, după cum straturile de
fluid alunecă unele peste altele sau alunecarea lor este împiedicată de
prezenţa unor componente pulsatorii ale vitezei, dezvoltate în toate direcţiile.
Delimitarea cantitativă a regimurilor laminar şi turbulent a fost făcută
de către OSBORNE REYNOLDS, în 1883, prin criteriul de similitudine care îi
poartă numele. În cadrul mişcării laminare a fluidelor newtoniene nu există
componente ale vitezei normale la direcţia mişcării, deoarece vâscozitatea
fluidului este constantă.
Ecuaţiile microscopice ale mişcării laminare se obţin la fel ca cele
aferente mişcării unui fluid perfect, dar, de această dată, forţele superficiale
au atât componente normale cât şi componente tangenţiale, iar
componentele normale pot fi rezultante atât ale forţelor de compresiune cât
şi ale forţelor de întindere.
Forţa de frecare este egală cu produsul dintre tensiunea tangenţială la
peretele interior al tubului şi aria suprafeţei acestuia.
Mişcarea turbulentă se caracterizează prin prezenţa unor componente
fluctuante ale vitezei, orientate în toate direcţiile spaţiului, şi este concepută
ca fiind rezultatul suprapunerii unei mişcări pulsatorii a particulelor de fluid
peste mişcarea principală. Pulsaţiile, generate de rugozitatea pereţilor, apar
şi la mişcarea laminară, dar sunt amortizate de vâscozitatea fluidului.
Rezolvarea ecuaţiilor mişcării turbulente este imposibilă fără a se
utiliza date experimentale care să lege tensiunile lui REYNOLDS de
componentele vitezei medii temporale ale mişcării fundamentale. O metodă
simplă de exprimare a tensiunilor lui REYNOLDS este teoria lungimii de

amestec, creată de către LUDWIG PRANDTL.
Energia disipată de un fluid vâscos aflat în mişcare se numeşte
pierdere de sarcină hidraulică, atunci când este exprimată ca înălţime
coloană de fluid. Pierderea de sarcină hidraulică este de două feluri:
longitudinală (provocată de frecarea dintre fluid şi frontierele domeniului
mişcării), respectiv locală (determinată de schimbarea direcţiei sau secţiunii
de curgere a fluidului).
Pierderea de sarcină hidraulică hd reprezintă energia disipată la
mişcarea unui fluid, exprimată sub formă de înălţime, şi este suma
pierderilor longitudinale hL şi a celor locale hl. Pierderile longitudinale de
sarcină hidraulică sunt determinate de frecarea dintre lichid şi peretele
interior al conductei, iar pierderile locale sunt cauzate de obstacolele
existente de-a lungul conductei.
Pierderile longitudinale de sarcină hidraulică pot fi exprimate, ca
diferenţă de presiune, prin relaţia DARCY–WEISBACH, în carecoeficientul de
rezistenţă hidraulică longitudinală  depinde, în principiu, de numărul
REYNOLDS şi de rugozitatea relativă a conductei k/d, dar această dependenţă
poate fi doar parţială.
În cazul mişcării laminare, coeficientul  depinde numai de numărul
REYNOLDS.
Se numeşte rugozitate absolută valoarea medie a înălţimii asperităţilor
de pe perete interior al conductei, notată k. Raportul dintre rugozitatea
absolută şi diametrul interior al conductei (k/d) se numeşte rugozitate
relativă. Rugozitatea reală a unei conducte nu poate fi măsurată şi, de aceea,
în locul ei se foloseşte rugozitatea artificială, creată prin lipirea unor
particule de nisip cu granulaţia cunoscută pe peretele interior al conductei.
Rugozitatea echivalentă a unei conducte reale este egală cu rugozitatea
artificială a unei conducte de acelaşi diametru interior care, la curgerea aceluiaşi
lichid, determină aceeaşi cădere de presiune pe unitatea de lungime.
Regimul turbulent de mişcare a lichidelor în conducte se împarte în
trei domenii: al conductelor netede din punct de vedere hidraulic, al
conductelor parţial rugoase şi al conductelor rugoase, după cum substratul
laminar din vecinătatea peretelui interior al conductei este suficient de gros
pentru a acoperi asperităţile, grosimea sa devine comparabilă cu rugozitatea,
respectiv este inferioară înălţimii asperităţilor.
Delimitarea domeniilor mişcării turbulente se poate face folosind
numărul REYNOLDS relativ la rugozitate sau comparând valoarea efectivă a
numărului REYNOLDS cu valorile mărimilor adimensionale.
Pentru determinarea coeficientului  în domeniul conductelor netede
se poate folosi cu una din relaţiile deduse experimental de BLASIUS,
NIKURADZE. În domeniul conductelor parţial rugoase,  depinde atât de Re
cât şi de k/d, conform ecuaţiilor COLEBROOK–WHITE, COLEBROOK, respectiv
WOOD, iar pentru domeniul conductelor rugoase se pot folosi relaţiile lui
NIKURADZE şi VON KÁRMÁN.
Determinarea coeficientului de rezistenţă hidraulică longitudinală  se
poate face şi pe cale grafică, din diagramele lui NIKURADZE şi MOODY.
Pierderile locale de sarcină hidraulică se exprimă sub forma generală

în care valorile coeficientului de pierderi locale cl se stabilesc experimental,
pentru diferite obstacole, în funcţie de tipul, dimensiunile şi gradul de
reducere a secţiunii conductei. Prin excepţie, în cazul creşterii bruşte sau
scăderii bruşte a secţiunii, coeficientul cl poate fi exprimat analitic.
***
Dinamica fluidelor reale studiază mişcarea fluidelor considerate ca

sisteme elastice şi vâscoase. Datorită forţelor de atracţie moleculară în timpul
mişcării se dezvoltă eforturi tangenţiale, analoge eforturilor de frecare.
7.1. METODE DE CERCETARE ÎN MECANICA

FLUIDELOR. TEORIA SIMILITUDINII
Cele mai importante metode de cercetare din mecanica fluidelor sunt

următoarele:
 metoda teoretică;
 metoda experimentală;
 metoda analizei dimensionale;
 metoda similitudinii şi a modelelor;
 metoda analogiilor între fenomene.
Metoda teoretică se bazează pe rezolvarea unui model matematic
obţinut din fenomenul fizic. De exemplu, observarea unui fenomen poate
conduce la scrierea unor ecuaţii de bilanţ volumetric, energetic, termic etc.
sau combinaţii între acestea, care se rezolvă ţinând seama de condiţiile la
limită şi iniţiale, acestea fiind deduse tot din observarea fenomenului fizic
supus analizei. În multe situaţii, modelul matematic este ales simplificat fie
că fenomenul fizic este parţial cunoscut, fie că se admit ipoteze
simplificatoare cum ar fi fluid ideal, gaz perfect. Uneori, modelul matematic
se alege simplificat prin neglijarea unor parametri care nu prezintă interes
practic. Utilizarea mijloacelor moderne de calcul a condus, în multe situaţii,
la obţinerea unor soluţii prin această metodă de lucru. Metoda teoretică este
greu de aplicat dacă fenomenul fizic nu este bine cunoscut.
Metoda experimentală este foarte utilă pentru estimarea unor
parametri care nu pot fi stabiliţi teoretic sau la ajustarea unor rezultate
obţinute prin metoda teoretică, mai ales dacă prin ultima metodă de lucru nu
s-a apreciat corect fenomenul fizic sau au fost efectuate simplificări
importante în modelul matematic ales.
Metoda analizei dimensionale se bazează pe faptul că mărimile care
intervin în ecuaţiile fizice sunt omogene, din punct de vedere dimensional şi
nu-şi schimbă forma la schimbarea sistemului de unităţi de măsură. Pentru
aplicarea metodei la un fenomen, este necesară cunoaşterea mărimilor care
intervin în acest fenomen şi formarea cu aceste mărimi a unor grupuri

adimensionale.
Numărul grupurilor adimensionale independente care pot fi folosite
pentru descrierea unui fenomen ce depinde de n variabile este egal cu n – r,
unde r este numărul mărimilor fundamentale necesare exprimării
dimensionale a variabilelor.
Dacă un fenomen fizic depinde de variabilele q1, q2, ..., qn şi este
descris de ecuaţia
f(q1, q2, ..., qn) = 0 (7.1)
şi, dacă q1, q2, q3 sunt mărimile fundamentale, atunci
qi   i q1 i q2 i q3i
x y z
, (7.2)
i  4, 5, ... n
unde i este un număr adimensional şi xi, yi, zi – exponenţi care se determină
ulterior.
Relaţia (7.2) este valabilă şi pentru i = 1, 2, 3 dacă 1 = 2 = 3 = 1 şi x1
= y2 = z3 = 1, x2 = x3 = y1 = y3 = z1 = z2 = 0. Relaţia (7.1) se mai scrie astfel:
f1  4 ,  5 ,... n   0 , (7.3)
în care parametrii i au forma:
qi
i  x y z
. (7.4)
q1 i q 2 i q3i
i  4, 5, ... n
Exponenţii xi, yi, zi se obţin din egalitatea
q0   q1 xi q2 yi q3 zi , (7.5)
prin folosirea unităţilor din sistemul internaţional.
Ecuaţia (7.3) se mai poate scrie şi sub forma
 4  F  5 ,  6 ,... n  (7.6)
şi arată că, în cazul apelării la experimente pe modelul fizic, similitudinea
este asigurată prin identitatea ecuaţiei pentru model şi prototip dacă n – 4
parametri adimensionali independenţi sunt identici pe model şi prototip.
Metoda similitudinii este deosebit de utilă în tehnică mai ales acolo
unde efectuarea experimentelor la scară reală este dificilă. În acest caz, se
recurge la experimentarea pe un model redus, geometric asemenea cu
prototipul şi problema care se pune este aceea de a şti ce condiţii trebuie
respectate pentru ca fenomenul model să fie asemenea cu fenomenul
prototip.
Similitudunea între cele două mişcări este completă atunci când există
similitudinea frontierelor, când traiectoriile particolelor de fluid sunt
geometric asemenea şi când în două puncte analoge vitezele sunt într-un
raport constant, indiferent de punctele considerate. Dacă cele două mişcări
sunt asemenea, forţele care acţionează pe două elemente fluide omogeme
sunt într-un raport constant. Convertirea rezultatelor experimentale obţinute
pe model în date caracteristice prototipului, se realizează prin coeficienţii de
scară definiţi ca expresii ale condiţiilor de similitudine a modelului cu
prototipul. În general însă, condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca

două fenomene de mişcare să fie complet asemenea nu sunt compatibile
între ele. Alegându-se numai condiţiile compatibile, se realizează o
similitudine restrânsă.
În cazul studierii pe model a mişcării laminare a unui fluid vâscos
incompresibil, condiţia de asigurare a similitudinii dinamice se reduce la
identitatea ecuaţiilor (4.57) pentru prototip şi model. Rezumându-ne la
prima ecuaţie (4.57) găsim
 v  p   2 v1x  2 v1x  2 v1x 
1  1x  v11v1x   1 f1  1  1     , (7.7)
 1t   x   2
 2
 2 
1  1 x y1 z1 
 v2 x  p2   v2 x  v2 x  2 v2 x 
2 2
2   v2 2 v2 x    2 f 2 
  2    .
 2 t  x   2
 2
 2 
2  x 2 y 2 z 2 
(7.8)
Definind coeficientul de scară şi înlocuind mărimile din ecuaţia (7.7)
cu expresiile

x1  x2 Ce ,t1  t 2 Ct , 1   2 C  , v1  v2 Cv ,1  2 ,
Ce
f1  f 2 C f , p1  p 2 C p , 1   2 C 
se obţine forma
2
C  Cv v C  Cv
2 2x  v2 2 v2 x  C  C f  2 f 2 
Ce t Ce
(7.9)
C p p 2 C  Cv
   2 2 v2 x ,
Ce x 2 C e2
care identificată cu ecuaţia (7.8) duce la egalitatea
C  C v C  C v2 C p C  Cv
  C C f   1 . (7.10)
Ce Ce Ce C e2
Relaţia (7.10) reprezintă condiţiile de similitudine dinamică, care
grupate astfel
C  C v2 C  C v C  C v2
 ,  C C f ,
Ce C e2 Ce
(7.11)
C  C v2 C p C  C v2 C  C v
 ,  .
Ce Ce C e Ce
iau, după efectuarea simplificărilor şi înlocuirea coeficienţilor de scară cu
expresiile lor de definiţie, forma
1v1l1  2 v2 l 2 v12 v22
 ,  (7.12)
1  2 l1 g1 l 2 g 2
p1 p vt v t
 2 , 11  2 2 (7.13)
1v1  2 v2 l1 l2
Prima relaţie (7.12) exprimă condiţia de identitate pe model şi prototip

a raportului dintre forţele de inerţie şi forţele de frecare, raportul cunoscut
sub numele de numărul lui Reynolds
vl
Re  (7.14)

A doua relaţie (7.12) exprimă numărul lui Froude
v2
Fr  , (7.15)
lg
definit ca raportul dintre forţele de inerţie şi forţele masice.
Prima relaţie (7.13) defineşte numărul lui Euler sub forma
p
Eu  2 (7.16)
v
ca raport dintre forţele de presiune şi forţele de inerţie, iar a doua relaţie
(7.13) reprezintă criteriul de homocromie a mişcărilor pe model şi prototip
denumit numărul lui Strouhal definit astfel
vt
Sh  . (7.17)
l
Alte criterii, frecvent utilizate în mecanica fluidelor sunt
v
Ma  , (7.18)
a
numărul lui Mach care reprezintă raportul dintre forţele de inerţie şi cele de
compresibilitate şi
v 2 l
We  (7.19)

numit numărul lui Weber, care reprezintă raportul dintre forţele de inerţie şi
forţele de tensiune superficială,  fiind tensiunea superficială.
7.2 SOLUŢII EXACTE ALE MIŞCĂRII LAMINARE
7.2.1 Mişcarea laminară între două plăci plane paralele

Considerăm un fluid
vâscos limitat de doi pereţi
plani paraleli, orizontali, care
execută mişcări în propriul lor
plan cu vitezele v1, respectiv v2
(figura 7.1).
Dacă alegem axele ca în
Figura 7.1
figură, viteza fluidului este
paralelă cu axa Ox şi cum cei doi
pereţi sunt nelimitaţi, fenomenul de mişcare este plan şi viteza fuidului nu
depinde de y. Din ecuaţia de continuitate, care ia forma
v
0 (7.20)
x
rezultă că viteza nu depinde nici de x, fiind funcţie numai de înălţimea z.
Ţinând seama de faptul că mişcarea este permanentă, iar singura forţă
de masă este greutatea fluidului, ecuaţiile de mişcare devin
p d 2v p 1 p
0  2 0  ;0  g  . (7.21)
x d z y  z
Presupunem că presiunea nu variază în lungul direcţiei de mişcare, adică
p
0
x
şi astfel obţinem
d 2v dp
2
0;   g . (7.22)
dz dz
Prima din aceste ecuaţii are soluţia generală
v  C1 z  C2 , (7.23)
iar constantele C1 şi C2 pot fi determinate cu ajutorul condiţiilor la limită
z  0 ; v  v2 ; y  h ; v  v1 , (7.24)
care ne dau
v v
C1  1 2 ; C 2  v1 . (7.25)
h
Aşadar, viteza are expresia
v  v1  v2   v2
z
(7.26)
h
şi se anulează în punctul de cotă
v2
z0  h (7.27)
v1  v2
În această mişcare există o singură componentă a eforturilor
tangenţiale diferită de zero şi constantă
dv v v
 zx     1 2 . (7.28)
dz h
Ca un caz particular, se poate presupune că unul din cei doi pereţi, de
exemplu cel inferior, este imobil (v2 = 0). Condiţiile (7.24) devin
z  0 ; v2  0 , y  h;v  v1 , (7.29)
iar viteza are expresia
z
v  v1 . (7.30)
h
De asemenea, efortul tangenţial are expresia
v
 zx   1 (7.31)
h
7.2.2 Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară

O problemă importantă din punct de vedere practic este aceea a
mişcării laminare a unui fluid vâscos, incompresibil, într-un tub de secţiune

circulară. Dacă axa tubului este orizontală şi alegem axele de coordonate ca
în figura 7.2, se observă că viteza are chiar direcţia axei tubului Ox.
Figura 7.2
Ecuaţia de continuitate ne dă, în acest caz

v
0 (7.32)
x
şi, deoarece fenomenul este staţionar, ecuaţiile de mişcare devin
p   2v  2v  1 p p
0      2  2 ; 0  g  ;0  . (7.33)
x       y  z
 y z 
Şi în acest caz, în secţiunea transversală a tubului presiunea variază pe
verticală după legea hidrostatică. Pentru a integra prima dintre ecuaţiile
(7.33), observăm că mişcarea este simetrică în raport cu axa Ox şi
introducem coordonatele cilindrice x, r,  (figura 7.2). Datorită simetriei,
viteza este în tot acest sistem funcţie numai de r.
Avem însă
y  r cos  ; z  r sin  , (7.34)
r r  sin   cos 
 cos  ;  sin  ;  ; 
y z y r z r
şi, prin urmare, viteza v fiind independentă de , se obţin formulele
 2 v   dv  r   dv   d v sin 2  dv
2
  cos     cos    cos   ;
 y 2 r  dr   y    dr  y dr 2 r dr
(7.35)
 2v d 2v 2 cos 2  dv
 sin   ,
 z 2 dr 2 r dr
care însumate dau
 2 v  2 v d 2 v 1 dv 1 d  dv 
    r  . (7.36)
y 2 z 2 dr 2 r dr r dr  dr 
Prima ecuaţie (7.33) devine
1 d  dv  1 p
r   (7.37)
r dr  dr   x
p
şi deoarece membrul ei stâng este independent de x rezultă că  ct .
x
Soluţia generală este

1 p 2
v r  C1 ln r  C 2 (7.38)
4 x
Punând acestei soluţii condiţiile:
v este finit la r = 0 şi v = 0 la r = d/2 ,
rezultă
1 p 2
C1  0;C 2   d
16 x
şi în final legea de variaţie a vitezei lichidului se exprimă prin relaţia
1 p  d 2 
v  r2  (7.39)
4 x  4 

p
şi deoarece deplasarea se face în sensul pozitiv al axei trebuie să avem  0.
x
Considerând un punct situat pe
axa tubului în care presiunea are
valoarea p1 şi un al doilea punct, situat
pe aceeaşi axă, aflat la distanţa l de
primul punct în sensul mişcării, în
care presiunea este p2, avem
Figura 7.3
p p1  p 2

x l
şi viteza devine
p  p 2  d 2 
v 1  r2  , (7.40)
4l  4 

al cărui grafic este un paraboloid cu înălţimea egală cu viteza minimă
(figura 7.3).
d 2  p1  p 2 
vmax  v r 0  . (7.41)
16l
Debitul care trece prin secţiunea transversală a tubului rezultă din
formula
d 2
2 p1  Pp 2 2  d 2  p  p2 4
Q  2  rvdr      r 2 rdr   1

d (7.42)
0 2l 0  4  128l
iar viteza medie are valoarea
4Q p1  p 2 4
vm   d (7.43)
d 2 32l
fiind deci egală cu jumătate din viteza maximă.
Din (7.42) şi (7.43) găsim expresiile căderii de presiune
128lQ 32lv m
p1  p2  ; p1  p 2  (7.44)
d 4 d2
cunoscute sub numele de formulele Hagen – Poiseuille.
Efortul tangenţial este

dv p  p2
   1 r (7.45)
dr 2l
şi variază liniar în raport cu r de la valoarea zero în axa tubului la valoarea
p  p2
0   1 d (7.46)
4l
pe peretele tubului.
Efortul tangenţial maxim 0 se poate scrie şi sub forma
v m2
0   Cf
2
unde Cf este un coeficient adimensional ce poartă numele de coeficient de
frecare.
Cunoscând în (7.45) valoarea absolută şi egalând-o cu (7.46), obţinem
vm2 l
p1  p 2   4C f . (7.47)
2 d
De obicei, în locul lui Cf se utilizează coeficientul de rezistenţă sau
pierdere de sarcină
  4C f , (7.48)
iar expresia căderii de presiune ia forma
v m2 l
p1  p 2    . (7.49)
2 d
Dacă se egalează această cădere de presiune cu aceea dată de a doua
formulă (7.44) rezultă
64
 . (7.50)
Re
unde
v d v d
Re  m  m (7.51)
 
este numărul lui Reynolds.
În afară de un interes practic relativ limitat, mişcarea laminară într-un
tub de secţiune circulară are un interes teoretic deosebit. Experienţele
executate cu mare precizie au arătat că rezultatele teoretice concordă foarte
bine cu datele experimentale. Fiind vorba de o soluţie exactă a ecuaţiilor
Navier – Stokes, coincidenţa teoriei cu experienţa constituie o verificare
indirectă a valabilităţii ipotezelor fundamentale care au fost făcute la
stabilirea acestor ecuaţii.
Coincidenţa dintre teorie şi practică se produce numai atât timp cât
mişcarea fluidului în tub îşi păstrează caracterul laminar. Experienţele au
arătat că pentru tuburile de secţiune circulară regimul de mişcare rămâne
laminar atât timp cât numărul lui Reynolds nu depăşeşte valoarea critică
Re  2300 .
7.3 MIŞCAREA TURBULENTĂ
Foarte multe dintre mişcările fluidelor, importante din punct de vedere

tehnic, sunt turbulente. Mişcarea turbulentă se caracterizează prin prezenţa
componentelor fluctuante ale vitezei în toate direcţiile spaţiului şi este
concepută ca fiind rezultatul suprapunerii unei mişcări pulsatorii la nivelul
macroparticulelor peste mişcarea principală, încât un calcul teoretic apare
aproape imposibil de efectuat. Acţiunile produse de această mişcare de
pulsaţie echivalează cu o creştere de o sută până la mii de ori a vâscozităţii.
La o analiză atentă a unei mişcări turbulente se constată că aceasta poate fi
descompusă într-o mişcare medie şi una de pulsaţie.
Extrinderea ecuaţiilor Navier – Stokes la mişcarea turbulentă se
bazează pe exprimarea vitezei şi folosirii ca sumă a componentelor acestora
din mişcarea fundamentală şi din mişcarea pulsatorie.
v x = v x + v`x ; v y = v y + v`y ; v z = v z + v`z ; p = p + p` (7.52)
unde v x , v y , v z , p sunt componentele vitezei, respectiv presiunii în
mişcarea fundamentală, iar v`x, y , z , p` sunt componentele aceloraşi mărimi în
mişcare pulsatorie.
Mărimile v x, y , z şi P sunt valori medii temporale într-un punct
definite sub forma
∫ v x, y , z (t )dt ,
1 t +T
v x, y , z = (7.53)
T t
p = ∫tt +T p(t )dt ,
1
(7.54)
T
unde durata de mediere T trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
invariabilitatea în timp a valorilor medii v x , y,z şi p . Conform relaţiilor
(7.52)…(7.54), valorile medii temporale ale mărimilor pulsatorii sunt nule.
v' x = 0 ; v' y = 0 ; v' z = 0 ; p' = 0 . (7.55)
Ţinând seama se egalitatea
∂v x ∂v x ∂v x ∂v x2 ∂ ∂
vx + vy + vz = + (v x v y ) + (v x v z )
∂x ∂y ∂z ∂x ∂x ∂z
valabilă în asociere cu ecuaţia de continuitate (3.61), prima ecuaţie (7.7)
poate fi scrisă astfel
∂v x ∂v x2 ∂ ∂ 1 ∂p µ 2
∂t
+
∂x ∂y
+ ( ∂z
)
v x v y + (v x v z ) = f x − + ∇ v x . (7.56)
ρ ∂x ρ
Folosind următoarele valori medii temporale
( )
vi2 = vi + vi' = vi2 + vi'2 , i = x, y , z , (7.57)
(v + v ) = v v + v v
vi v j =  vi' + vi i i j , i = x, y, z; j = x, y, z ; i ≠ j , (7.58)
' ' '
  j i j
din ecuaţia (7.56) se obţine, prin mediere temporală, ecuaţia

 ∂ v x ∂ v 2x ∂ 
ρ + + vxvy +
∂
( vxvz ) ( ) =
 ∂t ∂x ∂y ∂z 
(7.59)
∂p ∂ ∂ ∂
+ µ∇ 2 v x −  ρ v x  −  ρ v x' v 'y  −  ρ v x' v z'  ,
'2
= ρf x −
∂x ∂x   ∂y   ∂z  
care, spre deosebire de relaţia (7.56), conţine în plus ultimii termeni definiţi
pe baza conceptelor fluctuante ale vitezei. Ecuaţii similare se pot scrie şi
pentru direcţiile y şi z, şi împreună cu (7.59) formează ecuaţiile
fundamentale ale mişcării turbulente.
Termenii − ρ v i' v 'j , (i = x , y , z ; j = x, y, z ) se numesc tensiunile
lui Reynolds şi au semnificaţia fizică a transferului de impuls de la
mişcarea pulsatorie la mişcarea fundamentală.
În baza aceluiaşi procedeu ecuaţia, de continuitate (3.61) devine
∂ vx ∂ vy ∂ vz
+ + =0 . (7.60)
∂x ∂y ∂z
Comparând ecuaţiile mişcării turbulente (7.59) cu ecuaţiile (7.7) şi
(7.8) se obţin expresiile
∂v
τ ii = 2 µ i = ρ v i ,(i = x, y, z ) ,
'2
(7.61)
∂i
∂ v ∂ v j 
τ ij = µ  i +  − ρ vi' v 'j , (i = x, y, z; j = x, y, z;i ≠ j ) , (7.62)
 ∂j ∂ i 
care arată că în cazul mişcării turbulente, tensiunile de forfecare au o
componentă vâscoasă şi una turbulentă. Tensiunile vâscoase sunt
predominante în vecinătatea pereţilor, în zona numită substrat laminar, iar
componentele datorate mişcării pulsatorii denumite eforturi suplimentare
sunt preponderente în restul masei de fluid.
Rezolvarea ecuaţiilor mişcării turbulente prezentate mai sus este
imposibilă, chiar în principiu, fără a dispune de informaţii suplimentare, în
cazul mişcării turbulente tridimensionale nu este posibil ca din patru ecuaţii
(trei de mişcare şi una de continuitate) să se determine 7 necunoscute
 v , v , v , v ' , v ' , v ' , p  , fără a se utiliza a date experimentale care să lege
 x y z x y z 
 
tensiunile lui Reynolds de componentele vitezei medii temporale ale
mişcării fundamentale.
Una din cele mai simple metode de exprimare a tensiunilor lui
Reynolds se bazează pe transferul de impuls şi a fost introdusă în anul
1925 de către Prandtl, fiind cunoscută sub denumirea de teoria lungimii de
amestec. Prin lungime de amestec se înţelege distanţa, în direcţie
transversală, pe care o particulă trebuie să o parcurgă cu viteza medie a
stratului său de origine, pâna ce diferenţa dintre viteza sa şi cea a locului în
care se află este egală cu pulsaţia medie longitudunală a mişcării turbulente.
Astfel efortul tangenţial se poate scrie
2
2 
dv
 x

τ xy
=ρl 
2
 (7.63)
 dy 
sau dacă ne reamintim că sensul lui τ xy trebuie să se schimbe cu acela al
derivatei d v x dy , este mai corect să scriem
dv x dv x dv x
τ yx = µ + ρl 2 , (7.64)
dy dy dy
dv x
unde l 2 are dimensiunile vâscozităţii cinematice şi se numeşte deseori
dy
vâscozitate cinematică turbulentă.
7.3.1 Mişcarea turbulentă în apropierea unui perete solid

În apropierea pereţilor solizi, componentele vitezei de pulsaţie sunt
foarte mici, iar pe pereţi se anulează, rămânâd astfel numai eforturile
datorate vâscozităţii, prezente şi în mişcarea laminară.
În cele ce urmează, vom considera un caz simplu dar foarte important
din punct de vedere practic şi anume mişcarea turbulentă în apropierea unui
perete plan presupus nelimitat în toate direcţiile, asatfel că mişcarea are un
caracter plan. Admitem că mişcarea este staţionară şi că nu există un
gradient al presiunii pe direcţia de mişcare a fluidului.
Pe direcţia perpendiculară pe plan, fluidul se întinde până la o distanţă
apreciabilă, teoretic până la infinit, mişcarea are un caracter de strat limită.
Dacă alegem axa Ox în lungul peretelui pe direcţia de mişcare a
fluidului, iar axa Oy normală pe perete, efortul tangenţial va avea o singură
componentă de forma
∂v
τ = µ x − ρ v x' v 'y . (7.65)
∂y
Aspectul curbei de variaţie a vitezei medii v x în funcţie de y şi
comportarea turbulenţei depind de mărimea relativă a celor doi termeni din
ecuaţia (7.65), ca urmare rezultă un model numit „multi-strat” al stratului
limită turbulent.
y
Astfel pentru un strat inferior, definit prin 0 ≤ ≤ 0,2 , unde δ este
δ
grosimea stratului limită, efortul tangenţial turbulent este neglijabil şi
formula (7.65) devine
∂v
τ0 = µ x , (7.66)
∂y
unde τ 0 este efortul tangenţial la perete. Prin integrare obţinem
τ
vx = 0 y , (7.67)
µ
constanta de integrare fiind nulă deoarece la perete (y = 0), v x = 0
Dacă se introduce mărimea

τ0
v* = (7.68)
ρ
numită „viteză de frecare” deoarece are dimensiunile unei viteze, formula
(7.67) se poate scrie sub formă adimensională
v x v* y
= . (7.69)
v* ν
Stratul în care viteza medie variază după această lege liniară se
v y
numeşte „strat laminar” şi este cuprins între limitele 0 ≤ * < 3 , limita
ν
superioară fiind după unii autori, valoarea 5.
v y
Pentru 3 ≤ * < 40 aproximativ, stratul se numeşte tampon şi cei doi
ν
termeni din membrul drept al formulei (7.65) au acelaşi ordin de mărime,
motiv pentru care nu se poate stabili o expresie simplă pentru viteza v x . Din
experienţe rezultă că limita superioară poate avea valori cuprinse între 30 şi
50 sau chiar mai ridicate.
v y
Pentru * > 40 , efortul tangenţial vâscos este neglijabil şi pe baza
ν
unor considerente de natură dimensională poate scrie
vx v y
= f1  *  (7.70)
v*  ν 
şi
∂ v x v*  v* y 
= f2   , (7.71)
∂y y  ν 
unde f 1 (0) = 0 deoarece v x se anulează la perete.
Pentru că la distanţe mai mari de perete, considerăm că, derivata
vitezei medii (7.71) tinde spre o valoare constantă, punem f 2 (∞) = 1 κ ,
unde κ este o constantă. Se obţine astfel relaţia
∂ v x v*
= (7.72)
∂y κy
şi după integrare rezultă
v x 1 v* y
= ln +C . (7.73)
v* χ ν
Constantele se determină pe cale experimentală; astfel, pentru valori κ
cuprinse între 0,4 şi 0,41 se obţin pentru C valori cuprinse între 5 şi 5,2.
Aceasta este legea logaritmică a vitezei, dedusă de Prandtl pe baza
altor consideraţii, considerată în urma cercetărilor recente necorespunzătoare
40v
din punct de vedere fizic, şi valabilă între limitele < y < 0,2 δ .
v*
Pentru stratul exterior, după J. Rotta expresia vitezei se poate pune
sub forma
v − vx 1 y B  y 
= − ln + 2 − W   , (7.74)
v* κ δ κ  δ 
unde W(1) = 2, v este viteza mişcării exterioare, B o constantă absolută
vδ  y
pentru * > 2000 , iar funcţia W   are diverse forme rezultate din
ν δ 
cercetări experimentale.
Consideraţiile precedente sunt valabile pentru cazul în care peretele
este neted. Dacă acesta are o rugozitate definită prin parametrul k ce
reprezintă lungimea acestora, apar trei situaţii în funcţie de valoarea
kv
raportului * .
ν
kv*
Astfel, pentru 0 ≤ ≤ 5 , rugozităţile sunt „înecate" în substratul
ν
laminar şi peretele se comportă ca unul neted.
kv*
Dacă avem 5 ≤ ≤ 70 , variaţia vitezei medii este determinată de
ν
rugozitatea peretelui şi legea logaritmică (7.73) ia forma
v x 1 v* y  kv 
= ln + f * . (7.75)
v* χ ν  ν 
 kv 
Pentru unele tipuri de rugozităţi naturale, funcţia f  *  are expresia
 ν 
 kv  1  kv 
f  *  = C − ln * + 3.30  − 2.92 , (7.76)
 ν  χ  ν 
unde C este aceeaşi constantă din (7.73).
kv*
În sfârşit, pentru ≥ 70, efectul rugozităţii este predominant şi
ν
legea logaritmică de variaţie a vitezei devine independentă de vâscozitate
putând fi pusă sub forma
vx 1 y
= ln , (7.77)
v* χ z 0
unde lungimea z 0 se alege astfel încât să includă şi constanta C.
7.3.2 Mişcarea turbulentă prin tuburi cu secţiune circulară

Din diferitele mişcări turbulente tehnice, cea prin tuburi de secţiune
circulară a fost mult studiată datorită importanţei ei deosebite. Primele
cercetări sistematice au fost efectuate de către O. Reynolds care a pus în
evidenţă faptul că trecerea de la regimul laminar la cel turbulent se produce
v d
întotdeauna aproximativ la aceeaşi valoare a numărului Re = m (unde d
ν
este diametrul, iar v m este viteza medie de curgere) care este de circa 2.300.
Pierderile de sarcină hidraulică reprezintă energia hidraulică
transformată, datorită frecării fluidului, în căldură care apoi este disipată în

mediul ambiant.
Pentru a exprima pierderile de sarcină longitudinală se consideră
mişcarea staţionară a unui lichid în mişcare complet dezvoltată printr-o
conductă orizontală, de diametru d şi lungimea l şi se scrie legea a doua a
dinamicii pentru fluidul din elemente de volum delimitat de două secţiuni
normale. Pentru un cilindru de lichid, de lungime l şi raza y', aflat în mişcare
conform ipotezelor menţionate forţele de inerţie dispar şi echilibrul între
forţele tangenţiale de pe suprafaţa laterală şi forţele de presiune de pe cele
două secţiuni dă
p − p2 y′
τ= 1 . (7.78)
l 2
Această relaţie este valabilă şi pentru mişcarea laminară şi pentru cea
turbulentă, τ definind suma dintre eforturile tangenţiale laminare şi
turbulente. Cel mai mare efort tangenţial există la perete şi are valoarea
p − p2 d
τ0 = 1 , (7.79)
l 4
care poate fi determinată prin măsurarea diferenţei de presiune p 1 – p 2 . În
amândouă formulele precedente, au fost considerate valorile absolute ale
eforturilor tangenţiale.
În timp ce la mişcarea laminară relaţia teoretică dintre debitul Q şi
scăderea de presiune se găseşte în bună concordanţă cu experimentele,
pentru mişcarea turbulentă legea corespunzătoare trebuie luată din
cercetările experimentale, deoarece până astăzi nu s-a realizat o tratatare
teoretică a acestei probleme.
Întroducând în relaţia (7.79) expresia (7.45) se obţine pentru pierderile
de sarcină hidraulică formula
v m2 l
p1 − p 2 = ρ λ , (7.80)
2 d
unde λ = 4 C f se numeşte coeficient de rezistenţă hidraulică.
Comparând expresiile (7.79) şi (7.80) găsim formula
v2
τ0 = ρ m λ , (7.81)
8
sau dacă ţinem seama de (7.68)
2
 v*  λ
  = . (7.82)
 vm  8
Pentru legea de variaţie a vitezei medii vm în secţiunea transversală a
tubului (axa Ox coincide cu axa tubului), rezultatele experimentale arată că
aceasta are forma generală admisibilă
vx v y
= f *  , (7.83)
v*  ν 
unde y = r0 − y ' , r 0 fiind raza interioară a conductei.
Rezultatele găsite în cazul mişcării turbulente pe lângă un perete plan

pot fi transpuse şi pentru mişcarea în tuburi. Pentru aceasta trebuie ca Re >
3000 pentru a avea turbulenţa complet dezvoltată şi distanţa de la intrarea în
conductă să fie de 25d până la 40d.
Şi în acest caz există, ca la mişcarea pe lângă un perete plan, mai
v y
multe straturi. Astfel, pentru 0 ≤ * < 5 avem
ν
v x v* y
= , (7.84)
v* ν
relaţie ce corespunde substratului laminar în conducte netede.
v* y
În regiunea 5 ≤ < 30, importanţa relativă a tensiunilor tangenţiale
ν
laminare se reduc şi creşte rolul tensiunilor turbulente. Această zonă se
numeşte zonă tampon sau de tranziţie şi separă zona laminară de zona
turbulentă, pentru care se poate utiliza pentru legea vitezei medii expresia
găsită de J. Rotta sub forma
 χ ( y − δ e )v* 
2
1 − 1 + 4   2
vx  ν  1  χ ( y − δ e )v*  χ ( y − δ e )v*  
= + ln 2 + 1 + 4  +
v* 2 v* ( y − δ e ) χ  ν  ν  
2χ  
ν
vδ
+ * e , (7.85)
ν
Se observă că pentru y = δ e , expresiile (7.84) şi (7.85) coincid.
v y
Pentru 30 < * < 500, tensiunile vâscoase joacă un rol neglijabil şi
ν
este valabilă legea logaritmică
v x 1 v* y
= ln +C , (7.86)
v* κ ν
în care κ = 0,40...0,41 şi C = 4,9...5,85.
Pe cale experimentală s-a constatat că cele trei straturi considerate
până acum au o grosime constantă şi egală cu 0,15 r 0 , independentă de
valoarea numărului Re.
500ν
În zona pentru care y > 0,15 r 0 sau y > , repartiţia vitezei medii
v*
se depărtează de cea dată de legea logaritmică şi de aceea trebuie introdusă o
corecţie sub forma f ( y r0 ) , determinată experimental, care se adaugă
membrului drept al relaţiei (7.86). După unele cercetări, dacă se pune în
(7.86) κ = 0,406 şi C = 5,67 se obţine pentru legea logaritmică un bun acord
cu datele experimentale pe întreaga rază a tubului, excepţie făcând substratul
laminar ce trebuie considerat separat.
Viteza medie v m are expresia
Q 2 r0
vm = = ∫ v x r dr (7.87)
πr02 r02 0
şi, dacă facem schimbarea de variabilă r = r0 − y şi utilizăm expresia (7.86),
găsim
vm 1 v*r0 3
= ln +C − , (7.88)
v* κ ν 2κ
sau după ce utilizăm formula (7.82)
8 1  Re d  3
= ln +C − , (7.89)
λ κ  2 8 2κ
v d 2v r
unde Re = m = m 0 .
ν ν
Dacă efectuăm calculele pentru valorile κ = 0,406 şi C = 5,67 şi
trecem la logaritmi zecimali, obţinem formula generală pentru calcululul
coeficientului de rezistenţă
1
λ
(
= 2.005 log Re λ − 0.811 . ) (7.90)
J. Nikuradze a corectat, după datele experimentale, coeficienţii

numerici din formula (7.90) şi a găsit expresia
1
λ
(
= 2 log Re λ − 0.8 ) (7.91)
şi asigură o bună concordanţă cu valorile lui λ obţinute pe cale

experimentală.
Formula precedentă, dedusă de Prandtl, prezintă dezavantajul de a
avea o formă complicată, motiv pentru care în calcule se utilizează formule
deduse pe cale experimentală, cele mai cunoscute fiind formula lui Blasius
0.3164
λ = 0.25 , (7.92)
Re
valabilă pentru Re < 105 şi formula lui Nikuradze
0.221
λ = 0.0032 + 0.237 , (7.93)
Re
valabilă în intervalul 105 ≤ Re ≤ 107.
În cadrul celor mai multe aplicaţii practice, peretele interior al
conductei nu este fizic neted şi ca urmare, în zonele mişcării turbulente,
rugozitatea peretelui poate avea un efect major asupra profilului vitezei şi a
gradientului de presiune generat de frecare.
Rugozitatea este datorită naturii materialului conductei şi modul de
confecţionare a conductei, iar în timp ea este influenţată de eroziune şi
coroziune. Rugozitatea poate fi creată artificial, în scopuri experimentale,
prin lipirea unor granule de nisip pe peretele conductei.
Descrierea completă a rugozităţii unei conducte necesită definirea
geometriei asperităţilor referitoare la înălţime, lungime, lăţime şi formă,
precum şi cunoaşterea distribuţiei asperităţilor. Deoarece acest lucru nu este
posibil, a devenit obişnuit să se utilizeze noţiunile de rugozitate naturală şi

rugozitate artificială, să se măsoare rugozitatea artificială ca înălţimea medie
a granulelor de nisip şi să se stabilească legătura empirică între rugozitatea
naturală şi rugozitatea artificială.
Din analiza dimensională a rezultat că efectul rugozităţii depinde de
rugozitatea relativă definită sub forma 2k s /d, unde k s este înălţimea medie a
granulelor de nisip considerate a avea dimensiuni uniforme şi presupuse a fi
uniform distribuite în conducta cu rugozitate artificială. În cazul rugozităţii
naturale, k s este înălţimea granulelor uniforme de nisip care ar da efectul
observat al rugozităţii naturale.
Efectul rugozităţii în cadrul mişcării turbulente depinde de rugozitatea
relativă şi de numărul Reynolds. Această dependenţă este atribuită
substratului laminar existent în zona peretelui. Dacă grosimea substratului
laminar este suficient de mare pentru a acoperi rugozitatea (valabil pentru
valori mici ale numărului Re) efectul rugozităţii este nul şi conducta este
netedă hidraulic. Efectul rugozităţii se face simţit la valori mari ale
numărului Reynolds, când grosimea substratului laminar este mai mică
decât înălţimea asperităţilor.
În figura 7.4 sunt reprezentate parţial, rezultatele măsurătorilor, sub
forma diagramei Nikuradze, inclusiv cele pentru regimul laminar (curba 1)
şi cele pentru regimul turbulent neted (curbele 2 şi 3).
Figura 7.4
J. Nikuradze, E. Moody şi alţii au ajuns la concluzia că pierderile

de energie depind nu numai de valoarea cifrei Re, dar şi de mărimea
rugozităţilor şi a distribuţiei lor în spaţiu, adică
λ = f (Re, ε ) , (7.94)
iar limitele domeniului de tranziţie sau al domeniului mixt vor fi

k v
5 < s * < 70 . (7.95)
ν
Coeficientul de rezistenţă λ se poate determina cu ajutorul formulei lui
Colebrook – White
1  2.51 k 
= −2 lg + s  . (7.96)
λ  Re λ 3.71d 
Pentru valori şi mai mari ale numărului lui Reynolds respectiv pentru
k s v*
> 70 , (7.97)
ν
se ajunge în domeniul complet rugos, sau al legii pătratice, în care λ este
funcţie numai de rugozitatea relativă.
Legea logaritmică de repartiţie a vitezei medii v x poate fi utilizată şi
la tuburile rugoase sub forma
vx 1 y
= ln + B , (7.98)
v* κ k s
unde constanta κ are aceeaşi valoare ca şi mai înainte, iar B = 8,48 în
k s v*
domeniul complet rugos. În general, B este o funcţie de care devine
ν
k s v*
constantă pentru > 70 .
ν
Dacă admitem că această lege este valabilă şi în zona centrală a
tubului, obţinem, pentru y = r0 , relaţia
v x 1 r0
= ln + B (7.99)
v* κ k s
şi prin scădere din (7.148)
v y
v x = v x max + x ln . (7.100)
κ r0
Viteza medie în secţiunea transversală a tubului, definită prin (7.87),
după înlocuirea vitezei v x max cu formula (7.99) devine
vm 1 r0 3
= ln + B − , (7.101)
vx κ ks 2κ
sau
8 1 r0 3
= ln +B− (7.102)
λ κ ks 2κ
dacă utilizăm formula (7.82).
Înlocuind constantele κ şi B cu valorile lor numerice precizate mai
înainte, obţinem
1 r
= 0,870 ln 0 + 1,692 , (7.103)
λ ks
sau dacă folosim logaritmul zecimal se găseşte
1 r0
= 2.005 lg + 1.692 . (7.104)
λ ks
Am obţinut astfel formula pentru calculul coeficientului de rezistenţă
λ în domeniul complet rugos. Concordanţa cu rezultatele experimentale ale
lui J. Nikuradze este mai bună dacă se modifică valorile coeficienţilor. Se
găseşte astfel formula
−2
 d 
λ = 1,74 + 2 lg  . (7.105)
 2k s 
Stabilirea pe o cale mai simplă a domeniului, respectiv a formulei care
trebuie utilizate pentru calculul coeficientului de rezistenţă λ, se poate face
calculând parametrii adimensionali
28,2843 d
Re I = , (7.106)
λ n 2k s
unde λ n se calculează cu formula (7.92), iar
 d  d
Re II =  689.0048 + 791.9595 lg  , (7.107)
 2 k s  2k s
v d
precum şi numărul Reynolds Re = m al mişcării din tub.
ν
Dacă avem Re ≤ Re I tubul este hidraulic neted, pentru Re I < Re ≤ Re II
ne găsim în domeniul de tranziţie, iar dacă Re ≥ Re II tubul este complet rugos.
Figura 7.5
Rugozitatea creată cu granule de nisip poate fi caracterizată prin aceea

că densitatea rugozităţii are valoarea maximă deoarece peretele era acoperit
cu granule de nisip lipite cât mai des posibil. La multe rugozităţi tehnice,
această densitate este sensibil mai mică. A apărut deci necesar să se

încadreze aceste rugozităţi oarecare într-o scară de rugozităţi normale şi să
se aleagă rugozitatea cu nisip, fiindcă aceasta a fost studiată într-un domeniu
foarte întins de numere Re şi de 2k s /d. Ordonarea în scara rugozităţilor cu
nisip se face cel mai simplu pentru domeniul rugozităţii complete. Se poate
face să corespundă unei rugozităţi necesare o rugozitate cu nisip echivalentă
prin care se înţelege acea mărime a granulelor care dă, cu ajutorul formulei
(7.155), coeficientul de rezistenţă ca şi rugozitatea reală.
Astfel, pentru tuburile noi din oţel, rugozitatea echivalentă este k s =
0,02…0,06 mm, în timp ce pentru aceleaşi tuburi date de curând în
exploatare se poate lui k s = 0,1…0,3 mm. După o perioadă de exploatare
îndelungată, rugozitatea creşte până la k s = 0,5…1 mm.
Figura 7.6
Deoarece evaluarea lui λ din ultimele relaţii este dificilă, au fost

construite diagrame privind relaţia dintre coeficientul de pierderi de sarcină,
numărul lui Reynolds şi rugozitatea relativă ε = k s d . În figura 7.11 se

prezintă diagrama lui Moody care se foloseşte atunci când se cunoaşte
debitul de curgere.
k
Pentru conductele netede la care ε = s este foarte mic, al doilea
d
termen din parantezele relaţiei (7.171) poate fi neglijat, în schimb, dacă Re
este foarte mare, primul termen al aceleeaşi paranteze poate fi neglijat; în
aceste cazuri efectul vâscozităţii este neglijabil şi λ depinde numai de
rugozitatea relativă.
Pentru aflarea rugozităţii relative se poate folosi diagrama din figura
7.12 în care s-au reprezentat valorile k s /d, în funcţie de diametrul
conductelor fabricate din diverse materiale (Moody).
În cazul folosirii conductelor necirculare, aflarea valorii coeficientului
de pierdere de sarcină se face tot cu ajutorul diagramei din figura 7.5, numai
că
v(4 R) k k
Re = si s = s ,
ν d 4R
în care raza hidraulică R (raportul dintre aria secţiunii vii de curgere şi
perimetrul udat), are valoarea d/4 pentru conducte circulare.
Folosirea acestui artificiu dă rezultate foarte bune numai pentru
domeniul curgerii turbulente.
7.4. PIERDERI LOCALE DE ENERGIE.

REZISTENŢELE LOCALE
Pierderile locale de energie sunt pierderile care se produc pe distanţe
mici, cum ar fi intrarea sau ieşirea din conductă, schimbări bruşte de
secţiune, derivaţii, ramificaţii, aparate de măsură şi control etc. Ele se
adaugă la pierderile proporţionale cu lungimea.
În general, o pierdere locală se exprimă prin relaţia
v2
hl = ξ , (7.108)
2g
în care ξ depinde de caracteristicile geometrice ale elementului ce produce
rezistenţă locală, de rugozitate, de numărul Re etc.
Intrarea în conductă
După cum reiese din figura 7.7, la intrarea lichidului într-un rezervor,
într-o conductă, liniile de curent converg ca în cazul unui orificiu, astfel încât
în punctul B există o viteză maximă şi o presiune minimă. În această porţiune
tubul central de curent este înconjurat de un fluid ce se află în mişcare
turbulentă cu o viteză foarte mică, practic negligabilă. Între B şi C fluidul se
află într-o situaţie instabilă datorită scăderii vitezei şi creşterii presiunii.
Întrte C şi D, curgerea este

normală. Se observă că pierderea de
energie locală este distribuită de-a
lungul porţiunii AC, a cărei lungime
este de câteva ori diametrul. Creşterea
turbulenţei pe această porţiune de
conductă face ca pierderea de energie
să fie mai mare decât pe restul
Figura 7.7
conductei; lucru pus în evidenţă şi de
valoarea pantei liniei energetice pe această porţiune.
Pierderile de energie la intrarea în conductă se datoreşte turbulenţei
create de mărirea secţiunii circuitului de curgere după trecerea de punctul B.
De asemenea, ea este foarte mult afectată de condiţiile în care are loc
racordarea conductei la rezervor.
S-a determinat experimental că dacă racordul este rotund (figura 7.8,
a), nu există contracţie a curentului de lichid, pierderile fiind foarte mici
ξ ∈ (0,06 …0,008) . Pentru racordul cu muchii ascuţite (figura 7.8, b),
coeficientul de pierderi locale de energie este egal cu 0,5, iar pentru racordul
cu intrând în rezervor (figura 7.8, c) ξ = 1.
Figura 7.8
Intrarea în rezervor
Când un lichid ce dispune de o viteză v
debitează dintr-o conductă într-un rezervor
(figura 7.9) care este atât de mare încât viteza
în el este neglijabilă, întreaga energie cinetică a
lichidului este consumată, ceea ce înseamnă că
ξ = 1. Reducerea valorii acestei pierderi locale
se face numai prin reducerea vitezei de curgere
la intrarea în rezervor, adică prin montarea
Figura 7.9 unui tub divergent.
Reducerea bruscă a secţiunii

Descrierea fenomenului este redată în figura 7.10. De notat că în
colţul C există o creştere a presiunii datorită curburii liniilor de curent, astfel
încât forţele centrifuge fac ca presiunea în acest colţ să fie mai mare ca în
centrul curentului.
Între C şi E condiţiile de
curgere sunt similare cu cele de la
ieşirea din rezervor.
Valoarea coeficientului de
pierderi locale ξ, în funcţie de
raportul diametrelor, este dată în
tabelul 7.1.
Figura 7.10
Tabelul 7.1
D 2 /D 0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
1
ξ 0,50 0,45 0,42 0,39 0,36 0,33 0,28 0,22 0,15 0,06 0,00
Lărgirea bruscă a secţiunii

Între punctele C şi F (figura 7.11) fluidul se află într-o stare de
excesivă turbulenţă. Aici presiunea la perete este mai mică decât în centrul
curentului. Pierderile în cazul lărgirii bruşte de secţiune sunt mai mari decât
în cazul reducerii bruşte a acesteia, aşa cum se observă în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2
D 2 /D 0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
1
ξ 1,00 0,988 0,922 0,828 0,706 0,563 0,410 0,260 0,130 0,036 0,00
Din ecuaţia energetică

între secţiunile 1 şi 2 (secţiunea
2 aleasă la o distanţă egală cu cel
puţin 8D 2 măsurată din punctul
C) şi ecuaţia impulsului pentru
volumul de control cuprins între
cele două secţiuni, se obţine
relaţia
(v1 − v2 )2
he = . (7.109)
2g Figura 7.11
Folosind ecuaţia
continuităţii, expresia (7.109) se
transformă în
2 2
 D  2  v 2   D  2  v 2
he =  2  − 1 2 = 1 −  1   1 , (7.110)
 D1   2 g   D2   1g
   
de unde rezultă expresiile coeficienţilor ξ funcţie de raportare a energiei
cinetice la secţiunea 1 sau 2
2 2
  D 2   D  2 
ξ e = 1 −  1   ;
'
ξ e =  2  − 1
''
.
  D2    D1  
   
Lărgirea continuă a secţiunii

Pentru reducerea pierderilor
locale de energie la lărgirea bruscă a
secţiunii, între cele două secţiuni, se
intercalează un ajutaj conic (figura
7.12). Pierderea de energie este
funcţie de unghiul difuzorului şi
raportul între cele două diametre
(lungimea difuzorului este funcţie de Figura 7.12
aceeaşi doi parametri). Pierderea de
energie este egală cu suma pierderilor longitudinale de-a lungul difuzorului.
1 v2
hL = ∫ λ dL ,
d 2g
1 v2
hL = ∫ λ dL ,
d 2g
la care se adaugă pierderea datorată lărgirii secţiunii, relaţia (7.109), astfel
încât se poate scrie
2
  D 2  v2
hl = ξ 1 −  1   1
'
(7.111)
  D2   2 g
 
Valoarea coeficientului de pierderi locale de energie
2
  D 2 
ξ = ξ ' 1 −  1   (7.112)
  D2  
 
se va obţine prin multiplicarea valorilor din
tabelul 7.2 cu coeficientul ξ’, a cărui valoare
funcţie de unghiul α este dată în diagrama din
figura 7.13. Rezultă că la unghiuri mai mari de
40° difuzorul măreşte pierderea de energie,
nejustificâdu-şi prezenţa. Valorile minime ale lui ξ’
au loc de la α = 6° pentru conducte netede şi α =
8° pentru conducte rugoase.
Figura 7.13
Diafragma
Problema diafragmei (figura 7.14)

se tratează asemănător cu lărgirea de
secţiune, cu deosebire că în relaţia (7.111)
se va ţine cont de contracţia secţiunii
Figura 7.14
adică
2
 Ω 
ξ = 1 −  , (7.113)
 εΩ1 
unde coeficientul de contracţie se poate calcula cu relaţia lui J. Weisbach
3
Ω 
ε = 0.63 + 0.37 1  . (7.114)
 Ω
Coturi
Valorile coeficientului de pierderi locale
la coturi (figura 7.15) pot fi calculate cu
relaţia lui J. Weisbach
α  α 
ξ = sin 2   + 2 sin 4   , (7.115)
2 2
Valorile coeficientului ξ, pentru cazul
când d 1 = d 2 , sunt redate în tabelul 7.3. Figura 7.15
Tabelul 7.3
α° 30 40 50 60 70 80 90
ξ 0.20 0.30 0.40 0.55 0.70 0.90 1.00
În cazul în care d 1 ≠ d 2 , pierderea locală de energie se calculează cu

relaţia
 d  4  d  2  v2
h e = ζ  2  −  2  cos α + 1 2 (7.116)
 d1   d1   2g
Aparate de închidere şi reglare

Valorile coeficienţilor de pierdere de sarcină pentru vane plane (figura
7.16), robinet (figura 7.17) şi vană fluture (figura 7.18), în funcţie de
parametrii din desen, sunt daţi în tabelele 7.4, 7.5 şi 7.6.
Figura 7.16 Figura 7.17 Figura 7.18
Tabelul 7.4
d l/d
[mm] 1/8 1/4 3/8 1/2 3/4 1
12,7 450 60 22 11 2,2 1
25,4 230 32 9 4,1 0,9 0,23
50,8 140 20 6,5 3 0,7 0,16
101,6 92 16 5,5 2,6 0,5 0,14
152,4 73 14 5,3 2,4 0,5 0,12
203,2 66 13 5,2 2,3 0,4 0,10
304,8 56 12 5,1 2,2 0,4 0,07
Tabelul 7.5
α 5 10 15 20 25 30 325 40 45 50 55 60 65
ξ 0,05 0,29 0,75 1,56 3,10 5,47 9,68 17,3 31,2 52,6 106 206 406
Tabelul 7.6
α 5 10 15 20 25 30 325 40 45 50 55 60 65 70
ξ 0,24 0,52 0,90 1,54 2,51 3,91 6,22 10,8 18,7 32,6 58,8 118 256 571
7.5 APLICAŢII
Aplicaţia 7.1. Printr-o conductă cu diametrul d = 150 mm şi lungimea l

= 500 mm se transportă apă dintr-un punct A situat la z A = 80 m în punctul B
situat la z B = 120 m faţă de nivelul mării. Ştiind că tensiunea tangenţială între
apă şi conductă este τ = 6,2 N/m2, se cere să se determine căderea de presiune
p A – p B = ∆p şi diferenţa de sarcină h L dintre cele două puncte.
Rezolvare
Forţele care acţionează asupra masei de lichid sunt forţele de presiune,
forţele de frecare vâscoasă şi greutatea lichidului astfel încât
p A Ω − p B Ω − G sin θ − τ (πdl ) = 0 .
Împărţind prin Ω obţinem
4τ l 120 − 80 4 ⋅ 6,2 ⋅ 600
p A − p B = ρ g l sin θ + = 1000 ⋅ 9,81 ⋅ 600 ⋅ + =
d 600 0,150
= 4,9159 ⋅ 10 5 N/m 2 .
Scriind ecuaţia lui Bernoulli între punctele A şi B, considerând linia
orizontală ce trece prin punctul A, obţinem
p A v 2A p v2
0+ + = 40 + B + B + hL ,
ρg 2 g ρg 2 g
de unde
hL = −40 + 50,112 = 10,112 m .
Aplicaţia 7.2. Să se determine viteza critică de curgere a apei şi a

unui petrol de Videle printr-o conductă cu diametrul d = 114,3 mm, ştiind că
temperatura medie în conductă este de 30 °C.
Rezolvare
Calculăm numărul Reynolds

vcr d
Re cr = ,
ν
de unde
ν
vcr = Re cr .
d
Vâscozitatea cinematică a apei la 30 °C este ν H 2O = 0,804·10–6 m2/s
(vezi tabelul 2.1) astfel încât
0,804 ⋅ 10 −6
vcr = ⋅ 2.300 = 0,01617 m/s .
114,3 ⋅ 10 −3
Din tabelul 2.2 se ia ν p = 8,19·10–3 m2/s şi rezultă
8,19 ⋅ 10 −3
vcr = ⋅ 2.300 = 164,803 m/s .
114,3 ⋅ 10 −3
Aplicaţia 7.3 O conductă orizontală având diametrul d = 0,075 m şi

lungimea l = 2.100 m este racordată la un rezervor de petrol în care nivelul
petrolului faţă de axa conductei este h = 0,3 m. Cunoscând vâscozitatea
cinematică a petrolului ν = 3,2·10–6 m2/s, se cere să se calculeze debitul de
petrol care se scurge din rezervor, la presiune atmosferică.
Rezolvare
Admiţând că mişcarea este laminară, din relaţia (7.44) rezultă debitul
π d 4 h g π ⋅ 0,075 4 ⋅ 0,3 ⋅ 9,81
Q= = = 3.465 ⋅ 10 −4 m 3 /s .
128ν l −
128 ⋅ 3,2 ⋅ 10 ⋅ 2.100
6
Cu acest debit calculăm numărul Reynolds

4Q 4 ⋅ 3,465 ⋅ 10 −4
Re = = = 1.839,2 ,
π d ν π ⋅ 0,075 ⋅ 3,2 ⋅ 10 −6
care confirmă că mişcarea este laminară.
Aplicaţia 7.4. Care este panta hidraulică realizată într-o conductă de

diametru d = 120 mm prin care curge un debit de greutate Q G = 7·106 N/zi de
fluid cu văscozitatea Engler E = 23° şi greutatea specifică γ = 9.100 N/m3 ?
Rezolvare
Viteza medie a curgerii este
4 Q0 4⋅7
v= = = 0,787 m/s ,
π d γ ⋅ 24 ⋅ 3.600 π ⋅ 0,12 ⋅ 9.100 ⋅ 24 ⋅ 3600
2 2
iar vâscozitatea cinematică este

 6,31  −6  6,31  −6 −4
ν =  7,32 E −  ⋅ 10 =  7,32 ⋅ 23 −  ⋅ 10 = 1,681 ⋅ 10 m /s .
2
 E   23 
Numărul Reynolds al curgerii
v d 0,787 ⋅ 0,121
Re = = = 562 < Re cr
ν 1,681 ⋅ 10 −4
corespunde mişcării laminare, deci panta hidraulică se determină cu relaţia

32ν v 32 ⋅ 1,681 ⋅ 10 −4 ⋅ 0,787
i= = = 0,030 .
gd2 9,81 ⋅ 0,12 2

1. Care sunt categoriile de condiţii de similitudine a modelului cu
prototipul?
2. Care sunt criteriile de similitudine pentru mişcarea laminară a unui lichid
vâscos incompresibil?
3. Ce se înţelege prin strat limită de fluid?
4. Care este valoarea maximă a numărului Reynolds corespunzătoare
regimului laminar?
5. Care sunt condiţiile în care se particularizează ecuaţiile Navier–Stokes
pentru mişcarea laminară a unui lichid într-un tub orizontal de secţiune
circulară?
6. Ce tip de dependenţă există între presiune şi distanţă în cazul mişcării
laminare a unui lichid printr-o conductă orizontală?
7. Ce formă are profilul vitezei în secţiunea transversală a unei conducte în
care are loc mişcarea laminară a unui lichid?
8. Care sunt componentele pierderii de sarcină hidraulică?

1. Aspecte generale privind mişcarea fluidelor reale
2. Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară.
3. Criterii de similitudine la mişcarea laminară a unui lichid vâscos
incompresibil.

1. Mişcare laminară – mişcare turbulentă
2. Similitudine cinematică – similitudine dinamică
3. Numărul Reynolds – numărul Froude
8. CALCULUL HIDRAULIC
AL CONDUCTELOR
Cuprins
Obiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
8.1 Calculul conductelor pentru lichide . . . . . . . . . . . . . . 155
8.1.1 Alegerea traseului conducte . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
8.1.2 Calculul hidraulic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
8.1.3 Calculul grafic al conductelor pentru lichide . . . . . . . . 158
8.2 Calculul căderii de presiune într-o conductă de gaze. . . . . . 161
8.2.1 Presiunea medie într-o conductă de gaze . . . . . . . . . . 163
Teste de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
Obiective
Studiul mişcării lichidelor în conducte, care face obiectul acestei
unităţi de învăţare, pune bazele calculului hidraulic al conductelor pentru
transportul lichidelor, pornind de la cele două categorii de pierderi de
sarcină hidraulică şi de clasificarea conductelor din punct de vedere
hidraulic. Determinarea variaţiei presiunii şi a debitului de gaze transportate
printr-o conductă, calculul hidraulic al conductelor pentru lichide.
Rezumat
Ecuaţia lui BERNOULLI, aplicată mişcării staţionare a unui lichid
printr-o conductă sub forma (8.29), permite clasificarea hidraulică a
conductelor în trei categorii: lungi, de mică lungime (ajutaje), respectiv
scurte (orificii cu perete subţire).
Conductele lungi se clasifică în: simple, în serie, în paralel, cu
ramificaţii, cu debitul uniform distribuit şi reţele de conducte.
Considerând o conductă lungă simplă, pentru care sunt cunoscute
caracteristicile conductei (d, l, k, z i , z f şi p f ) şi caracteristicile lichidului
transportat (ρ şi µ sau ν), există două tipuri de probleme de calcul hidraulic
al conductei: a) determinarea presiunii de pompare p i când se cunoaşte
debitul Q; b) determinarea debitului Q ce poate fi transportat prin conductă
pentru o presiune de pompare p i impusă.
În cazul unei conducte lungi simple, ecuaţiile căderii de presiune şi
debitului volumic de lichid sunt (8.33), (8.36). Pentru problema de tip a), se
calculează viteza medie de mişcare cu ecuaţia (8.34), valoarea numărului
REYNOLDS cu relaţia (8.37) şi rugozitatea relativă k/d; se stabileşte regimul

de mişcare şi domeniul (în cazul mişcării turbulente); se alege relaţia de
calcul pentru coeficientul λ; se calculează λ şi se aplică ecuaţia (8.35) pentru
determinarea presiunii de pompare p i .
În cazul problemei de tip b) se alege o valoare presupusă λ p (1) = 0,02,
care se înlocuieşte, alături de celelalte date, în ecuaţia (8.36) şi se află
debitul la prima iteraţie Q(1). Cu acesta se determină: viteza medie v(1) din
formula (8.34), rugozitatea relativă k/d, se stabileşte regimul de mişcare (şi
domeniul acesteia, în cazul mişcării turbulente), se alege formula de calcul
pentru coeficientul de rezistenţă hidraulică longitudinală şi se determină
λ c (1). Se compară valorile λ presupusă şi calculată, pe baza erorii relative
(ec. (9.38)). Dacă eroarea ε(1) este mai mică sau egală cu eroarea admisibilă
ε ad , atunci Q(1) este valoarea corectă a debitului, iar calcul se încheie. În caz
contrar, se foloseşte λ c (1) ca nouă valoare de încercare pentru λ şi se reiau
calculele. Îndeplinirea condiţiei de eroare relativă implică încheierea
calcului, iar neîndeplinirea acesteia înseamnă efectuarea unei noi iteraţii.
În cazul conductelor cuplate în serie, debitul volumic transportat este
acelaşi pentru toate tronsoanele, iar pierderea totală de sarcină hidraulică se
obţine prin însumarea pierderilor de sarcină hidraulică asociate tuturor
tronsoanelor. Ecuaţiile căderii de presiune şi debitului volumic sunt (8.42),
respectiv (8.43).
Pentru problema de tip a), se determină vitezele medii, valorile
numărului REYNOLDS şi rugozităţilor relative pe fiecare tronson, se aleg
relaţiile de calcul pentru coeficienţii λ j , iar după aflarea lor se înlocuiesc
datele în ecuaţia (8.42) pentru aflarea presiunii p i .
Pentru problema de tip b), se aleg valorile de încercare λ j p (1) =
0,02, j = 1, 2, …, n, se calculează Q(1) cu relaţia (8.43), apoi Rej , kj /dj , j =
(1)
1, 2, …, n, se stabilesc formulele de calcul pentru cei n coeficienţi λ j , se află

λ j c (1) şi se pun condiţii de forma (8.38) tuturor celor n coeficienţi. Dacă
toate condiţiile de eroare admisibilă sunt satisfăcute, atunci Q(1) este debitul
căutat; în caz contrar, se reiau calculele ca în cazul conductelor simple.
În cazul conductelor cuplate în paralel, pierderea longitudinală de
sarcină hidraulică este aceeaşi pentru toate tronsoanele, iar debitul volumic
se obţine prin însumarea debitelor volumice ale tronsoanelor. Calculul
hidraulic implică rezolvarea sistemului de ecuaţii (8.45), (8.46).
Pentru problema de tip a), necunoscutele sistemului sunt vitezele v j ,
dar coeficienţii λ j sunt funcţii de vitezele v j , deci rezolvarea se face prin
încercări, pentru aflarea uneia dintre valorile λ j . În continuare se calculează
p i cu formula (8.47). Pentru problema de tip b), se rezolvă prin încercări
sistemul format din ecuaţiile (8.46) şi (8.47) în raport cu vitezele v j , iar după
determinarea acestora se aplică formula (8.45).
Şocul hidraulic este fenomenul care se produce atunci când se închide
brusc robinetul de la capătul final al unei conducte de lungime mare, prin
care se deplasa un lichid în condiţii staţionare. Ca urmare a închiderii bruşte
a robinetului în secţiunea , are loc creşterea presiunii cu valoarea ∆p.
Suprapresiunea ∆p se propagă prin lichid, sub forma unei unde mecanice,
Calculul hidraulic al conductelor 155
spre secţiunea , cu viteză apropiată de viteza sunetului în lichidul respectiv.

Pentru reducerea efectului şocului hidraulic asupra zonei finale a
conductei, se măreşte timpul de închidere a robinetului. În cazul conductelor
lungi de aducţiune a apei, limitarea efectului loviturii de berbec se poate
realiza prin intercalarea unor castele de echilibru pe traseul conductei.
***
8.1. CALCULUL CONDUCTELOR PENTRU LICHIDE
8.1.1 Alegerea traseului conducte

Stabilirea traseului unei conducte trebuie făcută astfel încât să se
ajungă la varianta cea mai favorabilă din punct de vedere economic ţinând
seamă atât de valoarea investiţiei cât şi de cheltuielile de exploatare.
Punctul iniţial şi punctul final al conductei fiind date, traseul unei
conducte trebuie să se apropie , în general, cât mai mult de linia dreaptă care
uneşte aceste două puncte.În unele cazuri însă traseul se abate sensibil de la
această linie pentru a trece pe lângă punctele obligatoriu fixate prin tema de
proiectare sau din alte considerente pe care le vom preciza în cele ce urmează.
Punctele obligatorii de trecere pot fi staţii de cale ferată, porturi fluviale,
centre de consum (localităţi şi platforme industriale sau chiar staţii de pompare sau
compresoare existente), care pot fi utilizate şi pentru noua conductă.
În ceea ce priveşte considerentele de altă natură care conduc la
abaterea traseului de la linia dreaptă, acestea sunt
• traseul conductei trebuie să evite trecerea peste culmi sau vârfuri
prea înalte, căutându-se trecerea prin pasuri; în felul acesta se uşurează
construcţia conductei şi se evită presiuni prea mari de pompare, în cazul
transportului lichidelor;
• traseul conductei trebuie să evite unele obstacole naturale a căror
trecere este dificilă sau costisitoare ca, de exemplu lacurile, bălţile, regiunile
mlăştinoase, albiile prea largi ale râurilor;
• traseul trebuie să caute puncte de trecere uşoare pentru
traversările de drumuri, căi ferate şi râuri;
• traseul trebuie să respecte distanţele de siguranţă, evitând
trecerea prin localităţi, prin apropierea platformelor industriale, a staţiilor de
cale ferată, a podurilor;
• prin alegerea traseului trebuie să se permită o amplasare
convenabilă a staţiilor de pompare sau de compresoare, pe un teren cât mai
puţin accidentat, sănătos, cu drumuri de acces convenabile;
• traseul trebuie să urmărească, pe cât posibil, apropierea de
drumurile existente, ceea ce uşurează atât construcţia conductei cât şi
exploatarea acesteia;
• traseul trebuie să evite pantele prea abrupte, terenurile fugitive
sau cu seismicitate mare.
Primele studii ale traseului se efectuează pe hartă, de obicei la scara

1/100.000 şi apoi fixarea în detaliu se face pe hărţi la scara 1/20.000.
Urmează recunoaşterea traseului pe teren care conduce la fixarea definitivă a
acestuia. Etapa următoare o constituie ridicarea topografică a traseului şi
pichetarea acestuia. Este util ca, odată cu ridicarea topografică, să se
efectueze măsurători pentru determinarea agresivităţii solului şi a naturii
acestuia din punct de vedere al posibilităţilor de săpare a şanţului în care se
îngroapă conducta.
Consideraţiile precedente sunt valabile, aşa cum se poate uşor
constata, atât pentru conductele destinate transportului lichidelor câţ şi
pentru conductele de gaze.
În ultimul timp au fost dezvoltate metode matematice de alegere a
traseului conductei, în vederea realizării unei alegeri optime din punct de
vedere economic.
8.1.2 Calculul hidraulic

Punctul de plecare al acestui calcul îl constituie ecuaţia
v2 v2
ρα1 m1 + p1 + ρ g z1 = ρα 2 m 2 + p 2 + ρ g z 2 + ∆p , (8.1)
2 2
care se deduce din ecuaţia lui Bernoulli prin introducerea pierderilor ∆p.
Indicele 1 se referă la secţiunea de intrare în conductă, iar indicele 2 la
cea de ieşire. Coeficienţii Coriolis α1 şi α2 au fost introduşi deoarece
ecuaţia a fost scrisă pentru un curent linear, la care se va face corecţia
energetică. Cotele z 1 şi z 2 se măsoară din centrele secţiunilor respective
până la un plan orizontal care de obicei se consideră a fi nivelul mării.
Pentru o conductă cu secţiune transversală constantă, vitezele v m1 şi
v m2 sunt egale. Deci, se obţine
p1 − p 2 = ∆p + ρ g ( z 2 − z1 ) , (8.2)
în termenul ∆p înglobându-se atât căderea de presiune longitudinală cât şi
pierderile locale; rezultă aşadar
2
vm l n 
∆p = ρ  λ + ∑ ξi  , (8.3)
2 d i =1 
unde ξi reprezintă coeficienţii de pierderi locale. Pentru cazul când nu este
posibil ca acestea să fie neglijate, se introduce lungimea echivalentă , dată
de expresia
d n
le = ∑ ξ i , (8.4)
λ i =1
astfel că formula (8.3) se scrie
2
vm l + le
∆p = ρ λ . (8.5)
2 d
În calculele ulterioare se mai presupune că lungimea l e este inclusă în
lungimea totală l. Cu această observaţie, formula (8.2) devine
2
vm
λ + ρ g (z 2 − z1 )
l
p1 − p 2 = ρ (8.6)
2 d
şi se mai poate scrie sub forma
p1 − p 2 v 2m l
= λ + (z 2 − z1 ) , (8.7)
ρg 2g d
toate mărimile fiind exprimate în unităţi de lungime.
Mărimea adimensională
v2 λ
i= m (8.8)
2g d
se numeşte panta hidraulică a conductei şi reprezintă căderea de presiune (în
unităţi de lungime) pe unitatea de lungime a conductei.
În loc de viteza medie v m este mai util să se introducă debitul Q,
obţinându-se formulele
8ρ Q 2 λ
p1 − p 2 = 2 5 l + ρ g ( z 2 − z1 ) , (8.9)
π d
respectiv
p1 − p 2 8 Q 2λ
= 2 l + ( z 2 − z1 ) . (8.10)
ρg π g d5
Panta hidraulică are, în acest caz, expresia
8Q 2 λ
i= 2 (8.11)
π g d5
şi formula (8.10) se poate scrie sub forma
p1 − p 2
= i l + ( z 2 − z1 ) . (8.12)
ρg
Dacă notăm
p − p2
hp = 1 + z 2 − z1 , (8.13)
ρg
se ajunge la formula compactă
hp = i l , (8.14)
care poate fi utilizată în unele calcule.
O formulă echivalentă se obţine dacă se introduce mărimea
π d2 2gd
k= , (8.15)
4 λ
numită modul de debit. Cu ajutorul acestei mărimi, formula (8.10) se scrie
p1 − p 2 Q 2
= 2 l + (z 2 − z1 ) , (8.16)
ρ⋅g k
sau
Q2
hp = 2 l , (8.17)
k
de asemenea utilizabilă pentru simplificarea unor calcule.

Se observă imediat că între panta hidraulică şi modulul de debit
există relaţia
Q2
i= 2 . (8.18)
k
În câteva cazuri particulare, expresia pentru panta hidraulică poate fi
pusă sub o formă care oferă anumite avantaje în calculele referitoare la unele
probleme care vor fi prezentate în cele ce urmează.
Astfel, dacă se ţine seama de faptul că formula (8.155) mai poate fi
scrisă sub forma
1 3,71 d
= 2 lg (8.19)
λ ks
şi se consideră, de asemenea, ecuaţiile (8.50) şi (8.142), rezultă că toate
acestea au forma comună
A
λ= m , (8.20)
Re
în care m = 1 pentru regimul laminar (formula lui Stokes), m = 0,25 pentru
regimul turbulent în conducte hidraulice netede cu Re < 105 (formula lui
Blasius) şi m = 0 pentru regimul turbulent în conducte rugoase (formula lui
J. Nikuradze). Valorile constantei A sunt, respectiv, 64, 0,3164 şi
−2
 3,71d 
 2 lg  . Ca urmare, expresia pantei hidraulice devine
 k s 
Q 2− m ν m
i=β , (8.21)
d 5− m
unde
8A
β = m 2− m , (8.22)
4 π g
valorile acestei constante fiind 4,153 pentru regimul laminar, 0,0246 pentru
regimul turbulent în conducte hidraulic netede cu Re < 105 şi 0,0826 λ
pentru regimul turbulent rugos.
În stabilirea formulelor precedente s-a presupus implicit că temperatura
lichidului transportat este constantă. În realitate, această temperatură variază de
la un anotimp la altul, fapt care atrage după sine şi o variaţie corespunzătoare a
vâscozităţii şi a masei specifice a lichidului . Din acest motiv, se consideră o
temperatură de calcul care este aceea minimă a solului la adâncimea de
îngropare a conductei. În formulele prezentate mai sus sunt introduse valorile
vâscozităţii şi masei specifice care corespund acestei temperaturi.
8.1.3 Calculul grafic al conductelor pentru lichide

Dacă se scrie formula (8.12) pentru o lungime x de conductă (x < l)
p1 − p
= i x + ( z − z1 ) , (8.23)
ρg
rezultă
p = p1 − ρ g i x + ρ g ( z1 − z ) , (8.24)
p şi z fiind presiunea, respectiv cota la distanţa x de la intrarea în conductă.
Faptul că presiunea este o funcţie liniară de x permite trasarea unui
grafic util în proiectarea conductelor.
Acest grafic se
întocmeşte reprezentând în
abscisă lungimea conductei, la
o scară convenabil aleasă, iar
în ordonată, cotele diferitelor
puncte de pe traseu, începând
cu cel iniţial şi terminând cu
cel final, la o altă scară.
De obicei, pentru cote, Figura 8.1
scara este de 100 ori mai mare
decât pentru lungimi. Unind apoi diferitele cote se obţine profilul deformat
al traseului conductei (figura 8.1).
Pentru trasarea graficului, se consideră cunoscută presiunea p 2 din
secţiunea finală a conductei, a cărei valoare este impusă din considerente
tehnologice în legătură cu manipularea în continuare a lichidului transportat.
În continuarea cotei z 2 a punctului final se trasează un segment de lungime
p 2 /(ρ g), paralel cu axa ordonatelor şi la aceeaşi scară ca şi cotele.
Separat, se construieşte un triunghi dreptunghic, cu catetele paralele
cu axele de coordonate şi având unghiul α dintre ipotenuză şi paralela la axa
absciselor dat de relaţia
hp
α = arctg i = arctg . (8.25)
l
Determinarea acestui unghi presupune deci calculul prealabil al
pantei hidraulice. Lungimile celor două catete sunt evident arbitrare; pentru
uşurarea construcţiei, se fixează lungimea l 1 a catetei ab, iar lungimea l 2 a
catetei ac este atunci
l 2 = l1 tg α . (8.26)
Bineînţeles, lungimea l 2 astfel calculată se înmulţeşte cu raportul
dintre scara ordonatelor şi scara absciselor şi deci în construcţia triunghiului,
unghiul α apare deformat.
După ce s-a construit triunghiul abc, din punctul B’ se duce o paralelă la
ipotenuza BC a acestuia. Această paralelă intersectează axa ordonatelor în punctul
A’, iar segmentul AA’ astfel determinat are lungimea p1/(ρ g). Segmentul de
dreaptă A’B’ reprezintă variaţia presiunii în lungul conductei.
Dacă observăm că formula (8.12) permite să se scrie
p p
z1 + 1 = z 2 + 2 + i l , (8.27)
ρg ρg
este uşor de verificat corectitudinea construcţiei grafice descrisă mai sus.
Determinarea pe această
cale a presiunii de pompare
este mai puţin precisă decât cea
realizată prin calcul, dar
construcţia grafică prezintă
totuşi interes. Astfel, pe această
cale, sunt puse imediat în
evidenţă unele situaţii care prin
calcul se depistează mai greu.
Figura 8.2
Un exemplu în acest sens este
cel din figura 8.2, din care se
observă că presiunea maximă
nu este în punctul iniţial (presiunea de pompare), ci în punctul M.
Tot din figura 8.2 se mai constată că pomparea se poate asigura cu o
presiune iniţială astfel aleasă încât dreapta care indică variaţia presiunii să
fie tangentă la profilul traseului în punctul N. Din acest punct şi până în B
lichidul curge prin cădere liberă, presiunea din conductă ajungând egală cu
cea atmosferică.
În realitate, dreapta care indică variaţia presiunii este paralelă cu
tangenta la profil în punctul N, deoarece în acest punct presiunea din
conductă trebuie să fie cea atmosferică. În continuare, prin cădere liberă
lichidul se accelerează şi deoarece debitul este constant, secţiunea
transversală nu mai este plină. Dacă se doreşte evitarea acestui fenomen,
care duce la pierderi prin evaporări, sau dacă presiunea din punctul final al
conductei p 2 are o valoare impusă mai mare, dreapta se deplasează în sus
paralel cu ea însăşi, până ce trece prin punctul B’.
Punctul N se numeşte punct de culme al conductei; în cazul în care
există un astfel de punct şi condiţiile de exploatare permit curgerea în
continuare prin cădere liberă, calculul hidraulic se efectuează numai pentru
porţiunea AN din lungimea l c numită lungime de calcul.
Se mai poate întâmpla ca, după ce se determină panta hidraulică şi se
trasează dreapta de variaţie a presiunii să se constate că profilul traseului
este de aşa natură încât nu permite obţinerea debitului indicat de calculul
analitic al căderii de presiune.
La această situaţie se ajunge atunci când dreapta care indică variaţia
presiunii intersectează profilul traseului (figura 8.3).
O soluţie constă în mărirea presiunii iniţiale, ceea ce revine la
deplasarea dreptei A’B’ paralel cu ea însăşi până ce devine tangentă la
profil. Problema se rezolvă însă şi altfel şi anume prin micşorarea pantei
hidraulice pe o porţiune a conductei la o valoare i 0 = tg α (i 0 < i). După cum
se va arăta mai departe, o astfel de scădere a pantei hidraulice se poate
realiza fie prin montarea unei intercalaţii cu diametrul mai mare, fie prin
montarea unei derivaţii. Lungimea acestei derivaţii sau intercalaţii se poate
determina uşor pe cale grafică, după ce se calculează panta i 0 . Astfel dacă se
trasează din punctele A’ şi N câte o parelelă la bc’ şi din punctul N o

paralelă la A’B’, se obţin punctele de intersecţie R şi S. Prin urmare, între
A’ şi N, presiunea poate varia fie după dreptele A’R şi RN, fie după dreptele
A’S şi SN.
Figura 8.3
Rezultă de aici două aşezări posibile pentru intercalaţie sau derivaţie,

dintre care este preferabil să se aleagă cea din zona în care presiunea în
conductă este mai mică, pentru a putea utiliza ţevi cu pereţi mai subţiri.
Lungimea intercalaţiei sau a deviaţiei se obţine în proiecţiile de pe axa
absciselor a’r’ sau s’n’ (a’r’ = s’n’).
Precizăm însă că la o conductă nou construită este preferabil să nu se
recurgă la intercalaţii sau la deviaţii, care pot produce unele dificultăţi în
exploatare. Dacă nu este posibil să se mărească presiunea iniţială, se poate
recurge la alegerea unui diametru interior mai mare pentru toată conducta,
realizându-se astfel o micşorare a pantei hidraulice, prin care este posibilă
transportarea debitului prevăzut.
8.2. CALCULUL CĂDERII DE PRESIUNE

ÎNTR-O CONDUCTĂ DE GAZE
Calculul pierderii de presiune într-o conductă de gaze este deosebit de

important pentru alicaţiile practice. Privită sub aspectul ei teoretic general,
problema este foarte dificilă şi nu poate fi rezolvată dacă nu se recurge la
unele ipoteze simplificatoare, acceptabile din punct de vedere al exactităţii
calculelor. În cele ce urmează se stabilesc formulele utilizate în mod curent
pentru calculul conductelor de gaze.
Ca punct de plecare vom considera ecuaţia lui Bernoulli sub formă
diferenţială şi corectată cu termenul corespunzător pierderii de energie
d p v 2 dx
v dv + + λ =0 . (8.28)
ρ 2 d
Din ecuaţia de continuitate (3.69) rezultă

ρ v = ρ1 v1 ,
unde indicele 1 se referă la intrarea în conductă, iar din ecuaţia de stare,
scrisă sub forma p/ρ = Z R T rezultă
p v Z RT
v = 1 1 = ρ1 v1 . (8.29)
ρ p
Prin diferenţierea formulei (8.29) se obţine
dv dZ dT dp
= + − . (8.30)
v Z T p
Pe aceeaşi cale rezultă şi ecuaţia
1 1 p
= , (8.31)
ρ v 2 ρ12 v12 Z R T
iar relaţia (8.28) devine
 dZ d T d p  2 pdp λ
2 + −  + 2 2 + dx = 0 (8.32)
 Z T p  ρ1 v1 ZRT d
Pentru a elimina masa specifică ρ 1 şi viteza v 1 din această ecuaţie se
introduce debitul volumic corespunzător şi cel în condiţiile stării
normale (p N = 1,01325·105 Pa, T N = 273,15 K), de unde se obţine
Z T p
Q1 = 1 1 N Q N . (8.33)
Z M TM p1
Prin urmare, după câteva calcule simple ecuaţia (8.32) devine
 dZ dT dp  π d 5 ZM 2
R TN2 p dp
2d  + − T + + λ T dx = 0 . (8.34)
 Z T p 8 p N2 Q N2 Z
Constanta R se înlocuieşte cu constanta R a a aerului sub forma
ρ R
R = a Ra = a , (8.35)
ρg ∆
unde ∆ este densitatea relativă a gazului, obţinându-se
 dZ dT dp  π d 5 ZM 2
Ra TN2 p dp
2d  + − T + + λ T dx = 0 . (8.36)
 Z T p 8 p N2 Q N2 ∆ Z
Integrarea acestei ecuaţii este dificilă şi din acest motiv se va face o
ipoteză simplificatoare. Se acceptă o evoluţie a gazului izotermică (T = ct)
de unde se obţine
π d 5 ZM 2
Ra TN2 p dp 2d  dp dZ 
dx = +  −  . (8.37)
8 p N2 Q N2 ∆ Z λ  p Z 
Dacă admitem că şi coeficientul de pierderi de sarcină este constant şi
factorul de abatere Z se poate calcula ca o valoare medie Z m , pe întreaga
conductă rezultă
π d 5 ZM 2
Ra TN2 p12 − p 22 2d Z1 p 2
l= + ln . (8.38)
8 p N2 Q N2 ∆Z m 2 λ Z 2 p1
2d Z 2 p1
În general, termenul ln este mic faţă de l, aşa că se poate
λ Z1 p 2
utiliza formula simplificată
1
π d Z N T N  Ra d
2
p12 − p 22  2
QN =   .. (8.39)
pM  8 T λ ∆ l Z m 2 
Dacă admitem Z N = 1 se obţine
π TM Ra p12 − p 22 5
QN = d (8.40)
4 pM Zm T λ ∆l
şi dacă se introduce notaţia
π TM Ra
k= , (8.41)
4 pM
rezultă
p12 − p 22 5
QN = k d , (8.42)
Zm T λ ∆l
respectiv
1 Zm T λ ∆l
p12 − p 22 = 2 5
Q N2 . (8.43)
k d
Dacă considerăm p N = 1,01325·105 Pa, T N = 273,15 K, precum şi
valoarea constantei aerului R a = 287,04 J/(kg·K), rezultă K = 0,035881.
Pentru T N = 288,15 K rezultă K = 0,037852, iar pentru T N = 293,15 K se
obţine K = 0,038508.
Formulele (8.42) şi (8.43) prezintă avantajul simplităţii dar, pentru
intervale mari ale presiunilor [p 1 , p 2 ] pot conduce la erori importante.
În ceea ce priveşte coeficientul de rezistenţă λ care apare în formulele
stabilite, nu există nici o deosebire de principiu între conductele de lichide şi
cele de gaze. Prin urmare, formulele prezentate în capitolul 8 pentru
coeficientul λ sunt valabile şi pentru conductele de gaze. În literatura de
specialitate sunt propuse diferite formule care au fost stabilite experimental,
dar în cele din urmă s-a impus punctul de vedere exprimat mai sus.
8.2.1 Presiunea medie într-o conductă de gaze

Presiunea într-o secţiune transversală oarecare a conductei rezultă
din formula
1 Z Tλ∆ 2
p 2 = p12 − 2 m 5 QN x (8.44)
K d
şi, prin urmare, presiunea variază parabolic în funcţie de distanţa x (figura 8.4).
Dacă se introduce, pentru simplificare, notaţia
1 Z Tλ∆
C= 2 m 5 , (8.45)
K d
rezultă
p= p12 − C Q N2 x
(8.46)
şi din (8.42) rezultă
p12 − p 22
C Q N2 = .
l
(8.47)
Formula (8.43)
devine
Figura 8.4
p= (
p12 − p12 − p 22 ) xl . (8.48)
Presiunea medie din conductă are expresia

1 l
(
p m = ∫ p12 − p12 − p 22 dx
l 0
x
l
) (8.49)
şi are valoarea
2 p13 − p 23 2  p 22 
pm = = p + . (8.50)
3 p12 − p 22 3  p1 + p 2 
1
Figura 8.5
În calculele efectuate s-a considerat Z constant. Aceasta este o

aproximaţie, deoarece Z depinde de temperatură şi de presiune. În figura
8.5 se prezintă variaţia lui Z în funcţie de temperatura redusă şi

presiunea redusă
T p
Tr = ; Pr = (8.51)
Tc pc
unde T c şi p c sunt parametrii critici ai gazului.
De asemenea, pot fi utilizate relaţii de calcul ca aceea a lui Adamov
1
Z= , (8.52)
1 + (2,4 − 0,27t )10 −4 p
unde t este temperatura în grade Celsius, iar presiunea p în atmosfere.
Pentru gazele naturale, la o bună concordanţă cu datele experimentale
conduce şi formula lui Berthelot
9 p Tc  T2 
Z = 1+ 1 − 6 c2  . (8.53)
128 pc T  T 
În tabelul 8.1 sunt prezentate, pentru mai multe substanţe, valorile
parametrii critici şi valoarea corespunzătoare a factorului de
compresibilitate, notată cu Z c . Se observă că aceasta din urmă este mult
inferioară unităţii, ceea ce confirmă observaţia de mai sus.
Tabelul 8.1
5
Tc, K p c , 10 Pa Zc
metan 191 45.8 0.290
etan 306 48.2 0.284
propan 370 42.0 0.276
n-butan 425 37.5 0.274
izobutan 408 36.0 0.282
izopentan 461 32.9 0.268
etilenă 282 50.0 0.268
propilenă 365 45.6 0.276

1. Care sunt forţele ce acţionează asupra unui lichid vâscos incompresibil
aflat în mişcare staţionară printr-o conductă orizontală cu secţiunea
constantă?
2. Care sunt parametrii adimensionali de care depinde coeficientul λ?
3. Definiţi rugozitatea echivalentă a unei conducte.
4. Care sunt domeniile mişcării turbulente a lichidelor în conducte?
5. Cum se determină, în general, valorile coeficientului de rezistenţă
hidraulică locală?
6. Cum pot fi incluse pierderile locale de sarcină hidraulică în termenul

pierderilor longitudinale?
7. Care sunt tipurile de conducte simple, clasificate pe baza ecuaţiei
conservării energiei mecanice?
8. Enumeraţi tipurile de probleme de calcul hidraulic al conductelor pentru
transportul lichidelor.
9. Ce este şocul hidraulic?
10. Explicaţi motivele pentru care suprapresiunea creată la şocul hidraulic
are o valoare finită.
10. Care este valoarea maximă a numărului Reynolds corespunzătoare
regimului laminar?
11. Ce tip de dependenţă există între presiune şi distanţă în cazul mişcării
laminare a unui lichid printr-o conductă orizontală?
12. Ce formă are profilul vitezei în secţiunea transversală a unei conducte în
care are loc mişcarea laminară a unui lichid?

1. Rugozitatea conductei.
2. Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară.
3. Calculul hidraulic al conductelor simple pentru transportul lichidelor.

1. Pierderi longitudinale de sarcină hidraulică – pierderi locale de sarcină
hidraulică
3. Rugozitate absolută – rugozitate relativă
4. Conducte în serie – conducte în paralel
4. Mişcare laminară – mişcare turbulentă
5. Ecuaţia energiei pentru mişcarea unui fluid perfect – ecuaţia energiei
pentru mişcarea unui fluid vâscos
BIBLIOGRAFIE
[1] Anton, V. – Culegere de probleme de hidraulică, Institutul Politehnic Timişoara, 1955;

[2] Appel, P. – Mécanique rationnelle, Tome III, Paris, 1928;
[3] Bird, B., Stewart, W., Lightfoot, E. – Transport Phenomena, Wiley International
Editions, New York, London, Tokyo, 1960;
[4] Bualiev, D.A. – Zadacinic po gidravlike dlia maşinostroitelnîh vuzov, Gosudarstvennoe
energiticeskoe izdatelstvo, Moskva-Leningrad, 1960;
[5] Carafoli, E., Oroveanu, T. – Mecanica fluidelor, vol. I, II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1952, 1955;
[6] Ciarnîi, I.A. – Osnovî gazovoi dinamiki, Gostoptehizdat, Moskva, 1961;
[7] Cioc, D. – Mecanica fluidelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967;
[8] Clarke, J.F., McChesney, M. – The Dynamics of Real Gases, Butterworth, London,
1964;
[9] Cocin, N.E., Kiebel, I.A. – Hidrodinamică teoretică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1953;
[10] Comolet, R. – Mécanique expérimentale des fluides, Vol. I, II. Masson, Paris, 1963;
[11] Connor, J. J., Brebbia, C. A. — Finite Element Techniques for Fluid Flow. Newnes–
Butterworths, London, 1976;
[12] Creţu, I. – Hidraulică generală şi subterană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971;
[13] Creţu, I., Soare, Al, David, V., Osnea, Al. – Probleme de hidraulică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1973;
[14] Creţu, I. – Hidraulică generală şi subterană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
[15] Creţu, I., Stan, Al.D. – Transportul fluidelor prin conducte. Aplicaţii şi probleme,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1984;
[16] Dauchez, M. – Étude des transferts en mécanique des fluides monophasiques, Vol. I,
II, Masson, Paris, 1965, 1966;
[17] Drăgotescu, D., Ghiliceanu, M., Onicescu, V., Vasilache, M. – Transportul pe
conducte al ţiţeiului, gazelor şi produselor petroliere, Editura Tehnică, Bucureşti,
1961;
[18] Drug, V., Ungureanu, O. – Transportul gazelor naturale, Editura Tehnică, Bucureşti,
1972;
[19] Federhofer, K. – Aufgaben aus Hidromecanik, Springer Verlag, Wien, 1954;
[20] Florea, J., Zidaru, Gh. – Bazele hidraulicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1969;
[21] Georgescu, P., Lateş, M., Zarea, Şt. – Hidraulică, vol. I, II, Inst. C.F., Bucureşti,
1954;
[22] Ghermani, D. – Hidraulica teoretică şi aplicată, vol. I, II, Bucureşti, 1942, 1945;
[23] Govier, G. W., Aziz, K. – The Flow of Complex Mixtures in Pipes, Van Nostrand
Reinhold Company, New York, 1972;
168 Bibliografie
[24] Hansen, A.G. – Fluid Mechanics, John Wiley and Sons, Inc., New York, London,
1967;
[25] Iacob, C. – Introducere matematică în mecanica fluidelor, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1959;
[26] Iamandi, C., Petrescu, V. – Mecanica fluidelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
[27] Ioachim, Gr., Popa, C. – Exploatarea zăcămintelor de ţiţei, Editura Tehnică, Bucureşti,
1979;
[28] Kennedy, J.L. – Oil and Gas Pipeline Fundamentals, PennWell Publishing Company,
Tulsa, Oklahoma, 1993;
[29] Lagière, M. – Physique industrielle des fluides, Notions fondamentales et applications
numériques, Editions Technip, Paris, 1996;
[30] Loiţianski, L.G. – Mecanica jidkosti i gaza, Gostoptehizdat, Moskva, 1950;
[31] Longwell, P. – Mechanics of Fluid Flow, McGraw-Hill Book Company, Inc., New
York, St. Louis, London, Sydney, 1966;
[32] Moureau, M. — Guide pratique pour le système international d’unités (SI), Revue de
l’Institut Français du Pétrole, jan.–fevr., 1980;
[33] Mateescu, C. – Hidraulica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963;
[34] Matei, P. – Culegere de probleme de hidraulică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1961;
[35] Milne, Thomson, L.M. – Theoretical Hydrodynamics, McMillan, London, 1960;
[36] Oroveanu, T. – Hidraulica şi transportul produselor petroliere, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1966;
[37] Oroveanu, T. – Mecanica fluidelor vâscoase, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1967;
[38] Oroveanu, T., Stan, Al.D., Talle, V. – Transportul petrolului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985;
[39] Pao, R. – Fluid Mechanics, John Wiley and Sons, Inc., New York, London, 1961;
[40] Prandtl, L. – Guide à travers la mécanique des fluides, Dunod, Paris, 1952;
[41] Raznjevič, K. – Tabele şi diagrame termodinamice, Editura Tehnică. Bucureşti, 1978;
[42] Shames, H. I. – Mechanics of Fluids, McGraw-Hill Book Company, Inc., New York,
1962;
[43] Smirnov, A.S. – Transportul şi înmagazinarea gazelor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1953;
[44] Soare, S. – Procese hidrodinamice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
[45] Soare, Al. – Hidraulică generală şi subterană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981;
[46] Streeter, L.V. – Fluid Mechanics, McGraw-Hill Book Company, Inc., New York,
Toronto, London, 1962;
[47] Taşcă, D., Băcanu, I. – Culegere de probleme de hidraulică tehnică, ediţia a II-a,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1966;
[48] Thompson, P.H. – Compressible Fluid Dynamics, McGraw-Hill Book Company, Inc.,
New York, 1972;
[49] * * * – Sistemul internaţional de unităţi (SI), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979.
ANEXE
Anexa 1
Pentru convertire în se multiplică cu Pentru convertire în se multiplică cu
acre m2 4,046856 E+03 grad Rankine K T k = T x /1,8

2
acre (S.U.A.) m 4,046873 E+03 inch m 2,540000 E–02
amper-oră C 3,600000 E+03 inch pătrat m 2
6,451600 E–04
3
angström m 1,000000 E–10 inch cub m 1,638706 E–05
an civil s 3,153600 E+07 kilocalorie (IT) J 4,186800 E+08
an lumină m 9,460530 E+15 kilogram forţă N 9,806650 E+00
atmosferă (normală) Pa 1,013250 E+05 kilowattoră J 3,600000 E+06
atmosferă (tehnică) Pa 9,806650 E+04 micron m 1,000000 E–06
bar Pa 1,000000 E+05 milă (internaţională) m 1,609344 E+03
barre (42 gal) m3 1,589873 E–01 milă marină m 1,852000 E+03
barye Pa 1,000000 E–01 milibar Pa 1,000000 E+02
2
Btu (International Table) J 1,055056 E+03 milidarcy m 9,869233 E–16
3
Bushel (S.U.A.) m 3,523907 E–02 ounce kg 2,834952 E–02
calorie (IT) J 4,186800 E+00 parsec m 3,085678 E+16
carat metric kg 2,000000 E–04 poise Pa·s 1,000000 E–0l
centimetru col. apă (4 °C) Pa 9,806380 E+01 pound-mass kg 4,535924 E–01
cm col. mercur (0 °C) Pa 1,333220 E+03 pound-force N 4,448222 E+00
centipoise Pa·s 1,000000 E–03 pound-force pe inch pătrat (psi) Pa 6,894757 E+03
2 3
centistokes m /s 1,000000 E–06 pound-mass pe inch cub kg/m 2,767990 E+04
cal putere W 7,354988 E+02 poundal N 1,382550 E–01
ciclu pe secundă Hz 1,000000 E+00 quart (S.U.A.) m 3
9,463529 E–04
dalton kg 1,660530 E–27 rad Gy 1,000000 E–02
2
darcy m 9,869233 E–13 slug kg 1,459390 E+01
dynă N 1,000000 E–05 stokes 2
m /s 1,000000 E–04
electronvolt J 1,602190 E–19 stone kg 6,350300 E+00
erg J 1,000000 E–07 tex kg/m 1,000000 E–06
erg pe secundă W 1,000000 E–07 ton (register) m 3
2,831685 E+00
foot m 3,048000 E–01 ton (long, 2.240 lb) kg 1,016047 E+03
foot pătrat m 2
9,290304 E–02 ton (short, 2.000 lb) kg 9,071847 E+02
3
foot cub m 2,831685 E–02 tonne kg 1,000000 E+03
3
galon (S.U.A.) m 3,785412 E–03 torr (mm Hg, 0 °C) Pa 1,333220 E+02
grad centezimal rad 1,570796 E–02 tour (o tură) rad 6,283185 E+00
grad sexagesimal rad 1,745329 E–02 Yard m 9,144000 E– 01
grad Celsius K T k = T c + 273,15 Yard pătrat m2 8,361274 E–01
3
grad Fahrenheit °C T c = (T f – 32)/1,8 Yard cub m 7,645549 E–01
3
grad Fahrenheit K Tk = (Tf + 459,68)/l,8 Yard cub pe minut m /s 1,274258 E–02
Anexa 2
Componentul K n 104 m C
metan (21,1-148,9 °C) 9 160,6413 61,8932 3,3162472 0,5087
metan (149,4-237,8 °C) 147,4733 3 247,4533 –14,072637 1,8326
etan (37,8-120,5 °C) 46 709,573 –404,4884 5,1520981 0,5224
etan (121,1-237,8 °C) 17495,343 34,1635 2,8201736 0,6231
propan 20 247,757 190,2442 2,1586448 0,9083
i-butan 32 204,42 131,6317 3,3862284 1,1018
n-butan 33 016,212 146,1544 2,902157 1,1168
n-pentan 37 046,234 299,6263 2,1954785 1,4364
n-hexan 52 093,006 254,5609 3,6961858 1,5929
n-heptan 82 295,457 64,3801 5,2577968 1,7299
n-octan 89 185,432 149,3902 5,9897530 1,93109
n-nonan 124 062,65 37,9172 6,7299934 2,1519
decan 146 643,83 26,5241 7,8561789 2,3329
Anexa 3
Substanţa For- Masa Tempera- Pres. de Tempera- Denslta- Proprietăţile critice Factor de
mula mole- tura de vaporiza- tura de tea Presi- Tempe- Volumul acentrici-
chi- culară fierbere la re Ia solidificare relativă unea ratura vc tate 
mică 1 atm 37,78 °C la 1 atm la aer pc Tc (ec. 2.13)
– kg/kmol K bar K – bar K 10–3 m3/kmol –
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
metan CH 4 16,042 111,7 – 90,72 0,5538 46,393 191,1 99,2 0,013
etan C2H6 30,068 184,6 – 89,93 1,038 48,926 305,6 147,9 0,105
propan C3H8 44,094 231,1 13,067 85.51 1,522 42,544 370,0 200,4 0,152
n-butan C 4 H 10 58,120 272,7 3,545 134,85 2,006 37,986 425,2 254,7 0,201
i-butan C 4 H 10 58,120 261,5 4,963 113,60 2,006 36,466 408,2 262,7 0,192
n-pentan C 5 H 12 72,146 309,3 1,074 143,48 2,491 33,731 469,6 310,8 0,252
i-pentan C 5 H 12 72,146 301,0 1,408 113,30 2,491 33,326 460.4 308,5 0,206
dimetil propan C 5 H 12 72,146 282,7 2,431 256,65 2,491 32,009 433.8 303,6 0,195
hexan C 6 H 14 86,172 341,9 0,341 177,85 2,975 30,287 507,7 368,5 0,290
heptan C 7 H 16 100,198 371,6 0,111 182,59 3,459 27,350 540,3 426,6 0,352
octan C 8 H 18 114,224 398,9 0,036 216,41 3,943 24,919 568,6 486,3 0.408
nonan C 9 H 20 128,250 424,0 0,012 219,68 4,428 22,893 594,6 543,7 0,441
decan C 10 H 22 142,276 447,3 0,005 243,54 4,912 20.968 617,6 603,1 0,586
etilenă C2H4 28,052 169,5 – 104,05 0,9684 51,154 283,1 123,6 0,073
propenă C3H8 42,078 225,5 15,599 87,95 1,453 45,988 365,1 181,0 0,143
1-butenă C4H8 56,104 266,9 4,345 87,85 1,937 40,214 419,6 241,3 0,203
i-butenă C4H8 56,104 276,9 3,140 134,29 1,937 41,329 435.6 176,2 0,273
2-butenă C4H8 56,104 274,1 3,434 167,75 1,937 41,329 428,7 176,2 0.234
metil propenă C4H8 56,104 266,3 4,366 132,85 1,937 40,012 417,9 179,7 0,201
pentenă C 5 H 10 70,130 303,2 1,317 107,98 2,421 40,417 464,8 294,2 0,238
acetilenă C2H2 26,036 189,3 – 192 0,8988 62,398 309,5 113,0 0,186
benzen C6H6 78,108 353,3 0,222 278,73 2,697 49,230 562,1 960,9 0,215
toluen C7H8 92,134 383,8 0,071 178,21 3,181 40,620 591,8 324,4 0,279
etil benzen C 8 H 10 106,160 409,4 0,025 178,22 3,665 37,176 617,2 368.5 0.322
alcool metilic CH 4 O 32,042 337,7 0,314 175,52 1,106 80,935 512,6 117,8 0,556
alcool etilic C2H6O 46,069 351,5 0,162 159,00 1,590 63,816 516,3 166,8 0,635
alcool propilic C3H8O 60,09 370,4 – 146,2 2,0745 51,661 536,7 218,2 0,600
alcool butilic C 4 H 10 74,12 390,8 – 193,3 2,5589 44,165 563,0 274,6 0,596
O
oxid de carbon CO 28,010 81,2 – 66,2 0.9670 34,947 133,2 93,0 0,041
dioxid de carbon CO 2 44,010 194,7 – – 1,519 73,845 304,3 94,0 0,420
Anexe 171
dioxid de sulf SO 2 64,060 263,2 0,608 197,7 2,212 78,909 430,7 122,4 0,273
acid clorhidric HCl 36,465 188,2 63,715 159,0 1,259 82,556 324,6 47,3 0,133
hidrogen sulfurat H2S 34,076 212,9 27,147 190,3 1,176 90,052 373,6 97,6 0,100
aer – 28,966 79,0 – – 1,000 37,682 132,5 93,5 –
argon Ar 39,944 87,5 – 84 1,3790 48,622 151 75,2 –0,002
heliu He 4,003 4,3 – < 1,0 0,1368 2,289 5,3 57,8 0
hidrogen H2 2,016 20.4 – 14,0 0,0696 12,966 33,3 65,0 0
oxigen O2 32,000 90,2 – 54,4 1,105 50.749 154,8 76,3 0,021
azot N2 28,016 77,4 – 63,2 0,9672 33,934 126,3 89,9 0,040
clor Cl 2 70,914 239,1 10,940 172,2 2,448 77,086 417,1 124,4 0,074
fluor F2 38,00 86,2 – 50,2 1,3119 55,713 144 – 0,115
amoniac NH 3 17,032 239,8 14,587 195,5 0,5880 112,742 405,6 72,4 0,250
apă H2O 18,016 373,2 0,066 273,2 0.6220 221,129 647,4 56,2 0,348
Anexa 4
t, °C 0 4 10 20 30 40 60 80 100
3
, kg/m 999,9 1000,0 999,7 998,2 995,6 992,2 983,2 971,8 958,3
103 , Pa· s 1, 887 1,5678 1,3061 1,0046 0,8019 0,6533 0,4701 0,3556 0,2821
3
10 , N/m 75,60 75,01 74,13 72,66 71,09 69,43 66,09 62,56 58,84
Anexa 5
t, °C –50 –20 0 10 20 30 40 60 80 100 500 1000
3
, kg/m 1,534 1,365 1,252 1,206 1,164 1,127 1,092 1,025 0,968 0,916 0,442 0,268
6
10 , Pa· s 14,808 16,279 17,456 17,848 18,240 18,682 19,123 19,907 20,790 21,673 35,791 48,445
Anexa 6
Presiunea p, bar Temperatura t, °C , 10–10 Pa–1 Presiunea p, bar Temperatura t, °C , 10–10 Pa–1
12,997 20 4,901 499,895 40 3,801
199,958 20 4,301 503,441 40 3,301
399,916 20 4,101 11 997,496 40 0,900
499,895 20 3,901
Anexa 7
Gazul presurizat 1,026·1013 K, kmol·m·N–2·s–2 la 25 °C
apă n-hexan
20,26 bar 101,29 bar 20,26 bar 101,29 bar
CO 2 28,6225 – 8,2726 –
C2H6 20,8857 – 16,3116 –
CH 4 8,3557 – 6,7675 –
N2 3,5913 2,7975 3,5126 2,8577
H2 0,9428 0,7175 1,6284 1,0529

Carte Mecanica Fluidelor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Mecanica Fluidelor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

MIHAI ADRIAN ALBULESCU

MIHAI ADRIAN ALBULESCU

Cursul de mecanica fluidelor se adresează studenţilor Secţiei de învăţământ la distanţă

4.2.2 Simetria tensorului tensiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

6.6 Mişcarea unidimensională a gazelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

1.1. OBIECTUL ȘI LOCUL CURSULUI

Mecanica fluidelor studiază problemele referitoare la echilibrul şi

Mişcarea unui fluid fiind un fenomen complex; luarea în consideraţie

1.2. OBIECTIVELE CURSULUI, STRUCTURA ŞI

Cursul de Mecanica fluidelor are drept obiective însuşirea de către

numerice (probleme). Pe parcursul studiului acestei discipline, cursantul va

1.3. SCURT ISTORIC

Primele cunoştinţe de mecanica fluidelor sunt legate de existenţa unor

fundamentale ale staticii şi dinamicii fluidelor perfecte, demonstrarea

1.4. MĂRIMI FIZICE ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ.

Mărimea este un atribut al elementelor unei mulţimi de obiecte sau

În cadrul evoluţiei lui, sistemul zecimal metric şi-a început etapele de

Tabelul 1.1. Unităţi de măsură fundamentale

fizică Denumirea Simbolul

Evoluţia sistemului SI pune în evidenţă caracterul dinamic, evolutiv, al

Tabelul 1.2. Unităţi de măsură derivate

În anexa 1 sunt prezentate valorile factorilor de conversiune a unor

Tabelul 1.3. Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură

1. Care sunt principalele obiective ale cursului de mecanica fluidelor,

Timp de studiu individual: 6 ore.

Densitatea lichidelor şi variaţia acesteia cu temperatura sunt

Fluidele sunt substanţe care se deformează continuu sub acţiunea

Greutatea specifică şi masa specifică (densitatea)

Tabelul 2.1. Proprietăţile apei pure la presiunea atmosferică

modulului de elasticitate la compresiune cubică (sau modulul de elasticitate

unde ρ o este densitatea la presiunea p o se ajunge la ecuaţia de stare a

normale, mişcarea dă naştere la eforturi tangenţiale care frânează mişcarea.

relaţiei experimentale a lui Poiseuille

Proprietăţile gazelor sunt comune cu cele ale lichidelor, cu

Comprimarea gazelor se face în conformitate cu legi termodinamice.

2.3. CÂTEVA CARACTERISTICI FIZICE

Densitatea constituie una din principalele proprietăţi fizice ale

obţin din acestea au densitatea mai mică decât ţiţeiurile asfaltoase şi

0.7900…0.7999 0.000778 0.0500…0.9599 0.000567

În tabelul 2.7 sunt redate valorile densităţii pentru unele hidrocarburi

În cazul amestecurilor de produse petroliere, densitatea poate fi

inflamabile şi aer. În gaze inerte ca azot, CO 2 la un raport mare de gaz

Punctul de inflamabilitate al unui produs petrolier este temperatura cea

cât şi de temperatură. În calcul se poate considera sau vâscozitatea dinamică

se determină pentru fiecare caz în parte, fiind necesară cunoaşterea

Căldura specifică masică

Aplicaţia 1. Un volum de 400 cm3 petrol cântăreşte 0,328 kg. Să se

Aplicaţia 2. Un volum de apă V 1 = 1 m3 aflat la t = 20 °C şi presiunea

Aplicaţia 3. Un cilindru de rază r 1 = 120 mm se roteşte concentric în

Considerând că fluidul este newtonian, din (2.11) se obţine:

Aplicaţia 4. Să se determine viteza de propagare a sunetului în aer, la

Aplicaţia 5. Ştiind că densitatea petrolului de Băbeni B este ρ = 855

Rezolvare: Conform relaţiei (2.20), rezultă

1. Care sunt principalele criterii de clasificare a fluidelor ?

Timp de studiu individual: 6 ore.

carteziene, notate cu v x , v y , v z , se numesc variabilele Euler şi se folosesc la

3.1. VARIABILELE LUI LAGRANGE

Din punct de vedere abstract, problemele de mişcare a fluidelor pot fi

3.2. DERIVATA MATERIALĂ

În interiorul unui fluid în mişcare considerăm, la momentul t, un

3.3. ELEMENTELE CINEMATICE ALE MIŞCĂRII